Curs 12.

Spectrometria de absorbție atomică (SAA)

Termenul de absorbţie atomică a fost introdusă în 1952 de către australianul A. Walsh, care de fapt
a dezvoltat cercetările germanului G. R. Kirchhoff, cu privire la inversia liniilor spectrale. Conform legii
lui Kirchhoff, fiecare element chimic poate absorbii radiaţiile pe care apoi le emite în aceleaşi condiţii, bine
determinate, de temperatură şi presiune. Primul instrument de absorbție atomică utilizat a fost un fotometru
simplu în care excitarea atomilor s-a realizat într-o flacără și care a avut rolul de a măsura concentraţia unui
element dintr-o probă, prin determinarea absorbţiei realizate de către atomii probei, aduşi în fază gazoasă,
la o temperatură suficient de ridicată, asupra unei radiaţii monocromatice furnizate de o sursă externă.
Radiaţia monocromatică se alege în așa fel încât să fie caracteristică unui anumit atom.
Spectrometrul de absorbţie atomică are rolul de a măsura radiaţia absorbită de atomii care rămân
în stare fundamentală (neexcitaţi) în stare gazoasă. Radiaţia absorbită are o anumită lungime de undă
(frecvenţă) caracteristică elementului aflat sub formă de vapori atomici neexcitaţi, radiaţie care corespunde
cel mai frecvent liniei de rezonanţă. Apoi are loc pulverizarea vaporilor atomici prin aspirarea soluţiei într-
o flacără sau prin evaporarea într-o sursă de încălzire electrică.
Metoda absorbției atomice se utilizează în special la determinarea urmelor de ioni ai metalelor grele
din sărurile lor sau din compuşi metalo-organici (0,01-1 ppm). Pentru a putea fi analizate probele trebuie
aduse în soluţie sau volatilizate.
Absorbţia atomică îmbină avantajele spectrale ale emisiei prin selectivitatea benzii cu cele ale
absorbţiei, cu privire la sensibilitatea metodei. Însă sensibilitatea spectrometriei de absobție atomică este
limitată la temperaturi de 5000 K. Absorbţia radiaţiei de către un mediu absorbant constituit din atomi liberi
se poate exprima cu ajutorul unei ecuaţii de tip Bouguer-Lambert-Beer (B.L.B.).
Dacă radiaţia incidentă în flacără are intensitatea Io şi frecvenţa  = (En-Eo)/h, după ce a parcurs în
flacără un strat de atomi vaporizaţi de grosime l, va avea intensitatea It determinată de legea B.L.B, prin
relația 1.64, care exprimă absorbţia în funcţie de concentraţia atomilor vaporizaţi.

I t I o  e Kl (1.64)

unde: K este coeficientul de absorbţie atomică ce se obţine din ecuaţia lui Boltzmann-Einstein, considerând
că în flacără numărul atomilor excitaţi Nn la nivelul (n) se poate neglija în comparaţie cu numărul total de
atomi aflaţi în starea fundamentală. Coeficientul de absorbție atomică se poate exprima conform relației
1.65.
  e2
K  N o A no (1.65)
mc
unde: No este numărul atomilor din unitatea de volum;
e - sarcina electronului;
m - masa electronului;
c - viteza luminii;
A no - coeficientul de probabilitate al lui Einstein.

Radiaţia absorbită este dată de ecuația 1.66

Iabs = Io - It = Io (1 - e  Kl ) (1.66)
Prin dezvoltarea în serie a expresiei din paranteză din ecuația 1.66 şi apoi prin neglijarea termenilor
-2
superiori (pentru Kl < 10 ), se obţine relația 1.67.
1 - e  Kx = 1 - (1 - Kl) = Kl (1.67)
Prin restrângerea expresiei se obține relația 1.68, care indică faptul că intensitatea absorbită, Iabs nu depinde
de temperatura flăcării sau de energia de excitare a atomilor, aspect foarte important în analiza prin
spectrometrie de absorbţie atomică.
 Curs 12. Spectrometria de absorbție atomică (SAA)

Iabs = IoKl (1.68)

Înlocuind valoarea lui K din relația 1.65 în relația 1.68 se obţine relația 1.69 :

  e2
I abs.  I o N o Ano  l (1.69)
mc
Relația 1.69 stă la baza determinării cantitative în spectrometria de absorbţie atomică. Ea arată că
intensitatea absorbită este direct proporțională cu numărul atomilor prezenţi No şi cu grosimea stratului
absorbant x. Fracţiunea de radiație absorbită este proporţională cu concentraţia elementului absorbant.
Relaţia dintre absorbanţa A şi concentraţia atomilor (c) vaporizaţi absorbanţi aflaţi în stare
fundamentală, se poate scrie relația 1.70.
𝐼0
𝐴 = 𝑙𝑜𝑔 𝐼 =𝑘𝐶 (1.70)
𝑎𝑏𝑠

Aparatura utilizată în spectrometria de absobție atomică

Ionii din soluţia de analizat, în urma pulverizării (nebulizării) pătrund o dată cu gazul purtător într-
o zonă cu temperatura ridicată (flacără) şi devin atomi. Atomii formați sunt apoi aduşi într-o stare energetică
potrivită pentru a putea favoriza absorbţia şi pentru reducerea la minim a emisiei. Această operație se
realizează în flăcări cu temperaturi din domeniul 2000-3000 K, prin utilizarea arzătoarelor (exemplu aer-
acetilenă).
Schema spectrometrul de absobție atomică este prezentată în figura 1.57, fiind formată dintr-o sursă
de emisie a radiaţiei caracteristice a elementului de dozat (lampa cu catod cavitar), flacăra sau un cuptor
electric de încălzire (cuva cu atomi), monocromator, fotomultiplicator, înregistrator, figura 1.57. La
aspirarea soluţiei în flacără se petrec, într-o succesiune rapidă, evaporarea solventului până la un reziduu
solid, apoi are loc vaporizarea solidului şi disocierea în atomii componenţi, care duc la formarea într-o
primă etapă, a atomilor în stare fundamentală, iar în final o parte din atomi pot fi aduşi în stare excitată,
prin preluarea căldurii din flacără, devenind astfel atomi excitaţi, care pot să constituie ei înşişi surse de
radiaţii. Spectrul înregistrat constă din linii caracteristice mai ales ale atomilor, dar şi ale ionilor excitaţi.

Fig. 1.57. Schema unui aparat de absorbţie atomică cu monofascicul

În acest montaj, intensitatea (Io) a radiaţiei incidente de o anumită lungime de undă (frecvenţă)
provenită din sursa primară de emisie (lampa cu catod cavitar sau lampa cu descărcare fără electrozi) este
 Curs 12. Spectrometria de absorbție atomică (SAA)

atenuată prin absorbţia care are loc la trecerea prin flacără, care conţine sub formă de vapori uniform
distribuiţi atomii liberi ai probei. Radiaţia astfel transmisă ajunge la monocromator, care are rolul de a
selecta (izola) o anumită linie de emisie, de o anumită frecvenţă dintre liniile caracteristice emise de lampa
cu catod cavitar. Linia selectată corespunde frecvenţei radiaţiei absorbite de atomii elementului de analizat.
Intensitatea radiaţiei se măsoară cu un detector fotosensibil, iar curentul electric corespunzător se amplifică
şi se înregistrează. Curentul electric este proporţional cu concentraţia elementului de dozat. Procedeul este
analog măsurării absorbanţei în spectrometria moleculară UV-VIZ.
Sursa de emisie trebuie să emită un spectru de radiaţii electromagnetice care să corespundă liniilor
de rezonanţă ale elementului de analizat. Spectrul obținut trebuie să prezinte linii înguste, stabile şi intense.
Aplicabilitatea absorbţiei atomice ca tehnică analitică, este data de corelația dintre lărgimea benzii de
absorbţie şi lărgimea benzii radiaţiei emise de sursă. Liniile spectrale emise de o sursă nu conţin exclusiv
doar radiaţii de o singură frecvenţă, motiv pentru care sunt nu sunt strict monocromatice, datorită lărgirii
naturale, efectului Doppler sau a lărgirii prin impact. Similar, o specie absorbantă, nu absoarbe numai la o
anumită lungime de undă, ci absoarbe şi la lungimile de undă foarte apropiate de aceasta.
Lampa cu catod cavitar poate să emită un spectru atomic, format din linii caracteristice elementului
analizat; este alcătuită dintr-un tub de cuarţ sau sticlă închis ermetic cu un perete perfect plan și transparent
(Fig 1.59). În interiorul tubului se găseşte un catod prevăzut cu o cavitate și confecţionat din elementul de
determinat sau dintr-un material ce conţine şi elementul de determinat (aliaj). În tub se găseşte şi un anod
de wolfram sau nichel. În interiorul lămpii se găsește un gaz inert ultrapur (argon sau neon) la presiune
scăzută, de câțiva mm Hg.

Fig. 1.59. Lampă de descărcare cu catod cavitar

Ionizarea moleculelor de gaz are loc prin aplicarea unei diferențe de potențial de 300-400 V la un
curent de 30 mA între anod și catod. Lampa funcţionează ca un tub de descărcare în gaze la presiune scăzută.
În urma descărcării electrice apar ioni pozitivi ai gazului inert obținuți prin descărcare; acești ioni sunt
acceleraţi de câmpul electric şi bombardează catodul smulgând atomi metalici din acesta. În interiorul
cavităţii catodului se realizează o concentraţie mare de ioni ce lovesc peretele interior al acestuia, ducând
la smulgerea unor atomi din catod. Cavitatea din catod are rolul de a concentra descărcarea în interiorul ei.
Atomii smulşi sunt astfel antrenaţi în plasma formată în urma descărcării și sunt excitaţi prin ciocniri
ulterioare cu atomii gazului inert. Prin aceste ciocniri, este furnizată energia necesară trecerii într-o stare
excitată a atomilor, urmată de emisia de radiaţii caracteristice la revenirea în stare fundamentală. Procesele
sunt ilustrate în figura 1.60. Din acest motiv, lămpile cu catod cavitar au o viaţă limitată; catodul în timp se
consumă, iar atomii smulşi din catod se depun în lampă. Un dezavantaj constă în necesitatea de a utiliza
lămpi separate pentru fiecare element analizat din probă. De exemplu, în cazul unei probe la care trebuie să
se determine Fe, catodul sursei trebuie să fie executat din fier sau dintr-un aliaj ce conține fier.

Fig 1.60. Procese ce au loc în lampa de catod cavitar

 Curs 12. Spectrometria de absorbție atomică (SAA)

Lămpile cu catod cavitar în spectrometrul de absorbție atomică sunt fixate într-un dispozitiv rotativ
ce permite selectarea rapidă a lămpilor necesare unei determinări. S-au realizat și sunt accesibile lămpi cu
catod cavitar pentru aproximativ 60 de elemente. Combinaţiile cele mai frecvente utilizate în construcția
catodului sunt: Ca-Mg-Al, Ba-Ca-Sr, Fe-Cu-Mn, Cu-Zn-Pb-Sn, Cu-Zn-Pb-Cd, Cr-Co-Ni, Cr-Co-Cu-Fe-
Mn-Ni etc. În ultimii ani s-au realizat şi lămpi cu catod cavitar multielement, ce se folosesc pentru analizele
de rutină, fiind mai puțin potrivite pentru performanţe superioare; în acest caz catodul este realizat dintr-un
aliaj. Radiaţiile emise vor proveni de la toate elementele ce constituie aliajul. Utilizarea acestor lămpi are
dezavantajul că intensitatea radiaţiilor emise este mai mică, comparativ cu cele emise de o lampă
monoelement, respectiv metalele mai volatile vor fi pulverizate mai repede depunându-se în cantităţi mai
mari pe pereţii tubului.
Lămpile cu descărcare fără electrozi sunt confecționate din tuburi de cuarţ având diametrul de 1
cm și 7 cm lungime, închise ermetic, ce conţin argonul la presiune scăzută, câteva miligrame din elementul
care se dorește să se determine şi o cantitate mică de iod. Excitarea se realizează prin introducerea lămpii
în cavitatea unui generator de microunde (2450 MHz, 200 W). Descărcarea în gaz va avea loc ca urmare a
accelerării ionilor şi electronilor de către câmpul electromagnetic, nefiind necesari electrozi pentru
realizarea descărcării. Lămpile cu descărcare fără electrozi se utilizează la determinarea elementelor mai
volatile: arsen, plumb, cadmiu, staniu etc. Sunt mai scumpe decât cele cu catod cavitar, dar intensitatea
radiaţiilor emise şi timpul lor de viaţă este mai mare.
Lampa cu descărcare în arc electric în atmosferă de xenon (Fig 1.61), se utilizează în spectrometria
de absorbție atomică ca sursă continuă de înaltă rezoluție. Funcţionează ca o sursă continua de radiaţii,
acoperind întreaga gamă de lungimi de undă de la 185 la 900 nm. Poate fi utilizată pentru determinarea
simultană a 67 elemente. Este perfect funcţională în orice moment pentru orice tip de element
Sursa continuă utilizează o singură lampă, este mai scumpă, dar mai rezistentă în timp. Schema
unui spectrometru de absorbție atomică cu sursă continuă este prezentată în figura 1.62.

Fig 1.61. Sursă continuă cu Xe

Fig. 1.62. Schema unui spectrometru de absorbție atomică cu sursă continuă

Lămpile cu sursă continuă, față de cele clasice au avantajul utilizării unei singure lămpi (Fig 1.63).
Aceste lămpi nu necesită schimbarea și reglajul fiecărei lămpi la o nouă determinare, nu se schimbă
liniaritatea, viteza de analiză este mult mai mare, limitele de detecție sunt mai joase, costuri de achiziție și
întreținere sunt mai scăzute, rezoluția și acuratețea sunt mai bune, iar operarea mai ușoară. Cu lămpile cu
sursă continua se pot determina nemetale pe baza benzilor moleculare, se pot determina elemente cu linii
spectrale apropiate, iar consumul de gaze este foarte mic.
 Curs 12. Spectrometria de absorbție atomică (SAA)

Fig. 1.63. Comparație între sursele clasice și sursele continue.

Atomizarea se poate realiza cu flacără, cuptor de grafit și cu celula de atomizare din cuarț (Fig
1.64). Cel mai utilizat sistem de atomizare este flacăra, fiind uşor de folosit, dar prezintă multe interferenţele
care pot apărea în timpul utilizărilor .(Despre flacără și interferențe se discută mai pe larg la spectrometria
de emisie în flacără).

Fig. 1.64. Tipuri de atomizoare

Pentru a evita deficienţele cauzate de flăcări ca sisteme de atomizare, se utilizează sisteme de
atomizare electrotermice. Prin utilizarea unui sistem de atomizare electrotermică toţi atomii dintr-o probă
se transformă prin evaporare în vapori atomici instantaneu, în acelaşi timp, în momentul în care temperatura
peretelui cuptorului depăşeşte o anumită valoare, rămânând în sistemul de atomizare, facilitând astfel
măsurarea absorbţiei radiaţiei date de către lampa cu catod cavitar. Prin această tehnică se pot efectua
determinări pe volume mici ale probelor lichide (5-10 μL) sau se pot analiza chiar probe solide. Dintre cele
mai uzuale atomizoare electrotermice sunt cuptoarele de grafit tip Lvov şi Massmann şi filamentul de
cărbune tip West.
Cuptorul de grafit (Fig 1.65) din punct de vedere
constructiv, este format dintr-un tub de grafit cu lungimea de
aproximativ 30 mm şi diametrul de 8 mm plasat orizontal, astfel
ca radiaţia de la lampa cu catod cavitar să poată trece prin el. În
interior, tubul este acoperit cu grafit pirolitic, pentru ca probele
lichide sau vaporii rezultaţi în urma descompunerii termice să
nu pătrundă în el. Acesta este conectat la capete la o sursă
electrică de tensiune mică şi intensitate mare. Probele lichide
sunt introduse cu o seringă printr-un orificiu în partea centrală
a tubului, prin îndepărtarea ferestrei mobile. Probele solide pot
Fig 1.65. Schema cuptorului de grafit
fi introduse pe la capetele acestuia în micronacele de wolfram.
 Curs 12. Spectrometria de absorbție atomică (SAA)

Un sistem de răcire cu apă plasat în jurul tubului permite revenirea acestuia la temperatura ambiantă în scurt
timp după efectuarea unei analize. Componentele matricei vaporizate din probă în etapa de calcinare sunt
îndepărtate din tub cu un flux de gaz inert (argon sau azot) introdus pe la capetele acestuia. Dacă nu s-ar
proceda astfel, în etapa următoare de atomizare, componentele matricei rămase în tub ar putea da naştere
unei absorbţii de fond pronunţate. Un al doilea flux de gaz inert circulă între tubul de grafit şi mantaua
exterioară, aceasta având rolul de a evita oxidarea grafitului cu oxigenul din aer la temperatura de lucru
ridicată.
Pentru efectuarea unei analize se introduce o cantitate de probă în cuptorul de grafit şi acesta este
încălzit după un anumit program de temperatură. Programul de temperatură este stabilit în funcţie de natura
probei şi constă din trei etape: uscare, calcinare şi atomizare.
În prima etapă, proba este încălzită la 110-125 oC, timp de 20-30 s pentru evaporarea solventului şi
a componentelor mai volatile ale matricei. În etapa a doua, temperatura este mărită, având loc volatilizarea
unor compuşi şi piroliza componenţilor ce constituie matricea probei, ca de exemplu, compuşii organici.
În etapa a treia, proba este încălzită la temperaturi înalte (2000-3000 oC), când are loc transformarea
în vapori atomici a elementului de analizat. În această etapă se înregistrează absorbţia radiaţiei emise de
lampa cu catod cavitar de către vaporii atomici, în funcţie de timp. Durata totală a atomizării este de ordinul
4-8 s. Semnalul înregistrat este sub forma unui maxim de absorbţie a cărui înălţime este proporţională cu
cantitatea de elementul de analizat.
Laserul este o altă soluție pentru atomizarea probelor solide. Un fascicul paralel de lumină generată
de laser poate fi focalizat cu ajutorul lentilelor pe suprafaţa probei de analizat, vaporizând un volum foarte
mic de substanţa.
Deşi aceste tehnici pot să mărească sensibilitatea absorbţiei atomice, reproductibilitatea
măsurătorilor este inferioară tehnicilor de atomizare în flacără. În cazul utilizării volumelor foarte mici de
probă pot să apară însă erori. Tehnica absorbţiei atomice fără flacără, este de mare perspectivă în viitor,
fiind atinse sensibilităţi de ordinul măsurătorilor radiometrice şi radiochimice. Se obțin limite de detecţie
pentru absorbţia atomică fără flacără foarte spectaculoase, cu 2-3 ordine de mărime mai coborâte (deci
concentraţiile determinate sunt mai mici) decât pentru absorbţia atomică în flacără, atomii volatilizaţi
rămânând un timp mult mai lung în drumul optic al radiaţiei provenite de la lampa cu catod cavitar.
Spectofotometrele moderne care conțin atât flacăra cât și cuptorul tubular prezintă două drumuri
optice, iar prin utilizarea efectului Zeeman, de scindare a liniilor spectrale atomice prin plasarea sursei în
câmp magnetic s-a mărit selectivitatea metodei.
Elementele volatile utilizate în protecţia mediului (mercur, arsen, staniu, stibiu, bismut, seleniu) se
reduc cu dificultate în flacără, în schimb dau foarte uşor hidruri volatile. Din acest motiv, înainte de
introducerea în flacără a probelor care conțin aceste elemente, proba se supune unui proces chimic prin care
elementele chimice se transformă în hidrurile lor volatile, cu ajutorul generatoarelor de hidruri.
Transformarea elementelor amintite în hidruri are loc prin reacţia cu borohidrură de sodiu sau cu clorură
stanoasă, în mediu acid, iar apoi prin încălzire în flacără, hidrurile se descompun termic, conform reacției
de mai jos.

Hidrura volatilă obținută este antrenată de gazul purtător într-un cuptoraş din cuarţ, plasat în flacără
unde are loc şi reacţia de descompunere în atomi, obținându-se astfel sensibilităţi de 100 de ori mai mari,
în cazul acestor elemente. În cazul mercurului, care nu dă o hidrură stabilă, se pot utiliza celule speciale din
care elementul mercur nu mai are nevoie să fie transferat în flacără. Această tehnică poartă denumirea
metoda vaporilor reci și se aplică în dispozitive specifice în care are loc reducerea cu SnCl2.
 Curs 12. Spectrometria de absorbție atomică (SAA)

Radiaţiile emise ajung la un selector de radiaţie care poate fi format dintr-un filtru simplu sau de
interferenţă, respectiv un monocromator cu prismă cu putere de rezoluţie net superioară faţă de primul, dar
dependentă de domeniul spectral.
Monocromatorul are rolul de a separa caracteristicile spectrale (liniile spectrului) elementului de
determinat. Nu este necesar un monocromator de mare rezoluţie pentru determinarea metalelor alcaline,
sau a celor alcalino-pamantoase (Ca, Mg), dar pentru Ni, Co, când lampa cu catod cavitar produce şi alte
linii decât cele de rezonanţă, sensibilitatea metodei scade mult dacă nu se separă aceste linii cu un
monocromator (în intervalul 200-760 nm). Pentru ca toate radiaţiile să ajungă la detector, monocromatorul
este aşezat după flacără.
Liniile spectrale ajung la detector (fotocelulă) care transformă semnalul luminos în semnal electric.
Absorbţia produsă în flacără este dependentă numai de concentraţia în care se află elemental analizat în
probă dacă se mențin constante condiţiile de lucru, respectiv intensitate constantă de alimentare a lămpii cu
catod cavitar, debit constant al carburantului şi comburantului, viteză de pulverizare uniformă şi
temperatura constantă a flăcării.
Detectorul cu transfer de sarcina (CCD - solid state detector/charge-coupled device) este un
fotodetector tip arie cu sarcina cuplată. Elementul detector este un microcondensator metal-oxid realizat pe
suprafaţa unui strat semiconductor de siliciu. Microelectrozii metalici sunt implementaţi pe stratul de oxid
de siliciu şi sunt legaţi într-un circuit de polarizare. Un element detector are trei microelectrozi (doi sunt
polarizaţi pozitiv şi unul negativ) (Figura 1.66).

Operarea detectorului are loc în două etape: în prima se generează sarcinile electrice (electronii)
sub acţiunea fotonilor
care cad pe suprafaţa
detectorului, iar în
etapa a doua etapă are
loc citirea semnalului.
Timpul de integrare a
semnalului este de 12 –
48 secunde. Numărul
de electroni generaţi
într-o zonă a
detectorului în timpul
de integrare este direct
proporţional cu
numărul de fotoni care
au atins detectorul în
Fig.1.66 Structura unui detector cu transfer de sarcină (detector CCD)
acea zonă în timpul de
integrare. Electronii trec din banda de valenţă în cea de conducţie şi se acumulează sub electrozii unde au
fost generați. Citirea se face prin baleiaj când se schimbă polarizarea electrozilor, iar electronii se
deplasează din electrod în electrod. Timp de baleiaj pentru obţinerea spectrului UV-VIZ este de 3 secunde.
Acest tip de detector CCD, în comparaţie cu un detector fotonic are rezoluţie spaţială bună, eficienţa
cuantică mărită, domeniu spectral extins (120-900 nm), viteză mare de răspuns prin înregistrarea simultană
a spectrului, zgomot foarte redus, precizie fotometrică înaltă și o foarte bună liniaritate, dar sensibilitatea
este mai mică decât a fotomultiplicatorului. Cu acest tip de detector se pot identifica şi rezolva interferenţele
spectrale, se poate realiza compensarea structurilor formate în flacără, recunoaşterea şi corecţia structurilor
moleculare.
 Curs 12. Spectrometria de absorbție atomică (SAA)

Dintre detectorii cu transfer de sarcina (CCD) (Fig 1.67)

face parte și montajul Paschen-Runge care conține mai mulți
detectori cu transfer de sarcină CCD, fiind dotat cu un dublu
policromator şi două reţele de difracţie pentru domeniu UV si
VIS. Detecția se realizează cu două sisteme de detectoare cu
transfer de sarcină (CCD), care acoperă atât domeniul UV (160 –
400 nm) cât și domeniul VIZ (400 – 900 nm). Se utilizează
spectrul de ordinul zero pentru domeniul VIZ, iar datorită
detectoarelor cu transfer de sarcină (CCD) are sensibilitate bună
în UV şi VIZ. Rezoluţia este îmbunătățită prin utilizarea celor
două reţele. Aceste detectoare au viteză mare de analiză, fiind
utile în laboratoarele cu număr mare de analize curente, însă
prețul lor este ridicat, fiind utilizabile doar în cazul analizelor Fig1.67. Montaj Paschen-Runge
elementelor pentru care au fost construite.

Spectrul de absorbție atomică

Spectrele de absobţie atomică apar în urma tranziţiilor energetice ale electronilor de valenţă ai
atomilor la absorbţia unui fascicul de radiaţie cu lungime de undă bine definită care trece prin celula de
atomizare. Electronii de valenţă ai atomilor suferă în acest caz tranziţii de pe nivelul fundamental (E0) pe
nivelele excitate (E1, E2, E3), de unde revin prin emisie de căldură pe nivelul fundamental (Fig 1.68). Cea
mai intensă linie de absorbţie este linia de rezonanţă care implică primul nivel excitat. La trecerea unui
fascicul de radiaţii de diferite lungimi de undă printr-o celulă ce conţine vapori atomici ai unui element,
radiaţia transmisă va arăta o distribuţie în funcţie de frecvenţă.

Fig 1.68. Corelarea spectrelor de absorbție cu tranzițiile

Analiza cantitativă
Prin trasarea dreptei de calibrare absorbanței în funcție de concentrație se obțin cele 4 cazuri din
figura 1.69. Curba a nu trece prin origine datorită absorbţiei nespecifice, adică absorbţiei radiaţiei date de
lampa cu catod cavitar nu doar de către atomii probei de analizat, ci şi de alte specii prezente în flacără.

Fig 1.69. Posibilități de drepte de etalonare utilizate în spectrometria atomică

 Curs 12. Spectrometria de absorbție atomică (SAA)

Curba b este liniară în prima porțiune, dar la concentraţii mari, dreapta se curbează. Curba c este
caracteristică proceselor de ionizare, înregistrează o curbare a dreptei de calibrare spre axa absorbanţelor.
Curba d, este caracteristică unei curbe de calibrare neliniare, sau situației în care lăţimea liniei de emisie
este egală sau mai mare decât a liniei de absorbţie. Dreapta de etalonare obținută în urma înregistrării
fierului pe spectrometrul de absorbție atomică este reprezentată prin figura 1.70, având ecuația dreptei Abs
= -0.012 + 0.941·conc și coeficientul de regresie R2= 0.997.

Fig 1.70 Dreapta de etalonare a fierului obținută prin spectrometria atomică

Utilizarile spectrometrie de absorbție atomică

Spectrometria atomică de absorbţie este una dintre tehnicile cele mai utilizate pentru determinarea
ionilor metalici în concentraţii foarte mici (urme) în soluţie. Se utilizată atât în cercetare, cât şi în
laboratoarele de control al calităţii produselor industriale, în laboratoarele de toxicologie, agrochimie,
criminologie, în laboratoarele medicale etc. Metoda se aplică în special pentru determinarea concentrațiilor
mici de ioni metalici (urme), dar şi pentru identificarea acestora.
Exceptând determinările de rutină ale metalelor alcaline şi alcalino-pământoase, pentru care
fotometria de flacără este preferată, peste 60 de elemente pot fi determinate cantitativ în orice "matrice"
prin absorbţia atomică. Metoda se aplică pe scară largă în cazul probelor de natură biologică (urină, sânge),
geologică, ape poluate, produse alimentare (bere), determinarea unor metale în sol, uleiuri, produse
petroliere, etc. În urmărirea calității apei potabile, absorbția atomică se utilizează pentru determinarea
concentrației de metale din apă (Fe, Mn, Al etc.).
Analiza prin absorbție atomică este aplicată la analiza alimentelor pentru determinarea conținutului
de substanțe minerale și a metalelor toxice. În cele mai multe cazuri se face o primă calcinare a alimentelor
pentru a elimina substanțele organice. Cenușa rezultată este apoi dizolvată cu un solvent potrivit, în general
apă sau acizi diluați. Unele produse alimentare lichide pot fi analizate fără a fi calcinate: de exemplu
uleiurile comestibile se pot dizolva într-un solvent organic ca acetona sau etanolul, iar soluția este introdusă
în flacăra spectrometrului de absorbție atomică. Probele de lapte sunt tratate cu acid tricoloracetic pentru
precipitarea proteinelor, iar lichidul supernantant se poate analiza prin absorbție atomică.