Analiza prin absorbţie atomică (AA)

Metoda analizei prin absorbţie atomică (AA), introdusă în analiza chimică din anul 1952 de către
australianul A. Walsh [82], se bazează pe fenomenul cunoscut cu aproape o sută de ani înainte
(1859) - descoperit de germanul G. R. Kirchhoff - şi anume inversia liniilor spectrale. Principiul,
stabilit pe baze experimentale, se poate enunţa sub formă de lege fizică - legea lui Kirchhoff -
astfel: fiecare element chimic absoarbe acele radiaţii pe care le poate emite în aceleaşi condiţii,
bine determinate, de temperatură şi presiune. Primul instrument folosit a fost o improvizaţie
pentru a se obţine absorbţia atomică în cadrul unui fotometru cu flacără (un spectrometru de
emisie în care excitarea atomilor se realizează într-o flacără). Acesta, ca şi celelalte instrumente
care au urmat, măsoară concentraţia unui element dintr-o probă, prin determinarea absorbţiei
realizate de către atomii probei, aduşi într-o flacără sau, mai general, în fază gazoasă (la o
temperatură suficient de ridicată) asupra unei radiaţii monocromatice furnizate de o sursă
externă. Evident că radiaţia respectivă este astfel aleasă încât să fie caracteristică unui anumit
atom. Spectrometrul de absorbţie atomică măsoară radiaţia absorbită de atomii care rămân în
stare fundamentală (neexcitaţi) în stare gazoasă. Numărul acestora fiind de obicei mult mai mare
decât a celor excitaţi, spectrometria de absorbţie atomică (AAS [83]) este o metodă caracterizată
de o sensibilitate mult mai bună, cel puţin până la temperaturi de 5000K. Remarcăm faptul că
aparatura pentru absorbţie atomică poate fi utilizată, la nevoie, şi pentru lucrul în emisie.

Principiul metodei Ionii din soluţia de analizat, prin pulverizare (sau nebulizare) pătrund
o dată cu gazul purtător într-o zonă cu temperatura ridicată (de ex. o flacără) şi devin atomi.
Aceştia trebuie aduşi într-o stare energetică potrivită în vederea favorizării absorbţiei şi reducerii
la minim a emisiei. Acest lucru se realizează în flăcări cu temperaturi din domeniul 2000-3000K
(obţinute de exemplu folosind arzătoare cu aer-acetilenă). Modul în care se produc atomii
metalici în stare gazoasă este descris mai amănunţit în continuare (fig. 1). La aspirarea soluţiei
într-o flacără se petrec, într-o succesiune rapidă, următoarele etape:
÷ evaporarea solventului până la un reziduu solid;
÷ vaporizarea solidului şi disocierea în atomii componenţi, care dau, într-o primă etapă, atomi în
stare fundamentală;
÷ final, o parte din atomii de la punctul b) pot fi aduşi în stare excitată, preluând căldura din
flacără şi devenind atomi excitaţi, care constituie ei înşişi surse de radiaţii. Spectrul de emisie
rezultant constă din linii caracteristice mai ales ale atomilor dar şi ale ionilor excitaţi care pot
apărea (procesul 4 din fig. 1). O parte dintre atomi se pot transforma şi ïn alte specii MO, MOH
(procesul 5 pe fig. 1) când nu mai iau parte la procesul de absorbţie atomică.

De aceea, pentru a se realiza o selectivitate bună, sursa de radiaţii ce emite fascicolul care
urmează să parcurgă celula, trebuie să fie o sursă monocromatică având o frecvenţă egală cu cea
a liniei de rezonanţă a atomilor din proba de analizat (vezi fig. 2). O astfel de tranziţie are loc la
trecerea unui electron de pe stratul de valenţă, dintr-un atom în stare fundamentală, având o
energie E0 (energie prin convenţie luată egală cu 0) până la primul nivel accesibil, de deasupra
sa, E1. Această tranziţie are loc ca urmare a absorbţiei de radiaţie electromagnetică
monocromatică, adică corespunzătoare unei cuante hν = E1-E0. Absorbţia, în urma căreia apare
tranziţia de pe starea fundamentală pe primul nivel de energie, se numeste absorbţie de rezonanţă
şi îi corespunde o linie de rezonanţă, aceeaşi atât în absorbţie cât şi în emisie.