Sunteți pe pagina 1din 6

De când era tânăr, Robinson a știut că vrea să călătorească.

Deși provenea dintr-o familie


englezească din clasa mijlocie, ceea ce însemna că avea suficientă avere pentru a trăi linistit, el
își dorea să nu rămână un om mediocru. Aventurile, navigația, nu îi erau de niciun folos, dar el
își dorea să facă ceva special.

Fără permisiunea părinților, la doar 19 ani, pe 1 septembrie 1651, băiatul s-a urcat pe corabia
unui prieten și a pornit spre Londra. Răul de mișcare nu a fost îndeajuns de greu încât să îl
oprească, nici cele două furtuni care au lovit corabia și au scufundat-o. În timpul furtunilor care
zguduiau nava, Crusoe i-a jurat lui Dumnezeu că, dacă atinge pământul, se va întoarce la casa
părintească și nu va mai pleca niciodată, însă nu s-a ținut de cuvânt. La puțină vreme după
naufragiu, băiatul s-a îmbarcat iar și s-a împrietenit cu un căpitan de vas care făcea negoț între
Londra și Guinea. Acesta l-a luat pe Crusoe sub aripa lui, l-a învățat matematică, orientarea cu
ajutorul stelelor și multe alte lucruri folositoare. Din păcate, prietenia lor nu a durat mult și
căpitanul a murit, iar tânărul Robinson a hotărât să continue negoțul, așa că s-a urcat pe o altă
corabie spre Africa. În drumul spre continentul sălbatic navă lui Crusoe a fost atacată și
capturată de pirați, iar el a devenit sclavul unui maur.

– Am încercat din răsputeri să evadez din Maroc, dar nu am găsit momentul potrivit până într-o
zi când stăpânul aștepta niște musafiri. Ne-a pus să îi umplem barca de provizii, puști, unelte de
pescuit. Spre norocul meu, oaspeții nu au ajuns la timp. Atunci o ideea a încolțit în mintea mea!
L-am convins să ne lase să mergem noi, trei sclavi, să pescuim pentru cină. Dorind să își
impresioneze prietenii a acceptat, iar eu am luat barca în larg și nu m-am mai întors.

După săptămâni bune de navigat de-a lungul coastei Africii, timp în care răpune un leu și ajută
un trib de băștinași să scape de jaguari, Robinson Crusoe este salvat de un căpitan portughez,
care îi oferă bani pe pieile de animale strânse de băiat de-a lungul călătoriei și îl lasă pe uscat, în
Brazilia. Cu banii primiți cumpără pământ și începe o plantație de trestie de zahăr și apoi de
tutun. În câțiva ani afacerea i se dezvoltă și poate să trăiască liniștit și confortabil, dar vecinii lui
îi propun o nouă aventură: să se întoarcă pe coasta Africii să aducă o corabie întreagă de sclavi
care să muncească pe plantații.

Robinson pornește în data de 1 septembrie spre Guinea cu o corabie plină de mărgele, scoici,
oglinzi, bricege, foarfece. Cu aceste „daruri” urma să cumpere de la triburile africane bărbați
buni de lucru pentru plantații. Corabia este lovită de două furtuni și toți membrii echipajului mor
înecați mai puțin unul: Robinson Crusoe care ajunge pe o insulă pustie.
– Când am ajuns pe insulă, în data de 30 septembrie 1659, am plâns ca un copil. Am crezut că
Dumnezeu m-a pedepsit în cel mai crud mod. Abia apoi m-am gândit la ceilalți membrii ai
echipajului și cum dintre soarta lor și a mea, eu sunt cel norocos.

În mod uimitor, corabia nu s-a scufundat din cauza furtunii și tânărul a putut face unsprezece
drumuri înot până la ea. A adus pe mal pâine uscată, carne și brânză afumată, rom, muniție,
puști. În ultimele drumuri a luat și pânza, sfoara, sacii, butoaiele, bagajele celorlalți marinari,
cuie, orice lucru ce putea fi transportat. A găsit și o mulțime de bani de aur și de argint. La ce i-
ar fi fost acum de folos?

Având resurse limitate, Robinson a început să le organizeze. Primul său gând a fost să împartă
praful de pușcă în cât mai multe cutiuțe ca să îl depoziteze în mai multe locuri pe insula. În acest
fel, dacă una dintre ascunzători era compromisă, nu rămânea fără întreaga sa bogăție. Tot în
primele zile a început să vâneze, păsări sălbatice, apoi capre. A cercetat insula din vârful unui
munte. A construit un adăpost temporar la baza dealului lângă care a naufragiat și l-a împrejmuit
cu două rânduri de pari din pădure.

– Am muncit la zidul din jurul locuinței mele din 2 ianuarie la 14 aprilie. Ploaia și căldura
tropicală mi-au îngreunat mult lucrul, dar fără zid nu mă simțeam în siguranță.

După finalizarea apărării, Crusoe a săpat în deal galerii și chiar o peșteră, a întărit pereții
așezării cu bârne groase, a construit policioare lungi pe care și-a așezat uneltele, o masă și
scaune. Pentru fiecare scândură, fiecare lucrușor, trebuia să taie un copac, să îl transporte și apoi
să îl cioplească până la dimensiunea dorită.

– Singurul lucru care nu mi-a ieșit niciodată a fost un butoi. Aveam două butoaie luate de pe
corabie ca exemplu, dar oricât am încercat, nu am putut ciopli fundul butoiului așa încât să se
potrivească cu pereții și să nu curgă apa.

Tot ce găsise pe corabie îi fusese de mare ajutor, dar simțea lipsa unor unelte. Cu un târnăcop ar
fi putut săpa mai ușor în peretele stâncii. Cu o roabă ar fi excavat mai ușor pământul. Cel mai
mult i-a lipsit o sapă și o lopată, cu care să sape și să are pământul de pe insulă pentru a cultiva
plante.

– Pe 18 noiembrie am găsit Copacul de fier, cum este numit în Brazilia. Din el, cu mare greutate,
pentru că lemnul acestui copac este foarte tare, mi-am făcut o lopată. Cam în același timp am
scuturat un sac pentru a-l folosi să împart praful de pușcă în mai multe grămăjoare. Spre marea
mea uimire semințele din sac au încolțit și am avut câteva spice de orz și apoi și câteva de orez.

Pentru că nu a făcut legătura cu sacul scuturat decât mai târziu, tânărul naufragiat a crezut că
orzul și orezul au fost trimise chiar de Dumnezeu, pe insula aceea uitată de lume, pentru a îl ajuta
pe el, bietul Robinson Crusoe. Mare i-a fost dezamăgirea că semințele proveneau din sacii aduși
de pe navă.

Din jurnalul lui se înțelege cum își petrecea Robinson fiecare zi pe insulă. În unele zile construia,
în altele vâna. Tot în jurnal scrie despre un cutremur urmat de un uragan, o broască țestoasă pe
care a găsit-o și a mâncat-o, prima capră pe care a îmblânzit-o, cum s-a îmbolnăvit de friguri și
cum s-a însănătoșit. Tot în jurnal mai scrie cum, în anii care au urmat, a reușit să cultive orz și
orez, cum a reușit să își facă singur oale de lut, lumânări, cărbuni. Pe măsură ce hainele lui și ale
marinarilor s-au uzat, și-a croit haine din blănurile caprelor pe care le vâna, cum a găsit struguri,
lămâi și portocali sălbatici. Ba mai mult, a reușit să îmblânzească un papagal pe care l-a învățat
să vorbească. A construit chiar și un cuptor și și-a copt pâine. Fiecare mică realizare, fiecare
îmbunătățire dura luni sau chiar ani întregi.

– În anul al patrulea am construit o barcă, dar am făcut o mare greșeală. Am început construcția
ei lângă locuința mea, unde uneltele îmi erau la îndemână. Abia după ce am terminat de cioplit
am realizat că nu am cum să o mut de unul singur și să o duc la apă. A rămas în fața locuinței
mele să îmi amintească mereu de graba mea. A doua încercare de a construi o canoe a fost
reușită. Am construit-o mai mică și mai aproape de țărm, dar tot a durat doi ani de zile.

Când a plecat cu barca în larg, un vânt a început să îl porte departe de țărm. Ce mult și-a dorit în
acele clipe să se reîntoarcă la insula de unde încerca să scape! Din fericire, un curent l-a înapoiat
la țărm, unde a debarcat și a căzut într-un somn adânc, de epuizare din care a fost trezit de
papagal:

– Robinson Crusoe, Robinson Crusoe, unde ești, Robinson Crusoe?

Anii liniștiți ai vieții pe insulă s-au încheiat cu o urmă de picior! Într-o zi, pe malul mării,
naufragiatul nostru a găsit o urmă de pas. Zile întregi a căutat explicații, dar nu a găsit.

– În cele din urmă am hotărât că nu putea fi a vreunui suflet prietenos. Mi-am luat măsuri noi de
siguranță. Săpasem o ușă peșterii pe care am scobit-o în deal. Era prea accesibila. Am început
lucrul la o nouă locuință! Și pe acesta am împrejmuit-o cu un zid de apărare. Am plantat în jur
crengi dintr-un copac asemănător salciei, care crește extrem de repede. În doi ani noua locuință
era înconjurată de o mică pădurice.

Apoi Robinson a împărțit turma de capre domesticite în trei. Dacă o treime, sau chiar două, erau
distruse nu trebuia să înceapă de la capăt lungul proces de îmblânzire. În căutarea de locuri
potrivite pentru cornute Crusoe a găsit templul unor canibali și rămășițe din ultimul lor sacrificiu
uman.

– La vederea oaselor și resturilor ospățului lor m-am înfiorat! Mult timp m-a cuprins o teamă
teribilă să nu cad și eu victimă acestor fiare de oameni. Apoi am simțit sete de răzbunare! Am
hotărât să îi pândesc și la următoarea lor oprire pe insulă să îi ucid și să salvez victimele.

În timp ce reflectează, Crusoe realizează că, deși obiceiurile barbarilor erau îngrozitoare, aceștia
nu îi făcuseră lui niciun rău. Să îi atace fără a fi provocat nu era răzbunare, ci crimă. O liniște s-a
așezat în sufletul lui Robinson. A trăit în starea aceasta de împăcare până în al douăzeci și
patrulea an al naufragiului său, când o corabie spaniolă a eșuat pe insulă.

– La vederea ei m-a cuprins un dor nespus de o ființă omenească, un om ca mine cu care să


vorbesc!

Din păcate nu a supraviețuit niciun membru al echipajului. Într-o noapte a avut un vis: canibalii
aduceau un om să îl sacrifice, acesta fugea și ajungea chiar în fața pădurii lui Crusoe. Cu un gest
Robinson îl aduce în locuința lui și își spune: omul acesta mă va învăța cum să scap de pe insulă,
cum să trec neobservat pe continent și cum să găsesc alți creștini ca mine.

– Visul mi s-a adeverit! Un bărbat chiar a scăpat din ghearele canibalilor și a alergat spre mine!
L-am făcut să înțeleagă că vreau să îl ajut și împreună am scăpat de urmăritorii lui. S-a aruncat
la pământ, mi-a apucat unul dintre picioare și l-a pus deasupra capului, în semn că îmi va fi
supus.

Ca și celelalte proiecte ale lui Robinson Crusoe, cu răbdare nespusă, l-a transformat pe fostul
canibal, botezat Vineri, într-un tovarăș. Pentru început l-a îmbrăcat și l-a învățat sensul
cuvintelor „da” și „nu”, i-a dat de mâncare lapte, brânză, pâine, stafide, carne din caprele
domesticite. Într-un an Vineri a învățat să vorbească englezește, să are, să vânture grâul, să
încarce și să tragă cu pușca, să frământe pâine, să creadă în Dumnezeu.
– Cu fiecare zi care trecea, Vineri îmi dovedea că îmi este un prieten bun, loial. M-a convins că
dacă ne ducem în țara lui le va explica tuturor cum l-am salvat și îngrijit. Am luat atunci
hotărârea să construim o barcă și să ne aventurăm spre continent.

În al douăzeci și șaptelea an al șederii lui Robinson pe insulă barca era gata, Vineri învățase să o
cârmuiască și adunau provizii pentru călătoria lor. Un eveniment neașteptat le-a schimbat însă
planurile. Două canoe pline cu canibali au acostat pe malul insulei. Aveau cu ei prizonieri pe
care voiau să îi mănânce. Crusoe și Vineri au pornit să îi salveze pe bieții oameni de la o moarte
groaznică. După ce au ucis o mare parte a primitivilor au făcut o descoperire uimitoare: unul
dintre captivi era chiar tatăl lui Vineri și altul un bătrân spaniol.

– La vederea tatălui său, Vineri a început să îl sărute, să îl îmbrățișeze, să strige, să râdă, să urle,
să danseze ca scos din minți! Eu însumi am fost extraordinar de mișcat de dragostea celor doi.

Spaniolul și tatăl lui Vineri au adus cu ei vești, pe continent se aflau și alți spanioli, naufragiați și
ei, într-o situație mult mai sărăcăcioasă decât a lui Crusoe pentru că le lipseau unelte și praf de
pușca. Robinson le-a propus să meargă să îi aducă pe insulă și pe acești marinari și cu toții să
construiască un vas care să îi poarte spre o țară creștină.

– Noii noștri tovarăși erau plecați de opt zile când o altă corabie, englezească, a ancorat aproape
de insulă. Un instinct mi-a spus să mă feresc de echipajul navei și am avut dreptate!

O barcă transportând cinci marinari și trei prizonieri s-a oprit pe țărm. Prizonierii au fost
debarcați, iar marinarii, care era clar că băuseră rom, au început să exploreze plaja. După câteva
minute, din neglijența bărbaților, barca a rămas împotmolită în nisip. Acum erau nevoiți să
doarmă pe insulă și să aștepte mareea să le scoată barca în larg.

– Cum s-a întunecat, eu și Vineri, ne-am strecurat lângă prizonieri și i-am întrebat cine sunt, de
unde vin, cum au ajuns în această nefericită situație. Ei ne-au spus că la bordul corabiei a avut
loc o revoltă și urmau să fie abandonați pe insula aceasta pustie. Mi-au promis că dacă îi ajut să
recapete conducerea navei ne vor lua cu ei în Jamaica și apoi ne vor duce în Anglia.

Norocul i-a surâs de această dată lui Robinson Crusoe, a învins marinarii răzvrătiți și, mai mult,
au recucerit întreaga corabie. Membrilor echipajului care au condus răscoala li s-au dat două
opțiuni: spânzurătoarea sau să rămână pe insulă. Au ales a doua variantă, desigur și Crusoe le-a
povestit viața sa de naufragiat și cum să facă să o continue. Le-a explicat unde sunt turmele de
capre, unde sunt lanurile de orz și orez, unde sunt uneltele, cuptorul. I-a obligat să jure că vor
împărți totul cu spaniolii pe care îi așteapta să se întoarcă de pe continent și a plecat. Robinson
Crusoe a părăsit insula, după o şedere de douăzeci şi opt de ani, două luni şi nouăsprezece zile.

Ajuns în Anglia săracul nostru naufragiat află că plantația din Brazilia a câștigat în toți anii cât a
fost captiv pe insulă o întreagă avere. Află că părinții lui au murit și că din frații săi doar două
surori îi mai trăiesc. Nu mai simte nicio legătură cu lumea englezească și hotărăște să plece pe
continentul american. Spre marea lui mirare descoperă că îi este frică să se urce pe o altă
corabie.

– Primele două nave cu care era gata-gata să plec au ajuns să fie distruse de forțele naturii. Am
înțeles toate acestea ca un semn al lui Dumnezeu și am pornit pe uscat, ocolind întreaga Europă.
Nici drumul acesta nu s-a lăsat fără peripeții. În Spania, Vineri s-a speriat grozav văzând prima
dată în viața lui zăpadă. Traversarea munților Pirinei ne-a pus față în față cu mai mult de atât:
lupi și urși. Bunul meu prieten m-a ajutat să scap și de această dată cu viață, iar aventura m-a
vindecat de frica de mare.

Surprinzător însă, Robinson nu mai pleacă din Anglia. Vinde plantația, se însoară și face trei
copii. Abia după moartea soției sale revizitează insula. Prizonierii și spaniolii au început acolo o
adevărată colonie. Robinson Crusoe și-a continuat călătoriile și aventurile până la ultima suflare.

S-ar putea să vă placă și