Cicero și sfârșitul

republicii romane
Om de stat, avocat, jurist, savant şi scriitor roman, care a încercat fără succes să
menţină principiile republicane în timpul ultimelor războaie civile care au dus la
căderea Romei. Scrierile sale includ lucrări de retorică, oratorie, tratate politice şi
filozofice şi scrisori. În epoca modernă este considerat cel mai mare orator roman,
cel care a inovat ceea ce astăzi se numeşte retorică ciceroniană.

Cicero făcea parte dintr-o familie înstărită din Arpium. A primit o educaţie aleasă,
la Roma şi în Grecia, a făcut serviciul militar în 89 î.Hr., în timpul conducerii lui
Pompeius Strabo (tatăl lui Pompei cel Mare), iar la prima apariţie în justiţie l-a
apărat pe Quinctius în 81 î.Hr. Pledoaria strălucită pe care a făcut-o în favoarea
lui Sextus Roscius, în 80 î.Hr. sau la începutul lui 79 î.Hr., apărându-l de o
acuzaţie de patricid, l-a consacrat pe Cicero ca avocat pledant, începându-şi astfel
cariera publică de chestor (funcţie în administraţia financiară) în vestul Siciliei,
în 75 î.Hr.
Ca pretor, magistrat cu înalte funcţii judiciare la acea vreme, în 66 î.Hr. a ţinut
primul său discurs politic important, când, împotriva lui Catulus şi a optimaţilor
(în latină, optimates, facţiunea conservatoare a Senatului), a pledat să i se acorde
lui Pompei comanda campaniei împotriva lui Mitridate, regele Pontului. Relaţia
sa cu Pompei, care îl ura pe Marcus Licinius Crassus la fel de mult ca şi el, avea
să fie cel mai important element din cariera sa de politician. A fost ales consul în
63 î.Hr., deoarece optimaţii se temeau de ideile revoluţionare ale rivalului său,
Catilina.

În primele discursuri în calitate de consul, s-a opus legii agrare, dată de Servilius
Rullus, în interesul lui Pompei, care era absent;însă interesul său principal era să
descopere şi să facă publice intenţiile instigatoare ale lui Catilina, care, deşi
fusese învins în 64 î.Hr., a participat din nou la alegerile consulare din 63 î.Hr.
(prezidate de Cicero, care a purtat o armură pe sub togă). Catilina a pierdut şi a
plănuit să pornească răscoale armate în Italia şi incendieri în Roma. Cicero a
reuşit cu greu să convingă Senatul de acest pericol, însă pe 22 octombrie a fost
luată o „hotărâre supremă” (Senatus consultum ultimum), care se aseamănă cu
impunerea legii marţiale.

Pe 8 noiembrie, după ce a supravieţuit unei încercări de asasinat. Cicero a rostit

primul discurs împotriva lui Catilina în Senat. Catilina a plecat din Roma chiar în
acea noapte. Au fost găsite dovezi împotriva conspiratorilor şi, după o dezbatere
senatorială în care Cato a sugerat execuţia, iar Caesar s-a opus, aceştia au fost
executaţi pe răspunderea lui Cicero. După ce a anunţat mulţimea despre moartea
condamnaţilor, cu un singur cuvânt – vixerunt (în latină, au trăit)-, Cicero a
obţinut în mod spectaculos ovaţii din partea tuturor claselor sociale, fapt ce l-a
inspirat să apeleze ulterior în politică la concordia ordinum (în latină, armonia
între clasele sociale). A fost aclamat de Catulus ca „părinte al poporului”. Acesta
a fost apogeul carierei sale.
Declinul

La sfârşitul lui 60 î.Hr., Cicero a refuzat invitaţia lui Caesar de a intra în alianţa
politică încheiată de Caesar, Crassus şi Pompei, deoarece o considera
neconstituţională. De asemenea, în 59 î.Hr., a refuzat locul pe care Caesar i-l
oferise în consiliul de conducere din Gallia. Când, în 58 î.Hr. a devenit tribun
Publius Clodius, pe care Cicero şi-l făcuse duşman ţinând o cuvântare şi
prezentând dovezi împotriva sa, când acesta fusese judecat pentru blasfemie la
începutul lui 61 î.Hr., Cicero a înţeles că se află în pericol. Iar în martie, dezamăgit
de refuzul lui Pompei de a-i oferi ajutor, a fugit din Roma. Ziua următoare,
Clodius a introdus o lege care interzicea execuţia unui cetăţean roman fără ca
acesta să fie judecat. Apoi, Clodius a dat încă o lege, a cărei legalitate era
îndoielnică, prin care îl declara pe Cicero exilat.

Cicero a mers mai întâi la Thessaloniki (Salonic), în Macedonia, şi apoi în

Illyricum. În 57 î.Hr., mulţumită intervenţiilor lui Pompei şi în special ale
tribunului Milo, exilul a fost ridicat pe 4 august. Cicero ajunsese la Brundisium
(Brinisi) în acea zi, iar de aici a fost aclamat pe tot drumul până la Roma, unde a
ajuns o lună mai târziu.

În iarna lui 57-56 î.Hr., Cicero a încercat fără succes să îl îndepărteze pe Pompei
de Caesar. Pompei nu a luat în seamă sfaturile lui Cicero şi a reînnoit pactul cu
Caesar şi Crassus la Lucca în aprilie 56 î.Hr. Apoi Cicero a căzut de acord, sub
presiunea lui Pompei, să se alăture celor trei în politică, angajându-se la acest
lucru în scris (într-o „palinodie”). Discursul De provinciis consularibus (sau De
imperio Cnaei Pompei) a marcat noua sa alianţă. A fost obligat să accepte o serie
de pledoarii dezagreabile, părăsind astfel viaţa publică.

În următorii câţiva ani a finalizat Despre orator (De oratore, 55 î.Hr.) şi Despre
stat (De republica, început în 54 î.Hr., finalizat în 52 î.Hr.) şi a început Despre
legi (De legibus, 52 î.Hr.). În 52 î.Hr. a fost satisfăcut când Milo l-a ucis pe
Clodius, dar a eşuat în apărarea lui Milo (a scris discursul Pentru Milo – Pro
Milone – mai târziu, pentru a-l publica).

În 51 î.Hr. a fost convins să părăsească Roma, pentru a guverna vreme de un an

provincia Cilicia, în sudul Asiei Minor. Provincia era sub ameninţarea unei
invazii a parţilor, fapt care nu s-a materializat niciodată, însă Cicero a reuşit să
învingă forţele inamice de pe Muntele Amanus. Senatul a declarat o supplicatio
(o perioadă de sărbătoare publică în semn de recunoştinţă), deşi Cicero sperase la
un triumf şi la un cortegiu care să-l urmeze la întoarcerea sa în Roma. Toată lumea
a fost de acord că guvernase Cilicia cu fidelitate.