RĂSPUNZĂTORUL

VOLUMUL II

Pentru ca toți cei însetați de adevăr să îl poată obține, această

broșură de întrebări și răspunsuri este, ca un serviciu creștin,
trimisă prin poștă fără plată. Trimiteți pentru ea. Ea nu impune
decât o singură taxă, obligația sufletului față de el însuși de a
cerceta toate lucrurile și de a păstra ceea ce este bun. Singurele
sfori atașate la această ofertă gratuită sunt firele de aur ale
Edenului și corzile purpurii ale Calvarului - legăturile care leagă.

Numele și adresele adventiștilor de ziua a șaptea vor fi apreciate.

„...DUHUL ADEVĂRULUI, ARE SĂ VĂ

CĂLĂUZEASCĂ ÎN TOT ADEVĂRUL; CĂCI EL NU V-A
VORBI DE LA EL, CI VA VORBI TOT CE VA FI AUZIT ȘI
VĂ VA DESCOPERI LUCRURILE VIITOARE.” Ioan 16:13.

RĂSPUNZĂTORUL VOL.2

Întrebări și răspunsuri despre temele actuale ale Adevărului

Prezent în interesul fraților adventiști de ziua a șaptea și al
cititorilor
Toiagul Păstorului
De V.T. Houteff
 Acest „cărturar” care a învățat ce trebuie despre Împărăția
cerurilor, „scoate… lucruri noi și lucruri vechi”. Matt. 13:52.
Acum „sfințiți în inimile voastre pe Hristos ca Domn. Fiți
totdeauna gata să răspundeți oricui vă cere socoteală de nădejdea
care este în voi; dar cu blândețe și cu teamă.” 1 Petru 3:15.

CUPRINS:
O predică a lui Ștefan – pentru Biserica de azi …. ………...5
Putem ști ceasul? ……………………………………………..23
Este tronul călător al lui Dumnezeu o locomotivă?............... 24
Sunt ramuri de palmier în mâinile unora sau în mâinile tuturor?
…………………………………………………………………24
Când începe timpul
sfârșitului?..................................................25
De ce profeții în loc de dragoste? ……………………….
…….26
Când au început pecețile?....................................................... 29
Ce este sigiliul? ……………………………………………….31
Este sigilarea în progres? Cine sunt sigilați? Este vreunul în
afara păcătuirii?.......………………... 33
Nu este secerișul sfârșitul lumii? ……………………………..36
Când va separa El neghina de grâu? ………………….……38
Este masacrul din Ezechiel Nouă Literal? ……………………42
Cine este femeia și rămășița ei? ………………………………44
Cine a identificat planetele văzute în viziune? …………….…49
Este autentică toată cărticica „Un cuvânt către mica turmă”? …
51
A existat amalgamarea între om și fiare? …………………….52
De ce nu se fac progrese mai bune? ………………………….53
De ce agitați unde nu sunteți doriți? ………………………….57
A lucra în interior sau afară? ………………………………….58
Toiagul învață încă „ aceleași lucruri”?……………………….63
Seara este sfârșitul sau începutul zilei? ………………………64
Este adevărat? ………………………………………………...65
În care pecete? ………………………………………………..65
Cine fuge la munți? …………………………………………..66
Când va părăsi El Sanctuarul? ………………………….…….67
Cine s-a rătăcit de la cărările vechi? ………………….………68
Prima sau ultima poziție? ……………………………………..71
De ce trei titluri pentru împărăția divizată o dată? ………….73
Va fi stabilită Împărăția înainte de mileniu? …………………74
O nouă împărțire a țării………….…………………………….83
Ținta Constanta a lui Satana și Repetata Piatră de Poticnire….84
Va fi reconstruit vechiul Ierusalim? …………………….…….86
Cina nunții Mielului, în Cer sau pe Pământ? ……………86
Împărăția lui Dumnezeu în inimă sau pe pământ? ……………89
Când vor fi lăsate vânturile? ……………………………….
….90
Ce este furia neamurilor? ……………………………………..91
Care va fi următorul pas? …………………………………..…94
Indice Biblic……………………………………………….… 95

APELUL INTRODUCTIV AL RĂSPUNZĂTORULUI

O PREDICĂ A LUI ȘTEFAN PENTRU BISERICA DE AZI
 „Fraților și părinților, ascultați! Dumnezeul slavei S-a arătat
părintelui nostru Avraam, când era în Mesopotamia, înainte ca
să se așeze în Haran. Și i-a zis: Ieși din țara ta și din familia ta și
du-te în țara pe care ți-o voi arăta.” Fapte 7: 2, 3. „Avram a
plecat, cum îi spusese Domnul”. (Geneza 12: 4) și a mers sub
conducerea lui Dumnezeu în Canaan, unde a locuit, deși „din
țara aceea nu ia dat nimic în stăpânire, nici măcar o palmă de
loc, ci i-a făgăduit că i-o va da în stăpânire lui și seminței lui
după el, măcar că n-avea nici un copil.” Fapte 7: 5.

Apoi, în timp, Domnul a hotărât să-l scoată pe Iacov și familia

lui din țara Canaanului, până în Egipt. Știind, însă, că fiii lui
Iacov nu vor merge așa cum a făcut Avraam, prin simpla Sa
indicație, El a pus, prin urmare, în providența Sa, în inima lui
Iacov o dragoste mai mare pentru Iosif decât pentru ceilalți copii
ai săi. Acest lucru a născut în ei invidia și gelozia, care la rândul
lor au generat ură și lăcomie, manifestându-se prin tratamentul
crud și vânzarea lui Iosif, care a dus la faptul că acesta a fost dus
ca sclav în Egipt.

Ani mai târziu, când frații lui Iosif au mers în Egipt pentru a
obține hrană în timpul foametei de șapte ani, Iosif, recunoscând
planul providențial în drama stranie a vieții sale de la sclavie la
întronare, le-a spus fraților săi, așa cum s-a “făcut cunoscut” lor:
“Nu vă întristați și nu vă mâniați pe voi înșivă că m-ați vândut
aici, căci Dumnezeu m-a trimis înaintea voastră pentru a vă
păstra viața... și... pentru a vă păstra o posteritate pe pământ și
pentru a vă salva viețile printr-o mare izbăvire.” Gen. 45:1, 5, 7.
 Astfel, Domnul l-a înălțat în mod providențial pe Iosif să
împartă tronul Egiptului pentru a-l predispune pe faraon să
acorde lui Israel permisiunea de a intra în țară.

Apoi, pentru a-i atrage acolo, El a adus acolo cei șapte ani de
belșug, urmați de cei șapte ani de foamete. După care i-a trimis
vorbă lui Iacov că Iosif era încă în viață. La vestea plină de
bucurie, a apărut în tată o dorință irezistibilă de a-și vedea fiul.
Acest lucru și foamea care amenința viața fraților lui Iosif, i-a
obligat să se mute în țara de belșug a lui Faraon, unde au trăit ca
niște regi.

Neintenționând, totuși, să-i lase acolo pentru totdeauna,

Domnul nu a lăsat ca traiul lor să continue la fel de plăcut ca la
început, ca nu cumva să refuze să ia aminte la Moise când acesta
va veni cu cuvântul că a sosit timpul ca ei să se întoarcă acasă.
Dar El a adus o altă providență salvatoare,

de data aceasta permițând să se abată asupra lor greutăți

insuportabile, pentru ca atunci când vor fi chemați să răspundă
cu bucurie. Așa că a trebuit să devină sclavi: și mai rău, au
trebuit să fie lipsiți de copiii lor de sex masculin, apoi împinși
fără milă cu biciuri crude pe spate pentru a produce tot mai
multe cărămizi.

Astfel, puterea Duhului combinată cu suferințele oribile ale

robiei lor dure din Egipt, a fost o forță copleșitoare care i-a
obligat să părăsească țara păgână și să se întoarcă în a lor.
 Apoi, pe drumul de întoarcere au întâlnit o altă providență –
lunga lor ședere în pustiu, patruzeci de ani în total – pe care
Dumnezeu a permis-o cu scopul expres de a separa de ei
mulțimea necredincioasă și infidelă care a însoțit Mișcarea afară
din Egipt. Aceștia fiind distruși, supraviețuitorii au trecut în mod
miraculos Iordanul, așa cum cu patruzeci de ani înainte trecuseră
Marea Roșie. Acolo, eliminându-l din mijlocul lor pe singurul
păcătos, Acan, care a apărut atunci printre ei, au intrat în Țara
Făgăduită și au devenit cel mai glorios regat din vremea lor.
Sclavi deveniți regi – ce miracol într-adevăr!

În mod firesc, cineva ar crede că un popor pe care Dumnezeu

l-a eliberat atât de miraculos din sclavie și din care, ulterior, în
mod la fel de miraculos, a făcut o împărăție, nu va cădea
niciodată, acum că era puternic.

Dar, pierzând din vedere Puterea lor, ei au căzut din nou în

captivitate! În slăbiciunea lor ca sclavi ai lui Faraon, Dumnezeu
îi adusese la putere asupra stăpânilor lor egipteni; acum, în
puterea lor ca stăpâni, ei înșiși, i-a adus în robie față de națiunile
din jurul lor! De două ori un miracol.

Iată o dovadă pozitivă că Domnul i-a zidit și i-a dărâmat (2

Cron. 36:13,23), “pentru ca ei” să știe, după cum spune El, “de
la răsăritul soarelui și până la apusul soarelui că nu este nimeni
în afară de Mine. Eu sunt Domnul și nu este altul. Is. 45:6.
În decursul timpului, odată cu împlinirea celor șaptezeci de ani
despre care a profețit Ieremia (Ier. 29:10), Dumnezeu a adus din
nou pe Israel în țara lor. Dar, pe măsură ce anii treceau,
înlocuind generațiile vechi cu altele noi, Israel a pierdut din nou
din vedere Tăria lor, de data aceasta atât de complet încât, atunci
când Mesia cel mult așteptat a venit în cele din urmă, ei l-au
respins, l-au răstignit și l-au scuipat!

În răzbunarea divină, Dumnezeu Și-a întors fața în mânie și i-a

dat în mâna asupritorului, care le-a distrus templul și cetatea, i-a
alungat din propria lor țară și i-a lăsat o rasă părăsită, proscrisă,
fără Dumnezeu, fără monedă, fără țară, un popor detestat de
toate națiunile din acea zi și până astăzi!

Nu toți, însă, au fost astfel alungați. Multora dintre ei li s-au

deschis ochii la faptul că marii lor oameni Îl acuzau pe nedrept
pe Domnul, aplicau greșit profețiile referitoare la El și înșelau
poporul. Prin cei care au rămas credincioși, El a păstrat sămânța
lui Israel. Acceptându-L pe Hristos și devenind creștini, acestor
fii credincioși ai lui Iacov li s-a schimbat numele din evreu în
creștin, așa cum a fost prefigurat prin schimbarea de către
Dumnezeu a numelui tatălui lor din Iacov în Israel, iar a
bunicului lor din Avram în Avraam.

Pornind de la 120 de ucenici plini de Duhul Sfânt, această

biserică iudeo-creștină a convertit 3.000 de suflete în ziua
Cincizecimii prin predicarea unei singure predici simple,
indicată de Duhul Sfânt, și apoi “a adăugat zilnic la biserică pe
cei care trebuiau să fie mântuiți”. Faptele Apostolilor 2:47. KJV
 Această mare strângere de suflete l-a înfuriat atât de tare pe
Satana, încât el, răzbunător, “a prigonit femeia [biserica iudeo-
creștină] care a născut copilul de parte bărbătească. (Apoc.
12:13), astfel încât a împiedicat-o să facă convertiri și i-a
împiedicat pe cei pe care a reușit să-i convertească să aibă
părtășie cu ea.

(Temelia de stâncă a dovezilor că copilul femeii, Hristos, Care

a fost “răpit la Dumnezeu”, Apoc. 12:5, s-a născut în biserica
iudaică, și că biserica creștină a apărut din cea iudaică, stabilesc
în mod solid femeia ca o figură simbolică a slujitorilor
credincioși

ai lui Dumnezeu, atât în biserica Vechiului, cât și în cea a

Noului Testament).

Ca urmare a persecutării femeii, Satana, în mod ironic, nu

făcea decât să ajute, mai degrabă decât să împiedice scopul
divin. Într-adevăr, pe câmpul bisericii (Mat. 13.38) a crescut
numai “grâu” curat, iar “plasa” (Mat. 13.47) a prins numai
“pești” buni, pentru că, împotriva unei astfel de persecuții,
numai cei credincioși au îndrăznit să ia poziție pentru Adevăr și
să devină membri ai sectei urâte. Așadar, văzând rezultatele
opresiunii sale, și-a schimbat rapid tactica.

“Prin edictele de toleranță”, spune Gibbon, “el [Constantin] a

înlăturat dezavantajele temporale care întârziau până atunci
progresul creștinismului; iar slujitorii săi activi și numeroși au
primit o permisiune liberă, o încurajare liberală, pentru a
recomanda adevărurile salutare ale revelației prin orice
argument care ar putea afecta rațiunea sau pietatea omenirii.
Echilibrul exact al celor două religii [creștină și păgână] a
continuat doar o clipă....Orașele care au semnalat un zel înainte
prin distrugerea voluntară a templelor lor [păgâne], au fost
distinse prin privilegii municipale și răsplătite cu donații
populare.... Mântuirea oamenilor de rând a fost cumpărată la un
preț ușor, dacă este adevărat că, într-un an, douăsprezece mii de
bărbați au fost botezați la Roma, pe lângă un număr proporțional
de femei și copii, și că o

10

haină albă cu douăzeci de piese de aur, a fost promisă de împărat

fiecărui convertit.” Aceasta era “o lege a lui Constantin, care
dădea libertate tuturor sclavilor care îmbrățișau creștinismul.” –
Gibbon’s Rome, Vol. 2, pp. 273, 274 (ediția Milman).

De îndată ce Satana i-a determinat pe agenții săi să înceteze să-

i mai asuprească pe creștini și să înceapă să aibă părtășie cu ei,
el i-a amăgit să creadă că este prietenul lor. Fiind astfel ușurați
de persecuția lui, ei au adormit spiritual; și în timp ce ei
dormeau, el a semănat neghina.

Da, el a făcut o întoarcere completă și chiar i-a obligat pe

păgâni să se alăture bisericii, aruncând astfel din “gura sa apă ca
un potop după femeie, ca să o facă să fie luată de potop”. Apoc.
12:15. KJV De la persecutarea celor care voiau să se unească cu
biserica, el a trecut la persecutarea celor care nu voiau, pentru ca
ea să fie inundată de păgâni neconvertiți și astfel “luată de
potop”. Apoc. 12:15 KJV
 Pentru a ține mulțimea în întuneric în zilele reformatorilor, el
și-a pus cleștele pe ei, apoi și-a deschis larg stingătorul
împotriva luminii arzătoare, iar când aceasta a dat greș, a pus
“predicatori adormiți să predice unui popor adormit.” Mărturii,
Vol. 2, p. 337.

Această cale de mare succes a continuat fără încetare de atunci,

până când,

11

ca rezultat, biserica de astăzi este aproape sufocată de neghină.

Este, ca să spunem așa, infiltrată cu o a cincea coloană.

„În acea noapte, eu am visat”, spune serva Domnului într-o

viziune remarcabilă a acestei stări, „că mă aflam în Battle Creek
și priveam printr-un geam afară, unde am văzut o companie,
mărșăluind în jurul casei, doi câte doi. Ei pășeau hotărâți și de
neînduplecat. Îi cunoșteam bine și m-am întors să deschid ușa
salonului pentru a-i primi, însă m-am gândit să mă uit iarăși.
Scena s-a schimbat. Grupul acela avea acum înfățișarea unei
procesiuni catolice. Unul ducea în mână o cruce, altul o trestie.
Iar pe când se apropiau, cel care ducea trestia a făcut un tur în
jurul casei, spunând de trei ori: „Această casă este proscrisă.
Bunurile trebuie confiscate. Ei au vorbit împotriva sfântului
nostru ordin.” M-a cuprins spaima, am fugit din casă și am ieșit
prin ușa de la nord și m-am pomenit în mijlocul acelei companii,
dintre care pe câțiva îi cunoșteam, însă nu am îndrăznit să
rostesc vreun cuvânt, de teamă să nu fiu trădată. Am căutat să
găsesc un loc retras unde să pot plânge și unde să mă pot ruga
fără să întâlnesc priviri întrebătoare, înverșunate, oriunde m-aș fi
întors. Repetam mereu: „O, de-aș putea înțelege ce se întâmplă!
Dacă mi s-ar spune ce am spus sau ce am făcut!”
„Am plâns și m-am rugat mult când am văzut că ni se
confirmă lucrurile. Am încercat să citesc simpatia celor din jurul
meu și am observat chipurile mai multora

12

despre care credeam că îmi vor vorbi și mă vor alina, dacă nu se

temeau că erau observați de alții. Am făcut o încercare să scap
din acea mulțime, însă, văzând că sunt urmărită, mi-am anulat
intențiile. Am început să plâng tare și să spun: „O, de mi-ar
spune măcar ce am făcut sau ce am spus!” Soțul meu, care
dormea într-un pat tare în aceeași cameră, m-a auzit plângând
tare și m-a trezit. Perna mea era udă de atâtea lacrimi, iar spiritul
meu era descurajat.”—Mărturii, Vol. 1, p. 578.

Promisiunea, totuși, este că potopul de neghină va rămâne

acolo doar până la seceriș, timpul natural pentru separarea lor –
sfârșitul lumii.

Atâta timp cât Satana poate duce cu succes această lucrare

subversivă de inundare a bisericii, el nu va mișca niciodată un
deget pentru a persecuta pe cineva care să se alăture ei, ca nu
cumva astfel să zădărnicească propriul său plan malefic de a
submina rândurile ei cu agenții săi – potopul, neghina. Pentru a
asigura succesul acestei lucrări înșelătoare, el îi aruncă afară pe
cei care îndrăznesc să trăiască o viață creștină consecventă
acolo, printre neghină, în timp ce el umblă cu stingătorul pornit,
încercând să stingă orice scânteie de lumină vie.

În cele din urmă, însă, așa cum dezvăluie profeția, lucrurile se

întorc, iar lunga controversă se încheie cu alungarea și
distrugerea (Apoc. 12.16) agenților lui Satana, “potopul”
(neghina, peștii răi),

13

de către Domnul, și apoi cu iluminarea pământului cu slava

îngerului Său (Apoc. 18.1)!

Vedem aici că lucrarea care se apropie de a scăpa de potop,

eliberând astfel biserica de cei neconvertiți, este lucrarea
“secerișului” de la “sfârșitul lumii”. Mat. 13:39. În continuare,
trebuie să stabilim dacă “sfârșitul lumii” aduce epoca milenară
de pace sau marele timp de strâmtorare, așa cum nu a mai fost
niciodată. Pentru a determina care dintre ele, trebuie să
consultăm evenimentele ulterioare.

Din moment ce după ce pământul înghite potopul, balaurul se

va înfuria pe femeie și va merge “să facă război cu rămășița
seminței ei, care ține poruncile lui Dumnezeu și are mărturia lui
Isus Hristos” (Apoc. 12:16, 17), nu se poate scăpa de concluzia
că secerișul, prin faptul că îndepărtează din biserică potopul lui
Satana, neghina lui înmulțită, nu aduce mileniul de pace. Într-
adevăr, nu, ci mai degrabă aduce mânia lui Dumnezeu – timpul
de necaz cum nu a mai fost niciodată: timpul în care poporul Său
din Babilon este chemat să “iasă din ea” și să intre în biserica Sa
purificată – în Împărăție.
 Secerișul, prin urmare, este o scurtă perioadă de timp chiar
înainte, mai degrabă decât momentul apariției lui Hristos pe
nori. Este vorba chiar de ultimele zile de probă pentru
împărățiile pământului,- zilele și lucrarea care aduc sfârșitul
lumii.

14

Faptul că există o rămășiță (ceea ce a rămas) din sămânța

femeii, arată că sămânța ei este împărțită în două părți și că, în
consecință, simbolismul reprezintă trei grupuri de oameni: (1)
femeia; (2) prima parte a seminței ei – cei care, în acest caz, nu
sunt rămășița; (3) a doua parte a seminței ei – cei care sunt
rămășița.

În lumina acestei reprezentări simbolice, femeia însăși este

văzută ca simbolizând partea maternă a bisericii – slujitorii
numiți de Dumnezeu și plini de Duhul Sfânt, care îi aduc pe
convertiții născuți din nou (Ioan 3:3). Prima parte a seminței ei
trebuie prin urmare, să fie primele roade, cei 144.000, care,
separați de păcătoșii care se aflau printre ei, sunt duși pe
Muntele Sion, acolo unde vor sta alături de Miel (Apoc. 14:1).
Prin urmare, “rămășița seminței ei” sunt, în acest caz, cei care
sunt încă în lume atunci când Babilonul călărește fiara (Apoc.
17). Astfel, ei sunt al doilea și ultimul rod care urmează să fie
dus în biserica purificată, în Împărăție, unde nu există nici păcat,
nici teamă că plăgile Babilonului vor cădea asupra lor (Apoc.
18:4).
 Și acum, din moment ce, în progresul ei în timp, femeia
reprezintă fiecare slujbă succesivă, prin urmare, în momentul în
care balaurul se înfurie pe ea, ea trebuie neapărat să reprezinte
ultima slujbă rânduită, cei 144.000, cei care îi aduc pe toți frații
lor din toate națiunile la “muntele sfânt al lui Dumnezeu,
Ierusalimul”. Isa. 66:20.

15

Cu această lumină care strălucește asupra subiectului, se vede

clar adevărul că, după ce pământul înghite potopul, după ce
îngerii îi separă pe cei răi (“neghina”, “peștii” “răi”) de cei
drepți (grâul, “peștii” “buni”) din biserică și îi duc pe cei drepți
la Muntele Sion (“hambarul”, “vasele” Mat. 13:30, 48), balaurul
se va mânia atunci pe femeie (slujitorii lui Dumnezeu) și, ca
urmare, se va războiul împotriva rămășiței (cele de-a doilea
roade, cei care vor fi chemați atunci din Babilon – Apoc. 18:4).

“În zilele de pe urmă”, spune Mica în prezicerea sa despre

timpul în care primele roade vor sta cu Mielul pe Muntele Sion
și în care cele de a doilea roade vor părăsi Babilonul pentru a
merge pe Muntele Sion, “se va întâmpla că muntele Casei
Domnului va fi întemeiat în vârful munților și va fi înălțat
deasupra dealurilor; și oamenii vor curge spre el.

“Și multe neamuri vor veni și vor spune: Veniți și să ne urcăm

pe muntele Domnului și la casa Dumnezeului lui Iacov; și El ne
va învăța căile Lui și vom umbla pe căile Lui; căci legea va ieși
din Sion și cuvântul Domnului din Ierusalim.
 “Și El va judeca printre multe popoare și va mustra națiunile
puternice de departe, și își vor bate săbiile în pluguri și sulițele
în cârlige de tăiat: națiunea nu va mai ridica sabia

16

împotriva națiunii, nici nu vor mai învăța războiul. Ci fiecare va

ședea sub vița sa și sub smochinul său, și nimeni nu-i va
înspăimânta, căci gura Domnului oștirilor a vorbit aceasta.” Mic.
4:1-4. KJV

Din acest motiv, în concluzie, Biserica-Împărăție trebuie să fie

“înființată” înainte ca Diavolul să se întoarcă asupra rămășiței, a
celor care au rămas în urmă și care sunt atunci adunați, și
împotriva cărora se războiește pentru că au refuzat să i se
închine în persoana fiarei și a chipului ei (Apoc. 13:15).

În această lumină cumulativă, nu se vede niciodată atât de clar

că, deși Domnul va îngădui ca persecuția să vină din nou asupra
poporului Său din Babilon, El va face acest lucru doar pentru a
servi scopului Său de a-i face să iasă de sub stăpânirea ei (așa
cum a făcut ca poporul Său străvechi să iasă din Egipt) și să
intre în Împărăția-biserică – singurul loc de pe pământ unde nu
va exista păcat și asupra căruia nu va cădea distrugerea plăgilor.
(Vezi Apocalipsa 18:4).

“Cu siguranță că mânia omului Te va lăuda”, Doamne, și “vei

restrânge restul mâniei “. Ps. 76:10. KJV

Separarea celor răi dintre cei drepți în timpul șederii în pustie

în timpul lui Moise, înainte de a intra în țara făgăduinței, a fost
efectuată nu numai în beneficiul bisericii de atunci (Israelul
tipic), ci și ca un exemplu

17

pentru biserica de astăzi (Israelul antitipic), arătând în mod tipic

spre separarea viitoare a celor răi dintre cei buni (Matei 13:48),
înainte ca cei buni să fie luați în Împărăție, propria lor țară,
“hambarul”. Mat. 13:30. “De aceea, spune Pavel, “toate aceste
lucruri li s-au întâmplat ca exemple; și ele au fost scrise pentru
învățătura noastră, asupra cărora au venit sfârșiturile lumii”. 1
Cor. 10:11 KJV

Prin avertizarea de aici, a acestei providențe iminente, Domnul

pledează din nou cu fiecare credincios al adevărului prezent:

“Ridică-te, strălucește; căci lumina ta a venit, și slava

Domnului a răsărit peste tine. Căci, iată, întunericul va acoperi
pământul, și întunericul mare oamenii: dar Domnul se va ridica
peste tine, și slava Lui va fi văzută peste tine. Și neamurile vor
veni la lumina ta, și împărații la strălucirea răsăritului tău.
Ridică-ți ochii de jur împrejur și vezi: toate se adună, vin la tine;
fiii tăi vor veni de departe și fiicele tale vor fi îngrijite lângă tine.
Atunci vei vedea și te vei aduna, și inima ta se va teme și se va
lărgi; căci se va converti la tine belșugul mării, forțele
neamurilor vor veni la tine.

“Mulțimea de cămile te va acoperi, dromaderii din Madian și

Efa; toți cei din Saba vor veni: vor aduce aur și tămâie; și

18
vor aduce laudele Domnului. Toate turmele din Chedar se vor
aduna la tine, berbecii din Nebaiot îți vor sluji; ei se vor sui cu
mulțumire pe altarul Meu, și Eu voi slăvi casa slavei Mele.

“Cine sunt aceștia care zboară ca un nor, și ca porumbeii la

ferestrele lor? Cu siguranță insulele Mă vor aștepta, și corăbiile
din Tarsis mai întâi, pentru a aduce pe fiii tăi de departe, argintul
și aurul lor cu ei, în numele Domnului Dumnezeului tău și la
Sfântul lui Israel, pentru că El te-a glorificat. Fiii străinilor îți
vor zidi zidurile și împărații lor îți vor sluji; căci în mânia Mea
te-am lovit, dar în favoarea Mea am avut milă de tine.

“Prin urmare, porțile tale vor fi deschise continuu; ele nu vor fi

închise nici zi, nici noapte; ca oamenii să aducă la tine forțele
neamurilor, și ca regii lor să poată fi aduși. Căci națiunea și
împărăția care nu-ți vor sluji vor pieri; da, acele națiuni vor fi
complet pierdute.” Isa. 60:1-12. KJV

Așadar, dragi frați din Laodiceea, este clar că “în timp ce

judecata de cercetare continuă în cer, în timp ce păcatele
credincioșilor penitenți sunt îndepărtate din sanctuar, trebuie să
existe o lucrare specială de purificare, de îndepărtare a păcatului,
în rândul poporului lui Dumnezeu pe pământ.” Tragedia
Veacurilor p. 425.

19

Atunci, „Îmbrăcată în armura neprihănirii lui Hristos,

biserica va intra în lupta ei finală. „Frumoasă ca luna, curată ca
soarele, și cumplită ca o oștire sub steagurile ei”, ea trebuie să
meargă în toată lumea, biruitoare și ca să biruiască.” – Profeți și
Regi, pag. 725. În acel timp, „numai aceia care au rezistat ispitei
în tăria Celui Atotputernic, vor avea voie să participe la
proclamarea ei (soliei celui de-al Treilea Înger) când va crește
până ajunge să fie marea strigare”- The Review and Herald, nr.
19, 1908.

Ca o torță aprinsă în întunericul nopții, stă în față adevărul că

timpul de strâmtorare, așa cum nu a mai fost niciodată, găsește
biserica liberă de potopul de neghină, liberă de “peștii răi” și în
consecință, capabilă nu numai să reziste Diavolului, ci și să iasă
învingătoare și să cucerească în puterea lui Mihail, a cărui
ridicare în picioare eliberează “pe fiecare dintre cei care vor fi
găsiți scriși în carte”. Dan. 12:1.

Din această repetiție a istoriei îndelungate a poporului lui

Dumnezeu, vedem că Avraam este singurul cu care Dumnezeu
nu a fost obligat, pentru a obține rezultatele dorite, să recurgă la
alte mijloace decât simpla poruncă: “Ieși din țara ta, din neamul
tău și din casa tatălui tău, și du-te într-o țară pe care ți-o voi
arăta”. Gen. 12:1.

Credința neîndoielnică și de nezdruncinat a lui Avraam și

ascultarea sa fără ezitare de porunca simplă

20

a Domnului în toate cazurile, au făcut din el un “prieten al lui

Dumnezeu”, “tatăl credincioșilor” și un mare stâlp al adevărului
viu, cu un nume care să fie ținut minte și venerat în timp și în
veșnicie.
 Credința lui Iacov în promisiunile lui Dumnezeu și dorința sa
copleșitoare de a se integra în planurile Domnului și de a le duce
la îndeplinire au făcut ca el să devină strămoșul primelor roade
sau al conducerii Bisericii-Împărăție – cei care stau alături de
Miel pe Muntele Sion (Apoc. 14:1).

Fidelitatea intransigentă a lui Iosif față de principii l-a adus în

cea mai înaltă poziție, în care a devenit cel mai mare furnizor de
provizii din lume, ca un tip al lui Hristos, Marele Furnizor
Spiritual.

Moise, în blândețea (umilința) sa și în hotărârea sa de a

“suporta mai degrabă suferința cu poporul lui Dumnezeu, decât
să se bucure de plăcerile păcatului pentru o vreme” (Evrei
11:25), KJV s-a ridicat pentru a fi cel mai mare general,
conducător și eliberator al tuturor timpurilor și chiar pentru a sta
pe muntele schimbării la față.

Sacrificiul vieții apostolilor de dragul lui Hristos și al

Adevărului Său, le-a adus onoarea înălțătoare de a le fi pus
numele în temeliile Cetății Sfinte (Apoc. 21:14).

Eforturile neînfricate și perseverente ale lui Luther de a ridica

Adevărul călcat în picioare (Dan. 8:11, 12; 11:31),

21

l-au făcut tatăl Protestantismului.

 Cu toate acestea, frate, soră, niciuna dintre aceste comori
deosebit de glorioase nu este mai mare decât cea a voastră de a
sta alături de Miel pe Muntele Sion. Vă implorăm așadar,
“scoală-te, luminează; căci lumina ta a venit”! Isa. 60:1. KJV

Acum că, pe de o parte, Domnul vă roagă să vă apucați de

puternica Sa lumină a Adevărului și să vă despărțiți astfel de
păcat, pentru a scăpa de răzbunarea Sa, pentru a fi izbăviți de
necazul care va veni și pentru a avea o parte în proclamarea
Marii Strigări a Soliilor celor Trei Îngeri; și că, pe de altă parte,
Satana vă roagă să vă apucați de stingătorul său total epuizat;
sunteți aduși în valea deciziei. Acum a sosit ora Zero pentru a
decide ce vei face, dacă Domnul este Dumnezeu, vei urma
Adevărul Său puternic, sau dacă Baal este Dumnezeu, vei urma
pe oamenii săi puternici.

“Iată”, spune Mântuitorul, “Eu stau la ușă și bat: dacă cineva

aude glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el și
el cu Mine.” Apoc. 3:20.

Nu vreți, așadar, să faceți ca acești oameni credincioși din

vechime și să fiți marii oameni ai lui Dumnezeu astăzi! O, nu
lăsați nimic, frate, soră, să vă mai compromită și să vă
neutralizeze eforturile de a obține promisiunea de acum –
privilegiul inegalabil de a fi preoții și regii Sionului!

“Cine are urechi, să asculte ce zice bisericilor Duhul ...” Apoc.

3:22.

22
 ÎNTREBĂRI ȘI RĂSPUNSURI

PUTEM ȘTI CEASUL?

Întrebarea nr. 15:

“Scrieri timpurii”, p. 285, afirmă că Dumnezeu va anunța ziua și

ceasul revenirii Sale. Iar “The Shepherd’s Rod”, vol. 2, p. 255,
concluzionează, din analizarea potopului, că acest eveniment
care va încununa veacurile va avea loc într-o noapte de miercuri.
Dar Hristos spune: “...despre ziua și ora aceea nu știe nimeni,
nici îngerii din ceruri, ci numai Tatăl Meu”. Mat. 24:36. Cum
pot fi împăcate cele două lucruri?

Răspuns:

Toiagul nu stabilește în nici un caz timpul pentru revenirea lui

Hristos. Deși concluzionează din Studiul Potopului că El ar
putea veni pentru ai Săi într-o noapte de la mijlocul săptămânii,
nu precizează nici măcar puțin în ce noapte de miercuri ar putea
fi aceasta. Toiagul nu pretinde că știe acea zi sau oră. Iar în ceea
ce privește afirmația din Scrieri timpurii, cuvintele lui Hristos
din Matei 24:36 nu exclud posibilitatea ca El să facă cunoscute
vreodată ziua și ora venirii Sale. Într-adevăr, deși Scripturile
spun că nici măcar îngerii nu cunosc ora, totuși, dacă vor fi
vreodată pregătiți să pornească împreună cu Domnul la a doua
Sa venire, cu siguranță că într-o zi trebuie să li se spună dinainte
acest lucru, pentru a se pregăti și a porni la drum. Și, deși nimeni
nu știe acum ziua sau ora, totuși, dacă Tatăl consideră potrivit să
o declare, nu putem decât să o cunoaștem.
23

Mai mult, această venire secretă (Matei 24:36) poate fi alta

decât cea înțeleasă în mod obișnuit ca fiind “a doua venire”.
(Pentru un studiu mai amănunțit pe această temă, citiți Tratatul
nr. 3, Judecata și Secerișul, ediția din 1942, pp. 45-53).

ESTE TRONUL CĂLĂTOR AL LUI DUMNEZEU O

LOCOMOTIVĂ?

Întrebarea nr. 16:

Mi s-a spus că davidienii învață că tronul din Isaia 6 este un tren

tras de o locomotivă care scoate fum. Învață ei așa ceva?

Răspuns:

Nici o astfel de idee nu se găsește nicăieri expusă în publicațiile

Toiagul Păstorului, pe care se bazează toate învățăturile
davidiene, așa cum o lectură atentă a literaturii o va verifica pe
deplin.

Cuvântul „tren” este citat în Scriptură și înseamnă „alai”,

așa cum este explicat în Tratatul nostru nr. 1, Pre—Al
Unsprezecelea Ceas Extra, ediția 1941, pag. 8.

SUNT RAMURI DE PALMIER ÎN MÂNA UNORA SAU

ÎN MÂINILE TUTUROR?

Întrebarea nr. 17:

„Toiagul Păstorului”, Vol. 1, p. 44, spune că marea gloată având
ramuri de palmier în mâinile lor sunt cel de-al doilea rod al
secerișului pământului, în timp ce „Tragedia Veacurilor” p. 646,

24

vorbind despre toți „biruitorii”, spune: „În fiecare mână este

pusă o ramură de palmier a biruitorului și harpa strălucitoare”.
Cum pot fi armonizate aceste declarații?

Răspuns:
Gloata despre care Toiagul comentează și mulțimea despre
care vorbește Tragedia Veacurilor sunt două companii diferite,
în două locuri diferite și în două ocazii diferite. Prima, mulțimea
din Apocalipsa 7: 9, au ramuri de palmier pe pământ, cea din
urmă, mulțimea din Tragedia Veacurilor, primesc ramuri de
palmier și harpe în ceruri. Aceste fapte pot fi văzute clar din
citirea afirmațiilor în cauză.

CÂND ÎNCEPE TIMPUL SFÂRȘITULUI?

Întrebarea nr. 18:

Când începe “timpul sfârșitului”, în care este deschisă cartea lui

Daniel? –

Răspuns:
 Îngerul care l-a instruit pe Daniel a declarat că cartea va fi
închisă până la timpul sfârșitului. În consecință, nu înainte sau
după, ci în timpul sfârșitului, cartea trebuie să fie deschisă.

Această perioadă este marcată de o creștere a cunoștințelor și

de oameni care aleargă “de colo-colo”. Daniel 12:4, 9 KJV.
Întrucât o mare parte din cartea lui Daniel este acum înțeleasă

25

și întrucât ne aflăm în epoca automobilelor, epoca cunoașterii

sporite, cu oameni care aleargă încoace și încolo, este evident că
trăim “în timpul sfârșitului”.

Daniel 11:40 arată clar că la timpul sfârșitului, și nu în

timpul sfârșitului, împăratul de la Nord urma să poarte războaie
victorioase împotriva împăratului de la Sud. În consecință,
“timpul sfârșitului” trebuie să fi început la sfârșitul secolului al
XVIII-lea și la începutul secolului al XIX-lea, odată cu victoriile
împăratului de la Nord. (Vezi harta în Tratatul nostru nr. 12,
Lumea Ieri, Azi și Mâine, ediția 1941, pag. 97.)

DE CE PROFEȚII ÎN LOC DE DRAGOSTE?

Întrebarea nr. 19:

De ce nu petrec Davidienii mai mult timp învățând dragostea lui
Isus – cea mai importantă parte a Bibliei – în loc să învețe
doctrinele și profețiile?

Răspuns:
 Davidienii urmează această procedură din cauza Scripturii:
„Și avem cuvântul proorociei făcut și mai tare; la care bine
faceți că luați aminte, ca la o lumină care strălucește într-un loc
întunecos, până se va crăpa de ziuă și va răsări luceafărul de
dimineață în inimile voastre.” 2 Petru 1:19. De aceea, profețiile
creează dragoste pentru Dumnezeu în inima studentului, cum
nimic altceva nu o poate face.

26

Ba mai mult, dacă profețiile sunt mai puțin esențiale decât alte
părți ale Scripturilor, de ce, atunci, Domnul a făcut pe slujitorii
Săi să scrie atât de multe? Evident, ele sunt la fel de importante.
Cartea Apocalipsei, adresată direct poporului care urmează să
trăiască chiar înainte de venirea Domnului, este alcătuit din
profeții simbolice, despre care Domnul spune:
„Ferice de cine citește și de cei ce ascultă cuvintele acestei
proorocii și păzesc lucrurile scrise în ea, căci vremea este
aproape.” Apoc. 1: 3. „Iată, Eu vin curând!- ferice de cel ce
păzește cuvintele proorociei din cartea aceasta... Mărturisesc
oricui aude cuvintele proorociei din cartea aceasta că, dacă va
adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise
in cartea aceasta. Și dacă scoate cineva ceva din cuvintele cărții
acestei proorocii, îi va scoate Domnul partea lui de la pomul
vieții și din cetatea sfântă, scrise în cartea aceasta.” Apoc. 22: 7,
18, 19.
Este adevărat, dragostea lui Isus este nevoia supremă, dar
predicând despre ea, excluzând doctrinele și profețiile, nu va fi
de nici un folos, căci prin profeții și prin doctrine se învață nu
numai iubirea lui Isus, dar și cum să-I slujim. „Toată Scriptura”
spune

27

Pavel „este insuflată de Dumnezeu și de folos ca să învețe, să

mustre, să îndrepte, să dea înțelepciune în neprihănire, pentru ca
omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit și cu totul destoinic pentru
orice lucrare bună.” 2 Tim. 3:16, 17.
Dacă bisericile de azi ar fi învățat profețiile și doctrinele
excluzând dragostea lui Isus, atunci, desigur, Davidienii ar fi
insistat mai mult pe dragostea lui Isus decât pe profeții. Dar, în
caz contrar, dragostea lui Isus fiind predicată până la neglijarea
profețiilor, atunci, bineînțeles, prima și suprema nevoie este de a
studia dragostea lui Isus prin doctrine; după aceea, sarcina
noastră cea mai mare va fi să o învățăm astfel.
În timp ce Evanghelia iubirii ne inspiră să iubim pe
Domnul, doctrinele ne învață calea potrivită de a-L iubi și
lumina profețiilor ne îndrumă picioarele pe calea dreaptă și
îngustă de-a lungul drumului spre cetatea lui Dumnezeu, la fel
cum noaptea lumina unui automobil ne arată drumul spre casă.
Fără ea, în mod inevitabil, vom pierde drumul, am avea accident
și vom rămâne astfel în întuneric – o mulțime de epave și
posibil moartea. Astfel, în timp ce avem nevoie de una, avem
nevoie de cealaltă. Prin urmare, Davidienii le combină pe
amândouă, învățând dragostea lui Isus prin doctrine și calea
către Împărăție prin profeții.

28
 CÂND AU ÎNCEPUT PECEȚILE?
Întrebarea nr. 20:

Ce dovadă biblică există pentru a arăta că evenimentele

celor Șapte Peceți (Apocalipsa 4-8) acoperă întreaga istorie a
lumii, ceea ce contravine învățăturii Denominaționale că acoperă
doar perioada bisericii creștine? Nu știți că, cartea cu pecețile
este simbolism a cărților lui Daniel și Apocalipsa?

Răspuns:

Fundamentul pe care se bazează poziția denominațională

conform căreia pecețile sunt profeții ale evenimentelor din
perioada Noului Testament, este interpretarea primei peceți,
despre care Ioan spune:

„M-am uitat și iată că s-a arătat un cal alb. Cel ce stătea pe

el avea un arc; i s-a dat o cunună și a pornit biruitor și ca să
biruiască.” Apoc. 6: 2.
Această Scriptură este interpretată neautorizat pentru a
reprezenta biserica creștină. Faptul că, calul din viziune era alb
și biserica creștină curată, călărețul cuceritor și biserica în
creștere, în sine nu constituie un fundament solid pe care să se
construiască o teorie că evenimentele peceților au început cu
biserica creștină.
Viziunea peceților i-a fost arătată lui Ioan la aproape 65 de
ani după Cincizecime, în perioada în care biserica deja scădea de
la puritatea ei și de la creșterea ei constantă.
29

Vocea i-a spus: „Suie-te aici și-ți voi arăta ce are să se

întâmple după aceste lucruri!” Apoc. 4: 1. Cu alte cuvinte,
evenimentele pe care urma să le arate aveau să se desfășoare în
viitor, din momentul în care el a avut viziunea. Acum, să
acordăm atenție la ceea ce el a văzut:
„Numaidecât am fost răpit în Duhul”, spune Ioan, „ și iată
că în cer era pus un scaun de domnie, și pe scaunul acesta de
domnie ședea Cineva… Apoi am văzut în mâna dreaptă a Celui
ce ședea pe scaunul de domnie o carte, scrisă pe dinăuntru și pe
dinafară, pecetluită cu șapte peceți… Și nu se găsea nimeni nici
în cer, nici pe pământ, nici sub pământ, care să poată deschide
cartea, nici să se uite in ea. Și am plâns mult, pentru că nimeni
nu fusese găsit vrednic să deschidă cartea și să se uite în ea. Și
unul dintre bătrâni mi-a zis: Nu plânge! Iată că Leul din seminția
lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea și
cele șapte peceți ale ei.” Apoc. 4:2; 5:1, 3-5.
Observați că evenimentele simbolizate urmau să aibă loc
după ce Ioan a avut viziunea, nu înainte. Mai mult, unde, și în ce
instanță, Scripturile au simbolizat vreodată biserica printr-un om
care călărește pe un cal? Dacă calul simbolizează biserica,
atunci ce simbolizează omul?
Este evident că, în această viziune, Ioan se uita la începutul
unui eveniment important care urma să aibă loc în viitor, din
momentul în care el

30

a primit viziunea, mai degrabă decât înapoi când a început

biserica. Ba mai mult, trebuia să se întâmple în cer, nu pe
pământ. Fiindcă mii și mii înconjurau tronul pe care stătea
Marele Judecător ținând cartea care era pecetluită cu șapte
peceți, evident evenimentul este mai mult asemănător cu
începutul Judecății din Daniel 7: 9,10 decât cu începutul
predicării Evangheliei.
Vorbind despre cartea care a fost sigilată cu cele șapte
peceți, Duhul Adevărului spune: „În acest fel, conducătorii iudei
au ales. Hotărârea lor a fost înregistrată în cartea pe care
apostolul Ioan a văzut-o în mâna Aceluia care stătea pe tron,
carte pe care nici un om n-o poate deschide. În ziua când Leul
din seminția lui Iuda va deschide cartea, această hotărâre va
apare înaintea lor, în toată grozăvia ei.” Parabolele Domnului
Hristos, pag. 294.

În această privință, fiecare parte componentă a întregului

simbolism se asamblează atât cu istoria sacră, cât și cu cea
seculară, precum și cu mesajul celui de-al Treilea Înger – dând
astfel „tărie și putere” celui din urmă.

CE ESTE SIGILIUL?

Întrebarea nr. 21:

Ce este pecetea lui Dumnezeu de pe frunțile celor 144.000

(Apoc. 7:3)? Este pecetea Sabatului sau altceva?

31

Răspuns:
 Fiind pecetluiți în Hristos „cu Duhul Sfânt care fusese
făgăduit”, după ce ați „auzit cuvântul adevărului” (Efeseni 1:13;
4:30), sfinții sunt prin urmare sigilați de Adevărul Prezent –
adevărul propovăduit în zilele lor.

„Pecetea Dumnezeului celui viu”, Adevărul, prin care cei

144000 sunt sigilați (Apocalipsa 7: 2), este o pecete specială,
fiind același cu „semnul” din Ezechiel 9. (Vezi Mărturii Pentru
Predicatori, pag. 445; Mărturii, Vol. 3, pag. 267; Mărturii, vol.5,
p. 211). Ea cere să suspinăm și să strigăm pentru urâciunile care
contaminează și care profanează atât Sabatul, cât și casa lui
Dumnezeu, în special împotriva vânzării literaturii și a face
planuri pentru anumite scopuri în timpul serviciilor din Sabat. Și
cum sfinții au pecetea sau semnul pe frunțile lor, îngerii vor
trece peste ei și nu-i vor ucide. Este echivalentul sângelui de pe
ușiorii ușii în noaptea Paștelui din Egipt. Îngerul va pune o
pecete pe frunțile tuturor celor care suspină pentru păcatele lor și
pentru păcatele din casa lui Dumnezeu, arătând astfel
credincioșia față de Adevăr. Apoi, îngerii distrugători continuă,
pentru a ucide complet atât bătrânii cât și tinerii care nu au reușit
să primească pecetea. (Vezi Mărturii, Vol.5, pag. 505.)
Deci, sigiliul anterior califică pe cel care îl primește să se
ridice din morți la învierea celor drepți,

32

în timp ce acesta din urmă permite ca cel care suspină și strigă

să scape de moarte și pentru să trăiască pentru totdeauna cu
Dumnezeu.
 ESTE SIGILAREA ÎN PROGRES? CINE SUNT
SIGILAȚI? ESTE VREUNUL ÎN AFARA PĂCĂTUIRII?

Întrebarea nr. 22:

Dacă solia de sigilare a celor 144.000 a sosit la biserică din

1929, sunt o parte (sau toți) din cei 144.000 deja sigilați? De
asemenea, dacă nimeni nu poate fi sigilat, cu excepția faptului că
este eliberat de păcat și dacă unii sunt sigilați acum, atunci au
trecut dincolo de a păcătui?

Răspuns:

Dacă sigilarea nu este în desfășurare acum, atunci solia

sigilării pe care am purtat-o din 1929 nu ar mai fi adevăr prezent
acum, la fel cum proclamarea Judecății celor morți nu ar fi fost
adevăr prezent între anii 1844-1929, dacă nu ar fi fost judecați
morți în această perioadă. În mod clar, atunci mesajul de sigilare
și sigilarea în sine merg mână în mână, la fel cum acul și firul
merg împreună, până când cusătura este terminată.

Domnul poruncește îngerului cu călimara la brâu să facă

„un semn pe fruntea oamenilor care suspină și strigă din pricina
tuturor urâciunile care se săvârșesc acolo” – în biserică – astfel
încât atunci când oamenii cu armele de nimicire încep să ucidă,
ei să poată trece pe lângă

33
cei care au semnul. Astfel, cei care suspină și strigă din 1929
pentru urâciunile din biserică au fost dovada supremă că trăim în
perioada de sigilare.

Și deoarece o reformă nu are loc niciodată fără o revelație a

unui nou adevăr, atunci această „lucrare finală ce se face în
favoarea bisericii” trebuie să fie însoțită de o solie (Mărturii,
Vol.3, p. 266) și trebuie proclamată tuturor. Și cel care nu se
reformează în momentul în care este convins de Adevăr, nu se
va reforma mai târziu. De aceea, pe măsură ce solia sigilării își
deschide drumul prin biserică, numai cei care se trezesc și se
reformează (suspină) și se străduiesc să împartă cu ceilalți
(strigă) lumina care strălucește asupra lor, primesc sigiliul. Ei
sunt socotiți fără pată prin neprihănirea lui Hristos împărțită în
favoarea lor până când li se va da „o inima nouă” făgăduită în
Ezechiel 36:26, după care vor fi pentru totdeauna fără păcat –
pentru totdeauna fără motiv de a se mai pocăi.

„Când voi zice celui rău”, zice Domnul: „Vei muri

negreșit! Dacă nu-l vei înștiința și nu-i vei spune, ca să-l întorci
de la calea lui cea rea și să-i scapi viața, acel om rău va muri
prin nelegiuirea lui, dar îi voi cere sângele din mâna ta!”
Ezechiel 3:18.
Dacă cineva nu se poate despărți acum de păcatele sale,
nici mai târziu nu o va face. Și cum cineva nu poate

34

înșela pe Dumnezeu, este lăsat fără pecete, chiar dacă poate fi

învățător al Adevărului. Totuși, un creștin adevărat niciodată nu
se mândrește că a atins perfecțiunea, căci el urmărește tot mereu
un nivel mai înalt pe măsură ce merge pe calea îngustă. Și după
cum el se apropie de fiecare dată de Dumnezeu, Cel în care
începe și se termină perfecțiunea, el exclamă cu profetul: „Vai
de mine, sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc
în mijlocul unui popor tot cu buze necurate, și am văzut cu ochii
mei pe Împăratul, Domnul oștirilor!” Isaia 6: 5.

Deci, nimeni nu a atins perfecțiunea pe care o va atinge în

starea sa viitoare, dar adevăratul urmaș al lui Hristos a atins
perfecțiunea stării actual. El nu este nici un minut în urma
timpului sau un centimetru sub cel mai înalt nivel posibil de
atins în acest moment. El este progresiv la fel de perfect ca și
spicul de porumb, de la ziua în care încolțește până în ziua în
care este recoltat.

Dacă vreun păcat va fi comis de o astfel de persoană, acesta

nu va fi un păcat cunoscut sau făcut in mod intenționat. „Deci
cine știe să facă bine, și nu face, săvârșește un păcat!” Iacov
4:17. El va fi judecat „din pricina fărădelegii de care are
cunoștință”. 1 Sam. 3:13. Prin urmare, cel care se folosește de
orice ocazie de a cunoaște Adevărul și care îndeplinește cu zel
toate cerințele sale, aceasta i se socotește ca neprihănire
(Romani 4: 3) – trăind fără păcat.
35

NU ESTE SECERIȘUL SFÂRȘITUL LUMII?

Întrebarea nr. 23:

 Cum se poate armoniza învățătura dumneavoastră despre
separarea neghinei de grâu în biserică cu afirmația care spune:
„Neghina și grâul trebuie să crească împreună până la seceriș –
și secerișul este sfârșitul timpului de har... Când lucrarea
Evangheliei este finalizată, imediat urmează separarea dintre
buni și răi, iar destinul fiecărei clase de persoane este hotărât
pentru totdeauna”- Parabolele Domnului Hristos, pag. 72, 123.

Răspuns:

Da, conform cu declarația în cauză, „secerișul” este

sfârșitul perioadei de har care are loc la, nu după, încheierea
perioadei har. Iar faptul că judecata de cercetare acționează
asupra cazului unei persoane, după ce cariera vieții sale în
legătură cu mântuirea lui s-a încheiat și în timp ce harul încă mai
persistă, este o altă dovadă că „secerișul” este ultima parte a
timpului de har. Aceasta este în concordanță cu afirmația lui
Ieremia: „Secerișul a trecut, vara s-a isprăvit, și noi tot nu
suntem mântuiți!” Ier. 8:20. Arată că secerișul este o perioadă de
timp, care are un început și un sfârșit și că în timpul său oamenii
sunt mântuiți. Și scrieri timpurii, pag. 118, arată că îngerul al
treilea este cel care face secerișul, în timp ce Matei 13:30 arată
de asemenea că îngerii separă neghina de grâu „în timpul
secerișului”.

36
Prin urmare, porunca lui Hristos, „Să crească împreună până la
seceriș”, indică până în zilele noastre „timpul sfârșitului”,
perioada în care secerișul va fi terminat și „neghina” separată de
„grâu”.
 Astfel, în toate scopurile practice ”secerișul” este în
realitate „sfârșitul lumii” – sfârșitul celor răi.

Singura modalitate prin care cineva poate înțelege în alt

mod Parabolele Domnului Hristos este prin faptul că el nu-și dă
seama că lumea este chiar acum la „sfârșitul timpului”. De
asemenea ne înțelegând ce înseamnă cu adevărat sfârșitul
timpului, el nu poate conecta în mod corect subiectele
relaționate cu secerișul.

Biblia ne învață că Domnul va „scormoni Ierusalimul

[biserica] cu felinare și va pedepsi pe toți oamenii care se bizuie
pe drojdiile lor, și zic în inima lor: Domnul nu va face nici bine,
nici rău”. (Țefania 1,12); adică El va pedepsi pe cei care, prin
acțiunile lor, spun: „Domnul nu este foarte preocupat de ceea ce
facem”; când, în avertismentul solemn de avertizare, Dumnezeu
declară: „Voi scormoni Ierusalimul”, nu neglijent și în întuneric,
ci cu grijă cu felinare de lumină.

„Căci iată, voi porunci și voi vântura casa lui Israel între
toate neamurile, cum se vântură cu ciurul, fără să cadă un singur
bob la pământ! Toți păcătoșii poporului Meu vor muri de sabie,
cei ce zic: Nu ne va ajunge nenorocirea și nu va veni peste noi.”
Amos 9: 9,10.

37

„Da, în țară, în mijlocul popoarelor este ca atunci când se

scutură măslinul sau ca la culesul ciorchinilor rămași după
culesul viei. Ceilalți însă, care vor mai rămâne, își înalță glasul,
scot strigăte de veselie; dar pe țărmurile mării, laudă măreția
Domnului.” Isaia 24:13, 14.

Aceste scripturi arată că, după ce biserica va fi zguduită de

vizita Domnului, atunci membrii ei credincioși care au rămas
vor „cânta pentru măreția Domnului”. Zguduirea va face din
biserică ceea ce ar fi trebuit să fie.

„Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui? Cine va

rămâne în picioare când Se va arăta El? Căci El va fi ca focul
topitorului și ca leșia înălbitorului.” Maleahi 3: 2.

„Dar zilele purificării bisericii se grăbesc foarte. Dumnezeu

va avea un popor curat și credincios. În marea cernere care va
avea loc în curând, vom fi mult mai capabili să măsurăm tăria
lui Israel. Semnele descoperă faptul că timpul este aproape. Va
demonstra că mătura este în mâna Sa și că El va curăța în mod
desăvârșit aria.” – Mărturii, Vol. 5, p. 80.

Astfel, atât Scripturile, cât și Spiritul Profetic proclamă că

El Însuși va curăța biserica Sa și că atunci când va fi astfel
curățită „neamurile vor vedea” mântuirea „și toți împărații slava
ta. Isaia 62: 2.

CÂND VA SEPARA EL NEGHINA DE GRÂU?

Întrebarea nr. 24:

În „Parabolele Domnului Hristos” pag. 123, spune: „Când

lucrarea Evangheliei va fi terminată,
38

imediat urmează separarea dintre buni și răi”. Nu se face

separarea prezentată aici la a doua venire?

Răspuns:

Despărțirea care are loc atunci când Hristos vine a doua

oară, este pentru a lua pe sfinți spre împreună cu El în cer (Ioan
14: 3, 1 Tesaloniceni 4:17) și de a lăsa pe cei răi, morți aici pe
pământ (2 Tesaloniceni 2: 7 , 8). În felul acesta, a doua venire a
lui aduce o separare fizică. Dar separarea preliminară care are
loc înainte de a doua venire a lui Hristos este la venirea Lui
invizibilă când El pune „oile” la dreapta Lui și „caprele” la
stânga Lui (Matei 25:32, 33, 13:30, Apoc. 18: 4; Matei 13:48).

„I-am văzut pe sfinți”, scrie Sora White, „părăsind orașele

și satele, strângându-se laolaltă în grupuri și trăind în locurile
cele mai singuratice. Îngerii le asigurau hrana și apa, în timp ce
oamenii cei răi sufereau de foame și de sete. Apoi i-am văzut pe
conducătorii pământului consfătuindu-se, iar pe Satana și îngerii
lui, lucrând febril în jurul lor. Am văzut ceva scris și multe copii
ale acestui document răspândite în diferite părți ale țării, cu
ordin ca, dacă sfinții nu renunță la credința lor specifică, dacă nu
părăsesc Sabatul și nu păzesc prima zi a săptămânii, oamenii să
aibă libertatea, după o anumită perioadă de timp, să-i omoare.”

39
 „Dar, în acest ceas al încercării, sfinții erau calmi și cu
stăpânire de sine, încrezându-se în Dumnezeu și prinzându-se de
făgăduința Sa, că se va croi o cale de scăpare pentru ei. În unele
locuri, înainte de împlinirea timpului pentru punerea în practică
a decretului, cei răi s-au repezit asupra sfinților pentru a-i ucide;
dar îngeri sub chip de războinici au luptat pentru ei. Satana
dorea să aibă privilegiul de a-i nimici pe sfinții Celui Preaînalt;
dar Isus le-a poruncit îngerilor Săi să vegheze asupra lor. Făcând
un legământ cu cei care păziseră Legea Sa, Dumnezeu avea să
fie onorat înaintea păgânilor care îi înconjurau; și Isus avea să
fie onorat prin preschimbarea, fără a vedea moartea, a acelor
credincioși care Îl așteptaseră atât de mult timp.” Scrieri
timpurii, pag. 282, 283.

Faptul că sfinții au fost văzuți profetic în companii prin ei

înșiși înainte de a doua venire a lui Hristos, dovedește din nou că
separarea dintre sfinți și păcătoși are loc înainte de a apărea El.
Totuși, despărțirea care este produsă de a doua venire a lui
Hristos este mai mare.

Prin urmare, deși mesajul din Parabolele Domnului Hristos,

pag. 123, se aplică despărțirii (cei neprihăniți fiind duși la cer și
cei răi fiind lăsați pe pământ) la cea de-a doua venire a lui
Hristos, dar nu contrazice în nici un fel separarea „neghinei” de
„grâu” (Matei 13:30),

40

nici a „oilor” de „capre”. (Matei 25:32).

 Iar acum, din moment ce adevărul distinctiv al Judecății de
Cercetare din cer este lupa doctrinară a Adventiștilor de Ziua a
Șaptea, să o folosim în privința separării.

Această parte a Judecății de Cercetare a celor vii, prin care

se determină cine are păcatele șterse, și prin urmare, li se dă
viața veșnică, corespunzătoare pe pământ cu lucrarea îngerului
cu „călimara la brâu” care este însărcinat să pună un „semn”
(pecete) pe toți cei care suspină și strigă pentru toate urâciunile
din Iuda și Israel – biserica. Iar lucrarea celorlalți cinci care
continuă să ucidă pe toți cei care nu au „semnul” (pecetea) este
corespunzătoare în ceruri cu ștergerea numelor păcătoșilor din
Cartea Vieții. (Vezi Ezechiel 9; Mărturii pentru Predicatori, pag.
445; Mărturii, vol.5, p. 211).

Astfel vedem că această lucrare profetică dublă de separare

a numelor păcătoșilor de numele celor neprihăniți în sanctuar și
separarea păcătoșilor de cei neprihăniți în biserică este aceeași
cu lucrarea arătată în parabole: separarea neghinei din grâu
(Matei 13:30); peștii răi de cei buni (Matei 13:48); cei care nu au
haina de nuntă de cei care o au (Mat. 22: 1-13);

41

cei care nu și-au îmbunătățit talentele cei care au făcut-o (Matei

25: 20-30).

Deoarece toate aceste separări echivalente au loc în timpul

Judecății de Cercetare, înainte de nuntă, de încoronare, de
primirea împărăției (Dan 7: 9,10,13,14), este evident că secerișul
și Judecata sunt același, și că are loc înainte de încheierea
harului – când Domnul vine deodată în templul Său pentru a
„curăța pe fiii lui Levi” – Mal. 3: 1-3. Și după cum judecata
celor morți este urmată de judecata celor vii, și judecata
bisericii este urmată de judecata lumii. Și „dacă începe cu noi,
care va fi sfârșitul celor ce nu ascultă de Evanghelia lui
Dumnezeu?” (1 Petru 4:17) – când Marele Judecător se așează
pe tronul slavei Lui, când toate neamurile sunt adunate înaintea
Lui, când, ca păstor, Își desparte oile Sale (Matei 25: 31-46).

ESTE MASACRUL DIN EZECHIEL NOUĂ LITERAL?

Întrebarea nr. 25:

„Toiagul Păstorului” învață că uciderea din Ezechiel 9 este

literală. Nu ar putea fi o distrugere așa cum este cauzată de așa-
numitele „fapte ale lui Dumnezeu” – cutremure, foamete,
molimă, ultimele șapte plăgi sau alte lucruri asemănătoare?

Răspuns:

Cei cinci agenți care distrug pe cei răi

42

în biserică nu sunt forțe ale naturii ci oameni cu arme de

nimicire în mâinile lor. Sunt ființe supranaturale, nu elemente
naturale. Prin urmare, ele nu pot reprezenta în mod
corespunzător cutremure, foamete sau alte lucruri asemănătoare.
 Nici nu pot fi cei șapte îngeri cu cele șapte plăgi de pe
urmă, pentru că acești îngeri sunt șapte la număr, nu cinci. În
plus, nu au „arme de nimicire” în mâinile lor, ci cupe. Mai mult
decât atât, plăgile cad în Babilon (Apocalipsa 18: 4), în timp ce
uciderea din Ezechiel 9 are loc în Iuda și Israel (Ezechiel 9: 9).

Ezechiel 9, fie literal sau simbolic, efectuează o separare

între cei buni și cei răi, neghina și grâul, în biserică (Iuda și
Israel), la fel cum plăgile fac la sfârșit în Babilon (Apocalipsa
18: 4). Și după cum plăgile sunt literale, atunci cum poate fi
uciderea mai puțin literală?

Îngerul cu călimara la brâu trebuie să pună un semn pe

frunțile tuturor celor care suspină și strigă pentru urâciuni, apoi
îngerii distrugători trebuie să omoare atât bătrâni cât și tineri
(Ezechiel 9: 4-6).
„Biserica – Sanctuarul Domnului” este „prima care a simțit
lovitura mâniei lui Dumnezeu. Bătrânii, aceia cărora Dumnezeu
le-a dat o mare lumină și care au stat ca păzitori ai intereselor
spirituale ale poporului, au trădat

43

încrederea ce le-a fost acordată. Ideea lor este aceea că nu avem

nevoie să privim după minuni și manifestări deosebite ale puterii
lui Dumnezeu ca în vremurile din vechime. Timpurile s-au
schimbat. Aceste cuvinte întăresc necredința lor și ei spun:
Domnul nu face nici bine, nu face nici rău. El este prea milostiv
pentru a aduce asupra oamenilor judecățile Lui. Astfel, „pace și
siguranță” este strigătul oamenilor care nu-și vor mai ridica
niciodată glasul asemenea unei trâmbițe, pentru a arăta
poporului lui Dumnezeu nelegiuirea lor și casei lui Iacob,
păcatele lor. Acești câini muți, care nu latră, sunt aceia care vor
simți răzbunarea cea dreaptă a unui Dumnezeu ofensat. Bărbați,
fecioare și copii, vor pieri cu toții împreună.” Mărturii, vol.5,
pag. 211.

Ca și în Tragedia Veacurilor, pag. 656, se poate trasa doar o

paralelă indirectă între uciderea din Ezechiel 9 și căderea
plăgilor, pentru că un sfârșit comun (moartea) se întâmplă atât
cu cei răi din biserica Laodicea, cât și cu cei răi din bisericile
Babilonului. Și numai cei care spun: „Nu trebuie să așteptăm
minuni și nici manifestarea puterii lui Dumnezeu ca în zilele
trecute”, cred că uciderea nu este literală.

CINE SUNT FEMEIA ȘI RĂMĂȘIȚA EI?

Întrebarea nr. 26:

Ce înseamnă Apocalipsa 12: 13-17?

44

Răspuns:

„Când s-a văzut balaurul aruncat pe pământ, a început să

urmărească pe femeia, care născuse copilul de parte bărbătească.
Și cele două aripi ale vulturului celui mare au fost date femeii,
ca să zboare cu ele în pustie, în locul ei unde este hrănită o
vreme, vremi, și jumătatea unei vremi, departe de fața șarpelui.
Atunci șarpele a aruncat din gură apă, ca un râu, după femeie, ca
s-o ia râul. Dar pământul a dat ajutor femeii. Pământul și-a
deschis gura, și a înghițit râul, pe care-l aruncase balaurul din
gură. Și balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu
rămășița seminței ei, cari păzesc poruncile lui Dumnezeu, și țin
mărturia lui Isus Hristos.” Apoc. 12: 13-17.

Aproape toți creștinii sunt de acord că singura interpretare

a „femeii” menționate aici, este că ea simbolizează biserica. Și
faptul că ea a dat naștere copilului de parte bărbătească, Hristos,
arată că este simbol al bisericii cel puțin în dispensațiunea
creștină.

În timp ce balaurul o persecuta prin preoții evrei care l-au

respins pe Hristos ca Mesia, „În ziua aceea, s-a pornit o mare
prigonire împotriva Bisericii din Ierusalim. Și toți, afară de
apostoli, s-au împrăștiat prin părțile

45

Iudeii și ale Samariei. Niște oameni temători de Dumnezeu au

îngropat pe Ștefan, și l-au jelit cu mare tânguire. Saul de partea
lui, făcea prăpăd în Biserică; intra prin case, lua cu sila pe
bărbați și pe femei, și-i arunca în temniță. Cei ce se
împrăștiaseră, mergeau din loc în loc, și propovăduiau Cuvântul.
(Faptele Apostolilor 8: 1-4).

De aceea i-au fost date aripile vulturului celui mare –

mijlocul ei de transport în pustie. Și, aceasta fiind opusul viei
(„casa lui Israel și bărbații lui Iuda, sunt vița pe care o iubea”-
Isaia 5: 7), evident, pustia înseamnă, națiunile neamurilor.
Apostolii, prin urmare, au fost trimiși și li s-au dat aripi pentru a
merge cu rapiditate, ca să propovăduiască la toate națiunile.

„Dar Pavel și Barnaba le-au zis cu îndrăzneală: „Cuvântul

lui Dumnezeu trebuia vestit mai întâi vouă; dar fiindcă voi nu-l
primiți, și singuri vă judecați nevrednici de viața vecinică, iată
că ne întoarcem spre Neamuri. Căci așa ne-a poruncit Domnul:
„Te-am pus ca să fii Lumina Neamurilor, ca să duci mântuirea
până la marginile pământului.” Neamurile se bucurau când au
auzit lucrul acesta și preamăreau Cuvântul Domnului. Și toți cei
ce erau rânduiți să capete viața vecinică, au crezut. Cuvântul
Domnului se răspândea în toată țara.” Fapte 13: 46-49.

46

Văzând aceasta, șarpele a căutat să distrugă utilitatea femeii

printre neamuri: „a aruncat din gură apă ca un potop după
femeie, ca s-o ia potopul.” Apoc. 12:15. (KJV)

Oricine poate vedea că acest „potop” poate reprezenta doar

infiltrația în biserică de păgâni neconvertiți, începând din
vremea lui Constantin și ani după aceea, au fost luați în masă și
chiar forțați să se boteze. În parabolele lui Hristos este descris
același „potop”, dar sub diferiți termeni, „neghină”. Și faptul
evident că sunt încă foarte mult în biserică, forțează realitatea
dureroasă a faptului că pământul nu a înghițit încă apa.

„Potopul„ și „neghina” sunt simboluri echivalente. Prin

urmare, înghițirea potopului este aceeași cu arderea neghinei așa
cum este înțeleasă în parabola secerișului. (Matei 13:30).
 Ba mai mult, Revelatorul arată că numai după ce potopul
este înghițit de pământ, după ce cei neconvertiți vor fi „uciși” și
îngropați, și astfel biserica să fie curățită, balaurul va purta cel
mai puternic război împotriva rămășiței seminței femeii. Prin
urmare, timpul de seceriș în biserică, timpul în care pământul
înghite potopul, este înainte ca balaurul să facă război împotriva
rămășiței.

47

„Roadele” obținute sunt rezultatul unui seceriș. Când cei

144.000, primul rod (Apocalipsa 14: 4), sunt adunați și neghina
(apa) este distrusă (înghițită) dintre ei, cei 144000 sunt duși pe
Muntele Sion, unde ei atunci compun biserica Mamă, femeia cu
cununa cu douăsprezece stele, sub protecția Mielului, care este
cu ei. Astfel protejată, ea este asigurată ca balaurul să nu mai
poată face război împotriva ei. Așa dar el va face război numai
împotriva „rămășiței” ei, a celor care urmează să fie adunate –
cel de-al doilea rod care este încă împrăștiat în întreaga lume,
departe de Muntele Sion. Acest punct culminant al veacurilor a
fost viu predicat atât de Isaia cât și de Mica:

„În vremurile de pe urmă, muntele Casei Domnului va fi

întemeiat tare ca cel mai înalt munte, se va înălța deasupra
dealurilor, și popoarele vor veni grămadă la el. Neamurile se vor
duce cu grămada la el și vor zice: „Veniți, haidem să ne suim la
muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne
învețe căile Lui și să umblăm pe cărările Lui!” Căci din Sion va
ieși Legea, și din Ierusalim, cuvântul Domnului.” Mica. 4: 1, 2.
(Vezi de asemenea Isaia 2).

Din aceste scripturi, se vede în mod clar că Muntele Sion

devine sediul central a ultimei lucrări evanghelice de pe pământ,
după timpul când ajung acolo cei 144.000 și în timpul

48

în care balaurul face război împotriva rămășiței, „căci din Sion

va ieși Legea și din Ierusalim Cuvântul Domnului”- nu mai iese
de la Conferința Generală, nici de la Centrul Mt. Carmel.

Atunci multe neamuri vor zice: „Veniți, haideți să ne suim

la muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne
învețe căile Lui și să umblăm pe cărările Lui.” Mic. 4: 2.

CINE A IDENTIFICAT PLANETELE VĂZUTE ÎN

VIZIUNE?

Întrebarea nr. 27:

În istoria mișcării advente, pastorul Loughborough

relatează: „În luna noiembrie 1846, a avut loc o conferință în
Topsham, Maine, la care era prezent prezbiterul Bates. La
această întâlnire, doamna White... a avut o viziune care a fost
cauza faptului ca prezbiterul Bates a devenit pe deplin mulțumit
de originea divină a viziunilor... Doamna White, în timp ce era
în viziune, a început să vorbească despre stele, oferind o
descriere strălucitoare a centurilor în culori de trandafiri pe care
le-a văzut în jurul suprafeței unor planete, și a adăugat: „văd
patru luni”. – Oh, spuse prezbiterul Bates, ea vede pe Jupiter!
Apoi, făcând mișcări ca și cum ar fi călătorit prin spațiu, ea a
început să ofere o descriere a centurilor și a inelelor în
frumusețea lor întotdeauna variabilă, și a spus: „Văd șapte luni”.
Pastorul Bates a exclamat: „Îl descrie pe Saturn!” Apoi ea a
spus: „Văd șase luni” și imediat a început o descriere a
„cerurilor de deschidere”, cu slava lor...” – A Doua Mare
Mișcare a Adventiștilor”, pag. 257, 258.

Cele mai puternice telescoape și fotografia stelară de astăzi

au permis astronomilor să descopere că Jupiter are nouă luni și

49

Saturn zece. Cele cinci luni suplimentare ale lui Jupiter au fost
descoperite între anii 1892 și 1914. Luna a opta a lui Saturn a
fost descoperită în 1848, a noua în 1899 și a zecea în 1905. Și,
de asemenea de la viziunea doamnei White s-a descoperit că
Uranus are patru luni în loc de șase.
În lumina acestor fapte astronomice cum poți să susții
inspirația scrierilor doamnei White?

Răspuns:

Cartea „A Doua Mare Mișcare a Adventiștilor”, pag. 257,

258, nu spune că sora White a numit planetele, dar repetă ceea
ce era spus de către cei care au fost prezenți cu ocazia viziunii
asupra planetelor. În plus, nu spune și nici nu sugerează că sora
White și-a dat acordul pentru denumirile particulare pe care le-a
dat pastorul Bates (în lumina cunoștințelor astronomice actuale)
planetelor pe care ea le-a văzut. Era însă natural pentru el să
identifice așa cum a făcut-o, pentru că totul se potrivea foarte
bine cu învățăturile astronomice din timpul acela. Deci, pur și
simplu pentru că el, într-un moment de entuziasm plin de râvnă,
nu conform revelației divine, s-a pus să identifice și să dea nume
la ceea ce Dumnezeu nu a identificat și nici nu a dat nume, nu dă
nici măcar o aparență de integritate acuzațiilor prin întrebarea pe
care o invocați împotriva ei.
Evident, ea nu știa nimic despre numele acelor planete;
pastorul Bates știa mai puțin și astăzi știm foarte puțin în loc de

50

mai mult. Când Dumnezeu consideră că este potrivit să-și facă

cunoscute numele, atunci identificarea lor va fi corectă; să știm.

ESTE AUTENTICĂ TOATĂ CĂRTICICA UN CUVÂNT

CĂTRE MICA TURMĂ ?

Întrebarea nr. 28:

„Toiagul Păstorului” Vol. 2, p. 151, citează din „Un Cuvânt

Către Mica Turmă”, referitor la numărul fiarei cu două coarne.
Totuși, fiindcă broșura este scrisă în parte de pastorul James
White și în parte de sora White, ar trebui să știm cine a scris
afirmația menționată, căci dacă este de la pastorul White, nu
vedem cum poate purta autoritatea pe care „Toiagul„ i-o acordă.

Răspuns:
 Deși citatul menționat iese din pana pastorului White,
însăși faptul că broșura Un Cuvânt Către Mica Turmă a fost
scris în comun de el și de soția sa, arată că ea a susținut
articolele din broșură ca având nu mai puțină autoritare decât ale
ei. Altfel, ea nu ar fi permis niciodată să fie publicat ceea ce el a
scris împreună cu ale ei. Ba mai mult, orice adevăr, pe care el
sau oricare dintre ceilalți pionieri din acele zile au îmbrățișat, l-
au primit prin ea. Cu alte cuvinte, în scrierea pe care el a făcut-o
în Un Cuvânt Pentru Turma Mică, el a expresat numai ceea ce a
fost revelat prin sora White. Adevărul acestui lucru este văzut
rapid din faptul că declarația ei despre numărul fiarei, pagina 19,
confirmă perfect declarația lui de la pagina 9, partea pe care

51

Toiagul o citează. De aceea, acceptarea opiniilor unuia asupra

subiectului este acceptarea celuilalt.

A EXISTAT AMALGAMAREA ÎNTRE OM ȘI FIARE?

Întrebarea nr. 29:

„De la potop”, spune doamna White, „a existat o

amalgamare a omului și fiare, așa cum se poate vedea în
nenumărate specii de animale și în anumite rase de oameni”-
Daruri Spirituale, vol. 3, pag. 75 (1864). Cum poate fi aceasta?

Răspuns:

Simplul fapt că interpretarea dată declarației sorei White

despre amalgamare are ca rezultat o absurditate biologică la care
numai cei mai ignoranți și cei mai nebuni se pot gândi, este cea
mai bună dovadă că cuvintele ei sunt foarte pervertite. Orice s-ar
putea insista asupra semnificației gramaticale a expresiei
„amalgamare a omului și fiare”, acest lucru rămâne evident în
lumina a ceea ce ea scrie în altă parte despre acest subiect și pe
fondul bunului simț, de asemenea în ampla înțelegere a Bibliei,
împreună cu lipsa ei de experiență timpurie în cuvinte, ea
încearcă să arate două feluri de amalgamare – una între diferitele
rase de oameni, cealaltă între diferitele genuri și specii de
animale: de exemplu, evreii cu canaaniții și cu măgarul cu calul,
rezultând o

52

rasă hibridă într-un caz și o specie hibridă în celălalt caz. Ea

însăși explică: „Fiecare specie de animal pe care Dumnezeu a
creat-o a fost păstrată în corabie. Speciile confuze pe care
Dumnezeu nu le-a creat, care au fost rezultatul amalgamării, au
fost distruse de potop.” Daruri Spirituale, vol. 3, pag. 75.

DE CE NU SE FAC PROGRESE MAI BUNE?

Întrebarea nr. 30:

Având în vedere măreția lucrării și scurtimea timpului, de

ce solia sigilării nu face avansează mai bine?

Răspuns:

Dacă nu ar fi ieșit din Egipt, în timpul lui Moise, o mulțime

mixtă, mișcarea Exodului ar fi putut intra în țara făgăduită în
câteva săptămâni. Dar în încercarea de a trezi această mișcare,
mulți dintre ei erau posedați de un spirit diferit de cel al lui
Caleb și Iosua, iar Mișcarea a întârziat patruzeci de ani după
timpul care a fost programat pentru a ajunge în țara promisă!

Și deși lucrarea lui Isus la prima Sa venire nu a fost atât de

extinsă ca lucrarea noastră acum, totuși ea avea o importanță și
mai mare și o durată mai scurtă decât a noastră. Aparent, însă,
nu a făcut niciun progres atunci când vedem că toți L-au părăsit
la încercarea Lui și că Petru, cel mai zelos

53

Dintre apostoli, a blestemat și s-a jurat că nu era ucenicul lui

Hristos. Dar, spre deosebire de toate aparențele de înfrângere
aparentă, Isus a declarat în timp ce atârna pe cruce, că lucrarea
Lui a fost terminată.

Astfel, și după învierea Lui, El s-a înălțat la cer, lăsând doar

câțiva adepți pe jumătate convertiți pentru a continua lucrarea.
Acestea au fost rezultatele eforturilor neîncetate ale lui Ioan
Botezătorul și ale lui Isus. Prin urmare, din mulțimile care au
fost botezați de Ioan și de Isus, au existat, în ziua Cincizecimii,
doar o sută douăzeci de ucenici de comun acord pentru a primi
revărsarea Duhului lui Dumnezeu.

Într-adevăr, nu numai că părea mică și nesemnificativă

lucrarea din timpul acela, dar și imposibil de a o continua. Cu
toate acestea, cei îndoielnici dintre mulțime au văzut o scuză în
aparenta înfrângere la răstignirea lui Isus și s-au separat de
credincioși. Și cum ceilalți dintre urmașii Săi și-au pierdut
încrederea în ei înșiși, au renunțat la sine și au căutat pe Domnul
cu sinceritate într-un moment în care nu exista chiar în ei înșiși
nici cea mai mică speranță de a continua lucrarea, au dat
Domnului ocazia de a-Și manifesta marea putere și a avansat
lucrarea Lui cu o asemenea rapiditate încât cu o predică s-au
convertit trei mii de suflete într-o singură zi. Apoi zilnic s-au
adăugat doar „cei care erau mântuiți”- aceștia erau

54

complet convertit. Astfel, lucrarea Evangheliei a început să

crească cu rapiditate, odată ce Domnul avut un grup de oameni
în care El a putut să aibă încredere și să-i folosească.

De asemenea, în Mișcarea Adventistă, imediat după

Conferința de la Minneapolis, din 1888, ar fi început lucrarea
îngerului Marei Strigări, dar ca urmare a necredinței multora în
Mărturiile Duhului lui Dumnezeu, „strigătul” a fost adus la
tăcere pentru patruzeci de ani, în timp ce Mișcarea s-a întors
„spre Egipt”. – Mărturii, Vol. 5, p. 217.

În anul 1930, Dumnezeu a vorbit din nou poporului Său,

așa cum a vorbit lui Israel în zilele lui Iosua, dar acum, ca și
atunci, sunt printre noi zece iscoade, Core, Datani și Abirami și
Acani, toți aceia care iubesc să facă rapoarte descurajatoare, cei
care caută poziții, cei care doresc mantaua babiloniană, argintul
și lingourile de aur. Și ca rezultat, noi de asemenea suntem
împiedicați și vom continua să fim până când Domnul Î-și va
manifesta puterea Lui și va scoate dintre noi pe cei lași, ne va
elibera de păcat și de păcătoși, ca în vremea lui Core și ca în
vremea lui Acan și ne va spune cum I-a spus lui Iosua: „Treci
Iordanul acesta, tu și tot poporul acesta, și intrați în țara pe care
o dau copiilor lui Israel”. Iosua 1: 2.

Deși uneori suntem foarte dezamăgiți, când vedem printre

noi pe cei necredincioși,

55

îndoielnici, găsind lipsuri, mulțime de auto-înălțare, inclusiv pe

cei care au părăsit pe Domnul; și cei care, atunci când credința
lor le este încercată, chiar blestemă și jură că nu sunt urmași ai
soliei Toiagul Păstorului; împreună cu aceia care aparent cred și
care declară că ei stau puternic ancorați în solie, dar care aruncă
cu pietre în noi și lucrarea noastră – deși cu siguranță nu suntem
recunoscători pentru acest element, totuși nu suntem deloc
descurajați, ci mai degrabă ne bucurăm să stăm pentru adevăr și
dreptate când majoritatea ne părăsesc.

Nu putem decât să exclamăm cu umilință, O, Doamne!

Ajută-ne să rămânem credincioși pentru Tine, chiar dacă lumea
întreagă s-ar îndepărta de Tine sau chiar dacă va trebui să murim
ca și apostolii, dacă este nevoie. Să putem fi ca Daniel, Șadrac,
Meșac și Abednego – să fim credincioși cu prețul vieții noastre,
pentru ca Tu să ne poți elibera din groapa cu lei sau din cuptorul
de foc, dacă este nevoie, făcându-te astfel cunoscut întregii lumi
prin credincioșia noastră. Fie ca noi să fim în clocot cu zelul lui
Noe pe măsură ce ne angajăm în construirea corabiei pentru
astăzi, în timp ce mulți pretinși frați din solie pun la îndoială și
critică lucrarea și poziția noastră (Mărturii, vol.5, pag.690) și
întârzie progresul lucrării, în timp ce alții ne acuză că am luat
prea mult asupra noastră.
56

Să nu spunem niciodată: „Domnul întârzie venirea Lui”; sau

„Nu putem să ne suim împotrivim poporului acestuia, căci ei
sunt mai puternici decât noi”; sau „Țara pe care am străbătut-o,
ca s-o iscodim, este o țară care mănâncă pe locuitorii ei; toți
aceia pe care i-am văzut acolo sunt oameni de statură înaltă.
Apoi am mai văzut în ea pe uriași, pe copiii lui Anac, care se
trag din neamul uriașilor: înaintea noastră, și față de ei parcă
eram niște lăcuste.” Num. 13: 31-33. Bine ar fi ca niciodată să
nu fim atât de neînțelepți și nenorociți ca aceștia!

DE CE AGITAȚI UNDE NU SUNTEȚI DORIȚI?

Întrebarea nr. 31:

Dacă Davidienii cred că au o solie, de ce nu sunt mulțumiți

să meargă în drumul lor și să-i lase pe alții să meargă pe al lor?
De ce ar trebui să agite cu solia lor în biserica noastră?

Răspuns:

Urmărind istoria bisericii de-a lungul veacurilor,

descoperim că, dacă toți ar fi luat aceeași poziție ca și cel care
pune întrebarea, Adevărul care avansează nu ar fi ajuns
niciodată în biserică în nici o perioadă. Dacă solii lui Dumnezeu
în timpuri diferite n-ar fi reușit să agite cu solia în propriile lor
biserici, cum ar fi fost posibil ca diferitele solii de reformă să
ajungă la poporul Său? Nu este Dumnezeu mai interesat de ei
decât de păgâni? Ioan Botezătorul, Isus, apostolii, toți și-au dat

57

viețile lor pentru a-și duce solia în propria lor biserică. De ce,
deci, Davidienii nu ar trebui să facă la fel?

„ Prigoana s-a dezlănțuit asupra acestor bărbați cu o furie

nestinsă; ( Wycliffe, Huss, Luther, Tyndale, Baxter, Wesley) cu
toate acestea, ei n-au contenit să vestească adevărul. Fiecare, din
diferitele perioade ale istoriei bisericii, s-a caracterizat prin
evidențierea unui adevăr deosebit, adaptat la nevoile poporului
lui Dumnezeu din vremea aceea. Fiecare adevăr nou și-a croit
drum prin mijlocul urii și împotrivirii; aceia care au fost
binecuvântați cu lumina Lui au fost ispitiți și încercați.
Dumnezeu dă un adevăr special pentru oamenii care se găsesc
într-o situație dificilă. Cine îndrăznește să refuze vestirea lui? El
poruncește slujitorilor Săi să vestească ultima chemare de har
către lume. Ei nu pot să tacă decât cu primejduirea sufletelor
lor.” – Tragedia Veacurilor, pag. 609.
Prin urmare, nu îndrăznim să refuzăm să publicăm astăzi
adevărul davidian pentru biserica de astăzi.

A LUCRA ÎN INTERIOR SAU ÎN AFARĂ?

Întrebarea nr. 32:

Pe de o parte, găsesc că literatura dumneavoastră îi învață

pe credincioși să nu părăsească rândurile bisericii Mame, în timp
ce pe de altă parte, cred că provoacă multe probleme bisericii.
Cum puteți armoniza învățăturile cu exemplul dumneavoastră?
De ce să nu vă oferiți timpul în eforturi evanghelice, aducând
suflete greșite la cunoștința Adevărului și lăsați biserica în
pace?
58

Răspuns:

Cu siguranță, credem că nu este timpul să tragem în direcții

diferite, ci să căutăm unitatea. Și solia pe care o ducem bisericii,
nu numai că nu conține nici o doctrină sau învățătură care să ne
justifice să părăsim rândurile bisericii noastre pentru a deveni un
cult separat, ci, dimpotrivă, absolut interzice să facem acest
lucru. Din aceste motive, de la început am refuzat cu fermitate,
chiar și în fața tratamentului abuziv, să părăsim biserica mamă.

Din punctul nostru de vedere, controversa și schisma

existente sunt responsabilitatea fraților conducători ai
denominațiunii și nu din partea noastră, pentru că doar împlinim
preceptul și exemplul expres al Domnului de a nu sacrifica
niciodată Adevărul. Și ei înșiși recunosc că trebuie să ascultăm
mai degrabă de Dumnezeu decât de oameni. Prin urmare, le
revine vinovăția grea de a repeta nebunia tragică a iudeilor din
vremea lui Hristos, respingând solia ceasului, „ne intrând ei
înșiși” în expansiunea Adevărului, împiedicând pe cei care vor
să intre și dând afară pe cei care intră.

De aceea, să ne dedicăm timpul pentru evanghelizarea

lumii în timp ce neglijăm biserica, ar fi un act criminal, unul
dintre cele mai înalte trădări atât pentru Dumnezeu, cât și pentru
poporul Său. Biserica trebuie mai întâi să fie salvată de

59

Starea ei laodiceană de a fi „ticăloasă, nenorocită, săracă, oarbă

și goală.” Ea, nu lumea, este pe punctul de a fi vărsată. Ea „este
singurul obiect de pe pământ asupra căreia El Își îndreaptă
atenția și grija Sa supremă”- Mărturii Pentru Predicatori, pag.
15.

Dar în starea ei deplorabilă actuală, de orbire și destituire,

prezentată de Martorul Credincios (Apocalipsa 3: 14-18), ea este
total nepotrivită pentru sarcina care ia fost atribuită și trebuie să
fie salvată din trista înșelăciune, înainte de a putea deveni un
refugiu și o influență mântuitoare pentru cei care s-ar alătura
rândurilor sale. Dacă Dumnezeu ar părăsi-o în starea ei
laodiceană, în care se află acum, nu numai că s-ar pierde pe ea
însăși, ci de asemenea și lumea întreagă împreună cu ea. De
aceea, El trebuie, să o trezească sau să ridice alta pentru a face
lucrarea care trebuie făcută.

Gândiți-vă, totuși, ce bucurie veșnică ar fi pentru El să o

califice și să o folosească spre slava Lui, în loc să o părăsească!
Așadar, în loc de a ridica alta ca ultimă soluție, El încearcă să o
salveze și El o va salva, așa cum a făgăduit:

„Satana își va face minunile pentru a înșela, își va înălța

puterea ca fiind supremă. Biserica poate să pară ca e pe punctul
de a cădea, dar nu va cădea. Ea rămâne, în timp ce păcătoșii din
Sion vor fi cernuți. Pleava
60

trebuie sa fie separată de grâul prețios. Acesta este un eveniment

teribil, dar trebuie să aibă loc. Nimeni, afară de cei care au fost
învingători prin sângele Mielului și prin cuvântul mărturisirii lor
nu vor fi găsiți împreună cu cei credincioși și adevărați, fără pată
sau urmă de păcat, fără minciună în gura lor. Rămășița care își
curăță sufletul ascultând adevărul adună putere din procesul
încercării, prezentând frumusețea sfințeniei în mijlocul
apostaziei care-i înconjoară...

„Marea lucrare atât de apropiată va îndepărta pe aceia pe

care Dumnezeu nu i-a desemnat și El va avea o slujire curată,
adevărată și sfințită pregătită pentru ploaia târzie”. B-55-1886.

Dacă Domnul—când El însuși a fost pe pământ, și-a

consacrat tot timpul și efortul său exclusiv de a salva biserica
Lui pierdută, atunci—ne-ar fi trimis în lume, mai degrabă decât
la biserica pierduta de astăzi, aceasta înseamnă nu numai a
aduce pe cei nevinovați să piară împreună cu cei vinovați, ci și
să-și schimbe complet propria practică și să contrazică porunca
Lui față de apostolii Săi, ca ei să predice adevărul mai întâi
Bisericii. (Matei 10: 5, 6).

În mila și în consecvența procedurii Sale veșnice, El

intenționează ca „În timp ce judecata de cercetare se continuă în
cer, în timp ce păcatele credincioșilor pocăiți sunt îndepărtate
din Sanctuar, în mijlocul poporului lui Dumnezeu trebuie să se
producă o lucrare
61

deosebită de curățire, de îndepărtare a păcatelor.” Aceasta este

lucrarea Lui specială. „Atunci, biserica pe care Domnul, la
venirea Sa, o va lua la Sine va fi „o biserică slăvită, fără pată sau
zbârcitură, sau altceva de felul acesta”. Tragedia Veacurilor,
pag. 425.

„Domnul nu lucrează acum pentru a aduce multe suflete la

adevăr,” spune Duhul Adevărului, „din cauza membrilor
bisericii care n-au fost niciodată convertiți și a acelora care au
fost cândva convertiți, dar care au apostaziat. Ce influență vor
avea acești membri neconsacrați asupra noilor convertiți? Nu
vor face ei oare fără efect solia dată de Dumnezeu și pe care
poporul Său trebuie s-o vestească?” -Mărturii, vol. 6, p. 371.

Dar atunci când cei apostaziați și neconvertiți, neghina,

sunt luați, „Atunci ea va arăta „ca zorile, frumoasă ca luna,
curată ca soarele și cumplită ca niște oști sub steagurile lor.”-
Tragedia Veacurilor, pag. 425.

Da, păgânii cinstiți trebuie și vor fi evanghelizați, dar „oile

pierdute ale casei lui Israel” (Matei 10: 6) trebuie căutate mai
întâi. De aceea, cât de recunoscători și de cooperanți ar trebui să
fie, când vor descoperi că, mai degrabă decât să fie bogați și să
îmbogățească cu bunuri și să nu aibă nevoie de nimic, ei sunt de
fapt „ticăloși, nenorociți, săraci,

62
orbi și goi”- care au nevoie de totul și că Domnul îi așteaptă să
se trezească, astfel încât El să poată face din ei ceea ce ar trebui
să fie de fapt.

Din aceste motive, Dumnezeu spune acum să lucrăm mai

degrabă în cadrul congregației laodiceene decât în afara ei. Și
ceea ce spune El, este ceea ce El vrea să spună și să nu
îndrăznim să nu ne supunem, indiferent ce pot spune sau face
oamenii.

TOIAGUL ÎNVAȚĂ ÎNCĂ „ACELEAȘI LUCRURI”?

Întrebarea nr. 33:

La începutul său, „Toiagul Păstorului” a fost de acord cu

Spiritul Profetic că „rămășița seminței ei sunt cei 144.000
împotriva cărora balaurul face război” – „Toiagul Păstorului”
vol. 2, pag. 265. Azi, zece ani mai târziu, el învață că „rămășița
seminței ei” sunt, în acest caz, cei care sunt încă în lume când
Babilonul stă călare pe fiară (Apoc. 17).-„Codul simbolic” Iulie-
decembrie, 1941, pag. 9. Când a fost corect – atunci sau acum?

Răspuns:

Dacă cineva nu poate nega faptul că cei 144000, cel dintâi

rod, sunt membri ai bisericii, atunci nu se poate nega că ei sunt
din sămânța ei. Și cum aceștia rămân în viață de la uciderea
necredincioșilor din mijlocul lor, prin urmare, ei sunt „rămășița”
– ceea ce rămâne. Prin aceeași logică, este la fel de incontestabil
faptul că, deoarece femeia din Apocalipsa 12 este un simbol al
bisericii până la sfârșitul timpului, atunci cel de-al doilea rod al
seminței ei, cei care rămân

63

În viață după distrugerea celor răi din întreaga lume, sunt, de

asemenea, o „rămășiță”.
Prin urmare, în mod clar, ambele declarații sunt corecte.
Singurul punct de diferență între ele este, că atunci când a fost
făcută cea din volumul 2, Toiagul încă nu avea lumina
suplimentară, care mai târziu l-a inspirat în Cod și care arată că
atât cei 144000, cât și marea gloată sunt rămășițe: prima, cei
care scăpa de uciderea Domnului pe cei necredincioși din
biserică (Isaia 66:19), iar cei din urmă pentru că nu au fost
chemați să iasă din Babilon până când cei dintâi nu s-au dus în
țara lui Israel (Isaia 66:20), și pentru că au rămas în viață după
ce cei răi au pierit dintre cei care au fost chemați sa iasă din
Babilon.

SEARA ESTE SFÂRȘITUL SAU ÎNCEPUTUL ZILEI?

Întrebarea nr. 34:

„Tratatul nr. 10, „Semnul lui Iona”, ediția 1942, spune că

seara este sfârșitul, nu începutul zilei de douăzeci și patru de ore.
Dar Geneza 1: 5 spune că a fost o seara și o dimineață aceasta a
fost ziua întâi. Nu pune această declarație seara în prima parte a
zilei?

Răspuns:
 Se înțelege că, potrivit Genezei 1: 5, seara este cu adevărat
prima parte a zilei. De exemplu, vineri seara este

64

prima parte a sabatului și sâmbătă seara prima parte a duminicii.

Acest fapt biblic a fost recunoscut de poporul lui Dumnezeu tot
timpul. Dar de la începutul timpului biblic până în această zi,
termenul „seara” a fost folosit pentru a desemna ultima parte a
zilei – după-amiaza (Exod 12: 6, 16:13, Marcu 14: 12, 15 17;
Ioan 20:19). Astfel, această terminologie, deși în uz comun, nu
modifică în nici un fel faptul că noaptea care urmează după
„seară” și precede ziua, trebuie considerată ca prima parte a
ciclului de douăzeci și patru de ore. Căci „a fost o seară și o
dimineață, acesta a fost ziua a șasea.” Gen 1:31. În această
lumină trebuie înțeleasă declarația de la pagina 17 din Tratatul
nr. 10.

ESTE ADEVĂRAT?
Întrebarea nr. 35:

Am dori să știm dacă este adevărat, așa cum am auzit că

planul Mt. Carmel este acela de a trata strict confidențial orice
corespondență și cerere de literatură.

Răspuns:

Este unul din principiile inviolabile a biroului Mt. Carmel

ca nici o corespondență sau cereri de literatură să nu fie făcute
publice cu excepția cererii sau permisiunii celui ce scrie.
 ÎN CARE PECETE?

Întrebarea nr. 36:

Cum poate fi sigilarea celor 144.000 (cel dintâi rod) și a

mari gloate (cel

65

de-al doilea rod), ambele să aibă loc sub pecetea a șasea, așa
cum indică Apoc. 7 din poziția sa între evenimentele de
închidere ale celei de-a șasea pecete și deschiderea celei de-a
șaptea pecete?

Răspuns:
Apocalipsa 7, venind așa cum se întâmplă între
evenimentele de încheiere ale celei de-a șasea pecete și
deschiderea celei de-a șaptelea, pare să aducă în mod natural
pecetluirea celor 144.000 și a mari gloate între evenimentele
celei de-a șasea pecete. Dar un studiu atent al celor șapte peceți
demonstrează că al șaselea capitol se leagă de cel de al optulea
capitol în continuitate. Așa dar, cel de-al șaptelea capitol este
parantetic și nu se restrânge nici la al șaselea, nici la al șaptelea.
Cu alte cuvinte, deși capitolul șapte urmează evenimentele
celei de-a șasea pecete și precede evenimentele celei de-a șaptea
pecete, capitolul în sine nu trebuie considerat în mod necesar
cronologic decât capitolele 12-22 care trebuie luate ca parte din
a șaptea pecete pur și simplu pentru că sunt înregistrate imediat
după evenimentele sale. Timpul evenimentelor capitolului șapte
trebuie determinat relativ, în același mod ca și evenimentele din
capitolul doisprezece la douăzeci și doi.
 CINE FUGE LA MUNȚI?

Întrebarea nr. 37:

Dacă poporul lui Dumnezeu se află în Împărăție în timpul

Marii Strigări, cum pot fi aceștia pedepsiți în închisori

66

sau obligați să fugă la munți în timpul acela, așa cum spune

Spiritul Profetic (Tragedia Veacurilor, pag. 626)?

Răspuns:

Când se înțelege că cei 144.000 sunt doar cel dintâi rod,

precursorii sau garda de onoare a unei mari mulțimi de al doilea
rod, dificultatea în cauză este rezolvată imediat. Cel dintâi rod
stau cu Mielul, în siguranță pe Muntele Sion (în Împărăție).
Astfel, cei care se vor refugia în munți și cei care vor fi puși în
închisoare, nu pot fi decât dintre cel de-al doilea rod – aceia care
vor accepta solia în timpul Marii Strigări, dar care încă nu au
ajuns la acel moment în Împărăție. (Vezi tratatul nostru nr. 12,
Lumea ieri, azi și mâine 1941, pag. 45-49).

CÂND VA PĂRĂSI EL SANCTUARUL?

Întrebarea nr. 38:

„Toiagul Păstorului” pare să spună că Isus va părăsi locul

preasfânt la executarea uciderii din Ezechiel 9, în timp ce
„Scrieri Timpurii”, pag. 36, pare să spună că El va părăsi locul
după ce lucrarea Lui în sanctuar va fi încheiată, iar apoi vor veni
cele șapte plăgi de pe urmă. Cum puteți armoniza cele două
declarații?

Răspuns:

Deși autoarea Scrierilor Timpurii spune că Hristos nu va

părăsi sanctuarul înainte ca „lucrarea Sa să fi încheiată”, totuși,

67

În altă parte ea scrie: „Se vor hrăni cu rătăcirile, greșelile și

vinovăția altora, „până când”, spune îngerul, „Domnul Isus Se
va ridica de la lucrarea Sa de mijlocire din Sanctuarul ceresc și
Se va îmbrăca cu hainele răzbunării și-i va surprinde la ospățul
lor ne sfânt și se vor trezi nepregătiți pentru ospățul nunții
Mielului.” – Mărturii, Vol. 5, pag. 690.

Privind întrebarea în lumina celor două afirmații, vedem că

Hristos părăsește sanctuarul pentru un timp în „desfășurarea
sulului”. Venind la biserică, El nu o găsește fără pată și gata să
se întâlnească cu El, ci adâncită în păcat, care încă se hrănește
cu însuși rătăcirile, greșelile și vinovăția altora.

Problema din fața noastră nu este aceea de a armoniza

Toiagul cu Scrieri Timpurii, ci și Scrieri Timpurii cu Mărturiile.
Acestea sunt armonizate automat atunci când se înțelege că
Hristos părăsește sanctuarul mai mult decât o singură dată: O
dată după „lucrarea finală care se face în favoarea bisericii”
(Mărturii, vol.3, p. 266) și, din nou, după încheierea lucrării
pentru lume.

CINE S-A ÎNDEPĂRTAT DE LA CĂRĂRILE VECHI?

Întrebarea nr. 39:

Biserica adventistă de ziua a șaptea a învățat întotdeauna că

numărul 666 se aplică fiarei asemănătoare cu un leopard
(Apocalipsa 13: 1-10). Dar

68

„Toiagul Păstorului” învață că acesta se aplică fiarei cu două

coarne (Apocalipsa 13:11). Nu ne spune clar Spiritul Profetic că,
„Nici o ramură a adevărului, care a făcut din adventiștii de ziua
a șaptea ceea ce sunt ei azi, nu trebuie să fie slăbită”? – Mărturii,
Vol.6, p.17. Și nu ne avertizează: „Vai de acela care va mișca o
cărămidă sau va deranja fie și cât un vârf de ac aceste solii!”? –
„Scrieri Timpurii”, pag. 258.

Răspuns:

Spiritul profetic, într-adevăr, învață astfel și, pentru a fi în

armonie sută la sută în acest punct, ca și în toate celelalte,
Toiagul îndepărtează cu grijă de la Adevăr gunoiul cu care l-au
acoperit oamenii și, îl restaurează astfel la strălucirea lui de la
început. Aceasta face și cu adevărul cu privire la numărul 666.

Deși acest număr a fost aplicat pentru mult timp fiarei ca un

leopard, aplicația nu a fost creată de fondatorii denominațiunii
adventiste de ziua a șaptea, nici nu a fost învățată de ei în
primele zile ale Mișcării. Mai degrabă, a fost adusă din afară și
întrețesută în materialul de doctrină a Adventiștilor de Ziua a
Șaptea, în ciuda faptului că Spiritul Adevărului a declarat prin
fondatorii Denominației că numărul se aplică fiarei cu două
coarne:

„Fiara”, spune pastorul G.W. Holt, scriind în primele zile

ale soliei, „cu șapte capete și zece coarne, este aceea la care se
referă; și eu cred că icoana este fiara cu „două coarne ca ale unui
miel”

69

dar „vorbește ca un balaur”. Numărul ei este 666.” – Adevărul

Prezent, vol. 1, nr. 8, martie 1850.

„Ultima putere care calcă în picioare pe sfinți”, spune

pastorul White, scriind cam în același timp, „este expusă în
Apocalipsa 13: 11-18, numărul ei este 666.” – Un Cuvânt Pentru
Turma Mică , pag. 9.

Și în cele din urmă, sora White, întărind această poziție, a

declarat: „Am văzut pe toți cei car nu au primit semnul fiarei și
al icoanei ei, pe frunte sau pe mână, nu puteau cumpăra sau
vinde. Am văzut că numărul 666 al icoanei fiarei a fost făcut și
că aceasta era fiara care a schimbat Sabatul și icoana fiarei a
urmat după aceea și a păstrat Sabatul Papei și nu Sabatul lui
Dumnezeu”. Un Cuvânt Pentru Mica Turmă, pag. 19. (Notă:
Numărul 666 a fost pus în paranteze de către editorul broșurii
Un Cuvânt Pentru Mica).
 Aici avem din gura celor trei martori dovada absolută că
învățătura prezentă a Denominației cu privire la numărul 666 nu
a fost nici întemeiată, nici sancționată de către pionieri; că, de
fapt, nu a fost una dintre liniile adevărului, nici măcar unul din
cărămizile sau cuiele soliei, pe care Dumnezeu a dat-o acestui
popor. În plus, Biblia pune numărul pe fiara cu două coarne.
Rețineți că toate caracteristicile care aparțin fiarei cu zece
coarne sunt descrise în Apoc. 13: 1-10 și toate cele care aparțin

70

fiarei cu două coarne sunt descrise în Apoc. 13: 11-18, și după

cum încheie descrierea fiarei cu două coarne, nu se poate aplica,
în mod logic, fiarei cu zece coarne.

Acesta este doar unul dintre numeroasele abateri de la

Adevăr, care a provocat-o pe sora White, cu timp în urmă
(1882), să spună: „Biserica și-a întors spatele și n-a mai urmat
pe Domnul Hristos, conducătorul ei, și se retrage în mod sigur
spre Egipt. Și cu toate acestea, puțini sunt alarmați sau surprinși
de lipsa lor de putere spirituală. Îndoiala și chiar necredința în
Mărturiile Duhului lui Dumnezeu se ridică în comunitățile
noastre de pretutindeni. Satana dorește ca lucrurile să fie astfel.
Pastorii care predică eul în loc să-L predice pe Hristos au făcut
ca lucrurile să fie astfel. Mărturiile nu sunt citite și nici
apreciate. Dumnezeu v-a vorbit. Lumina a strălucit din Cuvântul
Său și din Mărturii și ambele au fost disprețuite și
desconsiderate. Rezultatul este vădit acela al lipsei de curăție și
consacrare; al lipsei unei credințe adevărate în mijlocul vostru.”
– Mărturii, Vol. 5, pag. 217.
 „Noi am rătăcit departe de vechile semne de hotar. Să ne
reîntoarcem. Dacă Domnul este Dumnezeu, atunci să-I slujim;
dacă este Baal, să-i slujim lui. De partea cui vei fi? – Mărturii,
Vol. 5, pag. 137.

PRIMA SAU ULTIMA POZIȚIE?

Întrebarea nr. 40:

„Scrieri Timpurii”, pag. 75, spune: „Când a existat unitate,

înainte de 1844, aproape toți erau de acord

71

în privința opiniei corecte legate de „necurmate”; însă în

confuzia de după 1844, au fost îmbrățișate alte abordări și au
urmat întunericul și încurcătura.” De ce, atunci, Tratatul nr. 3,
„Judecata și Secerișul”, ediția 1942, pag. 31, a expus încă o altă
poziție care nu era cunoscută până atunci? Nu înseamnă jertfa
„necurmată” din Daniel 8:12 „altarul jertfei lui Iehova”?

Răspuns:

Adevărat, Scrieri Timpurii spune că, înainte de 1844,

aproape toți au fost uniți în poziția corectă, dar nu spune ce
părere a fost și nimeni nu pare să știe acum. S-ar putea să fi fost
faptul că „necurmatul” nu era „o întrebare de test” sau că nu era
înțeleasă pe deplin și prin urmare, că toți au fost de acord cu
condițiile prezente în acel moment, tăcerea era de aur; astfel,
aceasta ar fi fost „poziția corectă” pe a se lua în asemenea caz.
De fapt, există multe opinii posibile asupra cărora s-ar fi putut
uni, dar care nu ar fi neapărat să se bazeze pe interpretarea
explicită a cuvântului „necurmat” în el însuși. Totuși, un lucru
este sigur: dacă ar fi avut adevărul despre „necurmat”, autoarea
Scrierilor Timpurii ar fi publicat-o și ar fi învățat-o; și noi toți
am ști astăzi ce este.

Că părerea nu era de așa natură încât „necurmatul” să fie

„altarul jertfei lui Iehova”, este pre-stabilit de faptul că Scrierile
Timpurii, pag. 74, spune că, „cuvântul „jertfei” a fost adăugat
de înțelepciunea omenească și nu aparține textului”. Și fără a fi
în conexiune cu cuvântul

72

„jertfă”, cuvântul „necurmate” nu poate fi în sine conectat cu

nici un altar.
Interpretarea Tratatului despre „necurmat” este biblică și
istorică și, prin urmare, nu poate fi decât „învățătură sănătoasă”.

DE CE TREI TITLURI PENTRU ÎMPĂRĂȚIA

DIVIZATĂ ODATĂ?

Întrebarea nr. 41:

Ați putea explica diferența dintre termeni, Iuda, Efraim și Israel?

Răspuns:

În originea sa și în cea mai strictă semnificație, termenul

„Israel” a identificat copiii lui Israel din zilele tatălui lor Iacov,
până la sfârșitul domniei împăratului Solomon.
 Cu toate acestea, vă amintiți că, după moartea lui Solomon,
împărăția a fost împărțită în două (1 Împărați 11:11, 12; 12:19,
20, 21). O diviziune, compusă din cele două seminții, a ocupat
partea de sud a Țării Făgăduite, iar cealaltă diviziune, compusă
din cele zece seminții, a ocupat partea de nord. Prima a luat titlul
de „Iuda”, deoarece seminția lui Iuda a condus-o; cea din urmă a
luat titlul „Israel” pentru că era formată din majoritatea
semințiilor. În această împărăție a celor zece seminții, termenul
„Israel” se aplică atunci când este folosit în acceptarea sa
secundară, excluzând cele două seminții, Iuda și Beniamin.

73

Termenul „Efraim”, în sensul colectiv, de asemenea

identifică cele zece seminții sau împărăția de nord (Isaia 7: 1, 2)
deoarece seminția lui Efraim a guvernat peste ei. Astfel dar,
termenele „Israel” și „Efraim” se aplică diviziunii de nord
(atunci când sunt folosite exclusiv pentru cele zece seminții) și
termenul „Iuda” pentru diviziunea de sud a poporului lui
Dumnezeu din vechime.

VA FI STABILITĂ ÎMPĂRĂȚIA ÎNAINTE DE MILENIU?

Întrebarea nr. 42:

„Tragedia Veacurilor, pag. 322, 323, învață că „Poporul

Său nu va primi împărăția până la a doua venire personală a lui
Hristos... Dar când va veni Isus, El va da nemurire poporului
Său; și îi va chema să primească Împărăția ai cărei moștenitori
fuseseră până atunci.” Puteți să armonizați Biblia cu „Toiagul
Păstorului” cu aceste și alte pasaje din scrierile sorei White cu
privire la stabilirea Împărăției?

Răspuns:

Deși doctrina Împărăției poate să nu pară atât de completă

sub ochelarii scrierilor Sorei White precum sub ochelarii
Toiagului, nu trebuie să îndrăznim să respingem în mod
superficial nici pe unul, ci trebuie să comparăm mai amănunțit
ambele vederi ale doctrinei sub super – ochelarii Bibliei. Ar
trebui să ținem cont de faptul că nu ni se acordă licență pentru
armonizarea Bibliei cu alte scrieri, ci mai degrabă, suntem
însărcinați să le măsurăm cu ea.
74

Mai întâi de toate, pentru a face dreptate Scripturilor,

scrierilor Sorei White și Toiagului, poziția fiecăruia cu privire la
această temă trebuie privită în lumina Scripturilor, cea care ne
învață în mod incontestabil că Țara Făgăduită va fi locuită din
nou de poporul convertit al Domnului. (Vezi Isaia 2, Mica 4,
Ezechiel 36, 37. Ieremia 3 1-33).

În ceea ce privește afirmația sorei White din Tragedia

Veacurilor, ea vorbește aici despre împărăția completă, după ce
cei morți vor fi înviați. În acest timp sfinții o primesc. Aceasta a
fost singura fază a subiectului -faza deplină- pe care Providența
a făcut-o cunoscută atunci când a scris. Acum, pe măsură ce
sulul adevărului profetic s-a desfășurat mai mult față de timpul
acela, Împărăția în realitate se vede că va avea o fază
intermediară, faza Davidiană, precum și cea finală cunoscută
până acum.

Pe lângă profețiile referitoare la Împărăția literală –

Davidiană, Biblia conține multe alte subiecte profetice pe care
scrierile sorei White nici măcar nu le menționează sau explică.
Iar dacă Domnul nu le dezvăluie acum bisericii pentru a
îndeplini nevoile sale azi, ea nu va fi pregătită pentru împlinirea
lor, ci va fi lăsată să piară în starea ei laodiceană. Prin urmare,
aceste profeții trebuie să fie revelate pentru a consolida biserica
în conflictul ei final. Altfel, cu ce scop au fost scrise?

75

Nici un profet al lui Dumnezeu nu a făcut niciodată un

întreg lanț profetic de evenimente, fără verigi de legături. A luat
mulți scriitori inspirați pentru a completa lanțul lung al profeției,
prin urmare, mintea care ia poziția că sora White a făcut ceea ce
nici un profet din interiorul sau din afara bibliei nu a făcut
vreodată, o face cu totul în deplină ignorare a procedurii biblice
actuale și a Adevărului descoperit.

Ea însăși spune că „nici un om, oricât ar fi fost el onorat de

Cer, n-a ajuns la o înțelegere deplină a marelui Plan de Mântuire
sau chiar la o apreciere desăvârșită a planului divin în lucrarea
timpului său. Oamenii nu înțeleg pe deplin ce ar dori Dumnezeu
să aducă la îndeplinire prin lucrarea pe care le-o dă de făcut; ei
nu înțeleg sub toate aspectele ei solia pe care o rostesc în numele
Său.” – Tragedia Veacurilor, pag. 343.
 Unele persoane, sunt asemenea papagalului, fac declarații
ca și papagalii, nu se opresc niciodată să se gândească la ceea ce
spun ei, și aparent, niciodată nu se îngrijesc dacă declarațiile lor
stau sau cad. Aceștia sunt aceia care spun că nici un alt
eveniment sau evenimente nu pot veni înainte, în timpul sau
după cele expuse în scrierile sorei White.

Dacă cineva insistă că, continuitatea evenimentelor

înregistrate în Scrieri Timpurii, pag. 15-17, trebuie să fie
considerate absolute și că niciun alt eveniment sau evenimente
nu poate fi intercalat, atunci el se așează în apă
76

adâncă, pentru că paginile menționate, sub nici o formă nu

insinuează, nici cele șapte plăgi, nici mileniul!

Din nou, iudeii au respins pe Domnul, pentru că nu toate

învățăturile și scrierile profeților au fost găsite în învățăturile lui
Moise. „Știm”, ziceau ei, „că Dumnezeu a vorbit lui Moise, dar
Acesta nu știm de unde este.” Ioan 9:29.

Deoarece nici o scriere a vreunui profet nu a prezis

vreodată întregul Adevăr necesar bisericii pentru a o duce spre
Împărăție, și cum au urmat alți profeți, fie lărgind sau adăugând
la profețiile deja înregistrate în Scripturi, atunci, dacă vreunul
respinge vestea bună a Împărăției pe motiv că această fază a
Împărăției nu se găsește în scrierile sorei White, este pentru el să
ia aceeași poziție de neiertat și fatală a iudeilor. Este ca și cum
am spune: „Sunt bogat, m-am îmbogățit și nu duc lipsă de
nimic”. Apoc. 3:17. Această atitudine îl obligă pe Dumnezeu să-
i verse din gura Lui pe cei căldicei și mulțumiți din Laodicea.
 Solia de la ceasul al unsprezecelea a fost adaptată cu scopul
de a revela Împărăția Davidiană ridicându-se din nou înainte de
arătarea lui Hristos pe nori. Însă, ne având o lumină directă a
acestei faze a Împărăției, Tragedia Veacurilor nu s-a putut
exprima în termenii definiți pe care îi folosește astăzi solia, mai
mult decât a putut să se exprime William Miller

77

cu privire la curățirea sanctuarului, în termenii pe care îi citim în

Tragedia Veacurilor.
În mod necesar, orice afirmații referitoare la un subiect care
încă nu este vizibil în desfășurarea sulului, sunt făcute doar în
termeni incidentali în adevăr, așa cum este în acel moment văzut
sau înțeles în mod obișnuit. Și dacă înțelegerea obișnuită a
acestor afirmații incidentale este greșită, scriitorul nu poate fi
făcut responsabil pentru ceea ce a împrumutat de la ceilalți sau a
fost văzut foarte slab și, prin urmare, exprimat foarte nedefinit.

De exemplu, în zilele lui Hristos „Învățătura despre starea

de conștiență a celor morți, în perioada dintre moartea și
învierea lor, era crezută de mulți dintre cei ce ascultau cuvintele
Domnului Hristos. Mântuitorul cunoștea ideile lor, și și-a
formulat parabola în așa fel, încât să-i învețe adevăruri
importante, folosindu-se chiar de preconceputele și greșitele lor
convingeri. El a pus în fața ascultătorilor Săi o oglindă, în care ei
să se poată vedea în adevărata lor legătură cu Dumnezeu. El a
folosit părerile ce existau în mijlocul lor, pentru a evidenția și
mai mult adevărul pe care El dorea să-L facă să predomine, mai
presus de toate celelalte idei…” Parabolele Domnului Hristos,
pag. 263.

Această circumstanță este naturală și comună pentru fiecare

scriitor care tratează Adevărul prezent, începând cu scriitorii
Vechiului Testament și continuând încă de atunci și va fi astfel
până când fiecare parte componentă a Adevărului va fi făcut
cunoscută. Acest lucru este susținut

78

în lucrarea lui Ioan Botezătorul. El trebuia să proclame, nu

înființarea Împărăției, ci venirea Regelui. Dar, anunțându-l pe
unul, a trebuit să răspundă în mod ocazional la întrebări
referitoare la celălalt. Când vorbea despre Împăratul care urma
să vină, el se exprima în termenii adevărului descoperit. Dar
când a făcut referire în mod circumstanțial la Împărăția viitoare,
asupra căreia nu a existat o lumină specială în zilele sale, el se
exprima în mod necesar în termenii doctrinelor, după cum se
înțelegea în mod obișnuit atunci.

Totuși, când desfășurarea ulterioară a sulului, a arătat că

împărăția nu trebuia să fie înființată în timpul acela, atunci cei
care erau cinstiți, cei care căutau adevărul, nu l-au acuzat nici
pe Ioan, nici pe Hristos, ci au privit cu bucurie cum sulul se
desfășura și au mers înainte cu Adevărul. Nu a fost la fel cu
marea majoritate a iudeilor. Mândria lor de opinie, le-a interzis
să renunțe la erorile lor și să accepte Adevărul care progresează,
conducându-i mai adânc în eroare.
 „Așa au făcut”, spune Spiritul Profetic, „iudeii în zilele lui
Hristos, iar noi suntem avertizați să nu facem ca ei, ca să nu fim
determinați să alegem mai degrabă întunerecul decât lumina,
pentru că iudeii au avut o inimă rea a necredinței și s-au depărtat
de Dumnezeul cel viu.” – Sfaturi Pentru Lucrarea Școlii de
Sabat, pag. 30

De aceea, Tragedia Veacurilor și Scrieri Timpurii fac

subiectul Împărăției

79

la fel de clar precum desfășurarea parțială a sulului a permis

scriitorului să o vadă, într-o singură fază a ei, în momentul în
care ea a scris ambele cărți.

În timp ce Tragedia Veacurilor poate omite să arate că

înființarea Împărăției și moștenirea ei sunt două evenimente
diferite, în altă parte, Spiritul Profetic face acest lucru: În timp
ce apostolii, spune acesta, „nu aveau să vadă venirea împărăției
în zilele lor, faptul că Isus le-a cerut să se roage pentru ea, este o
dovadă că, la timpul lui Dumnezeu, ea va veni cu siguranță”.

„Împărăția harului lui Dumnezeu se statornicește acum,

când, zi după zi, inimi care au fost pline de păcat și răzvrătire, se
predau atotputerniciei iubirii Sale. Dar deplina statornicie a
Împărăției slavei Sale nu va avea loc până la a doua venire a
Domnului Hristos în această lume. „Domnia, stăpânirea și
puterea tuturor împărățiilor care sunt pretutindeni sub ceruri, se
vor da poporului sfinților Celui Prea Înalt.” – Cugetări de pe
Muntele Fericirilor, pag. 108.
 Fiecare creștin trebuie să-și amintească faptul că, așa cum
Adevărul avansează mereu, nu va fi găsit astăzi unde a fost ieri
și că, prin urmare, urmașii lui Hristos trebuie să avanseze cu El.
Ei nu vor urma exemplul iudeilor și a romanilor.

Când Moise a scris prima parte a Bibliei, nu i s-a dat toată

lumina pe care

80

Dumnezeu a vrut să o descopere poporului Său din veacuri. Cu

fiecare ceas apropiat pentru ca Adevărul să avanseze, a venit
mai întâi un profet, apoi altul, într-o lungă succesiune care s-a
încheia cu Ioan Botezătorul. Apoi a venit Hristos, apostolii,
reformatorii, William Miller și Sora White, fiecare învățând, la
rândul său, adevăruri care nu au putut fi confirmate în întregime
de scrierile oricărui predecesor. Pentru a găsi tot Adevărul
descoperit în mod progresiv, scrierile tuturor trebuie să fie
completate unele cu altele.

De exemplu, în stabilirea legii Paștelui și în porunca de

respectare a lui, Moise a scris: „Să fie un miel fără cusur, de
parte bărbătească, de un an; veți putea să luați un miel sau un
ied, Să-l păstrați până în ziua a paisprezecea a lunii acesteia; și
toată adunarea lui Israel sa-l înjunghie seara.” Ex. 12: 5, 6.

Motivul pe care îl dă Moise pentru respectarea Paștelui este

acela de a comemora ieșirea Israelului din Egipt (Deut. 16: 1-3).
Totuși, Ioan Botezătorul, atribuie semnificația sa la venirea lui
Hristos, „Mielul lui Dumnezeu” (Ioan 1:29), în timp ce apostolii
îl atribuie crucificării Sale: „Căci Hristos, Paștele nostru”,
spune Pavel, „a fost jertfit.” 1 Cor. 5: 7. Iar semnificația păstrării
Paștelui, El o leagă apoi de ritualul Cinei Domnului (1 Corinteni
11: 26).

81

La fel, Moise nu a explicat că preoția levitică în sanctuarul

pământesc (Exod 40:15) a fost doar o provizoriu și astfel
temporar, o figură a preoției lui Hristos în sanctuarul ceresc,
după cum au explicat apostolii (Evrei 6: 19, 20; 9:12, 26).

Dând greș în avansarea cu Adevărul Crescând, fiecare

generație de iudei a găsit vină în proorocii lor, culminând cu
apostolii și chiar cu însăși Fiul lui Dumnezeu. Iudeii și-au
justificat acțiunile lor criminale pe motiv că învățăturile
profeților lor, ale lui Hristos și ale apostolilor nu erau întemeiate
pe scrierile lui Moise. Astfel, în timp ce lăudau scrierile lui
Moise, au negat și au ucis pe profeții care au venit după el – un
avertisment solemn pentru noi, ca nu cumva să facem așa cum
au făcut ei, și să ne întâlnim cu soarta lor!

Prin urmare, întrebarea principală nu se referă la faptul

dacă scrierile sorei White sau ale lui Moise, sau ale acestuia, sau
ale celuilalt conțin toate soliile pentru acest timp, ci mai
degrabă, pur și simplu, dacă sunt găsite și susținute de Biblie.
 Prin urmare, Toiagul nu susține că solia sa se găsește în
întregime în scrierile vreunui profet particular, ci mai degrabă în
scrierile tuturor profeților – „puțin aici, puțin acolo”. Is. 28:13.

De aceea, nimeni să nu folosească în mod trădător scrierile

sorei White, așa cum au folosit evreii

82

scrierile lui Moise, împotriva avansării Adevărului și pentru

pierzarea lor veșnică. Din orice unghi accesibil, Biblia clarifică
subiectul Împărăției, făcând imposibil ca unul să greșească, dacă
urmează exact ceea ce spune Cuvântul în legătură cu aceasta.

Toiagul nu învață nici faptul că Ierusalimul trebuie să fie

reconstruit, sau că nu va fi reconstruit ca și capitală a Împărăției,
ci doar că Împărăția la începutul ei va fi înființată în Țara
Făgăduită. Și în confirmarea acestui adevăr, Ezechiel profețește
O NOUĂ ÎMPĂRȚIRE A ȚĂRII.

Profetul prezintă o împărțire a pământului complet diferită

de aceea din vremea lui Iosua (Iosua 17): trebuie să fie în fâșii
de la est la vest; Dan trebuie să aibă prima porțiune în nord și
Gad, ultima porțiune din sud; între granițele acestor două vor fi
porțiunile celorlalte seminții; cetatea trebuie să fie în mijlocul
pământului (Ezechiel 48).

Faptul că o astfel de împărțire a Țării Făgăduite nu a fost

făcută vreodată, arată că este încă viitor. De asemenea, faptul că
sanctuarul va fi acolo, întrucât acesta nu va fi pe pământul nou
(Apocalipsa 21:22), dovedește din nou că această configurație
unică este pre - milenară.

Ba mai mult, dublul fapt că numele cetății este „Domnul

este acolo” și că locația sa, conform

83

împărțirii pământurilor, în mod necesar trebuie să fie diferită în

unele privințe de cea a vechiului Ierusalim, arată că Ierusalimul
de astăzi, cetatea propriu-zisă, poate nu va fi refăcută în
totalitate ca o cetate capitală a Împărăției viitoare. (Vezi tratatul
nr. 12, Lumea ieri, azi și mâine, ediția 1941, pag. 52, 53).

Dacă Biblia se pronunță în mod clar asupra oricărui subiect,

cu siguranță o face cu privire la subiectul Împărăției. Și în mod
corect face asta pentru că Împărăția este speranța culminantă a
creștinului și de asemenea este

ȚINTA CONSTANTĂ A LUI SATANA ȘI REPETATA

PIATRĂ DE POTICNIRE A POPORULUI.

Faptul că marea controversă dintre Hristos și Satana este cu

privire la această speranță culminantă, Împărăția, este văzută din
instrucțiunile repetate ale lui Dumnezeu în profeții, în tipuri și în
parabole; din efortul constant al lui Satan de a ține rasa umană în
afara ei; și în cele din urmă, din faptul că ființele umane, au fost
în mod repetat înfrânte în lupta lor pentru a deveni moștenitori ai
Împărăției.
 Lucrând cu hotărâre de la început pentru a arunca toată
omenirea în iad, Satan a conceput strategia sa majoră de a o
înșela în legătură cu Împărăția. El a reușit cu majoritatea iudeilor
pentru că ei doreau ca Împărăția să fie înființată înainte de
timpul stabilit sau niciodată, și el reușește cu mulți dintre cei din
Laodicea astăzi, pentru că acum, când a venit vremea numită, ei

84

doresc să fie mai târziu sau niciodată! Ce paradox! Ce ironie!

Într-adevăr, așa cum se repetă istoria, la fel și nebunia!

Biblia spune: „În vremea acestor împărați (împărații

simbolizați prin cele zece degete de la picioare ale chipului cel
mare), Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăție care nu va fi
nimicită niciodată... Ea va sfărâma și va nimici toate acele
împărății.”. Dan. 2:44.

Observați că „piatra” (Împărăția) nu devine un munte mare,

decât după ce a lovit chipul, arătând că Împărăția începe în fază
incipientă doar cu primele roade, care curând vor sta pe Muntele
Sionului cu Mielul și care mai târziu , după ce au adunat cele de-
a doilea roade ale celor vii, lovesc națiunile, în cele din urmă,
ies din mormânt cei mântuiți din toate timpurile pentru a
completa „muntele cel mare” - Împărăția completă!
În fața acestor profeții clare și repetate în mod cronologic,
nimeni nu poate fi atât de neînțelept încât să spună, la fel ca și
iudeii ca răspuns la profețiile lui Ezechiel: „Vedeniile pe care le
are el nu sunt aproape să se împlinească și povestește pentru
vremuri depărtate!” (Ezechiel 12:27), aducând astfel peste capul
lui aceeași teribilă soartă.
85

VA FI RECONSTRUIT VECHIUL IERUSALIM?

Întrebarea nr. 43:

Cum armonizați învățăturile „Toiagului Păstorului” că

Împărăția Davidiană va fi din nou înființată în Palestina, cu
„Scrieri timpurii”, pag. 75, 76: „Ierusalimul cel vechi nu va mai
fi zidit niciodată din nou”?

Răspuns:

Contextul declarației din Scrieri Timpurii arată că se referă

la Mișcarea Sionistă iudaică, și arată că scopul declarat al
Mișcării de a restabili o patrie națională evreiască, cu centrul la
Ierusalim, nu va fi realizat niciodată; că niciodată vechiul
Ierusalim nu va fi reconstruit în conformitate cu interpretarea
sionistă, iar iudeii necreștini nu vor fi niciodată supușii
Împărăției. (Vezi Tratatul nr. 8, Muntele Sion la ceasul al
unsprezecelea).

CINA NUNȚII MIELULUI ÎN CERURI SAU PE

PĂMÂNT?

Întrebarea nr. 44:

 Ce este căsătoria despre care vorbește în „Parabolele
Domnului Hristos”, pag. 307 și în „Tragedia Veacurilor”, pag.
426, 427? Într-un loc, se spune că este „unirea omenirii cu
divinitatea”; în altul „primirea lui Hristos cu demnitatea de
Împărat, și încă în altul se spune că această căsătorie „are loc în
cer, în timp ce ei [sfinții] sunt pe pământ” așteptând „pe Domnul
lor, când El se va întoarce de la nuntă.” Puteți să clarificați acest
subiect atât de complex?
86

Răspuns:

Să ne amintim că aceste figuri de vorbire, alături de multe

altele, sunt doar ilustrații ale adevărurilor, nu adevărurile în sine.
De exemplu, înființarea Împărăției este ilustrată, într-un loc, ca
„seceriș”; supușii Împărăției, prin „grâu”; și împărăția însăși, de
„grânar”. Mat. 13:30. Într-o altă situație, înființarea Împărăției și
separarea păcătoșilor dintre sfinți sunt ilustrate de îngerii care
trag „năvodul” la țărm, apoi stau jos, separând peștii răi dintre
peștii buni și punând pe cei buni în „vase”, dar aruncând pe cei
răi afară (Matei 13:48). În acest caz, supușii Împărăției sunt
reprezentați de peștii buni; și Împărăția însăși, prin „vase”.

Deși este adevărat că, nunta lui Hristos este o „unire a

omenirii cu divinitatea”, este de asemenea adevărat că această
căsătorie este „primirea împărăției Sale”, pentru că omenirea
alcătuiește Împărăția. Prin urmare, căsătoria este echivalentă cu
încoronarea; însăși Împărăția, cetatea sau mireasa; iar cei
invitați, cu sfinții sau supușii Împărăției. Din aceasta vedem că
atunci când Hristos primește Împărăția Sa, El va uni cu adevărat
omenirea cu divinitatea.

Primirea Împărăției Sale are loc în cer, în timp ce sfinții

sunt încă

87

pe pământ, așa cum i-a fost arătat lui Daniel: „M-am uitat în
timpul vedeniilor mele de noapte și iată că pe norii cerurilor a
venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel Îmbătrânit de
zile și a fost adus înaintea Lui. I s-a dat stăpânire, slavă și putere
împărătească, pentru ca să-I slujească toate popoarele, neamurile
și oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire
veșnică și nu va trece nicidecum, și Împărăția Lui nu va fi
nimicită niciodată.” Dan. 7:13, 14.

Aducând în atenția profetică același eveniment, Isus a

declarat în mod parabolic: „Un om de neam mare s-a dus într-o
țară depărtată, ca să-și ia o împărăție, și apoi să se întoarcă.”
Luca 19:12. Rețineți că El primește Împărăția (își ia
proprietatea) în timp ce El este departe, nu când se întoarce.
(Vezi Tragedia Veacurilor, pag. 426, 427).

Astfel, căsătoria este încoronarea lui Hristos, care are loc în

templul ceresc, când toți supușii Săi de pe pământ sunt pregătiți,
în timp ce lucrarea se apropie de final, și harul de încheiere.
Evident, căsătoria are loc înainte ca El să vină să „ia” sfinții cu
El (Ioan 14: 3) și înainte să-L întâlnească „în văzduh”. 1 Tes.
4:16, 17. După aceea se servește „cina”.
 Prin urmare, deși nunta are loc în ceruri, sfinții care sunt pe
pământ sunt invitații potențiali la cina nunții. Apoi, după
căsătoria

88

celebrată solemn în Sfânta Sfintelor, Isus coboară din cer și

duce oaspeții cu Sine, pentru ca acolo unde este El, să fie și ei
(Ioan 14: 1-3). Acolo ei mănâncă „cina nunții Mielului”. –
Tragedia Veacurilor, pag. 427; Apoc. 19: 9. În acest caz, în
timp ce sfinții sunt oaspeții, Sfânta Cetate este „mireasa”. Apoc.
21: 9, 10.

Din nou, chiar înainte de căsătorie, atunci când sfinții sunt

încă pe pământ, neprihănirea sfinților este „inul subțire” a
miresei. (cetatea) Apoc. 19: 8.

Lecțiile învățate de această și alte ilustrații devin comori de

neprețuit ale adevărului pentru aceia care le iau în seamă.

ÎMPĂRĂȚIA LUI DUMNEZEU ÎN INIMĂ SAU PE

PĂMÂNT?

Întrebarea nr. 45:

Fiindcă Isus spune că „împărăția lui Dumnezeu este

înăuntrul vostru” (Luca 17:21), cum poate atunci să fie o
împărăție pământească?
Răspuns:

Dacă afirmația în cauză înseamnă că nu va exista o

împărăție a lui Dumnezeu pe pământ, atunci prin același fel de
raționament, trebuie să însemne că nici în ceruri nu va exista o
împărăție. Și dacă nu va fi nici pe pământ și nici în ceruri, atunci
nădejdea noastră este zadarnică. Dar, ca întotdeauna, cel care
dovedește prea mult, nu dovedește nimic. Prin urmare, a sta pe
baza

89

scopul acestei întrebări, înseamnă a lua în considerare faptul că

nu va exista nici o împărăție literală nici pe pământ, nici în
ceruri, ci doar o împărăție spirituală în inimă, care va reduce
tema la o absurditate. Aceasta este să te joci în mâinile
Diavolului, cel care ar dori cu disperare să întunece adevărul
Împărăției și să așeze Împărăția în uitare. Dar, în această
privință, mulțumim lui Dumnezeu, Biblia ne asigură că Satana
este condamnat la eșec sigur.

Așa dar, înainte ca împărăția lui Dumnezeu să fie

întemeiată pe acest pământ, trebuie într-adevăr să fie întemeiată
spiritual în noi, sau nu vom fi niciodată calificați pentru
admitere când va fi stabilită fizic „precum în cer, așa și pe
pământ”.

Prin urmare, împărăția spirituală a lui Dumnezeu este în

interiorul acelora care adoptă principiile ei de guvernare înainte
ca împărăția să fie întemeiată fizic. Astfel Împărăția lui
Dumnezeu „înăuntru” este regimul vieții spirituale; este o
condiție prealabilă pentru a moșteni Împărăția exterioară a lui
Dumnezeu.

CÂND VOR FI LĂSATE VÂNTURILE?

Întrebarea nr. 46:

Dacă îngerul care sigilează cel dintâi rod, cei 144.000,

continuă cu sigilarea celui de-al doilea rod, marea gloată
(Apocalipsa 7: 9), cei patru îngeri vor ține cele patru vânturi
(Apoc. 7: 1) în timpul sigilării ambelor roade?
90

Răspuns:

După cum Apocalipsa 7:14 spune că marea gloată (cel de-

al doilea rod) „vin din necazul cel mare”, este concludent că cele
patru vânturi vor fi ținute, așa cum a poruncit îngerul „până nu
vom pune pecetea pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru!”
Apoc. 7: 3. Prin urmare, vânturile sunt lăsate și suflă după ce cei
144.000 sunt sigilați și în timp ce marea gloată este adunată și
sigilată. Doar astfel, se poate spune că marea gloată a venit din
„necazul cel mare”, dintr-o „vreme de strâmtorare cum n-a mai
fost de când sunt neamurile și până la vremea aceasta.” Dan.12:1

CE ESTE FURIA NEAMURILOR?

Întrebarea nr. 47:

 „Am văzut”, spune sora White, „că furia neamurilor, mânia
lui Dumnezeu și timpul de judecare a celor morți erau separate
și distincte, una urmând celeilalte, și, de asemenea, că Mihail nu
Se ridicase în picioare și că timpul de strâmtorare, așa cum nu a
mai fost vreodată, nu venise încă.” – „Scrieri Timpurii ”, pag.
36. Poate această „furie a neamurilor” să fie „bătălia
Armaghedonului”?

Răspuns:

În timp ce viziunea arată clar că primele trei evenimente

(judecata morților, furia neamurilor și mânia lui Dumnezeu)
urmează una după alta în ordine consecutivă, ocupând trei
perioade separate, distincte și succesive, aceasta nu clarifică
timpul celui de-al patrulea eveniment – ridicarea lui Mihail.

91

Mânia lui Dumnezeu, așa cum este în mod obișnuit

înțeleasă, sunt cele șapte ultime plăgi (Apocalipsa 15: 1) și este
trimisă în perioada dintre încheierea timpului de har și a doua
venire a lui Hristos. Judecata celor morți, cel puțin, așa cum este
înțeleasă de toți adventiștii, acoperă două perioade: prima în
timpul de har, precedată imediat de judecata celor vii, iar a doua
în timpul mileniului. Deci, cu mânia lui Dumnezeu venind în
perioada de la închiderea harului până la a doua venire a lui
Hristos, furia neamurilor poate avea loc numai în timpul
judecății celor vii - în timpul Marii Strigări a Soliei Îngerului al
Treilea.
 Furia neamurilor nu poate fi, prin urmare, Armaghedonul,
deoarece acesta are loc în timpul celei de-a șasea plăgi
(Apocalipsa 16: 12-16), în perioada mâniei lui Dumnezeu. Furia
neamurilor și mânia lui Dumnezeu sunt, după cum trebuie să
avem totdeauna în minte, două evenimente „separate și
distincte”, „una după cealaltă”.

În consecință, mai degrabă decât Armaghedonul, furia

neamurilor este „timpul de strâmtorare cum n-a mai fost
niciodată” - timpul în care Mihail, luând „frâiele în mâinile Lui”
(Mărturii Pentru Predicatori, pag. 300) , se ridică pentru a libera
pe „oricine va fi găsit scris în carte”. Dan. 12: 1.

După cum furia națiunilor este în timpul judecății celor vii,

92

- Marea strigare a soliei îngerului al treilea – „furia” este evident

îndreptată împotriva poporului lui Dumnezeu, nu împotriva
națiunilor însăși. Este evident acest fapt, pentru că națiunile între
ele întotdeauna au fost furioase și sunt furioase chiar și astăzi,
deși suntem încă în timpul judecății morților.

„Furia neamurilor” va urma după decretul fiarei cu două

coarne „să fie omorâți toți cei ce nu se vor închina icoanei
fiarei” (Apoc. 13:15); în același timp, cunoscuta femeie,
Babilonul cel Mare, va sta călare pe fiara de culoare stacojie
(Apoc. 17) și va conduce națiunile. Această „criză va veni
asupra poporului nostru în toate părțile lumii”. - Mărturii, Vol. 6,
pag. 395.
 Cu privire la această furie a neamurilor, confederația
mondială împotriva celor care refuză să se închine fiarei și
icoanei ei, Domnul a prezis prin prorocul Zaharia: „În ziua aceea
voi face din Ierusalim o piatră grea pentru toate popoarele. Toți
cei ce o vor ridica, vor fi vătămați, și toate neamurile pământului
se vor strânge împotriva lui.” Zah. 12: 3.

„În ziua aceea, Domnul va ocroti pe locuitorii

Ierusalimului, așa că cel slab dintre ei va fi în ziua aceea ca
David; și casa lui David va fi ca Dumnezeu, ca Îngerul
Domnului înaintea lor”. Zah. 12: 8. Atunci „îmbrăcat în

93

armura neprihănirii lui Hristos”, declară Spiritul Profetic,

„biserica va intra în lupta ei finală. „Frumoasă ca luna, curată ca
soarele, și cumplită ca o oștire sub steagurile ei”, ea trebuie să
meargă în toată lumea, biruitoare și ca să biruiască.” –Profeți și
Regi, pag. 725
„Cei care au fost timizi și neîncrezători în ei înșiși se vor
declara pe față pentru Hristos și pentru adevărul Său. Cel mai
slab și cel mai ezitant din biserică va fi atunci ca David —
hotărât să facă ceva.” - Mărturii, Vol. 5, pag. 81.

„Doar aceia care au rezistat ispitei în puterea Celui

Atotputernic, vor avea voie să participe la proclamarea ei (Soliei
celui de-al Treilea Înger), când va crește până va ajunge Marea
Strigare.” - The Review and Herald, Nr. 19, 1908.

(Toate literele sunt ale noastre)

 CARE TREBUIE SA FIE URMĂTORUL PAS?
Acum, dacă v-ați bucurat, ați apreciat și ați profitat de
această excursie cu întrebări și răspunsuri din Răspunzător, vol.
2 și dacă doriți să continuați cu această serie, cereți Răspunzător,
vol. 3. Va fi trimis ca un serviciu creștin în mod gratuit și fără
obligații.

(94)
INDICE BIBLIC
GENEZA:1:5……………..…………………..4 1:31 …………………………………………..65
12:1………………………………………….. 20 12:4…………………………………………… 5
45:1, 5, 7………………………………….……6 EXOD: 12:5, 6 ……………………………….81
12:6…………………………………………. 65 16:13 …………………………………………65
40:15 …………………………………………82 NÚMERI: 13:31-33 …..…………………….57
DEUTERONOM: 16:1-3 ……………………81 JOSUÉ: 1:2…………………………………. 55
17....................................................................83 1SAMUEL: 3:13……………………………. 35 1
REYES: 11:11, 12 …………………............73 12:19, 20, 21………………………………… 73 2
CRÓNICI: 36:13-23………………………... 8 PSALMI: 76:10……………………………... 17
ISAIA: 2 …………………………………48, 75 5:7…………………………………………… 46
6:5…………………………………………… 35 7:1, 2………………………………………… 74
24:13, 14…………………………………….. 38 28:13………………………………………… 82
45:6…………………………………………… 8 60:1………………………………………….. 22
60:1-12 ……………………………………….19 62:2 ………………………………………….38
66:20………………………………………… 15 IEREMIA: 8:20…………………………… 36
29:10…………………………………………. 8 31-33……………………... …………………75
EZECHIEL: 3:18……………………………. 34 9……………………………………... 32, 41, 44
9:4-6……………………………………….. 43 9:9…………………………………………… 43
12:27………………………………………… 85 36:26………………………………………… 34 36,
37………………………………………... 75 48 …………………………………………….83

DANIEL 2:44 ………………………………..85 7:9, 10, 13, 14……………………………….. 42

7:13, 14……………………………………… 88 8:11, 12……………………………………… 22
11:31………………………………………… 22 11:40 …………………………………………26
12:1………………………………….. 20, 91, 92 12:4, 9……………………………………….. 25
AMOS: 9:9 …………………………………..37 MICA: 4 ……………………………………..75
4:1, 2 …………………………………………48 4:1-4…………………………………………. 17
ȚEFANIA: 1:12…………………………… 37 ZAHARIA: 12:3…………………………….. 93 12:8
…………………………………………..93 MALEAHI: 3:2……………………………... 38 3:1-
3…………………………………………. 42 4:2…………………………………………… 49
MATEI: 10:5, 6……………………………... 61 10:6………………………………………….. 62
13:30 …………………18, 36, 39, 40, 41, 47, 88 13:30, 48…………………………………….. 16
13:38………………………………………… 10 13:39………………………………………… 14
13:47………………………………………… 10 13:48…………………………….. 18, 39, 41, 87
22:1-13………………………………………. 42 24:36…………………………………….. 23, 24
25:20-30 ……………………………………42

(95)

MATEI: 25:32 ………………………………41 25:32, 33…………………………………….. 39

25:31-36……………………………………... 42 MARCU: 14:12, 13, 15, 17…………………. 65
LUCA: 19:12………………………………... 88 IOAN: 1:29………………………………….. 81 3:3
……………………………………………15 9:29 …………………………………………..77 14:1-
3………………………………………... 89 14:3……………………………………… 39, 88 20:19
…………………………………………65 FAPTE: 2:47………………………………….. 9 7:2,
3…………………………………………. 5 7:5……………………………………………. 5 8:1-
4…………………………………………. 46 13:46-49 ……………………………………46
ROMANI: 4:3……………………………….. 35 1 CORINTENI: 5:7 ………………………….81
10:11………………………………………… 18 11:26 …………………………………………81
EFESENI: 1:13……………………………… 32 4:30 …………………………………………..32 1
TESALONICENI: 4:16, 17……………… 88 4:17………………………………………… 39 2
TESALONICENI: 2:7, 8………………… 39 2 TIMOTEI: 3:16, 17……………………….. 28
EVREI: 6:19, 20 ……………………………..82 9:12, 26……………………………………… 82
11:25 …………………………………………21 IACOV: 4:17 ………………………………35 1
PETRU: 4:17……………………………… 42 2 PETRU: 1:19……………………………… 26
APOCALIPSA: 1:3…………………………. 27 3:14-18………………………………………. 60
3:17………………………………………….. 77 3:20 …………………………………………..22
3:22 …………………………………………..22 4:1…………………………………………… 30

4:2…………………………………………… 30 5:1 3-5……………………………………….. 30

6:2…………………………………………… 29 7:2…………………………………………… 32
7:3…………………………………………… 91 7:9 ……………………………………………25
7:9, 10 ………………………………………..31 7:14………………………………………….. 91
9:15………………………………………….. 73 12……………………………………………. 63
12:5………………………………………….. 9 12:13………………………………………….. 9
12:15…………………………………….. 11, 47 12:16………………………………………… 13
12:16, 17…………………………………….. 14 12:13-17 ……………………………………...45
13:1-10………………………………………. 70 13:11-18 ……………………………………...71
13:15…………………………………….. 17, 93 14:1……………………………………… 15, 21
14:4………………………………………….. 48 15:1 …………………………………………..92
16:12-16……………………………………... 92 17……………………………………….. 15, 93
18:1………………………………………….. 14 18:4…………………………. 15, 16, 17, 39, 43
19:8…………………………………………. 89 19:9 …………………………………………..89
21:9, 10……………………………………… 89 21:14………………………………………… 21
21:22………………………………………… 83 22:7, 18, 19………………………………….. 27
12-22……………………………………….. 66

(9