Dont Waste Your Life Piper Romanian Web

John Piper
Nu-ți risipi
viața!
Nu-ți risipi viața!
JOHN PIPER
NU-ȚI RISIPI VIAȚA!
MAGNA GRATIA
John Piper
Copyright © 2023 Editura MAGNA GRATIA. Toate drepturile rezervate.

Nicio parte a acestei publicații nu poate fi reprodusă, stocată sau transmisă în
orice formă și prin orice mijloace – electronice, mecanice, prin fotocopiere,
microfilmare, înregistrare sau alt fel – cu excepția unor citate scurte în recen-
zii, fără permisiunea prealabilă a deținătorului drepturilor de autor.
Publicat în original sub titlul Don’t Waste Your Life

Copyright © 2003, 2009, 2023 by Desiring God Foundation. Original edi-
tion copyright © 2023 by Desiring God Foundation. Published by
Crossway, 1300 Crescent Street, Wheaton, Illinois 60187.
„Blowin’ in the Wind”, de Bob Dylan. © 1962 by Warner Bros. Inc.; re-
newed 1990 by Special Rider Music. All rights reserved. International cop-
yright secured. Reprinted by permission.
„The Times They Are A-Changin’”, de Bob Dylan. © 1963, 1964 by
Warner Bros. Inc.; renewed 1991, 1992 by Special Rider Music. All rights
reserved. International copyright secured. Reprinted by permission.
„Nowhere Man”, de John Lennon și Paul McCartney. © 1965 Sony/ATV
Music Publishing LLC. All rights administered by Sony/ATV Music Pub-
lishing LLC., 424 Church Street, Suite 1200, Nashville, TN 37219. All
rights reserved. Used by permission.
Tradus și publicat în limba română cu permisiunea Desiring God Founda-

tion și Crossway. Traducerea: Ninel Lazăr. Corectura: Monica Lazăr. Teh-
noredactare și DTP: MG Studios.
Dacă nu este precizat altfel în text, citatele biblice sunt preluate din Biblia
Cornilescu, ediția revizuită. Drepturi de autor British and Foreign Bible So-
ciety (BFBS) și Societatea Biblică Interconfesională din România (SBIR)
1924, 2016. Folosit cu permisiune. Referințele biblice notate cu NTR sunt
preluate din Biblia, Noua Traducere Românească (NTR). Copyright 2007,
2010, 2016 de Biblica Inc. Toate drepturile sunt rezervate. Folosit cu permi-
siune.
ISBN: 978-630-6569-40-3 (PDF); 978-630-6569-41-0 (epub).
Editura MAGNA GRATIA nu susține în mod necesar toate punctele de ve-

dere ale autorilor pe care îi publică.
„Să nu furi” (Exod 20:15).

Respectă drepturile de autor și efortul depus pentru publicarea acestei cărți!
Cerințele MAGNA GRATIA privind drepturile de autor pot fi consultate
la adresa de internet www.magnagratia.org/copyright.html.
Lui
Louie Giglio
pentru pasiunea din inima lui
față de onoarea lui Isus Hristos
în această generație.
CUPRINS
PREFAȚĂ LA EDIȚIA 2023....................................................... 11
PREFAȚĂ LA EDIȚIA 2018....................................................... 15
CAPITOLUL 1. ÎN CĂUTAREA SINGUREI PASIUNI PENTRU

CARE SĂ TRĂIESC .............................................................. 19
CAPITOLUL 2. DESCOPERIREA – FRUMUSEȚEA LUI HRIS-

TOS, BUCURIA MEA ........................................................... 39
CAPITOLUL 3. LĂUDÂNDU-MĂ DOAR ÎN HRISTOS, CEN-

TRUL ÎNFLĂCĂRAT AL SLAVEI LUI DUMNEZEU .............71
CAPITOLUL 4. PREAMĂRIREA LUI HRISTOS PRIN DURERE ȘI

MOARTE ...........................................................................101
CAPITOLUL 5. RISCUL ESTE BUN. MAI BINE SĂ-ȚI PIERZI VI-

AȚA, DECÂT S-O RISIPEȘTI ..............................................129
CAPITOLUL 6. ȚELUL VIEȚII – SĂ-I FAC CU BUCURIE PE ALȚII

SĂ FIE BUCUROȘI ÎN DUMNEZEU....................................161
CAPITOLUL 7. TRĂIND CA SĂ DOVEDESC CĂ EL ESTE MAI

PREȚIOS DECÂT VIAȚA ...................................................173
CAPITOLUL 8. PROSLĂVINDU-L PE HRISTOS DE LA 8 LA 5

..........................................................................................213
CAPITOLUL 9. MĂREȚIA LUI HRISTOS ÎN MISIUNE ȘI ÎNDU-
RARE: O PLEDOARIE CĂTRE ACEASTĂ GENERAȚIE ......253
CAPITOLUL 10. RUGĂCIUNEA MEA: NIMENI SĂ NU SPUNĂ ÎN

FINAL „MI-AM RISIPIT VIAȚA” ........................................297
PREFAȚĂ LA EDIȚIA 2023
Am scris această carte în urmă cu 20 de ani

avându-i în minte pe studenți. Spre surpriza și încânta-
rea mea, de-a lungul acestor două decenii, nenumărate
persoane aflate în a șasea și a șaptea decadă a vieții lor
au fost provocate să își schimbe planurile pe care le
aveau pentru viețile lor. Se pare că ei erau pe punctul
de a-și risipi următorii 20 de ani din viețile lor, arun-
cându-i pe toboganul nesăbuit al lejerității perpetue.
Sunt foarte fericit de aceste schimbări.
Mă întreb dacă nu cumva motivul care stă în spa-

tele acestei schimbări este că „pensionarea” este perce-
pută ca un soi de revenire la vârsta de 22 de ani. Facul-
tatea este înapoia ta și întreaga lume se deschide înain-
tea ta. Apoi tocmai când vei fi încheiat de citit un pliant
lucios despre pensionare cu propuneri din zonele
calde, vine o carte care te ia de umeri, te privește în ochi
și îți spune: „Nu-ți risipi viața!”
Cartea mea rămâne destinată tinerilor adulți, fie

ei studenți sau nu. Cei aflați la început respectiv la
sfârșit de carieră ar trebui să fie niște visători. La urma
urmei, ai o singură viață. Apoi vine veșnicia. Acea viață
11
are diferite anotimpuri. Niciunul dintre ele nu este

gândit în principal pentru o viață de lejeritate.
Ralph Winter spunea: „În America, oamenii nu

mor de bătrânețe. Ei mor din cauza pensionării”.
Acesta este un fel atrăgător de a spune că sufletul omu-
lui zace de prea multă lejeritate. Acest lucru este valabil
dacă ai 22 de ani, și este valabil dacă ai 72. Dumnezeu
ne-a creat pentru mai mult de atât.
Această carte vorbește despre un fel de bucurie

nesfârșită. Tema ei specială este că această bucurie Îl
face pe Dumnezeu să arate ce comoară supremă este.
Viața nerisipită se bazează pe descoperirea faptului că
bucuria noastră și slava lui Dumnezeu își ating apogeul
împreună.
Dar există un avertisment. Calea bucuriei înălță-

toare de Dumnezeu te va costa viața. Isus a spus: „ori-
cine își va pierde viața din pricina Mea și din pricina
Evangheliei, o va mântui” (Marcu 8:35). Cu alte cu-
vinte, este mai bine să îți pierzi viața decât să o risipești.
Dacă trăiești bucuros ca să îi faci pe alții bucuroși

în Dumnezeu, viața ta va fi grea, îți vei asuma riscuri
mari, dar bucuria ta va fi deplină. Aceasta nu este o
carte despre cum să eviți o viață plină de răni, ci despre
12
cum să eviți o viață risipită. Unii dintre voi veți muri ca

urmare a dedicării voastre față de Isus. Aceasta nu va fi
ceva tragic. Prețuirea vieții mai mult decât pe Hristos
este tragic.
Aș vrea să știi că mă rog pentru tine, indiferent

dacă ești student și visezi la ceva radical pentru viața ta,
sau dacă te-ai pensionat și speri să nu îți irosești ultimii
ani. Dacă te întrebi ce anume mă rog pentru tine, ci-
tește capitolul 10. Acela este rugăciunea mea. Ține
minte că ai o sigură viață la dispoziție. Asta este totul.
Ai fost creat pentru Dumnezeu. Nu-ți risipi viața.
John Piper
februarie 2023
13
Îți vine să crezi sau nu, Bob Dylan se imaginează în

această povestire. Motivul pentru care îl menționez pe
Dylan aici este că, între prima ediție a acestei cărți
(2003) și momentul de față (2017), el a fost răsplătit cu
Premiul Nobel pentru Literatură. Uimitor. Pe pagina
de internet a Premiilor Nobel se spune că premiul i-a
fost dat „pentru că a creat noi expresii poetice în cadrul
marii tradiții americane a cântecelor”.
Există o tensiune între Dylan din povestea mea și

Dylan din discursul atent șlefuit al celor de la Premiul
Nobel. După ce ne spune cum clasicele scrieri Moby-
Dick, All Quiet on the Western Front [Nimic nou pe
frontnul de vest] și Odiseea i-au modelat munca, Dylan
pune întrebarea: „Așadar, ce sens au toate acestea?”
Stăteam acolo în așteptarea răspunsului. Acesta este su-
biectul cărții mele. Ce sens are viața?
Apoi el a răspuns astfel: „[Cântecele mele] pot în-

semna o mulțime de lucruri diferite. Dacă o melodie te
mișcă, asta este tot ceea ce contează. Nu trebuie să știu
ce sens are cântecul... Și nici nu mă voi îngrijora să aflu
ce sens au toate acestea”.
15
Dacă aceste cuvinte ți se par eroice sau curajoase,

s-ar putea să nu-ți placă această carte, cel puțin nu la
început. Pentru că ea mi se pare tragică. 66 de ani mi se
pare o viață lungă de pe urma căreia să conchid că „nu
mă voi preocupa să știu ce sens au toate acestea. Dacă
ești mișcat, asta este tot ce contează”. Nu, d-le D., într-
o lume a suferinței, ca aceea în care trăim, și în fața mor-
ții și a veșniciei, „a fi mișcați” nu este de ajuns.
Această carte vorbește despre un fel de bucurie

care nu se sfârșește niciodată. Dar întorsătura specială
este că această bucurie Îl face pe Dumnezeu să arate ce
comoară supremă este. Viața nerisipită se bazează pe
descoperirea faptului că bucuria noastră cea mai
adâncă și măreția frumoasă a lui Dumnezeu își ating
apogeul împreună.
Dar există un avertisment. Calea bucuriei înălță-

toare de Dumnezeu te va costa viața. Isus a spus: „ori-
cine își va pierde viața din pricina Mea și din pricina
Evangheliei, o va mântui” (Marcu 8:35). Cu alte cu-
vinte, este mai bine să îți pierzi viața decât să o risipești.
Dacă trăiești bucuros ca să îi faci pe alții bucuroși

în Dumnezeu, viața ta va fi grea, îți vei asuma riscuri
mari, dar bucuria ta va fi deplină. Aceasta nu este o
carte despre cum să eviți o viață plină de răni, ci despre
16
cum să eviți o viață risipită. Unii dintre voi veți muri în

slujirea lui Hristos. Aceasta nu va fi ceva tragic. Prețui-
rea vieții mai mult decât pe Hristos este tragic.
Sper că greșesc în ceea ce îl privește pe Bob Dylan.

Când el spune, „Și nici nu mă voi îngrijora de sensul
tuturor acestor lucruri”, poate că el spune în realitate,
„nu mă voi îngrijora, pentru că am descoperit marele
sens al vieții, și nu trebuie să mă mai îngrijorez”. Poate
că el crede cu adevărat că „Răspunsul este suflatul în
vânt”. Răspunsul. Vei vedea cum acel cântec își face loc
în ce voi avea de spus. El nu m-a făcut să cred că nu
există niciun răspuns.
Aș vrea să știi că mă rog pentru tine, indiferent

dacă ești un student și visezi la ceva radical pentru viața
ta, sau dacă te-ai pensionat și speri să nu îți irosești ulti-
mii ani. Dacă te întrebi ce anume mă rog pentru tine,
citește capitolul 10. Acela este rugăciunea mea.
Pentru moment, Îi mulțumesc lui Dumnezeu

pentru tine. Bucuria mea crește cu fiecare suflet care
caută slava lui Dumnezeu pe fața lui Isus Hristos. Ține
minte că ai o sigură viață. Asta este totul. Ai fost creat
pentru Dumnezeu. N-o risipi.
John Piper
12 septembrie 2017
17
1
ÎN CĂUTAREA SINGUREI PASIUNI
PENTRU CARE SĂ TRĂIESC
Tatăl meu a fost un evanghelist. Pe când eram bă-

iat, au existat rare ocazii când mama mea, sora mea și
cu mine să călătorim cu el și să îl auzim predicând. Eu
eram foarte dornic să îl aud pe tata predicând. În ciuda
umorului predictibil de început, totul mă izbea ca fiind
zelos până la sânge. Exista la el un fel anume de a privi
și o strângere din buze pe când avalanșa de pasaje bi-
blice ajungea la o culme în aplicarea lor.
„AM RISIPIT-O, AM RISIPIT-O”

O, cum pleda el înaintea oamenilor! El avea să im-
prime în inima fiecărei persoane – copii, adolescenți,
tineri necăsătoriți, tineri căsătoriți, adulți la vârsta me-
die și bătrâni – avertismentele și îndemnurile lui Hris-
tos. El avea în tolba lui întâmplări, atât de multe, adap-
tate pentru fiecare grup de vârstă – întâmplări ale unor
convertiri glorioase și întâmplări cu refuzuri groaznice
19
de a crede, urmate de morți tragice. Rareori auzeam as-

tfel de întâmplări fără să plâng.
Pentru mine, ca băiat, una dintre cele mai emoțio-

nante ilustrații pe care tatăl meu înflăcărat le-a folosit
era întâmplarea unui bărbat convertit la bătrânețe. Bi-
serica se rugase pentru acest om vreme de zeci de ani. El
fusese un om împietrit și împotrivitor. Dar de data
asta, dintr-un oarecare motiv, el a venit la întâlnirea la
care tata predica. La finalul întâlnirii, în timpul unui
imn, spre uimirea tuturor, el a venit și l-a luat de mână
pe tata. S-au așezat împreună pe rândul din față de la
biserică, pe când oamenii plecau la casele lor. Dumne-
zeu îi deschisese inima față de Evanghelia lui Hristos și
el a fost mântuit de păcatele sale, dându-i-se viața veș-
nică. Dar acest lucru nu l-a oprit din a suspina și a
spune, cu lacrimi care îi curgeau pe fața brăzdată de ri-
duri – și ce impact a avut asupra mea să îl aud spunând
printre propriile lacrimi: „Am risipit-o! Am risipit-o!”
Aceasta a fost întâmplarea care m-a copleșit mai

mult decât toate întâmplările cu tineri care muriseră în
accidente de mașină înainte de a putea fi convertiți –
întâmplarea cu un bătrân care a plâns că își risipise vi-
ața. În acei ani timpurii, Dumnezeu a trezit în mine o
frică și o pasiune de a nu-mi risipi viața. Gândul de a
20
CAPITOLUL 1
ajunge la bătrânețe și de a spune printre lacrimi, „Am

risipit-o! Am risipit-o!”, era pentru mine unul înfrico-
șător și groaznic.
„O SINGURĂ VIAȚĂ CE VA TRECE CURÂND”

O altă forță convingătoare din viața mea la tinerețe
– mică la început, dar, o, cât de puternică în timp – a
fost o plachetă care stătea agățată în bucătăria noastră
deasupra chiuvetei. Noi ne mutasem în acea casă pe
când eu aveam șase ani, așa că presupun că m-am uitat la
cuvintele de pe acea plăcuță aproape în fiecare zi vreme
de 12 ani, până ce am plecat la colegiu, pe când aveam
18 ani. Era o simplă bucată de geam pictat în negru pe
fundal, cu un lănțișor gri în jurul ei ca bordură și cu care
era agățată de perete. Pe fundal erau aceste cuvinte, scrise
cu litere din engleza veche și pictate în alb:
O singură viață,
Ce va trece curând;
Și va rămâne din ea
Doar ce-ai făcut pentru Hristos.
Pe partea stângă, alături de aceste cuvinte, era pictat
un deal verde cu doi pomi și o cale maronie care dispărea
peste deal. O, de câte ori nu m-am uitat, pe când eram
băiat și apoi ca adolescent cu coșuri, tânjiri și anxietăți,
către acea cale maronie (viața mea) și m-am întrebat ce
21
este oare dincolo de acel deal. Mesajul era clar. Ai o sin-

gură trecere prin viață. Asta este totul. Doar una. Și mă-
sura de durată a acelei vieți este Isus Hristos. Acea pla-
chetă a stat agățată pe ușa noastră la intrare ani la rând.
Am văzut-o de fiecare dată când plecam de acasă.
Ce ar însemna să îmi risipesc viața? Aceasta era o

întrebare arzătoare. Sau, ca să mă exprim mai pozitiv,
ce ar însemna să o trăiesc bine – nu să o risipesc, ci să...?
Întrebarea era cum să închei acea propoziție. Nu eram
sigur nici măcar cum să pun întrebarea în cuvinte, cu
atât mai puțin să știu care ar putea fi răspunsul. Care
era opusul nerisipirii vieții mele? „Să am succes într-o
carieră”? Sau „să fiu cât se poate de fericit”? Sau „să rea-
lizez ceva deosebit”? Sau „să găsesc sensul și semnifica-
ția cea mai profundă”? Sau „să ajut cât mai mulți oa-
meni”? Sau „să Îl slujesc pe Hristos la maxim”? Sau „să
Îl proslăvesc pe Dumnezeu în tot ce fac”? Sau exista un
sens, un scop, o țintă, o esență a vieții care să împli-
nească fiecare dintre acele visuri?
„ANII PIERDUȚI”
Uitasem cât de importantă a fost această întrebare
pentru mine până ce m-am uitat peste filele vieții mele
din acei primi ani. Chiar pe când eram pe punctul de a
22
CAPITOLUL 1
pleca de acasă, din Carolina de Sud, în 1964, unde nu

aveam să mă mai întorc niciodată ca rezident, Liceul
Wade Hampton a publicat o simplă revistă literară cu
poeme și povestiri. Aproape către final era o poezie,
semnată de Johnny Piper. Te voi scuti de efort. N-a
fost una bună. Jane, redactorul, a fost îndurătoare.
Ceea ce conta pentru mine acum erau titlul și primele
patru versuri. Titlul era „Anii pierduți”. Lângă ea era
desenul cu un bătrân într-un balansoar. Poezia începea
așa:
Am căutat îndelung sensul ascuns al pământu-
lui;
Și căutarea mea lungă, tinerească, a fost în zadar.
Acum, când mă apropii de ultimii ani,
Trebuie să îmi iau căutarea de la capăt.
De-a lungul zecilor de ani care mă despart de acea
poezie pot să aud refrenul înfricoșător, „Am risipit-o!
Am risipit-o!” Cumva se trezise în mine o pasiune după
esența și sensul principal al vieții. Întrebarea etică „dacă
ceva era permis” s-a disipat în raport cu întrebarea,
„care este lucrul principal, lucrul esențial?” Gândul de
a-mi construi o viață în jurul moralității minime sau al
semnificației minime – o viață definită de întrebarea,
„Ce este permis?” – mi se părea aproape scârbos. Nu
îmi doream o viață minimală. Nu am vrut să trăiesc la
23
granița realității. Am vrut să înțeleg care este principa-

lul lucru din viață și să îl caut.
EXISTENȚIALISMUL ERA AERUL

PE CARE ÎL RESPIRAM
Pasiunea de a nu rata esența vieții, de a nu o risipi,
s-a intensificat în timpul colegiului – adică pe la sfârși-
tul tumultoșilor ani ’60. Existau motive puternice în
acest sens, motive care trec mult dincolo de tumultul
interior al unui băiat care se maturiza. „Esența” era ata-
cată aproape din toate părțile. Existențialismul era ae-
rul pe care îl respiram. Iar sensul existențialismului era
că „existența precedă esența”. Altfel spus, prima dată
exiști și apoi, existând, îți creezi esența. Își faci propria
esență alegând liber să fii ce vrei să fii. Nu există nicio
esență în afara ta, pe care să o cauți sau față de care să te
conformezi. Zi-i „Dumnezeu” sau „sens” ori „scop” –
dar ea nu există până nu o creezi prin propria existență
curajoasă. (Dacă îți încrunți fruntea și te gândești că
„asta sună ciudat de asemănător cu vremurile noastre
și cu ceea ce noi numim postmodernism”, nu fi sur-
prins. Nu este nimic nou sub soare. Tot ce există sunt
doar niște reambalări nesfârșite ale acelorași idei.)
Îmi aduc aminte că stăteam într-un teatru întunecat
24
CAPITOLUL 1
uitându-mă la puiul teatral al existențialismului, „teatrul

absurdului”. Piesa jucată era Așteptându-l pe Godot, de Sa-
muel Beckett. Vladimir și Estragon se întâlneau sub un
pom și discutau în timp ce îl așteptau Godot. Doar că el
nu mai vine niciodată. Către finalul piesei, un băiat le
spune că Godot nu are să mai vină. Ei se decid să plece,
dar nu se vor mișca din loc. Ei nu se duc nicăieri. Cor-
tina cade, iar God[ot] nu mai vine niciodată.1
Aceasta era perspectiva lui Beckett despre oameni

ca mine – care așteptă, caută, sperând să găsească
Esența lucrurilor, în loc să îmi creez propria esență în
existența mea liberă și neîngrădită. Nicăieri – într-acolo
te îndrepți, sugera el, dacă vei căuta un soi de Punct,
Scop, Țintă sau Esență transcendentă.
„OMUL DE NICĂIERI”
Trupa Beatles și-a lansat în decembrie 1965 albu-
mul Rubber Soul [Suflet de cauciuc] și au cântat pro-
priul existențialism cu o putere convingătoare pentru
cei din generația mea. Probabil că acest lucru a sunat
cel mai clar în cântecul lui John Lennon, intitulat
„Nowhere Man” [Omul de nicăieri”]:
1
autorul folosește în engleză un joc de cuvinte, God având sensul de Dumnezeu,
astfel că aluzia din fraza lui este că Dumnezeu nu mai vine niciodată. – n.tr.
25
Este un om real de nicăieri

Șezând în țara lui de nicăieri
Făcându-și toate planurile de nicăieri
Căci nimeni
Nu are un punct de vedere
El nu știe unde se duce
Și nu sună asta un pic ca mine și ca tine?2
Acestea erau zile grele, în special pentru studenți.
Și, din fericire, Dumnezeu nu era mut. Nu toți au cedat
în fața momelii absurdului și a atracției goliciunii ero-
ice. Nu toți au sucombat în fața îndemnurilor lui Al-
bert Camus și Jean-Paul Sartre. Chiar și voci neînrădă-
cinate în Adevăr au știut că trebuie să existe ceva mai
mult – ceva din afara noastră, ceva mai mare, mai măreț
și mai vrednic de trăit decât ce vedeam în oglindă.
RĂSPUNSUL, RĂSPUNSUL ZBURA ÎN VÂNT

Bob Dylan zgâria niște cântece cu mesaje oblice de
speranță care explodau pe scenă tocmai pentru că ele
făceau aluzie la o Realitate care nu avea să ne țină pe
veci în așteptare. Lucrurile aveau să se schimbe. Mai de-
vreme sau mai târziu, ceea ce era lent avea să fie rapid și
2
„Nowhere Man”, compus de John Lennon și Paul McCartney © 1965
Sony/ATV Music Publishing LLC. All rights administered by Sony/ATV Music
Publishing LLC., 424 Church Street, Suite 1200, Nashville, TN 37219. All rights
reserved. Used by permission.
26
CAPITOLUL 1
cei dintâi aveau să fie cei de pe urmă. Și nu pentru că

am fi fost noi niște maeștri existențiali ai sorții noastre
absurde. Totul avea să vină peste noi. Asta am simțit cu
toții în cântecul, „The Times They Are A-Changin’”
[Vremurile se schimbă]:
Linia este trasată,
Blestemul este aruncat,
Cel lent acum
Va fi rapid mai pe urmă.
Așa cum prezentul acum
Va fi trecut mai apoi,
Ordinea se disipează
Rapid.
Și cel ce este primul acum
Va fi ultimul mai pe urmă,
Căci vremurile se schimbă.3
Trebuie să îi fi scos din sărite pe existențialiști să îl
asculte pe Dylan cum, probabil chiar fără să își dea
seama, mătura relativismul lor de genul „totul este pe
ducă” prin dubla îndrăzneață „Răspunsul... Răspun-
sul” într-un hit extraordinar, intitulat „Blowin’ in the
Wind” [Să sufli în vânt]:
De câte ori trebuie omul să se uite
Ca să poată vedea cerul?
3
„The Times They Are A-Changin’”, compus de Bob Dylan. Copyright © 1963,
1964 by Warner Bros. Inc.; renewed 1991, 1992 by Special Rider Music. All rights
reserved. International copyright secured. Reprinted by permission.
27
Da, și câte urechi trebuie să aibă

Ca să îi audă pe oameni strigând?
Da, și de câte morți va fi nevoie ca să știe
Că prea mulți oameni au murit?
Răspunsul, prietene, este să sufli în vânt,
Răspunsul este să sufli în vânt.4
De câte ori poate omul să își ridice privirile în sus
și să nu vadă cerul? Există un cer ce poate fi văzut. Poți
să te uiți în sus de zece mii de ori, și să spui că nu-l vezi.
Dar asta nu are absolut niciun efect asupra existenței
lui obiective. El este acolo. Și îl vei vedea într-o zi. De
câte ori trebuie să privești în sus ca să îl vezi? Există un
răspuns. Răspunsul, răspunsul, prietene, nu ține de noi
să îl inventăm sau să-l creăm. El va fi decis pentru tine.
El este în afara ta. El este real, obiectiv și ferm. Într-o zi
îl vei auzi. Nu tu îl creezi. Nu tu îl definești. El vine la
tine și, mai devreme sau mai târziu, te vei conforma lui
– sau te vei pleca înaintea lui.
Asta este ceea ce eu am auzit în cântecul lui Dylan, și

tot ceea ce exista în mine a spus, Da! Există un Răspuns, cu
R mare. A-l rata înseamnă o viață risipită. A-l găsi înseamnă
să am un Răspuns unificator la toate întrebările mele.
4
„Blowin’ in the Wind”, compus de Bob Dylan © 1962 by Warner Bros. Inc.;
renewed 1990 by Special Rider Music. All rights reserved. International copyright
secured. Reprinted by permission.
28
CAPITOLUL 1
Acea cărăruie maronie de peste dealul verde, pic-

tată pe plăcuța din bucătăria noastră, s-a unduit – prin
toți acei ani ’60 – printre capcanele dulci ale nebuniei
intelectuale. O, cât de curajoasă părea generația mea
când s-a abătut de pe care și și-a pus piciorul în cap-
cană! Unii au putut chiar să mustească de laudă că „am
ales calea libertății. Mi-am creat propria existență. M-
am dezlegat de acele legi vechi. Iată cum mi-am eliberat
piciorul!”
OMUL CU PĂR LUNG ȘI PANTALONI SCURȚI

Dar Dumnezeu, în bunătatea Lui, punea avertis-
mente convingătoare pe cale. În toamna anului 1965,
Francis Schaeffer a ținut o săptămână de prelegeri la
Wheaton College, prelegeri care s-au transformat ulte-
rior, în 1968, în cartea intitulată The God Who Is There
[Dumnezeul de acolo].5 Titlul demonstrează simplita-
tea uluitoare a tezei lui. Dumnezeu este acolo. Nu aici,
definit și modelat de dorințele mele. Dumnezeu este
acolo. Obiectiv. Realitatea absolută (ceea ce Schaeffer a
pronunțat ceva în genul „Reawity”). Tot ceea ce nouă
5
Lucrarea profetică a lui Schaeffer rămâne incredibil de relevantă pentru epoca
noastră. Îi încurajez pe toți cititorii mei să lectureze cel puțin una dintre scrierile
lui. Un bun punct de plecare poate fi „cea mai bună dintre cele mai bune” scrieri
ale lui, The Francis A. Schaeffer Trilogy: The God Who Is There, Escape from
Reason, and He Is There and He Is Not Silent (Wheaton, IL: Crossway, 1990).
29
ni se pare a fi realitate este dependent de Dumnezeu.

Există creația, Creatorul și nimic altceva. Iar creația își
capătă sens și scop de la Dumnezeu.
Aici aveam un semn absolut convingător pe cale.

Rămâi pe calea adevărului obiectiv. Aceasta va fi calea
prin care vei evita să îți risipești viața. Rămâi pe calea pe
care era înflăcăratul tău tată evanghelist. Nu uita de
placa de pe peretele din bucătăria ta. Aveam aici con-
firmarea intelectuală cu însemnătate că viața poate fi ri-
sipită pe câmpurile înierbate ale existențialismului. Ră-
mâi pe cale. Există Adevăr. Există un Punct, un Scop și
o Esență pentru toate lucrurile. Continuă să cauți. O
vei găsi.
Presupun că nu are niciun sens ca cineva să se la-

menteze că trebuie să își petreacă anii de colegiu ca să
afle ceea ce este evident – anume că există Adevăr, că
există ființă obiectivă și valoare obiectivă. Ca un pește
care se duce la școală ca să învețe că există apă, ca o pa-
săre care învață că există aer, sau ca un vierme care în-
vață că există pământ. Dar se pare că, de-a lungul ulti-
milor circa două sute de ani, acesta a fost principalul țel
al bunei educații. Și opusul lui este esența educației
rele. Așa că nu mă plâng de anii pe care i-am petrecut
ca să învăț ceea ce era evident.
30
CAPITOLUL 1
OMUL CARE M-A ÎNVĂȚAT SĂ VĂD

Este adevărat, Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru
profesorii și autorii care au alocat multă energie crea-
tivă ca să facă credibilă existența pomilor, a apei, a su-
fletelor, a dragostei și a lui Dumnezeu. C. S. Lewis, care
a murit în aceeași zi cu John F. Kennedy, în 1963, și
care a predat limba engleză la Oxford, a trecut peste ori-
zontul micii mele cărări maronii în 1964 cu o strălucire
atât de orbitoare, încât mi-ar fi greu să exagerez impac-
tul pe care el l-a avut asupra vieții mele.
Cineva mi-a făcut cunoștință cu scrierile lui Lewis

în primul an de colegiu, prin cartea Mere Christianity
[Creștinism pur și simplu].6 De-a lungul următorilor 5
sau 6 ani, am fost aproape nedespărțit de o carte a lui
Lewis. Cred că, fără influența lui, nu mi-aș fi trăit viața
cu atâta bucurie și utilitate. Și există motive în acest
sens.
El m-a făcut conștient de existența snobismului

cronologic. Altfel spus, el mi-a arătat că noutatea nu
este o virtute și că atașamentul de lucrurile vechi nu
este un viciu. Adevărul, frumusețea și bunătatea nu
sunt determinate de momentul când ele există. Nimic
6
C. S. Lewis, Mere Christianity (New York: Macmillan, 1952).
31
nu este inferior pentru că este vechi, și nimic nu este

valoros doar pentru că este modern. Acest lucru m-a
eliberat de tirania noutății și mi-a deschis ochii către în-
țelepciunea din vechime. Și până în ziua de azi îmi ca-
păt majoritatea hranei sufletului din secolele trecute. Îi
mulțumesc lui Dumnezeu pentru demonstrarea con-
vingătoare a ceea ce este evident, făcută de Lewis.
El mi-a demonstrat și m-a convins de faptul că lo-

gica riguroasă, precisă și pătrunzătoare nu este contrară
simțămintelor adânci, care stârnesc sufletul, și imagina-
ției vii – chiar jucăușe. El a fost un „raționalist roman-
tic”. El a combinat lucruri pe care aproape toți cei din
zilele noastre le prezumă a se exclude reciproc: raționa-
lismul și poezia, logica rece și simțămintele calde, proza
disciplinată și imaginația liberă. Prin zdrobirea acestor
stereotipuri vechi, el m-a eliberat ca să gândesc adânc și
să scriu poezii, să argumentez în favoarea învierii și să
compun imnuri pentru Hristos, să zdrobesc un argu-
ment și să îmbrățișez un prieten, să cer o definiție și să
folosesc o metaforă.
Lewis mi-a dat un simțământ intens al „realității”

lucrurilor. Valoarea acestuia este dificil de exprimat în
cuvinte. Să te trezești dimineața și să fii conștient de fer-
mitatea saltelei, de căldura razelor soarelui, de sunetul
32
CAPITOLUL 1
ticăitului ceasului, de simpla existență a lucrurilor

(„esența”, așa cum o numește el)7. El m-a ajutat să devin
viu față de viață. El m-a ajutat să văd ce există în lume
– lucruri pe care, dacă nu le-am fi avut, am plăti mili-
oane de dolari ca să le avem, dar avându-le, le ignorăm.
El m-a făcut mai viu față de frumusețe. El a mișcat su-
fletul meu astfel încât să observe că există minunății zil-
nice care vor trezi închinarea dacă îmi deschid ochii. El
a zguduit sufletul meu amorțit și a aruncat cu apa rece
a realității peste fața mea, astfel încât viața, Dumnezeu,
Cerul și Iadul și-au făcut loc izbucnind în lume cu glo-
rie și groază.
El a scos la lumină împotrivirea intelectuală sofis-

ticată față de ființa obiectivă și față de valoarea obiec-
tivă, dezgolind nebunia ca să o arate așa cum era. Re-
gele filozofic al generației mele era gol pușcă, iar scriito-
rul cărților pentru copii de la Oxford a avut curajul să
o spună.
Nu poți continua „să vezi prin” lucruri la nes-
fârșit. Tot sensul de a vedea prin ceva este să vezi
ceva prin el. Este bine ca fereastra să fie transpa-
rentă, pentru că strada sau grădina de dincolo
de ea este opacă. Cum ar fi dacă ai vedea și prin
grădină? Nu ne este de niciun folos să încercăm
7
C. S. Lewis, Surprised by Joy (New York: Harcourt, Brace and World, 1955), 199.
33
să „vedem prin” principiile de căpătâi. Dacă

vezi prin ceva, atunci acel ceva este transparent.
Dar o lume cu totul transparentă este o lume in-
vizibilă. A „vedea prin” toate lucrurile este ace-
lași lucru cu a nu vedea.8
O, cât mai multe lucruri ar putea fi spus despre
lume, așa cum a văzut-o C. S. Lewis și în felul în care el
a vorbit despre ea! El și-a avut propriile greșeli, unele
dintre ele fiind serioase. Dar nu voi înceta niciodată să
Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru acest om remarca-
bil, care a venit pe calea mea la momentul perfect.
O LOGODNICĂ ESTE O REALITATE

ÎNCĂPĂȚÂNAT DE OBIECTIVĂ
A existat o altă forță care a solidificat crezul meu
neclintit în existența neîndoielnică a realității obiec-
tive. Numele ei era Noël Henry. M-am îndrăgostit de
ea în vara anului 1966. Probabil că prea repede. Dar to-
tul s-a sfârșit cu bine, pentru că încă o iubesc. Nimic
nu disciplinează o imaginație filozofică rătăcitoare ca
gândul de a avea o soție și copii de întreținut.
Ne-am căsătorit în decembrie 1968. Este un lucru

bun să faci ce ai de gând să faci în relație cu oamenii
8
C. S. Lewis, The Abolition of Man (New York: Macmillan, 1947), 91.
34
CAPITOLUL 1
reali. Din acel moment înainte, fiecare gând a fost un

gând legat de relație. Nimic nu este doar o idee, ci o idee
îndreptată către soția mea, și apoi către cei cinci copii ai
mei și către un număr crescând de nepoți. Îi mulțumesc
lui Dumnezeu pentru pilda lui Hristos și a bisericii, pe
care am fost privilegiat să o trăiesc în acești zeci de ani.
Există lecții în viață – viața nerisipită – pe care probabil
că nu le-aș fi învățat niciodată dacă n-ar fi fost această
relație (la fel cum există lecții în viața de om necăsătorit
pe care nu le-ai putea învăța probabil în niciun alt fel).
TE BINECUVÂNTEZ, MONO,
PENTRU VIAȚA MEA
În toamna anului 1966, Dumnezeu S-a apropiat de
mine cu o cale din ce în ce mai îngustă pentru viața mea.
Când El a făcut următoarea mutare decisivă, Noël se în-
treba pe unde mă aflu. Începuse semestrul de toamnă,
dar eu nu apărusem la ore sau în capelă. În final, ea m-a
găsit la pat, bolnav de mononucleoză, fiind internat de
trei săptămâni la centrul medical. Planul vieții mele, de
care fusesem atât de sigur cu patru luni mai devreme, a
început să se clatine în mâinile mele febrile.
În luna mai, avusesem o încredere bucuroasă că

viața mea urma să fie cea mai utilă ca medic. Iubeam
35
biologia și îmi plăcea ideea de a-i vindeca pe oameni.

Îmi plăcea, în final, ce făceam la colegiu. Așa că mi-am
luat rapid un curs de chimie generală la școala de va-
canță, astfel încât să prind materia din urmă și să ur-
mez cursul de chimie organică în acea toamnă.
Acum, că eram bolnav de mono, ratasem trei săp-

tămâni de ore de chimie organică. Nu mai puteam să
recuperez. Dar, lucru și mai important, Harold John
Ockenga, pe atunci păstorul Park Street Church din
Boston, predica în capelă în fiecare dimineață, în tim-
pul săptămânii de spiritualitate. Eu îl ascultam pe
WETN, postul de radio al colegiului. Nu auzisem ni-
ciodată o explicare a Scripturii în felul acela. Dintr-o
dată, toată obiectivitatea glorioasă a Realității s-a con-
centrat pentru mine pe Cuvântul lui Dumnezeu. Stă-
team acolo simțindu-mă de parcă mă trezisem dintr-un
vis și acum știam, fiind treaz, ce aveam de făcut.
Noël a venit în vizită și i-am spus: „Ce-ai zice dacă

n-aș mai urma o carieră medicală, ci m-aș duce la semi-
narul teologic?” Ca în cazul tuturor celorlalte situații
când am pus acest fel de întrebare de-a lungul anilor,
răspunsul ei a fost acesta: „Dacă într-acolo te călăuzește
Dumnezeu, voi merge și eu cu tine”. Din acel moment
încoace, nu m-am îndoit niciodată de faptul că, pentru
36
CAPITOLUL 1
mine, chemarea în viață este să fiu un slujitor al Cuvân-

tului lui Dumnezeu.
37
2
DESCOPERIREA – FRUMUSEȚEA
LUI HRISTOS, BUCURIA MEA
În 1968, nu aveam nicio idee ce avea să însemne

pentru mine să fiu slujitor al Cuvântului. A fi păstor
era la fel de departe de așteptările mele după cum era
pentru Noël să fie soție de păstor. Ce însemna asta?
Aveam să fiu învățător, misionar, scriitor sau poate un
profesor de literatură cu o teologie bună?
Tot ceea ce știam era că Realitatea supremă s-a cen-

trat dintr-o dată pentru mine în Cuvântul lui Dumne-
zeu. Marele Punct, Scop și Esență de care tânjeam să fiu
legat era acum conectat indisolubil de Biblie. Manda-
tul era clar: „Caută să te înfățișezi înaintea lui Dumne-
zeu ca un om încercat, ca un lucrător care n-are de ce
să-i fie rușine, și care împarte drept Cuvântul adevăru-
lui” (2 Tim. 2:15).
Pentru mine, asta însemna seminarul teologic, cu

o focalizare pe înțelegerea și mânuirea corectă a Bi-
bliei.
39
ÎNVĂȚÂND SĂ NU-MI PIERD MINȚILE

Bătălia de a învăța ceea ce era evident a continuat.
Atacul modern asupra realității – că există o realitate
obiectivă adevărată dincolo de noi înșine, care poate fi
cunoscută cu adevărat – a transformat studiul Bibliei
într-o mlaștină a subiectivismului. Ai putea observa
acest lucru în biserică, unde grupuri mici își împărtă-
șesc impresiile subiective despre ce sens au pasaje ale Bi-
bliei „pentru mine” fără a avea o ancoră în vreun sens
original. Și ai putea să vezi asta în cărțile academice, în
care erudiții creativi își pierd mințile argumentând că
pasajele biblice n-ar avea niciun sens obiectiv.
Dacă există o singură viață de trăit în această lume,

și dacă vrem să nu o risipim, nimic nu mi s-a părut mai
important decât să descopăr ceea ce Dumnezeu a vrut
să spună cu adevărat în Biblie, întrucât El i-a inspirat
pe anumiți oameni să o scrie. Dacă n-am putea înțelege
asta, atunci nimeni nu ar putea spune ce fel de viață
merită trăită și ce fel de viață este risipită. Eram uimit
de jocul făcut în lumea erudiției când autorii își folo-
seau toate puterile intelectuale ca să anuleze ceea ce ei
înșiși scriseseră! Altfel spus, ei exprimaseră teorii ale
sensului care argumentau că nu există niciun sens sin-
gular și valid în textele biblice. Oamenilor obișnuiți
40
CAPITOLUL 2
care citesc această carte (sper) li se pare incredibil acest

lucru. Nu vă pot învinovăți. Așa este. Dar până astăzi ră-
mâne adevărat că profesori bine plătiți și bine hrăniți fo-
losesc taxele pentru studenți și banii plătitorilor de taxe
ca să susțină că, „întrucât literatura nu transmite realita-
tea cu acuratețe, interpretarea literară nu trebuie să tran-
smită cu acuratețe realitatea care este literatură”.1
Cu alte cuvinte, întrucât nu putem cunoaște reali-

tatea obiectivă de dincolo de noi înșine, nu poate exista
niciun sens obiectiv nici în ceea ce scriem. Astfel, inter-
pretarea nu are sensul de a încerca să găsim vreun lucru
obiectiv pe care un autor l-ar fi pus într-un text, ci ea
are doar sensul că exprimăm idei care ni se formează în
minte în timp ce citim ceva. Ceea ce nu contează în rea-
litate, pentru că, atunci când alții citesc ceea ce noi am
scris, ei nu pot avea niciun acces la intenția noastră. To-
tul este un joc, numai că este unul sinistru, întrucât toți
acești experți (și membrii grupurilor mici din biserici)
insistă că scrisorile lor de dragoste și contractele sem-
nate de ei trebuie măsurate după o singură regulă: ceea
ce ei intenționează să spună. Orice exercițiu legat de au-
zirea creativă a unui „da” când eu scriu „nu”, nu ne va
1
E. D. Hirsch, Validity in Interpretation (New Haven, CT: Yale University Press,
1967), ix. Acest citat nu reflectă ceea ce Hirsch crede, ci lucrul față de care el
argumenta.
41
ajuta când stăm de vorbă cu funcționarii de la bancă

sau cu un consilier pe probleme maritale.
Așa ajunsese existențialismul să se cocoațe în Bi-

blie: existența precedă esența. Adică nu găsesc sens, ci îl
creez. Biblia este ca o grămadă de lut, iar eu sunt olarul.
Interpretarea este creație. Existența mea ca subiect cre-
ează „esența” obiectului. Nu râde. Oamenii ăștia erau
serioși. Și încă sunt. Azi doar au alte nume.
APĂRÂND STRĂLUCIREA
SOARELUI LA AMIAZĂ
În această mocirlă de subiectivism a apărut un pro-
fesor de literatură de la University of Virginia, E. D.
Hirsch. Lectura cărții sale, intitulată Validity in Inter-
pretation [Validitatea în interpretare], în timpul anilor
mei de seminar a fost ca și cum ar fi găsit dintr-o dată o
piatră sub picioare, în nisipurile mișcătoare ale concep-
telor contemporane despre sens. Ca majoritatea călău-
zelor pe care Dumnezeu le-a trimis pe calea mea, Hir-
sch a apărat evidentul. Da, a argumentat el, există un
sens original pe care scriitorul l-a avut în minte când a
scris. Și da, interpretarea validă caută acea intenție în
text și aduce motive valide când pretinde că o vede.
Acest lucru mi se părea pe cât de evident este Soarele la
42
CAPITOLUL 2
amiază. Era prezumția fiecăruia din viața zilnică, atunci

când vorbea sau scria.
Probabil chiar mai important este că aceasta părea

și ceva politicos. Niciunul dintre noi nu ar vrea ca no-
tițele, scrisorile și contractele pe care le scriem să fie in-
terpretate diferit de intenția cu care le-am scris. De
aceea, politețea comună, sau Regula de Aur, ne cere ca
tot ceea ce citim în scrierile altora să fie citit în felul în
care trebuie citit. Mie mi se părea că mare parte din dis-
cursul filozofic despre sens nu era altceva decât pură
ipocrizie: la universitate să subminez sensul obiectiv,
dar acasă (și la bancă) să insist pe el. Nu voiam să iau
parte la acel joc. Mi se părea a fi o viață cu totul irosită.
Dacă nu există nicio interpretare validă bazată pe sen-
sul real, obiectiv, neschimbător și original, atunci în-
treaga mea ființă ar fi trebuit să spună, „să mâncăm, să
bem și să ne veselim, dar în niciun caz să nu tratăm eru-
diția ca și cum ar conta cu adevărat”.
MOARTEA LUI DUMNEZEU

ȘI MOARTEA SENSULUI
Lucrurile începeau să se lege. Într-o după-amiază
rece de aprilie, în 1966, pe când eram la Wheaton Col-
lege, am luat un nou număr al revistei Time și m-am
43
dus într-un colț de la etajul al doilea al bibliotecii, ca să

citesc articolul editorial intitulat „Este Dumnezeu
mort?” (8 aprilie 1966). „Ateii creștini” precum Tho-
mas J. J. Altizer, răspundeau afirmativ. Nu era nimic
nou în asta. Friedrich Nietzsche își exprimase necrolo-
gul cu o sută de ani înainte: „Unde este Dumnezeu?...
Vă spun eu unde. L-am ucis – tu și eu. Noi toți suntem
ucigașii Lui... Dumnezeu este mort. Dumnezeu ră-
mâne mort, iar noi L-am ucis”.2 Aceasta fusese o măr-
turisire costisitoare, pentru că Nietzsche și-a petrecut
ultimii 11 ani de viață într-o stare de semi-pareză și a
murit în 1900.
Dar „ateii creștini” curajoși din anii ’60 nu soco-

tesc costurile înlocuirii lui Dumnezeu cu supraoamenii
(așa cum i-a numit Nietzsche). Băutura tare a existenți-
alismului a dezlegat limbile acelor teologi creativi, ase-
menea bărbaților de pe ultimele cinci rânduri din
avion, după ce au băut prea multe beri. Astfel, afirma-
ția sinucigașă că Dumnezeu este mort a fost făcută din
nou. Iar când Dumnezeu a murit, sensul textelor a mu-
rit și el. Dacă temeiul realității obiective moare, scrierea
2
Citatul este preluat din aforismul 125, intitulat „The Madman” în The Joyful
Science, citat în Damon Linker, „Nietzsche’s Truth”, First Things 125 (August/
Septembrie 2002): p. 54; disponibil online la adresa de internet http://www.
firstthings.com/ftissues/ft0208/articles/linker.html.
44
CAPITOLUL 2
și vorbirea despre realitatea obiectivă mor și ele. Totul

se ține împreună.
Astfel, eliberarea mea de la finele anilor ’60 din ne-

bunia uciderii lui Dumnezeu a condus în mod natural
în prima parte a anilor ’70 la eliberarea mea de goliciu-
nea ipocrită a subiectivismului hermeneutic – ideea cu
două fațete că nu există niciun sens obiectiv în nicio
propoziție (cu excepția acestuia). Acum eram pregătit
pentru lucrarea reală de la seminar: să găsesc ce spunea
Biblia despre cum să nu-mi risipesc viața.
ÎNVĂȚÂND „DISCIPLINA SEVERĂ”

A CITIRII BIBLIEI
În această privință, este incalculabil să spun cât îi
sunt îndatorat lui Daniel Fuller. El a predat hermeneu-
tica – știința felului în care interpretăm Biblia. Nu doar
că el mi-a făcut cunoștință cu E. D. Hirsch și m-a forțat
să îl citesc cu rigurozitate, ci m-a și învățat cum să citesc
Biblia cu ceea ce Matthew Arnold a numit „disciplină
severă”. El mi-a arătat ceea ce era evident, anume că ver-
setele Bibliei nu sunt ca niște perle înșirate, ci ca zale
dintr-un lanț. Scriitorii ei au dezvoltat modele unitare
de gândire. Ei au raționat. „Veniți totuși să ne judecăm
[să raționăm, lit. ESV], zice Domnul” (Isaia 1:18). Asta
45
însemna că, în fiecare paragraf al Scripturii, trebuie să

ne întrebăm cum este legată fiecare parte de celelalte
părți ca să spună un singur lucru coerent. Apoi para-
grafele ar trebui corelate în același fel. Apoi capitolele,
după care cărțile, și tot așa, până ce unitatea Bibliei este
descoperită în propriii termeni.
M-am simțit de parcă acea cărăruie maronie a vieții

mele a intrat într-o livadă, într-o vie și într-o grădină cu
fructe ce trebuiau culese de peste tot, roade uluitoare
pentru minte, palpitante pentru inimă și schimbătoare
pentru viață. Niciodată nu văzusem atât de mult ade-
văr și atât de multă frumusețe condensate într-o sferă
atât de mică. Biblia mi se părea inepuizabilă pe atunci,
așa cum mi se pare și azi. La aceasta visasem eu când
eram internat în centrul medical bolnav de mononu-
cleoză, când Dumnezeu m-a chemat la lucrarea Cuvân-
tului. Dar acum întrebarea devenise aceasta: Care este
Ideea, Scopul, Ținta și Esența acestui crâmpei frumos
al Adevărului divin?
UN CRÂMPEI AL MOTIVULUI PENTRU

CARE EU ȘI ORICE ALTCEVA EXISTĂ
Piesele s-au asamblat la locul lor curs după curs. Ce
dar au fost acei trei ani de seminar! În lecția finală avută
46
CAPITOLUL 2
cu Dr. Fuller, intitulată „Unitatea Bibliei” (există și o

carte cu același titlu),3 steagul unificator a fost fluturat
peste întreaga Biblie.
Dumnezeu a rânduit o istorie a răscumpărării, a
cărei succesiune ilustrează pe deplin slava Sa as-
tfel încât, la final, cel mai mare număr posibil de
oameni să fi avut antecedentele istorice necesare
pentru a produce [cea mai] fierbinte dragoste
pentru Dumnezeu... Lucrul pe care Dumnezeu
îl face în toată istoria răscumpărării este să Își
manifeste îndurarea în așa fel încât cel mai mare
număr de oameni să își găsească veșnic desfăta-
rea în El din toată inima, cu toată puterea și cu
toată mintea... Când Pământul din noua creație
va fi plin de astfel de oameni, planul lui Dum-
nezeu de a-Și arăta îndurarea va fi împlinit...
Toate evenimentele din istoria răscumpărării și
sensul lor, așa cum este prezentat în Biblie, com-
pun o unitate, unitate care arată că ele se com-
bină ca să împlinească acest țel.4
În aceste propoziții erau cuprinse semințele viito-

rului meu. Pasiunea călăuzitoare a vieții mele era înră-
dăcinată aici. Una dintre semințe se găsea în termenul
„slavă” – țelul lui Dumnezeu din istorie era „să Își ma-
3
Daniel Fuller, The Unity of the Bible: Unfolding God’s Plan for Humanity (Grand
Rapids, MI: Zondervan, 1992).
4
Fuller, The Unity of the Bible, p. 453–54.
47
nifeste slava pe deplin”. O altă sămânță se găsea în cu-

vântul „desfătare” – țelul lui Dumnezeu era ca poporul
Său să „își găsească desfătarea în El din toată inima lui”.
Pasiunea vieții mele a fost să înțeleg, să trăiesc, să propo-
văduiesc și să predic despre cum se face ca aceste două
țeluri ale lui Dumnezeu să se relaționeze reciproc – ba
chiar să arăt cum ele sunt nu două, ci un singur țel.
A devenit tot mai clar că, dacă voiam să ajung la

finalul vieții mele și să nu spun, „am risipit-o!”, trebuia
să insist pe toată calea în și către țelul suprem al lui
Dumnezeu, și să mă alătur Lui în aceasta. Dacă voiam
ca viața mea să fie caracterizată de o pasiune singulară,
atot-împlinitoare și unificatoare, trebuia să fie pasiu-
nea lui Dumnezeu. Și, dacă Daniel Fuller avea dreptate,
pasiunea lui Dumnezeu era manifestarea slavei Sale și
desfătarea inimii mele.
Toată viața mea începând de la acea descoperire a

fost petrecută experimentând, analizând și explicând
acel adevăr. Ea mi-a devenit din ce în ce mai clară, mai
sigură și mai solicitantă cu fiecare an care a trecut. A
devenit mai clar că proslăvirea lui Dumnezeu și bucuria
în Dumnezeu nu sunt lucruri diferite. Ele sunt relațio-
nate unul la celălalt, nu ca atunci când pui față în față
fructele și animalele, ci ca atunci când te uiți la fructe și
48
CAPITOLUL 2
la mere. Merele sunt un fel de fruct. Bucuria în Dum-

nezeu este un fel de a-L proslăvi. Bucuria în Dumnezeu
Îl face să arate suprem de valoros.
UN PREDICATOR DIN SECOLUL AL XVIII-

LEA A PECETLUIT DESCOPERIREA
Jonathan Edwards a apărut în viața mea în această
perioadă, venind cu cea mai puternică confirmare a
acestui adevăr pe care am văzut-o, în afara Bibliei. Ea a
fost puternică pentru că el mi-a arătat ce era în Biblie.
În 2003, am marcat împlinirea a 300 de ani de la naște-
rea lui. El a fost păstor și teolog în Noua Anglie. Pentru
mine, el a devenit cel mai important învățător din tre-
cut, în afara Bibliei. Niciunul dintre cei din afara Scrip-
turii nu mi-a modelat viziunea despre Dumnezeu și
despre viața creștină mai mult ca Jonathan Edwards.
Îi mulțumesc lui Dumnezeu că Edwards nu și-a ri-

sipit viața. El a murit brusc, ca urmare a unui vaccin de
variolă care a dat greș, pe când avea 44 de ani. Dar el și-a
trăit viața bine. Viața lui este o sursă de inspirație dato-
rită zelului lui de a nu și-o risipi și a pasiunii lui pentru
supremația lui Dumnezeu. Gândește-te la câteva dintre
hotărârile pe care el le-a scris în prima parte a celei de-a
treia decadă a vieții sale, cu scopul de a-și înflăcăra viața
49
spre slava lui Dumnezeu:
• Hotărârea nr. 5: „Sunt hotărât să nu pierd ni-

ciun moment din viață, ci să îl utilizez în cel
mai folositor mod posibil”.
• Hotărârea nr. 6: „Sunt hotărât să trăiesc cu

toată puterea, câtă vreme trăiesc”.
• Hotărârea nr. 17: „Sunt hotărât să trăiesc așa

cum mi-aș dori să știu că am trăit când va veni
momentul să mor”.
• Hotărârea nr. 22: „Sunt hotărât să mă strădu-

iesc să obțin pentru mine pe cât de multă feri-
cire pot în cealaltă lume, folosindu-mă de
toată puterea, tăria, vigoarea și vehemența de
care sunt în stare, ba chiar cu forță, sau de care
mă pot face în stare să exercit, în orice fel ima-
ginabil”.5
Această ultimă hotărâre (nr. 22) poate să ni se pară
ca fiind îndrăzneț de egoistă, chiar periculoasă, dacă nu
înțelegem legătura profundă din mintea lui Edwards
între slava lui Dumnezeu și fericirea creștinilor. Forța
pe care el o avea în minte era aceea la care Isus s-a referit
5
Jonathan Edwards, The Works of Jonathan Edwards, ed. Edward Hickman, 2
vols. (Edinburgh: Banner of Truth, 1976), 1:xx-xxi.
50
CAPITOLUL 2
când a spus în esență, „Mai bine să îți scoți ochiul ca să

ucizi pofta și să mergi în Rai, decât să faci pace cu pă-
catul și să te duci în Iad” (cf. Matei 5:29). Iar în ce pri-
vește căutarea propriei fericiri, țineți minte că Edwards
era absolut convins că a fi fericit în Dumnezeu era calea
prin care să Îl proslăvim. Acesta a fost motivul pentru
care am fost creați. Desfătarea în Dumnezeu nu este o
simplă preferință sau opțiune în viață; este datoria
noastră bucuroasă, și ar trebui să fie pasiunea singulară
a vieților noastre. De aceea, a fi hotărât să își maximi-
zeze fericirea în Dumnezeu însemna să fie hotărât să Îl
arate mai glorios decât toate celelalte surse de fericire.
Căutarea fericirii în Dumnezeu și proslăvirea lui Dum-
nezeu erau unul și același lucru.
MAREA ÎMBINARE
Iată felul cum Edwards a explicat acest lucru. El a
ținut o predică pe când abia trecuse de 20 de ani, având
acest gând principal: „Cei evlavioși sunt meniți pentru
fericirea necunoscută și de neconceput”. Textul lui de
bază era 1 Ioan 3:2, „Și ce vom fi, nu s-a arătat încă”.
Slava lui Dumnezeu nu constă doar în percepția
de către om a perfecțiunilor Lui, căci omul
poate percepe puterea și înțelepciunea lui
Dumnezeu, și totuși să nu își găsească desfătarea
51
în ele, ci să le urască. Aceia care fac asta nu Îl

proslăvesc pe Dumnezeu. Slava lui Dumnezeu
nu constă nici în a vorbi în special de perfecțiu-
nile Sale, căci cuvintele pot să nu fie folosite alt-
fel decât pentru a exprima sentimentele [sau
opinii ale, n.tr.] minții. De aceea, această slavă a
lui Dumnezeu [constă] din admirația din partea
omului, bucuria și exultarea lui în manifestarea
frumuseții și excelenței Sale... Esența proslăvi-
rii... lui Dumnezeu constă, așadar, în bucuria
omului în manifestările frumuseții lui Dumne-
zeu, și despre această bucurie și fericire vorbesc
eu aici. Astfel că vedem că ea ajunge în final la
faptul că țelul creației este ca Dumnezeu să îi
dea fericire omului, căci dacă Dumnezeu a creat
lumea pentru ca El să poată fi proslăvit în om,
El a creat-o ca omul să se poată bucura în slava
Lui, căci am arătat că cele două sunt unul și ace-
lași lucru.6
Aceasta a fost pentru mine marea îmbinare – des-
coperirea. Care era sensul vieții? Pentru ce exista ea?
Pentru ce exist eu? De ce sunt aici? Ca să fiu fericit? Sau
ca să Îl proslăvesc pe Dumnezeu? În mine existase ne-
exprimat de ani buni sentimentul că cele două ar fi fost
contrare. Fie Îl proslăvești pe Dumnezeu, fie îți cauți
6
Jonathan Edwards, „Nothing Upon Earth Can Represent the Glories of
Heaven” în Sermons and Discourses, 1723–1729, ed. Kenneth P. Minkema, vol.
14, The Works of Jonathan Edwards (New Haven, CT: Yale University Press,
1997), p. 144.
52
CAPITOLUL 2
fericirea. Una părea absolut corectă, pe când cealaltă

absolut inevitabilă. Și acesta era motivul pentru care
fusesem confuz și frustrat atât de mult timp.
Problema consta în faptul că mulți dintre cei ce pă-

reau că accentuează slava lui Dumnezeu în gândirea lor
nu păreau să se bucure mult de El. Și mulți dintre cei
ce păreau să se bucure cel mai mult de Dumnezeu
aveau deficiențe în gândirea lor despre slava Lui. Dar
aici aveam de-a face cu cea mai strălucită minte din is-
toria timpurie a Americii, Jonathan Edwards, care spu-
nea că scopul lui Dumnezeu pentru viața mea era să am
o pasiune pentru slava lui Dumnezeu și o pasiune pen-
tru bucuria mea în acea slavă, și că acestea două sunt,
de fapt, o singură pasiune.
Când am înțeles asta, am știut în final cum ar arăta

o viață irosită și cum să evit așa ceva.
Dumnezeu m-a creat – și te-a creat – ca să trăiești

cu o pasiune unică, atotcuprinzătoare și atot-transfor-
matoare, anume o pasiune pentru proslăvirea lui Dum-
nezeu prin a te bucura și a manifesta excelența Lui su-
premă în toate sferele vieții. Bucuria și manifestarea
sunt la fel de cruciale. Dacă încercăm să manifestăm ex-
celența lui Dumnezeu fără să ne bucurăm în ea, vom
arăta un fel de carapace a fățărniciei și vom da naștere
53
batjocurii sau legalismului. Dar dacă pretindem că ne

bucurăm de excelența Sa, dar nu o manifestăm pentru
ca alții să o vadă și să o admire, ne amăgim singuri, pen-
tru că semnul distinctiv al bucuriei fermecătoare a lui
Dumnezeu este să debordăm de ea și să ne extindem
prin a o extinde în inimile altora. Viața risipită este vi-
ața lipsită de o pasiune pentru supremația lui Dumne-
zeu în toate lucrurile, spre bucuria tuturor oamenilor.
ȚELUL FOARTE CLAR AL VIEȚII

Biblia este foarte clară: Dumnezeu ne-a creat spre
slava Sa. Așa vorbește Domnul: „adu-Mi fiii din țările
depărtate și fiicele de la marginea pământului: pe toți
cei ce poartă Numele Meu și pe care i-am făcut spre
slava Mea” (Isaia 43:6-7). Viața este risipită când nu
trăim spre slava lui Dumnezeu. Și mă refer la toată vi-
ața. Toată ne este dată spre slava Lui. Iată de ce Biblia
merge până la detalii despre a mânca și a bea: „fie că
mâncați, fie că beți, fie că faceți altceva: să faceți totul
pentru slava lui Dumnezeu” (1 Cor. 10:31).
Noi ne risipim viețile când nu Îl întrețesem pe

Dumnezeu în acțiunile noastre de a mânca, a bea și în
orice altă parte a vieții, dacă nu ne bucurăm de El și nu
Îl manifestăm.
54
CAPITOLUL 2
Ce înseamnă să Îl proslăvim pe Dumnezeu? Răs-

punsul poate lua o turnură periculoasă dacă nu suntem
atenți. A proslăvi este asemenea cuvântului a înfrumu-
seța. Dar a înfrumuseța de regulă are sensul de „a face
ca un lucru să fie mai frumos decât este”, sau a-i îmbu-
nătăți frumusețea. Și categoric că nu la asta ne referim
prin a proslăvi în relație cu Dumnezeu. Dumnezeu nu
poate fi făcut mai glorios sau mai frumos decât este. El
nu poate fi îmbunătățit, pentru că „El nu este slujit de
mâini omenești, ca și când ar avea trebuință de ceva”
(F.A. 17:25). A-L proslăvi nu înseamnă să adăugăm
mai multă slavă la Dumnezeu.
Este mai asemănător cuvântului a mări. Dar și aici

putem să înțelegem lucrurile greșit. A mări are două
sensuri diferite. În relație cu Dumnezeu, unul exprimă
închinarea, iar celălalt răutatea. Poți să mărești ceva ca
atunci când folosești un telescop, sau ca atunci când fo-
losești un microscop. Când mărești ceva cu un mi-
croscop, faci ca un lucru foarte mic să pară mai mare
decât este în realitate. O furnică poate să pară astfel ca
un monstru. A pretinde că Îl mărim pe Dumnezeu în
felul acesta este ceva rău. Dar când mărești ceva ca
atunci când folosești un telescop, faci ca un lucru ini-
maginabil de mare să arate așa cum este el în realitate.
55
Folosindu-ne de telescopul spațial Hubble, galaxiile în-

depărtate de pe cer sunt descoperite înaintea noastră
așa cum sunt ele, niște giganți cu miliarde de stele. Mă-
rirea lui Dumnezeu în felul acesta este închinare.
Noi ne risipim viețile când nu ne rugăm, când nu

visăm, când nu plănuim și când nu lucrăm către prea-
mărirea lui Dumnezeu în toate sferele vieții. Dumne-
zeu ne-a creat ca să ne trăim viețile într-un fel care Îl
face pe El să arate mai aproape de cum este El în reali-
tate, în măreția, frumusețea și vrednicia Lui infinite. În
cerul întunecat al acestei lumi, Dumnezeu este perce-
put de majoritatea oamenilor, dacă nu chiar de toți, ca
un licăr de lumină pe un cer întunecat. Dar El ne-a
creat și ne-a chemat să Îl arătăm așa cum este El în rea-
litate. Asta înseamnă că am fost creați după chipul lui
Dumnezeu. Noi suntem meniți să arătăm înaintea lu-
mii cum este El în realitate.
A FI IUBIT ÎNSEAMNĂ SĂ FII

ÎN CENTRUL ATENȚIEI?
Pentru mulți oameni, acesta nu este un act evident
de dragoste. Ei nu se simt iubiți când li se spune că
Dumnezeu i-a creat spre slava Lui. Ei se simt folosiți.
Acest lucru este de înțeles având în vedere felul în care
56
CAPITOLUL 2
dragostea a ajuns să fie aproape complet distorsionată

în această lume. Pentru majoritatea oamenilor, a fi iu-
bit înseamnă să fii în centrul atenției.
În societatea noastră occidentală, aproape toate lu-

crurile slujesc acestei distorsionări a dragostei. Noi sun-
tem învățați într-o mie de feluri că dragostea înseamnă
creșterea prețuirii de sine a cuiva. Dragostea îi ajută pe
oameni să se simtă bine cu ei înșiși. Dragostea înseamnă
să îi dai cuiva o oglindă și să îl ajuți să îi placă ce vede în
ea.
Dar nu asta vrea să spună Biblia prin dragostea lui

Dumnezeu. Dragostea face ceea ce este cel mai bine
pentru obiectul ei. Dar a face din noi înșine obiectul
celei mai înalte iubiri a noastră nu este cel mai bun lu-
cru pentru noi. În fapt, este o distracție letală. Noi am
fost făcuți să Îl vedem și să Îl savurăm pe Dumnezeu –
și savurându-L, să fim satisfăcuți într-un fel suprem și
astfel să răspândim în toată lumea vrednicia prezenței
Sale. A nu le arăta oamenilor acest Dumnezeu atotîm-
plinitor înseamnă să nu îi iubim. A-i face să se simtă
bine cu ei înșiși când au fost creați ca să se simtă bine
pentru că Îl văd pe Dumnezeu este ca atunci când duci
pe cineva în Alpi și l-ai încuia într-o cameră plină de
oglinzi.
57
PATOLOGIC LA MARELE CANION

Momentele cu adevărat minunate de bucurie în
această lume nu sunt momentele satisfacției de sine, ci
cele când uităm de noi înșine. A sta pe buza Marelui
Canion și a contempla la măreția ta este ceva patologic.
În astfel de momente, noi suntem făcuți pentru o bu-
curie măreață care vine din afara noastră. Și fiecare din-
tre aceste momente rare și prețioase din viață – când
stăm în fața Canionului, a Alpilor sau sub stele – este
un ecou al unei excelențe mult mai mari, anume slava
lui Dumnezeu. Iată de ce Biblia spune: „Cerurile spun
slava lui Dumnezeu, și întinderea lor vestește lucrarea
mâinilor Lui” (Ps.19:1).
Uneori, oamenii spun că ei nu cred că, dacă există

un Dumnezeu, El ar fi interesat de o strop de realitate
denumită omenire de pe planeta Pământ. Universul,
zic ei, este atât de vast, încât îl face pe om să fie cu totul
neimportant. De ce să Se deranjeze Dumnezeu să cre-
eze o astfel de particulă microscopică numită Pământ
și omenire, și apoi să intre în relație cu noi?
În spatele acestei întrebări este un eșec fundamen-

tal de a înțelege sensul Universului. El are de-a face cu
măreția lui Dumnezeu, nu cu importanța omului.
Dumnezeu l-a făcut pe om mic și Universul uriaș ca să
58
CAPITOLUL 2
spună ceva despre Sine. Și El spune asta pentru ca noi

să învățăm și să ne bucurăm – anume că El este infinit
de măreț, puternic, înțelept și frumos. Cu cât telesco-
pul Hubble ne trimite imagini mai multe din profun-
zimile de necuprins ale spațiului, cu atât mai mult ar
trebui să fim uimiți de Dumnezeu. Disproporția dintre
noi și Univers este o pildă care ne vorbește despre dis-
proporția dintre noi și Dumnezeu. Și asta este puțin
spus. Dar ideea nu este să ne anuleze pe noi, ci să-L
proslăvească pe El.
A-I IUBI PE OAMENI ÎNSEAMNĂ

SĂ ÎI ÎNDREPTĂM CĂTRE DUMNEZEUL
ATOTÎMPLINITOR
Să ne întoarcem acum la ce înseamnă să fii iubit.
Ideea aceasta a fost aproape total distorsionată. Dragos-
tea are de-a face cu a-i arăta unui suflet muritor frumu-
sețea dătătoare de viață a slavei lui Dumnezeu, în spe-
cial a harului Său. Da, așa cum vom vedea, noi arătăm
slava lui Dumnezeu într-o sută de feluri practice, care
includ grija pentru hrană, îmbrăcăminte, adăpost și să-
nătate. La asta S-a referit Isus când a spus: „Tot așa să
lumineze și lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să
vadă faptele voastre bune, și să Îl slăvească pe Tatăl vos-
tru, care este în ceruri” (Matei 5:16).
59
Fiecare faptă bună ar trebui să fie o revelație a sla-

vei lui Dumnezeu. Ceea ce face fapta bună să fie un act
al dragostei nu este actul brut în sine, ci pasiunea și sa-
crificiul de a-L face cunoscut pe Dumnezeu ca glorios.
A nu ținti să Îl arătăm pe Dumnezeu înseamnă să nu
iubim, pentru că Dumnezeu este ceea ce noi avem ne-
voie cel mai profund. Și a avea orice altceva fără El în-
seamnă să pierim în final. Biblia spune că poți să dăru-
iești tot ce ai și chiar să îți dai trupul să fie ars, dar să nu
ai dragoste (1 Cor. 13:3). Dacă nu îi îndrepți pe oameni
către Dumnezeu pentru a-și găsi bucuria veșnică, nu
iubești. Îți risipești viața.
ESTE VIAȚA VEȘNICĂ UN CER

PLIN DE OGLINZI?
Acum gândește-te la ce înseamnă asta pentru dra-
gostea lui Dumnezeu. Cum ne va iubi El? Simpla lo-
gică ar putea să ne dea un răspuns: Dumnezeu ne iu-
bește cel mai bine dându-ne ce este cel mai bun ca să ne
bucurăm de el pe veci, adică pe Sine, căci El este cel mai
bun. Dar noi nu suntem dependenți doar de logică. Bi-
blia arată clar acest lucru. „Atât de mult a iubit Dum-
nezeu lumea, că L-a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca
oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică”
60
CAPITOLUL 2
(Ioan 3:16). Dumnezeu ne iubește dându-ne viața veș-

nică cu prețul Fiului Său, Isus Hristos. Dar ce este viața
veșnică? Este ea oare iubire veșnică de sine? Este un Cer
plin de oglinzi? Sau snowboard-uri, terenuri de golf sau
fecioare cu ochii negri?
Nu. Isus ne spune precis ce a vrut să spună: „viața

veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul
Dumnezeu adevărat și pe Isus Hristos, pe care L-ai tri-
mis Tu” (Ioan 17:3). Ce este viața veșnică? Este să Îl
cunoști pe Dumnezeu și pe Fiul Său, Isus Hristos. Ni-
ciun lucru nu poate împlini sufletul. Sufletul a fost fă-
cut să stea uimit de o Persoană – singura Persoană vred-
nică de uimire. Toți eroii sunt umbre ale lui Hristos.
Nouă ne place să admirăm superioritatea lor. Cu cât
vom fi împliniți mai mult de singura Persoană care a
conceput toată puritatea și care întruchipează toată în-
demânarea, tot talentul, toată puterea, strălucirea, pri-
ceperea și bunătatea. Iată ce am tot încercat să spun.
Dumnezeu ne iubește eliberându-ne de robia eului ca
să ne putem bucura cunoscându-L și admirându-L pe
veci.
Sau iată felul în care apostolul Petru exprimă acest

adevăr: „Hristos, de asemenea, a suferit odată pentru
păcate, El, Cel neprihănit, pentru cei nelegiuiți, ca să
61
ne aducă la Dumnezeu” (1 Petru 3:18). De ce L-a tri-

mis Dumnezeu pe Isus Hristos să moară pentru noi?
„Ca să ne aducă la Dumnezeu” – la Sine. Dumnezeu L-
a trimis pe Hristos să moară ca să putem veni acasă, la
Tatăl atotîmplinitor. Asta este dragoste. Dragostea lui
Dumnezeu față de noi este actul lui Dumnezeu, pe care
El trebuie să îl facă, și asta cu un mare preț pentru Sine,
ca să putem avea plăcerea de a-L vedea și savura pe veci.
Dacă așa stau lucrurile, așa cum spune psalmistul către
Dumnezeu, „înaintea Feței Tale sunt bucurii nespuse,
și desfătări veșnice în dreapta Ta” (Ps. 16:11), atunci ce
trebuie să facă dragostea? Ea trebuie să ne salveze din
dependența noastră de noi înșine și să ne aducă, schim-
bați, în prezența lui Dumnezeu.
TE SIMȚI FOLOSIT?
Așa că iată întrebarea prin care testezi dacă ai fost
absorbit în versiunea distorsionată a dragostei în
această lume: Te-ai simți mai iubit de Dumnezeu dacă
El ar face ca lucrurile să roiască mai mult în jurul tău,
sau dacă El te-ar elibera din robia iubirii de sine, cu un
mare cost pentru Sine, astfel încât să te bucuri lău-
dându-L mai mult pe El în vecii vecilor?
Să zicem că ai răspunde, „vreau să fiu eliberat de eu
62
CAPITOLUL 2
și să fiu plin de bucurie în Dumnezeu; vreau să mă

bucur să Îl laud mult pe Dumnezeu, nu pe mine. Și
vreau ca plinătatea bucuriei mele să dureze veșnic”.
Dacă răspunzi în acest fel, vei avea și un răspuns la frica
menționată mai devreme, anume că ai fi doar folosit de
Dumnezeu, când El te creează pentru slava Sa. Acum
înțelegem că, prin a ne crea pentru slava Sa, El ne cre-
ează pentru cea mai mare bucurie a noastră. El este cel
mai proslăvit în noi când noi suntem cel mai împliniți
în El.
Dumnezeu este singura ființă din Univers pentru

care înălțarea de Sine este cel mai iubitor act. Oricine
altcineva, care se înalță pe sine, ne abate de la ceea ce
avem nevoie, adică de la Dumnezeu. Dar dacă Dumne-
zeu Se înalță pe Sine, El ne atrage atenția tocmai către
ceea ce avem cea mai mare nevoie pentru bucuria noas-
tră. Dacă marile picturi ar putea vorbi și te-ar vedea
umblând prin galerie holbându-te la pardoseală, ele ar
striga: „Privește! Uite-te la mine! Eu sunt motivul pen-
tru care ești aici”. Iar când te uiți și jubilezi de frumuse-
țea picturilor alături de cei din jurul tău, bucuria ta va
fi deplină. Nu te-ai mai plânge că picturile ar trebui să
tacă. Ele te-au salvat de la a-ți risipi vizita. În același fel,
niciun copil nu se plânge, „mă simt folosit”, când tatăl
63
lui își găsește desfătarea să îl facă pe copil să fie fericit în

prezența lui.
LIBER ÎN FINAL CA SĂ ÎMBRĂȚIȘEZ SINGURA

PASIUNE PENTRU CARE AM FOST CREAT
Cu aceste descoperiri, m-am simțit acum liber să
afirm planul lui Dumnezeu pentru viața mea, așa cum
este revelat în Biblie. Nu a trebuit să mă mai tem că tre-
buie să aleg între ce este drept și ce este inevitabil – între
a căuta slava Lui și a căuta bucuria mea. Am fost liber
ca să experimentez pasiunea unică a supremației lui
Dumnezeu în toate lucrurile, spre bucuria tuturor oa-
menilor. Am fost salvat dintr-o viață risipită. Acum, vi-
ața poate să aibă sensul suprem – același sens ca al vieții
lui Dumnezeu: bucuria și manifestarea măreției Lui.
Am fost liber să îmbrățișez țelul căutării mele

vechi: ținta, scopul, punctul focal și esența a tot. Era
real. Era obiectiv. Era acolo. Și era înrădăcinat în însăși
esența a ceea ce Dumnezeu este în Sine. El este glorios,
frumos și măreț în perfecțiunile Sale felurite. Ele sunt
infinite, veșnice și neschimbătoare. Ele sunt Adevărul,
Dreptatea, Bunătatea, Înțelepciunea, Puterea și Dra-
gostea. Țelul existenței noastre decurge din ceea ce este
El în Sine. Pasiunea lui Dumnezeu pentru slava Sa dă
64
CAPITOLUL 2
naștere pasiunii noastre. Acesta este motivul unic, atot-

cuprinzător și atot-transformator al existenței: o pasi-
une de a ne bucura și de a arăta supremația lui Dumne-
zeu în toate lucrurile spre bucuria tuturor oamenilor.
Dumnezeu ne-a creat ca să trăim cu o singură pasi-

une de a manifesta cu bucurie excelența Sa supremă în
toate sferele vieții. Viața risipită este viața fără această
pasiune. Dumnezeu ne cheamă să ne rugăm, să ne gân-
dim, să visăm, să plănuim și să lucrăm nu ca noi să fim
în centrul atenției, ci ca El să fie centrul în fiecare parte
din viețile noastre.
AICI INTERVINE SLAVA LUI ISUS HRISTOS

Începând din 11 septembrie 2001, am văzut mai
clar ca niciodată cât de esențial este să exultăm explicit
în excelența Hristosului răstignit pentru păcătoși și
înviat din morți. Hristos trebuie să fie explicit în toate
discuțiile noastre despre Dumnezeu. În aceste vre-
muri ale pluralismului, nu ne va ajuta cu nimic să vor-
bim despre slava lui Dumnezeu în modalități vagi.
Dumnezeu fără Hristos nu este Dumnezeu. Iar un as-
tfel de non-Dumnezeu nu poate mântui și nici nu
poate împlini sufletul. A urma un astfel de non-Dum-
nezeu – orice nume ar avea și oricare ar fi religia lui –
65
va însemna o viață risipită. Dumnezeu-în-Hristos este

singurul Dumnezeu adevărat și singura cale către bu-
curie. Tot ce am spus până aici trebuie de acum să fie
corelat cu Hristos. Îmi aduc din nou aminte de vechea
plăcuță de la bucătărie: „Doar ce este făcut pentru
Hristos va dura”.
Ca să ne aducă la această cea mai înaltă și mai du-

rabilă dintre toate plăcerile, Dumnezeu L-a făcut pe
Fiul Său, Isus Hristos, o priveliște sângeroasă a suferin-
ței și morții fără vină. Iată ce a costat ca să fim salvați
dintr-o viață risipită. Fiul veșnic al lui Dumnezeu „n-a
crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dum-
nezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuși”. El a luat „chip
de rob” și S-a născut „asemenea oamenilor... S-a smerit
și S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de
cruce” (Fil. 2:6-8).
TOATE LUCRURILE AU FOST

FĂCUTE PENTRU EL
Acest Isus a fost și este un om real, istoric, în care
„locuiește trupește toată plinătatea Dumnezeirii” (Col.
2:9). Întrucât El este „Dumnezeu din Dumnezeu, Lu-
mină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu
adevărat”, așa cum spune vechiul Crez de la Niceea, și
66
CAPITOLUL 2
întrucât moartea și învierea Lui sunt actul central al lui

Dumnezeu în istorie, nu ne surprinde să auzim Biblia
spunând că „toate au fost făcute prin El și pentru El”
(Col. 1:16). Pentru El! Asta înseamnă pentru slava Lui.
Ceea ce înseamnă și că tot ceea ce am spus până aici des-
pre faptul că Dumnezeu ne-a creat pentru slava Lui în-
seamnă că El ne-a creat pentru slava Fiului Său.
În rugăciunea Sa din Ioan 17, primul lucru pe care

Isus îl cere este acesta: „Tată, a sosit ceasul! Proslăvește-
L pe Fiul Tău, ca și Fiul Tău să Te proslăvească pe
Tine” (Ioan 17:1). De la lucrarea întrupată, răscumpă-
rătoare, a lui Isus, Dumnezeu este proslăvit cu bucurie
de păcătoși doar prin proslăvirea Dumnezeului-Om în-
viat, Isus Hristos. Moartea Lui sângeroasă este centrul
strălucitor al slavei lui Dumnezeu. Nu există nicio cale
de către slava Tatălui decât prin Fiul. Toate făgăduin-
țele bucuriei în prezența lui Dumnezeu și ale plăcerilor
la dreapta Sa vin asupra noastră doar prin credința în
Isus Hristos.
DACĂ ÎL RESPINGEM PE HRISTOS,

ÎL RESPINGEM PE DUMNEZEU
Isus este testul suprem al realității pentru toate
persoanele și pentru toate religiile. El a spus clar acest
67
lucru: „Cine Mă nesocotește pe Mine, Îl nesocotește pe

Cel ce M-a trimis pe Mine” (Luca 10:16). Oamenii și
religiile care Îl resping pe Hristos, Îl resping pe Dum-
nezeu. Îl cunosc alte religii pe Dumnezeul adevărat?
Iată care este testul: Îl resping ele pe Isus ca singurul
Mântuitor pentru păcătoși, care a fost răstignit și înviat
din morți de Dumnezeu? Dacă da, ele nu Îl cunosc pe
Dumnezeu într-un fel mântuitor.
La asta S-a referit Isus când a spus: „Eu sunt calea,

adevărul și viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin
Mine” (Ioan 14:6). Sau când a spus: „Cine nu-L cin-
stește pe Fiul, nu-L cinstește pe Tatăl, care L-a trimis”
(Ioan 5:23). Sau când le-a spus fariseilor: „Dacă ar fi
Dumnezeu Tatăl vostru, M-ați iubi și pe Mine” (Ioan
8:42).
La asta s-a referit apostolul Ioan când a spus: „Ori-

cine Îl tăgăduiește pe Fiul, n-are pe Tatăl. Oricine Îl
mărturisește pe Fiul, Îl are și pe Tatăl” (1 Ioan 2:23).
Sau când a spus: „oricine... nu rămâne în învățătura lui
Hristos, n-are pe Dumnezeu” (2 Ioan 9).
Nu are niciun rost să tratăm într-un fel romantic

religiile care resping dumnezeirea și lucrarea mântui-
toare a lui Hristos. Ele nu Îl cunosc pe Dumnezeu. Și
cei ce le urmează își risipesc tragic viețile.
68
CAPITOLUL 2
Dacă vrem să vedem și să savurăm slava lui Dum-

nezeu, trebuie să Îl vedem și să Îl savurăm pe Hristos,
căci Hristos este „chipul Dumnezeului celui nevăzut”
(Col. 1:15). Ca să mă exprim altfel, dacă vrem să îm-
brățișăm slava lui Dumnezeu, trebuie să primim Evan-
ghelia lui Hristos. Motivul nu este doar că suntem pă-
cătoși și avem nevoie de un Mântuitor care să moară
pentru noi, ci și că acest Mântuitor este în Sine cea mai
deplină și mai frumoasă manifestare a slavei lui Dum-
nezeu. El obține cea mai nemeritată și veșnică plăcere
pentru noi, și El devine pentru noi Comoara veșnică,
acea Comoară care merită totul.
EVANGHELIA ESTE VESTEA BUNĂ

A SLAVEI LUI HRISTOS
Acesta este felul în care Evanghelia este definită.
Când suntem convertiți prin credința în Hristos, ceea
ce vedem cu ochii inimilor noastre este „lumina Evan-
gheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumne-
zeu” (2 Cor. 4:4). Evanghelia este vestea bună a frumu-
seții care cucerește totul. Sau, ca să mă exprim în felul
lui Pavel, ea este vestea bună a „slavei lui Hristos”.
Când Îl primim pe Hristos, Îl primim pe Dumnezeu.
Vedem și savurăm slava lui Dumnezeu. Nu putem sa-
vura slava lui Dumnezeu dacă nu o vedem în Hristos.
69
Aceasta este singura fereastră prin care păcătosul poate

să vadă fața lui Dumnezeu și să nu fie mistuit.
Biblia spune că, atunci când Dumnezeu ne ilumi-

nează inima la convertire, El ne dă „lumina cunoștinței
slavei lui Dumnezeu pe fața lui Isus Hristos” (2 Cor.
4:6). Fie vedem slava lui Dumnezeu „pe fața lui Isus
Hristos”, fie nu o vedem deloc. Iar „fața lui Isus Hris-
tos” este frumusețea lui Hristos care își atinge punctul
culminant la Cruce. Fața însângerată a Hristosului răs-
tignit (și triumfător!) este fața slavei lui Dumnezeu.
Ceea ce era cândva nebunie pentru noi, devine înțelep-
ciunea, puterea și lauda noastră (1 Cor. 1:18, 24).
Viața este risipită dacă nu primim slava Crucii,

dacă nu o îndrăgim ca pe comoara reală, și dacă nu ne
alipim de ea ca prețul cel mai înalt al fiecărei plăceri și
cea mai profundă mângâiere în orice durere. Către
acesta adevăr ne vom îndrepta atenția în capitolul ur-
mător.
70
3
LĂUDÂNDU-MĂ DOAR ÎN HRISTOS,
CENTRUL ÎNFLĂCĂRAT AL SLAVEI
LUI DUMNEZEU
Opusul risipirii vieții este să îți trăiești viața având

o pasiune unică pentru înălțarea lui Dumnezeu, o pa-
siune care împlinește sufletul. Viața bine trăită trebuie
să fie înălțătoare de Dumnezeu și împlinitoare pentru
suflet, pentru că de asta ne-a creat Dumnezeu (Isaia
43:7; Ps. 90:14). Pe acest lucru ne-am concentrat în ca-
pitolul 2. Iar „pasiunea” este cuvântul corect (sau, dacă
preferi un altul, poate fi zelul, fervoarea, ardoarea, în-
flăcărarea), pentru că Dumnezeu ne poruncește să Îl iu-
bim din toată inima (Matei 22:37), iar Isus ne reamin-
tește că El îi scuipă din gura Lui pe cei căldicei (Apoc.
3:16). Opusul risipirii vieții tale este să trăiești având o
pasiune unică, împlinitoare pentru suflet, pentru su-
premația lui Dumnezeu în toate lucrurile.
Cât de serios este acest cuvânt „singular”? Oare

poate viața să aibă un scop atât de „singular”? Pot oare
71
munca, recreația, relațiile, mâncarea, iubirea și slujirea,

pot toate acestea să decurgă cu adevărat dintr-o pasiune
singulară? Există oare ceva suficient de profund, sufici-
ent de mare și suficient de puternic ca să țină toate lu-
crurile acestea împreună? Pot relațiile intime, mașinile,
munca, războiul, schimbatul scutecelor și plata taxelor
să aibă o unitate înălțătoare de Dumnezeu și împlini-
toare pentru suflet?
Această întrebare ne duce în același loc unde am

încheiat capitolul 2, adică la moartea lui Isus pe cruce.
Am încheiat acolo fiindcă a trăi pentru slava lui Dum-
nezeu trebuie să însemne o viață trăită spre slava lui
Hristos răstignit. Hristos este chipul lui Dumnezeu. El
este suma slavei lui Dumnezeu în formă umană. Și fru-
musețea Lui strălucește cel mai puternic în cel mai în-
tunecat ceas din viața Lui.
PRESAT DE BIBLIE SĂ ȘTIU

UN SINGUR LUCRU
Dar noi suntem conduși în același loc sângeros și de
întrebarea legată de acea pasiune singulară. Biblia ne îm-
pinge în această direcție. De exemplu, apostolul Pavel a
spus că viața și lucrarea lui s-au focalizat pe un singur țel:
„Căci n-am avut de gând să știu între voi altceva decât
72
CAPITOLUL 3
pe Isus Hristos și pe El răstignit” (1 Cor. 2:2). Acest lu-

cru este uimitor, când te gândești la toate lucrurile dife-
rite despre care, în fapt, Pavel a vorbit. Trebuie să existe
un sens potrivit căruia „Isus Hristos și El răstignit” este
temeiul și esența a orice altceva spune el. Pavel ne în-
deamnă să ne vedem viețile cu un focus singular, iar
crucea lui Hristos este acel focus.
Nu trebuie să știi o mulțime de lucruri pentru ca

viața ta să aibă un impact de durată în lume. Dar tre-
buie să știi câteva lucruri mărețe care contează, proba-
bil unul singur, și apoi să fii dornic să trăiești și să mori
pentru ele. Oamenii care au un impact de durată în
lume nu sunt cei care și-au însușit multe lucruri, ci cei
care cunosc foarte bine un singur lucru măreț. Dacă
vrei ca viața ta să conteze, dacă îți dorești să vezi efectul
unduitor al pietrelor pe care le arunci, cum formează
valuri care ajung până la capătul pământului și se ros-
togolesc apoi în veșnicie, nu trebuie să ai un coeficient
mare de inteligență. Nu trebuie să ai o imagine bună
sau bogății, nici să vii dintr-o familie bună sau de la o
școală de elită. Dar trebuie să știi câteva lucruri mari,
mărețe, neschimbătoare, evidente, simple și glorioase –
sau un singur lucru care le cuprinde pe toate – și să fii
înflăcărat de ele.
73
O TRAGEDIE ÎN DEVENIRE
Se poate să nu fii sigur că vrei ca viața ta să aibă im-
pact. Poate că nu îți pasă foarte mult dacă vei avea un
impact de durată de dragul a ceva măreț. Tu doar vrei
ca oamenii să te placă. Dacă oamenilor le-ar plăcea să
roiască în jurul tău, tu ai fi satisfăcut. Sau, dacă ai putea
doar să ai o slujbă bună, o soție sau un soț bun și câțiva
copii buni, apoi o mașină drăguță, sfârșituri de săptă-
mână lungi, câțiva prieteni buni, o pensionare distrac-
tivă, o moarte rapidă și ușoară, și niciun fel de Iad –
dacă ai putea avea toate acestea (chiar fără a-L avea pe
Dumnezeu) – te-ai simți satisfăcut. Dar aceasta este o
tragedie în devenire. O viață risipită.
ACESTE VIEȚI ȘI ACESTE MORȚI

N-AU FOST TRAGEDII
În aprilie 2000, Ruby Eliason și Laura Edwards au
fost ucise în Camerun, în vestul Africii. Ruby avea
peste 80 de ani. Fiind necăsătorită toată viața ei, ea și-a
focalizat-o pe un singur lucru măreț: să Îl facă pe Isus
Hristos cunoscut printre cei neevanghelizați, săraci și
bolnavi. Laura era o doctoriță văduvă, aproape de 80
de ani, slujind în Camerun alături de Ruby. Frânele n-
au mai mers, mașina s-a prăbușit într-o vale, și ambele
74
CAPITOLUL 3
au fost ucise instantaneu. Mi-am întrebat congregația:

A fost aceea o tragedie? Două vieți, mânate de o singură
mare pasiune, anume să fie cheltuite în slujba nepopu-
larizată a săracilor care pier, spre slava lui Isus Hristos –
chiar douăzeci de ani după ce majoritatea semenilor lor
americani s-au pensionat doar ca să-și irosească viețile
pe nimicuri. Nu, aceea nu este o tragedie. Aceea este
slavă. Aceste vieți n-au fost risipite. Și ele n-au fost
pierdute. „Oricine își va pierde viața din pricina Mea și
din pricina Evangheliei, o va mântui” (Marcu 8:35).
O TRAGEDIE AMERICANĂ: CUM SĂ

NU-ȚI ÎNCHEI SINGURA VIAȚĂ
Îți voi spune ce este o tragedie. Îți voi arăta cum să
îți risipești viața. Gândește-te la întâmplarea din ediția
revistei Reader’s Digest din februarie 1998, care ne
spune despre un cuplu care „s-a pensionat anticipat în
partea de NE a țării, pe când el avea 59 de ani și ea avea
51. Ei trăiesc acum în Punta Gorda, Florida, unde fac
plimbări pe apă cu iahtul lor de 10 m, joacă fotbal în
sală și colecționează scoici de pe plajă”. Când am citit
prima dată articolul, mi s-a părut o glumă. O șmecherie
pe tema visului american. Dar nu era. Tragic, acesta era
visul: să ajungi la sfârșitul vieții tale – singura viață, sin-
gura viață prețioasă, dată de Dumnezeu – și să faci ca
75
ultima ta mare lucrare din viață, înainte de a da socoteală

în fața Creatorului tău, să fie aceasta: să te joci fotbal în
sală și să colecționezi scoici. Imaginează-ți acești oameni
înaintea lui Hristos în marea zi a judecății: „Iată,
Doamne! Iată scoicile mele”. Aceea este o tragedie. Și oa-
menii de azi cheltuie miliarde de dolari ca să te convingă
să îți însușești acel tragic vis. Iată protestul meu împo-
triva acestui vis: Nu-l cumpăra. Nu-ți risipi viața!
SĂ ZICEM CĂ SUNT TATĂL TĂU

În timp ce scriu aceste rânduri, am trecut deja de
70 de ani. Pe măsură ce trec lunile, mă apropii tot mai
mult de oameni care sunt suficient de tineri ca să fie fiii
și fiicele mele. Se poate să te afli în acea categorie. Eu
am patru fii și o fiică. Puține lucruri, dacă și acelea, mă
umplu de mai multă tânjire în aceste luni și în acești ani
cum este dorința ca acești copii ai mei să nu își risi-
pească viețile pe altarul succesului fatal.
Această tânjire se transferă foarte ușor către tine,

mai ales dacă ai puțin peste 20 sau 30 de ani. Este ca și
cum te văd ca un fiu sau o fiică, iar prin aceste pagini
pledez înaintea ta ca un tată – probabil un tată care te
iubește mult, sau tatăl pe care nu l-ai avut niciodată.
Sau tatăl care n-a avut niciodată pentru tine o viziune
76
CAPITOLUL 3
pe care eu vreau să ți-o prezint – și pe care Dumnezeu

o are pentru tine. Sau un tată care are o viziune pentru
tine, dar totul are de-a face cu banii și statutul. Mă uit
prin aceste pagini și vă văd ca fii și fiice, și pledez înain-
tea voastră: Dorește-ți ca viața ta să conteze pentru ceva
mai măreț! Tânjește ca viața ta să aibă un sens veșnic.
Dorește-ți asta! Nu trece prin viață fără o pasiune.
ÎMI PLACE VIZIUNEA LUI LOUIE GIGLIO

Una dintre sursele de inspirație care stau în spatele
acestei cărți a fost participarea mea la conferințele pen-
tru studenți și tineri adulți intitulate Passion [Pasiune]
și organizate în 1997, 1998 și 1999, și OneDay [O zi]
organizate în 2002 și 2003. În mâna lui Hristos, scân-
teia din spatele acestor evenimente de închinare și mo-
bilizare la misiune a fost Louie Giglio. El cheamă tineri
să facă o „Declarație 268”. Cifra vine de la Isaia 26:8:
„De aceea Te așteptăm, Doamne, și pe calea judecăților
Tale; sufletul nostru suspină după Numele Tău și
după pomenirea Ta”. Prima afirmație din „Declarație”
spune: „Întrucât am fost creat de Dumnezeu și pentru
slava Sa, doresc să fac din cunoașterea și bucuria în
Dumnezeu țelul pasionat al vieții mele”.1
1
v. http://passionconferences.com/about.
77
Această viziune pentru viață le arată studenților și

tinerilor adulți cu atât mai mult din goliciunea simplu-
lui succes sau din orgia vacanței de primăvară. Aici nu
vorbim doar despre un trup, ci și de un suflet. Nu doar
de un suflet, ci de un suflet cu o pasiune și o dorință.
Nu doar o dorință de a fi plăcut, de a juca fotbal de sală
sau de a colecționa scoici. Aici vorbim despre o dorință
după ceva infinit de măreț, frumos, valoros și împlini-
tor – Numele și slava lui Dumnezeu – „sufletul nostru
suspină după Numele Tău și după pomenirea Ta”.
Acest lucru intră în acord cu tot ce am scris în ca-

pitolul precedent și este aplicat generației care se ridică.
Asta vreau să cunosc și tânjesc să experimentez. Aceasta
este, esențialmente, declarația misiunii vieții mele și a
bisericii unde slujesc: „Noi existăm ca să răspândim o
pasiune pentru supremația lui Dumnezeu în toate lu-
crurile, spre bucuria tuturor popoarelor, prin Isus
Hristos”. Nu trebuie să te exprimi identic sau în felul
lui Louie Giglio. Dar orice ai face, găsește pasiunea vie-
ții tale, pasiunea centrată pe Dumnezeu, pasiunea înăl-
țătoare de Hristos, pasiunea saturată de Biblie, și gă-
sește felul tău de a o exprima, de a trăi pentru ea și de a
muri pentru ea. Și așa vei avea un impact de durată. Nu
îți vei risipi viața.
78
CAPITOLUL 3
OMUL A CĂRUI PASIUNE UNICĂ A FĂCUT

CA ORICE ALTCEVA SĂ FIE GUNOI
Vei fi ca apostolul Pavel, așa cum am văzut mai de-
vreme, când el a spus că nu voia să știe nimic altceva de-
cât pe Isus Hristos și pe El răstignit. Nimeni nu a avut o
viziune mai focalizată pentru viața sa cum a avut Pavel.
El a putut să exprime acest lucru în multe feluri. El a pu-
tut spune: „Dar eu nu țin numaidecât la viața mea, ca și
cum mi-ar fi scumpă, ci vreau numai să-mi sfârșesc cu
bucurie calea și slujba, pe care am primit-o de la Domnul
Isus, ca să vestesc Evanghelia harului lui Dumnezeu”
(F.A. 20:24). Un singur lucru a contat: „Nu îmi voi ri-
sipi viața! Îmi voi încheia alergarea, și o voi încheia bine.
Voi vesti Evanghelia harului lui Dumnezeu prin tot ce
fac. Voi alerga în cursa mea până la sfârșit”.
Sau a putut spune: „Dar lucrurile, care pentru

mine erau câștiguri, le-am socotit ca o pierdere, din pri-
cina lui Hristos. Ba încă și acum privesc toate aceste lu-
cruri ca o pierdere, față de prețul nespus de mare al cu-
noașterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am
pierdut toate și le socotesc ca un gunoi, ca să Îl câștig
pe Hristos” (Fil. 3:7-8). Un singur lucru contează: să Îl
cunosc pe Hristos și să Îl câștig pe Hristos. Totul este
gunoi prin comparație cu aceasta.
79
Care este pasiunea unică a vieții tale, care face ce

orice altceva să pară gunoi prin comparație cu ea? O,
Dumnezeu să mă ajute să trezesc în tine o pasiune
unică pentru o realitate măreață și unică, una care să te
dezlănțuie și să te elibereze de visurile mărunte, și să se
reverse, spre slava lui Hristos, în toate sferele vieții se-
culare și către toate popoarele de pe Pământ.
HRISTOS RĂSTIGNIT, CENTRUL

ÎNFLĂCĂRAT AL SLAVEI LUI DUMNEZEU
Cu o rugăciune în acest sens, voi continua aici de
unde am rămas în capitolul precedent. Acolo am spus:
„Viața este risipită dacă nu vedem slava Crucii, dacă nu
o iubim ca pe o comoară, așa cum și este, și dacă nu ne
alipim de ea ca fiind cel mai mare preț al fiecărei plăceri
și cea mai profundă mângâiere în orice durere”. Ceea
ce era cândva nebunie pentru noi – un Dumnezeu răs-
tignit – trebuie să devină înțelepciunea, puterea și sin-
gura noastră pricină de laudă în această lume.
Am argumentat în capitolul 2 că Dumnezeu ne-a

creat să trăim pentru slava Lui, și că Dumnezeu este cel
mai proslăvit în noi când noi suntem cel mai împliniți
în El. Noi preamărim vrednicia lui Dumnezeu cel mai
mult când El devine singura noastră pricină de laudă.
80
CAPITOLUL 3
Și am încheiat acel capitol cu o afirmație care spunea că

slava Lui poate fi văzută și savurată de păcătoși doar
prin slava lui Isus Hristos. Orice altă apropiere de
Dumnezeu este iluzie sau mistuire. Dacă vrem să ne lă-
udăm cu Dumnezeu, trebuie să ne lăudăm cu Hristos.
Moartea Lui sângeroasă este centrul înflăcărat al slavei
lui Dumnezeu. Dacă vrem ca Dumnezeu să fie pricina
noastră de laudă, ceea ce El a făcut și ceea ce El este în
Hristos trebuie să fie lauda noastră.
CHEMAREA ȘOCANTĂ LA A NE
LĂUDA CU O FUNIE DE GÂT
În această privință, puține versete din Biblie sunt
mai radicale, mai copleșitoare și mai înălțătoare la
adresa lui Hristos decât Galateni 6:14: „În ce mă pri-
vește, departe de mine gândul să mă laud cu altceva de-
cât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care
lumea este răstignită față de mine, și eu față de lume!”
Sau, ca să exprim același lucru în nota pozitivă: mă laud
doar cu crucea lui Isus Hristos. Aceasta este o idee sin-
gulară. Un singur țel în viață. O singură pasiune. Sin-
gura laudă în Cruce. Cuvântul „laud” poate fi tradus
ca „exult în” sau „mă bucur în”. Exult doar în Crucea
lui Hristos. Mă bucur doar în Crucea lui Hristos. Pavel
81
spune: fă din aceasta singura ta pasiune, singura ta la-

udă, bucurie și exultare. Dacă înțelegi ce spun – și sper
că vei înțelege până la final – vei ști de ce aceasta nu
contrazice, ci confirmă tot ce am scris în capitolul 2,
acum că mă rog aceasta pentru tine, cititorul: Fie ca sin-
gurul lucru pe care să îl îndrăgești, singurul lucru de
care să te bucuri și în care să exulți să fie Crucea lui Isus
Hristos!
Faptul că Pavel spune că ar trebui să ne lăudăm

doar cu Crucea lui Hristos este șocant din două mo-
tive.
Unul este că asta sună ca și cum ai spune: mă laud

doar cu scaunul electric. Exult doar pentru camera de
gazare. Mă bucur doar de injecția letală. Fă ca singura
ta pricină de laudă, singura bucurie și singura exultare
să fie frânghia care îți atârnă de gât. „Departe de mine
gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnu-
lui nostru Isus Hristos”. Niciun fel de execuție care a
fost conceput vreodată n-a fost mai crud și mai agoni-
zant decât să fii țintuit pe o cruce și atârnat să mori ca
o bucată de carne. Crucea a fost groaznică. Nu ai fi fost
în stare să o privești – nu fără să țipi, să îți smulgi părul
și să îți rupi hainele. Probabil că ai fi vomitat. Fă din
asta, spune Pavel, pasiunea unică a vieții tale. Acesta
82
CAPITOLUL 3
este un lucru șocant în cuvintele lui.
Celălalt este că el spune că aceasta ar trebui să fie

singura pricină de laudă din viața ta. Singura bucurie.
Singura exultare. „Departe de mine gândul să mă laud
cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hris-
tos, prin care lumea este răstignită față de mine, și eu
față de lume”. Ce voia să spună el prin asta? Vorbește
serios? Niciun alt motiv de laudă? Nicio altă exultare?
Nicio altă bucurie decât Crucea lui Isus?
Cum rămâne cu locurile în care Pavel însuși folo-

sește același cuvânt ca să vorbească despre lauda sau
exultarea în alte lucruri?
De exemplu, în Romani 5:2: „ne bucurăm în nă-

dejdea slavei lui Dumnezeu”. Sau în Romani 5:3-4: „Ba
mai mult, ne bucurăm chiar și în necazurile noastre;
căci știm că necazul aduce răbdare, răbdarea aduce bi-
ruință în încercare, iar biruința aceasta aduce nădej-
dea”. 2 Corinteni 12:9: „mă voi lăuda mult mai bucu-
ros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos
să rămână în mine”. 1 Tesaloniceni 2:19: „Căci cine
este, în adevăr, nădejdea, sau bucuria, sau cununa noas-
tră de slavă? Nu sunteți voi, înaintea Domnului nostru
Isus Hristos, la venirea Lui?”
83
„MĂ LAUD DOAR ÎN ACEASTA” ÎNSEAMNĂ

„TOATĂ LAUDA SĂ FIE ÎN ACEASTA”
Așadar, dacă Pavel se poate lăuda, poate exulta și
se poate bucura în toate aceste lucruri, ce vrea să spună
el când afirmă că nu s-ar „lăuda decât cu crucea Dom-
nului nostru Isus Hristos” (Gal. 6:14)?
Este acesta un pleonasm? Să exulți într-un lucru,

dat să spui că exulți în alt lucru? Nu. Există un motiv
foarte profund pentru a spune că toată exultarea, toată
bucuria, toată lauda în orice lucru ar trebui să fie o bu-
curie în Crucea lui Isus Hristos.
Pavel se referă la ceva care va schimba fiecare parte
din viața ta. El vrea să spună că, pentru creștin, orice
altă laudă trebuie să fie de asemenea o laudă în Cruce.
Toată exultarea în orice altceva ar trebui să fie exul-

tare în Cruce.
Dacă exulți în nădejdea slavei, ar trebui să exulți în

Crucea lui Hristos.
Dacă exulți în necaz, pentru că necazul produce

nădejde, ar trebui să exulți în Crucea lui Hristos.
Dacă exulți în slăbiciunea ta sau în poporul lui

Dumnezeu, ar trebui să exulți în Crucea lui Hristos.
84
CAPITOLUL 3
HRISTOS A OBȚINUT FIECARE LUCRU

BUN ȘI FIECARE LUCRU RĂU CARE S-A
TRANSFORMAT ÎN BINE
De ce? Pentru că, pentru păcătoșii răscumpărați, fi-
ecare lucru bun – chiar fiecare lucru rău pe care Dum-
nezeu îl transformă în bine – a fost obținut pentru noi
prin Crucea lui Hristos. Separat de moartea lui Hristos,
păcătoșii nu se aleg decât cu judecată. Fără Crucea lui
Hristos, nu există decât condamnare. De aceea, orice lu-
cru de care te bucuri în Hristos – creștin fiind, ca o per-
soană care își pune încrederea în Hristos – este datorat
morții lui Hristos. Și toată bucuria în toate lucrurile ar
trebui să fie astfel o bucurie în Cruce, unde au fost pro-
curate pentru tine toate binecuvântările tale cu prețul
morții Fiului lui Dumnezeu, Isus Hristos.
Unul dintre motivele pentru care nu suntem cen-

trați pe Hristos și îmbibați de Cruce așa cum ar trebui
este că nu am conștientizat că totul – orice lucru bun și
orice lucru rău pe care Dumnezeu îl folosește spre binele
copiilor Lui răscumpărați – a fost procurat prin moartea
lui Hristos pentru noi. Noi pur și simplu luăm viața, su-
flarea, sănătatea, prietenii și toate celelalte lucruri ca și
cum le-am merita. Noi credem că avem dreptul să le pri-
mim. Dar realitatea este că nu le avem pentru că am
85
avea dreptul. Există două motive pentru care nu le me-

rităm.
(1) Suntem ființe create, iar Creatorul nostru nu

este obligat sau forțat să ne dea nimic – nici viața, nici
sănătatea și nici vreun alt lucru. El dă, El ia, și în toate
acestea nu ne face nicio nedreptate (Iov 1:21).
(2) Dincolo de faptul că suntem ființe create, care

nu putem emite pretenții de la Creatorul nostru, noi
suntem și păcătoși. Noi suntem lipsiți de slava Lui
(Rom. 3:23). L-am ignorat, nu L-am ascultat și am eșuat
să Îl iubim și să avem încredere în El. Mânia dreptății
Sale este aprinsă împotriva noastră. Tot ceea ce merităm
de la El este judecata (Rom. 3:19). De aceea, fiecare gură
de aer pe care o respirăm, fiecare bătaie de inimă, fiecare
zi în care vedem Soarele răsărind, fiecare moment când
vedem cu ochii noștri, auzim cu urechile noastre, vor-
bim cu gurile noastre sau ne mișcăm cu picioarele noas-
tre este, pentru moment, un dar gratuit și nemeritat dat
păcătoșilor care nu merită decât judecata.
MILĂ BINEVENITĂ SAU MÂNIE

ACUMULATĂ?
Am spus „pentru moment” pentru că, dacă refuzi
să Îl vezi pe Dumnezeu în darurile Sale, ele nu se vor
86
CAPITOLUL 3
transforma în daruri, ci în dovezile nemulțumirii la

Înalta Curte. Biblia vorbește despre ele mai întâi ca
„bogățiile bunătății, îngăduinței și îndelungii Lui răb-
dări” care ne îndreaptă spre pocăință (Rom. 2:4). Dar
când le iei ca lucruri de apucat și nu iubești harul lui
Dumnezeu din ele, „cu împietrirea inimii tale, care nu
vrea să se pocăiască, îți aduni o comoară de mânie pen-
tru ziua mâniei și a arătării dreptei judecăți a lui Dum-
nezeu” (Rom. 2:5).
Pentru cei ce văd însă mâna milostivă a lui Dum-

nezeu în fiecare gură de aer pe care îl respiră și Îi dau
creditul meritat, Isus Hristos va fi văzut și savurat ca
marele Domn care a procurat pentru ei fiecare gură de
aer nemeritat. Fiecare bătaie de inimă va fi primită ca
un dar din mâna Lui.
NEMERITÂND NIMIC, DAR MOȘTENIND

TOTUL – DE CE?
Atunci cum le-a procurat El? Răspuns: prin sângele
Lui. Dacă eu nu merit altceva decât condamnarea din
cauza păcatului meu, dar primesc în loc viața și suflarea
în acest veac, și bucuria veșnică în veacul viitor, pentru
că Hristos a murit pentru mine, atunci orice lucru bun
– și orice lucru rău pe care Dumnezeu îl folosește spre
87
binele meu – trebuie să fie răsplata suferințelor Lui (nu

pentru meritul meu). Aceasta include toată acea diver-
sitate de lucruri de care ne-am minunat la începutul
acestui capitol. Adu-ți aminte că ne-am întrebat: Pot
oare munca, recreația, relațiile, mâncatul, băutul, iubi-
rea și lucrarea să decurgă dintr-o singură pasiune?
Există ceva suficient de adânc, suficient de mare și sufi-
cient de puternic încât să țină toate aceste lucruri îm-
preună? Pot relațiile intime, mașinile, munca, războiul,
schimbatul scutecelor și plata taxelor să aibă cu adevă-
rat o unitate înălțătoare de Dumnezeu și împlinitoare
de suflet? Acum înțelegem că fiecare experiență din vi-
ață este gândită să preamărească Crucea lui Hristos.
Sau, ca să mă exprim altfel, fiecare lucru bun din viață
(sau lucru rău transformat în bine prin har) este menit
să Îl preamărească pe Hristos și pe El răstignit.
A PROCURAT HRISTOS DODGE-UL

MEU DISTRUS TOTAL?
Așadar, de exemplu, noi ne-am distrus total ve-
chiul Dodge Spirit în urmă cu mai mulți ani, dar ni-
meni n-a fost rănit. Eu exult și în acea siguranță. Mă
laud în ea. Dar de ce n-a fost nimeni rănit? Acela a fost
pentru mine și pentru familia mea un dar pe care niciu-
nul dintre noi nu l-a meritat. Și nu va fi întotdeauna
88
CAPITOLUL 3
așa. Dar de data aceasta așa a fost, și nu am meritat-o.

Noi suntem păcătoși și, prin natura noastră, suntem
copii ai mâniei fără Hristos. Așadar, cum am ajuns să
primim un astfel de dar spre binele nostru? Răspuns:
Hristos a murit pentru păcatele noastre pe cruce și a în-
depărtat de la noi mânia lui Dumnezeu, asigurându-ne,
chiar dacă nu merităm, că harul atotputernic al lui
Dumnezeu face ca toate să lucreze împreună spre bi-
nele nostru. Așadar, când eu exult în siguranța noastră,
exult în Crucea lui Hristos.
Apoi firma de asigurări a plătit despăgubirea pen-

tru mașina noastră, iar soția mea, Noël, a luat acei bani,
s-a dus în Iowa, a cumpărat un Chevy Lumina, care era
cu un an mai nou, și l-a condus până acasă în plină
iarnă. Iar eu exult în harul măreț al unei astfel de bună-
tăți. Exact așa cum îți spun. Tu ți-ai distrus mașina. Ai
ieșit din ea fără să fii rănit. Firma de asigurări plătește.
Tu capeți o altă mașină. Și mergi înainte aproape ca și
cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Iar eu îmi plec capul în
mulțumire și exult în îndurările nespuse manifestate
chiar și în aceste lucruri materiale mărunte. De unde
vin toate acestea îndurări? Dacă ești un păcătos mân-
tuit, un credincios în Isus, ele vin prin Cruce. Fără
Cruce, nu există decât judecată – răbdare și îndurare
89
pentru o vreme, dar apoi, dacă este batjocorită, toată

acea îndurare nu slujește decât la intensificarea judecă-
ții. De aceea, orice lucru bun din viață și orice lucru rău
pe care Dumnezeu îl folosește spre bine, este un dar ob-
ținut cu sânge. Și toată lauda – toată exultarea – ar tre-
bui să fie laudă în Cruce.
Vai de mine dacă aș exulta în vreo binecuvântare

de orice fel din orice moment, dacă exultarea mea nu
este în Crucea lui Hristos.
Un alt fel de a spune acest lucru este că menirea

Crucii este slava lui Hristos. Țelul lui Dumnezeu prin
Cruce este ca Hristos să fie onorat. Când Pavel spune
în Galateni 6:14, „departe de mine gândul să mă laud
cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hris-
tos”, el spune că voia lui Dumnezeu este aceasta: Cru-
cea să fie preamărită mereu – Hristos răstignit să fie în-
totdeauna lauda, exultarea și bucuria noastră – Hristos
să primească slava, mulțumirile și onoarea pentru orice
lucru bun din viețile noastre și orice lucru rău pe care
Dumnezeu îl folosește spre binele nostru.
RĂSPÂNDIREA UNEI PASIUNI PENTRU

HRISTOS RĂSTIGNIT – PRIN ÎNVĂȚĂTURĂ
Dar iată o întrebare: Dacă acesta este țelul lui
90
CAPITOLUL 3
Dumnezeu prin moartea lui Hristos – anume ca „Hris-

tos răstignit” să fie onorat și proslăvit pentru toate lu-
crurile – atunci cum se poate face ca Hristos să pri-
mească slava pe care o merită? Răspunsul este că
această generație trebuie să fie învățată că aceste lucruri
așa sunt. Sau, cu alte cuvinte, că sursa exultării în Cru-
cea lui Hristos este educarea despre Crucea lui Hristos.
Aceasta este slujba mea. Nu sunt singurul, dar eu

o îmbrățișez cu pasiune. La asta cred că m-a chemat
Domnul în 1966, când zăceam bolnav de mononucle-
oză la centrul medical din Wheaton, Illinois. Către asta
s-au îndreptat toate lucrurile – mandatul lui Dumne-
zeu: trăiește, studiază, slujește, predică și scrie astfel în-
cât Isus Hristos, Dumnezeul răstignit și înviat, să fie
singura pricină de laudă a acestei generații. Iar dacă
aceasta este slujba mea, ea este și a ta, doar într-o formă
diferită: să trăiești și să vorbești în așa fel încât vrednicia
lui „Hristos răstignit” să fie văzută și savurată de tot
mai mulți oameni. Și va fi un lucru costisitor pentru
noi, după cum a fost pentru El.
SINGURUL LOC ÎN CARE NE PUTEM LĂUDA

CU CRUCEA ESTE PE CRUCE
Dacă dorim să nu existe nicio altă pricină de laudă
91
decât Crucea, atunci trebuie să trăim lângă cruce – ba

chiar trebuie să trăim pe cruce. Acest lucru este șocant,
dar asta este ceea ce Galateni 6:14 spune: „departe de
mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea
Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este
răstignită față de mine, și eu față de lume!” Lauda în
Cruce se petrece când ești pe cruce. Nu asta este ceea ce
Pavel spune? „Lumea a fost răstignită față de mine și eu
[am fost răstignit] față de lume”. Lumea este moartă
față de mine, iar eu sunt mort față de lume. De ce? Pen-
tru că am fost răstignit. Noi învățăm să ne lăudăm cu
Crucea și să exultăm în Cruce când suntem pe cruce.
Și până nu suntem noi înșine răstigniți acolo, lauda
noastră va fi în noi înșine.
Dar ce înseamnă asta? Când a avut loc acest lucru?

Când am fost răstigniți? Biblia ne dă răspunsul în Gala-
teni 2:20: „Am fost răstignit împreună cu Hristos, și tră-
iesc... dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine.
Și viața, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în cre-
dința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat pe
Sine însuși pentru mine”. Când Hristos a murit, noi am
murit. Sensul glorios al morții lui Hristos este că, atunci
când El a murit, toți cei ce sunt ai Lui au murit în El.
Moartea de care El a murit pentru noi toți devine
92
CAPITOLUL 3
moartea noastră când suntem uniți cu Hristos prin cre-

dință (Rom. 6:5).
Dar tu spui, „Nu sunt oare viu? Mă simt viu”. Ei

bine, aici este nevoie de educație. Trebuie să învățăm ce
s-a petrecut cu noi. Trebuie să fim învățați aceste lu-
cruri. Iată de ce Galateni 2:20 și Galateni 6:14 sunt în
Biblie. Dumnezeu ne învață ce s-a petrecut cu noi, ca
să ne putem cunoaște pe noi înșine și să cunoaștem fe-
lul Lui de a lucra cu noi, și să jubilăm în El, în Fiul Său
și în Cruce așa cum ar trebui.
LEGÂNDU-NE DE MOARTEA ȘI VIAȚA

HRISTOSULUI RĂSTIGNIT
Să ne uităm din nou la Galateni 2:20. Vom vedea
că, da, noi suntem morți și, da, suntem vii. „Am fost
răstignit împreună cu Hristos [așa că sunt mort], și tră-
iesc... dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine.
Și viața, pe care o trăiesc acum în trup [așa că, da, sunt
viu, dar nu este același „eu” ca acel „eu” care a murit],
o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iu-
bit și S-a dat pe Sine însuși pentru mine”. Cu alte cu-
vinte, „eu” care trăiește este noul „eu” al credinței.
Noua creație trăiește. Credinciosul trăiește. Vechiul eu
a murit pe cruce împreună cu Hristos.
93
Ai putea să te întrebi, „Care este cheia pentru a

lega împreună această realitate? Cum poate fi a mea
această realitate? Cum pot fi printre morții care sunt
vii împreună cu Hristos și care văd, savurează și răspân-
desc slava Crucii?” Răspunsul este prezent implicit în
cuvintele despre credință din Galateni 2:20. „Viața, pe
care o trăiesc acum... o trăiesc în credința în Fiul lui
Dumnezeu”. Aceasta este legătura. Dumnezeu te leagă
de Fiul Lui prin credință. Iar când El face asta, există o
unire cu Fiul lui Dumnezeu de o așa natură, că moartea
Lui devine moartea Ta și viața Lui devine viața Ta.
MURIND, TRĂIND ȘI LĂUDÂNDU-NE

CU CRUCEA
Acum să ducem toate acestea înapoi la Galateni
6:14, și vom vedea cum ajungem să trăim totalmente
spre slava Hristosului răstignit. „Departe de mine gân-
dul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului
nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită față
de mine, și eu față de lume!” Altfel spus, nu te lăuda cu
nimic altceva decât cu Crucea. Cum să devenim atât de
radical focalizați pe înălțarea Crucii? Cum putem de-
veni acel fel de oameni care își extrag toată bucuria din
bucuria în Hristos și în El răstignit? Răspuns: vechiul
eu care iubește să se laude, să exulte și să se bucure în
94
CAPITOLUL 3
alte lucruri a murit. Prin credință, noi suntem uniți cu

Hristos. Moartea Lui devine moartea vieții noastre care
se înalță pe sine. Suntem înviați cu El la viața cea nouă.
Ceea ce trăiește este o făptură nouă, a cărei unică pasi-
une este să Îl înalțe pe Hristos și Crucea Lui.
Altfel spus, când îți pui încrederea în Hristos, ro-

bia ta față de lume și față de momeala ei copleșitoare
este zdrobită. Ești un cadavru față de lume, iar lumea
este un cadavru față de tine. Sau, ca să mă exprim altfel,
potrivit versetului 15, tu ești „o făptură nouă”. Vechiul
„tu” este mort. Un nou „tu” este viu. Iar noul „tu” este
acel „tu” al credinței. Iar ceea ce credința face este să se
laude nu cu lumea, ci cu Hristos, în special cu Hristos
răstignit.
Iată cum devii atât de focalizat pe Cruce încât să

spui ca și Pavel, „nu mă voi lăuda cu nimic altceva, de-
cât cu Crucea Domnului nostru Isus Hristos”. Lumea
nu mai este comoara noastră. Ea nu este sursa vieții
noastre, nici a împlinirii noastre, nici a bucuriei noas-
tre. Hristos este.
SĂ PREȚUIM CEEA CE EL NE PREZINTĂ

SAU CEEA CE ÎL PORTRETIZEAZĂ PE EL?
Dar cum rămâne cu siguranța în caz de accidente
95
de mașină? Cum rămâne cu plata asigurătorului, pe

care am primit-o? N-am spus că am fost bucuros cu
asta? Nu este acest lucru ceva lumesc? Sunt oare mort
față de lume cu adevărat? Sunt mort față de despăgubi-
rile asigurătorului și față de mașini noi?
Mă rog să fiu mort în felul corect. Cred că sunt.

Nu perfect, desigur, dar sunt într-un sens real. Cum
adică? Dacă mă simt bucuros de siguranță, de sănătate
sau de orice lucru bun, iar dacă aceste lucruri sunt din
lume (și sunt), atunci sunt eu oare mort față de lume?
Da, pentru că a fi mort față de lume nu înseamnă să nu
am niciun fel de sentimente în legătură cu lumea (v. 1
Ioan 2:15; 1 Tim. 4:3). Înseamnă că orice plăcere legi-
timă din lume devine o dovadă procurată cu sânge a
dragostei lui Hristos și o ocazie de a mă lăuda cu Cru-
cea. Noi suntem morți față de despăgubirile firmelor
de asigurare când banii nu sunt ceea ce ne împlinește,
ci Hristos răstignit, Dătătorul, este ceea ce ne împli-
nește.
C. S. Lewis ilustrează ceea ce eu vreau să spun

printr-o experiență pe care el a avut-o într-un atelier:
Stăteam azi într-un atelier întunecat. Soarele
strălucea afară și, printr-o spărtură de la partea
de sus a ușii, o rază a pătruns în interior. De
96
CAPITOLUL 3
unde stăteam, acea rază de lumină, cu particu-

lele mici de praf plutind în ea, era cel mai uimi-
tor lucru din acel loc. Orice altceva era aproape
întuneric beznă. Vedeam raza de lumină, dar nu
vedeam lucruri prin ea.
Apoi m-am mișcat, astfel încât raza să îmi cadă
pe ochi. Dintr-o dată, întreaga imagine anteri-
oară a dispărut. N-am mai văzut niciun atelier și
(mai presus de orice) nicio rază. Am văzut în
schimb, încadrate într-o crăpătură neregulată
de la partea de sus a ușii, frunze verzi care se miș-
cau pe ramurile unui pom de afară și, dincolo
de ele, Soarele, aflat la nouăzeci și ceva de mili-
oane de mile depărtare. A te uita la rază și a te
uita în rază sunt experiențe foarte diferite.2
Razele solare ale binecuvântării din viețile noastre
sunt strălucitoare în și prin ele însele. Ele luminează de
asemenea pământul pe care călcăm. Dar există un scop
mai înalt al acestor binecuvântări. Dumnezeu vrea ca
noi să facem mai mult decât să stăm în afara lor și să le
admirăm așa cum sunt. Ba mai mult, El vrea să umblăm
în ele și să vedem Soarele de la care ele vin. Dacă razele
sunt frumoase, Soarele este mult mai frumos. Țelul lui
Dumnezeu nu este ca noi doar să admirăm darurile
Lui, ci să admirăm slava Sa.
2
C. S. Lewis, „Meditation in a Toolshed”, în C. S. Lewis: Essay Collection and
Other Short Pieces, ed. Lesley Walmsley (London: Harper Collins, 2000), 607.
97
NOI MURIM FAȚĂ DE LUMEA NEVINOVATĂ

ÎN STRĂLUCIREA SLAVEI LUI HRISTOS
Ideea este că slava lui Hristos, manifestată în spe-
cial în moartea și învierea Lui, este slava de mai sus și
din spatele fiecărei binecuvântări de care ne bucurăm.
El a procurat tot ce este bun pentru noi. Slava Lui este
locul în care umblarea dorințelor noastre trebuie să se
sfârșească. Orice altceva este doar o săgeată indicatoare
– o pildă a acestei frumuseți. Când inimile noastre
aleargă pe raza binecuvântării către sursa ei, în slava
strălucitoare a Crucii, aspectul lumesc al binecuvântă-
rii este mort, iar Hristos răstignit este totul.
SINGURA VIAȚĂ CARE ÎL

PROSLĂVEȘTE PE DUMNEZEU
Acest lucru nu este diferit în niciun fel de țelul
preamăririi slavei lui Dumnezeu, despre care am discu-
tat în capitolul 2. Hristos este slava lui Dumnezeu.
Crucea Lui îmbibată în sânge este centrul înflăcărat al
acelei slave. Prin ea, El a procurat pentru noi fiecare bi-
necuvântare – temporală și veșnică. Iar noi nu le meri-
tăm pe niciunele. El le-a procurat pe toate. Datorită
Crucii lui Hristos, aleșii lui Dumnezeu sunt destinați
să fie fii ai lui Dumnezeu. Datorită Crucii Lui, mânia
98
CAPITOLUL 3
Lui Dumnezeu este îndepărtată. Datorită Crucii Lui,

toată vinovăția este îndepărtată, toate păcatele sunt ier-
tate, ne este dată neprihănirea perfectă, dragostea lui
Dumnezeu este turnată în inimile noastre prin Duhul,
iar noi suntem conformați chipului lui Hristos.
De aceea, fiecare bucurie din această viață și din cea

viitoare care nu este idolatrie, este un tribut adus valorii
infinite a Crucii lui Hristos – centrul înflăcărat al slavei
lui Dumnezeu. Și astfel, o viață centrată pe Cruce, care
înalță Crucea și este îmbibată de Cruce este o viață ce
Îl proslăvește pe Dumnezeu – singura viață care Îl
proslăvește pe Dumnezeu. Orice altă viață este risipită.
99
4
PREAMĂRIREA LUI HRISTOS
PRIN DURERE ȘI MOARTE
A trăi pentru proslăvirea lui Hristos este costisitor.

Acest lucru nu este surprinzător. El a fost răstignit. El
a fost tratat de parcă ar fi fost un demon. Iar El ne
cheamă să Îl urmăm: „Dacă voiește cineva să vină după
Mine, să se lepede de sine însuși, să-și ia crucea, și să Mă
urmeze” (Marcu 8:34). El spune că, probabil, nu vom
avea parte de o soartă mai bună decât El. „Dacă pe Stă-
pânul casei L-au numit Beelzebul,1 cu cât mai mult îi
vor numi așa, pe cei din casa lui?” (Matei 10:25).
Dar a suferi împreună cu Isus pe drumul dragostei

de la Calvar nu este doar rezultatul proslăvirii lui Hris-
tos, ci este și mijlocul. El este ilustrat ca suprem când noi
suntem atât de împliniți în El, încât putem „lăsa ca lu-
crurile și rudele să plece, ca și această viață muritoare”, și
să suferim din dragoste. Frumusețea Lui strălucește cel
1
În vremea lui Hristos, acesta era numele dat prințului demonilor, adică Satana
sau Diavolul.
101
mai puternic când ea este prețuită mai mult decât sănă-

tatea, bogăția și viața însăși. Isus a știut asta. El a știut
că suferința (fie că este vorba despre mici neajunsuri,
fie despre tortură groaznică) avea să fie calea prin care,
în acest veac, Îl ilustrăm cel mai vizibil ca fiind suprem.
Iată de ce El ne cheamă la asta. El ne iubește. Iar dragos-
tea nu înseamnă ca noi să fim în centrul atenției sau ca
viața să fie ușoară. Sensul este că ne face în stare să ne
bucurăm făcând din El centrul atenției pe veci – oricât
ar costa asta.
NE LĂUDĂM CEL MAI BINE

CU CRUCEA CÂND O PURTĂM
Și asta ne costă mult. Viața creștină normală este
cea care se laudă doar cu Crucea – centrul înflăcărat al
slavei lui Dumnezeu – și face asta în timp ce poartă cru-
cea. „Oricine nu-și poartă crucea, și nu vine după
Mine, nu poate fi ucenicul Meu” (Luca 14:27). Purta-
rea crucii este mijlocul prin care suntem tot mai elibe-
rați ca să ne lăudăm cu Crucea. Suferința este planul lui
Dumnezeu în această lume îmbibată de păcat (Rom.
8:20). Ea portretizează oroarea păcatului, pentru ca lu-
mea să o vadă. Ea pedepsește vinovăția păcatului pen-
tru cei care nu cred în Hristos. Ea zdrobește puterea pă-
catului pentru cei care își iau crucile și Îl urmează pe
102
CAPITOLUL 4
Isus. Și întrucât păcatul depreciază slava atotîmplini-

toare a lui Dumnezeu, suferința care îi zdrobește pute-
rea este o îndurare severă.
Orice lucru care ne face tot mai în stare să ne bu-

curăm în a-L lăuda pe Dumnezeu este o îndurare, pen-
tru că nu există bucurie mai mare decât bucuria în mă-
reția lui Dumnezeu. Iar dacă trebuie să suferim ca să
vedem acest lucru și să îl savurăm profund, atunci su-
ferința este o îndurare. Iar chemarea lui Hristos de a ne
lua crucea și a-L urma pe calea Calvarului este dragoste.
CARTEA RADICALĂ A LUI BONHOEFFER

PENTRU GENERAȚIA MEA
Dietrich Bonhoeffer a fost un dar pentru generația
mea de studenți. Eu mă rog ca mesajul lui costisitor să
fie redescoperit în fiecare generație. Chiar dacă el a mu-
rit la 39 de ani, viața lui n-a fost risipită. Viața și moar-
tea lui continuă să ne vorbească cu putere. El a fost
spânzurat în lagărul de concentrare din Flossenbürg,
Germania, pe 9 aprilie 1945. El fusese păstor, învățător
și lider al unei mici școli în biserica luterană, și partici-
pat la mișcarea protestantă de rezistență față de naziști.
Cartea care a înflăcărat credința a mii de persoane din

generația mea a fost intitulată The Cost of Discipleship
103
[Costul uceniciei]. Eu am citit-o în vacanța de Crăciun

din ultimul an de colegiu. Probabil că fraza cea mai cu-
noscută și mai de impact asupra vieții din cartea lui fost
aceasta: „Crucea nu este un final groaznic al unei vieți
altfel fericită și trăită cu frică de Dumnezeu, ci ea ne în-
tâmpină încă de la începutul părtășiei noastre cu Hris-
tos. Când Hristos cheamă un om, El îl cheamă să vină
și să moară”.2 Fuga de moarte este cea mai scurtă cale
către o viață risipită. Cartea lui Bonhoeffer a fost o cri-
tică uriașă la adresa „harului ieftin” pe care el l-a văzut în
biserica de pe ambele maluri ale Atlanticului. El a crezut
în îndreptățirea prin har, prin credință. Dar el nu a cre-
zut că harul care îndreptățește ar putea să îi lase vreodată
pe oameni neschimbați de Hristosul radical în care ei
pretind că și-au pus credința. Acela ar fi un răspuns ief-
tin față de Evanghelie. „Singurul om”, a spus el, „care are
dreptul să spună că este îndreptățit doar prin har este
omul care a părăsit totul ca să Îl urmeze pe Hristos”.3
PARADOXURILE VIEȚII
CARE ÎL ÎNALȚĂ PE HRISTOS
O viață dedicată proslăvirii lui Hristos este costisi-
toare. Iar costul este deopotrivă o consecință și un mijloc
2
Dietrich Bonhoeffer, The Cost of Discipleship (New York: Macmillan, 1967), 99.
3
Bonhoeffer, The Cost of Discipleship, 55.
104
CAPITOLUL 4
de a-L proslăvi. Dacă nu acceptăm calea dragostei dure-

roase, încărcată de bucurie, ne vom risipi viețile. Dacă
nu învățăm alături de Pavel care sunt paradoxurile vieții
care Îl înalță pe Hristos, ne vom irosi zilele umblând
după baloane de săpun. El a trăit „ca un întristat, și tot-
deauna... vesel; ca un sărac, și totuși îmbogățind pe
mulți; ca neavând nimic, și totuși stăpânind toate lu-
crurile” (cf. 2 Cor. 6:10). Drumul Calvarului este cos-
tisitor și dureros, dar nu este lipsit de bucurie.
Când acceptăm cu bucurie costul de a-L urma pe

Hristos, vrednicia Lui va străluci în lume. Costul în
sine va deveni un mijloc de a-L face pe Hristos să arate
măreț. Apostolul Pavel a avut o singură mare pasiune
în viață. Și l-am văzut spunând care este acea pasiune în
mai multe feluri: a nu ști nimic altceva decât pe Hristos
și pe El răstignit (1 Cor. 2:2); a se lăuda doar cu Crucea
(Gal. 6:14).
PASIUNEA SINGULARĂ A LUI PAVEL

ÎN VIAȚĂ ȘI MOARTE
El a vorbit despre pasiunea lui mare într-un alt fel,
prin care ne arată și care este costul de a-L proslăvi pe
Hristos. El i-a spus bisericii din Filipi: „Mă aștept și nă-
dăjduiesc cu tărie că nu voi fi dat de rușine cu nimic; ci
105
că acum, ca totdeauna, Hristos va fi proslăvit cu în-

drăzneală în trupul meu, fie prin viața mea, fie prin
moartea mea. Căci pentru mine a trăi este Hristos și a
muri este un câștig” (Fil. 1:20-21). Aici se ridică între-
barea și i se dă și răspunsul: Cum Îl onorezi pe Hristos
prin moarte? Cum poate costul de a pierde totul în
această lume să fie un mijloc de a-L proslăvi pe Isus?
Hai să îl ascultăm cu atenție pe Pavel. Hristos ne-a che-
mat să trăim pentru slava Lui și să murim pentru slava
Lui. Dacă știm cum să murim bine, vom ști și cum să
trăim bine. Acest pasaj ne arată ambele lucruri.
Vedem și aici pasiunea singulară din viața lui Pa-

vel: „că... Hristos va fi proslăvit cu îndrăzneală în tru-
pul meu, fie prin viața mea, fie prin moartea mea”.
Dacă nu Îl proslăvim pe Hristos în viețile noastre, ele
sunt risipite. Noi existăm ca să Îl facem cunoscut îna-
intea lumii așa cum este El în realitate - măreț. Dacă vi-
ața și moartea noastră nu arată vrednicia și minunăția
lui Isus, ele sunt risipite. Iată de ce Pavel a spus că țelul
lui în viață și în moarte era ca „Hristos să fie proslăvit”.
RUȘINEA ȘI COMOARA NOASTRĂ

Observați felul neobișnuit în care el arată clar acest
lucru în versetul 20: „mă aștept și nădăjduiesc cu tărie
106
CAPITOLUL 4
că nu voi fi dat de rușine cu nimic”. Opriți-vă aici pen-

tru o clipă. Rușinea este acel sentiment oribil de vino-
văție sau eșec când nu reușești să fii ce vrei să fii înaintea
oamenilor a căror aprobare o dorești foarte mult. Este
ceea ce copilașul simte la programul de Crăciun când
își uită versurile și când se umple de lacrimi, când tăce-
rea pare veșnică, iar ceilalți copii râd brutal. Îmi aduc
aminte de astfel de momente groaznice. Sau rușinea
este ceea ce un președinte simte când înregistrările ți-
nute secrete sunt în final scoase la lumină, și limbajul
grotesc și toată înșelăciunea sunt date pe față, iar el stă
înaintea poporului vinovat și disprețuit.
Dar care este opusul rușinii? Este acel lucru care se

petrece când copilul își aduce aminte versurile și aude
aplauzele. Este acel lucru care are loc când președintele
guvernează bine și este reales. Opusul de a fi rușinat este
a fi onorat. Da, asta este de regulă. Dar Pavel era o per-
soană foarte neobișnuită. Și creștinii ar trebui să fie oa-
meni foarte neobișnuiți. Pentru Pavel, opusul rușinii
nu era să fie el onorat, ci ca Hristos să fie onorat prin el.
„Mă aștept și nădăjduiesc cu tărie că nu voi fi dat de
rușine cu nimic; ci că acum, ca totdeauna, Hristos va fi
proslăvit cu îndrăzneală în trupul meu”.
Ceea ce iubești determină lucrurile de care te vei
107
rușina. Dacă iubești ca oamenii să te laude, te vei simți

rușinat când ei nu vor face asta. Dar dacă iubești ca oa-
menii să Îl proslăvească pe Hristos, vei simți rușine dacă
El este tratat micșorându-I măreția din cauza ta. Iar Pa-
vel L-a iubit pe Hristos mai mult decât a iubit pe ori-
cine și orice. „Dar lucrurile, care pentru mine erau câș-
tiguri, le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui Hris-
tos. Ba încă, și acum privesc toate aceste lucruri ca o
pierdere, față de prețul nespus de mare al cunoașterii
lui Hristos Isus, Domnul meu” (Fil. 3:7-8).
Ori de câte ori ceva are pentru tine o valoare uriașă,

și când îi îndrăgești frumusețea, puterea sau unicitatea,
vei dori să le atragi atenția altora către acel lucru și să
trezești în ei aceeași bucurie. Iată de ce țelul atoatemis-
tuitor al vieții lui Pavel era ca Hristos să fie proslăvit.
Hristos era de o valoare infinită pentru Pavel, astfel că
el a tânjit ca alții să vadă și să savureze această valoare.
Asta înseamnă să Îl proslăvim pe Hristos – să arătăm
magnitudinea valorii Sale.
OARE NU FACE MOARTEA IMPOSIBILĂ

PROSLĂVIREA LUI DUMNEZEU?
Dar dacă cineva ar fi obiectat față de Pavel în
această privință și ar fi spus: „Pavele, înțelegem cât de
108
CAPITOLUL 4
valoros este Hristos pentru tine acum – cum te bucuri

de părtășia Lui, cum El îți dă o lucrare rodnică și îți
scapă viața din naufragiul spiritual. Dar ce vor însemna
toate acestea în ceasul morții? Unde va fi atunci valoa-
rea lui Hristos? Dacă a fi creștin te costă viața, cum te
va ajuta asta să Îl proslăvești pe Hristos? Nu îți va fura
asta chiar viața care Îl poate preamări?”
Așa că Pavel adaugă la finele versetului 20 faptul

că așteptarea lui fierbinte este că „Hristos va fi proslăvit
cu îndrăzneală în trupul meu, fie prin viața mea, fie
prin moartea mea” (Fil. 1:20). Moartea este o amenin-
țare în măsura în care ea te împiedică să îți atingi sco-
purile. Moartea este înfricoșătoare în măsura în care ea
amenință să îți fure ceea ce prețuiești cel mai mult. Dar
Pavel L-a prețuit cel mai mult pe Hristos, iar țelul lui a
fost să Îl preamărească pe Hristos. Și el n-a văzut moar-
tea ca pe o piedică în calea acelui țel, ci ca o ocazie pen-
tru împlinirea lui.
Viața și moartea! Ele par complet contrare – într-

o mare vrăjmășie una față de alta. Dar pentru Pavel – și
pentru toți cei ce îi împărtășesc credința – există o uni-
tate, pentru că aceeași mare pasiune este împlinită în
ambele – anume ca Hristos să fie proslăvit în acest trup
– în trupurile noastre – fie prin viață, fie prin moarte.
109
În Filipeni 1:21, Pavel ne oferă o afirmație conden-

sată prin care el explică felul în care are această nădejde
solidă arată că Hristos va fi proslăvit în viața și în moar-
tea lui: „Căci pentru mine a trăi este Hristos și a muri
este un câștig”. Apoi, în versetele 22-26, Pavel explică
ambele jumătăți ale acestei afirmații, așa încât putem
vedea în mai multe detalii felul cum Hristos este pros-
lăvit prin viață și prin moarte.
Haideți să le analizăm separat pe fiecare.
DESCOPERIREA SECRETULUI LUI PETRU

În primul rând, „căci pentru mine... a muri este un
câștig”. Mă întreb dacă nu cumva, în discuțiile lui cu
Petru de la Ierusalim, Pavel nu a vorbit despre moarte.
Mă întreb dacă nu cumva Petru i-a vorbit despre acea
experiență din Ioan 21, când, după învierea Lui, Isus i-
a spus lui Petru: „atunci când erai mai tânăr, singur te
încingeai și te duceai unde voiai; dar când vei îmbă-
trâni, îți vei întinde mâinile, și altul te va încinge, și te
va duce unde nu vei voi” (Ioan 21:18). Apoi Ioan ada-
ugă această explicație în Evanghelia lui: „[Isus] a zis lu-
crul acesta ca să arate cu ce fel de moarte Îl va proslăvi
Petru pe Dumnezeu” (Ioan 21:19). Dumnezeu decre-
tase ca Petru să Îl proslăvească pe Dumnezeu prin
110
CAPITOLUL 4
moartea lui. Nu mă îndoiesc că, atunci când Petru și

Pavel și-au dat unul altuia mâna dreaptă a părtășiei,
strângerea bărbătească a mâinilor lor și intersectarea
privirilor lor au transmis această singură pasiune co-
mună: să Îl preamărească pe Hristosul răstignit – cen-
trul înflăcărat al slavei lui Dumnezeu – chiar și în
moarte.
Dar cum trebuie să Îl proslăvim pe Hristos în

moarte? Altfel spus, cum putem muri astfel încât, în
moartea noastră, valoarea infinită a lui Hristos, magni-
tudinea vredniciei Sale, să devină vizibilă? Răspunsul lui
Pavel de aici, din Filipeni 1, se găsește mai întâi în legă-
tura dintre versetele 20 și 21. Aceste versete sunt legate
prin cuvântul „căci” sau „deoarece”. Dacă ar fi să con-
centrăm cuvintele lui despre moarte, ele sună astfel: „aș-
teptarea și nădejdea mea este ca Hristos să fie onorat în
trupul meu prin moartea mea, căci pentru mine, a muri
este câștig”. Cu alte cuvinte, dacă experimentezi moarte
ca un câștig, Îl proslăvești pe Hristos în moarte.
CUM ESTE MOARTEA UN CÂȘTIG?

De ce? Versetul 23 arată de ce moartea este câștig
pentru Pavel: „aș dori să mă mut [adică să mor] și să fiu
împreună cu Hristos, căci ar fi cu mult mai bine”. Asta
111
este ceea ce moartea face: ea ne duce mai aproape de

Hristos. Noi plecăm și suntem cu Hristos, și asta,
spune Pavel, este câștig. Și când experimentezi moartea
în felul acesta, spune Pavel, Îl înalți pe Hristos. A-L ex-
perimenta pe Hristos ca un câștig în moartea ta Îl pros-
lăvește pe Hristos. Ea este „mult mai bine” decât să tră-
iești aici.
Adevărat? Mai bine decât toți prietenii de la

școală? Mai bine decât să te îndrăgostești? Mai bine de-
cât să îți îmbrățișezi copiii? Mai bine decât succesul
profesional? Mai bine decât pensia și nepoții? Da. De
o mie de ori mai bine. Când am avut predica mea de
candidatură la slujirea pastorală pe care o fac acum,
acest pasaj al Scripturii a fost textul din care am predi-
cat. Asta se petrecea pe 27 ianuarie 1980. Am vrut să le
arăt oamenilor din Scriptură care este singura pasiune
din viața mea, singura pasiune atotcuprinzătoare – să
Îl proslăvesc pe Hristos în toate lucrurile, fie prin viață,
fie prin moarte.
În acest punct din mesaj s-a ridicat întrebarea: Este

moartea mai bună decât viața? Este plecarea ca să fim
cu Hristos mai bună decât rămânerea aici? Iată ce am
spus atunci:
Dacă n-aș crede asta, cum aș putea îndrăzni să
112
CAPITOLUL 4
aspir la rolul de păstor – oriunde – ca să nu zic

de Bethlehem Baptist Church, unde 108
membri sunt în vârstă de peste 80 de ani, și alți
171 au peste 75 de ani? Dar eu cred asta, și îi
spun fiecărui credincios cu părul cărunt din
această biserică, cu toată autoritatea apostolului
lui Hristos, că ceea ce este cel mai bine încă nu a
venit! Și nu mă refer la o pensie grasă și la un azil
de lux. Mă refer la Hristos.4
În primul an și jumătate de slujire am slujit la o în-
mormântare la fiecare trei săptămâni. Și la multe altele
după aceea. Aceea a fost o perioadă sobră și suavă pen-
tru mine ca tânăr păstor. Mi-am alipit inima de multe
familii în timp ce ne-am luat rămas bun de la prieten
după prieten. Iar a-ți lua rămas bun într-un fel bun
este exact ceea ce am crezut că ei au făcut.
DACĂ ÎNVĂȚĂM SĂ MURIM BINE,

VOM ȘI TRĂI BINE
Ceea ce am învățat până aici din Filipeni 1 este că
moartea (survenită fie din cauze naturale, fie din perse-
cuție) este un mijloc pentru proslăvirea lui Hristos.
Dacă suferim sau murim pe calea ascultării către Calvar
4
Această predică este disponibilă online la adresa www.desiringGod.org, dacă veți
căuta folosind expresia „John Piper’s Candidating Sermon at Bethlehem Baptist
Church” (27 ianuarie 1980).
113
împreună cu Hristos, costul de a-L urma nu este doar

un rezultat al proslăvirii Lui, ci și un mijloc. Moartea
face vizibil unde este comoara noastră. Felul în care
murim scoate la lumină valoarea lui Hristos în inimile
noastre. Hristos este preamărit în moartea mea când eu
sunt satisfăcut cu El în moartea mea – când experimen-
tez moartea ca un câștig pentru că Îl câștig pe El. Sau,
altfel spus, esența laudei la adresa lui Hristos este pre-
țuirea lui Hristos. Hristos va fi lăudat prin moartea
mea, dacă în moartea mea, El este prețuit mai mult de-
cât viața.
Isus a spus: „Cine iubește pe tată, ori pe mamă,

mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; și
cine iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine,
nu este vrednic de Mine” (Matei 10:37). Când vine
momentul ca totul să ne fie luat, cu excepția lui Hris-
tos, noi Îl vom preamări spunând: „În El am totul și
chiar mai mult de atât. A muri este câștig”.
Dacă învățăm să murim așa, vom fi pregătiți să

trăim. Iar dacă nu, ne vom risipi viețile. Majoritatea
dintre noi mai avem ceva ani de trăit până ce vom
merge să fim cu Hristos. Chiar și cei mai bătrâni dintre
noi trebuie să își pună întrebarea: „Dacă Îl iubesc pe
Hristos, cum poate fi El proslăvit prin purtarea mea în
114
CAPITOLUL 4
după-amiaza aceasta, în seara aceasta sau săptămâna

aceasta?” Așa că ne vom îndrepta acum către a doua ju-
mătate a versetului din Filipeni 1:21: „pentru mine, a
trăi este Hristos”.
A TRĂI ESTE HRISTOS

Ce vrea să spună Pavel prin „a trăi este Hristos”?
El își începe explicația în versetul 22: „dacă trebuie să
mai trăiesc în trup, face să trăiesc” [adică asta înseamnă
trudă rodnică]. Dar aceasta este o explicație ciudată: „a
trăi este Hristos” devine „a trăi este pentru mine trudă
rodnică”. Care este rodul care vine din lucrarea lui Pa-
vel? Și cum este „Hristos a trăi”? Răspunsul vine în ver-
setele 24-26.
În versetul 22, Pavel a spus: „dacă trebuie să mai tră-

iesc în trup, face să trăiesc; și nu știu ce trebuie să aleg”.
Apoi, în versetul 24, el spune: „pentru voi, este mai de
trebuință să rămân în trup”. Așadar, este evident că ro-
dul din viața lui Pavel nu este doar pentru sine, ci el este
foarte necesar de dragul credincioșilor din Filipi. Astfel
că expresia „pentru mine, a trăi este Hristos” devine
acum „pentru mine, a trăi înseamnă să produc rodul de
care voi toți aveți nevoie foarte mult”. Apoi versetul 25
ne spune că acest rod este ceea ce biserica are nevoie și
115
ceea ce viața lui Pavel va produce: „Și sunt încredințat

și știu că voi rămâne și voi trăi cu voi toți, pentru înain-
tarea și bucuria credinței voastre”. Așadar, putem să îl
vedem pe Pavel cum clarifică gradual ce voia să spună
prin expresia „pentru mine, a trăi este Hristos”.
În primul rând, înseamnă că viața mea este dedi-

cată producerii roadei (v. 22). În al doilea rând, în-
seamnă că viața mea este dedicată producerii unui rod
necesar pentru tine (v. 24). În al treilea rând, înseamnă
că viața mea este dedicată creșterii credinței tale și aju-
tării ei să debordeze de bucurie (v. 25).
Întrebarea crucială de acum este aceasta: De ce este

totuna în mintea lui Pavel să spună pe de o parte, „pen-
tru mine, a trăi este Hristos”, și pe de altă parte, „viața
mea este dedicată înaintării și bucuriei credinței voas-
tre”? Eu cred că aceste două afirmații sunt aproape
sinonime pentru Pavel în acest context.
EU TRĂIESC SPRE ÎNAINTAREA

ȘI BUCURIA CREDINȚEI VOASTRE
Pentru a înțelege aceasta, avem nevoie de o defini-
ție a credinței. În mod obișnuit, credința înseamnă în-
crederea pe care ți-o pui în cineva care ți-a dat o dovadă
bună a credibilității, disponibilității și abilității lui de a-
116
CAPITOLUL 4
ți da ce ai nevoie. Dar când Isus Hristos este obiectul

credinței, are loc o întorsătură. El însuși este ceea ce noi
avem nevoie. Dacă ne punem încrederea în Hristos
doar ca să ne dea daruri, dar nu pe Sine ca darul atotîm-
plinitor, nu ne punem încrederea în El în felul care să
Îl onoreze ca fiind comoara noastră. Noi doar onorăm
darurile. Ele sunt ceea ce ne dorim în realitate, nu pe El.
De aceea, credința biblică în Isus trebuie să însemne că
ne punem încrederea în El să ne dea ce avem nevoie cel
mai mult – adică pe Sine. Asta înseamnă că, în sine, cre-
dința trebuie să includă ca esența ei o prețuire a lui
Hristos mai presus de toate lucrurile.
Acum suntem în poziția de a înțelege motivul pen-

tru care cele două țeluri ale lui Pavel din viața lui sunt, în
fapt, unul singur. Conform versetului 20, țelul lui este
să Îl proslăvească pe Hristos în viață, și conform versetu-
lui 25, țelul lui este să contribuie la creșterea și bucuria
credinței filipenilor. Iată de ce el crede că Dumnezeu ar
putea să îl lase în viață. Aceasta avea să fie viața lui: să
trudească spre „înaintarea și bucuria credinței lor”.
Dar acum am văzut că credința înseamnă, în

esență, să Îl prețuim pe Hristos. Cuvântul „bucurie”
din versetul 25 („spre... bucuria credinței”) ne arată că
această prețuire este una bucuroasă. Iar dacă Hristos
117
este prețuit cu bucurie, El este proslăvit. Aceasta este

pasiunea unică, atotcuprinzătoare, a vieții lui Pavel. Cu
alte cuvinte, Pavel spune: „Viața mea este dedicată pro-
ducerii în tine a acelei experiențe mărețe unice a inimii,
prin care Hristos este preamărit – anume să fii satisfă-
cut în El, prețuindu-L cu bucurie mai presus de orice.
La asta mă refer eu când spun, ‚pentru mine, a trăi este
Hristos’. Altfel spus, pentru mine, a trăi este credința
ta care Îl preamărește pe Hristos”.
VIAȚA CREȘTINĂ ÎNSEAMNĂ MULTE MORȚI

Ar fi o mare greșeală în acest punct dacă am separa
felul în care moartea Îl onorează pe Hristos de cel în
care viața Îl onorează. Motivul pentru care ar fi o gre-
șeală este că viața unui creștin include multe morți. Pa-
vel a spus: „Eu mor în fiecare zi!” (1 Cor. 15:31, lit.
ESV). Isus a spus: „Dacă voiește cineva să vină după
Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea în fiecare zi, și
să Mă urmeze” (Luca 9:23). Trăirea zilnică a creștinu-
lui este moartea lui zilnică. Moartea la care mă refer este
moartea față de confort, siguranță, reputație, sănătate,
familie, prieteni, bogăție și țara natală. Acestea ne pot
fi luate în orice moment pe calea ascultării care Îl înalță
pe Hristos. A muri zilnic în felul lui Pavel și a ne lua
zilnic crucea în felul poruncit de Hristos înseamnă să
118
CAPITOLUL 4
îmbrățișăm această viață de pierderi de dragul lui Hris-

tos și să socotim asta ca un câștig.
Cu alte cuvinte, felul în care Îl onorăm pe Hristos

în moarte înseamnă să Îl prețuim pe Hristos mai presus
de darul vieții, iar felul în care Îl onorăm pe Hristos în
viață înseamnă să Îl prețuim pe Isus mai presus de da-
rurile vieții. Iată de ce Pavel a folosit același cuvânt,
„câștig”, în relație cu Hristos în moarte și în relație cu
Hristos în viață. El nu a spus doar, „a muri este un câș-
tig”, ci și că „lucrurile, care pentru mine erau câștiguri
[în viață!], le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui
Hristos. Ba încă și acum privesc toate aceste lucruri ca
o pierdere, față de prețul nespus de mare al cunoașterii
lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut
toate și le socotesc ca un gunoi, ca să Îl câștig pe Hris-
tos” (Fil. 3:7-8).
DUREREA ȘI PLĂCEREA CA MODALITĂȚI

DE A-L PROSLĂVI PE HRISTOS
Pentru cel ce este creștin, toată viața este menită să
Îl proslăvească pe Hristos. Acest lucru se poate petrece
prin plăcere, și se poate petrece prin durere. Noi ne fo-
calizăm aici pe durere. Motivul nu este că pe calea noas-
tră, a creștinilor, nu vin o mie de lucruri plăcute. Nici
119
că nu ar trebui să ne bucurăm de ele ca daruri ale lui

Dumnezeu și să nu Îl proslăvim cu mulțumire. Ar tre-
bui, desigur, să facem asta. Așa ne și învață Biblia. „Căci
orice făptură a lui Dumnezeu este bună: și nimic nu
este de lepădat, dacă se ia cu mulțumiri; pentru că este
sfințit prin Cuvântul lui Dumnezeu și prin rugăciune”
(1 Tim. 4:4-5). Și este adevărat că „cine aduce mulțu-
miri, ca jertfă, acela Mă proslăvește” (Ps. 50:23).
Motivul pentru care eu nu accentuez acest lucru

este că noi suntem foarte înclinați să vedem partea plă-
cută a adevărului. Suntem făpturi decăzute, care iubesc
confortul. Noi umblăm totdeauna după modalități în
care să ne justificăm modalitățile de viață focalizate pe
protecția de sine, siguranța de sine și plăcerea de sine.
Eu știu acest lucru în ceea ce mă privește. Și sunt bucu-
ros că nu toate acestea sunt lucruri rele. Dumnezeu „ne
dă toate lucrurile din belșug, ca să ne bucurăm de ele”
(1 Tim. 6:17).
FELUL CUM GESTIONĂM PIERDEREA

ARATĂ CINE ESTE COMOARA NOASTRĂ
Dar ceea ce știu chiar mai sigur este că cea mai mare
bucurie în Dumnezeu vine din a da mai departe daru-
rile Lui, nu din a le acumula pentru noi înșine. Este
120
CAPITOLUL 4
bine să muncești și să ai. Dar este mai bine să muncești

și să ai ca să dăruiești. Slava lui Dumnezeu strălucește
mai puternic când El ne împlinește în vremuri de
pierderi decât atunci când El ne acoperă nevoile în vre-
muri bogate. „Evanghelia” sănătății, bogăției și a pros-
perității înghite și ascunde frumusețea lui Hristos în
frumusețea darurilor Sale, transformându-le în idoli.
Lumea nu este impresionată când creștinii se îmbogă-
țesc și Îi mulțumesc lui Dumnezeu. Ea este impresio-
nată când Dumnezeu este atât de împlinitor, încât dă-
ruim din ce avem de dragul lui Hristos, și socotim asta
ca un câștig.
Nimeni n-a spus vreodată că a învățat cele mai pro-

funde lecții de viață sau că a avut cele mai suave părtășii
cu Dumnezeu în zilele însorite. Oamenii se adâncesc în
relația cu Dumnezeu când vine seceta. Așa a lăsat Dum-
nezeu să fie. Hristos vrea să fie proslăvit în viețile noastre
cel mai clar prin felul în care Îl experimentăm în perioa-
dele cu pierderi. Pavel este exemplul nostru: „am fost
apăsați peste măsură de mult, mai pe sus de puterile
noastre, așa că nici nu mai trăgeam nădejde de viață. Ba
încă ne spunea gândul că trebuie să murim; pentru ca să
ne punem încrederea nu în noi înșine, ci în Dumnezeu
care înviază morții” (2 Cor. 1:8-9). Scopul suferințelor
121
lui Pavel a fost să facă radical pentru sufletul lui, și pen-

tru ale noastre, că Dumnezeu și doar Dumnezeu este
singura comoară care durează. Când toate lucrurile din
viață ne sunt luate, cu excepția lui Dumnezeu, și când
avem încredere în El mai mult tocmai din acest motiv,
acesta este un câștig, iar El este proslăvit.
RISIPIREA VIEȚII PRIN A FUGI DE DURERE

Acest plan pentru viața creștină este atât de crucial,
încât ar trebui să ne deschidem ochii ca să vedem cât de
mult vorbește Biblia despre el. Nenumărați pretinși
creștini își risipesc viețile încercând să scape de costul
dragostei. Ei nu înțeleg că el merită întotdeauna să fie
plătit. Vom vedea și vom savura mult mai mult din
slava lui Dumnezeu prin suferință decât prin fuga de ea
care caută să îi slujească eului. Pavel exprimă acest ade-
văr astfel: „chiar dacă omul nostru de afară se trece, to-
tuși omul nostru dinlăuntru se înnoiește din zi în zi.
Căci întristările noastre ușoare de o clipă lucrează pen-
tru noi tot mai mult o greutate veșnică de slavă” (2 Cor.
4:16-17). Expresia „de o clipă” se referă la o viață de om
prin comparație cu eternitatea. Expresia „ușoare” se re-
feră la suferință și moarte, prin comparație cu greutatea
bucuriei veșnice în prezența lui Hristos. Iată ce câști-
găm dacă ne ținem strâns de Hristos. Și asta este ceea ce
122
CAPITOLUL 4
pierdem dacă nu o facem. Dumnezeu a conceput ca ne-

cazurile să intensifice nădejdea noastră după slava lui
Dumnezeu. Pavel spune în Romani 5:2 că, prin cre-
dință, avem acces la har și „ne bucurăm în nădejdea sla-
vei lui Dumnezeu”. Apoi, în următoarele două versete,
el ne spune cum este păstrată și îndulcită acea nădejde:
„Ba mai mult, ne bucurăm chiar și în necazurile noas-
tre; căci știm că necazul aduce răbdare, răbdarea aduce
biruință în încercare, iar biruința aceasta aduce nădej-
dea” (v. 5:3-4). Această nădejde care crește, se adân-
cește și ne împlinește prin suferință este nădejdea din
versetul 2, „nădejdea slavei lui Dumnezeu”. Noi am
fost creați ca să vedem și să savurăm această slavă. Iar
Dumnezeu, în dragostea Lui, va folosi orice încercări
sunt necesare ca să intensifice savurarea slavei Lui de
către noi.
EXISTĂ O DIFERENȚĂ ÎNTRE

JERTFĂ ȘI SINUCIDERE
Nu este greșit să te rogi pentru vindecare, să iei me-
dicamente, să pui încuietoare la ușă sau să te ferești de
revoltele nestăpânite. Biblia nu ne cheamă la sinuci-
dere. Ar fi o aroganță să sari de pe templu în timp ce
citezi făgăduințe din Scriptură că Dumnezeu te va
prinde. În esență, Dumnezeu decide când și dacă calea
123
ascultării va duce la suferință. Satana își are locul lui.

Lui îi place să ne facă mizeri și încearcă să ne distrugă
credința. Dar Dumnezeu este suveran peste Satana, și
toate țelurile Satanei de a-i distruge pe sfinți sunt gân-
dite de Dumnezeu spre binele poporului Lui și spre
slava Numelui Său.
Așa că este bine să fugi, și este bine să stai. Unul

poate scăpa, iar altul să îndure necazuri. Când să fugi și
când să stai este o chestiune agonizantă pentru mulți
misionari, lucrători din mediile urbane și creștini din
locuri de muncă seculare, chestiune care vine cu mari
oportunități și cu mari conflicte. Unul dintre creștinii
care s-au gândit mai mult la asta decât majoritatea din-
tre noi a fost John Bunyan, păstorul care a petrecut 12
ani în închisoare și care a scris Călătoria Creștinului. El
putea fi eliberat din închisoare dacă ar fi fost de acord
să nu mai predice. Soția și copiii lui aveau nevoie de el.
Una dintre fiicele sale era oarbă. Aceasta a fost o decizie
agonizantă. „Despărțirea de soția mea și de bieții mei
copii mi s-a părut deseori în acest loc ca și cum aș fi
smuls carne de pe oasele mele”.5
Iată ce scria el despre libertatea creștină de a sta sau
5
John Bunyan, Grace Abounding to the Chief of Sinners (Hertfordshire:
Evangelical Press, 1978), 123.
124
CAPITOLUL 4
de a fugi de pericol:
Putem încerca să scăpăm? Poți face cum îți
spune inima. Dacă ai în inimă să fugi, fugi; dacă
ai în inimă să stai, stai. Orice, numai nu te le-
păda de adevăr. Cel ce fuge, are un motiv teme-
inic să facă asta; cel ce stă, are un motiv temeinic
să stea. Ba chiar același om poate să și fugă, să și
stea, după cum pot să îi spună chemarea și lu-
crarea lui Dumnezeu. Moise a fugit (Exod 2:15)
și a stat (Evrei 11:27). David a fugit (1 Sam.
19:12) și a stat (1 Sam. 24:8). Ieremia a fugit
(Ier. 37:11-12) și a stat (Ier. 38:17). Hristos S-a
retras (Luca 9:10) și Hristos a stat (Ioan 18:1-8).
Pavel a fugit (2 Cor. 11:33) și a stat (F.A. 20:22-
23)...
În acest caz există puține reguli. Cel implicat
este cel mai în măsură să judece legat de puterea
lui prezentă și ține de ce anume cântărește mai
mult în inima lui dacă să rămână sau să fugă...
Nu fugi dintr-o frică înrobitoare, ci mai de-
grabă pentru că fuga este o poruncă de la Dum-
nezeu, ca deschiderea unei uși prin providența
lui Dumnezeu, iar scăparea este inclusă în Cu-
vântul lui Dumnezeu (Matei 10:23)... De aceea,
dacă ești prins după ce ai fugit, nu te rușina nici
de Dumnezeu și nici de om: nici de Dumnezeu,
pentru că ești robul lui, iar viața ta și tot ce ai
sunt ale Lui; nici de om, căci el nu este decât nu-
iaua lui Dumnezeu, și este rânduit ca, în felul
acesta, să îți facă bine. Ai scăpat? Zâmbește. Ai
125
fost prins? Zâmbește. Adică fii bucuros oricare

ar fi întorsătura lucrurilor, căci balanța este încă
în mâna lui Dumnezeu.6
FĂGĂDUINȚA ȘI PLANUL LUI DUMNEZEU

Dar după toate acestea, făgăduința și planul lui
Dumnezeu pentru cei ce nu își risipesc viețile sunt
clare. „Toți cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos
Isus, vor fi prigoniți” (2 Tim. 3:12). Iar când persecuția
face o pauză, suspinele acestui veac rămân. „Noi, care
avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi și
așteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nos-
tru” (Rom. 8:23). Vom suspina într-un fel sau în altul.
Așa cum spunea Pavel, suntem „întristați, și totdeauna
suntem veseli” (2 Cor. 6:10).
Aceasta este făgăduința. Aici este planul. Isus i-a

spus lui Pavel în durere – și ne spune tuturor celor care
Îl prețuim mai mult decât viața fără dureri – „Harul
Meu îți este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este
făcută desăvârșită” (2 Cor. 12:9). Mulți pretinși creștini
s-ar mânia în fața unui astfel de plan. Ei ar putea chiar să
urle: „Nu mă interesează desăvârșirea puterii Tale! Eu
6
John Bunyan, Seasonable Counsels, or Advice to Sufferers, în The Works of John
Bunyan, ed. George Offor, 3 vol. (orig. 1854; Edinburgh: Banner of Truth, 1991),
2:726.
126
CAPITOLUL 4
sunt în durere! Dacă mă iubești, scoate-mă de aici!”

Dar nu acesta a fost răspunsul lui Pavel. El învățase ce
este dragostea. Dragostea nu înseamnă că Hristos ne
proslăvește pe noi sau că ne face viața ușoară. Dragostea
face ceea ce El trebuie să facă, cu un mare cost pentru
Sine (și deseori pentru noi), ca să ne facă în stare să ne
bucurăm proslăvindu-L pe veci. Așa că Pavel răspunde
astfel față de planul lui Hristos: „Deci mă voi lăuda
mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca pute-
rea lui Hristos să rămână în mine. De aceea simt plăcere
în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în
strâmtorări, pentru Hristos; căci când sunt slab, atunci
sunt tare” (2 Cor. 12:9-10).
TOATĂ BUCURIA DE DURATĂ

SE GĂSEȘTE PE CALEA CALVARULUI
Ce risipă tragică are loc atunci când oamenii se în-
depărtează de calea Calvarului, a dragostei și a suferin-
ței. Toate bogățiile slavei lui Dumnezeu în Hristos se
află pe acea cale. Toată părtășia cea mai suavă cu Isus
este acolo. Toate comorile siguranței. Toate exploziile
de bucurie. Toate priveliștile cele mai clare ale eternită-
ții. Toată camaraderia cea mai nobilă. Toate simțămin-
tele cele mai smerite. Toate acțiunile cele mai delicate
ale blândeții iertătoare. Toate descoperirile cele mai
127
profunde ale Cuvântului lui Dumnezeu. Toate rugă-

ciunile cele mai fierbinți. Ele se găsesc toate pe calea
Calvarului, unde Isus merge alături de poporul Lui. Ia-
ți crucea și urmează-L pe Isus. Pe această cale și doar pe
ea, viața este Hristos și moartea este câștig. Viața pe
orice altă cale este risipită.
128
5
RISCUL ESTE BUN. MAI BINE SĂ-ȚI
PIERZI VIAȚA, DECÂT S-O RISIPEȘTI
Dacă pasiunea ta unică și atotcuprinzătoare este să

Îl proslăvești pe Hristos în viață și în moarte, și dacă vi-
ața care Îl preamărește cel mai mult pe El este viața dra-
gostei costisitoare, atunci viața este un risc, iar riscul
este bun. A fugi de ea înseamnă să îți risipești viața.
CE ESTE RISCUL?
Eu definesc riscul foarte simplu ca o acțiune care
te expune posibilității de a fi rănit sau de a pierde ceva.
Dacă îți asumi un risc, poți pierde bani, îți poți pierde
reputația, îți poți pierde sănătatea sau chiar viața. Și,
mai rău, dacă îți asumi un risc, poți pune în pericol și
alte persoane, nu doar pe tine. Viețile lor pot fi puse în
joc. De aceea, oare o persoană înțeleaptă și iubitoare își
va asuma vreodată un risc? Este înțelept să te expui ris-
cului de a pierde? Este ceva iubitor să îi pui pe alții în
pericol? Este pierderea vieții același lucru cu risipirea
ei?
129
Depinde. Desigur, poți să îți arunci viața la gunoi

într-o mie de feluri păcătoase, și să mori din cauza asta.
În acel caz, a pierde viața și a o risipi ar fi totuna. Dar
pierderea vieții nu este totdeauna același lucru cu a o
risipi. Cum ar fi dacă circumstanțele ar fi de așa natură
încât a nu-ți asuma un risc va conduce la pierdere și
răni? Atunci se poate să nu fie înțelept să joci cartea si-
guranței. Și cum ar fi dacă un risc care te duce la succes
ar aduce și mari beneficii pentru mulți oameni, iar eșe-
cul lui te-ar răni doar pe tine? Poate să nu fie ceva iubi-
tor să alegi confortul sau siguranța, când ceva măreț
poate fi realizat pentru cauza lui Hristos și spre binele
altora.
RISCUL ESTE INSERAT ÎN FIBRA

VIEȚILOR NOASTRE FINITE
De ce există riscul? Pentru că există ignoranța.
Dacă n-ar exista ignoranță, n-ar exista niciun risc. Ris-
cul este posibil pentru că noi nu știm cum se vor derula
lucrurile. Asta înseamnă că Dumnezeu nu Își poate
asuma niciun risc.1 El cunoaște rezultatul tuturor ale-
gerilor Lui dinainte ca ele să se petreacă. Asta înseamnă
1
Această perspectivă este clar și conștient opusă celei denumită teism deschis [eng.
open theism], care crede că Dumnezeu Își asumă riscuri reale în sensul că El nu știe
130
CAPITOLUL 5
să fii Dumnezeu peste toți dumnezeii popoarelor (Isaia

41:23; 42:8-9; 44:6-8; 45:21; 46:8-11; 48:3). Și întrucât El
cunoaște rezultatul tuturor acțiunilor Lui înainte ca ele să
aibă loc, El plănuiește totul în consecință. Atotștiința Lui
elimină însăși posibilitatea de a-Și asuma vreun risc.2
Dar lucrurile nu stau așa și în cazul nostru. Noi nu

suntem Dumnezeu; noi suntem neștiutori. Noi nu
știm ce se va petrece mâine. Dumnezeu nu ne spune în
detaliu ce intenționează El să facă mâine sau în cinci ani
de acum înainte. Desigur, Dumnezeu dorește ca noi să
trăim și să acționăm necunoscând și nefiind siguri de
rezultatul acțiunilor noastre.
În Iacov 4:13-14, El ne spune, de exemplu:

Ascultați, acum, voi care ziceți: „Astăzi sau mâ-
ine ne vom duce în cutare cetate, vom sta acolo
rezultatul multor evenimente pe care le inițiază. Această persepectivă este

reprezentată, de exemplu, de John Sanders, The God Who Risks: A Theology of
Providence (Downers Grove, IL: InterVarsity Press, 1998) și Gregory A. Boyd,
Satan and the Problem of Evil: Constructing a Trinitarian Warfare Theodicy
(Downers Grove, IL: InterVarsity Press, 2001) și criticată eficient, cred eu, de R.
K. McGregor Wright, No Place for Sovereignty: What’s Wrong with Freewill
Theism? (Downers Grove, IL: InterVarsity Press, 1996); Bruce A. Ware, God’s
Lesser Glory: The Diminished God of Open Theism (Wheaton, IL: Crossway,
2000); John M. Frame, No Other God: A Response to Open Theism (Phillipsburg,
NJ: P&R, 2001); și John Piper, Justin Taylor, Paul Kjoss Helseth, eds., Beyond the
Bounds: Open Theism and the Undermining of Biblical Christianity (Wheaton,
IL: Crossway, 2003).
2
Pentru mai multe informații de ce Dumnezeu nu Își poate asuma riscuri, v. John
Piper, The Pleasures of God: Meditations on God’s Delight in Being God, 2nd ed.
(Sisters, OR: Multnomah, 2000), p. 54-62.
131
un an, vom face negustorie, și vom câștiga!” Și

nu știți ce va aduce ziua de mâine! Căci ce este
viața voastră? Nu sunteți decât un abur, care se
arată puțintel, și apoi piere. Voi, dimpotrivă, ar
trebui să ziceți: „Dacă va vrea Domnul, vom trăi
și vom face cutare sau cutare lucru”.
Tu nu știi dacă inima ta se va opri înainte de a în-
cheia de citit această pagină. Nu știi dacă nu cumva
vreun șofer se va abate de pe banda lui și te va lovi în
plin săptămâna viitoare, nici dacă nu cumva mâncarea
de la restaurant nu va avea vreun virus mortal în ea, sau
dacă nu cumva un accident vascular cerebral nu te va
paraliza înainte de încheierea săptămânii, ori dacă
vreun nebun cu o armă în mână te va împușca în cen-
trul comercial. Noi nu suntem Dumnezeu. Noi nu
știm ce se va petrece mâine.
EXPLOZIA MITULUI SIGURANȚEI

De aceea, riscul este parte din firba vieților noastre
limitate. Noi nu putem evita riscul, nici dacă am vrea
asta. Ignoranța și incertitudinea legate de ziua de mâine
sunt aerul nostru nativ. Toate planurile noastre pentru
activitățile de mâine pot fi zguduite de o mie de lucruri
necunoscute, fie că stăm acasă, sub acoperiș, fie că mer-
gem pe autostradă. Unul dintre țelurile mele este să
132
CAPITOLUL 5
arunc în aer mitul siguranței și să te eliberez cumva de

încântarea siguranței. Pentru că ea este un miraj. Nu
există. Oricare ar fi direcția pe care ai lua-o, există necu-
noscute și lucruri pe care nu le poți controla.
Ipocrizia tragică este că vraja siguranței ne lasă să

ne asumăm riscuri în fiecare zi în ceea ce ne privește,
dar ne paralizează astfel încât să nu ne asumăm riscuri
pentru alții pe calea dragostei Calvarului. Noi suntem
amăgiți să credem că asta ne-ar risca siguranța care, în
fapt, nici măcar nu există. Felul în care sper să arunc în
aer mitul siguranței și să te scap de mirajul siguranței
constă pur și simplu din a te duce la Biblie și a-ți arăta
că este bine să riști pentru cauza lui Hristos și că a nu
face asta înseamnă să-ți risipești viața.
„DOMNUL SĂ FACĂ CE VA CREDE”

Hai să analizăm contextul din 2 Samuel 10. Amale-
ciții îi făcuseră de râs pe mesagerii din Israel și deveniseră
odioși înaintea lui David. Ca să se protejeze, ei i-au toc-
mit pe sirieni să lupte cu ei împotriva evreilor. Ioab, co-
mandantul forțelor din Israel, s-a văzut înconjurat de
amaleciți de o parte și de sirieni de cealaltă parte. Așa că
și-a împărțit trupele, l-a pus pe fratele lui, Abișai, la co-
manda unei părți a oștirii, și a condus el cealaltă parte.
133
În versetul 11, ei au jurat să se ajute unul pe altul.

Apoi vine acest cuvânt deosebit în versetul 12: „Fii tare,
și să ne arătăm plini de bărbăție pentru poporul nostru
și pentru cetățile Dumnezeului nostru; și Domnul... să
facă ce va crede!” Ce sens au aceste ultime cuvinte,
„Domnul să facă ce va crede”? Sensul este că Ioab luase
o decizie strategică pentru cetățile lui Dumnezeu, iar el
nu știa cum aveau să evolueze lucrurile. El n-avea nicio
relevație specială de la Dumnezeu în această chestiune.
El a trebuit să ia o decizie pe baza înțelepciunii sfințite.
Trebuia să riște sau să fugă. El nu știa cum aveau să evo-
lueze lucrurile. Așa că a luat această decizie, și a lăsat re-
zultatele pe seama lui Dumnezeu. Iar acest lucru a fost
unul bun.
„DACĂ VA FI SĂ PIER, VOI PIERI”

Regina Estera este un alt exemplu de risc curajos în
slujba dragostei și spre slava lui Dumnezeu. Era un
evreu pe nume Mardoheu, care a trăit în secolul al V-
lea î.d.Hr., în timpul exilului evreilor. El avea o veri-
șoară orfană mai tânără pe nume Estera, pe care o adop-
tase ca fiică. Ea a crescut și, fiind frumoasă, a fost luată
de regele Ahașveroș al Persiei, ca să fie regina lui. Ha-
man, unul dintre principalii prinți ai lui Ahașveroș, îl
ura pe Mardoheu și pe toți refugiații evrei, și l-a convins
134
CAPITOLUL 5
pe rege să dea un decret prin care aceștia să fie extermi-

nați. Regele nu și-a dat seama că propria-i regină era
evreică.
Mardoheu a trimis vorbă la Estera să se ducă înain-

tea regelui și să pledeze în apărarea poporului ei. Dar
Estera știa că exista o lege regală care spunea că nimeni
nu se putea apropia de rege fără să fie chemat, astfel că
risca să fie omorât, dacă regele nu își ridica sceptrul de
aur. Ea mai știa și că viețile celor din poporul ei erau
puse în joc. Iar Estera i-a trimis lui Mardoheu următo-
rul răspuns:
Du-te, strânge-i pe toți Iudeii care se află în
Susa, și postiți pentru mine, fără să mâncați nici
să beți, trei zile, nici noaptea, nici ziua. Și eu voi
posti odată cu slujnicele mele; apoi voi intra la
împărat, în ciuda legii; și, dacă va fi să pier, voi
peri (Est. 4:15-16).
„Dacă va fi să pier, voi pieri”. Ce înseamnă asta? În-
seamnă că Estera nu știa care avea să fie rezultatul acțiu-
nilor ei. Ea nu avea nicio revelație specială de la Dumne-
zeu. Ea și-a luat decizia pe baza înțelepciunii și a dragos-
tei față de poporul ei, și punându-și încrederea în Dum-
nezeu. Trebuia să își asume riscul sau să fugă. Ea nu știa
cum aveau să evolueze lucrurile. Așa că și-a luat decizia
și a lăsat rezultatele pe seama lui Dumnezeu. „Dacă va
135
fi să pier, voi pieri”. Iar aceasta a fost un lucru bun.
„NU VOM SLUJI DUMNEZEILOR TĂI”

Să mai luăm un exemplu din Vechiul Testament.
Contextul este cel din Babilon. Poporul evreu se află în
exil. Regele este Nebucadnețar. El își ridică un chip de
aur, apoi poruncește ca, la sunetul trâmbițelor, toți oa-
menii să se plece înaintea chipului. Dar Șadrac, Meșac
și Abed-Nego nu s-au plecat. Ei s-au închinat singuru-
lui Dumnezeu al Israelului.
Astfel, Nebucadnețar i-a amenințat și a spus că,

dacă nu se vor închina chipului, vor fi aruncați în cup-
torul de foc. Ei au răspuns astfel:
Noi n-avem nevoie să-ți răspundem la cele de
mai sus. Iată, Dumnezeul nostru, căruia Îi slu-
jim, poate să ne scoată din cuptorul aprins, și ne
va scoate din mâna ta, împărate. Și chiar de nu
ne va scoate, să știi, împărate, că nu vom sluji
dumnezeilor tăi, și nici nu ne vom închina chi-
pului de aur, pe care l-ai înălțat! (Dan. 3:16-18).
Ăsta da risc. „Noi credem că Dumnezeul nostru
ne va elibera. Dar chiar dacă El nu ne va elibera, noi
tot nu vom sluji dumnezeilor tăi”. Ei nu știau cum
aveau să evolueze lucrurile. Ei au spus în esență cam
ce a spus Estera: „dacă va fi să pierim, vom pieri”. Și
136
CAPITOLUL 5
au lăsat rezultatul în mâinile lui Dumnezeu, la fel cum

au făcut Ioab și Abișai: „și fie ca Domnul să facă ce va
voi”. Și a fost un lucru bun. Este bine să riști pentru
cauza lui Dumnezeu.
„EU SUNT GATA SĂ MOR PENTRU

NUMELE DOMNULUI ISUS”
Marele personaj din Noul Testament care și-a asu-
mat riscuri a fost apostolul Pavel. Imaginați-vi-l mai în-
tâi pe drumul către Ierusalim după ani de suferință pen-
tru Hristos în aproape orice loc în care a mers. El s-a an-
gajat în Duhul Sfânt (F.A. 19:21) să se ducă la Ierusalim.
Strânsese bani pentru săraci, și avea să se îngrijească să fie
înmânați cu credincioșie. El s-a dus până departe, în Ce-
zareea, iar un profet pe nume Agab, s-a coborât din Iu-
deea, s-a legat simbolic de mâini și de picioare cu brâul
lui Pavel și a spus: „Iată ce zice Duhul Sfânt: ,Așa îl vor
lega Iudeii în Ierusalim pe omul acela al cui este brâul
acesta, și-l vor da în mâinile Neamurilor’” (F.A. 21:11).
Când credincioșii au auzit asta, l-au implorat pe
Pavel să nu se ducă la Ierusalim. El a răspuns:
„Ce faceți de plângeți așa, și-mi rupeți inima?
Eu sunt gata nu numai să fiu legat, dar chiar să
și mor în Ierusalim pentru Numele Domnului
Isus” (F.A. 21:13). Apoi Luca ne spune că prie-
tenii lui au renunțat: „Dacă am văzut că nu-l
137
putem îndupleca, n-am mai stăruit, și am zis:

,Facă-se voia Domnului!’” (F.A. 21:14).
Cu alte cuvinte, Pavel a crezut că această călătorie
la Ierusalim era necesară pentru cauza lui Hristos. El nu
a știut detaliile a ceea ce avea să se petreacă acolo sau
cum aveau să se schimbe lucrurile. Arestul și suferința
erau sigure. Dar dacă era mai mult de atât? Moartea?
Întemnițarea? Exilul? Nimeni nu știa. Așa că ce au zis
ei? Ei au putut să fie de acord asupra unui lucru: „Facă-
se voia Domnului!” Sau, cum a spus Ioab, „Domnul să
facă ce va voi”. Și a fost un lucru bun.
„ÎN FIECARE CETATE... MĂ AȘTEAPTĂ

LANȚURI ȘI NECAZURI”
În fapt, întreaga viață a lui Pavel a fost un șir de
riscuri stresante, unul după altul. El a spus în Faptele
Apostolilor 20:23 că „Duhul Sfânt mă înștiințează din
cetate în cetate că mă așteaptă lanțuri și necazuri”. Dar
el n-a știut niciodată în ce formă aveau să vină, când sau
prin cine aveau să vină. Pavel hotărâse să își riște viața
în Ierusalim, știind bine ce i s-ar fi putut întâmpla.
Ceea ce el îndurase nu l-a lăsat cu îndoieli despre ce s-
ar fi putut petrece în Ierusalim:
De cinci ori am căpătat de la Iudei patruzeci de
138
CAPITOLUL 5
lovituri fără una; de trei ori am fost bătut cu nu-

iele; odată am fost împroșcat cu pietre; de trei
ori s-a sfărâmat corabia cu mine; o noapte și o zi
am fost în adâncul mării. Deseori am fost în că-
lătorii, în primejdii pe râuri, în primejdii din
partea tâlharilor, în primejdii din partea celor
din neamul meu, în primejdii din partea păgâ-
nilor, în primejdii în cetăți, în primejdii în pus-
tie, în primejdii pe mare, în primejdii între frații
mincinoși. În osteneli și necazuri, în priveghiuri
adesea, în foame și sete, în posturi adesea, în frig
și lipsă de îmbrăcăminte! Și, pe lângă lucrurile
de afară, în fiecare zi mă apasă grija pentru toate
Bisericile (2 Cor. 11:24-28).
Ce înseamnă asta? Înseamnă că Pavel n-a știut ni-
ciodată de unde avea să vină următoarea lovitură. El și-
a riscat viața zi de zi pentru cauza lui Dumnezeu. Dru-
murile nu erau sigure. Râurile nu erau sigure. Propriul
popor, evreii, nu era sigur. Neamurile nu erau sigure.
Cetățile nu erau sigure. Sălbăticiile nu erau sigure. Ma-
rea nu era sigură. Chiar și așa-zișii frați creștini nu erau
siguri. Siguranța era un miraj. Ea nu exista pentru apos-
tolul Pavel.
El avea de ales între două lucruri: să își risipească

viața sau să și-o trăiască riscând. Și a răspuns făcând
clară această alegere: „Dar eu nu țin numaidecât la viața
mea, ca și cum mi-ar fi scumpă, ci vreau numai să-mi
139
sfârșesc cu bucurie calea și slujba, pe care am primit-o

de la Domnul Isus, ca să vestesc Evanghelia harului lui
Dumnezeu” (F.A. 20:24). El n-a știut niciodată ce avea
să îi aducă fiecare zi. Dar calea Calvarului l-a dus îna-
inte. Și el și-a riscat viața zi de zi. Și a făcut un lucru bun.
„DACĂ M-AU PRIGONIT PE MINE,

ȘI PE VOI VĂ VOR PRIGONI”
Ca nu cumva să credem că această viață de asumare
a riscurilor i s-a aplicat doar lui Pavel, el le-a spus tine-
rilor creștini că aveau să se confrunte cu necazuri pe
care nu le-a specificat. După înființarea de noi biserici
în prima sa călătorie misionară, el s-a întors după câteva
luni „întărind sufletele ucenicilor. El îi îndemna să stă-
ruie în credință și spunea că în Împărăția lui Dumne-
zeu trebuie să intrăm prin multe necazuri” (F.A.
14:22). Când i-a scris tinerei biserici din Tesalonic, el
și-a exprimat îngrijorarea ca nu cumva ei să fi fost clăti-
nați de suferințele lor și le-a spus: „nimeni din voi să nu
se clatine în aceste necazuri; căci știți singuri că la
aceasta suntem rânduiți” (1 Tes. 3:3). Cu alte cuvinte,
viața creștină este o chemare la risc.
Isus a spus clar acest lucru. El a spus de exemplu

în Luca 21:16: „Veți fi dați în mâinile lor până și de
140
CAPITOLUL 5
părinții, frații, rudele și prietenii voștri; și îi vor omorî

pe mulți dintre voi”. Cuvântul-cheie de aici este
mulți. „Îi vor omorî pe mulți dintre voi”. Acest cu-
vânt a pus viața pământească a ucenicilor într-o mare
situație de incertitudine. Nu toți vor muri pentru ca-
uza lui Hristos, dar nici nu vor trăi toți. Unii vor muri.
Și unii vor trăi. La asta mă refer prin risc. Este voia lui
Dumnezeu să nu știm sigur cum se va derula viața noas-
tră în această lume. De aceea, este voia lui Dumnezeu
să ne asumăm riscuri pentru cauza Lui.
Viața era grea pentru Isus, iar El a spus că ea avea să

fie grea și pentru ucenicii Lui. „Aduceți-vă aminte de
vorba, pe care v-am spus-o: ,Robul nu este mai mare de-
cât stăpânul său’. Dacă M-au prigonit pe Mine, și pe voi
vă vor prigoni” (Ioan 15:20). Tot astfel, Petru a avertizat
bisericile din Asia de faptul că persecuția avea să fie ceva
normal. „Preaiubiților, nu vă mirați de încercarea de foc
din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce,
ca de ceva ciudat, care a dat peste voi: dimpotrivă, bucu-
rați-vă, întrucât aveți parte de patimile lui Hristos, ca să
vă bucurați și să vă veseliți și la arătarea slavei Lui. Dacă
sunteți batjocoriți pentru Numele lui Hristos, ferice de
voi! Fiindcă Duhul slavei, Duhul lui Dumnezeu, Se
odihnește peste voi” (1 Petru 4:12-14).
141
A DEVENI CREȘTIN ÎNSEMNA

SĂ ÎȚI RIȘTI VIAȚA
Primele trei secole ale bisericii creștine au stabilit
modelul de creștere sub amenințare. În cartea sa, inti-
tulată History of Christian Missions [Istoria misiunii
creștine], Stephen Neill scria: „Nu încape îndoială că,
în Imperiul Roman, creștinii nu aveau niciun drept le-
gal la existență și erau expuși celor mai stringente ce-
rințe ale legii... Fiecare creștin știa că, mai devreme sau
mai târziu, putea să fie nevoit să își mărturisească cre-
dința cu prețul vieții”.3 Putea. Iată riscul. Și era mereu
acolo. Poate că vom fi uciși pentru că suntem creștini.
Poate că nu. Este un risc. Și este normal. Iar a deveni
creștin în astfel de circumstanțe era ceva normal.
În fapt, ceea ce creștinii arătau în ciuda riscului era

dragostea înălțătoare de Hristos, iar aceasta a șocat lu-
mea păgână. Împăratul roman Iulian (332-363 d.Hr.)
a vrut să sufle o viață nouă în religia păgână antică, dar
a văzut că tot mai mulți oameni erau atrași de crești-
nism. El scria cu frustrare împotriva acestor „atei” (care
nu credeau în zeii romani, ci în Hristos):
Ateismul [credința creștină] a înaintat în special
3
Stephen Neill, A History of Christian Missions (Middlesex: Penguin, 1964), p.
42-43.
142
CAPITOLUL 5
prin slujirea iubitoare acordată străinilor și prin

grija lor la înmormântarea morților. Este ceva
scandalos că nu există un singur evreu care să fie
cerșetor și că galileenilor lipsiți de dumnezeu nu le
pasă doar de săracii lor, ci și de ai noștri; în tot acest
timp, aceia care sunt ai noștri se uită în zadar după
ajutorul pe care noi ar trebui să li-l dăm.4
Este costisitor să Îl urmezi pe Hristos. Există ris-
curi pretutindeni. Dar, așa cum am văzut în capitolul
3, tocmai acest risc este mijlocul prin care valoarea lui
Hristos strălucește mai puternic.
CUM SĂ RISIPEȘTI 40 DE ANI

SAU MII DE VIEȚI
Dar ce se petrece când poporul lui Dumnezeu nu
scapă de vraja amăgitoare a siguranței? Ce are loc dacă
ei încearcă să își trăiască viețile în mirajul siguranței?
Răspunsul este că își risipesc viețile. Îți aduci aminte
când s-a petrecut asta?
Trecuseră mai puțin de trei ani de când poporul Is-

rael ieșise din Egipt prin puterea lui Dumnezeu. Acum,
ei erau la granița Țării Făgăduite. Domnul i-a spus lui
Moise: „Trimite niște oameni să iscodească țara Canaa-
nului, pe care le-o dau copiilor lui Israel” (Num. 13:2).
4
Neill, A History of Christian Missions, p. 42.
143
Așa că Moise i-a trimis pe Caleb, Iosua și zece alți băr-

bați. După 40 de zile, ei s-au întors cu un uriaș ciorchine
de struguri ținut pe o bârnă de lemn între doi bărbați.
Caleb a lansat chemarea plină de nădejde față de popo-
rul lui: „Haidem să ne suim, și să punem mâna pe țară,
căci vom fi biruitori!” (Num. 13:30). Dar ceilalți au
spus: „Nu putem să ne suim împotriva poporului aces-
tuia, căci este mai tare decât noi” (v. 31).
Caleb a fost incapabil să arunce în aer mitul sigu-

ranței. Poporul fusese prins în vraja amăgitoare a sigu-
ranței – ideea că trebuie să existe o cale ocrotită a vieții,
diferită de calea ascultării spre proslăvirea lui Dumne-
zeu. Ei au cârtit împotriva lui Moise și Aaron, și s-au ho-
tărât să se întoarcă în Egipt – marele miraj al siguranței.
Iosua a încercat să îi elibereze din amorțeală:

Țara pe care am străbătut-o noi ca s-o iscodim,
este o țară foarte bună, minunată. Dacă Dom-
nul va fi binevoitor cu noi, ne va duce în țara
aceasta, și ne-o va da: este o țară în care curge
lapte și miere. Numai, nu vă răzvrătiți împo-
triva Domnului, și nu vă temeți de oamenii din
țara aceea, căci îi vom mânca. Ei nu mai au ni-
ciun sprijin: Domnul este cu noi, nu vă temeți
de ei! (Num.14:7-9).
Dar nici măcar Iosua nu a putut să arunce în aer
144
CAPITOLUL 5
mitul siguranței. Oamenii erau îmbătați într-o lume de

vis a siguranței. Și au încercat să îi omoare cu pietre pe
Caleb și Iosua. Rezultatul a fost mii de vieți risipite și
ani pierduți. În mod cert a fost un lucru greșit ca ei să
nu își asume riscul luptei cu uriașii din țara Canaan. O,
cât de mult risipim când nu riscăm pentru cauza lui
Dumnezeu!
CARE ESTE SITUAȚIA TA?

Riscul este bun. Iar motivul nu ține de faptul că
Dumnezeu promite succesul pentru toate acțiunile
noastre în cauza Lui. Nu există nicio promisiune că fie-
care efort pentru cauza lui Dumnezeu va avea succes, cel
puțin nu pe termen scurt. Ioan Botezătorul a riscat când
i-a spus regelui Irod că era un curvar pentru că divorțase
de soția lui ca să se căsătorească cu nevasta fratelui lui.
Din acest motiv, lui Ioan i-a fost tăiat capul. Iar el a pro-
cedat corect când și-a riscat viața pentru cauza lui
Dumnezeu și a adevărului. Isus nu a avut nimic de cri-
ticat la Ioan, ci cele mai mari laude (Matei 11:11).
Pavel a riscat când s-a dus la Ierusalim ca să își încheie

lucrarea pentru săraci. El a fost bătut și aruncat în închi-
soare pentru doi ani, apoi trimis pe mare la Roma și exe-
cutat acolo doi ani mai târziu. Iar el a procedat corect
145
să își riște viața pentru cauza lui Hristos. Și cât de multe

morminte sunt în Africa și Asia pentru că mii de tineri
misionari au fost eliberați prin puterea Duhului Sfânt
de vraja siguranței și și-au riscat apoi viețile ca să Îl pros-
lăvească pe Hristos printre popoarele neevanghelizate
din lume!
Care este situația ta? Ești prins în vraja siguranței,

paralizat ca să nu îți poți asuma niciun risc pentru cauza
lui Dumnezeu? Sau ai fost eliberat prin puterea Duhu-
lui Sfânt de mirajul egiptean al siguranței și al confortu-
lui? Voi, bărbații, spuneți oare ca și Ioab, „de dragul Nu-
melui, voi încerca! Și fie ca Domnul să facă ce va voi”?
Voi, femeile, spuneți vreodată ca și Estera, „de dragul lui
Hristos, voi încerca! Și dacă va fi să pier, voi pieri”?
RISCÂND DIN MOTIVE GREȘITE

Există mai multe pericole atunci când îi chem pe
creștini să își asume riscuri. Am menționat unul dintre
ele în capitolul 4, anume că am putea deveni atât de fi-
xați pe lepădarea de sine, încât să fim incapabili să ne
bucurăm de plăcerile adecvate ale acestei vieți, pe care
Dumnezeu ni le-a dat spre binele nostru. Un alt peri-
col, mai rău, este să fim atrași într-o viață riscantă din
motive care țin de înălțarea eului. Am putea simți cum
146
CAPITOLUL 5
ni se urcă adrenalina eroismului. Am putea simți bat-

jocura celor leneși și lași, și să ne credem superiori. Am
putea să credem că riscul este un fel de neprihănire care
ne face acceptabili înaintea lui Dumnezeu. Ceea ce ar
lipsi din toate aceste greșeli este credința ca de copil în
domnia suverană a lui Dumnezeu în lume și în dragos-
tea Lui triumfătoare.
Am presupus că puterea și motivația care stau în

spatele asumării riscurilor pentru cauza lui Dumnezeu
nu este eroismul, nici tentația aventurii, nici curajul bi-
zuirii pe sine, nici nevoia de a câștiga voia cea bună a lui
Dumnezeu, ci mai degrabă credința în Isus Hristos,
Fiul lui Dumnezeu care acoperă orice nevoie, care stă-
pânește peste tot și care împlinește totul. Puterea de a
risca să ne pierdem reputația de dragul lui Hristos stă
în credința că dragostea lui Dumnezeu ne va ridica în
final și ne va răzbuna cauza. Puterea de a risca să îți
pierzi banii pentru cauza Evangheliei stă în credința că
ai o comoară în Cer care nu poate fi pierdută. Puterea
de a risca să îți pierzi viața în această lume ține de cre-
dința în făgăduința că acela care își pierde viața în
această lume și-o salvează pentru veacurile viitoare.
Acest lucru este foarte diferit de eroism și de bizu-

irea pe sine. Când riscăm să ne pierdem numele, banii
147
sau viața pentru că credem că Dumnezeu ne va ajuta

întotdeauna și că El va folosi pierderea noastră pentru
a ne face în final mai bucuroși în slava Sa, atunci nu noi
primim lauda datorită curajului nostru, ci Dumnezeu
primește lauda datorită grijii Sale. În felul acesta, riscul
reflectă valoarea lui Dumnezeu, nu a noastră.
Această temelie a neînfricării nu trebuie asumată.

Noi suntem tentați să riscăm din motive greșite. Fără
Hristos, noi suntem toți fie legaliști, fie desfrânați în
inimă – dorind să facem ce vrem noi sau să facem ce vrea
Dumnezeu dar în felul nostru, ca să ne dovedim abilită-
țile. Întrucât ne naștem în felul acesta, avem nevoie de
ocrotire. Dumnezeu ne-a dat un alt fel de a căuta riscul.
Să facem asta „după puterea, pe care ne-o dă Dumnezeu:
pentru ca în toate lucrurile să fie slăvit Dumnezeu prin
Isus Hristos” (1 Petru 4:11). Iar felul în care Dumnezeu
ne dă puterea Lui este prin credința în făgăduințele Sale.
Fiecare pierdere pe care o riscăm ca să Îl proslăvim pe
Hristos, Dumnezeu făgăduiește să o restaureze de o mie
de ori prin părtășia Lui atotîmplinitoare.
PUTEREA DE A RISCA SE GĂSEȘTE

ÎN FĂGĂDUINȚA LUI DUMNEZEU
Mai devreme în acest capitol, am menționat textul
148
CAPITOLUL 5
din Luca 21:16, unde Isus le spune ucenicilor Lui: „îi

vor omorî pe mulți dintre voi”. Dar nu am menționat
făgăduința care vine ulterior: „Veți fi urâți de toți din
pricina Numelui Meu. Dar niciun păr din cap nu vi se
va pierde” (v. 17-18). Acesta este unul dintre cele mai
dureroase paradoxuri din Biblie: „Îi vor omorî pe mulți
dintre voi... Dar niciun păr din cap nu vi se va pierde”!
Ce înseamnă asta? Ce încearcă Isus să ne spună când
afirmă: „Duceți-vă și riscați fiind ascultători; pe mulți
dintre voi, vă vor da la moarte; dar niciun fir de păr de
pe cap nu va pieri”?
Eu cred că cel mai bun comentariu legat de aceste

versete este textul din Romani 8:35-39.
Cine ne va despărți pe noi de dragostea lui Hris-
tos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea,
sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau pri-
mejdia sau sabia? După cum este scris: „Din pri-
cina Ta suntem dați morții toată ziua; suntem
socotiți ca niște oi de tăiat”. Totuși, în toate
aceste lucruri, noi suntem mai mult decât biru-
itori, prin Acela care ne-a iubit. Căci sunt bine
încredințat că nici moartea, nici viața, nici înge-
rii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile
de acum, nici cele viitoare, nici înălțimea, nici
adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare
să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care
este în Isus Hristos, Domnul nostru.
149
Compară aceste cuvinte înfricoșătoare și minu-

nate cu ceea ce Isus a spus: „Îi vor omorî pe mulți din-
tre voi... Dar niciun păr din cap nu vi se va pierde”.
Asemenea lui Isus, Pavel spune că dragostea lui

Hristos față de noi nu elimină suferința noastră. Dim-
potrivă, chiar atașamentul nostru de Hristos va aduce
suferința. Care este răspunsul lui Pavel la propria între-
bare din versetul 35: „Cine ne va despărți pe noi de dra-
gostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau pri-
gonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau
primejdia sau sabia?”
Răspunsul lui din versetul 37 este un răsunător

NU! Dar nu rata implicația întrebării: motivul pentru
care aceste lucruri nu ne vor despărți de dragostea lui
Hristos nu este că ele nu li se întâmplă celor pe care
Hristos îi iubește. Ba da. Citatul lui Pavel din Psalmul
44:22 arată că aceste lucruri se petrec în fapt în viețile
celor ai lui Hristos. „Dar din pricina Ta suntem junghi-
ați în toate zilele, suntem priviți ca niște oi sortite pen-
tru măcelărie”.
Cu alte cuvinte, dragostea lui Hristos pentru noi

nu ne scutește de aceste suferințe. Riscul este real. Viața
creștină este o viață dureroasă. Nu lipsită de bucurie.
Dar nici de durere.
150
CAPITOLUL 5
NE ÎMPLINEȘTE DUMNEZEU
CU ADEVĂRAT TOATE NEVOILE?
Acesta este sensul cuvântului „în” care se găsește în
versetul 37: „în toate aceste lucruri noi suntem mai
mult decât biruitori...” Noi suntem mai mult decât bi-
ruitori în suferințele noastre, nu evitându-le. Astfel,
Pavel este în acord cu Isus: „Îi vor omorî pe mulți din-
tre voi”. Ascultarea înseamnă risc. Și este bine să riscăm
pentru cauza lui Dumnezeu. Unele dintre riscuri sunt
menționate în versetul 35:
• „necazul” – necazul și asuprirea de multe feluri

despre care Pavel spune că trebuie să trecem
prin ele pe calea noastră către Cer (F.A. 14:22).
• „strâmtorarea” – nenorocirile care aduc stres și
care amenință să ne zdrobească (2 Cor. 6:4;
12:10).
• „prigonirea” – opoziția activă din partea duș-

manilor Evangheliei (Matei 5:11-12).
• „primejdia” – orice fel de amenințare sau atac la

adresa trupului, sufletului și familiei (2 Cor.
11:26).
• „sabia” – arma care l-a ucis pe Iacov (F.A. 12:2).
• „foametea și lipsa de îmbrăcăminte” – lipsa de

151
hrană și haine.
Am pus la sfârșit „foametea și lipsa de îmbrăcă-

minte” pentru că ele ridică cea mai mare problemă. Nu
a spus Isus:
Nu vă îngrijorați de viața voastră, gândindu-vă
ce veți mânca, sau ce veți bea; nici de trupul vos-
tru, gândindu-vă cu ce vă veți îmbrăca. Oare nu
este viața mai mult decât hrana, și trupul mai
mult decât îmbrăcămintea?... Nu vă îngrijorați
dar, zicând: „Ce vom mânca?” Sau: „Ce vom
bea?” Sau: „Cu ce ne vom îmbrăca?” Fiindcă
toate aceste lucruri Neamurile le caută. Tatăl
vostru cel ceresc știe că aveți trebuință de ele.
Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și
neprihănirea Lui, și toate aceste lucruri vi se vor
da pe deasupra (Matei 6:25, 31-33)?
„Ei bine, aici cum stau lucrurile?”, am putea să ne
întrebăm. Sunt creștinii expuși la „foamete și îmbrăcă-
minte” (Rom. 8:35) sau le va da Dumnezeu „toate
aceste lucruri” (Matei 6:33) când au nevoie de ele? Nu
vor suferi creștinii niciodată de foame și nu vor fi nicio-
dată îmbrăcați sărăcăcios? Oare n-au fost unii dintre cei
mai mari sfinți din lume dezbrăcați și înfometați? Cum
rămâne cu ce ni se spune în Evrei 11:37-38? „Au fost
uciși cu pietre, tăiați în două cu fierăstrăul, chinuiți; au
murit uciși de sabie, au pribegit îmbrăcați cu cojoace și
152
CAPITOLUL 5
în piei de capre, lipsiți de toate, prigoniți, munciți, ei,

de care lumea nu era vrednică, au rătăcit prin pustiuri,
prin munți, prin peșteri și prin crăpăturile pământu-
lui”. Pierderile și sărăcia acestor credincioși nu s-au da-
torat necredinței lor. Ei au fost credincioși, chiar oa-
meni „de care lumea nu era vrednică”.
TOT CE ÎȚI TREBUIE CA SĂ FACI

VOIA LUI ȘI SĂ FII FERICIT PE VECI
Dar atunci ce vrea Isus să spună prin expresia, „toate
aceste lucruri – toată hrana și îmbrăcămintea – vi se vor
da pe deasupra când voi veți căuta mai întâi Împărăția lui
Dumnezeu”? El vrea să spună același lucru ca atunci când
a afirmat că „îi vor omorî pe mulți dintre voi... Dar niciun
păr din cap nu vi se va pierde” (Luca 21:16-18). El voia să
spună că vei avea tot ce ai nevoie ca să împlinești voia Lui
și să fii fericit suprem și pe veci în El.
Câtă hrană și câte haine sunt necesare? Necesare

pentru ce?, trebuie să ne întrebăm. Necesare ca să ne
simțim confortabil? Nu, pentru că Isus n-a făgăduit
confortul. Necesare pentru a evita ocara? Nu, Isus ne-
a chemat să purtăm ocara pentru Numele Lui cu bu-
curie. Necesare ca să rămânem în viață? Nu, El nu a fă-
găduit că ne va scuti de moarte – de orice fel de moarte.
153
Persecuția și molimele îi ucid pe sfinți. Creștinii mor

căzând de pe scări și mor de boli. Iată de ce Pavel a scris:
„noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspi-
năm în noi, și așteptăm înfierea, adică răscumpărarea
trupului nostru” (Rom. 8:23).
Ceea ce Isus a vrut să spună era că Tatăl nostru din

Cer nu va permite niciodată să fim ispitiți dincolo de
ceea ce putem duce (1 Cor. 10:13). Dacă există o sin-
gură bucată de pâine de care ai nevoie, ca un copil de
Dumnezeu, ca să îți păstrezi credința în temnița înfo-
metării, o vei avea. Dumnezeu nu ne făgăduiește sufi-
cientă hrană pentru a avea confort sau a ne păstra vie-
țile – El făgăduiește suficient ca să putem avea încre-
dere în El și să facem voia Lui.5
POT TOTUL PRIN HRISTOS,

CHIAR ȘI SĂ SUFĂR DE FOAME
Când Pavel a promis spunând, „Dumnezeul meu
5
Acesta este felul în care eu aș înțelege multele făgăduințe generale din Vechiul
Testament, în sensul că nevoile celor neprihăniți vor fi împlinite întotdeauna. De
exemplu, Proverbe 10:3 spune că „Domnul nu-l lasă pe cel neprihănit să sufere de
foame, dar îndepărtează pofta celor răi”. Eu cred că acest lucru este (1) în general
adevărat în felul în care Dumnezeu conduce lumea – oamenii sfinți și muncitori
prosperă și au îndeajuns; și (2) întotdeauna și absolut adevărat în sensul că cel
neprihănit nu va suferi de foame niciodată dincolo de ceea ce poate îndura de
dragul lui Hristos; v. și John Piper, “‘No Evil Will Befall You.’ Really?” în Taste
and See (Sisters, OR: Multnomah, 2005), p. 46-48.
154
CAPITOLUL 5
să îngrijească de toate trebuințele voastre, după bogăția

Sa, în slavă, în Isus Hristos”, el tocmai zisese, „Știu să
trăiesc smerit, și știu să trăiesc în belșug. În totul și pre-
tutindeni m-am deprins să fiu sătul și flămând, să fiu
în belșug și să fiu în lipsă. Pot totul în Hristos, care mă
întărește” (Fil. 4:12-13, 19).
„Totul” are sensul de „pot să sufăr foame prin

Acela care mă întărește. Pot fi lipsit de hrană și haine
prin Acela care mă întărește”. Asta este ceea ce Isus fă-
găduiește. El nu ne va lăsa și nu ne va părăsi niciodată
(Evrei 13:5). Dacă vom suferi de foame, El va fi pâinea
noastră veșnică, dătătoare de viață. Dacă vom fi ocărâți
prin a fi lipsiți de haine, El va fi haina noastră perfectă
și cu totul neprihănită. Dacă suntem torturați și făcuți
să urlăm de durerea care ne omoară, El ne va păzi să nu
blestemăm Numele Lui și va restaura trupurile noastre
bătute la frumusețea veșnică.
PARTEA DE DEPARTE A FIECĂRUI RISC,

DRAGOSTEA TRIUMFĂTOARE
Esența confortului și a siguranței în toată asuma-
rea de către noi a riscului pentru Hristos este că nimic
nu ne va despărți vreodată de dragostea lui Hristos. Pa-
vel se întreabă: „Cine ne va despărți pe noi de dragostea
155
lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea,

sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia
sau sabia?” (Rom. 8:35). Răspunsul lui este NU! Altfel
spus, nicio sărăcie de care un creștin adevărat ar putea
avea parte nu este dovada că el a fost despărțit de dra-
gostea lui Hristos. Dragostea lui Hristos triumfă peste
toată sărăcia. Romani 8:38-39 arată foarte clar acest lu-
cru: „Căci sunt bine încredințat că nici moartea, nici
viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lu-
crurile de acum, nici cele viitoare, nici înălțimea, nici
adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne
despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus
Hristos, Domnul nostru”.
Partea îndepărtată a fiecărui risc – chiar dacă duce

la moarte – este că dragostea lui Dumnezeu triumfă.
Aceasta este credința care ne eliberează ca să riscăm
pentru cauza lui Dumnezeu. Ea nu este eroism, nici
sete de aventură, nici bizuire curajoasă pe sine sau efort
de a câștiga favoarea lui Dumnezeu. Este credința ca de
copil în triumful dragostei lui Dumnezeu – credința că
de cealaltă parte a tuturor riscurilor pe care ni le asu-
măm, de dragul neprihănirii, Dumnezeu încă ne va sus-
ține. Vom fi pe veci împliniți în El. Nimic nu va fi fost
risipit.
156
CAPITOLUL 5
CUM POȚI FI MAI MULT DECÂT BIRUITOR

Dar în făgăduința care ne susține în vremurile de
risc pentru Hristos este mai mult de atât. Pavel se în-
treabă: „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi îm-
potriva noastră?” (Rom. 8:31). Răspunsul pe care el
dorește să îl dea este nimeni. Este același lucru cu a
spune: „Dacă Dumnezeu este pentru noi, nimeni nu
poate fi împotriva noastră”. Acest lucru pare naiv. Este
ca și cum ai spune, când capul îți este tăiat, că
„niciun fir de păr de pe capul meu nu se va pierde”.
Aceste afirmații excesive, așa cum par, sunt menite să
spună mai mult decât am spus până aici. Ele vor să ne
spună ceva mai mult decât că sfinții care mor nu vor fi
despărțiți de Hristos.
Acest „ceva mai mult” provine din cuvintele „mai
mult decât biruitori”. „Totuși, în toate aceste lucruri,
noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care
ne-a iubit” (Rom. 8:37). Ce înseamnă „mai mult decât
biruitori”? Cum poți fi mai mult decât biruitor când
riști pentru cauza lui Dumnezeu și te alegi cu răni?
Dacă îndrăznești într-un anume act de ascultare

care preamărește valoarea supremă a lui Isus Hristos și
ești atacat de unul dintre vrăjmașii menționați în verse-
157
tul 35, să zicem foametea sau sabia, ce trebuie să se pe-

treacă cu tine ca să poți spune simplu că ești „un birui-
tor”? Răspunsul este că trebuie să nu fii despărțit de
dragostea lui Isus Hristos. Țelul atacatorului este să te
distrugă și să te despartă de Hristos, aducându-ți
pierzarea finală fără Dumnezeu. Tu ești un biruitor
dacă învingi acest țel și rămâi în dragostea lui Hristos.
Iar Dumnezeu a făgăduit că așa va fi. Și noi riscăm,
având încredere în aceasta.
Dar ce trebuie să aibă loc în acest conflict cu foa-

metea și sabia dacă este să fii chemat mai mult decât bi-
ruitor? Un răspuns biblic este că un biruitor își învinge
dușmanul, dar unul care este mai mult decât biruitor,
îl și subjugă. Un biruitor anulează planurile dușmanu-
lui lui; unul care este mai mult decât biruitor îl face pe
dușman să slujească scopurilor lui, ca biruitor. Un bi-
ruitor își pune dușmanul la pământ, iar cel ce este mai
mult decât biruitor face din dușmanul lui sclavul său.
Ce înseamnă asta din punct de vedere practic? Să

folosim cuvintele lui Pavel din 2 Corinteni 4:17: „întris-
tările noastre ușoare de o clipă lucrează [produc] pentru
noi tot mai mult o greutate veșnică de slavă”. Aici am
putea spune că „întristările” sunt unul dintre dușmanii
atacatori. Ce s-a petrecut în conflictul lui Pavel cu ele?
158
CAPITOLUL 5
Cu siguranță că ele nu l-au despărțit de dragostea lui

Hristos. Ba mai mult, au fost luate captive, ca să zic așa.
El le-a înrobit și le-a făcut să slujească spre bucuria veș-
nică a lui Pavel. „Întristările”, fostul dușman, lucrează
acum pentru Pavel. Ele pregătesc pentru Pavel „o gre-
utate veșnică de slavă”. Dușmanul lui este acum robul
lui. El nu doar că și-a cucerit vrăjmașul, ci a făcut mai
mult decât să-l cucerească.
Suferința și-a ridicat sabia ca să îi taie capul credin-

ței lui Pavel. Dar, în schimb, mâna credinței a smuls
brațul suferinței și a forțat-o să taie parte din lumescul
lui Pavel. Suferința este făcută slujitoarea evlaviei, sme-
reniei și dragostei. Satana a vrut să o folosească spre rău,
dar Dumnezeu a menit-o să slujească spre bine. Duș-
manul a devenit robul lui Pavel și a lucrat pentru el o
greutate chiar mai mare de slavă decât ar fi avut el în
lipsa luptei. În felul acesta, Pavel – și orice ucenic al lui
Hristos – este mai mult decât un biruitor.
SINGURA CALE CĂTRE

BUCURIA DE DURATĂ
Aceasta este făgăduința care ne dă putere să ne asu-
măm riscuri de dragul lui Hristos. Ea nu este impulsul
eroismului, nici setea după aventură, nici curajul bizuirii
159
pe sine și nici nevoia de a câștiga favoarea lui Dumnezeu.

Ea este simpla încredere în Hristos – că în El, Dumnezeu
va face tot ce este necesar ca să ne bucurăm în proslăvi-
rea Lui veșnică. Fiecare bine care ne este dat spre bine-
cuvântarea noastră și fiecare rău care vine asupra noas-
tră, vor ajunge în final să ne ajute să ne lăudăm doar cu
Crucea, să Îl preamărim pe Hristos și să Îl proslăvim pe
Creatorul nostru. Credința în aceste făgăduințe ne eli-
berează ca să riscăm și să descoperim în propria experi-
ență că este mai bine să ne pierdem viața decât să o risi-
pim.
De aceea, este bine să riscăm pentru cauza lui Hris-

tos. Este bine să ne implicăm în lupta cu vrăjmașul și să
spunem: „Domnul să facă ce voiește”. Este bine să îi
slujim poporului lui Dumnezeu și să spunem: „Dacă
va fi să pier, voi pieri!” Este bine să stăm în fața cupto-
rului încins al suferinței și să refuzăm să ne plecăm îna-
intea zeilor acestei lumi. Aceasta este calea care duce la
plinătatea bucuriei și a plăcerilor veșnice. La capătul
oricărei alte căi – sigură și fără riscuri – ne vom acoperi
fețele cu mâinile și vom spune: „Mi-am risipit viața!”
160
6
ȚELUL VIEȚII – SĂ-I FAC CU BUCURIE
PE ALȚII SĂ FIE BUCUROȘI
ÎN DUMNEZEU
Este imposibil să îți riști viața ca să îi faci pe alții

bucuroși în Dumnezeu dacă ești o persoană neiertă-
toare. Dacă ești înclinat să vezi greșelile, eșecurile și
ofensele altora și să le tratezi cu asprime, nu îți vei
asuma riscuri spre bucuria lor. Această înclinație – și ea
este universală, în toate ființele omenești – trebuie de-
montată. Nu vom risca bucuroși ca să îi facem pe oa-
meni să fie bucuroși în Dumnezeu dacă noi îi urâm, ți-
nem râcă pe ei sau suntem îndepărtați de greșelile și eșe-
curile lor. Trebuie să devenim oameni iertători.
Nu începe să ridici obiecții despre situațiile grele.

Aici vorbesc despre o atitudine, nu despre o listă de cri-
terii despre când să facem una sau alta. Nici nu vorbesc
despre un har laș, care nu poate mustra, disciplina sau
lupta. Întrebarea este: Suntem înclinați către îndurare?
Apelăm prin definiție la har? Avem un duh iertător?
161
Fără el, ne vom îndepărta de nevoie și ne vom risipi vi-

ețile.
IERTAREA ESTE BUNĂ PENTRU CĂ

NI-L DĂ PE DUMNEZEU
Motivația biblică pentru a fi o persoană iertătoare
poate fi mai profundă decât a fi iertați. Este corect să
spunem că motivația pentru a fi o persoană iertătoare
este că am fost iertați de Dumnezeu pe când nu meri-
tam asta. „Fiți buni unii cu alții, miloși, și iertați-vă
unul pe altul, cum v-a iertat și Dumnezeu pe voi în
Hristos” (Efes. 4:32). Dar la baza acestei motivații nu
este iertarea dată de Dumnezeu, ci ceea ce ne dă iertarea
lui Dumnezeu, pentru că ea ni-L dă pe Dumnezeu.
De ce iubim să fim iertați de Dumnezeu? Există

răspunsuri la această întrebare care L-ar dezonora, pen-
tru că există beneficii de pe urma iertării pe care un om
le poate iubi, fără să-L iubească pe Dumnezeu. Am pu-
tea spune, „iubesc să fiu iertat de Dumnezeu pentru că
urăsc ticăloșia unei conștiințe vinovate”. Sau „... pen-
tru că urăsc gândul despre durerea din Iad”. Sau „...
pentru că vreau să merg în Rai ca să îi văd pe cei pe care
îi iubesc și să am un trup nou, lipsit de boli”. Unde este
Dumnezeu în aceste motive pentru iubirea iertării? În
162
CAPITOLUL 6
cel mai fericit caz, El este acolo în toate aceste motivații

ca adevărata comoară a vieții.
Dacă așa stau lucrurile, atunci aceste desfătări sunt

în realitate modalități de a-L iubi pe Dumnezeu însuși.
O conștiință liberă și curată ne face în stare să vedem
mai mult din Dumnezeu și ne eliberează ca să ne bucu-
răm de El. Scăparea de Iad cu prețul sângelui lui Hris-
tos ne arată mai mult din dedicarea lui Dumnezeu de
a-Și manifesta sfințenia îndurătoare și dorința Lui ca
noi să fim fericiți. Darul de a-i vedea pe cei iubiți subli-
niază minunăția lui Dumnezeu manifestată în a crea re-
lații de dragoste. Primirea unui trup nou adâncește
identificarea noastră cu Hristosul glorificat. Dar dacă
Dumnezeu însuși nu este în aceste daruri – și mă tem
că El nu este în cazul multor pretinși creștini – atunci
nu știm care este rostul iertării.
În esență, iertarea este felul lui Dumnezeu de a în-

depărta marele obstacol care stă în calea părtășiei noastre
cu El. Prin anularea păcatului nostru și prin plata pe care
El a făcut-o prin moartea propriului Său Fiu, Dumne-
zeu deschide pentru noi calea ca să Îl vedem, să Îl cu-
noaștem și să ne bucurăm de El pe vecie. A-L vedea și
savura pe El este țelul iertării. Părtășia cu Tatăl nostru
care ne împlinește sufletele este țelul Crucii. Dacă iubim
163
să fim iertați doar din alte motive, nu suntem iertați și ne

vom risipi viețile.
Care este, atunci, motivația de bază pentru a fi o

persoană iertătoare? „Iertați-vă unul pe altul, cum v-a
iertat și Dumnezeu pe voi în Hristos”. Noi suntem che-
mați să iertăm „așa cum și Dumnezeu ne-a iertat” pe
noi. Dumnezeu ne-a iertat în așa fel încât bucuria infi-
nită în părtășia Lui devine a noastră. Dumnezeu este
țelul iertării. El este și temeiul și mijlocul iertării. Ea
vine de la El, a fost realizată prin Fiul Său, și îi conduce
pe oameni înapoi la El, păcatele lor fiind aruncate în
cea mai adâncă mare. De aceea, motivația pentru a fi
iertători este bucuria de a avea părtășie liberă și bucu-
roasă cu Dumnezeu. Dumnezeu ne-a dat ceea ce aveam
nevoie mai presus de toate lucrurile, și a făcut asta cu
un mare preț pentru Sine: El ni S-a dat pe Sine spre bu-
curia noastră veșnică. Iertarea dată de Dumnezeu este
importantă din acest motiv: ea ni-L dă pe Dumnezeu!1
CE DORESC SĂ DEA CEI IERTĂTORI

Impulsul nostru de a fi iertători este bucuria pe
care o avem într-un Dumnezeu iertător. Nu doar în a
1
Pentru mai multe informații pe această temă, v. John Piper, God Is the Gospel:
Meditations on God’s Love as the Gift of Himself (Wheaton, IL: Crossway, 2005).
164
CAPITOLUL 6
fi iertați, ci și în a ni se da bucuria în Dumnezeu prin a

fi iertați. Dacă nu înțelegem și nu experimentăm asta,
probabil că vom transforma motivațiile centrate pe
Dumnezeu într-un soi de benevolență care încearcă să
îi facă bine omului fără să știe care este cu adevărat cel
mai mare bine – anume plăcerea atotîmplinitoare în
Dumnezeu. Dar dacă experimentăm iertarea ca darul
liber și nemeritat al bucuriei în Dumnezeu, vom fi pur-
tați de această bucurie, cu dragoste, într-o lume de pă-
cat și suferință. Țelul nostru de acolo va fi ca și alții să
găsească prin Isus Hristos iertarea și bucuria veșnică în
Dumnezeu.
Bucuria în Dumnezeu se revarsă în îndurarea unei

inimi bucuroase către oameni, pentru că bucuria într-
un Dumnezeu îndurător nu poate trata cu dispreț ma-
nifestarea îndurării. Nu poți să disprețuiești să devii
ceea ce te bucuri în relație cu Dumnezeu. Bucuria în
Dumnezeul care nu L-a cruțat nici chiar pe Fiul Său, ci
L-a dat pentru păcătoși lipsiți de merite nu poate în-
toarce rău pentru rău. Acea bucurie va iubi să fie îndu-
rătoare (Mica 6:8). Bucuria în Dumnezeul care este în-
cet la mânie nu poate coexista cu propria nerăbdare. Ea
va lupta pentru triumful a ceea ce admiră în Dumne-
zeu. Bucuria în Dumnezeul care cheltuie eternitatea ca
165
să manifeste „nemărginita bogăție a harului Său, în bu-

nătatea Lui față de noi în Hristos Isus” (Efes. 2:7) își gă-
sește desfătarea în a fi generoasă și caută căi să dăruiască.
NU SUNT CREȘTINI PENTRU CĂ

EI NU VOR SĂ DĂRUIASCĂ
Robert Murray M’Cheyne, un păstor scoțian care
a murit la vârsta de 21 de ani în 1843, a vorbit despre
îndurarea și generozitatea creștinilor ca fiind dovada că
ei sunt cu adevărat creștini. El i-a iubit pe cei săraci din
parohia lui și s-a temut pentru aceia care nu căutau mo-
dalități să le arate îndurare săracilor.
Sunt preocupat de soarta săracilor, dar mai
mult de tine. Nu știu ce îți va spune Hristos în
acea mare zi... Mă tem că sunt mulți care mă as-
cultă acum, care știu bine că ei nu sunt creștini,
pentru că ei nu iubesc să dăruiască. Pentru a dă-
rui mult și cu larghețe, fără cârteli, ai nevoie de
o inimă nouă; o inimă veche mai degrabă s-ar
despărți de viața din sângele ei, decât de banii ei.
O, prieteni! Bucurați-vă de banii voștri, folosiți-
i cât mai bine, nu dăruiți nimic; bucurați-vă cât
mai repede de ei, căci vă spun că veți ajunge cer-
șetori o veșnicie întreagă.2
2
Robert Murray M’Cheyne, Sermons of M’Cheyne (Edinburgh: n.p., 1848), p.
482, subl.; citat în Timothy J. Keller, Ministries of Mercy: The Call of the Jericho
Road (Phillipsburg, NJ: P&R, 1997), p. 40.
166
CAPITOLUL 6
DILEMA PE CARE NU MAI INSISTĂM

Care este natura și țelul dărniciei creștine, dărnicia
dintr-o inimă veselă? Este efortul – cu cât de multă cre-
ativitate și cât de mult sacrificiu este nevoie – de a le da
altora bucuria veșnică și mereu crescândă3 – bucuria în
Dumnezeu. Dacă Dumnezeu este cel mai proslăvit în
noi când noi suntem cel mai împliniți în El, așa cum am
susținut în capitolul 2, atunci a trăi pentru slava lui
Dumnezeu trebuie să însemne că trăim cu bucurie ca să
îi facem pe alții bucuroși în Dumnezeu. Bucuria noastră
și umblarea după bucuria lor Îl proslăvesc pe Dumne-
zeu. Și întrucât bucuria în Dumnezeu este cea mai mare
și mai de durată fericire, și căutarea ei este dragoste. În-
trucât aceeași bucurie în Dumnezeu deopotrivă îl împli-
nește pe om și Îl proslăvește pe Dumnezeu, noi nu sun-
tem niciodată nevoiți să alegem între motivația de a-i
iubi pe oameni sau de a-L proslăvi pe Dumnezeu.4 Prin
3
Am spus că este „mereu crescândă” nu pentru că trecem în timp de la tristețe la
bucurie în Cer, ci pentru că trecem de la o plinătate la alta. Am spus asta pentru că
o minte limitată – și vom fi întotdeauna limitați – nu poate primi totalitatea lui
Dumnezeu. El este infinit. De aceea, El ne comunică veșnic plinătatea Sa infinită
în grade. Pentru o minte finită va exista totdeauna ceva în plus de văzut într-un
Dumnezeu infinit. Când înțelegem asta, vom fi din ce în ce mai fericiți. Puteți
vedea mai multe gânduri ale lui Jonathan Edwards pe această temă în John Piper,
God’s Passion for his Glory: Living the Vision of Jonathan Edwards (Wheaton, IL:
Crossway, 1998), p. 37.
4
Pentru o analiză mai detaliată a unității acestor două motivații în viața creștină,
167
a căuta bucuroși bucuria altora în Dumnezeu – chiar cu

costul vieților noastre – noi îi iubim și Îl onorăm pe
Dumnezeu. Acesta este opusul unei vieți risipite.
NU PUTEM FACE PE NIMENI

BUCUROS ÎN DUMNEZEU
Atunci cum să îi facem pe alții să fie bucuroși în
Dumnezeu? Cu asta ne vom ocupa în următoarele ca-
pitole. Dar mai întâi ar trebui să fac două clarificări.
Prima clarificare este că, desigur, noi nu putem face pe
nimeni bucuros în Dumnezeu. Bucuria în Dumnezeu
este un rod al Duhului Sfânt (Gal. 5:22). Ea este denu-
mită „bucuria Duhului Sfânt” (1 Tes. 1:6, lit. ESV). Ea
este lucrarea lui Dumnezeu: „Dumnezeul nădejdii să vă
umple de toată bucuria și pacea” (Rom. 15:13). Ea este
efectul harului lui Dumnezeu: „Fraților, voim să vă
aducem la cunoștință harul, pe care l-a dat Dumnezeu
în Bisericile Macedoniei. În mijlocul multelor necazuri
prin care au trecut, bucuria lor peste măsură de mare și
sărăcia lor lucie, au dat naștere la un belșug de dărnicie
din partea lor” (2 Cor. 8:1-2). Bucuria în Dumnezeu
vedeți capitolul „A Passion for God’s Supremacy and Compassion for Man’s Soul:
Jonathan Edwards on the Unity of Motives for World Missions” din John Piper,
Let the Nations Be Glad: The Supremacy of God in Missions, 2nd ed. (Grand
Rapids, MI: Baker, 2003), p. 203-14.
168
CAPITOLUL 6
este trezită în inimă când Dumnezeu, în harul Lui, ne

deschide ochii ca să vedem slava lui Hristos în Evanghe-
lie (2 Cor. 4:4).
Cu toate acestea, chiar dacă bucuria în Dumnezeu

este în esență un dar al Lui, El folosește mijloace ca să îi
aducă pe oameni în plinătatea ei. Pavel a descris întreaga
lui lucrare ca truda spre bucuria altora. „Nu doar că am
avea stăpânire peste credința voastră; dar vrem să lucrăm
și noi împreună la bucuria voastră” (2 Cor. 1:24). El i-a
spus bisericii din Filipi că motivul pentru care Dumne-
zeu avea să-l lase în viață era ca el să slujească „pentru îna-
intarea și bucuria credinței voastre” (Fil. 1:25). Isus a
spus că propriile-I cuvinte erau mijloace pe care Dum-
nezeu le folosea ca să le dea bucurie ucenicilor Lui: „V-
am spus aceste lucruri, pentru ca bucuria Mea să rămână
în voi, și bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15:11). El
a mai spus că rugăciunea este un mijloc al bucuriei:
„Până acum n-ați cerut nimic în Numele Meu: cereți, și
veți căpăta, pentru ca bucuria voastră să fie deplină”
(Ioan 16:24). Și lista mijloacelor poate continua. Dar
ideea de aici este de a arăta că există lucruri pe care le pu-
tem face ca să îi facem pe oameni bucuroși în Dumne-
zeu, cu condiția ca Dumnezeu să binecuvânteze efortu-
rile noastre cu harul Lui decisiv.
169
ESTE UN LUCRU URIAȘ SĂ ÎI FACEM

PE ALȚII BUCUROȘI ÎN DUMNEZEU
A doua clarificare este că bucuria în Dumnezeu nu
este o experiență religioasă marginală. Când vorbesc des-
pre a-i face pe oameni bucuroși în Dumnezeu, eu am în
minte toată lucrarea mântuitoare pe care Dumnezeu a
făcut-o de la început și până la sfârșit. Eu nu spun că bu-
curia este totalitatea mântuirii, ci că bucuria în Dumne-
zeu este țelul întregii lucrări mântuitoare și esența expe-
riențială a ceea ce înseamnă să fii mântuit. Fără această
bucurie în Dumnezeu, nu ar exista nicio mântuire.
Așa că, atunci când vorbesc despre a face pe cineva
bucuros în Dumnezeu, eu includ aici planul și harul lui
Dumnezeu „care ne-a fost dat în Hristos Isus, înainte de
veșnicii” (2 Tim. 1:9). Eu includ aici lucrarea răscumpă-
rătoare atotsuficientă a lui Hristos în moarte și înviere
(Rom. 3:24-26). Includ lucrarea divină a nașterii din
nou care ne dă o natură nouă (Ioan 3:3-7; 1 Petru 1:3,
23). Includ schimbarea minții dată de Dumnezeu, de-
numită pocăință, care se îndepărtează de păcat și se în-
dreaptă către Dumnezeu pentru ajutor (2 Tim. 2:25;
F.A. 3:19; 26:20). Includ credința în Isus Hristos care Îl
primește pe El ca Mântuitorul, Domnul și Comoara su-
premă a vieții (Fil. 3:7-9). Includ schimbarea progresivă
170
CAPITOLUL 6
în asemănare cu Hristos denumită sfințire (Rom. 6:22;

8:29). Includ întreaga viață a dragostei care socotește că
este mai ferice să dăruiești decât să primești (F.A. 20:35).
Și includ înnoirea totală a trupului, minții, inimii, rela-
țiilor și societății care are loc parțial în acest veac, prin
începuturile Împărăției lui Dumnezeu, apoi complet la
finalizarea planurilor lui Dumnezeu în veacul viitor
(F.A. 3:21; Rom. 8:23).
De aceea, când vorbesc despre bucuria în Dumne-

zeu, mă refer la o bucurie care își are rădăcinile în decre-
tul veșnic al lui Dumnezeu, care a fost obținută prin sân-
gele lui Hristos, care răsare în inima celui născut din nou
datorită Duhului lui Dumnezeu, care se trezește în po-
căință și credință, care constituie esența sfințirii și a ase-
mănării cu Hristos, și care dă naștere unei vieți de dra-
goste și unei pasiuni pentru răscumpărarea lumii după
chipul lui Dumnezeu. Bucuria în Dumnezeu este o rea-
litate uriașă plănuită, obținută și produsă de Dumnezeu
în viețile aleșilor Lui, spre slava Numelui Său.
CE AR TREBUI SĂ FACEM ATUNCI?

Odată ce am făcut aceste două clarificări, pun din
nou întrebarea: Ce ar trebui să facem ca să îi facem pe oa-
meni să fie bucuroși în Dumnezeu? Pe ce căi ale riscului
171
și sacrificiului ar trebui să o luăm în pasiunea noastră pen-

tru supremația lui Dumnezeu în toate lucrurile, în zelul
nostru de a-L preamări pe Hristos, și în dedicarea noastră
hotărâtă de a ne lăuda doar cu Crucea? Acesta va fi subi-
ectul către mă voi concentra în următoarele capitole.
172
7
TRĂIND CA SĂ DOVEDESC CĂ
EL ESTE MAI PREȚIOS DECÂT VIAȚA
Ca să îi facem pe alții bucuroși în Dumnezeu cu o

bucurie veșnică, viețile noastre trebuie să arate că El
este mai prețios pentru noi decât viața. „Fiindcă bună-
tatea Ta prețuiește mai mult decât viața, de aceea bu-
zele mele cântă laudele Tale” (Ps. 63:3). Pentru a face
asta, trebuie să facem alegeri jertfitoare în viață, alegeri
înrădăcinate în siguranța că preamărirea lui Hristos
prin generozitate și îndurare este mai împlinitoare de-
cât egoismul. Dacă ne îndepărtăm de risc ca să ne păs-
trăm pe noi în siguranță și solvență, ne vom risipi vie-
țile. Acest capitol vorbește despre stilul de viață care ne
poate păzi de risipirea vieții.
CUM SĂ NU-L TRĂDEZI PE ISUS

Dacă Hristos este comoara atotîmplinitoare și
dacă El făgăduiește să ne acopere toate nevoile, chiar
prin foamete și lipsa de îmbrăcăminte, atunci a trăi ca
și cum am avea aceleași valori ca și lumea ar însemna să
173
Îl trădăm. Am în minte felul în care ne folosim banii și

ce simțim în relație cu posesiunile noastre. Eu aud cu-
vintele cutremurătoare ale lui Isus: „Nu vă îngrijorați
dar, zicând: ‚Ce vom mânca?’ Sau: ‚Ce vom bea?’ Sau:
‚Cu ce ne vom îmbrăca?’ Fiindcă toate aceste lucruri
Neamurile le caută” (Matei 6:31-32). Cu alte cuvinte,
dacă arătăm ca și cum viețile noastre sunt dedicate ob-
ținerii și păstrării de lucruri, vom arăta ca lumea, iar
acest lucru nu Îl va face pe Hristos să arate măreț. El va
arăta ca un interes religios secundar, care poate fi util
pentru a scăpa de Iad în final, dar nu are niciun impact
în felul în care trăim și iubim aici, în lume. El nu va
arăta ca o comoară atotîmplinitoare. Iar asta nu îi va
face pe alții să fie bucuroși în Dumnezeu.
Dacă suntem străini și călători pe pământ (1 Pe-

tru 2:11), dacă cetățenia noastră este în Cer (Fil. 3:20),
dacă nimic nu ne poate despărți de dragostea lui Hris-
tos (Rom. 8:35), dacă dragostea Lui statornică este
mai bună decât viața (Ps. 63:3), și dacă toate necazu-
rile lucrează pentru noi o greutate veșnică de slavă (2
Cor. 4:17), atunci vom lepăda fricile noastre și vom
„căuta mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihă-
nirea Lui” (Matei 6:33). Vom socoti totul ca gunoi
prin comparație cu Hristos (Fil. 3:7-8). Vom „primi cu
174
CAPITOLUL 7
bucurie răpirea averilor” noastre de dragul acțiunilor ne-

populare ale îndurării (Evrei 10:34). Mai degrabă vom
alege „să suferim împreună cu poporul lui Dumnezeu
decât să ne bucurăm de plăcerile de o clipă ale păcatului”
și să socotim „ocara lui Hristos ca o mai mare bogăție
decât comorile Egiptului” (Evrei 11:25-26).
DE CE NU NE ÎNTREABĂ OAMENII
DE NĂDEJDEA NOASTRĂ?
Nu există niciun dubiu că, dacă am trăi mai mult în
felul acesta, lumea ar fi mai înclinată să se gândească dacă
nu cumva Isus este o Comoară atotîmplinitoare. El ar
arăta astfel. Când a fost ultima dată când cineva te-a în-
trebat de „nădejdea care este în tine”? Asta a spus Petru
că ar trebui să fim gata să oferim întotdeauna ca răspuns:
„Fiți totdeauna gata să îi răspundeți oricui vă cere soco-
teală de nădejdea care este în voi” (1 Petru 3:15).
De ce nu ne întreabă oamenii de nădejdea noastră?

Răspunsul este probabil că trăim ca și cum am nădăj-
dui în aceleași lucruri ca și ei. Viețile noastre arată ca și
cum nu am fi pe calea Calvarului, ca și cum am fi lipsiți
de dragostea jertfitoare, ca și cum nu le-am sluji altora
cu siguranța dulce că nu trebuie să fim răsplătiți în
această viață. Răsplata noastră este mare în Cer (Matei
175
5:12)! „Ți se va răsplăti la învierea celor neprihăniți”

(Luca 14:14). Dacă am crede acest lucru mai profund,
alții ar putea vedea vrednicia lui Dumnezeu și și-ar găsi
bucuria în El.
CREDIBILITATEA LUI HRISTOS ATÂRNĂ

DE FELUL ÎN CARE NE FOLOSIM BANII
Chestiunea banilor și a stilului de viață nu este ceva
marginal în Biblie. Credibilitatea lui Hristos în lume de-
pinde de acest lucru. „15% din tot ceea ce Hristos a spus
este legat de acest subiect – mai mult decât învățăturile
Lui pe tema Raiului și Iadului luate împreună”.1 As-
cultă acest refren care curge prin toate învățăturile Lui:
• „Îți lipsește un lucru; du-te de vinde tot ce ai,

dă la săraci, și vei avea o comoară în Cer. Apoi
vino, ia-ți crucea, și urmează-Mă” (Marcu
10:21).
• „Ferice de voi, care sunteți săraci, pentru că

Împărăția lui Dumnezeu este a voastră!... Dar,
vai de voi, bogaților, pentru că voi v-ați primit
aici mângâierea!” (Luca 6:20, 24).
• „Oricine dintre voi, care nu se leapădă de tot
1
Randy Alcorn, The Treasure Principle (Sisters, OR: Multnomah, 2001), p. 8.
176
CAPITOLUL 7
ce are, nu poate fi ucenicul Meu” (Luca

14:33).
• „Mai lesne este să treacă o cămilă prin urechea

acului, decât să intre un om bogat în Împărăția
lui Dumnezeu” (Luca 18:25).
• „Viața cuiva nu stă în belșugul avuției lui”

(Luca 12:15).
• „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și

neprihănirea Lui, și toate aceste lucruri vi se
vor da pe deasupra” (Matei 6:33).
• „Vindeți ce aveți și dați milostenie. Faceți-vă

rost de pungi… o comoară nesecată în ceruri”
(Luca 12:33).
• „Zacheu... I-a zis: ‚Iată, Doamne, jumătate din

avuția mea o dau săracilor...’ Isus i-a zis: ‚Astăzi a
intrat mântuirea în casa aceasta’” (Luca 19:8-9).
• „Împărăția cerurilor se mai aseamănă cu o co-

moară ascunsă într-o țarină. Omul care o gă-
sește, o ascunde; și, de bucuria ei, se duce și
vinde tot ce are, și cumpără țarina aceea” (Ma-
tei 13:44).
• „[Isus] a văzut și pe o văduvă săracă, aruncând
177
acolo doi bănuți. Și a zis: ‚Adevărat vă spun, că

această văduvă săracă a aruncat mai mult decât
toți ceilalți’” (Luca 21:2-3).
• „Dar Dumnezeu i-a zis: ,Nebunule! Chiar în

noaptea aceasta ți se va cere înapoi sufletul; și
lucrurile, pe care le-ai pregătit, ale cui vor fi?’
Tot așa este și cu cel ce își adună comori pen-
tru el, și nu se îmbogățește față de Dumnezeu”
(Luca 12:20-21).
• „Vulpile au vizuini, și păsările cerului au cui-

buri; dar Fiul omului n-are unde-Și odihni ca-
pul... Vino după Mine!” (Luca 9:58-59).
DĂRNICIA PERICULOASĂ
Isus este neobosit în chemarea Lui radicală repe-
tată la un stil de viață ca în război și la o dărnicie peri-
culoasă. Am spus „periculoasă” datorită acelei întâm-
plări cu femeia văduvă. Ea a dăruit ultimul ei bănuț
pentru lucrarea de la templu. Majoritatea dintre noi
am considera-o nebună sau, ca să ne exprimăm mai de-
licat, imprudentă. Dar nu există niciun cuvânt critic
despre ea din partea lui Isus:
A venit și o văduvă săracă, și a aruncat doi bă-
178
CAPITOLUL 7
nuți, care fac un gologan. Atunci Isus i-a che-

mat pe ucenicii Săi și le-a zis: „Adevărat vă spun
că această văduvă săracă a dat mai mult decât
toți cei ce au aruncat în vistierie; căci toți ceilalți
au aruncat din prisosul lor, dar ea, din sărăcia ei,
a aruncat tot ce avea, tot ce-i mai rămăsese ca să
trăiască” (Marcu 12:42-44).
Ideea de aici nu este că toți ar trebui să dăruiască
totul. Ideea este că Isus iubește riscul plin de credință
spre slava lui Dumnezeu. Nu am legi care să ți le dau cu
privire la aspectele particulare ale felului în care îți chel-
tui banii, mai mult decât a dat Isus. Eu doar vreau să te
îndrept către Isus și să las Cuvântul Lui să aibă efectul
lui șocant și mântuitor asupra noastră.
FOLOSEȘTE BANII CA SĂ ARĂȚI

CĂ DUMNEZEU, NU AVUȚIILE,
ESTE COMOARA TA
Accentul pus de Isus pe bani și posesiuni este re-
luat peste tot în Noul Testament. Există situații rela-
tate în cartea Faptelor Apostolilor („Își vindeau ogoa-
rele și averile, și banii îi împărțeau între toți, după ne-
voile fiecăruia”, F.A. 2:45). Există apoi cuvintele apos-
tolului Pavel („În mijlocul multelor necazuri prin care
au trecut, bucuria lor peste măsură de mare și sărăcia
179
lor lucie au dat naștere la un belșug de dărnicie din par-

tea lor... pe cine dă cu bucurie, îl iubește Dumnezeu”, 2
Cor. 8:2; 9:7). Există apoi cuvintele lui Iacov, fratele lui
Isus („Răsare soarele cu căldura lui arzătoare, și usucă
iarba: floarea ei cade jos, și frumusețea înfățișării ei piere:
așa se va vesteji bogatul în umbletele lui”, Iacov 1:11).
Chestiunea este pătrunzătoare pentru că este cru-

cială pentru mărturia bisericii. Dacă vrem să îi facem pe
oameni bucuroși în Dumnezeu, viețile noastre trebuie
să arate că Dumnezeu este bucuria noastră, nu posesi-
unile noastre. Viețile noastre trebuie să arate că ne fo-
losim posesiunile ca să îi facem pe oameni bucuroși în
Dumnezeu – în special cei mai nevoiași.
DE CE FOLOSESC EXPRESIA
„STIL DE VIAȚĂ CA DE RĂZBOI”
Uneori eu folosesc expresia „stil de viață ca în răz-
boi” sau „mentalitate de război”. Expresia este utilă,
dar este și lipsită de simetrie. Pentru mine, ea este în
principal utilă. Ea îmi spune că există un război în plină
desfășurare în această lume între Hristos și Satana, în-
tre adevăr și minciună, între credință și necredință. Ea
îmi spune că există arme care trebuie finanțate și folo-
site, dar că aceste arme nu sunt săbii, puști sau bombe,
180
CAPITOLUL 7
ci Evanghelia, rugăciunea și dragostea jertfitoare de

sine (2 Cor. 10:3-5). Și îmi spune că ceea ce se află în
joc în acest conflict sunt lucruri mult mai mari decât în
orice alt război din istorie; ele sunt lucruri veșnice și in-
finite: Raiul sau Iadul, bucuria veșnică sau chinul veș-
nic (Matei 25:46).
Eu am nevoie să aud iar și iar acest mesaj pentru că

eu alunec într-o mentalitate caracteristică vremurilor
de pace pe cât de sigur este că picăturile de ploaie cad
pe pământ și că flăcările se îndreaptă în sus. Eu sunt în-
clinat prin natura mea să iubesc aceleași jucării pe care
lumea le iubește. Eu înclin să mă potrivesc lumii. Încep
să iubesc ce iubesc alții. Încep să îi spun acestui Pământ
„casă”. Chiar fără să îmi dau seama, încep să le spun lu-
crurilor luxoase „nevoi” și să îmi folosesc banii la fel
cum o fac necredincioșii. Eu încep să uit de război. Nu
mă gândesc mult la oamenii care pier. Misiunea și po-
poarele neevanghelizate îmi fug din minte. Eu mă
opresc din a visa la triumfurile harului. Eu mă cufund
într-o mentalitate seculară care se uită mai întâi la ce
poate face omul, nu la ce poate face Dumnezeu.
Aceasta este o boală groaznică. Și Îi mulțumesc lui
Dumnezeu pentru aceia care m-au forțat iar și iar către
o mentalitate de război.
181
CUM ARATĂ VIAȚA PE TIMP DE RĂZBOI

De exemplu, Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru
Ralph Winter (1924-2009), care nu doar că a scris cu
putere despre un stil de viață ca de război, dar l-a și trăit
ca misionar, profesor, fondator al US Center for
World Mission [Centrul american pentru misiune
mondială], și susținător neobosit al cauzei popoarelor
neevanghelizate din lume. El a dat următoarea ilustra-
ție vie a diferenței între mentalitatea de război și cea de
pace în legătură cu felul cum ne folosim posesiunile:
Fregata „Regina Maria” stând în repaus în por-
tul din Long Beach, California, este un muzeu
fascinant al trecutului. Folosită deopotrivă ca
vas de croazieră de lux în vreme de pace și ca mij-
loc de transport a trupelor în al doilea război
mondial, statutul ei actual ca piesă de muzeu cu
lungimea a trei stadioane de fotbal oferă un
contrast izbitor între stilurile de viață potrivite
pe timp de pace și pe timp de război. Într-o
parte a vasului, vei vedea sufrageria reconstituită
pentru a ilustra contextul de pace al mesei, care
era potrivit patronilor bogați din înalta societate,
pentru care aranjamentul strălucitor de cuțite,
furculițe și linguri nu ascunde niciun mister. De
cealaltă parte a vasului, dovezile austerității tipice
vremurilor de război sunt în contrast izbitor. O
farfurie de metal cu zimți înlocuiește cele 15 far-
furii și platouri. Paturile suprapuse, nu doar pe
182
CAPITOLUL 7
două niveluri, ci pe opt, explică de ce capacita-

tea vasului pe timp de pace, de 3000 de pasageri,
făcea loc la 15.000 de oameni pe timp de război.
Cât de respingătoare trebuie să fi fost această
transformare pentru stăpânii din vremurile de
pace! Desigur, pentru asta era nevoie de starea
de urgență la nivel național. Supraviețuirea unei
națiuni depindea de asta. Esența Marii Trimi-
teri de astăzi este că supraviețuirea a multe mili-
oane de oameni depinde de împlinirea ei.2
Având în vedere vulnerabilitatea inimii mele față
de seducția mentalității de pace, care este apăsată asu-
pra minții mele zi de zi prin mass-media și distracții, am
nevoie de aceste imagini și de aceste lucruri care să îmi
aducă aminte adevărul. Noi ne aflăm în război, indife-
rent dacă cotațiile la bursă cresc sau scad, indiferent
dacă teroriștii ne țintesc sau se ascund, indiferent dacă
suntem sănătoși sau bolnavi. Deopotrivă plăcerea și
durerea sunt spoite cu otravă, gata să ne ucidă cu bolile
mândriei sau disperării. Avertismentul biblic repetat
de a fi „veghetori”3 se potrivește imaginii vremurilor de
război. Și am nevoie zi de zi de acest avertisment.
2
Ralph Winter, “Reconsecration to a Wartime, Not a Peacetime, Lifestyle,” în
Perspectives on the World Christian Movement: A Reader, ed. Ralph D. Winter și
Steven C. Hawthorne, ed. 2. (Pasadena, CA: William Carey Library, 1999), p. 705.
3
Matei 24:42; 25:13; 26:41; F.A. 20:31; 1 Cor. 16:13; Efes. 6:18; Col. 4:2; 1 Tes.
5:6; 1 Petru 5:8.
183
DE CE SĂ NU VORBIM DESPRE
UN „STIL DE VIAȚĂ SIMPLU”?
Este mai util să ne gândim la un stil de viață de răz-
boi decât la un simplu stil de viață. Simplitatea poate să
aibă o notă romantică și o atracție estetică anume, care
este străină de afacerea murdară a îndurării în locuri pe-
riculoase din lume. Simplitatea poate și ea să treacă cu
vederea faptul că, în vremuri de război, cheltuielile ma-
jore pentru arme complexe și pentru antrenamentele
trupelor sunt necesare. Aceste lucruri pot să nu arate
simplu și pot fi foarte costisitoare, și întreaga țară se sa-
crifică pentru ca ele să se petreacă. Simplitatea poate fi
focalizată către interior și poate să nu îi fie de folos ni-
mănui altcuiva. Un stil de viață caracteristic războiului
ne indică faptul că există o cauză deosebită pentru care
merită să cheltuim și să ne cheltuim (2 Cor. 12:15).
RISIPIREA VIEȚII ÎNSEAMNĂ SĂ NE PIERDEM

VIEȚILE ÎNCERCÂND SĂ LE SALVĂM
„A fi cheltuit” poate suna dur. Dar nu este așa.
Acest lucru este dătător de viață când suntem cheltu-
iți ca să îi facem pe alții bucuroși în Dumnezeu. Isus
ne-a învățat că „oricine va vrea să-și scape viața, o va
pierde; dar oricine își va pierde viața din pricina Mea
184
CAPITOLUL 7
și din pricina Evangheliei, o va mântui” (Marcu 8:35).

Aceasta se aplică persoanelor aflate pe calea către Cer
și societăților aflate pe drumul către extincție. Și aici
Ralph Winter ilustrează bine acest adevăr:
America din zilele noastre este o societate de ti-
pul „salvează-ți pielea”, dacă a exista vreodată
așa ceva. Dar oare funcționează cu adevărat? So-
cietățile subdezvoltate suferă de un set de boli:
tuberculoză, malnutriție, pneumonie, paraziți,
febra tifoidă, holera, tifosul etc. America bogată
a inventat literalmente un set cu totul nou de
boli: obezitatea, artero-scleroza, bolile de inimă,
infarcturile, cancerul de plămâni, bolile venerice,
ciroza hepatică, dependența de droguri, alcoolis-
mul, divorțul, abuzul copiilor, suicidul, crima.
Alege ce vrei. Mașinile care au ușurat munca s-au
transformat în instrumente de ucidere a trupu-
lui. Afluența noastră a permis deopotrivă mobi-
litatea și izolarea familiei ca nucleu al societății și,
ca rezultat, tribunalele pentru divorțuri, închiso-
rile și instituțiile de tratament a bolilor mintale
sunt inundate. În încercarea de a ne salva pe noi
înșine, aproape că ne-am pierdut.4
Folosirea posesiunilor noastre într-un fel care îi face
pe cei mai nevoiași să fie bucuroși în Dumnezeu ne-ar
salva în mai multe feluri. Ea ar confirma că Hristos este
Comoara noastră și, astfel, ne-ar menține pe calea către
4
Winter, „Reconsecration to a Wartime, Not a Peacetime, Lifestyle”, p. 706.
185
Cer. Și ar transforma societatea noastră, care este mâ-

nată de tânjirea sinucigașă de a nu se satisface cu nicio
bucurie în Hristos și cu nicio dragoste pentru cei nevo-
iași. Ca să ne salvăm din această tragedie, ar trebui să ne
gândim serios la importanța unui stil de viață caracte-
ristic vremurilor de război.
VREMURI DE RĂZBOI
LA NIVEL MICROBIOLOGIC
Aproape de sfârșitul vieții sale, Ralph Winter a flu-
turat un alt steag de război. Și merită fluturat și aici.
Dumnezeu îl poate folosi ca să trimită pe unii dintre
voi într-o direcție de lucrare la care nu v-ați gândit ni-
ciodată că ar fi lucrare. Winter ne-a atras atenți către
efectele păcatului și Satanei la nivel microbiologic,
unde au loc unele dintre cele mai îngrozitoare devastări
ale creației bune a lui Dumnezeu:
Satana a folosit într-un fel îngrozitor libertatea
lui răzvrătită în dezvoltarea germenilor distruc-
tivi și a virusurilor la nivel microbian, ceea ce as-
tăzi constituie cauza a o treime dintre toate de-
cesele de pe planetă. Ceea ce Biblia numește
simplu „plagă” este o lovitură grea pentru ani-
male și oameni deopotrivă. Totuși, teologia
noastră populară nu recunoaște clar aceasta ca o
lucrare a Satanei, pe care Dumnezeu Se așteaptă ca
186
CAPITOLUL 7
noi să o contracarăm ca parte din misiunea Lui.

Dar dacă misionarii nu predică despre un Dum-
nezeu interesat de orice fel de suferință, de toate
distorsiunile la adresa lucrării creatoare a mâini-
lor Sale, la toate aceste niveluri noi pur și simplu
reprezentăm greșit aria completă de cuprindere
a dragostei și grijii Lui pătrunzătoare – însăși na-
tura Lui...
În Vietnam, zece americani au murit în medie
în fiecare zi de-a lungul celor zece ani de război.
Iar guvernul nostru a aruncat nenumărate mili-
arde de dolari în acel conflict ca să ne elibereze
oamenii din el.
Cu toate acestea, chiar acum, nu zece, ci 1.500 de
americani mor în fiecare zi de cancer. Și totuși gu-
vernul nostru investește doar câțiva bănuți în
acea direcție: 80% din alocările pentru aceasta
sunt redirijate către cercetarea legată de HIV/
SIDA, iar cei 20% care ajung în final în cercetarea
legată de cancer se cheltuie aproape în întregime
pe evaluarea unor tratamente, nu către prevenție.
Eu înțeleg că toate cele 40 de proiecte finanțate la
nivel federal de National Cancer Institute sunt
focalizate pe chimioterapie și pe tratamentul cu
radiații, nu pe prevenție.
Este ca și cum am fi prinși în 150 războaie de felul
celui din Vietnam în același timp – în ce privește
numărul morților. Și totuși noi acționăm ca și
cum nu ar exista niciun război! Cum poate să se
187
trezească conștiința Americii ca să vadă realitatea

că o treime dintre toate femeile și jumătate din-
tre bărbați se vor îmbolnăvi de cancer înainte de
a muri?5
Acest lucru este în deplin acord cu intenția acestei
cărți ca mii de creștini să audă această provocare din
partea Dr. Winter și să își dedice viețile în știință și cer-
cetare, ca și în misiunea medicală, pentru a duce lupta
împotriva bolii și a suferinței, și pentru a ilustra astfel
frumusețea și puterea lui Hristos. Ce fel de sacrificii ar
trebui să facem într-o astfel de luptă cu inamicul?
CÂND O AGRAFĂ DE PĂR A CONTAT

Am văzut sacrificiile pe care militarii le-au făcut în
vremuri de război, ca în al doilea război mondial. Dar
nu doar militarii și-au schimbat prioritățile. Întreaga
țară a făcut asta, la fel cum întreaga biserică ar putea să
facă același lucru azi. În cel de-al doilea război mondial,
5
Ca să clarific relația dintre libertatea Satanei și suveranitatea lui Dumnezeu, eu vreau
să subliniez că Satana este real și că Dumnezeu îi dă permisiunea (lungindu-i lesa, ca
să zic așa) să exploateze blestemul divin venit asupra creației din cauza păcatului
(Rom. 8:20-23), dar că Dumnezeu rămâne în controlul lumii în toate părțile ei. Nu
există nicio contradicție între a spune că Dumnezeu controlează în esență toate
lucrurile și a spune că noi ar trebui să trudim ca să triumfăm asupra bolii, să ne
împotrivim față de nedreptate și să îi câștigăm pe oameni pentru Hristos. Truda
noastră este parte din felul Lui de a împlini planul Său suveran. v. John Piper, „God’s
Pleasure in All That He Does” (cap. 2), în The Pleasures of God: Meditations on God’s
Delight in Being God (Sisters, OR: Multnomah, 2000), p. 47-76.
188
CAPITOLUL 7
întreaga națiune... părea că s-a trezit peste

noapte din letargia erei depresiei ei. Toți au sărit
în ajutor. Pentru eforturile militare era nevoie
de cauciuc, gazolină și metale. Un meci de bas-
chet feminin de la Northwestern University s-a
oprit pentru ca arbitrul și toți cei zece jucători
să poată căuta pe pardoseală după o agrafă de
păr care se pierduse. Americanii stăteau la coadă
ca să sprijine programele de raționalizare strictă,
iar băieții se transformau în voluntari la diverse
evenimente de strângere de fonduri. În curând,
laptele și untul au fost raționalizate, ca și mân-
carea la conservă. Nu prea mai găseai șosete,
hârtie și textile în comerț. Oamenii cultivau
„grădini ale victoriei” și își conduceau mașinile
într-un stil denumit „viteza victoriei”, adică 35
de mile pe oră, ca să economisească cel mai bine
combustibilul. „Folosește-o mai bine, folosește-
o din plin, fă-o să meargă, sau descurcă-te și fără
ea!”, a devenit sloganul popular. Sirenele care
anunțau raidurile aeriene și întreruperile ali-
mentării cu energie erau acceptate cu scrupulo-
zitate. America a sacrificat.6
Astfel de imagini sunt foarte puternice pentru
mine. În al doilea rând, ele mă fac să apreciez beneficiile
libertății și prosperității. Dar în primul rând, ele mă
mustră pentru trăirea mea frivolă și mă inspiră să fac
așa încât viața mea să conteze mai mult decât pentru
6
James Bradley, Flags of Our Fathers (New York: Bantam, 2000), p. 62.
189
confortul și succesul lumesc – anume pentru ceva veș-

nic, care să Îl înalțe pe Dumnezeu.
DA, DA, A VORBI DESPRE RĂZBOI

ESTE DEFORMAT
Dar trebuie să recunosc, așa cum am spus mai de-
vreme, că expresia „stil de viață ca în vreme de război”
sau „mentalitate de război” este deformată. După o
predică în care am folosit acești termeni, cineva mi-a
scris și mi-a pus următoarea întrebare: „Atunci când
accentuezi imaginea trăirii ca în timp de război, lași câ-
tuși de puțin loc pentru aspecte ale vieții care nu sunt
parte din război, precum arta sau recreația? Nu există
alte imagini despre viața creștină care să fie mai odihni-
toare decât războiul?”
Iată răspunsul pe care l-am dat în următoarea mea

predică:
Răspunsul este da, desigur că există alte imagini
ale vieții creștine care sunt mai odihnitoare.
„Domnul este Păstorul meu: nu voi duce lipsă de
nimic. El mă paște în pășuni verzi, și mă duce la
ape de odihnă” (Ps. 23:1-2). Aceasta este o ima-
gine foarte diferită de cea cu bombardamente și
sânge care curge peste tot. „Veniți la Mine, toți
cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă”
(Matei 11:28). „Până la bătrânețea voastră Eu
190
CAPITOLUL 7
voi fi Același, până la căruntețele voastre vă voi

sprijini. V-am purtat, și tot vreau să vă mai port,
să vă sprijin și să vă mântuiesc” (Isaia 46:4).
Da, există un moment și un loc potrivit pentru
creștin, ca el să beneficieze, să evalueze și să tran-
sforme întreaga gamă a culturii umane. În fapt,
este aproape imposibil să nu fii parte din cultura
noastră modernă occidentală; iar dacă nu gân-
dim în termenii însușirii măsurate, a evaluării bi-
blice și a transformării bine gândite a ei, probabil
că vom fi mistuiți de cultură și nici măcar nu vom
ști că suntem mai americani decât creștini.
Așa că, da, folosiți prin toate mijloacele toate
imaginile Scripturii (nu doar pe cea a războiu-
lui) ca să vă modelați viața. Și apoi lăsați ca viața
voastră radical de creștină, fermecată de Dum-
nezeu, care Îl prețuiește pe Hristos și orientată
către a dărui să se implice în societate și să o mo-
deleze.
Dar sentimentul meu este că, în Occidentul pros-
per, pericolul din biserică nu ar fi că există prea mulți
oameni exagerat de zeloși, cărora să le pese profund de
cei pierduți, care să investească periculos în cauza Evan-
gheliei, și care să își ruineze viețile prin îndurare exce-
sivă față de cei săraci. La fiecare sfânt nepăsător care se
istovește pe sine și își distruge familia printr-un zel în-
dreptat într-o direcție greșită, aș îndrăzni să afirm că
există o mie de persoane care trăiesc cot la cot cu lumea,
191
tratându-L pe Isus ca pe un fel de adaos în viața lor, nu

ca pe Împăratul atotîmplinitor și care are toată autori-
tatea în cauza dragostei.
ETICA DISTRUGĂTOARE A SIMPLEI EVITĂRI

Unul dintre semnele distinctive ale acestei menta-
lități de timp de pace este ceea ce eu numesc etica evi-
tării. În vremuri de război, noi ne punem întrebări di-
ferite despre ce să facem cu viețile noastre, întrebări pe
care nu ni le punem în vremuri de pace. Astfel, noi ne
întrebăm: Ce pot face ca să contribui la avansarea cau-
zei? Ce pot face ca să aduc victoria? Ce sacrificiu pot
face sau ce risc îmi pot asuma ca să mă asigur de bucuria
triumfului? În vremuri de pace, noi avem tendința să
ne întrebăm: Ce pot să fac ca să fiu mai confortabil? Ca
să mă distrez mai mult? Ca să evit necazurile și, posibil,
ca să evit păcatul?
Dacă vrem să plătim prețul și să ne asumăm riscu-

rile ca să îi facem pe oameni bucuroși în Dumnezeu,
trebuie să trecem dincolo de etica evitării. Acest fel de
a trăi este total nepotrivit dacă vrem să îi trezim pe oa-
meni ca să vadă frumusețea lui Hristos. Evitarea de
frică a necazurilor și a comportamentelor nepermise
nu impresionează aproape pe nimeni. În sine, etica
192
CAPITOLUL 7
evitării nu Îl prezintă pe Hristos cum se cuvine și nu

Îl proslăvește pe Dumnezeu. Există mulți necredinci-
oși disciplinați care evită aceleași comportamente cum
o fac creștinii. Isus ne cheamă la ceva mult mai radical.
ÎNTREBĂRILE GREȘITE ȘI CELE CORECTE

Oamenii care se mulțumesc cu etica evitării în ge-
neral pun întrebarea greșită legată de comportament.
Ei întreabă: Ce este greșit cu asta? Ce este greșit la acest
film? Sau la această muzică? Sau la acest joc? Sau la
acești prieteni? Sau cu acest fel de relaxare? Sau cu
această investiție? Sau cu acest restaurant? Sau cu cum-
părăturile la acest magazin? Ce este greșit în a merge la
cabană în fiecare sfârșit de săptămână? Sau în a avea o
cabană? Acest fel de întrebare rareori va produce un stil
de a trăi care să Îl prezinte pe Hristos ca atotîmplinitor
și să îi facă pe oameni bucuroși în Dumnezeu. El pro-
vine pur și simplu dintr-o listă de interdicții. El hră-
nește etica evitării.
Întrebările mai bune care ar trebui puse despre

comportamentele posibile sunt acestea: Cum mă va
ajuta acest lucru să Îl prețuiesc mai mult pe Hristos?
Cum mă va ajuta să arăt mai mult că Îl prețuiesc pe
Hristos? Cum mă va ajuta să Îl cunosc sau să Îl arăt mai
193
mult pe Hristos? Biblia spune: „Fie că mâncați, fie că

beți, fie că faceți altceva: să faceți totul pentru slava lui
Dumnezeu” (1 Cor. 10:31). Așadar, întrebarea este în
principal pozitivă, nu negativă. Cum pot să Îl ilustrez
pe Dumnezeu ca glorios în această acțiune? Cum pot
să mă bucur să Îl preamăresc în acest comportament?
CURĂȚATUL NASURILOR ȘI TIMPUL

DE CALITATE PETRECUT CU FAMILIA
NU ESTE VIAȚĂ
O, cât de multe vieți sunt risipite de oameni care
cred că viața creștină înseamnă pur și simplu să evite lu-
crurile rele și să se ocupe de familie. Așa că nu există
adulter, nici furt, nici crime, nici delapidări, nici fraude
- doar multă muncă din greu în timpul zilei, o mulțime
de programe TV și video în timpul serii (în timpul de
calitate petrecut cu familia), și o mulțime de lucruri dis-
tractive la sfârșit de săptămână – organizate (în princi-
pal) în jurul bisericii. Aceasta este viața a milioane de
oameni. O viață risipită. Noi am fost creați pentru mai
mult, mult mai mult.
Există o zicală veche: „Niciun om nu s-a plâns pe

patul morții, spunând că și-ar fi dorit să fi petrecut mai
mult timp la birou”. Se spune de regulă că, atunci când
194
CAPITOLUL 7
te apropii de moarte, banii arată dintr-o dată așa cum

sunt în realitate, inutili pentru fericirea de durată, în
timp ce relațiile devin prețioase. Și este adevărat. Când
mama mea a fost ucisă în 1974, i-am scris șefului de ca-
tedră de la Bethel College, unde predam, și i-am cerut să
îmi dea voie să predau mai mult în semestrul următor ca
să pot câștiga un pic mai mult. Când stai lângă mormân-
tul mamei tale cu o soție și un copil lângă tine, asta face
ca lucrurile să pară diferit. Banii își pierd puterea.
Dar acea zicală despre a petrece mai puțin timp la

birou poate fi înșelătoare. Trebuie să adăugăm asta: Ni-
meni nu va dori vreodată să Îi spună Domnului Univer-
sului la cinci minute după moarte că și-a petrecut fiecare
seară pe jocuri și materiale video împreună cu familia
pentru că i-a iubit atât de mult. Eu cred că Domnul îi va
spune: „Aceste lucruri nu M-au făcut să arăt ca o co-
moară în localitatea ta. Ar fi trebuit să faci ceva dincolo
de a munci pentru tine și familia ta. Iar orele petrecute
în fața ecranului, după cum ar fi trebuit să știi, n-au fost
un fel bun de a-ți hrăni familia și sufletul”.
TELEVIZIUNEA, MARELE RISIPITOR DE VIEȚI

Vreme de 60 de ani, televiziunea a fost probabil cel
mai mare risipitor de vieți din epoca modernă. Acum,
195
când scriu aceste rânduri, în 2022, serviciile de internet

streaming au făcut ca televiziunea tradițională să fie
aproape învechită. Mediile de socializare, jocurile video
și șirurile nesfârșite de programe de știri își aruncă mo-
melile neobosit. Spre deosebire de televiziune, interne-
tul face ca aproape orice fel de distracție să fie disponi-
bilă în orice moment din timp. Poți fi mai selectiv, dar
poți și să selectezi lucruri mai rele pe care doar Judecă-
torul Universului știe că le vezi. Reclamele n-au dispă-
rut. Și, ca întotdeauna, ele sunt suficiente pentru a se-
măna semințele fertile ale lăcomiei și poftei, indiferent
la ce te-ai uita. Dar problema mai mare legată de ce a
mai rămas din televiziune, reclame, jocuri și miile de
materiale video este banalitatea. O minte hrănită zilnic
cu lucruri triviale se micșorează. Mintea ta a fost creată
ca să Îl cunoască și să Îl iubească pe Dumnezeu. Echi-
parea ei pentru această măreață chemare este ruinată de
distracția excesivă. Conținutul este atât de trivial și de
superficial, încât capacitatea minții de a gândi lucruri
sănătoase se ofilește, iar capacitatea inimii de a simți
emoții profunde se usucă. Neil Postman arată de ce:
Ce se petrece în America este că televiziunea
transformă toate chestiunile publice serioase
în gunoaie... Televiziunea batjocorește explica-
ția, care este serioasă, secvențială, rațională și
196
CAPITOLUL 7
complexă. Ea oferă în schimb un fel de discurs

în care totul este accesibil, simplist, concret și,
mai presus de orice, distractiv. Drept rezultat,
America este prima cultură din lume aflată în
pericolul de a fi distrată până la moarte.7
IMPONDERABILITATEA LUI DUMNEZEU

Întrucât noi toți trăim într-o lume creată de televi-
zor, este aproape imposibil să înțelegem ce s-a petrecut
cu noi. Singura nădejde este să citim cum erau oamenii
în secolele anterioare. Biografiile sunt un mare antidot
față de miopia culturală și snobismul cronologic. Noi
am ajuns aproape incapabili să mânuim orice adevăr
măreț cu reverență și cu profunzime. Lucruri mărețe,
în special slava lui Dumnezeu, așa cum spune David
Wells, se găsesc într-un soi de „imponderabilitate”
chiar și în biserică.
Unul dintre semnele definitorii ale vremurilor noas-

tre este că Dumnezeu pare acum fără greutate. Nu vreau
să spun prin asta că El ar fi eteric, ci că a devenit neim-
portant. El este prezentat înaintea lumii atât de lipsit de
implicații, încât nu mai este observat. El Și-a pierdut
7
Neil Postman, „Amusing Ourselves to Death,” Et Cetera 42 (Q1 1985): p. 15,
18. Vedeți cartea lui cu același titlu, Amusing Ourselves to Death: Public Discourse
in the Age of Show Business (New York: Viking, 1985).
197
proeminența pentru viața umană. Participanții la son-

dajele de opinie sunt asigurați de faptul că credința lor în
existența lui Dumnezeu ar putea totuși să Îl considere
mai puțin interesant decât televiziunea, că poruncile Lui
au mai puțină autoritate decât apetitul lor după bogăție
și influență, că judecata Sa nu inspiră mai multă uimire
decât știrile de seară, și că adevărul Lui este mai puțin
convingător decât ceața dulce a lingușirilor și minciuni-
lor firmelor de publicitate. Aceasta este imponderabili-
tate. Este o stare în care L-am așezat după ce L-am îm-
pins la periferia vieții noastre secularizate... Impondera-
bilitatea nu ne spune nimic despre Dumnezeu, dar ea ne
spune totul despre noi înșine, despre starea noastră, des-
pre înclinația noastră psihologică de a-L exclude pe
Dumnezeu din realitatea noastră.8
ÎNTRE SUDAN ȘI PANTALONII STRIMȚI

Noi ne-am pierdut abilitatea de a vedea și savura
complexitățile adevărului și profunzimile simplității.
Douglas Groothuis explică legătura dintre această
slăbiciune și televiziune:
Triumful imaginii televizate asupra lumii con-
tribuie la superficialitatea sensibilităților post-
8
David Wells, God in the Wasteland: The Reality of Truth in a World of Fading
Dreams (Grand Rapids, MI: Eerdmans, 1994), p. 88, 90.
198
CAPITOLUL 7
moderne... Nu te poți bucura de un program de

televiziune în felul în care te gândești la un per-
sonaj din William Shakespeare sau C. S. Lewis,
sau la o parabolă a lui Blaise Pascal, ori la un vers
dintr-un poem de T. S. Eliot, cum ar fi acesta:
‚Dar soarta noastră se târăște între coaste uscate
/ ca să-și păstreze caldă metafizica’. Nimeni de
la televizor nu ar putea să rostească un astfel de
vers cu seriozitate. Ar fi un fel „rău de a face te-
leviziune” – prea abstract, prea poetic, prea
adânc, și nedistractiv... [Și nu doar asta,] ci ima-
ginile apar, dispar și reapar lipsite de un context
rațional adecvat. O încercare de a relata o știre
tristă despre sclavia în Sudan este urmată de o
reclamă veselă despre Disneyland, urmată de un
apel la a cumpăra pantalonii strimți care ar face
orice femeie irezistibilă etc., și tot așa.9
De aceea, omul care stă în fața lui Dumnezeu cu
etica evitării bine păzită și cu protestul lui că nu a stat
prea mult timp la birou, ci a venit acasă și s-a uitat la te-
levizor cu familia lui, probabil că nu va scăpa de acuzația
că și-a risipit viața. Isus i-a mustrat pe ucenicii Lui prin
cuvinte care se pot aplica foarte ușor la un astfel de om:
„Și păcătoșii muncesc din greu, evită păcate grosolane,
se uită seara la televizor și se distrează la sfârșit de săptă-
mână. Ce faceți voi mai mult decât ceilalți?” (v. Luca
9
Douglas R. Groothuis, „How the Bombarding Images of TV Culture Undermine
the Power of Words”, Modern Reformation 10 (Ian./Feb. 2001): p. 35-36.
199
6:32-34; Matei 5:47).
SACRIFICIUL INSPIRAT PENTRU

CAUZE MAI MĂRUNTE
În fapt, în vremuri de război, păcătoșii de ridică de-
seori la niveluri remarcabile de sacrificiu pentru cauze
care nu se pot compara cu Hristos. Cea mai măreață
cauză din lume este salvarea bucuroasă a oamenilor de
la Iad, împlinirea nevoilor lor pământești, a-i face bu-
curoși în Dumnezeu și a face asta cu o plăcere blândă și
serioasă, care Îl face pe Hristos să arate ce Comoară
mare este El. Niciun război de pe pământ nu a luptat
vreodată pentru o cauză mai bună sau pentru un împă-
rat mai mare.
Dar, o, ce riscuri curajoase și ce sacrificii îndrăz-

nețe au inspirat aceste cauze inferioare! Pe 19 februa-
rie 1945 a început bătălia de la Iwo Jima. Ea este o in-
sulă pustie, de opt mile pătrate, situată la șase sute de
mile la sud de Tokyo, fiind păzită de 22.000 de soldați
japonezi pregătiți să lupte până la moarte (ceea ce au
și făcut). Ei protejau două coridoare aviatice de care
America avea nevoie în efortul strategic de a limita
agresiunea japoneză de după Pearl Harbor și de a
ocroti libertatea de care America se bucura. Era o cauză
200
CAPITOLUL 7
înaltă, iar sacrificiul curajos a fost uluitor:

Simplele cifre statistice demonstrează sacrificiul
făcut de batalionul 2 al colonelului Johnson:
1.400 băieți [mulți încă adolescenți] au debar-
cat în prima zi; 288 de înlocuitori au fost aduși
pe măsura desfășurării bătăliei, totalul fiind de
1.688. Dintre aceștia, 1.511 au fost uciși sau ră-
niți. Doar 177 au plecat de pe insulă. Iar din
acești 177, 91 fuseseră răniți cel puțin odată și s-
au întors în luptă.
A fost nevoie de 22 de curse înțesate care să
aducă divizia a cincea pe insulă. Supraviețuitorii
s-au îmbarcat confortabil pe 8 vapoare.
Băieții americani au ucis aproape 21.000 de ja-
ponezi, dar au suferit peste 26.000 de victime ca
să facă asta. Aceasta avea să fie singura bătălie
din Pacific în care invadatorii au suferit mai
multe victime decât cei ce s-au apărat.
Militarii din marină au luptat în al doilea război
mondial vreme de 43 de luni. Totuși, într-o sin-
gură lună pe Iwo Jima, au murit o treime din
toți cei care au pierdut în întreg războiul. Ei au
lăsat înapoia lor cele mai mari cimitire din Paci-
fic: aproape 6800 de morminte, movile cu cruci
și stele. Mii de familii nu aveau să aibă mângâie-
rea de a vedea un trup de la care să își ia rămas
bun, căci au primit doar informația abstractă că
soldatul din marină „a murit la datorie” și a fost
îngropat într-un loc, aliniat într-un rând, cu un
201
număr pe mormântul lui. Mike este în lotul 3,

pe rândul 5, mormântul nr. 694; Harlon în lo-
tul 4, pe rândul 6, mormântul nr. 912; Franklin
în lotul 8, pe rândul 7, mormântul nr. 2189.
Când mă gândesc la Mike, Harlon și Franklin
de acolo, mă gândesc la mesajul pe care cineva l-
a inscripționat în afara cimitirului:
Când mergi acasă
Spune-le din partea noastră
Că pentru ziua ta de mâine
Noi am jertfit ziua noastră de azi.10
O, DOAMNE, NU MĂ LĂSA
SĂ ÎMI RISIPESC VIAȚA!
Eu sunt profund mișcat de curajul și de carnagiul de
pe Iwo Jima. Când citesc paginile acestei istorii, tot ce
este în mine strigă: „O, Doamne, nu mă lăsa să îmi risi-
pesc viața!” Fă-mă să ajung la final – mai devreme sau
mai târziu – și să fiu în stare să îi spun unei familii, unei
biserici, unui oraș și popoarelor neevanghelizate de pe
Pământ ca „pentru ziua voastră de mâine, eu am jertfit
ziua mea de azi. Nu doar pentru ziua voastră de mâine
de pe pământ, ci pentru nenumărate zile de mâine ale
10
Bradley, Flags of Our Fathers, p. 246-47. Această carte este istoria luptei de la
Iwo Jima repovestită prin viețile celor șase purtători de drapel de la faimosul
Memorial Iwo Jima, de către fiul lui John Bradley, unul dintre soldații din
Memorial.
202
CAPITOLUL 7
bucuriei voastre mereu crescânde în Dumnezeu”. Cu

cât mă uit mai îndeaproape la soldații din această parte
istorică din al doilea război mondial, cu atât mai mult
simt o pasiune ca viața mea să conteze și să fiu în stare
să mor bine.
Pe când dimineața ploioasă s-a dus către după-
amiază și luptele s-au mai liniștit, soldații au
continuat să înregistreze victime. Deseori medi-
cii înșiși au murit încercând să ocrotească viețile
altora. William Hoopes din Chattanooga s-a
chircit lângă un medic pe nume Kelly, care și-a
pus capul deasupra unui dig protector și și-a pus
binoclul la ochi – doar pentru o clipă – ca să
vadă de unde trăgea un lunetist care mătura
zona. În acea clipă, lunetistul l-a împușcat în
mărul lui Adam. Hoopes, el însuși un fost far-
macist, s-a luptat din greu să își salveze priete-
nul. „Mi-am luat forcepsul și i l-am băgat pe gât
ca să îi prind artera și să i-o cos”, își amintește
Hoopes. „Sângele lui izbucnea peste tot. Nu
putea vorbi, dar avea privirea ațintită spre mine.
Știa că încercam să îi salvez viața. Am încercat
tot ce am putut. Pur și simplu nu îmi reușea.
Am încercat. Sângele era atât de alunecos. Nu
puteam să îi prind artera. Am încercat atât de
greu. Și, în tot acest timp, el doar se uita la mine.
Mă privea drept în față. Ultimul lucru pe care l-
a făcut pe măsură ce izbucnirile de sânge deve-
neau tot mai rare și mai puțin voluminoase, a
203
fost să mă mângâie pe braț ca și cum mi-ar fi

spus, ‚stai liniștit, totul este bine’. Apoi a mu-
rit”.11
În acest moment zdrobitor, vreau să fiu Hoopes și
vreau să fiu Kelly. Vreau să pot să le spun oamenilor
care suferă și pier că „am încercat tot ce am putut... am
încercat din greu”. Și vreau să pot să le spun celor din
jurul meu când voi muri: „Totul este bine. A trăi este
Hristos și a muri este un câștig”.
CÂND SE RIDICĂ CEAȚA BANALITĂȚII

În aceste momente, când ceața banalității vieții se ri-
dică și văd ce sunt chemat să fac cu adevărat pe Pământ,
suspin ca urmare a preocupărilor mărunte care risipesc
atât de multe vieți și atât de mult din propria-mi viață.
Gândește-te la dimensiunea la care sporturile au ajuns –
ele ocupă o întreagă secțiune de pe paginile de internet
de știri zilnice. Dar nu există nicio secțiune despre Dum-
nezeu. Gândește-te la nenumăratele resurse disponibile
care te învață cum să-ți faci casa și grădina mai confor-
tabile și mai impresionante. Gândește-te la câte zeci de
mii de dolari poți cheltui ca să îți cumperi mai multe
mașini decât ai nevoie. Gândește-te la timpul, energia
11
Bradley, Flags of Our Fathers, p. 188.
204
CAPITOLUL 7
și discuțiile care se îndreaptă către distracție și lejeritate,

și către ceea ce noi numim „lucruri distractive”. Și ada-
ugă la asta că acum, computerul recreează artificial
chiar acele jocuri care sunt deja atât de departe de reali-
tate; este ca o lume a viselor pe mai multe niveluri, o
lume neimportantă care se extinde către nimic.
PREOCUPAȚI DE HAINE
Sau gândește-te la haine. Ce tragedie să vezi atât de
mulți tineri obsedați de ce să poarte și de cum arată.
Chiar tinerii creștini par lipsiți de putere ca să pună în-
trebări mai importante decât „ce-i greșit cu asta?”, în-
trebări precum: Mă vor ajuta aceste haine să Îl preamă-
resc pe Hristos? Îi vor îndrepta ele pe oameni către El
ilustrându-L clar drept Comoara vieții mele? Vor sub-
linia ele personalitatea mea, creat după chipul lui
Dumnezeu ca să slujesc, sau îmi vor pune în evidență
sexualitatea? Sau lenevia? Crede-mă, eu nu umblu
după haine. Există unele motive destul de radicale, înăl-
țătoare de Hristos, de a te îmbrăca bine. Pledoaria mea
este să fii mai mult ca un delfin și mai puțin ca o me-
duză în marea modei – și a contra-modei (care este la
fel de despotică).
Treci dincolo de acel adolescent care le-a scris celor
205
de la ziarul Minneapolis Star Tribune ca replică la o

scrisoare către editor:
Ca adolescent, ceea ce porți devine, din neferi-
cire, tot mai important. Ca să fiu onest, chiar mi
se pare că unele haine pe care le port sunt ofen-
satoare. Scrisoarea vorbește despre fete care
sunt în stare să se îmbrace la modă și sensibil.
Arată-mi că așa ceva este posibil, și o voi face.
Majoritatea prietenilor mei deseori nu se simt
confortabil cu ceea ce este popular, și totuși
poartă acele lucruri. A ieși în evidență pur și
simplu nu merită întotdeauna efortul necesar.
Societatea îți spune să fii diferit, dar să nu ieși
din tipare.
Cum te îmbraci ca să îți fii pe plac ție, părinților
și prietenilor tăi? Nu poți. Adolescenții ajung să
își compromită valorile ca să se poată potrivi so-
cietății. Dacă vrem să trecem cu bine prin liceu,
sau chiar în primii ani de facultate, fără să fim
chinuiți, trebuie să ne îmbrăcăm ca să le fim pe
plac colegilor noștri.
Noi suntem viitorii lideri ai acestei națiuni, și
trebuie să înțelegem ce am ajuns și să schimbăm
asta.12
12
Megan Heggemeir, „For Teenagers, Fashion Is Key to Fitting In”, Minneapolis
Star Tribune (16 noiembrie 2002): A23.
206
CAPITOLUL 7
UNDE SUNT TINERII

RADICALI PENTRU HRISTOS?
Când mă imaginez stând pe țărmul insulei Iwo Jima
și mă gândesc la acele ore de curaj și sacrificiu, aducându-
mi aminte că acei eroi erau niște tineri, nu pot să împac
aceasta cu preocupările mărunte ale majorității celor ce
își duc viața în America. Unul dintre eroi era cu adevărat
tânăr. Am citit povestea lui și am vrut să îi vorbesc fiecă-
rui grup de tineri din America și să le spun: Vrei să vezi
ce este cu adevărat mișto? Vrei să vezi ceva de o mie de
ori mai impresionant decât o triplă dublă?13 Ei bine, iată
ce se scrie despre Jacklyn Lucas.
El și-a făcut loc rapid în marina militară la doar
14 ani, păcălindu-i pe recrutori cu fizicul lui
musculos... I s-a dat sarcina de a conduce un ca-
mion în Hawaii, așa că a ajuns tot mai frustrat;
el voia să lupte. El a fugit cu un transport din
Honolulu, supraviețuind cu mâncarea care i-a
fost dată de niște indivizi milostivi de la bordul
navei.
A ajuns în ziua debarcării [pe Iwo Jima] fără să
aibă vreo armă. A luat una de la un soldat mort
de pe plajă și și-a făcut loc pe insulă luptând.
A doua zi, Jack și alți trei camarazi se târau
13
Tripla dublă face referire la un jucător de baschet care a marcat, a recuperat și a
dat pase decisive în duble de câte 10 în timpul unui meci - n.tr.
207
printr-o tranșee, moment când opt japonezi au

apărut înaintea lor. Jack l-a împușcat pe unul
dintre aceștia în cap. Apoi arma i s-a blocat. În
timp ce se lupta să o refacă, o grenadă a căzut la
picioarele sale. El a urlat lansând un avertisment
ctre ceilalți și a acoperit grenada cu cenușă
moale. Imediat, o alta și-a făcut loc. Jack Lucas,
în vârstă de 17 ani, s-a aruncat pe ambele gre-
nade. „Luke, vei muri”, își amintește el că se
gândea...
Ajuns la bordul navei-spital Samaritan, doctori-
lor nu le venea să creadă. „Poate că el a fost prea
tânăr și prea dur ca să moară”, a spus unul. El a
avut de îndurat 21 de operații de reconstrucție
și a devenit cel mai tânăr dintre soldații care au
primit medalia de onoare a țării – și singurul
proaspăt licean care a primit-o.14
Pe când am citit aceasta, mă gândeam la toate lu-
crurile despre care copiii de liceu cred că sunt mișto.
Stăteam pe verandă în timp ce citeam și mă gândeam:
O, Doamne, cine se va duce înaintea lor și să le dea ceva
pentru care să trăiască? Ei își irosesc zilele într-o transă
a neimportanței, încercând să arate mișto, să vorbească
mișto sau să umble mișto. Și ei n-au habar ce este mișto
cu adevărat.
Vreau să ofer încă o relatare istorică pentru a face
14
Bradley, Flags of Our Fathers, p. 174-75.
208
CAPITOLUL 7
clar ce este mișto. Ea vorbește despre Ray Dollins, un

pilot pe un avion de luptă de la Iwo Jima.
Primul val de amfibii s-a îndreptat către țărm.
Avioanele de luptă ale marinei își încheiau
cursele de bombardare și mitraliere la joasă altitu-
dine. Și pe când ultimul pilot a început să își ri-
dice Corsair-ul, japonezii au sărit pe armele lor și
au ciuruit avionul cu mitraliera. Pilotul, maiorul
Ray Dollins, a încercat să prindă altitudine în-
dreptându-se către Ocean, ca să evite prăbușirea
în mijlocul soldaților din marină care se îndrep-
tau către plajă, dar avionul lui era prea deteriorat.
Locotenentul Keith Wells l-a văzut de pe amfi-
biu... „Îl puteam vedea în carlingă”, a spus Wells,
„și încerca să facă tot ce putea. Avionul se în-
drepta drept către un grup de amfibii pline cu
pușcași marini. În ultima secundă, el a întors avi-
onul pe spate și l-a îndreptat către partea de apă
dintre două șiruri de tancuri. Am văzut apoi apa
explodând în aer”. Personalul militar care asculta
de pe vapoare la rețeaua audio dedicată zboruri-
lor nu putea decât să îl vadă pe Dollins prăbu-
șindu-se; ei au auzit însă la microfon ultimele lui
cuvinte, iar ele erau o parodie curajoasă:
O, ce dimineață frumoasă,
O, ce frumoasă zi,
Am un sentiment groaznic
Că totul îmi stă în cale.15
15
Bradley, Flags of Our Fathers, p. 161-62.
209
Desigur, noi nu folosim cuvântul mișto ca să des-

criem adevărata măreție. Acesta este un cuvânt mic.
Asta este idea. Este ieftin. Dar pentru el trăiesc mili-
oane de tineri. Cine îi confruntă cu urgență și lacrimi?
Cine pledează înaintea lor să nu își risipească viețile?
Cine îi ia de guler, ca să zic așa, și îi iubește suficient de
mult ca să le arate o viață atât de radicală, reală, costisi-
toare și saturată în Hristos încât să își simtă goliciunea
și trivialitatea postărilor de pe social-media și a discuți-
ilor lor fără sens despre celebritățile care se trec? Cine
va trezi ceea ce zace latent în sufletele lor, neatins – o
tânjire de a nu-și risipi viețile?
PLEDOARIA MEA DIN INIMĂ

O, dacă tinerii și bătrânii și-ar închide televizorul,
ar face o plimbare lungă și ar visa la pornirile de curaj
pentru o cauză de zece mii de ori mai importantă decât
democrația americană – oricât de prețioasă ar fi ea.
Dacă am putea visa și dacă ne-am ruga, oare Dumnezeu
nu ar răspunde? Nu ne-ar da El o viață de dragoste, în-
durare și sacrificiu bucuros care să Îl preamărească pe
Hristos și să îi facă pe oameni bucuroși în Dumnezeu?
Pledez înaintea ta, și mă rog pentru mine însumi – în-
dreaptă-ți fața cu hotărâre ca să I te alături lui Isus pe
calea Calvarului. „Să ieșim dar afară din tabără la El, și
210
CAPITOLUL 7
să suferim ocara Lui. Căci noi n-avem aici o cetate stă-

tătoare, ci suntem în căutarea celei viitoare” (Evrei
13:13-14). Când vor vedea dragostea noastră jertfitoare
– strălucind de bucurie – oare nu vor spune că „Hris-
tos este măreț”?
211
8
PROSLĂVINDU-L PE HRISTOS
DE LA 8 LA 5
Ar fi o greșeală ca, prin chemarea la o viață ca în

vreme de război din capitolul precedent, să insinuez că
noi, creștinii, ar trebui să demisionăm de la locurile de
muncă și să mergem la „război”, să devenim toți misio-
nari, păstori sau lucrători umanitari cu normă întreagă.
Aceea ar fi o înțelegere fundamental greșită legată de
unde trebuie dus războiul.
Desigur, luptele se duc spiritual (fără bombe și ba-

ionete) printre oamenii neevanghelizați din lume, unde
Împăratul împăraților a trimis „trupele” Sale altruiste
cu Evanghelia păcii și de unde adună un popor fericit
pentru Sine. Aceasta este lucrarea glorioasă a misiunii
de frontieră.
Voi susține ceva mai târziu că aceasta este o che-

mare deosebită, și mă rog ca mii dintre voi, cei care citiți
această carte, să o auziți și să mergeți pe acele linii ale
frontului.
213
RĂZBOIUL NU ESTE GEOGRAFIC

Dar să nu ne înșelăm, „războiul” pe care îl am în
minte când mă gândesc la „mentalitatea de război” sau
„stilul de viață de război” nu este dus pe linii geografice
de front. El este dus în primul rând pe acea linie între
bine și rău din fiecare inimă omenească, în special în
inimile creștinilor, unde Hristos este stăpân și unde
vrea să fie total triumfător. „Războiul” este dus pe linia
dintre păcat și neprihănire din fiecare familie. El este
dus pe linia dintre adevăr și minciună din fiecare
școală... pe linia dintre dreptate și nedreptate din fie-
care legislatură... dintre integritate și corupție din fie-
care funcție publică... dintre dragoste și ură din fiecare
grup etnic... dintre mândrie și smerenie din fiecare
sport... dintre frumos și urât din fiecare artă... dintre
doctrina sănătoasă și cea greșită din fiecare biserică... și
dintre lene și sârguință dintre pauzele de cafea. Și nu
este o risipă de timp să duci bătălia pentru adevăr, cre-
dință și dragoste pe oricare dintre aceste fronturi.
Războiul nu este primordial spațial sau fizic, deși

succesele și eșecurile în el au efecte în plan fizic. De
aceea, vocațiile seculare ale creștinilor constituie un te-
ren de război. Există adversari spirituali ce trebuie în-
vinși (adică duhuri rele și păcate, nu oameni), și există
214
CAPITOLUL 8
înălțimi morale frumoase ce trebuie câștigate spre slava

lui Dumnezeu. Nu îți vei risipi viața prin unde lucrezi,
ci prin cum și de ce faci ceea ce faci.
SECULARUL NU ESTE RĂU, CI STRATEGIC

Te rog să nu înțelegi din expresia „vocație secu-
lară” vreo comparație nespirituală sau inferioară față de
„vocația în biserică”, „vocația în misiune” sau „vocația
spirituală”. Eu doar vreau să spun că vocațiile nu sunt
conectate structural la biserică. Există un a fi în lume,
dar nu din lume, așa cum ne-a învățat Isus când S-a ru-
gat în Ioan 17:15-16: „Nu Te rog să-i iei din lume, ci
să-i păzești de cel rău. Ei nu sunt din lume, după cum
nici Eu nu sunt din lume”. Astfel, intenția lui Isus este
ca ucenicii Lui să rămână în lume (și la asta mă refer
prin „slujbe seculare”), dar ca ei să nu fie „din lume”
(motiv pentru care spun că noi suntem într-un război).
Martin Luther a redescoperit învățătura biblică

despre preoția tuturor creștinilor și a dinamitat linia de
demarcație spirituală dintre cler și laici. El a fost de
acord că există o chemare bisericească și o chemare secu-
lară. Dar felul lui de a face deosebire între ele nu era
bazat pe vreo „avuție spirituală” superioară.
Este pură invenție ideea că papa, episcopii,
215
preoții și călugării trebuie chemați „avuția spi-

rituală” și că prinții, lorzii, meșteșugarii și țăra-
nii sunt „avuția temporală”. Acesta este, într-
adevăr, un soi fin de minciună și fățărnicie...
Toți creștinii sunt cu adevărat „avuția spiritu-
ală”, și între ei nu există nicio diferență, decât cea
ce slujire... Ca să fie și mai clar, dacă un mic grup
de laici creștini evlavioși ar fi luați captivi și puși
într-o pustietate, și dacă între ei n-ar exista niciun
preot consacrat printr-un episcop, și dacă acolo,
în pustietate, ei ar cădea de acord să aleagă unul
dintre ei, căsătorit sau nu, și dacă l-ar însărcina cu
slujirea oficierii botezului, a Mesei, a pronunțării
iertării și a predicării, un astfel de bărbat ar fi cu
adevărat un preot ca și cum toți episcopii și papii
l-ar fi consacrat... Cu adevărat nu există nicio di-
ferență între laici și preoți, între prinți și episcopi,
între „spiritual” și „temporal”, așa cum îi zic ei,
decât aceea a slujbei și lucrării făcute... Un ciz-
mar, un fierar, un fermier, fiecare își are lucrarea
și slujirea în meseria sa, și totuși ei sunt toți ase-
menea preoților și a episcopilor consacrați, și fie-
care trebuie ca, prin lucrarea sau slujirea sa, să le
slujească și să le fie de folos altora și reciproc unii
altora, pentru ca, în acest fel, multele feluri de lu-
crări să fie făcute spre binele fizic și spiritual al co-
munității, la fel cum toate mădularele trupului se
slujesc reciproc.1
1
Martin Luther, „An Open Letter to the Christian Nobility” în Three Treatises
216
CAPITOLUL 8
Biblia arată clar că voia lui Dumnezeu este ca po-

porul Lui să fie răspândit ca sare și lumină în întreaga
gamă a vocațiilor seculare. Enclave de creștini care tră-
iesc doar alături de creștini și care lucrează doar cu creș-
tini nu ar împlini întreg planul lui Dumnezeu în lume.
Asta nu înseamnă că ordinele, lucrările sau avanpostu-
rile de misiune creștine ar fi greșite. Înseamnă că ele
sunt excepționale. Majoritatea covârșitoare a creștini-
lor sunt chemați să trăiască în lume și să lucreze printre
necredincioși. Aceasta este „slujirea” lor, „chemarea”
lor, așa cum ar fi spus Luther. Și vom vedea imediat și
de ce aceasta este voia lui Dumnezeu.
PARTENERIATUL DINTRE BOU ȘI OAMENI

Nu toți ar trebui să fim misionari sau păstori. Există
un parteneriat între cei ce se duc și cei ce trimit. În ceea
ce privește păstorii din biserică, Pavel spune: „Să nu legi
gura boului când treieră bucate” (1 Tim. 5:18), sensul
fiind: plătiți-vă păstorul. Dar asta necesită ca unii să câș-
tige grâul ca să îl poată pune sub nasul bietului bou.
(Philadelphia, PA: Fortress, 1960), p. 14-17. v. Gene Edward Veith Jr., God at
Work: Your Christian Vocation in All of Life (Wheaton, IL: Crossway, 2002)
pentru o explicare pentru laici a doctrinei vocației în învățătura lui Luther; v. și Os
Guinness, The Call: Finding and Fulfilling the Central Purpose of Your Life
(Nashville: Word, 1998), și Paul Helm, Callings: The Gospel in the World
(Edinburgh: Banner of Truth, 1998).
217
Acesta este și modelul pentru misionarii din Noul Tes-

tament: „Ai grijă de legiuitorul Zena și Apolo să nu
ducă lipsă de nimic din ce le trebuie pentru călătoria
lor” (Tit 3:13). Cu alte cuvinte, nu toți ar trebui să
meargă și să slujească împreună cu Pavel; unii ar trebui
să rămână în spatele lor, să muncească și să le asigure
nevoile celor ce se duc. Tot astfel, Pavel a planificat ca
biserica din Roma să fie baza lui de alimentare în timp
ce se îndrepta către Spania: „nădăjduiesc să vă văd în
treacăt, când mă voi duce în Spania, și să fiu însoțit
[ajutat, lit. ESV] de voi până acolo, după ce îmi voi îm-
plini, măcar în parte, dorința de a fi stat la voi” (Rom.
15:24).
El a presupus că ei aveau să fie folositori așa încât

să poată dărui. Iată de ce le-a spus credincioșilor din Te-
salonic: „să lucrați cu mâinile voastre... să n-aveți trebu-
ință de nimeni” (1 Tes. 4:11-12). În fapt, Pavel a fost
atât de provocat de leneșii din Tesalonic, încât a scris în
a doua sa epistolă următoarele:
N-am mâncat de pomană pâinea nimănui; ci, lu-
crând și ostenindu-ne, am muncit zi și noapte, ca
să nu fim povară nimănui dintre voi... Cine nu
vrea să lucreze, nici să nu mănânce. Auzim însă
că unii dintre voi trăiesc în neorânduială, nu lu-
crează nimic, ci se țin de nimicuri (2 Tes. 3:7-11).
218
CAPITOLUL 8
Tot astfel, el le-a spus efesenilor: „Cine fura, să nu

mai fure; ci mai degrabă să lucreze cu mâinile lui la ceva
bun, ca să aibă ce să dea celui lipsit” (Efes. 4:28).
RĂMÂI ÎN SLUJBA TA „CU DUMNEZEU”

Chemarea de a fi creștin nu este o chemare de a-ți
părăsi vocația seculară. Acesta este un lucru stabilit clar
în 1 Corinteni 7:17-24. Pavel își rezumă învățătura de
aici prin aceste cuvinte: „Fiecare, fraților, să rămână cu
Dumnezeu în starea în care era când a fost chemat” (v.
24). Pavel avea o perspectivă înaltă despre providența
lui Dumnezeu – că Dumnezeu a „rânduit” suveran sau
a „chemat” necredincioși la poziții în viață, în care con-
vertirea lor să aibă un impact semnificativ spre slava Sa.
„Fiecare să rămână în starea în care l-a așezat Domnul,
și în care l-a chemat Dumnezeu” (v. 17). Pavel nu vrea
să spună că schimbarea locului de muncă ar fi ceva gre-
șit în viața creștină – căci altfel nimeni n-ar mai putea
deveni păstor vocațional sau misionar, cu excepția ce-
lor foarte tineri (spre deosebire de Isus, care a trecut de
la a fi tâmplar la implicarea totală în lucrare când a
ajuns la 30 de ani, cf. Luca 3:23). Ceea ce Pavel vrea să
spună este că, atunci când suntem convertiți, nu ar tre-
bui să tragem imediat concluzia că trebuie să ne schim-
219
băm locul de muncă. Mai degrabă ar trebui să ne gân-

dim că Dumnezeu ne-a pus unde suntem și că ar trebui
să arătăm vrednicia Lui aici, în această slujbă. Așa
spune versetul 24: „fiecare... să rămână cu Dumnezeu”.
De aceea, întrebarea vitală pentru majoritatea creș-

tinilor ar trebui să fie aceasta: Cum poate viața mea să
conteze pentru slava lui Dumnezeu în vocația mea se-
culară? Eu presupun din tot ceea ce am spus în această
carte că țelul vieții este același, indiferent că avem o vo-
cație seculară, una în biserică sau una în misiune. Țelul
nostru este să Îl preamărim cu bucurie pe Hristos, să Îl
facem să arate măreț prin tot ceea ce facem. Lăudându-
ne doar cu Crucea, scopul nostru este să ne bucurăm
preamărindu-L în felul în care muncim. Întrebarea
este: cum să facem asta? Biblia ne îndreaptă către cel
puțin șase răspunsuri.
1. Putem să Îl preamărim pe Dumnezeu în slujbele

noastre seculare prin părtășia de care ne bucurăm cu El
de-a lungul zilei în tot ceea ce muncim. Cu alte cuvinte,
ne bucurăm că Dumnezeu este alături de noi când Îi as-
cultăm glasul și vorbim cu El, când aruncăm asupra Lui
toate poverile noastre și când experimentăm călăuzirea
și grija Sa. Pasajul biblic care ne îndreaptă către acest ade-
văr este 1 Corinteni 7:24. Când ești convertit, rămâi la
220
CAPITOLUL 8
locul tău de muncă și bucură-te de prezența lui Dum-

nezeu. „Fiecare, fraților, să rămână cu Dumnezeu în sta-
rea în care era când a fost chemat”. Cele două cuvinte
subliniate sunt importante. Creștinii nu doar se duc la
muncă. Ei se duc la muncă „cu Dumnezeu”. Ei nu doar
fac o slujbă. Ei își fac slujba „cu Dumnezeu”. Dumne-
zeu este cu ei.
O făgăduință mai personală
Aceasta nu este același lucru cu făgăduințele gene-

rale făcute bisericii ca întreg. Dumnezeu îi făgăduiește
bisericii la nivel colectiv: „Eu voi locui și voi umbla în
mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, și ei vor fi popo-
rul Meu” (2 Cor. 6:16). Făgăduința pentru tine, în
slujba ta seculară, este diferită. Când sfinții sunt la lu-
cru în slujba lor seculară, ei sunt răsfirați. Ei nu sunt
împreună, ca în biserică. Astfel, porunca de a „rămâne
acolo cu Dumnezeu” este o promisiune că poți cu-
noaște părtășia cu Dumnezeu personal și individual, la
acel loc de muncă.
Aducându-I mulțumiri continue lui Dumnezeu

pentru toate lucrurile
Un fel de a ne bucura de prezența și părtășia lui

Dumnezeu este prin conștientizarea mulțumitoare că
221
abilitatea ta de a face orice fel de muncă, inclusiv

această muncă, este datorată harului Lui. „El... le dă tu-
turor viața, suflarea și toate lucrurile” (F.A. 17:25).
Toate facultățile tale ale vederii, auzului și simțului tac-
til, toate îndemânările motorii cu mâinile și picioarele,
toate acțiunile tale cu mintea de a observa, organiza și
evalua, toate abilitățile tale care te fac să fii bun în acest
loc de muncă – toate acestea sunt darurile lui Dumne-
zeu. A ști acest lucru te poate umple de un simțământ
al mulțumirii continue adusă lui Dumnezeu în rugă-
ciune. „Te voi lăuda din toată inima mea, Doamne,
Dumnezeul meu, și voi preamări Numele Tău în veci!”
(Ps. 86:12). Uneori, minunăția a ceea ce este Dumne-
zeu se va ridica în nou în timp ce lucrăm și vom șopti
laudele Lui: „Binecuvântează-L, suflete, pe Domnul!
Doamne, Dumnezeule, Tu ești nemărginit de mare!”
(Ps. 104:1).
Când adaugi la aceasta conștientizarea faptului că

depinzi de Dumnezeu pentru fiecare minut viitor din
viață și pentru tot ajutorul de care ai nevoie, mulțumi-
rea ta se revarsă în credință pentru fiecare moment vii-
tor și pentru restul zilei, al săptămânii, al lunii, al anului
și al deceniului. Aceasta este credința în harul viitor. Ea
se poate exprima în rugăciune față de Dumnezeu prin
222
CAPITOLUL 8
cuvinte biblice ca acestea: „eu mă încred în Tine,

Doamne și zic: ‚Tu ești Dumnezeul meu!’” (Ps. 31:14).
Sau poți spune: „Dragostea Ta statornică nu se oprește
niciodată; îndurările Tale nu ajung niciodată la capăt,
ci ele se înnoiesc în fiecare dimineață (și în fiecare după-
amiază!); mare este credincioșia Ta!” (parafrază la
Plâng. 3:22-23).
Pune făgăduințele la lucru
Mulțumirea, lauda și încrederea sunt susținute de

făgăduințele lui Dumnezeu pe care le poți lua la locul
tău de muncă în fiecare zi, făgăduințe care sunt scrise în
Biblie și pe care le poți memora. Acesta este felul în care
Dumnezeu îți vorbește de-a lungul zilei. El te încura-
jează: „Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu
îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc,
tot Eu îți vin în ajutor. Eu te sprijin cu dreapta Mea bi-
ruitoare” (Isaia 41:10). El îți reamintește că provocările
de după-amiază nu sunt prea grele pentru ca El să le ges-
tioneze: „Iată, Eu sunt Domnul, Dumnezeul oricărei
făpturi. Este ceva prea greu pentru Mine?” (Ier. 32:27,
lit. ESV). El îți spune să nu fii anxios, ci să Îi spui orice
nevoie ai avea (Fil. 4:6), și spune: „Aruncă-ți toate îngri-
jorările asupra Mea, căci Eu îngrijesc de tine” (parafrază
la 1 Petru 5:7). Și El făgăduiește să te călăuzească de-a
223
lungul zilei: „Eu, zice Domnul, te voi învăța și-ți voi

arăta calea pe care trebuie s-o urmezi, te voi sfătui și voi
avea privirea îndreptată asupra ta” (Ps. 32:8).
În felul acesta, noi avem părtășie cu Dumnezeu, as-

cultând la El prin Cuvântul Lui, mulțumindu-I, lău-
dându-L și chemându-L în și pentru tot ce avem nevoie.
Este o onoare pentru Dumnezeu dacă rămâi în slujba ta
seculară „cu Dumnezeu” în acest fel. Aceasta nu este o
viață risipită. Dumnezeu Se desfată când noi avem încre-
dere în El și ne bucurăm de El. Aceasta arată valoarea
Lui. Iar când ne reamintim că niciuna dintre aceste bi-
necuvântări nemeritate nu ar putea fi a noastră separat
de moartea lui Hristos în locul nostru, fiecare puls al bu-
curiei în Dumnezeu devine o laudă cu Crucea.
2. Îl proslăvim pe Hristos în munca noastră secu-

lară prin felul în care folosim creativitatea și sârguința,
într-un fel bucuros, încrezător și înălțător la adresa lui
Dumnezeu. Ne este util să analizăm felul cum ființele
omenești diferă de castori, de pasărea colibri, de păian-
jeni și de furnici. Ne este de ajutor să mergem la esența
felului în care oamenii Îl onorează pe Dumnezeu prin
munca lor. Aceste viețuitoare sunt foarte muncitoare
și pot face lucruri foarte complicate și uimitoare. De
aceea, trebuie să fie ceva în plus atașat muncii noastre
224
CAPITOLUL 8
care Îl onorează pe Dumnezeu decât o astfel de creati-

vitate și străduință – dacă nu cumva am fi dispuși să
spunem că noi Îl proslăvim pe Dumnezeu prin munca
noastră exact la fel cum o fac animalele.
Adjuncți ai lui Dumnezeu care supun Pământul

spre slava Lui
Care este diferența? Să ne gândim la primele cu-

vinte biblice despre creația omului. „Dumnezeu l-a fă-
cut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui
Dumnezeu; parte bărbătească și parte femeiască i-a fă-
cut. Dumnezeu i-a binecuvântat și Dumnezeu le-a zis:
‚Creșteți, înmulțiți-vă, umpleți pământul, și supuneți-
l; și stăpâniți peste peștii mării, peste păsările cerului și
peste orice viețuitoare care se mișcă pe pământ” (Gen.
1:27-28). Faptul că am fost creați după chipul lui
Dumnezeu ne conduce direct la privilegiul și datoria
noastră de a supune Pământul și de a stăpâni peste el.
Cu alte cuvinte, ar trebui să fim ocupați cu a înțelege,
a modela, a concepe și a folosi creația lui Dumnezeu
într-un fel care atrage atenția către vrednicia Lui și care
trezește închinarea înaintea Lui.
A fi făcut după chipul lui Dumnezeu înseamnă cel

puțin că ar trebui să Îl oglindim pe Dumnezeu. Ar tre-
bui să reflectăm cum este El în realitate. Și ar trebui să
225
facem asta nu ca să ne arătăm pe noi grozavi (ca

oglinzi), ci pentru a-L face pe El să arate măreț (ca fiind
Creatorul). Oamenii fac imagini ale oamenilor faimoși
ca să îi onoreze. Dumnezeu l-a creat pe om după chipul
Lui, astfel încât El să poată fi văzut și onorat, și ca oa-
menii să se bucure de El prin ceea ce ei fac.
Apoi, El a spus mai înainte de toate că ceea ce omul

face este muncă. El supune Pământul și îl ia în stăpâ-
nire. Asta implică faptul că parte din ce înseamnă să fii
om este să exerciți stăpânire asupra creației și să îi dai
lumii o formă, o ordine și un scop care să reflecte ade-
vărul și frumusețea lui Dumnezeu. Dumnezeu face din
om, ca să zic așa, adjunctul Lui în stăpânire și îl înzes-
trează cu drepturi și abilități ca ale lui Dumnezeu pen-
tru supunerea lumii – ca să o folosească și să o modeleze
pentru scopuri bune, în special pentru cel de preamă-
rire a Creatorului.
Munca nu este un blestem; inutilitatea, da
Dacă ai merge înapoi în istorie, înainte de originea

păcatului, ai vedea că nu există nicio conotație negativă
legată de munca seculară. Conform cu Geneza 2:2,
Dumnezeu însuși S-a odihnit de munca Sa de creație,
ceea ce indică faptul că munca este un lucru bun, dum-
nezeiesc. Iar centrul acelei lucrări divine a fost omul, o
226
CAPITOLUL 8
ființă făcută după chipul lui Dumnezeu, ca să ducă mai

departe lucrarea de stăpânire și modelare a creației. De
aceea, în miezul sensului muncii este creativitatea.
Dacă ai fi Dumnezeu, munca ta ar fi să creezi din nimic.
Dar întrucât nu ești Dumnezeu, ci ca Dumnezeu –
adică, dacă ești uman – munca ta este să iei ceea ce
Dumnezeu a făcut, să îl modelezi și să îl folosești ca să
Îl arăți pe El ca măreț.
În ce fel suntem diferiți de castori
Dar aici intervin castorii. Un castor supune mediul

înconjurător în care trăiește și modelează un baraj pen-
tru un scop bun, anume o casă. El pare să se bucure de
munca lui, și chiar sârguința și îndemânarea castorului
reflectă slava înțelepciunii lui Dumnezeu.
Toate lucrurile luminoase și frumoase,
Toate făpturile, mari și mici,
Toate lucrurile înțelepte și minunate,
Pe toate le-a făcut Domnul Dumnezeu.2
Iar Dumnezeu este proslăvit în toate. „Să bată din
palme râurile, să strige de bucurie toți munții... [și] ce-
rurile spun slava lui Dumnezeu” (Ps. 98:8; 19:1). Așa-
dar, care este diferența între o ființă umană la muncă și
un castor care lucrează? Sau care este diferența dintre
2
Cecil F. Alexander, “All Things Bright and Beautiful” (1848).
227
om și o albină, o pasăre colibri sau o furnică? Toate

aceste viețuitoare muncesc din greu; ele supun mediul
lor înconjurător și îl modelează în structuri uimitoare
care slujesc unor scopuri bune. Diferența este că oame-
nii au conștiință morală de sine și fac alegeri în ce pri-
vește munca lor pe baza motivelor care pot să Îl ono-
reze pe Dumnezeu sau nu.
Niciun castor, nicio albină, nicio pasăre colibri și

nicio furnică nu se bazează conștient pe Dumnezeu.
Niciun castor nu se gândește la modelul divin al ordinii
și frumuseții, și el nu face o alegere morală de a căuta
puritatea pentru că Dumnezeu este pur. Niciun castor
nu s-a gândit vreodată la cât de prețios este Dumnezeu,
la planul lui Dumnezeu, și nici nu s-a decis să facă un
baraj de dragul lui Dumnezeu și pentru un alt castor,
nu pentru sine. Dar oamenii au tot acest potențial pen-
tru că noi am fost creați după chipul lui Dumnezeu.
Noi am fost creați să Îl ilustrăm pe Dumnezeu în aceste
modalități. Când Dumnezeu ne cheamă să supunem
Pământul, să îl modelăm și să îl folosim, El nu vrea să
spună că ar trebui să fim ca niște castori. El vrea să
spună să facem asta ca oameni, ca o persoană moral-
mente conștientă de sine, care este responsabilă să își
facă munca intenționat spre slava Creatorului ei.
228
CAPITOLUL 8
Desigur, când Dumnezeu ne trimite să muncim ca

purtători ai chipului Lui, șanțurile noastre trebuie să-
pate drept, conductele pe care le instalăm nu trebuie să
curgă, colțurile mobilierului nostru ar trebui să fie bine
fixate, inciziile chirurgicale pe care le facem ar trebui să
fie curate, felul în care folosim cuvintele ar trebui să fie
precis și atrăgător, iar mâncarea pe care o gătim ar tre-
bui să fie hrănitoare și atractivă, pentru că Dumnezeu
este un Dumnezeu al ordinii, frumuseții și competen-
ței. Dar pisicile sunt curate, furnicile sunt muncitoare,
iar păianjenii produc lucruri frumoase, care au o anu-
mită ordine. Și toate sunt dependente de Dumnezeu.
De aceea, esența muncii noastre ca oameni trebuie să
fie că ea este făcută într-o bizuire conștientă pe puterea
lui Dumnezeu, într-o umblare conștientă după mode-
lul excelenței lui Dumnezeu, și cu un țel deliberat de a
reflecta slava lui Dumnezeu.
Cum muncim bine și să dormim bine
Când muncești în felul acesta – oricare ar fi vocația

ta – poți avea un simțământ dulce al păcii la finalul zi-
lei. Ea n-a fost risipită. Dumnezeu nu ne-a creat să fim
leneși. De aceea, cei ce abandonează productivitatea
creativă pierd bucuria muncii cu sens dependentă de
Dumnezeu, care modelează lumea și care Îl reflectă pe
229
Dumnezeu. „Dulce este somnul lucrătorului, fie că a

mâncat mult, fie că a mâncat puțin; dar pe cel bogat
nu-l lasă îmbuibarea să doarmă” (Ecl. 5:12). Jonathan
Edwards și-a făcut o regulă de evlavie personală că a ne-
glija îndatoririle seculare este ceva ipocrit. El a descris-
o pe soția lui („persoana”) ca să ilustreze contrariul:
„O, cât de bine este”, a spus persoana cândva,
„să lucrez pentru Dumnezeu ziua, și noaptea să
mă odihnesc sub zâmbetul Lui!” În această per-
soană, experiențele înalte și simțămintele religi-
oase n-au fost însoțite de vreo înclinație de a ne-
glija treburile necesare ale unei chemări seculare
ca să petreacă timp în rugăciune și citire, sau în
alte exerciții ale devoțiunii; dar munca în lume
a fost însoțită de o mare vioiciune, pentru că a
fost făcută ca slujire față de Dumnezeu, per-
soana aceasta declarând că, procedând astfel,
„munca ei este văzută la fel de bună ca rugăciu-
nea”.3
Adevărata evlavie personală hrănește munca fă-
cută cu scop în vocațiile seculare, în loc să o submineze.
Lenevia nu crește în solul părtășiei cu Dumnezeu. De
aceea, cei care își petrec viețile în principal nefăcând ni-
mic sau în activități frivole, rareori ajung să fie la fel de
3
Jonathan Edwards, „Thoughts Concerning the Revival”, în The Great
Awakening, ed. C. C. Goen, vol. 4 of The Works of Jonathan Edwards (New
Haven, CT: Yale University Press, 1972), p. 340.
230
CAPITOLUL 8
fericiți ca aceia care muncesc. Pensionarii cu adevărat

fericiți sunt aceia care au căutat modalități creative, fo-
lositoare, onorante la adresa lui Dumnezeu, de a ră-
mâne activi și productivi spre binele semenilor și spre
slava lui Dumnezeu.
Evident, ar trebui să ne ajutăm reciproc să ne găsim

de muncă și să continuăm să muncim. Ar trebui să ne
pese de problema mai extinsă a șomajului. Ea nu este în
primul rând o problemă economică, chiar dacă este și
o astfel de problemă. Ea este în primul rând o problemă
teologică. Ființele omenești sunt create după chipul lui
Dumnezeu și sunt înzestrate cu trăsături ale Creatoru-
lui lor, care li se potrivesc pentru munca lor creativă,
utilă, bucuroasă și înălțătoare de Dumnezeu. De aceea,
inactivitatea pe termen lung (când poți munci) aduce
asupra ta apăsarea vinovăției și a inutilității.
Așadar, a doua cale în care Îl preamărim pe Dum-

nezeu în munca noastră seculară este prin scopul bucu-
ros, încrezător și înălțător de Dumnezeu al creativității și
străduinței noastre. Dumnezeu ne-a creat pentru a
munci astfel încât, bazându-ne conștient pe puterea Lui
și modelând conștient lumea după puritatea Sa, să pu-
tem fi satisfăcuți în El, iar El să poată fi proslăvit în noi.
Iar când ne aducem aminte că toată această creativitate
231
înălțătoare de Dumnezeu și că toată această bucurie

sunt posibile doar pentru păcătoși nemeritorii ca noi
datorită morții lui Hristos, fiecare oră de muncă devine
o laudă cu Crucea.
3. Îl preamărim pe Hristos în munca noastră secu-

lară când ea confirmă și îmbogățește portretul slavei lui
Hristos pe care oamenii îl aud în Evanghelia vorbită.
Nu are niciun rost să exagerez în favoarea valorii

muncii seculare. Nu ea este Evanghelia. În sine, munca
nu mântuiește pe nimeni. În fapt, fără a fi spuse cuvinte
despre Isus Hristos, munca noastră seculară n-ar trezi ui-
mirea altora spre slava lui Hristos. Iată de ce Noul Tes-
tament vorbește cu modestie despre munca noastră ca o
împodobire a Evangheliei. Adresându-li-se celor ce erau
robi, Pavel a spus că ei erau chemați „să fie supuși stăpâ-
nilor lor, să le fie pe plac în toate lucrurile, să nu le în-
toarcă vorba, să nu fure nimic, ci totdeauna să dea do-
vadă de o desăvârșită credincioșie, ca să facă în totul cin-
ste [să împodobească, lit. ESV] învățăturii lui Dumne-
zeu, Mântuitorul nostru” (Tit 2:9-10). Ideea de aici nu
este că Pavel ar fi încurajat sclavia (ceea ce Pavel a atacat
mai indirect vorbind despre robul convertit Onisim „nu
ca... un rob, ci... un frate preaiubit”, Flm. 16), ci să arate
că felul în care muncim „împodobește” învățătura lui
232
CAPITOLUL 8
Dumnezeu.
Cu alte cuvinte, munca noastră nu este femeia fru-

moasă, ci colierul ei de la gât. Femeia frumoasă este
Evanghelia – „învățătura lui Dumnezeu, Mântuitorul
nostru”. Așa că un sens crucial al muncii noastre secu-
lare este că felul în care o facem va crește sau va descrește
atractivitatea Evangheliei pe care o mărturisim înaintea
necredincioșilor. Desigur, marea prezumție este că aceș-
tia știu că noi suntem creștini. Întreaga ideea textului
dispare dacă n-am avea nimic în munca noastră de „îm-
podobit”. A crede că munca noastră Îl va proslăvi pe
Dumnezeu când oamenii nu știu că suntem creștini este
ca atunci când am admira o reclamă bună la televizor,
dar care nu menționează niciodată produsul. Oamenii
pot fi impresionați, dar nu vor ști ce să cumpere.
Îndepărtarea pietrelor de poticnire pentru cre-

dință
Există un alt loc în care Pavel vorbește despre ro-

lul modest al muncii noastre în raport cu Evanghelia.
În 1 Tesaloniceni 4:11-12, el îi spune bisericii: „Să că-
utați să trăiți liniștiți, să vă vedeți de treburi, și să lu-
crați cu mâinile voastre, cum v-am sfătuit. Și astfel să
vă purtați cuviincios cu cei de afară, și să n-aveți tre-
buință de nimeni”. Ideea de aici nu este că munca
233
noastră va mântui pe cineva, ci că, dacă trăim și mun-

cim bine, vor fi îndepărtate obstacole. Altfel spus,
munca bună, cinstită, nu este Evanghelia mântuitoare
a lui Dumnezeu, dar un vânzător creștin de mașini care
acționează necinstit este o pată adusă Evangheliei și
pune o piatră de poticnire în calea oamenilor, astfel în-
cât ei nu mai văd frumusețea lui Hristos. Iar un leneș
poate fi o mai mare piatră de poticnire. Ar trebui creș-
tinii să fie cunoscuți la locurile lor de muncă ca unii la
care te duci dacă ai o problemă măruntă, dar nu ca unii
la care te duci cu o problemă profesională complexă?
Nu trebuie ca lucrurile să fie de genul ori una, ori alta.
Mandatul biblic este acesta: „Orice faceți, să faceți din
toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni”
(Col. 3:23; cf. Efes. 6:7).
Așadar, a treia manieră în care Îl preamărim pe

Dumnezeu în munca noastră seculară constă din a avea
standarde de conduită atât de înalte, o astfel de integri-
tate și o bunăvoință evidentă, încât să nu punem niciun
obstacol în calea Evangheliei, ci mai degrabă să atragem
astfel atenția către frumusețea atotsatisfăcătoare a lui
Hristos. Când împodobim Evanghelia prin munca
noastră, noi nu ne risipim viețile. Iar când ținem minte
că împodobirea în sine (munca noastră dependentă de
234
CAPITOLUL 8
Dumnezeu, modelată de Dumnezeu și care Îl înalță pe

Dumnezeu) a fost obținută pentru noi prin sângele lui
Hristos, și că frumusețea pe care noi o purtăm este în
sine Evanghelia morții lui Hristos, atunci toată împo-
dobirea noastră blândă devine o laudă cu Crucea.

lară câștigând suficienți bani ca să ne păzim să fim de-
pendenți de alții, focalizându-ne în același timp mai
mult pe utilitatea muncii noastre, decât pe răsplățile fi-
nanciare.
Dumnezeu a vrut de la început ca munca satisfăcă-

toare să ne acopere nevoile. Dumnezeu a lucrat la înce-
put (Gen. 2:2), iar oamenii pe care El i-a creat după chi-
pul Lui au fost chemați să muncească. Înainte ca păcatul
să fi intrat în lume, acea muncă era lipsită de frustrare și
zădărnicie. Ea unea frumos providența abundentă a lui
Dumnezeu cu orice nevoie am fi avut. Ea avea să facă
Pământul să fie supus nevoilor materiale ale omului fără
ca planeta să fie ruinată (Gen. 1:28). La început, locul
muncii omului era o grădină de pomi roditori, nu un
ogor greu de arat și plantat. „Domnul Dumnezeu a fă-
cut să răsară din pământ tot felul de pomi, plăcuți la ve-
dere și buni la mâncare” (Gen. 2:9). Și nu doar atât, ci
„un râu ieșea din Eden și uda grădina” (v. 10).
235
Munca fericită dinainte de Cădere; apoi transpi-

rație și trudă
În acest Paradis care acoperea toate nevoile, Dum-

nezeu a spus la început că „nu era niciun om ca să lu-
creze pământul” (v. 5). Apoi El l-a făcut pe om din ță-
râna pământului și, în creația lui, Adam a devenit un
fiu care lucra alături de Tatăl lui în administrarea crea-
ției. Esența muncii nu era susținerea vieții. Dumnezeu
S-a dedicat pe Sine ca susținător. Omul era liber, nu de
muncă, ci în muncă, pentru a fi creativ fără să ducă
grija producerii de hrană și haine.
Ceea ce s-a schimbat odată cu intrarea păcatului în

lume nu a fost că omul trebuia să muncească, ci că
munca a devenit grea, plină de zădărnicia și frustrarea
creației decăzute. Domnul i-a spus lui Adam:
Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale, și ai
mâncat din pomul despre care îți poruncisem:
,Să nu mănânci deloc din el’, blestemat este
acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă
să-ți scoți hrana din el în toate zilele vieții tale;
spini și pălămidă să-ți dea, și să mănânci iarba
de pe câmp. În sudoarea feței tale să-ți mănânci
pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din
el ai fost luat; căci țărână ești, și în țărână te vei
întoarce (Gen. 3:17-19).
Când bărbatul și femeia au ales să se bazeze pe sine
236
CAPITOLUL 8
și au respins călăuzirea și protecția părintească a lui

Dumnezeu, El i-a supus tocmai față de lucrul pe care ei
l-au ales: bizuirea pe sine. De acum înainte, spune El,
dacă mănânci, va fi pentru că vei trudi și vei asuda. Așa
că ei au fost alungați din grădina unde munceau feri-
ciți, și trimiși în ogorul trudei plină de îngrijorări. Bles-
temul sub care trăim astăzi nu este că trebuie să mun-
cim. Blestemul este că, prin munca noastră, ne luptăm
cu oboseala, frustrarea, calamitățile și îngrijorarea. Și
toate acestea sunt de două ori mai apăsătoare pentru că
acum, prin înseși truda aceasta, trebuie să ne păstrăm
vii. „Cu multă trudă să-ți scoți hrana din el... în sudoa-
rea feței tale să-ți mănânci pâinea”.
Hristos a luat blestemul asupra Sa, iar noi sun-

tem eliberați
Dar oare Hristos nu a venit ca să ridice blestemul

care căzuse asupra poporului Lui? Da. „Hristos ne-a
răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem
pentru noi, fiindcă este scris: ‚Blestemat e oricine este
atârnat pe lemn’” (Gal. 3:13). Totuși, blestemul nu este
ridicat total și dintr-o dată. Dumnezeu ne mântuiește
în etape. Hristos i-a dat o lovitură de moarte răului
când El a murit pentru păcat și a înviat din morți. Dar
nu toți dușmanii sunt încă puși sub picioarele Sale. De
237
exemplu, moartea este parte din blestemul pe care îl ex-

perimentăm. Hristos a biruit moartea pentru poporul
Său, dar acum ea se manifestă doar în parte. Noi încă
murim, dar „boldul” morții, deznădejdea morții, este
îndepărtat, pentru că păcatele noastre sunt iertate în
Hristos, iar El a înviat (1 Cor. 15:54-55)!
Tot astfel, noi încă trebuie să muncim din greu ca

să ne acoperim nevoile. Hristos spune: „Nu vă îngrijo-
rați de viața voastră, gândindu-vă ce veți mânca, sau ce
veți bea; nici de trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă
veți îmbrăca... Tatăl vostru cel ceresc știe că aveți tre-
buință de ele. Căutați mai întâi Împărăția lui Dumne-
zeu și neprihănirea Lui, și toate aceste lucruri vi se vor
da pe deasupra” (Matei 6:25, 32-33). El spune: „Veniți
la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da
odihnă” (Matei 11:28). El spune: „fiți tari, neclintiți,
sporiți totdeauna în lucrul Domnului, căci știți că os-
teneala voastră în Domnul nu este zadarnică” (1 Cor.
15:58). Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu vrea ca noi, co-
piii Lui, să fim împovărați de frustrarea, zădărnicia și
oboseala deprimantă a muncii. El vrea să o ridice de
peste noi acea parte a blestemului chiar și în acest veac.
Paradisul încă nu a sosit
Dar la fel cum moartea va fi o realitate până la finele

238
CAPITOLUL 8
acestui veac, tot așa trebuie să muncim în acest veac de-

căzut, confruntându-ne cu multe obstacole care deseori
ne îngreunează munca. Noi încă nu ne-am întors în Pa-
radis ca să culegem fructe din grădina altcuiva. Aceasta a
fost greșeala făcută de cei din Tesalonic. Unii își abando-
nau locurile de muncă și deveneau leneși, pentru că ei
credeau că Hristos avea să vină în curând. Paradisul era
pe cale să sosească. Așa că Pavel le-a scris: „Cine nu vrea
să lucreze, nici să nu mănânce. Auzim însă că unii din-
tre voi trăiesc în neorânduială, nu lucrează nimic, ci se
țin de nimicuri. Îndemnăm pe oamenii aceștia și-i sfă-
tuim, în Domnul nostru Isus Hristos, să-și mănânce
pâinea lucrând în liniște” (2 Tes. 3:10-12). Oamenii
care pot munci, dar care aleg să trăiască în lenevie și să
mănânce rodul trudei altuia sunt în răzvrătire față de
planul lui Dumnezeu. Dacă putem, ar trebui să ne câș-
tigăm cele trebuincioase vieții.
Prin urmare, cum Îl preamăresc creștinii pe Hris-

tos muncind „ca să-și câștige propria pâine”? În pri-
mul rând, prin a se conforma intenționat scopului lui
Dumnezeu pentru acest veac. Acesta este un act de as-
cultare care onorează autoritatea Lui. În al doilea
rând, prin îndepărtarea pietrelor de poticnire pentru
necredincioșii care ar trata altfel dependența leneșă a
239
creștinilor de alții ca o dovadă că Dumnezeul nostru

nu este vrednic de urmat. „Să lucrați cu mâinile voas-
tre, cum v-am sfătuit. Și astfel să vă purtați cuviincios
cu cei de afară, și să n-aveți trebuință de nimeni” (1
Tes. 4:11-12). Noi Îl onorăm pe Dumnezeu câști-
gându-ne cele necesare vieții pentru că acest lucru cu-
răță calea de pricinile de poticnire pentru ca necredin-
cioșii să Îl vadă pe Hristos așa cum este El în realitate.
Creștinii care trăiesc fără scop și sunt neproductivi Îl
contrazic pe Dumnezeul creativ, organizat, puternic și
îndurător pe care noi Îl iubim. Ei își risipesc viețile.
Nu trudi pentru pâinea care piere
În al treilea rând, noi Îl preamărim pe Dumnezeu

prin a ne câștiga cele necesare traiului când ne focali-
zăm nu pe profit, ci pe beneficiul produselor sau servi-
ciilor pe care le aducem societății. Acest lucru este pa-
radoxal. Eu spun că, da, ar trebui să câștigăm suficienți
bani cât să ne acoperim nevoile, dar nu ar trebui să fa-
cem din asta ținta noastră primară și motivul pentru
care muncim. Unul dintre cele mai uimitoare lucruri
pe care Isus le-a spus vreodată a fost acesta: „Lucrați nu
pentru mâncarea pieritoare, ci pentru mâncarea, care
rămâne pentru viața veșnică, și pe care v-o va da Fiul
omului” (Ioan 6:27). Nu munci pentru mâncarea care
240
CAPITOLUL 8
piere! „Mâncarea pieritoare” are sensul simplu al orică-

rei hrane obișnuite. Așa că acest lucru este izbitor! El
pare să spună exact contrariul a ceea ce eu zic. Ce vrea
El să spună?
Noi știm din tot ce am văzut până aici că Isus nu

vrea să spună că ar fi greșit să îți câștigi cele necesare vi-
eții și să îți mănânci propria pâine. De aceea, este evi-
dent că El vrea să spună că, atunci când noi lucrăm pen-
tru mâncarea pieritoare, trebuie să existe un sens sem-
nificativ potrivit căruia noi nu lucrăm pentru acea
hrană, ci pentru ceva mai mult. Cu alte cuvinte, nu te
focaliza pe simplele lucruri materiale în munca ta. Nu
trudi având atenția îndreptată doar asupra lucrurilor
pieritoare pe care le poți cumpăra cu banii câștigați.
Muncește cu privirea îndreptată nu către bani, ci către
utilitatea muncii tale. Muncește cu privirea îndreptată
către a le fi de folos oamenilor prin ceea ce faci sau creezi.
Hristos a ridicat blestemul venit asupra muncii.

El a înlocuit truda plină de îngrijorare cu încrederea
în făgăduința lui Dumnezeu de a ne împlini nevoile
(Fil. 4:19) și a trezit astfel în noi o pasiune diferită în
munca noastră. Noi ne îndreptăm cu bucurie către
chemarea lui Isus: Căutați mai întâi Împărăția lui
Dumnezeu și neprihănirea Lui, iar hrana pieritoare vi
241
se va da pe deasupra. Așa că nu trudi pentru hrana care

piere. Muncește pentru a-i iubi pe oameni și pentru a-
L onora pe Dumnezeu. Gândește-te la modalități noi
în care munca ta îi poate binecuvânta pe oameni.
Oprește-te din a te gândi în principal la profitabilitate,
și gândește-te în principal la cât de utile pot deveni pro-
dusele sau serviciile tale.
Fă-ți treburile, dar fii liber de ele
Cum să te scoli dimineața și să te duci la muncă nu

pentru mâncarea care piere – nu în principal pentru
profit? Aceasta este cu adevărat o descoperire spiritu-
ală, care se obține prin multă rugăciune și tânjire. Ex-
plicațiile pe care le-am oferit eu nu pot face acest lucru
să se petreacă. Dar poate că Duhul Sfânt va folosi aceste
cuvinte ca să te facă să avansezi în această căutare. Pavel
a spus în 1 Corinteni 7:30-31 că, întrucât trăim într-o
vreme de o mare urgență, „cei ce cumpără, [să cum-
pere] ca și cum n-ar stăpâni; cei ce se folosesc de lumea
aceasta, ca și cum nu s-ar folosi de ea”.
Eu cred că acesta este un alt fel de a spune că, da,

muncește, dar nu munci pentru mâncarea pieritoare.
Du-te și cumpără, dar acționează ca și cum nu ai avea
nimic. Fă-ți treburile, dar fii liber de ele. Rezultatul fi-
nanciar al acestora nu este viața ta.
242
CAPITOLUL 8
Să zicem că ești consultant financiar
Să zicem că ești un consultant financiar creștin și

ai văzut cum piața se prăbușește. Ceea ce înseamnă
pentru tine să nu muncești pentru hrana care piere este
că viața ta adevărată nu este pusă în pericol. Pacea și bu-
curia ta nu sunt distruse. Hotărârea ta de a-ți da toate
silințele pentru clienții tăi rămâne neschimbată – chiar
dacă îi sfătuiești să iasă de pe bursă și să își folosească
banii într-o manieră diferită, spre slava lui Dumnezeu.
Tu nu lucrezi pentru mâncarea care piere. Țelul tău
este să te bucuri că Hristos este înălțat în felul în care
tu muncești. Isus a spus: „Eu am de mâncat o mâncare,
pe care voi n-o cunoașteți... Mâncarea Mea este să fac
voia Celui ce M-a trimis, și să împlinesc lucrarea Lui”
(Ioan 4:32-34). Niciunul dintre noi nu ar trebui să țin-
tească în vocațiile noastre în principal mâncarea pieri-
toare – ci să lăsăm asta în mâna Domnului. Ar trebui
în schimb să țintim să facem voia Celui ce ne-a trimis.
Iar voia Lui este ca noi să Îl prețuim mai presus de orice
și să trăim în consecință.
Consultantul financiar creștin va spune în fața

unei piețe în picaj: „Principala hrană pe care o doresc
de pe urma acestei slujbe este încă acolo. Eu sunt înfo-
metat mai presus de orice să trec testul credinței și să
243
mă odihnesc profund în bunătatea și puterea lui Hris-

tos. Eu sunt focalizat să mă bucur că Numele Lui este
prețuit când alții văd purtarea și integritatea mea, și Îi
dau slavă lui Hristos”. Iar în acest sens, el muncește
pentru mâncarea care nu piere, ci care este viața veș-
nică. El trudește, se trezește devreme ca să se roage, să
mediteze și să Îl păstreze pe Hristos aproape de inima
lui pe tot parcursul zilei. În acea siguranță, el se gân-
dește la binele altora și le slujește. Aceasta este o minu-
năție, nu o viață risipită.
Isus ne cheamă să fim străini și călători în lume, nu

prin a ne scoate din lume, ci prin a schimba de la rădă-
cină felul cum vedem lumea și felul cum muncim în
lume. Dacă doar muncim ca să ne câștigăm cele nece-
sare vieții – dacă muncim pentru pâinea care piere – ne
vom risipi viețile. Dar dacă muncim cu siguranța dulce
că Dumnezeu va acoperi toate nevoile noastre – că
Hristos a murit ca să obțină fiecare binecuvântare pe
care noi nu o meritam – atunci toată munca noastră va
fi una a dragostei și a laudei doar cu Crucea.
5. Îl proslăvim pe Hristos în munca noastră secu-

lară câștigând bani cu dorința de a ne folosi banii ca să
îi facem pe alții bucuroși în Dumnezeu.
Tot ceea ce am spus în capitolul 7 a prezumat că

244
CAPITOLUL 8
avem bani pe care să îi folosim într-o manieră radicală

ca să arătăm că Hristos este Comoara noastră, nu banii.
Dar banii nu cresc în copaci, ci trebuie să muncim pen-
tru ei. Noi oferim servicii sau produse pentru care alții
să plătească. Așa că ideea mea de aici este că, atunci
când muncim, ar trebui să visăm la felul în care să folo-
sim banii în plus pe care îi avem ca să îi facem pe alții
bucuroși în Dumnezeu. Desigur, noi ar trebui să ne fo-
losim toți banii ca să îi facem pe alții bucuroși în Dum-
nezeu, în sensul că toată viața noastră are acest țel. Dar
ideea de aici este că munca noastră seculară poate de-
veni o binecuvântare mare, care Îl înalță pe Dumnezeu,
pentru lume, dacă țintim să luăm câștigurile de care nu
avem nevoie pentru noi înșine (și noi avem nevoie de
mult mai puțin decât ne imaginăm) și împlinim cu ele
nevoile altora în Numele lui Isus.
Câștigătorii abili ajută victimele pierderilor
Dumnezeu ne spune clar că ar trebui să muncim

ca să acoperim nevoile acelora care nu și le pot acoperi
singuri. Este adevărat că fiecare ar trebui să lucreze dacă
poate și că, în general, dacă muncești, vei avea ceea ce ai
nevoie. „Cine-și lucrează ogorul va avea belșug de
pâine” (Prov. 12:11). Dar această regulă generală nu
este absolută. Seceta poate să lovească ferma ta; hoții
245
pot să îți fure ce ai câștigat; dizabilitatea poate să pună

capăt puterii tale de a câștiga de pe urma muncii. Toate
acestea sunt parte din blestemul pe care păcatul l-a adus
în lume. Dar Dumnezeu, în îndurarea Lui, dorește ca
munca acelora ce pot să o facă să acopere nevoile celor
neajutorați, în special în vremuri grele.
Există trei pasaje ale Scripturii care arată clar acest

lucru. În 1 Timotei 5:8, Pavel le vorbește copiilor și ne-
poților în ce privește văduvele bătrâne: „Dacă nu
poartă cineva grijă de ai lui, și mai ales de cei din casa
lui, s-a lepădat de credință, și este mai rău decât un ne-
credincios”. În Faptele Apostolilor 20:35, Pavel se re-
feră la propria-i muncă manuală și apoi spune: „În
toate privințele v-am dat o pildă, și v-am arătat că, lu-
crând astfel, trebuie să îi ajutați pe cei slabi, și să vă adu-
ceți aminte de cuvintele Domnului Isus, care însuși a
zis: ,Este mai ferice să dai decât să primești’”. Apoi, în
Efeseni 4:28, Pavel nu rămâne la a spune „nu fura, ci
muncește”, ci el spune: „Cine fura, să nu mai fure; ci
mai degrabă să lucreze cu mâinile lui la ceva bun, ca să
aibă ce să îi dea celui lipsit”. Poți fura ca să ai. Sau poți
munci ca să ai. Sau poți munci ca să ai să dăruiești.
Când a treia opțiune vine din bucuria în bunătatea lui
Dumnezeu, aceasta Îl face să arate măreț înaintea lumii.
246
CAPITOLUL 8

lară prin tratarea relațiilor pe care ea le creează ca pe
un dar de la Dumnezeu, care trebuie iubit, prin împăr-
tășirea Evangheliei și prin fapte practice de ajutorare.
Nu am menționat acest lucru ultimul pentru că ar

fi cel mai puțin important, ci pentru că unii, care îl pun
primul, nu spun niciodată nimic altceva despre impor-
tanța muncii seculare. Eu însumi am făcut această gre-
șeală. Evanghelizarea personală este atât de importantă,
că este ușor să te gândești la ea ca la singurul lucru im-
portant din viață. Dar am văzut că Biblia pune mult ac-
cent pe împodobirea Evangheliei, nu doar să spunem
Evanghelia.
Dar vreau să afirm acum că a spune vestea bună a

lui Hristos este parte din motivul pentru care Dumne-
zeu te-a pus la locul tău de muncă. El te-a așezat în locul
în care îți întrețeși viața cu a altora, astfel încât să le spui
Evanghelia. Fără aceasta, tot comportamentul nostru
care o împodobește poate fi lipsit de singurul lucru care
îl poate face dătător de viață.
Chemarea creștinului include să facă din gura lui

sau a ei un izvor de viață. „Gura celui neprihănit este
un izvor de viață” (Prov. 10:11). Legătura cu viața veș-
nică este credința în Isus Hristos. Niciun sentiment
247
drăguț despre tine ca angajat bun nu va mântui pe ci-

neva. Oamenii trebuie să cunoască Evanghelia, care
este puterea lui Dumnezeu spre viața veșnică (Rom.
1:16). „Credința vine în urma auzirii; iar auzirea vine
prin Cuvântul lui Hristos” (Rom. 10:17).
Biserica primară era un grup de oameni care evan-

ghelizau. Ei verbalizau Evanghelia. Când credincioșii
au fost alungați din Ierusalim din cauza persecuției de
după martirajul lui Ștefan, ei „mergeau din loc în loc și
propovăduiau Cuvântul” – literalmente, „evangheli-
zând lumea” (F.A. 8:4). Evanghelia era pe buzele lor în
toate noile relații pe care și le formau. Identitatea lor de
sine era cea de „propovăduitori”: „Voi însă sunteți o se-
minție aleasă, o preoție împărătească, un neam sfânt,
un popor, pe care Dumnezeu Și l-a câștigat ca să fie al
Lui, ca să vestiți puterile minunate ale Celui ce v-a che-
mat din întuneric la lumina Sa minunată” (1 Petru
2:9). Ei au primit fără plată și au dat mai departe fără
plată.
Ei au fost mișcați de cuvintele lui Isus legate de va-

loarea unei singure vieți omenești: „Și la ce îi folosește
unui om să câștige toată lumea, dacă își pierde sufletul?
Sau ce va da un om în schimb pentru sufletul său?”
(Marcu 8:36-37). Ei au simțit greutatea a ceea ce C. S.
248
CAPITOLUL 8
Lewis a spus după două mii de ani când s-a gândit la

relația dintre câștigarea unui singur suflet pentru Hris-
tos, pe de o parte, și valoarea propriei vocații ca specia-
list în literatură engleză la Oxford, pe de altă parte:
Creștinii vor trata literatura cu mai puțină seri-
ozitate decât păgânii educați... Necredinciosul
este întotdeauna înclinat să își facă un fel de re-
ligie din experiențele sale estetice... și în general
dorește să își păstreze superioritatea față de ma-
rea masă a oamenilor care se îndreaptă către
cărți pentru simpla recreație. Dar creștinul știe
de la bun început că mântuirea unui singur su-
flet este mai importantă decât producerea sau
păstrarea tuturor romanelor și a pieselor de tra-
gedie din lume: și în ce privește superioritatea,
el știe că, întrucât cei needucați sunt incluși
printre cei comuni, aceștia îi includ și pe majo-
ritatea superiorilor.4
Ideea nu este că Lewis ar fi vrut să își părăsească
munca și să devină evanghelist cu normă întreagă, și
nici că tu ar trebui să faci asta. Ideea este că el a văzut
sensul lucrării sale din perspectiva corectă și a știut că
a existat mai mult de un lucru care să îi dea sens. Pen-
tru fiecare dintre cele cinci căi pe care le-am mențio-
nat deja, Lewis ar fi adăugat că vocația lui a creat un
4
C. S. Lewis, :Christianity and Literature”, în Christian Reflections (Grand
Rapids, MI: Eerdmans, 1967), p. 10.
249
păienjeniș de relații în cadrul cărora el putea să prezinte

Evanghelia. Cândva, când a fost criticat pentru simpli-
ficarea Evangheliei, el i-a răspuns astfel criticului lui:
[El] ar fi un critic mai util dacă deopotrivă ar fi
recomandat o soluție și ar fi recunoscut exis-
tența a multe boli. Cum face el o astfel de
muncă? Ce metode folosește, și cu ce succes,
când încearcă să convertească marea masă de
magazioneri, avocați, agenți imobiliari, gropari,
polițiști și meșteșugari care îl înconjoară în pro-
priul oraș?5
Poate că un alt lucru ar trebui menționat cu privire
la relațiile create de locul unde trăim și muncim. Pentru
mulți dintre voi, mutarea către misiune și fapte de mi-
lostenie nu va consta în îndepărtarea de munca pe care
o faceți, ci în a munci având în vedere o altă parte a lumii,
una mai nevoiașă și mai puțin evanghelizată. Creștinii ar
trebui să se gândească cu seriozitate nu doar care este vo-
cația lor, ci și unde trebuie făcută. Ar trebui să nu presu-
punem că profesorii, tâmplarii, programatorii IT, ma-
nagerii, contabilii, doctorii și piloții ar trebui să își facă
munca în America. Tocmai acea vocație poate fi folosită
mai bine într-o țară unde altfel ai ajunge mai greu, sau
într-un loc unde sărăcia face ca accesul la Evanghelie să
5
C. S. Lewis, „Rejoinder to Dr. Pittenger”, în God in the Dock: Essays on Theology
and Ethics (Grand Rapids, MI: Eerdmans, 1970), p. 183.
250
CAPITOLUL 8
fie dificil. În felul acesta, încrengătura de relații creată

prin munca noastră este nu doar strategică, ci și inten-
țională.
CONCLUZIE
În concluzie, munca seculară nu este o risipă când
Îl preamărim mult pe Hristos de la 8 la 5. Voia lui
Dumnezeu în acest veac este ca poporul Lui să fie răs-
pândit în lume ca sarea și lumina în toate vocațiile legi-
time. Țelul Lui este să fie cunoscut, pentru că a-L cu-
noaște este viață și bucurie. El nu ne cheamă să ieșim
din lume. El nu elimină nevoia de a munci. El nu dis-
truge societatea și cultura. Prin sfinții Lui răsfirați, El
răspândește o pasiune pentru supremația Lui în toate
lucrurile, spre bucuria tuturor oamenilor. Dacă mun-
cești ca aceia din lume, îți vei risipi viața, indiferent cât
de bogat ai ajunge. Dar dacă munca ta creează o rețea
de relații răscumpărătoare și devine o podoabă pentru
Evanghelia slavei lui Hristos, satisfacția ta va ține veș-
nic, iar Dumnezeu va fi înălțat în bucuria ta.
251
9
MĂREȚIA LUI HRISTOS ÎN MISIUNE ȘI
ÎNDURARE: O PLEDOARIE CĂTRE
ACEASTĂ GENERAȚIE
Dumnezeu le taie calea unora dintre voi. El este ca
un „Copoi al Cerului”, care vrea să vă facă mult mai
fericiți într-o lucrare periculoasă și murdară. Misionarii
și lucrătorii în slujirile de binefacere nu vin de nicăieri.
Ei sunt oameni ca tine, uimiți de slava lui Dumnezeu,
când El le-a tăiat calea. Uneori, lucrurile se petrec când
tu mergi exact în direcția opusă.
CUM L-A PRINS DUMNEZEU

PE ADONIRAM JUDSON PENTRU BURMA
Așa s-au petrecut lucrurile în cazul lui Adoniram
Judson, primul misionar extern american, care a plecat
pe mare cu soția sa, la vârsta de 23 de ani, pe 17 febru-
arie 1812. Ei au fost căsătoriți timp de 12 ani. El și-a
petrecut tot restul vieții, până în 1850, „suferind și to-
tuși bucurându-se mereu” ca să aducă Burma sub scep-
trul lui Hristos și să îi facă pe acei oameni bucuroși pe
253
veci în Dumnezeu. Dar mai întâi, Dumnezeu a trebuit

să îl întoarcă din drum, iar El a făcut asta într-un fel
care l-a uluit pe Judson atât de mult, că el n-a uitat ni-
ciodată de providența lui Dumnezeu manifestată în
convertirea lui.1 Fiind fiu de păstor, el a fost un tânăr
strălucit. Mama lui l-a învățat să citească într-o singură
săptămână, pe când el avea vârsta de 3 ani, spre surprin-
derea tatălui său când s-a întors dintr-o călătorie.2 La
vârsta de 16 ani, el a fost admis la Rhode Island College
(mai târziu denumită Brown University) ca student în
anul al doilea și a absolvit colegiul ca șef de promoție
trei ani mai târziu, în 1807.
DETUR DE LA DUMNEZEU
Ceea ce părinții lui evlavioși nu știau era că Adoni-
ram era momit departe de credință de un coleg student
pe nume Jacob Eames, care era un deist.3 Până ce cariera
1
Pentru mai multe detalii biografice despre Adoniram Judson, v. John Piper,
Filling Up the Afflictions of Christ: The Cost of Bringing the Gospel to the Nations
in the Lives of William Tyndale, Adoniram Judson, and John Paton, seria The
Swans Are Not Silent (Wheaton, IL: Crossway, 2009).
2
Courtney Anderson, To the Golden Shore: The Life of Adoniram Judson (Grand
Rapids, MI: Zondervan, 1956), p. 14.
3
Deismul era „credința, bazată totalmente pe rațiune, într-un Dumnezeu care a
creat Universul, apoi l-a abandonat, neasumându-Și niciun control asupra vieții,
neexercitând nicio influență asupra fenomenelor naturale și nedând nicio revelație
supranaturală”, The American Heritage Dictionary of the English Language, 4th
ed. (Boston: Houghton Miflin, 2000).
254
CAPITOLUL 9
de la colegiu a lui Judson s-a încheiat, el nu mai nutrea

nicio credință creștină. El a păstrat acest lucru ascuns de
părinții lui până în ziua când a aniversat 20 de ani, pe 9
august 1808, când le-a frânt inimile părinților cu anun-
țul că el nu avea nicio credință, că voia să scrie piese de
teatru și că dorea să se mute la New York, lucru pe care
l-a și făcut șase zile mai târziu, plecând călare pe un cal
pe care tatăl lui i-l dăduse ca parte din moștenirea lui.
Dar aceasta nu s-a dovedit a fi viața la care el visa. El

s-a alipit de niște actori ambulanți și, așa cum a spus el ul-
terior, a dus o „viață ticăloasă, de vagabond, înnoptând pe
unde putea și înșelându-i pe proprietarii unde a stat cu
chirie oricând a avut oportunitatea”.4 Dezgustul față de
ceea ce a găsit într-o astfel de viață a fost începutul mai
multor acțiuni remarcabile ale providenței lui Dumne-
zeu. Astfel, Dumnezeu îi tăia calea lui Adoniram Judson.
El a plecat la un moment dat să îl viziteze pe un-

chiul lui, Ephraim, la Sheffield, dar a descoperit acolo
în schimb un „tânăr pios” care l-a uimit prin fermitatea
convingerilor lui creștine, fără să fie „auster și dictato-
rial”.5 A fost un lucru ciudat că l-a găsit pe acel tânăr
bărbat în locul unchiului pe care el îl căuta.
4
Anderson, To the Golden Shore, p. 41.
5
255
NOAPTEA DE NEUITAT
În noaptea următoare, el a stat într-un han dintr-
un sătuc unde nu mai fusese niciodată. Hangiul s-a
scuzat spunându-i că somnul ar putea să îi fie între-
rupt, pentru că în camera alăturată era un bărbat bol-
nav în stare critică. De-a lungul nopții, Judson a auzit
pași venind și plecând, și voci joase, suspine și gemete.
L-a tulburat gândul că omul de lângă el putea să nu fie
pregătit să moară. El s-a gândit la propria viață și a avut
gânduri groaznice legate de propria moarte. S-a simțit
un nesăbuit, pentru că se credea că deiștii buni nu ar fi
trebuit să aibă astfel de lupte lăuntrice.
Când el a fost pe punctul de a pleca a doua zi di-

mineață, a întrebat dacă bărbatul din camera alăturată
se simțea mai bine. „A murit”, a spus hangiul. Judson
a fost șocat de felul în care s-a sfârșit acea situație. Pe
când se îndrepta spre ușă, el a întrebat: „Dar știți cine
era?” „O, da. Un tânăr de la colegiul din Providence.
Numele lui era Eames, Jacob Eames”.6
Judson a rămas blocat. A stat acolo ore întregi gân-

dindu-se la moarte și veșnicie. Dacă prietenul lui,
6
Anderson, To the Golden Shore, p. 44. Sursa acestei întâmplări sunt rapoartele
orale date de membrii familiei și relatate în Francis Wayland, A Memoir of the Life
and Labors of the Rev. Adoniram Judson, D. D., 2 vols. (Boston: Phillips, Sampson,
and Co., 1854), p. 1:24-25.
256
CAPITOLUL 9
Eames, avea dreptate, atunci acesta era un eveniment

fără sens. Dar Judson nu putea să creadă asta: „Ca Iadul
să se deschidă în acel han de la țară și să îl smulgă tocmai
pe Jacob Eames, prietenul lui cel mai drag și călăuza lui,
chiar din camera alăturată – aceasta nu putea, pur și
simplu nu putea fi pură coincidență”.7 Dumnezeu era
real. Iar El îl căuta pe Adoniram Judson. Dumnezeu
cunoștea omul prin care voia să îi evanghelizeze pe oa-
menii din Burma.
VIU PENTRU HRISTOS ȘI

MORT FAȚĂ DE AMERICA
Convertirea lui Judson nu a fost imediată. Dar
acum era sigură. Dumnezeu îi tăiase calea, la fel ca apos-
tolului Pavel pe drumul către Damasc, și nu era cale de
scăpare. Au urmat luni de zbucium. El a fost admis la
Seminarul Andover în octombrie 1808, iar în decem-
brie a făcut o dedicare solemnă față de Dumnezeu. Pe
28 iunie 1809, Judson s-a prezentat congregaționaliști-
lor pentru slujire misionară în țările orientale.
În aceeași zi a întâlnit-o pe Ann și s-a îndrăgostit de

ea. După o lună de când a cunoscut-o pe Ann Hassel-
tine, el și-a declarat intenția de a o curta. El știa că viața
7
Anderson, To the Golden Shore, 45.
257
lui avea să devină în curând nu doar periculoasă, ci și că

avea să meargă în zone murdare și îndepărtate. El nu s-a
așteptat niciodată să se întoarcă în America. A făcut to-
tuși acest lucru o singură dată, după 33 de ani, apoi nu a
mai revenit niciodată acasă. Ann a mers împreună cu el
și a murit în Burma. Iată scrisoarea pe care Judson i-a tri-
mis-o tatălui ei cerându-i-o ca parteneră de misiune:
Mă simt nevoit să vă cer să consimțiți să vă des-
părțiți de fiica Dvs. la începutul primăverii vii-
toare și să nu o mai vedeți vreodată în această
lume; să consimțiți să vă despărțiți de ea, și să fiți
de acord ca ea să se supună greutăților și suferin-
țelor vieții misionare; să vă cer să fiți de acord cu
expunerea ei la pericolele călătoriei pe mare, la
influențele fatale ale climei din India, la tot felul
de lipsuri și necazuri, la degradare, insultă, per-
secuție și probabil o moarte violentă. Ați putea
să fiți, vă rog, de acord cu toate acestea, de dra-
gul Celui care a părăsit locuința Sa cerească și a
murit pentru ea și pentru Dvs.; de dragul sufle-
telor nemuritoare care pier; de dragul Sionului
și a gloriei lui Dumnezeu?
Ați vrea să fiți de acord cu toate acestea, în nă-
dejdea că o veți întâlni în curând pe fiica Dvs. în
lumea slavei, încununată cu coroana celor ne-
prihăniți, strălucind în aclamațiile de laudă care
vor răsuna pentru Mântuitorul ei din partea pă-
gânilor mântuiți prin intermediul ei, mântuiți
258
CAPITOLUL 9
de la chinul și disperarea veșnică?8

Tatăl ei a lăsat-o pe ea să decidă, iar ea a răspuns
afirmativ.
Dumnezeu nu ne cheamă la o viață ușoară, ci la bu-

curie credincioasă. El Se apropie de unii dintre voi,
zâmbind și cu lacrimi în ochi, știind când de mult din
Sine urmează să vă arate – și cât de mult va costa asta.
În timp ce scriu aceste cuvinte, mă rog să nu întoarceți
spatele acestei chemări.
MILA FAȚĂ DE OAMENI ȘI PASIUNEA

PENTRU HRISTOS SUNT UNA
Dacă ai milă de oamenii care pier și o pasiune pen-
tru Numele lui Hristos, trebuie să îți pese de lucrarea
mondială de misiune. Una dintre poverile acestei cărți
este să arate cum este viața când crezi că nu poți în-
drăzni să alegi între motivația de a-i iubi pe oameni și
de a-L proslăvi pe Hristos. Ele nu sunt motivații sepa-
rate. Acțiunea în ce privește una dintre ele include ac-
țiunea în privința celeilalte. Astfel, dacă țelul tău este să
iubești oamenii, îți vei da viața ca să îi faci veșnic bucu-
roși în Dumnezeu. Iar dacă țelul tău este proslăvirea lui
Hristos, care este Dumnezeu întrupat, îți vei da și viața
8
259
ca să îi faci pe oameni să fie veșnic fericiți în Dumne-

zeu.
Motivul care stă în spatele acestui lucru este că

orice țel bun, nutrit din inimă, dar lipsit de dorința de
a le da oamenilor bucuria veșnică în Dumnezeu, este o
condamnare cu față blândă. Dragostea vrea întot-
deauna ce este cel mai bun pentru cei nevoiași, și cel
mai bun lucru este bucuria în Dumnezeu pe deplin și
pe veci. Tot astfel, orice efort de a-L onora pe Hristos
care nu țintește să Îl facă să fie Comoara atotsatisfăcă-
toare a supușilor trădători de Dumnezeu este compli-
citate la răscoală. Dumnezeu este lăudat doar când este
prețuit. Noi Îl onorăm doar când El este pentru noi o
Comoară. Nu poți iubi omul sau să Îl onorezi pe Dum-
nezeu fără să faci ambele. Această pasiune singulară –
de a ne asigura că Hristos este proslăvit când oameni
pieritori devin veșnic împliniți în El – mână marea lu-
crarea globală pe care noi o numim misiunea mondială.
DACĂ VII FĂRĂ INTERES SAU CUNOAȘTERE

Nu toți ajung la acest capitol având o pasiune clară
și călăuzitoare pentru slava lui Hristos printre popoa-
rele neevanghelizate ale lumii. Majoritatea dintre noi
suntem destul de parohiali, etnocentrici și înguști, și
260
CAPITOLUL 9
uneori chiar centrați pe noi înșine și rasiști în felul nos-

tru de a trăi. Cu greu ajungem să ne și gândim la cauza
globală, multinațională, multietnică și multilingvistivă
a lui Dumnezeu, și la ce pasiune și planuri are Dumne-
zeu pentru Guineea, Indonezia, Tanzania, Thailanda,
Kazahstan, Uzbekistan, Turcia, Slovacia, China, Sibe-
ria, Japonia, Camerun, Myanmar, Somalia, Hmong,
Dakota sau poporul Ojibwa din Minnesota.
Așa că nu presupun că ai ajuns la acest capitol

având un interes clar și răsunător față de vestea cu ade-
vărat cea mai măreață din lume – despre care mass-me-
dia nu vorbește niciodată – anume răspândirea adevă-
rului și a credinței creștine printre popoarele lumii pe
calea către o finalitate produsă de Dumnezeu care va
face ca toată istoria lumii să arate așa cum este ea în rea-
litate – un scurt preludiu al Împărăției veșnice și atoa-
teglorioasă a lui Hristos. Eu nu presupun că ai ajuns
aici cu inima topită după planul măreț și global al lui
Dumnezeu. Așa că vreau pur și simplu să Îl las pe Dum-
nezeu să îți vorbească, prin cuvintele Lui, despre prio-
ritățile Sale:
Toate marginile pământului își vor aduce
aminte și se vor întoarce la Domnul: toate fami-
liile neamurilor se vor închina înaintea Ta. Căci
a Domnului este Împărăția: El stăpânește peste
261
neamuri (Ps. 22:27-28).

Apoi sunt rugăciunile din Vechiul Testament:
Te laudă, popoarele, Dumnezeule, toate po-
poarele Te laudă. Se bucură neamurile și se ve-
selesc (Ps. 67:3-4).
Apoi sunt poruncile din Vechiul Testament:
Povestiți printre neamuri slava Lui, printre toate
popoarele minunile Lui!... Spuneți printre nea-
muri: „Domnul împărățește!” (Ps. 96:3, 10).
Apoi există Marea Trimitere din Noul Testament
de la Hristosul înviat:
Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei și le-a zis:
„Toată puterea Mi-a fost dată în Cer și pe Pă-
mânt. Duceți-vă și faceți ucenici din toate nea-
murile, botezându-i în Numele Tatălui și al Fi-
ului și al Sfântului Duh. Și învățați-i să păzească
tot ce v-am poruncit. Și iată că Eu sunt cu voi în
toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei
28:18-20).
Apoi există viața deosebită a apostolului Pavel, cu
dedicarea lui totală față de această misiune:
Și am căutat [am avut ambiția, lit. ESV] să vestesc
Evanghelia acolo unde Hristos nu fusese vestit,
ca să nu zidesc pe temelia pusă de altul, după cum
este scris: „Aceia cărora nu li se propovăduise
despre El, Îl vor vedea, și cei ce n-auziseră de El, Îl
262
CAPITOLUL 9
vor cunoaște” (Rom. 15:20-21).

Apoi există imaginea magnifică a rezultatului fi-
nal al planului lui Dumnezeu în istorie:
Și cântau o cântare nouă, și ziceau: „Vrednic ești
Tu să iei cartea și să-i rupi pecețile: căci ai fost
junghiat, și ai răscumpărat pentru Dumnezeu,
cu sângele Tău, oameni din orice seminție, de
orice limbă, din orice norod și de orice neam. Ai
făcut din ei o împărăție și preoți pentru Dum-
nezeul nostru, și ei vor împărăți pe pământ!”
(Apoc. 5:9-10).
O DECLARAȚIE CONDENSATĂ
DE CREDINȚĂ DESPRE MISIUNE
Din aceste pasaje și din multe altele din Scriptură, eu
am fost determinat de-a lungul anilor să mă gândesc, să
predic și să scriu despre marele plan global al lui Hristos
denumit misiune. În urmă cu câțiva ani, prezbiterii bise-
ricii noastre au schițat o declarație de credință care să ne
ghideze în educarea ucenicilor noștri și în alegerea noilor
prezbiteri. Paragraful 13 din acel document surprinde în
formă condensată ce înțelegem că este misiunea:
Noi credem că trimiterea dată de Domnul Isus
de a face ucenici din toate popoarele este obliga-
torie pentru Biserica Sa până la sfârșitul veacului.
Această însărcinare este aceea de a propovădui
263
Evanghelia la orice trib, limbă, popor și națiune,

botezându-i, învățându-i cuvintele și căile Dom-
nului, și strângându-i în biserici capabile să își
împlinească propria chemare creștină în pro-
priul popor. Țelul suprem al misiunii mondiale
este ca Dumnezeu să creeze prin Cuvântul Lui
închinători care să proslăvească Numele Lui
prin credință și ascultare bucuroasă, din inimă.
Misiunea există pentru că nu există închinare.
Când se va sfârși acest veac, și când nenumărate
milioane de răscumpărați își vor pleca fețele îna-
intea tronului lui Dumnezeu, misiunea nu va
mai fi. Ea este o necesitate temporară. Dar în-
chinarea rămâne în veci. De aceea, închinarea
este combustibilul și țelul misiunii.9
CHIAR ȘI CIVILILOR LE PLACE SĂ

URMĂREASCĂ BIRUINȚELE DE PE FRONT
Aceasta este imaginea de ansamblu. Hristos a ve-
nit, a murit și a înviat ca să strângă pentru Numele Lui
o mulțime bucuroasă, nenumărată, din toate popoa-
rele lumii. Aceasta ar trebui să fie năzuința fiecărui creș-
tin. Spun acest lucru cu grijă, având în vedere ce am
scris în capitolul 8 despre vocațiile seculare. Este crucial
ca milioane de creștini să își împlinească chemarea în
viață în slujbe seculare, la fel cum este crucial ca, pe
9
Bethlehem College & Seminary Affirmation of Faith poate fi accesată în
întregime la adresa https://bcsmn.edu.
264
CAPITOLUL 9
timp de război, întreaga viață și societate să nu se des-

trame. Dar pe timp de război, chiar și milioane de civili
iubesc să primească știri de pe front. Lor le place să
audă vorbindu-se despre biruințele trupelor. Ei visează
la ziua când războiul nu va mai fi. Așa este și în cazul
creștinilor.
Noi toți ar trebui să visăm la asta. Tuturor ar tre-

bui să le placă să audă vești despre cum Împăratul Isus
avansează. Ar trebui să iubim să auzim de biruințele
Evangheliei pe măsură ce Hristos Își implantează bise-
rica printre popoare care au fost ținute captive vreme
de secole de puterile străine ale întunericului.
Acesta este planul lui Dumnezeu cu istoria lumii –

ca oameni din toate popoarele, triburile și de toate lim-
bile să vină să se închine și să Îl prețuiască pe Hristos
mai presus de orice. Sau, așa cum s-a exprimat Pavel în
Romani 15:9, „ca [toate] Neamurile să Îl slăvească pe
Dumnezeu pentru îndurarea Lui”. Nu poate exista ni-
cio resemnare din cauza oboselii, nicio retragere în lași-
tate și nicio mulțumire nemiloasă printre copiii lui
Hristos câtă vreme El nu este cunoscut printre miile de
popoare neevanghelizate. Fiecărui creștin (care îi iu-
bește pe oameni și Îl onorează pe Hristos) trebuie să îi
pese de asta.
265
NEPOTRIVIREA PERSPECTIVEI
BĂIEȚILOR DE MINGI
Cineva ar putea spune: „Dar nu are Evanghelia de-
a face cu găsirea iertării pentru păcatele mele, cu a că-
păta nădejdea vieții veșnice, cu a fi umplut cu Duhul
sfințeniei și a fi schimbat după chipul lui Isus, astfel în-
cât să fiu o mamă, un tată, un fiu, o fiică, un prieten,
un patron sau un cetățean mai bun?” Răspunsul este,
desigur, că da. Dar dacă acela este singurul lucru pe care
ne concentrăm în umblarea noastră cu Dumnezeu, ra-
tăm perspectiva de ansamblu. Ratăm să vedem ideea
mai mare dată de toate aceste lucruri. Noi ne compor-
tăm ca niște băieți de mingi de pe stadionul Yankee,
care cred că cel mai important lucru în campionatul
mondial este să le dea jucătorilor o minge.
Așa că te îndemn în Numele lui Isus să te trezești,

să îți lărgești inima, să îți deschizi mintea și să îți întinzi
aripile. Ridică-te deasupra vieții tale limitate – da, o vi-
ață foarte importantă, pe care Dumnezeu nu o minimi-
zează – și privește imaginea de ansamblu măreață și ui-
mitoare a planului global al lui Dumnezeu cu istoria
lumii, plan care nu poate eșua. „Hotărârile Mele vor ră-
mâne în picioare”, zice Domnul, „și Îmi voi aduce la
îndeplinire toată voia Mea” (Isaia 46:10). „În Numele
266
CAPITOLUL 9
lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de

pe pământ și de sub pământ, și orice limbă să mărturi-
sească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos
este Domnul” (Fil. 2:10-11). „Evanghelia aceasta a Îm-
părăției va fi propovăduită în toată lumea, ca să slu-
jească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni
sfârșitul” (Matei 24:14).
NU TE SIMȚI OFENSAT, CI ALĂTURĂ-TE

PARTENERIATULUI BUCUROS
Și pe măsură ce Dumnezeu vă dă aripi ca să vă ridi-
cați și să vedeți lumea așa cum o vede El, mă rog ca
mulți dintre voi să fiți dezlegați de situația voastră pre-
zentă – de locul de muncă, de vecini, de stat, țară și pla-
nuri – și să fiți chemați la o implicare directă în acest
plan măreț, istoric și global al lui Dumnezeu ca unii
care vă duceți, nu doar ca aceia care îi trimiteți pe alții.
Nimeni dintre cei ce sunt dedicați lucrării locale sau
unui angajament secular crucial să nu se simtă ofensat
de această pledoarie. Nu, ci mai degrabă să se bucure.
Ești liber să rămâi acasă sau liber să pleci. Mulți dintre
voi trebuie să rămâneți. Rămânerea voastră este cruci-
ală pentru planurile lui Dumnezeu acolo unde sunteți,
și este crucială pentru planurile Lui acolo unde nu sun-
teți, dar unde alții ar putea merge. Nu este nevoie să vă
267
simțiți vinovați sau să aveți resentimente. Avem mare

nevoie de un parteneriat bucuros.
Aceia dintre voi care rămân acasă – cei ce trimit –

ar trebui să țină minte acest lucru remarcabil: misiunea
mondială este o validare a tuturor lucrărilor de miloste-
nie de acasă, pentru că ea le exportă în afară. Plantarea
de biserici într-un popor neevanghelizat înseamnă
plantarea bazei de operațiuni pentru toată îndurarea pe
care Isus ne-a poruncit să o manifestăm față de săraci.
Dacă lumina noastră nu strălucește înaintea oamenilor
acasă, „ca ei să vadă faptele [noastre] bune, și să Îl slă-
vească pe Tatăl [nostru], care este în ceruri” (Matei
5:16), ce fel de ascultare vom exporta către alte po-
poare? Marea Trimitere include cuvintele, „învățați-i
să păzească tot ce v-am poruncit” (Matei 28:20). Și ce a
poruncit Isus? El a spus povestea omului disperat de
rănit și a bunului Samaritean care „și-a făcut milă de
el”, și apoi ne-a spus nouă, tuturor, „Du-te de fă și tu la
fel” (Luca 10:37).
ÎNDURAREA MANIFESTATĂ ACASĂ

FACE MISIUNEA CREDIBILĂ
Oamenii care rămân acasă sunt înconjurați de ne-
voi. Ne trebuie doar ochi să vedem și inimi care nu pot
268
CAPITOLUL 9
trece pe cealaltă parte a drumului. Această provocare

nu este separată de cea a misiunii. Manifestarea milei
practice față de săraci ilustrează frumusețea lui Hristos
acasă și face ca exportul credinței creștine să fie posibil.
Suntem ipocriți dacă pretindem entuziasm față de misi-
unea mondială în timp ce neglijăm suferințele de acasă.
Există ceva greșit la preotul și levitul din istoria bunului
Samaritean, care au avut țeluri religioase distante, dar
care n-au fost mișcați de suferința de lângă ei așa încât să
își murdărească propriile mâini. Lucrările de milostenie
care ne stau la îndemână validează autenticitatea preo-
cupărilor noastre din locurile mai îndepărtate.
Misiunea mondială și îndurarea de acasă sunt le-

gate prin însăși natura Evangheliei pe care suntem che-
mați să o trimitem la alte popoare. Esența Evangheliei
este aceasta: „El [Hristos], măcar că era bogat, S-a făcut
sărac pentru voi, pentru ca prin sărăcia Lui, voi să vă
îmbogățiți” (2 Cor. 8:9). Mântuirea pe care o savurăm
pentru noi înșiși și pe care le-o trimitem altora este o
lucrare a milei lui Dumnezeu față de cei săraci, care ne
include pe noi toți. Noi toți Îi suntem datori cu viețile
noastre dedicării lui Dumnezeu față de misiune și în-
durare. El a venit din Cer ca să ne ajute, iar ajutorul Lui
include fiecare fel de ajutor de care noi avem nevoie. Și
269
El Și-a murdărit mâinile făcând asta. În fapt, El a fost

ucis. Această suferință îndurătoare este prețul și calea
mântuirii noastre. „Hristos a suferit pentru voi, și v-a
lăsat o pildă, ca să călcați pe urmele Lui” (1 Petru 2:21).
Misiunea și mila sunt inseparabile, pentru că însăși
Evanghelia pe care o ducem popoarelor este model și
mandat al milei față de săracii de acasă.
COMPARAȚIA ZDROBITOARE
A LUI M’CHEYNE
Nu am citit niciodată o afirmație mai bună despre
această legătură decât următorul citat din Robert Mur-
ray M’Cheyne, un tânăr păstor scoțian, care a murit la
vârsta de 29 de ani în 1843. El răspunde la unele dintre
cele mai străpungătoare întrebări despre lucrarea față de
săraci comparând-o cu lucrarea lui Hristos pentru noi.
Dragi creștini, unii dintre voi vă rugați zi și
noapte să fiți mlădițe din adevărata Viță; vă ru-
gați să fiți făcuți întru totul după chipul lui
Hristos. Dacă așa stau lucrurile, trebuie să fiți ca
El în dărnicie... „El, măcar că era bogat, S-a fă-
cut sărac pentru voi”...
Obiecția 1. „Banii mei îmi aparțin”. Răspuns:
Hristos ar fi putut spune, „sângele Meu Îmi
aparține, viața Mea îmi aparține”... și ce ne-am
fi făcut atunci?
270
CAPITOLUL 9
Obiecția 2. „Săracii nu merită mila”. Răspuns:

Hristos ar fi putut spune: „Ei sunt rebeli tică-
loși... să Îmi dau viața pentru aceștia? O voi da
pentru îngerii buni”. Dar nu, ci El le-a lăsat pe
cele 99 și a venit după oaia pierdută. El Și-a dat
sângele pentru cei fără merite.
Obiecția 3. „Săracii ar putea abuza de mila noas-
tră”. Răspuns: Hristos ar fi putut spune același
lucru, ba chiar un adevăr mai mare. Hristos a
știut că mii de oameni aveau să calce în picioare
sângele Lui, că majoritatea aveau să Îl disprețu-
iască, că mulți aveau să se folosească de El ca de
o scuză pentru a păcătui mai mult, și totuși Și-a
dat sângele.
O, dragii mei creștini! Dacă vreți să fiți ca Hris-
tos, dăruiți mult, des, necondiționat, către cei ti-
căloși și săraci, către cei nemulțumitori și care
nu merită. Hristos este glorios și fericit, și așa
veți fi și voi. Eu nu vreau banii voștri, ci fericirea
voastră. Aduceți-vă aminte de cuvântul Lui:
„Este mai ferice să dai decât să primești”.10
La fel cum există un parteneriat între Evanghelie
în sine și îndurarea către săracii de lângă noi, tot așa
există un parteneriat minunat între creștinii care sunt
10
Robert Murray M’Cheyne, predica LXXXII în The Works of the Late Rev.
Robert Murray M’Cheyne, 4 vols. (New York: Robert Carter, 1847), 2:479. Am
descoperit aceasta citind Timothy J. Keller, Ministries of Mercy: The Call of the
Jericho Road (Phillipsburg, NJ: P&R, 1997), p. 65. Îmi doresc ca fiecare dintre
cititorii mei să citească această carte a lui Keller.
271
biserica milostivă de acasă și creștinii ce plantează bise-

rici milostive în străinătate. Aceasta nu este nicidecum
o viață risipită. Da, autenticitatea fiecăreia depinde
mult de autenticitatea celeilalte. Este lipsit de autenti-
citate să presupunem că putem trimite ceea ce nu
avem. Și este lipsit de autenticitate să avem o comoară,
dar să nu o trimitem mai departe.
RĂDĂCINILE MIȘCĂRII
STUDENȚILOR VOLUNTARI
Parteneriatul bucuros între membrii obișnuiți
care slujesc acasă și misionarii din străinătate a avut loc
în istorie și poate să aibă loc din nou. În primele decenii
din secolul XX, Student Volunteer Movement [Mișca-
rea Studenților Voluntari] a explodat pe scena ameri-
cană cu un impact misionar imens. Ea a fost remarca-
bilă în ce privește numărul de misionari trimiși și nu-
mărul membrilor obișnuiți care au susținut-o. A fost
un parteneriat extraordinar.
Rădăcinile Mișcării Studenților Voluntari (SVM)

merg înapoi până în 1806, la cunoscuta întâlnire de ru-
găciune din fânarul din Massachusetts. O trezire spiri-
tuală i-a stimulat pe studenții de la Williams College și
a îndemnat un mic grup de tineri bărbați să se dedice
272
CAPITOLUL 9
rugăciunii de două ori pe săptămână lângă râul Hoo-

sack. Ei s-au concentrat inițial pe lupta spirituală a celor-
lalți studenți. În august 1806, ei au fost prinși într-o fur-
tună pe drumul înapoi, și s-au adăpostit sub acoperișul
unui fânar, așa că au folosit acel timp continuându-și ru-
găciunea. De data aceasta, ei au pledat pentru trezirea in-
teresului pentru misiunea externă printre studenți.
Unul dintre ei, Samuel Mills, a stimulat micul grup

să se gândească la propria disponibilitate de a fi misio-
nari. Ca să simțim greutatea acestui moment, trebuie să
ne amintim că, în acest moment din istoria Americii, ni-
ciun misionar nu părăsise țărmurile țării. Nu exista nicio
societate misionară. În marea majoritate, bisericile nu
aveau nicio viziune legată de popoarele neevanghelizate
de dincolo de oceanele periculoase. Așa cum spun mulți
și în zilele noastre, erau multe de făcut acasă. Ceea ce era
adevărat! Dar acest mic grup de studenți care se rugau
nu au mai putut sta mulțumiți cu biserica din America,
a cărei inimă nu ardea de dragoste pentru popoarele ne-
evanghelizate și de zel pentru slava lui Dumnezeu prin-
tre Neamuri. Ei nu mai puteau fi satisfăcuți cu o biserică
ce nu trimitea misionari în afara țării. Iar Dumnezeu i-a
făcut să treacă prin toată această inerție spirituală, isto-
rică și structurală.
273
A APĂRUT „FRĂȚIA”
Rugându-se sub acel fânar, ei s-au dedicat slujirii
misionare. „De la această întâlnire de sub fânar și-a pri-
mit impulsul inițial mișcarea de misiune externă a bise-
ricilor din Statele Unite”.11 În septembrie 1808, grupul
a fondat „Societatea Frăției” pentru a-și întări hotărârea
de a se dedica slujirii misionare. Samuel Mills a răspândit
viziunea „Frăției” pe când a studiat la Yale și apoi la An-
dover Seminary. El s-a transferat la Andover ca să ia
parte la ceea ce Dumnezeu lucra prin conducerea de că-
tre Adoniram Judson a lucrării printre studenți. Acest
grup al „Frăției” de la Andover i-a dat impuls primei
agenții americane de misiune (American Board of Com-
missioners for Foreign Missions), și din acest grup au
fost trimiși primii misionari americani externi în 1812.
SE NAȘTE MIȘCAREA
STUDENȚILOR VOLUNTARI
În 1846, Royal Wilder a plecat în India fiind primul
misionar trimis de American Board of Commissioners.
El s-a întors în 1877 din motive de sănătate și s-a stabilit la
Princeton. Acolo, fiul lui, Robert, a înființat „Princeton
11
Kenneth Scott Latourette, These Sought a Country (New York: Harper and
Brothers, 1950), p. 46.
274
CAPITOLUL 9
Foreign Missionary Society”. Rugăciunile acestui grup

au dat naștere unei adunări cruciale convocată de D. L.
Moody la Mount Hermon, Massachusetts, în vara
anului 1886. 251 de studenți s-au strâns acolo pentru o
conferință biblică de o lună. După o cuvântare convin-
gătoare rostită de păstorul A. T. Pierson pentru misiu-
nea mondială, o sută dintre acești studenți s-au oferit
voluntar pentru slujirea externă. Spiritul acestui eveni-
ment a cuprins lumea studenților. În anul școlar 1886-
1887, Robert Wilder și John Forman au vizitat 167 de
campusuri ca să răspândească viziunea. Organizarea
oficială a Mișcării Studenților Voluntari a avut loc doi
ani mai târziu, sub conducerea lui John R. Mott.
Scopul SVM era împărțit în cinci părți, așa cum se

exprima Mott:
Scopul în cinci puncte al Student Volunteer Mo-
vement este să îi conducă pe studenți la conside-
rarea serioasă a pretențiilor misiunii externe ca lu-
crare personală pe viață; să stimuleze acest scop
prin călăuzirea studenților care devin voluntari
în studiul și activitatea lor pentru misiune până
ce ajung sub direcția nemijlocită a organizațiilor
de misiune; să unească toți voluntarii într-o miș-
care comună, organizată și agresivă; să asigure un
număr suficient de voluntari bine echipați care
să satisfacă cerințele diferitelor organizații de
275
misiune; și să creeze și să mențină un interes co-

erent, plin de simpatie și activ față de misiunea
externă din partea studenților, care sunt che-
mați să rămână acasă pentru a asigura susținerea
solidă a lucrării misionare prin promovarea ei,
prin darurile și rugăciunile lor.12
„Creșterea SVM în următoarele trei decenii a fost
pur și simplu fenomenală”.13 Chemarea categorică era
„evanghelizarea lumii în această generație”. Până în
1891, erau 6.200 de studenți voluntari care semnaseră
o declarație care spunea: „Este scopul meu ca, dacă
Dumnezeu va permite, să devin misionar extern”.
Dintre aceștia, 321 deja plecaseră pe mare pentru

lucrarea externă. Anul de vârf al SVM a fost 1920, când
2.738 de studenți au semnat angajamentul și 6.890 au
participat la convenția organizată odată la patru ani.
„Până în 1945, după cea mai conservatoare estimare,
20.500 de studenți... care semnaseră declarația au ajuns
pe terenul de misiune”.14
12
John R. Mott, Five Decades and a Forward View (New York: Harper and
Brothers, 1939), p. 8.
13
David Howard, „Student Power in Missions”, în Perspectives on the World
Christian Movement: A Reader, ed. Ralph D. Winter and Steven C. Hawthorne,
2nd ed. (Pasadena, CA: William Carey Library, 1999), p. 283. Majoritatea
circumstanțelor pe care le-am redat aici despre SVM provin din acest articol.
14
Ruth Rouse & Stephen C. Neill, A History of the Ecumenical Movement, 1517–
1948 (Philadelphia, PA: Westminster, 1967), p. 328.
276
CAPITOLUL 9
FLACĂRA STUDENȚEASCĂ
A APRINS FIRMELE ȘI BISERICILE
Există multe lucruri remarcabile și pline de învăță-
tură și inspirație legate de această mișcare pentru gene-
rația noastră, după o sută de ani. De exemplu, Student
Volunteer Movement i-a cuprins nu doar pe studenți,
ci și pe membrii obișnuiți din biserici. J. Campbell
White, primul secretar al Layman’s Missionary Move-
ment [Mișcarea de misiune a mirenilor], scria în 1909:
„În decursul ultimilor douăzeci de ani, spiritul misio-
nar a avut o dezvoltare uimitoare printre colegiile din
Statele Unite și Canada... conducându-i pe mii de băr-
bați puternici și femei să trăiască cu un scop misionar
dominant în viață”.15 Atras de acest zel, un tânăr aface-
rist a luat parte la convenția SVM din 1906 de la
Nashville. El s-a gândit în sinea sa că, dacă oamenii obiș-
nuiți din America de Nord ar putea vedea lumea așa
cum o văd acești studenți, s-ar ridica cu toată puterea și
ar asigura toate fondurile necesare lucrării.16 Așa s-a
născut Layman’s Missionary Movement la o întâlnire
de rugăciune a oamenilor de afaceri din 15 noiembrie
15
J. Campbell White, „The Layman’s Missionary Movement”, în Perspectives on
the World Christian Movement: A Reader, ed. Ralph D. Winter and Steven C.
Hawthorne, 1st ed. (Pasadena, CA: William Carey Library, 1981), p. 222.
16
White, „The Layman’s Missionary Movement”, p. 223.
277
1906 din New York.
Țelul ei declarat a fost „investigarea, stârnirea și or-

ganizarea; investigarea de către mireni a condițiilor mi-
sionare, stârnirea mirenilor la o abordare adecvată a mi-
siunii, și organizarea mirenilor ca să coopereze cu lucră-
torii și organizațiile de misiune prin implicarea întregii
Biserici în lucrarea ei supremă de mântuire a lumii”.17
DARUL LIDERILOR PASIONAȚI

La fel cum Dumnezeu pregătise conducerea extra-
ordinară a SVM prin Robert Wilder, Robert Speer și
John R. Mott, tot așa El a ridicat lideri pentru Layman’s
Missionary Movement, care au vorbit cu o putere atât
de profetică, încât mii de mireni și-au însușit viziunea
pentru planul global al lui Dumnezeu.
Liderul mișcării nu a fost un misionar și nici un păs-

tor. El era un om de afaceri. Parteneriatul care s-a născut
între studenți, care au fost trimiși, și oamenii de afaceri,
care participau la trimitere, a fost profund, pentru că
existau lideri vizionari centrați pe Dumnezeu în ambele
grupuri. Ambii erau mânați de aceeași pasiune de a nu-
și risipi viețile. Poți auzi acest lucru în aproape fiecare
17
278
CAPITOLUL 9
propoziție pe care J. Campbell White a scris-o:

Majoritatea oamenilor nu sunt mulțumiți cu
rezultatul permanent al vieților lor. Nimic nu
poate împlini complet viața lui Hristos în uce-
nicii Lui decât însușirea planului lui Hristos
față de lumea pe care El a venit să o răscumpere.
Faima, plăcerea și bogățiile nu sunt decât coji și
cenușă prin comparație cu bucuria nelimitată și
statornică de a lucra alături de Dumnezeu spre
împlinirea planurilor Lui veșnice. Bărbații care
pun totul în lucrarea lui Hristos capătă din viață
cele mai dulci și mai prețioase răsplăți.18
CEI CE TRIMIT NU SE RUȘINEAZĂ SĂ ÎM-

BRĂȚIȘEZE CAUZA DE A MERGE EI ÎNȘIȘI
Din nou, aceasta nu este o contradicție față de
ceea ce am scris în capitolul 8 legat de valoarea muncii
seculare. Ideea este că, într-un război, oricât de valo-
roasă ar fi truda civililor în sine, toți tânjesc ca această
viață să conteze și pentru efortul în războiul de la dis-
tanță, unde liniile inamicului sunt străpunse. Mirenii,
păstorii și bisericile – noi toți cei care stăm în spate –
vom găsi „cele mai dulci și mai prețioase răsplăți”
atunci când ne lărgim inimile ca să cuprindă nu doar
nevoile celor de acasă, de lângă noi, ci și ale celor din
18
279
locurile grele și neevanghelizate ale lumii.
Acești oameni de afaceri din urmă cu o sută de ani

au tratat chemarea lor seculară și viziunea lor misionară
ca un tot integrat. Felul în care J. Campbell White a
formulat viziunea mișcării le-a dat celor implicați în
afaceri posibilitatea să înțeleagă unitatea vieții sub
domnia lui Hristos. El a spus:
Această mișcare cere cele mai mari lucruri din
partea oamenilor. Ea se străduiește pur și simplu
să le prezinte chemarea lui Dumnezeu la o viață
al cărei scop dominant este să stabilească dom-
nia lui Hristos în relațiile dintre oameni... Ea le
aduce aminte... că egoismul este sinucigaș, în
timp ce slujirea altora îi aduce sufletului cea mai
înaltă împlinire posibilă.19
EFECTUL UIMITOR ASUPRA BISERICII

DE ATUNCI, DAR CUM RĂMÂNE
CU SITUAȚIA DE ACUM?
White i-a arătat generației sale că o pasiune pentru
misiune era nu doar singura cale de salvare a lumii, ci și
de salvare a bisericii:
Efortul de a evangheliza lumea este metoda cea
mai rapidă și mai sigură de salvare a Bisericii.
19
White, „The Layman’s Missionary Movement”, 224.
280
CAPITOLUL 9
Resursele noastre materiale sunt atât de mari,

încât ne aflăm în pericolul de a ajunge să ne pu-
nem încrederea mai degrabă în bogății decât în
Dumnezeu. „Dacă un om crește în avuții, nimic
nu îl poate păzi de decăderea sufletească precum
dărnicia constantă”. Evanghelizarea lumii este
singura lucrare suficient de mare și de impor-
tantă ca să ofere o manieră adecvată pentru in-
vestirea avuției Bisericii.20
Acest lucru este valabil și astăzi. Misiunea este cru-
cială nu doar pentru viața lumii, ci și pentru viața bise-
ricii. Vom pieri odată cu avuțiile noastre dacă nu ne de-
dicăm lucrărilor de evanghelizare și milostenie acasă, și
de misiune printre popoarele neevanghelizate. În Ame-
rica, noi suntem foarte bogați. Toți banii necesari pen-
tru a trimite și susține o armată de ambasadori care se
jertfesc pe ei înșiși și care răspândesc bucuria în jurul
lor există deja în biserică. Dar noi nu îi dăruim, mai ales
nu pentru cauza lucrării printre popoarele neevanghe-
lizate din lume.
Gândește-te la următoarele date statistice despre

dărnicia creștinilor din anii 2021-2022:
Creștinii de astăzi dăruiesc 2,5% din venitul
lor... În timpul Marii Depresii, ei dăruiau mai
mult, anume circa 3,3%. Doar 1% din familiile
20
281
care câștigă peste $75.000 contribuie cu cel pu-

țin 10% din venitul lor.21
Dărnicia medie a adulților care participă la ser-
viciile bisericilor protestante din America este
de circa $17 pe săptămână.22
Dacă ne îndepărtăm de America pentru a analiza
dărnicia creștină la nivel global, cifrele nu se îmbunătă-
țesc mult. Conform organizației de promovare a misi-
unii „The Traveling Team”, venitul anual al tuturor
membrilor bisericii este de circa 53 trilioane de dolari
(iar venitul anual al creștinilor evanghelici este de apro-
ximativ 6,72 trilioane de dolari). Din acea sumă, 896
miliarde de dolari se îndreaptă către cauze creștine
(cam cât cheltuim noi în America de Crăciun), împăr-
țită în următoarele categorii:
• 734 miliarde (82%) pentru lucrările biseri-

cii de acasă.
• 107,5 miliarde (12%) pentru misiunea lo-

cală.
• 51,7 miliarde (5,7%) pentru lucrarea din

lumea necreștină neevanghelizată (diferită
21
Milena, „Church Giving Statistics”, Balancing Everything, 31 decembrie 2021,
https://balancingeverything.com.
22
„The Ultimate List of Charitable Giving Statistic for 2022”, NP Source, accesat
pe 24 octombrie 2022, https://nonprofitssource.com.
282
CAPITOLUL 9
de lumea „neevanghelizată”).
• circa 880 milioane (<1%) pentru lucrarea

dintre popoarele neevanghelizate.23
Nu doresc să transmit prin asta că ar trebui să ne

retragem de pe orice front al generozității creștine.
Ideea este că Dumnezeu le-a dat creștinilor toate resur-
sele financiare necesare pentru susținerea unui val
imens de misionari și lucrări de misiune. Există resurse
din plin pentru toate lucrările necesare, dacă am trăi ca
să demonstrăm că Hristos este Comoara noastră.
NU ÎL VOM CUNOAȘTE PE DEPLIN

ÎN AFARA MISIUNII SALE
Biserica are nevoie să se implice în misiune pentru
binele propriu. Noi nu Îl vom cunoaște pe Dumnezeu
în măreția Lui deplină până nu Îl cunoaștem umblând
triumfător printre popoare. Nu Îl vom admira și lăuda
așa cum se cuvine până nu Îl vom vedea strângând pen-
tru Sine un grup de închinători din orice grup etnic de
pe pământ – inclusiv toate popoarele musulmane, hin-
duse și budiste. Nimic nu ne extinde priveliștea harului
23
„Mission Stats: Our Current State of the World”, The Traveling Team, accesat
pe 24 octombrie 2022, https://www.thetravelingteam.org. Sursele datelor
statistice citate sunt marcate în notele de subsol ale articolului publicat online.
283
triumfător al lui Dumnezeu cum o face aria de cuprin-

dere a lucrării Sale mântuitoare din istorie. Și ce istorie
este ea! „Dar tot voi lăuda lucrările Domnului, căci îmi
aduc aminte de minunile Tale de odinioară; da, mă voi
gândi la toate lucrările Tale, și voi lua aminte la toate
isprăvile Tale” (Ps. 77:11-12). „Lăudați-L pentru ispră-
vile Lui cele mari, lăudați-L, după mărimea Lui nemăr-
ginită!” (Ps. 150:2). „Lăudați pe Domnul, toate Nea-
murile; slăviți-L, toate noroadele” (Rom. 15:11, citând
Ps. 117:1).
CARE ESTE SITUAȚIA ÎN LUMEA DE AZI?

Provocările evanghelizării lumii rămân foarte
mari. Noi ne aflăm într-o poziție mult mai bună decât
în trecut în ce privește cunoașterea ariei de cuprindere
și a naturii sarcinii pe care o avem de îndeplinit. Patrick
Johnstone scria: „Pentru prima dată în istorie, avem o
listă rezonabil de completă a popoarelor din lume și a
măsurii în care ele au fost evanghelizate”.24 Există dife-
rite organizații care fac cercetare ca să ajute biserica să
știe care sunt grupurile etnice din jurul lumii ce fac obi-
ectul lucrării unei biserici creștine sau a unei agenții de
24
Patrick Johnstone, The Church Is Bigger Than You Think (Ross-shire: Christian
Focus, 1998), p. 229.
284
CAPITOLUL 9
misiune.25 Cartea lui Johnstone ne oferă un bun sumar

al situației de la începutul secolului nostru.26
Un fel de a descrie situația este să spunem că

aproape 1,2-1,4 miliarde de oameni n-au avut nicio-
dată șansa să audă Evanghelia,27 adică ei trăiesc în cul-
turi în care predicarea Evangheliei în feluri în care să fie
înțeleasă nu este accesibilă.
Alți analiști estimează că numărul celor neevan-

ghelizați ar fi întrucâtva mai mare. De exemplu, „An-
nual Statistical Table on Global Mission 2002” [Tabe-
lul statistic anual privind misiunea globală în 2002] ela-
borat de David Barrett și Todd Johnson raportează că
în lume există 1.645.685.000 de persoane neevangheli-
zate. Asta înseamnă că 26,5% din populația lumii tră-
iește în grupuri etnice care nu au biserici indigene care
evanghelizează.28 Circa 95% dintre aceștia trăiesc în
ceea ce a fost denumit fereastra 10/40 (spațiul geogra-
fic cuprins între paralela de 10 și 40 grade la nord de
25
vedeți, de exemplu, http://www.joshuaproject.net/.
26
Johnstone, The Church Is Bigger Than You Think, p. 225-30.
27
Johnstone, The Church Is Bigger Than You Think, p. 215. Johnstone este mai
optimist decât Barrett în ce privește cifrele sale: aproape 20% din populația lumii
este neevanghelizată; 47% dintre necreștini trăiesc în zone unde este posibil să fie
evanghelizați; și 33% pretind că sunt creștini.
28
David B. Barrett & Todd M. Johnson, „Annual Statistical Table on Global
Mission 2002”, International Bulletin of Missionary Research 26 (ianuarie 2002):
p. 22-23.
285
Ecuator și între oceanele Atlantic și Pacific). Aceasta

este marea provocare a vremurilor noastre.
Johnstone pune aceasta într-o perspectivă istorică

care ne dă speranță:
Făcând un pas înapoi, vedem un model remar-
cabil care se manifestă ca urmare a celor 200 de
ani de creștere [a bisericii] pe măsură ce ea a
prins viteză – anii 1700 în partea de nord a
Atlanticului, anii 1800 în zona Pacificului, anii
1960 în Africa, anii 1970 în America Latină,
anii 1980 în Asia de est, anii 1990 în Eurasia.
Acest cerc și încă o sută de alte încercuiri ale glo-
bului ne lasă acum cu provocarea regiunii feres-
trei 10/40. Asia centrală și de sud și Orientul
Mijlociu sunt regiunile majore provocatoare
care ne rămân. Unde vom pătrunde... în prima
decadă... a [noului] mileniu? Va fi printre mu-
sulmani, hinduși sau budiști? Acestea sunt bas-
tioanele finale nepătrunse ale strânsorii vrăjma-
șului asupra sufletelor oamenilor. Valul Evan-
gheliei se ridică tot mai mult în jurul acestei
zone, și chiar avem pregustări a ceea ce poate în-
semna această descătușare. Nu am spațiul și li-
bertatea să povestesc despre lucrurile uimitoare
care se petrec în aceste fortărețe ideologice apa-
rent impenetrabile.29
29
Johnstone, The Church Is Bigger Than You Think, p. 115-16.
286
CAPITOLUL 9
DUMNEZEU LANSEAZĂ O CHEMARE FAȚĂ

DE ACEASTĂ GENERAȚIE: ASCULTAȚI!
Există o chemare adresată acestei generații de a as-
culta de Hristosul înviat și de a face ucenici din toate
popoarele neevanghelizate ale lumii. Eu mă rog ca
Dumnezeu să ridice sute de mii de tineri și „finaliza-
tori” (oameni care își încheie o carieră și sunt gata să
îmbrățișeze o alta, în lucrarea creștină). Mă rog ca
această chemare divină să se nască în inima ta cu bucu-
rie, nu cu sentimentul de vinovăție. Mă rog ca ea să fie
confirmată prin darurile necesare, printr-o dorință
convingătoare, prin confirmarea din partea bisericii
tale, și prin dovezile providenței. Înflăcărează-ți fiecare
scânteie de dorință citind biografii, meditând la Scrip-
tură, studiind despre popoarele neevanghelizate, ru-
gându-te pentru pasiune și discutând cu veteranii în
misiune. Nu fugi de chemare. Caut-o!
Lasă ca mintea ta să insiste pe starea pierdută a in-

divizilor care pier, dar și pe grupurile etnice întregi care
nu au niciun acces la Evanghelie. Aceasta a fost marea
ambiție a lui Pavel: „să vestesc Evanghelia acolo unde
Hristos nu fusese vestit” (Rom. 15:20). Vor exista în-
totdeauna oameni neconvertiți de câștigat acolo unde
biserica este deja stabilită. Nu aceasta este sarcina unică
287
a misiunii de frontieră. Misiunea de frontieră face ceea

ce a dorit Pavel să facă: să planteze biserici acolo unde
acum nu există nicio posibilitate de lucrare. Aceasta
este mare nevoie actuală, nu doar de misionari care să
meargă să slujească biserica înființată în alte țări (care
este o nevoie mare, în special în formarea de lideri), ci
și de misionari care să se ducă la popoare și în locuri
unde nu există nicio biserică unde să slujească.
VREMEA MISIUNII NU A TRECUT

Nu te gândi că vremea misionarilor externi a trecut,
dacă cei autohtoni pot încheia lucrarea. Există sute de
popoare și milioane de oameni unde nu există niciun
creștin autohton care să facă evanghelizare în cadrul ace-
leiași culturi. Culturile trebuie străpunse. Desigur, gra-
nița lor poate fi trecută și de cineva care nu este occiden-
tal, pentru că Dumnezeu crește Biserica Lui mai repede
în lumea non-occidentală.30 Acest lucru ar fi minunat.
30
Această creștere care a avut loc în secolul XX este documentată de Philip Jenkins
în The New Christendom (Oxford: Oxford University Press, 2002), p. 2: „De-a
lungul secolului trecut... centrul de greutate în lumea creștină s-a mutat implacabil
către sud, spre Africa, Asia și America Latină. Astăzi, cele mai mari comunități
creștine de pe planetă se află în Africa și America Latină. Dacă vrem să vizualizăm
un creștin contemporan „tipic”, ar trebui să ne gândim la o femeie ce trăiește într-
un sat din Nigeria sau într-o favela braziliană. Așa cum observa expertul kenyan
John Mbiti, „centrele universalității bisericii nu mai sunt în Geneva, Roma, Atena,
Paris, Londra și New York, ci în Kinshasa, Buenos Aires, Addis Ababa și Manila.
288
CAPITOLUL 9
Eu nu am nicio dorință să limitez bucuria dragostei.

Mai apoi, se poate ca specialiști foarte bine echipați, dar
neinteresați, să fie la fel de roditori ca simpli misionari
curajoși. În ce privește misiunea față de musulmani,
Patrick Johnstone spune: „Deseori, cei mai buni misi-
onari sunt cei ce au studiat ceva mai mult decât elemen-
tele islamice de bază și au o pasiune pentru mărturisirea
lui Hristos. În îndrăzneala lor pentru Isus, ei plonjează
în mărturisirea față de musulmani, acolo unde un isla-
mist s-ar teme să se ducă”.31 Dar să nu uităm că granița
unei culturi trebuie trecută, pentru că aceasta este mi-
siunea. Misiunea va încheia Marea Trimitere, nu evan-
ghelizarea făcută de autohtoni în aceeași cultură.
Așadar, „rugați dar pe Domnul secerișului să

scoată lucrători la secerișul Lui” (Matei 9:38), și cere-I
ca tu să fii unul dintre ei. Așteaptă-te ca această rugă-
ciune să te schimbe. Când Isus le-a spus ucenicilor Lui
să se roage asta, următorul lucru care s-a petrecut a fost
că El i-a rânduit pe cei doisprezece să fie apostolii Lui și
i-a trimis. Roagă-te pentru lucrători la seceriș, și ca tu
să devii unul dintre ei. Dumnezeu trezește deseori do-
rința, dă daruri și deschide uși când noi ne rugăm și ne
Orice ar crede europenii și nord-americanii, creștinismul se descurcă foarte bine în

partea sudică a planetei – și nu doar că supraviețuiește, ci se extinde”.
31
Johnstone, The Church Is Bigger Than You Think, p. 273.
289
gândim la posibilități reale și la nevoi reale. Fă rost de

un exemplar al uimitorului ghid de rugăciune mondi-
ală intitulat Operation World, și roagă-te, citește și gân-
dește-te ce ai putea să faci zi de zi pentru acele po-
poare.32 Gândește-te la oamenii din locuri precum,
• Maroc, cu cei 37 milioane de oameni și proba-

bil „circa 2.000 de creștini marocani, împărțiți
în 20-30 de părtășii de casă”.33
• Coreea de Nord, „o țară paria înfometată gra-

dual sub conducerea ei comunistă”,34 lipsită de
orice deschidere față de mărturia și viața bise-
ricii vreme de 70 de ani.
• Arabia Saudită, centrul islamului, unde, dacă

sunt descoperiți, credincioșii saudiți sunt exe-
cutați.
• India, care „are mai mulți indivizi neevan-

ghelizați decât orice altă țară... Dacă [doar]
Uttar Pradesh ar fi o țară, ar avea a treia cea
mai mare populație neevanghelizată din
32
Patrick Johnstone și Jason Mandryk, Operation World: When We Pray God
Works (Waynesboro, GA: Paternoster USA, 2001). Puteți consulta versiunea
online la adresa http://www.operationworld.org.
33
„Pray for Morocco”, Operation World, 6 septembrie 2021,
https://operationworld.org.
34
Johnstone și Mandryk, Operation World, p. 222.
290
CAPITOLUL 9
lume. 191 grupuri etnice sunt încă neevan-

ghelizate și neatinse. Acest singur stat consti-
tuie cel mai probabil cea mai mare provocare
misionară din lume”.35
• Turcia, unde „populația creștină a scăzut de la

22% în 1900 la 0,21% în 2010. Puțini dintre cei
73 de milioane de musulmani turci din zilele
noastre au auzit cu adevărat Evanghelia”.36
GÂNDEȘTE-TE LA AMNISTIA OFERITĂ

POPOARELOR. IA-ȚI UN TIMP DE MEDITARE
Ideea acestei liste parțiale este doar să ofere o ilus-
trație despre întregi populații care trăiesc în răzvrătire
față de Dumnezeul cel adevărat și despărțite de Singu-
rul care poate să le împace cu Creatorul lor. Asta în-
seamnă pierzarea celor necredincioși și dezonoare la
adresa lui Hristos. El deține această lume, iar dedicarea
din partea fiecărei persoane este dreptul Lui. Fiecare
suflet și fiecare stat Îi aparțin. Abraham Kuyper a ex-
primat acest lucru într-un fel memorabil: „Nu există
niciun centimetru pătrat al existenței noastre umane
35
„Pray for: India”, Operation World, 4 iulie 2021, https://operationworld.org.
36
„Pray for: Turkey”, Operation World, 25 noiembrie 2021,
https://operationworld.org
291
peste care Hristos, care este Suveran peste tot, să nu ex-

clame: ‚Este al Meu!’”37 Hristos a venit în această lume
răzvrătită, pe care El a făcut-o spre slava Sa, și a plătit o
amnistie cu sângele Lui. Oricine își depune armele ne-
credinței va fi absolvit de toate crimele săvârșite împo-
triva Suveranului Universului. Dușmanii vor deveni
doar prin credință supușii fericiți ai unei Împărății veș-
nice a dreptății și bucuriei. Înaintarea acestei cauze cu
Hristos merită dedicarea vieții tale.
Nu, nu trebuie să fii misionar ca să admiri și să con-

tribui la înaintarea marelui plan al lui Dumnezeu de a fi
cunoscut, lăudat și fericit printre toate popoarele. Dar
dacă vrei să fii satisfăcut pe deplin cu Dumnezeu în timp
ce El triumfă în istoria răscumpărării, nu poți să îți con-
tinui viața și munca într-un fel obișnuit – să îți faci
munca, să îți câștigi banii, să îți dai zeciuiala, să mănânci,
să dormi, să te joci și să te duci la biserică. Trebuie să te
oprești și să te retragi câteva zile cu o Biblie și un carnețel
de notițe, și să te rogi și să te gândești la felul cum timpul
tău și locul în viață se potrivesc în marele plan al lui
Dumnezeu de a face ca popoarele să fie bucuroase în El.
Cum te vei alătura marelui plan global al lui Dumnezeu
37
Abraham Kuyper, „Sphere Sovereignty”, în Abraham Kuyper, A Centennial
Reader, ed. James D. Bratt (Grand Rapids, MI: Eerdmans, 1998), p. 488.
292
CAPITOLUL 9
exprimat în Psalmul 67:4: „Să se bucure popoarele și să

cânte de veselie” [lit. ESV]?
SENSUL NEMULȚUMIRII TALE

Mulți dintre voi ar trebui să rămâneți unde sun-
teți, la slujba actuală, și doar să vă gândiți cum puteți să
vă potriviți îndemânările specifice, relațiile și resursele
mai strategic în planul global al Tatălui vostru ceresc.
Dar pentru alții care citesc această carte, lucrurile vor fi
diferite. Mulți dintre voi pur și simplu nu sunteți satis-
făcuți cu ceea ce faceți. Așa cum spunea J. Campbell
White, rezultatul vieților voastre nu împlinește ambiți-
ile voastre spirituale cele mai profunde. Trebuie să fim
atenți aici. Fiecare loc de muncă își are descurajările lui
și perioadele mai întunecate. Nu trebuie să interpretăm
automat astfel de experiențe ca pe o chemare de a le pă-
răsi.
Dar dacă nemulțumirea față de situația ta actuală

este adâncă, recurentă și de durată, și dacă acea nemul-
țumire crește într-un sol saturat de Biblie, se poate ca
Dumnezeu să te cheme la o lucrare nouă. Dacă, în ne-
mulțumirea ta, tânjești să fii sfânt, să umbli plăcut îna-
intea Domnului și să Îl preamărești pe Hristos prin sin-
gura și scurta ta viață, atunci se poate ca într-adevăr
293
Dumnezeu să înmoaie rădăcinile tale ca să te transplan-

teze într-un loc și într-o lucrare unde ambițiile spiritu-
ale adânci ale sufletului tău să poată fi împlinite. Este
adevărat că Dumnezeu poate fi cunoscut și ne putem
bucura de El în orice vocație legitimă, dar când El te
scoate dintr-un loc și te așază în altul, El îți dă să bei
proaspăt și mai adânc din izvorul părtășiei Sale. Dum-
nezeu rareori ne cheamă la o viață mai ușoară, dar El ne
cheamă întotdeauna la a-L cunoaște mai mult și la a bea
mai adânc din harul Lui care ne susține.
SĂ RĂMÂN ÎN AMERICA?
Eu încerc să îmi tratez propria lucrare în felul
acesta. În fiecare an, la biserica noastră organizăm o
„săptămână a misiunii”. Eu predic pe tema misiunii, și
avem și vorbitori invitați. Venim cu provocări. Oame-
nii se îndreaptă către misiune, își iau angajamente și se
alătură programului de pregătire pentru misiune. Și an
de an îmi reanalizez viața. Mă uit la ce fac în lumina
planului global al lui Dumnezeu și în lumina întuneri-
cului spiritual incredibil și a ticăloșiei popoarelor nee-
vanghelizate de pe această planetă. Eu mă întreb: Este
aceasta cea mai strategică manieră de a-mi investi viața
de dragul planului lui Dumnezeu de a face popoarele
să fie bucuroase în El? Și o întreb pe soția mea: „Noël,
294
CAPITOLUL 9
simți vreun îndemn de a ne deplasa mai aproape de gra-

nițele popoarelor neevanghelizate?”
Declarația de misiune a bisericii noastre pune cu-

vântul „a răspândi” în poziție dominantă: „Noi exis-
tăm ca să răspândim o pasiune pentru supremația lui
Dumnezeu în toate lucrurile, spre bucuria tuturor po-
poarelor, prin Isus Hristos”. Așa că eu mă întreb: Oare
împlinesc cel mai bine această misiune în rolul pe care
îl am acum? Când Domnul mă va chema să dau soco-
teală de lucrarea mea, în ziua de apoi, voi fi în stare să
spun, „Doamne, eu am rămas în America pentru că am
crezut că pot fi mai instrumental aici în împlinirea pla-
nului Tău de a-Ți face un Nume printre popoare și să
Îți strângi oile din toate popoarele din lume”? Când nu
voi mai putea răspunde afirmativ la această întrebare,
conducerea mea aici se va fi încheiat.
DAR TU?
Și așa stau lucrurile în cazul multora dintre voi. În
joc sunt puse lucruri mari. Fie ca Dumnezeu să vă
ajute! Fie ca Dumnezeu să vă elibereze! Fie ca Dumne-
zeu să vă dea o viziune pentru viața proprie, una proas-
pătă, care să Îl înalțe pe Hristos – fie că mergeți la un
popor neevanghelizat sau rămâneți fermi și roditori în
295
postura actuală. Fie ca viziunea voastră să își capete sens

din planul măreț al lui Dumnezeu de a face ca popoa-
rele să se bucure în El! Crucea lui Hristos să fie singura
voastră pricină de laudă și să puteți spune, cu o încre-
dere dulce, că a trăi este Hristos și a muri este câștig.
296
10
RUGĂCIUNEA MEA: NIMENI
SĂ NU SPUNĂ ÎN FINAL
„MI-AM RISIPIT VIAȚA”
Dragostea Ta statornică, o, Doamne, este mai

bună decât viața. Tu ne-ai spus asta în multe feluri.
Tocmai prin aceste cuvinte, ne-ai spus acest adevăr
prin gura robului Tău David: „Fiindcă bunătatea Ta
prețuiește mai mult decât viața, de aceea buzele mele
cântă laudele Tale” (Ps. 63:3). Tu ai spus asta prin cu-
vintele apostolului Tău Pavel, când el a strigat în tem-
niță: „aș dori să mă mut și să fiu împreună cu Hristos,
căci ar fi cu mult mai bine” (Fil. 1:23). O, Doamne, cu
cât mai bun ești decât viața! Pavel, apostolul Tău, n-a
folosit un limbaj dur! Nu doar „mai bine”, ci „cu mult
mai bine”. Tu ești cu atât mai bun decât viața, încât
apostolul Tău spune că moartea este un câștig. „A trăi
este Hristos, iar a muri este un câștig” (v. 21). A pierde
tot ce poate oferi această lume și a rămâne doar cu Tine
este câștig.
297
De ce, o, Doamne, este dragostea Ta mai bună de-

cât viața? Sigur că David ne dă răspunsul în felul în care
el vorbește. El nu spune, „fiindcă bunătatea Ta prețu-
iește mai mult decât viața, buzele mele vor lăuda dra-
gostea Ta”. Ce spune el? El spune că Te va lăuda pe
Tine, nu dragostea Ta. „Fiindcă bunătatea Ta prețu-
iește mai mult decât viața, de aceea buzele mele cântă
laudele Tale”. Oare aceasta nu este pentru că cel mai
iubitor lucru legat de dragostea Ta este că ea ne duce
acasă, la Tine – cu ochii, inimile și mințile făcute în stare
să vadă bogățiile slavei Tale? Cu toată mânia Ta îndepăr-
tată și cu toate păcatele noastre iertate, pentru ca nimic
să nu împiedice desfătarea în prezența Ta. Oare nu asta
este dragostea divină – ca voia și lucrarea lui Dumnezeu
să ne dea nouă, niște păcătoși fără merite, bucuria veș-
nică în Dumnezeu? Orice altceva ar putea fi dragostea,
ea este infinită! Ce lucru ar putea să ni se dea care să fie
mai prețios decât Tine, dacă suntem iubiți?
O, Doamne, Tu știi că eu tremur acum de teamă ca

nu cumva mulți dintre cei care Te numesc Domn să facă
din ei înșiși premiul și slava harului Tău. Cât de mulți,
Doamne, au făcut din dragostea Ta o mărturie spre
vrednicia lor! Este oare, atunci, bucuria lor o odihnire în
vrednicia Ta sau în vrednicia lor? Au trecut atâtea zeci
298
CAPITOLUL 10
de ani în care mesajul constant din partea lumii, și chiar

din partea unor predicatori, a fost acesta: că dragostea
înseamnă preamărirea omului. Și astfel, când oamenii se
gândesc, având această siguranță, la ce sens ar putea avea
dragostea Ta, ei spun același lucru: dragostea lui Dum-
nezeu înseamnă a face mare tam-tam pe seama omului.
Drept dovadă, ei întreabă: Nu te simți iubit când ci-
neva atrage atenția către valoarea ta?
Eu răspund: cândva am făcut și eu asta. Când viața

era mai bună decât Domnul și nu invers. A fost o
vreme când am simțit dragostea în felul acesta – când
nu îmi închipuiam de existența vreunei bucurii mai
mari decât onoarea numelui meu. Când eram atât de
absorbit de mine, că era de neconceput ca bucuria să
crească mai mult prin a admira decât prin a fi admirat.
O, da, am cunoscut ce înseamnă să numesc laudele oa-
menilor un act al dragostei și să justific această tânjire
prin a fi gata să fac același lucru la rândul meu. Cât de
împlinitoare poate părea această dragoste între noi, o
dragoste după admirația reciprocă!
Dar acum (mulțumită harului Tău puternic!),

acum văd că este o imitație. Ea își are rădăcinile în
Eden, în urmă cu mult timp. Marele distrugător al dra-
gostei și bucuriei noastre i-a spus Evei, mama noastră:
299
„Dumnezeu știe că, în ziua când veți mânca din el, vi se

vor deschide ochii, și veți fi ca Dumnezeu, cunoscând
binele și răul” (Gen. 3:5). Ca Dumnezeu! Ea ar fi tre-
buit să spună, „sunt deja ca Dumnezeu”. Ar fi trebuit
să vadă șiretlicul. Dar nu l-a văzut și, o, cât de mulți nu
îl văd nici azi! Ea a fost într-adevăr ca Dumnezeu! Tu
ai creat-o astfel – purtătoarea chipului Tău. Chemarea
ei și țelul ei înalt erau acestea: să ilustreze măreția Crea-
torului ei și, cu bucuria și încrederea ei în Tine, să Te
preamărească. Dar apoi a fost semănat gândul rău: „Aș
putea fi ca El într-un alt fel. Aș putea fi una a cărei mă-
reție să se vadă, și dragostea ar putea fi definită ca prea-
mărirea mea”.
Și așa a venit în lume această mare întorsătură pe

care o numim păcat. Iar dragostea a fost făcută să fie pe
dos de acum. Sunt îndurerat, Doamne, doar să pun
acest lucru în cuvinte, dar fac asta cu rușine: dragostea
Ta nu mai înseamnă că Tu faci ce trebuie să faci ca să
devii bucuria noastră. A ajuns să însemne că Tu ai face
ce trebuie să faci pentru ca noi să ne simțim valoarea. A
fost un schimb trist. Și din două motive: nu doar că ne-
a furat sufletelor noastre acea singură bucurie pe care
ai menit-o ca să ne împlinească pe veci, ci mai rău, Ți-a
furat locul de cinste ca fiind Comoara vieților noastre.
300
CAPITOLUL 10
Și tot ce ai făcut din acea zi întunecată din Eden

este menit să îndrepte lucrurile. O, ce istorie de fapte și
revelații ai lucrat Tu ca să Te faci centrul bucuriei noas-
tre și ca să iei înapoi locul de cinste în lume – ca să fii
Acela pe care poporul Tău să Îl prețuiască mai mult de-
cât viața. În câte feluri ai spus și arătat asta: „Te-am
creat spre slava Mea. Te-am creat spre lauda Mea. Te-
am făcut spre cinstea și Numele Meu”. Și, ca să nu ra-
tăm menirea, Tu ai adăugat: „În prezența Mea este bu-
curie deplină și la dreapta Mea sunt desfătări veșnice.
Găsește-ți desfătarea în Mine! Bucură-te în Mine și sari
de veselie; Eu sunt răsplata ta cea sigură și mare! Vino,
gustă și chiar bucură-te acum cu bucuria negrăită și
plină de slavă”.
O, ce plan grandios! Să faci ca bucuria noastră să

fie un ecou al supremației Tale. Să faci din desfătarea
noastră dovada că Tu ocupi acum locul Comorii în vi-
ețile noastre. Pentru a face bucuria sufletelor noastre să
fie esența închinării noastre și oglinda vredniciei Tale.
Să Te arăți cel mai proslăvit în noi, o, Dumnezeule,
când noi suntem împliniți în Tine. Cum am putut,
Doamne, să fiu atât de orb încât să cred că a fi iubit de
Tine înseamnă să fiu eu preamărit, nu Tu? Cum am
putut să mă uit printr-un mare telescop, menit să mă
301
facă bucuros de vederea galaxiilor și să observ în

oglindă o firavă reflectare a feței mele, și să spun că
„acum sunt fericit, sunt iubit”? Cum am putut să stau
înaintea apusului de soare, între lanțul de munți și
imensitatea mării, și să mă gândesc că bucuria veșnică
ar trebui să vină din preamărirea mea?
Nu, Tată, dragostea este aceasta: cu un mare preț,

ai făcut ca Tu însuți să fii slava și lauda mea. Infinit a
fost costul cu care Te-ai făcut Comoara vieții mele. Tu
L-ai trimis pe Fiul Tău, centrul înflăcărat al frumuseții
și dragostei Tale. Tu L-ai dat pradă batjocurii, trădării,
spinilor, loviturilor de bici, nuielei, pumnilor, ghimpi-
lor, ocării și morții. Pentru ce? Ca să absoarbă mânia
Ta și să satisfacă neprihănirea Ta, ca să îngroape păca-
tele mele atât de departe pe cât este răsăritul de apus și
în marea cea mai adâncă, astfel încât să pot ajunge acasă
și să văd galaxia. Aceasta este dragostea Ta, o, Doamne,
nu ca să fiu eu preamărit, ci să faci orice trebuia făcut
așa încât să mă trezesc și să văd bucuria de a Te prea-
mări pentru toată eternitatea.
Cum s-a putea atunci să nu fie Hristos singura mea

pricină de laudă! Nu doar ca El să mi Te obțină, o,
Doamne, ci El este chipul Tău desăvârșit și centrul înflă-
cărat al strălucirii Tale. Ce am eu, care să nu vină de la
302
CAPITOLUL 10
Tine? Ce dar al vieții sau suflării? Ce făgăduință făcută

vreodată nu și-a primit validarea în El? Ce lucru dulce –
sau lucru greu pe care Tu îl îndulcești curând – am pri-
mit fără să fi fost obținut cu sângele Lui? Eu nu merit
nimic altceva decât Iadul. Și totuși totul este al meu în
El și doar prin jertfa Lui. O, Dumnezeul meu, ferește-
mă să mă laud vreodată cu altceva decât cu Crucea lui
Hristos, Domnul meu.
Iar acum noi, cei care Îl prețuim pe Hristos și cu-

noaștem că dragostea Ta este mult mai bună decât vi-
ața, să ne strângem comorile oare pe acest pământ, ase-
menea tuturor celor din lume? Oare n-ar trebui să Te
auzim spunând, așa cum ai spus cândva, „Nebunule,
nu ți se va lua sufletul înapoi în această noapte? Și ce se
va face cu aceste hambare de bogăție?” Ferește-ne, o,
Doamne, ca, în timp ce lumea este plină de nevoi, noi
să stăm nepăsători și să zicem: „Suflete, ai multe bună-
tăți strânse pentru mulți ani; odihnește-te, mănâncă,
bea și veselește-te!” O întorsătură groaznică ar întâm-
pina o astfel de lipsă a dragostei. „Vai de voi, bogaților,
pentru că voi v-ați primit aici mângâierea!” (Luca
6:24). Noi tremurăm la cuvintele pe care Tu le-ai spus
cândva bogatului nemilostiv: „Adu-ți aminte că, în vi-
ața ta, tu ți-ai luat lucrurile bune, iar săracul de la ușa ta
303
și-a primit durerea; dar acum lucrurile s-au inversat, iar

el este mângâiat, iar tu ești chinuit”.
O, Doamne, astfel de bogății sunt o viață risipită.

Protejează-ne, Doamne! Fă-ne să auzim și să luăm
aminte la o altă chemare: „Nu vă strângeți comori pe
pământ, ci în locul unde molia și hoții nu vor veni ni-
ciodată. Faceți-vă rost de comori trainice”. Dar apoi
noi întrebăm, „Ce comori, Doamne?” Noi Te vedem
zâmbind. „Eu sunt Comoara voastră și Răsplata voas-
tră cea mare. Eu sunt hrana voastră, băutura voastră,
hainele voastre de sărbătoare și câștigul vostru veșnic.
Eu sunt viața voastră și bucuria voastră care împlinește
totul”.
Da, Doamne. Asta este suficient. Dar noi întrebăm:

Cum să ne strângem această comoară? Oare nu este ea
pusă acolo numai prin harul Tău și procurat acum
odată pentru totdeauna prin sângele lui Isus? Cum să fa-
cem ca în această viață – în această singură și scurtă viață
pe care o trăim acum – să ne strângem o comoară acolo,
în Cer? Ca să răspund la aceasta, Tu știi, o, Doamne, că
am scris această scurtă carte. Și nu m-am uitat la mine,
nici nu am ascultat la vreun glas anume, ci am încercat
să sondez Cuvântul Tău scris și să spun ce ai spus Tu.
Aceasta este singura mea pretenție de adevăr – că am fost
304
CAPITOLUL 10
ca un ecou a ceea ce Tu ai scris.
Răspunsul este că, în această viață, putem începe

să Îl prețuim pe Hristos și să câștigăm aici, ca să zic așa,
o înclinație spre bucuria în Tine. O greutate mai mare
de slavă ne așteaptă să ne bucurăm – noi, cei care creș-
tem în dragoste față de Hristos. Și ce este dragostea
pentru Hristos? Este bucuria pentru tot ceea ce Tu ești
pentru noi în El. Este prețuirea perfecțiunii Sale mai
presus de toate comorile lumii. Este desfătarea în păr-
tășia Ta mai presus de comuniunea cu toată familia și
toți prietenii. Este primirea tuturor făgăduințelor Sale
care ne spun că vom avea parte de mai multă desfătare
în prezența Lui decât de pe urma tuturor făgăduințelor
mincinoase ale păcatului. Este bucuria în pregustarea
actuală a slavei și în nădejdea plinătății viitoare când Îl
vom vedea față în față. Este o pace liniștită pe calea pe
care El o alege pentru noi, cu toată durerea ei. Este a fi
satisfăcuți cu faptul că nimic nu vine peste noi în zadar.
Există un fel liniștit de bucurie, o, Doamne, când

știm că Isus ne-a mântuit din păcatele noastre și ne
arată cum să iubim. Așa cum ai spus Tu, viața Lui a fost
deopotrivă un preț de ispășire și o cale. El a murit pen-
tru noi și acum ne cheamă să murim împreună cu El.
El a luat sărăcia noastră asupra Sa pentru ca, în El, să
305
putem avea bogățiile Cerului Lui; și El ne cheamă

acum să folosim avuțiile noastre pentru cei săraci. El nu
a socotit ca un lucru de apucat să Se facă asemenea Ție,
ci S-a dezbrăcat de Sine însuși și a traversat o distanță
nesfârșită între Cer și Pământ, astfel ca noi să putem
vedea ce înseamnă misiunea la frontieră și să ne alătu-
răm Lui în însărcinarea finală. Nu este aceasta, așadar,
calea prin care să ne strângem comori în casa Ta – să
dăruim din banii noștri și să ne dăruim pe noi înșine ca
să îi facem bogați înaintea lui Dumnezeu pe cât de
mulți semeni putem?
Un fel liniștit de bucurie, spun eu, din cauza a

atâta suferință. Nu mă pot ridica mai presus de marele
apostol Pavel, care a numit viața lui o moarte zilnică
și să o exprime ca un paradox: „ca niște întristați, și
totdeauna suntem veseli; ca niște săraci, și totuși îi îm-
bogățim pe mulți; ca neavând nimic, și totuși stăpâ-
nind toate lucrurile” (2 Cor. 6:10). O, Tată, fă ca bi-
serica Ta să iubească slava Ta mai mult decât aurul –
să își înceteze relația de dragoste cu mângâierea și sigu-
ranța. Fă-ne să căutăm mai întâi Împărăția, și celelalte
lucruri să vină după voia Ta. Fă-ne să ne îndreptăm
către nevoi, nu către ușurătate. Fă ca finalitatea fermă
a siguranței noastre în Hristos să ne elibereze ca să ne
306
CAPITOLUL 10
riscăm casele, sănătatea și banii pe pământ. Ajută-ne să

vedem că, dacă încercăm să ne păzim avuțiile, în loc să le
folosim pentru a arăta că ele nu sunt dumnezeul nostru,
atunci ne vom risipi viețile, oricât succes am avea în ele.
Dragul meu Domn, tremur acum rugându-mă

pentru cititori lucruri pe care abia le simt eu însumi.
Dar am gustat ce ar putea fi viețile noastre dacă eu și
dacă ei am putea trece dincolo de granița mereu pre-
zentă a morții și să zâmbim cu totală încredere că, dacă
simțim, sau poate că suntem împinși să simțim, că
moartea este un câștig. O, ce lepădare de sine, ce liber-
tate deosebită, ce hotărâre invincibilă ca dragostea să fie
partea noastră, dacă umblăm în felul acesta! Ce dispo-
ziție să suferim spre slava lui Hristos! Ce nerăbdare să
le arătăm săracilor că cheltuim și ne cheltuim cu bucu-
rie ca să îi facem bucuroși în Dumnezeu pentru toată
veșnicia! Ce smerire, blândețe și eliberare de nevoia de
a căpăta laude și pentru a fi răsplătiți! Toate lucrurile
sunt ale noastre în Hristos – lumea, viața, moartea, pre-
zentul, viitorul. Toate sunt ale noastre, iar noi suntem
ai lui Hristos. Și nu am meritat nimic din toate acestea.
Și astfel, dragă Doamne, îndrăznesc să mă rog ca

tot ce am scris în această carte, dacă este adevărat, să ex-
plodeze de bucuria în Isus Hristos care să învingă frica.
307
Fiecare inimă care șovăie să își aducă aminte acest lu-

cru: Tu ai făgăduit: „Nicidecum n-am să te las, cu ni-
ciun chip nu te voi părăsi” (Evrei 13:5). Așa că putem
spune cu o încredere care sfidează moartea că „Dom-
nul este ajutorul meu, nu mă voi teme: ce mi-ar putea
face omul?” (Evrei 13:6).
Ferește, Doamne, ca vreunul care citește aceste cu-

vinte să ajungă să spună într-o zi: „Mi-am risipit viața”.
Dar dă-ne, prin Duhul Tău puternic și prin Cuvântul
Tău străpungător, ca noi, cei care Îl numim pe Hristos
Domnul nostru, să Îl prețuim mai mult decât viețile
noastre, și să simțim, în adâncul sufletelor noastre, că
Hristos este viața și că moartea este un câștig. Și astfel
să arătăm cât de valoros este El, și toți să vadă asta. Și
prețuindu-L, El să fie lăudat în toată lumea. Fie ca El să
fie preamărit în viață și în moarte. Fie ca orice comuni-
tate în care locuim și orice popor să înțeleagă cum bu-
curia în Isus eliberează poporul Lui de puterea lăcomiei
și a fricii.
Fă ca dragostea să curgă din sfinții Tăi și ca ea,

Doamne, să se manifeste astfel: chiar dacă ne costă vie-
țile, oamenii să fie bucuroși în Dumnezeu. „Te laudă,
popoarele, Dumnezeule, toate popoarele Te laudă. Se
bucură neamurile și se veselesc” (Ps. 67:3-4). Ia-Ți locul
308
CAPITOLUL 10
de cinste, o, Hristoase, locul Comorii atotîmplinitoare

din lume. Cu mâini care tremură înaintea scaunului de
domnie al lui Dumnezeu și total dependenți de harul
Tău, ne ridicăm vocile și facem acest jurământ solemn:
așa cum Dumnezeu trăiește și este tot ceea ce am nevoie
vreodată, să nu îmi risipesc viața... prin Isus Hristos,
Amin.
309
DESPRE DESIRING GOD
Orice om vrea să fie fericit. Pagina noas-

tră de internet a apărut și este realizată ca să te
ajute să găsești fericirea. Noi vrem ca oamenii
de pretutindeni să înțeleagă și să primească
adevărul că Dumnezeu este cel mai proslăvit în
noi când noi suntem cel mai împliniți în El. Am
strâns aici peste 30 de ani de lucrare în predi-
care și scrieri ai lui John Piper, inclusiv traduceri
realizate în peste 40 de limbi. De asemenea,
oferim zilnic resurse scrise, audio și video care
să te ajute să găsești adevărul, scopul și împli-
nirea care nu se sfârșesc niciodată. Și toate sunt
disponibile gratuit, mulțumită generozității
acelora care au fost binecuvântați de lucrarea
noastră.
Dacă dorești să accesezi mai multe re-

surse pentru a ajunge la adevărata fericire sau
dacă vrei să afli mai multe despre lucrarea
noastră de la Desiring God, te invităm să vizitezi
pagina noastră de internet la desiringGod.org.
desiringGod.org

Dont Waste Your Life Piper Romanian Web

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dont Waste Your Life Piper Romanian Web

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

John Piper

NU-ȚI RISIPI VIAȚA!

Copyright © 2023 Editura MAGNA GRATIA. Toate drepturile rezervate.

Publicat în original sub titlul Don’t Waste Your Life

Tradus și publicat în limba română cu permisiunea Desiring God Founda-

ISBN: 978-630-6569-40-3 (PDF); 978-630-6569-41-0 (epub).

Editura MAGNA GRATIA nu susține în mod necesar toate punctele de ve-

„Să nu furi” (Exod 20:15).

PREFAȚĂ LA EDIȚIA 2018....................................................... 15

CAPITOLUL 1. ÎN CĂUTAREA SINGUREI PASIUNI PENTRU

CAPITOLUL 2. DESCOPERIREA – FRUMUSEȚEA LUI HRIS-

CAPITOLUL 3. LĂUDÂNDU-MĂ DOAR ÎN HRISTOS, CEN-

CAPITOLUL 4. PREAMĂRIREA LUI HRISTOS PRIN DURERE ȘI

CAPITOLUL 5. RISCUL ESTE BUN. MAI BINE SĂ-ȚI PIERZI VI-

CAPITOLUL 6. ȚELUL VIEȚII – SĂ-I FAC CU BUCURIE PE ALȚII

CAPITOLUL 7. TRĂIND CA SĂ DOVEDESC CĂ EL ESTE MAI

CAPITOLUL 8. PROSLĂVINDU-L PE HRISTOS DE LA 8 LA 5

CAPITOLUL 10. RUGĂCIUNEA MEA: NIMENI SĂ NU SPUNĂ ÎN

Am scris această carte în urmă cu 20 de ani

Mă întreb dacă nu cumva motivul care stă în spa-

Cartea mea rămâne destinată tinerilor adulți, fie

are diferite anotimpuri. Niciunul dintre ele nu este

Ralph Winter spunea: „În America, oamenii nu

Această carte vorbește despre un fel de bucurie

Dar există un avertisment. Calea bucuriei înălță-

Dacă trăiești bucuros ca să îi faci pe alții bucuroși

cum să eviți o viață risipită. Unii dintre voi veți muri ca

Aș vrea să știi că mă rog pentru tine, indiferent

Îți vine să crezi sau nu, Bob Dylan se imaginează în

Există o tensiune între Dylan din povestea mea și

Apoi el a răspuns astfel: „[Cântecele mele] pot în-

Dacă aceste cuvinte ți se par eroice sau curajoase,

Această carte vorbește despre un fel de bucurie

Dar există un avertisment. Calea bucuriei înălță-

Dacă trăiești bucuros ca să îi faci pe alții bucuroși

cum să eviți o viață risipită. Unii dintre voi veți muri în

Sper că greșesc în ceea ce îl privește pe Bob Dylan.

Aș vrea să știi că mă rog pentru tine, indiferent

Pentru moment, Îi mulțumesc lui Dumnezeu

Tatăl meu a fost un evanghelist. Pe când eram bă-

„AM RISIPIT-O, AM RISIPIT-O”

de a crede, urmate de morți tragice. Rareori auzeam as-

Pentru mine, ca băiat, una dintre cele mai emoțio-

Aceasta a fost întâmplarea care m-a copleșit mai

ajunge la bătrânețe și de a spune printre lacrimi, „Am

„O SINGURĂ VIAȚĂ CE VA TRECE CURÂND”

este oare dincolo de acel deal. Mesajul era clar. Ai o sin-

Ce ar însemna să îmi risipesc viața? Aceasta era o

pleca de acasă, din Carolina de Sud, în 1964, unde nu

granița realității. Am vrut să înțeleg care este principa-

EXISTENȚIALISMUL ERA AERUL

Îmi aduc aminte că stăteam într-un teatru întunecat

uitându-mă la puiul teatral al existențialismului, „teatrul

Aceasta era perspectiva lui Beckett despre oameni

Este un om real de nicăieri

RĂSPUNSUL, RĂSPUNSUL ZBURA ÎN VÂNT

cei dintâi aveau să fie cei de pe urmă. Și nu pentru că

Da, și câte urechi trebuie să aibă

Asta este ceea ce eu am auzit în cântecul lui Dylan, și

Acea cărăruie maronie de peste dealul verde, pic-

OMUL CU PĂR LUNG ȘI PANTALONI SCURȚI

ni se pare a fi realitate este dependent de Dumnezeu.

Aici aveam un semn absolut convingător pe cale.

Presupun că nu are niciun sens ca cineva să se la-