ADEVĂRULUI

Revistă creştină  ·   Iulie 2012  ·   Gratis

În acest
număr
”Opriți-vă, și să știți că Eu sunt Dumnezeu”
Ce este Evanghelia?
Vânzările eficace în afaceri
O nouă bunică
La locul și timpul potrivit
 Sămânţa adevărului
Publicată lunar de:
Christian Aid Ministries
Cuprins
O. P. 1 - Gh. P.1,
C. P. 1 Suceava 720300
samantaadevarului@icam.org Rubrica editorului
România “Opriți-vă, și să știți că Eu sunt Dumnezeu”. . . . . . . . . . . 3

Comitetul executiv: Rubrica învăţătorului

David Troyer O împărăție sau alta. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5
Paul Weaver ”Băgați de seamă să nu vă înșele cineva” . . . . . . . . . . . . . . 9
Roman B. Mullet Ce este Evanghelia?. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11
James R. Mullet
David King Rubrica părinţilor
Philip Troyer Ia-mă de mână!. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 12
Biblia cea nouă. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 14
Comitetul de
îndrumare: Rubrica istorică
Ernest Hochstetler
”Cuvântul este clar” Perspectiva anabaptistă asupra
Perry Troyer Scripturii (Partea I). . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 16
Johnny Miller
James Mullet
Rubrica practică
Nate Bange Vânzările eficace în afaceri. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 22
Clay Zimmerman O igienă corectă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 23

Editor: Rubrica tineretului

Alvin Mast O nouă bunică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 26
Privește dincolo de carte. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 29
Editor adjunct: Acrobați ai pădurilor tropicale. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 30
James K. Nolt
Rubrica pentru copii
Grafica: La locul și timpul potrivit. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 33
Gicu Cotleţ Probleme între prietene. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 34
Kristi Yoder
Rubrica ”O carte în serial”
Coordonator traduceri Nu poți auzi? (Partea I). . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 36
Valentin Hrihorciuc
Pagină publicitară . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 42
Foto copertă:
CAM foto O poezie pentru azi
Banul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 43
© 2012 Toate drepturile rezervate. Este
interzisă orice reproducere de text sau frag-
mente din text fără aprobarea prealabilă a
Coperta din spate
editurii. Excepţie se poate face numai pen- Adevăruri biblice din surse străine. . . . . . . . . . . . . . . . . . 44
tru citate scurte sau concluzi generale ale
unui pasaj.
 „Preaiubiţilor, pe când căutam cu tot dinadinsul
să vă scriu despre mântuirea noastră de obşte, m-am
văzut silit să vă scriu ca să vă îndemn să vă luptaţi
pentru credinţa, care a fost dată sfinţilor odată pentru
totdeauna.” Iuda 1:3

Rubrica
Editorului
”Opriţi-vă, şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu”
“Şi soarele, ca un mire, care iese din odaia lui
de nuntă, se aruncă în drumul lui cu bucuria
unui viteaz: răsare la un capăt al cerurilor, şi îşi
isprăveşte drumul la celălalt capăt; nimic nu se
ascunde de căldura lui.” (Ps. 19:5-6)
Soarele, luna, stelele, păsările, și alte vieţuitoare
împreună cu toată natura vestesc o nouă zi de
har, o nouă zi binecuvântată pentru noi toţi,
încă un dar din partea lui Dumnezeu, încă o
zi de mulţumire. Păsările cerului nu uită lucrul
acesta şi zilnic se opresc şi aduc ca jertfă de bun
miros, cântarea lor de laudă. Pe cer senin, pe
vânt şi furtună, aceste mici creaturi, găsesc un
mic adăpost de unde să-şi înalţe cântarea de
mulţumire, de laudă pentru Cel care le-a creat,
Cel care le hrăneşte, pentru pentru Cel care
îngrijeşte de ele. Ele aleargă zilnic după hrană
şi adăpost dar îşi găsesc şi timp pentru laudă şi
mulţumire.
Ce facem noi în schimb? Cât timp dedicăm
noi pentru a-L slăvi pe Creator? Găsim timp
disponibil pentru El în orice vreme? Sau numai
atunci când furtuna năpădeşte în vieţile noastre?
Sacrificăm noi îndeajuns timp pentru meditaţie
şi cercetare zilnică a Cuvântului Scripturi aşa
cum alergăm după lucrurile necesare acestei vieţi
trecătoare?
Dacă până acum ai neglijat acest lucru te
îndemn să te opreşti şi să meditezi adânc la
Cuvântul Sfintelor Scripturi care poate aduce
—Gicu Cotleț
linişte sufletului tău obosit. “Neamurile se
frământă, împăraţii se clatină, dar glasul Lui
răsună” ca un tunet peste tot pământul însă
oamenii pretind că nu au timp şi nu iau seama
la chemarea lui Dumnezeu. Mulţi dinte ei neagă
puterea şi existenţa Lui, începând cu unii dintre
cărturarii vremurilor noastre până la cei neştiutori
de carte.
Într-o zi toţi vor trebui să de-a socoteală
înaintea lui Dumnezeu pentru viaţa trăită pe
pământ. Sfintele Scripturi mărturisesc despre
existenţa Lui şi ne spun: “Să ştiţi că Domnul este
Dumnezeu! El ne-a făcut, ai Lui suntem.” (Ps.
100:3) Omul lui Dumnezeu Iov, de asemenea ştia
că Răscumpărătorul lui este viu, şi că se va ridica
la urmă pe pământ (…) şi-L va vedea totuşi pe
Dumnezeu. (vezi Iov 19:25, 26)
Nu cunosc care sunt priorităţile din viaţa ta,
frământarea ta, ori suferinţa ta dar doresc ca
astăzi să meditezi din nou asupra timpului tău de
părtăşie cu Dumnezeu. Poate vei spune că nu ai
timp pentru aşa ceva, timpurile acelea au trecut,
au fost cândva, acum trăim în secolul vitezei când
aproape toate zboară prin faţa noastră. Astăzi poţi
traversa oceanul de la un continent la altul doar în
câteva ore, în câteva minute sateliţii pot înconjura
pământul, în câteva secunde se pot prăbuşi blocuri
înalte, în câteva minute localităţi întregi pot
dispărea de pe hartă. Văzând cu ochii noştri toate
aceste evenimente, găsim noi oare timp suficient

“Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă.”(Matei 5:7) 3

 pentru meditaţie şi cercetare a Cuvântului
Domnului, pentru reîmprospătarea şi hrănirea
sufletului nostru obosit de problemele zilnice?
Haideţi dar, să ne oprim din rutina noastră
zilnică, măcar pentru câteva clipe, în pridvorul
proaspăt al Cuvântului lui Dumnezeu, locul
unde poate veni cel obosit şi flămând, cel sărac
şi bogat, cel sănătos şi cel bolnav, cel descurajat
şi obidit. Să ne oprim deci şi să ascultăm susurul
blând al Duhului Sfânt, să ascultăm glasul blând
al Bunului Păstor, să ascultăm susurul blând al
apei care cade în valuri peste sufletele noastre,
împrospătându-ne memoria cu gândul veşniciei.
Vremurile în care trăim ne obligă pe toţi cei
care am gustat din harul lui Dumnezeu să strigăm
în gura mare: “Opriţi-vă, şi să ştiţi că Eu sunt
Dumnezeu: Eu stăpânesc peste neamuri, Eu
stăpânesc pe pământ.” (Ps. 46:10) Opriţi-vă
creştini şi necreştini de pretutindeni, închinaţi-vă
şi daţi slavă numai lui Iehova! Opriţi-vă copii şi
tineri din mersul vostru ţanţoş şi depărtaţi-vă de
căile lumii. Oameni de pretutindeni recunoaşteţi
că este un singur Dumnezeu care vede totul,
unul care vă numără paşii şi firele de păr, opriţi-
vă şi daţi slava ce I se cuvine Domnului! Să
nu privim la cei nepăsători care trăiesc doar în
pofte şi plăceri fără să se gândească la judecata
de apoi. A sosit timpul ca noi cei care am gustat
din bunătatea şi credincioşia lui Dumnezeu să
strigăm aşa cum a strigat Isaia; “Strigă în gura
mare, nu te opri! Înalţă-ţi glasul ca o trâmbiţă, şi
vesteşte poporului Meu nelegiuirile lui, casei lui
Iacov păcatele ei!” (Isaia 58:1)
Dumnezeu ne cere să ne oprim şi să ne
întoarcem la o trăire după principiile Sfintelor
Scripturi. El ne spune: “dacă poporul Meu peste
care este chemat Numele Meu se va smeri, se
va ruga, şi va căuta Faţa Mea, şi se va abate de
la căile lui rele, - îl voi asculta din ceruri, îi voi
ierta păcatul, şi-i voi tămădui ţara.” (2 Cronici
7:14) Dacă vom face acest lucru Domnul ne
va călăuzi neîncetat, ne va sătura sufletul chiar
în locuri fără apă, şi ne va da din nou putere
mădularelor noatre; vom fi ca o grădină bine
udată, ca un izvor ale cărui ape nu seacă. (vezi
4  Sămânța adevărului • Iulie 2012
Isaia 58:11) Numai Dumnezeu ne poate tămădui
sufletul şi biserica ca să putem fi o lumină pentru
comunitatea şi ţara în care trăim.
După ce ne-am oprit şi vedem locul unde ne aflăm
să pornim din nou spre muntele lui Dumnezeu,
la Horeb. Aici Dumnezeu îl cheamă “din mijlocul
rugului, şi zise: “Moise! Moise!” El a răspuns: “Iată-
mă!” (Exodul 3:4) Să facem şi noi ca şi Moise să
lăsăm pustia în urmă şi să mergem spre muntele lui
Dumnezeu, la Horeb acolo unde limbile de foc ard
şi nu se mistuie, să privim din nou rugul în flăcări,
ca să ni se lumineze faţa şi sufletul. Să ne scoatem
încălţămintele, să recunoaştem că locul unde
suntem este sfânt şi nu suntem singuri, Domnul
este de partea noastră. Limbile de foc de pe munte
să nu vă înspăimânte, Horebul să fie locul vostru
de întâlnire cu Domnul. Vă îndemn să vă pocăiţi de
ieşirile voastre necontrolate, recunoaşteţi că locuiţi ca
străini într-o ţară străină, umpleţi-vă burduful cu apă
şi traista cu pâine căci se apropie vremuri secetoase.
Opriţi-vă deci şi voi cititori ai revistei Sămânţa
Adevărului, apoi întoarceţi-vă ca să puteţi auzi
glasul blând care vă spune: Petre, Ioane, Vasile! Iată-
mă sunt lângă voi, lasaţi-vă poverile de pe umeri
şi din suflet, căci “Eu sunt Dumnezeul tatălui
tău, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac
şi Dumnezeul lui Iacov.” (Exod.3:6) Vă cunosc
durerile v-am auzit strigătele şi vă voi tămădui
sufletul şi ţara.
Nu vă lăsaţi copleşiţi de problemele zilnice,
opriţi-vă astăzi din alergarea voastră şi aduceţi
laudă şi mulţumire Celui care o merită. “Staţi în
drumuri, uitaţi-vă, şi întrebaţi care sunt cărările
cele vechi, care este calea cea bună: umblaţi pe ea, şi
veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre!” (Ieremia
6:16b) Veniţi-vă în fire, beţi apă proaspătă din
izvorul vieţii care este Cuvânul lui Dumnezeu.
Învăţaţi de la păsări, ascundeţi-vă în crângul
verde, apoi deschideţi-vă inima şi glasul, sufletul
şi cugetul şi daţi slavă lui Dumnezeu care a creat
cerul şi pământul. Astfel veţi fi mângâiaţi şi întăriţi
în sufletul vostru, apoi ve-ţi vedea din nou că nu
sunteţi singuri, Dumnezeu este cu voi, este chiar
la dreapta voastră şi vă va da biruinţă să mergeţi
victorioşi pe cale.
 „Aşadar, fraţilor, rămâneţi tari, şi ţineţi
învăţăturile, pe care le-aţi primit fie prin viu
grai, fie prin epistola noastră.”
2 Tesaloniceni 2:15

Rubrica
Învăţătorului
O împărăție sau alta —David Bender

Ce spune Biblia despre Satan şi împărăţia lui? Cu siguranţă, nu este bine să fim în
necunoştinţă de planurile lui. Alegerile pe care le facem în viaţă sunt mult prea importante.

S-a întâmplat să mă întâlnesc cu omul acesta în domnească vrăjmaşul sufletelor noastre?

oraş, a doua zi după alegerile naţionale de aici, din
Canada. N-am fost surprins să-l găsesc nefericit
şi indispus. Partidul care, după părerea lui, nu
trebuia să câştige, obţinuse majoritatea voturilor.
Viitorul nu arăta prea bine pentru ţară.
„Toată treaba asta e lucrarea diavolului!” zise el
răstit, şi se corectă apoi repede continuând: „Nu
cred că există cu adevărat diavolul. Este doar un
mit al imaginaţiei umane.”
El recunoştea că este aşa de mult rău în lume,
„dar nu pentru că ar exista vreun spirit malefic
care să domnească peste oameni”, argumenta el.
„E mai degrabă o chestiune de soartă. Când m-am
născut, întregul meu viitor era deja programat.
Sunt ceea ce sunt datorită tatălui şi mamei mele.”
De aceea nimeni nu poate fi socotit responsabil
pentru alegerile lui greşite.
Mi-am dat seama că omul acesta se încăpăţâna
în necredinţa lui. Nimic din ce spuneam nu putea
să-l mişte. A fost, totuşi, de acord cu mine că omul
se naşte cu o natură păcătoasă moştenită. Dar oare
el credea cu adevărat că nu era responsabil de
alegerile greşite pe care le făcuse? Era el convins
cu adevărat că nu există duhuri rele peste care să
Dacă vom căuta răspunsuri la aceste întrebări
în Biblie, vom afla că numele Satan este folosit de
mai bine de cincizeci de ori cu referinţă la diavolul
ca domnitor peste lumea spirituală a demonilor.
Pe lângă aceasta, mai sunt multe alte nume pe
care le poartă, dintre care unele descriu viclenia şi
caracterul lui. Haideţi să privim pe scurt la câteva
din numele pe care le poartă el.
Ispititorul. Găsim titlul acesta folosit de două ori
(în Matei 4:3 şi 1 Tesaloniceni 3:5) şi îl descrie pe
Satan ca cel ce încearcă să-i ispitească pe oameni
să aleagă răul şi nu binele. Diavolul L-a ispitit pe
Isus după ce El postise timp de patruzeci de zile şi
L-a provocat să transforme pietrele în pâini. Apoi,
ispititorul a venit cu alte două „oferte” ca Isus să
primescă slavă şi împărăţiile lumii, dar Acesta a
rămas în continuare biruitor.
Într-adevăr, Domnul Isus ne-a lăsat un
exemplu desăvârşit de urmat. El S-a apărat
împotriva diavolului folosindu-se de Cuvântul lui
Dumnezeu.
Un exemplu asemănător, dar din Vechiul
Testament, îl constituie viaţa lui Iosif. El a rezistat
ispitelor diavolului pe care i le întinsese nevasta lui

“Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă.”(Matei 5:7) 5

Potifar. Loialitatea lui Iosif faţă de Dumnezeu era
mai puternică decât dorinţa lui pentru plăcerile
trupului. El a fugit de ispită. Chiar dacă a fost
închis în temniţă pe nedrept, la sfârşit el a primit o
cunună a credincioşiei.
Mai sunt şi alte exemple în Biblie de oameni
care au eşuat să fugă de ispititor. Împăratul David
a fost ispitit când a văzut o femeie frumoasă care se
îmbăia. Altădată a fost ispitit să facă numărătoarea
poporului lui Israel. De fiecare dată a cules roade
amare şi David a vărsat lacrimi de căinţă.
Desigur, prima consemnare a oamenilor care au
căzut pradă ispitei este cea din grădina Edenului.
Eva şi-a întors privirea de la porunca desluşită a lui
Dumnezeu „Să nu mănânci” şi s-a uitat la fructul
interzis, apoi l-a poftit în inima ei. L-a atins, l-a
luat şi a mâncat din el. Apoi i-a dat şi lui Adam de
a mâncat din el. În urmă au fost consecinţe amare.
Apostolul Iacov scrie: „Apoi pofta, când a
zămislit, dă naştere păcatului; şi păcatul, odată
făptuit, aduce moartea.” (Iacov 1:15) Pofta
constituie una din multele tactici ale diavolului de
a-şi prinde în capcană victimele şi de a le despărţi
de Dumnezeu.
Vrăjmaşul, cel rău. În pilda semănătorului din
Matei 13, Domnul Isus l-a numit pe diavolul
„vrăjmaşul” şi „cel rău”. Semănătorul a semănat
sămânţă bună, dar pe când oamenii dormeau,
vrăjmaşul a semănat neghină.
Isus a recunoscut că nu toţi oamenii vor primi
Cuvântul. Satan va continua să semene răul cât va
fi lumea şi pământul. La ziua judecăţii, neghina va
fi strânsă, destinul ei fiind unul nefericit şi tragic.
Pilda aceasta nu ne dă niciun drept să ne
neglijăm îndatoririle şi responsabilitatea faţă de
Dumnezeu. Dacă vrăjmaşul a semănat neghină în
vieţile noastre spirituale, nu trebuie să-i permitem
să crească. Neghina resentimentelor, a lipsei de
unitate, a mâniei, a amărăciunii, a descurajării, a
mândriei, a egoismului, a lăcomiei şi a dorinţei de
câştig mârşav, toate îşi au un început slab, după
care înăbuşă sămânţa cea bună din vieţile noastre.
Cu ajutorul lui Dumnezeu, putem dezrădăcina
toată această neghină şi să ne pocăim de păcatele
noastre. Cel rău este vrăjmaşul nostru. Dacă nu
6  Sămânța adevărului • Iulie 2012
obţinem victoria asupra lui, ne va înfrânge el pe
noi.
Ucigaş şi mincinos. Isus i-a pus diavolului
două nume sugestive în Ioan 8:44. Isus se adresa
iudeilor. Le-a spus că tatăl lor nu era Dumnezeu,
cum îşi imaginau ei, ci că tatăl lor era diavolul,
care de la început a fost un ucigaş şi un mincinos.
Lucrul acesta înseamnă că diavolul este opusul
a tot ce este cinstit şi adevărat. El şi-a prezentat
minciunile pentru prima dată Evei, în grădina
Edenului. Nu s-a schimbat de-atunci, de când
a adus păcatul şi moartea peste omenire. El încă
mai minte ca să-i înşele pe oameni. Cuvântul lui
Dumnezeu, stindardul strălucitor al adevărului,
arată pe faţă minciunile diavolului.
Un înger de lumină. (2 Corinteni 11:14). Aici
Pavel avertizează cu privire la apostolii falşi şi
lucrătorii mincinoşi care se prefac că sunt apostolii
lui Hristos. Pavel explică: „Şi nu este de mirare,
căci chiar Satana se preface într-un înger de
lumină.”
Lucrul acesta înseamnă că diavolul se poate
prezenta pe sine ca trimis al lui Dumnezeu, care
reprezintă adevărul. Camuflându-se în acest mod,
diavolul îşi înşeală victimele şi le duce departe de
Dumnezeu.
Lucrul acesta s-a întâmplat la început, când
Satan a pretins că ştie ceva ce Adam şi Eva nu
ştiau, ceva care avea să le deschidă ochii, să devină
înţelepţi şi fericiţi cu adevărat. Cu prilejul acesta
trist, Satan a aruncat o umbră de îndoială asupra
integrităţii lui Dumnezeu; că Dumnezeu nu ar
putea fi demn de încredere şi că ascundea ceva
de ei. Sub haina înşelăciunii acesteia, diavolul şi-a
înaintat cazul. El mai foloseşte aceleaşi tactici şi
astăzi.
Citim despre un exemplu asemănător în 1
Împăraţi 13. Un om al lui Dumnezeu a fost
trimis să prorocească împotriva altarului păgân al
împăratului Ieroboam. El nu trebuia să mănânce
sau să bea până când se întorcea acasă. Dar a făcut
greşeala de a se odihni sub un stejar. Aceasta a fost
şansa lui Satan de a se apropia de el.
Satan s-a folosit de un proroc fals care s-a prefăcut
într-un înger de lumină trimis de Dumnezeu.
Omul lui Dumnezeu a plecat urechea la prorocul
acesta fals şi l-a însoţit acasă ca să mănânce şi să
bea. Neascultarea aceasta a dus la moartea omului
lui Dumnezeu.
Astăzi Satan mai combate adevărul folosindu-se
de doctrine înşelătoare şi credinţe false care sunt
promovate de mulţii lui agenţi. De aceea Domnul
Isus a avertizat: „Băgaţi de seamă să nu vă înşele
cineva.” Pavel a făcut de asemenea referire la cei
ce „prin vorbiri dulci şi amăgitoare, […] înşeală
inimile celor lesne crezători.” (Romani 16:18)
Potrivnicul, un leu care răcneşte. Petru a scris:
„Fiţi treji, şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru,
diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte, şi
caută pe cine să înghită.” (1 Petru 5:8) Satan îşi
caută prada ca un leu care răcneşte şi aleargă după
prada sa.
În istoria bisericii au fost perioade de prigoane
crunte. Cu răgetul lui de leu, diavolul i-a făcut
pe mulţi pelerini fricoşi să se lepede de credinţă.
Totuşi, au fost alţii, fără număr, care au rămas
credincioşi până la moarte. Lucrarea Oglinda
martirilor consemnează doar o mică parte a
multor sfinţi care au fost omorâţi prin metodele
cele mai înspăimântătoare. Deseori, vechea zicală
s-a dovedit adevărată: „Sângele martirilor este
sămânţa bisericii.” Cu cât focul ardea mai tare, cu
atât credinţa creştină înflorea.
Apostolul Petru are un cuvânt de încurajare ca
să putem ţine piept vrăjmaşului sufletului nostru:
„Împotriviţi-vă lui tari în credinţă, ştiind că şi
fraţii voştri în lume trec prin aceleaşi suferinţe ca
voi.” (1 Petru 5:9)
Şarpele cel vechi, balaurul cel mare. În Genesa
3:1 citim: „Şarpele era mai şiret decât toate fiarele
câmpului pe care le făcuse Domnul Dumnezeu.”
Înţelesul termenului şiret în contextul acesta este
acela că şarpele era viclean şi perfid, abil şi înşelător.
El încerca să-şi prindă victimele pe picior greşit.
Însăşi natura şarpelui este aceea de a se deplasa
în tăcere, târându-se pe pământ, deseori ascuns,
aruncându-se asupra prăzii.
Diavolul a folosit metoda aceasta când a venit
la Eva. De atunci încoace, termenul şarpe a
fost asociat cu Satan, iar descrierea şarpelui se
“Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă.”(Matei 5:7) 7
potriveşte bine cu cea a lui Satan. Prin urmare, nu
e de mirare că atât cuvintele „şarpele cel vechi”, cât
şi „balaurul cel mare” sunt folosite în Apocalipsa
12:9.
De-a lungul veacurilor, Satan a continuat să
folosească aceeaşi şiretenie. El caută să-şi orbească
victimele ca să nu poată vedea adevăratele lui
intenţii. El se foloseşte de raţiunea omenească:
„De ce nu e voie? Dacă pare că e un lucru bun de
făcut, de ce să nu-l faci?”
Diavolul este atent să nu-i facă pe oameni să-şi
dea seama de consecinţele groaznice şi triste de
care vor avea parte, de vinovăţia, de părerea de rău
şi de sentimentele de pustiire care vor rezulta în
urma alegerilor greşite pe care le-au făcut în viaţă.
Numele „balaurul cel mare” se potriveşte de
asemenea foarte bine lui Satan. În mintea noastră
ne putem imagina o fiinţă hidoasă care aduce
pustiire, foc, moarte şi nimicire asupra omenirii.
De-a lungul veacurilor au fost nenumărate ciume,
foamete, molime, războaie, dureri şi suferinţe, şi
milioane de oameni au murit ca rezultat al faptului
că păcatul a intrat în lume. Ne putem gândi foarte
bine la Satan ca la balaurul care îşi exprimă ura şi
duşmănia lui faţă de Dumnezeu.
Dar suntem în acelaşi timp şi mângâiaţi de
faptul că balaurul cel vechi nu poate face mai
mult decât îi îngăduie Dumnezeu. Cel ce deţine
controlul absolut este Dumnezeu. Scopurile
Sale sunt descoperite în timp. Suferinţa nu este
niciodată plăcută pentru trupurile noastre, dar
poate sluji ca o curăţire a sufletului. În călătoria
noastră spirituală, acel „balaur vechi” duce o
bătălie spirituală împotriva noastră.
Într-o zi toate lucrurile vor avea un sfârşit.
Şarpele cel vechi, balaurul cel mare, va fi osândit şi
aruncat pe veci în iazul de foc.
Stăpânitorul lumii acesteia. Isus a folosit
termenul acesta pentru diavol înainte de a se preda
în mâinile vrăjmaşilor Săi ca să sufere şi să moară
pe cruce. (Vezi Ioan 14:30) Poate că titlul acesta
este cel mai sugestiv dintre toate. Un stăpânitor
este conducătorul sau capul unei împărăţii.
Isus i-a spus lui Pilat: „Împărăţia Mea nu este din
lumea aceasta”. Împărăţia Lui este una cerească.
Dacă vrem să fim cetăţeni ai Împărăţiei lui Hristos,
trebuie să fim loiali faţă de El. Devenim supuşii
Lui prin naşterea din nou. Îl slujim pe Cel ce ne-a
iubit şi ne-a izbăvit de sub puterea întunericului şi
ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui.
(Vezi Coloseni 1:13)
Două împărăţii. Una este din lumea aceasta.
Cealaltă este în lumea aceasta, dar nu face
parte din ea. Isus a clarificat chestiunea aceasta
ucenicilor Lui în Ioan 15:19. Cele două împărăţii
sunt în opoziţie directă. Împărăţia acestei lumi
idolatrizează şi se închină lucrurilor acestei lumi.
Atenţia oamenilor din împărăţia aceasta este
îndreptată asupra bogăţiilor, cinstei, puterii,
modei, şi asupra multor altor distracţii lumeşti
care umplu golul din inimile celor care aleg să
trăiască egoist.
În cealaltă împărăţie se află adevărata dragoste
pentru Dumnezeu. Este o despărţire faţă de lumea
aceasta. Este o viaţă de jertfă, plină de Hristos, care
caută comorile cereşti.
În împărăţia lumii se află aroganţă şi revoltă,
oamenii sunt robi ai păcatului cu multele lui
adicţii. Este egoism şi nemulţumire, ură şi
resentimente, necinste şi hoţie şi toate formele de
imoralitate care degradează inima omului până la
cele mai adânci nivele.
În Împărăţia lui Hristos cel păcătos găseşte
ajutor. Păcatele din trecut sunt iertate, dacă
omul se mărturiseşte şi se pocăieşte cu adevărat.
Este o înnoire a vieţii după modelul lui Isus.
Este supunere, smerenie, recunoştinţă. Este
iertare pentru păcate prin Hristos şi ucenicie sub
călăuzirea Duhului Sfânt.
În împărăţia diavolului se află lumea ocultă,
duhurile demonice, puterile mistice şi vrăjitoriile.
(Vezi Faptele Apostolilor 19:19)
În Împărăţia lui Hristos se află libertate faţă de
orice fel de robie de felul acesta.
Sunt multe pericole. Diavolului nu-i pasă
dacă creştinul a început bine, dacă pe parcurs îl
îndreaptă treptat spre nepăsare şi formalism mort
sau spre iubirea lumii şi a valorilor ei. Lucrurile
stau la fel, fie că e vorba de individ, fie de o
întreagă confesiune creştină. Citim în Apocalipsa
8  Sămânța adevărului • Iulie 2012
despre starea de căldicel a Bisericii din Laodicea – o
biserică ce se socotea bogată şi credea că nu duce
lipsă de nimic. Totuşi, în realitate, biserica aceasta
era „ticăloasă, nenorocită, săracă, oarbă şi goală.”
Avem nevoie de râvnă ca să trăim pentru
Dumnezeu, de o plinătate a Duhului, de veghere
şi o dorinţă neclintită de a trăi pentru Hristos.
Aceasta înseamnă că trebuie să veghem împotriva
păcatelor nemărturisite sau a ascunderii în spatele
unui paravan al făţărniciei.
Satan este în continuare cel ce seamănă seminţele
suspiciunii, ale neîncrederii, a lipsei de unitate,
a bănuielilor rele, a divergenţelor care nimicesc
adevărata dragoste frăţească.
Menţinerea relaţiilor bune presupune efort. Cu
toţii trebuie să ne facem partea – să ne smerim, să
ne cerem iertare din inimă şi să ne supunem unii
altora. Rănile din trecut, resentimentele amare şi
duhul de neiertare, gândurile de răzbunare – toate
acestea împiedică pacea şi unitatea.
Trebuie să înfruntăm realitatea. Diavolul este
vrăjmaşul sufletelor noastre, indiferent sub ce formă
vine la noi – ca un şarpe şiret, ca un leu care răcneşte
sau ca un înger de lumină.
Dar nu trebuie să disperăm. Cuvintele din 1 Ioan
3:8 ne dau încredere: „Fiul lui Dumnezeu S-a arătat
ca să nimicească lucrările diavolului.” Isus a câştigat
victoria asupra lui Satan când a murit pe cruce
pentru noi. Putem şi noi să fim părtaşi la biruinţa Sa
dacă venim la El cu credinţă. Prin sângele vărsat al
lui Hristos, păcatele noastre sunt iertate. Este voia lui
Dumnezeu ca noi să trăim vieţi sfinte şi biruitoare.
Două împărăţii. Două alegeri. Este vorba fie de
Hristos, sau de stăpânitorul lumii acesteia. Este fie
vorba de Isus sau de sine. Negarea existenţei lui
Satan este o nebunie. A-l urma orbeşte pe Satan ca
stăpân al nostru va avea consecinţe dezastruoase.
Isus a spus cuvintele acestea de mângâiere
ucenicilor Săi: „În lume veţi avea necazuri; dar
îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.” (Ioan 16:33b) Cu
alte cuvinte, El a biruit pe diavolul şi împărăţia lui.
Fie ca noi să alegem împărăţia cerească!
Din Family Life, nov. 2010
Pathway Publishers
Tradus şi folosit cu permisiune.
 “Băgați de seamă să nu vă
înșele cineva”
În Matei 24, Isus a prezis distrugerea
Templului din Ierusalim. Acest lucru i-a
făcut curioşi pe ucenici. Când vor avea loc
aceste lucruri şi care vor fi semnele care vor
însoţi revenirea lui Isus şi sfârşitul lumii?
Astăzi, aceste întrebări îi mai bântuie pe
mulţi oameni. Dar răspunsul lui Isus la aceste
întrebări sunt valabile şi pentru noi acum.
„Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva.” Isus
a continuat vorbind despre împrejurările şi
semnele cu privire la distrugerea Ierusalimului
din primul secol, dar şi despre sfârşitul lumii.
Aceste două predicţii sunt aşa de strâns
împletite încât este dificil să discernem care se
potriveşte pentru fiecare eveniment şi care se
aplică la ambele. Însă este clar avertismentul
privind înşelăciunea, pentru că a fi înşelat
înseamnă să nu fii pregătit să-L întâlneşti pe
Dumnezeul nostru când vine sfârşitul, fie că
murim, fie că vine Domnul.
Una din înşelăciunile mari cu care ne
confruntăm în acest timp de pe urmă este
ipocrizia. Prea mulţi oameni stau liniştiţi la
gândul că pot să-şi satisfacă poftele firii şi,
în acelaşi timp, să trăiască pentru Domnul.
Noi nu dorim să fim atât de îndrăzneţi încât
să subscriem la doctrina conform căreia dacă
ai fost mântuit odată, eşti mântuit pentru
totdeauna. Şi totuşi, când trăim după bunul
plac şi, în acelaşi timp, afirmăm că suntem
mântuiţi este, în esenţă, un lucru la fel de
ipocrit. Ideea că „Eu sunt responsabil doar
înaintea Domnului şi nu am nevoie să iau
în seamă sfaturile fraţilor” este o înşelăciune
grosolană.
Cum pot să afirm că Isus este Domnul meu
şi să nu iau în seamă trupul Lui, Biserica?
“Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă.”(Matei 5:7) 9
—John David Martin
Cum pot să trăiesc cum vreau, să mă îmbrac
cum vreau, să mă distrez cum vreau şi totuşi
să fiu supus Domnului şi bisericii? Să nu ne
lăsăm înşelaţi crezând că libertatea creştină
ne permite să fim individualişti. Supunerea
şi ascultarea nu sunt idei care plac cărnii,
dar ni se spune să nu ne îngrijorăm de firea
pământească. (Romani 13:14) De ce vedem
că părinţii îşi împopoţonează copilaşii cu
volănaşe după ultima modă? De ce trebuie
să facem reguli pentru folosirea telefoanelor
celulare şi a altor dispozitive electronice? De
ce trebuie să ne confruntăm cu probleme
de relaţionare şi cu lipsa respectului pentru
autoritate? De ce li se pare greu tinerilor şi
altora să se supună autorităţii bisericeşti,
scripturale când e vorba de maşinile pe care le
conduc, hainele pe care le poartă şi funcţiile
sociale la care participă? De ce trebuie să
monitorizăm permanent activităţile tinerilor
şi să urmărim puritatea morală? De ce ne
luptăm cu atâta materialism şi mândrie?
Am putea continua cu lista întrebărilor,
dar putem recunoaşte totodată că, de prea
multe ori, problema este lipsa supunerii.
„Eu nu vreau să-mi predau viaţa Domnului
şi bisericii, dar vreau totuşi să rămân creştin.
De fapt, nu sunt chiar aşa de rău. Mai mult,
alţii cred despre mine că sunt un om de
treabă. O, poate că am câteva domenii la
care trebuie să lucrez, dar în general nu sunt
chiar aşa de rău. Oare de ce fac oamenii atâta
caz pentru câteva greşeli? De ce este pastorul
aşa de pretenţios? Chiar nu înţeleg ce vrea
biserica de la mine!” Sau poate că problema
e că nu vreau să lucrez la inconsecvenţa din
viaţa mea? Să nu ne lăsăm înşelaţi! Conform
 cu Ieremia 17:9, noi nu ne putem cunoaşte
cu adevărat propria inimă.
Haideţi să ne gândim la această chestiune.
Înşelăciunea porneşte din inima mea. Să nu
fim înşelaţi să credem că inconsecvenţa este
doar problema fratelui meu. Dacă eu, în
străfundul inimii, nu m-am predat cu totul
Domnului, atunci sunt înşelat şi nu sunt gata
să-L întâlnesc pe Domnul. Dacă inima mea
nu este sfinţită, nu contează că pot spune
lucruri potrivite la momentul potrivit; eu nu
am o relaţie bună cu Domnul.
Nu pot să mă bazez pe o experienţă iniţială
cu Domnul, oricât de autentică ar fi ea, şi să
cred că o să ajung în cer. Trebuie să continui
să lupt pentru adevăr. „Ferice de robul acela,
pe care stăpânul său, la venirea lui, îl va găsi
făcând aşa!“ (Matei 24:46) Mintea noastră
este locul unde lupta este pierdută sau
câştigată.
Privind în viitor, Isus a cunoscut starea
deplorabilă a celui nepregătit. În Matei 23:37
şi 38 simţim plânsul inimii Sale: Ierusalime,
Ierusalime, care omori pe prooroci şi ucizi cu
pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am
vrut să strâng pe copiii tăi cum îşi strânge
găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut! Iată că vi
se lasă casa pustie. Într-adevăr, pustietatea
va fi partea celor care refuză să facă voia
Domnului în timpul vieţii lor. De aceea îşi
şi deschide locuinţa morţilor gura, şi îşi lărgeşte
peste măsură gâtlejul, ca să se pogoare în ea
măreţia şi bogăţia Sionului, cu toată mulţimea
lui gălăgioasă şi veselă. (Isaia 5:14) Vom fi
judecaţi după faptele noastre, nu după cât
de corect am vorbit, după cât de bună ne-a
fost reputaţia sau după intenţiile bune pe
care le-am avut.
S-ar putea ca Satan să ne ispitească să
credem că nu e nici o problemă dacă ne mai
„distrăm” din când în când. S-ar putea ca el
să ne strecoare ideea că oricum nu putem fi
desăvârşiţi; aşa că Domnul nostru cel iubitor
va ierta micile abateri de la adevăr sau
10  Sămânța adevărului • Iulie 2012
incorectitudinea noastră. O astfel de gândire
este un pretext şi nu va rămâne în picioare în
Ziua Judecăţii. Este foarte adevărat că suntem
imperfecţi, dar trebuie să ne dăm toată silinţa.
Când facem greşeli, trebuie să ne pocăim şi să
mergem mai departe prin harul lui Dumnezeu.
Dacă ne lăsăm pradă greşelilor sau abaterilor,
sau – mai clar – păcatelor din viaţa noastră,
spunem, de fapt, că harul lui Dumnezeu este
insuficient pentru nevoile noastre. Aceasta
este o înşelăciune.
Nici ascetismul nu este o cale către
sfinţenie. Nu putem să ajungem în cer prin
faptele noastre, aşa că putem deduce că
eforturile bisericeşti de a menţine un stil de
viaţă conservator nu sunt biblice. Fiecărui
membru ar trebui să i se dea libertatea să-şi
stabilească propriile încredinţări referitoare la
îmbrăcăminte şi practicile zilnice, deoarece
numai inima contează. Această înşelăciune
ne permite să acţionăm după bunul plac, sub
masca libertăţii creştine. Însă nu putem ajunge
în ceruri pe nori de ipocrizie. Dacă inima este
supusă lui Hristos, atunci şi exteriorul va fi în
acord cu voia Sa, nu cu bunul nostru plac.
Este timpul pentru o trezire spirituală.
Şi aceasta cu atât mai mult, cu cât ştiţi în ce
împrejurări ne aflăm: este ceasul să vă treziţi în
sfârşit din somn; căci acum mântuirea este mai
aproape de noi decât atunci când am crezut.
(Romani 13:11) Viaţa creştină nu este un ideal
teoretic, ci este o viaţă care trebuie trăită în
umbra crucii. Este o vreme de pregătire pentru
veşnicie. Viaţa creştină este caracterizată de
umilinţă şi supunere. Oare supunerea este
tot una cu înfrângerea? Totuşi în toate aceste
lucruri noi suntem mai mult decât biruitori,
prin Acela care ne-a iubit. (Romani 8:37)
Nu lăsaţi pe nimeni să vă înşele cu filozofiile
firii. Miza este prea mare. Smeriţi-vă sub mâna
tare a lui Dumnezeu şi „urmăriţi pacea cu toţi
şi sfinţirea, fără care nimeni nu va vedea pe
Domnul.“ (Evrei 12:14) Ziua Domnului este
aproape. Matei 24:37 şi 38 vorbeşte despre
zilele lui Noe în comparaţie cu vremurile din
urmă. Din contextul acestor versete înţelegem
că în vremea de dinaintea potopului, oamenii
îşi vedeau de viaţa lor fără să se gândească la
Dumnezeu, astfel că au fost nepregătiţi când
i-a lovit nenorocirea. Doresc să luăm seama
la avertisment şi să ţinem sus adevărul, ca să
Ce este Evanghelia?
Când creştinii vorbesc despre Evanghelie, ei
comunică vestea bună a morţii şi a învierii lui
Hristos. După cum afirmă apostolul Pavel în
1 Corinteni 15:1-4: „Vă fac cunoscut, fraţilor
Evanghelia, ...: că Hristos a murit pentru
păcatele noastre, după Scripturi; că a fost
îngropat şi înviat a treia zi, după Scripturi”.
Vestea rea. Apostolul Pavel nu încheie
explicarea Evangheliei aici. În versetele
următoare, el spune: „Şi după cum toţi mor
în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos.
(...) De aceea este scris: «Omul dintâi Adam a
fost făcut un suflet viu.» Al doilea Adam a fost
făcut un duh dătător de viaţă.” (1 Corinteni
15: 22, 45).
Pentru a explica de ce a murit Isus, apostolul
Pavel a făcut referire la cartea Genesei şi
la istoria lui Adam şi a căderii. Nu putem
înţelege vestea bună din Noul Testament dacă
nu înţelegem vestea rea din Genesa. Trebuie
să înţelegem că suntem toţi păcătoşi pentru că
suntem urmaşii primului om, Adam. Pentru
că a existat literalmente un Adam, a existat
literalmente o cădere, adică o răzvrătire literală.
Vestea bună. Explicându-le Evanghelia
colosenilor, apostolul Pavel arată foarte clar
că Mântuitorul nostru este Creatorul: „în care
avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea
păcatelor... Pentru că prin El au fost făcute
toate lucrurile...Toate au fost făcute prin El şi
“Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă.”(Matei 5:7) 11
trăim prin adevăr o veşnicie binecuvântată şi
să nu suferim în chinul veşnic alături de cei
înşelaţi.
Din The Christian Contender, iunie 2010
Rod and Staff Publishers, Inc.
Tradus și folosit cu permisiune.
Extras din cartea clasică ”Why Won’t They
Listen?” (De ce ei nu ascultă?) de Ken Ham
pentru El. El este mai înainte de toate lucrurile,
şi toate se ţin prin El.” (Coloseni 1: 14-17).
Creatorul nostru a devenit Răscumpărătorul
nostru! Lucrul acesta a fost necesar pentru că toţi
oamenii sunt păcătoşi. Aveam nevoie de un om
desăvârşit care să moară pentru păcat. Singura
soluţie a fost ca, în cele din urmă, Creatorul
desăvârşit, fără păcat, să devină om aşa încât să
poată fi Mântuitorul nostru! Doctrina Creaţiei
este vitală pentru înţelegerea Evangheliei.
Speranţă pentru viitor. În 2 Petru 3 şi
Apocalipsa 21 şi 22 ni se comunică al treilea
element al Evangheliei: va fi un cer nou şi un
pământ nou. Nu va mai fi moarte şi nici blestem
(din cauza păcatului despre care ni se vorbeşte
în Genesa 3).
În ţările în care nu există învăţătură şi tradiţii
creştine, cum ar putea oamenii să înţeleagă
Evanghelia fără a avea cunoştinţă despre
Creator, păcat şi nevoia de mântuire?
Înţelegerea aspectelor fundamentale ale
Evangheliei, aşa cum sunt expuse în Genesa, este
un element foarte important pentru creştinii
care vor să facă din ceilalţi oameni ucenici ai lui
Hristos.
Din Answers iulie-sept, 2010
—Charles Low ell in Genesis
Answers
www.answersingenesis
Tradus și folosit cu permisiune.
 „Numai, ia seama asupra ta, şi veghează cu
luare aminte asupra sufletului tău, în toate zilele
vieţii tale, ca nu cumva să uiţi lucrurile pe care
ţi le-au văzut ochii, şi să-ţi iasă din inimă; fă-le
cunoscut copiilor tăi şi copiilor copiilor tăi.”
Deuteronom 4:9

Rubrica
Părinţilor
Ia-mă de mână!
—James E. Martin
„Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o
urmeze, şi când va îmbătrâni, nu se va abate
de la ea.” (Proverbele 22:6)
Era vremea cinei, iar tatăl și fiul se
îndreptau spre casă. Tatăl era cufundat
în gânduri legate de treburile zilnice și
îndatoriile slujbei. Îl auzi ca prin vis
pe fiul lui zicându-i: „Ia-mă de mână.”
Era o rugăminte minoră, dar ce a făcut
tatăl? Abia când a fost rugat a doua oară,
și-a luat fiul de mână și au mers așa până
acasă.
Un lucru neînsemnat, ne-am
putea gândi noi, să-l luăm pe
copilul nostru de mână, atunci
când ne cere aceasta. Dar așa să
fie? Importanța pe care copilul o
dă gestului de a ne ține de mână
nu e mai mică decât cea pe
care o dăm noi licitației pentru
o lucrare valoroasă. Suntem
dezamăgiți când pierdem
licitația la doar câteva sute de
dolari. Copilul nostru care nu
primește ceea ce așteaptă este în egală
măsură dezamăgit. A-l ține de mână

12  Sămânța adevărului • Iulie 2012

este ocazia noastră de a-i arăta că-l iubim.
Indiferent cu ce ne ocupăm, Dumnezeu
vrea ca noi, părinții, să ne administrăm
timpul în așa fel, încât să înțelegem și inima
copiilor noștri. În ce fel putem să-l ținem pe
copilul nostru de mână?
Trebuie să ne deschidem inima înaintea
lui Dumnezeu. Uneori, trebuie să ne rugăm:
„Doamne, fac ceva greșit?” A te baza pe
înțelepciunea lui Dumnezeu e crucial.
Părinții trebuie să discute despre nevoile
copiilor lor. „Ai văzut schimbarea din
comportamentul copilului nostru?” „De
ce?” „Trebuie să găsim cumva alte metode?”
„N-ar trebui să petrecem mai mult timp în
discuții particulare cu el?”
Trebuie să ne evaluăm pe noi înșine.
Care este atitudinea mea față de copilul
meu? Când mi-am făcut timp ultima dată
„să mirosim împreună trandafirii”? Atunci
când ne autoevaluăm, de cele mai multe ori
tindem să-i vedem pe copiii noștri așa cum
un meșteșugar își vede uneltele – ceva ce ne
ajută în umblarea zilnică prin viață. Chiar
dacă Isus era foarte ocupat și mulți oameni
Îl căutau, El îi mustră pe ucenici pentru că
îi ignorau pe copii. Cât de des cădem în
aceeași capcană?
Trebuie să avem grijă să nu-i frustrăm
sau să-i provocăm la mânie pe copii noștri.
(Efeseni 6:4, Coloseni 3:21) Acest lucru se
poate întâmpla atunci când suntem prea
absorbiți de propria noastră lume și nu ne
facem timp să vorbim cu ei sau să-i ținem
de mână. Să nu ne gândim că, dacă ne
raportăm la ei doar când muncim, va fi de-
ajuns. Timpul petrecut „între patru ochi”,
în afara orelor de lucru, este extrem de
important. De asemenea, putem să-i facem
pe copiii noștri să se simtă frustrați atunci
când îi certăm în fața altora sau când arătăm
că nu punem mare preț pe ideile lor, atunci
când cresc mai mari.
Cum putem intra în viețile și inimile
“Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă.”(Matei 5:7) 13
copiilor noștri? Cei mici s-ar putea să-și
dorească doar să fie ținuți de mână în drum
spre casă sau până la cotețul găinilor. Uneori,
e nevoie să ne așezăm pe podea și să ne jucăm
cu ei. Cei de doisprezece ani s-ar putea să vrea
să-i ajutăm la vreun proiect sau să mergem la
o plimbare cu bicicletele. O ieșire scurtă în
oraș s-ar putea să se prelungească, pentru că
ne-am luat și copiii cu noi. Aceste tipuri de
activități sunt necesare dacă vrem ca și ei să-
și facă timp pentru noi când vom îmbătrâni.
În perioada adolescenței, fluxul se schimbă
în reflux. Copiii sunt suficient de mari ca
să ajute la treburile casei. Fetele gătesc, fac
curățenie, spală rufele, cos haine. Băieții sunt
de ajutor la fermă, în atelier sau în construcții.
Acesta este un timp foarte important în viața
lor pentru că acum cresc, se dezvoltă. Sunt
plini de energia și vibrația tinereții. Foarte
bine, am putea gândi noi, acum ne pot ajuta
la treburi. E adevărat, dar nu trebuie să lăsăm
ca acest lucru să fie dominant. Pentru ce
suntem în această lume? Copiii noștri sunt
primul nostru câmp de misiune.
De multe ori, rezultatele felului în care
ne-am raportat la copiii noștri vor începe
să se vadă mai târziu în viață. În anii
adolescenței târzii, copiii vor începe să-
și exercite din plin libertatea de a alege și
dreptul la opinie.
Cu siguranță, vor fi situații în care nu vom
ști cum să ne raportăm la copiii noștri. Ne
vom face timp „să-i ținem de mână”?
Trebuie să ne gândim și la câtă răbdare a
avut Dumnezeu cu noi și la tot ce a făcut
pentru noi. Fie ca toți să ne amintim cuvintele
lui Isus: „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine, şi
nu-i opriţi; căci Împărăţia lui Dumnezeu este
a celor ca ei.” (Marcu 10:14b)
Din Home Horizons, sept. 2010
Eastern Mennonite Publications
Tradus și folosit cu permisiune.
 Biblia cea nouă
Sarah privi în jos la Biblia soţului ei şi
oftă uşor. Era aşa de roasă. Coperţile erau
făcute praf. Şi tocmai în dimineaţa aceasta,
în timp ce James citea în ea, Nancy, în vârstă
de optsprezece luni a mers de-a buşilea până
pe genunchii lui şi a rupt câteva pagini din
Cartea Psalmilor.
Îşi dorea – o, îşi dorea aşa de multe lucruri
în aceste zile – dar acum vroia doar să fi avut
nişte bani puşi deoparte. De fiecare dată când
încercau să pună bani deoparte, se ivea ceva
care avea să le cheltuiască toată bruma de
economie. Dacă nu era vorba de o notă de
plată mare şi neaşteptată pentru furaje, atunci
era vorba de cheltuieli pentru sănătate. Vacile
nu produseseră prea mult lapte în ultima
vreme. Şi acum, aceasta! Nu era uşor să găseşti
de cumpărat la un preţ bun Biblii de calitate.
Se deschise uşa. Sarah se întoarse şi-l văzu
pe James cum se uita la ea.
— Ai nevoie de o Biblie nouă, spuse ea pe
un ton sobru.
El încuviinţă din cap.
— Da, am avut mare grijă de ea în ultima
lună. În una din zilele astea, ar trebui să lipesc
din nou cotorul (spinarea)şi să cos marginile.
— Da, ar trebui. Dar aţa şi lipiciul nu pot
face decât să repare o Biblie care a fost foarte
folosită. Chiar dacă Biblia ta devine tot mai
uzată, înţeleg de ce îţi place să foloseşti aceeaşi
Biblie atât pentru timpul devoţional, cât şi
pentru serviciile de duminică, când predai la
Şcoala duminicală. Pot strânge puţin cureaua
ca să ne putem permite o Biblie nouă. Unele
din lucrurile pe care le cumpărăm mai pot
aştepta, dar o Biblie nouă nu mai poate. Este
o necesitate pentru tine.
— Păi, poate după ce vom vinde viţelul
nou născut la sfârşitul acesta de săptămână,
14  Sămânța adevărului • Iulie 2012
—Sheila J. Petre
vom putea pune deoparte nişte bani pentru o
Biblie, sugeră James.
Şi aşa au şi făcut. Două săptămâni mai
târziu, amândoi plăteau preţul unei Biblii noi
la librăria locală. Sarah simţi un amestec de
tensiune şi încântare privind omul de la casă
care punea cutia cu Biblia într-o sacoşă. Simţea
o tensiune – pentru că nu mai rămăseseră decât
doi dolari şi şaizeci şi nouă de cenţi de cheltuit
pentru întreaga lună. Dar simţea totodată şi o
încântare – o carte nouă, de orice fel, era un
lux, iar o Biblie era ceva foarte special. Faptul
că putea merge la magazin şi că putea alege
dintr-o vitrină plină cu Biblii părea incredibil.
În unele ţări, singurele Biblii sunt doar cele
introduse pe ascuns.
În dimineaţa aceea de duminică, James
a sosit la casa de rugăciune cu mult timp
înainte. În timp ce le ajutau pe fetiţele lor
să iasă pe rând din maşină, Sarah observă
pe bordul maşinii Biblia strălucitoare a lui
James împreună cu manualul pentru şcoala
duminicală. Tensiunea trecuse acum şi nu mai
rămăsese decât încântarea.
Deodată, văzu ceva cu coada ochilor care o
întristă. Esther, cumnata lui James, se lupta de
una singură să-i scoată pe cei doi copii ai ei din
maşină. Soţul ei Samuel, fratele lui James, nu
mai frecventa serviciile bisericii împreună cu
soţia lui. El îşi petrecea duminicile urmărind
plăcerile deşarte ale păcatului.
James şi Sarah se rugaseră deseori pentru
Samuel şi discutaseră cu ei de multe ori. Dar
se părea că nimic nu putea să-l întoarcă pe
Samuel de pe calea pe care o alesese. Era o
cale care ducea tot mai departe de biserică şi
de soţia pe care promisese s-o iubească şi s-o
îngrijească toată viaţa.
Săptămânile au trecut şi familia se confrunta
cu problema de a reuşi să acopere cheltuielile.
Dar Dumnezeu era bun cu James şi Sarah
şi mica lor familie. Dependenţa lor de El
în privinţa nevoilor materiale i-a învăţat să
depindă de El şi în privinţa nevoilor spirituale.
Şi acestea erau multe. Acum, tânărul cuplu
privea, fără să poată face nimic, cum Samuel
urma să divorţeze de soţia lui creştină.
— Nu ştiu cum poate face asta,
spuse James într-o seară.
Fetele merseseră la
culcare, iar el şi Sara
stăteau de vorbă
singuri în sufrageria
liniştită.
— Mă face şi
pe mine să mă
îndoiesc – la urma
urmei, sunt fratele
lui, nu-i aşa? Dar
totodată mă învaţă
să mă încred mai
puţin în mine însumi
şi să mă încred în toate în
Dumnezeu.
Sarah zâmbi.
— Eu nu mă îndoiesc de tine, adăugă ea. Tu
ai fost credincios de la început. Nu pot să îmi
dau seama cum de reuşeşte Esther să treacă
singură prin toate acestea.
— Puterea ei vine din acelaşi loc ca şi a
noastră, concluzionă James.
Puterea lor venea de la Dumnezeu. Sarah îşi
amintea tot mai mult de lucrul acesta în fiecare
dimineaţă când se scula ca să pregătească
micul dejun. Copiii încă dormeau; James era
la mulsul vacilor de dimineaţă. Pe masa goală
din bucătărie, Sara găsea Biblia cea nouă a
lui James. Îi încălzea inima gândul că James
petrecea prima parte a zilei cu Dumnezeu,
înainte de a merge la treburile dimineţii.
Într-o dimineaţă, se opri puţin ca să se uite
la Biblia pe care o ţinea în mâini, înainte de a o
“Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă.”(Matei 5:7) 15
pune la locul ei pe etajeră. Atunci a văzut şi ea
– colţurile Bibliei se tociseră. Paginile centrale
ale cărţii ieşiseră puţin în afară faţă de paginile
din spate. Paginile aurite îşi pierduseră aproape
în întregime strălucirea. Nu mai arăta ca o
Biblie nouă. Sarah era tulburată. În inima ei
se ivi o umbră de supărare pe James. Tocmai
cumpăraseră această carte – cum putea să
fie deja roasă? O, ştia că James folosea
Biblia lui foarte mult. Mai ales
de când Samuel …
Gândurile ei se
frământară până când
concluzionă. Samuel!
Şi Esther! Oare cum
de ei au putut să
uite? Se întreba
cum trebuie să fi
arătat Biblia lui
Samuel – necitită
niciodată. Probabil
că doar praful
ascunde faptul că arată
ca nouă. De ce? Probabil
că Esther ar fi dorit ca Biblia
soţului ei să fie citită mai mult şi
să fie uzată de tot. Şi iată că ea, Sarah, era
supărată pentru că… pentru că soţul ei îşi
citea şi studia Biblia. La gândul acesta inima
ei se umplu de ruşine.
Sarah puse cu reverenţă Biblia cea roasă de
curând pe etajeră şi se întoarse să pregătească
micul dejun pentru familia ei. Din adâncul
inimii sale înălță rugăciunea obişnuită de
mijlocire pentru fratele lui James şi soţia
acestuia. În acelaşi fel, ea Îi mulţumi lui
Dumnezeu că a binecuvântat căminul lor cu
un tată care îşi citea Biblia. Nu contează cât
de roasă este Biblia cuiva, dacă duhul lui este
reînnoit în fiecare dimineaţă când se desfată
cu mesajul ei.
Din The Christian Contender, oct. 2010
Rod and Staff Publishers, Inc.
Tradus şi folosit cu permisiune.

scris pentru învăţătura noastră, pentru ca,
prin răbdarea şi prin mângâierea pe care o dau
scripturile, să avem nădejde.” Romani 15:4
Rubrica
Istorică
”Cuvântul este clar”
Perspectiva anabaptistă asupra Scripturii
Partea I
În răspunsul lui Menno Simons, adresat
celor care au pus sub semnul întrebării
capacitatea anabaptiştilor de a înţelege
Biblia, acesta a afirmat: „Voi spuneţi că noi
nu suntem experţi, învăţaţi şi nu cunoaştem
Scriptura, dar eu vă răspund: Cuvântul e clar
şi nu are nevoie de interpretări.” 1 Menno a
continuat să scoată în evidenţă pasaje clare din
Biblie care condamnă aşa-zisa înţelepciune a
„creştinilor” de acea vreme. Autorităţile au
văzut un pericol în interpretarea Scripturii de
către omul de rând – nu pentru că el ar putea
să interpreteze greşit Biblia, ci pentru că ar
putea descoperi înţelesul ei adevărat.
Pentru a interpreta Scriptura, catolicii
priveau înspre Papă şi înspre consiliile lor.
Luteranii, adepţii lui Zwingli sau Calvin
îşi întemeiau majoritatea crezurilor pe
teologii timpurii, ca de exemplu Augustin
şi Origen. Mulţi anabaptişti extremişti au
căutat călăuzirea prin visurile şi descoperirile
personale. Dar anabaptiştii credincioşi au
tranşat confuzia religioasă şi au aderat la
Cuvântul lui Dumnezeu, interpretându-l la
1 The Complete Writings of Menno Simons, p. 214
16  Sămânța adevărului • Iulie 2012
„Şi tot ce a fost scris mai înainte, a fost
—Michael S. Martin
nivel de grup.2
Autoritatea Scripturii
Strigătul clasic al Reformei Protestante a
fost: „Doar Scriptura, doar credinţa, doar
harul.”3 Anabaptiştii au fost de acord cu
prima parte a proclamării protestante: „Doar
Scriptura.” Într-o scrisoare adresată unei
biserici anabaptiste, conducătorul Leonhard
Schiemer a scris: „În Noul Testament găseşti
totul.” 4 În cartea sa, Fundamente ale Doctrinei
Creştine (1539), Menno Simons afirma:
Bineînţeles, noi credem că niciun om
raţional nu poate fi aşa de nepriceput încât să
nege faptul că întreaga Scriptură, atât Vechiul
2 Observaţi că ei au făcut acest lucru aproape
întotdeauna ca grup, nu individual, în special după ce
biserica a devenit mai stabilă şi mai matură în credinţă.
Anabaptiştii olandezi au avut tendinţa de a accentua
mai mult rolul episcopului, în timp ce fraţii elveţieni,
pe cel al congregaţiei. Însă ambele grupări se aşteptau ca
interpretările biblice majore să fie făcute la nivel de grup,
nu la nivel individual. Doar anabaptiştii extremişti, cum
ar fi Hut, au pus accent pe interpretarea individuală a
Bibliei.
3 Diferenţa dintre accentul pus de luternani pe
aceste trei aspecte şi tema centrală a anabatiştilor va fi
discutată pe îndelete mai târziu.
4 Walter Klaassen, ed., Anabaptism in Outline,
pp. 148-151.
 cât şi Noul Testament, au fost scrise pentru
învăţătura, mustrarea şi îndreptarea noastră,
sau să nege că ele sunt adevărate sceptre şi
reguli prin care împărăţia, familia, biserica
şi congregaţia Domnului trebuie conduse.
Aşadar, orice lucru contrar Scripturii, fie în
doctrină, crezuri, sacramente, închinare sau
viaţă, ar trebui să fie cântărit în lumina acestei
legi infailibile, zdrobit de acest sceptru drept
şi divin şi distrus, fără a ne uita la oameni.
La prima vedere, accentul pus pe Scriptură
de către protestanţi şi anabaptişti pare similar.
Totuşi, înţelegerea Bibliei de către cele două
grupări era foarte diferită privind doctrina şi
viaţa bisericească. Iată cinci motive de bază
pentru acest lucru.
1. Anabaptiştii nu credeau în ceea ce predicau
protestanţii şi anume: „doar credinţa, doar
harul”. Şi aceasta pentru că protestanţii, cel
puţin în practică, înţelegeau prin „mântuirea
doar prin credinţă” că mântuirea nu are deloc
sau are puţin impact asupra vieţii prezente.
Accentul pus de ei „doar pe har” însemna în
general dependenţa de harul, plin de dragoste
al lui Dumnezeu prin care El trecea cu
vederea păcatul. Pe de altă parte, anabaptiştii
depindeau de harul lui Dumnezeu care oferă
puterea de a trăi în biruinţă. Dacă mergem
pe firul acestui gând până la concluzia logică,
putem observa că accentul nescriptural
pus doar pe credinţă şi pe har, din crezul
protestant, a influenţat şi afirmaţia lor
privind credinţa „doar în Scriptură”. Pentru
protestanţi, expresia „doar Scriptura” nu
însemna neapărat o întoarcere la modul
scriptural de viaţă şi biserică, ci însemna
pur şi simplu că aceştia nu se vor supune
interpretărilor Bibliei făcute de catolici. În
schimb, ei au dat naştere propriului lor sistem
de interpretare – un amestec de învăţătură
Biblică şi teologie postapostolică.
Anabaptiştii credeau că adevărata credinţă
şi experimentare a harului lui Dumnezeu
va duce întotdeauna la o viaţă neprihănită.
“Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă.”(Matei 5:7) 17
Ei au respins doctrina protestantă pentru
că nu a dat naştere unor oameni scripturali
sau unor biserici biblice. Dacă lumea i-ar
persecuta pe creştini pentru că L-au urmat
pe Hristos, atunci aşa să fie. Anabaptiştii au
crezut cu convingere că Dumnezeu le va da
har să trăiască o viaţă neprihănită şi să sufere
cu răbdare, pentru că aşa spune Biblia. Această
credinţă contrastează puternic cu atitudinea
protestanţilor care credeau că prin har, prin
credinţă, oamenii pot evita calea îngustă şi
totuşi să rămână creştini.
2. Protestanţii au permis ca teologia
postapostolică să guverneze interpretarea
Scripturilor, dar anabaptiştii au respins-o.
Anabaptiştii credeau că Hristos şi apostolii
sunt exemple pure ale adevărului biblic. Ei
au observat că teologii ce au urmat, precum
Augustin, au denaturat mesajul Evangheliei
prin raţiunea umană. În schimb, protestanţii
şi catolicii credeau că biserica apostolică era
imatură din punct de vedere doctrinal şi
simplă din punct de vedere intelectual. Ei o
numeau biserica primitivă.
Pentru anabaptişti era evident, după cum
şi mulţi protestanţi recunosc, că teologii
postapostolici nu se ţineau întru totul de
adevărul biblic. De exemplu, Augustin
a învăţat că biserica poate să forţeze fizic
oamenii să devină membri în biserici, că Biblia
porunceşte botezul copiilor şi că Dumnezeu
predestinează pe unii la o pedeapsă veşnică,
iar pe alţii, la strălucire veşnică. Deşi mulţi
protestanţi încă mai cred în ultimele două
concepţii, ei au renunţat la prima.
Liderii protestanţi timpurii au îmbrăţişat
teologia postapostolică pentru că ea reprezenta
un drum mai uşor decât calea biblică. Ea
permitea controlul bisericilor de către stat,
popularitatea politică şi o biserică acceptată
de lume. În contrast, anabaptiştii credincioşi
au urmat Noul Testament chiar dacă acest
legământ includea lepădarea de sine şi
suferinţa fizică.
 3. Anabaptiştii au refuzat să accepte
evanghelia „dragostei şi toleranţei” care aparţinea
protestanţilor. Atunci când unii din urmaşii lui
Zwingli l-au înfruntat, spunându-i că greşeşte
în privinţa reformelor sale bisericeşti, Zwingli
a răspuns că biserica trebuie să-i tolereze pe cei
slabi şi cei care nu pot îmbrăţişa încă schimbarea
vechilor practici catolice. La un moment dat,
el a spus: „Chiar dacă anabaptiştii au Scriptura
pentru a-şi susţine punctul de vedere, aceste
lucruri trebuie hotărâte pe baza dragostei.”5
Când Michael Sattler a dovedit validitatea
scripturală a botezului credinciosului în faţa
reformatorilor conducători din Strasbourg,
aceştia i-au răspuns că el trebuie să renunţe la
ideile biblice înguste. În caz contrar, spuneau
ei, acţiunile sale nu ar fi fost în acord cu
dragostea şi mila biblică. În multele cazuri
în care reformatorii protestanţi nu aveau
altă soluţie decât să recunoască faptul că
anabaptişii aveau dreptate, ultima lor apărare
era să susţină că toleranţa şi mila trebuie, în
cele din urmă, să guverneze modul în care
se aplică Scriptura. Dacă oamenii nu erau
gata să accepte adevărul biblic despre viaţa
bisericească, reformatorii preferau, în general,
mai degrabă să se compromită decât să susţină
adevărul şi să-şi piardă enoriaşii.
Dar deseori toleranţa şi mila promovată
de reformatori era o chestiune politică.
Anabaptiştii nu erau de acord cu protestanţii
şi, prin urmare, nu au fost acceptaţi.
Reformatorii ştiau că dacă îi vor trata pe
anabaptişti cu bunătate şi toleranţă, aceştia
nu le vor călca pe urme, ci vor continua să
submineze concepţiile protestante. Aşadar,
aceştia i-au persecutat pe anabaptişti până la
moarte, făcând clar faptul că erau gata să facă
orice ca să-şi păstreze enoriaşii protestanţi.
Toleranţa n-a însemnat nimic pentru ei decât
obţinerea unor avantaje politice.
De fapt, anabaptiştii credincioşi erau cei
mai iubitori şi toleranţi oameni din vremurile
5 John Horsch, Mennonites in Europe, p. 353.
18  Sămânța adevărului • Iulie 2012
reformei. Cine altcineva să-şi fi riscat viaţa şi să
fi renunţat la tot confortul lumesc cu scopul de
a-i ajuta pe ceilalţi credincioşi din împărăţie?
Ei nu tolerau păcatul slujitorilor bisericeşti,
dar tolerau cu răbdare persecuţia aprigă. Dacă
cineva respingea anabaptismul, anabaptiştii
continuau să iubească persoana respectivă ca
pe un vecin. Niciodată nu-i forţau pe oameni
să fie de acord cu ei. În schimb, aceştia se
comportau potrivit versetului din 2 Corinteni
5:20 „Noi dar, suntem trimişi împuterniciţi ai
lui Hristos; şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna
prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui
Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!“ Ei ţineau
mult la principiul libertăţii conştiinţei şi cel al
membralităţii voluntare la o biserică, în timp
ce protestanţii le negau pe amândouă.
4. Anabaptiştii au aplicat autoritatea
Scripturii în viaţa bisericii, în timp ce, în general,
protestanţii au refuzat să facă aceasta. Luther
a recunoscut cerinţele înalte ale Scripturii şi
a făcut câteva încercări zadarnice de a alinia
biserica la aceste cerinţe. Imediat după aceea,
el a ajuns la concluzia că adevăratul creştinism
nu poate fi restrâns la un grup mic de creştini
devotaţi, care să reprezinte un nivel mai ridicat
de spiritualitate decât creştinismul „mediu”.
Deseori el a vorbit despre înfiinţarea unei
astfel de biserici, dar nu era dispus să plătească
preţul unei astfel de acţiuni.6
Anabaptiştii timpurii nu au acceptat niciun
substituit pentru adevăr. Ei au subliniat,
foarte clar, că nimeni nu era perfect. Credeau
că poţi creşte în harul lui Dumnezeu. Dar
înainte ca o persoană să devină parte a
grupului de credincioşi, ei cereau în mod
insistent dovada concretă că acea persoană
trăieşte o viaţă duhovnicească. Mai mult,
ei cereau o dovadă permanentă a sfinţeniei
pentru ca o persoană să rămână în biserică.
Aceştia vedeau păcatul ca pe o otravă fatală,
crezând că o mică plămădeală afectează tot
aluatul. (Galateni 5:9)
6 Ibid., 26-29.
 Martin Luther a fost de părere că predicarea
răsunătoare va converti masa de oameni la
adevăratul creştinism, dar acest lucru nu s-a
întâmplat, aşa cum el însuşi s-a plâns. De fapt,
el i-a numit pe proprii săi urmaşi păgâni cu
nume de creştin. Luther a pus accentul pe
învăţătură, în defavoarea disciplinei biblice,
bisericeşti. Acest lucru putea face ca expresia:
„doar predicarea” să fie menţionată pe lista
principiilor protestante care încep cu „doar”.
Politica lui Luther a făcut imposibilă
înfiinţarea de către acesta a unei biserici
întemeiate pe Scriptură. El a fost pur şi simplu
liderul oamenilor care interpretau creştinismul
astfel încât să se potrivească bine poftelor lor.
Spre deosebire de ei, anabaptiştii credeau în
predicare onestă şi în disciplinarea de către
biserica biblică a membrilor care greşesc.
Ei credeau că o viaţă bisericească sănătoasă
cuprindea predicarea biblică şi „cercetarea
roadelor” evlavioase.7
Atunci când s-a plâns de excomunicarea
fermă şi dură, Pilgrim Marpeck a afirmat:
Trupul firesc nu poate pierde un membru
fără să sufere. Nu este tăiat imediat, chiar dacă
este bolnav şi slab; ci mai degrabă se folosesc tot
felul de medicamente. Cât timp nu este mort,
ci doar suferă, trupul îl sprijină cu răbdare şi
suferinţă multă, întârziind îndepărtarea sa, ca
să-i permită să se însănătoşească. Însă, dacă
acest membru nu lasă trupul să se odihnească
şi nu se vindecă prin medicamente de la
Domnul Isus Hristos, cu suferinţă şi durere, el
trebuie tăiat pentru ca, astfel, celelalte membre
din trupul lui Hristos să rămână sănătoase în
frica şi dragostea lui Dumnezeu.”8
Protestanţii au fost împiedicaţi să aplice
Biblia în viaţa bisericească pentru că au păstrat
sistemul bisericesc statal şi „mântuirea” prin
sacramente. Organizaţiile formate pe baza
naţionalităţii, comunităţii sau ceremoniei,
aşa cum erau bisericile protestante, nu pot
7 Vezi Matei 7:16-21; Ioan 15:1-6; Galateni
5:22, 23; 1 Corinteni 11:28; şi 2 Corinteni 13:5.
8 The Writings of Pilgram Marpeck, pp. 356, 357.
“Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă.”(Matei 5:7) 19
aplica în mod consistent principiile biblice
referitoare la biserică. Dumnezeu a dat aceste
principii pentru un trup închegat pe baza
mântuirii şi acesta este singurul loc în care ele
se potrivesc.
5. Anabaptiştii au făcut diferenţierea
clară între Vechiul şi Noul Testament. Deşi
anabaptiştii credeau că toată Scriptura are
autoritate şi este inspirată, ei au înţeles că
Noul Testament este împlinirea Vechiului.
Atât catolicii cât şi protestanţii au greşit în
acest domeniu, pentru că au preluat erorile lui
Augustin şi ale altor teologi vechi. În timp ce
Biserica primară se îndepărta de adevărul biblic,
teologii au apelat la Vechiul Testament pentru
a-şi susţine credinţele lor greşite. Războiul,
botezul copiilor, persecuţia „ereticilor”,
„mântuirea” prin sacramente şi multe alte
erezii au devenit parte a „creştinismului”,
prin interpretarea eronată a Testamentelor.
Bineînţeles, majoritatea bisericilor credeau că
Vechiul Testament a fost parţial împlinit. Dar
ei nu considerau că întreg Vechiul Testament
s-a împlinit (aşa cum o afirmă direct Noul
Testament9). Multe din doctrinele lor favorite
nu aveau o bază biblică.
Anabaptiştii extremişti aveau concepţii
diferite cu privire la semnificaţia celor două
Testamente. De obicei, asemenea bisericilor
clasice, aceştia foloseau Vechiul Testament
pentru a-şi susţine teoriile preferate. Cel mai
grăitor exemplu privind această tendinţă este
ilustrat de adepţii lui Münster, care foloseau
Vechiul Testament ca să susţină războiul şi
poligamia.
Credinţa anabaptiştilor că Vechiul
Testament a fost împlinit şi că Noul Testament
este ultima revelaţie a fost prezentată deseori
în dispute, tractate şi scrisori către biserici.
Din nou şi din nou, pe măsură ce acuzatorii
protestanţi şi catolici îşi apărau acţiunile prin
folosirea Vechiului Testament, anabaptiştii
explicau cu răbdare concepţiile lor în această
9 Vezi Romani 10:4 şi Evrei 10:9.
 chestiune.10
Noul Testament este complet, în comparaţie
cu Vechiul. Acesta din urmă a fost împlinit şi
explicat de Hristos. Eu ader la ceea ce Hristos
a explicat şi ne-a ajutat să înţelegem... Eu
accept Vechiul Testament acolo unde el mă
îndrumă spre Hristos. Însă Isus a venit cu o
învăţătură mai deosebită şi desăvârşită. El le-a
oferit slujitorilor Săi un nou legământ, de care
aveau nevoie, dacă vroiau ca neprihănirea lor
s-o întreacă pe cea a cărturarilor şi a fariseilor.
– Hans Pfistermeyer,
Predicator anabaptist elveţian, 1531
În primul rând, noi recunoaştem Legea
în măsura în care ea este în acord cu Noul
Testament. Ea este o prevestire, mărturisire,
tipologie sau simbol a lui Hristos şi este de
folos credincioşilor pentru întărirea credinţei
lor. Aceasta este măsura în care îi admitem
veridicitatea, pentru că Moise însuşi a
mărturisit despre Profetul pe care Dumnezeu
Îl va ridica şi pe care noi Îl vom auzi. Vechiul
Testament este valabil în măsura în care Îl
arată şi Îl descoperă pe Hristos. De asemenea,
noi suntem de acord cu modul în care Vechiul
Testament tratează problemele juridice şi
pedepseşte răul şi nu avem nimic de criticat.
Însă nu am găsit nicăieri că Hristos a stabilit şi
a poruncit ca trupul să fie pedepsit chiar până
la moarte. În schimb, El a instaurat disciplina
creştină.
– Fraţii elveţieni în cadrul unei dispute,
1538
Aşadar, legea este îndreptarul nostru până
devenim ai lui Hristos, prin care promisiunea
Tatălui se revarsă asupra tuturor celor care cred
în Numele Lui. Iar promisiunea este Duhul
harului. Dacă îi permitem să domnească în
noi şi să ne călăuzească, prin el, citându-l pe
Pavel, noi suntem eliberaţi de lege.
[...] Legământul lui Dumnezeu nu s-a
10 Walter Klaassen, ed., Anabaptism in Outline,
pp. 149-157.
20  Sămânța adevărului • Iulie 2012
încheiat şi nu a luat sfârşit. Însă revelaţia
imperfectă şi întunecată a luat sfârşit şi a
încetat, pentru ca însuşi legământul să fie
revelat cu putere şi claritate şi adus la lumină,
aşa cum a fost întocmit în Hristos.
– Peter Riedemann, episcop huterit, 1542
Interpretarea Scripturii
Menno Simons a afirmat: „Cuvântul
este clar şi nu are nevoie de interpretări.”
Această credinţă simplă şi fermă l-a ajutat
să-i îndepărteze pe anabaptişti de perspectiva
medievală, clasică asupra Scripturii şi să-i
conducă înspre lumina adevărului.
Se pare că, atunci când Menno a făcut
această remarcă, el se referea la interpretarea
greşită, născută din filozofiile umaniste şi
poftele carnale. Toţi anabaptiştii credincioşi
interpretau Scripturile, dar ei încercau să facă
aceasta în acord cu principiile biblice, nu
cu filozofia umană. Anabaptiştii au crezut,
în mod corect, că înţelegerea diferitelor
versete biblice în contextul pasajului şi al
Scripturii rezolvă contradicţiile aparente.
Ei, de asemenea, au fost de părere că, dacă
o interpretare a unui pasaj scriptural nu-l
conduce pe creştin la sfinţire şi la ucenicie
practică, atunci interpretarea nu este demnă
de încredere.
În literatura anabaptistă au fost consemnate
câteva idei importante cu privire la
interpretarea Bibliei.
Claritatea Scripturii. Anabaptişii credeau că
Biblia ca întreg este completă şi se explică pe ea
însăşi. Nu era nevoie de Papă, preoţi, consilii
sau alte instituţii „iluminatoare”. Omului de
rând, dacă i se oferă oportunitatea, putea citi
Biblia şi cunoaşte voia lui Dumnezeu pentru
viaţa sa.
Această credinţă biblică a dat naştere unui
val de împotrivire din partea catolicilor.
Timp de sute de ani, biserica catolică şi-a
consolidat puterea prin învăţătura conform
căreia doar câţiva lideri bisericeşti, de rang
înalt, puteau înţelege Biblia. Chiar şi preoţii
credeau că Scriptura este o carte periculoasă
şi reprezintă o ameninţare reală pentru lumea
catolică, deoarece predicarea adevărului biblic
condamna monopolul puterii deţinut de
biserica catolică.
Locul credinţei în înţelegerea Cuvântului lui
Dumnezeu. Biblia afirmă că dacă omul nu
crede, Cuvântul lui Dumnezeu nu foloseşte
la nimic. „Căci şi nouă ni s-a adus o veste
bună ca şi lor; dar lor cuvântul care le-a fost
propovăduit, nu le-a ajutat la nimic, pentru că
n-a găsit credinţă la cei ce l-au auzit.“ (Evrei
4:2)
Acesta este unul din motivele pentru care
eforturile reformei luterane nu au dat naştere
unor soldaţi disciplinaţi ai crucii. Luther
a crezut că, dacă predicatorii proclamă
Cuvântul lui Dumnezeu, oamenii din
timpurile medievale vor crede în Dumnezeu
şi vor fi mântuiţi. În orice caz, oricât de multă
predicare a fost, ea nu a dat naştere unor vieţi
sfinţite. Anabaptiştii au observat acest aspect,
iar unii dintre ei au fost de părere că Luther
nu a recunoscut că era necesar ca Duhul să
lucreze în inima omului pentru ca aceasta să
răspundă Cuvântului predicat. Este nevoie de
un grad de credinţă şi de dorinţă spirituală
în inima omului, înainte ca predicarea
Cuvântului să aibă un rezultat pozitiv.
Unii anabatişti, în efortul de a-i oferi
Duhului lui Dumnezeu locul cuvenit, au
numit Biblia Cuvântul exterior, iar lucrarea
Duhului Cuvântul interior.11 Ambele erau
necesare pentru mântuire, susţinea Hans
Denck şi Hans Hut, care erau anabaptişti
extremişti în Germania de Sud şi Elveţia. Un
lider huterit, Ulrich Stadler, folosea și el în
mod deschis aceşti termeni.
Frăţietatea Elveţiană a fost reţinută în a
folosi astfel de termeni, probabil pentru că
aceste cuvinte puteau însemna că visurile şi
11 Nu anabaptiştii au inventat aceşti termeni. Ei
au fost folosiţi de-a lungul perioadei medievale.
“Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă.”(Matei 5:7) 21
viziunile individuale erau o sursă autoritară
a revelaţiei. Unii susţineau fanatismul prin
ideea că „Duhul” putea să-i ofere unei
persoane legitimitatea de a comite unele fapte
pe care Biblia nu le permitea. Dar se pare
că cea mai mare parte a anabaptiştilor care
foloseau aceşti termeni doreau mai degrabă
să combată „harul ieftin” şi nu să înveţe
că Scriptura nu are autoritate. În timp ce
Luther afirma: „Crede numai în Cuvântul lui
Dumnezeu şi vei fi mântuit”, aceşti oameni
spuneau: „E nevoie de mai mult decât o
recunoaştere exterioară a unor cuvinte scrise.
Trebuie să ai credinţă şi o relaţie interioară cu
Duhul lui Dumnezeu care dă naştere unei
vieţi schimbate.”
Ulrich Stadler şi-a explicat convingerile
sale privitoare la această chestiune în termeni
clari:
Nu este suficient să mărturiseşti: „Eu cred
Cuvântul scris şi consider că este Cuvântul
lui Dumnezeu.” O astfel de credinţă nu
mântuieşte şi nu este urmată de îmbunătăţirea
comportamentului. Credinţa biblică este
lucrarea harului Duhului Sfânt care dă viaţă
Cuvântului scris sau citit, aşa încât el devine
o putere lăuntrică de a trăi în neprihănire
şi a suferi cu răbdare. Într-adevăr, suferinţa
devine pentru cei care cred din inimă un
mijloc de a întări credinţa.12
Anabaptiştii cereau ca o credinţă mărturisită
să fie dovedită printr-un comportament
biblic. Ei credeau că adevărul unui verset sau
al unui pasaj biblic trebuia să mişte inima
unei persoane şi să fie demonstrat în viaţa
lui. În caz contrar, acea persoană nu putea
interpreta corect Scriptura.
12 Citat în Wilhelm Wiswedel, „The Inner and
the Outer Word,” The Mennonite Quarterly Review,
iulie 1952, p. 189.
Va urma...
Din Cup & Cross
Rod and Staff Publishers, Inc.
Box 3, Crockett, Kentucky 41413
Tradus și folosit cu permisiune.
 „Dimineaţa, seamănă-ţi sămânţa, şi
până seara nu lăsa mâna să ţi se odihnească,
fiindcă nu ştii ce va izbuti, aceasta sau
aceea, sau dacă amândouă sunt deopotrivă
de bune.” Eclesiastul 11:6

Rubrica
Practică
Vâ n z ă r i l e e f i c a c e î n
afaceri —Gary Miller

Vânzările constituie un element important fel de ambalaj foloseşti? Câteodată, faptul

al oricărei afaceri, dar nevoia este diferită că-ţi pui produsul într-o sacoşă ieftină, pe
de la o afacere la alta. Unele afaceri se fac care clientul tău o poate folosi şi pentru alte
cunoscute pe piaţă cu prea puţin efort produse, îţi va face produsul mai de dorit. Va
depus din partea lor. Dacă eşti singurul care trebui să analizezi bine costurile înainte de-a
vinde petrol într-un sătuc, nu este un lucru
chiar necesar să-ţi faci publicitate. Dar dacă Această doamnă a aranjat câteva din
mai sunt alţi cinci oameni în satul tău care produsele sale în afara magazinului. Lucrul
acesta îi ajută pe cei care sunt în trecere să vadă
vând petrol, va trebui să faci ceva diferit de ce fel de produse are de vânzare.
ceilalţi, ca să-ţi măreşti vânzările. Gândeşte-
te la felul în care următoarele elemente
afectează afacerea ta:
Locaţia: Cât de departe trebuie să se
deplaseze oamenii din satul tău ca să-ţi
cumpere produsele? Se poate să-ţi vinzi
produsele într-un loc mult mai convenabil
pentru ei? Ai putea asigura transportul la
domiciuliu?
Semne distinctive: Cunoaşte oare toată
lumea din zona ta ceea ce vinzi? Câteodată,
un semn distinctiv, arătos, al firmei tale,
poate face o diferenţă uimitoare. Este acesta
atrăgător? Dacă ai deja competiţie, cum se
distinge semnul tău de al celorlalţi?
Ambalajul: Când îţi vinzi produsul, ce

22  Sămânța adevărului • Iulie 2012

face schimbarea aceasta.
O atitudine prietenoasă: Felul în care îţi
tratezi clienţii îţi va afecta afacerea. Dacă eşti
întotdeauna prietenos şi interesat de binele
lor, probabil că îi vei mai vedea.
Calitatea: Este cunoscut pentru calitatea
lui produsul sau serviciul pe care îl oferi? Cel
mai bun mod de a asigura un viitor afacerii
tale este acela de a te asigura că produsul sau
serviciul tău este de cea mai înaltă clasă. Nu
O igienă corectă
Într-un „atlas” al bacteriilor care trăiesc
înăuntrul şi în afara trupului uman „se
scrie” despre faptul că mâinile, picioarele şi
braţele omului conţin o adevărată armată
de microbi.
Folosind tehnologii sofisticate de
identificare a genelor, oamenii de ştiinţă au
stabilit tipuri specifice de bacterii precum
şi mediul în care trăiesc – înăuntrul sau
în exteriorul corpului uman. Au găsit
o largă varietate de bacterii, în diferite
părţi ale corpului. Au mai descoperit că
grupurile bacteriene diferă de la persoană la
persoană, şi fiecare individ are varietatea lui
„personalizată” de
microorganisme.
„Am ştiut întotdeauna
că în noi şi
pe noi există
microbi”, a
spus autorul
Noah Fierer, un
profesor asistent
de ecologie
bacteriologică
de la
“Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă.”(Matei 5:7) 23
contează cât de mult îţi faci reclamă sau cât de
atrăgător este semnul distinctiv al firmei tale;
dacă nu vinzi produse de calitate, afacerea ta
va avea de suferit. Este, de asemenea, un mod
excelent de a arăta oamenilor felul în care
creştinismul afectează fiecare părticică a vieţii
noastre, chiar şi afacerea.
Luat din S.A.L.T Micro-Finance Solutions
© 2008 TGS International
Tradus şi folosit cu permisiune
—Alvin Mast
Universitatea din Colorado, Boulder. „Dar
nu am fost întotdeauna în stare să îi izolăm
şi să-i diferenţiem unul de altul. Dar cu
aceste noi tehnici, acum putem.”
Aşadar, care sunt cele mai frecvente
locuri în care se ascund bacteriile? Potrivit
cercetării, se pare că ei preferă intestinele
(nu-i nici o surpriză!), braţele, palmele,
degetele arătătoare, partea din spate a
genunchilor şi tălpile picioarelor. Cel puţin,
aici se stabilesc cele mai diverse şi prospere
colonii. (HealthDay News, ScoutNews LLC,
1 noiembrie 2009)
Când tuşeşti sau strănuţi, elimini în
aer mici picături pline de germeni. Aşa se
transmite de obicei răceala sau gripa. Poţi să
opreşti răspândirea germenilor dacă:
Îţi acoperi gura şi nasul când strănuţi sau
tuşeşti;
Îţi speli frecvent mâinile – întotdeauna
înainte să mănânci sau să pregăteşti hrana,
sau după ce ai folosit toaleta sau ai schimbat
un scutec;
Eviţi să-ţi atingi ochii, nasul sau gura.
Spălatul pe mâini este o metodă dintre cele
mai eficiente care împiedica îmbolnăvirea,
dar din nefericire, ignorată. Săpunul şi
 apa funcţionează foarte bine în uciderea
germenilor. Spală-te timp de cel puţin 15
secunde. Şerveţelele umede sau gelurile
antibacteriene sunt, de asemenea, eficiente.
(Preluat de pe site-ul guvernului SUA)
Menţinerea unui standard ridicat de
practicare a igienei personale este unul
dintre cele mai eficiente căi de evitare a
infecţiilor şi de menţinere a unui sistem
imunitar puternic. Bunul simţ ne îndeamnă
să ne spălăm des. Unul dintre primele
lucruri pe care îl fac când mă întorc de la
biserică este să mă spăl pe mâini cu săpun
şi apă cât mai fierbinte. Gândeşte-te cu câte
persoane ai dat mâna. Unii se poate să fi
strănutat în mână şi astfel există posibilitatea
să te îmbolnăveşti. Spală-te des pe mâini.
Păstrează-le curate nu doar pentru tine, ci şi
pentru ceilalţi.
Spală-te pe mâini când ieşi din baie. Poţi
să împiedici îmbolnăvirea dacă practici o
igienă corectă a băii. În Deuteronom 23:12,
13, Dumnezeu le-a poruncit israeliţilor să
depoziteze gunoiul în afara zonelor de locuit
şi să-l îngroape. Dumnezeu i-a descoperit
poporului Său ales faptul că bolile se
răspândesc prin gunoi. Dar maladiile care
se pot răspândi prin gunoiul neacoperit pot
fi răspândite şi prin mâinile nespălate. Ţi-ar
plăcea ca cineva care a ieşit din baie şi nu s-a
spălat pe mâini să vină să dea mâna cu tine
sau să-ţi ofere mâncare? Regula de aur ar
trebui aplicată şi în acest domeniu, aşa cum
trebuie aplicată în toate aspectele vieţii.
Israeliţilor li s-au dat instrucţiuni specifice
în caz de plagă. Dacă lepra se răspândea pe
haine şi era gravă, hainele trebuiau arse.
Dacă nu era gravă, hainele trebuiau să fie
spălate de mai multe ori. Curăţenia era
de o importanţă majoră. (Leviticul 13:47-
59) Dumnezeu ştia că dacă israeliţii nu se
îngrijeau cum se cuvine de ei înşişi şi de
hainele lor, boala se răspândea cu repeziciune
în comunitate. Chiar şi obiectele atinse de
24  Sămânța adevărului • Iulie 2012
o persoană infectată trebuiau spălate. Ca
să eviţi bolile, spală-ţi hainele cu un săpun
bun. Spală-ţi săptămânal lenjeria de pat.
Lenjeria va fi curată şi tu te vei simţi bine
când mergi la culcare!
Probabil că banii reprezintă unul din cele
mai murdare lucruri care trec prin mâinile
noastre, şi aceasta şi pentru faptul că circulă
aşa de frecvent. Niciodată nu vom şti cât de
murdare au fost mâinile care au atins banii
pe care noi i-am primit. Acesta este un
motiv suficient ca să ne spălăm pe mâini.
Studiile arată că baia ne va feri de boli.
Fă baie frecvent! Ca urmare, vom fi mai
sănătoşi şi vom mirosi mai frumos, aşa cum
cere norma socială.
Nu folosi cana şi tacâmul altcuiva.
Germenii se împrăştie foarte uşor. Fiecare
ar trebui să aibă tacâmul lui. Ar trebui să
servim fiecare fel de mâncare cu altă lingură.
Când îţi pui mâncare, nu atinge farfuria cu
lingura. Nu folosi niciodată tacâmul tău
să cureţi mâncarea din recipientul din care
servesc şi ceilalţi. La fel este şi cu o sticlă
sau un borcan. Nu este igienic să bei din
sticlă sau din borcan. Toarnă-ţi băutura în
cana sau paharul tău. Când iei o sticlă sau
un borcan, ai grijă să nu le prinzi de gură, ci
prinde-le de mijloc, pentru ca atunci când
torni conţinutul, lichidul să nu atingă locul
pe care l-ai atins.
Spală vasele când ai terminat de servit
masa. Foloseşte apă fierbinte şi un detergent
bun şi spală-le bine. Nu muia vasele în apa
cu săpun, ci freacă-le cu un burete de vase
până sunt curate. Apoi clăteşte-le cu apă
curată înainte de a le usca.
Am fost odată într-o casă unde oamenii
erau foarte săraci. Primul lucru care m-a
impresionat era curăţenia din micul lor
cămin. Nu erau prea multe lucruri personale
sau mobilă. Dar ce curată era acea casă! Pe
masă era aşezată o faţă de masă imaculată.
Erau puţine scaune, dar erau frumoase şi
curate. Podeaua era măturată şi ştearsă.
Dar am fost şi într-o altă casă unde locuiau
nişte oameni foarte săraci, iar casa era
mizerabilă. Cutiile cu lucrurile personale
erau în dezordine. Podeaua părea că nu a
fost niciodată măturată, iar în colţuri vedeai
coji de cartofi. În chiuvetă erau mormane
de vase. Nu contează cât de săracă este o
persoană; se poate ocupa de curăţenia
personală. Sărăcia nu este o scuză să nu te
îngrijeşti. În general, se poate găsi suficientă
apă să faci baie şi o mătură să mături.
Evlavia implică să ai o igienă corectă.
Evlavia ne cere să nu împrăştiem nimic
care ar putea dăuna altora. Când neglijăm
să respectăm o igienă cuvenită, putem
răspândi bacterii altor persoane care au un
sistem imunitar slab şi, astfel, îi îmbolnăvim
– poate chiar le cauzăm moartea. Dacă
atunci când ignorăm igiena nu ne gândim
la propria persoană, măcar să ne gândim
la ceilalţi! Haideţi să punem în practică
regula de aur: „Tot ce voiţi să vă facă vouă
oamenii, faceţi-le şi voi la fel; căci în aceasta
este cuprinsă Legea şi Prorocii.” (Matei 7:12)
În Vechiul Testament, după ce preoţii
aduceau jertfe, ei trebuiau să intre în locul
Sfânt. Dar înainte de a intra, ei trebuiau
să se spele în lighean. Este important să
observăm cât de des se spălau preoţii. Ei se
spălau înainte şi după ce intrau în acel loc.
În Vechiul Testament se aduceau multe
jertfe. „Împăratul Solomon şi toată adunarea
lui Israel, chemată la el, a stat înaintea
chivotului. Au jertfit oi şi boi, care nu se pot
nici socoti, nici număra, din pricina mulţimii
lor.” (2 Cronici 5:6) Curtea din afara
Cortului şi din Templul lui Solomon erau
nişte măcelării. Acolo trebuie să fi fost mult
sânge şi murdărie de la sistemul digestiv
al animalelor. Este oare greu să credem că
un motiv fundamental al spălării era igiena
proprie?
Noi suntem la o depărtare de mii de ani
“Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă.”(Matei 5:7) 25
de părinţii noştri Adam şi Eva, concepuţi
să fie desăvârşiţi şi am pierdut „genele
perfecte” cu care au fost creaţi. Astăzi avem
mai multe boli decât aveau ei. Noi, creştinii,
suntem templul lui Dumnezeu. El vrea ca
noi să ne îngrijim de trupul nostru. Este
imperativ ca templul să fie spălat, îngrijit şi
respectat din punct de vedere spiritual. Tot
astfel, este imperativ ca trupul nostru fizic
să fie îngrijit, pentru că sufletul locuieşte în
el. Isus a spus: „Voi sunteţi curaţi...”
Ne curăţim „prin Cuvânt”. Ne curăţim în
interior prin citirea şi umplerea cu Cuvântul
lui Dumnezeu şi prin Duhul Sfânt.
În primul rând trebuie să ne îngrijim de
suflet. Toţi am păcătuit şi suntem lipsiţi de
slava lui Dumnezeu. De aceea Dumnezeu
L-a trimis pe singurul Său Fiu, pentru ca
cei ce cred în El să nu piară, ci să aibă viaţă
veşnică. Prioritatea numărul unu a vieţii
este să ascultăm de învăţătura sănătoasă
(Tit 2) şi să ne zidim sufleteşte pe credinţa
noastră preasfântă. (Iuda 1:20, 21) Când
avem grijă de sufletul nostru, dar neglijăm
trupul fizic, este ca şi cum am şterge de praf
mobila în timp ce casa a luat foc.
Chiar dacă e necesar să practicăm o igienă
corectă, trebuie să avem grijă să nu iubim
şi să facem din trupul nostru un idol. Noi
putem să folosim orice precauţie împotriva
bolilor contagioase, însă Dumnezeu rămâne
suveran şi poate îngădui o boală spre
curăţirea noastră. Chiar dacă Israel avea
reguli corecte de igienă, totuşi, din cauza
răzvrătirii lor, Dumnezeu i-a trecut uneori
prin boală. Ne îngrijim în primul rând de
suflet, ne curăţăm interiorul şi apoi dăm
atenţie şi exteriorului. Aşa cum nu există
nici o scuză ca să nu ne ocupăm de sufletul
nostru, tot astfel nu există niciodată vreo
scuză ca să nu acordăm atenţie trupului.
 „Tot aşa şi voi, tinerilor, fiţi supuşi celor
bătrâni. Şi toţi în legăturile voastre, să fiţi
împodobiţi cu smerenie. Căci, «Dumnezeu
stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi
le dă har.»” 1 Petru 5:5

Rubrica
Tineretului
O nouă bunică
Sara Lee smulse cu grijă o buruiană de
lângă o plantă de geranium roz şi o puse
peste grămada tot mai mare de lângă stratul
de flori. Acum am doisprezece ani, se gândi
ea, şi aveam nouă când bunica a murit de
cancer. Asta înseamnă că deja au trecut trei
ani. Un zâmbet licări pe faţa ei bronzată,
înconjurată de şuviţe de păr negru. Bunica a
fost o bătrână aşa de dulce. Casa ei mirosea
plăcut a vechi, iar aroma a ceea ce servise la
ultima masă persista încă în aer. O încruntare
uşoară luă locul zâmbetului de pe faţa Sarei
Lee. Casa nu mai mirosea la fel acum, ci a
săpunuri, covoare noi şi lumânări.
Bunica avu o grădină mare de zarzavat
în spatele casei, cu multă mazăre, porumb
şi roşii, de dat altora. Acum grădina avea
trandafiri în cea mai mare parte. Bunica se
îngrijea ca pe masa de cafea să fie mereu o
farfurie cu dulciuri, când familia Sarei Lee
venea în vizită. Acum farfuria a fost înlocuită
de câteva cărţi viu colorate. Casa bunicii a
fost întotdeauna confortabilă, tihnită şi
veselă. Nu şi acum. Norma veni să ia locul
bunicii.
Sau cel puţin să încerce să ia locul bunicii.
Încruntarea Sarei Lee se transformă într-o
—E. Janita Hollinger
privire furioasă. Norma nu putea să ia locul
bunicii. Nimic nu mai era la fel. Bunica avea
păr argintiu, un zâmbet cald şi frumos şi un
corp durduliu, numai bun pentru îmbrăţişări
ca de urs. Norma era foarte diferită. Avea păr
şaten ondulat, un zâmbet aproape timid şi
corpul înalt şi zvelt. Nu semăna nicicum cu
bunica.
„Şi când te gândeşti că se aşteaptă să-i spun
ei bunică!” Sara Lee fluieră dezaprobator spre
o râmă ce se mişca. După nunta bunicului cu
Norma, cu şase luni înainte, câţiva verişori
au încercat şovăitori vechea denumire pentru
noua persoană. Asta o supără tare pe Sara.
„Ea nu este bunica, aşa că de ce să o numim
astfel?” le întrebă ea pe Andrea şi Maribeth,
cele două verişoare mai apropiate de vârsta
ei. După aceea, n-au mai folosit cuvântul ăsta,
remarcă Sara Lee cu satisfacţie. Nu luă în
seamă sentimentul de vinovăţie apărut când
îşi aminti de evaluarea pe care cele trei fete o
făcură fiecărui lucru realizat de Norma.
Ridicându-se, privi peste stratul de flori –
florile roz de geranium, cele albe de alyssum
şi ferigile argintii catifelate – contrastând
cu pământul negru. Mulţumită, strânse
buruienile, le aruncă în grădină, se spălă la

26  Sămânța adevărului • Iulie 2012

chiuvetă şi merse alene spre dormitor. Acolo
se opri în faţa raftului cu cărţi.
Colecţia ei de cărţi creştea de când a
învăţat să iubească cititul încă din clasa întâi.
Ochii ei trecură peste titluri. Iată seria Femei
credincioase – biografii ale femeilor creştine.
Îmi mai trebuie două: „Fanny Crosby — şi
„Florence Nightingale —. Apoi voi avea toată
seria. Ochii Sarei Lee căzură pe bancnota de
zece dolari de pe măsuţa de toaletă – un dar
de ziua ei de la Norma. Dar n-am s-o folosesc
ca să le cumpăr, se hotărî ea cu încăpăţânare.
N-am nevoie de banii ei. Bunica îi dădea de
fiecare dată câte o carte nouă de ziua ei.
— Sara Lee, se auzi vocea mamei din
bucătărie. Sara Lee gemu. O, nu, probabil e
timpul să duc laptele.
— Te rog du laptele la bunicul şi bunica,
îi spuse mama în timp ce Sara Lee intra în
bucătărie. Încruntarea Sarei Lee se accentuă.
Să ducă laptele de la ferma lor la bunicul
de două ori pe săptămână a fost îndatorirea
ei preferată. Era un timp când putea să o
aibă pe bunica numai pentru ea. Nu şi acum.
Nu-i mai plăcea s-o facă.
Chipul mamei se tulbură.
— Sara Lee, şi bunica este o persoană.
Gândeşte-te cum se simte când te porţi aşa
de neprietenos cu ea.
— Nu e bunica mea! spuse scurt Sara Lee.
Luă laptele şi se întoarse să plece, însă nu
înainte de a vedea o lacrimă lucind în colţul
ochiului mamei.
Sara Lee îşi târî picioarele de-a lungul curţii
şi pe cărarea plină de praf de lângă rândurile
de porumb. Aşa cum praful se învârtea în
jurul papucilor ei, la fel şi gândurile. De ce ar
încerca cineva să ia locul bunicii? În primul
rând, de ce s-a gândit bunicul la asta? N-o
mai iubea pe bunica? Sara Lee împinse cu
piciorul o piatră în lanul cu porumb.
Când bunicul şi Norma au început să se
întâlnească, a fost o încercare pentru toată
“Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă.”(Matei 5:7) 27
familia. Sara Lee îşi dădu seama că a fost
deosebit de greu pentru mama. Dar curând,
după ce bunicul şi Norma şi-au anunţat
planurile de nuntă, Sara Lee a fost uimită s-o
audă pe mama adresându-i-se cu „mamă.”
— Îl face pe bunicul aşa de fericit, explică
mama, iar eu vreau să mă bucur cu ei.
Norma îl făcea cu adevărat fericit pe
bunicul. Acum îl auzeau adesea râzând din
toată inima şi nu mai era tăcut şi trist, cum
fusese după moartea bunicii. Fericirea lui nu
o bucura pe Sara Lee. O supăra. Norma nu
era bunica.
Ajungând la bunicul, Sara Lee mărşălui
până la scările verandei şi bătu la uşă. Inima
îi tânjea după vremurile de altădată când
obişnuia să deschidă uşa larg şi să strige:
„Bună, bunico!” Acum bunica nu mai era
acolo.
Uşa se deschise. Norma avea un zâmbet pe
faţă, însă Sara Lee nu i-l întoarse.
— Poftim laptele, mormăi ea, întinzând
sticla.
— Mulţumesc foarte mult că l-ai adus. Nu
vrei să intri? o invită Norma.
Norma a fost şocată să audă un „nu”
arogant. Fata se întoarse să plece.
— La revedere, Sara Lee, spuse Norma
încet. Vocea ei tremură puţin şi gheaţa din
inima Sarei Lee se topi în timp ce traversa
veranda.
Sara Lee străbătu repede grădina de
trandafiri a Normei. Auzind scârţâitul uşii
care se închidea în urma ei şi se gândi: Chiar
şi uşa scârţâie trist. Cu fiecare pas, Sara Lee
se simţea mai mizerabil şi mai nefericită. Ce
făcea de fapt? Niciodată până acum nu i se
păru că este răutăcioasă. Paşii ei încetiniră,
uitându-se în jur la trandafirii Normei –
frumoşi chiar şi printre lacrimi. Gândurile
Sarei Lee fugiră la mulţi oameni care au
fost înveseliţi de un buchet de la Norma.
Pe negândite, Sara Lee căzu în genunchi în
 spatele unei tufe de trandafiri de culoarea
piersicii, în timp ce lacrimile îi curgeau cu
adevărat.
„Îmi pare rău, Doamne,” suspină ea. „Încă
nu pot înţelege cum poate lua Norma locul
bunicii, dar nu pot fi atât de răutăcioasă cu
ea. Te rog, iartă-mă.”
Sara Lee se ridică încet. Se uită spre casa
bunicului, apoi spre cărarea de pe câmp care
ducea spre casă. Respirând adânc, îşi întoarse
paşii, urcă scările verandei din nou şi bătu la
uşa închisă.
Dintr-o dată, uşa se deschise larg. Înăuntru
stătea Norma cu ochii umezi de lacrimi. Şi
lacrimile Sarei Lee începură să curgă din
nou.
— Îmi pare rău, spuse ea înăbuşit. Mă
puteţi ierta?
— Sigur că te iert, răspunse Norma,
făcând semn Sarei Lee să intre. Ştiu că a fost
greu pentru tine să te desparţi de bunica ta,
dar nici venirea mea n-a fost uşoară. Dânsa o
conduse spre canapeaua din sufragerie.
— Sara Lee, continuă Norma încet, ştiu că
nu pot lua locul bunicii tale, şi nici nu vreau.
Ea va avea mereu un loc special în inima ta.
Se opri şi zâmbi puţin către Sara Lee. Dar
doresc, în timp, să pot ocupa alt loc special.
Sara Lee nu putu rezista să nu răspundă cu
un zâmbet şi deja crezu că dorinţa Normei
va deveni realitate într-o zi.
— Am ceva în camera cealaltă, ce cred că
ţi-ar plăcea, zise Norma cu o strălucire în
ochi. Sara Lee o urmă în camera de cusut
a bunicii. I se tăie respiraţia când Norma
deschise uşa. Rafturi pline de cărţi se aliniau
pe pereţi. Şi Norma iubea cărţile!
Ochii Normei străbătură rafturile.
— Colecţionez cărţi de când eram la
şcoală, spuse ea. Hmmm, iată ce căutam!
Scoase două cărţi de pe un raft înalt.
— Când mi-a arătat mama camera ta, am
observat că îţi lipseau aceste două cărţi din
28  Sămânța adevărului • Iulie 2012
seria Femei credincioase. Mi-ar plăcea să le iei
tu și îi dădu cărţile Sarei Lee.
O lacrimă căzu pe faţa lui Fanny Crosby de
pe copertă, înainte ca Sara Lee să privească
spre Norma. Cuvintele îi veniră greu:
— Mulţumesc… bunico.
Îmbrăţişarea pe care o primi nu era la fel ca
cea a bunicii, dar era potrivită pentru bunica
cea nouă. Sara Lee zâmbi.
Mai târziu, în acea după-amiază, Sara Lee
ţopăi în bucătăria mamei, plină de fericire.
Observând faţa încurcată a mamei, Sara Lee
îi povesti pe scurt despre după-amiaza ei.
Mama nu spuse multe, dar zâmbi, iar Sara
Lee zări o lacrimă – una de fericire – căzând
în apa de spălat vase.
Următoarea duminică după-amiază, Sara
Lee, Andrea şi Maribeth apărură pe leagănul
din veranda bunicului.
— Să mergem la o plimbare, se văicări
Andrea. Nu te poţi distra aici.
Sara Lee respiră adânc, forţându-şi
cuvintele să apară înainte să-şi piardă curajul.
— Andrea şi Maribeth, îmi pare rău că am
vorbit aşa de urât despre Norma până acum.
Nu, nu poate lua locul bunicii, dar este o
nouă bunică bună.
Andrea şi Maribeth rămaseră cu gurile
căscate, iar Sara Lee aproape că îşi dori să
n-o fi deschis pe a ei. Dar apoi se înveseli.
— Voi veni la plimbare cu voi, dar întâi
vreau să-i arăt bunicii cartea nouă pe care am
cumpărat-o cu banii primiţi de ziua mea. E
despre trandafiri şi mă gândeam că poate o
vom ajuta cu toţii în grădina ei de trandafiri
vara viitoare.
În timp ce fetele mergeau spre casă, toate
trei zâmbeau, însă Sara Lee ştia că inima ei
era cea mai uşoară dintre toate. „Mulţumesc,
Doamne,” răsuflă ea „pentru noua mea
bunică specială!”
Din Partners, aug.2010
Christian Light Publications, Inc.
Tradus și folosit cu permisiune.
 Privește dincolo de
carte —Melvin Burkholder
Biblia este o carte şi trebuie citită ca atare.
Putem citi o carte pentru îndrumări, iar Biblia
conţine multe informaţii istorice şi
bogate îndemnuri înţelepte
pentru viaţă. Putem citi o carte
pentru valoarea ei estetică, iar
în Biblie sunt câteva din cele
mai frumoase bijuterii literare
din lume. Putem citi o carte
din simpla plăcere, iar Biblia
ne relatează multe povestiri
interesante pe care atât copiii,
cât şi adulţii le îndrăgesc.
Toate acestea sunt de preţ,
dar totuşi nu sunt suficiente. Pentru că, în
timp ce Biblia este o carte, ea este mai mult
decât atât: este Cuvântul lui Dumnezeu. Este
scrisoarea lui Isus Hristos către Mireasa Lui. Şi,
bineînţeles, nici o mireasă nu citeşte scrisoarea
mirelui de plăcere sau pentru valoarea ei
estetică. Ea o citeşte ca să afle despre mirele ei.
De asemenea, noi trebuie să citim Biblia, nu
doar ca pe un manual de bună-cuviinţă sau
ca pe o operă clasică, ci ca pe Cuvântul unui
Dumnezeu viu şi plin de dragoste. Problema
noastră este că avem tendinţa să credem că
Domnul a vorbit acum mulţi ani în urmă
profeţilor şi apoi a tăcut timp de două mii de
ani. Aşadar, citirea Bibliei este ca răsfoirea unui
ziar vechi – interesant în multe privinţe, dar, de
fapt, neactual şi irelevant.
Aceasta este o greşeală capitală. Domnul
Isus este tot atât de real, de viu, de iubitor
astăzi, precum a fost când a păşit pe pământ.
Citirea devoţională a Bibliei nu trebuie să fie
doar interacţiunea cu o carte veche, chiar dacă
ea este cea mai bună din toate cărţile. Ci ea
trebuie să reprezinte o întâlnire cu Cel care ne
iubeşte astăzi, se bucură de compania noastră
“Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă.”(Matei 5:7) 29
şi doreşte să ne vorbească şi să ne audă vocea.
Trebuie să privim dincolo de această Carte şi
să-L vedem pe Cuvântul viu care vorbeşte
prin Carte. Doar atunci devoţiunea va
fi plină de semnificaţie.
Dincolo de paginile sfinte/ Te
văd pe Tine, Doamne; / Sufletul
meu tânjeşte după Tine, / O,
Cuvânt viu!
Cum poate fi posibil aceasta?
Iată câteva sugestii:
Concentrează-te. Fiinţe
supuse rutinei, avem tendinţa
să deschidem Biblia şi să citim
fără să gândim. Dar opreşte-te şi concentrează-
te! Ia Biblia în mâini şi gândeşte-te: Acesta este
Cuvântul Dumnezeului viu care vrea să-mi
vorbească. Ce vrea să-mi spună chiar acum?
Roagă-te stăruitor. Începe cu rugăciune.
Doamne, vorbeşte-mi acum. Luminează aceste
pagini. Îmi deschid inima înaintea Ta. Nu toţi
care citesc Biblia Îl aud pe Dumnezeu. Citirea
Cuvântului este o activitate intelectuală;
ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu este una
spirituală.
Conversează. Am considera foarte ciudat să
vizităm un prieten care vorbeşte fără întrerupere
cincisprezece minute; apoi el ascultă ce spunem
noi timp de alte cincisprezece minute. Totuşi,
timpul nostru de părtăşie poate fi la fel ca
exemplul dat. În primul rând, citim Biblia un
timp (Isus vorbeşte); apoi ne rugăm în timp ce
El ascultă.
Îmi amintesc că fratele Paul Ebersole ilustra
un mod mai bun de a citi Biblia. Prima dată,
citeşte o frază sau un verset; apoi opreşte-te ca
să te gândeşti şi să-i răspunzi corespunzător.
Doamne, ce îmi spui acum?... Mulţumesc pentru
 această promisiune minunată... O să ascult de
această poruncă, Doamne... Iartă-mă pentru
greşelile mele din acest domeniu, Doamne. Prin
harul Tău îmi voi îndrepta căile.
Apoi repetă această metodă cu alt verset:
citeşte, meditează şi răspunde. Dacă trecem
dincolo de paginile sfinte nu înseamnă că
lăsăm Cuvântul scris în urmă. Ci, mai degrabă,
Dumnezeului viu şi că experimentăm o sete
evlavioasă până când, prin intermediul Sfintei
Scripturi, ne întâlnim cu Autorul acesteia şi
anume cu Cuvântul viu. Fie ca aceasta să fie
experienţa noastră zilnică.
Din Home Horizons, oct. 2009
Eastern Mennonite Publications
Tradus și folosit cu permisiune.

că simţim profund că Biblia este Cuvântul

Acrobați ai
pădurilor tropicale
—Heather M. Brinson

Niciun acrobat de circ nu a încercat vreodată salturile supraomeneşti pe care gibonii

le fac zi de zi. Pentru ei este un lucru banal să facă salturi de cincisprezece metri prin
aer pentru ca să aterizeze apoi în siguranţă. Cum reuşesc ei aceasta? Braţele lor au fost
proiectate în mod minunat ca să poată face astfel de trucuri!

Ne place să privim maimuţele la grădina cu mâini albe din Asia de Sud-Est.

zoologică, în parte pentru că într-o anumită
măsură ele ne amintesc de noi înşine. De fapt,
undeva aproape de cuştile lor, s-ar putea să
găseşti un semn care spune că ele sunt „verişorii”
noştri. Dar orice persoană onestă va recunoaşte
că diferenţele dintre maimuţe şi oameni sunt tot
la fel de uimitoare ca şi asemănările.
Dacă vom privi mai îndeaproape cele patru
tipuri de maimuţe – fie că e vorba de gorilă,
urangutan, cimpanzeu sau gibon – vom
descoperi că fiecare din ele au trăsături specifice
care au scopul de a le ajuta să prospere în
mediul lor deosebit de viaţă. Totuşi, asemănarea
principală dintre ele constă în faptul că au acelaşi
Creator, care în mod minunat S-a îngrijit de
toate trăsăturile unice ale fiecărei făpturi create
de El.
Haideţi să privim doar la un exemplu, gibonul
Gibonul a fost creat ca să trăiască în copaci, la
înălţimi care sfidează moartea. Dumnezeu le-a
dat gibonilor trei trăsături unice care să-i ajute:
un mod special de a se mişca repede prin copaci,
umeri deosebiţi care le permit să facă salturi
acrobatice uimitoare şi oase puternice care pot
rezista la căzături de la mari înălţimi. Având
aceste „daruri”, gibonul este calificat de minune
să se bucure de viaţa trăită pe vârfurile copacilor.
Deplasarea rapidă prin copaci. Întrucât
căderea lui Adam a adus blestem în lume,
animalele şi plantele au devenit dependente
de modul de apărare dăruit de Dumnezeu
ca să poată supravieţui. Unul dintre cele mai
importante mijloace de apărare ale gibonului
este abilitatea lui de a se deplasa prin copaci
cu repeziciune şi uşurinţă. De fapt, gibonii
se balansează pe ramuri şi sar prin vârfurile

30  Sămânța adevărului • Iulie 2012

copacilor cu o viteză de 56 km/h!
Cum reuşesc ei să se deplaseze aşa de repede?
Nu o fac cu ajutorul lianelor ca Tarzan. Gibonii
se deplasează cu mâinile din creangă în creangă,
într-o mişcare numită brahiație. Această mişcare
a mâinilor una peste alta, din creangă-n creangă,
îi permite gibonului să se deplaseze cu toată
greutatea corpului înainte, mişcându-se mai
repede ca celelalte animale care sar din creangă-n
creangă (veveriţele).
Pe lângă faptul că această mișcare numită
brahiație îi dă gibonului viteză, îl ajută să sară
şi pe distanţe mari. Gibonul poate sări pe o
ramură aflată la o depărtare de 15 m! Aşa că
atunci când gibonul întâlneşte un prădător
“Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă.”(Matei 5:7) 31
– un piton asiatic, de exemplu – poate sări de
acolo, în loc să-şi asume riscul de a duce o luptă
probabil pierdută.
Abilitatea de a se roti. Viteza nu este singurul
dar de la Dumnezeu pe care îl au gibonii. Ei
sunt cunoscuţi pentru agilitatea lor uimitoare.
Pe lângă abilitatea lor de a se deplasa repede prin
copaci, pot de asemenea să se răsucească brusc în
direcţia dorită de ei.
Cum îşi pot gibonii schimba direcţia în
timp ce se pivotează în jurul unei ramuri? Cu
ajutorul coifurilor rotative, special concepute
pentru ei. Un coif rotativ reprezintă un grup de
muşchi şi tendoane care leagă braţul de umăr,
permiţându-i braţului să se mişte. Coiful rotativ
al unui gibon este mult mai
flexibil decât cel al omului
– noi nu am fost făcuţi ca să
locuim în vârfurile copacilor.
Acest coif rotativ flexibil,
precum şi vasele de sânge
special create, le permit
gibonilor să stea atârnaţi
de un singur braţ şi să se
răsucească în jurul ramurii
la 360 grade. Dacă ai încerca
şi tu să faci aceasta, îţi vei
răni braţul. (Probabil că tu
nu trebuie să-ţi ţii braţele
deasupra capului ca să-ţi
păstrezi echilibrul, sau să te
fereşti să nu le târăşti pe jos
cum fac gibonii când merg
pe jos.)
Felul în care au fost creaţi
gibonii le permite să-şi
schimbe direcţia brusc, în
timp ce se deplasează din
ramură în ramură prin
pădure. Pe lângă faptul că în
felul acesta prădătorii eşuează
să-i prindă, gibonii mai tineri
se amuză privindu-i.
Căderea cu stil. Chiar şi
cei mai mari acrobaţi alunecă
uneori, şi nici gibonii nu fac excepţie de la aceasta.
Căderea de la 9 m fără plasă poate pune viaţa unui
acrobat de circ în pericol, dar când trăieşti şi te
joci la înălţimea de 22 până la 60 m deasupra
solului, căderea constituie întotdeauna un pericol.
Oasele gibonilor sunt mult mai groase decât ale
noastre, ceea ce îi ajută să se protejeze la căzături.
Dar fracturile oaselor sunt încă un pericol pentru
ei. Protecţia lor principală este flexibilitatea lor
superbă. De fapt, gibonii au patru „mâini” şi
nu au deloc picioare. Perechea suplimentară de
mâini le permite să se agaţe cu „picioarele” şi
să se mişte uşor în timp ce stau cu capul în jos.
Dacă se întâmplă să cadă, gibonii se pot agăţa cu
„picioarele” la fel de bine ca şi cu mâinile.
Având aceste abilităţi uimitoare, este greu să-
ţi imaginezi ce n-ar putea face gibonul. Totuşi,
indiferent cât de incredibile sunt abilităţile
lor, gibonii sunt doar nişte animale. Ei pot
experimenta această lume căzută prin cele cinci
simţuri ale lor, iar viaţa le este destul de scurtă.
Pe de altă parte, oamenii pot cugeta la viitorul
lor veşnic şi pot experimenta harul vindecător
care vine de la Isus Hristos. Aceasta este diferenţa
uriaşă dintre omenire şi giboni şi niciun fel de
asemănări fizice n-ar putea vreodată să anuleze
diferenţa aceasta.

Știați că...
* Gibonii la naştere, cântăresc mai puţin de 500 g şi mâinile sunt la fel de mari ca şi capul?
* Dacă un gibon umblă pe jos, trebuie să-şi ţină mâinile deasupra capului ca să-şi păstreze
echilibrul?
* Spre deosebire de alte maimuţe, gibonii trăiesc în perechi? Un singur mascul adult trăieşte cu
o singură femelă şi puii lor. Când puii cresc destul de mari, pleacă pentru a-şi găsi perechea şi
a-şi întemeia propria lor familie?
* Deşi gibonii trăiesc de obicei cam 25 de ani, sunt cunoscute cazuri în care unii au supravieţuit
în captivitate şi cincizeci de ani?
* Gibonii de obicei stau atârnaţi de un singur braţ când se odihnesc. De fapt, gibonii adulţi se
pot ţine aşa chiar şi o oră, fără să se mişte. Chiar şi puii lor se pot ţine timp de 30 minute?
* Gibonii îşi delimitează teritoriul scoţând sunete puternice, şi nu prin intermediul semnelor
fizice?
* De obicei, masculul adult şi femela vor scoate sunete puternice dimineaţa, ca să ţină grupurile
vecine la distanţă?

Clasa: Mamifere
Ordinul: Primate
Familia: Hylobatidae
Genul: Hylobate
Specia: Primate
Mărime: 41-58 cm
Greutate: 4-8 kg
Dieta: În principal fructe, dar mănâncă
şi frunze, insecte sau orice altceva ce au la
îndemână. From Answers Oct.-Dec. 2010
Habitat: Pădurile tropicale din Asia de Sud- Answers in Genesis
www.answersingenesis.org
Est. Tradus și folosit cu permisiune.

32  Sămânța adevărului • Iulie 2012


Rubrica
pentru copii
La locul și timpul potrivit
Bunica a venit să stea cu mine în timp ce
părinţii mei au plecat din nou la vechea noastră
casă. Eu am început să merg la noua şcoală.
O fată, pe nume Barbara, din clasa mea, m-a
întrebat unde locuiesc. Când i-am răspuns, ea
mi-a zis:
— O, ştiu unde!... chiar lângă bătrâna aia rea!
— Cum adică?
— Femeia care locuieşte lângă tine, în casa
aia mare, urăşte copiii. Nu te apropia de dânsa.
— De ce spui asta? am întrebat eu.
— Dacă vorbeşti cu ea, începe să strige la
tine şi te alungă cu sapa. În fundul curţii, are
legat un câine negru, care pare foarte agresiv.
— Mulţumesc pentru avertisment, i-am
spus eu în timp ce am luat-o înspre casă. Când
am ajuns în dreptul casei vecinei mele, dânsa
stătea în faţa curţii. Părea tare supărată. Am
fost învăţată mereu să mă comport frumos cu
persoanele în vârstă, aşa că i-am zâmbit şi i-am
spus:
— Bună ziua! Pe mine mă cheamă Estera.
Sunt vecina dumneavoastră.
Ea mă privi încruntată.
— Ei bine, dă-mi pace! Nu-mi plac copiii.
Nu aduc decât necazuri. Acum pleacă şi lasă-
mă în pace! Apoi îmi întoarse spatele.
Când am ajuns acasă, i-am povestit bunicii
“Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă.”(Matei 5:7) 33
„Să nu te părăsească bunătatea
şi credincioşia: leagăţi-le la gât,
scrie-le pe tăbliţa inimii tale.”
Proverbele 3:3
—Clara Potts
despre dânsa.
— De ce se comportă aşa? am întrebat eu.
— Cred că a avut nişte experienţe neplăcute
cu copiii, spuse bunica. Hai să ne rugăm pentru
ea. Aminteşte-ţi că Isus ne-a spus să ne rugăm
pentru duşmanii noştri şi pentru cei răi. Ne
putem ruga pentru dânsa, cerându-I lui Isus să
o binecuvânteze şi să o schimbe.
În acea seară, bunica mi-a povestit o istorioară
din cartea Estera despre o regină frumoasă,
care a fost foarte curajoasă, şi despre felul în
care Dumnezeu a folosit-o chiar la momentul
potrivit ca să-şi salveze poporul de la moarte.
— Şi pe mine mă cheamă Estera! Bunico,
crezi că Dumnezeu mă va folosi vreodată şi pe
mine să ajut oamenii, aşa cum a folosit-o pe
regina Estera?
— Ei bine, nu chiar la fel, dar dacă vrei ca
Dumnezeu să te folosească, sunt convinsă că
o va face. El te foloseşte chiar şi atunci când te
rogi pentru vecina ta.
— Nu m-am gândit la asta, am spus eu. O să
mă rog pentru dânsa în fiecare seară.
În următoarele zile, nu am zărit-o deloc pe
vecina mea. Dar am observat că nu şi-a luat
ziarul din faţa casei. Nici seara nu am văzut
luminile aprinse. Câinele ei lătra întruna.
— Crezi că a păţit ceva? am întrebat-o pe

bunica.
— Nu ştiu. Dar putem merge să sunăm la
uşă. O să vin cu tine.
— Dar dacă nu s-a întâmplat nimic şi o să se
supere că am deranjat-o?
— Ca şi Estera din Biblie, o să-I cerem lui
Dumnezeu să ne ajute şi vom merge prin
Probleme între prietene
— Mamă, a venit Anita! sări fericită
Maribeth. Acum au ajuns cu maşina.
Mama şi Maribeth se duseră la uşă.
— Intră! o pofti mama pe Anita. Maribeth
abia aştepta să vii.
Anita îi zâmbi lui Maribeth.
— Şi eu am aşteptat!
— Să fiţi cuminţi cât timp voi fi plecată,
spuse mama Anitei. O să încerc să mă întorc
imediat după prânz.
După ce mama Anitei a plecat, mama spuse:
— Fetelor, aş vrea să mă ajutaţi să dezghioc
fasolea. Apoi o să aveţi timp să vă jucaţi.
— Bine, au răspuns fetele în cor. Ele o urmară
34  Sămânța adevărului • Iulie 2012
credinţă să facem lucrul potrivit la timpul
potrivit, spuse bunica.
Spre surprinderea noastră, uşa s-a
întredeschis. Bunica strigă cu voce tare:
— Suntem vecinele tale – doamna Woods şi
nepoata mea, Estera. Eşti bine? Te putem ajuta?
O voce leşinată răspunse:
— Da, am nevoie de ajutor. Intraţi!
Eu şi bunica am deschis uşa larg şi am intrat.
Vecina noastră era pe podea. Părea foarte palidă
şi bolnavă.
— Vă rog să sunaţi la urgenţe, şopti dânsa.
Am căzut şi nu mă mai pot ridica.
Bunica a dat un telefon şi imediat au sosit
ajutoare. În timp ce era dusă în ambulanţă, a
murmurat:
— Vă rog să-l dezlegaţi pe bietul meu căţel.
De când am căzut, nu a mai mâncat nimic.
— Bineînţeles! am răspuns amândouă în cor.
În drum spre casă, bunica a spus:
— Estera, sunt convinsă că Dumnezeu
ne-a trimis să facem lucrul potrivit la timpul
potrivit. El ne-a folosit pe amândouă astăzi.
Din Story Mates, mai 2010
Christian Light Publications, Inc.
Tradus și folosit cu permisiune.
—E. Martin
pe mama spre masa de sub copac. Acolo erau
două coşuri de fasole care trebuia desfăcută.
Mama dădu fiecăreia câte un castronaş.
Curând după aceea, toată lumea era ocupată
cu fasolea.
— Ăsta e locul de joacă pe care ţi l-a construit
tatăl tău? întrebă Anita, privind la căsuţa care
era în colţul grădinii.
— Da, răspunse Maribeth. L-am ajutat să o
construiască. A fost frumos!
După o vreme, în timp ce dezghiocau fasolea,
mama veni cu sugestia:
— Haideţi să cântăm. Ea începu aşa: „Cine
a făcut stelele pe cer? / Tatăl Dumnezeu...”
Ambele fete i s-au alăturat.
După ce au cântat un timp, au jucat jocul:
„Cine sunt eu?” Pe rând, au descris pe cineva
cunoscut tuturor, iar celelalte fete trebuiau să
ghicească despre cine era vorba.
— Am terminat! anunţă în cele din urmă
mama. Fetelor, mi-aţi fost de mare ajutor,
iar acum meritaţi o pauză! Puteţi merge să vă
jucaţi. Mama se ridică şi se îndreptă spre casă
cu castroanele de fasole.
— Ce să facem mai întâi? întrebă Anita. Pot
să văd căsuţa ta de joacă?
— Hai să mergem în camera mea, sugeră
Maribeth. Vreau să-ţi arăt ursuleţii mei de pluş.
— Aha, bine, zise Anita fără tragere de inimă.
Maribeth nu observă că Anita nu părea tot atât
de încântată.
Fetele se îndreptară spre casă, trecură prin
hol, până la camera lui Maribeth.
Maribeth ridică un ursuleţ care stătea în
scaun, lângă fereastră.
— Ăsta-i ursuleţul pe care mi l-a dat bunica
de ziua mea, spuse ea. Nu-i aşa că are nişte ochi
drăgălaşi?
Anita încuviinţă.
— E drăguţ.
— Sora mea mi-a adus acest urs mare când
a fost în California, continuă Maribeth. I-am
pus numele Tootsie. Şi, bineînţeles, ai mai
văzut-o pe ursoaica Ramona, pe care o am de
multă vreme. Apoi începu să mângâie ursuleţul
alb care era pe pat.
— Vrei să ţii puţin ursuleţul? o întrebă ea pe
Anita. Aceasta ridică din umeri.
— Cred că da.
Luă ursuleţul drăguţ şi îl ţinu în braţe.
— Când putem merge afară? întrebă ea.
— Aş vrea mai întâi să ne jucăm cu ursuleţii,
spuse Maribeth.
Dintr-o dată, Anita aruncă ursuleţul pe
podea şi o zbughi afară din cameră.
— Nu vreau să mă joc cu ursuleţii tăi vechi şi
urâţi! strigă ea îmbufnată.
Maribeth o privi cu nedumerire. De ce era
“Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă.”(Matei 5:7) 35
Anita aşa de supărată? Imediat mama apăru în
uşă.
— Ce s-a întâmplat? întrebă ea.
— Mamă, am spus doar că vreau să ne jucăm
cu ursuleţii, izbucni Maribeth. De ce s-a supărat
aşa de tare Anita?
— Asta a vrut şi ea? o întrebă mama. Maribeth
clătină încet din cap. Ea a spus că vrea să se joace
afară.
— Mama Anitei mi-a spus că ei îi place mai
mult să se joace afară decât cu păpuşile sau cu
ursuleţii, îi spuse mama lui Maribeth. Poate că
ei i-ar plăcea să se joace în căsuţa de afară sau să
se dea în leagăn. Asta nu o îndreptăţeşte să fie
mânioasă pe tine. Dar atunci când avem musafiri
ar trebui să încercăm să ne dăm seama ce preferă
ei şi nu să facem doar ce ne place nouă.
Maribeth încuviinţă.
— Cred că am fost egoistă, spuse ea. Doar
Anita mi-a spus că vrea să vadă căsuţa de joacă...
Chiar în acel moment, Anita intră în cameră.
— Îmi pare rău că am fugit, Maribeth, spuse
ea. Ne putem juca cu ursuleţii dacă vrei.
— Nu, răspunse Maribeth. Vreau să-ţi arăt
căsuţa mea de joacă. Am fost egoistă că am făcut
cum am vrut eu în loc să fac ce ai zis tu. Îmi pare
rău.
— Şi eu am fost egoistă, admise Anita. Îmi
pare rău.
— Mă bucur că amândouă vă cereţi scuze,
spuse mama. În Biblie este scris: „Fiecare din voi
să se uite nu la foloasele lui, ci şi la foloasele altora.“
Acest gând trebuie să-l ţineţi minte. Mama le
zâmbi fetelor. Acum puteţi merge la căsuţa de
joacă.
— Hai să mergem! spuse Maribeth ţopăind.
— Putem să luăm şi ursuleţii? întrebă Anita.
Ne putem juca acolo cu ei.
— Bună idee, a fost de acord mama. Acum
amândouă încercaţi să vă jucaţi frumos şi fără să
fiţi egoiste. Lucrul ăsta mă bucură şi este şi pe
placul lui Dumnezeu.
Din Wee Lambs, iulie 2010
Rod and Staff Publishers, Inc.
Tradus și folosit cu permisiune.
 „Apoi mi-a zis: «S-a isprăvit!
Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi
Sfârşitul. Celui ei îi este sete, îi voi da să
bea fără plată din izvorul apei vieţii.»”
Apocalipsa 21:6

Rubrica
“O carte în serial”

Nu poți auzi?
Partea 1 —Joyce Good

Capitolul I
De ce sunt așa de diferită?
Colleen strânse între dinţi capătul creionului
mecanic. Ce a spus oare fratele Maynard despre
exerciţiile recapitulative de la limba engleză din
dimineaţa asta? Stomacul i se strângea în timp
ce se uita prin clasă. Ceilalţi cincisprezece elevi
de clasa a şaptea stăteau aplecaţi în băncile lor,
ocupaţi cu rezolvarea temei primite. Colleen îşi
încleştă dinţii pe creion până când începură să o
doară fălcile.
Se uita lung la tablă unde fratele Maynard
obişnuia să scrie întotdeauna exerciţiile pentru
ei. Astăzi el spusese ceva anume despre exerciţiile
recapitulative. Cam atâta înţelesese Colleen. Dar
la ce se referise el mai concret, nu înţelesese.
Colleen observă pe fratele Maynard care se
plimba încet pe culoar, ascultându-i pe elevii de
clasa a şasea cum îşi citeau povestirile. Uitându-
se în sus, îi întâlni privirea. Sprâncenele lui se
ridicară. „Întrebare?” Colleen citi cuvântul acesta
de pe buzele lui mai clar decât îl auzise.
Obrajii îi ardeau şi păreau uscaţi la fel ca în
seara trecută, când a ars toate hârtiile ce fuseseră
aruncate la gunoi.
Dând din cap, ea arătă spre exerciţiile
recapitulative din manual.
— Ce aţi spus despre acestea?
Ruşinată ştia că vorbele îi fuseseră neclare.
Cât de mult detesta să atragă atenţia asupra
handicapului ei!
Fratele Maynard arătă spre primele două
propoziţii din fiecare secţiune.
— Răspunde la primele două propoziţii din
fiecare secţiune, îi spuse el foarte clar.
Colleen dădu din cap aprobator.
În timp ce îşi îndrepta atenţia asupra
manualului său, Colleen crezu că a auzit un
chicotit. Se uită în cealaltă parte a culoarului fără
a-şi întoarce capul. Era destul de clar Susie afişa
un rânjet mare pe faţa ei rotundă.
Colleen închise ochii. Cu greu îşi stăpâni
pornirea de a se strâmba la Susie. Îşi reprimă
suspinul care era gata să răbufnească.
De ce trebuie să fiu aşa de diferită? strigă în inima
ei. M-am săturat să nu aud tot ce se întâmplă în
jurul meu. Detest să-i pun fratelui Maynard astfel
de întrebări. O, aş vrea să plec acasă. N-aş mai

36  Sămânța adevărului • Iulie 2012

vrea să dau ochii cu nimeni! Se uită la ceasul de pe
perete. E bine! Într-o jumătate de oră se vor încheia
orele de şcoală. Aplecându-se asupra manualului
de engleză, continuă să rezolve exerciţiile care mai
rămăseseră.
În clipa în care se terminară orele, Colleen se
grăbi să ajungă repede în microbuz. După ce toată
lumea se afla în microbuz, Susie trânti uşa școlii,
coborî treptele de beton şi se urcă în microbuz.
Ea îl auzi pe fratele mai mare a lui Susie cum
vorbea pe un ton răstit. Probabil că o mustră aspru
pe sora lui cea neîngrijită, se gândi Colleen în timp
ce bancheta microbuzului a săltat când Susie se
aşezase lângă ea. Acum, probabil că rânjeşte la
mine, dar eu n-am să mă uit la ea!
Interesată de lectură, se îngropă în cartea pe
care o împrumutase de la bibliotecă pentru a o
citi în drumul spre casă.
Mama era la telefon, când Colleen intră în
bucătărie. Făcând semn mamei sale, îşi lăsă
cutia de sendvişuri pe masă. Lucy, în vârstă de
optsprezece luni, alergă la ea scâncind. Urcând-o
pe umerii ei pe Lucy, Colleen merse înapoi pe
holul cu covoare până în dormitorul ei. Lucy
chicoti molipsitor în timp ce Colleen o puse pe
pat dintr-o mişcare.
Chicoti şi Colleen. Aceasta făcu să-i însenineze
cerul înnorat al zilei petrecute la şcoală. Repede,
îşi schimbă îmbrăcămintea de şcoală cu alta mai
veche. Apoi îşi luă peria de pieptănat. Îi plăcea să
se uite la cârlionţii negri ai lui Lucy cum reveneau
la loc, după ce trecea cu peria prin ei.
Sunt diferită chiar şi de ceilalţi din familia
mea. Părul meu este mai deschis la culoare decât al
celorlalţi din familie. Şi este şi mai drept. De ce, o,
de ce trebuie să fiu eu diferită de toţi? Frustrarea pe
care o simţise la şcoală o năpădi din nou, făcând
ca peria de pieptănat să se agaţe în părul lui Lucy.
Cu o privire încruntată, Lucy îndepărtă peria din
părul ei.
Colleen puse peria de pieptănat pe măsuţa ei
de toaletă.
— Haide s-o găsim pe mama, zise ea pe un ton
ce arăta o veselie forţată.
Lucy aprobă din cap, se culcă pe burtă şi se dădu
“Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă.”(Matei 5:7) 37
de-a dura până la marginea patului lui Colleen.
Aceasta îi uşură căzătura pe podea. Ţinându-se
amândouă de mână, se grăbiră pe hol ca să ajungă
în bucătăria luminoasă.
— Mama este încă la telefon, îi şopti Colleen lui
Lucy. Vrei să bei nişte lapte?
O puse pe Lucy pe marginea bufetului şi umplu
două pahare cu lapte.
— Sigur, mama vorbeşte cu una din surorile ei.
Ea râde de obicei când vorbeşte cu una din ele, îi
şopti Colleen lui Lucy.
Se întoarse când simţi cum se cutremura casa.
— Nu mai trânti uşa aşa de tare pe viitor,
bombăni Colleen în timp o coborî pe Lucy de pe
tejghea.
— Dă-mi şi mie puţin. Doris se învârti în jurul
mesei de bucătărie şi se opri în faţa frigiderului.
Cu o mişcare a capului, ea îşi aranjă cosiţele scurte
pe umeri.
— Te rog, pune-mi şi mie puţin lapte, Colleen,
eu întotdeauna îl vărs când îl torn.
Cât de adevărat este! se gândi Colleen în timp ce
se întinse să ia un pahar pentru sora ei în vârstă de
zece ani. În timp ce se întoarse spre frigider, o auzi
pe Doris vorbind cu mult entuziasm. Se îndreptă
cu faţa spre ea, sperând să prindă ceva din ropotul
cuvintelor ei. Dar în zadar. În schimb, o văzu pe
mama cum ţinea telefonul la ureche şi se îndrepta
spre hol.
O urmări îndeaproape pe Doris, care alerga
după Lucy care scâncea.
— Potoleşte-te, rosti ea printre dinţi, mama e
la telefon.
Doris rămase cu gura căscată şi se holbă la ea.
— Nu am văzut, o auzi Colleen spunând.
— Ai văzut cumva porcuşorul de Guineea al lui
Brandon? o întrebă încet Doris pe Colleen în timp
ce aceasta îi umplea paharul cu lapte.
Colleen dădu din cap în semn că nu ştia.
— Deci după el ai umblat? De ce ai ieşit din casă
cu hainele de şcoală?
Doris ridică din umeri cu un zâmbet, îşi
goli paharul de lapte şi se îndreptă pe hol, spre
dormitorul pe care îl împărţea împreună cu
Colleen.
Mama încă vorbea la telefon. Colleen se
plimbă prin sufragerie. Luând un album foto,
răsfoi paginile uşor. Erau acolo fotografii ale
lui Brandon, fratele care s-a născut cu doi ani
înaintea ei. Mai erau şi fotografii ale ei de bebeluş
zâmbitor, cu bucle de păr bălai. Erau şi fotografii
ale lui Doris care chicotea şi ţopăia.
Deodată se opri. Erau fotografii cu ea de pe
vremea când se afla la spital. Colleen se uită cu
atenţie la faţa ascuţită a copilului de patru ani.
Codiţele castanii erau mototolite şi subţiri pe
perna aceea mare. Chiar şi zâmbetul ei părea
obosit.
— O, aici erai!
Vocea mamei o făcu pe Colleen să tresară. Clipi
din ochi când mama luă lampa de pe măsuţa de
lângă ea.
— S-a făcut deja întuneric aici. Zilele de iarnă
sunt atât de scurte. Îmi pare rău că mi-a luat atât
de mult să vorbesc la telefon.
Repede, mama aprinse lampa la celălalt capăt
al canapelei.
— Vino, făcu ea semn cu mâna. Trebuie să
împăturim rufele şi să le punem în dulap înainte
de ora cinei.
Încet, Colleen închise albumul şi o urmă pe
mama în bucătărie, unde se afla un morman de
rufe pe masă.
— Mamă, spuse ea în timp ce lua un prosop
de baie, povesteşte-mi despre când eram în spital.
— Da, chiar aşa! spuse Doris ieşind pe
neaşteptate de sub masă unde îl ajutase pe Dallas
să construiască o şură din piese lego.
— Ajută la împăturitul rufelor, o îndemnă
mama.
— Voi împături scutecele! şi Doris merse la
masă.
— Câţi ani avea Colleen când s-a îmbolnăvit?
— Colleen avea patru ani – doar cu un an mai
mult decât are Dallas acum, îi răspunse mama. A
avut febră şi a vomitat o zi sau două. Am dus-o
la doctor, şi el i-a dat un medicament care, după
părerea lui, ar fi vindecat-o.
— Şi nu au vindecat-o? întrebă Doris.
38  Sămânța adevărului • Iulie 2012
Scaunul ei scârţâia de fiecare dată când se
întindea să mai ia un scutec pentru a-l împături.
Colleen a tras cu atenţie un alt prosop din
mormanul de rufe. Îi era greu să lucreze şi
să prindă în acelaşi timp fiecare cuvânt din
conversaţie. De nu s-ar mişca Doris aşa de mult
pe scaun!
— Nu, nu au ajutat-o deloc, răspunse mama.
Colleen se opri din împăturitul rufelor în timp
ce se chinuia să prindă cuvintele mamei prin
gălăgia pe care o făcea Doris.
Mama se uită ţintă la ea.
— Doris, faci prea multă gălăgie. Colleen nu
mă poate auzi.
— Îmi pare rău, îşi ceru Doris scuze, zâmbind
la Colleen.
Lucra acum mai liniştită. Mama continuă
povestirea.
— Am continuat să sperăm şi să ne rugăm că
lucrurile aveau în curând să se îmbunătăţească.
Dar febra nu scădea şi Colleen nu voia să
mănânce nimic.
Odată, după ce Colleen fusese bolnavă cam o
săptămână, tata a mers în dormitorul ei. Dormise
deja prea mult şi tata voia să o aducă la masă
pentru cină. Dar când o ridică, era prea slăbită
ca să-şi mai ţină căpşorul. Pur şi simplu îl scăpa
într-o parte. Atunci ne-am îngrijorat foarte mult.
Am dus-o din nou la doctor, iar el ne-a trimis
direct la spital. Când am ajuns acolo, ea nu ne
mai recunoştea.
— Cât timp a stat în spital? întrebă Arnold.
El îl lăsase pe fratele lui mai mic, Dallas, să se
ocupe de animalele de la fermă.
— Unsprezece zile, răspunse mama în timp ce
îi împinse nişte rufe de împăturit. Zâmbind, el
luă una dintre ele ca s-o împăturească.
— Cum s-a numit boala? mai întrebă Doris.
— Meningită, răspunse mama.
Doris a netezit ultimul scutec şi l-a pus peste
teancul de pe scaunul de lângă ea.
— Dar ce a făcut-o să asurzească?
— Nu sunt surdă! îi spuse Colleen apăsat. Nu
prea aud bine sau nu aud bine cu ambele urechi.
Dar pot s-aud!
— Ştiu, îi replică Doris cu obrăznicie. Dar
tu eşti surdă de-o ureche şi de-abia poţi auzi cu
cealaltă dacă n-ai purta aparatul auditiv.
— Nu vă mai certaţi, fetelor, spuse mama pe
un ton blând.
Luă teancul de prosoape.
— Lui Colleen i s-au atrofiat nervii auditivi.
De aceea nu poate s-audă bine. Doris, te rog,
pune rufele lui Dallas în sertarul lui.
Şi mama se grăbi pe hol cu teancul de prosoape.
— Poţi să-ţi aduci aminte când ai fost bolnavă?
întrebă Doris în timp ce Arnold termină de
împăturit rufele şi sări de pe scaun cu o bufnitură.
— Ce-ai spus? Colleen era sigură că fusese
vocea lui Doris, dar săritura lui Arnold acoperise
vocea ei.
Ţinea în mână o şosetă desperecheată în timp
ce se uita la buzele lui Doris care vorbea.
— Ţi-aduci ceva aminte de când ai fost
bolnavă? repetă Doris întrebarea, de data aceasta
mai tare.
— Nu, nu-mi aduc aminte să fi fost bolnavă, îi
răspunse ea lui Doris. Dar îmi amintesc ceva după
ce am început să mă simt mai bine. O asistentă
mi-a adus tăviţa cu mâncare şi mi-a arătat feliile
de pâine prăjită şi apoi o banană. Nu ştiu ce a
zis, dar am crezut că voia să mănânc banana între
feliile de pâine.
Colleen chicoti.
— N-aveam de gând să mănânc banana în
felul acela ciudat! Am aşteptat până ce asistenta
a ieşit din salon şi abia atunci am mâncat ce se
afla pe tăviţă.
— Eu aş fi încercat şi asta, declară Arnold cu
hotărâre. Poate că e bună banana învelită cu
pâine prăjită.
— Hm!
Colleen îndesă prosoapele de vase în sertar.
— Îmi aduc aminte când mă ducea tata în
braţe pe holul spitalului şi mergeam acasă. Am
văzut un băiat într-un salon care stătea pe pat.
Părea atât de bolnav. Mi-a părut rău de el.
— Brandon a sosit acasă de la fratele bunicului,
“Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă.”(Matei 5:7) 39
Abram, strigă Arnold. L-am văzut pe fereastră
trecând cu bicicleta.
— Când vine tata acasă? Mie mi-e foame,
întrebă Doris după ce se întoarse de la pusul
rufelor împăturite în dulap.
Ridică puţin capacul oalei ce bolborosea
săltând pe plită.
Mama se uită la ceasul de pe perete.
— Tata ar trebui să sosească în curând acasă. Vă
rog, între timp, pregătiţi masa.
Colleen privea cum fiecare membru al familiei
se aşeza la masă, după ce tatăl a sosit acasă. Într-
un fel, ea era deosebită. Era singura dintre copiii
din familie care fusese bolnavă la spital. Aceasta
o făcea să fie unică. Suspină în timp ce îşi pleca
fruntea pentru rugăciunea de mulţumire înainte
de masă. Unică? Poate. Diferită? Categoric! Îşi
aduse aminte de Susie de la şcoală.
Nu este corect! Îmi lipsesc atâtea! Mai degrabă aş
vrea să pot auzi bine din nou decât să mă bucur de
cinstea de a fi singura care am fost bolnavă la spital,
se agită ea în gândurile ei.
Rugăciunea tatălui se termină, dar Colleen nu
avea habar ce spusese tatăl. Şi aceasta nu se datora
faptului că nu putuse s-audă, căci tatăl avea grijă
să vorbească rar, de dragul ei. Nu, ea nu auzise
rugăciunea deoarece mintea ei era în altă parte.
Capitolul 2
Nicio plăcere?
Un vânt aspru pătrundea prin haina lui
Colleen, după ce ieşise din sufrageria atât de
plăcută ca să se urce în microbuzul elevilor. Se
aşeză pe al doilea scaun şi se ghemui părând ca
un piţigoi bătut de vânt pe un arbust de forsiţia.
Tremura de frig în timp ce se uita pe fereastră.
Îmi doresc să ningă, se gândi ea. Iarna în sudul
Pennsylvaniei este mohorâtă fără zăpadă.
Microbuzul şcolii încetini viteza la o oprire.
Colleen privea cum Susie se urca în microbuz.
— Brr! Parcă ar ninge!
Colleen mai degrabă a citit cuvintele de pe
buzele lui Susie decât le-a auzit. Apoi, observă o
privire ursuză pe faţa lui Susie. Cu un sentiment
de apăsare, îşi dădu seama că Susie nu dorea să stea
lângă ea, deşi acesta era singurul loc disponibil.
Ghemuindu-se şi mai tare, Colleen se uita
pe geam prefăcându-se că nu observă că Susie
nu dorea să stea de vorbă cu ea. În schimb, în
dimineaţa aceasta, Susie a stat aplecată asupra
scaunului din faţă şi a discutat cu fetele mai mici.
Colleen clipea des ca să împiedice lacrimile să-i
cadă pe obraji. Susie şi cu mine n-am fost niciodată
cele mai bune prietene, dar uneori am mai stat de
vorbă în drumul spre şcoală. Se strânse mai mult ca
să-şi calmeze durerea de stomac pe care o simţea
ca un junghi.
Plictisită, Colleen privea cum microbuzul lor
parca în spatele altui microbuz la şcoală. Vedea
cum coborau elevii vioi din microbuz, şi a aşteptat
până ce au plecat toţi, după care s-a dat şi ea încet
jos pe platforma de beton. A închis portiera şi a
urmat grupul zgomotos de elevi care urcau scările
în clădirea şcolii.
Şi eu am fost odată ca ei, gândi ea cu tristeţe.
Acum este altfel. De ce? De ce? De ce nu mai pot
să mă înţeleg deloc cu alţii? Am mers la şcoala asta
toată viaţa mea. De ce nu mai pot să simt că fac
parte din elevii aceştia? De ce?
Cu mişcări lente ca de melc, îşi lăsă haina de
pe ea. Cu coada ochiului a observat cum Susie se
integra în grupul fetelor. Junghiul din stomacul ei
părea să-şi facă din nou simţită prezenţa. „Aceasta
se întâmplă pentru că sunt diferită”, bodogăni
ea. „Doar pentru că abia pot s-aud. Nu înţeleg
ce spun ei. Nu este corect!” Cutia de sendvişuri
căzu cu zgomot pe etajeră şi ateriză la picioarele
băncii ei. Luând o carte din bibliotecă, se pierdu
în lumea celor scrise.
Cu puţin timp înainte de a suna primul clopoţel
pentru începerea orelor, Colleen a observat
discuţia pe care fetele o aveau în faţa avizierului.
O, fratele Maynard a pus informaţii noi acolo!
Ochii îi străluciră cu interes câteva clipe. Îşi dorea
să fi observat schimbarea aceasta mai devreme şi
să fi putut lua parte la discuţiile fetelor.
Oricum, îşi zise ea cu amărăciune când auzi
primul clopoţel, ele nu m-ar dori să fiu în mijlocul
lor. Şi chiar dacă ar dori, eu tot nu aş putea înţelege
40  Sămânța adevărului • Iulie 2012
ce vorbesc. Ele sporovăiesc repede tot timpul.
Conversaţia fetelor s-a încheiat de îndată ce fetele
au trecut fiecare la locul lor, dar Colleen nu şi-a
ridicat ochii din cartea sa.
A aşteptat o vreme până să închidă cartea pe
care o împrumutase de la bibliotecă şi să deschidă
Biblia şi cartea de cântări. Suspinând, a auzit şi
cel de-al doilea clopoţel care anunţa începutul
unei alte zile de şcoală.
Fratele Maynard a anunţat prima cântare
pentru timpul de închinare. Cu un entuziasm
proaspăt, începu cântarea. Inspirată de vioiciunea
lui, Colleen se alătură şi începu să cânte cu putere.
Deodată, o cuprinse din nou junghiul la
stomac. Deşi mai rostea cuvinte, prea puţine
sunete îi ieşeau de pe buze. Şi-a adus aminte de
ziua în care ea şi Doris îngenuncheaseră lângă
ferestrele paralele ale dormitorului lor. Se uitaseră
la piţigoii de afară. De unde priveau nu puteau
vedea cutia cu hrană a păsărelelor, dar le vedeau în
zbor, urcând şi coborând acolo unde se afla hrana
lor. Cu mintea în altă parte, Colleen fredonase o
bucată dintr-o cântare care îi trecea prin minte.
— Colleen, spuse Doris serios, tu cânţi cam
ciudat.
— Ciudat? Ce vrei să spui? întrebă Colleen.
Doris ridică din umeri.
— Nu ştiu cum să-ţi explic. E ca şi cum… ei
bine, nu cânţi întotdeauna cum trebuie. Sună
câteodată ciudat.
Arnold a chemat-o pe Doris atunci, şi ea a ieşit
în grabă afară ca să se joace cu el.
Din nou o cuprinse junghiul în stomac, dar cu
o intensitate mai mare. Chiar nu mă pot bucura de
nimic pe lumea asta? se întrebă singură în timp ce
colegii cântau cu bucurie. Nu pot să cânt. Nu pot
să am prieteni. Nu pot auzi bine.
Colleen a parcurs în mod mecanic tot ce a mai
rămas din programul de închinare al dimineţii. Pe
la prânz, junghiul din stomac îi provoca o durere
surdă şi seacă. Rămase în urma celorlalţi, când
fratele Maynard le-a dat drumul pentru pauza
de masă. Fetele stăteau întotdeauna la mesele de
lângă fereastră. Îşi luă cutia cu sendvişuri de pe
etajeră şi se uită în jur după o masă liberă. De
obicei, încerca să stea în faţa grupului, pentru ca
atunci când îşi întorcea capul şi se uita la fete,
să le poată înţelege mai bine. În timp ce ezita,
a văzut-o pe Susie pe ultimul scaun din faţă.
Oftând, se aşeză la o masă din spatele rândului
fetelor.
Probabil că a ocupat locul acela intenţionat, îşi
zise ea, fierbând. Nu poate Susie să nu ştie că eu
am nevoie de un scaun din faţă ca să le-aud mai
bine. Îmi doresc să fi avut o carte cu mine. Aruncă o
privire la banca ei, dar Kenneth era acolo ocupat,
desfăcându-şi un sendviş.
Încet, a început să-şi mănânce sendvişul. O
privi pe Carolyn care gesticula foarte mult.
Carolyn îi aducea aminte de o vrăbiuţă – iute şi
vioaie. Vorbea prea repede ca s-o poată înţelege şi
Colleen. Fetele din grup chicoteau vesele. Colleen
schiţă un zâmbet slab. Era o senzaţie ciudată. Nu
ştia de ce anume râdeau ele, dar nici nu dorea să
pară că nu ar fi înţeles despre ce se discuta acolo.
Aşa că râdea şi ea. Cu multă migală, îşi împături
punga goală a sendvişului ei.
A văzut-o pe Delphine cum şi-a întors faţa către
ea. Ridicându-şi privirea, a auzit şi citit întrebarea
lui Delphine.
— Ai auzit ce a povestit Carolyn?
Colleen încercă să-şi ascundă frustrarea de pe
chipul ei.
— Nu, clătină din cap şi încercă să zâmbească.
Delphine chicoti din nou.
— A fost nostim, zise ea. Sora mai mare a lui
Carolyn, Anna, – ştii despre cine vorbesc, nu?
Colleen dădu din cap afirmativ, concentrându-
şi toată atenţia asupra feţei lui Delphine. Discuţia
celorlalţi elevi provoca un zgomot neplăcut în
aparatul ei auditiv.
— Să vezi, ea o ajută pe sora ei căsătorită,
Donna, care locuieşte în New Mexico. Cea care
tocmai a născut două fetiţe gemene.
Colleen dădu din nou din cap ca să-i arate lui
Delphine că urmărea cu atenţie ce povestea.
— Oricum, bebeluşii sunt agitaţi până târziu
în noapte. Într-o noapte, cam pe la 11:30, au
crezut că gemenele s-au liniştit. Anna a mers
la culcare. Dar peste o jumătate de oră, copiii
“Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă.”(Matei 5:7) 41
plângeau din nou. Donna a chemat-o pe Anna
să vină s-o ajute. Cred că Anna nu s-a putut trezi
aşa de repede după ce adormise. După ce Donna
a liniştit-o pe prima, a luat-o şi pe cea care era în
grija Annei. Donna i-a spus că putea merge din
nou la culcare. Dar în loc să se ducă în camera ei,
a luat o pernă de pe canapea şi a strâns-o în braţe
ca pe un bebeluş. Era aşa de adormită când s-a
ridicat în picioare, încât Donna a trebuit s-o ducă
de mână în patul ei!
Amândouă fetele râdeau vesele. Colleen era
mişcată în inima ei pentru efortul considerabil al
lui Delphine.
— Şi-a adus aminte Anna de dimineaţă de cele
întâmplate? întrebă Colleen.
Delphine clătină din cap.
— Îşi aducea ceva aminte de Donna cum ar fi
trezit-o ca s-o ajute cu bebeluşii. Dar nicidecum
nu-şi amintea de episodul cu perna!
Uşurată, Colleen se simţea acum mai bine.
Jocul „Baza Regelui” nu cerea auz fin.
— Fii atent la Colleen! îl auzi pe Kenneth
ţipând în timp ce îşi lua privirea de la ea.
Aceasta îi făcu inima şi mai uşoară.
Pot să fac şi eu câte ceva, se gândi ea în timp
ce îşi plimba privirea peste terenul de joacă. Pot
să joc Baza Regelui la fel de bine ca oricare altul
din clasa asta. Simţindu-se puţin mai plină de
încredere, privi cum Kenneth o prinse pe Susie.
Se apropie nesigură de microbuzul care avea s-o
transporte acasă. Se va încrunta oare Susie din nou
la mine în după-amiaza asta? se întreba ea. Apoi
observă că, dintr-un motiv anume, Doris stătea
în spate pe cel de-al doilea loc. Repede Colleen
se grăbi să se aşeze pe primul loc, lângă fetele
mai mici. În timp ce îşi deschidea cartea pe care
împrumutase de la bibliotecă, a observat fusta
albastră a lui Susie trecând pe lângă ea. A simţit
cum microbuzul s-a mişcat puţin şi şi-a dat seama
că Susie se afla în spatele ei. Imediat a uitat totul,
cu excepţia cuvintelor din carte.
Va urma...
Din Can’t You Hear?
Eastern Mennonite Publications
40 Wood Corner Road
Ephrata, PA 17522
Tradus și folosit cu permisiune.
 NOU!
Creștinul și Statul. Autor – Lloyd Hartzler – Care este natura și rolul statului? Poate un creștin
să se implice în politică? Ar trebui să voteze oameni „buni” în anumite funcții din guvern?
Această broșură enumeră niște principii biblice care răspund la aceste întrebări, precum și la
altele asemănătoare. Este excelentă pentru oricine se luptă cu problema cetățeniei creștine. 26 de
pagini. RO2027...3,50 Lei
Împărăţia paşnică a lui Dumnezeu. Autor – Dale Burkholder – Ce este Împărăția lui Dumnezeu
NOU!
(biserica)? Ce nu este? Care sunt caracteristicile ei? Cum se apără biserica? Cum crește? Care este
scopul și ținta ei finală? Această broșură răspunde la aceste întrebări precum și la multe altelele despre
adevărata biserică a lui Dumnezeu. A fost scrisă folosind un limbaj de bază astfel încât atât oamenii
care cunosc Biblia destul de puțin sau deloc să o înțeleagă. 40 de pagini. RO2026...3,50 Lei
Istorisiri din „Oglinda Martirilor.” Autor – John S. Oyer şi Robert S. Kreider – Această carte descrie o
istorie care nu ar trebui uitată; ea arată legătura dintre mişcările bisericii popoarelor de-a lungul secolelor.
În ea veţi găsi istorisiri pline de curaj, repovestite cu inspiraţie, despre anabaptiştii secolului al XVI-lea
care şi-au dat viaţa pentru credinţa lor. Cartea îi analizează pe aceşti martiri şi reproduce peste treizeci de
gravuri făcute de artistul anilor 1660, Jan Luyken, care a surprins scenele torturii publice şi ale morţii
rezultate ca o consecinţă a convingerilor acestor martiri. 96 pagini + copertă. RO3010...12 Lei
Carmi din Iudeea. Autor – Naomi Rosenberry – Această carte prezintă obiceiurile, stilul de viaţă şi
modul de închinare într-o familie de evrei înainte de evenimentele relatate în Noul Testament. Carmi
împreună cu verişorul lui, Benoni au fost foarte încântaţi de călătoria la Ierusalim, care a durat două zile
şi de caravana unor negustori ismaeliţi care au venit să-şi vândă mărfurile. 188 pagini. RO3009...9 Lei
Calea pe care şi-a ales-o. Autor – Mary Miller– Această povestire adevărată despre viaţa şi familia
Sarei oferă învăţături valoroase pentru tineri, părinţi şi lideri bisericeşti. Aceste învăţături arată cât de
mult pot afecta în viaţă deciziile luate în tinereţe alegând parteneri nepotriviţi şi o biserică slabă din
punct de vedere spiritual. Totodată ele ne relatează foarte clar care sunt consecinţele alegerilor greşite.
Destinată adolescenţilor, această povestire îi va impresiona pe cititori prin nevoia de a căuta sfaturi
bune, după voia Domnului şi a le respecta întocmai. 336 pagini. RO3011...20 Lei
Vreau să mor în Irlanda. Autor – David Bercot – Câţi dintre noi nu au auzit de Sf. Patrick? Dar câţi
ştiu cu adevărat cine a fost el şi ce a făcut? Aproape tot ce ştim sunt mituri precum: folosea trifoiul ca să
explice trinitatea, a fost trimis în Irlanda de papa, a alungat toţi şerpii din Irlanda. Vreau să mor în Irlanda
spulberă toate aceste mituri despre Patrick, prezentând o istorisire autentică, incitantă despre unul dintre
cei mai mari misionari care au trăit vreodată. Viaţa lui este o mărturie fascinantă despre puterea incredibilă
a Evangheliei, când aceasta este predicată şi trăită de un om integru. 184 pagini. RO3012...14 Lei
Evadări palpitante în noapte. Citind cartea aceasta credinţa ta v-a creşte şi vei fi încurajat urmărindu-l
pe William Tyndale şi ajutoarele lui prin pasajele subterane, castelele tâlharilor, pădurile dese, câmpiile
întinse, printre gloanţe fluierând prin aer în timp ce ei fugeau din calea vrăjmaşilor lor. Tu vei fi încurajat
de credinţa lor fermă în Dumnezeu şi de minunata Lui ocrotire. 297 de pagini. RO3013...22 Lei
“Cumpără cele 7 cărți la numai 70 de lei”
Va rugăm să ne contactați în
Produs # Cant. Descriere Preţ Total
cazul în care doriți un catalog
cu literatura pe care o avem
disponibilă. Oferim reduceri
pentru librării.

Suma totală produse

Comandă astăzi prin poştă,
fax, telefon sau e-mail!
Taxe poştale
TAXE POŞTALE
TOTAL
0-20 Lei 4 Lei
Numele şi prenumele ____________________________________ 20,01 Lei-50 Lei 6 Lei
C.N.P. Nu livrăm comenzi fără CNP_________________________ 50,01 Lei-125 Lei 8 Lei
Str. ________________________________________Nr. ________ mai mari de 125 Lei 10%
Bloc _____________ Scara _________ Etaj ________ Ap. _______ Nu expediem comenzi în Moldova şi Ucraina.
Trimitem în EU comenzi plătite în avans.
Cod _____________________ Localitatea ___________________
Plata se face RAMBURS.
Jud./ Sector ____________________ Tel. ____________________ ICAM (CARTI)
Program de lucru • 8:00 – 17:00 Luni – Vineri O.P. 1, Gh.P.1, C.P. 1
Telefon: 0230/ 533 032 • Fax: 0230/ 533 037 • E-mail: comanda@icamro.org Suceava 720300 Romania
Aceste preţuri sunt valabile până la apariţia unei noi oferte. 7-12

42  Sămânța adevărului • Iulie 2012

Banul
- Luca 15:8 -
Aveam un ban, și nu-l găsesc!
- Da’ unde oare l-oi fi pus? -
Să pierd un ban cu chip regesc
Cu stema Țării ce-o iubesc
Nu-i lucru mic, ba încă-n plus
Era un ban ce mi l-a pus
În palmă tata, și mi-a spus
Să-l prețuiesc.

Aveam un ban și nu-l găsesc...

Și nu era de tinichea!
Era argintul strămoșesc
Topit în foc dumnezeiesc;
Era credința, dragostea,
Era Hristos și slava Sa,
Și tot ce poate Cerul da...
Și nu-l găsesc!

Un ban cum nu s-a mai văzut

Strălucitor și minunat!
Când l-am primit eu am știut,
Că prețul lui e ne-ntrecut,
Nu ca să-l dau pe zarzavat;
Ci să-l slujesc pe Împărat;
Iar eu am fost necugetat
Și l-am pierdut.

Ei’ bine, știți ce socotesc?

Dau toată casa peste cap,
O clipă nu mă odihnesc,
O-ntorc pe dos, și scotocesc
Orice ungher, orice dulap,
Din haină până la ciorap,
Din șură până la proțap
... Și-am să-l găsesc!
- Valentin Popovici
Notă: Pentru toate textele biblice din revistă s-a folosit traducerea
Cornilescu cu textul corectat gramatical (BISI).
 The
Adevăruri biblice din surse străine
Mulţi creştini au capul plin cu catehisme, crezuri şi pasaje biblice şi, totuşi,
când vine necazul, ei nu găsesc nici un adevăr pe care să se poată bizui, în care
să se încreadă sau care să le ofere vreun sprijin sau ajutor. O grămadă de cărţi
doctrinare, dar nici o frânghie sau reazăm pe care să te bazezi în slăbiciune;
lămpi atârnate una lângă alta, dar nici una nu luminează în întuneric;
nenumărate alpenștocuri depozitate în crezuri şi texte, dar nici un toiag pe
care te poţi sprijini când călătoreşti prin munţii întunecoşi.
Hai să învăţăm să studiem singuri Scriptura şi să cunoaştem ce ar trebui
să credem şi de ce ar trebui să credem. Sufletele noastre nu își pot lua hrana
adevărată din surse străine.

— J. R. Miller
The Prairie Overcomer
Prairie Bible Institute
Tradus și folosit cu permisiune.