ADEVĂRULUI

Revistă creştină  ·  Decembrie 2012  ·   Gratis

În a ce st
număr
”El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale”
Adună cărbuni aprinși
Ceva mai bun decât visele
Succes prin renunțare
”Laptele vărsat”
 Sămânţa adevărului
Publicată lunar de:
Christian Aid Ministries
O. P. 1 - Gh. P.1,
Cuprins
C. P. 1 Suceava 720300 Rubrica editorului
samantaadevarului@icamro.org “El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale”. . . . . . . . . 3
România
Rubrica învăţătorului
Comitetul executiv: Apostazie sau trezire spirituală?. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5
David Troyer Adună cărbuni aprinși. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9
Paul Weaver Durerea din urma unei clipe de plăcere. . . . . . . . . . . . . . 10
Roman B. Mullet
James R. Mullet Rubrica părinţilor
David King Ceva mai bun decât visele . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 12
Philip Troyer Dumnezeu este un supravegheator providențial . . . . . . . 17
Dumnezeu este plin de îndurare. . . . . . . . . . . . . . . . . . . 19
Comitetul de
îndrumare: Rubrica istorică
Ernest Hochstetler Beneficiile istoriei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 21
Perry Troyer Mari descoperiri în arheologia biblică - Piatra Rosetta. . . . 24
Johnny Miller
James Mullet Rubrica practică
Nate Bange Iluminatul cu fluorescență. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25
Clay Zimmerman
Rubrica tineretului
Editor: Succes prin renunțare. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 27
Alvin Mast Structura trupurilor noastre - Minunea vindecării . . . . . 28
”Ești un om foarte cinstit” . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 29
Editor adjunct:
James K. Nolt Rubrica pentru copii
Pedro învață despre pace. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 31
Grafica: ”Laptele vărsat”. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 33
Gicu Cotleţ
Kristi Yoder Rubrica ”O carte în serial”
Nu poți auzi? (Partea a VI-a). . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 35
Coordonator traduceri
Valentin Hrihorciuc Pagină publicitară . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 42

Foto copertă: O poezie pentru azi

Andrew Miller Steaua. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 43
© 2012 Toate drepturile rezervate. Este
interzisă orice reproducere de text sau frag- Coperta din spate
mente din text fără aprobarea prealabilă a Isaia 9:1–7 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 44
editurii. Excepţie se poate face numai pen-
tru citate scurte sau concluzi generale ale
unui pasaj.
 „Preaiubiţilor, pe când căutam cu tot dinadinsul
să vă scriu despre mântuirea noastră de obşte, m-am
văzut silit să vă scriu ca să vă îndemn să vă luptaţi
pentru credinţa, care a fost dată sfinţilor odată
pentru totdeauna.” Iuda 1:3

Rubrica
Editorului
„El va mântui pe poporul Lui de
păcatele sale”
Păcatul. Ce înseamnă cuvântul acesta pentru
tine? Îţi aminteşte de vreuna din problemele
cu care te confrunţi în prezent? Sau pur şi
simplu crezi că „păcatul” este numai în cazul
celorlalţi oameni? Crezi că păcatul există cu
adevărat? Sau crezi că păcatul este un concept
care în lumina descoperirilor din psihologie şi
sociologie a ajuns învechit? Deşi mulţi ar vrea
să ignore existenţa păcatului sau să inventeze
teorii prin care să desfiinţeze conceptul acesta,
observăm faţa urâtă a păcatului atât pe scena
internaţională, pe cea naţională, cât şi pe cea
locală. O, dacă suntem sinceri cu noi înşine,
putem vedea chiar propria natură păcătoasă.
Unii oameni recunosc că păcatul lor
constituie o problemă pentru ei, dar nu ştiu
ce soluţie să adopte în privinţa aceasta. Nu
ştiu cum pot căpăta iertarea. Ei cred că îşi
pot şterge păcatele dacă uneori sunt deosebit
de evlavioşi sau dacă practică anumite
ritualuri religioase. Alţi oameni îşi recunosc
păcătoşenia şi se simt într-o oarecare măsură
vinovaţi de starea aceasta, dar se bucură prea
mult de plăcerile păcatului ca să-l poată
respinge. Alţii încearcă să se elibereze singuri,
dar chiar şi cele mai bune eforturi ale lor nu
pot zdrobi lanţurile cu care păcatul i-a ferecat.
Omul s-a confruntat cu păcatul şi cu efectele
—James K. Nolt
lui devastatoare încă de la căderea lui Adam
în păcat. „Nelegiuirile voastre pun un zid
de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru;
păcatele voastre vă ascund Faţa Lui şi-L
împiedică să v-asculte!” (Isaia 59:2) „Sufletul
care păcătuieşte, acela va muri.” (Ezechiel
18:4b) Păcatul poate fi aşa de hotărâtor, şi
efectele lui imposibil de înlăturat, încât totul
se va sfârşi cu despărţirea de Dumnezeu,
moartea şi…
Dar stai puţin! Ascultă vestea îngerilor!
„Iosife, fiul lui David, nu te teme să iei la
tine pe Maria, nevasta ta, căci ce s-a zămislit
în ea, este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte un
Fiu, şi-i vei pune numele Isus, pentru că El
va mântui pe poporul Lui de păcatele sale.”
(Matei 1:20b-21)
Aceasta este vestea bună a Crăciunului,
Evanghelia Domnului Isus Hristos în care
„avem răscumpărarea, prin sângele Lui,
iertarea păcatelor, după bogăţiile harului
Său” (Efeseni 1:7). Nu ne putem gândi la
minunea naşterii Lui fără să ne amintim şi
de minunea morţii şi a învierii Lui. Isus S-a
născut ca să moară pentru păcatele noastre.
De-a lungul veacurilor, inima lui
Dumnezeu a dorit să înlăture zidul păcatului
şi să stabilească o relaţie personală cu omul.

“Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni...”(Matei 5:11) 3
 „Veniţi totuşi să ne judecăm, zice Domnul. De
vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor
face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura,
se vor face ca lâna.” (Isaia 1:18) Sistemul de
jertfe din Vechiul Testament a oferit numai o
soluţie temporară la problema păcatului, dar
Dumnezeu plănuise o rezolvare mai bună.
„Într-adevăr, dacă legământul dintâi ar fi fost
fără cusur, n-ar mai fi fost vorba să fie înlocuit
cu un al doilea.” (Evrei 8:7) Apoi Dumnezeu,
în suveranitatea Sa de neînțeles, a hotărât
un timp şi un loc anume în care să Îl trimită
pe Fiul Său preaiubit, singurul născut din
Tatăl. „Dar, când a venit împlinirea vremii,
Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din
femeie, născut sub Lege.” (Galateni 4:4)
„El va mântui pe poporul Lui de păcatele
sale”. Noi nu puteam face lucrarea aceasta;
legea nu avea putere şi nici jertfele nu
puteau rezolva problema păcatului nostru. A
trebuit ca Fiul lui Dumnezeu să împlinească
lucrarea aceasta. „Căci – lucru cu neputinţă
Legii, întrucât firea pământească o făcea
fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul
în firea pământească, trimiţând, din pricina
păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire
asemănătoare cu a păcatului.” (Romani 8:3)
„Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare,
pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit,
măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a
adus la viaţă împreună cu Hristos.” (Efeseni
2:4-5a) Dragostea Lui a iniţiat lucrarea
aceasta. „El ne-a iubit întâi.” (1 Ioan 4:19b)
Mulţumim lui Dumnezeu că nu a aşteptat să
fim vrednici de iubirea Lui, lucru pe care nu
l-am fi putut realiza niciodată.
„El va mântui pe poporul Lui de păcatele
sale”. Fiindcă Şi-a vărsat sângele, a murit şi
a înviat, iar apoi S-a înălţat la dreapta lui
Dumnezeu, Isus a devenit Răscumpărătorul
şi Mijlocitorul nostru. „Dar, dacă cineva
a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe
Isus Hristos, Cel neprihănit. El este jertfa de
ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai
pentru ale noastre, ci pentru ale întregii
4  Sămânța adevărului • Decembrie 2012
lumi.” (1 Ioan 2:1b-2)
„El va mântui pe poporul Lui de păcatele
sale”. Cine este „poporul Lui”? Acesta este
alcătuit din toţi cei ce vor să fie curăţaţi de
păcate, de toţi cei ce vin la El cu credinţă şi
pocăinţă sinceră, şi de toţi cei ce Îl primesc în
viaţa lor ca Domn şi Mântuitor. „Dar tuturor
celor ce L-au primit, adică celor ce cred în
Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii
ai lui Dumnezeu.” (Ioan 1:12) Dumnezeu nu
respinge pe nimeni care vine la El, şi nici nu
sileşte pe nimeni să vină.
„El va mântui pe poporul Lui de păcatele
sale”. Afirmaţia aceasta este o declaraţie de
credinţă, dar pentru creştin este ceva mai
mult – este o realitate vie. Când Domnul
Isus Îşi izbăveşte poporul de păcatele sale, îl
izbăveşte într-adevăr de osânda păcatelor sale
din trecut, dându-i totodată şi puterea de a se
ridica deasupra păcatului şi de a trăi „o viaţă
nouă”. (Romani 6:4) El nu Îşi mântuieşte
poporul ca să-l vadă că se întoarce la felul
lui de viaţă firesc, egoist sau păcătos de mai
înainte, ci ca să fie un popor deosebit, sfânt,
care să arate lumii în mod practic bunătatea
şi neprihănirea lui Dumnezeu.
„El va mântui pe poporul Lui de păcatele
sale.” De toate păcatele sale: acele fapte
groaznice, cuvinte jignitoare şi gânduri
murdare. El îi iartă pe cei ce se pocăiesc de
faptele pe care le-au comis, dar şi de faptele
pe care le-au omis să le facă. Haideți să nu
nesocotim niciodată iertarea lui Dumnezeu
şi nici să credem în mod greşit că nu avem
nevoie de atâta iertare cum au alţii.
Cum rămâne cu tine şi cu păcatele tale? „El
va mântui pe poporul Lui de păcatele sale.”
Ţi-a adus scopul venirii lui Hristos în lume
împlinire în viaţă? Acum, când naşterea Lui
este sărbătorită, fie ca iertarea şi mântuirea
pe care Isus le-a adus să fie experimentată
în vieţile noastre, şi a tuturor celor ce citesc
revista Sămânţa adevărului.

învăţăturile, pe care le-aţi primit fie prin viu
grai, fie prin epistola noastră.”
Rubrica
Învăţătorului
Apostazie sau trezire spirituală?
Astăzi auzim nenumărate voci în jurul
nostru. Multe sunt ademenitoare pentru că
ar face viaţa creştină mai uşoară. Ce e aşa
de rău dacă fac lucrul acesta sau celălalt?
Deseori, cei care pun astfel de întrebări
cred că au fost luminaţi. Calea nu este aşa
de îngustă cum s-a crezut până acum. De
fapt, lucrurile care păreau importante mai
demult sunt acum forme de legalism.
Întrebarea este următoarea: aceşti oameni
promovează trezirea spirituală sau apostazia?
Acesta este motivul pentru care am ales acest
titlu. Am crede că nu ar fi greu să distingem
între aceste lucruri cu totul opuse. Dar
astăzi, cu înşelători la tot pasul, aceasta
este o problemă. Astfel că este extrem de
important să facem diferenţa între trezire
spirituală şi apostazie.
Da, legalismul poate fi o cursă subtilă, dar
şi apostazia este subtilă. Ar putea începe prin
faptul că ne comparăm gândirea noastră cu
a lui Dumnezeu şi ajungem la concluzia
că ideile noastre sunt la fel de bune ca ale
Lui. Aceasta poate să ne facă să ne încredem
prea mult în noi înşine şi să uităm echilibrul
adecvat între adevăr şi dragoste, lege şi har,
“Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni...”(Matei 5:11) 5
„Aşadar, fraţilor, rămâneţi tari, şi ţineţi
2 Tesaloniceni 2:15
—Clarence Miller
credinţă şi fapte. Dacă stăruim pe această
cale, în cele din urmă vom începe să negăm
principiile clare ale Cuvântului. Şi sunt mulţi
care au luat-o pe această cale.
Principii referitoare la apostazie
Evrei 3 şi 2 Timotei 3 sunt două pasaje
scripturale care vorbesc despre apostazie.
Haideţi să extragem câteva principii din
aceste pasaje.
Apostazia implică o depărtare de
Dumnezeul viu. „Luaţi seama dar, fraţilor,
ca nici unul dintre voi să n-aibă o inimă
rea şi necredincioasă, care să vă despartă de
Dumnezeul cel viu.” (Evrei 3:12) Ideea din
acest verset (despre despărţirea de Dumnezeu)
poate fi cea mai clară descriere a apostaziei
găsită în Biblie. Observă cum această
despărţire este legată de necredinţă. Cea mai
mare problemă pe care o vedem în această
lume nu este ignorarea voii lui Dumnezeu, ci
puterea de a crede în Dumnezeu până într-
acolo încât să fim dispuşi să facem ceea ce ne
cere să facem.
Majoritatea dintre noi pot să-şi dea seama
dacă noi chiar împlinim ceea ce credem. Dacă
noi punem în practică principiile Cuvântului,
 viaţa noastră va aduce convingere în inima
oamenilor. Dar dacă oamenii văd contradicţie
între vorbă şi faptă, ei se vor simţi îndreptăţiţi
să respingă Evanghelia. Credincioşia faţă de
principiile adevărului este un aspect esenţial
în înfruntarea apostaziei şi pentru a păstra o
mărturie clară în comunitatea noastră.
Ne putem opune apostaziei dacă ne îndemnăm
unii pe alţii. „Ci îndemnaţi-vă unii pe alţii în
fiecare zi, câtă vreme se zice: «Astăzi», pentru
ca nici unul din voi să nu se împietrească prin
înşelăciunea păcatului.” (Evrei 3:13) Din fire
ne lepădăm de credinţă pentru că aşa e mai
uşor. Un peşte mort este dus de apă; doar un
peşte viu poate înota împotriva curentului.
Aşadar avem nevoie de îndrumare şi încurajare
constantă pentru a rezista tendinţei de a ne
îndepărta de Dumnezeu.
Mulţi oameni încep bine. Observăm
aceasta în Vechiul Testament, unde o parte
din împăraţii lui Iuda au început bine, dar
mai târziu s-au rătăcit. Ei au început să se
simtă auto-suficienţi şi să se încreadă în
judecata lor proprie în loc să privească înspre
Dumnezeu. Până la bătrânețe, ei l-au părăsit
pe Dumnezeu şi de asemenea au condus
poporul pe căi rele. Ce bine era dacă ei i-ar fi
influenţat pe oameni să facă binele!
Ne putem opune apostaziei dacă rămânem
tari. „Căci ne-am făcut părtaşi ai lui Hristos,
dacă păstrăm până la sfârşit încrederea
nezguduită de la început.” (Evrei 3:14) Este
nevoie de o revigorare spirituală permanentă,
de o creştere şi o zidire constantă a
convingerilor şi în fiecare zi trebuie să
devenim mai puternici, pe măsură ce-L
urmăm pe Hristos. Oare aşa se întâmplă cu
noi sau devenim mai nepăsători, obişnuiţi şi
indiferenţi? Trebuie să ne aducem aminte că
toţi riscăm să ne lepădăm de credinţă şi că
putem cădea din har. Când copiii noştri cresc
şi poate că li se pare dificil să înţeleagă de ce
facem anumite lucruri, noi suntem ispitiţi să
le uşurăm calea. Dar ar trebui să continuăm
să susţinem principiile Bibliei în frică de
6  Sămânța adevărului • Decembrie 2012
Dumnezeu. Cuvintele lui Dumnezeu au
aceeaşi însemnătate şi astăzi, ca atunci când
le-a rostit pentru prima oară.
Apostazia implică împietrirea inimii.
„Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi
inimile, ca în ziua răzvrătirii.” (Evrei 3:15b)
Când auzim Cuvântul lui Dumnezeu se
poate întâmpla fie că ascultăm de el şi facem
aşa cum spune Dumnezeu, fie ne împietrim
şi credem că putem merge mai departe fără
să-l urmăm. Observă în special menţiunea
cu privire la inimă, care este centrul fiinţei
noastre. Lucrurile spre care este atrasă inima
noastră sunt de o importanţă uriaşă. Este
atrasă de firea pământească şi de lume, în
efortul de a face ca lucrurile să ne fie mai
uşoare? Sau este atrasă spre Dumnezeu, cu
o hotărâre de a-L slujim pe El indiferent de
preţ? Răspunsul are mult de-a face cu a auzi
vocea lui Dumnezeu în mijlocul multor altor
voci care ne cheamă.
Apostazia implică egoism şi iubire de bani.
„Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri
grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine,
iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori,
neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără
evlavie, ... vânzători, obraznici, îngâmfaţi;
iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de
Dumnezeu.” (2 Timotei 3:1, 2, 4) Expresia
„iubitori de sine” reprezintă rădăcina tuturor
lucrurilor rele. Oamenii sunt iubitori de bani,
tânjind după avere şi plăcerile acestei lumi. Ei
sunt lăudăroşi, mândri, căutători de plăcere.
Aceasta pare ca o descriere a păcătoşilor
notorii, dar în multe cazuri se potriveşte prea
bine şi celor ce se numesc creştini.
O, dacă astăzi biserica s-ar întoarce la trăirea
în simplitate şi credincioşie, demonstrând
astfel că noi suntem călători şi străini pe
pământ! Nu trebuie să ne înfigem rădăcinile
aici pentru că noi aşteptăm „cetatea care are
temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este
Dumnezeu”. Da, noi trebuie să ne câştigăm
pâinea de toate zilele şi să trăim în mijlocul
unor oameni a căror standard de viaţă este
ridicat. Dar să ne ferească Dumnezeu să
devenim aşa de ocupaţi în a ne câştiga un trai
încât să uităm de viaţa noastră viitoare. Dacă
devenim prea absorbiţi de lucrurile materiale,
atunci noi emitem semnale confuze în lume
despre ceea ce este cu adevărat important.
Apostazia implică o religie fără putere. „Având
doar o formă de evlavie dar tăgăduindu-i
puterea.” (2 Timotei 3:5a) Astăzi există multă
religiozitate afişată de oamenii care pozează
în adevăraţi slujitori ai lui Dumnezeu. Dar
dacă religia noastră nu oferă nicio putere de a
birui păcatul şi dacă iubim mai mult plăcerile
decât pe Dumnezeu, atunci totul este în
zadar! Chiar dacă noi ne bucurăm de lucrurile
plăcute din viaţă, trebuie întotdeauna să-L
păstrăm pe Dumnezeu în centrul atenţiei
noastre. Nu vom fi judecaţi după confesiunea
noastră sau după înfăţişarea exterioară, ci
după faptele noastre.
Apostazia implică acumularea de cunoștințe
care nu au vreun beneficiu spiritual. „Învaţă
întotdeauna şi nu pot ajunge niciodată la
deplina cunoştinţă a adevărului.” (2 Timotei
Nu trebuie
să-L limităm pe
Dumnezeu prin
propriile noastre
idei, ci, mai degrabă,
să ne deschidem
inima faţă de
puterea Sa şi să
facem ce doreşte El.
3:7) Când a mai existat un timp ca cel de
acum când aşa de mulţi oameni caută o
educaţie mai înaltă de dragul averii şi al
“Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni...”(Matei 5:11) 7
faimei? Putem învăţa foarte multe lucruri, dar
dacă nu învăţăm niciodată să-L cunoaştem pe
Dumnezeu, nu suntem deloc mai buni decât
cei mai primitivi oameni.
Când învăţăm cu adevărat să-L cunoaştem
pe Dumnezeu vom ajunge să experimentăm
pocăinţa, schimbarea completă a minţii şi o
întoarcere spre Dumnezeu în cazul în care
ne-am depărtat de El. Vom hotărî să urmăm
calea lui Dumnezeu şi nu pe a noastră; vom
recunoaşte şi corecta greşelile din gândirea
noastră. Fie ca Dumnezeu să ne ajute să fim
un popor care nu cade niciodată în apostazie,
ci care este motivat de smerenie, hotărâre şi
dedicare totală faţă de Dumnezeu.
Principii pentru o trezire constantă
Trebuie să-L onorăm permanent pe
Dumnezeu. Când Pavel a ajuns în Atena, le-a
spus oamenilor că a văzut lucrurile la care se
închinau ei. (Fapt. 17:23) A văzut în altarele
lor cui erau ei devotaţi, ce era important
pentru ei. Într-un mod similar, noi arătăm
la ce ne închinăm noi prin lucrurile pe care
le atârnăm pe pereţii din casa noastră şi
prin lucrurile despre care vorbim şi pe care
le dorim. Demonstrăm că Îi oferim lui
Dumnezeu locul cuvenit?
Romani 1:21 spune: „... măcar că au
cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit
ca Dumnezeu, nici nu I-au mulțumit”.
Aceasta relevă apostazia pentru că cei care
L-au cunoscut pe Dumnezeu au refuzat să-L
proslăvească ca Dumnezeu şi curând s-au
depărtat de El. Dimpotrivă, trebuie să tânjim
după Dumnezeu şi să-L căutăm dacă vrem să
stăm aproape de El. Nu trebuie să-L limităm
pe Dumnezeu prin propriile noastre idei, ci,
mai degrabă, să ne deschidem inima faţă de
puterea Sa şi să facem ce doreşte El.
Trebuie să ne amintim întotdeauna de
temelia noastră. „Totuşi, temelia tare a lui
Dumnezeu stă nezguduită, având pecetea
aceasta: «Domnul cunoaşte pe cei ce sunt ai
Lui»; şi: «Oricine rosteşte Numele Domnului,
 să se depărteze de fărădelege!»” (2 Timotei
2:19) Observă cele două elemente ale religiei
adevărate: să fii cunoscut de Dumnezeu
şi să te depărtezi de fărădelege. Nu trebuie
niciodată să ne lăsăm depărtaţi de această
temelie.
Primul element se referă la partea lui
Dumnezeu. El îi va primi pe cei pe care i-a
ales pentru că ei i-au îndeplinit condiţiile.
Nu doar că ei Îl cunosc pe Dumnezeu, şi
Dumnezeu îi cunoaşte! Dumnezeu nu uită
niciodată pe cel care Îl pune pe primul loc în
inima şi viaţa lui.
Al doilea element se referă la partea
omului. Aceasta aminteşte de lucrarea lui
Isus aşa cum este descrisă în Matei 1:21: „şi-i
vei pune numele Isus, pentru că El va mântui
pe poporul Lui de păcatele sale.” Pentru a fi
tot timpul sănătos spiritual, trebuie să facem
zilnic o deosebire între bine şi rău, între
ceea ce vrea Dumnezeu şi ce oferă diavolul.
Pe măsură ce întâmpinăm greutăţi, trebuie
să ne întrebăm: Ce crede Dumnezeu cu
privire la aceasta? Este ceva care mă apropie
sau care mă îndepărtează de El? Dacă ne
punem aceste întrebări cu toată smerenia şi
sinceritatea, Dumnezeu ne va arăta adevărul
şi ne va împuternici să înfăptuim voia Sa.
Trebuie să ne bazăm pe Dumnezeu în
fiecare domeniu din viaţă dacă vrem să nu
întâmpinăm tot felul de probleme. Vom fi
certaţi cu cei care stau pe aceeaşi temelie. Vom
avea conflicte personale şi relaţii rupte. Vom
deveni confuzi până acolo că nu vom fi siguri
cine sau ce este bun. Dacă experimentăm
aceste lucruri, haideţi să ne întoarcem la
temelia de a fi cunoscut de Dumnezeu şi
de a ne îndepărta de fărădelege. Trebuie
să renunţăm la opiniile noastre egoiste şi
să permitem Duhului Sfânt să ne lege în
legătura păcii.
Trebuie să avem un concept corect despre
separarea şi nonconformitatea cu lumea. Ca
să avem binecuvântarea lui Dumnezeu,
trebuie să tragem linii clare acolo unde vrea
8  Sămânța adevărului • Decembrie 2012
Dumnezeu. Scriptura ne vorbeşte despre
diverşi oameni care au fost sub binecuvântarea
lui Dumnezeu şi despre experienţa lor după
ce au trecut linia de separare. Un exemplu
este împăratul Asa, pe care Dumnezeu l-a
binecuvântat cu o mare victorie asupra unei
armate de un milion de oameni. Mai târziu,
Asa l-a rugat pe împăratul Siriei să-l ajute, şi
un profet l-a certat pentru că nu s-a încrezut
în Domnul. Profetul a spus: „Ai lucrat ca un
nebun în privinţa aceasta, căci de acum vei
avea războaie.” (2 Cronici 16:9)
De prea multe ori uităm că atunci când
ne întoarcem înspre lume ca să fim ajutaţi,
noi ne îndepărtăm de Dumnezeu. El ne va
urmări şi va încerca să ne aducă înapoi, dar
dacă continuăm să facem compromisuri, ne
vom depărta tot mai mult de Dumnezeu.
Trebuie să nu uităm niciodată de judecata
viitoare. Acest lucru dovedește seriozitatea
vieţii. Unul din motivele pentru care noi
suntem aici este de a demonstra dacă Îl vom
sluji pe Dumnezeu sau pe noi înşine; dacă
vom face din pământ căminul nostru sau
ne vom pregăti pentru casa din cer. Este
un fapt simplu că ne vom înfăţişa cu toţii
înaintea scaunului de judecată al lui Hristos.
Aşadar, lucrul de care ar trebui să ne temem
cel mai tare este să nu fim gata pentru ziua
judecăţii. Celui credincios Hristos îi va
spune: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu
de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită
de la întemeierea lumii”. (Matei 25:34) Ce
tragedie de nespus va fi dacă nu ne vom afla
printre cei credincioşi!
Care este starea noastră? Ne apropiem
zilnic de Dumnezeu? Suntem dedicaţi să
fim slujitori loiali şi biruitori credincioşi?
Suntem gata pentru ziua judecăţii, pregătiţi
să-L întâlnim pe Hristos? Experimentăm
apostazia sau trezirea spirituală continuă?
Din The Christian Contender, dec. 2010
Rod and Staff Publishers, Inc.
Tradus și folosit cu permisiune.
 Adunq cqrbuni aprinwi
„Dimpotrivă: dacă îi este foame vrăjma-
şului tău, dă-i să mănânce; dacă-i este sete,
dă-i să bea, căci dacă vei face astfel, vei
îngrămădi cărbuni aprinşi pe capul lui.”
(Romani 12:20)
Când apostolul Pavel a scris cuvintele
de mai sus, el cita din Proverbele
25:21, 22: „Dacă este flămând
vrăjmaşul tău, dă-i pâine să
mănânce; dacă-i este sete, dă-i apă
să bea. Căci făcând aşa, aduni cărbuni
aprinşi pe capul lui, şi Domnul
îţi va răsplăti.”
Unii cercetători ai Bibliei
sugerează că aceste referiri la
cărbuni aprinşi se leagă de un
obicei din ţinuturile biblice.
Când o casnică rămânea fără
foc, ea nu se mai ostenea să-l
reaprindă (nu existau chibrituri
sau aprinzătoare), ci pur şi simplu lua
un recipient, mergea la vecina ei şi-i cerea
nişte foc. Dacă aceasta era drăguţă, lua nişte
cărbuni aprinşi din foc şi îi punea în acel
recipient. Apoi, femeia îşi punea recipientul
pe cap ca să-l poarte mai uşor spre casă.
Fără îndoială că, atunci când femeia,
mulţumită, se întorcea acasă, cărbunii de
pe cap o încălzeau, făcând-o recunoscătoare
pentru bunătatea vecinei. Dacă relaţia cu
vecina ei nu fusese chiar aşa de bună, faptul
că femeia îşi amintea de generozitatea
acesteia, o ajuta să se împrietenească din
nou. Micul incident putea chiar să o ajute şi
pe vecină să fie mai prietenoasă.
Aceste pasaje par să spună că, dacă nu ai
propriu-zis cărbuni aprinşi să-i oferi cuiva
care nu te place, atunci poţi folosi orice ai
la îndemână şi vei obţine acelaşi rezultat.
S-ar putea doar să fie nevoie să-i oferi cuiva
“Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni...”(Matei 5:11) 9
—David L. Martin
o bucată de pâine sau un pahar de apă, cu
un zâmbet. Ar putea însemna să refuzi
să-i dai înapoi cu piciorul pe sub
masă. În şcoală, aceasta s-ar putea
traduce prin a scrie „Felicitări!”
pe o lucrare pe care o corectezi
sau prin a schimba subiectul unei
conversaţii neplăcute. Ar putea
să mai însemne să te abţii să
faci vreun comentariu supărător; în
schimb ai putea să spui: „Ei bine, e şi
asta o idee!”
Aceste pasaje nu afirmă că ar
trebui să faci vreo faptă generoasă ca
metodă de a te răzbuna – aşa cum
a spus o femeie: „Eu mă rog
pentru duşmanii mei pentru
că aceasta îi face să se simtă
prost.” Astfel de cărbuni sunt
prea fierbinţi. Vrei să le dai cărbuni
care sunt calzi, ca să-i „ardă” într-un
sens pozitiv. Vrei să le dai acel fel de cărbuni
descrişi în cartea Coals of Fire [Cărbuni
aprinşi n.tr.], în care un om le oferă o masă
vandalilor care i-au distrus acoperişul, sau
un cetăţean îşi oferă bunurile casnice unor
marinari care au venit să jefuiască oraşul.
Un frate creştin care lucra într-un magazin
a cumpărat ceva bun de mâncare şi a oferit
ceea ce cumpărase unuia dintre colegii lui.
„Pentru ce e asta?”, l-a întrebat acel om.
Fratele i-a răspuns cu o licărire jucăușă
în ochi: „Pentru că îţi place să mă baţi la
cap!” Rezultatul a fost că omul respectiv şi-a
schimbat obiceiul.
„Nu vă lăsaţi biruiţi de rău, ci biruiţi răul
prin bine.”
Din Home Horizons, sept. 2010
Eastern Mennonite Publications
Tradus și folosit cu permisiune.
 Durerea din urma unei
clipe de plăcere
Păcatul lui David cu Batşeba a avut
consecinţe pe termen lung. Restul vieţii
sale stă mărturie că avertismentul din
Galateni 6:8 este adevărat: „Cine seamănă
în firea lui pământească, va secera din
firea pământească putrezirea; dar cine
seamănă în Duhul, va secera din Duhul
viaţa veşnică.” Mulțimea consecinţelor
pe care le-a suportat David sunt chiar
înspăimântătoare pentru înţelegerea
noastră.
Prima nenorocire care s-a abătut asupra
lui David, ca rezultat al acestui păcat, a
fost îmbolnăvirea şi moartea fiului pe care
l-a născut Batşeba. Judecata a fost prezisă
de profetul Natan (2 Samuel 12:14), după
ce a fost prezentat şi motivul judecăţii:
păcatul lui David i-a provocat pe duşmanii
Domnului să blesteme. Păcatul nu-i
afectează doar pe cei implicaţi direct, ci are
de asemenea repercusiuni negative în viaţa
multor altora.
Natan a profeţit alte nenorociri care
s-au abătut asupra lui David. În 2 Samuel
12:10 el a prezis: „Acum niciodată nu se va
depărta sabia din casa ta.” Această pedeapsă
s-a împlinit repede.
Primul din familia lui David care a murit
ucis de sabie a fost fiul său cel mai mare,
Amnon. (2 Samuel 13) Duşmănia a apărut
în familie, când Amnon a pângărit-o pe sora
lui de la tată, Tamar, care era soră dreaptă
cu Absalom. Înşelătorul Absalom a dat un
ospăţ în cinstea lui Amnon şi s-a răzbunat
singur, când a ordonat servitorilor lui să se
ridice împotriva lui Amnon şi să-l omoare.
Discordia a persistat în familie câţiva ani.
10  Sămânța adevărului • Decembrie 2012
—Robert McDowell
Când David l-a evitat pe Absalom din cauza
crimei, Absalom a lucrat cu înşelăciune ca
să submineze devotamentul oamenilor faţă
de tatăl său. În cele din urmă, el a încercat
să-l detroneze pe David şi să-i ia împărăţia.
Dumnezeu s-a opus planului lui Absalom
prin faptul că a risipit pe susținătorii săi şi
apoi a făcut ca părul acestuia să se prindă
în ramurile unui stejar, în timp ce fugea
învins în luptă. Ioab, verişorul primar al lui
Absalom, a înfipt trei săgeţi în inima lui
Absalom şi apoi cei care purtau armele lui
Absalom l-au omorât. Al doilea fiu al lui
David a fost ucis de sabie.
Am putea spune cu uşurinţă că pedeapsa
lui David a fost suficientă până acum.
Dar sabia încă nu a încetat. În timp ce
David era pe moarte, fiul său Adonia s-a
autonumit împărat, poziţie pe care David
a intenţionat-o pentru al doilea fiu al
Batşebei, Solomon. David a împiedicat
asumarea plină de trădare a tronului de
către Adonia prin faptul că l-a uns împărat
pe Solomon. Oricum, după moartea
lui David, Adonia a încercat din nou să
ajungă la tron pe ascuns. Imediat intenţiile
acestuia au ajuns la cunoştinţa lui Solomon
care a ordonat să fie executat.
Natan a mai profeţit alte rezultate ale
păcatului său: „Aşa vorbeşte Domnul:
«Iată, din casa ta voi ridica nenorocirea
împotriva ta, şi voi lua de sub ochii tăi, pe
nevestele tale şi le voi da altuia care se va
culca cu ele în faţa soarelui acestuia.»” (2
Samuel 12:11)
Absalom s-a răsculat ca un fiu al rușinii.
În timpul încercării lui Absalom de a-l
detrona pe tatăl său, David a fugit de la
Ierusalim, lăsând acolo zece din ţiitoarele
lui. Absalom şi susţinătorii lui au ocupat
imediat oraşul. Absalom a cerut sfat de la
Ahitofel, care mai înainte a fost un sfătuitor
înţelept al lui David. Îndemnul pe care
Ahitofel i l-a dat, şi cu care Absalom a fost
imediat de acord, a fost o împlinire directă
a profeţiei lui Natan: „Au întins un cort
pentru Absalom pe acoperiş, şi Absalom
a intrat la ţiitoarele tatălui său, în faţa
întregului Israel.” (2 Samuel 16:22)
Căinţa pe care a trăit-o David ca urmare a
păcatului său trebuie să fi fost imensă. Noi
avem o sumară descriere a acestui regret în
plângerea făcută de el pentru a împiedica
moartea fiului său. (2 Samuel 12:16, 17)
Mai târziu, îl vedem pe David cu hainele
sfâşiate, culcat la pământ, plângând
presupusa moarte a tuturor fiilor săi de
mâna lui Absalom. (2 Samuel 13:31) (De
fapt, doar Amnon a fost ucis.) Când David
fugea din Ierusalim, în timpul revoltei lui
Absalom, David este descris ca plângând,
cu capul acoperit şi cu picioarele goale. (2
Samuel 15:30)
Poate că cea mai clară dovadă că David
a recunoscut că necazurile care s-au
abătut asupra lui au fost parte a judecăţii
răspunsul lui David dat lui Şimei, după ce
acesta l-a blestemat şi a aruncat cu pietre
în el. (2 Samuel 16:9-14) David nu l-a
condamnat pentru că a simţit că Domnul
i-a spus lui Şimei să-l blesteme. Pocăinţa lui
David se vede în faptul că el îşi dă seama că
a meritat tot ce s-a abătut asupra lui.
Pocăinţa lui David a făcut ca pedeapsa să
fie mai uşor de suportat. Ar fi murit dacă
nu ar fi arătat o pocăinţă adevărată când
şi-a recunoscut vina. (2 Samuel 12:13)
Dumnezeu a stabilit termenii pedepsei sale
şi David a acceptat-o ca pe o necesitate,
recunoscând că greşise şi că astfel merita
consecinţele. David ştia că Dumnezeu este
drept şi corect în toate căile Sale.
Amploarea pedepsei pentru nelegiuirea
lui David relevă în mod clar cât de grav
este păcatul în ochii lui Dumnezeu. Un
singur păcat din viaţa unui om neprihănit
este foarte grav pentru Dumnezeu. El
vrea să ierte atunci când cel greşit vine la
El cu o căinţă reală. Dar principiul că noi
culegem ceea ce semănăm este stabilit de
Dumnezeu şi va rămâne în picioare până la
sfârşitul veacului.
Din Light of Life, Vol. 3 No. 2
Rod and Staff Publishers, Inc.
Tradus și folosit cu permisiune.

lui Dumnezeu pentru păcat constă în

În fiecare zi în jurul nostru se formează relaţii noi; împrejurări

noi care vin asupra noastră ne forţează să luăm atitudine
– bărbăteşte, cu fermitate, pe deplin şi în funcţie de ocazie –
amintindu-ne că o şansă odată pierdută rămâne
pierdută pe veci. Nu te complace în zadarnicele regrete
ale trecutului, în zadarnicele rezolvări ale problemelor din viitor
– ia atitudine şi acţionează în prezent.
—F. W. Robertson

“Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni...”(Matei 5:11) 11
 „Numai, ia seama asupra ta, şi veghează cu
luare aminte asupra sufletului tău, în toate zilele
vieţii tale, ca nu cumva să uiţi lucrurile pe care
ţi le-au văzut ochii, şi să-ţi iasă din inimă; fă-le
cunoscut copiilor tăi şi copiilor copiilor tăi.”
Deuteronom 4:9

Rubrica
Părinţilor
Ceva mai bun decât visele
—Lynn Witmer

Calvin era dezamăgit de soţia lui. Căsnicia
lor nu era nici pe departe ceea ce visase el. Dar
în acele momente, verişorul Elmer îi dădu nişte
sfaturi.
Calvin se simţi iritat văzând cum Elmer se
îndepărtează. „Nu trebuia să spună că mariajul
este aşa de frumos...” mormăi el pentru sine.
„Să fiu bun şi să las de la mine? În Biblia mea
scrie că soţia trebuie să se supună.”
A zăbovit mai mult la târg în acea după-
amiază. Îi plăcea sentimentul de libertate ce i-l
ofereau vânzările. Rosanna nu avea niciodată
timp să meargă cu el, lucru care îl bucura.
În felul acesta, el nu avea micuţi de care să
aibă grijă sau soţie care să-l roage neîncetat
să meargă acasă. Oftă bucuros şi se duse să-şi
mai cumpere un hot dog.
Calvin căzu din nou în deprimare, în timp
ce se îndrepta spre casă, în acea seară. Ştia că
libertatea lui va fi îngrădită în clipa în care va
păşi în casă, şi aceasta îl irita. Căsnicia lui era
în multe privinţe o dezamăgire. Se uita înapoi,
tânjind după anii în care erau prieteni. Acelea
da zile! Îi plăcea slujba pe care o făcea cu
echipa de construcţii. În week-end-uri şi seara
era liber, iar duminica vizitele la Rosanna îi
luminau viaţa.
Venirea acasă a lui Calvin a fost exact aşa
cum o preconizase. A auzit plânsul ascuţit al
bebeluşului Nathan înainte să intre pe uşă.
Gemenele de doi ani se certau pe podea.
Rosanna îi aruncă o privire fugară şi obosită.
— Poţi să-l iei în braţe pe copilaş ca să
termin cina? întrebă ea.
— Ce pregăteşti? Aruncă o privire în oală.
O, iar ciorbă!
— Numai de ciorbă am timp, spuse scurt
Rosanna. Dacă ai sta acasă mai mult şi m-ai
ajuta, poate că am avea o varietate mai mare.
Uite, ia bebeluşul. Sau ai vrea mai degrabă să
amesteci ciorba?
Calvin alese a doua variantă. Cel puţin
ciorba nu făcea gălăgie.
După cină, Calvin se îndreptă spre fotoliu
să se relaxeze, când vocea Rosannei îl opri.
— Te rog, Calvin. Tu ai fost liber toată ziua.
Nu vrei să mă ajuţi să termin ca să mergem la
culcare?
Calvin abia se ridică cu greu şi începu să
spele mormanul de vase murdare. El lucrase
greu cinci zile pe săptămână. Nu merita el

12  Sămânța adevărului • Decembrie 2012

o zi liberă? Exact asta i-am spus lui Elmer,
murmură el. După ce te căsătoreşti, tot ce face
soţia este să-ţi dea ordine.
Rosanna auzi. Tremurând, ea întrebă:
— Tu... tu i-ai spus verişorului Elmer asta?
— Ei bine... Calvin avu buna cuviinţă să
pară ruşinat. Mi-e dor de viaţa fără griji din
vremea când eram singur. Ţie nu?
Calvin se întoarse pentru că ea nu scoase
niciun cuvânt. Ea nu dădu ochii cu el, dar el
putu să observe lacrimile din ochii ei. Calvin
se necăji că Rosanna vărsase lacrimi din cauza
lui. Puse zgomotos restul vaselor la scurs şi se
duse să se afunde în fotoliu. Măcar de data
aceasta Rosanna l-a lăsat în pace. El îşi afundă
privirea pe un ziar al fermierilor în timp ce ea
i-a pus pe cei trei copii în pat, în linişte – o
linişte dureroasă.
Cuvintele de pe hârtie se înceţoşau fără
niciun sens. Calvin oftă. Ce s-a întâmplat cu
mariajul lor? De ce s-a schimbat Rosanna?
Şi-a amintit ce plăcuţi au fost anii în care îi
făcea curte, când a ajuns să cunoască o fată aşa
de minunată, prietenoasă, cu ochii albaştri,
sclipitori şi părul blond. Prietenia lor a fost
liniştită, împărtăşind speranţe şi visuri. Părea
că sunt de acord cu privire la orice lucru, chiar
şi în convingerea de a menţine o prietenie pură
şi evlavioasă. Rosanna i-a dat vieţii lui Calvin
un suflu minunat, prin respectul şi dragostea
pe care el putea să o simtă din partea ei. Toată
faţa ei se lumina de încântare când îl vedea,
lucru care-i încălzea inima.
Calvin oftă cu tristeţe şi împături foaia.
„Toate astea sunt de domeniul trecutului”, se
gândi el cu remuşcare. Nici nu-şi putea aminti
măcar când Rosanna s-a bucurat ultima dată
că-l vede. Dar sentimentul era reciproc; nici
el nu aştepta să o vadă ca să primească ordine
de la ea sau să observe că ea nu e de acord cu
ideile lui. Nu se mai simţea stăpânul propriei
lui case. Era mai simplu să fie cât mai mult
timp plecat de acasă. Chiar acum când se
“Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni...”(Matei 5:11) 13
gândea la aceasta, Calvin simţi o împungere
a vinovăţiei. Ştia că o astfel de atitudine era
departe de a fi asemenea lui Hristos.
După două săptămâni, Calvin a fugit la o
vânzare de cai şi a fost surprins să-l vadă pe
Elmer acolo. Nu obişnuia să vină la târg.
— Ce te aduce pe aici? îl chestionă Calvin.
— Unul din cei mai buni cai ai mei a
murit săptămâna trecută, spuse Elmer. Sper
să găsesc azi un cal care să-l înlocuiască fără
să-mi golesc portofelul. Crezi că am şanse?
Calvin chicoti.
— Depinde cât de plin este.
— Am văzut câţiva cai care par a fi buni.
Sper să fie scoși primii la vânzare pentru că
vreau să ajung acasă până la prânz, dacă pot.
Calvin zâmbi.
— Cred că Lena are o listă de treburi pentru
tine. Aşa sunt femeile, nu?
Pe faţa lui Elmer apăru o expresie mâhnită.
— Nu chiar, răspunse el. De fapt, Lena m-a
ajutat ieri dimineaţă să prind nişte viţei care
au fugit prin gardul viu. Vreau să mă revanşez
faţă de ea ajutând-o să termine munca de
sâmbătă. Se uită la Calvin. Nu crezi că e de
datoria noastră ca soţi să ne ajutăm soţiile?
Calvin ridică din umeri. „Oricum, Rosanna
crede asta. Abia că intru pe uşă şi ea se plânge
de una şi de alta.”
Elmer îl scoase puţin din sărite. Cine era el
să-i predice astfel?
— Ei bine, la revedere, Elmer! Sper că o să
găseşti un cal bun.
Dădu să plece. Elmer puse mâna pe braţul
lui Calvin, oprindu-l. Apoi murmură:
— Ă, stai puţin, dacă se poate. Făcu
stingherit o pauză, apoi continuă: Nu vreau să
mă amestec, dar se pare, din câte am observat,
că nu ai o relaţie de căsnicie foarte bună. Nu-i
aşa?
Calvin bătu cu piciorul pe pietriş,
abţinându-şi iritarea.
— Nu, nu am, admise el. Rosanna face tot
 timpul pe şefa şi nu-i plac ideile mele. Uneori
mă simt doar ca o păpuşă cu aţă. Acum pare o
cu totul altă persoană decât atunci când eram
prieteni. Încercă să zâmbească. Aşa că încerc
să nu stau în calea ei. Mă gândesc că aşa sunt
femeile.
Elmer părea întristat.
— Calvin, spuse el blând, noi – eu şi Lena
– ne rugăm pentru voi. Ne-ar face plăcere să
vă vedem că vă bucuraţi de căsnicia voastră
aşa cum a intenţionat Dumnezeu. Toţi au de
suferit într-un cămin nefericit – soţul, soţia
şi copiii.
Într-un fel, Calvin se simţi provocat de ceea
ce el numea, în mintea lui, predica lui Elmer.
Şi totuşi Elmer părea într-adevăr drăguţ
şi preocupat. Calvin se gândi că nu o să-i
dăuneze cu nimic dacă cel puţin îl va asculta
respectuos. Reveni cu mintea la discuţia cu
verişorul său.
— Ce n-ai da, spuse Elmer, să te întorci
acasă şi să fii întâmpinat de o soţie zâmbitoare?
O soţie care a terminat de făcut cina, care se
bucură să te vadă şi care te întreabă cum ţi-a
mers azi?
Calvin medită la aceasta. Era aproape
de neimaginat, asemenea unui colţ de cer
comparat cu oftaturile şi vaietele, cu care era
obişnuit.
Aş da orice să am parte de aşa ceva, spuse el
în cele din urmă. De ani de zile mă rog pentru
asta, dar nu s-a întâmplat niciodată.
Patosul din vocea lui îi atinse inima lui
Elmer. Şi-a dat imediat seama că aparenţa
glumeaţă şi vorbăreaţă a lui Calvin era doar o
mască pentru inima lui rănită.
— Calvin, spuse cu onestitate Elmer,
Dumnezeu vrea să ai o căsnicie fericită.
Nu ştiu exact cum să o spun, dar de obicei
noi primim dintr-o relaţie cam tot atât cât
investim. Ai da orice pentru o căsnicie mai
fericită – poate că ar trebui să renunţi mai mult
din libertatea ta. Nici căsnicia noastră nu este
14  Sămânța adevărului • Decembrie 2012
perfectă. Când eu şi Lena suntem dezamăgiţi
unul de celălalt, ne place să citim împreună 1
Corinteni 13. Discutăm despre acele lucruri
şi, în final, relaţia noastră poate fi întărită.
Necesită multă dragoste şi îngăduinţă.
Elmer făcu o pauză.
— Sper că nu am spus prea mult, Calvin.
Ţine minte că nouă ne pasă de voi.
— O să mă gândesc la ce mi-ai spus, rosti
Calvin în timp ce se despărţeau.
Şi într-adevăr, s-a gândit. Era foarte
îngândurat în timp ce conducea spre casă
în acea seară. Stăteau oare lucrurile aşa cum
sugera Elmer? Oare era şi el vinovat pentru
felul în care se comporta Rosanna? O hotărâre
înnoită s-a născut în inima lui, în timp ce s-a
rugat încă o dată pentru un cămin mai fericit.
Dar Rosanna, ocupată să şteargă murdăria
de pe podea, nu observă zâmbetul lui larg.
Gemenele dădeau cu oalele de podea, iar
bebeluşul plângea. Ce vacarm!
Calvin simţi că vrea să iasă pe uşă, dar
Rosanna deja îi spuse:
— Pune masa sau citeşte-le fetelor, sau fă
ceva!
„Elmer s-a ales cu o soţie extraordinară”
se gândi Calvin în timp ce aşeza farfuriile pe
masă. „M-am rugat ca Rosanna să se schimbe
şi nu s-a schimbat deloc. Încerc să o întâmpin
cu un zâmbet şi nici nu observă. Începe doar
să-mi dea ordine, ca de obicei.”
A fost ispitit să creadă că soarta lui este
un caz fără speranţă. Dar mai târziu, când
s-a aşezat să se odihnească, a luat în mână
Biblia şi nu ziarul. Dădu pagina la capitolul
dragostei şi, în timp ce citea, Cuvântul îi vorbi
în inima lui.
„Dragostea suferă totul..., acoperă totul...,
rabdă totul.” Chiar şi o soţie ce face pe şefa?
Da, scrie: „totul”. El continuă să citească: „nu
caută folosul său...” Calvin căuta propriul
folos când mergea la licitaţii? Dragostea nu ar
face aşa ceva. „Nu se gândeşte la rău...”
 Părea că termenul „rău” este un cuvânt
prea puternic ca să descrie gândurile pe care
le avea despre soţia lui, dar cu siguranţă nu
erau gânduri bune. „Dragostea nu va pieri
niciodată...” Calvin ştia că dragostea lui a
pierit. Se gândea cu regret la felul în care i-a
vorbit lui Elmer despre Rosanna.
Calvin îşi deschise inima ca Scriptura să-i
vorbească şi şi-a dat seama că el a dezamăgit-o
nu doar pe soţia lui, ci chiar pe Domnul.
Respiră adânc. Nu va fi uşor, dar avea de făcut
unele mărturisiri.
Calvin se duse la culcare în acea noapte
cu inima mai uşoară. Şi-a refăcut relaţia
cu Dumnezeu şi şi-a mărturisit vina în
faţa Rosannei. Şi ea şi-a recunoscut vina
şi împreună s-au hotărât să-şi dea silinţele
pentru o relaţie mai bună. Era plin de
speranţă, chiar şi de încântare, la gândul că va
veni acasă întâmpinat de o soţie zâmbitoare
şi apreciativă. Luă nişte decizii în ceea ce-l
privea. O să o salute cu voioşie şi o va întreba
cum i-a mers ziua şi o să se bucure împreună
cu ea de multe discuţii plăcute. Zâmbea cu
anticipare. Poate, în cele din urmă, o parte
din visurile lui se vor împlini.
Nu s-a întâmplat peste noapte. Rosanna
încerca să nu mai dea ordine, dar zâmbetele
speciale pe care Calvin le aştepta din partea
ei erau totuşi rare în ciuda eforturilor sale.
Îşi dădu toate silinţele să-i zâmbească venind
acasă de la muncă şi o întreba cum i-a fost
ziua. Ea răspundea puţin, deşi vorbea mai
mult despre munca ei. El aprecia că ea nu-i
mai dădea atâtea ordine. Lui i se părea că ea
încearcă să-şi muşte limba ca să nu-i ceară
ajutorul. Ce putea face mai mult decât atât?
Calvin se ruga pentru ajutor. Citea în
Scriptură. Încerca să fie un soţ evlavios, să-
şi iubească soţia, să convieţuiască frumos,
să urmeze Regula de Aur şi să vorbească cu
bunătate. Ce altceva putea face?
Într-un fel, ziarele nu îi mai atrăgeau aşa
de mult atenţia lui Calvin ca înainte. Aceasta
“Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni...”(Matei 5:11) 15
obişnuia să fie un lucru important din zi, de
care el se bucura, şi anume timpul liniştit
de citit în timp ce Rosanna punea copiii la
culcare. Dar în ultimul timp, el nu putea
scăpa de sentimentul că și soţia lui era la fel
de obosită ca şi el şi avea tot atâta nevoie de
odihnă. În cele din urmă, într-o seară şi-a
aruncat ziarul cu o mişcare impacientată
şi se ridică în picioare. Era obosit de acest
sentiment care nu-i dădea pace. Urcă scările şi
o găsi pe soţia sa cu lacrimi în ochi, legănând
bebeluşul care plângea, şi pe gemene cerând
apă.
Calvin rămase copleşit. Ce fel de soţ şi tată
era el să o lase pe soţia lui să pună singură trei
copii la culcare în fiecare seară? Întotdeauna
s-a gândit că după cină merită libertatea de a
face ce vrea. Considera că el îşi îndeplineşte
responsabilitatea de a aduce pâine în casă şi
era de datoria soţiei să îngrijească de casă şi de
copii. Dar în această clipă el îşi dădu seama că
el împlinise doar litera legii. Responsabilitatea
lui de soţ evlavios includea să-i dea soţiei sale
o mână de ajutor când avea nevoie. Implica să
meargă şi a doua milă când era cazul.
Calvin aduse de băut pentru fete şi deschise
uşa.
— Bună, tati, spuseră ele în cor, surprinse.
Niciodată nu ne-ai adus apă.
— Ei bine, v-am adus acum, spuse el blând.
Le-a ajutat să se aşeze din nou. Apoi merse să
vadă ce făcea Rosanna. Bebelaşul Nathan era
încă agitat.
— Lasă-mă pe mine să îl legăn puţin. Pari
obosită, spuse el, luând cu grijă copilaşul.
O privire surprinsă apăru pe faţa Rosannei,
dar se ridică în picioare.
— Mulţumesc aşa de mult! Am avut o zi
plină, iar Nathan este aşa de agitat din cauza
dinţilor şi fetiţele nu vroiau să se culce...
Când a venit acasă de la lucru în următoarea
seară, Calvin observă că în casă era dezordine
şi cina nu era pregătită. Îndreptându-se
 spre soţia lui, el se hotărî să încerce o nouă
abordare.
— Să iau eu bebeluşul? întrebă el cu un
zâmbet. Aşa poţi să te apuci de cină.
Ochii Rosannei se luminară.
— Ar fi drăguţ! spuse ea dându-i-l pe
micuţul Nathan.
Calvin îl duse în leagăn. Acolo, el linişti
ciorovăiala gemenelor şi le chemă ca să le
citească o poveste. Surâsul lor larg de încântare
a fost o răsplată suficientă pentru el. Nu îşi
dăduse seama că ele ar putea să-i încălzească
aşa de mult inima.
Sentimentul plăcut rămase în sufletul lui
câteva zile, când el a găsit multe oportunităţi
să le facă fericite pe fetiţe. Chiar a crescut mai
mult pe măsură ce el a căutat metode să o ajute
pe Rosanna cu lucruri minore pe lângă casă,
creându-i astfel bună dispoziţie. Sclipirea din
ochii ei albaştri şi zâmbetul cald de pe buzele
ei obosite îl încântau. Pentru că simţea aşa de
uşor dragostea şi aprecierea ei, el vroia să stea
mai mult timp acasă în loc să meargă la târg.
— Parcă ai fi o altă persoană, a fost remarca
Rosannei într-o seară.
— Da? În ce fel?
— Păi, pur şi simplu... Ea făcu o pauză
căutându-şi greu cuvintele. Eşti mult mai
drăguţ cu copiii şi cu mine; nu mă faci să mă
simt că sunt o povară pentru tine. Îl strânse de
mână. Mă faci să mă simt iubită şi apreciată.
Calvin zâmbi pentru sine în întuneric. Cu
siguranţă, a învăţat cum să-i atingă inima
soţiei, iar ea îi întorcea dragostea aşa cum el
dorea cu ardoare.
— Şi tu te-ai schimbat, răspunse el cu
căldură. Şi astfel începu o discuţie lungă şi
profundă, aşa cum şi-a dorit întotdeauna
Calvin.
— Îmi place când putem împărtăşi unul
cu celălalt gândurile şi sentimentele noastre,
spuse el. Mi-am dorit aşa de des să putem face
asta, dar tu nu spuneai nimic.
16  Sămânța adevărului • Decembrie 2012
— Îmi pare rău, spuse Rosanna cu smerenie.
Uneori mi-e greu să mă exprim în cuvinte.
Dar mi se părea că atunci când eu făceam
lucruri speciale pentru tine, nici nu observai.
— De exemplu? întrebă el derutat.
— Ei bine, întotdeauna am încercat să îţi
pregătesc pachetul de prânz ca să-l poți lua
dimineaţa. Şi chiar atunci când ţi-am făcut
mâncarea favorită, nu mi s-a părut că este ceva
deosebit pentru tine.
— Dragă Rosy, spuse Calvin cu voce
înecată, eu am apreciat acele lucruri. Dar...
îşi curăţă gâtul. Tânjeam după zâmbetele tale
deosebite şi discuţiile de la inimă la inimă.
Rosanna îi zâmbi puţin confuză. E aproape
ca şi cum ne-am pierdut unul pe celălalt,
iar acum ne-am regăsit. Şi cu siguranţă,
cu ajutorul lui Dumnezeu, nu o să ne mai
pierdem din nou ţinta. Vocea ei era nesigură.
Calvin medită mult după ce Rosanna
adormi. „Cu siguranţă, a meritat să ne facem
timp ca să ne înţelegem unul pe celălalt din
nou” se gândi el cu tandreţe. „A fost nevoie
de mai mult decât zâmbete şi cuvinte drăguţe
din partea mea ca să-i demonstrez dragostea.
A fost nevoie de acte de bunătate şi de dorinţa
de a-i uşura povara.”
Timpul trecea repede. Nu totul mergea
strună pentru Calvin şi soţia lui. Relaţia lor
încă mai avea suişuri şi coborâşuri. Dar cu
ajutorul lui Dumnezeu şi cu dragostea pentru
celălalt, suișurile relaţiei se înmulţeau, iar
coborâşurile deveneau tot mai puţine.
Într-o sâmbătă, Calvin îl întâlni pe Elmer la
magazinul alimentar.
— Bună! rosti el voios.
— O, bună! răspunse Elmer. Ce mai faci?
— Bine, afirmă Calvin cu entuziasm.
Scăzând tonul vocii, el spuse: Elmer, trebuie
să-mi cer scuze. Îmi pare rău pentru modul
nepoliticos în care ţi-am vorbit despre soţia
mea. Şi... mulţumesc pentru ce mi-ai spus
atunci la vânzarea de cai. Cuvintele tale m-au
ajutat foarte mult.
Elmer ridică din sprâncene.
— Lucrurile merg mai bine?
— Cu siguranţă. Am o soţie bună şi
mulţumesc că m-ai ajutat să descopăr asta.
— Mă bucur aşa de mult pentru tine,
Calvin. Dumnezeu poate lucra minunat când
noi Îl ascultăm. Vocea lui se întrerupse. O să
mai dai de câteva hopuri, dar o să ai biruinţă
dacă priveşti unde trebuie.
Calvin încuviinţă.
— Trebuie să mă grăbesc. Rosanna are
nişte musafiri mâine şi trebuie să-i fac nişte
cumpărături. Aş vrea să ajung acasă la timp ca
s-o şi ajut. La revedere.
Inima lui Calvin creştea în timp ce calul
mergea la trap spre casă. În cele din urmă,
visurile lui au devenit realitate. A căutat
Dumnezeu este un
supraveghetor providenţial
Providenţa divină – purtarea de grijă şi
călăuzirea lui Dumnezeu – îşi are rădăcinile în
omniscienţa lui Dumnezeu. Capacitatea Lui de
a cunoaşte dinainte toate lucrurile este mai mult
decât putem noi înţelege. Ca simpli oameni
muritori, ne minunăm de cunoştinţa şi purtarea
de grijă a Dumnezeului nostru Atoputernic.
Providenţa divină susţine şi guvernează
orice lucru creat. Întreaga natură priveşte la
Dumnezeu şi depinde de El. Păsările nu seamănă
nici nu seceră, ci Dumnezeu le hrăneşte. (Matei
6:26) Nicio pasăre sau vreun fir de păr nu cade la
pământ fără ştirea Lui. (Matei 10:29, 30)
Creaţia nu poate exista şi funcţiona nicio clipă
fără puterea de susţinere a lui Dumnezeu. Faptul
acesta nu minimalizează măreţia lui Dumnezeu,
ci dimpotrivă, constituie o dovadă a înţelepciunii
şi puterii Lui superioare. Nicio parte a creaţiei Sale
“Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni...”(Matei 5:11) 17
libertatea şi a găsit-o doar după ce s-a predat
pe el însuşi lui Dumnezeu. A tânjit după
dragostea soţiei sale şi a primit-o după ce a
renunţat la el însuşi ca să-i arate el, în primul
rând, iubirea. El a găsit viaţa când a pierdut-o.
Când s-a prins de mâna lui Dumnezeu în
ascultare, a descoperit că soţia lui l-a apucat de
cealaltă mână, cu respect şi supunere pentru
el şi pentru Dumnezeu. Era un sentiment
minunat. Doar cu mult efort căsnicia lui a
devenit una fericită. Era un dar preţios de
la Dumnezeu care întrecea chiar şi cele mai
dragi visuri ale sale.
Din Family Life, aug. - sept. 2010
Pathway Publishers
Tradus și folosit cu permisiune.
—Glenn Martin
nu este prea puţin importantă încât Dumnezeu
să nu-i poarte de grijă şi să n-o controleze.
Dumnezeu poartă minuţios de grijă nu doar
naturii întregi, ci mai ales nouă, oamenilor. „Aşa
că, dacă astfel îmbracă Dumnezeu iarba de pe
câmp, … nu vă va îmbrăca El cu mult mai mult pe
voi?” (Matei 6:30) Mai mult, grija providenţială
a lui Dumnezeu este arătată tuturor oamenilor,
atât celor credincioşi, cât şi necredincioşilor.
„Căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi
peste cei buni, şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste
cei nedrepţi.” (Matei 5:45b)
Părinţilor, învăţătorilor, şi toţi cei ce aveţi
influenţă asupra copiilor, ar trebui să înţelegeţi
şi să recunoaşteţi supravegherea atentă şi
providenţială a lui Dumnezeu. Observaţi acele
domenii în care un concept corect al grijii
providenţiale a lui Dumnezeu este insuflat în
 vieţile copiilor noştri.
Învăţăm despre providenţa lui Dumnezeu
prin exemplu. Încrederea părinţilor trebuie pusă
cu tărie în Dumnezeu. Copiii noştri observă
cum ne raportăm la provocările şi greutăţile
vieţii. Putem înfrunta amânări neaşteptate şi
ocoluri în viaţă cu linişte sufletească pentru că
ştim că Dumnezeu deţine controlul? Am văzut
inscripția aceasta într-un aeroport: „Ferice de
omul care se bucură de scenariul unei deturnări.”
A face planuri şi a ne programa timpul este
un lucru bun, dar trebuie să nu pierdem din
vedere faptul că, în providenţa Lui, Dumnezeu
poate alege să ne schimbe planurile. „Dacă
va vrea Domnul, vom trăi şi vom face cutare
sau cutare lucru.” (Iacov 4:15b) Când vorbim
despre planuri, copiii noştri ar trebui să ne
audă zicând: „Dacă va vrea Domnul.” Expresia
aceasta ne ajută atât pe noi, cât şi pe copiii noştri
să fim conştienţi de prezenţa şi călăuzirea lui
Dumnezeu în toate aspectele vieţii noastre.
Un alt mod de a impresiona copiii cu
providenţa lui Dumnezeu este de a vorbi despre
micile binecuvântări zilnice, care sunt evidente
oricărei persoane recunoscătoare – frumosul
răsărit de sore, ploaia liniştită, zilele călduroase
de vară în care roadele cresc bine. Vremea este
un subiect obişnuit de conversaţie pe care îl
putem folosi ca să ne exprimăm recunoştinţa
inimilor noastre. Când privim fiecare zi care
vine ca un dar de la Dumnezeu, aceasta va
întări şi mai mult convingerea corectă cu privire
la grija providenţială a lui Dumnezeu.
De obicei copiii sunt fascinaţi de făpturile
mici: viermele care îşi face loc în solul din
grădină, păsările viu colorate, şi licuriciul
(lampyridae) care străluceşte în serile de vară.
Fă-ţi timp să le explici că aceste făpturi sunt
create şi îngrijite de Dumnezeu. Lui Îi pasă de
aceste mici făpturi, şi cu atât mai mult Îi pasă
de noi! „Voi sunteţi mai de preţ decât multe
vrăbii.” (Luca 12:7b)
Unele familii sunt la curent cu ştirile din mass-
media naţională. Destul de des, acestea includ
vesti despre turbulenţe politice şi dispreţul
18  Sămânța adevărului • Decembrie 2012
ostentativ faţă de principiile Cuvântului lui
Dumnezeu. Acestea ar trebui să ne privească, dar
să nu ne clatine încrederea în Dumnezeul nostru.
„Mai bine este să cauţi un adăpost în Domnul,
decât să te încrezi în om.” (Psalmul 118:8) Când
se pare că libertatea noastră religioasă este pusă
în joc, trebuie să ne reamintim nouă înşine şi
familiilor noastre că Dumnezeu încă deţine
controlul. Chiar şi inimile conducătorilor
pământeşti sunt controlate de Dumnezeu.
„Inima împăratului este ca un râu de apă în
mâna Domnului, pe care îl îndreaptă încotro
vrea.” (Proverbele 21:1)
Încrederea în grija providenţială a lui
Dumnezeu nu înseamnă că vom fi scutiţi de
orice vătămare trupească, boală sau moarte.
Lucrurile acestea sunt posibile în viaţă. De multe
ori suntem feriţi de rău prin grija providenţială a
lui Dumnezeu. Când trecem prin boală sau un
accident tragic, ne întrebăm uneori: „De ce s-a
întâmplat aceasta? Unde este acum Dumnezeu
în tragedia aceasta?”
Noi nu Îl învinovăţim pe Dumnezeu pentru
lucrurile care ne pricinuiesc rău; Dumnezeu are
un scop când îngăduie să trecem prin necazuri
pe care nu le înţelegem. Este o mângâiere să
ştim că Dumnezeu poate folosi orice experienţă
dureroasă spre binele nostru, chiar dacă a
fost pricinuită de oameni. Prin credinţă, ne
agăţăm de promisiunea că „toate lucrurile
lucrează împreună spre binele celor ce iubesc
pe Dumnezeu.” (Romani 8:28b) A crede
promisiunea aceasta elimină nevoia de a primi
răspuns la toate întrebările noastre.
Haidem să nu atribuim norocului
împrejurările prin care trecem, fie ele bune
sau rele, cum se obişnuieşte în lume. Slujim
un Dumnezeu măreţ, care merită toată slava
din partea noastră. Haidem să folosim multele
oportunităţi pe care ni le oferă ca să-i facem pe
cei micuţi mai conştienţi de grija providenţială a
lui Dumnezeu.
Din Home Horizons,
Eastern Mennonite Publications
Tradus și folosit cu permisiune.
 Dumnezeu este plin de îndurare
„Bunătatea Domnului ţine în veci pentru cei
ce se tem de El, şi îndurarea Lui pentru copiii
copiilor lor.” (Psalmul 103:17) Toţi oamenii
experimentează îndurarea lui Dumnezeu.
Nevoile noastre de bază, adică hrana şi
îmbrăcămintea, sănătatea şi puterea, şi chiar
viaţa însăşi constituie dovezi ale îndurării lui
Dumnezeu. Şi chiar mult mai important,
Dumnezeu este plin de îndurare în vieţile
noastre spirituale.
Îndurarea lui Dumnezeu este un factor
motivator în relaţia Sa cu oamenii. Îndurarea
Lui este strâns legată de dragostea Lui neclintită
faţă de noi. „Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea
faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă
păcătoşi, Hristos a murit pentru noi.” (Romani
5:8) Datorită îndurării, păcătoşii sunt în stare să
ceară ajutorul lui Dumnezeu cu speranţă. „Să se
lase cel rău de calea lui, şi omul nelegiuit să se
lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul
care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru,
care nu oboseşte iertând.” (Isaia 55:7) Mântuirea
este posibilă datorită acestui atribut măreţ al lui
Dumnezeu. „El ne-a mântuit, nu pentru faptele
făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea
Lui.” (Tit 3:5)
Îndurarea lui Dumnezeu este foarte
importantă în familiile creştine, dar nu este
un lucru pe care părinții îl pot explica în mod
obişnuit în timp ce stau la masă. Subiectul
acesta este prea mare şi adânc pentru a fi înţeles
de copiii mici, dar părinţii pot discuta despre
îndurarea lui Dumnezeu la închinarea în familie.
Multe exemple din Biblie ilustrează îndurarea
lui Dumnezeu.
În Exodul 16, Dumnezeu, în îndurare Sa, a
dăruit mană copiilor lui Israel. În Luca 15, tatăl
din pildă a arătat îndurare faţă de fiul mai mic,
primindu-l înapoi, iar faţă de fiul mai mare,
ducându-se la el şi ajutându-l să-şi vadă şi el
nevoia.
“Ferice va fi de voi, când din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni...”(Matei 5:10) 19
—Ronald Stine
Noi învăţăm pe alţii despre îndurarea lui
Dumnezeu în două moduri simple. Mai întâi,
prin felul în care ne raportăm la îndurarea lui
Dumnezeu faţă de noi. În al doilea rând, prin
trăirea noastră ca exemple ale îndurării. „Fiţi dar
milostivi, cum şi Tatăl vostru este milostiv.” (Luca
6:36)
Trebuie să arătăm îndurare copiilor noştri şi
altora. Un mod de a face aceasta este de a arăta cu
sinceritate şi consecvenţă dragostea lui Dumnezeu
în inimile noastre. Cum ne raportăm la copiii
noştri sau faţă de oamenii păcătoşi? Suntem noi
amabili, iertători şi înţelegători; sau imprevizibili
şi iraţionali? Ar trebui să fim plini de îndurare în
toate treburile noastre cu oamenii.
Trebuie să fim consecvenţi în modul în care ne
raportăm la copiii noştri. Domnul Isus a spus:
„Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu
vă voi da odihnă.” Împlinirea acestei promisiuni
nu a depins de felul în care decursese ziua Lui.
Când venim la Dumnezeu cu sinceritate, El ne
aude întotdeauna şi ne ajută. El este consecvent.
Când ne întoarcem acasă, după ce am
întâmpinat probleme la serviciu, sau când ne
întoarcem de pe câmp, după ce s-a defectat
ceva la uneltele noastre, ne mai facem timp să-i
ascultăm pe copiii noştri şi să-i ajutăm? Putem să
fim consecvenţi şi să punem în practică dragostea
noastră?
„Întoarceţi-vă la Domnul, Dumnezeul vostru.
Căci El este milostiv şi plin de îndurare, îndelung
răbdător şi bogat în bunătate...” (Ioel 2:13)
Beneficiem nespus de mult de pe urma îndurării
lui Dumnezeu. Probabil că ne amintim de desele
rânduri în care grija părintească a lui Dumnezeu
ne-a scutit de necazuri sau dureri – acel accident
care era cât pe ce să se întâmple, sau de timpul
în care noi am hotărât să evităm ceva pentru că
nu ni se părea bun. Le spunem copiilor noştri că
binecuvântările noastre sunt de la Dumnezeu,
sau ne amintesc ei lucrurile acestea? Ar trebui
 să-i auzim destul de des pe copii spunând: greşită, este bine să mai lăsăm din asprimea
„Dumnezeu ne-a dăruit lucrul acesta”, dar pedepsei. Copiii noştri nu ar trebui să se teamă
cuvintele lor ar trebui să izvorască din exemplul în mod nejustificat de noi. Când apare o
nostru. problemă, ei ar trebui să fie în stare să vină la
Avem multe ocazii de a-i învăţa pe copii noi, ştiind că nu vom reacţiona peste măsură,
despre bunătatea lui Dumnezeu. Când tăietura ci vom proceda cu justeţe şi îndurare faţă de ei.
de pe degetul lor se vindecă, le putem aminti că Ei ar trebui să ştie că neascultarea cere pedeapsă,
vindecarea vine de la Dumnezeu. Sau când se dar vom fi îndurători. Dacă un copil varsă din
tem noaptea de întuneric, le putem aminti că greşeală lapte pe jos, îl vom ajuta să cureţe locul,
Dumnezeu, în bunătatea şi îndurarea Lui, va fi în loc să-l certăm şi să-l mustrăm aspru.
cu ei şi îi va păzi. Nu trebuie să renunţăm la a disciplina sub
Copiii noştri trebuie învăţaţi că atunci când pretextul că suntem plini de îndurare. Abţinerea
strigăm la Dumnezeu după ajutor, în îndurarea de la disciplina necesară nu este îndurare; este,
Sa, El ne va ajuta. Femeia siro-feniciană a strigat mai degrabă nedreptate. Copiii trebuie să înveţe
la Isus după ajutor şi El i-a să devină responsabili.
vindecat fiica. Când sutaşul a Faptele aduc cu ele
venit la Isus după ajutor, El i-a Când venim la consecinţe, atât bune cât
vindecat robul. Chiar şi Cain şi rele.
Dumnezeu cu
a experimentat îndurarea lui Când Dumnezeu iartă,
Dumnezeu când a primit de sinceritate, El ne aude păcatul este îndepărtat „cât
la El un semn şi Dumnezeu întotdeauna şi ne ajută. este de departe răsăritul de
a rostit pedeapsa împotriva apus”. (Psalmul 103:12a)
El este consecvent. Dumnezeu nu păstrează
tuturor celor ce l-ar fi omorât.
Dumnezeu vrea să-I resentimente. Dacă venim
aducem toate îngrijorările şi problemele noastre. la El cu pocăinţă sinceră, avem încrederea că
Facem noi aşa? Ştiu copiii noştri că ne încredem Dumnezeul nostru îndurător ne va ierta şi nu va
în Dumnezeu? Ne aud ei rugându-ne pentru nutri mânie împotriva noastră.
problemele noastre? Nu-i putem învăţa pe copii Când copiii au nevoie de disciplină, ar trebui
despre îndurarea lui Dumnezeu dacă nu strigăm să ştie că atunci când pedeapsa s-a sfârşit, fapta
noi în primul rând după ea. lor este iertată. Nu vom afişa o atitudine de
resentimente şi nu vom mai vorbi despre greşeala
Rugăciunea pentru problemele noastre îi
lor. Pur şi simplu lăsăm deoparte problema şi ne
învaţă pe copiii noştri să-şi aducă şi ei îngrijorările
vedem mai departe de viaţa de familie.
la Dumnezeu. Ei se pot ruga când se tem de ceva
sau când au pierdut ceva. Dumnezeu îi ajută şi pe Ar trebui să fim recunoscători pentru
îndurarea lui Dumnezeu. Noi, prin învăţătură
ei cum ne ajută pe noi.
şi exemplu, îi putem ajuta pe copiii noştri să
Uneori, îndurarea lui Dumnezeu reduce
experimenteze în mod personal şi să preţuiască
pedeapsa celui ce se pocăieşte. Viaţa lui David
îndurarea lui Dumnezeu. Rugăciunea noastră ar
include mai multe exemple. Când a păcătuit
trebui să fie ca Dumnezeu să se folosească de noi
făcând numărătoarea poporului, Dumnezeu i-a
ca să-i ajute pe copiii noştri să înveţe despre El.
dat trei opţiuni de primire a pedepsei. Alegerea
„Domnul este bun faţă de toţi, şi îndurările
lui a fost aceasta: „Mai bine să cădem în mâinile
Lui se întind peste toate lucrările Lui.” (Psalmul
Domnului, căci îndurările Lui sunt nemărginite.”
145:9)
(2 Samuel 24:14b) Dumnezeu a oprit urgia Din Home Horizons,
înainte ca Ierusalimul să fie nimicit. Eastern Mennonite Publications
Tradus și folosit cu permisiune.
Când unui copil îi pare rău pentru o faptă

20  Sămânța adevărului • Decembrie 2012

 „Şi tot ce a fost scris mai înainte, a fost
scris pentru învăţătura noastră, pentru ca,
prin răbdarea şi prin mângâierea pe care o dau
scripturile, să avem nădejde.” Romani 15:4

Rubrica
Istorică
Beneficiile istoriei
Uneori, auzim despre cineva că trăieşte sau
cheltuieşte ca şi cum ziua de mâine n-ar mai fi.
De asemenea, poate fi adevărat şi faptul că unii
oameni trăiesc ca şi cum ziua de ieri n-a fost
niciodată.
Ziua de ieri este istorie. Am dori să ne gândim
la impactul şi influenţa uriaşă pe care istoria o are
în vieţile noastre astăzi, şi cum afectează alegerile
pe care le facem.
Este adevărat că, în mod literal, omul trăieşte
în prezent. Cum altfel ar putea fi? Ziua de azi este
a noastră, cea de ieri s-a dus, iar ziua de mâine
încă nu a sosit. Firea din noi vrea să trăiască doar
pentru ziua de azi. Prea puţin îi pasă de ziua de ieri
sau de cea de mâine. Mulţi trăiesc pentru clipa şi
plăcerile ei şi îşi dispreţuiesc părinţii şi influenţele
din propriul trecut care i-ar putea ajuta în luarea
deciziilor bune. Vom vedea că ignorarea istoriei îl
face pe om să trăiască pe pielea lui ce ar fi putut
evita. Cei ce nu învaţă din istorie sunt condamnaţi
să o repete.
Cuvântul lui Dumnezeu este istorie. Dacă nu
pui preţ pe istorie, înseamnă că nu preţuieşti
Biblia, căci ea este istorie.
Definiţia istoriei
În dicţionarul lui Noah Webster din 1828,
istoria este definită ca fiind „consemnarea
evenimentelor şi întâmplărilor din viaţa
—James Baer
popoarelor şi a naţiunilor.”
Istoria este consemnarea timpului. Pentru
creştinii care au o concepţie biblică despre lume
şi viaţă, istoria este relatarea interacţiunii lui
Dumnezeu cu oamenii. Are de-a face cu ce este
adevărat din trecut. Este absurd ca naţiunile să-şi
scrie propriile cărţi de istorie în care să se pună
pe ele însele într-o lumină diferită, aşa încât să-şi
influenţeze propriul popor şi pe alţii să aibă o
părere mai bună despre ele.
Această rescriere a istoriei are deseori scopul de
a-l depărta pe om de Dumnezeu. Istoria relevă
faptele reale. Adăugarea sau scoaterea din istorie
a unor elemente nu schimbă cu nimic realitatea
acestora.
Istoria este scrisă. Nu este o întâmplare că
omul şi-a scris istoria. Maleahi 3:16 vorbeşte
despre cei ce au scris o carte de aducere aminte
pentru că s-au temut de Dumnezeu şi s-au
gândit la Numele Lui. Dumnezeu vrea ca istoria
să fie scrisă. Lui Moise i s-a spus să scrie istoria
lui Israel: „Scrie lucrul acesta în carte, ca să se
păstreze aducerea aminte, şi spune lui Iosua...”
(Exodul 17:14b) Cu alte cuvinte, „Transmite
mai departe.” Porunca se repetă în Exodul
34:27. Aici, lui Moise i s-a poruncit să scrie şi
să consemneze ce văzuse şi auzise în legătură cu
legământul.
Şi lui Ioan i s-a spus să scrie (Apocalipsa 1:11-

“Ferice va fi de voi, când din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni...”(Matei 5:10) 21
 19; 21:5). Prin urmare, întreaga Biblie a fost
consemnată pentru noi ca o relatare adevărată
a istoriei şi ca o aducere aminte a felului în
care Dumnezeu interacţionează cu oamenii.
Dumnezeu pune preţ pe istorie. Cuvântul lui
Dumnezeu este o dovadă în acest sens. Şi dacă
Dumnezeu pune preţ pe ea, şi noi ar trebui să
facem la fel.
Care este importanţa istoriei pentru noi? După
o relatare scurtă a păcatelor lui Israel şi o poruncă
de a nu urma pilda lor de neascultare, găsim o
provocare în 1 Corinteni 10:11: „Aceste lucruri li
s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde, şi au
fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au
venit sfârşiturile veacurilor.”
Istoria este importantă pentru că este
reprezentativă. Ea reprezintă viaţa şi luptele
noastre. Ea exemplifică experienţa noastră.
Ispitele israeliţilor reprezintă ispitele noastre.
Stâlpul lor de foc şi norul reprezintă Cuvântul
lui Dumnezeu pentru noi. Botezul lor pentru
Moise reprezintă dedicarea şi botezul nostru.
Mana şi apa lor din stâncă Îl reprezintă pe
Hristosul nostru. Binecuvântările lor reprezintă
binecuvântările noastre, iar pedepsirea lor, din
cauza poftelor şi idolatriei, este reprezentativă
pentru noi. Ele ne învaţă că păcatul şi nefericirea
sunt legate între ele.
Istoria este de asemenea importantă pentru noi,
pentru că ne mustră şi ne îndreaptă. Lucrurile
acestea au fost scrise spre învăţătura noastră. Prin
istoria lor, israeliţii ne-au învăţat principii care au
aplicaţii universale.
Ei ne-au învăţat că Dumnezeu exercită o grijă
deosebită faţă de cei ce I se dedică şi Îl slujesc.
Ei ne-au învăţat că inima noastră stricată are
tendinţa de a fi neascultătoare.
Ei ne-au învăţat legătura de netăgăduit dintre
păcat şi suferinţă.
Ei ne-au învăţat să trăim în ascultare şi
credincioşie.
Acestea sunt motivele pentru care ar trebui
să preţuim istoria. Putem nesocoti istoria, dar
aceasta va afecta cu siguranţă modul în care
judecăm lucrurile. La fel este şi cu omenirea. Ea
22  Sămânța adevărului • Decembrie 2012
nu se lasă învăţată de istorie.
Istoria ne oferă semnificaţie vieţii. Dragă
cititorule, gândeşte-te la aceasta. Azi nu am fi
avut nicio încredinţare cu privire la ce are valoare
sau semnificaţie dacă nu am fi putut compara
circumstanţele noastre cu lucrurile care s-au
întâmplat în trecut. Valorile noastre au legătură
directă cu ce am învăţat sau ce am trăit în trecut.
Cum vei putea şti unde te afli azi, dacă nu ai putea
face o comparaţie cu ziua de ieri? Nu trăim într-un
vacuum. Viaţa este plină de ziua de ieri. Ziua de
azi este un dar mai bogat sau mai sărac în funcţie
de ziua de ieri.
Trăim clipa, prin urmare, nu este nevoie să scriem
despre ea. Dacă nu ar fi nicio istorie sau aducere
aminte, de ce am mai scrie? S-a spus că peştele are
o memorie lungă doar de două secunde, de aceea
sunt mulţumiţi să trăiască într-un acvariu. Noi nu
suntem aşa; suntem făcuţi să creştem – intelectual,
emoţional şi spiritual. Prin urmare, memoria este
importantă pentru că dăruieşte semnificaţie vieţii.
De asemenea, o istorie a Cuvântului ne oferă o
temelie sigură pentru credinţa noastră. Doar ca un
exemplu, în Romani 1:2-5 Pavel explică romanilor
esenţa Evangheliei. El aminteşte pe scurt ce a fost
scris şi făgăduit prin proroci în Sfintele Scripturi
cu privire la Hristos.
Un străin faţă de credinţa creştină s-ar putea
foarte fireşte gândi că este iraţional şi neproductiv
ca adunările noastre, pe tot parcursul anului 2011,
să petreacă o oră sau două pe săptămână meditând
sau închinându-se, îndemnate de cuvinte rostite
şi consemnate de către învăţători care au trăit cu
mii de ani în urmă, pe o fâşie îngustă de pământ
dintre deşert şi mare. Şi el ar întreba: „Ce influenţă
pot avea aceste cuvinte asupra principiilor care îmi
conduc viaţa, sau asupra speranţelor şi năzuinţelor
care îmi inspiră inima?” Cu siguranţă, au
influenţă! Ele au influenţat pe oameni şi naţiuni
timp de două mii de ani. O mare parte din ce
constituie fundamentul legilor şi ordinii în ţara
noastră a ajuns la noi, după mii de ani în care legea
a fost influenţată de moştenirea adevărului creştin-
iudeu. Aceasta constituie temeiul afirmaţiei
noastre. Adevărul contează „pentru Numele Lui,
la ascultarea credinţei pe toate neamurile.”
Dumnezeul din vechime a dat omenirii o
făgăduinţă care a devenit oportună, binevenită şi
valoroasă din cauza păcatului şi stării decăzute a
omenirii.
Suntem o rasă de fiinţe răsculate împotriva
autorităţii divine şi, cu certitudine, avem nevoie
de siguranţa compasiunii şi împăcării, precum
şi de descoperirea unei căi de mântuire şi viaţa
veşnică.
Istoria consemnată ne oferă aceasta în mod
personal şi colectiv. Istoria ne ajută să ne amintim.
„Aduceţi-vă aminte de zilele de la început.”
(Evrei 10:32) Citeşte 2 Petru 1:12, 13, 15, şi
3:1. Scrierile lui Pavel şi a lui Petru au scopul de
a ne ajuta să ne amintim adevărul. Dacă omul
are o slăbiciune chinuitoare, aceasta trebuie să fie
uitarea. Dumnezeu cunoaşte tendinţa noastră de
a uita, prin urmare am consemnat istoria. Propria
lectură a istoriei m-a ajutat deseori să înţeleg mai
bine sensul vieţii mele şi locul meu în planul lui
Dumnezeu azi.
Adresez fiecărui cititor o provocare, cea a
apostolului Pavel din 1 Timotei 4:13: „Ia seama
bine la citire.” Ce putem citi? Istorie, istorie biblică
şi doar adevărul aşa cum istoria îl consemnează.
„Pune-ţi pe inimă aceste lucruri, îndeletniceşte-te
în totul cu ele.” (1 Timotei 4:15) Învaţă! (vezi de
asemenea 2 Timotei 3:13-17.)
Cum vom fi în stare să rezistăm înşelăciunii?
„Tu să rămâi în lucrurile pe care le-ai învăţat.” (2
Timotei 3:14a)
Istoria noastră va depinde de preţul pe care l-am
pus pe istorie, pe lucrurile învăţate din istorie, şi
de felul în care am aplicat azi lecţiile din istorie în
vieţile noastre. Există multe concepţii despre lume
şi viaţă, dar noi avem nevoie de o concepţie biblică
despre lume şi viaţă. Repet: Nu trăim într-un vid;
nu trebuie să trasăm coordonatele unui alt drum.
Este posibil ca tinerii să voiască schimbare şi
inovaţie, dar acestea trebuie să treacă testul istoriei.
Preţuim schimbările, evaluându-le în funcţie de
contribuţia lor la stabilitate, moralitate, unitate
şi simplitate. Povara dovezii se află asupra noului.
Acesta trebuie să-şi dovedească valoarea.
“Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni...”(Matei 5:11) 23
Haideţi să ne întoarcem la 1 Corinteni 10:11.
Pavel spune că istoria lui Israel a fost scrisă spre
învăţătura noastră „peste care au venit sfârşiturile
veacurilor.” Ce vrea el să spună prin afirmaţia
aceasta? Dumnezeu se foloseşte de fiecare epocă
din istorie ca de un „învăţător” al următoarei
epoci. El a fost prezent în toate epocile şi face
ca evenimentele prin care au trecut evreii de la
început să constituie o învăţătură pentru epoca
noastră. Epoca patriarhală a fost urmată de cea
mozaică; iar cea mozaică a fost urmată de cea
creştină. Tot trecutul a venit la noi prin literatură,
poezie, şi înţelepciune şi proroci. Imaginaţi-vă un
tub uriaş care a ajuns până în zilele noastre. Noi
stăm chiar la gaura de ieşire.
Să nu presupuneţi că avantajele celor din trecut
sunt mai mari decât ale noastre. Sunt unii care se
referă la vremurile din trecut ca şi cum ar fost mai
bune ca și cele de acum. Aceasta este o eroare.
Noi suntem cei mai avantajaţi dintre toţi. Hristos
a venit la noi. Avem Lumina.
Ar trebui să fim mai mărinimoşi decât patriarhii,
mai iluminaţi şi asemănători cu Hristos decât
toţi creştinii din perioada apostolică. De ce? Noi
suntem beneficiarii istoriei. „Aceste lucruri …au
fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au
venit sfârşiturile veacurilor.” Domnul să ne facă să
trăim potrivit acestor privilegii.
Măreţ Dumnezeu, asupra noastră a venit
Sfârşitul vremurilor pe care le vedem;
Vom începe fiecare zi
Cu nespusă recunoştinţă.
Oameni după oameni venit-au şi s-au dus;
Miriade au murit.
Dar Tu, o Dumnezeule, eşti neschimbat,
Şi ne-ai ţinut până acum.
Trecutul, un ocean sub Tine,
A purtat măreţul plan al Tău,
Şi orice talaz care s-a rupt
Spre binele omului a fost.
Epocile sub care
Părinţii noştri trăit-au şi-au murit
Nu au fost, în comparaţie cu ale noastre,
 Decât o dimineaţă până la amiază.
Avem o moştenire sfântă,
Cunoştinţa epocilor trecute;
Ce regii şi profeţii au tânjit să vadă
Sunt ale noastre pe veci.
Ai noştri sunt marii oameni ai trecutului
Ca să ne ajute pe a vieţii cale;
Avem şi Soarele neprihănirii cu noi,
Ca să ne umple inimile cu strălucire.
Mari descoperiri în arheologia biblică
- Piatra Rosetta
Un număr de 175 de oameni de ştiinţă
au călătorit alături de armata franceză, când
Napoleon a invadat Egiptul, în 1798. Ei
au studiat locuri cunoscute, dar şi locuri
care nu au mai fost cercetate până atunci.
Expediţia lor s-a concretizat într-o publicaţie
de 24 de volume care a devenit baza pentru
studierea modernă a egiptologiei. Cea mai
importantă descoperire a fost în 1799, lângă
satul Rosetta. Aici, căpitanul militar francez,
Boussard, a găsit un monument de piatră,
scris în trei limbi diferite. Acest monument,
capturat mai târziu de britanici şi cunoscut
astăzi ca Piatra Rosetta, a ajuns la Muzeul
Britanic din Londra.
Primele 14 rânduri de pe monument au
fost scrise cu hieroglife, scrierea cea mai
veche a Egiptului; apoi următoarele 32 de
rânduri cu scrierea egipteană demotică (o
formă cursivă de hieroglife), iar ultimele 54
în greacă. Pentru învăţaţi era uşor să citească
în greacă; era un decret scris de preoţii de
la Memphis, în 196 î.Hr., care îl cinstea pe
regele egiptean Ptolemeu al V-lea. La acea
24  Sămânța adevărului • Decembrie 2012
Tot ce am învăţat din vremurile apuse
Să folosim chiar acum
Şi să trăim o viaţă sfântă şi măreaţă,
Vrednică de lumina ce-o avem.
Mărşăluim din greu în urma
Eroilor credinţei ce-au murit.
Tată veşnic, ajută-ne, Te rugăm
Când anii noştri se vor fi dus.
Din The Christian Contender, mai 2011
Rod and Staff Publishers, Inc.
Tradus și folosit cu permisiune.
—Gary Byers MA
vreme nimeni nu putea să citească celelalte
două scrieri.
În 1822, francezul Jean-Francois
Champollion a observat că monumentul
conţinea acelaşi decret în trei limbi.
Comparând greaca cu demotica şi apoi
demotica cu hieroglifele, Champollion a
putut în cele din urmă să citească întreg
monumentul. Acesta a devenit cheia pentru
descifrarea hieroglifelor, prima limbă scrisă
a Egiptului antic. În schimb, lucrul acesta a
dus la traducerea multor texte egiptene care
confirmă şi clarifică istoria biblică.
Preluat de pe un website al Asociaţiei pentru
Cercetare Biblică.
(Pentru informaţii suplimentare, vezi
„Reading the Rosetta Stone”, [Citind Piatra
Rosetta], pp. 20-35 în The Story of Writing,
[Istoria scrisului], de Andrew Robinson,
London: Thames & Hudson, 2001.)
Acest articol a fost publicat de
Associates for Biblical Research
www.BibleArchaeology.org
Tradus și folosit cu permisiune
 „Dimineaţa, seamănă-ţi sămânţa, şi
până seara nu lăsa mâna să ţi se odihnească,
fiindcă nu ştii ce va izbuti, aceasta sau
aceea, sau dacă amândouă sunt deopotrivă
de bune.” Eclesiastul 11:6

Rubrica
Practică
Iluminatul cu fluorescență
—Kenneth Mast, Jr.

Precum multe alte invenţii, lămpile cu necesar.

fluorescenţă (sau luminiscenţă) pot fi uşor
folosite de cei care nu înţeleg tehnologia
aceasta. Totuşi, câteva precizări ale tehnologiei
folosite ne pot ajuta să apreciem mai mult
aceste „ajutoare” zilnice.
Spre deosebire de becurile cu lumină
incandescentă, care produc lumina prin
încălzirea unui filament, lămpile cu
fluorescenţă produc lumină la temperaturi
scăzute. Iluminatul cu fluorescenţă este
deja folosit de multă vreme în şcoli,
birouri şi magazine. Recent, s-a observat
o creştere a folosirii acestora în case, odată
cu disponibilitatea crescută a lămpilor
fluorescente compacte care se pot înşuruba în
duliile obişnuite.
Lampa cu fluorescenţă este formată dintr-
un tub de sticlă umplut cu argon şi cu vapori
de mercur. Partea interioară a sticlei este
îmbrăcată cu o pulbere chimică, numită
fosfor. La capătul fiecărui tub se află câte
un electrod, o bucată de cablu capabil de a
conduce curentul electric. Aceşti electrozi
sunt conectaţi în afara tubului de un starter,
un mecanism care asigură electrozilor voltajul
Când se apasă întrerupătorul, starterul
trimite curent electric unui electrod, prin
vaporii din tub ajunge la celălalt electrod şi
înapoi la starter. Curentul care circulă prin
vaporii de mercur face mercurul să emită
valuri de lumini ultraviolete. Apoi, aceste
valuri de lumini, sau fascicule de energie,
lovesc pelicula de fosfor de pe interiorul
tubului de sticlă, făcând fosforul să emită raze
vizibile de lumină care iluminează camera ta!
Pentru a satisface diferitele nevoi şi
preferinţe, astăzi sunt disponibile multe
variante ale lămpilor fluorescente. Culoarea
luminii poate fi variată prin folosirea
diferitelor substanţe chimice pentru pelicula
de fosfor. Culorile disponibile variază de la
albul cald, asemănător becului cu lumină
incandescentă, la un alb-albastru care se
aseamănă cu lumina zilei.
Uneori, vei dori un iluminat cu
fluorescenţă care să aibă posibilitatea de
reglare a intensităţii luminii. Cea mai bună
alegere în privinţa aceasta este un bec cu
un catod ce funcţionează la rece. În aceste

“Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni...”(Matei 5:11) 25
 becuri, electrozii sunt fabricaţi din fier,
ascuţiţi în formă de degetar. Aceste becuri
pot fi reglate uşor să fie mai strălucitoare sau
să ilumineze mai puţin, fără să se scurteze din
viaţa becului, cum se întâmplă cu electrozii
obişnuiţi, care sunt filamente îmbrăcate în
wolfram în formă de buclă.
Cele mai multe lămpi fluorescente de
odinioară nu funcţionau prea bine la
temperaturi joase. Fabricanţii au descoperit
acum ce metale să amestece cu mercurul
pentru a produce o lampă ce va funcţiona
în condiţii de temperaturi foarte
scăzute. Putem folosi acum
lumini fluorescente pentru
amurg şi pentru zori de zi, şi
pentru a ilumina clădirile fără
încălzire.
Prima lampă cu fluorescenţă
a fost fabricată în 1867 de către
un fizician francez, Alexandre
Becquerel. Lampa aceasta
a constituit o încercare
bună, dar a fost ineficientă şi
avea o viaţă foarte scurtă. Cu
timpul, s-au făcut mai multe
cercetări în domeniu şi s-au
adus îmbunătăţiri. În 1933, s-a
prezentat publicului iluminatul cu
fluorescenţă la Chicago Centennial
Exposition. În cele din urmă, în 1938,
lămpile cu fluorescenţă au ajuns pe piaţă
pentru publicul larg. Au fost vândute în
acel an două sute de mii de astfel de lămpi.
Pe la 1950, lămpile fluorescente aproape că
înlocuiseră becurile cu lumină incandescentă
în şcoli, birouri şi fabrici.
În ultimii ani, lămpile fluorescente
compacte au înlocuit becurile cu lumină
incandescentă în multe locuinţe, chiar dacă
iniţial preţul lor a fost mai mare. Deoarece
lămpile cu fluorescenţă folosesc mai puţină
electricitate, sunt, de obicei, folosite în
încăperi unde luminile stau aprinse o perioadă
26  Sămânța adevărului • Decembrie 2012
lungă de timp. Lămpile cu fluorescenţă au,
de asemenea, o durată de viaţă mai lungă
decât becurile cu lumină incandescentă. Una
din cauze se datorează faptului că lămpile cu
fluorescenţă funcţionează la temperaturi mai
joase de 50 grade Celsius, în timp ce becurile
cu lumină incandescentă funcţionează la
aproximativ 2480 grade Celsius.
Pentru a prelungi durata de viaţă a unei
lămpi cu fluorescenţă, nu le stingeţi mai mult
decât este necesar. Electrozii pierd o cantitate
mică de materie în timpul iluminatului şi
pierd o cantitate mai mare de materie
ori de câte ori se aprinde lumina.
Când electrodul s-a consumat,
lampa devine inutilizabilă. Unele
tuburi luminează intermitent
atunci când devin inutilizabile. Ele
trebuie schimbate imediat pentru
a preveni avarierea starterului.
Noile tuburi par uneori să varieze
în strălucire în turbionare. Aceasta se
datorează particulelor din electrod
care plutesc în coloana pozitivă
a arcului electric. Va dispărea în
curând, pe măsură ce particulele se
vor depune pe fundul tubului. La capetele
unor tuburi apar repede inele întunecate.
Nu trebuie să ne îngrijorăm, deoarece
acestea sunt doar condensarea normală a
vaporilor de mercur.
Lămpile cu fluorescenţă ar trebui
manipulate cu grijă. Evident, tuburile sparte
pot cauza tăieturi la nivelul mâinilor. De
asemenea, datorită faptului că mercurul din
tub este o substanţă otrăvitoare, ar trebui
depozitate cum se cuvine şi cu atenţie.
Lămpile cu fluorescenţă constituie doar un
exemplu al felului în care omul poate exploata
energia spre folosul lui, atunci când descoperă
şi aplică legile lui Dumnezeu din natură.
Din Home Horizons,
Eastern Menonite Publications
Tradus și folosit cu permisiune.
 „Tot aşa şi voi, tinerilor, fiţi supuşi celor
bătrâni. Şi toţi în legăturile voastre, să fiţi
împodobiţi cu smerenie. Căci, «Dumnezeu
stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi
le dă har.»” 1 Petru 5:5

Rubrica
Tineretului
Succes prin renunțare
Un avocat a cumpărat o bucată de
pe pământul meu.
pământ care a fost „revendicată” ani de-a
— Dar, insistă vecinul, este de două ori
rândul. Unii vecini s-au întrebat de ce l-ar
mai mult decât am cerut.
interesa să intre în posesia unei proprietăţi
cu o istorie atât de incertă. Alţii s-au gândit — Nu-mi pasă, spuse Hackett. A fost
că poate vrea să intervină la limita legii prea multă ceartă în legătură cu pământul
şi să înceapă o dispută pentru a rezolva ăsta. Vreau să ai destul de mult ca să fii pe
problema hotarului în avantajul său. deplin mulţumit și astfel să ne împăcăm.
Bineînţeles, chiar aşa s-a gândit domnul Du-te şi ia din teren.
Smith, proprietarul Omul, ruşinat, n-a mai
terenului învecinat. Aşa Putem să ne cerem spus nimic. Fusese gata să
reînceapă vechea ceartă, dar
că, într-o bună zi, când
l-a văzut pe domnul
„drepturile” aici, dar vorba spusă de noul vecin l-a
Hackett trecând câmpul, această atitudine este lăsat cu gura căscată. Totuşi,
s-a pregătit de ceartă. el nu dori să fie mai prejos în
— Ei, domnule
suficientă să ne îndepărteze ce priveşte generozitatea. Se
Smith, care este poziţia de uşa cerului. uită la Hackett.
dumneavoastră în — Domnule, spuse el, acel
legătură cu gardul? întrebă Hackett. gard nu se va muta nici cu un centimetru.
— Gardul dumitale este pe pământul Nu am nevoie de pământ. Oricum, am
meu: la un capăt cu jumătate de metru, iar intrat în această dispută numai de dragul
la celălalt capăt cu 30 cm, susţinu domnul de a mă certa.
Smith. Cu siguranţă, mulţi oameni ar prefera
—Ei bine, răspunse Hackett, du-te şi mai degrabă să moară şi să ajungă în iad
pune gardul pe terenul meu la o distanţă decât să se umilească până acolo încât
de un metru din punctul de unde gardul să cedeze o bucată de pământ sau ca să
meu intra pe terenul tău cu jumătate de renunţe în faţa celor care, simt ei, ar vrea să
metru. Mută gardul cu jumătate de metru
profite de ei. Acea mândrie creşte şi fiecare
“Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni...”(Matei 5:11) 27
 se încăpăţânează să creadă că celălalt nu ar
trebui să se aleagă cu ce este mai bun din acea
tranzacţie.
Se spune că două capre mari s-au întâlnit față
în față pe o cărare de munte, prea îngustă ca
să le permită amândurora să treacă. Pentru un
timp, s-au ciocnit cap în cap cu încăpăţânare,
fiecare dintre ele încercând să o împingă pe
cealaltă din drum. În cele din urmă, cea mai
deşteaptă s-a lăsat jos, pe cărare, şi a lăsat-o pe
cealaltă să calce pe ea, făcând astfel posibil ca
amândouă să-şi continue drumul.
Calea biblică a non-rezistenţei este singura
cale adevărată de a te împăca cu aproapele.
Este singura cale ca să ajungi în cer. Putem
să ne cerem „drepturile” aici, dar această
S tructura trupurilor noastre
Minunea vindecării
Un lucru minunat pe care vreau să vi-l
reamintesc este capacitatea extraordinară a
trupurilor noastre de a se autovindeca. Când
se întâmplă să avem accidente de pe urma
cărora ne alegem cu oase rupte sau răni, ne
putem vindeca, iar trupurile noastre pot fi
din nou ca înainte.
O rotiță care s-a oprit sau nu mai lucrează
cum ar trebui într-un ceas, nu se poate
înlocui pe ea însăși. O gaură într-o haină
care s-a rupt nu se închide de la sine. Dar,
dacă un os a fost rupt, el va crește din nou
și va deveni la fel de puternic sau poate mai
puternic decât a fost înainte.
Atunci când ne tăiem, la suprafața rănii se
formează o substanță vâscoasă care acoperă
rana, sigilând-o împotriva germenilor și
a bacteriilor din aer. Imediat începe să
se formeze o crustă, iar rana începe să se
vindece.
28  Sămânța adevărului • Decembrie 2012
atitudine este suficientă să ne îndepărteze de
uşa cerului.
„Urmăriţi pacea cu toţi şi sfinţirea, fără
care nimeni nu va vedea pe Domnul.”
(Evrei 12:14) „Dar Eu vă spun: «Să nu vă
împotriviţi celui ce vă face rău. Ci, oricui te
loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe
celălalt. Oricine vrea să se judece cu tine, şi
să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa.»” (Matei 5:39,
40) „Prea iubiţilor, nu vă răzbunaţi singuri;
ci lăsaţi să se răzbune mânia lui Dumnezeu;
căci este scris: «Răzbunarea este a Mea; Eu
voi răsplăti», zice Domnul.” (Romani 12:19)
Din Light of Life, vol. 31, nr. 2
Rod and Staff Publishers, Inc.
Tradus și folosit cu permisiune.
Creatorul nostru bun ne-a înzestrat cu
aceste remedii naturale. Dacă nu ar fi așa,
mulți oameni ar avea pe trupurile lor tot soiul
de răni, oasele rupte nu s-ar mai vindeca, iar
suferința ar fi foarte mare.
Nu-i așa că trebuie să-L iubim și mai mult
pe Dumnezeu pentru minuni ca acestea?
Nu poți să faci un singur pas, să deschizi
ochii, să respiri sau să rostești un cuvânt fără
să vezi peste tot bunătatea lui Dumnezeu.
Bunătatea Lui poate fi văzută și în faptul
că ne-a făcut pe noi, oamenii, foarte diferiți
unul de celălalt, cu înfățișare diferită, unii
mai înalți, alții mai scunzi, având chipuri
diferite așa încât să ne putem distinge unul
de celălalt. Ne-a dat chiar și voci diferite ca
să ne putem deosebi unul de celălalt și în
întuneric.
Preluat din Love for the Savior
 „Ewti un om foarte cinstit^^
Jared îşi scutură bocancii pe verandă
ca să-i cureţe de zăpada lipicioasă din
decembrie. Deschise uşa din spatele casei şi
păşi înăuntru. M-m-m-m. Miroase a fursecuri
cu unt de arahide şi ciocolată, se gândi el. Îşi
dădu jos haina şi o puse pe umeraş în dulap.
Apoi îşi luă cutia pentru prânz şi se îndreptă
spre bucătărie.
— Bună, mamă! Fursecurile miros bine –
mi-e foame! Înşfăcă un fursec din dulap şi
muşcă din el.
— Bună, Jared, spuse ea zâmbind. Ştiam
că-ţi plac fursecurile şi m-am gândit să-ţi fac
pe plac şi să-ţi coc câteva.
— Mulţumesc, mamă. Mai luă o gură de
fursec.
— Cum se simte tata?
— Încă îl mai doare capul şi nu-şi prea
poate deschide ochiul. Ai făcut programare
pentru el?
— Da. Este mâine la ora patru.
— Bine. Ajunge că l-am văzut suferind
timp de două zile.
— Într-adevăr. Calmantul ajută, dar totuşi
nu rezolvă cauza.
— Ai dreptate. Sper ca doctorul să ştie care
este problema.
Jared era cel mai tânăr într-o familie
cu cinci membri. Pentru că era singurul
necăsătorit, responsabilitatea de a îngriji de
părinţii săi în vârstă apăsa greu pe umerii lui.
Tatăl său se apropia de 70 de ani şi suferea
de diabet. Cu câteva zile în urmă, un ochi a
început să i se umfle.
În ziua următoare, tata, mama şi Jared
erau la spital, căutând un loc de parcare în
parcarea mare. Vântul era răcoros, iar Jared
nu vroia ca tatăl său să meargă prea mult pe
“Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni...”(Matei 5:11) 29
—Calvin Raimer
jos. În cele din urmă, găsi un loc liber.
„Parcare permisă doar pentru două ore”,
citi Jared.
— Nu o să dureze mai mult de două ore,
nu?
— Cred că nu, răspunse mama.
Jared îşi parcă maşina şi cei trei intrară
împreună în spital. Au trecut de uşile
frontale de sticlă, au găsit un lift şi au urcat
până la etajul trei. Acolo s-au aşezat în sala
de aşteptare.
Această cameră este plină astăzi, se gândi
Jared. Dacă toţi aceşti oameni trebuie să fie
consultaţi de oftalmolog înaintea noastră,
atunci o să dureze mai mult de două ore.
Jared se întoarse către un tânăr de lângă el.
— Este aglomerat astăzi.
— O, da. Eu am avut programare la ora
1:30 şi încă nu am intrat.
— Deci stai aici de două ore deja.
— Da. Dar cel puţin ştiu de ce durează aşa
de mult.
— De ce? întrebă Jared.
— Doctorul a avut un accident în drum
spre spital. Nimic grav. Dar totuşi acest
lucru a făcut ca programarea să fie întârziată
cu două ore.
— Bine că nu e mai rău.
— Ai dreptate.
Chiar atunci secretara a intrat în cameră şi
a strigat numele tânărului.
Acesta se ridică în picioare şi apoi se
întoarse spre Jared.
— Răbdarea se răsplăteşte.
— Bine. O să aşteptăm şi o să vedem cât
ne ia până ce vom fi şi noi chemaţi.
Timp de câteva minute, Jared a stat şi s-a
 uitat la ceilalţi oameni din cameră. Unii
păreau fericiţi. Alţii erau foarte plictisiţi. Şi
totuşi unii păreau foarte nervoşi.
Chiar nu-i învinovăţesc, se gândi el. Dacă ei
au planuri pentru azi, o să se simtă ca şi cum
e o risipă de timp să tot aştepte. Aş putea foarte
bine să fac ceva folositor cât timp stau şi aştept.
Şi-a scos Biblia de buzunar din buzunarul
hainei şi a deschis-o. Imediat a fost absorbit
de ce citea şi nu a mai dat atenţie timpului.
Puţin mai târziu, aruncă o privire la ceas.
Imediat îşi dădu seama că era trecut de 5:30.
Sala de aşteptare era mult mai goală ca atunci
când au venit. Se uită să se asigure că părinţii
lui erau încă acolo. Mama îşi ridică privirea
de la împletit şi îi zâmbi.
— Încă nu te-ai plictisit? întrebă ea.
— Nu. Dar tu?
— Cred că puţin. Apropo, nu ar trebui să
mutăm maşina? A fost parcată acolo timp de
aproape două ore.
— Ă, nu cred că e nevoie. Ar trebui să
se înţeleagă motivul pentru care am lăsat-o
parcată aşa de mult timp.
— Cred că da. Dar totuşi poate că ar fi
bine dacă ai muta-o. Pe semn scria: „Parcare
permisă doar pentru două ore.”
— Câţi din ceilalţi oameni au ieşit să-şi mute
maşinile? Probabil că niciunul, îşi răspunse
Jared propriei întrebări.
— Da. Fă aşa cum crezi că este cel mai bine.
Dar m-aş simţi mai bine dacă ai muta-o.
Jared medită câteva clipe şi apoi se ridică
în picioare.
— Merg să mut maşina, îi spuse mamei.
— Mulţumesc, Jared.
Jared merse spre lift şi coborî până la
parter. Prin uşa frontală de sticlă putea să
vadă că vântul s-a înteţit. Deschise uşa.
Brr. E un vânt rece. Se grăbi la maşină şi
sări înăuntru. Parcarea era acum aproape
goală aşa că i-a fost uşor să găsească un loc
de parcare aproape de uşă. Cel puţin tata
30  Sămânța adevărului • Decembrie 2012
nu trebuie să meargă pe jos aşa de mult dacă
mut maşina, se gândi el. Parcă maşina şi se
întoarse în sala de aşteptare. Când ajunse,
părinţii lui deja intraseră. Jared se apropie de
biroul secretarei.
— Vă deranjează dacă intru şi eu alături de
părinţii mei?
— Nu, intrați. Este a doua uşă pe dreapta.
Jared înaintă şi bătu la uşă.
— Intră, răspunse doctorul.
Jared deschise uşa şi intră. Doctorul
consulta ochii tatălui cu un microscop.
— Eşti un om foarte cinstit, Jared, spuse
doctorul fără să-şi întoarcă privirea ca să
vadă cine intrase.
Mama îi zâmbi lui Jared.
— I-am spus ce făceai.
Doctorul luă din nou cuvântul:
— Întotdeauna eu îmi parchez maşina
în acel loc pentru întreaga zi, dar încă nu
am avut niciodată probleme. Într-o bună
zi o să-mi retrag cuvintele. Dar nu cred că
ei verifică cine parchează maşina acolo mai
mult de două ore, spuse el, examinând în
continuare ochii tatălui.
— Vreau să trăiesc o viaţă cinstită, spuse
Jared. Şi, de fapt, mama s-a gândit la asta şi
mi-a amintit şi mie.
Doctorul se întoarse şi dădu ochii cu el.
— Totuşi, ai avut de făcut o alegere şi
ai făcut-o. Lumea are nevoie de mai mulţi
oameni ca tine, afirmă el. Există aşa de multă
lipsă de onestitate astăzi, încât abia mai ştii
în cine să ai încredere. Mă bucur să constat
că sunt oameni oneşti, chiar şi în lucrurile
mărunte.
Inima lui Jared se înveseli. Ştia că nu
merita aceste laude. Mulţumesc, Doamne,
pentru părinţii creştini pe care îi am, care
m-au învăţat şi m-au ajutat să fiu cinstit.
Din The Christian Example, oct. 2010
Rod and Staff Publishers, Inc.
Tradus și folosit cu pemisiune.
 „Să nu te părăsească bunătatea
şi credincioşia: leagăţi-le la gât,
scrie-le pe tăbliţa inimii tale.”
Proverbele 3:3

Rubrica
pentru copii

Pedro învață
despre pace
—Elizabeth Wagler

— A făcut un ou! Găina mea a făcut un
ou! Vezi?
Pedro întinse mâna, arătând oul.
— Unde l-ai găsit? întrebă mama în timp
ce admira oul.
Pedro arătă în direcţia tufei de zămoşiţă,
care se afla chiar lângă spălătoria familiei.
— Chiar acolo, sub tufa aceea. Am văzut
cum găina mea a ieşit de acolo cotcodăcind
şi am găsit oul acesta!
— Îi vom face un cuibar chiar lângă
perete, în bucătărie. Dacă se va oua şi mâine,
adu-o împreună cu oul ei şi pune-o pe
cuibar. Când se vor aduna trei sau patru ouă
în cuibar, vom pune un coş peste ea ca să se
obişnuiască să stea pe ele.
Ochii negri ai lui Pedro străluciră.
— Curând voi avea mulţi puişori, apoi îi
voi hrăni cu orez şi mălai aşa încât să crească
repede, iar apoi îi voi vinde şi voi face o
mulţime de bani!
Mama râse.
— Mai întâi trebuie să porţi de grijă găinii
tale. Aminteşte-ţi să o închizi în fiecare seară
şi nu o lăsa să umble prin curtea vecinului.
Într-o dimineaţă, Pedro auzi o găină care
cotcodăcea frenetic. Alergă de cealaltă parte a
curţii ca să vadă ce se întâmplase. „Cotcodac!
Cotcodac!” cânta găina din tufe, chiar din
spatele casei vecinului Alberto. Mama veni
alergând de la bucătărie.
— Ce se întâmplă? întrebă ea.
Împreună păşiră printre copacii din spatele
celor două case, până au putut vedea găina.
— Aceea e găina mea, rosti Pedro cu
răsuflarea întretăiată.
Vecinul Alberto ţinea un măturoi şi
împingea găina înspre casa lui. Aceasta se
zbătea şi dădea din aripi, încercând să scape.
— Hei! strigă Pedro.
Dădu să alerge ca să-şi scape găina, dar
mama îl opri de braţ.
— Nu. Aşteaptă. Haidem să vedem ce va
face.

“Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni...”(Matei 5:11) 31
 Alberto împinse găina din iarba înaltă în — Nu, zise Rosa, fără să se uite la mama.
curtea lui. Apoi o lovi tare cu măturoiul, iar Nu am văzut găina voastră.
aceasta căzu pe spate. Zăcea în praf, dând Alberto tăcu.
din picioare în aer. Alberto se uită înspre — Am auzit găina cotcodăcind şi ne-am
casa lui Pedro, apoi luă repede găina şi o dus să vedem ce se întâmplă, continuă mama.
duse în casă. L-am văzut pe Albert împingând cu măturoiul
Pedro plânse în timp ce mama îl conduse o găină în curtea lui şi apoi cum o duce în casă.
înapoi în curtea lor. Era foarte mânios. Cred că era găina noastră.
— De ce s-a purtat aşa cu găina mea? — Nu ştiu nimic despre asta. Probabil
plânse în hohote Pedro. A rănit-o. Acum o că nici nu era găina voastră, zise Alberto cu
va mânca la cină. Voi găsi un băţ lung şi mă impertinenţă.
voi duce să-i omor toate găinile. Sub pat, chiar în spatele picioarelor lui
— Ideea asta nu e bună, zise mama, Alberto, se afla o cutie de carton. Din ea se
dându-i un prosop ca să-şi şteargă lacrimile. auzea ceva ca un râcâit de gheare.
Dumnezeu vrea să trăim în pace cu vecinii — Ce se află în cutia aceea? întrebă mama.
noştri, nu să ne luptăm cu ei. Haidem să-l Alberto băgă mâna sub pat şi scoase cutia.
vizităm pe Alberto. Poate că vom putea — Ia-ţi găina bătrână, mormăi el
discuta despre problema asta. scoţând-o din cutie şi dându-
— Bună dimineaţa, zise mama i-o lui
bucuroasă, când
ajunse în faţa
uşii închise a lui
Albert.
— Intraţi,
spuse Rosa, soţia
lui Alberto.
Ea pregătea
nişte turtă de
mălai pe o masă
joasă, lângă foc.
Alberto şedea pe
marginea patului,
într-un colţ.
— Pedro şi-a
pierdut găina, începu
mama. Am văzut-o
în tufele din spatele
casei voastre. Nu aţi
văzut-o cumva şi
voi?
Alberto şi Rosa
se uitară unul la
altul şi zâmbiră
puţin.

32  Sămânța adevărului • Decembrie 2012

Pedro. Dacă mai găsesc vreodată o găină
de-a voastră în curtea mea, o voi mânca!
Pedro îşi duse cu grijă găina acasă. Când
o lăsă jos, aceasta căzu într-o parte şi rămase
nemişcată pe pământ. Mama o cercetă cu
atenţie.
— Cred că va trebui s-o tăiem, zise ea. Este
rănită şi nu va mai putea face ouă.
Pedro încă era mânios.
— De ce este Alberto aşa de rău? întrebă
el.
— Alberto nu este creştin şi nu ştie că
Dumnezeu vrea ca noi să ne iubim vecinii,
explică mama. Trebuie să-i arătăm cum
să fie bun şi să trăiască în pace pe calea lui
Dumnezeu.
— Dar Alberto a spus că ne va omorî toate
găinile dacă ajung în curtea lui. Cum le vom
putea opri? Nu le putem priponi ca pe cai.
„Laptele vărsat”
Dacă aş putea să-l conving pe Noah să mă ajute
la treburi... Leon, băieţelul de 13 ani, se grăbi
să treacă de colţul hambarului. Acolo îl zări pe
fratele lui mai mic, care se îndrepta spre casă.
— Noah! strigă Leon. Vrei să mergi în locul
meu să vezi ce fac viţeii? Eu mai am de hrănit
şi purceii.
Noah dădu din cap.
— Nu în seara asta! Trebuie să-mi termin
temele până la ora mulsului.
Faţa lui Leon se întristă de dezamăgire în
timp ce-l urmărea pe Noah plecând.
Doream să-mi termin treaba mai devreme,
mormăi el. Gândul îi zbură la desenul pe care-l
începuse; dorea să-l ofere cadou profesorului
“Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni...”(Matei 5:11) 33
— Ştiu ce vom face, adăugă mama. Iată
aici un sac. Tu aduni toţi puişorii şi îi pui în
sac, apoi îi cari până la marginea pârâului.
Cloşca te va urma. Lasă-i să umble pe-acolo
toată ziua, iar seara îi vei strânge şi aduce
înapoi acasă.
— Asta înseamnă că voi avea aşa de mult
de lucru, se plânse Pedro.
— A păstra pacea cu vecinii poate să
însemne mult de lucru, a fost de acord
mama. Dar e mai bine decât să ne luptăm
cu ei.
— Şi…, zise mama oprindu-se ca să adune
cinci ouă din cuibarul găinii lui Pedro, voi
pune ouăle acestea sub cloşca mea, şi când
vor ieşi puişorii, toţi vor fi ai tăi.
Din Story Mates, dec. 2010
Christian Light Publications, Inc.
Tradus și folosit cu permisiune.
—Elizabeth Wagler
său. Trebuie să-l termin înainte de culcare. De ce
Noah trebuie să-mi strice planurile?
Leon se îndreptă descurajat spre grajdul
viţeilor, deschise uşa cu o smucitură, intră repede
şi trânti uşa. În timp ce ochii lui se adaptau la
lumina slabă din grajd, o zări pe Daisy, junca
din rasa Normandy într-un colţ îndepărtat.
Apropiindu-se, observă un viţeluş lângă perete.
— Nu un alt viţel în seara asta! se văicări
Leon, vroiam aşa de mult să... Vocea i se stinse
şi oftă dezamăgit.
— Ce vroiai?
Leon se întoarse surprins de vocea tatălui şi
apoi lăsă privirea în pământ.
— Am vrut să termin desenul pentru fratele
 Jesse, explică el. Dar acum trebuie să fac un
culcuş pentru noul viţel. Asta îmi ia aşa de mult
timp! O, şi apoi trebuie să hrănesc şi purceii, îşi
aminti el, oftând.
Tatăl încuviinţă.
— Nu asta ţi-ai programat pentru diseară, dar
planurile se pot schimba. Aşa că fruntea sus! N-o
să te ajute deloc dacă te plângi şi te vaiţi. Dacă te
grăbeşti, o să termini repede! îl încurajă el. Leon
dădu din cap serios şi se grăbi înspre fân ca să
amenajeze culcuşul.
După treizeci de minute, Leon se grăbea spre
cocina porcilor. Când intră, ochii i se luminară.
Tata era deja acolo dând apă purceilor. Leon
se apucă zdravăn de treabă şi îndată mâncarea
pentru porci era gata.
— Mulţumesc, tată! Poate că mai am timp să
desenez, spuse el, închizând uşa de la cocină, care
scârţâia.
— Mă bucur că te-am ajutat! răspunse tatăl
în timp ce păşeau unul lângă altul înspre staul la
muls.
Dintr-o dată, Leon se opri. Deschise ochii
mari. Cine era acolo... afară, la păscut? Flossy, vaca
lui preferată!
— O, de ce nu m-am uitat şi la ea? se văită
Leon.
— Despre ce vorbeşti? Flossy? întrebă tatăl.
— Nu m-am gândit să văd ce face Flossy. Poate
că a fătat un viţeluş afară în frig. În cazul ăsta,
nu prea sunt speranţe pentru el, comentă Leon,
copleşit de durere, şi se grăbi spre locul de păscut
al vitei.
Tatăl, grăbindu-se să-l ajungă pe Leon, spuse
plin de compătimire:
— Îmi pare rău. Nu mi-am dat seama că era
încă afară.
Chiar dacă Leon îşi exprimase deja supărarea,
el a fost totuşi surprins când văzu priveliştea din
faţa ochilor. Acolo, lângă Flossy, zăcea un viţeluş
rece şi ţeapăn.
— Dacă... începu el să se plângă. I se puse un
nod în gât. Dădu din cap, clipind des. De ce totul
merge aşa de prost? se smiorcăi el.
— „Totul”? Ce altceva a mers rău? întrebă tatăl.
34  Sămânța adevărului • Decembrie 2012
Leon atinse viţica cu gheata.
— Ei bine, în primul rând, Noah nu a vrut
să mă ajute la treburi pentru că are teme. Apoi,
Daisy a fătat şi a trebuit să-i fac viţeluşului un
ţarc. Vroiam aşa de mult să termin desenul
pentru fratele Jesse. Am încercat să termin repede
treburile. Dar... toate problemele astea! Şi, pe
deasupra, şi viţeluşul ăsta! Leon simţi că ar vrea să
lovească viţeluşul.
Tatăl dădu din cap înţelegător.
— E o adevărată pierdere...
Leon se gândi puţin şi apoi clătină din cap:
— Trebuia să mă gândesc la Flossy.
— Şi eu la fel, recunoscu tatăl. E o pagubă
pierderea unui viţeluş aşa de frumos. Dar nu-l
putem readuce la viaţă.
Leon făcu o grimasă confuză.
— În viaţă sunt lucruri pe care trebuie, pur şi
simplu, să le acceptăm cu seninătate, să învăţăm
ce putem şi să mergem mai departe, continuă
tatăl.
Aceste vorbe îi amintiră lui Leon de celălalt
viţeluş. Nu, nu i-a folosit la nimic faptul că s-a
plâns şi s-a văitat că are mai mult de lucru. Purceii
au fost hrăniţi într-un timp record datorită
ajutorului dat de tata.
Tatăl începu din nou să vorbească.
— Îmi amintesc de o zicală: „N-are rost să
plângi după laptele vărsat.” Tu ai fost dezamăgit.
Amândoi am făcut o greşeală care nu poate fi
îndreptată. Acum hai să strângem „laptele vărsat”
şi să ne vedem de treabă. Tata privea blând.
Leon răsuflă adânc.
Tatăl continuă:
— Hai să luăm de aici viţeluşul mort şi să o
băgăm pe Flossy înăuntru. Şi dacă începem
imediat să mulgem vacile, o să ai suficient timp
să desenezi.
— Da?! exclamă Leon. Îşi îndreptă umerii.
Ajutat de încurajarea tatălui, nu va plânge pentru
„laptele vărsat”.
Din Home Horizons,
Eastern Mennonite Publications
Tradus și folosit cu permisiune.

“O carte în serial”
Nu poți
Partea a VI-a
Capitolul 11
Funcţionează!
— A fost şi pe la voi furtună aseară? o întrebă
Colleen pe Ginny în timp ce culegeau crengi
şi bucăţi de ramuri din curtea bunicului.
— A fost, declară Ginny, dar nu a făcut prea
multe stricăciuni. Doar câteva ramuri au fost
rupte şi au fost luate câteva bucăţi de şindrilă
de pe acoperişul vechii magazii de cereale, pe
care acum o folosim doar ca să depozităm
vechituri.
Ginny chicoti.
— Tata a spus că poate acum ne vom hotărî
să o demolăm complet. S-a gândit deja la asta
în ultimii ani.
— Mă bucur că e sâmbătă şi că putem da o
mână de ajutor, zise Doris în timp ce se grăbea
să care un braţ mare de lemne.
— Herbert va porni ferăstrăul mecanic cu
lanţ, strigă Peter, fratele mai mic al lui Ginny,
trecând pe lângă ele în grabă ca să se alăture
fratelui mai mare care se afla lângă copacul
căzut.
Atunci zgomotul produs de motorul
“Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni...”(Matei 5:11) 35
„Apoi mi-a zis: «S-a isprăvit!
Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi
Sfârşitul. Celui ei îi este sete, îi voi da să
bea fără plată din izvorul apei vieţii.»”
Apocalipsa 21:6
Rubrica
auzi?
—Joyce Good
ferăstrăului a răsunat în răcoarea dimineţii.
Colleen cără o ramură la grămada mare de
resturi. Ginny o aştepta acolo.
— Cred că am făcut cam tot ce trebuia la
bunicul până când va fi tăiat copacul acela,
strigă Ginny acoperind cu vocea ei zgomotul
ferăstrăului cu lanţ.
— Hai să mergem în curtea mătuşii
Heather, sugeră Colleen. Am văzut şi în
curtea ei câteva ramuri rupte pe jos.
Repede, fetele traversară drumul îngust de
ţară. După ce terminaseră de curăţat curtea
mătuşii Heather, Herbert tăiase copacul în
destule bucăţi încât să poată şi fetele să-i ajute
pe băieţi. Ele cărară ramurile la grămada de
resturi care aveau să fie arse. Lemnele mai
groase le puseră pe o remorcă micuţă pe care
o adusese Abram, fratele bunicului. Întrucât
Abram avea o sobă pe lemne, bunicul a spus
că ar fi bine să se folosească el de lemne.
Până seara, la vremea cinei, ce mai rămăsese
din copac nu era decât rumeguşul, care se
 împrăştiase pe iarbă şi o bucată de pământ
săpat. Abram s-a folosit de un tractor ca să
scoată cioata din pământ, ca un dentist care
smulge un dinte uriaş.
Colleen îşi duse tava cu mâncare la masa
de afară unde Doris şi Ginny o aşteptau. Se
aşeză la masă în timp ce Brandon îşi întinse
picioarele pe banca din faţa lui.
— Mi-ar prinde bine o pauză, declară el.
— Şi nişte mâncare, adăugă Douglas, cel
de-al doilea frate mai mare al lui Ginny.
— Că bine zici!
Herbert aşeză tava cu mâncare. Cu un
oftat, îşi întinse picioarele lungi pe bancă.
Colleen privea cum Peter se alătură
băieţilor pe marginea băncii. Arnold stătea
și el pe marginea băncii fetelor.
În timpul mesei, conversaţia se desfăşură
îndeosebi între veri. Subiectul ei a fost
furtuna de cu o seară înainte. Cel puţin cam
atât a înţeles Colleen. La început, încercă
să ţină pasul cu ce se vorbea, rugând-o din
când în când pe Doris să-i repete lucrurile
pe care nu le prinsese. Dar se vedea clar că
lui Doris nu-i plăcea să fie întreruptă din
discuţie. Şi nici ei nu-i plăcea ca toată atenţia
să se îndrepte asupra sa ori de câte ori o ruga
pe Doris să-i repete ceva. Aşadar, Colleen îşi
oferi biscuiţii lui Brandon şi merse în casă.
Doamnele erau în bucătărie discutând şi
servindu-şi cina.
— Ai mâncat destul? întrebă mama
în timp ce Colleen îşi puse tava goală pe
marginea tejghelei.
Colleen văzu ochii îngrijoraţi ai mamei
care o priveau.
— Sigur, zise ea pe un ton mai vesel decât
în realitate.
Fiindcă nu dorea să mai răspundă la
nicio întrebare, ieşi de-acolo pe uşa cea mai
apropiată.
Sufrageria era răcoroasă şi liniştită. Colleen
luă o carte din bibliotecă şi se ghemui pe
cel mai apropiat fotoliu. Cu o inimă pe care
o simţea goală şi singură, deschise cartea.
36  Sămânța adevărului • Decembrie 2012
Părea că o mustrare era ascunsă undeva
în mintea ei, gata să iasă la suprafaţă, dar
numai dacă o lăsa. Dar Colleen refuză să se
gândească la ea. Îndreptându-şi în mod voit
atenţia asupra cărţii, începu să citească primul
capitol. Curând, avea să se piardă în lanţul
evenimentelor din povestirea respectivă.
Puţin mai târziu, Doris şi Ginny intrară
brusc pe uşă.
— Aici erai! exclamă Ginny. Te-am căutat
peste tot.
— Păi, aici eram, comentă Colleen pe un
ton sec.
Încercă să chicotească ca să mai destindă
atmosfera, dar nu reuşi.
Ignorând atitudinea mohorâtă a surorii
sale, Doris îndrugă:
— Tata a spus că putem să urcăm pe
munte, pe cărarea din spatele rulotei mătuşii
Heather. Nu vrei să vii şi tu cu noi?
Colleen dădu din umeri. Cartea ei era
interesantă deşi îi cunoştea finalul. O citea
pentru a patra oară. Ezită puţin.
— Cine mai merge? întrebă ea, trăgând
de timp pentru a lua o hotărâre. Dacă voi
merge, oricum nu voi putea înţelege ce vorbesc
ei, se gândi ea. Dar o ieşire pe munte ar fi
interesantă, totuşi. Nu voi fi nevoită să merg
pe jos cu ei. Dar m-aş simţi ciudat dacă mama
sau mătuşa Heather m-ar găsi aici, ştiind că
ceilalţi au plecat pe munte.
Încet, închise cartea şi se sculă în picioare.
— Cine aţi spus că mai merge?
Răbdătoare, Doris răspunse:
— Herbert, Douglas, Brandon, Ginny şi
cu mine. Cred că Peter încearcă să-l convingă
pe unchiul Calvin să-l lase şi pe el să vină.
— Foarte bine. Haideţi să mergem! Colleen
puse cartea înapoi şi le conduse pe fete afară,
unde îi văzu pe ceilalţi băieţi care le aşteptau.
— Vii şi tu cu noi? întrebă Ginny traversând
în grabă curtea.
— Cu siguranţă, răspunse Peter fericit.
— Să vă întoarceţi până la ora patru, îi
sfătui tata, uitându-se la ceasul lui de buzunar.
Să nu vă duceţi prea departe. Ţineţi drumul
drept la deal şi apoi să vă întoarceţi tot pe-
acolo. Să fiţi atenţi la copacii care s-ar putea să
se fi rupt de la furtună. Vă doresc să aveţi un
timp frumos.
Salutându-i, tatăl se întoarse la şură unde
bărbaţii încă mai reparau stricăciunile
pricinuite de furtună.
— La revedere! strigară Ginny, Doris şi
Peter.
Alergară ca să-i prindă pe băieţii mai mari
care se apropiau de drum cu paşi repezi.
Colleen venea repede în urma lor. Nu voia
să treacă drept arogantă, în cazul în care cineva
ar fi observat că nu era cu ceilalţi. Totuşi, a ales
să nu li se-alăture. „Oricum nu i-aş înţelege”,
murmură ea nedesluşit traversând drumul.
În timp ce trecea pe lângă rulota mătuşii
Heather, şi-a amintit câteva din cuvintele ei:
„Nu-ţi plânge singură de milă. Nu te ascunde
într-o carte. Încearcă să-i ajuţi pe cei din jurul
tău.” Mătuşa Heather îi spusese deja toate
lucrurile acestea.
Ruth. Colleen a simţit ca şi cum ar fi
înţepat-o o viespe. Ruth niciodată nu s-ar
ascunde într-o carte de verişorii ei. „Ea ar
chicoti şi ar râde”, îşi şopti singură Colleen.
Se împiedică de o piatră mare care se afla la
începutul urcuşului. „Am încercat să râd şi să
chicotesc acolo în sufragerie, dar nu a mers.”
Colleen lovi intenţionat următoarea piatră
întâlnită pe cărare. „Fii tu însăţi”, îi spusese
mama mai demult. „Nu încerca să fii ca alţii.”
Colleen se uită în sus pe cărare. Auzi nişte
strigăte, dar nu părea nimic serios. Observă că
Peter rămăsese în urmă de ceilalţi, dar înainta
cu mult curaj. „Ruth zice că ea evită discuţiile
în grup”, îşi aminti Colleen cu voce tare.
„Oare ce ar face ea acum în locul meu? Ar găsi
pe cineva care are nevoie de un prieten. Asta
ar face. Dar cine are nevoie de un prieten?”
Colleen se urcă pe o stâncă şi se uită în sus ca
să vadă cât de mult se afla în urma celorlalţi?
Băieţii cei mari nici nu se mai vedeau. Doris
şi Ginny se aflau destul de mult înaintea ei.
“Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni...”(Matei 5:11) 37
Peter se străduia să continue urcuşul de unul
singur.
Colleen se învioră singură. „E acolo cineva
care are nevoie de un prieten”, îşi spuse ea
singură, rupând-o la fugă. „Băieţii mai mari
vor să meargă mai repede decât poate Peter
merge. Probabil că nici fetele nu vor să se
deranjeze cu un băieţel ca el.”
Peter se opri şi se uită înapoi, în timp ce
Colleen se apropia de el. Văzu cum faţa lui
tristă şi rotundă se lumina de bucurie.
— Tu de unde ai apărut? întrebă el în timp
ce se aşeză pe un bolovan din apropiere.
— Din acelaşi loc ca şi tine, îi răspunse
Colleen în timp ce îşi trăgea sufletul. Se
sprijini de un alt bolovan de pe marginea
cărării şi trase adânc aer în piept.
— Îmi place mirosul acesta de pădure, zise
ea. O, priveşte! E o veveriţă. O vezi?
Peter se întoarse cu faţa în direcţia pe care
o arăta ea.
— Unde? întrebă el întorcându-şi capul.
— Se ascunde în spatele copacului aceluia
mare. Aşteaptă puţin. Probabil că va ieşi
curând de-acolo şi se va uita la noi.
— O văd! O văd! strigă el vesel. Vai! S-a
dus. Dar am reuşit s-o văd.
Peter suspină cu mulţumire în suflet.
Colleen îi zâmbi.
— Vino. Haide să ne continuăm drumul.
Mi-a trecut oboseala.
Peter încuviinţă din cap.
— Vreau să merg până în vârf. N-am mai
fost niciodată acolo.
— Şi mie mi-ar plăcea, îi spuse Colleen.
Va trebui totuşi să ne grăbim. Trebuie să fim
acasă înainte de ora patru. Haide să vedem
cât de hotărâţi putem merge.
— Voi încerca, îi spuse cu mult curaj Peter.
Nu pot să merg la fel de repede ca băieţii
mari.
Colleen râse.
— Nici eu nu pot, îi răspunse ea.
Nu au vorbit prea mult. Peter pufăia şi gâfâia,
 şi totuşi picioarele lui grăsuţe continuau să
meargă. În scurtă vreme ajunseră în vârf.
— Este muntele acesta înalt, Colleen?
întrebă Peter în timp ce se aşeză jos.
— Nu, zise Colleen, aşezându-se lângă
el. Este ca un pui de munte. Dacă l-ai pune
lângă cel mai mare munte, probabil că ar
arăta ca un deluşor.
— Priveşte la muşchiul acesta, zise deodată
Peter. E uşor ca fulgul.
Colleen întinse mâna şi luă grămăjoara de
muşchi pe care Peter i-o dădea.
— Ce frumos este! observă ea. Dumnezeu a
făcut aşa de multe lucruri frumoase.
Îi dădu înapoi grămăjoara de muşchi
smulsă de pe jos.
— Vezi stânca aceea? Arată ca o raţă pe apă,
îi spuse Peter luând înapoi, neatent, muşchiul
din mâna lui Colleen.
— Vezi bucata aia pătrată de stâncă de
lângă raţă? o întrebă Peter mai departe, după
ce Colleen dăduse din cap. Aceea are o gaură
întunecată într-un colţ. O vezi?
Peter se uită la Colleen.
— Da, răspunse Colleen. Crezi că este o
vizuină de vulpi?
— Nu, îi spuse el cu o strâmbătură. Cred
că e bârlogul unui urs. Fiindcă a fost foarte
cald în primăvara asta, probabil că şi-a părăsit
deja bârlogul. A mers pe creasta asta până la
cea mai înaltă stâncă a muntelui.
— Şi a găsit vreun prieten acolo? întrebă
Colleen, amuzându-se de povestea lui
închipuită.
Peter şovăi câteva clipe.
— Nu, se hotărî el. A fost o ursoaică şi doi
pui. A mers pe creastă ca să fie cât mai departe
de vânători. Îi plăcea acel bârlog drăguţ, dar
a trebuit să se grăbească să ajungă cu puii ei
într-un loc mai sigur. Ai văzut vreodată un
urs viu? întrebă el deodată.
— Nu, niciodată. Nu mi-aş dori să mă-
ntâlnesc chiar acum cu mama aceea şi cu puii
ei.
Colleen se ridică în picioare.
38  Sămânța adevărului • Decembrie 2012
— E timpul să ne-ndreptăm spre casă. Mă
întreb unde or fi fetele astea.
— O, le-am auzit ţipând acum câteva
minute. Crezi că au văzut puii de urs?
Peter a pus întrebarea aceasta cu o faţă
aşa de serioasă, încât Colleen a început să se
întrebe dacă nu cumva el chiar crezuse propria
poveste. Apoi, izbucni în râs.
— Sper să văd vreodată un urs viu în
sălbăticie, îi spuse el lui Coleen. Acolo! Am
auzit-o pe Ginny râzând.
Sări în picioare şi îşi duse mâinile la gură.
— Ginny! Ginny! strigă el.
Colleen socoti că el a primit răspuns căci
strigă din nou la ele că era vremea să se
întoarcă acasă. Curând cele două fete ieşiră
împreună din spatele unor stânci.
— Unde sunt băieţii? întrebă Ginny.
— Nu ştim, îi răspunse Peter ridicând din
umeri. Probabil că ei coboară pe o altă cărare.
— Fără îndoială, zise Colleen. Probabil că
îşi închipuie că drumul acesta este prea uşor.
Veniţi, haideţi să plecăm!
Cei patru o luară val-vârtej la vale. Ginny şi
Doris aveau curând să fie primele.
Colleen era atentă să nu-l lase în urmă pe
Peter. Alergară până când Peter începu să
gâfâie. Apoi Colleen se opri şi o luară la pas.
Curând, Ginny şi Doris dispărură la vale.
— Noi nu trebuie să mergem aşa de repede,
îi spuse ea lui Peter. Fetele astea, în galop,
sperie orice animal sau pasăre, aşa că haide să
ne uităm la plantele interesante de pe cărarea
noastră.
— Ce este asta? întrebă el deodată.
— Nu ştiu, răspunse Colleen. Nu ştiu prea
multe despre plantele şi animalele sălbatice.
Dar este o plantă drăguţă şi verde.
— Mătuşa Heather ştie o grămadă despre
plante şi animale sălbatice, o informă Peter.
Probabil că ea vine pe-aici destul de des.
Oricum, şi eu aş face asta dacă aş fi în locul ei.
— Îţi plac plantele şi animalele sălbatice,
nu-i aşa?
 Colleen se uita la verişorul ei grăsuţ.
— Într-o zi, când vei creşte înalt ca Herbert,
vei şti mult mai multe despre plante şi animale
sălbatice decât voi şti eu vreodată.
— Crezi că voi creşte înalt ca Herbert?
Peter se uita la faţa lui Colleen.
— Desigur. El e fratele tău, îl asigură
Colleen. Îţi spun un secret. Odată am văzut
o fotografie într-unul din albumele mătuşii
Heather. Era acolo şi o fotografie a lui Herbert
când era de vârsta ta. Şi el era grăsuţ!
Peter chicoti de bucurie.
— Iată aici nişte tulpini verzi care sunt
îndoite la un capăt, anunţă el curând.
Colleen se aşeză lângă el.
— Cred că acestea sunt plante de ferigă
ce răsar chiar acum. Cel puţin, ferigile din
ierbarul nostru arată cam ca acestea când
încep să crească.
Deodată, Peter se ridică în picioare cu faţa
înmărmurită.
— Ce e cu zgomotul acesta? întrebă el cu
vocea tremurată.
— Ce zgomot?
Colleen se căzni să audă în timp ce mări
volumul la proteza auditivă. Abia acum a auzit
şi ea. Ceva trosnea şi rupea tufele din spatele
lor. Imediat a recunoscut şapca albastră a lui
Brandon. Colleen râse.
— O, sunt băieţii care aleargă la vale de pe
munte, îi spuse lui Peter. Îi vezi?
Peter dădu din cap, revenindu-i culoarea în
obraji.
— Am crezut la început că venea ursoaica
mea…
Faţa lui Peter era foarte serioasă iar ochii lui
clipeau veseli.
— Putea să-şi fi trimis puii să se caţere într-un
copac şi apoi să-i alerge pe vânătorii aceia răi.
Râse cu putere.
Brandon se opri pe cărare alături de ei.
— Un urs în urma voastră? întrebă el, doar
ochii dându-l de gol că îi tachina.
— De fapt erau doi, îi tachină el mai
“Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni...”(Matei 5:11) 39
departe. Unul se numeşte Herbert şi celălalt,
Douglas. Am zis că o să ajung primul acasă, aşa
că mai bine mă grăbesc.
Curând dispăru. Doar după câteva secunde
l-au văzut şi pe Herbert, alergând cu picioarele
lui lungi, şi pe Douglas care era în spatele lui.
— Mai bine v-aţi grăbi! ţipă Peter la ei. Cred
că Herbert va învinge. El are picioare lungi şi
nu se află mult în spatele lui Brandon.
Colleen râse plină de încredere.
— Cred că Brandon va câştiga. Picioarele lui
nu sunt aşa de lungi, dar se află înaintea lor. Şi
el este rapid.
Râse şi Peter.
— Lasă-i să se grăbească, zise el. Eu nu prea
am de ce. Îmi place să fiu pe munte. Mi-ar
plăcea să mă fac pădurar când voi creşte mare.
Peter merse liniştit tot restul drumului care
cobora muntele. Colleen se uita cum Peter
cerceta cu atenţie şi una şi alta, bucurându-se
de mersul lui pe jos.
Cu siguranţă, urcatul acesta pe munte a fost
mai bun decât dacă aş fi stat singură cu nasul
într-o carte, se gândi Colleen mergând în
urma lui Peter. Ideea lui Ruth este, cu siguranţă,
bună. Să găsesc pe cineva care are nevoie de un
prieten este mai bine decât să stau într-un grup
şi să nu înţeleg ce se spune acolo. Cred că vor
fi situaţii în care asta nu va funcţiona. Dar,
Doamne, ajută-mă să-mi amintesc că trebuie
mai bine să încerc asta decât să stau singură şi
să-mi plâng de milă.
Capitolul 12
Dumnezeu e bun
Colleen îngenunche în faţa ferestrei din
dormitorul ei, privind cum se schimba peisajul
în amurgul serii.
— La ce te uiţi?
Doris se lăsă pe genunchi la fereastră, lângă
Colleen.
— La nimic special, răspunse Colleen. Cred
că doar mă gândeam... aşa...
— La ce te gândeai?
 Doris era curioasă în seara aceasta.
— La Betty, fata aceea infirmă care a fost
dimineaţa la biserică. Nu pot să-mi dau
seama cum e să fii aşa. E de vârsta mea, dar e
într-un scaun cu rotile. Braţele şi picioarele ei
se mişcau aşa de ciudat.
— Ştiu, zise Doris cu simpatie. Scoate
nişte sunete aşa de ciudate. Nu pot să-mi dau
seama cum ar fi să trăiesc aşa.
— Am auzit-o pe mama ei spunând cuiva
că s-ar putea ca mintea lui Betty să fie aproape
normală, dar că e prinsă într-un trup care nu
vrea să coopereze.
Colleen se cutremură.
Fetele erau cufundate în gânduri, uitându-
se ţintă în grădina care se întuneca. Poate că
handicapul meu nu este chiar aşa de mare, se
gândi Colleen. Pot s-aud puţin. Arăt aproape
normal. Pot să fiu independentă. Fata aceea,
Betty, va avea nevoie de îngrijire specială tot
restul vieţii.
— Pot auzi brotăceii de primăvară! exclamă
deodată Doris. Îi auzi şi tu?
Colleen se concentra să audă tot ce putea.
— Nu pot s-aud mai mult decât nişte
zgomote înăbuşite, care cred că vin de la cei
ce se joacă la bucătărie
— Da, şi eu pot să le-aud, zise Doris. Dar
sunetul brotăceilor de primăvară vine de
afară. Este ca un sunet, oh, de o frecvenţă mai
înaltă, cred. Îmi este greu să explic.
— Pot s-aud şi nişte vaci care mugesc.
Probabil că sunt cele ale unchiului Abram.
Mai aud şi nişte sunete din trafic. Probabil
că vin din drumul aglomerat de la capătul
drumului nostru. Se pare că poţi auzi mai
multe sunete noaptea, constată Doris.
Colleen asculta vorbele ei în tăcere. Un
nor de autocompătimire se abătu asupra ei
ca o pătură grea şi înăbuşitoare şi se simţea
neputiincioasă ca să-l îndepărteze.
— De ce gemi aşa? o întrebă Doris foarte
direct.
Colleen clipi din ochi ca să-şi facă ordine
în gânduri.
40  Sămânța adevărului • Decembrie 2012
— Poftim? întrebă ea. Să gem… eu? Cum?
Doris şovăi. Colleen crezu că Doris era
acum puţin jenată.
— Haide, continuă! o rugă ea. Ce ai vrut
să spui?
— Scoţi nişte grohăituri din gât, uneori.
Am observat asta şi mai înainte. Uneori, când
te mişti. Alteori, când stai liniştită. Dar nu te
îngrijora cu privire la asta, se grăbi Doris să
adauge. Nu sunt zgomote puternice. Cei mai
mulţi oameni probabil că nici nu le observă.
Acum i se părea că pătura aceea grea o
înăbuşă de tot.
Doris se sculă în picioare.
— Mă întreb dacă Arnold va voi să joace o
partidă de scrabble cu mine.
Se îndreptă grăbită spre uşă şi ieşi din
cameră.
„E oare cu putinţă?” şopti Colleen, privind
în gol la fereastră. „Grohăi. Porcii grohăie.
Grohăi, dar niciodată nu m-am auzit făcând
aşa. Mă întreb ce alte sunete mai scot şi eu nu
le-aud niciodată! Asta e mai grav decât să nu
pot auzi brotăceii de primăvară!”
Colleen îşi şterse în grabă lacrima din ochi
cu dosul mâinii.
„Viaţa, cu siguranţă, nu este dreaptă”,
îndrugă ea în timp ce privea la silueta pisicii
Patsy, care mergea tiptil spre şură. „Eu n-aud
bine cu urechile. Ruth este surdă. Betty
este prizoniera unui trup pe care nu-l poate
controla. Mama lui Susie zace la pat de zile
întregi datorită artritei ei.”
Deodată, îşi aminti de afirmaţia pe care o
auzise recent într-o predică. „Viaţa nu este
niciodată dreaptă”, a spus pastorul. „Unele
lucruri din viaţă nu le vom înţelege niciodată.
De ce moare cineva într-un accident şi
persoana de lângă el scapă? De ce? Niciodată
nu vom şti.”
Colleen privea cum coada pisicii dispărea
după colţul şurii.
„Dar noi ne vom încrede totuşi în
Dumnezeu”, şopti Colleen, repetând cuvintele
din predică. „Ştim că Dumnezeu are un scop.
Ştim că El este bun.”
Colleen ridică ochii şi se uită la cer. Mai
multe stele străluceau deja. „Este ca versetul
acela din Exodul 4”, îşi zise ea. „Dumnezeu a
plănuit ca eu să fiu exact aşa cum sunt. Ajută-
mă să fiu mulţumită, Doamne Dumnezeule.”
Se ridică în picioare şi îşi întinse picioarele
amorţite. Îşi găsi drumul în dormitorul
întunecat până la cea mai apropiată lampă.
Aceasta licări cu o strălucire neaşteptată.
Lângă lampă se afla o scrisoare recentă pe care
o primise de la Ruth. Luând-o, se trânti în pat
şi o citi din nou.
„Astăzi la şcoală fetele discutau despre o
casetă audio pe care au auzit-o recent. Şi
ce geloasă am devenit pe ele! Eu niciodată
n-am putut s-ascult vreo casetă. Dacă o dau
tare, simt vibraţiile, dar aud prea puţin. Însă
eu nu pot şti cum sună muzica în urechile
unei persoane care aude. Cred că nu vom
ajunge niciodată acolo în locul în care nu
va mai trebui să ne luptăm cu sentimentele
de autocompătimire. (Poate că tu ai ajuns?!)
Chicotele şi râsetele mele m-au părăsit pentru
tot restul zilei. Nu am mai avut aşa de luptat
împotriva tristeţii de multă vreme.
Cred că a fost bine pentru mine. (Dumnezeu
trimite doar lucruri bune – lucruri spre binele
nostru, nu-i aşa?) Aceasta m-a ajutat să mă
încred în El mai mult şi să socotesc mai bine
binecuvântările primite.”
Scrisoarea din mâna lui Colleen căzu. Se
uitase ţintă la modelul cuverturii de pe pat,
fără să bage de seamă. Dacă nici chiar chicotele
şi râsetele lui Ruth n-au putut s-o mai ajute,
cum pot eu să m-aştept să depăşesc situaţia asta
vreodată? Dar mă bucur să ştiu că şi ea e om.
Îmi este o prietenă bună şi de nădejde.
Colleen luă din nou scrisoarea. „Ştii,
câteodată uităm că şi cei care aud se confruntă
cu probleme asemănătoare cu ale noastre.
Săptămâna asta jucam softball în pauza
dintre ore. Mă aflam la baza întâi. Unul din
băieţi a lovit mingea şi eu am alergat, fără să
mă gândesc să mă uit unde a căzut mingea
“Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni...”(Matei 5:11) 41
prima data. În timp ce alergam, am auzit
atâta huiduială la prima casă, încât am alergat
la a doua bază. Acolo mi-au spus că ieşisem
din joc întrucât aruncătorul prinsese mingea
afară. Apoi a aruncat mingea la prima bază
şi m-a scos afară. Sunt bucuroasă că am fost
cea de-a treia care a ieşit afară. Dar nu m-am
simţit niciodată mai aiurea ca atunci.
Apoi, a doua zi, s-a întâmplat acelaşi lucru
altei persoane. A alergat cât de repede a putut
la strigătele lor, dar a ieşit afară exact ca mine.
Aceasta m-a făcut să mă simt mai bine, dar
mi-a părut rău pentru ea. A râs cu ceilalţi, dar
se putea vedea că se simţea jenată. Cred că
nici cei ce aud bine cu urechile nu înţeleg tot
timpul ce se spune.
Trebuie doar atâta, să-mi amintesc să mă
încred în harul lui Dumnezeu.” Colleen citi
mai departe scrisoarea. „Cineva nu are parte
de harul de a muri decât atunci când moare.
(L-am auzit odată pe un predicator spunând
asta.) Dumnezeu ne dă nouă, celor surzi, un
har special. Trebuie să-l folosim şi să nu ne
lăsăm cuprinşi de depresia care ne-ar putea
doborî la pământ. Şi foloseşte-te de el zi de
zi. Nu-l primeşti tot odată într-o doză uriaşă.
Este ca antibioticul pe care a trebuit să-l iau
când am suferit de pneumonie în primăvara
trecută. Câte puţin în fiecare zi.”
Cu un oftat adânc, Colleen împături
scrisoarea şi o puse cu grijă înapoi în plic.
Dumnezeu a fost chiar bun cu mine, se gândi
Colleen. El mi-a dăruit oameni ca tata şi mama,
ca mătuşa Heather, şi Ruth, care m-au ajutat aşa
de mult. Ei mă ajută să fac faţă handicapului
meu şi să accept voia lui Dumnezeu în fiecare
zi ce vine şi să merg mai departe să-mi găsesc
scopul în viaţă. Iar în cer voi auzi ca oricare
altul. Ce mi-aş putea dori mai mult?
Sfârșit...
Din Can’t You Hear?
Eastern Mennonite Publications
40 Wood Corner Road
Ephrata, PA 17522
Tradus și folosit cu permisiune.
 NOU! Dumnezeu și unchiul Dale
– de Lester Bauman – Această carte surprinde lupta pe care mulți au purtat-o pentru a
trasa un drum mai spiritual atât pentru ei, cât și pentru familia lor în mijlocul declinului
spiritual al multor biserici din anul 1960 în Statele Unite. Trăiește experiențele dificile
împreună cu Dale și alții din această întâmplare pentru a învăța să apreciezi mai mult
biserica care se conformează Bibliei și pe liderii ei. O întâmplare care te va inspira ca și
cea din cartea Calea pe care și-a ales-o. 260 de pagini. RO3038...20 Lei
NOU!
Voia lui Dumnezeu pentru trupul meu
– de John Coblentz – Este un ghid pe care-l pot folosi părinții pentru a-i ajuta pe copiii
lor să înțeleagă, să accepte și să aprecieze schimbările care au loc în trupul lor când cresc.
Este un material care contrabalansează mesajul și imaginile pe care lumea încearcă să le
forțeze asupra tinerilor noștri. 48 de pagini. RO2028...7 Lei
Pisicuța, în fântână
– de Marla Martin – Când Mae s-a mutat în Paraguay a descoperit că viața e diferită și
NOU! interesantă. Autobuzul se desface în bucăți. O armată de furnici îi invadează casa. Vede
maimuțe, papagali și poduri mișcătoare. Niciodată nu știe ce se va întâmpla. Cartea este
ilustrată pentru copii. 222 de pagini. RO3039...12 Lei
NOU! Privind la mine însumi înainte de a iubi pe altcineva
– de John Coblentz – Această carte a fost scrisă pentru a-i pregăti pe tineri pentru perioada
prieteniei. Îi ajută să-și sorteze sentimentele puternice, uneori confuze, față de sexul opus
și îi îndeamnă să-și dezvolte un caracter evlavios înainte de a căuta un partener de viață.
Este o carte de studiu pentru tineri, părinți și păstori. 67 de pagini. RO2033...7 Lei
Cumpără cele 4 cărți la numai 39 de lei

Ofertă specială pentru— Biblia cu explicaţii

Conţine Vechiul şi Noul Testament traduse de Dumitru Cornilescu. Această Biblie are o
scurtă istorie şi explicare a fiecărei cărţi din Biblie şi alte materiale didactice pentru studiu.
La sfârşitul Bibliei sunt adăugate o concordanţă biblică şi hărţi colorate din Ţara Sfântă.
Mărime: 156 x 240 mm * 1836 de pagini plus 8 pagini cu hărţi colorate.
Ediţie de lux cu copertă din piele având margini aurite şi colţuri rotunjite. Culoare neagră
RO1004...179 139 Lei. Culoare vişinie RO1008...179 139 Lei.
ofertă valabilă până la sfârșitul lunii ianuarie 2013
Va rugăm să ne contactați în
Produs # Cant. Descriere Preţ Total
cazul în care doriți un catalog
cu literatura pe care o avem
disponibilă. Oferim reduceri
pentru librării.

Suma totală produse

Comandă astăzi prin poştă,
fax, telefon sau e-mail!
Taxe poştale
TAXE POŞTALE
TOTAL
0-20 Lei 4 Lei
Numele şi prenumele ____________________________________ 20,01 Lei-50 Lei 6 Lei
C.N.P. Nu livrăm comenzi fără CNP_________________________ 50,01 Lei-125 Lei 8 Lei
Str. ________________________________________Nr. ________ mai mari de 125 Lei 10%
Bloc _____________ Scara _________ Etaj ________ Ap. _______ Nu expediem comenzi în Moldova şi Ucraina.
Trimitem în EU comenzi plătite în avans.
Cod _____________________ Localitatea ___________________
Plata se face RAMBURS.
Jud./ Sector ____________________ Tel. ____________________ ICAM (CARTI)
Program de lucru • 8:00 – 16:00 Luni – Vineri O.P. 1, Gh.P.1, C.P. 1
Telefon: 0230/ 533 032 • Fax: 0230/ 533 037 • E-mail: comanda@icamro.org Suceava 720300 Romania
Aceste preţuri sunt valabile până la apariţia unei noi oferte. 12-12

42  Sămânța adevărului • Decembrie 2012

 Steaua fragment
Cu ochii către bolta clară,
Căutând în stele taine dragi,
Călătorind spre Sfânta Țară
S-au întâlnit pe drum trei magi.

Deunăzi, pe cer zăriră

O stea cum alta n-a mai fost
Și apariția ei pură
Avea un tainic, magic rost.

Și steaua arăta o cale

Deschisă larg în Răsărit.
Și după legile astrale,
Pe cale magii au pornit.

Aveau de îndurat pustia

Și ziua arșița-i sorbea.
Dar noaptea, parcă veșnicia
Pe lângă ei călătorea.

Parcă venea spre ei o boare

Din paradisul cel pierdut
Și parcă îi chema din zare
Un Dumnezeu necunoscut...

... Și înaintea lui Mesia

Și-a sfintei mame s-au plecat
Și deschizându-și visteria,
Cu daruri ei s-au închinat.

Notă: Pentru toate textele biblice din revistă s-a folosit traducerea
Cornilescu cu textul corectat gramatical (BISI).
 Isaia 9:1-7
1. Totuși întunericul nu va împărăți veșnic pe pământul în care acum este
necaz. După cum în vremurile trecute a acoperit cu ocară țara lui Zabulon și
țara lui Neftali, în vremurile viitoare va acoperi cu slavă ținutul de lângă mare,
țara de dincolo de Iordan, Galileea Neamurilor.
2. Poporul, care umbla în întuneric, vede o mare lumină; peste cei ce
locuiau în țara umbrei morții răsare o lumină.
3. Tu înmulțești poporul, îi dai mari bucurii; și el se bucură înaintea Ta,
cum se bucură la seceriș, cum se veselește la împărțirea prăzii.
4. Căci jugul care apăsa asupra lui, toiagul care-i lovea spinarea, nuiaua
celui ce-l asuprea, le-ai sfărâmat, ca în ziua lui Madian.
5. Căci orice încălțăminte purtată în învălmășeala luptei, și orice haină de
război tăvălită în sânge, vor fi aruncate în flăcări, ca să fie arse de foc.
6. Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, și domnia va fi pe umărul
Lui; Îl vor numi: ”Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veșniciilor,
Domn al păcii.
7. El va face ca domnia Lui să crească, și o pace fără sfârșit va da scaunului de
domnie al lui David și împărăției lui, o va întări și o va sprijini prin judecată
și neprihănire, de acum și-n veci de veci: iată ce va face râvna Domnului
oștirilor.