ADEVĂRULUI

Revistă creştină  ·   Aprilie 2011  ·  Gratis

În acest
număr
Om al durerii! Ce nume!
Dumnezeu există; ne putem bucura
Omida ucisă
Despre supunere
Conştiinţa lui Larry e trează
 Sămânţa adevărului
Publicată lunar de:
Cuprins
Rubrica editorului
Christian Aid Ministries Om al durerii! Ce nume! 3
O. P. 1 - Gh. P. 1,
C. P. 1 Suceava 720300
samantaadevarului@icamro.org
Rubrica ‘nvqyqtorului
Sfaturi pentru bărbaţi şi femei în vârstă 5
România
Dumenzeu există; ne putem bucura 9

Comitetul executiv:
Rubrica părinţilor
David Troyer Supunerea 11
Paul Weaver Vrăjmaşul 16
Roman B. Mullet
James R. Mullet Rubrica istorică
David King Ne vom vedea în cer! Partea I 20

Comitetul de Rubrica practică

îndrumare: Omida ucisă 23
Deciziile albinelor 25
Ernest Hochstetler
James Mullet
Rubrica tineretului
Johnny Miller
Ai auzit că? 26
Jonas Miller
Despre supunere 28
Perry Troyer

Editor Rubrica pentru copii

Alvin Mast Conştiinţa lui Larry e trează 29
Cea mai mare binecuvântare 31
Editor adjunct
James K. Nolt Rubrica ,,O carte în serial”
Chinurile dragostei - Partea I 33
Grafica Pagină publicitară - cărţi cu conţinut creştin 42
Gicu Cotleţ
Kristi Yoder O poezie pentru azi
Noi aşteptăm minunea 43
Coordonator traduceri
Valentin Hrihorciuc
Comori zilnice pentru rugăciune 44
Foto copertă:
©iStockphoto.com

© 2011 de Christian Aid Ministries.

Nici un text din această publicaţie nu
poate fi folosit fără aprobarea scrisă.
Toate drepturile rezervate.
 „Preaiubiţilor, pe când căutam cu tot dinadinsul
să vă scriu despre mântuirea noastră de obşte, m-am
văzut silit să vă scriu ca să vă îndemn să vă luptaţi
pentru credinţa, care a fost dată sfinţilor odată pentru
totdeauna.” Iuda 1:3

Rubrica
Editorului
Om al durerii! Ce nume!
—James K. Nolt

„Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii E omeneşte să încerci să te aperi, chiar şi

şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit că
îţi întorceai faţa de la El, şi noi nu L-am băgat în
seamă. Totuşi, El suferinţele noastre le-a purtat,
şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi
am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu,
şi smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele
noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre.
Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi
prin rănile Lui suntem tămăduiţi. Noi rătăceam
cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul
lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui
nelegiuirea noastră a tuturor.” (Isaia 53:3-6)
Nicio descriere profetică a Fiului lui Dumnezeu
care suferă nu transmite mai multă durere şi în
acelaşi timp mai multă frumuseţe ca cea din Isaia
53. În această descriere, Isaia foloseşte un nume
unic pentru Mesia ce urma să vină, menit parcă să
tulbure gândul: Om al durerii. De vreme ce Isus
Hristos era Fiul lui Dumnezeu, putea foarte bine
să vină ca Om al puterii sau ca Om al răzbunării
şi să-şi consolideze o poziţie importantă prin
cuceriri şi izvodiri pământeşti. Dar El a venit
ca Om al durerii şi a trăit ca Om al durerii. Nu
se putea un nume mai potrivit, pentru că Isus
a cunoscut El însuşi suferinţa şi le-a slujit celor
păcătoşi şi chinuiţi, aşa cum face şi astăzi.
atunci când poate eşti pe bună dreptate acuzat,
dar Omul durerii a purtat în tăcere învinuirile
grele ce I s-au adus. „Uitaţi-vă dar cu luare
aminte la Cel ce a suferit din partea păcătoşilor
o împotrivire aşa de mare faţă de Sine, pentru
ca nu cumva să vă pierdeţi inima, şi să cădeţi
de oboseală în sufletele voastre.” (Evrei 12:3)
În timp ce le vorbea celor păcătoşi, slujindu-
le, oamenii protestau: „Iată... un prieten al
vameşilor şi al păcătoşilor!” (Matei 11:19b)
L-au acuzat şi au râs de Omul durerii chiar şi
atunci când şi-a arătat dragostea şi bunătatea
vindecându-i pe suferinzii lumii. „Cărturarii
şi Fariseii pândeau pe Isus, să vadă dacă-l va
vindeca în ziua Sabatului, ca să aibă de ce să-L
învinuiască.” (Luca 6:7) Isus Hristos însă nu
a fost câtuşi de puţin intimidat de atitudinea
lor dispreţuitoare. L-a invitat pe un bărbat ce
avea o mână paralizată să stea lângă El, în timp
ce-i întreba pe ascultători: „Este îngăduit în
ziua Sabatului să faci bine sau să faci rău? Să
scapi viaţa cuiva sau s-o pierzi?” După aceea a
vindecat mâna bărbatului. Când s-a pregătit să
redea viaţa fetiţei decedate a unui guvernator,
„îşi băteau joc de El.” (Matei 9:24) În loc să-i
dispreţuiască la rândul Său ori să afişeze o
atitudine de tipul „O să vedeţi voi de ce sunt

“Răsplata smereniei, a fricii de Domnul, este bogăţia, slava şi viaţa.” (Proverbele 22:4) 3
 în stare”, Isus a realizat minunea calm şi blând.
Acest Om al durerii e gata să toarne acelaşi
balsam vindecător şi astăzi, în ciuda mulţimilor
dispreţuitoare şi sceptice.
„Isus plângea.” (Ioan 11:35) E un verset
scurt, dar totuşi atât de plin de semnificaţie.
Omul durerii a plâns la mormântul lui Lazăr.
Era înconjurat de moarte şi de jale şi I s-a făcut
milă de condiţia umană. A plâns şi din cauza
răcelii spirituale a unui popor care respingea cu
încăpăţânare mântuirea. „Ierusalime, Ierusalime,
care omori pe proroci şi ucizi cu pietre pe cei
trimişi la tine; de câte ori am vrut să strâng pe
fiii tăi, cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi
n-aţi vrut!” (Luca 13:34) „A venit la ai Săi, şi
ai Săi, nu L-au primit.” (Ioan 1:11) Isus plânge
şi astăzi când îi vede pe cei păcătoşi respingând
mântuirea, iar pe cei mântuiţi alunecând atât de
uşor sau devenind căldicei.
În Grădina Ghetsimani, Omul durerii agoniza
în rugăciune, pregătindu-se să moară pentru
păcatele lumii. El le-a spus ucenicilor Lui:
„«Sufletul Meu este cuprins de o întristare de
moarte; rămâneţi aici, şi vegheaţi împreună cu
Mine.» Apoi a mers puţin mai înainte, a căzut cu
faţa la pământ, şi S-a rugat, zicând: «Tată, dacă
este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul
acesta! Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti
Tu.»” (Matei 26:38b-39) În timp ce ucenicii
dormeau, „sudoarea I se făcuse ca nişte picături
mari de sânge, care cădeau pe pământ.” (Luca
22:44b). Îndemnul pe care l-a adresat ucenicilor
ni se aplică şi nouă astăzi: „Ce, un ceas n-aţi
putut să vegheaţi împreună cu Mine! Vegheaţi
şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită; duhul,
într-adevăr, este plin de râvnă, dar carnea este
neputincioasă.” (Matei 26:40b-41)
Înainte de crunta suferinţă fizică, Isus Hristos
a cunoscut tortura mentală, durerea de a fi
respins şi dispreţuit. El i-a prevenit pe ucenici că
„Fiul omului trebuie să pătimească multe, să fie
tăgăduit de bătrâni, de preoţii cei mai de seamă
şi de cărturari, să fie omorât, şi a treia zi să învie.”
(Luca 9:22) Faptul că a fost abandonat până şi
4  Sămânţa adevărului • Aprilie 2011
de ucenicii Săi trebuie să fi fost şi mai cumplit.
Cu cât iubim mai mult pe cineva, cu atât este
mai mare durerea respingerii. Câtă dragoste
şi răbdare a investit în vieţile ucenicilor Lui,
dar chiar şi ei l-au respins pe Omul durerii.
„Atunci toţi ucenicii L-au părăsit şi au fugit.”
(Matei 26:56b) „Atunci el [Petru] a început
să blesteme şi să se jure: «Nu cunosc pe omul
acesta, despre care vorbiţi.»” (Marcu 14:71) De
câte ori nu-L negăm în moduri şi mai subtile?
Omul durerii a trăit durerea altora chiar
şi după ce a fost biciuit şi escortat spre locul
răstignirii. El s-a adresat unui grup de femei
care îl urmau plângând: „Fiice ale Ierusalimului,
nu Mă plângeţi pe Mine; ci plângeţi-vă pe voi
înşivă şi pe copiii voştri.” (Luca 23:28) Omul
durerii ar fi putut chema douăsprezece legiuni
de îngeri să-l scape de groaznica răstignire, dar
n-a făcut-o. (Matei 26:53) Pe cruce, a oferit
iertare în chip divin şi sublim, tâlharului pocăit
ce-şi suporta pedeapsa lângă El. „Adevărat îţi
spun că astăzi vei fi cu Mine în rai.” (Luca
23:43b)
Omul durerii nu a fost un pesimist care să
Îşi plângă singur de milă. A trăit cu un scop şi
cu perspectiva vieţii veşnice. Ştia de unde vine
şi încotro se îndreaptă. El era „piatra, pe care
au lepădat-o zidarii”, dar care „a ajuns să fie
pusă în capul unghiului.”(1 Petru 2:7) A fost
gata să moară pentru că a vrut să ne răscumpere
din păcate şi să ne dea viaţa veşnică. El este
inspiraţia noastră astăzi. „Să ne uită ţintă la
Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre,
adică la Isus, care, pentru bucuria care-I era
pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit
ruşinea, şi şade la dreapta scaunului de domnie
al lui Dumnezeu.” (Evrei 12:2)
Compozitorul Philip Paul Bliss exclama:
„«Om al durerii!» Ce nume pentru Fiul
lui Dumnezeu care a venit pe pământ să-i
izbăvească pe păcătoşii pierduţi! Aleluia! Ce
măreţ Mântuitor avem!” Omul durerii nu este
doar o teorie religioasă; El poate fi Mântuitorul
continuare la pagina 10
 „Aşadar, fraţilor, rămâneţi tari, şi ţineţi
învăţăturile, pe care le-aţi primit fie prin viu
grai, fie prin epistola noastră.”
2 Tesaloniceni 2:15

Rubrica
Învăţătorului
S fat u ri pe n t ru
bărbaţi şi femei în vârstă
Studiu din Tit 2:1-4a —Harold S. Martin

Epistola către Tit are doar 46 de versete, dar
paginile ei conţin multe sfaturi pentru noi. Tit
a fost un credincios grec care a fost convertit de
la păgânism, la credinţa în Hristos. A fost lăsat
mai apoi pe insula Creta pentru a fi de ajutor
în rezolvarea unor probleme. Apostolul Pavel
i-a scris lui Tit o epistolă şi i-a dat învăţături
pentru diferite grupuri de vârstă din biserică,
subliniind totodată nevoia trăirii unei vieţi
sfinte şi evlavioase.
Capitolul 2 conţine sfaturi pentru creştinii
care aparţin diferitelor grupe de vârstă. În acest
articol, vom avea în vedere acele sfaturi care sunt
pentru bărbaţii şi femeile în vârstă din biserică.
Învăţătura este în special pentru bunici, dar şi
cei tineri pot să beneficieze de aceste învăţături.
Fiecare doreşte să trăiască cât mai mult, dar
nimeni nu vrea să fie bătrân. Pentru mulţi,
cuvântul „bătrân” nu sună prea bine şi de
aceea noi folosim termeni precum: seniori,
pensionari, oameni la vârsta de aur. Nimeni nu
merge la „o casă de bătrâni”. Mergem la case de
odihnă, la centre de asistenţă şi la comunităţi
pentru pensionari.
Învăţătura sănătoasă (versetul 1) înseamnă să
predici lucrurile care sunt în acord cu Cuvântul
neschimbat al lui Dumnezeu. Cei care predică
„învăţătura sănătoasă” predică un mesaj
complet, lămurind toate aspectele Cuvântului
– şi lasă lucrurile neimportante deoparte.
1. Sfaturi pentru bărbaţii în vârstă (Tit 2:1,
2)
Suntem foarte îndatoraţi oamenilor în vârstă
din biserică.
Credeam că atunci când bărbaţii şi femeile
îmbătrânesc, ei devin automat persoane
drăguţe. Am învăţat însă că lucrul acesta nu e
neapărat adevărat. Sunt foarte mulţi bătrâni acri
şi duri. Unii sunt ţâfnoşi, iritabili şi cinici. Dacă
atunci când vom îmbătrâni vom fi persoane
drăguţe, mulţumitoare şi înţelegătoare, aceasta
înseamnă că am dezvoltat practica acestor
virtuţi în perioada tinereţii. Nu vom deveni în
mod automat bătrâni drăguţi şi mulţumitori,
atunci când vom ajunge la vârsta de 65 de ani.
Vârstnicii evlavioşi, plăcuţi şi drăguţi sunt în
felul acesta pentru că au dezvoltat aceste virtuţi
pe când erau ei tineri.
În Tit 2:2 se dau învăţături pentru bărbaţii
în vârstă. Tit urmează să le vorbească bărbaţilor

“Răsplata smereniei, a fricii de Domnul, este bogăţia, slava şi viaţa.” (Proverbele 22:4) 5
 în vârstă despre şase calităţi ale unui caracter
frumos. Fiecare dintre aceste calităţi este un
indiciu al maturităţii. Tit urma să le amintească
din nou că bătrâni trebuie să fie „treji, vrednici
de cinste, cumpătaţi, sănătoşi în credinţă, în
dragoste, în răbdare”.
1) Cei bătrâni trebuie să fie „treji” (cu
mintea trează). Un bătrân cu mintea trează
este calm şi echilibrat. El evită extravaganţa
şi necumpătarea. Are o judecată cumpătată
– abilitatea de a discerne între ceea ce este
important şi ce este neînsemnat.
Un frate credea că, deoarece Isus a
fost desăvârşit, Acesta nu s-a lovit
niciodată cu ciocanul atunci
când a lucrat în atelierul
Lui de tâmplărie (şi cel ce
credea astfel a făcut mare
caz din aceasta). În loc să
cadă în extremă, bătrânii
trebuie să fie un factor de
echilibru pentru biserică.
Sfaturile lor trebuie să
demonstreze o judecată
matură şi cumpătarea
cuvenită. Ar trebui să
ne aşteptăm ca bătrânii
să fie cumpătaţi, rezervaţi şi
disciplinaţi. Bătrânii trebuie să fie
„cu mintea trează”, să aibă grijă să evite
extravaganţa, îngăduinţa excesivă şi afirmaţiile
fără sens.
2) Cei bătrâni trebuie să fie „vrednici de cinste”.
Expresia „vrednici de cinste” înseamnă a avea o
convingere puternică potrivit căreia trebuie să
punem preţ pe viaţă. O persoană „vrednică de
cinste” evită atitudinile care transmit ideea că
viaţa este doar o scenă. Bătrânii trebuie să fie
smeriţi şi demni de respect. Ei nu râd când e
vorba de imoralitate sexuală, de vulgaritate şi
de lucruri păcătoase şi lipsite de evlavie.
A fi „vrednic de cinste” nu înseamnă că
cineva trebuie să fie sever, rigid sau sumbru,
ci, dimpotrivă, creştinul în vârstă trăieşte în
lumina veşniciei. El ştie că în scurt timp va
6  Sămânţa adevărului • Aprilie 2011
părăsi societatea oamenilor de pe pământ şi
se va îndrepta spre societatea Dumnezeului
veşnic, din ceruri. Acesta este un gând foarte
serios la care trebuie să medităm!
3) Cei bătrâni trebuie să fie „cumpătaţi”.
Cumpătarea se referă la echilibru în lucrurile
care sunt bune şi necesare şi la abţinera de
la lucrurile rele şi dăunătoare. Cumpătarea
înseamnă abilitatea de a spune „Nu”
lucrurilor dăunătoare, precum: folosirea
tutunului, uciderea, irosirea timpului, vorbirea
nefolositoare etc. Cumpătarea este
hotărârea de a spune „Da” lucrurilor
bune, cum ar fi: să petreci timp
cu copiii sau cu nepoţii, să
oferi o căsnicie frumoasă
partenerului de viaţă
sau să demonstrezi
bunătate celor care
sunt ţinta batjocurii.
Omul „cumpătat”
este o persoană
disciplinată, unul
care hotărăşte să facă
bine şi apoi se ţine de
cuvânt. El alege să evite
obiceiurile neînţelepte,
cum ar fi: să mănânce până
la îmbuibare, să risipească banii,
sau să fie prea îngăduitor, indiferent
de situaţie (chiar şi în privinţa somnului).
Într-o reclamă, un băieţel ţine în mână o
pungă de chipsuri şi-i spune unui sportiv de
performanţă: ─ Pariez că nu poţi mânca doar
un chips.
Sportivul de performanţă răspunde:
─ Bineînţeles că pot!
El este un atlet foarte disciplinat care a petrecut
sute de ore la antrenament. Dar următorul
lucru pe care telespectatorii îl văd este o pungă
goală. (Reclama vinde o mulţime de chipsuri,
dar ei vând şi ceva mai puţin gustos – o teorie în
formarea lipsei de înfrânare! Societatea noastră
nu agreează trăirea cumpătată.)
4) Cei bătrâni trebuie să fie „sănătoşi în
credinţă”. Textul original grecesc spune
„credinţa”. Referirea este mai degrabă la „corpul
de adevăruri creştine ” (adevărurile doctrinare)
decât la „credinţa în Hristos pentru mântuire”.
„Vă îndemn să luptaţi pentru credinţa...” (Iuda
3)
Bătrânii din biserică trebuie să ştie ce cred!
Trebuie să fie bărbaţi fermi în convingere,
care să lupte pentru ceva! Bărbaţii în vârstă nu
trebuie să se încreadă în Dumnezeu doar pentru
a primi mântuirea şi pentru a fi susţinuţi zilnic,
ci trebuie să se îndeletnicească cu adevărurile
de bază ale credinţei creştine. Trebuie să
cunoaştem despre măreţia şi suveranitatea lui
Dumnezeu, despre minunile răscumpărării
prin credinţa în Isus Hristos, despre minunata
lucrare a Duhului Sfânt. Unii bătrâni devin
dezinteresaţi, slabi şi comozi. Ei se îndepărtează
astfel de învăţăturile doctrinare sănătoase. Cei
bătrâni trebuie să fie „sănătoşi în credinţă” şi să
nu se teamă să apere adevărul doctrinar.
5) Cei bătrâni trebuie să fie „(sănătoşi) în
dragoste”. Unul dintre cele mai mari pericole
cu care se confruntă bătrânii este tendinţa de
a critica şi de a găsi vină în alţii. Deseori, cei
bătrâni găsesc că e greu să accepte modalităţi
noi de-a face lucrurile: o săptămână de trezire
spirituală în loc de două, o tabără de vară pentru
tinerii care vor să muncească, o şcoală creştină
la subsolul bisericii, învăţământul la domiciliu
şi alte astfel de practici. Însă noi trebuie să fim
„sănătoşi în dragoste”. Aceasta înseamnă că
trebuie să răspundem situaţiilor care se ivesc,
cu răbdare şi blândeţe, nu cu nemulţumire şi
amărăciune. Bătrânii din biserică trebuie să fie
exemple de dragoste şi nu trebuie să murmure
doar pentru că lucrurile sunt altfel. Vorbesc aici
de lucruri neutre, teme care pot fi dezbătute şi
preferinţe personale şi nu de chestiuni clare,
legate de fundamente doctrinare.
6) Cei bătrâni trebuie să fie „(sănătoşi) în
răbdare”. Cuvântul tradus prin „răbdare” se
referă la „rezistenţă”, arta de a îndura şi de a
merge mai departe, chiar şi când totul pare să
fie împotriva noastră. Răbdarea este rezistenţa
“Răsplata smereniei, a fricii de Domnul, este bogăţia, slava şi viaţa.” (Proverbele 22:4) 7
care suportă plină de încredere încercările şi
necazurile vieţii, fără să-şi piardă curajul sau să
renunţe. Înseamnă să mergem înainte deoarece
ştim că Dumnezeu este în control. Perseverenţa
(răbdarea) este abilitatea de a îndura greutăţile,
de a accepta dezamăgirile şi de a răspunde cu
amabilitate chiar şi atunci când ceilalţi nu ne
înţeleg sau când nu suntem apreciaţi.
Cei bătrâni trebuie, aşadar, să fie cumpătaţi şi
echilibraţi, să privească lucrurile cu seriozitate,
să fie perseverenţi şi sănătoşi în credinţă. Ei
trebuie să fie exemple vrednice de urmat pentru
cei tineri.
2. Sfaturi pentru femeile în vârstă
(Tit 2:3, 4a)
În Biblie găsim o listă lungă de femei demne
de respect şi de încredere. Printre ele sunt:
Iochebed, Rut, Naomi, femeia sunamită,
Elisabeta, Maria, Marta, Dorca, Lidia, Priscila,
Trifena, Trifosa, Lois, Eunice şi altele. Întâlnim
în Biblie şi femei din cealaltă categorie, cum ar
fi Izabela şi soţia lui Potifar.
Calităţile pe care trebuie să le aibă femeile în
vârstă sunt cel puţin patru: „Spune că femeile
în vârstă trebuie să aibă o purtare cuviincioasă,
să nu fie nici clevetitoare, nici dedate la vin;
să înveţe pe alţii ce este bine, ca să înveţe pe
femeile mai tinere…”
1) Ele trebuie să „aibă o purtare cuviincioasă”.
Termenul se referă la comportament, în general.
Conduita femeilor în vârstă din biserică ar
trebui să fie sfântă. Nimeni din adunare nu
poate fi la fel de influent ca o femeie vârstnică
şi evlavioasă.
De exemplu, Timotei a învăţat Scripturile de
la mama şi de la bunica lui. Expresia „mame
în Israel” este folosită în Vechiul Testament
(Judecători 5:7). Bisericile noastre au nevoie
de compania bunicilor sfinte care pot fi o
adevărată inspiraţie pentru noile familii şi pot
spori credibilitatea mărturiei bisericii locale.
2) Femeile în vârstă trebuie „să nu fie
clevetitoare”. Aceasta reprezintă o referire
la pericolele vorbirii necontrolate. Femeile
 în vârstă trebuie să se ferească de bârfă, de
pălăvrăgeală şi de prea multă vorbă. Fiecare
dintre noi are cu adevărat nevoie de acest sfat,
dar el este în special pentru femeile în vârstă
care au foarte mult timp la dispoziţie.
Ştiţi probabil că există avioane care zboară
mai repede decât viteza sunetului. Cartea Gospel
Herald vorbeşte despre două femei în vârstă care
s-au suit la bordul unui avion pentru prima
dată. Ele au auzit că aceste avioane (avioanele
supersonice) zboară neobişnuit de repede şi că
depăşesc viteza sunetului. În timp ce urcau la
bordul avionului, uşa de la cabina piloţilor era
deschisă, iar atunci una dintre doamne i-a zis
căpitanului: „Ascultă, tinere, să nu mergi mai
tare ca sunetul că noi vrem să vorbim!”
Vorbirea pare să fie o distracţie obişnuită
pentru femeile în vârstă şi, astfel, ele trebuie să
fie foarte atente să nu acuze pe cineva. Când
vorbeşti prea mult, este uşor să te angajezi în
discuţii inutile legate de problemele altora.
Toţi trebuie să ne ferim de atitudini greşite
– să acuzăm pe nedrept şi să spunem lucruri
care strică reputaţia celorlalţi. Ieremia vorbeşte
despre cei care ucid cu vorba. (Ieremia 18:18)
Aceasta se poate întâmpla la telefon, peste
gardul din spatele casei sau când suntem în
vizită.
3) Femeile în vârstă nu trebuie să fie „dedate la
vin”. O traducere mai recentă spune: „Femeile
în vârstă să nu fie dependente de vin”. Cea mai
mare parte a apei din Orientul Mijlociu nu era
potabilă şi, astfel, oamenii foloseau ca băutură
un fel de vin foarte diluat. O asemenea băutură
nu era condamnată în Noul Testament, dar
dependenţa de băuturile alcoolice este, cu
siguranţă, interzisă.
Astăzi, multe din relele sociale care sunt
legate de băutură încep întotdeauna cu folosirea
moderată de alcool. Din această cauză, cei mai
mulţi dintre noi am fost învăţaţi că, făcând
excepţie de uzul medical, nu ar trebui să ne
atingem deloc de băuturile alcoolice. Într-
adevăr, aceasta este cea mai bună cale de urmat.
4) Femeile în vârstă trebuie să înveţe pe alţii „ce
8  Sămânţa adevărului • Aprilie 2011
este bine”. Sora mai în vârstă trebuie să-i înveţe
pe alţii. Ea trebuie să le vorbească femeilor mai
tinere despre acele lucruri care sunt necesare,
folositoare şi bune – în special în acele domenii
care au de-a face cu lucrurile legate de cămin.
Dacă eşti o femeie în vârstă şi copiii tăi sunt
mari şi au propriile lor familii, atunci ai intrat
într-o nouă etapă a vieţii. Lucrarea ta nu s-a
sfârşit! Trebuie să fii un mentor, un sfătuitor
şi un învăţător pentru femeile mai tinere din
biserică. (Observă că Tit trebuia să-i înveţe pe
bărbaţii şi femeile în vârstă, pe bărbaţii tineri
şi pe cei care slujeau. Însă datoria lui nu era să
le înveţe pe femeile tinere. Această slujbă este
pentru surorile mai în vârstă din biserică!)
Sunt câteva lucruri pe care surorile în vârstă
trebuie să le spună celor tinere. Femeile în
vârstă trebuie să le înveţe pe cele tinere să fie
cumpătate – adică să aibă o fire calmă, gata să
întâmpine evenimentele vieţii cu o puternică
încredere în Dumnezeu. Sau, aşa cum spune
Psalmul 112:7, ea nu trebuie să se teamă
de veştile rele, ci inima ei trebuie să fie tare,
încrezătoare în Domnul.
Femeile în vârstă trebuie să le înveţe pe cele
tinere să-şi iubească soţii şi copiii. Se poate
să pară neobişnuit ca unei femei tinere să i se
spună să-şi iubească soţul, dar unele căsătorii
de pe insula Creta erau, fără îndoială, aranjate
de părinţi, iar tânăra nu erau neapărat atrasă
de soţul ei. Tot astfel, pentru o mamă, a-şi
iubi copiii este ceva natural, dar, în vremea
Noului Testament, părinţii îşi neglijau copiii,
iar oamenii aveau mare nevoie de acest sfat.
Astăzi, când avortul este la ordinea zilei, această
învăţătură este la fel de necesară ca în vremea
nou-testamentală.
Femeile în vârstă trebuie să le înveţe pe
cele tinere să fie „cumpătate, cu viaţa curată,
să-şi vadă de treburile casei”. Cuvântul
„cumpătat” se referă la ceea ce este adecvat.
Este un termen general care înseamnă „a
fi sensibil şi atent la ceea ce facem şi cum
spunem lucrurile”. Expresia „cu viaţa curată”
înseamnă „a-şi păzi curăţia morală”. Tânăra
soţie creştină trebuie să-şi păstreze trupul
doar pentru soţul ei. Aceasta înseamnă că ea
trebuie să dovedească echilibru în felul cum
se îmbracă, să evite dinadins hainele strânse
pe corp, îmbrăcămintea mulată sau sumară şi
hainele de gală.
Femeile în vârstă trebuie să le înveţe pe cele
tinere să fie „bune” şi „să-şi vadă de treburile
casei”. Tânăra creştină trebuie să fie o persoană
cu inimă bună şi trebuie să muncească acasă,
să-şi iubească familia. Ea trebuie să înveţe să
fie gospodină, căutând să facă din cămin o
prioritate. Cea mai mare realizare pentru o
soţie creştină este să facă din căminul ei un loc
în care ordinea şi evlavia sunt la loc de cinste.
Aşadar, femeile în vârstă din biserică trebuie
să le îndrume pe cele tinere. Trebuie să le înveţe
pe tinere acele lucruri care sunt folositoare şi
bune – în special în acele domenii care sunt
legate de esenţa căminului.
În încheierea acestei secţiuni intitulate
„Sfaturi pentru bărbaţii şi femeile în vârstă”,
subliniem din nou că cei bătrâni trebuie să
dovedească aura minunată a cumpătării, un
duh smerit şi o dragoste autentică şi adâncă
Dumnezeu există;
ne putem bucura
Sloganul „Probabil că nu există niciun
Dumnezeu,— deci încetează să te mai îngrijorezi
şi bucură-te de viaţă” a apărut pentru prima dată
pe autobuzele de transport călători în Londra,
Anglia. Ideea s-a răspândit şi în alte oraşe din
lume, inclusiv Calgary, Alberta, aproape de casa
mea. Sloganul respectiv arată diferitele concepţii
pe care le au oamenii despre Dumnezeu. Ce
trebuie să ne întrebăm este: „Sunt oare aceste
concepţii adevărate şi pot ele cumva să facă pe
oameni fericiţi?”
Mai întâi, sloganul sugerează ideea că există
“Răsplata smereniei, a fricii de Domnul, este bogăţia, slava şi viaţa.” (Proverbele 22:4) 9
pentru cei tineri.
Bărbaţii şi femeile în vârstă din biserică trebuie
să dea dovadă de înţelepciune prin maturitatea
care izvorăşte din umblarea lor îndelungată
cu Dumnezeu. Trebuie să-i înveţe pe cei tineri
prin cuvânt şi faptă. Prin aceasta, valorile
fundamentale ale Bibliei sunt transmise din
generaţie în generaţie.
Una din cele mai importante experienţe pe
care le-am trăit, în lucrarea de învăţare în Africa,
India, Jamaica şi Insulele Filipine este respectul
deosebit pe care oamenii din lumea a treia îl
acordă bătrânilor. Ei nu au mulţi bătrâni. Limita
de viaţă în unele părţi ale lumii este doar de 45
de ani. Mulţi tineri din astfel de ţări preţuiesc
înţelepciunea celor în vârstă.
Cei care sunt tineri trebuie să fie recunoscători
pentru membrii mai în vârstă din biserică prin
care se duce mai departe moştenirea credinţei
creştine. Bărbaţii şi femeile evlavioase din biserică
sunt o resursă spirituală bogată şi ei merită o
stimă şi un respect deosebit.
BIBLE HELPS
P0 Box 391
Hanover, PA 17331
Tradus şi folosit cu permisiune.
—Herbert Torkelson
motive să te îndoieşti că Dumnezeu există cu
adevărat. Este interesant de observat că autorul
sloganului nu este pe deplin convins de faptul că
Dumnezeu nu există. Chiar termenul probabil
indică un element de îndoială.
Ezitarea de a nega în mod categoric existenţa
lui Dumnezeu nu ar trebui să ne surprindă.
Există dovezi copleşitoare care atestă existenţa
Sa. De pildă, chiar şi oamenii de ştiinţă care
nu cred în Dumnezeu ca Creator au ajuns la
concluzia că universul nu este rezultatul unui
accident cosmic, ci mai degrabă, rezultatul
 unui concept inteligent. Din experienţa noastră
omenească, cunoaştem că dacă există un concept
inteligent trebuie să existe şi un creator al acelui
concept. Cert este că Dumnezeu a conceput
acest univers extraordinar şi că l-a creat în toată
frumuseţea lui, pentru ca omul să se bucure de el
şi să fie un loc de unde omul să I se închine lui
Dumnezeu.
În al doilea rând, sloganul sugerează că credinţa
în Dumnezeu te va opri de la bucuriile vieţii. Cu
alte cuvinte, dacă am putea scăpa de noţiunea de
Dumnezeu şi de inhibiţiile religioase, am putea
trăi viaţa la maximum.
În al treilea rând, sloganul sugerează că dacă
Dumnezeu, probabil, nu există, nu există nimeni
căruia să dăm socoteală pentru modul nostru de
viaţă. Aşadar, nu te îngrijora: dacă ceva te face să
te simţi bine, fă-o!
Peste tot în jurul nostru sunt exemple de
oameni care au hotărât să se bucure în felul acesta
de viaţă, de când Dumnezeu, probabil, nu există.
Priveliştea nu este plăcută. Fără restricţii din
partea unor principii etice sau spirituale absolute,
acest concept duce la cea mai rea formă de exces
şi robie. Acei din societate care sunt robiţi de
droguri, alcool, jocuri de noroc şi pornografie,
sunt, pur şi simplu, persoane care încearcă să-şi
umple vieţile goale cu un anumit fel de plăceri.
Tribunalele şi închisorile sunt pline de criminali
care plătesc consecinţa faptelor lor. Plăcerile
rele sunt, în cel mai bun caz, doar experienţe
trecătoare.
Găsim concepte adevărate despre Dumnezeu
Om al durerii! Ce nume!
nostru personal, Domnul nostru. Îl laud pe
Dumnezeu că m-a mântuit şi că te poate
mântui şi pe tine. Când Isus a văzut mulţimea
nevoilor de pe pământ „I s-a făcut milă de ele,
pentru că erau necăjite şi risipite, ca nişte oi
care n-au păstor.” (Matei 9:36). Isus a înviat şi
este în mare slavă în cer, dar încă I se face milă.
Înţelege şi Îi este milă de oameni şi de starea lor
10  Sămânţa adevărului • Aprilie 2011
în Cuvântul Său. Dumnezeu ne-a creat şi este
interesat de vieţile noastre. El ne dăruieşte
Cuvântul Său ca să ne înveţe cum să găsim
adevăratele plăceri. Şi în cele din urmă, El ne-a
trimis un Mântuitor care să ne izbăvească de vină
şi de distrugerea adusă de plăcerile rele.
Prin urmare, chiar opusul este, de fapt,
adevărat—deoarece Dumnezeu există, noi ne
putem bucura de viaţă.
„Căci El a potolit setea sufletului însetat, şi a
umplut de bunătăţi sufletul flămând.” (Psalmul
107:9)
„Hoţul nu vine decât să fure, să înjunghie şi să
prăpădească. Eu am venit ca oile să aibă viaţă, şi
s-o aibă din belşug.” (Ioan 10:10)
„Duhul Domnului Dumnezeu este peste
Mine, căci Domnul M-a uns să aduc veşti
bune celor nenorociţi: El M-a trimis să vindec
pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor
slobozenia, şi prinşilor de război, izbăvirea; să
dau celor întristaţi din Sion, să le dau o cunună
împărătească în loc de cenuşă, un untdelemn de
bucurie în locul plânsului, o haină de laudă în
locul unui duh mâhnit, ca să fie numiţi «terebinţi
ai neprihănirii», «un sad al Domnului», ca să
slujească spre slava Lui.” (Isaia 61:1, 3)
„Bucură-te, tinere, în tinereţea ta, fii cu inima
veselă cât eşti tânăr, umblă pe căile alese de inima
ta şi plăcute ochilor tăi; dar să ştii că pentru toate
acestea te va chema Dumnezeu la judecată.”
(Eclesiastul 11:9)
Din Star of Hope, aug. 2009
Rod and Staff Publishers, Inc.
Tradus şi folosit cu permisiune.
continuare de la pagina 4
de păcătoşenie. „Căci n-avem un Mare Preot,
care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci
unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi
noi, dar fără păcat.” (Evrei 4:15) Rugăciunea
mea este ca tu, drag cititor al acestei reviste, să-L
cunoşti personal pe Omul durerii ca Mântuitor
şi Domn. Domnul să te binecuvânteze!
 „Numai, ia seama asupra ta, şi veghează cu
luare aminte asupra sufletului tău, în toate zilele
vieţii tale, ca nu cumva să uiţi lucrurile pe care
ţi le-au văzut ochii, şi să-ţi iasă din inimă; fă-le
cunoscut copiilor tăi şi copiilor copiilor tăi.”
Deuteronom 4:9

Rubrica
Părinţilor
Supunerea
—Genevieve White

Calea lui Dumnezeu înseamnă supunere!
Slugilor, fiţi supuse stăpânilor voştri cu toată
frica, nu numai celor ce sunt buni şi blânzi, ci
şi celor greu de mulţumit. Căci este un lucru
plăcut, dacă cineva, pentru cugetul lui faţă
de Dumnezeu, suferă întristare, şi suferă pe
nedrept. Într-adevăr, ce fală este să suferiţi cu
răbdare să fiţi pălmuiţi, când aţi făcut rău? Dar
dacă suferiţi cu răbdare, când aţi făcut ce este
bine, lucrul acesta este plăcut lui Dumnezeu.
Şi la aceasta aţi fost chemaţi; fiindcă şi Hristos
a suferit pentru voi, şi v-a lăsat o pildă, ca să
călcaţi pe urmele Lui. „El n-a făcut păcat şi
în gura Lui nu s-a găsit vicleşug.” Când era
batjocorit, nu răspundea cu batjocuri; şi,
când era chinuit, nu ameninţa, ci Se supunea
dreptului Judecător. El a purtat păcatele
noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi,
fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru
neprihănire; prin rănile Lui aţi fost vindecaţi.
Căci eraţi ca nişte oi rătăcite. Dar acum v-aţi
întors la Păstorul şi Episcopul sufletelor voastre.
(1 Petru 2:18-25)
Aceste versete transmit ideea de supunere
absolută. Moartea lui Isus pe cruce a
însemnat ascultare şi supunere totală faţă de
voia Tatălui.
„Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la
Mine paharul acesta! Totuşi nu cum voiesc Eu,
ci cum voieşti Tu.” (Matei 26:39b)
Aici e vorba de experienţa din Ghetsimani.
Acum să ne concentrăm atenţia asupra
următoarelor versete.
„Tot astfel, nevestelor, fiţi supuse şi voi
bărbaţilor voştri; pentru ca, dacă unii nu
ascultă Cuvântul, să fie câştigaţi fără cuvânt,
prin purtarea nevestelor lor, când vă vor vedea
felul vostru de trai: curat şi în temere.” (1 Petru
3:1, 2)
Noi, femeile măritate, trebuie să medităm,
să ne rugăm şi să studiem aceste referinţe
biblice cu toată seriozitatea. Ele reprezintă
temelia legământului pe care l-am încheiat
cu soţii noştri. 1 Petru 3:1 începe cu „Tot
astfel...”. Tot aşa cum? În aceeaşi manieră
ca în versetele 18-25 din capitolul anterior.
Trebuie să ne supunem soţilor noştri tot aşa
cum Isus s-a supus Tatălui. El este exemplul
nostru personal. Dumnezeu le cere soţiilor
creştine să se identifice cu moartea lui Isus
pe cruce.
„Am fost răstignit împreună cu Hristos,
şi trăiesc... dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos
trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc

“Răsplata smereniei, a fricii de Domnul, este bogăţia, slava şi viaţa.” (Proverbele 22:4) 11
 acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui
Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine
însuşi pentru mine.” (Galateni 2:20)
În general, femeilor nu le place să audă
aceste versete. Prima reacţie e de obicei: „Stai
puţin, dar cu soţii noştri cum rămâne?”
Soţii au şi ei porunci clare de la Dumnezeu.
De fapt, dacă citiţi şi versetul 7 din 1 Petru 3,
veţi găsi acolo „Bărbaţilor, purtaţi-vă şi voi...”.
În Efeseni 5:25 scrie: „Bărbaţilor, iubiţi-vă
nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi
S-a dat pe Sine pentru ea”, cu referire directă
la răstignire. Trebuie să arătăm înţelegere
faţă de soţii noştri şi respect faţă de rolul
pe care îl au în familie. Ei vor sta înaintea
lui Dumnezeu şi vor răspunde pentru noi şi
pentru copiii noştri.
„Ascultaţi de mai marii voştri, şi fiţi-le
supuşi, căci ei priveghează asupra sufletelor
voastre, ca unii care au să dea socoteală de ele;
pentruca să poată face lucrul acesta cu bucurie,
nu suspinând, căci aşa ceva nu v-ar fi de nici
un folos.” (Evrei 13:17)
Deci, în amândouă cazurile, Dumnezeu
cere ambelor părţi (şi soţilor, şi soţiilor) să
moară faţă de ei înşişi, să renunţe la planurile,
scopurile şi ideile lor egoiste şi să accepte
planul Său pentru vieţile lor.
„Căci noi suntem lucrarea Lui, şi am fost
zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune, pe
care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca
să umblăm în ele.” (Efeseni 2:10)
Unul din cele mai bune lucruri pe care le
putem face ca soţii este să nu ne concentrăm
atenţia asupra rolului soţilor noştri, ci să ne
gândim strict la relaţia noastră cu Domnul.
Dacă ne rugăm neîncetat Domnului să
ne schimbe inimile şi să ne arate cum să-I
fim plăcute Lui şi unde s-ar putea să fim
neascultătoare faţă de El, cu siguranţă
Domnul va răspunde rugăciunilor noastre.
Contează mult dacă vrem cu adevărat să
ascultăm de Dumnezeu sau ţinem cu dinţii
de ceea ce simţim sau credem că merităm...
E uşor să ne supunem, odată ce am făcut
12  Sămânţa adevărului • Aprilie 2011
lucrul acesta, dar e greu să ajungem la acel
punct al abandonării totale care înseamnă,
de fapt, adevărata supunere. Aceasta e lupta
creştinului.
Mărturiile creştinilor de-a lungul secolelor
reflectă toate „chinul” abandonării, al
supunerii totale. Numitorul comun al
tuturor scrierilor lor pare să fie ideea
unei respingeri a trecutului, o acceptare a
prezentului şi lipsa îngrijorării cu privire
la viitor. Şi în Biblie se repetă de multe ori
aceeaşi temă: CREDINŢĂ ŞI ASCULTARE.
Un imn creştin spune:
Credinţa mea eu o zidesc,
Pe-al Său Cuvânt sfânt şi ceresc;
Altceva trece ca spuma,
Hristos ca stâncă-n veci va sta.
Trebuie să ne amintim că supunerea e un
act voluntar. Înseamnă să ne oferim vieţile
Domnului Isus. Priviţi la ce a spus Isus:
„Tatăl Mă iubeşte, pentru că Îmi dau viaţa,
ca iarăşi s-o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu sila,
ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau şi
am putere s-o iau iarăşi: aceasta este porunca,
pe care am primit-o de la Tatăl Meu.” (Ioan
10:17, 18)
Niciodată să nu te gândeşti că vei deveni
un preş de şters picioarele dacă te vei supune
de bună voie Domnului, sub călăuzirea
apropiată a soţului tău, pe care Dumnezeu l-a
pus ca autoritate peste tine. [...] Dumnezeu
va onora ascultarea ta într-un mod cum tu
nici nu-ţi imaginezi.
Când te supui cu adevărat, inima ta va
cânta de bucurie atunci când vei avea ocazia
să demonstrezi ascultarea, pentru că vei şti
că eşti în voia lui Dumnezeu. [...] Trebuie să
te preocupe doar propria atitudine a inimii.
[...] Fi ascultătoare de soţul tău printr-un
duh de supunere. [...]
O falsă supunere
Uneori, când aud vorbindu-se despre
supunere, femeile se gândesc: „Sună bine!
Cred că o să încerc să văd cum e!” Gândire
eronată şi periculoasă. Nu poţi să „încerci”
supunerea, aşa cum nu poţi să-L „încerci”
pe Dumnezeu. Cea care spune: „Am
încercat să fiu supusă, dar n-a mers”, nu a
înţeles niciodată supunerea. Oricine spune:
„Am încercat să văd cum e Dumnezeu şi
n-a mers”, nu şi-a dedicat niciodată viaţa
Domnului. Dumnezeu nu eşuează niciodată,
aşa cum nici Cuvântul Său nu rămâne lipsit
de putere. Dacă doar vei încerca să te supui
soţului tău, vei eşua. Supunerea ta trebuie să
fie abandon total înaintea lui Dumnezeu.
„Nevestelor, fiţi supuse bărbaţilor voştri ca
Domnului; căci bărbatul este capul nevestei,
după cum şi Hristos este capul Bisericii, El,
Mântuitorul trupului. Şi după cum Biserica
este supusă lui Hristos, tot aşa şi nevestele să
fie supuse bărbaţilor lor în toate lucrurile.”
(Efeseni 5:22-24)
Cuvintele supus şi toate din versetele
anterioare sunt cuvinte cheie. Dicţionarul le
defineşte în felul următor:
Supus – ascultător, umil, plecat, smerit.
Tot, toată – întreg, integral, complet, din
care nu lipseşte nimeni sau nimic.
Supunere înseamnă să accepţi în mod
voluntar voia sau opinia altei persoane. E
destul de greu, dar aceasta este poziţia în care
ne-a aşezat Domnul pe noi, soţiile creştine.
„Nevestelor, fiţi supuse...” Observaţi că e vorba
de o acţiune voluntară. Fii supusă. Nimeni
nu te poate face să te supui. Tu însăţi trebuie
să-ţi doreşti lucrul acesta. Să te supui lui
Dumnezeu prin soţul tău este calea către
o relaţie plină de semnificaţie cu Domnul.
Relaţia noastră cu Dumnezeu şi relaţia
noastră cu soţii noştri trebuie să meargă în
paralel. Dacă avem o relaţie bună şi corectă
cu Dumnezeu, dragostea noastră pentru El
va creşte tot mai mult, vom vrea să facem tot
ce ne va cere. Îi simţim dragostea, ne dorim
să fim în prezenţa Lui, suntem tulburaţi
atunci când simţim că L-am supărat cu
ceva şi nu ne simţim deloc un preş de şters
picioarele. Simţim în noi dorinţa intensă de
“Răsplata smereniei, a fricii de Domnul, este bogăţia, slava şi viaţa.” (Proverbele 22:4) 13
a-L cunoaşte, de a-L iubi şi de a-I fi pe plac
tot mai mult. Dorim să-L ascultăm. Suntem
fericite şi libere atunci când ştim că suntem
în relaţie bună cu Dumnezeu.
Să te supui soţului tău pentru că te gândeşti
că e ceva ce vrea Dumnezeu de la tine şi că
Dumnezeu va fi mulţumit în felul acesta, iar
soţul tău mai fericit, înseamnă falsă supunere.
Să te supui soţului tău pentru că (poate) vei
primi răspuns la rugăciuni sau soţul tău va
ceda în cele din urmă şi va fi de acord cu
tine în anumite chestiuni este de fapt falsă
supunere. Motivaţia e greşită, iar tu vei
sfârşi, în cele din urmă, rănită şi dezamăgită.
Manipularea pare să fie înscrisă în noi, soţiile.
Dumnezeu nu poate fi manipulat, la fel, nici
soţii noştri.
Supunere nu înseamnă doar acord, deşi, în
ultimă instanţă, ajunge să însemne tocmai
acest lucru. E uşor să spui „Da, dragă!” atunci
când soţul tău îţi propune: „Hai să ieşim să
mâncăm în oraş.” Asta înseamnă supunere şi
acceptare. Dar ce faci dacă, după ce te invită
în oraş, iar tu aştepţi cu nerăbdare seara, el
ţi se adresează: „M-am răzgândit. Cred că
săptămâna asta ar trebui să facem economie”?
Nu eşti de acord, dar te supui. Supunerea
totală înseamnă să accepţi din toată inima
un fapt. E ca în ecuaţia următoare:
SUPUNERE = ACCEPTARE =
SUPUNERE
La început, supunerea va fi doar un act de
voinţă (şi s-ar putea să implice toată forţa pe
care o ai), dar când spui „Da, Doamne”, când
vezi că Domnul e în controlul lucrurilor,
acest act de supunere se transformă în
acord voluntar. Devine ceva de genul: „Da,
Doamne, poate că e mai bine ca în seara asta
să nu mergem la restaurant să servim masa.”
Acceptarea se transformă într-o supunere din
toată inima. Ai renunţat la voinţa ta şi te-ai
supus lui Dumnezeu, supunându-te soţului
tău. În cele din urmă, vei fi mulţumită
şi împăcată cu ideea că nu vei merge la
restaurant să serveşti masa.
 Supunerea falsă înseamnă să fii de acord
(în aparenţă) cu schimbarea de plan, dar să
simţi mânie şi frustrare în inimă: „De ce nu
s-a gândit la asta înainte de a întreba? Nici
măcar nu m-am gândit să mergem să servim
masa la restaurant înainte ca el să-mi facă
invitaţia. Acum însă îmi doresc foarte mult
să mergem. Nu văd niciun motiv pentru care
să nu ieşim şi, cu toate astea, trebuie să fiu
supusă.”
Gândurile tale se rotesc într-un cerc
vicios, eşti iritată pentru că acum trebuie să
pregăteşti tu cina şi, chiar dacă încerci să te
abţii, îţi scapă totuşi câteva remarci despre
felul în care a fost gestionată întreaga situaţie.
Supunerea falsă e aproape mai distructivă
decât lipsa de supunere.
Aud de foarte multe ori afirmaţia: „Dar
soţul meu nu este creştin.” Şi care e diferenţa?
E în continuare soţul tău. Asta nu e o scuză
ca să nu asculţi de Dumnezeu.
Să ne uităm din nou peste versetele din 1
Petru 3:1, 2
„Tot astfel, nevestelor, fiţi supuse şi voi
bărbaţilor voştri; pentru ca, dacă unii nu
ascultă Cuvântul, să fie câştigaţi fără cuvânt,
prin purtarea nevestelor lor, când vă vor vedea
felul vostru de trai: curat şi în temere.” (1 Petru
3:1, 2)
Aceste versete ar trebui studiate cu atenţie
de fiecare soţie.
Ascultarea
„Trebuie să ascult de soţul meu? Asta sună
extrem de învechit. Acest concept a fost
scos din juruinţele rostite la cununie.” Poate
oamenii au scos cuvântul din juruinţele
rostite la cununie, dar Dumnezeu nu le-a
scos din Cuvântul Lui. „Nevestelor, fiţi
supuse bărbaţilor voştri, cum se cuvine în
Domnul.” (Coloseni 3:18) În Concordanţa
biblică, verbul a se supune înseamnă a asculta,
a trăi în ascultare.
Dicţionarul Webster defineşte verbul
a asculta ca a se supune direcţiei sau
14  Sămânţa adevărului • Aprilie 2011
controlului cuiva. Într-un alt dicţionar, a
asculta înseamnă a acorda importanţă celor
spuse de cineva, a lua în considerare; a
împlini o dorinţă, o rugăminte; a da curs, a
se conforma unui ordin, unui sfat.
Când aud acest cuvânt, a asculta, unele soţii
ar vrea să-şi astupe urechile. Cu siguranţă,
nu are prea mult de-a face cu mentalităţile
contemporane. Odată, un pastor preaiubit
ne-a spus că Dumnezeu nu e un Dumnezeu
de mămăligă. Auzim însă o mulţime de
mesaje şi sfaturi „de mămăligă”. Pare mai
uşor, dar pe o durată mai lungă, lucrurile se
pot complica. Ajungem la pilda semănatului
şi a culesului. În cele din urmă, vom plăti
un preţ piperat pentru că am compromis
Cuvântul lui Dumnezeu. Şi cine ştie care va
fi efectul atitudinii noastre?
S-ar putea ca învăţăturile acestea să le
pară foarte dure şi radicale acelora dintre
voi hrănite cu filozofia lumii. Obişnuiaţi să
vă gândiţi la căsătorie ca la un parteneriat.
Dacă doriţi o căsătorie de tipul 50% şi 50%,
o puteţi avea, dar veţi fi doar o jumătate de
femeie şi soţul doar o jumătate de bărbat.
Ai fost obişnuită să menţii un nivel al
concurenţei, să forţezi lucrurile. Eşti de
părere că amândoi trebuie să fiţi de acord,
înainte de a lua o decizie.
Poate că te întrebi: „Chiar spune Cuvântul
lui Dumnezeu toate acestea?” Când evreii
puneau sub semnul întrebării învăţăturile lui
Hristos, El le-a răspuns în felul următor:
„Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va
ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la
Dumnezeu, sau dacă Eu vorbesc de la Mine.”
(Ioan 7:17)
Isus a spus că vom şti. Şi, dacă vrem să
ascultăm cu adevărat de Dumnezeu, vom
găsi în Cuvântul Lui ce trebuie să facem.
Duhul nostru va umbla în adevăr şi va
mărturisi despre el şi nu vom mai dori să
intrăm în discuţii inutile ca să ne justificăm
neascultarea. Nimănui nu-i place să fie
încercat. E greu să asculţi de un soţ pe care
nu-l mai iubeşti, care are nişte obiceiuri
proaste sau care pare să nu te mai iubească.
E nevoie de curaj şi de tărie de caracter ca să
spui: „Doamne, o să fac ceea ce vrei Tu să fac,
indiferent de costuri.” Şi, chiar dacă soţul tău
e cel mai bun bărbat din lume şi îl iubeşti
nespus de mult, tot e greu să asculţi de el,
pentru că asta înseamnă să-ţi abandonezi
planurile, ideile şi să accepţi direcţia impusă
de el. Dar, odată ce ai hotărât că aceasta e
felul în care ai decis să trăieşti, lucrurile devin
din ce în ce mai uşoare. Vei începe să vezi că
Domnul e acela care te conduce prin soţul
tău şi, cu cât eşti mai însetată după voia lui
Dumnezeu, cu atât vei accepta mai uşor
ajustările care ţi se impun. De fapt, le vei
primi cu bucurie pentru că îţi vei da seama
că acesta e felul lui Dumnezeu de a lucra cu
voi doi. Ascultarea va deveni o bucurie, mai
degrabă decât o sarcină de îndeplinit.
Din cele treizeci de femei care au participat
la un seminar organizat recent, cinci dintre
ele s-au mutat în Florida. Toate au decis să-
şi asculte soţii şi să accepte direcţia impusă
de ei. Aceşti bărbaţi îşi doriseră să se mute
în Florida de foarte mult timp, dar soţiile
lor au refuzat sistematic. Participau şi ei
acum la seminarul pe care soţul meu îl
ţine despre autoritatea bărbatului şi despre
responsabilitatea lui în calitate de cap al
familiei.
Nu ştiu cum s-a făcut, dar, între două
sesiuni, aceşti bărbaţi s-au ridicat şi au spus:
„Ne mutăm acolo.” Iar soţiile au spus şi ele:
„Ne supunem.” Nu a fost uşor pentru femeile
acelea, pentru că ele chiar nu îşi doreau să
se mute. Au fost nevoite să cedeze voinţei
soţilor lor.
De curând, am primit o scrisoare de la una
din aceste femei, care a avut de dus o luptă
aprigă, dar în cele din urmă a ascultat. Scria
ea: „Vă mulţumesc din toată inima pentru
rugăciunile şi încurajările voastre şi pentru
că m-aţi ajutat să rămân în Cuvântul lui
Dumnezeu.” Nu eu am forţat-o. A ales ea
“Răsplata smereniei, a fricii de Domnul, este bogăţia, slava şi viaţa.” (Proverbele 22:4) 15
singură. I-a fost necesară toată puterea pe
care o avea, dar până la urmă a biruit. Ne-am
întâlnit cu soţul ei anul trecut, în Florida, şi
ne-a spus că niciodată n-a fost mai fericit.
Nu a fost uşor nici pentru soţi, pentru că
a trebuit să ia o decizie care nu era pe placul
soţiilor lor.
„Dar cine este însurat, se îngrijeşte de
lucrurile lumii, cum să placă nevestei.” (1
Corinteni 7:33)
Trebuie să înţelegem că e la fel de greu
pentru un bărbat să preia conducerea şi s-o
facă în mod responsabil ca pentru o femeie să
se supună. El este direct responsabil pentru
consecinţele deciziilor lui.
Cu cinci ani în urmă, am fost invitată
la o conferinţă pentru femei. Era vorba de
nouă ore de studiu pentru un grup de 35
de femei. Nu vorbisem niciodată mai mult
de nouă minute unui grup atât de numeros.
Experienţa mea se reducea la câteva femei
adunate în jurul mesei din bucătărie. Când
mi s-a cerut să mă gândesc la asta, am spus
că sunt de acord, dar în sinea mea aveam
ceva îndoieli. În plus, eram sigură că soţul
meu o să zică: „Nu, nu cred că e de tine.”
Dar, surpriză! A spus: „Da! Cred că o să te
descurci minunat.” Eram uluită, aşa că i-am
spus: „Te rog, spune nu. Nu poţi să faci
asta.” Dar el a insistat, aşa că m-am trezit că
îmi fac bagajul şi plec, pe o seară geroasă de
iarnă, în alt stat, la o întâlnire pentru femei.
M-am simţit abandonată de Dumnezeu şi
de soţul meu. În prima seară trebuia să am
un mesaj de două ore. Aveam mult material
pregătit, dar nu eram sigură că o să fiu în
stare să deschid gura. Dumnezeu a fost însă
credincios. Nu m-a lăsat singură. Am stat în
faţa acelor femei şi cuvintele au început să
curgă din gura mea. Am început să le învăţ.
Îmi amintesc că, la una din sesiuni, o
femeie a început să plângă. Era atât de
copleşită de amărăciune şi remuşcări, încât a
început să strige către Dumnezeu: „Doamne,
m-am purtat atât de urât cu soţul meu. L-am
 tratat îngrozitor. Nu i-am dat respectul care
i se cuvenea. M-am uitat de sus la el şi le-am
permis şi copiilor mei să-l dispreţuiască. Te
rog, Doamne, iartă-mă!”
Era căsătorită de peste treizeci de ani.
După acele întâlniri, atitudinea faţă de soţul
ei s-a schimbat, iar viaţa lor de familie s-a
îmbunătăţit considerabil. Ceea ce Dumnezeu
i-a descoperit a fost o binecuvântare foarte
mare, pentru că, după câţiva ani, soţul ei a
murit în somn. Femeia aceea a fost extrem
de recunoscătoare pentru că nu a continuat
cu atitudinea ei sau, şi mai rău, pentru că
nu s-a separat, aşa cum plănuise înainte de
a veni la conferinţă. Iar eu am fost şi mai
Vrăjmaşul
Şarpele era mai şiret decât toate fiarele
câmpului pe care le făcuse Domnul Dumnezeu.
El a zis femeii: „Oare a zis Dumnezeu cu
adevărat: «Să nu mâncaţi din toţi pomii din
grădină?»” [2] Femeia a răspuns şarpelui:
„Putem să mâncăm din rodul tuturor pomilor
din grădină. [3] Dar despre rodul pomului
din mijlocul grădinii, Dumnezeu a zis: „Să
nu mâncaţi din el, şi nici să nu vă atingeţi
de el, ca să nu muriţi.” [4] Atunci şarpele a
zis femeii: „Hotărât, că nu veţi muri: [5] dar
Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi mânca
din el, vi se vor deschide ochii, şi veţi fi ca
Dumnezeu, cunoscând binele şi răul.” [6]
Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi
plăcut de privit, şi că pomul era de dorit ca să
deschidă cuiva mintea. A luat deci din rodul
lui, şi a mâncat; a dat şi bărbatului ei, care era
lângă ea, şi bărbatul a mâncat şi el. [7] Atunci
li s-au deschis ochii la amândoi; au cunoscut că
erau goi, au cusut laolaltă frunze de smochin şi
şi-au făcut şorţuri din ele. [8] Atunci au auzit
16  Sămânţa adevărului • Aprilie 2011
recunoscătoare pentru că am ascultat de soţul
meu şi am rostit Cuvântul care i-a schimbat
inima.
Amintiţi-vă că „ascultarea face mai mult
decât jertfele” (1 Samuel 15:22). Putem fi
foarte ocupaţi cu tot felul de fapte pe care
spunem că le facem pentru Domnul, dar
ele nu sunt de niciun folos dacă nu trăim
în ascultare de Dumnezeu şi de soţii noştri.
Atunci când ascultăm de soţul nostru,
ascultăm de Dumnezeu.
- Acest articol a fost scris de o femeie pentru femei,
Din Daughters of Sarah,
1991 Brentwood Christian Press
Tradus şi folosit cu permisiune.
—Walter F. White
glasul Domnului Dumnezeu, care umbla prin
grădină în răcoarea zilei: şi omul şi nevasta
lui s-au ascuns de Faţa Domnului Dumnezeu
printre pomii din grădină. [9] Dar Domnul
Dumnezeu a chemat pe om, şi i-a zis: „Unde
eşti?” [10] El a răspuns: „Ţi-am auzit glasul în
grădină; şi mi-a fost frică, pentru că eram gol
şi m-am ascuns. [11] Şi Domnul Dumnezeu
a zis: „Cine ţi-a spus că eşti gol? Nu cumva ai
mâncat din pomul din care îţi poruncisem să
nu mănânci?” [12] Omul a răspuns: „Femeia
pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine, ea
mi-a dat din pom şi am mâncat.” (Genesa
3:1-12)
Genesa 3:1: „Şarpele era mai şiret decât
toate fiarele câmpului pe care le făcuse
Domnul Dumnezeu.” Era un amăgitor, un
mincinos, un înşelător atunci - şi la fel e şi
astăzi. Scopul lui e să ne îndepărteze cât mai
mult de Dumnezeu şi, cu siguranţă, va face
tot ce-i stă în puteri ca să ne distrugă.
Hoţul nu vine decât să fure, să înjunghie
şi să prăpădească. Eu am venit ca oile să aibă
viaţa, şi s-o aibă din belşug. (Ioan 10:10)
În Genesa 3:1, citim în continuare: „El
a zis femeii: «Oare a zis Dumnezeu cu
adevărat: „Să nu mâncaţi din toţi pomii din
grădină?”»” Dacă analizăm întrebarea, vom
vedea cât de înşelătoare e. Nu pare o întrebare
ameninţătoare, ci mai degrabă inofensivă.
Şarpele pare să vrea să ştie mai multe despre
Cuvântul lui Dumnezeu. Cu inocenţă, femeia
a răspuns întrebării lui, deşi a adăugat ceva la
ceea ce spusese Dumnezeu. După ce a vorbit
cu şarpele, Eva a fost convinsă că, odată ce va
mânca din fruct, viaţa ei (deja perfectă) va fi
cu mult îmbunătăţită.
Şarpele a ştiut că nu-l poate amăgi pe Adam,
aşa că a mers la vasul mai slab.
„Bărbaţilor, purtaţi-vă şi voi, la rândul
vostru, cu înţelepciune cu nevestele voastre,
dând cinste femeii ca unui vas mai slab.” (1
Petru 3:7)
A fost nevoie s-o atragă pe ea în cursă,
pentru a uzurpa poziţia omului stabilită prin
hotărâre divină. De fapt, şarpele se afla deja
sub dominaţia şi controlul femeii. (Genesa
1:26) Ea nu trebuia să-i răspundă. Tot ce
trebuia să facă era să-l trimită la soţul ei,
Adam. Interesant! Femeia a fost înşelată de
şarpe. Bărbatul a fost ispitit prin femeie.
În Genesa 3:12 ni se descoperă pentru prima
dată natura umană. Adam s-a dezvinovăţit
înaintea lui Dumnezeu: „Femeia pe care mi-ai
dat-o ca să fie lângă mine, ea mi-a dat din pom
şi am mâncat.” Observaţi că, atunci când le-a
comunicat pedeapsa, Dumnezeu şi-a exprimat
mânia faţă de Adam ÎN PRIMUL RÂND
pentru că a ascultat de soţia sa şi abia APOI
pentru că a mâncat din pom.
Omului i-a zis: „Fiindcă ai ascultat de glasul
nevestei tale, şi ai mâncat din pomul despre
care îţi poruncisem: «Să nu mănânci deloc din
el», blestemat este acum pământul din pricina
ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi acum hrana din
“Răsplata smereniei, a fricii de Domnul, este bogăţia, slava şi viaţa.” (Proverbele 22:4) 17
el în toate zilele vieţii tale.”(Genesa 3:17)
Dumnezeu nu a ascultat scuzele bărbatului
atunci, şi nu le va asculta nici pe ale noastre
când vom sta înaintea Lui pentru a da
socoteală de responsabilităţile care ne-au fost
încredinţate.
„Vă sfătuiesc dar eu, cel întemniţat pentru
Domnul, să vă purtaţi într-un chip vrednic
de chemarea, pe care aţi primit-o.” (Efeseni
4:1)
Dumnezeu are un scop pentru vieţile
noastre. Fiecare om are o chemare şi un rol
de îndeplinit. Noi suntem chemaţi să fim
capii familiilor noastre.
„Dar vreau să ştiţi că Hristos este Capul
oricărui bărbat; că bărbatul este capul femeii,
şi că Dumnezeu este capul lui Hristos.” (1
Corinteni 11:3)
„Căci bărbatul este capul nevestei, după
cum şi Hristos este capul Bisericii, El,
Mântuitorul trupului.” (Efeseni 5:23)
În calitate de lideri ai familiilor noastre,
noi ar trebui să fim cei care dejoacă planurile
vrăjmaşului. Mă întreb ce s-ar fi întâmplat
dacă Eva i-ar fi adus fructul lui Adam, iar
acesta ar fi spus: „Nu, Dumnezeu mi-a
poruncit să nu mănânc din pomul acela şi
n-o să gust din el, iar în calitate de cap al
familiei, îţi spun să nu te atingi de el.” Dar
nu a spus aşa ceva, ci, în loc de asta, s-a
lăsat prins într-un lucru despre care ştia că e
greşit. Adam a ascultat de soţia lui şi a cedat
tentaţiei. Acum, ar trebui să nu mai ascultăm
de soţiile noastre? Nu, în niciun caz. Soţia
mea este ajutorul meu şi cel mai bun prieten.
Ascult cu atenţie tot ce are să-mi spună. Dar
trebuie să fim vigilenţi întotdeauna, pentru
că duşmanul nostru va încerca să ne distrugă
prin toate modalităţile posibile. El s-a folosit
de Eva ca să ajungă la Adam şi, cu siguranţă,
se va folosi şi de soţiile noastre ca să ajungă
la noi. Să remarcăm că Dumnezeu a spus:
„Vrăjmăşie voi pune (ură, ostilitate) între
 tine (Satan) şi femeie.” (Genesa 3:15)
Rolul unei femei este să se supună soţului ei.
A te supune înseamnă să-ţi subordonezi voinţa
şi puterea controlului altei persoane (conform
dicţionarului Webster 1828) şi e un lucru greu
de făcut, în condiţiile în care te conduci după
principiile lumii. Multor femei nu le place să
audă despre supunere. Ele cred că e nevoie
de o implicare de tip „pe din două” în toate
domeniile căsniciei, pentru a-şi putea împlini
rolul. De cele mai multe ori, cerinţele lor sunt
sincere, dar sunt greşite. Ele au fost înşelate. E
oarecum dificil pentru ele atunci când încep
să înţeleagă rolul stabilit de Dumnezeu pentru
soţii. Poate fi o experienţă dură să fii nevoit să
renunţi la ideile, obiceiurile şi planurile tale. E
nevoie de multă voinţă şi disponibiltate ca să
mori faţă de sine, să te supui autorităţii altcuiva
şi să preiei rolul de „ajutor” sau „susţinător”,
mai ales atunci când te consideri partener. În
cazul unui parteneriat există două capete, iar
o fiinţă cu două capete e un monstru. Atunci
când trebuie luată o decizie şi fiecare parte
are o opinie diferită, cineva trebuie să cedeze,
iar lucrul acesta provoacă adesea frustrări şi
tensiune. Înţelegerea principiilor autorităţii
şi supunerii îi va ajuta pe cei doi membri ai
cuplului să se desprindă de gândirea de tipul
„jumătate-jumătate”.
Un bărbat îşi descoperă rolul şi devine capul
familiei. O femeie îşi află rolul şi descoperă
supunerea. Nu va fi tocmai uşor pentru ea. În
primul rând – şi acesta e cel mai dificil lucru
de făcut – trebuie să distingă între adevărata
supunere „ca Domnului” şi o falsă supunere
„faţă de soţul ei”. O falsă supunere e atunci
când femeia se supune dintr-o motivaţie
greşită. Ea trebuie să-I permită Domnului să o
remodeleze, să facă din ea o fiinţă nouă, gata
să se supună din dragoste.
„Tot astfel, nevestelor, fiţi supuse şi voi
bărbaţilor voştri; pentru ca, dacă unii nu
ascultă Cuvântul, să fie câştigaţi fără cuvânt,
prin purtarea nevestelor lor, când vă vor vedea
18  Sămânţa adevărului • Aprilie 2011
felul vostru de trai: curat şi în temere.” (1
Petru 3:1, 2)
O femeie trebuie să-şi dorească să asculte
cu adevărat de Dumnezeu şi să fie gata să
facă ajustările care se impun. Spiritul de
supunere îi cere să-şi analizeze inima. Îi
impune să-şi revizuiască atitudinile de
răzvrătire şi resentimentele pe care le are faţă
de soţul ei şi faţă de Dumnezeu.
Pe de altă parte, de îndată ce începe să-şi
înţeleagă rolul şi să-şi ordoneze viaţa potrivit
cu acesta, ea va experimenta o eliberare totală.
Dumnezeu poate să lucreze cu adevărat în
sufletul şi inima unei femei care se supune şi
se predă în întregime Domnului. Combinaţia
dintre un soţ care este capul familiei, potrivit
Cuvântului lui Dumnezeu, şi o femeie care
se supune lui, conform aceluiaşi Cuvânt, este
de nezdruncinat şi face din acea relaţie sau
mariaj raiul pe pământ.
Noi, ca soţi şi lideri ai soţiilor noastre,
trebuie să le fim alături în toate momentele
grele prin care vor trece. Ni s-a încredinţat
responsabilitatea de a le proteja, iar noi ar
trebui să avem autoritate spirituală peste
toate domniile şi căpeteniile care ar putea
să vină în preajma lor. Trebuie să mustrăm
duhurile în Numele lui Isus.
Aşa că fiecare din noi are să dea socoteală
despre sine însuşi lui Dumnezeu. (Romani
14:12)
Timotee, păzeşte ce ţi s-a încredinţat. (1
Timotei 6:20a)
Da, Timotei! Păstrează ce ţi s-a încredinţat.
Toţi vom fi chemaţi să dăm socoteală
înaintea lui Dumnezeu pentru lucrurile care
ni s-au încredinţat. Soţiile noastre ne-au fost
încredinţate nouă. Noi trebuie să veghem
asupra lor.
Niciodată în Scriptură nu se pomeneşte
de femei care au plecat la război sau care au
luptat în bătălii, aceasta a fost întotdeauna
treaba bărbaţilor. Noi trebuie să luptăm
pentru soţiile, fiii şi fiicele noastre, pentru
familiile, bisericile şi apropiaţii noştri. Trebuie
să-i apărăm împotriva uneltirilor Celui Rău.
Întrebarea e: Cum ne luptăm cu un vrăjmaş
care e mult mai puternic decât suntem
noi? Care minte, înşală, fură şi pe care nu-l
putem vedea? Răspunsul e că nu vom putea
învinge un asemenea duşman cu armele firii
pământeşti sau prin natura noastră carnală.
Numai prin puterea şi autoritatea care ni
s-au dat în Numele Celui care e în noi, avem
stăpânire peste toate domniile întunecate.
„Voi, copilaşilor, sunteţi din Dumnezeu; şi
i-aţi biruit, pentru că Cel ce este în voi, este
mai mare decât cel ce este în lume.” (1 Ioan
4:4)
„Iată că v-am dat puterea să călcaţi peste
şerpi şi peste scorpii, şi peste toată puterea
vrăjmaşului: şi nimic nu vă va putea vătăma.”
(Luca 10:19)
Vrăjmaşul va face tot ce-i stă în puteri ca
să ne distrugă, să ne pună la pământ, să ne
descurajeze şi să ne îndepărteze de Domnul.
El ne ştie slăbiciunile.
Ce trebuie deci să facem? Scriptura ne arată
clar.
1. Puneţi pe voi armura lui Dumnezeu.
Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui
Dumnezeu, ca să puteţi ţine piept împotriva
uneltirilor diavolului. [12] Căci noi n-avem
de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci
împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor,
împotriva stăpânitorilor întunericului acestui
veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt
în locurile cereşti. [13] De aceea, luaţi toată
armătura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi
împotrivi în ziua cea rea, şi să rămâneţi în
picioare, după ce veţi fi biruit totul. [14] Staţi
gata dar, având mijlocul încins cu adevărul,
îmbrăcaţi cu platoşa neprihănirii, [15] având
picioarele încălţate cu râvna Evangheliei
păcii. [16] Pe deasupra tuturor acestora, luaţi
scutul credinţei, cu care veţi putea stinge toate
“Răsplata smereniei, a fricii de Domnul, este bogăţia, slava şi viaţa.” (Proverbele 22:4) 19
săgeţile arzătoare ale celui rău. (Efeseni 6:11-
16)
2. Folosiţi armele potrivite.
Căci armele cu care ne luptăm noi, nu sunt
supuse firii pământeşti, ci sunt puternice,
întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile.
(2 Corinteni 10:4)
Singurele arme care pot distruge întăriturile
diavolului sunt cele de la Dumnezeu. Nu
poţi lupta cu el folosind armele cărnii, adică:
puterea, talentul, bogăţia, ingeniozitatea,
psihologia sau filozofia.
Vrăjmaşul nu poate rezista armelor lui
Dumnezeu!
Iată armele puternice pe care Dumnezeu
ne-a sfătuit să le folosim împotriva
duşmanului pentru a dărâma întăriturile şi
a ne proteja soţiile, familiile şi pe noi înşine:
1. Cuvântul
Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului,
care este Cuvântul lui Dumnezeu. (Efeseni
6:17)
2. Numele
Şi orice veţi cere în Numele Meu, voi face,
pentru ca Tatăl să fie proslăvit în Fiul. (Ioan
14:13)
3. Sângele
Ei l-au biruit, prin sângele Mielului şi prin
cuvântul mărturisirii lor, şi nu şi-au iubit viaţa
chiar până la moarte. (Apocalipsa 12:11)
Ni s-au dat aceste arme, dar nu le folosim
prea des. Căutăm mai întâi în lume soluţiile
şi răspunsurile necesare, şi abia apoi ne
îndreptăm privirile către Dumnezeu.
Răspunsurile la toate problemele se găsesc în
Cuvânt, în Numele Lui şi în Sângele vărsat.
Din Sons of Abraham
1998, Brentwood Christian Press
Tradus şi folosit cu permisiune.
 „Şi tot ce a fost scris mai înainte, a fost
scris pentru învăţătura noastră, pentru ca,
prin răbdarea şi prin mângâierea pe care o dau
scripturile, să avem nădejde.” Romani 15:4

Rubrica
Istorică
Ne vom vedea în
Partea I
Vladimir privea abătut în noaptea
întunecoasă. Una din luminile de afară
strălucea palid în faţa clădirii în care locuia,
proiectând pe perete o umbră aproape
imperceptibilă în întuneric. Simţea de parcă
degete lungi şi întunecate se întindeau înspre
sufletul lui, înhăţându-l ca nişte tentacule.
Erau voci care râdeau de el, ecouri din trecut
ce năşteau în conştiinţa lui valuri de ape
tulburi şi lunecoase.
Soţia lui se dusese deja la culcare, iar Vladimir
stătea singur cu gândurile lui mohorâte
în locuinţa întunecoasă. Nu avea nevoie
de lumină ca să-şi vadă starea mizerabilă.
Întunericul era decorul perfect pentru el. Nu
putea să întrezărească nici măcar un pic din
chipul lui în oglinda de deasupra canapelei.
Nici propria-i reflecţie nu se putea zări în
geamurile de sticlă ale bibliotecii din faţa lui.
Nu, întunericul era numai bun, pentru că, de
fapt, doar asta mai rămăsese în viaţa sa.
Nu primise niciun avertisment că slujba lui
de ofiţer de poliţie se va sfârşi aşa de brusc.
Aproape douăzeci de ani muncise ca membru
de partid, susţinându-şi şefii cu loialitate
şi rămânând fidel regimului comunist. Nu
cer!
—Harvey Yoder
făcuse el de-atâtea ori dovada că e credincios
cauzei, închizând ochii în faţa corupţiei şi
duplicităţii ce caracterizau sistemul? Nu
luase el parte întotdeauna la nenumărate
parade şi congrese care promovau pe câte
vreun distins membru de partid? Se arătase
foarte mândru în uniforma lui, executând
ordinele cu regimentul pe care-l conducea şi
slujindu-i cu loialitate pe cei din conducere.
Iar acum, iată că era dat afară. Concediat!
Vladimir suspină în timp ce amintirea
discuţiei cu şefa sa îl străfulgeră puternic încă
o dată.
— Nu se poate să avem ca membru al
unităţii noastre pe cineva care nu este complet
loial partidului, îi spuse tovarăşa Svetlana cu
o privire de gheaţă. Fiecare cuvânt era ales cu
grijă, rostit apăsat, şi, în timp ce le auzea, o
povară rece şi grea ca oţelul se aşeza pe inima
lui Vladimir. Cuvintele continuau să fie
spuse, calculate cu atenţie, pentru a produce
o impresie cât mai puternică.
— Nu pot avea pe cineva în personalul
meu care să fie un motiv de ruşine pentru
departamentul meu. Cu siguranţă, după ce

20  Sămânţa adevărului • Aprilie 2011

ai lucrat atâta timp aici, sunt sigură că vei fi de
acord cu decizia mea!
Fiecare cuvânt, apăsător şi nemilos, ardea
în amintirea lui Vladimir. Toate încercările
lui slabe de a găsi o explicaţie erau anulate de
hotărârea de neînduplecat.
— Când te-am întrebat dacă îl cunoşti pe
Mihail Barshinsky, nu m-am gândit nicio
clipă că vei răspunde că îl cunoşti. Că e tatăl
tău. Nu ştiu cum e posibil să fi lucrat aici
atâta timp, iar eu să nu fi aflat niciodată că
unul din liderii celor care fac probleme în
departamentul meu e chiar tatăl tău. Dar
acum ştiu şi eşti concediat. Asta e tot. Poţi să
pleci. Astăzi este ultima ta zi de lucru.
Vladimir îşi amintea foarte puţin din
drumul pe care îl parcurse spre casă. Voia să
dispară de pe pământ şi gânduri nebune de a
pleca undeva, departe, îi fulgerau prin mintea
obosită. Poate că putea evada din Ucraina
într-o altă ţară. Sau măcar să se ducă în alt oraş.
Undeva trebuia să se găsească un loc şi pentru
el. În mod sigur, cineva îl va angaja ca ofiţer de
poliţie. Acesta e singurul lucru pe care îl ştia.
Altădată, el era cel care privea compătimitor
masele de muncitori ce aglomerau străzile
Kievului, mergând şi venind de la lucru.
Acum, el era cel demn de milă. Pentru că nu
avea nici slujbă, nici pensie..., nimic.
Apoi începu să se înfurie. Valuri puternice
de răzbunare îl făceau să scrâşnească din dinţi
cu furie. Când îl încolţi această stare, se afla
deja aproape de casă şi asta îl determină să
lungească pasul şi să strângă din pumni, în
timp ce furia îi ardea mintea şi gândurile. Era
aşa de mânios, încât se gândea chiar să o ucidă
pe tovarăşa Svetlana.
În mai puţin de un an, ar fi putut ieşi la
pensie. Şi-ar fi putut primi pensia lunară. Dar
aşa, toţi anii lui de muncă erau degeaba. Ştia
că nu va primi nicio pensie acum. Nimeni nu
primeşte vreun ban după ce a fost concediat.
Asemenea oameni sunt consideraţi paraziţi în
sistemul comunist.
“Răsplata smereniei, a fricii de Domnul, este bogăţia, slava şi viaţa.” (Proverbele 22:4) 21
Dar nu a fost vina mea! Chiar şi acum,
Vladimir nu se putea abţine să nu vorbească
cu glas tare. În apartamentul întunecos,
tratamentul nedrept smulgea cuvinte de
revoltă din inima lui. Nu a fost vina mea!
spuse din nou, mai apăsat.
Sentimente străine până atunci îi umpleau
inima. Întotdeauna fusese foarte mândru
de stăpânirea de sine pe care o dovedise în
diferite situaţii. Autocontrolul dispăruse însă
odată cu slujba sa. Relaxat, calm, stăpânit
aşa îşi trăise viaţa. Niciodată nu a permis
sentimentelor să îl conducă.
Acum însă, ceva se schimbase. Viaţa care
îi era familiară s-a destrămat brusc. Tot ce a
construit aşa de atent în viaţa sa planificată,
fiecare piesă pe care o fabricase pentru
bunăstarea sa pământească, toată siguranţa
de care se bucurase până atunci dispăruseră.
Vladimir privi în jurul lui prin întuneric.
Până şi pereţii apartamentului păreau ireali.
Fotoliile, masa cu fotografiile copiilor săi,
plantele de pe pervaz – toate căpătaseră o
formă fantomatică, stranie, ca nişte obiecte
străine, îndepărtate.
Fotografiile. Lumina slabă din stradă se
reflecta direct pe una din fotografiile cu
fiul său. Alex avea douăzeci de ani când i
se făcuse fotografia aceea. Acum trăia în alt
oraş, iar Vladimir îl vedea foarte rar. Dar
ochii lui continuau să ţintească fotografia.
Luminat pe jumătate, nu părea a fi fiul său.
Semăna cu altcineva. Semăna cu tatăl său...
Mihail Barshinsky.
Arăta foarte mult ca tatăl lui în ziua aceea
la tribunal. Da, tatăl lui era mult mai bătrân
decât Alex în momentul fotografierii, şi
totuşi, asemănarea exista.
Îşi aminti de tatăl lui în tribunal, după
ce fusese condamnat pentru a se fi răzvrătit
împotriva guvernării comuniste. Fusese şi el
acolo.
În acea zi, superiorul lui îi spusese să vină
la tribunal în hainele de zi. Vladimir ştia de
 ce. Un om deja condamnat se afla în proces
şi o mare parte din forţele poliţiei trebuia să
umple sala, astfel încât niciun simpatizant al
condamnatului să nu poată avea acces în sală.
Se mai întâmplase şi înainte.
Însă imaginea tatălui său aflat pe scaunul
acuzatului îl luă prin surprindere. Vladimir
clipi surprins, apoi hotărî să-şi pună masca de
poliţist rece şi să pară cât mai greu de observat
printre ceilalţi ofiţeri.
Tatăl lui nu părea însă deranjat. Privirea
plină de pace, dar totuşi puternică a ochilor
săi căprui se plimba printre chipurile din sala
aglomerată. Părea că-şi cunoaşte deja sentinţa.
Orice propovăduitor al Evangheliei lui Isus
Hristos plin de zel, înflăcărat ştia că-l aşteaptă
arestul şi temniţa grea. Lui Vladimir i se părea
că, deşi tatăl lui era acolo în trup, spiritul lui
părea că se afla altundeva. Într-un loc plin de
pace.
Vladimir se încordă deodată. Ochii tatălui
său se opriră ţintă asupra lui. Preţ de câteva
secunde privirile se încrucişară. Apoi Vladimir
privi ţintă la cizmele lui.
— Fiul meu drag! Vocea lui puternică şi
sugrumată de emoţie se auzi clar deasupra
agitaţiei care domnea în mulţimea adunată.
Vladimir făcu un pas înapoi, înmărmurit,
când recunoscu vocea tatălui său.
— Fiul meu iubit! Din nou vocea se
distinse, puternică, şi totuşi cu nuanţe tandre
ce păreau străine în atmosfera dură, militară,
a tribunalului.
— Într-o zi, fiule, vei crede în Dumnezeu
ca Salvatorul tău. Vei vedea că Dumnezeu te
iubeşte şi...
— Linişte! urlă ofiţerul aflat lângă tatăl lui
Vladimir şi se uită urât la el. Apoi îl lovi cu
palma peste gură.
Toţi ochii se întoarseră spre Vladimir.
Bărbatul simţi cum slăbeşte deodată. Arăta
de parcă se transformase într-o marionetă de
lemn.
22  Sămânţa adevărului • Aprilie 2011
Spune ceva! ţipă o voce din interior. Cariera
ta e în joc. Spune ceva!
Aproape înainte să-şi dea seama ce face, se
auzi apărându-se:
— Niciodată! Nu voi crede niciodată
în Dumnezeu. Eu sunt un membru al
partidului!
Chiar şi acum, după aproape treizeci de
ani, Vladimir îşi amintea perfect durerea şi
suferinţa pe care le citise în ochii tatălui său,
aşa cum stătea liniştit, privind deasupra sălii
pline.
„A trebuit să fac asta,” murmură Vladimir
în întuneric. „Aş fi fost desfiinţat dacă nu aş
fi dezminţit afirmaţia ta!”
Apoi situaţia lui prezentă îl copleşi din
nou. Sunt ruinat! Acele cuvinte nu m-au
ajutat deloc! Tatăl lui a fost condamnat la
închisoare, iar Vladimir a fost promovat în
cariera sa. A fost aşa de mulţumit să lucreze
sub conducerea tovarăşei Svetlana. Cariera
sa părea sigură alături de ea, gândea el. Dar
acum, totul se terminase. Doar pentru că ea
aflase că tatăl lui fusese pastor într-o biserică
ilegală, neînregistrată. „A fost” – pentru
că acum tatăl lui era mort. Brutalitatea şi
nedreptatea sistemului comunist îl revoltau
pe Vladimir. Din cauza unui om mort – tatăl
lui – cariera lui Vladimir, planul lui de pensie,
viaţa lui atent calculată se spulberaseră. Cum
a fost posibil aşa ceva?
Noaptea întunecoasă se scurgea încet,
iar omul singuratic continua să-şi depene
amintirile în apartamentul lui. Amintiri ale
copilăriei sale într-o casă creştină. Amintiri
cu părinţi îngrijoraţi ce se rugau pentru el,
stăruind să ia în considerare consecinţele
grave ale respingerii lui Hristos. Amintirea
respingerii convingerilor religioase ale
părinţilor săi şi dorinţa de a urma învăţăturile
liderilor comunişti din şcoală.
Va urma...
din They Would Not Be Silent
©2001 TGS International
Un subsidiar al Christian Aid Ministries
 „Dimineaţa, seamănă-ţi sămânţa, şi
până seara nu lăsa mâna să ţi se odihnească,
fiindcă nu ştii ce va izbuti, aceasta sau
aceea, sau dacă amândouă sunt deopotrivă
de bune.” Eclesiastul 11:6

Rubrica
Practică
Omida ucisă
—Robert J. Baker

Am văzut de câteva ori omizi învelite, Dimpotrivă, este o condamnare la moarte.

aproape în întregime, într-o gogoaşă de
mătase albă. Când eram mai tânăr şi ştiam,
bineînţeles totul, eram sigur că aceşti coconi
albi erau ouă sau omizi mici cărate în stilul
african de „mamele” lor. Iar dacă cineva
m-ar fi întrebat cum au ajuns „ouăle” acolo,
sunt sigur că aş fi inventat o explicaţie cu
gândirea mea superficială pentru a răspunde
persoanei ce ar fi pus sub semnul îndoielii
presupunerea mea.
Dar de atunci am mai învăţat câte ceva.
Acele gogoşi asemănătoare unor coconi
căraţi de mama sau tata omidă nu au nimic
de-a face cu reproducerea lor. Omizile nu se
împerechează. Şi nici nu devin adulte. Orice
omidă pe care am văzut-o cărând ceva era
pe moarte. O mare parte din ţesutul intern
fusese deja consumat de către locatarii tăcuţi
ai coconilor de mătase.
Ce s-a întâmplat cu prietena mea, omida,
în trecut? A primit o „injecţie hipodermică”
de la o viespe femelă. Injecţia nu are rolul de
a vindeca omida de vreo anumită suferinţă.
Acul hipodermic conţine de fapt ovulul
femelei. Aceasta are nevoie de un loc în care
să-şi depoziteze ouăle. La fel ca majoritatea
insectelor, viespea nu are nicio intenţie să se
stabilească undeva şi să-şi îngrijească micuţii.
Aşa că se orientează după un loc în care ar
putea fi găzduiţi şi hrăniţi. Şi îl găseşte în
omidă. Înţepând pielea omizii, poate să
depună zeci de ouă în corpul ei. Omida
poate să protesteze, dar în zadar. Răul însă
de-abia acum urmează. Atunci când ouăle
viespii se transformă în larve în interiorul
corpului omizii, ele se află în interiorul
resursei de hrană. Încep să mănânce din
ţesutul viu al omizii, hrănindu-se chiar şi cu
sânge şi celule. Poate că pare înspăimântător,
dar acesta e ciclul normal al vieţii. Aşa cum
spunea un vechi avertisment al unei companii
de tutun: „Natura brută e rareori blândă.”
Supravieţuirea celui mai puternic, legea
junglei funcţionează şi în lumea insectelor.
Când larvele viespii ajung la maturitate, ies
din trupul omizii, încep să-şi ţeasă coconii,

“Răsplata smereniei, a fricii de Domnul, este bogăţia, slava şi viaţa.” (Proverbele 22:4) 23
 adăugând încă o umilinţă omizii prin faptul
că se plimbă liber şi în afara corpului ei. Nu e
suficient că o mănâncă de vie pe dinăuntru, ci,
după ce îi sfredelesc trupul şi ies afară pentru
a ţese în câteva minute gogoaşa de mătase,
insistă ca ultimul act, cel de rămas-bun să fie
un fel de „montagne russe” până când omida
se chirceşte şi moare.
Din nefericire, şi noi, creştinii, ne lăsăm
uneori „consumaţi” de paraziţi. Îl lăsăm pe
Satan să pună în minţile, în inimile şi în
vieţile noastre idei care ne vor consuma încet.
Observaţi că am spus „îl lăsăm pe Satan”.
Există o diferenţă importantă între omidă şi
noi. Omida nu are posibilitatea de a evita să
fie mâncată de către larve. Noi însă avem un
cuvânt de spus. Atunci când Satan vine la noi
cu tot felul de idei ispititoare, nu trebuie să-i
dăm ascultare. Avem dreptul de a refuza să
fim injectaţi.
De exemplu, atunci când Tatăl minciunii
vine la noi, sugerându-ne că ar trebui să ne
informăm cu privire la răul din jurul nostru,
că a şti ce înseamnă pornografia e un motiv
foarte bun pentru asta, nu trebuie să-i ascultăm
minciunile. Dacă facem aşa, vom ajunge
să fim infectaţi şi consumaţi din interior de
către diavol. Dacă nu se va hrăni cu noi, ne va
face foarte slabi. Nu vom fi niciodată creştinii
care am putea fi dacă îl lăsăm pe Satan să ne
invadeze în felul acesta vieţile.
Pofta e o patimă ce creşte rapid în noi,
sporindu-şi mereu dorinţele. Muştele numite
Syrphus Americanus depun un singur ou
într-o afidă. Larva consumă întregul interior
al acesteia, până când nu mai rămâne decât o
coajă goală. La fel se poate întâmpla atunci
când Satan pune în mintea noastră o singură
idee, oricât de inofensivă ar părea la început.
După ce ajunge la „coacere”, va distruge
întreaga noastră experienţă creştină.
Este alcoolul un asemenea parazit?
24  Sămânţa adevărului • Aprilie 2011
Recunoaştem că alcoolismul poate fi o boală,
că un corp dezechilibrat din punct de vedere
chimic are puţine şanse de a lupta împotriva
ei. Însă nici unul dintre noi nu avem nevoie
să fie infectat de acest parazit distrugător.
Atunci când Satan vine la noi ca un înger
de lumină, căutând să-i înşele pe aleşii
lui Dumnezeu, trebuie să-i poruncim în
Numele lui Isus Hristos să plece. Şi trebuie
să plece. Niciodată oul alcoolismului nu
trebuie depozitat în noi.
Odată ce omida este parazitată, soarta ei
e pecetluită. Cât de mult ne bucurăm că cei
care sunt creştini au alte opţiuni! Nu trebuie
să lăsăm depresia, ura, invidia, gelozia sau
mândria să ne roadă pe dinăuntru. Nu
trebuie să lăsăm ca aceşti pui ai lui Satan să se
plimbe liberi pe cheltuiala noastră. E posibil
ca creştinii să aibă biruinţă prin Hristos
asupra inoculărilor demonice.
Un creştin care recunoaşte că Satan a
implantat în viaţa lui ceva ce nu este din
Dumnezeu poate să fie eliberat. Dar trebuie
să-şi dorească eliberarea.
Pentru omidă, nu mai există speranţă, dar
pentru noi, da. Insectele nu pot înţelege ce
se întâmplă cu ele. Ele nu se pot sustrage
devorării. Noi, creştinii, putem atât să
înţelegem, cât să şi scăpăm. Trebuie să fim
mulţumitori că paralela dintre parazitarea
insectelor şi parazitarea creştinilor nu e
totală. Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru
această diferenţă.
„Supuneţi-vă dar lui Dumnezeu.
Împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi de la
voi.” (Iacov 4:7)
„A rânduit dintre ei doisprezece, ca să-i
aibă cu Sine, şi să-i trimită să propovăduiască.
Le-a dat şi puterea să vindece bolile şi să
scoată dracii.” (Marcu 3:14, 15)
Din Insect Parables,
© 1976, Herald Press
Tradus şi folosit cu permisiune.
 Deciziile albinelor
Albinele roiesc atunci când
cuibul în care locuiesc e prea
plin. O regină şi mii de
albine lucrătoare părăsesc
stupul şi îşi stabilesc altă
„reşedinţă”. Dar cum
găsesc albinele un loc
bun? Nu există nicio albină
mai specială care să orienteze
grupul într-o anumită direcţie. Şi
totuşi, decizia trebuie luată.
Dumnezeu a creat albinele cu capacitatea de
a forma un „comitet” şi de a trece printr-un
proces complex înainte de a lua vreo decizie
în privinţa mutării. Dar, totuşi, cum reuşesc
acest lucru fără funcţia limbajului pe care o
avem noi? Parcurgând o serie de paşi fascinanţi
şi călăuzindu-se doar după instincte, albinele
ajung să ia o decizie înţeleaptă.
După ce părăsesc vechiul stup, câteva sute
de albine-cercetaş zboară în diferite direcţii,
căutând un loc potrivit de trăit. Aceste
cercetaşe se reîntorc apoi la grup şi, printr-
un fel de dans, descriu locul pe care l-au găsit
şi pe care îl consideră potrivit pentru noua
casă. Dansul acela indică roiului de albine
unde se află locul, iar intensitatea şi ritmul lui
sugerează calitatea locului. (Acest
dans este oarecum asemănător celui
pe care albinele îl folosesc pentru a
transmite grupului informaţii despre
o sursă importantă de hrană.)
Cercetătorii au observat că albinele-
cercetaş se întrec în a le convinge pe
celelalte cercetaşe să viziteze locurile
alese de ele. În general, albinele sunt
destul de „oneste” în ceea ce priveşte
informaţiile pe care le transmit prin
“Răsplata smereniei, a fricii de Domnul, este bogăţia, slava şi viaţa.” (Proverbele 22:4) 25
—Kenneth Huber
dans, pentru că rezultatul e
că din ce în ce mai multe
cercetaşe vizitează cel mai
bun loc, apoi se reîntorc la
grup şi confirmă calitatea lui.
În cele din urmă are loc un
„quorum”. Asta înseamnă că
un grup de cercetaşe cad de
acord asupra unui loc. Apoi,
la semnalul albinelor-cercetaş,
grupul se pune în mişcare spre noua locaţie.
Interesant e că, atunci când posibilele
locuri pentru o nouă casă sunt aproape la fel
de bune în ceea ce priveşte calitatea, procesul
decizional ia mai mult timp decât atunci
când e vorba de un singur loc mai bun.
Metoda aceasta de detectare a noilor
sălaşuri pune în evidenţă uimitoarea
inteligenţă şi interacţiunea dintre insecte. De
unde vine această inteligenţă? Cei care cred
că Tatăl nostru ceresc a creat lumea şi tot ce e
în ea cunosc răspunsul foarte bine.
Sursa: Catchpoole, David. „How bees decide”, Creation,
Dec. 2007 – Feb. 2008
Din Home Horizons, iulie 2008,
Tradus şi folosit cu permisiune.

Ai auzit că?
„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu
lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca
oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa
veşnică.” (Ioan 3:16); (vezi Efeseni 2:8-10)?
„Domnul a făcut să cadă asupra Lui
nelegiuirea noastră a tuturor.” (Isaia 53:6b)?
„Hristos a murit pentru păcatele noastre,
după Scripturi.” (1 Corinteni 15:3b); (vezi
Romani 4)?
„Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi
prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi,
Hristos a murit pentru noi.” (Romani 5:8)?
„Ascultaţi, şi sufletul vostru va trăi.” (Isaia
55:3)
Înţelegi că...
„Nimeni nu poate pune o altă temelie decât
cea care a fost pusă, şi care este Isus Hristos.” (1
Corinteni 3:11)?
„În nimeni altul nu este mântuire: căci nu
este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor
în care trebuie să fim mântuiţi.” (Fapt. 4:12)?
„Fără vărsare de sânge, nu este iertare.” (Evrei
9:22)?
„Cine crede în Fiul, are viaţa veşnică; dar cine
nu crede în Fiul, nu va vedea viaţa, ci mânia lui
26  Sămânţa adevărului • Aprilie 2011
„Tot aşa şi voi, tinerilor, fiţi supuşi celor
bătrâni. Şi toţi în legăturile voastre, să fiţi
împodobiţi cu smerenie. Căci, «Dumnezeu
stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi
le dă har.»” 1 Petru 5:5
Rubrica
Tineretului
Dumnezeu rămâne peste el.” (Ioan 3:36)?
Isus a zis: „Cine nu este cu Mine, este
împotriva Mea, şi cine nu strânge cu Mine,
risipeşte.” (Matei 12:30)?
Isus a zis: „Eu sunt calea” (Ioan 14:6)?
Ştii că...
„DARUL fără plată al lui Dumnezeu este
viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru.”
(Romani 6:23); (vezi Romani 5:12-18; 1
Corinteni 15:22)?
„Oricine crede este iertat prin El de toate
lucrurile.” (Fapt. 13:39)?
„Acum dar nu este nicio osândire pentru
cei ce sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc
după îndemnurile firii pământeşti, ci după
îndemnurile Duhului.” (Romani 8:1)?
„Dar tuturor celor ce L-au primit, adică
celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul
să se facă copii ai lui Dumnezeu.” (Ioan 1:12)?
„Căci ştiu în cine am crezut.” (2 Timotei 1:12)
Îţi dai seama că...
Scriptura spune: „Pocăiţi-vă dar, şi întoarceţi-
vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă
păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de
înviorare.” (Fapt. 3:19)?
Isus Hristos este Judecătorul întregului
pământ? El a zis: „Tatăl nici nu judecă pe
nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului.” (Ioan
5:22)?
Că singura bază pentru a fi socotit neprihănit
sau condamnat înaintea Lui este primirea sau
respingerea Lui?
Că El a zis: „Oricine crede în El, nu este
judecat; dar cine nu crede, a şi fost judecat,
pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu
al lui Dumnezeu.” (Ioan 3:18)?
„Căci prin credinţa din inimă se capătă
neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se
ajunge la mântuire.” (Romani 10:10)­?
Cum să începi o viaţă creştină
Dumnezeu ne porunceşte: „Pocăiţi-vă, şi
credeţi în Evanghelie.” (Marcu 1:15)
Evanghelia ne spune: „Vă fac cunoscut, fraţilor
Evanghelia pe care v-am propovăduit-o... că
Hristos a murit pentru păcatele noastre, după
Scripturi; că a fost îngropat şi a înviat a treia zi,
după Scripturi.” (1 Corinteni 15:1-4)
Dumnezeu ne promite că: „Oricine crede, este
iertat prin El de toate lucrurile” (Fapt. 13:39).
„Cine crede în Fiul, are viaţa veşnică.” (Ioan
3:36)
Ce înseamnă să crezi în Fiul lui Dumnezu?
„Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor
ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se
facă copii ai lui Dumnezeu.” (Ioan 1:12).
Spunând: În ascultare de porunca lui
Dumnezeu, mă pocăiesc, aici şi acum, de
toate păcatele şi cred în Evanghelia care
spune că Hristos a murit pentru păcatele
mele, a fost îngropat şi a înviat. Îl primesc
pe Isus ca Răscumpărătorul meu, care mi-a
purtat păcatele în trupul Său pe cruce (vezi
2 Corinteni 5:21; Galateni 3:13; 1 Petru
2:24), şi care are puterea de a ierta păcatele
(vezi Marcu 2:10; Fapt. 5:31); ca Învăţător al
meu căruia Îi voi supune toate gândurile mele
(vezi Ioan 6:68); Călăuza mea, căruia Îi voi
“Răsplata smereniei, a fricii de Domnul, este bogăţia, slava şi viaţa.” (Proverbele 22:4) 27
încredinţa direcţia în care va merge viaţa mea
(vezi Fapt. 9:6); Mântuitorul meu Cel înviat,
care mă va păzi de orice cădere (vezi Iuda 24) şi
mă va izbăvi (vezi Evrei 7:25); şi bazându-mă
pe promisiunea lui Dumnezeu, cred că toate
păcatele îmi sunt iertate şi că am viaţa veşnică.
Cum să creşti în viaţa de credinţă
Porunca lui Dumnezeu: „Creşteţi în harul
şi în cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului
nostru Isus Hristos. A Lui să fie slava, acum şi
în ziua veşniciei! Amin.” (2 Petru 3:18).
Mărturiseşte-L pe Hristos înaintea oamenilor
ori de câte ori ai ocazia. (Romani 10:9)
Botează-te şi ia parte la Cina Domnului
(vezi Fapt. 2:38-42; Luca 22:19; 1 Corinteni
11:26).
Studiază zilnic Scriptura (vezi 1 Petru 2:2;
Fapt. 20:32; Fapt. 17:11).
Roagă-te zilnic şi ori de câte ori eşti ispitit.
(vezi Luca 11:9-13; 22-40; 1 Tesaloniceni
5:17).
Leapădă din viaţa ta orice păcat şi ascultă de
Cuvântul lui Hristos. (vezi 1 Ioan 1:7; Romani
14:23; Ioan 14:23)
Caută să ai părtăşie cu alţi credincioşi. (vezi
Efeseni 4:11-16; Fapt. 2:42-47; Evrei 10:24-
25)
Lucrează pentru Hristos. (vezi Matei 25:14-
29)
Dacă se întâmplă să mai cazi în păcat, nu fi
descurajat, ci mărturiseşte-ţi păcatul imediat,
pocăieşte-te sincer, crede că Dumnezeu te
iartă, şi mergi mai departe. (vezi 1 Ioan 1:9;
Filipeni 3:13, 14)
Dorind sincer să cresc în viaţa mea de
credinţă, potrivit poruncii lui Dumnezeu, Îl voi
mărturisi deschis pe Hristos, voi păzi cuvintele
Sale, voi citi zilnic din Cuvântul Lui, mă voi
ruga regulat, voi căuta părtăşia cu poporul Său
şi voi lucra în fiecare zi ceva pentru El.
Pilgrim Tract Society
Randleman, NC 27317
Tradus şi folosit cu permisiune.
 Despre supunere
Înainte ca Dumnezeu să ne trimită în
imensitatea şi frumuseţea lucrării sale şi
să ne încredinţeze lucruri măreţe, trebuie
să fim supuşi în totalitate voii şi gândului
Său, în toate aspectele naturii noastre.
Trebuie să fim supuşi în inimile noastre, în
voinţa noastră, în cuvintele noastre, în firea
noastră, în felul nostru de a face lucrurile;
supuşi atât de mult, încât să devenim
flexibili la toate scopurile şi planurile Sale.
Trebuie să supunem acea asprime, duritate,
atitudine critică, trândăvie, impulsivitate
şi dorinţa de a face lucrurile în felul
nostru, chiar şi în privinţa celor religioase.
Convertirea nu va încheia această lucrare.
Faptul că suntem în stare să spunem predici
extraordinare pe tema lucrării de sfinţire,
nu va garanta supunerea noastră, sau faptul
că suntem la cârma unor tabere de studiu,
conferinţe, şcoli biblice, sau că scriem chiar
şi-o carte creştină, sau redactăm lucrări
despre sfinţire, nu garantează că vom fi
supuşi.
Trebuie să fim supuşi nu numai în opinia
noastră, nu doar în gândirea noastră, nu
doar în părerea pe care o au prietenii şi
colegii despre noi, ci supuşi, încât ochiul
pătrunzător al lui Dumnezeu să vadă prin
noi, şi Cel Atoateştiutor să ştie că suntem
supuşi. Dumnezeu trebuie să cucerească
omul căruia îi încredinţează gândurile şi
planurile Sale măreţe.
Duhul Sfânt trebuie să ne umple până la
plinătate cu prezenţa Sa divină înainte de
a ne folosi pentru cucerirea altor suflete.
Domnul va începe să ne supună prin
mijloace blânde, şi, dacă ne cufundăm de
bunăvoie şi fără întârziere în gândurile Lui,
28  Sămânţa adevărului • Aprilie 2011
de Dr. George D. Watson
lucrarea va fi isprăvită; dar dacă avem inimi
de piatră şi, va fi necesar, El se va folosi de
mijloace dure ca să ne pună între „pietre de
moară” şi să ne „macine” până când vom
deveni pulbere şi astfel să ne poată modela,
fără ca să mai opunem nicio rezistenţă
scopului Său. Cea mai mare problemă
întâmpinată în folosirea slujitorilor Săi,
chiar şi a celor mai devotaţi şi adesea ajunşi
la sfinţire, este faptul că ei nu sunt supuşi în
totalitate şi în mod permanent, puterii lui
Dumnezeu.
Trebuie să fim atât de supuşi, încât
să ne oprim de a ne mai amesteca în
treburilor altora, pe care Dumnezeu nu
ni le-a încredinţat; atât de supuşi, încât
să nu defăimăm numele slujitorilor lui
Dumnezeu şi nici să înfigem sabia în
creştinii care fac tot ce pot în lucrarea
de slujire a Stăpânului; atât de supuşi,
încât să ne putem ţine limba în frâu şi să
umblăm în reverenţă cu Dumnezeu, să ne
păstrăm privirile aţintite la Isus, să ne facem
lucrarea, să împlinim voia lui Dumnezeu
cu promptitudine şi dragoste, bucuroşi că
avem un loc în Împărăţia Sa şi că putem
să-I slujim în vreun fel.
O, grozav lucru este să fim cuceriţi în
totalitate de Duhul Sfânt şi să ne afundăm,
de la o depărtare de mii de kilometri de
toţi şi de orice, în oceanul prezenţei lui
Dumnezeu şi să lucrăm cu El în umilinţă,
fără a ne mai poticni de nimeni, fără a mai
fi irascibili, şi să acceptăm orice ar alege
Dumnezeu să ne dea.
Când vom fi supuşi în ochii lui
Dumnezeu, El va face minuni în noi, ne
Continuare la pagina 32
 „Să nu te părăsească bunătatea
şi credincioşia: leagăţi-le la gât,
scrie-le pe tăbliţa inimii tale.”
Proverbele 3:3

Rubrica
pentru copii
Conştiinţa lui Larry
e trează

de Annetta Weber
— Bună dimineaţa, Larry! îl întâmpină
doamna Fern cu un zâmbet. Eşti o pasăre
matinală în dimineaţa asta!
— Tata a trebuit să ajungă mai repede
la serviciu, aşa că m-a adus şi pe mine mai
devreme la şcoală. Pot să vă ajut cu ceva până
când vin ceilalţi?
— O, da, răspunse doamna Fern, după ce
se gândi un moment. Poţi să aşezi numerele
în tabelul cu numere. Şcolarii din clasa I o să
aibă nevoie de el la ora de matematică.
— Sigur, încuviinţă Larry, luând din mâna
doamnei învăţătoare cartoanele cu numere
de la 1 până la 100. Împrăştie numerele pe

“Răsplata smereniei, a fricii de Domnul, este bogăţia, slava şi viaţa.” (Proverbele 22:4) 29
 mocheta din spatele clasei, apoi se asigură că
toate sunt cu faţa în sus. Tocmai când punea
şi al doilea număr pe tabel, auzi paşi pe hol.
— Bună dimineaţa, Justin, îşi salută el
prietenul care intra în clasă.
— Bună dimineaţa, Larry, veni răspunsul.
Hai să ne jucăm de-a prinsa.
— Hai, căzu de acord Larry fără să se
gândească prea mult. Apoi se opri şi se uită
la numerele de pe podea. Să-şi termine întâi
treaba? S-ar putea să ia ceva timp... Chiar în
acelaşi moment alţi paşi răsunară pe hol. Era
Roselyn. Larry ştia că lui Roselyn îi plăcea
să facă diferite lucruri pentru doamna Fern.
Se uită împrejur: învăţătoarea era plecată la
camera cu materiale.
— Roselyn, întrebă Larry grăbit, n-ai vrea
să pui tu numerele pe tabel pentru doamna
Fern?
— Ba da, răspunse repede Roselyn, aşa că
cei doi băieţi o zbughiră la joacă.
Când clopoţelul anunţă ora 9, toţi elevii
se grăbiră din curtea şcolii în clase. Doamna
Fern ţinea uşa deschisă. Zâmbea ca de obicei
tuturor. În acea dimineaţă îi zâmbi în mod
special lui Larry:
— Mulţumesc că ai aşezat numerele în
tabel, spuse ea. Am observat că sunt toate la
locul potrivit.
— Cu plăcere, spuse în grabă Larry şi se
îndreptă spre banca lui.
Lui Larry îi plăcea sentimentul cald pe
care îl avea de obicei atunci când doamna
Fern îi adresa asemenea cuvinte. Dintr-un
anume motiv, sentimentul nu mai era atât
de plăcut. N-a văzut oare că Roselyn a aşezat
toate numerele în tabel? se întrebă el. Păi,
atunci e bine că a crezut că le-am pus eu. Îmi
place s-o mulţumesc pe doamna Fern.
În acea seară, la cină, tata întrebă:
— Larry, ce-ai făcut până când aţi început
orele?
Încurcat, cu ochii la fasolea din farfurie,
30  Sămânţa adevărului • Aprilie 2011
Larry spuse:
— Am întrebat-o pe doamna Fern dacă
n-ar vrea s-o ajut la ceva, iar ea m-a rugat să
aşez numerele în tabel. Vreau ca mama şi tata
să ştie ce ajutor de nădejde am fost, se gândi el.
Larry rămase cu mâncarea în gură. Cumva
îi era greu să înghită. De ce fapta bună de
dimineaţă se transforma într-una rea? Poate
că dacă o să le spun că am jucat prinsa cu
Justin o să mă simt mai bine.
— Apoi m-am jucat cu Justin, completă
Larry. Se simţea puţin mai bine, dar tot nu-şi
ridică ochii din farfurie în timp ce-şi mânca
prăjitura cu mere.
După cină, tata îl chemă pe Larry în biroul
lui. Inima băiatului bătea cu putere.
— Te-a apăsat ceva în timpul mesei?
întrebă tata. Are de-a face cu ceea ce-ai făcut
când ai ajuns mai repede la şcoală?
Larry înghiţi în sec. Oare tata îmi citeşte pe
faţă? se întrebă el. Dădu din cap. Poate că,
dacă o să-i spun lui tata ce s-a întâmplat, o să
mă simt mai bine.
Aşa că îi spuse tatălui ce s-a întâmplat în
dimineaţa aceea la şcoală.
— Deci Roselyn a pus de fapt cele mai
multe numere în tabel? întrebă tata. Şi când
doamna Fern te-a lăudat pentru că ai aranjat
numerele tu ai răspuns „Cu plăcere”?
Cu bărbia în piept, Larry aprobă. Îi venea
să intre în pământ de ruşine!
— Iar la cină ai vrut ca eu şi mama să
credem că ai făcut toată treaba pentru
doamna Fern, nu?
Din nou Larry încuviinţă.
— Ştii că dacă laşi pe cineva să creadă ceva
despre care tu ştii că nu e adevărat e la fel cu
a spune o minciună?
— Ăăă, nu m-am gândit în felul ăsta... De
aceea m-am simţit atât de ... ca şi cum aş fi
făcut ceva rău?
— Sunt convins că de asta, spuse tata. Mi-
am dat seama din felul în care te-ai comportat
la masă că nu te simţeai deloc bine.
— Dddar ce m-a făcut să mă simt astfel?
întrebă Larry.
— Conştiinţa ta era la lucru, avertizându-
te că ai făcut ceva rău, spuse tata. Dumnezeu
ne-a dat conştiinţa fiecăruia dintre noi ca să
ne spună ce vrea El să facem sau ce nu vrea să
facem. Dacă ascultăm de conştiinţa noastră,
Dumnezeu ne va da bucurie.
— Era bine dacă îmi ascultam conştiinţa
şi îi spuneam doamnei Fern că Roselyn a pus
numerele în tabel, spuse Larry cu tristeţe.
— Nu e prea târziu, îi răspunse tata vesel.
Cea mai mare binecuvântare
Fetiţa în vârstă de nouă ani, Paula, se
aplecă peste rândul de fasole. Nu după mult
timp, broboane de sudoare începură să i se
adune pe frunte. Of, mi-aş dori ca rândul
ăsta să nu fie aşa de lung! E atât de cald afară!
suspină fetiţa.
De parcă bănuia la ce se gândeşte, mama
îi spuse:
— Gândeşte-te la toţi copiii din lume
cărora le e foame, Paula! La sfârşitul verii,
rafturile din cămara noastră vor fi pline cu
mâncare bună. Imaginează-ţi că nu ştii ce-o
să mănânci diseară, pentru că nu ai nimic
de mâncare. De ce nu-ţi faci munca mai
uşoară printr-un joc? Numeşte, de fiecare
dată când culegi păstaia, câte un lucru
pentru care eşti recunoscătoare.
Faţa Paulei se însenină brusc. Îi plăcea
ideea mamei care făcea ca treaba să meargă
mai repede. Era un joc nou! În timp
ce culegea o altă păstaie, rostea: „Sunt
mulţumitoare pentru familia mea. Pentru
mama. Pentru tata....” Şi continuă tot aşa.
“Răsplata smereniei, a fricii de Domnul, este bogăţia, slava şi viaţa.” (Proverbele 22:4) 31
Dacă vrei, mâine te duc mai devreme la
şcoală, înainte de sosirea celorlalţi elevi. Poţi
să-i explici doamnei Fern ce s-a întâmplat şi
să-i spui că-ţi pare rău că nu ai spus adevărul
imediat.
— Vreau să fac asta! se lumină dintr-o dată
Larry. Doar aşa voi avea conştiinţa liniştită
— Şi te va face şi fericit, îi zâmbi tata. Poţi
să-I mulţumeşti lui Dumnezeu pentru o
conştiinţă care funcţionează.
Din Story Mates, nov. 2007
Christian Light Publications, Inc.
Tradus şi folosit cu permisiune.
—Louise Burkholder
Deodată, se ridică în picioare.
— Mamă, am strâns multe păstăi în timp
ce spuneam numele membrilor familiei
noastre! Am spus şi numele verişorilor!
— Da, am observat, răspunse mama.
E foarte bine. Pentru ce altceva mai eşti
mulţumitoare?
— Pentru biserica noastră, spuse Paula,
după ce se gândi puţin.
Şi fetiţa începu să rostească numele
prietenilor, ale învăţătorilor de la Şcoala
Duminicală, numele păstorilor şi ale altor
persoane până când nu-i mai veni în minte
nimeni.
— Uite, Paula, aproape am terminat, o
anunţă mama.
— Chiar? se miră fetiţa. Nici nu mi-am
dat seama când am ajuns la capătul rândului
meu, spuse ea ridicându-se.
— E de folos să ştii să-ţi numeri
binecuvântările, nu-i aşa? replică mama.
Acum, hai să vedem ce-i cu porumbul.
 Când ajunseră la parcela cu porumb,
mama se uită în jur şi pipăi câţiva ştiuleţi.
— Cred că putem culege câţiva mâine, îi
spuse ea Paulei.
— Aţi terminat de cules fasolea? îi întrebă
Paula pe „lucrătorii” ce se odihneau la
umbra unui copac.
— O, nu! exclamă Lorene. Suntem fericiţi
că aţi venit să ne ajutaţi.
— Da, e mai frumos când lucrăm
împreună, recunoscu Paula. Suspină când
se uită la cele două baniţe cu fasole ce
aşteptau să fie dezghiocate. Dar cred că
mama are dreptate cu binecuvântarea de a
avea multă mâncare pentru toată familia.
Şi chiar îi iubesc pe toţi cei din familia mea.
Îi zâmbi tatălui a cărui siluetă se zărea la
capătul aleii.
— Hai să jucăm jocul de-a ghicitul,
propuse Enos. În curând, Paula era captivată
de joc.
— M-am dus să văd ce face viţelul şi am
văzut că avem nişte musafiri în grădină, le
spuse tata, seara, la cină.
— Iepuri? încercă să ghicească Evan.
— Nu. De data asta era un bărbat,
împreună cu fiul lui. Culegeau porumb
dulce.
— Vrei să spui că furau porumb! exclamă
Enos. Cultura noastră de porumb e exact la
drum anul ăsta, departe de casă.
Despre supunere
va înzestra în experienţă, în vindecare, în
lucruri materiale, în slujire, în blândeţe şi
în curăţia nepieritoare a unui duh blând şi
liniştit, in minuni ale harului, care ne vor
uimi şi îi vor surprinde pe prieteni, dar îi vor
şoca pe vrăjmaşi când vor cunoaşte măreţia
lucrării lui Dumnezeu. Haideţi să-I fim
supuşi în orice lucru, în orice împrejurare;
32  Sămânţa adevărului • Aprilie 2011
— Da, răspunse tata. Când m-au văzut,
s-au ascuns printre rânduri. M-am gândit
să mă duc să vorbesc cu ei. Şi-au dat seama
că au fost prinşi.
— Aşa....interveni mama.
— Asta înseamnă că n-o să mâncăm prea
repede porumb? întrebă Paula neliniştită.
— Bărbatul s-a oferit să plătească
porumbul pe care l-a cules, continuă tata.
I-am spus că nu vreau niciun ban, dar aş
vrea să se gândească foarte serios la ceea ce îl
învaţă pe fiul lui. Nu, Paula, nu vom mânca
prea repede porumb. Se pare că au cules toţi
ştiuleţii mari. Dar ar trebui să ne pară rău
pentru omul acela şi băiatul lui. Cei care
fură nu sunt la fel de fericiţi ca noi.
— Paula, întrebă mama, îţi mai aduci
aminte cum numărai binecuvântările în
timp ce culegeai păstăile, azi-dimineaţă? Pe
care dintre ele nu o are acest băieţel?
Paula se gândi o clipă, apoi răspunse:
— Un tată creştin şi o mamă care să-l
înveţe ceea ce este bine? întrebă fetiţa.
— Aşa e, spuse mama zâmbind.
— Sunt mulţumitoare pentru multe
lucruri, dar cel mai mult pentru că am
părinţi creştini, spuse fericită Paula.
Retipărit din Home Horizons,
Eastern Mennonite Publications
Tradus şi folosit cu permisiune.
Continuare de la pagina 28
atât de supuşi încât să rămânem netulburaţi
în Dumnezeu şi să-L vedem pe El cum duce
la îndeplinire, în viaţa noastră, planurile
măreţe ale gândurilor Sale eterne.
Pilgrim Tract Society
Randleman, NC 27317
Tradus şi folosit cu permisiunea autorului.
 „Apoi mi-a zis: «S-a isprăvit!
Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi
Sfârşitul. Celui ei îi este sete, îi voi da să
bea fără plată din izvorul apei vieţii.»”
Apocalipsa 21:6

Rubrica
“O carte în serial”

Chinurile dragostei
Partea I a
Tânărul în vârstă de cincisprezece ani, Michael
Metzler, aruncă o privire spre cerul întunecat.
Grăbi pasul şi împinse maşina de tuns iarba ca să
termine şi cele două fâşii de iarbă rămase. Când
totul a fost gata, o luă repede înspre garaj, duse
maşina sub acoperiş şi privi ropotul de ploaie
care tocmai se dezlănţuise. Se auzeau tunete, iar
picăturile de ploaie udau gazonul proaspăt tuns.
— Ai terminat, Michael? strigă Dwayne în
timp ce cobora scările ce duceau la subsolul
casei. Eu, mama şi Kaye ne-am uitat pe geamul
de la bucătărie, mai spuse băiatul, alăturându-se
fratelui său mai mare.
— Da, am terminat, Dwayne, îi răspunse
zâmbind Michael. Mă bucur că am terminat la
timp.
— Ce trebuie să mai faci acum? întrebă
Dwayne.
— Trebuie să fac schimbul de ulei la maşină.
Vrei să mă ajuţi?
— Da! Ce să fac? întrebă nerăbdător băiatul.
— Du-te după colţ şi adu-mi din ladă patru
—Edith Witmer
bidoane cu ulei de motor.
Dwayne se duse în grabă la locul indicat şi
luă un bidon cu ulei. Se întoarse la maşină şi
puse bidonul jos. Michael nu-şi putu stăpâni
zâmbetul când îl auzi pe frăţiorul lui umblând
grăbit şi preocupat încoace şi-ncolo. Oare toţi
băieţeii de cinci ani erau aşa de plini de energie?!
— Am terminat, Michael. Le-am pus aici,
strigă Dwayne. Michael, unde eşti?
— Sunt sub maşină, răspunse Michael. Îmi
vezi picioarele?
— O, da, spuse râzând Dwayne. Te văd. Ce
faci acolo?
— Mă pregătesc să scot uleiul vechi, se auzi
vocea lui Michael puţin înăbuşită. O să curgă
într-un vas pe duşumea.
— Cum ai învăţat să faci aşa de multe lucruri?
întrebă Dwayne.
Michael deveni deodată gânditor. Da, a
trebuit să înveţe multe lucruri după ce tata a
plecat. După acel accident de tractor, de acum
patru ani, viaţa lor s-a schimbat brusc, iar el

“Răsplata smereniei, a fricii de Domnul, este bogăţia, slava şi viaţa.” (Proverbele 22:4) 33
 a devenit peste noapte bărbatul casei. Draga
mamă! Muncea din greu. Era veselă, dar durerea
pierderii tatălui i-a stins strălucirea din ochi.
Acum sarcina de a-şi întreţine familia, de a avea
grijă de casă şi de a conduce familia rămăsese în
grija ei. Mama avea nevoie de tot ajutorul lui,
iar el făcea tot ce putea! În ochii căprui ai lui
Michael se citea solemnitatea.
— Unde, Michael? îl trezi vocea lui Dwayne
din visare.
— Tata m-a învăţat foarte multe lucruri
înainte de a muri, răspunse Michael. Şi unchiul
Mark m-a ajutat să învăţ mai mult.
— Eram mic atunci când a murit tata, nu-i
aşa? întrebă Dwayne. Şi îi plăcea să se joace cu
mine, continuă băiatul.
— Da, erai mic, răspunse Michael. Tata
obişnuia să te arunce în sus şi să te prindă, ca
să te facă să râzi. Părul tău are aceeaşi culoare
ca a lui.
— Mă bucur, spuse Dwayne netezindu-şi
zâmbitor părul. Îl iubesc pe tata!
— Da, toţi îl iubim, completă Michael ieşind
de sub maşină şi îndreptându-şi spatele. Apoi,
scuturând uşor din cap, îşi îndepărtă părul de
pe frunte.
— Băieţi, spuse Kaye, în vârstă de unsprezece
ani, din capătul scărilor, facem biscuiţi şi mama
a spus că puteţi să veniţi să mâncaţi.
— Foarte bine, venim imediat sus, răspunse
Michael. Mi-e foame, continuă el şi-şi frecă
stomacul.
Mama zâmbea întotdeauna când vedea cum
îşi umple Michael farfuria. Părea că-i e foame
tot timpul.
„Băieţii în creştere!” spunea ea râzând.
Michael se întoarse ca să pună sculele la locul
lor.
— Poţi să iei cârpele astea, i se adresă el lui
Dwayne, dar băieţelul dispăruse deja pe scări şi
nu-l mai auzea. Michael zâmbi. Ce băiat!
— Ai adus şi caietele pe care le-am corectat
aseară, Kaye? întrebă mama în timp ce fetiţa
34  Sămânţa adevărului • Aprilie 2011
închidea portiera.
— Da, răspunse Kaye, şi Michael încuie uşa
de la intrare.
— Mama! Aş vrea să fiu şi eu la şcoală astăzi,
când le dai copiilor premiile. Ce vor primi?
Bomboane?
— Da, Dwayne, răspunse mama. Şi aici aveţi
câte o surpriză pentru tine, Cindy şi Leon.
— O, ce bine! se bucură băieţelul. O să le
placă. Mulţumim frumos.
Michael deschise ochii şi îşi întinse picioarele
cât mai confortabil cu putinţă în maşina destul
de mică.
— Gata, îi spuse el zâmbind mamei.
La semaforul din oraş, mama opri maşina.
— Michael, fii atent, trecem pe lângă bicicleta
ta, îl avertiză Dwayne.
— Vrei să spui bicicleta domnului Wayne,
răspunse Michael. Da, îmi place.
Iat-o: albastră, strălucitoare – cu zece viteze,
complet echipată.
— Îmi pare rău, Michael, am sperat că o să-ţi
pot cumpăra una în curând, spuse mama cu o
undă de regret în voce. Mai avem însă de plătit
rata la maşină. O să vedem ce putem face mai
târziu.
— Nu-i nimic, mama, o să încerc s-o repar
pe-a mea.
— Pot să ţi-o împrumut eu, se oferi veselă
Kaye.
— Mulţumesc, îi răspunse zâmbind Michael.
O să văd dacă pot merge pe ea.
— Mă întreb ce-o să facă unchiul Mark
astăzi, spuse Dwayne. Mama, aş vrea să locuim
la o fermă.
— Am locuit cu câtva timp în urmă. Dar erai
un bebeluş atunci.
— Şi de ce nu mai locuim şi acum? continuă
băieţelul.
— Pentru că tata nu mai este cu noi ca să se
ocupe de ea, răspunse mama. La o fermă sunt
multe lucruri de făcut.
Preţ de câteva minute, Dwayne nu mai
întrebă nimic, apoi, brusc, izbucni:
 — Ştiu! Dacă am avea un tată ca unchiul
Mark, am putea locui la o fermă. Aş putea să
mă duc cu el şi să-l ajut şi, încheie băieţelul
triumfător, n-ar mai trebui să mergi la şcoală să
predai.
Toţi izbucniră în râs. Apoi mama spuse cu
blândeţe:
— Dwayne, Dumnezeu l-a luat pe tata acasă,
în cer, ca să fie cu El. Acum Dumnezeu va avea
grijă de noi în modul cel mai bun cu putinţă.
— Poate că Dumnezeu vrea să ne dea un tată,
veni Dwayne cu o altă idee. Eu o să-I cer unul.
— Poţi să faci asta, spuse mama, dar să nu uiţi
să spui: „Facă-se voia Ta.” Dumnezeu ştie ce e
cel mai bine pentru noi.
— La revedere, îi strigă mama când ajunseră
acasă la unchiul Mark, iar micuţul Dwayne sări
din maşină. Să fii cuminte la mătuşa Betty şi să
împarţi bomboanele.
— Bine, o asigură băieţelul, luând-o la
fugă spre uşa pe care mătuşa Betty tocmai o
deschisese.
Câtva timp în maşină a fost linişte. Michael
se uita absent la casele care îi treceau prin faţa
ochilor.
Oare îşi dorea cu adevărat un alt tată – fie el
la fel de bun şi ales ca unchiul Mark? Zâmbi. Ce
mult îl iubea pe tata. Da! Îl va iubi întotdeauna!
Ochii aceia albaştri şi senini, zâmbetul blând,
prezenţa lui înviorătoare. Cu siguranţă, nimeni
nu mai putea fi ceea ce fusese tata. Se uită o
clipă la mama sa care fredona ceva încetişor.
Ce dragă îi era: atât de bună şi răbdătoare!
Michael clipi de câteva ori şi se gândi la
vremurile când tata era cu ei. Atunci glasul
mamei era mai vioi şi, bineînţeles, ea nu trebuia
să plece de acasă la serviciu. Râdea mai mult
atunci. Michael îi studie faţa senină, calmă.
— Mama, îndrăzni el, dacă Dumnezeu...,
dacă Dumnezeu ne-ar trimite un tată vitreg, am
fi mai fericiţi?
— Michael, răspunse mama cu vocea senină
şi clară, numai Dumnezeu ştie răspunsul la
întrebarea ta. Suntem fericiţi cu tot ceea ce
“Răsplata smereniei, a fricii de Domnul, este bogăţia, slava şi viaţa.” (Proverbele 22:4) 35
Dumnezeu ne dă. Eram foarte fericiţi când tata
era cu noi. Suntem fericiţi acum pentru că am
acceptat voia lui Dumnezeu. El ne-a dat pace
şi bucurie, chiar dacă tata a plecat în cer. Tot
ceea ce aduce Dumnezeu în vieţile noastre ne
dă bucurie.
Mama se opri un moment, apoi continuă:
— Suntem o familie fericită pentru că ne
iubim unul pe celălalt. Suntem mai fericiţi
acum decât dacă am fi într-o casă în care, deşi
există prezenţa unui tată, s-ar auzi cuvinte urâte,
dispreţuitoare.
— Îl iubim pe tata, încheie femeia, şi nu m-aş
căsători niciodată cu cineva care ar avea idealuri
şi convingeri mai joase decât cele avute de tata.
Mama îşi şterse o lacrimă din ochi, iar
Michael simţi că trebuie să-şi şteargă şi el ochii.
Cu siguranţă, nimeni nu putea fi ca tata!
— Kaye, strigă Michael din pragul uşii. Am
găsit un cuib de măcăleandru.
— Serios? ieşi Kaye în viteză din dormitor.
Michael zâmbi. Kaye era ea însăşi ca o pasăre,
mereu sprintenă, curioasă şi preocupată să-i facă
pe cei din jurul ei fericiţi.
— E în tufa de cucută, răspunse băiatul ieşind
afară. Sunt patru păsărele mici în cuib.
În linişte perfectă, s-au apropiat de cucuta
înaltă. Un măcăleandru ciripea nemulţumit
deasupra.
— Vezi? spuse Michael arătând cu degetul. E
pe a cincea ramură, spre mijlocul copacului.
— Îl văd, răspunse Kaye, uitându-se cu ochii
ei albaştri în sus. Hai să ne uităm de mai departe.
Michael se aşeză pe iarbă, lângă sora lui.
Măcăleandrul se opri din ciripitul nemulţumit
şi se apropie de cuib cu un vierme gras în cioc.
— Ce-i, Michael? Ce e? strigă Dwayne
traversând în viteză pajiştea. Cu o zburătăceală
de aripi, măcăleandrul ieşi din cuib şi se aşeză în
vârful unui măr.
— Şşş, îl atenţionă Kaye pe Dwayne care
se aşeză în braţele lui Michael. Încercăm să ne
uităm la măcăleandri.
 — Unde sunt? şopti Dwayne, lăsându-se pe
spate, pe umărul lui Michael.
— E un cuib în cucută, spuse Michael
încetişor. Hai să stăm liniştiţi ca să vedem cum
îşi hrănesc puii.
În casă, Mabel se uita pe fereastră. Un zâmbet
i se ivi pe chip, iar ochii i se luminară.
„Copiii mei,” murmură ea. „Dumnezeu să-i
binecuvânteze!”
Era Michael care semăna foarte mult cu
tatăl lui, aşa încât nu părea mai deloc băiatul
mamei. Atât felul lui de a fi – liniştit şi manierat
– cât şi statura înaltă şi bine făcută aminteau
de tatăl său. Cuvintele îi erau măsurate şi
vorbea întotdeauna la subiect. Deşi zâmbetul
sincer îi lumina deseori faţa, totuşi, nu reuşea
să îndepărteze o anumită seriozitate care i se
întipărise pe chip. Ascultător şi respectuos, ce
băiat de încredere se făcuse!
Apoi era Kaye, plin de viaţă şi energie. Cât
de diferită ar fi fost casa fără râsul ei! Nimic nu
putea să-i tulbure dispoziţia prea mult timp.
Până acum, viaţa nu-i lăsase cicatrici.
Ochii negri ai lui Mabel se opriră şi asupra
fiului cel mai mic. Deşi avea cinci ani acum,
încă îl mai considera bebeluşul ei, unul plin de
viaţă şi foarte jucăuş. Impulsiv şi rapid, trebuia
mereu să înveţe să fie mai prudent şi mai atent.
Mabel deveni brusc serioasă, când îşi aduse
aminte de rugăciunea lui de aseară:
„Şi Îţi mulţumesc, Doamne, că o să-mi trimiţi
un tată ca unchiul Mark.”
Nu doar că începuse să se roage pentru un
tată, dar Îi şi mulţumea lui Dumnezeu pentru
viitorul răspuns.
Voia Mabel să se recăsătorească? Nu era
sigură. Mariajul cu Louis fusese atât de frumos
– întărit de bucuriile şi frământările pe care
le înfruntaseră amândoi. Căminul lor fusese
ceea ce era şi acum – un loc al armoniei şi al
păcii. Când a murit Louis, a murit şi o parte
din ea. Oare o să mai poată simţi vreo plăcere
reală în această viaţă? Putea să-şi dedice viaţa în
întregime altui bărbat aşa cum şi-o dăruise lui
Louis?
36  Sămânţa adevărului • Aprilie 2011
Ea şi copiii duceau acum o viaţă sigură şi
liniştită. Moartea lui Louis a adus un gol teribil
în sufletele lor, dar timpul şi Dumnezeu au
mai tocit durerea şi lipsa. Gustul amar s-a dus
atunci când a acceptat plecarea lui Louis ca fiind
voia lui Dumnezeu. Singurătatea persistentă,
dezolarea şi-au mai pierdut din intensitate cu
trecerea timpului. A primit de la Dumnezeu un
profund sentiment de pace şi calm şi Mabel a
învăţat să ia din nou frâiele vieţii în mâini. Trăia
pentru Dumnezeu, pentru împlinirea voii Sale
şi pentru copiii ei – ai ei şi ai lui Louis. Pentru
Dumnezeu şi pentru Louis voia să facă tot ce
era mai bine.
Îşi ridică privirea şi se bucură să vadă un trio
fericit în grădină. Ce mult îi iubea! Michael se
uită în direcţia ei şi îi surprinse privirea. Îi făcu
semn cu mâna şi îi zâmbi – era zâmbetul lui
Louis.
Mabel flutură mâna şi îl salută, apoi, cu
paşi hotărâţi, se întoarse în bucătărie ca să le
pregătească cina.
— E corect? întrebă Kaye, arătându-i mamei
caietul unui copil de clasa I. Numărul 7, adăugă
ea.
Mabel îşi ridică ochii de pe lecţia pe care o
pregătea.
— Da, cred. Billy a făcut bine.
Preţ de câteva minute, în cameră nu se mai
auzi decât scârţâitul pe care îl făceau pixurile lui
Kaye şi Michael pe hârtie.
Uşa de la intrare se închise cu zgomot, iar
Dwayne năvăli înăuntru.
— Astea sunt pentru tine, mama, spuse
băieţelul, punându-i în poale un buchet de
păpădii.
— Mulţumesc, Dwayne, zise mama zâmbind.
O să le punem pe masă şi vor fi foarte drăguţe.
— Cu plăcere, răspunse Dwayne, apoi se
întoarse către Michael. Când le vom da mâncare
la iepuri?
— După ce eu şi Kaye terminăm cu aceste
caiete, îi răspunse Michael. Stai cu noi şi
colorează ceva.
— Mă duc să-mi aduc cartea de colorat,
încuviinţă Dwayne, apoi se aşeză pe scaunul gol
şi începu să coloreze sârguincios.
— Copii, începu mama, ce-ar fi să mergem
într-o vizită după cină?
— Da, mama, sări Kaye. Unde?
— Mergem la familia Swope, anunţă mama.
Angela e în clasă la mine şi n-am mers niciodată
la ei. O să sun să văd dacă sunt acasă diseară.
— Bine, aşa o să pot să vorbesc şi eu cu Ernest,
completă Michael.
— Da, încuviinţă încetişor mama. Să te
împrieteneşti cu el!
— Fac tot ce pot, răspunse Michael,
gândindu-se la suferinţa din ochii lui Ernest.
Acum e deschis să fiu prietenul lui.
— Mă întreb de ce nu vorbeşte cu ceilalţi
băieţi, spuse Kaye. Când nu e cu Michael, pur
şi simplu stă cu privirea în pământ.
— E greu pentru unii oameni să se simtă în
largul lor în prezenţa altora. Angela s-a deschis
foarte mult. Cu timpul, cred că şi Ernest se va
schimba, conchise mama.
Treptele de lemn scârţâiră când Mabel şi
copiii păşiră pe verandă. În casă se auziră paşi
grăbiţi, apoi uşa se deschise.
— Intraţi, intraţi, îi întâmpină doamna
Swope. Suntem bucuroşi că aţi venit.
Michael zâmbi şi îi strânse mâna în timp ce
intra în casă. Deci aceasta era mama lui Ernest.
Avea acelaşi păr negru şi aceiaşi ochi ca ai lui
Ernest.
— Luaţi loc, îi invită ea odată ajunşi în living.
Eu şi Angela ne bucurăm să avem oaspeţi în
această seară. Suntem mai mult singure în casă,
pentru că Lawrence lucrează în fiecare seară
pe-afară. E mereu atât de ocupat, spuse foarte
sincer femeia după o scurtă pauză.
— Şi noi suntem bucuroşi că am putut să
venim, replică mama cu voioşie. Mi-am dorit
să vin să vă vizitez, după ce v-aţi mutat aici şi
Angela a ajuns în clasa mea. Mabel îi zâmbi
“Răsplata smereniei, a fricii de Domnul, este bogăţia, slava şi viaţa.” (Proverbele 22:4) 37
fetiţei.
— Ernest e pe-aici, doamnă Swope? întrebă
Michael.
— E în hambar. Îmi pare rău că nu poate sta
cu noi aici. Tatăl său a avut din nou nevoie de
ajutorul lui.
— L-ar deranja dacă mă duc să văd ce face?
întrebă Michael.
— O, nu, răspunse doamna Swope cu ochi
luminoşi, sunt convinsă că o să-i facă plăcere să
te vadă.
Michael deschise uşa şi se îndreptă sprinten
către hambar. Se uită la gardul proaspăt vopsit.
Locul ăsta arată cu siguranţă mult mai bine de
când familia Swope s-a mutat aici. În zgomotul
pietrişului care îi scârţâia sub picioare, Michael
se apropie de hambar. Apoi se trase înapoi
speriat, la auzul unei voci furioase.
— Treci la treabă, mototolule! Nu eşti bun
de nimic. Nu-mi stai în casă cu femeile şi copiii
când e atâta treabă de făcut, auzi? Pleacă de la
fereastră şi munceşte!
— Da, tată, răspunse Ernest cu voce
tremurândă.
Michael înlemni brusc. Ce să facă? Să se
întoarcă şi să se strecoare din nou în casă sau
să strige ca tatăl lui Ernest să ştie că e şi el prin
preajmă?
Deodată, Ernest îşi aruncă privirea către uşa
deschisă a hambarului.
— O, tată, spuse băiatul surprins, Michael e
afară.
— Şi? Acum ce-mi stai ca o momâie? Invită-l
înăuntru!
Bărbatul se uită la Michael, roşu la faţă ca un
rac, şi încercă să zâmbească:
— Eu...mă duc să văd de animalele alea,
mormăi el îndepărtându-se.
— Hai...intră, Michael, intră! spuse cu voce
aproape stinsă Ernest. Mă bucur că ai venit.
— Şi eu mă bucur, spuse Michael recăpătându-
şi stăpânirea de sine.
Afară se auzi zgomotul unei camionete,
iar domnul Swope se îndepărtă în zornăitul
 pietrişului de pe alee.
— Nu-l băga în seamă pe tata, spuse Ernest
încercând să spargă liniştea ce urmă. Vrea ca
locul ăsta să arate bine şi... uneori îşi iese din
fire.
— Vrei să te ajut? se oferi Michael. Ce să fac?
— Ai putea să mă ajuţi să ung semănătoarea,
răspunse Ernest.
Michael luă pistolul cu lubrefiant pentru
maşinile agricole şi începu să lucreze. Poate că,
până la urmă, el şi Ernest o să petreacă un timp
minunat împreună.
— Aveţi animale? se arătă interesat Ernest.
— Doar nişte iepuri, răspunse Michael. Eu şi
Dwayne avem un iepure şi trei iepuroaice. Plus
şaisprezece iepuraşi.
— Şi mie îmi plac iepurii, spuse Ernest, dar
tata spune că mănâncă prea mult şi nu sunt
rentabili.
— Nici noi nu ieşim cu mare profit de pe
urma lor, răspunse Michael. Dar ne ţin ocupaţi.
— Avem nişte căţeluşi care o să-i placă
lui Dwayne, arătă Ernest spre un colţ mai
îndepărtat al hambarului. Spune-i să vină afară
să-i vadă.
— O să-i spun, aprobă Michael. Îmi aduc
aminte de căţeluşii pe care îi aveam când
locuiam şi noi la fermă. Erau din rasa collie.
— O, aţi locuit la ţară?
— Da, înainte de a muri tata.
— Când a fost asta?
— Tata a murit acum patru ani. Într-un
accident de tractor.
— Îmi pare rău, murmură Ernest. Cum s-a
întâmplat?
— Lucram împreună pe un teren abrupt pe
care îl aveam la fermă. El ara, iar eu mă ocupam
de discuri, în spatele lui. Tata a lovit o piatră şi
tractorul s-a răsturnat. Încă îl mai văd sărind din
tractor şi îmi amintesc – Michael îşi duse mâna
la ochi – ce sentiment groaznic am trăit când
am văzut tractorul venind peste el.
— A...ai putut să vorbeşti cu el?
38  Sămânţa adevărului • Aprilie 2011
— Am alergat la el şi am oprit tractorul. A
mai putut să spună câteva cuvinte, continuă
Michael cu vocea sugrumată. O să-mi aduc
aminte toată viaţa ce a spus: „Michael, să le spui
şi celorlalţi că vă iubesc pe toţi. Să ai grijă de
mama şi de copii când o să creşti mare...”
Pistolul cu lubrefiant atârna inert în mâna
băiatului copleşit de emoţii.
— I-am promis că o să fac tot ce voi putea şi
apoi i-am pus haina mea sub cap. Pentru că nu
mai puteam face altceva, am luat celălalt tractor
şi m-am dus cât am putut de repede acasă.
Mama a chemat salvarea şi ne-am întors imediat
la tata. Părea să fie inconştient când am ajuns
acolo. Dar, când ne-a auzit vorbind, a deschis
ochii.
Michael se opri un moment şi câteva clipe a
fost linişte, apoi băiatul a continuat:
„Mulţumesc Domnului că eşti aici”, i-a spus
mamei, strângând-o de mână. „Vă iubesc pe
toţi. Încredeţi-vă în Dumnezeu. M-am rugat
pentru voi.”
Apoi s-a chircit de durere şi a închis ochii din
nou.
„Rugaţi-vă”, a murmurat din nou.
Ne-am rugat lângă el, apoi tata s-a liniştit.
Când au ajuns salvarea şi maşina de pompieri,
murise deja.
— Îmi pare rău, Michael, spuse încetişor
Ernest. N-am ştiut asta. Cred că... cred că pot
să îndur mai bine totul...
— Ce vrei să spui, Ernest? îl întrebă Michael.
— Păi..., ezită băiatul,... familia ta pare
mereu foarte fericită. M-am gândit... ştii... că
mi-ar plăcea să fim şi noi aşa. Tata ne reproşează
mereu că nu suntem recunoscători pentru tot
ce face pentru noi. Iar mama spune că preferă
mai degrabă o casă mică, fără un cont în
bancă, numai să fim împreună mai mult timp
şi să fim fericiţi. Şi eu îmi doresc asta... oh,
n-ar trebui s-o spun. E bine aşa, spuse Ernest
oprindu-se brusc.
— Sunt prietenul tău, Ernest, îl asigură
Michael. O să ne rugăm împreună pentru asta.
 Afară se auzi pietrişul scârţâind sub greutatea
paşilor, aşa că băieţii se întoarseră imediat la
treabă.
Domnul Swope intră ţinându-l de mână pe
Dwayne.
— Pe care îl vrei, întrebă el uitându-se la
băieţel.
— Probabil pe cel negru, răpunse Dwayne.
O, Michael, strigă el entuziasmat când îl zări pe
fratele lui. Domnul Swope a spus că-mi dă un
căţeluş.
— Foarte bine! zâmbi Michael apropiindu-se
ca să vadă şi el puii de câine.
După ce domnul Swope şi Dwayne s-au
întors în casă, băieţii au mai stat de vorbă câteva
minute.
— Uneori tata se poate comporta şi aşa,
începu din nou Ernest. Probabil că-mi va spune
că îi pare rău că a ţipat la mine. Uneori se poartă
frumos. Numai că îmi doresc... Vocea lui Ernest
se stinse din nou.
— Sigur, înţeleg, interveni Michael.
Băieţii o luară spre casă în tăcere.
„Te iubesc, tata!” se gândea Michael. „Suntem
atât de bogaţi că te-am avut! Da”, întări el, „mult
mai bogaţi decât Ernest.”
Ultimele săptămâni de şcoală au zburat foarte
repede. Dwayne îşi petrecea serile jucându-se cu
Shep, căţeluşul care creştea văzând cu ochii, iar
mama pregătea situaţiile şcolare finale.
— Ai înţeles acum? o întrebă Michael pe
Kaye, care stătea aplecată asupra unei probleme
de matematică.
— Cred că da, răspunse Kaye. O să-ţi arăt
răspunsurile după ce termin.
Michael îşi luă şi el cartea de algebră şi se
cufundă în studiu. O jumătate de oră mai
târziu, închise cartea şi luă calculatorul.
— Ce medii să calculez acum, mama? întrebă
el.
— Matematica la clasa a doua, răspunse ea.
Începe cu Suzann. Mediile primilor trei copii
sunt deja calculate.
“Răsplata smereniei, a fricii de Domnul, este bogăţia, slava şi viaţa.” (Proverbele 22:4) 39
Zgomotul tastelor calculatorului era întrerupt
din când în când de lătratul lui Shep şi de
râsetele lui Dwayne care se tăvălea prin iarbă cu
prietenul său drag.
— Un alt an şcolar e pe sfârşite, murmură
mama, uitându-se pe fereastră. Un alt an de
răsplătit.
Michael îşi ridică privirea şi se uită la chipul
mamei sale, încadrat de păr negru, grizonat la
tâmple. Cuvintele tatălui îi răsunau în minte:
„Să ai grijă de mama şi de copii când o să creşti
mare...”
— Peste câţiva ani, mama, spuse el, luând-o
de mână, eu o să mă duc să muncesc, iar tu o să
poţi sta acasă.
— Eşti un băiat bun, Michael, îl învălui
mama cu privirea ei caldă. O să vedem ce-o să
facem.
— Îmi place ideea, interveni vioaie Kaye.
Apoi, după ce Michael n-o să mai fie acasă cu
noi, o să mă duc eu să muncesc.
Mama o strânse pe Kaye de mână.
— Dumnezeu m-a binecuvântat cu nişte copii
devotaţi. Ce altceva aş putea cere? Dumnezeu se
va îngriji de noi. Suntem în mâna Lui, încheie
femeia.
Michael zâmbi.
— Da, în mâna lui Dumnezeu. Unde
altundeva ne-am dori să fim, nu?
Mâncarea de la picnic era delicioasă. Michael
se uita la toţi unchii, mătuşile şi verişorii
împânziţi pe pajiştea unchiului Raymond. Erau
toţi acolo, cu excepţia lui tata şi a lui Don, un
copilaş al unchiului Raymond, care murise cu
opt ani în urmă.
„Probabil că nu le e dor de nimic de aici”, îşi
spuse Michael. „În cer sunt nespus de fericiţi.
Oh, dacă aş fi acolo!”
Gândurile lui Michael se întoarseră la pasajul
pe care îl citise dimineaţă: „El va şterge orice
lacrimă din ochii lor. Şi moarte nu va mai fi. Nu
va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere,
pentru că lucrurile dintâi au trecut.” (Apocalipsa
 21:4)
„Durerea cumplită a lui tata a încetat. Nu mai
are întristări, nici frământări. Don nu mai este
infirm. În cer toate lucrurile astea dispar.”
— Hai, Michael, strigă Laverne de pe terenul
de joc. Avem nevoie de un aruncător. Ia-ţi
mănuşa.
Michael se smulse din visare şi li se alătură
verişorilor lui pe terenul de joc.
— Atenţie, batter, strigă el în timp ce prinse
mingea pe care Kevin i-o aruncă.
Mingea zbură peste baza a patra, către micuţa
Doris. Fata manevră bâta de baseball puţin prea
târziu.
— Lovitura unu, strigă arbitrul.
Data următoare Michael aruncă mingea
mai uşor. De data asta bâta lovi mingea înapoi
printre degetele celui de-al treilea jucător.
După câteva minute, prima repriză se încheie
şi îi veni rândul lui Michael să lovească.
— Loveşte un homer! strigă Laverne. Cei de la
baze, fiţi pe fază!
Michael se poziţionă cât mai bine ca să
lovească mingea pe care i-o trimise unchiul
Dale. Când lovi însă, mingea o luă în jos.
— O, nu, strigă dezamăgit Michael.
Din nou mingea zbură către baza a patra.
Michael ridică bâta, dar nu reuşi să lovească
decât aerul.
— Lovitura a doua, strigă arbitrul.
— Nu rata, Michael, strigau copilaşii de pe
margine, în rumoarea generală a batterilor care
aşteptau. E ultima noastră şansă.
Michael strânse mai bine bâta în mâini.
Adulţii se opriră şi ei din discutat şi urmăreau
jocul.
— Nu fi prea dur, unchiule Dale, îi strigă
râzând Michael.
— Ei, hai că poţi să loveşti agresiv, îi strigă
înapoi unchiul Dave.
Încă de două ori mingea căzu dincolo de baza
a patra. A treia oară, Michael o proiectă pe teren
cu o lovitură răsunătoare. Lăsând din mână
bâta, băiatul o luă la fugă către prima bază.
40  Sămânţa adevărului • Aprilie 2011
Când puse piciorul pe terenul marcat, mănuşa
lui Lorraine reuşi să prindă mingea.
— Out!, strigă arbitrul.
Michael mormăi în sinea lui nemulţumit.
Ok, era doar un joc. Şi a fost distractiv.
— E gata masa! se auzi vocea bunicului în
larma care urmă jocului. Lăsaţi jocul şi veniţi!
— A fost o lovitură grozavă, Michael, spuse
Dwayne. Singurul lucru aiurea a fost că Lorraine
a prins mingea.
— O, mulţumesc, Dwayne, îi răspunse
Michael luându-l de mână. Dar Lorraine chiar
trebuia să prindă mingea aceea. Oricum, ne-am
distrat pe cinste.
— Îmi plac picnicurile, râse Dwayne în timp
ce se aşeza la masă cu Michael şi ceilalţi verişori.
— Şi mie, întări Michael. Ţi-ai reparat
bicicleta, Myron? îl întrebă el pe băiatul de
doisprezece ani de lângă el.
— Nu, răspunse Myron. Tata trebuie mai
întâi să sudeze o piesă. Dar tu?
— Aproape că am renunţat, răspunse Michael
zâmbind fals. Mama a spus că poate o să-mi
cumpere una vara asta. Aşa că n-am ce face
decât să aştept.
— Ia-ţi una cu zece viteze ca a mea, interveni
Ronald. Zbori cu ea!
— Costă prea mult, spuse Michael. O să
vedem ce o să găsim.
Privirea iubitoare a lui Mabel se opri pentru a
nu ştiu câta oară asupra băieţilor care se simţeau
atât de bine împreună. Era mulţumită să-l vadă
pe Michael atât de liber şi fericit! Aproape că
fusese forţat să se maturizeze.
— Te superi dacă îţi iau bicicleta ta, Kaye?
întrebă Michael. Îmi ia jumătate de oră să merg
pe jos până la unchiul Mark şi trebuie să ajung
urgent la el.
— Sigur, poţi s-o iei, răspunse Kaye. Eu o să
stau cu mama toată dimineaţa, oricum.
Era o dimineaţă proaspătă de iunie, şi Michael
pedala de zor.
„Lucruri de vânzare”, citi el când se apropie
de locuinţa familiei Snavely. Apoi îl văzu şi pe
domnul Snavely, împingând afară bicicleta
fiului lui.
— Bună dimineaţa, Michael. Ai nevoie de
o bicicletă? strigă el. Se pare că ai cam crescut
pentru bicicleta ta.
— Bună dimineaţa, Domnule Snavely
răspunse Michael.
— Cu siguranţă am nevoie de una nouă. Asta
e a surorii mele.
— Hai, intră şi aruncă o privire, îl invită
vecinul. Brad vrea una nouă. I-am spus că dacă
o vindem pe asta, o să i-o cumpărăm pe cea
nouă pe care şi-o doreşte. Abia am deschis şi s-ar
putea să se dea foarte repede.
Michael atinse ecranul strălucitor al celor trei
viteze. Ce mult şi-ar fi dorit să aibă bicicleta! Nu
era deloc uzată. Oare era posibil? Apoi se uită la
preţ: 45 $. Michael îşi înghiţi nodul din gât şi
încercă să se scuture de iluzii. Nu, n-o să-i ceară
mamei banii ăştia. Erau prea mulţi. Va trebui să
se mulţumească doar cu o bicicletă mai veche.
Tânărul încălecă din nou bicicleta surorii lui şi
porni la drum. Când îl întâlni pe unchiul Mark,
la coteţul păsărilor, zâmbetul îi reveni pe chip.
— Ce te frământă, fiule? îl întrebă unchiul
Mark mai târziu. Aerul meditativ rămase
întipărit în privirea băiatului, mai tăcut ca de
obicei.
— O, e vorba de bicicletă, răspunse Michael.
Familia Snavely a scos nişte lucruri la vânzare şi
printre ele e şi bicicleta lui Brad.
— Arată bine? întrebă unchiul Mark.
— Foarte bine, răspunse băiatul. Dar costă 45
de dolari. Mult prea mult pentru noi.
— Mergem şi ne uităm la ea, după ce
terminăm cu ouăle aici, hotărî unchiul Mark.
Michael ridică sprâncenele surprins. Ştia sigur
că mama nu-şi putea permite bicicleta. Ce voia
să spună? Încercă să alunge speranţa deşartă din
inima lui. Oricum, bicicleta era probabil deja
vândută.
Cu toate acestea, ochii îi străluceau de bucurie
şi nerăbdare, când urcă în camionetă alături de
“Răsplata smereniei, a fricii de Domnul, este bogăţia, slava şi viaţa.” (Proverbele 22:4) 41
unchiul său.
Ajunşi la destinaţie, unchiul studie câteva
minute bicicleta, apoi se duse să discute cu
domnul Snavely. Michael îl aşteptă în tăcere
lângă bicicleta după care tânjea în inima lui.
Apoi unchiul Mark se întoarse, iar Michael se
pregăti să urce în camion.
— Michael, unde pleci? Ia-ţi bicicleta! îi spuse
zâmbind unchiul Mark.
Băiatul se opri în loc, surprins.
— Dar mama...
— Nu se va supăra, sunt convins, îl linişti
unchiul Mark. E plătită şi e a ta.
— Oh, unchiule! exclamă entuziasmat
Michael, apucând mânerele cromate. Îţi
mulţumesc!
— Michael, se auzi vocea calmă a unchiului,
când se întorceau din nou la fermă, acesta e
un dar de la mătuşa Betty şi de la mine. Noi
eram oricum în căutarea unei biciclete potrivite
pentru tine. Mă bucur foarte mult că am găsit-o.
Vrem să-ţi spunem că apreciem foarte mult
ajutorul tău. Pentru noi eşti ca un fiu. Acesta e
un mod de a-ţi mulţumi.
— Îţi sunt recunoscător, unchiule! răspunse
Michael. Îmi place să te ajut. În felul ăsta nu-i
simt atât de mult lipsa lui tata. Dar eu cred că
deja o plăteşti pe mama pentru mine.
— Aşa e, dar acesta e un cadou în plus pe
care am vrut să ţi-l facem. Încă îmi amintesc,
continuă unchiul Mark, scărpinându-se în
creştet, cum mă plimba tatăl tău cu bicicleta
când eram mici. Tu îi semeni foarte mult,
Michael. Continuă să te încrezi în Dumnezeu şi
sunt convins că El îţi va trasa un drum în viaţă.
Eu şi mătuşa Betty ne rugăm în fiecare zi pentru
voi.
— Mulţumesc, unchiule Mark, spuse Michael
dregându-şi vocea. Îţi mulţumesc aşa de mult!
Va urma...
Din The Anguish of Love
Rod and Staff Publishers, Inc.
Box 3, Crockett, Kentucky, 41413
Tradus şi folosit cu permisiune.
 Văzându-L pe Domnul Isus Hristos în Cortul Întâlnirii
Autor – Ervin N. Hershberger. „Am citit despre cortul întâlniri din Vechiul Testament...
Deodată am avut impresia că un văl se ridică din faţa mea şi am început să-L văd pe
Domnul Isus . . .” – Simon Schrock. 125 pagini. RO2012...7 Lei
Frumuseţe în loc de cenuşă
Autor – John Coblentz. Această carte, după ce arată de ce este atât de devastator
abuzul sexual, conduce cititorul prin Cuvântul lui Dumnezeu pentru a găsi vindecare
şi speranţă. Clară, sinceră şi practică, ea poate fi un ghid pentru păstori, consilieri şi
mai ales, pentru cei care au trecut prin suferinţa Tamarei. 80 pagini. RO2014...7 Lei
În aşteptarea zorilor
de Dorcas Hoover. O povestire adevărată în care credinţa şi dragostea au biruit ura şi
crima. În Guatemala o familie tânără de misionari a fost atacată în miez de noapte
de terorişti. 5 ½” X 8 ½” (140mm x 215 mm) 96 pagini + copertă. RO3001...8 Lei
Istorisiri din „Oglinda Martirilor”
de John S. Oyer şi Robert S. Kreider. Această carte descrie o istorie care nu ar trebui
uitată; ea arată legătura dintre mişcările bisericii popoarelor de-a lungul secolelor. În ea
veţi găsi istorisiri pline de curaj, repovestite cu inspiraţie, despre anabaptiştii secolului
al XVI-lea care şi-au dat viaţa pentru credinţa lor. Cartea îi analizează pe aceşti martiri
şi reproduce peste treizeci de gravuri făcute de artistul anilor 1660, Jan Luyken, care a
surprins scenele torturii publice şi ale morţii rezultate ca o consecinţă a convingerilor
acestor martiri. 8” x 10” (202 mm x 252 mm) 96 pagini + copertă. RO3010...12 Lei
Amazing Love CD
Cvartetul coral „The Altar of Praise” vă prezintă cu multă măiestrie în limba
engleză, planul mântuirii prin Isus Hristos. Recitarea unor pasaje şi gânduri in-
spirate din Biblie fac mesajele cântărilor clare şi uşor de înţeles. MU1003...18 Lei

Nou! “Cumpără toate cele 5 cărţi pentru numai 44 de lei.”

Produs # Cant. Descriere Preţ Total Comandă astăzi

prin poştă, fax,
telefon sau e-mail!
TAXE POŞTALE
0-20 Lei 4 Lei
Suma totală produse
20,01 Lei-50 Lei 6 Lei
Taxe poştale
50,01 Lei-125 Lei 8 Lei
TOTAL
mai mari de 125 Lei 10%
Nu expediem comenzi în Moldova
Numele şi prenumele ________________________________ şi Ucraina. Trimitem în EU comenzi
plătite în avans.
C.N.P. Nu livrăm comenzi fără CNP_______________________
Str. _______________________________________Nr. _____
Plata se face RAMBURS.
Bloc ____________ Scara ________ Etaj _______ Ap. ______
Cod ____________________ Localitatea _________________ ICAM (CARŢI)
Jud./ Sector ____________________ Tel. _________________ O.P. 1 – Gh. P. 1,
C. P. 1 Suceava 720300
Program de lucru • 8:00 – 17:00 Luni – Vineri Romania
Telefon: 0230/ 533 032 • Fax: 0230/ 533 000 • E-mail: comanda@icamro.org
Aceste preţuri sunt valabile până la apariţia unei noi oferte.

42  Sămânţa adevărului • Aprilie 2011

Noi aşteptăm minunea
Noi aşteptăm minunea slăvitei Învieri,
O altă-mpărăţie, cu alte primăveri.
Când din genuni de smoală şi neguri de tăciune,
Va răsări lumina dumbrăvilor mai bune.
... Aşa cum la-nceputuri, Stăpânul Creator
A pus totu-n mişcare în zbor ameţitor,
Vârtejuri orbitoare de stele în surdină,
Când a rostit porunca „Să fie deci lumină!”
Aşa cum electronii i-a luat ca dintr-un prund,
I-a frământat în palme în bulgăre rotund,
Şi i-a zvârlit în spaţii pe căi scântietoare,
Legând pământul nostru cu funia de soare.
... Aşa, într-o clipă, întregul univers
Va fi strâns ca mantaua, şi totul va fi şters!
Iar Dumnezeu va naşte o lume ideală
O lume nouă, din altă plămădeală,
Un cer de constelaţii şi galaxii de vis,
Şi undeva pâmântul cel nou de Paradis!
Din lumea cea pustie şi veche se va naşte,
Un univers în care păcat nu vom cunoaşte.
Atunci, cei care astăzi au stat lângă Hristos,
Primi-vor răsplătirea în cerul glorios,
Şi va începe nunta, ospăţ şi sărbătoare,
În sfânta-mpărăţie de slăvi nepieritoare.

de Valentin Popovici

Notă:
Pentru toate textele biblice din revistă s-a folosit traducerea
Cornilescu cu textul corectat gramatical (BISI).
Comori zilnice pentru rugăciune
—Lester Troyer

Pacea nu poate fi cumpărată; e un dar de la Dumnezeu. Unii încearcă s-o

obţină prin anumite fapte bune sau prin ceea ce consideră ei că le-ar aduce nişte
merite, dar adevărata pace care vine prin puterea răscumpărătoare a lui Hristos
poate fi obţinută doar în dar. Dacă această pace a lui Dumnezeu locuieşte în
inimile noastre, nu vom fi întristaţi niciodată, orice ar veni. Ne întâmpinăm
necazurile încrezători că pot fi depăşite.
Frica nu vine din Dumnezeu. Dumnezeu e dragoste, iar „în dragoste nu este
frică.” (1 Ioan 4:18).

Rugăciune: Dragă Tată, Îţi mulţumim că prin sacrificiul Fiului Tău am putut
deveni copiii Tăi. Ajută-ne să privim la Hristos şi să căutăm răscumpărarea în El.
Fă ca să oferim lumii o mărturie simplă şi frumoasă, ca şi alţi oameni să fie atraşi
la Hristos. În Numele lui Isus ne-am rugat. Amin.

Din Daily Devotional Treasures

Tradus şi folosit cu permisiune.