ADEVĂRULUI

Revistă creştină  ·   Februarie 2010  ·   Gratis

În acest
număr
Ducând geanta mamei
Victimă sau biruitor?
Bucuria de a fi părinte creştin
Şapte perle pentru Dumnezeu
Dumnezeu trimite seminţele
 Cuprins
Sămânţa adevărului
Publicată lunar de:
Christian Aid Ministries
O. P. 1 - Gh. P. 1,
C. P. 1 Suceava 720300 Rubrica editorului
camtmp@icamro.org Ducând geanta mamei 3
România
Rubrica ‘nvqyqtorului
Comitetul executiv: Victimă sau biruitor? 5
Priviri în Cuvânt 8
David Troyer “Întăriţi-vă mâinile obosite” 9
Paul Weaver Capcana privirii pătimaşe 12
Roman B. Mullet
James R. Mullet
Rubrica părinţilor
David King
Râul Iordan 14
Bucuria de a fi părinte creştin 15
Comitetul de “Pot să fac ceea ce mi se cere” 18
îndrumare:
Ernest Hochstetler Rubrica istorică
James Mullet Apotecarul 20
Joe Peachey Ţesătorul 21
Johnny Miller Dumnezeu este dătătorul 22
Jonas Miller Noi avem un Mântuitor 23
Perry Troyer
Phil Beiler Rubrica practică
La început Dumnezeu a creat ... mesteacănul 24
Editor
Alvin Mast Rubrica tineretului
Şapte perle pentru Dumnezeu 26
Editor adjunct O vizită la mormântul gol 29
James K. Nolt Toporul al cărui fier a plutit pe apă 30

Grafica Rubrica pentru copii

Gicu Cotleţ Dumnezeu trimite seminţele 31
Gloria Miller

Coordonator traduceri Rubrica ,,O carte în serial”

T.M.P. România Povestea Sarei Whitcher - Partea a II-a 34

Foto copertă: T
­ imotei Mârza O poezie pentru azi
© 2010 de Christian Aid Cu mâinile pe plug 43
Ministries. Nici un text din această
publicaţie nu poate fi folosit fără Comori zilnice pentru rugăciune 44
aprobarea scrisă.
Toate drepturile rezervate.
 ,,Puneţi-vă dar în inimă şi în suflet aceste
cuvinte pe care vi le spun. Să le legaţi ca un
semn de aducere aminte pe mâinile voastre,
şi să fie ca nişte fruntarii între ochii voştri.”
Deut. 11:18

Editorului
Ducând geanta mamei
Faţa strălucitoare a micuţei de trei anişori
mi-a atras atenţia. Mama ei tocmai se ridicase
de pe bancă în timpul serviciului de închinare
de duminică dimineaţă, îndreptându-se cu
pruncul în braţe către camera special amenajată
pentru copii. Rose o privi pe mama ei, care
îi dădu geanta în care ţinea cele necesare
copilului. Imediat, Rose ridică geanta pe umăr
şi ieşi împreună cu mama.
Am rămas impresionat de satisfacţia cu
care această fetiţă a îndeplinit acea îndatorire
neînsemnată. S-a simţit binecuvântată să o
ajute pe mama sa şi să fie pe placul ei. În timp
ce Rose îndeplinea această sarcină umilă, tatăl
ei, păstorul bisericii, predica. Ea nu s-a gândit
la poziţia respectată a acestuia şi nici nu a
socotit că slujba ei era lipsită de importanţă în
comparaţie cu cea a tatălui său.
Un principiu biblic de bază spune că orice
credincios trebuie să găsească bucurie şi
satisfacţie în ceea ce face pentru slava Domnului
Isus Hristos şi pentru zidirea Împărăţiei Sale. Ar
trebui să muncim cu zâmbetul pe buze, dar prea
de multe ori creştinii râvnesc la postul altcuiva.
Natura umană ţine la prestigiu şi poziţie şi poate
socotim că ceea ce facem nu ne oferă respectul
pe care l-am merita. În Marcu 9, ucenicii s-au
simţit ruşinaţi când şi-au dat seama că Isus i-a
auzit certându-se privitor la cine să fie cel mai
Rubrica
—James K. Nolt
mare. Isus Hristos a folosit un copilaş pentru a
ilustra adevărata măreţie: „Dacă vrea cineva să
fie cel dintâi, trebuie să fie cel mai de pe urmă
din toţi şi slujitorul tuturor!” (Marcu 9:35b)
A fi „cel mai de pe urmă” şi „slujitorul
tuturor” nu înseamnă a te ascunde timid
într-un colţ. Pentru apostolul Pavel şi pentru
alţi evanghelişti dedicaţi, aceasta a însemnat
să stea înaintea unor mulţimi de oameni,
motivaţi nu de dorinţa faimei personale, ci de
dorinţa de-a împărtăşi mesajul lui Dumnezeu.
Moise, marele conducător al lui Israel, a
respins chemarea divină până acolo încât L-a
mâniat pe Dumnezeu. (Exod. 4:10-14) Până la
urmă, s-a supus voii Domnului, iar Dumnezeu
l-a împuternicit să conducă poporul Israel din
Egipt spre ţara făgăduită. El a rămas cunoscut
ca cel mai blând om de pe faţa pământului
(Numeri 12:3), deoarece Dumnezeu i-a modelat
atitudinea faţă de lucrarea Sa.
„Dar cu acesta ce va fi?” (Ioan 21:21b) Petru
era îngrijorat că lucrarea altcuiva ar putea fi mai
uşoară decât a lui. Se prea poate ca şi noi să
gândim în felul acesta. Va trebui să sufăr sau
să mă sacrific mai mult? Va fi altcineva care să
aibă circumstanţe mai bune pentru lucrare? Isus
i-a răspuns lui Petru aşa cum ne-ar răspunde
şi nouă: „Ce-ţi pasă ţie? Tu vino după Mine!”
(Ioan 21:22b). Cu alte cuvinte: „Fă ceea ce ţi-

“Cântaţi Domnului, toţi locuitorii pământului! Vestiţi din zi în zi mântuirea Lui;” (1 Cronici 16:23).  3
 am încredinţat şi lasă-i pe alţii să-şi facă lucrarea
ce Eu le-am încredinţat. Ai încredere în Mine că
voi pregăti totul pentru binele tău etern.” Când
Rose ducea geanta mamei, n-o interesa deloc ce
făceau cei din jur.
Etica biblică de lucru implică demnitate şi
aduce binecuvântare. Mulţi oameni cred că
totul li se cuvine şi ei nu trebuie să facă nimica.
Creştinul trebuie să aibă o etică biblică a muncii
atât în ceea ce priveşte munca fizică, cât şi cea
spirituală. În loc să încerce să obţină ceva fără
să-l coste nimic, el ar trebui să producă ceva din
nimic, folosindu-se de puterea lui Dumnezeu
de a „zidi vechile dărâmături, … ridica iarăşi
năruirile din vechime ... înnoi cetăţile pustiite,
rămase pustii din neam în neam.” (Isaia 61:4)
După Războiul Civil şi sfârşitul sclaviei
americane, Booker T. Washington şi-a educat
conaţionalii afro-americani să facă faţă provocării
de a fi cetăţeni liberi, dar le-a şi amintit că nici
un popor nu poate prospera dacă nu înţelege că
aratul unui câmp şi scrisul unei poezii merită
aceeaşi demnitate. Dumnezeu îi cheamă pe ai Săi
la diferite activităţi, iar credincioşii nu ar trebui
să se simtă ruşinaţi şi nici să se mândrească cu
ceea ce fac pentru Dumnezeu. Totodată, ei nu ar
trebui să invidieze şi nici să dispreţuiască ceea ce
fac alţii pentru El. Dumnezeu ne-a creat diferiţi;
nu suntem făcuţi toţi pentru aceeaşi slujbă. Sunt
unele activităţi care se fac cu mâna, iar altele cu
inima; unele sunt pentru cei înaintaţi în vârstă,
iar altele pentru cei tineri; unele pentru cei
slabi, iar altele pentru cei puternici. Fiecare are
ceva de făcut şi nimeni nu-şi poate scuza lipsa
de activitate.
Pe 20 ianuarie 1961, proaspătul ales preşedinte
american John F. Kennedy a încurajat naţiunea
la discursul său de inaugurare. „Nu vă gândiţi
la ce poate face ţara pentru voi, gândiţi-vă la
ce puteţi face voi pentru ţară.” Dacă o astfel
de atitudine este importantă pentru o naţiune
pământească trecătoare, cu cât mai importantă
este ea pentru o Împărăţie cerească veşnică!
Ne gândim noi la ceea ce putem face pentru
Împărăţia cerurilor?
Îndatoririle mărunte îndeplinite cum trebuie
4  Sămânţa adevărului • Februarie 2010
pot însemna foarte mult: un tinerel a salvat viaţa
unchiului său, apostolul Pavel, transmiţându-i
un mesaj secret. (Faptele Apostolilor 23:16-22)
Un băieţel i-a dat lui Isus prânzul său în ciuda
scepticismului ucenicilor: „Dar ce sunt acestea
la atâţia?” Analogia biblică dintre Trupul lui
Hristos şi trupul omenesc ne ajută să înţelegem
semnificaţia micilor îndatoriri. Tăria muşchilor
bine făcuţi, depinde de o mică glandă, iar
frumuseţea vederii de o legătură nervoasă
microscopică. Iar mama se bazează pe Rose să-i
ducă geanta.
„Tot ce găseşte mâna ta să facă, fă cu toată
puterea ta!” (Eclesiastul 9:10a). „Slujiţi-le nu
numai când sunteţi sub ochii lor, ca şi cum aţi
vrea să plăceţi oamenilor, ci ca nişte robi ai lui
Hristos, care fac din inimă voia lui Dumnezeu.”
(Efeseni 6:6) Şi nici pentru lauda oamenilor—
cât de îmbunătăţit ne-ar fi randamentul dacă
nu ne-ar interesa cine primeşte laudele! N-am
mai lucra cu teamă sau frustrare, ca Marta,
ci cu bucuria şi pacea pe care Maria le-a găsit
la picioarele Învăţătorului. Nu cu mândrie,
într-o încercare deşartă de a-I demonstra lui
Dumnezeu şi celor din jur cât de buni suntem,
ci permiţând smeriţi puterii divine să lucreze în
noi. Nu şovăind şi clătinându-ne, ci anticipând
momentul secerişului. (Galateni 6:9) Nu cu
jumătate de inimă, ci cu un acut simţ al nevoii
urgente. „Cât este ziuă, trebuie să lucrez lucrările
Celui ce M-a trimis; vine noaptea, când nimeni
nu mai poate să lucreze.” (Ioan 9:4)
Va veni curând vremea când Rose nu va mai
duce geanta mamei. Ea va dori şi va merita să facă
altceva mai important. Cei care sunt credincioşi
în lucrurile mici se califică pentru lucruri mai
mari. Cu toate acestea, nu vom fi niciodată prea
mari pentru a ne lipsi de binecuvântarea de a
„duce geanta mamei” în mod spiritual—trebuie
să fim gata întotdeauna să facem acele fapte
mici de bunătate şi să promovăm astfel cauza
lui Isus Hristos. „Fiule, du-te astăzi de lucrează
în via mea!” (Matei 21:28) Faceţi ceea ce trebuie
făcut, chiar dacă aceasta înseamnă „să duceţi
geanta mamei”!
 ,,Dreptarul învăţăturilor sănătoase, pe care
le-ai auzit de la mine, ţine-l cu credinţa şi
dragostea care este în Hristos Isus.”
2 Tim. 1:13

Rubrica
Învăţătorului

Victimă sau biruitor?

—David M. Fisher

Se spune, uneori, că oamenii sunt victime unui biruitor.

ale împrejurărilor. Este adevărat? Suntem noi
victimele unor experienţe nedorite în viaţă
sau e posibil să ieşim biruitori din aceste
lucruri?
De obicei nu suntem răspunzători
de circumstanţele prin care trecem, dar
trebuie să înţelegem că suntem responsabili
pentru felul în care ne raportăm la aceste
circumstanţe. O victimă simte că nu poate
face nimic în situaţia în care se află. Priveşte
momentele dificile şi-şi zice că sigur nu le
poate depăşi şi nici nu creşte spiritual prin
ele. Dacă nu trăieşte cum ar trebui, spune
că asta-i din cauza a ceea ce alţii au făcut sau
n-au reuşit să facă. El e doar o biată victimă
aflată într-o situaţie fără scăpare şi pentru
asta îşi plânge de milă cât încape.
Un biruitor înfruntă dificultăţile prin
harul Domnului şi, prin credinţă, găseşte
putere să se ridice deasupra lor. Aşa cum
spune Pavel: „Pot totul în Hristos, care mă
întăreşte”. (Filip. 4:13) Acesta este limbajul
Victime şi biruitori în Biblie
Robii care au primit talanţii. În pilda
talanţilor (Matei 25), constatăm diferite
atitudini ale acelor oameni. Stăpânul a dat
robilor cinci, doi şi respectiv un talant –
„fiecăruia după puterea lui.” Aceasta arată că
Dumnezeu este în mod sigur corect cu noi.
El îngăduie anumite lucruri în viaţa noastră
în funcţie de capacitatea fiecăruia şi nu după
un standard pe care nu-l putem atinge.
Doi din robi s-au manifestat ca biruitori.
Prin negoţ, fiecare din ei a dublat numărul
talanţilor primiţi, iar amândoi au fost bine
răsplătiţi de stăpân. Dar celălalt s-a comportat
ca o victimă. Şi-a îngropat talantul, iar când
stăpânul s-a întors, i-a oferit următoarea
scuză: „Doamne, am ştiut că eşti om aspru,
care seceri de unde n-ai semănat, şi strângi de
unde n-ai vânturat.” Acel rob a stârnit mânia
stăpânului şi a suferit în consecinţă.
Întocmai ca şi robul necredincios, unii

“Cântaţi Domnului, toţi locuitorii pământului! Vestiţi din zi în zi mântuirea Lui;” (1 Cronici 16:23).  5
 oameni spun azi că Dumnezeu e un stăpân
aspru. Putem fi ispitiţi să gândim că, în
împrejurările vieţii noastre, este chiar foarte
dificil să trăim o viaţă creştină de biruinţă.
Dar trebuie să fim convinşi că Dumnezeu
este întotdeauna corect. Satan este stăpânul
dur şi nemilos. De reţinut – robul nu trebuia
neapărat să dubleze suma, aşa cum au făcut
ceilalţi. Stăpânul ar fi fost mulţumit dacă
talantul i-ar fi adus dobândă.
Robul necredincios a spus: „Mi-a fost
teamă.” Victimelor le este adeseori teamă; se
tem de viitor, se tem de prezent. În 1 Ioan
4:18 citim: „În dragoste nu este frică; ci
dragostea desăvârşită izgoneşte frica.” Mare
parte din problema victimei e că ea nu simte
dragostea divină aşa cum trebuie şi atunci
dă vina pe Dumnezeu şi pe alţii pentru
necazurile prin care trece.
Cain şi Abel. În relatarea din Genesa 4,
Cain s-a considerat o victimă deoarece
Dumnezeu refuzase jertfa sa, dar o acceptase
pe cea a lui Abel. Însă el n-a fost obiectul
nemulţumirii arbitrare a lui Dumnezeu, ci
mai degrabă victima propriei lipse de respect
faţă de Dumnezeu, la care se adaugă gelozia,
mânia şi amărăciunea.
Dumnezeu a fost corect cu Cain şi i-a
dat o altă şansă. „Dacă faci bine, vei fi bine
primit.” În acest moment, Cain ar fi putut
deveni un biruitor şi nu o victimă a păcatului
său. Căindu-ne de păcate şi îndreptându-
ne, vom fi primiţi cu siguranţă şi vom
ajunge biruitori. Dar dacă refuzăm să ne
recunoaştem fărădelegea, vom fi o victimă ce
a luat-o pe drumul spre pierzare, exact ca şi
Cain.
Cain s-a umplut de o aşa amărăciune,
încât l-a ucis pe Abel, iar rezultatul a fost
condamnarea sa de a fi mereu un pribeag şi
un fugar. „Cain a zis Domnului: «Pedeapsa
mea e prea mare ca s-o pot suferi.»” Din
nou, tipic pentru cineva care se consideră o
victimă. El se plânge că urmările păcatului
6  Sămânţa adevărului • Februarie 2010
său sunt nedrepte şi mai mult decât poate
îndura.
Am putea spune că Abel a fost victima
mâniei fratelui său. Dar cine a fost adevăratul
biruitor şi cine victima? În Evrei 11:4 spune:
„Prin credinţă a adus Abel lui Dumnezeu
o jertfă mai bună decât Cain. Prin ea a
căpătat el mărturia că este neprihănit, căci
Dumnezeu a primit darurile lui. Şi prin ea
vorbeşte el încă, măcar că este mort.” Potrivit
însăşi mărturiei lui Dumnezeu, în acest caz,
Abel a fost biruitorul.
Isus. A fost Isus o victimă a crucii? Am
putea spune că da, deoarece nimeni altcineva
n-ar fi putut aduce o jertfă eficientă pentru
păcatele omenirii. Totuşi, în esenţă, Isus a
fost un biruitor, nu o victimă, pentru că El
n-ar fi trebuit să moară pentru noi. El s-a dat
pe Sine pentru că aceasta a fost voia Tatălui
şi singura modalitate de salvare pentru
omenire.
Isus a fost biruitor şi în altă privinţă.
Moartea Lui n-a venit pentru că nişte
oameni nelegiuiţi L-au pironit pe cruce.
Nu omul I-a luat viaţa, ci El a dat-o pentru
păcatele noastre şi apoi a înviat triumfător
pentru desăvârşirea răscumpărării noastre.
Ce Biruitor măreţ şi glorios!
Pavel. Ar fi uşor să-l considerăm pe Pavel
o victimă a multor împrejurări dificile. Dar
să privim la mărturia lui din 2 Corinteni
4:8-10: „Suntem încolţiţi în toate chipurile,
dar nu la strâmtoare; în grea cumpănă,
dar nu deznădăjduiţi; prigoniţi, dar nu
părăsiţi; trântiţi jos, dar nu omorâţi. Purtăm
întotdeauna cu noi, în trupul nostru,
omorârea Domnului Isus, pentru ca şi
viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru.”
Fiecare realitate dură care l-ar fi putut
înfrânge pe Pavel (încolţit, în grea cumpănă,
prigonit, trântit jos) este urmată de un dar al
biruinţei!
Să citim şi versetele 17 şi 18: „Căci
întristările noastre uşoare de o clipă lucrează
pentru noi tot mai mult o greutate veşnică
 de slavă.  Pentru că noi nu ne uităm la
lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd;
căci lucrurile care se văd, sunt trecătoare, pe
când cele ce nu se văd, sunt veşnice.” Cum
putea vorbi Pavel despre „încercări uşoare
de o clipă”? Pentru că el privea la lucrurile
de sus şi nu la cele de jos. Asta e diferenţa
majoră între o victimă şi un biruitor.
Influenţe care-i înşeală pe
oameni
Originile şi descendenţele familiale. Nu
putem face nimic să ne schimbăm obârşia,
dar nu trebuie să fim victime ale eşecurilor
tatălui sau ale bunicului. Deşi păcatele tatălui
pot aduce dificultăţi spirituale copiilor,
ele nu vor fi o scuză în Ziua Judecăţii.
Dumnezeu nu va trece cu vederea păcatele
cuiva, pe baza faptului că a fost o victimă a
circumstanţelor.
Din cauza dificultăţilor tatălui sau ale
bunicului în relaţia cu biserica şi cu alţii, unii
oameni dau vina pe spiţa de neam pentru
problemele lor permanente. Sunt ei victime
sau e vorba de o lipsă de dăruire?
De cealaltă parte, există tineri care simt
că sunt victime ale unor părinţi mult prea
stricţi. Pot exista şi unele cazuri extreme de
acest fel, dar, dacă părinţii tăi sunt puţin mai
severi ca alţii, dă slavă Domnului. Dacă ar
fi fost altfel, ai fi putut deveni o victimă în
adevăratul sens al cuvântului.
Presiunea rea a anturajului. Cu toţii am
simţit-o – presiunea aceea puternică de-a
face anumite lucruri pentru ca să fim la fel ca
ceilalţi. Presiunea anturajului greşit a făcut
multe victime, mai ales printre cei tineri. Ce
vei face tu, tinere, când te vei afla în mijlocul
unor nelegiuiţi? Trebuie să te decizi ca, prin
harul Domnului, să faci binele, deşi ai putea
fi catalogat ca demodat.
Urmările presiunii anturajului greşit
pot fi stilurile extravagante de tunsori,
îmbrăcămintea necorespunzătoare care să
“Cântaţi Domnului, toţi locuitorii pământului! Vestiţi din zi în zi mântuirea Lui;” (1 Cronici 16:23).  7
atragă atenţia, lipsa de modestie, maşini şi
case extravagante sau tehnologia nouă de
ultimă oră. Ne comportăm ca nişte victime
dacă cedăm presiunii în aceste domenii. Dar
dacă suntem biruitori, vom căuta să plăcem
mai mult lui Dumnezeu decât oamenilor,
indiferent de ce fac alţii.
O reacţie obişnuită a tinerilor de azi
este: „Dar toţi o fac!” Ca părinţi, trebuie
să trasăm anumite limite care-i vor pregăti
pe copiii noştri să facă alegeri sănătoase pe
cont propriu. În felul acesta, ei pot ajunge
biruitori cu adevărat şi nu victime.
Ispite puternice. Trăim într-o societate
cu standarde morale foarte îngăduitoare.
Suntem noi biruitori sau victime care
încearcă să arunce vina pe umerii altcuiva?
Auzim uneori expresia: „Diavolul m-a
împins s-o fac.” Prin această afirmaţie, noi
spunem de fapt că diavolul e mai puternic
decât Dumnezeu, care ne poate da putere
să biruim ispita. Dumnezeu ne va da acea
putere să privim la El prin credinţă, dacă noi
dorim sincer biruinţa, dacă cooperăm cu El.
Simţim că lumea este atât de decăzută şi
că imaginile imorale sunt afişate în atât de
multe locuri încât este practic imposibil să
ne păstrăm mintea curată? Trebuie să dăm
mai multă importanţă unor porunci biblice.
„Nu purtaţi grijă de firea pământească, ca
să-i treziţi poftele” (Rom. 13:14). „Să nu
daţi prilej diavolului” (Efes. 4:27). „Fugi de
poftele tinereţii” (2 Tim. 2:22). Ascultarea
acestor sfaturi ne va ajuta foarte mult să fim
biruitori şi nu victime.
Atmosferă nesănătoasă în biserică. Uneori
simţim că biserica stagnează şi că nimic nu se
întâmplă. Predicile sunt seci, iar activităţile
bisericeşti fără viaţă; ne trebuie ceva puţin
mai activ. Chiar aşa stau lucrurile sau suntem
noi victimele propriei noastre obtuzităţi şi
lipse de entuziasm?
Desigur, nici o biserică nu este desăvârşită
în toate privinţele. Probabil s-ar putea face
 unele lucruri pentru creşterea vitalităţii şi
inspiraţiei. Dar până la urmă, vom fi noi
victime sau biruitori în privinţa situaţiei din
biserica noastră? Dacă luăm poziţia victimei,
chiar dacă situaţia ar fi perfect sănătoasă,
vom sfârşi în amărăciune, înfrângere şi robie,
în defavoarea noastră şi a copiilor noştri.
Vom sta deoparte sau vom face tot ce putem
pentru propăşirea bisericii?
În vremea lui Daniel, starea spirituală a
israeliţilor degenerase atât de mult, încât
Dumnezeu i-a îngăduit să fie luaţi în robie.
Dar Daniel n-a devenit nicicum o victimă
a descurajării sau a înfrângerii. El a fost un
biruitor care s-a hotărât în inima lui să nu
se spurce – chiar în mijlocul unei societăţi
păgâne. Atitudinea lui a avut cu siguranţă un
efect pozitiv asupra celor trei tineri evrei care
erau cu el, posibil şi asupra altora. Daniel
este un exemplu strălucitor de biruinţă în
situaţia unei biserici aflate în suferinţă.
Priviri î n c u vâ n t
„Acum dar rămân aceste trei:
credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai
mare dintre ele este dragostea.” Dragostea
este cel mai mare dar al lui Dumnezeu şi
cea mai importantă dintre toate virtuţile
creştineşti. Nu cred că ni se va cere credinţă
când vom ajunge în cer. Înaintea tronului
lui Dumnezeu vom umbla în ceea ce
vedem, nu în credinţă. Şi nici nu vom avea
nevoie de nădejde acolo, odată ce vom avea
totul. Credinţa şi nădejdea vor rămâne în
trecut, în timp ce dragostea va continua să
domnească. De aceea este numită dragostea
cea mai mare.
8  Sămânţa adevărului • Februarie 2010
Biruitorul poate primi multe binecuvântări.
„Cel ce va birui, va fi îmbrăcat astfel în haine
albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele
din cartea vieţii, şi voi mărturisi numele lui
înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor
Lui”. (Apoc. 3:5) Într-adevăr, „în toate aceste
lucruri noi suntem mai mult decât biruitori,
prin Acela care ne-a iubit.  Căci sunt bine
încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici
îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici
lucrurile de acum, nici cele viitoare,  nici
înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură,
nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea
lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos,
Domnul nostru” (Rom. 8:37-39).
Ce-am putea cere mai mult? Alegerea este
a noastră. Ce vom fi victime sau biruitori?
Din The Christian Contender, dec. 2005
Rod and Staff Publishers, Inc.
Tradus şi folosit cu permisiune.
Unul dintre motivele pentru
care nu avem mai multe răspunsuri
la rugăciunile noastre este pentru că nu
suntem suficient de mulţumitori. Porunca
divină este: „Nu vă îngrijoraţi de nimic;
ci în orice lucru, aduceţi cererile voastre la
cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi
cereri cu mulţumiri.” Cineva spunea bine
că sunt trei lucruri în versetul acesta: să nu
ne îngrijorăm de nimic, să ne rugăm pentru
orice, să mulţumim pentru tot.
Din “Glimpses into the Word,” D. L. Moody and His
Work, by Rev. W. H. Daniel, Hartford: American Publishing
Company, 1875 Domeniul public.
 „Întăriţi-vă mâinile obosite”
„Întăriţi-vă dar mâinile obosite şi
genunchii slăbănogiţi;  croiţi cărări
drepte cu picioarele voastre, pentru ca
cel ce şchiopătează să nu se abată din
cale, ci mai degrabă să fie vindecat.”
(Evrei 12:12, 13)
Problema oboselii
Problema mâinilor obosite, a
genunchilor slăbănogiţi şi a şchiopătării
nu este una fizică. Nu, e o problemă
mai profundă şi se referă la simptomele
celui descurajat, epuizat în luptă, secat
emoţional, încercat sau dezorientat – a
celui ce şi-a pierdut ardoarea de a trăi.
Uneori noi simţim că viaţa ne oferă
mai mult decât putem îndura. Pavel
ne numeşte, în starea aceasta, „apăsaţi
peste măsură”. Israel a avut o problemă
asemănătoare. „Poporul şi-a pierdut
răbdarea pe drum.” (Numeri 21:4)
Mâinile lor obosiseră. Drumul era greu.
Uneori, drumul devine greu şi pentru
noi.
O serie de dificultăţi financiare,
probleme de afaceri, o listă tot mai mare
a îndatoririlor, lucruri care se strică
mai repede decât le putem noi repara şi
dificultăţi în relaţiile cu alţii sunt toate
chestiuni ce pot face ca mâinile să ne
obosească. Şi ca situaţia să fie şi mai
rea, se poate să rămânem în urmă şi cu
somnul.
Poate ne simţim atacaţi de Satan.
Suntem în război spiritual. Diavolul
încearcă încontinuu să ne doboare. Uneori
bătălia este reală şi ne simţim aproape
“Cântaţi Domnului, toţi locuitorii pământului! Vestiţi din zi în zi mântuirea Lui;” (1 Cronici 16:23).  9
—C.N.
copleşiţi. Ne vine greu să rămânem
concentraţi şi să gândim corect. Descriind
această stare, 1 Petru 1:6 spune că suntem
„întristaţi... prin felurite încercări”.
Uneori avem de-a face cu emoţii
pe care nu le înţelegem. Evrei 12:5-11
vorbeşte despre pedeapsa Domnului.
Alteori, Domnul îngăduie dificultăţi
pentru ca să ne înmoaie şi să ne şlefuiască.
Poate că nu suntem întotdeauna siguri
de ceea ce se întâmplă în viaţa noastră
sau poate chiar ne simţim puţin uitaţi
de Dumnezeu, asemenea lui Isus când
Toţi avem momente
când suntem ispitiţi să
lăsăm mâinile jos şi să
renunţăm la luptă.
murea pe cruce. Toţi avem momente
când suntem ispitiţi să lăsăm mâinile jos
şi să renunţăm la luptă.
Dar nu trebuie să permitem ca aceasta
să se întâmple.
Responsabilitatea noastră
Versetul nostru spune: „Întăriţi-vă
mâinile obosite…”
În primul rând, trebuie să facem
noi înşine ceva când vedem că mâinile
ne obosesc. Versetele 2 şi 3 ne spun să
privim la Isus. Concentraţi-vă asupra
Domnului şi Mântuitorului viu şi înviat.
Priviţi la El! El vă poate da har. El
cunoaşte şi înţelege suspinele nerostite.
 Şi El a suspinat. Privind la Isus nu vom fi
doborâţi şi nu ne vom pierde cu firea.
Atunci când era foarte deznădăjduit,
David s-a încurajat singur în Domnul.
Nu era nimeni la care să privească.
Sufletele tuturor prietenilor lui erau şi
ele îndurerate. (vezi 1 Sam. 30:3-6)
Nu trebuie să încercăm să obţinem de
la oameni ceea ce se poate găsi doar
în Hristos. Totuşi, uneori trebuie să
ne deschidem faţă de alţii şi să căutăm
sprijinul şi ajutorul lor. Apostolul Pavel a
spus: „Rugaţi-vă pentru noi”.
În al doilea rând, avem o
responsabilitate faţă de cei ale căror
mâini au obosit. Aceasta e una din
binecuvântările de a avea o biserică şi un
cămin creştin. Soţi şi soţii, părinţi şi copii,
fraţi şi surori în biserică se pot ridica unii
pe alţii. Întărirea mâinilor altcuiva este o
misiune în care fiecare din noi ne putem
implica.
„Îmbărbătaţi pe cei deznădăjduiţi,
(...) sprijiniţi pe cei slabi.” (1 Tes. 5:14)
„Purtaţi-vă sarcinile unii altora...” (Gal.
6:2) Implicaţi-vă în problemele altcuiva
şi nu vă gândiţi doar la propria persoană.
Întăriţi un alt frate, fiţi acolo să-l ridicaţi.
Identificaţi nevoile şi arătaţi suficientă
compasiune acţionând. Nu spuneţi doar
„Ar trebui să ştie mai bine” sau „E
problema lui, le am şi eu pe ale mele”.
Când David se ascundea în pustie de
Împăratul Saul, Ionatan „s-a sculat şi
s-a dus la David în pădure. El i-a întărit
încrederea în Dumnezeu”. Ionatan şi-a
dat seama că mâinile lui David ar putea
fi obosite şi şi-a sacrificat din timp pentru
ca să-l caute şi să-l încurajeze în Domnul.
(Vezi 1 Sam. 23:14-18) Avem un alt
exemplu în Fapt. 28:15. Pavel era dus
în lanţuri spre Roma. Când fraţii au aflat
unde se afla, au lăsat treburile deoparte şi
au venit să-l întâlnească până la „Forul lui
10  Sămânţa adevărului • Februarie 2010
Apiu şi Cele trei Cârciumi”. Când Pavel
i-a văzut, „a mulţumit lui Dumnezeu, şi
s-a îmbărbătat”. De notat şi mărturia lui
Pavel din 2 Corinteni 7:5, 6: „Căci şi după
venirea noastră în Macedonia, trupul
nostru n-a avut nici o odihnă. Am fost
necăjiţi în toate chipurile: de afară lupte,
dinăuntru temeri.  Dar Dumnezeu, care
mângâie pe cei smeriţi, ne-a mângâiat
prin venirea lui Tit.”
Dumnezeu a văzut nevoia lui Pavel
şi a trimis un frate. Eşti disponibil?
Răspunzi la imboldul Domnului la fel
ca şi aceşti oameni? Uneori, nu doar cei
obişnuiţi, pe care-i considerăm slabi, au
nevoie de sprijinul nostru. David şi Pavel
Chiar şi cei puternici
au momente de
slăbiciune şi au nevoie
de încurajarea altora.
au fost oameni mari, oameni spirituali,
lideri. Chiar şi cei puternici au momente
de slăbiciune şi au nevoie de încurajarea
altora.
Consecinţa neglijării
„Pentru ca cel ce şchiopătează să nu
se abată din cale.” Neglijenţa noastră
poate face ca cineva să se abată de pe
calea Domnului şi a bisericii. Întăriţi
mâinile obosite ca nu cumva cineva să
se abată din drumul către cer. Suntem
responsabili pentru mântuirea personală
şi pentru cea a membrilor familiei şi
bisericii. Dacă biserica suferă o pierdere
a unui suflet, aceasta să nu se datoreze
neglijenţei noastre.
Scopul
„Să fie vindecat.” Slujim altora nu
pentru ca să dovedim că ei au greşit şi
că noi avem dreptate sau pentru ca să-i
 punem în inferioritate. Ne dorim să-i
vedem pe fraţii şi pe surorile noastre,
pe cei dragi, plini de viaţă, biruitori şi
bucuroşi în Domnul, folosindu-şi mâinile
şi genunchii în lucrarea Domnului.
Ce poţi face pentru ca să întăreşti
mâinile obosite
1. Fii vigilent. Observă simptomele.
Soţul trebuie să-şi dea seama când
mâinile soţiei au obosit şi când licărul
din ochi a dispărut. Acelaşi lucru este
valabil şi pentru părinţi şi copii, şi fraţi
şi surori în biserică. „Mai bine doi decât
unul (...)  Căci, dacă se întâmplă să cadă,
se ridică unul pe altul.” (Ecl. 4:9, 10)
Uneori suntem atât de preocupaţi de
ale noastre, încât nu mai reuşim să vedem
şi povara altora.
2. Arată că-ţi pasă. „Mădularele să
îngrijească deopotrivă unele de altele.” (1
Cor. 12:25b) Celui care îi pasă de cineva,
face ceva. Lui Ionatan i-a păsat de David.
Lui Tit şi fraţilor de lângă el i-au păsat
A-ţi păsa de cineva
implică renunţare la
sine şi sacrificiu de sine.
de Pavel. A-ţi păsa de cineva implică
renunţare la sine şi sacrificiu de sine.
Grija autentică poate fi simţită fără prea
multe cuvinte. Câteva vorbe sau întrebări
de genul „Ce mai faci?” arată interesul şi
sprijinul nostru. Ascultă apoi şi încearcă
să înţelegi ce simte şi prin ce trece omul
în cauză. Adeseori, o inimă caldă şi o
ureche deschisă fac minuni. Scrisorile,
felicitările şi convorbirile telefonice
reprezintă modalităţi excelente de
exprimare a compasiunii şi încurajării.
3. Îndreaptă-i pe oameni spre Hristos.
“Cântaţi Domnului, toţi locuitorii pământului! Vestiţi din zi în zi mântuirea Lui;” (1 Cronici 16:23).  11
Ionatan a întărit mâna lui David în
Domnul. Trebuie să evităm să folosim
acele versete biblice de tip „soluţii rapide”.
Totuşi, uneori avem nevoie efectiv de
altcineva să ne ajute să gândim corect.
Comentarii de genul „Lui Isus îi pasă”,
„Isus are totul sub control” sau „Mă
rog pentru tine” sunt mult mai eficiente
decât „N-ar trebui să te simţi astfel” sau
„Ce se întâmplă cu tine?” Oamenii sunt
deja necăjiţi din pricina sentimentelor
lor, n-au nevoie de altă mustrare, ci de
direcţionare înspre o gândire pozitivă.
4. Roagă-te. „Deci Petru era păzit în
temniţă, şi Biserica nu înceta să înalţe
rugăciuni către Dumnezeu pentru el.”
Mare putere are
rugăciunea fierbinte
făcută cu credinţă!
(Fapt. 12:5) Iată o adunare căreia i-a
păsat şi s-a rugat sincer pentru cineva
de-al lor aflat în necaz. Şi lucrurile au
început să se mişte. Lanţurile au căzut,
uşile temniţei s-au deschis şi a avut loc o
izbăvire miraculoasă.
Trebuie să ne rugăm nu doar pentru,
ci şi împreună cu cei ale căror mâini
au obosit. Soţilor, rugaţi-vă împreună
cu soţiile voastre; părinţilor, rugaţi-
vă împreună cu copiii voştri; fraţilor,
rugaţi-vă împreună cu fraţii voştri. Mare
putere are rugăciunea fierbinte făcută cu
credinţă!
Ce bucurie e să vedem mâinile
odată obosite, acum pline de energie
şi activitate, preocupate de viaţă şi de
lucrurile Domnului!
Din The Christian Contender, dec. 2005
Rod and Staff Publishers, Inc.
Tradus şi folosit cu permisiune.
 capcana
privirii pătimaşe
Primul păcat consemnat de Biblie este
reacţia Evei când a văzut un lucru pe care
l-a dorit. Era „bun de mâncat … plăcut de
privit, şi … de dorit ca să deschidă cuiva
mintea.” (Genesa 3:6) Dar totuşi, acel lucru
era interzis! Tot aşa este şi pofta – o dorinţă
intensă, de nestăvilit, îndeosebi pentru ceea
ce este interzis. Pavel descrie dorinţa ca
„pofta rea”. (Coloseni 3:5) Nu poţi să te joci
cu ea pentru că te va birui.
Mai întâi, pofta este o stimulare a minţii.
„Ci fiecare este ispitit, când este atras de
pofta lui însuşi şi momit. Apoi pofta, când
a zămislit, dă naştere păcatului; şi păcatul,
odată făptuit, aduce moartea. Nu vă înşelaţi
preaiubiţii mei fraţi.” (Iacov 1:14-16) Acest
verset ne spune că pofta aparţine naturii
adamice şi este progresivă. Când o privire
devine un gând rău, atunci urmează păcatul
şi moartea. Nu este de mirare că apostolul
Iacov spune: „Nu vă înşelaţi preaiubiţii mei
fraţi.”
Privirea plină de poftă a ruinat multe vieţi.
Trăim într-o vreme în care ispitele poftei
sunt multe, astfel încât trebuie neapărat să
facem legământ cu ochii noştri. (Iov 31:1)
Oamenilor păcătoşi le place să arunce o
a doua privire şi mulţi au fost distruşi de
consecinţele acestui fapt. Chiar şi oameni
evlavioşi au fost prinşi în această cursă; David
nu şi-a întors privirea şi a căzut în păcat. Fiul
lui, Amnon, a cedat unei priviri pline de poftă
care i-a ruinat relaţiile familiale şi l-a costat
viaţa. (2 Samuel 11 şi 13) Însă creştinii au
puterea lui Dumnezeu de a-şi întoarce ochii
12  Sămânţa adevărului • Februarie 2010
—Wayne Shank
de la desfrânare şi ispită.
Care sunt ameninţările privirii
pline de poftă?
Întinează mintea. Când mintea este plină
de gânduri necurate, viaţa degenerează până
la cel mai josnic nivel. Persoana se gândeşte
la ce ar face dacă s-ar ivi oportunitatea,
iar păcatul premeditat găseşte de obicei o
oportunitate. Înţeleptul a spus: „căci el este
ca unul care îşi face socotelile în suflet.”
(Proverbe 23:7) Petru ne-a învăţat că trebuie
să „vă feriţi de poftele firii pământeşti care se
războiesc cu sufletul” (1 Petru 2:11b).
Privirea plină de poftă ne duce în
imposibilitatea de a gândi corect despre noi
înşine şi despre alţii. Atunci când mintea se
concentrează pe ceea ce este interzis, logica
este desconsiderată, bunul simţ este respins,
iar sfatul sănătos este înăbuşit. Tinerii şi
tinerele necăsătorite îşi pierd curăţia când
îşi desfată privirile cu ceea ce hrăneşte
natura firească. Cei căsătoriţi nu se pot
raporta corect la tovarăşii lor de viaţă când
permit gândurilor să alunece în desfrânare.
Influenţe subtile, precum ţinutul de mână în
public, relevă o relaţie superficială şi creează
dificultăţi pentru alţii. Pavel îl încurajează
pe Timotei: „fugi de poftele tinereţii”. (2
Timotei 2:22)
Privirea plină de poftă ne face să alunecăm
spre gânduri rele şi să ne imaginăm situaţii
ireale. Acesta este, bineînţeles, scopul
autorilor iscusiţi de literatură care folosesc
cuvinte sugestive, descrieri detaliate şi
 un limbaj adecvat pentru a crea imagini
mintale şi impulsuri fizice de care scapi greu.
Aproape fără excepţie, copertele acestor cărţi
arată limpede că ele nu sunt bune pentru un
creştin.
Privirea plină de poftă opreşte dezvoltarea
dragostei curate. Dragostea adevărată nu se
bazează pe frumuseţea feţei sau pe aspectul
exterior, ci pe caracter şi angajament.
Dragostea durează mult; pofta trece.
Privirea plină de poftă aduce condamnare.
„Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: «Să nu
preacurveşti.»” Dar Eu vă spun că oricine se
uită la o femeie, ca s-o poftească, a şi preacurvit
cu ea în inima lui.” (Matei 5:27, 28) Temele
principale ale acestor versete sunt: ura lui
Dumnezeu faţă de trădarea unităţii familiale
şi consecinţa dramatică de a fi despărţit de
cer. În mod clar sunt condamnate privirea
plină de poftă, imaginaţia murdară şi
indecentă, precum şi dorinţa ascunsă pentru
ceea ce este interzis.
Contextul pasajului de mai sus aduce în
centrul discuţiei ochiul şi mâna. Ei sunt
vinovaţii pentru adulter. Privirea şi atingerea
plină de poftă trebuie să fie excluse complet
din viaţa noastră. Ar fi mai bine să trăieşti
fără aceste două simţuri decât să fii pierdut
veşnic din cauza lor. Deşi privirea pătimaşă se
aplică mai mult bărbaţilor decât femeilor, toţi
trebuie să evităm păcatul privirii necurate,
precum şi al ispitirii celorlalţi.
Cum ne putem păzi de aceste
ameninţări?
Prin pocăinţa de orice eşec în acest domeniu.
A-I cere ajutor lui Dumnezeu înseamnă
a folosi resursele date de El. Dumnezeu
aşteaptă ca noi să biruim şi să nu pierim.
Prin umblarea în Duhul. Carnea şi duhul
lucrează unul împotriva celuilalt. (Galateni
5:16, 17) Viaţa este o călătorie. În această
călătorie şi în căutarea ajutorului Duhului
lui Dumnezeu care locuieşte în noi, El ne va
“Cântaţi Domnului, toţi locuitorii pământului! Vestiţi din zi în zi mântuirea Lui;” (1 Cronici 16:23).  13
călăuzi în tot adevărul.
Prin evitarea discuţiilor, a locurilor şi a
oamenilor care ne duc în ispită. Unii se
desfată în ispitirea celor nevinovaţi. Dar Iosif
„a fugit afară din casă.” (Genesa 39:12) Prin
conversaţie şi comportament adecvat, ar
trebui să ne construim reputaţia de creştini
autentici.
Prin refuzarea invitaţiilor de-a face ceva ce
ştim că nu ne va înălţa spiritual. Ar trebui
să evităm locurile unde indecenţa este
predominantă. De exemplu, ar trebui să
avem discernământ în privinţa participării
la evenimente precum reuniuni de familie şi
adunări de afaceri unde ştim că indecenţa va
fi evidentă.
Îmbrăcându-ne decent! Îmbrăcarea modestă
ne fereşte să gândim pătimaş şi să-i ispitim pe
alţii. Vestimentaţia modestă are menirea de a
acoperi şi ascunde trupul, nu de a-l dezveli.
Meditând la lucrurile bune. Nu trebuie
să ne concentrăm asupra necurăţiei, nici
măcar pentru scurt timp. Ci ar trebui să ne
imaginăm şi să ne gândim la lucruri curate.
Filipeni 4:8 ne oferă o listă de lucruri bune
cu care să ne umplem mintea.
Făcând fiecare gând rob ascultării de Hristos.
(2 Corinteni 10:5) Când vine ispita, trebuie
să ne schimbăm ţinta gândurilor care trec
prin mintea noastră. Petru a afirmat aceasta
astfel: „încingeţi-vă coapsele minţii voastre.”
(1 Petru 1:13) Aceasta înseamnă să adunăm
şi să strângem gândurile slobode care sunt
împotriva moralei şi evlaviei.
Cu intenţia categorică de a distruge,
pofta ne depărtează de adevăr. Trebuie să o
depistăm la timp şi să o tratăm într-un mod
hotărât şi imediat. Dacă nu, ne va distruge!
Prin ajutorul lui Dumnezeu putem fi mai
mult decât biruitori!
Din The Christian Contender, iunie 2007
Rod and Staff Publishers, Inc.
Tradus şi folosit cu permisiune.
 ,,V-am scris, părinţilor, fiindcă aţi cunoscut
pe Cel ce este de la început. V-am scris, tinerilor,
fiindcă sunteţi tari, şi Cuvântul lui Dumnezeu
rămâne în voi, şi aţi biruit pe cel rău.”
1 Ioan 2:14

Rubrica
Părinţilor
Râul Iordan
Putere pentru slujire
2 Împăraţi 2:8-15
— James Schuler

Ilie slujea cu toată puterea Dumnezeului
lui Israel. După mulţi ani, ajuns la bătrâneţe
acum, Dumnezeu îi cere să-i delege
responsabilitatea lui Elisei. A sosit şi ziua
plecării lui Ilie la cer. În acea zi, Elisei şi-a
văzut insuficienţa şi a înţeles că, pentru a avea
succes în slujba lui Dumnezeu, avea nevoie
de o porţie bună de Duh Sfânt – de fapt avea
nevoie de o porţie dublă. Ilie i-a promis o
măsură dublă de Duh Sfânt cu condiţia să fie
acolo în momentul plecării glorioase.
Discutând în timp ce mergeau, Ilie şi
Elisei au ajuns la râul Iordan. Ilie şi-a luat
mantaua, a făcut-o sul şi a lovit cu ea apele
râului. În mod miraculos, râul s-a împărţit
în două şi ei au putut să treacă dincolo. Nu
au mai mers mult până când a apărut un car
de foc, iar Ilie s-a înălţat la cer într-un vârtej
de vânt.
După ce a asistat la acea scenă uimitoare,
Elisei a luat mantaua lui Ilie şi s-a întors la
Iordan. Oare Domnul va fi cu el aşa cum
a fost cu Ilie? Elisei a pus întrebarea cu
voce tare în timp ce a lovit apa cu haina
proorocului. Imaginaţi-vă sentimentul care a
pus stăpânire pe Elisei când a văzut că îi este
ascultată comanda. Atunci când Dumnezeu
ne umple cu Duhul Său, avem puterea de
a-I sluji.
Pentru a fi umpluţi cu Duhul Sfânt şi a lucra
în mod onorabil pentru Domnul, trebuie să
îndeplinim nişte condiţii. Credinţa în Isus şi
acceptarea mântuirii promise de El preced
umplerea cu Duhul Sfânt. Fără puterea
spirituală a lui Dumnezeu, ceasul ispitirii
ne va găsi lipsiţi de apărare şi ineficienţi.
Nu îndrăznim să stingem Duhul lui Hristos
şi călăuzirea zilnică pe care o primim prin
El. Lipsa unui Mângâietor face ca vremea
necazului să pară lipsită de speranţă. Cât
de inutilă este încercarea de a-I sluji lui
Dumnezeu fără a avea Duhul Său!

14  Sămânţa adevărului • Februarie 2010

 Dumnezeu aşteaptă ca cei care sunt copiii
Lui să poarte mantaua slujirii. Suntem
îmbrăcaţi cu ea? Părinţii fac o slujbă pentru
Dumnezeu atunci când se îngrijesc atât de
hrana fizică, cât şi de cea spirituală a copiilor
lor. Familiile creştine se „înfăşoară” în manta
atunci când pregătesc o masă ori dau o mână
de ajutor oamenilor săraci din comunitate.
Şi nu trebuie să uităm să purtăm poverile
celor deopotrivă cu noi.
Succesul permanent în lucrarea Domnului
implică şi delegarea responsabilităţilor de
la o generaţie la alta. Copiii noştri simt
nivelul nostru de interes faţă de lucrarea
Domnului. Noi şi familiile noastre trebuie
Bucuria
de a fi pă rinte creştin
Bucuria vieţii de creştin este cea mai mare
bucurie. Oamenii care caută plăcerea sunt
conduşi de interesele lor, dar creştinii îşi
găsesc împlinirea şi fericirea în viaţa zilnică
de slujire a Răscumpărătorului. Într-adevăr,
bucuria păcatelor iertate, libertatea izbăvirii
şi nădejdea strălucirii veşnice ar trebui să ne
facă cei mai fericiţi oameni de pe pământ.
Mărturia noastră ar trebui să exprime această
bucurie. De multe ori, Apostolul Pavel a scris
familiei lui spirituale despre bucuria sa.
De asemenea, trebuie să recunoaştem
că, alături de responsabilităţile creşterii şi
educării familiei, avem parte şi de o bucurie
specială. „Ca săgeţile în mâna unui războinic,
aşa sunt fiii făcuţi la tinereţe. Ferice de omul
care îşi umple tolba de săgeţi cu ei! Căci ei
nu vor rămâne de ruşine, când vor vorbi cu
vrăjmaşii lor la poartă.” (Psalm 127:4, 5)
“Cântaţi Domnului, toţi locuitorii pământului! Vestiţi din zi în zi mântuirea Lui;” (1 Cronici 16:23).  15
să fim împreună lucrători cu Dumnezeu.
Părinţii trebuie să-i ajute pe copii să preia cu
vrednicie mantaua după ce ei nu vor mai fi
în viaţă.
Unde este Dumnezeul lui Ilie? În noi şi în
jurul nostru. Am lovit Iordanul nostru cu
mantaua credinţei? Lucrează Dumnezeu în
vieţile noastre în timp ce noi lucrăm pentru
El? Însoţeşte prezenţa blândă a lui Dumnezeu
fiecare efort pe care-l facem în peregrinarea
noastră pe acest pământ?
Din Home Horizons,
Eastern Mennonite Publications
Tradus şi folosit cu permisiune.
— Timothy J. Witmer
Această bucurie este împărtăşită în familie
şi se transmite celor din jur. Căminul şi
societatea funcţionează cel mai bine când
o asemenea fericire este din belşug. Familia
noastră creştină ar trebui să fie cea mai fericită
dintre toate familiile pentru că Dumnezeu
este cu noi.
Părinţii creştini recunosc rolul celor
care contribuie la bucuria vieţii de familie.
Recunoaştem că familia, biserica şi şcoala
formează o legătură puternică. De multe ori,
am fost mulţumitori pentru ajutorul fraţilor
în creşterea familiilor noastre. Cu siguranţă,
şi şcoala contribuie foarte mult, iar profesorii,
în particular, sunt parte a acestei stări de
fericire.
Bucuria de a fi părinte trece dincolo de
generaţii. De multe ori, în relaţiile cu copiii
noştri, ne amintim de originile familiei
 noastre. În planul lui Dumnezeu, acesta
e un lucru benefic şi fiecare generaţie se
zideşte pe cea anterioară. Bunicii participă
la această bucurie într-un mod deosebit.
Sunt binecuvântaţi toţi cei care contribuie
la formarea caracterului copiilor. Isus i-a
mustrat pe cei care ar opri acest proces.
Una din cele mai
măreţe fericiri ale vieţii
este să spui copilului
un lucru pe care îl aude
pentru prima dată.
Una din bucuriile cele mai mari ale unui
părinte este bucuria noilor începuturi.
Fiecare nouă viaţă reprezintă un nou început
– un suflet nou a cărui viaţă nu se va sfârşi.
Eva a fost plină de bucurie că a „a căpătat
un om cu ajutorul Domnului.” La fel, Ana
şi Maria s-au bucurat că Domnul le foloseşte
în aducerea pe lume a copiilor. Zaharia,
după o perioadă de muţenie, la naşterea lui
Ioan, L-a lăudat pe Dumnezeu. Ce răspuns
mai bun ar fi putut da într-o vreme aşa de
binecuvântată?
Copiii nu rămân bebeluşi. Noi perioade
de viaţă reprezintă începuturi noi. Primul
zâmbet, primele cuvinte şi primii paşi sunt
semnele încurajatoare ale dezvoltării. Imediat
după aceea, ei încep să meargă la şcoala
duminicală şi vine şi prima zi de şcoală. Aşa
trece viaţa. Concomitent cu dezvoltarea
fizică este şi cea socială. Îi vedem pe copii că
se bucură de compania celorlalţi şi îi învăţăm
să-i considere pe alţii mai presus de ei înşişi.
Avem minunatul privilegiu de a-i învăţa
pe copiii noştri direct din Cuvântul lui
Dumnezeu. Simţim bucurie atunci când,
pe măsură ce ei cresc, noi semănăm în
copiii noştri dorinţe spirituale. Trebuie să ne
16  Sămânţa adevărului • Februarie 2010
închinăm cu toată familia încă din perioada
în care copiii sunt micuţi. Celor mici le plac
povestirile cu personaje biblice. Merită să le
povestim istorioarele din Biblie de mai multe
ori. Copiii de şase ani pot să-ţi răspundă
la întrebări din Psalmii pe care îi citiţi. Ce
însemnă expresia: „El a spus şi s-a făcut”?
Unui adolescent îi va plăcea să discute despre
marii oameni din Ioel 2. Copiii noştri sunt
ca şi Isaac care a întrebat: „Unde este mielul
pentru arderea de tot?” Ce bucurie este pentru
părinţii creştini să răspundă la întrebările de
interes spiritual ale copiilor!
Cea mai mare dorinţă a tuturor părinţilor
creştini este să vadă că preocuparea spirituală
a copiilor lor se concretizează în legământ cu
Domnul Isus. Te bucuri mai mult de naşterea
din nou în Hristos decât de naşterea naturală a
unui copil. „Eu n-am bucurie mai mare decât
să aud despre copiii mei că umblă în adevăr.”
(3 Ioan 4)
Atât părinţii, cât şi profesorii se bucură când
răspund la întrebările copiilor despre lumea
minunată a lui Dumnezeu. S-a spus că una
din cele mai măreţe fericiri ale vieţii este să
spui copilului un lucru pe care îl aude pentru
prima dată. Copiii pur şi simplu întreabă
pentru că nu ştiu – nimeni nu le-a spus. Să nu
obosim să le umplem minţile cu adevărul.
Creaţia lui Dumnezeu ne vorbeşte despre El
Însuşi. Este o bucurie deosebită pentru noi să
arătăm copiilor noştri lucrarea lui Dumnezeu.
Atâtea legi ale naturii au aplicaţii spirituale.
De la furnică învăţăm perseverenţa şi munca.
Plămădeala ilustrează păcatul. Tăierea lăstarilor
viei este benefică pentru aceasta. Apostolul
Pavel a folosit conceptul altoirii ca să arate care
este locul neamurilor în biserică. Cu o altă
ocazie, el a ilustrat învierea prin comparaţia cu o
sămânţă germinată. Deci, ia-ţi timp să vorbeşti
despre aceste lecţii spirituale în bucătărie sau
în grădină. Vorbeşte despre rândunică. Ia o
scară şi aruncă o privire la păsările care abia
învaţă să zboare. Arată-te interesat de insectele
 pe care le prind copiii. Cu siguranţă că într-o
zi o să înveţi ceva nou şi interesant de la ei.
Este uimitor că Dumnezeu foloseşte aspecte
Cu siguranţă că într-o
zi o să înveţi ceva nou şi
interesant de la ei.
simple, naturale ale vieţii de familie ca să ne
înveţe lecţii mari. Chiar şi prin disciplinare,
copiii învaţă despre dragostea lui Dumnezeu.
Deducem din Evrei 12 că un copil care nu a
fost pedepsit niciodată, mai târziu în viaţă va
fi mai puţin capabil să înţeleagă lucrarea lui
Dumnezeu. Una dintre bucuriile părinţilor
este să vadă rezultatul disciplinării. Deşi noi
nu avem nici o satisfacţie personală când
folosim nuiaua, totuşi, suntem împăcaţi
atunci când problemele se rezolvă. Oricine
are o autoritate administrativă îşi doreşte
această armonie în relaţii. Desigur că Însuşi
Domnul este încântat atunci când noi ne
predăm în mâna Sa călăuzitoare.
Un alt aspect al bucuriei familiale este
plăcerea de a lucra împreună. Ne amintim
de Noe şi de cei trei fii ai săi. Oare ce i-a
determinat pe aceşti fii să meargă pe o
cale dreaptă într-o lume care era aşa de rea
precum cea în care trăim noi astăzi? Fără
îndoială că l-au auzit pe tatăl lor vorbind
despre neprihănire de multe ori, dar probabil
un impact mai mare asupra vieţii lor l-a avut
faptul că ei au lucrat cu tatăl lor timp de mai
mulţi ani. Este foarte posibil ca şi bunicul
lor – Lameh şi străbunicul lor – Metusala
să fi lucrat la construcţia corăbiei. Avem azi
nevoie de taţi care să fie dispuşi să renunţe
la slujbe bine plătite pentru a putea lucra cu
familiile lor.
Aportul copiilor la povara muncii începe cu
lucrurile mici. Copilaşii pot învăţa să-şi strângă
jucăriile şi hăinuţele sau să ducă gunoiul.
“Cântaţi Domnului, toţi locuitorii pământului! Vestiţi din zi în zi mântuirea Lui;” (1 Cronici 16:23).  17
Copiii mai mari ajută la treburi pe măsură,
cum ar fi spălarea vaselor sau împăturitul
hainelor. Cei care au crescut deja iau parte la
activităţi multifuncţionale şi pot contribui la
îndeplinirea multor sarcini.
Să luăm, de exemplu, umila îndeletnicire
de a găti porumbul. Dacă cineva depăşunează
porumbul, tata îl fierbe, băiatul îl răceşte şi
mama îl taie, atunci avem un proces care se
desfăşoară mult mai rapid decât dacă o singură
persoană ar trebui să facă aceasta de zece ori.
Bineînţeles că nu doar operativitatea
este cea mai mare satisfacţie a părinţilor. În
mod normal, copiii au nevoie să fie învăţaţi
să muncească. Trebuie să înveţe să le placă
munca. (Şi părinţilor trebuie să le placă să
muncească.) Munca este o componentă
naturală a vieţii, iar munca în familie poate fi
cel mai minunat timp petrecut împreună.
Probabil că una din cele mai mari provocări
ale părinţilor care cresc copii este pur şi simplu
să petreacă timp cu aceştia. Deseori, această
perioadă a vieţii este cea mai ocupată. Nu
doar că sunt guri de hrănit şi haine de cârpit,
dar povara financiară poate atârna greu. Fie ca
Dumnezeu să ne ajute să avem ca prioritate
timpul petrecut cu familia. Copiii noştri sunt
singurul bun pe care îl putem lua cu noi în
cer.
Alături de responsabilitatea şi isprăvnicia
pe care le implică familia, hai să descoperim
şi bucuriile care, de asemenea, vin odată cu
familia. De multe ori, trebuie doar să ne
deschidem puţin ochii ca să vedem motive
de bucurie, chiar şi în lucrurile obişnuite
ale vieţii. Cu siguranţă, vom afla bucuria în
contemplarea binecuvântărilor îmbelşugate
ale lui Dumnezeu. O astfel de bucurie va
întări relaţiile noastre de familie şi va străluci
ca o lumină pentru cei care caută calea
Domnului.
Din The Christian School Builder, ian. 2008
Rod and Staff Publishers, Inc.
Tradus şi folosit cu permisiune.
 “Pot să fac ceea ce mi se cere”
Un băiat a intrat într-un magazin, după
ce a văzut în geam un carton pe care
scria: „Angajăm un băiat”. Proprietarul,
considerându-l prea mic pentru a munci,
l-a întrebat:
— Ce poţi să faci?
— Pot să fac ceea ce mi se cere, domnule!
răspunse băiatul.
Răspunsul l-a mulţumit pe proprietar,
care l-a primit apoi cu inima deschisă:
— Poţi să rămâi, fiule!
Eşti şi tu o persoană care face ceea ce
i se cere? A învăţat inima ta să asculte
Ne educăm copiii să
facă ceea ce li se spune?
mustrările Duhului? Conştiinţa poate
să nu fie întotdeauna o călăuză sigură,
pentru că ne avertizează cu privire la ceea
ce am greşit, după ce răul e deja făcut.
Biblia ne învaţă care este răul înainte de
a-l săvârşi.
Ne educăm copiii să facă ceea ce li se
spune? Ce vedem în comportamentul
copiilor din şcoli, biserici sau familii?
Educaţia pe care o primesc în primii ani
de viaţă are efecte vizibile şi în anii ce
urmează.
„Bătaia e ruptă din rai” spune un proverb
vechi, dar adevărat. Un copil normal are
nevoie de beneficiile disciplinei. Părinţii
care nu folosesc nuiaua corectării nu
urmează porunca lui Dumnezeu.
18  Sămânţa adevărului • Februarie 2010
Atunci când un copil a făcut o faptă
rea, pedeapsa corporală îl face să plângă
din toată inima: în felul acesta scapă de
sentimentul de vinovăţie şi e gata să se
corecteze. Părinţilor, nu vă lipsiţi copiii de
acest privilegiu: „Cine cruţă nuiaua, urăşte
pe fiul său, dar cine-l iubeşte, îl pedepseşte
îndată.” (Proverbe 13:24)
Se poate ca unii părinţi să folosească
alte metode şi să încerce din răsputeri
să-l determine pe copil să asculte, fără
să fie nevoiţi să folosească pedepsele sau
disciplinarea.
O să dăm câteva exemple. Copilul
de doi ani este ţâfnos şi morocănos aşa
încât toată familia încearcă să-i facă pe
plac, oferindu-i diferite jucării, o altă
carte, ceva de mâncare – toate făcute cu
bunătate şi răbdare, în speranţa că o să-
şi schimbe comportamentul. Dar micuţul
este în continuare prost dispus, refuză să
coopereze şi o ţine pe-a lui. Bietul copil
nefericit! „Pedepseşte-ţi fiul, şi el îţi va da
odihnă, şi îţi va aduce desfătare sufletului.”
(Proverbe 29:17)
E vremea de mers la biserică. Micuţa
Anna, cea mai tânără din familie, refuză
să-şi pună baticul pe cap. E singura fată
din familie, iar cei trei fraţi ai ei nu trebuie
să poarte aşa ceva. În timp ce familia îi
explică Anei cum stau lucrurile, baticul e
pus pe cap. „Nebunia este lipită de inima
copilului, dar nuiaua certării o va dezlipi
de el.” (Proverbe 22:15)
Părinţii cred că e mai bine ca Mary, fetiţa
de cinci anişori, să rămână acasă în timp
ce surorile mai mari merg la o plimbare în
 pădure. Mary îşi îndreaptă umerii, îşi dă
capul pe spate şi declară că poate să ţină
pasul cu ele. Cu un uşor zâmbet pe faţă,
mama cedează, iar de dragul păcii, tata nu
spune nimic. „Pedepseşte-ţi fiul, căci tot
mai este nădejde, dar nu dori să-l omori.”
Fie ca toţi copiii noştri să simtă
şi să vadă că pedeapsa lor vine
din inimi pline de dragoste
pentru sufletul lor.
(Proverbe 19:18)
E vremea culesului căpşunelor, iar Lois
mănâncă mai mult decât strânge. „Ţi-
ajunge”, îi spune mama, „să vedem cât de
repede poţi să-ţi umpli cutia.” După un
timp, când mama nu e atentă, Lois mai
bagă o căpşună în gură. „Copilul lasă să
se vadă încă din faptele lui dacă purtarea
lui va fi curată şi fără prihană.” (Proverbe
20:11)
Fie ca toţi copiii noştri să simtă şi
să vadă că pedeapsa lor vine din inimi
pline de dragoste pentru sufletul
lor. „Părinţilor, nu întărâtaţi pe
copiii voştri, ca să nu-şi piardă
nădejdea.” (Coloseni 3:21)
Părinţii trebuie să fie foarte
atenţi la ceea ce impun copiilor
lor. Dar, odată ce le-au cerut un
lucru, trebuie să urmărească dacă
le sunt respectate instrucţiunile.
Atunci copilul poate să spună
bucuros: „Pot să fac ceea ce mi se cere.”
Din Blackboard Bulletin, oct.2006
Pathway Publishers
Tradus şi folosit cu permisiune.

Selecţiunii
Când a ajuns unul dintre cei mai mari comercianţi ai ţării, John
Wanamaker a spus odată: „În timpul vieţii mele am făcut multe
cumpărături. Am cumpărat lucruri care m-au costat mii de dolari.
Dar cea mai mare achiziţie, pe care am făcut-o vreodată, a fost pe
când aveam doisprezece ani. Atunci am cumpărat o Biblie cu doi
dolari şi cincizeci de cenţi. Aceea a fost cea mai valoroasă achiziţie,
pentru că Biblia aceea m-a făcut ceea ce sunt astăzi.”

“Cântaţi Domnului, toţi locuitorii pământului! Vestiţi din zi în zi mântuirea Lui;” (1 Cronici 16:23).  19
 ,,Când am auzit, Doamne, ce ai vestit, m-am
îngrozit. Însufleţeşte-Ţi lucrarea în cursul anilor,
Doamne! Fă-Te cunoscut în trecerea anilor! Dar,
în mânia Ta, adu-ţi aminte de îndurările Tale!”
Hab. 3:2

Rubrica
Istorică
Apotecarul
—Carey Snyder

În perioada Vechiului Testament, meseria Solomon scria: „Muştele moarte strică şi

de apotecar era asemănătoare cu cea de
doctor. Totuşi, munca lui nu era legată de
medicamente, ci de parfumuri. El prepara
arome, mirodenii şi uleiuri. Cunoştinţele
şi talentul apotecarului erau de neapărată
trebuinţă pentru prepararea tămâiei şi a
uleiului, folosite la ceremoniile din Cort.
Apotecarul era, de obicei, de sex feminin.
Când florile parfumate înfloreau, femeile
preparau din ele un ulei parfumat, folosit
pentru a da aromă băuturilor. Samuel îi
avertizase pe israeliţi că împăratul pe care şi-l
doreau atât de mult le va lua fetele „ să-i facă
miresme, de mâncare şi pâine”. (1 Samuel
8:13)1
Una din primele referiri biblice la meseria de
apotecar o găsim în episodul despre moartea
lui Iacov, când Iosif a poruncit îmbălsămarea
corpului tatălui său. Apotecarii egipteni erau
celebri pentru ştiinţa lor în ceea ce priveşte
arta îmbălsămării. Tehnicile folosite de ei
au fost atât de eficiente, încât câteva mumii
egiptene s-au păstrat mii de ani.
1. În limba engleză, termenul folosit pentru o persoană care
face miresme este confectioner – bucătar. (n.tr)
acresc untdelemnul negustorului de unsori;
tot aşa, puţină nebunie biruie înţelepciunea
şi slava.” (Eclesiastul 10:1) Procesul extragerii
parfumului şi a realizării amestecurilor celor
mai potrivite implica foarte multă muncă,
de aceea, prezenţa câtorva muşte în uleiul
atât de scump era, cu siguranţă, o mare
dezamăgire.
Să ne gândim puţin la adevărul acestui
proverb. Muştele moarte sunt asemănate
cu nebunia, untdelemnul cu înţelepciunea,
iar parfumul (unsoarea) cu slava. Realizarea
unui ulei de calitate presupune mult efort
– la fel şi construirea unei reputaţii bazate
pe înţelepciune şi onoare. Aşa cum micile
impurităţi strică parfumul uleiului, tot aşa,
puţină nebunie strică o reputaţie bună. E
nevoie de multă atenţie la detalii pentru a
avea în final un parfum pur şi o reputaţie
neîntinată. Din fericire, deşi un ulei murdărit
nu mai poate fi „reparat”, o reputaţie afectată
poate fi reabilitată în timp, cu perseverenţă.
Ce nebunii pot dăuna unei reputaţii bune?
Poate o uşoară alunecare în ceea ce priveşte

20  Sămânţa adevărului • Februarie 2010

 simţul onestităţii în afacerile pe care le facem
sau o acumulare exagerată: mobile, maşini,
haine. Să luăm în considerare conversaţia.
Suntem cumva înclinaţi să discutăm mai mult
despre greşelile sau slăbiciunile celorlalţi?
Vocabularul nostru include şi „apropouri”?
Preferăm glumele prosteşti şi nesărate în locul
conversaţiei serioase? Dar în ceea ce priveşte
referirea la mituri şi superstiţii precum „Moş
Ţesătorul
Crăciun” sau „marţea cu trei ceasuri rele”?
Ţesutul este procesul de împletire a firelor
după un anumit model pentru a produce
o ţesătură. Pentru a realiza acest proces,
ţesătorul foloseşte un război de ţesut alcătuit
dintr-o serie de fire paralele numite urzeală.
Firele alternative sunt ridicate pentru a
crea un spaţiu prin care este trecută, de-a
curmezişul, băteala. Ţesătorul răsuceşte o
suveică în acest spaţiu pentru a pune un fir de
băteală. Un instrument tip pieptene (darac)
numit şi bătător ajută la presarea firului şi
apropierea lui de cel introdus anterior. Prin
urmare, procesul de ţesere implică un ciclu:
rostuirea, alegerea firelor şi presarea lor.
Pentru un model simplu e nevoie de doar
două spaţii. Aţele impare din ţesătură sunt
ridicate pentru a se întinde un rost, iar cele
pare să fie aşezate lângă ele. Se pot ţese
modele interesante prin crearea diferitelor
grupuri de spaţii sau variind culoarea aţelor.
Schimbările în ceea ce priveşte spaţiile din
ţesătură, unirea strânsă a firelor precum şi
presarea lor în vătală pot afecta şi ele aspectul
sau utilizarea ţesăturii.
Iov spunea că zilele lui erau „mai iuţi decât
suveica ţesătorului”. (Iov 7:6) Ochiul abia
poate să urmărească suveica atunci când
un ţesător îndemânatic o poartă încoace şi
“Cântaţi Domnului, toţi locuitorii pământului! Vestiţi din zi în zi mântuirea Lui;” (1 Cronici 16:23).  21
Fiecare persoană este privită de cineva. Ne
putem permite să lăsăm câteva muşte moarte
să strice parfumul vieţii noastre? Fie ca noi
toţi să căutăm ajutorul lui Dumnezeu pentru
a fi nişte imagini ale înţelepciunii neîntinate
în faţa celor care ne privesc, ne aud sau ne
iau drept model.
Din Home Horizons,
Eastern Mennonite Publications
Tradus şi folosit cu permisiune.
—Carey Snyder
încolo. „Îmi simt firul vieţii tăiat ca de un
ţesător, care m-ar rupe din ţesătura lui.”
(Isaia 38:12b) Acest lucru se referă la capătul
de aţă care rămâne şi trebuie tăiat atunci
când suveica se goleşte.
Fiecare zi din viaţa noastră e ca un fir pe
care Dumnezeu îl pune în urzeala alcătuiră
de El. Această urzeală conţine elementele
pe care nu le putem alege: limitele spaţiale
şi temporale, sănătatea, intelectul, talentul,
familia şi mediul în care trăim.
Suntem responsabili pentru modelul pe
care îl imprimăm ţesăturii din viaţa noastră.
Vom rostui urzeala potrivit cu roadele
Duhului? Presăm zilele suficient de strâns
pentru a fi umplute cu muncă folositoare,
dar, în acelaşi timp, suficient de larg pentru
a fi flexibili faţă de nevoile celorlalţi?
Dumnezeu hotărăşte câtă aţă este pe
suveica ta şi când va fi tăiată. Este felul în care
se ţese viaţa noastră plăcut înaintea Lui? Ne
dorim atât de mult să-L auzim pe Domnul
spunând: „Bine, rob bun şi credincios... intră
în bucuria stăpânului tău.” (Matei 25:21)
Din Home Horizons, martie 2007
Tradus şi folosit cu permisiune.
 Dumnezeu este dătătorul
„Orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit este de la … Tatăl” (Iacov 1:17a)

Este adevărat că religia exterioară nu valorează nimic fără religia din inimă.
,,Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui, trebuie să I se închine în duh şi în
adevăr.” (Ioan 4:24) Prin urmare, închinarea exterioară este inutilă fără o inimă
predată lui Dumnezeu. Practicarea poruncilor lui Dumnezeu este mai folositoare
atunci când promovează sfinţenia interioară. Dar când nu o precede, nu aduce
nici un beneficiu şi nu are rost. Şi atunci când este practicată în schimbul religiei
interioare, este o urâciune totală pentru Domnul.
Orice lucru exterior este lipsit de însemnătate dacă este separat de Duhul lui
Dumnezeu şi nu duce la o aprofundare a cunoştinţei sau a dragostei lui Dumnezeu.
Cu siguranţă, ajutorul care este dat pământului, îl dă El Însuşi. El este singurul

Dumnezeu este Sigurul

dătător al oricărui dar bun,

autorul oricărui har.

care, prin atotputernicia Sa, lucrează în noi ceea ce-I place. Toate lucrurile vizibile,
dacă nu lucrează El în ele şi prin ele, sunt nimic mai mult decât lipsite de vlagă şi
elemente fără valoare. Noi ştim că nu există putere înnăscută în cuvintele rostite
în rugăciune, în Cuvânt sau în sunetul citit din Scriptură, ori în pâinea şi vinul
primit la Cina Domnului. Dumnezeu este Sigurul dătător al oricărui dar bun,
autorul oricărui har. Toată puterea este a Lui şi de aceea sufletele noastre sunt
binecuvântate.

Preluată din Renew My Heart, Daily Wisdom from the Writings of John Wesley
(Schimbă-mi inima, Înţelepciune zilnică din scrierile lui John Wesley)
Compilată de Alice Russie
© 2002 by Barbour Publishing, Inc.
Tradus şi folosit cu permisiune.

22  Sămânţa adevărului • Februarie 2010

 Noi avem un Mântuitor
,,Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi” (1 Timotei 1:15b)

Evanghelia este vestea bună pentru cei vinovaţi, păcătoşi lipsiţi de ajutor. În sensul
larg al cuvântului, ea este revelaţia completă oferită omenirii de către Isus Hristos. De
asemenea, aceasta cuprinde tot ceea ce El (Isus) a făcut şi a suferit în timpul vieţii Sale
pe pământ.
Evanghelia este ,,Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi”.
,,Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru
ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” (Ioan 3:16) ,,Dar El era

Isus Hristos,

care te-a iubit şi s-a dat pe Sine Însuşi

pentru tine.

străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne
dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.” (Isaia 53:5)
Crede aceasta şi vei avea Împărăţia lui Dumnezeu. Prin credinţă intri în posesia
promisiunii. El iartă şi eliberează de vinovăţie pe toţi care se pocăiesc cu adevărat şi în
mod sincer cred Evanghelia Sa sfântă. Din moment ce Dumnezeu vorbeşte inimii tale,
,,Bucură-te, păcatele tale sunt iertate”; Împărăţia Lui vine. Tu ai neprihănire, pace şi
bucurie în Duhul Sfânt.
Numai să ai grijă ca tu să nu-ţi înşeli sufletul şi să ţii cont de natura acestei credinţe.
Nu este un consimţământ simplu faţă de Biblie sau faţă de preceptele vreunui crez.
Este o încredere fermă în mila eliberatoare a lui Dumnezeu prin Hristos Isus, care te-a
iubit şi s-a dat pe Sine Însuşi pentru tine, şi o încredere sigură că tu eşti împăcat cu
Dumnezeu prin sângele crucii.

Preluată din Renew My Heart, Daily Wisdom from the Writings of John Wesley
(Schimbă-mi inima, Înţelepciune zilnică din scrierile lui John Wesley)
Compilată de Alice Russie
© 2002 by Barbour Publishing, Inc.
Tradus şi folosit cu permisiune.

“Cântaţi Domnului, toţi locuitorii pământului! Vestiţi din zi în zi mântuirea Lui;” (1 Cronici 16:23).  23

l a î n c e p u t d u m n e z e u a c r e at . . .
mesteacănul
Într-o zi de septembrie, pe când eu şi
Bethany vizitam New Hampshire, am călătorit
de câteva ori pe autostrada Kancamagus,
căutând să vedem elani şi să admirăm peisajul.
O porţiune de pădure colorată mi-a atras
atenţia în mod repetat – mesteceni albi printre
frunzişul de toamnă.
Pădurile din nord au mulţi mesteceni.
Aceştia nu doar că sunt frumoşi la privit,
dar au şi multe întrebuinţări. Un drumeţ
înfrigurat şi ud leoarcă poate face repede focul
cu scoarţă de mesteacăn, pentru că aceasta se
aprinde uşor, chiar dacă e udă.
Scoarţa de mesteacăn conţine betulină, o
substanţă chimică fungicidă şi antibacteriană.
Aceasta previne putrezirea ei, chiar şi după
ce lemnul din interior a putrezit. Folosind
recipiente făcute din scoarţă de mesteacăn,
indienii au putut depozita hrană pentru
perioade lungi de timp, fără ca aceasta să se
strice. Ei au făcut şi nişte coşuri excelente
pentru grăunţe, în care acestea nu prindeau
mucegai.
În recipiente din scoarţă de mesteacăn se
pregătea şi mâncare înăbuşită, punând pietre
24  Sămânţa adevărului • Februarie 2010
,,Am fost tânăr, şi am îmbătrânit, dar
n-am văzut pe cel neprihănit părăsit, nici pe
urmaşii lui cerşindu-şi pâinea.” Ps. 37:25
Rubrica
Practică
—Kevin Shank
fierbinţi în ele. Marginile scoarţei de pe vasele
de gătit trebuiau învelite cu răşină de pin sau de
molid.
Siberienii foloseau scoarţa la confecţionarea
încălţămintei. Era de cea mai bună calitate, ajutând
foarte mult la combaterea ciupercilor de picior.
Scoarţa de mesteacăn conţine acid betulinic.
Acest derivat natural al betulinei este foarte eficient
împotriva melanomului, un tip de cancer al pielii
foarte grav.
Betulina face scoarţa rezistentă la apă. Aceasta o
califică bine pentru confecţionarea de ceşti, boluri,
găleţi şi vase de gătit. Wigwamurile1 indiene erau
acoperite cu coli din scoarţă de mesteacăn, cusute
împreună pentru a realiza o structură uşoară,
portabilă şi impermeabilă.
Indienii au folosit scoarţa de mesteacăn şi la
construcţia canoelor. Acopereau scheletul din
cedru cu scoarţă, cu partea albuie spre interior
şi cea maronie în exterior. Cusăturile le făceau
cu rădăcini despicate de molid şi zadă şi apoi le
impermeabilizau cu răşină de molid. O canoe era
suficient de uşoară pentru a duce un singur om
şi, totuşi, cu ea se puteau transporta încărcături
grele.
1. Wigwam colibă a pieilor roşii din America de Nord
“Tu ai făcut toate lucrurile, şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost făcute!.” (Apocalipsa 4:11b).
Informayii despre mesteceni
Timpul cel mai potrivit de recoltare a
scoarţei este primăvara devreme, când seva
începe prima dată să crească.
Scoarţa poate fi recoltată, de multe ori, fără
a distruge arborele. Se taie două inele în jurul
trunchiului, legate printr-un şanţ vertical.
Scoarţa aproape că iese singură de pe copac,
odată ce crestătura verticală e completă.
Scoarţa este modelată uşor prin încălzire.
Pentru un galon (3,78 litri) de sirop de
mesteacăn sunt necesare aproximativ 378 litri
de sevă, de două ori cantitatea de sevă necesară
“Cântaţi Domnului, toţi locuitorii pământului! Vestiţi din zi în zi mântuirea Lui;” (1 Cronici 16:23).  25
pentru 3,78 litri de sirop de arţar.
În fiecare zi, o fabrică de hârtie obişnuită
arde 50 de tone de scoarţă de mesteacăn.
Ca estimare, o tonă de scoarţă de mesteacăn
exterioară poate însemna peste trei pătrimi
dintr-o tonă de produse. Poate că va veni şi
ziua când arderea scoarţei de mesteacăn va fi
asemănată cu arderea aurului alb.
Din Nature Friend, feb. 2006
© Dogwood Ridge Outdoors
Tradus şi folosit cu permisiune.

Şapte perle pentru Dumnezeu
Notă editorială: Această povestire este bazată
pe o relatare din Martyrs Mirror (Oglinda
martirilor)- versiunea în limba engleză, paginile
109-110.
— Mamă! strigă Martialis, al şaptelea băiat
al lui Felicitas, în timp ce intră alergând în
curte. Văzându-şi mama printre flori, el se
grăbi să ajungă la ea.
— Ce te frământă, fiule? întrebă femeia în
timp ce băiatul îşi trăgea răsuflarea.
Tânărul aruncă o privire în curte, înainte
să-i şoptească:
— Ştiai că Roma a declarat creştinismul ca
fiind ilegal?
Felicitas dădu din capul ei acoperit.
— Mamă, de ce împărtăşeşti cu îndrăzneală
vestea bună despre Hristos cu toţi pe care-i
întâlneşti? Încalci legea!
— O, dragul meu băiat, noi urmăm o lege
mai mare. Noi trebuie să ascultăm de porunca
lui Hristos de a împărtăşi Evanghelia.
Ochii negri ai lui Martialis se măriră.
— Dar autorităţile ştiu cine ţine serviciile
bisericeşti aici, în casa noastră. Dacă vin să ne
26  Sămânţa adevărului • Februarie 2010
,,Nimeni să nu-ţi dispreţuiască tinereţea; ci fii
o pildă pentru credincioşi: în vorbire, în purtare,
în dragoste, în credinţă, în curăţie.”
1 Tim. 4:12
Rubrica
Tineretului
—Mary Hake
aresteze?
Felicitas luă în mână mâna copilului ei.
— Dacă aşa ceva se va întâmpla, Dumnezeu
ne va da har să îndurăm. Noi Îl cunoaştem
pe Dumnezeul cel adevărat. Nu putem să-I
întoarcem spatele ca să ne închinăm împăratului
sau zeilor lui falşi.
La cină, Januarius, Felix, Philippus, Sylvanus,
Alexander şi Vitalis s-au alăturat mamei lor, care
era văduvă, şi lui Martialis. Ei vorbeau despre
persecuţia credincioşilor.
— Cum se poate ca statul să-i considere pe
creştini nişte criminali? întrebă Felix.
— Noi ne supunem legii, spuse Alexander.
Vitalis îşi aşeză paharul pe masă.
— Nu şi în cazul în care biserica este în casa
noastră, spuse el.
Felicitas îi privi pe fiecare în ochi.
— Voi, fiii mei, vreţi să renunţaţi să-L urmaţi
pe Domnul?
La unison, şapte capete dădură din cap că
„Nu”.
— Atunci, scumpele mele perle, trebuie să vă
păstraţi credinţa în lumină şi curăţie. Amintiţi-
vă, noi ducem lupta pe genunchi.
 Aşa cum le era obiceiul, familia s-a adunat
pentru un timp de rugăciune înainte să se
ducă la culcare. Ei au cerut Domnului putere
şi har ca să facă faţă viitorului ameninţător.
Mărturia lui Felicitas şi a fiilor ei a câştigat
în continuare romani pentru Hristos. Biserica
din casa lor a crescut, în ciuda persecuţiei.
Preoţii păgâni au transmis aceste veşti
împăratului. Ei au spus:
— Nu doar bărbaţi, ci şi femeile blastămă
zeii, dispreţuiesc întruchipările acestora, calcă
în picioare închinarea împăratului înaintea
zeilor şi întorc pe mulţi de la vechea religie a
Romei.
Preoţii şi-au îndreptat plângerile împotriva
lui Felicitas şi a fiilor ei, pe care i-au învinovăţit
ca fiind cei mai mari împotrivitori.
— Ca să oprim aceasta, trebuie să-i silim
să renunţe la Hristos şi să se închine zeilor,
“Cântaţi Domnului, toţi locuitorii pământului! Vestiţi din zi în zi mântuirea Lui;” (1 Cronici 16:23).  27
au spus preoţii romani. Dacă ei refuză, trebuie
omorâţi.
Împăratul Antonius Pius i-a dat toată
autoritatea lui Publius, magistratul suprem al
Romei, ca să îndeplinească aceste porunci.
Publius a vrut să o cruţe pe Felicitas pentru
că aceasta era foarte respectată în oraş. El a
chemat-o pe ea şi pe fiii ei în secret acasă la el
şi i-a rugat să renunţe la credinţa lor. Pentru că
vorbele sale blânde nu au fost de nici un folos,
el a recurs la ameninţări cu privire la pedepse
aspre. Mama şi fiii ei au continuat să refuze să
se întoarcă la vechile obiceiuri.
Felicitas i-a amintit cuvintele lui Hristos: „De
aceea, pe orişicine Mă va mărturisi înaintea
oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui
Meu care este în ceruri.” (Matei 10:32) Ea i-a
răspuns lui Publius:
— Nu mă mişcă nici linguşelile, nici

rugăminţile tale, dar nici nu sunt intimidată
de ameninţările tale pentru că Duhul Sfânt
lucrează în mine, îmi dă o vie putere şi
mă pregăteşte pentru lupta cu suferinţa,
pentru ca să îndur tot ce va veni peste mine,
mărturisindu-mi astfel credinţa.
Magistratul nu o putu convinge pe Felicitas
să-şi schimbe părerea.
— Foarte bine, spuse el, dacă ţi se pare
plăcut să mori, mori de una singură, însă
fie-ţi milă şi ai o inimă de mamă pentru fiii
tăi. Porunceşte-le să-şi răscumpere, cel puţin,
propriile lor vieţi prin închinarea înaintea
zeilor.
Stând liniştită în faţa lui, Felicitas îi
răspunse:
— Mila de care vorbeşti este o pură
slăbiciune şi sfatul tău nu este decât cruzime,
pentru că, dacă fiii mei vor aduce ofrande
zeilor, ei nu-şi vor răscumpăra vieţile, ci le vor
vinde duhului rău, ai căror robi vor deveni,
în trupul şi sufletul lor, şi ei vor fi prinşi în
lanţurile întunericului pentru focul veşnic.
Întorcându-se către fiii ei, ea spuse:
— Rămâneţi tari în credinţă şi în mărturia
lui Hristos pentru că El şi sfinţii Săi vă
aşteaptă. Ea şi-a privit fiecare fiu în ochi şi a
continuat:
— Iată că cerul este deschis înaintea
voastră; deci luptaţi cu eroism pentru sufletele
voastre şi demonstraţi că sunteţi credincioşi în
dragostea lui Hristos, cu care El vă iubeşte şi
voi Îl iubiţi.
Faţa judecătorului s-a schimonosit de
mânie. El a poruncit gărzilor să pălmuiască
femeia peste obraz.
— Cum îndrăzneşti să îi înveţi aceste lucruri
pe fiii tăi în prezenţa mea într-un mod atât de
imprudent şi să-i determeni să fie încăpăţânaţi
şi să nu se supună poruncilor împăratului?
Ar fi mult mai potrivit ca tu să-i sileşti să se
supună împăratului.
Fără să fie intimidată, Felicitas a continuat
să vorbească pentru Domnul şi să-i îndemne
28  Sămânţa adevărului • Februarie 2010
o
pe fiii ei să-I rămână credincioşi, chiar dacă
pumnii gărzilor loveau mereu şi mereu faţa ei.
Apoi, Publius s-a întâlnit cu fiecare fiu
în particular, încercând să-i momească cu
promisiuni şi ameninţări. Toţi şapte au rămas
neclintiţi, rezistând în faţa oricărui efort al său.
Felicitas s-a rugat să nu fie omorâtă înaintea
fiilor ei pentru ca să-i încurajeze şi să se roage ca
să nu le slăbească credinţa când fiecare dintre ei
va îndura tortura şi moartea de martir.
În cele din urmă, judecătorul i-a adus la
cunoştinţă lui Antonius refuzul lui Felicitas şi
al fiilor ei de a aduce jertfe zeilor. Împăratul a
decis ca ei să fie daţi pe mâna diferiţilor călăi
pentru a fi torturaţi şi omorâţi în moduri
diferite, în timp ce mama lor îi privea pe fiecare
cum moare, pentru ca mai apoi ea însăşi să fie
omorâtă.
Januarius, cel mai mare fiu, a fost biciuit până
la moarte cu funii care aveau plumb la capete.
Felix şi Philippus au fost ciomăgiţi până au
murit. Sylvanus a fost aruncat de la înălţime în
Râul Tiber şi s-a înecat. Lui Alexander, Vitalis şi
Martialis li s-au tăiat capetele. În cele din urmă,
mama lor a fost decapitată cu sabia. Aceste
execuţii au avut loc în Roma, în 164 d.Hr.
Felicitas şi cei şapte fii ai ei au fost îngropaţi
în catacombe şi li s-a adus cinstea cuvenită de
către creştinii timpurii.
Începutul acestui imn vechi prezintă acea
scenă:
„Felicitas s-a rugat Domnului:
«Am o coroană cu şapte perle
Doresc să le înfăşor în purpură
Şi astfel să le prezint în Faţa Ta
O, dragă Doamne, primeşte aceste daruri!»
Şapte fiii, şapte perle,
Şi sângele purpuriu al martirilor,
Rugăciunea mamei s-a suit la cer
Iar mijlocirea a ajuns la Dumnezeu.”
Din Partners, oct. 2005
Tradus şi folosit cu permisiunea autorului.
o vizită
la
mormântul
gol
—Roger L. Berry
În vremea comunismului, în inima
Moscovei, capitala Uniunii Sovietice, mii de
oameni obişnuiau să treacă pe la mormântul
lui V. I. Lenin. Lenin a fost întemeietorul
comunismului în Rusia. La moartea lui,
trupul i-a fost îmbălsămat, astfel încât
oamenii să-l poată vedea întins, deşi el îşi
dorise să fie îngropat lângă mama sa, la St.
Petersburg. O dată cu căderea comunismului,
vizitele la mormântul lui au scăzut drastic.
Mulţi dintre cei ce treceau pe la mormânt
aveau un respect suprem pentru Tătuca
Lenin, aşa cum era el uneori numit. Un tânăr,
fost membru al partidului comunist, scria că
a trecut odată pe lângă trupul neînsufleţit al
lui Lenin. În inima lui, i-a cerut Tătucului
să-l ajute să ajungă un comunist mai bun.
După ce a devenit creştin, el a identificat
acest incident drept un fel de „rugăciune”
către cineva mort care nu-l mai putea ajuta
nicicum.
În Ierusalim există un mormânt gol despre
care se crede că a fost cel în care a zăcut
odată Hristos. Şi acesta are o mulţime de
vizitatori. El este totuşi deosebit pentru că e
gol; nu mai conţine oasele Celui ce l-a făcut
renumit.
Mesajul îngerilor răsună limpede peste
veacuri: „Nu este aici; a înviat, după cum
zisese.” (Matei 28:6)
“Cântaţi Domnului, toţi locuitorii pământului! Vestiţi din zi în zi mântuirea Lui;” (1 Cronici 16:23).  29
O vizită la mormântul lui Lenin, al lui
Mohammed, al soldatului necunoscut sau
al unor mulţimi întregi de alte notorietăţi
poate inspira curaj sau entuziasm în cei
devotaţi lor. Totuşi, nu trebuie neapărat să
vizitezi mormântul lui Hristos pentru ca să
fi inspirat. În orice loc pe pământ, oricine
poate îngenunchea în pocăinţă şi se poate
închina Domnului înviat, căpătând astfel o
putere supranaturală. O întâlnire cu Domnul
cel viu ne transformă complet. O simplă
„vizită” la mormântul gol, adică o supunere
prin credinţă faţă de Hristos, aduce după
sine această transformare.
„Să nu vă potriviţi chipului veacului
acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea
minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine
voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută
şi desăvârşită.” (Rom. 12:2) Cuvântul
prefacere din greaca Noului Testament este
metamorfo, originea cuvântului metamorfoză
– o schimbare completă din interior spre
exterior. Umila omidă trece prin acest
proces al metamorfozei, devenind un fluture
frumos.
Biblia conţine promisiunea unei astfel de
metamorfoze prin puterea lui Isus Hristos.
„Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii
Lui şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac
asemenea cu moartea Lui.” (Filip. 3:10)
Poţi vizita multe morminte ale unor
oameni celebri şi poţi face pelerinaje la cele
mai renumite sanctuare, însă nu vei avea
niciodată pace cu Dumnezeu şi un scop
autentic pentru care să trăieşti decât dacă
Îl recunoşti şi te pocăieşti înaintea Celui al
cărui mormânt este gol. Ai avut parte de
această transformare, survenită în urma a
ceea ce s-a întâmplat la mormântul cel gol?
din Companions, mai 2006
© Christian Light Publications, Inc.
Harrisonburg, Virginia, USA
Toate drepturile rezervate.
Tradus şi folosit cu permisiune.
 Toporul al cărui fier a plutit pe apă
« Text devoţional » 2 Împăraţi 6:1-7
I. Introducere:
A. Câţi dintre voi ştiu cum e să ai un topor
slăbit pe coada de lemn? E un lucru foarte
neplăcut şi inutil.
B. Oamenii din timpurile biblice ştiau şi ei
acest lucru. Gândiţi-vă la ucigaşul fără voie care
a trebuit să-şi caute refugiul în altă cetate.
C. Din ce era făcut fierul toporului? Metal –
ceva cu siguranţă mai greu decât apa.
D. Ne e cunoscut sentimentul atunci când
vedem ceva dispărând în apă.
II. Lecţii pentru cei care
împrumută de la alţii:
A. Fii mai atent cu obiectul împrumutat decât
cu propriile lucruri.
1. Omul din istoria biblică a avut o atitudine
corectă. Ar fi putut să spună: „Cel puţin nu era
al meu.”
2. Poate că părinţii sau fraţii şi surorile tale
mai mari folosesc anumite lucruri pe care le
împrumută.
3. Suntem responsabili pentru ceea ce
împrumutăm (Proverbe 22:7).
B. Trebuie să ştii ce să faci în caz că
se întâmplă vreun accident (Exod.
22:14).
1. Chiar dacă suntem atenţi, accidentele se
pot întâmpla.
2. Ce am vrea ca ceilalţi să facă dacă noi am fi
cei care împrumută altora?
3. Putem lua în calcul două opţiuni:
a) Înlocuim lucrul deteriorat cu altul nou
cumpărat.
b) Îl reparăm şi-l dăm înapoi exact în starea în
care l-am luat.
4. Orice am face, trebuie să fim cinstiţi cu
persoana care ne-a împrumutat obiectul şi să
ne asigurăm că e perfect mulţumită de starea în
care îi înapoiem lucrul împrumutat.
30  Sămânţa adevărului • Februarie 2010
—Merlin Moyer
C. Asiguraţi-vă că obiectul este
înapoiat în mod prompt.
1. Cu siguranţă nu am intenţionat să-l
reţinem, dar e posibil să uităm de el.
2. Amintiţi-vă că persoana care v-a împrumutat
lucrul respectiv s-ar putea să aibă şi ea nevoie de
el.
3. Poate că ne-ar ajuta să ne gândim că l-am
închiriat cu ziua.
D. Să avem un comportament
responsabil atunci când
împrumutăm de la anumite firme.
1. Felul în care folosim echipamentul lasă o
mărturie despre Hristos.
2. Unii oameni cumpără o asigurare pentru
obiectul respectiv ca să-l poată folosi în mod
neglijent, fără a fi făcuţi responsabili pentru
aceasta. Creştinul nu face aşa ceva!
III. Lecţii pentru cei care
împrumută altora.
A. Dumnezeu aşteaptă ca noi să împrumutăm
cu bucurie.
B. Amintiţi-vă de momentele în care am fost
ajutaţi şi noi de alţii care şi-au împărţit lucrurile
cu noi.
C. Împrumutând, avem ocazia să învăţăm a
lucra împreună.
IV. Concluzie
A. Trebuie să dovedim responsabilitate faţă de
propriile lucruri precum şi faţă de cele pe care le
împrumutăm. Dacă suntem atenţi, ne va fi mai
uşor să folosim cu grijă obiectele altora.
B. E ruşinos când alţii ezită să ne împrumute
anumite lucruri de teamă că le-am putea
strica!
Din The Christian School Builder, ian.2008
Rod and Staff Publishers, Inc.
Tradus şi folosit cu permisiune.
 <Isus a chemat la Sine pe copilaşi, şi a zis:
<Lăsaţi copilaşii să vină la Mine, şi nu-i opriţi;
căci Împărăţia lui Dumnezeu este a unora ca ei.”
Luca 18:16

Rubrica
pentru copii

Dumnezeu trimite seminţele

Nennie se ridică în picioare pe covoraşul
ei şi îşi roti privirea prin cameră. Douăzeci
de alţi copilaşi locuiau împreună cu ea, aici,
în casa bunicii – copii care aveau nevoie de
cineva care să-i îngrijească, pentru că părinţii
lor muriseră de boală sau în război. Şi bunica
avea mare grijă de ei. Chiar acum era afară şi
pregătea micul dejun.
Tocmai răsărise soarele. În timp ce Nennie
îşi făcea covoraşul sul şi îl punea pe raft, afară
se auzeau păsări cântând. Aceasta îi aminti
de ce le spusese bunica ieri-seară: „Copii,
Dumnezeu poate vedea fiecare pasăre care
cade. Dacă Lui îi pasă aşa de mult de păsările
mici, atunci noi nu trebuie să ne temem
niciodată, pentru că El se va îngriji cu atât
mai mult şi de noi.”
Douăzeci şi unu de copilaşi se adunară
în jurul bunicii şi se aşezară pe iarbă, afară.
Douăzeci şi una de capete cu părul creţ şi
brunet s-au plecat ca să-i mulţumească lui
Dumnezeu pentru hrană şi ziua însorită.
Apoi, după ce a mâncat totul din ultimul
castronel, bunica anunţă:
Copii, azi vreau să săpaţi grădina!
—Mrs. Luke Detwiler
Copiii făcură ochii mari.
— Dar, bunico, ni se pare că ai spus că nu
avem deloc seminţe pentru grădină!
— Da, dragi copii, dar vă amintiţi cum
ne-am rugat seara trecută ca Dumnezeu să
ne trimită seminţe? le aminti bunica. Dacă
vrem ca El să ne trimită seminţe, trebuie să
pregătim grădina.
Douăzeci de capete mici încuviinţară.
Bineînţeles că îşi aminteau rugăciunea şi
acum ei erau gata să lucreze din greu pentru
a pregăti grădina!
Toată dimineaţa au lucrat cu sârg. Şi
bunica i-a ajutat când a putut. Au săpat, au
sfărâmat bulgării mari de pământ şi au smuls
buruienile. În cele din urmă, înfierbântaţi
şi însetaţi, s-au adunat din nou în jurul
bunicii ca să capete ceva de băut şi un prânz
delicios.
În timp ce mâncau, au auzit un zgomot.
Ridicându-şi privirea, au văzut un Jeep vechi
care venea zgomotos pe poteca cu gropi.
Cine putea fi?
Doi oameni cu feţe blânde au sărit din
Jeep şi s-au îndreptat spre ei cu o cutie mare,

“Cântaţi Domnului, toţi locuitorii pământului! Vestiţi din zi în zi mântuirea Lui;” (1 Cronici 16:23).  31
 albă.
— Salutări, soră, i-au spus ei bunicii. Nişte
creştini cu inimă mare ne-au adus mai multe
seminţe de grădină şi am vrut să-ţi dăm şi
ţie.
— O, mulţumesc, mulţumesc şi Dumnezeu
să vă binecuvânteze! strigă plină de bucurie
bunica. Binecuvântat să fie Dumnezeu care
nu a uitat de nevoile noastre, ci ne-a adus mai
mult decât ne-am rugat noi! Copii, trebuie
să ne plecăm capetele şi să-I mulţumim
lui Dumnezeu că deja ne-a răspuns la
rugăciune!
Cele douăzeci şi una de capete cu părul
creţ şi brunet s-au plecat în lumina caldă
a soarelui în timp ce bunica îi mulţumea
32  Sămânţa adevărului • Februarie 2010
lui Dumnezeu. Apoi, pe când Jeep-ul se
îndepărta pe poteca plină de gropi, toţi au
cântat într-un glas:
„O, Doamne, Îţi mulţumim,
O, Dumnezeu, Tu eşti măreţ!
Noi ne-am rugat şi Tu ai răspuns
Tu nu întârzii niciodată!
Ne-ai trimis seminţele,
Aşa de multe seminţe!
O, Dumnezeu, Tu eşti măreţ
O, Doamne, Îţi mulţumim!”
Din Story Mates, aug. 2008
Christian Light Publications, Inc.
Tradus şi folosit cu permisiune.
 Isus ne-a spus să ne gândim la păsări ca să ne amintim de purtarea de grijă a lui Dumnezeu.
Poţi descoperi 10 păsări în această ilustraţie? (Unele sunt ascunse.)

“Cântaţi Domnului, toţi locuitorii pământului! Vestiţi din zi în zi mântuirea Lui;” (1 Cronici 16:23).  33

Povestea
Sarei Whitcher
Partea a II-a
Unde este Sara ?
Continuare
— Reuben, Joseph, John, strigă tata.
— A venit Sara? întrebă Reuben trezit din
somn.
— E aici? E aici Sara? îşi ridicară capetele
Jospeh şi micuţul John.
— Încă nu. Haideţi să mă ajutaţi cu oile,
spuse tatăl scuturând din cap.
Mama scoase o găleată de apă din fântână.
O parte o turnă într-un bazin de lângă uşa
casei, cealaltă jumătate o puse pe vatră şi
începu pregătirile pentru dejun. Henry începu
să scâncească.
— Adu-l la mine, îi spuse mama lui Betsey.
Probabil că îi este foame şi e ud. O să mă ocup
puţin de el. Voi pregătiţi-vă pentru masă.
În curând stăteau toţi adunaţi în jurul
mesei. Castroanele din lemn erau pline cu
34  Sămânţa adevărului • Februarie 2010
,,Să ascultăm dar încheierea tuturor
învăţăturilor: Teme-te de Dumnezeu
şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este
datoria oricărui om.” Ecl. 12:13
Rubrica
“O carte în serial”
—Elizabeth Yates
căpşunele pe care mama le culesese de pe coasta
muntelui Summit – exista un castron de lemn
chiar şi pentru locul gol al Sarei.
Tata ceru binecuvântarea pentru masă.
„Mulţumim pentru ceea ce ne dai Doamne.
Şi pentru că ai grijă de Sara. Amin!” Sub masă,
Ollie lingea picioarele copiilor.
— Căpşunele le-aţi luat de la unchiul Chase?
întrebă Joseph.
— Da. Tot câmpul din faţa casei lor era roşu
de atâtea căpşune.
— De asta aţi ajuns aşa de târziu acasă?
— Da, spuse mama. Am zăbovit mai mult
decât ar fi trebuit.
Nu terminaseră încă micul-dejun, când
unchiul Chase se ivi în uşă.
— Dacă aveţi nevoie de ajutor, sunt gata să
ajut.
Tata îl îndemă pe fratele său să se aşeze la
masă pe locul gol al Sarei şi, în timp ce mânca,
îi spuse toată povestea.
Vestea despre copilul pierdut al familiei
 Whitcher se răspândise în tot ţinutul Warren.
Fiecare bărbat care a putut să-şi întrerupă
munca dori să se alăture căutării. Un fermier
a fost atât de sigur că o vor găsi pe Sara într-
un timp scurt, încât şi-a lăsat boii înjugaţi pe
câmp. Un altul şi-a atârnat coasa de creanga
unui copac, sigur că se va întoarce repede la
munca lui şi va putea să-şi termine treaba
înainte de căderea serii. Încrezători şi optimişti
au luat-o pe drumul ce ieşea din Warren, apoi
pe cărăruia de pe coasta Pine Hill, până la
cabana familiei Whitcher. Unii aveau cu ei
topoare, doi bărbaţi aduseseră cu ei nişte puşti
lungi şi toţi aveau asupra lor cornul de suflat
folosit de obicei pentru a-i chema pe membrii
familiei la masă. Ziua era strălucitoare şi
caldă.
Când tata, însoţit de Joseph şi Reuben,
reveni dintr-o scurtă căutare prin pădurea din
apropiere, la cabana lor erau deja douăzeci
de bărbaţi. Toţi erau din ţinutul Warren.
Unii veneau din Beech Hill, zona sudică a
localităţii, alţii din Height-o-Land, din partea
de nord a districtului; trei veneau din Runaway
Pont, iar doi din Patchbreuckland. Se ştiau pe
nume, pentru că erau vecini; membrii familiei
Whitcher îi întâmpinară ca pe nişte foarte
buni prieteni.
Înainte de a porni la drum, tata se asigură că
toţi cunoşteau semnalele.
— Cel care o găseşte pe Sara va suna scurt
din corn de trei ori fără pauză, spuse el. Iar
ca să păstrăm legătura dintre noi vom suna la
anumite intervale o dată, lung.
Bărbaţii încuviinţară. Cunoşteau semnalele
foarte bine. Apoi o luară în direcţii diferite şi
începură din nou căutarea.
Aflată în pragul casei, cu copilaşul în braţe
şi cu ceilalţi patru mai mari lângă ea, mama le
făcu cu mâna.
— O s-o găsească, nu-i aşa, mamă? întrebă
îngrijorat micuţul John.
— Sigur că o s-o găsească. Diseară o să stăm
toţi în jurul vetrei, iar tatăl vostru o să ne
povestească tot ce s-a întâmplat. Voi, băieţii,
însă aveţi treabă de făcut, aşa că mai bine
“Cântaţi Domnului, toţi locuitorii pământului! Vestiţi din zi în zi mântuirea Lui;” (1 Cronici 16:23).  35
apucaţi-vă de ea. Betsey, va trebui să pregătesc
ceva de mâncare pentru bărbaţi când se vor
întoarce, aşa că voi avea nevoie de ajutorul tău.
Probabil că le va fi foame când vor reveni.
Băieţii o luară în direcţii diferite: grajd,
păşune sau grădina de legume, ca să facă treaba
pe care tatăl ar fi făcut-o cu ajutorul lor. Acum
trebuiau să o facă singuri, fără el. Nu ajunseseră
prea departe când mama strigă după ei:
— Când vă strig, să-mi răspundeţi înapoi.
— Da, mamă, spuseră ei în cor.
Realizau acum, ca niciodată înainte, cât de
important era să ştie unul de altul.
Pe focul aprins în curtea casei fierbea ceva de
mâncare într-un ceaun mare. Când mama avu
nevoie de mai multe lemne, îl strigă pe micuţul
John.
— Termină şi ultimul rând pe care îl pliveşti,
apoi mai adu-mi nişte lemne pentru foc.
— Da, mamă, o să pun câteva în roabă şi o
să le tragă Ollie.
După ce John termină rândul, fluieră după
Ollie. Nu după mult timp, lemnele pentru foc
erau cărate şi stivuite într-un loc din care mama
le putea lua cu uşurinţă.
Conduşi de tata şi unchiul Chase, cei douăzeci
de bărbaţi se împărţiră în două grupuri şi
dispărură în pădure, strigând-o pe Sara pe
nume şi semnalându‑şi prezenţa unii altora la
intervalele stabilite. Tata îşi conduse grupul spre
pârâul Black şi iazul Kelly. Scotociră peste tot,
căutară în toate locurile în care şi-au imaginat
că ar putea fi Sara, dar nu dădură peste nici un
indiciu – nici o urmă de paşi, nici o hăinuţă
de-a fetiţei.
Grupul de bărbaţi se adună la sfat şi toţi
conveniră asupra faptului că Sara nu rătăcise
deloc prin acele locuri. Îşi urmară liderul până
sus, pe povârnişul Oak Falls, până la Wachipauka
Pond. Ajunşi pe malul iazului, au început să
sufle din corn cu sunete prelungi pentru a fi
auziţi de ceilalţi cercetaşi sau de micuţa fetiţă.
Pereţii muntelui le întoarseră ecoul.
— Şi acum ce facem, John?
— Ne întoarcem la cabană, căutând în mers
pe unde mai putem. Coborârea se făcu încet şi
 cu mare dificultate. Partea bună e că au avut
timp să studieze peisajul stâncos şi sălbatic
din împrejurimi, înainte de a intra din nou în
umbra rece a pădurii.
Unchiul Chase îşi conduse grupul înspre
cursul râului Oliverian. Oprindu-se să bea
dintr-un ochi de apă limpede, le trecu prin
minte gândul că un copil care se joacă sau se
apleacă să bea apă, şi-ar putea pierde echilibrul
şi căzând în apă ar fi târât de forţa curentului
în jos. Aşa că s-au uitat la vârtejul de apă şi
au mers pe firul apei, dar nu au găsit nici o
urmă.
Străbătură o bucată de pădure şi ajunseră
până la poalele colinei Mosse Hillock, în
partea de est a ţinutului.
Unchiul Chase cunoştea fiecare copac,
fiecare stâncă; până şi trecătorile cele mai
întunecate ale muntelui îi erau familiare. Cu
zece ani în urmă fusese primul alb care urcase
muntele până în vârf, dintr-o joacă, şi, nu
mult după aceasta, îşi construise propria casă
la poalele muntelui.
— Nici un copil nu ar putea ajunge aşa de
departe, spuse unul dintre bărbaţi, clătinând
din cap epuizat.
— Sunt vânător de când mă ştiu, replică
Chase şi am cercetat toate locurile în care s-ar
putea adăposti vreo fiinţă vie.
Nici pentru cei care căutaseră în partea de
est a ţinului lucrurile nu stăteau mai bine:
nu aveau mai multe indicii decât cei care
căutaseră în partea de vest.
La apusul soarelui, cele două grupuri s-au
întâlnit la cabana din munţi. Mâncarea care
a fiert toată ziua în oala mare de fier era gata,
dar zâmbetul de bun venit al mamei se şterse
repede când femeia îşi dădu seama că niciunul
din cei douăzeci de bărbaţi nu-i putea da vreo
veste bună.
— Suntem flămânzi, îi spuse tatăl.
Castroanele pline cu mâncare au fost imediat
golite. Nimeni nu avea chef de vorbă. Înainte
de a pleca la casele lor, fiecare bărbat încercă
să o liniştească pe mama Sarei promiţându-i
36  Sămânţa adevărului • Februarie 2010
că se vor întoarce:
— În zori vom fi din nou aici.
În acea noapte, Joseph şi Reuben au fost cei
care au vegheat lângă foc, iar mama s-a odihnit
în casă. Femeia vroia să se asigure că soţul ei se
va odihni şi el după ziua grea pe care o avusese
şi înaintea alteia care urma.
Cei trei copii mai mici adormiră repede;
băieţii mai mari vorbeau între ei ca să-şi alunge
somnul şi să rămână lângă foc. Mama nu
putea să adoarmă. În timpul zilei, când avea
multă treabă de făcut, durerea era mai uşor de
suportat. Întunericul însă îi umplea mintea cu
ce i s-ar fi putut întâmpla Sarei. Aflat lângă ea,
tata încercă să o liniştească.
— Dar e atât de mică, spuse mama plângând
pe umărul soţului ei.
— Sara e destul de puternică pentru vârsta ei
şi e descurcăreaţă.
— Dar... dar...
— Fiecare om din ţinutul ăsta face tot ce
poate ca s-o găsim pe Sara spuse tata cu o voce
joasă şi blândă. Domnul ne va ajuta.
Mama încuviinţă din cap.
— O s-o găsim mâine, promise tata.
Căutarea
În dimineaţa următoare, cei douăzeci de
bărbaţi din Warren, veniră însoţiţi de oameni
din alte ţinuturi, pentru că veştile trecuseră
munţii şi ajunseseră în vale. Unii bărbaţi
veniseră călare pe caii luaţi probabil de la
pluguri sau de la căruţe. Un bărbat care venea
tocmai din Newbury, din partea de vest a râului
Connecticut, călărea o iapă urmată de un mânz
micuţ, extrem de curios şi vioi.
— Noi suntem din Wentworth, vorbi un
bărbat în numele grupului de nou-sosiţi.
— Eu sunt din Romney, iar cei doi fraţi ai
mei au venit din Orford.
— Noi suntem din Piermont.
— Bărbaţii din Haverhill sunt cei mai grozavi,
strigă un bărbat cu o voce puternică.
Tata şi unchiul Chase le urară bun venit şi
stabiliră noi trasee de căutare. Se formaseră acum
patru grupuri, iar Samuel Richardson şi Joseph
 Patch erau liderii celor două grupuri nou-
formate. Îşi împărţiră zonele de căutare între
ei şi reamintiră semnalele de comunicare.
— Primul om care va sufla de trei ori scurt
din corn va fi…
— Eroul nostru! izbucniră zecile de voci.
Aşa că se despărţiră, unii lăudăroşi, alţii
îndârjiţi, dar toţi cu speranţa în inimă; erau
nerăbdători să audă cele trei sunete ascuţite ale
cornului. Numai că nu se auzea decât vaietul
prelung care-i ajuta să păstreze contactul între
ei.
Aşa trecură orele lungi ale celei de-a doua
zile de căutare.
La apus, erau din nou adunaţi în jurul
focului, la casa familiei Whitcher. În timp ce
mama şi doamna Patch umpleau castroanele
de lemn cu mâncare, sosi alergând şi ultimul
bărbat al grupului.
— Urme de paşi! strigă el. Am văzut urme
de paşi în nisip, pe malul pârâului Berry
Brook, nu departe de aici.
Toate privirile fură aţintite asupra lui.
— Urme? Urme de paşi? Vestea se răspândi
repede în grupul de oameni. Unii o rosteau ca
o exclamaţie, alţii ca o întrebare.
— De copil? întrebă tatăl.
Bărbatul încuviinţă din cap, uitându-se
când la mama, când la tata.
— Lângă urmele de paşi ale copilului erau şi
urme de urs. Spunând aceasta îşi puse palma
pe pământ pentru a da indicaţii cu privire la
mărimea urmelor. Brusc se făcu tăcere.
— Probabil că a sfâşiat-o în bucăţi, spuse
unul dintre bărbaţi.
— A mâncat-o, îşi dădu cu părerea un
altul.
Mama îşi acoperi faţa cu şorţul şi începu să
plângă, apoi îşi strânse copiii mai aproape de
ea. Ollie începu să scâncească, iar Joseph îşi
puse braţul pe gâtul lui.
— Dacă e o ursoaică, spuse unchiul Chase
încet, e foarte probabil ca micuţa să nu
păţească nimic.
Terminară repede de mâncat şi, înainte să
plece fiecare la casa lui, o asigurară pe doamna
“Cântaţi Domnului, toţi locuitorii pământului! Vestiţi din zi în zi mântuirea Lui;” (1 Cronici 16:23).  37
Whitcher că se vor întoarce odată cu ivirea
zorilor. Locuitorii ţinutului Warren coborâră
dealul până la casele lor în timp ce toţi cei
care veniseră de departe îşi făcură culcuşul în
pădure, promiţând că vor fi primii care vor
începe căutarea în zori.
— Vestea a ajuns pâna la Plymouth, spuse
Samuel Richardson, în timp ce urca pe cal.
Trebuia să se întoarcă cât de repede posibil la
treburile care cereau de obicei o zi întreagă şi
pentru care nu mai avea acum decât o oră la
dispoziţie, înainte de căderea serii.
Dacă se află şi în ţinutul Concord, s-ar putea
ca şi poliţia să intervină în căutare, dar, chiar şi
aşa, mă îndoiesc că o vor găsi, murmură unul
dintre bărbaţii din Piermont, fără nicio intenţie
însă de a renunţa la căutare.
Miercuri sosi ca o zi obişnuită, strălucitoare şi
senină; bărbaţii plecară la drum cu speranţa în
suflet, încurajaţi de urmele de paşi găsite. Zona
cu pricina a fost analizată cu foarte mare atenţie,
dar nu reuşiră să stabilească niciun traseu clar.
Indiciul se dovedi fără nici o valoare, dar nu
fără sens, se gândiră unii din cercetaşi. Ziua de
miercuri se sfârşi la fel ca toate celelalte zile, iar
participanţii la căutare se întoarseră fără Sara.
— Nu cred că va mai putea da cineva de
fetiţă, îşi spuseră ei în timp ce mâncau mâncarea
pregătită de femei.
Oboselii i se adăugase acum disperarea. Erau
învinşi de împrejurări şi, dând din cap întristaţi,
erau gata să se recunoască înfrânţi. Când sosi
timpul de plecare, fiecare îi transmise lui John
Whitcher în maniera proprie că nu mai are
niciun sens să se întoarcă.
Tata dădu din cap înţelegător şi le strânse
mâinile vecinilor lui, mulţumindu-le în acelaşi
timp pentru ajutorul oferit. Dar, atunci când
mama îi văzu cum se pregătesc de plecare,
punându-şi cornurile de suflat pe umăr şi
luându-şi puştile şi topoarele, ea alergă spre
creasta din faţă şi apoi mai jos, pe cărare, în faţa
lor.
Oprindu-se la mijlocul drumului, îşi întinse
mâinile spre ei:
— Vă rog, vă implor, nu ne lăsaţi acum!
 Bărbaţii se opriră din drum şi o priviră
uimiţi. Mama continuă să-i roage:
— Încă o zi, vă rog din toată inima!
Bărbaţii erau însă sceptici. Nu are nici un
sens, nu mai e nici o speranţă... erau cuvintele
murmurate pe buzele lor.
— Prieteni dragi, străini, de oriunde aţi
fi, spuse mama cu o voce blândă, pentru
dragostea pe care le-o purtaţi micuţilor voştri,
ajutaţi-ne să ne găsim copilul.
Ar fi putut trece indiferenţi pe lângă ea, dar
niciunul dintre ei nu făcu vreo mişcare.
Mama îşi lăsă mâinile să cadă şi aşteptă.
Bărbaţii se priviră unii pe alţii, se auziră
câteva cuvinte în şoaptă, apoi unul din ei
spuse:
— O să ne întoarcem!
— Dumnezeu să vă binecuvânteze, spuse
mama lăsându-i să treacă. Dumnezeu să vă
binecuvânteze, murmura femeia aproape în
neştire în timp ce bărbaţii treceau unul după
altul.
După ce şi ultimul om dispăru din vedere,
mama, căzu în genunchi lângă un stejar
bătrân. Se rugă acolo aşa cum nu se mai rugase
niciodată. Se ruga ştiind că acelaşi lucru îl
făcea şi soţul ei şi-şi aduse aminte de cuvintele
pe care i le spusese: „Domnul ne va ajuta.”
Când se întoarse în casă, îi spuse soţului ei
că bărbaţii fuseseră de acord să se întoarcă a
doua zi dimineaţă.
— Am cerut foarte mult de la ei, spuse tatăl
dar pe faţa lui se putea citi o mare uşurare. Au
şi ei foarte multă treabă de făcut şi sunt cu noi
deja de trei zile. Încă o zi...
— Da, încă o zi, John, spuse ea strângându-l
de mână ca şi cum ar fi ştiut că următoarea zi
era decisivă.
În luminiş se iviră cei doi băieţi Richardson
şi micuţul John, cu mâna pe grumazul lui
Ollie. Căţelul, înjugat la cărucior, se străduia
să transporte încărcătura.
— Mama s-a gândit că o să aveţi nevoie de
ceva de-ale gurii pentru oamenii care vor veni
mâine, spuse băiatul mai mare, şi a promis că
va fi şi ea aici mâine.
38  Sămânţa adevărului • Februarie 2010
— Ollie a vrut să ajute, adăugă micuţul
John.
Mama se uită la încărcătura din cărucior şi
văzu un coş plin cu fasole gata pregătită pentru
fiert.
— Păi este aici mâncare pentru o grămadă de
oameni, spuse femeia. Să-i spui mamei tale că-i
mulţumesc foarte mult şi că apreciez faptul că va
veni să mă ajute. Băieţii Richardson se întoarseră
şi o luară la fugă la vale, în timp ce Ollie îşi trase
încărcătura mai aproape de ceaun.
John îi scoase hamul şi îi zbârli un pic blana
în semn de mulţumire.
— O s-o găsim pe Sara mâine? întrebă el.
— Da!
— Ai spus asta în fiecare zi.
— Şi o să continui să spun. Tatăl îi zâmbi
mamei, încântat de atitudinea ei, apoi îl mângâie
pe John pe cap.
— John, spuse mama hotărâtă, aş vrea ca eu şi
băieţii să te însoţim în căutare, mâine.
Văzând hotărârea de pe faţa soţiei sale,
nerăbdarea din ochii fiului său, tatăl nu putu
să-i refuze. Dădu din cap afirmativ, iar micuţul
John scoase un strigăt de bucurie şi o luă la
goană ca să-şi anunţe fraţii.
În adâncul pădurii
În acea duminică seara, când auzi picăturile de
ploaie căzând pe frunzele de deasupra capului
ei, Sara îşi dădu seama că trebuie să găsească
un adăpost. Era întuneric beznă în pădure şi
totul părea foarte diferit. Uitându-se speriată
în jur, văzu în depărtare ceva care semăna cu o
casă. Plecă într-acolo, nu alergând, ci păşind cu
atenţie şi ciulind mereu urechea la zgomotele
din jur.
Apropiindu-se, văzu că de fapt era o stâncă
uriaşă.
Poate că e o casă, îşi spuse fetiţa, o casă făcută
din piatră, nu din buşteni. Punând mâna pe
suprafaţa aspră a pietrei, încercă să găsească o
uşă. Nu găsi nimic, doar o scobitură, undeva,
într-o parte. Se uită înăuntru, apoi se puse în
genunchi şi se strecură încetişor în vizuină. Era
bine înăuntru: totul era uscat, un culcuş de
 frunze care aveau un miros ciudat, dar în care
Sara se odihni o vreme, înainte de a ieşi din
nou afară. Apoi se lipi de stâncă, gândindu-se
că, atunci când va apărea tata cu felinarul în
mână, îi va arăta culcuşul găsit în stâncă şi îl
va întreba la ce foloseşte.
— Tata! strigă ea. Mama!
Nu departe, se auzea sunetul unui pârâu ce
se lovea de pietre şi se revărsa în cascade.
Pârâul Brook se afla foarte aproape de casă.
Cu siguranţă tata o va găsi curând.
Apoi, fetiţa zări o umbră întunecată printre
copaci şi se întrebă ce putea fi. Se ghemui lângă
bolovanul descoperit şi scrută întunericul în
timp ce umbra se apropie tot mai mult de ea.
— Ollie! exclamă fetiţa.
Semăna cu Ollie, e adevărat, dar totuşi părea
mult, mult mai mare. Dar, de vreme ce totul
părea diferit în lumina ceţoasă: şi copacii, şi
stâncile, şi...
Poate că şi Ollie pare mai mare, se gândi
Sara. Poate că şi ea îi va părea lui Ollie prea
mare, iar el nu va şti că e ea şi va trece fără să
o cunoască.
— Ollie, strigă fetiţa, sperând că îi va
recunoaşte vocea.
Animalul se apropie şi mai mult şi scoase
un mormăit scurt. Sara îi ieşi în întâmpinare.
Încercă să-şi pună mâinile în jurul gâtului lui
şi să-l îmbrăţişeze pentru că ajunsese acolo şi o
găsise. Dar, când încercă să ajungă la gâtul lui
şi să-i tragă botul până la faţa ei, fata se întrebă
dacă era Ollie cu adevărat.
Nu doar că părea mai mare, era mai mare.
Avea acelaşi miros ciudat ca al frunzelor din
grota unde se odihnise, iar blana îi era aspră şi
udă. Apoi toate îndoielile i se spulberară, când
limba roşie şi caldă începu să-i lingă obrajii şi
braţele.
Dând peste buchetul de flori pe care Sara
încă îl mai ţinea strâns în mână, botul curios
al animalului nu rămase indiferent. Fără să
piardă timpul, începu să mestece florile cu
dinţii lui puternici.
Sara rămase puţin surprinsă, pentru că nu
ştia că Ollie mănâncă flori, dar în acelaşi timp
“Cântaţi Domnului, toţi locuitorii pământului! Vestiţi din zi în zi mântuirea Lui;” (1 Cronici 16:23).  39
era foarte încântată că putea să-i ofere ceva
drept răsplată pentru că venise după ea.
Când toate florile au dispărut în gura
„câinelui”, fetiţa îşi lipi capul de al lui şi-l
îmbrăţişă cu amândouă mâinile.
— Ollie, şopti ea, lasă-mă să urc pe spatele
tău până acasă.
Ollie o împinse destul de agresiv pe Sara, şi,
uimită, fetiţa îşi dădu seama că trebuie să facă
ce vroia el, iar asta însemna să se adăpostească
în grota de sub stâncă. „Câinele” o împinse
încet înăuntru.
Când Ollie se strecură şi el înăuntru, spaţiul
deveni dintr-o dată foarte strâmt, iar atunci
când Ollie se lungi lângă perete, aproape că
ocupă tot locul.
— Oh, Ollie, sunt aşa de bucuroasă că ne-am
găsit, spuse fetiţa îngrămădită într-un colţ. Dar
eşti ud leoarcă şi miroşi urât.
Ajungând-o cu laba din faţă, Ollie o trase
încet spre el în scobitura pe care o făcea corpul
său culcat. Fetiţa se ghemui în locul călduros
aşa cum făcea deseori când erau adunaţi toţi în
jurul vetrei, acasă. În curând, dinspre corpul
lăţos al animalului se auzi un sforăit greoi.
— Ollie Oliverian, nu vrei să-ţi spun de unde
îţi vine numele? Probabil că acasă tata continua
să le povestească din Biblie, în timp ce mama
stătea lângă foc cu bebeluşul Henry în braţe şi
cu ceilalţi frăţiori pe lângă ea. Sara simţi nevoia
să fie lângă ei şi să facă ce făceau ei.
Mormăitul acela regulat părea să fie modul
lui Ollie de a spune da.
— Când erai doar un căţeluş, Ollie, nu mai
mare decât mâna mea... începu ea. Ca să se
asigure că înţelegea ce-i spune fetiţa îl gâdilă cu
mâna sub barbă. Tata te-a adus acasă ca să-i fii de
ajutor. După ce ne-am jucat o vreme împreună,
tata a ştiut exact care va fi numele tău, pentru
că, a spus el, erai la fel de gălăgios precum râul
Oliverian River - aşa ţi-ai primit... numele.
Cuvintele erau rostite din ce în ce mai rar şi
mai încet, pentru că Sarei începea să-i fie somn.
Era cald şi se simţea bine, iar sunetul acela pe
care îl făcea Ollie avea acelaşi efect ca vocea
mamei care le cânta seara înainte să adoarmă.
 Mama însă nu-i lăsa niciodată să-i urce în pat
fără să-şi fi spus înainte rugăciunea.
Sara încercă să se mişte ca să se aşeze în
genunchi, dar Ollie o strânse şi mai tare lângă
el, iar fetiţa îşi dădu seama că nu vroia să o
lase să se mişte. Aşa că se decise să se roage în
poziţia în care se afla, culcată.
Ai grijă de tata şi de mama şi binecuvân-
tează-i...
Somnul o doborî însă înainte să apuce să
termine rugăciunea.
Mai târziu, în acea noapte, după ce ploaia
a încetat, pădurea se trezi din nou la viaţă. Se
auzi chemarea unei bufniţe şi apoi răspunsul
alteia. Bătăile din aripi ale păsărilor atingeau
frunzele copacilor, iar în depărtare se auzi
ţipătul scurt al unei rozător prins în gheara
prădătorului de noapte şi înghiţit pe dată. O
vulpe lătra ascuţit, nu pentru a primi răspuns
din partea alteia, ci pentru a-şi avertiza suratele
asupra unui pericol. În depărtare, la o oarecare
distanţă, se puteau auzi strigăte şi sunete de
corn; felinarele luminau întunecimile. Se
puteau distinge voci de bărbaţi care strigau şi
răspundeau.
Doi bărbaţi, apropiindu-se din direcţii
diferite de bolovanul acela mare, se opriră ca
să se sfătuiască. Unul făcu brusc o pauză şi,
ciulindu-şi urechea, arătă înspre scobitura de
sub stâncă:
— Auzi ceva?
Un sforăit puternic ajunse la urechi lor.
— Animalul ăsta doarme profund în
vizuina lui.
— Nu mi-ar plăcea să fiu pe-aici când se
trezeşte.
— Nici eu n-aş vrea să fiu prin preajmă fără
o puşcă în mână.
Îşi continuară apoi drumul lăsând o distanţă
suficientă între ei, în aşa fel încât fiecare să vadă
felinarul celui din faţa sa şi să răspundă unei
eventuale chemări. După o vreme, se aşternu
din nou liniştea peste pădure. Animalele îşi
găsiră culcuşurile, iar bărbaţii se întoarseră la
casele lor.
Sara se trezi şi îşi frecă ochii, întrebându-
40  Sămânţa adevărului • Februarie 2010
se unde era Betsey şi de ce era aşa de linişte în
casă; apoi îşi aduse aminte. Era singură acum,
dar locul în care dormise Ollie era cald încă.
Aplecându-şi capul ca să iasă din adăpost, îl
văzu pe Ollie dispărând în depărtare, păşind ca
şi cum ar fi ştiut exact încotro merge.
— Ollie, strigă fetiţa. Ollie, aşteaptă-mă!
Animalul însă nu-i dădu atenţie şi nici nu se
întoarse.
Surprinsă de comportamentul lui, fetiţa se
gândi că Ollie a plecat să-i aducă pe tata şi pe
mama la ea. O să-i aştepte aici până când o să
vină s-o ia acasă. Intră din nou în adăpost şi se
uită în jur să vadă dacă nu era ceva de făcut.
Dar înăuntru nu era suficientă lumină, aşa că se
covrigi în culcuşul cald şi adormi din nou.
Când se trezi, lumina zilei îşi făcuse drum
până în grotă. Uitându-se în jur, Sara văzu patul
de frunze care nu trebuia să fie făcut sau aranjat,
lichenii şi plantele de pe pereţii grotei ce arătau
de parcă erau dintotdeauna acolo. Se strecură
afară şi găsi o rază de soare la fel de caldă precum
blana lăţoasă a lui Ollie. Apoi, fetiţa se uită în
jur după ceva de mâncare.
Nu părea să fie nimic prin preajmă şi se
întrebă dacă nu era mai bine să se întoarcă în
luminişul în care găsise căpşunii sălbatici. Se
hotărî în cele din urmă să rămână lângă stânca
aceea mare pentru ca, atunci când Ollie se va
întoarce cu mama şi cu tata, să o poată găsi cu
uşurinţă. Zări o cucută cu ramurile aplecate,
iar mugurii fragezi ai acestei plante erau tot ce
putea mânca deocamdată. Oarecum sătulă, se
aşeză pe pământul moale şi începu să se joace cu
o grămadă de conuri de brad. Când se plictisi
de ele, începu să construiască nişte căsuţe din
rămurele având drept acoperişuri bucăţi de
muşchi.
În depărtare, la anumite intervale, auzea voci
şi sunete de corn. La un moment dat, i se păru
că e strigată pe nume. Oprindu-se din joacă,
fetiţa deveni foarte sigură că era vorba de ea,
chiar dacă nu era vocea tatălui. Se lipi de un
copac şi strigă cât de tare putu:
— Sunt aici!
Lovindu-se de copacii din pădure, ecoul
 propriei voci se întoarse. Încercă din nou.
— Tata! Mama! Apoi cu toată puterea,
Ollie!
Însă doar ecoul îi răspunse.
Pierdută în pădure
Avea un sentiment ciudat, ca şi cum în
pădure mai era cineva pe nume Sara. Se
decise să nu mai răspundă deloc. Strigătele şi
sunetele cornului se auzeau din ce în ce mai
distant. Apoi se pierdură cu totul. Probabil că
pe altcineva strigau. Nu pe Sara Whitcher.
Când începu să se întunece, Sara se uită
după Ollie. Venea greoi printre copaci la fel
de simplu cum sosise şi ieri, legănându-şi
capul dintr-o parte în alta. Fetiţa alergă să-l
întâmpine. Lipindu-şi faţa de botul lui, se
ridică pe vârfuri să-l îmbrăţiseze.
— Oh, Ollie, unde sunt mama şi tata? Mi-e
aşa de foame! „Câinele” o împinse cu capul,
iar când ajunseră lângă stâncă, o rostogoli
printre frunzele uscate. Era ceva ciudat în
comportamentul lui, dar fetiţa era aşa de
uşurată că îl vedea din nou, încât începu să
râdă amuzată. Apoi, când intră şi el în vizuină,
fetiţa îl lovi uşor cu pumnii şi-l trase de păr,
încercând să-i găsească coada.
Ollie însă nu avea chef de joacă. Cu o
singură mişcare de labă o trase din nou lângă
el şi începu să o lingă metodic.
— Ollie, mă gâdili!
Îmbrăţişarea deveni şi mai strânsă, după care
începu din nou mormăitul acela neobişnuit.
Ziua trecuse cu greu pentru Sara, dar acum,
că Ollie se întorsese, fetiţa nu se mai simţea
singură.
— Vrei să-ţi spun o poveste, Ollie Oliverian?
La fel cum am făcut aseară?
Mormăitul părea să se intensifice.
— Cu mult timp în urmă, când tata a venit
la Pine Hill să construiască o casă pentru noi,
trebuia să caute ceva de mâncare. Nu erau prin
preajmă găini care să facă ouă sau vaci care să-i
dea lapte. Dacă vreo potârniche trecea în zbor,
tata se străduia să o prindă, apoi o frigea la
“Cântaţi Domnului, toţi locuitorii pământului! Vestiţi din zi în zi mântuirea Lui;” (1 Cronici 16:23).  41
foc. Sau mai prindea câte un iepure şi-l punea la
fiert. Dar... când nu trecea nimic... ştii ce făcea?
Căldura începea să o toropească pe Sara, dar
fetiţa încercă să-şi termine povestea.
— Ştii...că... se culca aşa? Închise ochii şi-şi
împreună mâinile. O să facă ce făcea şi tata când
îi era foame. O să se culce. Sforăitul se auzea
regulat.
Trezită de mişcările lui Ollie, Sara văzu lumina
zilei străbătând crengile copacilor aflaţi în faţa
stâncii. Era hotărâtă ca în această dimineaţă să-l
urmeze pe Ollie. O să meargă ea la tata în loc să
aştepte să vină tata la ea.
De îndată ce Ollie ieşi din culcuşul de frunze,
Sara îl urmă. Trebui să alerge după el ca să
nu-l piardă din vedere în timp ce se îndrepta
către pârâu. În liniştea dimineţii, sunetul apei
îi aminti Sarei cât de mult o chinuia setea. Îşi
simţea gâtul atât de uscat, încât i se părea că
nu va fi în stare să înghită apa. Nu-l mai strigă
pe Ollie pe nume. Oricum acesta părea că nu
o aude. Ajungându-l din urmă, aştepă să-şi
potolească el primul setea.
După ce animalul termină de băut, îşi scutură
cu putere capul, aşa cum fetiţa nu-l mai văzuse
nici odată făcând, dar ea consideră aceste
mişcări ca un răspuns la rugăminţile ei s-o
aştepte înainte de a pleca la tata. Sara se apropie
de malul nisipos şi, îngenunchind, începu să
bea, apoi îşi spălă faţa şi mâinile. Când se ridică,
Ollie dispăruse. Plecase fără ea. Fata încercă să-i
dea de urmă, dar nu reuşi să-l găsească, aşa că
se hotărî să se întoarcă la pârău şi să-l aştepte
acolo.
— Te rog să te întorci repede, Ollie, strigă ea
tare.
Puţin probabil ca el să o mai audă. Dar
sunetul propriei voci era totuşi un mod de a
sparge liniştea din jur.
— Şi adu-i şi pe mama şi pe tata cu tine!
— Va urma...
Din Sarah Whitcher’s Story
© 1994, by BJU Press
Tradus şi folosit cu permisiunea BJU Press
 Evoluţia, o minciună
Autor – Ken Ham
"TUʅ[J

NVMʴJ
DSFʰUJOJ
EF
SÉOE

QʅTUPSJ
ʰJ
QSPGFTPSJ

DSFʰUJOJ
TVOU
GʅSʅ
QVUFSF
ÔO
QSF[FOUBSFB
&WBOHIFMJFJ
%BDʅ
FʰUJ
VO
DSFʰUJO

DBSF
NʅSUVSJTFʰUF

DʅVUÉOE
Tʅ
BEVDʅ
&WBOHIFMJB
BDFTUFJ
MVNJ
ÔO
EFSJWʅ
EJO

QVODU
EF
WFEFSF
TQJSJUVBM
o
BUVODJ
BDFBTUʅ
DBSUF
FTUF
QFOUSV
UJOF

QBHJOJ

RO2018 . . . 12 Lei

Frumuseţe în loc de cenuşă

"VUPS
o
John Coblentz.
"DFBTUʅ
DBSUF
EVQʅ
DF
BSBUʅ
EF
DF
FTUF
BUÉU
EF

EFWBTUBUPS
BCV[VM
TFYVBM
DPOEVDF
DJUJUPSVM
QSJO
$VWÉOUVM
MVJ
%VNOF[FV

QFOUSV
B
HʅTJ
WJOEFDBSF
ʰJ
TQFSBOʴʅ
$MBSʅ
TJODFSʅ
ʰJ
QSBDUJDʅ
FB
QPBUF
ĕ

VO
HIJE
QFOUSV
QʅTUPSJ
DPOTJMJFSJ
ʰJ
NBJ
BMFT
QFOUSV
DFJ
DBSF
BV
USFDVU
QSJO

TVGFSJOʴB
5BNBSFJ

QBHJOJ
RO2014 . . . 7 Lei

Carmi din Iudeea

Autor – Naomi Rosenberry.
$BSNJ
EJO
*VEFFB
QSF[JOUʅ
WJBʴB
EJO
GBNJMJB

JVEFJMPS
ʰJ
GFMVM
MPS
EF
ÔODIJOBSF
DV
QVʴJO
UJNQ
ÔOBJOUF
EF
FWFOJNFOUFMF

SFMBUBUF
EF
/PVM
5FTUBNFOU
$BSNJ
ÔNQSFVOʅ
DV
WFSJʰPSVM
MVJ
#FOPOJ
BV
GPTU

FOUV[JBTNBʴJ
EF
DʅMʅUPSJB
MB
*FSVTBMJN

DBSF
B
EVSBU
EPVʅ
[JMF
ʰJ
EF
DBSBWBOB

VOPS
OFHVTUPSJ
JTNBJFMJʴJ
DBSF
BV
WFOJU
TʅʰJ
WÉOEʅ
NʅSGVSJMF

·O
DBSUFB
BDFBTUB

TDSJJUPSVM
DBVUʅ
Tʅ
EFTDSJF
PCJDFJVSJMF
TUJMVM
EF
WJBʴʅ
ʰJ
NPEVM
EF
ÔODIJOBSF
B

QPQPSVMVJ
FWSFV
EJO
BDFB
QFSJPBEʅ

QBHJOJ
RO3009 . . . 9 Lei

Laudele Domnului
"DFBTUʅ
DBSUF
DPOʴJOF
P
DVMFHFSF
EF
DÉOUʅSJ
GBWPSJUF
BMF
DSFʰUJOJMPS
FWBOHIFMJDJ

EF
QSFUVUJOEFOJ

QBHJOJ
RO2013 . . . 20 Lei

“Cumpără toate cele 4 cărţi pentru numai 44 de lei.”

Produs # $BOU %FTDSJFSF Preţ Total Comandă astăzi prin poştă,

fax, telefon sau e-mail!
5"9&
10ɮ5"-&

-FJ 
-FJ
 
-FJ
-FJ 
-FJ
4VNB
UPUBMʅ
QSPEVTF  
-FJ
-FJ 
-FJ
5BYF
QPʰUBMF NBJ
NBSJ
EF

-FJ 
505"- Nu expediem comenzi în Moldova şi
Ukraina. Trimitem în EU comenzi
plătite în avans.
/VNFMF
ʰJ
QSFOVNFMF
@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@
$/1
/V
MJWSʅN
DPNFO[J
GʅSʅ
$/1@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@
1MBUB
TF
GBDF
3".#634
TBV
ÔO

4US
@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@/S
@@@@@ BWBOT
QSJO
WJSBNFOU
CBODBS
ÔO

DPOUVM
3
#53-


*


#MPD
@@@@@@@@@@@@
4DBSB
@@@@@@@@
&UBK
@@@@@@@
"Q
@@@@@@ 
#"/$"

$PE
@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@
-PDBMJUBUFB
@@@@@@@@@@@@@@@@@ 53"/4*-7"/*"
4VDFBWB

3PNÉOJB
+VE
4FDUPS
@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@
5FM
@@@@@@@@@@@@@@@@@
*$".
.BSWJO
.JMMFS

1SPHSBN
EF
MVDSV
t

o

-VOJ
o
7JOFSJ 4US
$ÉNQVMVJ
/S
"
5FMFGPO



t
'BY



t
&NBJM
DPNBOEB!JDBNSPPSH 4VDFBWB
$PE

"DFTUF
QSFʴVSJ
TVOU
WBMBCJMF
QÉOʅ
MB
BQBSJʴJB
VOFJ
OPJ
PGFSUF
3PNÉOJB

42  Sămânţa adevărului • Februarie 2010

 Cu mâinile pe plug...
Cu mâinile pe plug să mergi mereu ‘nainte,
Iar brazda răsturnată glia să o schimbe,
Într-un ogor mai roditor, cu snopi de grâu şi linte,
Ce-aşteaptă marea zi a roadelor şi-a sărbătorii sfinte.

Cu mâinile pe plug să nu te-opreşti în brazdă,

Privind la norii grei ce-s gata ca să cadă,
Tu trage brazda mai adânc şi nu lăsa ca să se vadă,
Pământul nearat ce l-ai călcat mereu în grabă.

Cu mâinile pe plug, dar ochii aţintiţi mereu spre ţintă,

Mergi tot-nainte plin de zel şi de credinţă,
Fără să-ţi pese de ploaie şi furtună,
Ştiind că la sfârşit primi-vei ca răsplată, o cunună.

Cu mâinile pe plug, dar cu picioarele-ncălţate,

Să poţi să mergi prin rugi şi pălămidă frate,
Iar dacă şerpi şi scorpii îţi vor ieşi în cale,
Nu te opri nicicum privind la gropile din vale.

Cu mâinile pe plug dar mintea trează,

Gândindu-te mereu la cei ce zi de zi veghează,
Iar brazda ta să fie dreaptă astăzi pe ogor,
Căci plata vei primi din mâna Marelui Mântuitor.

Cu mâinile pe plug, tu să nu priveşti-napoi,

La păsările care vin să fure ce tu ai semănat în toi,
Iar dacă chiar acum ai obosit pe cale,
Priveşte înspre cer la gloata care cântă, osanale.

Cu mâinile pe plug, să fi plugar destoinic,

Şi slujba să ţi-o faci ca un viteaz statornic,
Ce nu se schimbă atunci când drumul e primejdios,
Ştiind că biruinţa este a Domnului Isus Hristos.

Cu mâinile pe plug, dar inima mereu deschisă,

Ca să primeşti putere când lupta e încinsă,
Acum când şi cel rău încearcă-n disperare,
Să semene neghină, chiar şi-n adunare.

Stăpânul tău e astăzi lângă tine şi plugul tău îl cârmuieşte,

Ungându-ţi chiar brăzdarul care rugineşte,
Cu alifia sfântă a Duhului cel Sfânt,
Ca tu să poţi intra în Noul Său aşezământ.

de Gicu Cotleţ
Notă:
Pentru toate textele biblice din revistă s-a folosit traducerea
Cornilescu cu textul corectat gramatical (BISI).
 Comori
zilnice pentru rugăciune
—Lester Troyer

Dacă ştiu cum gândeşti, ştiu cine eşti. Viaţa şi caracterul tău sunt modelate şi
nuanţate de gândirea ta. Gândurile plăcute formează oameni plăcuţi. Gândurile
vesele determină vieţi senine. Gândurile curate înseamnă curăţie. Păstrează-ţi
nobleţea ideilor şi lasă-te format de ele. Când îţi construieşti gândirea, de fapt
îţi clădeşti viaţa: „Cum îi este inima, aşa este şi el.” (Proverbe 23:7 – după
versiunea King James)

Rugăciune: Tatăl nostru, Îţi mulţumim pentru că avem un loc de închinare

în care ne putem întâlni ca membri ai familiei Tale. Ajută-ne să facem din el o
adevărată casă de rugăciune. Întăreşte părtăşia şi mărturia noastră. În Numele lui
Isus Te rugăm. Amin.

Din Daily Devotional Treasures

Tradus şi folosit cu permisiune.