ADEVĂRULUI

Revistă creştină  ·   Martie 2012  ·   Gratis

În acest
număr
“Cartea aceasta a legii...”
Se poate explica inexplicabilul?
Pregătirea preşcolarilor
Locuitorii din regiunile joase australiene
Râzi! e amuzant

Sămânţa adevărului
Publicată lunar de:
Christian Aid Ministries
O. P. 1 - Gh. P.1,
C. P. 1 Suceava 720300
samantaadevarului@icam.org
România
Comitetul executiv:
David Troyer
Paul Weaver
Roman B. Mullet
James R. Mullet
David King
Cuprins
Rubrica editorului
“Cartea aceasta a legii...”. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3
Rubrica învăţătorului
Creaţia şi învierea. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5
Evanghelia după Mica. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 8
Isus... Plus... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 10
Se poate explica inexplicabilul?. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 12
Rubrica părinţilor
“Un om cu ajutorul Domnului”. . . . . . . . . . . . . . . . . . . 14
Pregătirea preşcolarilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 15
Adaptarea. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 17

Comitetul de Rubrica istorică

îndrumare: Creşterea şi dezvoltarea Fraţilor Elveţieni (Partea a III-a). . 20
Ernest Hochstetler
Perry Troyer Rubrica practică
Johnny Miller Compromisul. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 26
James Mullet Plantarea cu succes a pomilor fructiferi şi nefructiferi . . . 27
Nate Bange
Clay Zimmerman Rubrica tineretului
Predica neterminată . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 29
Editor: Locuitorii din regiunile joase australiene. . . . . . . . . . . . . 30
Alvin Mast
Rubrica pentru copii
Editor adjunct: Hrănindu-i pe îngeri. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 32
James K. Nolt Râzi! e amuzant. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 33

Grafica: Rubrica “O carte în serial”

Gicu Cotleţ Henry şi înalta societate (Partea a VI-a). . . . . . . . . . . . . . 35
Kristi Yoder Pagină publicitară. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 42

Coordonator traduceri O poezie pentru azi

Valentin Hrihorciuc În temple... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 43

Foto copertă: Coperta din spate

Andrew Miller Literatură.... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 44

© 2012 de Christian Aid Ministries. Nici

un text din această publicaţie nu poate fi
folosit fără aprobarea scrisă.
Toate drepturile rezervate.
 „Preaiubiţilor, pe când căutam cu tot dinadinsul
să vă scriu despre mântuirea noastră de obşte, m-am
văzut silit să vă scriu ca să vă îndemn să vă luptaţi
pentru credinţa, care a fost dată sfinţilor odată pentru
totdeauna.” Iuda 1:3

Rubrica
Editorului
“Cartea aceasta a legii...”
—Gicu Cotlet

Îmi amintesc şi astăzi cu multă nostalgie de
prima Biblie pe care am primit-o cadou de la
pastorul Bisericii pe care o frecventam. Pe vremea
aceea bibliile puteau fi procurate numai în secret
de la cei care aveau legături cu persoane străine.
În multe cazuri cei care le procurau îşi riscau
viaţa şi libertatea pentru ai ajuta pe cei doritori să
intre în posesia unei Biblii. Pe vremea copilăriei
mele Biblia era un obiect sacru păstrat la loc de
cinste ca nu cumva să se deterioreze.
Astăzi lucrurile s-au schimbat considerabil şi
aproape fiecare familie deţine mai multe Biblii.
În multe cazuri copiii au Biblia lor înainte de a
învăţa să citească s-au au Biblii cu poze colorate
pentru ai învăţa să citească. După unele sondaje
de opinie o bună parte a populaţiei americane
cred că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu dar
nu au prea mult timp să o citească.
Un renumit pastor român spunea: „În sărăcie,
pe vremea părinţilor mei, când veneam seara de
la munca câmpului, stăteam cu toţii pe prispa
casei şi citeam împreună Scriptura apoi cântam
cântări de la Biserică de ne auzeau toţi vecini
şi tot satul răsuna. Aşa am ajuns să ştiu toate
cântările din cartea de cântări a Bisericii.
Astăzi, în bleşug, satana ne aleargă până
noaptea târziu şi ne ţine prizonieri închişi
în templele lui păgâne: templele culturale,
temple arhitecturale, temple alimentare, temple
sportive, temple financiare, etc. Televizorul de
asemenea ne răpeşte şi el puţinul timp disponibil
rămas şi nimeni nu ne mai aude cântecul nostru
de biruinţă. Urechile vecinilor noştri de astăzi
nu mai aud Evanghelia, nu mai aud mărturia
noastră despre Dumnezeu.”
Peste multe Biblii s-a aşternut praful deoarece
nu sunt citite cu regularitate. Mulţi caută
traduceri mai actuale, mai uşor de înţeles şi mai
uşor de pus în practică. Astăzi sunt încă destul
de mulţi oameni care citesc Biblia dar refuză să
o trăiască.
Alţi oameni îşi irosesc timpul cu alte
îndeletniciri şi nu ştiu de existenţa acestei cărţi
cu valoare divină şi o putere incontestabilă
mai mare decât orice altă carte publicată de cei
mai mari autori din lume. Ea conţine secretul
pentru rezolvarea tuturor problemelor cu care se
confruntă omenirea din zilele noastre. Apostolul
Ioan ne spune: „Cercetaţi Scripturile, pentru că
sosotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică, dar tocmai ele
mărturisesc despre Mine.” (Ioan 5:39)
Puţini ştiu că Biblia este modul sau calea de
comunicare a lui Dumnezeu cu fiinţa umană.
Prin ea Dumnezeu ne-a chemat la părtăşie cu
Fiul Său, Isus Hristos, Domnul nostru. (vezi 1
Cor. 1:9). Biblia este cel mai eficient mijloc de
ai ajuta pe oameni să înţeleagă originea lor cât şi
planul de mântuire a lui Dumnezeu cu privire la
om. Ea conţine peste 700 de teme care pot ajuta
la rezolvarea multor probleme care-i afectează

“Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!” (Matei 5:3) 3
pe tineri, vârstnici, copii şi adulţi. Biblia este
singura carte scrisă de oameni inspiraţi de însuşi
Duhul lui Dumnezeu. Acelaşi Duh Sfânt care a
călăuzit pe autori Bibliei te va călăuzi şi pe tine
în descoperirea cuvintelor Lui care dau lumină,
şi pricepere celor fără răutate. (vezi Ps. 119:130)
Biblia a fost scrisă de mai mulţi autori din
timpuri diferite dar toate cărţile lor au un mesaj
comun pentru om „Credinţa în Dumnezeu”.
„Căci Cuvântul Domnului este adevărat, şi toate
lucrările Lui se împlinesc cu credincioşie.” (Ps.
33:4) El are aplicaţie pentru timpul actual în care
trăim şi ne descrie detaliat viitorul glorios al celor
ce-l ascultă şi-l împlinesc.
Mulţi oameni se tem de Biblie pentru că este
o carte prea mare. Adevărul este că Biblia a fost
scrisă într-un limbaj simplu care să poată fi
înţeles de toţi cei ce o citesc. De aceea nu trebuie
ca nimeni să se îngrijoreze dacă nu înţelege tot ce
scrie în Scriptură. Atunci când nu înţelegi roagă-
te şi tu ca şi David: „Eu îmi istorisesc căile, şi Tu
mă asculţi: învaţă-mă orânduirile Tale! Fă-mă să
pricep calea poruncilor Tale.” (Ps. 119:26, 27a)
Biblia este o carte plină de tot felul de
întâmplări umane şi supranaturale, cu relatări
instructive şi atrăgătoare pentru toate vârstele.
Ea este scrisoarea de dragoste al lui Dumnezeu
către oameni şi totuşi mulţi refuză să o citească.
Dacă tu totuşi accepţi că Biblia este scrisoarea de
dragoste a lui Dumnezeu pentru tine, atunci ea
poate avea un rol benefic în viaţa ta. Ea poate
să-ţi schimbe modul şi stilul tău de viaţă cu
repercursiuni vizibile în familie, societate şi la
locul tău de muncă. Ea este destinată pentru tine
ca hrană spirituală pentru sufletul tău flămând ca
prin ea tu să poţi să-L cunoşti pe Autor.
Biblia este minunea lui Dumnezeu creată
pentru toţi oamenii indiferent de nivelul lor de
cultură, limbă, rasă sau culoare. Ea a fost scrisă
pentru cei care au trăit cu sute de ani în urmă
dar în acelaşi timp şi pentru generaţia noastră de
astăzi cât şi pentru cele care vor urma. Dumnezeu
a avut în vedere întreaga rasă umană.
Este demn de remarcat căci Biblia a fost scrisă
în decurs de circa 1500 de ani, în trei limbi de
4  Sămânţa adevărului • Martie 2012
aproximativ 40 de autori cu un grad diferit de
pregătire. Cu toate că a fost scrisă în perioade de
timp diferite şi de autori diferiţi mesajul ei de
dragoste şi compasiune pentru oameni este acelaşi,
deorece toţi autorii au fost inspiraţi de Duhul
lui Dumnezeu. „Toată Scriptura este insuflată de
Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să
îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru
ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul
destoinic pentru orice lucrare bună.” (2 Tim. 3:16-
17) Biblia conţine 39 de cărţi în Vechiul Testament
şi 27 de cărţi în Noul Testament. Cartea pe care
noi o numim Sfânta Scriptură este cea mai măreaţă
lucrare din toate timpurile şi nu se poate asemăna
cu nici o altă carte din lume.
Biblia nu are numai cuvinte de încurajare pentru
toţi cei care sunt amărâţi sau încercaţi, ci ea are
şi cuvinte potrivite pentru cei cu inima veselă sau
plină de bucurie. Ea are valoare pentru cei bogaţi
când afacerile prosperă dar are valoare şi pentru
cei întristaţi şi împovăraţi de greutăţile vremurilor
actuale. Pentru aceasta consider că Biblia merită
citită şi învăţăturile ei puse în parctica zilnică. De
asemenea am dori ca cei care cunosc Cuvântul
Domnului, să-i ajute pe cei care încă nu au avut
oportunitatea să pătrundă tainele ascunse ale
acestei cărţi de valoare.
Cu toate acestea Biblia este şi cea mai urâtă carte
de pe faţa pământului. Chiar şi-n zilele noastre
ea este interzisă în multe ţări din lume fiind
considerată periculoasă pentru oameni. Zeci de
mii de Biblii au fost arse sau distruse de regimurile
comuniste sau de alte sisteme de guvernare din
lume, dar mesajul ei nu a putut fi distrus sau oprit
de nimeni până în zilele noastre.
Îndemnul meu pentru tine iubit cititor al acestei
reviste este să nu te laşi copleşit de problemele
vieţii, ci acordă prioritate studierii Cuvântului
lui Dumnezeu. „Cartea aceasta a legii să nu
se depărteze de gura ta; cugetă asupra ei zi şi
noapte, căutând să faci tot ce este scris în ea;
căci atunci vei izbândi în toate lucrările tale, şi
atunci vei lucra cu înţelepciune.” (Iosua 1:8)
Domnul să te binecuvinteze şi să te ajute să poţi
trăi conform învăţăturilor Sfintelor Scripturi.

Rubrica
Învăţătorului
Creaţia şi învierea
Cele două evenimente majore din istoria
universului au fost, mai întâi de toate, Creaţia
Sa supranaturală şi, în al doilea rând, Învierea
Creatorului său din morţi. Dovezile fiecăreia,
pentru cel a cărui minte şi inimă sunt deschise la
dovezi, sunt copleşitoare. Toată ştiinţa adevărată
arată către Creaţie, şi cel mai bine dovedit fapt din
istorie este Învierea. Biblia, desigur, ne învaţă că
amândouă sunt în mod vital la fel de adevărate,
în mod vital importante şi în mod vital legate
una de alta, chiar dacă pentru cel care nu crede în
Biblie dovezile sunt încă insuficiente. El poate să le
respingă, dar nu le poate tăgădui.
Mai mult, fiecare din ele este necesară una alteia.
Creaţia, invadată şi plină de decădere şi moarte,
îndreptându-se spre haosul final, poate fi salvată
şi reînnoită numai dacă moartea este înfrântă
şi viaţa este restaurată de Creatorul ei. Învierea,
dimpotrivă, triumfând asupra morţii şi promiţând
restaurarea finală a creaţiei desăvârşite, poate fi
realizată numai de către Creatorul Însuşi. Creaţia
implică Învierea şi Învierea implică pe Creator.
Prin urmare, este potrivit ca Duhul Sfânt să lege
atât de frecvent creaţia lumii de învierea lui Isus
Hristos. Săptămâna creaţiei nu poate fi asemănată
niciunei alte săptămâni din istoria lumii. Învierea
lui Isus Hristos a fost cel mai important eveniment
din istoria umanităţii. Prima zi a săptămânii
creaţiei poate fi asemănată într-un fel cu învierea.
“Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!” (Matei 5:3) 5
„Aşadar, fraţilor, rămâneţi tari, şi ţineţi
învăţăturile, pe care le-aţi primit fie prin viu
grai, fie prin epistola noastră.”
2 Tesaloniceni 2:15
—Henry M Morris
La fel, învierea a avut loc în prima zi a săptămânii,
în urma morţii Creatorului pentru răscumpărarea
lumii. Moartea a intrat pentru prima dată în creaţie
când a păcătuit Adam (Genesa 2:16-17; 3:17-20;
Romani 5:12).
Dar acum, Hristos a înviat din morţi, pârga
celor adormiţi... Vrăjmaşul cel din urmă, care va fi
nimicit, va fi moartea. (1 Corinteni 15:20, 26)
Prin urmare, când cerurile şi pământul vor fi
reînnoite, chiar trupurile cereşti vor fi fost curăţite de
efectele îndelungi ale păcatului şi ale blestemului, ale
decăderii şi ale dezintegrării, şi „moartea nu va mai
fi.” (vezi Apocalipsa 21:4; de asemenea, 2 Petru
3:10-13; Isaia 65:17; 66:22; Apocalipsa 21:1;
22:3).
Prima carte a Cuvântului scris al lui Dumnezeu
începe cu măreaţa creare a cerurilor şi a pământului
(Genesa 1:1), dar se termină cu un „sicriu în
Egipt.” (Genesa 50:26) Ultima carte a Cuvântului
lui Dumnezeu Îl prezintă pe Isus Hristos ca „Cel
întâi născut din morţi” (Apocalipsa 1:5) şi sfârşeşte
cu „toate lucrurile noi”. (Apocalipsa 21:5)
Haideţi, în consecinţă, să privim la trei aspecte de
bază ale vieţii creştine, care pot fi mult consolidate
printr-o înţelegere mai clară şi o aplicaţie mai
amplă a acestor două evenimente esenţiale, legate
între ele: Creaţia şi Învierea. Pentru fiecare din ele
va fi folosit câte un pasaj cheie din Scriptură, care
va aduce lumină asupra subiectului.
 Siguranţa creştină
Într-o societate dominată în general de
necredinţa umanistă şi de intimidarea lumii,
creştinii au nevoie de ceva mai mult decât o
emoţie subiectivă ca să se asigure că credinţa lor
în persoana şi lucrarea lui Isus Hristos nu numai
că „funcţionează”, dar este şi adevărată. În marele
„capitol al Învierii”, 1 Corinteni 15, apostolul
Pavel încearcă să facă tocmai aceasta – să-i asigure
pe aceşti tineri, şi cumva credincioşi fireşti din
Corint, de valabilitatea autentică a Evangheliei
creştine pe care le-a predicat-o şi pe care au
crezut-o. (versetele 1-2)
El accentuează importanţa deosebită a învierii
în trup a lui Hristos, cu verificarea istoricităţii
sale cu ajutorul mulţimii copleşitoare de martori
oculari (versetele 3-11), şi apoi conchide că
aceasta garantează viitoarea înviere a tuturor celor
care „au nădejde în Hristos”, marea promisiune a
credinţei creştine. (versetele 12-19)
Dar aceasta nu este tot. Mai departe, subliniază
că învierea lui Hristos face mai mult decât să
asigure o viaţă viitoare pentru fiecare credincios
în mod individual. Ea restaurează starea pierdută
a omului, anulând consecinţele păcatului
primar al lui Adam, înfrînge toţi duşmanii lui
Dumnezeu şi în final, nimicind însăşi moartea
(versetele 20-28). Promisiunea aceasta măreaţă
nu numai că ne oferă siguranţa vieţii veşnice, ci
şi putere pentru a trăi o viaţă de evlavie în lumea
aceasta, fiind biruitori peste orice ni se opune şi
peste persecuţie, ştiind, dincolo de orice îndoială,
că există o viaţă mai bună care va veni. (versetele
29-34)
Şi apoi, ca să ofere o şi mai mare siguranţă, Pavel
leagă totul de puterea măreaţă a lui Dumnezeu
din Ceaţie. Toate componentele Ceaţiei
(biologice – versetele 35-39, fizice – versetele
40-41, şi omeneşti – versetele 42-49) sunt tratate
aici. Fiecare creaţie individuală a lui Dumnezeu
a fost proiectată cu o structură uimitoare, pentru
scopul ei divin, „după cum voieşte”. (versetul 38)
Deoarece fiecare este distinctă, niciuna nu ar fi
putut „evolua” dintr-alta; prin urmare, numai
Dumnezeu a fost în stare s-o creeze, şi numai
6  Sămânţa adevărului • Martie 2012
El este în stare s-o păstreze şi s-o reînsufleţească.
Şi după cum El L-a înviat pe Hristos din morţi,
tot aşa nu numai că va învia, dar va transforma,
purifica şi imortaliza trupurile noastre actuale
şi întreaga creaţie care suferă durerile naşterii.
(versetele 50-57; vezi de asemenea Romani
8:18-23). Îndemnul de încheiere este să fim
„neclintiţi” în credinţa noastră creştină şi să
sporim „totdeauna în lucrul Domnului”, cu
siguranţa deplină că osteneala noastră în Domnul
nu este „zadarnică”. (versetul 58)
Trezirea spirituală
Marea nevoie a bisericii creştine de astăzi
este trezirea – nu din apostazie, ci din apatie
şi compromis. Bisericile apostate, care neagă
doctrinele fundamentale ale creştinismului, nu
sunt biserici adevărate, ci doar cluburi socio-
religioase, iar membrii lor au încă nevoie să fie
mântuiţi. Există mulţimi de biserici şi credincioşi
a căror stare este în general bună, dar cu toate
acestea, lucrurile au căpătat o culoare neutră
atunci când aceştia trebuie să înfrunte probleme
controversate, care îi silesc să aleagă între
conformitatea şi confruntarea cu sistemul lumesc
care îi înconjoară.
Astfel de biserici sunt exemplificate de către
Biserica din Laodicea (Apocalipsa 3:14-22),
ultima dintre biserici menţionate în cele şapte
scrisori din Apocalipsa 2-3. Biserica aceasta
reprezintă o biserică creştină reală, cu sfeşnicul
aflat încă la locul lui (Apocalipsa 1:20; 2:5), una
care pare să facă bine pe dinafară, care „nu duce
lipsă de nimic” din punct de vedere material,
dar una care este „căldicică” şi, prin urmare,
„ticăloasă” din punct de vedere spiritual (versetele
15-17). Astfel de biserici au nevoia urgentă de
trezire, nu o trezire dintr-o simplă activitate
emoţională, ci una reală, de substanţă şi adevăr
(versetul 18) – care este pocăinţa. (versetul 19)
Este semnificativ că Domnul Isus, când se
adresează Bisericii din Laodicea, începe prin a
pune accentul pe Creaţie şi sfârşeşte cu Învierea şi
finalul promis. Acestea sunt cele mai importante
dintre toate doctrinele şi, prin urmare cele
cărora lumea se opune şi astfel doctrinele asupra
cărora se află ispita cea mai mare de a deveni
„căldicei.” Domnul cheamă astfel de biserici mai
întâi de toate să-L recunoască pe El ca „Amin,
Martorul credincios şi adevărat, începutul zidirii
lui Dumnezeu.” (versetul 14) El încheie prin a
le aminti că învierea şi înălţarea Sa le oferă unica
siguranţă a propriei lor învieri pentru împărăţia
care va veni. „Celui ce va birui îi voi da să şadă cu
Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi
Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul
Lui de domnie.” (versetul 21) Cât de important
este pentru bisericile de azi, cu tot accentul pe
care îl pun pe spiritualitatea interioară şi pe aşa-
zisa „viaţă din belşug”, să revină la o înţelegere
şi o proclamare a doctrinelor fundamentale ale
Creaţiei şi Învierii.
Mărturia creştină
Când un creştin are o siguranţă fermă a propriei
mântuiri şi este suficient de motivat în termenii
scopurilor eterne ale lui Dumnezeu, atunci este
responsabilitatea lui de a fi mărturie faţă de
alţii care au nevoie de această mare mântuire,
oriunde şi prin orice mijloace poate, după cum îl
călăuzeşte şi îl împuterniceşte Domnul.
Fără îndoială, cel mai mare martor creştin a
fost apostolul Pavel, şi exemplul lui merită cu
siguranţă o analiză şi o imitare. Este semnificativ
faptul că Pavel a început întotdeauna acolo
unde se aflau deja ascultătorii lui, în propria
lor înţelegere anterioară a lui Dumnezeu şi a
scopurilor Lui. Când ei deja cunoşteau şi credeau
Vechiul Testament, el le arăta din Scripturi
că Hristos este Mesia Cel promis, plecând de
acolo la Înviere ca o dovadă concludentă. Când,
totuşi ascultătorii lui nici nu cunoşteau şi nici
nu credeau Scripturile, el începea cu dovada
existenţei lui Dumnezeu din Creaţie, pe care ei
o distorsionaseră într-un politeism panteistic.
Exemplul clasic este acela al filozofilor greci de la
Atena (Faptele Apostolilor 17:15-34). Observaţi
cuvintele lui:
... Ei bine, ceea ce voi cinstiţi fără să cunoaşteţi,
aceea vă vestesc eu. Dumnezeu, care a făcut
lumea şi tot ce este în ea, este Domnul cerului şi al
pământului [...] dă tuturor viaţa, suflarea şi toate
“Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!” (Matei 5:3) 7
lucrurile. (Faptele Apostolilor 17:23b-25)
Apoi, în anticiparea întrebărilor fireşti precum
felul în care se poate cunoaşte care dintre „zei” este
Dumnezeul adevărat, care a creat toate lucrurile,
apostolul trebuia mai întâi să arate că Creatorul
tuturor oamenilor trebuie să fie şi Judecătorul lor,
şi că toţi oamenii trebuiau să se pocăiască şi să se
întoarcă la El.
Pentru că a rânduit o zi, în care va judeca lumea
după dreptate, prin Omul, pe care L-a rânduit
pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor
o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat din
morţi... (Faptele Apostolilor 17:31)
Această mărturie în două elemente –
Creaţia, arătându-L pe Dumnezeu şi Învierea,
identificând persoana lui Dumnezeu – constituie
un adevăr care este imposibil de respins, pentru ca
Dumnezeu să poată de pe un astfel de fundament
să poruncească „acum tuturor oamenilor de
pretutindeni să se pocăiască”. (versetul 30) Chiar
dacă moartea triumfă asupra tuturor oamenilor,
ea nu poate niciodată să-L înfrângă pe Creatorul
vieţii, şi nimeni care crede în Creaţie nu ar
trebui să se poticnească în Înviere. După cum
l-a provocat Pavel pe împăratul Agripa: „Ce? Vi
se pare de necrezut că Dumnezeu învie morţii?”
(Faptele Apostolilor 26:8)
Prin aceeaşi dovadă, cel care acceptă
veridicitatea faptică a învierii lui Hristos nu ar
trebui niciodată să se poticnească de consemnarea
felului în care Dumnezeu a creat totul. Şi totuşi,
se pare că sunt mulţi creştini astăzi care fac un
compromis în privinţa aceasta, şi cu toate că cred
fără ezitare că Hristos a fost înviat din morţi,
resping totuşi mărturia Lui despre Creaţie. „Dar
de la începutul lumii, «Dumnezeu i-a făcut parte
bărbătească şi parte femeiască.»” a zis El. (Marcu
10:6, referindu-se la Genesa 1:27). Nu după 18
miliarde de ani de istorie cosmică şi 4,5 miliarde
de ani de istorie a pământului, ci de la începutul
lumii, Dumnezeu i-a făcut bărbat şi femeie. De
fapt, însuşi scopul creaţiei pământului a fost acela
de a fi un cămin pentru fiii oamenilor. (Psalmul
115:16) Cum poate un creştin să creadă cuvintele
lui Hristos şi să respingă cuvintele lui Moise?
 Căci, dacă aţi crede pe Moise, M-aţi crede şi
pe Mine, pentru că el a scris despre Mine. Dar
dacă nu credeţi cele scrise de el, cum veţi crede
cuvintele Mele? (Ioan 5:46-47)
Domnul Isus a afirmat în două dintre pasajele
„Eu sunt” din cartea Apocalipsa:
„Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul”,
zice Domnul Dumnezeu, „Cel ce este, Cel ce era şi
Cel ce vine, Cel Atotputernic. (Apocalipsa 1:8)
Apoi, El a mai spus:
Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel viu. Am
fost mort, şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin
cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor. (Apocalipsa
1:17b-18)
El este atât „înainte de toate lucrurile”, cât şi
Evanghelia după Mica
Titlul poate părea ciudat, deoarece noi ne
gândim în mod normal doar la patru Evanghelii:
Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Cum ar putea exista
o Evanghelie după Mica? Observaţi cuvintele din
Evrei 4:2: „Căci şi nouă ni s-a adus o veste bună
ca şi lor.” De multe ori privirea celor din Vechiul
Testament a fost întunecată. Dar Dumnezeu
ridica adesea câte un proroc şi se folosea de el ca
să pătrundă acel întuneric cu lumina Evangheliei.
Dumnezeu a făcut acest lucru cu Mica.
Soarele era pe cale să apună asupra perioadei
de prosperitate a Israelului din zilele lui Mica.
Acest om era un proroc mai tânăr, care a predicat
mai ales în zonele rurale din Iuda, în timp ce
Isaia a predicat claselor sociale conducătoare
de la Ierusalim. Păcatele poporului făceau ca
binecuvântările şi protecţia lui Dumnezeu să
nu mai fie peste ei şi, tocmai acum, dominaţia
Imperiului Asirian era pe culmile succesului.
În această perioadă, în timpul vieţii lui Mica,
împărăţia de nord a Israelului a fost înghiţită de
Imperiul Asirian şi dusă în robie, aşa după cum
profeţise Mica.
Avea oare, împărăţia de sud a lui Iuda, patria
natală a lui Mica, să fie următoarea victimă? Va
veni, într-adevăr, şi rândul ei, dar Dumnezeu nu
8  Sămânţa adevărului • Martie 2012
„Cel întâi născut dintre cei morţi” (Coloseni 1:17-
18). Prin urmare, El „poate să mântuiască în chip
desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin
El, pentru că trăieşte purururea ca să mijlocească
pentru ei.” (Evrei 7:25)
Adaptat din articolul Dr. Morris „Creation and Resurrection” [Creaţia
şi Învierea] din ediţia din aprilie 1984
a jurnalului Acts & Facts.
Dr. Morris (1918-2006) a fost fondatorul lui
Institute for Creation Research.
© 2008 by ICR
Toate drepturile rezervate
INSTITUTE FOR CREATION RESEARCH
PO. Box 2667, El Cajon, CA 92021
619-448-2667 (0900)
Tradus şi folosit cu permisiune.
—Merle R. Ruth
se va folosi de Asiria ca de nuiaua mâniei Sale
împotriva lui Iuda. Lucrul acesta este adeverit
de prorocia din Mica 4:10: „Te vei duce până la
Babilon.” Imperiul babilonian avea să cucerească
Iuda peste 130 ani.
O candelă a speranţei
Mica n-a fost numai un proroc al judecăţii
divine. Dumnezeu l-a folosit, de asemenea, ca să
mângâie rămăşiţa credincioasă a lui Israel, şi să
aprindă candele ale speranţei. Una dintre aceste
candele este Mica 2:12, 13. „Te voi strânge în
întregime, Iacove! Voi strânge rămăşiţa lui Israel,
îi voi aduna ca pe nişte oi dintr-un staul, ca pe o
turmă în păşunea ei, aşa că va fi o mare zarvă de
oameni. Cel ce va face spărtura se va sui înaintea
lor; vor face spărtura, vor trece pe poartă şi vor
ieşi pe ea; împăratul lor va merge înaintea lor, şi
Domnul va fi în fruntea lor.”
Observaţi îndeosebi termenul rămăşiţa din
acest pasaj. Dumnezeu spusese deja în Vechiul
Testament prin prorocii Săi că planul Său de
răscumpărare va fi împlinit îndeosebi prin
rămăşiţa credincioasă. Cu scopul de a încuraja
rămăşiţa, Mica a transmis această făgăduinţă
de la Dumnezeu că El îi va aduna din nou.
Făgăduinţa avea să fie împlinită după exilul din
Babilon, când o rămăşiţă a iudeilor s-a întors în
patria părinţilor lor.
Dar aceasta era doar o umbră a unei adunări
mai mari care a avut loc după ce Mesia s-a făcut
cunoscut. Aceasta este semnificaţia expresiei
„Cel ce va face spărtura” şi implicit a termenului
spărgător, recunoscut ca unul din numele lui
Mesia. El va merge înaintea rămăşiţei ca Împărat
şi Domnul lor, dând barierele şi obstacolele la o
parte şi conducându-i pe urmaşii Săi la libertate.
Pentru poporul acelei zile întunecate, acesta
este un motiv de speranţă. Este vorba de o veste
bună! Şi această veste bună este Evanghelia –
„vestea bună.” Aşadar, aici vedem Evanghelia
după Mica.
O a doua candelă a speranţei
La sfârşitul capitolului 3, Dumnezeu se
adresează liderilor ipocriţi ai lui Iuda. Ei judecau
pentru a fi răsplătiţi, învăţând şi prorocind pe
bani şi, în ciuda acestora, se întrebau: „Oare nu
este Domnul în mijlocul nostru? Nu ne poate
atinge nici o nenorocire.” Dumnezeu a spus prin
Mica: „De aceea, din pricina voastră, Sionul
va fi arat ca un ogor, Ierusalimul va ajunge un
morman de pietre, şi muntele Templului, o
înălţime acoperită de păduri.” (versetul 12)
Apoi vedem un contrast remarcabil. Capitolul
3 se încheie cu Sionul ajuns un morman de
pietre, dar la începutul capitolului 4 citim că
„muntele Casei Domnului va fi întemeiat tare
ca cel mai înalt munte, se va înălţa deasupra
dealurilor.” Dumnezeu poate face ceea ce
omeneşte pare imposibil. Din haosul şi ruina
care a copleşit împărăţia lui Iuda, Dumnezeu
nu va scoate numai o rămăşiţă credincioasă, ci
va instaura şi o nouă ordine care va fi mai bună
decât tot ce a fost mai înainte. Imaginaţi-vă ce
veste bună trebuie să fi fost aceasta pentru cei
credincioşi din zilele acelea.
Mica, probabil, şi-a închipuit împlinirea
acestei prorocii într-un sens literal, sub forma
Ierusalimului rezidit şi plin de oameni. Mulţi
încă mai aşteaptă împlinirea acestei prorocii şi
astăzi. Este adevărat că Ierusalimul a fost, mai
“Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!” (Matei 5:3) 9
târziu, rezidit şi că mulţi oameni au mers acolo
din multe locuri diferite. Dar este aceasta cu
adevărat împlinirea a ceea ce a gândit Dumnezeu?
O interpretare în sensul acesta care se potriveşte
de minune cu Noul Testament este că împlinirea
acestei prorocii a început atunci când Dumnezeu
L-a trimis pe Fiul Său în lume. Când Isus a
început să propovăduiască, esenţa mesajului Său
a fost: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este
aproape.” După ce vechea naţiune evreiască a
falimentat, Dumnezeu instaurează o împărăţie
diferită, cunoscută de altfel ca fiind Biserica.
Tabloul din Mica 4 descrie o adunare mare de
oameni, formată din diferite naţionalităţi, la o
scară mai mare decât s-a întâmplat vreodată în
Israelul Vechiului Testament.
Versetul 2 este o chemare la închinare: „Veniţi,
haidem să ne suim la muntele Domnului.”
Popoarele vor avea o dorinţă de a fi învăţate,
o bunăvoinţă de a se supune: „ca să ne înveţe
căile Lui, şi să umblăm pe cărările Lui.” În loc
să se mai lupte între ei, se vor închina împreună:
„Din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug, şi din
suliţele lor cosoare; nici un neam nu va mai trage
sabia împotriva altuia şi nu vor mai învăţa să facă
război.” (versetul 3) Popoarele vor cunoaşte de
asemenea, pacea şi siguranţa: „ci fiecare va locui
sub viţa lui şi sub smochinul lui, şi nimeni nu-l
va mai tulbura.” (versetul 4)
Isus a spus ucenicilor: „Voi zidi Biserica Mea”
(Matei 16:18). Apostolul Petru a scris sfinţilor
care erau „împrăştiaţi,” asigurându-i că erau „o
seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam
sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat
ca să fie al Lui” (1 Petru 2:9). Datorită acestor
paralele, datorită felului în care aceste prorocii
s-au împlinit, se poate vorbi în mod clar de o
Evanghelie după Mica.
O a treia candelă a speranţei
Din Mica 4:9 până la 5:1, atenţia prorocului s-a
îndreptat din nou spre tablouri mai întunecoase.
Dumnezeu i-a făcut cunoscut lui Mica faptul
că vremurile dintre ziua lui şi zorile Evangheliei
vor fi foarte tulburi. Apoi, în Mica 5:2, a aprins
o altă candelă, adăugând la tabloul care a fost
descris mai devreme: „Şi tu, Betleeme Efrata,
măcar că eşti prea mic între cetăţile de căpetenie
ale lui Iuda, totuşi din tine Îmi va ieşi Cel ce va
stăpâni peste Israel şi a cărui obârşie se suie până
în vremuri străvechi, până în zilele veşniciei.”
Dumnezeu nu va instaura numai o nouă
împărăţie, dar va fi acolo şi un Împărat nou, mai
bun. O astfel de perspectivă îi încuraja îndeosebi
pe cei din rămăşiţa credincioasă, care au început
să se îngrijoreze de conducătorii lor corupţi. În
secolele lungi şi întunecate ce vor urma, această
făgăduinţă trebuie să fi slujit ca o făclie a speranţei
multor suflete evlavioase din Israel. Făgăduinţa
s-a împlinit în mod clar atunci când magii au
sosit la Ierusalim ca să-L caute pe noul Împărat
născut, după cum este consemnat în Matei 2.
Astfel, lui Mica, un proroc simplu, i s-a dat
privilegiul de a vesti că marea Căpetenie a lui
Israel nu se va naşte în faimosul Ierusalim, ci mai
degrabă în umilul Betleem. Numele Betleem
este interesant deoarece înseamnă „casa pâinii.”
Acesta este, de fapt, şi felul în care Isus se referă la
Sine într-o împrejurare: „Eu sunt pâinea vieţii.”
(Ioan 6:35) Este o minune a providenţei divine
că Pâinea vieţii S-a născut într-o lume înfometată
din punct de vedere spiritual, în locul numit
„casa pâinii.”
Observaţi cuvintele „din tine Îmi va ieşi.”
Dumnezeu spune că viitoarea Căpetenie va fi
aleasă de Dumnezeu, şi unsă de Dumnezeu.
Urmează apoi o descriere suplimentară: „a cărui
obârşie se suie până în vremuri străvechi, până
în zilele veşniciei.” Cel care avea să se potrivească
acestor descrieri trebuia să fie un membru
Isus . . . Plus...
Cultura noastră creştină a îmbrăţişat câteva
perspective greşite privind autoritatea biblică.
Printre acestea este şi ideea: „Isus... plus...” –
atitudinea că este bine să ştim ce spune Biblia,
dar putem apela şi la alte surse pentru păreri
10  Sămânţa adevărului • Martie 2012
al Dumnezeirii. Aşadar, această Căpetenie
făgăduită, pe lângă faptul că este aleasă şi unsă de
Dumnezeu, va fi ea însăşi Dumnezeu.
Acum mergeţi la versetele 12 şi 13: „Voi nimici
cu desăvârşire descântecele din mijlocul tău, şi nu
vei mai avea vrăjitori; voi nimici cu desăvârşire
idolii tăi şi stâlpii tăi idoleşti din mijlocul tău,
şi nu te vei mai închina la lucrarea mâinilor
tale.” În limbajul acelor zile, aici este conturat
ca planul de purificare pe care Îl are Căpetenia
prezisă. Fiecare din supuşii Lui trebuie să se
supună lucrării Lui de purificare. El va nimici
orice idol încât Biserica lui Dumnezeu să fie
fără nicio pată. Această Căpetenie nu va face
compromis cu răul; fie că te vei supune lucrării
Lui de purificare, sau vei deveni ţinta mâniei Lui.
Fiecare comemorare a naşterii lui Hristos
este o aducere-aminte a faptului că prorocia lui
Mica s-a împlinit. Căpetenia pe care Dumnezeu
a făgăduit-o prin Mica a venit în lume ca
Prunc, dar n-a rămas un prunc. A devenit
Mielul lui Dumnezeu şi Leul din seminţia lui
Iuda. Vrăjmaşilor Săi El este un leu fioros, dar
prietenilor Săi El este un miel blând.
Şi cine sunt prietenii Lui? Isus a zis: „Voi
sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc
Eu.” Domnul să ne ajute să îndeplinim această
condiţie ca să-I fim prieteni, aşa încât să putem
experimenta întreaga binecuvântare a darului
Său minunat.
Din The Christian Contender, nov. 2009
Rod and Staff Publishers, Inc.
Tradus şi folosit cu permisiune.
—Don Landis
alternative.
Scriptura ne avertizează să nu scoatem nimic
din Cuvântul lui Dumnezeu. (Apocalipsa 22:19)
Autoritatea Scripturii nu este determinată de
ideea existenţială că Biblia devine Cuvântul lui
Dumnezeu când şi dacă Dumnezeu doreşte să
vorbească prin ea. Am ajuns la concluzia clară că
Biblia nu este doar o carte care conţine adevărul,
ci ea este adevărul – întreaga Biblie este adevărată.
Biblia ne mai avertizează să nu adăugăm nimic
la Cuvântul lui Dumnezeu. (Apocalipsa 22:18)
Aici avem de-a face cu modul subtil de a adăuga
la ce este scris şi astfel să subminăm Scriptura.
Eu am numit acest atac la autoritatea Scripturii:
„Isus... plus...”.
Daţi-mi voie să încep oferindu-vă câteva
explicaţii pentru termenul meu „Isus... plus...”.
Martin Luther este faimos pentru cele cinci
Sola. Vreau să mă refer la două dintre ele. Sola
Scriptura afirmă că Biblia este singura autoritate
pentru credinţa şi practica creştinilor. Sola Christo
se referă la Hristos ca la singura cale de mântuire.
Numele Isus face referire atât la persoana Lui, dar
şi la întreg adevărul pe care El l-a descoperit în
Scriptură. El este, în ultimă instanţă, Cuvântul
întrupat.
Biblia este complet adevărată şi acel Isus pe care
Îl prezintă ea este singurul Mântuitor. Pentru
o cultură caracterizată de „toleranţă”, această
afirmaţie este ca sodiul în apă – este explozivă!
Astăzi, este un lucru obişnuit ca oamenii să
spună că au respect faţă de Scriptură, dar în
realitate ei cred că şi alte surse pot conţine, în
egală măsură, adevărul despre Isus şi despre cum
vrea El să trăim.
Dar Biblia spune: „Toată Scriptura este
insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe,
să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în
neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie
desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare
bună.“ (2 Timotei 3:16, 17) Aceasta înseamnă
că omul lui Dumnezeu nu are nevoie de ajutor
exterior ca să se maturizeze. Biblia este suficientă
pentru credinţă şi practică. Doar prin ea putem
cunoaşte ce vrea Isus de la noi.
Am avut odată o discuţie prelungită cu cineva
despre un pasaj din Scriptură, cu aplicaţii practice
în cadrul bisericii. După ce am citit câteva ore
despre ceea ce învăţa Biblia, acea persoană m-a
“Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!” (Matei 5:3) 11
privit şi mi-a spus: „Da, aceasta este ceea ce ne
învaţă Biblia, dar există şi alte metode!”
El a confirmat că este de acord cu interpretarea
mea, dar a continuat spunând că există adevăruri
alternative în afara Bibliei – alte metode să facem
un anumit lucru, chiar dacă Dumnezeu a trasat
deja o cale!
Dar, dacă Biblia ne spune ce vrea Isus de la
noi, există alternative legitime? Putem avea alte
opţiuni?
Uneori, oamenii pot avea chiar şi două păreri
contradictorii pentru simplu fapt că ei nu îşi fac
timp să se gândească. Dar această inconsistenţă
este obişnuită în ziua de azi din alt motiv.
Gândirea postmodernistă permite oamenilor să
aibă două păreri contradictorii în acelaşi timp,
pentru că, la urma urmei, ei personal hotărăsc ce
este „adevărat” prin alegerea lor proprie.
Această gândire postmodernistă permite unui
credincios ca duminică să meargă la biserică şi să
spună „Amin” la toată învăţătura scripturală şi
totuşi, în restul săptămânii să se conformeze unei
lumi seculare şi să trăiască după alt standard. El
nici măcar nu-şi dă seama că stilul lui de viaţă
contrazice ceea ce a făcut duminica pentru că este
„normal” să avem două păreri diferite în acelaşi
timp! El poate să facă aceasta pentru că alege un
adevăr pentru viaţa lui „spirituală” şi un alt adevăr
pentru viaţa „reală”. Din acest motiv vedem
atâţia creştini căldicei, care afirmă că Biblia este
Cuvântul lui Dumnezeu, dar, în acelaşi timp, au
concepţii seculare cu privire la evoluţie şi la alte
credinţe care contravin Scripturii.
Mulţi creştini moderni au păreri corecte despre
lucrarea lui Hristos pe cruce, inclusiv faptul că
jertfa celui de-al doilea Adam a răscumpărat
omul de la păcatul şi moartea venită prin primul
Adam. Şi totuşi, aceşti creştini cred că totul a fost
creat cu foarte mult timp în urmă, iar moartea şi
putrezirea au existat cu milioane de ani înainte ca
Adam şi Eva să fi păcătuit.
De asemenea, observăm această mentalitate
„Isus...plus...” într-o credinţă actualmente
populară, şi anume că natura este a 67-a carte a
 Bibliei. Din acest punct de vedere, natura este
egală cuvintelor Scripturii.
Nu putem spune că au fost milioane de
ani, plus Biblia. Nu sunt 66 de cărţi în Biblie
plus cartea naturii. Nu se poate să acceptăm
învăţăturile Bibliei (învăţăturile lui Isus) şi
să admitem că există şi alte metode să faci un
lucru.
Toate celelalte idei, filozofii, teorii, opinii şi
Se poate explica
inexplicabilul?
„De altă parte, ştim că toate lucrurile
lucrează împreună spre binele celor ce iubesc
pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce
sunt chemaţi după planul Său.” (Romani 8:28)
Acest verset a fost o încurajare pentru
mulţi creştini. Noi credem ceea ce promite
Dumnezeu: că toate lucrurile care ne afectează
vor lucra pentru scopul Lui divin. Astfel,
considerăm că aceste lucruri ne sunt folositoare,
deşi, privite dintr-o perspectivă firească sau
momentană, ele par neplăcute.
Câteodată, oamenilor le este greu să accepte
faptul că ceea ce este bun pentru ei şi serveşte
planului lui Dumnezeu include suferinţă şi
chiar unele experienţe care sunt considerate
rele. Oamenii cred că Dumnezeu ar trebui să
ne explice sau să ne justifice lucrurile neplăcute
pe care El le îngăduie în mod divin; dar aceasta
este o concepţie greşită despre Dumnezeu. El
poate şi uneori chiar explică unele lucruri. El
poate şi chiar justifică unele lucruri pe care le
face. Dar când Dumnezeu nu explică sau nu
justifică nimic, oamenii trebuie să-şi pună
credinţa în practică. Noi nu avem nevoie de
explicaţii pentru acţiunile Lui inexplicabile.
În loc să ne zbatem în căutarea răspunsurilor,
trebuie să acceptăm planul Lui perfect pentru
noi şi să ne odihnim în El.
12  Sămânţa adevărului • Martie 2012
păreri lumeşti trebuie să fie evaluate în lumina
Scripturii pentru a vedea dacă sunt adevărate sau
nu.
Nu se poate să fie „Biblia plus...”, ci doar Biblia.
Nu se poate să fie „Isus plus...” – este doar Isus.
Din Answers aprilie-iunie 2010
Answers in Genesis
www.answersingenesis.org
Tradus şi folosit cu permisiune.
—Paul M. Weaver
În providenţa Sa, Dumnezeu are un scop
pentru toate lucrurile pe care le îngăduie. Dacă
El alege să nu ne explice ce face, aceasta nu
înseamnă că acţiunile Lui sunt lipsite de scop
sau că Îl putem acuza pe Dumnezeu că nu ne
oferă o explicaţie justificatoare. Omnipotenţa
Lui Îi permite să facă ceea ce oamenii consideră
că este imposibil şi inexplicabil din punct de
vedere logic.
Dumnezeu nu i-a dat lui Iov o explicaţie
elaborată despre motivul pentru care i-a fost
distrusă proprietatea sau de ce copiii i-au
fost ucişi şi trupul i s-a umplut de bube. În
schimb, Domnul i-a oferit lui Iov posibilitatea
să-L vadă pe El ca fiind Creatorul: „Unde
erai tu când am întemeiat pământul?” Faptul
că Dumnezeu i s-a revelat, a fost suficient ca
Iov să exclame, chiar din mijlocul necazului:
„De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc
în ţărână şi cenuşă.” (Iov 42:6) De asemenea,
noi ar trebui să ne predăm viaţa providenţei
acestui Dumnezeu Atotînţelept, care ţine zilele
noastre în mâna Lui. El cunoaşte ziua în care
ne-am născut şi în care vom muri. El ţine în
mâna Lui Universul – de ce nu ar putea El să
cârmuiască şi viaţa noastră, chiar dacă nu ştim
toate motivele acţiunilor Sale?
Dumnezeu, în loc să dea umanităţii o
explicaţie pentru toată durerea, boala, suferinţa,
tragedia şi păcatul oamenilor, El i-a oferit un
remediu. La cruce, toată povara unei lumi
decăzute şi pierdute a căzut dintr-o dată pe Isus
Hristos, Domnul nostru. Aceasta înseamnă că
El a suferit mai mult decât ar putea vreodată să
îndure un singur individ. Un om poate suferi
doar cu măsură, apoi moartea alină acea durere
şi suferinţă.
Nu-L putem acuza pe Dumnezeu că este
indiferent sau că se îndepărtează de durerea
noastră. El o cunoaşte mult mai bine decât
oricare dintre noi pentru că El a purtat-o pe
cruce. Isus a suferit mai mult decât ar putea
vreodată să sufere vreun om.
Hristos a venit să rezolve două probleme:
păcatul şi moartea. Acestea au fost dezbrăcate
de puterea lor şi ţintuite pe cruce. În lumina
crucii, care pune toate lucrurile într-o
perspectivă nouă, noi nu ar trebui să ne
zbatem în căutarea răspunsurilor. Când privim
lucrurile din perspectiva limpede a Calvarului,
dragostea lui Dumnezeu va apărea atât de
evidentă şi copleşitoare, încât bunătatea şi mila
Lui vor fi înţelese pe deplin chiar şi atunci când
nu pricepem fiecare cauză a răului.
„Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al
durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de
dispreţuit că îţi întorceai faţa de la El, şi noi
nu L-am băgat în seamă. Totuşi, El suferinţele
noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat
asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit,
lovit de Dumnezeu, şi smerit. Dar El era
străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit
pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne
dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui
suntem tămăduiţi.” (Isaia 53:3-5)
La cea de a doua venire a lui Hristos vom
avea o imagine clară despre Dumnezeu. Îl
vom vedea pe Creatorul, Răscumpărătorul
şi Împăratul nostru. Realitatea eternă despre
Isus este că El este prezent la fiecare tragedie
umană – El, Creatorul a toate, Susţinătorul şi
Răscumpărătorul umanităţii.
„Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip
“Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!” (Matei 5:3) 13
întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă.
Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaşte
deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe
deplin.” (1 Corinteni 13:12) Atunci vom
înţelege toate experienţele vieţii. Ceea ce
pentru noi a fost necunoscut sau dincolo de
priceperea noastră va fi văzut ca având un scop
grandios, măreţ, biruitor – o armonie divină.
Ce spunem de fapt? Că tot ce e rău va fi
explicat? Dumnezeu poate transforma răul
în bine, iar dincolo de toată amărăciunea şi
suferinţa, Dumnezeu lucrează după planul Său
în cel mai drept şi plin de milă mod posibil,
până acolo că tot păcatul şi răul se pot sfârşi.
Dar aceste promisiuni nu înseamnă că orice
lucru rău va fi explicat sau că există un motiv
şi o raţiune pentru fiecare lucru rău. Expresia
„toate lucrurile lucrează împreună pentru
binele...” nu înseamnă că Dumnezeu va scoate
un lucru bun din fiecare aspect al răului sau
al suferinţei. A fi în stare să vedem un scop
grandios şi măreţ nu însemnă că ni se vor
explica şi analiza toate durerile şi suferinţele.
Ne putem aştepta ca într-o zi să vedem
bunătatea supremă a lui Dumnezeu care este
descoperită prin soluţia adusă de El pentru
păcat şi rău. Aceasta nu înseamnă că ni se va
explica motivul, raţiunea şi scopul pentru
fiecare faţetă a păcatului şi a răului, ca şi cum
ele ar fi nişte componente cruciale ale planului
lui Dumnezeu. În cazul crucii, răul aparent
a fost explicat, dar aceasta nu înseamnă că el
trebuie explicat în toate cazurile.
Când Dumnezeu îngăduie o experienţă
inexplicabilă, noi ne-o explicăm prin ochii
credinţei – credinţa ne dă motive să nădăjduim
şi ne oferă o dovadă pentru lucrurile care nu se
văd. Dacă ştim că Dumnezeu ne conduce, acest
lucru este tot ce avem nevoie să ne încredem pe
deplin în El.
Din The Christian Contender, mai 2010
Rod and Staff Publishers, Inc.
Tradus şi folosit cu permisiune.

“Un om cu ajutorul Domnului”
Nu putem înţelege deplin suferinţa întâilor
noştri părinţi, alungaţi de puţină vreme din
căminul lor perfect. Putem simţi efectele
blestemului în vieţile noastre, dar nu vom trăi
niciodată durerea lui Adam şi a Evei, care au
cunoscut mai întâi perfecţiunea. Şi totuşi, după
suferinţa de care Dumnezeu i-a spus că va avea
parte, Eva rosteşte despre primul ei născut: „Am
căpătat un om cu ajutorul Domnului.” (Genesa
4:1b) În ce fel ne pot inspira cuvintele ei pline de
speranţă?
Eva a văzut în primul ei copil un dar divin. A
văzut maturitate dincolo de copilărie. A văzut în
Cain un om, o făptură completă, care o inspira
mai mult decât preţioasele aspecte legate de
copilărie, văzute şi acestea cu uimire şi mirare.
Fiecare copil merită un asemenea bun-venit:
„Iată, fiii sunt o moştenire de la Domnul.”
(Psalmul 127:3)
Dacă putem percepe realitatea acestei
binecuvântări, vom face ca familiile noastre să
se concentreze asupra copiilor. Şi acest lucru
nu va însemna scoaterea lui Dumnezeu din
centru, ci, mai degrabă, un mod de a demonstra
devotamentul nostru în a face voia Lui. Timpul
de sculare şi de culcare, mesele zilnice şi treburile
casnice, odihna şi timpul devoţional, toate acestea
se învârt de obicei în jurul nevoilor copiilor.
14  Sămânţa adevărului • Martie 2012
„Numai, ia seama asupra ta, şi veghează cu
luare aminte asupra sufletului tău, în toate zilele
vieţii tale, ca nu cumva să uiţi lucrurile pe care
ţi le-au văzut ochii, şi să-ţi iasă din inimă; fă-le
cunoscut copiilor tăi şi copiilor copiilor tăi.”
Deuteronom 4:9
Rubrica
Părinţilor
—Stephen J. Champ
Implicându-i pe copii în astfel de activităţi, îi
învăţăm să-şi controleze natura carnală, aşa că, în
timp, vor putea să-şi răstignească firea pământească
şi să moară faţă de ei înşişi. Atunci vor putea trăi
pentru Dumnezeu, ca o binecuvântare pentru cei
din jur.
Istoria tragică a lui Cain e un mod de a ne aduce
aminte că şi copiii noştri pot deveni instrumente
ale diavolului, în loc de slujitori ai lui Dumnezeu.
Nenumăraţi părinţi au trăit durerea primilor
părinţi, care şi-au văzut copiii îndepărtându-se
de Dumnezeu. Această posibilitate ne obligă să
căutăm ajutorul divin. Pentru că Dumnezeu a dat
fiecărui copil o voinţă liberă, nu putem garanta
succesul spiritual în cazul tuturor. Cu toate acestea,
o viaţă trăită în asemănarea cu Hristos şi cu
lepădare de sine, îi va motiva pe copiii noştri şi va
creşte probabilitatea ca ei să-L urmeze pe Domnul.
Copiii sunt planul de pensionare al Lui
Dumnezeu pentru creştini. Dragostea, grija şi
disciplina pe care părinţii le investesc în copii vor
aduce multe roade atunci când părinţii ajung
copleşiţi de neajunsurile bătrâneţii şi au nevoie
de ajutorul celor din familie. Tragedia respingerii
principiilor biblice se concretizează în faptul că
părinţii investesc mult mai multă energie şi efort
în strategii de pensionare susceptibile de eşec decât
în sufletele veşnice ale copiilor lor. Cum se măsoară
astfel de lucruri?
Fiecare minut petrecut cu o învăţătură
evlavioasă şi fiecare oră petrecută în rugăciune
atrag bogate răsplătiri celor care ajung să-şi vadă
copiii „umblând” în adevăr. Astfel şi alţii sunt
binecuvântaţi. În timp ce veniturile puse deoparte
pentru pensionare sunt păstrate pentru una sau
două persoane, de copiii credincioşi se pot bucura
mulţi. Într-adevăr, binecuvântările se înmulţesc
atunci când sunt împărţite cu alţii.
Chiar şi cei care nu au copiii lor, pot investi în
această sursă preţioasă. Oricine poate să asculte
cu atenţie un copil şi să fie deschis la a-l încuraja
în direcţia bună. Oricine poate petrece timp în
rugăciune pentru tinerii care se confruntă cu
Pregătirea preşcolarilor
Se spune că cincizeci la sută din dezvoltarea
intelectuală a omului are loc între 0 şi 4 ani.
Părinţii sunt educatori foarte importanţi în
viaţa preşcolarilor. Ei pun baza abilităţilor de
învăţare ale copiilor înainte ca aceştia să ajungă
la şcoală.
Pentru a-i pregăti în mod eficient pe copiii
noştri preşcolari pentru zilele de şcoală, trebuie
să fim în primul rând noi foarte bine pregătiţi.
Cum putem fi părinţi pregătiţi?
1. Trebuie să recunoaştem că educăm nişte
copii care aparţin lui Dumnezeu. Dumnezeu îi
numeşte „copiii mei” (Ezechiel 16:21).
2. Trebuie să preţuim contribuţia şcolii.
Şcoala creştină oferă beneficii sociale,
educaţionale, morale şi spirituale pe care
familia nu le poate acoperi în întregime. Orice
învăţătură pe care copiii noştri o primesc, direct
sau indirect, include şi formarea spirituală sau
morală. Principiul acesta constituie motivul
pentru care ne organizăm propriile şcoli şi nu
folosim sistemul lumii. Trebuie să dezvoltăm o
atitudine pozitivă faţă de şcoală, amintindu-ne
că propriile noastre atitudini se reflectă în copiii
“Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!” (Matei 5:3) 15
problemele adolescenţei. O persoană necăsătorită
poate influienţa mai mulţi copii decât o mamă cu
casa plină.
Un lucrător înţelept a auzit odată pe cineva
remarcând: „Băieţii tot băieţi” şi a replicat
imediat: „Nu, nu, băieţii vor deveni bărbaţi.”
Atunci când ne bucurăm împreună cu ei de
farmecul copilăriei, să nu pierdem din vedere
viitorul. Cu copiii e la fel cum e cu investiţiile
financiare: o doză mică, dar consistentă, de
învăţătură bună investită va rodi binecuvântări
mult mai importante decât trecătoarele plăceri
care ne distrag de la această datorie sacră.
Retipărit din Home Horizons,
Eastern Mennonite Publications
Tradus şi folosit cu permisiune.
—Nelson Steiner
noştri.
3. Nu trebuie să trăim cu sentimentul că
am depăşit vârsta învăţării. Când tatăl anunţă
la masa de seară: „Să ştiţi că am învăţat ceva
nou astăzi”, copiii constată că tatălui lor îi
place să înveţe. Trebuie să-i ajutăm pe copii
să exploreze minunile creaţiei lui Dumnezeu,
ca de exemplu o sămânţă mică ce încolţeşte
sau o furtună cu tunete. Părinţii trebuie să fie
dispuşi să primească sfaturi şi să-şi recunoască
greşelile.
4. E nevoie să fim noi înşine un exemplu
bun pentru copii. Mai multe lucruri se
„prind” decât se învaţă, şi lucrul acesta e vizibil
în joaca şi activităţile copiilor noştri. Suntem
supuşi autorităţilor? Vorbim cu respect cu şi
despre ceilalţi oameni? Oferim copiilor un
bun exemplu de urmat în ceea ce priveşte
integritatea trăirii noastre?
Preşcolarii noştri trebuie pregătiţi pentru
şcoală prin structurarea foarte clară a
principiului binelui şi răului. Educaţia morală
include anumite standarde de comportament.
1. Ascultarea. Copiii trebuie să înveţe
 ascultarea de la o vârstă foarte fragedă.
E prima lecţie pe care copilul trebuie s-o
primească. Ascultarea este fundamentală
pentru tot procesul de învăţare. Când un copil
se opune direcţionării parentale, atunci e clar
că are nevoie să înveţe supunerea. Copilul
se va confrunta cu sistemul autorităţii toată
viaţa lui, aşa că trebuie să aleagă să se supună
şi să asculte. Părinţii trebuie să ceară ascultare
de bună-voie şi promptă. În acelaşi timp,
trebuie să aibă aşteptări clare, rezonabile şi
consecvente. Dacă pedepsim un copil pentru
că a scos cărţile de pe raft o dată, dar îi trecem
cu vederea fapta data viitoare, acesta va deveni
confuz şi nesigur. E foarte probabil ca un copil
educat în felul acesta să continue să-şi testeze
părinţii şi mai apoi învăţătorul, ca să vadă
până unde poate să meargă.
2. Respectul. Preşcolarii noştri trebuie să
respecte autoritatea celorlalţi. Părinţii nu
trebuie să le permită să răspundă obraznic
sau să comenteze. E nevoie ca preşcolarii să
fie învăţaţi să nu întrerupă discuţia cuiva. Nu
trebuie să se amestece în treburile altora sau
să umble în lucrurile altora. John trebuie să
înveţe că nu-i este permis să cotrobăiască în
sertarul cu „comori” al lui Alvin. Copiii trebuie
învăţaţi respectul faţă de cei bătrâni şi faţă de
sentimentele celorlalţi. Părinţii nu trebuie să
le permită copiilor să tachineze sau să „înţepe”
alte persoane într-un mod nepoliticos.
3. Onestitatea. Copiii trebuie învăţaţi încă
de mici să spună adevărul. Deşi poate că i-am
învăţat cu multă seriozitate acest principiu,
să nu ne gândim că e imposibil ca odrasla
noastră să mai spună vreo minciună. În ei
sălăşluieşte natura carnală care va încerca să se
autoprotejeze amânând sau evitând pedeapsa.
Părinţii vigilenţi vor avea ochii şi urechile
deschise. Trebuie să avem mai multă încredere
în observaţia unui adult decât în relatările
copiilor noştri.
4. Sârguinţa. Acest lucru implică grijă şi
perseverenţă. Preşcolarii trebuie să înveţe să
16  Sămânţa adevărului • Martie 2012
termine o sarcină de lucru înainte de a se apuca
de alta. Elsie deprinde sârguinţa terminând de
colorat toată pagina din carte. În acelaşi timp,
trebuie să coloreze frumos fără a depăşi linia,
cu toată seriozitatea. În Proverbele 12:27 scrie
că „munca este comoara de preţ a unui om”.
Trebuie să-i învăţăm pe copii că rezultatul
efortului depus este tocmai satisfacţia finală
ca răsplată. A fi conştiincios în lucrurile de
zi cu zi ale vieţii face ca unei persoane să i se
poată încredinţa adevăratele bogăţii. Poate un
preşcolar nu va fi motivat aproape deloc de
acest concept, dar noi trebuie să-l vedem ca pe
un principiu călăuzitor.
5. Puritatea. Înainte chiar de a înţelege
cuvântul, copiilor trebuie să li se ceară să fie
modeşti. Trebuie să păzim minţile curate ale
copiilor de influenţele lumii. Deşi nu putem
evita toată influenţa negativă, trebuie să
limităm expunerea lor la aceasta. O modalitate
de a proteja puritatea copiilor noştri este să-i
învăţăm să respecte intimitatea trupească a
celorlalţi membri ai familiei. Părinţii trebuie
să dea ei înşişi dovadă de modestie şi curăţie în
purtare şi îmbrăcăminte.
De asemenea, este necesară şi o pregătire
mintală înainte ca preşcolarii noştri să intre în
sălile de clasă. Trebuie să căutăm să stimulăm o
gândire activă în preşcolarii noştri.
Părinţii ar trebui să le citească în fiecare zi
copiilor. Practicaţi o lectură vie şi plăcută, aşa
încât copiii să-şi dorească să înveţe să citească.
Puneţi-i să vă indice obiecte şi lucruri de
interes în cărţile cu poze. Când un copil pune
o întrebare, răspundeţi-i potrivit cu propria sa
capacitate de percepţie. Uneori, răspunzând
întrebării copilului printr-o altă întrebare, îl
ajutăm să găsească singur răspunsul şi să-şi
dezvolte gândirea critică şi analitică.
Preşcolarul trebuie să recunoască literele şi
cifrele. Ajută-l să numere obiectele pe care le
întâlneşte în activităţile zilnice: „Sunt cinci
farfurii pe masă şi mai avem nevoie de două
pentru oaspeţii noştri.” „Te rog adu-i mamei
trei cepe.” Preşcolarul trebuie să ştie cum să-
şi scrie numele. Copilul care a lucrat deja pe
câteva cărţi pentru preşcolari are un mare
avantaj pentru că a învăţat deja lucrurile de
bază în ceea ce priveşte literele şi cifrele.
Învăţă-l pe preşcolar să-şi asume
responsabilităţi pentru lucrurile care îi
aparţin. Ştie Anna care sunt mănuşile ei şi că,
atunci când nu le poartă, ar trebui să stea în
buzunarul hainei? Acest simţ al răspunderii
poate fi educat punându-l pe copil să-şi facă
ordine în cameră sau să îngrijească un mic
spaţiu din grădină.
Înainte ca preşcolarul să meargă la şcoală, el
trebuie să fie în stare să urmeze instrucţiuni mai
complexe. De asemenea, părinţii trebuie să-i
înveţe pe copii să aibă o imagine corectă despre
ei înşişi. Lauda excesivă şi critica excesivă sunt
două extreme. Când un copil munceşte din
greu şi reuşeşte, trebuie să-l apreciem. Când
greşeşte, trebuie să-l corectăm.
Pe lângă pregătirea morală şi mintală,
preşcolarul trebuie pregătit şi fizic. A învăţat
cum să-şi lege şireturile de la pantofi sau să se
Adaptarea
Pentru mine, adaptarea la direcţia dată de
soţul meu mai este încă dificilă, chiar după
atâţia ani de strădanii de a trăi ca o soţie
supusă. Mi se mai întâmplă să mă aştept ca
o anumită zi sau săptămână să fie previzibile,
sau dacă un anumit lucru are loc, un altul va
urma de la sine cu certitudine. Mă simt în
largul meu cu tipare şi programe previzibile.
Flexibilitatea nu a fost niciodată punctul meu
forte.
Dar Domnul schimbă starea aceasta în
timp ce eu ascult de Duhul Sfânt şi accept
conducerea soţului meu. Câteodată, mă simt
de parcă mi s-ar fi cerut să fac o întoarcere în
“Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!” (Matei 5:3) 17
îmbrace singur? Ştie să folosească toaleta şi să
se spele pe mâini? Poate că va răci. Ştie când
şi cum să folosească batista? De asemenea, un
preşcolar trebuie să ştie cum să ţină stiloul, cum
să folosească foarfeca şi cum să măture podeaua.
Trebuie să aibă suficiente abilităţi de coordonare
pentru a prinde şi arunca o minge.
Ca părinţi, nu trebuie să avem pretenţia
ca micuţii noştri să ştie să citească şi să scrie
înainte de a ajunge la şcoală. De asta există clasa
întâi, iar un copil care a învăţat deja să citească
probabil se va plictisi foarte repede la şcoală.
De asemenea, un copil care pare deosebit
de inteligent, poate să nu fie pregătit pentru
şcoală. Să nu uităm că, oricât ne-am strădui să-i
pregătim pentru şcoală, eforturile noastre nu
sunt complete până când copilul nu va intra pe
porţile şcolii.
Fie ca Dumnezeu să ne dea înţelepciunea de
a pregăti sufletele pe care El ni le-a încredinţat.
Retipărit din Home Horizons
Eastern Mennonite Publications
Tradus şi folosit cu permisiune.
—Genevieve M. White
formă de U pe autostradă.
„Tot astfel, nevestelor, fiţi supuse şi voi bărbaţilor
voştri; pentru ca, dacă unii nu ascultă Cuvântul,
să fie câştigaţi fără cuvânt, prin purtarea nevestelor
lor.” (1Petru 3:1)
„Nevestelor, fiţi supuse bărbaţilor voştri ca
Domnului.” (Efeseni 5:22)
Dicţionarul spune că a se adapta înseamnă
„a se armoniza cu împrejurări schimbate”. A
adapta înseamnă „a reajusta, a se potrivi.”
Îmi amintesc că, odată, nora mea a sunat
să ne spună că dorea să organizeze o întâlnire
specială pentru ziua de naştere a nepoatei
noastre Joanna, la sfârşitul săptămânii, şi că
 dorea să venim şi noi. Nu am crezut că aveam
alte planuri şi, fără să-l întreb pe Walter, am
acceptat invitaţia. Când i-am spus ce făcusem,
răspunsul lui a fost: „Păcat că ai acceptat fără
să mă întrebi, pentru că eu am hotărât deja să
mergem la casa din pădure şi să o închidem
pentru această perioadă a anului. Va trebui
să suni şi să anulezi.” Ei bine, îmi era greu
s-o fac. Mă temeam ca fiul meu şi soţia lui să
nu se simtă jigniţi. Nu înţelegeam de ce nu
puteam închide casa altădată. Îmi doream
să-şi stabilească programul astfel încât să
includă şi această întâlnire cu familia. Dar
el hotărâse deja, aşa că eu am spus: „Da,
Doamne, da, Walter,” în această ordine şi
am sunat să anunţ că nu putem veni. Mi-
am adaptat în mod deliberat gândirea,
iar atitudinea inimii mele s-a schimbat în
legătură cu întreg incidentul. Am mers
la casă şi am avut un sfârşit de săptămână
extraordinar. S-a dovedit a fi momentul
potrivit pentru a închide casa, pentru că au
apărut nişte situaţii care ar fi făcut călătoria
până acolo foarte dificilă, dacă nu chiar
imposibilă.
Cam după o săptămână, soţul meu a spus:
„Hai să mergem la Cape să vizităm copiii şi
să-i ducem Joannei cadoul pentru ziua de
naştere. Sună să vezi dacă sunt disponibili.”
Aşa am făcut şi am sfârşit prin a avea o seară
minunată. Pentru mine a fost deosebit de
specială, pentru că am ajuns să discutăm
despre nişte lucruri care mă preocupau de
foarte mult timp, lucruri pe care eu simţeam că
le-am lăsat nerezolvate. Mă îndoiesc că această
conversaţie vindecătoare ar fi putut avea loc
atunci când erau prezenţi toţi musafirii
invitaţi. Am fost atât de recunoscătoare că
am ştiut să mă adaptez şi să mă supun, altfel
vechiul meu „eu” s-ar fi linguşit, ar fi insistat
că trebuie să mergem la petrecere, sau ar fi
manipulat până când am fi făcut ce credeam
„eu” că era cel mai bine pentru toţi. Am
învăţat o lecţie valoroasă.
Soţilor nu li se cere să se adapteze nouă sau
18  Sămânţa adevărului • Martie 2012
să cedeze în faţa noastră. Acest fel de negocieri
îngreunează capacitatea unui bărbat de a-L auzi
pe Domnul şi de a conduce efectiv.
Ideea lumii că putem sta să rezolvăm o
problemă până ajungem la o soluţie care ne
mulţumeşte pe amândoi, nu este în concordanţă
cu ceea ce spune Biblia despre conducerea în
căsnicie. De multe ori veţi fi amândoi de acord
cu o soluţie şi asta e extraordinar. Dar când nu
se întâmplă aşa, intervine supunerea.
Dumnezeu este credincios şi-i va spune
soţului tău exact ce să facă într-o situaţie
anume, dacă tu te retragi, laşi cale liberă şi alegi
să te supui hotărârii lui.
De fiecare dată când, în mod voit, m-am
adaptat şi m-am supus Domnului supunându-
mă soţului, am fost binecuvântată din plin.
Un duh blând şi liniştit
„Podoaba voastră să nu fie podoaba de afară,
care stă în împletitura părului, în purtarea de
scule din aur sau în îmbrăcarea hainelor, ci să fie
omul ascuns al inimii, în curăţia nepieritoare a
unui duh blând şi liniştit, care este de mare preţ
înaintea lui Dumnezeu. Astfel se împodobeau
odinioară sfintele femei, care nădăjduiau în
Dumnezeu, şi erau supuse bărbaţilor lor.” (1
Petru 3:3-5)
Ar trebui să medităm adânc la aceste versete.
Un duh blând şi liniştit, numit podoabă, este
mai preţios decât orice bijuterie pe care o poţi
achiziţiona pentru a te împodobi.
Frumuseţea omului ascuns al inimii se reflectă
în limbajul trupului, dar, cu precădere, în ceea
ce-ţi iese din gură.
„…din prisosul inimii vorbeşte gura.” (Matei
12:34)
Ce se află în adâncul inimii va ieşi, în cele
din urmă, pe gură. Şi ceea ce iese din gură îl
afectează profund pe soţul tău.
Domnul ne cunoaşte inima şi prin rugăciune
perseverentă şi citirea Scripturii ne va arăta şi
nouă ce se află acolo. Domnul ne va schimba
inima dacă suntem gata să ascultăm ceea ce ne
arată El. Întotdeauna există un „DACĂ.” Nu
ne putem schimba inima cu propriile puteri.
Este lucrarea Duhului Sfânt. Dar putem lua
hotărârea de a asculta Cuvântul Său şi a ne
deschide faţă de ceea ce vrea să facă El din
noi.
De obicei, poţi spune ce simte o femeie
pentru soţul ei prin felul cum vorbeşte cu el
şi despre el. Când aud pe o femeie vorbind
despre soţul ei fără respect, mi se strânge
inima, căci ştiu cum vede Domnul lucrul
acesta. Efeseni 5:33 spune clar:
„…şi nevasta să se teamă de bărbat.”(Efeseni
5:33)
Pe de altă parte, cartea Proverbele spune
câteva lucruri interesante despre nevestele
care fac exact opusul.
„Mai bine să locuieşti într-un colţ pe acoperiş,
decât cu o nevastă gâlcevitoare într-o casă
mare.” (Proverbele 21:9)
„Mai bine să locuieşti într-un pământ pustiu,
decât cu o nevastă gâlcevitoare şi supărăcioasă.”
(Proverbele 21:19)
„Mai bine să locuieşti într-un colţ pe acoperiş
decât să locuieşti într-o casă mare cu o nevastă
gâlcevitoare.” (Proverbele 25:24)
„O streaşină care picură necurmat într-o zi
de ploaie, şi o nevastă gâlcevitoare sunt tot una.
Cine o opreşte parcă opreşte vântul, şi parcă
ţine undelemnul în mâna dreaptă.” (Proverbele
27:15-16)
„Cine vorbeşte mult nu se poate să nu
păcătuiască, dar cel ce-şi ţine buzele, este un om
chibzuit.” (Proverbele10:19)
„Moartea şi viaţa sunt în puterea limbii;
oricine o iubeşte, îi va mânca roadele.”
(Proverbele 18:21)
„Cine îşi păzeşte gura şi limba, îşi scuteşte
sufletul de multe necazuri.” (Proverbele 21:23)
Vedeţi felul în care Dumnezeu ne arată în
Cuvântul Său întocmai planul şi principiul
Său? Există o cale de ieşire din descurajare,
disperare, regrete şi altele. Află ce vrea
Dumnezeu şi ascultă! Dă-I voie Lui să-ţi
schimbe viaţa total. Numai să nu-I oferi tu
un plan cum să o facă. Lasă-L să lucreze aşa
“Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!” (Matei 5:3) 19
cum vrea El.
Gravele „lovituri de bici” pe care femeile
le dau soţilor lor produc răni adânci. Uneori
aceste atacuri se nasc din dorinţa lor de a afla
ce se află în mintea soţului. Încercăm să-l
descoasem sau să-i scuturăm gândurile prin
insulte, ridiculizări, batjocură, sarcasm sau
lucruri negative. Sau presupunem (suntem
aşa de deştepte!) ce se întâmplă înăuntrul
lor şi vorbim potrivit acelor presupuneri. De
obicei dăm greş în totalitate pentru că suntem
îndemnate de cel rău. Nu ne lăsăm conduse de
Duhul sfânt. Rănim profund.
„Limba ta nu născoceşte decât răutate, ca un
brici ascuţit, viclean ce eşti!” (Psalmii 52:2).
„Până când îmi veţi întrista sufletul, şi mă veţi
zdrobi cu cuvântările voastre?” (Iov 19:2)
Recent, un soţ care se bucura de o relaţie
nouă cu soţia sa, care după treizeci şi cinci de
ani şi-a înţeles, în sfârşit, rolul, ne-a împărtăşit
câteva dintre rănile lui. Nu putea să înţeleagă
de ce soţia nu l-a auzit atâţia ani când i-a spus
că rolurile lor erau confuze. El ştia cât de bine
putea să fie. De asemenea, era profund rănit de
lucrurile pe care soţia i le-a spus şi i le-a făcut
şi îi era greu să uite şi să ierte. Era suspicios că
ea se va întoarce la vechiul său fel de a fi. A fost
aşa de trist să văd atâta timp irosit pentru acest
cuplu drag, care se iubea cu adevărat.
„Poporul Meu piere din lipsă de cunoştinţă.”
(Osea 4:6)
Din prisosul inimii vorbeşte gura. Dacă
inima este predată Domnului, conversaţiile
noastre vor fi diferite, duhul nostru va fi diferit.
El e Olarul, noi lutul. Lutul nesupus este dur,
uscat, împotrivitor, rece, crăpat, se sfărâmă în
bucăţi mici. Lutul predat este moale, maleabil,
se lucrează uşor şi se modelează într-un vas
frumos.
Când ne predăm inima Domnului, va ieşi la
iveală un duh blând şi liniştit.
-Acest articol a fost scris de o femeie pentru femei.
Din Daughters of Sarah (Fiicele Sarei)
1991 Brentwood Christian Press
Tradus şi folosit cu permisiune.
 „Şi tot ce a fost scris mai înainte, a fost
scris pentru învăţătura noastră, pentru ca,
prin răbdarea şi prin mângâierea pe care o dau
scripturile, să avem nădejde.” Romani 15:4

Rubrica
Istorică
Creşterea şi dezvoltarea
Fraţilor Elveţieni
Partea a III-a —Michael S. Martin

Viaţa de familie printre anabaptişti se afla economice foarte limitate.3

adesea sub presiunea persecuţiei. Uneori,
copiii lor mai mici au fost luaţi cu forţa
şi botezaţi.1 În parte din istoria Fraţilor
Elveţieni, copiii lor au fost consideraţi
ilegitimi deoarece părinţii lor nu fuseseră
cununaţi de către un pastor protestant.2
Lucrul acesta a făcut ca, odată cu moartea
părinţilor, copiii să nu poată moşteni nimic.
Guvernul confisca apoi bunurile rămase, le
vindea, iar cu banii obţinuţi finanţa bisericile
de stat şi suprima anabaptismul. Pe la
începutul secolului al XVII-lea, funcţionari
din Berna au păstrat înregistrările oficiale ale
proprietăţilor confiscate de la anabaptiştii
din oraşul lor. Aceste documente indică
faptul că familiile anabaptiste aveau resurse
1 John Horsch spune că aceste proceduri au fost apli-
cate până în jurul anului 1812 (Mennonites in Europe,
p. 113). Totuşi, se pare că nu s-au aplicat tot timpul şi
în toate localităţile unde locuiau anabaptiştii.
2 În perioada anului 1800, în unele părţi ale Elveţiei,
căsătoriile anabaptiste erau recunoscute numai dacă
nunţile planificate erau trâmbiţate de la amvonul unei
biserici de stat în trei duminici, la rând, şi dacă se elibe-
ra un certificat de căsătorie de către autorităţile locale
ale statului.
Unul dintre cele mai timpurii documente
anabaptiste, cel de Funcţionare a Adunărilor
(vezi anexa III), menţionează faptul că
familiile anabaptiste trebuiau să citească
zilnic Psalmii acasă. Nu se specifică dacă
aceasta era o activitate personală sau de
familie, dar din alte surse deducem că
familiile anabaptiste se închinau acasă.
În vremuri de pace, anabaptiştii puteau
lucra şi găsi pieţe de desfacere pentru
produsele lor. Adesea, întreaga familie lucra
împreună, mai ales în lunile de iarnă, ţesând
pânzeturi, împletind coşuri sau făcând alte
sortimente de articole din lemn. Pe timpul
verii, anabaptiştii care deţineau sau închiriau
pământ îşi păstrau membrii familiei ocupaţi
la fermă. Părinţii în vârstă locuiau împreună
cu copiii lor, muncind până la bătrâneţe.
Un document din 1780 menţionează
că anabaptiştii se căsătoreau la o vârstă
foarte fragedă, dar nu precizează care era.
Documentul Strasbourg Discipline din anul
3 Delbert L. Gratz, Bernese Anabaptists [Anabaptiştii
din Berna], 54, 55.

20  Sămânţa adevărului • Martie 2012

1568 declară: „Cei care vor să se căsătorească
vor face actul acesta cu aprobarea şi sfatul
pastorilor şi al episcopilor şi va fi făcut cu
teamă de Dumnezeu; şi deoarece se cuvine,
vor aduce la cunoştinţă şi vor informa pe
părinţii lor.”4 Căsătoriile trebuiau să aibă loc
numai cu cei de credinţă anabaptistă.
Un raport scris de către un elveţian pe la
începutul secolului al XIX-lea ne oferă mai
multă lumină în privinţa familiei anabaptiste
şi a vieţii de biserică din Jura.
Era ca şi cum aş fi trăit în primele zile ale
creştinismului începător. Ei [anabaptiştii]
erau aşa de mulţumiţi, atât de evlavioşi
şi nefăţarnici. Ei trăiesc aici o viaţă atât
de ospitalieră şi muncitoare în simplitate
patriarhală şi obiceiuri pioase. Printre ei
nu găseşti beţivani, cartofori, petrecăreţi,
mincinoşi sau vecini invidioşi. Dacă are
loc o ceartă, ceea ce se întâmplă foarte
rar, problema este mediată prieteneşte de
către unul din bătrânii lor. Se ajută unii
pe alţii la strânsul fânului şi al culesului de
porumb, fără plată. Cumpătarea şi curăţia
lor îi ajută să fie sănătoşi până la o vârstă
înaintată. Un bărbat în vârstă de peste 70
de ani, care era unul din învăţătorii lor (ei
nu au pastori)5 m-a condus cu putere peste
munţi şi văi, ca şi cum ar fi fost tânăr, până
la casele fraţilor săi de biserică. Ce dragoste
autentică se găseşte printre cei căsătoriţi, ce
blândeţe printre fraţi, surori, câtă ascultare
de părinţi în cazul copiilor, am putut
vedea cu ochii mei! Practic, tot sistemul
lor de educaţie se bazează în întregime pe
exemplele pe care adulţii le lasă copiilor lor
şi în câteva cuvinte: „Ţine-L pe Dumnezeu
în faţa ochilor tăi.” Cu toate acestea, copiii
lor au parte de o educaţie care este adesea
Fraţii s-au îngrijit de orfanii din mijlocul
mai nobilă decât cea mai bună educaţie din
toată lumea, adunată la un loc. Ce oameni,
4 Vezi Anexa IV.
5 Anabaptiştii nu au avut pastori profesionişti , ci mai
degrabă pastori laici, aşa cum avem şi noi azi. Pentru
biserica de stat lucrul acesta a însemnat că ei nu aveau
pastori.
“Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!” (Matei 5:3) 21
ce creştinism, în care nu este nevoie de
avocaţi, pastori, judecători şi foarte rar de
câte un doctor!
Duminica ei vin la acest învăţător sau
la acela... ca să fie învăţaţi în aer liber,
sau în şură, sau într-o cameră mai mare
dintr-o casă. Învăţătorul vorbeşte ce are pe
inima lui şi după nevoile ascultătorilor sau
citeşte dintr-o carte de zidire sufletească. El
botează, oficiază Cina Domnului, cunună,
dar este la rândul său un fermier ca şi ceilalţi.
Botezul precede prima participare la Cina
Domnului şi adesea cununia unui cuplu
logodit.6 Devoţionalul lor, rugăciunea,
cărţile de cântări ce includ cântecele de
martiraj au aroma timpurilor străvechi.
Când slujbele sunt terminate, familiile care
locuiesc la distanţă sunt oprite la masă, după
cum au făcut şi ei cu gazdele în alte ocazii.
Uneltele lor şi hainele sunt curate şi
neîmpodobite ca şi casele lor modeste. Ca şi
alte grupări creştine din lume, anabaptiştii
au propriile lor capricii şi ciudăţenii cum ar
fi: bărbaţii căsătoriţi îşi lasă bărbi lungi ca
un semn distinctiv al bărbăţiei lor. Lucrul
acesta n-ar fi chiar aşa de rău, dacă s-ar
îmbrăca ca în Evul Mediu sau poate ca în
Vechiul Testament. Dar haina scurtă, de
culoare gri, pantalonii scurţi şi ciorapii lungi
traşi până la genunchi nu se prea potrivesc
cu impunătoarele lor bărbi. Nasturii de la
hainele lor sunt interzişi. Ei sunt înlocuiţi
de copci speciale şi şnururi. Femeile sunt
foarte modeste. Nu poartă aur, catifea sau
mătase şi nici măcar un şnur de mătase din
mai multe culori nu atârnă la pălăriile lor
de paie. Cu toate acestea, fetele lor au un
fel anume de a se împodobi, încât să nu-şi
pună religia în pericol.7
6 Această propoziţie înseamnă probabil că atunci când
mai multe acte de cult erau împlinite într-o singură
slujbă, aveau ordinea aceasta: botezul, Cina Domnului şi
apoi cununiile.
7 Heinrich Zschokke, Novellen und Dichtungen
(Philadelphia, 1854). Citat în Delbert L. Gratz, Bernese
Anabaptists, 113, 114.
 lor. Datorită persecuţiei părinţilor, erau mai
mulţi orfani în biserică decât ar fi fost de
aşteptat. Fraţii Elveţieni i-au luat pe orfani
în casele lor şi i-au crescut ca pe proprii lor
copii. Acei dintre orfani ai căror părinţi
fuseseră mai înstăriţi sunt îngrijiţi din banii
părinţilor, iar cei ai căror părinţi nu au avut
o stare materială bună sunt îngrijiţi din
fondurile bisericii.
Se pare că Fraţii Elveţieni şi-au învăţat
copiii carte acasă până prin secolul al XIX-lea.
Părinţii îi învăţau pe copii lucrurile esenţiale
precum: cititul, scrisul şi matematica, aşa cum
puteau ei. La vremea aceea, numai aptitudinile
esenţiale erau necesare pentru a putea ocupa
un post în societate. Probabil că doar câţiva
dintre anabaptişti erau învăţaţi erudiţi, dar ei
nu urmăreau lucrul acesta în viaţa lor. Prin
secolul al XIX-lea au deschis şcoli de biserică,
susţinându-le financiar şi asigurând adesea
învăţători dintre fraţi. Cu timpul, aceste şcoli
au elaborat o programă de nouă ani de studii.
Pastorii erau cei care predau în şcoli, dar adesea
se aflau şi persoane care nu erau de credinţă
anabaptistă şi care acopereau nevoile.
Viaţa economică. De prin anul 1600 până
în 1743, statul a confiscat adesea bunurile
anabaptiştilor. Totuşi, în preajma anului
1700, persecuţia a început să mai slăbească.
Mărturia de oameni paşnici a anabaptiştilor,
stima pe care vecinii a aveau faţă de ei, precum
şi pierderea zelului evanghelistic, au adus,
în sfârşit, o măsură de tolerare din partea
autorităţilor. În anul 1743, Comitetul de
supraveghere al anabaptiştilor a fost desfiinţat.8
Odată cu aceasta, a încetat şi persecuţia. Totuşi,
anabaptiştii erau în continuare amendaţi
datorită refuzului lor de a se înrola în armată.
Valoarea sumelor de plată era între trei sute
şi patru sute cincizeci de dolari, în valoarea
actuală.
8 Acest Comitet de supraveghere a anabaptiştilor a fost
înfiinţat în 1659 ca să administreze persecuţiile şi
penalizările aplicate anabaptiştilor.
22  Sămânţa adevărului • Martie 2012
Informaţii despre viaţa economică a
anabaptiştilor şi etica muncii de prin secolul
al XVII-lea, pot fi extrase din scrierile unui
pastor al bisericii de stat din Emmental.
Autorul le-a spus cititorilor săi să urmeze
exemplul anabaptiştilor de bună conduită,
dar să evite doctrina lor greşită. Anabaptiştii
din acea perioadă nu purtau haine scumpe,
nici nu mâncau sau beau excesiv. Petreceau
puţin timp în joacă. Cei mai mulţi dintre ei
erau muncitori simpli, care lucrau cu mâinile
lor.
Pe la sfârşitul secolului al XVII-lea,
persecuţia severă i-a forţat pe anabaptişti
să iasă din sate şi să se stabilească în văile
prăpăstioase care se aflau în afara oraşului
Emmental. În aceste regiuni, câştigarea
existenţei era grea. Anabaptiştii cultivau aici
manual pe coastele abrupte.
În timpul secolului al XVII-lea, mulţi
dintre anabaptişti s-au mutat în munţii Jura,
situaţi în vestul Elveţiei. Aici, cei mai mulţi
creşteau animale şi cultivau legume. Câţiva
erau ţesători. Cu toate acestea, guvernul nu
le-a permis să deţină pământ în proprietate.
De obicei, anabaptiştii nu puteau lua în
arendă pământul cel mai arabil sau pe cel din
apropierea satelor.
Proprietarii de pământ care îşi arendau
moşiile îi preferau pe anabaptişti, în
detrimentul celorlalţi. Anabaptiştii îşi plăteau
renta cu promptitudine, erau gata să plătească
mai mult decât oricine şi erau gata să lucreze
şi pământurile mai puţin fertile şi accesibile,
pe care alţii nu le-ar fi luat în arendă. Prin
urmare, anabaptiştii reprezentau un capital
valoros pentru comunităţile locale.
Deşi proprietarii de moşii se bucurau de
pe urma fraţilor, nu tot aşa stăteau lucrurile
şi cu populaţia locală, care s-a plâns în dese
ocazii autorităţilor, îndemnându-le să-i
evacueze pe anabaptişti din diferite zone.
Principala plângere adusă împotriva lor era
că anabaptiştii plăteau sume mai mari pentru
arendă decât îşi puteau permite localnicii,
forţându-i astfel să caute de muncă în alte
părţi sau să sufere din cauza lipsei de muncă.
Localnicii s-au mai plâns şi de faptul că preţul
alimentelor crescuseră de când se mutaseră
anabaptiştii în zonă. Şi târgurile locale de
vite au avut de suferit, spuneau ei, deoarece
fraţii importau vite din alte regiuni. Dacă
aceste acuzaţii erau fondate sau nu este greu
de spus, dar se cunoaşte că fraţii erau foarte
chibzuiţi cu banii lor, erau harnici şi lucrau
cu toată familia, aşa că îşi puteau permite să
plătească o rentă mai mare decât erau alţii
dispuşi.
O cu totul altă imagine ne oferă scrisoarea
unui ofiţer care a trăit într-un ţinut în care
locuiau şi mulţi anabaptişti. El îi susţinea cu
toată inima, spunând că ei au adus bani în
zona aceea, că au lucrat pământul mai bine
decât oricine şi erau oameni paşnici, atenţi,
care n-au cauzat nicio problemă comunităţii
locale.
Pe la începutul anului 1730, cetăţenii
din Jura s-au plâns aşa de mult împotriva
anabaptiştilor, încât, în cele din urmă,
prinţul le-a poruncit Fraţilor Elveţieni
să plece. Anabaptiştilor le-a părut rău de
această întorsătură a evenimentelor. Cu toate
acestea, un înalt funcţionar de stat a apelat la
prinţ să revoce evacuarea. El i-a spus prinţului
că anabaptiştii nu făceau rău pământului, ci
erau mai degrabă o binecuvântare pentru
el. El, de asemenea, i-a amintit prinţului
că guvernul primise o zecime din toate
produsele lor. Datorită acestor apeluri
pentru tolerare şi datorită faptului că prinţul
oricum nu vroia să-i evacueze, ordinul nu
a fost aplicat, iar anabaptiştii au rămas. În
semn de apreciere, fraţii i-au trimis prinţului
o frumoasă pânză de in.9
9 Delbert L. Gratz, Bernese Anabaptists, 74, 75.
“Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!” (Matei 5:3) 23
Solul arid şi pietros din munţii Jura şi
platourile sale nu permiteau o varietate de
recolte. Anabaptiştii cultivau in din care
făceau pânzeturi. Ovăzul, orzul şi cartofii
creşteau bine şi asigurau hrana atât pentru
oameni, cât şi pentru animale. Fermierii
produceau brânză şi unt, pe care de obicei le
vindeau ca să poată plăti renta. Meşteşugurile
în lemn asigurau de asemenea un venit sigur
pentru anumite familii. În multe privinţe,
aceşti anabaptişti erau autonomi. Datorită
faptului că trăiau departe de sate şi târguri,
nu călătoreau acolo de prisos.
Un profesor care a vizitat pe anabaptiştii
din Jura prin anul 1780 a descris viaţa lor
economică şi religioasă în următoarele
rânduri:
Ne-am făcut curaj şi, după o oră şi
jumătate de căţărat, am ajuns la casa
bătrânului Benz... un anabaptist gospodar.
El trăieşte în partea aceasta din Jura,
numită muntele Biel. Deoarece a trebuit
să-şi părăsească plaiurile natale din
Cantonul Berna datorită credinţelor sale
religioase, şi-a construit o gospodărie aici.
El a luat în arendă locaţia prezentă, care
mai înainte era o pârloagă, cu o sumă de
50 de coroane [aproximativ 600 dolari],
luată cu împrumut din oraşul Biel şi şi-a
construit o casă confortabilă şi spaţioasă.
A plantat o diversitate de pomi fructiferi, a
făcut o grădină, a semănat pajişti mănoase
şi câmpuri, iar împreună cu copiii săi, în
timpul liber, se îndeletniceşte cu ţesutul,
folosindu-se de o maşină veche de ţesut.
Când am ajuns la el acasă, l-am găsit stând
împreună cu copiii săi la masă, servind
micul dejun. Acesta consta din piure de
cartofi şi sirop de pere uscate. Amândouă
erau în farfurii diferite, foarte apetisante
şi curate. Cu toate că harnicul Benz este
trecut de 60 de ani, are părul cărunt şi
poartă barbă, fără îndoială, este încă atât
de robust, încât poate coborî la Biel şi urca
 înapoi de câteva ori pe zi. El este unul dintre
cei mai respectaţi pastori la aproximativ
1000 de anabaptişti care sunt împrăştiaţi pe
platourile şi văile din Jura, care aparţine de
oraşul Biel şi de episcopia din Basel. Deoarece
ambele puteri, menţionate mai sus, nu au
participat la război de mai mulţi ani, şi se
pare că nici prea curând nu vor participa,
îşi pot permite în preajmă o astfel de sectă
care consideră drept păcat de moarte mersul
la război sau vărsarea de sânge omenesc.
Alături de bătrânul Benz, anabaptiştii mai
au alţi 25 de pastori. Bătrânul profet, care
ne-a primit acasă la el cu atâta ospitalitate,
predică în fiecare duminică şi călătoreşte
fiecare a treia sau a patra duminică multe
ore pe jos, ca să proclame Cuvântul lui
Dumnezeu fraţilor săi. Cu cât este mai grea
călătoria, cu atât mai bogate sunt comorile
lui spirituale. Predică de obicei cam trei,
patru ore. Mi-a mărturisit că un pastor
(reformat) din Zurich l-a ascultat şi a crezut
că ar fi studiat undeva, în tinereţea lui. Are o
cunoaştere formidabilă a Sfintelor Scripturi
şi nu este niciun pasaj valoros din Scripturi
pe care să nu-l cunoască şi să nu-l poată cita
imediat. Câţiva din grupul nostru au început
să discute cu el despre dogmele specifice
credinţei lui şi toţi ne-am minunat de ce
a spus, căci puţini auziserăm despre ideile
acestei secte şi mai ales de felul în care se
folosesc ei de pasajele favorabile credinţei lor
din Scripturi. Discuţia cu acest om în vârstă,
viguros şi ingenios, a fost principala noastră
conversaţie şi sunt convins că acest om care
şi-a construit casa cu propriile-i mâini şi a
înfrumuseţat o bucată de pământ care mai
înainte era pârloagă, şi care a mângâiat cu
pioşenia sa multe suflete şi le-a ferit de la
decădere, va avea o răsplată cerească mult
mai mare decât mulţi cuceritori de renume
care au distrus civilizaţii întregi şi au pustiit
ţări înfloritoare.10
Un fiu al unui Frate Elveţian, imigrant în
10 C. Meiners, Briefe über die Schweiz. Erster Theil
(Berlin, 1790). Citat în Delbert L. Gratz, Bernese Ana-
baptists, 83, 84.
24  Sămânţa adevărului • Martie 2012
Ohio, a scris o altă istorisire care descrie bine
economia şi stilul de viaţă al fraţilor din Jura,
de la începutul secolului al XIX-lea.
Ocupaţia de bază a părinţilor noştri
în Elveţia a fost cultivarea pământului
şi creşterea animalelor. Pe lângă acestea,
aproape fiecare făcea comerţ cu ceva în
timpul iernii lungi. Zăpada, care cade
necontenit pe munţi, este destul de groasă
încât să acopere gardurile şi adesea nu este
de lucru nici pe câmp, nici în pădure.
Printre ei se găsesc tâmplari, strungari în
lemn şi pantofari care fac atât încălţăminte
de lemn, cât şi de piele. Dar pe vremea
tatălui meu, principala ocupaţie pe timpul
iernii era ţesutul. Inul creştea mare, aşa că
femeile puteau să răsucească fire lungi. În
văile înguste dintre munţi, serile de iarnă
erau lungi, deoarece soarele strălucea doar
câteva ore în timpul acelor scurte zile, iar
în unele locuri nu strălucea deloc vreo 16-
18 săptămâni. Uruitul roţilor de răsucit,
însoţit de lumina crengilor de pin arse pe
foc şi de suveica ţesătorului care mergea
încoace şi încolo se auzeau până noaptea
târziu. Datorită faptului că este atâta
zăpadă care se înalţă până sus, atât casa,
cât şi şura se află sub acelaşi acoperiş. Sunt
acolo şi nişte clădiri de lemn tencuite cu un
amestec de lut şi paie care se lipeşte între
bârne şi bucăţile de lemn. Multe case sunt
construite din pietre de calcar, tencuite pe
dinăuntru şi pe dinafară. Draniţele sunt
tăiate cu ajutorul unei securi cu tăişul lat
şi sunt fixate pe acoperiş cu pietre ca să nu
fie luate de vânt.
Chiar dacă creşterea animalelor face
parte din ocupaţia lor, mulţi dintre ei
nu sunt în stare să crească prea multe.
Majoritatea cresc câte o vacă şi vreo câteva
capre, după posibilităţi. Cei mai înstăriţi
au şi câte un cal care îi ajută la căratul
fânului. Vaca este deseori înjugată la arat
alături de cal. Este întotdeauna nevoie
de doi bărbaţi la arat: unul care ţine
plugul iar celălalt care mână animalul
de tracţiune. Cam în jur de 4-6 oameni
mărunţesc în urmă pământul. Plugurile
lor arată ca plugurile vechi de prerie
din ţara noastră. Au două roţi sub oişte
pentru a regla adâncimea brazdei. Una
se învârte tot timpul înapoi şi înainte
pe câmp, iar brazdele sunt îndreptate
spre baza dealului, iar ultima brazdă este
transportată în vârful dealului pentru a
umple şanţul rămas de la prima brazdă.11
Foarte puţin grâu a fost semănat şi nu
s-a copt la acele altitudini mari. Doar un
singur soi de secară12 creştea bine, dar
în general erau cultivate orzul, ovăzul şi
mazărea. Toate acestea trei, amestecate,
măcinate şi coapte, intrau în compoziţia
pâinii pe care o mâncau muntenii.
Aceasta era neagră şi grea, dar totuşi
conţinea mai multă valoare nutritivă
decât pâinea făcută din cea mai bună
făină. Alimentul de bază era cartoful,
care a reuşit să ajungă din America pe cei
mai izolaţi munţi din Europa.
Toată munca în câmp, cum ar fi
strânsul fânului şi culesul roadelor era
făcută cu unelte simple: coasa, grebla şi
secera. Treieratul era făcut cu îmblăciul.
Atât bărbaţii, cât şi femeile lucrau
împreună pe timpul campaniei de la
patru dimineaţa până la zece noaptea.
Hrana lor era simplă şi deloc variată.
Era în general formată din pâine neagră,
cartofi, lapte, legume şi câteodată carne.
Aceasta din urmă era servită mai rar,
poate duminicile şi sărbătorile, deoarece
creşteau numai unul sau doi porci pe
familie. Prin urmare, carnea era socotită
o delicatesă rară, şi când era pusă pe
masă, tatăl o tăia în bucăţele pentru ca
fiecare membru al familiei să poată primi
11 Cred că lucrul acesta însemnă că ţărâna
de la ultima brazdă era transportată la prima
brazdă din vârful dealului. Altfel, solul arabil
s-ar fi deplasat în fiecare an în jos, la baza
dealului
12 Secara este o cereală rezistentă care este
cultivată cel mai mult în Europa.
“Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!” (Matei 5:3) 25
o porţie egală.
Luxul aproape că nu exista la masă.
Cartofii fierţi în coajă erau aduşi la masă.
Fiecare era servit cu câte un castron cu
lapte sau supă şi ţinea în mână un briceag
pentru tăiat pâinea, în cazul în care tatăl
nu o tăiase încă în porţii egale.
Untul şi melasa nu îngreunau masa
părinţilor noştri şi nici nu-şi răsfăţau
stomacurile cu tot felul de gustări alese, de
prisos. Alimentele bune, cum ar fi untul,
trebuiau duse în sat ca să poată cumpăra
alte articole necesare şi pentru a plăti taxa
anuală. În general, un om era considerat
norocos dacă putea să-şi întreţină familia
cu un trai obişnuit şi să-şi plătească renta.
Erau şi unii care puteau câştiga foarte
bine şi puteau pune deoparte puţini bani
pentru bătrâneţe. Dar erau şi mulţi dintre
ei care trebuiau să se bazeze pe sprijinul
bisericii.
Din pricina acestor greutăţi ei s-au
obişnuit cu munca grea şi au învăţat să fie
foarte chibzuiţi. Lenevia exagerată nu-şi
avea locul printre ei.13
Munca grea şi manuală a anabaptiştilor
din Elveţia a continuat să facă parte din
viaţa lor până în secolul al nouăsprezecelea.
Condiţiile acestea i-au pregătit pentru
experienţe asemănătoare între hotarele
Americii.
În secolul al XIX-lea, zona Jura a devenit
neîncăpătoare pentru anabaptişti, şi mai
bine de jumătate dintre ei s-au mutat în
America. După aceasta, a fost mult mai uşor
pentru cei rămaşi să-şi poată duce traiul cu
pământurile avute.
13 Abraham J. Moser, “Aus dem Leben der
Schweizer-Mennoniten,” Christlicher Bundes-
bote, 15 august, 1885. Citat în Delbert L.
Gratz, Bernese Anabaptists, 109, 110.
Va urma...
Din Cup & Cross
Rod and Staff Publishers, Inc.
Box 3, Crockett, Kentucky 41413
Tradus şi folosit cu permisiune.
 „Dimineaţa, seamănă-ţi sămânţa, şi
până seara nu lăsa mâna să ţi se odihnească,
fiindcă nu ştii ce va izbuti, aceasta sau
aceea, sau dacă amândouă sunt deopotrivă
de bune.” Eclesiastul 11:6

Rubrica
Practică
Compromisul
Mulţi afirmă că Pământul este vechi de 4,6
miliarde de ani. Aceştia cred că oamenii au
apărut pe pământ abia în ultimele 2 milioane
de ani. De asemenea, unii dintre cei care
acceptă aceste idei cred că ele se potrivesc
cu ceea ce spune Biblia despre originile
Pământului.
Care este adevărul?
În primul rând, un studiu atent al istoriei
Bibliei arată clar că Pământul este vechi de
câteva mii de ani şi nu este vorba de milioane
de ani. Isus a declarat că oamenii au existat de
la început pe pământ (Marcu 10:6); ei nu au
apărut după milioane de ani de la începutul
lumii.
În al doilea rând, concepţia potrivit căreia
Pământul (şi „fosilele găsite”) este vechi
de mii și milioane de ani strică mesajul
Evangheliei. La sfârşitul celei de-a şasea zi,
toate lucrurile create de Dumnezeu „erau
foarte bune.” (Genesa 1:31) Moartea a
pătruns în acest Eden perfect, după ce Adam
a nesocotit porunca lui Dumnezeu. Moartea
era pedeapsa pentru păcatul adamic. (Genesa
2:16-17; 3:19; Romani 5:12-19) Spinii au
apărut abia după ce Domnul a blestemat
pământul din cauza păcatului. (Genesa 3:18)
—Dan Lietha and Stacia Byers
Primul animal a murit când Dumnezeu
i-a vărsat sângele, ca să facă haine pentru
Adam şi Eva. (Genesa 3:21) Dacă fosilele
Pământului (ce indică moarte, boală şi spini)
s-au format cu milioane de ani înainte să
apară Adam (şi înainte ca el să păcătuiască),
atunci moartea nu ar mai fi o pedeapsă pentru
păcat. Dimpotrivă, moartea, „vrăjmaşul
cel din urmă” (1 Corinteni 15:26), boala
(de exemplu, cancerul) şi spinii ar fi parte
a creaţiei originare pe care Dumnezeu a
numit-o foarte bună. Nu este adevărat! Este
limpede faptul că fosilele s-au format undeva
după ce Adam a păcătuit – şi nu cu milioane
de ani înainte.
În al treilea rând, procesele folosite de
oamenii de ştiinţă să descopere vârsta
Pământului se bazează pe presupuneri despre
trecut, lucruri care nu pot fi demonstrate. Şi
oricum, multe metode duc la rezultate care
indică un „Pământ tânăr”!
Adevărul e că ... Biblia ne oferă istoria reală
a Pământului – el există doar de câteva mii de
ani, nu de milioane de ani!
Din Creation 24(2) martie-mai 2002
Creation Ministries International
www.creation.com
Tradus şi folosit cu permisiune.

26  Sămânţa adevărului • Martie 2012

 Plantarea cu succes a
pomilor fructiferi şi nefructiferi
Ce sentiment plăcut ai când plantezi un copac şi
apoi ai grijă de el până ce creşte şi dă rod! Printr-un
efort consecvent, poţi să te bucuri de răsaduri bune,
sănătoase şi trainice. Factorii cei mai importanţi
sunt: selectarea atentă a pomilor sănătoşi, tehnicile
adecvate de plantare şi metode de îngrijire după
plantare. Dacă subestimezi importanţa acestor
factori, vei culege dezamăgire şi frustrare.
Pomii sunt comercializaţi în trei moduri
principale: pomi doar cu rădăcină, pomi cu tot cu
pământ şi pomi crescuţi în ghiveci. Cel mai bun
timp de plantare pentru orice pom este în perioada
stării latente, de preferat, toamna. Temperaturile
ridicate cresc riscurile plantării unui pom.
Pentru a lua un copac din pădure şi a-l planta cu
succes este nevoie de o procedură numită curăţare,
proces prin care se taie rădăcinile şi se încurajează
astfel creşterea unor noi ramuri fibroase. Începe acest
proces de curăţire cu un an înainte de a planta pomi
mai mari de 1,5 metri şi cu doi-trei ani pentru pomi
mai mari. Împarte circumferinţa zonei rădăcinii
în şase părţi. În primul an, toamna, când copacul
este în stare latentă, foloseşte un fierăstrău ca să tai
trei secţiuni ale rădăcinii, iar în toamna următoare
taie celelalte trei secţiuni. Pentru că rădăcinile vii se
formează la marginile tăiate, groapa care este săpată
la transplatare trebuie să fie destul de mare ca să
includă noile rădăcini fibroase.
Următoarele reguli pentru plantarea copacilor
sunt foarte asemănătoare, indiferent de provenienţa
pomului.
1. Sapă o groapă adecvată. O regulă bună este
aceea de a săpa o groapă de forma unui castron
cu un diametru cât dublul rădăcinii copacului pe
care îl plantezi. Dacă solul este humos sau are o
irigare proastă, groapa trebuie să fie chiar mai mare.
Oricum, n-o fă prea adâncă. Circa 5-10 la sută din
rădăcină trebuie să fie la suprafaţa solului pentru
ca pomul să înflorească. După ce ai săpat groapa,
netezeşte pereţii cu vârful lopeţii pentru a elimina
neregularităţile rezultate prin săpare.
“Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!” (Matei 5:3) 27
—Elton Horst
2. Pregăteşte combinaţia adecvată de pământ
cu care să umpli groapa. Pentru ca să ai un sol de
calitate, bine drenat, adăugă turbă cam jumătate
din tot amestecul. Pentru solurile de proastă calitate
sau humoase nu folosi pământul scos de la rădăcină.
Ci foloseşte un amestec dintr-o măsură de sol de
suprafaţă de o calitate bună, o măsură de turbă şi
una de materie organică (cum ar fi îngrăşământ)
sau îngrăşământ chimic care îmbunătăţeşte calitatea
solului (precum Pine Fines). Pentru copacii doar
cu rădăcină mai adaugă o cantitate mică de nisip
ca să închege amestecul. Nu folosi mai mult decât
doza recomandată de materie organică. Prea mult
îngrăşământ va reţine prea multă apă; de asemenea,
s-ar putea ca rădăcinele să refuze să părăsească „zona
lor de confort”. Scopul amestecului cu care să umpli
groapa este să reduci diferenţa între cele două soluri.
Alături de recomandările de mai sus, ai grijă că
pomii care dau rod au nevoie de un sol cu un Ph
de 6.0 – 6.5, alte foioase au nevoie de un Ph de 6.5-
7.0, iar copacii pereni cresc cel mai bine cu un Ph
de 5.5 - 6.0.
3. Curăţarea rădăcinilor şi a ramurilor. Curăţarea
rădăcinilor este necesară doar pentru copacii cu
rădăcină. Curăţă orice rădăcină ruptă sau pe cele
foarte lungi. Să nu îndoi niciodată rădăcina ca să se
potrivească gropii săpate. Ci, mai degrabă, scurtează
rădăcinile ca să se potrivească cu coroana copacului.
Pomii fructiferi sunt o excepţie de la această regulă.
Nu tăia rădăcinile să se potrivească cu coroana
copacului, ci mai degrabă fă groapa mai mare ca să
încapă bine rădăcinile.
Întotdeauna apare o întrebare când e vorba de
copacii care se vând cu tot cu pământ. „Trebuie
îndepărtată pânza protectoare sau coşul făcut din
sârmă cu care e învelit pomul?” Răspunsul este
„nu”. Dacă scoţi coşul din sfoară sau pânză, atunci
pământul se va împrăştia şi aceasta poate duce
la ofilirea copacului. Înainte să pui acest copac în
groapă, ia un cuţit sau nişte foarfeci şi taie pânza
la 5-7 cm în jurul cirucumferinţei, începând de
la fund şi continuând până la două-treimi din
rădăcina cu pământ. După ce copacul este pus în
groapă, ia cuţitul şi înlătură cealaltă treime a pânzei
protectoare de la suprafaţa gropii. (Vei împiedica
rozătoarele să scormonească prin pânza în exces.)
Dacă rădăcina este aşezată într-un coş de sârmă,
atunci îndepărtează cu un cleşte a treia parte de
sus a coşului. Astfel, previi rădăcinile de sus să nu
se încurce în coş. Celelalte două treimi de mai jos
rămân intacte.
Unii folosesc pânză protectare sintetică ce nu se
descompune în pământ. Aceasta trebuie înlăturată,
dar nu înainte ca pomul să fie poziţionat în groapă.
Apoi trage plasa cu grijă şi înlătură toată pânza din
pământ.
Tot mai mulţi copaci sunt vânduţi în ghivece
pentru a fi mânuiţi mai uşor. Scoate ghiveciul şi fă
nişte tăieturi pe fundul pământului cu rădăcină şi pe
laturi, la 5-7 cm distanţă, pentru a ajuta rădăcinile să
se extindă în afară.
Ideea că trebuie să tăiem rădăcinile ce cresc la
suprafaţă pentru a compensa pierderea rădăcinilor
în urma săpării este falsă, exceptând unii pomi
fructiferi. Pentru ceilalţi copaci, înlătură doar
ramurile stricate, bolnave, moarte, dăunătoare
(precum cea care înăbuşă altă ramură), cele duble,
mai ales pe ramurile importante. Acest lucru se face
mai uşor când copacul este culcat, înainte de a fi
plantat.
Curăţarea pomilor fructiferi diferă foarte mult de
a altor copaci. Pentru copacii care au doar rădăcină,
curăţă ramurile din vârf cu aproximativ 25 la
sută. Consultă un manual de pomicultură pentru
instrucţiuni precise de curăţare a pomilor.
4. Aşază copacul şi umple cu pământ groapa. Dacă
ai urmat primii trei paşi, poţi acum să plantezi orice
copac. În primul rând, vezi care este nivelul solului.
Umple groapa cam două treimi cu amestecul pe
care l-ai pregătit, apoi pune apă până devine moale.
Aşază copacul aşa încât cea mai frumoasă parte
a lui să poată fi văzută şi lasă altoiul afară, la 5 cm
deasupra solului. Copacul cu pânză protectoare
pune-l în groapă, apoi toarnă amestecul de pământ
în jurul rădăcinii cam două treimi din groapă.
Pentru copacii care au doar rădăcină, introdu-i în
solul umed şi aranjează rădăcinile egal în jos şi pe
laturi. Umple a treia parte din groapă cu pământ de
suprafaţă de o calitate bună. Aşa cum am menţionat
28  Sămânţa adevărului • Martie 2012
mai sus, lasă o parte din rădăcină deasupra solului.
Apasă bine solul cu piciorul.
Acum ia nişte noroi (poţi folosi şi pământ mai
de slabă calitate) şi pune-l în jurul trunchiului
copacului pentru a ajuta la reţinerea apei de ploaie
necesare. Nu ridica pâmântul în jurul copacului.
Apoi pune în jurul copacului fân într-un strat întins
de un metru – un metru şi jumătate şi înalt cam
de 8 cm. Acesta va împiedica apariţia buruienilor
şi a ierbii. Pune fân şi lângă trunchiul copacului,
deasupra zonei noroioase, în grosime de 2-3 cm.
5. Leagă copacul de ţăruşi. Înfige în pământ, în
jurul copacului, trei ţăruşi în formă de triunghi,
astfel încât să fie în afara învelişului de fân. Foloseşte
furtun de cauciuc sau nişte fâşii de pânză ca să
înveleşti trunchiul şi apoi leagă copacul de fiecare
din ţăruşi. Sfoara trebuie să fie destul de lejer legată
pentru a permite copacului să se mişte în adierea
vântului, dar destul de strâns legată ca pomul să nu se
mişte prea mult şi să cadă. După două anotimpuri,
poţi scoate ţăruşii.
6. Udă copacul. Acest lucru este foarte important
pentru creşterea sănătoasă a copacilor. O pungă de
irigaţie permite apei să se scurgă şi să fie absorbită
câte puţin. O metodă alternativă este să foloseşti o
găleată de 20 litri. Fă o gaură de 30 mm în găleată
aproape de fundul acesteia şi aşază găleata lângă
copac. Pe vremea foarte caldă şi uscată, copacul
va avea nevoie de aproximativ 60 litri de apă pe
săptămână.
Continuă să uzi pomul pe parcursul primelor
două anotimpuri. După aceea, rădăcina poate
menţine copacul, exceptând cazurile de secetă mare
în următorii 3-4 ani.
Nu pune îngrăşământ în timpul primului
anotimp. Îngrăşămintele chimice pot fi folosite
începând cu al doilea anotimp. Alege îngrăşământul
care este recomandat pentru tipul pomului: fructifer,
foios sau peren şi urmează instrucţiunile pentru
felul şi mărimea copacului tău. Pune îngrăşământ
primăvara pentru ca structura şi frunzişul copacului
să se dezvolte mai bine. Îngrăşământul pus toamna
ajută rădăcinile să se dezvolte în timpul iernii. Dar
nu pune prea mult îngrăşământ toamna pentru că
noile rădăcini nu se vor întări înainte de vremea
friguroasă.
Aminteşte-ţi că acest pământ nu este desăvârșit.
— continuare la pagina 31
 „Tot aşa şi voi, tinerilor, fiţi supuşi celor
bătrâni. Şi toţi în legăturile voastre, să fiţi
împodobiţi cu smerenie. Căci, «Dumnezeu
stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi
le dă har.»” 1 Petru 5:5

Rubrica
Tineretului
Predica neterminată
Înainte de terminarea predicii, mulțimea de
ascultători L-au dus pe Marele Predicator până
pe sprânceana unui munte. Intenționau să-L
împingă în prăpastie.
Ce va fi spus Marele Predicator rămâne un
mister. Știm doar că a continuat să-și transmită
mesajele altor oameni, care voiau să-L asculte.
Nazarinenii au pierdut însă binecuvântarea.
La început au ascultat cu atenție. Au fost
uimiți de cuvintele pline de har – cuvinte ce
vesteau promisiuni îndelung așteptate, speranță,
eliberarea de nedreptățile ce le apăsau viața. „Am
venit”, le spuse Marele Predicator, „să vestesc
anul de îndurare al Domnului”. Le-a spus și
despre vestea bună pe care o avea pentru cei
săraci, despre vindecarea celor cu inima zdrobită,
slobozirea celor robiți și eliberarea celor apăsați.
„Toți aveau privirile pironite spre El.”
Marele Predicator a continuat să spună: „Știu
ce vreți: să vedeți minuni ca acelea despre care
ați auzit vorbindu-se. Dar niciun proroc nu e
acceptat în propria sa țară. Ilie a ajutat o văduvă
care nu era din țara lui. A ajutat o asiriană.”
Dintr-odată, cuvintele Domnului nu mai
sunau deloc liniștitor. Fără să mai aștepte să
vadă ce mai urma să spună, L-au scos afară. Prin
urmare, nu știm ce ar mai fi spus Isus dacă și-ar
fi continuat predica (Luca 4:16-30).
Ce credeți că ar mai fi spus? Tocmai anunțase
—Mark Rudolph
că Duhul Domnului este peste El pentru a face o
lucrare extraordinară. Oare predica s-ar fi sfârșit pe
același ton iritant pentru care s-au simțit ofensați
mulți dintre ascultători? Mă gândesc mai degrabă
că Isus se pregătea să le spună cum să-și onoreze
profeții, pentru ca El să poată face cu adevărat
lucrările pe care ei sperau să le vadă.
Suprimând brusc predica Domnului Isus, și-au
anulat propria șansă de a primi binecuvântarea
specială a lui Dumnezeu. Evanghelia nu a mai
ajuns la cei săraci, cei cu inima zdrobită au
continuat să plângă, orbii au continuat să bâjbâie
prin întuneric. Cei apăsați au continuat să geamă.
Sunt câteva lecții și pentru noi în această
întâmplare. Cred că Dumnezeu a vrut să-L
folosească pe Isus din Nazaret ca să-i binecuvânteze
pe nazarineni, dar Isus nu a apucat să-și transmită
mesajul complet pentru că aceștia l-au întrerupt.
De câte ori nu vrea Dumnezeu să ne binecuvânteze
viețile și să ne vindece neputințele, dar este
împiedicat s-o facă? Aceasta pentru că nu auzim
încheierea predicii. Nu cumva ne asemănăm
și noi cu nazarinenii și lăsăm ca prejudecățile și
convingerile noastre să ne împiedice să auzim
mesajul întreg?
„Cei care au urechi de auzit să audă.”
Din Companions, ian. 2010
Christian Light Publications
Tradus şi folosit cu permisiune.

“Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!” (Matei 5:3) 29
 Locuitorii din regiunile
joase australiene —Doris Anne Weaver
Dintre toate darurile pe care i le-a dat Dumnezeu
cangurului, pentru a rezista în habitatul nefast
australian, unul foarte uimitor este sistemul lui
digestiv. Majoritatea cangurilor sunt ierbivori, deşi
puţini din cei de talie mai mică mănâncă insecte.
Asemenea vitelor, cangurii mai mari mănâncă iarbă
şi rumegă. Spre deosebire de vite, ei îşi depozitează
hrana în esofag, nu în rumen. Când paşte, cangurul
se leagănă pe picioarele din faţă şi pe coadă, îşi face
avânt cu picioarele din spate şi îşi trage picioarele din
faţă şi coada.
Când paşte, dinţii ascuţiţi de pe maxilarul inferior
şi superior scurtează iarba mai mult decât poate o oaie
să o pască. Aceşti dinţi ascuţiţi, în formă de foarfecă,
de pe maxilarul de jos retează cea mai dură iarbă din
regiunile joase, aride, de pe continent. Dinţii sunt
repede uzaţi de către iarba tare. Dar Dumnezeu a
creat cangurul cu dinţi care pot fi înlocuiţi chiar de
patru ori.
De asemenea, şi stomacul cangurului este adecvat
acestei specii dure de iarbă. El poate digera iarba pe
care oile nici măcar nu ar atinge-o. Iarba este bogată
în celuloză, ingredientul principal din carton. Un om
de ştiinţă, dorind să-şi înveselească un cangur captiv
care era supărat, i-a oferit o cutie plină cu legume
verzi, suculente. Cangurul a strâmbat din nas la
vederea legumelor şi s-a delectat rumegând cutia de
carton.
Cangurii sunt potriviţi pentru habitatul lor secetos.
În special în timpul vremii caniculare, ei se hrănesc
între amurg şi zori. În timpul căldurii de peste zi, se
întind la umbră, gâfâind şi lingându-şi picioarele din
faţă şi pieptul pentru a se răcori. Unii canguri sapă
găuri de apă. Pe lângă faptul că acestea oferă şi altor
animale apă, ele înlesnesc creşterea mai multor plante
pentru păscut. Cangurii Tammar din Noua Zeelandă
au fost văzuţi bând apă din mare. Unii canguri pot
supravieţui o săptămână sau două fără apă, mai ales
dacă sapă şi mănâncă rădăcini de plante. Bineînţeles,
spre supărarea crescătorilor de oi, cangurii beau din
apa destinată oilor, dacă li se permite.
Un alt dar extraordinar pe care Dumnezeu l-a dat
cangurului este abilitatea de a sări. Această minune i-a
30  Sămânţa adevărului • Martie 2012
câştigat reputaţia de „băţ cu arc viu”. La picioarele
din spate al cangurului se află niște tendoane ca o
bandă elastică, care prinde musculatura puternică
a piciorului de os. Când cangurul se aşează,
tendoanele se încordează, iar muşchii se contractă;
apoi muşchii se întind, iar tendoanele se strâng ca
un arc, permiţând cangurului să sară. Coada lungă
şi puternică este folosită să împingă şi să păstreze
echilibrul, iar când cangurul stă liniştit, ea serveşte
pe post de scăunel.
Cangurii pot sări de trei sau patru ori mai sus
decât înălţimea lor. Cei roşii şi gri pot sări peste
un gard de 3 metri sau peste un râu de 9 metri.
O singură săritură poate să-l înalţe pe cangurul
roşu sau gri până la un coş de baschet, deşi, de
obicei, săriturile lor sunt la jumătate din această
înălţime. Cea mai mare săritură înregistrată este
a unui cangur gri şi anume de 13,4 metri. Viteza
normală a unui cangur mare este în jur de 20 km
pe oră. Ei pot să fugă cu cel puţin 40 km pe oră pe o
întindere de 275 m. Cangurii Zburători pot atinge
viteza de 65 km pe oră pe distanţe scurte, în timp ce
cangurii bătrâni ţopăie mai încet din cauza greutăţii
lor. Această viteză îi permite unui cangur mare şi
sănătos să-şi depăşească toţi duşmanii, exceptând
camioanele şi automobilele. Pe noi săriturile ne
obosesc, dar nu şi pe cangur.
Când un cangur prinde viteză, fiecare săritură
necesită puţină energie. De fapt, o viteză mai mare
nu solicită mai multă energie decât o viteză mai
redusă. Dumnezeu ştia că acest animal trebuia să se
perinde de la găurile de apă la păşuni!
Labele mari ale picioarelor din spate sunt cele
care îi dau cangurului denumirea ştiinţifică de
macropodinae (de la cuvântul latin macropus care
înseamnă „picior mare”). Labele pot fi lungi de
45 cm; au de obicei patru degete, deşi cangurii-
şobolani au cinci. Cel de-al patrulea deget mai
mare este echipat cu o gheară ascuţită şi susţine cea
mai mare parte a greutăţii corpului. Al doilea şi al
treilea deget de la picioare sunt mici şi unite. Spre
deosebire de labele din spate, cele din faţă sunt mici
şi relativ slabe, având cinci degete. Pentru că degetul
cel mare nu se află în opoziţie cu celelalte degete, un
cangur nu poate prinde lucrurile cu mâna asemenea
maimuţei.
Gândindu-ne la această minune a săritului, este
interesant să observăm la canguri că nu pot să-
şi mişte picioarele din spate independent unul de
celălalt decât atunci când înoată. (Cangurii de copac
sunt singurele excepţii.) Cangurii nu pot merge la
pas normal!
Oamenii şi cangurii au fost şi prieteni, şi
duşmani. În ciuda povestirilor şi a imaginilor
cu canguri deveniţi animale de casă şi în ciuda
fascinaţiei pe care o au străinii pentru canguri, cei
mai mulţi australieni băştinaşi sunt mai practici în
privinţa lor. Ani în şir, aborigenii au vânat cangurii
pentru carne şi piele, deşi nu au omorât niciodată
canguri în număr mare. În 1770, când au venit
europenii, au transformat sălbăticia în păşuni şi au
tăiat pădurile, ameninţând cangurii care locuiau în
păduri. Fermierii au înălţat în cele din urmă garduri
şi au săpat fântâni pentru vite. Cangurii mari au
beneficiat de numărul tot mai mare de păşuni. Ei
au început să se înmulţească şi să devină o pacoste.
Fermierii au început să-i împuşte cu miile. Unii i-au
vânat pentru carne şi piele, iar alţii i-au împuşcat
doar de plăcere.
Deşi odată era obişnuit să vedem grupuri de
până la o mie de capete de canguri, acum este un
lucru extraordinar să vedem o mulţime de o sută de
canguri. Până la sfârşitul anului 1900, unele specii de
canguri mici au devenit rare, iar patru specii se pare
că au dispărut. Treizeci şi trei de specii şi subspecii
sunt pe lista celor pe cale de dispariţie. Iepurii, aduşi
de europenii neispiraţi, au invadat Australia şi au
concurat cu oile, vitele şi cangurii pentru păşuni.
Acum, guvernul controlează uciderea cangurilor.
Uneori, când cangurii mari invadează pământul
unei ferme, cei avizaţi sunt chemaţi să-i trieze. Unii
Plantarea cu succes a pomilor
fructiferi şi nefructiferi
— continuare de la pagina 28
Chiar şi atunci când încercăm să facem toate
lucrurile bine, pot apărea factori necunoscuţi
care să ducă la moartea copacului. Oricum, dacă
urmezi aceste sfaturi, îţi vei mări şansele de a avea
pomi plantați de tine.
“Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!” (Matei 5:3) 31
fermieri ar vrea să crească canguri pentru carne – un
cangur produce mai multă proteină decât vacile şi
oile, deşi mănâncă mai puţin.
Duşmani sau prieteni, băştinaşii australieni şi
turiştii continuă să trăiască alături de canguri. Cei
care locuiesc în regiunile joase ale Australiei au în
faţa radiatoarelor de la maşină nişte bare pentru
canguri, în speranţa că acestea le vor proteja
vehiculele şi pasagerii în caz că un cangur adult sau
unul zburător ar ajunge în faţa maşinii în urma
unui salt de 8 metri. În capitala Canberra poţi
vedea canguri pe gazonul bogat din jurul clădirii
parlamentului. Ei pot să vi se alăture la picnicul
din parc sau să cerşească firimituri, sau îi poţi vedea
cum fac baie în râu. Dacă vei avea ocazia să vezi
un cangur într-o grădină zoologică, imaginează-ţi-l
în regiunile joase ale Australiei, sărind liber şi cu
repeziciune. Minunează-te de felul în care a creat
Dumnezeu aceste animale – cangurii!
Bibliografie
Burton, Dr. Maurice and Robert Burton, ed. “Kangaroo.” International
Wildlife Encyclopedia, Vol. 9. New York: Marshall Cavendish
Corporation, 1969.
Cromie, William J. et al. Secrets of the Seas: Marvels of Oceans and
Islands. Pleasantville, NY: Reader’s Digest Association, 1972.
Drimmer, Frederick ed. “Kangaroos, Opossums, and Their Relatives,”
Illustrated Encyclopedia of Animal Life. Vol. 1, Mammals. New York:
Greystone Press, 1961.
Fenton, Julie A. World Book’s Animals of the World: Kangaroos
and Other Marsupials. Chicago, IL: World Book Inc., 2000
Giacoma, Cristina. World Nature Encyclopedia. Vol. 12, Australia.
Milwaukee: Raintree Publishers, Ltd. Partnership, 1989.
Green, Jen. Animal Families: Kangaroos. Danbury, CT:
Grolier Educational, 2001.
Harrel, Mary Ann. Surprising Lands Down Under. Washington, D.C.:
National Geographic Society, 1989.
Ivy, Bill. Nature’s Children: Kangaroos. Danbury, CT:
Grolier Educational, 1990.
Retipărit din Home Horizons
Eastern Mennonite Publications
Tradus şi folosit cu permisiune.
— cu recunoştinţă pentru Penn State,
Agricultural Research and Cooperative Extension
Retipărit din Home Horizons
Eastern Mennonite Publications
Tradus şi folosit cu permisiune.

şi credincioşia: leagăţi-le la gât,
scrie-le pe tăbliţa inimii tale.”
Proverbele 3:3
Rubrica
pentru copii
Hrănindu-i pe ‘ngeri
— Mama, șopti precipitată Esther.
— Da? întrebă mama într-un fel care
însemna: Ce dorești?
— E un om la ușă. Are o cușcă cu o pisică
mare în ea, spuse în șoaptă Esther.
Mama își scoase mâinile din apa în care
spăla vasele, le șterse de șorț și se îndreptă spre
ușă.
— Bună ziua, îl salută ea pe bărbatul ce
aștepta în fața ușii. Cu ce vă pot ajuta?
— Ați putea să-mi dați ceva de mâncare?
întrebă omul politicos.
— Desigur, răspunse mama. Luați loc pe
verandă până vă pregătesc ceva.
— Mulțumesc, doamnă, îi spuse străinul
zâmbind. Nu vă supărați.
Mama închise ușa și se duse la dulapul din
bucătărie.
— Du-te în beci și adu-mi un borcan cu
supă de legume, îi ceru ea lui Esther.
— E un om fără adăpost? întrebă Esther
când văzu că mama scoate farfuriile pe care
le păstra special pentru a servi în ele mâncare
oamenilor străzii ce le băteau la ușă din când
în când.
— Da, răspunse mama.
— Nu știam ce vrea să facă, să-și vândă
32  Sămânţa adevărului • Martie 2012
„Să nu te părăsească bunătatea
—Romaine Stauffer
pisica sau altceva, chicoti Esther în timp ce
deschidea ușa de la beci. Niciodată n-am mai
văzut un om al străzii cu o pisică după el.
— Oamenii aceștia care umblă din loc în
loc toată ziua ajung să se simtă uneori singuri,
spuse mama în timp ce ungea cu unt două
felii groase de pâine coaptă în casă. O pisică
poate fi o companie foarte bună.
Esther o ajută pe mama să pregătească un
prânz foarte consistent pentru omul ce aștepta
pe verandă. Puseseră pe tavă un castron cu
supă fierbinte, un sendviș cu brânză și salam,
un bol cu sos de mere, două fursecuri, un
pahar cu apă și o ceașcă de cafea fierbinte.
— De ce faci asta? întrebă Esther când
mama luă smântâna de pe borcanul cu lapte
și o puse într-un păhărel, lângă ceașca de
cafea.
— Poate o să vrea niște smântână în cafea,
explică mama.
— Dar nouă nu ne dai voie să smântânim
laptele, protestă Esther. De ce i-o dai unui
om al străzii?
— S-ar putea să fie un înger, spuse mama.
— Înger? izbucni fetița. Oamenii străzii nu
sunt îngeri.
— De unde știi? întrebă mama. Îngerii pot
lua înfățișarea unor oameni obișnuiți. Într-o
zi, trei îngeri au venit în vizită la Avram. El
și Sara le-au pregătit o masă foarte gustoasă.
Avram și Sara nu au știut că hrănesc niște
îngeri până când aceștia au terminat de
mâncat și i-au anunțat că au un mesaj de la
Dumnezeu. Păreau oameni cu totul obișnuiți.
— Poate e așa, admise Esther. Dar îngerii
nu cară cu ei pisici.
— Ba ar putea, dacă ar vrea, spuse mama
chicotind amuzată. Biblia ne cere să avem
grijă de străini pentru că uneori se poate
întâmpla să fie îngeri. I s-a întâmplat lui
Avram și ni se poate întâmpla și nouă. Așa că,
atunci când un om al străzii îmi bate la ușă,
îmi place să-i dau cea mai bună masă pe care
o pot pregăti în grabă.
— Ar trebui să-i placă asta, spuse Esther
aprobator.
— Uite, spuse mama strecurând un pliant
sub farfuria pe care așezase sendvișul. Eu iau
tava, iar tu aduci paharul cu apă.
— Poftim, domnule, spuse mama,
întinzându-i tava omului ce stătea pe verandă.
— Mulțumesc din toată inima, răspunse
el, punându-și tava pe genunchi. Vă sunt
îndatorat.
— Nu aveți pentru ce. Poftă bună! îi ură
mama.
Esther puse paharul pe tavă și o urmă pe
mama în casă. Se apropie de o fereastră de
unde îl putea vedea pe omul străzii.
— Mama, strigă ea uimită, omul acesta a
Râzi! e amuzant
— În weekend-ul ăsta părinţii mei merg
în Pennsylvania! spuse Veronica. Aşa că
rămân acasă singură cu Vanessa.
— Ba nu-i adevărat! râse Azalea, colega
Veronicăi. Nu poţi să rămâi singură dacă o
să fie şi Vanessa cu tine!
“Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!” (Matei 5:3) 33
luat salamul din sendviș și i l-a dat pisicii. Și
acum îi dă și smântâna. Pisica linge smântâna
direct din pahar.
— Hmm, spuse mama strâmbând din nas.
O să spăl paharul cu apă fierbinte și clor.
— Dar, mama! protestă fetița. Îi dă pisicii
cele mai bune lucruri de pe tavă.
— Trebuie să-și hrănească și pisica cumva,
spuse mama.
— Trebuia să-i fi dat lapte obișnuit,
continuă Esther. Dacă aș fi știut că o să-i dea
smântâna pisicii…
— Esther, o întrerupse mama pe un ton
mustrător, mâncarea aceea nu ne mai aparține
nouă. I-am dat-o lui, deci poate să facă ce
vrea cu ea. Nu-l mai pândi atâta și vino să
ștergi vasele astea.
Esther plecă de la fereastră și luă un prosop
de vase. Când bărbatul bătu din nou la ușă,
mama îi luă tava din mână și îi ură drum bun.
— Nu a fost un înger, spuse Esther uitându-
se în urma bărbatului care se îndepărta pe
alee, cu pisica în cușcă.
— Nu am spus că este, spuse mama. Dar
a păstrat pliantul. Poate o să-l ajute să-L
găsească pe Dumnezeu sau o să-i hrănească
sufletul. Noi putem să arătăm dragostea lui
Dumnezeu hrănindu-i pe cei flămânzi.
— Pe cei flămânzi și pisicile lor, spuse
Esther zâmbind.
Din Story Mates, august 2010
Christian Light Publications, Inc.
Tradus şi folosit cu permisiune.
—Amy
— Ei, ştii ce vreau să spun... Şi nu e
amuzant deloc!
— Ba e comic, insistă Azalea. Dar nu o
să râd dacă te deranjează. Azalea se îndreptă
spre sala de clasă, iar Veronica o urmă.
— Nu înţeleg ce e aşa de nostim, bombăni
 ea. A fost doar o greşeală.
Pe nesimţite, afară se făcu rece – chiar
înainte de a doua pauză.
Când Veronica ridică capacul băncii sale
care scârţâia, radiera căzu de pe bancă şi se
rostogoli sub masă. Veronica oftă şi se aplecă
s-o ridice. Dar dădu cu capul de masă.
— Au! strigă ea – chiar dacă nu era grav.
Toţi îşi ridicară capetele cu mirare.
— Ai păţit ceva, Veronica? întrebă sora
Rose.
— Nu! Veronica se grăbi spre banca ei,
ruşinată. Câţiva copii chicotiră, iar Gary
râse cu voce tare, mai mult ca să o supere.
— Nu e de râs! izbucni ea. De ce toată
lumea râde aşa de mult de mine?
Ţârrr! A venit pauza.
Veronica îşi puse cărţile în bancă,
asigurându-se că a pus şi radiera. Apoi ieşi
afară în urma colegilor din clasa a treia şi a
patra.
Imediat se încinse un joc vioi de-a
prinselea.
— Veronica! Ajută-mă să-l prind pe Gary!
strigă Bethany. Veronica o luă la fugă de-a
lungul aleii. O, nu! Iar mi se dezleagă şiretul,
se gândi ea. Dar nu pot să mă opresc acum.
Însă, un minut mai târziu, ea îşi dorea să
se fi oprit – pentru că pantoful îi ieşi dintr-o
dată din picior şi zbură în aer.
— Mi-a sărit pantoful! exclamă ea
supărată.
— Pantoful tău! ţipă Gary.
Veronica îl recuperă repede şi îi aruncă o
privire răutăcioasă lui Gary, care continuă
să râdă. În cele din urmă spuse:
— Nu e de râs!
Gary zâmbi îndelung.
— Râzi! zise el apoi. Este comic. Ţi-a sărit
pantoful din picior!
— Ce s-a întâmplat? întrebă sora Rose şi
se opri lângă cei doi.
— Pantoful Veronicăi a zburat, iar ea a
34  Sămânţa adevărului • Martie 2012
strigat: Mi-a sărit pantoful! explică Gary.
Este comic, dar ea nu vrea să râdă.
Un zâmbet apăru în colţul gurii sorei
Rose.
— Nu-i rău să râzi puţin, zise ea. Dar ce-i
prea mult, e prea mult!
— Bine... Gary se îndepărtă şi încercă din
răsputeri să nu râdă.
— Veronica, spuse sora Rose încet. Dacă
ai învăţa să râzi când faci vreo greşeală, nu
ai mai fi aşa de frustrată când ceilalţi se
distrează pe seama ta. Încercă totodată să fii
mult mai atentă.
— Dar nu a fost prea frumos când Gary
a râs aşa de mult şi tare, protestă Veronica.
— Aşa-i! Gary trebuie să înveţe să nu mai
râdă aşa de mult. Dar tu trebuie să înveţi
să zâmbeşti când se întâmplă ceva neplăcut.
Smerenia te poate ajuta să nu te mai simţi
aşa de jignită când ceilalţi râd. Sora Rose
zâmbi încurajator. Încearcă şi vezi ce se
întâmplă!
— Bine, însă sper că n-o să se mai
întâmple nimic azi.
Dar ceva tot s-a întâmplat.
— Copiii din primul rând pot merge să-şi
ia prânzul! anunţă sora Rose la sfârşitul orelor.
Veronica se grăbi spre raftul cu pacheţelele
cu mâncare, dar scăpă pacheţelul ei pe
podea – bineînţeles, fără să vrea.
Veronica privi dezamăgită în gol. În
spatele ei auzi câteva chicoteli. Apoi îşi
aminti de discuţia avută; râse pe înfundate şi
zâmbi către Azalea, care se aplecă să o ajute
pe prietena ei să strângă resturile prânzului
împrăştiat.
Din The Christian Pathway, mai 2010
Rod and Staff Publishers, Inc.
Tradus şi folosit cu permisiune.

“O carte în serial”
Henry şi
înalta societate
Partea a VI-a
Capitolul XV
Presiunea creşte
Henry se dărui trup şi suflet muncii de la
fermă, hotărât să-şi plătească toate datoriile şi să
facă din Whispering Pines cea mai profitabilă
fermă din Mindoah. Aceasta nu ar fi fost prea
greu de realizat, întrucât prea puţini oameni mai
aveau ferme. Ofertele mai bune de angajare din
înfloritorul oraş Chamberstown atrăgea de la
ferme pe cei mai harnici bărbaţi. Argumentul lor
era acesta: „De ce să mai lucrăm din zori până la
asfinţit pentru o bucată de pâine, să avem cu ce
să ne îmbrăcăm şi un acoperiş deasupra capului,
când putem lucra doar patruzeci de ore pe
săptămână şi ne putem bucura de toate lucrurile
bune din viaţă, având şi timp din belşug pentru
aceasta.” Cumva, lucrurile bune din viaţă şi
timpul de a se bucura de ele, nu ajunseseră încă
pe deplin în viaţa lui Henry, dar el spera că vor
ajunge curând.
Mai multe dezamăgiri aveau să vină peste
“Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!” (Matei 5:3) 35
„Apoi mi-a zis: «S-a isprăvit!
Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi
Sfârşitul. Celui ei îi este sete, îi voi da să
bea fără plată din izvorul apei vieţii.»”
Apocalipsa 21:6
Rubrica
—H. L. Roush, Sr.
Henry… ca, de pildă, ziua în care tractorul n-a
mai mers şi a aflat că o anumită piesă se defectase.
Mecanicul de la atelierul de reparaţii i-a spus că
suma de 289 de dolari, necesară pentru reparaţie,
putea fi plătită şi în rate. Dar Henry nu mai era
în stare să dea ochii cu Will Jenkins la bancă; aşa
că mecanicul de la atelier l-a prezentat celor de
la o casă de amanet – oamenii drăguţi, care au
bani. După ce a discutat cu directorul, Henry
a aflat că dobânzile erau mai mari ca la bancă,
dar avantajul unei singure semnături a fost
ceea ce l-a atras. Prin urmare, forţat de nevoia
de a repara tractorul, nu a putut rezista acestei
oferte. Nota de plată de 391 de dolari pe 24 de
luni însemna doar 16 dolari pe lună, iar Henry
credea că putea face faţă acestei sume.
Banii luaţi de pe iepe au fost cheltuiţi repede;
şi, cu alte cumpărături care mai erau de făcut,
Henry se cufunda tot mai mult în datorii. Dar
totul i se părea aşa de uşor. De exemplu, şi-a
dat seama că nu se mai putea ocupa pe timp de
vară de grădina din faţa casei, iar Esther era de
părere că munca aceasta ar fi însemnat prea mult
efort fizic pentru băieţi. Oricum, ei mergeau la
„Liga micuţilor” şi luau lecţii de înot în noua
piscină construită în Chamberstown, iar când
erau acasă, trebuiau să aibă timp de joacă. Prin
urmare, Henry a cumpărat o cositoare nouă de
la Seers, iar Esther s-a apucat să cumpere covoare
pentru toate duşumelele din casă, deoarece
Clubul Canasta o alesese ca director şi plănuia
să se întâlnească la Whispering Pines o dată la
două săptămâni. De fapt, Esther nu insistase
să cumpere covoare, dar când a adus vorba de
podeaua uzată şi de covoraşele împletite de
mână pe care le făcuse mama lui Henry, şi a
pomenit despre noua locuinţă din Willoughby
în care locuia una din fetele de la club, Henry
a înţeles mesajul. Cu siguranţă, el nu dorea să
lipsească pe nimeni de lucrurile bune din viaţă,
şi nu dorea ca familia lui să se simtă mai prejos.
Prin urmare, achiziţionă covoarele şi împreună
cu ele cumpără şi un aspirator, iar cizmele de
cauciuc ale lui Henry deveniră pentru totdeauna
o simplă amintire. Un lucru atrase pe altul, iar
Henry începu să-şi vândă vitele sale cu cap alb,
una câte una; cireada lui ajungând să mai numere
doar şapte capete, şi tot nu se putea descurca din
punct de vedere financiar. Pe lângă acestea, se
mai adăuga şi faptul că maşina lui Henry circula
zi şi noapte, iar cauciucurile fuseseră înlocuite,
iar curând părea că trebuia înlocuită maşina
cu totul. Cineva le-a sugerat să facă ce făcuse
şi familia Danner, adică să cumpere o a doua
maşină, ca să nu mai cadă tot greul doar pe una
singură. Sugestia era de a cumpăra una din acele
„maşini micuţe, străine” care nu consumau prea
mult combustibil. Această sugestie suna destul
de bine, şi Henry se gândea la ea, dar nu a
putut găsi prilejul ca să discute cu Esther despre
aceasta.
Un alt lucru îl mai deranja pe Henry. Casa lui
părea că devenise una de nebuni ai activităţilor
de tot felul. Telefonul, ca o pacoste, suna tot
timpul şi de fiecare dată aducea cu sine un
alt nivel de implicare în activităţi cu cele trei
miliarde de oameni care erau în lume. Casa
36  Sămânţa adevărului • Martie 2012
lui ajunsese cumva la extreme. Era fie plină
de activităţi frenetice, frustrante, fie devenea
sobră, cufundată într-o linişte ca de mormânt,
ceea ce-l făcea pe Henry să se simtă atât de
singur. Lumea avantajelor moderne aducea cu
sine o transformare tot mai mare în ce priveşte
percepţia timpului şi a modului de gândire, şi
maşina a adus o implicare tot mai mare într-un
cerc geografic aflat în expansiune. Lui Henry i
se părea, în timp ce şedea singur lângă pârâul
Sycamore într-o după amiază, că viaţa lui
devenise ca piatra pe care o azvârlea în apele
limpezi. Valurile apei se întindeau tot mai
departe până când ajungeau la mal, iar piatra
era înghiţită de apă pentru totdeauna. Se simţea
ca şi cum ar fi fost aruncat într-un izvor al vieţii,
ale cărui valuri de implicare se întindeau tot mai
departe, până când atingeau malurile; iar el avea
să fie înghiţit pe totdeauna. Henry îşi zicea că
trebuie să se ferească să i se întâmple aşa ceva.
Necazul mare a început atunci când Henry
a venit în casă ca să răspunsă la telefon şi i s-a
adus aminte de către un glas prietenos de la
casa de amanet că rata pe care le-o datora nu
fusese achitată la timp. Henry îi explică acestuia
despre vremea capricioasă şi despre târgul de
vite, dar acum glasul acestuia, care nu mai era
aşa de prietenos, nu îi păsa de niciunul din
argumentele lui Henry şi nici nu voia să ştie de
ele; tot ce ştia era faptul că cecul pe care Henry
trebuia să-l depună în ziua a cincisprezecea a
lunii nu sosise de mai bine de trei săptămâni.
Bărbatul acesta dorea doar o singură promisiune
de la Henry: „Când ne putem aştepta să primim
cecul de la dumneavoastră?” El îi mai aduse
aminte lui Henry, pe un ton acru, că tractorul
lui era pus la amanet, un lucru pe care Henry nu
îl pricepuse, căci nu citise deloc multele foi pe
care le semnase cu „Henry L. Morgan”, iar mai
jos Esther semnase cu scrisul ei frumos de mână:
„Esther A. Morgan”.
Will Jenkins i-a trimis o mică scrisoare de
informare în care, cu blândeţe, dar şi fermitate,
i-a adus aminte lui Henry că termenul plăţilor la
cele două împrumuturi trecuse de multă vreme
şi că pentru a putea ţine socotelile la zi, îl ruga
să vină la bancă cât mai curând putea, iar Henry
se grăbi să ajungă acolo cât mai repede. Will i-a
explicat că nu făcea presiuni asupra lui, dar că
revizorii contabili insistau ca plăţile să fie ţinute
la zi. Henry a crezut că, probabil, Will îl putea
înţelege. Prin urmare, şi-a vărsat toată inima,
povestindu-i cum a încercat din răsputeri să iasă
din impasul financiar, dar s-a afundat tot mai
mult şi cu cât a cumpărat tot mai multe unelte
şi maşini de uşurare a muncii, cu atât a avut mai
puţin timp la dispoziţie şi mai mult de muncă.
I-a spus lui Will cum şi-a dat seama în noaptea
aceea în pat că nu mai era stăpânul lucrurilor
pe care le avea în posesie, ci devenise robul lor
şi al libertăţii pe care o promiseseră ele. Will a
încuviinţat cu simpatie şi i-a sugerat lui Henry o
cale de ieşire în impasul acesta.
— De ce nu te duci la Chamberstown ca să vezi
dacă nu te poţi angaja la General Electronics?
întrebă el.
Când indignarea de pe faţa lui Henry dispăru,
Will îl linişti cu gândul:
— Poţi face asta doar pentru o vreme, să
zicem… şase luni. Asta nu înseamnă că vei fi
pentru totdeauna acolo, Henry, după care te
poţi întoarce la ferma de la Whispering Pines.
De dragul familiei tale şi pentru bunul nume al
tatălui tău, Henry, gândeşte-te la toate acestea!
Dacă te hotărăşti că vrei să te angajezi la fabrică,
am o oarecare influenţă la departamentul de
personal de-acolo şi voi fi bucuros să văd ce pot
face pentru tine.
Apoi luă mâna lui Henry şi adăugă:
— Henry, tatăl tău a fost un om bun şi cinstit.
Şi tu eşti un om cinstit, dar nu vreau să te văd
schimbat în niciun fel sau să te văd afundându-
te tot mai mult în datorii. Gândeşte-te la asta!
Henry s-a gândit la toate acestea în drumul
spre casă. De fapt, de îndată ce a ajuns pe
autostradă a şi uitat că a fost vreodată la
Chamberstown. Nu a văzut-o pe Esther decât
târziu în noaptea aceea, când s-a întors de la o
întâlnire de planificare, unde lucrase la proiecte
noi pentru şcoli. Când a intrat în pat, a fost
“Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!” (Matei 5:3) 37
surprinsă să vadă că Henry nu adormise încă.
Când Henry i-a spus ce-i sugerase Will, Esther a
stat pentru o vreme tăcută.
— Ce crezi că ar trebui să fac, Esther? întrebă
Henry cu nerăbdare.
— Cred că ar trebui să faci ce crezi că este
cel mai bine pentru noi toţi, Henry. Tu eşti
capul familiei şi orice spui tu, eu sunt de acord
cu tine. Ne avem unul pe celălalt şi indiferent
de ce ar veni, noi vom rămâne împreună. Dacă
asta vrei, să ştii că te bucuri de susţinerea mea.
Le-am auzit pe unele fete de la clubul Canasta
discutând despre soţii lor care lucrează la fabrică
şi despre salariile frumoase pe care le au. Se pare
că va fi o schimbare bună pentru tine, Henry. În
loc să te mai lupţi toată ziua cu pământul acesta
stors şi cu utilajele tale învechite şi să nu fi în
stare să-ţi câştigi existenţa, ai putea lucra 40 de
ore pe săptămână şi ai avea şi timp de odihnă
petrecut cu familia. O, Henry, cred că este o
idee bună. Poate că va fi din nou ca în vremurile
bune de altădată. Vom merge mâine dimineaţă
la Shiloh şi vom discuta despre asta.
Henry îi mulţumi că-i era alături şi adormi,
dar avu parte de un somn tulburat şi neliniştit.
Părea că are un coşmar în care s-a trezit stând
singur în picioare pe un câmp deschis, nesfârşit.
Era liber şi nimic nu-l reţinea şi putea chiar să
simtă aerul proaspăt şi curat; dar deodată, o forţă
nevăzută şi neclară apăru la orizont ca o furtună
puternică şi era un sunet groaznic care creştea pe
măsură ce se apropia tot mai mult… şi mai mult,
iar când era pe punctul de a-l nimici, Henry se
trezi. Sudoarea curgea pe faţa lui şi, cu ochii
larg deschişi, plini de groază, dădu să prindă pe
întuneric mâna lui Esther. Era acolo, dar Esther
dormea. În dimineaţa următoare a încercat să-i
povestească despre coşmarul pe care îl avusese,
dar autobuzul copiilor era aproape să sosească
şi se grăbeau să-l prindă. După ce au plecat
copiii, a vrut să-i povestească lui Esther despre
coşmar, dar a sunat telefonul. Era Lois Kimball,
iar Esther împreună cu aceasta plănuiau acum
să meargă la cumpărături. Esther îi promise lui
Henry să asculte altădată visul pe care îl avusese
Henry; şi astfel, plimbarea pe jos până la Shiloh
a fost dată uitării.
Capitolul XVI
Henry găseşte răspunsul
Henry a mers la Chamberstown şi la General
Electronics, după ce s-a oprit mai întâi pe la bancă
unde avea să-i spună lui Will despre planurile
lui. Will a fost încântat, iar când Henry a ajuns
la biroul de personal de la General Electronics,
s-a simţit ca o persoană specială. Secretara l-a
întrebat:
— Sunteţi domnul Henry Morgan? la care
el a răspuns afirmativ. Apoi i-a spus pe un ton
plăcut:
— Intraţi, domnul Perkins vă aşteaptă.
Henry a intrat şi a fost întâmpinat de un bărbat
prietenos aparent plin de încredere în sine şi de
entuziasm. A dat mâna cu Henry şi i-a oferit loc
pe un fotoliu confortabil. I-a spus că Will Jenkins
îl sunase de la bancă şi îi dăduse o recomandare
foarte bună despre Henry. Au discutat o vreme,
apoi l-a întrebat pe Henry ce calificare avea în
domeniul muncii. Henry nu s-a putut gândi la
nicio calificare şi i-a spus că nu lucrase nimic
altceva decât pe-afară, la fermă, şi l-a întrebat
dacă avea vreun loc de muncă undeva, pe-afară.
Domnul Perkins i-a răspuns că nu erau prea
multe locuri de muncă în aer liber, dar că lucrul
în hală era destul de plăcut şi este convins că
Henry se va obişnui. Curând, domnul Perkins
l-a pus pe Henry la unele teste şi după trei ore
actele de angajare erau deja întocmite, Henry
fiind solicitat să le semneze în trei copii, ceea
ce a şi făcut. Cu o mână nesigură, s-a semnat
„Henry L. Morgan” şi a observat că nu mai era
niciun spaţiu mai jos unde să se semneze Esther,
dându-şi seama că de data aceasta era doar
treaba lui însuşi. El ştia că Esther era de acord
cu hotărârea lui, dar cât de mult şi-ar fi dorit
s-o vadă cum îi sta alături şi îi mângâie inima
tulburată şi îi linişteşte teama care îl măcina
până în adâncul stomacului. Domnul Perkins
spuse că mai erau şi alte lucruri de îndeplinit şi
că ar trebui să revină a doua zi pentru a i se face
38  Sămânţa adevărului • Martie 2012
analizele medicale şi a i se întocmi actele pentru
taxele pe venit, asigurarea socială, asigurarea de
sănătate, şi pentru a-şi ridica salopetele de lucru,
încălţămintea de protecţie şi să facă vaccinurile
cerute. Lui Henry i se părea că erau prea multe
detalii neimportante de rezolvat într-o singură
zi pentru angajare, dar domnul Perkins îi spuse
lui Henry că toţi muncitorii care se angajau
trebuiau să procedeze la fel.
Henry se întoarse a doua zi, iar pe la prânz era
gata să înceapă lucrul, purtând în piept un ecuson
strălucitor care avea fotografia şi numărul lui de
înregistrare, 97577. După aceasta, Henry a aflat
că tot ce făcea în fabrică era identificat după
numărul acela. L-a mai văzut pe domnul Perkins
în vizită prin fabrică în după amiaza aceea şi i s-a
adresat, dar posibil că era extrem de ocupat cu
ceva, căci părea că nu îşi mai aduce aminte de
Henry sau poate că nu voia să-şi aducă aminte.
Doctorul de la cabinetul fabricii l-a chemat
pe Henry în aceeaşi după-amiază şi i-a spus că
suferea de ulcer cronic şi că avea urgent nevoie
de vitamine. Acestea puteau fi procurate la un
preţ redus de către angajaţi. Aşadar, având toate
cele necesare, Henry a mers acasă ca să-i spună
lui Esther despre lumea ciudată a industriei în
care tocmai intrase. Cel puţin, a vrut să-i spună,
căci ea era plecată în Willoughby, la o întrunire
a Clubului Canasta şi îi lăsase „cina” de mâncat
în faţa televizorului. Copiii erau plecaţi la
familia Danner în seara aceea, iar casa lui veche
era … goală şi liniştită, cu excepţia zumzăitului
diferitelor aparate electrice şi electrocasnice care
te scutesc de muncă şi îi umpleau casa. Henry
se gândi la ele şi inima lui parcă se scufundă
când îşi dădu seama cât de vădit era că acestea
deveniseră stăpânul lui.
Prima zi la serviciu a fost o dezamăgire pentru
Henry. El spera să primească o slujbă după cum
îi plăcea lui, dar n-a fost aşa. L-au pus într-o hală
în care mai lucrau o sută de alţi angajaţi, toţi
făcând aceeaşi slujbă. Munca lui Henry era să
stea la maşina de găurit, să ia nişte obiecte mici,
negre, de bachelită de pe banda rulantă ce trecea
prin faţa lui şi să dea câte o gaură în fiecare colţ.
Desigur, trebuia să facă operaţiunile acestea la o
viteză egală cu cea a benzii rulante, care se mişca
fără oprire prin faţa lui. La început aceasta l-a
necăjit, întrucât îi aducea aminte prea mult de
viaţa lui. Presiunea acelei benzi rulante nesfârşite
care purta responsabilităţile lui constante…
presiunea pe care o exercita asupra lui de a ţine
pasul cu ea, fără a ajunge undeva mai departe;
căci cu cât găurea mai multe obiecte cu atâta
veneau mai multe negăurite asupra lui. În după-
amiaza aceea a intrat în panică şi s-a gândit să
fugă la Whispering Pines şi la Shiloh ca să se
gândească dacă dorea cu adevărat slujba aceea
sau nu. O claustrofobie îngrozitoare venise
asupra lui şi au început să-i transpire palmele.
I-a făcut un semn şefului de echipă, explicându-i
că nu se simţea prea bine. Acesta i-a explicat lui
Henry că înţelegea ce se întâmplă cu el şi că
cei mai mulţi dintre noii angajaţi întâmpinau
aceeaşi problemă de acomodare. I-a explicat că
praful de la bachelita pe care Henry o găurea
crea câteodată o stare de buimăceală, şi îi spuse
că mai devreme sau mai târziu se va obişnui cu
el.
— Cu atât mai mult, zise el, nu vei mai auzi
zgomotul din jurul tău sau mirosul prafului de
bachelită.
Henry se rugă în sinea lui ca Dumnezeu să-l
ferească să se mai întoarcă vreodată în viaţa lui
într-un astfel de loc.
Deoarece Henry o rupsese cu „viaţa cea
veche”, era sigur că lucrurile vor fi diferite
şi că diversele implicări în activităţi nu-l vor
mai deranja, acum când trebuia să urmeze un
program strict de lucru. Programul era un lucru
bun, căci muncea în schimburi, un lucru cu
totul nou pentru Henry şi cam ciudat la început.
Era ciudat să sosească acasă la miezul nopţii în
schimbul de la ora cincisprezece la douăzeci şi
trei, să încălzească nişte crenvurşti, să deschidă o
supă la conservă, să bea o doză de Coca Cola şi să
mănânce singur într-o casă cufundată în linişte.
Chiar mai ciudat era schimbul de noapte când
sosea acasă dimineaţa, pe când soarele strălucea
luminos şi toată lumea pleca afară, iar el trebuia
“Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!” (Matei 5:3) 39
să tragă jaluzelele şi să încerce să doarmă într-
un dormitor cald. Această experienţă era una
cu care Henry nu se putea obişnui, iar după ce
lucrase multă vreme în schimbul de noapte, a
început să piardă în greutate datorită lipsei de
odihnă prin somn. Chiar şi ochii lui indicau
lucrul acesta. A continuat să ia tot mai multe
tranchilizante, şi când era „disperat” să doarmă
(un termen pe care îl folosise dr. Manson), lua
câte una din pastilele mici şi albe, care îl ajutau
să aibă parte de un somn odihnitor. Uneori,
când se trezea după o astfel de noapte, se simţea
ameţit şi năucit şi a observat că reacţiile sale erau
mai lente ca de obicei. Desigur, Henry se gândea
că aceasta se datora faptului că înainta în vârstă.
Se apropia vertiginos de 50 de ani şi aceasta se
putea vedea pe faţa unui bărbat.
Pe măsură ce timpul trecea, implicările în
diverse activităţi au devenit mai critice ca înainte.
Erau întâlnirile de sindicat la care era nevoit să
participe, întâlnirile lunare, şi mai era şi loja.
Henry trăise toată viaţa fără să ştie nimic despre
loja aceasta, dar nici nu putea înţelege care era
rostul ei. Într-o zi, când se afla la masa de prânz,
maistrul l-a întrebat dacă s-a gândit vreodată să
se alăture lojii. Henry a răspuns că se gândise
la o mulţime de lucruri, dar că aceasta nu era
una din ele. Maistrul i-a explicat care era rostul
lojii într-un aşa fel, încât Henry a trăit impresia
deosebită că dacă ar aparţine de ea, aceasta i-ar
oferi avantaje superioare faţă de ceilalţi oameni
din societatea în care se afla. A înţeles cumva că
dacă ar deveni membru al lojii, aceasta l-ar ajuta
să promoveze în funcţie la serviciu. Promovarea
în funcţie era un lucru de care avea nevoie, căci
cele şase luni pe care intenţionase să le petreacă
la fabrică trecuseră şi erau deja doi ani de când
se angajase, iar cu trecerea timpului era şi mai
greu să-şi împlinească dorinţa inimii sale:
reîntoarcerea la ferma de la Whispering Pines şi
la pacea pe care i-o putea oferi Shiloh.
Henry a fost nevoit să cumpere o a doua
maşină, şi pe când credea că acum se putea
descurca bine cu banii, familia a insistat să
cumpere un televizor color. I-au spus că nu era
chiar atât de distractiv ca familia să stea acasă în
fiecare seară, în timp ce el era la lucru la fabrică,
şi să nu se poată uita la un televizor color. Multe
din aparatele electrice şi electrocasnice care
te scutesc de muncă, pe care le cumpărase la
început, trebuiau înlocuite, şi aceasta în mod
constant, unul după altul. În disperarea lui,
Henry a trebuit să vândă tractorul, a ajuns
cu datoriile la zi şi şi-a propus să mai lucreze
încă doi ani la General Electronics, înainte de
a realiza întoarcerea mult visată la Whispering
Pines. Aşadar, atunci când maistrul i-a povestit
despre lojă şi despre şansele de a „promova în
funcţie”, Henry s-a hotărât să se alăture şi a
trebuit să treacă prin toate ritualurile copilăreşti
şi fără noimă care îl făceau să devină un membru
cu drepturi depline al lojii. Îşi purta „inelul” său
cu speranţă şi părea să se bucure de o oarecare
îmbunătăţire a condiţiilor de muncă, dar curând
i s-a cerut să lucreze peste program, un lucru
care nu i se mai ceruse înainte. Era deosebit
de greu pentru el să lucreze două schimburi,
fără întrerupere. Tuşea foarte des, iar doctorul
fabricii a spus că praful de bachelită avea acelaşi
efect asupra tuturor angajaţilor, dar că nu
constituia un motiv de îngrijorare. Nici Henry
nu era prea îngrijorat, până într-o noapte, când
a avut o criză de tuse pe care nu o mai putea
opri şi a observat că au apărut pete de sânge pe
batistă. Nu i-a spus niciodată lui Esther despre
aceasta, fiindcă nu vedea rostul de a o face şi pe
ea să se îngrijoreze. Ea avea deja atâtea lucruri
de făcut.
Într-adevăr, Esther ajunsese să se implice
de-a binelea în treburile comunităţii. Era acum
directorul organizaţiei API, slujise în mai multe
rânduri în comisii de consilieri, era activă în
Clubul Femeilor Fermier (un lucru pe care
Henry niciodată nu l-a înţeles, întrucât foarte
puţine din femeile de-acolo locuiau la ferme),
ajuta în campaniile de strângeri de fonduri
pentru caritate, şi era implicată în programul
lărgit al Bisericii Metodiste Episcopale din Salem
Pike. În prezent ei încercau să construiască o
anexă pentru Şcoala duminicală, iar ea, în seara
când a avut loc banchetul pentru strângerea
40  Sămânţa adevărului • Martie 2012
de fonduri, a promis cu bucurie şi mândrie că
Henry va „dona” 500 de dolari. Henry a trebuit
să muncească dublu în noaptea aceea, dar Esther
i-a spus lui Henry, când s-a întors dimineaţa
acasă, cât de mândră se simţise cu o seară înainte
să vorbească şi să spună bisericii că Henry s-ar
fi bucurat mult să dăruiască acel cadou, dacă
ar fi fost acolo. Pastorul şi câţiva membri din
comitet au venit la ea şi au rugat-o să-i spună
„bunului Henry” cât de mult apreciaseră gestul
lui. Henry a fost încântat să audă aceasta şi a
sperat că orele suplimentare vor continua destul
de multă vreme ca să-şi poată ţine promisiunea.
În lunile care au urmat, Henry şi Esther se
vedeau tot mai puţin unul cu altul. Ea avea
viaţa şi programul ei, iar el le avea pe-ale lui.
Ca vapoarele ce trec în noapte, bileţelele
lăsate pe masa din bucătărie au devenit adesea
singurul mod de comunicare pe care îl aveau
de săptămâni. Odată, Henry se simţea aşa de
singur, încât a mers la telefonul din sufragerie
şi a sunat-o doar ca să-i mai audă glasul şi să-i
spună că o iubeşte. Când Esther i-a răspuns şi
i-a spus să se grăbească (Lois venise cu maşina
ca s-o ia la Willoughby pentru a face nişte
cumpărături), Henry, cumva, a uitat să-i spună
ce avea de gând…, aşa că a bodogănit câteva
cuvinte şi a pus telefonul în furcă.
Uneori treceau săptămânile fără ca Henry să
stea de vorbă cu copiii. Când nu era în pat sau la
lucru, ei erau plecaţi, sau se uitau la televizor, sau
făceau altceva. Henry şi-a dat seama că era prea
obosit ca să se mai îngrijoreze de orice altceva.
În fiecare zi la muncă se hotărî să stea de vorbă
cu Esther şi să o roage să găsească o cale de a se
întoarce la Whispering Pines, la felul de viaţă
de mai înainte. Ca un om pierdut într-o junglă
fără de margini şi care încearcă să găsească un
drum de ieşire, Henry avea nevoie de ajutor şi
înţelegere. Ori de câte ori venea seara acasă cu
hotărârea aceasta, ceva îl împiedica s-o ducă
la îndeplinire. De câteva ori a mers cu maşina
direct pe autostradă, şi-a lăsat pacheţelul de
mâncare pe bancheta din spate şi a mers pe jos,
singur, până la Shiloh. Acolo, unde întreaga vale
în splendoarea ei se întindea înaintea lui, a stat
jos lângă pinii cei înalţi şi a ascultat suspinele
lor. Ei suspinau, ceea ce-l mângâia pe Henry
aşa de mult, încât într-o noapte a aţipit. Când
s-a trezit, era târziu şi s-a grăbit să ajungă acasă,
unde era întuneric, doar ca să se culce pe patul
care-i putea oferi odihna de care avea nevoie
pentru a doua zi, când avea să lucreze în două
schimburi.
Într-o zi, maistrul l-a întrebat pe Henry
dacă ar dori să-şi ia un mic concediu. Lucrase
neîntrerupt în ultimii patru ani, fără concediu,
şi maistrul s-a gândit că, din motive de sănătate
Henry ar trebui să-şi ia un timp liber. Henry nu
se gândise prea mult la aceasta. Ideea lui era să
muncească până când avea să-şi ia un concediu
permanent de la fabrică pentru a se întoarce la
Whispering Pines şi la Shiloh… să se întoarcă
la viaţa pe care o iubea şi de care avea nevoie cu
disperare. Esther a fost încântată şi a spus:
— O, Henry, va fi din nou ca pe vremuri…
tu şi cu mine, şi copiii împreună. Vom putea ieşi
puţin, vom sta jos şi vom vorbi, în timp ce tu te
vei odihni.
Părea un vis ce era pe cale să devină realitate,
şi Henry a aflat de la câţiva colegi de serviciu
despre rulotele drăguţe pe care le-ar putea
închiria pentru o săptămâna sau două, şi despre
avantajele de a poposi în parcurile naţionale.
După ce au investit în toate cele trebuincioase
pentru o astfel de ieşire şi au planificat cu
entuziasm câteva săptămâni la rând, au plecat,
în sfârşit, în concediul de două săptămâni,
despre care Henry spunea că „va uita de toate
problemele.” Desigur, Jeff nu a putut să li se
alăture, întrucât avea o slujbă cu normă redusă
la atelierul de reparaţii, ca să poată plăti pentru
maşina sport pe care Henry îl ajutase s-o
cumpere. El, oricum, îşi petrecea cea mai mare
parte a timpului în oraş, dar Brent şi Hilda erau
acolo, şi împreună cu ei draga lui soţie, Esther.
Cu mica rulotă legată în spatele noii maşini pe
care o cumpăraseră în aceeaşi lună, au plecat
bucuroşi către Parcul naţional Big Bend, numit
aşa după marele cot pe care îl face râul la un
“Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!” (Matei 5:3) 41
moment dat. După ce şi-au fixat rulota pe spaţiul
care le era rezervat, lângă alţi turişti dintr-un stat
vecin, care aduseseră cu ei un cort, Henry şi-a dat
seama că nu-i plăcea faptul că erau prea înghesuiţi.
Curând a aflat că toate spaţiile rezervate turiştilor
erau foarte mici şi că, de fapt, toţi erau campaţi
uşă-n uşă. Esther a spus că situaţia aceasta avea
să ţină doar vreo câteva zile, dar au uitat în
curând cu toţii de această neplăcere, pe măsură
ce s-au adaptat la stilul de viaţă de tabără, plin
de diverse ocupaţii. Henry părea să se bucure
din plin. Esther a apreciat că arăta ca un bărbat
revigorat când s-a întors de la râu, ţinând în mănă
trei peşti micuţi pe care îi prinsese. Brent îi spuse
că puteau prinde peşti mult mai mari decât aceia
în oricare zi a săptămânii, în pârâul Sycamore, şi
în momentul acela bucuria lui Henry se stinse,
cuvintele lui Brent străpungându-i inima. O
frază pe care o repetase întruna era: „Asta e
viaţa adevărată… departe de toate problemele.”
Dar, vai, cineva nu poate sta „departe de toate
problemele” pe totdeauna, şi curând sosi şi ziua
în care au împachetat totul şi au plecat spre casă.
Henry îşi petrecuse toate serile în jurul focului
de tabără, aducându-şi aminte de Whispering
Pines şi de Shiloh, căci singurul concediu pe care
îl dorea el cu adevărat era acela de a se întoarce
încă o dată acasă şi de a fi lăsat în pace de toată
societatea din jurul lui.
După ce călătoria a luat sfârşit şi Henry şi-a
început din nou viaţa lui de rutină, puterea
redobândită a început curând să scadă şi
strălucirea din ochii lui s-a stins din nou. Părea tot
mai indiferent de tot ce se petrecea în jurul lui, şi a
început să comunice tot mai puţin cu cei din jur.
Esther presupunea că aceasta se datora faptului
că ori de câte ori Henry venea acasă, se uita prea
des în „cutia cu notele de plată” şi petrecea câte o
seară întreagă încercând să afle cât timp îi va mai
lua până se va putea întoarce definitiv la fermă.
Va urma...
Din Henry And The Great Society
© 1969 by H.L. Roush, Sr.
Apreciem Pathway Publishers pentru
publicarea acestei cărţi în trecutul apropiat.
 Lumina lui Robbie
Povestea lui Robbie s-a petrecut demult, însă este
o învăţătură pentru noi astăzi. Învăţaţi de la
Robbie să staţi neclintiţi pentru adevăr.
NOU! 47 pagini. RO3035...4 Lei
Povestea Sarei Whitcher
Autor – Elizabeth Yates – Povestirea actuală constituie
una din filele de istorie a statului New Hampshire,
scria autoarea Elizabeth Yates iar încrederea în
Dumnezeu a tatălui Sarei m-a ajutat să rămân fermă
în credinţă. Micuţa Sara rătăceşte departe de casa
părintească în pădurea din New Hampshire, dar
localnicii din toate împrejurimile vin şi-o caută. În
timp ce zilele treceau cei care o căutau începuseră să-
şi piardă orice speranţa de-a o găsii, însă încrederea în
Dumnezeu a tatălui rămânea neclintită.
100 pagini. RO3016...8 Lei
Instrucţiuni pentru noii creştini
Autor – Ernest Strubhar – Cartea Instrucţiuni pentru
noi creştini este un manual de cateheză. Domnul
Isus a spus: „Duceţi-vă... faceţi ucenici din toate
neamurile... Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am
poruncit.” El a încredinţat îndeosebi liderilor bisericii
responsabilitatea ucenicizării noilor convertiţi.
Studiile de faţă vă pot ajuta la îndeplinirea acestei
responsabilităţi. 113 pagini. RO2020...7 Lei
Oameni cu totul deosebiţi
Autor – Petru Popovici – Cartea aceasta conţine un
Studiu biblic asupra epistolei lui Iuda. Un om a lui Dumnezeu
mărturisea despre această carte: „Da, paginile ce urmează sunt un
jar aprins de învăţătură pentru viaţă. Trebuie citite cu multă atenţie.
Autorul acestei cărţi, un om al lui Dumnezeu, a propovăduit întreaga
lui viaţă învăţătura Domnului nostru Isus Hristos cu mult curaj, cu
demnitate, prin mari pericole, iar acum, la bătrâneţe, ne îndeamnă,
ca şi Iuda, să luptăm pentru credinţa care a fost dată sfinţilor odată
pentru totdeauna.” 172 pagini. RO2007...10 Lei
“Cumpără cele 4 cărți la numai 25 de lei”
Produs # Cant. Descriere Preţ
Biblia cu explicaţii
– în trei variante
Conţine Vechiul şi Noul Testament a
ediţiei Dumitru Cornilescu. Această
Biblie conţine o scurtă istorie şi explicare
a fiecărei cărţi din Biblie şi alte materiale
didactice pentru studiu.
La sfârşitul Bibliei este
adăugată o concordanţă
biblică şi hărţi colorate
din Ţara Sfântă. Mărime:
156 x 240 mm * 1836 de
pagini plus 8 pagini cu
hărţi colorate.
A– Copertă din vinilin imprimată
cu auriu.
Culoare neagră RO1005...45 Lei.
Culoare vişinie RO1009...45 Lei.
B– Ediţie de lux cu copertă din piele
imprimată cu auriu. Margini aurite
şi colţuri rotunjite.
Culoare neagră RO1006...179 Lei.
Culoare vişinie RO1010...179 Lei.
Preț promotional . . . 139 Lei
ofertă valabilă pentru luna martie
C– Ediţie de lux cu copertă din piele
cu fermoar şi imprimată cu auriu.
Margini aurite şi colţuri rotunjite.
Culoare neagră RO1004...189 Lei.
Culoare vişinie RO1008...189 Lei.
Va rugăm să ne contactați în
Total
cazul în care doriți un catalog
cu literatura pe care o avem
disponibilă. Oferim reduceri
pentru librării.

Suma totală produse

Comandă astăzi prin poştă,
fax, telefon sau e-mail!
Taxe poştale
TAXE POŞTALE
TOTAL
0-20 Lei 4 Lei
Numele şi prenumele ____________________________________ 20,01 Lei-50 Lei 6 Lei
C.N.P. Nu livrăm comenzi fără CNP_________________________ 50,01 Lei-125 Lei 8 Lei
Str. ________________________________________Nr. ________ mai mari de 125 Lei 10%

Bloc _____________ Scara _________ Etaj ________ Ap. _______ Nu expediem comenzi în Moldova şi Ucraina.
Trimitem în EU comenzi plătite în avans.
Cod _____________________ Localitatea ___________________
Plata se face RAMBURS.
Jud./ Sector ____________________ Tel. ____________________
ICAM (CARTI)
Program de lucru • 8:00 – 17:00 Luni – Vineri O.P. 1, Gh.P.1, C.P. 1
Telefon: 0230/ 533 032 • Fax: 0230/ 533 000 • E-mail: comanda@icamro.org Suceava 720300 Romania
Aceste preţuri sunt valabile până la apariţia unei noi oferte. 3-12

42  Sămânţa adevărului • Martie 2012

 În temple...
În temple zidite de mâini omeneşti,
Tu, Doamne, nu stai niciodată,
căci Duh şi Lumină şi Dragoste eşti,
şi Dragostea-i templul ce Tu-l locuieşti,
când ea se păstrează curată!

În inima-n care credinţa-i veşmânt,

şi-n sângele Tău curăţită,
Tu vii cu iubire, Stăpâne preasfânt,
e singurul templu dorit pe pământ,
de inima Ta, fericită.

Atunci când iubirea adună cu dor,

copiii luminii divine,
cobori cu grăbire în mijlocul lor,
căci Tu le eşti templu, şi har sfinţitor,
şi templu sunt ei pentru Tine!

Credinţa şi pacea şi-al dragostei jar,

şi viaţa în duh şi lumină,
sunt toate lucrări izvorâte din har,
sunt templu-Adevărului, fără hotar,
umplut cu Fiinţa-Ţi divină.

Aici în lucrările Tale mereu,

Tu stai şi-Ţi găseşti desfătare,
în ele să stau pe deplin, vreau şi eu,
căci ele sunt templul adâncului meu,
în care Ţi-aduc închinare!
de Nicolae Moldoveanu
Notă: Pentru toate textele biblice din revistă s-a folosit traducerea
Cornilescu cu textul corectat gramatical (BISI).
 Literatură
The
—Daniel Webster
Dacă literatura religioasă nu circulă în această ţară, nu ştiu ce se va alege
din noi ca popor. Dacă adevărul nu va fi răspândit, se va răspândi greşeala.
Dacă Dumnezeu şi Cuvântul Lui nu vor fi cunoscute, Diavolul şi lucrările
lui vor câştiga teren. Dacă broşurile şi cărţile evanghelice nu vor ajunge în
fiecare sătuc, va avea cale liberă literatura coruptă şi murdară. Dacă puterea
Evangheliei nu este simţită, atunci anarhia, degradarea, corupţia şi întunericul
vor domni veşnic.
Daniel Webster
Extras din The Speaker’s Quote Book
1997, Roy B. Zuck
Publicat de Kregel Publications, Grand Rapids, MI.
Tradus şi folosit cu permsiunea editorului.
Toate drepturile rezervate