ADEVĂRULUI

Revistă creştină  ·   Octombrie 2012  ·  Gratis

În a ce st
număr
O mireasmă a lui Hristos
Pături sedimentare
Adâncul oceanelor
Doar frunze, nimic altceva
Metoda unui răspuns blând
 Sămânţa adevărului
Publicată lunar de:
Christian Aid Ministries
Cuprins
O. P. 1 - Gh. P.1,
Rubrica editorului
C. P. 1 Suceava 720300 O mireasmă a lui Hristos . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3
samantaadevarului@icam.org
România Rubrica învăţătorului
O rețetă pentru unitatea în credință din
Comitetul executiv: Epistola către Efeseni . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5
David Troyer Condamnarea omului. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7
Paul Weaver Pături sedimentare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 8
Roman B. Mullet
James R. Mullet Rubrica părinţilor
David King Biografii biblice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 10
Philip Troyer Ce înseamnă educația unui copil?. . . . . . . . . . . . . . . . . . 10
“Lăsați copilașii să vină la Mine, și nu-i opriți.”. . . . . . . . 12
Comitetul de Un soț apreciat. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 14
îndrumare:
Ernest Hochstetler
Rubrica istorică
Perry Troyer “Adunarea copiilor lui Dumnezeu”. . . . . . . . . . . . . . . . . . 18
Johnny Miller
James Mullet
Rubrica practică
Nate Bange Adâncul oceanului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 23
Clay Zimmerman Cum să-ți pregătești grădina pentru hibernat . . . . . . . . . 25
Scaieții oferă modelul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 26
Editor:
Alvin Mast Rubrica tineretului
Bola și cartea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 27
Editor adjunct: Doar frunze, nimic altceva . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 30
James K. Nolt
Rubrica pentru copii
Grafica: Metoda unui răspuns blând . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 31
Gicu Cotleţ Nici un frate pentru William . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 34
Kristi Yoder
Rubrica ”O carte în serial”
Coordonator traduceri Nu poți auzi? (Partea a IV-a). . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 35
Valentin Hrihorciuc
Pagină publicitară . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 42
Foto copertă:
CAM foto O poezie pentru azi
Milostenia. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 43
© 2012 Toate drepturile rezervate.
Este interzisă orice reproducere de text
sau fragmente din text fără aprobarea
Coperta din spate
prealabilă a editurii. Excepţie se poate face Înapoi la Biblie. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 44
numai pentru citate scurte sau concluzi
generale ale unui pasaj.
 „Preaiubiţilor, pe când căutam cu tot dinadinsul
să vă scriu despre mântuirea noastră de obşte, m-am
văzut silit să vă scriu ca să vă îndemn să vă luptaţi
pentru credinţa, care a fost dată sfinţilor odată
pentru totdeauna.” Iuda 1:3

Rubrica
Editorului
O mireasmă a lui Hristos
Într-una din zile mă plimbam, cu bicicleta pe
o alee special amenajată din preajma oraşului din
care locuiesc. Era o după-amiază frumoasă de vară
şi oameni de toate vârstele au ieşit la o plimbare de
agrement. În timpul plimbării mele am întâlnit tot
felul de oameni, dar lucrul care mi-a atras atenția a
fost aroma răspândită în jur de unele persoane. De
la unii puteai simţi mirosul puternic de tutun, de
la alţii cel de alcool, de la alţii cel de parfum iar de
la alţii nu simțeai nici un fel de miros. Poate unii
dintre ei nici nu-şi dădeau seama ce fel de arome
răspândeau în jur deoarece erau obişnuiţi cu mirosul
toxic al ţigării, alcoolului sau parfumului preferat.
Curiozitatea m-a motivat să întorc capul să văd
cine sunt persoanele de la care veneau acele arome
puternice. Personal mi-am continuat mai departe
plimbarea mea de agrement dar în acelaşi timp
m-am întrebat: Oare eu ca şi creştin, ce miresme
răspândesc în jurul meu? Se aseamănă mireasma de
copil al lui Dumnezeu cu mireasma lumii? Câţi dintre
oamenii pe care i-am întâlnit în acea zi au întors
capul să vadă cine sunt?
Un creştin adevărat trebuie întotdeauna să
răspândească în jurul lui mireasma plăcută de copil
al lui Dumnezeu. El trebuie să fie sensibil la voia
lui Dumnezeu şi să dorească pe orice cale să fie o
mărturie pentru cei din jurul lui. Faptele şi viaţa lui
trebuie să vorbească mai mult decât vorbele lui. El
trebuie să caute pe orice cale să trăiască în adevăr
şi-n curăţie. Un copil al lui Dumnezeu care caută
—Gicu Cotlet
să trăiască după principiile Bibliei nu „se duce la
sfatul celor răi, nu se opreşte pe calea celor păcătoşi,
şi nu se aşează pe scaunul celor batjocoritori! Ci îşi
găseşte plăcerea în Legea Domnului, şi zi şi noapte
cugetă la Legea Lui! El este ca un pom sădit lângă
un izvor de apă, care îşi dă rodul la vremea lui, şi
ale cărui frunze nu se veștejesc: tot ce începe, duce
la bun sfârşit.” (Ps. 1:1-3)
Din toate acestea deducem că el trebuie să caute
cu orice preţ să-şi protejeze familia şi biserica de
infuienţele lumii de afară. Plăcerile lui nu sunt
în aur sau mărgăritare ci el caută cu orice preţ
să-şi împodobească sufletul cu roadele sfinte ale
Duhului Sfânt care sunt: „dragostea, bucuria,
pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de
bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor.”
(Galateni 5:22-23a) Adevărata frumuseţe a
copilului lui Dumnezeu izvorăște din interior,
dintr-o inimă curată şi predată în întregime
Domnului Isus.
Bunătatea şi credincioşia fac parte şi ele dintre
miresmele şi vituţile plăcute ale creştinului care
trebuie să-l însoţească toată viaţa. Înţeleptul
Solomon ne spune: „Să nu te părăsească bunătatea
şi credincioşia: leagă-ţi-le la gât, scriele pe tăbliţa
inimii tale. Şi astfel vei căpăta trecere şi minte
sănătoasă, înaintea lui Dumnezeu şi înaintea
oamenilor.” (Prov. 3:3-4) Astăzi tot mai mulţi
oameni şi chiar unii care poartă numele de creştini
au înlocuit aceste virtuţi creştine cu podoabe de

“Ferice de cei prigoniți din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăția cerurilor!”(Matei 5:10) 3
 aur sau alte obiecte de valoare. Ei nu ştiu că „Frica
de Domnul este şcoala înţelepciunii, şi smerenia
merge înaintea slavei.” (Prov. 15:33) Bunătatea
este o limbă pe care şi cel surd o aude şi cel mut
o înţelege.
O veche legendă evreiască spune că doi fraţi
locuiau undeva la ţară iar ogoarele lor erau
despăţite doar de un hotar mic. Unul dintre ei
avea familie mare iar celălalt nu avea pe nimeni
şi locuia singur. Într-o noapte fratele mai mare se
trezi din somn şi începu să se gândească la fratele
lui care este singur şi nu are nici soţie nici copii
care să-l ajute, aşa că atunci când el o să dormă cel
mai bine, mă voi scula şi voi muta din snopii mei
de grâu pe ogorul lui.
În acelaşi timp fratele mai mic se gândi şi el:
Fratele meu mai mare are familie mare și are nevoi
mai mari decât mine. Aşa că atunci când el o să
doarmă adânc mă voi scula şi voi muta din snopii
mei pe ogorul lui. Fără să treacă prea mult timp cei
doi farţi au ieşit amândoi pe ogor în toiul nopţii,
încercând fiecare să mute snopii de pe ogorul
lui pe ogorul fratelui său. Astfel dintr-o dată
s-au întâlnit faţă-n faţă la hotarul care despărţea
ogoarele lor. Amândoi au lăsat snopii jos şi s-au
înbrăţişat şi au plâns împreună. Mireasma de
dragoste şi credincioşie a cuprins viaţa celor doi
oameni iar jertfa lor a fost primită de Dumnezeu
ca o jerftfă de bun miros.
Un alt exemplu de credincioşie este exemplul
Mariei care „a luat un litru cu mir de nard curat,
de mare preţ, a uns picioarele lui Isus, şi I-a şters
picioarele cu părul ei; şi s-a umplut casa de mirosul
mirului.” (Ioan 12:3) Maria a cunoscut foarte bine
valoarea mirului curat şi cu toate că era o femeie
simplă a fost gata să-şi sacrifice toate economiile ei
pentru a cumpăra mirul de nard curat ca să ungă
picioarele Domnului Isus. Este demn de remarcat
cum mirosul plăcut al mirului a cuprins întreaga
casă, dar nu a reuşit să pătrundă şi-n inima lui
Iuda. Cu toate că şi el era unul dintre ucenicii
Domnului Isus, inima lui era cuprinsă de valorile
lumii şi nu de valorile cerului. Din perspectiva
lui Iuda acest mir putea fi vândut şi banii daţi
săracilor. Mireasma amară a lăcomiei a cuprins
4  Sămânța adevărului • Octombrie 2012
întreaga fiinţă a lui Iuda şi mirosul mirului nu a
avut nici un efect asupra lui.
Atunci când simţi că miresmele plăcute şi dulci
ca bunătatea, credincioşia, dragostea încep să te
părăsească trebuie să-ţi verifici starea ta spiritală
înaintea lui Dumnezeu. Trebuie să-ţi verifici dacă
paşi tăi calcă pe urmele Domnului Isus. „Căci
dacă ascultă cineva Cuvântul, şi nu-l împlineşte
cu fapta, seamănă cu un om, care îşi priveşte faţa
firească într-o oglindă; şi, după ce s-a privit, pleacă
şi uită cum era.” (Iacov 1:23-24)
Aşa cum alcoolul, ţigara sau parfumul
răspândesc în jur o mireasmă puternică care
atrage atenţia celui din jur, aşa este şi păcatul.
De cele mai mute ori şi el răspândeşte în jur un
miros greu şi neplăcut. Prin neveghere păcatul
poate pătrunde şi-n viaţa noastră, de aceea trebuie
multă veghere şi atenţie pe cale. De cele mai
multe ori el pătrunde ca şi omizile la mărul în
floare. Spre exemplu atunci când alegem mărul
pe care vrem să-l mâncăm găsim uneori câte o
gaură mică de vierme. Suntem tentaţi să credem
căci viermele a intrat în măr din exterior spre
miezul lui dar procesul este cu totul opus de ceea
ce vedem noi la suprafaţă. O omidă mică vine şi
depune oule atunci când mărul este în floare şi
incubează în interiorul ei până când se formează
mărul, apoi omida ia forma unui vierme şi începe
să facă gaură în miezul mărului pentru a putea ieşi
afară. Acest vierme mic în cele mai multe cazuri
distruge complet mărul dulce şi parfumat. În
locul mirosului plăcut al mărului, apare mirosul
de putregai care duce la distrugerea completă a
fructului.
Acelaşi lucru se poate întâmpla şi-n viaţa
creştinului. Păcate mici se cuibăresc treptat în
inimă care apoi caută să iasă înafară. Uneori fără să
ne dăm seama putem pierde adevărata mireasmă
de copil al lui Dumnezeu şi putem deveni o
piedică pentru alții care caută calea mântuirii. Pe
neobservate miresmele firii pământeşti pot pune
stăpânire pe viaţa noastră de zi cu zi.
Fie ca toţi cei care citesc aceste rânduri să fie „o
mireasmă a lui Hristos printre cei ce sunt pe calea
pierzării.” (2 Cor. 2:15)
 „Aşadar, fraţilor, rămâneţi tari, şi ţineţi
învăţăturile, pe care le-aţi primit fie prin viu
grai, fie prin epistola noastră.”
2 Tesaloniceni 2:15

Rubrica
Învăţătorului

O reyetq pentru unitatea ’n credinyq

din Epistola cqtre Efeseni
—J.L.B.

Unitatea nu se realizează de la sine. Când potrivit cu învăţătura Noului Testament,

există, trebuie să fie rezultatul altei lucrări. Ne
întrebăm cum pot bisericile conservatoare să
evite despărţirea datorată diferitelor practici.
Haideţi să vedem ce spune Dumnezeu,
concentrându-ne în primul rând asupra
Epistolei către Efeseni şi aflându-i înţelesul,
după cum ne va călăuzi Domnul. Puteţi
adăuga idei la acest studiu în urma studiului
personal al Scripturii.
Unitatea începe cu inimi schimbate.
Persoanele care au răspuns chemării la
pocăinţă şi cred în Evanghelie sunt iertate
de păcatele lor din trecut (Efeseni 1:7).
Ele recunosc că Dumnezeu are dreptate în
privinţa pricinii de condamnare pe care a
adus-o Duhul. Nu se simt victime şi nu cer
îngăduinţă, ci se roagă să primească har ca să
poată trăi în sfinţenie şi astfel să fie primite
între cei preaiubiţi (Efeseni 1:6).
Aceşti „oameni schimbaţi” au dragoste de
Dumnezeu şi de fraţi. Ei sunt o pricină de
slavă la adresa lui Dumnezeu datorită harului
Său care este la lucru în viaţa lor. Ei trăiesc
practică iertarea şi îşi arată bunătatea. Au
încetat să mai mintă şi au renunţat să mai
facă jurăminte şi să vorbească vulgar. Ei
sunt harnici, acoperindu-şi nevoile lor şi
dăruind din binecuvântările lor şi altora
care se află în nevoi. Ei nu sunt oameni care
să poftească bunurile altora şi nu trăiesc
în mod extravagant. Nu seamănă zâzanie
printre fraţi, iubesc lucrurile pe care altădată
le-au urât şi urăsc lucrurile fireşti pe care le-
au iubit odinioară (vezi Efeseni 2:1-3, 10;
4:22-32; 5:8, 9).
Unitatea impune să zidim pe o singura
temelie. Isus Hristos şi Cuvântul Său este
temelia unităţii. Nu ne putem aştepta să
avem unitate în credinţă dacă primim
membri care nu dau semne că au fost născuţi
din nou sau dacă nu suntem dispuşi să-i
excludem din biserică pe cei care nu răspund
în mod favorabil la mustrări, atunci când
este necesar (Efeseni 4:3-6, 17; 5:10-15).
Scopul de a avea o frăţietate bazată pe o
singură credinţă şi un singur botez, cu un

“Ferice de cei prigoniți din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăția cerurilor!”(Matei 5:10) 5
 singur Dumnezeu şi Tată al tuturor poate
fi grav împiedicat dacă există mai multe
doctrine şi idei extrase din resurse şi materiale
îndoielnice. Dacă fraţii sunt „înjugaţi la jug”
cu cei necredincioşi, au obligaţii sau idei
care se pot interfera cu unitatea din biserică.
Membrii bisericii care nu arată suficient
interes să participe la serviciile de închinare
ale bisericii sunt o piedică în calea unităţii.
Cuvântul căutaţi din textul „căutaţi să
păstraţi unirea Duhului” indică faptul
că lucrarea de unitate a bisericii este una
continuă. Avem nevoie de încurajare ca să
continuăm lucrarea aceasta. Dacă se află o
prăpastie mare între ce se predică şi felul
cum trăieşte frăţietatea, lucrul acesta trebuie
luat în considerare. Înseamnă că este un fel
de lipsă de unitate în frăţietate.
Trecutul fraţilor nu reprezintă fundamentul
părtăşiei creştine. Când se adună fraţii şi
fiecare are un trecut diferit, se pare că aceasta
ar duce la lipsă de unitate. Într-adevăr, este
o cauză a lipsei de unitate când Satan îşi face
lucrarea prin dezbinare. Fiind la un moment
dat împreună evrei şi neamuri în biserică, au
rezultat probleme. Dar dacă biserica Îi aduce
slavă lui Dumnezeu vom învinge astfel de
bariere, având atenţia îndreptată asupra lui
Hristos şi a lucrurilor importante, nu asupra
trecutului diferit al celorlalţi.
Mai mult, contextul acestui studiu ne
învaţă că este dorinţa lui Dumnezeu ca
oameni din medii diverse să se adune
împreună în unitate. Mediile de provinienţă
ale celorlalţi pot fi la fel de diferite ca şi
diferenţele dintre evrei şi neamuri.
Unitatea este perpetuată prin desemnarea
în biserică a mai multor lucrători. Isus ne-a
dat porunci de urmat ca cele din Predica
de pe Munte. El S-a folosit de pilde ca să
ne ajute să înţelegem. Isus S-a întâlnit
personal cu păcătoşii şi a întâlnit corupţie
printre cei care pretindeau că păzesc Legea
lui Dumnezeu. El ne-a lăsat un exemplu. În
6  Sămânța adevărului • Octombrie 2012
încercările prin care a trecut, ne-a lăsat un
model de urmat când trecem prin necazuri.
Chiar dacă liderii nu sunt perfecţi ca Isus,
Dumnezeu a considerat potrivit să susţină
la cauza unităţii biblice, în mijlocul multor
neînţelegeri şi incertitudini, desemnând în
biserică păstori şi învăţători (Efeseni 4).
De exemplu, pot fi mai multe moduri prin
care cineva ar putea să pară nonconformist
faţă de lume. Liderii din biserică pot ajuta
la mobilizarea unui grup variat de oameni,
dacă aceşti oameni au dragostea de fraţi care
provoacă dorinţa de a învăţa şi de a-i urma
pe păstorii credincioşi. Unele din presiunile
schimbătoare ale lumii nu se află în mod
specific în standarde scrise, dar păstorii ajută
la păstrarea turmei împreună. Planul lui
Dumnezeu este ca oamenii smeriţi, întorşi
la Dumnezeu, cei care Îl iubesc şi îi iubesc pe
fraţi să îi urmeze pe păstorii credincioşi cât
pot mai bine, după înţelepciunea dată lor.
Sunt multe motive pentru care este
necesar să continuăm să lucrăm la unitatea
credinţei; poţi face propria listă. Cu toţii
suntem „atinşi” de filozofiile oamenilor şi
de vânturile de învăţătură care plutesc în
jurul nostru. Gândeşte-te la propriile motive
pentru care vrei să slujeşti, şi gândeşte-te la
motivele altora pentru lucrarea pe care o
fac. Sunt motive biblice sau doar motive
omeneşti?
Dumnezeu nu doreşte doar unitatea. Satan
şi îngerii lui lucrează bine împreună, dar nu
fac lucrarea lui Dumnezeu. Unitatea pe care
Dumnezeu o aprobă este unitatea credinţei,
iar Hristos trebuie să fie etalonul nostru.
„Până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi
a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea
de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii
lui Hristos.” (Efeseni 4:13)
Din The Christian Contender, mai 2010
Rod and Staff Publishers, Inc.
Tradus şi folosit cu permisiune.
 Condamnarea omului
Condamnarea omului e un subiect relevant,
datorită universalității condiției umane.
Vom urmări cum a fost condamnat omul,
cum este condamnat omul și cum trebuie să se
raporteze omul la condamnarea sa.
Cum a fost condamnat omul
Omenirea își are originea în Dumnezeu.
Dumnezeu l-a creat pe Adam, deci Adam a
venit de la Dumnezeu. De vreme ce Dumnezeu
l-a făcut pe Adam, Dumnezeu, ca supremă
autoritate, avea anumite așteptări de la Adam.
Dumnezeu știa că Adam avea limitări din cauza
„structurii” sale pământești. Dumnezeu cunoștea
și capacitățile lui Adam. Dumnezeu este drept
și onest. Prin urmare, Dumnezeu i-a dat lui
Adam doar o singură regulă în raport cu care
se putea defini neascultarea. Aceasta era să nu
mănânce din pomul cunoștinței binelui și răului.
Dumnezeu a vrut ca omul să-L cunoască pe El și
bunătatea Sa divină. Inima lui Dumnezeu față de
om a fost mereu plină de bunătate, iar El nu vrea
ca noi să cunoaștem răul. Diavolul este cel care
dorește să-l simțim pe propria piele.
Atunci când Adam și Eva au păcătuit prin
neascultare, ei au ales să asculte de Satan,
vrăjmașul lui Dumnezeu, mai degrabă decât să
asculte de Dumnezeu. Aceasta a fost o încălcare
a legii. Când au păcătuit, au ales dorința și pofta
carnală în loc de puritatea adevărurilor spirituale.
Aceasta înseamnă umblarea după lucrurile firii.
Când au păcătuit au ales moartea în locul vieţii.
Acesta a fost rezultatul firesc al separării de
Dumnezeu, sursa Vieții. Adam a fost responsabil
pentru alegerile pe care el și Eva le-au făcut,
alegeri care s-au dovedit a fi ireversibile.
Condamnarea rostită de Dumnezeu a venit
peste Adam pentru că natura și caracterul lui
Dumnezeu o impuneau. Dumnezeu este drept și
cinstit și nu poate trece cu vederea păcatul. Omul
a ales această cale distrugătoare și Dumnezeu
nu poate împiedica urmările pentru că asta ar
“Ferice de cei prigoniți din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăția cerurilor!”(Matei 5:10) 7
—Norman Miller
însemna o fisură în caracterul Său. Sfințenia și
neprihănirea lui Dumnezeu nu pot fi niciodată
înlăturate pentru a-l ridica din nou pe om.
Dumnezeu L-a trimis însă pe Isus ca să-Și
descopere neprihănirea și să ne răscumpere ca
fii ai Lui.
Adam nu mai putea face nimic în sensul
acesta. Nu mai putea face nimic ca să împiedice
propagarea naturii păcătoase în viețile fiilor lui.
Cred că Adam a simțit efectele păcatului în
fiecare zi, pentru tot restul vieții sale. Probabil
că își amintea de conversațiile cu Dumnezeu în
răcoarea dimineții. Își aducea aminte cu tristețe
de frumusețea și libertatea de care el și Eva
s-au bucurat în grădină. Își amintea probabil
de fructul mâncat și de neascultarea deliberată.
Și poate că a plâns de multe ori gândindu-se la
greșeala de a fi cedat ispitei și la condamnarea
rostită de Dumnezeu.
Cum este condamnat omul
Cum este condamnat omul acum? Mai
întâi, povestea unui măr. E destul de ușor să
numeri merele dintr-un pom, dar imposibil
de numărat pomii dintr-un măr. Noi suntem
precum pomii într-un sâmbure de măr. Toți
ne naștem în Adam. Și avem, la fel ca Adam,
o obligație morală față de Dumnezeu. Orice
persoană născută în această lume se raportează
obligatoriu la Adam. Între noi și Adam nu
există doar o legătură fizică. Această legătură
fizică ne leagă de căderea sa. Când ne naștem, ne
naștem din semințe supuse putezirii – semințe
ale unui copac doborât. Asta înseamnă că, încă
de la naștere, omul este separat de Dumnezeu.
Omul a rămas cu dorul după lucrurile
pierdute în Eden. Avem aceste amintiri ale
Paradisului. Omul simte că e pierdut și face
eforturi de a redobândi ceea ce a lăsat în urmă,
deși implică doar energiile sale fizice. Fiecare
persoană din lumea aceasta încearcă, pe cont
propriu, să se împlinească într-un fel sau
 altul, dar sentimentul de eșec, ratare rămâne.
Mai mult, se pare că există o lege spirituală
care spune: Cu cât încerci mai mult să faci ca
viața ta să meargă, cu atât nu merge. Suntem
condamnați din cauza slăbiciunii cărnii noastre.
Oamenii care au trăit după Adam au fost răi și
înstrăinați. S-au ridicat împotriva lui Dumnezeu.
Omul a făcut dintotdeauna acest lucru atunci
când a fost lăsat singur. Cel care trăiește pentru
sine și de la sine se degradează repede. Știu mai
multe situații în care, într-o singură generație,
oamenii au trecut de la credința în Dumnezeu
la promiscuitate și homosexualitate. În generația
următoare, oamenii din societățile vestice
s-ar putea să ajungă la închinarea păgână și la
canibalism.
Omul a făcut mari eforturi pentru a întoarce
masele împotriva lui Dumnezeu. Nu e un lucru
unic în zilele noastre, dar niciodată înainte, în
istoria umanității, nu a avut omul uneltele de
Pături sedimentare
De pe Echo Point, la vest de Sydney,
Australia, vizitatorii au o vedere panoramică
a Celor Trei Surori – rămăşiţele pitoreşti ale
unui afloriment uriaş de piatră crăpat şi care
se balansează pe marginea unei văi largi. În
depărtare, poţi vedea acelaşi strat sedimentar
în vârfuri verticale, care se întind cât vezi
cu ochii. Aceste straturi sedimentare există
şi sub pământ – mai departe decât bănuiesc
mulţi: până la 100 km (60 mile) de Oceanul
Pacific, până la 200 km, nord şi 200 km, sud.1
Ele formează o parte din bazinul Sydney,
o structură geologică unde straturile de
sedimente ajung până la o adâncime de 3 km
(2 mile).2
1 Jones, D.C. and Clark, N.R., Geology of the Penrith
1:100,000 sheet 9030, NSW Geological Survey, Sydney, p.3, 1991.
2 Branagan, D.F. and Packham, G.H., Field Geology
of New South Wales, Department of Mineral Resources,
Sydney, p.38, 2000.
8  Sămânța adevărului • Octombrie 2012
a corupe masele, pe care le are acum. Cu doar o
sută de ani în urmă, un om trebuia să fie prezent
fizic sau să scrie un mesaj pentru a putea corupe
o altă persoană. Acum oamenii își „difuzează”
corupția peste tot în lume. O singură persoană
poate avea mai multă influență corupătoare decât
o întreagă națiune de păcătoși acum o sută de ani.
Din cauza acestei influențe rele, oamenii încearcă
să se depășească între ei, lucru care subliniază
tendința către acțiune și închinare păgână. Dacă
bisericile noastre nu vor lua atitudine și nu se
vor căi pentru tolerarea răului, copiii noștri vor
cădea în capcanele pe care lumea le-a pregătit
pentru ei. Omul lăsat singur se află într-o stare
de condamnare din cauza răutății sale și pentru
că i-a întors spatele lui Dumnezeu.
Din Calvary Messenger
Tradus și folosit cu permisiune.
—Tas Walker
Poţi vedea acelaşi model geologic dacă
stai pe vârfurile Marelui Canion (Grand
Canyon) din USA de vest. Când priveşti
de pe marginea abisului, te minunezi de
straturile de rocă orizontale care decorează
pereţii – acelaşi model pe ambele părţi ale
canionului.
Unele straturi formează vârfuri ascuţite,
altele se fărâmiţează în paravane înclinate.
Pentru că este atât de puţină vegetaţie
împrejur, straturile pot fi văzute clar şi chiar
zărite în ceaţă de la distanţă. De fapt, aceste
formaţiuni sedimentare au fost recunoscute
de la o distanţă de mii de kilometri, din
America de Nord.3
Geologul britanic Derek Ager, în cartea
3 Sloss, L.L.(ed.), The Geology of North America, Vol.
D-2, Sedimentary Cover—North American Craton: U.S., The
Geological Society of America, ch. 3, p. 47-51, 1988.
sa The Nature of the Stratigraphical Record4,
şi-a exprimat uimirea despre modul în care
straturile de rocă sedimentară s-au întins pe
mii de kilometri de-a lungul continentelor.
Ele sunt ca o pătură şi sunt relativ subţiri
comparativ cu suprafaţa pe care o acoperă.
El a menţionat paturile de cretă care
formează faimoasele Vârfuri albe de la
Dover, din sudul Angliei şi a explicat că
acestea se mai găsesc în Antrim, în Islanda
de Nord. Alte urme ale acestui pat de cretă
se mai întîlneşte în nordul Franţei, în nordul
Germaniei, sudul Scandinaviei, până în
Polonia, Bulgaria şi, în cele din urmă, în
Turcia şi Egipt. El a descris multe asemenea
cazuri, şi totuşi după aceea a spus: „Există
chiar şi mai multe exemple ale acestor unităţi
subţiri care se găsesc pe suprafeţe imens de
mari...”
Un alt exemplu pe care Ager l-ar fi putut
menţiona este Marele Bazin Artesian. Acesta
acoperă cea mai mare parte din Australia
de Est şi stratul său caracteristic se întinde
fără întrerupere pe distanţe de mii de
kilometri.5 Elementele acestui strat pietros
menţin un volum imens de apă subterană,
care le permite crescătorilor de vite să-şi
pască animalele şi să locuiască în regiunile
periferice aride.
Una din formaţiunile dinăuntrul bazinului,
deseori menţionată la ştiri, când companiile
de petrol şi gaz forau acolo, este aşa-numita
Piatră Hutton. Această formaţiune de piatră,
o ţintă uşor de recunoscut, a fost îngropată
la 2 km (1, 2 mile) în mijlocul bazinului, dar
marginile sale ies la suprafaţă – în regiuni
precum Carnavon Gorge din Queensland.
Straturi de sedimente care au acoperit
suprafeţe aşa de mari indică ceva neobişnuit
care s-a petrecut în trecut. Astăzi, straturi
de sediment nu se mai depozitează de-a
4 Ager, D., The Nature of the Stratigraphical Record,
MacMillan, pp. 1-13, 1973.
5 Assessment of Groundwater Resources in the Broken Hill
Region, Geoscience Australia, Professional Opinion 2008/05, ch.
6, 2008; http://www.environment.gov.au/water/ publications/
environmental/groundwater/ broken-hill.html
“Ferice de cei prigoniți din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăția cerurilor!”(Matei 5:10) 9
lungul suprafeţelor vaste de pe continente;
dacă s-ar depozita, oamenilor le-ar fi dificil să
supravieţuiască. Ci acum sedimentarea este
localizată, restrânsă la deltele râurilor şi de-a
lungul benzilor înguste de pe coaste.
O caracteristică interesantă a acestor straturi
sedimentare este că ele conţin dovada unei
depozitări rapide şi active. Geologii descriu
straturile diferite ca pe un „mediu fluvial” sau ca
pe un „sistem de curenţi împletiţi de o energie
foarte puternică” 6, ceea ce, cu alte cuvinte,
însemnă că sedimentele au fost depozitate de
un volum imens de ape, rapid curgătoare, care
au acoperit o mare suprafaţă.
Această dovadă sugerează o catastrofă
acvatică care a afectat toate continentele. Ea
aduce aminte de catastrofa descrisă în Biblie
– potopul lui Noe (Genesa 6-9). Dar oamenii
nu fac conexiunea între aceste sedimente şi
potopul lui Noe pentru că se spune că rocile
au sute de milioane de ani. Dar au într-adevăr
această vârstă? Trebuie să fim atenţi că aceste
„perioade” citate au fost calculate presupunând
că sedimentarea a fost înceată şi graduală, motiv
pentru care este nevoie de milioane de ani. Dar
o inundare catastrofică a continentelor, aşa
cum indică dovezile, însemnă că rocile au fost
depozitate rapid, nu în timp de milioane de ani.
Data viitoare, când stai şi priveşti straturile
geologice care se întind de-a lungul peisajului,
imaginează-ţi că aceste roci cuprind de asemenea
continente întregi. Aminteşte-ţi că ele sunt un
martor vizibil al realităţii celei de-a doua mari
catastrofe din toate timpurile (potopul lui Noe,
care s-a petrecut acum 4500 de ani) – chiar sub
ochii noştri.
TAS WALKER,
B.Sc.(Hons.) [geology], B.Eng.(Hons.), Ph.D.
Dr Walker a lucrat în proiectarea şi operarea centralei de energie şi
estimarea geologică a depozitelor de cărbune. Acum lucrează cu normă
întreagă, cercetând şi culegând date pentru
Creation Ministries International (Australia).
Din Creation 32(4) 2010
Creation Ministries International
www.creation.com
Tradus și folosit cu permisiune.
6 Day, R.W., et al., Queensland Geology: A Companion
Volume, Geological Survey of Queensland, Brisbane, pp. 127-128,
1983.
 „Numai, ia seama asupra ta, şi veghează cu
luare aminte asupra sufletului tău, în toate zilele
vieţii tale, ca nu cumva să uiţi lucrurile pe care
ţi le-au văzut ochii, şi să-ţi iasă din inimă; fă-le
cunoscut copiilor tăi şi copiilor copiilor tăi.”
Deuteronom 4:9

Rubrica
Părinţilor
Biografii biblice
Avraam: Genesa 12 - 25 Solomon: 1 Împărați 1 - 11
Iacov: Genesa 25 - 50 Ilie: 1 Împărați 17 - 21
Iosif: Genesa 30 - 50 Rut: Rut
Moise: Exodul Estera: Estera
Iosua: Iosua Daniel: Daniel 1 - 6
Ghedeon: Judecători 6, 7 Iov: Iov
Samson: Judecători 13 - 16 Domnul Isus: Evangheliile
Samuel: 1 şi 2 Samuel Petru: Faptele Apostolilor - prima parte
Saul: 1 Samuel 8 - 15, 31 Pavel: Faptele Apostolilor - a doua parte
David: 1 Samuel 16 - 2 Samuel 22 Preluat din Quests and Conquests

Ce înseamnă
educația unui copil?
—Paul M. Landis

Scriptura ne îndeamnă: „Şi voi, părinţilor...
creşteţi-i, în mustrarea şi învăţătura Domnului.”
(Efeseni 6:4) Următoarele sfaturi ar trebui să-i
ajute pe părinţi să atingă acest obiectiv.
O minte disciplinată
Disciplinarea minţii copilului ar trebui să
înceapă acasă înainte de vârsta de un an şi să
continue în anii de şcoală. Educaţi-vă copilul!
Nu-l lăsaţi să crească nesupravegheat, de capul
lui.
1. Casa din care pleacă copilul la şcoală trebuie
să fie curată şi ordonată şi trebuie să se întoarcă
într-o casă la fel de curată!
2. Spuneţi-i copilului: „Poţi să faci asta!” Nu-i
daţi niciun motiv să gândească: „O, obiectul
acesta e prea greu!” Acest fel de a gândi poate să-l
facă să dispreţuiască materia predată şi să vrea să
înveţe numai materia uşoară.
3. Învăţaţi-i ce înseamnă rigurozitatea şi
disciplina, căci ele vor imprima copilului o
atitudine sănătoasă faţă de studiu şi îl vor ajuta
să se ţină de teme. Faptul că un copil nu este

10  Sămânța adevărului • Octombrie 2012

perseverent în munca de la şcoală arată că el nu
a fost educat în acest spirit acasă. A dezvoltat mai
degrabă o atitudine de felul „Fac ce-mi place!” sau
„Fac asta pentru că pare distractiv!” şi selectează
foarte uşor lucrurile care nu fac parte din această
categorie.
4. Spuneţi-le copiilor că se învaţă puţine lucruri
atunci când viaţa e uşoară. Dacă n-ar fi adevărat,
atunci ar putea rămâne în clasa I toată perioada de
şcolarizare – dar nu ar mai învăţa nimic. Pentru a
fi pregătiţi să facă faţă provocărilor vieţii, trebuie
să-şi formeze deprinderi de studiu individual şi
să aprofundeze lecţiile noi. Aşa vor fi în stare să
studieze cu conştinciozitate Cuvântul mai târziu,
la maturitate. Îi va pregăti pentru şcoala vieţii.
5. Urmăriţi-i! Un frate mai în vârstă, care a crescut
o familie numeroasă, a dat următorul sfat într-o
discuţie pe tema educării copiilor: „Niciodată să
nu-i dai copilului un ordin dincolo de care să nu
mai vezi nimic! Supraveghează-ţi copilul în timpul
orelor, zilelor şi săptămânilor care urmează până
când eşti sigur că îşi duce la îndeplinire sarcina aşa
cum a trebuit.” E un sfat excelent.
6. Fiţi atenţi la felul în care se joacă! Deşi joaca
este esenţială pentru dezvoltarea mentală, fizică
şi socială, e foarte important ca ei să beneficieze
de educaţie, supraveghere şi îndrumare în ceea
ce priveşte comportamentul adoptat în timpul
jocului.
7. Nu le daţi voie copiilor să ţipe, să urle sau
să arunce jucării în timp ce se joacă, în special în
casă. A le permite asemenea manifestări înseamnă
a-i ajuta să-i ofenseze sau să-i deranjeze pe ceilalţi
când vor creşte mari, şi să dezvolte modele de lucru
inacceptabile. Lipsa educaţiei de acasă în acest
domeniu este vizibilă la şcoală şi după serviciile
de biserică. Copiii de felul acesta tind să fie
dezordonaţi şi neglijenţi cu cărţile, îmbrăcămintea,
uşile, jucăriile şi celelalte bunuri. Profesorilor şi
învăţătorilor lor le va fi foarte greu să păstreze sălile
de clasă curate şi îngrijite. Cadrele didactice trebuie
să-şi asume, prin urmare, şi responsabilitatea de a-i
învăţa pe copii ceea ce ar fi trebuit să înveţe acasă.
Şi e o sarcină în plus, nemeritată pentru profesor.
“Ferice de cei prigoniți din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăția cerurilor!”(Matei 5:10) 11
Respectul faţă de autoritate
Adulţii, şi nu copiii, decid regulile şi sunt
atenţi dacă limitele sunt respectate. Aceste limite
şi constrângeri înseamnă o copilărie fericită,
paşnică, lipsită de griji. Atunci când copiii le
cunosc şi le respectă, ei trăiesc un sentiment de
siguranţă cu privire la tot ce se întâmplă în jurul
lor.
1. Niciodată să nu consideraţi rezolvat
conflictul unui copil cu autoritatea până când
nu a capitulat complet. „Pedepseşte-ţi fiul,
şi el îţi va da odihnă, şi îţi va aduce desfătare
sufletului.” (Proverbele 29:17) Copilul trebuie
corectat ca şi el să aibă „odihnă”.
2. Lăsaţi deoparte mânia şi resentimentele
faţă de copil! Propriul tău suflet trebuie să
aibă odihnă ca să poată oferi odihnă sufletului
copilului.
3. Nu toleraţi niciodată descurajarea sau
neglijenţa proprie! Lenea care este responsabilă
pentru dezordinea de la locul vostru de muncă
şi pentru adoptarea unei discipline lejere, vă va
secătui energia, iar copilul va constata foarte
repede acest lucru. Stilul lejer e una din cele mai
eficiente unelte ale diavolului, care ne poate face
ineficienţi acasă, la şcoală sau la biserică.
4. „Fiţi tari!”, „Străduiţi-vă!”, „Luptaţi lupta
cea bună a credinţei!”, „Fiţi tari, neclintiţi,
sporiţi totdeauna în lucrul Domnului!” Biblia
nu spune: „Încercaţi!” Spune: „Fiţi!” şi „Faceţi!”
Acestea sunt porunci, nu sugestii. Educaţi-vă
copilul să gândească în aceşti termeni.
5. Urmaţi exemplul lui Avraam despre care
Dumnezeu a spus: „Căci Eu îl cunosc şi ştiu că
are să poruncească fiilor lui şi casei lui după el
să ţină Calea Domnului, făcând ce este drept şi
bine, pentru ca astfel Domnul să împlinească
faţă de Avraam ce i-a făgăduit.” (Genesa 18:19)
Cuvintele originale ale acestui pasaj se referă
la a face clare concluziile şi opiniile. Odată ce
Avraam a învăţat cum să facă acest lucru, el a
fost în stare să-şi învăţe copiii, fiind un exemplu
pentru ei.
6. Asiguraţi-i pe învăţători şi profesori că îi veţi
susţine şi veţi coopera cu ei în timp ce îi instruiesc
pe copii.
7. Trebuie să înţelegem că numai atunci când
copiii noştri sunt puşi sub autoritatea altcuiva
arată cine sunt cu adevărat. În aceste situaţii se
văd foarte desluşit punctele slabe şi lacunele din
educaţia pe care le-am oferit-o noi acasă. Trebuie să
fim mulţumitori pentru ajutorul primit din afară
înainte ca odraslele noastre să fi ajuns la o vârstă
la care schimbările sunt mai greu de realizat. Ar
trebui chiar să cerem acest ajutor.
8. Luaţi în calcul sfaturile pe care Solomon le
dă cu privire la instruirea copilului. Rugaţi-vă ca
Dumnezeu să vă ajute să le înţelegeţi aşa cum ar
trebui. Solomon a văzut natura umană decăzută şi
ne-a dat sfaturi bune după înţelepciunea pe care i-a
dat-o Dumnezeu.
9. Trăiţi-vă viaţa în aşa fel încât să construiţi un
caracter frumos în copilul pe care îl aveţi în grijă.
Casa vă e în ordine sau în dezordine? Curată sau
murdară? Vă ţineţi de program?
10. Cultivă o relaţie bună cu partenerul tău.
Exprimă iubirea sinceră şi un interes serios faţă de
munca, preocupările, nevoile şi poverile celuilalt.
Rezolvaţi-vă problemele împreună, înaintea
Domnului, folosind Cuvântul Lui şi rugăciunea.
11. Arătaţi respect faţă de cei dinafara casei.
Aveţi grijă cum vorbiţi despre ceilalţi în prezenţa
şi în auzul copiilor.
12. Iubiţi-vă copiii! Alegeţi mai degrabă să
petreceţi timp cu ei decât să pierdeţi timpul în oraş,
prin magazine sau citind o carte doar în interesul
„Lăsaţi copilaşii să vină la Mine, şi nu-i opriţi.”
Când au fost aduşi nişte copii micuţi la Isus
pentru ca El să-i binecuvânteze, ucenicii au
crezut că acest lucru va perturba ziua ocupată de
învăţătură a lui Isus. (vezi Marcu 10:13-16) Isus
nu i-a văzut pe copii ca pe unii care întrerupeau
lucrarea Sa, ci mai degrabă ca pe nişte persoane
12  Sămânța adevărului • Octombrie 2012
propriu.
13. Înrădăcinează în mintea copilului dorinţa
de a fi ceea ce ştie că ar trebui să fie. Apoi se va
bucura să facă ceea ce se aşteaptă de la el. Nu stă
în firea copilului să fie ascultător sau perseverent
în activităţile sale. De aceea e nevoie de încurajare
constantă şi de disciplinare ori de câte ori e nevoie.
Atunci când sunt îndeplinite aceste
responsabilităţi, găsirea unor soluţii la problemele
(dizabilităţile) de învăţare pe care pot să le
întâmpine unii copii e mai uşor de întreprins. A
eşua în îndeplinirea responsabilităţilor ce ne revin
acasă sau la şcoală poate atrage dificultăţi în a
stabili dacă un copil nu poate sau pur şi simplu
nu vrea să-şi facă temele.
Fie ca Dumnezeu să ne dea interesul şi dorinţa
de a ne ridica la înălţimea aceste importante
chemări în viaţă. De vreme ce Dumnezeu a sfinţit
căsătoria, El se aşteaptă ca părinţii să-şi zidească
temeliile căminului pe principiile fundamentale
pe care ni le-a dat în Cuvântul Său.
Ridicaţi-vă şi zidiţi pe această temelie! Nu
există bucurie mai mare sau mai durabilă în
viaţă decât să vedem că toţii copiii noştri umblă
cu bucurie în adevăr. Ei vor fi ziditori eficienţi
de biserici. Ei vor putea să construiască familii
puternice şi vor fi fericiţi să-şi îndeplinească
responsabilităţile. Vor fi o binecuvântare
pentru ceilalţi membri ai bisericii alături de
care vor lucra. Iar Dumnezeu va fi glorificat!
Din The Christian School Buider, august 2007
Rod and Staff Publishers, inc
Tradus și folosit cu permisiune.
—LaRay Weaver
importante în contextul zilei Sale de lucru. El, cel
mai mare Învăţător, şi-a făcut timp pentru copii.
Haideţi să observăm învăţăturile Lui din această
întâmplare.
„Lăsaţi copilaşii să vină la Mine, şi nu-i
opriţi.”
 Isus a fost „foarte deranjat” când i-a văzut pe
ucenici că-i alungau pe cei care aduceau copilaşii
la El. „Apoi i-a luat în braţe şi i-a binecuvântat,
punându-Şi mâinile peste ei.“ Şi noi ar trebui să ne
facem timp să-i luăm în braţe şi să-i binecuvântăm
pe micuţii pe care Dumnezeu ni i-a dat. Copilaşii
au şi alte nevoi decât nevoia fizică de a mânca şi de a
dormi. Dezvoltarea lor mintală, socială şi emoţională
depinde foarte mult de timpul petrecut cu părinţii
lor. Cum îi putem binecuvânta pe copii acordându-
le timp?
Povestirile şi cărţile ilustrate îi ajută să-şi dezvolte
imaginaţia şi să-şi lărgească orizontul. Trebuie să le
citim deseori povestiri, chiar dacă aceasta înseamnă
să lăsăm deoparte alte treburi urgente.
Joaca este o parte importantă în dezvoltarea
mintală şi socială a copilului. Uneori, este nevoie
de cineva mai în vârstă care să se coboare la nivelul
copiilor şi să se joace cu ei pentru ca imaginaţia lor
să fie stimulată. Oare tatăl poate să renunţe la planul
făcut pentru o anumită seară ca să-şi adune amintiri
cu copilaşii lui – să facă ture de-a căluţul, să le arunce
mingea, să se joace cu cuburile sau cu tractoraşele?
Şi copiii au temeri, frustrări şi multe întrebări.
Ei au nevoie de cineva care să-i ţină în braţe, să-i
asculte şi să fie interesat de ce le trece prin minte.
În cazul copiilor mici, mama este foarte implicată.
Responsabilităţile întreţinerii unei casei pot fi uneori
copleşitoare. Şi atunci, care ar trebui să fie prioritatea
ei? Ar trebui ca mesele îmbelşugate, casa foarte
ordonată, straturile de flori şi grădina să fie prioritare
în faţa nevoilor copilaşilor ei?
Tatăl nostru ceresc doreşte să aibă o părtăşie
zilnică şi apropiată cu copiii Lui. Mergem la El ca
să ne mângâie inimile, să ne asculte şi să ne înţeleagă
îndoielile, fricile, frustrările, speranţele şi dorinţele.
El ne va asculta întotdeauna. Tot aşa ar trebui să
încercăm să ne comportăm şi noi cu copiii noştri.
Ia-i în braţe şi vorbeşte-le înainte ca ei să fie în stare
să comunice. Îmbrăţişează-i după ce i-ai disciplinat.
Mângâie-i dacă le moare animalul de companie.
Discută cu ei despre un eveniment important care
va avea loc şi care-i îngrijorează, ca de exemplu prima
zi de şcoală duminicală. Pune-i noaptea în pat. Poate
că au nevoie de ajutor ca să evalueze evenimente şi
“Ferice de cei prigoniți din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăția cerurilor!”(Matei 5:10) 13
sentimente înainte să adoarmă. Fii răbdător cu ei
când se repetă sau nu se pot exprima clar. Când
pun întrebări despre chestiuni care sunt prea grele
de înţeles pentru vârsta lor, oferă-le un răspuns
cinstit, dar potrivit nivelului lor de maturitate.
În anii preşcolari, noi stabilim tiparuri pentru
relaţia noastră viitoare cu ei. Atât tata cât şi mama
trebuie să dezvolte o relaţie personală cu fiecare
copil.
Deşi noi ca părinţi avem multe lucruri de făcut,
treaba noastră nu poate fi mai importantă decât a
fost lucrarea lui Isus pe pământ. Să nu cumva să
ne facem vinovaţi că avem obiceiul de a le interzice
micuţilor noştri să vină la noi.
„...căci Împărăţia lui Dumnezeu este a celor
ca ei.“
În Împărăţia lui Dumnezeu vor ajunge toţi
copilaşii şi cei asemenea lor. Copilăria este perioada
nevinovăţiei în faţa lui Dumnezeu. Înainte ca un
copil să înţeleagă cine este Isus, el face parte din
Împărăţia lui Dumnezeu. Conform planului Său,
copiii mici nu au sentimentul responsabilităţii
înaintea Lui. Părinţii ar trebui să protejeze această
nevinovăţie învăţându-i pe copii să fie responsabili
în faţa părinţilor şi a altor oameni aflaţi în autoritate.
Astfel vor învăţa să fie responsabili şi înaintea lui
Dumnezeu.
În timpul copilăriei mici, părinţii clădesc
concepţia copilului despre ceea ce este Dumnezeu
şi modul în care El se relaţionează la noi. Această
concepţie se dezvoltă când noi vorbim despre
Dumnezeu. De asemnea, o mare parte din această
concepţie se formează în funcţie de felul în care
noi ne raportăm la oamenii şi la situaţiile din
viaţa noastră. Şi felul în care noi ne rugăm cu voce
tare ilustrează conceptul pe care-l avem despre
Dumnezeu. Noi înşine, ca părinţi, trebuie să-L
cunoaştem pe Dumnezeu dacă vrem să-L arătăm
micuţilor noştri.
„Adevărat vă spun că oricine nu va primi
Împărăţia lui Dumnezeu ca un copilaş, cu nici
un chip nu va intra în ea!”
Ca să primim Împărăţia lui Dumnezeu trebuie
să fim asemenea unor copilaşi. Trebuie să ne
naştem din nou ca să ne îmbrăcăm cu această nouă
 natură. Care sunt acele trăsături ale copiilor pe care
trebuie să le avem şi noi, ca să intrăm în Împărăţia lui
Dumnezeu?
Trebuie să avem smerenia unui copilaş. Isus le-a
spus ucenicilor: „Adevărat vă spun că, dacă nu vă
veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte
copilaşi, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia
cerurilor. De aceea, oricine se va smeri ca acest copilaş
va fi cel mai mare în Împărăţia cerurilor.“ (Matei
18:3-4) Copilaşii ştiu că sunt micuţi şi neajutoraţi.
De obicei, ei vor să primească îndrumare şi călăuzire.
Avem şi noi nevoie de această atitudine ca să începem
şi să continuăm umblarea noastră cu Dumnezeu. El
nu ne va împuternici să renunţăm la obiceiuri rele
dacă ne bazăm pe propria noastră putere. Nu ne
va călăuzi în tot adevărul dacă noi considerăm că Îl
cunoaştem în totalitate.
De asemenea, copilaşii nu sunt foarte conştienţi
de statutul social. Cei de vârsta lor sunt egali cu ei.
Ucenicii lui Isus erau preocupaţi de cine ar trebui să
fie cel mai mare în Împărăţia cerurilor. Isus i-a învăţat
că, pentru a fi mare în Împărăţia lui Dumnezeu,
ei trebuie să fie mici în proprii lor ochi, asemenea
copiilor. (Matei 18:1) Cei care sunt preocupaţi mai
mult de propriul lor renume decât de Împărăţia lui
Dumnezeu vor da naştere, de cele mai multe ori, la
mai mult rău decât bine. „Nu faceţi nimic din duh
de ceartă sau din slavă deşartă; ci în smerenie fiecare
să privească pe altul mai presus de el însuşi.“ (Filipeni
2:3)
Trebuie să avem credinţa, încrederea şi adorarea
unui copil. Copiii care primesc din partea părinţilor
dragostea şi atenţia de care au nevoie dezvoltă în
mod natural încredere şi dragoste pentru aceştia. Tot
Un soy apreciat
O muscă bâzâia la urechile Mariei, care
o alungă ușor. Maria era aşa de obosită!
Mai avea un rând de sos de mere de pus
la borcane. Aruncă o privire la fotoliul
extensibil. Iată-l cum stătea întins! Nici nu-i
păsa că micuțul dormea liniştit pe pieptul lui
14  Sămânța adevărului • Octombrie 2012
ce spune mama şi tata este adevărat. Ei se simt în
siguranţă deplină în prezenţa părinţilor. Cu cât mai
mult noi, copiii Tatălui desăvârşit şi atotputernic, ar
trebui să ne încredem în El pe deplin? El va împlini
tot ce promite. Va îngădui în viaţa noastră doar
ce e cel mai bine pentru noi. Ne va cere să facem
doar ceea ce este în folosul nostru. Dumnezeu ne
oferă mai multă dragoste decât suntem noi în stare
să simţim şi să exprimăm faţă de copilaşii noştri.
În schimb, haideţi ca fiecare să-L lăudăm cu toată
inima, sufletul, mintea şi puterea.
Trebuie să avem un duh iertător ca al unui copil.
Ei iartă repede şi nu au resentimente. Trebuie
să găsim o modalitate bună să ne eliberăm de
sentimentele puternice care se ridică asemenea unui
val când cineva ne greşeşte şi să nu permitem acelor
sentimente să mocnească şi să dea naştere la moduri
greşite de gândire.
Trebuie să avem puritatea şi simplitatea unui
copil în ce priveşte răul. Părinţii îşi protejează copiii
ca aceştia să nu fie expuşi la imoralitatea acestei
lumi. Şi noi trebuie să alegem să evităm expunerea
la păcat care vine prin unele cărţi pe care le citim sau
prin unele locuri în care mergem.
Dumnezeu ni i-a dat pe copii să ne înveţe cum
doreşte El, Tatăl, să relaţioneze cu noi şi cum ar trebui
noi să ne raportăm la El. Copilaşii au un loc special
în inima Lui. Pe măsură ce urmăm exemplul lui Isus
de a se comporta cu copiii, fie ca noi să înţelegem tot
mai mult despre relaţia pe care Dumnezeu doreşte
să o aibă cu fiecare din noi.
Din Home Horizons, iulie. 2010
Eastern Mennonite Publications
Tradus și folosit cu permisiune.
– era pe tărâmul viselor și acolo își dorea și
Maria să fie.
Maria îşi aminti de zilele în care se întâlnea
cu James Raber. Atunci el părea foarte atent.
Îi aducea daruri cu ocazia oricărui eveniment
important şi era gata să o ajute la treburi,
dacă se întâmpla că o vizita când lucra. Ce
s-a schimbat? Maria puse mohorâtă sosul de
mere în borcane şi curăţă bucătăria.
Părea că au trecut ore de când James i-a
pus pe ceilalţi copii în pat şi acum Maria
era ispitită să-l lase să doarmă în fotoliu pe
timpul nopţii. Părea destul de confortabil!
Dar trebuia să ia copilaşul şi acest lucru l-ar
trezi. Îşi dădu silinţele să fie matură şi chiar îi
zâmbi vag în timp ce luă bebeluşul.
James îi întoarse şi el zâmbetul, se ridică
în picioare şi se târî spre pat. Direct în pat.
Totuşi, Maria trebuia să schimbe copilaşul şi
să-l legene puţin ca să-l adoarmă.
Dimineaţa, Maria dormi mai mult decât
intenţionase. James fusese plecat de o oră.
Ea se uită la bucătăria curată şi se bucură că
ieri seară şi-a făcut timp să o cureţe în loc
să meargă la culcare. Singurele lucruri care
nu erau la locul lor erau bolul şi lingura pe
care le-a folosit James ca să mănânce nişte
cereale reci şi un cuţit cu care a tăiat pâinea
ca să-şi facă un sendviş. Maria era bucuroasă
că făcuse nişte biscuiţi cu o zi înainte, astfel
încât James a avut ce să-şi pună pentru prânz.
Abia că Maria îşi începu ziua, când se
aprinse o ceartă în dormitor. Atunci a ştiut
că pacea şi liniştea ei au luat sfârşit. Copiii
s-au trezit. S-a întors în dormitor şi i-a
salutat cu drag pe copii, calmând spiritele.
Imediat după aceea, începu să pregătească
micul dejun. Trebuia să strângă fasolele din
grădină şi să coacă pâine.
Ziua a trecut repede şi părea că timpul
a zburat până când James a intrat pe aleea
din faţa casei, după o altă zi de zidit. Întâi
îi zâmbi într-un mod deosebit Mariei şi,
înainte de cină, luă bebeluşul în braţe şi îi
citi o carte băieţelului Jason, care avea doi
ani. În acele momente, Maria l-a privit cu
drag. Dar, după cină, când Hannah, în
vârstă de opt ani, spăla vasele, când bucătăria
arăta jalnic după servirea mesei şi când
mama mai trebuia să împăturească nişte rufe
“Ferice de cei prigoniți din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăția cerurilor!”(Matei 5:10) 15
şi să strângă nişte jucării, atunci ea a fost
dezamăgită să-l vadă pe James că a adormit
din nou pe fotoliul lui. Era obiceiul fiecărei
seri. Oare nu putea să observe că ea mai are
încă o grămadă de lucruri de făcut înainte de
culcare? Nu erau şi copiii lui?
Mintea Mariei a fost cuprinsă din nou în
lanţul resentimentelor. La apariţia unui nou
bebeluş, James era întotdeauna cuprins de
emoţii. Aici ea nu-i putea găsi nicio vină;
îşi iubea copiii. Dar ei i se părea că el nu-şi
dă seamă ce multă treabă implica creşterea
lor. Nu era vorba doar de munca fizică, ci
de stresul emoţional al disciplinării copiilor
pe tot parcursul zilei. Iată-l stând în fotoliu,
iar copiii ţipau în jurul lui. Maria dorea
din inimă să lase pe cineva de nădejde să
facă din când în când treaba, în timp ce ea
stătea pe fotoliu şi se odihnea. Oare cum ar
fi? Maria oftă. Era adevărat ce spunea mama
ei întotdeauna: „Un bărbat lucrează până
la asfinţitul soarelui, dar munca femeii nu
încetează niciodată”.
Maria împăturea ultimele rufe, când James
se trezi şi îi trimise pe copii la culcare. Ea ştia
că îi va lua ceva timp până toţi vor fi în paturi;
apoi se va duce şi îi va săruta de noapte bună.
Cel puţin atunci va fi liberă să meargă şi ea
la culcare. Măcar de data aceasta se va culca
mai devreme. Spera că bebelușul va dormi
toată noaptea. Era un copilaș mai agitat
şi trezitul de multe ori din timpul nopţii
aproape că o epuizase. Pe deasupra, uneori şi
Jason se mai trezea noaptea să ceară apă. Ce
bine ar fi fost dacă James nu ar dormi aşa de
profund. El vroia să dea o mână de ajutor în
timpul nopţii, doar că întotdeauna dormea
şi nu-i auzea pe copii plângând, decât dacă
îl înghiontea ea. Mariei nu-i plăcea să facă
aceasta.
— Ai terminat deja cu toate? întrebă James
în timp ce ea se îndrepta spre pat.
— Da. Atâta cât am putut. Întotdeauna,
la timpul de culcare, mai rămân lucruri
 neterminate, dar trebuie să mai şi dorm.
Maria încercă să nu pară morocănoasă, dar
James simţi că este descurajată.
— Ei bine, ai răbdare! spuse el. Curând,
Hannah va fi destul de mare ca să te ajute
mai mult. Cu siguranţă, acum este perioada
cea mai grea.
Maria vru să spună ce gândea, dar se
abţinu. James a fost foarte drăguţ şi nu şi-a
dat seama că el este o parte a problemei. Dar
Maria nu vroia să-l facă să se simtă prost.
În dimineaţa următoare, Maria se trezi
devreme pentru că vroia să meargă la casa
surorii ei ca să facă împreună gem de mere.
De săptămâni întregi aştepta această zi şi
iată că a venit! Părea că durează o veşnicie
să termine cu micul dejun, dar în cele din
urmă s-au pornit. Susan locuia aproape, aşa
că Maria şi copiii au mers pe jos până la ea.
— Bună dimineaţa! Susan aproape că
ţipă ca să acopere zgomotul copiilor care îşi
salutau verişorii.
Maria se uită la Susan. Ea zorea şi părea că
deja avea o baniţă de mere curăţate.
— Bună dimineaţa! răspunse Maria. Cred
că te-ai trezit devreme.
— Ca de obicei. Ştii că întotdeauna mă
trezesc înaintea lui Jake ca să-i pun pachetul
de prânz şi să-i pregătesc micul dejun.
— Aşa-i. Maria uitase că acesta era obiceiul
lui Susan.
Susan continuă:
— M-am gândit să fac nişte gogoşi numai
aşa, de plăcere. Serveşte-te cu niște gogoși de
pe tejghea.
Maria clătină din cap. De unde avea Susan
atâta energie? Dar Susan încă nu termină.
— Jake s-a gândit să zăbovească puţin şi
să cureţe nişte mere pentru noi. Chiar am
apucat să-i dau o gogoaşă înainte să plece.
Aha, medită Maria, iată secretul. Jake o
ajută. Şi eu aş face o grămadă de lucruri dacă
m-ar ajuta James.
16  Sămânța adevărului • Octombrie 2012
Cele două surori au discutat despre acest
subiect mai târziu în acea zi. Maria îşi
exprimă în cele din urmă gândurile.
— Cum îl faci pe Jake să te ajute aşa de
mult?
Susan se gândi o clipă.
— De obicei nu mă ajută decât atunci
când îi cer. A fost ceva neobişnuit ca să
cureţe merele în dimineaţa asta. Mă gândesc
că a făcut-o doar de dragul vremurilor vechi.
Ştii, mama lui nu avea nicio fată mai mare
şi el trebuia să o ajute pe lângă casă. Dar, în
mod obişnuit, el nu mă ajută seara, decât că
spală din când în când vasele.
— E mai mult decât face James, spuse
scurt Maria. Singurul lucru pe care el îl face
seara este să ţină copiii în braţe.
Susan rămase cu gura căscată:
— Dar asta nu e un ajutor?
— E un ajutor, recunoscu ea, dar aş prefera
să fac eu asta şi seara să nu mai muncesc, aşa
cum fac pe tot parcursul zilei.
— Eu sunt foarte încântată când Jake ia
copiii seara în braţe, spuse Susan. Ştii că de
obicei el stă în grajd seara ca să aibă grijă de
acei juncani pe care îi creştem.
— Înţeleg. Maria rămase tăcută un timp.
Doar că mă gândesc că a avea grijă de copii
este şi treaba lui, aşa cum este şi treaba mea,
spuse ea. Asta nu înseamnă că el chiar mă
ajută cu munca. Nu ar putea să mă ajute să
spele şi el vasele din când în când?
— Fiecare este diferit, spuse Susan cu
onestitate. James provine dintr-o familie cu
fete. Probabil nici nu-i trece prin cap să ia
în mână o mătură sau o cârpă. Pe lângă asta,
el lucrează mult mai greu decât tine la zidit.
Iartă-mă! se scuză imediat Susan. Nu vreau
să-ţi ţin o predică, dar şi eu m-am confruntat
cu aceeaşi problemă. Noi, femeile, muncim
toată ziua, dar după-amiază ne așezăm în pat
și uneori tragem şi un pui de somn alături de
copii. Şi chiar dacă nu, totuşi ne mai oprim
să le citim o poveste din când în când şi spunea Susan, unii bărbaţi lasă aceste
ne aşezăm ca să ne luăm prânzul treburi în seama soţiilor!
în linişte. Şi când coasem, Din momentul în care
stăm jos. Din acest motiv Maria şi-a deschis ochii
putem să muncim mai ca să vadă că, la urma
multe ore. Bărbaţii urmelor, James nu
lucrează din greu pe era un soţ aşa de
tot parcursul zilei, rău, a fost uimtor
făcând o pauză să descopere câte
doar ca să-şi ia lucruri făcea el
prânzul. Merită pentru ea. I-a
să se odihnească luat ceva timp
seara. să vadă aceasta.
— Ştiu, dar şi Deşi el nu spăla
eu sunt obosită, niciodată vasele,
se hotărî Maria totuşi erau atât de
să-şi reverse multe lucruri pe
toate sentimentele care el nu le lăsa în
înăbuşite. Nu seama ei. Întotdeauna
contează că e sâmbătă şi îi spunea să doarmă cât
James nu a muncit. Tot nu poate mai mult dimineaţa
mă ajută. Stă doar în fotoliu şi pentru că noaptea trebuia să se
ţine bebeluşul în braţe. trezească la copilaş. Îşi punea singur
— Nu-i disciplinează pe copii? pachetul pentru prânz şi mânca o mâncare
— Doar dacă e treaz. rece. Spunea că oricum nu vroia să mănânce
— Ei, atunci e de mare ajutor, îi zâmbi prea mult la micul dejun aşa de devreme.
Susan încurajator Mariei. Îmi amintesc ce Maria începu să-şi dea seama de egoismul
mi-a spus o prietenă odată. Ea spunea că ei când îşi plângea de milă că seara mătura
soţul ei a fost crescut cu concepţia că munca podeaua şi spăla vasele. Da, ar fi fost plăcut
în grădină este treaba femeii. Ea povestea că să lucreze cu James, dar a învăţat că „nu
s-a confruntat mult cu această problemă, putea să le aibă pe toate”.
până când a observat că soţul ei o ajuta aşa A venit vremea când Maria zâmbea din
de mult cu copiii, încât ea şi-a dat seama că toată inima când îl vedea pe James că trăgea
nu putem să le avem pe toate. un pui de somn pe fotoliu, seara. Întotdeauna
Maria încă se mai gândea la discuţia ei cu avea în poală un copilaş. Nu putea înţelege
Susan în timp ce se îndrepta spre casă. Poate niciodată cum el se putea odihni cu un copil
că Susan avea dreptate. Poate că a fost prea agitat în poală, dar ajunsese la concluzia că
aspră cu James. Susan spusese că de obicei aceasta însemna că James era într-adevăr
nu-i cere lui Jake să o ajute seara decât dacă obosit.
ştie că nu a muncit prea mult în acea zi. — Trebuie să mergem la culcare, le spuse
Maria ştia că James lucra întotdeauna din ea copiilor. Tatăl vostru a avut o zi grea.
greu când zidea. Şi sâmbăta muncea destul
Din Family Life, nov. 2010
de mult făcând acele mici treburi care se Pathway Publishers
adunau pe parcursul săptămânii. Cum Tradus și folosit cu permisiune.

“Ferice de cei prigoniți din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăția cerurilor!”(Matei 5:10) 17

scris pentru învăţătura noastră, pentru ca,
prin răbdarea şi prin mângâierea pe care o dau
scripturile, să avem nădejde.” Romani 15:4
Istorică
“Adunarea copiilor lui Dumnezeu”
Perspectiva anabaptistă asupra bisericii
În cartea sa, Account of Our Religion, Doctrine, and
Faith, [Evidența religiei noastre, doctrine și credință]
liderul huterit, Peter Riedemann, a descris biserica
anabaptistă ca pe „o adunare a copiilor lui Dumnezeu.”1
Anabaptiştii şi-au clădit perspectiva despre biserică pe
pasaje scripturale, cum ar fi 2 Corinteni 6:17, 18: „De
aceea: «Ieşiţi din mijlocul lor, şi despărţiţi-vă de ei, zice
Domnul; nu vă atingeţi de ce este necurat, şi vă voi primi.
Eu vă voi fi Tată, şi voi Îmi veţi fi fii şi fiice, zice Domnul
Cel Atotputernic.” O biserică biblică este o adunare
sfântă şi devotată a copiilor lui Dumnezeu.
Restaurare sau reformare?
Reformatorii şi restauratorii au diferite scopuri în
minte. Un restaurator ia un lucru vechi, cum ar fi o
piesă de mobilă, şi încearcă să readucă fiecare detaliu
la starea originală. Un reformator, pe de altă parte,
este o persoană care vrea să realizeze un obiect vechi
să funcţioneze din nou, dar nu este preocupat în mod
deosebit să-l readucă la starea iniţială. Un restaurator
va raşcheta sârguincios mobila până la lemn şi apoi o
va finisa, în timp ce reformatorul va fi mulţumit doar
dacă o va vopsi puţin.
Anabaptiştii vroiau să restaureze părtăşia
credincioşilor la standardele apostolice, în timp
ce contemporanii lor luterani şi zwingliani erau
mulţumiţi să reformeze biserica existentă. Anabaptiştii
nu şi-au creat propria lor agendă, ci au crezut şi s-au
1 Peter Riendemann, An Account of Our Religion, Doctrine,
and Faith, 1542. citat în Walter Klaassen, ed., Anabaptism in Outline,111
18  Sămânța adevărului • Octombrie 2012
„Şi tot ce a fost scris mai înainte, a fost
Rubrica
supus modelului originar, Biblia. Dar reformatorii
vroiau să păstreze structura bisericii decăzute şi să
înlocuiască doar unele practici şi credinţe cu altele
noi, biblice. Ei şi-au dat silinţa să pună din nou în
funcţiune biserica decăzută, dar nu s-au ocupat de
natura ei căzută.
Pentru că modelul reformei lui Zwingli şi
Luther a fost preluat de la teologii postapostolici,
cei doi lideri nu au putut reda bisericii caracterul
ei apostolic, şi nici nu au vrut. Zwingli şi Luther
erau conştienţi că atât timp cât păstrează unele
elemente bisericeşti denaturate, ei nu vor putea
atinge standardul de puritate al bisericii, aşa cum
îl explică Noul Testament. Dar acest lucru nu
i-a deranjat prea mult pentru că ei credeau în
învăţătura catolică potrivit căreia biserica apostolică
era nedezvoltată, din punct de vedere doctrinal,
şi primitivă, din punct de vedere intelectual. Ei
credeau că Dumnezeu, în planul Său, a aprobat
unele schimbări astfel încât biserica apostolică din
timpul Noului Testament să poată supravieţui în
lumea „reală”.
Această credinţă a adus multe prejudicii pentru
că a îndepărtat creştinismul de principiile şi
exemplele lui fundamentale. De fapt, aceasta a
împiedicat creştinismul să fie responsabil înaintea
lui Dumnezeu! Dacă omul poate schimba Noul
Testament după bunul lui plac, ce însemnătate
mai are Cuvântul lui Dumnezeu pentru biserică?
Astăzi, concepţia potrivit căreia relaţiile şi învăţăturile
simple ale creştinilor apostolici nu mai reprezintă
un standard pentru credincioşi este larg acceptată
(aproape de întreaga „creştinătate”).
Această chestiune este linia principală de demarcaţie
între biserica adevărată şi cea falsă. Biserica adevărată
consideră că mesajul Noului Testament trebuie
practicat şi crezut. O mare parte din creştinismul
nominal crede că biserica nou testamentală a evoluat,
pe măsură ce s-a adaptat mediului, de la un stadiu
primar la maturitate spirituală. Adevărata biserică
numeşte această evoluţie apostazie, în timp ce biserica
falsă o consideră „propăşirea până la adevăratul ei
element.” 2
Anabaptiştii credincioşi au acceptat pur şi simplu
Noul Testament ca pe standardul lor. Ei au crezut
literalmente cuvintele lui Isus din Ioan 12:48: „Pe
cine Mă nesocoteşte şi nu primeşte cuvintele Mele, are
cine-l osândi: Cuvântul, pe care l-am vestit Eu, acela îl
va osândi în ziua de apoi.“
Următoarele secţiuni prezintă câteva concepte
fundamentale despre biserica biblică şi felul în care
anabaptiştii le-au împlinit şi le-au urmat.
Biserica adevărată are caracter voluntar şi
personal
Cei mai mulţi membri ai bisericii din statul
medieval susţineau biserica pentru că nu cunoşteau
altă cale. De când s-au născut, au trăit în biserică. Cei
care îşi puneau mintea la contribuţie şi ajungeau la
concluzii care erau diferite de cele ale bisericii statale
înfruntau persecuţii.
Anabaptiştii şi-au dat seama că o biserică nu-
şi putea îndeplini rolul ei evanghelic şi nu putea
să rămână în orânduiala biblică decât dacă fiecare
membru se dedica ei voluntar. Ei au observat că liderii
bisericii din Noul Testament nu îi forţau pe oameni
să devină membri ai bisericii şi nici nu îi disciplinau
pe cei care greşeau. Anabaptiştii considerau că Luther
şi Zwingli, asemenea catolicilor, erau parte a bisericii
decăzute, pentru că ei se foloseau de puterea civilă
ca să întărească convingerile lor religioase. Pilgram
Marpeck a afirmat:
Aceşti copii ai lui Dumnezeu au autoritate în
Împărăţia lui Hristos, pentru ca orice dezleagă pe
2 vezi Anexa I, nota de subsol 10.
“Ferice de cei prigoniți din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăția cerurilor!”(Matei 5:10) 19
pământ să fie dezlegat în cer şi ceea ce leagă pe
pământ să fie legat şi în cer. Această disciplinare
este administrată din exterior de Duhul Sfânt, în
acord cu dragostea lui Dumnezeu...
Oricine nu e condus de dragoste şi se poartă în
mod contrar ei, nu face parte din biserică...
Nu există nicio constrângere, ci un duh
voluntar în Hristos Isus, Domnul nostru. Cel care
nu doreşte (acest duh), să rămână afară, iar oricine
îl doreşte să vină şi să bea liber, fără plată. 3
În bisericile lutherane şi zwingliane, oricine putea
deveni membru chiar dacă nu avea niciun interes
spiritual. Nu trebuia să fie de acord cu Biblia şi
nici cu biserica. El trebuia pur şi simplu să ia parte
la actele de cult, să pronunţe cuvintele ritualice şi
să respecte practicile. Astfel, Luther şi Zwingli nu
erau esenţialmente diferiţi de catolici, deoarece nu
cereau o viaţă sfântă. 4 Diferenţele fundamentale
între reformaţi şi catolici erau de ordin teologic, nu
practic.
Anabaptismul nu reprezenta, în primul rând,
o nouă doctrină. Din punct de vedere doctrinal şi
practic, ei au acceptat pur şi simplu adevărurile
biblice pe care catolicii şi reformaţii le-au abuzat sau
le-au criticat. Anabaptismul reprezenta dedicarea de a
pune doctrina nou-testamentală în practică şi adunarea
în grupuri mici, voluntare şi responsabile a tuturor care
se dedicau. În cadrul acestor grupuri voluntare, fiecare
membru era responsabil de propria lui viaţă spirituală
şi trebuia să aibă părtăşie spirituală cu alţi credincioşi.
Erau puţin ipocriţi pentru că experienţa intensă de
cunoaştere şi învăţare îi dădea de gol, iar părtăşia
spirituală era un factor dominant în viaţa bisericii. 5
Michael Sattler era foarte convins că frăţietatea locală
este cea care descoperă inimile ipocrite. Cu puţin
timp înainte de moarte, el a scris:
Nu uitaţi adunarea, ci luaţi hotărârea să vă
întâlniţi constant şi să vă uniţi în rugăciune
pentru toţi oamenii şi pentru frângerea pâinii.
Faceţi aceste lucruri cu tot mai multă ardoare
pentru că ziua Domnului se apropie. În astfel de
întâlniri veţi descoperi inima fraţilor falşi şi veţi
scăpa de ei mai repede.6
3 Writings of Pilgram Marpeck, 112, 113.
4 Cu siguranţă, Luther and Zwingli doreau să promoveze
şi să menţină evlavia printre enoriaşii lor, dar nu au cerut-o niciodată
şi au presupus întotdeauna că era o ţintă imposibilă. La fel stau
lucrurile şi azi în multe biserici protestante.
5 Şi persecuţia alunga ipocriţii.
6 Michael Sattler, Letter to the Church at Horb. Citat în The
 Într-un fel, anabaptiştii nu mergeau la o biserică,
pentru că ei erau biserica. Reforma a integrat şi
botezul copiilor pentru că acesta era expresia vieţii
bisericeşti involuntare şi impersonale. Anabaptiştii
au insistat pe botezul la maturitate pentru că
învăţătura Noului Testament despre pocăinţa
şi dedicarea conştientă lui Hristos nu putea fi o
experienţă trăită de un copil.
Biserica adevărată este vizibilă
Anabaptiştii credincioşi au fost supuşi ispitei
de a-şi ţine credinţa în secret. Cât de simplă ar fi
fost viaţa lor dacă ei trăiau pur şi simplu pentru
Dumnezeu în inima lor şi renunţau la câteva din
diferenţele lor sociale radicale. Ispita a fost mare,
dar anabaptiştii credincioşi nu au cedat. De ce?
Anabaptiştii credeau că poruncile Noului
Testament nu puteau fi respectate decât într-o
biserică care se adună – o biserică vizibilă care se
întâlneşte, practică ritualurile şi interacţionează
ca membrii unei unităţi. Când au fost întrebaţi
de reformatori cu privire la istoria bisericii, unii
anabaptişti bernezi au răspuns: „Nu susţinem că
nu a existat niciun om pe placul lui Dumnezeu,
chiar şi în orbirea şi întunecimea (din perioada de
dinainte de Reformă). Lăsăm aceasta în seama lui
Dumnezeu; El îi va fi cunoscut... Dar nu se poate să
fi fost o biserică pe care nimeni să nu o fi cunoscut
şi care să nu fi fost recunoscută.” 7
Peter Riedemann a scris:
Noi mărturisim că Dumnezeu, prin Hristos,
a ales, a acceptat şi a căutat un popor pentru
El Însuşi... Aşadar, există un astfel de popor,
comunitate, adunare sau biserică adunată şi
condusă de Duhul Sfânt. De aici înainte, El
conduce, controlează şi porunceşte totul cu
privire la ea...
... Aşadar, este limpede că biserica este adunată
de Duhul Sfânt: de asemenea, că ea există şi este
susţinută în existenţă de către Duhul Sfânt şi că
nu există nici o altă biserică în afară de cea pe
care Duhul Sfânt o înfiinţează şi o adună. 8
Fiind ecoul aceloraşi credinţe, Dirk Philips a
Legacy of Michael Settler, 62.
7 Martin Haas, Quellen zur Geschichte der Täufer in der
Schweiz: IV, 1538. citat în Walter Klaassen, ed., Anabaptism in
Outline, 110.
8 Peter Riedemann, An Account of Our Religion,
Doctrine, and Faith, 1542. citat în Walter Klaassen, ed., Anabaptism
in Outline, 111, 112.
20  Sămânța adevărului • Octombrie 2012
scris:
Biserica Domnului, deşi există în duh şi în
adevăr, este totuşi vizibilă... Denumirea de
biserică sau congregaţie arată că adunarea nu
este invizibilă, ci vizibilă, pentru că termenul
folosit este „ecclesia”, adică întâlnirea, adunarea
sau strângerea laolaltă... Apostolii, după porunca
Domnului... au adunat o biserică din toate
popoarele. (Matei 28:19, 20; Marcu 16:15,
16) Biserica nu era un trup invizibil pentru că
apostolii nu-şi scriau sau adresau epistolele la
mod general sau nediscriminatoriu către toţi
oamenii, ci erau destinate special credincioşilor
şi oamenilor temători de Dumnezeu; epistolele
erau trimise în multe locuri şi numeau mulţi
oameni pe nume. Având acestea în minte, cum
e posibil ca ea să fie invizibilă?9
Pe măsură ce timpul trecea, persecuţia a erodat
această hotărâre fermă de a avea o biserică vizibilă.
Mulţi anabaptişti au trecut la pietism. Pietiştii erau
mulţumiţi să se închine lui Dumnezeu şi să păstreze
câteva credinţe în inima lor, fără să înfrunte pe faţă
sistemul bisericii statale. Pentru că nu au fost aşa
de vizibili precum anabaptiştii, nu au înfruntat
persecuţia aprigă.
Mai exista un concept pietistic care lucra
împotriva vieţii bisericeşti vizibile, scripturale.
Pietiştii învăţau că trebuie să fie responsabili
numai în faţa lui Dumnezeu. Oricum, aşa cum au
spus Riedemann şi Philips, biserica vizibilă cerea
devotament şi lucrare practică împreună. Creştinii
sunt responsabili înaintea lui Dumnezeu, ceea ce
include şi o responsabilitate vizibilă, clară, faţă de
fraţi. Fără o dedicare personală în faţa unui grup
vizibil de credincioşi, această părtăşie frăţească
nu poate exista. Anabaptiştii credeau că o parte a
unităţii spirituale, biblice, o reprezenta întâlnirea
membrilor şi îndemnurile frăţeşti într-un context
bisericesc responsabil. Ei îşi riscau de bunăvoie viaţa
de dragul conceptului bisericii vizibile, mai ales că
ştiau că-şi pot salva viaţa dacă ar fi rămas ascunşi.
Adevărata biserică este curată
Atât anabaptiştii cât şi bisericile de stat
aveau membri care nu întruneau condiţiile de
membralitate cerute de grupurile respective. Dar,
pentru că bisericile statale nu aveau o perspectivă
9 Dietrich Philip, Enchiridion or Hand Book, 483, 484.
biblică asupra bisericii, ele nu puteau folosi disciplina
bisericească conformă Scripturii. Pentru biserica
statală medievală, închisoarea, tortura şi execuţia
erau metode legitime de disciplinare bisericească.
Bisericile statale îi priveau pe anabaptişti ca membri
eretici, aşa că simţeau datoria să-i pedepsească.10 În
societatea medievală, toţi oamenii erau consideraţi
creştini, aşa că membrii eretici nu puteau fi
excomunicaţi în afara bisericii. Singura modalitate
de a îndepărta un eretic din biserică era uciderea lui.
Anabaptiştii credeau că societatea este împărţită
în biserică şi lume. Aşadar, un membru excomunicat
nu trebuia să fie ucis ca să fie dat afară din biserică.
Biserica adevărată putea dovedi nonrezistenţă, după
cum învaţă Scriptura şi, în acelaşi timp, să exercite
excomunicarea biblică.
Disciplina bisericească anabaptistă nu cataloga
imediat un membru. Anabaptiştii elveţieni, olandezi
şi din Germania de Sud aveau idei proprii privind
excomunicarea. Se pare că uneori anabaptiştii
olandezi neglijau mustrarea personală şi plină de
dragoste şi deveneau prea aspri în excomunicare.
Ei se îndepărtau de persoana excomunicată până
acolo că nu mai îndeplineau Marea Trimitere.
Pilgram Marpeck i-a învinovăţit pe Fraţii
Elveţieni că aplică disciplina în mod dur şi legalist.
Nu ştim dacă această acuzaţie a fost corectă, dar
Fraţii Elveţieni nu erau așa de extremiști ca şi Frații
Olandezi. Jacob Ammann i-a părăsit pe Fraţii
Elveţieni pentru că dorea să pună bazele unor
practici dure, asemănătoare anabaptiştilor olandezi.
Prima declaraţie concisă a poziţiei anabaptiştilor
elveţieni a fost făcută în Confesiunea Schleitheim.
În privinţa disciplinei am căzut de acord cu
privire la următoarele. Disciplina se va aplica
tuturor celor care s-au predat Domnului ca
să-I urmeze poruncile; cei care au fost botezaţi
în singurul trup al lui Hristos şi au vrut să se
numească fraţi sau surori, dar totuşi, într-un fel
10 Astăzi, absenţa acestui tip de pedepsire în bisericile
catolice şi lutherane se datorează nu dorinţei fondatorilor, ci
schimbării contextului politic, iar aceste biserici consideră
neînţelept şi imposibil să acţioneze pe baza convingerilor
originare. Unii membri ai acestor religii, în special în America de
Nord, sunt acum mai degrabă ruşinaţi de rolul jucat de biserica
lor în persecutarea anabaptiştilor. Oricum, trebuie observat că, în
special în Biserica Catolică, de fapt cadrul doctrinal care odată a
dat naştere persecuţiei a rămas intact şi poate sluji ca un agent al
persecuţiei viitoare, dacă climatul politic se schimbă.
“Ferice de cei prigoniți din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăția cerurilor!”(Matei 5:10) 21
sau altul, au alunecat şi au căzut în greşeală sau
păcat, fiind luaţi prin surprindere. Aceştia vor fi
avertizaţi de două ori în particular, iar a treia oară
vor fi mustraţi public în faţa întregii congregaţii,
potrivit cu porunca lui Hristos (Matei 18). Dar
aceasta va fi făcută potrivit îndemnului Duhului
Sfânt înainte de frângerea pâinii, pentru ca noi
toţi să fim una în duhul şi să luăm cu dragoste din
singura pâine şi să bem dintr-un singur pahar.” 11
Câteva principii importante sunt împletite în
această declaraţie. Excluderea din biserică se aplică în
caz de greşeală şi păcat, nu în cazul unor dezacorduri
asupra chestiunilor neesenţiale. Cel care a greşit
trebuie mustrat periodic. Toată biserica trebuie să ştie
ce se întâmplă înainte ca o excomunicare să aibă loc.
Biserica trebuie să fie curată pentru ca să nu fie pătată
mărturia unităţii spirituale, Cina Domnului.
În 1532, câţiva fraţi elveţieni au spus liderilor
reformatori:
Dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta,
du-te şi mustră-l între tine şi el... Dar vă vom
demonstra că voi nu îndepliniţi această poruncă.
Când oamenii, catolici sau luterani, se adună
în cârciumi, unde este mustrarea? Dacă cineva
blestemă Numele Domnului, nimeni nu-l critică.
Şi, dacă totuşi acesta, după ce a fost mustrat de doi
martori, nu se schimbă în bine, este cineva care să
prezinte chestiunea în faţa congregaţiei şi să fie
astfel un slujitor al Cuvântului!?... Dacă cineva a
jucat la jocurile de noroc, a profanat etc... dacă a
fost mustrat şi nu există roadă, noi îl excludem.
Nu-l mai considerăm fratele nostru până nu se
schimbă, până nu lasă răul ca să primească harul
lui Dumnezeu.12
Într-o scrisoare adresată fraţilor elveţieni în 1531,
Pilgram Marpeck pune accent în mod deosebit
pe mustrarea cu răbdare care trebuie să preceadă
disciplina bisericească.
Aceasta este o copie a unei epistole scrisă celor
care se numesc Fraţii Elveţieni şi vizează judecata
şi deciziile aspre, care poate nu apare la toţi fraţii...
Dragii mei, constrâns de dragostea lui Isus
Hristos, vă scriu această scrisoare din cauza
schismei care, până acum, a existat între noi,
pentru că, în inima şi sufletul nostru, nu am
recunoscut niciodată în celălalt cunoştinţa şi
11 The Schleitheim Confession. (Vezi Apendix II.)
12 Martin Haas, Quellen zur Geschichte der Täufer in der
Schweiz: IV, „Zofingen Colloquy of 1532.” Citat în Walter Klaassen,
ed., Anabaptism in Outline, 217.
 înţelepciunea lui Hristos Isus şi nici nu am fost
în stare vreodată să ne întâlnim...
...Trupul firesc nu poate pierde un membru
fără să sufere. Nici nu este imediat tăiat, chiar
dacă este bolnav şi slab, ci mai degrabă se folosesc
toate felurile de medicamente. Atât timp cât
nu este mort, ci doar ne doare, trupul îl suferă
cu răbdare şi îngăduinţă şi amână pedepsirea
lui ca să-i permită însănătoşirea. Dar, oricum,
dacă aceasta nu-i dă pace trupului şi nici nu se
însănătoşeşte prin medicamentele primite de la
Domnul Isus Hristos, prin suferinţă şi durere,
el trebuie tăiat pentru ca celelalte membre ale
trupului lui Hristos să rămână sănătoase, în frica
şi dragostea lui Dumnezeu...
O, dragii mei fraţi, dacă inima şi conştiinţa
noastră ar putea primi cele spuse mai sus!
Aceasta este grija mea în ce vă priveşte. Sper ca,
prin harul lui Dumnezeu, să cădem de acord şi
în privinţa altor chestiuni. 13
Toate materialele pe care le avem de la Fraţii
Elveţieni şi de la Marpeck despre disciplina
bisericească par biblice. În mod evident, ei nu au
căzut de acord cu privire la punerea în practică a
acestor credinţe. Fraţii Elveţieni credeau că Marpeck
era prea îngăduitor cu privire la ce permitea în
biserică, iar Marpeck credea că Fraţii sunt prea
îngăduitori cu povara pusă asupra bisericii.
De la Peter Riedemann beneficiem de un stil
preţios şi concis de a trata disciplina bisericească.
Aceste paragrafe detaliază ceea ce noi numim
azi termen de probă. Cu siguranţă, huteriţii nu
excomunicau pentru orice greşeală, fără să ţină cont
de atitudinea celui care a păcătuit.
Dar, dacă cineva nu acceptă mustrarea şi nu ţine
seama de ea, problema este adusă în faţa bisericii
şi dacă el nu ascultă de biserică, va fi exclus şi pus
deoparte.
Dar dacă se descoperă că cineva cade în păcate
mari şi de moarte, despre care Pavel spune: „Ci v-am
scris să n-aveţi nici un fel de legături cu vreunul care,
măcar că îşi zice „frate”, totuşi este curvar, sau lacom
de bani, sau închinător la idoli, sau defăimător, sau
beţiv, sau hrăpăreţ; cu un astfel de om nu trebuie nici
să mâncaţi.“ Un astfel de om este pus deoparte şi
exclus sau separat de biserică fără mustrare, pentru
că deja Pavel a făcut această judecată.
13 The Writings of Pilgram Marpeck, 311, 312, 356, 357
22  Sămânța adevărului • Octombrie 2012
Iar dacă un om este astfel exclus, noi nu avem
nimic de-a face cu el, nu ne mai întovărăşim cu
el pentru ca să fie făcut de ruşine. Totuşi, el este
chemat să se pocăiască, căci poate va fi mişcat şi
se va întoarce mai repede la Dumnezeu. Dar dacă
nu, biserica să poată rămâne pură şi nevinovată
de păcatul lui şi să nu aibă nicio vină în faţa lui
Dumnezeu din cauza lui.
Dar, în toate aceste cazuri, cel care a păcătuit
de bunăvoie trebuie să fie pedepsit conform
cu gravitatea păcatului său; şi cu cât a fost mai
binevoitor să păcătuiască, cu atât să fie mai dură
pedeapsa. Însă, dacă a păcătuit sub impulsul firii,
nu cu bunăvoinţă sau nepăsare, ci sub slăbiciunea
cărnii, el trebuie să fie pedepsit, dar să nu fie complet
separat de biserică sau exclus de la părtăşie; ci să nu
i se permită să folosească salutul Domnului, să dea
sau să accepte „Pace”, ca să se smerească înaintea lui
Dumnezeu şi apoi să fie mult mai atent.
În ce priveşte reintegrarea
Acum, dacă cineva este exclus, noi nu avem
părtăşie cu el până ce nu s-a pocăit cu adevărat,
chiar dacă el vine cu rugăminţi stăruitoare şi
dorinţă, nu este acceptat până nu a primit din
partea bisericii un raport bun a unei vieţi cu
adevărat schimbate. Da, el nu este acceptat
în biserică până când un membru al bisericii
simte că Domnul l-a primit din nou, a fost plin
de har faţă de el şi l-a acceptat... Când acest
lucru are loc, el este primit cu toată dragostea;
toate suspiciunile, plângerile şi aversiunea sunt
îndepărtate şi înlăturate – altfel, Satan are de
câştigat de pe urma noastră. Trebuie să avem o
inimă bună şi complet încrezătoare faţă de el ca
şi faţă de ceilalţi membri ai bisericii.14
În al treilea paragraf al acestui extras,
Riedemann afirmă clar că frăţietatea
are o obligaţie biblică faţă de persoana
excomunicată. El spune că o biserică care nu
îi cere verbal membrului excomunicat să se
pocăiască, chiar şi după acţiunea punitivă,
poate fi vinovată înaintea lui Dumnezeu.
Din Cup & Cross
Rod and Staff Publishers, Inc.
Box 3, Crockett, Kentucky 41413
Tradus și folosit cu permisiune.
14 Peter Riedemann, An Account of Our Religion, Doctrine,
and Faith, 1542. citat în Walter Klaasen, ed., Anabaptism in Outline,
Walter Klaassen 220, 221.
 „Dimineaţa, seamănă-ţi sămânţa, şi
până seara nu lăsa mâna să ţi se odihnească,
fiindcă nu ştii ce va izbuti, aceasta sau
aceea, sau dacă amândouă sunt deopotrivă
de bune.” Eclesiastul 11:6

Rubrica
Practică
Adâncul oceanului —Joshua Carpenter

„Dumnezeu a zis: «Să se strângă la un
loc apele care sunt dedesubtul cerului şi să
se arate uscatul!» Şi aşa a fost. Dumnezeu a
numit uscatul pământ, iar grămada de ape a
numit-o mări. Dumnezeu a văzut că lucrul
acesta era bun.” (Genesa 1:9, 10) Versetele
acestea explică de ce mările sunt aşa de
interesante. Dumnezeu a creat toate aceste
lucruri minunate!
Fundul oceanului este la fel de divers
ca şi suprafaţa pământului. Include munţi
şi văi, câmpii şi vulcani. Cel mai adânc loc
cunoscut de pe fundul oceanelor este Groapa
Marianelor în Pacificul de vest. Aceasta are o
adâncime de 11.033 m. Dacă muntele
Everest ar fi pus în această groapă, apa
l-ar acoperi cu peste 2.000 m.
Haideţi să privim mai
îndeaproape la modul în
care s-a format fundul
oceanelor. Limitele
continentelor de sub ape şi mări sunt formate
din trei părţi: platforma continentală, panta
continentală şi coasta continentală. Platforma
continentală începe de la ţărmuri şi continuă cu
panta de sub ape. Platforma continentală poate
să se întindă de la 2 km până la 1.210 km în
lăţime şi are o adâncime medie de 131 m. Panta
este doar continuarea la ceea ce vedem la ţărm.
Râurile care se varsă în oceane depun multe
din sedimentele lor aici.
Panta continentală începe de unde se
termină platforma continentală şi este mai
abruptă, adâncindu-se până la 3,5 km.
Aceasta, de fapt, dă forma actuală a
continentelor. Pantele variază între 20 şi 100
km în lăţime şi sunt săpate în multe locuri
de canioane de mărimea Marelui
Canion. Aceste canioane sunt
de obicei localizate acolo unde se
varsă râurile, apele lor săpând
fundul oceanului.

“Blessed are they which are persecuted for righteousness’ sake: for theirs is the kingdom of heaven.”(Matthew 5:10). 23
 Coasta continentală, o acumulare a
sedimentelor care vin de pe platforma şi panta
continentală, este ultimul element al limitelor
continentale.
Dincolo de limitele continentale, în bazinul
oceanic, se află crestele dorsale medio-oceanice,
sau formaţiunile muntoase oceanice, un lanţ
muntos care se întinde în toate cele trei oceane
mari – Atlantic, Pacific şi Indian. Lungimea
acestui lanţ muntos este de 59.550 km.
Crestele dorsale medio-oceanice se înalţă până
la 15.240 m şi străpung suprafaţa oceanului
formând pe alocuri insule.
Aceste creste dorsale medio-oceanice coboară
în zone uriaşe numite câmpiile abisale, la
adâncimi medii de 4.900 km. Multe sedimente
din alte zone ale oceanului se colectează în
aceste locuri, acoperind şi umplând fundul
oceanului. Sedimentele includ particule aduse
din alte zone ale oceanului, resturi de plante şi
animale aflate în descompunere sau materiale
provenite din erupţia vulcanilor. Alte trăsături
mai sunt reprezentate şi de munţii marini, care
ajung până la înălţimea de 4.000 m. Aceştia
sunt doar vârfuri muntoase formate în urma
activităţilor vulcanice, la fel ca în cazul oricărui
alt munte vulcanic terestru. În anumite locuri
din câmpiile abisale, se află gropi uriaşe precum
Groapa Marianelor.
Există trei teorii în legătură cu formarea
fundului oceanelor. Prima, intitulată „Deriva
continentelor,” susţine că toate continentele
au fost odată împreună, iar apoi s-au depărtat.
În lumina faptului că Dumnezeu a stabilit
hotarele apelor şi ale pământului, teoria aceasta
face o observaţie interesantă. Coasta de est a
Americii de Sud pare să se potrivească perfect
cu cea a Africii de vest ca într-un joc de puzzle.
Cea de a doua teorie, „Expansiunea fundului
oceanic,” susţine că fundul oceanelor se
mişcă, purtând continentele cu el. Potrivit
acestei teorii, mişcările circulare ale mantalei
pământului forţează roca topită să ajungă
în văile centrale ale crestelor dorsale medio-
oceanice. Aici se întăreşte, formând un nou
24  Sămânța adevărului • Octombrie 2012
fund oceanic şi împinge mai departe vechiul fund
oceanic precum şi continentele.
Ultima teorie, „Plăcile tectonice,” combină
şi extinde celelalte două teorii. În această teorie,
oamenii de ştiinţă susţin că scoarţa pământului
este formată din plăci uriaşe, rigide, care se
mişcă continuu, mişcând totodată şi fundul
oceanelor şi continentele. Plăcile acestea uriaşe
se deplasează de la 1,23 cm până la 20,32 cm
pe an. Când plăcile se mută din loc, trebuie să
se lovească unele de altele. În această coliziune,
plăcile încalecă unele pe altele formând munţi
sau împing altele în jos, făcând o vale sau dând
naştere unui vulcan. Cutremurele au loc atunci
când două astfel de plăci alunecă una pe lângă
alta. Un lucru interesant legat de această teorie
este faptul că susţine lărgirea Atlanticului, în timp
ce Pacificul se va îngusta.
Deşi suntem de acord că aceste teorii pot
descrie adevăruri pe care oamenii de ştiinţă le
pot vedea şi măsura acum, nu suntem de acord
cu ideile legate de teoria evoluţiei care susţin că
evoluţia este singura responsabilă de forma pe
care a căpătat-o pământul, pe care o cunoaştem
noi astăzi. Desigur, Dumnezeu nu ne-a descoperit
toate metodele uluitoare pe care le-a folosit ca să
dea formă pământului, dar prin credinţă suntem
siguri că El este Acela care a făcut toate acestea.
Ştim că oceanele sunt pline de minerale. Multe
dintre acestea provin din apele fierbinţi, pline
de minerale, care izbucnesc prin orificiile aflate
pe fundul oceanelor, când întâlnesc ape mai
reci. Mineralele se depun în jurul acestor orificii
formând „coşuri” prin care apa fierbinte iese afară.
Deoarece fierul în apă îi dă o înfăţişare „fumurie”,
oamenii le-au numit „Fumătorii negri.”
Dumnezeu a făcut multe alte formaţiuni
curioase în ocean. Indiferent de explicaţia pe care
o oferă omul pentru aceste lucruri, să-I dăm lui
Dumnezeu toată slava şi onoarea pentru ceea ce
a făcut.
Din Home Horizons,
Eastern Mennonite Publications
Tradus și folosit cu permisiune.
 Cum să-ți pregătești grădina
pentru hibernat
Grădinăritul de succes începe toamna.
După ce toată recolta a fost strânsă, grădinile
trebuie pregătite pentru somnul din timpul
iernii și pentru producția din anul următor.
Mostrele de sol nu sunt scumpe și pot fi
de folos la preîntâmpinarea dezechilibrelor
nutrienților din sol, responsabili cu reducerea
producției. Aveți grijă să investiți în plus
pentru a testa nivelul micronutrienților
din sol. Aceste elemente minore sunt
factori majori care apără planta împotriva
putrezirii florilor, împotriva paraziților și a
altor elemente patogene. Ele măresc puterea
plantei de a absorbi hrana din sol.
Solul trebuie îngrășat din toamnă cu
gunoi, substanțe organice și cu tipul de var
necesar. În felul acesta, substanțele vor avea
timp să se descompună, nutrienții vor fi
absorbiți în sol, iar primăvara pământul va fi
gata de arat și semănat. Gunoiul care nu are
forma compostului, împrăștiat primăvara,
poate provoca o serie de „boli” ale solului.
Luați în calcul și opțiunea de a semăna
pământul cu o cultură de toamnă, de îndată
ce recolta din grădină a fost strânsă. Pe lângă
faptul că vor proteja solul de-a lungul întregii
ierni, aceste semănături de toamnă oferă
pământului nutrienții necesari și humusul
prețios. Semănăturile de toamnă, făcute
bine, pot fi o alternativă foarte prețioasă la
gunoiul de grajd.
Există numeroase opțiuni și în privința
a ceea ce trebuie să semănăm. Secara, o
alternativă veche de-acum, este încă o
opțiune bună, pentru că sămânța se dezvoltă
chiar și în condiții de toamnă târzie și rece.
“Ferice de cei prigoniți din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăția cerurilor!”(Matei 5:10) 25
—Andrew Mack
Ovăzul are avantajul că elimină problema
vegetației abundente care apare primăvara.
Există și alte tipuri de semănături de toamnă
care se bucură în ultima vreme de multă
atenție. Culturile de legume precum mazărea
sau trifoiul aduc nitrogen solului. S-ar putea
să trebuiască să fie semănate înainte de luna
septembrie pentru un beneficiu maxim. În
același timp, trebuie să știți că unele culturi
de grădină nu răspund foarte bine la un nivel
prea ridicat de nitrogen.
Culturile de ridichi sunt cunoscute
pentru faptul că păstrează solul compact,
îl aerează și duc nitrogenul care se află
sub zona rădăcinilor majorității plantelor
înapoi la suprafață. Dacă sunt plantate nu
mai târziu de jumătatea lunii august, acești
„mineri” uriași își vor înfige rădăcinile la
mai mult de jumătate de metru, realizând
astfel, în modul cel mai natural cu putință
ceea ce mulți grădinari iscusiți reușesc abia
după ore bune de muncă, aplecați deasupra
hârlețului. Făcând mereu rotații și plantând
o cultură specifică acolo unde au fost strânse
recoltele culturilor timpuri, veți reuși până
la urmă să îmbunătățiți solul întregii grădini
cu ajutorul acestor „grădinari naturali”.
Sunt multe metode de grădinărit care
funcționează. Indiferent asupra cărora vă veți
hotărî, pregătirea solului din toamnă este un
lucru foarte important pentru a beneficia de
cele mai bune rezultate în urma eforturilor
făcute.
Din Home Horizons,
Eastern Mennonite Publications
Tradus și folosit cu permisiune.
 Scaieții oferă modelul
Fiecare plantă are modul propriu de a-și
răspândi semințele. În Statele Unite ale
Americii, scaietele își are semințele într-
un bulgăre de țepi, care se prinde de blana
animalelor sau de hainele oamenilor. În
Europa, brusturele e o altă plantă care își
răspândește semințele agățându-se de blană
sau de îmbrăcăminte.
Fie că vin de la un brusture sau de la un
scaiete, ghimpii sunt o pacoste pentru că
se agață așa de repede. Să-i îndepărtezi de
pe haine e o treabă foarte migăloasă. Când
ajung în blana unui câine, se încâlcesc atât
de tare, încât, pentru a fi scoși, părul trebuie
tăiat. Ani de-a rândul, oamenii s-au luptat
cu scaieții și s-au descotorosit de ei ca de o
mare pacoste.
În 1948, George de Mestral a pornit
împreună cu câinele lui la o plimbare în Alpi.
S-au întors acasă plini de scaieți. Câinele a
așteptat cu răbdare până când George de
Mestral i-a scos scaieții și, în timp ce lucra,
George s-a întrebat ce anume face ca scaieții
să se prindă atât de puternic.
A luat unul și l-a studiat sub o lupă. Fiind
de profesie inginer, George de Mestral a
văzut imediat ce anume făcea ca scaieții să
se prindă atât de eficient. Scaietele are niște
țepi mici care la vârfuri se curbează, formând
un soi de cârlige. Aceste mici cârlige se agață
foarte eficient de ochiurile țesăturilor.
Studiind planta, George de Mestral și-a dat
seama că ar putea transforma acea pacoste
obișnuită într-un obiect folositor. Designul
pe care îl avea în minte presupunea două
bucăți de material, dintre care una trebuia să
aibă mici cârligașe, la fel ca scaieții. Cealaltă
trebuia să aibă ochiuri mici, precum țesăturile
26  Sămânța adevărului • Octombrie 2012
—John Hudson Tiner
hainelor. Procesul de fabricare a obiectului
a durat câțiva ani. Realizarea ochilor din
țesătura moale nu era deloc o problemă. Mai
greu a fost cu realizarea cârligașelor. George
de Mestral și-a dat seama că încălzirea firelor
de nylon le făcea și mai solide. Tăind parțial
nylonul, a reușit să producă un cârlig cu o
formă corespunzătoare.
La început, George de Mestral s-a gândit
la invenția sa ca la o „încheietoare cu cârlig
și ochi”. Mai târziu, când invenția a fost
patentată, el a venit cu un nume: Velcro,
format din combinația a două cuvinte –
velour (țesătură moale) și crochet (termenul
francez pentru cârlig).
Acum Velcro este cel mai cunsocut sistem de
prindere. Este folosit peste tot, de la baretele
sandalelor până la plasturii din navetele
spațiale folosiți pentru a împiedica obiectele
să plutească primprejur. Poate fi tras și lipit
din nou de mii de ori. Poate fi fabricat în așa
fel încât să sigileze foarte strâns componentele
metalice ale unei aeronave. Chiar și câinii
pot beneficia de zgărzi ajustabile cu sistemul
Velcro.
Mii de oameni s-au descotorosit enervați
de scaieții de pe hainele lor. Doar unul
singur a avut suficientă curiozitate, voință și
perseverență pentru a transforma o experiență
neplăcută într-un obiect folositor. Dumnezeu
a pus în natură tipare extraordinare care pot
fi folosite în beneficiul nostru. Probabil că
multe alte descoperiri îi așteaptă pe oamenii
care văd soluții acolo unde ceilalți văd doar
probleme.
Din Nature Friend Magazine
© Dogwood Ridge Outdoors
Tradus și folosit cu permisiune.
 „Tot aşa şi voi, tinerilor, fiţi supuşi celor
bătrâni. Şi toţi în legăturile voastre, să fiţi
împodobiţi cu smerenie. Căci, «Dumnezeu
stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi
le dă har.»” 1 Petru 5:5

Rubrica
Tineretului
Bola și cartea
Mama lui Bola gemea. Zăcea culcată pe patul
din coliba ei micuţă. Bola îi ştergea faţa şi mâinile
mamei sale aflate pe moarte cu o cârpă umedă,
trăgea pătura pe ea şi lua farfuria de mâncare de
care mama nu se atinsese.
Odată, ei fuseseră o familie fericită, până când
tatăl a venit acasă într-o zi de la lucrul din oraş.
Părea foarte bolnav. „Bola”, şopti el, „am luat
boala. Sunt pe moarte. Ai grijă de mama ta.” Apoi
se îmbolnăvi şi mama, şi bebeluşul ei, iar Bola
rămase să aibă grijă de amândoi.
Bola îl luă în braţe pe frăţiorul ei mic. Era foarte
slăbuţ, doar piele şi oase. Îl spălă într-un vas, îi
dădu să mănânce nişte terci de mălai şi îl puse
lângă mamă. Lacrimi curgeau pe faţa mamei.
— Bola, în curând vei rămâne singură. Fratele
tău mai mare, Toni, a mers la oraş ca să caute de
lucru. Caută-l. El te poate ajuta.
Se ridică de pe pat.
— Vino aici. Ia Cartea mea. Ei spun că este o
carte sfântă.
Fata o ajută pe mama ei să scoată un şnur de
la gât. Legat de şnurul acesta se afla un săculeţ de
pânză. Înăuntrul lui se găsea o carte mică.
— Pune-o în jurul gâtului, copilă, şi ţine-o aşa
mereu. Poate că îţi va aduce noroc – chiar dacă pe
mine nu m-a ajutat deloc.
— Aşa voi face, mamă. O voi păstra mereu la
—Marion Turnbull
gât – şi nu te voi uita niciodată, niciodată!
Apoi, Bola făcu curăţenie prin colibă, aprinse
focul afară şi găti terciul de mălai pentru masa de
seară.
Bebeluşul muri peste câteva zile. Câţiva
vecini buni la suflet îl îngropară. Apoi muri şi
mama. Sora mamei, mătuşa, a venit din alt sat la
înmormântare. A plâns şi a bocit aşa de mult. Dar
unde a fost mătuşa când mama avea nevoie de ea?
se gândea Bola.
Vecinii i-au spus mătuşii că trebuie s-o ia pe
Bola acasă la ea.
— Nu mai vreau un alt copil, murmură ea. E
de-ajuns că îi am pe-ai mei! Ea trebuie să rămână
aici.
Dar nici vecinii nu o voiau pe fată, aşa că Bola
a fost nevoită s-o urmeze pe mătuşa până în satul
ei. Bola ducea cu ea toată averea ei – o pătură de
bumbac, o rochie de schimb şi Cartea mamei.
— Cine mai este şi asta? întrebară copiii mătuşii.
Nu te vrem aici cu noi.
O obligară pe Bola să gătească masa de seară,
lovind-o peste faţă când nu ştia ce să facă.
Împărţiră mâncarea între ei, iar pe Bola o lăsară să
mănânce ce mai putea răzui din oală. Apoi nu era
niciun loc unde să doarmă în casă, aşa că se culcă
afară, lângă uşă, alături de câinele râios care îi ţinu
de cald şi de urât.

“Ferice de cei prigoniți din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăția cerurilor!”(Matei 5:10) 27
 Era frig când s-a trezit Bola. Se înveli cu pătura — Ai familie? întrebă băiatul, nedumerit.
de bumbac în jurul umerilor şi plecă pe când era — Toţi au murit.
încă întuneric. Mulţi oameni aşteptau în staţia de — La fel şi eu. Mai ai pe cineva?
autobuz dimineaţa aceea şi, când autobuzul sosi, —Doar pe mătuşa. Dar nu mă vrea, aşa că am
se urcă în el cu o mulţime de copii. Când şoferul fugit de la ea.
veni printre rânduri ca să strângă banii, Bola se Bola arătă cu mâna spre fetiţă.
ascunse sub scaun până când acesta termină. Apoi — Ea de ce stă cu tine aici?
se aşeză pe scaun şi privi la copacii şi satele care
— Nimeni nu vrea bebeluşii altor oameni. Kara
rămâneau în urmă, în timp ce se apropiau cu
stă cu mine. Ne descurcăm bine.
viteză de oraş unde avea să-l caute pe Toni.
— Aşa singuri?
În cele din urmă, toată lumea coborî din
— Nu, prostuţo! Aparţinem cu toţii de Dingles
autobuz. Oamenii se grăbeau toţi în toate părţile.
– este o gaşcă de oraş. Stăm împreună. Când vine o
Când un bărbat se opri, Bola îl întrebă:
altă gaşcă, noi îi punem pe fugă.
— Vă rog, domnule, ştiţi cumva unde locuieşte
Bola se uită în sus şi văzu patru băieţi, având în jur
fratele meu, Toni?
de 10-12 ani, stând lângă ei cu braţele încrucişate.
Bărbatul râse.
— Ea cine e? îl întrebară pe Matoto.
— Sunt mii de oameni care locuiesc aici! strigă
— Nu are pe nimeni.
el şi îşi văzu mai departe de drum.
Cu ochii strânşi, băieţii se uitară la Bola.
Bola a fost împinsă înainte împreună cu
— Hm! ziseră ei pufăind.
mulţimea şi ajunse într-o piaţă. Se plimbă prin
— Mi-e teamă de ei.
jur uitându-se la lucrurile frumoase şi delicioase
care erau expuse la vânzare. Ce înfometată era! Un — Nu-ţi fă probleme, sunt băieţi buni. Trebuie
băiat alerga repede, făcându-şi loc prin mulţime şi să arate că sunt duri. Chiar ei au nevoie de o mamă.
răsturnând coşuri şi cutii. — Aş putea să le fiu eu mamă. Pot să gătesc.
— Opriţi hoţul! Pot să am grijă de Kara – când va trebui să mergi
undeva.
Doi oameni mari alergau după el, dar băiatul
dispăruse. — Păi, s-ar putea să te lase să intri în gaşcă.
Suntem cam douăzeci de inşi.
— Copii ai străzii, hoţomani! zise unul din ei,
scuipând. I-aş împuşca pe toţi. Paraziţii! Aşa că Bola a rămas. Şi-a găsit propria cutie
de carton în care să doarmă. Gaşca a învăţat-o
Mergând mai departe, Bola auzi un copil
tot ce ştiau despre „abilitatea de a supravieţui” –
plângând. Acolo, într-o cutie de carton, stătea
cum să faci rost de mâncare fără să fi prins, cum
o fetiţă foarte murdară, de vreo doi anişori,
să cauţi prin groapa de gunoi ca să găseşti lucruri
plângând. Bola îngenunche lângă ea. Copilul ţipă
folositoare, cum să te păzeşti de celelalte găşti şi,
şi un băiat veni repede alergând.
cel mai important din toate, cum să stai departe de
— Lasă-mi sora în pace! strigă el.
marele duşman, poliţia.
Era acelaşi băiat care cauzase atâta tărăboi în
Dar, într-o noapte, Kara plânse mult. Tremura,
piaţă. Ţinea în mână o cutie de lapte şi nişte pâine.
aşa că Matoto şi Bola o înveliră în nişte haine vechi.
Băiatul (al cărui nume era Matoto) se aşeză în
Apoi începu să aibă febră.
cutie lângă sora lui mai mică. Bău puţin din lapte
— S-o ducem la spital? sugeră Bola.
şi îi oferi restul copilei. Ea îl apucă de mână şi bău
— Ai nevoie de bani dacă vrei să mergi la spital.
cu sete. Apoi împărţiră pâinea.
Şi apoi, o vor lua de la mine.
— N-am vrut să-i fac niciun rău, zise Bola. Am
Kara ardea în braţele lui Matoto. Şeful găştii, un
văzut-o plângând.
băiat înalt, veni şi se uită la fetiţă.
Băiatul îi oferi lui Bola ultima bucăţică de pâine
— Ia-o şi vino cu mine! zise el şi merse mai
pe care o mâncă în grabă.

28  Sămânța adevărului • Octombrie 2012

departe.
Merseră în urma lui prin oraş. Îi conduse pe o
stradă, le arătă o uşă şi le spuse să bată. Apoi dispăru
repede.
Sora Jenni, o femeie micuţă, cu o faţă minunată şi
plăcută, deschise uşa. O luă pe Kara şi Bola o urmă
înăuntru.
— Să mi-o aduci înapoi, Bola, şopti Matoto
înainte de a se face nevăzut.
Sora îi dădu medicamente Karei, care curând
adormi. Deodată se deschise uşa şi nişte copii intrară
în casă.
— Am fost la şcoală. A fost o zi minunată.
— Şi mie mi-ar plăcea să merg la şcoală, îi spuse
Bola surorii Jenni, şi să învăţ să citesc bine.
— Chiar, spune-mi ce faci pe aici? o întrebă sora
cu blândeţe.
Bola se surprinse povestindu-i totul femeii acesteia.
Plânse şi plânse din nou în braţele ei iubitoare.
— Vă rog, soră Jenni, pot să rămân aici cu
dumneavoastră? Nimeni altcineva nu mă vrea.
Sora rămase tăcută pentru o clipă.
— Dacă vii să locuieşti cu mine, trebuie să facem
lucrurile cum se cuvine. Trebuie să am un act semnat
de la rudele tale cele mai apropiate care să spună că
poţi să stai cu mine. Altfel, autorităţile statului nu îţi
vor permite să stai aici.
Aşadar, după câteva zile, Bola şi noua ei prietenă
o luară pe Kara şi o duse înapoi la Matoto, apoi se
urcară în autobuz şi merseră până în satul mătuşii.
— Pleacă de-aici! strigă mătuşa când o zări pe
Bola.
Apoi o văzu pe sora Jenni.
— Bine aţi venit! Bine aţi venit în satul nostru,
strigă ea. Vreţi să serviţi un ceai? Madzi, pune apă
la fiert!
Mătuşa aduse scaune şi ceştile de ceai.
— Am venit aici cu o propunere de afaceri, zise
Jenni. Sunteţi tutorele acestui copil?
— Desigur. Ea este copilul surorii mele dragi care
a murit şi acum eu am grijă de ea.
— Hm! I-ar plăcea să stea în oraş cu mine.
— O, nici nu visez s-o las să nu mai fie în grija
mea. Rămâne aici cu mine.
“Ferice de cei prigoniți din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăția cerurilor!”(Matei 5:10) 29
Bola era îngrozită. Totul mergea anapoda. Dar Sora
Jenni se ridicase în picioare.
— Foarte bine, zise ea. Eu îmi văd de drum. Şi
plecă.
Mătuşa alergă după ea.
— Copilul are nevoie de bani pentru mâncare –
săptămânal sau lunar?
— Bani? întrebă Jenni. Copilul este al tău.
— Atunci o poţi lua tu!
Mătuşa semnă actele şi curând aveau să călătorească
cu autobuzul înapoi în oraş.
— Eram îngrijorată, zise Bola relaxându-se pe
spătarul scaunului. Am crezut că aveai de gând să mă
laşi acolo.
— O, cunosc eu oameni ca mătuşa ta, zise sora
zâmbind. Doar am făcut rost de semnătura aia!
Într-o zi Bola îi arătă lui Jenni Cartea ei preţioasă.
— A fost Cartea mamei mele. A zis că s-ar putea să
m-ajute – dar nu a ajutat-o pe mama, nu-i aşa, Soră?
— Aceasta pentru că nu ştia să citească în ea. Este
un exemplar al Noului Testament, care face parte din
Biblie. Cuvintele din el te vor ajuta să găseşti un nou
fel de viaţă. Mama ta ţi-a dat un lucru foarte bun.
Sora deschise Cartea.
— Îţi spune totul despre Isus şi Tatăl tău ceresc.
— Tatăl meu şi mama mea sunt morţi, Soră.
— Da, dar Tatăl tău ceresc este Dumnezeu – care
nu moare niciodată. El veghează întotdeauna asupra
ta.
— Mă cunoaşte Dumnezeu?
— El ştie totul despre tine, Bola. Şi când vei putea
citi mai bine, vei afla lucruri minunate din Cartea ta.
Dar ne putem ruga lui Dumnezeu chiar acum. Ai
vrea să mă laşi să-ţi arăt cum să te rogi?
— Vă rog, soră. Vreau să-L cunosc pe Tatăl meu
ceresc.
Aşa că Bola a crescut în casa Surorii Jenni, a mers la
şcoală şi a ajuns să-L cunoască pe Tatăl ei, Dumnezeu.
I-a adus pe prietenii ei, Kara şi Matoto, ca să locuiască
împreună. Lui Matoto nu-i prea plăcea la şcoală, dar
se străduia din răsputeri – iar Sora şi Bola l-au învăţat
că nu mai era nevoie să fure când avea un Tată ceresc!
Din Partners, oct. 2010
Christian Light Publications, Inc.
Tradus și folosit cu permisiune.
 Doar frunze, nimic altceva
„A zărit de departe un smochin, care
avea frunze, şi a venit să vadă poate va găsi
ceva în el. S-a apropiat de smochin, dar n-a
găsit decât frunze, căci nu era încă vremea
smochinelor.” (Marcu 11:13)
Smochinii cresc într-o climă mediteraneană
blândă, aşa cum se poate întâlni în Israel sau
în sudul Californiei. Cu toate acestea, un
mare iubitor de plante din ţinutul Lancaster,
Pennsylvania, a plantat un smochin în
faţa casei. În fiecare toamnă îl scotea din
pământ, îl înfăşura în folii protectoare şi îl
punea la adăpost într-un depozit. Odată cu
venirea primăverii, smochinul era din nou
scos afară şi plantat. Acest om obişnuia să
le arate pomul tuturor oaspeţilor lui şi să le
spună ce multe smochine a făcut în ultima
perioadă. E cât se poate de clar că oamenii
preţuiesc smochinii astăzi la fel de mult cum
îi preţuia şi Natanael, pe care îl găsim stând,
în Ioan 1:48, la umbra unui smochin.
Smochinii au un obicei curios. În timp ce
merii, perii şi piersicii scot frunze primăvara,
iar fructele apar câteva luni mai târziu,
smochinii încep să facă fructe chiar înainte
de a avea frunze. Smochinul pe care Isus l-a
văzut avea frunze şi arăta foarte promiţător.
Isus a sperat, în mod natural, să găsească şi
fructe în el.
Când a văzut că nu sunt fructe în smochin,
Isus i-a spus: „În veac să nu mai mănânce
nimeni rod din tine!”. Nu s-a mâniat, ci pur
şi simplu a vrut să îi înveţe pe ucenicii Lui
o lecţie importantă. În următoarea zi, Petru
a remarcat: „Învăţătorule, uite că smochinul
pe care l-ai blestemat s-a uscat.” Aceasta a
fost oportunitatea Lui Isus de a le spune:
„Aveţi credinţă în Dumnezeu!”.
Credinţa în Dumnezeu era desigur ceea ce
30  Sămânța adevărului • Octombrie 2012
—David L. Martin
mulţi oameni din vremea lui Isus nu aveau.
Mulţi erau precum smochinii, cu multe
frunze, dar niciun fruct. Pe dinafară arătau
foarte religioşi (şi până la urmă e un lucru
bun să fii religios), dar roadele credinţei şi
toate calităţile adânci care se dezvoltă odată cu
credinţa – onestitatea, dragostea, bunătatea –
lipseau. Le proclamau, dar nu le aveau. Erau
ipocriţi, oameni făţarnici.
Isus a condamnat ipocrizia poate mult mai
dur decât alte păcate. El a observat faptul că
mulţi oameni îşi spălau cu grijă mâinile, îşi
împodobeau hainele cu ciucuri lungi, albaştri,
făceau rugăciuni lungi în public, dădeau
zeciuiala etc. Dar, le spunea El: „Voi ... lăsaţi
nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege:
dreptatea, mila şi credincioşia...” (Matei
23:23)
Lui Dumnezeu îi pasă de noi mai mult
decât le pasă oamenilor de smochinii preţioşi.
Sigur că Îi place să ne vadă având frunze, adică
mergând la biserică, răspunzând chemării
Sale, primind botezul, ascultând de învăţătorii
şi predicatorii noştri, dar, mai mult decât atât,
vrea ca aceste frunze să adăpostească şi fructe
– să fim buni cu cei lipsiţi de bunătate, să
spunem „nu” ispitei, să ne cenzurăm gândurile
păcătoase, să ne înălţăm inimile către El.
E interesant de observat că pomul care nu a
avut roade, n-a mai avut nici frunze, pentru că
s-a uscat. Dacă nu avem grijă de relaţia noastră
cu Domnul, mai devreme sau mai târziu, ne
vom usca şi noi.
Frunzele sunt bune. Frunzele sunt absolut
necesare. Dar, în cele din urmă, fructele sunt
cele care fac diferenţa.
Din Home Horizons,
Eastern Mennonite Publications
Tradus și folosit cu permisiune.

Rubrica
pentru copii
˘
Metoda unui raspuns blând
— Mamă! Lydia deschise uşa de la seră şi
aruncă o privire înăuntru. Bineînţeles, acolo
era mama, aplecată asupra unui strat de
roşii. Micile boabe de transpiraţie străluceau
pe fruntea ei ca nişte picături de pe capacul
unei oale care fierbe.
— Ce este? întrebă mama ridicându-se şi
ştergându-şi faţa cu şorţul.
— Doamna Simmers m-a chemat la
gard să-mi spună că are nevoie de ajutor la
smulsul buruienilor de pe stratul cu căpşuni,
explică Lydia.
— Aha... Mama zâmbi cu înţeles. Probabil
că nu s-a mai deranjat să întrebe dacă se
poate?
— O, nu! chicoti Lydia. A spus doar să
trimit unul sau doi dintre copii la dumneaei
să smulgă buruienile.
— Bineînţeles că o vom ajuta, spuse
mama. Este o bătrână singură şi văduvă.
— Şi nu are deloc prieteni, adăugă Lydia.
— Sammy şi Ruth au timp să o ajute
înainte să-şi facă treburile pe lângă casă,
hotărî mama. Copiilor le place să o ajute,
chiar dacă dumneaei o face mereu pe şefa.
Curând după aceea, Lydia strângea hainele
uscate de pe sârmă. Era destul de aproape de
“Ferice de cei prigoniți din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăția cerurilor!”(Matei 5:10) 31
„Să nu te părăsească bunătatea
şi credincioşia: leagăţi-le la gât,
scrie-le pe tăbliţa inimii tale.”
Proverbele 3:3
gardul care despărţea cele două proprietăţi,
astfel încât putea auzi ce le spunea doamna
Simmers copiilor.
— N-ai scos buruiana aia cu tot cu
rădăcină! Aici nu ai plivit! Eu, la vârsta mea
înaintată, văd mai bine decât vedeţi voi,
răţuştelor! îi certă ea cu vocea ei ascuţită.
Imediat după aceea, râdea de Sammy,
numindu-l clovn, şi îi întreba dacă ar vrea
să bea nişte suc rece de portocale înainte să
plece acasă.
— Cu limba asta ascuţită, nu e de mirare
că nu prea are prieteni, se gândi Lydia şi
apoi râse în sinea ei în timp ce vocea aprinsă
a doamnei Simmers se auzea prin curte. De
data aceasta, ţipa la un câine de a lui Shelly,
o vecină din cealaltă parte a proprietăţii sale.
— Ginger! Taci! Taci sau vin după tine cu
sapa asta! ameninţă ea.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Dimineaţa următoare, când Lydia lucra
afară, doamna Simmers o chemă la poartă
ca să-i dea un buchet frumos de trandafiri.
— Ăştia sunt pentru mama ta! Sunt din
tufa mea de trandafiri, spuse femeia în
vârstă.
— Sunt minunaţi! Mulţumesc! Lydia îşi
 îngropă nasul în petalele catifelate.
— Să veniţi într-o zi cu toţii să mă vizitaţi.
Îmi sunteţi ca nişte nepoţi. Pe nepoţii mei îi
văd foarte rar. Ştii... nu înţeleg cum de voi
toţi vă înţelegeţi aşa de bine cu toată lumea,
spuse doamna Simmers, dându-şi ochii
peste cap şi aruncând expresiv o privire
către locuinţa lui Shelly. Este tare greu să
te înţelegi cu femeia aia. E şi ciudată pe
deasupra. Într-o zi a strigat cât o ţinea gura
şi, când m-am dus să văd ce s-a întâmplat,
am constatat că murise unul dintre câinii ei!
Ca şi cum nu ar avea o duzină de câini care
locuiesc chiar în casă cu ea!
— Are mulţi câini pe lângă casă, a fost
de acord Lydia. Dar, de fapt, este foarte
32  Sămânța adevărului • Octombrie 2012
prietenoasă.
— Eu am locuit lângă ea timp de zece ani
şi nu am auzit niciun cuvânt prietenos care
să-i iasă din gură, spuse ea respirând greu.
În sinea ei Lydia se întrebă dacă Shelly
putea spune acelaşi lucru despre doamna
Simmers.
— Oricum, este dincolo de înţelegerea
mea cum voi puteţi să vă împăcaţi bine cu
ea, sfârşi doamna Simmers.
Dusă pe gânduri, Lydia a dus trandafirii în
casă şi i-a aranjat într-un vas.
— Cum de doamna Simmers şi Shelly nu
se înţeleg? o întrebă fetiţa pe mama ei, care
freca cu putere aragazul. Se pare că doamna
Simmers crede că este numai
vina doamnei Shelly, dar noi
n-am avut nicio problemă cu
dumneaei până acum.
— Sunt convinsă că adevărul
e undeva la mijloc, răspunse
mama, dar limba ascuţită a
doamnei Simmer nu ajută prea
mult. Deja dânsa a fost chiar
dură cu noi, dar am învăţat că
singura modalitate de a rămâne
în relaţii bune cu ea este să
aplic Proverbe 15:1.
— Un răspuns blând? încercă
să ghicească Lydia.
— Exact, răspunse mama.
Să-ţi aminteşti asta.
În timp ce Lydia aşeza masa
şi punea mâncarea în castroane,
se întreba ce putea să facă ca să
o ajute pe doamna Simmers
să nu se mai simtă singură.
Mama şi tata nu le dădeau voie
copiilor să meargă singuri la ea
acasă, decât din când în când,
pentru un scurt timp.
Ei îi plac poeziile. Poate că aş
putea să-i fac o mică broşură cu
poezii şi zicale înţelepte.
În următoarele câteva
săptămâni, când găsea puţin timp liber,
Lydia copia poezii interesante într-un
carneţel făcut de ea. Apoi, folosind creioane
colorate, desenă pe marginile paginilor flori,
păsări şi viţă-de-vie.
— Foarte frumos! Sunt convinsă că
doamnei Simmers o să-i placă, aprobă
mama după ce Lydia îi arătă carneţelul.
— Pot să i-l duc acum? întrebă cu
nerăbdare Lydia.
— Cum să nu? răspunse mama. Doar să
nu stai prea mult.
Lydia ţopăi fericită până la casa doamnei
Simmers, oprindu-se puţin ca să admire
trandafirii înainte să sune la uşă. După ce
aşteptă puţin, sună din nou. Sunt convinsă
că este acasă; maşina este în curte. Poate că
soneria nu merge, se gândi ea, sunând din
nou şi ascultând cu atenţie. Auzi un „ding-
dong” ce o asigură că soneria funcţiona.
Chiar în momentul în care Lydia se hotărî
să plece pentru a reveni mai târziu, uşa se
trântise aşa de tare, încât ea abia îşi dădu
seama ce se întâmpla.
— Dar ce crezi că faci, să suni la
uşă încontinuu, chiar atunci când eu
mă odihneasc? ţipă doamna Simmers
strângându-şi ochii. Nu mai poate omul să
se odihnească în pace! Părul îi era ciufulit şi
faţa i se înroşi.
— Îmi... îmi pare rău! Lydiei i se puse
un nod în gât şi aproape rămase mută de
uimire.
— Ei bine, ce vrei? M-am ridicat din
pat şi am venit să văd ce era aşa urgent,
aşa că acum ai face bine să-mi spui ce
vrei! Doamnei Simmers îi lipsea proteza
dentară, dar aceasta nu i-a încetinit sau
moderat vorbirea, ci o făcea să pară şi mai
înspăimântătoare.
— Am făcut asta pentru dumneavoastră.
Lydia îi înmână carneţelul doamnei
Simmers. Apoi, fără să aştepte vreun
răspuns, se întoarse şi fugi acasă.
— Arăţi ca şi cum te-ai luat la întrecere
“Ferice de cei prigoniți din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăția cerurilor!”(Matei 5:10) 33
cu un vifor! exclamă mama în timp ce Lydia
dădu buzna în casă.
— Nu! Fug de un uragan! şopti Lydia şi
relată cele întâmplate. După felul în care s-a
comportat, ţi-ai fi imaginat că pe uşă avea
lipit semnul „Nu deranjaţi!”, sfârşi Lydia de
povestit. N-aveam habar că ea se odihneşte
la această oră!
— Ţi-ai amintit de regula unui răspuns
blând? întrebă mama.
— I-am spus că îmi pare rău, răspunse
Lydia. Dar era aşa de supărată, că nici nu
ştiu dacă m-a auzit.
— Se pare că ţi-ai făcut partea. Îmi pare
bine că ţi-ai cerut scuze chiar dacă nu ai făcut
nici un rău intenţionat. O să continuăm să
ne purtăm frumos cu ea şi probabil că se va
linişti iarăşi, prezise mama.
Încercam să fac ceva drăguţ pentru ea, dar
în schimb am făcut-o să se aprindă ca o cloşcă
roşie, se gândi cu tristeţe Lydia. Cu siguranţă,
a fost un eşec.
O oră mai târziu, Lydia a fost surprinsă
să arunce o privire pe fereastră şi să o vadă
pe mama stând la portiţă, prinsă într-o
conversaţie profundă cu doamna Simmers.
Lyidia se uită mai bine încercând să
discearnă dacă doamna Simmers era încă
supărată. Ceea ce văzuse îi tăie respiraţia.
Bătrâna plângea!
Când mama se întoarse în casă, îi zâmbi
Lydiei.
— Metoda răspunsului blând a funcţionat
din nou. Doamna Simmers a venit să mă
roage să-ţi spun că îi pare rău pentru felul în
care a ţipat la tine. N-am văzut-o niciodată
aşa de prietenoasă. — Iar dimineaţa asta
a fost mai mânioasă decât am văzut-o
vreodată... se minună Lydia.
„Un răspuns blând potoleşte mânia, dar o
vorbă aspră aţâţă mânia”, cită mama.
Din Family Life, nov. 2010
Pathway Publishers
Tradus și folosit cu permisiune.
 Nici un frate pentru William
William şi-a parcat căruciorul cu mare atenţie.
A ajutat-o pe micuţa Susan să coboare. A luat-o
de mânuţa dolofană şi împreună au intrat în casă
ca să mănânce.
William s-a spălat şi și-a șters mâinile. S-a suit
în scăunelul lui de la capătul mesei, lângă tata. Era
locul potrivit pentru William.
Susan stătea în scăunelul ei înalt, lângă mama.
La celălalt capăt al mesei, într-o parte şi pe cealaltă,
stăteau surorile lui William.
Lui William îi plăcea de surorile sale. Pe Susan
o plimba cu căruciorul lui. Cu Rebekah se juca
de-a păpuşile; întotdeauna William era tata. Se
uita în cărţi cu Dawn. Acum ea ştia să citească,
iar el iubea poveştile. Cu Karen construia turnuri.
În timp ce se jucau, inventau poveşti. William o
ajuta pe Julia să hrănească viţeii. El putea să ţină
sticla în mână, deşi era doar un băieţel.
Câteodată William clătea vasele pentru Sharon,
spre marea ei încântare. Şi când Debra hrănea
vacile, William se ţinea întotdeauna după dânsa.
Câteodată ea îl plimba cu roaba.
William nu era un băieţel trist. Dar tânjea după
un lucru, şi anume după un frăţior. În fiecare
seară, când îngenunchea lângă pat, el se ruga lui
Dumnezeu: „Mulţumesc pentru tata. Mulţumesc
pentru pătuţul meu. Mulţumesc pentru căruciorul
meu. Mulţumesc pentru mama şi pentru surorile
mele. Te rog să-mi dai şi un frăţior. În Numele lui
Isus. Amin.”
Într-o zi, mama i-a spus:
— William, mâine e ziua ta. Ce ai vrea să
primeşti de ziua ta?
— Un băieţel cu care să mă joc! răspunse
William repede.
Mama îl îmbrăţişă.
— Îmi pare rău, William. Doar Dumnezeu
poate să-ţi dea un frate. Şi poate că Dumnezeu
vrea să fii mulţumitor pentru surorile tale.
Dumnezeu ni te-a dat ca să fi dragul nostru
34  Sămânța adevărului • Octombrie 2012
—M. J. Z.
băieţel. Ne bucurăm să avem un fiu ca tine.
Astfel că, de ziua lui, nimic nu s-a schimbat.
A rămas un băiat cu şapte surori. Însă a fost
încântat de camionul pe care îl primise ca dar de
ziua lui. Se juca în fiecare zi cu el.
William se ţinea după tatăl lui ori de câte
ori putea: mergea cu maşina cu tata în oraş să
cumpere piese pentru tractor; fugea ca să ajungă
paşii mari ai lui tata când acesta trebăluia pe la
fermă.
Dar William nu putea merge peste tot cu tata.
Uneori tata conducea tractorul sau remorca şi
atunci William nu putea să-l însoţească. Tata îl
iubea pe William şi nu vroia ca micuţul să se
lovească.
Într-o seară, când William şi-a încheiat
rugăciunea cu: „Te rog să-mi dai un frăţior”, îşi
ridică privirea înspre mama.
— Dumnezeu nu mă aude niciodată, spuse
el. Poate ar trebui să nu mă mai rog pentru un
frate.
— Dumnezeu te ascultă, William! îl asigură
mama. Dar El nu răspunde întotdeauna
rugăciunilor noastre cât ai clipi din ochi sau în
felul în care ne gândim noi. Ar trebui să spunem
mereu: „Dacă este voia Ta.” Şi, William,
continuă mama, tu ai un tată. Gândeşte-te la
verişorul tău, Jesse... Tatăl lui a murit, iar acum
el are fraţi, dar nu are tată. Cred că Jesse ar fi
bucuros să aibă un tată cum ai tu.
William încuviinţă gânditor.
Dimineaţa următoare, William se căţără cu
bucurie în scăunelul lui, lângă tata.
— Eu sunt al lui tati! anunţă el cu veselie.
În acea seară, când William s-a rugat pentru
un frate, el adăugă: „Dacă este voia Ta.”
El va fi un băieţel fericit... chiar şi fără un
frăţior.
Din Wee Lambs, nov. 2010
Rod and Staff Publishers, Inc.
Tradus și folosit cu permisiune.

“O carte în serial”
Nu poți
Partea a IV-a
Capitolul 7
Trebuie să răspund
În ultima vineri a lunii martie, copiii au venit
de la şcoală şi, când au intrat în casă, au fost
plăcut surprinşi s-o vadă pe mătuşa Heather
stând de vorbă cu mama la bucătărie.
— Mătuşă Heather! strigă Doris bucuroasă.
Nu ştiam că vii pe la noi!
— Unde e maşina ta? o întrebă Brandon.
Îşi întinse gâtul ca să se uite pe fereastra situată
de cealaltă parte a bucătăriei. Arnold şi Doris se
îngrămădiseră la fereastră.
— E tocmai acolo, zâmbi mătuşa Heather la
ei.
— De ce ai parcat-o departe, o întrebă Colleen
în timp ce se întorcea de la fereastră.
— Am adus un cactus de Crăciun mamei tale
şi ghiveciul s-a răsturnat în maşină. A trebuit să
folosesc aspiratorul ca să curăţ pământul care
căzuse. Am parcat acolo ca să pot pune ştecherul
aspiratorului în priză, fără să mai fiu nevoită
să folosesc un cablu prelungitor, zise mătuşa
Heather deschizând o sacoşă de hârtie plină cu
preparate din carne.
— Ce ai spus? o întrebă Colleen.
“Ferice de cei prigoniți din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăția cerurilor!”(Matei 5:10) 35
„Apoi mi-a zis: «S-a isprăvit!
Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi
Sfârşitul. Celui ei îi este sete, îi voi da să
bea fără plată din izvorul apei vieţii.»”
Apocalipsa 21:6
Rubrica
auzi?
—Joyce Good
Fâşâitul sacoşei de hârtie amestecase sunetele.
Mătuşa Heather zâmbi în timp ce îi repetă ce
tocmai spusese. Apoi deschise o pungă de plastic
plină cu felii de mere uscate.
— Uite aici o gustare pentru elevii silitori!
— Mere uscate! Preferatele mele!
Brandon se linse pe buze în timp ce luă o mână
de mere.
— Cât timp vei sta la noi? Eu mă grăbesc să-l
ajut pe Abram, fratele bunicului. Rămâi la cină?
— Voi rămâne, promise mătuşa Heather.
Însă vreau să plec imediat după aceea. Munceşte
repede şi grăbeşte-te să te întorci!
— Mă voi grăbi, zise Brandon în timp ce ieşi în
fugă afară, să pedaleze pe bicicletă până la ferma
vecină.
În timpul cinei mătuşa Heather spuse:
— Tocmai m-am gândit la ceva.
Agitaţia care însoţeşte de obicei timpul cinei se
stinse deodată, în timp ce toată lumea asculta ce
avea mătuşa de spus.
— De ce n-ar putea veni şi Colleen cu mine?
Mâine am o zi liberă. Am putea s-o invităm pe
Ruth Beyers să petreacă duminica împreună cu
noi. Astfel fetele se vor putea întâlni. Aş aduce-o
 înapoi acasă pe Colleen duminică seara sau…
Mătuşa Heather se opri pentru câteva clipe.
— Aş putea chiar să o duc la şcoală luni
dimineaţa. Încep mai târziu lucrul în dimineaţa
zilei de luni. Ce părere aveţi?
Ochii lui Colleen străluceau. Îşi ţinu răsuflarea,
sperând că părinţii vor fi de acord cu planul
mătuşii Heather.
Tata râse binevoitor.
— După faţa lui Colleen, cred că îi surâde
ideea. Ce spui, mamă, despre asta?
— Cred că este o idee bună, răspunse mama.
— Grozav! strigă Colleen, răsuflând uşurată.
— Nu este corect, se plânse Doris.
— Te voi lua şi pe tine cândva, îi promise
mătuşa Heather.
— Tu trebuie întâi să mai creşti, o tachină
Brandon.
Doris îi aruncă o ocheadă. Promisiunea mătuşii
Heather o consola prea puţin.
— Să-mi fac bagajul chiar acum? o întrebă
Colleen pe mama cu nerăbdare.
— Bineînţeles, zise mama în timp ce aduna
farfuriile de pe masă.
— Să-mi iau şi hainele de şcoală?
Colleen se îndreptă spre hol ca să audă
răspunsul mamei.
Mama se uită la mătuşa Heather.
— Asta depinde de tine, zise ea. Pentru noi nu
contează prea mult când o aduci acasă. Am putea
chiar noi veni să o luăm duminică după-amiaza.
Mătuşa Heather zâmbi la Colleen.
— O voi aduce eu la şcoală luni dimineaţă.
Vom lungi vizita cât mai mult posibil.
— Grozav!
Colleen sălta de bucurie pe hol chiar dacă avea
treisprezece ani.
— Va fi un timp minunat!
În dormitor, Colleen punea grăbită lucruri în
trusa ei de noapte. Curând, apăru pe hol, ţinând
o sacoşă într-o mână şi hainele în cealaltă.
— Sunt gata, spuse ea. Tu eşti gata?
— Eşti sigură că ţi-ai luat toate lucrurile de
care ai nevoie? o întrebă mama îngrijorată. Ţi-ai
36  Sămânța adevărului • Octombrie 2012
luat pijamalele? Îmbrăcămintea de şcoală? Periuţa
de dinţi? Baterii suplimentare pentru proteza
auditivă?
— Da, zise Colleen, cred că mi-am luat tot.
— Dacă a uitat ceva, îi voi împrumuta eu, zise
mătuşa Heather.
Îşi luă cheile de la maşină.
— Acum, copii, li se adresă ea nepoatelor şi
nepoţilor supăraţi, după ce plecăm noi, să vă
uitaţi în punga maro de pe tejgheaua de lângă
frigider. Înăuntru e ceva care vă va plăcea. Să fiţi
toţi cuminţi! La revedere!
Mătuşa Heather se îndreptă spre uşă.
— La revedere! spuse şi Colleen în grabă,
ieşind pe uşă.
Sâmbătă dimineaţă Colleen o ajută pe mătuşa
Heather să facă curăţenie în casă. Apoi s-au grăbit
să meargă peste drum la bunica ca s-o ajute la
treburile casnice înainte de ora cinei.
— Ştiţi ceva? interveni bunicul când cina a fost
gata. Mi-aş dori să mergem să vizităm Muzeul
Fermierului care tocmai s-a deschis în Radcliff.
Ce spun doamnele despre propunerea aceasta?
Bunicul îşi trase puţin scaunul de la masă şi se
uită atent la feţele lor.
— Sună interesant, spuse mătuşa Heather.
— Într-adevăr, zise bunica încet. Cu tot
ajutorul primit, casa este curată. Da, haideţi să
mergem!
De îndată ce bunica luase hotărârea aceasta, era
foarte nerăbdătoare să plece.
Colleen se ridică de pe scaun şi începu să
strângă masa. Bunicul îşi suflecă mânecile şi
umplu oala de spălat vase cu apă fierbinte şi
detergent. În scurtă vreme, se aflau cu toţii în
drum spre muzeu.
Se plimbară încet printre diversele obiecte ce
aparţinuseră gospodăriilor fermierilor precum
şi diferite unelte şi maşini de lucrat pământul.
Colleen se bucura de entuziasmul bunicului
când vedea lucruri de care îşi aducea aminte de
pe vremea când era copil.
— E bine că eşti cu noi, îi spuse ea bunicului
după ce el i-a explicat modul în care fermierii de
pe vremuri obişnuiau să înhame caii la maşina de
cultivat, pe care tocmai o văzuseră la muzeu.
— N-aş fi cunoscut nici măcar jumătate din
lucrurile astea dacă nu ai fi fost tu aici ca să mi
le explici.
Bunicul zâmbi, încântat de vorbele ei.
— Asta ce mai este? întrebă Colleen puţin mai
târziu.
— Este o presă veche de mere, îi spuse bunicul.
Şi bunicul meu a avut una la fel. Multe ferme pe-
atunci aveau livezi de meri. Oamenii îşi storceau
singuri merele ca să obţină cidru.
— Îşi făceau şi propriul lor oţet de mere,
adăugă bunica. În vremurile acelea munceau
foarte mult manual.
— Mi-e sete, anunţă Colleen. Aş putea să beau
o gură de cidru rece chiar acum, zâmbi ea.
— Şi eu m-am gândit la asta, spuse mătuşa
Heather. Cârnaţii afumaţi ai bunicii ne usucă şi
pe noi, zise ea cu ironie.
— Mi-aduc aminte că am văzut o fântână în
colţul unde se află maşina aceea mare de treierat,
zise Colleen. Îmi vine să mă întorc să beau o gură
de apă.
— Nu mai sta, du-te! îi dădu permisiunea
mătuşa Heather. Vreau să mă uit mai bine la
presa asta de mere, iar apoi voi veni şi eu.
Colleen găsi curând fântâna şi îşi potoli setea.
În timp ce se ştergea la gură, un cuplu care arăta
cam de vârsta părinţilor ei veni la ea.
— Bună, spuse bărbatul politicos. De ce eşti
îmbrăcată aşa de modest?
Colleen simţi cum o apucă frica. Niciodată
până acum, din câte îşi putea ea aduce aminte,
nu fusese întrebată de către străini cu privire la
îmbrăcămintea ei. Ştia că vorbirea ei era nazală
şi greu de înţeles. Se uită încă o dată în direcţia
din care venise. Ce îi ia mătuşii Heather aşa de
mult timp? Dar bărbatul şi femeia aceasta aşteaptă
un răspuns. Trebuie să răspund. Trase repede aer
în piept.
— Sunt creştină, zise ea, încercând să pronunţe
sunetele cât mai clar posibil. De aceea mă îmbrac
aşa.
Doamna încuviinţă din cap.
“Ferice de cei prigoniți din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăția cerurilor!”(Matei 5:10) 37
— O, chiar mă întrebam, zise ea cu un accent
diferit.
— Te afli în călătorie sau locuieşti prin zonă?
întrebă bărbatul.
— Sunt împreună cu mătuşa şi bunicii mei. Ei
locuiesc undeva, în apropiere de Radcliff.
Frica trecuse şi Colleen se simţea mai stăpână
pe situaţie acum. Şi a observat-o pe mătuşa
Heather venind să bea apă.
— Este o biserică în împrejurimi în care
oamenii se îmbracă aşa cuviincios? întrebă
doamna surprinsă.
— Da, răspunse Colleen. Se află pe ruta 20.
Nu se cheamă aşa, mătuşă Heather?
Mătuşa Heather încuviinţă şi salută cuplul.
— Biserica noastră se află cam la şase kilometri,
la sud de Radcliff, pe ruta 20. Veţi fi bineveniţi să
vă închinaţi împreună cu noi mâine dimineaţă, îi
invită mătuşa Heather.
— Mulţumim, spuse doamna cu politeţe. Ne
vom gândi serios la invitaţia aceasta.
— Vă mulţumim pentru timpul acordat, zise
domnul îndreptându-şi capul în direcţia lui
Colleen, şi după ce salutară cu mâna cuplul se
depărtă.
Colleen trase adânc aer în piept.
— Niciodată nu m-am bucurat să te văd
venind ca acum! declară ea. Mi-e destul de greu
să vorbesc cu oamenii pe care îi cunosc, ce să mai
pomenesc de străini.
Ridică din umeri involuntar.
— Te-ai descurcat bine, o asigură mătuşa
Heather.
În ciuda tensiunii acelei experienţe, Colleen s-a
simţit îmbărbătată. Poate că nu sunt chiar aşa de
diferită cum am crezut. Mă pot înţelege cu alţii mai
bine decât am crezut. Gândul acesta era ca o rază
caldă de soare pe zăpada rece.
Capitolul 8
Întâlnirea cu Ruth
— Am aşteptat aşa de multă vreme s-o cunosc
pe Ruth Beyers! Acum când dorinţa mea e pe cale
să se împlinească, mă simt atât de emoţionată,
 se confesă Colleen mătuşii Heather în timp ce se
aflau în drum spre Biserica Menonită din Radcliff.
Mătușa Heather chicoti liniștitor.
— Înțeleg ce vrei să spui, dar cred că vei trece
și peste asta destul de repede. Mătuşa Heather îşi
parcă maşina micuţă cu multă îndemânare, iar
apoi merseră împreună în clădire.
În timp ce Colleen se aşeză pe bancă, lângă
mătuşa Heather, cercetă cu privirea pe fetele care
stăteau pe banca din faţa lor. Feţele celor mai
multe fete îi erau familiare, întrucât familia ei
vizita destul de des biserica atunci când veneau la
bunicul duminica şi rămâneau la cină.
Apoi o văzu. Fata aceea trebuia să fie Ruth
Beyers pentru că avea proteze auditive. Dar ce
mai proteze! Din fiecare proteză iese câte o antenă
mică. Săraca fată! se gândi Colleen. Eu nu aş putea
niciodată purta astfel de antene la urechi. Cel puţin
protezele mele auditive sunt aproape neobservabile.
Mă întreb la ce îi folosesc. Dacă este surdă, o pot ele
ajuta în vreun fel?
Colleen încercă din răsputeri să nu se holbeze la
ea. A cântat şi ea primele două cântece de început.
Dar după ce şi-a deschis Biblia la locul potrivit,
atenţia ei se îndreptă din nou asupra tinerei fete cu
antene la urechi.
Oare ce îi voi putea spune eu? se îngrijoră ea. Arată
aşa de diferit! Ce se va întâmpla dacă nu ne vom
putea înţelege una cu alta? Dacă îşi dă seama ce simt
eu despre ea, îi voi răni inima. Am dorit de multă
vreme să am o prietenă surdă. Ce se va întâmpla dacă
voi rata şi şansa aceasta?
Îngenunche cu toată adunarea. În timp ce îşi
închidea ochii îi sunau în ureche cuvintele pe care
i le spusese mama: Roagă-te, roagă-te şi iar roagă-te!
Doamne Dumnezeule, strigă ea în sufletul ei. Nu
vreau să pierd şansa aceasta. Ajută-mă să trec peste
acele proteze auditive cam neobişnuite. Ajută-mă să
fiu o prietenă bună pentru Ruth Beyers. Ajută-ne să
ne înţelegem una cu alta.
Până la sfârşitul programului, Domnul a ajutat-o
pe Colleen să se familiarizeze cu protezele auditive
ale lui Ruth, şi a fost în stare s-o salute cu căldură.
— Mi-a părut aşa de rău că familia mea a avut
alte planuri când mătuşa ta ne-a invitat la cină.
38  Sămânța adevărului • Octombrie 2012
Colleen simţi îndată cum se înroşeşte la faţă,
jenată de vocea puternică şi guturală a lui Ruth,
dar totuşi se concentră asupra a ceea ce spunea
Ruth.
— Mi-ar fi plăcut să mai stăm de vorbă.
Colleen încuviinţă din cap.
— Se pare că avem multe lucruri de discutat.
Cât de mult ţi-a fost afectat auzul?
— Mi-a fost afectat profund, răspunse ea.
Colleen îşi învinse fiorul care sta s-o cuprindă.
Ruth vorbea aşa de tare.
— Am proteze auditive care să-mi amplifice
puţinul auz pe care încă îl mai am. Dar este foarte
redus.
Una din celelalte fete a bătut-o pe Ruth pe
umăr şi şi-a pus degetul pe buze.
Ruth a zâmbit la fata aceea şi s-a întors cu faţa
spre Colleen.
— De-abia mă aud când vorbesc. Fetele acestea
îmi fac semn când ajung să vorbesc prea tare.
Chicotele lui Ruth erau contagioase.
— La fel a făcut şi mama mea. Cred că fetele
s-au simţit puţin jenate să-mi facă semn când
am venit pentru prima oară aici. Dar sunt aşa de
bucuroasă că s-au obişnuit şi m-ajută.
Ruth râse din nou.
— Antenele mă ajută să captez mai multe
sunete, explică Ruth, arătând înspre protezele ei
auditive.
Deşi vocea îi era cumva aspră şi guturală,
modela bine sunetele cu gura, iar Colleen putea
să citească destul de bine buzele.
— Uneori, mă întreb dacă se merită efortul
de a le purta în ciuda urâţeniei lor. Totuşi le mai
port.
Ruth ridică plăcut din umeri.
— Acum e rândul tău, zise Ruth arătând înspre
Colleen. Ce mi-ai scris în scrisoarea ta? Cât de
mult îţi este afectat auzul?
— Eu am ceea ce ei numesc pierdere severă a
auzului.
Colleen observă că Ruth veni mai aproape ca
s-o audă. Încercă să vorbească mai încet şi mai
clar.
 — Înseamnă că poţi auzi?
Ruth gesticula tot timpul când vorbea şi îi era
mai uşor lui Colleen să înţeleagă ce spunea.
Colleen dădu afirmativ din cap.
— Dacă vorbesc faţă-n faţă cu cineva, pot
să mă descurc destul de bine. Într-un grup…
ei bine, este aproape imposibil să înţeleg. Ca şi
acum, când toată lumea vorbeşte în jurul meu.
Aceasta face să aud mult zgomot în aparatul meu
auditiv. Îmi este greu să mă concentrez.
Rut încuviinţă din cap şi se uită la celelalte fete,
care stăteau împreună cu ele. Vorbeau una cu alta
— Haide să coborâm puţin la demisol, sugeră
ea încet.
Când au ajuns acolo, Ruth îi aruncă lui Colleen
o privire şireată.
— Cunoşti limbajul semnelor?
Ruth făcu mai degrabă semne decât vorbi.
— Da, îl cunosc, răspunse Colleen făcând
semne. Îl folosesc destul de rar. Unul din
pedagogii mei îl folosea foarte mult când eram
mai mică.
— Ai avut parte de o instruire specială? o
întrebă Ruth, folosind limbajul semnelor însoţit
de mişcări ale gurii.
Colleen nu răspunse imediat, amintindu-şi de
zilele grele când fratele Harry preda la ore.
— Nu chiar, spuse ea. Învăţătorul meu mă
ajută foarte mult. Este foarte atent să se asigure
că l-am înţeles. Îi sunt recunoscătoare!
Ruth încuviinţă adânc din cap.
— Asta-i bine. Bine, zise ea, făcând în acelaşi
timp şi semne.
— De obicei, particip la ore cu elevii normali,
unde pot să înţeleg câte puţin. Dar am nevoie de
un învăţător special care să m-ajute să înţeleg ce
nu aud bine, chicoti Ruth.
— Cum poţi să vorbeşti dacă nu-ţi auzi
sunetele pe care le scoţi?
Mâinile lui Colleen vorbeau cu multă uşurinţă.
Se bucura că putea să folosească din nou limbajul
semnelor.
Ruth râse încet.
— Am avut parte de o instruire specială pentru
“Ferice de cei prigoniți din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăția cerurilor!”(Matei 5:10) 39
asta. Părinţii au început să mă ducă încă de la doi
ani la o clinică logopedică unde urmam terapia
vorbirii. Timp de aproape un an, mă duceau
acolo cu maşina de două ori pe săptămână, la o
distanţă de o oră. Apoi, multă vreme am mers
doar o singură dată pe săptămână.
— Şi ce făceai acolo?
— Ei m-au învăţat să ascult cu atenţie – să
folosesc puţinul auz pe care încă îl aveam. Când
eram mică, părinţii mei îşi acopereau gura când
vorbeau pentru ca eu să nu depind în mod
automat de citirea buzelor lor. Ei voiau să-mi
dezvolt cât se putea toată capacitatea de a auzi.
Nu voiau să învăţ limbajul semnelor. Astfel am
reuşit să pot trăi mai bine în lumea celor care aud.
— Atunci, cum ai învăţat limbajul semnelor?
Colleen era curioasă.
— După ce am învăţat să vorbesc cam la fel de
bine ca acum, am avut un învăţător care folosea
limbajul semnelor. Mă bucur că îl cunosc, dar
sunt mult mai satisfăcută că nu depind de el.
Sunt fericită că am învăţat cum să comunic cu
oamenii din jur care aud.
Ruth chicoti din nou.
— Vorbirea mea nu este sofisticată, ştiu asta.
Dar cel puţin pot să vorbesc.
— Bine, dar nici vorbirea mea nu este
complicată, şi pot s-aud mai bine ca tine, îi spuse
Colleen.
Ruth dădu din cap înspre treptele pe care
coborâseră la demisol.
— Cred că mătuşa ta este gata să meargă acasă.
Colleen se răsuci. Mătuşa Heather stătea lângă
ele. Veni mai aproape şi o salută pe Ruth cu o
„sărutare sfântă.”
— V-aţi împrietenit? o întrebă pe Ruth.
— Da, da, dădu Ruth cu putere din cap. E
bine că am întâlnit pe cineva ca mine.
Râse din nou.
Întorcându-se spre Colleen, mătuşa Heather
spuse:
— Sunt gata de plecare acum.
Salutând-o pe Ruth, Colleen o urmă pe mătuşa
Heather.
 — Ce crezi despre Ruth? Poate fi o prietenă
bună pentru tine? o întrebă mătuşa Heather în
timp ce luau cina.
— Este drăguţă, spuse Colleen. Dar nu am fost
convinsă la început.
Ochii mătuşii Heather arătau ca două semne
de întrebare când se uita la Colleen.
— Explică-mi, zise ea în timp ce îşi unse chifla
cu unt.
Colleen ezită. Părea cu totul nepotrivit să-şi
exprime primele impresii negative pe care le-a
avut cu privire la noua ei prietenă. Începuse s-o
înţeleagă şi s-o iubească pe Ruth. Dar cu toate
acestea, s-a hotărât să mărturisească primele
impresii. Ştia că mătuşa Heather avea să arate
înţelegere atât cu privire la ea, cât şi la Ruth.
— La început vorbea aşa de tare. Vocea îi era
aspră. Şi părea ca şi cum cuvintele îi bolboroseau
în gât. Gesticula aşa de mult!
Colleen luă o gură de apă.
— La început m-am jenat. Protezele ei auditive
arată îngrozitor! Nu cred că aş putea să port aşa
ceva şi să mai şi râd şi să fiu veselă ca ea. Şi cu
toate mişcările acelea din mâini…, mi se părea că
toată lumea se uita la noi.
Mătuşa Heather încuviinţă din cap.
— Înţeleg ce vrei să spui.
— La început mi-a fost teamă chiar să şi
vorbesc cu ea. Faptul că era diferită devenise un
obstacol pentru mine. Dar după ce am trecut de
obstacolul acela, am petrecut un timp minunat
împreună. Ea îşi acceptă handicapul mult mai
bine decât o fac eu. Sunt sigură că va fi o inspiraţie
pentru mine.
Mâncară în tăcere un timp. Apoi mătuşa
Heather împinse pe masă farfuria cu piersici
zemoase şi strălucitoare. Meditând, Colleen luă
cu o lingură câteva felii de piersici şi le puse pe
farfuria ei. Cu răbdare, le tăie pe toate în bucăţi
mai mici. În cele din urmă, trase adânc aer în
piept.
— Oare cei din jur se simt la fel în prezenţa
mea? La fel cum m-am simţit eu în prezenţa lui
Ruth la început? o întrebă ea încet.
— Probabil, răspunse mătuşa Heather scurt şi
40  Sămânța adevărului • Octombrie 2012
la obiect.
Colleen privi repede în sus.
— Îmi pare rău, şopti ea, dând la o parte ceaţa
ce-i întunecase privirea.
— Pentru ce? o întrebă mătuşa Heather blând.
Colleen nu ştiu cum să răspundă.
— Nu-i aşa că vrei să fii plăcută celor din jur şi
nu doreşti să provoci repulsie?
Mătuşa Heather nu a mai aşteptat-o pe Colleen
să răspundă.
— E normal să fie aşa, continuă ea. Întrucât
ştii acum că obstacolul acela natural este acolo,
depinde de tine să ajuţi la îndepărtarea lui.
— Cum? întrebă Colleen.
Îşi aducea aminte de timpul în care îi vizitase
biserica unchiului Aaron şi a mătuşii Betty.
Încercase atunci, dar a fost un eşec total.
— Sunt sigură că nu va funcţiona la fel de fiecare
dată. Cel mai probabil, vor fi dăţi în care pur şi
simplu nu va merge. Ştii, când cealaltă persoană
nu vrea să îndepărteze bariera, tu va trebui să
încerci. Adu-ţi aminte de experienţele frumoase
şi uită-le pe cele urâte. O, am uitat de checuri.
Am făcut în plus câteva checuri delicioase special
pentru tine, şi am uitat de ele!
Mătuşa Heather sări repede şi luă un platou de
plastic de pe tejghea.
— Serveşte-te, zise ea, ţinând în mână platoul
în faţa lui Colleen.
— Par delicioase, comentă Colleen în timp ce
luă o felie. Dar încă nu mi-ai spus cum să dau la
o parte obstacolele, îi aminti mătuşii în timp ce
muşcase din felia de chec de ciocolată.
— Recent, începu mătuşa Heather, am întâlnit
o soră la biserică pe care n-o mai văzusem înainte.
Când am văzut-o prima dată, vorbea cu un
băieţel. Cred că trebuie să fi avut vreo trei ani şi
jumătate. În timp ce vorbea cu băieţelul acela, am
rămas uimită de frumuseţea ei. Voiam să intru în
vorbă cu ea, dar a trebuit să insist. Am aşteptat la
capătul băncii, aproape de ea. Cred că a sesizat,
dar a continuat să stea de vorbă cu acel băieţel.
Am continuat să aştept. Ştiu că şi cei micuţi au
nevoie de atenţie. În cele din urmă, tatăl băiatului
i-a făcut semn să vină la el. Aşa că sora aceasta
trebuia acum să dea ochii cu mine sau să fie
nepoliticoasă şi să se ridice de pe banca unde ne
aflam şi să se ducă în spatele sălii.
Ne-am salutat. Dar sărmana doamnă era tare
emoţionată. Îşi freca mâinile. Ochii ei se uitau
când într-o parte, când în alta, dar niciodată
la mine. Se foia aşa de mult, încât curând am
început să am şi eu emoţii.
Colleen râse.
— Mătuşă Heather, nu pot să îmi imaginez
cum ai arăta emoţionată, şi râse din nou.
Mătuşa Heather preluă veselia lui Colleen.
— Apoi, chiar săptămâna aceasta, o doamnă
a intrat în magazin. Pielea de pe faţa ei era
zbârcită, respingătoare. Dar ea era o persoană
aşa de luminoasă! Când a plecat, nu mă mai
gândeam la felul în care arăta. Tot ce am văzut la
ea era personalitatea ei remarcabilă. Aşadar, cum
îndepărtezi obstacolele?
— Prin a fi veselă în ciuda handicapului, zâmbi
Colleen.
Mătuşa Heather dădu din cap afirmativ.
— Nu este acesta unul din motivele care ţi-au
plăcut la Ruth? Ea are cele mai dulci chicote. Te
simţi bine doar dacă o auzi cum chicoteşte.
— Ai dreptate, recunoscu Colleen încet. Dar
uneori este incredibil de greu să fii plăcută.
— Cât de adevărat este! Mătuşa Heather
începu să strângă masa în timp ce vorbea. Toată
lumea se simte uneori aşa. Chiar şi acei dintre noi
care nu avem dizabilităţi fizice. Dar Dumnezeu
ne ajută pe toţi.
Lucrară în tăcere, în timp ce Colleen umplu
chiuveta cu apă ca să spele vasele. În timp ce
mătuşa Heather ştergea farfuriile, făcu un sumar
al discuţiei lor.
— Concluzia la toate acestea este că trebuie
să ne dăm seama că vieţile noastre sunt în mâna
lui Dumnezeu. El ne-a pus unde suntem şi ne-a
făcut aşa cum arătăm. Când acceptăm toate
acestea ca planul lui Dumnezeu pentru noi, ne
putem accepta mai uşor soarta.
— Datorită faptului că nu ne acceptăm starea,
devenim plini de amărăciune, afirmă Colleen.
Ştiu că m-am umplut de amărăciune datorită
“Ferice de cei prigoniți din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăția cerurilor!”(Matei 5:10) 41
problemelor mele de auz. Aceasta mă face să nu
mă pot bucura la şcoală. Am învăţat aşa de multe
lucruri în ultima vreme. Şi încă mai am mult de
învăţat cum să-mi accept soarta.
— Dumnezeu te va ajuta.
Mătuşa Heather se întinse ca să pună pe raftul
de sus din bucătăria sa farfuria pe care tocmai o
ştersese.
Târziu, în acea după-amiază, mama a sunat ca
să le spună că familia lui Delphine avea de gând
să le facă o vizită în seara aceea. Aşa că mătuşa
Heather şi Colleen se hotărâră să petreacă seara
împreună cu ei. Aceasta însemna că vizita la
mătuşa Heather se scurta, dar Colleen o preţuia
pe Delphine ca prietenă. Era nerăbdătoare să
pună în practică toate lucrurile pe care le învăţase
recent despre felul în care putea să fie o prietenă
bună.
În seara aceea, mătuşa Heather i-a ajutat
pe copiii mai mari să joace un joc la masa din
bucătărie.
— Aţi auzit că de mâine vom avea un elev nou
la şcoală? anunţă Delphine.
Uitând toţi de joc, se uitau ţintă la Delphine.
— Cine? întrebă Brandon.
— Numele lui este Irvin Jordan, spuse
Delphine. Este un băiat dintr-o altă comunitate,
care va locui în familia lui Daniel Mast. Va sosi
la Daniel în după-amiaza asta, aşa că mâine va fi
la şcoală.
— Mi se pare extrem de repede. Să se mute şi
să vină la şcoală în acelaşi timp, zise Colleen.
— Aşa este, admise Delphine. Dar cred că tatăl
meu a ştiut asta de ceva vreme. Se pare că băiatul
vine mai devreme decât a fost plănuit la început.
Colleen ridică din umeri.
— Sper că va fi totul bine pentru el. Este rândul
tău, Brandon.
Va urma...
Din Can’t You Hear?
Eastern Mennonite Publications
40 Wood Corner Road
Ephrata, PA 17522
În curs de obţinere a permisiunii autorului
 NOU! Maria
– de Evelyn Hege – În Mexic, după revoluția de la începutul secolului al XX-lea, Maria se
chinuie să-și câștige existența, singură și neiubită. Până la urmă, după mulți ani grei și triști,
ea realizează unele lucruri mult visate pentru ea și copiii ei, doar ca să fie dezamăgită din
nou. De ce aceste lucruri nu aduc fericirea? Ce aduce până la urmă pace și mulțumire? 189
de pagini. RO3003...16 Lei
Eliberează-te de Mânie
– de John Coblentz – Mânia îi face pe oameni să ajungă robi emoţiilor lor. Aceştia trăiesc în celulele
închisorii create de resentimente şi amărăciune. Unii îşi pregătesc răzbunarea. Alţii şi-au pierdut
orice speranţă, dar sunt unii care vor să fie eliberaţi. Există eliberare din această stare. Această
carte arată cum credinţa, iertarea şi dragostea pot învinge această plagă. 138 de pagini. RO2011...9 Lei
Felinarul lui Lewis
Cartea aceasta descrie o parte din viaţa lui Tip Lewis care trece prin felurite încercări, dar sfaturile
înţelepte date de un păstor iubit, îi îndreaptă pașii pe calea cea dreaptă, aducându-l faţă-n faţă
cu Cuvântul lui Dumnezeu, care devine pentru el o călăuză și o mângâiere – o candelă pentru
picioarele lui și o lumină pe cărarea sa (Ps. 119:105).
Cartea va fi o provocare pentru inima fiecărui creștin să fie credincios în a-și „arunca pâinea pe ape,
și după multă vreme o va găsi iarăși.” 184
de pagini. RO3015...14 Lei
BIBLIA
Ancora speranţei Biblia format mijlociu, ediţie de
– de Romaine Stauffer – O povestire lux, copertă din piele, cu fermoar.
adevărată despre copilăria şi adolescenţa Mărime: 128 x 194 mm.
unei fetiţe care a cunoscut ce înseamnă să
1223 pagini plus 8 pagini
fie respinsă, jignită, trătată cu indiferenţă şi
chiar trădată. Familia ei nu a fost distrusă, cu hărţi colorate.
însă în repetate rânduri a fost dezbinată. Culoare neagră RO1002...63 Lei
Vei trăi alături de Sandi o copilărie tristă Culoare vişinie RO 1011...63 Lei
şi apoi o adolescenţă confuză, dar la urmă
vei afla cum ea găsește speranță și este Noul Testament şi Psalmii,
ancorată în Dumnezeu. 243 de pagini. copertă de carton imprimată
RO3006...12 Lei cu auriu. Mărime: 120 x 180 mm.
Culoare neagră RO1003...10 Lei
Cumpără cele 4 cărți la
numai 43 de lei
Va rugăm să ne contactați în
Produs # Cant. Descriere Preţ Total
cazul în care doriți un catalog
cu literatura pe care o avem
disponibilă. Oferim reduceri
pentru librării.

Suma totală produse

Comandă astăzi prin poştă,
fax, telefon sau e-mail!
Taxe poştale
TAXE POŞTALE
TOTAL
0-20 Lei 4 Lei
Numele şi prenumele ____________________________________ 20,01 Lei-50 Lei 6 Lei
C.N.P. Nu livrăm comenzi fără CNP_________________________ 50,01 Lei-125 Lei 8 Lei
Str. ________________________________________Nr. ________ mai mari de 125 Lei 10%
Bloc _____________ Scara _________ Etaj ________ Ap. _______ Nu expediem comenzi în Moldova şi Ucraina.
Trimitem în EU comenzi plătite în avans.
Cod _____________________ Localitatea ___________________
Plata se face RAMBURS.
Jud./ Sector ____________________ Tel. ____________________ ICAM (CARTI)
Program de lucru • 8:00 – 17:00 Luni – Vineri O.P. 1, Gh.P.1, C.P. 1
Telefon: 0230/ 533 032 • Fax: 0230/ 533 037 • E-mail: comanda@icamro.org Suceava 720300 Romania
Aceste preţuri sunt valabile până la apariţia unei noi oferte. 10-12

42  Sămânța adevărului • Octombrie 2012

 Milostenia
Nu vă puneți dărnicia Bucuros, cu-n har mai mare,
înaintea tuturor Tatăl o să-ți iasă-n drum
dacă vreți în cer răsplată dacă faptei tale geamăn
de la bunul Creator. este-al crinului parfum.

Tu dar când faci milostenii Crinul n-are grai să-și cânte

să nu fii văzut de mulți. chip de nea, parfum subtil,
Și nu trâmbița pe uliți dar încântă, deopotrivă,
fapta ta celor desculți. pe bătrân și pe copil.

N-aștepta nicicând ovații El întrece-n strălucire

pentru binele ce-l duci. regi vestiți ca Solomon,
Lumea-n schimb mai des oferă totuși nu așteaptă slavă,
Golgote cu mii de cruci. nici răsplată și nici tron.

De aceea dă în taină Să nu fii nici tu vreodată

darul tău pentru săraci mândru, egoist, fălos
Tatăl îți va-ntoarce-n public căci șuvoi de milostenii
binele pe care-l faci. nu ți-ar fi de vreun folos!...

de Cornel Livanu

Notă: Pentru toate textele biblice din revistă s-a folosit traducerea
Cornilescu cu textul corectat gramatical (BISI).
 Înapoi la Biblie —Dr. Howard A. Kelly

Am observat că exista o presiune ca treburile profesionale şi lumeşti să umple fiecare

moment din zi, de când mă trezeam şi până mă duceam la culcare. Cu cât cedam mai
mult acestei presiuni, duhul meu flămânzea. Din acel moment am stabilit o regulă şi am
respectat-o în ciuda multor ispite: să nu citesc seara sau să nu studiez altceva decât Biblia,
iar în ziua de odihnă să nu citesc altă carte decât Scriptura. Nu exclud cărţile care sunt
de un ajutor real pentru a înţelege Biblia şi care mă apropie de Scriptură, dar niciodată
nu citesc doar cărţi devoţionale.
De când am luat această hotărâre, Dumnezeu în mila Sa, mi-a arătat că Sfânta Scriptură
este o sursă nesecată. În măsura în care suntem deschişi, El dă slujitorilor Săi, după cum
voieşte, o comoară impresionantă de adevăruri preţioase.
he Prairie Overcomer
Prairie Bible Institute
Tradus și folosit cu permisiune.