ADEVĂRULUI

Revistă creştină  ·   Ianuarie 2010  ·   Gratis

În acest
număr
Avem timp pentru toate
Duşmanul din interior
Limite în educarea copiilor
La început Dumnezeu a creat... meduza
Minunata creaţie a lui Dumnezeu
 Cuprins
Sămânţa adevărului
Publicată lunar de:
Christian Aid Ministries
O. P. 1 - Gh. P. 1,
C. P. 1 Suceava 720300 Rubrica editorului
camtmp@icamro.org Avem timp pentru toate 3
România
Rubrica ‘nvqyqtorului
Comitetul executiv: Batjocorirea proorocului 5
Duşmanul din interior 9
David Troyer
Paul Weaver
Rubrica părinţilor
Roman B. Mullet
Limite în educarea copiilor 13
James R. Mullet
Construind familii puternice 17
David King

Comitetul de Rubrica istorică

Despre John Wesley 20
îndrumare: Din prefaţa lui John Wesley la propria carte 21
Ernest Hochstetler Credinţa mântuitoare 22
James Mullet Bogat în îndurare 22
Joe Peachey
Johnny Miller Rubrica practică
Jonas Miller Prognoza vremii 23
Perry Troyer La început Dumnezeu a creat ... meduza 24
Phil Beiler
Rubrica tineretului
Editor Minunata creaţie a lui Dumnezeu 26
Alvin Mast O lumină în întuneric 28

Editor adjunct Rubrica pentru copii

James K. Nolt Dumnezeu ne-a creat 31
Cine va fi cel dintâi? 32
Grafica O noapte neplăcută 33
Gicu Cotleţ
Gloria Miller
Rubrica ,,O carte în serial”
Coordonator traduceri Povestea Sarei Whitcher - Partea a I-a 34
T.M.P. România
O poezie pentru azi
Foto copertă: Leona Yoder Ca să poţi sfârşi... 43
© 2010 de Christian Aid
Ministries. Nici un text din această Comori zilnice pentru rugăciune 44
publicaţie nu poate fi folosit fără
aprobarea scrisă.
Toate drepturile rezervate.
 ,,Puneţi-vă dar în inimă şi în suflet aceste
cuvinte pe care vi le spun. Să le legaţi ca un
semn de aducere aminte pe mâinile voastre,
şi să fie ca nişte fruntarii între ochii voştri.”
Deut. 11:18

Rubrica
Editorului
Avem timp pentru toate
Avem timp pentru toate,
Să dormim, să alergăm în dreapta şi-n stânga,
Să regretăm c-am greşit şi să greşim din nou,
Să-i judecăm pe alţii şi să ne absolvim pe noi înşine,
Avem timp să citim şi să scriem,
Să corectăm ce-am scris, să regretăm ce-am scris,
Avem timp să facem proiecte şi să nu le respectăm,
Avem timp să ne facem iluzii şi să răscolim prin
cenuşa lor mai târziu.
Cuvintele de mai sus aparţin marelui jurnalist
român Octavian Paler care reflectă atât de bine
vremurile în care trăim fiecare din noi. Timpurile
pe care le trăim sunt grele şi nesigure, pline de
incertitudine şi greutăţi, care apasă tot mai greu
pe umerii noştri încercând să ne incovoaie sub
poverile lor.
Privind în urmă peste anul care a trecut, noi ar
trebui să obesrvăm unde am greşit şi să nu mai
greşim din nou, să ne judecăm mai întâi pe noi
înşine şi apoi pe alţii, să verificăm ce-am scris şi
să regretăm pentru ce-am scris rău, să ne facem
proiecte şi să le respectăm. În acelaşi timp, la
început de an să ne întrebăm pentru cine alergăm,
pentru cine ne consumăm energia şi viaţa?
Nicolae Moldoveanu spunea: „Omul este o
harfă pe care cântă ori Dumnezeu, ori diavolul.
Este o corabie: cârmuită ori de Duhul Sfânt, ori
de duhul păcatului; este un condei: scrie cu el ori
mâna adevărului, ori mâna minciunii.”
—Gicu Cotleţ
Călăuzit de aceaste gânduri aş vrea acum
la început de an să te provoc, să te motivez
cititorule drag la o analiză a planurilor tale
pentru anul 2010. Aş dori aşa de mult ca
împreună să ne verificăm fiecare dintre noi
destinul şi scopul pentru care Dumnezeu ne-a
creat, drumul pe care mergem şi cum ne sfârşim
planurile noastre. Planuri sunt multe, unele
mai importante decât altele şi parcă prea repede
ajungem la sfârşitul anului uitând aproape
totul, fără să ne mai aducem aminte de toate
promisiunile şi planurile noastre.
Este timpul când Dumnezeu ne cercetează
într-un mod deosebit. Astăzi când nesiguranţa
zilei de mâine cuprinde pe împărat şi cerşitor,
pe creştin şi necreştin, pe cărturar şi analfabet
e parcă tot mai greu să rămâi statornic. E tot
mai greu să rămâi lângă Scriptură, să te bazezi
pe promisiunile lui Dumnezeu. Adesea suntem
tentaţi şi noi să spunem ca şi Ghedeon: „Rogu-
te, domnul meu, dacă Domnul este cu noi,
pentru ce ni s-au întâmplat toate aceste lucruri?”
(Jud. 6:13a) E greu de înţeles de ce s-au prăbuşit
clădirile peste cei din China, de ce a trebuit
să vină ciclonul peste cei din Burma, de ce
recesiune peste America, de ce nesiguranţă în
România. Am putea continua lista la nesfârşit,
dar privind toate acestea înţelegem desluşit
mânia lui Dumnezeu revărsată peste pământ
pentru ca oamenii să se trezească la realitate şi să

“Toate îşi au vremea lor, şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui” (Eclesiastul 3:1).  3
 nu mai păcătuiască. Vedem cu ochii noştri cum
Dumnezeu ne lasă pentru o vreme pe mâna lui
Madian. Astăzi este nevoi de oameni ca Ghedeon
care să fie gata să dărâme altarele lui Baal şi să
ridice altare de biruinţă pentru Dumnezeul lui
Avram, Isac şi Iacov. Este nevoie de oameni
îmbrăcaţi cu Duhul Domnului să sune din
trâmbiţă desluşit ca toţi cei care au aţipit pe cale
să se trezească şi să continuie lupta cu diavolul
până la birunţa definitivă. Pentru toţi cei care au
declarat război diavolului trebuie să fie pregătiţi
zilnic să înfrunte atacurile declanşate cu mare
înverşunare de cel rău.
În aceste vremuri Dumnezeu nu are nevoie de
oameni fricoşi şi nepăsători care sunt gata să se
închine zeilor lui Baal şi Astarteei. Este nevoie
de oamenii dăruiţi cauzei Evangheliei, dăruţi
adevărului Domnului Isus Hristos care sunt gata
să lupte pentru răspândirea Cuvântului vieţii la
toti cei care trăiesc în întuneric şi păcat.
Observăm astăzi mai mult ca oricând o
amorţeală în poporul Domnului, o aţipire a
slujitorilor Evangheliei, o nepăsare în viaţa
creştinilor care produce victime tot mai multe
chiar din rândul poporului ales de Domnul.
Parcă prea mulţi au coborât jos standardele
Bisericii şi ale familiei. Timpul de părtăşie din
biserică a devenit pe alocuri plictisitor. Lucrarea
Duhului Sfânt este tot mai neglijată şi contestată.
Rugăciunea din multe biserici şi familii a fost
înlocuită cu alte surogate. Am lăsat ca diavolul
să pună tot mai mult stăpânire pe timpul nostru
şi de aceea timpul dăruit Domnului ne este
adesea insuficient.
Un lucru care m-a copleşit din viaţa lui
Ghedeon a fost perseverenţa în lupta cu
duşmanul. Puţini slujitori ai Domnului au
curajul să spună: „Să vă uitaţi la mine, şi să faceţi
ca mine.” (Jud. 7:17) Unii din ei nu au curajul să
spună aceste cuvinte deoarece ei sunt primi care
s-au abătut de la căile Domnului, ei sunt primi
care fac de multe ori ce nu place Domnului.
De asemenea putem observa că Ghedeon l-a
„urmărit mereu pe vrăjmaş.” (vezi Jud. 8:4)
Cred că aceste cuvinte ar trebui să fie ca un
motto pentru anul în care am păşit. Ochii noştri
trebuie să fie mereu deschişi ca să putem vedea
orice mişcare a diavolului. Ştim din proprie
4  Sămânţa adevărului • Ianuarie 2010
experienţă că cel mai prielnic timp pentru duşman
ca să ne atace este atunci când suntem nepăsători,
atunci când începi să te lauzi de biruinţele propri,
atunci când te consideri deja învingător. Biruinţa
planurilor noastre atârnă mai întâi de voia lui
Dumnezeu dar pentru noi contează perseverenţa
pe calea Domnului. Este important începutul
anului dar mult mai important este sfârşitul lui.
Este important cine se foloseşte de harfa inimii
tale: Dumnezeu sau diavolul. Este corabia vieţii
tale cârmuită de Duhul Sfânt sau de duhul lui
mamona? Avem noi suficinet timp să citim
Cuvântul Vieţii sau citim mai mult blogurile şi
revistele vremii.
Doreşti şi tu ca anul acesta să alergi mai mult
după lucrurile de sus decât după cele de pe pământ?
Dacă încă nu eşti gata să faci acest lucru înseamnă
că nu eşti un oştean destoinic al Domnului Isus
Hristos. Mă rog ca Duhul lui Dumnezeu să te
cerceteze astăzi şi să-ţi schimbe viaţa şi priorităţile
tale zilnice.
Ghedeon a fost un om simplu ca şi tine, fără
prea multă educaţie dar Domnul l-a ales pentru
salvarea copiilor lui Israel şi prin el Dumnezeu a
biruit pe Madian. Dumnezeu vrea să se folosească
şi de tine în anul acesta pentru a izbăvi pe cei
robiţi de păcat, pe cei deznădăjduiţi. Dacă nu eşti
încă convins că Dumnezeu vrea să te folosească
în lucrarea Sa, pune-L şi tu la încercare şi sunt
convins că El va fi cu tine şi-n anul acesta şi
împreună cu El vei reuşi să-l biruieşti pe Madian.
Ţine mereu ochii deschişi asupra vrăjmaşului, şi
perseverează, împlineşte-ţi promisiunile făcute la
început de an şi Domnul va fi cu tine „viteazule”!
Uită tot ce a fost în urma ta şi priveşte înainte
spre ţintă, la premiul chemării cereşti, spre
Domnul Isus.
Fiecare zi din anul care vine este nouă
pentru tine, este albă, imaculată gata să scrii
pe ea. Condeiul este în mâna ta şi scri cu el ori
minunile şi adevărul lui Dumnezeu ori căderile şi
neîmplinirile tale de zi cu zi.
Încurajaţi de promisiunile lui Dumnezeu să
spunem şi noi: „Doamne, noi nu ne vom mai
depărta de Tine, Înviorează-ne iarăşi, chemăm
Numele Tău peste noi şi familiile noastre, cerem
binecuvântarea Ta peste fiecare zi din anul care
vine.” (vezi Ps. 80:18)

Rubrica
Învăţătorului
Batjocorirea
„Ferice de voi, când oamenii vă vor urî, (...),
vă vor ocărî, şi vor lepăda numele vostru ca
ceva rău, din pricina Fiului omului! Bucuraţi-
vă în ziua aceea, şi săltaţi de veselie; pentru că
răsplata voastră este mare în cer; căci tot aşa
făceau părinţii lor cu proorocii.” (Luca 6:22,
23) Conform acestor versete, batjocura este
o realitate a vieţii creştine. Urmaşii lui Isus
vor suferi batjocura, asemenea proorocilor
Vechiului Testament, pentru că ei slujesc şi
se identifică cu cel mai mare Prooroc.
Recunoaşterea batjocoritorilor
Cea mai mare parte a batjocoritorilor sunt
oameni religioşi. În 1 Împăraţi 22 citim
despre experienţa proorocului Mica atunci
când a venit în faţa împăratului Ahab.
Această istorisire ne oferă o imagine despre
batjocoritorii din timpurile Vechiului
Testament şi despre batjocura pe care au
suferit-o mulţi prooroci.
Mica a stat de unul singur ca prooroc
al lui Dumnezeu în faţa a aproape patru
“Toate îşi au vremea lor, şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui” (Eclesiastul 3:1).  5
,,Dreptarul învăţăturilor sănătoase, pe care
le-ai auzit de la mine, ţine-l cu credinţa şi
dragostea care este în Hristos Isus.”
2 Tim. 1:13
proorocului
—Kevin Bicher
sute de alţi bărbaţi. Aceşti bărbaţi nu erau
sfătuitori laici, ci erau prooroci. Unul din ei
chiar i-a tras o palmă lui Mica când acesta a
proorocit că împăratul Ahab va fi omorât în
bătălie. Această metodă de a răspunde este
caracteristică aşa-numiţilor oameni religioşi
când aud mesajul unui prooroc adevărat.
În Luca 6:26, Isus a continuat să spună:
„Vai de voi, când toţi oamenii vă vor grăi
de bine! Fiindcă tot aşa făceau părinţii lor
cu proorocii mincinoşi!” Experienţa lui
Mica ilustrează foarte bine acest lucru. Cei
patru sute de prooroci mincinoşi se bucurau
de cinste şi aprobare, în timp ce Mica era
batjocorit şi aruncat în închisoare.
Batjocoritorii nu fac parte din cercul
de ucenici ai lui Isus. Orice persoană are
potenţialul de a batjocori pe altcineva. Dar
Isus vorbea despre cei care nu erau ucenicii
Lui, conform versetelor din Luca 6:20-26.
Ucenicii lui Isus erau un grup de oameni aleşi
care-L iubeau şi-L urmau oriunde mergea.
Aceştia auzeau şi împlineau orice poruncă
 a lui Isus. Erau învăţaţi cum să acţioneze
atunci când erau batjocoriţi. Batjocoritorii
ucenicilor lui Isus – şi în zilele trecute şi în
cele prezente – nu erau ucenici.
Mulţi batjocoritori sunt bine educaţi. Ei nu
sunt oameni neştiutori sau needucaţi, precum
îi acuzau conducătorii evrei pe apostolii pe
care i-au persecutat după Ziua Cincizecimii.
Aceşti batjocoritori cunoşteau foarte bine
Scriptura. Însă erau mai preocupaţi de
poziţia lor înaintea oamenilor decât de starea
lor înaintea lui Dumnezeu.
Batjocoritorii nu au o inimă curată înaintea
lui Dumnezeu. Din cauză că inima lor nu este
curată, când batjocoresc pun accent pe două
lucruri – în primul rând ei spun că cel mai
mult contează să fi bun, iar ceea ce faci nu
contează. Dumnezeu priveşte la inimă, spun
ei, şi El cunoaşte intenţiile noastre, cu toate
că ceea ce facem este mai puţin bun. Aceasta
este doar o scuză pentru ca să nu ascultăm de
poruncile lui Dumnezeu. De obicei spunem
cam aşa: „Nu trebuie să ajungem la astfel
de extreme.” „Trebuie să avem o părere mai
echilibrată asupra vieţii.” „Acest lucru nu se
mai aplică în zilele noastre.”
În al doilea rând, batjocoritorii pun accent
pe multele fapte bune pe care le pot face. Nu
Dar, fraţi şi surori,
oricât bine ai face
nu poţi înlocui răul
făcut.
e nimic rău în asta; mulţi oameni din zilele
noastre au milă de alţii şi fac multe fapte
bune pentru bunăstarea omenirii. Dar, fraţi
şi surori, oricât bine ai face nu poţi înlocui
răul făcut. Fariseii au fost un grup de oameni
care au făcut multe fapte bune, dar datorită
faptului că au făcut lucruri rele, faptele lor
bune erau fără rost.
6  Sămânţa adevărului • Ianuarie 2010
Batjocoritorii au nevoie de interesul sincer
al slujitorilor adevăraţi ai lui Dumnezeu.
Cu toate că batjocoritorii pot fi mai mult
religioşi decât spirituali, trebuie să ne
preocupe bunăstarea lor spirituală, pentru că
un prooroc ar putea ajunge ziua în care să
vadă cum un batjocoritor va îmbrăţişa exact
lucrul căruia se opunea. Însă, când suntem
batjocoriţi, de multe ori uităm să luăm
aminte la acest adevăr. Dacă vine cineva şi
ne batjocoreşte, îndurăm cât de bine putem
şi apoi mergem mai departe. Trebuie să
depăşim acest stadiu şi să recunoaştem că se
întâmplă ceva dincolo de ceea ce vedem, iar
apoi să încercăm să înţelegem problemele
acelei inimi.
Istorisirea răstignirii lui Isus ne oferă o
imagine frumoasă asupra acestui lucru. În
Matei 27:41-43 scrie că mai marii evreilor
l-au batjocorit spunând: „Pe alţii i-a
mântuit iar pe Sine nu Se poate mântui!”
În versetul 44 scrie: „Tâlharii care erau
răstigniţi împreună cu El, îi aruncau aceleaşi
cuvinte de batjocură.” În istorisirea din
Luca observăm că ceva s-a schimbat: „Unul
din tâlharii răstigniţi Îl batjocorea, şi zicea:
«Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte-Te pe
Tine însuţi, şi mântuieşte-ne şi pe noi!» Dar
celălalt l-a înfruntat, şi i-a zis: «Nu te temi
tu de Dumnezeu, tu, care eşti sub aceeaşi
osândă? Pentru noi este drept, căci primim
răsplata cuvenită pentru fărădelegile noastre;
dar omul acesta n-a făcut nici un rău.» Şi
a zis lui Isus: «Doamne, adu-Ţi aminte de
mine, când vei veni în Împărăţia Ta!» Isus a
răspuns: «Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu
Mine în rai.»” (Luca 23:39-43)
După ce acest tâlhar batjocoritor a luat
aminte la tăcerea lui Isus, a recunoscut că
a greşit şi chiar L-a apărat pe Isus. Acest
lucru nu s-ar fi întâmplat dacă Isus i-ar
fi ocărât la rândul Său. Haideţi ca atunci
când suntem batjocoriţi să nu uităm că şi
sufletele batjocoritorilor încă pot fi atinse de
Dumnezeu.
Analizând batjocura
Niciodată să nu credem că, dacă suntem
batjocoriţi, suferim de dragul lui Hristos.
Unele forme de batjocură trebuie evitate
cu orice chip. De exemplu, în 1 Timotei
3:7 ni se spune: „Trebuie să aibă şi o bună
mărturie din partea celor de afară, pentru
ca să nu ajungă de ocară, şi să cadă în cursa
diavolului.” Creştinii trebuie să trăiască în
aşa fel încât să nu dea ocazia să fie vorbiţi
de rău, iar, în cazul în care s-ar zvoni ceva,
oamenii să nu creadă.
În continuare, vom prezenta unele cauze
ale batjocurii pe care le are de întâmpinat un
prooroc adevărat.
Familiaritatea cu proorocul. Un prooroc
este cel mai bine cunoscut în localitatea sa
– îi sunt cunoscute punctele tari, punctele
slabe, punctele oarbe şi inconsecvenţele.
Interacţionând şi lucrând cu vecinii, se poate
vedea că are lucruri de îndreptat în caracterul
său. Ne confruntăm cu o astfel de batjocură
Isus a spus că un
proroc nu este bine
văzut în patria sa.
pentru că suntem oameni, chiar dacă facem
totul cât de bine putem. Isus a spus că un
prooroc nu este bine văzut în patria sa. Acest
lucru este posibil deoarece cei din „patria” sa
îl cunosc atât de bine, încât nu-l cinstesc la
fel de mult cât ar cinsti pe un străin.
Dedicarea unui prooroc. Un prooroc este
batjocorit pentru că s-a predat în totalitate lui
Dumnezeu, nu pentru că scopurile şi faptele
lui sunt diferite de ale lumii. Observăm
acest lucru atunci când Isus vorbeşte despre
ucenici şi spune că numele lor vor fi lepădate
“Toate îşi au vremea lor, şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui” (Eclesiastul 3:1).  7
ca ceva rău „din pricina Fiului omului!”
Identificarea cu Dumnezeu sau Fiul Său
aduce o anumită măsură de batjocură. Însă,
dacă suntem ucenici adevăraţi, vom fi gata să
luăm crucea lui Isus şi să suferim împreună
cu El.
Viaţa curată a proorocului. Trăirea curată
o condamnă pe cea murdară. Noi merităm
ocara pentru orice trăire păcătoasă. Dar, dacă
suntem batjocoriţi de dragul lui Hristos -
pentru că am învăţat Cuvântul Său, sau
pentru că am pus în practică principiile
biblice, sau pentru că am refuzat –la fel ca
Iosif - să păcătuim împotriva lui Dumnezeu
– atunci ne putem bucura şi veseli cu adevărat
pentru că am fost socotiţi vrednici să suferim
pentru Domnul nostru.
Răspunzând batjocurei
Mulţi am fost batjocoriţi până am ajuns
la o mare suferinţă emoţională. Cum să
răspundem în astfel de momente? Care-i
cea mai bună metodă de a răspunde la
batjocură?
Recunoaşte batjocura ca pe o ocazie de a
ne evalua viaţa şi scopul pentru care trăim.
Haideţi ca întotdeauna să ne punem
următoarea întrebare: Este ceva adevărat în
această batjocură sau este o reacţie la faptul
că am vorbit adevărul care arată păcatul?
Dacă batjocura este de dragul lui Hristos,
trebuie să o primim ca o cale a crucii noastre.
Poate că ne simţim respinşi şi descurajaţi,
dar, în loc să mergem în mocirla descurajării
şi a disperării, haideţi să ne îndreptăm către
Dumnezeu şi să întrebăm: „Doamne ce vrei
să fac?” Nu te grăbi să fugi. Întreabă-l pe
Domnul: „Unde vrei să merg?”
Priveşte batjocura ca o ocazie de a decide să
continui să-L slujeşti pe Dumnezeu. Moise a
făcut o astfel de alegere. „Prin credinţă Moise,
când s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit
fiul fiicei lui Faraon, ci a vrut mai bine să
 sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu
decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale
păcatului. El socotea ocara lui Hristos ca o
mai mare bogăţie decât comorile Egiptului,
pentru că avea ochii pironiţi spre răsplătire.”
(Evrei 11:24-26)
Moise nu a fost împins să ia o astfel de
Dacă Moise a putut
îndura batjocura în
circumstanţele în care
se afla, atunci şi noi
putem fi credincioşi.
decizie, a fost alegerea lui. Ce a câştigat din
asta? Am putea privi la viaţa lui şi spune:
Ce risipă! A experimentat o grămadă de
greutăţi încercând să conducă nişte oameni
neascultători şi răzvrătiţi. La urmă nici măcar
nu i s-a permis să intre în ţara Canaan.
Moise a privit dincolo de lucrurile
pământeşti. „Prin credinţă a părăsit el Egiptul,
fără să se teamă de mânia împăratului; pentru
că a rămas neclintit, ca şi cum ar fi văzut pe
Cel ce este nevăzut.” (Evrei 11:27) Moise
nici măcar nu avea Noul Testament. El nu
cunoştea nimic despre viaţa şi învăţăturile lui
Isus, totuşi, prin credinţă, a văzut dincolo de
vremea lui şi a acceptat orice viaţa îi oferea.
Dacă Moise a putut îndura batjocura în
circumstanţele în care se afla, atunci şi noi
putem fi credincioşi.
Recunoaşte că harul lui Dumnezeu îţi
“Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu
sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare,
care are să fie descoperită faţă de noi.”
8  Sămânţa adevărului • Ianuarie 2010
este îndeajuns. Unii credincioşi au suferit
batjocura până acolo că familia nu dorea
să mai aibă de-a face cu ei. Acestora Isus
le promite: „va primi însutit, şi va moşteni
viaţa veşnică.” (Matei 19:29) Este de ajutor
să citeşti despre unii care au murit pentru
credinţa lor. Cu toate că în lumea liberă nu
suferim o astfel de persecuţie, totuşi, vor fi
unii care se vor opune unui creştin. Însă cei
care vor suferi batjocura îşi vor da seama
că harul lui Dumnezeu le este îndeajuns.
„Sub braţele Lui cele veşnice este un loc de
scăpare.” (Det. 33:27b)
Caută sprijinul altor credincioşi. După
cum scrie în Faptele Apostolilor 4:23, aşa au
procedat apostolii Petru şi Ioan. „După ce li
s-a dat drumul, ei s-au dus la ai lor, şi le-au
istorisit tot ce le spuseseră preoţii cei mai de
seamă şi bătrânii.” Mai marii evreilor i-au
arestat pe Petru şi Ioan după ce l-au vindecat
pe slăbănog şi le-au poruncit să nu mai
predice în Numele lui Isus. Imediat după ce
au fost eliberaţi, au mers la oameni care erau
una cu ei în duh şi suflet, oamenii care ştiau
ce înseamnă să fii batjocorit de dragul lui
Hristos. Şi noi putem găsi mângâiere stând
în părtăşie cu fraţii şi surorile de credinţă.
Adevăratul credincios, la fel ca proorocul
din vechime, este gata să sufere batjocura de
dragul lui Hristos. „Eu socotesc că suferinţele
din vremea de acum nu sunt vrednice să fie
puse alături cu slava viitoare, care are să fie
descoperită faţă de noi.” (Romani 8:18)
Din The Christian Contender, aprilie 2006
Rod and Staff Publishers, Inc
Tradus şi folosit cu permisiune.
Romani 8:18
Duşmanul din
Amos ieşi din coteţul puilor, privind
surprins şi dezgustat.
— Alte ouă sparte! Am crezut c-am
împuşcat ratonul ăla buclucaş, săptămâna
trecută. Furtul acesta de ouă trebuie să
înceteze! Ochii lui scrutau atent gardul
împrejmuitor al coteţului. „Iar trebuie să
văd pe unde-a făcut gaură”, bombăni el.
Găinile protestară zgomotos când Amos
se băgă printre ele, luând puţinele ouă care
mai rămăseseră printre cojile sparte. Apoi
verifică de-a lungul gardului, căutând locul
care a permis prădătorului să intre şi să facă
prăpădul.
Erau deja două săptămâni de când ouăle
începuseră să dispară, iar Amos se afla la
capătul răbdării. Ştia că foarte curând vor
începe să dispară şi găinile. Făcuse tot ce
ştiuse pentru a ţine în siguranţă mulţimea
de găini roşii şi ouăle lor. Mlaştina din
spatele şurii colcăia de animale care se
hrăneau cu pui şi ouă, dar ceea ce-l necăjea
cel mai mult pe Amos era cum de reuşiseră
ele să pătrundă înăuntru, prin gardul lui
solid.
Îşi muşcă buzele şi se întoarse la lucru.
„Trebuie să fiu şi mai atent, îşi zise. Trebuie
să ţin la distanţă aceşti musafiri nepoftiţi,
altfel îmi vor ruina întregul meu proiect
privitor la ouă.”
Se îndreptă spre magazia de scule şi ieşi
de acolo cu nişte izolator, o rolă de sârmă
ghimpată şi un aparat de produs şocuri
electrice de 12 volţi. Îşi dăduse dintr-o dată
seama că „netrebnicul” s-a căţărat pe gard,
şi nu a trecut prin el. Asta o să-l liniştească.
“Toate îşi au vremea lor, şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui” (Eclesiastul 3:1).  9
interior
—Jonathan E. Stoll
Şocul electric o să-i vină de hac, orice jivină
ar fi. Se apucă să întindă un fir, cam la zece
centimetri deasupra gardului. Ba îl trecu şi
peste poartă, cu gândul că-şi va putea feri
capul pentru a intra.
Şi totuşi, meditând asupra situaţiei, Amos
nu înţelegea un lucru. Ouăle erau mâncate
ziua, căci le spusese băieţilor să le adune
pe toate seara târziu, şi-i văzuse intrând în
casă cu un coş plin cu ouă maronii. „Un
raton nu iese pe timp de zi, îşi zise. Poate
că e vorba de alt intrus.”
Amos pregătea aparatul electric când îi
văzu pe cei doi băieţi venind ţopăind spre
el.
— Samuel, strigă, ia căruciorul şi adu-
mi bateria. Eli merge cu tine să te ajute.
Băieţii şuşotiră ceva ce el nu înţelese, apoi
se întoarseră şi plecară. Veniră înapoi după
câteva clipe, iar Samuel îl împingea pe Eli
cu căruţul. Râdeau şi sporovăiau, fără a se
grăbi câtuşi de puţin. De fapt, păreau că se
pregătesc de o tură în jurul şurii.
— Băieţi, strigă Amos. Îmi aduceţi odată
bateria aia?
— Păi tu eşti mai aproape de ea decât
noi, spuse Eli şi-şi văzu de joacă.
Inima lui Amos se opri. Ce se întâmplase
cu băieţii lui? Observase că, de când au
început şcoala, comportamentul lor a
devenit din ce în ce mai nerespectuos.
Nu-i plăcea să tragă concluzii pripite, însă
era evident că ei se aflau sub o influenţă
negativă.
Băieţii aduseră în cele din urmă, bateria,
dar Amos nu era liniştit. Se gândi la
 familiile care aveau copii la şcoală. Probabil
că numai băieţii Shrock îi influenţau
copiii. Nu mergeau ei împreună la şcoală
în fiecare zi mai bine de un kilometru? În
acea familie se vedeau multe carenţe de
comportament, ştia el bine asta. Unul din
băieţii mai mari chiar plecase de acasă, ba
făcuse şi închisoare. Încălcarea legii însemna
răzvrătire. Cu o astfel de influenţă, nu era
de mirare că băieţii lui se comportau aşa
cum tocmai demonstraseră.
Trebuie să mă străduiesc mai mult, medită
Amos, să-mi protejez copiii de influenţele
dăunătoare. Mi-ar părea nespus de rău să-i
văd suferind din cauza neglijenţei mele.
Curând, electroşocul era pornit. Amos
nu dori să-i mustre chiar atunci pe băieţi,
analizând motivul atitudinii lor. Dar
se hotărî să facă ceva ca să pună capăt
influenţei rele care îi corupsese.
Dimineaţa următoare, în loc să-i aştepte,
ca de obicei, pe băieţii familiei Shrock, Eli
şi Samuel plecară la şcoală cu zece minute
mai devreme. Primiră instrucţiuni de la
tatăl lor să nu piardă vremea pe drum şi
nici să nu vorbească cu nimeni. Băieţii nu
înţeleseră de ce se întâmplau toate acestea
şi şuşotiră între ei ceva ce nu-i plăcu lui
Amos. Însă asta îl determină şi mai mult să
îşi apere copiii de influenţe negative.
Starea aceasta de disconfort se accentuă
şi mai mult la amiază, când soţia i-a spus
ce auzise sora ei duminică după biserică,
şi anume că Samuel le recitase verişorilor
săi nişte versuri de-a dreptul şocante.
Amos ştia că Samuel nu le învăţase de la
ei, părinţii, aşa că trebuia să caute sursa în
altă parte.
Lipsa lor de respect era destul de
accentuată dar acum parcă a întrecut orice
măsură... Amos se simţea copleşit. Ce şanse
avea să-şi crească familia într-un spirit
bun, cu atât de multă nelegiuire în jur? Era
10  Sămânţa adevărului • Ianuarie 2010
timpul să discute cu soţia lui.
O găsi după-amiaza în grădină, scoţând
roşiile bătrâne.
— Ce vrei să faci cu ele? întrebă.
— Le dau la găini. De ce? Cauţi cumva
de lucru? spuse ea zâmbind.
Amos se apucă să-i dea soţiei o mână de
ajutor şi, în acelaşi timp, îşi vărsă amarul în
auzul ei atent.
— Ştii, Mabel, noi am fost foarte grijulii
la ce expunem pe băieţi noştri. Ei vin
rareori cu mine în oraş şi noi nu primim
nici un ziar acasă. Ba chiar mi-am retras
abonamentul de la săptămânalul agricol
din cauza acelor glume dubioase. De unde
vin aceste probleme, nu te-ai întrebat?
Oare nu i-am protejat cum trebuie?
Soţia îl aprobă din cap în timp ce el
vorbea. Se îndreptară amândoi spre coteţul
păsărilor cu braţele pline de vrejuri. Dintr-o
dată, Amos observă ceva ce îi atrase atenţia.
Cinci-şase găini erau adunate într-un loc,
ciugulind frenetic ceva. Fără îndoială,
mâncau un ou!
Când Amos ajunse acolo, nu mai
rămăseseră decât câteva resturi de coajă.
Atunci înţelese totul. Nu fusese nici un
raton, nicio nevăstuică. Nimeni şi nimic
nu trecea peste gard sau pe sub el. Coteţul
găinilor n-avea alt duşman decât găinile
însele. Ele provocau paguba.
Amos se uită la soţia lui.
— Nu-mi vine să cred că nu m-am
gândit la asta, recunoscu el. Eram atât de
îngrijorat de pericolele din exterior, încât
nu m-am gândit că acestea ar putea veni
dinăuntrul coteţului.
Meditară în tăcere preţ de câteva clipe,
apoi Mabel spuse:
— Nu cumva facem aceeaşi greşeală şi în
privinţa copiilor?
— Ce vrei să spui?
— Cred că avem toate motivele să fim
atenţi la influenţele dăunătoare, începu ea, oferă protecţie împotriva a ceva ce este în
dar mă întreb dacă nu cumva nu trecem interior. Iar Biblia spune clar că în inima
ceva cu vederea. Nu spune Biblia că omului zac o mulţime de lucruri rele.
întocmirile gândurilor din inima omului Când auzim despre cineva că trăieşte
sunt rele din tinereţea lui? Ce ne face să în păcat, se poate să gândim imediat că a
credem că băieţii noştri au deprins acele intrat într-un anturaj rău. Desigur, lucrul
lucruri rele de la alţii? Ce vedem la ei este acesta s-ar putea să fie adevărat. Însă
efectiv propria lor fire rea. Chiar dacă îi nu trebuie să subestimăm duşmanii din
apărăm de toate influenţele negative, ei au interior. Isus a enumerat şapte lucruri rele
de luptat totuşi cu firea şi cu natura lor. Şi care ies din inimă: gândurile rele, uciderile,
pe astea nu le putem împrejmui! preacurviile, curviile, furtişagurile,
Amos nu ştia ce să spună. Discuţia cu mărturiile mincinoase, hulele (vezi Matei
soţia fusese lungă, iar ceea ce spusese ea 15:19). Într-adevăr, o listă şocantă. Să se
părea să fie adevărat. Ridicându-şi privirea, mai mire Amos că băieţii lui născocesc
îi văzu pe Eli şi Samuel traversând pajiştea astfel de versuri urâte!
şi îndreptându-se spre şură. Îi strigă pe Satan este sursa fiecărui rău – să nu cumva
amândoi, sub un impuls de moment: să uităm aceasta. Însă răul ne înfăşoară în
— Veniţi până la mine, băieţi! diferite forme. Un autor de imnuri german
— Ce doreşti, tată? întrebară
ei, oarecum miraţi.
G ardurile nu sunt un lucru rău .
Amos îl luă la rost
pe Samuel referitor
la versurile pe care
acesta le recitase
după biserică.
— De unde le-
ai învăţat, Samuel?
tună el.
Băiatul dădu din cap, părând de-a dreptul menţionează trei duşmani ai sufletului. Pe
ruşinat. doi din aceştia îi pune împreună, probabil
— Nu…nu le-am învăţat de la nimeni, pentru că ambii vin din afară – diavolul şi
tată. Eu le-am compus. lumea. Satan este un adversar puternic. Fie
Amos şi soţia lui îşi ridicară privirile în că vine ca un leu răcnind, ori ca un înger
acelaşi timp, iar ochii li se întâlniră cu de lumină, el întruchipează esenţa răului.
subînţeles. Şi totuşi, nu ne poate face nimic atât timp
cât este ţinut afară.
Gardurile nu sunt un lucru rău. Fără Al doilea duşman, menţionat în acest
un gard bun, Amos ar fi putut pierde nu imn german, este lumea. Într-o anumită
doar ouăle, ci şi găinile. În acelaşi mod, măsură, am putea spune că şi ea se află
încercarea de a-i proteja pe băieţi de în afara porţilor. Când Satan L-a ispitit
influienţe rele n-a fost greşită. Un tată bun pe Hristos, I-a arătat lumea. Era ceva din
ridică garduri trainice împotriva pericolelor. afară. (Deşi dragostea de lume vine din
Însă nici cel mai puternic gard din lume nu inimă, lumea în sine, ca şi Satan, este în

“Toate îşi au vremea lor, şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui” (Eclesiastul 3:1).  11
 exterior şi în jurul nostru.)
Cât de diferit ar fi arătat povestea omului
dacă n-ar fi existat şi al treilea duşman!
Dar autorul continuă: „La fel şi firea, şi
natura mea.” Acesta a fost vrăjmaşul pe
care Amos l-a trecut cu vederea la băieţii
lui. Probabil nu atât de înspăimântător ca
Satan şi lumea, însă la fel de periculos şi
întotdeauna prezent.
Grupuri de oameni au încercat să
se izoleze în peşteri pentru a scăpa de
nelegiuirea din jur. Totuşi, ei au descoperit
imediat că răul sălăşluia în mijlocul lor. Îl
aduseseră cu ei, fiecare purtând în el sinele
înclinat spre păcat. Fuga de acest al treilea
duşman este la fel de inutilă ca şi înălţarea
unui gard sau a unui zid pentru a ţine răul
în exterior.
Chiar şi apostolul Pavel, gigantul
spiritual, s-a simţit copleşit de firea
pământească. „O, nenorocitul de mine!”,
a strigat el. Cine mă va izbăvi de acest trup
de moarte?” (Rom. 7:24). Pavel ştia foarte
bine că nimeni nu poate scăpa de omul
cel vechi. Singura noastră nădejde este să
ajungem în punctul în care, prin harul
divin, omul cel vechi este biruit şi răpus.
Şi bisericile trebuie să ţină cont de acest
duşman lăuntric. În calitate de creştini,
avem tendinţa de a ne comporta ca şi
Amos, în cazul de faţă. Considerăm lumea
o ameninţare, şi pe bună dreptate. Trăim
nişte vremuri când presiunile din afară sunt
puternice. Slavă Domnului, multe biserici
credincioase au înţeles pericolul şi au luat
măsuri împotriva lui. Un standard bazat pe
Scriptură, care Îl onorează pe Dumnezeu, şi
este aplicat cu discernământ, se aseamănă cu
un gard bun. Precum cetăţile din vechime,
o biserică sfântă are porţi şi ziduri. Totuşi,
să nu uităm că dezastrul poate veni din
interior.
Când armata romană a înconjurat
12  Sămânţa adevărului • Ianuarie 2010
Ierusalimul, în anul 70 d.Hr., zidurile
măreţei cetăţi i-au împiedicat să intre.
Porţile erau puternice, iar oamenii din
interior nu ştiau ce-i frica. De pe ziduri,
ei s-au luptat cu romanii. Berbecii uriaşi ai
atacatorilor erau scoşi din luptă cu ajutorul
sacilor de paie lăsaţi în jos cu frânghia.
Păcura fierbinte, pietrele mari şi săgeţile
i-au ţinut pe duşmani la distanţă. Zidurile
Ierusalimului au rămas în picioare, străjerii
erau la posturi în turnurile lor, iar gărzile
ţineau porţile ferecate. Totuşi asediul a
continuat, zi după zi. Până la urmă, romanii
au sesizat, spre marea lor satisfacţie, că ceva
se întâmpla în interiorul acelor ziduri de
nepătruns. Iudeii se dezbinaseră şi porniseră
unii împotriva altora, între ei izbucnind
lupte teribile. În fiecare dimineaţă, alte
şi alte trupuri moarte erau aruncate peste
zidurile cetăţii.
Cine ştie care ar fi fost deznodământul
dacă evreii ar fi rămas uniţi împotriva
invadatorilor?! Istoria ne spune însă că
Ierusalimul a fost cucerit, până la urmă, de
romani, slăbit de inamicul din interior.
În calitate de părinţi, lucrători spirituali
şi simpli membri ai bisericii, ducem cu
toţii o luptă împotriva forţelor care ne
înconjoară şi lucrul acesta este bun. Dar
dacă nu luptăm lupta cea bună împotriva
răului şi a egoismului din cadrul bisericilor,
a familiilor şi a comunităţilor noastre, da,
chiar împotriva propriei noastre inimi,
vom cădea învinşi până la urmă. Până ce
nu înfrângem, cu ajutorul lui Dumnezeu,
duşmanul din interior, păzim în zadar
porţile şi zidurile exterioare.
Din Family Life, oct. 2006
Pathway Publishers
Tradus şi folosit cu permisiune.
 ,,V-am scris, părinţilor, fiindcă aţi cunoscut
pe Cel ce este de la început. V-am scris, tinerilor,
fiindcă sunteţi tari, şi Cuvântul lui Dumnezeu
rămâne în voi, şi aţi biruit pe cel rău.”
1 Ioan 2:14

Rubrica
Părinţilor
Limite în educarea copiilor
Ca părinţi, nu vrem să fim prea severi cu
copiii noştri, nici prea indulgenţi. Care este
linia de mijloc? Cu siguranţă, în educarea
copilului există două extreme.
Scopul tuturor părinţilor creştini este să-şi
crească copiii fericiţi, sănătoşi, normali, băieţi
şi fete bine adaptate. Vrem ca ei să-şi formeze
obiceiuri bune şi o atitudine sănătoasă – să
fie altruişti şi atenţi, dorind să lucreze cu
mâinile lor, asumându-şi reponsabilitatea,
conştiincioşi în a face ceea ce este bine,
evitând ce este rău. Vrem ca ei să fie amabili
şi să aibă prieteni cu o bună influenţă asupra
lor. Să crească luând decizii corecte în viaţă.
Cum pot atinge părinţii aceste obiective?
Cu siguranţă, nu prin puterea şi înţelepciunea
lor proprie. Părinţii evlavioşi se roagă pentru
copiii lor înainte ca aceştia să se fi născut,
iar aceste rugăciuni continuă în timp ce
fiecare copil trece prin diferitele perioade din
pruncie la maturitate. Să creăm o atmosferă
prielnică acasă nu-i un lucru uşor. Fără
îndoială, unul dintre cele mai importante
aspecte este să găsim un echilibru bun între
dragoste şi disciplină. Nici una nu poate
exista singură.
O formulă echilibrată
Atât de multe lucruri în viaţă îşi pierd
echilibrul. Este uşor să mergi într-o extremă
sau în alta. Dacă nu suntem atenţi, vom
îndrăgi un principiu atât de mult, încât vom
încălca alte principii de importanţă egală.
Acest lucru este în mod special adevărat
în ceea ce priveşte educarea copilului. Dacă
părinţii se concentrează pe nişte reguli parţiale
şi le menţin cu severitate până la sfârşit, ei
sunt sortiţi să provoace tot felul de rele. Nu
pentru că ideile şi convingerile lor preferate
sunt lipsite de valoare. Fără îndoială că au
importanţa lor, dar numai dacă sunt luate ca
un întreg împreună cu alte reguli. Contează
întregul, nu părţile separate care îl compun.
De exemplu, să presupunem că tânăra
gospodină decide să facă o prăjitură. Reţeta
cere multe ingrediente, dintre care unele sunt
de-a dreptul respingătoare dacă ar trebui
să le mâncăm separat. Ouă crude. (Nu,
mulţumesc.) Zer. (Uhh!) Praf de copt. (Cât

“Toate îşi au vremea lor, şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui” (Eclesiastul 3:1).  13
 de dezgustător!) Făină. (Fără gust, uscată în
gura cuiva şi lipicioasă când se umezeşte.)
Zahăr. (În sfârşit ceva plăcut, dar numai
puţin, te rog.)
Însă, amestecînd toate aceste ingrediente
împreună, lăsându-le în cuptor să se coacă,
iese o prăjitură gustoasă, care place tuturor.
Dacă gospodina ar fi insistat să folosească
numai zer sau prea mult din el, prăjitura nu
ar mai fi fost bună de mâncat. De fapt, nici
nu ar fi fost o prăjitură.
Acelaşi lucru este adevărat şi în educarea
copilului – noi trebuie să folosim o reţetă
echilibrată care este verificată şi reală. Dacă
disproporţionăm ingredientele, suntem
condamnaţi la eşec. Vrem fericirea caselor
noastre, unde copiii să se simtă iubiţi şi
protejaţi, unde să dezvolte virtuţi şi obiceiuri
creştine. Pentru ca acestea să fie posibile, noi
trebuie să folosim un amestec compus din
două ingrediente de bază aflate în perfect
echilibru – dragostea şi disciplina. Cele două
merg mână în mână şi ar trebui integrate în
totalitate. Pentru că dragostea fără disciplină
nu este dragoste adevărată şi disciplina
fără dragoste nu este o disciplină creştină
adevărată.
Dacă le separăm, preferând una în
detrimentul celeilalte, ne vom alege cu o
familie lipsită de echilibru. Nu vom avea un
echilibru, ci o extremă sau alta. Rezultatele
vor fi, fără îndoială, tragice. Să ne imaginăm
următoarea scenă familială:
Două surori gemene
O extremă este să-ţi iubeşti copiii lăsându-i
să facă absolut tot ceea ce le place. Molly şi
Polly, surori gemene, sunt ambele vinovate
de această extremă, deşi felul lor de a-i educa
pe copii diferă în cele mai mici detalii.
Daţi-mi voie să v-o prezint prima dată pe
Molly, care este prea grijulie. Ea se învârte în
jurul celor trei preşcolari ai ei ca o cloşcă cu
pui, nepermiţându-şi să-i piardă din priviri
14  Sămânţa adevărului • Ianuarie 2010
nici o clipă, de frică să nu li se întâmple ceva
rău. Ea le oferă toată atenţia, dar este prea
slabă ca să se opună dorinţelor lor. Îi iubeşte
prea mult ca să facă asta. Pur şi simplu se
lasă manipulată de orice dorinţă şi capriciu
al lor.
Spre nefericirea lui Molly, soţul ei lucrează
toată ziua şi pleacă de acasă înainte de trezirea
copiilor. Vine acasă târziu, prea obosit ca să
mai aibă timp pentru copii, aşa că întreaga
responsabilitate de educare a copiilor cade pe
umerii firavi ai lui Molly. Ea are cele mai bune
intenţii, fără îndoială. Ea îşi răsfaţă copiii,
îi îmbrăţişează cu multă afecţiune, dar, de
fapt, îi sufocă puţin câte puţin cu dragoste,
fără nici un pic de disciplină. E adevărat,
câteodată ajunge disperată şi strigă la copii,
dar după aceea îi pare rău şi se revanşează
făcându-le favoruri speciale.
Copiii lui Molly ajung mari, nu numai
răsfăţaţi, dar şi handicapaţi din punct de
vedere emoţional din cauza indulgenţei
excesive. Relaţia dintre mamă şi copii este
una de ataşament emoţional, nici normală,
nici sănătoasă. De fapt, Molly însăşi primeşte
în mod evident o împlinire emoţională
nenaturală prin copiii ei. Are nevoie de acea
„umflare” a eului pe care i-o dă dependenţa
lor totală faţă de ea.
Ca să compenseze lipsa disciplinei din
casă, Molly recurge adesea la nişte forme de
mituire sau încearcă să-i ţină pe cei mai mici
sub controlul ei.
-Dacă nu mai plângi, mama îţi va da o
bomboană, se înţelege ea cu ei. Când această
metodă nu este eficientă, îi ameninţă astfel:
-Vrei ca mama să se supere pe tine?
Haideţi acum să vizităm casa lui Polly, care
este sora geamănă a lui Molly. Şi în casa ei
prezenţa şi influenţa soţului, cu regret, lipsesc.
Polly nu-i sufocă pe copiii ei cu dragoste cum
face sora ei, dar stă chiar mai prost când vine
vorba să îi lase să alerge liberi. Titlul ,,Polly
cea permisivă” i se potriveşte perfect.
 Băieţelul Johnny, care are cinci anişori şi
este cel mai mare, a ajuns să fie mai mult
decât un ajutor pentru mama sa. El ştie cum
să o manipuleze prin implorare şi insistenţă
copilărească ca să obţină ceea ce vrea. Cele
două surori ale lui nu sunt mai nepricepute
şi ştiu şi ele cum să o controleze pe mama lor
lipsită de voinţă.
Copiii lui Polly sunt sortiţi să fie
neascultători, nefolositori, învăluiţi în lumea
lor mică egoistă. Fără îndoială, nu sunt deloc
nişte copii fericiţi. În subconştient, ei strigă
după siguranţa graniţei lumii lor, însă nimeni
nu le-o dă.
Nu deocamdată. Va veni vremea când
scumpii micuţi ai lui Polly se vor expune
riscului din lumea largă unde există
învăţători, poliţişti, judecători. Singura
lor speranţă pentru viitor este ca aceste
autorităţi să le prindă aripile înainte de a fi
prea târziu şi, într-un fel, să le impună un
respect pentru lege şi ordine. Îmi pare rău
pentru învăţătoarea lor, dar să sperăm ca ea
poate oferi ceea ce părinţii lor n-au fost în
stare să le dea.
Supunerea este o lecţie greu de învăţat.
Este întotdeauna mai uşor să o înveţi pe
genunchii tatălui şi în poala mamei. În cazul
în care copiii surorilor gemene, Molly şi Polly,
nu învaţă supunerea nici acasă, nici la şcoală,
probabil că vor ajunge delincvenţi juvenili,
cu şanse de a sta după gratii. La urma urmei,
în lumea reală, nimeni nu poate face numai
ceea ce, în mod egoist, doreşte.
Un tată dur
Există însă şi o extremă opusă permisivităţii
şi dragostei sufocante. Herman este un astfel
de exemplu. El îşi conduce casa cu o mână
de fier. Când începe să-şi formuleze regulile,
copiii lui se retrag şi simt furnicături în somac.
(La fel face şi soţia lui!) Herman nu tolerează
nici o excepţie. Nici una. Deşi în public ştie
să se facă plăcut, acasă este un tiran. În mod
“Toate îşi au vremea lor, şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui” (Eclesiastul 3:1).  15
ciudat, nu-şi dă seama de ceea ce face. Într-
adevăr, el crede că este bine aşa. Pentru că
Herman este un om religios, el îşi exprimă
convingerile cu foarte mare intensitate.
Îşi întăreşte regulile dure citindu-le
copiilor săi orice articol moralizator ce-i cade
în mână. Citează frecvent din Biblie verset
după verset, ajungând să-şi sufoce familia cu
ele. Tatăl îi avertizează de soarta rea a copiilor
care nu ascultă poruncile lui Dumnezeu. Iar
atunci când copiii greşesc în vreun fel, îi
dojeneşte fără milă.
Herman ia toate deciziile pentru copiii lui.
În calitate de cap al familiei, el consideră că
aceasta e datoria lui dată de Dumnezeu. Nu
i-a răsplătit niciodată cu un cuvânt de laudă
pentru că aceasta i-ar putea face mândri.
Copiii arată deja semne că sunt flămânzi
după dragoste şi afecţiune şi sunt total
blocaţi în dezvoltarea lor emoţională. Nu
au fost niciodată învăţaţi să ia singuri nici
măcar o decizie mai puţin importantă. Tata
le-a spus ce să facă şi ce să nu facă.
Copiii lui Herman sunt convinşi în mintea
lor că sunt inferiori celorlalţi copiii. Ei se
luptă cu sentimentul lipsei de valoare. Mai
mult decât atât, ei sunt siguri că niciodată nu
vor putea să-L mulţumească pe Dumnezeu,
pentru că, nu-i aşa, nu este Dumnezeu la fel
ca tatăl lor – o persoană dură şi autoritară,
urmărind doar motive pentru a-i pedepsi?
Bieţii copii ai lui Herman au fost disciplinaţi
fără dragoste. Dacă ei nu vor primi ajutor
degrabă, vor sfârşi ca epave emoţionale.
Căutând un echilibru
V-am oferit două extreme, poate puţin
exagerate ca să se înţeleagă mai bine. Rareori
părinţii din viaţa reală sunt aşa de vinovaţi
ca aceştia pe care i-am prezentat. Dar, dacă
dragostea şi disciplina nu sunt echilibrate
corect, rezultatele nu pot fi prea plăcute.
Autorul cărţii: Dare to Discipline
(Îndrăzneşte să disciplinezi), [James Dobson]
 face această observaţie despre părinţii prea
aspri şi fără sentimente:
„În ceea ce priveşte duritatea, un copil suferă
umilinţa unei dominaţii absolute. Atmosfera
din casă este rigidă şi glacială, iar el trăieşte
cu o frică permanentă. Nu este capabil să
ia decizii de unul singur, iar personalitatea
lui este strivită sub bocancul cu talpă de
lemn al autorităţii parentale... Dependenţa,
ostilitatea dominantă şi psihozele pot apărea
din această opresiune dictatorială.”
Însă acelaşi scriitor este tot atât de critic
în ceea ce priveşte cealaltă extremă, aşa cum
o găsim în casele celor două surori, Molly şi
Polly:
Cealaltă poziţie, indulgenţa exagerată, este
în mod egal tragică. În această formă, copilul
îşi este propriul stăpân din pruncie. El crede
că lumea se învârte în jurul imperiului său şi
este lipsit de respect şi ascultare pentru cei
din preajma lui. Anarhia şi haosul domnesc
în casa lui, iar mama lui este cea mai frustrată
femeie din cartier… Prelungirea imaturităţii
emoţionale este o consecinţă frecventă a
protejării excesive.
Suntem recunoscători că există şi o cale
de mijloc între disciplina exagerată, pe de-o
parte, şi dragostea perimisvă de cealaltă parte.
Este nevoie să ne ferim de controlul exagerat
asupra vieţii copilului, dar trebuie, în acelaşi
Cunoştinţa se capătă uşor,
dar înţelepciunea zăboveşte . . .
16  Sămânţa adevărului • Ianuarie 2010
timp, să-l întoarcem de la rătăcirile sale.
Copiilor trebuie să le fie permis să crească, să
fie responsabili, să fie credincioşi. Ei vor avea
nevoie de o doză importantă de îndrumare,
însă noi nu trebuie să fim ,,părinţi elicopter”
care să privim protector peste copiii noştri şi
să nu-i lăsăm să acţioneze şi singuri.
Este nevoie să-i educăm (Proverbe 22:6);
să-i instruim (Deuteronom 6:7); să-i iubim
(Tit 2:4); şi să le împlinim nevoile (1 Timotei
5:8). Oh, da, la fel ca Ana din vechime,
trebuie să ne rugăm pentru copiii noştri,
poate cel mai important lucru dintre toate.
Dar, în calitate de părinţi, trebuie să ne
rugăm şi pentru noi înşine, ca Dumnezeu să
ne dea înţelepciune şi pricepere să ştim cum
să ne creştem copiii cu dreptate. Aceasta
ne ţine smeriţi, pentru că, dacă ne punem
prea multă încredere în abilităţile noastre de
părinţi, vom falimenta.
Există un echilibru scriptural în relaţionarea
cu copiii noştri. Fie ca Dumnezeu să ne ajute
să-l aflăm şi să-l aplicăm în casele noastre, iar
acestea pentru gloria şi onoarea Lui. Amin.
Din Family Life, martie 2006
Pathway Publishers
Tradus şi folosit cu permisiune.
—Tennyson
 Construind familii puternice
Epistola către Efeseni conţine un mesaj
pentru sfinţi. (vezi Efeseni 1:1) Capitolele
1–3 sunt o sursă de inspiraţie pentru sfinţi.
În capitolele 4–6 se află învăţături pentru
sfinţi. O mare parte a acestora se aplică
tuturor membrilor bisericii.
Totuşi, Efeseni 5:22–6:9 oferă îndemnuri
specifice pentru diferitele roluri pe care sfinţii
le au în biserică: soţii, soţi, copii, taţi, angajaţi
şi angajatori. Versetele 22–23 din capitolul 5
ne arată în ce fel sfinţii îşi construiesc şi îşi
păstrează familiile puternice.
Unii cred că întemeierea unei familii
este o lucrare ce se realizează în perioada
de curtare şi se termină în ziua căsătoriei.
Dar Solomon, un om înţelept şi cu multă
experienţă în domeniul relaţiilor, a scris că
„femeia înţeleaptă îşi zideşte casa” (Proverbe
14:1). „Când mâinile sunt leneşe, se lasă
grinda, şi când se lenevesc mâinile, plouă
în casă.” (Eclesiastul 10:18). Nici o familie
evlavioasă nu se va opri din construit şi nici
nu-şi va lăsa casa în paragină.
Căminele puternice lasă o moştenire
bogată familiilor de astăzi şi sunt o investiţie
în familiile de mâine ale bisericii. Părinţii
credincioşi, împlinind nevoile familiei de
astăzi, demonstrează în acelaşi timp arta
zidirii casei generaţiilor următoare.
1. Căminele puternice au temelii solide.
La fel ca în domeniul construcţiilor, e
înţelept să torni temelia mai întâi – înainte
de căsătorie, nu după. Care este temelia unor
.
familii puternice?
Planul lui Dumnezeu (Efes. 5:31). Căsătoria
este destinată indivizilor maturi. Bărbatul îi
lasă pe tatăl şi pe mama lui. Dumnezeu a
creat o femeie şi i-a adus-o lui Adam drept
soţie.
O familie sfântă înseamnă un bărbat şi o
“Toate îşi au vremea lor, şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui” (Eclesiastul 3:1).  17
—Simeon V. Rudolph
femeie uniţi pe toată viaţa. Aceasta implică
nu doar un angajament singular, ci şi un
interes îndreptat către o singură persoană.
Contrar părerilor moderne ale lumii acesteia,
fidelitatea maritală neîndoielnică formează
familii care sunt roditoare şi împlinite.
Piatra din capul unghiului e Isus (5:24). Aşa
Fiecare dimensiune
a familiei creştine e o expresie
a domniei lui Hristos.
cum sfinţii se căsătoresc numai „în Domnul”
(1 Corinteni 7:39), ei îşi pun temelia numai
pe Domnul.
Fiecare dimensiune a familiei creştine e o
expresie a domniei lui Hristos. El e onorat în
fiecare zi. Fiecare persoană reflectă imaginea
Lui; fiecare inimă este umplută cu dragostea
Lui. Toate cuvintele sunt sub controlul Lui,
fiecare activitate e pusă în slujba Sa şi fiecare
scop e pentru gloria Lui. „Căci nimeni nu
poate pune o altă temelie decât cea care a fost
pusă, şi care este Isus Hristos.” (1 Cor. 3:11)
Puritatea morală (Efes. 5:25–27).
Încălcarea legilor morale în perioada de
curtare se îndreaptă prin pocăinţă, nu prin
căsătorie. Puritatea nu e rezultatul căsătoriei;
puritatea e un imperativ al căsătoriei pentru
construirea unui cămin puternic.
În timpul curtării, nivelul de puritate
reflectă calitatea dragostei. Dragostea şi
curăţia merg mână în mână, aşa cum merg
pofta şi pervertirea. Atunci când există o
dragoste adevărată, sunt şi standarde morale
înalte, pentru că dragostea este Dumnezeu.
O moralitate decăzută este semnul unei
 relaţii conduse de poftă.
Prezenţa dragostei sau a poftei în
perioada de curtare formează baza
pentru viitoarele relaţii de familie.
Atunci când dragostea este curată,
puritatea va genera dragoste în
viitoarea familie şi va dezvolta un
cămin puternic. Când pofta pune
temelia impurităţii, se construiesc
familii slabe.
Suportul bisericii şi al părinţilor
(5:30, 31). Familiile solide, stabile,
împreună cu relaţiile din biserică de
dinainte de căsătorie îi pregătesc pe
tineri pentru relaţii soţ-soţie foarte
bune. Da, tânărul trebuie să-l lase
pe tatăl lui şi pe mama lui pentru a
întemeia o familie, dar e important
să plece cu binecuvântarea lor.
2. Familiile puternice au
structuri puternice. Furtunile
vieţii nu vor ameninţa niciodată
temelia căsniciei, dar vor testa
tăria şi durabilitatea structurii
căminului. Cum se pot construi
structuri puternice de rezistenţă
ale căminului?
Construiţi după model! (5:23– divină – lipsită de egoism, gata de sacrificiu,
24). Exemplul lui Hristos şi al Bisericii puternică. Angajamentul constituie liantul
constituie un tipar perfect pentru relaţiile căsniciei. Dar, pentru a rămâne puternic,
soţ-soţie. Autoritatea instituită de Dumnezeu el trebuie susţinut de funiile dragostei.
Căsătoria nu e timpul testării legământului
Angajamentul spus – e ocazia oferită de-a lungul întregii
constituie liantul căsniciei. vieţi de a dovedi tăria dragostei.
Construiţi în jurul altarului familiei!
Închinarea în familie e altarul spiritual
e respectată cu atenţie în familiile puternic al căminelor creştine. Pe el arde focul lui
consolidate. Cuvântul şi voia Lui sunt Dumnezeu şi adevărul care luminează şi
onorate. Hristos este recunoscut drept Cap. încălzeşte casa. Părtăşia regulată e o legătură
Tatăl conduce, iar mama se supune, trăind în vizibilă cu Dumnezeu, ancora credinţei
armonie sub binecuvântarea lui Dumnezeu. noastre în El, care întăreşte şi legăturile
Rămâneţi uniţi în dragoste! (5:25, 28, familiale. „Cei care se roagă împreună rămân
33). Căminele se pot numi creştine atunci împreună.”
când în inimile omeneşti pulsează dragostea Protejaţi-vă, separându-vă de lume! Familiile

18  Sămânţa adevărului • Ianuarie 2010

 secolului al XXI-lea sunt înconjurate de rău
şi mizerie morală. Această presiune are însă
un efect redus asupra familiilor creştine,
dacă lumea este ţinută departe. Canalele
de întinare – radio, televizor, internet şi
multe reviste mondene – sunt închise. Sunt
urmărite atent şi cenzurate şi alte căi de
influenţă lumească. Protejarea moralităţii
şi sfinţeniei familiei e o cheie importantă
pentru a menţine un cămin puternic.
Rămâneţi înconjuraţi de comunitatea
bisericii! Familiile puternice sunt cele din
biserică. Biserica este „o cetate aşezată pe
un munte”. Familiile ei rămân puternice,
se susţin şi se protejează una pe cealaltă.
Inspiraţia curge şi puterea creşte atunci când
familiile creştine se zidesc şi rămân puternice
una lângă cealaltă.
3. Căminele puternice au interioare
frumoase. Cele mai frumoase temelii şi cele
Chipul acesta a lui Hristos
ia naştere prin comuniune cu
Dumnezeu şi comuniune cu ceilalţi în
interiorul familiei.
mai puternice structuri au puţin de oferit
dacă sunt goale şi pustii pe dinăuntru. Ce
formează interiorul unei case?
Prezenţa lui Dumnezeu înăuntru. Multe
familii vorbesc de un Dumnezeu aflat în cer,
dar nu şi în casa lor. Familiile care umblă
şi vorbesc cu El se bucură de prezenţa Lui
ocrotitoare şi de măreţia Lui. Strălucirea
aceasta radiază peste tot şi naşte frumuseţi
fără seamăn.
Relaţii familiale amiabile. Toate relaţiile
bune încep la cruce. Lipsa de egoism îi
face pe oameni să trăiască pentru ceilalţi şi
toţi pentru Dumnezeu. Cu sinele pe altar
şi Dumnezeu pe tron, inimile abundă în
iertare, iubire, blândeţe, gingăşie, bunătate
“Toate îşi au vremea lor, şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui” (Eclesiastul 3:1).  19
şi răbdare. Chipul acesta al lui Hristos ia
naştere prin comuniune cu Dumnezeu şi
comuniune cu ceilalţi în interiorul familiei.
Soţi care îşi iubesc soţiile ca pe ei înşişi (5:28,
33). Un soţ iubitor trăieşte după Regula de
Aur. Dragostea şi credincioşia soţiei îi vor fi
recompensate fără preget. Ea trăieşte ca să-l
ajute, iar lui îi place s-o ajute – cu copiii,
cu spălatul vaselor, sau cu grădinăritul. Ea
crede că programul lui e mai important, iar
el o dezaprobă delicat. Nimic nu contribuie
mai mult la întărirea unei familii decât un
soţ şi un tată care iubeşte aşa cum iubeşte şi
Hristos.
Soţii care îşi respectă soţii (5:33). Nu,
bărbatul nu este un zeu pentru soţia lui, ci
un lider desemnat de Dumnezeu în familia
şi casa ei. Ea gândeşte şi vorbeşte cu respect
despre el. Îl onorează cel mai mult dintre toţi
bărbaţii. O mare parte din onoarea datorată
lui Dumnezeu devine vizibilă prin onoarea
pe care i-o acordă soţului.
În ziua nunţii, o soţie creştină îi oferă
soţului mâna, inima şi viaţa ei. Nici un soţ
evlavios nu va accepta această încredere în
chip uşuratic şi nici nu se va simţi în stare
să ducă această sarcină singur. El recurge la
harul lui Dumnezeu şi la ajutorul altora din
biserică.
Lumina care pătrunde prin ferestrele ei
străpunge întunericul. „Voi sunteţi lumina
lumii.” În ciuda falimentului, a întunericului,
a ruinelor familiilor din societatea noastră,
familiile creştine puternice sunt o oază de
binecuvântare şi o speranţă. Ele răspândesc
cu putere mesajul Evangheliei şi rămân
în picioare ca monumente ale harului lui
Dumnezeu.
„Dacă nu zideşte Domnul o casă, degeaba
lucrează cei ce o zidesc.” (Ps. 127:1a)
Din Home Horizons,
Eastern Mennonite Publications
Tradus şi folosit cu permisiune.

despre
John Wesley
Aşa scund cum era, reverendul John Wesley
era cu mult superior altora din vremea lui.
Dumnezeu l-a folosit pe John şi pe fratele
său Charles, scriitorul de imnuri, pentru a
zgudui Anglia cu adevărurile biblice despre
har, credinţă, pocăinţă, justificare şi sfinţire.
O trezire de proporţii s-a răspândit din
Londra în mii de cătune, târguri şi oraşe din
Insulele Britanice, ba chiar şi peste Atlantic,
în coloniile americane.
John Wesley s-a născut în 1703 în Epworth,
Lincolnshire, în familia numeroasă a unui
cleric anglican. A fost educat la Oxford
şi ordinat apoi ca preot anglican. Într-o
călătorie misionară în Georgia, a întâlnit
câţiva moravieni germani, de a căror pietate
şi credinţă simplă şi fermă a fost profund
impresionat. Întorcându-se la Londra, a
fost ajutat mult de un alt moravian, Peter
Bohler, iar în 1738 John îşi simţea „inima
ciudat de caldă” în timp ce asculta citirea
cărţii lui Martin Luther „Preface to Romans”
[„Prefaţă la Epistola către Romani”]. Spunea
el că atunci a ştiut că Dumnezeu, prin Isus
Hristos, îi iertase păcatele.
20  Sămânţa adevărului • Ianuarie 2010
,,Când am auzit, Doamne, ce ai vestit, m-am
îngrozit. Însufleţeşte-Ţi lucrarea în cursul anilor,
Doamne! Fă-Te cunoscut în trecerea anilor! Dar,
în mânia Ta, adu-ţi aminte de îndurările Tale!”
Hab. 3:2
Rubrica
Istorică
Imediat a început să predice cu o nouă
înflăcărare, iar curând amvoanele Bisericii
Anglicane îi erau interzise. Încurajat de
reverendul George Whitefield, a început
să predice sub cerul liber, ajungând astfel
până la cele mai de jos categorii ale societăţii
engleze. Ascultătorii săi se numărau adesea
în mii de suflete – nu o dată s-a vorbit de
audienţe de peste 30.000 de oameni.
Timp de peste 50 de ani, Wesley a cutreierat
Anglia şi Ţara Galilor, ba chiar şi Scoţia,
făcând numeroase călătorii peste Marea
Irlandei şi în Irlanda. Predica Evanghelia fără
încetare şi scria mult; totodată, i-a organizat
pe credincioşi în „societăţi”. Aceste societăţi
erau vizitate în „circuit” de Wesley sau de
către acei predicatori ambulanţi numiţi de
el şi asociaţi cu el în lucrare. Mai târziu,
după moartea lui, aceste societăţi au devenit
coloana vertebrală a nou-născutei Biserici
Metodiste.
Trezirea wesleyană şi-a avut rădăcinile
puternice în accentul pus de John şi Charles
în predică şi în cântare pe o credinţă vie
„trăită”. John a vorbit şi a scris în mod repetat
despre „credinţa care lucrează prin dragoste”,
ce produce o viaţă şi o inimă schimbată:
adică sfinţenie lăuntrică şi exterioară. Deşi
răspundea incisiv criticilor oricând predicile
sale erau atacate în presă, John Wesley nu
şi-a bătut capul cu teologia filozofică sau
speculativă. Era prea ocupat să-i atenţioneze
pe oameni să „fugă de mânia viitoare” şi să
caute dragostea desăvârşită – iubindu-L pe
Domnul cu toată inima, mintea, sufletul şi
puterea lor.
Din prefaţa lui John wesley la propria carte
Predici în câteva ocazii, 1746
„Am crezut că sunt o făptură de o zi, trecând
prin viaţă ca o săgeată prin aer. Sunt un spirit
venit de la Dumnezeu şi care se va întoarce
la Dumnezeu: plutind peste marele golf până
ce, în câteva clipe, nu mai sunt văzut – mă
prăbuşesc într-o eternitate ireversibilă! Vreau
să ştiu un lucru – calea către cer, cum să
aterizez în siguranţă pe ţărmul fericirii.”
„Dumnezeu Însuşi a găsit de cuviinţă să
ne arate calea, pentru aceasta a venit El din
ceruri. Şi a scris învăţătura Sa într-o carte. O,
daţi-mi acea carte! La orice preţ, daţi-mi cartea
lui Dumnezeu! O am: iată cunoştinţa ce-mi
trebuie şi-mi este suficientă! Permiteţi-mi să
fiu eu homo unius libri (omul unei singure
cărţi).”
„Iată-mă apoi, departe de căile agitate ale
oamenilor. Stau singur: numai Dumnezeu e
aici. În prezenţa Lui deschid şi citesc cartea Sa;
în scopul acesta – să găsesc calea către ceruri.
Este oare vreo îndoială în privinţa însemnătăţii
a ceea ce citesc? Pare ceva ambiguu sau
neclar? Îmi ridic inima către Tatăl Luminilor:
„Doamne, nu zice Cuvântul Tău «Dacă
vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea
s-o ceară de la Dumnezeu»? Tu dai «tuturor
cu mână largă şi fără mustrare». Tu ai spus:
«dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să
“Toate îşi au vremea lor, şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui” (Eclesiastul 3:1).  21
John Wesley a murit la Londra în 1791.
Murmurând: „Doamne, ai milă de mine,
păcătosul!”, a intrat în prezenţa Stăpânului
strigând: „Dar cel mai bine e că Domnul e
cu noi!”
Din Renew My Heart, Daily Wisdom
from the Writings of John Wesley
Culese de Alice Russie
© 2002 de Barbour Publishing, Inc.
Tradus şi folosit cu permisiune specială.
cunoască». Eu vreau aceasta, aşa că arată-mi,
Doamne, voia Ta.”
„Caut apoi şi analizez pasaje paralele
ale Scripturii, «întrebuinţând o vorbire
duhovnicească pentru lucrurile duhovniceşti».
Meditez cu toată atenţia şi sinceritatea de care-
mi este capabilă mintea. Şi dacă mai am vreo
îndoială, mă consult cu cei experimentaţi în
lucrurile lui Dumnezeu; iar scrierile acelea,
moarte fiind, vorbesc totuşi. Şi ceea ce învăţ,
aceea spun şi altora.”
„(Totuşi) cu cât mai de preferată e
dragostea, chiar cu multe opinii greşite, în
locul adevărului dur fără dragoste! Murim
fără cunoştinţa multor adevăruri şi totuşi
putem ajunge în sânul lui Avraam. Dar dacă
murim fără dragoste, la ce ne va folosi toată
cunoştinţa? Nu la mai mult decât diavolului
şi îngerilor lui.”
„Să ne ferească Dumnezeul dragostei să
punem vreodată asta la încercare! Ci El să
ne pregătească pentru cunoştinţa întregului
adevăr, umplându-ne inima cu toată
dragostea Sa şi cu toată bucuria şi pacea ce
vin din credinţă!”
Din Renew My Heart, Daily Wisdom
from the Writings of John Wesley
Culese de Alice Russie
© 2002 de Barbour Publishing, Inc.
Tradus şi folosit cu permisiune specială.
 Credinţa mântuitoare
„Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă.
Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui
Dumnezeu.” (Efes. 2:8)
Credinţa prin care suntem mântuiţi este, în
primul rând, o credinţă în Hristos. Hristos şi
Dumnezeu prin Hristos sunt esenţa acestei
credinţe, prin aceasta ea distingându-se clar de
credinţa păgânilor de altădată sau de acum.
Ea se deosebeşte total de credinţa unui
diavol prin următorul aspect: ea nu este un
consimţământ speculativ, raţional şi fără
viaţă, un exerciţiu ideologic mental, ci este
o dispoziţie a inimii. Căci Scriptura spune:
„Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca
Domn, şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu
L-a înviat din morţi, vei fi mântuit.” (Rom.
10:9)
Credinţa mântuitoare diferă şi de credinţa
pe care au avut-o apostolii când Domnul era
cu ei pe pământ, în sensul că ea recunoaşte
Bogat în îndurare
„Aşa dar, nu atârnă … de cine vrea … ci de
Dumnezeu care are milă” (Rom. 9:16).
Mântuirea prin credinţă este o doctrină ce
nu satisface neprihănirea proprie. Diavolul
nu face decât să înşele (fără adevăr şi fără
ruşine), pentru că mântuirea prin credinţă
este singura doctrină adevărată, ce aduce
mângâiere deplină păcătoşilor care s-au
smerit recunoscându-şi starea. Oricine crede
în El nu va fi umplut de ruşine, iar acelaşi
Domn este bogat cu toţi cei ce-L cheamă.
Iată mângâierea, mai presus de orice, mai
puternică decât moartea!
Cum? Îndurare pentru toţi? Pentru Zacheu,
un hoţ public? Pentru Maria Magdalena,
o stricată? Atunci cineva ar putea spune:
„Deci până şi eu, pot să mai trag nădejde
de îndurare!” Chiar aşa, o, nenorocitul de
tine, nemângâiat de nimeni! Dumnezeu nu
22  Sămânţa adevărului • Ianuarie 2010
moartea Sa ca fiind singurul mijloc suficient
pentru răscumpărarea noastră din pierzare
veşnică, iar învierea Sa drept restaurare la
viaţă şi nemurire. Căci El a fost dat pentru
păcatele noastre şi a înviat pentru justificarea
noastră.
Credinţa creştină (mântuitoare) nu
reprezintă doar o acceptare a întregii
Evanghelii a lui Hristos, ci şi o încredere
totală în sângele lui Hristos – încredere în
meritele vieţii, morţii şi învierii Sale, o bizuire
că El este ispăşire şi viaţă – dat pentru noi şi
trăind în noi. Şi, în consecinţă, o apropiere
de El şi o lipire de El ca fiind „înţelepciune,
neprihănire, sfinţire şi răscumpărare” sau,
într-un cuvânt, ca mântuire a noastră.
Din Renew My Heart, Daily Wisdom
from the Writings of John Wesley
Culese de Alice Russie
© 2002 de Barbour Publishing, Inc.
Tradus şi folosit cu permisiune specială.
va nesocoti rugăciunea ta. Poate că El va zice
chiar în clipa următoare: „Îndrăzneşte, fiule!
Păcatele îţi sunt iertate!” Atât de iertate, încât
nu vor mai avea putere asupra ta. Da, Duhul
Sfânt va mărturisi împreună cu duhul tău că
eşti un copil al lui Dumnezeu.
O, vestea bună a bucuriei trimisă tuturor!
Voi toţi cei însetaţi, veniţi la ape, chiar şi cel ce
n-are bani! Veniţi şi cumpăraţi şi mâncaţi! (vezi
Isaia 55:1). De vor fi păcatele voastre roşii ca
purpura, mai multe la număr decât perii din
cap, întoarceţi-vă la Domnul şi El se va îndura
de voi; întoarceţi-vă la Dumnezeu şi El vă va
ierta.
Din Renew My Heart, Daily Wisdom
from the Writings of John Wesley
Culese de Alice Russie
© 2002 de Barbour Publishing, Inc.
Tradus şi folosit cu pemisiune specială.

Practică
Prognoza vremii
Odată, Isus i-a mustrat pe farisei şi
saduchei, spunându-le: „Când se înserează,
voi ziceţi: «Are să fie vreme frumoasă, căci
cerul este roşu.» Şi dimineaţa, ziceţi: «Astăzi
are să fie furtună, căci cerul este roşu-
posomorât.» Făţarnicilor, faţa cerului ştiţi
s-o deosebiţi, şi semnele vremurilor nu le
puteţi deosebi?” (Matei 16:2, 3) El ştia că
aceştia acţionau cu discernământ în chestiuni
trecătoare ca vremea; de ce să nu procedeze
la fel şi în lucrurile spirituale, care sunt mai
importante?
Prognozele simple, menţionate de Isus,
sunt veridice datorită constanţei vânturilor
vestice dominante la latitudini temperate.
Chiar când vântul la nivelul solului
suflă într-o direcţie diferită, vânturile de
altitudine înaltă bat de obicei de la vest la est,
influenţând mult condiţiile meteorologice.
Un cer roşiatic spre seară indică un cer senin
în vest, şi nori în înalt care reflectă lumina
roşie a apusului. Vânturile de vest vor
împinge, probabil, norii mai departe înspre
est, aducând cer senin. Însă dacă cerul este
roşiatic dimineaţa, seninul este în est şi e deja
înlocuit de norii dinspre vest.
“Toate îşi au vremea lor, şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui” (Eclesiastul 3:1).  23
,,Am fost tânăr, şi am îmbătrânit, dar
n-am văzut pe cel neprihănit părăsit, nici pe
urmaşii lui cerşindu-şi pâinea.” Ps. 37:25
Rubrica
—Andrew Balholm
Observarea norilor este încă o modalitate
importantă de prognoză meteo. Dar
meteorologii moderni deţin multe
instrumente pe care oamenii din secolul
întâi nu le aveau – termometre, barometre
şi higrometre.
Comunicarea modernă a îmbunătăţit
acurateţea prognozelor meteo. De îndată
ce s-a inventat telegraful, oamenii au
început să trimită telegrame despre vreme.
Acum, meteorologii profesionişti compară
măsurătorile din toată lumea pentru a obţine
o imagine precisă a ceea ce se întâmplă cu
vremea.
Meteorologii schiţează adeseori hărţi ce
sintetizează informaţiile colectate. Uneori,
acestea sunt actualizate de câteva ori pe zi.
Este mult mai uşor a vedea şabloane ale vremii
pe o hartă decât pe o listă de numere.
Hărţile meteo variază în privinţa
detaliilor pe care le conţin, dar aproape
toate înregistrează presiunea şi fronturile
atmosferice. Izobarii sunt linii folosite
pentru a arăta diferenţele în presiunea
atmosferică. Ele sunt ca nişte linii de contur
continuare la pagina 25
 L a î n c e p u t, d u m n e z e u a c r e at . . .

meduza —Kevin Shank

nu e complet, ca al celorlalte animale; de

Meduza este unul dintre cele mai inerte
aceea, gura este folosită atât pentru hrănire,
animale la care mă pot gândi; exact, un
cât şi pentru eliminare.
animal cu creier mort. Ea nu este nicidecum
Meduzele se deplasează de obicei prin
un peşte, şi nici nu e făcută din gelatină.
apă lăsându-se purtate de curent, deşi pot şi
[în lb. engleză meduză = jellyfish (peşte
înota.
gelatină) – n.]. Este un animal şi nu are
Multe meduze sunt transparente, fiind
creier – cel puţin majoritatea speciilor nu au.
foarte greu de observat. Faptul acesta îi poate
În comparaţie cu alte animale, îi mai lipsesc
costa viaţa pe înotătorii care vin în contact
încă alte câteva „componente”. Meduza n-are
cu speciile foarte veninoase. În grădinile
oase – deci n-are sistem osos, n-are sistem
zoologice, un fundal colorat combinat cu o
respirator (plămâni), nervos, cardiovascular,
lumină puternică din lateral face meduzele
n-are inimă, nici sânge. Ochii celor mai
mai vizibile decât în natură.
multe meduze nu pot forma imagini, fiind
Meduzele se întâlnesc în toate oceanele,
mai degrabă sensibili la lumină. Ei pot doar
din regiunile reci ale Arcticii şi până în apele
distinge lumina de întuneric.
calde de la tropice. Se estimează că ar putea
Aşadar, fără inimă, fără sânge, fără plămâni,
exista două mii de specii de meduze. Unele,
cum trăiesc meduzele?
precum viespea de mare (meduza cutie),
Pielea lor este atât de subţire, încât absoarbe
sunt foarte veninoase şi pot provoca moartea
oxigen pe toată suprafaţa corpului. Au două
omului în câteva minute după înţepătură.
straturi de membrane, iar între membrane se
În Australia, viespea de mare ucide anual
află o substanţă vâscoasă, transparentă, ca o
aproximativ 65 de oameni – mai mult decât
gelatină. Cele mai multe meduze se hrănesc
rechinii, şerpii şi crocodilii!
cu peşti şi mici animale care sunt prinse în
tentaculele ei otrăvitoare. Sistemul digestiv Din Nature Friend, ian. 2006
Tradus şi folosit cu permisiune.

“Tu ai făcut toate lucrurile,

şi prin voia Ta stau în fiinţă

şi au fost făcute!”
(Apocalipsa 4:11b).

24  Sămânţa adevărului • Ianuarie 2010


Prognoza vermii
de pe hărţile topografice, numai că, arată
presiunea atmosferică în loc de altitudine. Un
front este o linie ce separă masele de aer cu
temperaturi diferite. Fronturile se desenează
cu proeminenţe pe ele pentru a arăta în ce
direcţie se mişcă şi dacă aduc aer mai cald
sau mai rece.
Chiar dacă nu deţii o hartă meteorologică
actuală, este util să te gândeşti cum ar arăta
vremea pe hartă. Aureolele din jurul soarelui
şi a lunii sunt adesea semne de apropiere a
fronturilor calde. Dacă temperatura este
astăzi un pic mai caldă decât ieri la aceeaşi
vreme, probabil că tocmai a trecut un front
cald. Din moment ce fronturile vin de multe
“Toate îşi au vremea lor, şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui” (Eclesiastul 3:1).  25
Caracteristicile meduzei
* Diametrul meduzelor variază de la
2,5 cm la 2 m.
* O specie din Oceanul Arctic poate
ajunge până la 2,30 m în lăţime şi
poate avea tentacule de o lungime
până la 40 de metri!
* O meduză ajunsă la maturitate are
94-
98% apă în componenţa ei.
* Contrar crezului popular, cuirasatul
portughez nu este o meduză, ci
mai degrabă o colonie de polipi
hidrozoar.
* Deranjate în timpul nopţii, unele
meduze emit fosforescenţă, ceea
ce înseamnă că ele „strălucesc în
întuneric”.
continuare de la pagina 23
ori în perechi, la câteva zile în spatele unui
front cald se află de obicei şi unul rece. Norii şi
precipitaţiile sunt printre cele mai obişnuite în
aceste fronturi şi în zone de presiune scăzută.
Dumnezeu a făcut vremea ordonată, dar
complexă şi această combinaţie este ceea ce face
studierea şi încercarea de prezicere a ei atât de
interesante. Caracterul ordonat al vremii face
studiul şi prognoza posibile, iar complexitatea
asigură faptul că întotdeauna mai este ceva de
învăţat, deoarece nu putem şti niciodată totul
în privinţa ei.
Din Home Horizons, oct. 2005
Eastern Mennonite Publications
Tradus şi folosit cu permisiune.
 ,,Nimeni să nu-ţi dispreţuiască tinereţea; ci fii
o pildă pentru credincioşi: în vorbire, în purtare,
în dragoste, în credinţă, în curăţie.”
1 Tim. 4:12

Rubrica
Tineretului

c r e a ţie a
a t a
Minun lui Dumnezeu
Dr. Muriel Larson Atenţia şi grija iubitoare a lui
Să presupunem că priveşti o operă de artă Dumnezeu
foarte frumoasă şi foarte sofisticată. Cineva de
Aşa cum observăm existenţa unui Dumnezeu
lângă tine spune: „Nu-i aşa că e grozav? Am
măreţ, inteligent şi iubitor în imensitatea creaţiei,
auzit că nişte borcane cu vopsea au fost lovite de
tot aşa vedem acest lucru în lucrurile mici. Cu
fulger şi iată rezultatul!” Probabil că te-ai gândi
ajutorul microscopului, oamenii de ştiinţă au
că e ceva în neregulă cu el! Tu ştii prea bine că
descoperit milioane de microbi, bacterii şi viruşi,
cele mai frumoase opere de artă trebuie să aibă
fiecare dintre ei fiind cauza anumitor procese.
un creator!
Dumnezeu a creat până şi particulele de praf
Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Într-adevăr,
care există în atmosferă. Fără ele, cerul nostru
însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică
nu ar mai avea acea culoare albăstruie, relaxantă,
şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la
sau o culoare purpurie, splendidă la apus – ci ar
facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă
fi mai degrabă negru, asemenea lunii.
la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot
Pământul e mărturie a iubirii şi a grijii lui
dezvinovăţi.” (Romani 1:20)
Dumnezeu faţă de noi. Clima, atmosfera
Sistemul nostru solar este el însuşi o minune a
şi gravitaţia lui sunt ideale pentru existenţa
creaţiei. Planetele care se învârt în jurul soarelui
noastră. Dumnezeu a dăruit pământului nostru
sunt la o distanţă precisă unele faţă de altele.
apă, lumina soarelui, copaci, flori, animale şi
Pământul este singura planetă aflată la o distanţă
peşti. Toate acestea ne oferă o mare varietate de
exactă faţă de soare, astfel încât nu este nici prea
mâncare, îmbrăcăminte, adăpost şi frumuseţe.
cald, nici prea rece pentru noi, ci doar atât cât
(Data viitoare când muşti dintr-un măr suculent
să putem trăi. Dumnezeu a creat Soarele şi Luna
sau miroşi un trandafir, să te gândeşti la asta!)
pentru ca noi să avem lumină.
O mare suprafaţă a Pământului pe care trăim
Priveşte la apusurile minunate create de El şi la
este formată din ape, pe care Dumnezeu le-a
cerul presărat cu stele şi vezi cât de măreţ este El!
umplut cu o varietate de comori şi minunăţii.

26  Sămânţa adevărului • Ianuarie 2010

Ea reprezintă un adevărat depozit de vietăţi,
minerale şi hrană pentru întreaga omenire. Biblia
spune că cei care au plecat pe mare în corăbii
au văzut lucrările Domnului şi minunăţiile din
adâncuri. (Psalm 107: 23, 24)
Studiază aspectul complex, dar perfect al
diverselor flori. Ia în considerare varietatea
minunată a fructelor, a nucilor şi a legumelor pe
care Dumnezeu le-a creat pentru plăcerea noastră.
De asemenea, gândeşte-te la compatibilitatea
unică şi deosebită cu mediul înconjurător a fiecărei
specii în parte: animal, reptilă, peşte, pasăre.
Biblia spune: „Întreabă dobitoacele, şi te vor
învăţa, păsările cerului, şi îţi vor spune; vorbeşte
pământului, şi te va învăţa; şi peştii mării îţi vor
povesti. Cine nu vede în toate acestea dovada că
mâna Domnului a făcut asemenea lucruri? El ţine
în mână sufletul a tot ce trăieşte, suflarea oricărui
trup omenesc.” (Iov 12:7-10)
Fiinţele omeneşti
Un copilaş plăpând – o fiinţă umană – a venit
pe lume. Fiecare mânuţă are patru degeţele subţiri
şi un deget mare. Cu aceste degete mici el va fi în
stare să apuce lucruri, să le ţină, să le mute, să scrie
cu ele gândurile sale, să creeze minunate lucrări
de artă, să folosească unelte pentru a construi
clădiri şi maşinării sau cu ele se va putea hrăni
şi îmbrăca, va juca jocuri, va putea să coase şi să
realizeze o mulţime de lucruri pe care nici o altă
“Toate îşi au vremea lor, şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui” (Eclesiastul 3:1).  27
creatură nu le poate realiza.
Priveşte acum la faţa lui mică şi dulce. Doi
ochi albaştri se uită în sus – doi, nu trei! Orice
fiinţă umană normală are nevoie doar de doi
ochi. Aceşti doi ochi sunt o capodoperă cu o
structură foarte complexă. Lentilele, irişii,
corneele, muşchii oculari sunt toate parte a unui
sistem care produce imagini şi culori în creierul
omenesc.
În guriţa copilaşului va intra mâncarea de care
acesta are nevoie în organism pentru a creşte.
Tot din ea se vor auzi plânsete ce ne vor înştiinţa
cu privire la nevoile lui. Mai târziu, se vor forma
cuvintele, ajutate de limbă, de cerul gurii şi
de coardele vocale, toate cooperând pentru a
produce sunete inteligibile şi ritmuri melodice.
Genesa 1:27 spune că Dumnezeu a creat
omul după chipul Său. Cum suntem noi ca
Dumnezeu? Avem o personalitate ce constă în
individualitate, inteligenţă şi voinţă. Primul om,
Adam putea vorbi şi era atât de inteligent, încât
a dat nume tuturor creaturilor. El a fost creat
fără cusur, dar pentru că a păcătuit, toţi oamenii
s-au născut cu o natură păcătoasă.
Cât de minunat e că, în ciuda păcătoşeniei
noastre, Dumnezeu ne-a iubit aşa de mult,
încât Fiul Său a devenit om ca să moară pentru
păcatele noastre şi să ne împace cu Tatăl ceresc!
Atunci când Îl primim pe Isus Hristos ca Domn
şi Salvator, noi suntem curăţiţi şi transformaţi
în fiinţe noi. Cât de uimitor e că minunatul
nostru Creator ne iubeşte aşa de mult!
Din Companions, August 2008
Tradus şi folosit cu permisiunea autorului.
 O luminq în întuneric
– Bazată pe o povestire adevărată
— Cred că voi merge la pescuit în
dimineaţa aceasta, îi spuse Henri soţiei lui,
Rebeca. Pare să fie o zi senină.
— Ar fi minunat să avem iarăşi provizii
proaspete, zise Rebeca. Am consumat
aproape tot peştele pe care l-am avut.
— Cu furtunile astea care apar din senin,
a fost mai dificil să merg la pescuit, dar astăzi
cerul este curat. Se pare că va fi o vreme
frumoasă.
Henri scrută întinderea vastă de apă.
Oglinda liniştită şi întinsă se încreţea în
vălurele mici care se spărgeau de ţărm.
Vântul mângâia blând frunzele copacilor
aplecaţi deasupra lacului. Bărbatul privi
atent cerul pentru a observa norii care
puteau aduce tunetele. Deasupra, bucăţi
pufoase de vată pluteau în văzduhul care nu
prevestea nimic. „Ga-ga-ga”, se auzea din
când în când şi cârduri de gâşte îşi fâlfâiau
aripile pe cer.
—La revedere, draga mea, i se adresă Henri
soţiei lui, sărutând-o. Mă întorc diseară.
—Ai grijă! îi răspunse femeia cu o
îmbrăţişare. Bineînţeles că voi fi foarte
îngrijorată până o să-ţi văd iarăşi faţa.
Henri porni zâmbind pe cărarea ce
ducea către doc. Barca era legată la dana de
acostare, gata să se avânte în larg. Cât a ţinut
vremea rea, Henri s-a străduit s-o repare
şi s-o vopsească. Verifică vâslele şi ancora
încolăcită sub scaunul din spate. Pe podeaua
bărcii stăteau împăturite frumos plasele de
pescuit. Cutia cu uneltele şi echipamentul
pentru pescuit era la locul ei. Bărbatul se
28  Sămânţa adevărului • Ianuarie 2010
—Laura Smucker
mai uită o dată spre cer înainte de a urca în
barcă.
Începu să vâslească, fredonând încetişor un
cântec. Cunoştea lacul foarte bine şi nu-i era
teamă. Înţelegea pericolele furtunilor iscate
pe neaşteptate, care învolburau masa aceea
întinsă de apă. Astăzi însă, inima lui era
plină de recunoştinţă pentru că Dumnezeu
îi dăduse o zi de pescuit minunată. Peştele
pe care-l va prinde azi va fi mâncarea lor
principală pentru următoarele săptămâni.
Doamne, ajută-mă să prind suficienţi peşti
azi, se rugă Henri. Avem nevoie de carne şi
numai tu ştii când o să mai fie vreme bună
din nou.
Asta e, îşi spuse el puţin mai târziu. Lăsă
vâslele deoparte şi aruncă ancora. Desfăcu
plasele şi le scufundă cu grijă în apă. Cu
gesturi mecanice, luă şervetul care acoperea
coşul cu mâncare şi scoase mâncarea
pregătită cu atâta dragoste de soţia lui: peşte
uscat şi cartofi fierţi. Se întinse pe spate,
verificând din când în când mrejele. Peştii
săltau dintr-o parte în alta de fiecare dată
când răsturna alţii peste grămada de pe
fundul bărcii.
Deodată, se ridică drept în picioare. Nori
negri se îndreptau ameninţători spre el.
Fulgerele brăzdau cerul, iar tunetele păreau
să cutremure totul împrejur. Henri trase
repede în barcă ancora şi plasele de pescuit.
O rafală de vânt aproape că îl împinse peste
barcă.
Pe măsură ce valurile se adunau din ce în
ce mai mari, chipul lui Henri devenea tot
mai întunecat. Cerul era aproape negru,
iar ploaia începu să cadă cu picături mari şi
grele. O, Doamne, ajută-mă! se rugă el.
Valurile erau uriaşe acum. Bărbatul
continuă să vâslească; îl dureau braţele, dar
înţelegea că viaţa lui depindea de puterea sa
în acele momente. Nu se putea opri tocmai
acum. Îngrijorat, scrută întunericul: Nici
măcar nu zăresc ţărmul, îşi spuse el îngrijorat.
Continuă să vâslească, fără nici un reper
“N-o să mai ajung niciodată
acasă! “
însă. Apa neagră, furioasă, învăluia barca.
Valurile îl izbeau cu putere, împingându-l
“Toate îşi au vremea lor, şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui” (Eclesiastul 3:1).  29
încolo şi încoace. Ce mă fac? De ce nu am
cercetat mai cu atenţie cerul? îşi reproşă el.
N-o să mai ajung niciodată acasă! O, Rebeca,
îmi pare rău, strigă el.
Furtuna se înteţi. Henri nu ştia cât o
să mai reziste barca la o asemenea urgie.
Trebuia să continue să vâslească doar pentru
a se menţine la suprafaţă. Ud până la piele,
începu să tremure de frig. De ce nu mi-oi fi
luat şi haina cu mine? se mustră el din nou.
În curând, puterile îl părăsiră şi îl ispiti
gândul renunţării: La ce bun? Toţi câţi mai
erau pe ţărm s-au dus probabil la adăpost, iar
eu nu am nici cea ma vagă ideea unde mă
aflu. O, Doamne, ai milă de mine!
Chiar în momentul următor, barca lui
urcă pe coama unui alt val uriaş. Departe,
 în zare, ochii lui reuşiră să surprindă o mică
luminiţă. Ce-o fi aia? se întrebă el. Ajuns pe
alt val, se uită din nou. O lumină! exclamă
el. Dar de unde? Numai o mână de oameni
locuiau pe ţărm, şi doar Rebeca ştia că el e
pe lac. Începu să vâslească din nou.
De fiecare dată când urca pe următorul val,
vedea luminiţa aceea strălucitoare. Vâslea în
direcţia ei acum. La baza valului aproape că-
şi pierdea speranţa, dar sus, pe coamă, simţea
cum îi creşte curajul. Încet, lumina devenea
tot mai strălucitoare. Barca mică a lui Henri
se zbuciuma încolo şi-ncoace, dar bărbatul
continua să vâslească în direcţia luminii.
Apropiindu-se tot mai mult, îşi dădu
seama că lumina venea de la o fereastră de
pe ţărmul nu foarte îndepărtat acum. În
cele din urmă, Henri găsi drumul spre doc
şi îşi ancoră cu grijă barca. Cu paşi şovăitori,
se apropie de căsuţă. La una din ferestrele
dinspre lac ardea o lumânare mică, a cărei
ceară se scurgea pe pervaz. Bărbatul ridică
mâna şi ciocăni la uşă. Apoi se sprijini
epuizat de toc.
Uşa scârţâi, iar o femeie în vârstă apăru
în prag:
—Da.
—A-am văzut lumina de la fereastra
dumneavoastră, spuse Henri. M-am rătăcit
pe lac şi am crezut că n-o să mai ajung
niciodată la ţărm. Dintr-o dată, în depărtare,
am zărit luminiţa de la fereastră.
Chipul femeii se lumină. Deschise larg
uşa.
—Intră, intră, prietene drag, conducându-l
la un scaun, lângă foc.
—Uite, aşază-te. Mă duc să-ţi pregătesc
un ceai.
Se întoarse repede, cu o cană de ceai
fierbinte pe care o puse în mâinile îngheţate
ale lui Henri.
—C-c-cum a-a-aţi ştiut că s-s-sunt pe lac?
întrebă Henri mişcându-şi cu greu buzele.
—N-am ştiut, răspunse femeia cu ochii
30  Sămânţa adevărului • Ianuarie 2010
în lacrimi. De fiecare dată când se iscă o
furtună, îmi spun: Dacă cineva e prins de
furtună pe lac, cum va putea găsi drumul
spre casă? Aşa că iau un chibrit şi aprind
lumânarea. În seara asta, aproape că nici nu
m-am mai gândit la aşa ceva. Nu-mi puteam
imagina că ar fi cineva afară pe o aşa vreme.
Dar ce bine îmi pare că mi-am făcut timp şi
am aprins lumânarea!
—Şi mie! spuse Henri încetişor, sorbindu-
şi ceaiul. Îmi voi aminti întotdeauna ce curaj
am prins când am zărit lumina.
Femeia trase perdeaua şi privi afară, în
întuneric.
— Nu vă pot spune cât
de recunoscător sunt!
—Se pare că răul a trecut. Faptul că ştiu că
ţi-am salvat viaţa a meritat orice efort, spuse
bătrâna aşezându-şi o mână aspră peste
mâna lui Henri.
Henri i-o strânse cu blândeţe:
—Nu vă pot spune cât de recunoscător
sunt!
—Sunt bucuroasă că bătrâneţea mea
mai poate fi de folos cuiva, spuse femeia
ridicându-se în picioare. Mi-ar plăcea să mai
stăm împreună, dar sunt convinsă că cineva
te aşteaptă acasă.
—Da, trebuie să plec. Probabil că Rebeca
mă aşteaptă îngrijorată, spuse Henri
îndreptându-se spre uşă.
Păşi afară în noapte, şi mai aruncă o
privire spre coliba mică. Bătrâna stătea în
prag. Lumânarea încă ardea în geam.
Ochii lui Henri erau plini de lacrimi în
timp ce flutura mâna, luându-şi la revedere.
Îţi mulţumesc, Doamne, şopti el.
Din Partners, dec. 2007
Tradus şi folosit cu permisiunea autorului.
 <Isus a chemat la Sine pe copilaşi, şi a zis:
<Lăsaţi copilaşii să vină la Mine, şi nu-i opriţi;
căci Împărăţia lui Dumnezeu este a unora ca ei.”
Luca 18:16

Rubrica
pentru copii

Dumnezeu ne-a creat

—Larissa E. Mast

— Stai cuminte, Marta, îi aminti mama părul blond.

pentru a treia oară.
— Încerc, mamă! răspunse Marta, fetiţa
de şapte ani, aproape plângând. De ce părul
meu este întotdeauna aşa de încâlcit?
— Pentru că Dumnezeu ţi-a dat un păr
lung şi sănătos, îi spuse mama cu răbdare.
Poţi fi bucuroasă că părul tău nu este aşa de
încâlcit ca al lui Judy.
— Da, adăugă Judy, care avea nouă ani. Al
meu este mai încâlcit pentru că este şi creţ.
Trebuie să te bucuri că părul tău este drept.
— Mama, de ce părul meu este drept şi
blond, iar al lui Sheila, Judy, Sharlene şi
chiar al tău este cârlionţat şi castaniu, întrebă
Marta?
— Părul blond şi drept vine din partea
familiei tatălui, zise mama, punându-i şi
ultima clamă.
— Dar tata nu este blond, răspunse
nedumerită Marta.
— Da, a fost de acord mama. Tata nu e
blond, dar unchiul Iosif este.
— Înţeleg, spuse Marta. Sunt bucuroasă
că părul meu nu este aşa de încurcat ca al
lui Judy sau al altor fete. Şi mă bucur că am
— E bine că te accepţi aşa cum te-a creat
Dumnezeu, o lăudă mama!
— Îmi doream să am păr lins aşa cum are
Lisa, adăugă Sheila. Dar odată Lisa a spus că
îşi dorea să aibă părul creţ.
Mama zâmbi.
— Aşa sunt oamenii. Uneori iarba pare
mai verde în curtea vecinului.
— Ce înseamnă asta? întrebă Sharlene,
fetiţa de 6 ani.
— Înseamnă că deseori îţi doreşti ceea
ce au ceilalţi oameni sau vrei să faci ce fac
ceilalţi, explică mama.
— Eu vreau să fiu mulţumită de părul meu
blond, se hotărî Marta.
— Şi eu de părul meu ondulat, repetă
Sharlene.
— Pentru că aşa te-a creat Dumnezeu,
încheie discuţia mama.
Din Wee Lambs, sept. 2006
Rod and Staff Publishers, Inc.
Tradus şi folosit cu permisiune.

“Toate îşi au vremea lor, şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui” (Eclesiastul 3:1).  31
 Cine va fi cel dintâi?
de M. J. H.
— Hai să ne jucăm de-a ascunsul clamei
de rufe, veni cu ideea Leslie, care avea şase
ani. El şi fratele său mai mic, Nathan, tocmai
terminaseră de aşezat prosoapele şi halatele în
dulapul din baie, cum le ceruse mama.
— Hai, a fost de acord Nathan. Fugi repede
în spălătorie şi aduse o clamă de rufe. Eu vreau
să o ascund primul, îi spuse lui Leslie.
— Nu! Tu ai ascuns-o primul data trecută,
spuse Leslie. E rândul meu acum.
Mary Ann, de numai trei anişori, coborî la
parter ţinându-şi păpuşa.
— Mami, m-am trezit, spuse ea, fugind spre
mama care era în bucătărie.
— Bine, răspunse mama aranjându-i părul
de pe frunte.
— Băieţi, cred că Mary Ann ar vrea să vă
ajute la joacă.
— O ajut pe Mary Ann să ascundă clema,
spuse Leslie! Vino, Mary Ann! Vrei să te ajut?
— Da, zâmbi fericită Mary Ann, mergând
cu Leslie şi Nathan în sufragerie.
— Dar eu vreau să o ascund primul, insistă
Nathan, ţinând cu încăpăţânare clama.
Leslie păru supărat.
— Ar trebui s-o laşi pe Mary Ann să o
ascundă prima, pentru că e cea mai mică, zise
el.
— Nu! începu Nathan să plângă. Eu vreau
s-o ascund primul!
— Mama! strigă Leslie. Nathan nu se joacă
frumos!
Mama veni în sufragerie.
— Băieţi, spuse ea, se pare că nici unul
dintre voi nu se joacă frumos. Vreau să veniţi
amândoi în bucătărie. Trebuie să staţi jos, pe
podea, până vă hotărâţi cine o ascunde primul.
Leslie şi Nathan păreau amândoi trişti stând
unul lângă altul pe podea. Nathan încă ţinea
32  Sămânţa adevărului • Ianuarie 2010
clama în mână. Timp de câteva minute, nici
unul nu scoase nici un cuvânt.
— Lasă-mă pe mine s-o ascund, spuse
Nathan după un timp!
— Nu! se încruntă Leslie. E rândul meu să
o ascund primul!
— Băieţi, amândoi sunteţi egoişti, le vorbi
mama! Dă-mi clama! Trebuie să vă hotărâţi
să fiţi buni înainte să mergeţi la joacă. Unul
dintre voi trebuie să cedeze şi să-l lase pe
celălalt să fie primul.
Leslie şi Nathan au tăcut câteva minute. În
cele din urmă, Leslie spuse:
— Mama, vrei să o ajuţi tu pe Mary Ann
să ascundă clama? Aşa poate fi ea prima, iar
noi, băieţii, putem s-o căutăm.
— Aşa vrei, Nathan? întrebă mama.
— Da! a fost repede de acord Nathan
sărind de pe podea.
— Cine o va ascunde apoi? întrebă
mama.
— Poate să o ascundă Nathan! răspunse
Leslie. El e mai mic!
— E drăguţ din partea ta, îl lăudă mama.
Acum puteţi pleca în sufragerie. Am s-o
ajut pe Mary Ann să ascundă clama aici, în
bucătărie.
După jumătate de oră, copiii încă se jucau
bucuroşi.
— Copii, spuse mama, imediat apare tata
la cină. Vă rog să lăsaţi clama şi să veniţi să
aşezaţi masa.
— A fost frumos, îi spuse Leslie mamei în
timp ce punea farfuriile pe masă.
— Ştiu, a fost de acord mama. Întotdeauna
o să fii mai bucuros când eşti bun cu celălalt
şi nu egoist, aşa cum învaţă Biblia.
Din Wee Lambs, august 2006
Rod and Staff Publishers, Inc.
Tradus şi folosit cu permisiune.
 O noapte neplăcută
Kayla se întoarse în pat şi începu să
tuşească. Respiră adânc şi tuşi din nou. Apoi
deschise ochii, dar nu putea zări nimic în
întuneric.
Avu din nou un acces de tuse, după care
îşi puse mâna pe gât şi începu să plângă.
Mama intră în cameră şi aprinse lumina.
— Ce s-a întâmplat? întrebă ea punându-
şi mâna pe fruntea lui Kayla pentru a vedea
dacă nu are febră.
— Mă doare gâtul şi nu pot respira.
— Am auzit cum tuşeai.
Un alt acces de tuse scutură trupul fetiţei.
Gâtul îi era extrem de iritat.
— Mă întorc imediat, spuse mama.
Mama aduse cu ea o lanternă, medicamente
pentru gâtul şi pieptul lui Kayla precum şi
un termometru.
— Ai gâtul roşu, spuse mama stingând
lanterna. Hai să-ţi verific temperatura.
Termometrul arăta febră mare. Kayla
tuşea, plângea şi iar tuşea. Mama îi
dădu medicamentele pentru gât, dar
fetiţa continua să tuşească şi să-şi piardă
răsuflarea.
Chiar atunci intră şi tata în cameră.
— S-o ducem la spital? întrebă mama.
— S-ar putea să fie nevoie, răspunse tata.
Dar hai să ne rugăm mai întâi şi să-I cerem
lui Dumnezeu să te facă bine, Kayla.
Tata a îngenuncheat şi I-a cerut lui
Dumnezeu s-o ajute pe Kayla să se facă bine.
Fetiţa însă continua să tuşească.
— Sper că nu-l deranjăm pe evanghelist, îi
spuse mama lui tata.
— Nu e vina lui Kayla, răspunse tata.
Fetiţei îi plăcea că evanghelistul locuia în
casa lor. După închinarea de seară, asculta
cu plăcere istorisirile lui. Şi spera să nu-l
“Toate îşi au vremea lor, şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui” (Eclesiastul 3:1).  33
—Janis Good
trezească.
— Hai să încercăm cu infuzie, sugeră
tata. Mama mea a folosit aşa ceva când eram
mic.
Tata aduse apă din baie şi o ajută pe Kayla
să inspire aburii fierbinţi. După un timp,
Kayla se întinse în pat. Nu mai tuşea aşa de
des şi părea foarte somnoroasă. În curând,
adormi.
Dimineaţa, tata spuse:
— Îmi pare bine că nu a trebuit să mergem
la spital, dar aş vrea să te consulte un doctor,
Kayla.
Fetiţa se uită la evanghelist, iar acesta îi
zâmbi:
— Te-am auzit noaptea trecută şi m-am
rugat pentru tine.
Kayla îi zâmbi recunoscătoare.
Când se întoarse de la doctor, îi arătă
tatălui o sticluţă cu un medicament.
— Ce a spus doctorul? întrebă tata.
— A spus că am un gât foarte iritat,
răspunse fata.
— Iar asistenta a mai spus că trebuie
să fierbem toate periuţele de dinţi şi să
dezinfectăm chiuvetele de la baie. E foarte
contagios!
Cu o atenţie specială, nimeni nu luă tusea
de la Kayla, iar fetiţa se însănătoşi.
— Dumnezeu a răspuns rugăciunilor
noastre, spuse tata.
— Mulţumesc, Doamne, pentru că m-ai
ajutat când am fost bolnavă, spuse Kayla
când se rugă. Şi ştia că Dumnezeu o iubea
foarte mult.
Din Story Mates, ian. 2007
Tradus şi folosit cu permisiunea autorului.

“O carte în serial”
Povestea
Sarei Whitcher
Partea a I-a
Nota autoarei
S-a întâmplat cu adevărat? Asta m-am
întrebat după ce am terminat de citit povestea
Sarei Whitcher într-o carte de poveşti populare
din regiunea New Hampshire. Trebuie să
fie adevărată, m-am gândit, câţiva ani mai
târziu, după ce am citit-o din nou în The
History of Warren, New Hampshire, scrisă de
William Little şi publicată în 1870. Capitolul
7 avea următorul titlu: CUM S-A RĂTĂCIT
SARA WHITCHER ÎN PĂDURE; CE S-A
ÎNTÂMPLAT ŞI CUM AU CĂUTAT-O.
UN VIS EXTRAORDINAR ŞI CUM A
DISPĂRUT O BANIŢĂ DE FASOLE.
Sunt trei fire narative care compun povestea:
curajul şi inventivitatea fetiţei, credinţa
neclintită a tatălui, care a spus mereu: „Să ne
încredem în Domnul”, încurajându-i astfel
34  Sămânţa adevărului • Ianuarie 2010
,,Să ascultăm dar încheierea tuturor
învăţăturilor: Teme-te de Dumnezeu
şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este
datoria oricărui om.” Ecl. 12:13
Rubrica
—Elizabeth Yates
pe cei care participau la căutarea fetiţei şi
ascultarea de un vis pe care l-a avut un străin,
domnul Heath. E o poveste care trebuia
rescrisă pentru copiii din zilele noastre, aşa
că m-am documentat, am citit multe cărţi
apărute în acea perioadă, am vorbit cu
bărbaţi şi femei din Warren, descendenţi ai
primilor locuitori ce au populat regiunea,
şi am rescris povestea, ţinându-mă cât mai
aproape de faptele relatate şi adăugând doar
pasajele descriptive şi dialogate, necesare
pentru a evoca atmosfera timpului.
Răspunsul la întrebarea care mi-a frământat
mintea, când am citit cartea întâia dată, mi-a
fost dat la câteva luni după publicarea cărţii,
pe când extraordinara poveste începea să-şi
facă drum către cititori. Într-o zi, a sunat
telefonul:
— Vorbesc cu Elizabeth Yates? întrebă o
voce blândă.
 — Da.
— Mă numesc Alice Westneat şi sunt stră-
strănepoata Sarei Whitcher.
Mi s-a tăiat răsuflarea când am văzut cum
trecutul pare să se suprapună peste prezent.
— Tocmai v-am citit cartea şi aş vrea să vă
spun că aţi scris povestea exact aşa cum am
auzit-o şi noi în copilărie şi aşa cum o povestim
” noi copiilor şi nepoţilor noştri.
Eu şi Alice Westneat am devenit prietene,
iar ea mi-a povestit mai multe lucruri despre
Sara – sau Sally – cum era numită de cele
mai multe ori în familie. Fetiţa a crescut şi s-a
căsătorit cu un fermier, Richardson French.
Au avut unsprezece copii, iar Sara a trăit 79 de
ani. De-a lungul anilor, am semnat mai multe
cărţi pentru urmaşii Sarei Whitcher French,
ultima dată pentru Tommy şi Jesse Merrill,
stră-stră-stră-strănepoţii eroinei.
O asemenea povestire face parte din lucrarea
de pionierat lăsată moştenire de strămoşii noştri
şi ne aparţine nouă, tuturor, în special copiilor
şi celor care încă mai cred în miracole.
Din zori până la apus
— Sara!
Vocea tatălui era la fel de tăioasă şi clară ca
sunetul toporului împlântat într-un copac. Şi
însemna un singur lucru.
Lăsând jos surcelele cu care se juca, Sara se
îndreptă cu paşi mărunţi şi repezi spre casă.
Ollie, câinele mare şi negru al familiei, păşea
alături de ea.
Tata stătea în uşă, ţinând în mână cornul cu
care anunţa masa. Ceilalţi copii răspundeau
foarte repede la sunetul cornului, dar pentru
Sara era întotdeauna nevoie de vocea tatălui.
Fetiţa alergă spre el. Dintr-o mişcare, bărbatul
o luă în braţe, iar fetiţa îşi puse numaidecât
capul pe umărul lui.
— Ce făceai?
— O casă de lemn cum ai făcut tu pentru
noi.
— Nu ţi-a spus Ollie că e timpul pentru
“Toate îşi au vremea lor, şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui” (Eclesiastul 3:1).  35
masa de prânz?
— Ollie dormea!
Tata intră în casă şi o aşeză pe Sara pe
bancă, în faţa mesei care îi reunea pe toţi, la
ora prânzului sau a cinei.
— Întotdeauna trebuie s-o aşteptăm pe
Sara, mormăi Reuben, băieţelul în vârstă de
unsprezece ani.
Joseph, mai mic cu un an decât fratele
lui şi gata oricând să-l imite, se încruntă la
sora lui. Micuţul John, în vârstă de opt ani,
flămând, începu să bată cu lingura în masă.
— Copii, spuse mama cu blândeţe,
legănând cu o mână copaia în care se afla
bebleuşul Henry. Nu aşa trebuie să ne purtăm
în ziua de Sabat.
— Dar ne e foame, mami! se plânse şi
Betsy, de cinci anişori.
Ollie se înghesui şi el sub masă şi începu
să lingă picioruşele goale ce atârnau pe sub
masă, apoi se duse la culcare.
Când tata se aşeză şi el la masă, toţi plecară
capetele şi împreunară mâinile, aşteptând să
fie rostită binecuvântarea.
— Îţi mulţumim, Doamne, pentru toate
lucrurile bune pe care ni le-ai dat şi vom
mânca această mâncare ca să putem lucra
pentru Tine. Amin.
„Aminul” pe care-l rostiră toţi a fost repede
acoperit de zgomotul lingurilor de lemn în
castroanele de lemn.
Duminica era o zi diferită de celelalte
în mai multe privinţe (nu doar în ceea ce
priveşte mâncarea), şi nu doar pentru familia
Whitcher, stabilită în apropiere de Pine
Hill, ci pentru fiecare cămin care îşi aşezase
locuinţa în Warren. Se înceta orice muncă în
pădure, pe câmp sau în gospodărie.
Joseph se opri din mâncat şi întrebă:
— De ce trebuie să mulţumim pentru
mâncarea asta? Am spus mulţumesc pentru
ea ieri, când era caldă. Astăzi e rece.
Răspunsul tatălui veni scurt, fără putinţa
de a mai continua subiectul. El cită din
Biblie:
 — Mulţumiţi Domnului pentru toate
lucrurile.
Aproximativ o sută de oameni locuiau în case
din lemn în luminişurile aflate pe potecile de
munte. Doar cîţiva locuiau în valea prin care
curgea râul Baker. Acolo, la întretăierea dintre
drumurile pentru căruţe şi potecile înguste,
era o moară unde nou-veniţii îşi aduceau
grâul la măcinat şi un joagăr pentru buşteni.
Nu exista însă nici un loc pentru închinarea de
duminică. Până când a fost construită o casă
de întâlnire, fiecare familie sărbătorea Sabatul
în maniera proprie. Caii puteau să necheze,
vacile să mugească, oile să behăie, găinile să
cotcodăcească, dar nici un zgomot al vreunei
munci nu trebuia să se audă.
Reuben îl întrebase pe tata de ce se
procedează aşa, iar răspunsul a fost la fel de
prompt şi precis ca întotdeauna.
— E o lege a vieţii. Şase zile lucrăm din zori
până la apus, iar în a şaptea zi ne odihnim.
— Dar nu din zori până-n seară.
— Nu chiar, aprobă tatăl zâmbind.
Erau lucruri necesare de făcut chiar şi
duminica. Dar, pentru că toţi puneau umărul
la treabă şi erau destul de mulţi în familie, cea
mai mare parte a zilei rămânea liberă şi fiecare
făcea ce-i plăcea. Acea parte începea pentru
familia Whitcher după masa de prânz, când
tata lua Biblia şi citea din ea cu voce tare.
Castroanele din lemn au fost imediat golite,
la fel şi cănile cu lapte, şi toate vasele au fost
adunate într-un coş pentru a fi spălate mai târziu
la râu. Apoi toată familia s-a adunat într-un cerc
larg în jurul vetrei cu cenuşa aproape stinsă. Nu
era nevoie de foc, dar acesta era mereu locul
în care se citea şi se asculta. Oricât de caldă
ar fi fost vremea în iunie, cenuşa din vatră nu
trebuia lăsată să se răcească, pentru că focul
făcea parte din viaţa de zi cu zi a familiei.
Mama îl luă în braţe pe micuţul Henry şi
începu să-l legene. Betsey se aşeză şi ea lângă
mama, ţinându-se de fusta ei. Joseph şi Reuben
se aşezară spate în spate. Micuţul John îşi
ocupă locul preferat lângă vatră. Mâinile care
în timpul săptămânii erau ocupate cu dărăcitul
36  Sămânţa adevărului • Ianuarie 2010
şi cioplitul lemnelor erau acum ţinute în
poale sau înfundate în buzunare. Sara stătea
pe podea, lângă Ollie. Ghemuită lângă el, îi
zburlea blana miţoasă cu degetele.
— Ce-o să ne citeşti, tata? întrebă Joseph
în timp ce tata lua Biblia de pe raft.
— Am ajuns la cartea lui Iov şi asta o să
citim azi.
Tata citi primele două capitole. Iov era un
om bun şi tata citi despre familia lui, despre
turmele de oi şi pământul pe care îl avea. Dar
povestea propriu-zisă începea abia atunci
când Satan I-a spus lui Dumnezeu că Iov n-ar
mai fi un om atât de bun dacă El ar înceta să
fie bun cu Iov. Dumnezeu i-a dat lui Satan
ocazia să-l încerce pe Iov şi, astfel, peste Iov
s-a abătut nenorocire peste nenorocire. În
curând nu-i mai rămăsese nimic. Satan însă
nu s-a oprit aici. I-a cerut lui Dumnezeu
şansa de a mai testa o dată bunătatea şi
credinţa lui Iov în El. Dumnezeu i-a dat voie
să facă ce vrea, dar i-a cerut să nu se atingă
de viaţa lui Iov.
— Probabil că Iov arăta înfiorător acum,
a spus tata ridicându-şi privirea din carte.
Sărac, fără o casă, acoperit de răni, trebuie
să se fi simţit teribil. Până şi soţia lui l-a
îndemnat să renunţe.
„Ce! Primim de la Dumnezeu binele şi nu
vom primi şi răul?” i-a spus Iov soţiei sale.
— A murit până la urmă, tată? întrebă
Reuben.
— Nu. Ce poveste ar mai fi fost aşa?
răspunse tata dând mai multe pagini.
Copiilor le plăcea când mai sărea ca să ajungă
la părţile cele mai interesante ale povestirii.
— Trei dintre prietenii lui Iov au venit
să-l vadă, apoi şi al patrulea, continuă tata.
Au vorbit şi au vorbit pentru că se gândeau
că Iov era vinovat de cele ce se abătuseră
asupra lui. Iov a spus şi el multe lucruri, dar
niciodată ceva rău despre Dumnezeu.
Ce s-a întâmplat până la urmă?
— Ascultaţi. Acum urmează partea cea mai
interesantă a povestirii. Începe de la capitolul
38 şi ţine până la sfârşit. „Apoi Domnul a
răspuns lui Iov din mijlocul furtunii...” Tata
citea cu multă înflăcărare, de parcă Domnul îi
vorbea direct lui.
Brusc, Sara încetă să se mai joace cu blana
lui Ollie şi se uită curioasă la tatăl ei. Cei
trei băieţi stăteau nemişcaţi, cu ochii mari de
uimire. Mama îşi îndreptă şi ea privirea, peste
capul lui Betsey, către soţul ei, ascultând finalul
povestirii.
Apoi Iov a răspuns Domnului: „Ştiu că Tu
poţi totul şi că nimic nu poate sta împotriva
gândurilor Tale...”
Mai erau câteva versete şi tata le citea mai rar
acum. „În cei din urmă ani ai săi, Iov a primit
de la Domnul mai multe binecuvântări decât
primise în cei dintâi.” După ce termină de
citit, tata spuse:
— Cu adevărat Domnul poate să facă lucruri
mari.
Mama oftă:
— E o poveste extraordinară, John.
— Dar, tată, interveni Joseph, ce a făcut
Iov?
— A avut încredere în Dumnezeu, fiule.
Indiferent ce s-a întâmplat, a ştiut că Dumnezeu
va face ca lucrurile să iasă bine.
— Şi aşa s-a întâmplat, spuse Sara, adresându-
se mai degrabă lui Ollie decât celorlalţi.
Gestul de închidere a Bibliei însemna că
toţi erau liberi, dar tata încă mai ţinea Cartea
deschisă, aşa că micuţii aşteptară.
— Draga mea, spuse el, uitându-se la soţia
sa peste capetele băieţilor, hai să mergem să-i
vizităm pe Chase şi Hannah.
Încântată de propunere, mama aprobă
imediat.
— O să ne întoarcem până la apusul soarelui,
anunţă tata. Reuben, să ai grijă de animale.
Joseph, să fii atent la foc. Vezi ca cenuşa să
nu se răcească de tot şi să ai grijă să mai fie
nişte lemne pregătite pentru noapte. John, tu
trebuie să ai grijă de cei mai mici, Betsey, Sara
şi bebeluşul. O să te ajute Ollie.
— Da, tata, răspunseră băieţii în cor.
După ce Biblia a fost pusă la locul ei, capul
familiei îi mângâie pe băieţi pe creştet. Nu era
“Toate îşi au vremea lor, şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui” (Eclesiastul 3:1).  37
prima oară când le dădea asemenea sarcini.
Băieţii erau conştienţi de responsabilitatea ce
le revenea. O şi zbughiră imediat afară, să-şi
ducă la capăt îndatoririle.
— Betsey, spuse mama, îndreptându-
şi atenţia către fiica ei, să speli castroanele
şi lingurile şi să ai grijă de Henry. A,
supravegheaz-o şi pe Sara să nu facă vreo
poznă.
— Da, mama, spuse Betsey luându-l pe
Henry din braţele mamei. Cu mare atenţie
şi cu un soi de mândrie, îşi puse frăţiorul în
leagăn.
Sara stătea lângă vatră, ţinându-l de gât pe
Ollie.
— Vreau să merg cu tine, se rugă fetiţa.
— Nu, Sara, veni răspunsul ferm al mamei.
Trebuie să rămâi acasă cu ceilalţi. Ollie o să se
joace cu tine dacă băieţii sunt prea ocupaţi,
iar când o să ne întoarcem, o să vă aducem
ceva bun la toţi.
Mama îşi luă coşul de care nu se lipsea
niciodată când pleca de-acasă, pentru că
întotdeauna găsea de adus ceva bun de
mâncat, de folosit sau de privit.
Tata o luă pe Sara şi o aruncă în sus, în aer,
apoi o prinse. Avea şi ea părul roşcat ca toţi
ceilalţi fraţi ai ei, dar era singura din familie
care îi moştenea ochii albaştri. Uneori, când
o privea în ochi, i se părea că-şi vede propriul
chip într-o oglindă. Ceilalţi copii aveau ochii
negri ai mamei, iar Betsey îi moştenise şi
buclele şatene. Tata o puse pe Sara jos, pe
pragul uşii de la intrare, apoi o luă pe mama
de braţ şi plecară împreună. Au mers în pas
alert până pe creastă, fără să se uite înapoi,
apoi o luară pe cărare, în jos, spre pârâul
Berry.
Ollie se ghemui lângă Sara, capul lui fiind
aproape la acelaşi nivel cu al Sarei. Din spatele
casei se auzeau glasurile băieţilor. Ollie o
linse pe faţă pe Sara, apoi se îndepărtă greoi
în direcţia din care veneau vocile.
Mergând pe lângă peretele casei, Sara îl
urmă. Când ajunse la colţul casei, se uită să
vadă ce făceau băieţii. Cu totul absorbiţi de
 muncă, băieţii ataşau nişte roţi din lemn pe
care le făcuse tata pentru ei la nişte scânduri
pe care le bătuseră în cuie ca să construiască
un cărucior.
— Când terminăm de construit, anunţă
Reuben, îl punem pe Ollie să-l tragă.
Micuţul John meşterea nişte hamuri din
câteva bucăţi de piele.
— Ollie, vino aici să văd dacă îţi vine, îl
strigă el.
Sara se gândi că nu prea are ce face acolo, aşa
că se hotărî să vadă ce face Betsey. Privind-o pe
sora ei din pragul uşii, înţelese că Betsey era
prea ocupată ca să se joace cu ea. Scâncetele lui
Henry se transformară foarte repede în ţipete,
aşa că Betsey a fost nevoită să-i acorde toată
atenţia.
— Eşti ud, Henry, ud leoarcă, de parcă ai fi
stat în pârâul Berry până acum. Dar trebuie să
mai ai răbdare până-ţi găsesc ceva uscat.
Betsey străbătu camera până la dulapul în
care mama ţinea hainele. Toţi erau ocupaţi.
Fiecare avea câte ceva de făcut. Fiecare, cu
excepţia Sarei.
Fetiţa se întoarse şi urmări câteva clipe o
pasăre ce ţopăia pe cărarea din faţa ei. Din
când în când se oprea, scormonea în ţărână,
apoi îşi ridica din nou capul. „Hai cu mine”
păru să zică atunci când bătu din aripi şi îşi luă
zborul spre pădure.
Sara se gândi să-l imite pe tata atunci când
a venit prima dată în Pine Hill. Bărbatul avea
un topor cu el, dar fetiţa n-avea acces la aşa
ceva. Toporul era aproape cât ea de mare şi i-ar
fi fost imposibil să-l ridice. Se gândi totuşi să
găsească ceva care să semene a topor.
Căutând o bucată de lemn, o luă în direcţia
în care zburase pasărea. De îndată ce găsi un
băţ de o mărime convenabilă şi pe care îl putea
ţine cu uşurinţă în mână, Sara nu mai era Sara,
ci tata, iar istoria pe care acesta i-o povestise
atât de des îi reveni în minte.
Cu mult timp în urmă, tata locuia în
Salisbury, Massachusets, la zeci de kilometri
înspre Sud. Era un bărbat bine făcut şi iubea
munţii, aşa că, într-o zi, i-a spus domnişoarei
38  Sămânţa adevărului • Ianuarie 2010
Sara Marston că avea de gând să plece sus, la
munte, să găsească un pământ bun pe care să
ridice o casă trainică.
Sara se opri în faţa unui mesteacăn şi,
închipuindu-şi că era mama, i se adresă:
— N-ar fi nici-o problemă să schimbi
dealurile cu munţii, nu-i aşa, domnişoară
Marston?
Foşnetul vântului printre frunze putea fi
considerat un răspuns potrivit, dar Sara voia
să dea chiar ea răspunsul. Puse băţul jos şi se
apropie de mesteacăn, preluând rolul mamei.
Îşi netezi fusta cu mâinile, aşa cum ar fi făcut
mama, apoi, cu o aplecare reverenţioasă,
spuse:
— Da, domnule Whitcher, sunt de acord
să schimb orice în afară de dumneata!
Sara se îndepărtă de copac şi ridică băţul
de jos. Era tata din nou, îndreptându-se, cu
toporul în mână şi fruntea sus, către munţi.
După câţiva paşi, se întoarse şi se uită încă o
dată la mesteacăn.
— O să mă întorc.
Trecu un an până când tata se întoarse
din nou la Salisbury. Îi aduse mamei vestea
că găsise un teren bun şi construise o casă
din lemn în regiunea Warren, unde munţii
erau înalţi şi pâraiele reci. Mai erau încă şase
familii stabilite acolo.
Când se gândea la tot ceea ce făcuse tata pe
muntele Pine Hill, Sara se simţea curajoasă
şi puternică. Se opri câteva clipe ca să-şi
recapete respiraţia, aşa cum mai făcea când
tata era cu ea, apoi se avântă din nou către
pârâul Berry. Apa rece îi oferea o senzaţie
plăcută, dar nu zăbovi prea mult, pentru că
fetiţa era tata şi avea multă treabă de făcut.
De cealaltă parte a apei, copacii erau atât
de înalţi, încât vârfurile lor păreau să atingă
cerul. Micuţa Sara îşi făcu drum printre ei,
sărind din când în când peste ace de brad şi
bucăţi de muşchi. Se mai oprea uneori şi se
uita în sus, la cer, dar crengile copacilor erau
foarte lungi şi se uneau deasupra capului ei,
împiedicând-o să zărească cerul.
După o vreme, ajunse la un luminiş în care
creşteau ierburi sălbatice. Erau şi flori colorate Unde e Sara ?
printre ele, aşa că Sara se gândi să culeagă
Pentru că se însera şi, împreună cu amurgul, se
câteva pentru mama. În timp ce culegea,
anunţa şi ploaia, Joseph şi Reuben îngrămădiră
văzu în iarbă ceva mai preţios decât florile,
câţiva buşteni pe foc. În pragul uşii, John ţinea
fragi. Ca nişte stele în iarbă, se întindeau pe
sus un felinar cu flacăra pâlpâind. Henry, lipsit
o bucată bună de pământ, în special acolo
de braţele mamei prea mult timp, începu să
unde iarba nu era aşa de deasă. Sara se aplecă
scâncească, iar Betsey încerca din răsputeri să-l
şi culese una. Era coaptă şi foarte dulce.
aline.
Lăsând jos băţul şi buchetul de flori, culese şi
Strânşi unul lângă celălalt în pragul uşii, cei
mâncă fragi până nu mai putu. Apoi se gândi
trei băieţi încercau să scruteze întunericul.
să strângă câţiva şi pentru mama.
— Cred că ploaia a ajuns mai repede la
Nu avea în ce să-i pună, aşa că se gândi să
Summit, presupuse Reuben ca o explicaţie
facă un coş din firele lungi de iarbă aşa cum
pentru întârzierea părinţilor lui.
o văzuse pe mama împletind. Dar iarba era
— S-ar putea ca drumul de lângă apă să fie
prea lunecoasă. Nu putea face ca firele să stea
foarte alunecos, adăugă Joseph.
împreună, şi nici nodurile nu ţineau. Sara îşi
— S-ar putea ca.... John n-avea în minte nici
luă bucheţelul de flori şi se uită după băţ, dar
un motiv, aşa că îşi puse braţele în jurul lui
nu-l văzu nicăieri.
Ollie şi îl îmbrăţişă.
Hmm, nu mai am nevoie de el acum, îşi
Apoi, undeva, în noapte, se auzi sunetul pe
spuse. Era toporul cu care trebuia să doboare
care şi-l doreau: strigătul puternic al lui tata.
copacii şi să facă loc pentru o casă, dar aici
Băieţii răspunseră în cor, iar Ollie începu să
nu erau copaci. Lui tata i‑ar plăcea pajiştea
latre şi el entuziasmat. Îndată mama şi tata se
asta însorită pentru vite. Mama ar îndrăgi-o
iviră din pădure, iar siluetele lor se distingeau
pentru flori şi fragi. Abia aştepta să ajungă
tot mai clar în lumina felinarului. Cu paşi
acasă mai repede ca să le spună ce găsise.
grăbiţi se apropiară de casă.
Soarele, ascuns pe jumătate după vârful
— Unde e Sara? întrebă Reuben când văzu
unui munte, dispăru încet. Pe cer începeau
că doar două persoane şi nu trei se întorseseră
să se adune nori cenuşii, întunecoşi. Nu
acasă.
prevesteau nimic bun. Noaptea care se lăsa
— Nu am luat-o cu noi. A vrut să vină, dar
încet şi ploaia ameninţătoare erau motive
i-am spus să rămână acasă.
serioase pentru căutarea unui adăpost.
— Sara nu e cu noi...începu Joseph.
Înţelegând pericolul, Sara începu să alerge
— N-a fost acasă toată după-amiaza, adăugă
printre copacii înalţi.
Reuben.
Întunericul era mult mai des şi umbrele
Brusc se aşternu liniştea. Betsey începu să
mult mai groase decât în luminişul în care
plângă, aşa că mama puse coşul cu fragi şi mure
se oprise. Sara alerga cât o ţineau picioarele,
pe banca de lângă uşă şi îl luă repede pe Henry
până rămase fără răsuflare. Se opri o clipă
din braţele ei. Micuţul John, amintindu-şi
şi constată că nu ajunsese nicăieri. De jur
acum că i se dăduse sarcina de a-şi supravegea
împrejur erau aceiaşi copaci înalţi prin ale
fraţii mai mici, se simţi cuprins de ruşine şi
căror ramuri şuiera vântul. Ciuli urechea, dar
frică.
nu auzea nicidecum susurul pârâului Brook
— S-a pierdut Sara? întrebă mama uitându-
care îi putea arăta că e aproape de casă.
se ţintă la tata. Chipul lui era crispat, buzele
— Tataaa!!! strigă fetiţa. Chiar în acel
strânse.
moment, picăturile grele de ploaie începură
— Dacă a luat-o drept înainte, o s-o găsim, i
să cadă pe frunzele copacilor.
se adresă el soţiei sale ca şi cum n-ar mai fi fost

“Toate îşi au vremea lor, şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui” (Eclesiastul 3:1).  39
 nimeni prezent, apoi adăugă patru cuvinte
pe care nu le va uita niciodată: Încrede-te în
Domnul!
Bebeluşul începu să ţipe, aşa că mama îl
strânse lângă ea şi începu să-l legene. Se uită
din nou la soţul ei, încercând să zâmbească.
În toţi aceşti ani, de când îl cunoscuse, nu se
îndoise niciodată de cuvântul lui. N-o s-o facă
nici acum.
Tata se uită la copii, îi strigă pe nume,
făcându-i pe toţi atenţi.
— Reuben, adu cornul şi suflă în el cu
putere, apoi numără până la zece şi suflă din
nou.
— Da, tata.
— Joseph, du-te la familia Richardson şi
spune-le că avem nevoie de ajutor.
— Da, tata. Să mă duc şi în vale, la familia
Patches?
Tata încuviinţă.
— Betsey, ajut-o pe mama la tot ce are
nevoie. Dacă n-o găsim pe Sara repede, o să
trebuiască să mâncăm ceva.
Bărbatul se întoarse şi ieşi afară câteva clipe,
apoi reveni odată cu o rafală de ploaie împinsă
de vânt.
— E o ploaie caldă, remarcă el, şi torenţială.
N-o să dureze prea mult.
Micuţul John se agăţă de pantalonii tatălui,
rugător:
— Ta, spune-mi, te rog, ce să fac.
— Rămâi aici, fiule! Şi tatăl îşi puse mâna
grea pe umerii firavi ai băieţelului. Mă duc s-o
caut pe Sara.
Bărbatul luă felinarul şi se îndepărtă.
Strigând-o mereu pe Sara, începu să caute pe
ambele maluri ale apei, în special în locurile în
care fetiţei îi plăcea să se joace şi pe lângă micile
bazine de apă ce se formau la baza cascadelor.
În astfel de locuri fetiţa venise de multe ori cu
mama pentru a ajuta la spălatul rufelor.
La câţiva paşi de casă, Reuben suflă din
corn cu toată puterea. Ştia că sunetul, ce se
răspândea în ecouri largi, putea fi auzit la o
distanţă foarte mare. Oricât de târziu ar fi
40  Sămânţa adevărului • Ianuarie 2010
fost, indiferent de ploaia care cădea, cei
care auzeau cornul sunând răspundeau de
îndată.
Joseph coborî în goană dealul şi,
apropiindu-se de prima casă, strigă:
— Sara s-a pierdut! A dispărut!
Samuel Richardson nu întrebă nimic, îi
spuse soţiei să aibă grijă de copii, apoi ieşi din
casă şi începu să urce dealul către locuinţa
familiei Whitcher.
Auzind sunetul cornului, Joseph Patch
ieşi din casă la timp pentru a-l întâmpina pe
băieţelul Joseph Whitcher ce sosea gâfâind.
— A luat foc ceva, băiete?
— Nu, spuse Joseph, trăgându-şi sufletul,
e vorba de Sara, a-a dispărut!
Joseph Patch schimbă câteva vorbe cu soţia
sa, apoi ieşi din casă şi îl urmă pe băiat în
noapte.
În mai puţin de o oră, nouă bărbaţi se
adunaseră pentru a lua parte la căutare. Unii
au răspuns pur şi simplu chemării insistente
a cornului, alţii au auzit de la vecini vestea ce
s-a răspândit cu iuţeală.
— O s-o găsim repede, încercară ei s-o
liniştească pe mama şi pe copii. Picioruşele
acelea mici nu puteau ajunge foarte departe.
Strigând-o pe Sara şi chemându-se unul
pe celălalt, bărbaţii împânziră zona din jurul
casei familiei Whitcher. Căutau peste tot: în
tufişuri, în văgăuni, pe lângă buştenii căzuţi.
Îşi îndreptau felinarele către tot ce ar fi putut
constitui adăpostul unui copil doborât de
somn. Unii merseră mai departe.
După ce s-au îndepărtat, mama, împreună
cu băieţii, aprinse un foc mare în spaţiul
deschis de lângă casă, apoi îi trimise pe toţi
la culcare. Copiii protestară, dar mama era
de neclintit.
Betsey întrebă dacă nu putea să-l aibă pe
micuţul Henry lângă ea.
— Nu vreau să-l scap din ochi, spuse
fetiţa.
Mama zâmbi amuzată, înveselindu-i şi pe
copii.
— Henry nu poate să facă nici un pas,
spuse ea îmbrăţişând-o pe Betsey.
— Mami, o să am grijă de toţi cei din casă,
interveni rugător micuţul John.
— Mergi şi tu la culcare, John. Mâine avem
treabă de făcut.
Ollie îi urmă pe copii, iar mama mai puse
nişte lemne pe foc.
Tata, întors din căutarea care nu dăduse nici
un rezultat, întâlni doi bărbaţi lângă pârâul
Brook.
— Am ajuns până la stânci, spuse unul.
— Nu putea ajunge aşa de departe!
— Poate că a ajuns. Dar acolo e un cuib
de vermine. Nu cred că a zăbovit prea mult
pe-acolo.
Tata încercă să-şi păstreze optimismul.
— Probabil că doarme pe undeva. Haideţi
să vă uscaţi lângă foc.
Cei nouă bărbaţi se aşezară în jurul focului,
povestind pe unde au căutat şi cât de departe
au ajuns. Apoi şi-au exprimat dezamăgirea
pentru că nu au găsit-o pe fetiţă şi au promis
că vor relua căutările odată cu ivirea zorilor.
— Da, căzu de acord tata. E mai bine să
scotocim pădurea şi împrejurimile pe lumină
şi pe vreme mai bună. Vântul care bate dinspre
nord va alunga în curând ploaia.
Unul câte unul, bărbaţii îşi luară felinarele şi
se îndreptară spre casele lor.
— O să ne întoarcem dimineaţă.
Mama se întoarse şi spuse:
— Eu o să rămân lângă foc, John. Tu ai
nevoie de odihnă pentru mâine.
Du-te în casă şi culcă-te!
— Dar tu?
— Eu o s-o veghez pe Sara.
Tata mai puse câţiva buşteni buni pe foc,
apoi intră în casă. Luă o plapumă din ladă,
o puse jos, lângă vatră şi se întinse. O zărea
prin uşa deschisă pe soţia sa, iar în spatele ei,
siluetele întunecate ale copacilor. Undeva, în
pădure, se adăpostea fetiţa lui.
Închise ochii, hotărât să adoarmă. Mama
avea dreptate. Trebuia să se odihnească dacă
voia să facă o treabă bună a doua zi. Bărbatul
“Toate îşi au vremea lor, şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui” (Eclesiastul 3:1).  41
se deprinsese cu mult timp în urmă să
doarmă uşor. La cel mai mic zgomot ar fi
fost în picioare, gata de acţiune.
Noaptea aducea cu ea multe sunete stranii
şi, la fiecare, mama tresărea alertată. Cum
auzea un foşnet la marginea pădurii, se grăbea
într-acolo: „Sara! Sara!” striga ea cu braţele
întinse ca şi cum şi-ar îmbrăţişa copilul.
Nici un răspuns însă. Mama se gândi că
era doar vântul ce mişca ramurile copacilor.
Altădată îşi ciuli urechile, pentru că susurul
pârâului Brook semăna cu râsul fetiţei ei. Era
gata s-o ia înainte prin întuneric, dar se gândi
că un copil n-ar putea râde la o asemenea oră
din noapte. Aruncând o privire spre casa lor
din lemn, îşi zări soţul dormind lângă cenuşa
caldă. După o vreme, intră şi ea în casă să
vadă dacă toţi copiii dormeau. Cei trei
băieţi erau în patul pe roţi. Betsey dormea
în patul cel mare, cu un braţ peste leagănul
bebeluşului Henry. Undeva, dormea şi Sara,
îşi spuse mama, iar noaptea următoare o să
doarmă şi ea lângă sora ei. Gândul o însenină
pe femeia care se întoarse mai liniştită lângă
foc. Aşteptând cu nerăbdare dimineaţa, mai
aruncă nişte vreascuri pe foc, gândindu‑se
că lumina va chema lumina, grăbind ivirea
zorilor.
În cele din urmă, liniştea a fost spartă de
o pasăre ce cânta în pădure. În curând se
auzi şi răspunsul altei păsări. Apoi pădurea
se trezi la viaţă: de pretutindeni se auzeau
acum triluri, foşnete, sunete melodioase.
Printre ramurile copacilor se zărea lumina.
Negrul deveni cenuşiu. Siluetele ciudate
din timpul nopţii deveniră brusc familiare.
Oile începură să behăie pentru a fi scoase la
păşune, vacile mugeau cerând să fie mulse iar
găinile cotcodăceau după mâncare.
— Va urma...
Din Sarah Whitcher’s Story
© 1994, by BJU Press
Tradus şi folosit cu permisiunea BJU Press
 Unde a dispărut integritatea?
"VUPS
o
Simon Schrock

%FTUSʅNBSFB
DʅTOJDJJMPS

EJWJ[BSFB
CJTFSJDJMPS
ʰJ

EFDMJOVM
NPSBM
BM
TPDJFUʅʴJJ
QPU
ĕ
QVTF

ÔO
NBSF
NʅTVSʅ
QF
TFBNB
MJQTFJ
EF

POFTUJUBUF
ʰJ
B
QJFSEFSJ
JOUFHSJUʅʴJJ
"DFBTUʅ
DBSUF
PGFSʅ
TQFSBOʴʅ
Dʅ
OV
F
QSFB

UʅS[JV
Tʅ
TDIJNCʅN
DFWB
%VNOF[FV
ÔODʅ
NBJ
SʅTQMʅUFʰUF
ʰJ
BTUʅ[J
POFTUJUBUFB

ʰJ
JOUFHSJUBUFB

QBHJOJ

RO2017 . . . 8 Lei

Chemarea Nordului
1PWFTUJUʅ
EF
Kenneth Eagle
ʰJ
TDSJTʅ
EF
Virginia Crider
'FMVM
DVN
%VNOF[FV

MB
FMJCFSBU
QF
,FOOFUI
&BHMF
EF
QBUJNB
BMDPPMVMVJ
ʰJ
DVN
MB
USBOTGPSNBU

ÔOUSVO
WBT
EF
DJOTUF
QFOUSV
TMBWB
4B
UF
DBQUJWFB[ʅ
ʰJ
GBD
DJUJSFB
BDFTUFJ
DʅSʴJ

JOUFSFTBOUʅ

QBHJOJ
RO3004 . . . 8 Lei

Biblia cu litere mari

$POʴJOF
7FDIJVM
ʰJ
/PVM
5FTUBNFOU
ÔO
USBEVDFSFB
MVJ
%VNJUSV
$PSOJMFTDV

.ʅSJNF

NN
Y

NN
$PQFSUʅ
DBSUPOBUʅ
DBSF
JNJUʅ
QJFMFB

QBHJOJ

TDSJTF
DV
DFSOFBMʅ
OFBHSʅ
ʰJ
JOTDSJQʴJF
BVSJF
QF
DPQFSUʅ

RO1007 . . . 45 Lei

,,Şi voi părinţilor”

"VUPS
o
David G. Burkholder.
"DFBTUʅ
DBSUF
OF
PGFSʅ
P
ÔOWʅʴʅUVSʅ
CJCMJDʅ

TʅOʅUPBTʅ
QFOUSV
B
DPOTUSVJ
P
SFMBʴJF
TʅOʅUPBTʅ
ÔOUSF
TPʴ
TPʴJF
ʰJ
DPQJJ

USBOTNJUFSFB
NBJ
EFQBSUF
B
DSFEJOʴFJ
ÔO
%PNOVM
*TVT
DSFʰUFSFB
DPQJJMPS
ʰJ

EJTDJQMJOBSFB
MPS
BKVUPSBSFB
MPS
TʅoʰJ
HPTQPEʅSFBTDʅ
TJOHVSJ
CBOJ
ʰJ
NVMUF

BMUFMF

QBHJOJ
RO2009 . . . 13 Lei

“Cumpără toate cele 4 cărţi pentru numai 65 de lei.”

Produs # $BOU %FTDSJFSF Preţ Total Comandă astăzi prin poştă,

fax, telefon sau e-mail!
5"9&
10ɮ5"-&

-FJ 
-FJ
 
-FJ
-FJ 
-FJ
4VNB
UPUBMʅ
QSPEVTF  
-FJ
-FJ 
-FJ
5BYF
QPʰUBMF NBJ
NBSJ
EF

-FJ 
505"- Nu expediem comenzi în Moldova şi
Ukraina. Trimitem în EU comenzi
plătite în avans.
/VNFMF
ʰJ
QSFOVNFMF
@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@
$/1
/V
MJWSʅN
DPNFO[J
GʅSʅ
$/1@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@
1MBUB
TF
GBDF
3".#634
TBV
ÔO

4US
@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@/S
@@@@@ BWBOT
QSJO
WJSBNFOU
CBODBS
ÔO

DPOUVM
3
#53-


*


#MPD
@@@@@@@@@@@@
4DBSB
@@@@@@@@
&UBK
@@@@@@@
"Q
@@@@@@ 
#"/$"

$PE
@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@
-PDBMJUBUFB
@@@@@@@@@@@@@@@@@ 53"/4*-7"/*"
4VDFBWB

3PNÉOJB
+VE
4FDUPS
@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@
5FM
@@@@@@@@@@@@@@@@@
*$".
.BSWJO
.JMMFS

1SPHSBN
EF
MVDSV
t

o

-VOJ
o
7JOFSJ 4US
$ÉNQVMVJ
/S
"
5FMFGPO



t
'BY



t
&NBJM
DPNBOEB!JDBNSPPSH 4VDFBWB
$PE

"DFTUF
QSFʴVSJ
TVOU
WBMBCJMF
QÉOʅ
MB
BQBSJʴJB
VOFJ
OPJ
PGFSUF
3PNÉOJB

42  Sămânţa adevărului • Ianuarie 2010

 Ca să poţi sfârşi...
—Nicolae Moldoveanu

Ca să poţi sfârşi cu bine Când iubirea ta şi mila

a credinţei alergare, trec prin încercări amare,
ţi se cere pân-la capăt nu uita, c-atunci se cere
stăruinţă şi răbdare. stăruinţă şi răbdare.

Ca să porţi izbândă-n luptă Ca să-ţi crească viaţa nouă

adevărului cea mare, în Cristos, mai arzătoare,
să-ţi aduni în suflet zilnic nu se poate decât dacă
stăruinţă şi răbdare. stăruieşti şi ai răbdare.

Ca să nu te copleşească Dacă vrei Cuvântul vieţii

vremurile de-ncercare, să-l trăieşti în ascultare,
întăreşete-te-n credinţă, vei putea doar prin veghere,
stăruinţă şi răbdare. stăruinţă şi răbdare.

Când îţi simţi pe-al vieţii umăr Toate harurile sfinte

crucea mai apăsătoare, a nădejdii viitoare,
cere-I Domnului să-ţi deie nu se pot păstra decât prin
stăruinţă şi răbdare. stăruinţă şi răbdare.
 Comori
zilnice pentru rugăciune
—Lester Troyer
Se întâmplă frecvent să-i auzim pe unii oameni întrebându-se cu o urmă de
nostalgie în glas: „Unde sunt vremurile de odinioară?” Rătăcind prin deşert
şi uitând de biciurile supraveghetorilor, evreii s-au întrebat şi ei: „De ce oare
n-am rămas să murim în Egipt?” Pentru ei, acelea erau vremurile bune de
odinioară. Câteva secole mai târziu, în exil, urmaşii lor se întrebau: „Cum să
cântăm cântarea Domnului pe un pământ străin?” Gândurile lor se îndreptau
spre Ierusalim şi spre vremurile bune de altădată. Deşi este corect şi drept să ne
întoarcem înapoi şi să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru îndurările revărsate
peste noi în trecut, Hristos este liderul care merge înaintea noastră şi împreună
cu noi în călătoria pe care o avem de făcut pe acest pământ. Cu ajutorul Lui,
şi cu răbdare şi încredere vom putea sfârşi călătoria.
Trebuie mai întâi să fim împăcaţi cu Dumnezeu, altfel, jertfa adusă la altar
e un sacrilegiu.

Rugăciune: O, Doamne, Dumnezeul nostru, îţi mulţumim Ţie pentru toate

vremurile trecute. Ne încredem în Tine pentru tot ce va veni. Dă-ne curajul să-L
urmăm pe Fiul Tău oriunde ne-ar conduce. Şi ajută-ne să ajungem la Tine. Prin
El, Mântuitorul nostru. Amin.
Din Daily Devotional Treasures
Tradus şi folosit cu permisiune.