ADEVĂRULUI

Revistă creştină  ·   Februarie 2011  ·  Gratis

În acest
număr
Fiţi plini de râvnă pentru Hristos
Să mori uşor
Dovezi din aur în favoarea potopului
O dovadă a puterii lui Dumnezeu
Rugăciunea unei surori singure
 Sămânţa adevărului
Publicată lunar de:
Cuprins
Christian Aid Ministries Rubrica editorului
O. P. 1 - Gh. P. 1, Fiţi plini de râvnă pentru Hristos 3
C. P. 1 Suceava 720300
samantaadevarului@icamro.org Rubrica ‘nvqyqtorului
România Mentalitatea “dă-mi fără plată” 5
Să mori uşor 8
Comitetul executiv: Dovezi din aur în favoarea potopului 9
Cum s-a format aurul în timpul potopului 10
David Troyer
Paul Weaver Rubrica părinţilor
Roman B. Mullet Copilul răzvrătit 11
James R. Mullet O femeie temătoare de Dumnezeu 14
David King Biblia din căminele noastre 15
Comitetul de
Rubrica istorică
îndrumare: Scrisori din Siberia - Partea a II-a 17
Ernest Hochstetler
James Mullet Rubrica practică
Johnny Miller O privire asupra organelor senzoriale 19
Jonas Miller Asemenea cedrului 20
Perry Troyer
Rubrica tineretului
Editor O dovadă a puterii lui Dumnezeu 21
Alvin Mast Rugăciunea unei surori singure 23
Sămânţa credinţei 24
Editor adjunct
James K. Nolt
Rubrica pentru copii
E mai bine să fii bun decât să fii mare! 26
Grafica Timpul de mers la culcare 27
Gicu Cotleţ Rosa şi monstrul 29
Kristi Yoder

Coordonator traduceri Rubrica ,,O carte în serial”

Valentin Hrihorciuc În căutarea unui cămin - Partea a XI-a 34
Pagină publicitară - cărţi cu conţinut creştin 42
Foto copertă:
Megan Yoder ­ O poezie pentru azi
Isus Hristos mai stă şi azi 43
© 2011 de Christian Aid Ministries.
Nici un text din această publicaţie nu
poate fi folosit fără aprobarea scrisă.
Toate drepturile rezervate.
Descrindu-i pe creştini 44
 „Preiubiţilor, pe când căutam cu tot dinadinsul
să vă scriu despre mântuirea noastră de obşte, m-am
văzut silit să vă scriu ca să vă îndemn să vă luptaţi
pentru credinţa, care a fost dată sfinţilor odată pentru
totdeauna.” Iuda 1:3

Rubrica
Editorului
Fiţi plini de râvnă pentru Hristos!
—Gicu Cotlet

Cu ani în urmă în oraşul Sapporo din
Japonia au avut loc jocurile olimpice de iarnă.
Cu această ocazie mii de turişti au vizitat
oraşul. Mulţi dintre ei au fost impresionaţi
de o statuie impunătoare ridicată în onoarea
profesorului american Dr. William S. Clark
care pe la sfârşitul anilor 1800 a fondat
Universitatea Hokkaido.
Pe soclul acestei impunătoare statui
construită din bronz sunt gravate cu litere
aurite cuvintele „Boys, be ambitious” (Tineri,
fiţi plini de râvnă). Aceste cuvinte au fost
rostite de profesorul american Clark înainte de
reîntoarcerea lui în America. Mulţi locuitori
ai oraşului Japonez au adoptat aceste cuvinte
ca motoul vieţii lor. Puţini din locuitori acestui
oraş însă ştiu că oficialităţile locale din acea
vreme au imprimat pe soclul acestei statui
doar o parte din cuvintele rostite de profesorul
William S. Clark. Întreaga frază de încurajare
pe care profesorul american a lăsat-o la plecare
studenţilor din acea vreme spunea astfel: „Boys
be ambition for Christ.” (Tineri, fiţi plini
de râvnă pentru Hristos)
Meditând puţin asupra acestui subiect
mi-am dat seama câtă deosebire este între
dorinţele tinerilor din zilele noastre şi cele ale
pionierilor credinţei creştine. Astăzi aproape
fiecare tânăr sau adult doreşte să cunoască
calea cea mai uşoară ca să poată deveni celebru
şi bogat cu orice preţ. Motoul multor oameni
şi astăzi este: să fi celebru şi bogat este singurul
mod de viaţă. Nu este chemare mai înaltă în
viaţă decât să fii celebru.
La un recent sondaj de opinie făcut în Marea
Britanie cu privire la dorinţele şi aspiraţiile
tinerilor din generaţia actuală s-a constatat că
pe primele locuri se află: dorinţa de a deveni
celebru, dorinţa de a arăta cât mai bine şi
dorinţa de îmbogăţire rapidă. Doar unul din
zece au pomenit Numele lui Dumnezeu,
precum că ar fi gata să răspundă chemării Lui.
Astăzi puţine publicaţii sunt tipărite fără
să aibă invitaţia sau descrierea modului cum
poţi deveni bogat şi celebru. Această maladie a
cuprins minţile tinerilor şi adulţilor din lumea
întreagă. Ei nu iau în considerare consecinţele
de felul cum îşi cheltuiesc banii şi energia pe
lucruri care încetul cu încetul le distrug viaţa
şi îi face robi banilor şi plăcerilor lumii. Astăzi
tot mai mulţi cred că pentru a fi fericit trebuie
să fii bogat, pentru a fi celebru trebuie să fii
bogat, pentru a fi bogat trebuie să fii celebru.
Pentru mulţi oameni din lumea modernă a
secolului XXI-lea fericirea se masoară prin
contul din bancă, prin maşina pe care o

“Căci aşa vorbeşte Domnul . . . “Căutaţi-Mă, şi veţi trăi!” (Amos 5:4). 3

 conduce sau casa în care locuieşte. Pentru a
înţelege mai bine această problemă, ar trebui
să învăţăm din experienţele şi mărturile altora
care au băut din paharul amar al dorinţelor lor
necugetate.
Vestitul milionar John D. Rockefeller a spus:
„Am câştigat multe milioane dar ele nu mi-au
adus fericire. Dacă aş putea le-aş da pe toate
pentru zilele când stăteam pe un scaun în biroul
meu din Cleveland, socotindu-mă bogat cu
trei dolari pe săptămână.” O altă personalitate
de seamă spunea: „În lume sunt multe lucruri
mult mai importante decât bogăţia; unul din
ele este abilitatea de a te bucura de lucrurile
simple.”
Adeseori şi noi uităm care ne sunt priorităţile.
Aşa ca şi cei din Sapporo-Japonia uităm ce este
mai important: să fim plini de râvnă „pentru
Hristos.” Adesea căutăm satisfacerea eului
nostru, dorim să devenim celebri, dorim mai
mult lucrurile lumii şi-L uităm pe Hristos.
Sfânta Scriptură ne spune: „Şi ce ar folosi unui
om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde
sufletul? Sau, ce ar da un om în schimb pentru
sufletul său?” (Matei 16:26)
Cu anii în urmă vaporul britanic „Britania”
a naufragiat pe coasta Braziliei. Pe vapor se
găseau multe butoaie cu monede spaniole de
aur. Văzând că vasul începe să se scufunde,
echipajul a început să aducă pe puntea vasului
butoaiele cu monede de aur. Vaporul însă
începea să se scufunde şi marinarii au trebuit să
abandoneze tot aurul alergând spre bărcile de
salvare. Înainte ca ultimul marinar să părăsească
vasul, un tânăr de pe vapor a fost trimis încă
o dată să inspecteze puntea vaporului. Spre
surprinderea lui, a găsit un om pe punte care
a reuşit să deschidă câteva din butoaiele cu aur
şi le-a răsturnat pe punte în jurul său. Grăbit şi
îngrijorat marinarul îl intreabă:
Ce faci aici, nu vezi că vaporul se scufundă?
Şi ce dacă se scufundă... spuse omul
înconjurat de monedele sclipitoare de aur.
Toată viaţa am fost sărac, dar acum sunt
hotărât să mor bogat...
4  Sămânţa adevărului • Februarie 2011
Poate eşti şi tu ca şi tânărul bogat care cunoştea
din pruncie Legea lui Dumnezeu, cunoştea că
Domnul Isus este un Învăţător bun dar era legat
de bogăţiile lumii, era legat de pământ şi nu de
cer. Dorea şi el viaţa veşnică, dar nu putea să se
dezlege de bogăţiile trecătoare de pe pâmânt şi
apoi să-L urmeze pe Isus. Avea inima legată de
lucrurile de pe pământ şi nu de Hristos, dorea
să-şi păstreze celebritatea de om bogat fără să se
gândească că în ziua judecăţii toate bogăţiile lui
nu vor avea nici o valoare. Inima şi sufletul lui
erau legate de bogăţiile trecătoare şi nu a avut
putere să se dezlege de lanţurile care i-au cuprins
sufletul şi viaţa. A preferat să moară bogat în loc
să accepte sfaturile Domnului Isus Hristos.
A sosit timpul ca fiecare din noi să ne analizăm
ambiţiile şi priorităţile în viaţă. Înţeleptul
Solomon ne învaţă că „Un nume bun este mai de
dorit decât o bogăţie mare, şi a fi iubit preţuieşte
mai mult decât argintul şi aurul.” (Prov. 22:1)
Dacă până astăzi scopul vieţii tale a fost doar
cum să devii celebru sau bogat aş vrea dragul
meu cititor să te îndemn să deschizi Sfânta
Scriptură care te îndeamnă „să cumperi de la
Mine aur curăţit prin foc, ca să te îmbogăţeşti;
şi haine albe, ca să te îmbraci cu ele, şi să nu ţi
se vadă ruşinea goliciunii tale; şi doctorie pentru
ochi, ca să-ţi ungi ochii, şi să vezi.” (Apoc.
3:18) Aş vrea să vezi cu ochii inimii tale care
sunt ambiţiile tale astăzi. Dacă intenţionat ai
ales să devi celebru sau bogat pentru o vreme,
te sfătuiesc să îngenunchezi astăzi înaintea lui
„Dumnezeu, care este bogat în îndurare” şi nu
oboseşte iertând şi să ceri să te ajute să te eliberezi
de mândrie şi dorinţa de-a deveni celebru pentru
lume şi nu pentru Isus.
Bucură-te astăzi de lucrurile simple, bucură-te
că ai căpătat har înaintea lui Dumnezeu şi ţi-a
deschis ochii să-ţi vezi starea sufletului tău. Alege
şi tu astăzi să fii plin de râvnă pentru Hristos
şi nu pentru lume. Acceptă să devii un lucrător
important pe ogorul Evangheliei. El te primeşte
chiar acum şi te iartă de toate pornirile tale rele.
Domnul să fie partea ta şi să te îmbogăţească cu
lucruri după voia Sa.

învăţăturile, pe care le-aţi primit fie prin viu
grai, fie prin epistola noastră.”
Rubrica
Învăţătorului
Mentalitatea „dă-mi fără plată”
Mentalitatea „dă-mi fără plată” poate fi
definită ca dorinţa de a obţine cât mai mult,
pentru cât mai puţin, de oriunde şi oricum.
De obicei, o persoană cu această mentalitate
crede că alţi oameni îi datorează ceva – nu
din cauza a ceea ce face, ci pur şi simplu
pentru că are nevoie de anumite lucruri. El
pare să gândească: „Alţi oameni au mai mult
decât am eu, aşa că ei ar trebui să împartă
cu mine.” Aceasta este o atitudine egoistă
şi lacomă şi are de obicei legătură cu lenea.
Mentalitatea „dă-mi gratis” nu este proprie
unui creştin, chiar dacă uneori observăm
aceste tendinţe în inima noastră.
Care este gândirea corectă în această
problemă?
Efeseni 4:28 spune: „Cine fura, să nu mai
fure; ci mai degrabă să lucreze cu mâinile lui
la ceva bun, ca să aibă ce să dea celui lipsit.”
Acest verset sugerează câteva gânduri corecte
privind mentalitatea „dă-mi fără plată”.
Nimic nu este pe gratis. Observaţi ultima
propoziţie din versetul de mai sus. Cineva
trebuie să muncească înainte ca ceva valoros
să existe pentru a avea sau da. Chiar şi
răscumpărarea noastră a fost plătită. Chiar
“Căci aşa vorbeşte Domnul . . . “Căutaţi-Mă, şi veţi trăi!” (Amos 5:4). 5
„Aşadar, fraţilor, rămâneţi tari, şi ţineţi
2 Tesaloniceni 2:15
—David G. Weaver
dacă pe noi nu ne-a costat nimic, L-a costat
un preţ nespus de mare pe Dumnezeu şi pe
Fiul Său. Mentalitatea „dă-mi fără plată”
ignoră faptul că lucrurile de valoare costă pe
cineva ceva.
Este greşit să obţii lucruri furând. O persoană
poate obţine lucruri fără să-l coste ceva,
furând, dar altcineva va suporta consecinţele.
De fapt, mentalitatea „dă-mi fără plată”
încurajează furtul. Unul din motivele
importante este ideea că cineva are mai mult
decât are nevoie şi poate cu uşurinţă trăi
fără acele lucruri. Aceasta se aplică în special
la furtul din magazinele mari. Efeseni 4:28
spune că cel care fură ar trebui să se oprească
să mai ia ceva fără să plătească, ci mai degrabă
să înceapă să dea fără a cere ceva în schimb.
Este corect să obţii lucruri muncind
pentru ele. Cel care munceşte dă altceva
de valoare (munca sa) pentru a obţine
ceva de valoare (bani sau bunuri). Acest
concept apare în Scriptură şi este total
opus mentalităţii „dă-mi fără plată” .
Este corect să primeşti lucruri oferite ca
daruri de bună-voie. Unii oameni consideră
că e normal să obţii lucruri care sunt oferite
 pe gratis. La cealaltă extremă, se află cei care
consideră că nu trebuie să primeşti nimic
fără a munci sau plăti. Nicio extremă nu
este corectă. A da nu este posibil decât dacă
există cel care primeşte. Aceasta înseamnă că
ar trebui să fim beneficiari recunoscători şi
mulţumitori ai bunătăţii celor care dau.
Probabil că am auzit spunându-se: „Nu
poţi să-i dai nimic. Nu va accepta niciun dar,
deoarece crede că trebuie să plătească pentru
el.” O asemenea atitudine vine probabil
mai mult din mândrie decât din umilinţă.
Dacă avem o nevoie, ar trebui să acceptăm
sprijin de la fraţi, atunci când aceştia se oferă
să ne ajute. Ar trebui să facem aceasta chiar
dacă nu am muncit pentru dar şi simţim
că nu-l merităm. Să primim cu umilinţă
şi mulţumire ajutorul care ne vine, fără a-l
dispreţui pe cel care dă şi fără a lăsa impresia
că nu putem primi un dar în mod sincer.
Dacă ne este frică să nu fim din aceia cu o
mentalitate „dă-mi fără plată”, trebuie să ne
asigurăm că dăm din inimă când alţii sunt
în nevoie.
Care sunt lucrurile care promovează
această mentalitate?
Există aspecte în societatea noastră care
alimentează mentalitatea „dă-mi fără plată”.
Biserica a avut mult timp o atitudine negativă
faţă de acestea, dar ele sunt aşa de obişnuite
astăzi, încât avem nevoie de ajutor pentru a
nu fi influenţaţi de ele.
Jocurile de noroc. Nu trebuie să jucăm la
loterie sau să luăm parte la alte jocuri de
noroc, chiar dacă ele sunt legale. Forţa care
animă jocul de noroc este lăcomia şi fantezia.
Oamenii joacă la loterie nu pentru că se
câştigă mult, ci pentru că există întotdeauna
şansa ca aceştia să câştige. Aici intervine
imaginaţia. „Imaginează-ţi toate lucrurile pe
care aş putea să le fac daca aş câştiga premiul
cel mare.”
Jocurile de noroc nu sunt un lucru
6  Sămânţa adevărului • Februarie 2011
inocent: sunt lumeşti şi păcătoase. Trebuie
să fim vigilenţi împotriva tuturor jocurilor
de noroc şi niciodată să nu cumpărăm nici
măcar un bilet de un leu.
Asigurarea. Nu intenţionăm să afirmăm
că întreaga industrie de asigurări alimentează
mentalitatea „dă-mi fără plată”. Însă această
mentalitate se află la baza companiilor
de asigurări, deoarece, când o persoană
asigurată are o pierdere, altcineva va plăti
pentru ea. Adevărul este că doar o mică
parte din asiguraţi primesc de fapt ceva fără
să plătească din partea caselor de asigurări.
Cei mai mulţi asiguraţi plătesc mult mai
mult în prime de asigurare decât primesc
în despăgubiri. Dacă ar fi altfel, companiile
de asigurare ar da faliment imediat. Să ai un
plan de sprijin din partea fraţilor este mult
mai bine – spiritual şi financiar – decât să ai
asigurare.
Ajutor şi sprijin guvernamental. A fost
o vreme când guvernul era protectorul
drepturilor oamenilor. Încă mai are această
funcţie, dar astăzi mulţi văd guvernul ca
pe un furnizor pentru populaţie. Cu alte
cuvinte, se presupune că guvernul are datoria
nu doar de a proteja drepturile cetăţenilor,
ci şi de a le da necondiţionat lucrurile de care
au nevoie. Aşadar, astăzi, aproape oricine
crede că are drept la ajutor guvernamental
sub formă de hrană, adăpost, o slujbă
guvernamentală sau şomaj. Oamenii cred
că pot oricând să beneficieze de resursele
naţiunii.
Programele sociale au devenit atât de
obişnuite, încât cei mai mulţi oameni le
consideră o acţiune care intră în atribuţiile
guvernului. S-a înregistrat o schimbare de la
dreptate pentru toţi cetăţenii la compensaţii
financiare adecvate pentru toţi cetăţenii.
Problema este că socialismul încurajează
lenea şi mentalitatea „dă-mi fără plată”. Şi
cum atitudinile socialiste sunt aşa de comune
în societatea noastră, acestea ne influenţează
gândirea. Ele ne influenţează atitudinile
privind câştigarea pâinii, proprietate şi
dărnicie.
Ce mentalitate ar trebui să adoptăm?
Să muncim pentru a avea. Principiul
conform căruia trebuie să munceşti pentru
a-ţi câştiga existenţa este clar enunţat
în Scriptură. De fapt, Biblia spune că
posibilitatea de a câştiga de pe urma muncii
este un dar de la Dumnezeu. „El (Dumnezeu)
îţi va da putere să le câştigi” (Deuteronom
8:18). Trebuie să folosim acest dar aşa cum a
intenţionat Dumnezeu. Iar dacă prosperăm,
nu trebuie să devenim niciodată mândri şi să
spunem: „Puterea mea şi tăria mâinii mele
mi-a adus această bogăţie”. Puterea de a
câştiga este un dar de la Dumnezeu şi trebuie
folosit pentru gloria Sa, nu a noastră.
Să ne îngrijim de cei aflaţi în nevoie. Ar
trebui să muncim nu numai pentru a ne
întreţine pe noi înşine, ci şi pentru a da
celorlalţi. „Este mai ferice să dai decât să
primeşti.” (Fapt. 20:35) A te îngriji de
ceilalţi oameni este total opus mentalităţii
„dă-mi fără plată”, care se îngrijeşte de sine.
Ar trebui să ne bucurăm de posibilitatea de
a dărui, deoarece Scriptura spune „... pe cine
dă cu bucurie, îl iubeşte Dumnezeu.”
Cu această atitudine, nu vom fi prea
mult preocupaţi să ne obţinem partea
noastră când suntem în nevoie. Nici nu
ne va interesa cum va folosi darul cel care-l
primeşte. Recent, am auzit că un beneficiar
al ajutorului frăţietăţii cheltuise mai puţin de
un dolar pe ceva ce nu era cu adevărat necesar
şi cineva s-a plâns de aceasta. Dumnezeu să
ne ajute să nu devenim aşa de critici la adresa
fraţilor noştri. Mentalitatea dăruirii, atunci
când avem ce da, şi a primirii, când trebuie să
primim, este un antidot excelent împotriva
atitudinii de tipul „totul pe gratis”.
“Căci aşa vorbeşte Domnul . . . “Căutaţi-Mă, şi veţi trăi!” (Amos 5:4). 7
Câteva aplicaţii practice
Să nu ne grăbim să primim ajutor
guvernamental. Când se oferă ceva, fără nicio
plată, trebuie să ne gândim de unde vine
înainte de a semna pentru ajutor. Dacă este
din partea guvernului, ar trebui să nu ne
grăbim să primim. De fapt, cred că ar trebui
să nu primim deloc.
În 1781, în timp ce Revoluţia Americană
era încă în progres, George Washington
a aflat de la un prieten că Adunarea
Generală era pe punctul de a promova o
lege prin care să-i acorde pensie mamei sale
văduve. Washington i-a comunicat repede
prietenului său că vrea ca pensia să fie blocată.
Vorbind despre familia sa, Washington a
scris: „Ne-am fi simţit ofensaţi ca mama
noastră să fie pensionară în timp ce noi am
avea mijloacele să o întreţinem.” Acesta a
considerat că e o ruşine ca mamei sale să i se
plătească o pensie din banii statului.
Desigur, asta nu înseamnă că, dacă
renunţăm la protecţia socială sau dacă
acceptăm ajutorul guvernamental totul va
merge bine din punct de vedere financiar.
„...Şi jur că nu voi lua nimic din tot ce este
al tău, nici măcar un fir de aţă, nici măcar
o curea de încălţăminte, ca să un zici: «Am
îmbogăţit pe Avram.»” (Genesa 14:23)
Dacă ar fi primit acele lucruri, Avram ar
fi rămas dator, iar acesta este un alt motiv
pentru a refuza ajutorul guvernamental.
Dacă acceptăm ajutorul, ne putem aştepta
ca guvernul să încerce să controleze ceea ce
facem.
Ar trebui să nu forţăm pe nimeni să vândă
ceva la un preţ nejustificat de mic. „Rău! Rău!”
zice cumpărătorul, şi plecând, se fericeşte.”
(Prov. 20:14) Chiar vrei să fii văzut ca o
persoană care aduce poveri greu de purtat?
Acesta este acelaşi spirit al mentalităţii „dă-mi
fără plată”. Nu vrem să plătim prea mult, însă
nu vrem să păcălim vânzătorul, plătind un
 preţ mai mic faţă de preţul pieţei. Aceasta
implică principiul biblic al cântăririi şi al
măsurării juste. Nu este întotdeauna rău să
negociezi un preţ, dar, dacă putem spune că
am „furat” un lucru printr-o tocmeală falsă,
atunci este vorba de mentalitatea „dă-mi fără
plată”.
Mentalitatea „dă-mi fără plată” se întâlneşte
Să
peste tot în jurul nostru. Nu este o atitudine
mori uşor
Orice fiinţă umană fie se dă înapoi dinaintea
morţii, fie o priveşte cu mare spaimă. Pentru
amânarea morţii se cheltuiesc anual milioane
de dolari. Prelungirea luptei pentru existenţă
pare să fie motivul multor ore de activitate
fizică a multor oameni.
Şi, totuşi, moartea fizică este o parte
integrantă şi ineluctabilă a existenţei umane.
„Odată ce viaţa e lansată, precum un glonte,
trebuie să ajungă la destinaţia finală, adică în
moarte.”
De ce această ezitare în faţa morţii? De
ce această frică de a se elibera de temniţa
trupului? De ce această căutare neîntreruptă
şi nebunească după elixirul magic care să
garanteze o viaţă fără sfârşit aici, pe pământ?
Unora poate că le e teamă să-i părăsească
pe cei dragi, să lase desfătările familiale sau
posesiunile materiale. Dar cine nu aşteaptă
cu mare nerăbdare să-i revadă pe cei iubiţi,
plecaţi mai dinainte, sau nu anticipează
bucuriile nedescoperite?
Pentru alţii, gândul durerilor fizice poate
cauza anxietate. Totuşi, unii doctori susţin
că „din ceea ce se cunoaşte în medicină,
se pare că senzaţia alunecării în moarte e
asemănătoare cu cea a adormirii”.
Probabil că prima cauză care declanşează
această nelinişte mentală în ceea ce priveşte
moartea e frica de necunoscut. Tot ce
8  Sămânţa adevărului • Februarie 2011
creştină, ci una care trebuie numită „lăcomia,
care este o închinare la idoli” (Coloseni 3:5).
Cei care au această mentalitate se închină
altcuiva, nu lui Dumnezeu. Să luăm aminte
la un ultim gând din 1 Ioan: „Copilaşilor, să
vă feriţi de idoli.”
Din The Christian Contender, iulie 2009
Rod and Staff Publishers, Inc.
Tradus şi folosit cu permisiune.
urmează după ultima răsuflare e acoperit de
un văl întunecat în faţa căruia oamenii se
umplu de spaimă.
A te ascunde adânc în teamă înseamnă eşec
în a te pregăti pentru moarte. În momentul
morţii, Cesar Borgia a spus: „M-am pregătit
în cursul acestei vieţi pentru orice lucru, cu
excepţia morţii şi, vai, acum mor cu totul
nepregătit!” „Vai mie!” a strigat Ludovic
al V-lea al Franţei. „Când Dumnezeu m-a
chemat, am refuzat, când El mi-a adresat
invitaţia, am fost unul dintre cei care găsesc
scuze. Acum primesc răsplătirile faptelor mele;
spaima şi cutremurul vin peste mine. Tresar şi
mă tânguiesc în durere; şi, totuşi, acesta nu e
decât începutul durerilor.”
Tu nu trebuie să mori nepregătit sau plin de
groază. Dumnezeu poate să facă din moartea
ta o glorioasă intrare în părtăşia eternă cu El.
Te poţi pregăti pentru această experienţă:
1. Căindu-te de păcatele tale. În Romani
3:23, apostolul Pavel scrie că „toţi au păcătuit”.
Deci, cu sinceră părere de rău, întoarce-te de
la viaţa ta de răzvrătire şi ignorare constantă a
lui Dumnezeu şi a Cuvântului Său.
2. Recunoscând dragostea lui Hristos. Murind
pe Calvar şi făcând ispăşire pentru păcatele tale,
Isus Hristos ţi-a oferit mântuirea. „El a murit
pentru toţi” (2 Corinteni 5:15), vărsându-Şi
sângele ca noi să putem fi curăţiţi de orice
păcat. „Dar dacă umblăm în lumină, după cum
El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu
alţii; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne
curăţeşte de orice păcat.” (1 Ioan 1:7)
3. Primindu-L pe Hristos ca Domn şi
Mântuitor. Cere-I să vină şi să domnească peste
fiinţa ta. Fă acest lucru acceptând mântuirea
oferită de El. „Dar tuturor celor ce L-au primit,
adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat
dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu.” (Ioan
1:12)
4. Înviorându-ţi sufletul zilnic. Mulţumeşte-I
pentru că ţi-a dat viaţa veşnică. Pentru a progresa
din punct de vedere spiritual, citeşte Biblia, stai
în rugăciune şi în părtăşie sfântă şi spune-le şi
Dovezi din aur în
favoarea potopului
Cei mai mulţi oameni ar fi surprinşi să afle
că pietricele fine de aur, şlefuite de apă, se
găsesc frecvent nu doar în râuri şi pârâuri,
ci şi pe dealuri şi chiar pe vârfurile munţilor.
De exemplu, când cercetam peninsula Cape
York din Queensland de Nord, acum câţiva
ani în urmă, eu şi fratele meu am găsit
circa 30 de pietricele pe un deal, tocmai pe
vârful lui. Ele aveau de la 2 grame până la
30 grame şi toate erau cel puţin pe alocuri
şlefuite. Pietricelele netezite de apă erau
amestecate cu roci parţial şlefuite de mărimi
variate (de la mărimea unei bile până la cea
a dovleacului).1 Mulţi dintre cercetători se
întrebau de ce aceste pietre de pe deal au
devenit aşa de netede, însă pentru mine
răspunsul se găsea în potopul descris în
Biblie, care a cuprins întreaga lume.
Geologii seculari ar putea explica acest
“Căci aşa vorbeşte Domnul . . . “Căutaţi-Mă, şi veţi trăi!” (Amos 5:4). 9
altora despre viaţa nouă în Hristos.
În felul acesta moartea devine cel mai mare
triumf al vieţii. Vei putea spune precum
Tennyson: „Nădăjduiesc să-mi văd Călăuza
faţă în faţă / După ce voi fi trecut bariera.”
Vei putea spune împreună cu apostolul Pavel:
„Unde îţi este boldul, moarte?” (1 Corinteni
15:55) şi „...aş dori să mă mut şi să fiu
împreună cu Hristos, căci ar fi cu mult mai
bine” (Filipeni 1:23b). Şi vei fi în stare să spui
ceea ce spunea şi Solomon: „Mai mult face
... ziua morţii decât ziua naşterii.” (Eclesiastul
7:1)
Din Light of Life, vol. 26, nr. 3
Rod and Staff Publishers, Inc.
Tradus şi folosit cu permisiune.
—Jack Lange
fapt prin modificarea albiei unui râu străvechi.
Problema cu această teorie este că rocile şi
prundişul găsit în albiile râurilor de azi sunt
în totalitate netede.
Aşadar, ne-am aştepta ca rocile găsite în
presupusa „albie a râului antic” să fie, de
asemenea, foarte netede. Oricum, cele mai
multe sunt doar parţial netede sau şlefuite
de apă ca şi cum au fost rostogolite de
mişcările apei doar o scurtă perioadă de timp.
Fenomenul se explică mai bine prin acţiunea
potopului.
Aurul se găseşte în straturile de cuarţ care s-a
format la sfărâmarea rocii gazdă. Cercetătorii
experimentaţi ştiu că cea mai mare parte din
aurul extras astăzi, la un anumit nivel, provine
din locurile unde aceste straturi de cuarţ
aurifer au ieşit la suprafaţă – din acele filoane
 de cuarţ aurifer. De fapt, cele mai multe
pietricele pe care le-am găsit (şi acestea au fost
de ordinul miilor în toată Australia), aveau
cuarţ pe ele când erau scoase din pământ.
Pe măsură ce apele se retrăgeau, filoanele de
cuarţ aurifer sufereau turbulenţe şi erodări,
iar bucăţi mari de cuarţ aurifer se sfărâmau.2
O parte din aur a rămas încă prins în aceste
tipuri de cuarţ şi este localizat deseori cu
ajutorul detectoarelor de metal.
Pietricelele s-au format când aurul s-a
desfăcut de cuarţ şi a fost rostogolit. Dacă
aceste pietricele erau mişcate destul pentru a
deveni măcar parţial netede, atunci ele intră în
categoria aurului aluvional. Dacă pietricelele
sunt găsite lângă filonul sursă, ele sunt de
obicei zimţate şi ascuţite şi intră în categoria
aurului eluvional.
Aurul care s-a fărâmiţat în vremea potopului
s-a rostogolit timp de luni întregi şi a devenit
Cum s-a format aurul
în timpul potopului
Aurul era cunoscut înainte de potop.
Biblia descrie ţara Havila ca pe un loc unde
„se găseşte aur” şi „aurul din ţara aceasta este
bun” (Genesa 2:11-12). Probabil că cea mai
mare parte a aurului creat la început a fost
îngropat în timpul potopului.
De asemenea, aurul s-a format în timpul
potopului lui Noe.
În prima etapă a potopului, apele au
crescut pe pământ şi au adus un strat gros de
sediment. Apa care a fost prinsă în sediment
era sub presiune, conţinea multe chimicale
agresive şi dizolva multe minerale.
10  Sămânţa adevărului • Februarie 2011
neted. Aurul care este mai puţin neted la
capete s-a sfărâmat în timpul ultimelor
perioade ale potopului sau a fost rostogolit
de mişcările sedimentelor de la suprafaţă din
timpul potopului.
Faptul că am înţeles potopul din timpurile
biblice şi felul în care aceste forţe măreţe au
împrăştiat pietricelele de aur departe de sursa
lor de filon m-a ajutat să devin un cercetător
de succes. Este o experienţă fascinantă să
extragi o pietricică netedă de aur din locaşul
ei străvechi şi să meditezi la istoria sa.
Referinţe:
1. vezi Hergenrather H., Noah’s long distance travelers,
Creation 28(3): 30-32, 2006
2. Lalomov A. V. şi Tabolitch S. E., Gold placers in Earth
history, Journal of Creation 11(3): 330-334, 1997
Jack Lange are o afacere şi vinde detectoare de aur şi metale
lângă Newcastle, Australia; de asemenea, el este pastor
ordinat.
Din Creation 27(2) sept.-nov. 2007
Creation Ministries International
Tradus şi folosit cu permisiune.
—Tas Walker
Mişcări puternice ale pământului din
timpul potopului au tasat sedimentele,
producând deseori rocă metamorfică.
Apa presa crăpăturile rocilor, depozitând
cuarţ şi alte minerale, cum ar fi aur, argint,
cupru, zinc şi plumb. Aceste straturi de cuarţ
bogate în minerale poartă numele de „filoane
de cuarţ aurifer”.
În a doua etapă a potopului, apele ce se
retrăgeau au erodat pământul. Aurul din
aceste filoane s-a concentrat în depozite
aluvionare.
Din Creation 27(2) sept.-nov. 2007
Creation Ministries International
Tradus şi folosit cu permisiune.
http://www.CreationOnTheWeb.com
 „Numai, ia seama asupra ta, şi veghează cu
luare aminte asupra sufletului tău, în toate zilele
vieţii tale, ca nu cumva să uiţi lucrurile pe care
ţi le-au văzut ochii, şi să-ţi iasă din inimă; fă-le
cunoscut copiilor tăi şi copiilor copiilor tăi.”
Deuteronom 4:9

Rubrica
Părinţilor
Copilul răzvrătit
Stăteau în pragul uşii, uitându-se cum
maşina ieşi pe drum şi apoi pe autostradă.
Părea că nu e adevărat. Nimic în toţi aceşti
ani de căsătorie nu îi pregătise pentru aşa
ceva. Asta s-a întâmplat în familia altora.
Pe vremuri, când un copil pleca de acasă
fără binecuvântarea părinţilor, evident era
o problemă. Dar de data asta era diferit.
De data asta era copilul lor. Şi cum stăteau
şi-l urmăreau, nu se puteau abţine să nu se
gândească la trecut.
Părea că numai ieri l-au ţinut în braţe şi
l-au condus din priviri când a plecat pentru
prima dată la şcoală, plin de bucurie şi gata
să înveţe. Şi-au amintit cum recita toate
acele versete din Biblie în timpul părtăşiei în
familie şi cântând cu toată puterea cântarea
„Isus mă iubeşte”. Cum stăteau în pragul
uşii, mintea fugi în trecut. Au fost vremuri
bune, amintiri frumoase. Dar au fost şi lupte.
Vremuri de învăţare şi mustrare. Vremuri de
dezamăgire. Zile de post, ore de rugăciune
şi nopţi în care perna era udă de lacrimile
tatălui.
În trecut, copilul răzvrătit era de înţeles şi
situaţia lui putea fi explicată. Ei îşi aduceau
—Gary Miller
aminte de discuţiile pe care le-au avut cu alţi
părinţi tineri pe tema educării copiilor. Totul
era aşa de simplu. Copilul răzvrătit provenea
dintr-o familie dezorganizată. Cel care se
îndepărta de Dumnezeu pur şi simplu nu
fusese crescut corect. Părinţii buni cresc copii
buni. E clar.
Dar, în timp ce îşi priveau fiul plecând cu
maşina, inima le era copleşită de un val de
frustrare, necredinţă şi dezamăgire. Unde
era Dumnezeu? De ce nu a intervenit să
rupă lanţul evenimentelor care a dus la acest
moment? Cum rămânea cu promisiunea:
„Când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea”?
(Proverbele 22:6) Chiar era adevărat? An
după an, ei au ascultat de oameni evlavioşi
care i-au învăţat cum să-şi educe copiii, iar
concluzia era întotdeauna una singură. Fă
bine şi vei primi bine.
Privind în urmă, aceşti părinţi ştiau că au
greşit. Ştiau că au fost vremuri în care ei nu
au fost aşa de zeloşi în educare precum ar
fi trebuit. Îşi aminteau de momente în care
nu şi-au făcut timp să stabilească o legătură
cu copiii, deşi ar fi trebuit. Dacă s-ar putea
întoarce în timp, ar proceda altfel. Erau

“Căci aşa vorbeşte Domnul . . . “Căutaţi-Mă, şi veţi trăi!” (Amos 5:4). 11

 conştienţi de toate astea. Dar mai era un
lucru pe care ei îl ştiau foarte bine.
Ştiau că au încercat.
Ştiau că au căutat lumină în rugăciune şi
în Cuvântul lui Dumnezeu tot timpul cât
au încercat să-l înveţe pe copilul lor în frica
Domnului. Îşi aminteau de multele seri de
învăţătură şi de nenumăratele ore petrecute
cântând cu toată familia. Şi-au amintit de
educaţia evlavioasă pe care a primit-o şi de
atâtea predici ascultate de-a lungul anilor.
Ştiau că fiul lor a auzit multe sfaturi şi
mustrări în dragoste. Ştiau asta!
Mulţi părinţi se pot regăsi în situaţia
descrisă mai sus. Mulţi se simt vinovaţi
pentru că au avut aceleaşi îndoieli despre
Dumnezeu ca şi aceşti părinţi. Noi cântăm:
„Credincioşia Ta, Doamne e veşnică” şi
totuşi, chiar şi atunci când cântăm, ne
întrebăm unde este Dumnezeu când noi
trecem prin astfel de situaţii. Mulţi părinţi
se luptă cu sentimentele de dezaprobarea şi
respingerea celorlalţi părinţi din jur.
Ce ar trebui să facem noi, părinţii, când
dăm piept cu astfel de situaţii? Care ar
trebui să fie răspunsul nostru când este clar
că ne-am pierdut inima copilului? Paşii
următori nu sunt tot ce ar trebui să facem
şi fiecare situaţie este diferită, dar aş vrea să
privim la şapte paşi pe care îi poate face un
părinte care are un copil răzvrătit.
1. Recunoaşte că ai greşit. Fiecare dintre
noi eşuăm în educarea copiilor noştri. Fii
gata să mergi la copilul tău şi să recunoşti
că ai greşit. Când copilul tău observă că ai
fost inconsecvent, fii gata să accepţi asta.
Unul din cele mai grele, dar şi de cotitură
momente ale restaurării unei relaţii este să
admiţi că a fost vina ta. Identifică greşeala şi
cere-ţi iertare.
2. Împărtăşeşte cu alţii eşecul tău. Dacă
sunt domenii în care experienţa ta ar putea
fi o binecuvântare pentru alţi părinţi, fii
12  Sămânţa adevărului • Februarie 2011
gata să împărtăşeşti eşecul tău. Dacă ai greşit
pentru că nu ţi-ai făcut timp pentru copiii
tăi în tumultul vieţii, fii gata să atenţionezi
cu dragoste pe cei care fac aceeaşi greşeală.
Trebuie să ai mare grijă să faci lucrul acesta
cu smerenie şi dragoste faţă de părinţi şi nu
ca o manifestare a frustrării tale.
3. Pune trecutul în mâna Domnului.
Aceasta poate fi extrem de dificil. Atunci
când relaţia nu merge sau s-a stins, ai
tendinţa să te întorci şi să dezgropi trecutul.
Ştim că este o pierdere de timp, dar totuşi,
mintea noastră fuge în trecut. „Dacă îmi
făceam mai mult timp să-i învăţ lucrul
acesta…” sau „Aş vrea să mă întorc în timp
să acţionez altfel.” Este un efort conştient să
încredinţezi totul Domnului. Este un act de
mare credinţă să conştientizezi că nu poţi
face nimic să schimbi trecutul şi să te încrezi
în Dumnezeu că ia eşecul tău şi îl transformă
în ceva frumos.
4. Fii sensibil la inima copilului tău.
Poate fi foarte dureros să interacţionezi într-o
relaţie şubredă, iar noi, ca părinţi răniţi, avem
tendinţa fie de a încerca să-i demonstrăm
copilului nostru că a greşit, fie ne retragem
şi să sperăm că problema va dispărea. Dar nu
merge aşa. Dincolo de felul în care copilul
arată şi vorbeşte, Dumnezeu a pus în fiecare
copil o inimă care are nevoie de îndrumarea
părinţilor săi.
Este puţin probabil ca inima să răspundă
pozitiv la o învăţătură bună primită ani
de zile, când copilul nu se simte iubit. Fii
sigur că el ştie că este iubit! Fii sigur că el
te aude spunând: „Te iubesc.” Uneori e greu
să arăţi dragoste unui copil răzvrătit fără să
ai impresia că îi controlezi viaţa. Este nevoie
de multă rugăciune şi înţelepciune de la
Dumnezeu ca să ai aşa ceva.
5. Nu pune armele jos până bătălia nu
este gata. Mulţi oameni care au rămas în
istorie, pe care noi acum îi vedem ca giganţi
ai credinţei creştine, au trecut prin perioade
de depărtare de Dumnezeu: de exemplu,
John Newton sau Conrad Grebel. Oameni
care, după ce au trăit o viaţă păcătoasă,
neevlavioasă, s-au convertit şi au devenit
stâlpi puternici în Împărăţia lui Isus Hristos.
Nu renunţa când vine vorba de copilul tău!
Aminteşte-ţi de multele tale momente de
cădere şi de faptul că Dumnezeu a rămas
credincios. Trebuie să atingem atât inima
copilului nostru, cât şi inima lui Dumnezeu.
El poate aduce anumite circumstanţe şi
oameni în viaţa copilului nostru. El este gata
să răsplătească „ ... anii, pe care i-au mâncat
lăcustele...” (Ioel 2:25).
Una dintre cele mai motivante
imagini ale rugăciunii de
mijlocire din Biblie se găseşte
în Exodul 32. Copiii lui
Israel au păcătuit împotriva
lui Dumnezeu pentru că
s-au închinat la viţelul de
aur şi Dumnezeu era gata
să-i nimicească. Dar era o
singură problemă. Moise
nu se oprea din rugăciune.
În cele din urmă, Dumnezeu
i-a spus lui Moise: „Acum,
lasă-Mă; mânia Mea are să se
aprindă împotriva lor: şi-i voi
mistui ...” (Exod. 32:10). Era aproape ca
şi cum ar fi zis: „Nu te mai ruga ca să pot să-i
nimicesc”. Dar Moise a continuat să ceară,
iar Dumnezeu a onorat perseverenţa lui. Ia
această povestire ca exemplu pentru propria
ta viaţă de rugăciune. Imaginează-ţi că stai
între mânia lui Dumnezeu şi copilul tău. Eşti
gata să stai între copilul tău şi Dumnezeu şi
să continui să mijloceşti chiar dacă acesta a
făcut multe alegeri greşite şi se pare că nu
mai este speranţă? Nu renunţa! Nu te opri
din luptă până când bătălia ia sfârşit.
6. Încredinţează viitorul în mâna lui
Dumnezeu. Chiar dacă copilul tău răzvrătit
nu va recunoaşte niciodată, el te urmăreşte
“Căci aşa vorbeşte Domnul . . . “Căutaţi-Mă, şi veţi trăi!” (Amos 5:4). 13
să vadă cum reacţionezi când el face alegeri
greşite. El observă cum vorbeşti şi cum te
comporţi în aceste momente de criză.
Eşti gata să-i arăţi dragoste şi prietenie când
sunteţi în public sau eşti prea preocupat de
ce vor spune ceilalţi? Ţi-ar fi mai uşor să nu
te indentifici cu el? Dacă îţi pasă mai mult
de reputaţia ta decât de inima copilului,
el va simţi asta. Dacă mai eşti supărat pe
Dumnezeu pentru că a lăsat să se întâmple aşa
ceva, copilul va şti. Dacă încă mai încerci să
controlezi viitorul şi nu te poţi stăpâni, acest
lucru va fi vizibil.
Dar dacă încredinţezi totul în mâna
Domnului, dacă recunoşti că sunt multe
lucruri pe care nu le înţelegi şi eşti
gata să te încrezi în Dumnezeu,
toţi vor vedea asta. Sunt puţine
lucruri care vor mişca inima
unui copil răzvrătit, precum ar
fi să vadă că părintele rămâne
credincios, consecvent, plin de
dragoste şi bucurie în mijlocul
luptei aprige.
7. Fii recunoscător. Poate că
asta e cea mai grea parte, dar eu
cred că este crucială.
Fă-ţi timp în fiecare zi să
mulţumeşti pentru binecuvântările pe
care această situaţie le-a adus. Copiii răzvrătiţi
scot la iveală propriile noastre greşeli, lipsa
noastră de credinţă şi caracterul nostru slab.
Ei ne ajută să ne smerim aşa cum nimic altceva
nu ne-ar ajuta. Ei ne ajută să reaprindem focul
rugăciunii. Slavă Domnului pentru toate
acestea!
Continuă să te rogi, chiar dacă ţi se pare
absurd,
Chiar dacă rugăciunea ţi se pare ignorată.
Chiar dacă pare că nu mai este speranţă,
aminteşte-ţi,
Că Dumnezeu se luptă chiar şi cu ai Săi
copii.
Tradus şi folosit cu permisiunea autorului.
 O femeie temătoare de Dumnezeu
2 Împăraţi 4:8-37
Femeia sunamită şi soţul ei au pregătit o
cameră pentru prorocul Elisei care obişnuia
să treacă prin ţinutul lor. Ca o răsplată pentru
bunătatea ei, Elisei i-a spus că va avea un fiu.
Totuşi, deşi foarte tânăr, fiul ei s-a îmbolnăvit
şi a murit. De îndată, femeia a alergat la profet
cu această cauză, şi viaţa i-a fost din nou dăruită
acestui tânăr.
Sunamita era o femeie extraordinară. De
ce? Era o femeie evlavioasă. Ea putea înţelege
lucrurile spirituale pentru că a văzut nevoia
omului sfânt al lui Dumnezeu.
Pentru ca să răspundă acestei nevoi, ea s-a
consultat cu soţul ei. Era o femeie pioasă şi
credincioasă în lucrurile materiale şi spirituale.
Când profetul a întrebat-o ce ar putea face
pentru ca să-i răsplătească grija, ea a răspuns:
„Sunt mulţumită”.
Care dintre noi este aşa de mulţumit cu ceea ce
are, încât să nu vrea mai mult? Nu avea copii, aşa
că Elisei i-a promis un fiu. Răspunsul ei a fost:
„Nu! domnul meu, omule al lui Dumnezeu, nu
amăgi pe roaba ta!” (2 Împ. 4:16b)
Dumnezeu are multe surprize pentru cei
ce sunt ai Lui şi, într-adevăr, a răsplătit-o pe
femeie cu un copil. Dar, mai târziu, copilul
s-a îmbolnăvit. „Şi copilul a stat pe genunchii
mamei sale până la amiază.” Pentru fiecare copil
trebuie să existe o mamă iubitoare care să-l ţină
pe genunchi. Mama aceasta a avut ocazia de a-şi
exprima dragostea, de a cânta şi de a se ruga
împreună cu copilul ei.
Copilul însă a murit. În mijlocul acestei
pierderi uriaşe, mama aceasta a demonstrat
stabilitate emoţională. A cerut de la soţul ei un
slujitor pentru că „vreau să mă duc în grabă la
omul lui Dumnezeu, şi apoi mă voi întoarce”.
Când a fost întrebată în legătură cu motivul
plecării ei în grabă, ea a răspuns: „Fii pe pace!”
Cuvintele ei au fost expresia păcii lăuntrice,
demonstrând o încredere de nezdruncinat.
14  Sămânţa adevărului • Februarie 2011
—Norman E. Wine
Sunamita era o femeie prudentă. În
înţelepciunea ei, a mers să caute răspunsuri
la omul lui Dumnezeu. Puterea credinţei
ei în Dumnezeu şi supunerea în asemenea
împrejurări ne pun în uimire. Slujitorul lui
Elisei a întrebat-o: „Eşti bine? Bărbatul tău şi
copilul sunt bine?” Ea a răspuns: „Bine”.
Putem spune şi noi, în împrejurări
nefavorabile ale vieţii de familie, că totul e
bine? Ne punem încrederea şi ne odihnim în
Domnul, acceptând voia Lui pentru familia
noastră? Cu toată pierderea suferită, se pare că
femeia ştia că Cel care i-a promis un fiu putea
să-l aducă din nou la viaţă.
„Şi cum a ajuns la omul lui Dumnezeu pe
munte, i-a îmbrăţişat picioarele.” Era, într-
adevăr, un timp al durerii, al întristării şi al
întrebărilor. De ce i-ar fi promis şi i-ar fi dat
Dumnezeu un fiu, doar ca să-l ia înapoi la
scurtă vreme? Întrebarea aceasta era adresată
Domnului, iar femeia a adus-o înaintea omului
lui Dumnezeu. La cererea ei insistentă, Elisei a
urmat-o acasă.
Suntem şi noi perseverenţi în rugăciune
pentru nevoile, preocupările şi durerile noastre?
Elisei nu avea în el însuşi puterea de a vindeca
băiatul, dar s-a rugat Domnului. El a făcut
ceea ce a putut, iar Dumnezeu a făcut restul
– l-a înviat pe copil. Metodele şi mijloacele
naturale sunt în puterea noastră, ceea ce ţine
de supranatural stă în puterea lui Dumnezeu.
Trebuie să facem tot ce putem pentru ca să
răspundem nevoilor pe care le avem şi să cerem
ajutorul lui Dumnezeu atunci când resursele
noastre sunt insuficiente.
Când fiul a fost readus la viaţă, Elisei a
chemat-o pe Sunamita. „Ea s-a dus şi s-a
aruncat la picioarele lui, şi s-a închinat până
la pamânt. Şi şi-a luat fiul, şi a ieşit afară.”
Observaţi umilinţa şi recunoştinţa ei. Puţini
dintre noi pot cunoaşte sentimentele acestei
femei nobile: bucurie, întristare, moarte,
speranţă, viaţă şi apoi fericirea reînnoită pe care
ea a trăit-o.
Există şi astăzi multe femei evlavioase
extraordinare – soţii, învăţătoare, scriitoare,
croitorese, bucătărese – surori care răspund
multor nevoi.
„Îţi mulţumesc, Doamne, pentru toţi aceşti
Biblia din căminele noastre
Este un mare privilegiu să avem Cuvântul
scris al lui Dumnezeu în căminele noastre, să-l
ţinem în mână şi să-l citim. Să ne gândim doar o
clipă la secolele care au trecut de când Cuvântul
lui Dumnezeu a fost scris. Longevitatea sa este
o dovadă a suveranităţii lui Dumnezeu. Să ne
gândim la diferitele traduceri care au făcut ca el
să fie disponibil în limba noastră. Fără îndoială,
Biblia este o comoară de aur ce ne-a fost lăsată
ca moştenire.
Care este valoarea Cuvântului pe care îl
avem în căminele noastre? De la inventarea
tiparului, Biblia poate fi achiziţionată la un
preţ mic. Înainte de aceasta, doar cei bogaţi îşi
permiteau să cumpere un manuscris. Uneori,
deţinerea unei Biblii a fost (şi este) interzisă prin
lege. Aceasta face ca, pentru unii credincioşi,
deţinerea unei Biblii să capete o valoare şi mai
mare, chiar dacă poate fi periculos.
Cu toate acestea, valoarea intrinsecă a Bibliei
rămâne neschimbată. Fie că am plătit doar
câţiva lei pentru Biblia din căminul nostru sau
am străbătut mulţi kilometri pentru a o obţine,
fie că ne-am riscat vieţile pentru a o tipări
sau am dat pe ea averea de-o viaţă, valoarea
conţinutului ei rămâne neschimbată. Biblia
rămâne un câştig, indiferent de preţ. Aceasta
vorbeşte de calea mântuirii prin Hristos.
Biblia ne arată drumul spre cer şi ne
oferă direcţii practice pentru viaţă. Ne
avertizează în privinţa relaţiilor şi ne învaţă
“Căci aşa vorbeşte Domnul . . . “Căutaţi-Mă, şi veţi trăi!” (Amos 5:4). 15
sfinţi ai Tăi care au contribuit într-o măsură aşa
de mare la promovarea cauzei lui Dumnezeu şi
a poporului Său. Binecuvântarea Ta fie peste
ei!”
„Cine poate găsi o femeie cinstită? Ea este
mai de preţ decât mărgăritarele.” (Prov. 31:10).
Din Home Horizons, mai 2006
Eastern Mennonite Publications
Tradus şi folosit cu permisiune.
—Timothy Witmer
în domenii precum autoritatea, căsătoria şi
responsabilitatea în viaţă. Poruncile Vechiului
Testament ne călăuzesc şi azi în anumite
domenii practice. (A cui este vina pentru
paguba produsă de un animal despre care se
ştie că e periculos?) Pe lângă aceasta, cartea
Proverbelor ne dă sfaturi în privinţa banilor şi
a îngrijirii căminului într-un mod cuviincios.
Biblia este standardul nostru pentru
modelarea unui caracter evalvios în familie.
Faptul că minciuna, înşelăciunea sau furtul
sunt păcate nu este o simplă idee de-a
părinţilor. Biblia spune clar că acestea sunt
chestiuni morale, iar noi le luăm ca atare.
Copiii învaţă că mama şi tata spun anumite
lucruri pentru că Biblia spune astfel.
Mulţi dintre noi am crescut închinându-
ne zilnic în căminele noastre. Această
binecuvântare este de nepreţuit şi merită să
fie continuată. Citirea zilnică a Scripturii
imprimă adevărul în viaţa noastră. Cântările
din timpul devoţional al familiei au o temă
biblică. Multe amintesc de povestirile biblice.
Un timp de părtăşie spirituală de calitate în
familie îi învaţă cu prisosinţă pe copiii noştri
din Cuvântul lui Dumnezeu (Deuteronom
6:7).
Iov a spus: „Cuvintele gurii lui preţuiesc
pentru mine mai mult decât hrana
trebuincioasă”1 (Iov 23:12). Este probabil ca
1. Traducere liberă din King James Version
 el să fi avut zilnic părtăşie cu Dumnezeu înainte
de micul dejun. Îmi aduc bine aminte când tatăl
meu mi-a spus că este timpul să încep să citesc
singur Biblia. Fără îndoială că acest lucru m-a
ajutat să-L primesc pe Hristos şi să încep să
citesc sistematic Biblia pentru viaţă.
În căminele evreilor evlavioşi, Scriptura era
scrisă pe stâlpii uşii şi ai porţilor (Deuteronom
6:9). Poate ne gândim că citatele din căminele
noastre sunt nesemnificative şi trecute cu
vederea, însă ele reprezintă o mărturie tăcută
a valorilor familiale. Fără îndoială că versetele
biblice puse în ramă vin în armonie cu dorinţa
lui Dumnezeu pentru poporul Său de azi.
Cuvântul lui Dumnezeu scris pe porţi era un
mesaj pentru cei care treceau pe poartă sau pe
lângă ea. Astăzi, un citat din Scriptură pe poarta
noastră şi un mesaj biblic în spatele maşinii pot
avea un rol asemănător.
Copiii ar trebui să aibă propria Biblie atunci
când învaţă să citească. Şi chiar înainte de asta,
pot avea un Nou Testament. Un copil care ştie
unde este locul periuţei de dinţi poate să înveţe
şi unde să-şi aşeze Noul Testament după ce
vine de la biserică. Părinţii îi învaţă pe copiii
mici să folosească Biblia ajutându-i să găsească
textul citit la biserică.
Copiii se vor deprinde să respecte Biblia dacă
părinţii îi învaţă cum să aibă grijă de această
Carte valoroasă. Îndreptăm paginile îndoite.
Aşezăm Biblia într-un loc anume atunci când
nu o folosim. Cum ne văd copiii că mânuim
Bibliile? Au priceput ei că Biblia nu e un suport
pentru spate, un rezemător pentru genunchi,
un evantai sau un obiect de prins muşte? Dacă
Biblia se află într-un teanc de cărţi sau reviste,
ea ar trebui să fie deasupra teancului.
Azi, Bibliile se găsesc în diferite forme
şi culori. Ele pot fi acoperite cu metal,
asemănătoare unor cutii de suc. O astfel de
degradare nu-I face plăcere Tatălui ceresc.
Dacă ai o Biblie neagră, bine legată, aceasta
se va deosebi de celelalte cărţi din biblioteca
familiei. Este SFÂNTA SCRIPTURĂ.
Şcolile creştine şi şcoala duminicală ne învaţă
16  Sămânţa adevărului • Februarie 2011
să memorăm Biblia. Părinţii credincioşi
consideră că această sarcină este o prioritate
pentru copii. Dincolo de aceasta, memorarea
Bibliei poate fi un proiect de familie. Chiar
dacă vârsta ne poate împiedica să memorăm
uşor, acest lucru nu este un motiv legitim să
încetăm să ne amintim şi să adăugăm noi
pasaje memorate la repertoriul nostru. Câte
versete putem rosti cu întreaga familie, dacă
am şti doar ce este păstrat în inima noastră?
Mai mult decât un filacteriu, memorarea
Bibliei ţine locul unor „fruntarii între ochi”
(Deuteronom 6:8).
Familiile creştine ştiu că puterea Scripturii
vine din părtăşia cu Dumnezeu şi citirea
Cuvântului Său. „V-am scris, … fiindcă sunteţi
tari, şi Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în
voi...” (1 Ioan 2:14) Taţii, în mod special, sunt
responsabili pentru spiritualitatea căminului.
Biblia îi îmbărbătează pe copiii lui Dumnezeu
în umblarea de zi cu zi. Ne dă echilibru în bucurii
şi întristări. Căutăm mângâiere în Scriptură
când pierdem pe cineva drag. În descurajări,
înţelegem că promisiunile lui Dumnezeu sunt
preţioase. Versetele biblice ne ajută să biruim
ispita. Isus s-a împotrivit diavolului folosind
citate biblice. Noi nu trăim „numai cu pâine, ci
cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”
(Luca 4:4).
Evanghelia este temelia mărturiei noastre
despre Hristos. Fiecare familie ar trebui să
aibă tractate biblice şi literatură pentru cei
necredincioşi. Putem oferi vecinilor „apă vie“
direct sau putem trimite broşuri prin poştă.
Aceste mijloace fac legătura dintre sufletele
însetate şi răspunsul nostru dătător de speranţă.
Fie ca noi să avem Cuvântul viu în sufletul şi
căminul nostru. Biblia este mai mult decât un
ornament pe măsuţa de cafea sau o moştenire
pentru posteritate. Ea trebuie trăită şi practicată
astfel încât familiile noastre să poată fi lumina şi
sarea lumii.
Din Home Horizons,
Eastern Mennonite Publications
Tradus şi folosit cu permisiune.
 „Şi tot ce a fost scris mai înainte, a fost
scris pentru învăţătura noastră, pentru ca,
prin răbdarea şi prin mângâierea pe care o dau
scripturile, să avem nădejde.” Romani 15:4

Rubrica
Istorică
Scrisori din Siberia
Partea a II-a
Iulie 1947
Dragii mele soţii, Maria,
Ce mult doresc să ştiu ceva despre voi, să
ştiu că tu şi copiii sunteţi bine. În momentele
astea, mi-e cel mai greu să încredinţez
familia mea în mâna Domnului. Totuşi, ştiu
că trebuie să vă las în grija iubitului nostru
Domn. Prea des, Satan vrea să-mi inunde
mintea cu îndoieli şi descurajare când mă
gândesc la greutăţile pe care le înduraţi.
Cât despre mine, din nou Domnul a găsit
potrivit să fiu favorizat mai presus de mulţi
alţii de aici. După ieşirea mea din spital, am
fost desemnat să cârpesc hainele ofiţerilor şi
minerilor. Făceam lucrul acesta în timpul
nopţii pentru că este foarte important să
păstrăm într-o condiţie bună hainele puţine
pe care le avem.
Nu a durat mult timp şi unul dintre ofiţeri,
căruia nu o să-i spun numele, m-a rugat să-i
cos nişte haine. A fost aşa de mulţumit că
m-a angajat să lucrez pentru el şi pentru
familia lui. Maria, nici nu-ţi pot spune ce
binecuvântat am fost. Acest ofiţer m-a rugat
să fiu croitorul lui personal. Acum lucrez
—Harvey Yoder
tot timpul pentru el şi familia lui. Aici este
foarte greu să ai haine, aşa că trebuie să cos
întotdeauna pentru nevoile familiei sale.
Maria, el mi-a promis că îţi va trimite
salariul meu ţie! De aceea am pus scrisoarea
asta recomandată. Nu ştiu cum va face lucrul
ăsta, dar tu trebuie să răspunzi scrisorii, apoi
el va avea grijă ca tu să primeşti salariul!
Vezi cât de mare şi minunat este Domnul
nostru iubit?! I-am mulţumit din nou şi din
nou pentru mila Sa măreaţă demonstrată în
timpul nevoilor noastre.
Te rog să răspunzi cu o scrisoare cât poţi
mai repede.
Soţul tău iubitor, Yuri
August 1947
Dragă Maria,
Ce mult Îl slăvesc pe Domnul pentru
bunătatea Lui! În fiecare zi sunt copleşit de
dragostea şi mila pe care o arată copiilor Lui!
Îl laud pe Domnul pentru tine că ţi-a trimis
mâncare şi lemne.
Scrisoarea ta a însemnat aşa de mult pentru
mine! Pentru prima dată am putut şti sigur
cum este viaţa ta şi a copiilor. Inima mea se

“Căci aşa vorbeşte Domnul . . . “Căutaţi-Mă, şi veţi trăi!” (Amos 5:4). 17

 bucură să aud că şi Katya şi Peter sunt bine.
Să aflu că Peter citeşte bine şi poate calcula,
este ca o răsplată şi sunt împlinit. Mulţumesc
lui Dumnezeu pentru sănătatea care ţi-a dat-o
ţie şi copiilor. Spune bisericii ce mult apreciez
rugăciunile lor şi ce mult doresc să-i mai salut
încă o dată.
Să-ţi spun cum s-a întâmplat prima dată
când m-am întâlnit cu ofiţerul care e aşa bun
cu noi.
Cineva a raportat că noi urma să ţinem
adunări religioase în incinta spitalului. Am fost
chemat în faţa ofiţerului pentru interogaţii.
Desigur, mi-a citit dosarul, dar totuşi a vrut
să-mi pună întrebări.
— Domnule, s-a adresat el către mine, voi
vă adunaţi cu ceilalţi prizonieri în spital. Astfel
de întâlniri sunt strict interzise. Este împotriva
legii să complotaţi împotriva guvernului.
— Eu nu vorbesc împotriva guvernului sau
autorităţii, i-am răspuns eu. Ci eu îi învăţ pe
oameni că trebuie să ne temem de Dumnezeu
şi să respectăm guvernul. Îi învăţ că trebuie
să-i iubim pe cei care ne conduc şi că trebuie
să privim lucrul ăsta ca şi cum este voia lui
Dumnezeu ca noi să suferim persecuţia.
Trebuie să încercăm să facem cât mai mult
bine în perioada în care stăm aici. Nu-i învăţ
împotriva legilor naţiunii noastre.
El m-a privit cu ochi înţelegători. Apoi m-a
întrebat despre credinţa mea personală.
— Domnule, i-am spus, eu cred în Domnul
Isus Hristos ca Mântuitor personal. Cred că
toţi oamenii trebuie să se pocăiască de păcatele
Fiecare om caută adevărul,
dar numai Dumnezeu ştie
cine l-a găsit.
18  Sămânţa adevărului • Februarie 2011
lor şi să se întoarcă la Dumnezeul adevărat
şi viu.
Nu eram sigur ce va răspunde, dar el s-a
întors spre mine şi m-a întrebat:
— Crezi că şi eu am nevoie de pocăinţă şi
trebuie să cred în Dumnezeu?
Nu vroiam să-l supăr, dar totuşi vroiam să
ştie adevărul.
— Biblia porunceşte tuturor oamenilor să
se pocăiască şi să se întoarcă la El. Asta e voia
lui Dumnezeu.
Nu a scos niciun cuvânt pentru mult timp.
Apoi a rostit:
— O să mai vorbesc altădată cu tine despre
această chestiune.
Din acel moment, a devenit foarte interesat
de soarta mea şi de multe ori mergeam la
el acasă, unde petreceam timp cu el şi cu
familia lui. Ei locuiesc într-o casă frumoasă.
Am luat cina la ei şi multe seri le-am petrecut
discutând despre Biblie. Rugăciunea mea este
ca ei să se întoarcă la Dumnezeu. Nu trebuie
să ştiu prea multe despre el pentru că vrea
ca nimeni să nu ştie că este prieten cu mine.
Mă rog în fiecare zi pentru el. Domnul să fie
lăudat pentru bunătatea acestui om faţă de
mine şi familia mea.
Îţi transmit dragostea mea ţie şi copiilor.
Soţul tău care te iubeşte, Yuri
Va urma...
Din They Would Not Be Silent
©2001 TGS International
A subsidiary of Christian Aid Ministries.
—Lord Chesterfield
 „Dimineaţa, seamănă-ţi sămânţa, şi
până seara nu lăsa mâna să ţi se odihnească,
fiindcă nu ştii ce va izbuti, aceasta sau
aceea, sau dacă amândouă sunt deopotrivă
de bune.” Eclesiastul 11:6

Rubrica
Practică
O privire asupra organelor senzoriale
A ce miroase aici? Gustă asta! Ai auzit
zgomotul? Uite acolo! Pipăie asta – nu-i aşa
că e moale? De ce folosim astfel de enunţuri?
Din cauza simţurilor noastre. Tot ceea ce
cunoaştem despre lumea înconjurătoare vine
prin intermediul organelor noastre senzoriale.
În rândurile ce urmează, o să discutăm mai
pe larg despre ochi, urechi, nas, limbă şi piele
pentru a afla mai multe despre felul în care
funcţionează.
Ne gândim de obicei că auzim cu urechile şi
vedem cu ochii. Lucrurile nu stau chiar aşa. De
fapt, auzul şi văzul sunt procese care au loc în
creier. Organele noastre senzoriale acţionează
ca nişte „translatori” ai creierului. Ele traduc
un mesaj dintr-un „limbaj” în altul. Când
urechea noastră receptează o undă sonoră, ea
o transformă într-un impuls electric pe care
creierul poate să-l înţeleagă şi să-l interpreteze.
Cea mai mare parte a informaţiei pe care
o obţinem cu ajutorul organelor senzoriale
merge direct la talamus, o porţiune mică a
creierului. Talamusul face o selecţie şi transmite
informaţia la locul potrivit, în creier. Senzaţiile
legate de gust merg spre o zonă mică, în partea
laterală a creierului, cele legate de pipăit într-o
arie mai largă, în vârful capului. Dacă îţi
pui mâna pe cap, puţin mai sus de ceafă, vei
—Jere Martin
acoperi zona văzului.
Fără care simţ crezi că ne-am putea descurca?
Văzul? Gustul? Bineînţeles că avem nevoie de
toate, dar am prefera, probabil, să ne pierdem
gustul decât să ajungem orbi. Văzul şi auzul
sunt considerate simţurile cele mai importante.
Fără ele ne-ar fi, probabil, cel mai greu.
Persoanele care îşi pierd unul din simţuri
ajung să se bizuie foarte mult pe celelalte.
Oamenii orbi se bazează foarte mult pe simţul
tactil, chiar şi atunci când învaţă alfabetul
Braille. Surzii se bazează pe văz pentru a citi
pe buze sau a comunica folosind limbajul
semnelor.
Cele cinci simţuri ne oferă informaţii cu
privire la lumea înconjurătoare, dar mulţi
oameni de ştiinţă spun că, de fapt, mai
dispunem de patru simţuri interne. Ele sunt
durerea, echilibrul, setea şi foamea. Acestea ne
oferă informaţii cu privirea la trupul nostru şi
la nevoile lui. De exemplu, senzaţia de sete ne
anunţă momentul în care organismul nostru
are nevoie de mai multe lichide.
Niciunul dintre noi nu L-a văzut vreodată pe
Dumnezeu, dar putem descoperi multe despre
El cu ajutorul simţurilor noastre (Romani
1:20). De exemplu, să ne imaginăm o furtună
de vară. Vedem norii cenuşii care se adună

“Căci aşa vorbeşte Domnul . . . “Căutaţi-Mă, şi veţi trăi!” (Amos 5:4). 19

 ameninţători şi fulgerele care brăzdează cerul.
Simţim că temperatura scade, iar vântul începe
să ne umfle hainele. Auzim tunetul, apoi
ploaia începe să cadă în ropote. Înţelegem că
Dumnezeu este atotputernic. După furtună,
simţim în nări un aer proaspăt. Printre ultimii
stropi de ploaie, zărim pe cer curcubeul, o altă
amintire a faptului că Dumnezeu ne iubeşte şi
îşi ţine promisiunile.

Ştiaţi că...
• Păsările pot să simtă câmpul magnetic al Pământului? Acest lucru le ajută în procesul de migrare.
• Creierul în sine nu poate simţi niciun fel de durere, nici măcar atunci când e tăiat?
• Insectele au organe ale gustului pe picioare, antene şi anumite părţi ale gurii?
• Aparatul vestibular ne ajută să ne păstrăm echilibrul? E localizat în urechea noastră.
• Şerpii miros cu ajutorul limbii lor şi înregistrează zgomotele prin intermediul sistemului osos?
• Pielea este cel mai mare organ de simţ al organismului?
Din Home Horizons, Sept. 2008
Tradus şi folosit cu permisiune.

Asemenea cedrului
„Cel fără prihană înverzeşte ca finicul, şi
creşte ca cedrul din Liban. Cei sădiţi în Casa
Domnului, înverzesc în curţile Dumnezeului
nostru.” (Ps. 92:12, 13)
Solomon a trimis la Hiram, regele Tirului,
după cedri cu care să construiască Templul
Domnului din Ierusalim. Anterior, David
însuşi a folosit lemnul de cedru pentru
a-şi ridica palatul. Imaginaţi-vă stâlpii din
cedru, duşumelele solide din cedru, tavanele
şi pereţii. Cheresteaua din cedru este
atrăgătoare şi uşor de modelat. Mai degrabă
moale, lemnul de cedru este uşor de tăiat şi
de sculptat. Este durabil şi rezistă la procesul
de putrezire mai bine decât alte specii.
Prin urmare, este des folosit la fabricarea
stâlpilor de telegraf, a stâlpilor de susţinere
a gardurilor, precum şi la construirea
ambarcaţiunilor.
Pe lângă aspectul său estetic, lemnul are o
mireasmă plăcută. Multe piese de mobilier
sunt îmbrăcate în cedru şi pentru faptul că
acest soi de lemn ţine moliile la distanţă.
—Earl Koch
Din lemn de cedru se pot face şindrile
foarte durabile, care rezistă în condiţii
meteorologice extreme.
Cedrii sunt nişte copaci foarte frumoşi.
Sunt verzi tot timpul, au frunzele sub formă
de ace foarte fine şi conuri foarte mici. Mulţi
oameni cresc cedri ornamentali sau garduri
vii din cedri. Cedrii au viaţă lungă, pot
rezista mulţi ani.
Putem învăţa şi noi nişte lecţii de la cedri.
Cei neprihăniţi vor prospera, chiar şi în
împrejurări dificile, căci sunt hrăniţi de
Dumnezeu prin Cuvântul şi prin Duhul Său.
Caracterul lor va fi în acord cu frumuseţea lui
Hristos şi va răspândi o mireasmă plăcută.
El sau ea nu va avea nevoie de parfumuri
artificiale sau de cosmetice din industria
modei. Podoaba unui duh blând şi liniştit le
va da frumuseţe interioară.
Aşa cum Templul lui Solomon a fost
construit cu cedri din Liban, la fel şi
cei neprihăniţi construiesc Templul lui
continuare la pagina 25

20  Sămânţa adevărului • Februarie 2011


Rubrica
Tineretului
O dovadă a puterii
lui Dumnezeu
O relatare adevărată din România comunistă
— Deci, crezi că cineva ar fi aşa de naiv
încât să vină la slujba divină dacă voi
deschideţi o casă de rugăciune? rânji ofiţerul
în faţa micului grup de ţărani români care
aşteptau în faţa lui. Înregistrările noastre arată
că numărul creştinilor – toţi nişte paraziţi fără
valoare – scade. Aşa că ce vă face să credeţi
că va veni cineva în cazul în care veţi obţine
autorizaţia asta pentru care mă bateţi pe mine
la cap?
Ofiţerul îi privi cu satisfacţie pe oamenii
care aşteptau în tăcere. Oare de câte ori au
mai fost ei în acest birou până acum, cerând o
autorizaţie de construcţie pentru o casă nouă
de rugăciune?
În ciuda nenumăratelor dăţi în care cererea
lor a fost refuzată, aceşti oameni au continuat
să insiste. Ei ştiu bine că, dacă încep să
construiască fără autorizaţie, ar fi o risipă
de timp şi de resurse importante. Creştinii
erau sub supraveghere permanentă şi orice
încercare de a construi ar fi fost zadarnică –
“Căci aşa vorbeşte Domnul . . . “Căutaţi-Mă, şi veţi trăi!” (Amos 5:4). 21
„Tot aşa şi voi, tinerilor, fiţi supuşi celor
bătrâni. Şi toţi în legăturile voastre, să fiţi
împodobiţi cu smerenie. Căci, «Dumnezeu
stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi
le dă har.»” 1 Petru 5:5
—V. Miller
doar dacă, bineînţeles, ei ar fi obţinut printr-o
minune autorizaţia pe care o cereau. Afirmaţia
ofiţerului despre numărul de creştini care
scădea era departe de adevăr. Dimpotrivă,
tot mai mulţi dintre săteni, conduşi de o
foame spirituală, se înghesuiau în puţinele
case de rugăciune ca să asculte Cuvântul lui
Dumnezeu. Acest grup de oameni, însoţiţi
de pastorul unei biserici îndepărtate de
oraş, reprezentau un sat în care nu era nici o
biserică.
Ofiţerul schimbă brusc subiectul.
— Bine, am o întrebare pentru voi. Credeţi
tot ce scrie în Biblie?
— Da, credem că este Cuvântul lui
Dumnezeu, răspunseră cu toţii.
— Credeţi şi versetul care spune: „Iată
semnele care îi vor însoţi pe cei care vor
crede... vor lua în mână şerpi, şi dacă vor bea
ceva de moarte, nu îi va vătăma.” Credeţi
asta? îi provocă el.
— Credem, repetară ei, întrebându-se care
era intenţia ofiţerului.
— Atunci, veniţi cu mine, ordonă el,
 conducându-i afară din birou. Iată şansa
voastră să vă dovediţi credinţa. Dacă treceţi
de testul ăsta, veţi avea autorizaţia. Veniţi,
insistă el, dacă chiar vreţi autorizaţia, intraţi
în maşină.
Oamenii se uitau unul la altul cu mirare în
timp ce urcau, iar ofiţerul a luat-o pe drumul
principal. Curând, s-au văzut la intrarea de
la grădina zoologică.
— Şerpii sunt aici, îi direcţionă ofiţerul.
Încântat, el le arătă un şarpe mare, încolăcit
pe o ramură dintr-o cuşcă spaţioasă.
— Îl vedeţi pe acela mare. Este cel mai
veninos din România. Acum, credeţi
versetul pe care vi l-am citat? îi tachină el.
Dacă vreţi într-adevăr să vă dau o autorizaţie
de construcţie, duceţi-vă şi luaţi în mână
“Dacă vreţi într-adevăr
să vă dau o autorizaţie
de construcţie, duceţi-
vă şi luaţi în mână acel
şarpe mare veninos.”
acel şarpe mare veninos. Deschise uşa cuştii
şi făcu un pas înapoi, plin de satisfacţie şi
nerăbdare.
— Da, domnule, începu să vorbească
pastorul bisericii din oraş, credem Cuvântul
lui Dumnezeu, dar acest verset nu este
pentru noi astăzi. A fost pentru apostolii pe
care Isus i-a trimis să predice.
Ca şi cum nu l-a auzit pe pastor, un ţăran
pe nume Daniel a făcut câţiva paşi înainte,
rostind ferm: „Eu cred.” Încovoindu-se, intră
în cuşcă. Încet şi în linişte, îşi întinse mâna,
atingând şarpele încolăcit pe ramură. Uşor,
ca şi cum ar fi chemat o pisică, a început să
vorbească cu şarpele.1 „Salut, şarpe. Nu o să-
1. Credem în puterea protectoare a lui Dumnezeu, dar
nu credem în punerea lui Dumnezeu la încercare ca să facă
acest fel de lucruri fără să fie necesar.
22  Sămânţa adevărului • Februarie 2011
ţi fac niciun rău. Dar aş vrea să vii cu mine.
În Numnele lui Isus, îţi spun să vii la mâna
mea.”
Grupul de afară privi cu uimire cum
Daniel stătea liniştit, iar şarpele începu să se
desprindă de pe ramură. Îşi lăsă capul şi se
târî pe mâna omului până ce greutatea lui era
aproape prea mare pentru ca să fie susţinut
de o singură mână. „Mulţumesc, şarpe,”
continuă Daniel pe acelaşi ton prietenesc.
„Acum te poţi întoarce. Bravo!”
Ca şi cum ar fi înţeles cuvintele lui, şarpele
şi-a întors capul înspre ramură. Când tot
trupul s-a prins din nou de ramură, Daniel
s-a retras liniştit din cuşcă. Privindu-l pe
ofiţer în ochi, spuse:
— Vedeţi, domnule! Dumnezeu încă poate
să protejeze! El încă este puternic azi. De
aceea trebuie să construim o casă de rugăciune
pentru poporul Său. Acum vă rugăm să ne
daţi autorizaţia pe care ne-aţi promis-o, ceru
el cu fermitate.
Fără să scoată un cuvânt, ofiţerul s-a
întors şi a mers la maşină. Grupul mergea
în tăcere în spatele ofiţerului. Înăuntrul lor,
credincioşii erau plini de laudă la adresa lui
Dumnezeu pentru că Şi-a arătat măreaţa
putere şi Îi cereau să mai facă o minune şi să
le dea autorizaţia.
Ajunşi înapoi la birou, Daniel intră cu
ofiţerul, în timp ce ceilalţi aşteptau afară.
Curând, el li s-a alăturat, ţinând în mână
autorizaţia.
— Încă nu e încântat să vadă că vom
construi o casă de rugăciune, dar dovada
puterii lui Dumnezeu l-a atins într-un mod
deosebit! Daniel se bucură. Acum putem
începe construcţia. Slavă Domnului! - El a
fost din nou biruitor!
Notă: un român pe nume Traian Biscos mi-a
relatat această povestire pe care şi-a amintit-o
din tinereţea lui petrecută în România.
Folosit cu permisiunea autorului.
 Rugăciunea unei surori singure
Căile lui Dumnezeu sunt dincolo de
înţelegerea noastră umană. Nu putem pătrunde
felul în care El „gândeşte”. Dar prezentăm aici
felul în care o fată şi-a imaginat că El poate
răspunde la strigătul inimii.
Doamne, de ce a căzut sorţul pe mine să
rămân nemăritată? Cu ce am greşit? De ce
am ajuns aici?
Dragul meu copil, Eu nu „te-am selecţionat”.
Eu te-am ales. Eşti dragă inimii Mele şi am o
lucrare pentru tine pe care nu o pot îndeplini
cei căsătoriţi.
Dar, Doamne, mă simt aşa de singură.
Nimeni nu mă iubeşte. Un soţ şi nişte copii
mi-ar umple acest gol şi mi-ar dărui foarte
multă dragoste. Aş avea pentru ce trăi.
Doamne, Tu ştii cât de mult iubesc copiii,
dar nu mi-ai dat niciunul!
Gândeşte-te la ceea ce tocmai ai spus. Eşti cu
adevărat singură – nu eşti împlinită? Dacă te
simţi singură, e din vina ta. Mă ai pe Mine,
iar aceasta ar trebui să fie de-ajuns. Şi pe lângă
asta, am lăsat în viaţa ta mulţi oameni pe care
să-i iubeşti. Poate că tu nu le-ai împărtăşit
din dragostea Mea aşa cum aş fi vrut Eu. Nu
cumva ignori multele lucruri pe care ai putea
să le faci pentru alţii pentru că te gândeşti
numai la tine? Zici că îţi plac copiii? Atunci
fă ceva pentru copiii mulţi pe care i-am aşezat
în jurul tău.
Mai este ceva, Doamne. Ai spus că nu e
bine ca omul să fie singur. Tu ai pus în fiecare
inimă o dorinţă după celălalt. Căsătoria
este frumoasă şi onorată. De ce ai spus că
nu e bine să fim singuri, dar pe mine m-ai
lăsat singură? De ce mi-ai dat sentimente ca
acestea şi ai spus că mariajul este frumos, şi
totuşi nu mă laşi să mă bucur de el?
Copilul Meu, copilul Meu... tu eşti copilul
“Căci aşa vorbeşte Domnul . . . “Căutaţi-Mă, şi veţi trăi!” (Amos 5:4). 23
—Muriel Larson
Meu, chiar dacă nu eşti gata să-ţi predai viaţa
în mâinile Mele. Sunt multe taine pe pământ
pe care nu le înţelegi. Poţi vedea doar ca într-o
oglindă; e murdară şi nu se vede bine. Dar Eu
văd întreaga imagine a vieţii tale. Crede-Mă,
este o imagine frumoasă. Căsătoria nu ar face-o
mai frumoasă. Nu ar răspunde întrebărilor tale;
îţi cer doar să te încrezi în Mine. N-am să iau
aceste sentimente din inima ta. Dacă, chiar
având aceste sentimente, tu vei lucra pentru
Mine, atunci vei deveni mai puternică.
Doamne, câteodată simt că ceilalţi se gândesc
că am o problemă de vreme ce nimeni nu mă
vrea. Dar nu-mi place ca ceilalţi să-mi plângă
de milă, Doamne. Doresc să fiu acceptată, nu
să mi se plângă de milă. Dar dacă sunt urâtă şi
greu de iubit, de ce m-ai creat în acest fel?
Ştii că am făcut Eu vreo greşeală? Te iubesc
aşa cum te-am creat. Oamenii vor spune diferite
lucruri. Dar ce spun Eu este important. Eu mă
uit la inima ta. Draga Mea, pe Mine nu Mă
interesează cum arăţi, Eu te iubesc cu o dragoste
divină. Nimeni nu te poate iubi aşa.
Te îngrijorezi prea mult în loc să te încrezi în
Mine. Tu lucrează pentru Mine pentru că te-am
ales din toţi ceilalţi ca să rămâi singură.
Doamne, văd unde am greşit. Văd cât de
mândră şi egoistă am fost. Iartă-mă, Doamne.
Ceea ce îmi aduce fericire este faptul că
Te slujesc, nu căsătoria. Mă predau Ţie.
Mulţumesc că mi-ai amintit. Cum aş putea să
Te iubesc îndeajuns?
Predă-ţi viaţa în mâna Mea – aceasta vreau
de la tine. Doar aşa pot începe să te folosesc. Până
acum Îmi zădărniceai planurile.
Din Young Companion, sept.-oct. 2008
Pathway Publishers
Tradus şi folosit cu permisiune.
 Sămânţa credinţei
Era un loc minunat de
joacă. O adiere proaspătă
sufla peste covorul verde
de iarbă al dealurilor domoale,
care se cufundau în izvoare cristaline. Flori,
bogat colorate, creşteau în fiecare ungher şi
crăpătură a acestei ţări încântătoare, iar o
privighetoare îşi înălţa trilurile prin vâlcelele
adăpostite ale pădurii.
Pe coama unui deal, supraveghind acest
paradis binecuvântat, se înălţa o casă care era
mult mai încântătoare decât împrejurimile.
Cu pereţi din aur curat şi un acoperiş
strălucitor cu perle şi pietre preţioase, era cu
neputinţă să o descrii în splendoarea ei.
În afara acestei case, printre grădinile şi
gardurile vii, unde păsările cântau cele mai
minunate cântece, stătea Prinţul Slavei.
Veşminte sclipitoare împodobeau înfăţişarea
Sa regească cu o lumină strălucitoare. Totuşi,
cel mai uimitor amănunt, legat de înfăţişarea
Sa, era, fără îndoială, expresia Sa.
Aşa cum stătea El acolo, un slujitor
strălucitor trecea pe-aproape. Prinţul îl văzu
şi vorbi, având o atitudine atât de blândă şi
binevoitoare. Slujitorul strălucitor nu şovăi
şi veni îndată.
Ochii Prinţului radiau de bucurie, în timp
ce îşi deschise mâna ca să arate ce ţinea în
palma Sa.
Imediat, cel strălucitor văzu şi zise cu glas
domol:
― Este preţioasa sămânţă a credinţei.
Unde doreşti să fie sădită?
Prinţul îşi aruncă privirea în jos, unde
înaintea lor ceaţa se risipise. Mult mai jos,
Prinţul şi slujitorul strălucitor văzură o scenă
înduioşătoare.
În contrast cu frumuseţea uimitoare de care
erau înconjuraţi, pădurea de mai jos era într-
adevăr întunecată. Pândind la orice pas, erau
24  Sămânţa adevărului • Februarie 2011
creaturi ascunse şi demoni hidoşi. Capcane
erau puse pe fiecare cărare şi chiar umbrele
păreau înfricoşate.
În acel peisaj, Prinţul şi cel strălucitor
văzură un suflet, ceva mai mare decât un
copil, îngenunchind în pădurea cea atât de
întunecată. Părea că tânărul nu-şi dădea bine
seama de pericolele de care era înconjurat.
Departe, sus, în plăcutul paradis, slujitorul
strălucitor era adânc mişcat de scena aceasta.
Uitându-se la faţa iubitoare a Prinţului, şopti:
― Tânărul se află într-un mare chin al
sufletului. Şi totuşi, el nu-şi dă seama cât de
groaznice sunt săgeţile duşmanului.
― Da, răspunse Prinţul cu blândeţe, dar
Cel Atotputernic i-a trimis tânărului un înger
ocrotitor. Iată!
Cel strălucitor privi în jos încă o dată şi
văzu veşmintele sclipitoare ale îngerului
ocrotitor. Dreapta sa protectoare stătea pe
umărul tânărului. În mâna sa stângă ţinea o
sabie ca să protejeze tânărul de pericolele
care-l ameninţau.
― Acum vezi, zise Prinţul blând: acel
înger îl protejează pe tânăr, iar Eu trebuie
să-i sădesc această sămânţă a credinţei în
inima lui.
― Da, veni imediat răspunsul, totuşi, mă
întreb cum poţi şti după ce anume tânjeşte
tânărul, căci nu spune nici un cuvânt, doar
plânge.
― Cunosc lacrimile, zise blajin Prinţul,
simţindu-se o nuanţă de simpatie în glasul
Său blând, deoarece şi Eu am vărsat astfel
de lacrimi. El Îl caută pe Domnul din zorile
tinereţii sale. Când l-am chemat, M-a auzit.
Şi ascultă! Se roagă! Înţelegi cuvintele?
De jos veneau cuvintele încărcate de
lacrimi: „O, Dumnezeule, iartă-mă. Sunt un
păcătos. Nimic bun nu locuieşte în mine.
Dumnezeul meu, ajută-mă.”
 Fără să mai aştepte, cel strălucitor şi-a întins
mâna şi ochii săi i-a întâlnit pe cei ai Prinţului.
Mesajul era clar. Acum era vremea potrivită.
Cu încredere, Prinţul puse sămânţa preţioasă
în mâna slujitorului. Cu atenţie, El puse şi o
pecete în cealaltă mână întinsă. Pune-i pecetea
şi ea va fi o dovadă că este al Meu.
Cel strălucitor se grăbi fără prea mult efort
către pădurea de jos şi cum se apropie de tânăr,
demonii fugiră cuprinşi de teamă. Dacă nu au
putut să-l ia pe tânăr pe când îngerul ocrotitor
veghea asupra lui, cu atât mai mult acum
demonii nu puteau suporta să fie aproape de
cel care fusese trimis să răspundă la rugăciuni.
Umbrele ascunse dispărură şi soarele începu
să strălucească, în timp ce păsările cântau
deasupra florilor deschise. Demonii fugiră
departe, căci nu puteau suporta lumina lui
Dumnezeu. Încetişor, foarte încetişor, cel
strălucitor sădi sămânţa credinţei în inima
tânărului şi îşi pecetlui lucrarea cu pecetea
Prinţului. Şi cu toate că tânărul nu înţelegea
exact ce se întâmplase, era conştient de un
simţământ de pace care cuprindea toată fiinţa
lui. Rugăciunea lui fusese ascultată. Prinţul l-a
iubit şi l-a iertat. Acum, lacrimile suferinţei se
transformară în lacrimi de bucurie.
Mulţi ani au trecut de atunci. Întotdeauna
Prinţul a vegheat cu atenţie asupra mielului pe
care-l adusese în turma Lui. Într-o zi, în timp
ce stătea in mijlocul frumoasei Sale grădini,
se uită în jos cu o privire plină de duioşie.
Asemenea cedrului
Dumnezeu cu scopul bine definit de a
funcţiona precum Casa lui Dumnezeu. Cu
ei se poate lucra uşor, sunt uşor de modelat
ca vase folositoare pentru Templu. Cei sfinţi,
care se iubesc unul pe altul, atrag ca un
magnet şi rezistă „putrezirii”. Atunci când
armonia şi pacea caracterizează relaţiile lor,
utilitatea lor evidentă nu se va consuma. Ei
“Căci aşa vorbeşte Domnul . . . “Căutaţi-Mă, şi veţi trăi!” (Amos 5:4). 25
Prinţul văzu pe tânăr, acum un om în vârstă,
mergând încetişor, dar cu credincioşie, pe
cărarea Regelui. Prinţul cântă de bucurie
când văzu cum înflorise sămânţa credinţei,
devenind o tufă de trandafiri, bogată, cu flori
rare.
La semnul mâinii Prinţului, slujitorul
strălucitor se apropie să vadă la ce se uita
Prinţul.
― Este servul nostru credincios, zise el,
şi astăzi, am un mesaj pentru tine să-l duci
fratelui nostru în vârstă. A sosit vremea ca
el să vină la Mine. Deşi adesea M-a întristat,
rătăcind înapoi prin pădurea cea întunecată,
întotdeauna a strigat după milă şi izbăvire. Cu
câtă bucurie L-am ajutat de fiecare dată, dând
de bună voie din sângele Meu pe care l-am
vărsat pentru el. El are o inimă binevoitoare,
care tânjeşte după Tatăl ceresc. Vreau să-l
aduci acasă pe servul meu credincios pe care
l-am desăvârşit cu sângele Meu.
Ochii slujitorului strălucitor îi întâlniră
pe cei ai Prinţului. Mesajul era clar – acum
era vremea potrivită. Şi el plecă să-şi facă
datoria.
Prinţul nu Şi-a luat privirea până când
fratele credincios a fost luat sus, departe
de pădurea cea întunecată, în slăvitul şi
strălucitorul paradis, ca să locuiască cu
Domnul în veci de veci.
Din Young Companion, sept.- oct. 2008
Pathway Publishers
Tradus şi folosit cu permisiune
continuare de la pagina 20
sunt în stare să reziste vremii rele, urii lumii
şi săgeţilor aprinse ale celui rău.
Slavă lui Dumnezeu pentru cedrii frumoşi
şi atât de folositori!
Din Midwest Mennonite Focus,
noiembrie - decembrie 2007
Editor: Howard Bean
Tradus şi folosit cu permisiune.

Rubrica
pentru copii
E mai bine să fii bun
decât să fii mare!
— Eldon, va veni cineva să se joace cu tine
în dimineaţa asta, spuse mama zâmbind.
— O, bine! se bucură Eldon. Cine vine?
— Stanley, răspunse mama.
— Stanley, Stanley, verişorul Stanley! cântă
vesel Eldon. Ne putem juca afară şi putem să
mergem pe bicicletă.
Când Stanley sosi, Eldon fugi să-l
întâmpine. Prima dată s-au jucat în nisip.
Apoi Eldon şi-a scos bicicleta. Era o bicicletă
mică şi era uşor să mergi pe ea.
Puţin mai târziu s-a oprit.
— Vrei şi tu o tură? îl întrebă pe Stanley.
— Sigur! Stanley luă bicicleta albastră pe
care i-o întinse Eldon.
Dar oricât încerca de mult, Stanley nu-şi
putea ţine echilibrul pe bicicletă. Eldon încercă
să-l ajute, fără succes însă.
— Eu n-am bicicletă acasă, explică Stanley.
Sunt mai mare decât Stanley, se gândi
Eldon. El are cinci ani, iar eu patru. Dacă eu
pot merge pe bicicletă şi el ar trebui să poată.
Dar Stanley nu putea să meargă pe
bicicletă, aşa că băieţii s-au întors la nisip.
26  Sămânţa adevărului • Februarie 2011
„Să nu te părăsească bunătatea
şi credincioşia: leagăţi-le la gât,
scrie-le pe tăbliţa inimii tale.”
Proverbele 3:3
Înainte de prânz, mama lui Stanley se
întoarse să-l ia. Băieţii şi-au luat rămas bun,
iar Stanley a plecat.
— Mamă, spuse Eldon, sunt mai mare ca
Stanley. Eu pot merge cu bicicleta, iar el nu.
Eldon părea mândru de el. Eu am doar patru
ani, iar el are cinci, dar sunt mai mare, (în
înălţime n.t.) repetă el.
— Asta sună a laudă de sine, îl dojeni
mama cu blândeţe. Tu ai avut parte de mult
ajutor şi exerciţiu. Stanley nu are bicicletă
acasă ca să înveţe, îi aminti mama. Toţi
putem face unele lucruri foarte bine. Să fii
mare nu este cel mai important lucru.
În acea după-amiază, Eldon avu o
programare la dentist. Când termină cu
dentistul, mama trecu pe la aprozar.
Mama parcă maşina, iar cei doi se
îndreptară, în strălucirea zilei, spre magazin.
Înaintea lor, o bunică împreună cu o
fetiţă mergeau încet spre aprozar. Micuţa
a strănutat. Îşi deschise gentuţa să caute
o batistă. Apoi se împiedică de trotuar.
Poşeta deschisă căzu lângă ea. Monedele se
rostogoliră pe trotuar.
 — Banii mei! strigă fetiţa. Privi îngrozită
în timp ce monedele se împrăştiau în toate
direcţiile. Doi băieţi văzură cele întâmplate.
Băiatul mai mare, care purta o cămaşă
roşie, a înşfăcat câteva monede.
— Am jumătate de dolar! Sări în sus de
bucurie. Grăbit, a mai apucat două monede
şi a fugit.
Un băiat mai mic, cu o cămaşă verde, se
opri să o ajute pe mamă şi pe Eldon să strângă
restul de monede împrăştiate. Îi dădură
fetiţei toate monedele pe care le găsiră.
— Îmi pare rău că ţi-a luat banii, spuse
băiatul în verde. Îi înmână fetei un dolar. Ia-l
tu, spuse el cu generozitate.
Ochii micuţei se înseninară şi străluciră.
— Mulţumesc aşa de mult! spuse ea cu
recunoştinţă.
Timpul de mers la culcare
Familia Ebys tocmai
terminase de luat cina,
iar mama, sprijinită de
spătarul scaunului, se uită la
cei trei copii mai mari şi spuse:
— După ce toate vasele sunt spălate şi puse
la locul lor, vreau să am o întâlnire cu voi în
living.
Tata şi mama îşi zâmbiră unul altuia.
— De ce? interveniră David şi Petru
deodată.
— Imediat ce vasele sunt spălate, mama o
să vă spună despre ce e vorba, îi anunţă tata.
Eu trebuie să plec la atelier. Vă rog s-o ajutaţi
pe mama cu vasele.
— Hai, băieţi, să ne grăbim, îi îndemnă
“Căci aşa vorbeşte Domnul . . . “Căutaţi-Mă, şi veţi trăi!” (Amos 5:4). 27
— Mulţumesc, zise şi bunicuţa.
— Cu plăcere! Băiatul slăbuţ în cămaşă
verde zâmbi şi plecă.
— Mamă, exclamă Eldon, acel băiat a fost
aşa de drăguţ!
— Da, aşa e, a fost de acord mama. Ai
observat că primul băiat a fost mai mare,
dar al doilea a fost bun? Ce crezi că este mai
important?
Eldon nu trebui să se gândească de două
ori.
— Să fi bun! răspunse el repede.
— Ai dreptate, zise mama. E mai bine să
fii bun decât să fii mare!
Eldon aprobă.
Din Wee Lambs, iulie 2007
Rod and Staff Publishers, Inc.
Tradus şi folosit cu permisiune.
—Susie Martin
nerăbdătoare Emily, fetiţa de opt anişori. Într-
un timp foarte scurt, vasele curate erau aşezate
în dulapul din bucătărie. Incredibil, ce repede
lucrau copiii când mama avea câte o surpriză
pentru ei! Le plăceau întâlnirile din living. Dar
ce o să le spună mama de data asta?
— Suntem gata! Mama, unde eşti? strigă
Emily de pe canapeaua din living. Mama le
spunea de fiecare dată să-şi găsească fiecare un
loc comod când aveau o astfel de întâlnire.
Imediat, din bucătărie apăru şi mama cu
bebeluşul Esther şi se aşeză şi ea pe un fotoliu.
— Acum, zise ea cu un oftat, aş vrea ca unul
dintre voi să-mi spună ce este acela? Şi mama
arătă spre un obiect de pe perete.
— David, ai putea să-mi spui tu ce este?
 — Un ceas, răspunse - mulţumit că ştia -
David, micuţul de trei anişori.
— Bine! îl lăudă mama. Peter, ce aflăm
atunci când privim la el?
— Ne spune când trebuie să mâncăm,
răspunse Peter. El avea doar şapte ani dar îi
plăcea să mănânce mult.
— Bine, dar ce altceva ne spune că a sosit
timpul să facem?
Copiii începură să-şi dea cu părerea pentru a
ghici la ce se gândea mama. În cele din urmă,
Emily răspunse repede că anunţă timpul de
mers la culare.
— Foarte bine, întări mama. M-am gândit
în ultima vreme la ora voastră de culcare. Ce
credeţi că am putea face ca să îmbunătăţim
obiceiurile voastre?
Pe feţele copiilor se putea citi acum o uşoară
încruntare. Nu prea le plăcea să meargă la
culcare.
— Somnul e tot atât de important pentru
trupurile noastre cum sunt cina, exerciţiul fizic
şi gustările. El e un dar de la Dumnezeu - şi
aici vocea mamei deveni foarte serioasă. Mă
întristează să vă aud plângându-vă atunci când
trebuie să mergeţi la culcare. Nu ar trebui să-I
mulţumim lui Dumnezeu pentru somnul
sănătos?
Copiii o priviră foarte serioşi pe mama.
— Ca să vă ajut să scăpaţi de obiceiul prost
de a vă plânge atunci când trebuie să mergeţi
în pat, am făcut un desen şi un program pentru
voi.
Mama despături hârtia pe care o scosese
din buzunarul rochiei şi începu să le explice
copiilor.
— Aici e imaginea unui ceas. Acesta va fi
momentul când o să vreau să vă pregătiţi pentru
culcare. A doua imagine arată o chiuvetă. Asta
înseamnă că trebuie să vă amintiţi să vă spălaţi
pe dinţi, iar acest desen cu o cutie de jucării
înseamnă că trebuie să strângeţi toate jucăriile.
Copiii ascultau cu mare atenţie. Mama arătă
28  Sămânţa adevărului • Februarie 2011
înspre al doilea ceas de pe foaie. Aşa va arăta
ceasul când o să vreau să mergeţi la culcare,
încheie ea.
Împreună mai discutară puţin despre
imagini şi program, după care Emily spuse:
— Mulţumim, mama! Vrem să ne amintim
de ceea ce ne-ai spus. Iar faţa ei nu mai era
deloc încruntată.
— Mă bucur. Acum puteţi să vă mai jucaţi
încă!
Puţin mai târziu, mama întrebă:
— Copii, vedeţi ceasul?
— E la fel ca primul ceas de pe foaie,
exclamă Petru.
David sări şi începu să adune repede toate
jucăriile. Emily şi Peter începură să râdă când
îi văzură graba, dar merseră să-l ajute.
— Când sunteţi în pat, vă rog să strigaţi
„noapte bună”, adăugă mama. O să verific
timpul. Dacă sunteţi la timp în pat, o să aşez
câte o faţă zâmbitoare pe calendar, în dreptul
fiecăruia, după care voi veni să mă rog cu voi.
— Să vedem dacă până la sfârşitul lunii
fiecare zi va avea câte trei feţe zâmbitoare,
spuse încântată Emily. Copiii ieşiră în fugă
din bucătărie.
— Mamă, începu Emily zăbovind puţin
lângă scaunul mamei, vreau să-I mulţumesc
lui Dumnezeu pentru timpul de somn
deseară, când o să mă rog. Îmi pare rău că
m-am plâns.
Mama zâmbi şi o îmbrăţişă.
— Dumnezeu e mulţumit când schimbăm
obiceiurile rele din vieţile noastre. Şi Îi place
când Îi mulţumim, adăugă ea.
— Noapte bună! strigă Petru.
— Noapte bună! se auzi şi David.
— Noapte bună, băieţi! le răspunse mama.
Emily alergă pe scări şi în curând se auzi şi
urarea ei de „noapte bună!”.
Din Story Mates, martie 2007
Tradus şi folosit cu permisiunea autorului.
 Rosa şi monstrul
― Nu-i aşa că-i ciudat să fi în clasa a
opta? întrebă Rosa chicotind puţin. Cele
patru eleve de clasa a opta se adunaseră pe
scările Şcolii Mapleview şi aşteptau acum
să sune clopoţelul pentru prima oară în
acest semestru.
― Aşa-i, a fost de acord Martha. Îmi
aduc aminte când eram în clasele mai
mici. Atunci credeam că şcoala nu o să
se termine niciodată. Şi acum suntem în
ultimul an.
― Sper că va fi foarte fain anul ăsta,
spuse Becky, care avea întotdeauna un
spirit practic.
Anna ridică din umeri.
― Abia aştept să termin şcoala, spuse ea.
Cât eşti la şcoală, eşti mică. Cel puţin, aşa
cred ai mei. Totuşi n-o să vă mai văd în
fiecare zi şi-o să-mi fie dor de voi.
Becky schimbă subiectul.
― Sigur o să fie ceva diferit să avem ca
diriginte un bărbat. Dar cred că o să-mi
placă. Îmi plac schimbările. Ne mai scot
din monotonie.
― Mie mi-a plăcut de Erma, interveni
şi Rosa. De cele mai multe ori, Rosa era
liderul celor patru fete, chiar dacă toate
erau bune prietene.
― Şi mie, zise Becky repede. Numai
că...
― Şşş! Rosa îi făcu semn colegei să tacă
pentru că se auziră paşi în şcoală. Uşa se
deschise.
Profesorul Gideon privi grupuşorul de
fete.
― Bună dimineaţa! rosti el cu voioşie şi
un zâmbet apăru pe faţa lui. Cred că voi
sunteţi în clasa a opta.
“Căci aşa vorbeşte Domnul . . . “Căutaţi-Mă, şi veţi trăi!” (Amos 5:4). 29
—anonim
Fetele dădură din cap fără să spună
nimic.
― Abia aştept să-mi cunosc elevii, spuse
dirigintele încercând să destindă atmosfera.
Sper că o să vă placă ultimul an de şcoală.
Rosei îi plăcu de noul diriginte chiar
de la început. El vorbea calm, şi se putea
citi sinceritate în tonul său. Ochii lui
negri păreau blânzi, iar felul în care se
comporta radia bunătate. Pe măsură ce
zilele şi săptămânile treceau, copiii au mai
învăţat că dirigintele se aştepta ca ei să fie
ascultători şi respectuoşi. Ochii lui deşi
erau blânzi, puteau exprima şi fermitate.
Lucrurile mergeau bine, iar Rosei îi
plăcea la şcoală.
Apoi, într-o dimineaţă, la câteva
săptămâni după ce a început şcoala, Becky
a venit la şcoală cu o veste uimitoare:
― Fetelor, n-o să vă vină să credeţi!
spuse ea. Apoi continuă repede. O să mai
vină o fată în clasa noastră.
― Cine? întrebă Anna. Martha şi Rosa
erau prea uimite ca să mai poată vorbi.
― O familie se mută puţin mai la vale
de noi, explică Becky. De fapt, suntem
rude, dar mai îndepărtate. Pe bărbat îl
cheamă Dan Miller şi e văr de-al doilea
cu tatăl meu. Cred că eu şi Miriam suntem
verişoare de-a treia.
― Asta înseamnă rude? întrebă Rosa,
fără să-şi dea seama ce sentiment urât
încerca să se înfiripe în inima ei.
― Păi, cred că nu prea suntem rude,
spuse Becky. Ridică din umeri. Eu – eu
doar vroiam să vă spun cine este noua fată.
― Când vine? întrebă Martha.
― Nu prea repede, răspunse Becky.
 Sigur nu în următoarele săptămâni.
― Nu-i aşa că o să fie fain? spuse Anna
entuziasmată.
― Sigur, încuviinţă Martha.
Rosa încercă să zâmbească şi să pară
bucuroasă, dar înăuntrul ei încolţi un mic
gând care îi răpi bucuria de a accepta altă
fată în cercul lor strâns de prietene. Cele
patru fete deveniră prietene apropiate în
ultimii ani, iar lucrurile mergeau bine. Pe
Rosa o mulţumea poziţia pe care o avea în
grup. Nu o făcea pe şefa, dar propunerile ei
erau deseori acceptate de celelalte. Acum,
această fată Miriam părea un intrus – o
ameninţare pentru prietenia lor strânsă.
Mai mult, pe Rosa o deranja felul în care
Becky a adus vestea. „Ea se dădea aşa
de mare pentru că a aflat prima” se gândi
Rosa. „Şi parcă ea crede că vor fi mai
apropiate pentru că sunt rude. Verişoare
de-a treia! Astea da rude!” Rosa îngădui
acestor gânduri să crească în mintea ei.
Zilele treceau şi Rosa nu se străduia
să uite despre noua fată. „Numai la asta
se gândeşte Becky şi numai despre asta
vorbeşte.” Inima ei se tulbură. „M-am
săturat. Aş vrea să se întâmple ceva ca
Miriam să nu mai poată veni niciodată.”
O încercă un sentiment de părere de rău,
dar de fiecare dată când Becky începea să
vorbească despre asta, o inundau aceleaşi
gânduri urâte. Nu-i plăcea că Becky primea
atâta importanţă când fetele îi puneau tot
felul de întrebări despre cum va fi când se
va muta noua familie.
Într-o zi, când Rosa simţi că nu mai
poate, se hotărî să vadă ce crede Anna.
― Anna, spuse ea cu grijă, ce spui despre
venirea lui Miriam? Câteodată îmi doresc
să nu mai vină.
Anna o privi surprinsă.
― De ce, Rosa?
Rosa se gândi că era mai bine daca nu ar
30  Sămânţa adevărului • Februarie 2011
fi spus nimic, dar se bâlbâi şi răspunse:
― Ă, ă... păi, noi suntem nişte prietene
aşa bune. Nu ştiu cum e ea.
Anna nu părea preocupată de asta.
― O să vedem. Cred că o să fie drăguţă
dacă şi noi ne purtăm bine.
Rosa se simţi trădată. „Toate o vor pe
Miriam, pe Miriam, pe Miriam” se gândi
ea. „Pe mine nici nu o să mă mai bage în
seamă.”
― Familia domnului Dan Miller a fost
seara trecută pe la noi, spuse Becky într-o
dimineaţă, când cele patru fete s-au adunat
ca de obicei pe scări. Ei au ajuns ieri după-
amiază. Au despachetat totul, dar pentru că
paturile încă nu au fost montate, mama le-a
spus să doarmă la noi.
Rosei i se păru că Becky încerca să se
dea mare, ca şi cum ar fi un lucru obişnuit
ca oamenii să se mute în vecinătatea lor. În
acelaşi timp, bucuria lui Becky dădea pe
dinafară, aşa că o enerva la culme pe Rosa.
― S-ar putea să vină copiii mâine la
şcoală, continuă Becky. Miriam mi-a spus
că are emoţii să vină la o şcoală nouă, dar
i-am promis că o să stau cu ea câteva zile
până se acomodează. Şi i-am mai spus că
voi sunteţi foarte prietenoase. Zâmbi larg
în timp ce se uita la fiecare fată.
Rosa îşi întoarse capul cu dezgust.
― De ce nu a venit azi? întrebă Martha.
― Trebuiau să-şi monteze mobila. Şi,
pe lângă asta, toţi erau foarte obosiţi. Eu şi
Miriam am vorbit până aproape de miezul
nopţii, chicoti Becky.
Chiar atunci profesorul Gideon deschise
uşa cu clopoţelul în mână şi întrerupse
discuţia fetelor. Dintr-o dată, Rosa se
bucură că nu mai aveau voie să vorbească
după ce sună clopoţelul. Simţea că nu mai
poate asculta nici un alt cuvânt despre
această nouă fată.
― Salut, Rosa! spuse Becky cu voioşie
în dimineaţa următoare, când fetele se
întâlniră în curtea şcolii.
„Ca şi cum sunt o persoană importantă!”
se gândi Rosa.
― Miriam, ea e Rosa! spuse Becky
dorind să i-o prezinte lui Miriam. Este în
clasa a opta.
Miriam zâmbi cu timiditate şi o salută.
Zâmbi şi Rosa şi o salută. În inima ei
recunoscu că noua fată era drăguţă. Părea
prietenoasă şi vorbea blând. După prima
zi, Rosa simţea cum resentimentele ei
dispăreau. Înăuntrul ei se dădea o luptă
între două sentimente. O parte din ea vroia
să o accepte cu dragă inimă pe Miriam şi
să-i devină prietenă, dar cealaltă parte se
retrăgea în cochilia mica pe care chiar ea
şi-o construise.
Câteva zile mai târziu, elevii de la
Mapleview ieşiră afară ca să joace jocul
„Închisoarea.” Rosa privi în jur şi observă
expresia nedumerită de pe faţa lui Miriam.
Merse înspre ea şi o întrebă:
― Nu ştii cum se joacă jocul ăsta?
― Nu, nu ştiu, recunoscu Miriam. Nu
l-am jucat niciodată la cealaltă şcoală.
― Nu-i nimic, o asigură Rosa. E foarte
simplu. Sunt două case – una lângă copacul
de acolo şi alta dincolo de locul de joacă,
la gard.
― Ce s-a întâmplat? întrebă Becky
apropiindu-se.
― Nimic, răspunse Rosa repede. Doar îi
explicam... Numai atât apucă să spună.
― Nu contează, Miriam. Eşti în echipă
cu mine şi o să-ţi explic în timp ce jucăm. Şi
asftfel, Becky plecă trăgând-o pe Miriam.
Faţa Rosei se aprinse de supărare. Vroia
să strige: „Bine, e a ta. Ia-o şi du-te. Nu
o să te mai deranjez niciodată.” Dar,
bineînţeles, nu a făcut-o. Strângând din
dinţi ca să nu strige, merse în direcţia opusă
a terenului şi se rezemă de un copac. Avea
“Căci aşa vorbeşte Domnul . . . “Căutaţi-Mă, şi veţi trăi!” (Amos 5:4). 31
un sentiment de ură, iar ochii i se umplură
de lacrimi fierbinţi. Domnul Gideon era pe
terenul de joacă.
Deodată, Rosa îşi dădu seama că
dirigintele se îndrepta spre ea. El nu
participa la joc. Simţindu-se îngrădită,
rămase pe loc cu privirea în jos.
― Rosa, ce s-a întâmplat? întrebă el cu o
voce îngrijorată.
Încercând să evite să dea ochii cu el, ea
răspunse vag:
― O să fiu bine. Nu mă simt prea bine.
― Vrei să mergi înăuntru şi să te
odihneşti? întrebă profesorul Gideon.
Rosa ridică din umeri, apoi dădu din cap
că nu. Vroia să renunţe la joc, dar îi era
teamă că dacă va intra în şcoală, dirigintele
va merge după ea. Respiră uşurată când el
se îndepărtă.
Amărăciunea Rosei crescu în timp
ce-i urmărea pe copii jucându-se. Ei se
simţeau bine. Chiar şi Miriam se juca
voioasă. „Nici măcăr nu-mi simt lipsa” îşi
spuse Rosa. „Aş vrea să plec de la şcoală.
Celelalte fete se vor simţi mai bine fără
mine.” Până în momentul în care pauza
a luat sfârşit, Rosa era aşa de prinsă în
mrejele autocompătimirii, încât a rămas în
urma celorlalţi copii, fiind convinsă că ei
nu o mai doreau. În acelaşi timp, vroia ca
ceilalţi să remarce că ea nu era cu ei.
Părea că Becky nici nu a observat că
Rosa nu s-a jucat. „Nici măcar nu şi-a
dat seama ce urât s-a purtat” se înverşună
Rosa. „Nu o să mai am de-a face cu ele.
Şi nu trebuie să se simtă obligate să mă
considere prietena lor.” Un grăunte de
răzbunare încolţi în inima Rosei.
În timpul prâzului, Rosa nu spuse nimic
până nu i se adresă o întrebare. Chiar şi
atunci a răspuns scurt. Discuţia părea aşa
de plină de viaţă şi voioşie, încât Rosa nu
se gândi că celelalte fete vor observa cât
 este ea de rănită. Începu să se simtă chiar
prost, dar ceva dinăuntrul ei nu o lăsa să
renunţe la supărare. După prânz, merse la
fântâna cu apă şi bău încet apă.
― Hai, Rosa, te aşteptăm, strigă Anna.
Rosa nu vroia să meargă, dar ştia că
trebuie. În caz contrar, profesorul Gideon
ar lua-o deoparte şi ar întreba-o care e
problema. Merse în urma fetelor. Relaţia
fetelor din clasa a opta era încordată.
Dirigintele îşi ridică privirea de pe orar.
― Elevi, aveţi pagina 20 şi 21 pentru
azi, spuse el cu o sclipire în ochi. Fetele
deschiseră cărţile de matematică, în afară
de Becky şi Martha care erau bune la
matematică. Ele oftară – aveau două pagini
de probleme grele.
Profesorul Gideon zâmbi.
― Nu oftaţi, spuse el. O să lucrăm
împreună la câteva din ele, iar apoi o să
văd ce puteţi face singuri. Să o luăm ca pe
o provocare şi să vedem dacă le dăm de
capăt.
Rosa nu reuşi să fie prinsă de entuziasm.
Nu dormise bine noaptea trecută şi îşi
simţea capul greu. Nu avea chef să încerce
deloc.
Elevii au rezolvat câteva probleme
împreună, apoi d-nul Gideon a plecat la
alte clase, lăsând fetele să lucreze singure.
Cu coada ochiului, Rosa observă că Becky
lucra repede, în timp ce se auzea cum scrie.
„Nu e nevoie să se dea în spectacol,” se
gândi Rosa. „Vrea ca toată lumea să afle
cât de bine ştie ea să rezolve problemele.”
Frustrările Rosei creşteau cu fiecare
minut care trecea. Îşi puse faţa în mâini şi
încercă să se concentreze, dar nu putea. Nu
reuşea să rezolve problemele. Când încercă
să şteargă câteva numere, radiera prinse
hârtia şi o rupse. Era gata să izbucnească
în plâns. Privea îndelung cu mâhnire la
foaia ei.
32  Sămânţa adevărului • Februarie 2011
― Cum merge, clasa a opta? întrebă
profesorul Gideon, păşind înspre eleve cu
manualul în mână. Ai terminat, Becky?
Bine! Aproape gata, Miriam? Bravo! Şi
Marha a terminat? Observ că unele din voi
nu se prea descurcă. Cele care au terminat
pot trece la următoarea pagină. Restul, mai
încercaţi. O să revin imediat.
Rosa se uită cu disperare. Văzând-o,
profesorul Gideon se apropie de banca ei.
Îşi aruncă privirea şi observă că a rezolvat
numai câteva probleme, iar foaia ei era un
dezastru.
― Nu înţelegi cum să le faci? întrebă el
blând.
Rosa clătină din cap, încercând
cu disperare să-şi ţină sub control
sentimentele.
Dirigintele o privi un moment. Apoi
spuse:
― Fă cât poţi şi o să te ajut în pauză.
Inima Rosei începu să bată mai tare
la gândul că va lucra cu profesorul. Era
ruşinată că trebuia să lucreze în pauză.
Numai cei lenţi la învăţătură şi cei
obraznici stăteau în pauză. Încercă să-şi
răcorească obrajii fierbinţi cu mâinile ei
reci, dar deveneau tot mai fierbinţi.
În timp ce restul copiilor s-au grăbit în
pauză, Rosa dădea impresia că este foarte
ocupată. Profesorul Gideon se ridică şi
închise uşa pe care ultimul elev o lăsă
deschisă. Merse la fereastră şi privi puţin
copiii. Apoi veni şi se aşeză lângă Rosa.
După o tăcere ce părea interminabilă, el
spuse:
― Nu cred că problemele de matematică
îţi dau bătăi de cap, nu? Vrei să-mi spui ce
s-a întâmplat cu prietenia dintre voi?
Rosa nu ştia cum să răspundă. Îşi lăsă
privrea în jos, fără să spună nimic.
― Miriam e problema? continuă
profesorul.
 Rosa dădu din cap că nu.
― E Becky?
Rosa ridică din umeri, apoi încuviinţă.
― Nu s-a purtat frumos cu tine?
Rosa ridică din nou din umeri. Ştia că nu
poate scăpa fără să vorbească.
― Are impresia că Miriam este numai
prietena ei şi nu ne lasă şi pe noi să ne
apropiem de ea.
Profesorul Gideon ridică din sprânceană.
― Mie mi se pare că despre tine e vorba,
nu despre celelalte. De obicei, ele sunt
împreună, iar tu eşti codiţa. După cum văd
eu, nu ele vor ca lucrurile să stea aşa, ci e
decizia ta.
Rosa se simţi prinsă. Nu ştia ce să spună.
Se lăsă o linişte aşa de lungă şi profundă,
încât Rosa simţea că o poate chiar atinge.
În cele din urmă, dirigintele rupse
tăcerea:
― Rosa, spuse el încet, ca şi cum îşi
cântărea fiecare cuvânt cu grijă. Invidia
este un monstru care ne joacă feste.
„Nu sunt invidioasă!” îşi strigă Rosa ei
însăşi. Oricum, îşi muşcă buza şi nu mai
spuse nimic.
― Acest monstru creşte tot mai mare
atât timp cât îi permitem să trăiască în noi,
continuă profesorul. După aceea, nu mai
vedem nimic altceva decât greşelile celui
pe care suntem invidioşi. Distorsionează
adevărul despre noi şi despre alţii. Gelozia
face ca greşelile celuilalt să pară mai mari
şi ne orbeşte să nu le vedem pe ale noastre.
Acest duşman a distrus mai multe prietenii
decât oricare altul.
Rosa stătea nemişcată, aşa încât, dacă
o vedea cineva, putea spune că doarme.
Palma ei acoperea jumătate din faţă.
― Chiar dacă Becky vrea să domine
puţin, ea nu este rea. Îşi dă toate silinţele
să o facă pe Miriam să se simtă ca acasă
şi eu apreciez asta. Mă tem că cele mai
“Căci aşa vorbeşte Domnul . . . “Căutaţi-Mă, şi veţi trăi!” (Amos 5:4). 33
multe probleme de-ale tale vin din inimă.
Profesorul Gideon făcu o pauză. O cauză
a problemei este că Becky face ceea ce ai
vrea tu să faci. Tu ai vrea să devii prietena
noii fete.
O lacrimă se prelinse din ochii Rosei şi
căzu. Celelalte lacrimi le şterse cu o batistă.
― O să te întreb ceva şi de data asta
vreau un răspuns. Am avut dreptate sau
nu în ce am spus? În vocea profesorului se
citea o notă de fermitate.
― Da, spuse Rosa zdrobită.
― Chiar dacă nu ţi-ai dat seama, tu o
vroiai pe Miriam în întregime sau nu o
vroiai deloc. Aşa-i?
Rosa dădu din cap afirmativ.
― Îmi...îmi pare rău, se bâlbâi ea. Şi
mul.... mulţumesc că ...că mi-aţi spus.
Numai atât reuşi să spună Rosa, dar o
spuse din adâncul inimii.
― Cu siguranţă, eşti iertată. Cel puţin din
partea mea. Vocea profesorului tremura.
Vei dori acum să rezolvi problema cu
fetele.
Rosa încuviinţă.
― Cred că nu am rezolvat prea multe
probleme de matematică, nu? spuse
profesorul. E timpul să se sune.
― Poate le rezolv pe majoritatea singură,
spuse Rosa, simţind că monstrul din ea
dispare şi că putea lucra din nou. Cel puţin,
aş vrea să încerc.
― Bravo! o felicită profesorul Gideon.
Dacă te mai încurci, o să te ajut. Îi zâmbi
Rosei într-un mod special.
Rosa surâse şi ea. Deschise cartea de
matematică. Pentru prima dată în ultimele
săptămâni, ea simţea că vrea să-şi dea toate
silinţele.
Din Family Life, martie 1999
Pathway Publishers
Tradus şi folosit cu permisiune.
 „Apoi mi-a zis: «S-a isprăvit!
Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi
Sfârşitul. Celui ei îi este sete, îi voi da să
bea fără plată din izvorul apei vieţii.»”
Apocalipsa 21:6

Rubrica
“O carte în serial”

În căutarea unui cămin

—Harvey Yoder

Partea a XI-a
— Cum aţi ajuns în Belgia? o întrebă
funcţionarul pe Zumrat, prin intermediul unui
translator rus.
— Nişte prieteni ne-au adus până aici,
răspunse femeia cât mai evaziv posibil.
Bărbatul între două vârste o privi lung şi îi
spuse:
— Avem nevoie de cât mai multe informaţii.
Aplicaţi pentru statutul de refugiat aici, în
Belgia. Cum aţi ajuns aici, dumneavoastră,
soţul şi fiul? Aveţi certificat de naştere sovietic
şi nu aveţi paşaport sau vreun alt document de
identificare.
Ce să-i spună funcţionarului? Of, oare de ce îl
luaseră pe Abdullah să-l interogheze separat?
„N-o să le spunem că am venit aici prin
Germania, o sfătui Abdullah înainte de a ajunge
la ghişeul pentru cererile de azil politic. O să
lăsăm paşapoartele la Ronald. Când o să iasă din
secţia de poliţie, n-o să ştim încotro se va duce,
aşa că vom putea spune că nu ştim unde ne sunt
paşapoartele.”
Ar fi vrut să protesteze că nu e tocmai cinstit,
dar simţea presiunea sub care se afla Abdullah,
aşa că n-a spus niciun cuvânt.
— Cum aţi ajuns în Belgia? auzi Zumrat din
nou întrebarea.
Nu răspunse. Se simţea sfâşiată în două.
Simţea că acest bărbat ar fi vrut să-i ajute, dar nu
voia să-i dea nişte răspunsuri împotriva dorinţei
soţului ei.
— Vă rog să aşteptaţi în hol, spuse poliţistul
după o pauză destul de lungă.
Zumrat încercă să rămână calmă, dar
înăuntrul ei era extrem de tulburată. O parte
din ea spera din toată inima că au găsit în sfârşit
o ţară care să-i accepte ca refugiaţi, în timp ce
cealaltă parte îi spunea că lucrurile nu vor fi cu
nimic diferite de celelalte dăţi, când au cerut
ajutor de la guvern.
Abdullah nu era în hol, când a ieşit ea din
biroul funcţionarului, aşa că Zumrat s-a aşezat
pe o canapea şi a încercat să-şi adune gândurile.

34  Sămânţa adevărului • Februarie 2011

 A fost minunat s-o revadă pe Maria. Ea
şi Alexandru i-au primit cu multă căldură.
Când au vizitat biserica din Germania, au fost
surprinşi să vadă cât de mulţi ruşi locuiau acolo.
Abdullah a avut ocazia să spună de mai multe
ori povestea lor. Un reporter i-a intervievat şi a
scris un articol despre situaţia lor într-o revistă
despre drepturile omului.
— Belgia acceptă refugiaţi mult mai uşor
decât Germania, le spuse Ronald, un bărbat
care se dovedi foarte interesat de povestea lor.
O să vă duc în Belgia, ca să aplicaţi pentru azil
politic acolo.
Aşa au ajuns în Belgia.
Zumrat scotoci în geantă după un şerveţel.
Oare de ce îl ţineau pe Abdullah aşa de mult? Ce
îi spunea funcţionarului care îl intervieva?.
În cele din urmă, agentul de poliţie îl conduse
pe Abdullah până în hol.
— Cererea voastră a fost respinsă, le spuse el.
— De ce? întrebă prin translator Abdullah.
— Nu pot să vă spun motivul. Nu eu iau
decizia.
Zumrat simţi din nou ghimpele deznădejdii
în inimă. Respinşi încă o dată.
— Dar, domnule, se rugă Abdullah, dacă ne
deportaţi, nu avem unde să ne ducem. Unde ne
trimiteţi?
— Puteţi să vă duceţi la o tabără de refugiaţi,
le spuse ferm ofiţerul. Sunt mulţi care fac de
mai multe ori cerere pentru azil politic.
Se vedea că agentul îşi măsura cuvintele şi era
foarte atent la ce spune.
Zumrat înţelese pe loc.
— Abdullah, cred că vrea să spună că putem
încerca mai târziu.
Mulţumindu-i poliţistului, cei doi au ieşit din
clădire.
Cei trei au urmărit cu privirea maşina lui
Ronald, îndepărtându-se. Apoi, Abdullah,
Zumrat şi Daniel au urcat scările până la camera
ce le-a fost repartizată.
Tabăra de refugiaţi din Bruxelles nu e într-o
“Căci aşa vorbeşte Domnul . . . “Căutaţi-Mă, şi veţi trăi!” (Amos 5:4). 35
stare foarte proastă, se gândi Zumrat, deşi
camera ce le fusese dată era foarte murdară când
au intrat în ea. Femeia petrecu o bună parte
din noapte încercând s-o cureţe şi abia spre
dimineaţă simţi că poate să se aşeze şi să doarmă
puţin. Împărţeau o mică bucătărie cu alte două
familii şi, după ce au stabilit un orar, lucrurile au
început să meargă foarte bine. O familie era din
Ucraina şi aştepta ca cererea lor să fie aprobată,
iar cealaltă familie era din Iran şi, chiar dacă nu
puteau comunica prin cuvinte, se înţelegeau
prin semne şi prin limbajul corpului.
Trebuiau să aştepte trei săptămâni înainte de
a aplica din nou pentru azil politic. Ronald îşi
luase rămas bun şi se întorsese în Germania.
— Nu am ştiut ce să răspund când m-au
întrebat cum am intrat în Belgia, îi spuse
Zumrat lui Abdullah. Tu ce ai spus?
— Le-am spus că nu ştiu cum am ajuns,
replică Abdullah. Chiar nu ştiu numele străzilor
şi oraşele prin care am trecut până să ajungem
aici, aşa că am simţit că aş putea spune: „Nu
ştiu. Nişte prieteni ne-au adus până aici.”
Zumrat tăcu, apoi întrebă din nou:
— Ce le-ai spus când au întrebat cine ne-a
adus în Belgia?
— Le-am spus că ne-a adus Ronald. Când au
cerut şi numele de familie, le-am spus că nu ştiu
cum să-l pronunţ corect în limba mea. După
asta, mi-au spus că pot să plec.
— Şi când te-au întrebat unde ţi-e paşaportul?
mai întrebă Zumrat.
— Le-am spus că nu ştiu unde este. La urma
urmei, nu ştiam unde este Ronald, aşa că nu
ştiam nici unde îmi este paşaportul.
Când văzu că Zumrat nu mai întreabă nimic,
Abdullah consideră problema închisă.
— A fost corect?
Întrebarea venea de data asta de la Daniel. Nu
era lipsită de respect, băiatul doar voia să ştie în
modul cel mai sincer cu putinţă.
Abdullah se uită la fiul său care avea acum
aproape optsprezece ani. Uneori, uita cât de
matur era. Întrebarea aceasta, pusă direct, îl
săgetase exact în inimă.
 Abdullah îşi plecă privirea, apoi, după un
moment de tăcere, spuse:
— Nu. Cred că n-a fost tocmai cinstit. Am
încercat cu eforturi omeneşti să spun lucruri
vagi, gândindu-mă că nu trebuie să spun tot.
Cei trei stăteau în camera mică, adânciţi în
gânduri.
— Ştiu că ai fost foarte rezervată în privinţa
planului meu atunci când ţi-am spus despre el,
îi spuse Abdullah soţiei sale. Am văzut că nu erai
deloc fericită cu decizia pe care am luat-o, dar
atunci aşa am simţit, că nu trebuie să afle acei
funcţionari că venim din Germania. Eram sigur
că o să întrebe de ce nu am făcut cerere pentru
azil politic în Germania şi apoi ar fi vrut să ştie
cum am ajuns în Germania. M-am gândit că
aceste informaţii vor dăuna situaţiei noastre de
aici şi că ne vor trimite să fim respinşi oficial
în Germania. Acum văd că am greşit dând
răspunsuri care au lăsat o impresie greşită. Nu ar
fi trebuit să fac asta. Nimic nu a ajutat, oricum.
Pe umerii lui părea să apese toată greutatea
problemei.
— Va trebui să ne întoarcem în Moldova. De
acolo nu ştiu ce o să facem în continuare.
— Putem încerca din nou peste trei
săptămâni, vru Zumrat să-l încurajeze. Poate că
ne vor asculta dacă le vom spune exact ce s-a
întâmplat. Vreau să spun tot ce s-a întâmplat de
când am plecat prima dată din Osh.
— Nu mai am nicio speranţă, spuse în şoaptă
Abdullah. Toate cererile noastre, toate strigătele
noastre după ajutor se întorc cu un răspuns
negativ. Cum să mai continuăm să cerem?
Descurajarea bărbatului era evidentă.
— Vreau să vă spun toată povestea noastră,
începu curajoasă Zumrat.
De data aceasta, în faţa ei era un alt agent al
Biroului de Afaceri Externe din Bruxelles. —
Vreau să vă spun cum am ajuns aici.
Translatorul îşi făcu încă o dată treaba.
— Unde e soţul dumneavoastră? întrebă
poliţistul răsfoind dosarul.
36  Sămânţa adevărului • Februarie 2011
— S-a întors în Moldova ca să stea cu copiiii
noştri, răspunse Zumrat. Fiul nostru cel mai
mare, Daniel, a rămas cu mine.
Funcţionarul dădu din cap, aşteptând ca
femeia să continue.
— Suntem originari din Kârgâzstan. Atât
eu, cât şi soţul meu şi primii cinci copii ne-am
născut acolo. Când am devenit creştini, vieţile
noastre s-au schimbat. Le-am spus rudelor şi
cunoştinţelor noastre ce s-a întâmplat şi mulţi
dintre ei ne-au ascultat. Unii s-au căit de păcate
şi s-au întors la Isus Hristos. Apoi, în 1992,
musulmanii radicali conduşi de Rakhmatulla
au început să-i persecute pe creştini. I-au bătut
pe oamenii din biserica noastră şi aproape că
i-au omorât pe doi dintre ei. Au început să ceară
sume mari de bani de la credincioşi, aşa că am
plecat din Uzbekistan din teamă pentru vieţile
noastre.
Încetul cu încetul, Zumrat depănă toată
povestea vieţii lor zbuciumate – cum au încercat
să ajungă în Suedia, pentru că creştinii de acolo
le promiseseră că îi vor ajuta să se stabilească
acolo, cum le-a fost respinsă cererea pentru viză
şi au trebuit să rămână o perioadă în Moscova,
cum s-au mutat apoi în Ucraina şi le-a fost
respinsă cererea de rezidenţă şi acolo. Minutele
treceau, iar Zumrat ajunse cu povestirea la
capitolul final, cel al mutării în Moldova.
— Aici trăim acum, iar când prietenii noştri
din Germania ne-au invitat să venim să-i
vizităm, a trebuit să ne întoarcem în Kârgâzstan
ca să obţinem vize. Dumnezeu ne-a deschis
uşile şi ca, prin minune, am ajuns în Germania.
Acolo ne-au spus că Belgia acceptă refugiaţi
mult mai uşor decât Germania, aşa că am decis
să venim aici. Suntem în căutarea unei ţări care
să ne accepte.
Gata. Spusese tot. Putea răspunde la orice
întrebare, fără să se mai ascundă. O senzaţie de
uşurare o cuprinse. Habar n-avea ce-o să spună
poliţistul care o interoga, dar cel puţin se simţea
teribil de uşurată pentru că a clarificat lucrurile.
Încercă să-şi stăpânească lacrimile, dar nu a fost
în stare.
 Lacrimile nu au nevoie de translator. Lacrimile
sunt universale.
— Dragă doamnă, interveni repede funcţio-
narul, cred ce mi-aţi povestit. Nu plângeţi. O să
fac tot ce pot ca să vă ajut.
Zumrat oftă adânc şi dădu din cap. După un
schimb de replici, translatorul ieşi din birou şi se
întoarse cu o ceaşcă de cafea.
— A spus să beţi cafeaua asta, i se adresă
el. Vrea să se mai uite puţin prin dosarul
dumneavoastră.
Zumrat sorbi câteva guri din cafeaua oferită.
Băutura fierbinte o mai linişti.
— Domnule, dacă am procedat greşit, tot
ce vă cer e un document oficial pentru mine
şi pentru fiul meu de optsprezece ani ca să ne
putem întoarce în Moldova, la soţul şi la copiii
mei.
Ofiţerul îi făcu un semn cu mâna şi continuă
să studieze dosarul, apoi spuse:
— Cred că pot să vă ajut. O să ataşez o
notă specială la acest dosar. Cunosc persoana
care ia deciziile. O să pledez pentru cazul
dumneavoastră.
Zumrat nu ştia cum să reacţioneze. Era
posibil să fie acceptaţi? O rază de speranţă îi
însenină inima.
— O să mai dureze ceva timp. Întoarceţi-vă la
tabăra pentru refugiaţi şi aşteptaţi acolo. O să vă
contactăm cât de repede posibil.
— Domnule ofiţer, ne-am întâlnit aici cu
Paul şi Edith Yoder, iar ei ne-au găsit un loc în
care să stăm. E în regulă dacă mergem acolo?
Dând din cap aprobator, ofiţerul spuse:
— Doar să ne spuneţi unde, ca să vă putem
contacta.
Abdullah se afla din nou în faţa unui
funcţionar, într-un birou al Naţiunilor Unite.
De ce era acolo? Aplicaseră în mod repetat
pentru statutul de refugiat şi fuseseră respinşi în
mod constant. Ce-ar mai putea rezolva încă o
încercare? Şi totuşi, un frate creştin l-a încurajat
să mai încerce, aşa că ajunsese în faţa Comisiei
“Căci aşa vorbeşte Domnul . . . “Căutaţi-Mă, şi veţi trăi!” (Amos 5:4). 37
Naţiunilor Unite pentru refugiaţi ca să-şi mai
prezinte încă o dată cazul. Deşi Republica
Moldova nu accepta refugiaţi ca rezidenţi
permanenţi, cel puţin nu vor trebui să trăiască
acolo în mod ilegal, ca nişte străini. În plus, fără
statutul de refugiat existau puţine speranţe că va
putea obţine paşapoarte şi vize pentru copii, aşa
încât să poată ajunge la Zumrat, în Belgia.
— Am fost respinşi de guvernul belgian, îi
explică Abdullah ofiţerului. Nu avem unde să
ne ducem.
Paşaportul său, certificatele de naştere ale
copiilor, emise în diferite ţări, şi scrisorile de
intenţie pe care le adresaseră ambasadelor
Statelor Unite se aflau pe masă, în faţa lui.
Ofiţerul se uită o clipă prin ele. În cele din
urmă, adună toate hârtiile şi le puse într-un
dosar.
— Cererea dumneavostră este acceptată.
Vă vom înregistra ca refugiaţi conform
Statutului de refugiat al Naţiunilor Unite, spuse
funcţionarul, apucându-se să completeze un
formular. Semnaţi aici, mai spuse el, împingând
formularul către Abdullah.
Abdullah se uită peste numele de pe
document.
— Dar soţia şi fiul meu nu sunt trecuţi aici.
Încruntându-se uşor, ofiţerul spuse:
— Nu am paşapoartele lor şi nici certificatele
de naştere. Nu-i pot înregistra ca refugiaţi aici,
în Moldova, dacă nu am actele lor. Aduceţi-i în
biroul meu şi o să-i înregistrez şi pe ei.
— Nu, nu puteţi pleca acum, îi spuse lui
Zumrat acelaşi funcţionar care o intervievase cu
câtva timp înainte. Cererea dumneavoastră este
în discuţie, iar dacă plecaţi, nu o putem procesa.
Zumrat s-a sfătuit cu prietenii ei şi s-au
rugat cu disperare. L-a sunat pe Abdullah şi
s-au rugat împreună. Deşi cei din Republica
Moldova le-au oferit un refugiu temporar,
totuşi nu erau acceptaţi ca cetăţeni. Pe de
altă parte, Belgia accepta cereri de cetăţenie
pentru refugiaţi. Dar copiii nu puteau veni în
 Belgia fără paşapoarte şi vize. Totul părea foarte
complicat, mai ales acum, când familia se afla în
două ţări diferite.
După multă rugăciune şi sfătuire, au putut
lua în cele din urmă o hotărâre. Zumrat urma să
stea în Belgia până când actele ei vor fi rezolvate.
Perspectiva cetăţeniei obţinute în Belgia era
de departe mai bună decât dreptul temporar
de a locui în Moldova, în vreme ce ei căutau
o locuinţă permanentă undeva. Cu siguranţă,
dacă ea şi Daniel vor fi acceptaţi ca refugiaţi
în Belgia, iar Abdullah şi restul copiilor erau
acceptaţi ca refugiaţi de către Naţiunile Unite,
guvernul belgian va aproba reunirea familiei.
Probabil va dura câteva săptămâni. În Belgia vor
fi mai aproape de prietenii ruşi din Germania,
ba chiar fuseseră foarte bine primiţi de o biserică
rusească din Belgia.
Timpul a trecut. Procedurile care în mintea
lui Abdullah şi ale familiei lui nu puteau dura
mai mult de câteva săptămâni s-au întins pe
luni de zile.
„Nu ştim” era răspunsul pe care Zumrat îl
primea atunci când pleca la Bruxelles ca să
afle când vor fi gata actele. „Vă vom anunţa.”
„Aşteptaţi.” „Poate în curând.” Mereu speranţa
că poate mâine vor primi documentele de care
aveau atâta nevoie.
Pe când săptămânile deveneau luni, Daniel a
început o şcoală de sudor, iar Zumrat a început
să lucreze ca menajeră la mai multe familii. În
ciuda barierei de limbă, s-au împrietenit cu
familia lui Paul Yoder. Daniel a prins destul de
uşor flamanda, dar lui Zumrat îi venea destul de
greu să comunice.
Faptul că era ocupată mereu o ajuta mult.
În multe nopţi, Zumrat şi-a strigat frustrările
înaintea lui Dumnezeu şi s-a rugat cu disperare
să fie din nou toţi împreună. Obstacolele păreau
enorme.
Poate că, dacă primeau toţi statutul de
refugiat, ar fi putut aplica la Ambasada Statelor
Unite pentru a primi azil în America.
Noapte de noapte, mereu şi mereu, gândurile
i se învârteau în minte. Apoi, amintindu-şi că
38  Sămânţa adevărului • Februarie 2011
nu putea face nimic în această situaţie, Zumrat
îşi îndrepta gândurile către Dumnezeu şi, în cele
din urmă, primea pacea punându-şi încrederea
în Domnul. Niciodată până acum n-o părăsise.
Nu avea altundeva unde să se ducă.
— Mi-a fost aşa de dor de voi! spuse Zumrat
cuprinzând în braţele sale pe cât mai mulţi
copii. Niciodată nu m-am gândit că o să treacă
mai mult de un an până o să vă revăd.
Cu lacrimile şiroindu-i pe obraji, Zumrat
o îmbrăţişă strâns pe fetiţa cea mai mică.
Zoumrad, în vârstă de patru anişori, se cuibări
la pieptul mamei sale.
— Fetelor, v-aţi descurcat excelent cu locuinţa,
le felicită Zumrat, uitându-se cu satisfacţie la
apartamentul bine îngrijit.
Dilnoza şi Dildora zâmbiră timid.
— Dar ţi-am simţit tot timpul lipsa, spuse
Dilnoza.
— Şi uneori a fost foarte greu să-i fac pe copii
fericiţi, interveni serioasă Dildora. Sper că nu
vom mai fi niciodată despărţiţi.
Cu inima prea grea ca să răspundă, Zumrat
dădu din cap. Ea şi Abdullah hotărâseră să
vină în vizită în Moldova şi să-l lase pe Daniel
în Belgia. Aveau puţini bani, dar copiii aveau
nevoie de părinţi, aşa că au fost de acord ca
Zumrat să vină să-i viziteze. Daniel a rămas în
Belgia atât din cauza banilor, dar şi ca să fie acasă
în caz că ar fi fost chemaţi să-şi ridice actele.
Abdullah se uită la Zumrat şi spuse:
— Acum putem să ducem şi paşaportul tău
la biroul Naţiunilor Unite ca să te înregistreze şi
pe tine ca refugiat.
— Dar asta nu înseamnă că putem rămâne în
Moldova, nu? întrebă Zumrat.
Scuturând din cap, Abdullah spuse:
— Înseamnă doar că suntem recunoscuţi ca
refugiaţi şi nu mai suntem nişte străini ilegali.
Poate că, în curând, vom putea depune cererea
de emigrare la Ambasada Statelor Unite ale
Americii.
 Zumrat de-abia îşi reorganizase viaţa în
Moldova, când primi telefonul.
— Mama, a sunat domnul acela care te-a
ajutat şi a spus că trebuie să mergem la biroul
lui. Cererea noastră a fost acceptată, se auzi
foarte clar vocea lui Daniel din receptor.
— Poftim? întrebă Zumrat neîncrezătoare.
După atâta timp?
— Da, spuse bucuros Daniel. Vino înapoi în
Belgia şi o să primim dreptul de a locui aici.
— Dar, continuă surprinsă Zumrat, tocmai
mi s-a aprobat cererea de refugiat aici, în
Moldova. Mă gândeam că vom putea aştepta
toţi aici, ca familie...
Un moment, la capătul celălalt al firului, nu
se mai auzi nimic, apoi Daniel spuse:
— Nu cred că vom fi acceptaţi dacă tu nu
eşti aici.
— Abdullah, ce să fac? întrebă Zumrat.
— Copiii tot nu au vize, răspunse bărbatul.
Întoarce-te în Belgia, finalizează înregistrarea
şi află dacă te lasă să vii să locuieşti cu noi
până sunt gata toate actele pentru reîntregirea
familiei.
— Dacă mergeţi să locuiţi cu familia
dumneavostră în Moldova, va fi foarte dificil să
vă întoarceţi, o anunţă brusc ofiţerul. Ar fi mai
uşor pentru dumneavoastră să aplicaţi de aici ca
toată familia să vină în Belgia.
Zumrat dădu din cap. Privirea îi rămase
pironită pe hârtiile din faţa ei. Gata. Ea şi Daniel
aveau dreptul acum să locuiască legal în Belgia.
Apoi, un alt eveniment a îngreunat şi mai
mult încercările lor de a fi împreună în Belgia.
După atacul terorist asupra Statelor Unite ale
Americii, din 11 septembrie 2001, Ambasadele
Statelor Unite au îngheţat toate cererile de azil.
Speranţele lor de a emigra în State erau acum
spulberate împreună cu ale altor mii de oameni.
Zumrat duse actele copiilor şi ale soţului
ei la Bruxelles, în acelaşi birou, deja familiar.
Din nou i s-a spus că e nevoie de timp pentru
procesarea documentelor.
“Căci aşa vorbeşte Domnul . . . “Căutaţi-Mă, şi veţi trăi!” (Amos 5:4). 39
Aşteptarea se dovedea din nou extrem de
dificilă. Familia era despărţită: Daniel şi Zumrat
erau în Belgia, iar Abdullah şi restul familiei erau
în Moldova, aşteptând ca o ţară să-i primească,
dorind cu disperare un loc pe care să-l numească
acasă.
— Tata, ce s-a întâmplat? se aplecă Dilnoza
îngrijorată asupra patului lui Abdullah.
— De ce întrebi? spuse Abdullah deschizând
brusc ochii.
— Gemeai în somn, spuse fiica cea mai mare,
cu o privire plină de bunătate.
— Oh, Dilnoza, îmi pare rău că te fac să te
îngrijorezi, vreau să fiu puternic în credinţă, dar
am trecut printr-o perioadă foarte grea, după
cum cred că-ţi dai seama.
Fiica lui dădu înţelegătoare din cap. Abdullah
văzu lacrimi în ochii ei.
— Îmi pare rău, repetă tatăl. Ştiu că e foarte
greu pentru tine şi pentru Dildora. Faceţi
o treabă excelentă pentru casă şi copii. Vă
mulţumesc aşa de mult!
Dilnoza dădu din cap şi începu să plângă
încetişor.
— Toţi am crezut că, îndată ce mama se va
întoarce în Belgia, vom primi vize şi vom fi
împreună. Aşteptăm de aproape doi ani şi tot
nu avem un răspuns clar, spuse Abdullah ca
pentru sine. Dacă aş fi ştiut prin ce vom trece,
nu i-aş fi lăsat pe Daniel şi pe mama în Belgia,
prima dată. Dar m-am gândit că în curând vom
fi toţi împreună acolo.
— Tata, nu te îngrijora! îl încurajă Dilnoza,
ştergându-şi lacrimile. Te simţi rău şi supărarea
nu te va ajuta. Ne rugăm pentru tine.
— Mulţumesc. Nu ştiu ce m-aş fi făcut fără
voi. Dumnezeu a fost bun cu noi dându-ne
asemenea copii minunaţi.
— Iar noi avem nişte părinţi minunaţi, spuse
Dilnoza simplu. Chiar dacă mama şi Daniel
sunt plecaţi, ştiu că suntem privilegiaţi. Multe
familii care nu sunt despărţite au mult mai
 multe probleme decât noi.
Abdullah închise ochii. Se simţea foarte
obosit.
— O să-ţi fac un ceai fierbinte, spuse Dilnoza.
Poţi să-l bei când vrei, spuse fata şi ieşi din
camera tatălui ei.
Ca un vânt care învârtejeşte totul în
jur, gândurile lui Abdullah se întoarseră la
evenimentele din ultimii doi ani.
Totul păruse atât de simplu la început.
Zumrat urma să depună actele lui şi ale copiilor
la biroul de emigrări din Bruxelles. Vor vedea că
au fost acceptaţi ca refugiaţi de către Naţiunile
Unite. De vreme ce Belgia era una din ţările
care primea refugiaţi, cu siguranţă urmau să fie
împreună în foarte scurtă vreme.
Trebuia să-şi fi dat seama de la început. Când
a fost ceva legat de guvern simplu şi repede
rezolvat? După ce Zumrat a depus actele, agenţii
parcă au dispărut cu ele.
„Poate în curând.” „O să vă anunţăm
când sunt gata.” Din nou şi din nou aceleaşi
răspunsuri descurajatoare.
De ce a părut planul lui Dumnezeu ca
Zumrat să se reîntoarcă în Belgia, după vizita
în Moldova? Oare a vrut Dumnezeu ca soţia lui
să stea departe de familie doi ani de zile? De ce
rugăciunile lor nu primeau răspuns?
Bolnav şi epuizat, Abdullah continuă
să-şi frământe mintea. Auzi paşii Dilnozei
întorcându-se cu ceaiul, dar era atât de
absorbit de gânduri, încât nu a putut spune
nici măcar „Mulţumesc”. Îl preocupa o
problemă foarte mare. Oare s-o sune pe
Zumrat şi să-i spună să vină acasă? Oare să-i
spună că nu mai făceau faţă? Ori de câte
ori vorbeau la telefon, părea că în câteva
săptămâni sau o lună cel mult vor primi un
răspuns. Aşa că îşi spuneau mereu că trebuie
să mai aştepte puţin.
„O, Doamne”, începu Abdullah, fără să ştie
dacă ceea ce urma să spună era o rugăciune
sau o dorinţă, „te rog spune-ne ce să facem.
Sunt bolnav şi nu pot să lucrez. Fraţii de aici
ne-au ajutat cât de mult au putut şi dacă n-ar
40  Sămânţa adevărului • Februarie 2011
fi fost pachetele cu mâncare de la misiunea
din România, n-am fi putut supravieţui.
Binecuvântaţi fie cei din America pentru că
dau din toată inima celor nevoiaşi. Simt că
devenim o povară pentru credincioşii de aici. Ei
aşteaptă să plecăm în orice moment, aşa că nu
se mai gândesc la noi pentru că sunt atâţia care
au nevoie de ajutor. Te rog nu ne abandona!”
imploră Abdullah, cu disperare.
Gândindu-se la călătoria care începuse cu
mai bine de zece ani în urmă, când au plecat
din Osh, gândurile bărbatului se întoarseră la
primul lor drum în Belgia. De data asta, vârtejul
ameţitor de întrebări, amintiri, îndoieli se opri
şi în mintea lui Abdullah se contură clar un
moment din trecut:
Nu ştiu. Răspunsul pe care i-l dăduse
funcţionarului belgian îi răsuna clar în minte.
Nu ştia? Acesta a fost adevărul?
M-am căit deja pentru asta, obiectă Abdullah
în faţa vocii care vorbea conştiinţei lui. I-am spus
lui Zumrat şi lui Daniel că îmi pare rău.
Niciun răspuns. Abdullah simţi o lumină pe
un loc din inima lui pe care refuzase să-l expună.
Îi păruse rău... într-un fel. Cel puţin i-a părut
rău că planul nu a funcţionat.
Vrei ca Eu să răspund rugăciunilor tale. Îmi ceri
să reunesc familia. Şi totuşi nu ai fost cinstit. Ai
minţit.
Cuvintele îl săgetară pe Abdullah: Ai minţit.
Ştia cum ajunseseră în Belgia. Ar fi trebuit
să-i spună ofiţerului adevărul curat. „Am venit
din Moldova în Germania cu avionul, apoi un
prieten ne-a adus până în Belgia.”
Asta ar fi trebuit să spună.
Cât de des a predicat el însuşi despre asemenea
lucruri! De câte ori nu i-a îndemnat el pe fraţi
să fie cinstiţi în toate domeniile vieţii lor!
„Dumnezeu nu binecuvântează vieţile obscure
şi răspunsurile neclare!” auzea el mesajul
propriilor predici.
Acum, aceleaşi cuvinte pe care i le spusese
Natan, profetul, lui David, după ce acesta
poruncise uciderea lui Urie, răsunau şi în mintea
lui Abdullah: „Tu eşti acela.”
Era vinovat. Vinovat pentru că a minţit.
O povară uriaşă apăsa pe sufletul bărbatului
bolnav şi obosit.
„Iartă-mă, Dumnezeule”, spuse Abdullah
plângând. „Iartă-mă pentru că am minţit”, se
înălţară cuvintele către Isus Hristos.
În zori, pacea şi siguranţa că Dumnezeu l-a
iertat cu adevărat îi inundară sufletul. Deşi
trupul îi era slăbit, avea pace în inimă. „Orice
vrei de la mine, sunt gata să fac. Pun încă o dată
situaţia noastră în mâinile Tale.”
Zumrat stătea întinsă în pat. Era întuneric
în cameră, dar nu putea să adoarmă. Auzea
traficul maşinilor de pe autostrada ce lega Belgia
de Franţa. Cât de mult îi lipsea familia! Îi era
dor să vorbească ruseşte. Obosise să tot aştepte
răspunsuri care păreau să fie exact după colţ,
dar care întârziau atât de mult. Era obosită de
lupta zilnică cu dificultăţile limbii. Se săturase
să ia decizii pentru ea şi Daniel fără prezenţa şi
autoritatea soţului ei. Obosise să lucreze ore în
şir cu persoane în vârstă şi cu alţi belgieni care
aveau principii de viaţă atât de diferite de ale ei.
Oftă adânc. În noaptea aceasta nu era loc
pentru lacrimi. Vremea lor fusese în primele
luni, când singurătatea şi frustrarea o copleşeau
noapte de noapte.
Cum poţi să fii atât de veselă mereu? o întrebau
prietenele ei. Deşi întrebau în flamandă, Zumrat
ştia ce vor să spună. Le zâmbea binevoitoare.
Veselă? Încercaţi să fiţi vesele când soţul şi şapte
copii sunt în altă ţară. Încercaţi să rămâneţi
vesele când întrebărilor repetate li se răspunde
cu „Poate în curând.” „O să vă anunţăm noi
când vă sunt gata actele.” Încercaţi! Ar fi vrut
ea să le spună, dar nu-şi putea aminti cuvintele
în limba flamandă pentru asta. Aşa că doar le
zâmbea.
Nimeni nu a văzut câte lacrimi a vărsat din
cauza situaţiei în care se afla. Doar puţini îi
cunoşteau durerea şi suferinţa din această lungă
perioadă de aşteptare. Zumrat nu împărtăşea
suferinţa uşor.
“Căci aşa vorbeşte Domnul . . . “Căutaţi-Mă, şi veţi trăi!” (Amos 5:4). 41
Dar era acolo. În fiecare zi, fie că era la muncă,
la biserică sau în micuţul apartament pe care îl
împărţea cu Daniel: durerea era mereu acolo.
Cum putea să uite că familia ei din Moldova
aştepta cu nerăbdare să vină în Belgia? Cum să
nu se gândească la Zoumrad care acum avea
cinci anişori? Cum să-i uite pe băieţii ei, Johann
şi David, acum de şapte şi opt ani? Marchamat
avea aproape zece ani şi, cu siguranţă, avea
nevoie de o mamă care să-i fie alături. Zafar avea
treisprezece ani, era aproape un adolescent.
Şi Dilnoza şi Dildora. Aveau optsprezece şi
şaptesprezece ani, erau adevărate domnişoare.
Ori de câte ori vorbea cu copiii ei la telefon,
trebuia să facă eforturi ca să nu izbucnească în
plâns, în special când cei micuţi începeau să
plângă la telefon.
Chiar şi acum, gândindu-se la toate astea,
Zumrat îşi simţea ochii umezi. Aproape că era
surprinsă, pentru că se gândea că nu mai are
lacrimi. Se simţea îmbătrânită şi uscată.
„Doamne, am nevoie de ajutorul Tău. Sunt
atât de obosită. Nu ştiu dacă copiii mei au
nevoie de o mamă mai mult decât am nevoie
eu de ei. Vin încă o dată înaintea Ta. Uită-te
cu milă la copilul Tău. Îmi cunoşti gândurile
mele cele mai adânci şi situaţia fără speranţă
în care ne aflăm. Am obosit să vin cu aceeaşi
cerere înaintea Ta. Şi totuşi, n-am altundeva
unde să mă duc. Am încercat tot ce am putut
pe la birourile guvernului şi tot n-am primit un
răspuns clar. Îmi pun încă o dată încrederea în
Tine, Domnul meu şi Dumnezeul meu.”
Numai cei care au cunoscut pacea fără
margini, pe care Dumnezeu o dă celor care
strigă disperaţi către El pentru ajutor, cunosc
pacea care a inundat sufletul acestei mame şi
soţii atunci când a acceptat încă o dată voia lui
Dumnezeu în viaţa ei.
Va urma...
Din In Search of Home
2008, TGS International
Subsidiar al Christian Aid Ministry
 Amazing Grace CD
Nou! În acest CD, corul mennonit din Antrim, Ohio, SUA, interpretează în limba engleză câteva
cântări de muzică creştină. Imnurile vechi ca: Măreţul har, Aşa cum sunt la tine vin, şi al-
tele interpretate cu mare măiestrie pe patru voci aduc pace, linişte şi speranţă în inima celui
descurajat, lovit sau pierdut. MU1001...18 Lei
Introducere în teologie
Autor – J. C. Wenger. “Prea multă vreme teologia s-a închis într-un limbaj uscat şi prăfuit, fără viaţă.
Teologia este o disciplină ce trebuie aplicată în viaţa de fiecare zi. Ea trebuie să lămurească, nu să creeze
confuzie”, spunea autorul. Printr-un limbaj simplu autorul se concentrează mai ales asupra învăţăturilor
care vorbesc despre Dumnezeu şi mântuirea plină de har pe care o oferă El oamenilor, asupra lucrurilor
care-L înalţă şi-L prezintă lumii pe Domnul Isus Hristos. 392 pagini. RO2015...12 Lei
Chemarea cerească
John Coblentz. Ce înseamnă să fi ucenicul lui Hristos în ziua de azi? Pentru a răspunde la această întrebare,
Chemarea cerească apelează la Cuvântul lui Dumnezeu. Aceste studii biblice despre ucenicia creştină ne
ajută să înţelegem chemarea Domnului, să privim la problemele obişnuite pe care le întâmpină adevăraţii
ucenici şi să ne asumăm responsabilităţile uceniciei. 209 pagini. RO2016...12 Lei
Evoluţia, o minciună
Autor – Ken Ham. Astăzi, mulţi creştini de rând, păstori şi profesori creştini sunt fără putere în prezentarea
Evangheliei. Dacă eşti un creştin care mărturiseşte, căutând să aducă Evanghelia acestei lumi în derivă din
punct de vedere spiritual – atunci această carte este pentru tine. 210 pagini. RO2018...12 Lei
“Cumpără toate cele 4 cărţi pentru numai 46 de lei.”
Produs # Cant. Descriere Preţ Total
Comandă astăzi
prin poştă, fax,
telefon sau e-mail!

Suma totală produse TAXE POŞTALE

Taxe poştale 0-20 Lei 4 Lei
TOTAL 20,01 Lei-50 Lei 6 Lei
50,01 Lei-125 Lei 8 Lei
Numele şi prenumele _________________________________________
mai mari de 125 Lei 10%
C.N.P. Nu livrăm comenzi fără CNP______________________________
Nu expediem comenzi în Mol-
Str. _________________________________________Nr. ____________ dova şi Ucraina. Trimitem în
EU comenzi plătite în avans.
Bloc _______________ Scara __________ Etaj _________ Ap. ________
Plata se face RAMBURS.
Cod _________________________ Localitatea ____________________
Jud./ Sector _______________________ Tel. ______________________ ICAM (CĂRŢI)
Program de lucru • 8:00 – 17:00 Luni – Vineri O.P. 1 – Gh. P. 1,
Telefon: 0230/ 533 032 • Fax: 0230/ 533 000 • E-mail: comanda@icamro.org C. P. 1 Suceava 720300
Aceste preţuri sunt valabile până la apariţia unei noi oferte. România

Curs biblic NOU!

Administrând ceea ce ţi s-a încredinţat
Te-ai întrebat vreodată…cum ar trebuie să-ți gestionezi banii, cine este proprietarul bunurilor tale, cum ar
trebui să administrezi resursele materiale și spirituale pe care Dumnezeu ți le-a încredințat? Învață ceea ce spune
Cuvântul Domnului despre acest subiect!
Prima opțiune: Înscrie-te la cursurile noastre prin corespondență, și primești cursurile gratuit.
A doua opțiune: Cumpără toate cele trei cărți pentru 10 lei.
Cupon de înscriere la cursurile biblice Cursul este format din
Vârsta participanților trebuie să fie peste 14 ani. trei cărți cuprinzând 8
Vă rugăm să completați formularul cu litere de tipar şi citeț. lecții și 8 teste.
Numele______________________________________________________
Strada______________________Nr______Bloc_______ Scara_______ Ap______ cod poştal_________
Localitatea________________________ Județul _______________________ Religie:  Baptist;  Catolic;  Creştin după Evangelie
Anul naşterii __________ starea civilă  căsătorit  necăsătorit  Ortodox;  Penticostal;  Alta______________

42  Sămânţa adevărului • Februarie 2011

Isus Hristos mai stă şi azi
Isus Hristos mai stă şi azi
străpuns pe Cruce;
păcatul meu, păcatul tău
acolo duce!

Acolo, două braţe stau

ţintite-n cuie;
şi vina mea şi vina ta
acolo suie.

Acolo, coasta Celui Sfânt

a fost străpunsă;
greşeala mea, greşeala ta
ţinută-ascunsă!

Acolo, cununa de spini

mai sângerează;
zăbava mea, zăbava ta
o mai păstrează!

Isus Hristos mai stă şi azi

în chin pe Cruce;
aşteaptă viaţa mea şi-a ta
la El a duce!

O, până când, o, până când

va mai răbda
şi eu şi tu să n-ascultăm
chemarea Sa?!...

Azi încă suntem aşteptaţi

şi eu şi tu,
dar mâine, Revenirea Sa
va spune: Nu!
De Ioan Maier

Notă:
Pentru toate textele biblice din revistă s-a folosit traducerea
Cornilescu cu textul corectat gramatical (BISI).
Descriindu-i pe creştini...
Descriindu-i pe creştinii din primul secol împăratului roman Adrian, Aristide
spunea: „Au o dragoste profundă unul faţă de celălalt. Nu ezită niciodată să le
ajute pe văduve. Îi salvează pe orfani din mâinile celor care îi chinuie. Oferă
bucuroşi din ce au celor care nu au nimic. Dacă văd un străin, îl iau acasă şi îl
găzduiesc de parcă acesta ar fi fratele lor de trup. Nu se consideră fraţi şi surori
în sensul obişnuit al cuvântului, ci fraţi în duhul lui Hristos.”

Extras din The Speaker’s Quote Book

1997, Roy B. Zuck
Publicată de Kregel Publications, Grand Rapids, M.
Folosit cu permisiunea editorului