1

Sindromul
Minneapolis

O schiţă istorică selectivă a adventismului, pe fundalul dezvoltării

doctrinei „neprihănirii prin credinţă”

Florin Lăiu
Piatra Neamţ, 1988
 2

Tatălui meu şi colegilor lui,

în ultimele zile de har
 3

Cuvântul autorului
Am scris această lucrare cu ocazia centenarului Conferinţei de la Minneapolis (1888-
1988) şi am „publicat-o" în formă dactilografiată pentru câţiva prieteni. Anii au trecut şi am
primit între timp darul libertăţii de gândire şi de exprimare, facilităţi de a tipări şi difuza.
Poate că această scriere n-ar fi văzut lumina tiparului dacă Dumnezeu ar fi lăsat-o în
seama interesului meu. Preocupat de atâtea lucruri şi lucrări, nu total diferite, dar altele, am
neglijat orice încercare de a-mi publica scrierile dinainte de 1990. Dar Providenţa a scos în
cale o persoană care a dorit şi a stăruit într-un mod neobişnuit pentru editarea acestei lucrări.
În urma recitirii pentru eventualele corecturi, m-am convins că tenacitatea sorei Emilia a fost
îndreptăţită. Avem nevoie de acest mesaj mai mult ca oricând şi din sursele cele mai bune.
Contrar obiceiului literar, când am scris această lucrare, am dactilografiat-o în mod
direct şi, ca urmare, orice persoană cu gusturi literare va observa unele traume în alcătuirea
frazelor. Nu mă gândeam atunci că va avea şansa unei difuzări largi. Sub această coajă însă,
veţi găsi un mesaj de viaţă şi de moarte, un Cuvânt care nu-mi aparţine.
Nu ar fi corect ca această carte să treacă drept manual de istorie adventistă. Ea priveşte
istoria noastră doar din perspectiva mesajului şi a evenimentelor de la 1888, potrivit cu datele
pe care le-am avut la dispoziţie în anii 1988 – din diferite surse, în majoritate adventiste, pe
care n-am găsit necesar să le indic aici.
Doresc să precizez că unele citate din E. G. White (din cadrul conferinţei de la 1888)
nu sunt traduse cuvânt cu cuvânt. Am extras ideile pe care le-am considerat importante şi le-
am expus adesea în formă rezumativă. Din acest motiv, precum şi din alte considerente
practice, sfătuiesc pe cititor să nu folosească, în nici un caz, această lucrare ca bază pentru
stabilirea adevărului istoric sau teologic, în cadrul disputelor, sau în alt mod care s-ar abate de
la intenţia autorului. Orice încercare de a folosi cuvintele autorului, citatele E. G. White sau
ale altor autori prezenţi în această carte, pentru a alimenta schisme, dogme sau cancanuri
istorice și grupuri elitiste este în afara intenţiilor mele. Cartea prezintă o serie de greşeli
omeneşti din istoria noastră denominaţională, dar ele nu au fost relatate cu scopul de a denigra
sau diviza, nici pentru a arunca răspunderea asupra unor indivizi sau asupra unor grupuri.
Cartea urmăreşte să trezească interesul pentru mesajul „neprihănirii prin credinţă”, dar
ea nu este un manual care să ne înveţe acest lucru. Singurul rol pe care-1 putem da acestei
cărţi (şi îl poate împlini cu succes!) este acela de a ne conştientiza de marea noastră nevoie de
Christos în viaţa zilnică şi în viaţa Bisericii. Cine o va citi pentru sine însuşi o va înţelege cel
mai bine. Dumnezeu să binecuvânteze pe cititorul sincer, „flămând şi însetat după
neprihănire”, care va fi, cu siguranţă, săturat.
Florin Lăiu,
Bucureşti, 1994

Am adăugat capitolul „Minneapolis pe scurt” (care a fost publicat ca o serie de trei

articole în Curier) pentru a ajuta pe cititor să se familiarizeze cu ansamblul „sindromului”
Minneapolis înainte de a citit întreaga lucrare.
Florin Lăiu
Cernica, 2013
 4

Cuprins

Cuvântul autorului ............................................................................................................................ 3

Introducere .......................................................................................................................................... 5
Minneapolis 1888 pe scurt ............................................................................................................ 7
Lumini şi umbre la Minneapolis .............................................................................................. 7
„Un fluviu de lumină” ................................................................................................................... 7
„Întunericul nu a cuprins-o”...................................................................................................... 8
Lumină nouă sau Evanghelie Veşnică? ................................................................................. 9
„Cântarea arcului” ......................................................................................................................... 9
Deriva lui Waggoner ................................................................................................................. 10
Deriva lui Jones ........................................................................................................................... 12
Moştenirea lui Jones şi Waggoner ....................................................................................... 13
„Chipul” şi „semnul fiarei”, „marea strigare” şi „ploaia târzie” ................................. 14
Conferinţele de la 1893 şi 1895............................................................................................ 15
Secolul XX – ocolind acelaşi munte ..................................................................................... 16
Minneapolis – povestea în detaliu ........................................................................................... 18
Cadrul istoric şi terenul spiritual ......................................................................................... 18
„Neprihănirea prin credinţă” înainte de 1888 ................................................................ 21
Poziţia Ellenei White înainte de 1888 ................................................................................ 22
Conferinţa de la Minneapolis, 1888 .................................................................................... 24
Huni şi alamani ....................................................................................................................... 24
Are dreptate doctoraşul? .................................................................................................... 27
Mesajele Ellenei White la Minneaolis ................................................................................. 33
Cernerea ........................................................................................................................................ 38
Cele două tabere..................................................................................................................... 44
O sută de ani prin pustiu .............................................................................................................. 47
Treziri şi primejdii ..................................................................................................................... 47
Criza de la începutul secolului şi urmările ei .................................................................. 70
Deformişti şi conformişti ........................................................................................................ 79
Testamentul bătrânului Daniells .......................................................................................110
De la alarma lui Wieland la ultima criză (1950-1976) ..............................................118
Ultimii ani (1980-1988) .............................................................................................................150
În loc de încheiere ........................................................................................................................154

ISUS CHRISTOS ESTE ACELAŞI IERI, AZI ŞI ÎN VECI. SĂ NU VĂ LĂSAŢI

AMĂGIŢI DE ÎNVĂŢĂTURI STRĂINE...! (EVREI 13,8-9)
 5

Introducere
Una dintre grijile deosebite ale Domnului şi ale lui Moise a fost înregistrarea
credincioasă a evenimentelor istorice care descopereau relaţiile de legământ dintre Iahwe şi
poporul Său (Deut. 32,7). Continua credincioşie a Domnului şi continua răzvrătire a lui Israel
trebuiau să fie cunoscute bine în fiecare generaţie şi întărite în mintea copiilor împreună cu
făgăduinţele, poruncile şi avertizările divine. După moartea iui Moise nu aveau să fie mai
bune lucrurile (Deut. 31,26-27). Era necesar ca avertizările izvorâte din experienţele
dureroase ale lui Israel să fie imprimate în minte cu litere de foc. Şi ce ar fi fost mai potrivit în
acest scop decât o cântare? (Deut. 31,21-22,30 etc).
Noi nu avem a ne teme de altceva decât de a uita lecţiile istoriei noastre. însă o
asemenea temere pare puţin îndreptăţită, în general vorbind, pentru că nu putem uita ceea ce
n-am învăţat.
Istoria nu este o înşiruire de fapte moarte. Ea vorbeşte. Ea explică prezentul şi
proiectează lumini spre viitor. „Experienţele trecute ale poporului lui Dumnezeu nu trebuie
relatate ca nişte fapte moarte. Cele raportate trebuie ţinute în minte, căci istoria se va repeta"
(Let. 238/1903)... Poate tocmai acest simţ al repetării istoriei ne face să fugim de propria
noastră istorie? Prezentarea adevărului sub forma istorică formează cam jumătate din
conţinutul întregii Biblii şi restul este impregnat cu destulă istorie. Inspiraţia a găsit că acest
mod de prezentare este deosebit de instructiv. De ce să fugim de istorie?
Un mare rău este că bisericile creştine nu-şi cunosc propria lor istorie, în afara unui
mic număr de specialişti. înţelegerea propriei istorii permite să-şi vadă poziţia actuală în
lumina relaţiei dintre imutabilitatea lui Dumnezeu şi rătăcirile omeneşti. Numai istoria ne face
să pierdem falsa credinţă în infailibilitatea vreunui om sau a vreunui tip de organizaţie
omenească, şi să vedem că numai în Dumnezeu există siguranţă desăvârşită. Poate tocmai de
aceea fugim de istorie?
Triumfalismul laodicean îşi are una din rătăcirile sale chiar în această fugă de istorie.
Prea mulţi preferă să vadă trecutul prin prisma unui optimism confortabil, ca şi atunci când
este vorba de prezent sau viitor. Optimismul este bun dacă este sănătos, adică dacă e întemeiat
pe cunoaştere şi credinţă, dacă se sprijină cu amândouă picioarele pe realism. Este un lucru
ştiut că întotdeauna o categorie de profeţi şi o majoritate de popor au fost mai optimişti decât
profeţii lui Dumnezeu, decât Dumnezeu însuşi. Teama ca nu cumva cunoaşterea istoriei să
ducă la concluzii greşite este adesea justificată. Dar riscul ignoranţei este mai mare.
Autorii inspiraţi ai Bibliei nu au relatat totul. Dar tot ce au relatat este adevărat. Şi ei
au relatat experienţele negative ale poporului lor şi ale conducătorilor, spre veşnică amintire,
fără să se gândească la prestigiul numelor implicate sau la faptul că alţii ar putea urma
exemplul rău şi nu morala pildei. Fiind inspiraţi, ei au putut fi imparţiali. în cazul nostru,
cunoaşterea istoriei noastre este nedesăvârşită în anumite aspecte. Totuşi avem o serie de
scrieri inspirate ale E.G. White precum şi cercetările unei pleiade de istorici adventişti care
concordă, astfel încât posibilitatea unei informări corecte este satisfăcută mai mult decât
suficient. Şi lecţia istoriei este cel mai bun antidot atât pentru cei ce s-au aşezat pe drojdiile
atotsuficienţei cât şi pentru cei atinşi de formalism sau de criticism. Nimic nu este mai bun
decât adevărul. Dacă doare, este dovada că pregăteşte inima pentru vindecare.
Impactul soliei îndreptăţirii în anul 1888 a fost fără îndoială cel mai remarcabil şi mai
dramatic moment din istoria noastră, după 1844. Cu acest eveniment se încheie perioada
formativă a istoriei doctrinei adventiste, perioadă în care solia s-a rotunjit şi s-a desăvârşit. Ea
nu este de fapt o solie nouă. Este solia predicată de Moise şi profeţi, de Isus şi apostoli, de
miile de predicatori evanghelici medievali. Luther a redescoperit-o o dată cu suficienţa
Bibliei, Wesley a văzut-o chiar mai complet, iar Miller a predicat-o o dată cu vestea bună a
revenirii Mântuitorului.
 6

Mesajul millerit al pocăinţei şi al aşteptării Mântuitorului este, în esenţă, aceeaşi solie.

Existau la acea dată şi sabatişti în America (baptişti de ziua a şaptea). Destul de ciudat (sau
poate înţelegem de ce!), aceştia nu s-au raliat mişcării millerite pentru a se pregăti în vederea
Revenirii şi a vesti solia specială pentru acel timp, „adevărul prezent". Prea puţini au luat
parte activă în mişcarea adventistă. Majoritatea covârşitoare a adventiştilor erau duminicalişti.
Să fie oare sabatul o piedică în pregătirea pentru venirea lui Isus? Găsim în Lege vreun motiv
de mulţumire cu starea noastră, care să ne facă indiferenţi faţă de profeţii şi faţă de o pregătire
cu adevărat spirituală? Sabatiştii din timpul lui Miller n-au dovedit că iubesc pe Domnul
sabatului. Şi nici după aceea nu au acceptat adventismul, în ciuda faptului că adventiştii
primeau sabatul. „Păzitorii Legii" n-au vrut să recunoască pe Domnul (Ier. 2,8).
Dar „solia îngerului al treilea" nu avea oare de la început acest adevăr mântuitor? Au
trebuit să treacă 44 de ani ca să înţelegem că suntem mântuiţi numai prin Christos? Răspunsul
la această întrebare este mai complex, dar pe scurt putem să ne amintim că adevărul
îndreptăţirii se află complet în solia sanctuarului care a fost prima doctrină nouă după data de
22 oct. 1844. Şi este singura doctrină care aparţine în mod exclusiv adventiştilor de ziua a
şaptea. Mai mult, toate celelalte ocupă un loc determinat în cadrul structurii doctrinei
sanctuarului. Nu este de mirare că în urma dezamăgirii de la 22 octombrie 1844, solia
sanctuarului (care cerea credinţă şi făcea pe aşteptători să privească dincolo de experienţa
iertării, în sala tronului lui Dumnezeu, unde Christos, ca Arhiereu este pregătit să ofere în dar
biruinţa totală şi definitivă) nu a fost primită de mileriţii dezamăgiţi. Căci ce altceva înseamnă
fixarea de noi date, sau credinţa că El poate veni „astăzi", decât că experienţa iertării şi a
luminii din trecut este suficientă...
Pionierii de după 1844, într-adevăr, nu au proclamat solia îndreptăţirii într-o formă
explicită şi proeminentă. Pentru ei acesta era un principiu protestant comun, care fusese trăit
în experienţa adventistă. Era ca un lucru de la sine înţeles. Declaraţiile de principii din acel
timp nu conţin decât un mănunchi subţire de doctrine distinctive, nu tot ce credeau adventiştii
ca şi creştini. Viaţa pionierilor, mai mult decât orice altceva, dovedea că ei au umblat cu Isus.
Evlavia lor adevărată, zelul în rugăciune şi studiu, iubirea de suflete, conştiinţa datoriei şi
bucuria liberă în vederea revenirii Domnului, n-ar putea fi explicate altfel. Chiar dacă ei nu
făcuseră un studiu aprofundat al epistolelor lui Pavel în acest domeniu, ei au trăit credinţa. Şi
dacă James White, Joseph Bates sau Hiram Edson ar fi fost în viaţă la Minneapolis în 1888, ar
fi fost primii care să laude pe Dumnezeu pentru reînvierea adevăratei solii într-o formă mai
completă decât o înţeleseseră ei. Dar să nu uităm că până la 1888 se scurseră 40 de ani de
„călătorie prin pustiu”, şi marea majoritate a adventiştilor erau dintre cei ce primiseră credinţa
după 1844. Care putea fi starea spirituală a poporului?
 7

Minneapolis 1888 pe scurt1

Lumini şi umbre la Minneapolis
Conferinţa Generală de la Minneapolis2 (1888) a
trebuit să se confrunte cu o propunere doctrinară
neaşteptată şi nedorită. Noutatea a venit din partea celor doi
tineri editori ai revistei californiene Signs of the Times:
• Pastorul A T Jones, un sergent înalt şi chipeş,
vorbitor impresionant, care ţinea audienţa încordată peste
două ore, cu temperament abrupt şi tendinţe uneori extreme,
un autodidact devenit autor de scrieri istorice, convertit şi
cumnat al Pastorului Van Horn.
• Pastorul E J Waggoner, un vorbitor elocvent şi
conciliant, cu pregătire medicală, fiul pastorului Joseph Ellet J. Waggoner
Alonzo Trévier Jones Waggoner. (1855-1916)
1855-1923 Cu ani înainte de 1888, Jones şi Waggoner intraseră într-o
controversă teologică cu cei mai înalţi lideri şi teologi ai Bisericii (Geo Butler, Preşedinte
CG; Uriah Smith, Editor General RH; etc.), pe tema identităţii Legii din Galateni 3:24.
Tinerii de la Semne îndrăzniseră chiar să publice opinia lor că Legea din Galateni ar fi
Decalogul, în timp ce bătrânii de la Review susţineau, şi chiar publicaseră în 1886, că în
Galateni este vorba de legea ceremonială.
Ellen White se amestecase în controversă de la distanţă, din Elveţia, mai întâi
pentru a potoli zelul celor de la Semne, mustrându-i în scris pentru publicarea articolelor
divizive. Tinerii îşi recunoscuseră greşeala şi încetaseră să mai publice despre Legea din
Galateni. Dar scrisoarea Ellenei White se rătăcise nu se ştie cum şi pe la Review. Ca
urmare, înainte de Conferinţa din 1888, Preşedintele Butler, folosindu-se de informaţii
din acea scrisoare privată, şi crezând că Ellen White ar fi de partea sa în dispută, a scris
un articol care să pună la punct pe Jones şi Waggoner. Ca reacţie, Ellen White a scris
Preşedintelui că acum era dator să accepte o prezentare publică a propunerilor lui Jones
şi Waggoner. Aşa au ajuns cei doi californieni să aibă un loc în programul comunicărilor
şi predicilor sesiunii CG.

„Un fluviu de lumină”

Conferinţa de la Minneapolis s-a ţinut fără Preşedintele Butler,
care era atât de bolnav, încât nu a putut veni. A scris însă delegaţilor,
îndemnându-i să rămână la poziţia teologică tradiţională. Ca urmare,
înainte de cuvântarea lui Waggoner, delegaţii erau deja „cu capsa pusă.”
Propunerea celor doi tineri părea o întoarcere la evanghelia
evanghelicilor, o sorbitură din vinul Babilonului. Totuşi, este de
Uriah SMITH apreciat că liderii Bisericii au putut accepta prezentarea publică a celor
(1832-1903) doi în faţa celor aproximativ două sute de delegaţi ai Bisericii. O George BUTLER
asemenea deschidere şi acordare de imunitate nu se găseşte pe toate (1834-1918)

1 Capitol adăugat de autor în 2013.

2Principalele surse pentru articolele temei din acest număr: Gerhard Pfandl, „Minneapolis, 1888,
an Adventist watershed,” Adventist World, 2012; L. E. Froom, Movement of Destiny, RH, 1971; George
Knight, From 1888 to Apostasy, RH 1987; G. Knight, Angry Saints, RH 1989; W W Whidden, E. J. Waggoner:
From the Physician of Good News to Agent of Division, RH, 2008.
 8

drumurile care duc la Roma.

Jones a venit mai întâi cu o interpretare proprie la coarnele fiarei romane din
Daniel 7, intrând în coliziune frontală cu coarnele venerabilului Uriah Smith. În
încercarea de a-şi susţine interpretarea, Jones s-a dovedit însă lipsit de politeţe într-o
replică dată lui Smith, şi a fost mustrat public de Ellen White. A urmat apoi momentul cu
adevărat istoric, în care Jones şi Waggoner au prezentat în conferinţă mesajul central al
epistolelor către Romani şi Galateni, aşa cum îl înţeleseseră ei. Oponenţii lor au căutat de
la început să abată discuţia către identitatea Legii din Galateni, dar pentru Jones şi
Waggoner era mai important mesajul epistolei, decât sensul exact al unor detalii dificile.
De aceea ei au preferat să prezinte mesajul despre care ştim, în mod indirect, că se
concentra asupra farmecului inegalabil al Mântuitorului, în care avem, prin credinţă, atât
harul iertării, cât şi acela al împlinirii desăvârşite a poruncilor Lui.
Ellen White a refuzat să arbitreze în disputele teologice care se
iviseră, considerându-le secundare, dar a susţinut cu entuziasm mesajul

Ellen WHITE
lui Waggoner şi al lui Jones. Ea a văzut în „preţiosul subiect al credinţei

(1827-1915)
şi al neprihănirii lui Christos...un fluviu de lumină”:3
Când Fratele Waggoner a prezentat aceste idei în Conferinţa de la
Minneapolis, a fost prima învăţătură clară despre acest subiect, pe care o auzeam de
pe buze omeneşti, cu excepţia conversaţiilor dintre mine şi soţul meu. Îmi ziceam că
eu înţeleg bine acest subiect, pentru că Dumnezeu mi l-a descoperit în viziune; iar
fraţii din Battle Creek nu-l pot înţelege, fiindcă nu le-a fost arătat. De aceea, când
altcineva a prezentat subiectul acesta, fiecare fibră a fiinţei mele a răspuns: amin."— MS 5, 1889

„Întunericul nu a cuprins-o”
Nu ştim detaliile predicării lui Jones şi Waggoner la Minneapolis, deoarece
cuvântările lor nu s-au publicat – fie pentru că nu era obiceiul încă să se publice aceste
discursuri, fie pentru a proteja pe credincioşi de ceea ce părea să fie o erezie fatală.4
Putem deduce însă acest mesaj din scrierile lui Waggoner dintre 1887-1891, din
scrierile Ellenei White şi ale altor martori la acea conferinţă.
În ciuda vocii Ellenei White, care pleda pentru acceptarea mesajului celor doi
predicatori, delegaţii au rămas împărţiţi, tulburaţi şi unii chiar împotrivitori vehemenţi.
Cîţiva au şi părăsit sala. Ellen White de
asemenea se gândise să plece, dar
Spiritul lui Dumnezeu a oprit-o. Biserica
era ameninţată de o mare schismă în
centrul ei.
Propunerile unor delegaţi de a se
amâna discutarea acestui subiect până
va putea fi prezent şi Preşedintele
Butler, sau de a pune la vot care este
adevărul biblic s-au lovit de opoziţia
Delegaţii Conferinţei de la Minneapolis 1888
categorică a Ellenei White. Lucrarea era
a lui Dumnezeu şi nu putea aştepta pe
nici un om. De asemenea, nu era înţelept şi corect să se voteze ceva, atâta timp cât
domnea confuzia. Ea a pledat pentru studiu biblic şi rugăciune, pentru convingere
personală, şi pentru un alt spirit în abordarea acestor lucruri. Cât timp domnea spiritul

E G White, 1888 Materials, 291.

3

Acestea pot fi studiate pe saitul oficial al Bisericii, la

4

www.adventistarchives.org/doc_info.asp?DocID=17 .
 9

de partizan şi oamenii se orientau după oameni, nu după Cuvânt, votul nu putea fi

sănătos şi sigur.
Rezultatul conferinţei a fost nedecisiv. Mesajul lui Jones şi Waggoner a fost
respins de unii conducători (Uriah Smith, Ludwig Conradi, J. H. Morrison, Henry Nicola,
etc.), dar a fost acceptat de cel puţin alţi 18 lideri (Haskell, Prescott, Wilcox, Kilgore,
McReynolds, Hyatt, Westphal, Starr, Gates, Tait, Robinson, Johnson, Flaiz, Starbuck,
Craig, Covert, W. White, E. G. White). Sub influenţa corifeilor de la Battle Creek însă, cei
mai mulţi delegaţi, serios tulburaţi şi nehotărâţi, nu îndrăzneau să ia în serios mesajul lui
Jones şi Waggoner şi se temeau că Ellen White şi-a pierdut darul profetic – sau că, poate,
nici nu-l avusese.

Lumină nouă sau Evanghelie Veşnică?

Discutând cu Ellen White un an mai târziu, la o adunare de tabără, Pastorul J. S.
Washburn, unul dintre cei care nu acceptaseră mesajul în 1888, dar avea să-l accepte
mai târziu, i-a spus că întotdeauna crezuse că ea avea darul profetic. Dar când ea a luat
partea lui Jones şi Waggoner la Minneapolis, el a rămas dezorientat, deoarece era
convins că Smith şi Morrison au dreptate. Ellen White a răspuns lui Washburn,
dezvăluindu-i că, pe când ea era în Europa, un înger cu braţele întinse i-a spus: „Se fac
greşeli de ambele părţi în această controversă." Şi a adăugat:
Nu Legea din Galateni este adevăratul subiect de dispută. Adevăratul subiect este neprihănirea
prin credinţă… Ellet Waggoner poate prezenta neprihănirea prin credinţă mai clar decât mine…. Domnul
i-a dat o lumină specială asupra acestei chestiuni. Am dorit să prezint acest lucru mai clar, dar n-aş fi
putut să-l prezint atât de bine cum a făcut-o el. Când Waggoner a predicat la Mineapolis, am recunoscut
imediat mesajul.5
Referitor la calitatea mesajului de la Minneapolis în relaţie cu dezvoltarea
teologică şi spirituală a Bisericii, Ellen White a afirmat :
Dumnezeu a dat Pastorului Waggoner harul de a vorbi clar şi de a-şi prezenta vederile sale
privitoare la îndreptăţirea prin credinţă şi neprihănirea (dreptatea) lui Christos în legătură cu Legea.
Aceasta nu este o lumină nouă, ci lumina cea veche aşezată la locul ei, în cadrul mesajului îngerului al
treilea.... Care este conţinutul acelui mesaj? Ioan vede un popor şi zice: ‘Aici este răbdarea sfinţilor: aici
sunt cei care ţin poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui (despre) Iisus’ (Ap 14:12)…. Credinţa lui
(despre) Iisus a fost trecută cu vederea şi tratată cu indiferenţă şi nepăsare. Nu a ocupat poziţia
proeminentă în care ea s-a descoperit lui Ioan. Credinţa în Christos ca singură speranţă a păcătosului a
fost în mare măsură ignorată şi omisă, nu numai din predici, ci şi din experienţa religioasă a foarte multor
credincioşi, care pretind a crede mesajul îngerului al treilea.
La această adunare am dat mărturie că solia care ni se aducea din Scripturi era cea mai preţioasă
lumină care strălucea în prezentarea marelui subiect al dreptăţii (neprihănirii) lui Christos în legătură cu
Legea, subiect care trebuie ţinut continuu înaintea păcătosului ca fiind singura speranţă de mântuire.
Aceasta nu era pentru mine o lumină nouă, pentru că ea mi se dăduse din partea unei Autorităţi
Superioare în ultimii 44 de ani, iar eu o prezentasem poporului nostru cu condeiul şi vocea în Mărturiile
Duhului Său. Dar foarte puţini răspunseseră apelului, dincolo de simpla acceptare a mărturiilor date cu
privire la subiect. Mult prea puţin s-a vorbit şi s-a scris cu privire la acest mare subiect. Cuvântările unora
sunt comparabile cu jertfa lui Cain —lipsite de Christos. (3SM 168-69; Solii alese).

„Cântarea arcului”
În anii care au urmat Conferinţei din 1888, unii dintre liderii care se opuseseră lui
Jones şi Waggoner (Butler, Smith, Morrison şi alţii) şi-au recunoscut public greşeala.
Vestitorii Evangheliei de la Minneapolis au fost favorizaţi. Alături de Ellen White, Jones şi

R. J. Wieland, “An Interview with J. S. Washburn – signed and attested by him,” Hagerstown,
5

Maryland, June 4, 1950, www.gospel-herald.com/j_s_washburn/interview.htm

 10

Waggoner au devenit după 1888 predicatorii preferaţi, care au determinat treziri

spirituale fără precedent. Vorbind despre acestea, Ellen White spunea:
Niciodată n-am văzut o mişcare de trezire care să înainteze atât de temeinic şi totuşi să rămână
atât de liberă de excitaţii nepotrivite. (RH March 5, 1889).
Celor doi mesageri li s-au încredinţat răspunderi înalte după 1888. Jones a
reprezentat Biserica în faţa Congresului, punând bazele mişcării pentru apărarea
libertăţii religioase; a fost în Comitetul CG, asociat cu Uriah Smith ca editor la Review,
apoi la Liberty şi în fine, preşedinte al Conferinţei California. Waggoner a predat cursuri
pentru pastori între 1889-1891, a ţinut un curs şi seminar de 16 studii asupra Epistolei
către Romani la Conferinţa din 1891. În 1892 a fost numit editor la revista AZS britanică
Present Truth, şi a fost un predicator preferat la conferinţele generale din anii 1897,
1899, 1901. În anii 1903-1904 a servit ca profesor la colegiul care între timp a devenit
Universitatea Andrews.
Acceptarea treptată a mesajului de la 1888 şi trezirile spirituale asociate au
continuat un timp în mult comunităţi adventiste. Din nefericire însă, unii dintre liderii
influenţi au continuat şi ei opoziţia faţă de trioul Jones-Waggoner-White. De aceea, Ellen
White a continuat să protesteze împotriva atitudinii lor. Dintre aceştia, Harmon Lindsay,
trezorierul CG a rămas ostil până când a ajuns să părăsească Biserica Adventistă pentru
o sectă spiritualistă (Christian Science).
L R Conradi, liderul Misiunii Europene, membru în Comitetul CG, unul dintre cei
mai învăţaţi şi mai talentaţi misionari, a rămas de asemenea ostil luminii de la 1888. Ca
urmare, mai târziu, la vârsta de 76 de ani, a părăsit Biserica într-un mod dramatic,
căutând azil spiritual la baptiştii de ziua a şaptea şi devenind tot mai ostil faţă de
adventiştii de ziua a şaptea.
Ca expresie a împotrivirii surde a unor oameni cu influenţă, a apărut în Comitetul
CG în 1891 propunerea ca Ellen White, împreună cu fiul ei William, să plece în Australia
pentru întărirea misiunii. Nici măcar Preşedintele Olsen nu a avut atunci tăria de a se
opune acestei propuneri, ceea ce Ellen White îi va reproşa mai târziu, într-o mărturie
personală, amintindu-i că prezenţa familiei White ar fi fost mai necesară în centrul
Bisericii, decât peste mări.
Un fapt mai tulburător decât opoziţia de la 1888 sau de după aceea împotriva lui
Jones şi Waggoner, a fost căderea a doi dintre cei trei „îngeri” de la Minneapolis. Se
speculează că opoziţia de după 1888 ar fi fost principalul motiv care ar fi provocat
căderea celor doi „îngeri.” Ellen White chiar avertizase despre eventualitatea căderii lor.
Cauza mai profundă a acestui dezastru a fost neascultarea lor de sfatul lui Dumnezeu.

Deriva lui Waggoner

Încă înainte de a fi misionar în Anglia, pe la anul 1891, Waggoner a adoptat unele
idei fermecătoare despre sfinţenie şi viaţa viitoare, care mai târziu au degenerat într-o
filozofie stupidă despre „afinităţile spirituale” dintre persoane de sex opus, care ar putea
fi parteneri în viaţa viitoare, dacă nu au dreptul să se căsătorească în viaţa aceasta.
Waggoner credea că era condus în mod special de Duhul Sfânt şi că i se comunicau
revelaţii care nu existau în Scripturi. „Dumnezeu mi-a spus aceasta,” obişnuia el să zică.
Căsătorit de 20 de ani cu Jessie şi tată al unei fete de 15 ani (Pearl), omul lui
Dumnezeu, Waggoner, în 1899 s-a încurcat în „afinităţi spirituale” cu domnişoara Edith
Adams, o secretară atractivă, care a început să lucreze neoficial pentru nevoile sale
editoriale. Interesul greu de disimulat al lui Ellet Waggoner pentru Edith a provocat
gelozia justificată a soţiei. Au urmat suspiciuni reciproce, certuri, ameninţări cu
sinuciderea. Waggoner mărturisea prietenului său că se simţea atras de soţia sa ca de un
 11

lemn sau o piatră; în schimb era irezistibil atras de Edith. Eforturile disperate şi uneori
neînţelepte ale lui Jessie de a-l menţine pe Ellet au dat greş. Prietenii apropiaţi
cunoşteau situaţia şi au încercat să ajute pe soţii Waggoner, dar în zadar.
Waggoner ajunsese să creadă că mai toate cuplurile sunt prost împerecheate în
lumea aceasta şi că lumea viitoare va pune în ordine totul, împerechind pe fiecare cu
partenerul ales de Duhul. El pretindea că Dumnezeu îi descoperise că Jessie nu era soţia
lui spirituală, aleasă de Duhul. Credea că Dumnezeu descopere celor apropiaţi Lui,
partenerul ideal pentru veşnicie. Prin urmare, Waggoner zicea că dacă ar trăi mai
departe cu Jessie, aceasta ar constitui adulter! El afirma că a primit viziuni ale vieţii
viitoare, în care va fi alături de Edith – după care considera aceste „viziuni” ca adevărate
porunci divine, care eclipsau Decalogul (Ef 5:25; Ex 20:14).
Când familia Waggoner a revenit în America, Miss Edith era deja sosită la
sanatoriul din Battle Creek. Waggoner i-a găsit apoi un post la Review. Ellen White îl
avertizase pe Waggoner între anii 1901-1903, condamnând romantismul său
pseudospiritual ca „idei fanteziste despre Dumnezeu,” „dragoste spirituală nesfântă,”
care va conduce la apostazie şi desfrâu.6 Din nefericire, Waggoner nu a fost dispus să ia
aminte. Purtarea lui nemintoasă a provocat pe Jessie să divorţeze de el pe motiv de
adulter. După un an, Waggoner se căsătorea cu Edith, ceea ce a determinat excluderea
din Biserică.7
Jessie avea partea ei de vină. Simţindu-se abandonată, intrase într-o relaţie
aparent nevinovată cu Eddie Spicer, un adolescent de 17 ani, angajat al tipografiei
noastre din Anglia. Băiatul a venit în America odată cu familia Waggoner, pentru a-şi face
un rost în viaţă. Când a devenit clar, prin anul 1905, că Waggoner nu renunţă la Edith,
flăcăul, ajuns la aproape 20 de ani, a convins-o pe Jessie să divorţeze de Ellet în favoarea
lui. Astfel Jessie s-a recăsătorit, dar noul mariaj s-a sfârşit curând. Eddie a abandonat-o
pentru alta.
În ultimii săi ani de
viaţă, Waggoner a lucrat
în Danemarca, apoi la
sanatoriul din Battle
Creek. În această
perioadă, Waggoner a
început să susţină vederi
spiritual-anarhice vecine
cu ale lui Jones, despre
organizaţia Bisericii şi
despre harismele
vindecării şi darului profetic. M. C.
Wilcox, o cunoscută personalitate adventistă, a menţinut legătura cu el, sperând în
recuperarea lui ca predicator al Evangheliei.
Dar Waggoner i-a mărturisit că este imposibilă întoarcerea sa în rândul
predicatorilor adventişti, deoarece din 1891 nu mai credea în doctrina judecăţii de
cercetare, a sanctuarului şi a celor 2300 de zile profetice încheiate în 1844. Acum
Waggoner credea că sanctuarul lui Dumnezeu este fiinţa umană şi că lucrarea Preotului
Christos are loc în fiecare suflet. Prin urmare curăţirea sanctuarului din Da 8:14 şi Ev

6 A se vedea: E G White, Medical Ministry page 100. „Nu trebuie să măsurăm condiţiile din viaţa
viitoare cu condiţiile vieţii acesteia.—Manuscript 28, 1904” http://text.egwwritings.org
7 Ellen White îl mustrase şi pe Waggoner tatăl pentru o amiciţie neînţeleaptă cu o anumită

doamnă. Cf. W W Whidden, E. J. Waggoner: From the Physician of Good News to Agent of Division, p. 321.
 12

9:23 nu ar fi o lucrare obiectivă cerească, ci una subiectivă, care s-ar realiza pe pământ:
eradicarea păcatului din natura umană. Cât despre cele 2300 „seri şi dimineţi,” ele nu ar
fi zile profetice, ci jertfe de seară şi de dimineaţă. Teologia lui Waggoner s-a concentrat
în final pe curăţirea mistică a naturii umane. Ideea are o aparenţă pioasă şi practică, dar
curăţirea spirituală a omului este o lucrare continuă a lui Dumnezeu, nu are nici o
legătură cu termenele profetice. Teologia lui Waggoner, vecină cu panenteismul lui
Kellogg îi procurase o sfinţenie închipuită, care l-a atras în bezna păcatului.
Ellet J. Waggoner a murit în anul 1916, la vârsta de 61 de ani, în urma unui atac de
cord, aflat în vizită la fiica sa. Serviciul funebru a fost ţinut la Battle Creek, unde a
răsunat încă o dată ecoul discursului impunător al lui Alonzo Jones.

Deriva lui Jones

Spre deosebire de Waggoner, Jones a rămas fidel soţiei sale Frances, dar nu fără
probleme. Fiica lor mai mare se născuse cu deficienţă mentală şi avea nevoie de îngrijire
şi supraveghere pe viaţă. Nenorocirea aceasta avea să aducă destule tensiuni în familie şi
a contribuit la distanţarea relaţiilor dintre Alonzo şi Frances.
Lui Jones, Comitetul CG i-a oferit în 1903 o funcţie în care se specializase
(secretar pentru libertatea religioasă), dar acesta a refuzat, preferând să se alieze cu Dr.
Kellogg, directorul Sanatoriului, care promisese să-l facă preşedintele colegiului. Jones s-
a alăturat cauzei doctorului în lupta pentru acapararea puterii la CG. Fiind un spirit
înclinat spre harisme, el a susţinut public profetismul Annei Rice, un strălucit fiasco. Mai
târziu a afirmat că darul profetic aparţine fiecărui credincios.
Jones avea o filozofie radicală cu privire la structura şi ordinea Bisericii. Pe de o
parte, era un anarhist foarte înverşunat împotriva sistemul prezidenţial al conducerii de
la Battle Creek. Până la moarte a luptat pentru discreditarea Preşedintelui Daniells. Pe
de altă parte, el însuşi ca preşedinte de conferinţă se impunea comitetului, insistând
până când zdrobea voinţa colaboratorilor şi stârnea antipatie.
Vederea teologică şi spirituală a lui Jones era în alb-negru, ca şi concepţia despre
inspiraţia profetică. Pe de o parte, lua litera Mărturiilor EGW ca pe o declaraţie verbal
inspirată, infailibilă, perpetuă şi universală. Pe de altă parte, când o mărturie EGW îl
deranja, o declara nulă, scrisă sub influenţa vreunui duşman de-al lui. La un
moment dat, susţinea că funcţiile de conducere în Biserică ar trebui stabilite
prin tragere la sorţi.
După doi ani de ostilităţi publice ale lui Jones faţă de Comitetul CG,
şi după încercări nereuşite din partea acestora de a-l calma, la 22 mai
1907 i s-a retras lui Jones legitimaţia de pastor. El a reacţionat declarând
că nu are nevoie de nici o legitimaţie pentru a predica întreita solie
îngerească. Câteva luni mai târziu, Dr. Kellogg a fost exclus din Biserică,
împreună cu mulţi dintre colegii săi din Battle Creek. Ca replică, Jones a
scris atunci o carte în care susţinea că, potrivit Noului Testament,
Biserica nu trebuie să excludă pe nimeni, niciodată. În zadar i-a scris E G
White mărturii personale lui Jones pentru a-l corecta.
În anul 1908, Comunitatea AZS din Berkeley, California, unde Jones era membru,
l-a pus sub cenzură pentru trei luni, apoi s-a luat decizia să nu i se mai permită să
predice în Conferinţă. Ca răspuns, Jones a început să predice pe străzi. În 1909, familia
White (mama şi fiul) şi Preşedintele Daniells au făcut un efort deosebit de a-l recupera şi
mulţi sperau că reconcilierea se va realiza curând. Dar faptul că nu i s-a permis imediat
accesul la amvon, l-a înfuriat iarăşi pe Jones. În anul 1909, Comitetul GC a discutat cu
Jones trei zile la rând, fără rezultat.
 13

Pe 31 mai 1909 a avut loc o ultimă întâlnire cu Jones, în care Preşedintele Daniells
s-a adresat fostului sergent al lui Christos, recunoscând contribuţia sa valoroasă în
Biserică şi cu mâna întinsă, rugându-l pe Jones să accepte împăcarea. De mai multe ori
Jones s-a ridicat, gata de a întinde mâna, în final a întins-o, aproape atingând mâna lui
Daniells, dar imediat a tras-o înapoi, aşezându-se jos, în timp ce a spus: „No, never!”
Conflictul acesta s-a mediatizat. Ziarul Washington Post din 18 iulie 1909 a ocupat o
jumătate de pagină pentru a relata disputa din sândul Bisericii AZS, prezicând că Jones
ar fonda o nouă Biserică – ceea ce nu s-a întâmplat niciodată. Cum era de aşteptat, ziarul
secular, care nu simpatiza cu adventiştii, îl descria pe Jones ca pe un mare gânditor şi
reformator, un John Knox care îşi permisese să tune înaintea reginei Mary (o aluzie la
Ellen White).
În cele din urmă (21 aug. 1909), Jones a pierdut şi calitatea de membru. De câte
ori a mai fost invitat să se întoarcă, răspundea că el a rămas în adevăr, în timp ce Biserica
şi-ar fi părăsit vechea credinţă. Faptul că adventiştii, încurajaţi de sfatul E G White, se
opreau de la lucru duminica, în cazul în care erau opriţi de legi duminicale, era pentru
Jones un exemplu că „au făcut compromis cu fiara.” Mintea obtuză şi colţuroasă a acestui
apostol needucat şi orgolios s-a dovedit până la sfârşit o catastrofă pentru sine şi pentru
relaţiile sale. Convingerile sale au rămas în esenţă adventiste, dar lipsite de inteligenţa şi
de graţiile creştine care s-ar aştepta de la un pastor adventist.
Ocazional, Jones a mai colaborat cu adventiştii, dar şi-a găsit refugiul temporar în
alte comunităţi religioase. În 1911 a fost acceptat ca pastor într-un grup adventist
schismatic (Biserica lui Dumnezeu de Ziua a Şaptea), dar şi aceştia l-au repudiat (1914).
A revenit apoi în Biserica Adventistă (1916), într-o comunitate în curs de separare
(„Biserica Poporului” din Washington, DC). Jones a mai avut legături cu o ramură
penticostal-sabatistă, susţinea harismele specifice, simţindu-se acasă printre ei şi,
bineînţeles, predicând. Când însă şi acea comunitate religioasă s-a organizat, Jones a
declarat-o apostaziată. Pentru acest suporter al anarhismului creştin, ideea de
organizaţie, de instituţionalizare („sistemul”!) era însuşi păcatul contra Duhului Sfânt.
Alonzo T. Jones a murit în 1923, la vârsta de 73 de ani, în urma unui atac cerebral.

Moştenirea lui Jones şi Waggoner

După cum oracolele lui Balaam ocupă un loc central în cărţile fundamentale ale
Bibliei, mesajul lui Waggoner şi Jones din 1888-1893 a rămas de importanţă centrală
pentru Biserica Adventistă. Este adevărat însă că anumite interpretări ale acestora au
rămas discutabile, iar scrierile şi predicile lor din perioada de derivă spirituală nu le
putem recomanda.
Provocarea noastră astăzi este dublă. Pe de o parte, rebuie să evităm erorile
teologice şi spirituale în care au alunecat Waggoner şi Jones; pe de altă parte, trebuie să
cercetăm şi să integrăm în viaţa noastră personală şi colectivă mesajul mântuitor pe care
ei l-au prezentat la Minneapolis şi după aceea.
Care a fost soarta mesajului de la 1888 după căderea „celor doi martori”? În ce
măsură a mai fost interesată Biserica de Evanghelia veşnică? Cine sunt astăzi adevăraţii
continuatori ai mesajului lui Jones şi Waggoner? La aceste întrebări dorim să răspundem
aici pe scurt.
Putem fi siguri că lumina care a răsărit pentru denominaţia noastră în 1888, la
Minneapolis, nu este un mesaj unic care să fi fost transmis exclusiv adventiştilor şi care
să nu mai fi fost cunoscut în lume până atunci. Dimpotrivă, este acelaşi mesaj al
mântuirii, descoperit în Sfânta Scriptură, în aceeaşi expresie paradoxală:
 14

„Şi să fiu găsit ‘în El’, având nu meritele mele proprii, care vin din Lege, ci pe acelea care se
capătă prin credinţa în Christos – dreptatea dată de Dumnezeu, prin credinţă.” (Flp 3:9)
„Într-adevăr, nu cei care ascultă citirea Legii sunt drepţi înaintea lui Dumnezeu, ci aceia care o
înfăptuiesc vor fi îndreptăţiţi.” (Rom 2:13).

„Chipul” şi „semnul fiarei”, „marea strigare” şi „ploaia târzie”

Cel mai informat specialist în istoria Bisericii Adventiste, George Knight afirmă:
„Reacţia de la Minneapolis a fost destul de rea, dar una din marile tragedii ale
adventismului a fost reuşita de a continua după 1890 şi de-a lungul secolului XX, atât
spiritul, cât şi multe din disputele de la 1888.”
Evenimentele din 1890-1895 sunt instructive. După 1888, noi presiuni din partea
politicienilor creştini aduseseră în dezbatere o lege duminicală. Timp de patru ani,
adventiştii se apăraseră vertiginos, în numele libertăţilor constituţionale. Dar în 1892,
Preşedintele Americii semnase primele legi duminicale; şi ca urmare, unii adventişti,
care au fost prinşi încălcându-le, au fost aruncaţi în închisori. În acelaşi an, Ellen White
scria:
Protestantismul se întinde acum peste prăpastie ca să dea mâna cu papalitatea, formând o
confederaţie care să desfiinţeze sabatul poruncii a patra… Lucruri mari şi decisive sunt gata să se
întâmple şi încă foarte curând” (MS 27).
La scurt timp, referindu-se la importanţa profetică a luminii din 1888, a adăugat:
Timpul încercării este chiar asupra noastră, căci marea strigare a îngerului al treilea a început
deja prin descoperirea neprihănirii (dreptăţii) lui Christos, Răscumpărătorul care iartă păcatele. Acesta
este începutul luminii acelui înger, a cărui slavă va umple tot pământul [Ap 18:1-2]. (RH 22 noiembrie,
1892; Solii alese 1:363; 7SDABC 984).
Aceste declaraţii au fost luate foare în serios de Jones şi Prescott, ba chiar
exagerate. Echivalând „strigătul îngerului al treilea” (un mesaj) cu „ploaia târzie” (ultima
manifestare a Duhului Sfânt în Biserică), şi cu începutul luminii îngerului din Apocalipsa
18, ei au predicat tot mai apăsat acest mesaj cu aşteptări harismatice, în timp ce
vremurile arătau că Biserica îşi trăia ultimele zile pământeşti.
În principiu, harismele sunt de dorit. Dar când predici din Ioel 2, aşteptând
descoperiri şi limbi, trebuie să fii pregătit pentru unele parodii ale diavolului, care se
delectează în a falsifica astfel de manifestări. Aceştia erau anii în care apăreau anumite
tendinţe harismatice, înainte de penticostalismul propriu-zis în America. În absenţa
Ellenei White din America, câţiva zănatici încercau s-o suplinească şi s-o imite, trimiţând
„mărturii” la diverşi credincioşi. O asemenea profetesă era şi soţia unui preşedinte de
conferinţă. Un bărbat pretindea că are darul de a „mugi” şi a venit să consulte pe Jones.
Acesta i-a răspuns că, într-adevăr, se aude o voce, dar nu este a lui Dumnezeu.
Binecunoscut este cazul unei domnişoare din Battle Creek, Anna Rice, care
susţinea între altele că în condiţiile sfârşitului iminent (despre care şi Ellen White
vorbise) nu trebuie să ne mai căsătorim, iar dacă suntem căsătoriţi, soţii trebuie să
întrerupă relaţiile intime. Nefiind sigură dacă este inspirată de Dumnezeu, Anna l-a
consultat pe Jones, care a confirmat că da, era de la Duhul Sfânt.
În capcana acestei slăbiciuni pentru darul profeţiei a căzut şi Prescott şi amândoi
erau gata de a lansa pe Anna Rice la următoarea conferinţă. Preşedintele Olsen, mai
sceptic, nu a dorit o asemenea prezentare. Dar Jones a confirmat-o public pe Anna în
marea comunitate din Battle Creek, deşi „mărturiile” ei începuseră să distrugă familii.
Din fericire, o mărturie a Ellenei White venită din Australia a salvat Biserica la
timp. Jones s-a convins că greşise şi şi-a recunoscut public greşeala, Prescott s-a corectat
de asemenea şi chiar Anna Rice a recunoscut că greşise, confundând impresiile propriei
 15

imaginaţii cu inspiraţia divină. A fost probabil singurul pseudoprofet adventist care s-a
pocăit.
Un alt văzător lunatic, Stanton, specializat în colecţii de pasaje mustrătoare,
publica în 1893 broşura Marea strigare a îngerului al treilea, în care soma pe cei care se
unesc să facă „marea strigare” şi vor să întâmpine revenirea lui Iisus, să se despartă de
corpul Bisericii Adventiste, care devenise Babilon! Nu am fi menţionat aceste
manifestări, dacă ele nu ar avea nicio legătură cu înţelegerea defectuoasă a subiectului
darurilor în cazul lui Jones şi Prescott.8

Conferinţele de la 1893 şi 1895

Conferinţa din 1893 a avut loc în mijlocul aşteptărilor apocaliptice. Aceasta a fost
recunoscută de Ellen White şi de alţii ca o mare trezire spirituală. Jones, Prescott şi Olsen
au fost principalii vorbitori, care au făcut să răsune mesajul de la Minneapolis în legătură
cu testul „sigilării”, „marea strigare a îngerului al treilea” şi ploaia târzie.” Ellen White
tocmai scrisese că Domnul urma să vină foarte curând.
Apelurile la trezire şi pocăinţă au fost convingătoare pentru mulţi şi, ca urmare, o
serie de foşti împotrivitori de la Minneapolis s-au ridicat şi au mărturisit public greşeala
lor. Exemplul a fost dat de Morrison, preşedintele Conferinţei Iowa şi protagonistul
opoziţiei din 1888. Răspunsurile adunării delegaţilor la întrebările lui Jones9 în 1893
dovedesc că acceptarea luminii de la Minneapolis era acum dominantă. Totuşi, aşteptata
„ploaie târzie” şi venirea iminentă a lui Iisus încă sunt aşteptate după 120 de ani.
Conferinţa din 1893 a pus în discuţie o întrebare capitală, rămasă până acum
nerezolvată teologic: De ce încă nu a venit Iisus? Jones şi Prescott aveau atunci un
răspuns care se armoniza cu mărturiile Ellenei White: Pentrucă ploaia târzie nu venise şi
marea strigare nu se realizase. De ce? Pentru că la Minneapolis fusese respinsă lumina
care urma să lumineze întreg pământul. Dar Ellen White scrisese, cu patru ani mai
înainte,
Dacă toţi aceia care au lucrat uniţi în lucrarea din anul 1844 ar fi primit solia îngerului al treilea
şi ar fi vestit-o în puterea Duhului Sfânt, Domnul ar fi lucrat cu putere, împreună cu eforturile lor. Un
potop de lumină ar fi fost revărsat asupra lumii. Cu ani mai înainte, locuitorii pământului ar fi fost
avertizaţi, încheierea lucrării ar fi fost terminată, iar Hristos ar fi venit pentru mântuirea poporului Său.
(GC 458; rom. TV 450).
Care ar fi fost, de drept, timpul „ploii târzii”, al „marii strigări” şi al venirii lui
Iisus? Ellen White îl plasa cu mult înainte de 1888. Dacă întrebăm pe Iisus şi pe apostoli,
observăm că ei plasau acest timp în generaţia lor,10 dar au fost avertizaţi că timpul este

8 Falsele harisme aveau să reapară peste câţiva ani, cu şi mai multă putere, odată cu apariţia
penticostalismului după 1900. Întrunirile cu rugăciuni tensionate, muzică zgomotoasă şi trânte spirituale
din Indiana anilor 1901, sau cazul soţilor MacKin, care se specializaseră în exorcisme şi vorbirea în limbi
prin anii 1905-1908 sunt cele mai cunoscute exemple.
9 „Well then the latter rain-the loud cry -according to the testimony, and according to the

Scripture, is ―the teaching of righteousness‖ and ―according to righteousness,‖ too. [Did you notice that
in this case the use of the catch-all phrase ―righteousness by faith‖ was not used? Instead ―the teaching
of righteousness‖ and ―according to righteousness‖ is used.] Now brethren, when did that message of the
righteousness of Christ, begin with us as a people? [One or two in the audience: Three or four years ago.]
Which was it, three? Or four? [Congregation: ―Four.] Yes, four. Where was it? [Congregation:
"Minneapolis."] What then did the brethren reject at Minneapolis? [Some in the Congregation: ―The loud
cry.] What is that message of righteousness? The Testimony has told us what it is; the loud cry - the latter
rain. Then what did the brethren in that fearful position in which they stood, reject at Minneapolis? They
rejected the latter rain - the loud cry of the third angel‘s message.” A.T. Jones, General Conference Bulletin,
1893, p. 183.
10 Mt 16:27-28; 24:34; 1Cor 10:11; 1In 2:18; 1Pt 4:17.
 16

condiţionat de preocuparea Bisericii în desăvârşirea caracterului creştin, de încheierea

evanghelizării universale, de umplerea măsurii nelegiuirii lumii, şi că timpul poate fi
grăbit sau întârziat.11
Prin urmare, dacă Domnul Christos nu a venit încă, eşecul nu poate fi imputat
respingerii unui mesaj cu totul nemaiauzit, care n-ar fi fost descoperit înainte de 1888, ci
este vorba de Evanghelia Veşnică, descoperită deja complet în vremurile apostolilor.
Următoarea conferinţă pe tema mesajului dreptăţii lui Christos a fost în 1895. Cu
această ocazie, Jones a predicat de 26 ori pe tema „soliei îngerului al treilea”. Cu această
ocazie s-a accentuat un subiect în care Jones şi Waggoner erau în acord încă din 1887, şi
anume că Domnul Christos, prin întrupare, Şi-a asumat natura omului căzut, păcătos,
deşi a rămas permanent fără păcat. După cum se ştie, acest subiect a rămas controversat
până astăzi, ca şi conceptul condiţionării venirii lui Iisus.

Secolul XX – ocolind acelaşi munte

Primele decenii ale secolului XX au adus Bisericii multe evenimente dramatice:
decredibilizarea lui Waggoner şi Jones prin imoralitate şi fanatism; stele căzătoare de pe
firmamentul Bisericii în urma doctrinelor lui Kellog şi Ballenger; dispute teologice pe
subiectul „necurmatei” din Daniel; izbucnirea primului război mondial cu provocările
specifice; moartea Ellenei White; dispute pe tema teologiei inspiraţiei în cazul scrierilor
E G White; apariţia unor false mişcări de reformă etc.
Pe fundalul acestor preocupări, mesajul de la 1888, deşi acceptat ca doctrină, a
intrat iarăşi într-un con de umbră. Dar Biserica nu a fost în întuneric. Pe lângă studiile
biblice săptămânale, cartea Ellenei White „Calea către Christos” a fost un ghid sigur la
mesajul lui Pavel şi al lui Waggoner. După 1920, un nou val de trezire a venit, marcat de
predicarea mesajului de la 1888 prin McGuire (Viaţa de biruinţă, 1924) şi Danniels
(Christos – neprihănirea noastră, 1926).
La împlinirea a 40 de ani de la 1888 s-a publicat cartea lui Froom, Venirea
Mângâietorului (1928), popularizându-se astfel lumina despre Duhul Sfânt, în legătură
cu Evanghelia. Traducerea unora din aceste cărţi în limba română dovedeşte că a existat
un interes permanent pentru acest mesaj, deşi putem recunoaşte că nu a fost
întotdeauna o dominantă a Bisericii.
În 1950, preocuparea explicită pentru mesajul de la 1888 a fost stârnită de
studiul lui Wieland şi Short (1888 reexaminat), adresat Conferinţei Generale. Ei făceau
apel la o pocăinţă generală, susţinând că mesajul de la 1888 nu a fost niciodată luat în
serios cu adevărat, de aici şi întârzierea misiunii adventiste şi a venirii Domnului.
Concluziile acestui studiu au trezit o nouă controversă, care nu s-a încheiat. Ca reacţie,
unii au publicat că Biserica a primit în final mesajul din 1888 şi că merge în progres, în
timp ce alţii susţin că Biserica încă este aşteptată să se pocăiască.
Wieland, Short, Sequeira şi grupul de studiu adunat în jurul lor au dezvoltat şi alte
concepte teologice, unele controversate, altele total respinse: pocăinţa colectivă,
identificarea sanctuarului din Daniel 8:14 cu fiinţa umană şi curăţirea de păcat a
subconştientului, iertarea sau îndreptăţirea întregii omeniri la Cruce etc.
Nu putem lămuri aici toate detaliile teologice pe care le-au propus aceştia sau
ucenicii lor, dar ştim că astăzi, cel puţin unele grupuri care revendică moştenirea
spirituală a lui Jones, Waggoner, Wieland şi Short, difuzează, în numele soliei de la
Minneapolis, unele lumini noi, care se dovedesc a fi eclipse totale. Printre acestea,
amintim teoria că „Dumnezeu nu pedepseşte,” atrăgătoare în felul ei, precum şi ideea că

11 Mt 24:14; 2Pt 3:9-14; Ap 14:18-19; 18:5; Gn 15:16.

 17

Pavel ar fi fost o victimă a lui Iacov fratele Domnului, şi epistola lui Iacov ar fi prima
enciclică „papală” antievanghelică, inspirată de diavol.
Mesagerii acestor grupuri de studiu sunt de mai multe feluri. Unii, în mod cinstit,
preţuiesc lumina de la 1888 şi promovează publicarea celor mai bune scrieri în
domeniu, inclusiv ale lui Jones şi Waggoner. Alţii au ca principal mesaj vorbit şi scris,
vaietul permanent şi acuzator, că Biserica nu a primit niciodată mesajul de la 1888.
A primit Biserica mesajul? Probabil mulţi nu se frământă cu asemenea întrebări.
Să sperăm că sunt hrăniţi cu adevăratul mesaj, în alte cuvinte sau în alte moduri, fără
menţionarea explicită a numărului „magic” 1888. Alţii, sunt încă afectaţi de fotofobie, şi
se feresc de orice rază venită din paradis, dacă nu trece prin paraclis.
Un legalism latent natural, propriu religiilor în general, se manifestă încă: uneori
în forme rigoriste, nepopulare, alteori în forme populare, mai indulgente. Legalismul
ieftin se combină excelent cu evanghelia ieftină, ambele populare. Credinciosul se poate
înşela, gândind că mântuirea priveşte doar vina şi urmările păcatului, şi că certitudinea
mântuirii s-ar baza pe meritele unor minime performanţe proprii, completate cu
meritele credinţei în Iisus. În realitate, mântuirea începe aici şi acum, ea fiind salvare de
vina, stăpânirea şi urmările păcatului şi îmbogăţirea cu dragostea lui Dumnezeu – prin
harul lui Dumnezeu şi prin credinţa în Iisus, căruia Îi aparţin toate meritele.
Lecţiile istoriei ne conduc la concluzia că trebuie să ne întoarcem la Biblie în
fiecare generaţie, săptămânal şi zilnic; că trebuie să găsim, fiecare pentru sine,
Evanghelia Veşnică în Scriptură, din Geneză până la Apocalipsă; că trebuie să ne punem
toată încrederea mai mult în „Tatăl luminilor, în care nu este schimbare, nici umbră de
mutare,” şi mai puţin în purtătorii de lumină, oricine ar fi fost ei.
 18

Minneapolis – povestea în detaliu

Cadrul istoric şi terenul spiritual
Biserica era în starea laodiceană de multă vreme. La numai câţiva ani după 1844, E.G.
White aplică solia laodiceană la Biserica noastră. Este interesant că exista pe atunci tendinţa
de a o aplica celorlalţi adventişti care nu primiseră sabatul. Solul inspirat al Domnului a atras
atenţia asupra laodiceanismului, fariseismului şi necredinţei, denunţând spiritul lumesc al
multora din acea generaţie de adventişti. în 1883, la 40 de ani după experienţa millerită, E.G.
White arăta că poporul lui Dumnezeu a întârziat planul divin asemenea israeliţilor din pustie,
din pricina necredinţei, spiritului lumesc, neconsacrării, certurilor, murmurării, răzvrătirii (1
SM 67-69). Neplăcerea de a urma sfaturile inspirate ale Spiritului Profetic în diferite domenii
ale vieţii, dovedea necredinţa în Mărturii şi spiritul de neascultare.
Mărturiile date imediat înainte de Conferinţa de la 1888 descoperă gravitatea stării
spirituale a Bisericii:
„Biserica nu mai urmează pe Christos, Conducătorul ei, şi se retrage continuu spre
Egipt..." (5T 217). „Faptele ce privesc condiţia reală a poporului care mărturiseşte că este al
lui Dumnezeu vorbesc mai tare decât mărturisirea lor arată evident că o anumită putere a tăiat
cablul care-i ancora de Stânca veşnică şi că ei rătăcesc pe mare fără hartă sau busolă" (RH 24
iulie 1888).
în cei 40 de ani de început, adventiştii avuseseră de înfruntat prejudecăţile, erorile şi
atacurile bisericilor protestante. Ei au dezvoltat treptat, un spirit combativ şi uneori
controversialist, care a accentuat mereu valoarea legii morale (în opoziţie cu teoriile despre
harul ieftin propagate de către mulţi protestanţi). Aceasta a dus în mod inevitabil la un spirit
de suficienţă legalistă. Nu putem înţelege corect cauzele lepădării luminii din 1888 fără
următoarele mărturii din 1882:
„Mărturiile Cuvântului lui Dumnezeu şi ale Spiritului Său au fost dispreţuite în
aceeaşi măsură. Iată de ce există printre noi o asemenea apostazie şi atât de puţin din viaţa şi
puterea adevăratei evlavii "(RH 1,314). „Ei nu doresc să descopere şi să corecteze defectele
lor de caracter. Ei îşi arată dispreţul faţă de lumina pe care a dat-o Dumnezeu, mergând în
directă opoziţie faţă de instrucţiuni. . . Cei ce sunt în inima lucrării au dat exemplul" (5T 61).
„Există un spirit de opoziţie faţă de Cuvântul lui Dumnezeu şi faţă de Mărturia
Spiritului Său, ... o înălţare a raţiunii omeneşti independente, mai presus de înţelepciunea lui
Dumnezeu descoperită" (1T 76-79).
„ Cei ce slăbesc încrederea în Mărturiile date în ultimii 36 de ani, luptă împotriva lui
Dumnezeu" (4 T234).
„ Toate aceste mustrări solemne vor face Biserica fie mai bună, fie în mod hotărât mai
rea " (5T 71-72).
„Lumina a strălucit clar şi hotărât pe calea Bisericii. . . Cunoaşterea stării noastre
pare ascunsă în noi . . . Noi vedem dar nu remarcăm, nu distingem; şi ne odihnim atât de
lipsiţi de griji ca şi cum stâlpul de nor ziua şi stâlpul de foc noaptea ar fi rămas asupra
sanctuarului nostru " (5 T 84).
Dar aceste avertizări care se adresează atât poporului cât şi conducătorilor, au căzut pe
urechi surde şi în 5T 77 Spiritul Sfânt aşează răspunderea principală asupra pastorilor care cu
voce de falşi profeţi au strigat: „Pace! Pace!" când Domnul n-a vorbit de pace...". Situaţia a
continuat. în 1886 E.G. White striga:
„ Voiesc oare comunităţile noastre să se umilească înaintea Domnului în această zi a
ispăşirii? Vor ele să dea la o parte păcatele care mânjesc hainele caracterului şi îi despart de
Dumnezeu? " (RH. 2 nov. 1886).
Evident, Satana lupta din răsputeri ca să menţină Biserica în legalism 10
 19

şi nepocăinţă:
,De nimic nu se teme Satan atât de mult decât că poporul lui Dumnezeu va pregăti
calea, îndepărtând orice piedică în aşa fel ca Domnul să poată revărsa Duhul Său asupra
unei Biserici plictisite şi împotmolite în rutină, asupra unei comunităţi nepocăite . . . Când
calea pentru Duhul Sfânt va fi pregătită, binecuvântarea va veni" (RH 22 martie 1887)
în plus, existau dispute şi între învăţaţii noştri cu privire la chestiuni mai puţin
importante (identitatea „celor 10 coarne", identitatea „necuratului" din Dan.8 şi altele). în
acelaşi timp, în probleme mai importante, referitoare la natura lui Christos şi a Duhului Sfânt,
natura ispăşirii, unele publicaţii adventiste dădeau pe faţă lipsuri serioase, adevărate erezii
care erau luate drept „lumina nouă" în opoziţie cu „rătăcirile Babilonului".
încă din 1854, J.M.Stephenson publicase în cartea sa „Ispăşirea" unele idei care aveau
să aibă multă vreme o influenţă nefastă asupra doctrinei adventiste. Stephenson fusese un
adventist non-sabatist convertit de către Waggoner-tatăl. Inspirat de scrierile lui Henry Grew
(un baptist englez, polemist turbulent), Stephenson a început să răspândească arianismul şi
alte rătăciri între Adventiştii de Ziua a Şaptea. Arianismul este vechea doctrină a lui Arius
care susţinea că Christos nu este egal cu Dumnezeu şi de o fiinţă cu Tatăl, ci subordonat în
calitate de primă creatură prin care Dumnezeu a făcut restul universului, iar Duhul Sfânt ar fi
o influenţă impersonală, un impuls, o energie, deci nici măcar o fiinţă. Strphenson adăugase în
cartea sa şi alte idei care circulau pe atunci: de exemplu teoria despre mileniul pământesc în
care iudeii vor juca un rol principal şi în care va fi o a doua ocazie de har pentru oameni.
Această teorie a fost îmbrăţişată în acelaşi timp de partida „Messengerilor", prima schismă a
Adventiştilor de Ziua a Şaptea, şi este continuată de unele grupări adventiste numite
„Bisericile lui Dumnezeu de Ziua a Şaptea". Doctrina ariană a fost larg împărtăşită de
ramurile nonsabatiste ale adventiştilor şi îşi are originea în învăţăturile unitarienilor şi ale unor
grupări mai noi.
Stephenson, la numai un an de la publicarea cărţii sale a părăsit Sabatul şi Spiritul
Profeţiei întorcându-se în gruparea din care plecase. Adoptând o teorie antinomianistă („fără
lege") şi-a părăsit soţia credincioasă şi s-a recăsătorit cu o femeie mai tânără. „Adventiştii de
ziua întâi" au fost nevoiţi să-1 excludă. Ultimii ani ai vieţii i-a petrecut în stare de imbecilitate
într-un azil.
Influenţat de aceeaşi sursă sau din altă sursă, Joseph Waggoner susţinea, de asemenea,
arianismul. J.Waggoner, un fost baptist şi editor al unui ziar, acceptase credinţa Adventiştilor
de Ziua a Şaptea în 1852 şi se dovedise un bun evanghelist, editor şi autor. Cititor neobosit,
vorbitor cu efect şi scriitor contra spiritismului şi contra altor erezii, Waggoner fusese un mare
autodidact. Nu făcuse decât şase luni de şcoală, dar citise mult. Credinţa adventistă o primise
după ce ajunsese la concluzii personale, în urma unui studiu independent al Bibliei. în
momentul când venise la credinţă îşi aruncase ţigările, devenind apoi unul dintre cei mai
zeloşi suporteri ai reformei sanitare. în 1881 a urmat ca redactor la „Semnele timpului" după
J. White, iar din 1885 a început să editeze o revistă de reformă sanitară şi alta de literatură
religioasă. A avut un rol principal şi la organizarea bisericii în 1860.
În special prin lucrarea sa masivă şi militantă din 1884, Waggoner-tatăl a dus la un
punct culminat răspândirea ideilor ariene precum şi a teoriei ispăşirii restrânse. După cum
ştim astăzi, ispăşirea este efectuată de Christos în mod complet Ia cruce, dar ea este
administrată de Christos ca Preot în Sanctuarul de sus, în virtutea meritelor Sale şi este deplin
încheiată în „marea zi a ispăşirii". Ceilalţi protestanţi însă, socotesc că ispăşirea este efectuată
în sens absolut la Cruce, fără o altă lucrare adiţională.
Odată cu descoperirea doctrinei Sanctuarului după 22 oct. 1844, O.R.L. Crozier, unul
dintre primii cercetători adventişti, primul care a publicat doctrina Sanctuarului, a început să
aplice ispăşirea nu la cruce, ci la slujba preoţească cerească a lui Christos. Ideea a fost
preluată de adventiștii sabatiști şi Waggoner-tatăl împreună cu alţii a devenit unul dintre
 20

principalii teoriticieni ai acestui jumătate-adevăr. Existau mulţi adventişti care nu susţineau

aceste idei, dar teoriile acestea, fiind publicate, au născut confuzie în rândurile noastre şi au
făcut pe ceilalţi protestanţi să creadă că sunt îndreptăţiţi să ne socotească o sectă iudaizantă,
anticreştină. Wagonner-tatăl a trăit până în 1889, dar la Minneapolis nu a fost prezent,
deoarece se afla în Europa ca editor, din 1886.
Convertit cam în acelaşi timp cu Wagonner-tatăl, un altul care a fost şi mai influent în
răspândirea acestor teorii, a fost Uriah Smith. Pastorul Smith a fost unul dintre cei mai mari
oameni pe care i-a avut Biserica noastră. El a slujit cauza adventistă timp de 50 de ani, până în
1903, servind ca editor şi autor. El a scris primul comentariu adventist la Daniel şi
Apocalipsa.
Impresionat de mişcarea millerită încă din copilărie, Smith primeşte credinţa adventist-
sabatistă influenţat de sora sa. Refuză un post bun de profesor care i se oferea, pentru a lucra
în schimb la editura adventiștior sabatiști, în condiţii grele. Din cauza unei infecţii, piciorul
său stâng i-a fost amputat deasupra genunchiului şi bietul Smith a fost capabil să-şi facă un
picior de lemn care să aibă genunchiul şi glezna flexibile. Era expert în gravură şi talentat în
multe privinţe. Prima sa contribuţie la literatura noastră a fost un poem lung de 35000 de
cuvinte. Avea înclinaţii pentru studiul profeţiilor şi era un om răbdător şi muncitor. Asemenea
lui James White, căruia i-a fost multă vreme asociat la editură, Smith a părăsit editura în urma
unei neînţelegeri cu James White asupra metodei administrative, fiind eliberat din funcţia de
editor. După şase luni, Smith a fost rechemat la editură şi relaţiile dintre cei doi s-au restabilit
şi s-au menţinut.
Smith a fost primul secretar al Conferinţei Generale şi a mai ocupat şi alte poziţii de
răspundere (trezorier, conferenţiar, profesor de Biblie). Era un om modest, retras, care prefera
totdeauna să stea mai în umbră, însă era cunoscut ca un mare teolog şi era mult simpatizat de
către toată lumea. Amabilitatea şi zâmbetul său erau cuceritoare. Smith era, totuşi, mai
puternic în condei decât în vorbă. Putea fi incisiv, satiric cu fanaticii şi extremiştii. Era un
puternic susţinător al separaţiei dintre biserică şi stat, se opunea sclaviei şi legilor duminicale
şi nu era de acord cu folosirea armelor sau cu funcţiile politice pentru adventişti. Uneori,
relaţiile sale cu Ellen White au fost încordate, deoarece el se îndoia de natura viziunilor ei şi
făcea distincţie între „mărturii" şi „viziuni". în scrierile sale, Uriah Smith a fost cel mai
influent propagator al ideilor antitrinitariene şi al ispăşirii restrânse. Cărţile sale publicate între
1865-1898 stau mărturie pentru poziţia sa.
Vederea lui Smith asupra ispăşirii separate la Cruce, apare şi în declaraţia de principii
a Adventiştilor de Ziua a Şaptea din 1872. Dar aşa cum recunoaşte şi autorul declaraţiei,
aceasta nu era destinată să aibă vreo autoritate între Adventiştii de Ziua a Şaptea sau să
asigure uniformitatea. De fapt Adventiştii de Ziua a Şaptea nu au şi n-au avut niciodată alt
crez decât Biblia. Scrierile lor, indiferent cât de oficiale ar fi nu sunt decât o expresie (mai
mult sau mai puţin exactă) a credinţei întregului corp.
Idei semi-ariene avuseseră chiar şi James White şi Joseph Bates, deşi fuseseră prea
puţin militanţi în acest domeniu. Ambii erau moderaţi şi ambii datorau credinţa lor semi-
ariană bisericii din care ieşiseră. („Christian Connection" -o mişcare din sec. XIX). Datorită
crezului moştenit, ei nu puteau înţelege că Christos este egal cu Dumnezeu din veşnicie şi că
Duhul Sfânt este o persoană. De aceea considerau că dogma Trinităţii este un împrumut păgân
fixat de sinoadele Bisericii, fără bază biblică. White şi-a exprimat în mod tangenţial aceste
opinii în anii de început, dar de la 1877 şi-a schimbat mentalitatea, şi a publicat în mod expres
în Review tocmai contrariul, şi anume că Christos este egal cu Dumnezeu. în acest timp White
era preşedintele Conferinţei Generale. Vederea sa a ajuns desigur în conflict cu aceea a lui
Uriah Smith în această problemă, ca şi referitor la „împăratul de la miază-noapte" şi „jertfa
necurmată" din Daniel. Smith a avut o atitudine şi o influenţă moderatoare, nedorind
controversele asupra unor lucruri pe care nu le considera teste ale calităţii de creştin.
 21

În 1886 a fost publicată cartea lui Stone, care aducea o schimbare de opinie între unii
anti-trinitari; că Christos este egal cu Tatăl, că exista din veşnicie înainte de creaţiune, dar că a
avut totuşi un început îndepărtat. Duhul Sfânt nu era socotit ca Persoană.
Acestea erau, în linii mari, poziţiile şi disputele dinainte de 1888 în relaţie cu Domnul
Christos. Dar care era poziţia oficială cu privire la neprihănirea prin credinţă, la calea
mântuirii?

„Neprihănirea prin credinţă” înainte de 1888

O întrebare la care mulţi doresc un răspuns mai precis este aceea dacă înainte de 1888
era cunoscut principiul îndreptăţirii prin credinţă. Răspunsul pe care ni-1 oferă istoricii
Adventişti de Ziua a Şaptea este cât se poate de interesant şi de actual.
Se pare că teoria neprihănirii prin credinţă era cunoscută şi crezută ca doctrină. Viitorii
oponenţi de la 1888 o păstrau în arsenalul lor doctrinal Dar nu era pentru ei o învăţătură clară.
Relaţia dintre credinţe şi fapte nu era înţeleasă. Ei puneau accentul pe fapte ca fiind o Cauză a
mântuirii şi se temeau că a pune accentul pe har duce la antinomianism (împotrivire faţă de
Lege). Ideea că omul trebuie să se străduiască el însuşi să facă binele pentru a fi mântuit era
dominantă, chiar dacă uneori era subtil exprimată şi nu în mod categoric. Când omul face de
la sine tot ce poate, Christos îl ajută să facă restul ... Se sublinia într-un anumit fel ideea
cooperării efortului omenesc cu cel divin, şi că neprihănirea acceptabilă înaintea lui
Dumnezeu se poate dobândi prin ascultarea de Lege, cu ajutorul Spiritului Sfânt, îndreptăţirea
era înţeleasă ca iertare completă de păcatele trecutului. Se accentua moartea Iui Isus prin care
avem iertare, dar viaţa lui Isus nu era văzută ca o neprihănire pe care trebuie să o primim în
dar, ci doar ca exemplu, de urmat.
Se spunea adesea că jertfa lui Isus este singura nădejde a păcătosului şi toţi membrii
puteau spune „amin" la această afirmaţie. Dar ideea mântuirii numai prin Christos era socotită
mai degrabă ca un lucru de la sine înţeles moştenit şi fundamental, nu era adevărul dominant
şi atotcuprinzător, nu era adevărul central în studiul Bibliei. Grija principală era apărarea
Legii şi a importanţei faptelor în disputele avute cu cei ce se împotriveau sabatului. „Desigur,
Dumnezeu ne mântuieşte, Cristos ne mântuieşte; dar cine calcă sabatul cu bună ştiinţă nu
poate fi mântuit". Era un adevăr. Totuşi cel ce-1 rostea voia să spună că păzitorul sabatului
câştiga prin aceasta şi el o parte din mântuirea sa... Mântuit prin fapte, cu ajutorul lui Hristos.
Aşa dar, teoria " dreptătirii şi neprihănirii era oarecum susţinută, dar accentul era pus mai
degrabă pe om decât pe Christos şi nu era cunoscută bine natura şi persoana lui Christos, nici
puterea Sa. Legea din Galateni care aduce blestem, care nu ne îndreptăţeşte şi care este un
pedagog care ne duce la Christos era identificată cu legea ceremonială. De fapt aceste accente
ne sunt familiare, nu-i aşa? Până nu de mult, şi noi spuneam la fel, şi sunt unii care şi astăzi
învaţă la fel.
Poziţia dinainte de 1888 poate fi rezumată în două exemplare plastice. Un ciclu de
studii biblice redactate de R.F. Cotrell cu titlul „Lecţiuni despre LEGEA LUI DUMNEZEU şi
credinţa lui Isus" avea pe copertă cuvintele „Legea lui DUMNEZEU" cu litere imense şi
„credinţa lui Isus" cu litere mici; primele 59 de pagini discutau Legea şi numai 10 pagini erau
dedicate Evangheliei. Viaţa lui Isus apărea doar ca exemplu. Predomina printre adventişti
accentuarea imperativului sfinţirii, dorinţa de a acumula o neprihănire destul de bună pentru
timpul strâmtorării.
în 1876 James White concepuse o reprezentare grafică a planului mântuirii, cu
inscripţia „Calea vieţii”, şi subtitlul „De la Paradisul pierdut la Paradisul restaurat". în partea
stângă apărea imaginea alungării din rai şi îngerul cu sabia de foc", uciderea lui Abel şi un
pom care domina tabloul, de ale cărui ramuri erau agăţate două mari table cu cele 10 porunci
scrise clar. Sub pom era altarul de jertfe al Sanctuarului, un preot şi păcătosul cu jertfa sa. în
jumătatea dreaptă a gravurii apărea Mântuitorul răstignit pe cruce, în mărime comparabilă cu
 22

celelalte personaje prezente, Iordanul cu scena botezului şi scena Sfintei Cine în prim plan, în
dreapta. Cetatea Sfântă apărea în dreapta sus, departe... Umbra crucii se alungea în stânga.
White concepuse această reprezentare pe baza unei schiţe vechi a lui M. Kellogg şi fusese
deja folosită la şcoala de sabat prin 1850. în 1876 au fost distribuite 25000 de copii. Astfel
legea era dominantă în acest tablou.
In 1883, doi ani după moartea lui James White, soţia sa a revenit asupra acestei gravuri
instructive, gândindu-se la o îmbunătăţire. Titlul imaginii a fost schimbat în „CHRISTOS
calea vieţii", iar imaginea a fost modificată în felul următor: crucea şi Domnul nostru au
apărut în centru, în prin plan, dominând totul, trupul lui Isus apărea de câteva ori mai mare
faţă de celelalte personaje prezente, şi puternic luminat. Pomul cu legea dispăruse complet,
fiind înlocuit cu imaginea îndepărtată, dar destul de mare, a Sinaiului asupra căruia stăruiau
mari nori negri, fum şi fulgere înfricoşate, imaginea izgonirii din rai, a crimei lui Cain şi a
jertfei de la altar se aflau la fel in stânga, dar cu figuri mult mai mici şi dominate de umbra
uriaşă a crucii. In dreapta, botezul şi cina apăreau micşorate în plan secund, iar în spatele lor
se afla un munte ce se despica şi în dreapta sus imaginea colosală, cerească, a Noului Ierusalim
plină de strălucire, mult mai frumoasă şi mai mare decât în prima variantă. Mărimea gravurii, de asemenea,
întrecea prima variantă. Gravura era însoţită de o broşură explicativă şi de un articol al E.G. White.

Poziţia Ellenei White înainte de 1888

Un fapt remarcabil este că E.G. White a crezut întotdeauna şi a predicat şi scris
învăţătura neprihănirii prin credinţă. Deşi oricărui profet i s-au descoperit treptat
adevărurile divine, principiul esenţial al mântuirii nu poate rămâne neînţeles şi netrăit
de un profet.
Cu privire la opiniile publicate de unii (inclusiv de soţul ei) asupra naturii lui
Christos, Trinităţii, ispăşirii, precum şi referitor la celelalte dispute profetice dintre
învăţaţii noştri de atunci, E.G. White nu a luat nici o poziţie personală. Decât a sfătuit să
nu se publice opinii contradictorii, să nu se susţină controverse, să se facă totul ca
punctele disputate să nu fie proeminente. Niciodată nu obişnuia să-şi afirme părerea ca
să arbitreze într-o dispută, dacă nu a primit mai întâi o lumină specială în acel punct.
Pentru unii poate părea stranie această poziţie, dar E.G. White nu a luat nici un fel de
măsuri pentru a „interzice" teologilor Adventişti de Ziua a Şaptea să publice teorii pe
care ea nu le putea confirma.
Dacă înţelegem felul în care Dumnezeu a lucrat până atunci în poporul adventist,
putem vedea mai bine de ce a trebuit ca lucrurile să se desfăşoare astfel. Orice adevăr
însuşit de Adventiştii de Ziua a Şaptea ca principiu nu a venit prin descoperirile speciale
ale Spiritului Profetic ci, mai întâi, prin studiul Bibliei, prin alte persoane decât
E.G.White. Dar serva Domnului a primit apoi descoperiri care au confirmat Cuvântul.
Principala grijă a Spiritului Sfânt în educarea poporului nostru până atunci, a cuprins
stabilitatea în punctele distinctive, solii practice cu privire la viaţa de credinţă, lupta
contra fanatismului şi dezbinării, organizarea Bisericii, păstrarea unităţii şi îndemnul
continuu de a cerceta după mai multă lumină în Cuvântul lui Dumnezeu. în timp ce restul
protestanţilor se mărgineau la mărturisirile lor de credinţă (crezuri) moştenite, care
conţineau bune şi rele, noi a trebuit să luăm totul de la capăt, nemulţumindu-ne cu ceea
ce moştenirăm, necunoscând alt crez decât Biblia. în cercetarea Bibliei, uneori chiar
învăţaţii noştri cei mai buni au făcut şi greşeli, dar ca popor noi am progresat astfel în
cunoaşterea adevărului. Primejdia rămâne, însă, pentru noi, de a primi toate acestea
numai pe încredere, moştenite de la înaintaşi. 16
Că E.G. White a crezut şi a învăţat neprihănirea prin credinţă înainte de 1888
reiese din cuvintele ei:
 23

,, Aceasta este ceea ce v-am prezentat eu în ultimii 45 de ani, farmecul incomparabil

al lui Christos. Aceasta este ceea ce am încercat să prezint minţilor dumneavoastră. Când
fratele Waggoner (fiul) a adus aceste idei la Minneapolis, a fost prima prezentare clară a
acestui subiect pe care o auzisem eu de pe buze omeneşti, cu excepţia conversaţiei dintre
mine şi soţul meu " (17 iunie 1889).
Cum or fi fost acele conversaţii? Ştim că James White era un tip moderat, care nu
lua poziţia periculoasă a lui Smith sau a lui Joseph Waggoner. Treptat, el devenise tot
mai evanghelic şi mai cald, mai supus şi mai încrezător, deşi era o fire intransigentă. A
avut momente când nu era dispus să asculte sfatul divin, fiind foarte convins de natura
descoperirilor pe care le avea soţia sa. Se pare că, în privinţa căii mântuirii, cei doi nu
vedeau lucrurile exact la fel. DE fapt Ellen White spunea că minţile sunt diferite şi
vederile pot diferi chiar în acest punct (referitor la relaţia exactă dintre îndreptăţire şi
sfinţire). Aşa cum am observat, James pusese accentul principal pe Lege, iar Ellen pe
Evanghelie. James susţinea că pentru timpul strâmtorării nu este suficientă consacrarea
pe care o face cineva înainte de moarte, ci o consacrare mai înaltă, o consacrare a vieţii.
Ellen a arătat că pregătirea trebuie să fie aceeaşi în ambele cazuri, deoarece atât învierea
cât şi translaţia (înălţarea de viu în trup nemuritor) nu schimbă caracterul.
Un pasaj minunat care demonstrează credinţa Ellenei White înainte de 1888 se
poate găsi în „Slujitorii Evangheliei" şi cuprinde o cuvântare ţinută de Ellen White în
1883, într-o dimineaţă de noiembrie, înaintea pastorilor anunţaţi la Conferinţa Generală
de la Battle Creek. Solia era directă, nu doctrinală:
„Noi am dorit mult şi am încercat să obţinem aceste binecuvântări, dar nu le-am
primit fiindcă am nutrit ideea că noi ar trebui să facem ceva pentru a deveni vrednici de
ele. Nu ne-am îndepărtat privirea de la noi înşine, crezând că Christos este un Mântuitor
viu...
In El este nădejdea noastră, îndreptăţirea noastră, neprihănirea noastră... Chiar
acum El îşi îndeplineşte lucrarea în favoarea noastră, invităndu-ne să venim la El aşa, în
starea neajutorată, şi să fim mântuiţi... Noi dezonorăm pe Isus prin necredinţa
noastră...Fraţii mei, aşteptaţi voi ca meritele voastre să vă recomande favoarei lui
Dumnezeu, gândind că trebuie să fiţi liberi de păcat înainte de a vă încrede în puterea Sa
de a mântui? Dacă aceasta este lupta care se dă în mintea voastră, mă tem că nu veţi
câştiga nici o putere şi în final veţi deveni descurajaţi".
Mesajul ei din 1883 nu a dus la nici o „zguduire". Nu s-au auzit glasuri de
împotrivire, din câte se ştie şi, poate de aceea minţile n-au fost trezite să ia o poziţie
deoparte sau de alta. Ca şi cum toţi ar fi fost de acord. Dar boala a rămas şi avea să-şi
arate adevărata faţă la următorul Congres.
Venise un timp hotărât în istoria poporului lui Dumnezeu. în Bisericile protestante, o
pleiadă de predicatori ai Evangheliei îndreptăţirii prin Christos începuseră să trezească pe
credincioşi. Cu puţin înainte de 1888 în Britania apăruse o redeşteptare religioasă prin
„conferinţele Keswick", iar în America începuseră „conferinţele Northfield" fondate de
renumitul evanghelist Dwight Moody. O pleiadă de circa 50 de asemenea evanghelişti
stârneau interesul multora pentru Christos şi neprihănirea Sa primită gratuit şi trăită prin
credinţă. Dumnezeu voia să pregătească lumea înaintea Revenirii ţi El îşi revărsa Duhul Său
peste cei care erau voioşi să-1 primească.
Era un timp cu ocazii fără precedent. în S.U.A. într-o „ţară creştină" prin impunerea
religiei în învăţământ şi a legilor duminicale, lua proporţii.
Câţiva membrii Adventişti de Ziua a Şaptea fuseseră arestaţi pentru profanarea unor
legi duminicale care datau de multă vreme dau nu fuseseră aplicate consecvent din cauza
Constituţiei federale. Adventiştii de Ziua a Şaptea începuseră să publice reviste de apărare a
libertăţii religioase şi în 1889 aveau să facă din aceasta o preocupare importantă, la sfatul
 24

Ellenei White, deoarece în 1888 mişcarea duminicală atinsese o culme. O ocazie profetică
stătea înaintea unei Biserici amorţite, şi tensiunea dintre viaţă şi misiunea Bisericii avea să
ducă la o criză. înainte ca Dumnezeu să dea Bisericii biruinţa, cucerirea spirituală a lumii, ea
trebuia să răspundă la întrebările : Dumnezeu sau omul? Ce loc va ocupa Christos, în cadrul
soliei?

Conferinţa de la Minneapolis, 1888

Huni şi alamani

În 1888, adventiştii erau încă la începuturile lor, deşi trecuseră 44 de ani de dezvoltare
doctrinară, misionară şi organizatorică. în 1844, adventiştii mileriţi erau circa 100.000 şi mulţi
alţii între protestanţi simpatizau cu ei fără să se alăture. După dezamăgirea din 22 octombrie
1844, numărul lor a scăzut brusc şi rămăşiţele conduse de Miller şi Himes s-au dezbinat în
mai multe curente, scăzând treptat numărul mileriţilor. Cei ce primiseră solia îngerului al
treilea în 1844 (Sabatul, Sanctuarul, Spiritul profetic) erau foarte puţini. în 1849, la moartea
lui Miller, adventiştii sabatarieni erau abia 100. în 1888, în 44 ani, numărul lor crescuse la
20.000 care se aflau mai ales în SUA, cu câteva grupe în Europa şi Australia, în Anglia, Rusia
(Crimeea) şi de curând (1887), lucrarea era începută în Africa de Sud.
Prima adunare generală a adventiştilor de Ziua a Şaptea avusese loc în 1848 la Rocky
Hill, la care participaseră doar 30 persoane şi unde s-au clarificat punctele de credinţă
comune, distinctive, după patru ani de studiu şi experienţă. în 1863 s-a organizat Conferinţa
Generală cuprinzând 6 conferinţe care avuseseră loc în SUA, şi s-a proclamat solia reformei
sanitare. Preşedinţi ai Conferinţei Generale fuseseră până atunci: J.Byington (1863-1865),
J.White (1865-1867), J.Andrews (1867-1869), J.White din nou, (1869-1871), G.Butler (1871-
1874), J.White a treia oară (1874-1880). Din 1880 funcţiona ca preşedinte Geo I.Butler,
pentru a doua oară. La congresul din 1888 Butler era preşedinte, şi U.Smith secretar.
Dar solii lui Dumnezeu, aleşi în providenţa Sa pentru a proclama solia îndreptăţirii, n-
au fost nici preşedintele Butler, nici secretarul Smith, nici vreun alt teolog mai vechi al
Bisericii. Cei doi soli ai Providenţei au fost Ellet Waggoner şi Alonzo Jones.
Ellet Waggoner (1855-1916) era fiul pastorului Joseph Waggoner despre care s-a
vorbit mai sus. Fusese educat ca medic şi slujise câţiva ani în Sanatoriul de la Batlle Creek.
Spre deosebire de tatăl său, care era înalt şi masiv, fiul era scurt, delicat şi fin, un produs al
şcolilor, cu cap leonin plin de învăţătură, şi cu o limbă de argint. în 1882 Ellet Waggoner a
început să fie interesat de măreţia lui Isus. într-o după amiază de sabat la o adunare de tabără
din California, se afla oarecum aparte de cei adunaţi, la marginea ,marelui cort. Deodată a
avut o iluminare spirituală neobişnuită. înaintea ochilor săi, cum stătea el adâncit în meditaţie,
a apărut într-o majestate deosebită Christos atârnând pe cruce, luminat de o lumină mai
strălucitoare decât soarele la amiază. Un sentiment profund îi spunea că Isus S-a răstignit
pentru el, pentru păcatele lui. Aceasta s-a revărsat puternic asupra conştiinţei lui, ca niciodată
înainte, şi a înţeles că Isus îl iubea, că murise pentru el, că Dumnezeu era în Isus împăcând
lumea cu Sine, făcând ispăşire pentru păcat, şi oferind indispensabila Sa neprihănire în
schimb. Waggoner s-a hotărât pe loc să studieze mai serios Biblia în lumina acestei
descoperiri, pentru a-şi dărui restul vieţii predicării acestei solii, ca şi alţii s-o vadă în aceeaşi
frumuseţe. Totodată şi-a reamintit de experienţa lui Luther pe când acesta urca scara lui Pilat
la Roma, şi a fost influenţat de puterea marelui adevăr: „Cel neprihănit va trăi prin credinţă".
Ca urmare, Ellet a lăsat medicina şi a intrat în pastoraţie. în 1884 a devenit asociat al
tatălui său la editura „Semnele Timpului", iar după ce Waggoner tatăl a plecat în Europa în
1886, avea să lucreze asociat cu Alonzo Jones la editură.
 25

Alonzo E. Jones (1850-1923) din Ohio, era cu totul alt tip. La 20 de ani se înrolase în
armată unde slujise timp de trei ani. Era însă un om studios şi iubitor de adevăr. In timp ce
camarazii îşi petreceau timpul liber alegând după plăceri, el prefera să rămână în unitate ca să
studieze. Literatura sa preferată cuprindea volume mari de istorie, Biblia şi anumite publicaţii
ale Adventiştilor de Ziua a Şaptea care-i căzuseră în mână. în 1873 se liberase şi primise
botezul în Biserica A.Z.Ş. Imediat după aceea începuse să predice pe coasta Pacificului. în
mai 1885 a devenit editor-adjunct la „Semnele timpului", apoi asociat al lui Waggoner. Se
pare că Waggoner-tatăl, în ciuda arianismului său, era un admirator al lui Isus şi al
neprihănirii Lui, căci el încercase deja să insufle tinerilor acest spirit. Printre aceşti tineri se
afla şi fiul său împreună cu Jones.
Cei doi tineri editori asociaţi, deşi erau preocupaţi de acelaşi subiect, nu se potriveau la
temperament. Jones era un tip înalt, .osos, cu o figură abruptă, care cultivase anumite
particularităţi în vorbire şi în maniere ce erau adesea o piedică pentru ascultători. împreună cu
Waggoner, Alonzo Jones avea să contribuie la studiul şi predicarea unicei solii a
îndreptăţirii. împreună lucrau ca editori, la „Semnele Timpului" şi la o revistă de libertate
religioasă. împreună au fost profesori la colegiul Healdsburgh (Cal.) şi amândoi au predicat în
Bisericile A.Z.Ş. din Oakland şi San Francisco. Amândoi erau interesaţi de studiul
îndreptăţirii, dar fiecare studiase individual. Jones era format deja ca autodidact. Studiile
lor principale în acest domeniu erau epistolele Romani şi Galateni. Deşi studiind separat, ei au
ajuns la aceleaşi concluzii, şi au simţit că aceste concluzii erau cu atât mai necesare Bisericii,
cu cât circulau doctrine ca minimalizau persoana şi lucrarea lui Christos.
Prima confruntare dintre poziţia nouă şi cea veche n-a avut loc în 1888, ci mai înainte.
La conferinţa din 1886, când Dr. Waggoner a fost delegat la Battle Creek din partea celor din
California, preşedintele Goe Butler a avut prima ciocnire cu solia neprihănirii prin credinţă în
persoana acestuia. Ca urmare, preşedintele, superior ca vârstă (52 ani faţă de 31) şi ca funcţie,
a reacţionat publicând o broşură („Legea lui Dumnezeu") contra „ereziilor" lui Waggoner.
Geo Butler (1834-1918), a fost baptist din copilărie, avusese ocazia să audă solia
Adventiştilor de Ziua a Şaptea în casa părinţilor săi care fusese unul din primele centre de
activitate. Geo însă, până la 22 de ani, avusese înclinaţii spre necredinţă, deşi era un om corect
şi cinstit. După convertirea şi botezul său slujise ca diacon şi prezbiter, iar după căderea lui
Snook şi Brinkerhoff (conducătorii conferinţei care iniţiaseră partida „Marion" a fost ales
preşedinte al Conferinţei Iowa, lucrând energic la restabilirea comunităţilor dezbinate de
erezie. După doi ani a fost hirotonisit ca pastor şi în 1871 devenea preşedintele Conferinţei
Generale după care a vizitat Europa şi a impulsionat lucrarea. Butler era o personalitate
puternică cu voinţă de fier. în timpul preşedinţiei sale, lucrarea a progresat în multe privinţe.
Totuşi starea spirituală a Bisericii devenea, inexplicabil, îngrijorătoare.
Butler şi alţi lideri din Battle Creek simţiseră repede că cei doi tineri ameninţau să
revoluţioneze doctrina stabilită în anumite puncte, venind cu nişte lucruri care sunau a erezie.
Jones publicase la „Semnele Timpului" anumite studii asupra lui Daniel cap.7, şi după
concluziile cercertării sale, înlocuise pe huni cu alamanii în schema celor zece coarne,
susţinând că lista tradiţională era incorectă din punct de vedere istoric. Era un amănunt, în
sine nesemnificativ, dar care afecta anumite relaţii şi opinii cu „autoritate". Deja în 1885-1886
Jones avusese o confruntare cu Uriah Smith asupra acestei chestiuni şi Jones reproşase că lista
celor zece coarne fusese moştenită din mişcarea millerită fără nici o verificare. Când Smith a
văzut articolul lui Jonea în „Semnele Timpului" s-a tulburat profund şi a purces saşi apere
hunii într-un contra-articol în „Review & Herald". Astfel, cei doi tineri care sperau că
cercetările lor vor interesa pe iubitorii de adevăr, s-au pomenit repede sub suspiciunea ereziei
şi devierii doctrinale.
Conferinţa Generală fusese convocată pentru 17 octombrie 1888 la Minneapolis. Dar
înainte de aceasta, managerul de la editura „Pacific Press" împreună cu William White, fiul
 26

sorei White (pe atunci secretar cu problemele misiunii externe la Conferinţa Generală) au stat
de vorbă cu cei doi tineri în Oakland, sfătuindu-i să-şi prezinte studiile biblice la Conferinţa
care se pregătea. Zvonul despre această mică întâlnire a ajuns la urechile liderilor de la Battle
Creek, agravând situaţia. Dar cei doi nu ştiau nimic despre această agravare când au venit la
Minneapolis, nebănuind ce spirit aveau să întâlnească acolo.
Preşedintele Butler era de tipul acelor pionieri care fuseseră obişnuiţi să muncească până la epuizare. De
mai multe ori fusese nevoit să se retragă temporar pentru refacerea sănătăţii. La conferinţă nu a putut lua parte
tocmai din această cauză. Totuşi, el dăduse instrucţiuni precise colegilor să stea la „vechile pietre de hotar", aşa
cum le înţelegea el.
Conferinţa avea să se întindă pe perioada 17 oct. (miercuri) - 4 nov. (duminică), dar pentru o săptămână
înainte de Conferinţă (10-17 oct.) fuseseră programate un curs biblic, o serie de prelegeri. Deoarece preşedintele
Butler nu era prezent, a fost ales să-i ţină locul în mod provizoriu fratele Stephen Haskell (1833-1922), un fost
adventist nesabatist care primiseră sabatul şi devenise un mare misionar al Adventiştilor de Ziua a Şaptea în
multe ţări ale lumii. Secretarul Conferinţei Generale, Uriah Smith era de faţă.
Pentru prelegerile cursului biblic, i s-a cerut lui Alonzo Jones să-şi prezinte concluziile cercetărilor sale
asupra lui Daniel cap.7, în special asupra identităţii celor 10 coarne. Ideea lui Jones de a cerceta personal
validitatea istorică a susţinerilor profetice era ciudată şi cu totul nouă pentru cei de faţă. Lista coarnelor rămăsese
ca o moştenire neatinsă din timpul lui „taica Miller". Smith luase această listă de „coarne" din explicaţiile lui
Miller şi o încorporase în comentariul său, care devenise o lucrare standard în acest domeniu, primul nostru
comentariu al profeţiilor, care a lăsat urma adânci până astăzi (Trebuie subliniat că acest comentariu este foarte
bogat, documentat şi erudit; puţine interpretări de acolo sunt puse la îndoială astăzi, iar altele merită repuse în
valoare).
Pe măsură ce Jones îşi derula argumentaţia sa cu dovezi scoase din istorie, că hunii n-au nici un loc
legitim în rândul celor 10 regate moştenitoare ale imperiului de Apus, ci alamanii trebuie să ocupe locul lor în
tâlcuirea profetică, masa critică a auditoriului său creştea. în mod periculos. Sentimentele delegaţilor s-au
împărţit între Smith şi Jones, dând naştere unui spirit, în esenţă la fel de barbar ca al hunilor sau al alamanilor.
Opinia lui Jones a ajuns în cele din urmă o poziţie standard astăzi, dar din nefericire acest amănunt a cântărit
prea mult atunci în defavoarea întregii solii prezentate la Minneapolis.
În aparenţă toată chestiunea era un fleac. Dar dacă ne gândim mai bine, lupta nu se dădea între huni şi
alamani, ci între două mentalităţi şi două principii opuse care au confruntat Biserica şi lumea dea lungul
timpului. Era confruntarea între tradiţie şi cercetarea personală, între „garda veche" şi nişte tineri de curând
apăruţi la amvon, între „autorităţile" bisericii şi nişte tineri care au fost repede etichetaţi ca subversivi, radicali şi
nedisciplinaţi. Pur şi simplu, aceştia veniseră în ceasul al unsprezecelea, destul de târziu ca să prindă drepturi
egale cu cei ce înduraseră năduful zilei. Credincioşii cuminţi trebuie să fi văzut atitudinea lui Jones ca pe o
obrăznicie.
Într-adevăr, Jones era din fire cam agresiv şi uneori intervenea în mod nedisciplinat, zgomotos, ceea ce
a putu mări motivaţia de resentiment a celeilalte părţi. Totuşi, mulţi ascultători îi iertau aceste părţi colţuroase,
fiind convinşi de sinceritatea evidentă şi de prezentarea sa puternică şi întemeiată, într-un din acele zile, pastorul
Smith a declarat înaintea lui Jones şi a auditoriului, că nu pretinde originalitate pentru vederea sa asupra celor
zece coarne, deoarece el a preluat interpretarea de la mari comentatori protestanţi cum ar fi Clarke, Barnes, Scott
şi alţii, recunoscuţi ca autorităţi în domeniu. Cu felul său caracteristic, Jones a replicat ascuţit: „Iată, fratele
Smith a recunoscut că nu ştie nimic cu privire la acest subiect. Eu însă ştiu; şi nu doresc să fiu blamat pentru ceea
ce dânsul nu ştie". Ellen White, care era de faţă, 1-a mustrat pe Jones pentru această replică jignitoare. Dacă ar fi
traducem într-un limbaj mai direct acest schimb de cuvinte, ar trebui citit astfel:
Smith: Eu am luat aceste informaţii de la cei mai mari comentatori cunoscuţi. Dar dumneata, ce
autoritate eşti?
Jones: Eu nu sunt o autoritate, dar ştiu cum stă chestiunea pentru că am studiat personal, aşa cum poate
face oricine. Pe când dumneata, care împrumuţi ideile altora fără să verifici, declari prin aceasta că nu ştii nimic
din cercetare personală.
Ellen White a ţinut două cuvântări în timpul acestor cursuri dinainte de conferinţă.
Joi 11 octombrie, după deschiderea preleferilor, ea s-a adresat participanţilor cu îndemnuri spirituale
profunde, fără să se amestece ca arbitru în disputa dintre „huni şi „alamani". Ea a sfătuit pe cei prezenţi să
studieze Biblia în mod personal şi serios, înălţând Cuvântul mai presus de orice, şi accentuând nevoia îndreptării
atitudinilor şi relaţiilor. A arătat necesitatea ca ascultători să dorească prezenţa lui Isus în ei şi sfinţirea, şi să se
dezbare de bănuieli rele. Ea a adăugat:
„ Domnul stă în momentul acesta la cârmă. Cel Nemărginit ţine în mâna Sa întreaga maşinărie...
Dumnezeu, Marele Maestru lucrător poartă de grijă propriei Sale lucrări...
Dacă vreodată am avut nevoie de Duhul Sfânt, atunci tocmai acum este timpul... Să nu mai existe nici o
blocare (încorsetare) a intelectului. Minuni încă şi mai mari urmează să se deschidă în faţa simţurilor noastre...
 27

Misterul revelaţiei provoacă la cercetare, căci există mine de adevăr ce urmează să fie deschise
înaintea poporului lui Dumnezeu. Trebuie să ne dezbrăcăm de neprihănirea proprie, trebuie să atingem înălţimi
şi mai măreţe...
Trebuie să căutăm neprihănirea lui Christos... Să căutăm după adevăr ca după o
comoară ascunsă... In mod regretabil, unii sunt lipsiţi de spiritualitate... Noi trebuie să fim
sfinţiţi prin adevăr... Să începem chiar acum, la această adunare... Avem nevoie de Spiritul
lui Dumnezeu aici şi acum... Să ne ajute Dumnezeu să avem un spirit curat. " (Ms.6/1888)
Dar prăpastia dintre cele două tabere şi dintre Dumnezeu şi poporul Său a rămas şi
după aceste cuvinte. De fapt, mulţi veniseră la conferinţă „cu capsa pusă". Se aştepta să aibă
loc dezbateri. Spiritul de luptă caracteristic suporterilor de meciuri îi stăpânea pe mulţi.
Delegatul Lewis Johnson îşi amintea după multe decenii că în pauzele dintre prelegeri,
participanţii discutau aprins şi el însuşi a fost întrebat de un altul ce părere are despre acele
coarne. Johnson a răspuns: „Aş fi dorit să nu existe deloc coarne!" Ellen White, care nu era cu
totul lipsită de simţul umorului, a fost de asemenea întrebată ce părere are despre coarne şi a
răspuns semnificativ: „Sunt deja prea multe coarne!"
în sabatul de la 13 octombrie, mesagera Domnului s-a ridicat din nou să se adreseze
publicului. îndreptând mintea tuturor dincolo de nimicnicia disputelor, ea a îndemnat:
„Să privim în sufletele noastre măreţul plan de mântuire...
Să devenim inteligenţi cu privire la acest mare plan al răscumpărării...
Există aici o putere pentru noi care va aduce lumii noastre întunecate, lumina
cerului... Să ne prindem de Christos, de veriga de aur coborâtă din cer pentru ca noi să o
apucăm... Trebuie să apucăm o viziune a iubirii Sale nepătate şi a puterii Lui... Trebuie să
apucăm lucrarea chiar de acolo de unde Christos a lăsat-o... Să discutăm despre Mântuitorul
răstignit şi înviat şi să spunem ce a făcut Christos pentru fiecare din noi...
Există destul loc pentru picioarele mele ca să pot sta în siguranţă... Noi putem avea
plinătatea iubirii lui Dumnezeu în inimi:... Vieţile noastre să fie ascunse cu Christos în
Dumnezeu... Trebuie să acţionăm în mod individual ca nişte oameni răscumpăraţi prin
sângele lui Christos...
Nu faceţi acum un timp de necaz înainte de a veni acel timp... Noi trebuie să
prezentăm pe Isus Christos lumii în toată iubirea şi farmecul Său...
Isus este interesat în toată această adunare... Prea mulţi seamănă cu nişte oameni
descurajaţi... Curaj, fraţilor! Există speranţă! "(Ms. 7/1888)

Are dreptate doctoraşul?

Dar spiritele nu s-au liniştit. Astfel că deschiderea Conferinţei propriu-zise, la 17

octombrie, a avut loc în aceeaşi atmosferă controversialistă. în timp ce cursul biblic fusese
ţinut la demisolul bisericii din Minneapolis, Conferinţa s-a desfăşurat sus în sală. Ne vom
putea imagina mai uşor scenele dacă vom compara acest congres cu o adunare de astăzi de
mărime mijlocie. Se pare că erau de faţă 100 de delegaţi, predicatori A.Z.Ş. . Desigur, mulţi
alţi predicatori nu erau de faţă, iar alţii, chiar proemineţi (ca Waggoner - tatăl, Daniells şi alţii)
erau departe, în Europa sau Australia, ocupându-se de lucrarea lor.
Pentru a pune la curent pe noii veniţi cu cele discutate la cursul biblic, s-a făcut mai
întâi o recapitulare a discuţiilor „de jos". Apoi i s-a cerut doctorului Waggoner să prezinte
studiile sale asupra neprihănirii prin credinţă, 11 studii la număr, şase despre relaţia dintre
lege şi har, credinţă şi fapte, întemeiate în special pe Galateni şi cinci studii asupra
Neprihănirii prin credinţa în Christos care este „toată plinătatea Dumnezeirii". Când
Waggoner a apărut la conferinţă, în faţa delegaţilor era plasată o tablă neagră impunătoare pe
care fuseseră scrise două propoziţii:
(1) Rezoluţie: Legea din Galateni este legea ceremonială.
(semnat James H. Morrison)
 28

(2) Rezoluţie: Legea din Galateni este Legea morală.

(semnat:.......................)
Morrison, educat într-un colegiu baptist, apoi devenit adventist de ziua a şaptea şi
pastor, era preşedintele Conferinţei Iowa şi şeful delegaţilor din acel stat. Era un
controversialist tăios, reprezentantul activ al poziţiei susţinute de Smith, Butler şi alţii. Lui
Waggoner i s-a cerut de la început să semneze a doua propoziţie, deoarece se ştia că o susţine.
Doctorul Waggoner însă, a refuzat să semneze, spunând că nu venise acolo pentru dispută.
Punctul său fundamental era că nu putem căpăta neprihănirea prin nici un fel de lege, fie ea
morală sau ceremonială.
Fratele Frank Westphal, german de origine şi delegat din Wisconsin, relata mai târziu
că erau destui care credeau că pot obţine mântuirea prin ascultare deplină de legea morală. Ei
raţionau astfel: a încerca să fi mântuit prin legea ceremonială înseamnă să cazi sub blestemul
legii, deoarece astfel tăgăduieşti moartea lui Christos pentru noi şi iertarea prin jertfa Sa. Dacă
am continua să aducem jertfe, am tăgădui astfel pe Christos şi am fi sub blestem...
Waggoner nu se grăbea la dispute dar nici nu se temea de aşa ceva. El susţinea simplu
că neprihănirea este un dar şi nu poate fi câştigată prin merite. Problema care se punea era
dacă vom continua să încercăm a câştiga mântuirea, sau să o primim ca un dar de la Christos.
în timp ce nevoia spirituală era generală şi legalismul domina, cel puţin în practică,
unii aveau un spirit de împotrivire foarte marcant. Morrison lua apărarea „legii" prezentând
argumente contra „harului" predicat de Waggoner, argumente care păreau fără răspuns.
Totuşi, unii care la început fuseseră de partea sa şi-au schimbat părerile în cursul sesiunii.
Multe şicane, întreruperi şi observaţii au avut loc în timpul discursului lui Waggoner.
Deşi vorbitorul era scund, putea fi auzit destul de bine. Dar în intenţia de a-1 răni, un delegat a
strigat ironic: „Nu te putem vedea"...
în a doua zi a Conferinţei (18 oct.), Ellen White a adresat primul apel celor adresaţi,
confirmând poziţia susţinută de Waggoner şi Jones:
„ Simpla consimţire a minţii, simpla crezare a acestui adevăr nu ne va mântui!... Noi
pierdem o mare parte din binecuvântările pe care le-am putea avea la această adunare din
cauza că nu vrem să facem paşi înainte în viaţa creştină, aşa cum se prezintă datoria înaintea
noastră... Nu trebuie să măsurăm pe Dumnezeu sau adevărul Său cu înţelegerea noastră
mărginită sau cu părerile noastre preconcepute. Mulţi sunt orbi spiritual şi mulţumiţi cu o
cunoaştere superficială a adevărului... Unii, chiar ne-aufost convertiţi niciodată... Ei fac
mereu aceleaşi rugăciuni vechi şi lipsite de viaţă şi predică aceleaşi predici uscate iar şi iar...
Ei nu sunt părtaşi de natură divină; Christos nu locuieşte în inimile lor prin credinţă...
Să strângem de la Isus razele luminii divine şi să le reflectăm asupra altora, lăsând în
urma noastră în lume o cărare strălucitoare spre cer. Trebuie să experimentăm puterea
convertitoare a lui Christos. Trebuie să avem o experienţă adevărată în lucrurile lui
Dumnezeu... Superficialitatea trebuie alungată... Asemenea lucrători sunt ineficienţi.' Există
prea multe predici fără Christos, prea multe vorbe fără putere... începeţi chiar aici să căutaţi
pe Dumnezeu... Trebuie curăţit templul sufletului...
Noi nu putem epuiza izvorul ceresc... O, dacă am fi convertiţi şi am înseta după
neprihănire... "
Morrison, preşedintele Conferinţei Iowa fusese desemnat să ţină piept lui Waggoner,
adunând pe conservatori sub steagul său cu deviza „Staţi la vechile pietre de hotar", pe care o
lansase preşedintele Butler. Pentru ceilalţi, deviza era „Christos este totul în toţi". Morrison
afirma că adventişti de ziua a şaptea crezuseră întotdeauna şi predicaseră îndreptăţirea prin
credinţă, aşa că acest subiect este accentuat în mod nenecesar şi peste măsură în Conferinţă.
El se temea că această accentuare va duce la o diminuare a importanţei legii morale, care nu
va mai avea locul central, şi că Waggoner îndepărtează atenţia de la solia noastră. Morrison
era foarte sincer şi ideile sale exprimau ceea ce simţeau destul de mulţi...
 29

Când a venit momentul ca Waggoner şi Jones să răspundă obiecţiilor lui Morrison, ei

s-au ridicat cu Biblia deschisă înaintea Conferinţei citind alternativ pasaje biblice potrivite,
fiecare câte opt pasaje principale. Pentru început, aceasta a fost singura lor replică:
E.J.Waggoner
Ier. 23; 5-7 Gal. 2; 16-21 Rom. 1; 14-17 Gal. cap. 3 Gal. 5; 16 Gal. cap. 2 Rom.cap. 5
Rom. 8; 14-39
A.T.Jones
Efes. 2; 4-8 Rom. 11; 1-33 Rom. 2; 13-29 Rom. cap. 3 Rom. 9; 7-33 Rom. 4; 1-11
Rom. 1; 15-17 1 Ioan5;l-4
O tăcere solemnă s-a aşezat asupra întregii asistenţa în timpul acestei simple citiri.
R.T.Nash, care pe atunci era băiat de serviciu la Conferinţă, avea să-şi amintească după
decenii: „Aceasta a făcut asupra mea o impresie durabilă pe care timpul n-a putut s-o
şteargă"... După ce au citit astfel esenţa mesajului lor, Waggoner şi Jones s-au aşezat jos fără
să adauge vreun comentariu. Dar în cursul zilelor Conferinţei, Waggoner a prezentat
concluziile sale şi sub forma unor studii.
înţelegând de la început că aceste studii vor răsturna „doctrina stabilită", Robert
Kilgore, preşedintele Conferinţei Illinois şi membru al Comitetului Conferinţei Generale, a
exprimat dorinţa mai multora ca prezentarea subiectului neprihănirii să fie amânată până când
Geo Butler, preşedintele Conferinţei Generale va putea fi prezent... Dar sora White, care era
pe platforma amvonului, s-a ridicat şi a rostit hotărât:
Fraţilor, aceasta este lucrarea Domnului. Oare Domnul are nevoie ca lucrarea Sa să
aştepte pe fratele Butler? Domnul doreşte ca lucrarea Sa să meargă înainte fără să aştepte pe
cineva"...
Nimeni din sală nu a îndrăznit să dea o replică acestei intervenţii făcute cu autoritate:
Astfel Waggoner a putut să continue prezentarea studiilor sale. Se vedea clar că sora White
era de partea învăţăturii prezentate de Waggoner. în timp ce doctorul vorbea, adesea ea
spunea AMIN. Ea nu a luat nici o poziţie asupra identităţii Legii din Galateni, la data aceea,
dar a confirmat puternic solia neprihănirii prin credinţă în felul prezentat de Waggoner.
Confirmarea din partea sorei White a fost foarte tulburătoare pentru unii, care simţeau că ea se
lasă influenţată de Waggoner fără discernământ. Totuşi controversa era păstrată sub paravan
în aşa fel încât nu a apărut o opoziţie manifestată faţă de Ellen White. De fapt, poate aceasta
este caracteristica cea mai periculoasă a poziţiei noastre faţă de soliile E.G.White: o credinţă
exterioară, mărturisită, la care ţinem cu gelozie, sub care ascundem necredinţă şi opoziţie
tăcută, mocnită, sub forma neascultării sau a indiferenţei, sau sub forma lipsei de preocupare
serioasă...
Dar care a fost, în definitiv, conţinutul studiilor Iui Waggoner, în 1888? Citind
cartea sa publicată cu doi ani mai târziu, în care expune aceeaşi solie în 13 capitole, putem şti
care a fost solia sa. Iată, pe scurt, titlurile şi conţinutul acestor capitole, cuprinse sub titlul
„Christos şi neprihănirea Sa":
1. Cum vom considera pe Christos?
2. Este Christos Dumnezeu?
3. Christos Creatorul
4. Este Christos o fiinţă creată?
Aceste prime capitole se ocupă de natura divină a lui Christos, oferind argumente în
sprijinul dumnezeirii depline şi egalităţii depline a lui Christos cu Tatăl. în studiile sale,
Waggoner a repetat de 15 ori expresia din Coloseni 2;9 care ne arată că Christos este toată
plinătatea dumnezeirii şi nu o dumnezeire inferioară. Ellet Waggoner a făcut un studiu critic
şi asupra textelor pe care se sprijiniseră adepţii arianismului (ca de ex. Apoc. 3;14), arătând că
este o interpretare greşită. Ne putem imagina că a fost destul de dificil pentru Waggoner să
contrazică prin aceste studii ceea ce principalii teologi ai Bisericii (printre care şi tatăl său)
 30

socoteau că este doctrina corectă. El a înălţat dumnezeirea deplină a lui Christos. Putem
adăuga, totuşi, amănuntul că nici el nu era absolut clar asupra chestiunii. Expresia „născut"
(fiu, singurul născut, etc.) a aplicat-o la originea naturii divine a lui Christos în aşa fel încât,
deşi afirma că El este din veşnicie şi Dumnezeu în toată plinătatea, socotea că Christos are un
început în veşnicie, înainte de a fi lumea, „o naştere din Tatăl" într-un timp neînchipuit de
îndepărtat încât practic este fără început... Dar aceasta a fost o idee tangenţială. Principalul
accent al lui Waggoner a fost că Christos este plinătatea dumnezeirii, că nu este o creatură, ci
El este Creatorul.
5. Dumnezeu descoperit în trup de carne
Acest capitol se ocupa de natura umană în care a venit Fiul lui Dumnezeu, subliniind
un aspect care până astăzi nu este acceptat de către cei mai mulţi învăţaţi adventişti de ziua a
şaptea şi care a devenit un prim punct de dispută în ultimii ani. Pentru a fi cât mai exact, voi
cita cuvintele lui Waggoner:
„Deja am citat textul care spune: „Ctcvăntul s-a făcut trup" şi acum vom vedea ce
zice Pavel cu privire la natura acestui trup de carne: (citează Rom- 8; 3-5). O mică meditaţie
va fi suficientă să arate oricui că, dacă Christos a luat asupra Sa asemănarea omului, ca să
poată răscumpăra pe om, El a trebuit să fie făcut asemenea omului păcătos, căci tocmai pe
omul păcătos a venit să-l răscumpere. Moartea nu putea avea nici o putere asupra unui om
fără păcat, aşa cum a fost Adam în Eden; şi n-ar fi putut avea nici o putere asupra lui
Christos, dacă Domnul n-ar fi pus asupra Lui nelegiuirea noastră, a tuturor. Mai mult, faptul
că Christos a luat asupra Sa carnea nu a unei fiinţe fără păcat, ci a unui om păcătos, adică,
acea carne pe care şi-a însuşit-o avea toate slăbiciunile şi tendinţele păcătoase la care este
supusă natura umană căzută, este arătat de declaraţia că El „ a fost făcut din sămânţa lui
David, după carne ". David avea toate pasiunile naturii umane. El zice despre sine: (cit.
Ps.51;l) (op. cit. ediţia 1988, pag. 26-27)
Waggoner continuă apoi, prezentând în sprijinul acestei vederi, textele din Evrei 2: 16-
18; 2Cor.5:21; Gal.4:4-5; Evrei 4:15-16 şi adaugă:
„Cum s-a făcut că Christos a putut fi „cuprins de slăbiciune" (Ev. 5:2) şi totuşi n-a
cunoscut păcat? Citind aceasta, unii poate vor gândi că noi depreciem caracterul lui Isus,
coborându-L la nivelul omului păcătos. Dar din contră, noi înălţăm „Puterea Divină" a
binecuvântatului nostru Mântuitor, care S-a coborât de bună voie la nivelul omului păcătos,
ca să poată înălţa pe om la puritatea Sa nepătată pe care El şi-a păstrat-o în împrejurările
cele mai adverse. Natura Sa umană doar acoperea natura Sa divină, prin care El era
conectat inseparabil cu Dumnezeu cel nevăzut, şi care era mai mult decât capabilă să reziste
cu succes slăbiciunilor cărnii. A existat în întreaga Sa viaţă o luptă. Carnea, mânată de
vrăjmaşul oricărei neprihăniri, tindea spre păcat, totuşi natura Sa divină nu a nutrit
niciodată, nici pentru un moment, o dorinţă rea, nici puterea Sa divină n-a şovăit o clipă.
După ce a suferit în carne tot ce este posibil să sufere oamenii, El S-a întors la tronul Tatălui
la fel de nepătat ca şi atunci când părăsise curţile slavei... E adevărat, dar nu-L pot urma,
căci eu nu am puterea pe care o avea Christos. El era Dumnezeu chiar şi aici pe pământ, în
timp ce eu nu sunt decât un om "... Da, dar tu poţi avea aceeaşi putere pe care a avut-o El
dacă doreşti. El era „cuprins de slăbiciune", totuşi El „n-a păcătuit", deoarece puterea
divină locuia continuu în El". (Apoi citează pentru încurajare Efes. 3,14-19).
Şi în ce priveşte natura umană a lui Isus, Waggoner şi Jones au întâmpinat opoziţia
celorlalţi, aşa cum reiese din scrierile lor de după 1888. Scriind lui Geo Butler că Isus a venit
în natura descrisă de David în Ps. 51, Waggoner a trebuit să adauge:
„Nu trebuie să vă cutremuraţi îngrozit şi uluit la auzul acestor cuvinte... Nu vreau să
spun că Christos a fost un om păcătos... "
Iar Jones avea să compare teoria naturii nepăcătoase a cărnii Mântuitorului cu dogma
catolică a „imaculantei concepţiuni"...
 31

6. Importante lecţii practice

Un capitol în care Waggoner argumenta că înţelepciunea dumnezeirii depline a lui
Christos nu este doar o doctrină abstractă, ci are tendinţe practice. Şi tratează în special o
aplicaţie, aceea că Christos fiind Dumnezeul Creator al Sabatului la creaţiune, este Domnul
Sabatului, iar noi adventiştii ţinem sabatul nu ca pe o zi specială închinată unui Dumnezeu al
Vechiului Testament, ci ziua lui Christos prin excelenţă şi anume singura zi a lui Christos;
acesta fiind un puternic argument în favoarea soliei noastre şi împotriva dumunicaliştilor.
7. Christos Legiuitorul
Capitolul acesta arată că Christos a fost Eliberatorul din robie, Conducătorul lui Israel,
dătătorul Legii la Sinai şi astfel pune o bază pentru a înţelege îndreptăţirea.
8. Neprihănirea lui Dumnezeu
Aici Waggoner arată că nelegiuirea sau păcatul este călcarea legii, iar neprihănirea este
ascultarea delege, şi anume de legea celor zece porunci. Waggoner a înălţat legea lui
Dumnezeu arătând că ea oglindeşte caracterul lui Dumnezeu, neprihănirea lui Dumnezeu şi că
toată datoria omului (Ecl. 12,13), este spirituală şi largă, cuprinzând toate atitudinile şi
simţămintele, aşa cum a explicat Isus în predica de pe munte. Căci Isus a explicat decalogul şi
nu a vrut să spună că El cere creştinilor un grad mai mare de moralitate de cum a cerut
iudeilor, ci El a cerut la fel în toate veacurile. Apoi a arătat că în lumina acestei legi
desăvârşite, fiecare om este păcătos (Rom. 8,7-8; Gal. 5,17; îs. 64,6) şi legea nu poate decât să
condamne pe păcătos. Totuşi, Biblia vorbeşte despre oameni neprihăniţi. Care sunt aceia?
9. Domnul - Neprihănirea noastră
Aici Waggoner ajunge în inima soliei sale. Reaminteşte pilda vameşului şi fariseului,
vorbeşte despre iertare, îndurare şi har, prezintă îndreptăţirea ca fiind iertare şi îndepărtarea
vinei, socotind ca şi cum nu ar fi fost comis păcatul. Waggoner arată că această iertare divină
este mai mult decât o iertare obişnuită, deoarece ea produce în om o transformare, o naştere
din nou, o unire cu Christos, o inimă nouă care iubeşte neprihănirea şi urăşte păcatul sub
călăuzirea Spiritului Sfânt (Rom. 8,14). Apoi arată rolul credinţei şi adevărul că păcătusul este
primit aşa cum este, fără necesitatea unei perioade de probă sau a unei sfinţiri parţiale înainte
de a se întoarce la Dumnezeu (Ef. 2,4-7).
10. Acceptarea noastră de către Dumnezeu
La acest titlu, Waggoner se ocupă de psihologia îndoielii păcătosului care nu
îndrăzneşte să creadă că Dumnezeu îl doreşte şi îl aşteaptă să se întoarcă aşa cum este.
Waggoner argumentează că oricine dă un preţ mare pentru a cumpăra un lucru, este, după
aceea, cu atât mai nerăbdător să-1 aibă (ICor. 6,19-20). Dumnezeu nu numai că vrea să ne
primească, ci este nerăbdător să venim la El... (Ef. 1,3-10). Waggoner a adăugat că principala
problemă este necredinţa care nu se vindecă decât prin simpla credinţă. Nu trebuie să
aşteptăm sentimentul că suntem acceptaţi. Dacă ne predăm cu totul, trebuie să credem că El
ne primeşte cu totul. Dacă nu avem convingerea că suntem ai Lui, putem şti că de fapt am
refuzat să ne predăm Lui cu totul, şi că de fapt, nu-L credem pe cuvânt (Ev. 11,1). Cuvântul
lui Dumnezeu este la fel de sigur ca şi cum L-am auzi pe Dumnezeu vorbind din ceruri (Rom.
10,17). A crede înseamnă a avea încredere că Dumnezeu nu minte în făgăduinţele Lui. Şi
pentru a putea crede, tot ce avem de făcut este să credem (Rom. 10,8-11). în final, El doreşte
să ne facă părtaşi de natură divină.
11. Victoria credinţei
12. Robi şi liberi
13. Ilustraţii practice ale eliberării din robie
în capitolul 11 Waggoner a folosit ca exemplu de biruinţă prin credinţă, victoria lui
Iosafat din 2 Cron. 20, asigurând că putem cere cu credinţă şi izbăvirea de păcat, deoarece
aceasta este sigur voia lui Dumnezeu şi putem mulţumi înainte de a vedea izbăvirea (Gal. 1,4;
Rom. 8,32; Fii 4,6).
 32

în următorul capitol, doctorul a descris starea de robie prezentată în Romani 7,

referitor la acea luptă teribilă a omului care este mereu înfrânt, în neputinţa de a servi lui
Dumnezeu, solul lui Dumnezeu a declarat:
„Socotiţi dumneavoastră aceasta ca fiind o experienţă creştină adevărată? Sunt unii
care-şi imaginează că aşa este. Dar de ce atunci a strigat apostolul în chinul său sufletesc „
O nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte? " Este oare o adevărată
experienţă creştină aceea de a fi robul unui trup de moarte astfel încât sufletul să fie
constrâns să strige mereu după izbăvire? - în nici un caz!"
Apoi Waggoner oferă soluţia din Romani cap.8, la care adaugă Ev.2,14-15; ls.61,1.
Waggoner repetă hotărât că robia păcatului din Romani 7 nu este experienţa unui copil al lui
Dumnezeu, ci a unui rob al păcatului.
„ Christos a venit să elibereze pe oameni din această robie; nu pentru a ne izbăvi
acum de lupte şi eforturi, ci pentru a ne izbăvi de înfrângere; pentru a ne face tari în
Domnul" (loan 8,31-32.36; Rom.8,1; Gal.3,26-27).
în sfârşit, Waggoner a dat câteva exemple ilustrative ale izbăvirii de păcat, arătând că
vindecările minunate făcute de Christos sunt totodată dovezi şi lecţii ale felului cum ne poate
izbăvi Christos de păcat. (Luca 13,10-17; Mat.9,2-8; loan 20,30-31; Fapte 3,6-16; Rom.6,16;
Gal.5,13; 2Cor.3,17; Ps.l 16,16; Fii. 1,6). El a accentuat supunerea totală prin credinţă, în
mâinile lui Dumnezeu, asemenea unor unelte. Domnul lucrează prin noi, şi El ne poate păzi
de cădere. Astfel, prin credinţă întărim legea (Rom.3,31).
Waggoner a adăugat că numai CREDINŢA împlineşte legea, deci nu numai că e
nevoie să ne temem că aceeptarea credinţei ar duce la antinomianism, ci numai credinţa poate
înălţa într-adevăr Legea, prin Christos. De aceea:
„nu contează cât de mult s-ar lăuda cineva cu legea lui Dumnezeu; dacă el respinge
sau ignoră implicit credinţa în Christos, nu este într-o stare mai bună decât acela care atacă
direct legea lui Dumnezeu. Omul credinţei este singurul care cinsteşte cu adevărat legea lui
Dumnezeu. Fără credinţă este imposibil să fim plăcuţi lui Dumnezeu (Ev. 11,1-6); prin
credinţă, toate sunt posibile" (Marcu 9,23).
Este o greşeală a spune că tot ce cere Dumnezeu de la noi este să facem ce putem mai
bine. Acela care nu face mai bine decât poate, nu face faptele lui Dumnezeu. EL TREBUIE
SĂ FACĂ MAI BINE DECÂT POATE. El trebuie să facă ceea ce numai puterea lui
Dumnezeu, lucrând prin el, poate face. Este imposibil pentru cineva să meargă pe apă, totuşi
Petru a mers atâta timp cât a avut credinţă în Christos" (Luca 18,27; Ev.13,6; Rom.8,35-37).
Rezumând discursul lui Waggoner, putem cita următoarele cuvinte din cap.5 al cărţii
doctorului:
„ Cine ar putea cere mai mult? Christos, în care locuieşte trupeşte toată plinătatea
dumnezeirii, poate locui în inimile noastre, astfel încât să putem fi umpluţi cu toată plinătatea
lui Dumnezeu. Ce făgăduinţă minunată! El este atins de sentimentul neputinţei (slăbiciunii)
noastre. Adică, fiindcă a suferit tot ceea ce a moştenit carnea păcătoasă, El ştie totul despre
aceasta, şi atât de strâns se identifică El cu copiii Săi, încât orice apasă asupra lor face o
impresie asemănătoare asupra Sa şi El ştie cât de multă putere divină este necesară pentru a
rezista; şi dacă noi dorim sincer să făgăduim lipsa de evlavie şi poftele lumeşti, El este în
stare şi nerăbdător să ne dea putere mai mult decât îmbelşugată, mai presus decât cerem sau
gândim noi. Toata puterea pe care christos a avut-o în el prinnatură, noi o putem avea
locuind în noi prin har, căci El o revarsă asupra noastră în mod gratuit... Sufletele
îngrijorate, slabe şi oprimate de păcat să prindă curaj! Să vină cu îndrăzneală la tronul
harului unde pot găsi în mod sigur har şi ajutor la vreme de nevoie, fiindcă aceea nevoie este
simţită de Mântuitorul nostru chiar în acea vreme de nevoie... El este atins de simţirea
slăbiciunilor noastre. Dacă ar fi vorba de suferinţa îndurată de El acum 18 veacuri, am putea
să ne temem că El ar fi uitat unele din slăbiciunile noastre; dar nu, fiindcă chiar ispita care te
 33

apasă îl atinge pe El. Rănile Lui sunt întotdeauna proaspete şi El trăieşte pururea să
mijlocească pentru tine "
Acestea au fost accentele soliei lui Waggoner în timpul celor peste două săptămâni de
adunări zilnice. Destul de regretabil însă, spiritul de

împotrivire a continuat. Fratele McReynolds, pastor delegat din Kansas, împreună cu

preşedintele Conferinţei Kansas (CA. Hali), a găzduit în timpul Congresului, într-o clădire
mare în care a fost cazată şi delegaţia din statul lowa condusă de preşedinteşe Morrison. In
total erau 25 de delegaţi în acea vilă - hotel, printre care se afla şi Ludwig R. Conradi,
conducător proeminent din Europa Centrală. Conradi era unul dintre cei mai vorbăreţi şi mai
critici. McReynolds, care povesteşte cele petrecute în acea vilă de cazare, citise înainte de
Conferinţă unele articole ale lui Waggoner despre Galateni, precum şi replica scrisă a lui Geo
Butler. Ştia că la Conferinţă va auzi dezbateri pe această temă, mai ales că citise şi unele
articole în R & H în 1887 - 1888 care îi treziseră interesul. Dar Mcreynolds era convins de
corectitudinea poziţiei preşedintelui Butler, aşa încât venise la Conferinţă plin de prejudecată.
Cum a început prezentarea lui Waggoner, McReynolds s-a înarmat cu carneţel şi
creion pentru a nota orice „erezie" şi orice fisuri în prezentare. Totuşi studiul doctorului
Waggoner părea sănătos. Era foarte diferit de ceea ce anticipase el. Pe la sfârşitul celui de-al
doilea studiu al lui Waggoner, pastorul McReynolds a fost impresionat de solie şi de spiritul
lipsit de controversă în care prezenta vorbitorul. Curând s-a convins că era solia lui Dumnezeu
Deşi el luase drept evanghelie ceea ce spune Butler, care fusese ca un tată pentru el,
McReynolds şi-a deschis ochii. Şi-a dat seama că depinsese mai mult de sentiment decât de
făgăduinţele lui Dumnezeu pentru iertare şi asigurare, de aceea avusese o experienţă cu
urcuşuri şi coborâşun. Acum el a putut să se bucure că poate bea de la izvor.
Dar atmosfera spirituală care domnea în vila - hotel unde fuseseră cazaţi, era
descurajatoare. în tot timpul conferinţei, pastorii delegaţi care au locuit în acea vilă, n-au găsit
timp de rugăciune sau de „altar" zilnic. Nici ziua, nici noaptea nu s-a putut auzi altceva acolo
decât râs cinic şi critică din partea unora. în special Conradi era expert în criticism. Atmosfera
spirituală era încărcată de sentimentul îndreptăţirii personale, al necredinţei, ceea ce lăsa o
umbră şi un sentiment de vină asupra celor sensibili. McReynolds era mâhnit de aceste
lucruri.

Mesajele Ellenei White la Minneapolis

Delegaţii la conferinţă nu aveau de a face cu nişte oameni obişnuiţi. De-a lungul întregii confruntări,
Ellen WHITE, pe care adventiştii de ziua a şaptea au considerat-o întotdeauna profet al Domnului, a adresat
multe cuvântări, afară de cele două cuvântări de la cursul Biblic ce se ţinuse la demisol, etc.
în predica de vineri dimineaţa, 19 oct. 1888 (publicată mai târziu în ST nov.l 1/1889), ea a adresat
apeluri mişcătoare din care redăm:
„ Dumnezeu aşteptă să facă lucruri mari pentru noi de îndată ce vom veni într-o relaţie dreaptă cu El...
Vorbiţi despre credinţă. Christos nu poate lucra în favoarea noastră dacă nu manifestăm credinţă în El... Noi
trebuie să învăţăm să acţionăm din principiu şi când vom învăţa să facem aceasta, vom acţiona cu discernământ
şi nu vom fi controlaţi de emoţii schimbătoare...
Dumnezeu doreşte să avem o înţelegere temeinică a adevărului AŞA CUM ESTE EL ÎN ISUS...Solicitaţi
făgăduinţele Domnului şi deveniţi bărbaţi şi femei tari în Christos, primind pe deplin adevărul de origine
cerească... Christos este aici în această dimineaţă; îngerii sunt aici măsurând templul lui Dumnezeu şi pe cei ce
se închină în el. Istoria adunării va fi dusă sus la Dumnezeu; căci se ţine un raport despre fiecare adunare;
spiritul manifestat, cuvintele vorbite, acţiunile luate, sunt notate în cărţile cerului. Totul este în rapoartele
cereşti cu atâta fidelitate ca şi trăsăturile noastre pe placa artistului fotograf ...
Nu vă mulţumiţi cu realizări slabe şi cu o experienţă deficientă... Nu vă mulţumiţi cu hrană
elementară... Nu trebuie să fim hrăniţi mereu cu laptele cuvântului; trebuie să umblăm după hrană tare, ca să
devenim bărbaţi şi femei tari în Christos. Dumnezeu vă va da orice, lucru pentru care sunteţi pregătiţi, orice va
servi puterii voastre...
 34

Trebuie să ne educăm pe noi înşine să vorbim arătând credinţă, să ne rugăm cu credinţă şi să ne

abţinem de a scăpa o singură sămânţă de îndoială şi descurajare. Noi dorim ca tinerii să plece de la această
conferinţă devenind lucrători experimentaţi în cauza lui Dumnezeu... Pastorii mai în vârstă să fie atenţi în a face
cărări drepte cu picioarele lor, pentru ca cei ce şchiopătează să nu fie abătuţi din cale de către ei...
Nici un străjer şi nici un pastor al turmei să nu se aşeze pe scaunul de judecată ca să critice pe alţii, să
culeagă greşeli şi să găsească defecte la fraţi. O, dacă toţi cei prezenţi la această întâlnire ar lua poziţie
personală de partea Domnului! Trebuie să avem lumină în noi înşine. Să nu credeţi nici un lucru numai pentru
că alţii spun că acela este adevărul. Luaţi-vă Biblia şi cercetaţi-o personal. Imploraţi pe Dumnezeu să pună
Duhul Său asupra voastră, ca să puteţi cunoaşte adevărul şi să-i înţelegeţi principiile...
Solia îngerului al treilea nu este înţeleasă temeinic... Fraţilor, voi trebuie să faceţi paşi înainte.
Dumnezeu doreşte ca fiecare dintre voi să vă întoarceţi de la nelegiuirea voastră şi să vă puneţi în legătură cu
El, care este izvorul a toată înţelepciunea şi al întregului adevăr, pentru ca atunci când veţi deschide gura să
izvorască cuvintele lui Christos. Să nu lăsăm noi oare ca Duhul lui Dumnezeu să vină printre noi şi să meargă
de la inimă la inimă? Duhul lui Dumnezeu este aici în această dimineaţă şi Domnul ştie cum veţi primi cuvintele
pe care vi le-am adresat la această ocazie... "
Era ziua pregătirii şi se apropia ziua Sabatului şi a continuat prezentarea studiilor în mijlocul aceluiaşi
spirit de necredinţă şi hărţuială. Apropierea Sabatului nu a făcut pe păzitorii Sabatului să-şi pregătească inimile.
Isus rămânea afară, deşi era - să zicem aşa - la amvon; rămânea împreună cu Waggoner şi cu Ellen White... în
dimineaţa sabatului, la 20 octombrie, serva Domnului s-a ridicat şi a apelat din nou la inima delegaţilor, vorbind
despre înaintarea în experienţă creştină (8/1888):
„Căutaţi neprihănirea, înaintaţi în viaţa divină... Când Dumnezeu dă o lumină, El îşi retrage Spiritul
Său dacă adevărul nu este acceptat...
Cu lungul Său braţ omenesc, Isus îmbrăţişează neamul omenesc, în timp ce cu braţul Său divin El
apucă tronul Celui Nemărginit. El deschide omului întregul cer, Porţile cerului stau astăzi întredeschise...
Când avem Duhul Sfânt avem totul... Christos vine înăuntru şi îmi atribuie neprihănirea Sa în
desăvârşita Sa ascultare de acea Lege... Dumnezeu şi omul sunt uniţi la cruce... Deşi Christos era omenesc, El a
fost fără păcat... Neprihănirea lui Christos a fost adusă şi atribuită omului pierdut ca el să poată fi readus la
loialitate faţă de Dumnezeu. Aceasta a fost principala măsură... Şi acum, în timp ce Christos curăţă sanctuarul
ceresc, noi pe pământ trebuie să ne curăţim de orice întinare... Pentru a realiza aceasta, Christos intră şi
împărtăşeşte neprihănirea Sa, deoarece El a procurat pentru noi biruinţa...
Dumnezeu să mă ajute şi să mă umple cu toată plinătatea şi puterea"...
Sora White a continuat să apară şi duminică dimineaţa (21 oct.) la pupitru, rostind predica „Un popor
ales" (Ms. 17/1888), în care s-a referit la lege ca fiind o oglindă în care putem privi ca să discernem defectele
caracterului nostru. Dar a adăugat:
„ Nu este nici o putere în lege pentru a mântui sau a ierta pe călcător. Ea doar aduce pe păcătosul care
se pocăieşte la Christos. Iar Christos a venit ca să aducă putere divină şa îndemâna noastră. Eu doresc să vă
determin să vă îndepărtaţi gândul de la lucrurile acestei lumi şi să-l aţintiţi asupra lucrurilor veşniciei,
asupra marilor teme ale veşniciei, asupra luminii care străluceşte de la Crucea Calvarului şi
asupra minunatei temea mântuirii... "
în aceeaşi duminică Ellen White a mai rostit un discurs (Ms.8/1888) intitulat „Sfat
către predicatori", în care s-a opus unei propuneri de restrângere a libertăţii de propagare a
lucrurilor care n-au fost până atunci stabilite ca doctrină:
„A venit timpul când prin solii lui Dumnezeu se desfăşoară lumii sulul. Instructorii din
şcolile noastre n~ar trebui niciodată să fie obligaţi să predea numai ceea ce au învăţat până
acum. La o parte cu aceste restricţii. Există un Dumnezeu care trebuie să dea poporului Său
solia ce trebuie rostită. Nici un predicator să nu se simtă sub asemenea obligaţii, sau să fie
pus sub măsuri omeneşti. Evanghelia trebuie împlinită în acord cu soliile pe care le trimite
Dumnezeu. Ceea ce Dumnezeu dă servilor Săi de vorbit astăzi, poate să nu fi fost adevăr
prezent cu douăzeci de ani în urmă, dar este solia lui Dumnezeu pentru acest timp. "
Toţi cei prezenţi înţelegeau ce voia să spună mesagera Domnului. Tocmai se ridicase o
propunere. Fratele R.B. Craig, delegat din Indiana, prezent la conferinţă, a relatat că într-o
după amiază (după data purtată de predica Ellenei White, era duminică 21 oct.), în cadrul unei
întâlniri a delegaţilor pe teme de educaţie şi învăţământ, cineva a propus să se voteze o
rezoluţie ca să nu se predea în şcoala A.Z.Ş. din Battle Creek, nimic care ar fi contrar
învăţăturilor din trecut, sau care nu este aprobat de Comitetul Conferinţei Generale.
 35

La auzul acestei propuneri, sora White s-a ridicat şi a cerut să se citească încă o dată
propunerea. Apoi, pe un ton deosebit de hotărât, ea a întrebat dacă a mai fost vreodată propusă
sau votată o asemenea rezoluţie în istoria noastră. O tăcere apăsătoare s-a aşezat asupra
adunării. Dar E. White a stăruit să primească răspuns, îndreptându-se către Uriah Smith,
secretarul Conferinţei Generale şi întrebând dacă are cunoştinţă despre vreo rezoluţie
asemănătoare votată într-una din Conferinţele anterioare. Fratele Smith părea că este nesigur.
Ce se ascundea în spatele acestei propuneri? Tocmai se votase ca Alonzo Jones să fie
numit profesor de Biblie la Colegiul Battle Creek pentru anul următor. Noua propunere venea
tocmai pentru a pune sub control ceea ce ar putea să predea. Rostind cuvântul ei de apărare a
superiorităţii Bibliei asupra consiliilor, ea s-a referit la primejdia de a fi legată lucrarea
Domnului şi a declarat că noi am fi în stare să punem la cale o legislaţie prin care Duhul
Domnului să fie ţinut în afara lucrării. Jones, de asemenea, s-a pronunţat contra luării unei
asemenea rezoluţii. Cu toate acestea, când propunerea a fost votată, s-au ridicat două mâini de
partea restricţiei. Erau ale aceluiaşi delegat.
Frank Westphal îşi amintea acelaşi incident, adăugând că sora White a spus răspicat că
o asemenea rezoluţie este greşită şi periculoasă. „ Vă avertizez să vă abţineţi de a o vota".
R.M. Kilgore (preşedintele conferinţei Illinois şi membru al Comitetului Conferinţei
Generale) s-a ridicat în picioare, întrebând cu exasperare:,, Bine, dar cum mai putem şti
atunci, care este adevărul?
- „Lapicioarele lui Isus; şi voi nu sunteţi acolo... ", a răspuns prompt şi categoric,
serva Domnului.
Apoi W.W.Prescott (directorul colegiului, profesor de greacă etc.) a implorat adunarea
să stea în unire. La ce fel de unire se gândise el? Prescott primise adevărul prezent numai de
trei ani; părinţii săi fuseseră milleriţi; el însuşi avea o bogată cultură scolastică. De la început
însă, avea prejudecăţi contra lui Jones, poticnindu-se de unele maniere stângace ale acestuia;
pentru Prescott, Alonzo Jones era un tip nemanierat, grosolan şi prin urmare nu putea avea
dreptate. La una din aceste întâlniri, Prescott venise în rândul din faţă pentru a fi mai bine
auzit şi văzut; şi scotea câte un AMIN puternic la fiecare dintre loviturile puternice ale
argumentelor lui Morrison. La intervenţia sa pentru unire, sora White a replicat cu o mustrare:
„Nu este nevoie să sprijini dumneata chivotul!"
Şi în ciuda avertizării Ellenei White de a nu se pune la vot o asemenea propunere, s-a
pus la vot. Totuşi, propunerea a căzut cu majoritate de voturi.
Prescott a avut ocazia să cântărească şi spiritul opoziţiei faţă de Waggoner şi a înţeles
că este un spirit „aspru şi tăios". La următoarea adunare s-a aşezat în ultimul rând. Tensiunea
dintre cele două părţi creştea, în pauzele dintre adunări, delegaţii se adunau în grupuri
discutând cu înfierbântare pentru sau contra. Atmosfera a devenit atât de deprimată pentru el
încât Prescott a părăsit pentru un timp conferinţa, înainte de a se încheia.
în continuare, E. White a avertizat împotriva batjocorii solilor lui Dumnezeu. I-a
sfătuit mai degrabă să se roage. Şi nu se înşela, deoarece tocmai cei mai aprigi împotrivitori ai
lui Waggoner, înalţi slujitori ai ulimei biserici luminătoare a lui Dumnezeu, se preocupau prea
puţin de rugăciune.
McReynolds, pastor delegat din Kansas, care găzduia în acea vilă -hotel împreună cu
delegaţia din Iowa condusă de fratele Morrison, împreună cu Conradi şi alţii, a fost martor la
multe asemenea discuţii batjocoritoare şi critice. La început McReynolds susţinuse poziţia lui
Butler asupra legii din Galateni. Dar pe măsură ce studiile lui Waggoner se desfăşurau,
McReynolds a văzut adevărul şi a devenit tot mai gânditor şi mai tulburat. Ca mulţi alţii, el nu
avusese o credinţă constantă şi experienţa sa era o viaţă de urcuşuri şi coborâşuri. La
încheierea celui de-al cincilea studiu al lui Waggoner, fratele McReynolds a simţit nevoia să
fie singur cu Dumnezeu pentru meditaţie şi rugăciune. înainte de masa de seară, s-a dus în
 36

pădure, la marginea oraşului, petrecând mai mult timp pe genunchi cu Dumnezeu şi cu Biblia
sa.
Acolo, pe genunchi, pastorul McReynolds, după ce a citit versetele din 1Ioan l,9;Isaia
1,18; Gal. 1,4 şi Tit 2,14 a primit iarăşi şi mai deplin pe Christos ca Mântuitor al său, fiind
convertit din nou. A doua zi dimineaţă şi-a povestit experienţa la adunarea pentru rugăciune,
după o solie emoţionantă rostită de sora White care îndemnase la asemenea mărturisiri. Sora
White 1-a felicitat cu cuvintele: „Aceasta este o experienţă veritabilă". Se pare că au mai fost
unii care au făcut la fel.
în acea după amiază de duminică, sora White s-a adresat participanţilor condamnând
vorbirea de rău şi gândirea de rău.
„Acestea sunt ruinătoare pentru suflet. Şi tocmai acestea au fost curente în această
Conferinţă... în schimb apostolul Ioan a avansat în experienţa sa, devenind una cu Maestrul
său în spirit... El a văzut slava lui Christos... ca singurul născut al Tatălui, plin de har şi de
adevăr; şi a fost schimbat din slavă în slavă după chipul Său "...
Apoi a adăugat:
„Am fost chinuită sufleteşte la auzirea atâtor glume şi ironii din partea celor vârstnici
şi din partea celor tineri în timp ce stăteau la masa de seară...
Sunt, oare, conştienţi aceşti oameni că lângă ei se află un Veghetor care este
dezgustat de spiritul lor şi de influenţa pe care ei o exercită? Noi trebuie să descoperim că
depindem de neprihănirea lui Christos, nu de propria noastră neprihănire fabricată de noi.
Trebuie să facem din Christos centrul atracţiei, să ne bucurăm şi să ne fălim în Christos şi în
adevăr.
...De ce sunt oamenii atât de nepăsători cu privire la acest subiect?... Universul ceresc
priveşte cu uimire asupra lucrării noastre care stă indiferentă faţă de Christos...
Daţi la o parte spiritul controversialist... Nu folosiţi puterile date de Dumnezeu în
certuri doctrinale! Aceasta este calea Satanei.
Dumnezeu prezintă minţilor oamenilor preţioase mărgăritare de adevăr, rânduite de
El şi potrivite pentru timpul nostru. Dumnezeu a salvat aceste adevăruri din tovărăşia erorii
şi le-apus în adevăratul cadru...
Nu fiţi abătuţi din drum de cine ştie ce presupusă dificultate...
Aceia care n-au forat mereu tot mai adânc în mina adevărului nu vor vedea nici o
frumuseţe în lucrurile preţioase prezentate la această conferinţă. Când voinţa este aşezată
odată în opoziţie încăpăţânată faţă de lumina dată, este dificil să cedeze, chiar sub evidenţa
convingătoare care a fost în această conferinţă. A controversa, a pune la îndoială, a critica,
a ridiculiza, este educaţia pe care mulţi au primit-o şi rodul pe care îl aduc. Ei refuză să
admită dovezile. Inima firească este în război contra luminii adevărului şi cunoştinţei. Isus
Christos a fost de faţă în fiecare cameră de dormit în care aţi stat de vorbă. Câte rugăciuni s-
au înălţat, oare, din aceste camere?
Satana este generos în a inventa stratageme prin care să abată adevărul. Dar eu fac
apel la voi să credeţi cuvintele pe care vi le spun astăzi. Adevărul de origine cerească se
confruntă acum cu minciunile lui satana şi acest adevăr va învinge. Am face bine să ne
amintim că Christos este lumina lumii şi că raze proaspete de lumină sunt reflectate de la
Izvorul oricărei lumini...
Toată opoziţia, toată prejudecata, toate sugestiile vrăjmaşului cu privire la solul lui
Dumnezeu şi la solia pe care o aduce, nu va face niciodată ca adevărul să fie mai puţin
adevăr... Chiar dacă se face opoziţie adevărului şi se vorbeşte împotriva lui de către aceia
care ar trebui să fie binecuvântaţi, întăriţi şi făcuţi bucuroşi prin el, valoarea şi strălucirea
lui nu este micşorată; căci solii Domnului vor ţine telescopul la ochii spirituali, pentru ca
adevărul să poată fi văzut din toate punctele şi valoarea lui să fie apreciată...
 37

Faceţi un studiu cinstit... Fiecare iotă de rezistenţă îl aşează pe cel ce se opune, într-o
umbră şi mai întunecată,... fiindcă el nu doreşte să vadă. Dar opoziţia şi rezistenţa va sluji
doar la evidenţierea adevărului în linii noi şi distincte. Cu cât se va vorbi mai mult împotriva
adevărului, cu atât mai strălucitor va lumina... Fraţilor! Dumnezeu are o lumină foarte
preţioasă pentru poporul Său. Eu nu o numesc lumină nouă; dar, o, ea este ciudat de nouă
pentru mulţi... Fiţi atenţi, căci voi vă opuneţi adevărurilor preţioase despre care acum aveţi
atât de puţină cunoştinţă... Câte rugăciuni aţi oferit voi zilele acestea?... Dacă aţi şti numai
cum a privit Christos atitudinea voastră religioasă din timpul acestei întâlniri!... La o parte
cu toată uşurătatea şi flecăreala, cu toate glumele şi ironiile!...
Pentru mulţi dintre cei adunaţi aici trebuie făcută o lucrare. Uşa inimii este blocată
de molozul egoismului, îndoielii, criticismului şi al judecăţii rostite în acord cu inima
nesfinţită. Este timpul să căutăm pe Dumnezeu acum, cu mărturisire şi căinţă serioasă, ca El
să-şi întoarcă faţa spre noi şi să vină în mijlocul nostru lumină şi binecuvântare...
Fie ca nimeni dintre cei de aici să nu se despartă de Dumnezeu prin perversiunea
spiritului său şi apoi să se plângă mereu că nu are lumină. Ridicaţi-vă, suflete scumpe;
ridicaţi-vă prin credinţă şi faceţi ce ar trebui să faceţi!...
Dar nu s-a ridicat nimeni, după cât se pare. Şi ce ar fi trebuit să facă? Ei ştiau bine ce
trebuie să facă cineva care a desconsiderat public un mesaj pe care nu 1-a înţeles.
Luni, 22 octombrie 1888, Ellen White nu a vorbit. Doar Waggoner şi-a continuat
prezentarea studiilor. Marţi, 23 octombrie, mesagera Domnului s-a ridicat din nou vorbind
despre lucrarea misionară (Ms. 10/1888). Ea a accentuat necesitatea calificării pentru această
lucrare şi a punerii în exerciţiu a tuturor puterilor pentru a face lucrarea Maestrului. Şi a
continuat:
,, Există acum comunităţi care stau gata să moară din lipsă de cineva care să
conceapă anumite planuri pentru ele, care să poată pune lucrurile în funcţiune... Nu trebuie
să depindem de propria noastră isteţime. Nu este nevoie să fim începători o veşnicie... Ar
trebui să evităm îngâmfarea şi pompa. Trebuie să îndepărtăm din sufletul nostru inima de
fier... este nevoie de o atmosferă diferită în biserică... "
A doua zi, miercuri 24 oct., Ellen White, mesagera recunoscută a Domnului, s-a ridicat
din nou şi a vorbit cu un realism înfricoşător, descărcând dintr-o dată povara pe care o avea în
suflet, prin următoarele cuvinte:
„Acum, iată că întâlnirea noastră se apropie de încheiere şi nu a fost făcută nici o
mărturisire; nu s-a făcut nici o singură deschidere prin care Spiritul lui Dumnezeu să fie
lăsat înăuntru. Şi care a fost folosul adunării noastre aici împreună? Care a fost folosul
pentru fraţii noştri predicatori că au venit, dacă ei sunt prezenţi aici numai pentru a
împiedica Spiritul lui Dumnezeu de a ajunge la popor? Noi am sperat că va avea loc aici o
întoarcere la Domnul. Dar, poate că voi simţi că aveţi tot ce doriţi... Am tot vorbit şi v-am
implorat mereu, dar aceasta nu pare să fi făcut vreo impresie asupra voastră... "
Apoi sora White a protestat din nou împotriva propunerii iniţiale a lui Kilgore de a se
amâna orice discuţie cât timp nu este prezent fratele Butler. Ea ştia ce spune, deoarece ea
mustrase şi avea să mai mustre acest spirit de închinare la om, care face din conducător un fel
de locţiitor al Duhului Sfânt. Centralizarea puternică a autorităţii în mâinile preşedintelui
Conferinţei Generale, stare care a domnit oarecare timp până la o mai judicioasă reorganizare,
precum şi chemarea preşedintelui de a gândi şi soluţiona în locul slujitorilor direcţi din câmp,
a facut-o la un moment dat pe Ellen White să se adreseze în scris: „Oare preşedintele
Conferinţei Generale este Dumnezeul acestui popor? " Delegaţilor li se părea normală
propunerea de a nu continua Conferinţa în lipsa preşedintelui Butler. Lor li se părea că
autoritatea prezidenţială ar putea avea un cuvânt greu de spus în această dispută doctrinală şi
organizatorică. Dar Ellen White a spus răspicat: „Eu ştiu că propunerea aceasta nu vine de la
Dumnezeu şi nu mă pot simţi liberă până nu vă spun aceasta ".
 38

Trei clase s-au cristalizat în oarecare măsură în timpul Conferinţei: împotrivitorii,

primitorii şi nehotărâţii. Ea s-a adresat în continuare adunării: „Sunt chinuită la vederea
acestor lucruri...Credeţi voi că pot să tac, să fiu liniştită şi să nu spun nimic când văd aceste
lucruri şi când mi-au fost arătate cele ce vă spun?...
Aduceţi-vă aminte de istoria naţiunii iudaice, cum s-au poticnit fiindcă n-au umblat în
lumină... Am fost făcută să înţeleg unde am ajunge noi dacă am lepăda lumina pe care ne-o
dă Dumnezeu...Lumina a ajuns la noi şi noi trebuie să fim acolo unde o putem prinde, şi
Dumnezeu ne va la El, unul câte unul...
Dacă pastorii nu vor primească lumina, eu doresc totuşi să dau o şansă
poporului;poate ei vor primi. Dumnezeu m-a ridicat din baltă şi m-a făcut în stare să
traversez întinderile şi să vă vorbesc, nu pentru ca voi să staţi aici şi să puneţi la îndoială
solia Sa, şi să vă întrebaţi dacă sora White este aceeaşi care era şi în anii care au trecut... Mi
s-a arătat că atunci când purtătorii de cuvânt care participă direct la dezbateri mănuiesc
aceste adevăruri, ei le mănuiesc cu propriile lor eforturi, dacă nu au spiritul lui Dumnezeu.
Enunţând teorii false şi declaraţii false, ei vor zidi o structură care nu va rezista probei
divine. Aceasta este ceea ce mi- a arătat Domnul...
Acum fraţilor, noi avem nevoie de adevăr aşa cum este el în Isus...
Avem nevoie de Isus...
Care este motivul pentru care Duhul lui Dumnezeu nu vine în adunările noastre?Nu
cumva pentru că am pus o barieră în jurul nostru? Vorbesc cu hotărâre, fiindcă doresc ca voi
să înţelegeţi pe ce poziţie staţi. Aş dori ca tinerii noştri să ia o poziţie nu pentru că altcineva a
mai luat această poziţie,ci pentru că ei înţeleg adevărul pentru ei înşişi. (Urmează o mustrare
personală adresată public unui delegat, după care continuă.)
Noi avem nevoie să ajungem direct la ceea ce zice Dumnezeu...Să mergem la Domnul
pentru adevăr în loc de a ne arăta spiritul combativ. Dumnezeu mi-a dat lumină. "
Referitor la plângerea unora că „pastorul Waggoner are controlul acestei întruniri",
Ellen White a răspuns:
„ Oare nu v-a prezentat el cuvintele Bibliei? De ce a trebuit să se întâmple să pierd
acel manuscris şi să nu-l găsesc timp de doi ani? Dumnezeu are un scop cu aceasta.
Dumnezeu doreşte ca noi să mergem la Biblie şi să căpătăm dovezile Scripturii. (Deci
manuscrisul despre care vorbea E. G. W. era probabil relatarea unei descoperiri divine cu
privire la subiectul îndreptăţirii prin credinţă - n.a.). Eu îl voi găsi iarăşi şi vi-l voi prezenta.
Totuşi cercetarea biblică a adevărului trebuie să meargă înainte. Toată intenţia pe care am
avut-o eu a fost ca lumina să fie primită, strânsă, şi să lăsăm pe Mântuitorul să intre
înăuntru...
Nu mă aştept ca mărturia mea să fie plăcută, totuşi eu o voi rosti în temere de Dumnezeu. Dumnezeu
ştie că aici este în curs o pregătire a acestor pastori pentru a-i potrivi nevoilor lucrării, şi dacă nu devenim
convertiţi, Dumnezeu nu are nevoie de noi. Eu nădăjduiesc că fratele M... (poate Morrisonl?) va fi convertit şi
va mânuit Cuvântul lui Dumnezeu cu sfială şi în Spiritul lui Dumnezeu. Aceste adevăruri vor sta cât va dura
timpul... Dumnezeu să ne ajute să-L căutăm cu toată inima noastră... "
Acesta era ultimul mesaj rostit de la amvon rostit de E.G.White la această conferinţă. în total, ea a luat
cuvântul de vreo douăzeci de ori, dintre care zece au fost cuvântări oficiale.
Tot ce a vorbit serva Domnului se potrivea de minune cu spiritul delegaţilor şi cu vorbele şi faptele lor
din cadrul întâlnirilor sau din comportarea lor în afara adunărilor. O subliniere interesantă a E.G.White pe care şi
-a amintit-o fratele Westphal, prezent atunci în sală, este aceea că dacă biserica ar continua să meargă în
întuneric, Domnul va ridica pe alţii să încheie lucrarea - şi că El are agenţi ai Săi pe care i-ar putea chema în
acţiune în orice moment. (L.E.Froom, M.D.225 - fratele Froom aplică aceasta la unii teologi şi neadventişti care,
în aceeaşi vreme, fuseseră mişcaţi de Dumnezeu să studieze şi să predice neprihănirea prin credinţă.)

Cernerea
Conferinţa a continuat între 25 octombrie şi 4 noiembrie, fără ca sora White să mai ia cuvântul la
amvon, aşa cum „sindromul Minneapolis" a continuat şi după moartea E.G.White în 1915 şi se desfăşoară încă
 39

sub ochii noştri şi sub ochii răbdători ai lui Dumnezeu, care a îngăduit în harul Său prelungirea cu un secol a
acestei confruntări decisive între principiile cerului şi principiile pământeşti.
Fratele Waggoner şi-a continuat prezentarea studiilor, fratele Morrison a continuat opoziţia împreună cu
mulţi delegaţi. Câţiva dintre oponenţi au trecut de partea soliei făcând să se încline uşor balanţa de partea
evangheliei. Dar spiritul împotrivirii n-a cedat nici atunci nici după aceea. Cei ce au făcut opoziţie deschisă nu
constituiau o majoritate, dar erau vârfuri foarte influente. Dacă la numărul lor adăugăm şi pe cei ce n-au luat
poziţie de nici o parte, pe cei ce erau fie nehotărâţi, fie că aşteptau să vadă rezultatul final, al dezbaterilor, fie că
nu erau învăţaţi să gândească pentru ei înşişi, înţelegem trista realitate că majoritatea celor prezenţi n-au primit
solia. Cei ce o primiseră erau cam 20%.
La vila hotel la care găzduiau cei 25 de delegaţi despre care am amintit mai înainte, glumele, ironiile şi
criticismul au continuat, luând ca ţintă nu numai pe Jones şi Waggoner, ci şi pe sora White care confirma
învăţătura lor. întotdeauna a existat împotrivire dispreţuitoare faţă de Spiritul Profetic, dar cel mai adesea
împotrivirea s-a manifestat prin nepăsare surdă, indiferenţă sau teorii subtile. Dar la Minneapolis necredinţa care
stătuse ascunsă s-a dat pe faţă. Toţi cei care n-au primit solia, indiferent de sinceritatea motivaţiei lor, au dat
dovadă că nu aveau încredere în mesajul de confirmare al Ellenei White. Credinţa lor se sprijinea pe alţii,
asemenea iudeilor care întrebau: A crezut vreunul din mai marii noştri, ca să credem şi noi? Ba încă la
Minneapolis au crezut şi unii dintre mai mari, în aşa fel încât cei ce aveau nevoie de exemple bune le puteau
găsi.
Nu avem relatări ale unor martori cu privire la atitudinea tuturor delegaţilor în timpul dintre întruniri.
Aceasta ar arăta mai bine decât orice măsura în care solia a fost primită. Ştim însă ce s-a întâmplat la vila în care
găzduia fratele McReynolds. După fiecare adunare, delegaţii veneau acolo şi continuau să facă haz, să glumească
şi să critice. Desigur, nu toţi. Dar McReynolds ne asigură că nu puţini. Iar restul, fie că zâmbeau în tăcere, fie că
se simţeau tulburaţi. Nici unuia nu i-a venit în minte că ar fi nevoie de rugăciune, indiferent de partea cui este
adevărul. Orice alt spirit decât acela de solemnitate predomina în acest grup.
întorcându-se mai devreme într-o seară, patru sau cinci delegaţi care găzduiau acolo, printre care şi
fratele McReynolds, au simţit adânc datoria şi nevoia de a se ruga împreună înainte de a veni grupul gălăgioşilor.
Ei s-au rugat serios ca Domnul să-i ajute pe fraţii lor să vadă lumina Neprihănirii prin credinţă şi să mustre
spiritul de criticism şi de polemică ce alunga Spiritul Sfânt. Câţiva delegaţi au dat peste ei şi au intrat în linişte,
în timp ce ei încă se rugau. Dar când au apărut şi ceilalţi, spiritul de critică şi confuzie a început să predomine.
Totuşi, rugăciunea nu fusese zadarnică. A doua zi dimineaţa, Morrison s-a adresat conştient lui McReynolds:
„Mi-e ruşine de mine însumi. în casa aceasta nu s-a auzit nici un glas de rugăciune, în afară de
rugăciunea obişnuită la marginea patului, până aţi început voi aseară, fraţilor!... "
După aceasta, criticile şi glumele au început să scadă.
Necredinţa în mesajele sorei White s-a manifestat printre delegaţi atât prin rezistenţa faţă de solia lui
Waggoner (pe care sora White o susţinea), cât şi prin felul în care o serie de delegaţi interpretau atitudinea sorei
White. Uriah Smith deja avea obiceiul să facă distincţie fină între „mărturiile" şi „viziunile" servei Domnului.
Aici nu era nici o viziune, ci doar mărturii, astfel că nu se simţea obligat faţă de ele. Şi alţii dintre participanţi îşi
exprimau în pauze sentimentele cu privire la sora White: „Cu cât îmbătrâneşte, dă în mintea
copiilor!"... Predomina ideea că sora White este influenţată de predica lui Waggoner, ca şi cum ar fi hipnotizată.
Pentru a contracara această prejudecată, în sabatul de la 20 octombrie, sora White nu a mai prezentat o
solie personală, ci a citit mai ales din Galateni, Efeseni, Coloseni şi din alte epistole, subliniind astfel că Biblia
este suficientă pentru a susţine lumina Neprihănirii prin credinţă, şi că oponenţii nu au nici o scuză dacă nu
studiază cu rugăciune Cuvântul. Dar cei ce nu voiau să creadă au găsit şi în aceasta o explicaţie. Sora White,
ziceau ei, nu este sigură pe ceea ce crede, în această privinţă. Vedeţi? Ea nu mai vorbeşte liber, ci se agaţă numai
de citate biblice.
Este destul de interesant şi instructiv pentru toate timpurile, că o serie dintre cei ce se împotriveau nu
ştiau în realitate împotriva cărui lucru se împotrivesc. Nu atât solia o contestau ei, pentru că nici nu erau pregătiţi
s-o analizeze, ci vorbitorii erau ţinta atacului lor. în special nu puteau suferi pe Jones fiindcă li se părea că prin
vorbirea sa îi „ciomăgise".
Alţii se temeau că, acceptând ca doctrina lui Waggoner să aibă rolul primordial în solia adventistă, legea
lui Dumnezeu ar cădea de la locul ei central. Mulţi se temeau în mod sincer că se va pierde respectul pentru cele
zece porunci şi pentru Sabat, care sunt vestite de îngerul al treilea. In sfârşit, solia lui Waggoner a stârnit
ostilitate din partea celor ce se bizuiau pe mântuirea câştigată prin fapte, o ostilitate care se baza pe teama că
răsplata lor meritată le este astfel tăgăduită. Aceasta a cauzat resentimente adânci şi studiile lui Waggoner, pe
măsură ce se desfăşurau, au creat o mare excitaţie. Unii dintre pastorii mai vârstnici se temeau că noua solie ne
va face exact ca şi pe celelalte biserici, prezentând cuvinte siropoase despre lsus şi harul Său, în timp ce legea Sa
să fie desconsiderată în cuvânt şi faptă.
Şi mai era încă ceva, încă o teamă care îi împiedica să primească solia chiar şi pe unii care înţelegeau că
este adevărată. Unul dintre liderii de la Battle Creek a spus-o clar:
 40

„Noi toţi am putea spune „amin" la ceea ce a prezentat fratele Waggoner, dacă aceasta ar fi totul. Dar
bănuim că dedesubtul acestei învăţături este altceva care urmează să apară. Aceasta este doar o introducere
care să ducă într-acolo. "
Ca întotdeauna deci, mulţi au luptat şi s-au împotrivit unor închipuiri de care se temeau, sau a unor
persoane pe care nu le-au putut înghiţi. In realitate însă, ei se împotriveau Spiritului Sfânt, fără să-şi dea seama.
Şi dacă merită ceva subliniat, este tocmai răbdarea lui Dumnezeu faţă de aceşti împotrivitori, insistenţa Sa, prin
mesaje directe ale Ellenei White, chemarea continuă la pocăinţă. Şi această insistenţă s-a prelungit asupra
generaţiilor care au urmat, încă un secol...
Cu ocazia ultimei cuvântări a sorei White la Minneapolis, ea se adresase:
„Niciodată n-am fost mai alarmată ca acum... Am fost dusă înapoi în viziune până la prima revoltă, la
revolta lui Lucifer, şi am văzut activitatea lui Satana, aşa că eu ştiu ceva despre această chestiune pe care
Dumnezeu a deschis-o înaintea mea. Şi să nu fiu eu alarmată? Să iau eu poziţia că, deoarece fratele Butler nu e
prezent, subiectul acesta să nu mai fie prezentat? Eu ştiu că ideea aceasta nu este de la Dumnezeu şi nu mă pot
simţi liniştită până nu v-o spun...
Bine, zice cineva, rugăciunile şi cuvântările dumneavoastră sunt toate după tiparul lui doctorului
Waggoner. Eu vreau să vă spun, fraţilor, că până în prezent nu am luat nici o poziţie cu privire la identitatea
legii din Galateni. Nu am avut nici o convorbire cu doctorul sau cu altcineva asupra acestui subiect, şi încă nu
sunt pregătită să iau o poziţie. După roadele lor îi veţi cunoaşte...Dacă vederile pastorului Waggoner ar fi
greşite, atunci ce interes a avut unul sau altul să se ridice şi să vorbească aşa cum au făcut aici ieri? Dacă noi
avem adevărul, el va sta în picioare. Oare aceste adevăruri, pe care noi le-am mânuit de-a lungul atâtor ani,
trebuie să aştepte să vină pastorul Butler ca să ne spună ce-i cu ele?...
Un frate care m-a întrebat dacă eu aş crede că ar mai fi vreo lumină nouă pe care ar trebui s-o avem,
sau anumite adevăruri noi... Ei bine, să ne oprim noi din cercetarea Scripturilor fiindcă avem lumina asupra
legii lui Dumnezeu şi mărturia Spiritului Său? Nu, fraţilor. Vă spun în temere de Dumnezeu, „Nu vă mai
încredeţi dar în om, în ale cărui nări este doar o suflare” (vezi Is. 2,22)
Cum puteţi voi să ascultaţi la tot ce v-am spus mereu în toate aceste întruniri, şi să nu cunoaşteţi pentru
voi înşivă care este adevărul? Dacă veţi cerceta Scripturile pe genunchii voştri, atunci le veţi cunoaşte, şi veţi fi
capabili să daţi fiecărui om care vă întreabă, un motiv al speranţei care este în voi." (Ms. 9/1888)
Cuvintele de mai sus vizează tocmai adevărata inimă a acestei controverse şi a tuturor controverselor
bisericeşti. Nu subiectul credinţei sau faptelor era acela care aprindea spiritele atât de mult şi care împărţea pe
delegaţi. Ci chestiunea nemărturisirită sau doar atinsă, a autorităţii în biserică. Cine are autoritatea în biserică?
Cuvântul lui Dumnezeu şi mesajul Spiritului Sfânt, indiferent de treapta ierarhică ocupată de cei ce susţin solia,
sau doctrina tradiţională, general susţinută, în frunte cu vârfurile recunoscute ale „autorităţii" şi teologiei
bisericii? De o parte se află câţiva care vin cu Biblia şi au între ei un profet, iar cealaltă parte se află majoritatea,
care au de partea lor vechime, vârstă, poziţie, autoritate... Cine trebuie să câştige de drept?Solii „noii lumini" nu
erau nici ei desăvârşiţi, astfel că împotrivitorii nu voiau să treacă de partea dreptăţii soliei.
Conflictul acesta a dat pe faţă adevăratele motivaţii care au stat la baza conflictelor în
cazuri asemănătoare. Omul cu autoritate, în mod sincer îşi expune părerea, potrivit cu o logică
ce poate fi repede acceptată de cei mai mulţi. Ea pare înţelepciune categorică. Dar vine un om
cu Biblia în mână şi cu câteva trepte ierarhice lipsă, arătând că voia lui Dumnezeu este cu
totul alta. Spiritul Profetic îl susţine. Dar cearta nu încetează, ci poate continua ani de zile,
până când chiar solul poate cădea, învins de ispite speciale, de critici şi descurajare...
La data de 1 noiembrie 1888 (joi), sora White şi-a lansat ultimul mesaj către delegaţi,
de data aceasta nu în predică, ci într-un apel scris, care poartă titlul „Chemare la un mai
profund studiu al Cuvântului” - (Ms. 15/1888). Extrag citate din acest ultim apel:
„Ar trebui să fim pregătiţi să cercetăm Scripturile cu minţi imparţiale, cu respect şi
candoare. Se cuvine să ne rugăm cu privire la chestiuni în care există deosebiri de vederi în
Scriptură...
Doctorul Waggoner ne-a vorbit într-o manieră directă (pe şleau!). Este o lumină
preţioasă în ceea ce a spus...
Adevărul nu va pierde nimic printr-o investigaţie, de aceea vă implor, de dragul lui
Christos, să veniţi la Oracolul viu (al Scripturilor) şi să căutaţi pe Dumnezeu cu rugăciuni de
umilinţă...
Domnul a avut plăcerea să-mi dea mare lumină, totuşi eu ştiu că El conduce alte minţi
şi le deschide misterele Cuvântului Său; şi eu doresc să primesc fiecare rază de lumină pe
care mi-o va trimite Dumnezeu, chiar dacă ar veni prin cel mai umil dintre servii Săi...
 41

De un lucru sunt sigură; ca şi creştini, n-aveţi nici un drept să întreţineţi sentimente

de duşmănie, asprime şi prejudecată faţă de doctorul Waggoner, care şi-a prezentat vederile
sale într-o manieră clară, sinceră şi directă, cum trebuie să facă un creştin... "
Referitor la ideea de a se lua o hotărâre (rezoluţie) cu privire la care dintre cele două
vederi este corectă, Ellen White a scris:
,, Dar sunt oare pregătite minţile pentru o asemenea decizie? Eu n-aş putea aproba
această procedură, fiindcă fraţii noştri sunt mânaţi de un duh care mişcă sentimentele lor şi
le stârneşte impulsurile în aşa fel încât acestea le controlează judecata. Cât timp ei sunt sub o
aşa excitare ca aceea de acum nu sunt pregătiţi să ia decizii sănătoase, prudente.
Eu văd frumuseţea adevărului în prezentarea neprihănirii lui Christos în relaţie cu
legea, cum a pus-o doctorul înaintea noastră. Mulţi dintre voi ziceţi într-adevăr că aceasta
este lumină şi adevăr, totuşi n-aţi prezentat-o în această lumină până acum. Oare nu este
posibil ca prin cercetare serioasă şi cu rugăciune, a Scripturilor, el să fi văzut încă şi mai
mare lumină asupra unor puncte? Ceea ce a fost prezentat se armonizează perfect cu lumina
pe care Dumnezeu a avut plăcere să mi-o dea de-a lungul tuturor anilor experienţei mele... "
După ce repetă avertizarea contre unei decizii pripite asupra acestui subiect, continuă:
„Există încă multă lumină care trebuie să strălucească din legea lui Dumnezeu şi din
evanghelia neprihănirii. Această solie, înţeleasă în adevăratul ei caracter, şi proclamată în
Duhul, va lumina pământul cu slava sa. Marea întrebare decisivă urmează să fie dusă
înaintea tuturor neamurilor, limbilor şi popoarelor. Lucrarea finală a soliei îngerului al
treilea va fi însoţită de o putere care va trimite razele Neprihănirii la toate drumurile şi
cărările vieţii, şi se vor lua hotărâri pentru Dumnezeu ca Guvernator Suprem; legea Sa va fi
privită ca fiind regulamentul guvernării Sale...
Cu toate acestea, unii se vor îndepărta de Mişcarea Adventistă pentru a scăpa de
persecuţie... Printre cei credincioşi şi adevăraţi însă va avea loc o umilire a inimii...
Noi trebuie să căutăm în continuu adevărul ca pe o comoară ascunsă... Feriţi-vă de
neprihănirea personală... Nu închideţi uşa inimii de teama că anumite raze de lumină vor
intra înăuntru. Aveţi nevoie de o mai mare lumină , aveţi nevoie de o mai clară înţelegere a
adevărului pe care îl duceţi poporului...
Mi s-a arătat că Isus ne va descoperi preţioase adevăruri vechi într-o lumină nouă,
dacă noi suntem gata să le primim; dar ele trebuie primite chiar pe acea cale prin care
Domnul va alege să le trimită... Lumina poate să nu vină în conformitate cu planurile trasate
de oameni... Fiţi atenţi să nu stingeţi Duhul lui Dumnezeu prin sucirea Scripturilor, prin a
pune interpretările omeneşti deasupra Cuvântului Său inspirat...!
Cei ce s-au specializat în dezbateri (dispute publice) sunt în continuă primejdie de a
mânui Cuvântul lui Dumnezeu în mod necinstit... Ei vor perverti înţelesul Scripturii pentru a
scoate un argument tare şi a învinge pe adversar."
Apoi E.G. White numeşte direct unul dintre oponenţii soliei şi zice:
„El este în primejdie de a crea false puncte de controversă şi a le trata ca realităţi. El
va crea certuri şi rezultatul va fi dezbinare şi ciorovăială... Mă tem că el va naufragia în
experienţa credinţei, asemenea pastorului D. M. Canright... "12

12 Canright se despărţise de Biserica AZS în februarie 1887. El fusese pastor şi scriitor. Doctrinar,
polemist şi controversialist, predicator puternic şi abil. Timp de doi ani fusese membru al Comitetului
Conferinţei Generale. Om capabil şi plin de succes în dispute publice, el a devenit intolerant faţă de părerile
altora şi de controlul administrativ al colegilor săi şi de mărturiile E.White. Om cu temperament instabil; de câte
ori veneau încercări peste el se îndoia de punctele credinţei pe care în dezbateri le susţinea cu abilitate. De maj
multe ori a părăsit pastoraţia, apoi a reluat-o cu vigoare. Dar în final a trecut definitiv de partea opoziţiei din
afară şi în aprilie 1887 a fost ordinat ca pastor baptist. în 1889 avea să demisioneze şi din acest serviciu,
devotându-se scrierii contra adventismului de ziua a şaptea „Adventismul de ziua a şaptea, renegat", în care îşi
bate joc de doctrina noastră, de conducători şi de E.White. Cartea a avut mare succes între protestanţi şi pentru
mulţi a constituit principala sursă de cunoaştere a adventismului de ziua a şaptea. Canright nu s-a mai întors
 42

După ce se referă la această tristă pildă, serva Domnului continuă: „Spiritul de polemică (dispute
publice) a intrat în rândurile păzitorilor sabatului pentru a lua locul Spiritului lui Dumnezeu... Cel obişnuit cu
asemenea dispute publice a devenit atât de familiar cu estomparea şi înlăturarea dovezilor şi chiar a textelor
biblice, dându-le un alt înţeles pentru a-şi ajunge scopul, încât orice nu-i cade favorabil şi nu este în armonie cu
ideile sale, el va combate, căutând nod în papură în Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu...
Când Dumnezeu vrea să facă o lucrare specială pentru înaintarea adevărului, El va impresiona pe
oameni să foreze în minele adevărului pentru a găsi aurul preţios şi a-l pune în valoare... Aceasta cere
perseverenţa creştină... Lucrătorii lui Dumnezeu nu vor slăbi şi nu se vor descuraja. Purtătorii soliei lui
Dumnezeu vor merge în Spiritul şi puterea lui Ilie pentru a pregăti calea celei de a doua veniri a Domnului Isus
Christos... Este lucrarea lor de a face ca lucrurile strâmbe să devină drepte. Unele lucruri trebuie date jos,
anumite lucruri trebuie folosite în construcţie. Vechile comori trebuie reaşezate într-un cadru al adevărului...
Aceşti mineri ai adevărului nu trebuie modelaţi după părerile şi ideile altora, ci controlaţi de Cuvântul
lui Dumnezeu, atunci când ei cheamă pe păcătoşi la pocăinţă înălţând pe Christos... Acest lucru nu se face în
stilul acelor dispute publice ale unora... Nu controversialiştii care sunt gata să găsească nod în papură chiar în
Cuvântul lui Dumnezeu, şi să se opună, să se împotrivească oricărui lucru care nu se acordă cu ideile şi opiniile
lor... Aceşti controversialişti sunt în elementul lor atunci când li se oferă ocazia să chestioneze şi să critice, căci
este firesc pentru ei să fie gata de luptă în orice timp. Ei se joacă cu cuvintele, interpretează greşit, fac afirmaţii
greşite, fiindcă aceasta a devenit un obicei fix al lor, a doua natură. Nimic nu este în siguranţă în mâinile lor...
Ei simt un fel de dispreţ pentru oricine care ar crede că are idei mai corecte decât ei, cu privire la adevăr... Cu
toate dovezile arătate, ei hotărăsc ca acestea să nu cântărească nici cât un pai pentru ei. Ei spun altora că
doctrina aceasta nu este adevărată, şi apoi când în sfârşit văd că ceea ce ei se grăbeau să condamne este
lumina, sunt prea mândri pentru a spune „N-am avut dreptate!"; ei încă nutresc îndoială şi necredinţă şi sunt
prea mândri ca să-şi recunoască convingerile... Vreau să repet că nu este înţelept să se ia o hotărâre la această
adunare unde este la ordinea zilei opoziţia şi nu investigarea adevărului... Adevărul va triumfa în mod glorios şi
aceia care îl primesc vor triumfa împreună cu el... Dumnezeu ne porunceşte să mergem înainte.
Există mine care urmează să fie descoperite, în care se află preţioase nestemate ale adevărului. Nimeni
să nu închidă aceste mine şi să înceteze a săpa după adevăr de teama de a nu lepăda oarecare idee sau opinie
preconcepută. Nu, fraţilor! Noi avem nevoie să cunoaştem adevărul. Si ferească Dumnezeu ca vreunul din voi să
se întoarcă de la adevărurile preţioase, doar pentru că nu doriţi să le credeţi.
Nimănui să nu-i fie permis a închide căile pe care trebuie să vină la popor lumina adevărului. Când
cineva va încerca să închidă aceste căi, Duhul lui Dumnezeu va fi stins, fiindcă acest spirit este continuu la
lucru pentru a da lumină proaspătă şi mai multă, prin Cuvânt, poporului Său."
În încheiere, mesagera Domnului a scris această interesantă avertizare:
S-ar putea ca noi să ţinem tare la anumite puncte de adevăr şi totuşi să refuzăm a permite să intre
înăuntru raze proaspete de lumină pe care le poate trimite Dumnezeu ca să ne arate frumuseţea adevărului. "
Acesta a fost ultimul mesaj, mesajul scris la servei Domnului, la Minneapolis, care
urma să fie un ghid pentru participanţi în cercetarea adevărului în continuare.
Conferinţa Generală a delegaţilor alesese ca preşedinte provizoriu pe durata
congresului, pe fratele Haskell, în locul lui Geo Butler. în urma alegerilor făcute, pentru
următoarea perioadă, până la următorul congres, a fost ales ca preşedinte al Conferinţei
Generale fratele Ole Andres Olsen (1845-1915)13, care la acea dată se afla într-o misiune
de evanghelizare în ţările scandinave. Până la venirea sa în SUA, s-a hotărât ca fratele
William C.White (fiul sorei White) să-i ţină locul. (De asemenea, fratele Uriah Smith a
fost eliberat din funcţia de secretar al Conferinţei generale, fiind ales un altul în loc.)

niciodată. El primise mărturii directe din partea sorei White în 1880 dar nu le-a luat în seamă. După revenirea
dintr-o asemenea descurajare, el însuşi scrisese articole „Contra murmurărilor" şi „Contra îndoielilor", aducând
argumente în sprijinul soliilor E.G.White. Capitolul „Un vis impresionant" din Testimonies 5 se referă la
Canright... La funeraliile Ellenei White, a stat, profund impresionat, în spatele sicriului, lângă fratele său,
membru adventist de ziua a şaptea, şi punând mâna pe raclă, cu lacrimi pe obraji, a spus: „O creştină nobilă s-a
dus dintre noi"... Totuşi a murit nepocăit.
13 Fratele OLSEN era un american de naţionalitate norvegiană, născut în Norvegia. Cunoscuse credinţa

de la vârsta de 9ani, când părinţii săi deveniseră membrii adventişti de ziua a şaptea, şi la vârsta de 15 ani
primise şi el botezul, după care a urmat nişte şcoli baptiste şi un an de Colegiu Adventist de Ziua a Şaptea. în
1869 este autorizat ca predicator lucrând ca ajutor şi maestru de cort, ca misionar printre scandinavi, fiind
hirotonit în 1873. între 1874-1876 fusese preşedintele Conferinţei Wisconsin, apoi din nou misionar între
scandinavi şi preşedintele unor conferinţe.
 43

Conferinţa se încheia cu rezultate practic nedefinite, în norii necredinţei şi neascultării.

Dar ce avusese loc era o sămânţă a speranţei de redeşteptare şi reformă, de putere pentru
ultima avertizare a lumii. Persoanele care s-au împotrivit pe faţă soliei n-au reuşit să obţină
controlul deplin al situaţiei. Voturile care ar fi putut avea rezultate dezastruoase au fost
împiedicate prin influenţa Spiritului care vorbea prin Ellen White. „Sindromul Minneapolis",
însă, avea să continue. în diferite proporţii, credincioşii aveau să rămână, încă, pe una dintre
cele trei poziţii de la Minneapolis: adepţi ai soliei, împotrivitori şi nedecişi. împotrivitorii
făţişi aveau să se împuţineze cu timpul, adepţii soliei aveau să se diversifice în înţelegerea ei
pe măsură ce urmau să se înmulţească, şi mulţi aveau să fie indiferenţi. Aceasta avea să aducă
Biserica într-o stare asemănătoare cu cea dinainte de 1888 sau chiar mai deplorabilă, deşi în
multe privinţe, inclusiv în acceptarea doctrinală a soliei, Biserica avea să avanseze.
În calitate de secretar al Conferinţei Generale, Uriah Smith a încercat să fie imparţial
în publicarea necesară pe care a încercat s-o facă în Buletinul Conferinţei Generale din 26
octombrie 1888. Dar în locul unei relatări complete a celor petrecute, în locul stenografierii şi
publicării integrale a discursurilor, Smith a relatat pe scurt şi rece, ca un ziarist ce ascunde
anumite lucruri din motive politice, diplomatice:
„Au fost ţinute o serie de lecturi instructive asupra „îndreptăţiriiprin credinţă", de
către pastorul E. J. Waggoner. Ultima dintre ele a fost prezentată în această dimineaţă. Cu
principiile de bază- sunt toţi de acord, însă există unele păreri deosebite cu privire la
interpretarea mai multor pasaje. Lecturile au tins spre o mai temeinică investigare a
adevărului, şi se speră că se va ajunge la unitate de credinţă asupra acestei chestiuni
importante."
Cu aceeaşi încercare de nepărtinire a menţionat şi lecturile lui Jones, apreciind apoi cu
mare căldură cuvântările şi îndemnurile E.White...(!)
Într-o scrisoare scrisă din Minneapolis la 2 noiembrie 1888, William White aprecia că
a fost „o conferinţă foarte interesantă şi, cu toate că n-a fost însoţită de acea pace şi armonie
care au fost evidente în unele ocazii, ea este poate o întâlnire la fel de folositoare, fiindcă
multe principii importante au fost făcute proeminente şi s-a ajuns la anumite concluzii ce vor
fi de mare valoare influenţând viitorul lucrării noastre. Mulţi vor pleca de aici hotărâţi să
studieze Biblia ca niciodată mai înainte, ceea ce va duce la o predicare mai clară ".
Câteva zile mai târziu, acelaşi Willie White care timp de 6 luni a ţinut locul noului
preşedinte Olsen, avea să-i scrie lui Olsen, din Battle Creek:
„în multe privinţe această conferinţă a fost specială (deosebită). Presupun că mulţi
dintre prietenii dumneavoastră v-au scris despre ea. Anumite aspecte ale ei n-am putut să le
înţeleg, alte aspecte pe care cred că le-am putut înţelege, ele nu sunt foarte plăcute de relatat.
Anumite influenţa au fost la lucru de un oarecare timp, influenţe care au culminat la această
întrunire prin manifestarea unui spirit de fariseism. Aşa l-a numit mama...
Delegaţii au luat cu ei impresii foarte diferite, după încheierea întrunirii. Mulţi
simţeau că a fost una dintre cele mai folositoare adunări la care au luat parte vreodată; alţii,
că ea a fost cea mai nefericită conferinţă generală ţinută vreodată. Unii, care au părăsit
întrunirea înainte de încheierea ei, au dus cu ei veşti foarte colorate la Battle Creek şi în alte
locuri, veşti de un caracter destul de descurajator. Mama s-a întâlnit cu acest spirit şi l-a
mustrat de fiecare dată. Şi există destulă schimbare în aspectul lucrurilor în acest stat
(Michigan)... " (27 noiembrie 1888).
Merită să introducem aici impresiile cu care a rămas Ellen White din timpul
Conferinţei, materializate într-o scrisoare de familie trimisă nurorii ei Mary Keisey White,
soţia lui William:
Minneapolis, Minn., Nov.4,1888 (duminică) DRAGA MEA FIICĂ MARY,
Întrunirea noastră s-a încheiat. în sabatul acesta am ţinut ultimul discurs. Pentru
prima dată pare să fi fost multă emoţie în adunare. I-am chemat în faţă pentru rugăciuni, deşi
 44

biserica era aglomerată. Un număr destul de mare au venit în faţă. Domnul mi-a dat spiritul
implorării mijlocitoare şi binecuvântarea Lui a venit asupra mea. In dimineaţa aceasta n-am
mers la întrunire. A fost o conferinţă foarte obositoare pentru că Willie (W. White) şi eu a
trebuit să veghem în orice punct ca nu cumva să se facă anumite mişcări, să se voteze
anumite rezoluţii, care să se dovedească în detrimentul viitorului lucrării.
Am vorbit aproape de 20 de ori cu mare libertate şi noi credem că această întrunire
va avea ca rezultat un mare bine. Noi nu cunoaştem viitorul, dar simţim că Isus stă la cârmă
şi nu vom naufragia. Curajul şi credinţa mea au fost bune, nu mi-au lipsit, cu toate acestea
noi am avut de dat o bătălie hotărâtoare, cea mai grea şi cea mai de neînţeles dintre toate pe
care le-am avut în poporul nostru. Problema nu poate fi explicată cu condeiul decât dacă aş
scrie multe, multe pagini; aşa încât mai bine nu-mi iau această sarcină.
Pastorul Olsen urmează să fie preşedintele Conferinţei Generale, şi fratele Dan Jones
din Kansas urmează să-l ajute... Nu pot spune ce va arăta viitorul, dar noi vom rămâne
pentru vreo patru săptămâni în Battle Creek să scoatem o mărturie care trebuie publicată
chiar acum, fără întârziere. Apoi, vom putea vedea cum se mişcă lucrurile în marele centru al
lucrării. Suntem hotărâţi să facem tot ce putem în temere de Dumnezeu pentru a ajuta pe
poporul nostru în aceste împrejurări critice.
Mintea unui om bolnav a avut o putere de control asupra Comitetului Conferinţei
Generale şi pastorii au fost umbra şi ecoul pastorului Butler, ca şi cum acesta ar fi fost ceva
sănătos şi pentru binele cauzei. Invidia, bănuielile rele, geloziile, au lucrat până când
întreaga plămădeală părea dospită...
Willie este plecat acum la Cascada Minnehaha, la câteva mile de aici. Este pentru
prima dată când are şi el un moment în afara datoriei de santinelă. Comitete, comitete,
comitete. încă nu s-a întors.
Pe aici e destul de rece. Toţi am răcit, deşi a fost mult soare şi foarte puţină ploaie.
Am avut hrană bună şi ne-am putut bucura de ea. Sarah este ceva mai bine cu răceala ei. N-
am putut cheltui timp să îngrijesc de o bolnavă de răceală, căci a trebuit să stau înhămată la
datorie în fiecare zi.
Astăzi, duminică, n-am fost la adunare, dar am avut numeroase vizite de făcut. Sunt
recunoscătoare lui Dumnezeu pentru puterea, libertatea şi tăria Spiritului Sfânt pe care mi le-
a dat ca să-mi depun mărturia, deşi a făcut cea mai mică impresie asupra multor minţi, decât
în oricare timp din viaţa mea. Satana părea că are putere să împiedice lucrarea mea într-o
măsură uluitoare. Mă cutremur când mă gândesc ce s-ar fi întâmplat la această conferinţă
dacă noi n-am fi fost prezenţi aici. Dumnezeu ar fi lucrat în vreun fel pentru a împiedica acest
spirit care a fost adus la conferinţă, având putere de control. Dar noi nu suntem câtuşi de
puţin descurajaţi. Ne încredem în Domnul Dumnezeul lui Israel. Adevărul va triumfa şi noi
vrem să triumfăm împreună cu el.
Ne gândim la voi toţi de acasă şi ne-ar place să fim lângă voi, dar dorinţele noastre
nu urmează să fie consultate. Domnul este Conducătorul nostru, Să-l lăsăm să ne dirijeze
căile şi noi II vom urma pe unde ne duce El— Iţi voi scrie ceva mai mult, imediat ce voi
putea, după ce vom ajunge la Battle Creek. Scuză-mi graba acestei scrisori. Multă dragoste
pentru toată familia, în special pentru Ella şi Mabel (nepoatele).
Mama
P.S. Am împletit deja o pereche de ciorapi, frumoşi şi călduroşi, pentru Willie şi a
doua pereche este aproape gata.
Chiar în timp ce împătuream scrisoarea, această pată a venit ca să o facă să arate
atât de urât...
Mama (Scrisoarea 82/1888)

Cele două tabere

 45

Nu putem încheia istoria acestei conferinţe cruciale şi până azi disputate fără să facem
nişte referiri mai precise, nominale la persoanele care au fost de o parte sau de alta. Nici unul
dintre ei nu mai sunt în viaţă, astfel că atât pragul morţii, cât şi distanţa în timp şi respectul
faţă de cei ce au trudit în această lucrare, ne vor împiedica să condamnăm pe înaintaşii noştri.
Dar ca şi în cartea Cronicilor Vechiului Testament, istoria este istorie. Şi ea este sacră pentru
că este mai întâi dreaptă, fidelă.
Voi începe cu numele cele mai răsunătoare ale celor ce s-au aşezat în categoria
penibilă a împotrivitorilor:
George Butler (preşedintele Conferinţei Generale). - Deşi absent din motive de
sănătate, totuşi în mod indirect a avut mare influenţă asupra delegaţilor, prin îndemnurile date
anterior, prin scrisori trimise delegaţilor şi prin autoritatea pe care o avusese asupra
subalternilor. „Mintea unui om bolnav a avut o putere de control asupra Comitetului
Conferinţei Generale. " - spunea E.White.
Uriah Smith (secretarul Conferinţei Generale) - Deşi nu a fost principalul purtător de
cuvânt al opoziţiei, dintre toţi cei prezenţi a avut cea mai mare influenţă asupra altora, datorită
prestigiului său de teolog şi scriitor, chiar atunci când nu se opunea pe faţă. Atitudinea sa de
respingere faţă de Jones şi Waggoner, neprimirea îndemnurilor Ellenei White, au fost un
exemplu negativ pentru mulţi delegaţi care aşteptau să vadă poziţia sa.
J. H. Morrison (preşedintele Conferinţei lowa) - A fost reprezentantul activ al
opoziţiei. El a apărat „legea" împotriva îndreptăţirii prin har vestită de Waggoner. A fost
mustrat pe nume de sora White care spera totuşi că el se va pocăi.
L. D.Van Horn (1834-1910) - Predicator proeminent, a fost trezorier al Conferinţei
Generale. Fusese câştigat la credinţă (pe când lucra în învăţământ) de către J.Bates. Era
căsătorit cu Adelia Patten, editoare la revista „Instructorul Tineretului" şi fostă secretară a
sorei White. Van Horn era un mare evanghelist; el câştigase la credinţă pe Alonzo Jones în
1874...
Rufus A.Underwood (1850-1932) - Preşedintele Confeinţei Ohio, om care fusese
printre primi luptători pentru introducerea sistemului zecimii.
L. R. Conradi (1856-1939) - Misionar şi conducător renumit al lucrării din Europa şi
scriitor de valoare. A fost un batjocoritor al soliei şi al solilor. Pentru că E.White susţinea pe
Waggoner, Conradi s-a simţit liber să părăsească încrederea în inspiraţia E.White. Odată cu
avansarea sa după 1888 avea să influenţeze biserica din Europa cu spiritul său.
Istoricii adventişti de ziua a şaptea notează că au mai fost şi alţi împotrivitori, fără să-i
numească. Unii dintre ei au trecut de partea soliei chiar în timpul conferinţei. Printre aceştia se
numără: R.M.Kilgore (preşedinte de conferinţă, membru al Comitetului Conferinţei
Generale), McReynolds (pastor din Kansas), W.Prescott (directorul Colegiului).
Principalii care au primit de la început solia neprihănirii prin credinţă, au fost:
S.N.Haskell (preşedinte provizoriu al întrunirii), W.C.White (fiul sorei White, preşedinte
provizoriu 6 luni), şi pastorii delegaţi E.Gates, F.Westphal, W.Edwards, L.Johnson, A.Tait,
M.Wilcox, E.Hilliard, A.Robinson, G.Starr, F.Starr, W.B.White, W.Flaiz, W.Covert, R.Craig,
J.Corliss, T.Starbuck şi W.Hyatt. Acesta din urmă (era preşedintele unei conferinţe) s-a
rebotezat în urma primirii soliei; şi n-a fost singurul care a făcut astfel.
Cei care au primit solia au experimentat o deosebită trezire spirituală. G.Starr avea să
mărturisească mai târziu în RH din 24 iulie 1930:
„Spiritul Sfânt a fost prezent la Conferinţă în mod evident... Sufletele noastre au fost
înviorate cu apa vieţii, şi spiritul nostru s:a bucurat în Isus ca Mântuitor al nostru personal şi
atotsuficient. Persoana Sa, iubirea Sa, Neprihănirea Sa şi puterea Sa de a mântui în chip
desăvârşit, au fost înălţate aşa cum niciodată nu mai auzisem la vreuna din conferinţele
anterioare."
 46

M.Wilcox a zis: „A fost o mare conferinţă; lecţiile ei puternice încă le păstrez, dar
punctele disputate au rămas şi ele cu noi." El fusese foarte tulburat la Conferinţă, de poziţia
luată de unii lideri proeminenţi (era un prieten al lui Butler) dar a acceptat cu toată inima
solia, devenind un propagator al ei.
E. Gates, pastor din Colorado, începuse să studieze aceeaşi problemă înainte de a veni
la Minneapolis şi fără să ştie nimic despre studiile pregătite de Jones şi Waggoner. El a primit
solia cu bucurie.
Pastorii W.B.White (din Dakota) şi Hilliard, care au locuit împreună în perioada
Conferinţei, îşi aduceau aminte peste decenii de marea bucurie care a umplut inima lor şi
experienţa pe care au avut-o cu ocazia primirii soliei.
Unii dintre cei care primiseră solia au avut impresia că ar fi început „ploaia târzie".
Pastorul Frank Westphal s-a întors la biserica sa cu această veste. Ca urmare, un fermier şi-a
vândut ferma, a pus o mare parte din bani în lucrarea Domnului, s-a apucat de colportaj şi mai
târziu a fost hirotonit. (Mulţi dintre aceştia nu luaseră parte la disputa preliminară asupra
identităţii legii din Galateni).
Întorcându-se în câmpurile lor, aceştia aveau să ducă vestea bună că la Minneapolis a
răsunat cea mai minunată solie care a fost auzită vreodată. Ceilalţi aveau să se întoarcă
supăraţi, cu ideea că principiile vechi adventiste se clatină şi că întâlnirea a fost cea mai tristă.
În finalul capitolului reamintim că în forme mai puţin mai accentuate, doctrina
neprihănirii prin credinţă a fost totdeauna prezentă în istoria Bisericii, deşi accentul
experienţei a tins către legalism. Zguduirea de la 1888 a descoperit realitatea experienţei şi a
scos la iveală legalismul şi fariseismul predominant, pe de o parte, şi interesul pentru slava lui
Christos şi crucea Lui, din partea unora care erau interesaţi în mod nepărtinitor de studiul
Bibliei şi de mesajele sorei White. Confruntarea a aprins spiritele şi oponenţii au dat pe faţă
mândrie de opinie, orgoliu, teama pentru pierderea prestigiului, abuz de autoritate, sarcasm,
necredinţă, neascultare. Boala permanentă a Bisericii de azi a fost dată pe faţă şi acuzată în
mod solemn. Pe de altă parte, minunata solie, singura speranţă a Bisericii, a fost prezentată
într-o formă completă şi impresionantă, şi cu toate că relativ puţini au primit-o atunci,
Domnul n-a îngăduit ca elementele oponente să capete controlul deplin asupra Bisericii. Era
un triumf în sămânţă şi un tip al ultimelor zguduiri ale Bisericii. Spiritul lui Dumnezeu a fost
multă vreme dezonorat şi întristat... Ce-ar fi fost dacă solia ar fi fost primită cu bucurie de o
majoritate de delegaţi?!
Totuşi, Mângâietorul avea să lucreze în continuare la inimile laodiceenilor ale
împotrivitorilor. Undele de şoc ale Conferinţei aveau să ajungă în spaţiu şi timp mai târziu, şi
după ani, decenii şi generaţii, să producă zguduiri mai mici cu efecte asemănătoare, sau pe
alocuri să se stingă ca şi cum nu s-ar fi proclamat acea solie. „Sindromul Minneapolis" este
boala şi primejdia noastră continuă, cu toate componentele de pe creasta şi de pe pantele
valului care s-a ridicat la 1888. Dar Conducătorul de atunci este încă la cârmă.
 47

O sută de ani prin pustiu

Treziri şi primejdii
Ceea ce a urmat Conferinţei este la fel de important de reţinut. Valurile soliei şi valurile opoziţiei au
continuat. Putem înţelege mult mai bine atât valoarea teoretică şi practică a soliei de la Minneapolis, cât şi istoria
sin spatele istoriei adventiste, dacă luăm cunoştinţă şi învăţătură din tot ce a urmat.
Timp de mai mulţi ani, Jones şi Waggoner au continuat să vestească solia în diverse locuri, producând
înviorare, dar şi reacţii critice din partea oponenţilor. Sora White a susţinut, cu cuvântul şi condeiul, solia lor:
„Dumnezeu a ridicat oameni să facă faţă necesităţilor acestui timp, oameni care vor striga tare şi nu
vor cruţa, care -şi vor ridica glasul ca o trâmbiţă, ca să arate poporului meu nelegiuirile lui şi casei lui Iacov
păcatele lor. Lucrarea lor nu este doar de a proclama legea, ci a predica adevărul pentru acest timp -
DOMNUL NEPRIHĂNIREA NOASTRĂ...
Dar sunt unii care nu văd nici o necesitate a unei lucrări speciale în acest timp. In timp ce Dumnezeu
lucrează la trezirea poporului, ei caută să abată solia de avertizare, mustrare şi implorare. Influenţa lor tinde să
liniştească temerile poporului şi să-l împiedice a se trezi la solemnitatea acestui timp. Aceia care fac acest lucru
nu dau un sunet lămurit din trâmbiţă... Ei au fost prinşi în laţ de vrăjmaşul...
Dacă ei nu-şi vor schimba purtarea, vor fi notaţi în rapoartele cerului ca ispravnici necredincioşi în
lucrurile sacre care le-au fost încredinţate şi vor primi aceeaşi răsplată ca şi cei ce sunt în vrăjmăşie cu
Dumnezeu şi în răzvrătire făţişă contra Lui... " )RH 13 august 1889)
Multe asemenea solii au fost date în acei ani, uneori aproape săptămânal. Şi era necesar, deoarece
oponenţii se apărau în revista noastră. în RH din 11 iunie 1889, Uriah Smith scrie rânduri care arată bine
spiritul opoziţiei cât şi dificultatea de a surprinde corectitudinea poziţiei cuiva, numai după logica verbală.
Uriah Smith era pe atunci redactorul revistei. Pe adresa redacţiei veniseră întrebări al cititorilor care voiau să ştie
dacă Waggoner şi Jones au dreptate. Smith simţea că nu-i poate apăra. El declara că a crezut întotdeauna în
îndreptăţirea prin credinţă, că aceasta fusese întotdeauna doctrina bisericii, dar că ea trebuie cuplată cu
ascultarea de lege, altfel este fără valoare. El simţea că insistenţa celor doi evanghelişti asupra CREDINŢEI ca
singură putere mântuitoare, ar ignora autoritatea legii şi ar tinde spre antinomianism. El a scris:
„ Dar întrebăm, dacă un om îşi ia sarcina de a ţine legea în propria sa putere şi să-şi lucreze propria
sa neprihănire, poate el face aceasta? Nu se îmbracă el, oare, cu zdrenţe murdare?... Aşadar, la ce clasă de
oameni s-ar aplica această provocare, noi nu ştim. în schimb noi ştim că nu există în toată ţara un singur
adventist de ziua a şaptea care să nu fi fost educat mai bine decât că ar putea ţine poruncile în propria sa
putere, sau să facă orice altceva fără Christos. Aşa că este o adevărată pierdere de vreme să prezinţi argumente
înaintea unor oameni, pornind de la premize pe care ei niciodată nu şi le-au asumat. ".
Această replică mi se pare familiară... Aici vorbea laodiceanul tipic, în primul rând, faptul că el nu
vedea nevoia unei redeşteptări pornind de la soluţia credinţei în Christos, pentru că nu simţea spiritul legalist,
fariseic, în care trăia poporul, în ciuda brumei de îndreptăţire prin doctrină, dovedeşte că acea ţinere a poruncilor
„cu ajutorul lui Christos" era o frază aproape goală. O asemenea atitudine spirituală, mai degrabă decât
doctrinală, vrea să sugereze faptul că noi, adventiştii de ziua a şaptea, ţinem poruncile, în contrast cu nelegiuiţii
şi este o dovadă a experienţei trăirii prin credinţă, prin ajutorul lui Dumnezeu. Puţin efort, şi („cu ajutorul lui
Dumnezeu", căci nu putem să nu spune aceasta) ajungem desăvârşirea necesară. Iar dacă n-am ajuns, nu-i nimic;
totul este să facem cât putem. Restul va adăuga harul Domnului... Şi nici un cuvânt cald despre Isus, nici o
dorinţă de legătură vie cu El, nici o simţire mai profundă a ticăloşiei şi neputinţei noastre în faţa minunatei şi
mult mai înaltei Legi a lui Dumnezeu care străluceşte de slava lui Christos...
În predica Ellenei White din 17 iunie 1889 (Ms.5), Uriah Smith a primit un răspuns pe măsură, la
articolul său. Din nefericire nu deţin nimic din textul acelei predici care trebuie a fi fost interesantă. Dar în RH,
numărul din 2 iulie 1889, fratele Smith avea să se apere în continuare.
Fratele W.H. Littlejohn, care era de partea lui Smith, a trecut şi el la ofensivă în apărarea „legii". A
publicat un tratat intitulat „îndreptăţirea prin credinţă" în care se aflau ecourile glasului lui Smith. îl cita cu
plăcere pe fratele Smith în susţinerea că denominaţiunea adventismului de ziua şaptea susţinuse întotdeauna
doctrina îndreptăţirii prin credinţă şi că numai puţini nu o acceptaseră. El a refuzat să admită că noi, ca popor,
ne-am bizuit pe faptele noastre pentru îndreptăţire, în loc de a ne bizui pe neprihănirea lui Christos. Peste mai
mulţi ani, fratele Littlejohn a scris un articol care ataca direct această mişcare de redeşteptare.
Timp de peste zece ani după Conferinţa din 1888, A.Jones şi E.Waggoner au fost principalii vorbitori în
conferinţe şi alte adunări importante, în adunările de tabără, de la coasta Atlanticului până la coasta Pacificului.
La Conferinţa din 1889, unde au vorbit iarăşi amândoi, şi în special Alonzo Jones, a răsunat aceeaşi solie. Cum
proiectul unei legi duminicale în America era în perspectivă de a de realiza, fratele Jones a fost ales să conducă
Departamentul libertăţii religioase. Ca reprezentant al luptei pentru libertate religioasă, Jones a ajuns o figură
cunoscută şi în acelaşi an proiectul de lege a fost înfrânt.
 48

Până în 1891, când a plecat în Australia pentru extinderea şi întărirea lucrării de acolo, Ellen White a
predicat şi ea în SUA această solie, sprijinind pe cei doi. Buletinul Conferinţei Generale din 1891 raportează 17
prelegeri (studii biblice) dintre care 16 au fost ţinute de Waggoner. în 1893, Jones a ţinut 24 de studii biblice
publicate în B.C.G., iar în 1895, 13 studii consecutive. Pentru 1897, Buletinul menţionează 11 studii ţinute de
Jones şi 19 de către Waggoner, unul vorbind dimineaţa, iar celălalt după amiaza. în 1899, Waggoner a ţinut 3
studii şi Jones 7 studii. Aceste cifre dovedesc că nu a existat un spirit de împotrivire generală faţă de aceşti soli şi
că noii lideri de la Battle Creek favorizau predicarea acestora.
A.Jones obişnuia să arate că strădaniile noastre de a câştiga favoarea divină prin eforturi de felul
ascultării Vechiului Legământ, sunt zadarnice. El accentua mult credinţa, uneori chiar întrecând măsura şi
etichetând pe adventiştii legalişti ca nefiind mai presus de păgâni, care cred că se mântuiesc prin fapte... Leon
Smith, fiul faimosului Uriah Smith, a ţinut să ne transmită că „ ambele părţi aveau o atitudine greşită ". Chiar
dacă opinia sa ar putea fi părtinitoare, există dovezi că într-adevăr aceşti soli nu erau deloc perfecţi în
transmiterea acestei solii. Sora White a recunoscut acest lucru şi le-a trimis mărturii speciale. Dar lucrul cel mai
important este că solia lor era exact cea necesară bisericii şi imperfecţiunile omeneşti nu puteau fi o scuză pentru
oponenţi, deoarece serva Domnului cerea examinarea Scripturii în acest punct. De ce n-au crezut ei măcar din
încredere în Spiritul care vorbea prin Ellen White?
Odată, pe când Waggoner ţinea o serie de prelegeri în marele Tabernacol de la Battle Creek, secondat
de Ellen White, care vorbea după amiază confirmând solia, ea s-a ridicat şi a declarat solemn că un înger al
Domnului stătuse în acea dimineaţă lângă vorbitor pe când el prezenta solia adevărului. Ea a protestat în
continuare contra formalismului şi legalismului rece şi în contra celor ce se temeau că această lumină „nouă" ar
încuraja fanatismul. Ea a declarat că fanatismul ar fi ultimul lucru de care noi, ca popor, suntem în primejdie;
încropeala este primejdia noastră.
Publicarea cuvântărilor lui Waggoner şi Jones în B.C.G. a făcut ca solia să ajungă şi în alte părţi ale
globului. Fraţii din Australia au primit cu interes şi lacrimi solia scrisă, în 1891.
Dar, ceea ce a făcut cu adevărat farmecul acestei perioade în care a fost ,,aruncată în ţărână slava
omenească", este că o serie de împotrivitori de la Minneapolis s-au pocăit sincer şi public, primind solia harului.
îmi face mare plăcere să relatez aceste dovezi ale iubirii şi puterii divine, aceste dovezi ale prezenţei unei mâini
între roţile complicate ale istoriei Bisericii.
Încă din 1889 au început să circule zvonuri că unii dintre oponenţii de la Minneapolis începuseră să
vadă lumina. Apoi, prin 1892 sau 1893, la o adunare în Tabernacolul din Battle Creek, fratele Morrison, care îşi
continuase cu fermitate rolul de oponent, a cedat. într-una din cămăruţele alăturate şi-a revizuit conştiinţa
înaintea lui Dumnezeu. Apoi, în mod public, la Conferinţă, 1-a îmbrăţişat pe Jones cu lacrimi şi i-a cerut iertare.
Mulţi dintre cei prezenţi n-au uitat niciodată acea adunare în care nu numai Morrison, ci şi alţii, s-au unit cu fraţii
lor în Christos. Liderii care au onorat pe Dumnezeu prin pocăinţa lor, au mărturisit public că ideile pe care le
susţinuseră nu erau biblice, cu privire la sursa neprihănirii noastre vine prin credinţa în Christos şi nu din vreo
faptă a noastră.
După o prelegere la care asistase, Uriah Smith a invitat un grup la biroul său de la redacţie. Era o
dimineaţă de sabat... Sprijinindu-se pe piciorul său de lemn, bătrânul purtător de poveri a început să-şi descarce
sufletul, în timp ce lacrimi fierbinţi îi şiroiau pe obraji. El a mărturisit deschis păcatul împotrivirii sale şi păcatul
necredinţei sale în unele mărturii ale Ellenei White. Acum vedea că ea a avut întotdeauna dreptate şi a fost
inspirată în toate mărturiile ei. Apoi a vorbit favorabil despre soliile lui Waggoner şi Jones, mărturisind că ceruse
iertare Domnului şi rugând de asemenea pe fraţi să-1 ierte. Ellen White, adresându-se acelui grup, avea să spună:
„ Când a murit soţul meu, în 1881, fratele Smith a înaintat şi m-a asigurat că mă va susţine în lucrarea
mea. Dar, fraţilor, n-a făcut-o, aşa cum v-a mărturisit el însuşi azi dimineaţă că a greşit... Dar acum am de zece
ori mai multă încredere în el decât când el şi-a apărat cu încăpăţânare părerile proprii... Am dori ca voi să-l
apreciaţi şi să-l preţuiţi".
Deşi fratele Smith n-a fost în stare să înţeleagă tot ce implica solia despre Christos, prin această
mărturisire el a ajuns din nou în armonie spirituală cu Domnul şi cu fraţii săi şi a putut înainta în credinţă.
Referitor la poziţia semi-ariană, nu a renunţat, susţinând în continuare că Christos are un început cândva în
veşnicii, dar nu mai credea că Christos a fost prima creatură, ci un derivat din natura lui Dumnezeu. (De altfel,
nici Waggoner nu era absolut clar în această chestiune şi nici Crezul Nicean nu este clar când îl recităm „născut
iar nu făcut"; un Dumnezeu care a luat naştere, care are un început, nu poate fi Dumnezeu). Despre Spiritul
Sfânt, încă a rămas cu părea că este o „influenţă divină", iar separarea ispăşirii de cruce era încă în mintea sa,
deşi accepta cu toată inima jertfa lui Isus. El avea mintea îndreptată numai asupra Sanctuarului de sus,
pentru ispăşire... Aceste idei au apărut pentru ultima dată în istoria adventistă, ieşind de sub
pana sa, prin lucrarea sa „Privind la Isus", editată în 1898. Din 1897, fratele Smith a lucrat la
redacţie ca adjunct al lui Jones, apoi din nou ca redactor-şef şi au fost în relaţii bune.
Fratele Rufus Underwood, de asemenea dintre împotrivitori, a cerut iertare în cadrul
aceluiaşi grup, pentru poziţia pe care o luase la 1888, pentru propunerea de a nu se preda în
 49

Colegiu nici o învăţătură biblică nouă. El a mărturisit că a greşit propunând şi susţinând

aceasta în timp ce serva Domnului se declarase de partea soliei... Underwood a declarat mai
târziu că la o adunare de tabără ţinuse câteva studii despre Duhul Sfânt ca Persoană a
Dumnezeirii şi că pastorii care erau de faţă, punând la vot chestiunea, i-au cerut să nu mai
continue. Deci, un precedent fusese cu privire la nefericita procedură de a pune la vot dacă
trebuie să se predice Cuvântul.
În ce priveşte pe fratele Geo Butler, după boala sa din 1888 a fost lovit prin boala
soţiei sale care, în urma unui atac de apoplexie a paralizat. El a trebuit să rămână lângă ea.
După mai multă meditaţie şi reflecţie, fratele Butler a făcut o declaraţie publică limpede în
RH din 13 iunie 1893. Referindu-se la marile schimbări petrecute în Biserică şi în viaţa sa
după 1888, el a mărturisit că nu are nici un fel de resentiment sau amărăciune pentru cei care
au fost promotorii acestei mişcări de redeşteptare.
„Eu cred pe deplin că Dumnezeu a binecuvântat mult, spre binele poporului Său şi
spre binele cauzei, marea agitaţie a doctrinelor îndreptăţirii prin credinţă şi a necesităţii
însuşirii neprihănirii lui Christos prin credinţă, spre mântuirea noastră...
Sunt foarte satisfăcut că o lumină adiţională de mare importanţă a strălucit asupra
acestor subiecte şi cred pe deplin că Dumnezeu a binecuvântat-o mult spre binele acelora
care au acceptat-o... Un timp am stat la îndoială cu privire la agitarea acestor subiecte pe
care aici le confirm cu totul de bună voie... în timpul Conferinţei de la Minneapolis şi după
aceea, nu am simpatizat cu aceia care au adus lumina pe care acum o primesc... Recunosc că
am trecut personal prin încercări grele pentru curăţirea zgurii încrederii în sine.... "
Mai mult, în următorul an (1894), la o adunare de tabără din Florida, Butler şi Jones au
vorbit de pe aceeaşi platformă, ceea ce a fost o deosebită bucurie pentru cei prezenţi. Jones,
Butler şi Kilgore au împărţit amvonul pentru proclamarea unei solii unite. în 1902, sora White
avea să scrie:
„Fratele Butler este tare în sănătate fizică şi spirituală. Domnul l-a pus la probă, l-a
testat şi l-a încercat aşa cum a făcut cu Iov şi cu Moise. Eu văd în pastorul Butler pe unul
care şi-a umilit sufletul înaintea lui Dumnezeu. Are un alt spirit decât pastorul Butler din anii
mai demult. El şi-a învăţat lecţia la picioarele lui Isus. După ce a îngrijit atât de mult de soţia
sa suferindă şi necăjită, a ieşit din cuptorul de foc, lămurit şi curăţit. îl respect şi-l iubesc pe
fratele meu cape serv al lui Dumnezeu. " (L 77/1902)
Peste tot pe unde ajungea solia aceasta în poporul lui Dumnezeu, aducea redeşteptare.
Sora White scria:
„Am călătorit din loc în loc, luând parte la adunări în care se predica solia
neprihănirii lui Christos. Am considerat că este un privilegiu pentru mine de a sta alături de
fraţii mei şi de a-mi depune mărturia mea în favoarea soliei pentru acest timp; am văzut că
puterea lui Dumnezeu însoţea solia oriunde era vorbită... Poporul îşi mărturisea păcatele şi
îţi însuşea neprihănirea lui Christos ". (RH 18 martie 1890)
În perioada aceasta - 1892 - a scris sora White minunata broşură „Calea către Christos"
care prezintă solia neprihănirii prin Christos în modul cel mai simplu şi mai apropiat. De fapt,
toate mărturiile ei de după 1888 sunt mult mai pătrunse de subiectul acesta decât cele
anterioare. Şi ea nu numai că a confirmat solia lui Waggoner şi Jones, dar a fost nevoită să
corecteze exagerările lui Jones, ca de pildă în scrisoarea din 9 aprilie 1893, adresată lui Jones,
din Napier (Noua Zeelandă):
„ Frate A. T. Jones,
Intr-un vis eram de faţă la o adunare şi o mare mulţime era prezentă. Se făcea că
dumneata prezentai subiectul credinţei şi al neprihănirii lui Christos atribuite prin credinţă.
Dumneata repetai de multe ori că faptele nu valorează nimic şi că nu există nici o condiţie.
Subiectul era prezentat într-o lumină în care eu ştiu că minţile vor fi încurcate şi nu vor primi
impresia corectă cu privire la credinţă şi fapte, aşa că am hotărât să-ţi scriu. Dumneata
 50

declarai acest lucru într-o manieră prea extremă. Există condiţii pentru primirea îndreptăţirii
şi sfinţirii, pentru primirea neprihănirii lui Christos. Eu înţeleg ce vrei să spui dumneata, dar
laşi o impresie greşită asupra multor minţi. Deşi faptele bune nu vor mântui pe nimeni, totuşi
este imposibil, chiar pentru un singur suflet să fie salvat fără fapte bune. Dumnezeu ne
salvează sub această lege: că trebuie să cerem dacă dorim să primim, trebuie să căutăm ca
să putem găsi şi să batem ca să ni se deschidă.
...Eu ştiu că dumneata vezi ca şi mine în realitate aceste subiecte... totuşi, prin felul
în care te exprimi, aduci confuzie în multe minţi. Şi după ce ţi-ai exprimat gândul în mod
radical cu privire la fapte, când ţi se pun întrebări asupra acestei probleme, ea nu stă clară
chiar în mintea dumitale şi nu poţi defini principiile corecte înaintea altei minţi şi ajungi
incapabil să-ţi armonizezi declaraţiile cu propriile principii, cu propria credinţă. (Apoi E.
White prezintă condiţiile puse de Isus tânărului bogat, citând din Luca 18,18-23)... Iată aici
condiţii şi Biblia este plină de condiţii.
Aşadar, când dumneata spui că nu există condiţii şi faci anumite declaraţii atât de
radicale, împovărezi minţile oamenilor şi unii nu pot vedea consecvenţă în expresiile
dumitale. Ei nu pot vedea cum s-ar armoniza aceste expresii cu declaraţiile clare ale
Cuvântului lui Dumnezeu. Te rog, fii atent asupra acestor puncte. Aceste afirmaţii tari cu
privire la fapte, nu fac niciodată mai tare poziţia noastră. Din contră ele ne slăbesc poziţia,
căci sunt mulţi care te vor considera ca un extremist şi vor pierde lecţiile bogate pe care
dumneata le ai pentru ei chiar cu privire la subiectele de care au nevoie...
Frate, este greu pentru mintea omenească să înţeleagă acest subiect, aşa că nu
încurca minţile cu idei care nu se pot armoniza cu Cuvântul. Te rog să ai în vedere că sub
învăţătura lui Christos, mulţi dintre ucenici erau lamentabili şi neştiutori; dar când Spiritul
Sfânt pe care L-a promis Isus a venit asupra lor şi a făcut pe nehotărâtul Petru campion al
credinţei, ce transformare a avut loc în caracterul său! Nu pune nici o pietricică în calea unui
suflet slab în credinţă, ca nu cumva să se poticnească de prezentări şi expresii exagerate. Fii
totdeauna consecvent, calm, profund şi solid. Nu merge la extrem în nici o privinţă ci ţine-ţi
picioarele pe stâncă solidă. O, scump şi preţios Mântuitor!... Cel ce are poruncile Mele, acela
Mă iubeşte; şi cel ce Mă iubeşte, va fi iubit de Tatăl Meu. Eu îl voi iubi şi Mă voi arăta lui...
Acesta este adevăratul test - împlinirea cuvintelor lui Christos... O, fratele meu, umblă
cu Dumnezeu în mod atent. Aminteşte-ţi că există unii ai căror ochi sunt aţintiţi asupra
dumitale, aşteptând să întreci măsura, să te poticneşti şi să cazi. Dar dacă te ţii în umilinţă
aproape de Isus, totul este bine ".
Fratele Olsen, preşedintele Conferinţei Generale între 1889-1897, a fost unul dintre cei
preocupaţi de acest subiect. Referitor la Conferinţa din 1893, el spunea:
„Locul acesta devine tot mai solemn din cauza prezenţei lui Dumnezeu. Presupun că
nimeni dintre noi n-a mai participat vreodată la o asemenea adunare. Cu siguranţă Domnul
vine foarte aproape şi descoperă tot mai mult lucrurile Sale, lucruri pe care înainte noi nu le-
am apreciat şi înţeles pe deplin. Este evident totodată, că solia Martorului Credincios este
apreciată mai mult decât în trecut...
M-am întristat văzând că unii încearcă să predice îndreptăţirea prin credinţă când ei
nu ştiu, în realitate, nimic despre aceasta. Niciodată nu veţi putea predica îndreptăţirea prin
credinţă până nu o veţi cunoaşte aşa cum este în Christos Isus. Nu încercaţi să predicaţi
îndreptăţirea prin credinţă şi nici un alt adevăr până când nu-l veţi cunoaşte aşa cum este el
în Isus Christos. Atunci acest subiect va fi natural şi puterea lui Dumnezeu va fi cu
dumneavoastră. " (CGB, 7-8 feb. 1893)
Este clar că pe măsură ce solia se întindea, Satana se pregătea să o contracareze prin
exagerări, prin vorbăria unora şi prin neaşteptate atacuri, pentru ca spiritul laodicean şi legalist
să se perpetueze. Afară de aceasta, plecarea sorei White în Australia a fost o nouă încercare
pentru poporul lui Dumnezeu. în mare parte, primirea soliei în diferite locuri, s-a datorat
 51

soliilor ei care confirmau poziţia lui Jones şi Waggoner. Şi, ca întotdeauna, existau poate şi
dintre aceia care nu îndrăzneau să se opună pe faţă soliilor ei. Dar cum vor merge lucrurile în
lipsa ei? Ce cale vor urma chiar principalii crainici ai soliei? Dumnezeu trebuia să încerce pe
poporul Său.
N-ar trebui să ne lăsăm înşelaţi de aparenţa lucrurilor. Anii de redeşteptare de după
1888 n-au reprezentat începutul unei redeşteptări crescânde în poporul lui Dumnezeu, ci doar
un val de redeşteptare, în timpul căreia opoziţia nu a încetat pe deplin şi după care starea
spirituală a devenit la fel ca înainte de Minneapolis, ba în unele cazuri particulare, chiar mai
periculoasă.
Existau în comitetul Conferinţei Generale persoane care ar fi dorit să scape de
influenţa şi autoritatea Ellenei White care susţinea aceste redeşteptări aprinse de la focul soliei
neprihănirii lui Christos. Preşedintele Olsen susţinea solia şi pe Ellen White, dar în curând
avea să se prindă şi el într-o capcană, fără să ştie bine ce face. La Conferinţa din 1891, care
este raportată în istoria noastră adventistă ca fiind un succes spiritual, când se părea că solia
este pe cale de a înflăcăra şi purifica Biserica întreagă, Comitetul Misiunii Externe, în frunte
cu preşedintele Olsen şi cu William White ca secretar, a hotărât trimiterea Ellenei White şi a
lui Willian White în Australia, pentru a impulsiona şi conduce lucrarea începută acolo de alţii.
Vizita lor în Europa, înainte de 1888 se dovedise o binecuvântare, de aceea se considera că
lucrarea din Australia poate avea aceeaşi ocazie. Olsen şi Willie nu şi-a dat seama că unii din
comitet voiau să scape America de influenţa familiei White.
Sora White vedea că ideea aceasta nu slujeşte interesul lucrării generale şi sperase că
aceasta nu se va realiza. A căuta sfatul lui Dumnezeu, dar Dumnezeu nu i-a dat nici un
răspuns deosebit. Totuşi, unii dintre conducători stăruiau mult ca ea să meargă acolo,
încurajând-o că acolo nu va mai purta atâtea poveri şi se va putea devota scrisului. Neprimind
nici o lumină de la Dumnezeu, ea s-a supus, aşa cum era de drept, dorinţei Conferinţei
Generale. Peste mai mulţi ani ea avea să înţeleagă de ce a lucrat Dumnezeu astfel:
„Pentru ca poporul nostru din Battle Creek să simtă că trimiterea şi plecarea noastră
au fost rezultatul sfatului omenesc, nu al Domnului... Era o dorinţă a lor atât de mare ca noi
să plecăm, încât Dumnezeu a îngăduit ca să se întâmple aceasta. Cei ce erau plictisiţi de
mărturiile date, au fost lăsaţi astfel fără persoanele care îi deranjau. Despărţirea noastră de
Battle Creek a trebuit să lase pe oameni să-şi urmeze propria lor voinţă şi cale pe care ei o
consideră superioară căii Domnului...
Dacă tu, frate Olsen, ai fi stat pe o poziţie corectă, nu s-ar fi făcut atunci acea
mişcare. Domnul ar fi lucrat pentru Australia prin alte mijloace, iar la Battle Creek, în inima
lucrării, ar fi fost menţinută o puternică influenţă. Acolo am fi stat umăr la umăr creând o
atmosferă sănătoasă care să fie simţită în toate conferinţele...
Când eu am plecat, mulţi au simţit o uşurare, dar nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu
tine însuţi; şi Domnul a fost ofensat, pentru că El ne-a spus să stăm la cârma vasului, la
Battle Creek. "
O altă lecţie din această perioadă este incapacitatea fratelui Smith (şi poate şi a altora
dintre cei pocăiţi de atitudinea de la Minneapolis) de a se alipi cu totul acestei solii. Una este a
recunoaşte jignirea adusă lui Waggoner şi păcatul necredinţei în mesajul sorei White şi alta
este să te preocupi intens de studiul soliei pe care ai respins-o, predicând-o apoi prin cuvânt şi
literă. Sora White scria lui Uriah Smith din Australia:
„Nu pot spune cât mă îndurerează să văd pe unii dintre fraţii noştri mergând pe o cale
despre care eu ştiu că nu este plăcută lui Dumnezeu... Acelaşi spirit care s-a manifestat
mereu în trecut, se dă pe faţă la fiecare ocazie. Dar acesta nu vine din Duhul lui Dumnezeu...
Tu ai pierdut o experienţă bogată şi puternică. Şi pierderea aceea care rezultă din
respingerea comorilor preţioase ale adevărului, prezentate ţie este încă pierderea ta. Tu nu te
afli unde ar dori Dumnezeu... Multe idei confuze privind neprihănirea lui Christos şi
 52

îndreptăţirea prin credinţă, sunt rezultatul poziţiei pe care ai luat-o tu faţă de oamenii lui
Dumnezeu şi faţă de solia trimisă... îndreptăţirea prin credinţă şi neprihănirea lui Christos
sunt temele ce trebuie prezentate unei lumi ce piere. O, dacă ai putea să-ţi deschizi inima faţă
de Isus. Vocea lui Isus, marele vânzător al comorii cereşti, te cheamă acum!" (Let. 24/1892)
O altă scrisoare semnificativă, scrisă fratelui Smith în 12 ianuarie 1898, ne clarifică
mai mult situaţia:
Sunt bucuroasă că Domnul, în îndurarea Sa, cercetează iarăşi biserica. Inima mea
tremură când mă gândesc la multele ocazii când El a venit şi Sfântul Său Spirit a lucrat în
Biserică; dar după ce efortul imediat a încetat, procedeele pline de har ale lui Dumnezeu au
fost uitate. Mândria, indiferenţa spirituală, reprezintă raportul scris în ceruri. Aceia care au
fost cercetaţi de îndurarea şi harul bogat al lui Dumnezeu, au dezonorat pe Răscumpărătorul
lor prin necredinţă... "
Apoi, serva Domnului descrie cu lux de amănunte felul lucrării lui Isus când a venit în
trup de om, căutând roade în via poporului Său şi negăsind, rugându-se cu lacrimi pentru a-i
Săi, dovedind compasiune, milă şi gingăşie faţă de suferinzi. Ellen White descrie tabloul
vindecării multora, în special compasiunea lui Isus faţă de mame şi copii, vindecarea copiilor
lor bolnavi, cuvintele de mângâiere rostite de Isus. Apoi continuă:
„Acel Mântuitor v-a vizitat în............. La fel de sigur cum a umblat pe străzile
Ierusalimului, dorind să sufle viaţă spirituală în inimile celor descurajaţi şi gata să moară, a
venit El la voi. Tocmai cetăţile care au fost atât de mult binecuvântate de prezenţa Sa, de
iertarea Sa, de vindecările Sale, L-au lepădat.
Ierusalimul este o reprezentare a ceea ce va fi biserica dacă refuză să primească
lumina şi să umble în lumina dată de Dumnezeu. Ierusalimul a fost favorizat de Dumnezeu ca
depozitar al comorilor sacre. Totuşi poporul Ierusalimului a pervertit adevărul şi a dispreţuit
toate avertizările şi ameninţările. N-au voit să respecte sfaturile Sale. Curţile templului au
fost murdărite de negustori şi tâlhari. Au fost nutrite egoismul şi iubirea de „Mamon ",
invidie şi ceartă. Fiecare căuta să câştige din partea sa. Christos s-a întors de la ei zicând:
O, Ierusalime, cum pot să te părăsesc? De câte ori aş fi dorit să strâng pe copiii tăi, cum îşi
strânge găina puii sub aripi, dar n-aţi voit!... La fel este mâhnit Christos şi plânge asupra
comunităţii noastre, asupra instituţiilor noastre de învăţământ, care nu au răspuns cererii lui
Dumnezeu... "
Deşi sora White s-a bucurat din inimă de redeşteptările produse şi de mărturisirile care
au avut loc, ea ştia mai mult decât ce se vedea la suprafaţă. Ea ştia ce îi arăta Dumnezeu,
realitatea mai profundă pe care istoricii adesea nu o văd. Nu numai că redeşteptarea n-a fost
generală şi n-a fost urmată de o reformă profundă, dar odată cu mărturisirile şi pocăinţa
oponenţilor principali, un nou val de opoziţie încerca să anihileze totul, ca şi cum Satana era
în mod vizibil hotărât să şteargă pomenirea meritelor lui Christos.
„în cer este întristarea din cauza orbirii spirituale a multora dintre fraţii noştri...
Domnul a ridicat soli şi i-a îmbrăcat cu Duhul Său... Nimeni să nu-şi ia riscul de a se
interpune între popor şi solul cerului. Solia lui Dumnezeu va ajunge la popor. Şi dacă n-ar fi
nici un glas printre oameni care s-o transmită, pietrele vor striga. Eu chem pe fiecare pastor
să caute pe Domnul să dea la o parte mândria, lupta pentru întâietate şi să-şi umilească
inima înaintea lui Dumnezeu. Ceea ce ţine comunităţile în slăbiciune este răceala inimii,
necredinţa acelora care ar trebui să aibă credinţă. " (RH 26 iulie 1892)
Peste doi ani, Ellen White a vorbit astfel despre starea întregii biserici:
„ Solia către biserica din Laodiceea este aplicabilă nouă ca popor, într-o mare
măsură. Ea ne-a fost pusă înainte de multă vreme, dar n-afost luată în seamă cum ar fi
trebuit. Când lucrarea pocăinţei este sinceră şi adâncă, membrii bisericii, în mod individual,
vor cumpăra bunurile bogate ale cerului. " (7 SDABC 961)
 53

în bună parte, răspunzători de această stare, erau membrii conducători influenţi din
Battle Creek, inima organizaţiei, oameni care încă se opuneau soliei neprihănirii lui Isus iar
prin poziţia şi atitudinea lor influenţau poporul. Printre aceştia se numărau Harmon Lindsay
(trezorierul Conferinţei Generale) şi A. Henry (şeful Casei de Editură Review and Herald
P.A.). Fratele Olsen, preşedintele, era un om bun, care primiseră cu plăcere solia şi aprecia
sfaturile Ellenei White. Dar el nu avea forţa spirituală necesară de a pune în aplicare aceste
sfaturi. Fiind înconjurat de colaboratori potrivnici soliei, Olsen era mai interesat de păstrarea
unităţii printre credincioşi decât de aplicarea cuvântului pe care Dumnezeu i-1 trimisese prin
solul Său special. într-o scrisoare adresată lui O.Tait la 27 august 1896, serva Domnului scria:
„Mă simt foarte întristată pentru fratele Olsen .I-am scris mult în legătură cu această
situaţie. El mi-a răspuns mulţumindu-mi pentru scrisorile care i-au sosit la timp, dar n-a
acţionat potrivit cu lumina pusă înaintea lui timp de mai mulţi ani privitor la acest subiect, el
s-a aventurat înainte pe calea sa, contrar luminii pe care i-a dat-o Domnul. Toate acestea
încurcă discernământul său spiritual şi în legătură cu interesul general, cu înaintarea morală
sănătoasă a lucrării, se dovedeşte un străjer necredincios. El urmează o cale dăunătoare
discernământului său spiritual şi face pe alţii să vadă lucrurile într-o lumină denaturată. El a
dat dovezi incontestabile că nu consideră mărturiile pe care Domnul a găsit cu cale să le dea
poporului Său, ca fiind vrednice de respect, sau ca având suficientă greutate pentru a
influenţa cursul acţiunilor sale.
Sunt întristată dincolo de posibilitatea de a mă putea exprima în cuvinte. Fără
îndoială că fratele Olsen a acţionat ca Aron cu privire la aceşti oameni care s-au opus
lucrării lui Dumnezeu, chiar din timpul Conferinţei de la Minneapolis. Ei nu s-au pocăit de
căile lor în a se împotrivi luminii şi dovezilor. Cu mult timp înainte, am scris lui A.R. Henry,
dar n-am primit nici un răspuns. Recent am scris lui Harmon Lindsay şi soţiei sale, dar cred
că el nu va considera chestiunea ca fiind destul de importantă pentru a-mi răspunde.
După lumina pe care I-a plăcut lui Dumnezeu să mi-o dea, până când situaţia lucrării
din ţară se va mai însănătoşii, cu cât mai puţine călătorii lungi va face fratele Olsen,
împreună cu ajutoarele sale alese, A.Henry şi H. Lindsay, cu atât va fi mai bine pentru cauza
lui Dumnezeu. Câmpurile îndepărtate vor merge la fel de bine şi fără aceste vizite. Boala care
este în inima lucrării otrăveşte sângele şi este transmisă astfel la organele şi membrele pe
care ei le vizitează... Şi în ciuda stărilor de lucruri slabe şi bolnave din ţară, unii au simţit o
mare povară să ia toate aceste organisme de credincioşi sub aripile lor „pământeşti"... Mulţi
dintre cei ce au lucrat ca sfătuitori în comitet şi în adunări de consiliu, trebuie să fie
înlăturaţi. Alţii trebuie să le ia locul, căci vocea lor nu e vocea lui Dumnezeu. Aceşti oameni
nu mai sunt numiţi Israel, ci înlocuitori. Au lucrat atât de mult ei înşişi, în loc de a fi lucraţi
de Duhul Sfânt, încât ei nu mai ştiu ce spirit îi mână la acţiune.
Orbirea spirituală a minţilor omeneşti pare să se adâncească. Există oameni care
mânuiesc lucrurile sfinte şi care totuşi sunt neconvertiţi. Toţi aceştia trebuie înlocuiţi cu
oameni care nu au numai o cunoaştere a adevărului, ci care practică adevărul... Ar fi fost
mult mai bine să fi schimbat oamenii din organisme şi comitete decât să fie reţinuţi chiar
aceşti oameni mai mulţi ani, până când socotesc că afirmaţiile lor trebuie adoptate fără
discuţie - şi în general - nu s-a ridicat nici un glas în direcţia opusă. " (Let. 100/1896)
Situaţia bisericii din acest timp şi în special situaţia conducerii de la Battle Creek şi a
marii comunităţii de acolo, care era privită ca un model de către fraţii de pretutindeni, poate fi
înţeleasă mai bine în urma studierii scrisorilor E.G.White care au fost complicate şi publicate
în „Mărturii speciale pentru predicatori" o lucrare care nu este căutată şi studiată aşa cum ar
merita. Să urmărim câteva dintre declaraţiile şi avertizările Spiritului Profetic din anii 1892-
1896 în rezumat şi în citate. Ele dovedesc că solia de la 1888 nu-şi ajunsese scopul nici măcar
cu aceia care au înaintea tuturor datoria de a o primi şi exemplifica: Sunt teribile scrisorile din
 54

aceşti ani „de exil" ai sorei White, scrisori pline de durere, de avertizări solemne, de mustrări
severe.
în scrisoarea datată la 3 iulie 1892 din Melboume, Australia, încă de la început sunt
adresate atâtea mustrări şi sunt enumerate atâtea păcate şi atitudini greşite, încât este foarte
dificil de făcut un rezumat al scrisorii. Este mustrat legalismul, susţinerea legii şi doctrinei
fără sfinţirea vieţii, neconsacrarea inimii, lipsa poverii sufleteşti pentru salvarea celor pierduţi.
Lipsa de spiritualitate, plafonare spirituală şi mintală, lipsa de interes pentru îndreptăţirea şi
desăvârşirea prin Christos, nepreţuirea avantajelor şi ocaziilor, alipirea de păcat, fapte
necurate, mândrie, egoism, laudă de sine. Ellen White arată că se bucură din toată inima că
existau totuşi unii care umblau cu Dumnezeu în umilinţă şi temere, luptându-se cu ispitele şi
patimile inimii, biruind prin credinţă. Apoi se roagă pentru ca „aceia care au primit mare
lumină" să se depărteze de fărădelege, privind la crucea de pe Golgota ca să ajungă cea mai
înaltă ţintă.
în continuare, Ellen White afirmă că din pricina umblării în despărţire de Christos, s-a
ajuns la stări de împietrire în păcate cunoscute şi repetate, la manifestarea egoismului,
mândriei, certei, ambiţiei, lipsei de milă şi a faptelor rele. Apoi, subliniază că aceeaşi stare de
lucruri domneşte printre cei ce predică.
„Şi dacă nu va avea loc o reformă radicală printre cei întinaţi şi nesfinţiţi, ar fi mai
bine ca asemenea oameni să părăsească misiunea de predicatori şi să-şi caute altă ocupaţie,
în care cugetele lor nerenăscute să nu aducă atâta dezastru asupra poporului lui Dumnezeu.
"
„ ...Aceia care au avut mare lumină dar n-au umblat în ea, vor avea un întuneric
proporţional cu lumina pe care au nesocotit-o... "
în continuare, mesagera Domnului mustră lipsa de iubire creştină din Biserică şi
avertizează că vor apare unii cu idei sucite susţinând că cu mare lumină... Predicatorii sunt
sfătuiţi să-i trateze cu înţelepciune, răbdare, blândeţe şi amabilitate pe asemenea rătăciţi,
căutând să înveţe prin prezentarea pozitivă a adevărului şi nu prin repetarea şi ridiculizarea
teoriilor acelor eretici. Apoi, serva Domnului arată nevoia de a folosi talentaţii încredinţaţi cât
timp este ocazia, înaintea întoarcerii Stăpânului. Ea arătat că motivul insuccesului în lucrare
este încrederea în sine, lipsa de unire cu Christos.
„Până când ei nu vor avea gândul lui Christos şi nu vor învăţa adevărul aşa cum este
el în Isus, nu vor putea săvârşi mult. Eu umblu tremurând înaintea lui Dumnezeu. Nu ştiu cum
să vorbesc sau să descriu cu pana marele subiect al sacrificiului ispăşitor. Nu ştiu cum să
prezint, cu o putere vie, acele subiecte care mi-au fost înfăţişate. Tremur de teama de a nu
micşora cumva marele plan de mântuire prin cuvinte fără greutate. îmi plec sufletul în respect
şi adoraţie lui Dumnezeu şi zic: „ Cine este vrednic de aceasta?" în ce cuvinte să mă exprim,
şi cum să scriu fraţilor mei ca ei să prindă razele de lumină care strălucesc din cer? Cum să
le vorbesc? " "
în rândurile următoare, profeta Bisericii se referă cu mâhnire, la atmosfera rece din
Biserică, la pieirea dragostei dintâi asemenea comunităţii efesene. Apoi, adaugă:
,, O, de ar trezi Domnul pe cei ce sunt în poziţii cu răspundere, ca să nu mai
întreprindă lucrarea sprijinindu-se pe propria lor isteţime... Lucrarea ieşită astfel din mâinile
lor este lipsită de pecetea şi inscripţia lui Christos." „Egoismul este caracteristica a tot ceea
ce fac acei lucrători neconsacraţi. Ei au nevoie continuă de rugăciune, dar ei nu fac aceasta.
Ei trebuie să vegheze şi să se roage, ei trebuie să simtă sfinţenia acestei lucrări. Dar nu o
simt... Şi dacă nu se pocăiesc, sfeşnicul lor va fi mutat din locul lui... "
„Există unii care nici nu ard, nici nu luminează, totuşi sunt mulţumiţi... "
Mustrând uşurinţa cu care se procedează la alegerea şi la trimiterea de predicatori în lucrare,
sora White adaugă:
 55

„ Prin faptul că s-au primit şi s-au păstrat în lucrare oameni care persistă în a-şi
păstra nedesăvârşirile caracterului lor şi care nu dau destulă dovadă că sunt chemaţi ca
predicatori, s-a scoborât prea mult standardul misiunii de predicator. Sunt mulţi în posturile
de răspundere, care nu ascultă de porunca apostolului (Rom.13,14) ci urmăresc împlinirea
poftelor lor fireşti. Dacă lucrătorul se îmbracă cu Domnul Christos şi găseşte în El
înţelepciune, sfinţire şi răscumpărare, el va putea reprezenta religia lui Isus. Tot succesul şi
toată răsplata lui se află în Christos... Cum se face că aceia care au fost angajaţi cu mult
timp în lucrarea de predicare, nu au crescut deloc în harul şi cunoştinţa Domnului Isus? Mi-a
fost arătat că ei îşi satisfac pornirile egoiste şi nu fac decât ceea ce se potriveşte cu gustul şi
cu ideile lor. Se îngrijesc pentru satisfacerea mândriei şi senzualităţii şi îşi aduc la
îndeplinire ambiţiile şi planurile lor. Ei sunt plini de stimă de sine. Dar, deşi pornirile lor rele
li se par tot atât de scumpe ca şi mâna lor dreaptă sau ochiul lor drept, ele trebuie scoase,
altfel lucrătorul nu poate fi primit de Dumnezeu. Se pun mâinile asupra oamenilor,
rânduindu-i ca predicatori, înainte de a fi examinaţi dacă sunt destoinici pentru lucrarea cea
sfântă. Ce bine ar fi să se facă o examinare radicală înainte de a-i primi ca predicatori, decât
a~i trece printr-o strictă examinare după ce au fost stabiliţi în poziţiile lor şi au imprimat
caracterul lor asupra lucrării. "
în încheierea scrisorii, ea se referă la o viaţă de consacrare în slujba evanghelizării,
experimentând viaţa şi urmând exemplul desăvârşit al Domnului Christos.
La 3 august 1892, scriind din acelaşi loc, sora White se adresa fraţilor din Australia
unde lucrarea abia începuse, să practice cea mai strictă economie, deoarece fiecare dolar poate
reprezenta un suflet câştigat. Ea îndemna la tăgăduire de sine, simplitate în îmbrăcăminte şi
renunţare la podoabe şi alte lucruri inutile. După ce pomeneşte exemplul Mântuitorului, ea
spune :
„La acest început de lucrare misionară, nu trebuie să repetăm acele lucruri pe care
Domnul le-a condamnat în America, adică cheltuiala de bani pentru lucruri nefolositoare,
pentru satisfacerea mândriei şi a dorinţei de a fi văzut. Evitaţi cu stricteţe orice lucru de felul
acestora... în mâncare, în îmbrăcăminte şi în mobilarea şcolilor noastre, respectaţi
simplitatea adevăratei evlavii... în orice moment să urmăm de aproape exemplul dat de
Mântuitorul."
Apoi sfătuieşte pe predicatori şi pe soţiile lor să fie adevărate exemple în această
privinţă, educând şi influenţând tineretul la simplitate, chiar dacă unele podoabe ar fi ieftine.
în acest context, sora White dedică multe rânduri unui amănunt semnificativ: purtarea
verighetei. Ea arată că această podoabă lumească trebuie înlocuită cu un caracter curat şi
sfânt, adevărata verighetă ce uneşte sufletul nostru cu Christos.
În anul următor (23 martie 1893) sora White a scris un mesaj special adresat unui fals
reformator care se ridicase în Biserică. Folosind unele citate „tari" din scrisorile sorei White,
acesta declarase că Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea a devenit Babilon. De asemenea el
era contra organizaţiei, oprea plătirea zecimii şi „descoperise" timpul „exact" al revenirii
Domnului... Scrisoarea este deosebit de interesantă, deoarece asemenea oameni au apărut
mereu şi au îndreptat atenţia oamenilor în direcţii false, îndepărtând atenţia de la esenţa soliei
adventiste, de la neprihănirea Domnului Christos, de la principiul unităţii creştine, fiind
mânaţi de un legalism şi fariseism fanatic. Ei sunt de fapt, cele mai alese roade ale
tradiţionalei împotriviri a poporului nostru faţă de Mărturii. Ei sunt urmarea laodiceanismului
şi produsul cel mai iute al apostaziei pe care ei înşişi o condamnă fără să o vadă unde trebuie.
Redăm câteva rânduri din scrisoarea sorei White:
„Iubite frate Stanton Garmire,
Eu nu sunt de acord cu poziţia ta, căci Domnul mi-a arătat că o astfel de poziţie va fi
luată de către cei ce sunt în rătăcire. Pavel ne-a avertizat în această privinţă: (vezi 1 Tim.4,1
citat...) Iubite frate, aud că tu înveţi că Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea este Babilon şi
 56

că toţi cei ce vor să fie mântuiţi trebuie să iasă din ea. Tu nu eşti singurul suflet amăgit în
felul acesta de către diavolul. în timpul celor 40 de ani trecuţi, s-au ridicat oameni, unul după
altul, susţinând că Domnul le-ar fi trimis aceeaşi solie. Dar îmi permit să-ţi spun că această
solie pe care o vesteşti tu, este una din acele amăgiri satanice destinate să provoace confuzie
prin comunităţi.
Iubite frate, tu ai pierdut cu siguranţă calea... Dacă tu înveţi că Biserica Adventistă de
Ziua a Şaptea este Babilon, faci o nedreptate. Dumnezeu nu ţi-a dat o astfel de solie ca s-o
vesteşti. Satan se va folosi de orice suflet de care se poate apropia şi va insufla oamenilor
teorii rătăcite sau căi sucite, dând loc la o excitaţie falsă, abătând astfel sufletele de la
adevărata solie pentru acest timp. îmi închipui că unii vor fi amăgiţi de solia ta, pentru că
unii sunt plini de curiozitate şi dornici după ceva nou.
Nu căuta să cucereşti şi să perverteşti Mărturiile spre a susţine o asemenea rătăcire...
S-au mai ridicat şi alţi zeloşi care au proclamat o asemenea solie, dar de fiecare dată mi s-a
arătat că nu era adevărată...
Eu am înţeles că tu predici de asemenea că nu trebuie să plătim zecime. Iubite frate,
scoate-ţi încălţămintea din picioare, căci locul pe care stai este sfânt...
Ne apropiem, într-adevăr, de sfârşit. Dar dacă tu s-au vreun altul va fi amăgit de
vrăjmaş şi se va încumeta să fixeze timpul venirii lui Christos, acela va face aceeaşi lucrare
care a adus ruina sufletelor în trecut. Dacă tu porţi jugul lui Christos, dacă iei asupra ta
povara Sa,vei vedea că este destul de făcut în aceeaşi direcţie în care lucrează servii lui
Dumnezeu, adică în a predica pe Christos şi pe El răstignit. Dar orice om care se va scula şi
va vesti o solie care anunţă ceasul, ziua şi anul apariţiei lui Christos, îşi ia asupra sa un jug
de a vesti o solie pe care Domnul nu i-a dat-o niciodată... Dumnezeu are o Biserică pe
pământ, care este poporul Său ales ce păzeşte poruncile Sale. El nu conduce nişte ramuri
separate ca nişte oi rătăcite, una ici şi una acolo, ci un popor. Adevărul este o putere
sfmţitoare; dar biserica luptătoare nu este biserica triumfătoare. Există neghină printre grâu.
„ Vrei să mergem s-o smulgem?" - întrebau servii. „Nu, pentru ca nu cumva, smulgând
neghina să smulgeţi totodată şi grâul". Năvodul Evangheliei nu prinde numai peşti buni ci şi
răi. Şi numai Domnul cunoaşte pe cei ce sunt ai Săi.
Datoria fiecăruia dintre noi este de a umbla în umilinţă cu Dumnezeu. Nu trebuie să
căutăm vreo solia ciudată şi nouă. Nu trebuie să gândim că aleşii lui Dumnezeu care se
străduiesc să umble în lumină, ar compune Babilonul. Bisericile decăzute formează
Babilonul. Babilonul nutreşte principii otrăvitoare, vinul rătăcirii. Acest vin al rătăcirii este
format de acele doctrine false cum sunt: nemurirea naturală a sufletului, chinurile veşnice ale
nelegiuiţilor, tăgăduirea preexistentei lui Christos înainte de Betleem, apărarea şi înălţarea
primei zile a săptămânii, în locul zilei binecuvântate de Dumnezeu şi alte de felul acesta. "
Scriind şi altora asupra acestui caz, sora White avertizează astfel întreaga Biserică de
această „ teorie de un caracter amăgitor şi distrugător". Stanton Garmire publicase printre
adventişti o broşură cu titlul Loud Cry (Marea strigare) în care folosea în mod nepotrivit şi
fals declaraţii ale sorei White, pentru a face să pară că sora White este de partea sa aşa cum ea
sprijinise pe Jones şi Waggoner. Sora White a declarat:
„Eu ştiu că solia lor este amestecată cu adevăr, dar adevărul e mistificat prin
împletirea cu rătăcirea... "
Nu este greu să ghicim ce anume urmărea Satana prin asemenea mişcare. De când a
răsunat solia neprihănirii lui Christos în Biserica din Minneapolis, vrăjmaşul adevărului a pus
la cale tot felul de invenţii, pe orice cale posibilă, ca să stingă flacăra.
Sora White era conştientă că acest spirit era de aceeaşi natură cu acela care învinuise
pe marele preot Iosua pe vremuri (Zah.3). Referitor la lepădarea organizaţiei şi comunităţii
frăţeşti şi soliei clădite de Domnul, ea a arătat că „ unii ca aceştia sunt în mare amăgire şi nu
lucrează în direcţia în care lucrează Christos ".
 57

„ Cei ce susţin că comunităţile adventiste de ziua a şaptea ar fi Babilon, sau o parte

din el, ar face mai bine dacă ar sta acasă. Ar face mai bine să stea puţin şi să mediteze care
este solia de vestit pentru acest timp. în loc să lucreze împreună cu uneltele divine pentru
pregătirea unui popor care să stea în ziua Domnului, ei au trecut de partea părătorului
fraţilor care îi învinuieşte înaintea lui Dumnezeu zi şi noapte. "
Asemănând pe aceşti învinuitori cu Satana, acuzatorul lui Tosua şi al tuturor fraţilor,
ea continuă arătând că acesta este spiritul balaurului, spiritul gloatei care alege pe Baraba în
locul lui Isus. Ea arată, apoi, că acelaşi spirit va fi dat pe faţă de toate clasele şi sectele
împotriva poporului lui Dumnezeu care stă în haine murdare înaintea lui Dumnezeu care stă
în îmbrăcarea marelui preot Iosua, ca tip al poporului lui Dumnezeu, sora White declară
solemn:
„ Oricât de slab şi de plin de defecte ar fi poporul lui Dumnezeu, totuşi acei care se
întorc de la necredinţă în această generaţie nelegiuită şi perversă şi vin înapoi la ascultarea
de Dumnezeu, stând pentru apărarea legii Sale Sfinte şi dregând spărturile făcute în ea de
către omul fărădelegii sub călăuzirea lui Satana, sunt socotiţi ca fii ai lui Dumnezeu. Şi prin
neprihănirea lui Christos, ei stau ca desăvârşiţi înaintea Sa. "
Acest caz, cu toate implicaţiile sale, nu şi-ar avea locul în această lucrare dacă n-ar fio
anumită tentaţie care avea să rătăcească şi în viitor pe mulţi, abătând atenţia de la solia din
1888 sau proclamând-o exact pe dos. Vorbind despre cazul din timpul ei, sora White se referă
şi la viitor:
,, Dumnezeu are un popor pentru care tot cerul este interesat şi ei sunt pe pământ
singurul obiect scump inimii lui Dumnezeu. Oricine citeşte aceste cuvinte să le dea adevărata
consideraţie. Aş dori, în numele lui Isus, să le întipăresc în fiecare suflet. Dacă se ridică
cineva dintre noi sau afară de noi cu o solie care declară că poporul lui Dumnezeu face parte
din Babilon şi susţine că marea strigare este o chemare de a ieşi dintre ei, puteţi şti că
aceasta nu este solia adevărului... Asemenea soli vor veni şi vor susţine că sunt trimişi de
Dumnezeu, dar susţinerea lor este falsă, căci ei nu sunt plini de lumină, ci de întuneric.
Acestea vor fi solii de învinuire contra poporului lui Dumnezeu, asemenea lucrării făcute de
satana. Şi aceste solii vor răsuna tocmai la timpul când Dumnezeu va zice poporului Său:
Scoală-te şi luminează!... " (Isaia 60,1 citat)
Referindu-se din nou la pilda neghinei, sora White declară în aceeaşi scriere:
„în timp ce Domnul aduce în Biserică suflete cu adevărat pocăite, Satana aduce în
acelaşi timp, persoane nepocăite... Intre membrii Bisericii se exercită continuu două influenţe
opuse. O influenţă lucrează la purificarea comunităţii, iar alta la coruperea poporului lui
Dumnezeu. "
„Deşi există rele în Biserică şi vor fi până la sfârşitul lumii, totuşi Biserica din aceste
ultime zile trebuie să fie lumina lumii... Biserica, deşi slabă şi defectuoasă, având nevoie de
mustrări, avertismente şi sfaturi, este singurul obiect de pe pământ căruia Christos îi dă cea
mai mare atenţie... Nu există decât o singură biserică în lume care stă în prezent la spărtură,
drege zidul şi rezideşte locurile pustiite de multă vreme... "
Într-un nou articol al sorei White, publicat în R.H. din 17 octombrie 1893, ea spunea
referitor la acest spirit:
„Aceştia vor să dărâme ceea ce Dumnezeu vrea să clădească prin solia laodiceană. El
răneşte, dar nu pentru a pierde, ci pentru a vindeca. El mustră, ceartă şi pedepseşte, dar
numai pentru ca, în cele din urmă, să restabilească şi să aprobe. Cât de mult s-a bucurat
inima mea de raportul Conferinţei Generale care spune că multe inimi s-au îmblânzit şi umilit
(se referă la valul de pocăinţe ale unor foşti oponenţi în Conferinţa de la 1893 — n.a.). Cât
de fericită am fot şi am aflat că mulţi l-au primit pe Isus...dar cum se face că aceste broşuri
care renunţă Biserica adventistă de ziua şaptea ca fiind Babilon, s-au răspândit tocmai în
timpul cât Biserica primea revărsarea Spiritului Sfânt? "
 58

Aceste cuvinte ne arată iar şi iar că spiritul din spatele acestei „strigări" era spiritul lui
Satan care urmărea distragerea atenţiei de la solia actuală. Spiritul care trezise împotrivirea lui
Morrison, Butler, Smith şi a celorlalţi, îi părăsea pe aceştia pentru a intra în nişte minţi de altă
factură. Acelaşi legalism, aceeaşi împotrivire sau indiferenţă surdă, doar cu altă culoare. în
timp ce în primul caz spiritul acesta vorbea în numele „organizaţiei", după al doilea caz s-a să
tune radical împotriva organizaţiei. Dar faptul ţi mai trist, ceea ce trebuie a fi avut o influenţă
mai puternică asupra poporului, a fost că printre cei mai înalţi reprezentanţi ai organizaţiei şi
printre predicatori, au continuat să existe împotriviri faţă de solie şi persoane neconvertite.
Poate că aceştia vor fi fost suficient de zeloşi contra lui Stanton Garmine şi a strigării lui, dar
istoria arată că n-au fost deloc în a aplica în viaţa lor şi în stilul de lucrare şi conducere, solia
cerească şi sfaturile inspirate. într-o scrisoare din 3 august 1894, sora White afirma între
altele:
„ Un spirit aspru, nedrept şi critic a fost tolerat printre aceia care au ocupat poziţii cu
răspundere în lucrarea lui Dumnezeu. Dacă acei care au tolerat acest spirit nu se pocăiesc, li
se va lua dreptul de a participa în comitetele de consfătuire ...Dacă ei nu se pocăiesc, glasul
lor nu trebuie să mai fie auzit în comitetul de consfătuire; căci rezultatul dobândit va fi mai
mult vătămător decât câştigător. în asemenea împrejurări, nedreptatea predomină, oamenii
îşi calcă cuvântul, nutresc bănuieli rele. Neîncrederea, gelozia, vorbirea de rău se produc
chiar în legătură cu lucrarea lui Dumnezeu. Un zel fals este luat drept râvnă pentru lucrarea
lui Dumnezeu; dar haina vrednică de plâns şi murdară a eului personal trebuie nimicită şi
înlocuită cu primirea neprihănirii lui Christos. Spiritul de apăsare care are loc între membrii
Bisericii este cel mai teribil lucru. Este adevărat că unii au comis greşeli şi au alunecat, dar
este tot atât de adevărat că aceste rătăciri şi alunecări nu sunt mai grave în ochii lui
Dumnezeu ca asprimea şi spiritul neiertător al acelora care critică şi judecă pe alţii... "
Şi pentru a nu ne înşela asupra modelului „hainei de nuntă" care trebuie îmbrăcată,
pentru a înţelege corect caracterul neprihănirii prin credinţă, care nu constă în acceptarea unei
dogme liberale, ci în nutrirea unui principiu viu în toate compartimentele vieţii, adică o trăire
prin credinţă, sora White continua în aceeaşi scrisoare:
,, Vom avea noi haina de nuntă?... Vom avea o evlavie personală?... Una este a vesti
Legea şi cu totul alta a o practica. Numai împlinitorii Legii vor fi îndreptăţiţi înaintea lui
Dumnezeu; căci cei ce împlinesc cu adevărat Legea, reprezintă caracterul lui Dumnezeu şi nu
mint împotriva adevărului... "
într-altă scrisoare din 30 octombrie 1894, serva Domnului mustra din nou păcatul
foarte răspândit al criticismului şi pândirii greşelilor. Scrisoarea aceasta este deosebit de
interesantă. între altele, este condamnat abuzul de autoritate şi lipsa de adevărată iubire care
se manifestau printre unii predicatori şi membrii:
„ Dar dacă din partea lucrătorilor se manifestă o astfel de nesocotire a porunci
exprese a lui Christos de a ne iubi unii pe alţii după cum ne-a iubit El, atunci cum putem
aştepta noi ca fraţii să asculte de poruncile oamenilor muritori şi de regulamentele şi
specificările hotărâte despre felul în care ei să lucreze?... Mai bine să căutăm pe Dumnezeu
cu toată inima şi să lăsăm la o parte năzuinţa după întâietate; „ căci voi toţi sunteţi fraţi".
Sora White continuă apoi pe tema aceasta, referindu-se la situaţia Bisericii în 1894,
vorbind despre un anumit „jug" pregătit de unii predicatori pentru colegii lor, despre anumite
scaune de judecători şi legiuitori, despre nişte false prerogative de a prescrie reguli pentru
lucrători. Profetul adaugă:
„Blestemul fiecărei comunităţi din zilele noastre este că oamenii nu aprobă metodele
lui Christos. Ei gândesc că pot îmbunătăţi regulile date de Evanghelie şi se simt astfel liberi a
le defini, sperând astfel să reformeze comunităţile şi pe lucrători. "
 59

Referindu-se în continuare la predicatorii de atunci ai Bisericii, serva Domnului

spunea lucruri care dovedesc că solia ei era într-adevăr de origine cerească. Nici un profet fals
n-a rostit asemenea sfaturi:
„Bărbaţii care stau acum în faţa poporului, ca reprezentanţi ai lui Christos, au, în
general, mai mult talent decât educaţie. Dar ei n-au folosit
bine facultăţile lor, întrebuinţând tot timpul şi ocaziile lor... Predicatorii noştri vor
trebui să dea socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru ruginirea talentelor pe care El le-a dat
ca să fie perfecţionate prin exerciţiu. Ei ar fi făcut o lucrare de zece ori mai înţeleaptă dacă s-
ar fi străduit a deveni uriaşi intelectuali. întreaga lor experienţă din înalta lor chemare, este
de puţină valoare, pentru că ei s-au mulţumit a rămâne aşa cum sunt. Eforturile lor de a
dobândi cunoştinţă nu vor împiedica creşterea lor spirituală, dacă vor studia aceasta din
motive drepte şi idealuri curate...
Ca popor, suntem, în unele privinţe, cu mult în urmă în lucrarea misionară. Noi nu
facem nici a douăzecea parte din binele pe care l-am fi putut săvârşi în poziţii de răspundere,
pentru că egoismul predomină în mare măsură printre noi. Unii sunt invidioşi pe alţii,
temându-se că vor fi stimaţi mai mult decât ei înşişi... E nevoie acum de bărbaţi cu un intelect
cultivat în orice parte a lucrării lui Dumnezeu; căci începătorii nu pot face o lucrare
acceptabilă în desfăşurarea comorilor ascunse pentru a îmbogăţi sufletele... Până acum nu s-
a putut realiza scopul de a avea bărbaţi mari şi nu s-au format printre noi bărbaţi de o
inteligenţă mai mult decât mediocră."
în scrisoarea din 31 ianuarie 1895, sora White vedea şi alte flori negre care se
dezvoltau în centrul lucrării, lucruri care dovedesc că solia de la Minneapolis nu-şi făcuse
efectul dorit.
„ Timpuri solemne şi serioase au venit peste noi şi încurcăturile vor creşte până la
sfârşitul timpului... La Battle Creek, fraţii noştri nu văd toate lucrurile în adevărata lor
lumină... Ideile lor despre libertatea religioasă sunt împletite cu sugestii care nu vin de la
Spiritul Sfânt, iar cauza libertăţii religioase e şubredă. Boala ei nu poate fi vindecată decât
prin harul şi nobleţea lui Christos... Numai Marele Medic poate aplica balsamul din Galaad.
Aceşti oameni să citească cartea lui Neemia, cu inimile umilite şi atinse de Spiritul Sfânt... "
Era vorba de o poziţie extremă în aplicarea principiului libertăţii religioase.
Conducerea de la Battle Creek fusese foarte zeloasă şi conştiincioasă în a plăti impozit pentru
proprietatea sanatoriului şi capelei adventiştilor de ziua a şaptea, deşi n-ar fi fost obligatoriu,
după cât se pare, şi totodată încerca să ţină sub control strict procedurile fraţilor din misiunile
externe de peste ocean, ca nu cumva aceştia să accepte anumite favoruri pe care le făceau
uneori autorităţile... Serva Domnului a amintit însă de regii persani care au împlinit planul lui
Dumnezeu dăruind libertate şi daruri şi a criticat ideea a celor conducători ai adventiştilor de
ziua a şaptea care, în loc să vadă în aceasta mâna lui Dumnezeu pentru progresul lucrării, erau
în primejdie să trezească antipatia autorităţilor prin refuzarea acestor favoruri. Sora White a
declarat că dacă am fi fost mai înţelepţi, am fi primit mai multe favoruri din partea
guvernelor.
În scrisoarea din 2 februarie 1895, sora White critica monotonia serviciilor divine
„risipa de bani şi lipsa de activitate misionară care predominau printre membrii". Reprezintă
acesta un tablou mai roz decât înainte 1888? Şi nu este şi astăzi, aici, experienţa noastră?
„Dacă nu ne deşteptăm pe deplin şi în general, cei ce nu cunosc adevărul pentru acest
timp, ne-o vor lua înainte şi ne vor bloca drumul... Cât timp va fi necesar oare, pentru
trezirea celor uşuratici care trândăvesc de ani de zile în Battle Creek? Când vor deveni ei
martori credincioşi pentru Dumnezeu?... Câţi din ei îşi iau timp pentru meditaţie şi rugăciuni
stăruitoare? Câţi s-au educat în deprinderi economice care să poată aduce daruri şi jertfe
pentru casa lui Dumnezeu? Câţi au făcut sforţări serioase spre a încuraja pe alţii să lucreze
pentru Maestru?... Cine poate spune câtă lucrare ar fi putut fi făcută în comunităţile noastre,
 60

dacă cei ce au apărat adevărul n-ar fi părăsit acele comunităţi slabe pentru a se îngrămădi în
Battle Creek?"
în scrisoarea din 19 februarie 1895, sora White mustra abuzul de autoritate al unora
din conducere şi stilul de „subordonare" şi dependenţă de om care predomina în centrul
lucrării:
„Nu este rânduiala lui Dumnezeu ca vreun om sau vreo clasă de oameni să pretindă
că Dumnezeu i-a făcut pe ei conştiinţă pentru fraţii lor sau să-şi întindă mâna lor muritoare
în chip de „patronare", ca să stăpânească peste lucrătorii delegaţi ai Domnului, primejduind
astfel siguranţa moştenirii Domnului cât şi pe a lor proprie şi întârziind lucrarea lui
Dumnezeu... Domnul trebuie crezut şi servit ca fiind Marele „Eu Sunt" şi noi trebuie să ne
încredem necondiţionat Intr-însul. Nu permiteţi nici unui om să prescrie legi care să ia locul
Legii lui Dumnezeu. Nu educaţi pe oameni să privească la oameni şi să se încreadă în
oameni... Dacă oamenii nu s-ar amesteca în planul lui Dumnezeu şi l-ar lăsa-să lucreze
asupra minţilor şi caracterului spre a le forma după planul Său, ar fi săvârşită o lucrare care
ar rezista la cele mai aspre încercări. "
Tema aceasta a „subordonării" şi abuzul de autoritate va fi mereu atacată de sora
White mai mulţi de-a rândul. Şi se pare că unii nu au auzit nici astăzi mustrarea acestui păcat
care adesea paralizează sistemul organizaţiei vii.
În scrisoarea din 1 mai 1895, trimisă din Hobart (Tasmania), sora White se referă la
această problemă dând ca exemplu pe servul cel rău care zice în inima sa că Domnul întârzie
şi bate pe tovarăşii săi de slujbă. Apoi ea se referă la spiritul lui Cain patriarhul, faţă de fratele
său mai mic ce avea un alt spirit. După ce face aplicaţie la situaţia din 1895, ea declară că
„Domnul este în ceartă cu toţi bărbaţii care " procedează la fel. Care era cauza acestei stări?
„Imediat ce un om se desparte de Dumnezeu, aşa încât inima lui nu se mai supune
puterii Spiritului Sfânt, însuşirile lui Satana se dau pe faţă şi el începe să apese pe semenul
său.
De la asemenea om va porni o influenţă contrară adevărului, dreptăţii şi neprihănirii.
. Această dispoziţie s-a manifestat în instituţiile noastre nu numai în relaţiile dintre lucrători,
dar şi în dorinţa arătată de o instituţie de a stăpâni peste toate celelalte. Mulţi dintre cei
însărcinaţi cu răspunderi grele, dar care n-au o legătură vie cu Dumnezeu, au fost şi sunt
dispreţuitori ai Spiritului Sfânt. Ei au tolerat tocmai acelaşi spirit pe care l-au avut Core,
Datan şi Abiram şi iudeii de pe vremea lui Isus. Repetate avertismente au venit de la
Dumnezeu pentru aceşti bărbaţi, dar ei l-au azvârlit la o parte luându-şi riscul de a merge pe
aceeaşi cale... Dacă Dumnezeu le va păstra încă viaţa şi dacă ei vor nutri acelaşi spirit ce a
caracterizat umblarea lor atât înainte cât şi după întrunirea de la Minneapolis, ei ar împlini
în totul faptele acelora pe care Christos i-a osândit când era pe pământ...
Primejdiile zilelor din urmă sunt deja asupra noastră. Citiţi Matei 25,14. Satan pune
stăpânire peste orice suflet care nu este în mod hotărât sub stăpânirea Spiritului Sfânt. Unii
au nutrit ură împotriva bărbaţilor pe care Dumnezeu i-a însărcinat să ducă lumii o solie
specială. Ei au început această lucrare satanică la Minneapolis. Iar apoi, când au văzut şi
simţit demonstraţia Spiritului Sfânt, dând dovadă că solia era de la Dumnezeu, ei au urât-o şi
mai mult deoarece era o mărturie împotriva lor. Ei n-au voit să-şi umilească inimile şi să se
pocăiască, dând slavă lui Dumnezeu şi apărând dreptatea. Ei au mers mai departe în spiritul
lor de invidie, de gelozie şi de bănuieli rele cum au făcut iudeii. Ei şi-au deschis inimile faţă
de vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al oamenilor. Cu toate acestea, oamenii aceştia au păstrat încă
poziţii cu răspundere şi au dat lucrării forma semănării lor proprii, pe cât le-a fost posibil...
Acei ce sunt acum primii, dar care au fost necredincioşi în lucrarea lui Dumnezeu, vor
fi în curând cei de pe urmă, dacă nu se pocăiesc. Dacă nu cad repede de pe stâncă şi nu se
zdrobesc, dacă nu se nasc din nou, spiritul care a fost nutrit până aici va fi nutrit şi în
continuare. Glasul cel dulce al harului nu va fi recunoscut de ei... Ei au trâmbiţat cu zel
 61

împotriva entuziasmului şi fanatismului... Credinţa pe care Dumnezeu pretinde ca poporul

Său să o exercite este numită de ei fanatism...
Dacă adevărul nu tronează în inimă şi lumina nu ia locul întunericului, atunci cei ce
mânuiesc răspunderi sfinte devin slujitori ai întunericului, „orbi şi conducători de orbi",
nişte nori fără apă, mânaţi încoace şi încolo de vânturi, nişte pomi tomnatici, fără rod, de
două ori morţi, dezrădăcinaţi..."
în scrisoarea de la 1 septembrie 1895, trimisă din Cooranbong (Australia), sora White
relua nevoia de lucrare misionară intensă şi iubitoare, declarând că predicatorii se ocupă prea
mult de cei ce cunosc deja adevărul şi nu lasă pe cele 99 de oi pentru a o căuta pe cea rătăcită.
Apoi s-a referit din nou la pilda cu robul credincios şi înţelept, care dă celorlalţi robi hrană la
vremea potrivită, veghind ca ei să-şi facă lucrul lor. Apoi se referă la servul cel rău şi declară:
„Cei ce stau acum fără lucru, vor primi sentinţa: Cântărit şi găsit cu lipsă. Ei ştiut
voia stăpânului dar n-au făcut-o. Ei au avut lumina adevărului şi orice avantaj dar şi-au ales
propriile lor interese egoiste. De aceea vor fi lăsaţi să piară împreună cu aceia pe care n-au
căutat să-i salveze... "
într-o nouă scrisoare datată 13 septembrie 1895, din Granville (Australia), sora White
accentuează iarăşi nevoia de lucrare personală şi în special nevoia de înţelepciune pentru ca
predicatorii să poată trata cu răbdare pe împotrivitori şi să nu intre în lupte de cuvinte cu ei.
De asemenea, sora White a accentuat nevoia de consfătuire a lucrătorilor, spiritul de unire şi
egalitate. Deşi ea a condamnat abuzul de autoritate şi dependenţa de conducători, ea a mustrat
pe cealaltă extremă, spiritul de independenţă. De fapt, cele două extreme reprezintă exact
acelaşi spirit, cu deosebirea că se dă pe faţă în condiţii opuse. Un independent încrezut, care
dispreţuieşte de regulă hotărârile şi sfaturile fraţilor săi, care nu se poate supune, va fi un
dictator perfect în cazul în care va avea norocul să fie ales într-o poziţie de conducere. Ecuaţia
este valabilă şi în sens. Sora White a condamnat în această scrisoare concentrarea
adventiştilor la Battle Creek, construirea acelui,,Ierusalim modern" cu bani care ar fi trebuit să
meargă în lucrare. Ea a sfătuit să se împrăştie lumina reformei sanitare cât mai departe şi să
nu fie mulţumiţi cu marele sanatoriu de la Battle Creek. Ea a condamnat rugăciunile lungi şi
predicile lungi care întrec ora. Şi, din nou, a mustrat spiritul de stăpânire asupra altora:
„ Trebuie să spun fraţilor mei din orice parte a lucrării:Eu nu pot să tac. Ei nu
lucrează după principii drepte. Cei ce stau în poziţii de răspundere trebuie să simtă că poziţia
lor însemnată i-ar face să fie oameni cu judecată infailibilă. Toate faptele oamenilor sunt sub
jurisdicţia Domnului. întotdeauna este mai sigur pentru oameni să ţină seama că numai la
Cel Prea înalt se găseşte adevărata cunoştinţă...
Nu toţi cei ce au fost reprezentanţi ai lucrării sunt şi creştini adevăraţi. Intre ei
predomină un spirit dornic de a stăpâni asupra altora. Sunt unii care se privesc pe ei înşişi ca
o autoritate. îşi exprimă părerile şi au rezoluţii cu privire la lucruri în care n-au nici o
experienţă. "
Sora White se referă aici, aşa cum explică în continuare la problema unor manuscrise
care ar fi meritat publicate, dar cei ce căutau să „stăpânească" totul, s-au pronunţat negativ
asupra unor lucruri în care n-aveau nici o experienţă, atât în ce priveşte conţinutul cât şi
munca literară în sine.
„Manuscrisele au fost puse în mâinile unor oameni criticoşi, a căror pricepere era
atât de orbită încât nu puteau discerne însemnătatea spirituală a subiectului... Ei n-aveau
nici studiu, nici practică în ce priveşte producţiile literare... Pentru ei ar fi fost mai sincer să
spună „Eu n-am experienţă în această ramură... Scuzaţi-mă, fraţilor, căci în loc de a instrui
pe alţii, am eu nevoie să fiu instruit de altul!" Dar aceasta era departe de cugetul lor. Ei se
exprimau liber cu privire la subiecte despre care nu ştiau nimic... A sosit timpul când, în
numele şi tăria lui Dumnezeu, biserica de o credinţă statornică şi de discernământ în cele
sfinte, trebuie privită ca un motiv suficient pentru a îndepărta pe cineva din lucrarea lui
 62

Dumnezeu. Tot astfel şi tolerarea unui temperament violent şi a unui spirit aspru şi
poruncitor, ne arată că posesorul acestor însuşiri nu trebuie pus acolo unde să decidă cu
privire la chestiuni importante... Un om pătimaş nu trebuie să aibă nici o parte în lucrarea cu
sufletele...
Toţi cei ce reprezintă în mod fals pe Christos, imprimând asupra lucrării un caracter
rău încurajează astfel pe cei ce sunt în legătură cu ei să facă la fel. In interesul sufletului lor
şi al acestora ce sunt în primejdie, din cauza influenţei lor, ei ar trebui să demisioneze; altfel
vor fi raportaţi în cer ca făcători de rele având hainele mânjite de sângele multor suflete.
Astfel de oameni duc pe alţii la descurajare încât să-şi piardă credinţa... In deosebi cei ce
ocupă poziţii de directori sau membrii ai comitetului de conducere... nu trebuie să fie aspri.
Nu trebuie să permitem ca buzele noastre să rostească cuvinte pripite şi poruncitoare.
Fraţilor, trataţi pe oameni ca pe oameni, nu ca pe nişte robi, cărora le porunciţi după
capriciul vostru. Cel ce se lasă stăpânit de un spirit aspru şi poruncitor mai bine să se facă
păstor la oi, asemenea lui Moise. Numai un creştin cu inima întreaga poate fi un om
desăvârşit şi amabil. Iar când Christos locuieşte în suflet, Duhul Său se va descoperi în
umblarea, în cuvintele şi faptele lui... Astfel de lucrători vor fi lumina lumii. "
Scriind astfel, sora White repeta aceleaşi mustrări pe care le dăduse în scrisoarea din 8
martie 1895, când asemănase acest spirit de stăpânire şi asprime, cu fapta lui Uza şi cu focul
străin adus de fiii lui Aron.
„ Domnul nu a pus pe niciuna din uneltele Sale omeneşti sub dictatura şi controlul
acelora care singuri nu sunt decât oameni muritori şi rătăcitori. El nu a încredinţat
oamenilor puterea de a zice: Tu trebuie să faci aceasta şi tu aceasta. Dar în Battle Creek s-a
exercitat o putere pe care Dumnezeu nu le-a încredinţat-o şi El va judeca pe cei ce-şi asumă
această autoritate...
Mult mai puţină putere şi autoritate trebuie exercitată faţă de uneltele omeneşti ale lui
Dumnezeu. Fraţilor, lăsaţi pe Dumnezeu să guverneze... Mâini şi minţi nesfinţite au avut prea
multă putere încredinţată lor... Trebuie să ne ferim de legile făcute de oameni de aceste
planuri şi metode care nu sunt în acord cu principiile Cuvântului cu privire la raportului
omului faţă de semenul său. „ Voi sunteţi fraţi. "
Starea de lucruri din prezent trebuie schimbată astfel mânia lui Dumnezeu va veni
peste uneltele Sale care nu lucrează după metoda lui Christos. A dat oare, Dumnezeu
vreunuia din voi însărcinarea de a domni peste moştenirea Sa? Acest fel de a lucra a fost
introdus de ani de zile. Dumnezeu vede toate acestea şi este dezgustat.
în continuare, sora White amintea de prietenii lui Iov şi de spiritul aspru şi nemilos pe
care-1 manifestă unii faţă de cei căzuţi şi ameţiţi de păcat şi de remuşcări. Ea stăruie mult în
această privinţă şi spune:
„ Cei ce poartă răspunderea lucrării trebuie să înţeleagă că ei, sunt sub cea mai
solemnă obligaţie de a ajuta acestor suflete...
Chestiunea aceasta mi-a fost prezentată în felul următor: Un om care era gata să se
înece, luptându-se zadarnic cu valurile, a văzut o luntre şi cu ultimele puteri a reuşit să
ajungă până la ea şi să se apuce marginea ei. în slăbiciunea sa el nu putea vorbi, dar agonia
de pe faţa sa ar fi mişcat orice inimă simţitoare. Dar cei din barcă i-au întins oare mâinile ca
să-l tragă înăuntru? Nu! întreg cerul privea cum acest om era lovit de valuri peste mâinile
sale slabe agăţate de barcă şi nemaiputându-se ţine, a fost smuls de valuri şi scufundat în
adânc pentru totdeauna. Această scenă mi-a fost repetată iar şi iar. "
Faptul că scrisoare după scrisoare venită din Australia nu avea de adus laude şi
aprecieri, ci atât de multe mustrări severe şi avertismente, ar trebui considerat ca o dovadă
suficientă că solia îndreptăţirii nu-şi făcuse efectul nici pe departe. în septembrie 1895 sora
White scria din Granville:
 63

„Sufletul meu nu se poate linişti... în centrul lucrării s-au creat astfel de situaţii încât
toate celelalte instituţii au urmat aceeaşi cale. Chiar Conferinţa Generală s-a corupt prin
sentimente şi principii nedrepte. La întocmirea planurilor s-au manifestat aceleaşi principii
care au stăpânit în Battle Creek d un timp foarte îndelungat...
Mi-a fost arătat că poporul iudeu nu s-a coborât deodată în acea stare de decadenţă,
în ce priveşte cugetele şi faptele. Din generaţie în generaţie ei au clădit pe teorii false,
alcătuind principii în opoziţie cu adevărul... Planurile contrare adevărului şi dreptăţii sunt
introduse pe ascuns cu susţinerea că sunt „spre progresul lucrării"... dar nici un avantaj nu
se poate câştiga prin lipsirea membrilor familiei lui Dumnezeu de individualitatea lor sau de
drepturile lor. Toate aceste fapte sunt urâte de Dumnezeu. (Contextul arată că sora White se
referea la aceeaşi problemă a tipăririi unei cărţi). Marele, Sfântul şi Milostivul Dumnezeu nu
va fi niciodată în unire cu faptele necinstite. El nu va apăra nici o singură atingere a
nedreptăţii. Oamenii au tras foloase necinstite de la aceia pe care îi consideră ca fiind
subordonaţi lor; ei vor sau să stăpânească sau să nimicească. în această privinţă nu va putea
avea loc nici o schimbare reală până când nu va avea loc o mişcare decisivă, de a aduce o
altă ordine de lucruri... Nici un plan sau metodă nu trebuie adoptată în vreuna din instituţiile
noastre, care să lege mintea sau talentul cuiva de controlul judecăţii omeneşti; căci aceasta
n-ar fi după rânduiala lui Dumnezeu... Nici o dezonoare mai mare nu se poate aduce lui
Dumnezeu ca aceia de a pune talentele altora sub absoluta stăpânire a uneltei muritoare,
chiar dacă beneficiul obţinut ar fi folosit pentru progresul lucrării... Metodele lui Satan au un
scop unic, de a face din oameni sclavii altui om.
Puterea despotică ce s-a dat pe faţă, ca şi când funcţiile ar face pe oameni dumnezei
mă înspăimântă... Această dictatură este un blestem, prin oricine şi oriunde s-ar exercita.
Stăpânirea peste moştenirea Domnului va crea un dezgust faţă de autoritatea omenească,
încât rezultatul va fi stare de nesubordonare... Rezultatul va fi pierderea încrederii chiar în
activitatea bărbaţilor credincioşi... Spiritul de dominaţie se extinde şi asupra preşedinţilor de
conferinţe. Dacă un om, bizuindu-se pe puterea sa, caută să stăpânească asupra fraţilor săi,
simţind că este investit cu autoritate de a face voinţa sa ca putere stăpânitoare, atunci cea
mai bună şi cea mai sigură cale este de a-l schimba din postul său, altfel va aduce mare
vătămare... Poziţia unui om nu-lface nici cu o iotă sau corn de literă mai mare în ochii lui
Dumnezeu; numai caracterul are valoare... Dacă oamenii care pretind a fi servi ai lui
Dumnezeu nesocotesc a lua caracterul lui Dumnezeu ca model şi se îndepărtează de onoare
şi dreptate în comportarea faţă de aproapele, Satan se bucură că i-a inspirat cu însuşirile lui.
Ei calcă pe urmele romanismului...
îndreptăţirea prin credinţă în Christos a fost nesocotită de unii pentru că este
contrară spiritului lor şi întregii lor experienţe de viaţă. A domni şi a dicta a fost întreaga lor
umblare. "
Asemănând această cruzime şi apăsare cu atitudinea lui Amalec şi referindu-se la o
pedeapsă cu atât mai mare cu cât lumina acestor „stăpânitori" era mai mare decât Amalec,
sora White zice apoi:
„în privinţa aceasta pot fi scrise multe pagini. Conferinţe întregi au fost molipsite de
aceleaşi principii sucite... Dumnezeu va lucra pentru curăţirea Bisericii Sale. Vă spun
adevărul. Domnul este în perspectivă de a se întoarce şi a distruge instituţiile care sunt
numite cu Numele Lui. Cât de curând El va începe acest proces de lămurire...
Nu a fost voia lui Dumnezeu a concentra toate lucrurile la Battle Creek... Domnul a
dat avertismente pentru prevenirea acestei situaţii demoralizante, dar n-au fost luate în
seamă...
Fac apel la fraţii mei să se trezească. Dacă nu va avea loc repede o schimbare, eu
trebuie să renunţ la realitatea acestui popor; oameni nepocăiţi nu trebuie să fie
administratori şi directori într-o atât de sfântă lucrare... "
 64

În anul 1896 sora White a scris mai multe scrisori publicate în Mărturii Speciale. în
scrisoarea din 6 februarie, trimisă din Cooranbong sora White mustra din nou egoismul
multor lucrători, lucrarea sub inspiraţia Satanei şi împotrivirea faţă de Duhul Sfânt. Din nou
ea vorbeşte despre ,, orbi şi conducători de orbi" şi adaugă:
„O, dacă aş putea avea vestea îmbucurătoare că voinţa şi mintea acelora din Battle
Creek care au stat ca pretinşi conducători...
Scrisoarea din 30 mai 1896 este foarte instructivă cu privire la spiritul acelui timp.
Sora White se referea la nevoia atât de mare de Spiritul Sfânt. Referindu-se la opoziţia faţă de
solia specială a timpului, ea a adăugat:
„Unii au tratat pe Spiritul Sfânt ca pe un musafir nepoftit şi au refuzat să primească
acest dar bogat, au refuzat să-L cunoască, întorcându-se de la El şi osândindu-L ca fiind
fanatism... Când Spiritul Sfânt lucrează prin unelte omeneşti, El nu ne întrebă pe noi pe ce
cale să lucreze. El se manifestă adesea pe astfel de căi la care nu ne aşteptam. Christos n-a
venit aşa cum îl aşteptau iudeii... Ideile oamenilor muritori sunt considerate infailibile fiindcă
sunt albe de bătrâneţe... Aceasta este primejdia la care este expusă acum Biserica şi anume
ca invenţiile oamenilor muritori să prescrie în mod precis, calea pe care să vină Spiritul
Sfânt... Spiritul Sfânt nu linguşeşte pe nimeni şi nici nu-şi face lucrarea după deviza vreunui
om... Câne el va veni ca mustrător, prin vreo unealtă omenească, pe care Dumnezeu o va
alege, datoria oamenilor este de a asculta şi urma glasul Său. "
Pentru a ilustra felul cum a fost tratat Spiritul Sfânt în experienţa Minneapolis şi Battle
Creek, sora White descrie cu lux de amănunte felul cum a tratat Sinedriul din Ierusalim pe
apostolii plini de Duhul Sfânt care puseseră în faţa preoţilor poporului singura cale de
îndreptăţire, pe Christos. Apoi face o aplicare actuală:
„ Chiar adventiştii de ziua a şaptea sunt în primejdie de a închide ochii faţă de
adevăr, aşa cum este el în Isus. Si aceasta pentru că el este în contrazicere cu unele lucruri pe
care ei le-au susţinut a ji adevărate, dar despre care Spiritul Sfânt învaţă că nu sunt adevăr. "
Apoi, serva Domnului a citat textele din Ioan 7,19-28 şi Luca 11,37-52, îndemnând ca
acestea să fie citite poporului, considerându-le de o mare însemnătate pentru popor. Apoi a
adăugat:
„ Oamenii muritori trebuie să se ferească de a căuta să stăpânească pe semenii lor,
punându-se pe ei înşişi în locul destinat Spiritului Sfânt. Nimeni nu trebuie să simtă că are
prerogativul de a da lumii ceea ce ei presupun a fi adevăr şi să oprească a se vesti lucruri ce
sunt împotriva părerilor lor. Aceasta nu este lucrarea lor...
Ceea ce mă face să simt din adâncul fiinţei mele şi să ştiu că lucrarea lor nu este
lucrarea lui Dumnezeu, este faptul că ei socotesc că ar avea autoritatea de a stăpâni asupra
semenilor lor... A aţâţa continuu un spirit care a provocat atâta răscoală la Minneapolis,
este o insultă contra lui Dumnezeu. întreg cerul este indignat de spiritul care s-a manifestat
cu câţiva ani înainte în instituţia noastră de publicaţii din Battle Creek. S-au practicat
nedreptăţi pe care Dumnezeu nu le va tolera. El îi va pedepsi pe cei de acolo pentru acele
lucruri...
Eu am simţit o grea povară de a pune aceste lucruri, aşa cum sunt înaintea poporului.
Eu ştiu că ei vor vedea şi ştiu că cei ce vor citi aceste rânduri, se vor convinge. "
La 5 iulie 1896, sora White lansa o nouă scrisoare din Cooranborg (Australia). De la
început sora White arată că noi trebuie să ne punem încrederea în Dumnezeu, nu în oameni şi
spune:
„Mi s-a arătat că este o greşeală a crede că bărbaţii din poziţii cu răspundere
deosebită de la Battle Creek ar avea o înţelepciune mult mai superioară oamenilor obişnuiţi...
Conferinţele locale aşteaptă poate de la Conferinţa Generală lumină, cunoştinţă şi
înţelepciune; dar au ei vreo siguranţă făcând astfel? Battle Creek-ul nu trebuie să fie centrul
lucrării lui Dumnezeu. Numai Dumnezeu singur poate ocupa acest loc. Când poporul nostru
 65

din diferite părţi îşi are întrunirile sale deosebite, atunci învăţaţi pe fraţi ca, pentru cauza lui
Christos şi a propriilor suflete, să nu se sprijine pe braţul de carne... A pune pe oameni în
locul în care trebuie să stea Dumnezeu, nu este spre onoarea şi slava lui Dumnezeu. Oare
preşedintele Conferinţei Generale trebuie să fie Dumnezeu acestui popor? Oare bărbaţii din
Battle Creek să fie priviţi ca având înţelepciunea nemărginită?... Domnul este în ceartă cu
poporul Său în această privinţă. De ce au părăsit ei pe Dumnezeu, care i-a iubit atât de mult,
încât a dat pe singurul Său Fiu pentru ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viaţă
veşnică?... El veghează mereu asupra copiilor Săi cu o iubire fără margini şi fără sfârşit...
Crucea de pe Golgota înseamnă totul pentru sufletele pierdute... crucea lui Christos
trebuie studiată. Ea trebuie să răpească atenţia şi sa cultive dragostea... Oamenii care sunt
mântuiţi numai prin jertfa de ispăşire a Domnului Christos, nu au dreptul să tindă după
înălţarea de sine, spre a domni peste semenii lor. Să stea la picioarele lui Isus şi să înveţe de
la El Nu trebuie să se forţeze ei să lumineze, căci dacă iubirea lui Isus va locui în ei, vor
lumina fără să-şi dea seama, transmiţând lumina slavei lui Christos în lume...
Eu invit conferinţele noastre locale şi comunităţile noastre să înceteze a-şi mai pune
încrederea în oameni şi de a-şi face sprijinul lor din braţ de carne... Comunităţile noastre
sunt slabe pentru că membrii lor sunt învăţaţi să caute şi să se încreadă în resursele
omeneşti. Mii de dolari se cheltuiesc fără folos pentru a transporta pe nişte muritori din loc
în loc, pentru a rezolva mici dificultăţi, în timp ce Isus este întotdeauna aproape să ajute
celor ce sunt în nevoie...
Avertismentele date israeliţilor prin Cuvântul lui Dumnezeu, în Isaia 30,1-2, nu au
fost numai pentru ei, ci pentru toţi cei ce trăiesc pe pământ... Dacă Domnul a mustrat pe
poporul Său pe vremuri, fiindcă neglijau să ceară sfat de la El, oare, în zilele noastre... dacă
ei se întorc de la El, în încercare şi strâmtorare, pentru a primi ajutor de la nişte fiinţe
omeneşti tot atât de rătăcitoare şi neputincioase ca şi ei?
Pâinea vieţii trebuie să o mâncăm fiecare, personal... Dumnezeu trebuie făcut ca Cel
dintâi, Cel de pe urmă şi Cel mai bun în toate lucrurile. "
La 6 iulie 1896, a doua zi, sora White a scris o scrisoare unei persoane cu autoritate,
din conducerea Bisericii, căutând să-1 impresioneze cu un simţ înalt al răspunderii sale. „Cu
cât poziţia de încredere este mai înaltă, cu atât mai mare este răspunderea. " Şi:
„De obicei, când oamenii sunt puşi în posturi de răspundere mare, ei neglijează a-şi
lua timp pentru rugăciuni; ei gândesc, n-au timp să-şi formeze orice facultate pentru a
răspunde influenţei Duhului Sfânt... Dumnezeu doreşte să lucreze prin aceia cărora le-a dat
capacităţi pentru lucruri mari. El doreşte să vadă că aceia care ocupă posturi de răspundere
II reprezintă faţă de lume... Dar unii oameni, îndată ce sunt puşi în posturi de răspundere
sfântă, se privesc pe sine ca bărbaţi mari; şi acest cuget, dacă este întreţinut, va înăbuşi
dorinţa după iluminarea divină, singura care face pe oameni mari... Dar oamenii nu pot
stinge lumina vieţii, chiar dacă închid ochii lor strâns, ca să nu poată vedea Soarele
Neprihănirii... Oamenii care-şi închid ochii faţă de lumina divină sunt ignoranţi; ei nu
cunosc nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu.
Lucrarea Spiritului Sfânt nu le este plăcută, deoarece o atribuie manifestării
fanatismului. Ei se răscoală contra luminii şi fac tot ce pot spre a o exclude, numind
întunericul lumină şi lumina întuneric. Ei se plâng că învăţăturile lui Christos ar provoca o
excitare nepotrivită şi fanatism, care ar îndepărta pe cei ce o primesc de la adevăratele
datorii ale vieţii.
Cei ce întreţin şi răspândesc această credinţă, nu-şi dau seama ce vorbesc. Ei nu trese
o iubire de întuneric; şi atâta timp cât aceste suflete — care sunt fără Christos ~ sunt
menţinute în posturi de răspundere, lucrarea lui Dumnezeu este în pericol. Ei sunt în
primejdie de a se uni atât de strâns cu căpetenia întunericului şi a oricărei răscoale încât să
 66

nu mai vadă niciodată lumina. Şi cu cât sunt ţinuţi mai mult în posturile lor, cu atât mai
lipsită de speranţă este şansa lor de a primi pe Christos...
...Ei ar face bine dacă şi-ar umili propriile inimi înaintea lui Dumnezeu şi să-şi
retragă mâinile de pe chivotul lui Dumnezeu, astfel mânia lui Dumnezeu va izbucni asupra
lor... Dar aceşti oameni care se încumetă să judece pe alţii, să-şi ia timp şi să zică: Să
presupunem că declaraţiile altora nu s-ar armoniza cu ideile noastre; să-i considerăm pentru
aceasta eretici? Oare noi, ca oameni neinspiraţi, să ne luăm răspunderea de a înfige parul
nostru şi a zice: Aceasta nu trebuie să se tipărească!...
Oare experienţele noastre din trecut nu ne-au învăţat destul în această privinţă? Oare,
învăţăm noi lecţiile pe care Dumnezeu a hotărât ca noi să le învăţăm? Nu vrem noi să
înţelegem, odată pentru totdeauna că conştiinţele oamenilor nu sunt puse sub jurisdicţia
noastră? Dacă aţi avut comitete rânduite să facă lucrare care de ani de zile se desfăşoară în
Battle Creek, dizolvaţi-le. Şi aduceţi-vă aminte că Dumnezeu cel nemărginit n-a pus pe
oameni în astfel de poziţii pe care le ocupă de atunci, de la Minneapolis.
Dacă a avut nevoie de curăţire vreun templu de pe pământ, apoi şi instituţiile din
Battle Creek au nevoie de curăţire! Nu vreţi să căutaţi pe Dumnezeu în cea mai mare
umilinţă, ca să puteţi vesti solia către Laodiceea, în cuvinte clare şi lămurite?... Noi suntem
ostaşii lui Christos. El este Eroul mântuirii noastre şi noi suntem sub conducerea şi ordinele
Sale... "
La data de 2 august 1896 a scris câteva rânduri cu privire la preşedinţii de conferinţe,
repetând aceleaşi principii, aceleaşi mustrări şi sfaturi:
„Aceleaşi lucruri mi-au fost prezentate în repetate rânduri. Vor, oare, fraţii noştri să
ia seama la aceste lucruri? Sau vor să întoarcă spatele luminii? Preşedintele Conferinţei
Generale trebuie să umble potrivit luminii date, iar nu contrar luminii. Dacă oamenii îşi
închid ochii faţă de Mărturiile pe care Dumnezeu a binevoit să le dea şi gândesc că este lucru
înţelept a umbla în lumina scânteilor de la propriul foc, atunci biserica se va corupe.
Asemenea oameni nu sunt vrednici a fi nici preşedinţi de conferinţă şi nici predicatori, căci ei
n-au primit sfat de la Izvorul a toată înţelepciunea. "
Apoi, încheie scrisoarea sfătuind pe preşedinţi şi pe lucrători la lucrarea de colaborare
şi unire, încurajând talentele, lucrând pentru ridicarea altora, fără invidie. într-o altă scrisoare
din august 1896 (sau poate în aceeaşi scrisoare), sora White continuă subiectul răspunderii
conducătorilor, vorbind preşedinţilor de conferinţe. Stau scrise lucruri tulburătoare cu privire
la adevărata stare spirituală din acel timp:
,, Sfatul Domnului a fost foarte rău neglijat. In posturile cu răspundere sunt puşi
oameni care nu primesc nici un sfat mustrător. Unii care au fost ani de zile consilieri, au
declarat cu îndrăzneală că ei nu primesc Mărturiile. Ei au declarat în mod triumfător că
mulţi dintre oamenii cu cele mai mari răspunderi şi-au pierdut credinţa în soliile care vin de
la sora White. în felul acesta, aceşti lepădători ai luminii au fost întăriţi în necredinţa lor,
simţind că ei au o tovărăşie foarte puternică... Cuvintele următoare sunt potrivite pentru
dânşii: Adevărul s-a poticnit în viaţa de obşte şi neprihănirea nu poate să se apropie...
Figurile necredinţei şi-au transmis atmosfera lor morală printre rândurile noastre,
atât ale celor de departe cât şi ale celor din apropiere. Toate acestea au fost declarate
lămurit, totuşi lucrurile au rămas neschimbate, timp de ani de zile. Putem noi aştepta graţia
lui Dumnezeu, în astfel de împrejurări?... Credinţa şi rugăciunea umilită vor săvârşi mai mult
decât consfătuirile voastre lungi... Ascultaţi invitaţia Mântuitorului şi puneţi grumazul vostru
sub jugul Lui...Adevărul trebuie să pătrundă inima şi sufletul. Mult mai multă rugăciune şi
mai puţină cicăleală, va aduce sănătate pentru corp şi suflet...
Voi cheltuiţi mulţi bani pentru a trimite bărbaţi la Ierusalim, să vadă locul pe unde a
umblat şi a învăţat Isus, deşi avem pe scumpul nostru Mântuitor lângă noi. Prezenţa Sa e cu
noi şi putem avea un Ierusalim în propriile noastre case şi în comunităţile noastre... Avem
 67

nevoie să ascultăm glasul liniştit şi tainic şi a ne odihni prin credinţă în iubirea lui Christos.
Avem nevoie de mai mult studiu, de mai multă meditaţie serioasă şi de mai multă părtăşie cu
Christos.
Noi avem piedici peste măsură. Dar, ceea ce ne trebuie este primirea Cuvântului.
Orice ajutor din afară nu poate umple acest gol. Trebuie întreprinsă lucrarea din casă în
casă. Dumnezeu nu are plăcere de aceste planuri egoiste, de a da atât de multe avantaje celor
ce cunosc deja adevărul şi care au avut ocazia să înţeleagă mai mult adevăr decât pun în
practică. Milioane de suflete sunt încă în necunoştinţă, pierdute fără Christos şi totuşi, se
cheltuieşte timp, bani şi osteneli pentru o clasă de oameni care întotdeauna învaţă, dar nu
ajung niciodată la cunoştinţa experimentală a adevărului, pentru că nu le pun în practică. "
In următoarea scrisoare, din 10 septembrie 1896, sora White de referea la un alt rău
care începuse să se manifeste; poporul nu mai era cinstit în aducerea zecimilor, iar
conducătorii nu vegheau ca să se împlinească cu credincioşie datoria aceasta. în scrisoarea de
la 27 decembrie 1896, sora White a adresat un apel pentru Conferinţa Generală ce avea să se
întrunească în sesiune anul următor. Ea mustră în această scrisoare agitaţia politică cu privire
la o anumită reformă momentană ce avea loc în SUA şi care cuprinsese pe mulţi adventişti,
încât toate cugetele şi atitudinile lor, chiar predicile multor predicatori se ocupau de acest
subiect:
„Sentimentele date pe faţă de politicieni sunt exprimate şi de către unii dintre cei ce
susţin că ar fi păzitori ai sabatului. Ce fel de îngeri însoţesc pe aceştia la amvon, când ei se
ridică să dea turmei otravă, în loc de grâu curat vânturat?... Acei care umblă în umilinţă cu
Dumnezeu nu-şi vor lua asupra lor răspunderea dea apăra vreun curent politic sau altul...
Dacă ochii multora ar putea fi deschişi, în marşul lor neveghetor, atunci ei ar vedea o
procesiune puternică a poporului de toate clasele, de toate limbile şi naţiunile, intrând în
aceleaşi rânduri ca tovarăşi ai demonilor, înaintând repede într-un ritm crescând, spre o
pieire sigură... Creştinii trebuie să poarte pecetea împăratului împăraţilor. Toţi oamenii din
lumea noastră vor trebui să ia poziţie. Noi nu trebuie să luăm parte la această luptă politică
financiară.
Sunt unii, chiar printre adventiştii de ziua a şaptea sub mustrarea Cuvântului lui
Dumnezeu, din cauza felului în care şi-au agonisit averea şi a felului în care o întrebuinţează,
ca şi cum ar fi proprietatea lor, fără a avea în vedere slava lui Dumnezeu, fără a se ruga să
fie conduşi de El în câştigarea şi folosirea ei. Ei strâng cu lăcomia şarpelui care îi împunge
ca pe un şobolan...(citat Isaia 23,18). Mulţi dintre cei ce mărturisesc a crede adevărul nu simt
nevoia de a avea pe Dumnezeu în cugetele lor, mai mult decât antediluvienii şi locuitorii
Sodomei... Eul, Eul, Eul lor personal a fost Dumnezeu lor, Alfa şi Omega pentru dânşii.
Creştinii nu vor fi siguri decât atunci când adună bani numai pe calea prescrisă de
Dumnezeu şi îi cheltuiesc pe calea binecuvântată de El... Cei ce au adoptat principiile lumii,
nesocotind prescripţiile lui Dumnezeu, care strâng cu lăcomie tot ce pot, bani sau avere, sunt
într-adevăr săraci şi lipsiţi, fiindcă mânia lui Dumnezeu este asupra lor. Ei umblă pe căile
propriei alegeri, spre dezonoarea lui Dumnezeu... Acum, în acest timp de probă, toţi suntem
puşi la încercare...
Există bărbaţi care stau la amvon ca păstori, în timp ce oile flămânzesc după hrană
vieţii. Ei ţin cuvântări lungi, făcând uz de multe poveşti, dar inimile ascultătorilor rămân
neatinse. Simţurile unora pot fi mişcate, ei poate varsă câteva lacrimi, dar inimile lor nu sunt
zdrobite. Prin pretinsele lor predici, au prezentat pe Domnul Isus, dar cuvintele lor au fost
lipsite de rouă cerului... Domnul dumnezeul cerului, nu poate aproba multe dintre cele ce se
vestesc de la amvon de către predicatorii profesionişti ai Cuvântului... Se dă poporului o
hrană prea ieftină şi slabă...
Vor, oare, fraţii noştri, să aibă în minte faptul că trăim în mijlocul primejdiilor
ultimelor zile? Atunci să citească Apocalipsa în legătură cu cartea lui Daniel. învăţaţi aceste
 68

lucruri. Cuvântările voastre să fie scurte, spirituale şi înălţătoare... Cineva îşi poate cheltui
tot tezaurul învăţăturilor sale, poate să-şi sleiască toată energia morală a firii sale totuşi, să
nu câştige nimic, dacă el însuşi nu a primit uleiul auriu de la solii cereşti (vezi Zah.4)...
Dacă vom mânca trupul şi vom bea sângele lui Christos, elementul vieţii veşnice se va
găsi în predici. Nu vor mai exista aceleaşi idei învechite, mereu repetate, ci o nouă pricepere
despre adevăr.
Unii dintre cei ce stau la amvon fac pe solii cereşti să se ruşineze a la parte printre
ascultători. S-a făcut abuz faţă de Evanghelia cea preţioasă, care a costat atât de mult pentru
a fi dusă lumii. Se întrebuinţează prea multe vorbiri obişnuite şi uşuratice... Uneori se
vorbeşte prea repede, alteori prea aspru, sau cu exprimări neclare... Biblia, Cuvântul vieţii,
este hrana dătătoare de viaţă. Cel ce hrăneşte turma lui Dumnezeu trebuie să mănânce el
însuşi mai întâi pâinea care se coboară din cer. El va primi adevărul din toate părţile. El nu
va îndrăzni să vină în faţa poporului până nu a comunicat mai întâi cu Dumnezeu. "
Acestea erau mustrările şi sfaturile sorei White, adresate în perioada 1892-1896,
cuvinte care dovedesc din plin că, în ciuda unei obişnuinţe cu teoria neprihănirii prin credinţă,
în ciuda unor redeşteptări locale şi a unor pocăinţe personale, Biserica nu a primit, în general,
experienţa neprihănirii prin credinţă şi, în mare parte, conducătorii ei de atunci, de la
preşedinte până la predicatorul local, erau răspunzători de aceasta. Ei întreţineau şi tolerau în
mijlocul lor un spirit străin de Christos, ei preferau să ţină seama de calculele omeneşti mai
presus de sfaturile exprese ale lui Dumnezeu trimise prin solul Său special. Această tendinţă
nu putea să ducă la progres spiritual. Ca urmare, în primii ani ai secolului nostru, a avut loc o
criză spirituală fără precedent.
În timpul „exilării" sorei White în Australia, Jones a fost în continuare un susţinător şi
predicator al soliei neprihănirii prin credinţă. A frecventat toate adunările Conferinţei
Generale între 1890-1905. A avut ocazia să prezinte solia în toată libertatea, după cum a avut
ocazia să sufere în continuare înţepăturile celor ce încă se acomodau cu această solie. El
însuşi avea nevoie de îndreptare în anumite privinţe. în intenţia de a întări solia şi a trezi
mintea în favoarea ei, uneori a tins spre exprimări extreme ce au făcut nume rău soliei şi au
încurajat pe oponenţi în împietrirea lor. De asemenea, în vorbire şi scris, uneori a ofensat pe
oponenţi. Iar aceştia din urmă au putut interpreta greşelile sale omeneşti ca pe nişte dovezi
împotriva soliei predicate de el. dar oricât de grave vor fi fost considerate de unii anumite
atitudini ale lui Jones, ştim că sora White a scris mai mult, mai categoric şi mai mustrător cu
privire la cei ce s-au opus soliei şi au făcut şicane oamenilor lui Dumnezeu.
În anul 1892 sora White lăsa să se înţeleagă, într-o mărturie a sa, că asupra lui Jones şi
Waggoner vor veni anumite ispite care aveau să se dovedească mai puternice decât ei. Din
pricina poziţiei lor unice în lucrarea noastră, diavolul i-a urât în mod special şi a încercat orice
cale pentru a-i doborî. El ştia prea bine că prinderea lor în vreuna din cursele sale ar împiedica
serios solia şi ar arunca reproşuri asupra ei. Waggoner a lucrat în Anglia între 1892-1897 ca
editor. Pe la 1894, sora White îşi exprima temerile ei cu privire la anumite vederi susţinute de
Waggoner în legătură cu organizaţia, anumite idei stranii şi periculoase. (Fratele Froom, care
ne dă această informaţie nu spune care erau aceste teorii greşite şi nu citează nici un rând din
Scrisoarea 37 din 1894 a sorei White. Nu deţin informaţii în plus).
La întrunirea Conferinţei Generale din 1897, Jones a fost numit redactor şef al revistei
R&H şi ales membru al Comitetului conferinţei Generale. Waggoner a venit şi el din Anglia
pentru această ocazie şi a ţinut la College View o serie de 18 studii asupra epistolei către
Evrei. De asemenea el a predicat în sabat la încheierea sesiunii Conferinţei. La această
Conferinţă a vorbit şi doctorul Kellogg, directorul marelui Sanatoriu din Battle Creek.
Cuvântarea sa a încercat să introducă în mod subtil ideile panteiste care aveau să aducă rău în
anii următori. Waggoner a început să fie influenţat în mod fatal de această teorie filozofică.
 69

Sesiunea Conferinţei Generale a adus schimbarea preşedintelui. în locul fratelui Olsen,

care de-acum înainte avea să fie trimis ca misionar în Africa, a fost ales fratele George
IRWIN (1844-1913). Fratele Irwin era adventist de numai 12 ani. El se pocăise în timpul
războiului civil, fiind arestat şi întemniţat. în aceste împrejurări, cunoscuta carte protestantă a
lui Baxter, „Odihna veşnică a sfinţilor", 1-a adus la picioarele lui Isus, după care s-a alăturat
Bisericii Congregaţionale, apoi a trecut la metodişti şi în sfârşit la începutul lui 1885 a primit
credinţa adventistă, după care a intrat în lucrare şi a servit ca predicator în diferite locuri şi
funcţii. Preşedinţia sa a acoperit perioada 1897-1901 şi, ca orice perioadă a istoriei noastre, a
fost un timp de înaintare misionară. în legătură directă cu solia neprihănirii însă, istoria
adventistă nu-1 menţionează printre apărătorii ei din prima linie, dar nici printre împotrivitori.
Fratele Froom care, în general, căuta să prezinte lucrurile într-o manieră cât mai optimistă,
aducând dovezi că preşedinţii de după 1888 au sprijinit solia, nici măcar nu-1 pomeneşte pe
fratele Irwin. Starea spirituală existentă pe vremea fratelui Olsen, cu aspectele ei bune şi rele,
a continuat, în timp ce la orizont începea să apară o criză şi mai mare.
Până atunci, în timp ce misionarii adventişti deschideau drumuri în lumea păgână,
defrişând terenul spiritual, alţi lucrători şi conducători îşi continuau ciclul ceremonial
netulburaţi. între timp, disputa asupra „jertfei necurmate " din Daniel, începea să ia proporţii
şi aspecte asemănătoare cu aceea a „coarnelor" de la 1888. Unii susţineau vechea vedere a lui
Miller, că termenul „jertfa" este adăugat de traducători, şi că „necurmatul" ar fi faza păgână a
dominaţiei Romei. Alţii, sprijinindu-se pe un vechi studiu al lui Crozier, susţineau că
„necurmatul" se referă la slujba preoţească a lui Christos.
Această ultimă părere a ajuns generală în zilele noastre, în biserica adventistă de ziua a
şaptea. Dar pe atunci era multă controversă. Ludwig, Conradi, Daniells, Prescot, Spicer, au
susţinut această ultimă vedere, în timp ce alţii preferau vechea înţelegere millerită pe care o
susţinuse în scris Uriah Smith, ba chiar şi James White crezuse la fel. Mai mult, cei ce
susţineau vechea vedere se justificau totodată cu un pasaj scris de sora White în 1850
(Experienţe şi Viziuni), pe care îl înţeleseseră greşit... Controversa a început spre sfârşitul
preşedinţiei lui Irwin. Conradi a întrebat pe Ellen White asupra chestiunii şi a primit răspuns
că nu are nici o lumină specială asupra acestui punct, că fiecare trebuie să cerceteze pentru
sine şi că, în acelaşi timp, să nu facă proeminent acest punct atâta timp cât spiritele sunt
înfierbântate. Răspunzând oarecum ironic, dar cu seriozitate acestei controverse, sora White a
spus că despre „necurmat" ea ştie un singur lucru: că avea nevoie de o necurmată consacrare,
de o necurmată legătură cu Christos prin credinţă.
Perioada misiunii sorei White în Australia a însemnat punerea adevăratelor baze ale
lucrării de acolo, care au fost puse cu adevărat „prin credinţă". Alegerea locului providenţial
pentru clădirea centrului şcolar misionar, a fost o încercare a credinţei. După toate aparenţele,
terenul n-ar fi fost fertil. Sora White susţinea cu curaj că Dumnezeu îl .alesese în scopul
lucrării şi că se va dovedi fertil după ce va fi lucrat. în ciuda nemulţumirilor şi descurajărilor
unei bune părţi din credincioşi, energia şi entuziasmul Elleni White în această situaţie, au
biruit. Este aproape incredibil cum s-a putut realiza lucrarea în condiţiile date. Lipsa de bani a
fost o mare piedică. Nu degeaba scrisorile trimise de ea în America atacau egoismul
credincioşilor şi alipirea de averi a multor adventişti. în clipe de grea cumpănă sora White s-a
sprijinit pe Dumnezeu. O familie din Africa de Sud a dăruit suma de 5000 dolari pentru a se
începe lucrul în 1895. în 1896, sora White a scris aceleiaşi familii, rugându-i s-o împrumute
cu 5000 de dolari, cu dobândă, în scopul realizării lucrărilor de construcţie, deoarece sora
White cheltuise totul în această afacere. în acelaşi loc, sora White şi-a construit o locuinţă,
pentru a fi întotdeauna la centrul lucrării, cât timp avea să locuiască acolo.
Conducerea lucrării din Australia fusese încredinţată fratelui Daniells, care a căpătat
astfel o experienţă în legătură cu prezenţa binecuvântată a sorei White ca inspirator al lucrării.
în Australia, sora White, în ciuda deselor îmbolnăviri, a fost în stare să sprijine lucrarea de
 70

evanghelizare, câştigând suflete prin convorbiri directe, prin predici şi scriind unele dintre
cele mai importante opere: Calea către Christos, Slujitorii Evangheliei, Cugetări de pe munte,
Christos Lumina Lumii, Parabolele Domnului, Testimonies vol.6 şi multe scrisori. Totodată a
impulsionat munca agricolă în vecinătatea sediului de la Avondale, loc al triumfului credinţei.
Căci mai mult decât simpla acceptare a doctrinei lui Pavel, neprihănirea adevărată pe care o
aşteaptă Dumnezeu este rezultatul credinţei vii care lucrează prin iubire jertfitoare.
Nu trebuie să ne imaginăm că perioada aceasta a fost doar o continuare sub o altă
formă a vechiului legalism. Deşi starea spirituală a Bisericii şi chiar a inimii lucrării nu era
prea încurajatoare, sub călăuzirea lui Dumnezeu, mulţi credincioşi au contribuit cu talanţii lor
la progresul Evangheliei, făcând jertfe şi manifestând credinţă. Ar merita scrisă o istorie a
misionarismului adventist care să cuprindă experienţele minunate ale pătrunderii evangheliei
în ţările păgâne, experienţa care sunt cu nimic mai prejos de acelea din Faptele Apostolilor. Şi
aceasta nu implica, oare, manifestarea credinţei? Solia de la 1888 a contribuit la această
impulsionare a misionarismului adventist. în 1890, vasul Pitcairn al misiunii adventiste de
ziua a şaptea a plecat în insulele din Mările Sudului, în 1894 s-a organizat prima Uniune de
Conferinţe în Australia, şi în acelaşi an, începe lucrarea în ţara Matabelilor, în Africa de Sud.
în 1896 este trimis primul misionar adventist în Japonia. în 1891 şi în următorii ani,
adventismul îşi croieşte drum în Argentina, Uruguay, Chile şi din 1898 în Peru. în 1892 solia
adventistă intră în Finlanda. în 1894 solia intră în India, în 1897 intră în Islanda şi Haiti. în
1898 s-a intrat în Bulgaria, Siria şi Palestina.
Totodată lucrarea a luat un avânt deosebit în ţările în care intrase. în 1899 s-a
înfiinţat şcoala din Friedensau (Germania). Lucrarea s-a dezvoltat mult în Australia şi
Noua Zeelandă, şi au luat avânt misiunile din Africa de Sud. Lucrarea din Anglia a început
să crească îndeosebi de la 1888 în care timp a intrat şi în Irlanda. în acelaşi timp, solia a
străbătut până în Prusia şi zonele de sud ale Rusiei ţariste, ca apoi, prin deportări să
ajungă în Siberia. în 1894 s-a organizat lucrarea în Europa ca o Conferinţă, cu sediul în
Elveţia (Basel) şi având membri în Elvaţia, Germania, Italia, România. în acelaşi an,
fratele Butler, la un an după pocăinţa sa a vizitat nordul Italiei şi România, botezând
câţiva la Piteşti. Lucrarea a progresat de asemenea şi în Statele Unite. Printre negrii din
Sud a lucrat ca misionar James Edson White, celălalt fiu al sorei White. Acest progres nu
este străin de solia neprihănirii lui Christos. Totuşi, cele două influenţe contrarii care
porneau din centrul lucrării au imprimat caracterul lor şi în câmpurile externe. Iar
buruienile se dezvoltă întotdeauna mai repede decât plantele de cultură. în special solia
neprihănirii prin credinţă şi în legătură cu aceasta, ascultarea de îndrumările lui Isus
prin Spiritul Profeţiei, nu este nevoie să fie lepădate pe faţă, pentru a favoriza rătăcirile,
ci este suficienţă neglijarea lor tacită. Faptul că programul lucrării nu este o dovadă
categorică a primirii neprihănirii prin credinţă, constituie exemplul lui Ludwig Conradi
care a fost poate cel mai zelos misionar şi organizator al lucrării în Europa, lucrând în
Germania, Transilvania şi Rusia, şi în acelaşi timp fiind un împotrivitor faţă de solia de la
1888, nestatornic în ce priveşte încrederea în Spiritul Profeţiei, deviind apoi şi în alte
puncte de credinţă.

Criza de la începutul secolului şi urmările ei

Se recunoaşte oficial în lucrările mai vechi asupra istoriei adventiste că primul deceniu
al secolului XX a fost o trecere în umbră a soliei neprihănirii. O cauză principală, spun
istoricii, (sau un efect, ar putea spune alţii), a fost aşa numita criză „Alfa", sau „criza
panteistă" dezvoltată în centrul lucrării, la Battle Creek şi având ca principal agent uman pe
doctorul John Harvey Kellogg, una dintre cele mai mari personalităţi ale Bisericii, directorul
 71

Sanatoriului, medic de renume la timpul său. Criza generată de el a apărut în urma răspândirii
filozofiei panteiste prin cuvintele şi scrierile sale şi s-a lărgit prin opoziţia sa faţă de soliile
Ellenei White. Personalitatea puternică şi talentată, dar certat cu sfatul lui Dumnezeu, Kellogg
a alunecat treptat printr-un spirit de totală independenţă în gândire şi comportare, încercând să
smulgă de sub controlul Bisericii Sanatoriul şi întreaga lucrare medicală. Teoriile şi atitudinile
sale au influenţat pe o serie de medici adventişti, învăţământul adventist şi pe câţiva dintre
conducători şi lucrători. Unii au fost doar temporar influenţaţi şi aduşi în confuzie, alţii au fost
prinşi în plasă definitiv. Urmările acestei erezii filozofice au fost printre cele mai tragice din
istoria denominaţiunii noastre.
Fără îndoială, Kellogg a fost detalia unui savant în ramura medicală, în timpul său.
Dar el datora în mare parte succesele sale familiei White care-1 încurajase să studieze
medicina, şi bisericii care-i pusese la dispoziţie mijloace. Ceea ce el a început să uite cu
desăvârşire. Soţia sa, Ella, era o baptistă de ziua a şaptea care a rămas în credinţa ei toată
viaţa.
Care a fost izvorul din care băuse Kellogg această erezie? Kellogg fusese preocupat de
armonia dintre ştiinţă şi Biblie şi a sorbit idei panteiste
92
din surse din afara adventismului. Un oarecare profesor baptist de ziua a şaptea,
prieten de aproape al familiei Kellogg, întreţinea de asemenea idei panteiste. Nu se ştie exact
cine de la cine le-a primit, dar prima exprimare clară a lui Kellogg în această direcţie a fost la
conferinţa din 1897. Pe la 1899, asemenea erezii începeau să apară printre cadrele
Sanatoriului şi colegiului din Battle Creek. Panteismul este o concepţie filozofică foarte
veche, obişnuită în lumea păgână, în India de exemplu, şi reprezentată de filozofi ca
Giordano Bruno, Spinozo, Goethe, etc. în ultimele secole influenţase şi pe unii teologi. în
esenţă panteismul concepe natura, universul ca fiind însuşi Dumnezeu, sau parte din
Dumnezeu, confundând astfel pe Creator cu creaţiunea. Creştinismul, care din punct de
vedere filozofic susţine un teism biblic, afirmă că Dumnezeu este Spirit, dar că El este o
persoană transcendentă universului, distinctă faţă de univers, anterioară universului şi mai
presus de univers. în acelaşi timp, teismul creştin îl concepe pe dumnezeu ca fiind
imanent universului, omniprezent (atotprezent. Dar această „atotprezenţă" divină nu
se confundă cu panteismul, deoarece creştinismul distinge absolut pe Creator de creaturile
Sale. Ideile susţinute de Kellogg, care încerca să supună şi Biblia unei asemenea teorii,
făceau confuzia completă între Dumnezeu şi natură. Confuziile sale erau expuse în forme
subtile, poetice, de obicei, dar adesea exprimările sale erau adevărate blasfemii („când
mâncăm şi bem, noi primim pe Dumnezeu", „există o inteligenţă prezentă în toată vegetaţia",
„Dumnezeu este în mine, şi tot ce spun şi fac este o manifestare a Sa", etc, etc). Pentru
Kellogg, Dumnezeu nu mai era un Tată bun în ceruri, ci doar o esenţă inteligentă care
lucrează în lumea vie, care este prezent în totul şi în toţi, un fel de suflet (spirit) al lumii. Nici
o strădanie de a permite lui Dumnezeu să locuiască în noi. îl avem deja, numai că trebuie să
devenim conştienţi de aceasta. Nu există nici un Sanctuar în ceruri. Trupul omului este
templul lui
Dumnezeu...
Sora White scrise în repetate rânduri lui Kellogg şi îl avertizase împotriva filozofiei lui
şi împotriva planurilor lui nepotrivite. Dar zadarnic. Kellogg susţinea că Ellen White este rău
informată de nişte duşmani ai lui şi sfaturile ei sunt mult influenţate de acele spirite.
După cum avertizase mesagera Domnului, ca urmare a neascultării lui Kellogg şi a
asociaţilor săi, ca urmare a tolerării acestui rău de către Biserică, la 18 februarie 1902 a
izbucnit un incendiu care a ars marele sanatoriu. Sora White, care se întoarse în SUA din
august 1900, şi care locuia acum în California,a primit cu durere vestea, dar cu adăugarea că
se aştepta la o asemenea mustrare divină. Auzind vestea incendiului pe drum, Kellogg a şi
 72

făcut planul unui nou sanatoriu, mult mai mare, în ciuda avertizărilor trimise de sora White
conducerii, de a se construi cât mai multe clinici şi mici sanatorii, răspândite, şi a nu se
concentra totul la Battle Creek. Conducerea, căuta să respecte sfatul sorei White, dar în aşa fel
încât să-1 satisfacă oarecum şi pe ambiţiosul doctor. A rezultat un plan de compromis. Dar
Kellogg, de la începutul lucrărilor de construcţie a „greşit" măsurătorile în aşa fel încât s-au
pus bazele unui sanatoriu mamut, pe care nu reuşea să-1 termine din lipsă de fonduri.
Conducerea nu era dispusă să finanţeze în continuare planul său. I s-a propus să scrie o carte
sanitară pentru a fi vândută şi cu sumele strânse să-şi poată continua lucrarea. Kellogg a scris
cu această ocazie cartea „Templul viu" pe care serva Domnului a numit-o „Alfa ereziilor
mortale", deoarece strecura ideile panteiste printre sfaturi sanitare şi texte biblice.
Comitetul Conferinţei Generale a numit un comitet de examinare a acestei lucrări
înainte de a aproba publicarea ei. Destul de straniu, în ciuda avertismentelor E.G.White, în
ciuda opoziţiei unor oameni ca Daniells (preşedinte), Spicer şi alţii, majoritatea din această
comisie de examinare nu au văzut nimic nepotrivit în acea carte... Şi încă mai straniu, raportul
era semnat tocmai de Jones, cel care susţinuse evanghelia cu atâta curaj... Cu toate acestea,
Comitetul Conferinţei Generale a acceptat raportul unei minorităţi din acea comisie şi a
hotărât a nu tipări cartea, chiar dacă aceasta împiedică reconstrucţia rapidă a sanatoriului.
în ambiţia sa, doctorul a trimis manuscrisul spre tipărire, direct fratelui Evans, şeful
tipografiei noastre, care a acceptat fără să stea mult pe gânduri. De fapt tipografia ajunsese să
tipărească şi cărţi străine, unele cu totul contrare credinţei, justificându-se cu necesităţi
financiare. Sora White mustrase deja aceste atitudini. Mai mult, cu puţin timp înainte de
aceasta ea scrisese:
„Am văzut un înger cu o sabie de foc deasupra Battle Creek-ului (8T.97)"
La 30 decembrie 1902, pe când lucrarea lui Kellogg,era sub tipar, gata de a ieşi în
lume, un nou incendiu, şi mai îngrozitor a cuprins Casa de editură, cu toate birourile şi sala
maşinilor. Tiparniţele de pe atunci erau acţionate cu aburi, iar în curtea instituţiei erau movile
uriaşe de cărbune. Toate acestea au ars şi fumul înălţat continuu a desenat multe zile, pe cerul
oraşului, semnele triste ale neascultării. Ellen White scrisese deja dinainte:
„ Dacă nu se face o reformă, un dezastru va distruge Casa de Editură, şi lumea va
cunoaşte motivul... " (8T. 96)
Ellen White nu s-a arătat surprinsă la primirea veştii, deşi era tristă. Dar doctorul nu s-
a descurajat. El a dat lucrarea spre tipărire unei alte edituri neadventiste, după care s-a grăbit
s-o colporteze în rândurile adventiştilor şi în afară, încercând să se folosească chiar de
tineretul Bisericii... Mulţi nu vedeau nimic greşit în carte, atât de bine întemeiaţi erau în
doctrina elementară despre Dumnezeu. Şi cartea purta la pagina 6, pentru cititorii care o
lăudau, faimoasele nume ale lui Alonzo Jones şi Ellet Waggoner...
în ce priveşte proprietatea asupra Sanatoriului, Kellogg, care era doar directorul
instituţiei, s-a înţeles în secret cu anumite autorităţi juridice pentru a smulge sanatoriul din
mâinile Bisericii. Cu concursul unei suficiente măsuri de naivitate din partea conducerii,
planul lui Kellogg a reuşit şi a triumfat mulţi ani. Dar intenţiile sale nu vizau doar lucrarea
medicală. Cu ocazia alegerilor pentru Conferinţa Generală, doctorul a făcut anumite
aranjamente pentru a asigura în posturi importante pe suporterii săi. Fondurile bogate care se
scurgeau la Sanatoriu susţineau, prin grija doctorului, pe unii suporteri ai săi, dintre care unii
erau duşmani declaraţi ai Spiritului Profeţiei. în acest mediu s-a şi scris o carte în care Ellen
White era expusă ca o înşelătoare.
„Dragă frate Irwin - scrise sora White preşedintelui, în 1900 -Salvaţi-l pe doctorul
Kellogg, de sine însuşi. El nu ţine seama de sfaturile pe care ar trebui să le urmeze. "
Înainte de incendiu ea îi scrisese:
 73

„îţi scriu ca o mamă către fiul ei. Dacă aş putea, te-aş ajuta... Aş merge să te văd,
dacă aş putea... Dacă primeşti solia de avertizare ce ţi-a fost trimisă, vei fi salvat dintr-o
mare nenorocire. " (8T. 190)
Dar pentru doctorul Kellogg numai conta nici un sfat. El apucase pe cărări
întunecoase, de pe care niciodată nu avea să se mai întoarcă. Şi cu toate aceste, o serie de
oameni proeminenţi: predicatori, medici şi profesori, susţineau cartea sa... Influenţa rătăcirii a
fost atât de mare încât sora White statuia pe părinţi să nu-şi mai trimită copiii la şcoala noastră
din Battle Creek. Ca urmare, şcoala a fost mutată în altă parte. Dar Kellogg a redeschis şcoala
din Battle Creek, invitând cu căldură tineretul la şcoala medicală în care dominau ereziile
sale...
În legătură cu atmosfera creată de panteismul lui Kellogg, s-au dezvoltat în tabăra sa
idei uluitoare despre „dragostea liberă" şi fapte pe măsura acelei credinţe. Sora White scrisese
despre aceasta:
„Teoriile panteiste nu sunt susţinute de Cuvântul lui Dumnezeu... întunericul este
elementul lor, iar sfera lor este senzualitatea. Ele dau frâu liber inimii fireşti şi dau
îngăduinţă înclinaţiei... "(1904)
O altă idee nenorocită introdusă în cercul suporterilor ideilor panteiste, era şi aceea a
„afinităţilor spirituale", care se referea la rezolvarea în lumea viitoare a căsătoriilor
nepotrivite, în sensul că Dumnezeu ar alege partenerii potriviţi... Unii susţineau în sens
panteist că au deja o „carne sfântă"... Ideile care circulau în aceste cercuri erau destul de
liberale şi se învecinau cu cele susţinute de spiritism: tăgăduirea ispăşirii, mântuirea omului
prin sine însuşi, declararea unor părţi biblice ca ficţiuni... Pe la 1907, conflictul dintre Kellogg
şi Biserică ajunsese la culme. N-a mai putut rămâne membru în aceste condiţii. Câţiva prieteni
intimi ai săi, mai ales medici, i-au împărtăşit soarta. Fuseseră făcute pentru Kellogg multe
încercări de îndreptare şi împăcare zadarnice. După 1920 doctorul a adoptat darwinismul, fără
să renunţe la Biblie, dar socotind că anumite părţi din Biblie nu sunt inspirate, negând
naşterea virgină a lui Isus şi divinitatea Sa. Mai târziu a dat în judecată Biserica pentru a
smulge nişte „drepturi" materiale în legătură cu Sanatoriul. A murit în 1943 fără să împace cu
Dumnezeu şi cu Biserica.
Prevăzând primejdia care-i pândeşte pe solii aleşi ai lui Dumnezeu, pe Jones şi
Waggoner, sora White îi avertizase cu grijă în repetate rânduri. După 1888 ea declarase că ei
nu erau deloc perfecţi, că făcuseră oarecare greşeli, dar că încă nu se descalificaseră pentru
slujirea Cuvântului. Ea îi avertizase însă, că dacă nu se vor corecta (aşa cum cerea doctrina
specială pe care o predicau) îşi vor pierde calea. încă din 1892, sora White scrisese:
„ Este foarte posibil ca fraţii Jones şi Waggoner să cadă în ispite şi încercări care vor
veni asupra lor. Dar dacă s-ar întâmpla acest lucru, acesta n-ar fi o dovadă că solia lor n-ar
fi de la Dumnezeu, sau că lucrarea lor ar fi o greşeală, în întregime. "
Cu ocazia marii Conferinţe a reorganizării din 1901, Jones s-a opus ideii de a avea
„preşedinţi" de conferinţe, ci în schimb să avem un tip special de preşedinţi, cu mai puţină
autoritate, care în engleză se cheamă „chairman". Totuşi , el n-a refuzat când, în aceeaşi
Conferinţă a fost ales „president" al Conferinţei California. După doi ani însă, în 1903, s-a
întors la Battle Creek, în toiul crizei panteiste, în ciuda avertizărilor sorei White care-i spusese
să nu facă aceasta. Simpatia sa faţă de doctorul Kellogg 1-a adus în opoziţie cu fratele
Daniells, noul preşedinte al Conferinţei Generale, şi cu alţi membri ai conducerii. în 1904,
sora White a îndemnat pe Jones să se ţină de evanghelizare în marile oraşe ale Americii. Dar
Jones a început să nu mai ţină seama de sfatul sorei White. Spiritul care-i părăsise pe unii foşti
oponenţi, părea să-1 părăsească şi pe el. din 1903, Jones funcţiona la Colegiul Misionar
Medical înfiinţat de Kellogg.
Astfel, neascultând sfatul lui Dumnezeu şi stând în vecinătatea pomului cunoştinţei
panteiste, el n-a rezistat. între 1904 şi 1911, sora White îi trimisese nu mai puţin de
 74

treisprezece mesaje de avertizare şi sfat. în 1905 sora White a declarat că Jones îşi pierduse
vederea spirituală şi lepăda sfaturile lui Dumnezeu. A început să întreţină spiritul lui Kellogg
şi astfel amăgit, a ales întunericul. Fiind sub controlul lui Kellogg, sub care se aşezase de bună
voie, fostul sol al lui Dumnezeu a întristat Spiritul Sfânt. în 1907, sora White scria că el era în
apostazie, fiind îndepărtat de credinţă, şi că singura cale înapoi ar putea-o găsi prin pocăinţă.
Din cauza luptei sale contra Bisericii, i-a fost retrasă autorizaţia de predicator. Prin 1909,
fratele Daniells a mai făcut o încercare de împăcare. După ce Comitetul Conferinţei Generale
a discutat cu el timp de trei după-amiezi, fratele Daniells s-a ridicat şi după un deosebit apel la
împăcare, i-a întins mâna peste masă, implorându-1: „Vino, frate Jones, vino!" Evident
mişcat, Alonzo Jones s-a ridicat, întinzându-şi mâna încet, pentru a o prinde pe a lui
Daniells... Dar imediat a tras-o înapoi, cu cuvintele: NO NEVER! (Nu, niciodată!) Şi s-a
aşezat jos. La scurt timp, a fost exclus din Biserică. După 1915 a intrat ca membru în aşa
numita Biserică a Poporului, o comunitate de negri din Washington D:C: care la rândul ei s-a
separat de corpul comunităţilor adventiste. El a rămas până la sfârşit un păzitor al sabatului şi
al altor doctrine specifice, şi nu a tăgăduit niciodată solia pe care o predicase. Dar
amărăciunea nutrită faţă de conducerea Conferinţei Generale, în urma lungilor ani de şicane şi
critici prin care trecuse după 1888,1-a descurajat şi 1-a biruit. El crezuse că această solie a
neprihănirii va fi primită totuşi de Biserică în anii aceia şi că ploaia târzie va face în stare
Biserica să vestească în toată lumea acea solie. Dar cele trăite nu păreau să-i confirme
speranţa. O influenţă luciferică, mai tare decât el, îl prinsese în cursă şi-1 doborâse, din cauza
neascultării sale. în cele din urmă orgoliul 1-a separat de fraţii săi. Cât de trist este că acest om
trebuie să împărtăşească soarta lui Balaam, şi a „omului lui Dumnezeu"...
Jones a murit în 1923. Dar soţia sa a rămas credincioasă soliei şi Bisericii adventiste
de ziua a şaptea până la sfârşit. Ea a păstrat multe documente, scrieri ale soţului, pe care le-a
pus la dispoziţia Bisericii.
între timp calea pe care mergea Waggoner era la fel de tristă, deşi diferită ca formă. în
această perioadă, el a lucrat în Anglia, până în 1903, venind în SUA, doar cu ocazia
Conferinţei Generale. El a susţinut teoriile panteiste ale lui Kellogg şi în special a început să
întreţină şi să răspândească erezia „afinităţilor spirituale". într-un mod naiv, Waggoner a luat
teoria lui Kellogg drept o preţioasă lumină spirituală. După 1901, sora White scris:
„ Dr. Waggoner începea să se depărteze de credinţă, prin doctrina pe care o susţinea
cu privire la afinităţile spirituale. "
Deja semănase în Europa seminţe ale ereziei, pentru că, aşa cum spunea sora White,
dăduse ascultare spiritelor amăgitoare şi doctrinelor demonilor. Ca şi Jones, el a devenit
prizonierul acestor spirite de care nu a fugit, în ciuda avertizărilor. După Conferinţa Generală
de la Oakland (1903), sora White a vorbit ca Waggoner să fie pus ca profesor la Colegiul
Misionar Emanuel, în mod condiţionat, mai întâi ca un timp de probă, în speranţa că el va
rupe cu aceste teorii amăgitoare. în acelaşi an sora White 1-a avertizat că se află într-un mare
pericol, un pericol înrudit cu spiritismul... Dar el n-a voit să ia aminte. Era evident că nişte
inteligenţe din lumea nevăzută erau la lucru împotriva acestor oameni, din pricina soliei pe
care o vestiseră. După o scurtă perioadă la catedra din Berrien Springs, Waggoner a venit
lângă fostul său asociat, Alonzo Jones, la colegiul medical al lui Kellogg, din Battle Creek.
Astfel s-a aşezat în centrul cercului de influenţă otrăvitoare a celor ce susţineau panteismul şi
se opuneau Ellenei White. Sora White 1-a avertizat iar şi iar să părăsească Battle Creek-ul şi
influenţa celor ce stau în jurul cărţii „Templul viu" a lui Kellogg, deoarece acolo este adevăr
amestecat cu rătăcire. Ea a îndemnat pe Waggoner şi pe Jones, să intre în câmpul misionar al
oraşelor mari care nu erau evanghelizate. Dar ei n-au dat nici un răspuns.
Pe la 1906, în urma unor dificultăţi în cămin, doctorul Waggoner a divorţat de soţia sa
şi s-a recăsătorit. Prin aceasta el a ajuns ca şi Jones în afara Bisericii pe care o slujise. Un timp
a lucrat ca medic la Battle Creek, şi ca profesor la colegiul medical al lui Kellogg până la
 75

moartea sa în 1916. spre deosebire de Jones, el nu s-a opus niciodată Bisericii. N-a părăsit
niciodată solia pe care o predicase. Fratele Wilcox, care a fost apropiat faţă de Waggoner în
ultimii ani ai doctorului, spune că Waggoner ar fi primit în ultimul timp toate învăţăturile
Bisericii, lucru susţinut şi de fiica sa, care a rămas adventistă credincioasă până la moartea ei
în 1969.
După asemenea relatări nespus de triste, nu există reflecţie mai potrivită decât aceea pe
care istoricii noştri obişnuiesc s-o împrumute de la Pavel: „Cine crede că stă în picioare, să ia
seama să nu cadă...”
Unii înclină să-i vadă pe cei doi eroi de la Minneapolis care s-au rătăcit apoi, ca pe
nişte victime ale criticismului oponenţilor lor. Alţii văd în ei pe vinovaţii principali pentru
respingerea soliei sau neglijarea ei în mare măsură până pe la 1924. Dar este evident că
apostazia lor a fost atât un efect cât şi o cauză a neglijării luminii. Şi dacă solia lui Waggoner
şi Jones a fost solia lui Dumnezeu, dacă ea fost solia scrisă în Biblie şi confirmată de sora
White, atunci căderea celor doi soli nu trebuie considerată drept ţapul ispăşitor pentru faptul
că după 1900 solia a căzut în praf. în acelaşi fel cum dezamăgirea de la 1844 şi lepădarea
soliei îngerului al treilea de către majoritatea milleriţilor, nu invalidează solia însăşi. La fel
cum profeţia lui Balaam a rămas în cartea lui Moise ca document inspirat, în ciuda faptului că
Balaam a căzut în cursa întinsă de Balac. Odată cu schela, nu dărâmăm şi construcţia. Cei ce
au putut neglija solia din cauza căderii celor doi, aveau motive cu atât mai mult s-o ia în
consideraţie. Şi dacă ar fi primit-o numai sub influenţa soliilor omeneşti, dar fără întemeiere
în Cuvânt, ce valoare ar fi avut experienţa lor? Oare nu tocmai pe studiul personal al
Scripturii, pusese Ellen White accentul în încheierea Conferinţei de la Minneapolis?
Căderea celor doi soli este în tot cazul o dovadă puternică a gravităţii acestei solii care
nimiceşte chiar şi pe cei ce o susţin, dacă nu rămân credincioşi ei până la sfârşit. Este o
dovadă sigură Satan nu se va da la o parte de la nimic pentru a nimici puterea acestei solii în
Biserică şi în afara ei.
În anul 1900, o rătăcire de altă formă, în paralel cu criza cauzată de Kellogg, ieşea la
iveală. Curentul acesta s-a dezvoltat pentru scurt timp în statul Indiana. Adepţii ereziei
numeau aceasta „doctrina cărnii sfinte" (în engleză, „holy flesh", pronunţat „hăuli fleş"), sau
„solia de curăţire". Manifestările care aveau loc în adunările acestor „perfecţionişti" erau de
un emoţionalism fanatic şi zgomotos. în timp ce Satan se prezenta intelectualilor prin
panteism, el se adresa de asemenea celor simpli prin această erezie gălăgioasă. Şi toate
acestea pentru ca atenţia poporului rămăşiţei să fie abătută de la măreaţa solie salvatoare, a
neprihănirii lui Cristos.
Pe scurt, teologia şi cultul acestor adventişti se prezenta astfel: Ei credeau că Domnul
Isus a luat asupra Sa carnea lui Adam cel necăzut în păcat şi acuzau pe cei ce credeau
contrariul (printre care şi fratele Haskell...), că îl fac pe Isus păcătos. Ei considerau că această
doctrină este vitală experienţei creştine, prin aceea că desăvârşirea cerută de Dumnezeu în
viaţa aceasta este eradicarea firii pământeşti, curăţirea de păcatul originar, sau dobândirea
„cărnii sfinte"... Se credea că dacă cineva trece printr-o luptă sufletească teribilă, asemenea lui
Isus în grădina Ghetsimani, va obţine o natură umană perfectă asemenea lui Isus; sau „carnea
sfântă" care nu mai are înclinaţii păcătoase, nu mai duce în ispită. Cei care trec prin această
experienţă sunt singurii număraţi cu adevărat ca popor al lui Dumnezeu, Israel. Ceilalţi sunt
adunătura de oameni care în cele din urmă va pieri...
Mişcarea nu era neînsemnată, deoarece era implicat în ea şi preşedintele Conferinţei
Indiana. Adunările speciale făcute pentru încurajarea experienţei „grădinii", erau de tipul
acelor „treziri" americane întâlnite în cursul secolului XIX şi care au însoţit întotdeauna, ca un
blestem, adevăratele redeşteptări, de-a lungul timpului. Destul de interesant, între metodişti
începuse penticostalismul în acelaşi timp şi la numai câţiva ani după aceasta, o familie
adventistă de ziua a şaptea avea să facă agitaţii cu privire la profeţie, scoaterea demonilor,
 76

vorbirea în limbi şi exaltări emoţionaliste... Adepţii cărnii sfinte foloseau din plin un anumit
fel de muzică pentru excitarea spiritelor. Se dădea pe faţă o anumită bucurie „religioasă", se
dansa în cercuri largi, strigând şi ridicând mâinile în sus. Copiii, ridicaţi pe lăzi sau pe alte
obiecte, se distrau şi ei ţipând şi ridicându-şi mâinile. Se predica într-un stil emoţionalist, cu
strigăte şi lacrimi, apoi se rugau intens până când unul cădea inconştient. Cei ce supravegheau
experienţa, culegeau pe aceşti leşinaţi şi îi târau aşezându-i pe platformă la amvon. Atunci
câţiva dintre închinători se adunau în jurul celui căzut, rugându-se, cântând sau ţipând, toţi în
acelaşi timp, până când omul îşi revenea. Atunci acel suflet era numărat printre cei
credincioşi, care trecuseră prin „grădină"...
Aceşti entuziaşti au venit să aducă „redeşteptarea „ lor şi la adunările de tabără.
Predicând cu mare zel, folosind muzică instrumentală cu tamburine şi cu tot felul de
instrumente, produceau mare agitaţie. Când la aceeaşi adunare de tabără a vorbit fratele
Haskell, lucrătorii care acceptaseră această agitaţie n-au rămas înăuntru să-1 asculte. în
schimb când vorbitorul lor preferat a predicat, ei erau de faţă. Acest predicator (posibil să fi
fost preşedintele Conferinţei Indiana) şi-a întins mâinile spre adunare în timp ce vorbea cu o
anumită ocazie, şi mâinile sale au rămas rigide şi fixe. El a spus fratelui Haskell, după
adunare, că în timp ce vorbea, a simţit scurgându-se prin mâinile şi degetele sale către public
o mare putere... Ceea ce era ciudat, manifestările acestea aveau mare putere de atracţie asupra
celor ce luau parte ca să asiste cu oarecare bunăvoinţă. Ceea ce îi atrăgea în mod deosebit era
muzica produsă de orgă, violoncel, trei viori, două flaute, trei tamburine trei corni, o tobă
mare şi altele.
Fuseseră avertizaţi de faptul că fraţii de la conducere nu le împărtăşesc sentimentele şi
în special predicatorii lor fuseseră avertizaţi... începutul evanghelizării lor pornea de la ceea
ce ei numeau „solia laodiceană", citau părţi din scrierile sorei White şi din Biblie, prezentând
totul într-un fel în care îngrozeau de-a binelea pe ascultători. Spuneau de altfel multe lucruri
bune, afară de interpretările lor speciale care ţineau la experienţa „curăţirii". Apoi venea
muzica lor care zăpăcea pe ascultători... Se părea că aveau interes pentru puritatea morală.
Vorbeau mult despre „carnea sfântă", despre „credinţa care transformă trupul pentru înălţarea
la cer fără a trece prin moarte"... Ei socoteau că există două feluri de copii ai lui Dumnezeu:
cei înfiaţi, care vor învia, şi ce „născuţi", care vor fi înălţaţi fără să vadă moartea. Cei născuţi,
au carne sfântă ca Isus, nu mai au păcat în ei...
Sora White a mustrat acest fanatism în Conferinţa de la 1901 şi apoi la faţa locului. Ea
a arătat că o astfel de agitaţie este dezgustătoare pentru orice om cu mintea sănătoasă, chiar
din lume, şi că nimeni nu va avea carne sfântă până la schimbarea ce va avea loc la venirea
Domnului. A susţinut că adevărata redeşteptare duce la străduinţe profunde, calme şi
consecvente, la sobrietate şi adevărată sfinţire, evitând orice tumult. Sora White a arătat că
Domnul îi descoperise că la adunările de tabără va apare un fanatism asemănător aceluia care
izbucnise printre adventişti imediat după 1844 şi că la adunările acestor entuziaşti iau parte
chiar demoni în chip de oameni. Ceea ce este deosebit de interesant, Ellen White a avertizat
atunci că „multe asemenea mişcări vor apare în acest timp..."
Oricât am ridiculiza pe cei ce au putut conduce această agitaţie dezgustătoare, partea
frumoasă a acestei experienţe este aceea că imediat după declaraţia sorei White în Congresul
din 1901, preşedintele Conferinţei Indiana s-a ridicat şi a făcut o mărturisire de pocăinţă
exemplară şi tulburătoare, care a îndemnat la pocăinţă şi pa alţi predicatori implicaţi şi a dus
la stingerea imediată a acestei agitaţii care durase vreo doi ani. Ceea ce 1-a făcut pe
preşedintele conferinţei Indiana să capituleze, a fost sinceritatea şi umilinţa de care a dat
dovadă, întemeindu-se pe declaraţiile sorei White, pe care le-a considerat întotdeauna ca fiind
inspirate. Nu tot la fel au gândit unii conducători de la Minneapolis şi din anii de după 1888.
Conferinţa din 1901, în ciuda faptului că se afla în toiul crizei panteiste şi
perfecţioniste, în ciuda slăbirii soliei din 1888 şi a unei crize de organizare, a fost una dintre
 77

cele mai încurajatoare. Era prima ocazie, după zece ani, când sora White s-a ridicat şi a vorbit
potrivit cu lumina dată pe timpul acelor scrisori trimise din Australia, accentuând nevoia unei
reorganizări care să descentralizeze în oarecare măsură lucrarea şi astfel să se evite relele
provenite dintr-o organizare îngustă, abuzul de autoritate, „zeificarea", etc, şi totodată să fie
puse baze largi pentru înaintarea lucrării în câmpuri noi. Fratele Irwin, preşedintele
Conferinţei Generale, s-a ridicat cu curaj, recunoscând că propunerea sorei White este vocea
lui Dumnezeu şi ea trebuie urmată. S-a renunţat la planurile făcute de conducere şi s-a urmat
imediat sfatul lui Dumnezeu. Dar sora White nu le-a arătat amănunţit cum să facă această
reorganizare, ci i-a îndemnat să ceară personal lumină de la Dumnezeu.
în final, delegaţii au găsit potrivit să urmeze modelul de organizare dezvoltat în
Australia sub conducerea fratelui Daniells, după sfaturile sorei White. întregul câmp mondial
a fost divizat în uniuni de conferinţe. A fost ales ca preşedinte al Conferinţei Generale fratele
Arthur G.Daniells, care urma să conducă mulţi ani, până în 1922.
La conferinţa din 1903, în interesul slăbirii concentrării din Battle Creek, sediul
Conferinţei Generale a fost mutat la Takoma Park, lângă Washington, unde se află şi astăzi. în
providenţa divină, mutarea urmărea şi posibilitatea evanghelizării intense a capitalei
americane fără a locui în ea. Reorganizarea începută în 1901 avea să fie completată mai târziu
în 1911 şi după aceea. Prin aceste măsuri, preşedinţii Conferinţei Generale nu mai puteau
avea puteri „regale" (cum spunea sora White) sau dictatoriale. Anii aceştia au fost un timp de
înaintare în noi câmpuri, ca întotdeauna. Totuşi necazurile din centrul lucrării au împiedicat în
mare măsură înaintarea cu avânt în anumite părţi ale lumii. în timp ce servii lui Dumnezeu se
împotmoliseră la Battle Creek şi forţele conducerii concentrate împotriva ereziei lui Kellogg,
vrăjmaşul omenirii îşi desfăşura pregătirile pentru un război mondial şi pentru o nouă criză în
interiorul Bisericii, pentru a împiedica lucrarea lui Dumnezeu.
Dar înainte de primul război, pe când criza panteistă era în floare, o altă lovitură a fost
dată Bisericii printr-o nouă personalitate luciferică. Fratele Albion Fox Ballenger, predicator,
fiul pastorului J. Ballenger, om care lucrase în învăţământ, care era un vorbitor talentat, un
scriitor capabil, din 1890 fusese secretar al Asociaţiei Naţionale pentru Libertatea Religioasă
din Chicago, apoi redactor adjunct la revista American Sentinel, apoi predicator la adunări de
tabără şi în sfârşit evanghelist şi supraveghetor al misiunii din Insulele Britanice. în acest
timp, prin 1905, conducerea generală a Bisericii a fost alarmată de o nouă teologie pe care o
propaga Ballenger cu privire la lucrarea lui Isus în Sanctuar. Ca şi Canright, a cărui cădere se
consumase înainte de 1888, predicatorul Ballenger începuse să susţină că Domnul Christos şi-
a început lucrarea de Mare Preot în anul 31 la înălţarea Sa în Sfânta Sfintelor şi nu în anul
1844 aşa cum a învăţat întotdeauna Biserica. Se ştie că temeiul existenţei separate şi al
mărturisirii Bisericii noastre, se află în profeţia din Daniel 8-9 care ne arată începutul zilei
ispăşirii (judecăţii de cercetare) ca fiind 1844...
Cu puţin înainte de aceasta, Ballenger susţinuse că noi, adventiştii de ziua a şaptea ar
trebui să nu scoatem prea mult în evidenţă anumite doctrine distinctive, cum ar fi sabatul. în
mod evident, asemenea idei erau influenţe ale creştinilor din afară. Sora White mustrase
această teorie şi ca urmare Ballenger se pocăise cu lacrimi. Dar acum ideile sale tulburau
comunităţile din Irlanda şi Anglia. Fratele pastor Famsworth nu se mai putea înţelege cu
conducătorii locali din acest motiv. Ballenger era de acord că teoria sa nu se armonizează cu
Mărturiile, dar el înşira zeci de texte biblice despre care credea că susţin ideile sale...
Albion Ballenger, cu înfăţişarea sa chipeşă şi cu mustaţă fâlfâitoare, cu talentul său de
poet şi orator, cu aerul său de sinceritate, zăpăcise multe minţi. în anul 1905, la congresul
Conferinţei Generale, când sora White a dat ochii cu Ballenger într-una din camerele de ia
Takoma,Park, i-a adresat câteva cuvinte începând cu acestea:
„Dumneata eşti acela pe care mi l-a arătat Domnul în viziunea de la Salamanca."
Într-o scrisoare personală, serva Domnului i-a spus:
 78

,,Teoriile dumitale care au o serie de iţe fine şi au nevoie de atât de multe explicaţii nu
sunt adevăr şi nu trebuie prezentate pentru a hrăni turma Domnului. Dumnezeu interzice
această acţiune a dumitale care face ca binecuvântatele texte din Scriptură, grupate în felul
acesta, să susţină construirea unei teorii false. Fie ca toţi să se bizuiască pe adevărul stabilit
despre Sanctuar. " (Ms.59/1905)
Ballenger şi-a prezentat teoria în scris într-un număr de teze, susţinând că doctrina
AZS despre Sanctuar este greşită aproape în orice punct principal. Fratele Daniells a văzut
bine că teoria lui Ballenger loveşte la temelia structurii noastre doctrinale, ducând la
prăbuşirea ei. Iar sora White a continuat să vorbească şi să scrie contra acestui spirit:
„ Vreau să spun tuturor celor prezenţi la congres, într-un limbaj clar şi lămurit că
fratele Ballenger a permis minţii sale să primească şi să creadă o rătăcire plauzibilă... Solia
aceasta, dacă este acceptată, subminează stâlpii credinţei noastre... (Apoi s-a referit la falşii
profeţi despre care vorbise în Matei 7,15)
Aceia care încearcă să susţină teorii care mută stâlpii credinţei noastre cu privire la
Sanctuar sau cu privire la personalitatea lui Dumnezeu şi a Domnului Christos (aluzie şi la
Kellogg - n.a.) lucrează ca nişte orbi. Ei susţin lucruri nesigure, ducând pe poporul lui
Dumnezeu în voia vântului, fără nici o ancoră... Marele nostru Instructor a spus fratelui
Ballenger: „ Tu aduci confuzie şi zăpăceală prin felul în care interpretezi Scripturile. Tu
crezi că ţi s-a dat o lumină nouă, dar lumina ta se va dovedi întuneric pentru cei ce o
primesc... Opreşte-te chiar unde te afli, pentru că nu Dumnezeu ţi-a dat această solie ca s-o
prezinţi poporului. "
Dar Ballenger nu s-a oprit. El a luat poziţia unui martir pentru principiul „numai
Biblia", în opoziţie cu Mărturiile Ellenei White. într-o scrisoare adresată sorei White, el a
afirmat că dacă ar susţine doctrina Bisericii, înaintea tronului judecăţii divine el n-ar avea un
temei biblic, ci interpretarea personală a sorei White... Ballenger uita însă că doctrina aceasta
a provenit din studiul Bibliei şi că mai târziu i se confirmase Ellenei White prin viziuni
profetice. Mai mult, el punea interpretarea sa deasupra interpretării unite a fraţilor săi, şi nu
era bucuros să-şi revizuiască studiile în lumina înţelegerii altora şi în special în lumina
descoperirii unui profet. Aici era în conflict raţiunea omenească slabă, cu descoperirea divină
care adesea este paradoxală, misterioasă şi de obicei este înţeleasă de noi parţial. Nu putem
pretinde că toate punctele referitoare la această doctrină a Sanctuarului ne sunt clare. Dar dacă
tăgăduim interpretarea clară şi logică cu privire la începerea timpului judecăţii în 1844, cu
privire la sensul adevăratei „zile a ispăşirii", a „curăţirii sanctuarului", doctrina neprihănirii
prin credinţă va fi subminată. Se va pune accentul pe o iertare sau îndreptăţire legală şi
sfinţirea sau/şi desăvârşirea nu vor mai avea loc în cadrul soliei şi experienţei neprihănirii prin
credinţă... Satana voia să ia orice posibilitate de progres a soliei adventiste.
Ballenger a lepădat mustrarea, ascunzându-şi mândria sub o mască de martir. în ciuda
faptului că promisese să nu-şi agite doctrinele în popor şi să nu producă schismă, el a făcut
exact invers. în final a fost exclus. A scris o carte cu titlul „Lepădat pentru crucea lui
Christos", apoi alta: „Apel la unire", care de fapt era un apel la erezie şi la schismă. Ultima
lucrare a fost publicată sub forma unei reviste începând cu 1914. Ballenger şi-a câştigat adepţi
prin aceste lucrări, mai întâi pe tatăl său şi fratele său care fuseseră pastori. Revista a
continuat să existe şi după moartea sa în 1921, condusă de văduva sa şi de fratele său...
„E prea târziu în istoria acestui pământ pentru a mai prezenta ceva nou” - scrise sora
White în 1905 referitor la Ballenger. Ceea ce trebuia predicat, şi care ar fi împiedicat apariţia
unor asemenea „noutăţi” era solia neprihănirii lui Christos.
Unul după altul, aştri care au strălucit puternic pe firmamentul Bisericii au căzut în
timpul primului deceniu al secolului. Kellogg, Jones şi Waggoner, Ballenger... Pe deasupra, în
1907 a căzut şi Frank Belden, nepotul sorei White, mare compozitor de imnuri creştine.
Dispreţul faţă de mărturii, lăcomia de bani, nemulţumirea, l-au îndepărtat de Biserică. Dar
 79

imnurile sale au rămas, ca şi opera medicală a lui Kellogg, ca şi primele predici ale lui
Ballenger despre Duhul Sfânt. Tot astfel, solia lui Jones şi Waggoner a rămas, în ciuda
apostaziei lor. Dar prea puţini se mai ocupau de ea.

Deformişti şi conformişti
Apropierea primului război mondial este totodată amurgul vieţii Ellenei White, solul
lui Dumnezeu care călăuzise Biserica prin atâtea primejdii, care stătuse ca o stâncă în mijlocul
furtunii şi valurilor la 1888, care întărise lucrarea în Europa şi Australia, care dăduse atâtea
directive înţelepte din partea cerului, care salvase organizaţia de uri mare dezastru în timpul
crizei panteiste şi care a lăsat Bisericii un tezaur nepreţuit de scrieri inspirate. Între 1900-1915
ea şi-a scris ultimele opere: Testimonies voi. 6-9, Slujitorii Evangheliei, Slujba vindecării,
Educaţia, Istoria faptelor apostolilor, Sfaturi pentru părinţi şi profesori, Profeţi şi regi. În afară
de aceasta a ţinut multe cuvântări şi a scris numeroase scrisori personale. Indiferent de
subiectul tratat, indiferent de nevoia impusă de împrejurări, soliile ei au întărit subiectul
îndreptăţirii prin credinţă, încurajând pe oameni să privească numai la Christos ca înlocuitorul
şi Exemplul nostru, ca ţintă şi ca sursă a puterii noastre. Dacă a fost vreodată un predicator
sau scriitor care să înalţe continuu pe Christos şi neprihănirea Sa înaintea păcătoşilor, aceasta
a fost cu siguranţă Ellen White. Ea a încetat din viaţă la 16 iulie 1915 (vineri
pe la orele 3,40 - asemenea lui Isus) în vârstă de 87 de ani. Ultimele ei griji au fost
legate de Biserică. Cu câteva luni înainte de moarte rostise un mesaj cu privire la ce fel de
literatură trebuie să citească tineretul. Era îngrijorată de faptul că membrii Bisericii nu au
simţul apropierii revenirii Domnului şi al necesităţii pregătirii. Totuşi, cuvintele ei faţă de cei
cu care era în legătură, au reflectat întotdeauna încrederea în Dumnezeu, că El va conduce
Biserica spre triumful final. Ultime ei cuvinte au reflectat trăirea marii lumini de la 1888: „Il
iubesc, îl iubesc, îl iubesc! Ştiu în cine am crezut! El dă odihnă aceluia pe care îl iubeşte!... "
Izbucnirea războiului în Europa a trezit interesul fraţilor pentru eventualitatea ca
luptele să se încheie cu scenele de la Armaghedon. În Europa au apărut deosebiri de vederi cu
privire la atitudinea creştinilor faţă de război. Dispariţia Ellenei White punea încă o problemă:
Cine va fi în continuare profet al Domnului în Biserică? Ea era destul de organizată, neavând
nevoie neapărată de un nou profet pentru a se menţine. Dar în principiu, doctrina despre darul
profetic nu se opunea ivirii altor profeţi în paralel sau după Ellen White.
în ultimii ani ai vieţii Ellenei White se înmulţise numărul indivizilor care pretindeau că
au fost aleşi ca profeţi. Astfel, întrebarea dacă va mai fi un alt sol special în biserică devenea
tot mai acută. Unii dintre aceştia au scris sorei White în speranţa unei recunoaşteri din partea
ei, sau au făcut călătorii lungi pentru a o vizita şi a primi o confirmare din partea ei. Ea asculta
atentă şi tăcută experienţele şi argumentaţiile lor, apoi le răspundea că ea nu primise nici o
poruncă şi nici o descoperire cu privire la ei.
„ Unii dintre aceşti oameni, de altfel buni dar amăgiţi, au ascultat de prietenii lor şi
au abandonat pretenţiile bazate pe fanteziile lor. Alţii au petrecut ani de zile scriind şi
publicând explicaţii fanatice ale Scripturii, pline de condamnări asupra celor ce nu acceptau
pretenţiile şi expunerile lor. ' (William White - 25 iulie 1915).
„ Uneori fraţii noştri întreabă pe mama: Cine va purta povara lucrării speciale după
moartea ei? Ea le răspunde că nu ştie nimic despre aceasta. Dumnezeu nu i-a descoperit
niciodată acest lucru, şi ea nu are nici o îngrijorare cu privire la aceasta, fiindcă Dumnezeu
este pe deplin în stare să instruiască pe servii Săi şi să conducă lucrarea Sa potrivit cu
înţelepciunea şi planul Său infinit". (W. White - 6 octombrie 1912)
De obicei ea atrăgea atenţia asupra scrierilor ei, spunând:
„ Iată scrierile mele. Când nu voi mai fi, ele vor mărturisi în locul meu."
 80

Cu puţin înainte de moartea ei, fraţii Montgomery şi Campbell au vizitat-o la

Elmshaven. Ei au întrebat-o dacă are vreo cunoştinţă că ea va trăi până la venirea Domnului.
A răspuns că nu are nici o lumină privitoare la acest lucru. Fratele Campbell a spus atunci:
„Dacă dumneavoastră nu veţi mai fi printre noi, se vor ridica o mulţime de fanatici,
ca o epidemie, pretinzând că ei sunt succesorii dumneavoastră."
„Domnul este absolut capabil să poarte de grijă cauzei Sale" — a răspuns ea liniştit.
într-o mărturie scrisă a sorei White, găsim cuvintele:
„ Belşug de lumină a fost dat poporului nostru în aceste ultime zile. Indiferent dacă
viaţa mea va fi cruţată sau nu, scrierile mele vor vorbi încontinuu, şi lucrarea lor va merge
înainte cât va dura timpul. Aceste cuvinte care mi-aufost date de Domnul, vor avea în
continuare şi vor vorbi poporului. " (1 SM 55)
După moartea ei aceste întrebări au început să intereseze nu numai pe adventişti ci şi
pe cei din afară. Reporteri ai unui ziar local din Battle Creek au întrebat pe William White
aceleaşi lucruri, ba încă au pus o întrebare în plus:
„ Vor alege conducătorii bisericii o altă persoană care să poarte în continuare
această povară? "
„ Nu! Credinţa lor este că numai Dumnezeu Îşi alege solii Săi, şi că ar fi o încumetare
din partea oamenilor de a-şi lua sarcina alegerii persoanelor prin care să se manifeste
Spiritul Profeţiei. " (25 iulie 1915)
Astfel problema unui profet sau a altor profeţi în biserică a rămas deschisă. Este o
întrebare la care numai Dumnezeu poate răspunde. Totuşi, faptul că scrierile E.G.White sunt
atât de răspândite pe cât sunt de neglijate, face aproape inutilă apariţia unui nou profet.
Făgăduinţa „ploii târzii" are cu sine şi această binecuvântare, dar această experienţă a fost
continuu întârziată de apostazia poporului. Şi apoi există continuu primejdia apariţiei
profeţilor falşi, în lipsa celor adevăraţi sau în acelaşi timp cu ei. Sora White spunea în 1905:
„ Vor exista aceia care vor pretinde că au viziuni. Când Dumnezeu vă dă dovezi clare
că viziunea este de la El, o puteţi accepta, dar nu o acceptaţi pe nici un alt temei; fiindcă
oamenii urmează să fie tot mai mult duşi în rătăcire, în ţările străine şi în America.
Dumnezeu vrea ca poporul Său să acţioneze ca nişte bărbaţi şi femei cu judecată. " (Ev. 610)
Şi într-adevăr, chiar în istoria lui Israel au existat mai mulţi profeţi falşi decât
adevăraţi. Vom relata câteva cazuri mai importante din istoria adventistă de după 1888.
În timp ce sora White se afla în Australia, în perioada 1893-1894, s-a ridicat o
asemenea pretenţie din partea Armei Philips, o domnişoară adventistă din Battle Creek.
Principala ei solie se concentra asupra purităţii morale. Întinzând la extrem unele declaraţii ale
sorei White cu privire la excesele sexuale ce aveau loc precum şi cu privire la cine ştie ce
perversiuni practicate sub mantaua căsniciei, domnişoara Phillips, obsedată de această temă, a
pretins că are anumite descoperiri, sau poate chiar anumite vise pe care le-a luat drept
profetice. În esenţă ea susţinea că acum în timpul sfârşitului ar trebui ca soţii să renunţe la
sexualitate înfrânându-se complet.
Alonzo Jones recomandase soliile Annei Phillips înaintea unei adunări de 4000 de
persoane în Battle Creek, susţinând că ea ar fi în armonie cu solia Ellenei White, că el o
recunoaşte ca fiind „glasul Păstorului"... A doua zi, duminică dimineaţa, fratele Jones primise
o scrisoare din partea sorei White, care fusese expediată din Australia, cu o lună înainte, şi în
care sora White îl mustra pe Jones pentru nefericita publicaţie pe care o făcuse scrierilor
Annei Phillips, arătându-i că aceea nu este aleasă de Dumnezeu şi nu Dumnezeu i-a dat aceste
mesaje... Sora White îl mustrase pe Jones pentru o greşeală pe care avea s-o facă după o lună
de zile, dar scrisoarea a ajuns la destinaţie exact la timpul acţionării greşite... De unde ştiuse
sora White toate acestea?... Jones şi-a recunoscut public greşelile, citind scrisoarea uluitoare a
sorei White. Anna Phillips s-a pocăit şi ea şi a rămas credincioasă pocăită şi liniştită până la
 81

sfârşitul vieţii. Dar efectul soliei ei a fost dezastruos. Peste 60 de familii din aceea zonă s-au
dezmembrat în urma acestei învăţături extremiste.
Referitor la purtarea morală, sora White spusese că credincioşii trebuie să-şi
concentreze gândurile asupra lui Christos, asupra intimităţii spirituale cu Dumnezeu, apoi a
continuat:
„Dumnezeu n-a încredinţat misiunea de a ataca pe bărbaţi şi a-i acuza de necurăţie şi
neînfrânare. Asemenea manevre, în loc de a elimina senzualitatea, mai degrabă o provoacă.
Biblia singură ne dă adevărata învăţătură despre puritate. Predicaţi Cuvântul. " (Let.
102/1904)
De asemenea apăruse pe timpul sorei White unul care voia să scrie o broşură despre
acest subiect al înfrânării totale. Înainte de publicarea manuscrisului, omul a voit să obţină
asentimentul Ellenei White. Sora White nici n-a vrut să primească pe autor, sfătuindu-1 doar
de la distanţă să-şi părăsească proiectul. Totuşi la insistenţele lui, ea 1-a primit şi 1-a ascultat
cu răbdare, după care i-a spus doar cuvintele acestea:
,, Intoarceţi-vă acasă şi fiţi bărbat!"
Omul a înţeles şi n-a mai continuat proiectul.
Un caz ciudat s-a întâmplat în Australia în timpul lucrării sorei White. Un frate
cunoscut ca om de treabă, din Melbourne, a fost găzduit de către William White în casa în
care locuia împreună cu mama sa (Ellen White). Tot acolo se afla atunci şi fratele G. Starr,
unul dintre asistenţii sorei White. A doua zi dimineaţa, musafirul ia parte cu familia la cultul
familial şi la masă. În momentul în care toţi erau gata de plecare chemaţi de marile urgenţe ale
lucrării din Australia, musafirul i-a oprit cu cuvintele:
„Staţi jos, fiecare; am o solie de la Domnul. Vom cânta acum cântarea numărul... "
În clipa aceea, sora White i-a tăiat-o scurt: „Nu!" Dar „profetul" nu se descuraja:
„ Vom cânta imnul numărul... "
„Frate, i-a răspuns sora White, nu vom mai cânta nimic! Am cântat, am citit Biblia,
ne-am rugat. Dacă ai o solie de la Domnul spune care este? "
„Am văzut, zice musafirul, că noi trebuie să plecăm în America. Am văzut că noi
trebuie să mergem în America şi să rostim solia A CĂZUT BABILONUL! IEŞIŢI DIN EL
POPORUL MEU!"
„Şi cine trebuie să meargă în America!" a întrebat Ellen White.
„Cine?... Păi, dumneavoastră şi McEnterfer, fratele White, doamna şi domnul Starr şi
eu. Noi şase trebuie să mergem în America. "
Sora White i-a răspuns atunci categoric:
„Frate, solia dumitale nu este de la Domnul. Solia dumitale NU ESTE DE LA
DOMNUL. Dumneata ai înţeles greşit aceste lucruri. Dumnezeu nu ţi-a dat o asemenea solie.
Acela care ne-a trimis din America ne va spune când să ne întoarcem. De ce nu înţelegeţi
situaţia? Există de construit aici un sanatoriu, un colegiu, săli de adunare... Dragă frate,
dumneata nu-ţi dai seama că eşti un om bolnav la cap... "
Apoi sora White s-a grăbit să plece, lăsându-1 pe „profetul" bolnav în grija fratelui
Starr. Omul era uluit de această replică tăioasă. Plimbându-se în aer liber cu musafirul, fratele
Starr a discutat cu el şi i-a lămurit greşeala sa. Omul simţise nişte impresii, nişte sugestii în
mintea sa, şi crezuse că profeţii primesc pe această cale descoperiri divine. Dar în loc să se
exprime corect: „Am impresia că trebuie să merg", el zisese: „Am văzut că... " Fratele Starr i-
a arătat apoi că diferenţa dintre un om sănătos la minte şi unul bolnav, este aceea că omul
sănătos se slujeşte de cea mai bună judecată şi bunul simţ, pe când omul bolnav la minte
urmează prima impresie pe care o are, ducându-se încoace şi încolo, după impresii. Omul a
înţeles şi a plecat cu primul tren.
Probabil cazul cel mai interesant din timpul vieţii sorei White a fost acela al soţilor
Mackin, adventişti din Findly (Ohio) care în 1908 trecuseră prin experienţa stranii în timpul
 82

săptămânii de rugăciune. După mărturisirea lor, în urma unui post de trei zile, însoţit de
rugăciune şi de cercetarea mărturiilor sorei White, au avut o experienţă a „sfinţirii". După
rugăciuni intense şi stăruitoare au avut anumite experienţe emoţionale care le-au dat
sentimentul că au devenit plini de iubire şi de bunătate şi au început să vorbească în limbi
necunoscute ca apostolii... Experienţa se părea că fusese contagioasă, deoarece ei au relatat
întâlniri cu alţii care vorbeau în limbi necunoscute, „duhovniceşti", fără să înţeleagă ce spun...
Totuşi conversaţia se desfăşura în ordine; nu vorbeau toţi odată...(!) Nimic nu era de mirat,
dacă ne amintim că pe la 1900 apăruse penticostalismul în America.
Soţii Mackin au luat parte apoi la o adunare de tabără. Acolo, sora Mackin, care se
credea profetă şi trimisă se Dumnezeu cu o lucrare specială la acea adunare, după ce se rugase
împreună cu alte surori, a venit în faţa celor adunaţi. Se credea trimisă de Duhul Sfânt să
cânte, dar nu ştia ce anume v-a cânta. Aştepta ca acelaşi duh să-i descopere la momentul
potrivit. Ajunsă în faţă, a început să plângă „ca un copil", impresionată, cum zicea ea, de
starea păcătoasă a poporului lui Dumnezeu, peste care urmează să cadă plăgile... Biata soră,
avea impresia că este datoare să facă aceasta şi că nu-şi poate linişti conştiinţa până nu-şi
descoperă povara mesajului profetic... Ea a început să improvizeze pe cuvintele: „El vine. El
vine. Fiţi gata. Fiţi gata". Apoi a continuat cântând un paragraf din Experienţe şi Viziuni: „Cât
de mulţi am văzut ajungând sub căderea plăgilor, fără nici un scut ocrotitor. Primiţi Spiritul
Sfânt"... Ea pretindea, sau chiar simţea că acest cântec este dedicat automat de Duhul Sfânt şi
îl repeta la nesfârşit, întinzând mâinile aşa cum vor face neascultătorii când se vor trezi fără
speranţă în timpul plăgilor.
Un alt cântec favorit al sorei Mackin era „Glorie". Repeta la nesfârşit acest cuvânt,
declarând că se simte ca în prezenţa lui Isus şi a îngerilor. Dar nici fratele Ralph, soţul ei, nu
se lăsa mai prejos. El avea impresia că i s-a dat darul izgonirii demonilor. Vorbea oamenilor
despre anumite stări păcătoase care s-ar datora prezenţei unor demoni în ei, în aşa fel încât
convingea pe unii cu un psihic sugestionabil, că sunt demonizaţi. Atunci el zicea că duhul 1-a
instruit să poruncească acestora să se culce la pământ pentru ca demonul, ieşind din ei, să nu-i
trântească la pământ... s-au găsit dintre aceştia care nu numai că se culcau la pământ, dar mai
scoteau şi limba, „dovedind" astfel altor naivi că ei ar fi într-adevăr demonizaţi. La mustrarea
profetică a lui Mackin, unii închideau ochii, alţii scoteau limba, alţii lătrau... O femeia ar fi
avut în ea şase demoni care, înainte de a ieşi, îi simţea cum o împingeau în interior. Apoi au
ieşit ascultători, unul câte unul... Fratele Mackin îşi întemeia aceste experienţe pe ultima
Evanghelie a lui Marcu. Exact aşa cum spun şi penticostalii. Ei puneau accentul pe
autosugestiile lor, pe vorbire în limbi necontrolate, şi spuneau că acel duh ar avea un efect
„fiziologic” asupra lor.
Unii fraţi sperau că ar fi un semn al revărsării Duhului Sfânt, dar majoritatea şi în
special organizatorii, erau dezgustaţi de aşa ceva şi nu credeau că este ceva divin. De aceea
soţii Mackin se credeau persecutaţi. Ei au călătorit la locuinţa sorei White în California pentru
a relata experienţele lor şi a căpăta o încurajare şi o confirmare din partea ei. Declarau că sunt
sinceri şi doresc să ştie dacă nu cumva sunt înşelaţi, dar că totul s-ar potrivi de minune cu
Biblia şi cu Mărturiile... Sora White era suferindă şi avea nevoie de odihnă, în special nu
trebuia obosită cu conversaţii lungi stresante. În ciuda sfatului lui William White care i-a
rugat să-şi expună pe scurt problema, cei doi Mackin au povestit pe larg şi cu multe vorbe în
plus. Se pare că multă vorbărie este într-adevăr o marcă a înşelăciunii. Dar efectul relatării lor
asupra Ellenei White a fost o nesiguranţă în spatele căreia pândea teama de fanatism. Sora
White le-a spus că nu a primit nici o descoperire cu privire la cazul lor şi nu poate să spună
nimic definitiv, le-a povestit anumite cazuri asemănătoare care se consumaseră imediat după
1844 şi a fost de părere că experienţa familiei Mackin se aseamănă cu acelea. Ea a adăugat:
„În viitor nu vom avea semne ale influenţei Duhului lui Dumnezeu, în special când
vrăjmaşii noştri vor fi tari la culme împotriva noastră. Va veni timpul când vom vedea
 83

anumite lucruri uluitoare. Însă în cefei anume, dacă vor fi asemenea experienţei ucenicilor la
primirea Duhului Sfânt după înălţarea lui Isus, n-aş putea spune... "
Soţii Mackin au declarat că ei cunosc experienţele fanatice relatate de sora White, că ei
le-au citit în scrierile ei, şi că experienţa lor este diferită. Sora White i-a invitat să găzduiască
la ea. Dar ei au spus că ei acţionează întotdeauna numai la impulsul Duhului. Dacă Duhul le
spune să rămână, ei rămân. Dacă nu, nu. Minunată ascultare... Şi n-au rămas... Dar au lăsat
adresa lor sorei White pentru a le scrie în cazul în care va primi o mărturie specială pentru ei.
După o lună de zile, sora White a primit într-adevăr lumină cu privire la cazul lor şi le-
a scris. In cuvinte categorice ea le-a arătat că au făcut greşeli grave, că au înţeles greşit Biblia
şi Mărturiile în aceste puncte. Ea a declarat că toate aceste exhibiţii erau acte de fanatism
asemenea scenelor întâlnite printre adventiştii spiritualizanţi după 1844. că mult EU este
amestecat în aceste manifestări teatrale stranii, care vor da ocazia lui Satan să-şi introducă
puterea sa fermecătoare. Dar sora White era conştientă că se adresează unor suflete pentru
care a murit Christos, şi în loc de a-i umple de ocări, le-a scris:
„ Dragii mei prieteni tineri! Sufletele voastre sunt preţioase în ochii cerului. Christos
v-a cumpărat cu propriul Său sânge acum, şi eu nu doresc ca voi să întreţineţi o speranţă
falsă, lucrând într-o direcţie greşită... În această perioadă a istoriei lumii trebuie să
exercităm cea mai mare prudenţă în această privinţă. "
Astfel a fost îndepărtat din biserică pericolul penticostalismului fals. Sora White
spunea că acest soi de fanatism a pândit întotdeauna să intre înăuntru, încă de la începutul
lucrării.
Agitaţiile care au apărut după sora White, au dat pe faţă mişcările produse şi falsul
profetism. Pornind de la anumite rele existente sau de la anumite propuneri greşite, unii aveau
să se considere singurii reprezentanţi ai adventismului de ziua a şaptea, în timp ce Biserica
organizată avea să fie declarată „lepădată", ca fiind o parte din Babilonul creştinătăţii
apostate. Acest spirit nu era nou. Nu făcuse în 1893 Stanton Garmire o agitaţie asemănătoare
în America? Dar mai întâi, care au fost ultimele cuvinte ale sorei White cu privire la Biserică?
A profetizat ea undeva că Biserica urmează să cadă şi drepţii vor trebui să ia o cărare
separată? în timpul vieţii ea rostise mustrări grave asupra Bisericii. Ea rugase în chinuri
sufleteşti multe nopţi, mai ales când era în Australia sau în timpul crizei panteiste. Gândul că
o asemenea criză ar duce la ruperea Bisericii, a chinuit-o în aşa măsură încât credea că nu va
mai putea trăi. Mai mult, ea a fost chinuită şi de descoperirea care i s-a dat cu privire la o
ultimă criză care va avea loc în poporul lui Dumnezeu înainte de sfârşit, criza OMEGA,ce
avea să fie mult mai puternică decât criza de la începutul secolului, pe care ea o numise
ALFA... Dar niciodată nu se gândise Ellen White la crearea unei mişcări separate, ca şi cum
aceasta ar fi o soluţie a tuturor relelor din Biserică, întotdeauna ea a îndemnat la unire.
Desigur unire în adevăr, dar în nici un caz separare şi lupte de guerilă ea a declarat solemn că
rugăciunea lui Isus din Ioan 17 trebuie să fie crezul nostru. În ciuda avertismentelor cu privire
la criza din viitor, ea declarase în ultimii ani:
„Deşi au avut loc lupte aprige în efortul de a menţine caracterul nostru distinctiv,
totuşi, ca creştini, noi am fost întotdeauna pe teren avantajos... " (2 SM397/1907)
„ Dovezile pe care le-am avut în ultimii 50 de ani, despre prezenţa Duhului Sfânt cu
noi ca popor, vor rezista la probă contra acelora care se aliniază de partea vrăjmaşului... "
(Ibid)
„Am fost instruită să spun adventiştilor de ziua a şaptea din toată lumea că Dumnezeu
ne-a chemat ca popor ca să-ifim o comoară specială a Sa. El a rânduit ca Biserica Sa de pe
pământ să stea în desăvârşită unire în spiritul şi sfatul Domnului oştirilor până la sfârşitul
timpului. " (ibid 1908).
„Nimic nu este atât de scump inimii lui Dumnezeu în această lume ca Biserica Sa...
Dumnezeu n-a părăsit pe poporul Său. Satana arată spre greşelile pe care ei le-au făcut şi
 84

încearcă să-i facă să creadă că ei s-au despărţit astfel de Dumnezeu. Îngerii răi caută pe
orice cale să descurajeze pe aceia care se străduiesc pentru a birui păcatul. Ei le prezintă în
faţă nevrednicia lor din trecut, şi reprezintă cazul lor ca fiind fără speranţă." (ibid 1910)
„ Domnul a declarat că istoria trecutului se va repeta pe măsură ce vom ajunge la
încheierea lucrării. Fiecare adevăr pe care El l-a dat pentru aceste ultime zile, trebuie
proclamat lumii. Fiecare stâlp pe care El l-a stabilit trebuie întărit. Noi nu putem coborî de
pe temelia pe care Dumnezeu a stabilit-o. Noi nu putem intra în vreo organizaţie nouă; căci
aceasta ar însemna apostazie de la adevăr. " (2 SM390/24 dec.]905).
,,Nu trebuie să ne îndoim, să ne temem că lucrarea nu va avea succes. Dumnezeu este
la cârma lucrării şi El va pune totul în ordine. Dacă sunt probleme care au nevoie de
îndreptare la conducerea lucrării, Dumnezeu va avea grijă şi va lucra pentru îndreptarea
oricărui rău. Să avem credinţă că Dumnezeu urmează să conducă sigur în port această
corabie nobilă care poartă pe poporul lui Dumnezeu. " (Ibid.1892)
„ ...încurcăturile vor creşte; dar ca credincioşi ai lui Dumnezeu să ne încurajăm unii
pe alţii... Când nu pot dormi noaptea, îmi înalţ inima în rugăciune la Dumnezeu şi El mă
întăreşte şi îmi dă asigurarea că El este cu slujitorii Săi predicatori în patrie şi în ţările
îndepărtate. Sunt încurajată şi binecuvântată când înţeleg că Dumnezeul lui Israel conduce
încă poporul Său, şi că va continua să fie cu ei, chiar până la sfârşit." (2 SM 406/27 mai
1913)
„ Biserica poate să pară ca fiind gata să cadă, dar ea nu cade. Ea rămâne, în timp ce
păcătoşii din Sion vor fi eliminaţi prin cernere; pleava va fi separată de grâul preţios. " (2SM
380)
„Eu ştiu că Domnul iubeşte Biserica Sa. Ea nu urmează să fie dezorganizată sau
sfărâmată în atomi independenţi. Nu este nici cea mai mică consistenţă în aceasta; nu este
nici cea mai mică evidenţă că se va întâmpla aşa ceva... " (2 SM68-69)
Aceste cuvinte ale sorei White şi multe altele sunt dovezi suficiente că Dumnezeu n-a
intenţionat să ne sfătuiască să ne rupem unii de alţii în cazul în care ar avea loc o criză
spirituală, sau când apostazia s-ar adânci în loc să se vindece. Aşa ceva n-a fost sugerat, nici
profetizat în Mărturii. Este adevărat că Biserica a avut şi are lipsuri serioase şi că nu este
bucuroasă să-şi recunoască apostaziile ei în anumite direcţii. Dar când a fost mai bună starea
ei? Intre 1844 şi 1863 fanatismul, laodiceanismul, iubirea de lume şi progresul încet a marcat
existenţa ei, în ciuda înaintării datorate conducerii divine şi a unor pionieri consacraţi.
Între 1863-1888 situaţia spirituală a mers în declin până la un legalism fariseic. Între
1888 şi 1915 nimic nu s-a schimbat în esenţă, în ciuda acceptării doctrinei îndreptăţirii şi a
unor redeşteptări locale. Ba încă, odată cu creşterea lucrării pe glob, primejdiile s-au înmulţit
atât la centru cât şi în câmpul mondial. Au existat întotdeauna probleme doctrinale rămase
neexplicate, şi chestiuni de practică în care Biserica nu luase o hotărâre cu autoritate. În aceste
condiţii, şi în deficit faţă de experienţa prin credinţă, era firesc să se mai facă greşeli oricât de
grave. Nici în ce priveşte atitudinea faţă de Mărturii, nu a fost altfel. Întotdeauna au existat,
atât în conducere, printre predicatori, cât şi printre laici, persoane care se opuneau Spiritului
Profetic în mod subtil, direct sau indirect, sau care cel puţin neglijau sistematic sfatul inspirat.
Neglijenţa în reforma sanitară, în păzirea sabatului, în deosebirea de lume şi multe alte puncte,
a existat în aceeaşi măsură şi în timpul vieţii sorei White.
Serva Domnului a tânjit mereu după o adevărată redeşteptare în poporul său, o
redeşteptare urmată de o reformă, inspirată de Duhul lui Dumnezeu şi care să fie urmată de
ploaia târzie, ca binecuvântare divină. Dar ea era conştientă că, în starea în care se afla
Biserica înainte de primul război mondial, se puteau aştepta noi surprize de un fel sau altul. În
1902 sora White se referea la „Nevoia unei redeşteptări şi reforme", articolul din Review, 25
feb. 1902:
 85

„Afară de faptul că va avea loc o reconvertire, în curând va fi o astfel de lipsă de

evlavie încât biserica va fi reprezentată prin smochinul fără roade... În multe inimi de abia
pare să existe un suflu de viaţă spirituală... Dumnezeu ne cheamă la redeşteptare şi reformă
spirituală... "
După doi ani ea scria:
„în ultimii 20 de ani (1884-1904 n.a.), o influenţă subtilă, neconsacrată, a condus pe
oameni să privească la oameni, să se lege de oameni şi să neglijeze pe însoţitorul lor ceresc.
Mulţi s-au îndepărtat de Christos. Ei n-au reuşit să aprecieze pe cel ce a declarat: „ Şi iată
Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului. " (RH18 feb.1904)
Şi dacă în timpul vieţii sorei White, în special după ce solia îndreptăţirii strălucise cu
atâta putere, încrederea în oameni luase locul încrederii lui Christos, nu se putea ca Satan să
nu speculeze această bizuire idolatră. „Ştiu că după moartea mea vă veţi strica şi mai mult,
zisese Moise" (Deut.31). La fel gândise şi Pavel şi Ioan. Omeneşte vorbind, era de aşteptat ca
dispariţia Ellenei White să facă loc dezvoltării unor tendinţe pe care ea le condamnase. Totuşi
ea nu a încetat să dea avertizări amestecate cu încredere în triumful final al acestei biserici
care avea să treacă prin crize şi mai mari. În definitiv, adevăratul conducător nu era nici
preşedintele Conferinţei Generale şi nici sora White, ci Domnul şi Duhul Său.
Sora White adresase un mesaj plin de speranţă Bisericii adunate în congresul din 1913:
,, Scumpii mei fraţi!
Este privilegiul bărbaţilor care iau parte ca delegaţi la Conferinţa Generală, de a
nutri un spirit de speranţă şi curaj. Fraţii mei, Mântuitorul S-a descoperit pe Sine vouă în
diferite chipuri; El a umplut inimile voastre cu soarele prezenţei Sale, pe când aţi lucrat în
ţări depărtate şi în patrie; el v-a scăpat de primejdii văzute şi nevăzute; şi acum când vă
întâlniţi încă odată cu fraţii voştri pentru consfătuire, este privilegiul vostru de a fi veseli în
Domnul şi de a vă bucura de Harul Său păstrător. Lăsaţi ca iubirea Lui să pună stăpânire
asupra sufletelor şi inimilor voastre. Feriţi-vă de predispoziţia de a fi obosiţi, împovăraţi
de grijă şi descurajaţi. Duceţi pretutindeni o mărturie înălţătoare. Abateţi-vă ochii de la ceea
ce este întunecat şi descurajator, şi priviţi la Isus, marele nostru Conducător, sub a Cărui
supraveghere trează, cauza adevărului prezent, căreia noi i-atn consacrat viaţa şi tot ce
aveam, este destinată să ajungă la un triumf glorios. Atitudinea pe care bărbaţii noştri
reprezentanţi o păstrează în timpul Conferinţei, va avea o influenţă comunicativă asupra
întregului câmp, precum şi asupra delegaţilor înşişi. Lăsaţi să se vadă, iubiţi fraţi, că Isus
locuieşte în inimă, spre a sprijini, întări şi mângâia. Este privilegiul nostru de a fi
binecuvântaţi, din zi în zi, cu o tot mai mare măsură a Spiritului Sfânt, şi de a avea vederi mai
largi despre importanţa şi scopul soliei pe care o vestim lumii. Domnul este voios a descoperi
lucrurile minunate ale Legii Sale. Aşteptaţi înaintea Lui în umilinţa inimii. Rugaţi-vă cu mai
multă seriozitate pentru a înţelege timpul în care trăim, ca să dobândiţi o idee mai completă
despre intenţia Sa, şi pentru a avea mai mult spor în câştigarea de suflete.
Adesea în timpul nopţii, mise porunceşte să somez pe fraţii noştri din posturile cu
răspundere, ca să facă eforturi serioase în a urmări cunoaşterea mai deplină a Domnului
Când lucrătorii noştri vor înţelege cum trebuie însemnătatea timpului în care trăim, atunci se
va vedea o intenţie hotărâtă de a fi de partea Domnului şi ei vor deveni într-adevăr
conlucrători cu Dumnezeu. Când îşi vor consacra inima şi sufletul în serviciul lui Dumnezeu,
atunci vor găsi că au nevoie de o experienţă mult mai adâncă de cum au dobândit până
acum, dacă vor să câştige biruinţa asupra oricărui păcat.
Va fi de folos pentru noi să medităm la ceea ce va trebui să vină curând peste pământ.
Acesta nu este un timp pentru a ne ocupa cu lucruri deşarte sau egoiste. Dacă timpul în care
trăim nu impresionează sufletele noastre destul de serios, atunci prin ce vom mai putea fi
câştigaţi? Nu ne cheamă oare Scriptura, la o lucrare mai curată şi mai sfântă, de cum am
văzut până acum?
 86

E nevoie acum de bărbaţi cu o pricepere clară. Dumnezeu somează pe cei ce sunt

voioşi de a se lăsa stăpâniţi de Duhul Sfânt, spre a-i conduce la o lucrare de reformă
radicală. Eu văd o criză în faţa noastră iar Domnul somează pe lucrătorii Săi să intre în
rânduri. Orice suflet trebuie să stea acum într-o poziţie de mai adâncă şi mai sinceră
consacrare faţă de Dumnezeu, decât în anii trecuţi..."
,,Mă bucur fraţilor că am încredere în voi în toate "... eu simt cea mai adâncă
îngrijorare cu privire la atitudinea cauzei lui Dumnezeu pe pământ; totuşi am o încredere
tare în lucrătorii din tot câmpul şi cred că, dacă se adună împreună şi se umilesc înaintea lui
Dumnezeu, reconsacrându-se în serviciul Său, vor deveni capabili să îndeplinească voia Sa.
Dar sunt acum unii care nu văd lucrurile în adevărata lumină. Aceştia ar fi bine să înveţe a
privi faţă în faţă pe conlucrătorii lor; astfel ei pot evita greşeli serioase, dacă caută în mod
serios pe Domnul în acest timp, şi dacă supun voinţa lor, voinţei lui Dumnezeu.
Am fost adânc impresionată de scenele care s-au perindat de curând prin faţa mea în
timpul nopţii. Părea a fi o mare mişcare de reformă, o lucrare de redeşteptare, înaintând în
multe locuri. Poporul nostru se mişca în linie, răspunzând chemării lui Dumnezeu. Fraţilor,
Domnul ne vorbeşte. Să nu ascultăm, noi, oare glasul Său? Să nu ne pregătim noi lămpile şi
să lucrăm asemenea unor oameni care aşteaptă pe Stăpânul lor să vină? Timpul de faţă
cheamă la lucru pe toţi purtătorii de lumină.
Fie ca misionarii din orice câmp să lucreze dezinteresaţi şi în iubirea lui Dumnezeu;
ei pot face mult dacă sunt în legătură cu El. ei trebuie să se apropie de Dumnezeu în
siguranţa credinţei, înălţând mâini sfinte, fără mânie sau îndoială. Atunci Dumnezeu le va
face cunoscut buna Sa plăcere. Dar toţi aceia care nu lucrează având ochiul aţintit numai la
slava lui Dumnezeu, şi nu fac din El sprijinul şi încrederea lor, ci se sprijinesc pe
înţelepciunea omenească,, vor face greşeli grave.
Numai făcând lucrarea lui Dumnezeu se poate câştiga cea mai bogată experienţă. Aici
puteţi primi înţelepciune şi puteţi găsi confirmarea făgăduinţelor lui Dumnezeu. " (Mărturii
speciale 447 rom.)
în acelaşi an ea scrisese că „încurcăturile vor creşte". Dar „Dumnezeul lui Israel
conduce încă pe poporul Său şi va continua să rămână cu ei până la sfârşit. " (2 SM 406/27
mai 1913)
Acest „testament" spiritual al servei Domnului este nespus de preţios, deoarece
recunoaşte şi „greşelile grave" şi „încurcăturile" prin care avea să treacă Biserica, şi totodată
asigurarea că mâna divină rămâne în continuare la cârmă, la roţile complicate ale carului
Slavei, ale Bisericii.
Nu am putea înţelege desfăşurarea istoriei Adventiştilor de Ziua a Şaptea în
continuare, fără a pomeni un nou soi de profeţi care începuseră să apară în timpul vieţii sorei
White.
Un oarecare N. din Red Bluff (California) a venit la sora White cu o solie. Spunea că
este marea strigare a îngerului al treilea, care va lumina tot pământul cu slava sa (Apoc.18,1).
El credea că Dumnezeu trecuse cu vederea pe toţi conducătorii lucrării şi-i dăduse lui această
solie. Sora White s-a trudit să-1 convingă că este greşit în susţinerea sa că Adventismul de
Ziua a Şaptea ar fi Babilon, dar zadarnic. Imediat, omul a simţit o mare putere asupra sa şi a
scos într-adevăr un „mare strigăt". Sora White a trimis după fratele Jones şi după fiul ei care
au venit şi l-au găsit pe acest „profet" stând în picioare şi apucat de o putere de a proclama tot
mai tare „marea strigare"... Fraţii au avut mult de lucru cu el. În cele din urmă, mintea lui s-a
dezechilibrat şi a trebuit să fie internat într-un ospiciu.
A venit apoi Stanton Garmire în 1893, care susţinea că fraţii conducători vor cădea cu
toţii din cauza înălţării de sine şi că o clasă de oameni umili le va lua locul, într-o mişcare de
separare de Adventismul de Ziua a Şaptea care au devenit Babilon... Fetele lui Garmire
pretindeau că au viziuni şi el se folosea de unele Mărturii. Era un om inteligent, vorbitor
 87

capabil, şi mai ales părea consacrat, sincer, serios, plin de zel şi devoţiune... Sora White i-a
scris mesajul care a fost prezentat deja în paginile anterioare ale acestei lucrări. I-a arătat că
viziunile fiicei sale Anna erau false. Serva Domnului era convinsă că acesta era inspirat de
Satana, şi i-a spus-o limpede. Dar Garmire nu s-a lăsat. El a convins pe un tânăr credincios să
creadă că ar avea o datorie specială din partea Domnului să fure registrul (anuar?) de la
Review and Herald pentru ca Garmire să-şi publice mesajul în toată lumea adventă. Aceasta
era o faptă pe care şi legile statului o pedepseau, de aceea tânărul a fugit îndată la Battle
Creek, după faptă. Însă timpul fixat de „profet" pentru închiderea harului a trecut fără nimic
deosebit şi tânărul şi-a dat seama că fusese înşelat. S-a întors şi şi-a mărturisit păcatul, apoi a
rămas un membru de onoare al comunităţii din Battle Creek. Dar Stanton Garmire a rămas
ţeapăn pe linia sa.
Pe la 1896 un altul, fratele O. din statul Conneticut, s-a ivit cu o solie asemănătoare.
Întreaga familie se separase de comunitatea locală şi de Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea
prin învăţătura lui, deşi erau oameni inteligenţi. Sora White a luat poziţie categorică împotriva
acestui început rău. Dar omul în loc să se pocăiască, a început să se opună lucrării sorei White
şi Mărturiilor.
Mai târziu, o soră cu iniţiala P. din Washington D:C: a apărut pretinzând că a avut
experienţa unei totale sfinţiri şi. ar avea puterea vindecării. Ea a reuşit să sălbăticească pe mai
mulţi. Grupa lor susţinea de asemenea că Biserica este cu totul greşită şi că Dumnezeu
cheamă afară din ea un popor care va săvârşi minuni. O mare parte dintre fraţii din Battle
Creek s-au pomenit astfel rupţi de biserică. În aceeaşi mărturie în care sora White amintea
aceste lucruri, a adăugat:
„ Vă spun în temere şi iubire de Dumnezeu, că eu ştiu că Domnul are gânduri de
dragoste şi îndurare pentru a restaura şi a-l vindeca pe poporul Său de toate apostaziile lui.
El are de făcut o lucrare pentru Biserica Sa. Poporul Său nu este declarat Babilon, ci ei
urmează a fi sarea pământului şi lumina lumii...
Cât de mult s-ar bucura Satan să se publice o asemenea solie că unicul popor pe care
Dumnezeu l-a făcut depozitarul legii Sale ar fi acela căruia i se aplică solia căderii
Babilonului. Vinul Babilonului este înălţarea falsului sabat mai presus de Sabatul pe care l-a
binecuvântat şi sfinţit Iehova Domnul pentru om, şi susţinerea nemuririi sufletului. Aceste
erezii înrudite, împreună cu lepădarea adevărului, prefac Biserica în Babilon...
Iarăşi vă spun, Domnul nu a vorbit prin nici un sol care numeşte biserica ce ţine
poruncile lui Dumnezeu, Babilon... Credincioşii să ţină seama de glasul îngerului care a
vorbit Bisericii: "Ţineţi-vă strâns uniţi! în unire este puterea voastră"... (2 SM69/1893).
Istoria însă avea să arate că destui credincioşi n-au luat aminte la aceste avertizări.
Satan a făcut pe unii conducători să se încreadă în înţelepciunea lor şi să facă greşeli grave,
apoi a instigat pe mulţi la un spirit de condamnare, dezbinare şi separare. Să vedem care au
fost faptele.
La izbucnirea primului război mondial în august 1914, Diviziunea Europeană a
Adventismului de Ziua a Şaptea, care-şi avea sediul la Hamburg, în Germania, s-a pomenit
nepregătită să facă faţă situaţiei. Pentru a se lua nişte hotărâri înţelepte şi legitime ar fi fost
necesar să se adune membrii Comitetului Diviziunii, să analizeze situaţia, să se consulte
asupra procedurii care ar fi cea mai potrivită în funcţie de poziţia istorică şi învăţătura noastră
din trecut, în funcţie de sfatul inspirat al Mărturiilor (dacă n-ar fi fost nimic scris, totuşi Ellen
White era în viaţă...), să înainteze o declaraţie cinstită şi înţeleaptă guvernelor implicate în
război, pentru ca atitudinea adventiştilor să fie înţeleasă şi pe cât posibil tolerată.
Dar războiul rupsese legăturile între o serie de ţări, şi mulţi membri ai Comitetului
Diviziunii n-au luat parte la consfătuire, fiindcă îşi aveau reşedinţele în diferite ţări, din Franţa
până în Turcia. Conducerea Bisericii din Germania a fost silită să ia o decizie imediată cu
privire la atitudinea faţă de război. Preşedintele Uniunii Germane de Est, fratele Henrich F.
 88

Schubert (1868-1961), care cunoscuse pe sora White şi lucrase în SUA şi Germania, s-ă
sfătuit doar cu câţiva conducători locali, după care a informat Ministerul de Război prin
scrisoarea din 4 august că adventiştii chemaţi în serviciul militar vor purta arme în calitate de
combatanţi şi vor aduce oricând servicii de apărare ţării lor, inclusiv sâmbăta. Această
atitudine conformistă ar putea fi înţeleasă ca o manevră pentru supravieţuirii Bisericii prin
azvârlirea crucii „până va trece mânia".
Dar decizia Conducerii era nelegitimă, pentru că nu corespundea cu învăţătura
Bisericii, pentru că punea în primejdie pe membrii care ar fi dorit să-şi păstreze conştiinţa
curată în orice împrejurări. Care era de fapt poziţia Bisericii? Adventiştii de Ziua a Şaptea de
loviseră pentru prima dată de problema războiului în anii 1863-1864 pe timpul Războiului
Civil din America. În termeni omeneşti, războiul nordiştilor contra sudiştilor sclavagişti,
fusese un „război drept", cel puţin în comparaţie cu acest război mondial declanşat de
guvernul german. Adventiştii erau categorici împotriva sclaviei, dar s-au dovedit la fel de
categorici şi în problema războiului şi uciderii. Conferinţa Generală care tocmai fusese
organizată, a depus declaraţii oficiale la guvernatorii diferitelor state, şi la guvernul federal de
la Washington în care afirma:
„Prezentăm acum Excelenţei Voastre sentimentele Adventiştilor de Ziua a Şaptea ca
organizaţie,relativ la purtarea de arme, cu încrederea că nu veţi ezita să aprobaţi cererea
noastră ca noi, ca popor, să fim consideraţi sub acele prevederi speciale ale ultimei acţiuni a
Congresului cu privire la cei ce se opun purtării de arme din motive de conştiinţă şi sunt
îndreptăţiţi la beneficiile acestor legi. " (Adresa din 3 aug. 1864 către guvernatorul de
Michigan).
Dar nici fraţii din America nu ajunseseră chiar atât de repede şi în deplină unitate la
această concluzie. La izbucnirea Războiului Civil, în 1860, nevoia de tineri combatanţi nu
fusese atât de mare, astfel încât tinerii nu erau obligaţi. Voluntarii erau suficienţi la început.
Tinerii puteau evita serviciul militar în acele condiţii, vărsând o sumă de 30 de dolari, şi în
general adventiştii au plătit şi au ajutat şi pe tinerii săraci din Biserică să plătească. Totuşi
părerile cu privire la purtarea armelor în aceste condiţii erau împărţite. Existau unii care nu
voiau să ia armele pentru că în realitate simpatizau cu sclavagiştii din Sud, iar alţii într-un
spirit fanatic de bravură şi împotrivire faţă de autorităţi, puneau în primejdie situaţia întregului
corp al adventiştilor, care puteau fi socotiţi partizani ai inamicului, ai sclavagismului.
Observând asemenea lucruri, fratele James White publicase un articol în RH din
12aug. 1862, intitulat „Naţiunea", în care arătase că guvernul făcuse tot ce putea mai bine şi
că lupta pentru o cauză dreaptă. În consecinţă, spusese fratele White, a te opune recrutării este
o sinucidere, o nebunie! Articolul său a stârnit critici aspre din partea altor fraţi, dar sora
White a luat apărarea soţului ei, chiar dacă nu era de acord cu soluţia lui. Mărturia ei, aflată
astăzi în 1 T 375 arată că soţul ei vorbise potrivit cu lumina pe care o avusese el şi că, pe de
altă parte,...
„Am văzut că aceia care se hotărăsc într-un mod atât de categoric să refuze
recrutarea, nu înţelegeau ce fac. Dacă ei ar fi fost... ameninţaţi, închişi, torturaţi şi
condamnaţi la moarte, ar fi dat înapoi dovedind că nu sunt pregătiţi pentru asemenea probă.
"
Cu privire la felul în care se procedase, ea a continuat: „Aceia care se consideră cei
mai pregătiţi să-şi sacrifice viaţa, dacă se cere, decât să se aşeze într-o poziţie în care nu pot
asculta de Dumnezeu, ar trebui să stea liniştiţi. Ei n-ar trebui să se laude cu aceasta, ci să
mediteze şi să reflecteze profund. Rugăciunile lor fierbinţi ar trebui să se înalţe la cer ca să
ceară înţelepciunea necesară pentru a acţiona şi harul de a rezista.
118
 89

Cei ce simt că în temere de Dumnezeu nu-şi pot compromite conştiinţa în acest război,
să stea liniştiţi, şi să răspundă numai strictul necesar atunci când sunt întrebaţi, în aşa fel
încât să se înţeleagă clar că ei nu dovedesc vreo simpatie cu rebeliunea sclavagiştilor. "
Şi oricât de drept ar fi părut războiul, sora White a continuat:
,, Oamenii acestei naţiuni au părăsit pe Dumnezeu, L-au uitat... Ei au ales alţi
dumnezeu şi au urmat vorbele lor stricate, şi Dumnezeu s-a îndepărtat de ei... Dumnezeu
pedepseşte Nordul... Dumnezeu nu este de partea Sudului şi în cele din urmă va pedepsi
teribil pe cei din Sud. Satan este instigatorul oricărei rebeliuni...
Mi s-a arătat că poporul lui Dumnezeu, comoara Sa specială, nu se poate angaja în
acest război încurcat (jenant), fiindcă este opus oricărui principiu al credinţei Sale. In război
nu se poate asculta în acelaşi timp şi de adevăr şi de ordinele ofiţerilor. Ar fi o continuă
violare a conştiinţei...
Cei ce iubesc poruncile lui Dumnezeu se vor conforma oricărei legi bune a ţării. Dar
dacă cererile reprezentanţilor guvernului sunt în conflict cu legea lui Dumnezeu, singura
întrebare de pus este: Vom asculta de Dumnezeu, sau de om?" (1T. 355-356/1862).
Se spune că sora White, fiind întrebată în 1914 în legătură cu poziţia pe care ar trebui
s-o ia credincioşii în acele împrejurări, ar fi răspuns: că nu a primit instrucţiuni speciale şi că
aceste lucruri ar trebui rezolvate în temere de Dumnezeu, după împrejurări. Se poate ca
această ştire să fie adevărată în esenţă, dacă ne gândim că sora White n-a luat niciodată o
poziţie extremă, sfătuind ca în cazurile de absolută obligaţie credincioşii să se conformeze
până la limita dintre obligaţiile şi porunca divină. Dar la fel de adevărat este că mulţi au
înţeles aceasta greşit, exagerând rolul expresiei „după împrejurări", şi păşind din ignoranţă sau
cu ştiinţă şi cu voie, dincolo de hotarul IMUTABIL al poruncii divine. Despre ce temere de
Dumnezeu se poate vorbi în acest caz?
Adevărata origine a acestui spirit de compromis şi de conformism lumesc se găseşte în
laodiceanismului nostru cel de toate zilele, în legalismul fariseic împletit cu o înţelegere
greşită a îndreptăţirii prin credinţă, şi cu împotrivirea subtilă faţă de Spiritul Profetic. Cel ce
reprezenta conducerea întregii Diviziuni Europene la data aceea, era tocmai Ludwig Conradi,
om talentat va vorbitor, scriitor şi misionar, dar care preferea adesea înţelepciunea omenească
în locul sfatului lui Dumnezeu, întreţinea dispute teologice cu unii fraţi americani şi nu se
pocăise niciodată de atitudinea sa împotriva lui Jones şi Waggoner şi împotriva soliei lor.
Sărmanul frate Conradi a fost una dintre cele mai alese victime ale laodiceanismului nostru şi
totodată un nume ilustru, cu autoritate, ale cărui cuvinte au fost urmate de oştiri întregi de
lucrători de-a lungul câmpului Diviziunii. După propriile sale mărturisiri de mai târziu, el
întreţinea în secret o anumită poziţie faţă de sora White şi faţă de fraţii „americani"... Sora
White, pe de altă parte, sfătuise pe fraţii din Europa să nu scoată în evidenţă diferenţele
naţionale ci să tindă cât mai mult spre unitate. Cu fratele Conradi avusese o corespondenţă
destul de bogată care, dacă este cercetată, putem înţelege atât poziţia conformistă luată de
Conradi cât şi tragedia apostaziei sale de mai târziu. Să trecem în revistă câteva dintre
antecedentele acestui mare misionar şi lider al Bisericii din Europa.
De naţionalitate şi naştere germană, şi crescut în religia catolică, Ludwig Conradi visa
în copilărie să ajungă preot. La vârsta de 17 ani însă emigrase în America şi acolo, fiind
găzduit în mod providenţial de către un fermier adventist primise credinţa adventistă,
impresionat de rugăciunea făcută de un copil la altarul familial. Studiase apoi la Battle Creek,
dovedind o mare capacitate de acumulare şi fusese în legătură cu familia White. Fusese apoi
un bun misionar printre germani, în America şi apoi în Europa, în diferite zone. Din 1901
conducea lucrarea din Europa şi în 1903 fusese ales vicepreşedinte al Conferinţei Generale.
Dar încă din 1886 el s-a pomenit înţelegând diferit unele lucruri, iar în 1888 spiritul său s-a
stârnit împotriva Mărturiilor, deoarece sora White luase partea lui Waggoner. Cum a decurs în
 90

continuare viaţa spirituală a fratelui Conradi, rezultă din scrisoarea sa adresată sorei White în
1891:
„Poate sunteţi oarecum surprinsă că primiţi o scrisoare de la mine, dar săptămâna
trecută m-am simţit îndemnat să vă scriu şi să-mi liberez inima, aruncând o povară care ar
putea să-mi împiedice alergarea spre cer...
...Când am luat legătura pentru prima dată cu acest popor, acum peste 13 ani, am
învăţat din experienţă ce înseamnă a gusta pacea lui Dumnezeu şi siguranţa păcatelor iertate,
şi de asemenea de a fi eliberat din sclavia păcatului. În ce priveşte teoria, mărturisesc că
avem prea puţină lumină în această privinţă, ca şi în multe altele. Timp de aproape 7 ani am
rămas biruitor, făcând progrese hotărâte. A fost privilegiul meu de a face cunoştinţă de
aproape cu dumneavoastră şi cu iubitul dumneavoastră soţ, la scurt timp după ce am
îmbrăţişat adevărul, şi nu voi uita niciodată bunătatea sa, ca atunci când a cumpărat pentru
mine haina aceea cu care am absolvit şcoala, şi mi-a dat hărţile profetice când am început să
predic.
Dar când am venit în Europa (1886 n.a.) sau chiar cu puţin înainte, au urmat
înfrângerile; la început doar înfrângeri uşoare la intervale mari. Deşi doream să lucrez
pentru unire, este adevărat că nu am avut întotdeauna sentimente drepte faţă de
dumneavoastră.
Împrejurările speciale de la Basel nu mi-au fost de nici un ajutor, şi am început încet
încet să pierd teren. Când am venit în America speram să fiu ajutat (spiritual n.a.), dar
întâlnirea de la Minneapolis a făcut să crească întunericul pentru mine. Cuvintele
dumneavoastră s-au dovedit adevărate în cazul meu. Am încercat să biruiesc prin activitate
susţinută;
aceasta mi-a ajutat parţial, în anumite perioade scurte, dar robia n-a fost îndepărtată.
O, cât de întunecoase sunt ceasurile robiei, când ai gustat mai înainte eliberarea! Dacă n-aş
fi avut experienţa anterioară a eliberării, nu ştiu în ce direcţie m-aşfi îndreptat.
Dar pacea dulce a lui Dumnezeu nu a rămas multă vreme. Am vrut să mă bucur de
libertate şi să simt binecuvântările Sale în timpul adunărilor, dar când apoi robia s-a întors,
a urmat o perioadă de ridicări şi căderi succesive. De multe ori am căzut cu faţa la pământ,
cerând ajutor lui Dumnezeu, dar nu eram dispus să o rup cu totul cu păcatul favorit Când
am auzit despre bunele întâlniri de la ultima Conferinţă Generală, mă întrebam dacă este
adevărat. M-am dus la Londra şi am dobândit ceva mai multă lumină cu privire la adevărata
mea stare, am făcut câţiva paşi, dar n-am avut succes deplin, n-am câştigat biruinţa totală.
Fratele Olsen a venit la Hamburg şi ne-a dus la Basel. Din nou eu am mers mai
departe cu luptele şi zvârcolirile mele, până când, acum o săptămână am revenit la Hamburg.
Starea soţiei mele şi starea nesigură a problemelor noastre apăsa greu şi în timp ce stăruiam
la Dumnezeu, pot spune încă odată că am fost eliberat, că pacea dulce a lui Dumnezeu s-a
reîntors în mine şi astăzi mai degrabă mi-aş da viaţa decât să-mi pierd iarăşi pacea prin
păcat
O, cât de preţioasă este pacea aceasta, după atâţia ani de lâncezeală spirituală! Şi
astăzi, cu lumina pe care am primit-o de la fraţii mei, sper să-mi păstrez experienţa şi s-o ţin
până la sfârşit Pot să cred că biruinţa chiar până la sfârşit este a mea, nu pentru că eu sunt
în stare, căci mi-am văzut nimicnicia, ci fiindcă Christos trăieşte în mine. Pentru experienţele
mele întunecate din trecut, nu am învinuit decât pe unul singur, pe mine însumi Poate fi cât
de mare întunericul exterior; dacă noi suntem plini de lumină, vom lumina totul. Laud pe
Dumnezeu pentru îndelunga Sa răbdare faţă de mine, aşa nevrednic cum eram, nevrednic nu
numai de a avea o poziţie, ci nevrednic de a ocupa măcar un loc în poporul Său.
Cu privire la sentimentele pe care le-am aruncat în special în timpul întâlnirii de la
Minneapolis, vă cer iertare. Si dacă dumneavoastră şi fraţii mei îmi oferă un loc în cauza lui
Dumnezeu, pot spune, cu ajutorul lui Dumnezeu despre care am dovezi, că voi fi un pastor, un
 91

membru şi un frate foarte diferit de ceea ce am fost. Inima mea se zbate pentru suflete ca
acum câţiva ani, şi simt libertatea din sclavia păcatului şi pacea lui Dumnezeu ca atunci.
în urma mea sunt experienţe triste, dar privesc înainte cu încredere spre un viitor mai
luminos. Doresc să învăţ mai mult din plinătatea lui
Christos şi care este chemarea mea în El. doresc să ajung în acea deplină armonie cu
fraţii şi surorile mele, ca atunci când ne vom întâlni iarăşi, să mă pot bucura cu ei de
bogatele binecuvântări ale lui Dumnezeu.
Dumnezeu, în îndurarea Sa, m-a ajutat chiar în ceasurile întunecate ale mele, ca să
mă păstreze în pace cu fraţii mei aici şi în unire cu poporul nostru, şi chiar să lucrez pentru
acea unire, deşi prea adesea am mânjit-o prin faptele mele. Domnul m-a ţinut până acum, cu
toate că n-am meritat. El m-a găsit din nou şi nu doresc să mă mai rătăcesc.
Acum pot preţui mustrările pe care mi le-aţi adresat în trecut şi să văd acolo unde mai
înainte vedeam întuneric. Dacă nu va fi privilegiul meu să vă întâlnesc anul viitor, pot să vă
asigur că în Christos voi fi una cu dumneavoastră în lucrare şi că rugăciunile mele vă vor
însoţi. Câteva cuvinte de la dumneavoastră, că aţi primit scrisoarea mea şi că îmi acordaţi
iertare, vor fi apreciate; şi orice aţi avea pentru mine, cuvinte de sfătuire sau de mustrare,
vor fi primite cu mulţumire...
...Al dumneavoastră frate în adevăr, (ss) L.R.Conradi (16 aug. 1891)
După câtva timp, în 1897, Conradi îi scrie sorei White din Fastov (Rusia), referindu-se
la starea sa spirituală. El îşi exprima recunoştinţa faţă de Christos care s-a dovedit prieten bun
şi mare preot, şi adaugă:
„Rugăciunea mea de astăzi este: Doamne, unge-mi ochii, lasă-mă să văd mântuirea
mea, şi păzeşte-mă de rătăciri şi pribegii de la cărarea datoriei, să ştiu care este voia Ta...
Nu doresc să votăm lucrarea Sa ca în trecut, acum după ce El m-a iertat cu atâta har. Îmi va
face plăcere, dacă aveţi vreo lumină, vreun sfat sau îndemn pentru mine.
Al dumneavoastră nevrednic frate în Christos, L.R.Conradi (6 oct. 1897).
Asemenea scrisori au produs cu siguranţă bucurie sorei White care se rugase stăruitor
pentru pocăinţa împotrivitorilor de la 1888. Totuşi, nu deţin nici un răspuns al ei. Sora White
a stimat pe Conradi şi lucrarea lui. Ea ştia din experienţă ce înseamnă purtarea de poveri şi
ştia că cei din fruntea lucrării sunt atacaţi de vrăjmaş cu mare furie. Ştiindu-le primejdiile şi
luptele, ea le dădea asemenea sfaturi cum altcineva n-ar fi putut. La Congresul reorganizării
din 1901, ea s-a adresat pe nume fratelui Conradi, în mod public:
„Fratele Conradi a purtat o povară grea a lucrării în Europa... Frate Conradi,
Dumnezeu
doreşte ca dumneavoastră să aveţi conlucrătoh cu dumneavoastră să le daţi toată
încurajarea. El doreşte ca lucrarea pe care o faceţi să meargă cu putere şi tărie.
Dumneavoastră aţi făcut lucrarea mai multor oameni. Dumnezeu a binecuvântat lucrul
dumneavoastră. Îngerii lui Dumnezeu au făcut această lucrare, nu fratele Conradi. El a
deschis uşi pentru îngeri şi ei au intrat... " (GCB 22 apr. 1901)
în cuvintele sorei White putem vedea aprecierea faţă de lucrarea misionară a lui
Conradi cât şi cunoaşterea primejdiei lui. Succesul poate duce la mândrie, activitatea poate
deveni un „mântuitor". Lucrătorul poate pierde din vedere pe Dumnezeul lucrării. Pe de altă
parte, poverile mai mari duse fără conlucrători tind să întărească sentimentul valorii personale
şi acea atitudine specifică de „şef pe care sora White o combătuse. De fapt reorganizarea să
corecteze şi asemenea tendinţe papiste. Câtva timp după 1901 fratele Conradi a continuat
bine, dar după aceea a alunecat înapoi, în întunericul acela al independenţei care îl caracteriza.
Să fie oare o stranie coincidenţă că după ce Ballenger a susţinut în 1908 teorii care subminau
temelia adventistă, Sanctuarul, etc, Conradi a început să nutrească vederi care subminau
adevăruri şi erau contrare Spiritului Profetic?
 92

Ostilitatea lui Conradi începuse să devină tot mai vizibilă în ultimele sale cărţi. În
1911 scrisese „taina desfăşurată" în care apăreau anumite idei personale pe care Biserica nu le
împărtăşea. Conradi era un tip intelectualist şi doctrinar, lărgise scrierea lui Andrews „Istoria
sabatului", avea studii personale asupra profeţiilor şi interpretarea sa asupra „necurmatului"
din Daniel 8 a rămas în picioare până azi... Dar cercetările teoretice au şi capcanele lor. Dar
cercetările teoretice au şi capcanele lor. Un studiu absolut independent, care nu ţine seama de
nici o altă raţiune decât de propria înţelepciune duce la erezie. Conradi vedea profeţiile din
Daniel şi Apocalipsa dîntr-un punct de vedere „european", punând întreita solie din
Apocalipsa 14 în seama Reformaţiunii protestante şi lăudând mişcarea adventistă britanică
dinainte de 1844, mai mult decât pe cea americană, millerită. Pe pionierii americani îi privea
ca pe nişte fanatici, iar sfârşitul celor 2300 de ani îl punea în legătură cu anumite evenimente
din... Turcia. Unele dintre acestea aveau să fie susţinute abia mai târziu de către Conradi, dar
spiritul său de independenţă în gândire şi procedură se redescoperea deja de prin 1911.
La ultimul Congres al Bisericii care avusese loc înainte de primul război, în 1913,
adică tocmai la acea Conferinţă în care apelul ceresc al servei Domnului chemase pe toţi
predicatorii la o adevărată reconsacrare în spiritul soliei din 1888, evitând bizuirea pe
înţelepciunea omenească, şi în care îi avertizase de marile încurcături ce aveau să vină curând,
şi de greşelile grave pe care unii ar fi fost în primejdie să le facă; preşedintele Conradi căutase
să atragă atenţia fraţilor conducători, de a fi mai prudenţi în tratarea chestiunii serviciului
militar pentru a aduce greutăţi asupra miilor de fraţi din alte părţi ale pământului. Se pare că
unii americani ar fi dorit ca europenii să aplice exact tiparul american în lucrarea adventistă.
Evident că trebuia să se ţină seama şi de împrejurările locale în ţări în care guvernul nu
permitea libertăţile largi de care se bucurau americanii. Dar cât de mult poate păşi creştinul pe
acest teren al sacrificiului? Trebuie sacrificat principiul în cazuri de forţă majoră? Atunci unde
mai este principiul? Totuşi, ca dovadă că Conferinţa Generală putea sfătui la o atitudine mai
„conformistă", rămânând totuşi strict în cadrul principiului, redăm mai jos câteva cuvinte ale
sorei White din 1886, pe când se afla în această Europă a noastră, la sediul din Basel:
„ Tocmai ne-am luat rămas bun de la trei dintre oamenii noştri cu răspundere de la
centrul lucrării de aici, care au fost chemaţi de către reprezentanţi ai guvernului să slujească
timp de trei săptămâni de instrucţie militară. Era la un stadiu foarte important al lucrării
noastre de la Casa de Editură, dar chemările guvernului nu urmăresc adaptarea lor la
interesele noastre. Ele cer ca tinerii care au fost acceptaţi ca soldaţi să nu neglijeze exerciţiul
şi instrucţia esenţială pentru serviciul de soldat. Noi am fost bucuroşi să vedem că aceşti
oameni în uniformele lor militare aveau semne de onoare pentru credincioşie în lucrarea
lor. Ei erau nişte tineri demni de încredere.
Oamenii aceştia nu s-au dus acolo după preferinţa lor, ci pentru că legile naţiunii lor
cereau aceasta. Noi le-am dat un cuvânt de încurajare, ca să fie găsiţi ca adevăraţi soldaţi ai
crucii lui Christos. Rugăciunile noastre vor însoţi pe aceşti tineri, ca îngerii lui Dumnezeu să
meargă cu ei şi să-i păzească de orice ispită". (2 SM333)
Cuvintele acestea completează tot ce putem şti sigur despre concepţia sorei White
asupra chestiunii militare. Evident, ea nu considera războiul, slujirea ţării în calitate de militar
combatant, ca fiind opus oricărui principiu al credinţei. Dar sora White n-a fost niciodată
împotriva participării necombatante, atunci când aceasta este obligatorie. Mai mult, citatul de
mai sus ne arată că participarea la instrucţia militară, care este doar un exerciţiu obligatoriu,
supunerea faţă de ordinul de concentrare, purtarea unei haine militare şi chiar a unei insigne
care dovedeşte anumite capacităţi, nu reprezintă încălcarea unui principiu. Ar fi fost mai mare
nevoie de acei tineri în lucrare, dar pentru că autorităţile i-au obligat să vină la instrucţie, era
mai bine să satisfacă acest ordin până la limita în care mai puteau rămâne nişte adevăraţi
„soldaţi ai crucii lui Christos" (biruitori ai oricărei ispite) să facă acele exerciţii, decât să se
opună, stârnind zadarnic o persecuţie, când nu era vorba în mod direct de călcarea unei
 93

porunci divine... Sau poate sora White a ţinut seama în acest caz de faptul că acei tineri nu vor
fi pregătiţi să ia o poziţie care să fie în acelaşi timp fermă şi înţeleaptă, aşa cum se întâmplase
cu unii în 1860? Nu trebuie să uităm niciodată spiritul moderat care a călăuzit pe sora White
în poziţiile ei reformiste în diverse domenii.
,Mai bine să fim cu un pas în urma ţintei decât cu un pas dincolo de ea"... ,Dacă se
întâmplă să greşim, mai bine să greşim în a lua o poziţie mai apropiată de oameni, decât o
poziţie prea diferită."... „Mai bine să greşim din excesul de milă decât din excesul de
severitate"... Deşi aceste cuvinte ale sorei White se refereau la alte chestiuni (reforma sanitară,
vestimentară, educaţie,etc.) principiul moderaţiei se poate aplica oriunde. Nu compromitere a
principiului, dar moderaţie.
Ce se întâmplă însă atunci când unii vor să treacă cu vederea declaraţiile clare ale
Bibliei şi Spiritului Profetic referitoare la principiu, şi aleg declaraţiile referitoare la cazurile
particulare, sau de forţă majoră, şi întinzând la extrem acele afirmaţii, permit o încălcare totală
a principiului, pentru că aşa ar dicta împrejurările, sau pentru că aşa se impune, sau din cine
ştie ce alte motive? Şi aceste permisiuni devin în realitate obligaţii, un lanţ de obligaţii, cu
care conştiinţa este încătuşată şi deformată prin spiritul de compromis şi conformism lumesc...
Or, tocmai asemenea dezlegări a găsit de bine să publice fratele Conradi în 1914, desigur fiind
susţinut şi de alţii care se obişnuiseră să privească la oameni în loc de Christos.
Într-un articol publicat în revista Zions Wächter (nr. 18; 435 -438/1914) intitulat
„Pentru un timp ca acesta”, preşedintele Diviziunii şi-a prezentat teoria compromisului cu
abilitatea sa caracteristică. Mai întâi a folosit exemplul Esterei, care pe timpul Imperiului
Persan, în situaţii extreme, şi-a riscat viaţa pentru binele poporului ei, pentru a arăta că timpul
actual (1914) este de asemenea un timp de forţă majoră şi trebuie acţionat cu aceeaşi jertfire şi
acelaşi tact. Trebuie să spunem că articolul lung al lui Conradi conţine multe sfaturi bune,
care inspiră la moderaţie, înţelepciune şi prevedere. De exemplu, el pune în gardă pe membri
să nu folosească cuvinte imprudente, să nu se apuce să publice scrisori nesăbuite, să nu aibă
nechibzuite care ar produce confuzie şi ar împiedica lucrarea lui Dumnezeu. Apoi arată că
Biserica europeană a fost binecuvântată de Dumnezeu cu progres în creşterea numărului şi în
alte privinţe, aşa că ar trebui să se procedeze în unitate şi într-un spirit de „acomodare
împrejurărilor”, pentru a putea câştiga suflete, potrivit cu 1 Cor. 9,20-23.
Fratele Conradi arată clar în continuare că spre deosebire de situaţia din America,
lucrarea din Europa a întâmpinat greutăţi despre care fraţii americani n-au nici o idee. Apoi
prezintă două mari dificultăţi caracteristice: problema păzirii sabatului în şcoală şi problema
serviciului militar obligatoriu. Referitor la acestea, Conradi scrie în articolul său că soluţia
dată de fraţii din America nu este aplicabilă în aceste ţări unde nu avem şcolile noastre, unde
serviciul militar este obligatoriu în orice timp ş.a.m.d. El afirmă că ar fi cerut lămuriri de la
sora White în aceste puncte şi sfatul dat a fost de a se rezolva în mod individual acestea „în
temere de Dumnezeu şi potrivit împrejurărilor”, deoarece ea n-a primit instrucţiuni speciale.
Dar chiar dacă sora White n-a primit instrucţiuni speciale pentru cine ştie ce amănunte, care
pot diferi chiar de la un caz la altul, este un neadevăr afirmaţia că sora White nu primise
instrucţiuni cu privire la sfinţirea sabatului în şcoală şi în alte situaţii cu privire la lucrarea din
Europa. Să fi fost oare preşedintele Conradi ignorant în acest domeniu? În 1886, pe când
Ellen White era în capitala Norvegiei, scrisese un articol destul de bogat cu titlul „Importanţa
sabatului”, după ce vizitase unele locuri din Europa Centrală. În acest articol, sora White se
referea la călcarea indirectă a sabatului prin asocierea cu necredincioşii în relaţii de afaceri, în
aşa fel încât în sabat credinciosul poartă grija întreprinderii sale lumeşti, chiar dacă nu
lucrează el însuşi direct. În continuare sora White se referă la problema frecventării şcolii în
sabat, din care extragem câteva fraze:
 94

„Unii din poporul nostru şi-au trimis copiii la şcoală în sabat... Unii părinţi au
încercat să justifice atitudinea lor citând cuvintele lui Christos care zicea că „este
legal să faci bine în ziua sabatului". Dar acelaşi raţionament ar putea dovedi că
oamenii pot lucra în sabat deoarece ei trebuie să câştige pâinea pentru copiii lor; şi
astfel n-ar mai exista nici o limită, nici o fâşie de hotar care să arate ce ar trebui şi ce
n-ar trebui să se facă.
Dacă aceşti scumpi fraţi ar fi posedat o mai mare spiritualitate, dacă ar fi
înţeles pretenţia obligatorie a legii lui Dumnezeu, aşa cum ar trebui să facem fiecare,
ei şi-ar fi cunoscut datoria şi n-ar fi umblat în întuneric. Pentru ei a fost foarte greu să
vadă cum ar putea lua o altă cale. Dar Dumnezeu nu consultă convenienţa noastră cu
privire la poruncile Sale. El aşteaptă de la noi să le ascultăm şi să învăţăm şi pe copiii
noştri... Fraţii noştri nu pot aştepta aprobarea lui Dumnezeu în timp ce îşi duc copiii
acolo unde le-ar fi imposibil să asculte porunca a patra... Oriunde este posibil,
poporul nostru ar trebui să-şi întemeieze şcoli proprii. Dacă aceasta (şi nici o altă
soluţie) nu este posibil, atunci datoria lor este clară, să asculte de poruncile lui
Dumnezeu oricât ar costa aceasta. "

În finalul articolului ei, Ellen White este tot mai categorică în ceea ce priveşte această
problemă, prezentând istoria Exodului şi valoarea semnului de sânge ca o prefigurare a
timpului plăgilor şi a eliberării finale, când sabatul va constitui pentru mari şi mici, semnul
eliberării. Apoi zice:

„Dacă părinţii permit copiilor lor să primească o educaţie împreună cu lumea

făcând din sabat o zi obişnuită, sigiliul lui Dumnezeu nu va fi pus asupra lor. Ei vor fi
distruşi împreună cu lumea; şi oare vina pieirii lor nu va rămâne asupra părinţilor?

Apoi sora White se referă şi la alte moduri obişnuite de călcare a sabatului: pregătirea
unor lucruri mărunte care ar fi trebuit pregătite înainte de sabat, discuţii cu privire la probleme
de serviciu, de afaceri, planuri cu privire la lucruri obişnuite, lăsarea imaginaţiei să se ocupe
de lucruri lumeşti care aparţin de cele şase zile, etc. (2 Testimony Treasures 180-185/1886,
Christiania, Norvegia).
A fost necesar să amintim aceasta deoarece chiar în cazul că preşedintele Conradi n-ar
fi cunoscut mărturia, nu ar fi avut scuză. El ar fi trebuit să o cunoască. Era de datoria sa.
Totodată problema aceasta este specifică timpului de decădere spirituală în care trăim de
multă vreme, şi este unul dintre cele mai evidente simptome ale trăirii unei neprihăniri
personale care nu vine din credinţă. Credinţa nu se teme de dificultăţi. Faptul că există încă
tineri şi copii păzitori ai sabatului în împrejurări dificile, este o dovadă că, nu cu foarte multă
credinţă, păzirea sabatului este posibilă în asemenea împrejurări. Chiar autorităţile au fost de
obicei binevoitoare cu păzitorii sabatului şi sunt derutate de atitudinea divergentă a poporului
lui Dumnezeu. Lumea nu ştie ce să mai creadă.
Întorcându-ne la articolul semnat de Conradi în 1914, autorul continua susţinând că în
Europa nu am putut înfiinţa şcoli proprii şi că „acolo unde a fost posibil”, copiii adventiştilor
nu au frecventat şcoala în sabat. Pe de altă parte, cei care, „siliţi de grele împrejurări” au fost
nevoiţi să cedeze, nu au fost chemaţi la răspundere din partea Bisericii. Fratele Conradi spune
chiar că această problemă a fost lăsată la aprecierea fiecărui membru şi Biserica nu a luat o
atitudine oficială. El repetă că nefrecventarea şcolii în sabat este doar un sfat bun, care nu se
poate aplica decât în America.
A doua chestiune pe care o tratează Conradi în articolul său este problema militară. El
spune că încă de la începuturile lucrării în Europa s-a căzut de acord asupra satisfacerii
serviciului militar şi că dacă nu s-ar fi procedat astfel, lucrarea lui Dumnezeu n-ar fi putut
 95

progresa. Problema serviciului militar a fost indiscutabilă. Doar în ce priveşte păzirea

sabatului în armată şi în război a trebuit să se lase din nou chestiunea pe seama individului.
Astfel de aspecte care ţin în mod categoric de trăirea principiilor susţinute de Biserică, au fost
lăsate la aprecierea şi conştiinţa individului (conştiinţă pe care cei ce trebuiau s-o formeze,
adesea au deformat-o). Când Conrazii lasă asemenea lucruri la aprecierea individului, fără să-l
înveţe corect voia lui Dumnezeu, ei nu fac decât să se spele pe mâini, închipuindu-şi că
Biserica nu are nici o vină, deoarece nu ia o poziţie oficială greşită. Efectele reale sunt; (a)
acomodarea unei majorităţi cu acest compromis, care devine regulă pe măsura trecerii
timpului, şi (b) aruncarea reproşului asupra celor ce doresc să asculte de voia lui Dumnezeu în
orice împrejurare; şi care vor fi consideraţi extremişti, fanatici, prezumţioşi, legalişti, farisei,
adevărate piedici în calea progresului Bisericii.
Conradi îşi continuă articolul încercând să argumenteze că, deşi creştinul este un om al
păcii şi nu doreşte războiul şi nici răspândirea evangheliei cu sabia, el îşi poate apăra patria cu
arma, în timpuri de nevoie, deoarece este dator pentru protecţia pe care i-o acordă autorităţile
civile. Şi fratele Conradi dă ca exemplu cazul lui Avraam din Geneza 14 (Ce contrast, totuşi,
între actul de generozitate a lui Avraam şi conformismul „creştin” faţă de guvernul german
care a iniţiat ofensiva unui război de cucerire!). În ceea ce priveşte problema sabatului în
asemenea împrejurări, Conradi arată că Biserica nu a luat nici o decizie oficială şi că ea
mărturiseşte ascultarea faţă de legea lui Dumnezeu, dar chestiunea păzirii sabatului în armată
este lăsată pe seama individului. Preşedintele Conradi a dat ca exemplu răspunsul
misionarului adventist de ziua a şaptea francez, Badant, care confirmase unor ofiţeri francezi
în aprilie 1914 că în timp de război tinerii adventişti de ziua a şaptea îşi vor face datoria şi în
sabat potrivit cuvântului lui Christos care a zis: „Sâmbăta este făcută pentru om, iar nu omul
pentru sâmbătă”. (Sună ca o amară ironie această maximă, atunci când este vorba de libertatea
de a ucide „inamici” în ziua sabatului, pentru a apăra, chipurile pe cetăţeni. Astfel sâmbăta ar
fi „pentru om”.
De fapt, pe fondul unei atât de mârşave îndeletniciri, care nu ţine seama de viaţa
aproapelui, în scopul atingerii unor obiective seculare, aproape că nici nu este cazul să se mai
discute despre sabat, care a fost făcut „pentru om”. Imaginaţi-vă această interpretare: „Şase
zile să ucizi şi să-ţi faci tot lucrul tău!”. Dar nici sâmbăta să nu te opreşti?) În articolul său
Conradi se referea şi la cazul istoric din SUA între 1861-1865, accentuând că atunci au fost
unii adventişti americani care au luat parte la război şi totuşi n-au fost mai rău văzuţi decât
ceilalţi, ba încă au fost aleşi să vorbească şi să înmâneze preşedintelui SUA un memoriu
referitor la chestiunea combatantei creştine, tocmai dintre aceia care purtau decoraţii din
război. De asemenea, Conradi afirmă că el însuşi a stăruit ca fraţii conducători de la
Conferinţa Generală să fie mai prudenţi în tratarea problemei militare, pentru a nu aduce
greutăţi asupra a mii de membri, şi că a primit apoi povaţa uneia dintre cele mai înalte
autorităţi din conferinţa Generală, ca fraţii din Europa să-şi rezolve pe plan local problema,
aşa cum cred ei, iar fraţii americani să se abţină de a judeca pe cei ce nu au libertăţile de care
se bucură ei.
În final, fratele Conradi aduce argumente din activitatea şi învăţătura lui Isus, că in
cazuri de forţă majoră se pot face anumite lucrări în ziua sabatului, şi că avem nevoie ca ochii
noştri să fie „unşi cu Spiritul Sfânt” pentru a vedea lucrurile după această înţelepciune (care,
de fapt, nu mai are în ea aproape nimic spiritual!). Ca exemplu al acestei „ungeri”, Conradi se
referă la cazul Esterei care, prin îngăduinţa divină a devenit soţia unui rege păgân, pentru a
ajunge instrumentul lui Dumnezeu spre eliberarea poporului.
Cu acest exemplu, care este interpretat în sensul că scopul scuză mijloacele, fratele
Conradi îşi încheia articolul său din revista Zions Wächter, în 1914. Este trist că el nu şi-a
amintit de exemplul lui Isus, Care vorbise lui Petru tocmai în momentul în care acesta scosese
sabia pentru a face una din cele mai nobile fapte care s-ar putea face cu un asemenea
 96

instrument: „Bagă sabia în teacă! Cei ce scot sabia, de sabie vor pieri!” (Mat. 26,52). Sau ar fi
putut să-şi amintească de îndemnul dat de Isus iudeo-creştinilor din Ierusalim, de a părăsi
cetatea care lepădase avertismentele şi nu de a lupta împreună cu patrioţii zeloşi la apărarea
unui Ierusalim pământesc. Dacă Ierusalimul ceresc nu poate fi apărat cu sabia, cu atât mai
mult o cetate pământească nu poate fi apărată de creştini prin folosirea săbiei. Dar când
creştinii se află de ambele părţi ale frontului, când ei sunt împinşi în război şi siliţi de
comandanţii lor să se lupte unii cu alţii, susţinând cauze opuse, în numele aceluiaşi principiu
lumesc, nebunia acestei interpretări îşi ajunge punctul culminant. De altfel, chiar Vechiul
Testament, când poporul lui Dumnezeu avea o patrie pământească şi când folosirea forţei şi
războiului îşi aveau un rol legitim şi adesea ajutorul lui Dumnezeu se manifesta în războaiele
lui Israel, Dumnezeu a prevăzut zilele Noului Legământ când principii mai înalte vor fi
susţinute de poporul lui Dumnezeu:
„El va judeca între multe popoare, va hotărî între neamuri puternice,
Aşa încât din săbiile lor îşi vor face fiare de plug şi din suliţele lor, cosoare.
Nici un neam nu va mai trage sabia împotriva altuia şi nu vor mai învăţa să
facă război... "
(Mi. 4,3; Is. 2,4)
„Ierusalimul va fi o cetate deschisă (fără ziduri de apărare)... Eu însumi, zice
Domnul, voi fi un zid de foc, de jur împrejurul ei şi voi fi Slava ei în mijlocul ei... "
„Saltă de veselie, fiica Sionului. Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului. Iată că
împăratul tău vine la tine; El este drept şi aducător de salvare (mântuire), smerit şi
călare pe un măgar, pe un mânz al unei măgăriţe... Voi nimici carele de război din
Efraim şi caii din Ierusalim; şi arcurile de război vor fi nimicite... El va vesti
neamurilor pacea... " (Zah. 2,4-5; 9,9-10)
„Vei zice: (Gog către Israel): Mă voi sui împotriva ţării acesteia deschise, voi
năvăli peste oamenii aceştia liniştiţi, care stau fără grijă în locuinţele lor, toţi în
locuinţe fără ziduri, neavănd nici zăvoare, nici porţi. "
,,În ziua aceea însă, în ziua când va porni Gog împotriva pământului lui Israel,
zice Domnul Dumnezeu, Mi se va sui în nări mânia aprinsă...II voi judeca prin ciumă
şi sânge, etc.” (Ez. 38,11.18.22)
Profetul Mica aşeza caii, carele de război şi fortăreţele lui Israel în aceeaşi categorie cu
vrăjitoria, idolii, hamanimii şi astarteele (Mi. 5,10-14). Oare războaiele în care s-au angajat
creştinii, chiar mai des decât păgânii, au avut vreun caracter superior războaielor duse în
Vechiul Testament de către Israel? Aici este unul dintre cele mai evidente cazuri în care
principiul trăirii neprihănirii prin credinţă, încrederea în valoarea Noului Testament, s-au
putut da pe faţă.
În sprijinul atitudinii de compromis cu privire la război, fratele Paulini cita o scrisoare
adresată de William White Preşedintelui AZS din România, în luna mai 1914, în timp ce sora
White îşi trăia ultimele zile pe patul de pe care nu avea să se mai scoale. Din scrisoarea lui
William White reiese că Edson White (celălalt fiu al E.G. White) tocmai ţinuse o lectură la
Mount Vernon, cu privire la războiul ce izbucnise în Europa. Pe atunci, majoritatea teologilor
noştri înclinau să creadă că războiul care izbucnise va da anumite complicaţii în Orientul
Mijlociu şi se va sfârşi într-un Armaghedon care va culmina cu venirea Domnului. Nu
credeau că războiul acela ar fi Armaghedonul, dar că ar fi fost un semn al apropiatei veniri a
Domnului. Sora White s-a arătat interesată de ideea aceasta, cerând informaţii de la însoţitorii
ei (William White şi Fr. Starr):
E. G. White: , Credincioşii noştri sunt atinşi de război?”
William White: „Da! Sute dintre ei au fost împinşi la oştire, mulţi au fost
omorâţi, iar alţii se găsesc în locuri primejdioase. În multe locuri este mare suferinţă
şi tulburare. Mulţi dintre fraţii noştri din America şi Europa socotesc că aceia care au
 97

fost siliţi să intre în armată, au făcut rău că s-au supus serviciului militar. Ei gândesc
că ar fi fost mai bine ca aceştia să fi refuzat purtarea armelor, cu riscul că ar fi fost
împuşcaţi. "
Ellen White: „Eu nu cred că ei ar fi trebuit să procedeze astfel. Eu cred că ei
trebuie să stea la datoria lor în acest timp.”
Acest amănunt din scrisoarea Ellenei White este în armonie cu spiritul moderat pe care
ea 1-a dat pe faţă întotdeauna, chiar în războiul civil din 1860. Ea nu a încurajat refuzarea
serviciului militar în timp de pace, sau în timp de război, dar întotdeauna a susţinut trăirea
neabătută a principiilor în orice situaţie. În nici una din scrisorile ei nu a căutat să justifice
războiul sau să încurajeze libertatea folosirii armelor, deşi descrie cazuri din istoria poporului
lui Dumnezeu când însuşi Dumnezeu a dat ajutor acţiunilor militare de apărare (cazul
credincioşilor husiţi, descris în Marea Luptă; cazul lui Avraam, etc.). De fapt, problemele
puse sunt destul de complexe şi în esenţă, fiecare, personal, este responsabil înaintea lui
Dumnezeu de felul în care va reprezenta pe Christos în împrejurări atât de stranii. Cum ar fi
acţionat Isus dacă ar fi fost silit să meargă pe front împreună cu concetăţenii Săi? Nimeni nu
va greşi dacă va lua exemplul Mântuitorului (dacă-1 cunoaşte!). Creştinul trebuie să trăiască
prin credinţă, adică în permanentă legătură cu Dumnezeu, în orice situaţie, nu să aştepte
legiuirile Bisericii pentru a şti ce să facă la tot pasul. Pe de altă parte, Biserica este datoare să
înveţe pe membrii ei lămurit toate principiile şi să fie onestă în relaţie cu autorităţile civile în
ce priveşte declaraţiile oficiale ale acestor principii.
Evident că acest caz al acceptării încorporării pentru război este limita extremă a
legăturii creştinului cu problema militară şi se aplică acolo unde nu este nici o altă posibilitate
de evitare a acestei situaţii. În ţările care permit obiecţia de conştiinţă, adventiştii au fost
sfătuiţi întotdeauna să nu se amestece în război, sau mai degrabă să facă servicii sanitare. Dar
acolo unde această libertate nu se acordă, iar credincioşii sunt siliţi să intre în armată, ei nu
trebuie să refuze încorporarea, ci să-şi facă datoria de ostaşi ai lui Christos acolo unde sunt,
precum şi datoria cetăţenească de ostaş, în tot ceea ce nu vine în conflict cu legea lui
Dumnezeu. Ţinând seama de învăţăturile Ellenei White, date în diferite alte cazuri, cât şi de
litera şi spiritul legii morale, este limpede că nici un adventist credincios nu s-ar simţi liber ca
în anumite împrejurări grele să renunţe la respectarea sabatului sau a poruncii: „Să nu ucizi!”
Dacă există situaţii când aceste porunci pot fi călcate, deoarece autoritatea civilă
trebuie în orice caz respectată, atunci de ce nu s-ar putea face la fel în orice altă situaţie
dificilă şi cu privire la orice altă poruncă? În acest caz, creştinii care în primele secole refuzau
să asculte ordinul autorităţilor, de a picura câteva boabe de tămâie pe altarul unui zeu, sau pe
altarul Cezarului, ar trebui socotiţi fanatici smintiţi. Tovarăşii lui Daniel, în mod sigur, au ştiut
că exstă o limită peste care nu se mai poate trece. În mod normal, cei trei tineri nu s-ar fi dus
la acea festivitate idolatră, dacă nu ar fi fost obligaţi de ordin. Ce să caute acolo un
credincios? Dar în calitate de înalţi funcţionari ai aparatului de stat au fost siliţi să se prezinte.
Ei nu s-au opus. Dar când li s-a cerut să se plece înaintea idolului, au refuzat hotărât, clar şi
politicos. Astfel, ei au dat ocazie lui Dumnezeu să-şi manifeste puterea într-un mod glorios în
faţa a mii de oameni din diferite provincii ale imperiului. În cazul războiului, de asemenea
Dumnezeu poate fi mai mult lăudat de acela care merge până acolo unde se poate merge,
decât de cel care refuză orice legătură cu chestiunea militară. Dar, chiar în acest caz, să fie
clar, cel ce refuză armele nu calcă o poruncă divină, ci îşi respectă conştiinţa sa, aşa cum este
ea, hipersensibilă şi imperfectă; pe când cel ce ia în serios rolul de purtător de arme,
folosindu-le pentru distrugerea semenului său, pentru că aşa i s-a ordonat, încalcă o poruncă
divină, mult mai importantă decât orice alte considerente.
Aceasta a fost o încercare de interpretare a cuvintelor Ellenei White în lumina
declaraţiilor ei din timpul războiului civil american. Chestiunea, însă, este mult mai complexă,
deoarece ea ridică mai multe întrebări: Care trebuie să fie atitudinea creştinismului faţă de
 98

stat? Dar faţă de politică? Cât de patriot a putut fi Isus? Poate fi naţionalist un creştin? Este
păcat să te aperi când eşti atacat? Dar când este atacat semenul tău? Este drept să fie executat
un criminal? Poate fi un creştin şi călău? Sunt, oare, soldaţii din tabăra opusă, inamicii mei
dacă nici măcar nu-i cunosc şi dacă ei, ca şi mine, au fost siliţi de guvernul ţării lor să meargă
la război? Poate un creştin să facă diferenţa dintre un război drept şi un război nedrept? Ce
înseamnă „drept” în limbaj politic? Trebuie să recunoaştem că nu este întotdeauna simplu de
răspuns la aceste întrebări, în aşa fel încât să fim în armonie cu toată Biblia. Numai o relaţie
cu Dumnezeu şi o cunoaştere a voii Lui ne poate ajuta în asemenea împrejurări. Tocmai de
aceea, cu ocazia primului război, Biserica ar fi avut nevoie de înţelegerea şi trăirea
principiului neprihănirii prin credinţă. Dar calea greşită luată pe de o parte de către
conducătorii Diviziunii, pe de altă parte de către unii care s-au împotrivit conducerii din spirit
de fanatism, a dovedit din plin că la temelia atitudinilor a stat legalismul laodicean în cele
două variante ale lui: legalismul negru, rigorist, extremist, şi legalismul moderat, oportunist.
Pe vremea lui Isus, iudeii erau împărţiţi în trei curente principale: saducheii (politici,
lumeşti, naţionalişti, strict mozaici), fariseii (ortodocşi, tradiţionalişti) şi esenienii (riguroşi
extremi, ieşiţi din societate, etc). Ei nu erau de acord unii cu alţii, dar principiul care stătea la
baza credinţei lor era legalismul; toţi credeau că se mântuiesc prin faptele lor, prin lege, fie că
era vorba de o lege mai detaliată, mai amplificată sau de o lege mai simplificată. Fariseii înşişi
erau polarizaţi în jurul a doi mari rabini (Hillel şi Şammai) dintre care unul era mai strict, iar
celălalt mai îngăduitor; dar ambii erau suficient de legalişti ca să nu aibă nevoie de Christos.
Nu este aici o lecţie pentru noi?
Seria de dispute în care au fost angajaţi credincioşii începând cu cei din Germania, cu
ocazia izbucnirii războiului, a antrenat mai multe subiecte decât militarismul sau sabatul şi a
fost destul de tragică, încât este foarte greu de spus în care parte atârna mai greu vina.
Aşa cum s-a afirmat mai înainte, la izbucnirea războiului în vara lui 1914 nu a fost
posibilă luarea unei hotărâri mai chibzuite de către Comitetul întreg al Diviziunii Europene, ai
cărui membri locuiau în diferite ţări. Cei câţiva conducători locali au acţionat după cum au
crezut că dictează împrejurarea, pentru a păstra statutul legal al Bisericii şi a nu aduce
greutăţi, fără a ţine seama de toate exigenţele principiilor. La 4 august 1914, fratele H. F.
Schubert, preşedintele Uniunii AZS din Germania de Est, a informat Ministerul de război
printr-o scrisoare, că adventiştii vor purta arme în calitate de combatanţi ca toţi ceilalţi
cetăţeni şi vor aduce aceste servicii ţării în orice zi, inclusiv sâmbăta. Aceasta era în armonie
cu articolul semnat de preşedintele Conradi şi, deoarece era confortabil, nu este de mirare că
majoritatea credincioşilor s-au conformat acestei decizii omeneşti. Totuşi, bună parte dintre
aceştia au cerut servicii necombatante în unităţi de cruce roşie, ceea ce li s-a şi aprobat. Mulţi
şi-au declarat obiecţia de conştiinţă şi în unele cazuri au fost trataţi cu cea mai mare severitate.
Memoriul lui Schubert adresat Ministerului de Război sublinia faptul că deoarece
nevoia cere, adventiştii vor lupta şi sâmbăta, potrivit cu textul din 1 Petru 2,13.17 şi mai mult,
că adventiştii din toată ţara au hotărât ore speciale de rugăciune, pentru a cere de la Dumnezeu
„biruinţă pentru armatele germane”. Cei ce aveau să procedeze altfel decât cum declara
Schubert, se înţelege că nu puteau fi socotiţi adventişti serioşi, ci fanatici, aşa încât libertatea
de conştiinţă despre care vorbise Conradi, era o simplă vorbă. Totuşi, o măsură cu adevărat
creştină este menţionată în memoriul fratelui Schubert; Biserica punea la dispoziţie Sanatoriul
şi Şcoala de la Friedensau, 250 de corturi, un medic şi un număr de infirmiere, pentru
îngrijirea a 1400 de răniţi.
În acelaşi timp, conducătorii lucrării din România, au luat poziţie similară. O circulară
adresată fraţilor la data de 4 aug. 1914 începe cu Psalmul 23 şi se termină cu îndemnul de a fi
soldaţi viteji, de a ne da viaţa pentru patrie şi pentru conducătorii ei, de a lupta chiar şi
sâmbăta, aşa cum se zice că ar fi făcut israeliţii la Ierihon. Şi dacă unii ar muri pe front,
circulara era menită să le asigure învierea drepţilor.
 99

În Germania, Biserica a hotărât să-şi pună o parte din fondurile ei la dispoziţia

autorităţilor, ca împrumut de război, „în ferma convingere că Germania va ieşi biruitoare în
acest război”. În alte ţări europene, fraţii au mers, în general, pe linia exemplului şi învăţăturii
celor de la Diviziune.
Odată cu aceste acţiuni, unii credincioşi au căzut în cursa falsului profetism: în
Germania, Johann Wieck, dintre cei încorporaţi, a început să susţină că i s-a arătat în viziuni
că acela ar fi ultimul război şi că timpul de har se va încheia în primăvara lui 1915. Omul era
un extremist care fusese aruncat în închisoare pentru că refuzase vaccinarea. El şi-a scris
„profeţia” pe care a trimis-o tipografiei adventiste din Hamburg, dar cererea nu i-a fost
satisfăcută, astfel încât a tipărit-o pe cont propriu la Bremen. Într-una din scrierile sale în care
comenta „solia Matorului Credincios”, el declara că conducerea Bisericii a părăsit adevărul.
Într-o nouă broşură, Wieck a adăugat ideea că nu procedăm drept dacă mai cumpărăm
alimente în acel timp de război, iar în martie 1915 a publicat că adventiştii s-au abătut de la
adevăr, că „ploaia târzie” nu vine în Biserica oficială, ci în grupe mici de credincioşi separaţi
de Biserică. Cazul acesta arată clar că unii se separaseră, asemenea lui Garmire în 1893, luând
în serios identificarea războiului cu Armaghedonul şi susţinând idei extremiste.
În aprilie 1915, focul fanatismului izbucneşte şi în Elveţia, la Zurich, prin persoana lui
Ewald Herms, care a publicat scrieri asemănătoare. În iulie 1915, broşura lui a fost publicată
în 100.000 de exemplare şi în mod fals atribuită editurii adventiste din Hamburg. Era vorba
tot despre o „ultimă avertizare” şi se intitula: „Marea strigare către ultima biserică”. Autorul
pretindea că provine din descoperire divină. El povesteşte că în noaptea de 17-18 aprilie 1915
a auzit un glas puternic care i-a poruncit să scrie pe perete o serie de texte biblice. În noaptea
următoare, acelaşi glas l-ar fi certat pentru că nu publicase descoperirea şi, în plus, i s-ar fi
poruncit să scrie pe perete încă trei referinţe biblice, apoi să meargă la pastorul comunităţii ca
să-i atragă atenţia asupra unui text biblic (Mica 7,1-6). Herms zice că s-a simţit nevrednic de
această însărcinare, dar, deşi cu greu, a făcut-o. În a treia noapte, a trebuit să scrie pe perete,
din acelaşi ordin straniu, mai multe texte, apoi un apel personal din care reieşea că sfârşitul
era aproape şi că Dumnezeu îi garanta asistenţă specială, ca unui profet. Ca urmare, Herms
avertiza de pericolul supunerii faţă de prescripţii omeneşti, în special în privinţa războiului, că
Biserica AZS cu conducătorii ei a căzut; că „ploaia târzie” a început să apară în special în
Germania, unde doi fraţi îşi publicaseră viziunile lor. După ce Herms a descris o viziune mai
recentă în care arăta că Biserica era ispitită de diavolul să părăsească Legea şi Mărturia, el
îndemna să se citească unele mărturii ale E. G. White, cum ar fi „Experienţe şi Viziuni”, în
special unele capitole, apoi declara că este dispus să stea la dispoziţia fiecărui membru sau a
fiecărei comunităţi care doreşte să cunoască solia sa.
Cine era acest om? Herms primise adventismul mai de mult şi devenise membru al
Bisericii. Dar, după şapte ani de.credinţă părăsise Biserica şi timp de 11 ani fusese un agitator
socialist, implicat în intrigi politice. Urmărit de autorităţile germane, fugise în Elveţia. Aici,
după grele nenorociri familiale, se pocăise oarecum şi revenise în Biserică în 1913. Totuşi,
Herms nu fusese un adevărat credincios nici de această dată. Nu plătea niciodată zecime, în
schimb, după ce a avut „viziuni” a început să primească bucuros zecime de la alţii. Nu era
respectuos faţă de conducerea comunităţii. Nu fusese credincios soţiei sale, nu fusese cinstit
nici în relaţiile comerciale. În plus, unii dintre membrii comunităţii au declarat că la întâlnirile
de rugăciune făcute de ei la îndemnul lui Herms, au auzit unele bătăi, ciocănituri şi alte
manifestări care i-au umplut de spaimă. A fost îndemnat să părăsească punctele sale de
vedere, dar a persistat cu încăpăţânare, lucru pentru care a fost exclus. Cei influenţaţi de el
însă, au renunţat la legătura cu el şi au preferat să rămână membri loiali.
În urma publicării unor astfel de broşuri în care erau făcute şi unele declaraţii
nefavorabile despre guvernul german, autorităţile au închis bisericile adventiste din Saxonia.
Conducerea adventiştilor de ziua a şaptea din Hamburg, mai precis trei lideri ai Bisericii, au
 100

adresat imediat o nouă scrisoare guvernului, la 4 martie 1915, prin care se reafirma poziţia de
combatanţă. Fraţii Conradi, Schubert şi Drinhaus se străduiau să convingă autorităţile că
Biserica AZS din Germania este cât se poate de supusă în problema războiului, că liderii
Bisericii au îndemnat chiar şi pe cei scutiţi de serviciul militar să meargă cu bucurie să-şi
apere patria care este în pericol şi că ei au îndemnat ca membrii să-şi facă datoria chiar şi
sâmbăta, aşa cum toţi ceilalţi o fac duminica. Cei trei semnează scrisoarea, după cuvintele „în
numele administraţiei (conducerii) din Europa”.
În urma acestei noi dovezi de plecăciune totală, adunările saxone au fost redeschise,
dar cearta cu dizidenţii s-a accentuat. În plus, exista încă un punct de discuţie. Din prudenţă,
conducătorii Bisericii germane nu publicaseră integral prelegerile pentru săptămâna de
rugăciune din toamna lui 1914 (material venit de la Conferinţa Generală), ci scoseseră din ele
una din cele opt prelegeri (pe cea a fratelui Farnsworth) despre care au crezut că ar fi
aplicabilă mai ales în America de Nord. Adepţii „Reformei” au interpretat aceasta ca o
înlăturare a scrierilor Ellenei White. Scrisoarea conducerii în care se reafirma combatanţa,
continuarea războiului în sabat şi alte închinăciuni, au turnat benzină pe focul controversei.
Un prezbiter din Bremen, care se aliase cu această mişcare de opoziţie a acuzat pe conducători
de apostazie şi, totodată că, prin atitudinea lor au înconjurat extremismul şi dezbinarea printre
credincioşi (ceea ce era destul de adevărat). Pe de altă parte, conducătorii Bisericii germane s-
au simţit obligaţi să publice anumite lămuriri în revista cultului (Zions Wächter, mai 1915).
Comitetul Conferinţei Elveţiene a publicat, de asemenea, lămuriri în aceeaşi revistă la 7 iunie
1915. Aceste lămuriri aduceau înaintea credincioşilor citate din Mărturii care erau îndreptate
împotriva unor falşi predicatori laici, neconsacraţi şi nerecunoscuţi, îngâmfaţi, etc, care se
cred trimişi de Dumnezeu să vestească adevărul. Din partea conducătorilor Bisericii, s-au
publicat de asemenea în cursul acestei controverse, scrieri care susţineau participarea la
război. De exemplu, broşura „Creştinul şi războiul” aducea un temei „biblic” acestei noi
teologii a războiului. Fraţii Schubert şi Oblander au salutat această scriere, au trimis-o la
Dresden spre publicare şi au cerut binecuvântarea lui Dumnezeu asupra ei, recomandând-o
tuturor fraţilor pentru lămurire şi întărire spirituală în „adevărul prezent”. De asemenea,
preşedintele Conradi a scris un articol în care s-a străduit să explice întreaga împrejurare.
Într-unul din principalele focare ale „Reformei”, la Bremen, un frate începuse
publicarea unei reviste cu numele Semnele Timpului, susţinând că timpul sfârşitului tuturor
lucrurilor a venit din 1914 şi că Biserica AZS a căzut de la adevăr. Trei fraţi sanitari din
Bremen îşi părăsiseră casele pentru a umbla prin comunităţi, provocând senzaţie printre
credincioşi cu privire la noile „viziuni” despre venirea sfârşitului în 1914. Ei ziceau că nu mai
trebuie lucrat pământul şi cereau pentru ei zecimea, pentru a sprijini lucrarea lor.
În toamna anului 1915 a apărut o nouă broşură a acestei mişcări, în care cereau o
discuţie cu conducerea Bisericii, dar fraţii au refuzat această propunere, deoarece au socotit că
ambele părţi au pregătit acuzaţii, şi nu ar fi cine să arbitreze o asemenea dezbatere publică.
În 1916 disputa a continuat. Nu numai bărbaţii erau chemaţi pe front, dar şi cei rămaşi,
bărbaţi şi femei, au fost chemaţi să participe în vreun fel. Fratele Conradi susţinea că în acel
an, conducerea a dat o lămurire către guvern prin care asigura că adventiştii vor face tot ce
pot, dar că ar dori sabatul liber. Totodată, au tipărit o lămurire şi către credincioşi prin care
arătau că marile greutăţi făcute Bisericii de această mişcare anti-militară nu provin din faptul
că unii fraţi au obiecţii de conştiinţă, ci că nu şi le-au exprimat la locul şi la timpul potrivit, în
faţa autorităţilor. În anul 1913, fratele Conradi (după declaraţia sa), a dat o nouă lămurire în
care afirma că problema războiului şi a păcii este încă deschisă şi că, în ciuda afirmaţiilor,
dezbinărilor, problema este lăsată la conştiinţa fiecăruia; conducerea va respecta libertatea
conştiinţei individuale.
În 1918 a apărut o nouă scriere a „reformiştilor” (semnată de Balbierer), care susţinea
că Domnul va veni în acel an. În acelaşi an, ei au susţinut o adunare la Köln, în care au hotărât
 101

că, chiar servirea în cadrul Crucii Roşii ar fi un schemă a diavolului (într-o adunare de mai
târziu, au precizat că este vorba de servirea Crucii Roşii pe front). Tot în 1918, un altul a scris
o broşură în care susţinea că institutele misionare şi casele de editură AZS ar aparţine de drept
lor, acestei mişcări, dar că „adunarea mare” a reuşit să le smulgă de al ei, pentru că în lumea
aceasta, forţa este mai mare decât dreptul. Aceste declaraţii sunt într-adevăr, mai mult decât
uluitoare şi stau perfect lângă aceea că ei nu s-ar fi despărţit de Biserică, ci că ei ar fi Biserica,
iar noi ne-am despărţit de Biserică, deoarece ne-am despărţit de adevăr, în timp ce ei au stat
ferm.
Punctul culminant al istoriei acestei mişcări a fost în 1919, când au publicat un număr
special al revistei lor „Păzitorul adevărului”, în 10.000 de exemplare, cu un titlu pe prima
foaie: „Decăderea în poporul adventist” şi cu o ilustraţie în care gruparea non-conformistă a
pacifiştilor, care erau specialişti în cunoaşterea timpului sfârşitului, era zugrăvită cu chipul
femeii din Apoc.12, în timp ce Biserica oficială era zugrăvită cu chipul celei din Apoc. 17.
Una era cea prigonită, cealaltă prigonitoarea. Era ataşată solia din Apoc.18,1 şi se încerca
argumentarea poziţiei cu anumite Mărturii. Deşi revista avea pe copertă indicaţia „numai
pentru adventiştii de ziua şaptea”, ea a fost răspândită şi colportată la adunările de
evanghelizare ale AZS, unde veneau mulţi neadventişti.
În anul 1919 reprezentanţii diferitelor facţiuni ale acestei mişcări dizidente s-au întâlnit
pentru a realiza o aparenţă de unitate, deoarece boala cea mai caracteristică a mişcării acesteia
a fost dezbinarea şi autodivizarea. Totodată, capii mişcării se pregăteau să prezinte cererile lor
la Conciliul AZS care urma să se ţină în Germania în 1920, cu reprezentanţi ai Conferinţei
Generale. Un anumit gen de „organizaţie”, după susţinerea lor, aveau încă din 1915, dar ea s-
ar fi desăvârşit în 1919. Ca să ne facem o idee despre acea organizaţie, amintim că, potrivit
declaraţiei lui Dorschler (primul lor reprezentant în 1920) prin 1916, comitetul acestei mişcări
era format din două persoane: Dorschler şi Welp. Dorschler a făcut parte din această mişcare
de la începutul ei. Wieck nu a fost considerat ca fiind a lor. Herms, printre primi lor scriitori şi
vizionari, a făcut parte pentru o vreme din numărul lor. Scrierile lui au rămas în patrimoniul
mişcării. Hossfeld, autorul unei scrieri de la începuturile lor (Semnele Timpului) a fost exclus
în 1918 din rândurile lor. Dar opera sa a rămas „canonică” printre ei, deşi mai târziu au
tăgăduit calculul său profetic. Un alt corifeu, Schamberg, era deja exclus dintre ei înainte de
1920. O întreagă pleiadă de profeţi ai lor: Sturmm, Herms, Frantz, Kersting, Jeschke, Portzek,
Schamberg, Bach, etc. Au fost declaraţi mai târziu ca falşi profeţi şi înfieraţi. Se pare că chiar
conducătorii din 1919 Dorschler, Welp şi Spanknobel au publicat scrieri cu calcule profetice
şi alte interpretări greşite. Nu după mulţi ani a fost exclus şi capul lor, Dorschler. O asemenea
„purificare” a rândurilor este caracteristică fanatismului şi de-a dreptul uluitoare. Au căzut
capete ca la Revoluţia Franceză. Acelaşi spirit şi acelaşi tipar.
Dar o ciudăţenie a acestei istorii este că în 1919 a apărut şi în SUA o asemenea
„mişcare de reformă” care, deşi nu pare a fi nici mama, nici fiica mişcării din Germania, a
avut legături cu aceasta şi în orice caz a fost opera aceluiaşi spirit. Promotorul acestei mişcări-
surori a fost Magaret Rowen membră încă din 1912, a Bisericii din Los Angeles California.
Din 1916, după moartea sorei White, ea a început să transmită o serie de „mărturii” şi solii,
crezându-se succesoarea sorei White la titlul de profeteasă. Manifestările ei fizice, în legătură
cu pretinsul dar al profeţiei, erau de aşa natură încât au trezit interesul adventiştilor şi
neadventiştilor din localitate. Cercetând manifestările şi scrierile ei, totuşi, fraţii au stabilit că
nu sunt de origine divină. Totuşi, unii membrii au urmat-o numindu-se ca şi cei din Europa,
Adventişti de Ziua a Şaptea Reformişti. În toamna anului 1919 ea a declarat că primise o
viziune în care i se arătase un document între manuscrisele sorei White, datat 10 aug. 1911, în
care sora White confirmă că Dumnezeu a ales pe Margaret Rowen ca profeteasă.
Administratorii Patrimoniului Ellen White nu ştiau nimic despre aşa ceva, dar pentru că
doamna Rowen stăruia, au făcut investigaţii şi au găsit, într-adevăr, o scrisoare cu data
 102

indicată, în care era desemnată ca profeteasă reformatoare, Margaret Rowen. Conducătorii

lucrării au rămas consternaţi. Nimeni dintre cei apropiaţi sau din familia Ellenei White, în
toate discuţiile apropiate din ultimii ani ai Ellenei White nu aveau cunoştinţă de o asemenea
descoperire. După cercetări de specialitate, s-a dovedit cu absolută siguranţă, că scrisoarea era
falsă. Nu fusese scrisă de sora White: folosea altă cerneală decât cea folosită de E G White în
acel timp, şi fusese deci introdusă acolo în mod fraudulos.
Chiar înainte de descoperirea scrisorii false, doamna Rowen a fost exclusă pentru
pretenţiile şi teoriile ei fanatice care contraziceau de fapt avertizările cunoscute ale Ellenei
White. Prin aceasta, mişcarea a continuat ca o ramură dizidentă, asemenea grupărilor din
Germania. Prin 1920, doamna Rowen a scris o profeţie la care ataşa nişte ilustraţii (schiţe) cu
un pom crescut strâmb, care ar simboliza Biserica AZS, având însemnate pe el o serie de date
(1844, 1869, 1879, 1880, 1897, 1898, 1904, 1913, 1914, 1915). De la data 1844 era trasată o
nouă ramură a copacului, care purta data 1916, şi care ar reprezenta mişcarea de reformă care
stă „pe baza de la 1844” a purităţii originale. Pe această rămurică erau notaţi toţi anii de la
1916, cu adăugarea că această mişcare va uni pe toţi adventiştii de ziua a şaptea în anul 1923,
în sensul că Biserica va accepta această lumină. Timpul a venit şi profeţia nu s-a realizat. Dar
ea nu s-a descurajat. În noiembrie 1923, a anunţat că timpul de har se va încheia în februarie
1924 şi că Domnul va veni în slavă în februarie 1925. În ianuarie 1925 a anunţat că cei
144.000 pot sta liniştiţi în aşteptare, deoarece vor fi transportaţi de îngeri şi înălţaţi în nori,
luaţi direct de la casele lor. Vestea a fost răspândită cu mijloace moderne în diferite ţări şi
pusă pe nedrept în seama AZS, fapt care a silit pe liderii Bisericii noastre să dezmintă ştirea şi
să tăgăduiască orice legătură cu această afacere.
După 6 martie, falsitatea prezicerii a devenit chinuitor de evidentă pentru adepţii
doamnei Rowen. Ca urmare, doctorul Fullmer, care fusese zelos suporter al învăţăturii ei şi
colaborator apropiat, a venit înaintea conducătorilor adventiştilor de ziua a şaptea din Los
Angeles, mărturisind cu regret, că el fusese cel ce strecurase falsul document la Patrimoniul
Ellenei White. La 27 februarie 1927, doctorul Fullmer a fost chemat la miezul nopţii pentru
un caz de urgenţă medicală. Când să intre în curtea unde fusese chemat, a primit o lovitură în
cap cu o ţeavă. Poliţia, alarmată de vecini a reuşit să pună mâna pe complotişti. Aceştia erau
nimeni alţii decât doamna Rowen cu doi asociaţi „reformatori”, un medic şi o infirmieră, care
tocmai se pregăteau cu o lopată şi alte ustensile să ascundă fapta. Fullmer a scăpat cu viaţă, iar
cei trei au fost condamnaţi la închisoare pentru câţiva ani.
Cu aceasta, epopeea reformiştilor roweniţi s-a încheiat, după cât se pare, dar ceea ce
este demn de notat, nu lipsesc anumite legături mai mult decât spirituale între aceasta şi
mişcarea paralelă din Europa. Într-o scrisoare trimisă de I. M. Müller, (predicator „reformist”
de origine germană) către mişcarea din Europa (tipărită de reformiştii români în „Păzitorul
Adevărului” nr. 3/1921) apar date interesante: acest Müller semnează în numele „Societăţii
Internaţionale Misionare a Adventiştilor de Ziua a Şaptea”, declarând că a întreţinut
corespondenţă oficială cu Welp, că a trimis în Europa o revistă americană intitulată de
asemenea „Păzitorul Adevărului”, numeşte mişcarea americană tot „Mişcarea de Reformă”,
sau „Marea Strigare”, răspândită între germani şi englezi.
Cine era acest Müller? Era un fost predicator AZS care susţinuse doctrine sucite şi
fusese mutat disciplinar în Detroit. După unele întâmplări ruşinoase a fost exclus din Biserică,
după care l-a apucat zelul de „reformator”. Din discuţia purtată în 1920 între capii reformişti
(Dorschler, Welp şi Spanknobel) şi reprezentanţii Conferinţei Generale, a reieşit clar că
Müller era socotit un conducător al mişcării în SUA, având aceleaşi vederi ca şi cei din
Germania. Mai mult, când în 1922 a avut loc Conferinţa Generală a AZS din San Francisco,
„reformiştii” au trimis şi ei pe Welp şi Spanknobel, care împreună cu Müller au făcut agitaţii
printre participanţii la conferinţă şi au adresat o somaţie fratelui Daniells.
 103

Tristă poveste, care dă pe faţă ruşinea goliciunii spirituale arătate de ambele părţi, cu
ocazia primului război. Războiul se încheiase, dar lupta dintre deformişti şi conformişti nu era
încheiată. În ciuda rugăciunilor şi a vitejiei acelor adventişti care voiseră să fie mai patrioţi
decât Christos, Germania a pierdut războiul. După coacerea conflictului cu „reformiştii”,
Conferinţa Generală, reprezentată de preşedintele Daniells a luat legătură directă cu
Diviziunea Europeană, încercând să rezolve situaţia şi să împace părţile. Dezbaterea s-a ţinut
la Friedensau în iulie 1920. Cu această ocazie, liderii „mişcării de reformă” au pus întrebarea:
„Ce poziţie ia Conferinţa Generală cu privire la deciziile liderilor germani care au înlăturat
păzirea sabatului în război şi au legiferat purtarea de arme?” Fratele Daniells a răspuns că
acea declaraţie nu este aprobată de Conferinţa Generală, deoarece „în ea găsim expresii
pentru care ne pare foarte rău”. În timpul acestei întâlniri, cei trei conducători care fuseseră
autorii declaraţiei (Schubert, Conradi şi Drinhaus) au recunoscut public că greşiseră,
exprimând sincere păreri de rău.
După acest moment, unii dintre dizidenţii care se separaseră de Biserică au început să
se întoarcă, dar capii „reformei” erau nemulţumiţi de soluţia fratelui Daniells, care era de fapt
poziţia veche a Bisericii, poziţia principială şi moderată a sorei White, adică păzirea
poruncilor a patra şi a şasea chiar când suntem siliţi să întrăm în armată şi în război.
Reformiştii însă considerau că fraţii americani sunt mânjiţi de aceiaşi apostazie, pentru că nu
iau hotărâri mai radicale şi lasă libertate de conştiinţă, nefăcând din problema militară un
motiv de excludere. În cazul acesta, reformiştii au cerut fratelui Daniells ca cele patru
întrebări ale lor să fie prezentate în faţa delegaţilor din toate ţările care aveau să se întâlnească
în conferinţă în 1922. Preşedintele Daniells a acceptat doar prezentarea întrebărilor scrise, dar
nu şi prezenţa unor delegaţi reformişti. Totuşi, delegaţii reformişti, Spanknobel, Welp, Müller
s-au prezentat la San Francisco, unde au aşteptat timp de două săptămâni să fie chemaţi, după
care s-au dus singuri la locul conferinţei şi au insistat ca fratele Daniells să prezinte problema
înaintea conferinţei. Când Fratele Daniells i-a întâmpinat cu răspunsul că nu poate face
aceasta, ei s-au supărat şi au făcut agitaţii, considerându-se îndreptăţiţi în starea lor de
separare.
În 1923, Comitetul Diviziunii Europene a publicat o declaraţiei de principii oficială în
care conducătorii se declarau în armonie deplină cu poziţia întregii Biserici referitor la
problema militară. Declaraţii speciale fuseseră adresate în 1916 către guvernul britanic şi în
1917 către guvernul american, arătându-se clar că noi adventiştii dorim să fim scutiţi de
datorii combatante, iar în sabat, scutire de lucru. Poziţia istorică a noastră, a fost şi este că noi
respectăm autoritatea de stat şi iubim patria aşa cum ne învaţă Biblia, dar că ne opunem
războiului, şi nu participăm la acte de violenţă şi vărsare de sânge, ci putem sluji ţara prin
servicii necombatante. Totodată, „acordăm fiecărui membru libertatea absolută de a-şi sluji
ţara, în orice timp şi loc, în acord cu dictatele convingerii şi conştiinţei sale personale.”
(Review and Herald, 6 martie 1924). Această ultimă frază este preluată din declaraţia de
principii de la Gland (Elveţia) din 1923, a rămas principalul punct de separare al reformiştilor.
Ei vin cu o declaraţie de principii care să oblige pe toţi credincioşii, fără vreo libertate de
conştiinţă individuală.
Trebuie să recunoaştem însă că povestea nu s-a încheiat odată cu aceste declaraţii. Din
partea noastră, a organizaţiei legitime, au continuat unele atitudini de acelaşi fel cu cele
regretate de liderii germani ai adventiştilor de ziua a şaptea. În 1924, la al cincilea congres
AZS din U.R.S.S., conducătorii adunaţi au adoptat o declaraţie linguşitoare, asemenea celei
din Fapte 24,2-4, arătând că adventiştii ar avea o deosebită simpatie faţă de noile lozinci
politice, că „Dumnezeu, în providenţa Sa a călăuzit inima neuitatului Lenin şi a
colaboratorilor săi apropiaţi, dându-le înţelepciunea de a crea unicul stat din această lume care
este progresist”. Pentru a nu exista dubii asupra sensului acestei ploconiri, în care autorii
declarau că se oferă patriei „ca un trandafir în buchetul de cetăţeni” ai ei, în 1928, într-un alt
 104

document se precizează că în acord cu Biblia, care zice să dăm Cezarului ce este al Cezarului,
adventiştii de ziua a şaptea sunt gata „a servi statului şi armatei în toate formele ei, după toate
regulile stabilite pentru toţi cetăţenii”, şi că „pe toţi cei care învaţă altfel,… congresul
adventiştilor de ziua a şaptea îi consideră ca învăţători rătăciţi”. (Atitudinea de ploconire în
faţa sovietelor însă nu a ajutat, deoarece în scurt timp, Biserica AZS din URSS avea să sufere
prigoane cumplite şi să se divizeze într-o facţiune oficială, legală şi foarte îngrădită, şi o
facţiune neoficială, ilegală, numită „adevărată şi liberă”, situaţie care a durat până la
administraţia Gorbaciov).
Această confuzie solemnă a continuat şi în alte ţări, dând ocazia dezbinătorilor să rupă
comunităţile noastre şi să se simtă îndreptăţiţi în separatismul lor. Şi indiferent de formula
oficială, în al doilea război istoria s-a repetat, devenind cu timpul o tradiţie, o a doua natură a
noastră. Probabil la fel s-ar întâmpla lucrurile în cazul unui nou război sau al unei noi
persecuţii. Cum priveşte Dumnezeu aceste lucruri? Cum priveşte El atitudinea de înjugare cu
lumea? Cum priveşte El desfăşurarea lucrării Sale în conformitate cu sfaturile şi deciziile
acelor care sunt adversarii declaraţi ai misiunii adventiste? Toate acestea nu sunt însă decât
simptome; maladia este încrederea în înţelepciunea şi faptele omeneşti, adică neacceptarea
reală, în viaţă, a mesajului de la 1888.
Pe de altă parte, nu putem considera mişcarea reformistă ca fiind o intervenţie
cerească, oricât de bine intenţionaţi vor fi fost unii dintre ei sau chiar toţi la un loc. Este
adevărat că ei au încercat să salveze un principiu, dar adesea au ales extrema pacifistă
radicală, căutând să o impună întregii Biserici, ori au recurs la dezertare, la schilodire şi la
falsuri, pentru a păstra „principiul”. Mai mult, uneori au procedat exact ca şi aceia pe care îi
acuză: Un ziar din Estonia din 1922, dădea cazul unui soldat care se opusese instrucţiei
militare, deoarece arma este instrument de ucidere. A fost chemat predicatorul reformist
Rosenberg, preşedintele lor din Estonia, care a declarat autorităţilor militare că problema
purtării de arme este o chestiune de conştiinţă individuală şi că în expunerea lor de principii
nu există vreo poruncă ce ar interzice purtarea armelor. De asemenea, în România ei au
publicat (Păzitorul Adevărului, anul VIII, nr. 2) o înştiinţare în care anatemizau pe tinerii
reformişti care dezertaseră şi stăteau ascunşi, ameninţându-i cu excluderea, dacă nu-şi
aranjează în mod legal situaţia.
Afară de compromiterea lor, chiar în principiile pe care le-au susţinut, este ştiut că
multă vreme au fost susţinute rătăciri între ei, cum ar fi credinţa în încheierea sigilării, fixări
de date ale sfârşitului (care întotdeauna sunt greşite) etc. Ei au încercat să dovedească faptul
că Biserica Adventistă este „lepădată”, că este „Babilon”, căutând erori doctrinale şi vânând
ceea ce ei interpretează ca păcate tolerate sau încurajate de conducerea Bisericii Adventiste.
Ca orice rigorişti obsedaţi de sfinţirea prin fapte şi de privirea la oameni, ei au combătut orice
altă slăbiciune reală sau imaginară între noi: acceptarea recăsătoririi în cazul celor divorţaţi pe
temei biblic, tăierea părului la femei, anumite mode vestimentare, etc. Au surprins fie
neglijarea Mărturiilor, fie îndoielile şi au declarat că Biserica a respins scrierile Ellenei White.
In special au adoptat un stil rigorist, extremist adesea, de a trăi şi învăţa reforma sanitară,
considerând pe mâncătorii de carne vrednici de excludere, iar vegetarianismul cât mai pur, ca
o poartă de merite prin care se ajunge la cer. În această privinţă „noi” am ţinut să ne situăm
cât mai aproape de cealaltă extremă, pentru a nu-i lipsi de argumente pe bieţii „reformatori”.
Au condamnat o serie de atitudini libertine faţă de sabat, ceea ce era de aşteptat, apoi au
condamnat o serie de comemorări sau zile ocazionale sau sărbători legale introduse cumva în
„calendarul Bisericii”. Au condamnat serbările, concertele şi diafilmele religioase făcute
pentru câştigarea de suflete. Au condamnat spectacolele (teatre, cinematografe) vizionate de
unii adventişti, şi s-au scandalizat de folosirea radioului sau de unele scenete religioase care se
făceau pe vremuri.
 105

Nu trebuie să credem însă că au ţinut chiar atât de mult la aceste „principii”. Mulţi
dintre aceşti viteji criticanţi au participat în ascuns la ceea ce condamnau pe faţă, şi apoi au
părăsit pe faţă credinţa lor pentru a se arunca în lume. Mulţi dintre cei ce condamnau căsătoria
şi vieţuirea conjugală a soţilor, au devenit desfrânaţi notorii. Aproape orice lucru pentru care
ei au condamnat pe alţii, s-a putut manifesta cu destulă îndrăzneală şi între ei. De aceea s-au
întors mereu unii împotriva altora şi s-au exclus şi anatemizat reciproc, întemeind noi ramuri
şi curente, ale căror conducători trăiesc destul de bine din zeciuiala credincioşilor, fără să
promoveze cu nimic misiunea adventistă în lume. Toată opera lor misionară a constat în a
smulge ici şi acolo câţiva credincioşi din „Biserica Mare”, avertizându-i să iasă din „Babilon”.
Şi ceea ce este culmea acestei rătăciri: deşi ei n-au primit, în nici un sens solia din 1888, deşi
mişcarea lor n-a avut ca punct de plecare acea solie, ei declară că reprezintă îngerul din
Apoc.18,1, despre care Ellen White spusese că este ultima avertizare către lume, ploaia târzie
venită asupra unei Biserici unite şi pregătite, marea strigare a cărei lumină a răsărit la
Minneapolis.
Toată povestea aceasta repetă într-o variantă modernă conflictul dintre reformatori
(Luther, Calvin, Zwingli) şi anabaptişti în sec. XVI. Anabaptiştii au început să vadă valoarea
unor principii biblice (botezul, libertatea de conştiinţă, necombatanta, sabatul, separarea
Bisericii de stat, etc.) dar s-au împotmolit atât de mult în extremism, dezbinare, profetism fals,
unii chiar în politică, încât nici un reformator mare n-a putut primi principiile lor. Mai mult
decât punctele de dispută, în cele mai multe cazuri, cauza acestor conflicte este spiritul
îndreptăţirii de sine, al încrederii în sine, care se manifestă de ambele părţi. Conflictul este în
realitate între două psihologii, între două moduri de gândire. În 1914, conducătorii ar fi putut
preveni această tragedie, dacă ar fi iubit adevărul şi pe fraţii lor mai mult decât alte
considerente. Iar cei ce s-au sculat să protesteze ar fi putut face mai bine, dacă ar fi gândit
astfel: Fraţii Conradi, Schubert, etc, sunt de fapt fraţii noştri. Ei sunt oameni şi pot greşi.
Răspunderea lor este mare şi au greşit gândind sincer că fac un serviciu lucrării şi patriei, aşa
cum greşise şi James White pe vremea războiului civil american, iar Ellen White a ştiut să-1
apere. Ellen White a arătat că în asemenea împrejurări se poate face instrucţie, se poate intra
în război, se pot face servicii necombatante. Dar nu a predominat un asemenea spirit. Din
contra, fiecare a tras cât a putut în direcţia de care era obsedat, lăsând pe Christos, iubirea Sa
şi Mărturia Sa, undeva pe la mijloc, cu prea puţini reprezentanţi. Toată această dispută şi
semănare de ură, acest sectarism nenorocit, care încă dăinuieşte (şi focare încă mai sunt
înlăuntrul Bisericii), este cu siguranţă opera lui Satan. Experienţa i-a reuşit de minune,
cauzând pierderi de ambele părţi (unele, din nefericire, veşnice!), şi va mai reuşi atâta timp cât
nu vom învăţa alfabetul de la 1888 şi toate celelalte lecţii ale istoriei noastre.
O pagină frumoasă în istoria relaţiilor dintre Biserică şi mişcarea reformistă a fost
întâlnirea celor două părţi la Strassbourg (Franţa), la 5 august 1930, când reprezentanţii
reformiştilor din Franţa şi Elveţia (Pfister, Keller, Nass, Fischer, etc) care tocmai se
despărţiseră de conferinţa reformistă de la Hanovra (din cauza nedreptăţilor şi a spiritului
inchizitorial, care domniseră acolo) au adresat conducătorilor Diviziunii AZS Europa de Sud
un memoriu în care şi-au reafirmat încrederea în călăuzirea divină asupra Bisericii,
exprimându-şi părerea de rău pentru amăgirea în care căzuseră şi dorinţa unei depline
comuniuni cu Biserica. Apoi au lansat un apel scris şi semnat de către toţi membrii lor, de a
reveni cu toată inima în Biserica Adventistă. Sute de persoane, care constituiau un câmp
misionar reformist, au revenit astfel în Biserică. De atunci încoace, au revenit în Biserică nu
numai membri, ci şi predicatori ai lor, care au lansat apoi apeluri scrise, de întoarcere, cum a
fost cazul lui Dobre Constantinescu – la rândul său, trezit de apelul lui Pfister. Toţi aceştia, au
înţeles din propria experienţă că agitaţia şi confuzia este opera lui Satan, îmbrăcat în înger de
lumină, şi nu îngerul din Apocalips 18. Alţii s-au luminat studiind serios profeţiile din
 106

Testimonies şi atitudinea sorei White, aşa cum a fost cazul unui conducător reformist maghiar
care lucra în America Latină.
Înainte de a încheia acest trist capitol al istoriei adventismului de ziua a şaptea, cu o
notă mai luminoasă, trebuie să pomenim sfârşitul tragic al fratelui Conradi, care a condus
lucrarea în Europa până în 1922. Aşa cum am arătat mai înainte, Conradi se împotrivise
luminii la 1888, dar se pare că a regretat sincer mai târziu, aşa cum citim în scrisoarea
adresată de el sorei White. De asemenea a mărturisit greşeala pe care o făcuse cu privire la
„dezlegările” date de el în 1914-1915. Dar cancerul mândriei şi îndoielilor pe care le încercase
mai de mult a început să-1 roadă iarăşi, mai târziu. După 1922 în timp ce făcea o serie de
vizite şi călătorii misionare pe diferite continente, a început să dezvolte o nouă direcţie în
interpretarea profeţiilor. A intervenit astfel necredinţa în Mărturii, deoarece concluziile sale
teologice nu se armonizau cu ale Ellenei White.
În jurul anului 1930, vederile sale teologice erau definitiv cristalizate şi a încercat să le
supună judecăţii conducătorilor Bisericii, în scris. Biserica n-a putut primi concluziile sale
care, nu numai că erau în conflict cu explicaţiile de totdeauna ale Bisericii şi cu Spiritul
Profetic, dar nu se sprijineau pe dovezile sigure ale Cuvântului lui Dumnezeu. Pentru el, cele
2300 zile-ani încheiate în 1844 prevedeau căderea Imperiului Otoman şi nu Judecata divină,
iar solia căderii Babilonului din Apocalipsa 14 nu era mesajul adventist de la 1844 încoace, ci
solia lui Luther din sec. XVI. Aşadar, în timp ce interpretarea tradiţională americană se
referea la cele de sus, şi la o evanghelizare mondială începând din America, interpretarea lui
Conradi cobora pe pământ, în lumea politică; şi în locul mişcării adventiste, prefera Reforma
începută cândva în Germania. Deoarece mai marii Bisericii nu i-au acceptat interpretarea,
Conradi a dezertat din Biserica Adventistă, şi la vârsta de 76 ani, s-a predat Baptiştilor de
Ziua a Şaptea, după ce slujise Biserica Adventistă timp de 50 de ani.
După aceasta Conradi s-a întors în Germania ca misionar baptist de ziua a şaptea,
pentru a face o lucrare de aceeaşi natură cu a reformiştilor, pe care îi dispreţuia: s-a străduit să
smulgă Bisericii Adventiste câteva sute de membri care simpatizau cu el sau cu doctrina lui,
organizând-i în mai multe comunităţi baptiste de ziua a şaptea. Într-un caz, se pare că o
întreagă comunitate a trecut de partea sa. Este vrednic de notat faptul că fiul său, medicul
Conradi, a rămas în continuare membru credincios al Bisericii.
Scrierile sale din anii 1935-1939 au fot îndreptate împotriva adventismului de ziua a
şaptea, acoperind cu tot felul de acuzaţii neîntemeiate şi înţelegeri distorsionate pe pionierii de
după 1844 şi doctrina descoperită de ei. În special şi-a aruncat tot veninul asupra Ellenei
White şi asupra doctrinei Sanctuarului şi a judecăţii de cercetare. A ridicat în slăvi trezirile
milenariste din Britania (conduse de Eduard Irving, Henry Drummond, Joseph Wolf, etc.),
iar mişcarea millerită a numit-o „contrafacere”. Viziunile Ellenei White le-a considerat fie
manifestări epileptice (aşa cum scrisese şi Canright), fie falsuri inteţionate pentru a convinge
pe alţii. Pe James White şi pe Andrews i-a pus în rândul autorilor de falsuri. El a declarat că a
părăsit doctrinele speciale adventiste pentru că se întemeiază pe scrierile Ellenei White, care
ar fi false, iar Biserica AZS a părăsit-o pentru că are pretenţii egoiste, că se crede a fi o
mişcare specială, unică.
În anul 1939 Conradi a murit în această credinţă a sa, după ce a reuşit să scrie
asemenea lucruri, care sunt în primul rând pentru el înjositoare. Oare nu a avut el ocazia o
viaţă întreagă, în relaţii apropiate cu liderii mişcării, să cunoască adevărul? Cum de s-a
„deşteptat” atât de târziu? Revista Baptiştilor de Ziua a Şaptea din America din 4 martie 1940,
a publicat o notă biografică asupra sa, în care se afirma că încă de pe la 1888 Conradi s-a
pomenit în conflict cu învăţăturile doamnei White, şi că el n-ar fi crezut niciodată cu adevărat
în soliile ei; că el n-ar fi susţinut vederile extreme ale doamnei White şi ale principalilor
pionieri AZS. Apoi autorul articolului afirmă:
 107

„Pare destul de clar că aceia care au fost convertiţi la adventism sub

conducerea sa au avut o pregătire doctrinală oarecum diferită de aceea pe care au
predat-o alţi predicatori adventişti de ziua a şaptea. El lepăda total pretenţiile
doamnei White”
Dar adevărul era că el crezuse cândva sincer, deşi într-o perioadă s-a luptat cu unele
îndoieli. Calea sa din ultimii ani ai vieţii a fost marcată de această tragică apostazie, care cel
puţin dacă ar fi spre avertizarea celor ce merg pe cărări asemănătoare. Totodată, căderea sa şi
a celor peste 500 împreună cu el, ar trebui să fie o lecţie pentru toţi cei care cred că soluţia
curăţirii Bisericii ar fi părăsirea ei în cazuri de apostazie. Spiritul Profetic a prezis că
Dumnezeu însuşi se va ocupa de această curăţire şi vor veni erezii care vor cerne pe cei
uşuratici. Iar soluţia lui Dumnezeu este mai bună, pentru că ea manifestă răbdare şi har.
Dar istoria adventistă dintre anii 1911-1922 nu a fost o simplă controversă între cele
două tipuri de neînţelepţi, între deformişti şi conformişti, ci o istorie a progresului misionar,
ca întotdeauna. Creşterea Bisericii din acest timp este ilustrată de rapida organizare de
diviziuni ale câmpului mondial. În 1911 s-a adoptat planul înfiinţat de diviziuni, şi ca urmare
a fost înfiinţată Diviziunea Sud-Americană în 1916, Diviziunea Extremului Orient în 1919,
odată cu Diviziunea Asiei de sud. În 1920 s-a organizat Diviziunea trans-Africană, şi în 1922
Diviziunea Australasia şi Interamerica. În 1928 a fost organizată şi Biserica din Europa în trei
diviziuni: Centrală, de Nord şi de Sud.
În ce priveşte numărul de membri, pe timpul primului război erau aproape 150.000
pentru ca în 1922 să treacă de 200.000, cu tendinţa ca numărul adventiştilor din afara SUA să
fie mult mai mare decât al celor din SUA. De exemplu în anul 1900 existau în America
63.355 membri şi în celelalte ţări 12.432. Dar în 1920, numai peste 20 de ani, numărul
adventiştilor americani crescuse la 19.887, iar al celor din alte ţări, la 89.573.
La Conferinţa din 1922 fratele Daniells, care condusese biserica timp de 21 de ani, a
fost înlocuit cu fratele William Spicer, care a funţionat apoi ca preşedinte până în 1930.
William Spicer (1865-1952) s-a născut într-o familie de baptişti de ziua a şaptea, dar a
devenit adventist încă din adolescenţă. La 16 ani era băiat de serviciu la Sanatoriu Battle
Creek, şi mai târziu secretar al vestitului doctor Kellogg. În 1877, a plecat în Anglia ca ajutor
al fratelui Haskell, servind şi la editura Present Truth. În 1892 s-a întors în America, apoi a
ajutat la întemeierea Misiunii Solusi din Africa de Sud, şi a condus lucrarea din India, fiind
primul pastor hirotonit în Asia de Sud. În anul 1905 a devenit secretar al Conferinţei
Generale, în care timp s-a opus ereziei panteiste susţinută de Kellogg. Spicer este autorul unor
cărţi dintre care una s-a tradus în româneşte sub titlul „Timpul nostru în lumina profeţiilor”.
Era cunoscut ca un om popular, cu obiceiuri simple şi bogat în experienţă misionară. A fost
un preşedinte călător supraveghind de aproape programul mondial de expansiune a Bisericii.
Această perioadă a reprezentat o creştere a Bisericii şi în România. Dacă înainte de
1900 nu exista decât comunitatea de la Viile noi (Constanţa) şi câţiva membri în Bucureşti,
odată cu venirea misionarului Ginter din Rusia şi câştigarea a trei persoane, care aveau să
ocupe un loc de frunte în mişcarea AZS română (Jelescu - muzician, Paulini - student
medicină, Demetrescu - ofiţer), de la 1904, lucrarea a început să se dezvolte, înfruntând mari
opoziţii. Cei trei pionieri au fost instruiţi la şcoala teologică din Germania, şi în 1913 au
organizat prima Conferinţă Română. Cu toate necazurile aduse de mobilizare şi de opoziţia
Bisericii Ortodoxe, războiul a adus creşterea numărului de membri. In 1919 Conferinţa
Română s-a putut transforma în Uniune de Conferinţe, incluzând Conferinţa Transilvania,
alături de Muntenia şi Moldova şi Misiunea Banat. În 1920 s-a ţinut o Conferinţă la Bucureşti,
la care au participat din partea Conferinţei Generale, fraţii Daniells şi Christian, împreună cu
alţii de la Diviziunea Europeană. Deja erau circa 2000 de membri în ţară, în 50 de comunităţi.
S-a hotărât fondarea unei şcoli misionare, a unei tipografii şi a unui sanatoriu, şi au fost
 108

detaşaţi aici lucrători din SUA, Elveţia şi Danemarca. La tipografie au ajutat apoi şi fraţi
germani.
După întemeierea tipografiei la Bucureşti a luat avânt colportajul, la început cu 65 de
colportori. Lucrarea a mers în acest ritm crescând până în 1947, când tipografia a ajuns sub
controlul guvernului. În 1922 s-a încercat instituirea unui sanatoriu la Bucureşti, dar guvernul
s-a opus deoarece nu exista un medic adventist de ziua a şaptea care să conducă instituţia. Dar
în ciuda tuturor greutăţilor şi nedesăvârşirilor, solia adventistă a răsunat în ţară ca şi în lume,
tot mai răspândită... Întrebăm, totuşi, pe cei ce îşi amintesc subiectele dominante ale avântului
misionar din trecut: Ce loc a ocupat, în această perioadă, neprihănirea prin credinţă?
La nivel mondial şi în special în centrul misiunii, tema neprihănirii prin credinţă
aproape murise între 1900-1910. După aceea, o uşoară creştere a interesului din partea unor
predicatori s-a putut observa. Fraţii W. W. Prescott şi J. W. Westphal au fost cei mai
proeminenţi; şi, independent de ei, a devenit foarte interesat de acest mesaj Oliver
Montgomery (1870-1944, preşedinte de conferinţă în America de Nord, şi din 1915 lider al
lucrării din America de Sud). Prescott şi Montgomery studiaseră independent subiectul şi în
1916 s-au unit să însufleţească pe lucrătorii Diviziunii Sud-Americane cu acest spirit. Deseori
Prescott, Montgomery şi J. W. Westphal discutau între ei pe această temă şi antrenau în acest
subiect pe alţi conducători ai lucrării acelei diviziuni. Când în 1921 soţii Montgomery s-au
întors în SUA au fost plăcut surprinşi să vadă că şi alţii au devenit interesaţi în acest subiect,
atât la Conferinţa Generală cât şi în câmp. Principalii interesaţi de această temă în SUA erau
A. G. Daniells, Meade McGuire, Taylor Bunch, L. E. Froom. Montgomery, vicepreşedinte al
Conferinţei Generale, a accentuat acest subiect în scris şi predici şi a fost unul dintre cei nouă
vorbitori la Conferinţa Generală din 1926 care s-a ţinut la Milwaukee, şi care a accentuat
acest subiect.
Dintre cei ce fuseseră prezenţi la Minneapolis, fratele Prescott, un învăţat eminent care
a avut şi diferite funcţii de conducere în Conferinţa Generală sau în câmp, sau ca redactor, a
devenit prim vestitor al acestei solii, în special din 1918, cu ocazia unor conferinţe de tabără.
Încă din 1888 el fusese impresionat de acest adevăr şi îmbrăţişase vederile lui Waggoner şi
Jones, între altele şi aceea că Christos a venit întrupându-se într-o „carne păcătoasă”
asemenea naturii oamenilor. Prescott predicase solia în Australia prin 1895. Predica lui, cu
titlul „Cuvântul S-a făcut carne”, există şi astăzi, fiind publicată în două ediţii ale revistei
australiene. Sora White, care fusese martoră la predicile lui Prescott, Corliss şi Daniells a lăsat
scris într-un articol din 1896 că aceşti fraţi au predicat adevărul aşa cum este el în Isus. În
special predica fratelui Prescott a apreciat-o ca fiind foarte valoroasă, ca fiind adevăr separat
de eroare şi iluminat de Duhul Sfânt.
După ce împreună cu E. Dick (preşedintele Colegiului canadian) a impulsionat
redeşteptarea acestei solii la adunările de tabără din 1918 în Canada, Prescott a scris cartea
„Doctrina despre Christos”, un adevărat manual, în 1920. Această carte a fost sortită să
trezească şi pe alţii, printre care şi pe fratele Daniells, după ce se eliberase din funcţia de
preşedinte.
Ca învăţat şi ca cercetător de Biblie, de teologie şi istorie, şi având experienţă
pedagogică, fratele Prescott era profund conştient de anumite slăbiciuni şi deficienţe ale
metodei tradiţionale de predare a doctrinei. El îşi dădea seama că studenţii erau hrăniţi doar cu
o serie de doctrine şi inima Evangheliei rămânea adesea afară, că doctrina era predată doar ca
o abstracţie intelectuală separată de Persoana lui Christos. Profeţiile lui Daniel şi Apocalipsa
erau mult accentuate ca istorie, dar insuficient puse în legătură cu întreaga Biblie şi cu
atotcuprinzătorul adevăr despre Christos. Prescott a conceput un plan de studiu al Bibliei care
să familiarizeze pe elev cu întreaga Biblie şi cu principiile unei exegeze sănătoase. El a
susţinut că fiecare adevăr ar trebui să fie manifestarea directă a lui Christos în capacitatea de
Creator, sau de Legislator, Descoperitor, Profet, Exemplu, Sacrificiu, Răscumpărător, Sursă a
 109

neprihănirii, Mediator, Avocat, Judecător, Dătător de viaţă, şi împărat care vine. Prescott a
subliniat necesitatea ca Christos să fie adevăratul centru al lecţiei din clasă, al articolului
tipărit, al predicii de la amvon. Desigur că trebuie prezentate diferite subiecte, dar fiecare în
relaţie totală cu Christos şi în Christos. Această concepţie a lui Prescott, care făcea din
Christos totul în tot, a impresionat pe mulţi, şi mulţi învăţători de Biblie au spus în acel timp
că este ca o respiraţie de aer proaspăt.
Dar cât de mulţi au fost într-adevăr cei ce s-au putut bucura de planul lui Prescott este
greu de spus. Manualul său de şcoală The Doctrine Of Christ, care lega toate punctele de
doctrină într-un singur trup şi le însufleţea încercând astfel expunerea unei doctrine
atotcuprinzătoare şi unificatoare despre Christos (sau a lui Christos), n-a fost înţeles prea bine
de contemporani. Unii nu reuşeau să înţeleagă ţinta şi obiectivul lui Prescott. În sfârşit, alţii nu
credeau în premizele acestui plan. Domnea părerea că această supraaccentuare a persoanei lui
Christos ar periclita claritatea şi siguranţa sistemului tradiţional de doctrine care se întemeiază
pe texte biblice. Existau unii care nu erau de acord cu faptul că Prescott accentua
transcendenţa şi dumnezeirea lui Christos. Într-un cuvânt, venise un nou Minneapolis, un erou
al ciocnirii din 1888. Profesorii de ştiinţe, de limbi, de istorie etc. se temeau că pe calea
aceasta departamentul de Biblie din colegii şi şcoli va pune în umbră celelalte materii.
Fără îndoială, seminţele semănate de manualul lui Prescott din 1920 aveau să aducă
rod, dar autorul, care a adormit în Domnul la 1944, nu a apucat să vadă secerişul. În timpul
vieţii sale a fost greşit înţeles şi i s-a făcut opoziţie. O nouă generaţie de adventişti îşi trăia
„Minneapolisul” ei. Planul lui Prescott a fost suficient de nepotrivit părerilor populare şi
ridiculizat de mulţi, încât n-a putut fi pus în aplicare. Chiar în 1970 nu existau decât puţine
copii ale manualului său. Totuşi strădania lui Prescott n-a fost zadarnică. Ea a fost o descriere
de drumuri în acest domeniu şi în armonie cu sfaturile Spiritului Profetic în care autorul a
crezut profund. Pentru că manualul lui Prescott nu se găseşte, redăm pe scurt conţinutul lui.
Din cele 18 secţiuni ale manualului, 13 erau consacrate Persoanei şi lucrării lui
Christos în planul de Mântuire, încheind aceste capitole cu „Trăirea vieţii lui Christos”, „A
doua venire”, „Spiritul Sfânt” şi „Dând lui Christos locul Său”. După aceste capitole urmau
anumite expuneri de doctrină în relaţie cu acelaşi adevăr central. Nota introductivă a lui
Prescott este foarte relevantă:

„O doctrină care este doar o expunere teologică nu are nici o putere de a izbăvi pe
cineva din robia păcatului, şi nu împarte acea pace şi odihnă care se găseşte numai în
Christos. Dacă El trebuie să ne fie Mântuitor din păcat, noi trebuie să-L primim pe El ca
fiind „Calea, Adevărul şi Viaţa" şi nu trebuie să permitem cunoştinţelor despre El să-L pună
în umbră pe El în binecuvântata Sa plinătate.”

Este semnificativ faptul că în Lecţia 39 a manualului său, intitulată „Christos Preotul

Nostru”, Prescott afirma cu privire la întruparea Domnului Christos că El S-a împărtăşit de
aceeaşi carne şi acelaşi sânge pe care-1 avem noi. Referitor la îndreptăţire (Lecţia 45),
Prescott rezumă astfel marele adevăr:
1. îndreptăţirea prin har (sursa) – Rom. 3, 24; Tit 3,7;
2. îndreptăţirea prin sânge (mijlocul) – Rom. 5,9; 3,25;
3. îndreptăţirea prin credinţă (metoda) – Rom. 5,1;
4. îndreptăţirea prin fapte (dovada) – Iac. 2, 20-24.
Autorul comenta că fiecare dintre aceste patru aspecte le implică pe celelalte trei, şi
toate patru sunt prezente în adevărata experienţă a îndreptăţirii. El arăta că noi primim darul
neprihănirii lui Christos, primindu-L pe El, şi că acceptarea darului neprihănirii include
iertarea de păcate. Prescott a accentuat mult faptul că solia neprihănirii prin credinţă a fost
marea solie a lui Pavel şi a Reformei. Pe scurt, manualul lui Prescott din 1920 a fost o
 110

reeditare a soliei din 1888 într-un nou cadru, într-o nouă generaţie. Păcat că a avut un prea
slab ecou în spaţiu şi în timp. Cel puţin ideea, dacă nu forma realizată, merită preluată şi
utilizată larg în învăţământ şi evanghelizare. Prescott a trăit 89 de ani. La Minneapolis fusese
tânăr. Dar eminentul susţinător al soliei a murit fără să prevadă o preţuire largă a acestei solii
cereşti, singura solie salvatoare pentru Biserica noastră.

Testamentul bătrânului Daniells

Arthur G. Daniells nu fusese prezent la Minneapolis în 1888. Pe atunci se afla ca
misionar în Noua Zeelandă. După ce a condus lucrarea din Australia în zilele ei de la început,
a devenit preşedinte al Conferinţei Generale pe care a servit-o în această calitate timp de 21 de
ani (1901-1922). în tot acest timp, Daniells a avut de dus lupte destul de grele, dacă ar trebui
să ne amintim numai de criza panteistă sau de cea „reformistă". în 1904 sora White declara
într-o scrisoare că el este omul potrivit la locul potrivit, pentru că a stat cu nobleţe în apărarea
adevărului. El a condus Biserica în timpul reorganizărilor şi creşterii de după 1901.
Preşedintele Daniells nu fusese fără greşeli. în 1910 Ellen White scria:
„Nici fratele Prescott şi nici fratele Daniells nu sunt pregătiţi să conducă lucrarea
Conferinţei Generale, pentru că în anumite lucruri au dezonorat pe Domnul Dumnezeul lui
Israel" (Ms Re 1842/18 - 1910).
Dar este foarte probabil că aceşti oameni s-au pocăit de greşelile lor. în anii 1920-1925
aveau să fie principalii susţinători ai soliei. Chiar în 1915, la moartea sorei White, ea a
desemnat pe fratele Daniells administrator al testamentului ei şi unul din membrii comitetului
administrativ al Patrimoniului Ellen White.
Este destul de trist că predicatorii puşi în fruntea lucrării sunt atât de ocupaţi şi
încurcaţi în nesfârşitele probleme ale administraţiei, încât cheia tuturor succeselor, studiul şi
rugăciunea, Christos şi solia centrală sunt adesea amânate pentru anii de pensie. Se creează o
obişnuinţă fatală de a soluţiona problemele lucrării lui Dumnezeu cu sudoarea frunţii şi cu
sinceritate, dar nu cu Dumnezeu. Rugăciunile comune făcute înainte de consfătuire nu pot
înlocui niciodată o viaţă de rugăciune particulară, de „rugăciune fără ceas" şi de studiu pentru
sine. Nu ştim dacă fratele Daniells a avut chiar o asemenea experienţă, dar nu poate fi doar o
coincidenţă faptul că interesul său pentru solia de la Minneapolis s-a trezit după eliberarea sa
din funcţie în 1922.
Cu ocazia înlocuirii sale de către fratele Spicer, bătrânul Daniells a fost ales secretar
titular al Conferinţei generale şi conducător al Asociaţiei Pastorale. Confruntat, în noua sa
funcţie, cu nevoile pastorilor şi fiind conştient de propriile deficienţe, Daniells şi-a luat timp
de cercetare de sine, pentru a găsi principala cauză a propriei sale slăbiciuni şi a propriilor
deficienţe şi apoi cauzele slăbiciunii pastorilor noştri şi a întregii Biserici. Bătrânul Daniells a
început să revizuiască în mintea sa trecutul, filmul istoriei adventiste, pentru a înţelege lecţiile
pe care nu le-a învăţat la timp şi care ar putea fi un ghid pentru prezent şi viitor.
Observând creşterea formalismului în Biserică, Daniells a început să facă un studiu
intensiv al Mărturiilor, lucru trecut cu vederea, adesea, de către o parte imensă a lucrătorilor.
A început să studieze soliile sorei White dinainte de 1888, de pe la 1885, după articolele din
Review. După 1920, acele articole vechi erau aproape necunoscute adventiştilor. Studiindu-le
pas cu pas în ordine cronologică, a fost profund mişcat de strălucirea adevărului care a fost
trecut cu vederea. O nouă viziune asupra caracterului lui Dumnezeu şi asupra lucrării s-a
deschis înaintea lui.
In special două articole ale sorei White l-au pus pe jar; unul din 22 martie 1887 şi altul
din 25 februarie 1902. Al doilea era o extensie şi accentuare a primului, şi ambele se refereau
la o „Redeşteptare şi Reformă" mult aşteptată ca fiind cea mai mare nevoie a Bisericii. Pentru
Daniells, descoperirea acestor articole uitate şi neglijate a fost ca şi descoperirea Cărţii Legii
pe vremea lui Iosia. Şi cu cât le studia şi medita asupra lor, cu atât îi alertau conştiinţa şi
 111

sufletul. Ele descopereau propria sa slăbiciune şi slăbiciunea întregii Biserici pe care el o

iubea. Fratele Daniells a răspuns personal acestei chemări la pocăinţă şi ea a rămas arzând în
sufletul său pentru a aprinde şi conştiinţele altora. Daniells a studiat mult timp şi intens aceste
lucruri, din 1922 până în 1924. Dându-şi seama că soarta Bisericii şi a lucrării ei stă în mare
parte în mâinile pastorilor, el s-a decis să facă totul pentru a trezi pe toţi lucrătorii.
Între 1923-1925, fratele Daniells a ţinut serii de prelegeri de Redeşteptare şi Reformă,
prin capacitatea pe care o avea de a conduce Asociaţia Pastorală. Prelegerile sale au trezit şi
pe alţii, dintre acre cei mai cunoscuţi, care au continuat ei înşişi această subliniere, au fost:
Meade MacGuire (1875-1967), predicator zelos şi mare iubitor de tineret, care şi-a închinat
viaţa slujirii tinerilor şi lucrării misionare, Taylor Bunch (cunoscut predicator, conducător şi
autor) şi Carlyle Haynes (1882-1958), conducător şi autor a 45 de cărţi. Solia a influenţat de
asemenea şi versurile poetului W.H.Holden. Din nou s-au trezit în cei ce au primit solia,
speranţele venirii ploii târzii şi ale marii strigări, ale soliei îngerului al treilea.
Dar ca şi la 1888, solia neprihănirii a fost tratată cu indiferenţă de foarte mulţi, iar unii
i s-au opus. Pentru că fratele Daniells nu îmbrăţişa interpretarea tradiţională despre ,jertfa
necurmată" din profeţiile lui Daniel (U.Smith şi alţi pionieri o aplicau la păgânism, asemenea
lui Miller), ci credea că acest simbol reprezintă mijlocirea Domnului Christos (după
interpretarea lui Conradi), partizanii vechii interpretări nu simpatizau cu Daniells, considerând
că această nouă interpretare profetică ar fi o erezie, o renunţare la principii. Timp de două
decenii, a continuat această opoziţie faţă de Daniells din pricina tâlcuirii sale profetice. Totuşi,
bătrânul a avut bucuria să vadă că un grup de predicatori tineri s-au consacrat acestei solii.
Fratele Froom mărturiseşte că şi el a fost unul dintre acei tineri. Influenţa lui Daniells şi sfatul
său l-au făcut să-şi schimbe planurile în tinereţe şi să se pregătească pentru lucrare. Ca mulţi
alţii, fratele L.Froom, după cum el însuşi mărturiseşte, fusese din tinereţe un apărător zelos al
doctrinei adventiste şi fascinat de domeniul profeţiilor, preocupat de a prezenta lumii
adventismul în cea mai bună formă. Dar se asemăna mai degrabă cu un avocat care-şi susţine
cazul la o curte de judecată. Teoretic credea în neprihănirea prin credinţă ca doctrină, dar
pentru el adventismul era în mare măsură loialitatea faţă de un sistem impresionant de
adevăruri doctrinale coordonate. Era fidelitatea faţă de o solie, era o consimţire mintală
devotată, faţă de un minunat şi logic sistem de adevăruri pe care le proclama cu dăruire. Era
preocupat de sfaturile Mărturiilor cu privire la prezentarea soliei către clasele superioare
(jurişti, profesori, predicatori, editori, etc). Pe la 1925 a fost impresionat de prelegerile lui
Daniells care au adus o soluţie a uscăciunii şi zădărniciei care marcau adesea roadele muncii
tânărului Froom. Până atunci Froom aproape că nu mai auzise o solie ca a lui Daniells.
Simţind noua orientare a tânărului Froom în urma întâlnirii cu această solie a
preeminenţei lui Christos, Daniells 1-a invitat să i se asocieze în munca sa şi să conceapă un
nou tip de literatură, îmbibată de această solie şi de aşteptarea Spiritului Sfânt, şi avându-şi
centrul în Christos. Bătrânul avea în minte editarea unei reviste pastorale (Ministry) care să
facă această lucrare pentru predicatori şi a invitat pe Froom ca asociat.
În 1924, într-un conciliu pastoral ţinut în Iowa s-a vota ca fratele Daniells să facă
cercetări asupra tuturor mărturiilor E.G.White pentru a realiza o compilaţie care să cuprindă
cea mai semnificativă parte a declaraţiilor inspirate asupra neprihănirii prin credinţă. Astfel s-
au cercetat toate revistele dintre 1887-1912 în căutare de pietre preţioase. Pe vremea aceea
articolele sorei White din reviste nu erau publicate separat în volumele speciale care există
astăzi (în limba engleză). Manuscrisul lui Daniells, citit de către unii înainte de publicare, a
entuziasmat. Aceste reacţii favorabile au ajutat Ia grăbirea publicării cărţii, deoarece pe de altă
parte au existat şi dintre aceia care simţeau că nu e nevoie de atâta grabă cu această solie a
neprihănirii lui Christos.
Noua generaţie şi cei ce se convertiseră după 1900 şi intraseră în lucrare, nu ştiau mare
lucru despre solia de la 1888 sau despre împrejurările istorice de la Minneapolis. Cartea care a
 112

ieşit de sub tipar în 1926, cu titlul „Chrisros Neprihănirea Noastră", a fost salutată de mulţi şi
valorificată spiritual, în special de către predicatorii mai tineri. Daniells îşi punea speranţa
pentru viitorul soliei în aceştia. Dar ca şi la 1888 au existat destui indiferenţi şi unii chiar s-au
opus în mod inexplicabil acestui spirit de redeşteptare.
în acelaşi an, în 1926, la Conferinţa Generală de la Milwaukee, au fost prezentate
studii biblice pe tema aceasta de către Daniells, Prescott, Montgomery, Haynes, Slade şi
Evans. Aceste prezentări au fost apoi răspândite în formă scrisă. Pentru a se ocupa numai de
pregătirea pastorilor în domeniul acestei solii, fratele Daniells a renunţat la funcţia de vice-
preşedinte al Conferinţei Generale, rămânând să conducă doar Asociaţia Pastorală. Tot la
această Conferinţă, la îndemnul lui Daniells, tânărul asociat Froom a început proiectul unei
lucrări despre Spiritul Sfânt care a fost editată apoi în 1928 sub titlul cunoscut „Venirea
Mângâietorului".
Când fratele Daniells a conceput planul editării unei reviste speciale pentru slujitorii
Bisericii, în care voia să răspândească solia neprihănirii lui Christos şi să fie un adevărat
sfetnic al lucrătorilor, a întâmpinat la început opoziţie, dar în 1928 planul a fost realizat spre
satisfacţia lucrătorilor.
întorcându-ne pentru o clipă la cartea lui Daniells din 1926, dorim să accentuăm că ea
nu era o simplă compilaţie de citate din Ellen White, ci conţinea şi reflecţii ale bătrânului
Daniells şi adevărate strigări şi semnale de alarmă. Ea este semnificativă şi ca interpretare a
istoriei adventiste, deoarece în paginile ei bătrânul deplânge adânc faptul că solia de la 1888
nu fusese primită cu adevărat de către Biserică nici în vremea sa:
„In orbirea şi îngreunarea inimii noastre, noi am rătăcit departe de drum, şi
timp de mulţi ani nu am reuşit să ne însuşim acest adevăr sublim. Dar în tot acest
timp, marele nostru Conducător a continuat să cheme pe poporul Său ca să intre în
rânduri cu privire la acest fundament măreţ al Evangheliei, - primirea prin credinţă a
neprihănirii lui Christos atribuită pentru păcatele trecute, şi neprihănirea lui Christos
împărtăşită pentru descoperirea naturii divine în carne omenească. "(Daniells —
CORp.6).
„ Cât de trist, cât de adânc regretabil este această solie a neprihănirii în
Christos, atunci când a venit, a întâlnit opoziţie din partea unor oameni serioşi şi bine
intenţionaţi ai cauzei lui Dumnezeu! Solia n-a fost niciodată primită, nici proclamată,
nici nu i s-a dat curs liber aşa cum ar fi trebuit, ca să aducă Bisericii binecuvântările
nemăsurate care sunt în ea. Cuvintele de mustrare ale servei Domnului ar trebui să
primească cea mai serioasă consideraţie în acest timp. " (ibid. pag.47)
Acest semnal de alarmă care a răsunat la 38 de ani după Minneapolis venea din partea
unuia care fusese în fruntea Bisericii în cea mai mare parte a acestei perioade şi este o
mărturie hotărâtă că Biserica n-a fost înclinată să primească neprihănirea lui Christos în
experienţă şi s-o proclame în evanghelizare. Biserica se acomodase cu doctrina îndreptăţirii
într-o formă oarecare, dar nu aceasta aştepta Dumnezeu. Adevărata primire a soliei
neprihănirii lui Christos ar fi adus o profundă redeşteptare şi o serioasă reformă care ar fi
continuat cu avertizarea largă a lumii în puterea ploii târzii.
În anul 1935, imediat înaintea morţii sale, bătrânul Daniells a terminat cartea „Darul
permanent al profeţiei", cu ajutorul lui L.E. Froom. De mult timp dorise el să pună în mâinile
poporului acest material care să îndrepte atenţia spre valorile Mărturiei şi să întărească
încrederea în acest dar divin. Daniells fusese lovit de o boală fatală şi ştia că zilele îi sunt
numărate. După un lucru intens, cartea a fost terminată cu o lună înainte de moartea sa. în
aceste ultime zile ale vieţii lui Daniells, tânărul Froom a avut ocazia să discute intim cu el
diferite subiecte legate de îndreptăţirea prin credinţă şi de criza de la Minneapolis: Spiritul
Sfânt, Ploaia Târzie, Solia laodiceană, Redeşteptarea şi Reforma, îngerul din Apoc. 18, etc.
 113

Bătrânul a avut până la sfârşit o minte foarte clară şi era conştient de marile nevoi ale Bisericii
şi era apăsat de povara de a face tot ce mai poate pentru lucrători.
Cu o zi înainte de a muri, bătrânul Daniells a dorit să scrie un ultim mesaj către toţi
lucrătorii, un fel de testament spiritual pe care 1-a dictat lui Froom. După ce tânărul i-a dat
forma finală, i 1-a citit lui Daniells. Pe la jumătate, ochii bătrânului au început să verse
lacrimi. Iar când Froom a ajuns la cuvântul „amin" din final, bătrânul Daniells a spus şi el
„amin", dar imediat a adăugat un al doilea „amin" şi mai puternic. Froom 1-a adăugat şi pe
acesta în finalul apelului. Acesta a fost ultimul său cuvânt către Biserică, după care a căzut în
comă şi în ziua următoare şi-a încheiat viaţa. Apelul a fost citit public cu ocazia funeraliilor şi
publicat apoi în revista pe care el o întemeiase, Ministry, din mai 1935. Urmează câteva
rânduri semnificative:

„Încercări mari vor veni, vor veni curând; şi Dumnezeu contează pe voi să fiţi
credincioşi şi loiali faţă de fiecare principiu al neprihănirii. Este nevoie de mari
înaintări spirituale în Biserică, şi voi sunteţi aceia care trebuie să le
realizaţi...Dumnezeu cheamă la o redeşteptare şi reformă spirituală în rândurile
noastre, şi aceasta trebuie să vină printr-o mulţime de pastori cu adevărat spirituali...
Dumnezeu a pus asupra mea povara de a susţine această mişcare de înaintare
spirituală, cu mulţi ani în urmă. Aceasta a schimbat propria mea viaţă şi viziune. Şi
mulţi mărturisesc ce a făcut Dumnezeu pentru ei personal, când ei au răspuns
chemării...

Şi acum, ultima mea predică a fost rostită. Lucrarea mea publică s-a încheiat.
Cursa vieţii mele este la capăt. Fac acum ultimul meu apel pe calea aceasta, către
corpul pastoral al acestei mişcări în care am lucrat şi eu ca pastor timp de peste 50 de
ani...

Vă invit solemn să preluaţi această povară şi să duceţi lucrarea la capăt.

Dumnezeu aşteaptă aceasta de la voi. Binele Bisericii este cuprins în aceasta, şi
sarcina de a duce această sarcină superioară în viaţa Bisericii, vă aparţine. Aceasta
este marea povară a inimii mele. Vă las acum moştenire această povară şi doresc să
vă avertizez: Luaţi seama de atitudinea pe care o veţi avea faţă de ea!"

Daniells a murit, dar apelul său n-a pierit odată cu el. Flacăra soliei a fost întreţinută de
alţii. Şi totuşi, redeşteptarea aceea mult aşteptată, nu a avut loc.
Între timp conducerea Conferinţei Generale suferise schimbări. La Congresul din
1930, fusese ales preşedinte general fratele Charles Henry Watson (1877-1862). Născut în
Australia, Watson se ocupase cu comerţul lânii şi fusese la început împotrivitor faţă de
adventism când rudele sale se convertiseră. în cele din urmă, prin influenţa bună a unui
predicator al Adventismului de Ziua a Şaptea, cu ocazia înmormântării surorii sale, Watson
împreună cu soţia sa au acceptat mesajul adventist, iar după ce a asistat la predicile lui Robert
Hare, la o adunare de tabără, s-a hotărât pentru lucrare. Şi-a părăsit afacerile bănoase, şi s-a
mutat la Avondale, cu soţia sa, unde a absolvit colegiul după doi ani de studiu, în 1909. A
lucrat apoi cu succes ca evanghelist, după are a mai studiat un timp la colegiu. în 1912 a fost
hirotonisit pastor, apoi imediat a fost numit preşedinte de Conferinţă, şi din 1914 vice-
preşedinte al Uniunii Australiene, apoi preşedinte. Fiind un om atât integru cât şi perspicace
în probleme de afaceri, a fost ales vicepreşedinte şi trezorier al Conferinţei Generale. După ce
a lucrat din nou un timp la conducerea lucrării din Australia într-o perioadă critică, a fost ales
preşedinte al Conferinţei Generale. Fratele Watson a condus lucrarea mondială până în 1936,
 114

când a fost eliberat din funcţie la cererea sa, pentru motive de sănătate. După aceea a fost
preşedinte al Diviziunii Australia până la retragerea sa în 1944, la vârsta de 67 de ani.
în timpul administraţiei fratelui Watson s-a formulat prima noastră declaraţie de
principii, oficială, publicată în Anuar. A fost o chestiune destul de dificilă, deoarece multă
vreme existaseră opinii diferite cu privire la dumnezeirea lui Christos (dacă a avut început sau
nu...) şi, mai mult, biserica noastră nu a socotit niciodată că o declaraţie de principii trebuie să
fie considerată ca un standard de uniformizare doctrinală, ca un crez. Singurul nostru CREZ
este Biblia. Dar se simţea nevoia publicării unei declaraţii oficiale de principii care să
informeze corect pe toată lumea cu privire la ceea ce cred adventiştii, adică ce susţin ei în
comun, sau cel puţin în majoritate.
Comitetul ales pentru formularea declaraţiei de principii era alcătuit din următoarele
persoane: Milton E. Kern (profesor de Biblie şi istorie, conducător pe diferite trepte ierarhice,
apoi secretar-adjunct al Conferinţe Generale), Francis M. Wilcox (pastor, scriitor, redactor-şef
Ia Review), Eswin R. Palmer (directorul casei de Editură R&H), C. H. Watson (preşedintele
Conferinţei Generale). în plus, Wilcox a fost ajutat şi de colaboratorul său mai tânăr Francis
D. Nichol, care î-a succedat la conducerea revistei şi în funcţia de membru al comitetului de
directori ai Patrimoniului E. White. După ce declaraţia a fost adoptată a început să fie
publicată in Anuar. Nu a fost votată într-o Conferinţă Generală, considerându-se că nu ar fi
necesar, dar ea a fost acceptată de toţi pretutindeni. în principal, formularea ei era opera
fratelui Wilcox. Ea a fost redactată în aşa fel încât şi cei cu păreri deosebite în anumite puncte
să nu fie lezaţi. Aceeaşi declaraţie a apărut apoi şi în Manualul Bisericii din 1933. Nu s-a
cerut votul întregii Biserici în Congres, asupra acestei declaraţii, deoarece ea n-a fost
concepută ca o sumă de dogme obligatorii, impuse, asemenea unui crez, ci ca o simplă
declaraţie, pentru a se vedea cum este primită în popor.
În 1936 a fost ales ca preşedinte fratele James Lamar McElhany (1880-1959).
Adventist din copilărie, botezat la 15 ani, după terminarea colegiului a devenit lucrător şi
colportor. A lucrat apoi ca pastor în Australia şi Noua Zeelandă şi a condus diferite conferinţe
ale Adventiştilor de Ziua a Şaptea din S.U.A. El a condus Conferinţa Generală între 1936-
1950. în timpul preşedinţiei sale, declaraţia de principii a fost introdusă în certificatul
legământului de botez în 1941, iar în 1942 Comitetul Conferinţei Generale a hotărât să fie
publicată în formă de tratat. La sesiunea Conferinţei din 1950 (San Francisco) s-a votat ca nici
o schimbare să nu se facă în acea declaraţie, decât prin acţiunea Congresului Conferinţei
Generale, după ce mai întâi s-a publicat intenţia şi scopul schimbării. La sesiunea respectivă
aveau să se facă de altfel anumite adăugiri.
Dar ce s-a întâmplat în tot acest timp cu Christos şi cu solia neprihănirii Sale? Ce s-a
întâmplat cu idealul redeşteptării şi reformei şi cu lecţiile istoriei? Un nou război şi-a întins
tentaculele de foc şi fum. Greşelile trecutului s-au repetat, şi mari teritorii ale Bisericii
mondiale au trecut prin zile grele pentru a pune la probă principiile declarate în timp de pace
şi prosperitate. în ciuda greutăţilor, războiul a favorizat mai degrabă primirea soliei adventiste.
Totuşi acea mare strigare s-a lăsat încă aşteptată. Prin 1942 abia erau 500000 membrii. Din
acel an a început evanghelizarea prin radio „Vocea Profeţiei", în tot mai multe limbi, apoi s-a
dat mai multă atenţie evanghelizării negrilor. A început editarea unor reviste, instituirea de noi
şcoli, sanatorii şi misiuni, în Asia, America Latină, în SUA şi în alte locuri, în timp ce în SUA
şi alte zone lucrarea s-a putut face pe mai multe căi, în Europa a predominat lucrarea de la om
la om şi colportajul. Lucrarea medicală, învăţământul general şi alte trăsături specifice lucrării
noastre mondiale nu s-au putut dezvolta aici.
Să ne întoarcem acum cu puţin în urmă, pe timpul preşedinţiei lui Watson, pe când
încă trăia bătrânul Daniells. între anii 1930-1935, la sediul Conferinţei Generale, au avut loc
întâlniri periodice neoficiale ale unor conducători preocupaţi de studiu şi rugăciune, de
ajungere la concluzii drepte comune, referitor la marile adevăruri ale soliei îngerului al treilea.
 115

Asemenea grupe de studiu şi rugăciune au fost şi în alte locuri, dar aceasta a fost principala
experienţă de acest fel. întâlnirile aveau loc sâmbăta după masă şi reuneau între 12 şi 20
conducători. Participarea era facultativă şi pur amicală. Erau de faţă: Prescott, Montgomery,
Wilcox, Howel, uneori Christian şi Haynes. Dintre tineri era prezent L. Froom.
Subiectele de care erau preocupaţi participanţii au fost: Christos ca Domn şi
Mântuitor, Neprihănirea prin credinţă, relaţia dintre îndreptăţire, sfinţire şi glorificare,
experienţa noului legământ, viaţa biruitoare prin umplerea cu Spiritul Sfânt, legătura dintre
credinţă şi fapte, marea strigare şi ploaia târzie, toate acestea în lumina Bibliei şi Mărturiei.
Participanţii nu urmăreau să stabilească un consens oficial, autoritativ. Nu erau dezbateri
polemice şi nimeni nu căuta să-şi impună vederile prin influenţa funcţiei sale. Studiile acestea
nu au urmărit clarificări de doctrină care să fie apoi publicate. Odată cu dispariţia sau
împrăştierea acelor persoane, aceste întâlniri au luat sfârşit. Dintre cei ce au participat la ele
nu mai este în viaţă nimeni astăzi.
La aceste întâlniri s-au pus în discuţie tot ce cuprinde „credinţa lui Isus” (Apoc.
14,12): Cine este Christos; sabatul şi credinţele legaliste din prima parte a istoriei adventiste;
dumnezeirea lui Christos, personalitatea Spiritului Sfânt, Trinitatea Dumnezeirii; problema
unei imagini deformate a adventismului în faţa lumii, din cauza accentuărilor legaliste; Pavel,
teolog pasionat al credinţei lui Isus. S-a discutat despre marii oameni pe care îi are Dumnezeu
în rezervă în afara Bisericii şi care ar veni în cazul marii strigări; şi ar lua locul acelor „stele"
ale Bisericii care stau gata să cadă...(în 1935, chiar la încheierea acestor studii, participanţii
aveau să fie martori la căderea dureroasă a lui Conradi).
S-a stăruit asupra accentuării Persoanei şi Spiritului lui Christos în solia adventistă;
punctele doctrinale au fost asemănate cu oasele uscate din Ezechiel 37, dacă sunt lipsite de
Spiritul lui Christos şi dacă nu formează un tot organic în Christos. S-a accentuat că prea
adesea noi am lăudat un sistem de doctrine abstracte, care au fost destinate să ne conducă la
Christos, şi n-am dat slavă nemărginită Aceluia de al Cărui har depindem în sens absolut. S-a
recunoscut că unii pionieri au fost greoi a înţelege prioritatea lui Christos faţă de orice altă
doctrină, şi că de fapt nici un adevăr şi nici o doctrină nu are putere transformatoare, dacă nu
are ca centru pe Christos şi nu duce la o vie legătură cu El.
Totodată, la aceste întâlniri s-a pus în discuţie de către unii, o problemă relativ nouă:
Erau calificaţi pionierii credinţei noastre, ca teologi? Câtă greutate au concluziile studiilor lor
biblice? S-a comparat situaţia lor cu a apostolilor, apoi s-a adăugat încrederea lor în Spiritul
Profetic ca fiind o calificare mai mult decât compensatoare, faţă de lipsa lor de înaltă educaţie
teologică. S-a pus în discuţie şi un pericol care pândeşte teologia noastră: ispita de a pune în
umbră, a minimaliza sau înlătura adevărurile distinctive ale soliei noastre, pentru a avea mai
mult succes în vestirea soliei. S-au discutat cu interes şi problemele legate de solia din Apoc.
18, 1; faptul că majoritatea copiilor lui Dumnezeu sunt în bisericile care compun Babilonul şi
că o ultimă avertizare nu poate fi făcută decât în puterea „ploii târzii" şi aceasta când Isus va fi
înălţat mai presus de tot.
Într-adevăr apăreau în anii aceia, după 1930, semne ale interesului tot mai mare al
lumii religioase faţă de adventişti. Tot mai multe invitaţii de a vorbi sau răspunde la o serie de
întrebări, au sosit la conducătorii noştri, din partea unor personalităţi religioase. Este ocazia
lui Solomon în faţa reginei din Seba, sau ocazia lui Ezechia în faţa delegaţiei caldeene.
Biserici, colegii, universităţi, seminare şi organizaţii civile, invitau adesea pe unii dintre
pastorii proeminenţi ai Bisericii, pentru a răspunde la diverse întrebări, pentru a ajuta diferite
grupe de cercetători să înţeleagă ce este adventismul. Chemările veneau de la tot felul de
creştini: episcopali (anglicani), prezbiterieni, metodişti, baptişti, reformaţi, congregaţionali,
fraţi uniţi, penticostali, unitarieni şi chiar catolici. Printre cei ce au avut favoarea să răspundă
acestor invitaţii a fost şi fratele Froom. Trebuie să fi fost interesante discuţiile deschise cu
studenţii de teologie catolici. înalţi clerici şi profesori de teologie au luat legătura cu cartierul
 116

general al Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea, la universităţi americane, engleze sau

germane. Chiar şi rabinul Dr. Ginzberg, faimosul talmudist de la Seminarul Teologic Iudaic
din America a fost unul dintre cei interesaţi. Discuţii mai extinse au avut loc cu părintele
Petrus Nober de la Institutul Biblic Pontifical din Roma şi editor al revistei Verbum Domini şi
cu părintele Luis Rivera, din Roma şi Argentina, care a tradus şi tipărit articole ale lui Froom
în Revista Biblică.
Interesul lumii eclesiastice a fost trezit prin circulaţia unor scrieri adventiste de mare
calibru, cum este Prophetic Faith of Our Fathers (trei volume uriaşe care conţin cea mai
completă istorie a interpretării profeţiilor, de-a lungul întregii ere creştine), lucrare la care
fratele Froom a muncit multă vreme şi pentru care a trebuit să călătorească mult şi să studieze
mult. Cei ce citiseră cartea voiau să-1 cunoască pe autor şi să discute cu el. Fratele Froom
povesteşte că a avut sute de contacte prin scrisori, de-a lungul anilor, cu asemenea oameni. Şi
acest aflux de interes a crescut şi s-a dezvoltat în perioada următoare, după 1950.
Şi au continuat să vină întrebări scrise din partea multor învăţaţi, nu numai americani,
ci şi din America de Sud, Orientul îndepărtat, Australia, Africa, etc. Studenţi de teologie,
catolici şi protestanţi, se adresau Bisericii noastre, pentru a-şi completa cunoştinţele lor în
materie, cel puţin din punct de vedere documentar.
Fratele Froom, în cartea sa Movement of Destiny este de părere că acest interes s-a
trezit datorită rectificărilor care s-au făcut în anumite cărţi adventiste ce conţineau erori
doctrinale, şi datorită prezentării unei declaraţii de principii care a putut să ne recomande ca
adevăraţi creştini, cu concepţii protestante ortodoxe şi nu o sectă iudaizantă. De exemplu, în
cartea de mare circulaţie a lui Uriah Smith, „Daniel şi Apocalipsa”, a fost corectată părerea
autorului cu privire la dumnezeirea inferioară a lui Isus care ar fi avut un început ca Fiu,
înainte de Creaţie. Corectura era în acord cu doctrina Spiritului Profetic şi poate chiar Smith
dacă ar fi trăit ar fi admis-o (discutabil). Unii însă au protestat, în interiorul Bisericii.
Revizuirea acestei cărţi a avut loc în 1941. Trebuie să adăugăm că opiniile lui Smith cu privire
la tâlcuirile profetice au fost lăsate neschimbate, chiar dacă revizuitorii vedeau acum altfel
unele chestiuni. Existau însă fraţi care priveau cartea lui Smith ca fiind inspirată; circula
zvonul că sora White fi spus că un înger a stat lângă Uriah Smith când a scris-o, zvon care se
baza pe o amintire a fratelui A. C. Bourdeau cu mulţi ani după evenimente, şi care nu poate
constitui o dovadă. Pe de altă parte sora White a afirmat că îngeri au stat lângă Martin Luther,
lângă Wesley, lângă Miller, ceea ce nu i-a transformat în profeţi sau în mesageri infailibili.
Declaraţia lui Smith cu privire la natura divină a lui Christos (ca având un început) a fost
omisă astfel, în ciuda protestului unora.
În 1945, revista Ministry a publicat o compilaţie a scrierilor E. G. White referitoare la
dumnezeirea deplină, fără început şi fără sfârşit, a domnului Christos. Dar se pare că zelul de
a corecta opiniile unor înaintaţi şi a ascunde sau înlătura unele amănunte incomode în cadrul
contactului cu cei ce începeau să curteze Biserica, a depăşit limitele. Trecând cu vederea
poziţia istorică a unor înaintaşi care nu pot fi uşor neglijaţi (Ellen White, Alonzo Jones, Ellet
Waggoner, William Prescott etc.) sau poate neînţelegând bine poziţia acelora, şi opunându-se
unor contemporani care erau încă pe făgaşul tradiţional, revizuitorii au început să lupte pe faţă
şi împotriva concepţiei naşterii lui Isus în natur noastră păcătoasă, o teologie introdusă la
1888.
Prima ocazie de genul acesta s-a ivit în 1949. În cartea Bible Readings for the Home
Circle, la capitolul „O viaţă fără păcat”, era scris că Christos „S-a împărtăşit de natura noastră
căzută, păcătoasă”, cuvinte care au fost scrise de fratele Colcord din comitetul literar al
editurii Review în 1914. Fratele Froom recunoaşte că aceasta a fost una dintre chestiunile cu
privire la care exista de multă vreme deosebire de vederi. Am văzut deja că această deosebire
a apărut odată cu solia lui Waggoner, şi în general concepţia „cărnii păcătoase” moştenite de
Isus, a avut aceeaşi soartă cu întreaga solie a lui Waggoner, care a fost adesea fie lepădată, fie
 117

greşit înţeleasă. Dacă ţinem cont de faptul că unii teologi neadventişti erau foarte scandalizaţi
când întâlneau această idee în vreo publicaţie AZS, şi că aceasta avea loc într-un timp de mare
deschidere şi de dialoguri între Biserică şi reprezentanţi de seamă ai lumii evanghelice; dacă
mai numărăm şi trista realitate că niciodată n-am fost prea înclinaţi să studiem critic şi
exhaustiv Biblia şi Spiritul Profetic cu privire la un subiect, putem înţelege de ce fraţii
responsabili au renunţat destul de uşor la această concepţie incomodă.
Începând cu anul 1950, această tendinţă de purificare doctrinală şi armonizare cu
ortodoxia protestantă se va accentua şi mai mult, aşa cum vom vedea, dând naştere la opoziţii,
dispute, curente noi în teologia noastră. Satana văzuse marea ocazie a Bisericii şi desigur se
alarmase. Aceasta ar fi explicaţia cea mai rezonabilă.
Am văzut că după 1924 fratele Daniells a tras un puternic semnal de alarmă,
invitându-ne să primim solia din 1888. El a militat serios pentru solia salvatoare până în anul
1935, şi pe lângă eforturile fraţilor Prescott, Montgomery, Dick, etc, acesta a fost principalul
impuls al redeşteptării. în oarecare măsură, deşi este greu de făcut o comparaţie cu perioada
1888-1893, o redeşteptare a putut avea loc în viaţa multora. Totuşi, după 1935 ecoul acestei
alarme a slăbit. Este adevărat că o teorie a îndreptăţirii prin credinţă a fost tot mai puternic
avansată, în lupta cu legalismul, este adevărat că s-a corectat poziţia doctrinaiă despre natura
divină a Domnului Isus, dar se pare că, la nivelul întregului corp al Bisericii, nu a avut loc nici
o experienţă decisivă. Mai mult, a început să predomine părerea că solia de la 1888 este deja
primită, prin urmare, nu trebuie să ne mai preocupăm de ea.
Daniells susţinuse că din zilele lui Waggoner şi până în zilele sale, solia neprihănirii
prin credinţă nu fusese niciodată primită sau proclamată cu adevărat, că nu i s-a dat curs liber
cum ar fi trebuit. Poate este o exagerare, dar şi exagerările conţin adevăr. Bătrânul credea, ca
şi Prescott, că exista opoziţie faţă de mesajul de la Minneapolis şi pe la anii 1920-1930.
Daniells se referise nu doar la o doctrină a îndreptăţirii şi desăvârşirii prin Christos, ci în
special la o experienţă, care să ne aducă mult aşteptata binecuvântare divină. Poziţia
bătrânului Daniells a ajuns însă demodată cu timpul. Noile generaţii au acceptat ideea că solia
a fost primită, şi că tot ce se discută astăzi la acest subiect este mesajul de la 1888, sau cel
puţin esenţa lui. Astfel Biserica se pregătea să treacă printr-o nouă criză de laodiceanism, şi
chiar de triumfalism naiv.
În anul 1937 Taylor Bunch a publicat cartea Mişcarea Exodului în tip şi antitip, o
compilaţie de predici, în care prezintă lucrurile în aceeaşi lumină ca Daniells. Bunch a
conceput această lucrare ca răspuns la sfatul E. G. White de a studia cartea Deuteronomului ca
lecţie pentru Israelul modern. Autorul făcea o paralelă între necredinţa lui Israel, care a
murmurat faţă de solia biruinţei şi intrării în Canaan, fapt care a întârziat intrarea poporului în
Canaan, cu 40 de ani. Această temă, deosebit de interesantă, şi inspirată, a fost fructificată şi
în zilele noastre de către unii. Este păcat că unii autori de mai târziu nu au văzut adevărata
cauză a întârzierii intrării în Canaanul ceresc.
În 1947, fratele L.H. Christian a publicat scrierea „Rodul darurilor spirituale” în care
spunea că, deşi Conferinţa din 1888 a fost încordată, opoziţia a încetat după câţiva ani într-o
acceptare practic unanimă. Aşadar problema fusese demult rezolvată. În 1948, Bruno
Steinweg, într-o teză a sa, a căutat să aducă dovezi că Biserica nu respinsese mesajul de la
1888. Nu erau, oare, Wagonner şi Jones, cei mai populari predicatori, în anii de după 1888? În
1949, istoricul AZS, A. W. Spalding, în cartea sa Captains of the Host, recunoaşte că în 1888
a avut loc o confruntare crucială şi o primire a soliei numai de către unii, dar se străduieşte să
arate că, în analiza finală, momentul 1888 a fost o biruinţă pentru Biserică şi nu o înfrângere.
Din cele arătate până aici, cititorul poate să-şi facă o opinie proprie cu privire la solia
din 1888. El poate urmări istoria adventistă şi poate răspunde dacă solia a fost, sau nu,
primită. În anumite privinţe, Biserica a acceptat în cele din urmă mesajul de la 1888. În alte
privinţe, părerile au rămas împărţite. Mai mult decât orice teorie însă, Ellen White se referise,
 118

ca întotdeauna, la acceptarea în viaţă a Evangheliei. Există însă motive să credem că în zilele

noastre nici măcar teologia de la 1888 nu este socotită acceptabilă. Şi într-adevăr, Biserica are
dreptul şi datoria să progreseze în înţelegerea oricărui adevăr pe care l-a acceptat. Dar persistă
întrebarea dacă în acest caz este vorba de un real progres în teologia biblică, sau mai degrabă
de un progres în acomodarea cu teologia sistematică a ortodoxiei protestante.
După anii 1950, Biserica intra într-o perioadă distinctă, plină de ocazii şi de primejdii,
alergând cu paşi repezi către deznodământul final al istoriei ei. Numărul membrilor aproape
atingea milionul. Dar cât mai era de făcut pentru avertizarea lumii întregi! Totuşi, chiar în
slăbiciunea şi nevrednicia noastră, Dumnezeu ne-a binecuvântat şi ne binecuvântează încă. El
nu ne va abandona, ci va continua să ne înveţe şi să ne călăuzească.

De la alarma lui Wieland la ultima criză (1950-1976)

Tot ce este omenesc este imperfect. Evaluările istoriei se supun şi ele acestei legi. Ne
străduim să fim obiectivi, dar o obiectivitate adevărată poate fi asigurată numai de o
interpretare curată a tuturor datelor. Dar o asemenea statistică numai îngerii ar putea face în
sprijinul unor prezentări perfecte. Unii sunt din fire optimişti şi pozitivişti, alţii sunt din fire
pesimişti, negativişti, criticişti. Nimeni nu este realist din fire. Aceasta se învaţă, şi se învaţă
greu. Slavă Domnului că există evaluări diferite, adesea opuse, pentru a înţelege că adevărul,
ca în multe alte cazuri, se află pe la mijloc, şi adesea la o înălţime mare. Alteori adevărul este
exprimat de ambele părţi, în mod diferit, şi s-ar putea încerca o soluţie complementară. Cine
are dreptate; cei ce susţin că Biserica a primit solia de la 1888, în cele din urmă, şi merge din
victorie în victorie, sau cei ce cred şi spun apăsat că Biserica n-a primit solia şi nu s-a pocăit?
Dezvoltările de după 1950 sunt atât o dispută cât şi un răspuns asupra acestei chestiuni.
Conferinţa Generală din 1950 de la San Francisco a adus un nou preşedinte pe scena
organizaţiei. Fratele Wiliam H. Branson (1887-1961) fusese preşedinte al Diviziunii Africa,
apoi al Diviziunii China. A fost şi un scriitor spiritual, unul dintre cei ce au fost preocupaţi de
solia neprihănirii. De altfel, pe măsura trecerii timpului şi a agitaţiei făcute în jurul acestui
subiect, numărul celor interesaţi de acest mesaj a crescut mult. Într-un fel sau altul, tot mai
mulţi s-au preocupat de acest adevăr, tot mai multe cărţi au fost scrise. Au putut apărea astfel
la suprafaţă poziţii diverse care au arătat necesitatea unui studiu mai serios şi care au lăsat
impresia că adventismul este în confuzie cu privire la cel mai vital adevăr.
Ca la oricare dintre conferinţele noastre generale, în 1950 s-a făcut o analiză a situaţiei
misionare şi spirituale. Veşnica întrebare este: De ce nu am încheiat lucrarea, de ce nu a venit
Domnul? De ce eşecuri spirituale? Un răspuns a fost dat de către fratele Ernest Dick în
lucrarea sa Înflăcărat pentru Dumnezeu, arătând că „noi încă nu am pus mâna pe această solie
de la 1888”.
Vederea aceasta este interesantă, dacă ţinem seama de faptul că după al doilea război
mpndial, noua generaţie de teologi adventişti ajungea la concluzia că solia a fost primită după
1888 şi această acceptare a fost în progres. Roy Allan Anderson, cunoscut misionar şi scriitor,
unul dintre conducătorii Bisericii, a venit de asemenea cu răspunsul său la întrebările
cercetătoare. După înţelegerea sa, răspunsul dilemei se afla în aceea că Christos nu a devenit
centrul predicării.
Printre delegaţii Conferinţei erau prezenţi şi fraţii: Robert J. Wieland şi Donald K.
Short, misionari. Ei studiaseră serios istoria Conferinţei de la 1888 cu toate urmările ei, făcând
cercetări pe care alţii nu le făcuseră în aceeaşi măsură. Ei erau conştienţi că, în ciuda faptului
că se vorbea mai mult despre necesitatea predicării lui Christos şi se urmărea corectarea unor
 119

greşeli din trecut, solia neprihănirii încă nu fusese primită şi, chiar atunci când era prezentată,
adesea era văzută altfel decât cum fusese prezentată de Waggoner, Jones şi E. White. Soluţia
predicării cristocentrice, în aceste condiţii, nu li s-a părut o adevărată soluţie, celor doi.
Fratele Wieland a rămas cu impresia că Biserica este în confuzie şi că nu distinge între a
predica pe Christ sau pe Antichrist. Această remarcă tăioasă era determinată de faptul că noua
orientare cristocentrică părea să fie mai degrabă un accent evanghelic, neadventist, oarecum o
învăţătură a „Babilonului”. Oricât ar părea de straniu, temerile lui Wieland şi Short erau în
acord cu un manuscris al sorei White (nedatat, nr. 148)
„Sunt în mare chin pentru poporul nostru. Trăim în mijlocul primejdiilor
zilelor de pe urmă. O credinţă superficială duce la o experienţă superficială. Există o
anumită pocăinţă de care trebuie să ne pocăim. Orice experienţă veritabilă în
doctrinele religioase va purta amprenta lui Iehova. Toţi ar trebui să vadă necesitatea
înţelegerii adevărului pentru ei înşişi, în mod individual. Noi trebuie să înţelegem
doctrinele care au fost studiate cu atenţie şi cu rugăciune. Mi s-a descoperit că există
în poporul nostru o mare lipsă de cunoaştere cu privire la apariţia şi progresul soliei
îngerului al treilea. Este mare nevoie de a se cerceta cartea lui Daniel şi cartea
Apocalipsei, şi să se înveţe temeinic textele, pentru a putea şti ce stă scris.
Lumina dată mie a fost foarte accentuată că mulţi vor ieşi dintre noi dând
ascultare spiritelor amăgitoare şi doctrinelor demonilor. Domnul doreşte ca fiecare
suflet ce pretinde a crede adevărul să aibă o cunoaştere inteligentă a ceea ce este
adevăr. Se vor ridica falşi profeţi şi vor înşela pe mulţi. Tot ce poate fi zguduit va fi
zguduit. Şi atunci, oare, nu este de datoria fiecăruia să înţeleagă temeiurile credinţei
noastre? În loc de a avea atâtea predici, ar trebui să existe o cercetare a Cuvântului
lui Dumnezeu, deschizând Scripturile text cu text şi căutând dovezile puternice care
susţin doctrinele fundamentale care ne-au adus aici unde suntem, pe platforma
adevărului veşnic.
Sufletul meu este foarte întristat să vadă cât de repede vor accepta unii
înşelăciunile lui Satan şi vor fi fermecaţi de o Sfinţire falsă, deşi au avut lumină şi
adevăr. Când oamenii se întorc de la stâlpii de hotar stabiliţi de Dumnezeu pentru a
înţelege poziţia noastră marcată în profeţie, ei nu ştiu încotro merg.
Mă îndoiesc că adevărata răzvrătire se poate vindeca vreodată. Studiaţi în
„Patriarhi şi Profeţi" rebeliunea lui Core, Datan şi Abiram. Această revoltă s-a extins
incluzând nu puţini oameni. Ea a fost condusă de către 250 de căpetenii ale adunării,
bărbaţi renumiţi. Numiţi răzvrătirea pe numele ei adevărat. Numiţi apostazia pe
numele ei adevărat, şi apoi luaţi seama că experienţa poporului din vechime, cu toate
trăsăturile ei negative, a fost trecută cu credincioşie în cronica sacră. Biblia zice:
„Aceste lucruri au fost scrise pentru avertizarea noastră, asupra cărora au venit
sfârşiturile veacului. " Şi dacă oamenii care au cunoştinţa adevărului sunt atât de
despărţiţi de Marele Conducător încât sunt gata să-l confunde pe conducătorul
apostaziei şi să-l numească Christos Neprihănirea Noastră, aceasta este din cauză
că ei n-au pătruns adânc în minele adevărului. Ei nu sunt în stare să distingă
metalul preţios de cel ordinar. " (Notebook Leaflets-Elmshaven Library - The Church
nr. 3)
Cititorul nu trebuie să-şi închipuie că aceste cuvinte sunt aplicate direct la situaţia din
1950. Contextul acestei avertizări se referă la nişte oameni care, deşi cunosc adevărul şi deţin
poziţii proeminente, devin pionierii unei apostazii care se manifestă prin îndepărtarea stâlpilor
de hotar ai doctrinei, printr-o atitudine necredincioasă faţă de soliile Ellenei White, prin
confuzie între Satan şi Christos Neprihănirea noastră, prin simpatizare cu adversarii
adventismului şi în final, prin separare de Biserică. Ellen White a prevăzut că în poporul lui
Dumnezeu va avea loc o criză, pe care a numit-o Omega (ultima criză) şi pe care a descris-o
 120

în linii generale în câteva scrieri ale ei. Ea a avertizat că va fi o criză mult mai puternică decât
apostazia panteistă dintre anii 1900-1905 şi tremura pentru poporul nostru, la gândul acesta.
Dacă cei din perioada 1950 ar fi ştiut că peste două-trei decenii se va putea întrevedea
împlinirea acestei profeţii într-un mod răsunător, ar fi reflectat mai mult la cuvintele lui
Wieland.
Fraţii Wieland şi Short s-au decis să adreseze un memoriu Conferinţei Generale, după
ce scriseseră o lucrare numită foarte semnificativ 1888 Reexaminat. Manuscrisul a fost
înmânat în secret liderilor Conferinţei Generale, pentru un studiu al chestiunii. Totuşi, secretul
a răbufnit şi a devenit un subiect de senzaţie. Materialul era exploziv; era tras un puternic
semnal de alarmă, erau scoase la lumină documente care dovedeau că solia neprihănirii prin
credinţă fusese respinsă în 1888 şi că de atunci trăim în timpul „ploii târzii”, dar că odată cu
respingerea soliei a fost respinsă „ploaia târzie” şi „marea strigare”. Faptul că „ploaia târzie”
şi „marea strigare” nu avuseseră loc, era pentru Wieland şi Short o dovadă concludentă cu
privire la faptul că adevărata primire a soliei, adevărata redeşteptare şi reformă, adevărata
pocăinţă şi atitudine nu avuseseră loc.
Ca şi Daniells în 1926, Wieland şi Short se refereau la o experienţă care trebuia să
predomine în Biserică, nu doar la o doctrină acceptată. Mai mult, ei au subliniat doctrina lui
Waggoner şi Jones aşa cum fusese ea predicată, cu descoperirea neprihănirii lui Christos, ca
Dumnezeu adevărat venit în carnea păcătoasă moştenită de la Adam. Acest ultim aspect
sublinia posibilitatea biruinţei depline asupra păcatului, prin credinţă în Jertfa şi Exemplul lui
Isus, care are toată puterea. Fraţii Wieland şi Short socoteau că Biserica este vinovată de
faptul că a respins solia de la 1888 şi că de atunci încoace nu a avut loc adevărata pocăinţă,
recunoaştere şi reformă. Ei chemau la pocăinţă întregul corp al Bisericii, de sus până jos.
Biserica nu părea pregătită să ia seama la glasul şi condeiul celor doi. Wieland şi Short
înţelegeau că dacă nu are loc o adevărată atitudine faţă de Dumnezeu şi faţă de solia de la
1888, acea predicare cristocentrică recomandată putea fi doar cu ceva mai mult decât un
slogan sau un clişeu verbal. Wieland avea să rămână cu aceeaşi impresie, menţinându-şi
poziţia din 1950, cu privire la această nevoie a Bisericii.
Astfel a început un conflict nedorit (şi totuşi binevenit) între două poziţii faţă de solia
îndreptăţirii: pe de o parte solia lui Waggoner, susţinută de nu prea mulţi predicatori (între
care Wieland şi Short); pe de altă parte, „noua teologie”, între timp generalizată, care neagă
„natura căzută (păcătoasă)” moştenită de Christos prin naştere, negându-se astfel speranţa
desăvârşirii morale şi a biruinţei ultimei generaţii, speranţă stigmatizată ca erezie
(„perfecţionism”).
Este trist şi semnificativ faptul că dintre cei ce au protestat faţă de noua orientare
teologică, au fost mai mulţi laici. Dintre pastori, fratele Moritz L. Andreasen (autorul cărţilor
Serviciul în Sanctuar, Decalogul etc) a lansat cel mai energic protest, alăturându-se astfel
fraţilor Wieland şi Short, deşi nu în mod explicit în numele mesajului de la 1888. A. Hudson,
în cartea sa O avertizare şi primirea ei, a atras atenţia asupra tezei lui Wieland şi Short şi
faptul că Biserica nu a primit-o. Manuscrisul Wieland-Short fusese studiat de un comitet,
apelul fusese respins, dar întrebările puse în acel material n-au fost soluţionate. Cei doi
atacaseră un punct sensibil: Conducerea n-a primit cu adevărat solia şi nu s-a pocăit cu
adevărat! Este nevoie de o redeşteptare serioasă şi o reformă autentică pentru a pregăti
poporul pentru proclamarea cu putere a soliei.
Oricât de trist ar fi faptul că s-a ajuns la dispută, chestiunea este atât de importantă
pentru soarta Bisericii încât Dumnezeu a lucrat şi încă lucrează folosindu-se de interesul trezit
de această lungă dispută.
Curând după aceasta s-a ţinut (sept. 1952) o Conferinţă Biblică a adventiştilor de ziua
a şaptea, cu 450 delegaţi şi 28 vorbitori, iniţiată de preşedintele Branson. În introducere, D.
Rebok, preşedintele Seminarului Teologic a citit materialul „Temelia noastră sigură", arătând
 121

motivele conferinţei. M. Eckenroth a citit „Christos, centrul oricărei predicări adevărate".

Taylor Bunch a prezentat „Ispăşirea şi crucea”. L. Dickson a prezentat „Duhul Sfânt şi ploaia
târzie”, iar fratele Branson a prezentat „Domnul Neprihănirea noastră". Conferinţa era foarte
bine orientată ca tematică, dar problemele de fond ale disputei nu s-au rezolvat.
Intre timp, interesul teologilor neadventişti faţă de Biserica Adventistă şi doctrina ei a
început să crească. Citind diferite publicaţii, mai vechi sau mai noi, ieşite din tipografiile
noastre, căutau să ia legătura cu liderii noştri. Ei erau interesaţi să ştie dacă suntem o mişcare
protestantă, cu adevărat creştină, care menţine poziţiile protestantismului ortodox faţă de
dumnezeirea şi umanitatea lui Christos şi faţă de calea mântuirii, sau dacă suntem aşa cum se
scria de obicei în literatura protestantă, o sectă necreştină, cu tendinţe iudaizante, care
depreciază persoana lui Christos şi ridică la înălţime mântuirea prin fapte şi erezia
perfecţionistă. Aici era o ocazie pentru Biserică, dar şi o primejdie, asemenea cazului venirii
delegaţiei babiloniene la Ezechia.
În 1955, revista religioasă americană Our Hope publicată în Philadelphia de către Dr.
E. S. English (redactor), care făcea parte din comitetul de revizuire al Bibliei Scofield, acuza
că adventiştii de ziua a şaptea neagă dumnezeirea lui Chrîstos şi depreciază Persoana şi
lucrarea Sa. Declaraţia lui English se întemeia pe unele scrieri publicate în trecut de către
AZS, în special pe Daniel şi Apocalipsa lui U. Smith, care susţinuse o concepţie semi-ariană
cu privire la natura divină, şi pe vechea ediţie a lucrării Bible Lessons for the Home Circle,
care arăta că Christos, prin întrupare, „s-a împărtăşit de natura noastră păcătoasă, căzută".
Conducerea Bisericii a scris lui English, arătându-i că Biserica AZS şi-a corectat
aceste erori şi că în ediţiile noi ale cărţilor respective nu se mai află asemenea afirmaţii
compromiţătoare, care nu aparţin corpului Bisericii, ci au fost sau sunt susţinute de o
minoritate. Teologul a fost satisfăcut de răspuns şi a devenit interesat de poziţia AZS. A
recunoscut că a greşit în acuzaţia sa şi a promis că îşi va recunoaşte greşeala în paginile
revistei sale. Liderii noştri l-au asigurat că AZS cred ca şi domnia sa cu privire la natura
umană a lui Christos şi i-au oferit o serie de declaraţii ale E. G. White, care, la prima vedere
cel puţin, sau parţial, confirmau poziţia lui English. Ca urmare, Dr. English a reparat oficial
greşeala sa, în numărul din februarie 1956, citând din belşug din corespondenţa cu liderii
noştri şi din declaraţiile E. G. White care-i fuseseră trimise.
Tot în anul 1956, doar câteva luni mai târziu, un alt incident de acest fel a deschis
înaintea Bisericii ocazii fără precedent. În aceeaşi revistă evanghelică, apologetul baptist Dr.
Walter Martin14 a publicat un lung articol pe care Dr. English îl introducea cu următoarele
cuvinte:
„Citiţi articolul cu atenţie. Citiţi-l cu rugăciune. Şi chiar dacă nu sunteţi de
acord în totul cu el, bucuraţi-vă că există unii în interiorul acestei denominaţiuni (a
adventiştilor de ziua a şaptea), şi noi credem că sunt o mulţime, sunt membri ai
trupului lui Christos prin credinţă în jertfa Sa ispăşitoare, şi sunt mântuiţi pentru
veşnicie. "
Având în vedere importanţa istorică a articolului lui Martin, vom reda titlul şi câteva
paragrafe din articolul care cuprindea 12 pagini de revistă, sub titlul „Adventismul de ziua a
şaptea, astăzi – o apreciere actuală a unei denominaţiuni greşit înţelese”
„Principalele acuzaţii care au fost aduse de obicei adventiştilor sunt acestea: (1)
că ispăşirea lui Christos n-a fost încheiată la Cruce; (2) că mântuirea este rezultatul
harului plus faptele legii; (3) că Domnul Isus Christos a fost o fiinţă creată, nu a existat
din toată veşnicia; (4) că El S-a împărtăşit de natura căzută, păcătoasă, a omului, la
întrupare".

14 Walter Martin a fost director apologetic pentru Casa de Editură Zondervan, editor asociat la revista
Eternity şi membru al Biroului Fundaţiei Evanghelice din Philadelphia.
 122

„După o examinare exhaustivă a istoriei şi teologiei denominaţiunii adventiste

de ziua a şaptea, timp de şapte ani, dintre care ultimul an şi jumătate l-am petrecut în
discuţii la nivel înalt cu reprezentanţii oficiali ai Conferinţei Generale a Adventiştilor
de Ziua a Şaptea, scriitorul acestor rânduri, ca polemist şi cercetător, nu ezită să
declare că acele poziţii anterioare (individuale), atât de larg surprinse de către
adversarii adventismului, sunt de mai mulţi ani respinse de denominaţiunea adventistă
de ziua a şaptea. A acuza majoritatea adventiştilor de astăzi că susţine aceste vederi
eretice este un lucru necinstit, incorect şi, hotărât, necreştinesc!”

După ce Martin aminteşte de falsele acuzaţii răspândite de cartea lui D. Canright, un

pastor al adventiştilor de ziua a şaptea apostaziat, el arată că oricine se poate convinge de
faptul că adventiştii de ziua a şaptea sunt cu adevărat creştini, cercetând declaraţia lor de
principii. Apoi Martin înşiră 15 principii: (1) Sola Scriptura, (2) naşterea virgină a lui
Christos, (3) Trinitatea, deci şi dumnezeirea lui Christos, (4) Personalitatea Duhului Sfânt, (5)
natura umană perfectă, fără păcat, a lui Christos, (6) viaţa fără păcat şi moartea ispăşitoare a
Domnului nostru, (7) învierea şi înălţarea Sa în trup, (8) serviciul Său de mijlocire, (9) a doua
venire personală, premilenială, a lui Christos, (10) fericirea veşnică a sfinţilor, (11) învierea
fizică a trupului, (12) îndreptăţirea numai prin credinţă, (13) noua Creaţie, (14) unitatea
trupului lui Christos, (15) mântuirea prin har, fără faptele Legii, prin credinţa în Isus Christos.
„Dacă aderenţa, în sens ortodox, la doctrinele biblice mai sus enumerate, nu
aşează pe cineva în categoria creştinismului evanghelic, atunci eu nu mai pot înţelege
ce anume l-ar face pe cineva creştin evanghelic."
„Am început studiul adventismului de ziua a şaptea învăluit de prejudecăţile a
peste 100 de ani de batjocuri verbale şi tipărite, care au caracterizat controversa dintre
protestantismul ortodox şi adventism. M-am apropiat cu mari suspiciuni de
adventismul de ziua a şaptea şi de liderii Conferinţei Generale, şi doar când am parcurs
destul de mult material şi când mi s-au adus dovezi incontestabile ca să arate ce este
astăzi adventismul de ziua a şaptea şi cum s-a dezvoltat istoric, aderând cu tenacitate la
doctrinele cardinale ale credinţei creştine (cu câteva excepţii) abia atunci am fost
pentru prima oară binevoitor să recunosc că, pe baza faptelor, nu pe bază de păreri sau
prejudecăţi, un adevărat adventist de ziua a şaptea de astăzi este un adevărat creştin, un
credincios în Domnul Isus Christos şi un frate cu toţi aceia care îmbrăţişează
creştinismul evanghelic ortodox.”
„Nu poţi asculta programul de radio al adventiştilor de ziua a şaptea, „Voice of
Prophecy”, fără a te convinge că adventiştii de ziua a şaptea de astăzi proclamă cu zel
învăţăturile de bază ale Evangheliei lui Isus Christos şi doresc cu seriozitate să câştige
suflete pentru El.”

W. Martin continuă adăugând că se aşteaptă la critici aspre şi obiecţiuni din

partea cititorilor care n-au fost obişnuiţi cu asemenea cuvinte despre adventismul de
ziua a şaptea, apoi declară cu curaj că, potrivit dovezilor pe care el le-a avut,
„ ...mă voi lupta cu tărie pentru dreptul adventiştilor de a fi numiţi creştini, şi
pentru obligaţia din partea celorlalţi creştini, de a-i recunoaşte ca atare, ca fraţi în
Chrisots... "
„Fiindcă în cazul adventiştilor nu există nici un defect doctrinal clar, în lumina
dovezilor care pot fi verificate, cu privire la dogmele fundamentale ale Evangheliei
istorice, eu unul încurajez întinderea mâinii noastre care va inaugura o nouă eră a
înţelegerii creşterii spirituale în rândurile Bisericii, care este trupul lui Christos.”
 123

Ocazii fără precedent se prezentau Bisericii. Venea timpul ca solia îngerului al treilea
să răsune cu putere. Dumnezeu trezea lumea ca să privească într-o direcţie nouă. Şi totuşi, în
spatele acestei reabilitări şi aprecieri a adventismului, Satan a putut ascunde primejdii de care
nici liderii noştri şi nici evanghelicii nu erau conştienţi. Poate aceia dintre noi care au fost
scandalizaţi de această mână întinsă a noii frăţii protestante, nu au înţeles nici ei prea bine
faptele, nici idealul lui Christos. Biserica trecea printr-un timp de mari perspective şi de
primejdii subtile. Fără îndoială, atitudinea lui English, a lui Martin şi a altora, era cu adevărat
creştinească. Dar este adevărat, oare, că ortodoxia crezului, a mărturisirii oficiale de credinţă,
îl face pe cineva creştin? Şi dacă unii nu au înţeles corect problema dumnezeirii lui Christos
sau a naturii Sale umane (indiferent în ce sens), nu au dreptul să se numească creştini? Oare
Evanghelia „istorică" (tradiţională) să fie un criteriu suficient al ortodoxiei? Oare, de dragul
recunoaşterii şi „reabilitării" noastre în faţa lumii creştine, până unde am putea merge?
În 1954, Conferinţa Generală a primit un nou preşedinte în persoana fratelui Ruben R.
Figuhr care a slujit această poziţie până în 1966, perioadă de mare avânt misionar, în care s-a
mai adăugat o jumătate de milion la numărul membrilor AZS şi s-au publicat lucrări de mare
valoare spirituală şi documentară. Totodată s-a complicat criza teologică în Biserică. Este un
lucru cunoscut în istoria SUA, că după anul 1960 spiritualitatea şi moralitatea americanilor a
intrat într-o nouă eră, de criză serioasă. Am putea oare susţine că spiritualitatea şi moralitatea
noastră, ca popor special al lui Dumnezeu, n-a suferit alterări în acest timp? Care este
atitudinea noastră faţă de Dumnezeu? Dar faţă de lume?
Printre protestanţii care au luat atitudine nobilă faţă de adventism în această perioadă
se număra şi Emilio Knechtle, un bogătaş american de origine elveţiană, născut dintr-o mamă
adventistă şi un tată catolic. Părăsind căminul părintesc şi aventurându-se peste Atlantic în
căutarea visului de milionar, tânărul şi-a ajuns ţinta. Dar şi acolo iubirea lui Christos 1-a găsit,
şi prin intermediul unui predicator protestant, a renunţat la sine şi s-a consacrat lui Christos,
preocupându-se de binefaceri şi evanghelizare laică. A devenit un apropiat al lui Billy
Graham. La îndemnurile repetate ale mamei care îi scria, el a luat legătura cu adventiştii şi, cu
toate că la început a fost şocat de o anumită răceală în Biserică, a acceptat total solia
adventistă prezentată care i-a fost prezentată de către un pastor consacrat. A întâmpinat apoi
mari dificultăţi în familie, a trecut prin experienţe dramatice, dar a rămas statornic. A renunţat
la afaceri şi s-a consacrat predicării laice. Sârguincios cercetător al Bibliei şi al Spiritului
Profetic (ca laic, nu ca pastor sau teolog), tată şi soţ ireproşabil, fratele Knechtle a călătorit
printre adventiştii de ziua a şaptea încercând să-i trezească la realitatea Evangheliei, să le
inspire iubirea nemăsurată a lui Christos. Knechtle a devenit unul dintre predicatorii
redeşteptării spirituale în adventismul american, iar înregistrări ale predicilor lui, aduse şi
traduse şi în limba română, au luminat tinereţea multora dintre noi în epoca ceauşistă. Nu ştiu
dacă Emilio Knechtle cunoştea versiunea 1888 a mesajului adventist, dar el predica pe Isus cu
adevărat.
Confruntările noi dintre adventişti şi evanghelici au dat naştere la nişte publicaţii
epocale. Pe de o parte, W. Martin a publicat în 1957 cartea sa The Truth About Seventh-day
Adventism, iar liderii AZS (R. A. Anderson, L. E. Reed) au publicat Adventist Answers to
Questions on Doctrine. Această lucrare din urmă, autorizată de conducerea Conferinţei
Generale şi care a trezit o reacţie de apărare din partea susţinătorilor „adventismului istoric” şi
este până astăzi blamată în cercurile acestora, datorită unor opinii teologice noi pe care le-a
ridicat.
Povestea confruntărilor care au dus la publicarea cărţii numită pe scurt Questions on
Doctrine a început astfel: Preşedintele Conferinţei Pennsylvania de Est, T. E. Unruh, a
ascultat o serie de emisiuni de radio săptămânale religioase, cu privire la epistola către
Romani, care prezentau „neprihănirea prin credinţă”. Acest program radiofonic era susţinut de
către Dr. Donald Grey Barnhouse, pastor prezbiterian din Philadelphia şi redactor la revista
 124

Eternity, speaker la radio şi profesor de Biblie, care conducea cursuri săptămânale de seară în
New York. Unruh i-a scris lui Barnhouse, felicitându-1 pentru poziţia sa biblică şi pentru că a
susţinut neprihănirea prin credinţă. Această neaşteptată felicitare 1-a pus în încurcătură pe
Barnhouse, deoarece el înţelesese că AZS susţin „neprihănirea prin fapte”.
Incidentul a trezit interesul protestanţilor. Dr. Walter Martin a fost însărcinat să se
ocupe de problema aceasta şi astfel a căutat pe Unruh ca pe un prim punct de contact cu
adventiştii. Găsindu-1 pe acesta la birourile conferinţei, Martin a explicat scopul vizitei sale,
cerând câteva exemplare dintre cele mai reprezentative cărţi doctrinale ale noastre. A cerut de
asemenea o serie de interviuri cu liderii adventismului de ziua a şaptea care ar putea răspunde
la o serie de întrebări cu privire la credinţa noastră. Martin fusese însărcinat să scrie o carte
despre erorile doctrinale ale adventismului de ziua a şaptea. Dar el voia să fie cinstit şi, înainte
de a se aşeza să scrie, voia să cunoască, direct de la sursă, toate faptele. De aceea a dorit
conlucrarea noastră.
Fratele Unruh a luat legătura prin telefon cu Conferinţa Generală. S-a hotărât să i se
pună la dispoziţie doctorului Martin toată literatura necesară şi a fost ales un comitet de trei
reprezentanţi ai Conferinţei Generale care, sub conducerea fratelui Unruh, aveau să întreţină
discuţiile cu Walter Martin, căruia i se asociase şi Dr. George Cannon, profesor de limba
greacă pentru NT la un colegiu din Hudson. Astfel au avut loc 18 conferinţe, fiecare durând 1-
3 zile de obicei cu trei sesiuni pe zi. Aceste întâlniri au fost ţinute periodic în Washington DC,
Reading, Philadelphia şi New York City, timp de 18 luni. Două dintre cele mai importante
întâlniri au avut loc în casa Dr. Barnhouse, într-un orăşel de lângă Philadelphia. La a doua
întâlnire din casa lui Barnhouse a fost de faţă şi Dr. Russel Hitt, editor şef la Eternity. De
asemenea, la prima dintre aceste două întâlniri a fost prezent şi fiul lui Barnhouse (Dr. Donald
Grey Barnhouse Junior).
Prima conferinţă cu Martin şi Cannon a avut loc la cartierul general al AZS, la
Takoma Park. Martin venise înarmat cu o formidabilă listă de întrebări, hotărât ostile şi
tendenţioase, cele mai multe fiind extrase din scrierile unor cunoscuţi critici ai adventismului,
printre care şi foştii predicatori AZS, D. M. Canright şi E. B. Jones. Reprezentanţii noştri au
cerut ca înainte de a răspunde la avalanşa de întrebări, să li se permită să facă mai întâi o
succintă declaraţie a poziţiei noastre autentic protestante, asupra Bibliei ca singură regulă de
credinţă şi practică, pentru a stabili relaţia dintre Biblie şi Spiritul Profeţiei. Apoi
reprezentanţii AZS au prezentat toate celelalte adevăruri doctrinare cu privire la persoana
Domnului Christos şi la calea mântuirii, adevăruri creştine de bază, pe care la avem în comun
cu toţi protestanţii. Fraţii noştri au prezentat trei categorii de puncte doctrinale: 19 principii
comune cu toţi protestanţii conservatori, principii care ne fac creştini, dar încă nu adventişti
de ziua a şaptea; circa 12 doctrine asupra cărora protestanţii înşişi sunt împărţiţi, pe care le
susţinem împreună cu o parte dintre ei (acestea ne recomandă, de asemenea, ca adevăraţi
creştini, dar încă nu ca adventişti de ziua a şaptea). În sfârşit, a treia categorie de principii
necesare, cuprinde cam 5 doctrine distinctive, distinctive, care nu sunt împărtăşite de alte
denominaţiuni.
Această ultimă categorie de principii sunt principalele puncte în care noi diferim de
toţi ceilalţi. Recunoaşterea acestor ultime principii pe lângă cele anterioare, ne face adventişti
de ziua a şaptea. Noi credem că acestea sunt astăzi strict necesare şi ele reprezintă nu numai
trăsăturile distinctive ale adventismului, ci şi contribuţia noastră la dezvoltarea teologiei. Ele
au fost, de asemenea, adevăruri apostolice, deşi n-au fost accentuate, sau au fost întunecate de
erori în cursul erei creştine. Noi credem că acum a venit timpul să fie accentuate din nou şi ele
constituie „adevărul prezent” pentru acest „timp al sfârşitului” (timpul Judecăţii). Acest ultim
set de principii reprezintă motivul separării noastre de ceilalţi protestanţi.
După această succintă prezentare a principiilor noastre, Martin şi Cannon au rămas
profund impresionaţi. Era o imagine cu totul diferită de ceea ce-şi imaginaseră. Mai mult,
 125

chiar prin această prezentare introductivă, multe chestiuni confuze începuseră să se clarifice.
Declaraţiile teologilor adventişti erau înregistrate cu grijă. A doua zi, în introducerea
prezentării sale, Dr. Martin, impresionat de cele auzite în ajun, a declarat că a ajuns la
convingerea că noi AZS suntem într-adevăr, creştini născuţi din nou şi cu adevărat fraţi în
Christos. Spunând aceste cuvinte, Martin a întins reprezentanţilor noştri mâna frăţiei. A fost
un moment impresionant şi Dr. Martin nu şi-a părăsit nici mai târziu convingerea.
Dar o nouă problemă se ridica în faţa lui Martin: cum să scrie el o carte care să
reprezinte bine convingerile sale proaspete despre adventism şi totodată să expună cinstit ceea
ce, după părerea sa, ar fi unele erori în doctrina noastră? Şi aceasta încă s-o facă într-un aşa fel
încât să satisfacă, dacă este posibil, pe cei ce-1 însărcinaseră să scrie cartea şi care doreau
tocmai să expună erorile adventismului. Era o problemă dificilă, care cerea curaj moral.
Colegul George Cannon fusese deja avertizat de către autorităţile religioase care-1
trimiseseră, de consecinţele grave pe care le-ar avea adoptarea unei viziuni atât de
revoluţionare despre adventism.
Între cele două părţi participante, avusese loc o puternică schimbare de spirit.
Tensiunea şi suspiciunea s-au diminuat şi apoi, practic, au dispărut; întrebările şi răspunsurile
aveau loc fără tensiuni şi polemici. Totuşi, Martin n-a rămas de acord cu anumite principii
specific adventiste: sabatul, sanctuarul, natura omului, etc – acelea pe care noi le socotim
adevăr prezent şi teste pentru acest timp al judecăţii. Dar el era atât de convins de identitatea
creştină a noastră, încât a cerut reprezentanţilor noştri să se unească cu el în rugăciune pentru
a fi în stare să scrie cartea sa despre adventism. Astfel, cei şase au îngenuncheat în jurul mesei
rotunde şi au cerut ajutorul divin.
A urmat apoi o nouă serie de întrebări puse în scris, privitoare la chestiuni distinctive:
mântuire prin har sau prin fapte, distincţia dintre legea morală şi legea ceremonială, antitipul
ţapului din ziua ispăşirii, identitatea lui Mihail şi multe alte chestiuni de doctrină şi profeţie.
Atât întrebările cât şi răspunsurile privitoare la aceste doctrine speciale au format apoi cartea
care s-a publicat sub titlul Adventist Answers to Questions on Doctrine. Cartea aceasta a fost
supusă spre aprobare Comitetului Conferinţei Generale format din 14 persoane, sub
preşedenţia fratelui Ruben Figuhr. După aprobare, aceste răspunsuri la întrebări doctrinale au
fost trimise la peste 225 dintre liderii AZS din toată lumea, care au fost de acord, confirmând
aprobarea. Totuşi, lucrarea a fost socotită doar autorizată şi autoritativă, nu oficială, în sensul
că numai confirmarea şi adoptarea ei în plenul Conferinţei Generale ar fi putut s-o facă
oficială.
Dr. Martin a citit multă literatură AZS oferită de conducătorii noştri sau procurată de
el însuşi, a luat interviuri altor conducători la nivelurile inferioare şi laicilor. Astfel Questions
on Doctrine, noua carte apologetică publicată, a avut imediat o largă influenţă asupra
cititorilor neadventişti, pastori şi profesori, protestanţi şi catolici. Autorii lucrării (R. A.
Anderson, L.E. Froom, W. E. Read) şi alţi membri din comitetul care autorizase lucrarea, au
primit periodic o mulţime de scrisori din partea învăţaţilor neadventişti, de la publicarea ei în
1957. Mii şi zeci de mii de exemplare au fost plasate în mâinile clericilor şi teologilor
neadventişti; uneori chiar mai multe mii la o singură ocazie. Circulaţia totală a cărţii, pe la
1970, trecuse de 138.000 copii.
Teologii neadventişti care au citit această lucrare, în mare parte şi-au schimbat
impresia în bine, asemenea lui Walter Martin. Ei au fost plăcut surprinşi de faptul că AZS, nu
numai că leapădă unele erezii de care fuseseră acuzaţi (cu privire la divinitatea lui Isus,
ispăşire, mântuirea prin credinţă, etc) ci ei mărturisesc cu îndrăzneală acest crez vechi creştin
tocmai într-un timp când în majoritatea bisericilor protestante începea să dospească aluatul
apostaziei raţionaliste, teologia liberală care loveşte la temeliile credinţei creştine. Unii dintre
predicatorii protestanţi, care s-au alăturat apoi Bisericii noastre, au mărturisit că, mai mult
 126

decât oricare altă carte, ceea ce i-a îndreptat în direcţia aceasta a fost cartea Questions on
Doctrine.
Oricât ar părea de ciudat, cartea a fost apreciată şi de preoţi romano-catolici şi de
studenţi la teologia catolică, deoarece le-a arătat în ce diferă adventismul de ziua a şaptea de
toate celelalte grupuri protestante şi că noi, de fapt, suntem cei mai consecvenţi, loiali
principiului Sola Scriptura, în ce priveşte poziţia faţă de decalog, ziua a şaptea, natura şi
soarta omului, botezul prin scufundare, zeciuiala, etc. O serie de preoţi catolici, au fost
profund impresionaţi de faptul că AZS par să fie singurii protestanţi consecvenţi principiului
Sola Scriptura şi aceasta tocmai într-un timp când catolicismul începea să dea semne de
schimbare. Prin anii 1965-1967 cartea era citată în articole publicate de catolici sau de lideri
ai Consiliului Mondial al Bisericilor. Chiar rabini renumiţi au primit cu plăcere cartea,
apreciind poziţia AZS asupra zilei a şaptea, asupra zeciuielii, abţinerea de la alimente
necurate, implicaţiile adevărurilor despre sanctuar şi altele asemănătoare. Cartea a devenit
obişnuită ca material documentar pentru cunoaşterea adventismului, fiind citată în reviste şi
folosită în colegii, universităţi şi biblioteci neadventiste.
Fără îndoială, numai veşnicia va demonstra influenţa bună a acestei cărţi. Trebuie să
reamintim, totuşi, că în ea autorii au introdus un punct de vedere asupra naturii umane pe care
a luat-o Christos la întrupare, cu privire la care nu exista unitate în Biserică, şi anume,
învăţătura că Isus avea o natură umană biologică deosebită de a noastră, că El n-a moştenit
„carnea păcătoasă” ci o „carne sfântă”, asemenea lui Adam dinainte de cădere. Aşa cum s-a
arătat în paginile anterioare, ideea aceasta nu este nouă, ci este concepţia majorităţii creştinilor
occidentali (catolici şi protestanţi) şi ea a fost nutrită printre noi oriunde nu a fost înţeleasă sau
acceptată solia lui Waggoner. Sublinierea acestei teorii în cartea Questions on Doctrine s-a
făcut prin prezentarea unor citate din Spiritul Profetic care păreau să susţină ideea urmărită,
precum şi prin omiterea citatelor care par să susţină contrariul.
Este evident că, în punctul acesta autorii au avut mai multă credinţă decât înţelegere
corectă a celor descoperite. Ei n-au putut susţine în faţa teologilor protestanţi o concepţie
despre care au crezut că este una dintre greşelile noastre istorice şi care ar fi şocat pe
interlocutori. O altă problemă care a dat naştere la discuţii, părând să fie prezentată mai mult
din punctul de vedere protestant decât adventist în Questions on Doctrine a fost doctrina
ispăşirii: este ispăşirea o lucrare complet încheiată la Cruce, aşa cum susţin protestanţii, sau
este o lucrare începută la Cruce, completă în ce priveşte jertfa de ispăşire, dar încheiată abia în
ziua antitipică a ispăşirii (Judecata, de la 1844 încoace)?
În timp ce unii AZS s-au bucurat de influenţa acestei cărţi de reabilitare a Bisericii în
ochii lumii protestante, că nu mai suntem socotiţi o „sectă” (cult) ci o biserică-soră, alţii au
devenit îngrijoraţi de noua direcţie a mişcării noastre, care părea înclinată spre vale. Dintre
aceştia din urmă, Moritz Andreasen, cunoscutul teolog veteran, a scris în acelaşi an (1957) o
serie de „Scrisori către biserici", avertizând că prezicerile lui Wieland şi Short cu privire la o
falsă evanghelie s-au împlinit prin acea depărtare de la credinţă care se găseşte în cartea
Questions on Doctrine, cu privire la problema naturii umane a lui Isus şi la lucrarea de
ispăşirii. A. L. Hudson a scris Martori la o metamorfoză, în care vedea Biserica AZS suferind
o transformare de la starea de sectă la aceea de biserică evanghelică, şi nu se arăta prea fericit
de noua frăţietate. Poate că ambele direcţii deveniseră primejdioase în acel timp de mari
ocazii. Desigur că Satan întrevăzuse posibilităţile şi căutase să pună noi piedici.
Nimeni nu prevăzuse pe atunci urmările pe care le-ar putea avea o schimbare de
concepţie asupra unei chestiuni atât de minore, cum ar fi ce fel de natură umană a avut Isus.
Dificultatea era posibilă datorită mai multor factori, printre care acela că, pe atunci nu se
făcuse nici un studiu serios asupra naturii omului, asupra aşa-numitului „păcat originar”, de
către teologii noştri. Nu se făcea o distincţie clară între natura umană spirituală (morală) şi
natura umană biologică, între tendinţele biologice (înnăscute) spre păcat şi tendinţele
 127

păcătoase spirituale (morale). Când, după 1950 s-a descoperit o scrisoare a sorei White, de 18
pagini, adresată unui predicator australian (W. L. H. Baker) şi datată la 9 februarie 1886,
aceasta a stârnit senzaţie şi fragmente din ea au fost citate şi recitate pentru a combate vechea
concepţie a naturii căzute moştenită de Isus:

„Nu-L prezenta înaintea poporului ca pe un om cu tendinţe spre păcat... El este

al doilea Adam... El putea să cadă, dar nici pentru o clipă nu a existat în El o tendinţă
rea.”

Fraze ca acestea au fost aduse ca dovadă că sora White ar fi susţinut concepţia

ortodoxiei protestante cu privire la natura umană a lui Isus, deşi se ştie că în multe alte scrieri,
ea subliniază cât se poate de clar, atât natura păcătoasă luată prin naştere de Isus, cât şi faptul
că Isus nu a acceptat niciodată păcatul cu care L-a ispitit şi L-a chinuit continuu această natură
a noastră. Scrisoarea Ellenei White către Baker a fost pusă în circulaţie de către Desmond
Ford, profesor de teologie sistematică la Avondale College din Australia, şi era însoţită de un
comentariu al fostului său elev Lyell V. Heise.
În împrejurările acestea s-a născut în Australia o mişcare de redeşteptare în sânul
Bisericii, mişcare ce s-a dovedit falsă şi ruinătoare de suflete. În 1955, Robert Brinsmead,
student în teologie la Avondale College, a început să tipărească documente şi broşuri în care
liderii Bisericii erau acuzaţi de o necugetată părăsire a credinţei. Wieland recunoaşte că
lucrarea sa 1888 Reexaminat l-a inspirat pe Brinsmead cu curajul de a vorbi, dar că ideile lui
Brinsmead fuseseră deja dezvoltate înainte de a lua cunoştinţă despre 1888 Reexaminat,
lucrare ce pe atunci încă nu fusese publicată oficial, deoarece Wieland şi Short nu
permiseseră. Aşadar, altele au fost rădăcinile „Redeşteptării" lui Brinsmead.
Brinsmead fusese un tânăr fermier care voia să studieze teologia. Gândul care-1
obseda pe el era acela de a fi gata pentru judecată, pentru timpul strâmtorării, pentru venirea
Domnului. Problema rezistării la judecată, înaintea unui Dumnezeu sfânt şi desăvârşit merită
să ne preocupe cu adevărat. Tânărul Brinsmead însă, nu putea înţelege armonia dintre
judecata de cercetare (pentru cei vii), îndreptăţirea prin credinţă, desăvârşirea morală şi
„păcat originar"...Unul dintre profesorii colegiului le explica pregătirea pentru judecată luând
o sticlă goală care reprezenta pe om) şi acoperind-o cu o batistă (harul, îndreptăţirea).
îndepărtarea batistei reprezenta momentul judecăţii, al examinării pentru a se vedea realitatea
pregătirii, a desăvârşirii. în momentul îndepărtării batistei însă, sticla rămânea, desigur, tot
goală, ceea ce lui Brinsmead îi sugera mai degrabă că omul nu poate sta înaintea
Judecătorului Suprem fără harul îndreptăţitor al lui Dumnezeu.
Cel mai mult îl tulbura pe Brinsmead tensiunea dintre problema păcatului originar şi
nevoia desăvârşirii. Colegii săi de şcoală erau, de asemenea, convinşi că nu sunt pregătiţi
pentru judecata celor vii. Singurul refugiu părea să fie în timp, în speranţa că această judecată
nu va avea loc atât de curând încât să-i surprindă nepregătiţi. Pentru că Brinsmead nu găsise
în scrierile AZS nimic despre problema păcatului originar, afară de câteva locuri în Spiritul
Profetic, el s-a îndreptat către scrierile reformatorilor din sec. 16. Astfel a ajuns Brinsmead să
creadă că omul moşteneşte păcatul, cu toată vinovăţia sa, din naştere, situaţie care-1 ţine pe
om sub condamnare, deoarece el nu poate fi altceva decât un păcătos care merită pedeapsa
legii.
În acest cadru, Brinsmead a ajuns la concluzia că nici o cantitate de har interior, de
sfinţenie, de neprihănire împărtăşită, nu ar putea califica pe cineva să stea înaintea legii, la
judecată, din cauza păcatului originar. Şi Brinsmead a accentuat că numai Domnul Christos
are suficientă neprihănire personală ca să poată sta în picioare la judecată şi deoarece El va sta
la judecată ca reprezentant al omului. Astfel, omul este doar „socotit neprihănit", prin
 128

credinţă, la judecată, în contul neprihănirii lui Isus, fără să fi fost cu adevărat desăvârşit prin
har.
Pentru mulţi care luptaseră îngrijoraţi pe baricadele legalismului, care în urma
înfrângerilor repetate în lupta cu sine îşi pierduseră speranţa victoriei, solia lui Brinsmead a
sunat ca o eliberare. „Judecata este pentru noi", repeta el, nu împotriva noastră”. Privind la
Christos, putem spune: „Veniţi, căci toate sunt gata”. Evident, soluţia lui Brinsmead nega
posibilitatea desăvârşirii în viaţa aceasta şi căuta să-şi justifice concepţia pe temeiul unui citat
din E. G. White (4T 367) deşi se ştia că ea învăţase în mod consecvent, tocmai contrariul.
Brinsmead îndemna, astfel pe credincioşi să aştepte judecata celor vii fără grijile
„perfecţioniste" şi cu bucurie. Un cântec al acestei mişcări, compus de McCurdy, ilustrează
vederea lui Brinsmead care a cucerit pe mulţi:

„Isus stă în picioare la judecată pentru mine, El, Mielul sângerând tot şi
sfâşiat... Pledând cu meritele Sale, acum, în favoarea mea, Acolo sus, înaintea
tronului Tatălui Său...
Isus stă în picioare la judecată pentru mine, Nu eu am de trecut această probă,
nicidecum, Doar în El este toată desăvârşirea, El este toată neprihănirea mea... "

În timp ce recunoaştem mult adevăr în cuvintele acestea şi frumuseţe, înţelegem totuşi

că este o evanghelie incompletă. Ea prezenta o îndreptăţire strict exterioară şi înlătura nevoia
eforturilor sfinte pentru biruinţa asupra păcatului, pentru desăvârşirea caracterului. Dar cum
vor sta în picioare „cei sigilaţi”, în timpul strâmtorării? Brinsmead a găsit şi aici o soluţie:
desăvârşirea – adică, după înţelegerea sa, înlăturarea păcatului originar – avea să se acorde ca
un dar tuturor celor care vin la Judecată şi care se încred numai în meritele Domnului
Christos.
În anul 1958 Brinsmead şi-a întrerupt studiile la colegiu şi împreună cu John
Brinsmead, fratele său, a lansat această mişcare, numită Awakening (Redeşteptarea), mai întâi
în Noua Zeelandă. Se credea că este adevărata înţelegere a soliei de la 1888, lumina îngerului
din Apoc. 18,1. Alţi doi pastori tineri şi-au părăsit slujba pentru a se uni în lucrarea inişiată de
fraţii Brinsmead. Prin 1961, mişcarea lui Brinsmead care părea că urmăreşte doar o trezire,
dar se dovedea tulburătoare şi dezbinătoare, a fost transplantată în America de Nord.
Brinsmead a început să accentueze în sens protestant neadventist principiul „numai prin
credinţă" şi să se împotrivească ideii de desăvârşire, pe care el o numea în sens dispreţuitor
„perfecţionism". Lansând o nouă revistă, cu numele de Present Truth, a început să dialogheze
cu Biserica. Astfel că, teologia AZS de după 1960 (şi chiar după 1970), în special aşa cum a
fost prezentată în paginile Adventist Review a fost un dialog cu Brinsmead care se situase în
afara Bisericii şi cu suporterii săi din interiorul Bisericii. Dacă mişcarea lui Brinsmead n-a
fost o adevărată redeşteptare spirituală, totuşi ea a dat naştere unei reacţii care a dus la o
trezire a teologiei noastre, dar o trezire care a dat pe faţă o mulţime de deosebiri de păreri şi
controverse, arătând că nu suntem atât de clari sau atât de uniţi cum ne imaginam.
O problemă care a dat naştere la poziţii deosebite a fost aceea a păcatului originar;
existenţa sa, natura sa şi soluţia înlăturării sale. Brinsmead învăţa că credinciosul primeşte
desăvârşirea la sfârşitul judecăţii de cercetare, prin îndepărtarea, din natura sa, a păcatului
originar; aceasta ar fi tocmai sigilarea. Aşadar, se concepea eradicarea naturii păcătoase, adică
a păcatului din subconştient, în viaţa aceasta. Dar sunt oare acestea două (păcatul originar şi
păcatul din subconştient) chiar acelaşi lucru?
În 1950, fraţii Wieland şi Short afirmaseră că sfinţirea progresivă cuprinde înlăturarea
păcatelor cunoscute, curăţirea păcatelor conştiente, dar nu şi a celor din subconştient.
Comitetul care analizase memoriul lui Wieland, totuşi, a conchis, între altele, că făgăduinţa
 129

din 1 Ioan 1,9 cuprinde şi curăţirea păcatului din subconştient. Era o contradicţie sau ideile
acestea puteau fi complementare?
În Scrisorile către biserici, M. L. Andreasen, afirmase în 1957 că noi AZS nu credem
în existenţa păcatului originar, voind să spună că noi nu credem teoria augustiniană, susţinută
de catolici şi chiar de mulţi protestanţi, prin care omul este socotit vinovat pentru simplul fapt
că este născut în această natură căzută. Aşadar, unii nu vedeau în acest aşa-numit „păcat
originar” o problemă care ar necesita curăţirea de „păcatul înnăscut” pentru a sta la judecată.
Ideea prea semăna cu doctrina „cărnii sfinte” (perfecţionalismul „holy flesh") de la 1901.
Totuşi, ce curăţire se face de la 1844 încoace? Brinsmead s-a apropiat pe altă cale de
interpretarea lui Kellogg, care socotea că sanctuarul ce trebuie curăţit este trupul omului. În
Questions on Doctrine, ispăşirea era prezentată ca fiind completă la Cruce, şi nu se discuta
ispăşirea finală altfel decât că „ziua ispăşirii” este o umbră a Judecăţii divine, ceea ce l-a
determinat pe Barnhouse în 1956 să scrie în articolul său despre AZS că doctrina specială a
noastră cu privire la Dan. 8, 14 este un zădarnic efort de a dovedi ceva ce este „răsuflat,
searbăd şi inutil”.
Donald K. Short, în Studiu despre curăţirea sanctuarului (1958), compara textul din
Dan. 8, 14 cu formula lui Einstein, în care era ascunsă toată taina şi puterea exploziilor
nucleare de mai târziu. În acelaşi fel, în doctrina curăţirii sanctuarului se afla, după înţelegerea
sa, puterea marii revărsări de lumină din Apoc. 18, 1. Short se apropia uşor de soluţia lui
Brinsmead, văzând în curăţirea sanctuarului o curăţire spirituală a fiinţei umane, doctrină spre
care înclina şi Wieland, la rândul său, când scria Cristologia şi subconştientul uman:
„Dacă atât de puţini dintre tinerii noştri sau dintre predicatori chiar, au o
fermă convingere că Domnul va reveni în această generaţie, cât de mulţi, oare, au o
convingere inteligentă că anul 1844 este însemnat? Dacă ideea judecăţii de cercetare
este înţeleasă în sens strict; ca o examinare a dosarelor morţilor de la Abel încoace şi
dacă acea fază a judecăţii era deja pe sfârşite pe la 1888 când s-a scris „Marea
Luptă" (cf GC 490) şi dacă înaintarea ei este determinată de cercetarea consecutivă a
cazurilor, de ce această întârziere şi tăcere de 70-80 sau mai mulţi ani? Oamenii care
gândesc vor întreba în mod simplu: a fost cumva întreruptă, pentru un timp, judecata?
Sau, simplu, maşinăria judiciară s-a dovedit prea greoaie în a face faţă exploziei
demografice de când a fost scrisă „Marea Luptă"? N-ar trebui să ne surprindă faptul
că unii oameni sinceri tind să azvârle întreaga concepţie despre „judecata de
cercetare" şi „ispăşirea finală" la magazia de vechituri a adventismului, împreună cu
reforma vestimentară. Avem, noi, o răspundere în această criză? Oare un aspect
neglijat al cristologiei ar suplini deficienţa spirituală?"
„Suntem purtaţi fără încetare de exigenţele istoriei şi de năvalnica dezvoltare
a gândirii care vor să pătrundă mai adânc sensul propriei noastre moşteniri
doctrinale. Singura doctrină unică, proprie adventismului de ziua a şaptea este aceea
a curăţirii sanctuarului, a ispăşirii finale. Noi nu o putem demitologiza, fiindcă nu este
nici un mit în ea; ci noi trebuie, cel puţin s-o dez-osificăm, s-o de-mistificăm, s-o
coborâm din podul de vechituri al teologiei, unde a fost trimisă, s-o facem practică şi
plină de viaţă. Dacă nu vom face aceasta, vom merita compătimirea veşnică.”

Când în 1959 a apărut cartea lui Brinsmead, Scopul veşnic al lui Dumnezeu, ea se
referea tocmai la problema ispăşirii şi a curăţirii sanctuarului. După transplantarea
„Redeşteptării" în America, au apărut o serie de lucrări AZS care, fie că se opuneau lui
Brinsmead, fie că încercau să recunoască ceva din concepţia sa. În 1961, C. Ritchie publică în
Review and Herald articolul „Îndreptăţit prin neprihănirea atribuită”. În 1962, F. G. Clifford a
publicat în Review articolul „Neprihănirea lui Dumnezeu poate fi a noastră”, în care era
subliniată cealaltă jumătate a Evangheliei: „pentru a înţelege ceea ce a făcut Christos pentru
 130

noi, este o mai mare nevoie de a-L lăsa să-şi facă lucrarea Sa efectivă în noi.” Propoziţiile aşa-
zisei Redeşteptări au fost contrazise în continuare de pe poziţii diferite.
Comitetul Diviziunii Australia a publicat în 1963 lucrarea În Sfânta Sfintelor, prin uşa
deschisă, în care se opunea teoriei curăţirii sau neprihănirii predicate de Brinsmead:

„Sugestia că în aceste ultime zile există o experienţă a neprihănirii prin

credinţă diferită de aceea dinainte de 1844, este în conflict direct cu istoria şi
învăţătura noastră."

Pe de altă parte, fratele Andreasen, în Sanctuary Service, subliniase mult concepţia

despre desăvârşirea ultimei generaţii, o experienţă a neprihănirii pe care trebuie s-o aibă cei
144.000, o desăvârşire care trebuie atinsă. Această concepţie care, în linii generale sau chiar
în detaliu, fusese susţinută în mod general până la 1950, îi atrăgea acum bătrânului
Andreasen, reproşul de „perfecţionist". Brinsmead susţinea de asemenea o experienţă diferită
în timpul judecăţii, dar el o vedea posibilă prin eradicarea „păcatului originar", aşadar nu prin
biruinţa asupra izvorului ispitelor, ci prin înlăturarea acestei surse.
În anul 1963, fratele Edward Heppenstall a fost primul care a susţinut pe faţă că nu
există perfecţiune până la venirea Domnului, văzând în această perfecţiune (cea urmărită de
Brinsmead, sau cea dorită de Andreasen şi alţii) un adversar al mântuirii numai prin har.
Reacţia sa arată clar că imposibilitatea perfecţiunii, cum o vedea el, nu se referea la experienţa
biruinţei asupra păcatului, care este o doctrină biblică, ci la imposibilitatea eradicării naturii
păcătoase:
„Omul cel vechi rămâne cu noi până în ziua morţii noastre sau a revenirii lui
Isus; dar, cât timp privim la Christos, autorul şi desăvârşitorul credinţei noastre,
păcatul şi eul nu ne pot birui... Creştinul crede că în omul născut din nou, încă
rămâne un izvor de rău; că păcatul există totdeauna în cei sfinţi până vor fi dezbrăcaţi
de trupurile lor muritoare. Acest păcat originar rămâne în creştin şi în necreştin până
la moarte sau până la translaţie.
Găsim aici cea mai solemnă avertizare contra desăvârşirii fără păcat în viaţa
aceasta. Creştinul ştie că rămâne în el, mai departe, un izvor de rău, o natură
depravată..."
Putem da dreptate lui Heppenstall că natura păcătoasă rămâne până la sfârşit, şi ne
putem întreba dacă desăvârşirea făgăduită în Scriptură ar depinde de înlăturarea naturii
păcătoase.
Mai multe articole din Review în cursul anului 1964 se opuneau perfecţionismului lui
Brinsmead şi ideii că ispăşirea din „sanctuar” ar fi curăţirea păcatului din poporul lui
Dumnezeu – uneori mergându-se prea departe. Raymond F. Cottrel declara:
„Este evident, aşadar, că o încercare de a aplica Lev. 16, 30 la o curăţire
morală a poporului lui Dumnezeu în timpul marii zile antitipice a ispăşirii care are
acum loc în sanctuarul ceresc, sau de a citi în acest text ideea de perfecţiune morală
în acest trup, înseamnă a suci Scriptura. "
L. C. Naden, scria în mod asemănător:
„Nimic în Biblie sau în Spiritul Profetic nu susţine ideea că ştergerea păcatului
din cărţile cereşti ar coincide cu o ştergere a păcatului din viaţa credinciosului."
„El va şterge raportul păcatelor lor şi le va îndepărta din Sanctuar. Dar
această ştergere nu îndepărtează păcatul din poporul lui Dumnezeu... îndepărtarea
păcatului din poporul lui Dumnezeu trebuie să aibă loc mai înainte."
Editorii de la Review declarau acelaşi lucru:
„Unii au aplicat greşit declaraţia din Lev. 16, 30 - că în ziua ispăşirii „preotul
va face ispăşirea pentru voi, să vă curăţească, pentru ca să fiţi curaţi de toate
 131

păcatele voastre înaintea Domnului" — că aceasta ar reprezenta o curăţire morală!...

"
Harry Lowe ataca aceeaşi idee, dovedind că unii făceau confuzie între păcatul din
memoria omenească, păcatul originar sau cine ştie ce formă de păcat:
„Judecata de cercetare este aşezată într-un context al ştergerii păcatelor din
rapoartele cereşti şi nu din memoria omenească."
„Cheia înţelegerii expresiei „păcatele lor au mers înainte la judecată, au fost
şterse şi ei nu şi le mai pot aminti", din GC 620, stă în faptul că E. White vorbeşte
despre păcate nemărturisite, ascunse (deci nu de păcatele făptuite, ca atare)".
Articolul lui Lowe dovedeşte că unii se refereau la o ştergere a memoriei omeneşti, a
amintirii comiterii păcatelor. Ideea este destul de stranie, deoarece, odată cu ştergerea
memoriei păcatului s-ar şterge şi memoria salvării din păcat. într-un loc, sora White declara
că, chiar în cazul că suntem iertaţi de păcat şi nu ne pierdem sufletul, vom recunoaşte, totuşi,
în veşnicie, cu părere de rău, urmările nefolosirii darurilor ce ni s-au încredinţat.
În timp ce unii teologi ca Naden şi Cottrell arătau că Lev. 16 nu se poate referi la
curăţire morală, deoarece cuvântul ebraic taher ar avea numai sens ceremonial, Desmond
Ford a publicat în Ministry din dec. 1965, că:
„Deşi este adevărat că taher se foloseşte mai ales în contexte ceremoniale,
trebuie să avem în vedere că întregul ceremonial al Sanctuarului era o lecţie nu fără
implicaţii morale. Acele mânjiri ceremoniale contractate de israeliţi, simbolizau
contagiunea păcatului care făcea pe toţi să aibă nevoie de sângele curăţitor al lui
Christos. Astfel că taher, în anumite contexte nu are de a face numai cu curăţirea
ceremonială ci şi cu curăţirea morală. " (vezi Iov 4, 17; Ps. 51, 2).

Pentru a vedea că exista suficientă confuzie asupra subiectului (sau poate schimbare de
poziţie?!) în RH din 1965, Cottrell declara:
„În timp ce jertfele personale accentuau nevoia iertării pentru păcatele
exterioare, jertfa ispăşirii accentua transformarea caracterului interior, prin
renunţarea la principiul latent al păcatului, principiu care duce la acte păcătoase
exterioare. Serviciul din acea zi solemnă învăţa pe oameni că, în ciuda măsurilor
luate pentru iertarea lor de vina acumulată prin acte păcătoase exterioare, ei nu
aveau să trateze uşor problema păcatului. Era ceva încă şi mai important — izbăvirea
de natura lor păcătoasă, de acel gând, de acel cadru spiritual care duce pe oameni la
comiterea păcatului."
În aceeaşi revistă, Varner Johns, declarase în 1964:
„Învăţătura că în timpul slujirii lui Isus în locul Prea Sfânt al Sanctuarului
ceresc este posibil pentru oameni să obţină o curăţire de păcat mai completă şi o stare
de desăvârşire mai înaltă decât a fost posibil prin puterea evangheliei mai înainte este
un exemplu de prezentare a unei evanghelii străine."
„Ei presupun că cei ce trăiesc în aceste ultime zile ating întreaga desăvârşire
pe acest pământ în starea lor muritoare. Aceasta este dispensaţionalism in forma cea
mai insidioasă. "
În MINISTRY din decembrie 1965, Taylor Bunch, scria: „Dicţionarul Webster
defineşte perfecţiunea ca a fi fără defect, fără reproş, cu caracter pe deplin format, dezvoltat
complet, satisfăcând cele mai înalte aşteptări, ajuns la maturitate deplină. Şi zice că, din
punct de vedere teologic, perfecţionismul este „doctrina care susţine că se poate atinge o
stare de libertate faţă de păcat, sau că a fost atinsă, în viaţa pământească… Ar trebui să ne
amintim că numai la venirea lui Isus vom fi făcuţi perfecţi."
În 1966, G. Keough declara în paginile aceleiaşi reviste, că curăţire sanctuarului nu
este realizată în sufletul omului, ci strict în cărţile cereşti. Iar referitor la desăvârşire, R. Watts
 132

spunea în acelaşi an, în paginile Review, că „niciodată nu vom ajunge desăvârşirea fără păcat
în această viaţă.” Urmând acelaşi mod de gândire, Desmond Ford publica în ediţia australiană
a Semnelor Timpului, în august 1967:

„Credinciosul consacrat are păcat în el, dar nici un păcat asupra lui, în timp
ce Christos a avut păcatul asupra Lui dar nu în El. Aceasta înseamnă că fiecare suflet
convertit are încă de luptat cu vechea sa fire şi din această sursă este mereu ispitit..”

În continuare, Ford arăta că Christos n-a avut această natură rea moştenită şi noi vom
scăpa de ea numai la revenirea lui Isus. Pe de altă parte, în încercarea de a combate erezia lui
Brinsmead, Alan Starkey, din partea Comitetului Apologetic al Conferinţei Generale, scria în
1968:

„În primul rând, a apune că principiul corupt al păcatului, sursa răului, natura
păcătoasă, rămâne în subconştientul credinciosului, după convertirea sa, înseamnă a
nega natura reală a experienţei naşterii din nou. In al doilea rând, a spune că
principiul corupt al păcatului, sursa răului, natura păcătoasă, rămâne în viaţa
subconştientă a credinciosului până la ispăşirea finală, îndepărtează tocmai lucrarea
care trebuie făcută astăzi. O femeie a devenit îngrozită când eu am început să insist că
păcatele trebuie şterse din viaţa de astăzi. Ea credea că aceasta era lucrarea ispăşirii
finale."

În timp ce mulţi căutau să se împotrivească teoriei lui Brinsmead, alţii au adoptat

poziţii care se asemănau cu a lui în oarecare măsură. De exemplu, fratele Peter Jarnes, fost
director al departamentului de religie la Union College, Nebraska, a publicat în 1968 lucrarea
The Sanctuary Restored, în care evalua poziţiile contemporanilor AZS, ale unor reformatori,
ale pionierilor AZS şi ale scriitorilor Bibliei în legătură cu disputele contemporane. Ispititoare
ca aspect şi interesantă prin mulţimea de citate, scrierea sa căuta să arate că „ploaia târzie”,
care este paralelă sau chiar identică cu sigilarea, este binecuvântarea specială a judecăţii celor
vii realizată în sanctuar şi că are drept efect eradicarea păcatului originar (a naturii păcătoase)
din fiinţa celui credincios, pentru a-1 pregăti să stea fără mijlocitor în timpul strâmtorării. În
ciuda înrudirii spirituale cu Brinsmead, în ce priveşte natura păcătoasă eradicată la Judecată,
Jarnes are multe lucruri interesante. El subliniază confuziile şi contradicţiile existente între
teologii noştri cu privire la nişte lucruri care ar merita mai multă claritate. De exemplu, el
citează pe Watts şi Cottrell care susţineau că sigilarea are loc înainte de ploaia târzie, apoi
citează pe Beach, Spear şi Chaney care aşezau sigilarea după ploaia târzie. De asemenea, cu
privire la timpul ploii târzii, el citează pe W. Beach, A. Page, R. Campbel, W. Hackett şi H.
Lowe care afirmau că aceasta are loc acum, înainte de proba decretului duminical:
„Şi astăzi El îşi dă puterea Sa după al Său plan. Noi credem că El revarsă
acum experienţa ploii târzii. După făgăduinţa Sa, El revarsă Duhul Său peste orice
făptură (Ioel 2,28). Nu poate fi nici o eroare. Noi putem să n-o discernem sau să n-o
experimentăm, dar mii de suflete o experimentează. " (W. Beach -RH28 ian.1965)
„Ploaia târzie pentru care ne-am tot rugat şi care a fost experimentată în
asemenea întruniri ale conducătorilor şi evangheliştilor noştri cum a fost acea recentă
adunare de la Câmp Berkshire, (NY) a căzut într-un mod marcat asupra lucrătorilor
noştri şi asupra studenţilor noştri care se ocupă de colportaj, la Waunita Springs,
între 30 iunie şi 3 iulie... "(Page - C.U.Reaper 17 sept.1968)
„Ploaia târzie cade sub ochii noştri. Spiritul Sfânt se revarsă din belşug
asupra noastră a tuturor... De ce nu citim totul despre aceasta în paginile Review and
Herald? " (R.Campbel - RH 1968)
 133

„ Există de jur împrejurul lumii dovezi ale primelor averse ale ploii târzii."
(W.Hackett, preşedinte Uniunii Nord-Pacific, Scrisoare către câmp, oct. 1968).
„Învăţătura Bisericii a fost aceea că sub ploaia târzie, solia se dezvoltă până
la o mare strigare şi apoi vine legea duminicală, persecuţia şi decretul de moarte -
toate acestea înainte de încheierea timpului de probă pentru toată lumea. " (H.Lowe -
20 mai 1968)

Să fi fost, oare, toate acestea, efectul redeşteptării lui Brinsmead sau al opoziţiei faţă
de el? Sau, mai degrabă reacţia faţă de cartea lui Gordon Collier, Ploaia timpurie şi ploaia
târzie, pe care o publicase în 1967? Collier, în cartea sa admirabilă şi plină de dovezi
inspirate, deşi nu rigidă şi dogmatică, a avansat concluziile studiului său asupra profeţiilor
biblice şi asupra Mărturiilor, arătând că ploaia târzie, care este legată de sigilare, de judecata
celor vii şi de marea strigare finală, nu poate avea loc decât după ce testul din Apocalipsa 13
curăţeşte Biserica. El arată că timpul era venit încă din 1888, dar că Dumnezeu a întârziat
toate aceste binecuvântări, împiedicând totodată desfăşurarea evenimentelor adverse (legea
duminicală etc.), pentru a acorda timp poporului Său.
Collier susţinea foarte logic, că ploaia târzie nu poate veni decât asupra celui ce a fost
desăvârşit de ploaia timpurie şi care a biruit păcatul, care a acceptat integral binecuvântarea
neprihănirii prin credinţă. El citează cuvintele Ellenei White, care arăta că noi putem avea
acum desăvârşirea pe care a avut-o Adam înainte de a păcătui, desăvârşirea Domnului
Christos, prin credinţă, prin dezvoltarea unei relaţii de credinţă şi iubire, cu Isus. Cărţile lui
Collier, peste 30 de studii referitoare la evenimentele finale şi la pregătire, au adus adevărata
redeşteptare celor ce au primit solia, dar nu puţini au fost cei ce l-au privit dispreţuitor ca
„perfecţionist”. Collier însă nu este cu nimic mai perfecţionist decât Ellen White, Ellet
Waggoner sau însuşi apostolul Pavel. Se pare că falsa evanghelie a unei îndreptăţiri pure,
golită de nevoia biruinţei asupra păcatului este foarte ispititoare pentru generaţia noastră.
Firea pământească are nevoie de argumente teologice pentru a-şi păstra „drepturile”.
În toiul acestor desfăşurări, lucrarea mergea, totuşi, înainte, ca de obicei, şi numărul
membrilor se urca spre două milioane. între 1933-1966 se publicaseră cele 10 volume ale
colecţiei Comentariului Biblic Adventist de Ziua a Şaptea, lucrare care a reunit eforturile unei
armate de învăţaţi şi este autorizată de Comitetul Conferinţei Generale. Noi instituţii de
învăţământ şi instituţii sanitare împodobeau câmpul misionar. În 1964 biserica poseda circa
52 de avioane, dintre care 17 pentru SUA şi 35 pentru alte ţări ale câmpului misionar. În
1966, la Conferinţa Generală din Detroit, Michigan, a fost ales preşedinte Robert H. Pierson,
care a păstorit Biserica timp de trei mandate prezidenţiale, până în anul 1980. Providenţa
divină a aşezat pe acest vrednic misionar la locul potrivit pentru a conduce Biserica printr-o
criză fără precedent, o criză spirituală şi teologică ce încă este în curs.
Pentru a recapitula principalele poziţii teologice formate până în 1970, reamintim că
Brinsmead susţinea imposibilitatea desăvârşirii morale printr-o viaţă de sfinţenie creştină (din
pricina existenţei păcatului originar), declarând că desăvârşirea se dă instantaneu la judecată,
ca un dar acordat celor socotiţi neprihăniţi prin credinţă şi că această desăvârşire instantanee
este identică cu sigilarea. Ca reacţie faţă de teoria aceasta, Edward Heppenstall, directorul
departamentului de teologie a Universităţii Andrews, a negat orice posibilitate a desăvârşirii
înainte de a doua venire. Împreună cu el, o serie de teologi AZS s-au opus concepţiei despre
sigilare a lui Brinsmead. În sfârşit, o a treia categorie, au susţinut că desăvârşirea este
implicată în sigilare, dar plasau sigilarea înainte de judecată, ca o pregătire necesară şi negau
ideea eradicării naturii păcătoase.
La începutul lui 1970, după 15ani de conflict cu Biserica pe tema perfecţiunii
instantanee căpătată la judecată, Brinsmead începe să studieze neprihănirea prin credinţă după
izvoarele Reformei din sec. XVI, căutând să înţeleagă oarecum conflictul dintre Roma şi
 134

reformatori. Astfel el a ajuns să accentueze tot mai mult îndreptăţirea, în sensul neprihănirii
atribuite, subliniind întâietatea, centralitatea şi atotsuficienţa îndreptăţirii prin credinţă, în care
sfinţirea sau desăvârşirea nu ar avea nici un loc. Negând desăvârşirea, el a părut că este de
acord acum cu profesorii Heppenstall şi Ford, care, de asemenea susţineau că până la venirea
Domnului nu există perfecţiunea. Studiind teoria romană, fixată la conciliul din Trent,
Brinsmead ajunge la ideea că teoria tradiţională adventistă de ziua a şaptea asupra neprihănirii
prin credinţă ar fi concepţia romano-catolică ce subliniază lucrarea harului în interior, spre
deosebire de Reforma protestantă, care ar fi arătat suficienţa unei îndreptăţiri exterioare, pur
juridice (forensice).
Brinsmead a acuzat astfel că AZS amestecă Legea şi Evanghelia, făcându-ne să
depindem de dezvoltarea caracterului, de căutarea desăvârşirii în viaţă, pentru a fi salvaţi. Mai
înainte el susţinea că îndreptăţirea este curtea sanctuarului, sfinţirea ar fi Sfânta şi
desăvârşirea ar fi Sfânta Sfintelor. Continua să susţină că la judecată, credinciosul stă nu prin
ceea ce este sau a făcut el, ci prin ceea ce s-a făcut pentru el, prin urmare nu este o judecare a
sa, ci o judecată făcută în favoarea sa.
Renunţând la ideea perfecţiunii instantanee, Brinsmead a mărturisit că aceste noi
descoperiri l-au întors pe el şi pe adepţii săi, din nou, spre poporul lui Dumnezeu şi
apropiindu-se de adventişti şi-a mărturisit erorile sale (referitoare la desăvârşirea instantanee)
căutând împăcare şi recunoscându-se de aceeaşi părere cu Heppenstall şi Ford. Această aşa-
zisă întoarcere a lui Brinsmead a fost socotită mai periculoasă decât atitudinea anterioară,
deoarece negarea sfinţirii ca o condiţie de mântuire şi acuzaţia că includerea sfinţirii în
îndreptăţire ar fi erezie papală, venea în conflict cu doctrina AZS tradiţională.
În timp ce L. C. Naden, fostul preşedinte al Diviziunii Australasia şi Desmond Ford,
profesor de teologie sistematică la Avondale (Australia) au început să recunoască noua poziţie
anti-perfecţionistă a lui Brinsmead, Conferinţa Generală, sau mai precis unii dintre
conducătorii Bisericii, au început să se alarmeze la gândul progresului concepţiei unilaterale a
lui Brinsmead, cu privire la îndreptăţire. Ca urmare, editorii de la Review au început să
publice diferite articole, promovând mai deschis ceea ce ei au crezut a fi doctrina tradiţională
a Bisericii, adică cea expusă la 1888 şi care este confirmată de Spiritul Profeţiei. Promotorii
acestei poziţii defensive, tradiţionaliste, au fost Kenneth Wood (editorul şef de la Review) şi
Herbert Douglass (directorul Departamentului Şcolii de Sabat).
Concepţia adventiştilor de ziua a şaptea tradiţională răspândită prin Review and
Herald, de câtre aceşti fraţi, accentua viaţa de biruinţă asupra păcatului, posibilitatea vieţii
fără păcat, demonstraţia ultimei generaţii, exemplul Domnului Christos în vieţiuirea fără
păcat, precum şi natura umană „păcătoasă" moştenită de Isus. Articolele publicate de Review
au făcut pe liderii Diviziunii Australasia să se alarmeze de acest „perfecţionism”. Împreună cu
Heppenstall şi cu alţi teologi de la Andrews University, ei s-au situat în opoziţie faţă de
doctrina susţinută în Review, mai ales cu privire la natura umană „păcătoasă" moştenită de
Isus.
Toată această reactualizare a controverselor în jurul „neprihănirii prin credinţă”, părea
a fi generată de memoriul incendiar al lui Wieland din 1950, în care se sublinia că Biserica n-
a primit cu adevărat solia la Minneapolis şi nici de atunci încoace. Opoziţia oficială faţă de
avertizarea lui Wieland continuase, în ciuda faptului că chiar poziţiile diverse ale teologiei
noastre demonstrau că Wieland avusese destulă dreptate. În 1966, A. V. Olson publicase
lucrarea sa de istorie adventistă, Through Crisis to Victory (1888-1901), în care apăra ideea că
Biserica ar fi primit solia neprihănirii prin credinţă şi că oriunde călătorise el prin lume, AZS
cred doctrina aceasta. De aceea, poziţia lui Wieland era condamnată. În 1971, lucrarea care a
pus vârf acestei poziţii comode, foarte optimiste şi chiar trîumfaliste, a fost cartea
voluminoasă a fratelui L. E. Froom, Movement of Destiny. Cartea este şi astăzi foarte
interesantă, instructivă şi bogat documentată, dar este, evident, orientată polemic împotriva
 135

poziţiei lui Wieland, străduindu-se din răsputeri să demonstreze că Biserica nu a respins solia
la 1888 şi nici de atunci încoace. Totodată, Froom a căutat, prin aceasta, să apere cartea
Questions on Doctrine contra lui Andreasen, care susţinuse că lucrarea aceea ar conţine unele
erezii. Se pare că Froom confunda acceptarea doctrinală a soliei cu acceptarea cerută de
Dumnezeu, dar problema era că nici doctrina nu mai era înţeleasă unitar.
Totuşi, nimeni nu mai putea fi liniştit cu ideea că solia ar fi fost primită. Evenimentele
prin care trecea Biserica şi care zguduiau tot mai mult teologia şi spiritualitatea adventistă,
dovedeau că alarma fratelui Wieland fusese îndreptăţită. În toiul crizei, în anul 1973, cu
ocazia unui conciliu anual al Comitetului Conferinţei Generale, sub preşedinţia fratelui
Pierson, conducerea Bisericii a publicat un apel la o pocăinţă generală, în care se recunoştea
vina colectivă. Într-un articol din RH dec. 1973, apărea scris:

„De aceea, la acest conciliu din 1973, o problemă a pus în umbră pe toate
celelalte: Ce s-a întâmplat cu solia şi cu experienţa aceea care pe la anul 1892
adusese începutul ultimei solii de avertizare şi chemare pentru pământeni?...
Ca răspuns la această întrebare, cei adunaţi au stabilit: Ca şi corp, Biserica
este încă în starea laodiceană arătată de Martorul credincios în Apoc.3,14-19. De
aceea, în încercarea de a găsi cauzele prezente, specifice ale eşecului şi întârzierii,
conciliul a notat trei factori principali:
1. Conducătorii şi poporul n-au acceptat pe deplin ca solie personală, analiza
şi apelul lui Christos către laodiceeni;
2. Conducătorii şi porul sunt neascultători, în unele privinţe, de directivele
divine, atât în experienţa lor personală, cât şi în ducerea misiunii Bisericii;
3. Conducătorii şi poporul încă n-au îndeplinit sarcina pe care o are Biserica.

Această recunoaştere deosebit de semnificativă, deoarece, în mijlocul furtunii, după

multe decenii de triumfalism laodicean, este prima notă oficială care indică vinovăţia comună,
cu privire la neprimirea soliei care răsunase cu putere între 1888-1893. Este prima
recunoaştere de acest fel în cel mai înalt for al Bisericii. Apelul lansat de Comitetul
Conferinţei Generale cu acea ocazie, cuprinsese ideea că noi nu am promit încă ploaia târzie,
datorită neascultării de solia laodiceană şi neîmplinirii condiţiilor enumerate de sora White:

„Aceia care au fost ascultători în toate privinţele şi care au trecut peste toate
obstacolele ieşind biruitori, coste aceasta oricât ar costa, au ascultat de sfatul
Martorului Credincios şi vor primi ploaia târzie şi vor fi pregătiţi astfel pentru
ridicarea la cer, fără a gusta moartea."

Apelul invita întreaga Biserică la o relaţie strânsă cu Christos Domnul şi referindu-se

la îndreptăţire, accentua cuvintele sorei White:

„Neprihănirea lui Christos nu este o haină care să acopere păcatele

nemărturisite şi nepărăsite. Ea este un principiu viu, care transformă caracterul şi
dirijează puterea. Sfinţirea constă într-o totală consacrare faţă de Dumnezeu, o
supunere completă a inimii şi a vieţii faţă de principiile cerului."

Se sublinia importanţa concepţiei tradiţionale adventiste de ziua a şaptea despre ultima

generaţie, despre generaţia biruitorilor păcatului. Se accentua importanţa trăirii şi a studierii
Bibliei şi Spiritului profetic şi se reamintea marea făgăduinţă dată prin sora White:
„Când caracterul lui Christos va fi în mod fidel reprodus în urmaşii Săi, atunci
El va reveni ca să-i ia la Sine."
 136

Comitetul arăta în acest apel că în diferite privinţe, Biserica se complace în neascultare

faţă de directivele divine şi că s-au făcut grupe de cercetare, formate din predicatori, care au
studiat în ce domenii nu suntem la înălţimea instrucţiunilor divine. Astfel, s-a scos la iveală
necredincioşia în ţinerea sabatului, în administrarea darurilor şi binecuvântărilor Domnului, în
aplicarea principiilor sănătăţii, în privinţa modestiei în îmbrăcăminte şi înfăţişare. Se amintea
destul de apăsat primejdia introducerii filozofiei şi teologiei moderne în instituţiile noastre de
învăţământ superior, în mod subtil sau chiar inconştient, încât şcolile noastre să se
împărtăşească de ceea ce cuvântul numeşte „vinul Babilonului". Se sublinia şi alte primejdii:
dorinţa după confort, după un nivel de viaţă mai ridicat, dorinţa de a câştiga cât mai mulţi bani
etc. Aici se adaugă şi cuvântul Spiritului Profetic:
„Mişcarea adventistă a luat naştere prin renunţare la sine şi sacrificii...
Trebuie să veghem ca să nu părăsim spiritul simplităţii şi al sacrificiului care a
marcat lucrarea noastră la începutul ei. "

Către încheiere, apelul sublima puternic că venirea Domnului depinde de încheierea

lucrării de avertizare a întregii lumi şi se reaminteau cuvintele sorei White:
„Dacă adventiştii de ziua a şaptea s-ar fi conformat planului divin,
proclamând lumii solia de har, Christos ar fi venit deja şi sfinţii ar fi astăzi în ceruri."
Se reamintea că Dumnezeu a dorit să ducă lucrarea la o rapidă încheiere triumfătoare
după 1844, apoi în 1901, amintind doar câteva ocazii favorabile... în final, conducătorii
Bisericii au lansat apelul propriu-zis, format în trei puncte:

1. „Fără întârziere, deschideţi larg uşa inimii pentru Mântuitorul care

aşteaptă şi insistă. Apoc.3,20. Primiţi pe Isus ca Domn absolut al vieţii. Lăsaţi-L să
intre în inimă ca s-o transforme şi s-o conducă. Sub influenţa „ploii târzii", trăiţi toată
lumina pe care o aveţi. Puneţi în practică orice sfat pe care ci l-a dat Dumnezeu.
2. Părăsiţi spiritul de insubordonare care prea multă vreme a influenţat
hotărârile individuale şi ale Bisericii. Aceasta va pregăti calea pentru înviorarea
adusă de ploaia târzie, ce a fost întârziată încă din primii ani ai istoriei adventiste;
căci Dumnezeu nu-Şi poate trimite Spiritul Său în toată plinătatea, în timp ce oamenii
dispreţuiesc sfaturile pe care El le-a trimis din îndurare prin acelaşi Spirit, care este
Spiritul Profeţiei.
3. Faceţi un nou angajament faţă de sarcina Bisericii de a ajunge la
miliardele pământului cu soliile celor trei îngeri. Aceasta va cere
consacrare personală, mărturisire personală, sacrificiu personal. Mai mult, aceasta
va cere o mijlocire serioasă la Dumnezeu din partea fiecărui membru, o implorare
către Dumnezeu, după ploaia târzie a puterii Spiritului Sfânt pentru o mărturisire
efectivă, convingătoare şi plină de iubire, în cuvinte şi fapte."
„De aceea, apelăm la membrii Bisericii noastre de pretutindeni, să se alăture
lucrătorilor conferinţelor şi slujbaşilor comunităţilor, într-o mare redeşteptare şi
reformă, care să dea posibilitatea lui Dumnezeu să-Şi descopere puterea şi slava faţă
de o lume plină de nevoi şi disperată. Cu toată solemnitatea de care putem dispune,
facem apel la fiecare membru să studieze Cuvântul lui Dumnezeu cu seriozitate, să
caute mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui şi să se roage pentru
revărsarea Spiritului Sfânt în vederea îndeplinirii misiunii.
Timpul este scurt. „De aceea şi voi fiţi gata, căci Fiul Omului va veni în ceasul
în care nu vă gândiţi (mat.24,44)!"
Un apel atât de extraordinar, atât de serios şi de urgent, venit din partea Conducerii
Bisericii, ar fi trebuit să ajungă rapid în mâinile fiecărui lucrător şi să fie auzit cu claritate de
fiecare membru. Ar fi trebuit să producă nu o redeşteptare, ci redeşteptarea aceea aşteptată de
 137

tot cerul. Apelul n-a fost fără urmări. Mulţi predicatori şi laici l-au luat în serios şi influenţa sa
a fost simţită în diverse ramuri ale lucrării. Totuşi, urmările n-au fost pe măsura apelului. Unii
nici nu s-au ostenit să-1 transmită mai departe, alţii l-au tratat cu aceeaşi obişnuinţă formată
faţă de predicile moraliste. De aceea, în anul următor (1974), Comitetul Executiv al
Conferinţei Generale a lansat un mesaj, publicat în RH din 4 nov. 1974, care întărea apelul
precedent insistând asupra celor spuse în apelul din 1973, adăugând mai multe citate inspirate
şi noi detalii în imperativele redeşteptării şi reformei.
Mesajul din 1974, amintea că trebuie să se dea prioritate problemelor spirituale şi
teologiei, nu problemelor organizatorice. Trebuie reprodus chipul lui Isus în viaţa personală,
în familie, în predicile adventiste, în literatura adventistă, în instituţiile noastre – şcoli, spitale,
case de odihnă. Trebuie pus accentul pe calitate, nu pe cantitate. Noi trebuie să facem nu ceea
ce pot face foarte bine şi alte organizaţii în domeniul sănătăţii, educaţiei, binefacerii,
predicilor de evanghelizare sau de sâmbătă dimineaţa. „Orice face un adventist trebuie să fie
în mod distinctiv deosebit.” După ce se accentuează din nou imperativul biruinţei asupra
păcatului, al desăvârşirii morale care oglindeşte viaţa lui Isus, mesajul ne somează:

„În mod solemn facem apel la conducătorii şi membrii bisericii de

pretutindeni, să mediteze cu atenţie la aceste lucruri şi să se întrebe fiecare pe sine
dacă se ocupă cu împiedicarea sau cu grăbirea revenirii lui Isus. Domnul nostru
aşteaptă să intervină în favoarea Bisericii Sale pe căi mai presus de înţelegerea
omenească, pentru a deschide uşi care rămân închise în faţa efortului omenesc...
întrebarea ‘De ce îl lăsăm să aştepte?’ ar trebui să stăruie asupra fiecărui adventist,
asupra fiecărei întruniri a Bisericii.
Ca delegaţi la acest Conciliu anual din 1974, noi credem că solia laodiceană,
se adresează într-un mod special conducătorilor Bisericii. De aceea, cu toată
seriozitatea de care dispunem, apelăm la toţi aceia pe care Dumnezeu i-a aşezat în
poziţii de conducere în Conferinţa Generală, diviziuni, uniuni, conferinţe, misiuni,
instituţii şi comunităţi, să conducă pe lucrători şi pe membri la acest fel de experienţă
personală profundă care-i va face în stare să reflecte pe deplin chipul lui Isus.
Această experienţă va face ca aparatul de conducere să fie într-adevăr efectiv în
proclamarea evangheliei veşnice la orice neam, seminţie, limbă şi popor (Ap. 14,6).
Când slujitorii Domnului se vor lega astfel să trăiască cum a trăit Christos însuşi (1
Ioan 2,6) ziua în care Spiritul Sfânt va fi simţit în puterea totală a ploii târzii va fi
grăbită, pământul va fi luminat de slava îngerului din Apoc.18 şi Isus va veni după
făgăduinţa Sa binecuvântată... "

Importanţa acestor documente oficiale ale Conferinţei Generale, nu poate fi exagerată.

Fără îndoială, falsa redeşteptare o luase înainte, aşa cum se întâmplă pe planul religios
universal. Dar ce altceva era acest spirit manifestat de Conducerea Bisericii în 1973/1974,
dacă nu spiritul de redeşteptare şi reformă?
Revenind la disputa teologică asupra neprihănirii prin credinţă, reamintim că opoziţia
şi conflictul dintre cele două poziţii principale se intensificaseră după 1970. în 1971 au avut
loc discuţii între Brinsmead şi Biserică, aceasta fiind reprezentată de 9 teologi ai Bisericii. în
final, discuţiile s-au încheiat fără rezultatul dorit. Brinsmead anunţase în revista sa: „Noi
dorim să fie limpede ca cristalul, pentru toată Biserica, că credincioşii redeşteptării nu au
nici o intenţie de a întemeia vreodată o altă Biserică... Sperăm că în curând, va putea fi
demonstrat chiar şi celor ce se arată cei mai precauţi, că fenomenul Redeşteptării nu este nici
o ameninţare pentru Biserică. " (Present Truth aug., 1971)
Promisiunea era frumoasă, dar n-a fost păstrată. Mai întâi, Brinsmead, în calitate de
lider al acestei mişcări şi-a răspândit influenţa trimiţând revista sa tuturor adventiştilor, în
 138

special studenţilor de la colegii, pastorilor şi altor angajaţi ai Bisericii. Încercând să rezolva

confuzia crescândă rezultată din propagarea învăţăturii lui Brinsmead, la care se adăugase
acum şi noua orientare a lui Desmond Ford, fraţii editori de la Review, în acord cu hotărârile
Comitetului Conferinţei Generale, aşa cum am văzut şi în Apelul din 1973, au pregătit un
număr special al revistei, care a apărut la 16 mai 1974 şi care prezenta sfinţirea ca pe un
articol al neprihănirii prin credinţă. Imediat Brinsmead şi-a publicat opinia sa cu privire la
articolul din Review, înfierând doctrina fraţilor K.Wood, H.Douglass etc. şi a celorlalţi de la
Review and Herald ca fiind „romanism nedeghizat". Titlul articolului din revista lui
Brinsmead, vorbea:
„Este sfinţirea acelaşi lucru cu neprihănirea prin credinţă? Roma zice Da,
Reforma protestantă zice Nu; Ce poziţie iau adventiştii de ziua a şaptea?"
Desmond Ford şi alţi australieni au declarat eretică aceea ediţie specială a RH din 16
mai 1974, alăturându-se astfel, din acest punct de vedere, opiniei lui Brinsmead. Era clar că
adventismul se găsea în faţa unor decizii hotărâtoare. Ce erezie publicaseră fraţii de le
Review? Bine ştiind că unii înţeleg îndreptăţirea ca „socotit neprihănit" iar alţii o înţeleg şi ca
„făcut neprihănit", că există uneori confuzia de termeni şi pentru a nu se înşela nimeni, revista
noastră oficială spusese:
„Neprihănirea prin credinţă este mai mult decât o doctrină, este o relaţie cu un
scop. Si dacă întoarcem spatele păcatului şi lăsăm pe Christos să-Şi trăiască viaţa Sa
în noi, nu contează cum numim acest proces."
În acelaşi număr al Review, fratele Don Neufeld descrisese neprihănirea prin credinţă
ca o experienţă, iar expresia „nici o condamnare" din Rom. 8,1 o pusese în legătură cu
sfinţirea, cu „Christos în noi", nu doar cu îndreptăţirea exterioară, juridică. Fratele Mervyn
Maxwell, în acelaşi număr, declarase:
„Neprihănirea prin credinţă este mai mult decât iertarea; ea este şi biruinţa asupra
păcatului."
Kenneth Wood, redactorul şef, scrisese în articolul său care se intitula foarte sugestiv:
„Isus a arătat clar calea prin pilde”:
„Neprihănireaprin credinţă este o schimbare supranaturală. "
H. Douglass, în articolul său „De ce Dumnezeu se grăbeşte şi totuşi aşteaptă”, sublinia
de asemenea, că neprihănirea cuprinde şi sfinţirea. Se ştie că Douglass era printre cei mai
hotărâţi susţinători ai posibilităţii desăvârşirii în acest trup, prin credinţă, subliniind
întotdeauna, în opoziţie cu noile opinii, că Domnul Christos a dus o viaţă desăvârşită, de
biruinţă continuă, tocmai într-un trup ca al lui Adam de după cădere, adică în trupul nostru. El
arată că noua poziţie prezentă în Questions on Doctrine este aşa cum o numise şi fratele
Andreasen, o erezie. De asemenea, editorii de la Review au arătat că AZS nu au nici un temei
să sublinieze păcatul original în felul în care îl înţeleg alţi creştini, adică o vină care ne
mânjeşte şi care cere viaţa.
O ultimă încercare de reconsiliere cu Brinsmead a avut loc în decembrie 1974, dar cele
opt persoane care au discutat cu Brinsmead n-au reuşit să-1 clintească. Îndepărtându-se de
Biserică, a publicat o carte în 1975, Teologia Ellenei White, în care căuta să demonstreze că
după scrierile E. White, Christos n-ar fi luat o natură căzută, că sora White ar fi crezut că
Evanghelia constă într-o înţelegere strict exterioară, obiectivă, forensică (juridică) a
neprihănirii prin credinţă, adică a fi doar „socotit neprihănit” şi că ea n-ar fi crezut absolut în
posibilitatea desăvârşirii morale. Cu timpul, în următorii 15 ani, sărmanul Brinsmead şi-a
pierdut credinţa şi în alte chestiuni fundamentale, iar astăzi nu mai este creştin, a devenit un
umanist şi om de afaceri. Aici nu este doar tragedia unui om, ci efectul confuziei doctrinale şi
al lipsei unei adevărate experienţe creştine. „Cine crede că stă în picioare să ia seama să nu
cadă."
 139

O poziţie intermediară a luat în acest conflict E. Heppenstall care, în 1972 publicase

Marele Nostru Preot, un studiu foarte interesant asupra persoanei lui Christos şi serviciul Său
din Sanctuar, în legătură cu problema naturii Sale şi a ispăşirii oferite. Urmărind să liniştească
temerile apărute după 1950, că afirmarea ispăşirii complete la cruce ar nega slujirea actuală a
lui Isus în sanctuar, el arăta că preoţia lui Isus în ceruri aplică meritele ispăşirii pe care a
realizat-o în mod total la cruce. Ziua ispăşirii (judecata de cercetare) este văzută din acest
punct de vedere. El arăta că această curăţire a sanctuarului nu cuprinde o curăţire a templului
sufletului şi că desăvârşirea sfinţilor nu este posibilă înainte de revenirea lui Christos.
Referitor la natura Domnului Christos, Heppenstall afirmă puternic natura divină, afirmă
natura sa umană ca având slăbiciuni fizice, ca a omului căzut, dar fără moştenirea „păcatului”.
Prin aceasta, Heppenstall confirma poziţia lui Froom, Anderson, şi Read care fusese publicată
în Questions on Doctrine şi în alte lucrări apărute după 1950. Fratele Heppenstall citează în
cartea sa pe diferiţi teologi neadventişti, dar foloseşte şi citate din E. G. White în măsura în
care puteau servi scopului său. Interesantă şi aproape unică în acest domeniu este analiza
relaţiei dintre cele două naturi în persoană unică a Mântuitorului.
Unul dintre cei ce au stat cu curaj în apărarea doctrinei tradiţionale a Bisericii, apărând
includerea sfinţirii în neprihănirea prin credinţă şi scoţând în evidenţă concepţia despre
necesitatea desăvârşirii ultimei generaţii a fost Morris Venden, care în 1975 a publicat 10
predici (broşuri), un ciclu intitulat Neprihănirea numai prin Christos. Deşi se pare că nu a
îmbrăţişat teologia naturii căzute moştenită de Isus, Morris Venden afirma posibilitatea
desăvârşirii morale. Dar, ceea ce este foarte important, Venden nu numai că a fost printre cei
ce au sprijinit adevărul la timp, dar predicile sale au şi notă evanghelică puternică şi atractivă,
de o rară frumuseţe şi pătrundere psihologică. El a răspuns noilor curente prin intermediul
predicilor şi al cărţilor sale, dintre care amintim: „Mântuirea prin credinţa şi voinţa ta”, „Veşti
bune şi veşti rele despre Judecată”, „Stâlpii credinţei”, „Cele 98 de teze ale neprihănirii prin
credinţă”, etc. Venden sublinia importanţa relaţiei vii cu Mântuitorul.
Începând cu anul 1975, cel mai proeminent susţinător al ideilor antiperfecţioniste, a
fost Desmond Ford. Îşi făcuse doctoratul sub îndrumarea renumitului teolog F. F. Bruce. Este
normal ca un lucrător adventist să fie educat într-o instituţie teologică neadventistă? Ellen
White recomandase chiar o asemenea instruire. Dar, când această instruire serveşte la
dărâmarea principiilor credinţei, punând o anumită teologie sistematică mai presus de
Cuvântului scris, este semn că studentul se adapă din vinul Babilonului.
Fratele Pierson avertizase şi continua să avertizeze contra unor tendinţe periculoase
care apăreau printre unii învăţaţi ai noştri. Chiar membrii laici erau alarmaţi adesea de unele
noutăţi care-i făceau să creadă că Biserica ar fi renunţat la o serie de doctrine tradiţionale. La
întrebări de felul acesta a răspuns fratele Pierson în cartea sa Noi încă credem.
Biserica a avut şi are destui intelectuali (inclusiv teologi) care şi-au completat studiile
în universităţi neadventiste, dar care şi-au păstrat poziţia; ba mai mult, şi-au consolidat-o.
Amintim numele fratelui Samuele Bacchiocchi, doctor în teologie, profesor de teologie şi
istorie bisericească la Universitatea Andrews, binecunoscut pentru cărţile sale de teologie a
sabatului şi istorie a sabatului. El şi-a încheiat studiile doctorale la Universitatea Pontificală
Gregoriană, cea mai înaltă instituţie teologică romano-catolică, în anul 1974, cu teza From
Sabbath to Sunday, în care demonstrează rolul Bisericii din Roma în pronovarea duminicii în
locul Sabatului. Bacchiocchi a primit medalia de aur din partea Papei Paul VI şi distincţia
academică „summa cum laude" pentru rezultatele sale deosebite.
Un alt personaj proeminent dintre cei graduaţi de universităţi neadventiste a fost şi
Hans K LaRondalle, care înainte de 1970 studiase la Universitatea liberă din Amsterdam, sub
conducerea ilustrului teolog reformat G. C. Berkouwer, luându-şi doctoratul cu disertaţia
Perfection and Perfectionism (un studiu dogmatico-etic asupra desăvârşirii biblice şi asupra
perfecţionalismului fenomenal). Se pare că lucrarea sa era mai degrabă pe linie protestantă
 140

clasică decât pe linie adventistă, adică ceva în sensul înţelegerii lui Heppenstall. Dar dacă
apreciem că ea apărea tocmai în timpul înfloririi Redeşteptării lui Brinsmead, înţelegem că
urmărea să se opună acelui „perfecţionism fenomenal" de care însuşi Brinsmead s-a
debarasat apoi.
Ideile prin care profesorul Desmond Ford îşi făcea apariţia în primul plan al crizei
noastre teologice, erau în esenţă, identice cu noua direcţie a lui Brinsmead. Ford nu fusese
adeptul acestuia, dar băuse din aceleaşi izvoare, încă de prin 1960, avea anumite tendinţe
„reformaţioniste" (după Reforma protestantă) în înţelegerea neprihănirii prin credinţă, aşa
cum, de fapt, mulţi au putut susţine asemenea concepţii – dacă ne reamintim numai cazul lui
Alonzo Jones care se întrecuse cu exagerări verbale despre o îndreptăţire „fără condiţii” pe la
anii 1893. Împreună cu Heppenstall şi cu alţii, Ford se opusese ideii de desăvârşire pe care o
vânturase Brinsmead înainte de 1970, totuşi aprecia asemenea lui Brinsmead că Christos este
neprihănirea noastră (adică doar îndreptăţire, neprihănire atribuită) în ceruri, în ceasul
judecăţii. Ca şi Brinsmead şi ca alţi teologi ai Bisericii de după 1950, Desmond Ford susţinuse
existenţa păcatului originar în om şi concepţia protestantă ortodoxă despre natura umană
nepăcătoasă moştenită de Isus Christos. Ceea ce a deosebit repede pe Ford de cei ce susţineau
idei asemănătoare printre noi, a fost faptul că el s-a opus mai direct concepţiei tradiţionale
despre desăvârşire, accentuând mult opoziţia dintre omul născut cu „păcat originar" şi
Domnul Isus născut în trup sfânt, fără tendinţele păcătoase ale cărnii lui Adam cel căzut.
Mai mult decât alţii, Ford a ripostat energetic fraţilor de la Review care încercau să
reabiliteze doctrina noastră tradiţională. În 1975 Ford a publicat scrierea sa Implicaţiile
soteriologice ale naturii umane a lui Christos. În această lucrare el respingea în mod hotărât
ideea „naturii păcătoase" moştenită de Isus, afirma că neprihănirea prin credinţă este numai
atribuită (numai îndreptăţire), adică nu include sfinţirea (nu este şi împărtăşită). În consecinţă,
nu există desăvârşire în viaţa aceasta.
Publicaţia dr. Ford a dus la un răspuns de opoziţie dârză din partea unor adventişti
laici, dar influenţi şi din partea unor predicatori pensionaţi, în Australia. Pentru stingerea
disputei şi clarificarea poziţiei corecte, liderii Conferinţei Generale au aranjat o conferinţă la
care să ia parte conducători şi teologi din Australia şi din America. înainte de conferinţa
aceea, s-a ţinut o conferinţă mai restrânsă pe plan local, la Avondale, pe 3-4 februarie 1976,
unde un grup condus de J. W. Kent s-a opus teoriei expuse în cartea lui Ford, în special ideii
că neprihănirea ar fi numai atribuită. Printre cei ce s-au opus cu hotărâre teoriei lui Ford a fost
fratele Basham care dovedea într-o broşură scrisă de el, că fratele Ford a început să susţină
aceleaşi vederi ca şi Brinsmead (că includerea sfinţirii ar însemna o falsă evanghelie şi
românism nedeghizat...) în această lucrare a sa, prezentată în Comitetul de Cercetări Biblice al
Diviziunii Australasia, fratele Basham sublinia că atitudinea doctorului Ford arată ostilitatea
faţă de poziţia Bisericii şi că una învaţă fraţii americani, prin ceea ce se publică în Review şi
alta se predă în Colegiul Avondale. Basham a pus punctul pe „i" arătând că dacă poziţia luată
de Dr. Ford este dreaptă, atunci poziţia istorică a Bisericii AZS este greşită; cele două vederi
nu se pot armoniza. În final, fratele Basham spunea că „unei asemenea părăsiri a credinţei
dată sfinţilor o dată pentru totdeauna, trebuie să i se reziste cu o hotărâre de neînvins."
Marea întâlnire dintre teologii AZS americani şi cei australieni, în care urma să se
discute poziţia doctorului Ford a avut loc într-o frumoasă localitate din California, la
Palmdale, între 23-30 aprilie 1976. Dezbaterile care au avut loc la Palmlade au dus la un fel
de împăcare a părţilor în controversă şi s-a adoptat o declaraţie comună (Decaraţia Palmdale)
care se referea şi la sensul neprihănirii prin credinţă şi la problema mai veche, dacă Biserica a
primit la 1888 şi după aceea solia neprihănirii prin credinţă. (Ca şi Wieland, dr.Ford susţine că
solia n-a fost cu adevărat primită. însă Ford susţinea că Waggoner şi Jones ar fi predicat în
1888 o îndreptăţire pură, numai atribuită şi că Biserica a căzut mereu în legalism datorită
 141

accentuării sfinţirii şi desăvârşirii...) Câteva cuvinte din acea Declaraţie istorică sunt
concludente:
„Revăzând istoria perioade 1888, suntem conduşi la concluzia că ea a fost un
timp de ocazie fără precedent pentru Biserica adventistă de ziua a şaptea. Domnul a
dat în realitate, poporului Său, începutul ploii târzii şi al marii strigări, în „
descoperirea neprihănirii lui Christos, Răscumpărătorul care iartă păcatele ".
Atitudinea şi spiritul manifestat de „destul de mulţi" în acel timp, au făcut necesar ca
Dumnezeu să oprească această binecuvântare specială...
În timp ce nu s-ar câştiga nimic dacă ne-am certa asupra numărului real al
celor ce au acceptat sau au lepădat această binecuvântare în 1888, recunoaştem că
cei ce au auzit atunci solia neprihănirii prin credinţă au fost divizaţi cu privire la ea.
Este clar că plinătatea binecuvântării minunate pe care Dumnezeu dorea s-o reverse
asupra Bisericii n-a fost primită în acel timp şi nici după aceea. In lumina acestor
fapte ale istoriei, preocuparea noastră specială trebuie să fie, acum, de a îndepărta
orice barieră care reţine puterea promisă şi, prin pocăinţă, redeşteptare şi reformă,
să curăţim calea pentru ca Domnul să-Şi poată face lucrarea Sa specială pentru noi şi
prin noi. Recunoaştem că o primă răspundere cu privire la aceasta zace asupra
conducătorilor Bisericii... "

Ca o completare necesară a acestor cuvinte şi ca o reabilitare a poziţiei fratelui

Wieland (care fusese înţeles cândva ca un fel de „arhirebel"), numărul din august 1976 al
revistei Ministry publica următoarele:
„Regretăm sincer că acel element al cărţii Movement of Destiny - care cerea
o mărturisire publică şi clară a greşelii din partea celor ce au văzut experienţa 1888
într-o lumină diferită de aceea a conducerii Bisericii — a fost îngăduit să rămână sub
tipar. Recomandăm ca acest element să fie îndepărtat din toate ediţiile viitoare ale
cărţii."
Conducerea Bisericii susţinuse că Biserica ar fi primit solia neprihănirii prin credinţă.
Fraţii Wieland şi Short, în memorialul lor din 1950, susţinuseră contrariul. Iar cartea fratelui
Froom apăruse în 1971 pentru a confirma poziţia conducerii Bisericii şi a cere pocăinţă lui
Wieland şi Short (fără a fi menţionaţi pe nume), cu atât mai mult cu cât în urma alarmei trase
de ei se deschisese focul disputelor. Acum, în 1976, conducerea Bisericii îşi recunoştea public
greşeala – ceea ce, trebuie să recunoaştem că nu se întâmplă frecvent. Împreună cu apelul din
1973 şi mesajul din 1974, Declaraţia de la Palmdale reprezintă un document deosebit de
valoros, care a inaugurat o eră a pocăinţei faţă de Dumnezeu cu privire la atitudinea faţă de
doctrina neprihănirii prin credinţă.
Totuşi, drama nu s-a încheiat în aprilie 1976. La Palmdale s-a stabilit, în principiu, că
neprihănirea prin credinţă n-a fost întrupată în experienţa Bisericii în perioada 1888 - 1976 şi
s-a subliniat necesitatea acestei experienţe. Ce s-o fi discutat despre doctrină, despre teoria
neprihănirii prin credinţă, ar fi interesant să ştim, deoarece ambele părţi s-au întors de la
Palmdale cu sentimentul că poziţia lor particulară triumfase. Ford s-a întors în Australia cu
convingerea că se stabilise o dată pentru totdeauna că neprihănirea prin credinţă înseamnă
numai îndreptăţire şi că se făcuseră concesii teoriei lui. Cu privire la problema naturii umane a
lui Isus, se pare că i se dăduse dreptate, sau cel puţin rămăsese deschisă discuţia. După un
timp, nu era clar câţi dintre fraţii de la Review ar părea să dea dreptate lui Ford, dar el era
convins că ideile sale triumfaseră la Palmdale. Într-o cuvântare ţinută apoi la Avondale (18
mai 1976), el spunea:
„Este un lucru minunat că recent, în America, noi am putut face o declaraţie ca
aceasta pentru prima dată în istoria noastră, un lucru minunat."
 142

Cum a putut fi înţeles, acelaşi lucru, în mod atât de diferit opus, de ambele părţi? Într-
un articol din 1976 al revistei noastre din Australia, fratele Ray Martin arăta că dezbaterea a
continuat printre fraţii din Australia. Unii fraţi, auzind că poziţia lui Ford ar fi căpătat mai
multă încredere din partea fraţilor din America, au interpretat noua direcţie ca pe o distrugere
a poziţiei adventiste istorice, ca pe o „apostazie Omega”, aşa cum avertizase cândva Ellen
White. Alţi fraţi, dimpotrivă, erau fascinaţi de predicile şi scrierile lui Ford, având părerea că
aceasta ar fi începutul acelui adevăr care va lumina pământul (Apoc.18,1) că adventismul
tradiţional a îmbătrânit şi şi-a trăit traiul. Ford, dimpotrivă, vedea „apostazia Omega” în
accentuarea desăvârşirii în Biserică şi în legalismul care se opunea soliei îndreptăţirii.
Înţelegând că disputa nu era încheiată şi că noua direcţie este destul de primejdioasă,
conducerea Bisericii şi-a reafirmat poziţia în nişte articole publicate în Review. Preşedintele
Pierson şi editorul principal Kenneth Wood s-au declarat oficial în opoziţie cu învăţătura lui
Ford, indicând spre ceea ce se stabilise de comun acord în Comentariul Biblic Adventist de
Ziua a Şaptea şi în Declaraţia Palmdale, care vorbeşte despre experienţa îndreptăţirii. Wood
arăta că aceia care accentuează mai mult sfinţirea şi partea umană în cadrul acestei cooperări,
cred că păcătoşii pot fi transformaţi şi nu numai iertaţi:
„Noi credem că este important să înţelegem că Evanghelia nu este doar o
anunţare a ceea ce a făcut Christos în trecut pentru a mântui lumea, ci şi o anunţare a
ceea ce doreşte şi poate Christos să facă în prezent. Ea nu este doar o anunţare a
Betleemului şi a Calvarului ci o anunţare a unui Mântuitor viu, care poate „să
mântuiască în chip desăvârşit" (Ev.7,35), să ne mântuiască nu numai de penalitatea
păcatului ci şi de puterea păcatului (Tit.2,11-14), un Mântuitor care nu numai că ne
iartă, dar ne şi curăţeşte de păcat (lloan 1,9), un Mântuitor care poate să ne păzească
să nu cădem în ispită (Iuda 24), un Mântuitor care slujeşte în favoarea noastră în
Sanctuarul ceresc (Ev.8,1.2)."
Sub titlul „Ce este neprihănirea prin credinţă”, Preşedintele Pierson a publicat în
Ministry (feb. 1977) un articol în care se referea la cuvintele din SDABC 1085 şi spunea:
„Din aceste cuvinte reiese clar că Biserica adventistă de ziua a şaptea acceptă
cele două faze (aspecte) sau cei doi paşi în experienţa neprihănirii prin credinţă. Una
este o experienţă instantanee (îndreptăţirea) şi este neprihănirea lui Isus atribuită... şi
ea ne aduce pace şi bucurie în Isus... A doua este o experienţă de o viaţă întreagă a
creştinului... "
Până acum, mulţi nu fuseseră conştienţi de această divizare teologică. Dar după 1976
au început să treacă în mod conştient de o parte sau alta. Controversa a ajuns la o nouă
tensiune în 1977 când s-a publicat ciclul de studii biblice pentru şcoala de sabat pe trimestrul
II, lecţii folosite simultan în toată lumea, cu titlul Isus, Omul Model. Studiile acestea fuseseră
concepute de fratele Herbert Douglass şi conţineau idei biblice interesante despre viaţa de
biruinţă a Mântuitorului. Lecţiunile arătau că Christos S-a dezbrăcat de prerogativele Sale
divine, venind în trup; că El este un model, un exemplu desăvârşit şi nu doar o ţintă ideală, de
orientare vagă; că Isus a fost în mod desăvârşit om ca şi noi, moştenind şi suportând până la
capăt o carne păcătoasă comună tuturor oamenilor; că Evanghelia, afară de vestea iertării prin
jertfa Sa ispăşitoare, constă în aceea că El a biruit păcatul, dovedind că şi noi putem birui, prin
credinţa în El, asemenea Lui.
Când studiile biblice au ajuns la nivelele locale, la diviziuni şi mai departe, s-au
produs tulburări. M. C. Townend, Directorul Şcolii de Sabat pentru Diviziunea Australia,
scria lui Pierson că studiile acestea nu pot fi acceptate. Preşedintele Pierson a răspuns:
„Eu am trecut personal prin aceste lecţii, zilele acestea şi am primit o
binecuvântare din gândurile prezentate... "
Teologii Diviziunii Australia au căutat să oprească publicarea trimestrialului. Dar
preşedintele Conferinţei Generale i-a avertizat că îşi agravează singuri situaţia. Lecţiunile au
 143

fost publicate, în cele din urmă, dar a sosit o nouă serie de obiecţiuni din partea unor teologi,
pastori şi laici. O scrisoare semnată Victor Kluzit, cerea Conferinţei Generale să se pocăiască
de această erezie şi să primească bătăile lui Isus la uşa laodiceenilor, deoarece Conferinţa
Generală a tăgăduit pe Christos. Numai că, noul Christos care era predicat acum de adventiştii
„evanghelici”, părea mai degrabă altcineva, aşa cum întrezărise Wieland mai demult. Cu
aceeaşi ocazie, Richard Neiss, autorul broşurii Siguranţa mântuirii şi-a exprimat temerile faţă
de introducerea „ereziei” prin lecţiunile şcolii de sabat, arătând că unele vederi ale fratelui
Douglass sunt vecine cu blasfemia. Un pastor australian, Max Hatton, se plângea în acelaşi
timp că lecţiuniîe nu sunt cu adevărat protestante.
În acelaşi an 1977 a apărut cartea Isus – măsura umanităţii, scrisă de Herbert Douglass
şi Leo Van Dolson, în care, după ce este prezentată dumnezeirea şi autoexistenţa lui Christos,
se subliniază natura Sa umană aşa cum a luat-o asupra Sa, în starea omului căzut în păcat.
Biruinţa lui Christos, care prin legătura cu Tatăl a arătat că se poate trăi în mod absolut fără
păcat într-o carne păcătoasă, arată că Dumnezeu poate şi vrea să ne dea biruinţă completă.
Brinsmead a ripostat acestor idei cu afirmaţia că „o altă mască a falsei religii este
mântuirea prin imitarea lui Christos”. Se plângea că în teologia imitaţiei se pune accentul pe
Christos ca om nu ca Dumnezeu-om.
In acelaşi culminant, 1977, a apărut şi cartea lui G. I. Paxton The Shaking of
Adventism, o dezvoltare a tezei sale doctorale. Cartea este o examinare istorică a doctrinei
neprihănirii prin credinţă în Biserica AZS. Paxton este un teolog anglican care compară
doctrina AZS despre neprihănire cu doctrina Reformei Protestante, deoarece AZS se pretind
adevăraţii urmaşi ai Reformei. Paxton prezintă corect istoria adventistă, arătându-şi aprecierea
faţă de diverse aspecte ale istoriei şi doctrinei noastre, dar în final insistă că singurii adventişti
consecvenţi faţă de angajamentul de a continua Reforrna sunt Brinsmead şi Ford. Teologia
adventistă tradiţională despre neprihănirea prin credinţă este considerată de Paxton drept
romano-catolică, iar negarea „păcatului originar" i se pare a fi eroarea noastră principală.
Paxton este omul care, împreună cu Brinsmead şi Ford a militat pentru noua
„evanghelie” proclamată printre adventişti. El şi-a publicat cartea în America, dar nu a fost de
loc un spectator dezinteresat. Deşi cleric anglican, participa la seminariile lui Brinsmead, era
şi editor colaborator la revistele acestuia (Verdict şi Present Truth). Paxton îşi justifica titlul
cărţii sale cu binecunoscutele cuvinte ale Ellenei White, care spunea că solia Martorului
Credincios (deci solia neprihănirii prin credinţă) va cauza o zguduire printre adventişti. Cartea
este scrisă cu destulă amabilitate şi apreciere faţă de adventişti, doar ici şi acolo ironizează
vreo tendinţă tradiţională, în special ţine partea lui Brinsmead şi a lui Ford. Faţă de Ellen
White nu ia nici o atitudine, mărginindu-se la următoarea declaraţie:
„Cititorul s-ar mira, poate, de ce nu am pus în valoare opera Ellenei White
asupra acestui subiect, dar m-am gândit că este cel mai bine să mă limitez la felul
cum corpul general al mişcării a mânuit Evanghelia Reformei în America de Nord şi
Australia. În afară de aceasta, mi-a devenit clar că AZS sunt împărţiţi cu privire la
felul în care ar trebui să citească opera doamnei White asupra acestui subiect... De ce
aş încerca eu să explic un asemenea domeniu controversat, când ei înşişi nu sunt în
armonie cu privire la aceasta?... Pentru un protestant neadventist, faptele cu privire la
felul în care AZS tratează Evanghelia azi trebuie să vorbească în favoarea lor. Este de
datoria adventiştilor să hotărască dacă felul în care ei au vorbit despre Evanghelie se
potriveşte sau nu, cu doamna White."
Este important de menţionat că Paxton, chiar dacă ia partea unei facţiuni AZS
evanghelice, recunoaşte că adventismul nu este un legalism:
„Orice am crede despre punctele lor ‘distinctive’, trebuie să recunoaştem
mişcarea ca fiind creştină (urmează o înşirare a punctelor comune - n.n.). Unii spun că
AZS cred că se mântuiesc prin ţinerea sabatului. Dar eu n-am auzit aşa ceva între ei.
 144

AZS nu cred că sunt primiţi de Dumnezeu pentru aceasta, mai mult decât pentru faptul
că practică monogamia."

După ce trece în revistă istoria adventistă văzută din perspectiva Conferinţei de la

Minneapolis, intitulându-şi atât de sugestiv un apendice: „1888, un ţepuş în trupul Bisericii",
Paxton evocă glasul reformatorilor (Luther, Calvin, etc.) şi al Confesiunilor protestante care
vorbesc în acord cu teoria agitată de Ford, Brinsmead, etc. Comparând vocea Reformei cu
aceea a Conciliului din Trent (baza doctrinei romano-catolice actuale), Paxton încearcă să
arate că doctrina tradiţională adventistă despre neprihănirea prin credinţă este de esenţă
romano-catolică, şi că Brinsmead, Ford şi ceilalţi adventişti „evanghelici” reprezintă
adevărata solie a îndreptăţirii vestită de reformatori. În esenţă, Paxton arată că Reformaţa a
proclamat o îndreptăţire pur exterioară, o dreptate atribuită, o „indulgenţă gratuită”,
subliniind că îndreptăţit nu înseamnă „făcut drept" ci numai „socotit drept" şi că Roma
susţine că îndreptăţirea înseamnă naştere din nou sau iertare plus înnoire (sfinţire).
Dar Paxton uită să spună cum învăţa şi cum practica Roma atât „iertarea" cât şi „harul
revărsat" în om, supunându-le în întregime, pe amândouă, unei agenţii omeneşti şi făcând din
harul lui Dumnezeu un obiect comercial. De asemenea, reformatorii n-au fost atât de
categorici ca sinoadele protestante de mai târziu ce au fixat nişte concepţii biblice care abia
începuseră să se ivească şi să se dezvolte. AZS nu cred că reformatorii au înţeles perfect
problema centrală a Reformei; Dumnezeu i-a folosit împotriva rătăcirii romane, care este cu
atât mai periculoasă cu cât pare mai corectă în litera doctrinală. Însă chiar teologi protestanţi
îşi dau seama că, deşi mesajul lui Luther era o reaccentuare a doctrinei lui Pavel, ea nu este în
totul ca a lui Pavel. De exemplu, istoricul Williston Walker (1860-1922), afirmă că, dacă
pentru Pavel, creştinul este, în primul rând o fiinţă morală, reînnoită, pentru Luther el este
înainte de toate un păcătos iertat. Însă atât Luther, cât şi Pavel, descriu mântuirea ca pe o
relaţie directă şi personală cu Dumnezeu, căruia I se
datorează totul.
Paxton arată că poziţia reformatorilor ar fi fost aceea că mântuirea o datorăm exclusiv
îndreptăţirii lui Christos, Dumnezeul - Om care S-a jertfit la Calvar, care a trăit pe pământ şi
nu locuirii lui Christos în noi prin Spiritul Sfânt (iată aici marea lipsă a creştinătăţii moderne,
laodiceene, care refuză ideea unui Christos locuind în interior, mulţumindu-se cu un Christos
afară, dincolo de uşă.). De asemenea, el susţine că neprihănirea prin credinţă are ca instrument
numai credinţa şi nu admite o neprihănire care însoţeşte credinţa sau urmează credinţa. Cu
alte cuvinte, protestantismul nu acceptă prin credinţă o neprihănire împărtăşită în mod real
prin Duhul Sfânt, ci una pur exterioară, juridică, în timp ce Pavel vorbeşte despre o
îndreptăţire prin Duhul Sfânt (ICor. 6,11; Rom.5,19; 6,14; 8,2-4). Cum era de aşteptat,
Paxton se năpusteşte apoi asupra ideii de desăvârşire în viaţa aceasta, aducând dovezi din
diverse confesiuni protestante.
După o prezentare a istoriei doctrinei îndreptăţirii în Biserica adventistă de ziua a
şaptea, Paxton încheie cu câteva aprecieri critice asupra adventismului. El laudă adventismul
de ziua a şaptea ca fiind o mişcare uimitor de bine dezvoltată dintr-un mic grup care a
supravieţuit marelui naufragiu din 1844. El arată că adventiştii de ziua a şaptea privesc cu
deosebită seriozitate misiunea lor şi sunt zeloşi pentru legea lui Dumnezeu. Dar, fireşte că el
vede şi lipsuri la noi. Ne vede prea izolaţionişti, adică ne purtăm ca şi cum n-ar mai exista alţi
credincioşi ai lui Christos. (Recunoaşte, totuşi, că aşa a fost cazul după 1844, dar astăzi, de la
1950 încoace, suntem mai apropiaţi de alţii). Alt defect al nostru ar fi triumfalismul, credinţa
că Biserica noastră, reprezentată prin delegaţi în marele Congres al Conferinţei Generale în
sesiuni, este cea mai înaltă autoritate a lui Dumnezeu pe pământ (citează cuvintele fratelui
Pierson).
 145

Paxton mai adaugă că noi am avea o teamă de antinomianism nejustificată, ceea ce ne

împinge în extrema cealaltă, în legalism. În sfârşit, ultimul nostru defect ar fi acela că noi
încercăm să potolim orice controversă teologică cu scrierile E. G. White, în timp ce ea spunea
că orice chestiune de felul acesta să fie rezolvată cu Biblia. Paxton spune că ne folosim mult
de compilaţii din scrierile E. G. White care sunt scoase din context, etc. şi că, în realitate, noi
punem cărţile ei mai înainte şi mai presus de Biblie, de aceea nu vom putea influenţa pe
protestanţi.
Criticile lui Paxton merită atenţie. Întotdeauna au existat între noi asemenea primejdii,
ca şi opusul lor. Dar dacă am urma sfaturile unor asemenea oameni, mai presus de ceea ce
susţine clar Biblia şi Spiritul Profetic, unde am ajunge? Paxton nu s-a oprit la răspândirea
acestei cărţi în lumea protestantă. Prin 1978 a ţinut o serie de predici în Biserica AZS din
Washington DC, inaugurând astfel, intrarea sa pe terenul controversei teologice adventiste din
SUA. Timp de o lună a făcut un turneu misionar ţinând predici în principalele centre
adventiste americane. În Australia, cutreierase deja unele biserici AZS, predicând solia lui
Brinsmead şi a lui Ford şi înfierându-1 pe Douglass ca eretic (deoarece susţine posibilitatea
desăvârşirii morale şi natura păcătoasă luată prin naştere de către Christos). Paxton, vizitase în
Australia unele seminare unde fusese bine primit în calitate de colaborator la revista lui
Brinsmead. El a întocmit un chestionar pentru a sonda opiniile elevilor şi 1-a aplicat în 11
şcoli adventiste, printre care şi Universitatea Andrews din SUA. Chestionarul său conţinea
următoarele puncte sub întrebarea a şasea:
„Acceptarea" mea la judecata finală se întemeiază pe:
a) caracterul meu
b) caracterul lucrat de către Christos în mine
c) iertarea păcatelor

Un procent de 66% dintre studenţii de la Andrews au subliniat varianta b), ceea ce n-a
plăcut lui Paxton. Având în vedere importanţa subiectului şi faptului că cele două aspecte ale
neprihănirii prin credinţă pot fi diferit accentuate şi au fost privite în mod diferit în cursul
controversei, redăm mai jos câteva declaraţii ale teologilor noştri.
Citând cuvintele Ellenei White din ST 1874, fratele Pierson spunea: „Noi depindem de
Christos, mai întâi pentru îndreptăţire de ofensele din trecut şi apoi pentru harul prin care să
aducem ascultare acceptabilă faţă de legea cea sfântă, în viitor."
Fraţii J. W. McFarland şi J. R. Spangler (preşedintele Asociaţiei Pastorale şi redactor
la Ministry), într-o scriere intitulată De ce poţi pierde ceea ce nu foloseşti scriau:
„Îndreptăţirea şterge tabloul negru al trecutului, sfinţirea pictează un splendid
tablou pentru viitor; îndreptăţirea curăţeşte raportul, sfinţirea ţine un raport curat...
Sfinţirea, ca şi îndreptăţirea, este acţiunea lui Christos în viaţa mea... "
Fratele Kenneth Wood, redactorul de la Review, în articolul „Gata de nuntă” exprimă
aceleaşi idei, iar fratele G. McCready Price (profesor de ştiinţe naturale şi scriitor, mare
apologet al creaţionismului) declara într-un articol:
„Noi auzim mult despre primirea neprihănirii lui Christos, dar aproape
întotdeauna se face referire la aceea atribuită. Este foarte importantă, pentru început,
dar există o stare mai înaltă de atins." (RH 1 ian. 1976)
Un alt autor, Don Hawlwy, scria:
„Cu trecerea timpului, ar trebui să punem mai puţin accent pe neprihănirea lui
Christos atribuită şi să posedăm, în realitate, tot mai mult din neprihănirea Sa
împărtăşită. "
Aceste declaraţii sunt însă deplasate, deoarece nu va fi niciodată un timp în care să
avem nevoie de mai puţină îndreptăţire decât de sfinţire. Chiar când vom fi desăvârşiţi (ceea
ce numai Dumnezeu poate evalua), nu ne vom putea încrede în altceva decât în îndreptăţire
 146

(neprihănirea lui Christos atribuită). Cele două aspecte ale neprihănirii divine acordate nouă,
trebuie accentuate la fel de mult, fără a căuta să subliniem vreuna în favoarea celeilalte. Dar,
dintr-un punct de vedere, ca o compensare a tendinţei spre îndreptăţirea goală, declaraţia
fratelui Hawley este interesantă, ca şi aceea a lui Arnold Wallenkampf din RH 9 sept. 1971, în
articolul „Salvat numai prin har”:
,,Harul păstrător este superior harului iertător şi trebuie să ajungem să trăim
fără harul iertător."

In opoziţie cu aceştia, D.Ford, în cartea sa din 1975, zicea:

„Îndreptăţirea este baza vieţii sfinte a credinciosului şi ochii creştinului
trebuie să fie aţintiţi asupra acestui fapt."
Pentru Ford, a crede într-un Christos care poate locui permanent în suflet, înseamnă a-
ţi concentra privirea la tine însuţi, sau aşa cum se exprimă într-un loc, înseamnă a te concentra
„asupra propriului buric" (asemenea isihaştilor). O declaraţie interesantă a făcut fratele J. W.
Lehman, pastorul marii comunităţi Campus Hill din Loma Linda, într-o serie de prelegeri pe
tema „Ce este neprihănirea?", ţinute în 1975. După ce atacă pelagianismul (teoria lui Pelagius
din sec.V care susţinea că harul lui Dumnezeu este acordat aceluia care face întâi el însuşi un
început în direcţia binelui), fratele Lehman spunea că:

„Neprihănirea este dragostea divină vărsată în inima credinciosului"

Iar într-o predică intitulată „Cealtă jumătate a iertării” avansează o idee pe cât de
îndrăzneaţă, pe atât de interesantă: iertarea cuprinde nu numai înlăturarea condamnării, ci şi a
fi făcut neprihănit. Despre neprihănirea pe care o „dă Dumnezeu fără Lege” din Rom.3,21,
fratele Lehman a susţinut că este neprihănirea iubirii lui Dumnezeu împărtăşită. Fratele Neal
WiLson (pe atunci vice-preşedinte), plăcut impresionat de predicile lui Lehman a mărit
această perspectivă, publicând o broşură în care relata studiile făcute de fratele Lehman.
Erwin Gane arăta că:
„Neprihănirea credinciosului este o neprihănire străină lui, fiindcă vine din
afară. Dar, odată ce-i este acordată, ea este în aceeaşi măsură a credinciosului ca şi a
lui Christos. Aceasta îl califică imediat pentru cer. Aceasta este naşterea din nou din
Ioan 3,5 şi Tit 3,5-6. Ea aparţine credinciosului atâta timp cât el permite lui Isus să
domnească peste eL "
De asemenea, Gane spunea că la 1888 Waggoner arătase îndreptăţirea ca fiind
lucrarea Spiritului Sfânt în inimă şi că fratele Daniells care intenţionase să reînvie solia de la
1888, văzuse îndreptăţirea ca pe o experienţă vitală în care trebuie să intrăm.
Hans LaRondelle, arăta, în cadrul acestei largi dispute, că în Gal. 2,20 („Am fost
răstignit împreună cu Christos…”) Pavel se fereşte de conceptul numai-îndreptăţirii. Roy
Allan Anderson arăta că neprihănirea prin credinţă este bunătatea lui Isus în noi. Herbert
Douglass, în articolul „Dumnezeu nu face jocuri de cuvinte” (Ministry, oct. 1974), vorbea
despre ultima generaţie, a biruitorilor:
„...ei vor demonstra lumii că omul nu are nevoie să rămână păcătos, că omul
poate atinge o experienţă fără păcat, prin aceeaşi credinţă pe care a exercitat-o Isus, adică
neprihănirea prin credinţă. Invitaţia adventiştilor către lume este să vină şi să vadă...”
„Aceasta este evanghelia care va fi predicată în toată lumea, ca mărturie la toate neamurile şi
apoi va veni sfârşitul...”
„Îndreptăţirea caracterului lui Dumnezeu n-a fost făcută în mod complet prin viaţa şi moartea
lui Christos. El a făcut începutul necesar, dar încheierea, o va face ultima generaţie de adventişti... "
„De aceea El nu trebuie considerat doar ca o stea polară, o călăuză bună, şi o ţintă ce nu
poate fi atinsă. El nu este un supraom ce nu poate fi reprodus. El este un model de lucru, un exemplu
relevant pentru
noi toţi."
 147

Dacă această imitaţie (a fi ca Isus), despre care vorbea Douglass, este doar o reflectare a neprihănirii lui
Isus, o experienţă biruinţei asupra păcatului, există temeiuri biblice să spunem că ea este nu doar posibilă, ci este
un imperativ pentru credincioşii din toate timpurile. Dar dacă cineva îşi imaginează că poate fi egalat Modelul,
nu ştie ce înseamnă neprihănirea lui Isus, care nu numai că a trăit întotdeauna, toată viaţa fără păcat, ci a
manifestat o supunere faţă de planurile lui Dumnezeu şi o dăruire pentru alţii la gradul infinit, aşa cum nimeni nu
a făcut-o vreodată şi nici nu a fost chemat s-o facă. Neprihănirea lui Isus este unică, deoarece o egalează pe a lui
Dumnezeu. Ceea ce se aşteaptă de la noi este să acceptăm în favoarea noastră şi în viaţa noastră această
Neprihănire, adică pe Isus Însuşi, prin Duhul Său. Dar spre deosebire de Isus, noi vom avea întotdeauna nevoie
de imputarea perfecţiunii Lui, care să acopere „perfecţiunea” noastră.
Scrierile lui Morris Veden îl urmează pe Douglass, cu excepţia accentuării naturii păcătoase moştenite
de Isus. Fraţii Collin şi Russel Standish, în scrierile lor sunt alarmaţi de fenomenul Brinsmead – Ford şi scot în
evidenţă primejdiile noii teologii, care subminează doctrina despre natura umană păcătoasă moştenită de Isus,
desăvârşirea prin credinţă, biruinţa finală a ultimei generaţii şi, părăsirea omului cel vechi la naşterea din nou.
Despre „noul adventism”, ei spun că nu este nici adventism şi nici nou. Se pare că mulţi fac confuzie între
păstrarea naturii păcătoase şi păstrarea dispoziţiei păcătoase, între a avea „carne păcătoasă” şi a avea „inimă
(minte) păcătoasă”.
Pe de altă parte, Desmond Ford nu respingea ideea de desăvârşire, dar el spunea că păcătosul care crede
este desăvârşit în Christos chiar acum, că prin credinţă în ispăşirea lui Christos, credinciosul este perfect la
fiecare pas. Ford crede că viaţa creştină este o luptă între cele două naturi, în care firea spirituală nu poate birui,
fiindcă deşi caracterul lui Christos este ţinta zilnică, noi n-o putem ajunge în viaţa aceasta. Pentru Ford,
desăvârşirea creştină este „maturitate”, dezvoltarea unui caracter creştin, dar nu viaţă fără păcat. Trebuie să
recunoaştem că, cel puţin din acest punct de vedere, suntem mai fordişti decât credem.
În anul 1978, Desmond Ford şi-a publicat faimosul comentariu la cartea lui Daniel, a cărui prefaţă a fost
scrisă de F. F. Bruce. Deşi este publicat de o editură neadventistă şi prefaţat de o asemenea personalitate a lumii
evanghelice, comentariul lui Ford este clasic adventist în toate punctele esenţiale. Este bogat în exegeză şi
observaţii spirituale, precum şi în bibliografie. În multe privinţe, comentariul lui Ford este mai profund, mai
serios şi mai documentat decât tot ce s-a scris înainte de el. Ford este în unele privinţe chiar mai tradiţional
adventist, decât unii interpreţi tradiţionali. De exemplu, simbolul „fier amestecat cu lut” din Daniel 2 este în
interpretarea sa alianţa dintre stat şi biserică din timpul lui Constantin şi până în zilele noastre, aşa cum crezuseră
Wycliff, Gaussen, Ellen White, Ephraim Huit, Alfred Vaucher, şi cum între timp şi alţi comentatori adventişti s-
au corectat. În Daniel 11, Ford vede prezenţa lui Antioh Epifanul (aşa cum considera şi Alfred Vaucher), ca tip
al lui Antichrist, care s-a manifestat prin Roma păgână şi papală. Urmând consecvent această exegeză, Ford
identifică pe „împăratul de la miază noapte” din versetele 36-45, cu „Babilonul mistic din Apocalipsă, ca antitip
al lui Antioch şi al Babilonului antic care era numit ‘ţara de la miază-noapte’” (Ier. 1,13-14; 4,6-7; 6,22; Zah.2,6-
7), iar „împăratul de la miază-zi”, care în cursul capitolului este Egiptul, este identificat de Ford cu Egiptul
apocaliptic (Apoc.11), adică anticreştinismul modern, secularismul, care stă în opoziţie ideologică şi politică cu
falsa creştinătate.
Pornind de la folosirea lui Antioh ca tip al anticristului roman în Daniel 11, Ford aplică aceeaşi
interpretare la cornul nelegiuit din Daniel 8, idee pe care o susţinuse încă din 1959, într-o teză universitară,
împreună cu fratele Price, ceea ce stârnise reacţie din partea unor teologi adventişti. În acest caz, identificarea
urma o veche linie protestantă şi era o combinaţie între poziţia adventistă tradiţională şi cea protestantă. În
comentariul să, Ford susţine cu tărie principiul zi-an, precum şi începutul curăţirii Sanctuarului în 1844. Singura
idee care stă cu totul în afara interpretării adventiste în comentariul lui Ford, este aceea că „cele 70 de
săptămâni” din Daniel 9,24, care s-au împlinit prin slujba şi moartea lui Isus, ar avea în acelaşi timp şi o
împlinire la sfârşitul timpului, în paralel cu cele 2300 zile. Astfel, cele 70 săptămâni ar fi o durată simbolică (70
x 7 = timp complet, dar nedefinit). Interpretarea aceasta este un compromis între cele două poziţii, deoarece Ford
socotea că Daniel 9,24 nu s-a împlinit decât parţial la prima venire a lui Isus, şi se va împlini total la a doua
venire. Un alt element nou şi foarte controversat, introdus de către Ford în profeţii, este principiul împlinirii
condiţionate, pe care adventismul nu-l aplică la Daniel şi Apocalipsă.
Obsesia benefică (şi uneori malefică!) a lui Ford, în ce priveşte profeţiile apocaliptice este în ce măsură
o anumită interpretare pune în lumină sau umbreşte Evanghelia, aşa cum o vede el. Dr. Bruce, în prefaţa cărţii lui
Ford, ni se adresează, foarte semnificativ:
„Chiar într-un pasaj ce pare neobişnuit pentru aşa ceva, cum este profeţia celor 70 de
săptămâni, el descoperă Evanghelia harului fără plată, vestea cea bună a unei mântuiri obiective
istorice, împlinite — şi eu cred că el are dreptate, citind astfel sensul plenar al versetului. Fiindcă el
accentuează această notă atât de evanghelică, nu mă mai preocupă atât de mult
anumite aspecte ale interpretării lui, care diferă de a mea, sau că sentimentele mele
faţă de ecumenişti, harismatici şi faţă de iubiţii noştri fraţi de confesiune romano-
catolică sunt mai pozitive decât par să fie ale sale. Evanghelia pe care el o proclamă
 148

este evanghelia pe care eu o recunosc; să dea Dumnezeu ca ea să continue a se

răspândi şi să triumfe!”
Trist este că, în jurul anilor 1980, dr. Ford s-a identificat complet cu sentimentele şi
gândirea teologilor evanghelici, susţinând o evanghelie care desfiinţează ideea de Judecată.
După 1980, Ford a luat o poziţie hipercritică şi tot mai deviantă faţă de interpretările
adventiste pe care el însuşi le susţinuse cu onestitate şi cu talent în anii ‘60-’80. La scurt timp
după publicarea comentariului său la Daniel, Ford a respins decisiv principiul zi-an, şi a
devenit tot mai criticos şi mai confuz cu privire la Judecată, la Daniel 8,14 etc. Poziţia sa a
devenit tot mai asemănătoare cu a lui Albion F. Ballenger de la începutul secolului (pe care
Ford îl considera un om cu adevărat onest). Atitudinea sa tot mai critică faţă de adventismul
tradiţional şi faţă de Biserică, au făcut necesară o nouă întâlnire americană a administratorilor
şi teologilor AZS, care a avut loc la Glacier View, în California, 1980.
Un număr special al revistei Ministry din 1980 a publicat (pe scurt) toate dezbaterile
care au avut loc la Glacier View. Dr. Ford a fost prezent împreună cu soţia sa, Gillian Ford,
care este şi colaboratoarea sa. (care a scris, între altele, pe tema naturii umane perfecte
moştenită de Isus). La Glacier View a devenit cât se poate de evident că ideile doctorului Ford
erau contrare concepţiei tradiţionale a Bisericii noastre, cu privire la Daniel 8,14 şi Evrei 9, şi
cu privire la neprihănirea prin credinţă. În multe alte puncte care sunt în legătură cu aceste
probleme, Ford se diferenţiază categoric de Ellen White şi de teologii adventişti.
Desmond Ford şi-a expus în scris poziţia sa, într-un manuscris de 700 pagini tipărite,
în care subminează sistematic poziţia adventistă cu privire la cele două faze ale slujbei
Domnului Christos din Sanctuarul ceresc. Este de prisos să expunem amănunţit aici concepţia
actuală a lui Ford. Chiar în acest manuscris, pe care îl publică şi astăzi sub formă de carte
(Daniel 8:14 and the Investigative Judgment), Ford apreciază poziţia unor apostaţi ca
Ballenger şi Fletcher, lăudându-i ca pe nişte oameni care au apărat poziţia protestantă (Sola
Scriptura) faţă de teologii AZS, care aşează practic scrierile E. G. White sau doctrina
pionierilor mai presus de Biblie. Observaţia nu este nouă şi uneori pare sau chiar este corectă.
Ellen White şi pionierii susţinuseră că orice doctrină trebuie apărată doar cu Scriptura. Dar în
această privinţă, Ford depăşise inclusiv acele afirmaţii biblice pe care este construit
adventismul istoric, iar Sola Scriptura a devenit un slogan protestant cu semnificaţia „numai
ortodoxia protestantă”, „numai evanghelia evanghelică”, „numai exegeza atestată de marii
teologi protestaţi”. Ford a devenit excesiv de dominat de prestigiul teologiei protestante. La
Glacier View, din nefericire a luat o poziţie care imita pe Luther („aici stau, nu pot altfel”).
Deoarece teologii adventişti recunosc în general că unele din problemele discutate sunt destul
de dificile, şi pentru că Ford rămăsese loial faţă de principalele poziţii AZS, şi de asemenea,
urmărind câştigarea lui şi împiedicarea unei mişcări de separare, liderii Conferinţei Generale
nu i-au cerut o retractare a teoriilor lui, sub ameninţarea excomunicării, ci i-au cerut o
atitudine de minimă înţelepciune: să nu declare că poziţia sa reprezintă o concluzie finală, ci
doar o înţelegere actuală; şi că este încă în studiu asupra acestor probleme (Conferinţa
Generală îi pusese la dispoziţie, înainte de aceasta, timp şi material literar, pentru a-şi verifica
concepţia în lumina argumentelor Bisericii).
Teologii Bisericii au răspuns obiecţiunilor şi criticilor lui Ford cu diverse argumente,
după cum s-a priceput fiecare, în mod satisfăcător (pentru noi, mai puţin pentru el). Trebuie să
spunem însă, că unele obiecţii ale lui Ford, sau interpretări propuse, care sunt acceptate şi de
alţi teologi AZS, merită mai multă atenţie. Şi nu toate răspunsurile din partea Bisericii au fost
satisfăcătoare. Unele au fost chiar ciudate. Ford a fost rugat să nu dea naştere la o schismă în
Biserică şi să ia o poziţie înţeleaptă, nu una categorică, finală. El a promis că nu va cauza o
schismă şi nu va urmări distrugerea Bisericii, dar conştiinţa sa nu-i permite să mai susţină
altceva decât concluziile finale pe care le-a scos din Biblie.
 149

Ultima întâlnire a fost mai restrânsă. Neal Wilson (noul Preşedinte CG), împreună cu
alţi câţiva lideri, au avut o discuţie mai apropiată cu Desmond Ford şi cu soţia sa şi s-au rugat
împreună cu ei. După toate acestea, Ford şi-a păstrat opniile. A fost destituit din orice poziţie
de angajat al Bisericii, nemaiputând funcţiona ca pastor sau profesor adventist. Totuşi,
calitatea de membru i-a rămas.
Încotro va duce această criză? Două direcţii sunt vizibile încă de pe acum: pe de o
parte, teologia adventistă a devenit mai vie, mai fierbinte, mai atentă, mai cercetătoare şi tot
mai mulţi oameni, predicatori sau laici s-au apucat mai serios de studiu, asemenea bereenilor;
pe de altă parte, nu puţini dintre laici, studenţi, sau angajaţii Bisericii, gândesc în stilul lui
Ford în diverse aspecte. Revista Euangelica, editată de Ford, circulă printre AZS, ca şi cărţile
sale mai vechi, care sunt foarte bune ca mesaj şi scrise într-un stil atrăgător. Ford a fost
preocupat sincer de toate aspectele adventismului, de la doctrina despre sănătate, până la
apărarea sabatului şi a Creaţiei. La scurt timp după comentariul la Daniel, a publicat un
comentariu la Apocalipsă (Crisis, în trei volume), care fusese scris mai demult. Observaţia
mea este că Apocalipsa lui a devenit în unele privinţe o sugestie pentru comentariile teologilor
din generaţia următoare.
Putem spune că din punct de vedere al istoriei teologiei Bisericii, anul 1980, cu
provocarea fordistă şi cu sesiunea Conferinţei Generale de la Dallas, constituie un criteriu de
periodizare. Adventismul de astăzi trăieşte în era de după 1980. La Dallas au fost
reprezentanţi din 190 de ţări, delegaţi din partea câmpului mondial care la data aceea număra
peste 3.300.000 membri. În cinci ani de la Conferinţa Generală din Viena (1975), numărul
membrilor crescuse mult, în aşa măsură încât în 1979 se botezau, în medie, 1000 de suflete pe
zi. Delegaţii au ales ca preşedinte pe Neal Wilson, care încă din 1978 înlocuise pe Robert
Pierson (retras din motive de sănătate). Conferinţa a analizat nevoile generale ale lucrării,
deficienţele şi victoriile, reafirmându-şi încrederea în doctrinele speciale predicate de-a lungul
timpului, îndemnând la consacrarea deplină, pentru ca Spiritul Sfânt să ne poată folosi în
încheierea grabnică a lucrării Sale pe pământ. Au fost puse ţinte misionare şi mai înalte, au
fost făcute reorganizări. În ce măsură viitorul teologiei noastre ne va feri de evangheliile false
şi ne va ajuta să urmăm evanghelia veşnică (Apoc. 14, 6)? Noi credem încă şi aşteptăm.
 150

Ultimii ani (1980-1988)

Ultimii ani ai secolului pribegiei noastre prin deşertul acestei lumi, au fost martori ai
unor schimbări spectaculoase în lume şi martori ai unor primejdii devenite tot mai evidente. în
1982, de exemplu, revista americană SPECIAL ALERT, organul de presă al unei organizaţii
duminicaliste interconfesionale, a început să publice că adventiştii de ziua a şaptea sunt
vinovaţi de toată apostazia creştinilor din America, deoarece au încurajat profanarea
duminicii. De asemenea, se spunea că adventiştii de ziua a şaptea sunt răspunzători şi de
dezastrul economic care vine ca o pedeapsă divină pentru călcarea duminicii. în 1983,
conducătorul acestei organizaţii, Robert Fillman, declara în publicaţia sa că:
- duminica este ziua Domnului, după porunca a patra şi trebuie serbată de creştini şi
necreştini fără deosebire, în mod obligatoriu;
(iată un adevărat legalism!)
- sâmbătiştii care insistă ţinerea sâmbetei ca sabat, atrag dizgraţia lui Dumnezeu
asupra naţiunii americane...
- guvernul este responsabil şi nu Biserica, pentru a legifera păzirea duminicii,
folosind orice mijloace pentru a asigura sfinţirea duminicii;
- naţiunea americană trebuie să impună cu stricteţe duminica pentru toţi, inclusiv
pentru străinii din ţară;
- numai sfinţirea duminicii poate garanta religiozitatea oamenilor şi favoarea divină,
binecuvântarea lui Dumnezeu; cauza crizei economice se află în călcarea sabatului duminical;
dacă vom merge aşa înainte, ne vom ruina complet...
Adventiştii nu sunt în neştiinţă cu privire la semnificaţia profetică a unei asemenea
tendinţe care urmăreşte modificarea Constituţiei Federale a SUA, în favoarea creştinismului
tradiţional modernizat şi în defavoarea libertăţii de conştiinţă şi a religiei biblice. Poate că nu
întâmplător, această furie a balaurului începea să se dea pe faţă tocmai în momentul când
Biserica pusese la cale o campanie de evanghelizare mondială, numită „O MIE DE ZILE DE
SECERIŞ" cu care ocazie au avut loc succese spectaculoase în diverse locuri ale lumii. La
Manilla (Filipine) a avut loc un botez de 1000 suflete într-o zi, iar la Sidney, în 1982 (8
august) s-au botezat peste o mie de suflete într-o zi, de către 40 pastori, iar cu ocazia botezului
s-au mai hotărât încă 220 de persoane ca să ţină sabatul, în aşteptarea botezului. Totodată, pe
lângă aceştia, 550 de persoane au primit studii biblice la domiciliu. Campania din Sidney
(Australia) a fost susţinută de cele 45 comunităţi din oraş şi de pastorii lor. Totuşi, din
America Latină şi Africa, par să fie, în continuare, acela mai favorizate de harul creşterii,
datorită spiritului misionar al laicilor. în septembrie 1982, un nou record a fost înregistrat în
Filipine, ţara preponderent catolică; în două sabate consecutive s-au botezat circa 1500 suflete
la Manilla, în prezenţa a 100 de pastori şi un grup de la Conferinţa Generală, împreună cu
fratele Wilson. Filipinele cuprind două uniuni şi numără aproape 300.000 de membri la o
populaţie de 40.800.000
Dată fiind importanţa acestui câmp misionar, Conferinţa Generală a ţinut Consiliul
anual din 1982 la Manilla. Guvernul Filipinez s-a arătat deosebit de ospitalier. Unul dintre
fraţii conducători a fost invitat să vorbească la televiziune şi a vorbit despre sabat şi a doua
venire. Totodată, fratele Wilson a vizitat pe preşedintele Republicii Filipine, Ferdinand
Mârcos. La încheierea vizitei, preşedintele a fost bucuros ca fratele Wilson să înalţe o
rugăciune.
în septembrie 1982 s-a ţinut la Sao Paulo, în Brazilia, un congres al tinerilor adventişti
de ziua a şaptea, cu 22.000 de participanţi.
 151

în 1982 Biserica avea în lume, 447 instituţii medicale, 50 case de editură, şi cel mai
important sistem de învăţământ dintre protestanţi, în lume. Contribuţia financiară a membrilor
ajunsese în 1982 la aproape 200 de dolari pe membru, pe plan mondial.
în 1985 s-a ţinut ultima sesiune a Conferinţei Generale, la New Orleans, în SUA.
Fratele Wilson a fost reales. S-au sărbătorit triumfuri misionare ca de obicei, s-au analizat
situaţii organizatorice şi spirituale, s-au pus ţinte misionare şi spirituale. Referindu-se la
libertatea academică, fratele Wilson a expus hotărârea Bisericii de a folosi această libertate
necesară în cercetare, ca şi până atunci, dar iară a face din ea un drept al promovării
neîngrădite a tuturor concepţiilor. A fost mustrată atitudinea celor de la revista universitară
adventistă de ziua a şaptea „SPECTRUM", care, în ultima vreme accentuaseră prea mult
unele dificultăţi sau pete albe ale teologiei noastre, fără a susţine cu îndrăzneală punctele clare
şi sigure care aduc certitudine. în aceşti ultimi ani s-a agitat în presa adventistă de ziua a
şaptea americană şi în cercurile pastorale o problemă care este la modă în lumea pastorală: De
ce nu pot fi şi pastori - femei? Deşi se spera ca chestiunea să fie pusă în faţa Congresului
pentru discuţie, conducătorii Bisericii au avut înţelepciunea ca nici măcar să n-o pună în
discuţie. O altă problemă respinsă a fost: Ce facem cu membrii adventişti care calcă sabatul
prin frecventarea şcolii? Deşi Conducerea Bisericii recunoaşte declaraţiile Spiritului profetic
ce arată că acest lucru este un păcat ce ne împiedică a fi sigilaţi, s-a propus abţinerea de la o
hotărâre administrativă, pentru a nu crea mari dificultăţi în ţările socialiste unde se întâlneşte
mai ales această problemă. Prin urmare, Biserica trebuie mai degrabă să înveţe decât să
impună.
Anii 1980-1988 nu au însemnat de loc încetarea disputei precedente. Ford şi adepţii săi
care se numesc adventişti evanghelici şi-au continuat drumul. Printr-o corespondenţă cu dr.
Ford am putut înţelege şi mai bine tragedia acestei înstrăinări. Acum el neagă total principiul
zi - an, vede şi în Daniel 9 pe Antioch Epifanes şi cu toate că interpretările sale sunt acum atât
de diferite, susţine că sora White, dacă ar trăi astăzi, i-ar da dreptate, că profeţii nu sunt
infailibili. Se mai schimbă şi ei cu timpul... dar cât de mult şi în ce privinţe, se poate schimba
un profet? Şi cât de siguri putem fi pe Biblie, care este o colecţie de scrieri ale profeţilor? Un
prieten al meu a preluat de la fratele Emilio Knechtle ştirea că dr. Ford deja pregăteşte o carte
prin care să demonstreze că nu toată Biblia este inspirată...
Iată rezultatul necredinţei în Spiritul Profetic şi al-jocului teologic cu neprihănirea prin
credinţă... Sora White spunea clar că aceia care se complac în îndoieli cu privire la Mărturii îşi
vor pierde şi credinţa în Biblie. Un prieten din SUA mi-a comunicat telefonic între altele că
Brinsmead deja şi-a pierdut credinţa în Dumnezeu... Dumnezeu să se îndure de poporul Său şi
dacă mai este posibil, să întoarcă la sănătatea credinţei pe cei rătăcitori, între timp ce unii ţin
tare credinţa dată sfinţilor o dată pentru totdeauna, alţii se aliază cu ultima mare apostazie
spirituală şi teoretică... în ultimii ani, un alt predicator adventist american, Walter Ree, a scris
o carte, MINCIUNA WHITE (Minciuna albă) prin care vrea să argumenteze că E. White ar fi
fost de fapt, o plagiatoare, mare parte din opera ei fiind confecţionată din furturi literare... în
mod providenţial însă, un jurist catolic, specialist în domeniu literar, analizând scrierile E.G.
White din acest punct de vedere, nu numai că
a ajuns ia concluzia că E. White nu a fost o plagiatoare, dar a rămas foarte impresionat
de profunzimea spirituală a scrierilor ei... în timp ce sute şi mii se botează în credinţa
adventistă, în timp ce umbrele decretului duminical ameninţă să acopere orizontul, în timp ce
în estul socialist au loc mari prefaceri ce pregătesc împlinirea profeţiilor, se împlineşte sub
ochii noştri profeţia E.G. White, care spunea: „Stelele pe care le-am admirat pentru strălucirea
lor, vor apune şi se vor stinge pe întuneric.”
În aceşti ultimi ani au apărut şi lucrări valoroase care nu numai că se opun curentului
„noii teologii", dar reabilitează cu îndrăzneală solia din 1888 şi chiar unele componente
sensibile cum ar fi problema naturii umane „păcătoase" moştenită de Isus. Fratele Arthur
 152

Leroy Moore, pastor, profesor şi conducător adventist de ziua a şaptea care a servit în Alaska,
Africa, New Mexico a publicat în 1979 care sa TEOLOGIA ÎN CRIZĂ care face o analiză
minuţioasă a neprihănirii prin credinţă în scrierile Ellenei White. Este o lucrare ce merită
studiată de fiecare lucrător adventist de ziua a şaptea . în 1985 fratele Dennis Pribe, teolog
adventist american, a publicat cartea FAŢĂ ÎN FAŢĂ CU EVABGHELIA REALĂ, în care
arată că dificultatea teoretică porneşte de Ia neînţelegerea naturii păcatului, după care urmează
în mod firesc deosebiri de vederi asupra păcatului originar, asupra naturii umane a lui Isus şi
apoi, vederi tot mai divergente asupra neprihănirii prin credinţă, desăvârşirii, asupra judecăţii
de cercetare, asupra Spiritului profeţiei, ş.a.m.d. Fratele Moore arată că adventismul de astăzi
trebuie să-şi precizeze clar poziţia, fără compromis, pe care dintre aceste două evanghelii o
îmbrăţişează.
Mă alătur din toată inima învăţăturii fratelui Pribe, care merge pe aceiaşi linie cu
Waggoner, Prescott, Daniells, Wieland, Douglas, Moore şi pe aceiaşi linie cu E.G. White şi cu
Biblia, în mod curajos, deşi unii se grăbesc să scuture de cartea sa, fără s-o studieze cu atenţie.
Controversa asupra naturii umane a lui Christos, însă mai continua în revista Ministry pe la
1984-1986 şi Conducerea Bisericii permite ambele poziţii, deoarece sunt chestiuni care nu s-
au clarificat la toate nivelele, de toţi teologii.
De cealaltă parte, apostazia continuă. Prin 1982, revista lui D. Ford, EVANGHELICA,
publica o listă de circa 100 de pastori şi profesori adventişti de ziua a şaptea care au părăsit
adventismul pe motive de conştiinţă. Articolul se intitula foarte sugestiv, EXOD DIN
ADVENTISM... Printre corifeii acestui nefericit exod se află Francis Campbel din Africa de
Sud, fost preşedinte de Uniune şi editorul adventist de ziua a şaptea norvegian Aage
Rendalen... Şi nu trebuie să subapreciem această primejdie, deoarece sunt destul de mulţi
dintre noi care gândesc în spiritul „noii teologii", fără să fi auzit de aceste evenimente.
Neglijarea Mărturiilor nu pare a fi o atitudine mai bună decât lepădarea lor directă sau subtilă,
iar tăgăduirea curăţirii sanctuarului ceresc de la ] 844 nu este mai rea decât indiferenţa faţă de
studierea acestui adevăr central. Dacă mai punem la socoteală spiritul lumesc într-o dezvoltare
tot mai deplină în rândurile Bisericii şi lipsa de preocupări nobile, altruiste, în special
stagnarea sau creşterea înceată a lucrării, în anumite zone largi ale pământului, dacă adăugăm
preocuparea materialistă şi senzuală, neascultarea de directive divine şi neglijarea gravă a
studiului, meditaţiei şi rugăciunii, avem un tablou trist care arată urgenţa unei redeşteptări
mult mai profunde şi mai serioase.
Nu putem trece cu vederea importanţa cărţilor publicate de fratele Lewis Walton, jurist
adventist de ziua şaptea din California. Cartea OMEGA descrie mai întâi criza panteistă de la
1900-1906 la care s-a adăugat în 1909 erezia lui Ballenger, ca fiind criza ALFA, aşa cum o
numea sora White, apoi extrăgând din Spiritul Profetic descrierea caracteristicilor unei
apostazii finale, numită OMEGA, despre care sora White scria că va fi mult mai puternică,
fratele Walton identifică OMEGA în apostazia generată de mişcarea Briensmead - Ford, fără
a-i numi. După cum ALFA intervenise în timpul cel mai favorabil din punct de vedere
misionar şi în urma neglijării sau lepădării luminii de la Minneapolis, tot astfel şi OMEGA a
fost semănată de Satan la un timp strategic, când Biserica devenea tot mai răspândită şi mai
bine cunoscută. într-o altă lucrare a Sa, DECIZIE LA IORDAN, fratele Walton asemăna
momentul 1888 cu acela al israeliţilor din Numeri 13, când dintre cele 12 iscoade, două au
adus veştile credinţei iar restul s-au opus şi au influenţat tot poporul. Au urmat 40 de ani de
pribegie prin pustiu, după care s-au îndreptat, o nouă generaţie şi cu un nou conducător, la
hotarele Canaanului. Dar, chiar înainte de a intra, au fost atraşi la sărbătoarea păgână a
moabiţilor, realizată de sfatul trădător al unui fost profet.
Anul 1988 a adus împlinirea unui secol de la istorica Conferinţă de la Minneapolis. Cu
această ocazie, editura adventistă a scos de sub tipar o nouă ediţie a cărţii lui Waggoner,
 153

CHRISTOS ŞI NEPRIHĂNIREA SA, care nu mai fusese editată de multă vreme, precum şi
alte lucrări.
Totodată, fratele Arnold Wallenkampf a publicat cartea CE TREBUIE SĂ ŞTIM
DESPRE 1888? Care tratează problema cam din acelaşi unghi de vedere ca fratele Wieland,
subliniind, în final, răspunderea generaţiei noastre. Referindu-se la o declaraţie a sorei White
din 1890, în care ea găsea vina principală de partea pastorilor, fratele Wallenkampf se
adresează în continuare, pastorilor, profesorilor, şi tuturor conducătorilor adventişti cu această
răspundere provocatoare, arătând că solia laodiceană este adresată mai întâi „îngerul
Bisericii", adică slujitorilor lui Dumnezeu, care sunt stelele Bisericii. Şi pentru a întării ideea,
fratele arată că a găsit-o în SLUJITORII EVANGHELIEI pag. 13-14 (engleză). El arată că
dacă slujitorii lui Dumnezeu nu se lasă umpluţi de lumina de la 1888 pentru a lumina
pământul, vor deveni stele căzătoare aşa cum a devenit de-a lungul timpului atâţia predicatori.
Accentul pus de fratele Wallenkampf asupra conducătorilor, nu este o notă de
criticism din partea sa, ci reprezintă un adevăr de care Conducătorii Conferinţei Generale sunt
conştienţi. Observând marile lipsuri care sunt tocmai la acest nivel, fratele Neal Wilson, într-o
predică din Şingapore (7 nov. 1987), vorbind conducătorilor Diviziunii Orientului îndepărtat a
întrebat: „ Cum poate Biserica să aştepte să se schimbe, dacă conducătorii ei nu se schimbă?
"
Prelegerile săptămânii de rugăciune din 1988 au avut ca temă solia din 1888 şi
primirea ei. Ne pare rău că efectul acestor prelegeri n-a fost pe măsura importanţei
subiectului. Va trebui să mai aşteptăm un secol pentru a medita din nou asupra lecţiei de la
Minneapolis, pentru a ne vindeca de această boală permanentă a noastră, care este necredinţa
şi neascultarea? Decizii mari şi evenimente surprinzătoare de tot felul, stau ascunse înaintea
noastră, Şi noi, ca popor, nu suntem pregătiţi pentru ele. Să lăsăm triumfalismul laodicean la o
parte şi să recunoaştem că fără o redeşteptare şi reformă suntem extrem de slabi şi
neputincioşi.
 154

În loc de încheiere
Fiind o încercare de expunere a istoriei adventiste, această carte nu poate avea o
adevărată încheiere. Ca şi Faptele Apostolilor, ea rămâne neterminată. Va trebui să scriem cu
viaţa noastră pagini mai frumoase decât cele scrise până aici, va trebui să alegem de aici
exemplele cele mai bune ale istoriei adventiste şi să ne însuşim lecţiile trecutului.
Cei ce doresc să clădească Biserica, ar trebui să urmeze de aproape instrucţiunile
inspirate cu privire la viaţa şi activitatea lor. Este necesară o adevărată reformă a adunărilor de
cult, care nu au devenit aproape un scop în sine şi nu un mijloc pentru a ne arăta în mod
raţional iubirea de Dumnezeu (printr-o adevărată închinare) şi de aproapele (printr-o
adevărată şi mai deplină părtăşie în scopul salvării de suflete). Este alarmant că trece sabat
după sabat şi ne mulţumim cu cojile unor binecuvântări pe care nu ajungem să le gustăm din
plin. Comunităţile dorm şi este trist că mulţi pastori se simt liniştiţi când în district nu este nici
o problemă, adică nici un scandal, nici un conflict de aplanat. Dar, oare, la aceasta se rezumă
creştinismul?
Avem nevoie de un corp de lucrători şi conducători care să fie legaţi între ei şi cu
Dumnezeu, prin solia şi experienţa neprihănirii prin credinţă. Aceasta va putea trezi Biserica.
Ne putem aştepta la împotriviri serioase ca aceea de la Minneapolis, sau la o solie falsă, ca
aceea a lui Ford. Dar, faptul că nu prea există asemenea manifestări, este o dovadă suficientă
că ne găsim încă, în apele cuminţi ale unui legalism care se liberalizează, dar nu se naşte din
nou. Dacă suntem sinceri, trebuie să recunoaştem că, în timp ce alţii sunt preocupaţi de
problema „desăvârşirii prin credinţă" şi de câştigarea de suflete, un număr imens dintre noi
dau pe faţă un spirit cu totul lumesc, mulţumindu-se cu un formalism ceremonial de sâmbătă,
care rezumă aproape tot creştinismul lor. Chiar doctrina de bază' nu este suficient cunoscută,
încât să putem da socoteală oricui pentru credinţa noastră, cu blândeţe şi respect. Şi în timp ce
suntem uneori atât de străini de spiritul Evangheliei, dăm pe faţă, adesea, o atitudine sectară,
arogantă, triumfalistă sau izolaţionistă faţă de credincioşi de alte confesiuni care se străduiesc
în mod sincer să trăiască lumina pe care o au, sau care sunt, cel puţin, la fel ca şi noi.
În mod sigur, trebuie să aibă loc o serioasă schimbare. Ea trebuie să fie, în principiu,
de natură spirituală. Dar ea implică, în primul rând, schimbarea urgentă a mentalităţii actuale,
ceea ce nu se poate face decât prin Cuvânt. De aceea, răspunderea principală zace asupra celor
ce mânuiesc, prin grai sau scris, acest Cuvânt. Este de datoria tuturor adventiştilor care
gândesc şi care sunt îngrijoraţi de soarta celor din jurul lor este, în primul rând, de datoria
celor ce păstoresc Biserica, să ia în serios cât mai urgent cu putinţă şi să aplice în modul acela
mai potrivit, după caz, instrucţiunile servei Domnului care privesc scopul serviciilor divine şi
conţinutul şi forma lor. Nu vrem să spunem că în aceasta ar consta toată cheia unei
redeşteptări, dar în mare parte, acest lucru este adevărat. In cele mai multe câmpuri din lume,
nu pare să funcţioneze cu adevărat programul propus de inspiraţie, iar în unele zone, situaţia
este radical diferită de aceste instrucţiuni:
„In loc de a avea atât de multe predici, ar trebui să avem o mai profundă cercetare a
Cuvântului lui Dumnezeu, deschizând Scripturile, text cu text şi căutând dovezile tari care
susţin doctrinele fundamentale care ne-au adus acolo unde suntem, pe platforma adevărului
veşnic. "
„ O credinţă superficială duce la o experienţă superficială. Există o pocăinţă de care
trebuie să ne pocăim. Orice experienţă autentică în doctrinele religioase va purta amprenta
lui Iehova. Toţi trebuie să vadă necesitatea înţelegerii adevărului pentru fiecare, personal.
Noi trebuie să înţelegem doctrinele care au fost studiate cu atenţie şi cu rugăciune. Mi s-a
arătat că în poporul nostru există o mare lipsă de înţelegere cu privire la apariţia şi
progresul soliei îngerului al treilea. Este mare nevoie de a se cerceta cartea lui Daniel şi
 155

Apocalipsa, de a se învăţa temeinic textele ca să putem şti ce este scris... " (Note Book
Leaflets - Elmshaven Library The Church, 3 - Apostasies)
„În câmpul misionar s-a dovedit că, oricât talent de predicare ar avea predicatorii,
dacă neglijează lucrarea activă, dacă nu învaţă pe popor cum să lucreze şi cum să conducă
adunările şi cum să-şi facă partea lor de lucrare misionară, cum să aibă succes în a câştiga
pe oameni, atunci lucrarea lor va fi aproape zadarnică... " (Mărturii V,247 — rom)
„Căutarea lui Isus după roade, printre crengile îmbrăcate cu frunze ale smochinului şi
dezamăgirea sa găsind „numai frunze" mi se prezentau atât de viu înaintea ochilor mei.
Simţeam că nu pot suporta aceea privelişte. Nimic nu mă putea mângâia pentru anii care
trecuseră, ani de neglijare a datoriei de către predicatori şi popor. Mă tem ca nu cumva
blestemul uscării smochinului să fie şi soarta acestor nepăsători. " (ibid 248)
„ Tinerii noştri n-au fost educaţi în aşa fel încât să-şi ia răspunderea faţă de
Dumnezeu. Prea puţină încurajare li s-a făcut ca să lucreze pentru cauza adevărului... Ca
popor, noi nu insistăm spiritual în măsura în care ne apropiem de sfârşit. Noi nu înţelegem
măreţia şi simplitatea lucrării care ne stă în faţă. Planurile n-au devenit mai vaste şi mai
clare, cu timpul. Există o regretabilă lipsă de bărbaţi şi femei pregătiţi care să ducă mai
departe lucrarea pentru acest timp. Noi nu facem nici a douăzecea parte din ceea ce
Dumnezeu cere să facem. A avut loc o depărtare de la simplitatea lucrării, făcând-o să fie
complicată, greu de înţeles şi de îndeplinit. Prea adesea, conducerea şi guvernarea lucrării a
fost făcută mai mult de către judecata şi înţelepciunea oamenilor decât de Dumnezeu. " (ibid
11)
„ Cel mai bun ajutor pe care lucrătorii angajaţi îl pot da membrilor Bisericii noastre,
este nu de a le tot predica, ci de a face planuri de lucru pentru ei. Daţi fiecăruia ceva de
făcut pentru alţii... Şi toţi să fie învăţaţi cum să lucreze, îndeosebi, aceia care sunt veniţi de
curând la credinţă să fie educaţi pentru a deveni conlucrători cu Dumnezeu. Dacă sunt puşi
la lucru, cei descurajaţi se vor încuraja, cei slabi vor deveni tari, cei neştiutori vor deveni
inteligenţi şi toţi vor fi pregătiţi să prezinte adevărul aşa cum este el în Christos."
„în unele din Conferinţele noastre conducătorii au ezitat de a introduce aceste
metode practice de instruire. Unii sunt în chip natural înclinaţi spre ţinerea de predici în loc
de a da învăţături. "
„N-ar trebui să fie întârziat acest efort bine plănuit de a instrui pe membrii bisericii.
în fiecare comunitate există talente care prin cuvenita lucrare, ar putea fi dezvoltate pentru a
ajuta lucrarea: Ceea ce este necesar ACUM pentru a descoperi şi dezvolta talente în
Biserică, talente ce pot fi educate pentru a fi folosite de Domnul. Ar trebui să existe un PLAN
bine organizat pentru folosirea de lucrători care să meargă în toate comunităţile noastre,
mari şi mici, pentru a instrui pe membri cum să lucreze atât pentru zidirea bisericii cât şi
pentru necredincioşi. Este nevoie de PREGĂTIRE, de învăţătură. Cei ce lucrează la vizitarea
comunităţilor ar trebui să dea fraţilor şi surorilor instrucţiuni cu privire la metode practice
de lucrare misionară... "
„Nici toate predicile din lume nu vor face pe oameni să simtă adânc nevoia sufletelor
care pier în jurul lor. Nimic altceva nu va trezi în bărbaţi şi femei un zel plin de jertfire de
sine care să-i mâne în câmpuri noi ca să lucreze pentru cei ce sunt în întuneric. PREGĂTIŢI
lucrători spre a merge la drumuri şi la garduri"... „Tineri şi tinere să fie EDUCAŢI spre a
deveni lucrători în vecinătatea lor şi în alte locuri. "
„Aceia care au supravegherea spirituală a Bisericii, ar trebui să plănuiască mijloace
şi căi prin care să dea ocazie fiecărui membru de a face ceva în lucrarea Domnului. Prea
adesea, în trecut, aceasta nu s-a făcut şi nu au fost puse în aplicare pe deplin planuri clare
prin care talentele tuturor să poată fi folosite în serviciul activ. Numai puţini sunt cei ce-şi
dau seama cât de mult s-a pierdut din această cauză... (extrase din Testimonies IX, secţiunea
a IlI-a). Predicatorii noştri au comis adesea o mare greşeală când au ţinut cuvântări în
 156

oraşele mari sau în corturi, prin aceea că şi-au consacrat timpul numai cuvântărilor. Ei ar fi
trebui să predice mai puţin şi să înveţe mai mult, să instruiască pe oameni şi să înveţe pe
tineri cum să lucreze cu succes. Predicatorii trebuie să fie capabili să înveţe pe alţii cum să
cerceteze Biblia şi să educe mintea şi purtarea acelora care vor să slujească lui Dumnezeu.
De asemenea, ei trebuie să fie cu totul dispuşi a da îndrumări şi sfaturi celor ce sunt de
curând în credinţă şi care par a avea calităţi pentru lucrarea Domnului... " (citatele
anterioare sunt din „Slujitorii Evangheliei", 66)
„ Cel mai mare ajutor ce poate fi dat poporului este a-i învăţa să lucreze pentru
Dumnezeu şi să depindă de el, iar nu de predicatori.
„Este ştiut că toate predicile ce au fost rostite n-au dezvoltat o mare clasă de lucrători
plini de abnegaţie. Subiectul acesta trebuie privit ca unul care cuprinde rezultatele cele mai
serioase. Este în joc viitorul nostru veşnic. Comunităţile se ofilesc şi pier pentru că nu şi-au
folosit talentele în vederea răspândirii luminii. Îndrumări atente trebuie date, care să fie
învăţături de la Domnul, ca toţi să folosească practic lumina lor."
„Poporului i s-a predicat prea mult. Dar au fost ei învăţaţi cum să lucreze pentru
aceia pentru care a murit Christos? A fost stabilită o linie de lucru şi a fost ea aşezată
înaintea lor în aşa fel încât fiecare să vadă nevoia de a lua parte la lucrare?”
„Mulţi ar fi voioşi să lucreze, dacă ar fi învăţaţi cum să înceapă. Ei au nevoie să fie
instruiţi şi încurajaţi. Fiecare comunitate trebuie să fie o şcoală pentru pregătirea d
misionari creştini. Membrii trebuie învăţaţi să ţină lecturi biblice, să conducă şi să înveţe pe
alţii în şcoala de sabat, să ajute cât mai bine pe săraci şi să îngrijească de bolnavi, să lucreze
pentru câştigarea celor înstrăinaţi de Dumnezeu şi de legea Lui... " (Sfaturi pentru servicii
creştine, 54-55)
„Singura cale de a creşte în har este de a face cu toată inima lucrarea pe care
Christos a hotărât-o pentru noi". (ibid 97)
Multe alte mărturii subliniază acest mare adevăr că Biserica noastră este slabă din
cauza nepregătirii şi nelucrării, deoarece membrii sunt îndopaţi cu predici (care adesea nu
sunt chiar de cea mai bună calitate) în loc să fie învăţaţi în adevărurile vitale ale Cuvântului şi
instruiţi pentru lucrare, înţelegând nevoia,unii au introdus în sabat noi ore şi cercuri care să
compenseze lipsa, dar sabatul devine astfel, foarte împovărător. Nu este mai înţelept să
ascultăm sfaturile inspirate care ne îndeamnă să facem tot ce trebuie făcut, „în loc de a avea
multe predici"? Este bine ca în sabat, adesea, să fie câte o predică scurtă şi plină de iubirea lui
Christos. Dar poporul nostru nu trebuie să aştepte predici în fiecare sabat, spune sora White în
„Timpul şi lucrarea", în Mărturii pentru Comunitate" şi în alte locuri. Ea ne sfătuieşte să avem
în schimb ore de povestire a experienţelor misionare şi, desigur, ore de pregătire şi studiu şi
rugăciune în acest scop, subliniind că aceasta se va dovedi pentru comunitate o înviorare şi că
va fi o „hrană la vremea potrivită" (Luca 12,42-44).
Şi acesta nu este singurul sfat neglijat cu privire la administrarea Bisericii. O mare
lipsă vine din faptul că nu există o preocupare serioasă pentru cunoaşterea şi aplicarea
instrucţiunilor inspirate. Deoarece cărţile E.White sunt destul de rare şi deoarece poporul
citeşte chiar mai puţin decât predicatorii, ar fi foarte nimerit ca ele să fie studiate cu
comunitatea, urmărind principiile şi sfaturile ce pot fi aplicate în cazul nostru. Nu se poate
întrezări o redeşteptare mai largă, care să cuprindă o mai parte din popor, dacă se neglijează
instrucţiunile lui Dumnezeu. Aşa cum este predicată solia neprihănirii astăzi, în spirit
laodicean, în mod confuz, sau cu direcţii extreme, sau chiar dacă se predică corect, dar fără
implicaţiile practice care să facă din membri un singur trup în Christos, în jurul predicatorului,
ea nu va produce nici o redeşteptare serioasă. Fără îndoială, lucrarea misionară nu este
mântuitorul nostru. Nici studiul şi cunoaşterea doctrinei. Poate instrucţiunile privitoare la
pregătirea misionară nu sunt decât o „respiraţie artificială". Dar de acest prim ajutor depinde
soarta comunităţilor noastre.
 157

Iubite cititor! Dacă ai fost pătruns de convingerile inspirate de aceste pagini şi nu ştii
ce să faci şi cum să faci, sau dacă crezi că ştii, vino chiar acum înaintea Domnului şi te
consacră Lui pentru această cauză care nu este doar o dispută doctrinală, ci o adevărată viaţă
în Christos. Să recunoaştem înaintea Domnului că am păcătuit, umblând după capul nostru şi
nu după Capul pe care ni L-a dat Dumnezeu. Toţi cei ce întreţin o relaţie sfântă cu Isus, care
au primit solia din 1888 se vor descoperi prin aceea că au interes serios în cunoaşterea şi
aplicarea „Mărturiei lui Isus". Dumnezeu vă va netezi drumul" (2 Tim.2,7).

Piatra Neamţ, 1988 +