CUPRINS

Prefaţă............................................................................................................................3

Prefaţă la prima ediţie...................................................................................................5

Postfaţă la prima ediţie..................................................................................................8

Abrevieri........................................................................................................................9

Partea I: Filantropia în spaţiul ideologic al Bizanţului..............................................15

1. Fundalul elen şi creştin............................................................................................16

2. Raţiunile din spatele filantropiei bizantine..............................................................29

3. Filantropia în gândirea religioasă bizantină.............................................................38

4. Filantropia ca virtute împărătească..........................................................................48

Partea a II-a: Practica şi instituţiile filantropiei.........................................................60

5. Filantropia bizantină în practică: Biserica...............................................................61

6. Monahismul şi societatea.........................................................................................87

7. Filantropia şi Statul bizantin..................................................................................104

8. Binefăcătorii particulari.........................................................................................120

Partea a III-a: Instituţii filantropice..........................................................................127

9. Spitalele..................................................................................................................128

10. Casele de oaspeţi (xenones).................................................................................152

11. Azilurile pentru bătrâni........................................................................................177

12. Orfelinatele..........................................................................................................190
13. Căminele pentru săraci.........................................................................................200

14. Alte instituţii........................................................................................................209

15. Concluzii..............................................................................................................214

Patriarhii ortodocşi de Constantinopol 315-1204.....................................................222

Împăraţii bizantini 324-1204.....................................................................................227

Bibliografie................................................................................................................230

Index...........................................................................................................................240

2
 Prefaţă

Când prima ediţie a acestei lucrări a fost publicată de către Editura Universităţii
Rutgers în 1968, peste cincizeci de studii erudite şi recenzii de carte, din câte ştiu eu, au
apărut în reviste de specialitate, periodice şi ziare. În general, cartea a fost destul de bine
primită.
În detrimentul studiilor excelente şi a comentariilor generoase, câţiva critici mi-au
atras atenţia atât asupra greşelilor tipografice, cât şi a celor faptice. Unii au indicat
inconsecvenţa în scrierea numelor greceşti, iar altul a criticat indexul detaliat. Am
beneficiat de comentariile critice ale câtorva specialişti, între care cele recente ale lui
Romilly Jenkins (Speculum), Joan Hussey (Journal of Ecclesiastical History), Walter
Kaegi (Church History), J. Karayannopoulos (Byzantina), Glanville Downey (Catholic
Historical Review), R. Janin (Revue des Etudes Byzantines), Donald Nicol (Journal of
Theological Studies), Konstantinos Bonis (Theologia), F. Halkin (Analecta
Bollandiana), Basil Tatakis (Balkan Studies), P. Georgoutsos (Platon), John Rexine
(American Historical Review).
Ediţia de faţă a devenit o necesitate, deoarece Filantropia şi asistenţa socială
bizantină a ieşit de sub tipar acum câţiva ani şi încă mai există cereri pentru ea. Prima
ediţie a fost extinsă şi revizuită cu aproape cincizeci de noi pagini de text. Erorile
tipografice au fost corectate şi s-au făcut eforturi în vederea consecvenţei.
Cea mai importantă revizuire pe care am făcut-o se referă la studiul meu privind
filantropia în Grecia clasică şi în lumea elenistică, a cărei practică am subestimat-o. Am
accentuat unicitatea iubirii creştine (agape) şi practicarea ei. Sunt convins acum că, în
practicarea filantropiei, diferenţa între elenismul profan şi cel creştin nu este atât de
mare precum am crezut cândva. Accept astăzi teza lui Bolkstein cum că iubirea creştină
s-a dezvoltat ca o moştenire directă a filantropiei Greciei antice şi că filantropia
bizantină a derivat mai ales din conştiinţa şi gândirea elenismului antic. De asemenea,
acum văd mai multă continuitate între etosul social, specificitatea culturală a elenismului
antic şi cea creştină decât eram dispus să recunosc acum câţiva ani. Din acest motiv,
primul capitol al acestei ediţii a fost extins cu dovezi pentru susţinerea tezei mele
revizuite. Cercetările iniţiale pentru acest volum au avut loc în bibliotecile Universităţii
Rutgers, Colegiului Teologic New Brunswick şi Centrului Dumbarton Oaks pentru
Studii Bizantine. Încă îmi mai amintesc amabilitatea şi ajutorul personalului lor, pentru
care le sunt recunoscător.
În prima ei ediţie, această lucrare a beneficiat de lectura şi critica profesorului şi
mentorului meu Peter Charanis, ale lui Romilly Jenkins, Francis Dvornik, John
Meyendorff, Donald Nicol, Walter Kaegi şi David Evans, care mi-au câştigat aprecierea
şi recunoştinţa pentru comentariile lor. În nici într-un caz, însă, nu sunt ei responsabilii
pentru oricare alte deficienţe pe care lucrarea ar putea să le mai aibă.

3
 Pentru răbdarea, îngăduinţa lor faţă de mine şi „filantropia” cu care m-au acceptat
din nou în mijlocul lor, chiar după ani de preocupări, nervozitate şi nerăbdare din partea
mea, soţia mea Stella şi copiii mei, Christina, John, Eleni şi Maria, merită cu prisosinţă
recunoştinţa mea. Ei ştiu destul de bine că sunt „sursa primă”, izvorul fericirii şi al
mulţumirii mele în viaţă.
În cele din urmă, doresc să mulţumesc tuturor recenzatorilor primei ediţii, critici
şi admiratori deopotrivă, pentru comentariile lor, care m-au ajutat să prezint publicului o
lucrare nouă şi, sper, mai bună. În continuare, îmi exprim recunoştinţa faţă de colegul şi
prietenul meu Fred Mench, care a citit completările la această ediţie în scopuri
editoriale, ca şi pentru observaţiile sale critice. Mulţumirile mele se îndreaptă, de
asemenea, şi spre Aristide D. Caratzas, care şi-a asumat responsabilitatea de a include
această lucrare în distinsa sa serie de cărţi dedicată Studiilor Elene – antice, medievale şi
moderne.

4
 Prefaţă la prima ediţie

Teofilact Simocattes, care a deţinut funcţia de secretar imperial sub Heraclie (610-
641), a păstrat o interesantă cuvântare, care reflectă în oarecare măsură specificul
civilizaţiei bizantine. El descrie Imperiul roman târziu, sau bizantin, ca un stat care a
întrecut în filantropie toate celelalte naţiuni.
Teofilact relatează că în timpul domniei lui Mauriciu (582-602), avarii au asediat
Anchialos, un oraş din Tracia estică. Împăratul a delegat doi ambasadori la Kagan pentru
a preveni noi atacuri şi a negocia pacea. Comentiolos, unul dintre cei doi ambasadori, s-
a adresat conducătorului avarilor, spunându-i că cei care conduc popoarele trebuie să fie
mai prudenţi şi mai înţelepţi decât supuşii lor. Ei trebuie să se arate în virtute la fel de
eminenţi precum sunt în autoritate. „Romanii (bizantinii) trec cu vederea nenorocirile
anterioare în schimbul păcii şi au uitat deja nedreptăţile pe care tu le-ai îndreptat asupra
lor. Şi fiindcă ei sunt mai presus în filantropie faţă de toate popoarele, nu sunt dornici să
facă apel la arme.”1 Întreaga cuvântare este reprezentativă pentru diplomaţia bizantină,
dezvăluind în acelaşi timp conceptele etice şi sociale ale societăţii bizantine.
Acelaşi autor a consemnat în alt loc sfatul pe care împăratul Tiberiu al II-lea (578-
82) l-a adresat ginerelui său, împăratul Mauriciu. „Lasă filantropia să premeargă
mâniei”2 este testamentul lui Tiberiu pentru urmaşul său. Acest îndemn constituie de
asemenea un element al filozofiei bizantine sociale şi politice. Teofilact susţine în altă
parte că bizantinii alcătuiau un stat bogat în bunuri materiale şi foarte omenos; de fapt,
adaugă el, Bizanţul a fost un popor acoperit de slavă datorită filantropiei sale.3
Trei secole mai târziu, vestitul învăţat şi patriarh al Constantinopolului Fotie (858-
67, 877-86) a folosit un limbaj asemănător pentru a descrie Imperiul bizantin. În cererea
sa către împăratul Vasile I (867-86), Fotie scrie că acesta ar trebui să îl trateze cu
omenie, după cum se cuvine capului „celui mai filantropic popor dintre romani.”4
În secolul al X-lea, Nicolae Misticul a subliniat de asemenea filantropia bizantină.
La începutul secolului al X-lea, turcii saracini, influenţaţi de zvonul că moscheea lor din
Constantinopol a fost distrusă, se pregăteau de un atac împotriva bizantinilor. Nicolae
Misticul, patriarhul Constantinopolului din acea perioadă (901-07, 912-25), a făcut apel
la conducătorul arabilor, sfătuindu-l să nu creadă astfel de ştiri nefondate. Printre alte
argumente, Nicolae a scris: „Sunt multe aspecte prin care poporul roman este deosebit;
1
Theophylactos of Simocatta, Historia, I. 5, ed. Charles de Boor (Leipzig, 1887), 48. „

”.
2
Ibid., p. 42: „”.
3
Ibid., VI. 2: „
” Cf. V.16, unde „romanii” din Constantinopol şi din împrejurimi sunt descrişi ca bizantini
().
4
Photios, Epistola nr. 218, ed. Joannes N. Valetas, „”, (London, 1864), p. 533. „
”.

5
oricum, ceea ce se află deasupra tuturor este filantropia şi toleranţa sa. Iar aceasta nu
este opinia mea personală”, scria Nicolae, ci „oameni de pretutindeni şi întreaga istorie
confirmă această mărturie…”5
Afirmaţii similare sunt făcute până în secolul al XIV-lea. Împăratul Ioan al VI-lea
Cantacuzinul (1347-54) îi descrie pe bizantini drept un popor ce se caracterizează prin
multele sale acte practice de filantropie. El relatează un caz în care filantropia este
descrisă ca o virtute nu doar pentru cei bogaţi şi de seamă, ci şi pentru toate structurile şi
clasele sociale. El descrie imperiul ca un stat devotat filantropiei. 6 Pe la 1348, Alexie
Makrembolites a subliniat faptul că bizantinii erau iertători şi generoşi, chiar şi faţă de
duşmani, care profitau de bunătatea lor, deoarece filantropia era una dintre calităţile lor
înnăscute.7
Dar sunt afirmaţiile acestor autori bizantini susţinute de alte dovezi? Era
filantropia un element de filozofie bizantină religioasă, morală şi socială şi, dacă da, în
ce măsură era ea practicată? Este adevărat că până şi criticii care au văzut în Bizanţ doar
barbarie şi superstiţie au doar cuvinte de laudă pentru filozofia filantropică bizantină şi
punerea ei în practică.8 Cu toate acestea, aceste aspect al civilizaţiei bizantine a rămas
până acum aproape necunoscut şi insuficient studiat.9
Scopul acestei lucrări este de a studia filantropia ca o filozofie şi un mod de viaţă
pentru bizantini şi de a determina dacă afirmaţiile celor cinci izvoare bizantine citate mai
sus sunt demonstrate prin exemple concrete din viaţa bizantină cotidiană. Afirmaţiile lor
sunt susţinute de anumiţi autori moderni.10 Prin urmare, lucrarea de faţă este
interpretativă şi sintetică.
Cercetarea mea a acoperit un număr de izvoare importante şi reprezentative din
întreaga istorie bizantină. Oricum, am făcut un studiu complet, pe cât a fost posibil, din
toate izvoarele semnificative ale secolelor X, XI şi XII, cum ar fi istorii, cronici,
tipicoane şi reguli monahale, scrieri epistolare, legi de stat şi canoane bisericeşti, texte
hagiografice şi scrieri înrudite. Orice referire la filantropia bizantină de după secolul al
XII-lea poate fi considerată accidentală.

5
Nicholas Mysticos, Epistola nr. 82, ed. J. P. Migne, Patrologia Graeca, CXI, col. 312A. „


” Migne’s Patrologia Graeca este citată aici ca MPG.
6
Joannes Cantacuzenos, Historia, ed. by L. Schopenus, Corpus Scriptorum Historiae Bizantinae, III (Bonn, 1832), 223.
„” Corpus Scriptorum Historiae Bizantinae este
citat aici ca CSHB.
7
Alexios Makrembolites, „” ed. by A. Papadopoulos–Kerameus, «
», I (Petropolis, 1891) 146.31: „”.
8
Edward Gibbon, The History of the Decline and Fall of the Roman Empire, III (London, 1887), 252, n. 73. Cf. A. N.
Diomedes, «», I (Athens, 1951), 263.
9
Peter Charanis, „Some Aspects of Daily Life in Byzantium”, The Greek Orthodox Theological Review, VIII, Nr. 1-2
(Summer 1962-1963), 67; cf. şi n. 39.
10
Constantine Amantos, „”, Athena, XXXV (Athens, 1923), 164;
«», 2nd Edition (Athens, 1953), p. 26; Phaedon Koukoules,
«», II, part I (Athens, 1948), 64. Koukoules este citat aici ca ; R. Janin, La Géographie
Ecclésiastique de l’Empire Byzantin (Paris, 1953), pp. 564-65.

6
 Cu toate acestea, studiul rezultat nu se pretinde a fi definitiv. S-a intenţionat să fie
reprezentativ, mai degrabă decât atotcuprinzător.

7
 Postfaţă la prima ediţie

Nu este necesar ca redactorul şef al acestei serii să discute pe larg asupra lucrării
Dr. Constantelos. Cartea, care este prima încercare serioasă şi cuprinzătoare de a
clarifica una dintre cele mai importante caracteristici ale societăţii bizantine, vorbeşte de
la sine. Filantropia, oricare a fi semnificaţia ei originală, a ajuns în cele din urmă să
semnifice dragostea unui om faţă de aproapele şi, în primul rând, în acest sens a căutat
Dr. Constantelos să o studieze ca trăsătură a societăţii bizantine. Şi a fost o trăsătură
importantă, ca un concept, ca o practică a persoanelor particulare, a Statului, a Bisericii
şi aşezămintelor monahale, ca un fundament în dezvoltarea anumitor instituţii: spitale
pentru bolnavi; aziluri pentru săraci, bătrâni şi orfani; cămine pentru călători şi străini.
Conştiinciozitatea cu care Dr. Constantelos a tratat acest triplu aspect al filantropiei în
Imperiul bizantin este ceea ce dă distincţie cărţii sale. Ca primă lucrare originală inclusă
în această serie, noi suntem cu adevărat fericiţi că am reuşit să o oferim publicului.

Peter Charanis
Redactor Şef
Seria Bizantină Rutgers

8
 Abrevieri

PERIODICE

AB = Analecta Bollandiana
B = Byzantion
BIAB = Bulletin de l’institut archéologique bulgare
BIARC = Bulletin de l’institut archéologique russe á Constantinopole
BNJ = Byzantinisch – Neugriechische Jahrbucher
BS = Byzantinoslavica
BZ = Byzantinische Zeitschrift
CH = Church History
DIEEE = 
DOP = Dumbarton Oaks Papers
EA = 
EEBS = 
HER = English Historical Review
EO = Echos d’Orient
GOThR = Greek Orthodox Theological Review
GP = 
GRBS = Greek–Roman and Byzantine Studies
HE = 
HTh.R = Harvard Theological Review
JHS = Journal of Hellenic Studies
M = 
MX = 
NE = 
NS = 
O = 
OCP = Orientalia Christiana Periodica
P = 
REB = Revue des Etudes Byzantines
ROC = Revue de l’orient chretien
Th = 
Thr = 
VV = Vizantiiskii Vremennik

9
LUCRĂRI GENERALE

Altaner, Patrology = B. Altaner, Patrology

Beck, Kirsche und Theologische Literatur = Hans Georg Beck, Kirsche und
Theologische Literatur in Byzantinischen Reich
Dölger, Regesten = Franz Dölger, Regesten der Kaiserurkunden des ostromischen
Reiches
Grumel, Chronologie = V. Grumel, La Chronologie
Grumel, Régestes = V. Grumel, Les Régestes des actes du patriarcat de Constantinople
Halkin, Hag. Graeca = F. Halkin, Bibliotheca Hagiographica Graeca
Krumbacher, Geschichte = K. Krumbacher, Geschichte der Byzantinischen Literatur
Monnier, Hist. Asst. Publ. = Alexandre Monnier, Histoire de l’assistance publique dans
les temps anciens et modernes
Moravcsik, Byzantinoturcica = G. Moravcsik, vol. I, Die byzantinischen Quellen der
Geschichte der Turkvolker; vol. II, Sprachreste der Turkvolker in den byzantinischen
Quellen
Quasten, Patrology = J. Quasten, Patrology
Ramsay, Historical Geography = William M. Ramsay, The Historical Geography of
Asia Minor

IZVOARE

AASS = Acta Sanctorum

„Actes de Chilandar” = „Actes de Chilandar”, Vizantiiskii Vremennik
Actes de Lavra = Actes de Lavra
Anna Comnena, Alexias = Anna Comnena, Alexias, Anne Comnène Alexiade
Basil, Epistles = Saint Basil – the Letters, Loeb Classical Library
Cecaumenos, Strategicon de Off. Reg. = Cecaumeni Strategicon et … de officiis Regiis
Libellus
Chronicon Paschale = Chronicon Paschale
Codinos, De Officialibus = G. Codinos, De Officialibus Palatii Constantinopolitani
Continuatus, Chronographia = The Chronographia of Theophanes Continuatus
Delehaye, Deux Typika = Hippolyte Delehaye, Deux Typika byzantins de l’époque des
Paléologues
Delehaye, „Monumenta Latrensia” = Hippolyte Delehaye, „Monumenta Latrensia
Hagiographica”, Milet
Delehaye, „Une Vie” = Hippolyte Delehaye, „Une Vie inédite de Saint Jean
l’aumonier”, Analecta Bollandiana
Dmitrievsky, Euchologion = A. Dmitrievsky, Euchologion
Dmitrievsky, Typika = A. Dmitrievsky, Typika, Opisanie Liturgicheskikh Rukopisei

10
Doukakis,  = Constantine Chr. Doukakis, 

Ephraemios, Patriarcharum = Ephraemios, Imperatorum et Patriarcharum
Eusebios, Eccl. History = Eusebios of Caesarea, Historia Ecclesiastica
Evagrios, Eccl. History = The Ecclesiastical History of Evagrius with the Scholia
Fourmy – Leroy, „S. Philarète” = M. H. Fourmy and M. Leroy, „La Vie de S. Philarète”,
Byzantion
Gedeon, = Manuel Gedeon, 
Gelzer, Leontios = Leontios’ von Neapolis, Lebendes heiligen Iohannes des
barinherzigen erzbishopfs von Alexandrien, ed. H. Gelzer
Goar, Euchologion = Jacobus Goar, Euchologion Sive Rituale Graecorum
Ioannou,  = Theophilos Ioannou, 
Julian, Epistles = L’Empereur Julien, oeuvres complètes
Justinian, Novels = Corpus Juris Civilis
Kataskepenos, Cyril Philoteotes = La Vie de Saint Cyrille le philéote, moine byzantin
Khitrowo, Itinéraires = B. de Khitrowo, Itinéraires russes en orient
Latysev, Menologii = Menologii Anonymi Byzantini
Malalas, Chronographia = J. Malalas, Chronographia
Manases, Synopsis = Constantine Manases, Synopis Chronike
Mansi = J. D. Mansi, Sacrorum Conciliorum nova et amplissima collectio
Menologium = Patrologia Graeca, ed. J. P. Migne
Meyer, Athoskloster = Ph. Meyer, Haupturkenden für die Geschichte der Athoskloster
Miklosich – Müller, Acta et Diplomata = Fr. Miklosich and J. Müller, ed., Acta et
Diplomata Graeca Medii Aevi Sacra et Profana
Monachos, Chronicon = George Monachos, Chronicon
MPG = Patrologia Graeca, ed. J. P. Migne
Nazianzenos, Epistolae = Gregory Nazianzenos, Epistolae, Patrologia Graeca, ed. J. P.
Migne
Nic. Callistos, Eccl. History = Nicephoros Callistos Xanthopoulos, Ecclesiastical
History, Patrologia Graeca, ed. J. P. Migne
Nich. Mysticos, Epistles = Nicholas Mysticos, Epistles, Patrologia Graeca, ed. J. P.
Migne
Palladios, Vita S. Jo. Chr. = Palladii Dialogus de Vita S. Joannes Chrysostomi
Papadopoulos,  = , ed. N. P. Papadopoulos
Papadopoulos–Kerameus,  = A. Papadopoulos–Kerameus, 

Papadopoulos–Kerameus, Varia = A. Papadopoulos–Kerameus, Varia Graeca Sacra
Petit, „Typikon de … Pacourianos” = L. Petit, „Typikon de Gregoire Pacourianos pour
le monastère de Petritzos”, Vizantiiskii Vremennik
Philoteos, Kletorologion = J. B. Bury, The Administrative System in the Ninth Century,
with a revised text of the Kletorologion of Philotheos

11
Photios, Epistles = , ed. J. N. Valetas
Porphyrogenitos, De Ceremoniis = Constantine Porphyrogenitos, De Ceremoniis,
Constantine VII Porphyrogenete le livre de ceremonies
Psellos, Chronographia = Michael Psellos Chronographie
Regel, Analecta = W. Regel, Analecta Byzantino – Russica
Regel, Fontes = W. Regel, Fontes Rerum Byzantinarum
Rhallis–Potlis,  = G. A. Rhallis and M. Potlis, 

Sathas,  = Constantine N. Sathas, 
Schwartz, Kyrillos = Edward Schwartz, Kyrillos von Skythopolis
Sozomenos, Eccl. History = Sozomenus Kirchengeschichte
Studites, Epistles = Theodore Studites, Epistles, Patrologia Graeca, ed. J. P. Migne
Symeon Magister, Chronographia = Symeon Magister, Chronographia, Corpus
Scriptorum Historiae Byzantinae
Symeon Metaphrastes = Symeon Metaphrastes, Patrologia Graeca, ed. J. P. Migne
Synaxarium = Synaxarium Ecclesiae Constantinopolitanae, Propylaeum ad Acta
Sanctorum Novembris
Pseudo–Codinos, Patria, Th. Preger = Pseudo–Codinos, Scriptores Originum
Constantinopolitanarum, ed. Th. Preger
Theodoretos of Cyrus, Eccl. History = Theodoret Kirchengeschichte
Theophanes, Chronographia = The Chronographia of Theophanes Continuatus
Theophylactos, Epistles = Theophylactos, Epistles, Patrologia Graeca, ed. J. P. Migne
Timothy, Historia Monachorum = Subsidia Hagiographica No. 34 (Brussels, 1961)
Wagner, Carmina = G. Wagner, Carmina Graeca Medii Aevi
Zepos–Zepos, Jus = J. Zepos and P. Zepos, Jus Graecoromanum

LUCRĂRI MODERNE

Amantos, = Constantine Amantos, 

Barker, Soc. Pol. Thought = Ernest Barker, Social and Political Thought in Byzantium
Baynes, Byzantine Studies = Norman H. Baynes, Byzantine Studies and Other Essays
Baynes–Moss, Byzantium = Byzantium, ed. Norman H. Baynes and H. St. L. B. Moss
Bréhier, Civilisation = L. Bréhier, La Civilisation byzantine. Le Monde byzantin III
Bréhier, Institutions = L. Bréhier, Les Institutions de l’empire byzantin. Le Monde
byzantine II
Bréhier, Vie et mort = L. Bréhier, Vie et mort de Byzance. Le Monde Byzantin I
Byzantios,  = Scarlatos D. Byzantios, 
Champagny, Char. Chret. = Franz de Champagny, La Charité chrétienne dans les
premiers siècles de l’eglise

12
Charanis, „Coronation” = Peter Charanis, „Coronation and its constitutional
Significance in the Later Roman Empire”, Byzantion
Charanis, „Monastic Properties” = Peter Charanis, „The Monastic Properties and the
State in the Byzantine Empire”, Dumbarton Oaks Papers
Charanis, „Social Structure” = Peter Charanis, „On the Social Structure of the Later
Roman Empire”, Byzantion
Chastel, Influence de la charité = Etienne Chastel, Etudes historiques sur l’influence de
la charité
Diehl, Société byzantine = Charles Diehl, La Société byzantine à l’époque des Comnènes
Dittenberger, Sylloge = W. Dittenberger, Sylloge Inscriptionum Graecorum
Dölger, Beiträge = Franz Dölger, Beiträge zur Geschichte der byzantinischen
finanzverwaltung, besonders des 10 und 11 Jahrhunderts
Downey, „Philanthropia” = Glanville Downey, „Philanthropia in Religion and Statecraft
in the Fourth Century After Christ”, Historia
Du Cange, Constantinopolis Christiana = Charles de Fresne Du Cange, Historia
Byzantin
Festugière, Les Moines = A. J. Festugière, Les Moines d’orient 112/2 Les Moines de
Palestine
Hunger, Prooimion = Herbert Hunger, Prooimion – Elemente der Byzantinischen
Kaiseridee in den Aregnen der urkunden
Janin, Constantinopole = R. Janin, Constantinople byzantine
Janin, Géogr. Eccles. = R. Janin, La Géographie ecclésiasique de l’empire byzantine
Koukoules,  = Phaedon Koukoules, 
Lecky, Eur. Morals = William Lecky, History of European Morals from Augustus to
Charlemagne
Lallemand, Hist. Char. = Leon Lallemand, Histoire de la charité
Laurent, Corpus de sceaux = V. Laurent, Le Corpus de sceaux de l’empire byzantine
Louillet, „Saints de Constantinople” = G. DaCosta Louillet, „Saints de Constantinople
aux VIIIe, IXe et XIIe siècles”, Byzantion
Marin, Moines = Abbé Marin, Les Moines de Constantinople
Millingen, Byzantine Churches = Alexander Van Millingen, Byzantine Churches in
Constantinople
Oeconomos, La Vie réligieuse = L. Oeconomos, La Vie réligieuse dans l’empire
byzantin au temps des Comnènes et des anges
Orlandos,  = A. Orlandos, 
, Epeteris Etaerias Byzanti-non Spoudon
Ostrogorsky, History = G. Ostrogorsky, History of the Byzantine State
Paspates,  = A. G. Paspates, 
Paspates,  = A. G. Paspates, 

Richter, Quellen = J. P. Richter, Quellen der Byzantinischen Kunstgeschichte

13
Schlumberger, Sigillographie = G. Schlumberger, Sigillographie de l’empire byzantin
Uhlhorn, Christian Charity = G. Uhlhorn, Christian Charity in the Ancient Church
Vasiliev, History = A. A. Vasiliev, History of the Byzantine Empire 324-1453
Zakythinos,  = D. A. Zakythinos, 


14
 Partea I

Filantropia în spaţiul ideologic al Bizanţului

15
 1

Fundalul elen şi creştin

Filantropia ca element al civilizaţiei bizantine era o moştenire a antichităţii

greceşti. Deşi este un termen care sfidează traducerea 11, philanthropia, un cuvânt
grecesc compus la origine, defineşte iubirea omului faţă de aproapele său, afecţiunea şi
grija permanentă nu doar pentru cei de un sânge şi prieteni, ci pentru oameni în general.
Conceptul bizantin de filantropie este identificat cu iubirea (agape) şi implică un evident
sentiment de bunăvoinţă faţă de orice persoană, indiferent de identitatea sau acţiunile
acelei persoane. Filantropia bizantină desemnează o expresie religioasă, voită şi
categorică a iubirii şi compasiunii faţă de umanitate, o definiţie asemănătoare, dar mult
mai profundă şi universală decât cea a Greciei antice 12, după cum va demonstra această
lucrare. Grecii, care au conceput şi inventat termenul, i-au atribuit o deosebită
semnificaţie şi valoare etică.
În Grecia antică, filantropia desemna iubirea divinităţii faţă de om. Platon o
defineşte ca iubirea lui Dumnezeu faţă de umanitate, explicând că demonii - spiritele
intermediare - au devenit responsabili faţă de oameni pentru a restabili pacea şi dreptatea
între ei şi pentru a-i elibera de duşmănii şi războaie. 13 Deşi Dumnezeu a creat Lumea cu
toate creaturile din ea, nu iubeşte animalele precum iubeşte omul. 14 Acest concept de
philanthropia nu era chiar o abstracţie. Prometeu s-a aventurat să aducă focul oamenilor
şi să-i înveţe artele şi meşteşugurile din iubire faţă de ei. 15 Eschil exclamă: „Vezi-mă, o
zeule orb, înlănţuit ... datorită marii mele iubiri faţă de oameni”16

11
Norman H. Baynes, The Byzantine Empire (London, 1946), p.70.
12
Pentru conceptul de filantropie în literatura şi cultura greacă, vezi S. Lorenz, De Progressu Notionis 
(Leipzig, 1994). Această expunere unică urmăreşte evoluţia conceptului de filantropie de la prima menţiune până în timpul
lui Cicero; S. Tomp de Ruiter, „De Vocis quae est  significatione atque usu” Mnemosyne, LIX (1932), 271-306;
Marie- Therese Lenger, „La Notion de 'bien fait' (philanthropon) royal et les ordonnances des rois Lagides”, Studi in onore
di Vincenzo Arangio-Ruiz, I (1953), 483-99; H. I. Bell, „Philanthopia in the Papyri of the Roman Period”, Hommages à
Joseph Bidez et à Franz Cumont, Collection Latomus, II (Brussels, 1949), 31-37; John Ferguson, Moral Values in the
Ancient World (London, 1958), pp. 102-17; Herbert Hunger, „” – Eine griechische Wortpragung auf ihrem Wege
von Aischylos bis Theodoros Metochites (Vienna, 1963); Roger Le Deaut, „ dans littérature grecque jusqu’au
Nouveau Testament”, Mélanges Eugene Tisserant, I, (Roma, 1964), 255-94.
13
Plato, Laws, IV. 713, ed. Joannes Burnet, Platonis Opera, V (Oxford, 1959), „
”
14
Plutarch, Numa, IV: „
”
15
Aeschylos, Prometheus Bound, 28-30: „
” Cf. Grace H. Macurdy, The Quality of Mercy – The Gentler Virtues in
Greek Literature (New Haven, Conn., 1940), pp. 98 ş.u.
16
Ibidem, 118-23.

16
 Zeii şi-au arătat în continuare iubirea faţă de oameni, dăruindu-le diverse bunuri şi
alte lucruri necesare traiului lor, precum şi anotimpurile anului, luna şi stelele, apa, focul
şi alte binefaceri sau filantropii.17
Cu toate acestea, în antichitatea elenă, filantropia implica iubirea omului faţă de
om sau umanitate în general.18 Dar, în acelaşi timp, însemna politeţe sau curtoazie,
bunătate şi generozitate, sau orice alt act care face cinste unei fiinţe civilizate şi
cultivate.19 În continuare, iubirea unui cetăţean faţă de egalii săi şi bunăvoinţa unui rege
faţă de supuşii săi, preocuparea societăţii faţă de orfani şi vârstnici, bolnavi şi străini,
erau descrise pe scurt ca filantropie. În plus, milostivirea unui om faţă de toţi cei aflaţi în
nevoi şi ajutorarea lor, precum şi preocuparea îndurerată pentru cei din captivitate erau
expresii ale filantropiei.
Este evident că în lumea Greciei antice filantropia nu era doar un ideal literar sau
filozofic, ci şi o virtute concretă pusă în practică atât de cetăţeni particulari, cât şi de
oraşele-stat.20 În perioada homerică, filantropia era asociată cu sprijinirea cerşetorilor,
precum şi a săracilor şi străinilor. Hesiod şi-a sfătuit fratele să muncească din greu dacă
dorea să evite să ceară milostenie altora. Este de aşteptat ca semenul unuia să îl ajute o
dată, de două ori, dar nu întotdeauna.21 Era de dorit ca oamenii să fie ospitalieri, în
special faţă de străini şi nevoiaşi. Când Ulise a ajuns în Itaca, fără a şti că aceasta era
insula lui mult iubită, prima lui preocupare a fost de a afla firea locuitorilor. După ce s-a
trezit şi a cercetat ţara, s-a întrebat dacă locuitorii erau drepţi, ospitalieri şi temători de
Dumnezeu sau sălbatici şi insolenţi.22 În Grecia antică, străinul era considerat la fel de
apropiat ca un frate.23 Un învăţat contemporan descrie ospitalitatea grecească după cum
urmează: „Virtutea ospitalităţii, atât de sfântă pentru greci, este subliniată chiar şi în
Iliada de primirea lui Ahile de către bătrânul rege Priam şi de faptul că până şi grecii au
fost primiţi călduros în Troia. Abuzul de ospitalitate a lui Paris a constituit marea sa
crimă şi cauza nenorocirilor sale şi a altora. În Odiseea, preocuparea faţă de ospitalitate
este evidentă în tratamentul pe care Ulise îl primeşte de la Alcinus şi curtea sa... Teribila
soartă ce i-a pedepsit pe pretendenţi este un exemplu edificator de răsplata ce urmează
abuzării de ea.24

17
Xenofon, Memorabilia, IV. iii. 3-7: „

”
18
Plato, Definitions, 412 C, ed. Burnet, „
”
19
Hubert, Martin, Jr. „The Concept of Philanthropia in Plutarch’s Lives”, American Journal of Philology, LXXXII (April
1961), 164-75.
20
Leon Lallemand, Hist. Char. I, 55-100.
21
Hesiod, Works and Days, II, 390-402.
22
Homer, Odyssey, xiii. 200-03: „
” Cf. Hesiod, Epigramele lui Homer, ibid. p. 466.
23
Ibidem, viii. 546-47: „”
24
Frederik A. G. Beck, Greek Education (New York, 1964), p. 59; cf. H. J. Marrou, Histoire de l’éducation dans
l’antiquité (Paris, 1948), pp. 29-38, 297-309. Cf. W. C. Firebaugh, The Inns of Greece and Rome (Chicago, 1928; reeditată
la New York, 1972), 29-30.

17
 Şi orfanilor trebuia să li se poarte de grijă, iar condiţia lor era privită cu milă,
compătimire.25 Platon a propus ca orfanii să fie încredinţaţi unor tutori publici şi cerea
iubire şi milă faţă de ei: „Oamenii ar trebui să se teamă de singurătatea celor orfani...
Omul ar trebui să-l iubească pe nefericitul orfan (băiat sau fată) căruia îi este tutore ca şi
cum ar fi propriul lui copil; ar trebui să fie la fel de atent şi sârguincios în administrarea
proprietăţilor orfanului ca şi cum ar fi ale sale, sau chiar mai mult decât atât.” 26
Hippodam, în proiectul său despre statul binefăcător, prevedea ca orfanii cetăţenilor care
au murit în război să fie întreţinuţi din fondurile publice. 27 Aristotel adaugă că această
prevedere exista deja în Atena şi în alte oraşe greceşti. 28 Acest lucru este confirmat şi de
Tucidide; necrologul lui Pericle arată preocuparea atenienilor faţă de orfani.29
Grecii antici erau de asemenea filantropici şi iubitori faţă de bătrâni. 30 Nu era
cerută doar venerarea părinţilor, ci şi respectul şi atenţia faţă de toate persoanele
înaintate în vârstă. De exemplu, Demostene lăuda tinerii care îşi venerau părinţii şi îi
respectau pe bătrânii lor.31 În operele lui Homer, întâlnim în mod frecvent afirmat
respectul şi stima elenă pentru bătrâneţe. Dar aceasta nu era doar o atitudine
sentimentală; grecii au dat legi şi au luat măsuri pentru a proteja pe cei în vârstă şi a le
face ultimii ani mai puţin nefericiţi. O autoritate în materie constată: „În atitudinea lor
faţă de cei în vârstă şi orfani, noi observăm una dintre cele mai mari calităţi ale
caracterului grecilor.”32
În general, săracii erau sprijiniţi în Grecia antică în diverse moduri. Au fost
introduse hotărâri legale pentru ştergerea datoriilor; ajutorul pentru sărăcie era distribuit
celor bolnavi, iar celor aflaţi în nevoi li se acordau împrumuturi de orice natură. De
exemplu, Peisistratos, care este descris ca filantrop, împrumuta bani săracilor pentru ca
ei să-şi poată asigura existenţa.33
Sentimentul filantropiei, practicată de greci, a devenit de asemenea vizibil şi în
instituţiile filantropice. Străinii şi călătorii nevoiaşi primeau găzduire şi hrană în case de
oaspeţi publice sau xenones, special amenajate pentru ei. Pentru a purta de grijă nevoilor
străinilor, existau Frăţiile ospitalităţii, cunoscute ca xenoi sau prietenii oaspeţilor. De
exemplu, în oraşul Hierapolis, Frăţia ospitalităţii avea un fond de cheltuieli comun, iar
Apolo era patronul lor.34

25
Homer, Iliad, xxii. 490-500.
26
Plato, Laws, xi. 927 A.
27
Aristotle, Politics, 11.8.1.
28
Ibidem: „”.
29
Thucydides, History of the Pelloponesian War, ii. 46.
30
Pentru atitudinea grecilor faţă de bătrâneţe, vezi monografia integrală scrisă de Bessie Ellen Richardson, Old Age
Among the Ancient Greeks (Baltimore, 1933), în special pp. 48-58.
31
Demosthenes, Aristogiton, i. 24-25.
32
Richardson, Old Age, p. 58; cf. C. B. Gulick, „Notions of Humanity Among the Greeks”, Harvard Essays on Classical
Subjects, ed. Herbert W. Smyth (Boston and New York, 1912), pp. 38, 41.
33
Aristotle, Athenian Constitution, xvi: „
” Cf. Gulick,
„Notions of Humanity...”, p. 45.
34
William M. Ramsay, The Cities and Bishoprics of Phrygia, I (Oxford, 1895), 97.

18
 Pe lângă xenones, grecii aveau aziluri sau katagogia ataşate diverselor temple, sau
lângă ele, pentru a servi ca locuri de odihnă sau chiar clinici. Sanctuarul Herei, la nord
de Argos, includea o astfel de instituţie, un pătrat de două sute de paşi, având camere
dispuse pe două etaje.35 Un aşezământ asemănător (katagogion), cu două etaje, a fost
descoperit lângă templul lui Asclepiu din Epidauros.36 El cuprindea o secţiune de curţi
cu patru rânduri de coloane, având 160 de camere, pentru bolnavi şi pentru vizitatorii
templului.37 Astfel de instituţii existau ca anexe pe lângă temple datorită credinţei în
puterile vindecătoare ale zeilor ce locuiau în ele.38 Preoţii lui Asclepiu se îngrijeau de
săraci şi bolnavi fără a primi nici o plată.
Un alt templu al lui Asclepiu (Asclepion) de la Gortina, în Creta dorică, putea
adăposti cel puţin 200 de bolnavi. O mare parte din fondurile templului erau folosite
pentru binefaceri. „Comorile sacre”, aşa cum erau numite, erau destinate în scopuri
filantropice, deşi statul putea împrumuta de la temple în perioadele de restrişte. 39 Pe
lângă casele de oaspeţi (xenones) şi spitalele templelor, exista o organizaţie care oferea
ajutor medical şi alinare străinilor şi săracilor.
Jurământul lui Hipocrate prevedea că orice doctor ar trebui să ofere serviciile sale
fără nici o plată când este nevoie. 40 Când vizita un oraş, doctorului i se cerea să viziteze
bolnavii. Doctorul statului sau oraşului era dator să îngrijească fără plată orice om sărac
care avea nevoie de serviciile lui. Hipocrate sublinia că motivul pentru care doctorul îşi
oferea serviciile sale trebuia să fie dragostea faţă de om. De asemenea, adevărata
filantropie determină un doctor să iubescă arta de a vindeca. 41 Între doctorii milostivi se
numărau cei care vizitau populaţia rurală în special pentru îngrijirea copiilor şi săracilor.
Şi în Atena exista un sistem de ajutorare publică pentru cei care nu-şi puteau
câştiga existenţa din cauza bolii, handicapurilor fizice şi infirmităţilor. Condiţia (intrării
în sistem) o constituia testul de proprietate. Valoarea proprietăţii unui candidat trebuia să
nu fie mai mare de trei mine. Socrate poate servi ca exemplu, din moment ce a adoptat
această metodă în evaluarea condiţiilor sale de trai modeste.42
Sentimentul înfrăţirii şi prieteniei care constituie fundamentul filantropiei este clar
exprimat de Sofocle în Antigona sa.43 Iar Xenofon îl consideră pe Herakles (Hercule)
drept întruchiparea acestui spirit umanist. El adaugă că „dacă cineva doreşte protecţia
zeilor, trebuie să-şi manifeste evlavia faţă de ei; dacă un om doreşte să fie iubit de
prietenii săi, trebuie să-i ajute; dacă vrea să fie cinstit de un oraş, trebuie să-l slujească;
dacă vrea să fie admirat de întreaga Grecie, trebuie să fie binefăcătorul ei.”44
35
Thucydides, iii. 68. Plato, Laws, xii. 952D-953B.
36
Pausanias, Corinthiaca, ii. 30.
37
R. C. Rosanquet, „Archaelogy in Greece, 1899-1900”, JHS, XX (1900), 177; cf. C. S. Loch, Charity and Social Life
(London, 1910), pp. 49 ff.
38
Walter A. Jayne, M. D., The Healing Gods of Ancient Civilizations (New York, 1962), pp. 257-59 şi în continuare.
39
J. Papadopoulos, „”, , XIX (1949), 188-93.
40
Hippocrates, Percepts, vi.
41
Ibidem: „”
42
Xenofon, Oeconomicos, ii. 5-10; cf. Aristotle, Athenian Constitution, Ch. 49.
43
Sophocles, Antigone, 50-70, 150-75 ş.u.
44
Xenofon, Memorabilia, II. i. 28.

19
 Xenofon relatează că filantropia era o politică obişnuită pentru Agesilaos, regele
Spartei (398-360 B.C.). El a practicat o politică plină de omenie şi compasiune faţă de
prizonierii de război, copiii necăjiţi şi oamenii în vârstă. 45 Prin calitatea filantropiei sale,
Agesilaos era descris ca o cetate de necucerit în cazul atacului.46
Pe lângă autorităţile politice, şi alţi funcţionari publici şi cetăţeni particulari
susţineau practica filantropiei în Grecia antică. Demostene sfătuia că filantropia singură
trebuie să guverneze relaţiile dintre cetăţeni, în timp ce duşmanii lor meritau mânia şi
ura lor.47 Rivalul său, oratorul atenian Isocrate l-a îndemnat pe regele Filip al
Macedoniei să ducă o politică de filantropie faţă de toţi grecii, împreunată cu blândeţea
şi faptele bune.48 El l-a povăţuit pe Filip să urmeze exemplul lui Herakles (Hercule), care
şi-a petrecut toată viaţa sa pentru stabilirea ordinii morale, virtuţii şi dreptăţii. 49 Oamenii
cu sentimente filantropice erau lăudaţi de către societatea elenă, în general ca semizei
sau olimpieni.
Dintre persoanele particulare din Grecia cărora li s-a acordat multă cinste pentru
filantropia practicată vom menţiona câţiva. Ni se spune că Epaminondas, marele general
al Tebei, a răscumpărat concetăţenii prizonieri cu proprii săi bani şi a strâns zestre
pentru fetele împovărate.50 Kimon, fiul lui Miltiade, a folosit averea personală în scopuri
filantropice. El i-a hrănit pe cei flămânzi şi i-a îmbrăcat pe cei goi. Plutarh susţine cu
tărie că, în generozitatea sa, Kimon „a depăşit până şi ospitalitatea şi filantropia
atenienilor din timpuri străvechi”51. Se spune că Bias, unul dintre cei şapte înţelepţi ai
Greciei antice (c. 570 î.d.Hr.), a folosit veniturile personale pentru a elibera fetele
prizoniere din Mecena, le-a redat familiilor lor şi le-a asigurat o zestre.52
Unul dintre cele mai bune exemple de fapte dezinteresate de ajutorare a bolnavilor
şi orfanilor este relatat de Tucidide. El scrie că atunci când înspăimântătoarea ciumă a
lovit Atena, în primăvara anului 430 î.d.Hr., numeroşi oameni au acordat orice îngrijire
posibilă victimelor. Cu toată indiferenţa arătată de unii atenieni faţă de concetăţenii lor
sau chiar faţă de membrii propriilor familii, mulţi cetăţeni au dovedit un altruism
remarcabil, care i-a costat însăşi viaţa lor. Mulţi au contactat boala ca urmare a îngrijirii
bolnavilor. Ei au făcut din vizitarea bolnavilor o chestiune de onoare şi se ruşinau a se
gândi la propria lor siguranţă când rudele, prietenii şi concetăţenii lor zăceau grav
bolnavi. Cei care au supravieţuit ciumei i-au depăşit pe toţi ceilalţi în acte de eroism.

45
Xenofon, Agesilaos, i. 21-23.
46
Ibidem: „”.
47
Demosthenes, On the Chersonese, II. 70-71.
48
Isocrates, To Philip, par. 49: „
”
49
Ibidem, par.48: „

”
50
Cornelius Nepos, Epaminondas, III, 5-6; pentru filantropia în lumea Greciei antice, vezi Hendrick Bolkenstein,
Wohltätigkeit und Armenpflege in Vorchistlichen Altertum (Utrecht, 1939), 67-286.
51
Plutarch, Cimon, x. 1-6: „
”
52
Diogenes Laertios, Bias, ed. R. D. Hicks, în Loeb Classical Library, 1, 84.

20
Mai târziu, statul atenian şi-a asumat îngrijirea şi educarea orfanilor care şi-au pierdut
părinţii, fie din cauza ciumei, fie datorită războiului.53
Deşi, din acest punct de vedere, Atena era cu adevărat „şcoala Eladei”, alte oraşe-
stat greceşti nu erau cu mult în urmă în privinţa preocupărilor lor filantropice. Diodor
din Sicilia relatează că Acra Siciliei se bucura de reputaţia unuia dintre cele mai
ospitaliere şi pline de omenie oraşe. Oraş prosper, având câţiva cetăţeni foarte bogaţi,
Acra era generoasă în ajutorarea străinilor, refugiaţilor, călătorilor şi oaspeţilor. Cu mult
înaintea lui Diodor, Empedocle, filozoful secolului al V-lea, descria Acra sa nativă drept
„limanul milostivirii pentru străini”, iar pe locuitorii săi ca „dornici să săvârşească fapte
bune”54. Locuitorii Acrei au fost în special plini de omenie faţă de cei cei 2600 de
refugiaţi din Selinunt care şi-au îndreptat paşii spre a se salva către Acra, după jefuirea
oraşului lor de către cartagineni. „Locuitorii Acrei, după ce le-au distribuit hrană (celor
din Selinunt) din fondurile publice, i-au împărţit pentru a-i găzdui în casele lor, cerând
cetăţenilor particulari, care erau într-adevăr îndeajuns de dornici, să le ofere toate cele
necesare vieţii”.
Diodor menţionează pe un anumit Tellias, un cetăţean acragantin foarte prosper şi
filantropic, care „avea în locuinţa sa un număr considerabil de camere pentru oaspeţi şi
obişnuia să trimită servitori la porţile sale pentru a invita orice străin să fie oaspetele
său”. Odată, „când cinci sute de călăreţi din Gela au poposit acolo în timpul unei furtuni
de iarnă, ... Tellias i-a tratat de unul singur şi le-a oferit numaidecât din depozitele sale
îmbrăcămintea necesară”. Relatarea lui Diodor mai adaugă că „mai erau mulţi alţi
acragantieni care au făcut asemenea lucruri”55.
Prin învăţăturile lor asupra moralei personale şi sociale, filozofii şi poeţii au
contribuit la conturarea etosului, a caracterului moral al societăţii elene. Ei aminteau
stăpânirii şi cetăţenilor consecinţele sărăciei şi nedreptăţii sociale, ca şi datoriile lor faţă
de clasele defavorizate. Eradicarea sărăciei era de aşteptat să înlăture o sursă majoră de
conflicte sociale şi războaie civile. Aristotel, de exemplu, descrie sărăcia drept izvorul
răzvrătirii şi crimei şi ca o lipsă de democraţie.56 El îi sfătuia pe atenieni şi pe alţi greci
să imite măsurile sociale practicate de oraşul-stat elen Tarent, ai cărui cetăţeni bogaţi
împărţeau foloasele averii lor cu săracii.57
Alţi filozofi, platoniştii şi stoicii în special, susţineau practica idealurilor umaniste
şi a faptelor filantropice în termeni mai generali. Prin expunerile lor, ei au creat în era
elenistică o atmosferă de umanism şi atitudine filantropică atât faţă de conaţionalii greci,
cât şi faţă de „barbari” (cei ce nu erau greci). Ei au influenţat câţiva conducători de oraşe

53
Thucydides, Peloponesian War, 2: 46-50, în special 50.
54
Empedocles, On Purifications, ed. and tr. by G. S. Kirk and J. E. Raven, The Presocratic Philosophers (Cambridge,
1975), pp. 354-355: „”
55
Diodoros of Sicily, The Library of History, Bk XIII. 57-58, 83, ed. C. H. Oldfathers and others, 12 vols. (Cambridge,
Mass., 1933-1967), 5: 280-284, 354-356. Pentru alte exemple, vezi pp. 358-360.
56
Aristotle, Politics, 1265b.12 (II.6.12): „” 1320a.34 (VI.iii.4):
„”
57
Ibidem, 1320b (VI.5.10): „
”

21
şi regi. Reformele sociale din secolul al III-lea ale lui Agis al IV-lea şi Cleomene ai
Spartei erau traversate de o viziune de dreptate socială. Kerkidas, poetul şi legislatorul
secolului al III-lea din Megapolis, în Arcadia, a acccentuat că ameninţarea tulburărilor şi
revoltei sociale putea fi evitată prin acordarea de sprijin filantropic săracilor, bolnavilor
şi tuturor celor ce aveau nevoie de asistenţă. Deşi nu sunt sigure motivele sale, Kerkidas
a promovat preocuparea caritabilă şi dreptatea drept măsuri terapeutice pentru nedreptate
şi ca recomandări pentru armonia socială.58
Din perioada timpurie şi până în perioada elenistică, oraşele-stat greceşti, ca
Atena şi Rhodos, au organizat agape liturgice, au strâns provizii pentru banchete publice
(estiaseis) şi au pus deoparte sume speciale dedicate săracilor. Doctorii publici şi diverse
fundaţii publice asigurau sistematic sprijin filantropic. Pentru infirmi, se recomanda o
îngrijire specială şi doctorii îşi ofereau serviciile lor în mod voluntar, fără a face
distincţie între bogaţi şi săraci, oameni liberi sau sclavi. Practica lor filantropică era
motivată de un spirit umanitar adânc înrădăcinat în îndelungata lor moştenire.59
Fără îndoială, filantropia grecească era adeseori motivată de oportunism şi
considerent politic. Dar, în acelaşi timp, este sigur că în societatea elenă exista un
fundament religios şi moral pentru a ajuta săracii, derivat din bunăvoinţa faţă de
umanitate a divinităţilor şi semizeilor, cum ar fi Zeus, Atena, Prometeu şi Herakles
(Hercule).
Săracii şi cei lipsiţi au fost încredinţaţi lui Zeus, iar maxima care a călăuzit
activitatea filantropică a fost: „omul se aseamănă zeului în săvârşirea binelui” 60,
principiu care, după cum vom vedea ulterior în această lucrare, apare frecvent în
literatura creştină patristică. Dovezile confirmă ceea ce fusese deja observat de alţi
învăţaţi, şi anume că, de-a lungul istoriei Greciei antice, filantropia era o virtute
filozofică, dar şi practică a elenilor, care „în instituţiile lor de asistenţă au demonstrat
agilitatea geniului lor variat, o solicitudine demnă de luat în seamă, un egoism stăpânit şi
o gândire mai plină de compasiune”61.
Atitudinea grecilor antici faţă de filantropie este o componentă esenţială în
fundamentarea filantropiei bizantine. Însuşi Imperiul bizantin a fost în mare măsură o
prelungire neîntreruptă a lumii elene, în modul în care a evoluat după perioada lui
Alexandru cel Mare. Deşi încreştinat, Imperiul bizantin nu a încetat niciodată să
vorbească greaca, să studieze clasicii şi să transmită moştenirea culturală antică. S-a

58
W. W. Tarn, „The Social Question in the Third Century”, în The Hellenistic Age, ed. J. B. Bury and others (Cambridge,
1923; New York, 1970), 137.
59
A se vedea W. W. Tarn and G. T. Griffith, Hellenistic Civilization, 3rd ed. (London, 1959), 79-125, în special 108-110;
Ditttenberger, Sylloge, 2: 163, 400. Pentru activitatea filantropică, în special înzestrările şi donaţiile prin testament către
oraşe pentru asistenţa publică, vezi şi Bernhard Laum, Stiftungen in der Griechischen und Römischen Antike, 2 vols
(Leipzig-Berlin, 1914). Volumul al doilea include un mare număr de izvoare în greacă şi latină. Anumite oraşe, cum ar fi
Gytheion în Peloponez, au beneficiat de înzestrări bogate nu doar în folosul cetăţenilor, ci şi „pentru străini sau cei de alt
neam.”
60
A. R. Hands, Charities and Social Aid in Greece and Rome (Ithaca, N. Y. 1968), 56.
61
Monnier, Hist. Asst. Publ., 79.

22
spus că „una dintre cele mai remarcabile calităţi ale geniului grecesc ... este modul în
care a păstrat nealterat vechiul împreună cu noul”62.
În comparaţie cu preocupările şi activităţile filantropice ale altor popoare,
filantropia greacă a fost considerată mai extinsă în scop şi mai cuprinzătoare în practică.
În atitudinea ei binevoitoare faţă de bătrâni, orfani, călători şi străini, societatea elenă a
dovedit în mod evident proeminentă. De exemplu, comparând atitudinea grecilor şi
evreilor faţă de ospitalitate, W. C. Firebaugh scrie:
„În timpurile mitice ale Eroilor, exista o fază a ospitalităţii care o plasa mai presus
de orice standard practicat de evrei, cel puţin în ultima perioadă a istoriei lor, şi
singurele exemple care pot fi aduse pentru a-l compara cu standardul grecesc sunt cele
ale lui Avraam şi Lot. Pentru grec, nu era nici cea mai mică diferenţă dacă oaspetele său
era dorian sau ionian, locrian, corcirian sau atic, nu conta câtuşi de puţin dacă măcar era
de naţionalitate greacă, ci i se oferea hrană şi adăpost, precum şi protecţie cât timp se
afla sub acoperişul gazdei sale. Evreul, în perioada târzie a istoriei sale, deşi întotdeauna
ospitalier, limita binefacerea şi ospitalitatea sa la membrii poporului său, sau a celor
înrudiţi îndeaproape cu el. Scopul nelimitat al ospitalităţii elene va fi mai bine înţeles
după o examinare amănunţită a lui Homer.”63
Într-adevăr, morala homerică îi îndemna pe greci „să primească pe străini, ...
indiferent de cine va fi cel care le calcă pragul” 64, căci fiecare călător este sacru pentru
zei şi „toţi străinii şi cerşetorii sunt cu siguranţă de la Zeus ... şi bineveniţi” 65. Tradiţia
morală homerică a fost foarte preţuită de-a lungul istoriei greceşti şi nu trebuie privită ca
reprezentativă doar pentru perioada mitică. Într-adevăr, înţelegerea şi practicarea
filantropiei în tradiţia elenă merge în paralel cu generala continuitate culturală,
traversând antichitatea.66
Conceptul grecesc de filantropia a fost adoptat de comunitatea creştină timpurie,
care s-a dezvoltat pe fundamentul intelectual şi social elenistic. Aspectul său teoretic a
fost bine surprins de Sf. Ap Pavel care, scriind ucenicului său Tit, afirmă cu tărie că
Întruparea lui Hristos a fost o manifestare a filantropiei şi bunătăţii, harului lui
Dumnezeu, termen întâlnit frecvent în textele patristice greceşti târzii. Sf. Ev. Luca
ilustrează punerea în practică a conceptului în Faptele Apostolilor, în care descrie
omenia arătată după naufragiul corabiei ce-l transporta pe Sf. Ap. Pavel la Roma; el
scrie că localnicii din Melita (Malta) „le-au arătat o deosebită omenie”. Ei „au aprins un
foc şi i-au primit pe toţi la ei din pricina ploii şi a frigului” 67, arătând astfel fapte de
bunăvoinţă şi ospitalitate.
62
W. K. C. Guthrie, The Greeks and their Gods (Boston, 1955), 28. Pentru continuitatea culturii greceşti din perioada
elenistică până în cea bizantină, vezi excelentele studii ale lui Norman H. Baynes, republicate în Byzantine Studies and
Other Essays (London, 1960), în special pp. 1-82, şi câteva alte lucrări în DOP, 7 (1963).
63
W. C. Firebaugh, The Inns of Greece and Rome, op. cit., 19-30; B. E. Richardson, Old Age Among the Ancient Greeks,
op. cit.; 48-58.
64
Homer, Odyssey, 1 (A): 123-124; 176-177.
65
Ibid., 10 (I): 270-271; 7 (Z): 207-209; 3 (R): 34-35, 354.
66
Bell, „Philanthropia in the Papyri”, Hommages Bidez et Cumont; II, 33; Le Deaut, „ dans littérature
Grecque”, Mélanges Tisserant, I. 291-294.
67
Tit 3, 4; Faptele Apostolilor 28, 2.

23
 Creştinismul, care a moştenit şi s-a ridicat atât pe standardele morale ebraice, cât
şi greceşti, a reuşit să impună filantropia ca universală. În teorie, cel puţin, a anulat
conceptele de „iudeu versus păgân” şi „grec versus barbar”. El s-a pronunţat împotriva
discriminărilor rasiale, sociale, economice şi sexuale în practicarea filantropiei. În
cuvintele Sf. Ap. Pavel:
„Nu mai este nici iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte
bărbătească şi parte femeiască, ... pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus”
sau în alt loc:
„Unde nu mai este elin şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur, barbar, scit,
rob ori liber, ci toate şi întru toţi, Hristos.”68
Ca religie sincretistă, creştinismul a absorbit mult din spiritul elen şi, împreună cu
preceptele ebraice, a dezvoltat propria sa morală, care a devenit predominant teocentrică.
Filantropia a devenit o virtute urmată în primul rând pentru imitarea exemplului lui
Dumnezeu, mai degrabă decât o expresie a milei pline de umanism sau a compasiunii
pline de bunăvoinţă faţă de omul în nevoi. Chiar dacă ideea creştină de agape (iubire) se
baza pe conceptul antic de philanthropia69, ea a luat un avânt mai degrabă exclusiv
religios în Biserica creştină primară.
Învăţătura care a făcut filantropia teocentrică a fost predica lui Iisus Hristos: „Că
şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul
răscumpărare pentru mulţi” (Marcu 10, 45; Matei 20, 28). Astfel, filantropul devine un
slujitor, după cum Dumnezeu S-a făcut slujitor. Dumnezeu nu Şi-a manifestat iubirea
faţă de om dintr-un interes egoist, ci ca omul să fie mântuit. Aici, însă, aflăm baza
altruismului, iubirea dezinteresată, filantropia creştină.
Iisus Şi-a îndemnat ucenicii să se iubească unii pe alţii precum El i-a iubit pe ei. 70
Dumnezeu este Prototipul, iar creatura Sa ar trebui să-şi urmeze Ziditorul. În cuvintele
lui Iisus: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe
voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii
Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.”71
Pe de altă parte, creştinismul este revoluţionar, atât timp cât sunt implicate
relaţiile sociale. În creştinism, se presupune că toate sunt egale; nu există nici o
deosebire între patrician şi barbar, cetăţean şi sclav, ales şi prozelit; astfel, filantropia
creştină, cel puţin în teorie, devine universală şi îmbrăţişează întreaga omenire.
Diferenţa dintre conceptul creştin şi cel grecesc, roman sau iudaic este evidentă în
următoarele: „Aţi auzit că s-a zis: Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul
tău. Iar Eu vă zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă,
faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc... Căci
dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru?

68
Galateni 3, 28; Coloseni 3, 11.
69
Bolkenstein, op. cit., 426-428, în special 476-484.
70
Ioan 15, 12.
71
Ioan 13, 34-35. Pentru conceptul de iubire creştină (agape) în Noul Testament, vezi Ceslaus Spicq, Agape in the New
Testament, tr. Marie A. McNamara and Mary H. Richter, Vols. I-III (B. Herder: St. Louis, 1963-1966).

24
Şi dacă îmbrăţişaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Au nu fac şi neamurile
acelaşi lucru?”72
Propovăduirea iubirii universale a devenit motto-ul ucenicilor lui Hristos 73 şi
piatra cea din capul unghiului pentru Biserica primară. Nu era doar o abstracţie teoretică,
ci şi o virtute practicată. Ucenicii erau sfătuiţi să arate milă faţă de cei în nevoi, de
străini şi orfani şi să cultive un sentiment de dreptate şi egalitate socială şi etnică. 74 Iar
această practică a filantropiei nu era un rezultat al constrângerii, oportunismului sau
intereselor egoiste, ci fructul voinţei libere.75
Acest concept inovator a determinat un entuziasm pentru caritate, care s-a
concretizat în ridicarea a numeroase instituţii filantropice.76 Cel mai probabil, „noua
poruncă”77 a iubirii a fost cea care a introdus creştinismul în lumea antică.78
Biserica apostolică a organizat activităţi filantropice şi a purtat de grijă săracilor,
văduvelor şi orfanilor79; ea ţinea mese comune, iar creştinii au extins întrajutorarea faţă
de comunităţile locale, dar şi faţă de alţii 80. Ei credeau că sunt mădulare ale aceluiaşi
trup. Astfel, dacă unul era bolnav, cu toţii împărtăşeau suferinţa sa prin întinderea unei
mâini de ajutor. Creştinii se îngrijeau şi de cei din închisori, practicarea filantropiei
devenind pentru ei esenţa comunităţii creştine.81 Această atitudine a primilor creştini se
baza pe învăţătura lui Hristos: „Adevărat zic vouă: Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti
fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” 82. Dumnezeu a făcut ca filantropia să fie pusă
în practică. După cum Dumnezeu a venit ca să salveze omenirea, tot astfel omul lui
Dumnezeu este de aşteptat să întindă mâna sa şi să îl ajute pe semenul său. Astfel, a
primi pe străini şi a extinde opitalitatea către vizitatorii aflaţi în trecere era considerată o
datorie sfântă. Cu toate acestea, nu trebuia abuzat de filantropia gazdei. Dacă oaspetele
îşi putea asigura traiul, trebuia pus la muncă.83
După secolul apostolic, Biserica a continuat politica filantropică a Apostolilor.
Conceptul de agape a pătruns în inimile credincioşilor până la măsura în care filantropia
a devenit o preocupare a tuturor. În fiecare duminică aveau loc colecte de ajutoare
pentru săracii comunităţii locale şi pentru credincioşii din alte localităţi. Săracii erau
consideraţi „temple ale lui Dumnezeu”84 şi se stabileau zeciuieli tocmai pentru ca

72
Matei 5, 43-48.
73
Romani 13, 8; Efeseni 5, 2; I Petru 1, 22; I Ioan 2, 10; 3, 11 şi în special I Corinteni, cap. 13.
74
Cf. Romani 12, 13; Iacov 1, 27; 2, 14; I Petru 4, 9 et passim.
75
II Corinteni 9, 7; Romani 12, 8; Fapte 5, 1 ş.u. et passim.
76
Lecky, European Morals, II, 80.
77
Ioan 13, 34.
78
Cf. Ignatios, Epistle to the Smyrnaeans, VI; Polycarp, Epistle to the Philippians, X; toate trimiterile şi citatele din Sf.
Părinţi sau Scriitorii Bisericii primare sunt din ediţiiile „
”, ed. Apostolic Diaconate of the Church of Greece (Athens, 1955-), în caz că nu sunt menţionate alte ediţii.
79
Cf. Romani 15, 31; I Corinteni 16, 1 ş.u.; II Corinteni 8, 9 ş.u.; Galateni 2, 10; I Corinteni 7, 8; Faptele Apostolilor 6, 1-
6; 2, 42; Evrei 3, 16; Iacov 1, 27 et passim.
80
Fapte 11, 29; Romani 15, 21; II Corinteni 8, 4, 7-14; 9, 1-2 et passim.
81
S. Agourides, „”, Thessalonike, 1963.
82
Matei 25, 40; cf. Matei 25, 42-43; Matei 19-21; Marcu 10, 21; Luca 18, 22.
83
Didache of the Twelve Apostles, XII, 1-5.
84
Apostolic Constitutions, III, 6; IV, 3 et passim.

25
Biserica să aibă suficiente fonduri în misiunea sa filantropică. 85 Întâlnim adesea ideea că
predica despre dragoste a fost cea care a determinat pe creştini să săvârşească acte de
binefacere.86
Filantropia a devenit semnul distinctiv între creştini şi păgâni. Sf. Ignatie,
episcopul Antiohiei, scrie creştinilor din Smirna: „Luaţi aminte la cei care au păreri
contrare despre harul lui Iisus Hristos, ... cât sunt de diferiţi... Nu le pasă de faptele
iubirii, nu le pasă de văduvă, de orfan, de cel îndurerat, de prizonier sau de cel ieşit din
închisoare şi nici nu se îngrijorează pentru cel flămând sau însetat.”87
Membrii Bisericii erau îndemnaţi să ofere primele roade ale muncii lor – vin, ulei,
haine, grâu, oi sau alte bunuri – „învăţătorilor” comunităţii, dar dacă nu era nici unul,
trebuiau să împartă ofrandele lor săracilor.88
Binefacerile nu se limitau întotdeauna la cei creştini. Sosise timpul când cei
credincioşi erau sfătuiţi să ofere „tuturor celor în nevoie, fără a vă întreba cui să daţi şi
cui nu: daţi tuturor, fiindcă Dumnezeu doreşte ca tuturor să li se facă daruri din darurile
Sale”89. Credincioşilor li se cerea chiar să se înfrâneze şi să strângă banii pentru a ajuta o
văduvă, un orfan sau pe altcineva lipsit.90
Filantropia creştină a fost instituţionalizată foarte devreme, iar episcopul era
însărcinat cu atribuţii administrative pentru binefacerile Bisericii. Era de aşteptat ca el să
arate „orfanilor iubirea părinţilor; văduvelor, atenţia şi purtarea de grijă a soţilor; ...
infirmilor, compătimire; străinilor, un adăpost; celor flămânzi, hrană; celor însetaţi,
băutură; celor goi, îmbrăcăminte; celor bolnavi, cercetare; prizonierilor, ajutor...” 91.
Orfanii, cei în vârstă, bolnavii şi familiile cu mulţi copii erau indicaţi în special pentru a
fi ajutaţi.92
Aceste recomandări nu erau doar cuvinte goale. Aristide îi descrie pe creştini
drept oameni care săvârşeau într-adevăr multe fapte bune. 93 Iustin Martirul şi Filozoful
ne oferă informaţii asemănătoare. El apără pe ucenicii lui Hristos ca fiind oameni paşnici
şi preocupaţi de cei în nevoi şi dă mărturie că ei sunt făcători de bine, care apără
văduvele, întreţin orfanii, fac dreptate tuturor, nu exploatează pe cei umili, eliberează pe
cei săraci şi slabi din mâinile celor răi.94
Manuscrisele din secolul al III-lea continuă să arate că filantropia prezenta un
interes deosebit în Biserica creştină, atât în Răsărit, cât şi în Apus. Ciprian († 258)
85
Justin, First Apology, 67, 6; Tertullian, Apologeticus, 39, ed. tr. T. R. Glover, Loeb Classical Library (London, 1931).
86
Epistle of Barnabas, XX, 2; Ignatios, Epistle to the Smyrnaeans, 6, 2; Didache of the Twelve Apostles, IV, 5; XIII, 3;
XV, 4.
87
Ignatios, Epistle to the Smyrnaeans, VI: „
” Cf. Epistle of
Barnabas, 20, 2.
88
Didache of the Twelve Apostles, XIII, 3-7; cf. şi cap. IV, 5-8; XV, 4; de asemenea, Epistle of Barnabas, XIX, 9-11.
89
The Sheperd of Hermas, Mandate 2, 2; cf. şi Parables, 1, 8; Aristides, Apologia, XV, 7.
90
The Sheperd of Hermas, Parables, 5, 3; Aristide, Apologia, XV, 8.
91
Apostolic Constitutions, IV, sect. 1, 2; cf. Tertullian, Apologeticus, 39.
92
Apostolic Constitutions, IV, 9; II, 25; III, 3 et passim.
93
Aristides, Apologia, XV, 6-7: „
”
94
Justin, First Apology, cap. 44 şi 61; Justin, Dialogue with Trypho, cap. 27 şi 127 et passim.

26
susţine că Biserica se îngrijea cu mult zel de îmbunătăţirea traiului celor bolnavi, săraci,
a văduvelor şi a altora aflaţi în nevoi.95 Tertulian († ~ 220), cel mai mare apărător al
cauzei creştine, relatează că „o dată pe lună, fiecare om aduce câţiva bănuţi sau orice
altceva doreşte, şi numai dacă el doreşte şi poate; fiindcă nimeni nu este obligat; este un
dar de bună voie. Ai putea să îl numeşti fondul de cheltuieli al milei. Fiindcă depunerile
nu sunt cheltuite pentru ospeţe, nici pentru beţii, nici pentru petreceri fără rost, ci pentru
a hrăni pe săraci şi a-i îngropa, pentru copii şi copile fără părinţi şi fără avere, pentru
sclavi ce au îmbătrânit şi pentru marinari cărora li s-au înecat corăbiile; şi dacă unii sunt
osândiţi la muncă în adâncul minelor, alţii sunt exilaţi în insule sau duţi în închisori din
pricina credinţei în Dumnezeu, atunci sunt hrăniţi pe seama credinţei în care s-au
mărturisit.”96
La câţiva ani după mărturia elocventă a lui Tertulian despre activitatea Bisericii,
aflăm că Biserica Romei, în timpul episcopului Corneliu (~ 250), hrănea peste 1500 de
văduve şi persoane nevoiaşe.97
În secolul al IV-lea, filantropia creştină a căpătat noi proporţii. Ea s-a extins către
credincioşi şi necredincioşi deopotrivă. Împăratul Iulian (361 – 363) se plângea că, în
acel timp, creştinii îşi îndreptau binefacerile lor nu doar către cei de o credinţă cu ei, ci şi
faţă de adepţii cultului zeilor olimpieni. Într-o scrisoare către Arsaciu, marele preot din
Galatia, Iulian scria: „Este neplăcut că ... necredincioşii (faţă de zei, n.tr.) galileeni îi
sprijină pe săracii lor, dar şi pe ai noştri.” 98 Într-o altă scrisoare către un preot păgân
necunoscut, Iulian îndeamnă: „Mai presus de toate trebuie să practicaţi filantropia,
deoarece din ea rezultă multe binefaceri.” 99 Probabil că exemplul creştin a exercitat o
influenţă covârşitoare asupra lui Iulian.
Aşa cum demonstrează mărturiile, oricine poate observa că în comunităţile
creştine primare, atât din Răsărit, cât şi din Apus, filantropia a dobândit un înţeles
sincretic şi cuprinzător. Termenul era folosit pentru a descrie iubirea omului faţă de
întreaga umanitate. Practicarea ei era îndreptată chiar şi către cel mai umil dintre
oameni. Filantropia şi-a însuşit sensul de iubire lipsită de egoism şi de sacrificiu de bună
voie.100 Se îndrepta către cei defavorizaţi, întrucât promova libertatea, egalitatea şi
fraternitatea, depăşind limitele de naţie, rasă şi sex. Astfel, concluzionând, filantropia nu
se limita la cei egali, apropiaţi şi rude, nici la cetăţenii şi oamenii civilizaţi, cum se
întâmpla în majoritatea cazurilor în lumea antică; creştinismul a adoptat conceptul
grecesc de filantropia, dar a mers mult mai departe în punerea lui în practică.101
95
Cyprian, Epistles, Nos. 35 şi 36; Treatise 8: The Ante-Nicene Fathers, Alexander Roberts and James Donaldson, eds., V
(Buffalo, 1886), 314-15, 476-84. [PLUS ONE LINE OK]
96
Tertullian, Apologeticus, 39, 5-6.
97
Eusebios, Eccl. History, VI. 43, 11-12.
98
Julian, Letters, ed. tr. W. C. Wright, Loeb Classical Library, III (London, 1913), 71.
99
Ibid., II, 299; cf. Sozomenos, Eccl. History, V, 16; Gibbon, The Decline and the Fall of the Roman Empire, ed. J. B.
Bury, II (London, 1897), 50.
100
Cf. Edwin Hatch, The Influence of Greek Ideals on Christianity, reprint (New York, 1957), p. 350. [PLUS ONE LINE
OK]
101
Pentru filantropia în Biserica primară, vezi Ulhorn, Christian Charity; A. Harnack, Die Mission und Ausbreitung des
Christentums, IV (Leipzig, 1924), 186 şi în continuare; Filaretos Vafides, „
”, , XI (1927), 215 şi în continuare; P. Demetropoulos, „ 

27
 ” (Athens, 1959), pp. 142 şi în continuare; H. LeClercq, „Charité”, Dictionnaire d’archéologie
chrétienne et de liturgie, ed. F. Cabriol and H. LeClerq, III, part. 1 (Paris, 1913), 598-653; Leon Lallemand, Hist. Char., II,
23-70; Lecky, European Morals, II, 79-136; Frances J. Niederer, Early Medieval Charity. CH, XXI (1952), 289-95;
Augustus Neander, General History of the Christian Religion and Church, tr. Joseph Torrey, I (Boston, 1847), 255 şi în
continuare; E. F. Bruck, Kirchenväter und Sozialen Erbrecht (Berlin, 1957); H. LeClercq, „Agape”, Dictionnaire
d’Archéologie et de Liturgie, vol. 1, part. 1 (Paris, 1907), 775-848; H. LeClercq, „Hôpitaux, Hospices, Hôtelleries”,
Dictionnaire d’Archéologie et de Liturgie, vol. 6, part 2 (Paris, 1925), 2748-2770, în special 2748-2762; W. Schwer,
„Armenpflege”, Reallexikon für Antike und Christentum, vol. 1 (Stuttgart, 1950), 689-698, în special 696-698; O.
Hiltbrunner, „Gastfreundschaft”, Reallexikon für Antike und Christentum, vol. 8 (Stuttgart, 1972), 1061-1123.

28
 2

Raţiunile din spatele filantropiei bizantine

Conceptul grecesc de filantropia, lărgit şi adâncit atât în teorie, cât şi în practică

sub influenţa învăţăturii creştine despre agape, a fost adoptat de Imperiul bizantin. Ca o
federaţie greco-creştină102, lumea Greciei medievale a constituit o nouă creaţie şi sinteză,
iar filantropia a evoluat într-un concept deosebit.
În Bizanţ, philanthropia nu era ceea ce înţelegem astăzi prin filantropie şi caritate.
În aplicarea practică însemna cam acest lucru, dar în gândirea bizantină, filantropia a
dobândit o semnificaţie teologică ce nu poate fi echivalată cu un termen autohton.
Astăzi, filantropia implică o asistenţă socială profilactică (preventivă) şi terapeutică
(vindecătoare), preocupare pentru populaţie în general şi milă, în sensul strict al
cuvântului, îndreptată spre alinarea suferinţei fiecăruia.103 Dar în viaţa şi gândirea
bizantină, philanthropia reprezenta: în primul rând, o abstracţie filozofică şi teologică;
în al doilea rând, un atribut politic; în al treilea rând, milă îndreptată spre persoanele
aflate în nevoie; şi, în al patrulea rând, filantropia, în sensul strict al cuvântului,
exprimată prin instituţii organizate. Putem remarca aici că era în mod considerabil
asemănătoare înţelegerii greceşti antice despre filantropia. După cum am văzut deja,
toate aceste semnificaţii ale termenului erau răspândite în Grecia antică, din punctul de
vedere al filantropiei ca dragoste a divinităţii faţă de umanitate şi a omului faţă de
semenul său, ca ospitalitate, ca ajutorul oferit orfanilor şi celor în vârstă, ca binefacere
organizată. Oricum, în Bizanţ, filantropia a dobândit noi dimensiuni.
Dacă ar fi să întrebăm un bizantin ce îl determina să creadă şi să pună în practică
filantropia, el ar răspunde în termenii următori, care constituie filozofia filantropică a
unei mănăstiri.104 Să devii nu doar milostiv, după cum Tatăl ceresc este milostiv 105, ci şi
drept; fiindcă, aşa cum este scris, omul drept miluieşte liber în fiecare zi şi împrumută 106,
face milostenie săracilor, dreptatea sa rămâne în veacul veacului 107. Fericiţi cei milostivi,
căci aceia se vor milui108, fericit este cel care caută la sărac şi cerşetor 109; cel ce seamănă
cu milostivire, va culege roada vieţii 110; cel care este milostiv cu săracii, Îl împrumută pe
102
Cf. Ostrogorsky, History, p. 193; Peter Charanis, „The Transfer of Population as a Policy in the Byzantine Empire”,
Comparative Studies in Society and History, III, no. 2 (January, 1961), 154.
103
Cf. Webster’s New International Dictionary of the English Language, ed. William Allan Neilson and others
(Springfield, Mass., 1961), p. 1840.
104
Delehaye, Deux Typica, p. 69.
105
Cf. Luca 6, 36.
106
Cf. Psalmi 36, 26.
107
Cf. Psalmi 111, 8.
108
Matei 5, 7; St. Basil the Great, Homilia in Divites. 4, MPG, XXXI, col. 292AB.
109
Cf. Psalmi 40, 1.
110
Cf. Osea 10, 12; cf. S. Murray, A Study of the Life of Andreas, The Fool for the Sake of Christ (Leipzig, 1910), pp. 95-
97.

29
Domnul111; cel care asupreşte pe cel sărac, defaimă pe Ziditorul său 112; prin fapte de
milostenie şi credinţă, păcatele noastre sunt iertate113.
Aceste norme au constituit fundamentul filozofiei filantropice bizantine, deoarece
Dumnezeu a cerut omului milă faţă de semenul său mai degrabă decât jertfe. 114 Celui ce
era făcător de bine i se amintea că faptele sale de milostenie îl vor conduce spre
veşnicele locaşuri ale Celui Atotputernic.115 Această filozofie a filantropiei este
exprimată în multe scrieri medievale greceşti, în peceţile mănăstirilor, bisericilor, a altor
aşezăminte şi a diferitelor persoane particulare. Câteva astfel de peceţi au supravieţuit
până în ziua de astăzi.116
Temerile metafizice ale bizantinilor erau concentrate în întrebarea privind
mântuirea sufletului şi moştenirea Împărăţiei veşnice a lui Dumnezeu. Pentru a atinge
acest scop, desăvârşirea pe pământ era văzută ca o condiţie necesară. Astfel, o parte
dintre ei au devenit călugări pentru a duce o viaţă de rugăciune şi lepădare de lucrurile
materiale, în timp ce alţii şi-au împărţit averile lor săracilor pentru a se elibera pe ei
înşişi şi a dobândi îndumnezeirea ca sihaştri, adică în continuă comuniune cu
Dumnezeu. Sunt multe de admirat în această căutare filozofică, care nu poate fi judecată
drept zel religios excesiv. O a treia categorie s-a dedicat slujirii filantropice sau iubirii
dezinteresate în cadrul comunităţii. Pentru a păstra vie iubirea, oricine trebuia să
săvârşească fapte bune, care alungă departe răutatea, căci nepracticarea filantropiei face
ca iubirea omului să se răcească.117 Astfel, mulţi dintre ei, deşi săraci, au găsit mijloace
şi moduri de a pune în practică mântuitoarea poruncă. Ni se spune că anumiţi călugări
cereau bani de la cei bogaţi pentru a-i împărţi săracilor. 118 Ei considerau filantropia drept
una dintre cele mai importante cinci virtuţi.119
Aceste opinii sunt bine exprimate de Dionisie din Alexandria (264-265) şi
subliniate din nou de către Sf. Ioan Damaschinul (660-750) şi alţi scriitori: „Nimic nu
este mai onorabil sau altruist pentru noi decât a fi milostivi şi a face bine, fiindcă nimic
nu-i este mai plăcut lui Dumnezeu”120
Este evident că substratul filantropiei este teologic, căci este intenţionată spre a-I
plăcea lui Dumnezeu sau a-L imita. Sf. Grigorie de Nazianz îşi îndemna păstoriţii:
„Arată-te pe tine un dumnezeu pentru cei nefericiţi, imitând mila lui Dumnezeu. Nu este
111
Cf. Pilde 19, 17; cf. St. Gregory of Nyssa, De Pauperibus Amandis, MPG, XLVI, col. 484B: „

”
112
Pilde 14, 31; cf. Murray, Life of Andreas, p. 102.
113
Cf. Pilde 16, 6; „Life of St. Theodore Sykeon”, ed. Ioannou, „”, p. 384.
114
Delehaye, Deux Typica, p. 69; cf. Osea 6, 6.
115
Ibidem; cf. Luca 16, 9.
116
Gustave Schlumberger, „Monuments numismatiques et sphragistiques du moyen âge byzantin”, RA, XL, new series
(1880), pp. 193-212.
117
Cf. Matei 24, 12.
118
Macarios, Homily 17. 8, ed. Hermann Dorries, Die 50 Geistlchen Homilien des Makarios (Berlin, 1964), p. 171.
119
Ibidem, p. 269; cf. p. 183.
120
Joannes Damascenos, Sacra Parallela, MPG, XCV, col. 1473C: „
” Cf. Actes de Lavra, p. 31: „
”

30
nimic mai dumnezeiesc în om decât a face fapte bune.” 121 Alte motive erau fie de natură
religioasă, fie morală. Se credea că a fi filantrop era o expresie a pocăinţei şi a întoarcerii
spre Dumnezeu. Pentru a ilustra această opinie, Paladie din Elenopolis († ~ 431)
relatează că o călugăriţă fecioară a fost cândva sedusă de un citeţ (anagnostes), faptă ce
a imprimat un puternic sentiment de vinovăţie în sufletul ei. Pentru a şterge această pată
morală, ea şi-a dedicat viaţa slujirii celor bolnavi şi a leproşilor. 122 Filantropia era văzută
ca marele medicament împotriva nedreptăţii şi păcatului, deoarece era considerată şi
punctul de echilibru între atributele lui Dumnezeu.123
Şi în practică, filantropia se baza pe fundamente religioase şi morale. Sf. Vasile
cel Mare a fost foarte categoric în privinţa ei. Dacă nu ai fost milostiv, scria el, nu vei
primi milă; dacă nu ai deschis uşa ta săracilor, vei fi încuiat pe dinafara Împărăţiei
cerurilor; dacă ai refuzat celor flămânzi pâinea, vei fi lipsit de viaţa veşnică.124
Pe lângă Dumnezeu, bizantinii erau îndemnaţi să urmeze patriarhilor Vechiului
Testament în faptele ospitalităţii, deoarece unul a fost gazda lui Dumnezeu-Mântuitorul;
altul i-a primit pe îngeri; al treilea a fost răsplătit cu un copil la o vârstă înaintată, în timp
ce altul a fost trimis împreună cu fetele sale departe de focul Sodomei. 125 Mai mult,
însuşi Apostolii au îndemnat la ospitalitate.126 Generozitatea era considerată ca aripile
pentru rugăciune. Sf. Ioan Scărarul a scris că sufletul are nevoie de aripi pentru a zbura
spre înălţimi, iar acestea le dă milostenia. Dar după cum focul se stinge dacă nu are ulei,
scria el, asemenea şi rugăciunea nu îşi atinge scopul dacă nu este însoţită de
milostenie.127
Această gândire despre filantropie trebuia să fie universală în natură şi
atotcuprinzătoare. Caracterul trans-etnic al societăţii bizantine a fost bine surprins de
către Sf. Maxim Mărturisitorul, care a considerat iubirea drept virtute absolută. Cel
desăvârşit în dragoste nu vede nici o diferenţă între cei de un neam cu el şi străini, între
creştin şi necredincios, între liber şi rob, între bărbat şi femeie. El este eliberat de tirania
patimilor şi vede oamenii de pretutindeni ca egali. Pentru el nu este elin sau iudeu,
bărbat sau femeie, rob ori liber, ci toţi sunt unul în Hristos.128

121
Gregory Nazianzenos, Oration 14, 27, MPG, XXXVI, cols. 892C-893A: „
” „Grecii antici au exprimat aceeaşi filozofie mai
epigramatic în maxima «omul se aseamănă zeilor în săvârşirea Binelui»”, A. R. Hands, Charities and Social Aid in Greece
and Rome, 56.
122
Palladios, Hist. Lausiaca, p. 165; cf. Joannes Climacos, Scala Paradisi, MPG, LXXXVIII, col. 845AB.
123
Gregory Nazianzenos, Oration 15, citată de Joannes Damascenos în Sacra Parallela, MPG, XCV, col. 1465C:
„
”
124
Basil the Great, Homilia in Divites, 4, MPG, XXXI, col. 292B; cf. Joannes Climacos, Scala Paradisi, MPG,
LXXXVIII, col. 1144C.
125
Palladios, Vita S. Jo. Chr., pp. 71 ş.u.
126
Evrei 13, 2.
127
Joannes Climacos, Scala Paradisi, MPG, LXXXVIII, col. 1144D: „

” Cf. Kataskepenos, Cyril Phileotes, p. 69.
128
Maximos the Confessor, De Caritate, Century 2. 30, MPG, XC, col. 993B; cf. Galateni 3, 28; Coloseni 3, 11.

31
 Oricum, filantropia nu trebuia practicată pe baza unor motive egoiste. Este posibil
ca un om să ofere milostenie unei fete sărace şi tinere, dar cu intenţii păcătoase, pentru a
profita de singurătatea şi tinereţea ei. Altul poate face bine bolnavilor, celor în vârstă,
oamenilor săraci, dar darurile sale pot fi făcute cu inimă rea. O astfel de filantropie nu
are plată. Bizantinii trebuiau să ofere cu generozitate, cu bucurie şi dezinteresat. 129 Un
om trebuia să fie milostiv atât timp cât era încă viu, iar nu să aştepte ca rudele sale să
împartă binefaceri după moartea sa în numele lui. 130 Oferirea de lucruri materiale nu era
considerată suficientă, ci fiecare trebuia să-şi arate sentimentele sale prin slujirea
propriu-zisă şi dezinteresată a celor în nevoie 131, fiindcă exprimarea iubirii unui om era
mult mai însemnată decât bunurile materiale împărţite săracilor. Această opinie este
frecvent întâlnită în scrieri de-a lungul perioadei bizantine.132
Nu toată filozofia filantropică era exprimată în scrierile pline de îndemnuri morale
şi religioase. Cineva poate spune că terminologia practică, în sensul strict al cuvântului,
era folosită pentru uzul bogaţilor. Bogăţia care rămâne neatinsă este nefolositoare, scria
Sf. Vasile. El sfătuia pe oamenii bogaţi din eparhia sa să se asemene pământului şi să fie
roditori ca el, altfel se vor dovedi mai mici decât el. Pământul nu dă roade pentru el
însuşi, ci în folosul omului. Când un om îşi foloseşte averea sa spre fapte bune, răsplata
se întoarce la el.133 Sf. Vasile adaugă că averea ce este cheltuită devine folositoare
întregii societăţi.134
Oricum, cu toate bogatele răsplătiri pe care filantropia era de aşteptat să le aducă
sufletului omului după moarte, era acceptat că nici o milostenie nu era îndeajuns de
mare pentru a conduce un păcătos care nu s-a pocăit în faţa lui Dumnezeu după moarte.
Milostenia putea scoate un răufăcător din iadul veşnic, dar nu era suficient de puternică
pentru a-l duce în Rai, unde s-ar fi putut bucura de slava lui Dumnezeu.
Această filozofie era exprimată într-un dialog între arhiepiscopul Arcadie al
Ciprului şi episcopii săi, în secolul al VII-lea. Cu toţii erau admiratori ai unui aristocrat
pe nume Philentolos, care făcuse multe fapte bune, printre care şi ridicarea unor instituţii
(filantropice - n.tr.). Însă, Philentolos era robit de patima desfrânării. A continuat până la
moartea sa atât cu binefacerile, cât şi cu pasiunea sa pentru femei. 135 Cu toate multele
sale binefaceri, Philentolos a fost lipsit de fericirea Raiului, deşi a scăpat de pedeapsa
veşnică a iadului. El a fost rânduit într-o stare de mijloc.136
129
Palladios, Hist. Lausiaca, p. 138.
130
Joannes Chrysostomos, Ecloga, 33, MPG, LXIII, col. 730.
131
Maximos the Confessor, De Caritate, Century 1. 26, MPG. XC, col. 965C.
132
Kataskepenos, Cyril Phileotes, p. 69: „
”
133
Basil the Great, In Illud. Dictum Evangelii, 3, MPG, XXXI, col. 265C.
134
Ibidem, col. 272B: „
” Cf. Eustathios of
Thessalonica, De emendanda vita monachica, Ch. 36, ed. Tafel, Eustathii Opuscula (Frankfurt am Main, 1832), pp. 222-63
ş.u.
135
„”, ed. Halkin, AB, LXIII (1945), p. 62: „
”
136
Ibidem, p. 63. Lui Philentolos i s-a spus în Hades: „
”

32
 Iertarea păcatelor după moarte ca motiv filozofic al practicii filantropice s-a
menţinut în timpul erei bizantine. Câteva exemple vor reuşi să confirme acest punct de
vedere. Acest concept bizantin se baza pe predica lui Iisus Însuşi. Când un dregător
bogat L-a întrebat pe Iisus: „Ce să fac să moştenesc viaţa de veci?”, Iisus i-a răspuns:
„Ştii poruncile: să nu săvârşeşti adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb,
cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta.” Dar tânărul dregător I-a răspuns: „Toate acestea le-
am păzit din tinereţile mele.”Abia după acest răspuns va formula Iisus cuvintele
faimoase astăzi: „Încă una îţi lipseşte. Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei
avea comoară în ceruri.”137 Filozofia acestui pasaj a contribuit în mare măsură la
dezvoltarea monahismului bizantin şi a operelor de binefacere. Chiar şi bogatele donaţii
ale laicilor către mănăstiri şi biserici, spitale şi alte aşezăminte filantropice erau oferite
pentru mântuirea sufletului şi adunarea de comori în ceruri.138
Prin filantropie, nu doar se primea răsplată pe pământ şi comoară în cer, ci se
iertau şi păcatele. Acest concept s–a menţinut din perioada apostolică până la căderea
Imperiului bizantin. Scrierea cunoscută sub numele de „Constituţiile Sfinţilor Apostoli”
susţinea: „Dacă ceea ce ai este lucrul mâinilor tale, dăruieşte, fiindcă tu poţi lucra pentru
iertarea păcatelor tale, deoarece «prin milostenii şi faptele credinţei păcatele sunt şterse
întru totul». Nu ar trebui să dai cu zgârcenie săracilor şi nici când dai să murmuri;
fiindcă tu ştii cine îţi va da ţie răsplata.”139
Aceeaşi opinie există şi în alte scrieri. Într-o predică despre milostenie, Sf. Ioan
Hrisostom sfătuieşte: „Vă rog întotdeauna fraţilor, cruţaţi sufletele voastre şi eliberaţi-le
de înfricoşătoarea Judecată prin intermediul banilor, ... eliberaţi-vă pe voi înşivă de
povara păcatelor prin filantropie, ... fiţi milostivi ca să aflaţi milă; ... după cum Sf. Botez
curăţă omul de păcatele sale, asemenea şi filantropia curăţă sufletul celui binevoitor de
păcatele lui.”140 Chiar dacă acceptăm teoria ce consideră această predică neautentică,
ceea ce rămâne este că ea prezintă un concept frecvent întâlnit în scrierile religioase din
perioada bizantină. Sf. Teodor Studitul (759–826) vorbeşte de asemenea despre
filantropie în relaţie cu Hristos, care face ca binefăcătorul să ajungă în sânul lui
Avraam.141 Eustaţie al Tesalonicului (n. ~ 1125) a subliniat de asemenea că filantropul
nu va rămâne nerăsplătit de către Dumnezeu.142
Simeon al Tesalonicului († 1429) a continuat această învăţătură, anume că
filantropia este un bun mijloc pentru iertarea păcatelor şi îmbunătăţirea stării sufletului
după moarte. El scrie: „prin slujbe de pomenire şi rugăciuni, prin Sfânta Euharistie şi
prin mijlocirea milosteniei faţă de săraci, iertarea păcatelor este dăruită celor care, deşi
137
Luca 18, 18-22; cf. Matei 19, 16-21; Marcu 10, 17-21.
138
Cf. Miklosich-Müller, Acta et Diplomata, 6, 277 etc; cf. Joannes Chrysostomos, Homilia 52 – Comentarium in S.
Matthaeum Evangelistam, MPG, LVIII, cols: 522-26.
139
Apostolic Constitutions, Cartea a VII-a, 1; cf. Murray, Life of Andreas (Leipzig, 1910), p. 93.
140
Joannes Chrysostomos, De Eleemosynis, MPG, LX, col. 750; vezi Otto Plassman, Das Almosen bei Joannes
Chrysostomos (Münster, 1961).
141
Joannes Damascenos, Sacra Parallela, MPG, XCV, cols. 1456-1524; Theodore Studites, Iamboi, MPG, XCIX, col.
1792.
142
Eustathios of Thessalonica, Oratio in Psalmum XLVIII, MPG, CXXXV, cols. 524-525; cf. François Halkin, Inédits
byzantins d’Ochrida, Candie et Moscou, Subsidia Hagiographica, No. 38 (Brussels, 1963), p. 134.

33
au păcătuit pe pământ, au adormit întru pocăinţă. Să ştie fiecare credincios că, dacă el îşi
iubeşte ruda care a adormit, îi face un mare bine când dă milostenie în numele ei.
Filantropul devine un izvor de bucurie pentru ruda sa adormită când dă milostenie
săracilor şi răscumpără prizonierii de război...”143 Frecvent, noi întâlnim opinia că a fi
iubitor de Dumnezeu (philotheos) şi iubitor de săraci (philoptochos) însemna să atingi
starea supremă de desăvârşire.144 Odată, un călugăr dintr-o mănăstire cenobitică (cu viaţă
de obşte – n.tr.) s-a apropiat şi l-a întrebat pe Sf. Chiril Filoteul cum poate deveni
vrednic de Dumnezeu. Chiril i-a răspuns că milostenia era una dintre virtuţile
importante, pe care era dator să o urmeze, virtute plăcută chiar şi păgânilor (elenilor). 145
Dar milostenia nu trebuie îndreptată fără discernământ, adică şi faţă de oamenii ce îşi
puteau câştiga singuri existenţa. Orfanul, văduva şi străinul meritau orice îngrijire, dar
nu şi cei făţarnici sau leneşi.146 A dărui celor care nu merită înseamnă a lipsi pe cei care
merită.147 Dacă cineva era în nevoi, filantropul nu trebuia să-l judece după caracter,
origine, credinţă sau aparenţă. La fel ca şi Dumnezeu, el nu trebuia să facă deosebire.148
Această filozofie era păstrată în special în aşezămintele monahale, ale căror
servicii speciale nu pot fi supraevaluate. Monahii erau sfătuiţi să fie în special iubitori de
Dumnezeu şi de săraci.149 Influenţa învăţăturii creştine despre iubire (agape) este foarte
evidentă. Regulile Tipiconului lui Nil Damilas, de exemplu, sunt concentrate în jurul
conceptului de agape şi citează câteva pasaje din Noul Testament.150
Aceste idei ale scriitorilor bisericeşti bizantini erau împărtăşite de asemenea de
către Stat şi Curtea imperială. Acest principiu este exemplificat de Roman Lecapenul
(920-44), căruia i se atribuie multe binefaceri spre folosul sufletului său după moarte. 151
Alţi împăraţi sau membri ai familiei imperiale erau motivaţi de aceleaşi concepte pentru
a săvârşi milostenii, adică de a îmbunătăţi starea sufletului lor după moarte.152
Totodată, aceste idei reflectă şi filozofia politică cum că împăratului i se cerea să
Îl imite pe Dumnezeu în fapte de altruism nu doar de dragul imitării, ci pentru a-l
mulţumi pe Cel Atotputernic. Un poem adresat unui împărat arată: „Îmbracă un cerşetor
gol şi dă hrană celui flămând, mângâie pe cei ce sunt în durere şi mâhnire şi cercetează
pe cel bolnav. Fiindcă atunci când dai ceva săracilor şi când săvârşeşti vreun bine, fă ca
şi cum l-ai face lui Dumnezeu Însuşi, Care îţi va răsplăti ţie însutit în rai.”153
Împăratul binefăcător ştia că L-a mulţumit pe Dumnezeu îngrijindu-i şi iubindu-i
pe săraci. Acelaşi „poem moralizator” adaugă şi că „cel ce este gazdă faţă de săraci, este
143
Symeon of Thessalonica, De Fine et Exitu nostro e vita, MPG, CLV, col. 693AB; cf. ibid., De Eleemosynis, MPG,
CXX, col. 219.
144
Dmitrievsky, Typika, p. 702.
145
Kataskepenos, Cyril Phileotes, p. 164.
146
Ibidem, p. 95.
147
Ibidem, p. 80: „”
148
Maximos the Confessor, De Caritate, Century 1. 24, MPG, XC, col. 965AB.
149
Delehaye, Deux Typica, p. 21; „Vita S. Lazari”, AASS November, III (Brussels, 1910), cap. 192, p. 566; Miklosich-
Müller, Acta et Diplomata, V, 407.
150
S. Petrides, Le Typikon de Nil Damilas pour le monastère de femmes de Daeonia en Crète, BIARC, XV (1911), 95-97.
151
Theophanes Continuatus, Chronographia, pp. 429 ş.u.; cf. Leo VI, Tactica, MPG, CVII, col. 860.
152
Dmitrievsky, Typika, pp. 664 ş.u.; Miklosich-Müller, Acta et Diplomata, V, 358; Actes de Lavra, pp. 128, 139.
153
Wagner, Carmina; p. 4.

34
gazdă şi pentru îngerii lui Dumnezeu.” 154 Dumnezeu iubeşte şi răsplăteşte un împărat ce
a crezut şi a practicat filantropia. Alt text, compus în timpul perioadei Comnenilor 155,
laudă caracterul lui Alexie Comnenul şi atribuie succesul său caracterului lui filantropic
şi temător de Dumnezeu. „Tu mergi împotriva duşmanilor tăi încununat cu virtuţile, care
îţi sunt cele mai bune aliate. Hristos îţi răsplăteşte ţie, căci i-ai făcut pe alţii bogaţi prin
minunatele tale daruri.”156
Alexie Comnenul, autorul unui poem moralizator numit „Spaneas”,
concluzionează motivele filantropiei imperiale în aceste cuvinte edificatoare: „Când vezi
un om sărac sau un cerşetor, nu-ţi întoarce spatele de la el … iubitul meu, iubeşte pe
săraci, … căci şi Dumnezeu o doreşte.”157 Astfel, porunca lui Dumnezeu este cea care îl
determină pe împărat să creadă în şi să practice filantropia.
Este interesat de observat aici că existau demnitari ai curţii imperiale care
săvârşeau fapte bune ca o exprimare a recunoştinţei faţă de Dumnezeu, Căruia Îi
atribuiau tot succesul în viaţă. Mihail Ataleiatul, care a slujit în diferite funcţii în
conducerea bizantină din 1060 şi până în 1080 158, este un bun exemplu. În 1077, el a
întemeiat un cămin pentru săraci (ptochokomeion) şi o mănăstire şi s-a arătat pe sine
peste măsură de binefăcător în semn de recunoştinţă faţă de Dumnezeu. El scrie: „Eu,
păcătosul şi nevrednicul a toate, care sunt tină şi ţărână, am devenit vasul a nenumărate
binecuvântări de la Cel Atotputernic, Dumnezeu iubitor şi milostiv, până la aceea de a
deveni unul dintre membrii conducători ai Senatului şi a fi unul dintre cei mai importanţi
magistraţi politici şi asupra cărora se îndreaptă multe laude, şi trebuie să fiu atent şi să-
mi exprim recunoştinţa mea sinceră faţă de dăruitorul Dumnezeu.”159
Pentru a invoca mila lui Dumnezeu după îmbolnăvirea împăratului Alexie, soţia
sa Irina a a făcut nenumărate milostenii săracilor şi bolnavilor. „Când împărăteasa văzu
că boala lui Alexie se înrăutăţeşte şi se deznădăjdui de orice ajutor omenesc, îşi înteţi şi
mai mult mijlocirile sale în faţa lui Dumnezeu pentru el … şi pe toţi cei care erau
bolnavi sau închişi în închisori şi măcinaţi de suferinţă îi făcu foarte bogaţi prin
milostenii şi îi îndemnă să se roage pentru împărat” 160. Isaac Comnenul, fiul lui Alexie
Comnenul, a întemeiat Mănăstirea Kosmosotira cu serviciile ei filantropice, înzestrând-o
cu întreaga sa avere, „pentru mântuirea sufletului său” 161. Şi Ioan al II-lea Comnenul a
întemeiat cunoscuta mănăstire Pantokrator cu multele ei instituţii de binefacere în semn
de recunoştinţă faţă de Cel Atotputernic pentru nenumăratele Sale binecuvântări asupra
împăratului.162

154
Ibidem, p. 20.
155
Pseudo-Codinos, Patria, Th. Preger, II, xv.
156
Ibidem, II, 290-91.
157
Wagner, Carmina, pp. 23, 22.
158
Sathas, „”, I, Introduction, pp. 7-16; cf. J. M. Hussey, Church and Learning in the Byzntine Empire, 2nd
issue (New York, 1963), pp. 183-84.
159
Ibidem, I, 4-5, 7-11.
160
Anna Comnena, Alexias, XV. 11; tr. E. A. S. Dawes, The Alexiad (London, 1928).
161
Petit, „Typikon du monastère de la Kosmosotira”, BIARC, XIII (1908), 22.
162
Dmitrievsky, Typika, p. 558.

35
 Mihail Ataleiatul, amintit mai sus, susţine că a întemeiat căminul său pentru săraci
(ptochotropheion) din Raedestos (astăzi Tekirdag, Turcia – n. tr.) „pentru răscumpărarea
şi iertarea păcatelor sale celor multe şi mari şi nenumărate”163.
Pe lângă motivele religioase ale practicării filantropiei164, atât din partea Statului,
cât şi a Bisericii, nu pot fi excluse alte raţiuni, cum ar fi slava deşartă, interesul personal,
ridicarea în slăvi, oportunismul politic şi alte intenţii egoiste. Cu toate acestea, se găsesc
prea puţine mărturii în izvoare care să indice alte motive decât cele religioase şi morale
în practicarea filantropiei, menţiune pe care o vom face în alt capitol.
Conceptul bizantinilor că filantropia găteşte calea şi deschide uşile fericirii
veşnice a exercitat probabil o mare influenţă asupra cuceritorilor lor, turcii otomani. Şi
ei au considerat că milostenia şi compătimirea faţă de cei de o credinţă cu ei era
esenţială pentru moştenirea Împărăţiei cerurilor.165
Pe lângă conceptul de philanthropia, virtutea facerii de bine (eleemosyne), ca
milă, caritate sau milostenie, a fost o temă predilectă a clerului bizantin, începând cu
secolul al IV-lea şi până în secolul al XV-lea. Credincioşii erau îndemnaţi să o practice
şi să fie plini de roada faptelor bune, asemănându-se măslinului veşnic verde şi
roditor.166 Persoana milostivă era foarte preţuită, iar calificativul de „milostiv”
(eleemosynary) era acordat ca un titlu de onoare. Mai multe miniaturi de pe manuscrise
îl prezintă pe omul milostiv purtând cunună împletită din ramuri de măslin (a se vedea
fig. 1-7). La fel ca în antichitatea elenă sau ebraică, şi în cea bizantină măslinul era
considerat „un arbore sacru”, chiar „împăratul arborilor”. Era simbolul rodniciei si al
gloriei veşnice.167

Figurile 1-7: Persoane milostive purtând cununi împletite din ramuri de măslin

Fig. 1: Secolul al XI-lea

Fig. 2: Secolul al XI-lea

Fig. 3 şi 4: Secolul al XIV-lea

Fig. 5: Secolul al IX-lea

163
Sathas, „”, I. 8: „
”
164
Cf. Diomedes, „”, I, 291 et passim.
165
G. G. Arnakis, „
” (Athens, 1947), pp. 110 ş.u.
166
Basil of Caesarea, Homiliae eis ten Hexaemeron, 5, 6. Edited by Stergios N. Sakkos, Basileiou Kaisareias tou Megalou
Apanta ta Erga, 8 vols (Thessalonike, 1972-1974), 4, 196: „


”
167
Vezi studiul lui E. Antonopolis, „Miséricorde. Olivier: Agents et Attributs”, Byzantion, vol. LI, Fasc. 2 (1981), 345-
385, în special 356-363.

36
Fig. 6: Secolul al XI-lea

Fig. 7: Secolul al XIV-lea

37
 3

Filantropia în gândirea religioasă bizantină

În timp ce termenul agape este predominant în literatura şi viaţa creştină primară,

începând cu secolul al III-lea există o tendinţă de a-l înlocui cu cel de philanthropia. În
scrierile Noului Testament, agape este frecvent întâlnit168, dar philanthropia este folosit
rareori169 şi niciodată de către Părinţii Apostolici170. Chiar şi printre apologeţii de limbă
greacă (secolul al II-lea), termenul philanthropia este folosit destul de rar. Sfântul Iustin
Martirul şi Filozoful († ~ 163) îl foloseşte o singură dată, şi mai foloseşte o dată
adjectivul philanthropos171. Teofil din Antiohia foloseşte philanthropia în sensul de
atribut al lui Dumnezeu. În scrierea sa despre natura omului, Teofil scrie că Dumnezeu l-
a făcut pe om liber, iar ceea ce omul a pierdut ca urmare a abuzului său de libertate şi a
neascultării sale, Dumnezeu îi dă înapoi prin propria Sa iubire de oameni şi milă faţă de
om.172
În ultimul sfert al secolului al II-lea şi primul al secolului al III-lea, Clement
Alexandrinul († ~ 215) a folosit cuvântul philanthropia pentru a arăta iubirea lui
Dumnezeu faţă de oameni, descoperită în întruparea Logos-ului. Atât Dumnezeu Tatăl,
cauza întrupării Fiului Său, cât şi Dumnezeu Logosul, Care Şi-a asumat firea umană,
sunt descrişi ca iubitori de oameni.173
Se pare că în scrierile lui Clement, philanthropia a înlocuit agape ca atribut al lui
Dumnezeu. În Noul Testament, Dumnezeu este descris ca iubire, şi cei care rămân în
iubire, rămân în Dumnezeu.174 Pe de altă parte, Clement caracterizează iubirea drept cel
mai mare atribut al lui Dumnezeu.175 Pedagogul lui Clement este Hristos, Care este
iubitor atât de Dumnezeu, cât şi de om. Iubirea sa omenească derivă din experienţa Lui
personală de a deveni trup şi de a simţi slăbiciunea lui, în timp ce ca Logos al lui
Dumnezeu este cu adevărat părtaş la Iubirea lui Dumnezeu.176 În lucrarea „Pedagogul”,
168
Ioan 13, 35; 15, 9; 17, 26; Romani 5, 5; 8, 35; 12, 9; 13, 10; I Corinteni 13, 1-13, 14, 1 et passim.
169
Faptele Apostolilor 27, 3; 28, 2; Tit 3, 4.
170
Nu includem aici Pseudo-Clementines, care este considerată opera a doi autori din secolul al IV-lea; cf. Quasten,
Patrology, I, 59-62. Este interesant că, în această literatură, substantivul „philanthropia” este folosit de câteva ori; vezi:
Letter to James, IX. 12; Homily, XIII. 25; Epitome, XCVII. 9 ş.a.
171
Justin, First Apology, X. 1; id., Dialogue with Trypho, XXIII. 2.
172
Theophilos, To Autolycos, II. 27: „

”
173
Clement of Alexandria, Paedagogos, Cartea I, VIII, 20: „
”
174
I Ioan 4, 16.
175
Clement, Paedagogos, Cartea I, VIII, 5: „

” Cf. VIII. X, 43 et passim.
176
Ibidem: „”

38
Clement foloseşte termenul philanthropia de mai multe ori, acest lucru fiind continuat
de Origen. Probabil că Origen a fost cel mai responsabil factor în râspândirea folosirii
termenului philanthropia în lumea creştină bizantină. Multe dintre ideile exprimate de
Clement sunt reluate de succesorul său la şcoala catehetică din Alexandria. Origen scrie
împotriva filozofului platonic Celsus că, datorită iubirii de oameni, Logosul S-a deşertat
pe Sine de slava Sa cerească, pentru ca astfel să poată fi primit de oameni. 177 Iisus
Logosul nu este doar iubitor de oameni (philanthropos), ci puterea Lui produce o
transformare completă în firea oamenilor, care devin la rândul lor binefăcători şi iubitori
de oameni.178 Întruparea Logosului nu s-a înfăptuit conform teoriei platonice a
metempsihozei, ci a fost rezultatul unei învăţături mai nobile, conceptul şi atributul
iubirii de oameni a lui Dumnezeu.179
Oricine poate observa cu uşurinţă că atât Clement, cât şi Origen180 au preferat
philanthropia lui agape. Motivul a fost probabil faptul că philanthropia ca iubirea lui
Dumnezeu, sau a zeilor, faţă de om şi a omului faţă de om era cunoscută lumii greco-
romane şi putea recomanda creştinismul păgânilor mai degrabă decât agape.181 Oricare
ar fi adevărul, termenul philanthropia a devenit foarte popular în Imperiul bizantin în
următoarele secole şi şi-a găsit locul în multe scrieri patristice, liturgice, hagiografice şi
chiar istorice.
Istoricul Eusebiu declară în scrisoarea sa către Marceliu că prin nemăsurata iubire
de oameni a lui Dumnezeu, acesta Îi poate vorbi în mod direct şi poate cere iertarea
păcatelor.182 Un alt istoric, Sozomen, în introducerea sa la „Istoria bisericească”, îl laudă
pe împăratul Teodosie al II-lea ca fiind binefăcător şi adaugă că împăratul a dobândit
virtutea filantropiei imitând pe prototipul său, Împăratul ceresc, Care este izvorul acestei
virtuţi.183 Pentru Sozomen, ca şi pentru Eusebiu, Origen şi Clement, filantropia era
considerată mama sau unul dintre atributele supreme ale lui Dumnezeu 184 şi a devenit
obişnuită în scrierile sale.
Oricum, potrivit unui alt istoric, iubirea de oameni a lui Dumnezeu are limită.
Dumnezeu este de asemenea drept şi dreptatea Sa se manifestă şi ea când omul profită
de iubirea lui Dumnezeu pentru oameni. Teodoret de Cyr, care expune această idee,
spune că după cum Dumnezeu este milostiv faţă de cel ce se pocăieşte, este şi drept faţă
de cel ce nu răspunde îndelunga-răbdătoarei Lui iubiri de oameni. El foloseşte atât
iubirea de oameni, cât şi pedeapsa datorită dreptăţii Sale (dikaeosyne). Cu toate acestea,
Dumnezeu este de regulă iubitor de oameni şi binevoitor în relaţiile Sale cu oamenii.185
177
Origen, Against Celsos, Cartea a IV-a, 15; pentru traducerea în engleză, vezi Henry Chadwick, Origen: Contra Celsum
(Cambridge, 1953), p. 193.
178
Ibidem, Cartea I, 67.
179
Ibidem, Cartea I, 18; cf. Cartea a VII-a, 41 et passim.
180
Cf. Nygren, Agape and Eros, p. 374, n. 1.
181
Cf. Ferguson, Moral Values in the Ancient World, pp. 110-12.
182
Eusebios of Caesarea, Fragments to Marcellos, No. 99, ed. Erich Klostermann, Eusebius Werke (Leipzig, 1906); cf.
ibid., No. 107.
183
Sozomenos, Eccl. History, Introduction, 9.
184
Ibidem, Cartea I, 4, 18-19.
185
Theodoretos, Eccl. History, Cartea a V-a, 1, 7: „

39
 Dintre cei mai de seamă Părinţi de limbă greacă care au exercitat o permanentă
influenţă asupra gândirii religioase bizantine, Sf. Atanasie, Sf. Vasile cel Mare, Sf.
Grigorie de Nazianz, Sf. Grigorie de Nyssa, Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Teodor
Studitul, Sf. Ioan Damaschin, iar mai târziu arhiepiscopii Nicolae Misticul, Teofilact de
Ohrida şi alţii au adăugat noi dimensiuni percepţiei asupra filantropiei şi a punerii ei în
practică. Mai presus de orice, cu toţii au exprimat faptul că filantropia este unul dintre
atributele supreme ale lui Dumnezeu, care se exprimă în relaţiile Lui cu oamenii, şi că,
prin urmare, omul trebuie să aibă acelaşi atribut şi să-l pună în practică în relaţie cu
aproapele său.
În special, citim că în scrierile Sf. Atanasie filantropia este descrisă drept raţiunea
primordială a lui Dumnezeu pentru întruparea Logosului. Neascultarea primului om a
atras după sine filantropia Ziditorului său, care a venit în lume pentru a-l mântui. 186
Dumnezeu a devenit om pentru ca omul să devină Dumnezeu. Căderea omului a adus cu
sine înstrăinarea de Dumnezeu, relaţiile cu El fiind întrerupte. Restaurarea omului nu
putea fi îndeplinită decât de dragostea părintească a Dumnezeului-Creator, care devine
un adevărat Părinte adoptiv.187 Această iubire de oameni părintească este exprimată de
faptul că Dumnezeu nu a cruţat pe Fiul Său Cel Unul-Născut, Logosul, Care şi-a asumat
firea umană pentru ca fraţii Săi să se facă părtaşi dumnezeirii. 188 Atributul iubirii de
oameni a lui Dumnezeu cere ca omul să îl imite şi să-l arate în relaţiile sale cu ceilalţi
oameni.189 Purtarea de grijă binefăcătoare şi filantropia faţă de săraci, văduve, străini,
orfani şi toţi cei în nevoie în general trebuie practicată în virtutea poruncii Domnului.190
În scrierile Părinţilor capadocieni întâlnim aceleaşi sensuri ale termenului
philanthropia, dar cu un accent mai puternic pus pe aplicarea sa practică. Philanthropia
arată binefacere, altruism, bunătate, iubire dezinteresată şi fapte bune. Semnificaţia
filantropiei ca atribut al lui Dumnezeu apare adeseori. În Liturghia Sf. Vasile cel Mare,
de la începutul Proscomidiei şi până la rugăciunea de mulţumire euharistică, iubirea de
oameni a lui Dumnezeu este invocată de 15 ori. Iubirea lui Dumnezeu pentru om este
descrisă ca inefabilă, de nespus. Dumnezeu este descris frecvent ca „bun şi iubitor de
oameni”, El este „milostiv şi iubitor de oameni”, iubirea sa faţă de oameni este „nespusă
şi nemăsurată”. Dumnezeu este un Stăpân iubitor, Care este chemat să apere văduvele,
” Cf.
Methodios, On the Ressurection, Cartea I, 43, 4, ed.D. G. N. Bonwetsch, Methodius (Leipzig, 1917).
186
Athanasios, De Incarnatione, IV, 2-3, ed. Frank L. Cross, Athanasius De Incarnatione (London, 1939), p. 6: „

” Cf. ibid., pp. 7, 19 et passim.; cf. Athanasios, Oratio Contra
Arianos, XXXI, XXXIII, ed. Anton Stegmann, Die pseudo-athanasische „Ivte Rede gegen die Arianer” (Rottenburg A. N.,
1917), pp. 80, 82.
187
Idem, Oratio II Contra Arianos, LIX, MPG, XXVI, col. 273A: „
” Cf. ibid., Cap. LXXV, col. 305C.
188
Idem, Vita S. Antoni, Cap. XIV, MPG, XXVI, col. 865B: „
” Cf. idem, De Incanatione I, 2; cf. idem,
Oratio contra Gentes, XXXV, MPG, XXV, col. 69A, 81D et passim. Gregory Nazianzenos, The Five Theological Orations
of Gregory of Nazianzus, IV, 6, ed. A. J. Mason (Cambridge, 1899), pp. 116, 130.
189
Idem, Epistola Episcoporum Aegypti et Libyae Nonaginta, Cap. VII, MPG, XXVI, col. 1041B et passim.
190
Idem, Historia Arianorum, Cap. LX, MPG, XXV, col. 765C.

40
să sprijine orfanii, să elibereze prizonierii de război, să vindece bolnavii, să călătorească
cu cei de pe mare sau de pe uscat, să ajute pe toţi cei ce au nevoie de orice fel de ajutor
şi apărare.191
Sunt multe însuşiri atribuite lui Dumnezeu. Sf. Vasile scrie că Dumnezeu este
numit Mirele când vine înaintea Sa sufletul neprihănit. În alte situaţii, El este descris ca
Doctor. Aceste însuşiri ale lui Dumnezeu ar trebui să-l înmărmurească pe om şi, în
acelaşi timp, omul trebuie să se bucure de puterea nemăsurată a lui Dumnezeu şi de
iubirea Sa faţă de oameni. Nu este nici o îndoială că aici Sf. Vasile identifică
philanthropia cu agape.192 Ceea ce Sf. Atanasie a exprimat despre întruparea Logosului,
Sf. Vasile repetă în aceste cuvinte: „De fiecare dată când noi îngenunchem şi ne ridicăm,
arătăm prin aceasta că datorită păcatului nostru am căzut jos, la pământ, şi că am fost
rechemaţi în ceruri prin iubirea de oameni a Ziditorului nostru.”193
Sf. Vasile a folosit propriu-zis philanthropia ca atribut al lui Dumnezeu în
Liturghia sa, în care întrebuinţează termenul de 10 ori. El este repetat de 12 ori în
Liturghia Sf. Ioan Hrisostom şi încă de 10 ori în Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite.
În scrierile Sf. Ioan Hrisostom, termenii agape şi philanthropia sunt folosiţi
alternativ. Ambele cuvinte sunt întrebuinţate de marele Părinte bisericesc pentru a
exprima conceptul de iubire194, iubirea lui Dumnezeu faţă de om şi, de asemenea, iubirea
manifestată în relaţiile personale dintre oameni. Oricum, Hrisostom subliniază
filantropia lui Dumnezeu împreunată cu dreptatea şi judecata Lui.195 Despărţită de
dreptate (dikaeosyne) însă, filantropia devine primejdioasă, întrucât degenerează într-o
sentimentalitate periculoasă. Pe de altă parte, accentuarea doar a dreptăţii lui Dumnezeu
tinde să umbrească paternitatea şi mila lui Dumnezeu. Nu doar la Hrisostom, ci şi la alţi
Părinţi bisericeşti de limbă greacă, aceste două atribute (mila şi dreptatea) sunt unite
într-o perfectă comuniune.196 Oricine poate dovedi cu certitudine că filantropia ca atribut
divin este folosită ca refren în multe cărţi liturgice şi de ritual ale Bisericii bizantine.
Rânduiala vecerniilor şi utreniilor, imnele şi rugăciunile laudelor zilnice arată că omul
păcătos este răscumpărat prin iubirea de oameni a lui Dumnezeu, care este descrisă ca
„de nespus”, „de nedescris”, „de nemăsurat”197 etc.

191
Basil the Great, The Divine Liturgy, ed. Papadopoulos, „”, p. 74 et passim.
192
Idem, De Spiritu Sanctu, VIII, 18, ed. Benoit Bruche, Basil de Césarée traité du Saint-Esprit, Sources Chrétiennes
(Paris, 1946), p. 137: „
”
193
Ibidem, XXVII, 66, p. 238: „

” Cf. Hypatios of Ephesos: „
” Franz Diekamp,
Analecta Patristica, Orientalia Christiana Analecta 117 (Rome, 1938), p. 151.
194
Joannes Chrysostomos, Commentarius in Sanctum Joannem Apostolum et Evangelistam, Homily XXVI, 3, MPG, LIX,
col. 160: „” Cf. ibid., Homily XXVIII,
1, col. 161.
195
Ibidem, Homily XXVIII, 1, MPG, LIX, col. 161-65.
196
Cf. ibidem, cols. 161-62.
197
Cf. Goar, Euchologion, prayers 5, 6, 7, p. 29, pp. 31, 32 et passim.

41
 În multe situaţii, Dumnezeu este descris ca iubitor de oameni (philanthropos) şi
iubitor de săraci (philoptochos), binefăcător şi iubitor de oameni (philanthropos
evergetes), Stăpân iubitor de oameni (philanthropos) şi iubitor de suflete
(philopsychos).198 Această tradiţie creştină timpurie este cuprinsă în viaţa religioasă şi în
convingerile teologice ale bizantinilor din secolele următoare. În rugăciunile şi imnele
atribuite Sf. Roman Melodul, Sf. Andrei Criteanul, Sf. Ioan Damaschin, Leon al VI-lea
cel Înţelept, Teofan şi Teodor Doukas Lascares se întâlneşte frecvent filantropia ca
atribut al lui Dumnezeu.199 Filantropia lui Dumnezeu este cea care îl învaţă pe om
adevărata cunoaştere şi care iartă şi pe cei mai mari păcătoşi ce se pocăiesc cu
adevărat.200 Dumnezeu nu este niciodată dezamăgit de lipsa de conlucrare a omului în
planurile Sale dumnezeieşti, ci El îşi arată iubirea faţă de om neîncetat.201
Bizantinii au atribuit multe evenimente benefice din viaţa lor filantropiei sau
iubirii lui Dumnezeu. Sf. Chiril de Skytopolis afirmă că filantropia lui Dumnezeu a fost
cea care a pus capăt unei secete dezastruoase în Palestina. 202 În timpul dezastrelor
naturale sau spre pomenirea unor astfel de experienţe trecute, ei săvârşeau slujbe pentru
a mulţumi sau a invoca filantropia lui Dumnezeu asupra lor.203 Atât de puternică era
credinţa că este cel mai mare atribut al lui Dumnezeu, încât El este întotdeauna dornic să
o arate fiilor Săi. Sf. Maxim Mărturisitorul scrie că precum o femeie însărcinată este
dornică să dea naştere, la fel şi Dumnezeu este dornic să reverse mila Sa asupra
oamenilor.204 El a adăugat că aşa cum este normal ca soarele să îşi trimită razele sale, la
fel şi Dumnezeu, prin Fiinţa Sa, îşi arată filantropia Sa în întreaga creaţie.205
Datorită filantropiei Sale, Dumnezeu nu cere imposibilul de la om. 206 Independent
de ceea ce ar putea înfăptui omul, el este mântuit prin harul şi iubirea de oameni a lui
Dumnezeu.207. Aceasta şi idei asemănătoare sunt întâlnite în mod repetat la diverşi autori
bizantini, începând cu secolul al IV-lea şi până în secolul al XV-lea. 208 Filantropia ca
atribut al lui Dumnezeu apare ca un refren. Această idee se păstrează în alte secole în

198
Cf. Prayer of Serapion de Thmuis, ed. Dmitrievsky, Euchologion, p. 14: „
” Cf. pp. 17-20, 22, 30 etc; „”, ed. Fos (Athens, 1959), pp. 4, 5, 8, 17, 24, 25; cf.
Dmitrievsky, Typika, p. 770.
199
Papadopoulos, „”, pp. 17-22, 25, 156-58, 174, 183, 188, 480, 482, 484 et passim.
200
Basil the Great, Prooimium in Regulas Brevius tractatas, MPG, XXXI, col. 1080A; 1089C.
201
Timothy, Historia Monachorum, cf. Cyril of Scythopolis, „Vita S. Joanni Hesychasti”, ed. Schwartz, Kyrillos, p. 220.
202
Cyril of Scythopolis, Life of St. Sabas, ed. Schwartz, Kyrillos, pp. 167-68.
203
Chronicon Paschale, I, 586; cf. Simeon Magister, Chronographia, p. 710.
204
Maximos the Confessor, Capita Theologica, Ser. 26, MPG, XCI, col. 869A; cf. Kataskepenos, Cyril Phileotes, p. 226.
205
Ibidem, Ser. 7, MPG, XCI, col. 769B.
206
Joannes Climacos, Scala Paradisi, MPG, LXXXVIII, col. 1169D.
207
Kataskepenos, Cyril Phileotes, p. 73.
208
Theodore Studites, Small Catechism, ed. Emmanuel Auvray, Sancti Patris nosti et Confessoris Theodori Studitis
Praepositi Parva Catechesis (Paris, 1891), pp. 14, 74, 110, 121, 166, 317 et passim.; cf. Joannes Damascenos, Sacra
Parallela, MPG, XCVI, cols. 392C-397B; Photios, Epistle No. 23, cf. Jean Darrouzès, Epistoliers byzantins du Xe siècle
(Paris, 1960), pp. 118, 133, 380-81; Papadopoulos-Kerameus, Varia, pp. 221, 238-39, 253; Miklosich-Müller, Acta et
Diplomata, VI, 62, 70; „Vita et Acta S. Macarii Hegumeni Monasterii Pelecetes”, ed. I. Van Den Gheyn, AB, XVI (1897),
163; Gregorios Monachos, „Vita S. Lazari”, AASS, November, III, 515, 516, 520, 521, 526 et passim.; „Vie et récits de
l’abbé Daniel de Scété”, ed. M. Leon Clugnet, ROC, V (1900), 61-62, 72; Delehaye, Deux Typica..., pp. 25-26, 90, 136;
Basilike Papoulia, ed., „Die Vita des Heiligen Philotheos vom Athos”, Sudost-Forschungen, XXII (Munchen, 1963), 274.

42
forma că Fiul lui Dumnezeu a luat chip de rob pentru a-l mântui pe omul robit din
stăpânirea celui rău.
În secolul al VI-lea, Sf. Ipatie din Efes († între 537-38 şi 552) reaminteşte că
Hristos Dumnezeul nostru S-a smerit şi a lăsat El Însuşi să fie răstignit şi îngropat
datorită „nespusei Sale filantropii” faţă de oameni. Fără îndoială, Sf. Ipatie identifică
philanthropia cu agape.209 În răspunsurile la întrebările episcopului său sufragan Iulian
de Adramyttion, Sf. Ipatie adaugă că, deşi noi nu putem cuprinde Fiinţa lui Dumnezeu,
putem descrie filantropia Sa „de nedescris” şi „de necuprins” 210, care se arată de
asemenea şi în alte moduri.211
Philanthropia înlocuieşte agape aproape în totalitate în învăţăturile lui Dionisie
Pseudo-Areopagitul, ale cărui scrieri datează din secolul al VI-lea.212
Pseudo-Dionisie scrie că filantropia sau iubirea lui Iisus pentru oameni este o
taină descoperită doar îngerilor.213 Când Dumnezeu i-a pedepsit pe israeliţii din vechime,
a făcut-o datorită „filantropiei Sale părinteşti”.214 Aşa cum un tată pedepseşte un copil
neascultător întrucât îl iubeşte, tot astfel şi Dumnezeu îşi arată iubirea Sa chiar şi atunci
când Îşi pedepseşte copiii.215 Această filantropie este o însuşire fiinţială a lui Dumnezeu
şi datorită ei Dumnezeu a venit în lume pentru a conduce pe om la îndumnezeire. 216 Alte
pasaje din Pseudo-Dionisie confirmă folosirea termenului philanthropia în loc de
agape.217 Când Pseudo-Dionisie foloseşte termenul de agape ca un concept independent,
el îl asociază cu cel de eros218, întrebuinţând philanthropia pentru iubirea creştină.219
Mai târziu, în secolul al X-lea, Sf. Simeon Metafrastul repetă că „datorită
filantropiei Sale de nespus (Hristos) a luat firea umană”.220

209
Franz Diekamp, Analecta Patristica, Orientalia Christiana Analecta 117 (Rome, 1938), p. 126: „

”
210
Ibidem, pp. 127-28: „
”
211
Ibidem, p. 128; cf. ibidem, pp. 151-53.
212
Cf. Jean-Michel Hornus, „Les recherches récentes sur le pseudo-Denys l’Areopagite”, Revue d’Histoire et de
Philosophie Religeuses, XXXV, no. 4 (Paris, 1955), pp. 404-48.
213
St. Dionysios the Areopagite, De Ecclesiastica Hierarchia, IV, 4, MPG, III, col. 181B; vezi şi ediţia lui Gunter Heil,
Denys l’Aréopagite sources chrétiennes (Paris, 1958), p. 99.
214
Ibidem, col. 240D.
215
Cf. ibidem, 241B.
216
Ibidem, II, 1, MPG. III, col. 393A.
217
Cf. ibidem, col. 437A, 441A, 444AC, 561D; cf. şi De Divinis Nominibus, col. 592B, 640C et passim. Epistles, col.
1069B, 1072B et passim.
218
Idem, De Divinis Nominibus, MPG, III, col. 709B: „
” Cf. col. 709C: „
” Cf. col. 712C şi Maximos the Confessor,
Scholia in Librum de Divinis Nominibus, MPG, II, col. 264B şi col. 265B.
219
Cf. Ibidem, col. 648D, 856C ; cf. George Pachymeres, Paraphrasis, MPG, III, col. 861C, 993D et passim. Profesorul
Jean-Michel Hornus, o autoritate recunoscută în opera lui Pseudo-Dionisie, într-o scrisoare adresată acestui scriitor, datată
17 noiembrie 1963, este de acord că philanthropia „înlocuieşte întru totul  la Pseudo-Dionisie”.
220
Symeon Metaphrastes, Precationes, MPG, CXIV, col. 220A: „
” Cf. şi Theodore Studites, Small Catechism, ed. Duvray, pp. 158, 346:
„

43
 Datorită filantropiei Ziditorului, omul este dator să îl iubească pe aproapele său.
Astfel, spre a urma această filozofie, Mihail Ataleiatul s-a dedicat operelor de
binefacere221, deoarece Dumnezeu este slujit prin iubirea faţă de aproapele nostru. 222
Nedreptatea şi lipsa de iubire poate atrage după sine dreptatea şi mânia lui Dumnezeu,
aşa cum a fost în cazul asedierii Tesalonicului de către turcii saracini în 904.223
Acest concept teologic apare aproape ca un clişeu către sfârşitul perioadei
bizantine. Iubirea de oameni a lui Dumnezeu a iertat chiar şi un om mort, deşi acesta
murise în păcate grele, întrucât au fost aduse rugăciuni şi jertfe în numele său.
Împărăteasa Teodora, soţia lui Teofil (829-42), a rugat un grup de episcopi şi călugări să
ierte pe soţul său pentru păcatele săvârşite în timpul politicii sale iconoclaste. După un
prim refuz, influentul stareţ Simeon224 a asigurat-o pe Teodora că, nădăjduind în iubirea
de oameni a lui Dumnezeu, ei l-au primit pe împăratul mort între cei ortodocşi şi l-au
dezlegat de păcatele sale. Oricum, s-a arătat astfel în mod clar că iubirea lui Dumnezeu
este singurul izvor al iertării, pe care Teodora a cerut-o cu lacrimi fierbinţi, rugăciuni şi
jertfe.225
Conceptul de filantropie ca atribut al lui Dumnezeu, afirmat de Sf. Atanasie şi Sf.
Vasile, precum şi de Sf. Maxim Mărturisitorul şi Sf. Teodor Studitul, a fost reînviat de
teologul mistic al secolului al XIV-lea Nicolae Cabasila († ~ 1370). El identifică
philanthropia cu agape şi o descrie ca cea din urmă definire a relaţiei lui Dumnezeu cu
omul. Datorită atributului mărinimos al lui Dumnezeu, planul Său pentru mântuirea
omului a fost îndeplinit prin întruparea lui Hristos.226

Figura 8: Icoană cu Iisus Pantocrator

Pe măsură ce citim diverse istorii şi cronici, epistole şi testamente, tipicoane

pentru aşezăminte şi texte hagiografice, devine evident că iubirea de oameni a lui
Dumnezeu este accentuată. Este fie iubire în sens creştin, providenţă, bunătate sau
” Photios, Epistle No. 4, par. 36, ed. Valetas, p. 178;
Nicholas Mysticos, Epistle No. 12, MPG, CXI, col. 91C; Epistle No. 15, col. 108B etc; „
”, ed. Spyridon Lampros, NE, XII (Athens, 1915), 200; Sathas, „”, I, pp. 5, 6-7; „Actes de Chilandar”,
Suppl. No. 5, VV, XVII (1911), p. 32.
221
Sathas, „”, I, pp. 7, 46 etc; cf. Theophylactos of Ochrida, Epistle No. 11, MPG, CXXVI, COL. 325B:
„în altă scriere: 
”
222
Papadopoulos-Kerameus, Varia, pp. 238-39: „
”
223
Nicholas Mysticos, „”, ed. John Tsaras, Makedonica, I (Thessalonike, 1940),
243, 244, 245; Joannes Cameniates, De Excidio Thessalonicensi, ed. Immanuel Bekker (Bonn, 1838), p. 516.
224
„Acta Graeca SS. Davidis, Symeonis et Georgii, Mytilenae in insula Lesbo”, AB, XVIII (1899), 247-48.
225
„De Theophili imperatoris absolutione”, ed. Regel, Analecta, pp. 30-31: „

” Cf. p. 33.
226
Nicholas Kabasilas, Life in Christ, IV, 25, ed. W. Gass and M. Heinze, Die Mystic des Nikolaus Cabasilas (Leipzig,
1899), pp. 87-88: „

” Cf. pp. 88, 128, 143.

44
iertare. Cineva poate spune că bizantinii credeau mai mult în iubirea lui Dumnezeu decât
în judecata sau dreptatea Lui. Influenţa Sf. Ioan Evanghelistul este evidentă. Foarte rar
întâlnim noi mustarea unui păcătos de a nu abuza de filantropia lui Dumnezeu, care ar
putea atrage dreptatea Lui.227 Spre deosebire de Apusul latin, care încă din timpul
Fericitului Ieronim a păstrat o concepţie mai degrabă puritană despre Dumnezeu,
Dumnezeul bizantinilor era personificarea şi întruchiparea iubirii. Datorită unor astfel de
convingeri, ctitorul Mănăstirii Născătoarei de Dumnezeu cea milostivă (Theotokos
Eleousa) din Stroumnitza, în Tracia, i-a îndemnat pe călugării din aşezământul său să se
înalţe pe ei înşişi mai presus de slăbiciuni şi să-l urmeze pe Hristos în iubirea faţă de
oameni.228 Urarea: „Fie ca iubirea de oameni şi harul lui Dumnezeu să te însoţească” nu
era neobişnuită printre clericii bizantini.229
Ni se spune că în timpul marilor controverse teologice din secolul al XIV-lea,
filantropia era considerată una dintre energiile necreate supreme ale lui Dumnezeu, la
care omul poate deveni părtaş, chiar dacă nu în mod desăvârşit. 230 Cineva se poate
întreba dacă nu cumva Origen a exercitat o influenţă permanentă asupra teologiei
bizantine. Concepţia sa despre revenirea în zilele cele de pe urmă a creaţiei la
imaterialitatea primordială şi la armonia originară, ce a fost distrusă de răzvrătirea
omului împotriva lui Dumnezeu, se întemeiază în primul rând pe conceptul de
filantropie a lui Dumnezeu.
În orice caz, cercetarea noastră arată că Dumnezeul bizantinilor era în mod
deosebit iubitor de oameni şi milostiv; pentru aceasta, teologii şi filozofii religioşi
bizantini au accentat iubirea şi mila ca atribute fundamentale ale Celui Atotputernic.
Dumnezeul lor era un Dumnezeu (Theos) iubitor de oameni (philanthropos) şi milostiv
(eleemon). Această concepţie nu era exprimată doar în cele câteva texte citate deja, ci şi
în arta lor. Hristosul ideal este Pantokrator Philanthropos231 sau Milostivul (Eleemon),
descris ca prototip, a Cărui filantropie oamenii sunt aşteptaţi să o urmeze.
Epitetul iubitor de oameni (philanthropos) a devenit un atribut permanent al lui
Hristos, până într-acolo că apare adeseori ca un nume propriu, ce a înlocuit numirile Sale
mult mai familiare, cum ar fi Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Logosul etc. Când bizantinii
vorbeau despre Cel Iubitor de oameni, ei se refereau fie la Dumnezeu, fie la Fiul Său. În
mod deosebit, Hristos este descris adesea, în multe texte hagiografice şi liturgice, ca
singurul iubitor de oameni.232 Concepţia lor despre Hristos ca iubitor de oameni este
227
Theodoretos, Eccl. History, Cartea a V-a, 1, p. 278: „

” Cf. Delehaye, „Monumenta Latrensia”, pp. 143, 153.
228
Petit, „Le Monastère de Notre-Dame de Pitié”, BIARC, VI (1900), 80; cf. Nicholas, Patriarch of Constantinople, „De
Vita Monastica”, ed. Angelo Mai, Scriptorum Veterum Nova Collectio, IX (Rome, 1837), 618.
229
„T”, ed. S. Efstratiades, Vol. I, no. 2 (1928), p. 307.
230
Alexios Makrembolites, „”, ed. Ihor Ševčenko, „Alexios Makrembolites and his
«Dialogue» between the Rich and the Poor”, Zbornik Radova, LXV (Belgrade, 1960), 191; cf. şi Gregorios Palamas,
Theophanes, MPG, CL, col. 925C.
231
Cf. Heinrich Brockhaus, Die Kunst in den Athos-Klostern (Leipzig, 1924), p. 93; Walter Felicetti-Liebenfels,
Geschichte der Byzantinischen Ikonenmalerei (Lausanne, 1956), p. 78.
232
Vezi Goar, Euchologion, pp. 334-35; Menaeon, September, ed. Fos (Athens, 1961), pp. 177, 191, 193 etc; „De SS.
Hierone et Sociis Martyribus”, AASS, November, III (1910), 332B. Cf. Papadopoulos-Kerameus, „”, I, 390-92.

45
confirmată şi de faptul că bizantinii au avut chiar două mănăstiri numite după
Mântuitorul iubitor de oameni (Philanthropos Soter).233 Astfel, după cum Asclepiu, zeul
milei şi al tămăduirii, era numit în antichitatea clasică elenă „Mântuitor” (Soter) şi
„Iubitor de oameni” (Philanthropos)234, tot astfel şi Dumnezeul grecilor bizantini era
cunoscut drept „Mântuitorul iubitor de oameni” (Philanthropos Soter).
Studenţii de la Antropologie culturală şi de la Istoria religiilor au observat că, de-a
lungul istoriei, însuşirile atribuite de un popor divinităţii sale sunt răsfrângeri ale
trăsăturilor lor înnăscute. Astfel, un popor blând, binefăcător şi filantropic gândeşte
despre divinitatea sa în aceiaşi termeni, în timp ce un popor plin de mânie, necruţător şi
neiertător gândeşte despre o zeitate în aceiaşi termeni răzbunători. 235 Dacă aceste
observaţii sunt corecte, bizantinii trebuie să fi fost mai degrabă binefăcători şi rafinaţi
decât răzbunători şi cruzi. Percepţia lor despre divinitate are mai degrabă însuşiri
filantropice decât justiţiare. Literatura lor religioasă şi teologică, cuprinzând o bogată
imnologie, Îl descrie pe Dumnezeu ca Iubitor de oameni (Philanthropos), Milostiv
(Eleemon), Atotîndurat (Panoiktirmon), Binefăcător (Evergetes), Dătător de viaţă
(Zoodotes), Mântuitor (Soter), Cel bun (Agathos)236 (a se vedea fig. 8 şi 9).
Accentuarea de către bizantini că Dumnezeu este Iubire şi Milă a fost o dublă
moştenire din gândirea elenă şi cea creştină. Cu mult înainte de perioada creştinismului,
un principiu fundamental al teologiei filozofice greceşti a fost că divinitatea este bună şi
originea Binelui, niciodată a Răului. Platon scrie că „pentru a afla originea Răului
trebuie să căutăm în altă parte, iar nu la Dumnezeu” 237. Pentru Platon, a fi bun înseamnă
a face bine. Nici Dumnezeu, nici omul nu pot fi cu adevărat buni dacă nu transmit în
vreun fel bunătatea şi celorlalţi. Aristotel adaugă că „dacă toţi oamenii s-ar fi întrecut
între ei în nobleţe morală şi s-ar fi străduit să înfăptuiască cele mai nobile fapte,
bunăstarea tuturor ar fi fost pe deplin realizată, în timp ce fiecare s-ar fi bucurat de
asemenea de cele mai mari bunătăţi, întrucât virtutea este cel mai mare bun” 238.
Adevărata dragoste (eros), iubire (agape) sau filantropie (philanthropia) exprimă nu
doar dorul de a avea întotdeauna binele, ci şi dorinţa celui ce îl are de a-l împărtăşi, de a-
l face să rodească, de a deveni creator în bunătate.239

Figura 9: Hristos Milostivul

233
Miklosich-Müller, Acta et Diplomata, V, 380, 383; V. Laurent, „Une Princesse byzantine au cloître”, EO, XXIV
(1930), 29-60; R. Janin, „Les Monastères du Christ Philanthrope à Constantinople”, REB, IV (1946), 135-62.
234
G. I. Karvelas, „”, Megale Hellenike Encyclopaedia, V (Pyros, Athens, 1928), 834; cf. E. R. Dodds, The
Greeks and the Irrational (Berkeley and Los Angeles, 1959), pp. 110-16 et passim. P. Kabbadias,
„” (Athens, 1900), p. 6. Cf. A. P. Aravantinos,
„” (Leipzig, 1907), pp. 72, 192.
235
Vezi Sir James G. Frazer, The Golden Bough, abridged edition (New York, 1963), 105-107.
236
Aceste epitete apar în imnologia bizantină ca un refren. A se vedea pentru exemplificare orice ediţie a Octoechos or
Paraklitike. Eu am folosit ediţia lui M. Saliberos (Athens, nedatat), 1-27.
237
Plato, The Republic, Cartea a II-a, 18: „”
238
Aristotle, NicomacheanEthics, IX, viii: „

”
239
Cf. A. Hilary Armstrong, „Platonic Eros and Christian Agape”, The Downside Review, vol. 79, no. 255 (1961), 109.

46
 Pe de altă parte, Scriptura creştină accentuează că „iubirea este de la Dumnezeu şi
oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cel ce nu iubeşte,
n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 7-8). Desigur,
iubirea lui Dumnezeu este cel mai evident demonstrată în întruparea Fiului Său pentru
răscumpărarea păcatelor întregii omeniri; de aici, şi cunoscutul îndemn scripturistic:
„dacă Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi, şi noi datori suntem să ne iubim unul pe altul”
(I Ioan 4, 11).
Există multe dovezi că, în gândirea bizantină, conceptele de dragoste (eros),
iubire (agape) şi filantropie (philanthropia) se întrepătrund şi, în general, semnifică
iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni şi iubirea oamenilor unul faţă de celălalt.
Un Dumnezeu iubitor este considerat a fi slujit de cete de îngeri iubitori, care să
poarte grijă de bunăstarea poporului lui Dumnezeu. O frescă aflată iniţial într-o
catedrală, iar astăzi în Muzeul Naţional din Khartoum, îl prezintă pe Sf. Arhanghel
Mihail ca binefăcătorul plin de iubire al oamenilor. În inscripţia de pe icoană scrie:
„Arhanghelul Mihail, arhistrateg şi iubitor de oameni şi ajutător plin de bunăvoinţă”240.

240
Jadwiga Kubinska, Faras IV Inscriptions grecques chrétiennes (Warszawa, 1974), p. 167; F. Halkin, Inédits byzantins
d’Ochrida, Candie et Moscou, Subsidia Hagiographica No. 38 (Brussels, 1963), p. 134.

47
 4

Filantropia ca virtute împărătească

Filantropia a fost una dintre cele mai importante dintre multele virtuţi ce erau
aşteptate de la un împărat bizantin.241 Oricum, conceptul bizantin de filantropie ca atribut
politic s-a transmis din spaţiul de gândire elen. Unul dintre diferitele elemente moştenite
din antichitate de către civilizaţia bizantină greco-creştină a fost conceptul de
monarhie.242 Această succesiune poate fi datată în oarecare măsură până în Grecia
clasică, în special la Platon, Aristotel şi Isocrate. Concepţiile despre monarhie ale
grecului antic, elenului şi creştinului au fost contopite de gânditori creştini cum ar fi Sf.
Clement Alexandrinul, Eusebiu de Cezareea, Sf. Sinesie de Cyrene şi Diaconul Agapet,
pentru a menţiona doar câţiva, şi de autori păgâni ca Libaniu, Themistios şi Iulian,
pentru a ne transmite nouă concepţia bizantină despre un singur conducător universal,
văzut ca un zeu pământean, reprezentatul prototipului ceresc.243
Eusebiu de Cezareea este considerat primul gânditor care a pus bazele conceptului
bizantin despre monarhie.244 El a încreştinat teoria conform căreia împăratul este
imaginea şi proiecţia arhetipului. Întrucât lui Dumnezeu îi aparţine filantropia, scrie
Eusebiu, şi împăratul trebuie să-şi însuşească acelaşi atribut.245 „Filantropia este singurul
atribut care face dintr-un împărat imitatorul lui Dumnezeu”, adaugă Themistios, 246
contemporanul lui Eusebiu, care a plasat filantropia mai presus de blândeţe (praotes),
dreptate (dikaeosyne) şi smerenie (eusebia). Autorul şi retorul păgân l-a îndemnat pe
împăratul Constanţiu (337-61) nu doar să creadă în filantropie ca idee abstractă, ci să o
şi pună în practică. Dacă ea este o virtute necesară oricărui om, este cu mult mai
importantă ca pricipalul atribut al unui împărat.247
Împăratul Iulian (361-63), filozof păgân în felul său, a împărtăşit ideile lui
Themistios şi a insistat pentru punerea în practică a filantropiei, în sensul de milă şi

241
Cf. Baynes, Byzantine Studies, p. 55.
242
A. H. M. Jones, „The Greek under the Roman Empire”, Dumbarton Oaks Papers, VII (Washington, 1963), 11.
243
Ibidem, p. 17; Francis Dvornik, Early Christian and Byzantine Political Philosophy, 2 vols. (Washington, 1966), pp.
205-277 şi în special 659-723.
244
Cf. Baynes, „Eusebius and the Christian Empire”, Byzantine Studies, pp. 168-69.
245
Eusebios, De Laudibus Constantini, ed. I. A. Heikel, Eusebius Werke, I (Leipyig, 1902), 200: „
” Cf. pp. 202-06.
246
Themistios, Oration 19, ed. by Wilhelm Dindorf, Themistii Orationes (Hildesheim, 1961), p. 276: „

” Cf. idem, Oration 1, p. 8: „”
247
Idem, Oration 11, ed. by Dindorf, p. 174: „
” Cf. Themistios, First Oration, 8, tr. Glanville Downey,
Greek and Byzantine Studies, I, no. 1, p. 58; idem, „Philanthropia”, Historia, IV (1955), 201; idem, „Themistius and the
Defense of Hellenism in the Fourth Century”, H.Th.R., I, 4 (October, 1957), pp. 268-73.

48
blândeţe.248 Şi Libaniu „a considerat filantropia ca una dintre cele mai mari calităţi, pe
care atât împăratul, cât şi supuşii săi ar trebui să o deţină”.249
În timpul aceluiaşi secol important, Sf. Sinesie, episcop de Cyrene (n. 370-75, †
413-14) l-a sfătuit pe tânărul împărat Arcadie (395-408) asupra portretului ideal al unui
împărat. Şi el a accentuat că împăratul este proiecţia arhetipului, Dumnezeu, Împăratul
tuturor. Dumnezeu a făcut lumea şi are grijă de ea şi ne arată ceea ce El aşteaptă de la
împărat. Oameni, oraşe, popoare trebuie să beneficieze de politica împăratului ce
urmează Împăratului cerurilor.250 Împăratul trebuie să fie un bun al tuturor, un iubitor al
omului.251. A face fapte bune este singura trăsătură comună împărtăşită de Dumnezeu şi
de om252, în timp ce pecetea monarhiei este de a săvârşi binele, de a fi milostiv, de a avea
atributele lui Dumnezeu.253 Aşa cum îi este proprie soarelui strălucirea prin însăşi natura
lui, tot astfel şi împăratul este dator să fie un izvor de lumină şi opere de binefacere.
Astfel, filozofia politică bizantină timpurie a îmbrăţişat învăţăturile greceşti, elene şi
romane despre filantropie ca una dintre virtuţile fundamentale ale unui împărat. 254 În
timp ce smerenia (eusebia) este subliniată de anumiţi autori creştini din secolul al IV-lea
ca prima virtute împărătească, alţi scriitori adaugă filantropia grecească smereniei
creştine. Astfel, pentru autorii bizantini ulteriori, atât smerenia (eusebia), cât şi
filantropia (philanthropia) ajung să fie considerate ca virtuţile împărăteşti esenţiale.255
Scriitorii secolului al VI-lea despre filozofia politică şi administraţie exprimă idei
surprinzător de asemănătoare celor din secolul al IV-lea şi începutul secolului al V-lea.
Diaconul Agapet, de exemplu, l-a îndemnat pe Iustinian să practice filantropia. El l-a
sfătuit pe împărat că, din moment ce a primit stăpânirea prin voia lui Dumnezeu, ar
trebui să-I urmeze prin faptele bune. După cum datoria soarelui este de a trimite lumină
creaţiei prin razele sale, datoria împăratului este de a practica filantropia. Cel ce a primit
stăpânirea trebuie să Îl imite pe Cel care i-a dat-o.256
Oricum, însuşi Iustinian a subliniat că administraţia sa a fost filantropică şi că el
însuşi a fost un iubitor al umanităţii. Faptul că a fost silit să impună anumite pedepse
grele nu înseamnă că a fost lipsit de convingeri umanitare. A găsi plăcerea în a pedepsi
ar fi fost contrar ideilor sale filantropice. S-a intenţionat ca legislaţia sa să introducă mai
248
Julian, Epistle No. 89, tr. Wright, p. 71: „” Pentru concepţia lui Iulian
despre filantropie, vezi J. Kabiersch, Untersuchungen zum Begriff der Philanthropia bei dem Kaiser Julian (Wiesbaden,
1960); cf. Walter E. Kaegi, Jr., „Research on Julian the Apostate; 1945-1964”, The Classical World, 58, 8 (April, 1965), p.
235.
249
Downey, „Philanthropia”, p. 204.
250
Synesios, De Regno, MPG, LXVI, col. 1065BC.
251
Ibidem, col. 1104A: „
” Cf. cols. 1085D.
252
Ibidem, col. 1209 ş.u.: „”
253
Ibidem, col. 1104AB: „
” Pentru traducerea în engleză, vezi Augustine Fitzgerald, The Essays
and Hymns of Synesius of Cyrene, I, (London, 1930), 108-47.
254
Cf. Glanville Downey, „The Perspective of the Early Church Historians”, Greek-Roman and Byzantine Studies, V, 1
(Spring, 1965), 62-63.
255
Sozomenos, Ecl. History, Praefatio, „
”
256
Deacon Agapetos, Expositio Capitum Admonitoriorum, MPG, LXXXVI, 1, Cap. I, 20, 37, cols. 1164 ş.u.

49
multe legi filantropice257, deoarece, în faza sa iniţială, dreptul roman era lipsit de orice
îngăduinţă faţă de anumite clase sociale258, cum ar fi copiii, deşi legislaţia umanistă a
fost introdusă pentru prima dată de Constantin cel Mare. Iustinian afirmă în continuare
că legislaţia sa filantropică a fost atotcuprinzătoare şi generală259, aplicată atât în
capitală, cât şi în provincii şi orăşele. Nu doar legislaţia sa, ci chiar şi atitudinea sa
personală a reflectat ideile sale filantropice. Nu a fost nici o fărădelege care să nu fi fost
judecată conform normelor filantropice. Iustinian adaugă că dreptatea se aplică
împotriva răufăcătorilor, dar că se foloseşte mustrarea vindecătoare şi, astfel, mânia se
transformă în blândeţe, iar filantropia triumfă asupra mâniei.260
Cu altă ocazie, Iustinian a susţinut că a privit filantropia ca una dintre cele mai
importante atribute ale împăratului şi ale Statului. Dreptatea şi filantropia sunt descrise
ca virtuţi supreme ce trebuie să caracterizeze Statul şi să călăuzească vieţile supuşilor
săi.261
Astfel de idei au cuprins în totalitate spaţiul ideologic bizantin. Un tratat anonim,
ce a fost datat din secolul al VI-lea262, descrie oficiul imperial ca având o consacrare
divină şi susţine că împăratul este un zeu pământean. Fundamentul misiunii unui împărat
este de a urma Dumnezeului ceresc în călăuzirea poporului său. Împăratul poartă chipul
Împăratului ceresc al tuturor.263 Deşi este om, pe pământ împăratul este asemenea lui
Dumnezeu în autoritate, întrucât autoritatea sa derivă din Dumnezeu.264
Filantropia împăratului s-a manifestat de asemenea în viaţa lui personală la fel ca
în legislaţia şi politica sa faţă de supuşii săi. Filantropia, care era privită ca o virtute
dumnezeiască caracteristică unui conducător de către autori păgâni şi creştini ca Dio
Hrisostom, Themistios, Iulian, Sf. Sinesie, Diaconul Agapet şi alţii, a dobândit un şi mai

257
Justinian, Novel 81, Prooimion, p. 397: „
”
258
Idem, Novel 89, Prooimion, pp. 428.29: „
”
259
Idem, Novel 147, Prooimion, p. 718: „


”
260
Idem, Novel 129, Prooimion, p. 718: „


”
261
Idem, Novel 163, Prooimion, p. 749: „


” Cf. Hunger, Prooimion, pp. 143-53.
262
Barker, Soc. Pol. Thought, p. 65.
263
Anonymous, De Scientia Politica, ed. Angelo Mai, Scriptorum Veterum Nova Collectio, II (Rome, 1827), 602: „

” Cf. Cyril of Scythopolis, Life of St. Sabas,
Schwartz, Kyrillos, p. 152.
264
Maximos the Confessor, Capita Theologica, Sermon 9, MPG, XCI, cols781AC: „
”

50
pronunţat sens creştin în scrierile din secolul al VII-lea ale lui George din Pisidia. 265
Astfel, împăratul Heraclie (610-41) a afirmat că puterea trebuie să strălucească mai
degrabă în iubire decât în frică.266 Conceptul de filantropie şi dreptate socială constituia
fundamentul activităţii legislative a unui împărat. 267 O astfel de filozofie a fost enunţată
de Leon al III-lea Isaurul (717-41), care a decretat Ecloga, cu un mai puternic caracter
umanitar – eis to philanthropoteron. În prefaţa acestei colecţii de legi, Leon scrie: „Din
moment ce Dumnezeu a dat în mâinile noastre autoritatea imperială, potrivit bunăvoinţei
Sale, şi ne-a arătat astfel o dovadă a iubirii pe care noi suntem datori să i-o întoarcem
Lui cu smerenie ... credem că nu este nimic mai mare sau mai înălţător pe care să-l
putem face în judecată şi justiţie pentru cei care sunt încredinţaţi de El în grija noastră,
până la aceea ca legăturile tuturor nedreptăţilor să fie dezlegate, ca oprimarea
testamentelor impuse prin forţă să fie înlăturată, astfel ca atacurile răufăcătorilor să fie
respinse...”268
O cuvântare controversată, al cărei autor a fost plasat în timpul lui Fotie sau chiar
mai târziu269, repetă ideile de mai sus mult mai pe larg. Necunoscutul sfătuitor imperial
cere împăratului să se ocupe el însuşi cu fapte de smerenie, dreptate, educaţie şi
filantropie. Împăratul căruia i se adresează este descris ca „basileu divin şi iubitor de
oameni”270, iar toţi supuşii săi sunt conştienţi de dreptatea şi filantropia sa. 271 El era
îngăduitor în ceea ce priveşte taxele şi s-a arătat pe sine „cel mai drept” şi „cel mai
filantropic”.272
Nu este nimic mai demn de laudă decât filantropia împăratului, care îl face
asemănător Împăratului tuturor.273 Bizantinii cereau împăratului lor să urmeze
filantropiei lui Dumnezeu.274 Nu curajul arătat în război slăveşte şi salvează un împărat,
cât bunătatea şi filantropia sa faţă de concetăţenii săi. 275 Fotie a încercat să transmită
concepţiile politice şi morale bizantine împăratului bulgar Boris, pe care l-a învăţat să fie
un exemplu de dreptate şi filantropie, întrucât comportamentul unui împărat devine lege
pentru supuşi.276
265
Cf. Marcello Gigante, „Sulla Concezione Byzantina dell’ Imperatore nel VII Secolo”, Synteleia, Vincenzo Arangio-
Ruiz (Naples, 1964), pp. 546-51; vezi în special pp. 549-50.
266
George of Pisidia, Expeditio Persica, 11, 92-94, ed. by Agostino Pertusi, Georgio de Pisidia Poemi, Studia Patristica et
Byzantina (Buch-Kunstverlag Ettal, 1960), p. 101.
267
Walter Ashburner, „The Farmer’s Law”, JHS, XXX (1910), 97; cf. Wilhelm Ensslin, „The Emperor and the Imperial
Administration”, Baynes and Moss, Byzantium, p. 278.
268
Zepos-Zepos, Jus., II, 12-13; Barker, Soc. Pol. Thought, pp. 84-85; cf. Zacharia von Lingenthal, Geschichte des
Griechish-Römischen Rechts (Berlin, 1892), pp. 122-23.
269
Barker, Soc. Pol. Thought, pp. 220-21. Alte opinii asupra autorului au plasat această cuvântare în secolul al III-lea după
Hristos. În timp ce Barker o atribuie unui învăţat bizantin târziu, cuvântarea mi-a lăsat impresia că se poate să fi fost scrisă
de către un păgân, într-o perioadă mult mai timpurie. Cf. şi criticii lui Romilly Jenkins în The Journal of Theological
Studies, New Series, X, 2 (October, 1959), 40-21.
270
Anonymous, „”, ed. Bruno Keil, Aelii Aristidis, II (Berlin, 1898), 253.
271
Ibidem, p. 257.
272
Ibidem, p. 257: „”
273
Ibidem, pp. 258-59.
274
Porphyrogenetos, De Ceremoniis, II, 123, 173: „”
275
Photios, Epistle No. 6, ed. Valetas, p. 235: „
”
276
Ibidem, p. 233: „” Vezi şi pp. 228, 231, 233, 248.

51
 Însuşi împăraţii considerau filantropia ca un lucru esenţial în educaţia lor. Vasile I
(867-86), sfătuindu-l pe fiul său Leon asupra conţinutului adevăratei educaţii, l-a
îndemnat la studiul Sfintelor Scripturi ca primă metodă de educaţie. Al doilea pas, de
importanţă egală, este săvârşirea faptelor bune. El i-a cerut urmaşului său să fie milostiv
şi filantrop.277 În prima cuvântare către fiul său, Vasile scrie: „Poartă-te cu milă cu cei
care au nevoie de milă, pentru ca şi tu să afli milă de la Împăratul tuturor... Să nu numeri
între zilele vieţii tale vreo zi în care să nu fi fost binefăcător faţă de cei pe care
Dumnezeu ţi i-a încredinţat spre călăuzire. Fă din filantropie bunul tău, pentru ca şi tu să
o primeşti de la Dumnezeu. Dă ... celor ce îţi cer, ... fii milostiv cu lacrimile unei văduve
şi nu îi alunga pe orfani.”278 În alt loc, Vasile repetă: „Nu amâna să faci binele pentru
mâine, ... iubeşte filantropia şi pune-o în aplicare.”279
Aceeaşi filozofie politică şi morală se regăseşte şi în codul de legi al lui Leon al
VI-lea, a cărui prefaţă este la fel ca cea a lui Leon al III-lea Isaurul, accentuând
necesitatea unui cod de legi mai filantropice.280 Dar faptul că filantropia şi dreptatea
socială au rămas ca importanţă virtuţi împărăteşti reiese din următoarea definiţie a
monarhiei: „Împăratul este un supraveghetor incoruptibil al legilor (ennomos epistasia),
un bun comun tuturor supuşilor ... Scopul său este să fie generos faţă de toţi şi de aceea
este numit binefăcător. Din momentul în care împăratul pierde virtutea binefăcătoarei
filantropii, el trădează firea sa împărătească (kivdilevi ton basilikon charactera) ...
Împăratul trebuie să interpreteze legile în spirit umanist, iar în tratarea problemelor
îndoielnice, modul de interpretare trebuie să fie filantropic...”281
Este evident că filantropia şi binefacerea (evergesia) ca atribute politice sunt
termeni alternativi.282 La aclamarea unui patrician, mulţumirile se adresau împăratului
binefăcător, care îi acordase onoarea.283 La vreo recepţie, împăratul şi soţia sa erau
salutaţi şi aclamaţi ca binefăcători ai lumii.284 În multe situaţii, se poate ca aceste urale şi
păreri să fi fost vorbe goale, dar dovezile arată că mulţi împăraţi bizantini au avut un
puternic simţ de dreptate socială şi au făcut multe încercări pentru a menţine echilibrul
social. Astfel au fost motivele lui Nichifor Focas (963-69) 285 şi Vasile al II-lea (976-
1025)286, care au emis legi speciale pentru a determina dreptatea socială. Mai mult,
titlurile de „împărat iubitor de oameni” (philanthropos basileus) sau „binefăcător”
277
Basil I, Paraenesis to Leo, MPG, CVII, col. XXI.
278
Ibidem, col. XL; cf. cols. XLVII şi XLIX.
279
Idem, Second Paraenesis, MPG, CVII, cols. LVII-LX.
280
Constantine Porphyrogenitos, Selectus Legum, MPG, CXII, col. 453A; cf. Zepos-Zepos, Jus., II, 11.
281
„Epanogoge”, Title 2, 1-8, Zepos-Zepos, Jus., II, pp. 240-241: „



” Cf. „Procheiros Nomos”, pp. 114-15.
282
Cf. Porphyrogenitos, De Cerimoniis, II, pp. 127, 129, 130, 155.
283
Ibidem, pp. 58, 59, 72, 89, 121.
284
Ibidem, p. 89: „[the Holy Trinity]
”
285
Zepos-Zepos, Jus., I, 253-54.
286
Ibidem, p. 264; cf. D. A. Zakythinos, „”, (Athens, 1953), 149-55.

52
(evergetis) erau justificate de multele opere de binefacere pe care împăraţii bizantini le-
au iniţiat, după cum vom vedea. Este suficient să amintim aici că lui Vasile I i se atribuie
ridicarea a o sută de cămine pentru săraci, spitale, aziluri pentru cei în vârstă, aşezăminte
pentru străini şi călători, biserici şi mănăstiri.287
Nicolae Misticul, cunoscutul patriarh al Constantinopolului, a exprimat filozofia
de mai sus în termeni foarte concreţi. Conducătorul trebuie să fie iubitor de oameni
datorită naturii sale religioase. Nicolae a expus concepţiile sale într-o scrisoare către
Simeon288, împăratul bulgar, în care îl sfătuieşte să imite filantropia şi răbdarea lui
Dumnezeu, de la care Simeon a primit stăpânirea împărătească. 289 Este posibil ca
Nicolae să fi abuzat de folosirea popularului termen. În timp ce îl descria pe
conducătorul bulgar ca un împărat foarte filantrop290, pe de altă altă parte îl îndemna să
creadă în atitudinea milostivă şi să lase în urmă reputaţia de domn iubitor de oameni.
Tehnica diplomată a eminentului patriarh este evidentă. El foloseşte un limbaj elocvent
pentru a evita ostilitatea bulgară şi a instaura pacea.291
Între împăratul bizantin şi conducătorul necreştin trebuie să existe o înţelegere
mutuală, întrucât amândoi au primit stăpânirea de la Dumnezeu. Într-o scrisoare către
căpetenia turcilor saracini, probabil către Al-Muktadir, califul de Bagdad 292, Nicolae
Misticul a făcut apel la pace pe acest fundament.293
Datorită convingerilor politico-morale de mai sus, se aştepta ca împăratul bizantin
să nu fie filantrop doar în sentimentele şi atitudinile sale, ci şi în punerea în practică a
virtuţii. Mihail Psellos o descria că „cea mai caracteristică” 294 dintre toate virtuţile
împărăteşti. Astfel, Constantin al IX-lea Monomahul (1042-55) se considera pe sine a nu
fi împărat în ziua în care nu săvârşea nimic filantropic faţă de supuşii săi.295
287
Theophanes Continuatus, Chronographia, pp. 258, 339; cf. Zakythinos, , p. 150.
288
Cf. Ostrogorsky, „Die Kronung Symeons von Bugarien durch den Patriachen Nikolaos Mystikos”, Byzantines, I (Sofia,
1935), 276-86.
289
Nicholas Mysticos, Epistle No. 3, col. 40C: „



”. Să se observe că întreaga epistolă vorbeşte despre importanţa
filantropiei ca atribut împărătesc. Nicolae a accentuat că Dumnezeu îşi va arăta filantropia Sa doar spre un împărat iubitor
de oameni, col. 41C; cf. Epistle No. 4, col. 44C; Epistle No. 8, col. 68B et passim.
290
Cf. idem, Epistle No. 14, cols. 101AB, 104C; Epistle No. 22, col. 148C et passim.
291
Idem, Epistle No. 8, col. 68B; cf. Epistle No. 11, col. 89A; cf. J. Gay, „Le Patriarche Nicolas et son rôle politique”,
Mélanges Charles Diehl, 1 (Paris, 1930), 91-101.
292
Cf. Romilly J. H. Jenkins, „A Note on the «Letter to the Emir» of Nicholas Mysticos”, DOP, XVII (Washington, 1963),
399; Grumel, Les Régestes, I, Fasc. 2, p. 163.
293
Nicholas Mysticos, Epistle No. 102, col. 309B: „

” Astfel, „

” Cols. 317D-319.
294
Psellos, Chronographia, Cartea a VI-a, 5, I, 119: „
”
295
Ibidem, Cartea a VI-a, 169, II, 54: „
”

53
 Dacă cineva ar fi să arate o singură sursă care cuprinde conceptul bizantin de
dreptate socială şi filantropia ca virtute împărătească, cu siguranţă ar indica două lucrări
atribuite unui autor din secolul al XI-lea, cunoscut sub numele de Cecaumenos. Prima
este intitulată „Cuvânt despre ceremonialul împăraţilor” (Logos noutheticos pros basilea
– de oficiis regiis libellus), iar cea de-a doua „Strategicon” (manual militar).296
Primul tratat, a cărui veridicitate este încă disputată, deşi i-a fost atribuită lui
Cecaumenos de către cercetători297, surprinde mult din mentalitatea şi tradiţia greco-
creştină anterioară secolului al XI-lea.298 Este evident că Dumnezeu aşază un împărat pe
tronul imperial pentru a stăpâni şi face din el un zeu pământean 299; cu toate acestea,
împăratul se supune legilor300 şi trebuie să fie un exemplu de urmat pentru supuşii săi. 301
Exemplul său trebuie să fie unul de prudenţă, adevăr, dreptate şi imparţialitate faţă de
toţi302, după cum se cade reprezentantului pământean al prototipului ceresc.303
În „Strategicon”304, care este scris într-un stil literar instructiv 305, împăratul este
îndemnat să restaureze dreptatea socială şi să fie imparţial în binefacerile sale faţă de
toţi.306 În continuare, Cecaumenos îl sfătuieşte pe împărat să facă din justiţie un ţel al
vieţii sale, să poarte de grijă instituţiilor filantropice, cum ar fi spitalele, şi să se
îngrijească de nevoile săracilor, orfanilor şi văduvelor.307
S-a sugerat că accentul pus de „Strategicon”pe ajutorarea săracilor şi apelul său
pentru restaurarea dreptăţii sociale reflectă starea internă a Imperiului 308 din timpul
domniei lui Mihail al VII-lea (1071-78), când a fost scris tratatul. 309 Substratul etic al
tratatului îl reprezintă declaraţia că împăratul ar trebui să creadă în şi să pună în practică
filantropia, care este transpusă în termenii de dreptate, bunăvoinţă, moralitate, toleranţă
şi înţelepciune. Asemenea idei apar şi în alte documente. Când Alexie Comnenul a decis
să facă apel la înţelepciunea Sf. Chiril Filoteul, sfântul l-a sfătuit pe împărat să urmeze o

296
B. Wassiliewsky and V. Jernstedt, ed., Cecaumeni Strategicon et ... de officiis Regiis Libellus (Petropoli, 1896).
297
Georgina Buckler, „Writings Familiar to Cecaumenos”, B, XV (1940-1941), 133; dar cf. Barker, Soc. Pol. Thought, pp.
121, 125; Vladimir Valdenberg, „Nikoulitza et les historiens byzantins contemporains”, B, 3.1 (1926), 95-121; Paul
Lemerle, Prolégomènes à une édition critique et commentée des „Conseils et Récits” de Kekaumenos (Brussels, 1960), pp.
20 ş.u.
298
Cf. Valdenberg, B, 3.1, 97-99.
299
Cecaumenos, De Off. Reg., p. 93: „
”
300
Ibidem, „”
301
Ibidem, p. 99.
302
Ibidem, p. 93.
303
Despre natura divină a împăratului bizantin, vezi Peter Charanis, „Coronation”, B, XV, 48-66; Rodolphe Guilland, „Le
Droit divin à Byzance”, REB, XVII (1959), 207-32.
304
Pentru discuţii asupra autorului şi literaturii, pe lângă operele citate la nota 297, vezi şi Hans-Georg Beck, Vademecum
der Byzantinischen Aristokrate. Das Sogenannte Strategikon des Kekaumenos (Graz et al., 1956), pp. 5-19; G. Buckler,
„Autorship of the Strategikon of Cecaumenos”, BZ, XXXVI (1936), 7-26; idem, „Can Cecaumenos be the Author of the
Strategikon?”, B, XIII (1938), 139-41.
305
Cf. Cecaumenos, Strategikon, p. 75 et passim.
306
Ibidem, pp. 4, 7, 57 et passim.
307
Ibidem, p. 52: „
”
308
G. Buckler, „Writings Familiar to Cecaumenos”, B, XIII (1938), 135, 143.
309
Ostrogorsky, History, pp. 317-318; cf. Beck, Vademecum, pp. 5-19.

54
politică de dreptate, pace şi filantropie.310 În acelaşi timp, Teofilact, arhiepiscopul de
Ohrida (~ 1090-1118), într-o scrisoare adresată unui demnitar imperial care era
cumnatul lui Alexie Comnenul, îl sfătuia să îşi exerseze funcţia cu generozitate, onoare
şi sentimente filantropice.311
În afara caracterului prescriptiv al surselor noastre, nu există nici un motiv de
îndoială asupra validităţii lor ca scrieri pentru mentalitatea şi etosul, specificitatea
bizantinilor. Ele dezvăluie natura religioasă a societăţii bizantine. Iar filantropia, fie ca
filozofie politică sau concept teologic, fie ca virtute ideală sau pusă în practică, îşi derivă
valoarea din atitudinile religioase ale bizantinilor. De aceea, este de înţeles de ce
împăratul bizantin se întrecea cu episcopul, cu sfântul sau cu bogatul aristocrat în
ridicarea şi înzestrarea instituţiilor filantropice, cum ar fi spitalele (nosokomeia), casele
de oaspeţi (xenones), căminele pentru săraci (ptochotropheia) şi azilurile pentru bătrâni
(gerokomeia).312 Aceste instituţii, ca şi binefacerile faţă de cei în vârstă, călători, leproşi,
orfani şi alţii aflaţi în nevoie, au apărut ca un rezultat al filozofiei morale bizantine şi a
conceptului despre firea împăratului şi a omului în general.313
Spiritul de filantropie ca atribut politic în Imperiul bizantin târziu este surprins
într-un poem plin de îndemnuri atribuit lui Alexie Comnenul, fiul lui Ioan al II-lea
Comnenul, şi adresat lui Nichifor Vrienos cel Tânăr, fiul Anei Comnena. 314 Autorul îl
sfătuieşte pe regalul destinatar al poemului să fie filantrop şi imitator al lui Dumnezeu,
întrucât „împăratul este o proiecţie a lui Dumnezeu” şi „împăratul este şi el numit un
dumnezeu”315. Astfel, se credea că împăratul primea inspiraţia şi lua deciziile sale altfel
decât o fiinţă umană obişnuită. Ca vicar al Dumnezeului-Om (theanthropos) Hristos pe
pământ, împăratul era aşteptat să gândească şi să acţioneze ca un semizeu în probleme
de filantropie, dreptate şi alte virtuţi morale şi religioase.316
Această concepţie este exprimată din nou într-o epigramă în onoarea lui
Constantin al IX-lea Monomahul. Împăratul este descris ca o persoană ce dăruieşte
iertarea oamenilor păcătoşi, „imitând natura filantropică a co-regentului său, Domnul”,
care este Hristos.317 Această concepţie aparţinea împăraţilor înşişi. Istoricul secolului al
XII-lea, Nicetas Choniates, concluzionează că împăratul Isaac Angelos „credea că
împăraţilor li se permite să facă orice şi că diferenţa între zeu şi împărat în rezolvarea
problemelor pământeşti nu este deloc incompatibilă şi antitetică, cum ar fi afirmaţia şi
negaţia.”318 Dacă ar fi să acceptăm un alt text din aceeaşi lucrare, vedem că Nicetas
devine şi mai îndrăzneţ în compararea împăratului cu Dumnezeu: „nu există nici o
310
Kataskepenos, Cyril Phileotes, p. 229.
311
Theophylactos of Ochrida, Epistle No. 12, MPG, CXXVI, col. 521D.
312
Cf. A. M. Andreades, „Public Finances”, Baynes-Moss, Byzantium, p. 76.
313
Cf. Diehl, La Société byzantine, pp. 50-51.
314
Wagner, Carmina, p. 1.
315
Ibidem, p. 4.
316
Cf. Cecaumenos, De Off. Reg., pp. 93-94.
317
Spyridon P. Lampros, „”, NE, VIII (1911), 6.
318
Nicetas Choniates, Historia, III, 7, ed. J. Bekker, CSHB (Bonn, 1835), p. 583; n. 2: „

”

55
diferenţă în autoritate între Dumnezeu şi împărat în problemele pământeşti, căci
împăraţilor li se permite să facă orice şi ei deţin în comun tot ceea ce aparţine lui
Dumnezeu şi împăraţilor, întrucât ei au primit stăpânirea de la Dumnezeu şi nu este nici
o neînţelegere între ei (Dumnezeu şi împăraţi).”319
O concepţie asemănătoare a fost exprimată de Eustaţie, cunoscutul episcop al
Tesalonicului , care a scris în secolul al XII-lea. Într-o scrisoare către Manuel Comnenul,
Eustaţie scrie că un împărat trebuie să fie „o călăuză în orice virtute, un învăţător în
dreptate, un prototip al vieţii adevărate”320. Eustaţie adaugă că un împărat trebuie să
reprezinte ochii creaţiei, „privind spre oameni pentru a se oferi pe sine ca exemplu în
educarea lor”321.
Dar un împărat nu trebuie să creadă în filantropie doar ca într-un ideal etic
abstract, deoarece el trebuie să practice filantropia în acelaşi timp pentru ajutorarea
practică a supuşilor săi. În continuare, Eustaţie afirmă că după cum soarele se mişcă
pretutindeni, aducând viaţă şi dezvoltare, tot astfel un împărat bun trebuie să fie
caracterizat printr-o continuă săvârşire de fapte bune, folosind averea sa pentru
ajutorarea celor nevoiaşi, şi prin a fi filantrop până la capătul posibilităţilor şi al
mijloacelor sale.322
Un alt autor din secolul al XII-lea, Mihail Retorul, descrie filantropia (epfiia) ca
una dintre cele mai importante două atribute ale unui împărat. Într-o cuvântare în
onoarea lui Manuel Comnenul, Mihail propune: „Fie ca tu, cel victorios, să fii împodobit
cu două virtuţi ... Curajul este prima, ... iar filantropia (epfiia) este cealaltă.”323 Acelaşi
autor arată că era un obicei străvechi pentru bizantini de a încredinţa pe săracii lor
împăraţilor, nu în sensul că săracii ar trebui să ofere ceva, ci mai degrabă să primească
ajutor de la aceştia, în special în zilele de Crăciun, Paşti şi Cincizecime. „Procedând
astfel, împăratului i se va dărui să domnească până la bătrâneţe.”324
Un autor necunoscut din secolul al XII-lea susţine, într-o scrisoare adresată
împăratului Ioan al II-lea Comnenul, că nu contează dacă cineva îşi îndreaptă
rugăciunile spre Dumnezeul ceresc sau spre cel pământesc.325 Dumnezeul pământesc nu
este altul decât împăratul, căruia i se reaminteşte să îşi împartă averile sale celor
nevoiaşi, fetelor sărace şi femeilor în vârstă. Fie ca împăratul să imite ploaia care este
trimisă peste tot pe pământ, chiar şi peste pietre şi mări.326 După cum pomul cel bun se
cunoaşte după roadele bune, asemenea şi împăratul bun este cunoscut pentru binefacerile
sale şi practicarea dreptăţii.327
319
Ibidem, n. 16; cf. Vasiliev, History, p. 469.
320
Regel, Fontes, p. 6.
321
Ibidem, p. 8.
322
Ibidem, p. 14.
323
Ibidem, p. 138.
324
Ibidem, pp. 164-65.
325
G. Mercati, „Gli aneddoti d’un Codice Bolognese”, BZ, VI (1897), 140: „

”
326
Ibidem, p. 142.
327
Ibidem, „

56
 Oricum, cineva poate pune la îndoială validitatea acestei literaturi, datorită
caracterului său poetic şi retoric. Ar trebui să luăm în serios filozofia exprimată în aceste
discursuri prescriptive şi didactice. Cu siguranţă, nu le putem exclude, deoarece câteva
dintre cele mai nobile idealuri şi filozofii ale omului sunt exprimate prin poezie şi
retorică. Astfel, deşi trebuie să fim precauţi în extragerea concluziilor din asemenea
izvoare literare, nu le putem subestima. Dacă această filozofie ar fi fost exprimată doar
într-un poem sau două, sau chiar în anumite discursuri retorice, reţinerile noastre ar fi
fost justificate în totalitate. Dar un număr considerabil de surse, atât dintre clerici, cât şi
dintre mireni, dovedesc valoarea lor intrinsecă.
Unul dintre cei mai importanţi scriitori ai secolului al XII-lea, sau sfârşitul
secolului al XI-lea, Teofilact, arhiepiscopul de Ohrida, păstrează aceeaşi filozofie despre
natura împăratului şi atitudinea sa faţă de filantropie. În scrierea sa „Despre educaţia
imperială” (paideia vasilike), dedicată elevului său, prinţul moştenitor Constantin, fiul
împăratului Mihail al VII-lea, Teofilact întreabă: „Cât de mare trebuie să fie filantropia
unui împărat?” Şi tot el răspunde: „Atât de mare cât este filantropia lui Dumnezeu faţă
de oameni.”328 Teofilact foloseşte termenul de philanthropia în sensul de blândeţe. Mai
departe, el spune că împăratul „ar trebui să-L imite pe Împăratul ceresc” şi că „împăratul
care apelează la sabia sa cu uşurinţă nu este un împărat, ci un călău; un astfel de împărat
nu Îl are pe Dumnezeu ca model şi nici nu este făcut după chipul Lui.” 329 Într-un alt loc,
Teofilact îi aminteşte lui Constantin de caracterul filantropic al mamei sale drept un
exemplu pentru el.330
Putem presupune că şi alţi autori din perioada Comnenilor au exprimat probabil
concepţii asemănătoare despre natura împăratului şi despre privirea filantropiei ca
virtute împărătească. Nu este nici o îndoială că filantropia în teorie şi în practică a
evoluat, s-a dezvoltat sub influenţa creştinismului. Filantropia ca atribut al monarhiei a
derivat ca o necesitate din concepţia bizantină despre natura şi funcţia împăratului.
Creştinismul era o condiţie necesară pentru deţinerea oficiului imperial 331, iar filantropia
era o parte din el. Astfel, împăratul trebuia să-L imite pe Hristos, iar faţă de supuşii săi,
împăratul trebuia să fie „legea şi modelul în orice lucru bun” 332, fiindcă „oficiul imperial
este după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”333.
Împăratul trebuie să se dedice cu devotament practicilor creştine, deoarece „toţi
privesc la el ca la un model şi arhetip şi trebuie să fie împodobit cu aceste elemente atât
în faptă, cât şi în cuvânt.”334 Nichifor Blemmides, ce a trăit în ultimul sfert al secolului al
XII-lea şi prima jumătate a secolului al XIII-lea, a scris în elogiul său politic în onoarea
împăratului Ioan al III-lea Vatatzes: „Vă scriu un cuvânt de folos ce va supravieţui poate
”
328
Theophylactos, Institutio Regia, Cap. 26, MPG, CXXVI, col. 284D: „
”
329
Ibidem, col. 284D.
330
Ibidem, col. 261B.
331
Cf. Charanis, „Coronation”, p. 50.
332
Nicephoros Blemmydes, Oratio de Regis Officiis, MPG, CXLII, col. 633B.
333
Ibidem, col. 659A.
334
Ibidem, col. 657BC.

57
ca o învăţătură pentru conducătorii ce vor veni. Ei trebuie să urmeze exemplul
împăratului Ioan al III-lea şi să conducă în pace, cu blândeţe, fără asprime, cu înţelegere,
filantropic.”335 Aceste virtuţi constituie specificitatea şi caracteristicile oficiului imperial.
Iar cu o altă ocazie, Blemmides îndeamnă ca împăratul nu doar să fie eliberat de patimile
sale, ci să fie capabil să îi elibereze şi pe alţii de patimile lor, şi că trebuie să
demonstreze cunoaştere şi experienţă în aceste lucruri, în cuvânt şi în faptă, ca şi în
sfintele imne de mulţumire.336
Din moment ce exista o lege ce „interzicea încoronarea unui nou împărat până ce
nu depunea un jurământ de fidelitate faţă de tradiţia existentă” 337, putem presupune că
era de aşteptat ca împăratul să fie filantrop. Slujba religioasă de încoronare ţinută pentru
fiecare nou împărat arată că izvorul puterii împărăteşti este Dumnezeu 338 şi că împăratul
ar trebui, aşadar, să se comporte ca un reprezentant al lui Dumnezeu.
Această filozofie era în perfectă concordanţă cu jurământul pe care împăratul
trebuia să-l depună înaintea asumării funcţiei sale imperiale. Jurământul scris de împărat
era înmânat patriarhului de către însuşi împăratul, cu puţin timp înainte de încoronare. El
cuprindea o prevedere în care împăratul promitea să fie „bun” şi „filantrop”.
„Mărturisirea de credinţă” spune: „De asemenea, promit ... să fiu bun şi filantrop faţă de
supuşii mei, după cum este înţelept şi potrivit, să mă abţin de la pedeapsa cu moartea sau
mutilarea şi tot ceea ce este asemenea lor pe cât de mult posibil şi să mă plec la tot
adevărul şi dreptatea.”339
Astfel, conceptul de filantropie ca virtute împărătească în Imperiul bizantin a
urmat din necesitate ideea creştină despre natura şi soarta unui împărat. Dar mai existau
şi alte motive ce îl îndemnau pe împărat să fie filantrop? Cu siguranţă, trebuie să mai fi
existat şi altele, cum ar fi slava deşartă, interesele egoiste, oportunitatea politică şi alte
slăbiciuni umane.
Dar în afara oricăror motive seculare ce pot să fi contribuit la formarea
concepţiilor politice bizantine, există numeroase dovezi ce subliniază fundamentele
religioase ale filantropiei ca virtute împărătească. Această filozofie s-a păstrat până în
ultimele zile ale Imperiului.340
Dacă acesta a constituit aspectul teoretic al naturii împăratului, nu toţi oamenii au
crezut în el. „Timarion”, o satiră anonimă a secolului al XII-lea, ridiculizează concepţia
despre natura divină a împăratului.341 Pe de altă parte, patriarhul Antonie al IV-lea al

335
Nicephoros Blemmydes, „”, ed. A. Heisenberg (Leipzig, 1896), p. 104.
336
Idem, De Regis Officiis, MPG, CXLII, col. 659D.
337
Charanis, „Coronation”, p. 57.
338
Ibidem, p. 61.
339
Codinos, De Officialibus, p. 87; cf. Charanis, „Coronation”, p. 58.
340
Cf. Paul J. Alexander, „A Chrysobull of the Emperor Andronicus II”, B, XV (1940-1941), 177; Miklosich-Müller, Acta
et Diplomata, II, 190; Demetrios Cydones, Epistles, No. 11, ed. Raymond J. Loenertz, Demetrius Cydones Correspondance,
I (Vatican City, 1956), 38: „
” Cf. Thomas Magister, Oratio de Regis Officiis, MMP, CXLV, cols. 452-56.
341
Timarion, cap. 33, ed. Adolf Ellissen, Analekten der mittel- und neugriechischen Literatur, IV (Leipzig, 1860), 76.
Pentru o nouă ediţie critică, vezi Roberto Romano, ed., Pseudo-Luciano Timarione (Naples, 1974), pp. 78-79. Pentru
traducerea în engleză, vezi Barry Baldwin, Timarion (Detroit, 1984).

58
Constantinopolului (1391-97) subliniază, într-o scrisoare către Vasile, prinţul Moscovei,
că împăratul bizantin nu era ca orice om obişnuit. Atunci, de ce se acordă atâta cinste
împăratului? Deoarece, răspunde Antonie, împăratul deţine un rol major în viaţa
Bisericii. Împăratul bizantin nu este doar un imitator al lui Hristos (Christomimetos
basileus)342, ci el este cel care convoacă Sinoade Ecumenice, apără credinţa, luptă
împotriva ereziilor şi întruchipează în general evlavia. 343 Monarhia şi Biserica au multe
în comun şi, pentru aceasta, nu pot fi despărţite.344 Aceasta a fost, adaugă Antonie,
hotărârea Părinţilor, Sinoadelor şi canoanelor. Asta înseamnă că există doi împăraţi prin
fire, unul în cer şi altul pe pământ. Astfel, legile şi regulile afectează întreaga creaţie
(oecumene).345
Aspectul teoretic al filantropiei, pe care l-am analizat în paginile anterioare, atât
ca un concept teologico-filozofic, cât şi ca un atribut politic, arată măsura în care autorii
bizantini au depins unul de celălalt şi demonstrează continuitatea în raţionamentul şi
punctul lor de vedere. Repetiţiile sunt evidente, iar originalitatea în orânduirea socială
sau mentalitatea laică este neglijabilă. Acest fapt este uşor de înţeles dacă noi
considerăm Bizanţul ca un stat medieval preocupat în principal cu probleme
soteriologice, antropologice şi teologice. Deşi bizantinii nu au speculat în discipline
laice346, există multă originalitate în domeniile lor de meditaţie şi interese. Preocuparea
lor privind originea şi soarta omului este un domeniu în sine. Convingerile lor despre
filantropie ca o abstracţie teologică sau religioasă merită a fi luată serios în considerare.
Cu toate acestea, suntem siguri în a afirma că bizantinii erau foarte preocupaţi cu
virtuţi mai degrabă practice: dreptatea, măsurile sociale, filantropia practică şi operele de
binefacere în general.347 În următoarele două capitole vom arăta că aceste virtuţi erau
practicate în mod considerabil.

342
Kataskepenos, Cyril Phileotes, p. 231.
343
Antonios, Patriarch of Constantinople, „Adhortatio Patriarchae ad Basilium, regem Moscovii”, Miklosich-Müller, Acta
et Diplomata, II, 190.
344
Ibidem, p. 191: „
”
345
Ibidem, p. 192.
346
Cf. D. C. Hesseling, Essai sur la civilisation Byzantine (Paris, 1907), pp. 281-82.
347
Cf. Koukoules, , II, 1, pp. 64 ş.u.; Zakythinos, „”, pp. 59-62.

59
 Partea a II-a

Practica şi instituţiile filantropiei

60
 5

Filantropia bizantină în practică: Biserica

Filantropia în Imperiul bizantin, ca şi în orice altă parte, a fost opera atât a

instituţiilor dedicate în totalitate binefacerilor şi a organizaţiilor îndreptate în primul
rând spre scopuri mai degrabă pământeşti, cât şi, desigur, a unor persoane particulare.
Marile realizări ale celor dintâi, instituţiile pur filantropice, sunt discutate în Partea a III-
a. În capitolul acesta vom lua în considerare binefacerile celor din urmă, a instituţiilor ce
nu sunt filantropice prin definiţie şi a persoanelor filantropice.
În Bizanţ nu se putea face o distincţie foarte clară între Biserică şi Stat, mănăstire
sau persoană particulară aşa cum este cunoscută astăzi. Bizantinii, fie că erau funcţionari
de stat sau simpli cetăţeni, oficiali ai Bisericii sau pustnici necunoscuţi, erau în primul
rând mădulare ale unui singur organism şi organizaţii, trupul văzut al lui Hristos pe
pământ, Biserica Sa.348 Împăratul este întruchiparea Statului, deşi în acelaşi timp primul
dintre slujitorii lui Dumnezeu şi apărătorul poporului Său sfânt. Purtarea de grijă a
împăratului faţă de Biserică era la fel de mare ca şi interesul său pentru bunăstarea şi
administrarea Imperiului.349
Acelaşi lucru este valabil pentru mănăstirile bizantine. Deşi erau instituţii
religioase independente, ele se întâlneau cu nevoile şi aspiraţiile Bisericii ca un tot, atât
laici, cât şi clerici, şi constituiau cea mai sfântă parte a vieţii şi activităţii Bisericii.
Biserica bizantină era un organism atotcuprinzător. De aceea, când vorbim despre
Imperiul bizantin, trebuie să îl privim mai degrabă ca o existenţă organică, decât ca o
mulţime de unităţi autonome.
Observaţiile menţionate mai sus pot fi destul de greu de înţeles pentru omul
modern, în perspectiva structurii contemporane, cu multe state, de secol XX, în care
organizaţiile religioase sunt în mod evident separate de Stat sau de alte organizaţii
străvechi. Oricum, în perioada medievală, conceptele de Biserică şi Stat nu difereau prea
mult unul de celălalt. Această împletire de autorităţi şi funcţii a avut avantajele, ca şi
dezavantajele ei.
O mare parte din cultura bizantină care merită admiraţia noastră astăzi – şi, într-
adevăr, dorinţa de a o depăşi – este centrată asupra valorii omului. Este o greşeală să
identificăm umanismul doar cu artele frumoase şi cultura literară şi să o lipsim de
fundamentul ei semantic: însuşi omul. Bizantinii iubeau omul şi exprimau această iubire,
sau filantropie, în eforturile neobosite de a alina suferinţele lui, de a-i prelungi viaţa, de
a-l conduce la limanul credinţei şi de a-l orienta spre o viaţă plină de semnificaţie. De
asemenea, şi Biserica era probabil cea mai semnificativă instituţie a Imperiului bizantin.
348
Cf. Baynes, The Byzantine Empire, p. 98.
349
Cf. idem, Byzantine Studies, pp. 74 ş.u.

61
În filantropie, ea a jucat un rol principal. Se poate ca istoricul englez Robert Byron să fi
fost prea romantic în câteva dintre observaţiile sale asupra civilizaţiei bizantine, dar
următoarea remarcă nu este lipsită de adevăr: „Dacă ar fi rămas creştinismul aşa cum l-
au desăvârşit bizantinii şi nu ar fi fost alterat de simţul practic al popoarelor latine şi de
romantismul celor nordice, probabil că s-ar fi contopit în mod armonios cu modul de
gândire actual.”350
Nu este nici o îndoială că, în orice caz, creştinismul bizantin a reprezentat o forţă
pozitivă şi constructivă în viaţa credincioşilor săi. Bizantinii se gândeau cu seriozitate la
„fraţii lor, săracii”, incluzând aici pe cei bolnavi şi cu handicap. Ei au extins protecţia lor
asupra orfanilor şi văduvelor şi au oferit uşurare celor în nevoi, celor înaintaţi în vârstă,
prizonierilor, străinilor şi celor din alte ţări aflaţi în lipsuri. Iar ei făceau aceasta nu din
pură mărinimie sau bunătate dezinteresată, ci din iubire (agape). Bizantinii au primit
literalmente îndemnul Evangheliei, care a devenit o trăsătură evidentă a societăţii lor.
Încă de la începuturile sale, filozofia gândirii creştine a provocat o revoluţie în domeniul
filantropiei, „prin primirea săracilor ca reprezentanţi speciali ai Întemeietorului creştin şi
făcând astfel din iubirea pentru Hristos, mai degrabă decât din iubirea faţă de om,
fundamentul binefacerii”351. Această afirmaţie a lui William Lecky în privinţa Bisericii
creştine primare este aplicabilă şi Bisericii bizantine, întrucât realizările acesteia în
domeniul binefacerilor au fost măreţe.352
Meditaţiile teologice şi filozofice ale Bisericii bizantine nu au fost un câştig
însemnat; dar adevărata ei măreţie constă probabil mai degrabă în opera ei civilizatoare
şi altruistă, îndreptată atât spre credincioşii săi, cât şi spre noi neamuri şi popoare.
Biserica a instituit o tradiţie remarcabilă în operele de binefacere, după cum se arată în
mai multe canoane. Canonul 59 al colecţiei de legi ale Bisericii, care a supravieţuit sub
numele de Canoanele Apostolice, afirmă că şi episcopii, şi preoţii trebuie să practice
filantropia. Ca administrator al proprietăţilor şi banilor Bisericii, episcopul era aşteptat
să împartă tot ce era prisositor săracilor.353 Canonul 21 al Sinodului de la Gangra (343?)
proslăveşte şi încurajează tradiţia binefacerilor eclesiastice: „Noi lăudăm nenumăratele
binefaceri făcute de fraţi săracilor, potrivit învăţăturilor Bisericii...”354
Legislaţia bisericească prevedea ridicarea instituţiilor filantropice, cum ar fi
spitalele, căminele pentru săraci şi cei în vârstă, orfelinatele şi alte aşezăminte
asemănătoare.355 Canonul 70, atribuit primului Sinod Ecumenic de la Niceea (325)
îndeamnă la ridicarea de spitale în fiecare oraş al Imperiului. 356 Canoanele 8 şi 10 ale
Sinodului Ecumenic de la Calcedon (451) au fost promulgate pentru a menţine o bună
350
Robert Byron, The Byzantine Achievement (New York, 1929), p. 31.
351
Lecky, Eur. Morals, II, p. 79.
352
Cf. ibidem, p. 85; cf. Neander, General History of the Christian Religion and Church, tr. Torrey, II (Boston, 1848), p.
137; vezi şi Adolf Harnack, The Mission and Expansion of Christianity, tr. by. James Moffatt (Gloucester, Mass., 1972), pp.
147-198.
353
Rhallis-Potlis, „”, II, 76-77.
354
Ibidem, III, 118; cf. şi comentariilor lui Zonaras, Balsamon şi Aristenos, ibid., pp. 118-21.
355
Cf. Champagny, Char. Chret., pp. 310-29.
356
Decrees and Canons of the Seven Ecumenical Councils, The Nicene and Post-Nicene Fathers, Series 2, XIV (Grand
Rapids, Mich., 1956), 50.

62
administrare a instituţiilor existente, cum ar fi casele de oaspeţi (xenones), căminele
pentru săraci (ptochotropheia) şi altele.357
Pe lângă canoanele ecumenice, episcopii locali au promulgat enciclici privind
întemeierea sau întreţinerea instituţiilor filantropice existente. Ei au hotărât că biserica
locală nu trebuie să cruţe nici un fel de trudă, nici un ban în eforturile filantropice.
Episcopii au rânduit orfanii, văduvele, străinii în lipsuri şi altii aflaţi în nevoie de ajutor
sub asistenţa filantropică a preoţilor şi diaconilor. Sf. Atanasie cel Mare şi Teofil,
patriarhii Alexandriei din secolul al IV-lea şi de la începutul secolului al V-lea, pot servi
ca exemplu în acest sens.358
Înşişi episcopii erau obligaţi prin legea Bisericii universale să săvârşească fapte
bune, cum ar fi vizitarea celor din închisori şi apărarea celor slabi, a orfanilor, a
văduvelor şi a altora. Ei erau învăţaţi să pună deoparte toate surplusurile eparhiei lor
pentru binefaceri, numite (ptochica).359
Aceste canoane ale Bisericii primare, decretate de un sinod ecumenic sau local
sau chiar de un episcop eminent, au fost integrate în dreptul canonic al Bisericii
bizantine şi, astfel, şi-au păstrat validitatea de-a lungul perioadei bizantine. Multe dintre
canoanele vreunui sinod local sau ale unui epicop au fost recunoscute de către Sinodul
Trulan (692).360
Oricum, activitatea filantropică a Bisericii nu era o problemă de legalism formal,
care în teorie poate spune multe, dar fără a avea susţinere în practică. De la episcop şi
până la cel mai mic dintre credincioşi, filantropia era o preocupare zilnică. În multe
situaţii, episcopul îşi conducea turma pentru a arăta preocuparea întregii Biserici faţă de
filantropie.
Curând după ultima persecuţie generală, în timpul lui Diocleţian, şi în special în
perioada imediat următoare Edictului de toleranţă a lui Constantin din 313, Biserica şi-a
asumat un rol major în viaţa lumii antice greco-romane şi a depus eforturi consistente
spre a cultiva o conştiinţă mai plină de omenie în Răsăritul grecesc şi Apusul latin. Încă
din timpul lui Constantin, Biserica şi-a asumat funcţiile unei instituţii de asistenţă
socială şi a realizat multe pentru săraci, robi, copii, captivi, femei şi alte segmente ale
societăţii. Cu toate contradicţiile din viaţa personală a lui Constantin cel Mare, concepţia
sa despre dreptatea socială şi simpatia sa faţă de idealurile omenirii au plasat Biserica în
centrul vieţii şi activităţii Imperiului. Prin rugăciunile ei, prin viaţa liturgică şi, în
special, prin implicarea socială, Biserica a fost prezentă în ateliere, în forum (piaţa
publică – n.tr.), în case, pe stradă şi chiar la hipodrom. Prin serviciile sau având
cooperarea Bisericii, câţiva împăraţi creştini de mai târziu au căutat să înlăture
nedreptăţile şi opresiunile suferite de membrii mai slabi ai societăţii. Sub Teodosie al II-
357
Rhallis-Potlis, „”, II, 234-42; cf. comentariului lui Balsamon la primul canon al Sinodului VII Ecumenic (787),
VI, 650-53.
358
Vezi The Canons of Athanasius of Alexandria, W. Riedel and W. E. Crum, eds. (Oxford, 1904), pp. 38, 40, 42, 127 et
passim.; Rhallis-Potlis, „”, IV, 350; VI, 272, 495; cf. „
”, Meyer, Athoskloster, pp. 178-79.
359
Rhallis-Potlis, „”, II, 77.
360
„Second Canon”, Rhallis-Potlis, „”, II, 308-12.

63
lea şi Iustinian, în special, curţile civile au fost reorganizate şi aşezate sub influenţa
concepţiei creştine despre dreptate ca rod al iubirii şi compasiunii, mai degrabă decât ca
obligaţie socială.
Multe dintre instituţiile şi deprinderile sociale şi economice ale Imperiului roman
au supravieţuit în lumea bizantină. Aceasta s-a întâmplat deoarece preocuparea Bisericii
nu era aceea de a distruge vechile instituţii, ci de a le consacra şi de a îmbunătăţi
condiţiile sociale şi a cultiva valorile menite spre a valorifica statura morală a unui
individ. Astfel, mustrarea lui Pavel că „fiecare, în chemarea în care a fost chemat, în
aceasta să rămână” (I Corinteni 7, 20) şi sfatul dat ucenicului său Tit, „(îndeamnă) ...
slugile să se supună stăpânilor lor întru toate, ca să fie bine-plăcute, neîntorcându-le
vorba” (Tit 2, 9) au fost interpretate literal şi au determinat poziţia Bisericii faţă de
clasele sociale şi sclavie. De-a lungul istoriei Imperiului bizantin, Biserica nu a fost
întotdeauna un factor propriu-zis de reformă socială. De fapt, în anumite momente,
Biserica a fost conservatoare, binevoitoare şi cooperantă cu situaţia de moment stabilită
deja. Cu toate acestea, prin reprezentanţii şi purtătorii săi de cuvânt, Biserica a reuşit să
aibă o influenţă mântuitoare în numeroase cazuri particulare. Demnitarii săi au mijlocit
pe lângă autorităţi în numele celor slabi şi lipsiţi de putere, au înfierat funcţionarii
publici fără scrupule, cum ar fi colectorii de taxe, au constituit modele de ajutorare a
săracilor şi au întemeiat instituţii de asistenţă socială, spitale, aziluri pentru bătrâni, case
de oaspeţi şi orfelinate.
Biserica bizantină primară a fost moştenitoarea gândirii perioadei patristice
timpurii, ilustrată de Sf. Clement Alexandrinul şi Origen, care au subliniat noţiunea de
filantropie ca iubire pusă în practică. Un concept elen foarte vechi, filantropia a cunoscut
un întreg proces de dezvoltare, dar fondul ei rămâne neschimbat. În literatura religioasă
bizantină de toate genurile, filantropia a devenit aproape sinonimă cu iubirea creştină
(agape).361 Era citată ca un principiu de comportament social, ca şi de conduită
personală. Sf. Liturghie propriu-zisă, care a constituit esenţa vieţii religioase bizantine, a
rezumat specificitatea socială a Bisericii bizantine şi a servit ca punct de plecare pentru
activităţile sociale.
Sf. Liturghie era alcătuită din rugăciune şi educaţie religioasă, ca şi dintr-o
invitaţie pentru transfigurarea comunităţii şi societăţii. Numeroasele ectenii şi oferirea
Sf. Potir pentru împărtăşirea credincioşilor cu Dumnezeu şi între ei înşişi le reaminteau
celor ce se împărtăşeau să se vadă pe ei înşişi ca egali şi mădulare ale aceluiaşi organism
social, depinzând unele de altele.362 Câteva rugăciuni ale Sf. Liturghii au constituit de
asemenea imbolduri spre activităţi sociale, reamintind credincioşilor că, fiind creştini,
trebuie să lupte împotriva sărăciei, nedreptăţii şi bolii. Astfel, Sf. Liturghie a făcut
cunoscută datoria sfântă a celui credincios de a participa la instituirea Împărăţiei lui
Dumnezeu pe pământ.
În Liturghiile Sfinţilor Vasile şi Ioan Hrisostom, există cereri şi rugăciuni care
dezvăluie caracterul social convingător al cultului bizantin:
361
Vezi Cap. 3.
362
I Corinteni 12, 26.

64
 „Pomeneşte, Doamne, de cei ce îşi aduc aminte de săraci. Răsplăteşte-le lor cu
bogatele şi cereştile Tale daruri. Dăruieşte-le lor cele cereşti în locul celor pământeşti,
cele veşnice în locul celor vremelnice, cele nestricăcioase în locul celor stricăcioase.
Învaţă-i pe conducătorii noştri să caute dreptatea şi să nu urmărească dreptul lor; să
apere pe cei slabi şi să nu caute prietenia celor puternici... Pe prunci îi creşte, tinereţile le
călăuzeşte, bătrâneţele le întăreşte, pe cei slabi de suflet îi îmbărbătează... Pe cei bântuiţi
de duhuri necurate îi slobozeşte. Cu cei ce călătoresc pe ape, pe uscat şi prin aer,
împreună călătoreşte, văduvelor le ajută, pe orfani îi apără, pe cei robiţi îi izbăveşte, pe
cei bolnavi îi tămăduieşte. Adu-Ţi aminte, Doamne, şi de cei ce sunt în judecăţi, în
închisori, în prigoniri, în amară robie şi în orice fel de necaz, nevoie şi strâmtorare.”363
Preotul cere în mod repetat lui Dumnezeu să ne viziteze pe noi toţi cu iubirea de
oameni şi cu darurile Sale. Imediat după prefacerea Sfintelor Daruri şi înainte de Sfânta
Împărtăşanie, preotul se roagă: „Fii milostiv, Doamne ... spre cei ce călătoresc pe apă
sau pe uscat, spre săraci, spre cei ce suferă, spre cei robiţi şi spre mântuirea lor.” 364 Însă
aceste rugăciuni nu erau rostite doar pentru a le auzi Dumnezeu; ele erau rostite iar şi
iar, astfel ca membrii Bisericii să fie mişcaţi spre a acţiona. Din acest motiv, viaţa cultică
a Bisericii bizantine poate fi descrisă ca izvor pentru iubirea slujitoare.
În timp ce se cunoaşte mult din preocuparea Bisericii faţă de disputele teologice,
s-a scris foarte puţin despre etica sa socială. Aprecierile greşite asupra creştinismului
bizantin persistă.365 Astfel, nu este neobişnuit să citim că „în creştinismul bizantin era
mai puţină activitate şi mai mult din alte deşertăciuni decât în jumătatea latină” sau că
„implicarea îndelungată în controversele dogmatice a condus creştinismul bizantin la o
accentuare a ortodoxiei în credinţa intelectuală şi mărturisirea orală, dar a înclinat spre
împuţinarea practicii morale”366. În schimb, această lucrare susţine că niciodată credinţa
bizantină nu s-a despărţit de etică şi că idealurile morale erau primite cu toată
seriozitatea ca doctrină. Biserica a menţinut atât dorinţa de a realiza o societate ideală
aici pe pământ, cât şi convingerea că faptele bune erau esenţiale pentru societate.
Valorile unui popor pot fi sesizate privind la persoanele pe care le admiră oamenii
obişnuiţi şi ale căror idealuri se străduiesc să le atingă. Pentru bizantinul de rând,
persoana ideală era cea care imita viaţa lui Hristos. Astfel, nu trebuie să ne surprindă că
societatea bizantină i-a slăvit pe Sfinţii Nicolae şi Ioan Gură de Aur mai mult decât pe
intelectualii teologi, cum ar fi Sf. Ioan Damaschin. Persoane ca Sfinţii Vasile de
Cezareea Capadociei (cel Mare), Ioan Gură de Aur, diaconiţa Olimpiada, doctorul
Samson, patriarhii Ioan cel Milostiv, Filaret cel Milostiv şi severul călugăr Teodor
Studitul au devenit populari, deoarece ei erau recunoscuţi ca modele ideale, vrednice de
urmat.
363
Rugăciunea ce urmează Epiclezei, Byzantine Daily Worship, Joseph Raya and José de Vinck (Tournai, Belgium, 1969),
333.
364
Orice ediţie a Liturghiilor Sf. Vasile cel Mare şi Sf. Ioan Gură de Aur cuprind aceste rugăciuni. Vezi şi Nicholas
Cabasilas, A Commentary on the Divine Liturgy, tr. J. M. Hussey and P. A. McNulty (London, 1966), 5-6, 14-15, 43-55.
365
K. S. Latourette, A History of Christianity (New York, 1953), 314-316.
366
Pentru opiniile a trei cercetători moderni, vezi Demetrios J. Constantelos, „Social Conscioussness of the Byzantine
Church”, Eastern Churches Review, 1, 3 (1967), 223.

65
 Creştinismul bizantin nu era doar o mistică „eliberare de moarte”, ci şi o întâlnire
de zi cu zi cu responsabilităţi cotidiene de ordin practic. În timp ce Biserica a accentuat
superioritatea valorilor spirituale şi a privit viaţa de aici ca o pregătire (propaideia)
pentru viaţa care va veni, nu a încetat de a întemeia o societate bazată pe iubire, milă şi
filantropie. Biserica s-a străduit să stabilească o armonie între sacru şi profan, între
veşnic şi trecător.
Pentru a ne întoarce la exemple concrete, Sf. Vasile cel Mare, episcop de
Cezareea Capadociei, a rămas până la sfârşitul perioadei bizantine drept model al
clericului preocupat de activitatea Bisericii în societate.367 Când Sf. Vasile s-a întors în
Cezareea de la studiile sale din Atena, în 356, a fost hirotonit ca diacon şi a slujit acolo
Biserica până în 360, când a decis să se retragă în pustie şi să trăiască astfel ca un
sihastru. Înainte de a pleca, Sf. Vasile a împărţit săracilor cea mai mare parte a averii
sale, moştenită de la tatăl său. Oricum, preocupările sale sociale s-au arătat în multe
moduri. Câţiva ani mai târziu, când s-a întors din pustie, a fost hirotonit preot. Sf. Vasile
a devenit principalul ajutor al lui Eusebie, episcopul de Cezareea. Din 365 până în 370,
în această postură, Sf. Vasile a iniţiat câteva activităţi filantropice (a se vedea Fig. 10).
În timpul foametei din 368, a organizat activităţi de ajutorare din partea Bisericii. El a
rostit o serie de predici împotriva profitorilor şi a bogaţilor indiferenţi şi în acelaşi timp a
cerut tuturor să vină în ajutorul celor în suferinţă. El însuşi a organizat mese gratuite
pentru toţi săracii, incluzând pe străinii aflaţi în vizită, creştini, păgâni şi iudei. În timpul
acelei crize, a folosit partea rămasă din moştenirea sa părintească pentru a ajuta pe
săraci. Familia Sf. Vasile fusese bogată, cu numeroase proprietăţi, aflate în trei
provincii, şi o mare parte din veniturile ei era folosită în scopuri filantropice.368
Calităţile practic-administrative ale Sf. Vasile erau sporite de excelenta sa
instruire în etica filozofică şi teologia creştină. Credinţa sa că omul este o fiinţă socială l-
a determinat să sublinieze că viaţa monahală trebuie trăită într-o comunitate ce practica
iubirea faţă de aproapele. Dezvoltarea ulterioară a monahismului a preluat angajamentul
Sf. Vasile de implicare socială şi preocupare aparte faţă de straturile mai joase ale
societăţii. Mănăstirile erau ridicate nu doar în cele mai îndepărtate regiuni, cum ar fi
Muntele Athos sau Muntele Olimp din Asia Mică, ci şi lângă oraşe şi cetăţi şi chiar între
zidurile oraşelor. De exemplu, în Constantinopol şi zonele din jur existau la un moment
dat apoximativ 345 de comunităţi monahale.369
O altă inovaţie instituţională majoră introdusă de Sf. Vasile a fost organizarea
sistematică a instituţiilor filantropice. Imediat după hirotonirea sa ca episcop în 370, Sf.
Vasile a pus la un loc moştenirea sa din partea mamei şi bogatele donaţii de la prieteni şi
cunoştinţe bogate (chiar şi de la împăratul Valens, fostul său duşman), pentru a construi
367
Vezi S. Giet, Les Idées et l’action sociale de Saint Basile (Paris, 1941) şi P. Chrestou, 
(Athens, 1951).
368
Gregory of Nazianzenos, , 63. Cf. P. Chrestou, 
 (Thessalonike, 1972), 1: 11-46.
369
R. Janin, La Géographie Ecclésiastique de l’empire byzantin, 2nd ed. (Paris,1969), viii-xv. Pentru orientarea socială a
monahismului bizantin timpuriu, vezi Gilbert Dagron, „Les Moines et la ville. Le Monachisme à Constantinople jusqu’au
concile de Chalcedoine (451)”, TM 4 (1970): 229-276, în special 253-261.

66
un complex de instituţii filantropice, în care şi-a făcut reşedinţa. Acest complex includea
un spital, un orfelinat, un azil pentru bătrâni, o casă de oaspeţi pentru călătorii şi
vizitatorii săraci, un spital pentru boli infecţioase şi un aşezământ pentru cei sărmani. La
un loc, instituţiile Sf. Vasile au devenit cunoscute sub numele de Vasiliada, fiind
localizată la periferia Cezareei.370 Personalul era alcătuit atât din mireni, cât şi din
clerici. Exemplul Sf. Vasile a fost urmat de Biserica bizantină multe secole după el.
Chiar şi astăzi, Sf. Vasile este cinstit ca părinte al filantropiei creştine în lumea ortodoxă
grecească.

Figura 10: Sf. Grigorie, episcop de Nazianz, şi Sf. Vasile, episcop de Cezareea
Capadociei, îngrijindu-se de bolnavi.

Sf. Vasile nu a fost singurul membru al familiei sale preocupat de activitatea

filantropică. Fratele său, Sf. Grigorie de Nyssa, s-a distins de asemenea ca un mare
teolog şi teoretician, dar şi ca un practicant sincer al filantropiei. Pentru Sf. Grigorie,
filantropia este „o trăsătură specială” sau un atribut al lui Dumnezeu, Care prin
întruparea lui Hristos a făcut posibilă mântuirea omului 371, şi este sinonimă cu iubirea
(agape). El credea că întruparea arată „un exerciţiu de putere desăvârşită”, confirmând
atotputernicia lui Dumnezeu, a cărui putere copleşeşte totul. Nimic nu poate limita
această filantropie divină. Această afirmaţie a sa este reprezentată prin simbolul flăcării
„alunecând spre pământ”, pentru a arăta cum dumnezeirea a renunţat la „starea
naturală”, a coborât în mod minunat din înălţimile Sale şi s-a amestecat cu firea umană
„pentru a face ca răscumpărarea în numele nostru să fie uşor acceptată de Cel care o
cere” pentru mântuire.372 Ca şi Sf. Vasile, Sf. Grigorie a cerut turmei sale să pună în
practică învăţăturile sale, arătându-se pe sine drept un model de urmat pentru alţii. El a
deplâns condiţia săracilor şi a nevoiaşilor pentru a mişca auditoriul său spre implicare:
„Timpurile de astăzi ne-au adus un mare număr de oameni goi şi fără casă. O
mulţime de prizonieri stau în faţa uşii fiecăruia. Iar necunoscutul şi cel din altă ţară nu
lipsesc şi pretutindeni vezi întinsă mâna cerşetorilor. Pentru aceştia, casa înseamnă afară.
Adăpost, pieţele şi răspântiile şi cele mai întunecate locuri din piaţa publică. Precum
păsările de noapte şi bufniţele, ei se odihnesc în scorburi. Hainele lor sunt zdrenţe
peticite; rodul muncii, bunele intenţii ale celor milostivi; hrana, orice cade de la
trecători; băutura, doar ceea ce este fântâna oraşului pentru animale; iar cană, căuşul
palmelor lor; averea, buzunarul lor, atunci când nu are găuri şi păstrează ceea ce este pus
în el; masă, genunchii lor strânşi la un loc; pat, pământul; baie, râul sau lacul
neînfrumuseţat pe care Dumnezeu l-a dăruit tuturor. Viaţa lor este cea a unui om
vagabond şi sălbatic, nu pentru că aşa ar fi fost de la început, ci datorită nenorocirii şi
nevoii.”
370
Sozomenos, Ecclesiastical History, 6, 34; cf. Giet, Les Idées, 419-423. Vasiliada a fost construită la câţiva paşi de
Cezareea. Kayseri de astăzi se află pe locul instituţiei Sf. Vasile. Vezi Ramsay, Historical Geography of Asia Minor
(London, 1890; repr. Amsterdam, 1962), 446.
371
Gregory of Nyssa, , MPG, 45, col. 48AB.
372
Ibidem, col. 64BC.

67
 Nu doar cei bogaţi sau cu putere, ci fiecare poate face ceva pentru a ajuta pe săraci
şi lipsiţi.
„Veniţi în ajutorul acestora, voi cei ce postiţi. Fiţi generoşi faţă de fraţii voştri
defavorizaţi. Mâncarea de la care vă înfrânaţi voi daţi-o celor flămânzi. Lăsaţi ca dreapta
temere de Dumnezeu să-i facă egali pe toţi. Vindecaţi prin cumpătarea voastră atentă
două patimi care se opun una alteia – dorinţa voastră de săturare şi foamea fraţilor voştri.
Aceasta este ceea ce fac doctorii - pe unii îi obligă să îşi micşoreze porţia lor de
mâncare, iar porţiile altora le măresc, astfel ca prin adăugire şi reducere, sănătatea
fiecăruia să fie restabilită. Ţineţi seama de acest sfat bun.
Fie ca acest cuvânt să deschidă uşile bogaţilor. Fie ca îndemnul să îl conducă pe
omul sărac la ceea ce a fost... Fie ca fiecare să fie preocupat de aproapele său. Fie să nu
primească nimeni comoara ce este sortită vouă. Îmbrăţişaţi pe cel în suferinţă ca pe aur.
Îmbrăţişaţi pe cel nefericit ca pe propria sănătate, ca pe mântuirea soţiei voastre, a
copiilor voştri, a slujitorilor şi a întregii voastre case.”373
Sf. Grigorie i-a rugat pe cei credincioşi să nu evite sau să uite pe leproşii izolaţi şi
vrednici de plâns, ci să practice filantropia.
„Văzând omul într-o astfel de condiţie, nu îl respectaţi pe cel ce este asemenea
vouă? Nu simţiţi milă faţă de cel de un neam cu voi? Dar sunteţi dezgustaţi doar de
nenorocire? ... Atunci de ce? Este de-ajuns, pentru a nu încălca legea firii, să descrii în
cuvinte boala lor? Desigur, pentru că oricare ar fi descrierea faţă de lucrurile reale,
aceasta este cuvântul fără lucrare. După cum a spus Domnul, mântuirea nu stă în
cuvinte, ci în a face faptele mântuirii. Pentru aceasta, să ne silim să punem în practică
această poruncă pentru ei. Să nu lăsăm ca cineva să spună că este de-ajuns să-i ducem
departe de comunitate şi să le trimitem acolo hrană.”374
Apropierea Sf. Grigorie faţă de săraci şi sărăcie a găsit un ecou în scrierile altui
Părinte capadocian, Sf. Grigorie Teologul, care a făcut din bunăstarea săracilor o
preocupare majoră a slujirii, ca şi a omiliilor sale. Renumele său ca prieten şi slujitor al
săracilor a fost surprins în iconografie375 şi predicile sale au devenit influente atât în
Răsăritul grecesc, cât şi în Apusul latin. Sf. Grigorie a rostit în Cezareea, cel mai
probabil în 373, cunoscuta sa omilie despre iubirea faţă de săraci (Peri philoptochias), în
care a deplâns condiţia lor jalnică şi a expus învăţăturile sale morale despre ajutorarea
lor. Cezareea a fost unul dintre cele câteva oraşe importante în care proprietarii de
pământ înstăriţi deţineau mari cantităţi de porumb şi neguţătorii conduceau afaceri
înfloritoare. Pentru aceasta, au atras oamenii săraci şi mulţi nevoiaşi, iar în timpul
secetei şi foametei, neguţătorii s-au îmbogăţit pe spatele lor. Când Sf. Grigorie a rostit
predica sa, numărul săracilor din Cezareea trebuie să fi crescut ca urmare a foametei

373
Idem, , MPG, 46, col. 457; A. Van Heck, ed., Gregorii Nysenii de Pauperibus Amandis
(Leiden, 1964), 6-8.
374
Ibidem, col. 471.
375
Vezi Gregory Galavaris, The Illustrations of the Liturgical Homilies of Gregory Nazianzenus (Princeton, 1969), 63-66.
Imaginile 426, XCV; 370, LXXIII; 352, LXVI; 17, V.

68
mari din 368, când mulţi au alergat într-acolo spre a afla ajutorul Bisericii, care era deja
cunoscută pentru binefacerile sale.376
Sf. Grigorie arată că săracii erau rezultatul mai multor cauze: unii fiindcă erau
orfani sau văduve, alţii datorită lăcomiei şi exploatării de către stăpânii lor sau de către
alţi cetăţeni influenţi, iar alţii datorită impozitelor împovărătoare şi nemiloşilor colectori
de taxe. Printre săraci erau mulţi bolnavi, suferind de lepră sau alte boli. Sf. Grigorie îi
numeşte „morţi printre cei ce trăiesc” 377. Ei sunt descrişi drept cadavre vrednice de milă,
care datorită trupurilor mutilate nu puteau fi recunoscuţi de propriile lor rude. Leproşii
fuseseră trimişi de la casele lor şi alungaţi în afara oraşelor. Lor nu li se permitea să
participe la sărbători, să meargă pe stradă sau să se întâlnească în pieţe.378
În omilia sa, Sf. Grigorie insistă că, oricare ar fi condiţia lor, cu toţii merită
purtarea de grijă şi implicarea activă a societăţii. Cei lipsiţi de orice mijloace nu sunt
responsabili de condiţia lor, iar societatea trebuie să se îngrijească de ei ca fiind
mădulare ale aceluiaşi trup. Sf. Grigorie respinge părerea unora dintre contemporanii săi,
care atribuiau condiţia jalnică a săracilor sorţii sau voinţei lui Dumnezeu. Mai mult, el a
căutat să explice condiţiile sociale ca rezultat al lăcomiei, egoismului, exploatării, slavei
deşarte şi luxului. El credea că, pentru a îndepărta nedreptatea socială, cea mai bună cale
era punerea în practică a poruncilor lui Dumnezeu. Desigur, Sf. Grigorie nu a susţinut
revoluţia socială pentru a aduce o schimbare, ci a apelat mai degrabă la o schimbare a
atitudinii personale faţă de probleme.
Unii Părinţi bisericeşti şi laici bizantini bogaţi au văzut raţiuni mult mai practice
pentru ajutorarea săracilor, cum ar fi îmbunătăţirea aspectului pieţelor publice şi a
străzilor prin eliminarea spectacolului oribil al cerşetorilor. Alţii au căutat să-şi facă un
nume ca fiind milostivi. Sf. Grigorie accentuează necesitatea milei din motive pur
religioase. Pentru el, săracii şi cerşetorii erau „fraţi întru Hristos”, care meritau nu doar
compătimire sau o felie de pâine, ci iubire şi grijă frăţească. Sf. Grigorie credea că
eliminarea cauzelor externe ale sărăciei pornită dintr-un interes egoist nu era îndeajuns;
el era mult mai interesat în practicarea iubirii altruiste, decât în îmbunătăţirea peisajului
social.379Omilia sa concluzionează:
Să vizităm pe Hristos
Să purtăm de grijă lui Hristos
Să hrănim pe Hristos
Să îmbrăcăm pe Hristos
Să găzduim pe Hristos

376
Gregory of Nazianzos, , MPG, 35, I, cols. 541C-545A; Julian, , 369, The Works of the Emperor
Julian, tr. W. C. Wright, 3 vols. (London and New York, 1913-1923), 2: 504-506; A. H. M. Jones, The Later Roman
Empire, 2 vols (Norman, Oklahoma, 1964), 1: 284-602, 2: 805-856.
377
Idem, , MPG, 35, I, col. 869A.
378
Pentru starea de sărăcie, condiţiile economice şi sociale în Imperiul bizantin timpuriu, vezi acum lucrarea scrisă de
Evelyne Patlagean, Pauvreté économique et pauvreté sociale à Byzance 4 e-7e siècles (Mouton-Paris-Lehaye, 1977), în
special 36-112.
379
Gregory of Nazianzos, , MPG, 35, I, col. 864B. Vezi şi omiliile sale despre pace, nr. 22 şi 23, în MPG, 35, I,
cols. 1152-1168. Definiţiile Sf. Grigorie despre pace se bazează pe conceptul său despre filantropie.

69
 Să cinstim pe Hristos.380
Astfel, opera filantropică şi generoasă a Sf. Grigorie, ca şi a altor Părinţi ai
Bisericii, era un efort hristocentric, motivat de învăţăturile şi exemplul lui Hristos.
Pentru această calitate, omilia Sf. Grigorie „Pentru iubirea săracilor” a devenit populară
şi influentă în ambele laturi ale creştinismului; a fost prima operă a lui Grigorie ce a fost
tradusă în franceză: a fost publicată în 1539 la Lyon de către Sébastien Gryphius pentru
a oferi un fundament ideologic pentru sistemul de asistenţă din Lyon. În timp ce
susţinătorii asistenţei sociale au accentuat necesitatea unor noi metode de organizare şi a
unei noi abordări a asistenţei, unii umanişti creştini, cum ar fi Jean de Vauzelles, au
descoperit omilia Sf. Grigorie, care sublinia primirea săracilor asemenea primirii lui
Hristos între noi (a se vedea Fig. 11-14).381

Figura 11: Sf. Grigorie, episcop de Nazianz, şi săracii

Figura 12: Sf. Grigorie, episcop de Nazianz, făcând milostenie şi învăţând

Figura 13: O altă miniatură a Sf. Grigorie, episcop de Nazianz, şi săracii

Figura 14: Sf. Grigorie, episcop de Nazianz, împărţind milostenii

Figura 15: Sfinţii Grigorie de Nazianz, Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur

Alături de Părinţii capadocieni (vezi Figura 15), Sf. Ioan Gură de Aur a devenit
unul dintre cei mai populari Sfinţi ai Bisericii bizantine, nu datorită vreunei teologii
profunde, ci pentru iubirea sa şi marea preocupare pentru bunăstarea oamenilor
obişnuiţi. Ca preot în Antiohia şi apoi patriarh al Constantinopolului, Hrisostom s-a
dedicat pe sine filantropiei, dreptăţii sociale şi bunăstării turmei sale.
Simplu şi ascetic în viaţa sa proprie, Sf. Ioan Hrisostom a folosit moştenirea şi
veniturile sale personale pentru săraci, construirea de spitale, cămine pentru nevoiaşi şi
alte aşezăminte filantropice. El a înfierat nedreptatea socială şi nu a cruţat pe nimeni
când a fost nevoie de critică. El a rostit multe predici despre caritate, milostenie şi
dreptate socială382, în care dojenea pe bogaţi pentru lăcomia şi egoismul lor. Mustrarea
tăioasă a împărătesei Eudoxia pentru viaţa ei somptuoasă l-a costat scaunul arhieresc şi
în cele din urmă viaţa.
El i-a susţinut pe săraci, fie ei văduve, orfani, captivi, leproşi sau invalizi. A
apărat drepturile lucrătorilor angajaţi, ca şi pe ale ţăranilor ce munceau pe pământurile
celor bogaţi şi totuşi mureau de foame. Pentru el, a practica învăţăturile morale ale
Evangheliei înseamnă a te fi împăcat cu Dumnezeu; a împărţi daruri şi milostenii
380
Ibidem, col. 909BC.
381
Vezi Natalie Zemon Davis, „Gregory Nazianzen in the Service of Humanist Social Reform”, Renaissance Quarterly,
20 (1967), 455-464, în special 459.
382
Vezi Otto Plassman, Das Almosen bei Joannes Chrysostomus (Münster, 1961); M. M. Sherwood, Sermons on Alms by
St. John Chrysostom (New York, 1917).

70
înseamnă a le da lui Hristos. Hrisostom a indicat cu asprime contradicţiile ce
predominau în Antiohia şi Constantinopol. De exemplu, într-o scrisoare către un
funcţionar de stat, el spunea:
„Voi construiţi palate de marmură şi asupriţi pe săraci, refuzaţi un bănuţ
cerşetorului şi faceţi zăbale din aur pentru caii voştri. Voi dispreţuiţi săracii, dar cinstiţi
câinii şi caii la hipodrom. Voi purtaţi diamante pe degetele voastre, a căror valoare ar fi
suficientă să salveze un întreg popor din nevoie.”383
Hrisostom a realizat un portret al neguţătorului creştin bogat şi i-a cerut să facă
acte de binefacere:
„Dacă te bucuri de bogăţia ta singur, ai pierdut-o, căci nu vei culege răsplata ei.
Dar dacă o împarţi împreună cu ceilalţi, atunci va fi şi mai mult a ta şi vei culege roadele
ei... Ea aparţine celui ce o primeşte pentru a o da. Aşa cum este un rău ca stomacul să
păstreze hrana pe care o primeşte şi să nu o împartă întregului trup, la fel este un rău ca
bogaţii să păstreze pentru ei ceea ce au. Când bogaţii păstrează averea pentru ei, se
distrug atât pe sine, cât şi pe alţii.”384
Hrisostom i-a avertizat pe bogaţi să se gândească nu doar la urmările economice şi
umane ale lăcomiei lor, ci şi la pedeapsa divină, pentru că ei (spune el) vor culege
flăcările iadului. În schimb, folosirea dezinteresată a bogăţiei cuiva va lăsa în urmă nu
doar o amintire, ci va asigura recunoştinţă şi renume pentru binefăcător. Oamenii vor
spune: pe acesta l-a izbăvit de sărăcie, pe acesta din primejdie, acesta ar fi pierit dacă
persoana bogată nu şi-ar fi oferit sprijinul său. Alţii au cerut bogatului să ajute cu zestrea
unei fete sărace. Un tânăr fără nici un mijloc de a-şi îmbunătăţi poziţia sa în societate îşi
va aminti întotdeauna de un binefăcător bogat.
Hrisostom i-a îndemnat pe bogaţi să nu fie acaparatori, mândri sau răuvoitori, ci a
stăruit ca ei să devină binefăcătorii societăţii. Bogăţia obţinută din comerţ şi negoţ ar
trebui folosită pentru a oferi un exemplu de spirit civic. El a exprimat ruşinea personală
ce o simţea văzând pe mulţi dintre cei bogaţi plimbându-se în trăsuri trase de cai cu
hamuri de aur, cu un şir de servitori îmbrăcaţi în aur, în timp ce erau atât de mulţi
oameni săraci. Biserica îşi era sieşi de ajuns, chiar bogată, dar ajutoarele ei faţă de săraci
şi cerşetori nu erau o scuză pentru cetăţenii bogaţi pentru a rămâne surzi la nevoile lor.
„Să nu punem înainte pretexte, nici să socotim ca pe o scuză faptul că Biserica
Antiohiei este bogată... Când vedeţi măreţia firii sale, să aveţi în minte şi gloatele
săracilor ce sunt pe listele ei, mulţimile bolnavilor ei, ocaziile ei de cheltuieli nesfârşite...
Biserica este chemată să poarte grijă cetelor de văduve, de fecioare, de necunoscuţi, de
nefericiţii străini, de nenorocirile captivilor, de nevoile celor bolnavi şi invalizi şi de alţi
astfel de suferinzi.”385
Hrisostom şi-a sfătuit auditoriul că a-ţi aminti de Hristos înseamnă a-ţi aminti de
săraci în toate situaţiile, mai ales după o înmormântare, când se stabilise obiceiul de a

383
Bruno H. Vandenburghe, John of the Golden Mouth (Westminster, 1958), 50. Pentru predica morală a Sf. Ioan, vezi şi
Chrysostomus Baur, John Chrysostom and his Time, tr. M. Gonzaga, 2nd ed. (Westminster, 1959), 1, 377-386.
384
John Chrysostom, Homily 10 on I Cor. 3, MPG 61, col. 86.
385
Idem, Homily 21 on I Cor. 9, MPG 61, col. 179.

71
chema pe săraci la masă şi de a împărţi milostenii. Pentru oricine, a-L cinsti pe Hristos,
dar a dispreţui pe săraci era îngrozitor. El întreabă: „Dacă un fiu sau un frate ar fi
adormit, tu nu ai fi fost mustrat de conştiinţă, ridicând un monument în cinstea lui; de ce,
dar, nu ai împlinit tradiţia şi nu ai chemat pe săraci?”386
Pentru Hrisostom,
„Biserica nu este o turnătorie pentru aur, nici un atelier pentru argint, ci o ceată de
îngeri. Pentru aceea, sufletele sunt cele ce se cer... Pentru a-L slăvi pe Hristos, cineva nu
trebuie să ofere vase de aur sau cupe de argint, ci să îmbrace trupul lui Hristos, să
hrănească pe un Hristos flămând, să-şi cheltuie averea cu săracii, ... din moment ce
Dumnezeu nu are nici o nevoie de vase de aur, ci de suflete de aur.”387
Hrisostom nu a trecut cu vederea darurile către biserici, dar a cerut poporului său
să treacă
„dincolo de donaţiile către Biserică, să dea milostenie, ... întrucât El, Dumnezeu,
le primeşte într-adevăr pe primele, dar şi mai mult pe cele din urmă. Pentru că din
primele, doar ce-l ce dăruieşte se bucură, pe când din celelalte, şi cel ce primeşte.
Primele pot fi doar un semn de ostentaţie; dar cele din urmă sunt numai milostivire şi
iubire faţă de om... Care este câştigul, când altarul Său este într-adevăr acoperit cu vase
de aur, dar El se stinge de foame... Pentru aceea, când înfrumuseţaţi casa Lui, să nu
treceţi cu vederea pe fratele vostru în necazuri, fiindcă el este cu atât mai mult un templu
decât celălalt.”388 (a se vedea Fig. 16)
Pentru Părinţii greci, piedica împotriva instaurării dreptăţii sociale aici pe pământ
era păcatul, care a despărţit divinul de uman. Încă din antichitatea grecească, eforturile
omului s-au îndreptat spre atingerea potenţialului divin în trupul omenesc. Sub influenţa
creştinismului, şi Părinţii greci au subliniat nevoia omului de a realiza unirea naturii sale
cu originea sa divină. Teologia bizantină a accentuat că pentru a deveni asemenea lui
Dumnezeu, sau pentru a atinge comuniunea cu Dumnezeu, trebuie să dobândim
îndumnezeirea (theosis). Insistând asupra nedespărţirii dumnezeirii de firea umană în
Persoana lui Iisus Hristos, teologia ortodoxă a evitat tendinţa orientală de a respinge
lumea materială, în timp ce, urmând tradiţiei filozofice greceşti, teologia bizantină a
înălţat firea umană pentru a fi capabilă să se împărtăşească de dumnezeire. Unirea dintre
firile divină şi umană era astfel o afirmare că omul este destinat dobândirii
îndumnezeirii.
Pentru bizantini, filantropia ca manifestare a iubirii era calea către îndumnezeirea
ultimă. Aşa cum scrie Sf. Clement din Alexandria: „Cu cât mai mult iubeşte cineva pe
Dumnezeu, cu atât mai mult locuieşte în Dumnezeu.” 389 În schimb, lipsa iubirii era
văzută ca o lipsă a dreptăţii şi prezenţă a celui rău. Din acest motiv, Părinţii greci au
vorbit mult mai des despre filantropie în sensul de iubire în practică, decât în sensul de

386
Idem, Homily 27 on I Cor. 11, MPG 61, col. 229-330.
387
Idem, Homily 50 on Mat. 19, MPG 57-58, col. 508.
388
Ibidem, col. 509.
389
Clement of Alexandria, , ed. Apostolike Diakonia (Athens, 1956), 2: 365.

72
dreptate (dikaiosyne). Pentru ei, iubirea implică dreptatea, în timp ce dreptatea fără
dragoste era văzut ca un legalism rece.
Biserica a asigurat esenţialul pentru siguranţa socială pentru un segment larg al
populaţiei lumii romane târzii şi a Imperiului bizantin. A luat sub protecţia ei orfanii şi
văduvele, bătrânii şi invalizii, şomerii şi străinii. A căutat să elibereze pe cei aflaţi pe
nedrept în captivitate şi să înmormânteze pe cei săraci. Dionisie Alexandrinul relatează
că în timpul bolilor molipsitoare şi a dezastrelor naturale, creştinii, „în iubirea şi
afecţiunea lor nemăsurată faţă de fraţii lor, erau necruţători faţă de ei înşişi şi se
îmbrăcau unii pe alţii, cercetând săracii fără să se gândească deloc la pericol, îngrijindu-i
cu stăruinţă, slujindu-i în Hristos, şi părăseau atât de bucuroşi această viaţă împreună cu
ei, ... dorind să ia asupră-şi durerile lor.”390 Nu doar mulţi autori creştini, ci şi chiar cei
necreştini, cum ar fi Lucian şi Iulian, au lăudat activitatea filantropică dezinteresată a
Bisericii primare.391
Când împăraţii bizantini au trecut tribunalele sub supravegherea episcopilor, au
făcut-o deoarece mulţi episcopi s-au dovedit oameni de o onestitate înnăscută, având
capacitatea de a împărţi dreptatea în mod egal creştinilor şi necreştinilor. Episcopul
model întruchipa iubirea, era generos cu milosteniile, arăta compătimire faţă de toţi 392 şi
căuta să călăuzească moralitatea turmei sale şi să civilizeze pe membrii ei. Episcopul
Timotei, care a trăit în prima parte a secolului al VI-lea şi a fost trimis în eparhia
Proekonnesos, în Marea Marmara, unde mulţi dintre credincioşii ei erau implicaţi în
piraterie şi unde era doar un minim de civilizaţie, a reuşit prin iubire şi răbdare să
schimbe modul de viaţă al poporului său.393
Mai de seamă decât Timotei, dar mai puţin cunoscut decât Sf. Vasile şi Ioan
Hrisostom, a fost patriarhul Atic al Constantinopolului, în secolul al V-lea. Sub
păstorirea sa, Biserica din capitală şi-a extins programele filantropice faţă de săracii din
alte eparhii bisericeşti. Istoricul bisericesc Socrate relatează că Atic „era atât de milostiv,
încât nu s-a îngrijit doar de săracii din propriile sale parohii, ci a trimis contribuţii pentru
a suplini nevoile şi a asigura, de asemenea, bunăstarea nevoiaşilor din oraşele
înconjurătoare.” Într-o anumită situaţie, el a trimis lui Caliopie, un preot al Bisericii din
Niceea, trei sute de piese de aur (nomismata), pentru a-l ajuta în lucrarea sa faţă de
săraci, indiferent de credinţa mărturisită.
Următoarea scrisoare, aparţinând lui Atic, reprezintă o sursă interesantă de
informaţii despre săracii din Niceea şi despre răspunsul Bisericii la sărăcie. El i-a scris
lui Caliopie:
390
Eusebios of Cesareea, Ecclesiastical History, în Bibliotheke Hellenon Pateron kai Ekklesiastikon Syngrafeion, ed.
Apostolike Diakonia (Athens, 1959), 20: 26-72.
391
Aristeides, , ed. Apostolike Diakonia (Athens, 1955), 3: 149; Justin, , ed. Apostolike Diakonia
(Athens, 1955), 3: 198; Origen, , ed. Apostolike Diakonia (Athens, 1956), 9: 72. Origen arată că şi lui Celsus îi
era cunoscută practica iubirii creştine (agape), dar el a încercat să o discrediteze. Eusebiu de Cezareea, Eccl. History, ed.
Apostolike Diakonia, 19: 305-306, 380; Lucian, The Death of Peregrinos, ed. And tr. Lionel Casson, Selected Satires of
Lucian (New York, 1968), 368; Julian, Epistles, tr. W. C. Wright, 3: 66-72.
392
John Moschos, Pratum spirituale, Chs. 24, 34, 85, 140, 175, 184, MPG 87.3, cf. Norman Baynes, Byzantine Studies
and other Essays (London, 1960), 267-269.
393
 (Iassy, 1752), 19.

73
 „Am fost înştiinţat că în oraşul tău sunt zece mii de persoane nevoiaşe, a căror
condiţie cere compătimirea celor evlavioşi. Şi spun zece mii, pentru a arăta mulţimea
lor, mai degrabă decât pentru a folosi un număr precis. Şi fiindcă am primit o sumă de
bani de la El, care cu o mână plină de generozitate este obişnuit să dăruiască slugilor
credincioase, şi din moment ce se întâmplă că unii sunt apăsaţi de nevoi, căci cei care au
se pot dovedi, chiar dacă nu au încă grijă de cei nevoiaşi – primeşte, prietenul meu,
aceste trei sute de piese de aur şi foloseşte-te de ele după cum crezi de cuviinţă. Va fi în
grija ta, nu mă îndoiesc, să le împarţi celor ce le este ruşine să cerşească, iar nu celor
care toată viaţa au căutat să se hrănească pe cheltuiala altora. În oferirea acestor
milostenii să nu faci nici o diferenţă pe motive religioase, ci să hrăneşti pe cei flămânzi
indiferent dacă sunt în acelaşi sentiment cu noi sau nu.”394
După cum o arată exemplul lui Atic, Biserica a fost preocupată să nu ajute pe
cerşetorii de profesie şi cei care refuzau să muncească. Diaconiţa Olimpiada era foarte
generoasă, dar şi nechibzuită în generozitatea ei, de care profitau unii. Sf. Ioan Gură de
Aur i-a scris o scrisoare, sfătuind-o să aibă mai mult discernământ în contribuţiile ei:
„Laud intenţiile tale; dar ştiai tu că cei care doresc să se desăvârşească în virtute
asemenea lui Dumnezeu, trebuie să împartă averile lor cu economie?... De aceea, eşti
datoare să primeşti averea ta ca aparţinând Stăpânului tău şi să îţi aduci aminte că
trebuie să dai socoteală pentru împărţirea ei. Dacă vei urma sfatul meu, în viitor îţi vei
cântări donaţiile potrivit cu nevoile celor ce caută uşurarea. Astfel, vei fi în stare să
lărgeşti aria binefacerilor tale.”395
Nikareta, o altă ucenică al lui Hrisostom, a oferit atât bani, cât şi ajutor personal
celor bolnavi şi săraci. Ea provenea dintr-o familie nobilă, dar a preferat să trăiască,
pentru slava lui Dumnezeu, slujind pe aproapele său uman. Sozomen relatează că
Nikareta „a reuşit să răspundă tuturor nevoilor casei sale şi să contribuie în mare măsură
la altele. Din moment ce avea un suflet generos, a pregătit de asemenea o mulţime de
medicamente pentru săracii bolnavi şi a reuşit, frecvent, să vindece bolnavii care nu
avuseseră nici un folos din priceperea doctorilor obişnuiţi.”396
Iubirea faţă de săraci era aşteptată din partea tuturor clericilor şi era privită ca o
condiţie obligatorie pentru hirotonie. Când un scaun episcopal devenea vacant, oamenii
laici căutau candidaţi recunoscuţi pentru filantropia lor. De exemplu, după moartea
patriarhului Atic, a fost o întrecere între trei preoţi îndreptăţiţi pentru a-i fi succesori–
Filip, Proclu şi Sisinie. Istoricul Socrate relatează că „toţi laicii erau ataşaţi de Sisinie
deoarece acesta era cunoscut pentru evlavia sa şi, în special, pentru că era sârguincios în
îngrijirea săracilor, chiar mai presus de puterile lui.” 397 Sisinie a fost ales patriarh şi chiar
dacă a murit în scaunul patriarhal doar doi ani mai târziu, „pentru cumpătarea,
394
Socrates, Ecclesiastical History, revised ed. A. C. Zenos, The Ecclesiastical History of Socrates Scholasticus, select
library of Nicene and Post-Nicene Fathers (Grand Rapids, Mich., 1952), 166-167. Cf. Kallistos [Xanthopoulos],
Ecclesiastical History, MPG 146, cols. 1132D-1136.
395
Sozomenos, Ecclesiastical History, ed. Joseph Bidez and G. C. Hansen, Sozomenus Kirchengeschichte (Berlin, 1960),
361-362.
396
Ibidem, 380-381.
397
Socrates, Eccl. History, 168.

74
integritatea vieţii şi preocuparea faţă de săraci, a fost pe bună dreptate remarcabil.” 398
Oricum, învinsul său Filip a atribuit alegerea sa invidiei şi altor motive.399
Un alt exemplu îl reprezintă Teodoret, un istoric din secolul al V-lea, care s-a
născut într-o familie de viţă nobilă şi bogată. Când părinţii săi au murit, l-au lăsat în
posesia unei bogate moşteniri, pe care el a împărţit-o pentru cauze filantropice. El şi-a
dăruit proprietăţile bisericilor şi altor instituţii, renunţând la poziţia sa socială şi onoruri.
Pentru câţiva ani, a trăit ca un călugăr, până când a acceptat hirotonia, mai mult datorită
presiunilor. În cele din urmă, a ajuns episcop de Cyr. În timpul păstoririi sale, acest oraş
micuţ a devenit renumit nu doar pentru spiritualitatea sa, ci şi pentru frumuseţea şi
prosperitatea sa, întrucât episcopul a construit un apeduct şi un canal pentru a asigura
apa oraşului, a reparat băile, a ridicat galerii publice şi a clădit două poduri. 400 Când
Teodoret şi-a asumat responsabilităţile episcopale, Cyr-ul era un oraş nesemnificativ,
sfâşiat de erezii şi alte tulburări, şi cunoscut ca un cuib de hoţi. Astfel, puţin oameni de
profesie puteau fi găsiţi aici. Teodoret a convins oameni cu diferite specializări, cum ar
fi arhitecţi, zidari, tâmplari, ingineri şi doctori să locuiască acolo. Un doctor, un preot
hirotonit, „nu se distingea doar prin rangul său preoţesc, ci şi prin practica sa erudită în
medicină”.401 Preoţii–doctori, care profesau atât preoţia, cât şi medicina, au continuat
lucrarea clasei de martiri „fără de arginţi” (anargyroi), cum ar fi doctorii Cosma şi
Damian, care nu primeau nici o plată pentru serviciile lor medicale, punând doar
condiţia ca pacienţii lor care nu erau creştini să vină la Hristos. 402 Teodoret se descria pe
sine ca o persoană angajată „în goana a mii de îndeletniciri, atât în oraş, cât şi la ţară,
atât civile, cât şi militare, atât bisericeşti, cât şi lumeşti.” 403 Teodoret şi Părinţii amintiţi
în paginile anterioare nu erau oameni obişnuiţi. Aceasta poate fi bineînţeles un element
de hiperbolă în relatările oferite de scriitorii creştini, confraţii lor, dar noi învăţăm mult
despre ceea ce era preţuit de contemporanii faptelor atribuite acestor bărbaţi. Oameni ai
Bisericii mai puţin reprezentativi, cum ar fi smeritul episcop Spiridon al Trimitundei, în
Cipru, i-au depăşit pe mulţi dintre ceilalţi clerici în faptele iubirii de oameni.404
Epifanie († 403), Episcop de Constanţia, în Cipru, a fost un astfel de reprezentant.
Istoricul Sozomen relatează că Epifanie a folosit atât averea Bisericii sale, cât şi
proprietăţile sale personale pentru mângâierea celor nevoiaşi, în special a celor care erau
victimele naufragiilor sau a altor nenorociri. Politica umanistă a lui Epifanie era atât de
impresionantă, încât a determinat mulţi oameni evlavioşi de pe insulă să lase moştenire
proprietăţile lor în scopuri caritabile.405
398
Ibidem, 168-169.
399
Ibidem, 168. Cf. Photios, Bibliotheca, ed. R. Henry, Photius Bibliothèque (Paris, 1959), 1:20-21.
400
Theodoret, Epistles, ed. Yvan Azéma, Théodoret de Cyr Correspondance, 3 vols. (Paris, 1964-1965), 3: 142-146.
401
Ibidem, 3: 68.
402
Vezi D. J. Constantelos, „Physician-Priests in the Medieval Greek Church”, GOThR, 12.2 (1966-1967), 141-153; Idem,
„Clerics and Secular Professions in the Byzantine Church”, Byzantina, vol. 13 (1985), pp. 382-388.
403

404
Theodore of Paphos, Life of Saint Spyridon, ed. Paul Van Den Van, La Légende de S. Spyridon évêque de Thrimithonte
(Louvain, 1953), 48 ş.u.
405
Sozomenos, Cartea a VII-a, 27: „


75
 Zenon, episcop de Maiuma în secolul al IV-lea, a continuat îndeletnicirea pe care
o avea înainte, de a ţese pânză, chiar dacă era episcop, pe de o parte pentru a răspunde
necesităţilor personale, iar pe de altă parte pentru a obţine mijloace de a-i ajuta pe alţii în
sărăcie.406 Sf. Chiril Skytopolis relatează că Eterie, un episcop din provincia Asiana, a
vizitat Ierusalimul, unde a împărţit săracilor o mare sumă de bani la sosirea sa. 407
Avraamie, episcop de Krateia în Bitinia 408, sau poate Craeteia în Paflagonia 409, în secolul
al V-lea, a săvârşit numeroase opere de binefacere în folosul orfanilor, bolnavilor,
săracilor şi străinilor din eparhia sa.410
Teofil, patriarhul Alexandriei, se opusese alegerii Sf. Ioan Gură de Aur în scaunul
patriarhal de Constantinopol şi susţinuse pe un anumit preot numit Isidor, care se ocupa
cu serviciile de asistenţă socială din Biserica alexandrină. Pare neobişnuit, oricum, că
tocmai experienţa lui Isidor în activitatea filantropică a Bisericii a fost cea care a motivat
sprijinul lui Teofil, din moment ce însuşi patriarhul se bucura de renumele de ctitor de
biserici, mai degrabă decât de prieten al săracilor. Sozomen relatează că o femeie bogată
îi încredinţase lui Isidor „anumiţi bani” pentru ajutorarea săracilor Alexandriei. Când
Teofil a dorit să folosească banii pentru ridicarea de biserici, Isidor a refuzat să participe,
spunând că „este mai bine să refaci trupurile celor suferinzi, care sunt mult mai
îndreptăţite să fie numite temple ale lui Dumnezeu şi pentru care au fost oferiţi banii,
decât să construieşti pereţi”. Teofil, caracterizat ca o persoană obsedată de „litomanie”,
o dorinţă neobişnuită de a construi biserici, s-a întors împotriva fostului său protejat, pe
care l-a excomunicat.411 Atât bărbaţii, cât şi femeile care doreau să îmbrace „schima
îngerească” obişnuiau să împartă averile lor săracilor, bisericilor şi instituţiilor
filantropice. Sf. Anisia din Tesalonic, care a trăit în timpul domniei lui Diocleţian,
provenea dintr-o familie foarte înstărită. La moartea părinţilor săi, Anisia a moştenit mai
multe case, pământuri, ferme de animale şi alte surse de bogăţie. În loc de a urma o viaţă
de lux şi de odihnă, ea s-a dedicat slujirii săracilor, văduvelor, hrănirii celor flămânzi, şi
îngrijirii celor bolnavi. Ea însăşi vizita spitalele şi închisorile pentru a împărţi milostenii,
dar şi pentru a mângâia, a încuraja şi a sfătui. Biografii săi relatează că Anisia obişnuia
să spele rănile celor bolnavi cu propriile sale mâini.
Pe lângă proprietăţile sale, Anisia a moştenit şi o mulţime de servitori şi robi
pentru a le întreţine. După moartea părinţilor săi, ea şi-a eliberat toţi slujitorii, dăruindu-
le câte o sumă îndestulătoare de bani. Ea a dus o viaţă simplă şi singuratică, până când a
fost prinsă în timpul persecuţiei lui Maximian şi condamnată la moarte.412
” Cf. S. Epiphani
Vita, MPG, XLI, cols. 61D-75B.
406
Ibidem, Cartea VII, 28: „
”
407
Schwartz, Kyrillos, p. 213.
408
Cf. Ramsay, Historical Geography, p. 191.
409
A. H. M. Jones, The Cities of the Eastern Roman Provinces (Oxford, 1937), pp. 142-53 et passim.
410
Schwartz, Kyrillos, p. 247.
411
Sozomen, VIII. 12.
412
Philotheos, „”, ed. Demetrios G. Tsamis, 
(Thessalonike, 1985), pp. 68-71.

76
 Din secolul al VII-lea până în secolul al XII-lea, Biserica a fost printre cele mai
bogate instituţii din Imperiu. Împăraţii ofereau protecţie şi alte ajutoare materiale. Pe
lângă sprijinul imperial, erau şi numeroşi membri evlavioşi ai Bisericii care făceau
donaţii bogate sub formă de bani, aur, argint sau pământuri. De fapt, Biserica a devenit
atât de primejdios de bogată, încât critica clericilor, călugărilor şi mănăstirilor înstărite,
întemeiate iniţial în numele sărăciei, era larg răspândită.
Chiar şi când Biserica era la apogeul puterii şi bogăţiei sale, nici patriarhul şi
Sinodul permanent, nici teologii ei nu au susţinut schimbările sociale drastice. Cu rare
excepţii, cum ar fi episcopul Eustaţie de Sevasta, nici un om al Bisericii nu a încurajat o
revoltă împotriva sclaviei. Nici un sinod nu a promulgat canoane destinate să elimine
împărţirea nedreaptă a bogăţiei materiale. Abordarea problemelor sociale şi diferenţei
economice era moralizatoare. Clericii spirituali erau preocupaţi în primul rând cu
înnoirea vieţii interioare a credincioşilor. Aceste persoane înnoite puteau apoi să
transforme radical viaţa morală a societăţii, cu posibilitatea înnoirii întregului stat. Chiar
dacă nerealist şi idilic, adevărul este că Biserica se aştepta la rezolvarea problemelor
sociale, economice şi chiar politice prin accentuarea noii vieţi în Hristos şi transformării
interioare. Teologi de seamă, cum ar fi Sf. Maxim Mărturisitorul şi Sf. Simeon Noul
Teolog, nu au văzut nici o contradicţie între o viaţă de rugăciune, contemplaţie şi
spiritualitate şi o viaţă de implicare şi activitate socială. Experienţa creştină primară a
fost o permanentă aducere aminte că totuşi credinţa creştină era strâns legată de
îmbunătăţirea stării materiale a creştinilor şi necreştinilor aflaţi în nevoi. „Credinţa fără
fapte este moartă”, au îndemnat Sf. Apostoli. (Iacov 2, 17-20).
În timpurile de ciumă şi foamete, Biserica a oferit nu doar slujbe şi rugăciuni, ci şi
ajutoare materiale şi asistenţă şi s-a arătat apărătoarea celor nevoiaşi prin excelenţă.
Elogiul lui Gheorghe al Ciprului pentru Sf. Eftimie oferă un exemplu. Pe la mijlocul
secolului al X-lea, provincia Madyta din Tracia a suferit de o foamete grea, până într-
acolo că oamenii au murit de foame. Episcopului Eftimie i se atribuia salvarea multora
dintre cei nevoiaşi. În primul rând, el a trimis mesageri pentru a-i căuta pe cei flămânzi
din turma sa. Apoi, folosind resursele eparhiei sale şi veniturile obţinute din vizitele
speciale făcute celor mai bogaţi din eparhia sa, el a organizat distribuirea de bunuri către
toate victimele foametei.413

Figura 16: Sf. Ioan Gură de Aur; icoană în mozaic

Figura 17: Sf. Ioan cel Milostiv, patriarhul Alexandriei (secolul al VII-lea)

Strălucita tradiţie a milosteniei din secolele Bisericii primare a continuat în anii

următori. Nici un alt episcop nu este mai bine cunoscut în secolul al VII-lea decât Sf.
Ioan cel Milostiv (Eleemon), patriarhul Alexandriei († 620) (vezi Fig. 17). Leontie de
Neapolis scrie că atunci când Ioan a fost ales Papă al scaunului Sf. Marcu, a trimis

413
George of Cyprus, „”, ed. B. Antoniades, , vol. 4 (1894), 411-413.

77
emisari pentru a alcătui o listă a tuturor săracilor ce trăiau în Alexandria. Aceşti
nefericiţi numărau peste 7500 şi au fost cu toţii trecuţi în programul de asistenţă al
marelui patriarh.414 Mai mult, el a instituit dreptatea în administrarea patriarhiei şi a
eliminat abuzurile împotriva săracilor şi a celor slabi. Activitatea sa filantropică a atins
apogeul în 613415, când perşii au ocupat Siria şi mulţimi de refugiaţi au alergat către
eparhia sa. Patriarhia le-a oferit un refugiu paşnic şi sigur pentru mulţi dintre ei. Sf. Ioan
a extins ospitalitatea faţă de refugiaţi, consideraţi nu ca necunoscuţi sau venetici, ci ca
adevăraţi fraţi. El a întemeiat în Alexandria câteva instituţii filantropice pentru
ajutorarea acestor refugiaţi. Toţi cei bolnavi şi răniţi au primit tratament gratuit 416; cei
sănătoşi au primit asistenţă materială.
Leontie susţine că binefacerile patriarhului au fost prea numeroase pentru a fi
numărate. Acesta îi considera pe săraci ca „fraţi” ai săi 417 şi avea înaintea sa exemplul
altor Părinţi şi Sfinţi ai Bisericii, care s-au distins prin faptele iubirii (cum ar fi Sf.
Serapion, care s-a vândut pe sine şi a dat banii pentru a ajuta o văduvă şi pe orfanii ei 418).
Iubirea dezinteresată a patriarhului a influenţat pe mulţi dintre locuitorii eparhiei sale şi
ei au răspuns prin contribuţii generoase pentru a-l ajuta în lucrarea sa. 419 Mai mult,
programul său filantropic nu s-a limitat doar la mângâierea refugiaţilor ocupaţiei persane
sau a săracilor epahiei sale, ci a fost extinsă pentru a cuprinde oameni aflaţi în general în
nevoie, cum ar fi cei care au naufragiat. El a luptat de asemenea pentru restabilirea
dreptăţii sociale.420
Sf. Andrei, arhiepiscopul Cretei († 740), este o altă persoană ilustră care a mers pe
urmele Stăpânului său şi a făcut din milostenie una dintre preocupările sale de bază. Şi
ca laic,şi ca monah, el a fost foarte compătimitor faţă de săraci, un părinte pentru orfani,
apărătorul cauzei dreptăţii şi un refugiu pentru cei persecutaţi. 421 Sf. Andrei a slujit ca
director al unei diaconii înainte de a fi ales arhiepiscop al Cretei. Asemenea organizaţii
filantropice au servit programelor sociale şi filantropice ale Bisericii bizantine pentru
mai mult de şapte secole. Când Sf. Andrei a devenit arhiepiscop al Cretei, binefacerile
sale s-au înmulţit şi s-au extins până la a cuprinde ridicarea de aşezăminte, după cum se
va vedea în capitolul următor.422
Imperiului bizantin nu i-au lipsit niciodată clerici de seamă, fie ca teologi, fie ca
lucrători sociali. Sf. Tarasie, patriarhul Constantinopolului (784-806), a cărui
personalitate este asociată cu disputele iconoclaste, aparţine celei de-a doua categorii.
Biograful său scrie că nu este uşor să enumeri toate lucrările filantropice ale lui Tarasie,
cuprinzând strădaniile sale de a adăposti pe străini, de a ajuta pe leproşi şi infirmi

414
Gelzer, Leontios, p. 13.
415
Ibidem, pp. 18-20, 27, 42, 43 et passim.
416
Ibidem, pp. 48-49.
417
Ibidem, p. 54.
418
Cf. p. 76 et passim.
419
Ibidem, pp. 60, 62, 64.
420
Ibidem, 66-67.
421
Papadopoulos-Kerameus, „”, V, 172.
422
Ibidem, pp. 174, 176, 178 et passim. Laurent, Corpus de sceaux, V, pt. 2, 125-27.

78
(handicapaţi), de a hrăni pe cei flămânzi şi de a apăra orfanii şi văduvele. 423 Ca patriarh,
Sf. Tarasie a rezervat câteva case parohiale în Constantinopol pentru adăpostirea
străinilor şi a celor din altă ţară aflaţi în nevoi. În fiecare zi, el împărţea hrană săracilor
care băteau la uşa locuinţei sale. Cei infirmi, invalizi, orbi şi bolnavi care vizitau
Constantinopolul în timpul Postului Mare şi de Paşti primeau ajutor de la patriarh. În
timpul lunilor de iarnă, Sf. Tarasie împărţea haine şi pături celor nevoiaşi. În Duminica
Învierii, însuşi patriarhul vizita o instituţie numită „vechea casă regală” pentru a fi
împreună şi a sluji săracilor.424

Figura 18: Sf. Ignatie cel Tânăr

Pentru a ilustra compasiunea şi sentimentul dreptăţii ce călăuziseră viaţa

patriarhului, diaconul Ignatie (vezi Fig. 18) relatează un episod interesant. Un demnitar
imperial a fost acuzat de furtul unei mari sume de bani şi a fost întemniţat. În timp ce
paznicii dormeau, prizonierul a fugit şi s-a adăpostit în altarul bisericii Sf. Sofia. Paznicii
l-au descoperit pe prizonierul lor, dar nu au putut încălca inviolabilitatea Sfintei
Sfintelor. Atunci, ei au păzit biserica în continuu, sperând ca foamea şi alte necesităţi
fizice să-l determine pe prizonier să se predea singur. Nimănui nu i se permitea să intre
în Sf. Altar decât patriarhului. Sf. Tarasie, datorită milei faţă de prizonier şi credinţei în
nevinovăţia sa, nu numai că i-a adus hrană, dar a şi demonstrat că este nevinovat şi l-a
eliberat.425 Ignatie adaugă că Tarasie a fost un om al dreptăţii şi imparţialităţii
(nefavorizând nici pe săraci, nici pe bogaţi) şi un părinte pentru toţi. Nu este de mirare
că atunci când a adormit, a fost plâns ca un mare binefăcător.426
Tarasie l-a hirotonit pe un oarecare Teofilact († ~840) ca arhiepiscop de
Nicomidia. Biograful anonim al lui Teofilact scrie că, după alegerea sa, Teofilact a
iniţiat un program extins de activitate filantropică în eparhia sa. Nu numai că a construit
aşezăminte pentru bolnavi şi săraci, dar a sprijinit şi pe orfani, văduve şi alţii aflaţi în
nevoi din eparhia sa. El vizita bolnavii din spitale, împărţind daruri şi îşi arăta dragostea
şi smerenia sa spălând el însuşi pe cei atinşi de lepră. 427 Când a adormit, toţi oamenii au
resimţit pierderea, în special marile mulţimi ce se bucuraseră de binefacerile sale.428
Un alt reprezentant al Bisericii ce a mers pe urmele Stăpânului său a fost
arhiepiscopul de Amastrida429, în Paflagonia, numit Gheorghe († ~ 807). Ca şi Teofilact
de Nicomidia, George, a cărui eparhie a fost ridicată la rangul de arhiepiscopie pe la

423
Ignatios the Deacon, Vita Tarasii Archiepiscopi Constantinopolitani, ed. I. A. Heikel, Acta Societatis Scientiarum
Fennicae, XVII (Helsingorsiae, 1891), 402; cf. p. 419; cf. A. Vogt, „S. Theophylacte de Nicomedie”, AB, 1 (1932), p. 69.
424
Ibidem, pp. 402-03.
425
Ibidem, pp. 380-82.
426
Ibidem, pp. 386-87: „
”
427
Anonymous, Life of St. Theophylactos Archbishop Nicomedeia, ed. A. Vogt, „S. Théophylacte de Nicomédie”, AB, L
(1932), 74-75.
428
Ibidem, p. 81.
429
Ramsay, Historical Geography, p. 91.

79
anul 800430, a fost hirotonit de patriarhul Tarasie. După alegerea sa în scaunul episcopal,
Gheorghe a împărţit toată averea sa săracilor, o practică obişnuită pentru clericii
bizantini şi călugări.431 Când a luat asupra sa responsabilităţile episcopale, atenţia sa s-a
îndreptat nu doar spre probleme pur bisericeşti, ci şi spre condiţia socială a poporului
său. În zilele atacurilor străine sau dezastrelor naturale, episcopul a fost întruchiparea
speranţei pentru oamenii săi. Astfel, când arabii au atacat eparhia sa, oamenii săi au
suferit mari pierderi, iar Gheorghe a devenit apărătorul lor. El nu a cruţat nici banii, nici
munca pentru a-i salva.432 Aceste dezastre au apărut cel mai probabil în timpul când
musulmanii conduşi de Harun-al-Raşid au atacat provincia Ancyrei în 806.433
În timpul păstoriei sale, arhiepiscopul Gheorghe s-a străduit să aducă dreptatea în
relaţiile cu poporul său, „să alunge ura dintre oameni şi să o înlocuiască cu iubirea faţă
de ei”434. Chiar şi după adormirea sa, sfinţitul episcop a rămas ocrotitorul filantropic al
poporului său. Când ruşii, „cărora le lipsea şi cel mai mic sentiment de filantropie”, au
atacat Amastrida în timpul unui raid spre Constantinopol în 860 435, cel care a salvat
oraşul a fost iubitul ocrotitor, prin rugăciunile sale din ceruri.436
Un alt episcop care s-a distins prin opera filantropică şi activitatea socială în
eparhia sa a fost un anume Mihail, episcopul Sinadelor, în Frigia. Mihail († ~ 826) a fost
o forţă socială în eparhia sa şi şi-a exprimat conştiinciozitatea sa socială prin ridicarea
câtorva instituţii. Pe lângă biserici şi mănăstiri, el a construit case pentru oaspeţi şi
orfelinate, în timp ce programul său social cuprindea ajutoare speciale pentru văduve,
pentru săraci şi pentru alţii aflaţi în necaz, precum şi vizitarea oamenilor nevoiaşi din
toate clasele sociale.437
În timpurile de foamete, de dezastre naturale şi atacuri barbare, episcopii şi preoţii
au jucat un rol important în supravieţuirea propriu-zisă a turmelor lor. Ei au depus
eforturi de a alina suferinţa şi au făcut tot ceea ce le stătea în putere pentru a ajuta
victimele. Nicolae Misticul, patriarhul Constantinopolului, poate servi ca exemplu.
Atacurile bulgare conduse de Simeon în timpul primului sfert al secolului al X-lea
au pustiit câteva oraşe şi târguri din Macedonia estică şi Tracia, cum ar fi Adrianopole,
Dyrrachium şi altele. Victimele au fost probabil numeroase, iar necesitatea de a le hrăni
şi îmbrăca nu mai puţin copleşitoare. Nicolae Misticul a iniţiat colecte de binefaceri. El a
apelat la prietenii săi episcopi pentru îmbrăcăminte şi alimente pentru nefericitele
victime. Într-o enciclică dramatică adresată tuturor mitropoliţilor, Nicolae susţine că
apelul său este de a preîntâmpina un mare pericol. El a sfătuit pe corespondenţii săi de a
430
Ibidem.
431
„Life of St. George, Archbishop of Amastris”, ed. V. G. Vasilievskii, Trudy, III (Petrograd, 1915), 25; cf. „Synaxare of
Stephanus Confessor, Archbishop of Sugdaia”, ed. V. G. Vasilievskii, Trudy, III (Petrograd, 1915), 73.
432
Ibidem, pp. 36-37.
433
Ostrogorsky, History, p. 173. Întrucât arhiepiscopul trăia încă în timpul invaziei otomane, cel mai sigur ar fi să
considerăm anul morţii sale în 806 sau mai târziu.
434
„Life of St. George, Archbishop of Amastris”, ed. Vasilievskii, Trudy, III, p. 60.
435
A. Vasiliev, The Russian Attack on Constantinople (Cambridge, Mass., 1946), pp. 75 ş.u.
436
„Life of St. George, Archbishop of Amastris”, ed. Vasilievskii, Trudy, III, p. 64 ş.u.
437
„”, ed. Doukakis, „”, May, IX, second edition (Athens, 1963),
224; cf. Theodore Studites, Epistolarum, Cartea a II-a, Nr. 94, MPG, XCIX, col. 1613D.

80
face tot posibilul, împreună cu ceilalţi episcopi, pentru a micşora presiunea acelor
timpuri. Dacă este de datoria unui cleric să poarte de grijă de nevoile zilnice ale celor
nefericiţi, este cu atât mai important să iniţiezi acţiuni filantropice curajoase în timpuri
de încercări grele.438 Eustaţie al Tesalonicului (n. 1125) relatează că un anumit preot,
numit Filotei, credea că cel ce Îi urmează lui Dumnezeu în filantropie devine el însuşi
dumnezeu. Astfel, în timpuri de restrişte, el a deschis magaziile bisericii sale pentru a
hrăni săracii.439
Desigur, reşedinţele parohiale şi episcopale erau centre de activitate filantropică
mai intensă. Cei în nevoie se îndreptau spre clerul local pentru ajutor. Era obişnuit să
întâlneşti case de oaspeţi (xenones) şi aşezăminte pentru orfani şi oamenii în vârstă
aflate lângă episcopii. În multe situaţii, clerul era aşteptat să apere dreptatea şi cauza
celor neprivilegiaţi sau persecutaţi pe nedrept. Chiar şi învăţaţii s-au îndreptat spre cler
pentru ajutor!
Un oarecare Alexandru440, profesor la Universitatea din Constantinopol, a fost
exilat de autorităţi în regiunea Kimeria în Monovata, între Pont şi Armenia. El a suferit
acolo de înfometare şi alte greutăţi până într-acolo încât se considera pe sine „viu printre
cei morţi”. Alexandru a cerut intervenţia lui Filaret, mitropolitul Evhaitelor 441, oraş în
thema Armeniacilor, spunându-i că ultima sa speranţă se afla în iubirea de oameni a
episcopului442, a cărui virtute era o amintire a filantropiei lui Dumnezeu. Alexandru a
arătat clar că intervenţia unui episcop pentru restabilirea dreptăţii era privită ca o
vrednică manifestare a filantropiei. El a exprimat aceste idei într-o altă scrisoare adresată
lui Ignatie, mitropolitul de Nicomidia.443
Nichifor, episcopul din secolul al X-lea al Milet-ului, credea şi învăţa că partea
pasională a sufletului unui om este domolită şi subjugată prin iubire şi manifestarea
activă a filantropiei faţă de aproapele său omul.444 Astfel, se simţea apropiat faţă de toţi
oamenii şi în special faţă de cei singuri şi nevoiaşi, care se uitau la el ca la părintele şi
apărătorul lor. Nichifor, un contemporan al lui Nichifor Focas († 969)445 nu a folosit doar
resursele eparhiei sale pentru milostenii, ci a vizitat pe bogaţi, cerând donaţii pe care le-a
adăugat apoi binefacerilor sale.446 Clericii sârguincioşi, care s-au străduit să dea o nouă
viaţă în jurisdicţia lor, au practicat filantropia ca pe una dintre cele mai eficiente
mijloace. Teofilact de Ohrida relatează că atunci când Clement a devenit episcop de
438
Nicholas Mysticos, Epistle No. 92, Col. 297BD: „

”
439
Eustathios of Thessalonica, Laudatio S. Philothei Opsiciani, MPG, CXLVIII, col. 149; cf. col. 148.
440
Jean Darrouzés, Epistoliers Byzantins du Xe Siècle (Paris, 1960), pp. 27-32.
441
Vezi Ramsay, Hisorical Geography, pp. 20-21.
442
Jean Darrouzés, Epistoliers, p. 74.
443
Ibidem, pp. 74-75.
444
„Vita S. Nicephori”, ed. H. Delehaye, „Monumenta Latrensia Hagiographica”, Milet, III, 1 (Berlin, 1913), 161:
„

”
445
Ibidem, p. 162.
446
Ibidem, p. 199.

81
Ohrida (916), a aflat cazuri foarte nefericite printre oamenii din eparhia sa. Clement a
iniţiat un program de restaurare. Prin predică, învăţătură şi activitate socială, episcopul
Clement a extins speranţa şi protecţia faţă de orfani, văduve şi străinii singuri, a căror
ajutorare este întotdeauna menţionată de textele hagiografice bizantine.447
Contrar acuzaţiilor anumitor scolastici că episcopii bizantini erau subordonaţi
capriciilor imperiale, mulţi clerici au demonstrat o morală şi o ţinută deosebită. Ei
sfătuiau, dar şi mustrau, pe membrii curţii imperiale. Patriarhul Eftimie al
Constantinopolului (907-12) l-a învăţat pe împăratul Leon al VI-lea (886-912) să
conducă poporul cu smerenie, precum şi cu dreptate, milă şi compasiune. 448 Stelian
Zaoutsis, judecătorul şef din timpul lui Leon, pare să fi fost un om fără principii.
Patriarhul l-a criticat aspru pentru nedreptăţile, abuzurile şi lipsa sa de compasiune şi l-a
sfătuit să se pocăiască.449 Pe lângă aceasta, Eftimie a săvârşit multe acte de binefacere şi
a împărţit proprietăţile sale printre săraci.450 El era un mare iubitor de oameni deoarece
credea într-un Dumnezeu iubitor de oameni.451
În mod frecvent, clerul acţiona ca purtător de cuvânt pentru popor. Soarta
săracilor era deplorabilă în cursul anumitor secole; bogaţii îi exploatau şi chiar îi
transformau în servitorii lor.452 Teofilact, cunoscutul arhiepiscop de Ohrida (1091-
1108)453, i-a scris o scrisoare lui Ioan, fiul generalului (sebastocrator) Isaac, fratele lui
Alexie Comnenul, în care pleda pentru săracii din eparhia sa, care au suferit datorită
aristocraţilor hrăpăreţi care râvneau pământurile lor. Ioan a fost sfătuit că o alungare a
săracilor ar fi asemănătoare unei alungări a lui Dumnezeu, în timp ce bunăvoinţa faţă de
săraci va fi considerată ca o imitare a Domnului.454
În domeniul filantropiei practice trebuie să fi existat mulţi Hrisostomi necunoscuţi
sau tăinuiţi în Imperiul bizantin. Episcopii din provincii au devenit în special refugiul a
mii de oameni de rând aflaţi în lipsuri. Grigorie, episcop de Assos în Asia mică în
secolul al XII-lea, a fost un astfel de episcop. El s-a distins ca un învăţător religios,
administrator de Biserică şi exemplu social în marea sa preocupare faţă de bunăstarea
săracilor.455 Un episcop de Adramyttion puţin cunoscut, Atanasie 456, a fost foarte cinstit

447
Monumenta and SS. Cyrilli et Methodii succesorum vitas resque gestas pertinentia, ed. N. L. Tunitskij, I (Sergiev
Posad, 1918), 124: „
”
448
„Vita Euthymii”, ed. C. De Boor,, Vita Euthymii – Ein Anecdoton zur Geschichte Leo’s des Weisen A. 886-912
(Berlin, 1888), p. 3.7.
449
Ibidem, p. 7.12.
450
Ibidem, p. 63.12.
451
Cf. ibidem, p. 78.8-9; cf. p. 16. 16 et passim.
452
Theophylactos of Ochrida, Epistolae, No. 7, MPG, CXXVI, col. 513D; cf. D. A. Xanalatos,
„” Th., XVI (1938), p. 230.
453
D. A. Xanalatos, Beitrage zur Wirtschafts-und Sozialgeschichte ... Erzbischofs Theophylaktos von Archrida (Munich,
1937), pp. 15-17.
454
Theophylactos, Epistle No. 6: „

”
455
„Life of Saint Gregory, Bishop of Assos”, Doukakis, , March, pp. 46-47.
456
Philemon Photopoulos, „Anecdota”, NS, XII (Jerusalem, 1912), p. 665.

82
pentru activitatea sa filantropică.457 Constantine Acropolitul, marele logofăt (megas
logothetis – demnitar foarte important, ce contrasemna toate deciziile împăratului, prim-
ministrul de astăzi – n.tr.), îl descria într-o cuvântare din anul 1296 458 drept un om al
Bisericii a cărui preocupare zilnică era de a-şi ajuta turma păstorită.
Numeroase documente patriarhale arată că Biserica, în special Patriarhia
Ecumenică, era de nepreţuit în medierea disputelor legale. Cei care simţeau că au fost
trataţi pe nedrept puteau apela la patriarh pentru a interveni în favoarea lor.
În această activitate filantropică, Biserica bizantină a folosit, pentru un timp,
slujirea ordinului diaconiţelor. Se ştie foarte bine că această categorie de femei a jucat
un rol important în activitatea religioasă şi socială a Bisericii primare. 459 Pe lângă
responsabilităţile lor religioase, cum ar fi ajutorul dat la botezul femeilor, diaconiţele
îngrijeau bolnavii şi pe cei îndureraţi şi slujeau nevoilor săracilor şi orfanilor.
În Imperiul bizantin timpuriu, din secolul al IV-lea până în timpul lui Iustinian,
diaconiţele reprezentau o instituţie bine întemeiată460, foarte activă în activitatea socială
a Bisericii.461 Canonul 19 al primului Sinod Ecumenic arată că diaconiţele constituiau un
ordin hirotonit. Acelaşi lucru este implicat de Regula 15 a Sinodului de la Calcedon
(451). Această practică a hirotonirii a fost ulterior întreruptă 462, probabil fiindcă ordinul
îşi pierduse semnificaţia sa religioasă. Răspândirea botezului copiilor, de exemplu, a
eliminat ajutorul dat de diaconiţe la botezul femeilor adulte. Astfel, ordinul lor a
dobândit o semnificaţie mai mult socială în secolele următoare. 463 Deoarece activităţile
de asistenţă socială ale Bisericii erau administrate de bisericile şi organizaţiile locale,
diaconiţele erau desemnate să slujească şi erau ataşate unor biserici precum Sf. Sofia.
Astfel, Iustinian a hotărât ca 40 de diaconiţe să fie incluse în personalul clerical al
Bisericii Mari464 şi putem fi siguri că diaconiţele slujeau de asemenea şi în alte
biserici.465
Această categorie de femei devotate era încă activă în timpul secolului al VII-lea.
Heraclie a preluat legea lui Iustinian şi a menţinut 40 de diaconiţe ataşate bisericii Sf.
Sofia466, în timp ce a ordonat ca 9 diaconiţe să fie trimise la Biserica Născătoarei de

457
Constantine Acropolites, , Papadopoulos-Kerameus, Varia, pp. 142-
43.
458
Beck, Kirche und Theologische Literatur, p. 698.
459
Vezi Cecilia Robinson, The Ministry of Deaconesses (London, 1898), pp. 1-99; C. H. Tuner, „Ministries of Women in
the Primitive Church”, retipărită în Catholic and Apostolic, ed. H. N. Bate (London and Oxford, 1931), pp. 328-43; vezi şi
„On the Early History and Modern Revival of Deaconesses”, The Church Quarterly Review, XLVII. 94 (January, 1899),
302-17; Leopold Zscharnack, Der Dienst der Frau in den Ersten Jahrhunderten der christlichen Kirche (Göttingen, 1902),
vezi în special pp. 99-156; E. Theodorou, „” (Athens,
1949); F. Stephana, „”, Aktines (1946), pp. 270 ş.u.
460
Cf. Codex Theodosianus, XVI. 2, 27; Sozomenos, Ecclesiastical History, VII, 16.
461
Cf. Basil the Great, Epistle No. 105, ed. Deferrari, II, 198; Theodoret, Ecclesiastical History, III. 14 şi 19; cf. Turner, p.
341; Robinson, pp. 64-67; Zscharnack, pp. 123-39.
462
Rhallis-Potlis, „”, II, p. 255; cf. IV, p. 477.
463
Cf. Theodoret, Ecclesiastical History; cf. Rhallis-Potlis, „”, IV, 477, Întrebarea 38.
464
Justinian, Novel III. 1, Schoell and Kroll, Corpus Juris Civilis, p. 21.
465
Ibidem, Prooimion; Heraclios, Novel XXII, Zepos-Zepos, Jus., I, 29.
466
Ibidem, p. 28; cf. Photios, Nomocanon, I. 30, Rhallis-Potlis, I, 69.

83
Dumnezeu din Vlaherne.467 Sinodul Trulan a hotărât că o diaconiţă nu trebuie primită în
Biserică înainte de a împlini 40 de ani.468 După o lungă tăcere despre acest ordin în
următoarele două secole, aflăm că femeile intrau în ordinul diaconiţelor în timpul lui
Leon cel Înţelept şi erau încă în slujirea diferitelor biserici. 469 Mai târziu, în secolul al
XII-lea, diaconiţele slujeau în activitatea filantropică a Bisericii. Aceste femei nu erau
hirotonite, deşi anumite maici îşi însuşiseră acest termen în mod necanonic. Acest fapt
este consemnat de canonistul Teodor Balsamon.470
În secolul al IV-lea, responsabilităţile sociale ale diaconiţelor fuseseră stabilite:
ele vizitau familiile sărace şi înregistrau cazurile de boală, sărăcie şi nenorocire,
prezentându-le episcopului, care supraveghea activitatea filantropică a Bisericii. 471 Deşi
ne lipsesc dovezi atât de specifice precum cele pe care le avem în Constituţiile
Apostolice (~ 380), nu avem nici un motiv de îndoială că slujirea diaconiţelor a rămas în
mare măsură aceeaşi şi în secolele următoare. Putem presupune că o dată cu apariţia
spitalelor şi a instituţiilor organizate, diaconiţele au jucat un rol chiar mai important în
opera de binefacere a Bisericii bizantine. Ana Comnena confirmă existenţa acestei
categorii de femei în secolul al XII-lea, relatând că tatăl său, împăratul Alexie, a făcut
din slujirea diaconiţelor preocuparea sa personală.472 Ana adaugă că tatăl ei a introdus
corul de femei în Biserica Sf. Paul. Este probabil că diaconiţele slujeau şi în acest mod.
Dar preocuparea lor fundamentală trebuie să fi fost îngrijirea şi asistarea femeilor
bolnave, a oamenilor în vârstă şi a orfanilor ce se aflau în „noul oraş” al milei al lui
Alexie.473 Putem presupune, de asemenea, că diaconiţele slujeau ca asistente şi
îngrijitoare şi în alte spitale, aziluri pentru bătrâni, leprozerii şi orfelinate. Pe lângă
activităţile diaconiţelor şi ale altor persoane în slujirea Bisericii, o intensă activitate
filantropică a Patriarhiei de Constantinopol, ca şi a altor Patriarhii şi eparhii răsăritene,
avea loc sub supravegherea sincelului, consilierul cel mai apropiat al patriarhului (vezi
Fig. 19a – 19e).474
Pe lângă diferitele instituţii şi persoane individuale, nevoilor săracilor societăţii
bizantine li se răspundea printr-o instituţie numită diaconia, care literar înseamnă slujire.
Funcţia ei principală era de a împărţi milostenii şi alte ajutoare materiale celor nevoiaşi,
celor fără lucru care se adunau în porturi, forumuri şi pieţe publice. O instituţie ca
diaconia deţinea depozite şi provizii de alimente în diferite zone ale unui oraş. Oricum,
diaconia era mai mult decât un instrument de asistenţă materială; ea oferea, de
467
Heraclios, p. 29; cf. Joannes Moschos, Pratum Spirituale, 3.
468
Rhallis-Potlis, „”, II, 337.
469
Basilica, Cartea a IV-a, I. 7, ed. H. J. Scheltema and N. Van der Wal, Basilicorum Libri LX, I (Gravanhage, 1955), 114.
470
Rhallis-Potlis, „”, II, 255: „
”
471
Apostolic Constitution, Cartea a III-a, Cap. 19: „[bărbaţi şi femei, diaconi şi diaconiţe,
vezi începutul cap. 19] 
”
472
Anna Comnena, Alexias, XV. 7: „”
473
Cf. ibidem şi Georgina Buckler, Anna Comnena (London, 1929), p. 121; Oeconomos, Vie Religieuse, pp. 195-96.
474
Athenagoras, Metropolitan of Paramythia and Parga, „
”, , IV (1927), 4-9; ibidem, VI (1929), 140-41.

84
asemenea, şi călăuzire religioasă. Pentru a atinge aceste două obiective, era înzestrată cu
personal însărcinat cu distribuirea alimentelor, precum şi cu anumiţi clerici care
răspundeau necesităţilor spirituale ale primitorilor.
Originile diaconiei sunt confuze, dar se poate să fi fost introdusă propriu-zis în
Bizanţ de către comunităţile monahale din Egipt. S-a răspândit în Palestina şi pe la
mijlocul secolului al VI-lea era întâlnită peste tot în marile oraşe ale Imperiului bizantin,
inclusiv în cele din Italia. Istoricul bisericesc monofizit Ioan din Efes a atribuit începutul
diaconiei patriarhului iacobit Pavel al II-lea din Antiohia (564-577). 475 El sugerează că a
fost instituită în scopul de a asigura ajutorarea refugiaţilor şi a răzvrătiţilor persecutaţi.
Oricum, presupunerea sa poate fi incorectă şi motivată de un spirit partizan.476
În timp ce sistemul diaconiei exista în câteva oraşe, inclusiv în Ravenna, Napoli,
Pissa şi Roma în Italia bizantină, sigiliile existente arată că în Constantinopol instituţia a
fost mai activă începând cu secolul al VI-lea şi până în secolul al XII-lea.
Erau câteva trăsături comune în organizarea, ca şi în localizarea diaconiei.
Organizarea diaconiei era în general susţinută de o mănăstire, o eparhie sau o persoană
particulară bogată; administrarea ei se afla în mâinile preoţilor sau călugărilor. Numele
unei instituţii indică fie locul amplasării sale, fie numele unei biserici sau mănăstiri din
împrejurimi. Toate organizau centre de distribuţie în punctele importante ale oraşelor în
care activau. În Constantinopol, le întâlnim în mărturii lângă Forumul lui Constantin, la
treptele de lângă Cornul de Aur, în cartierele Eugeniou şi Dexiocratou. Se pare că
densitatea populaţiei şi locurile unde se întâlneau oamenii săraci, lucrătorii şi străinii
fără mijloace au determinat amplasamentul unei diaconii.
Serviciile unei diaconii cuprindeau nu doar oferirea de alimente şi haine, ci şi
călăuzirea religioasă şi asistenţa medicală. Săracii erau conduşi în procesiune la băile
publice, potrivit imnelor lor despre îmbăiere (lousma), care lăudau atât curăţenia
trupească, cât şi sufletească.477
Astfel, există multe dovezi care să demonstreze că Biserica bizantină a luat sub
protecţia ei clasele de jos, iar contribuţiile ei pentru îmbunătăţirea condiţiei lor nu
trebuie minimalizate.478 Chiar dacă Biserica nu ar fi realizat altceva în viaţa societăţii
bizantine, binefacerile ei au dovedit marea ei valoare.

Figurile 19 a-e: Inscripţii demonstrând existenţa diaconiei

475
John of Ephesos, Ecclesiastical History, III, 15, 2.15, ed. Brooks, p. 55. V. Laurent, Le Corpus des sceaux byzantine,
V. 2, pp. 125-27. Pe lângă acele instituţii menţionate de Laurent, au mai fost identificate câteva diakonia de către G. Zacos
şi A. Veglery. Ele au existat în Constantinopol între secolele al VII-lea şi al X-lea, în cartierele ta Birou, ta Maurianou, ta
Petrou, ta Athanasiou şi Neoblachernae. Aceşti doi cercetători sugerează că săracilor li se dădeau bucăţele de plumb drept
tichete pentru a primi gratuit de alimente. Vezi G. Zacos şi A. Veglery, Byzntine Lead Seals (Basel, 1972), nos. 317, 1127,
1128, 1135, 1281 şi 2008.
476
Laurent, Le Corpus des sceaux byzantine, op. cit., p. 125.
477
Ibidem, p. 127; în special H. L. Marrou, „L’origine orientale des diaconies romaines”, Mélanges d’Archéologie et
d’Histoire (Ecole française de Rome), vol. 57 (1940), pp. 95-142.
478
Cf. Chastel, Influence de la charité, pp. 303-44; Champagny, Char. Chrét., pp. 290-329.

85
 6

Monahismul şi societatea

Care era natura monahismului bizantin primar? Era el din altă lume, pierdut în
experienţe mistice, rugăciuni şi servicii liturgice, fără a mai avea timp pentru societate şi
preocupările ei? Cu mici excepţii, monahismul bizantin nu era antisocial sau indiferent
la greutăţile acestei lumi.479 Încă din timpul Sfinţilor Antonie, Pahomie, Eustaţie de
Sevasta şi Vasile cel Mare, reprezentanţii monahismului primar, comunităţile monahale
şi călugării singuri au făcut mari eforturi spre a îmbunătăţi condiţiile sociale. Călugării îi
ocroteau pe săraci şi pe cei defavorizaţi. După cum practica filantropiei a recomandat
creştinismul primar neamurilor, altruismul şi virtutea acestor călugări au făcut din
monahism o mişcare populară.
Sf. Pahomie, întemeietorul monahismului de obşte, era atât de impresionat de
faptele de binefacere ale acestor creştini obişnuiţi, încât a promis să îmbrăţişeze
creştinismul după ce va fi eliberat din robie.480 El a observat că, spre deosebire de alte
societăţi religioase, care îşi limitau milosteniile doar la membrii lor, creştinii depăşeau
limitele de neam şi cultură pentru a ajuta pe cei credincioşi şi pe cei dintre neamuri la
fel, o practică pe care el, ca monah, a încurajat-o. Creştinismul a devenit o religie
universală datorită chemării tuturor popoarelor, claselor sociale, mediilor religioase şi
neamurilor.
Sf. Vasile cel Mare, care a condus monahismul mult mai departe decât Sf.
Pahomie, a alcătuit câteva reguli ce demonstrează caracterul universal al monahismului
creştin. Alături de o viaţă de rugăciune şi creştere duhovnicească, Sf. Vasile a accentuat
necesitatea muncii, ca parte a obligaţiilor sociale ale comunităţilor monahale. 481 După
cum am văzut, Sf. Vasile a organizat primul complex de aşezăminte filantropice. După
exemplul oferit de Sf. Vasile, multe comunităţi monahale au inclus între clădirile lor nu
doar bolniţe pentru călugări, ci şi spitale pentru laici. Străinii, săracii şi bolnavii aflau
odihnă şi îngrijire în mănăstiri. Ospitalitatea era foarte răspândită, întrucât călugării erau
479
Pentru caracterul social al monahismului bizantin, vezi A. J. Fytrakis, 
 (Athens, 1950), pp. 5-12 etc; J. M. Hussey, „Byzantine Monasticism”,
Historia, XXIV, no. 93 (June, 1939), 92; A. Theodorou, „Das Mönchtum der Orthodoxen Ostkirche”, Die Orthodoxe
Kirche in Griechischer Sicht, ed. P. Bratsiotis, I, part 1 (Stuttgart, 1960), 83-88; Baynes, Byzantine Studies, pp. 27 ş.u.; C.
G. Bonis, „”, Th., XVI, No. 64, 356-57; George
Soteriou, 
 (Athens, 1936), pp. 14 ş.u. Demosthenes Savramis, Zur Soziologie des Byzantinischen Mönchtums (Leiden/Köln,
1962); R. Janin, „Le Monachisme byzantine au moyen âge. Commende et typica (X e-XIVe siècle)”, REB, XXII (1964), 5-
44. [Pentru monahism ca forţă socială în perioada Egiptului roman târziu, vezi: Farag Fofail Farag, Sociological and Moral
Studies in the Field of Coptic Monasticism (Leyden, 1964), pp. 35-43; pentru rolul monahismului în civilizarea Europei
Occidentale, vezi: Jean Decarreaux, Monks and Civilization, tr. Charlotte Haldane (London, 1964)].
480
Fr. Halkin, Sancti Pachomii vitae graecae, 7, Subsidia hagiographica, 19 (Brussels, 1932), 34, 29.
481
Basil, , MPG 31, col. 645.

86
îndemnaţi să fie iubitori de Dumnezeu (philotheoi), iubitori de săraci (philoptochoi) şi
iubitori de oameni (philanthropoi). Şi Sf. Ioan Gură de Aur subliniază că activitatea
filantropică trebuie să fie o preocupare permanentă pentru călugări.482
Sf. Vasile a decretat că monahismul nu trebuie să fie despărţit de nevoile societăţii
umane şi că practica filantropiei trebuie să devină o trăsătură a vieţii unui călugăr. El a
încurajat călugării să se întreacă între ei în fapte de binefacere.483
Câteva mănăstiri erau adevărate adăposturi pentru călători şi alţii ce aveau nevoie
de ajutor. De exemplu, în timpul secolului al VI-lea, Mănăstirea Sf. Ecaterina de pe
Muntele Sinai oferea găzduire pentru 600 de persoane în fiecare zi. Pentru a răspunde
necesităţilor oaspeţilor săi mulţi, mănăstirea avea un personal numeros pentru îngrijirea
caselor de oaspeţi, spitalului şi magaziilor.484
Numeroase persoane s-au retras în pustiuri pentru a afla singurătatea, dar cei mai
mulţi dintre ei s-au arătat dezamăgiţi de pustie şi s-au întors în oraş pentru a sluji
nevoilor societăţii. De exemplu, călugărul Telemah a fugit în pustie pentru a căuta
comuniunea permanentă cu Ziditorul. În timp ce era în pustie, a realizat că trăia doar
pentru dânsul şi că dacă dorea să Îl slujească pe Dumnezeu, era dator să slujească
făpturilor lui Dumnezeu. Astfel, a ajuns la concluzia că locul său era în oraş, lângă
poporul lui Dumnezeu, bărbaţi şi femei, păcătoşi şi sfinţi deopotrivă, oameni plângând
după călăuzire şi după ajutor. Telemah s-a mutat la Roma, unde a căutat să oprească
luptele cu gladiatori. De fapt, el a plătit lupta aceasta cu propria sa viaţă, dar intervenţia
sa curajoasă a fost cea care a pus capăt acestor lupte. Pentru această jertfă ultimă, însuşi
Edward Gibbon l-a răsplătit cu un compliment stângaci: „Moartea sa a fost mai
folositoare umanităţii decât viaţa sa.”485
Istoria monahismului bizantin este plin de chipurile unor călugări influenţi şi
foarte respectaţi, care au depus multe eforturi în numele celor lipsiţi ai societăţii şi a
dreptăţii sociale în general. Sentimentul lor de dreptate şi de înstrăinare de viaţă le-a dat
curaj şi i-a făcut să vorbească fără teamă. Modelul l-a constituit însuşi părintele
monahismului creştin, Sf. Antonie. Biograful Sf. Antonie relatează că autoritatea şi
renumele Sf. Antonie au ajuns până la împăraţii Constantin cel Mare şi fiii săi, Constans
şi Constanţiu, care i-au scris cerându-i binecuvântarea, rugăciunile şi sfatul. În răspunsul
său, Sf. Antonie i-a îndemnat în mod constant să slujească supuşilor lor în mod corect,
cu milă şi cu dreptate.486

482
John Chrysostom, , MPG 47, cols. 341-345.
483
Basil, , col. 1004C.
484
Life of St. John Climacus, MPG 88, col. 608C. Pentru instituţiile filantropice din alte mănăstiri, vezi J. Bompaire, Actes
de Xeropotamous (Paris, 1964), 227-228. Casele de oaspeţi (xenones), azilurile pentru bătrâni (gerotropheia) şi spitalele
(nosokomeia) erau construite pentru pelerini, vizitatori şi alţii. Era mai degrabă obişnuit pentru comunităţile monahale de
pretutindeni, în oraşe ca şi în afara oraşelor, de a avea o persoană ce se ocupa cu milosteniile faţă de săraci. Pentru un bun
exemplu din secolul al IX-lea, vezi viaţa Sf. Teodora din Tesalonic, editată de Eduard Kurtz, Des Klerikers Gregorios
Bericht über Leben, Wunderthaten und Translation der hl. Theodora von Thessalonich (St. Petersburg, 1902), p. 28, par. 48.
485
Edward Gibbon, The History of the Decline and Fall of the Roman Empire, ed. J. B. Bury (London and New York,
1897), 3: 258. Sursa lui Gibbon o constituie Theodoret, Eccl. Hist., 5. 26.
486
Athanasios, Life of St. Anthony, 81.

87
 Sf. Vasile, cel mai important reformator al monahismului cenobitic (de obşte), a
mers pe urmele Sf. Antonie şi a demonstrat un puternic spirit moral care a influenţat nu
doar viitorul monahismului, ci i-a impresionat chiar şi pe duşmanii săi, cum ar fi eparhul
Modest şi împăratul Valens. Sf. Vasile a fost ameninţat cu moartea deoarece a refuzat să
îmbrăţişeze crezul religios al împăratului (arianismul). În răspunsul său către eparh, Sf.
Vasile a spus: „nici pierderea bunurilor, nici exilul, nici condamnarea la moarte nu mă
vor împinge să fiu un trădător. Astfel de neplăceri nu au adus nici cea mai mică urmă de
tristeţe în mintea mea. Nu am nimic în afară de o pelerină şi câteva cărţi. Locuiesc pe
pământ precum un călător. Trupul, prin slăbiciunea lui, va avea ce e mai bun din toată
simţirea şi chinul după prima lovitură.”487
Hrisoavele, sau tipicoanele (tipika), aşezămintelor monahale recomandau adesea
că monahii ar trebui să deschidă porţile mănăstirii tuturor celor nevoiaşi, o tradiţie pe
care o întâlnim în fiecare secol al Statului bizantin, după cum arată diferite texte
hagiografice şi tipicoanele mănăstirilor. Pornind de la influenţele pozitive ale
monahismului bizantin, unul dintre criticii săi, convertit ulterior, scrie: „Ce viaţă nouă şi
bogată putea fi întâlnită în monahismul grecesc şi cât de mare era semnificaţia sa în
raport cu teoria şi practica pocăinţei şi cu formarea vieţii interioare şi a slujirii
spirituale.”488
Regulile mănăstirilor prevedeau ca în fiecare zi să se împartă hrană la poarta
aşezământului. Mulţi dintre săraci obişnuiau să viziteze mănăstirile (în special în zile
deosebite precum Crăciunul, Boboteza, Sfânta şi Marea Joi, Sfânta şi Marea Vineri,
Paştele sau Cincizecimea) pentru a primi daruri de grâu, vin, carne, miere, fasole şi alte
alimente. Anumite aşezăminte monahale erau şi mai generoase în zile precum praznicul
Adormirii Maicii Domnului, ziua de pomenire a întemeietorului, praznicul Sf. Ioan
Înaintemergătorul etc. Pe lângă pâine, vin, grâu şi alte alimente, anumite mănăstiri
împărţeau şi bani când era nevoie şi ofereau găzduire în casa de oaspeţi a mănăstirii
(xenon) pentru călătorii fără mijloace. Ospitalitatea era privită ca „cea mai împărătească
virtute”, iar binefacerile trebuiau înfăptuite cu iubire şi compătimire, ca şi cum ar fi
făcute oaspetelui Hristos.
În timp ce contemplaţia şi rugăciunea continuă au fost considerate ca idealul de
desăvârşire, urmărit de către mulţi călugări de-a lungul secolelor imperiale ale
Bizanţului, au fost şi mulţi alţii care au considerat slujirea şi responsabilităţile sociale ca
datorii supreme.489 Urmând exemplul sfinţilor şi bărbaţilor cuvioşi din secolele
anterioare, unii au ieşit pe uliţele întunecate ale oraşelor şi cetăţilor pentru a conduce
străinii săraci în adăpostul sigur al mănăstirii lor; alţii au spălat picioarele leproşilor sau
le-au adus hrană; alţii şi-au primejduit numele căutând să salveze prostituatele din
mâinile stăpânilor lor. Într-adevăr, aceşti călugări au văzut misiunea lor ca o slujire faţă

487
Sozomenos, Eccl. Hist., 6. 16.
488
A. Von Harnack, Aus der Werkstatt des Vollendeten (Giessen, West Germany, 1930), p. 282. Nu am avut la dispoziţie
cartea lui R. Volk, Gesundeitswesen und Wohltätigkeit im Spiegel der byzantinischen Klostertypika (München, 1983) când
am făcut revizuirile.
489
Vezi Cap. 3.

88
de cei de pe pământ, precum şi ca o mântuire cerească a „fraţilor lor întru Hristos”,
săracii.
Primul semn al milei unui călugăr faţă de cei nevoiaşi era împărţirea proprietăţilor
sale personale către săraci înainte de a-şi asuma viaţa de monah sau de a folosi o parte
din ele pentru biserici şi instituţii de binefacere. Alţii se îndeletniceau cu lucrul manual
pentru a se întreţine atât pe ei înşişi, cât şi pe cei în nevoi. Ca rezultat al noii filozofii
monahale a iubirii şi slujirii umanităţii, mănăstirile au devenit centre de ospitalitate,
milostenii şi asistenţă pentru bolnavi, pelerini şi călători. Programul filantropic al unui
aşezământ monahal depindea de roadele muncii locuitorilor săi. Sf. Vasile i-a sfătuit pe
membrii aşezământului său monahal nu doar să-şi ţină trupul sub ascultare, ci să şi
producă pentru instituţiile lor suficiente bunuri pentru a hrăni pe cei în lipsuri. 490 Astfel,
foarte de timpuriu în Imperiul bizantin, o mănăstire a devenit o forţă constructivă în
viaţa socială a statului. O mănăstire era atât o centru de proslăvire, cât şi o societate
muncitoare. Un călugăr era adeseori îndemnat să muncească nu doar pentru a se elibera
de cumplitul păcat al lenevirii, ci şi pentru a produce şi a fi capabil să ajute pe nevoiaşi.
Mănăstirile erau de obicei adăposturi pentru călători, străini şi săraci. Filantropia a
devenit o practică de zi cu zi a multor aşezăminte monahale. Tipiconul mănăstirii
Vevaias Elpidos pentru femei prevede ca tot ce rămâne de la mesele zilnice să nu fie
păstrat pentru ziua următoare, ci să fie împărţit „fraţilor întru Hristos, săracii” şi celor
care, dintr-un motiv sau altul, băteau la poarta mănăstirii. 491 Binefacerile trebuiau
săvârşite cu iubire şi milă, ca şi cum ar fi oferite lui Hristos.
Pe lângă milosteniile zilnice, practic fiecare aşezare monahală era şi mai
generoasă în anumite sărbători, cum ar fi praznicul Adormirii Maicii Domnului, ziua de
pomenire a întemeietorului492 sau sărbătoarea Sf. Ioan Înaintemergătorul (Mănăstirea
Lips).493 Pe lângă pâine, vin, grâu şi alte alimente, câteva mănăstiri împărţeau şi bani
când era necesar494 şi ofereau găzduire în casa de oaspeţi (xenon) a mănăstirii pentru toţi
străinii, pelerinii şi călătorii aflaţi în lipsuri. Ospitalitatea era privită ca „cea mai
împărătească virtute” şi era refuzată în mănăstirile de bărbaţi femeilor doar pentru că ele
puteau deveni o sursă de ispitire pentru călugări.495
Era o regulă obişnuită a multor mănăstiri de a împărţi milostenii în mod regulat şi
de a oferi găzduire tuturor celor în nevoi. Tipicoanele lor sugerează că fie s-au inspirat

490
Basil the Great, Regulae Fusius Tractatae, 37. 1, MPG, XXXI, col. 1009C: „

” Cf. Efeseni 4, 28.
491
Vezi M. I. Gedeon, „”, MX, II (1939), 278:
„

”, Delehaye, Deux Typika, pp. 68-69.
492
Ibidem, pp. 79, 81, 99.
493
Ibidem, p. 127; cf. „Typicon of Theotocos Eleousa”, Petit, BIARCH, VI (1900), 86.
494
Delehaye, Deux Typika.
495
„Typicon Neilou”, Miklosich-Müller, Acta et Diplomata, V, 422, 431 et passim.; Neophytos, „”, ed.
Frederick E. Warren, Archaeologia, XLVII (London, 1882), 31; J. P. Tsiknopoulos, „
” (Larnaca, 1952), pp. 32-33.

89
una de la cealaltă, fie era o practică obişnuită. Mai departe, aflăm că săracii care cereau
ajutorul unui aşezământ monahal erau numeroşi. Astfel, un călugăr avea în fiecare zi
doar ascultarea de a împărţi milostenii săracilor.496 Unele mănăstiri dăruiau mai mult
decât altele, iar cele mai puţin bogate erau sfătuite în tipiconul lor să săvârşească în
ascuns binefacerile lor.497 Îngrădirea activităţilor umaniste ale unei mănăstiri se datora
uneori cauzelor exterioare. Mănăstirea lui Neofit din eparhia Pafos poate servi drept
exemplu.
Tipiconul lui Neofit arată că Ciprul a avut de suferit datorită taxelor
împovărătoare ale lui Richard Inimă de Leu, când acesta a cucerit insula în 1191 sau
1192.498 Asuprirea latină a cauzat o astfel de sărăcie încât locuitorii erau lipsiţi chiar şi
de necesarul lor zilnic.499. În timp ce săracii s-au înmulţit, mănăstirea nu a mai reuşit să
facă faţă obligaţiilor ei zilnice faţă de ei datorită „cumplitei sclavii”. 500 Cu toate acestea,
călugării erau îndemnaţi să continue contribuţiile lor filantropice chiar şi la o scară mai
mică.
Tipicoanele sunt foarte categorice în instruirea aşezămintelor monahale de a
săvârşi binefaceri, iar călugării de a privi săracii, orfanii, văduvele, călătorii şi pe alţii
aflaţi în lipsuri cu milă şi iubire. Iubirea (agape), filantropia (philanthropia), milostenia
(eleemosyne) şi smerenia sunt virtuţi ce trebuie cultivate, întrucât sunt plăcute lui
Dumnezeu şi fiindcă datorită lor Dumnezeu S-a făcut om, iar prin ele omul devine
dumnezeu.501
Faptul că o mănăstire sau o lavră izolată a fost un adăpost bine venit pentru cei în
nevoi este demonstrat de regulile şi normele comunităţilor monahale primare. Regulile
Sf. Sava († 532), în timp ce interzic unor anumite persoane să intre în aşezământul
monahal, prevăd ca străinii, călătorii şi alţii aflaţi în nevoi să fie primiţi şi să li se ofere
găzduire până la şapte zile.502 Săracii care au aflat ajutor la Mănăstirea Sf. Sava au fost
numeroşi.
Alte mănăstiri izolate, cum ar fi cele din secolul al X-lea din Muntele Athos, au
continuat politica tradiţională a ospitalităţii, milostivirii şi ajutorării celor nevoiaşi. Sf.
Atanasie Athonitul scrie în tipiconul mănăstirii sale că trebuie oferită găzduire în special
marinarilor siliţi de vreme să petreacă zile sau luni în portul Athos, marinarilor

496
„Typicon of the Monastery of Theotocos of Elegmon”, Dmitrievski, Typika, pp. 730-31.
497
„Typicon Neilou”, Miklosich-Müller, Acta et Diplomata, V, p. 398.
498
Ostrogorsky, History, pp. 361-62.
499
Neophytos, „”, ed. Warren, Archaeologia, p. 14: „
[]”
500
Ibidem, p. 27.
501
Timothy, „Typicon of the Monastery of Theotocos Evergetis”, Dmitrievsky, Typika, pp. 645-46: „


”. Pentru mănăstirea ce a fost întemeiată în secolul al XI-lea, vezi Janin, Géog. Eccles.,
pp. 186-92.
502
„[] ”, Kurtz, BZ, III (1894), p. 170; Dmitrievsky, Typika, p. 224.

90
naufragiaţi şi tuturor celor ce aveau nevoie de ajutor, fie că veneau de pe mare sau de pe
uscat.503
Recomandările categorice pentru milostivire din tipicoanele monahale determinau
adesea o întrecere între mănăstiri de a se depăşi una pe cealaltă în servicii primitoare,
imitând astfel ospitalitatea lui Avraam.504
Oricine poate observa cu uşurinţă că regulile comunităţii monahale recomandau
omorârea (necrosis) patimilor sau dorinţelor trupeşti nu doar prin rugăciune şi
contemplare (theoria), ci şi prin intermediul exerciţiului (exascesis sau ascesis) în
practicarea iubirii faţă de oameni. Pentru un călugăr, era un ideal al monahismului
bizantin să fie iubitor de Dumnezeu (philotheos) şi iubitor de săraci (philoptochos).505
Dar marea întrebare este dacă monahii bizantini au împlinit datoriile şi cerinţele
aşteptate de la ei. Teoriile şi regulile pot fi aproape cuvinte goale sau recomandări
retorice, fără prea multă valoare practică, şi este o naivitate să credem că fiecare cuvânt
al tipiconului era ascultat cu stricteţe de către toţi. Oricum, este de asemenea nedrept să
respingem sau să ne îndoim întru totul de practicarea filantropiei de către mănăstirile
bizantine. Exemple din vieţile sfinţilor ne demonstrează că mulţi dintre ei erau implicaţi
activ în filantropia practică. Dar informaţiile pe care le avem sunt generale. Primul
aspect pe care îl subliniază biograful unui sfânt este dacă monahul sau preotul sau
episcopul era un iubitor şi al lui Dumnezeu, şi al omului (philotheos şi philoptochos). A
doua calitate se demonstra în preocuparea sa faţă de săraci. În mod obişnuit, un astfel de
„om al lui Dumnezeu” este descris ca „ochiul celor orbi, piciorul celui şchiop, haina
celui gol, acoperişul celui fără adăpost, doctorul celui bolnav etc.”506
În afară de Sf. Antonie, Sf. Vasile cel Mare şi Sf. Ioan Gură de Aur, mai putem
aminti aici pe Sf. Ipatie, arhiepiscopul de Gangra, care a împărţit averea sa pentru a ajuta
pe săraci şi a construit biserici şi case pentru fetele orfane. 507 Alţii s-au îndeletnicit cu
lucrul manual nu doar pentru a se întreţine pe ei înşişi, ci şi pentru a face milostenii
săracilor.508 Contemplarea lui Dumnezeu cu o inimă şi minte curată urma să fie înlocuită
de iubirea practică faţă de om.509
Din istoria comunităţilor monahale din Egipt aflăm că monahii susţineau mulţi
săraci din Alexandria. Un preot numit Serapion avea în grijă toate proviziile mănăstirilor
din regiunea Arsenoita. El s-a îngrijit ca nimeni din jurisdicţia sa să nu fie flămând şi ca
503
„”, Meyer, Athoskloster, pp. 114, 130; Manuel J. Gedeon,
„” (Constantinople, 1885), p. 262; Dmitrievsky, Typika, p. 245.
504
Cf. „Laudatio S. Paul Junionis”, ed. H. Delehaye, Milet, III. I (Berlin, 1913), 150-151; „
”, Petit, BIARC, VI (1900), 87; Daniel the Abbot, „”, ed. M. Leon Clugnet, „Vie et récits de
l’Abbé Daniel”, ROC, V (1900), 54; Callinicos, De Vita S. Hypatii Liber, Seminarii Philologorum Bonnensis Sodales
(Leipzig, 1895), p. 19 ş.a.
505
„Typicon of the Monastery of St. Mamas”, Efstratiades, HE, I, no. 2 (1928), 256: „
” Cf. „Typicon of teh Monastery of Evergetis”, Dmitrievsky, Typika, p. 615.
506
Symeon Metaphrastes, MPG, CXIV, col. 496B-D; cf. Theodoros of Petra, Life of St. Theodosios, ed. Hermann Usener,
Der Heilige Theodosios (Leipzig, 1890), p. 98; cf. „Life of St. Eudocimos”, ed. Ch. M. Loparev, BIARC, XIII (1908), 206;
„Vita S. Martha”, AASS, May, V (1866), col. 400E ş.u.
507
„Life of Hypatios, Archbishop of Gangra”, Ioannou, „”, p. 256; cf. Palladios, Hist. Lausiaca, pp. 38, 109-10.
508
Schwartz, Kyrillos, p. 14.
509
Timothy of Alexandria, Historia Monachorum, pp. 34, 58-59 et passim.

91
grâul să fie trimis săracilor din Alexandria. 510 Din moment ce ei au arătat calea de urmat
în filantropie, câţiva părinţi cu autoritate au sfătuit adeseori persoanele bogate să urmeze
acest exemplu.511
Paladie, istoricul monahismului răsăritean primar, relatează că fiii unui bogat
neguţător, pe nume Spanodromos, au împărţit moştenirea lor spre binefaceri. Unul dintre
ei a oferit averea sa aşezămintelor monahale, bisericilor şi închisorilor, în timp ce al
doilea a întemeiat un centru monahal ce a devenit un azil pentru străini, bolnavi, săraci şi
vârstnici.512 Un preot, numit Philorom, din Galatia, Asia Minor, care a câştigat 250 de
monede (nomismata) din munca sa cu mâinile, a dăruit tot câştigul său celor leproşi.513
În aşezământul monahal al lui Oxirinios, în Egipt, străinii şi călătorii erau bine
primiţi, şi găzduirea plină de căldură era oferită tuturor. Oficialii unui oraş aşezau
paznici la porţi pentru a conduce toţi străinii lipsiţi de hrană sau adăpost.514
Raţiunea ce motiva activitatea filantropică a monahilor şi Părinţilor Bisericii a fost
întotdeauna dorinţa de a urma exemplului Domnului.515 Unii călugări au mers atât de
departe în zelul lor de a-i sluji pe fraţii lor nevoiaşi, încât erau obligaţi să fure pentru a
da apoi săracilor! Un astfel de om a fost Inocent, un preot al Mănăstirii Eleon din
Ierusalim.516
Adeseori citim în textele hagiografice că spusele lui Hristos: „Veniţi,
binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia... Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să
mănânc, ... străin am fost şi M-aţi primit...”517 au exercitat o influenţă covârşitoare
asupra multor bizantini, clerici şi laici deopotrivă, care s-au arătat pe ei înşişi
filantropi.518
Influenţa călugărilor bizantini asupra vieţii în statul lor este bine ştiută. În
domeniul social, aflăm că unele chipuri remarcabile ale lumii monahale erau purtătorii
de cuvânt ai poporului şi pentru clasele de jos în general. Biograful Sf. Ipatie relatează
că săracii din Tracia au suferit foarte mult în prima jumătate a secolului al V-lea.
Egumenul mănăstirii din Halmyris519 (astăzi Dunavăţ, jud. Tulcea – n.tr.), Tracia, a
întreprins o călătorie la Constantinopol doar pentru a stărui pe lângă autorităţi în
favoarea săracilor. Rugăminţile sale nu s-au oprit la nişte urechi surde. Nu doar
stăpânirea de atunci, ci şi persoane particulare bogate i-au trimis suficient „grâu şi

510
Ibidem, pp. 114-15.
511
Ibidem, p. 131.
512
Palladios, Hist. Lausiaca, p. 38: „

”
513
Ibidem, p. 133.
514
Timothy, Historia Monachorum, p. 42; cf. p. 106.
515
Schwartz, Kyrillos, p. 139.
516
Palladios, Hist. Lausiaca, p. 131.
517
Matei 25, 34-37.
518
Cf. Callinicos, De Vita S Hypatii Liber, pp. 13-14.
519
Ibidem, p. 17.

92
fasole” pentru a împărţi săracilor. 520 Această mănăstire era pe cât se pare recunoscută
pentru lucrarea ei filantropică printre cei aflaţi în nevoi.521
Pe lângă cei săraci, persoanele prigonite, orfanii, cei goi şi, în special, cei bolnavi
aflau un adăpost sigur în această mănăstire. Călugărul Ipatie, cunoscător al artei lui
Hipocrate, a devenit un simbol pentru mulţi oameni. El a vindecat numeroşi bolnavi ce
sufereau de locuri dureroase (probabil lepră) care, fiindcă erau săraci, li se refuzaseră
tratamentul de către alţi doctori. Nici o persoană săracă nu a părăsit mănăstirea cu
mâinile goale.522 Motto-ul lui Ipatie era pasajul biblic: „Milostenia omului preţuieşte
înaintea Domnului ca un inel cu pecete.” 523 Ipatie a continuat opera sa filantropică şi
când s-a mutat în Bitinia, unde a organizat propria sa comunitate monahală. 524
Principalele sale preocupări erau lipsurile celor bolnavi, ale străinilor şi ale săracilor. 525
Această viaţă demonstrează încă o dată că mănăstirile erau adăpostul celor prigoniţi, al
bolnavilor şi al celor neprivilegiaţi.526
Un alt exemplu dintr-un text hagiografic arată ospitalitatea spontană şi
dezinteresată practicată de bizantini, oameni ai clerului, dar şi laici. Un autor necunoscut
relatează că în timpul domniei lui Iustin I (518-27), stareţul Daniel din marea pustie
Sketis a vizitat Tebaida, în Egipt, împreună cu unul dintre ucenicii săi. Ei nu aveau unde
se adăposti peste noapte; dintr-odată, Evloghie, un om de rând aflat la o vârstă înaintată,
tăietor de lemn ca îndeletnicire, s-a apropiat de ei, ţinând în mână o făclie. El umbla pe
străzile oraşului, căutând străinii, pentru a le oferi găzduire. Evloghie i-a condus pe
Daniel şi însoţitorul său la casa sa, unde le-a spălat picioarele şi le-a oferit hrană şi un
adăpost pentru noapte.527 El practica acest mod de ospitalitate de câţiva ani.528
Citim adeseori în povestirile hagiografice că părinţii unor călugări cuvioşi, laici
sau clerici ce s-au distins în acte de binefacere, au fost la rândul lor filantropi. Sf. Marta
(† 551), mama Sf. Simeon Stilitul cel Tânăr († 592) poate fi considerată un exemplu
tipic. Sf. Marta a săvârşit o operă de binefacere vastă în oraşul său natal, Edessa, în
Siria.529 Ea a împărţit haine şi aşternuturi familiilor de ţărani530 care vizitau, din câte se
pare, Edessa. Ea a îngrijit bolnavii, a hrănit pe cei flămânzi şi i-a ajutat pe toţi cei ce
aveau nevoie de îngrijire.531 Ea a imitat „nemăsurata iubire de oameni a lui Dumnezeu”
520
Ibidem, p. 16: „


”
521
Cf. ibidem, pp. 23, 24-25, 30-32, 34, 65, 72.
522
Callinicos, Vita S Hypatii, p. 36: „

” Cf. pp. 56, 57; pentru metodele de tratament, vezi pp. 36-37.
523
Isus Sirah 17, 17.
524
Callinicos, Vita S Hypatii, p. 96.
525
Ibidem, p. 103.
526
Ibidem, pp. 25-26 et passim.
527
M. Leo Clugnet, „Vie et récits de l’Abbé Daniel de Scété”, p. 255.
528
Ibidem, p. 256.
529
„Vita S Symeone Stylita”, AASS, May, V (Paris and Rome, 1866), 311A.
530
„Vita S Martha”, AASS, p. 400E.
531
Ibidem, pp. 401, 403 et passim.

93
şi şi-a sfătuit fiul să urmeze exemplul ei. În special, l-a îndemnat să fie „un părinte
pentru orfani şi un «soţ» pentru mamele lor”532.
Mila faţă de săraci era, de asemenea, un semn de educaţie printre familiile
bizantine din secolele următoare. Sf. Evdochim, de exemplu, care a trăit în timpul
domniei lui Teofil (829-42) şi care se trăgea dintr-o bogată familie capadociană, a fost
educat să se teamă de Dumnezeu, să iubească omul şi să fie generos faţă de săraci. 533
Mediul său familial şi educaţia sa l-au ajutat să fie generos faţă de săracii ce veneau la
el. Şi el ieşea în căutarea familiilor sărace, a orfanilor şi văduvelor, cărora le oferea
ajutorul său binefăcător.534
Nicon († 998) a primit un sfat asemănător de la tatăl său, care l-a îndemnat să fie
un prieten al săracilor şi al străinilor.535 Mai târziu, acest sfat a devenit Evanghelia
socială a lui Nicon. El şi-a sfătuit ucenicii să poarte de grijă celor orfani, văduvelor,
săracilor şi celor prigoniţi şi să ofere găzduire străinilor şi călătorilor. 536 Aflăm, de
asemenea, că printre cei ce s-au folosit de binefacerile bizantine au fost studenţii. Niceta
Paflagonul537, biograful patriarhului Ignatie (847-58, 867-77), era un om inteligent şi
bine-educat, care a devenit pustnic în Pont şi şi-a împărţit toate bunurile sale studenţilor
şi săracilor.538
Renumele de milostiv (eleemon) nu a fost acordat doar lui Ioan, cunoscutul
patriarh de Alexandria, a cărui activitate umanitară şi filantropică a fost amintită mai
înainte. Şi Sf. Filaret († 792) i s-a acordat acelaşi titlu pentru nenumăratele sale fapte de
binefacere. Aflăm că Filaret, originar din Pont, era foarte bogat 539; averea sa era
constituită din multe sute de vaci, tauri, cai şi asini, mii de oi, mulţi acri de pământ şi
alte proprietăţi valoroase.540 Biograful său afirmă că Filaret era la fel de bogat şi în
filantropii.541 Chiar şi în perioada sărăciei el a continuat politica sa filantropică. Când s-a
mutat la Constantinopol împreună cu familia sa, ca urmare a căsătoriei nepoatei sale cu
împăratul Constantin al VI-lea (780-797)542, Filaret a continuat să se preocupe mult de
săraci. Deşi mult din viaţa sa pare a fi legendar, nu trebuie să ne îndoim de actele sale de
binefacere.

532
Ibidem, pp. 407AC; cf. pp. 405, 406F, 407B, 425 et passim.
533
„Vita S Eudocimos”, ed. Ch. M. Loparev, BIARC, XIII (1908), 201.
534
Ibidem, pp. 205-206, 212.
535
„Vita S Nicon”, Lampros, NE, III, no. 1 (1906), 143: „
”
536
Ibidem, p. 182: „



”
537
Beck, Kirche und Theologische Literatur, p. 548.
538
„Vita Euthymii”, ed. de Boor, p. 56.
539
Fourmy-Leroy, „S Philarète”, pp. 113-14; cf. A. A. Vasiliev, Zhitie sv. Filareta Milostivago (Odessa, 1900), p. 17.
540
Ibidem; cf. M. Louis Bréhier, „Les Populations rurales au IX e siècle d’après l’hagiographie byzantine”, B, I (1924), pp.
177-90.
541
Ibidem, pp. 115, 119, 125.
542
Ibidem, p. 143; Theophanes, Chronographia, I, 463.

94
 Filaret, în timp ce era încă un cetăţean bogat al Pontului, şi-a sfătuit soţia şi fiicele
să pregătească un mare banchet, spunând că aşteaptă „vizitatori împărăteşti”. Familia sa
a înţeles că împăratul şi soţia sa, însoţiţi de curtea imperială, urmau să fie oaspeţii. Dar
Filaret se gândea la cu totul altfel de vizitatori, din moment ce scopul său era să imite
ospitalitatea lui Avraam şi să împlinească poruncile lui Dumnezeu.543 El a mers în piaţa
publică şi a chemat o sută de schilozi, infirmi, persoane bolnave şi alţi nenorociţi la
festivitate. Fiecare oaspete nu s-a bucurat doar de o masă consistentă, ci a primit şi câte
10 monede.544 Femeile din casa sa, însă, care pregătiseră banchetul, au fost nespus de
furioase.
Cu toate acestea, sfântul nu a fost însă naiv în împărţirea binefacerilor sale şi ştia
cum să deosebească pe cei cu adevărat lipsiţi de cerşetorii profesionişti. 545 El a constituit
un model de urmat pentru urmaşii săi; pe patul de moarte, şi-a sfătuit familia să continue
actele sale de binefacere şi iubirea sa faţă de cei neprivilegiaţi.546
Din câte se pare, şi doi dintre fiii săi au urmat exemplul tatălui lor. Niceta
biograful, care insistă că spune adevărul după cum l-a primit de la părinţii săi, săraci ce
fuseseră miluiţi de el, şi din propria sa cercetare, scrie că fiul lui Filaret, Eustaţie, a
dăruit toţi banii săi săracilor, a donat proprietăţile sale mănăstirii Sf. Gheorghe din Pont
şi s-a făcut monah.547 Şi cel de-al patrulea fiu a urmat exemplul lui Eustaţie. 548 După
moartea lui Filaret, soţia sa s-a întors în Pont, unde a ridicat cămine pentru săraci, spitale
şi aziluri pentru bătrâni.549 Nu este nici o îndoială că viaţa Sf. Filaret şi activitatea sa
filantropică justifică pe deplin renumele său, Milostivul.
Alţi sfinţi binefăcători se trăgeau din familii cu o tradiţie îndelungată în
activităţile filantropice. Sf. Cuv. Parascheva şi fratele său Eftimie, care a ajuns episcop
de Madyta, în sud-estul Traciei, s-au născut într-o astfel de familie. Când părinţii lor au
murit, Parascheva şi Eftimie au vândut toate proprietăţile lor şi au împărţit banii
săracilor şi infirmilor.550 Amândoi s-au făcut monahi. Eftimie, ca episcop de Madyta,
„adăuga milostenii peste milostenii”, pe lângă păstoria sa înfloritoare în alte domenii.
Dar nu doar înaltele sau bogatele feţe bisericeşti au practicat filantropia; şi săracii au
oferit slujirea lor plină de iubire şi ospitalitate când nevoia a cerut-o. Aflăm că Grigorie
din Irenopolis, din regiunea Decapole551 în Asia Mică, a fost primit în drumul său spre
Constantinopol de o familie săracă, pe Isle of Princes (Insula Prinţilor) în Marea
Marmara şi i s-a oferit găzduire.552 Şi Grigorie s-a folosit de influenţa sa asupra

543
Cf. Matei 25, 40.
544
Fourmy-Leroy, „S Philarète”, p. 147.
545
Ibidem, pp. 149-51.
546
Ibidem, pp. 153-55.
547
Ibidem, p. 155.
548
Ibidem, p. 157.
549
Ibidem, pp. 165-66; Vasiliev, Zhitie, p. 37.
550
„Life of St. Paraskeve the Younger”, Papadopoulos-Kerameus, „”, I, 439.
551
Porphyrogenitos, De Thematibus, Cartea I, Bekker (Bonn), p. 36; Ramsay, Historical Geography, p. 335.
552
F. Dvornik, La Vie de Saint Grégoire le Decapolite et les Slaves macédoniens au IX e siècle (Paris, 1926), p. 54:
„” Cf. Joannou, „”, p. 139.

95
persoanelor particulare pentru a împărţi proprietăţilor lor săracilor şi a urmat o viaţă
solitară.553
Era o tradiţie a Bisericii bizantine de a-şi alege episcopii dintre călugări
recunoscuţi pentru evlavia, înţelepciunea şi iubirea faţă de om. Astfel, citim adeseori că
marii episcopi au fost mai înainte de alegerea lor mari călugări. Ca laic şi apoi monah,
Demetrian, care a devenit ulterior episcop în Cipru, a fost un chip remarcabil în
domeniul filantropiei. Toţi oamenii care au avut nevoie de protecţia şi ajutorul său au
aflat la el nădejde şi mângâiere, dar Demetrian şi-a extins activitatea sa filantropică până
la a elibera pe prizonierii din războaie şi atacuri. În anii 911-12, arabii au asediat Ciprul
şi au cauzat multă suferinţă. Ei au făcut mulţi prizonieri, au dat foc şi au jefuit. 554
Demetrian, pe atunci episcop de Chytri, era printre prizonieri şi a determinat eliberarea
poporului său. Activitatea sa filantropică este foarte lăudată de biograful său, care a scris
probabil înainte de 965.555
Câţiva bizantini au fost atât de filantropi încât au îndurat ei înşişi lipsuri pentru a
împlini porunca Domnului sau au înfruntat mânia membrilor propriilor lor familii. Soţul
Sf. Maria cea Tânără († 902) se plângea în continuu că soţia sa era atât de generoasă în
binefacerile ei, încât au cunoscut amândoi sărăcia. 556 Indiferent de cât de exagerate ar fi
astfel de informaţii, nu avem nici un motiv să ne îndoim de sentimentele autentice şi
caritabile ale multor bizantini care au crezut în obligaţiile lor religioase. (Jertfe similare
au fost făcute de oameni credincioşi în timpul ocupării germane a Greciei în 1941-1944,
de care am personal cunoştinţă - n.a.)
Activitatea filantropică a Mariei a fost continuată de fiul ei, Marin. 557 Motivaţia
religioasă este prezentă pretutindeni. Filantropia nu trebuie să fie un fel de toleranţă sau
bunăvoinţă politică, ci mai degrabă o afecţiune plină de căldură şi o exprimare spontană
a iubirii. Sf. Luca cel Tânăr († 953) exemplifică această filozofie încă o dată, ca adevărat
ucenic al lui Dumnezeu Cel iubitor de oameni.558 Binefacerile sale ajungeau la marinarii
nefericiţi ce suferiseră un naufragiu, iar ajutorul său era atât moral, cât şi material. El
este cinstit ca fiind generos faţă de săraci; viaţa sa a fost una de slujire a lor 559, iar el a
fost nepărtinitor şi binefăcător faţă de toţi cei aflaţi în nevoie.560
Probabil că nu vom şti niciodată adevăratul rol pe care l-au avut aşezămintele
monahale sau călugării singuri când foametea şi ciuma au cuprins Imperiul. Cu toate
553
Ibidem, p. 65; cf. p. 59.
554
„Life of St. Demetrianos”, Grégoire, BZ, XVI (1907), 233: „


”
Cf. George Hill, A History of Cyprus, I (Cambridge, 1940), 294; vezi de asemenea şi nota 482.
555
Grégoire, BZ, XVI, pp. 227, 231; Hill, Cyprus, nota 4.
556
„Life of St. Maria the Younger”, Gedeon, „”, p. 297.
557
Ibidem, p. 301.
558
„Life of St. Luke the Younger”, ed. E. Martini, AB, XIII (1894), 119: „
”
559
Ibidem, pp. 104-05; cf. pp. 116-17.
560
Ibidem, p. 92: „
” Cf. Doukakis, „”, February, p. 124 et passim.

96
acestea, multe izvoare arată că reşedinţa episcopului local sau comunităţile monahale
locale au contribuit foarte mult la ajutorarea săracilor. Fiecare mănăstire a slujit la un
moment dat sau altul ca serviciu de asistenţă socială. Petru, episcop de Argos († 920), s-
a făcut iubit de poporul său prin vasta sa activitate filantropică. 561 El a salvat mulţi
neprivilegiaţi ai soartei din eparhia sa în timpul foametei (undeva între 875 şi 925).
Câţiva oameni din poporul său au fost făcuţi prizonieri de către piraţii arabi, iar alţii şi-
au părăsit casele lor pentru a căuta refugiu în oraşul Argos. Episcopul a răscumpărat
mulţi ostatici şi a oferit un adăpost celor fără casă. 562 Imnograful său nu a exagerat când
l-a descris ca „întreţinătorul celor muritori de foame, ... răscumpărător de bună-voie al
captivilor şi al săracilor, ... spital deschis pentru toţi bolnavii”563.
Cuvintele lui Hristos, că este greu pentru un om bogat să intre în Împărăţia
cerurilor a lui Dumnezeu564, nu au fost uitate de bizantini. Totuşi, un om bogat poate
intra în Împărăţia lui Dumnezeu printr-o bună administrare a bogăţiei sale. Pentru
bizantini, statutul social ideal era cel de mijloc. Pe de altă parte, ca oameni nu excesiv de
bogaţi, nu erau la un pas de a pierde raiul; pe de altă parte, proprietăţile lor modeste le
permiteau să participe la milostenii, care le-ar deschide porţile Împărăţiei. Această
mentalitate a fost exprimată de biograful fraţilor David, Simeon şi Gheorghe. El
relatează că aceşti fraţi-sfinţi s-au născut într-o familie din clasa de mijloc. Părinţii lor,
Adrian şi Constanţa, au fost destul de bogaţi pentru a ajuta săracii, dar nu atât de bogaţi,
o situaţie care le-ar fi primejduit mântuirea.565
Mănăstirea Lesbos, unde au trăit cei trei fraţi (secolul al X-lea), a devenit un
centru de asistenţă socială, în special în perioade de foamete. Cei trei fraţi au urmat
tradiţia filantropică a părinţilor lor şi au întruchipat nădejdea săracilor de pe insula lor.566
Activitatea filantropică a mănăstirilor şi călugărilor nu se limita la împărţirea de
alimente. Unii călugări au contribuit în mod esenţial la ridicarea spitalelor şi a altor
aşezăminte de asistenţă.567 Chiar şi mănăstirile izolate cuprindeau spitale şi case de
oaspeţi pentru laicii pelerini sau aflaţi în trecere. Sf. Atanasie Athonitul († 1004) a
construit un spital, un cămin şi o baie publică pentru necesităţile vizitatorilor şi
călătorilor care se îmbolnăveau în timp ce erau în Muntele Athos.568
Pe lângă aceste trei instituţii aflate lângă mănăstire, Sf. Atanasie întemeiase alte
case de găzduire în oraşul-port al Muntelui Athos, care sunt descrise drept katagogia569,
forma învechită pentru xenones (case de oaspeţi).
561
„Life of St. Petros”, ed. Christos Papaoeconomou, „”, (Athens, 1908), pp. 65-66.
562
Ibidem, pp. 66-68.
563
Ibidem, p. 175: „
”
564
Matei 19, 23; cf. Marcu 10, 23-24; Luca 18, 24.
565
„Acta Graeca SS. Davidis, Symeonis et Georgii Mitylenae in insula Lesbo”, AB, XVIII (1899), 213.
566
Ibidem, pp. 224-25, 240-41.
567
„Life of St. Euthymios the Younger”, Doukakis, „”, May, p. 219.
568
„Life of St. Athanasios the Athonite”, Petit, AB, XXV (1906), 35, 82; pentru viaţa lui Atanasie, vezi şi Paul Lemerle,
„La Vie ancienne de saint Athanase l’Athonite composée au début du XI e siècle par Athanase de Lavra”,Le Millénaire du
Mont Athos, I (Editions de Chevetogne [1963]), 59-100.
569
Ibidem, p. 36: „
”

97
 Sf. Atanasie a extins activităţile sale filantropice şi civilizatoare într-o zonă
anterior neprietenoasă şi a făcut sigur drumul pelerinilor. El a construit chiar şi un port
într-o zonă apropiată, în care lipsea unul. Marinarii naufragiaţi au aflat un adăpost sigur
în comunitatea monahală a Sf. Atanasie.570
Cu siguranţă, putem presupune că toate mănăstirile aveau anumite case de
găzduire. În următorul capitol vom spune mai mult despre casele de oaspeţi (xenones).
În trecere, putem observa că asemenea instituţii erau ataşate mănăstirilor care existau
chiar şi între zidurile Constantinopolului. Ele erau deschise pentru călugări şi laici
deopotrivă. Când Sf. Simeon Noul Teolog († 1022)571 a vizitat Mănăstirea Studion din
Constantinopol, a fost trimis la casa de oaspeţi (xenia), întrucât nici o chilie nu era
liberă.572
În timp ce unele comunităţi monahale erau foarte lăudate pentru activitatea lor
filantropică, dovezile arată că altele au eşuat în slujirea lor; prin urmare, a fost nevoie de
oameni curajoşi pentru a le reintegra în ordinea morală şi religioasă. Mănăstirea Sf.
Mamant, de exemplu, decăzuse şi era descrisă că un loc lumesc. 573 Când Sf. Simeon
Noul Teolog a devenit stareţul (hegoumenos) ei, el a adus o nouă viaţă şi a făcut din
mănăstire un centru de activitate filantropică. Sf. Simeon a fost atât de generos în
binefacerile sale încât Ştefan, sincelul patriarhului Serghie al II-lea (1001-19), l-a acuzat
pe stareţ de abuzare a averii mănăstirii. Ştefan i-a cerut patriarhului să cerceteze
administraţia lui Sf. Simeon datorită „nespus de îmbelşugatei împărţiri de bani
săracilor”574.
Nu era neobişnuit pentro o doamnă din Bizanţ să părăsească lumea şi să intre într-
o comunitate monahală. O oarecare Irina, care se trăgea dintr-o familie cunoscută pe
plan social, a dăruit toate bijuteriile sale bisericilor şi a împărţit proprietăţile sale
săracilor575, după care a ajuns stareţa Mănăstirii Chrysobalandon. 576 Ca stareţă
(hegoumene), ea a continuat activitatea sa filantropică, întrucât credea că o persoană care
a cunoscut iubirea de oameni a lui Dumnezeu trebuie să răspundă în acelaşi mod
aproapelui său.577
Sf. Tomaida din Lesbos, a cărei viaţă a fost scrisă între 959 şi 963 578, nu a avut
nici o posibilitate de a intra în mănăstire, întrucât părinţii săi o căsătoriseră împotriva
voinţei sale. Cu toate acestea, relatează biograful său anonim, şi-a dedicat viaţa sa lui
Dumnezeu şi aproapelui ei. Era atât de generoasă faţă de săraci şi nevoiaşi, încât soţul
570
Ibidem, p. 47; cf. pp. 52-53, 63-64, 66 et passim.
571
Hans-Georg Beck, „Symeon der Theologe”, BZ, XLVI (1953), 57 ş.u.; pentru scrierile lui Simeon şi un alt punct de
vedere asupra numelui său, vezi Basil Krivocheine, „The Writings of St. Symeon the New Theologian”, OCP, XX, nos. 3-4
(1954), pp. 298 ş.u. şi 315 ş.u.
572
Nicetas Stethatos, Life of St. Symeon the New Theologian, ed. by Irene Hausherr, „Vie de Symeon le Nouveau
Théologien”, Orientalia Christiana, XII, No. 45 (July-August, 1928), 18.
573
Ibidem, p. 46: „
”
574
Ibidem, p. 134: „”
575
„Vita S Irene”, AASS, July, VI (1868), 605.
576
Janin, Géogr. Eccles., p. 555.
577
Ibidem, p. 612: o călugăriţă, „”
578
Beck, Kirche und Theologische, p. 566.

98
său a fost forţat să o pedepsească.579 Sf. Tomaida, ca multe altele înainte sau după ea,
credea că milostenia faţă de săraci însemna slujirea lui Hristos. 580 Astfel, ea nu numai că
a ţesut haine cu propriile mâini pentru a îmbrăca pe săraci, ci a şi înfruntat ordinele
bogatului său soţ şi a continuat activitatea sa filantropică. 581 Reputaţia sa ca persoană
milostivă a trecut până în secolul al XIII-lea, când Constantin Acropolitul a scris un
cuvânt de laudă (laudatio), slăvind binefacerile Tomaidei.582
Printre chipurile remarcabile ale monahismului bizantin care s-au dstins în
activităţi filantropice generale, putem include aici pe Sf. Mihail Maleinul († 961). Sf.
Mihail a moştenit o avere foarte mare de la părinţii săi, printre care şi câţiva slujitori sau
sclavi. Bogăţiile nu l-au atras însă pe Sf. Mihail; el şi-a eliberat sclavii, a împărţit averile
sale săracilor şi instituţiilor şi a depus voturile monahale. 583 Oriunde se stabilea, el
continua purtarea de grijă filantropică faţă de cei neprivilegiaţi.584
De multe ori, un călugăr îşi risca renumele sau chiar viaţa pentru a sprijini
dreptatea sau o persoană ce căzuse în dizgraţia autorităţilor. Sf. Pavel cel Tânăr (secolul
al X-lea) a avut o mare influenţă în salvarea vieţii unui mare spătar (protospatharios) pe
nume Mihail.
Biograful Sf. Pavel povesteşte că Mihail a fost încredinţat cu supravegherea
proprietăţilor imperiale din regiunea Muntelui Latros 585 sau Latmos586, lângă Milet, în
timpul domniei lui Constantin Porfirogenetul. Maurii, învecinaţi cu arenda lui Mihail, nu
au fost cinstiţi şi au atacat proprietăţile lui Mihail, aducând nenorocirea sărmanilor
muncitori de pe acele proprietăţi. Mihail a omorât câţiva mauri şi, prin urmare, a fost
condamnat la moarte de către Curte. Oricum, mărturia dreaptă a vecinului său Pavel i-a
salvat viaţa lui Mihail.587 Iar aceasta nu a fost singura manifestare a sentimentului de
dreptate a lui Pavel. În regiunea Heracleii, unde fusese întemeiată mănăstirea sa, era
purtătorul de cuvânt al săracilor, iar activitatea sa filantropică printre ei depăşeşte orice
povestire. „Era un foarte mare filantrop.”588 Mănăstirea sa cuprindea de asemenea case
pentru oaspeţi, călugări şi laici deopotrivă.589
Pe lângă cei săraci în general, care s-au bucurat de milosteniile călugărilor, aflăm
că bolnavi suferind de diferite boli nevindecabile, precum lepra, atrăgeau nu doar
579
„Vita S Thomaidis”, ed. H. Delehaye and P. Peeters, AASS, November, IV (1925), 236.
580
Ibidem: „”
581
Ibidem, pp. 237-39.
582
Constantine Acropolites, „Laudatio S Thomaidis”, ed. Delehaye and Peeters, ibidem, pp. 242-43: „
”
583
„Vie de Saint Michel Maleinos”, Louis Petit, ed., ROC, VII, no. 4 (1902), 557-58: „



”
584
Ibidem, p. 561.
585
„Vita S Pauli Junioris in Monte Latro”, Jacob Sirmond, ed., AB, XI (1892), 17.
586
Ramsay, Historical Geography, p. 134.
587
„Vita S Pauli Junioris”, ed. Sirmond, AB, XI, pp. 138-139.
588
Ibidem, p. 176: „”
589
Ibidem, pp. 154-55, 157-58, 165.

99
simpatia, ci şi ajutorul monahilor bizantini. 590 Călugării erau îndemnaţi să săvârşească
„orice faptă bună”591 şi era probabil culmea virtuţilor monahale ca un monah să fie
iubitor de oameni (philanthropos), iubitor de fraţi (philadelphos) şi iubitor de străini
(philoxenos).592
În persoana Sf. Chiril Filoteul († 1110) aflăm o persoană ce întruchipează multe
dintre calităţile unui monah. El a săvârşit acte de binefacere, a predicat dreptatea socială,
a devenit apărătorul drepturilor săracilor şi a respins lăcomia şi exploatarea oligarhiei
bogate. Datorită multelor sale binefaceri, şi Sf. Chiril a fost numit „cel milostiv”, ca
mulţi alţi clerici de dinaintea sa. 593 Spre deosebire de cei anteriori lui, Sf. Chiril a
împărţit săracilor nu doar bani sau alimente, ci a adăugat şi uneltele agricole
binefacerilor sale. Un fermier sărac avea nevoie de mai mult decât milă; el cerea unelte
pentru a-şi cultiva pământul. Astfel, Sf. Chiril era foarte atent cui dăruia. El credea că
milosteniile trebuie împărţite celor ce le merită.594 Celor ce meritau,Sf. Chiril era foarte
generos şi lucra chiar el însuşi pentru a contribui la bunăstarea lor. El făcea glugi din
lână pe care le împărţea săracilor595 şi a exercitat o puternică influenţă asupra altora,
pentru a-i determina să ajute596. Chiar şi darurile trimise lui de Ana Dalasena, mama lui
Alexie Comnenul, Sf. Chiril le-a împărţit celor aflaţi în nevoi.597
Dar Sf. Chiril şi-a arătat preocuparea sa binefăcătoare faţă de cei neprivilegiaţi în
alt mod. Kataskepenos relatează că Eumathios Philocales, cunoscutul general al lui
Alexie Comnenul şi conducătorul pedestraşilor (stratopedarchos) din Cipru598, se
îmbogăţise peste măsură pe spatele săracilor pe care îi exploatase. Din câte se pare,
renumele său de proprietar de pământ nedrept a ajuns la Sf. Chiril. Când Eumathios a
mers la un moment dat pentru a-şi prezenta omagiile Sf. Chiril, curajosul sfânt l-a
întâmpinat cu vorbe aspre. Sf. Chiril l-a numit lup avid şi om tiranic, care nu avea nici o
milă faţă de săraci şi de bolnavi.599 El a stăruit pe lângă el să îşi schimbe inima şi mintea.
Philocales a promis să se pocăiască şi să-şi schimbe comportamentul faţă de oamenii
săraci care lucrau pe pământurile sale, dar nu există nici o dovadă că a şi făcut-o. Sf.
Chiril şi-a exprimat rezervele sale despre o asemenea posibilitate, declarând că „este mai
uşor pentru un etiopian să îşi schimbe culorea pielii sale decât ca Philocales să îşi
schimbe comportamentul”600.
590
Cf. „Vita S Eudocimus”, ed. Loparev, BIARC, XIII, pp. 206, 212; „Vita et Acta S Macarii Hegumeni Monasterii
Pelecetes”, ed. J. Van Den Gheyn, AB, XVI (1897), 148; Kataskepenos, Cyril Phileotes, pp. 74, 76 ş.a.
591
„Regula edita a Sancto Christodulo promonasterio Sancti Joannis Theologi...” Miklosich-Müller, Acta et Diplomata,
VI, pp. 72, 77-78.
592
„Vie de S Luc le Stylite”, Albert Vogt, ed., AB, XXVIII (1909), 19; cf. pp. 20, 21, 28; C. Van de Vorst, ed., „La Vie de
S Evariste Higoumene à Constantinople”, AB, XLI (1923), 313 ş.u.; Georgios Monachos, „Vita S Lazari”, AASS,
November, III (1910), 510, 517, 562; Papadopoulos-Kerameus, Varia, p. 148.
593
Gedeon, „”, p. 308; Kataskepenos, Cyril Phileotes, p. 78.
594
Kataskepenos, pp. 76-77; cf. Gedeon, pp. 310-11; Chr. Loparev, „Zhitie sv Kirilla Fileota”, VV, IV (1897), 384.
595
Ibidem, p. 118.
596
Ibidem, p. 126.
597
Ibidem, p. 94.
598
Anna Comnena, Alexias, IX. 2, XI. 7, Leib, II, 164; III, 34 et passim; cf. V. Laurent, Les bulles métriques dans la
sigillographie byzantine (Athens, 1932), No. 147.
599
Kataskepenos, Cyril Phileotes, pp. 146, 148.
600
Ibidem, pp. 152-53: „

100
 Cu toate imaginile luminoase pe care cineva le observă în textele hagiografice şi
în hrisoavele comunităţilor monahale, au fost şi oameni ai Bisericii şi mănăstiri care au
eşuat în chemarea lor şi în responsabilităţile lor sociale. Eustaţie, remarcabilul
arhiepiscop de Tesalonic, realizează în secolul al XII-lea o imagine înfricoşătoare a
acestor monahi. El scrie că erau monahi nesăţioşi, lacomi şi insensibili la greutăţile
poporului. Nu numai că adăugau bogăţii peste bogăţii pentru comunităţile lor monahale,
ci devorau chiar şi „bănuţul văduvei”601. Ei urmăreau ocazii de a acapara bunurile
săracilor sau ale celor slabi, al căror pământ se învecina cu proprietăţile mănăstirii.602
În timp ce Eustaţie este foarte critic faţă de abuzurile mănăstirilor, el nu uită să
laude activitatea filantropică a altor călugări şi îi recomandă, fireşte, drept modele de
urmat. Asemenea monahi, vrednici de chemarea lor, strângeau provizii şi bogăţii nu
pentru ei înşişi, ci pentru alţii. Când nevoile se înmulţeau, ei deschideau hambarele celor
flămânzi, ofereau banii lor pentru răscumpărarea prizonierilor de război şi contribuiau la
alte programe filantropice.603 Eustaţie apare nepărtinitor în acuzaţiile sale împotriva
abuzurilor monahilor şi în recomandările sale.604
Este mai presus de îndoială că monahismul bizantin, ca instituţie, a jucat un rol
foarte important în domeniul asistenţei sociale şi al filantropiei. Probabil Sf. Teodor
Studitul nu era departe de adevăr când descria monahii ca „nervii şi temeliile
Bisericii”605, nu doar pentru interesul lor în viaţa doctrinară şi liturgică a Bisericii, ci şi
datorită implicării lor în misiunea Bisericii în lume.
Că monahismul bizantin era interesat de bunăstarea societăţii poate fi dedus de
asemenea din faptul că vieţile unor monahi sfinţi au fost scrise pentru zidirea sufletească
a comunităţilor monahale. Biografiile sfinţilor ce au devenit cunoscuţi pentru implicarea
lor socială, cum ar fi Sf. Ioan cel Milostiv, Sf. Simeon cel Prost, Sf. Filaret din Pont şi
mulţi alţii, au fost consemnate pentru a descrie faptele lor, implicarea lor socială şi
purtarea de grijă şi pentru a–i arăta ca modele.606 Pe lângă vieţile sfinţilor scrise pentru
educarea morală a orăşenilor, tipicoanele mănăstirilor şi numeroasele predici despre
milostenie, dreptate, generozitate şi alte acte de binefacere dezvăluie conceptele sociale
ale monahismului bizantin şi a rolului său în bunăstarea societăţii urbane şi rurale.
Vorbind despre monahism în lumea bizantină, ar trebui să ne amintim că pe atunci
nu era o separare reală între biserică, monahism şi societate. Biserica era în slujba
”
601
Cf. Marcu 12, 40-42; Luca 20, 47.
602
T. L. F. Tafel, Eustathii Opuscula (Francofurti ad Moenum, 1832), pp. 243, 87-244, 1-9; cf. Ph. I. Koukoules, 
(Athens, 1950), 363-81; Charanis, „Monastic Properties”, 85-87.
603
Eusthatios, ibidem, p. 222.90. Călugării cei buni „



”
604
Ibidem, pp. 234.54-235.46. Cf. Charanis, „Monastic Properties”, pp. 86-87; Idem, „The Monk as an Element of
Byzantine Society”, DOP, 25 (1971), 82-84.
605
Theodore Studites, Parva catechesis, MPG 99, col. 393.
606
Cf. Dorothy Abrahamse, „Hagiographic Sources for Byzantine Cities 500-900 A.D.”, dizertaţie pentru titlul de doctor,
Universitatea Michigan, 1967, 312-414.

101
tuturor claselor sociale, în timp ce aşezămintele monahale aflate între zidurile unor oraşe
precum Constantinopolul, Tesalonicul, Niceea şi Trebizonda erau în special în slujba
claselor joase ale societăţii.
Astfel, monahismul bizantin, ca instituţie, a jucat în mod neîndoielnic un rol
foarte important în domeniul asistenţei sociale şi al filantropiei. Acest aspect al
monahismului bizantin merită probabil o cercetare ulterioară. S-ar arunca probabil mai
multă lumină asupra unei instituţii foarte insultată de către criticii bizantini. Chiar şi un
critic sobru al monahismului bizantin, cum este, recent, Alexandru Diomedes, de la
Academia din Atena, recunoaşte că un aspect luminos al acestei instituţii medievale
importante a Răsăritului creştin grec a fost practica filantropiei. 607 Această afirmaţie este,
credem noi, dovedită pe larg de către dovezile prezentate mai sus.

607
Diomedes, , pp. 263, 293.

102
 7

Filantropia şi Statul bizantin

Vorbind despre statul bizantin, ne referim aici la împărat şi la organismul

administrativ, membri ai familiei imperiale şi demnitarii de la Curte. Oricum, această
nominalizare este convenţională şi este făcută în scopuri practice. Deoarece nu este
practic să discutăm domnia fiecărui împărat în lucrarea de faţă, vom limita cercetarea
noastră la binefaceri şi la dinastiile imperiale reprezentative din secolul al IV-lea şi până
în secolul al XII-lea.
Încă de la început, multor împăraţi bizantini le sunt atribuite o activitate
importantă şi o legislaţie pentru a uşura suferinţa publică şi individuală. Bizantinii se
aşteptau că şi conducătorii lor să practice filantropia şi milostenia, să urmeze o politică
umanistă, să se abţină de la forţă şi să arate iubire supuşilor lor. 608 Împăratul trebuia să Îi
urmeze lui Dumnezeu în acte de binefacere, căci după cum Dumnezeu stăpâneşte lumea,
la fel şi împăratul conduce Statul609, iar împăratul pământesc trebuie să reflecte atributele
filantropice ale Împăratului ceresc.610
Şirul actelor de binefacere a fost iniţiat de întemeietorul Imperiului roman creştin,
Constantin cel Mare. Eusebiu de Cezareea scrie despre Constantin că a contribuit cu
fonduri la multe biserici pentru a fi folosite numai pentru milostenii faţă de „săraci,
orfani şi femeile fără mijloace”611. Constantin a construit, de asemenea, cămine pentru
săraci, aziluri pentru cei în vârstă şi alte instituţii. 612 Mama sa, Sf. Elena, a iniţiat şi ea
câteva programe filantropice pentru a aduce o îmbunătăţire în viaţa săracilor. Exemplul
lui Constantin a fost urmat de alţi împăraţi.613
Spre sfârşitul secolului al IV-lea, împărăteasa Flacilla, soţia lui Teodosie cel
Mare, era în primul rând milostivă faţă de leproşi. Teodoret de Cyr relatează că
împărăteasa cerceta bolnavii în casele lor şi chiar îi îngrijea şi le asigura toate cele
necesare. Preocupările sale filantropice au cuprins spitalele şi casele de oaspeţi, dintre
care a reparat câteva. Cercetarea bolnavilor era una dintre cele mai nobile preocupări ale
sale. Ea oferea această slujire drept recunoştinţă faţă de Dumnezeu, care a învestit-o cu
demnitatea imperială.614
608
Cf. Baynes, The Byzantine Empire, p. 70.
609
Eusebios, „”, I, ed. Heikel, 199: „

”
610
Ibidem, p. 5: „”
611
Eusebios, De Vita Constantini, IV. 28, ed. Heikel, p. 128.
612
Ignatios of Selybria, „”, Ioannou, „”, p. 213.
613
Eusebios, p. 96. Pentru contribuţiile a diverşi împăraţi la asistenţa socială, vezi şi lucrarea inovatoare a lui J.
Karayanopoulos, Das Finanzwesen des früh byzantinischen Staates (München, 1958), în special pp. 212-259.
614
Theodoretos of Cyrrhus, Eccl. History, V. 19, 314.

103
 Şi Evdochia, soţia împăratului Teodosie al II-lea, a avut un rol activ în binefaceri.
Ea a contribuit decisiv la construirea unor instituţii filantropice, cum ar fi spitalele,
casele de oaspeţi, azilurile pentru bătrâni şi altele la fel, pe care le-a înzestrat cu multă
dărnicie.615 Ea a construit o parte dintre ele când a vizitat Ierusalimul, în anul 443 sau
449.616
În timpul secolului al V-lea, aflăm că s-au luat măsuri pentru a-i ajuta pe săraci în
diferite moduri. În timpul domniei lui Anastasie era o lege specială, cum că săracii
trebuiau înmormântaţi fără plată. Acelaşi împărat a scutit de la taxare 1100 de ateliere ce
aparţineau Sf. Sofia, pentru ca venitul lor să fie folosit pentru binefaceri. Această
concesie a fost legalizată de Iustinian.617
Împărătesele, după cum se poate aştepta oricine, s-au ocupat mult mai mult cu
binefacerile decât soţii lor.618 Astfel, soţiei lui Iustin I îi sunt atribuite multe binefaceri.
Printre alte activităţi, ea a răscumpărat datoriile multor oameni săraci, plătindu-le ea
însăşi.619 Aflăm că împăratul Iustinian era cumpătat în cheltuielile sale pentru ceremonii
şi sărbători, pentru a ajuta victimele îndurerate şi secătuite ale câtorva cutremure ce au
avut loc în timpul domniei sale. 620 Oricum, nu doar în timpuri de restrişte, ci şi în ocazii
de sărbătoare Iustinian era obişnuit să aplice o polititică de binefaceri. Când Sf. Sofia a
fost terminată, el a împărţit săracilor şi celor nevoiaşi până la 30.000 de modia (unitate
de măsură de aprox. 2, 2 kg. – n.tr.) de grâu.621 Mai mult, Iustinian a menţinut împărţirea
gratuită a pâinii către săraci, interzicând să fie vândută. Drepturile săracilor erau în
general reglementate de o legislaţie specială.622
Împăraţii şi generalii au devenit cunoscuţi când dovedeau preocupare filantropică
faţă de supuşii lor. Generalul lui Iustinian, Belisarie, a fost foarte cinstit, nu doar ca un
conducător de oşti, ci şi ca un om plin de bunătate şi generos, după cum o arată
comportamentul său faţă de săraci, ţărani şi cei aflaţi în nevoi. Procopiu îl descrie pe
Belisarie ca înalt şi chipeş, dar notează că totuşi nu avea un aer mândru; el părea mai
degrabă un om umil, cineva fără reputaţie. Datorită generozităţii sale, Belisarie a fost
descris drept un cerşetor orb şi binevoitor.
Membrii administraţiei imperiale au fost de asemenea mari filantropi. Agathias
menţionează că în timpul domniei lui Iustinian, persoane de vază cercetau pe săraci şi pe
victimele unui cutremur distructiv, împărţind alimente şi haine.623 Ştim că un anume
Teodor, „cel mai cunoscut dintre copişti”, nepot al Sf. Ioan Isihastul, episcop de Colonia
în Asia Mică, care a slujit în timpul domniilor lui Zeno şi Anastasie în mai multe funcţii,
615
Nicephoros Callistos Xanthopoulos, Ecclesiastical History, Cartea a XIV-a, 50, MPG, CXLVI, col. 1240B.
616
Ernst Stein-J. R. Palanque, Historie du Bas-Empire, II (Paris, 1949), 214, n. 1; 215.
617
Justinian, Novel 43, Prooimion.
618
Vezi Plato Rodocanakes, „” (Athens, 1920), pp. 107-16.
619
Theophanes, Chronographia, I, 242.
620
George Cedrenos, Synopsis Historion, ed. B. G. Niebuhr, CSHB, I (Bonn, 1838), 675.
621
Pseudo-Codinos, Patria, Th. Preger, I, 104.
622
Cf. Justinian, Novel 7; Chronicon Paschale, p. 711. Pentru politica Statului faţă de săraci în timpul domniei lui
Iustinian, vezi articolul meu introductiv: „Philanthropy in the Age of Justinian”, GOThR, VI, no. 2 (Winter, 1960-61), 206-
26.
623
Procopios, History of the Wars, VII.1, 6-7, III.20, 22-23. Agathias, Epigrammata, CSHB (Bonn, 1828), p. 288.

104
a săvârşit multe acte de binefacere. Binefacerile sale şi mila faţă de cei neprivilegiaţi au
stârnit admiraţia Senaului, dar şi a lui Iustinian însuşi.624
Izvoarele oferă şi mai multe informaţii despre binefacerile şi preocupările
filantropice ale împăraţilor şi membrilor Curţii imperiale din secolele următoare. Prin
legislaţie, bisericile se bucurau de privilegii ce le permiteau să întreţină orfelinate,
cămine pentru săraci şi instituţii pentru bătrâni şi străini şi să continue împărţirea de
alimente şi haine săracilor. Legile erau favorabile în special orfanilor. Pe lângă legislaţia
care le reglementa drepturile625, împăraţii isaurieni (din dinastia Isaurilor) Leon al III-lea
şi Constantin al V-lea au subliniat că legea trebuia să apere,de asemenea, pe săraci şi că
nici o excepţie nu trebuia făcută în favoarea celor puternici şi bogaţi. Instituţiilor de
binefacere, bisericilor şi eparhiilor li se cerea să ofere protecţie străinilor şi, mai presus
de toate, orfanilor.626
Cu tot caracterul măgulitor al multor dintre izvoarele noastre, trebuie să fi fost
mult adevăr în enumerările lor despre binefacerile publice sau particulare ale Statului.
Chiar şi împăraţilor care nu au fost prea bine văzuţi în relatările cronicarilor
contemporani şi ale istoricilor li se acordă cinste când o merită. Genesiu, de exemplu, l-a
lăudat pe Leon al V-lea (813-20) pentru sentimentul său de dreptate, conştiinţa sa socială
şi activităţile sale filantropice.627 În secolul al IX-lea, împăratului Teofil şi soţiei sale
Teodora li se dă o mare cinste pentru binefacerile lor.628
Cu toată politica sa iconoclastă, Teofil era iubit de către supuşii săi pentru
sentimentul său de dreptate şi apropierea plină de milostivire faţă de nevoile populaţiei.
El este slăvit de contemporanii săi ca un bun slujitor 629, iar J. B. Bury comentează că
Teofil „avea o pasiune pentru dreptate”630. În administrarea dreptăţii, Teofil, care a
prezidat adesea Curtea imperială de Apel, nu cruţa nici o persoană, nici chiar pe membrii
cei mai apropiaţi ai familiei sale. Sentimentul său de datorie civică îl determina să
meargă călare prin oraş o dată pe săptămână, vizitând pieţele, cercetând mărfurile,
întrebând preţurile şi ascultând plângerile şi cererile poporului său.631
În special Teodora, după ce s-a eliberat de îndatoririle sale imperiale, s-a dedicat
pe sine activităţilor filantropice.632

624
Schwartz, Kyrillos, p. 203.
625
„Ecloga, 7”, Zepos-Zepos, Jus., II, 35-36, 44.
626
Ibidem, pp. 55-56: „

” Cf. p. 58.
627
Genesios, Regum, pp. 17-18: „

” Cf. Continuatus, Chronographia, p. 30.
628
Regel, Analecta, p. 40; „Acta Graeca SS Davidis, Symeonis et Georgii Mitylenae in insula Lesbo”, AB, XVIII (1899),
244.
629
George Monachos, ed. Muralt, pp. 793, 803; Genesios, 75; Theophanes Continuatus, 87-88; cf. Nicetas, Vita Ignatii, p.
216, care îl descrie pe Teofil drept un om bun, dincolo de ideile sale iconoclaste.
630
Bury, A History of the Eastern Roman Empire, p. 120.
631
Pentru o prezentare amănunţită despre conştiinţa socială a lui Teofil, vezi Bury, ibidem, pp. 120-25.
632
„”, ed. Regel, Analecta, pp. 16-17; „Acta Graeca
SS Davidis, Symeonis et Georgii...”, AB, XVIII, pp. 251-52.

105
 Vasile I, întemeietorul dinastiei Macedonienilor, a fost educat să aibă milă faţă de
săraci , o învăţătură pe care a aplicat-o în timpul domniei sale. El a ridicat în
633

Constantinopol şi în toate provinciile mai mult de o sută de construcţii pentru săraci,

spitale, case de oaspeţi şi alte instituţii de asistenţă.634
Nu este relevant să cităm aici că, în Bizanţ, preocuparea filantropică a familiilor
imperiale este arătată de faptul că oamenii săraci şi orfanii erau invitaţi să cineze cu
familia imperială la anumite sărbători de peste de an.635
Teofana, soţia lui Leon al VI-lea cel Înţelept, a fost canonizată ca sfântă, probabil
datorită multei sale milostiviri, răbdării şi vieţii de rugăciune, dar şi pentru nenumăratele
ei binefaceri faţă de toţi cei în nevoi. 636 Ea a fost învăţată despre valoarea milosteniei
încă din copilărie şi i-a considerat pe săraci ca fraţi. 637 Deşi era împărăteasă, nu trăia ca
atare. Nu era doar ascetică în viaţa sa, ci era profund preocupată de cei ce erau flămânzi
şi în lipsuri. Biograful ei susţine că oricâţi bani sau obiecte de valoare intrau în posesia
ei, ea le împărţea săracilor, văduvelor şi orfanilor.638 De asemenea, Teofana a întemeiat
un număr de case pentru săraci, spitale şi alte instituţii asemănătoare, pe care le-a
înzestrat cu multă dărnicie.639
Preocuparea lui Leon al VI-lea pentru instituţiile filantropice din Constantinopol,
cum ar fi spitalele, azilurile pentru bătrâni, orfelinatele, casele pentru călători şi altele, l-
au determinat să decreteze o novelă protectoare, pentru bunăstarea lor şi menţinerea
exceptării de la taxe.640 Într-o lege anterioară, Leon confirma legislaţia lui Anastasie,
care scutise 1100 de ateliere ale Marii Biserici Sf. Sofia, al căror venit urma să fie folosit
pentru activităţi de asistenţă.641 El susţine că a luat această hotărâre pentru a continua un
program social filantropic, iniţiat de Constantin cel Mare şi continuat de succesorii săi.
Binefacerile sociale de la Sf. Sofia trebuie să fi fost într-adevăr foarte extinse.
Practic, fiecare împărat din secolul al X-lea a fost angajat în activitatea de
binefacere. Filantropia nu era doar o politică prin care un împărat se făcea iubit de
popor, ci şi un mijloc prin care sufletul său primea iertarea păcatelor în viaţa de după
moarte.642 Prin urmare, milostenia imperială avea o motivaţie social-politică, dar şi una
religioasă.

633
Theophanes Continuatus, Chronographia, p. 220.
634
Ibidem, pp. 339-340.
635
Philotheos, Kletorologion, pp. 157, 158, 163.
636
Symeon Magister, Chronographia, p. 702.
637
„”, ed. Eduard Kurtz, „Zwei griechische Texte uber die hl Theophano, die
Gemahlin Kaisers Leo VI”, Memoires de l’academie impériale des sciences de St. Petersbourg, III, no. 2 (St. Petersburg,
1898), 4.
638
Ibidem, p. 14: „

” Cf. p. 15; Nicephoros Gregoras, „
”, Cap. 6.
639
Gregoras, p. 41; cf. Theophanes Continuatus, Chronographia, p. 361.
640
Novel 13; dar cf. Gregory Kasimates, „”, , XIII (1937), p.
30.
641
Novel 12.
642
Leo VI Wise, Tactica, Constitution XIV, 35-36, MPG, CVII, col. 860.

106
 O atenţie deosebită era acordată de împăraţi ocrotirii copiilor în general.
Constantin Porfirogenetul aminteşte că în fiecare miercuri după Paşti orfanii erau invitaţi
să viziteze palatul, unde erau primiţi chiar de împărat. La plecarea lor, orfanii erau
sărutaţi de împărat şi li se dădea o punguţă cu bani.643 Probabil ca o dovadă a preocupării
filantropice a împăraţilor, aflăm că orfanii erau aduşi la palat şi participau la câteva
slujbe oficiale, cum ar fi de Înviere, de Întâmpinarea Domnului şi altele. 644 Mai mult,
prin legislaţia imperială, erau bine trataţi în orfelinate şi li se permitea să rămână sub
protecţia instituţiilor până erau pregătiţi pentru a se căsători.645
Chiar şi în problemele personale, Statul exercita o preocupare specială pentru a
proteja orfanii. Dacă cineva se logodise la sfatul răuvoitor al cuiva sau dacă regreta
angajamentul, legea prevedea că poate fi absolvit fără nici o penalizare a orfanului.646
Ar trebui afirmat că fiecare împărat este cunoscut că a săvârşit câteva fapte de
milostenie. Oricum, printre figurile imperiale remarcabile, care s-au implicat ele însele
în această practică, se află Constantin Porfirogenetul şi Roman Lecapenul. După marele
incendiu din cartierul Bisericii Sf. Toma, Porfirogenetul, „prin multa sa bunătate şi
iubire faţă de cetăţenii săi, pe care îi iubea ca şi cum ar fi fost din propriul lui sânge [sau
proprii săi urmaşi], a acordat sprijin tuturor şi i-a ajutat la reconstruirea caselor ce
fuseseră distruse. Oamenii îl slăveau şi îi mulţumeau împăratului ca unui al doilea
Dumnezeu”647.
Prizonierii nu erau exceptaţi de la tratamentul filantropic. Porfirogenetul a luat
măsuri speciale pentru a îmbunătăţi condiţia captivilor, nu doar a celor ce erau ţinuţi în
instituţiile de reeducare din Constantinopol, ci şi a celor ce se aflau în închisorile din
diferite Theme (unităţi teritorial-administrative, similare provinciilor – n.tr.). 648 Datorită
acestor fapte, el a fost proclamat împăratul imitator al lui Hristos. La ceremoniile oferite
pentru demnitarii străini, împăraţii bizantini invitau adeseori la cina oficială prizonieri de
război de acelaşi neam cu demnitarii pentru a participa la seara de afaceri. În asemenea
ocazii, se împărţeau daruri şi bani acelor prizonieri care nu puteau fi invitaţi sau care nu
putuseră participa la ceremonie.649
Spitalele pentru leproşi s-au bucurat de o atenţie deosebită din partea lui
Constantin Porfirogenetul. El a împărţit daruri şi bani spitalului pentru leproşi Zotikon,
pe care l-a restaurat şi l-a extins spre a folosi mult mai multor bolnavi ce aveau nevoie
de spitalizare.650 Theophanes Continuatus a scris că Porfirogenetul nu doar a vizitat
leproşii, ci a şi uns trupurile lor cu uleiuri cu propriile sale mâini. 651 Filantropia sa s-a
manifestat şi faţă de săraci şi nevoiaşi prin promulgarea unei novele speciale. 652
643
Porphyrogenitos, De Cerimoniis, I, 82
644
Ibidem, pp. 69, 140; cf. pp. 153, 154.
645
Idem, Selectum Leges, MPG, CXIII, col. 513.
646
Ibidem, col. 493.
647
Theophanes Continuatus, Chronographia, p. 462.
648
Ibidem, p. 447.
649
Ibidem, Porphyrogenitos, De Cerimoniis.
650
Theophanes Continuatus, Chronographia, p. 449.
651
Ibidem.
652
Porphyrogenitos, Novels, MPG, CXIII, cols. 557-69.

107
Vizitarea spitalelor de tot felul, în special în Vinerea Mare, pentru a împărţi daruri
bolnavilor653 era o practică a oricărui împărat, nu doar a lui Constantin Porfirogenetul.
Continuatus, care ne oferă mai multe informaţii despre politica filantropică a
împăraţilor din secolul al X-lea, adaugă că Porfirogenetul s-a preocupat în mod deosebit
de oamenii în vârstă. El a transformat grajdurile ce fuseseră construite de patriarhul
Teofilact lângă „Biserica Mare” într-un azil pentru bătrâni şi a poruncit ca în fiecare an
să se dăruiască multă hrană şi haine celor internaţi.654
Întreaga politică filantropică a lui Constantin Porfirogenetul este evidentă în legile
sale îndreptate împotriva bogaţilor proprietari de pământ ce exploatau săracii şi fermierii
fără de putere din diferite Theme. Continuatus laudă atitudinea lui faţă de săraci şi
acţiunea legală împotriva celor puternici. Porfirogenetul, „înţelept în toate”, a acţionat pe
cale legală pentru a stopa lăcomia celor puternici, care ocupaseră târgurile şi zona rurală
a Imperiului şi acumulaseră pentru ei oraşe întregi, prin exploatarea nefericiţilor mici
proprietari de pământ.655
Roman Lecapenul pare să se implicat în activităţi filantropice mai mult decât
oricare alt împărat.656 Continuatus îl descrie ca milostiv şi generos din fire. 657 Politica sa
filantropică poate fi observată în diferite evenimente ale vieţii sale. În anul 928, o iarnă
rece şi îndelungată a distrus culturile şi a determinat o mare foamete. Atât de mulţi au
murit de foame, încât „cei vii nu reuşeau să îngroape morţii”. Împăratul a luat măsuri
speciale pentru a proteja şi a îmbunătăţi barăcile săracilor împotriva frigului şi a zăpezii
şi a poruncit să li se împartă bani. Mila sa era atât de mare încât invita în fiecare zi câte
trei săraci pentru a mânca la masa lui şi dăruia fiecăruia câte o monedă (nomisma). În
plus, în fiecare miercuri şi vineri lua masa cu câte trei călugări săraci.658
Continuatus adaugă că, în timpul celui de-al douăzeci şi doilea an ca împărat,
Lecapenul a săvârşit multe acte de binefacere.659 El a construit barăci speciale şi a
acoperit arcurile porticurilor (embola – galerii exterioare, susţinute de două rânduri de
coloane, formând intrarea într-o clădire, într-un parc sau servind ca loc de plimbare în
jurul unei pieţe sau al unei grădini – n.tr.), unde cerşetorii şi călătorii săraci obişnuiau să
îşi petreacă serile.660
Era o tradiţie printre bizantini de a lăsa în testamentele lor produse pentru
persoane şi familii sărace. Ei aveau credinţa că starea sufletelor lor se va îmbunătăţi
după moarte dacă dăruiau săracilor şi celor nevoiaşi încă din timpul vieţii. Pentru această
încredinţare, Lecapenul a hotărât ca după moartea sa să fie împărţite săracilor trei
miriade, sau treizeci de mii de pâini în fiecare zi, la mormântul său.661

653
Idem, De Cerimoniis, I, 168.
654
Theophanes Continuatus, Chronographia, p. 449.
655
Ibidem, pp. 447-48.
656
Cf. Steven Runciman, The Emperor Romanus Lecapenus and His Reign (Cambridge, 1929), pp. 75, 231.
657
Theophanes Continuatus, Chronographia, p. 417.
658
Ibidem, pp. 417-18; Symeon Magister, p. 743.
659
Theophanes Continuatus, pp. 429-30.
660
Ibidem, pp. 417-18; Symeon Magister, pp. 743-44.
661
Ibidem, p. 430; cf. p. 431.

108
 Ca şi alţi împăraţi anteriori lui, Roman Lecapenul a extins filantropia sa către
închisori şi centrele de reeducare. El a hotărât ca în fiecare Vineri Mari să se dea fiecărui
prizonier câte o nomisma de aur, iar în fiecare zi, fiecărui prizonier să i se dea câte
cincisprezece follis.662 Pentru folosul sufletului său după moarte, Lecapenul a construit
aziluri pentru bătrâni, case pentru străini şi spitale pentru bolnavi.663
Spre deosebire de Roman Lecapenul, Nichifor Focas, deşi profund religios şi
evlavios, nu a construit nici o instituţie filantropică nouă. Se poate să fi fost milostiv în
viaţa sa particulară, dar în activitatea sa legislativă el apare ca anti-filantrop. În anul 967,
el a emis o novelă ce este un atac împotriva instituţiilor milei.664
Cu toate acestea, această cunoscută novelă nu trebuie privită ca anti-filantropică.
Focas nu era împotriva instituţiilor filantropice, ci împotriva întemeierii unora noi. El a
sprijinit cu toată puterea restaurarea celor existente, pe care le considera suficiente.
Focas îi sfătuia pe cei ce doreau să ridice aziluri pentru bătrâni, case de oaspeţi şi altele
asemenea să nu facă acest lucru, ci să folosească în schimb donaţiile lor pentru a le
repara pe cele existente şi pentru a evita abuzurile. Din câte se pare, unele persoane
particulare au donat mari sume de bani instituţiilor sau au ridicat altele noi pentru a-şi
satisface mândria lor. Astfel, el îndemna ca „orice bine am face, să-l facem doar pentru
Dumnezeu şi nu pentru a fi cunoscuţi de oameni”665.
Novela lui Focas a fost revocată de Vasile al II-lea. Vasile o considera nu doar o
nedreptate şi o insultă pentru instituţiile filantropice, ci şi o blasfemie împotriva lui
Dumnezeu. Anumite nenorociri care s-au petrecut după moartea lui Nichifor au fost
atribuite politicii sale faţă de mănăstiri şi instituţiile de binefacere; astfel, avem un motiv
pentru revocarea ei de către succesorul lui.
Cu toate intrigile şi moralitatea sa îndoielnică, Ioan Tzimisces nu a fost departe în
politica sa filantropică. Leon diaconul ne informează că Tzimisces a contribuit în mod
regulat cu bani pentru spitalele de leproşi şi a vizitat personal astfel de asemenea
instituţii, cum ar fi spitalul Zotikon. Alături de Leon diaconul, Continuatus confirmă că
Tzimisces nu se ruşina sau nu se temea chiar să cureţe cu propriile sale mâini rănile
leproşilor când îi vizita.666
Chiar înaintea morţii sale, Tzimisces a făcut multe donaţii săracilor, din câte se
pare pentru folosul sufletului său după moarte, conform tradiţiei religioase bizantine. El
nu a cruţat vistieria imperială, pentru a face milostenie faţă de săraci, şi în special faţă de
leproşi, ale căror trupuri erau roase de „boala sfântă”. El era înclinat să fie mai milostiv
faţă de ei decât faţă de orice altă categorie de nefericiţi.667
Pe măsură ce trecem în revistă vieţile personale ale împăraţilor din secolul al XI-
lea, aflăm despre Constantin al IX-lea Monomahul că se evidenţiază prin milosteniile şi

662
Ibidem, cf. p. 423, 443.
663
Ibidem, pp. 417-19.
664
Rhallis-Potlis, „”, V, pp. 261 ş.u.; cf. Charanis, „Monastic Properties”, pp. 58 ş.u.
665
Ibidem, pp. 263-64.
666
Leo Diaconos, Historiae, ed. C. B. Hasi, CSHB (Bonn, 1828), p. 99; cf. Theophanes Continuatus, p. 449.
667
Ibidem, pp. 177-78.

109
programele sale filantropice, deşi şi altora li se pot atribui aceste fapte, cum ar fi Roman
Argyros668 şi, spre sfârşitul secolului, Nichifor Botaniatul.669
Mihail Psellos relatează despre Constantin Monomahul că a fost supranumit
Binefăcătorul (Evergetis)670, datorită personalităţii sale milostive. Deşi se poate ca
Monomahul să nu fi reuşit atât de multe ca administrator, Psellos susţine că împăratul a
întruchipat aproape idealul conducătorului. În filozofia sa politică, Monomahul a fost
convins că un împărat trebuie să arate sentimente de milă faţă de toţi oamenii şi în
special faţă de supuşii săi. Astfel, se considera el însuşi un eşec dacă trecea o zi fără să
săvârşească un bine în folosul poporului său. El credea că un împărat trebuie să fie cel
mai milostiv dintre toţi supuşii săi şi să constituie un exemplu de urmat pentru succesorii
săi.671
Psellos adaugă despre Constantin că era un om al dreptăţii şi milostivirii, care a
încercat să transforme convingerile sale morale în fapte.672
Binefacerile familiilor imperiale şi ale anumitor demnitari din timpul dinastiei
Comnenilor reprezintă un capitol important în filantropia bizantină. Dovezile arată că,
practic, toţi cei din familiile imperiale de la sfârşitul secolului al XI-lea şi din secolul al
XII-lea au fost preocupaţi de activităţile filantropice. Alexie I Comnenul este un
exemplu demn de urmat. Potrivit fiicei sale, Ana Comnena, împăratul Alexie a fost o
persoană plină de omenie şi profund milostivă. Firea sa umanistă se arată nu doar prin
întemeierea de instituţii filantropice pentru săraci, bolnavi şi alţii aflaţi în nevoi, ci şi
prin atitudinea sa personală faţă de foştii duşmani. Ni se spune că răzvrătitul celt Ursel,
care a adus multă nefericire asupra poporului bizantin din Asia 673, a fost luat prizonier de
către Alexie. Alexie nu l-a condamnat la moarte, nici nu l-a pedepsit; din contra, i-a
arătat nu puţină „iubire de oameni”674.
Atitudinea lui Alexie faţă de adversarul său Nichifor Vrienios, care a fost luat
prizonier, a fost de aceeaşi natură. Nichifor Vrienios, care era duce de Dyrrachium,
intenţiona să îşi folosească poziţia sa ca „punct de plecare” pentru a-l detrona pe Mihail
Ducas şi a deveni împărat el însuşi. Oricum, tronul a fost obţinut de Nichifor Botaniatul,
iar Alexie Comnenul a fost numit de noul împărat să îl detroneze pe Vrienios. Alexie a
ieşit victorios, iar Vrienios a fost luat prizonier. Ana Comnena adaugă că „atunci când
răzvrătitul Vrienios a fost adus la Alexie de către armata sa, Alexie l-a trimis mai
departe ca „premiu al lăncii sale” la împăratul Nichifor Botaniatul, dar fără a pricinui
nici cel mai mic rău ochilor lui. Fiindcă nu era în firea lui Alexie să recurgă la pedepse
668
G. Schlumberger, L’Epopée Byzantine, III (Hachette & Cie.[Paris], 1893), pp. 96 ş.u.
669
Michael Attaliates, „”, ed. Immanuel Bekker, CSHB (Bonn, 1853), pp.
3-5.
670
Michael Psellos, Chronographia, II, 117: „
”
671
Ibidem, p. 71: „

” Cf. pp. 53, 54.
672
Ibidem, p. 146.
673
Anna Comnena, Alexias, I, 1-2; cf. Kataskepenos, Cyril Phileotes, pp. 233-34.
674
Ibidem, I, 4; Nicephoros Bryennios, Historiae, II, 19; Schlumberger, Sigillographie, pp. 660-66.

110
extreme împotriva duşmanilor săi după prindere, deoarece considera că prinderea era ea
însăşi o pedeapsă suficientă, ci după prindere el îi trata cu milostivire, prietenie şi
generozitate. El l-a tratat pe Vrienios cu aceste virtuţi...”675
Alexios a fost milostiv în atitudinea sa, în special faţă de prizonierii care erau de
religie creştină. Nichifor Vrienios, soţul Anei Comnena, îşi aminteşte că Alexie a refuzat
să ucidă prizonierii francezi „deoarece nu i se părea drept să ucidă creştini” 676. Acelaşi
autor îl descrie pe Alexie ca un om „cu o inimă mare”677.
Alexie şi-a arătat personalitatea milostivă prin intermediul diferitelor instituţii şi
activităţi filantropice, despre care fiica sa vorbeşte cu mândrie, ca şi Zonaras sau alţii.
Ana Comnena, care „jură” că nu se desparte de adevăr, spune că Alexie a fost un
excelent administrator atât în timp de pace, cât şi în timp de război. În timpuri de pace,
Alexie „judeca cererile orfanilor, făcea dreptate văduvelor şi privea cu asprime orice caz
de nedreptate”678. Caracterul milostiv al lui Alexie Comnenul este în mod semnificativ
dezvăluit în campania sa împotriva turcilor din Iconium. „Când venea vremea mesei
pentru împărat, el chema bărbaţi şi femei care trudeau, deşi erau bolnavi sau bătrâni, şi
le aşeza în faţă cea mai mare parte din mâncare.”679 Această politeţe a fost extinsă spre
cetăţenii din Philomelium, care fuseseră salvaţi de Alexie din mâinile turcilor.
Când Alexie s-a întors în Constantinopol din expediţia sa împotriva turcilor din
Iconium, s-a ocupat el însuşi de îngrijirea prizonierilor şi străinilor.
„Pe copiii ce îşi pieduseră părinţii şi erau loviţi de amarul necaz de a fi rămas
orfani, el [Alexie Comnenul] i-a trimis la rudele sale şi la alţii care, după cum ştia,
duceau o viaţa de bună purtare, sau i-a trimis la stareţii sfintelor mănăstiri cu porunca de
a-i creşte, nu ca pe nişte sclavi, ci drept copii liberi, şi să le ofere o educaţie pe măsură şi
instruirea în scrierile sfinte. Pe alţii i-a lăsat în orfelinate, cel mai probabil în cel de la Sf.
Pavel680, pe care îl înfiinţase el însuşi şi pe care l-a transformat mai mult sau mai puţin
într-o şcoală pentru cei dornici să înveţe, şi a cerut directorilor de aici să ofere acestor
copii o temeinică educaţie generală. Fiindcă în cartierele de lângă Acropolis, … el
[Alexie Comnenul] a construit un al doilea oraş, … iar noul oraş era împărţit într-un
anumit număr de secţiuni, … atât în lungime, cât şi în lăţime; iar de jur împrejur, în cerc,
erau un număr de case, locuinţe pentru săraci şi, ceea ce arată şi mai mult caracterul său
milostiv, adăposturi pentru oamenii infirmi. Aici îi puteai vedea venind singuri, fie orbi
sau şchiopi sau cu orice altă infirmitate. L-ai fi numit pridvorul lui Solomon văzându-l
plin de oameni mutilaţi, fie de un mădular, fie în întregul lor trup. Acest inel de case este
pe două etaje, despărţite printr-un perete comun, căci unii dintre aceşti invalizi, bărbaţi şi
femei, trăiesc deasupra între cer şi pământ, iar ceilalţi se târâie dedesubt la primul etaj.
Cât despre mărimea lui, oricine ar vrea să îl viziteze ar începe dimineaţa şi ar încheia pe
deplin cercul seara. Astfel este acest oraş şi aceştia sunt locuitorii lui. Ei nu au loturi de
675
Ibidem, I, IV. 7; traducerea engleză a fost preluată după cea a lui Buckler.
676
Bryennios, Historiae, II, 20.
677
Ibidem, IV, 15.
678
Anna Comnena, Alexias, XIV, 7.
679
Ibidem, XV, 7.
680
Anna nu menţionează orfelinatul după numele lui, dar cf. Kataskepenos, Cyril Phileotes, p. 230.

111
pământ sau vii sau orice altceva de acest fel unde ne imaginăm că oamenii îşi petrec
timpul, ci fiecare bărbat sau femeie, asemenea lui Iov, locuieşte în casa construită pentru
el şi primeşte de la sine totul pentru hrana şi adăpostul său din mâinile imperiale.”681
Ana arată în continuare filantropia împăratului, afirmând că însuşi Alexie şi
prietenii săi lucrau cu sârguinţă pentru mângâierea acestor făpturi nefericite. El a dăruit
ferme bune şi productive „acestor fraţi”, pentru ca ei să aibă din abundenţă pâine şi vin
„şi toate cele pe care un om le mănâncă alături de pâine”. Ana compară filantropia
tatălui său faţă de săracii din acest nou oraş cu „minunea Mântuitorului” de hrănire a
mulţimilor (la înmulţirea pâinilor în pustie – cf. Matei 14, 19-21; 15, 32-38; Marcu 8, 1-
9; Ioan 6, 5-13 – n.tr.). „Porunca dumnezeiască” era fundamentul activităţii filantropice
a lui Alexie.682
Ilustra prinţesă descrie câteva dintre faptele de binefacere ale împăratului la care a
fost martoră: „Eu însămi am văzut o femeie bătrână îngrijită de alta mai tânără şi un om
orb condus de mână de altul ce vedea, şi un bărbat fără picioare ce avea picioare, dar nu
ale sale, ci ale altuia, şi un bărbat fără mâini folosind mâinile altui bărbat şi paralitici
sprijiniţi de oameni puternici.”683 Împăratul
„a dăruit slujitori fiecărui invalid şi aceeaşi îngrijire celor ce nu se mişcau şi celor
sănătoşi... Cine ar putea spune numărul tuturor celor ce erau hrăniţi zilnic sau
cheltuielile de zi cu zi sau grija arătată fiecărei persoane? Căci îi atribui lui şi lucrurile ce
au continuat după el. Căci le-a acordat lor venituri de pe pământ şi de pe mare şi le-a
asigurat atât de multă mângâiere pe cât era posibil. Unul dintre cei mai remarcabili
oameni se comportă ca un apărător al acestui oraş populat, iar numele acestui oraş este
Orfelinatul. Şi se numeşte Orfelinat datorită bunătăţii împăratului faţă de orfani şi faţă de
oamenii fără slujbă, ... iar numele, care a venit de la preocuparea sa faţă de orfani, îi
arată scopul.”684
După cum Alexandru cel Mare era mândru de Alexandria sa din Egipt, de
Bucefale din Media şi de Lysimachia din Etiopia, la fel şi Alexie Comnenul era mândru
de oraşele pe care le întemeiase. În fiecare nou oraş, Alexie ridica nu doar biserici şi
mănăstiri, ci şi şcoli pentru orfanii de orice neam.685
Ana subliniază că ea spune adevărul, iar comentariul său asupra politicii
filantropice a tatălui său pare să fie obiectiv şi analitic. „Jur pe orice că împăratul a
trecut prin multe pentru bunăstarea Imperiului roman, iar luptele şi nenorocirile pe care
tatăl meu le-a suferit în numele creştinilor, cu siguranţă nu le voi descrie şi pune pe
hârtie pentru a-mi favoriza tatăl”, căci „oriunde am să văd că tatăl meu a făcut o
greşeală, fără ezitare voi depăşi legea naturală şi mă voi opri la adevăr, căci deşi îmi este

681
Anna Comnena, Alexias, XV, 7; cf. Theophylactos, Oratio in Imperatorem Dominum Alexium Comnenum, MPG,
CXXVI, col. 298C; cf. col. 304.
682
Când Anna se referă la „minunea Mântuitorului”, ea are în minte pasajele de la Matei 14, 13-21 şi 15, 32-33. Când
vorbeşte despre „dumnezeiasca poruncă”, se referă probabil la Matei 25, 31-46.
683
Anna Comnena, Alexias, XV, 7.
684
Ibidem.
685
Ibidem.

112
drag, iubesc mai mult adevărul.”686 Nu este nici un motiv să ne îndoim de sinceritatea
mărturiei Anei despre activitatea filantropică a tatălui ei.
Filantropia lui Alexie Comnenul este menţionată de un alt istoric din secolul al
XII-lea. Ioannes Zonaras, care deţinea o funcţie importantă în administraţia imperială a
lui Ioan al II-lea Comnenul, scrie în Epitomae Historarum: „Acest împărat [Alexie
Comnenul] a restaurat Orfelinatul, care nu era folosit, şi proprietăţile multor aziluri
pentru bătrâni, precum şi altele noi le-a dăruit Orfelinatului şi a adus acolo numeroşi
oameni în vârstă ce aveau nevoie de asistenţă şi de bunuri de consum. Mai mult, a
construit în interior locuinţe pentru călugăriţe şi călugări şi o şcoală pentru orfani sau
copiii săraci. El a adus profesori şi educatori, precum şi alimente pentru ei.”687 Şi Mihail
Glycas oferă informaţii similare. El notează că un orfelinat particular ce era nefolosit a
fost restaurat de Alexie. Ca şi Ana şi Zonaras, Glycas este de acord că împăratul a dăruit
numeroase proprietăţi instituţiilor şi că împăratul i-a adăugat o şcoală pentru educarea
locuitorilor.688
Această instituţie particulară trebuie să fi fost într-adevăr una deosebit de
semnificativă, întrucât este amintită de un alt autor care îl slăveşte pe Alexie pentru acest
orfelinat. El scrie: „[Alexie Comnenul] a restaurat orfelinatul (orphanotrophion)
binefăcător şi l-a înzestrat, plin de bunătate, cu suficiente bunuri, încât a devenit un
adăpost sigur pentru mulţi concetăţeni suferinzi, adunând la un loc mii de oameni,
oferindu-le provizii anuale şi tot ce era necesar pentru trai. El a construit locuinţe pentru
ei şi i-a apărat de orice nefericire. Cine poate enumera lucrurile pe care acest suflet
[persoană] evlavios le-a făcut pentru această instituţie minunată şi folositoare?” 689
Autorul adaugă o descriere a unora dintre secţiunile acestei instituţii, care mai cuprindea
o şcoală pentru orfani şi copiii prizonieri.
Împărăteasa Irina, soţia lui Alexie, a fost de asemenea o binefăcătoare. Cu toată
firea ei delicată, ea îl însoţea pe Alexie în expediţiile lui frecvente. Într-una dintre
acestea, Irina a luat cu ea aur şi monede „ şi de-a lungul călătoriei a dăruit cu multă
generozitate cerşetorilor, oamenilor îmbrăcaţi în piei şi celor goi; nimeni din cei ce au
cerut nu au plecat de la ea cu mâinile goale. Chiar şi când a ajuns la cortul pregătit
pentru ea, nu a intrat imediat pentru a se odihni, ci l-a lăsat deschis şi a dat cale liberă
cerşetorilor. Ea era foarte deschisă faţă de această clasă socială şi le permitea să fie
văzută şi auzită de ei. Şi nu numai că dăruia bani săracilor, ci îi şi sfătuia. Dacă observa
vreunul cu o constituţie fizică puternică, dar care ducea o viaţă de trândăvie, îl îndemna
să îşi găsească de lucru şi să se angajeze şi să câştige cele necesare vieţii astfel, decât să
devină neglijent prin lene şi să meargă cerşind din uşă în uşă. Şi nici o poruncă nu o
putea opri pe împărăteasă să renunţe la îndeletnicirea ei.”690
Caracterul filantropic al împărătesei este demonstrat de o altă împrejurare. Mihail
Anemas, conducătorul unei intrigi pentru a-l ucide pe Alexie, a fost condamnat la orbire
686
Ibidem; cf. şi Alexias, XII. 3.
687
Joannes Zonaras, Epitomae Historiarum, III, 744-45.
688
Michael Glycas, Annales, p. 621.
689
Anonymous, Synopsis Chronike, ed. Sathas, „”, VII, pp. 177-78.
690
Anna Comnena, Alexias, XII, 3.

113
prin scoaterea ochilor lui. Când Irina a văzut situaţia nefericită a lui Mihail, care
devenise un spectacol pentru public, a alergat la împărat „vărsând lacrimi amare şi l-a
implorat, nu o dată sau de două ori, ci în mod repetat, să cruţe ochii lui Mihail. El
[împăratul] a trimis imediat un crainic să oprească pe călăi…”691 Iar când casa lui Ioan
Solomon a fost confiscată şi i-a fost oferită împărătesei, deoarece era unul dintre
intriganţi, „cu obişnuita-i bunătate, i s-a făcut milă de soţia lui Solomon şi a dat-o înapoi
[soţiei lui Solomon], fără să fi luat nici cel mai mic lucru din ea.”692
Irina a întemeiat Mănăstirea Kecharitomene, căreia i-a adăugat numeroase case de
binefacere. În Tipicon, Irina sfătuieşte ca, în ziua de Crăciun, să se dea fiecăruia dintre
cei ce aşteptau la poarta mănăstirii câte două modia (aprox. 4,4 kg – n.tr.) de grâu şi
patru monede (nomismata). Dar milostenia faţă de săraci avea loc în fiecare zi. Irina a
insistat că este necesar să se împartă la porţi, în fiecare zi, pâine, grâu şi cele rămase de
la masa călugăriţelor.693
Diversele slujbe de pomenire (mnemosyna) care au fost ţinute pentru folosul
sufletului soţului său şi al fiului ei, Ioan al II-lea, trebuiau însoţite de daruri de grâu,
pâine, vin şi monede (nomismata) către săraci.694 Este important de reţinut că Irina a
folosit un limbaj asemănător celor al Sfinţilor Părinţi ca Sf. Atanasie, Sf. Vasile sau Sf.
Teodor Studitul, pentru a sublinia împortanţa milosteniei. Ea scrie că datorită
„milosteniei” şi „filantropiei” Dumnezeu S-a făcut om şi prin ea omul devine dumnezeu
şi asemenea Tatălui ceresc.695
Ctitoria Irinei a continuat împărţirile de alimente săracilor şi a adoptat de
asemenea fetele orfane, care erau educate acolo şi pregătite pentru viaţă.696 Donaţiile
erau primite nu pentru obiecte de lux, ci pentru binefaceri.697 Mai mult, ea a lăsat o
cerere în testament, ca în ziua adormirii ei şi în cea a adormirii soţului ei, comunitatea
monahală să împartă mai multe daruri decât de obicei.698
Isaac, fiul mai mic al lui Alexie şi al Irinei, care s-a preocupat el însuşi mai mult
de cultură decât de problemele militare 699 şi a întemeiat Mănăstirea Kosmosotira la
Aenos (~ 1152), s-a distins el însuşi ca filantrop. El scrie în Tipiconul mănăstirii că
monahii trebuie să practice milostenia şi că în fiecare zi trebuiau să aibă loc împărţiri de
alimente la poarta mănăstirii către toţi săracii care aşteptau.700 Milosteniile erau mai
generoase la anumite sărbători, cum ar fi praznicul Adormirii Maicii Domnului, când se
dăruiau săracilor miere de albine, vin şi bani, pe lângă pâine. 701 El a hotărât ca stareţul
691
Ibidem, XII, 6.
692
Ibidem.
693
Irene Augusta, „Typikon”, Miklosich-Müller, Acta et Diplomata, V, 371.
694
Ibidem, pp. 374-77.
695
Ibidem, pp. 352-53: „

”
696
Ibidem, p. 337.
697
Ibidem, p.339.
698
Ibidem, p. 375; cf. pp. 376-77.
699
Vasiliev, History, p. 490.
700
„Typicon du monastère de la Kosmosotira”, Louis Petit, ed., p. 22.
701
Ibidem, pp. 20, 24, 25; cf. p. 50.

114
(hegoumenos) să fie şi mai generos în milosteniile sale în ziua adormirii lui Isaac. 702
Domnia lui Isaac demonstrează că el era cu adevărat un om foarte milostiv şi generos.703
Împărăteasa Irina, înţeleapta soţie a lui Ioan al II-lea Comnenul, avea aceeaşi fire
milostivă ca şi soţul ei. Ea a ajutat la întemeierea Mănăstirii Pantokrator. Ioan
Cinnamos, istoricul contemporan ei, arată că orice bani primea, fie de la împărat, fie de
la oficiul imperial, nu îi cheltuia pe obiecte de lux sau cosmetice. Ea se concentra asupra
săvârşirii faptelor bune pentru toţi cei care cereau de la ea. 704 Împărăteasa a fost
prevăzătoare pentru ziua adormirii sale, fiind extrem de milostivă şi chibzuită, lăsând
multe celor care îi ceruseră ajutorul.705
Informaţiile despre Manuel Comnenul sunt sărace şi, prin urmare, cunoaştem
foarte puţin despre concepţia şi practicarea filantropiei de către el. Dacă acceptăm un
poem scris de Teodor Prodromul cu ocazia căsătoriei lui Manuel, putem afirma că şi
Manuel a fost activ în binefaceri. În poemul său panegiric (laudativ), Teodor scrie:
„Nu este nimeni şi nu a mai fost
un asemenea împărat mare, ocrotitor al romanilor,
evlavios faţă de Dumnezeu şi iubitor de oameni.

Tu ai închinat multe şi mari biserici lui Dumnezeu

Şi numeroase alte prinoase închinate
Şi ai întins întotdeauna o mână generoasă supuşilor tăi.”706

Această trecere în revistă arată că filantropia era considerată şi practicată în Statul

bizantin ca o virtute religioasă, socială şi politică. Practic, toţi împăraţii, într-un fel sau
altul, au urmărit practicarea acestui nobil atribut. Dar era noţiunea de filantropie folosită
de împăraţii bizantini ca propagandă sau era practicată ca rezultat al gândirii lor
creştine? Era un scop în sine sau o simplă oportunitate politică pentru a umbri
insuficienţele sau măsurile politice nedorite ale coroanei? Numeroasele instituţii
filantropice care au fost ridicate de numeroşi împăraţi şi atitudinea religioasă a
împăraţilor faţă de societate, gândirea lor creştină şi convingerea că autoritatea imperială
este de origine divină sunt dovezi că filozofiile lor sociale şi politice erau pătrunse de
morala creştină. Desigur, motivele politice nu pot fi excluse.
Câteva exemple vor clarifica acest punct. Observăm în politica unor astfel de
împăraţi o anumită discontinuitate. Domnia lor a fost marcată de o bogată activitate de
binefacere şi, totuşi, anumite cruzimi, comise fie de ei înşişi, fie prin locotenenţii lor
politici, cu greu i-ar putea recomanda ca împăraţi filantropi. Lui Iustinian i se atribuie
ridicarea multor instituţii de binefacere, dar politica sa de binefaceri faţă de cei bătrâni,
702
Ibidem, p. 25.
703
Cf. ibidem, pp. 49, 53, 54, 62.
704
Joannes Cinnamos, p. 10.
705
Ibidem, p. 202.
706
Theodore Prodromos, „”, ed. P. Matranga, Anecdota Graeca,
(Rome, 1850), p. 552; cf. Eustathios of Thessalonica, „Oratio XXIII. Manuelis Comneni Imp. Laudatio funebris, 18”, Tafel,
p. 200.

115
bolnavi şi orfani trebuie să cântărească împotriva masacrării a mii de oameni din
poporul său în timpul revoltei Nika (532).707
Observăm o antiteză asemănătoare în personalitatea împărătesei Irina (797-802).
Ea a realizat multe pentru a mângâia pe cei nevoiaşi, dar motivele ei trebuie să fi fost
atât politice, cât şi religioase. Ni se spune că a contribuit în mod esenţial la întemeierea
câtorva aziluri pentru bătrâni, cămine pentru săraci şi străini şi altele. 708 Când a ajuns
singură la domnie, a acordat generoase scutiri de taxe şi a anulat taxa municipală plătită
de cetăţenii Constantinopolului. Politica sa socială a fost în general una de
generozitate.709 Cu toate acestea, nu putem atribui aceste măsuri unei filantropii pure sau
unor motive religioase autentice. Împărăteasa avea nevoie disperată de a păstra sprijinul
populaţiei. Consideraţiile politice au determinat programul ei social plin de omenie. 710
Orbirea fiului său şi comportamentul ei înainte de încoronare stau într-o antiteză vădită
cu opera ei de binefacere.
Aceeaşi discontinuitate între motive şi fapte poate fi observată în politica
împăratului Teofil (829-42). Ilustrul împărat avea un sentiment de dreptate apreciat
deopotrivă de prieteni şi duşmani.711 O dată pe săptămână mergea călare prin oraş
vorbind cu săracii, împărţind bani, ascultând plângerile celor slabi şi pedepsind pe
răufăcători. El era întotdeauna gata să apere pe săraci împotriva celor puternici, chiar
dacă erau din personalul palatului său.712 Totuşi, această atitudine filantropică a fost
întunecată de diferite acte de cruzime.713
Politica filantropică a lui Vasile I (867-86) a fost fără îndoială determinată de
conjunctura politică. Atât personalitatea, cât şi politica sa dezvăluie dizarmonia amintită
anterior într-o lumină deosebit de nefavorabilă. Vasile a fost foarte lăudat fiindcă a
ridicat mai mult de o sută de instituţii publice de binefacere şi a săvârşit multe fapte
bune.714 Dar cu greu îl putem numi pe Vasile umanist dacă luăm în considerare că l-a
ucis pe binefăcătorul său, împăratul Mihail al III-lea, l-a înlăturat pe marele Caesar
Bardas şi l-a exilat pe patriarhul Fotie, doar pentru a-şi împlini ambiţiile politice. S-a
îmbogăţit prin mijloace imorale când a fost numit ca emisar al Administraţiei pentru a
cerceta afacerile bogatei văduce Danielis din Patras. Cu toate acestea, când Vasile a

707
Malalas, Chronographia, p. 474.
708
„Vita S Nicetae Confessoris”, AASS, April, I, App., XXIV. 30: „
” Cf. Pseudo-Codinos, Patria, Th. Preger, III, 246.
709
Theophanes, Chronographia, p. 475; Theodore Studites, Epistle No. I, 6; MPG, XCIX, col. 929.
710
Cf. Ostrogorsky, History, pp. 161-62; J. B. Bury, A History of the Eastern Roman Empire from the Fall of Irene to the
Accession of Basil I (London, 1912), pp. 2-4.
711
Nicetas, Vita Ignatii, p. 216; Theophanes Continuatus, Chronographia, p. 139; Bury, History, pp. 120-21, vezi şi nota
2, p. 121.
712
Leo Grammaticos, Chronographia, ed. I. Beker, CSHB (Bonn, 1842), pp. 215-16, 222-23; Bury, History, pp. 120, 121-
123.
713
Ibidem, p. 214; Genesios, p. 51; cf. Diehl, „La Légende de l’empereur Théophile”, Seminarium Kondakovianum, IV
(Prague, 1931), 33-37; V. Grumel, „Recherches récentes sur l’iconoclasme”, Echos d’Orient, XXIX, no. 157 (Jan.-Mar.,
1930), 99.
714
Theophanes Continuatus, Chronographia, p. 256.

116
urcat pe tron, a dorit să atragă susţinerea poporului şi să impresioneze prin caracterul său
milostiv, împărţind astfel mari sume de bani mulţimilor de săraci.715
Cruzimile lui Vasile şi măsurile imorale nu îl recomandă ca filantrop. Dar
exemplul lui Vasile sugerează ceea ce a fost afirmat mai înainte, că filantropia era
practicată nu doar pentru scopuri sociale sau politice, ci şi religioase, pentru a elibera o
conştiinţă vinovată, pentru a îmblânzi mânia lui Dumnezeu şi pentru a înlesni mântuirea
sufletului celui binefăcător.
Oricum, dovezile indică foarte clar că filantropia era practicată ca o virtute în sine,
în special de împăraţi evlavioşi precum Iustinian, Constantin Porfirogenetul, Roman
Lecapenul, Nichifor Focas (cu toată legislaţia sa anti-monahală), Constantin al IX-lea,
Alexie Comnenul şi Ioan al II-lea Comnenul. Filantropia ca virtute în concepţia
ideologică despre ea şi în aplicarea ei practică era în perfectă armonie cu idealurile
creştine, de care era pătrunsă societatea bizantină.
Ceea ce relatează Ana Comnena în secolul al XII-lea poate fi cu uşurinţă acceptat
ca o reflectare a spiritului Statului bizantin în ansamblu. Ea descrie atitudinea milostivă
a tatălui său, împăratul Alexie Comnenul, faţă de săraci şi oamenii nevoiaşi şi adaugă că
opera de binefacere pe care a săvârşit-o faţă de poporul său în timp ce mărşăluia
împotriva turcilor din Iconium a fost o consecinţă a credinţei în porunca
dumnezeiască.716 Ea compară atitudinea filantropică a tatălui său faţă de bărbaţii şi
femeile ce sufereau datorită bolii şi bătrâneţii, faţă de orfani, prizonieri, infirmi, orbi,
şchiopi şi a altor aflaţi în lipsuri cu activitatea „Mântuitorului”.717
Astfel, în timp ce virtutea filantropiei a fost practicată probabil în anumite timpuri
datorită conjuncturii politice de către unii împăraţi, este mult mai realist să credem că, în
general, filantropia a fost practicată sub influenţa idealurilor creştine, mai degrabă decât
din oricare alt motiv. Se aştepta ca împăratul bizantin, ca primul cetăţean, să fie printre
primii care să creadă în filantropie şi să o practice. Doar prin filantropie putea deveni
asemenea lui Dumnezeu.718
Indiferenţa la greutăţile celor nefericiţi, fie ei săraci, bolnavi, orfani, văduve sau
închişi ca prizonieri de război, era înfierată ca degradantă pentru membrii societăţii
bizantine. De exemplu, un grup de eretici din secolul al VI-lea, numiţi marchianiţi,
pentru a nu fi confundaţi cu adepţii din secolul al II-lea ai ereziarhului Marcion, au fost
condamnaţi nu doar pentru convingerile lor doctrinare, ci şi pentru comportamentul
imoral faţă de cei nevoiaşi şi pentru lipsa lor de preocupare socială.
Marchianiţii erau adepţii unui anumit Marchian, un schimbător de bani, care
considera pe cei nefericiţi drept „săraci cu duhul”, ce îşi meritau soarta. Marchianiţii au
fost acuzaţi întrucât „nu făceau milostenii cerşetorilor, nici văduvelor, nici orfanilor, nici
celor aflaţi în situaţii grele, nici celor atinşi de lepră, nici celor ce căzuseră în mâinile
răufăcătorilor, atacurilor barbare sau în alte nenorociri” 719. Marchianiţii îşi făcuseră un
715
Ibidem, pp. 256-57; cf. Amantos, „”, II, 25.
716
Anna Comnena, Alexias, XV, 7.
717
Ibidem.
718
Vezi Cap. 4.
719
Timothy Presbyterii, De Receptione Hereticorum, MPG, vol. 86.1, cols. 51-52: „

117
renume din păstrarea bogăţiilor doar pentru ei înşişi, purtând de grijă doar propriilor
nevoi. Teofilact Simocattes relatează că ei „întruneau evlavia şi absurdul” şi au devenit
un subiect de batjocură.720 Comportamentul lor egoist a devenit proverbial şi era folosit
drept etichetă împotriva persoanelor ce demonstrau insensibilitate faţă de săraci şi
nevoiaşi. Datorită măsurilor sale financiare, împăratul Mauriciu (582-602) a fost acuzat
ca marchianit.721
Împăratul Mauriciu a fost unul dintre cei mai capabili împăraţi bizantini şi nu era
surd la nevoile celor mai puţin norocoşi, dar a comis două erori grave de judecată, care
au dat un temei acuzaţiilor de marchianism împotriva sa. Prima, în speranţa că îi va
înfrânge pe avari, aşa cum îi învinsese şi pe perşi în 591, Mauriciu a respins propunerile
avarului Khagan şi a refuzat să plătească pentru răscumpărarea prizonierilor bizantini
din mâinile avarilor. Refuzul lui Mauriciu de a plăti a înfuriat nu doar pe Khagan, care a
poruncit uciderea captivilor, ci şi populaţia bizantină. A doua eroare din politica lui
Mauriciu, care a fost greşit interpretată ca zgârcenie personală, a fost atitudinea sa faţă
de armată. Datorită condiţiilor economice din Imperiu, împăratul a poruncit ca trupele
sale să ierneze în anul 601 la nord de Dunăre şi să-şi câştige existenţa de pe acele
pământuri, fără să mai aştepte provizii din capitală. Teofan Cronicarul relatează că
această politică a fost şi ea atribuită zgârceniei împăratului. Ea a contribuit la lipsa de
popularitate a împăratului şi a provocat îndepărtarea sa violentă de pe tron.722
Este semnificativ să amintim că în timp ce factorii de dezintegrare şi declin erau
vizibili în secolul al XII-lea, gândirea altruistă şi filantropia pusă în practică nu lipseau.
Adevărul este că practica filantropiei imperiale în secolul al XII-lea recomandă cu
prisosinţă pe împăraţii bizantini din acea perioadă.
Putem observa, astfel, în concordanţă cu Ioan Cantacuzinul, că Statul bizantin
„era plin de filantropie”723, că Bizanţul a fost o naţiune în care împăratul şi membrii
Curţii imperiale se întreceau cu sârguinţă cu alţi demnitari şi persoane particulare din
toate clasele sociale se întreceau între ele în întemeierea de instituţii de binefacere şi în
practicarea zilnică a virtuţii filantropiei. Filantropia era atât un ideal înalt, cât şi o
experienţă zilnică a vieţii imperiale.



”
720
Theophylactos Simocattes, Historiae,ed. C. de Boor, cu note suplimentare de Peter Wirth (Stuttgart, 1972), 300: 13:
„”
721
M. Graebner, „”, Byzantina, vol. 11 (1982), 183-88.
722
Theophanes, Chronographia, ed. de Boor, 1, 286-287: „
”
723
Joannes Cantacuzenos, Historia, ed. Bonn, vol. III, p. 227.

118
 8

Binefăcătorii particulari

Pe lângă binefacerile Bisericii şi ale demnitarilor de stat, ale smeriţilor preoţi de

parohie şi ale călugărilor necunoscuţi, putem include persoane laice din clasele mijlocii
şi aristocraţie. Deşi nu vom cunoaşte niciodată bizantinii cu adevărat bogaţi, au fost
anumiţi aristocraţi care merită atenţia noastră.
În timpul domniei lui Teodosie cel Mare, era în Antiohia un om foarte bogat, un
schimbător de bani pe nume Andronic. Soţia sa, Atanasia, fiica unui alt schimbător de
bani, era de asemenea bogată. Convingerile lor religioase i-au influenţat foarte puternic
şi au făcut din ei mari filantropi. Săracii şi bolnavii aflau în Andronic şi Atanasia
apărători plini de milă. Când cei doi copii ai lor au murit înainte de vreme, ei au devenit
şi mai mari binefăcători, eliberându-şi sclavii şi împărţind cea mai mare parte a averii lor
săracilor şi instituţiilor de binefacere.724
Un alt om bogat din secolul al IV-lea care a devenit un mare binefăcător pentru
săracii din Constantinopol a fost Marchian († 388). El a moştenit o avere imensă de la
părinţii săi, dar, în loc de a-i cheltui pentru a se desfăta pe sine, i-a folosit pentru
construirea de instituţii de binefacere. Aşa cum se aşteaptă oricine, învăţăturile lui
Hristos constituiau influenţa determinantă a activităţilor filantropice ale lui Marchian.725
Paladie relatează că în timpul secolului al V-lea, în oraşul Ancyra, au fost
persoane bogate care au devenit mari binefăcători ai săracilor. Doi soţi, numiţi Oueros şi
Bosporis au salvat vieţile multor săraci când, în timpul unei foamete ce s-a abătut asupra
oraşului lor, ei au deschis magaziile lor şi au împărţit hrană celor săraci. Era în practica
lor să pună deoparte pentru săraci o anumită sumă din venitul lor anual. 726 Magna, o
bogată văduvă din Ancyra, a fost cumpătată în cheltuielile personale şi a împărţit mult
din averea ei persoanelor sărace, instituţiilor filantropice şi episcopilor pentru a o folosi
în scopuri filantropice.727
Printre binefăcătorii din Ancyra putem include un anumit călugăr anonim, ataşat
episcopiei locale timp de douăzeci de ani. Singurul său scop în viaţă a fost să slujească
celor nevoiaşi. Paladie scrie că acesta ieşea în oraş chiar şi în timpul nopţii pentru a
căuta săraci, probabil cerşetori, şi a le oferi ajutorul său. El vizita prizonierii, bolnavii şi
pe alţii aflaţi în nevoi.728
724
„Vie et récits de l’Abbé Daniel de Scété”, ed. M. Leon Clugnet, V (1900), 370: „
” Cf. p. 380:
„”
725
„Life of St. Markianos”, Papadopoulos-Kerameus, „”, IV, 260, 269; pentru rolul persoanelor particulare în
filantropie în primele secole ale creştinismului, vezi Champagny, Char. Chrét., pp. 329-51.
726
Palladios, Hist. Lausiaca, pp. 162-63.
727
Ibidem, p. 163.
728
Ibidem, p. 164: „

119
 Influenţa Evangheliei creştine în viaţa multor bizantini nu va putea fi probabil
niciodată supraevaluată, în special în domeniul filantropiei. De exemplu, Paladie scrie că
în Alexandria trăia un om educat, pe nume Evloghie. Deoarece el râvnea viaţa retrasă a
unui călugăr, a împărţit toate proprietăţile sale săracilor şi instituţiilor filantropice şi a
păstrat pentru el doar câteva monede (nomismata). În timp ce se plimba prin piaţa din
Alexandria, gândindu-se dacă să intre într-o mănăstire de obşte sau să se facă pustnic,
Evloghie a zărit un om infirm, fără braţe şi fără picioare. Şi ca şi cum asta nu era de
ajuns, omul suferea şi de o formă activă de lepră. Evloghie, cu o hotărâre plină de curaj,
a luat pe cel lepros sub acoperişul său pentru a-i sluji şi a-şi exprima iubirea sa creştină
pentru „un frate în Hristos”. Evloghie l-a îngrijit pe lepros timp de cincisprezece ani,
spălându-l şi făcându-i baie cu regularitate.729
Paladie enumeră mai multe persoane, cum ar fi Beneria 730, Melania731, Olympia732,
Candida733, Melania cea Tânără734, Pammachios735 şi alţii, a căror preocupare era să
slujească concetăţenilor lor aflaţi în nevoi. Activitatea lor filantropică nu se limita la
împărţirea de monede, ci cuprindea majoritatea acţiunilor de alinare a nefericirii şi
nevoii şi ridicarea de instituţii. Ei au jucat un rol major în atenuarea consecinţelor
foametei şi nenorocirilor. Efrem din Edesa poate servi ca un exemplu în plus.
Paladie relatează736 că Edesa a suferit de o foamete grea în care mulţi săraci, în
special din zona rurală, au fost loviţi de ea şi au murit. 737 Unii dintre bogaţi au rămas
indiferenţi la evenimentele cumplite din jurul lor. Dar diaconul Efrem († 373) s-a luptat
pentru a aduce nădejdea celor nefericiţi.738 El a vizitat câţiva oameni bogaţi şi i-a mustrat
pentru că au lăsat nenumăraţi oameni săraci să moară de foame. Ei au răspuns că nu era
nici un om cinstit căruia să îi încredinţeze donaţiile lor. Efrem s-a oferit şi i-a fost
încredinţat acest program, sprijinit de bogaţi, de reabilitare a săracilor.739
Timotei din Alexandria, considerat a fi autorul istoriei monahismului bizantin,
scrie (~ 400)740 că era un neguţător foarte bogat, ale cărui averi ajungeau până la 20.000
de piese de aur. El era de asemenea şi proprietarul a 100 de corăbii. Acest magnat
anonim a citit despre comorile din cer, şi-a vândut toate bunurile sale şi a împărţit banii
săracilor, instituţiilor filantropice şi bisericilor.741
Bărbaţii, ca şi femeile care doreau să îmbrace „schima îngerească” obişnuiau să
împartă toate proprietăţile lor săracilor, bisericilor şi instituţiilor filantropice. Sfânta

”
729
Ibidem, pp. 64-65.
730
Ibidem, p. 128.
731
Ibidem, p. 146; cf. pp. 134 şi 147.
732
Ibidem, p. 150; cf. „Vita S Joannes Chrysostomi”, pp. 104-11.
733
Ibidem.
734
Ibidem, p. 151; cf. pp. 156-57.
735
Ibidem, p. 157.
736
Pentru credibilitatea şi valoarea istorică a Istoriei Lausiace a lui Paladie, vezi introducerea lui Butler, p. 5.
737
Palladios, Hist. Lausiaca, pp. 126-27.
738
Cf. Rubens Duval, Histoire politique, religieuse et littéraire d’Eclesse (Paris, 1892), pp. 141 ş.u.
739
Palladios, Hist. Lausiaca, pp. 126-27.
740
Altaner, Patrology, p. 254.
741
Timothy, Historia Monachorum, pp. 108-09.

120
Anisia din Tesalonic, care a trăit în timpul domniei lui Diocleţian, provenea dintr-o
familie foarte prosperă. La moartea părinţilor săi, Anisia a moştenit câteva case,
pământuri, ferme de animale şi alte bunuri. În loc de a deveni însă o comerciantă,
urmând o viaţă de lux şi tihnă, ea s-a dedicat slujirii săracilor şi nevoiaşilor din
Tesalonic. Ea şi-a folosit veniturile pentru a ajuta orfanii şi văduvele, pentru a hrăni pe
cei flămânzi şi a purta grijă de cei bolnavi. Ea însăşi a vizitat spitalele şi închisorile
pentru a împărţi milostenii, dar şi pentru a mângâia, a încuraja şi a sfătui. Biograful ei
relatează că Anisia obişnuia să spele rănile celor bolnavi cu propriile sale mâini.
Pe lângă proprietăţile acestea, Anisia a moştenit şi mulţi slujitori şi ţărani iobagi
care le întreţineau. După moartea părinţilor săi, ea a eliberat pe toţi slujitorii săi,
dăruindu-le câte o sumă de bani corespunzătoare. Anisia a dus o viaţă simplă şi solitară,
până când a fost prinsă în timpul persecuţiilor lui Maximian, fiind condamnată la
moarte.742
Era obişnuit pentru bizantinii din orice clasă să includă săracii, orfanii şi
instituţiile caritabile în testamentele lor. Eustaţie Boilas, un bizantin foarte bogat din
secolul al XI-lea, a lăsat prin testament pământ şi bani foştilor sclavi, oamenilor săraci şi
orfanilor. În testamentul său, a scris: „Satele Copterion şi Chouspacrati le las fraţilor
orfani Hristofor şi Gheorghe şi vărului lor, căci sunt săraci şi orfani.” 743 Boilas a inclus
pe oamenii săi eliberaţi în testamentul său, dăruindu-le patru bucăţi de pământ. 744 Fiecare
bucată era probabil egală cu suprafaţa pe care o putea ara într-o zi o pereche de boi
(zeugotopia), ceea ce este egal cu un acru de astăzi. 745 Boilas a săvârşit aceste binefaceri
în memoria fiului său mort, Roman. El era preocupat nu doar de soarta foştilor săi
sclavi746, ci şi de săraci în general. „Orice rămâne”, scria el, „să fie împărţit între fraţii şi
stăpânii mei, adică săracilor.”747
Symbatios şi Kale Pacourianos, doi soţi foarte bogaţi, probabil din secolul al XI-
lea, au scris în testamentul lor ca sclavii să fie eliberaţi şi să primească diferite bunuri
din proprietăţile lor. Soţul Symbatios şi-a numit soţia drept principal moştenitor, dar a
amintit totodată pe slujitorii săi şi pe săraci. 748 El a cerut ca la moartea sa, soţia sa să

742
Philoteos, „”, ed. Tsamis, op. cit., 65-66, 68-71; şi K. Triantaphylles and A.
Grappoutos, „”, I (Venice, 1874), 101-102. (1957), pp. 263-77; Hr. Bartikian, Significance of
the Will of Eusthathius Boilas for the study of the history of Armenia and Georgia at the time of Byzantine dominion , al
XXV-lea Congres Internaţional al Orientaliştilor, Lucrări prezentate de către delegaţia URSS (Moscova, 1960), pp. 1-17.
743
V. Beneshevich, ed., „Zavieschanie vizantiiskago boiarina XI vieka”, Zhurnal ministerstva narodnago
prosvieschchenia, IX (May, 1907), 223-24: „

” Cf. Vryonis, DOP, no. 11, p. 266, col. 1; Bartikian, Significance..., p. 3.
744
Beneshevich, Zavieschanie, p. 224; cf. Bartikian, pp. 10-11.
745
Dar cf. Vryonis, DOP, no. 11, p. 266, col. 2.
746
Beneshevich, Zavieschanie, p. 228: „


”
747
Ibidem, p. 230: „”
748
Ioacheim Iberites, ed.: „” O, V, no. 60 (December, 1930), 615-16.

121
împartă „douăsprezece litre (unitate de măsură pentru greutate egală cu 0,250 kg – n.tr.)”
de monede de aur săracilor şi slujitorilor săi eliberaţi pentru mântuirea sufletului său.749
Kale Pacourianos a urmat exemplul generos al soţului ei şi a lăsat moştenire multe
bunuri foştilor săi slujitori, sclavilor, persoanelor sărace, mănăstirilor şi, probabil,
instituţiilor de binefacere. În testamentul său, Kale menţionează douăsprezece femei şi
câţiva călugări. Pe lângă animale, obiecte şi utilităţi gospodăreşti, Kale a menţionat şi
banii, care trebuiau dăruiţi oamenilor eliberaţi şi slujitorilor, precum şi oamenilor săraci
în general.750
Grigorie Pacourianos, care a slujit ca domesticus ton scholon (comandant al
armatei bizantine - n.tr.) în timpul lui Alexie Comnenul 751, era foarte probabil rudă cu
Symbatios şi Kale Pacourianos.752 Grigorie a devenit foarte bogat în slujirea Imperiului
şi deţinea multe clădiri, moşii, mori, animale şi slujitori.753 Pe lângă întemeierea de
instituţii filantropice, Grigorie a folosit o mare parte din averea sa pentru binefaceri. În
plus, a scris în testamentul său că tradiţia sa filantropică trebuie să continue după
moartea sa. El a prevăzut ca la moartea sa să fie împărţite săracilor 72 de monede
(nomismata) de aur, iar tuturor celor ce vor participa la înmormântarea sa să li se ofere
hrană şi băutură. Grigorie a cerut ca în Joia Mare de după moartea sa să fie împărţită
săracilor o cantitate suplimentară de 24 de monede, precum şi mâncare.754
Pacourianos a mai făcut donaţii speciale pentru protejarea şi bunăstarea
călugărilor bătrâni şi bolnavi. Motivele sale erau, desigur, ascultarea poruncii lui
Dumnezeu şi mântuirea sufletului său.755 Nu ştim dacă se va fi îmbogăţit pe spatele
săracilor şi ţăranilor care munceau pe întinsele sale moşii, şi nici cât de drept şi cumpătat
va fi fost pe când era moşierul lor. Testamentul său demonstrează, oricum, că avea milă
şi un sentiment de dreptate faţă de cei neprivilegiaţi.756
Mihail Ataleiatul a fost un alt aristocrat bogat din timpul lui Alexie Comnenul. Şi
el a amintit pe săraci în testamentul lui şi a înzestrat instituţiile de binefacere. El a sperat
să dobândească mai mult înainte de moartea sa, dar a cerut ca testamentul său să fie
executat de către moştenitorul său. Binefacerile sale cuprindeau împărţirea câte unui
modion mare de pâine în fiecare duminică la poarta casei sale din Constantinopol. Şase
cerşetori erau invitaţi la cină în fiecare zi, iar la plecare li se dăruia o bucată de pâine şi
749
Ibidem, p. 616: „

” Pentru o exemplificare unui testament filantropic în Imperiul bizantin
târziu, vezi M. Manousakas, „
”, Deltion tes Christianikes Archaeologikes Etaerias, Series 4, II, 1960-1961 (Athens, 1962), 146-48.
750
Iberites, O, VI, No. 66 (June, 1931), 367-69.
751
Anna Comnena, Alexias, II, 4; cf. Petit, „Typikon de Pacourianos”, VV, XI, Suppl. No. 1 (1904), VI-XI.
752
Constantine Amantos, „”, Thr, X (Athens, 1938),
250; E. Honigmann, care cercetează familia lui Grigorie Pacourianos, nu menţionează deloc pe Symbatie şi Kale; vezi
lucrarea sa, Die Ostgrenze des Byzantischen Reiches von 363 bis 1071 (Brussels, 1935), p. 222-26.
753
Petit, „Typikon de Pacourianos”, p. 13.
754
Ibidem, pp. 41-43.
755
Ibidem.
756
Ibidem, pp. 47-49 et passim. Cf. Theophylactos of Ochrida, Epistles, Part 1, No. 14, Part 2, Nos. 7 şi 25, MPG, CXXVI,
cols. 333 ş.u.

122
patru folleis. Mai mult, la moartea sa, trebuiau împărţite 216 modia de grâu văduvelor,
celor bătrâni ce aveau nevoie de milă şi altor aflaţi în nevoi.757
Ataleiatul a întemeiat câteva instituţii despre care vom spune mai multe în
continuare. Soţia sa a scris în testamentul ei că toată zestrea şi proprietăţile sale vor fi
împărţite ca milostenie după moartea sa, inclusiv o proprietate numită Banitsi. 758 Însuşi
Mihail, crezând că omul trebuie să-şi arate iubirea sa faţă de aproapele său după cum
Dumnezeu şi-a arătat-o prin întruparea lui Hristos 759, a oferit venitul proprietăţilor sale
din Raedestos şi al celor din Constantinopol pentru ajutorarea celor nevoiaşi şi a
săracilor. El a făcut anumite prevederi pentru împărţirea de pâine, vin, grâu şi bani celor
defavorizaţi760 (a se vedea Fig. 20 a-d).

Figura 20: Inel aparţinând lui Mihail Ataleiatul († 1081), realizat din aur cu
figurine din email (Constantinopol, secolul al X-lea). Reproducere prin amabilitatea
Colecţiei bizantine, Dumbarton Oaks.

Această tradiţie a persoanelor bogate ce aminteau instituţiile de binefacere şi pe

cei nevoiaşi în testamentele lor va continua în secolele următoare. Astfel, aflăm că soţia
lui Teodor Sarantinos, un cetăţean bogat (secolul al XIV-lea) din Veria, în Macedonia, a
fost o prietenă obişnuită a săracilor. Pe lângă alte milostenii, ea a împărţit haine şi
alimente celor nevoiaşi în Joia şi Vinerea Mare. Putem presupune cu certitudine că
semnificaţia religioasă a acestor două zile trebuie să fi determinat pe mulţi alţi bizantini
bogaţi să urmeze exemplul lui Sarantinos. În testamentul său, Teodor Sarantinos (†
1326) şi soţia sa au prevăzut ca venitul unei anumite proprietăţi să fie împărţit în fiecare
an mănăstirilor sărace de călugăriţe şi altor cetăţeni loviţi de sărăcie. 761 Amintirea celor
nevoiaşi şi înzestrarea instituţiilor filantropice prin testamentele lor erau foarte obişnuite
printre bizantini, începând cu secolul al IV-lea şi până în secolul al XV-lea. Eliberarea
sclavilor şi zestrea pentru fetele sărace erau şi ele prevăzute în testamente.762
Nu era neobişnuit pentru un cetăţean bizantin, când se însănătoşea după o boală
grea, să îşi exprime mulţumirea faţă de Dumnezeu prin împărţirea de milostenii
orfanilor, văduvelor şi altora. O anumită persoană bogată din Niceea, contemporană cu
Sf. Petru din Atroa († 837), a contribuit la bunăstarea văduvelor, orfanilor şi oamenilor
săraci, ca urmare a restabilirii sănătăţii sale după o boală gravă. Această persoană şi-a
eliberat slujitorii şi a şters toate cele datorate ei.763

757
Sathas, „”, I, 21-23.
758
Ibidem, p. 4.
759
Ibidem, p. 7.
760
Ibidem, pp. 7-8; cf. Nissen, Die Diataxis des Michael Attaleiates, pp. 22 ş.u.
761
George I. Theocharides, „”, (Thessalonike, 1962), p. 24.
762
Constantine Amantos, „”, „
”, ed. S. Kyriakides, A. Xyngopoulos and P. Zepos, II (Athens, 1956), 281-87.
763
„Vita of St. Peter of Atroa”, ed. V. Laurent, La Vie mervilleuse de Saint Pierre d’Atroa, Subsidia Hagiographica, no. 29
(Bruxelles, 1956), p. 173: „
”

123
 Putem observa aici că erau şi bogaţi bizantini care nu aminteau pe săraci sau
instituţiile filantropice în testamentele lor. Deşi Teodor Karabas a trăit în primul sfert al
secolului al XIV-lea, poate servi drept exemplu tipic. El a fost un Cresus în bogăţia sa şi
deţinea multe clădiri, multe pământuri şi alte diverse proprietăţi. În testamentul său,
Karabas şi-a instruit soţia să execute testamentul cu dreptate. Dar toată moştenirea sa a
mers la rude, prieteni şi „copii spirituali”, persoane pentru care garantase la botez. Cu
excepţia mănăstirii lui Perivleptos, nici un spital, casă de oaspeţi, azil pentru bătrâni,
orfelinat sau orice altă instituţie nu a fost înzestrată ca beneficiar. 764 Cu toate acestea, ca
o regulă, mulţi bizantini bogaţi au inclus milosteniile în testamentele lor, pentru a
îmbunătăţi starea sufletului lor după moarte.765
Întemeietorii de mănăstiri prevedeau în testamentele lor că aşezămintele monahale
ar trebui să menţină o politică de filantropie faţă de cei aflaţi în nevoi.766
În timp ce întâlnim multe dovezi despre practica filantropiei în Bizanţ, este o
naivitate să credem că fiecare era milostiv şi ospitalier. De fapt, găsim plângeri privind
lipsa filantropiei. Sf. Lazăr († 1053) a experimentat-o personal în Cezareea Capadociei,
unde mergea adeseori să se roage în Biserica Sf. Vasile. După plecarea sa din Cezareea,
în drumul său, probabil, spre mănăstirea sa din muntele Galesiu 767, Sf. Lazăr a fost
obligat să rămână peste noapte într-un târg necunoscut. Niciunul dintre locuitorii nu i-a
oferit găzduire, întrucât erau nemilostivi (aneleemones), aşa că s-a văzut obligat să îşi
petreacă noaptea lângă un cuptor. În ziua următoare a rămas în acelaşi târg, pentru a
sărbători praznicul Sfinţilor 40 de Mucenici, şi din nou oamenii nu i-au oferit nimic să
mănânce.768 Locuitorii par să nu fi fost greci sau bizantini elenizaţi.
Chiar şi unele persoane bogate, care îşi puteau permite să fie generoşi, au refuzat
să facă milostenii sau să ofere găzduire. Paladie scrie despre un asemenea bogat care nu
avea nici o consideraţie pentru săraci, deşi se mărturisea a fi creştin. 769 Putem observa de
asemenea că şi unii episcopi, de la care se aştepta să fie stâlpii milosteniei, au eşuat în
responsabilităţile lor filantropice. Leontie de Neapolis relatează că un anumit episcop
Troeliu din Egipt a fost un cleric foarte lacom, care a adunat o sumă mare de bani pentru
împodobirea luxoasă a reşedinţei sale. Oricum, milostivul patriarh Ioan l-a îndemnat
stăruitor să dăruiască acei bani pentru căminul săracilor Cezarion. Datorită ruşinii,
lacomul episcop a răspuns cererii, dar imediat ce a donat banii, s-a îmbolnăvit.770

764
„Actes de Chilandar”, VV, XVII, Suppl. 5 (1911), 63.
765
Cf. Gelzer, Leontios, pp. 66-68; George Spyridakis, „”, EEBS, XX
(1950), 85; Constantine Acropolites, „”, ed. M. Treu, , LV (1892), p. 50.
766
Basil Laourdas, ed., „”, Archeion Pontou, XXI (Athens, 1956), 68.
Călugării erau sfătuiţi să întreţină „
”
767
Ramsay, Historical Geography, p. 110.
768
Gregorios Monachos, „Vita S Lazari”, AASS, November, III (1910), 517-18: „

”
769
Palladios, Hist. Lausiaca, p. 22.
770
Gelzer, Leontios, pp. 57-58.

124
 Liudprand, episcop de Cremona şi ambasador al lui Otto I la Constantinopol 771,
avea orice motiv de a acuza pe bizantini că erau neprimitori şi că le lipsea filantropia.
Oriunde ar fi mers, în Constantinopol, Patras, Leukas sau Corfu, bizantinii erau orice,
mai puţin ospitalieri.772 Pentru Liudprand, împăraţii bizantini nu erau binefăcători
(evergetae), din moment ce se mândreau cu aceasta, ci erau în schimb „înşelători, vicleni
... şi nemiloşi”773. Nu este, însă, nevoie să subliniem că Liudprand nu poate fi acceptat ca
un critic obiectiv.
Mai există şi alte informaţii întâmplătoare din primul sfert al secolului al XV-lea,
cum că locuitorilor din anumite teritorii bizantine, cum ar fi Peloponez, le lipsea orice
sentiment de dreptate, iubire şi filantropie. În satira bizantină anonimă „Mazaris”774,
Peloponezul este recomandat de către Holobos lui Mazaris ca un loc al păcii şi milei,
fericirii şi prosperităţii. Mazaris călătoreşte până la Morea şi descoperă că situaţia sa
deplorabilă de acolo este mai grea decât în iad (Tartaros). În timp ce Holobos îl
asigurase pe Mazaris că experienţa sa acolo a fost foarte mulţumitoare, Mazaris
mărturiseşte că impresia sa a fost foarte diferită. El nu a găsit în Peloponez pace,
dreptate, ospitalitate sau filantropie.775

771
Ostrogorsky, History, pp. 258 ş.u.
772
The Works of Liudprand of Cremona, tr. F. A. Wright (London, 1930), Cap. 63; cf. Cap. 60 şi 64.
773
Ibidem, Legatio, Cap. 40.
774
Tozer, „Byzantine Satire”, pp. 235-36, 257 ş.u.
775
„Mazaris, 20”, ed. Ellisen, Analecten, p. 232: „
[i.e. Mazaris to Holobolos]. 
”

125
 Partea a III-a

Instituţii filantropice

126
 9

Spitalele

Activitatea filantropică a fost instituţionalizată foarte de timpuriu în Imperiul

bizantin. Biserica, Statul şi binefăcătorii particulari au înfiinţat numeroase instituţii de
binefacere.
Biserica a decretat canoane speciale pentru construirea de spitale, cămine pentru
săraci, case de oaspeţi şi aşezăminte asemănătoare şi a organizat administrarea lor.776
Biserica era autorizată de către întemeietorul ei nu doar să predice o nouă
evanghelie a mântuirii, ci şi să hrănească pe cei flămânzi, să potolească setea celor
însetaţi, să adăpostească pe călători, să arate ospitalitate celor străini, să îmbrace pe cei
nevoiaşi şi să cerceteze pe cei bolnavi, să poarte de grijă orfanilor şi văduvelor. 777 Este
meritul Bisericii bizantine că a împlinit misiunea ei socială şi că a căutat să uşureze
povara celor nefericiţi prin întemeierea de spitale, case de oaspeţi, aziluri pentru bătrâni,
orfelinate şi alte instituţii de asistenţă.778
Biserica bizantină a reliefat întemeierea de instituţii care ar înlesni activităţile ei
misionare printre păgâni. Astfel, reşedinţele episcopale şi aşezămintele monahale au
devenit un adăpost pentru toţi cei aflaţi în lipsuri. Predicarea Evangheliei şi îngrijirea
celor săraci şi defavorizaţi erau mijloace extraordinare pentru realizarea activităţii
misionare. Se înţelegea de la sine că asigurarea nevoilor materiale ale omului făcea parte
din responsabilitatea Bisericii.
Aşezămintele monahale au întreţinut multe spitale (vezi Fig. 21-25), aziluri pentru
bătrâni, case de oaspeţi, orfelinate şi probabil şi alte instituţii de binefacere. Mănăstirile
îşi asumaseră responsabilităţile pe care oraşele, provinciile sau statele le exercită astăzi,
prin întemeierea şi susţinerea aşezămintelor filantropice. Pe lângă camere pentru
bolnavi, bătrâni sau oaspeţi clerici şi monahi, mănăstirile au întreţinut instituţii de
binefacere asemănătoare pentru laici.779
Spitalele erau de obicei construite lângă biserica mănăstirii (katholikon)780 din
motive lesne de înţeles, în timp ce căminele pentru bătrâni şi casele de oaspeţi erau de
obicei localizate în afara zidurilor mănăstirii, aşa cum erau la mănăstirea din Pentele.781

776
Cf. Canoanelor 8 şi 10 ale Sinodului IV Ecumenic.
777
Cf. Matei 25, 31-46, Galateni 2, 10 ş.a.
778
Cf. Baynes-Moss, Byzantium, pp. XXIX-XXX; vezi şi L’Abbé Marin, Les Moines de Constantinople (Paris, 1897), pp.
61-72, şi P. W. Duff, „The Charitable Foundations of Byzantium”, Cambridge Legal Essays written in honour of and
presented to Doctor Bond, Professor Buckland and Professor Kenny (Cambridge, 1926), pp. 85-86.
779
A. K. Orlandos, „”, 2nd edition (Athens, 1958), p.49.
780
Ibidem, pp. 49-52.
781
Cf. ibidem, p. 56, vezi Fig. 19.

127
 Figura 21: Spitalul mănăstirii Varlaam, Meteora, Grecia; secţiune transversală şi
orizontală.

Figura 22: Spital la Mănăstirea Marea Meteoră, Grecia; exterior înainte de

prăbuşirea sa

Şi Statul a practicat filantropia. De la consacrarea capitalei sale în 330 şi până la

prăbuşirea sa în 1453, Statul bizantin a fost caracterizat prin multele manifestări ale
politicii filantropice. Prin legi speciale şi la iniţiativa unor împăraţi s-au ridicat spitale, s-
au înfiinţat orfelinate în care orfanii nu erau doar găzduiţi şi hrăniţi, ci şi educaţi, s-au
construit aşezăminte speciale pentru leproşi, s-au întemeiat case de oaspeţi şi hanuri în
diferite oraşe şi pe drumurile Imperiului pentru a oferi găzduire şi hrană călătorilor.782
Împăraţii şi cei din funcţiile publice au înfiinţat numeroase instituţii de binefacere,
în parte deoarece se aştepta de la ei să fie filantropi prin natura funcţiilor lor. Dar cineva
nu poate trasa o linie clară de demarcaţie între Biserică şi Stat. Colecţia de legi
cunoscută drept Epanogoge, alcătuită în timpul domniei lui Vasile I, defineşte
organizarea politică a Bisericii şi a Statului şi dezvăluie natura Bizanţului. 783 Era un
singur organism – o unitate alcătuită din membri laici şi bisericeşti, condusă de două
autorităţi paralele şi egale, împăratul şi patriarhul.784 Astfel, amândurora trebuie să li se
aducă laudă pentru numeroasele instituţii filantropice pe care le întâlnim în Imperiul
bizantin.785
Dar iniţiativa personală din partea unor clerici şi laici în înfiinţarea de instituţii de
binefacere nu era neobişnuită.786 Sf. Vasile cel Mare, Sf. Ioan Hrisostom, Samson, Sf.
Ioan cel Milostiv, Ştefan, mâna dreaptă a împăratului Mauriciu, Dexiocrat, Ataleiatul şi
alţii pot fi număraţi printre numeroşii binefăcători particulari care au întemeiat şi
înzestrat centre de binefacere.787
Din păcate, cunoştinţele noastre despre acele instituţii care au existat în asemenea
oraşe precum Antiohia, Alexandria, Ierusalim, Tesalonic, Calcedon, Niceea, Corint şi
altele sunt limitate. Oricum, cunoaştem numele multor spitale, aziluri pentru bătrâni,
orfelinate, case de oaspeţi pentru străini şi călători, cămine pentru săraci şi adăposturi
asemănătoare pentru nefericiţii din Constantinopol şi din vecinătatea lui. Desigur, astfel
de instituţii trebuie să fi existat în numeroase alte provincii şi oraşe din Imperiu:
Iustinian a emis o novelă privind atât aşezămintele din capitală, cât şi cele existente în
timpul domniei sale în toate eparhiile.788
782
Cf. Justinian, Novel 120. 6; Duff, „Charitable Foundations”, pp. 90-91.
783
Zepos-Zepos, Jus., II, 236 ş.u.: cf. Leo Diaconos, Historiae, pp. 101-02.
784
Cf. Ostrogorsky, History, pp. 213-14.
785
Vezi Etienne Chastel, Influence de la charité, pp. 263-302.
786
Cf. Duff, „Charitable Foundations”, pp. 94-95.
787
Cf. A. H. M. Jones, The Later Roman Empire 284-602, II, 901; cf. Duff, ibidem.
788
Justinian, Novel 120. 6: „


”

128
 Figura 23: Spital de la Marea Meteoră, Grecia; ansamblul de patru coloane
(tetrakionion) care sprijinea cupola centrală

Figura 24: Schiţă a tetrakionion-ului

Figura 25: Spitalul de la Marea

Meteoră....................................................................

Spitalele care existau în Imperiul bizantin se împărţeau în spitale generale,

leprozerii, maternităţi, dispensare oftalmologice şi aşezăminte pentru copiii abandonaţi.
Un istoric modern al medicinei scrie că „ele erau din orice punct de vedere desăvârşite şi
aproape identice instituţiilor contemporane de acest fel... Ele au fost primele spitale
europene complet înzestrate”789. Această afirmaţie poate părea exagerată şi cineva poate
afirma cu certitudine că organizarea şi funcţionarea spitalelor şi clinicilor bizantine era
medievală, corespunzătoare progresului ştiinţific şi tehnicilor medicale din Evul Mediu
bizantin.
Oricum, preocuparea pe care o arătau bizantinii în alinarea suferinţei umane şi
prelungirea vieţii era demnă de admiraţie. Spitalele lor, clinicile, medicamentele şi
metodele de tratament demonstrează că bizantinii aveau multe cunoştinţe despre
medicină şi lucrau considerabil pentru a le aplica. „Multe operaţii ale chirurgiei de
astăzi, ortopediei, obstetrico-ginecologiei, otorinolaringologiei, precum şi multe dintre
cunoştinţele actuale despre igienă, epidemiologie, antropologie şi psihologie considerate
drept progrese ştiinţifice ale ultimilor ani constituiau o familiaritate pentru doctorii greci
medievali.”790 În domeniul medicinei şi al asistenţei medicale publice „bizantinii au fost
într-adevăr predecesorii indiscutabili ai Vestului”791. Profesorul Pournaropoulos scrie că
bizantinii au adus contribuţii valoroase în multe domenii ale medicinei, cum ar fi în
fiziologie anatomo-antropologică, igieno-epidemiologie, terapeutico-farmacologie,
patologie, patologie generală-parazitologie, pediatrie, chirurgie ortopedică, urologie,
obstetrico-ginecologie, neuro-psihiatrie, otorinolaringologie, dermatologie, toxicologie,
fizioterapie, hidroterapie, stomatologie, dietetică şi oftalmologie. 792 Medicina bizantină
789
G. C. Pournaropoulos, „Hospital and Social Welfare Institutions in the Medieval Greek Empire (Byzantium)”, XVIIe
Congrès international d’histoire de la médecine, I (Athens, 1960), 378.
790
Idem, „The Real Value of Medieval Greek Medicine (Byzantium)”, ibidem, p. 357.
791
Ibidem, pp. 357-58.
792
Ibidem, pp. 360-64; pentru medicina bizantină în general, pe lângă lucrările citate mai sus, vezi: G. C. Pournaropoulos,
„” (Athens, 1942); Phaedon Koukoules, , VI (Athens, 1957), 9-43; Owsei Temkin,
„Byzantine Medicine: Tradition and Empiricism”, Dumbarton Oaks Papers, XVI (1962), 97-115; K. N. Alivizatos and E. P.
Lekos, „
”, XVIIe Congrès international d’histoire de la médecine, I (Athens, 1960), 367-377. A. Kouzis, „Contribution à l’étude
de la médecine des zenones pendant le XVe siècle”, BNJ, VI (1927-1928), 76-90. Pentru medicina şi spitalele bizantine,
vezi acum următoarele lucrări, care nu au fost disponibile atunci când au fost făcute revizuirile la această ediţie: John
Scarborough, Editor, Symposium on Byzantine Medicine, DOP, vol. 38 (Washington, 1984), şi Timothy S. Miller, The Birth
of the Hospital in the Byzantine Empire (Baltimore and London, 1985); A. Ch. Eftychiades, 
 (Athens, 1983).

129
şi organizarea instituţiilor medicale s-a răspândit printre sârbi, români, slavi în general,
arabi, armeni şi italieni.793
Din nefericire, cunoaştem doar numele câtorva spitale, majoritatea din
Constantinopol. Cunoştinţele noastre despre spitale în oraşele populate precum Antiohia
şi Alexandria nu sunt foarte satisfăcătoare. Cu toate acestea, trebuie să fi existat spitale
şi alte instituţii filantropice nu doar în cele trei mari centre ale Răsăritului menţionate
mai sus, ci şi în oraşe ca Tesalonic 794, Niceea795 şi chiar în Castoria 796, Adrianopol, Efes,
Teodosiopolis, Corint şi alte oraşe provinciale.
Trebuie să subliniem încă de la început că hotelurile (xenodocheia) sau casele de
oaspeţi (xenones) şi azilurile pentru bătrâni (gerokomeia) ofereau de asemenea asistenţă
medicală. Casa de oaspeţi (xenon) a lui Samson, de exemplu, avea un dispensar bine
organizat797, la fel ca şi casa de oaspeţi (xenodocheion) a lui Evulos, aşezământul lui
Teofil, azilul Myrelaion şi altele care vor fi menţionate ulterior.
Construirea de spitale şi clinici a fost opera Bisericii, împăratului, sau Statului în
general, şi a binefăcătorilor laici evlavioşi. Instituţiile bisericeşti erau de obicei ataşate
unui locaş de cult, care era considerat un spital în sens spiritual. Dar Biserica nu era
considerată doar un spital pentru sufletul omenesc, ci şi un depozit de puteri
vindecătoare pentru trupul uman. Bolnavii aşteptau ajutor medical, dar nu uitau
niciodată să se roage pentru o cercetare din partea lui Dumnezeu, a lui Iisus, a
Preasfintei Născătoare de Dumnezeu sau a Sfinţilor.798 Această tradiţie, a invocării
divinităţii pentru vindecare era obişnuită printre grecii antici.799

SPITALELE ÎN TIMPUL IMPERIULUI TIMPURIU

În secolul al IV-lea, Sf. Vasile cel Mare, episcop de Cezareea, în Capadocia, a

înfiinţat un complex filantropic general, cunoscut sub numele de Vasiliada, în cinstea
întemeietorului său. El cuprindea un spital şi se crede că este primul organism filantropic
organizat din Răsăritul grec creştin.800 A fost înfiinţat pe la 372, în timp ce Sf. Vasile era
episcopul Cezareei. Potrivit istoricului Sozomen, era „cel mai renumit cămin pentru
săraci”801.
793
Vezi comunicarea medicală al profesorilor de medicină O. Temkin, R. Katic şi L. Stanogevic, M. D. Grmed, N.
Vatamatu, L. A. Ohanessian, Sergio Terracina şi G. C. Pournaropoulos, XVIIe Congrès international d’histoire de la
médecine, I (Athens, 1960), op. Cit, pp. 336 ş.u.
794
Tesalonic-ul este descris în secolul al X-lea drept „”; vezi „Life of St. Phantinos”, AASS, August VI
(Paris, 1868), p. 623.
795
Theophanes Continuatus, Chronographia, p. 464: „”
796
Kastoria este numită în secolul al XI-lea oraş „”; vezi Cecaumenos, Strategicon, p. 32.
797
Papadopoulos-Kerameus, Varia, minunea a 25-a, pp. 25-26.
798
Cf. H- J. Magoulias, „The Lives of the Saints as sources of data for the history of Byzantine medicine in the sixth and
seventh centuries”, BZ, LVII, No. 1 (June, 1964), 135-36.
799
Cf. Hippocrates’Decorum, VI; W. A. Jayne, The Healing Gods in Ancient Civilizations, pp. 233-35, 237-38, 257-59.
800
Aristocrată romană Fabiola este considerată prima femeie creştină care a înfiinţat un spital în Roma. Ea l-a întemeiat
drept „un loc în care să poată aduna pe cei suferinzi de pe străzi şi unde să poată îngriji nefericitele victime ale bolii şi
nevoilor.” Jerome, „Letter 76.6”, Nicene and Post-Nicene Fathers of the Christian Church, 2nd Series, VI (New York,
1893), 160.
801
Sozomenos, Eccl. History, Cartea a VI-a, cap. 34.9, p. 291: „

130
 Dar Sf. Grigorie de Nazianz, contemporanul Sf. Vasile, sugerează că Vasiliada a
fost o instituţie multi-funcţională, care, pe lângă spital, avea şi camere pentru leproşi,
călători, doctori, bucătari şi alţii. Sf. Grigorie îl laudă drept un „oraş nou, un depozit de
smerenie, vistieria obişnuită a celor bogaţi, ... unde boala este privită în lumina credinţei,
... iar înduioşarea este pusă la încercare”802. Sf. Grigorie scrie de asemenea că instituţia
filantropică a Sf. Vasile, datorită scopului ei, era cu mult superioară celor şapte porţi ale
Tebei, zidurilor din Babilon (grădinile Semiramidei – n.tr.), mausoleului din Caria
(Halicarnas – n.tr.), piramidelor din Egipt, colosului din Rhodos, bisericilor maiestuoase
sau oricăror altor construcţii pe care le admiră oamenii.803
Un al treilea izvor contemporan adaugă că, în special, soarta leproşilor era
deplorabilă. Prin urmare, Sf. Vasile a inclus o leprozerie în Vasiliada, cerând bogaţilor
să îi dăruiască bani pentru a o înfiinţa şi a o susţine. Nu doar victimele leprei, ci şi
oameni suferind de alte infirmităţi au aflat adăpost acolo. Sf. Grigorie de Nazianz,
prieten apropiat al Sf. Vasile, a devenit împreună-slujitor acolo. 804 William Ramsay
notează că această instituţie, „Noul Oraş”, a devenit un centru de unde „influenţa
irezistibilă a Bisericii a pătruns în întreaga provincie, după cum, cu secole înainte,
oraşele întemeiate de regii greci au fost centre din care influenţa elenă a pătruns încet în
zonele din jur”805.
Sf. Vasile însuşi a sfătuit pe monahii ce slujeau acolo să poarte de grijă pacienţilor
lor ca şi cum ar fi fost fraţii lui Hristos.806
Urmând exemplul Sf. Vasile, Sf. Ioan Gură de Aur a construit câteva spitale în
Constantinopol. Una dintre primele reforme pe care a întreprins-o după alegerea sa ca
patriarh al Constantinopolului a fost reorganizarea fondurilor Bisericii. Când a găsit o
risipă exagerată în cheltuielile unui anumit episcop, a poruncit ca imensele sume
destinate reşedinţei episcopale să fie transferate spitalului. 807 Din păcate, nu cunoaştem
care era acest spital, nici chiar numele întemeietorului. Imperiul bizantin din secolul al
IV-lea a înfruntat, de asemenea, perioade de foamete, ameninţările repetate ale atacurilor
barbare, aristocraţia avidă de moşii şi alte dezastre naturale.808 Era o necesitate stringentă
de mai multe spitale. Gură de Aur, care a observat că „nevoia de tratament era mare, a
”
802
Gregory Nazianzenos, „The Panegyric of St. Basil”, Cap. LXIII, ed. Fernand Boulenger, Grégoire de Nazianze
Discours Funèbres (Paris, 1908), p. 188. Cf. A. H. M. Jones, The Later Roman Empire, II, 901; pentru milosteniile Sf.
Vasile, vezi şi Gregory of Nyssa, Encomium, Cap. 17, ed. James Aloysius Stein, Encomium of St. Gregory on his Brother
St. Basil (Washington, 1928), p. 36 ş.u.
803
Gregory of Nyssa, Encomium. Cf. F. H. Stead, The Story of Social Christianity, I (London [1924]), 105 ş.u.
804
Gregory the Presbyter, Life of St. Gregory the Theologian, MPG, XXXV, col. 273BC. Cf. P. Christou, „
” (Athens, 1951), pp. 83-91; E. F. Morison, St. Basil and His Rule (London, 1912), pp. 120-
30. Ceea ce Morison numeşte, la p. 128, „aalte astfel de spitale” din eparhia Sf. Vasile eu consider că sunt cămine pentru
săraci, propriu-zis numite.
805
W. M. Ramsay, The Church in the Roman Empire, 8th edition (London, 1904), p. 461.
806
St. Basil the Great, Regulae Brevius Tractatae, no. 155, MPG, XXXI, col. 1184B: „
”
Pentru idealurile sociale şi pentru activitatea Sf. Vasile, vezi studiul cuprinzător al lui Stanislas Giet, Les Idées et l’Action
sociales de Saint Basile (Paris, 1941), în special pp. 400-23.
807
Palladios, Vita S. Jo. Chr., Cap. 5, 32: „
”

131
construit alte spitale, peste care a numit doi preoţi evlavioşi, precum şi doctori şi
bucătari, ... astfel încât străinii care veneau în oraş şi se îmbolnăveau, puteau primi
asistenţă medicală, ca ceva care nu era doar folositoare prin ea însăşi, ci şi pentru slava
lui Mântuitorului”809.
Cel mai vechi spital din Constantinopol cunoscut este cel construit de Osius
Marcianos810 lângă Biserica Sf. Irina din Perama. Această regiune (Constantinopolul era
împărţit în 14 regiuni teritorial-administrative – n.tr.) era lângă mare, în cartierul
Balikpazari.811 Întemeietorul spitalului a trăit în timpul domniei lui Marcian (450-57) şi,
din câte se pare, era foarte bogat. 812 Lui i se atribuie şi înfiinţarea altor instituţii, precum
şi alte binefaceri.813 Nu se cunoaşte nimic altceva despre acest spital şi nici vreun alt
spital din secolele IV şi V nu este identificat după nume.
Cu toate acestea, cunoaştem că existau case de oaspeţi (xenones) în secolul al IV-
lea care erau adevărate spitale. Împărăteasa Flacilla, soţia lui Teodosie cel Mare, a
restaurat unele dintre ele şi le vizita frecvent pacienţii.814
Ca şi Sf. Vasile în secolul anterior, Sf. Vasian, episcop de Efes în secolul al V-lea
şi participant la Sinodul Ecumenic de la Calcedon 815, a înfiinţat un spital la reşedinţa
episcopală din eparhia sa ce putea găzdui 70 de pacienţi. 816 Potrivit altor două surse, care
îl numesc pe episcop Vrasian, spitalul avea camere pentru 80 de pacienţi.817
În acelaşi secol, câţiva călugări cunoscuţi au întemeiat spitale nu doar pentru
oamenii Bisericii, ci şi pentru laici. Nimănui nu i se refuză găzduirea. Printre cele câteva
ctitorii ale Sf. Sava, întemeietorul Marii Lavre de lângă Ierusalim, era şi un spital
construit lângă mănăstire.818 Doi fraţi isauri, Teodul şi Ghelasie, au fost arhitecţii
complexului şi astfel au fost numiţi noii Beţaleel şi Oholiab, după cei care construiseră
Cortul Legământului (cf. Ieşire, cap. 36-40 – n.tr.).819
Sf. Teodosie Cenobitul (Coenobiarches – călugăr al unei mănăstiri cu viaţă de
obşte – n.tr.) († 529) nu numai că a practicat milosteniile zilnice, dar a şi întemeiat un
număr de instituţii ce au supravieţuit multor decenii. El credea că cea mai bună cale de
808
A. H. M. Jones, The Later Roman Empire, II, 810-11, 853-55, şi Ferdinand Lot, The End of the Ancient World and the
Beginnings of the Middle Ages (New York, 1961), pp. 189 ş.u.
809
Palladios, Vita S. Jo. Chr.: „


”
810
Pseudo-Codinos, Patria, Th. Preger, II, p. 234.
811
Janin, Constantinople (Paris, 1950), p. 374.
812
Pseudo-Codinos, Patria, Th. Preger, II, 233, şi în special Symeon Metaphrastes, MPG, CXIV, col. 432B.
813
Metaphrastes, MPG, CXIV, p. 437A, 449BC ş.u.
814
Theodoretos of Cyrrhus, Eccl. History, Cartea a 5-a, p. 314.
815
A. Grillmeier and H. Bacht, Das Konzil von Chalkedon, I (Wurzburg, 1951), 276; II, 125-27; Victor Schultze,
Altchristliche Stadte und Landschaften II. Kleinasien (Gutersloh, 1926), pp. 115-17; amândoi identifică pe Vrasian cu
Vasian.
816
Schultze, Altchristliche Stadte, p. 115.
817
Filaretos Vafides, „”, Gregorios o Palamas, XI, 363; Uhlhorn,
Christian Charity, p. 196. Dar cf. Rhallis-Potlis, „”, III, 428.
818
Schwartz, Kyrillos, Cap. 32, p. 117; vezi şi Festugière, Les Moines, pp. 43 ş.u.
819
Ibidem; cf. Ieşire 31, 2-6.

132
a-ţi exprima iubirea faţă de aproapele tău era să îl cercetezi când era bolnav şi să iei
parte la durerea şi nefericirea lui. Teodosie a înfiinţat trei aşezăminte pentru bolnavi:
unul era pentru călugări, iar celălalte două, pentru laici – unul pentru persoanele
importante şi celălalt pentru persoanele sărace şi nevoiaşe. Al treilea aşezământ servea
de asemenea şi drept azil pentru călugării aflaţi la o vârstă înaintată.820
Pe lângă construirea acestor aşezăminte, Sf. Teodosie a folosit banii donaţi de o
anumită femeie evlavioasă bogată pentru a ridica un spital în sensul strict al cuvântului
în Ierihon.821 Complexul spitalicesc al Sf. Teodosie era la 35 de stadii (stadiul era o
unitate de măsură a lungimii de 185 m – n.tr.) spre vest de Marea Lavră a Sf. Sava 822 şi
la 6 mile (mila era în antichitate o unitate de măsură a lungimii de 1480 m; astăzi, mila
terestră măsoară 1609 m - n.tr.) spre sud-est de Ierusalim.823

SECOLUL AL VI-LEA

Cunoştinţele noastre despre spitale şi case de oaspeţi în secolul al VI-lea sunt mult
mai bogate. Iosua Stilitul realizează un tablou sinistru al oamenilor din Edesa anilor 501-
502. Foametea, lăcustele şi ciuma s-au împreunat pentru a aduce şi mai multă sărăcie,
boală şi moarte în oraş. Biserica Edesei nu a cruţat nici un efort şi nici un ban pentru a
mângâia victimele. Statul, de asemenea, a jucat un mare rol în ajutorarea lor, în special
Demostene, guvernatorul oraşului. Zi şi noapte se auzeau tânguirile datorate chinurilor
celor flămânzi; trupurile se stingeau şi ajungeau numai piele şi oase datorită lipsei şi
bolii. „Întregul oraş era plin de muribunzi şi oamenii începeau să moară pe sub porticuri
şi pe străzi.”824 Printre cei care au jucat un rol important în ajutorarea poporului s-au
numărat economii (oeconomi) Bisericii Mari, preoţii Mar Tewath-il şi Mar Stratonicos;
ultimul va ajunge episcop de Harran.
Iosua Stilitul scrie că aceşti doi preoţi „au înfiinţat o infirmerie printre clădirile
ataşate Bisericii Mari din Edesa”. Cei care erau foarte bolnavi obişnuiau să vină aici şi
să se odihnească; şi multe trupuri moarte puteau fi întâlnite la infirmerie, pe care le
înmormântau împreună cu cele de la casa de oaspeţi (xenodocheion).825
Mai multe infirmerii au fost înfiinţate de aristocraţia oraşului şi de către
guvernator. „Soldaţii greci, de asemenea, au organizat locuri în care bolnavii dormeau şi
şi-au asumat ei înşişi cheltuielile lor.”826
820
Symeon Metaphrastes, Vita S Theodosii, Cap. 33, MPG, CXIV, col. 501A: „


” Cf. Hermann Usener, Der Heilige Theodosios (Leipzig,
1890), p. 40.
821
Ibidem, col. 501B: „

” Cf. Usener, Theodosios, p. 41.
822
Schwartz, Kyrillos, Cap. 29, p. 114.
823
Ibidem, p. 237; cf. Festugière, Les Moines, p. 140.
824
Joshua the Stylite, Chronicle, Cap. 41-42, tr. de William Wright (Cambridge, 1882), p. 31.
825
Ibidem, Cap. 42, p. 32.
826
Ibidem, Cap. 43, p. 32.

133
 Un caz asemănător îl întâlnim în oraşul Amida. Ioan din Efes relatează că erau
mulţi bolnavi şi nevoiaşi în acel oraş, printre ei aflându-se infirmi, orbi şi bătrâni care nu
aveau pe nimeni să le poarte de grijă sau să îi mângâie. 827 O anumită femeie pe nume
Eufemia „mergea chiar de la un han la altul şi pe drumuri şi în colonii, ... ca nu cumva să
fie vreun om nevoiaş sau străin zăcând bolnav într-unul din aceste locuri, astfel că de
fapt ea găsea mulţi pe care îi ajuta. Pe unii îi lua în casa ei, pe alţii îi ducea la
administratorii spitalelor şi le cerea să îi îngrijească.”828
În programul de clădiri şi aşezăminte la scară largă pe care l-a instituit Iustinian 829
au fost incluse câteva spitale. El a construit două instituţii lângă Biserica Născătoarei de
Dumnezeu din Ierusalim, una în faţa celeilalte. Amândouă au fost numite xenones (case
de oaspeţi). Oricum, una dintre ele urma să fie folosită drept spital pentru săraci 830 şi a
fost ridicată ca urmare a unei cereri înmânată împăratului de către Sf. Sava. 831 În cererea
sa, Sf. Sava subliniază nevoile străinilor şi ale celor din altă ţară care se îmbolnăveau în
timp ce vizitau Oraşul Sfânt şi aşezămintele monahale de aici.
Iustinian a hotărât ca cererea să fie îndeplinită. Planul original prevedea un spital
cu 100 de paturi, dar mai târziu el a crescut numărul la 200 şi l-a înzestrat cu un venit
anual de 1850 de monede.832 Antonios Placentinos relatează că spitalul lui Iustinian
putea găzdui 300 de pacienţi833, dar acest număr pare peste măsură de exagerat.834
Săpăturile recente au scos la lumină fundaţiile unei clădiri ce a fost identificată cu
spitalul lui Iustinian835 (vezi Fig. 26). Identificarea propusă se bazează pe două
argumente. În primul rând, dimensiunile clădirii sugerează un aşezământ de mărimea
celui menţionat de Chiril Skytopolis, adică un spital cu 200 de paturi. Al doilea
argument se bazează pe informaţiile pe care le oferă traducerea arabă a relatării lui
Antioh Strategul despre cucerirea Ierusalimului de către perşi în 614. Potrivit acestei

827
John of Ephesos, „Lives of Mary and Euphemia”, ed. tr. E. W. Brooks, Patrologia Orientalis, XVII, fasc. 1 (Paris,
1923), 180.
828
Ibidem.
829
Procopios, Buildings, I. 1 ş.u., ed. Jacobs Haury, Procopii Caesariensis Opera Omnia, III, 2 (Leipzig, 1905), pp. 5 ş.u.
830
Ibidem, V. 6, p. 165: „
”
831
Schwartz, Kyrillos, Cap. 72, p. 175: „
”
832
A. H. M. Jones citează greşit sursa şi acceptă că „Iustinian a construit un spital cu o sută de paturi în Ierusalim.” The
Later Roman Empire, II, 901. Cyril of Scythopolis scrie: „


” Schwartz, Kyrillos, p. 175.
833
Antonios Placentinos, Itenera Hierosolymitana 23, ed. Paulus Geyer, Itinera Hierosolymitana Saeculi IV-VIII (Prague,
1898), pp. 174-75: „De Sion ueninus in basilica sanctae Mariae, ubi est congregatio nimia monachorum, ubi sunt et
xenodochia uirorum ac mulierum, susceptio peregrinorum, mesas innumerabiles, lecta aegrotorum amplius tria milia.”
834
J. T. Milik, „La Topographie de Jerusalem vers la fin de l’epoque byzantine”, Mélanges de l’Université Saint Joseph,
XXXII (1960-61), 151.
835
Roland de Vaux, „Communication-Chronique archéologique”, Révue biblique, LXXXI, no. 2 (April, 1964), p. 257; J.
T. Milik, „Topographie de Jerusalem”, p. 151; cf. Festugière, Les Moines, p. 107 şi nota 242.

134
versiuni, 167 de victime au fost găsite moarte în „azilul imperial pentru bătrâni
(gerokomeion)”836.
Probabil că De Vaux şi Milik presupun în mod greşit că gerokomeion (azilul de
bătrâni) era acelaşi lucru cu nosokomeion (spitalul) sau casa de oaspeţi. Ştim că
nosokomeion era un spital general: atât Procopiu, cât şi Chiril Skytopolis au scris despre
„un cămin pentru bolnavi” şi un „spital (nosokomeion)” în Ierusalim.
Charles Clermont-Ganneau, care a condus săpăturile din Palestina în ultimul sfert
al secolului al XIX-lea, a observat că sensul cuvântului gerokomeion „este în mod strict
un adăpost pentru oamenii în vârstă... Este acelaşi cuvânt, alterat de către copişti, pe care
trebuie să-l identificăm în gerokernio din Viaţa lui Ioan Isihastul a călugărului Chiril...
şi, de asemenea, în jocul de cuvinte ... Jer(o)kumium imperial din istorisirea arabă despre
cucerirea Ierusalimului de către perşi în 614. Adjectivul calificativ «imperial» aplicat
acestui ultim aşezământ conduce pe oricine la ideea că trebuie să fi fost unul dintre cele
întemeiate fie de Evdochia, fie de Iustinian.”837
Argumentul conduce la convingerea că nu trebuie să se confunde un gerokomeion
cu un nosokomeion; se poate să fi fost, pe lângă azilul imperial pentru bătrâni
(gerokomeion) al Evdochiei, alte aşezăminte pentru bătrâni construite de Iustinian sau
oricare alt împărat. Mai mult, ştim că termenul nosokomeion era folosit de autorii
contemporani pentru a descrie un spital din Ierusalim construit de un patriarh anonim. 838
Al doilea punct: ştim că în Ierusalim exista un azil pentru bătrâni (gerokomeion)
construit pe la 450 de către împărăteasa Evdochia, care a înfiinţat, pe lângă câteva aziluri
pentru bătrâni, cămine pentru săraci, hanuri pentru călători şi altele asemenea.839 În azilul
imperial pentru bătrâni al Evdochiei a aflat Sf. Ioan Isihastul 840 adăpost în drumul său
către Oraşul Sfânt şi, probabil, despre acest gerokomeion imperial vorbesc textele arabe
şi georgiene ale lui Antioh Strategul, iar nu de spitalul lui Iustinian. Iar al treilea punct:
de ce am accepta relatarea traducerii arabe, care menţionează 167 de victime şi am trece
cu vederea textul georgian, din aceeaşi sursă grecească, acum pierdută, care afirmă că
780 de oameni au fost găsiţi masacraţi în azilul imperial de bătrâni?”841 (vezi Fig. 27)

Figura 26: Fundaţiile din Ierusalim descoperite de Roland de Vaux şi identificate

drept spitalul lui Iustinian

836
Frederick C. Conybeare, „Notes and Documents – Antiochus Strategos’ Account of the Sack of Jerusalem in AD 614”,
EHR, XXV (July, 1910), 515; J. T. Milik, ibidem, p. 151; de Vaux, „Communication-Chronique”, p. 257.
837
Charles Simon Clermont-Ganneau, Archaeological Researches in Palestine during the Years 1873-1874, tr. Aubrey
Stewart, I (London, 1899), 247.
838
R. A. Stewart Macalister, „The Rock-Cut Tombs in Wady Er-Rababi, Jerusalem”, Palestine Exploration Fund-
Quarterly Statement (London, 1900), Pl. III.
839
Nic. Callistos, Eccl. History, Cartea a XIV-a, Cap. 50, MPG, CXLVI, col. 1240AB.
840
Schwartz, Kyrillos, p. 204: „

”
841
Antiochos Strategos, Captivitas Hierosolymae, XXIII. 32, ed. tr. Gerard Garitte, La Prise de Jérusalem par les Perses
en 614, CSCO (Louvain, 1960), p. 52: „Et invenimus in gerocomio regis septingentas et octoginta animas.”

135
 De asemenea, Iustinian a construit şi lărgit spitale în Constantinopol. Cu ceva
timp înaintea domniei sale, un anumit om evlavios, pe nume Samson, a construit o casă
de oaspeţi (xenon) în capitală, care era de fapt un cămin pentru oamenii care „sufereau
de boli grave şi erau săraci”842. Era localizat între Bisericile Sf. Sofia şi Sf. Irina. A fost
distrus în timpul revoltei Nika843, căci nimic nu a rămas neatins de răzvrătiţi. Iustinian l-a
reconstruit ca o clădire mai bună şi mult mai încăpătoare şi l-a înzestrat cu un venit
anual generos, astfel încât şi mai mulţi oameni să poată primi asistenţă în el. 844 Împreună
cu soţia sa, Teodora, Iustinian a înfiinţat încă două instituţii de acelaşi fel, cunoscute
drept Căminul lui Isidor şi Căminul lui Arcadie. 845 Ele erau situate faţă în faţă cu cel al
lui Samson.
În relatarea sa despre reconstrucţia Antiohiei după jefuirea ei de către perşi din
540 , Procopiu scrie că Iustinian a ridicat clădiri pentru bolnavii nevoiaşi, având
846

camere separate pentru bărbaţi şi femei, şi a contribuit prin toate mijloacele la îngrijirea
şi vindecarea bolilor lor.847 Cu toate că în perioada sa de început Procopiu ar fi putut
avea un interes special în a sublinia înfiinţarea de instituţii filantropice de către
Iustinian848, nu există nici un motiv să ne îndoim de informaţiile sale. În Bitinia, spune
el, într-un loc numit Pythia, unde se găsea un izvor natural de apă fierbinte folosit ca
remediu de către mulţi, exista deja un spital. 849 Iustinian l-a lărgit şi îmbunătăţit,
împreună cu biserica lui.850

Figura 27: Inscripţii ce demonstrează existenţa spitalelor (nosokomeia) ca

instituţii distincte de azilurile pentru bătrâni (gerokomeia)

Din nou, istoricul Evagrie relatează că în timpul ciumei ce a cuprins întregul

Imperiu în 542851, Iustinian a construit un spital în Dafne, o suburbie a Antiohiei: un

842
Procopios, Buildings, Cartea I. ii, 14-15: „

”
843
Chronicon Paschale, p. 622: „
”
844
Procopios, Buildings, Cartea I. ii, 16: „

”
845
Ibidem, Cartea I ii, 17: „
”
846
Vezi Glanville Downey, A History of Antioch in Syria from Seleucus to the Arab Conquest (Princeton, N. J., 1961), pp.
533-46.
847
Procopios, Buildings, II, 10, p. 80; cf. Downey, Antioch, p. 553.
848
Glanville Downey, „Procopius on Antioch: A Study of Method in the ‛De Aedificiis’”, B, XIV (1939), 361 ş.u.
849
Procopios, Buildings, V. iii, p. 156: „
”
850
Downey, Antioch, pp. 553-57.
851
Evagrios, Eccl. History, Cartea a IV-a, Cap. 35, p. 185; cf. Joannes Moschos, Pratum Spirituale, Cap. 88, MPG,
LXXXVII. 3, col. 2945AB.

136
anume călugăr pe nume Toma, care venise în oraş trimis de către mănăstirea lui, s-a
îmbolnăvit şi a murit. Evagrie îl numeşte „un refugiu pentru bolnavi”852.
De partea cealaltă a Bosforului, în faţa Constantinopolului, în suburbia Irion, era
un spital pentru leproşi (leprokomion), cunoscut sub numele de Zoticon. Izvoarele ne
oferă mărturii contradictorii asupra originii acestei instituţii. Pseudo-Codinos relatează
că a fost înfiinţată de succesorul lui Iustinian, Iustin al II-lea şi de soţia sa Sofia (567-
78): Iustin l-a construit pentru ca leproşii să afle odihnă aici şi l-a înzestrat cu toţi banii
şi obiectele necesare. Zotic, cel după care a fost numit aşezământul, a fost primul lui
administrator. El slujise ca protovestiarios (marele maestru al garderobei – n.tr.) pentru
toate instituţiile oraşului în timpul domniei lui Iustin. 853 Totuşi, potrivit unei alte surse854,
leprozeria lui Zotic a fost întemeiată de împăratul Constanţiu (337-61) în cinstea Sf.
Zotic, a cărui milă faţă de leproşi l-a costat chiar propria viaţă. Sursa aceasta relatează că
o epidemie de lepră a lovit Constantinopolul în timpul domniei lui Constantin cel Mare
şi a succesorilor săi. Constantin a hotărât ca toţi leproşii să fie înecaţi deoarece nu era
nici un mijloc de a vindeca lepra şi a o împiedica să se răspândească. Dar lui Zotic, care
venise de la Roma, i s-a făcut milă de ei şi a reuşit să salveze pe mulţi de la înec; într-
adevăr, el a ridicat corturi pe muntele sau dealul numit Eleon, unde multe victime ale
bolii au aflat adăpost. În timp ce Constantin era prietonos faţă de Zotic, fiul său se arăta
duşmănos. S-a întâmplat ca fiica lui Constanţiu să se îmbolnăvească de lepră, iar
împăratul a poruncit ca şi ea să fie înecată. Totuşi, Zotic a salvat-o şi a dus-o în spitalul
său. Când împăratul a fost informat despre acestea, a poruncit ca Zotic să fie omorât.
Sfântul a fost legat de cozile a doi măgari şi sfâşiat în două. Apoi animalele au fost
mânate spre mare, unde corpul său trebuia dezlegat şi înecat. În acest punct, însă,
animalele au refuzat cu încăpăţânare să se mişte. Constanţiu, auzind despre acestea, a
considerat-o ca o minune şi a poruncit ca „un mare cămin pentru leproşi” 855 să fie
construit în cinstea lui Zotic, înzestrându-l cu generozitate.
După cum este evident, în această relatare este mult care ţine legendă, dar
istoricitatea ei generală nu poate fi negată. Leprozeria lui Zotic a rezistat până în secolul
al VII-lea, când a fost incendiată de către slavi în timpul unui atac. Heraclie l-a
reconstruit din lemn în timpul celui de-al paisprezecelea an al domniei sale, în 624. 856 în
secolul al X-lea, a fost restaurat încă o dată de către împăratul Ioan Tzimisces (969-76).
852
Pseudo-Codinos, Patria, Th. Preger, III, 235, 267 şi nota 164: „

” Cf. Richter, Quellen, p. 203; J. Pargoire, „Hieria”, BIARC, IV, 41-43; Janin, Géogr. Eccles., pp. 578-79; du
Cange, Constantinopolis Christiana, Cartea a IV-a, Cap. 9, no. 17, p. 165.
853
Vezi acum Michael Aubineau, „Zôticos de Constantinople nourricier des pauvres et serviteur des lépreux”, AB 93 1-2
(1975), 67-108. Synaxarium, pp. 359-62.
854
Ibidem, p. 362: „


”
855
George Cedrenos, Historiarum Compendium, I, 698-99: „
”
856
Leo Diaconos, Historia VI. 5, ed. C. B. Hasi (Bonn, 1878), p. 99: „
”

137
În ultimele zile ale vieţii sale, Tzimisces l-a înzestrat din belşug , iar în timpul vizitelor
personale a împărţit bani celor atinşi de boală. El chiar a lăsat prin testament leprozeriei
jumătate din proprietăţile şi banii săi. 857 Leon diaconul adaugă că Tzimisces a adăugat
de asemenea noi clădiri instituţiei existente.858 Constantin Porfirogenetul (913-59) l-a
extins şi el, pentru a cuprinde „pe toţi cei ce sufereau de lepră” 859. În secolul al XI-lea,
Zoticon-ul a fost distrus din nou de un cutremur, dar a fost reconstruit în 1032 de către
împăratul Roman Argyros.860 În secolul al XIII-lea, un pelerin rus, Antonie din
Novgorod, scrie că „în spitalul de pe dealul de dincolo de Is Pigas este înmormântat
trupul Sf. Zotic. Împăratul i-a poruncit să construiască un palat; în schimb, el a luat banii
şi i-a împărţit săracilor; împăratul a hotărât atunci să fie legat de cozile a doi cai, până
când va muri. Sfântul a fost înmormântat şi oamenii au ridicat acolo o biserică. A fost
întemeiat un spital, unde creştinii săvârşesc fapte de milostenie.”861 Se observă, desigur,
că în afara câtora variaţii, Antonie urmează versiunea din Sinaxar cu privire la originile
spitalului pentru leproşi862: Nu este necesar să redăm aici o a treia variantă extinsă a
povestirii.863
Nu mai avem nici o menţiune despre acest aşezământ după relatarea lui Antonie.
Cât despre localizarea lui, nu există o unanimitate în opinii. Sinaxarul vorbeşte despre
un deal sau „un munte de dincolo de Bizanţ (cum mai era cunoscut Constantinopolul –
n.tr.), numit în acea vreme Eleon.”864 Kedrenos îl plasează în regiunea Irion, de pe coasta
asiatică.865 Leon diaconul arată că el era dincolo de Bosfor în faţa Constantinopolului 866,
în timp ce Antonie menţionează „muntele sau dealul de dincolo de Is Pigas” 867. Janin
acceptă relatarea lui Antonie ca cea mai probabilă; el crede că leprozeria se afla în faţa
oraşului şi că, împreună cu biserica sa, era situat pe dealul de deasupra Galatei, unde
începe Pera, probabil în regiunea Strâmtorii.868 Oricum, alte autorităţi în domeniul
topografiei Constantinopolului (de ex. Scarlatos Byzantios) localizează Zoticon-ul pe
muntele Camlica, pe baza dovezilor din Sinaxar. J. Meliopoulos şi Ph. Koukoules

857
Ibidem: „”
858
Theophanes Continuatus, Chronographia, p. 449.4: „

”
859
Byzantios, „”, II, 238.
860
B. De Khitrowo, Itinéraires russes en Orient (Genève, 1889), p. 108: „Dans l’Hôpital, sur la montagne, au dela d’Is-
Pigas, est enterré Saint Zotic; l’empereur ordonna à ce Zotic de bâtir un palais, & lui, il prit l’or & le distribua aux pauvres;
l’empereur ordonna alors de l’attacher à la queue de deux chevaux, afin qu’ils l’exterminassent; ils le trainèrent par les
champs et s’arretèrent dans un bois; le saint y fut enterré, et l’on y batit une église; on y fonda aussi un hôpital, et les
chrétiens y font l’aumône.” Cf. Janin, Géogr. Eccles, p. 579.
861
Synaxarium, p. 360.
862
Janin, Géogr. Eccles.
863
Synaxarium, p. 360.
864
Cedrenos, Historiarum Compendium, I, 699.
865
Leo Diaconos, Historiae VI. 5, p. 99: „
”
866
De Khitrowo, Itinéraires russes en Orient.
867
Janin, Géogr. Eccles., p. 579; cf. şi lucrării sale, Constantinople Byzantine (Paris, 1950), pp. 416-17, 419.
868
Koukoules, , II, 148 şi n. 7.

138
preferă informaţiile oferite de Kedrenos şi Leon Diaconul şi îl localizează în regiunea
Irion, între Scutari şi Kuzhuncuk.
Pomenirea Sf. Zotic a supravieţuit în perioada bizantină târzie. Într-o scrisoare
către un prieten nenumit, Constantin Acropolitul relatează că el a scris viaţa sfântului
deoarece „Sf. Zotic a iubit făptura umană şi a fost un filantrop ce a slujit drept cel mai
milostiv apărător al celor atinşi de cumplita boală. El a fost pentru bolnavi «un
dumnezeu după chipul lui Dumnezeu», întrucât el a imitat filantropia şi purtarea de grijă
a lui Dumnezeu.”869
Un alt spital pentru leproşi, cu o activitate multifuncţională, a existat în regiunea
numită Argyronium, de-a lungul coastei Mării Negre şi dincolo de Biserica Sf.
Pantelimon. În timpul secolului al IV-lea era folosit drept cămin pentru săraci
ptochotropheion, dar şi leproşii puteau găsi aici un adăpost. Epifanie de Salamina
povesteşte că Eustaţie, episcopul de Sevasta, în Pont, a încredinţat administrarea lui unui
preot numit Aerios, care s-a dovedit a fi arian şi care, datorită ereziei sale, a fost obligat
să renunţe la această funcţie.870 Terminologia pe care o foloseşte Epifanie arată că
această instituţie era destinată atât săracilor şi străinilor, cât şi leproşilor. În timpul lui
Iustinian, această leprozerie a ajuns într-o stare de „extremă degradare”. Procopiu scrie
că Iustinian a refăcut-o din temelii şi că era folosită pentru a găzdui leproşi şi alte
persoane nefericite.871
Pe lângă persoanele aparţinând Curţii imperiale şi înalţii demnitari ai Bisericii, şi
unor laici bogaţi li se atribuie ridicarea de spitale. Andronic şi Atanasia, doi soţi ce
trăiau în Antiohia în timpul lui Iustinian, s-au îndreptat după moartea copiilor lor către
Ţara Sfântă. Înaintea plecării lor, Andronic l-a chemat pe cumnatul său, i-a încredinţat o
mare sumă de bani şi l-a sfătuit să construiască un spital în oraş şi o casă de oaspeţi
(xenodocheion) pentru călugări.872 Pe de altă parte, sinaxarul lor relatează că Andronic
şi-a însărcinat socrul cu ridicarea de spitale şi cămine pentru călugări. 873 Un spital cu o
anumită importanţă a fost ridicat de Apolinarie, patriarhul Alexandriei (551-68) în
regiunea numită Doryzin din Alexandria.874 Simeon Metafrastul istoriseşte că Apolinarie
a înfiinţat trei instituţii: un spital propriu-zis, un azil pentru cei în vârstă şi o biserică.
Toate cele trei clădiri erau apropiate una de cealaltă, iar biserica a înlocuit clădirea ce

869
Epiphanios, Adversus Haereses, Cartea a 3-a, No. 55 (75); MPG, XLII. 2, 504C: „


”
870
Procopios, Buildings, I. 9, p. 37.
871
Constantine Acropolites, Letters, no. 66, ed. H. Delehaye, „Constantini Acropolitae hagiographi byzantini, Epistularum
manipulus”, Analecta Bollandiana, vol. 31 (1933), 274.
872
M. Leon Clugnet, „Vie et récits de l’Abbé Daniel de Scété”, ROC, V (Paris, 1900), p. 372; vezi şi biografia sa, p. 377.
873
Ibidem, p. 381: „

”
874
Symeon Metaphrastes, MPG, CXIV, cols. 1232-1233; Theodorus Nissen, ed., „De SS Cyri et Ioannis Vitae Formis”,
AB, LVII (1939), p. 70.

139
servise drept clinică pentru călugărul-doctor Cyr875, care trăise în timpul perioadei lui
Diocleţian.
Împăratul Tiberiu (578-82) este de asemenea lăudat pentru activităţile sale
filantropice: potrivit lui Manasses, el a ridicat multe cămine „pentru mângâierea celor ce
se luptau cu bolile”876. Putem presupune că printre aceste instituţii se numărau spitale,
dar nu avem nici o informaţie relevantă.
Sf. Andrei, arhiepiscopul Cretei în secolele VII şi VIII († 740), a slujit anterior ca
director al unui orfelinat şi al unui cămin pentru săraci din Constantinopol. La alegerea
sa în scaunul episcopal al Cretei, a inaugurat un vast program de activităţi filantropice,
construind pe insulă un spital pentru săraci şi înzestrându-l din propriile sale fonduri. În
acest spital, cunoscut ca Xenon877, nu se cerea nimic pentru serviciile oferite. Într-un
panegiric inedit, Sf. Andrei este lăudat drept un apărător pururea neadormit al săracilor,
care dăruise un spital gratuit celor bolnavi.878
Spitalele erau întemeiate nu doar de împăraţi şi demnitari ai Bisericii, ci şi de
oameni bogaţi, cum ar fi Philentolos Cipriotul, un om bogat din secolul al VII-lea. El
deţinea proprietăţi întinse (choria) şi multe corăbii; prin urmare, averea sa venea atât de
pe mare, cât şi de pe uscat. Despre viaţa sa cunoaştem doar că numele tatălui său era
Olimpiu şi că el însuşi locuia în oraşul Constanţia când Arcadie era arhiepiscop pe
insulă. Biograful anonim al lui Philentolos îl descrie ca un om ale cărui binefaceri se
îndreptau spre săraci şi orfani, ca şi către bolnavi, pentru care a construit un spital. 879 Un
alt izvor vorbeşte de asemenea despre spitale. Poziţiile lor exacte nu sunt cunoscute, dar
putem afirma cu siguranţă că ele se aflau în oraşul său natal, Constanţia.
Din viaţa anonimă a Sf. Filaret cel Milostiv († 792), bunicul prin căsătorie al
împăratului Constantin al VI-lea (780-797), aflăm că, la moartea lui Filaret în
Constantinopol, soţia sa s-a întors în Pont, regiunea lor natală. Acolo, s-a ocupat ea
însăşi cu opere de binefacere şi a înfiinţat spitale.880
După cum am văzut, episcopii Bisericii au avut un rol esenţial în ridicarea de
spitale în eparhiile lor. Când Teofilact a fost ales episcop al Nicomidiei († ~ 840), el a
iniţiat un program de activitate filantropică ce cuprindea ridicarea câtorva instituţii,
printre care un spital, unde a adus doctori şi infirmiere. 881 Biograful lui Teofilact, care a

875
Cf. Chrysostom Papadopoulos, „” (Alexandria, 1935), p. 453.
876
Manasses, Synopsis Chronike, pp. 3481-3484: „
” Cf. Scutariotes, Synopsis Chronike, ed.
Sathas, p. 104; Theophannes, Chronographia, I, 251.
877
Nicetas, „Life of St. Andrew the Hierosolymite”, Cap. 7, Papadopoulos-Kerameus, „”, V, p. 176: „

”
878
Halkin, Hag. Graeca, p. 35. Renumele de milostiv al lui Andrei a supravieţuit multor secole. El era foarte lăudat de
teologul secolului al XIV-lea, Ioseph Kalothetos. Vezi D. G. Tsames, ed., Ioseph Kalotheou Syggramata (Thessalonike,
1980), pp. 435-451, în special 438-439, 446-449.
879
„”, ed. F. Halkin, „La Vision de Kaiounos et le sort éternel de Philentolos Olympiou”, AB,
LXIII (1945), 62: „
”
880
Fourmy-Leroy, „S Philarète”, p. 37; A. A. Vasiliev, Zhitie Filareta Miloctivago (Odessa, 1900), p. 37.

140
scris cândva în timpul episcopatului lui Fotie sau în orice caz după 843 882, adaugă că era
un spital cunoscut şi că episcopul l-a înzestrat corespunzător.
Întrucât Teofilact a întemeiat o biserică cu hramul Sfinţilor Doctori Cosma şi
Damian883, este foarte probabil că spitalul era lângă biserică, astfel încât bolnavii să se
folosească atât de doctorii pământeni, cât şi de cei cereşti într-un spital pentru boli
sufleteşti şi trupeşti.884

PATRU SECOLE DE DOVEZI INSUFICIENTE

Dintre personalităţile filantropice remarcabile de la sfârşitul secolului al VI-lea şi

din secolul al VII-lea, Sf. Ioan cel Milostiv, patriarhul Alexandriei, a fost cel mai
cunoscut. Biograful său îi atribuie ridicarea câtorva case de oaspeţi (xenones) şi
spitale.885 Aceste instituţii erau cel mai probabil destinate laicilor, întrucât el a construit
un alt aşezământ pentru pelerinii clerici şi pustnici.886 Când o foamete catastrofală s-a
abătut asupra marelui oraş al Alexandriei, multe viitoare mame au suferit de foame, dar
şi datorită durerilor provocate de condiţia lor fizică. Patriarhul a hotărât să fie înfiinţate
şapte maternităţi, care să ajute femeile înainte şi după naştere, de câte patruzeci de paturi
fiecare. Aici, o femeie însărcinată putea naşte şi rămâne pentru şapte zile de
recuperare.887
Cunoştinţele despre spitale în secolele VII-X sunt foarte limitate, dar pentru
secolele XI şi XII informaţiile noastre sunt mult mai precise. Ce întâlnim în izvoarele
secolelor anterioare sunt în marea lor majoritate referiri generale la instituţiile de
binefacere. Lui Roman Lecapenul, de exemplu, i se atribuie ridicarea unui număr de
astfel de instituţii în secolul al X-lea, printre care întâlnim şi „cămine pentru cei
bolnavi”.888
În secolul al XI-lea, Constantin al IX-lea Monomahul a construit un spital lângă
Biserica Sf. Gheorghe889 din Constantinopol şi a revărsat multe binefaceri asupra lui.
Mihail Ataleiatul, care ca înalt funcţionar public a favorizat aristocraţia militară feudală
în secolul al XI-lea, îl laudă pe Nichifor Botaniatul pentru milosteniile sale. 890 Ataleiatul

881
Anonymous, Life of S. Theophylactos, Archbishop of Nicomedeia, ed. A. Vogt, „S. Theophylacte de Nicomedie”, AB,
L (1932), 75.
882
Vezi introducerea lui Vogt, ibidem, p. 68.
883
Ibidem, p. 75.
884
Cf. ibidem, p. 82.
885
Gelzer, Leontios, Cap. 7, p. 13; cf. şi Cap. 9, p. 17, şi Delehaye, „Une Vie”, p. 22. Pentru traducerea în engleză a vieţii
lui Ioan, vezi Elisabeth Dawes and Norman H. Baynes, Three Byzantine Saints (Oxford, 1948), pp. 195-262.
886
Gelzer, Leontios, cap. 24, p. 52.
887
Delehaye, „Une Vie”, p. 22: „

”
888
Theophanes Continuatus, Chronographia, p. 431: „
”
889
Vezi Janin, Géogr. Eccles., p. 78.
890
Michael Attaleiates, Historia, ed. E. Bekker, CSHB (Bonn, 1853), p. 48: „
”

141
îi atribuie împăratului ridicarea sau restaurarea câtorva cămine pentru săraci şi spitale
generale în Constantinopol şi suburbiile lui.891
Alexie Comnenul, a cărui politică filantropică va fi discutată în continuare, a
construit un spital în care se vindecau bolile generale şi unde orbii, şchiopii şi leproşii
erau îngrijiţi.892

SPITALUL PANTOKRATOR
ŞI ALTE AŞEZĂMINTE ALE COMNENILOR

Numele lui Ioan al II-lea Comnenul, care i-a urmat lui Alexie în anul 1118, este
asociat uneia dintre cele mai importante instituţii din îndelungata istorie a Imperiului
bizantin. În 1136, împăratul Ioan şi soţia sa Irina (vezi Fig. 28, 29) au înfiinţat o mare
mănăstire, cunoscută sub numele Pantokrator, care cuprindea un spital şi instituţii
înrudite. Importanţa Mănăstirii Pantokrator constă în faptul că era un centru medical în
sensul modern al cuvântului.893 El aparţine atât tipului prescriptiv, cât şi terapeutic al
filantropiei. Coordonatele înfiinţării sale, precum şi destinaţia serviciilor sale de
asistenţă, după cum sunt reliefate în actul său de întemeiere (typikon), sunt într-adevăr
uimitoare şi o onoare pentru Bizanţul secolului al XII-lea.
Constantinopolul, fiind capitala Imperiului şi un oraş de pelerinaj, trebuia să se
îngrijească de pelerini şi străini. Nu era doar un element de tradiţie creştină, care poate fi
observată încă din perioada timpurie a Imperiului, ci şi o datorie a împăratului în
calitatea sa de conducător de a construi hoteluri, azilurile pentru bătrâni, case de oaspeţi
pentru străini şi alte instituţii de binefacere. Tipiconul de la Pantokrator pune în lumină
necesităţile sociale ale Imperiului894, istoria medicinei, regimului alimentar şi bolii,
precum şi asupra activităţii doctorilor şi responsabilităţilor lor faţă de pacienţi. Se oferă
de asemenea informaţii despre medicamente, terapia fizică, alimentaţia pacienţilor şi alte
subiecte de această natură.895
Mănăstirea Pantokrator a fost din orice punct de vedere superioară tuturor
mănăstirilor învecinate, inclusiv cunoscutei mănăstiri Studion, care de altfel avea o

891
Ibidem: „
”
892
Anna Comnena, Alexias, Cartea a XV-a, 7, p.215: „
”
893
Pan S. Codellas, „The Pantocrator, the Imperial Byzantine Medical Center of the XIIth Century A.D. in
Constantinople”, Bulletin of the History of Medicine, XII (1942), 410; A. Orlandos, „”, p. 198; Oeconomos,
La Vie religieuse, pp. 193-221. Cf. Janin, Géogr. Eccles., pp. 576-78; Ferdinand Chalandon, Jean II Comnène et Manuel I
Comnène (Paris, 1912), pp. 31-34. Pentru complexul Pantokrator, vezi Arthur H. S. Megaw, „Notes on Recent Work of the
Byzantine Institute in Istanbul”, DOP, no. 17 (1963), pp. 333, 335-64; C. Lagier, L’Orient chrétien, II (Paris [1950]), 457-
59; Constantinos, Bishop of Eirinopolis, „
”, O, XXXII (1957), 432-33.
894
G. Schreiber, „Byzantinisches und Abendlandisches Hospital”, BZ, XLII (1943-49), 122; J. M. Hussey, Church and
Learning in the Byzantine Empire, pp. 185-86; şi Peter Charanis, „Some Aspects of Daily Life in Byzantium”, GOThR,
VIII, 68.
895
Dmitrievsky, Typika, pp. 682-702. Cf. Schreiber, „Hospital”, BZ, XLII, 123.

142
reputaţie solidă.896 (vezi Fig. 30-34b) Tipiconul dat Mănăstirii Pantokrator de către Ioan
al II-lea Comnenul oferă informaţii impresionante despre organizarea şi funcţionarea
casei de oaspeţi (xenon), un fel de spital general. De asemenea, exista o secţiune pentru
cei în vârstă, o clinică psihiatrică şi un serviciu pentru pacienţii care nu erau internaţi.
Ioannes Cinnamos afirmă că era obişnuit ca spitalele să fie numite case de oaspeţi
(xenones).897 Iar un xenon primea oaspeţi, străini şi pelerini. Deşi, teoretic, era separat de
spital, un xenon era transformat în mod frecvent în spital, când mulţi dintre oaspeţii săi
se îmbolnăveau.898
În spitalul de la Pantokrator existau cinci clinici principale. Prima clinică
cuprindea zece paturi pentru bolile ce necesitau chirurgie. Cele opt paturi ale celei de-a
doua clinici erau destinate pacienţilor suferind de boli oftalmologice sau
gastroenterologice. În clinica a treia, douăsprezece paturi erau păstrate pentru femeile
bolnave. Nu este foarte clar dacă această clinică era o secţie ginecologică cu funcţie de
maternitate. Restul, câte douăzeci de paturi în celelalte două clinici erau folosite pentru
boli generale. În plus, fiecare clinică includea un pat suplimentar pentru cazurile de
urgenţă şi încă şase pentru bolile grave sau pentru pacienţii ţintuiţi la pat.899
Este de un mare interes să constatăm că erau doi doctori şefi răspunzând de
clinica cu douăzeci de paturi de patologie generală, cu trei ajutoare şi doi doctori
rezidenţi sau practicanţi: cu toţii, şapte doctori, plus un student şi două surori sau
infirmiere. Celelalte clinici aveau un personal asemănător.900 Pe scurt, într-un spital cu
61 de paturi erau 35 de doctori. Tipiconul adaugă că în timpul fiecărei nopţi, cinci
doctori, patru bărbaţi şi o femeie, trebuiau să rămână în spital. Este relevant faptul că în
Bizanţ existau femei ce studiau medicina şi că în rândul doctorilor prevala un sistem
bine organizat.901

Figura 28: Împăratul Ioan al II-lea Comnenul

Figura 29: Împărăteasa Irina, soţia lui Ioan al II-lea Comnenul

Figura 30: Biserica Mănăstirii Pantokrator, aripa de sud şi absida; Istanbul

Figura 31: Biserica Mănăstirii Pantokrator, privelişte dinspre sudest a întregului

complex; Istanbul

Figura 32: Biserica Mănăstirii Pantokrator, faţada de vest; Istanbul

896
Schreiber, „Hospital”, p. 122.
897
Joannes Cinnamos, Epitome Historion, ed. A. Meineke, CSHB (Bonn, 1836), p. 190: „
”
898
Schreiber, „Hospital”, p. 140.
899
Dmitrievsky, Typika, p. 682.
900
Ibidem, p. 683.
901
Ibidem.

143
 Figura 33: Biserica Mănăstirii Pantokrator; exteriorul absidei; Istanbul

Figura 34 a-b: Spitalul Mănăstirii Pantokrator, secţiuni transversale; în

Constantinopol

Fiecare pat avea un acoperământ din pânză sprijinit pe o bancă, în stilul oriental, o
pătură, o pernă şi o învelitoare ţesută din păr de cal; iarna, două cuverturi matlasate. 902
Directorul avea grijă de lenjerie. Hainele cu care erau îmbrăcaţi pacienţii erau spălate şi
călcate. Aşternuturile erau înnoite în fiecare an. Hainele vechi erau împărţite săracilor.
Pentru pavilionul femeilor erau doi doctori, o moaşă, patru ajutoare, doi rezidenţi
şi două infirmiere. În fiecare cameră era o gardă de noapte şi un ajutor de doctor, iar
pentru femei, o infirmieră calificată. Doctorii şi personalul erau organizaţi în două
echipe care se schimbau lunar.903
Cei doi directori (protomenitae) hotărau asupra primirii celor bolnavi. Şefii de
clinică (primikerioi) se îngrijeau de hrănirea pacienţilor şi îi vizitau adesea, îndrumau
restul personalului şi ofereau prima examinare medicală celor internaţi. Un profesor de
medicină era ataşat spitalului pentru a instrui tinerii doctori.904
În fiecare dimineaţă, patru doctori rezidenţi făceau de gardă la dispensar, dintre
care doi tratau bolnavii, iar ceilalţi doi aveau grijă de cei răniţi. Ei erau asistaţi de patru
ajutoare de chirurg şi de patru ajutoare de doctor. Directorului i se ordonase să nu
economisească nici un ban în îngrijirea celor bolnavi.
Personalul subordonat cuprindea un farmacist, trei ajutoare de farmacist, doi
rezidenţi farmacişti, un însoţitor, bucătarii şi ajutoarele lor, un morar, un brutar şi un
grăjdar pentru caii doctorilor.
Alimentaţia era în principal vegetariană.905 Ca băutură, li se oferea vin în cantităţi
mici, înlocuit în zilele de sărbătoare cu hidromel (mied - vin obţinut prin fermentarea
mierii amestecate cu apă la care se adăugau mirodenii – n.tr.). Bolnavii puteau face baie
de două ori pe săptămână sau de mai multe ori, dacă prescria doctorul. 906 În diferite zile
ale anului, bolnavilor li se ofereau mici daruri constând în bani sau alimente. La Paşti, li
se dădeau câte trei bucăţi de săpun pentru îmbăierea lor.
Doctorilor, bine plătiţi pentru munca lor, le era interzis să practice medicina în
afara spitalului.907
902
Ibidem, p. 682.
903
Ibidem, p. 683: „” Ibidem, p.
693.
904
V. Grumel, „La Profession médicale à Byzance à l’époque des Comnènes”, REB, VII (1949), pp. 42-46. Aristotle
Kouzis, „” Archives of Medicine and Biology, XV, nos. 3-4
(Athens, 1920), pp. 40-51; George Pournaropoulos, „”, (Athens, 1942), pp. 106-60;
Pournaropoulos, „”, Academic Medicine (Athens, 1946), pp.
65-70; Koukoules, , VI, pp. 9-43; Pournaropoulos, „Hospital and Social Welfare Institutions in the Medieval Greek
Empire (Byzantium)”, Histoire de la Médecine, I (1960), pp. 379-80; Constantinos, Bishop of Eirenopolis,
„”, O, XXXI. 1 (1956), 404-05.
905
Dmitrievsky, Typika, pp. 685-86; cf. p. 688.
906
Ibidem, p. 686.
907
Ibidem, p. 693.

144
 Spitalul cuprindea şi o capelă, în care slujbele religioase erau săvârşite de doi
preoţi şi doi predicatori. Un preot se îngrijea de ascultarea mărturisirilor celor bolnavi şi
pregătirea lor pentru lumea de dincolo, în timp ce celălalt se ocupa cu înmormântările.
Capela era împărţită în două, pentru bărbaţi şi pentru femei. Slujbele religioase aveau
loc miercuri, vineri, sâmbătă şi duminică, în fiecare săptămână.
Spitalul îşi înmormânta morţii într-un cimitir aparţinând Mănăstirii Medicarios,
închinată Mănăstirii Pantokrator, situată de partea cealaltă a oraşului, pe cealaltă coastă a
Cornului de Aur. Pământul era înconjurat de un zid şi patru oameni se ocupau de
serviciile de înmormântare, împreună cu un preot.
Tipiconul aminteşte de asemenea despre structura şi activitatea serviciului
pacienţilor externi, care era coordonat de patru doctori. Din câte se pare, acest
departament îngrijea mulţi bolnavi, care primeau o atenţie similară ca şi pacienţii
obişnuiţi.908 Ioan al II-lea Comnenul a cerut atât doctorilor şi infirmierelor, cât şi
rezidenţilor să îşi împlinească datoria cu devotament şi să se îngrijească de pacienţi ca şi
cum i-ar sluji Celui Atotputernic prin slujirea bolnavilor. 909 Împăratul a cerut colaborarea
totală a bucătarilor, slujitorilor, preoţilor şi a restului personalului.
Tipiconul arată că pregătirea trebuie făcută în azilul pentru cei în vârstă cu
douăzeci şi patru de oameni complet neajutoraţi, cu şase infirmiere desemnate să le
slujească. Dacă un om în vârstă se îmbolnăvea de o altă boală decât bătrâneţea, trebuia
transferat la spital (xenon).910
Epilepticii care sufereau de boala sfântă (hiera nosos) nu erau uitaţi. Oricum,
datorită naturii bolii lor, pavilionul lor nu era ataşat Mănăstirii Pantokrator, ci era
construit aproape de un azil pentru săraci construit de împăratul Roman.911
Pe lângă instituţiile de la Pantokrator era o şcoală medicală 912 şi un mausoleu
pentru înmormântarea împăraţilor.913 Pentru a continua multitudinea serviciilor oferite,
întemeietorul său a înzestrat mănăstirea cu multă generozitate.914
Importanţa Mănăstirii Pantokrator este relevată de faptul că monedele din timpul
secolului al XII-lea aveau pe avers icoana Pantokrator, iar pe revers un verset biblic,
cum ar fi: „Cel ce dă săracilor, împrumută pe Dumnezeu” sau „Faceţi milă cu bucurie,
ca să primiţi milă”915.
Ioan al II-lea Comnenul a fost vrednic de renumele său de Kaloioannes, adică
Ioan cel bun la suflet, milostiv, virtuos. Contemporanul său, Nicetas Choniates, scrie
despre el: „A fost un om care a condus remarcabil Imperiul şi care a avut o viaţă
evlavioasă. În principiile sale, nu a fost coruptibil şi imoral. A fost mare în daniile şi
908
Ibidem, pp. 683-684.
909
Ibidem, p. 684.
910
Ibidem, p. 694.
911
Ibidem, p. 695. Ioan se referă aici la Roman al III-lea Argyros, a cărui activitate filantropică este lăudată de George
Cedrenos, Historiarum Compendium, II, 504. Pentru hiera nosos (boala sfântă), vezi A. Philipsborn, „und die
spezial-Anstalt des Pantokrator-Krankenhauses”, B, XXXII (1963), pp. 223-230.
912
Dmitrievsky, Typika, p. 693.
913
Ibidem, pp. 664-680 et passim.
914
Ibidem, pp. 697-99.
915
Diehl, Societé byzantine, p. 51.

145
contribuţiile sale, după cum o demonstrează donaţiile faţă de locuitorii oraşului, precum
şi frumoasele şi măreţele biserici pe care le-a întemeiat.” 916 Oricum, dintre toate
binefacerile sale, complexul Pantokrator s-a bucurat de cea mai mare atenţie. A fost
comparat cu ceea ce exista în Apus în acea vreme.917 Arheologul grec Orlandos a realizat
un plan al complexului918 pe baza informaţiilor din Tipicon (vezi Figura 34).
Isaac al II-lea Anghelos, ultimul împărat al secolului al XII-lea, nu a fost departe
de predecesorii săi în filantropie. Politica sa a fost atât de generoasă încât a afectat
economia ţării. Aceasta este cel puţin mărturia unuia dintre contemporanii săi, istoricul
Nicetas Choniates919, care scrie: „Casa de dincolo de portul Sf. Sofia, care aparţinea
împăratului Isaac, a transformat-o într-o casă pentru călătorii săraci şi oaspeţi. El a
aşezat înăuntru o sută de paturi şi alimente pentru o sută de oameni şi a ridicat grajduri
pentru un număr egal de cai... El a preschimbat casele imperiale, pe care împăratul
Andronic le-a construit aproape de Biserica Sf. 40 de Mucenici, în spital. A cumpărat de
la proprietar casa cunoscută drept «casa marelui amiral (droungarios)» şi a făcut din ea
un spital. El a dăruit bani persoanelor care îşi pierduseră casele sau bunurile datorită
focului... În timpul Săptămânii Patimilor, împăratul scutea de pedeapsă criminalii
condamnaţi la moarte. Isaac şi-a extins binefacerile către văduve şi obişnuia să dăruiască
zestre tinerelor fete sărace, împreună cu toate cele trebuincioase nunţii.”920
Împăratul nu a limitat milosteniile sale faţă de persoane, familii sau rudeniile sale,
ci şi faţă de diferite oraşe prin anularea taxelor.921
Aceleaşi informaţii sunt oferite, cu puţine modificări, de către Teodor Scutariotes.
El afirmă că Isaac „a construit biserici şi temple şi instituţii filantropice după cum puţini
înaintea sa au făcut... El a restaurat acele instituţii distruse de timp şi le-a înfrumuseţat
cu diferite mozaicuri şi culori frumoase... A transformat într-un han (pandocheion) casa
imperială care se afla în portul Sofiana. A pregătit paturi şi provizii de alimente în el
pentru o sută de oameni şi grajduri pentru tot atâţia cai. Oaspeţii obişnuiau să mănânce
acolo în fiecare zi, fără să plătească. Isaac a preschimbat în spital casele imperiale pe
care tiranul Andronic le ridicase aproape de Biserica Sf. 40 de Mucenici. Asemenea şi
casa marelui amiral, pe care a cumpărat-o de la proprietarul său, pe care împăratul a pus-
o deoparte pentru bolnavi, necruţând nimic pentru însănătoşirea lor. Când mulţi dintre
cetăţeni şi-au pierdut casele într-un incendiu, împăratul i-a mângâiat şi a dăruit cinci
kentinaria, adică 36.000 de monede (nomismata) pentru mângâierea în general a celor
suferinzi. El a ajutat multe văduve şi obişnuia să dăruiască femeilor tinere toate lucrurile
necesare căsătoriei lor. El obişnuia să dăruiască nu doar persoanelor, familiei şi rudelor,

916
Nicetas Choniates, Joannes Comnenos, ed. B. G. Niebuhr, CSHB (Bonn, 1835), p. 62. Cf. Vasiliev, History, pp. 375-
77.
917
Schreiber, „Hospital”, BZ, XLII (1943-49).
918
Orlandos, „”.
919
Nicetas Choniates, Reign of Isaacios Angelos, pp. 586-87.
920
Ibidem, pp. 564-86.
921
Ibidem.

146
ci obişnuia să ajute oraşe întregi prin anularea obligaţiilor lor fiscale. Chiar şi când era
mânios, nu înceta să fie plin de milă. Alături de pedeapsa sa stătea mila.”922
Pe lângă spitalul menţionat de Choniates şi Scutariotes, Isaac a înfiinţat un alt
spital în afara zidurilor mănăstirii Kosmosotira, în regiunea Aenos din Tracia vestică.
Tipiconul ei a făcut din acest spital unul dintre cele mai bine cunoscute spitale bizantine.
Putea oferi găzduire pentru 36 de pacienţi şi era complet echipat pentru necesităţile celor
bolnavi. Că acest spital nu era destinat doar călugărilor o poate demonstra chiar
Tipiconul împăratului: pacienţii, după însănătoşirea sănătăţii lor, puteau merge oriunde
ar fi dorit.923 Totuşi, spitalul se afla în supravegherea călugărilor. Pacienţii beneficiau de
baie, o alimentaţie sănătoasă şi slujbe religioase.924

MĂRTURII SUPLIMENTARE

Pe lângă dovezile despre instituţii specifice şi binefăcători, izvoarele menţionează

frecvent o preocupare generală faţă de bolnavi şi săraci. Oameni din toate categoriile şi
funcţiile sociale întreprindeau multe pentru a alina boala şi suferinţa.
În special condiţia leproşilor era deplorabilă. Ei erau consideraţi ca „morţi înainte
de venirea ei”925. Sub influenţa Bisericii, bizantinii îi îngrijeau, datorită învăţăturii că
omul este după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Astfel, Sf. Vasile cel Mare învăţa că
leproşii nu trebuie izgoniţi fără a fi îngrijiţi 926 şi a oferit un exemplu, îngrijindu-i şi
aplicând uleiuri pe trupul lor cu propriile sale mâini.927 Sf. Ioan Gură de Aur a apelat la
cei bogaţi pentru a veni în sprijinul leproşilor 928, la fel cum a făcut Sf. Grigorie de Nyssa
în dramatica sa predică despre cei săraci929. Ca urmare a unor astfel de mustrări, erau
oameni care nu se ruşinau sau nu se temeau de a îngriji leproşi, orbi şi săraci. 930 Un
contemporan al lui Gură de Aur, Asterie, episcop de Amasia, care a fost avocat înainte
de hirotonia sa, a făcut un apel asemănător.931
Dintre laicii care au demonstrat milă faţă de bolnavi poate sluji ca exemplu
doctorul Zenovie, din secolul al IV-lea. Autorul actului său martiric scrie că Zenovie nu

922
Sathas, „”, VII, 410-11.
923
„Typicon of the Monastery of Kosmosotira”, BIARC, XIII, 53-54: „

”
924
Cf. Oeconomos, La Vie religieuse, pp. 211-14.
925
Gregory Nazianzenos, Oratio-In Laudem Basilii Magni, MPG, XLVI, col. 480A: „

”
926
Ibidem, col. 580B: „
”
927
Ibidem.
928
Joannes Chrysostomos, Homily 58, MPG, LVIII, col. 671: „

”
929
Gregory of Nyssa, De Pauperibus Amandis, MPG, XLVI.
930
Quasten, Patrology, III, p. 300.
931
Asterios of Amaseia, Homilia No. 4, MPG, XL, col. 224AB.

147
doar a slujit pacienţilor săraci fără nici o răsplată, ci le-a şi acordat ajutor financiar când
era necesar.932 Sf. Grigorie de Nazianz, înainte de a deveni cleric, cerceta spitalele şi
muncea pentru a mângâia pe bolnavii din jur prin munca sa manuală.933
Samson, întemeietorul cunoscutului spital care îi poartă numele, a fost doctor.
Potrivit biografului său, el a transformat casa sa într-o clinică publică gratuită. El nu
numai că trata fără plată pacienţii săraci, dar le oferea de asemenea găzduire şi hrană.934
Afirmaţiile generale despre împăraţi sau soţiile lor, episcopi şi alţi demnitari care
au întemeiat spitale sunt frecvente. Nichifor Gregoras, de exemplu, scrie că împărăteasa
Teofana a înfiinţat câteva spitale şi le-a înzestrat cu multă dărnicie. 935 Roman Lecapenul
este cinstit deoarece a restaurat diferite spitale 936, pe lângă Zoticon-ul amintit mai sus.
Chiril Scythopolis scrie despre preocuparea deosebită pe care Sf. Avraamie a arătat-o
faţă de bolnavi.937 Şi călugării erau îndemnaţi să viziteze deseori persoane bolnave.938
În secolul al XI-lea, Mihail Psellos îl laudă pe fratele lui Actouariuos pentru
ajutorarea bolnavilor în diferite moduri.939 În timpul secolului al XIII-lea, cunoscutul
filozof, astronom şi om de stat Teodor Metochites lăuda poporul din Niceea pentru
binefacerile lor şi preocuparea faţă de bolnavi. El sugerează că în Niceea existau spitale
şi cămine pentru săraci. Nu aspectul fizic al clădirilor, spune el, era atât de mult vrednic
de laudă, cât profunda milă faţă de cei mai puţin favorizaţi dintre locuitorii oraşului.940
Dovezile aflate în papirusuri, inscripţii sau literatura ocazională arată că în multe
oraşe din provincie existau spitale. Un papirus din secolul al VI-lea sau al VII-lea se
referă la un spital din micul oraş Ptolemaida, în Egiptul bizantin. 941 Un alt papirus
menţionează un spital ce exista undeva în Tebaida de sus. 942 Spitale existau de asemenea
în unele mănăstiri. Acestea îşi ofereau serviciile nu doar călugărilor bolnavi, ci şi
pelerinilor şi oaspeţilor. Din cele cinci mănăstiri atribuite Sf. Pahomie, două dintre ele
932
Martyrium Sancti Martyris Zenobii, MPG, CXV, col. 1312A; cf. col. 1309B: „
”
933
Gregory the Presbyter, Life of St. Gregory the Theologian, MPG, XXXV, col. 269B: „
”
934
Symeon Metaphrastes, Vita S Sampsoni, MPG, CXV, col. 281D: „


”
935
Nicephoros Gregoras, „”, ed. Eduard Kurtz, „Zwei griechische texte uber
die hl. Theophano, die Gemanlin Kaisers Leo VI”, Mémoires de l’académie impériale des sciences de St. Petersbourg (St.
Petersburg, 1898), p. 41.
936
Theophanes Continuatus, Chronographia, p. 431: „”
937
Schwartz, Kyrillos, p. 247.
938
Life of St. Nicon, ed. S. P. Lampros, NE, III, 1, 182; cf. Life of St. Martha the Younger, AASS, May, V, 400F; Life of St.
Demetrianos, ed. H. Grégoire, „Saint Demetrianos, évêque de Chytri”, BZ, XVI, 231.
939
Michael Psellos, Funeral Orations, No. 4, Sathas, „”, V. 102: „

”
940
Theodore Metochites, „”, Sathas, „” I, 145: „
”
941
Carl Wessely, Editor, Griechische Texte zur Topographie Ägyptens (Amsterdam, 1966), no. 219, 1. 7, p. 125.
942
F. Preisigke, Sammelbuch Griechische Urkunden aus Aegypten, vol. 1 (Strassburg, 1915), no. 4904, p. 453; B.
Grendfell and A. Hunt, The Amberst Papyri (London, 1901), part 2, no. 154, alineatele 1-2 şi 8, pp. 188-189.

148
sunt menţionate ca având spitale.943 Un spital important a existat în Antinoopolis. A fost
întemeiat, cel mai probabil, de către o familie de doctori care a făcut din aşezământ
preocuparea ei personală. Doctorul şef Flaviu Foibammonos, în testamentul său, a dat
dispoziţii speciale, lăsându-i fratelui său Ioannis responsabilitatea administrării spitalului
şi bunăstării pacienţilor săi.944
Din nefericire, nu cunoaştem nici un alt spital după nume, fie în Constantinopol,
fie în provincie. Este fără îndoială că a îngriji sau a vizita o persoană bolnavă era
considerat a fi o datorie sfântă. Motivul care stă în spatele acestei filozofii este desigur
creştin.
Pentru bizantini, îngrijirea bolnavilor era o datorie sfântă. Canoanele Bisericii sau
aşezămintelor monahale prevedeau pedepse pentru infirmierele care nu îşi respectau
obligaţiile. Teodor Studitul le-a pedepsit pe cele care au neglijat să hrănească sau să se
îngrijească de pacienţi.945 Pe de altă parte, el a subliniat cât de sublimă era slujirea
infirmierelor şi le-a încurajat să îşi îndeplinească datoriile cu bucurie, pentru ca astfel să
primească răsplată de la Dumnezeu. În cuvintele lui Teodor:
„Să împărtăşeşti povara celor bolnavi este să câştigi iubirea lui Dumnezeu. Fii,
deci, râvnitor în aceasta, copilul meu, din moment ce aceasta este calea hărăzită ţie. Fă-ţi
datoria cu bunăvoinţă şi cu un gând bun. La primul licăr al zorilor începe vizitele tale pe
la paturile bolnavilor, împărţind cuvinte blânde de încurajare, apoi du-le hrana lor,
potrivit necesităţilor fiecăruia, fără deosebire. Fiindcă fiecare este unul dintre noi şi
împreună călător. Astfel împlinind slujirea ta, răsplata va fi mare, lumina de neapropiat,
moştenirea Împărăţiei cerurilor.”946

943
F. Halkin, Sancti Pachomii Vitae Graecae (Brussels, 1932), Vita Prima, p. 57, par. 84;
„”, , vol. 40 (Athens, 1970), 214, 7-9.
944
J. Maspero, Papyrus Grecs d’époque byzantine Catalogue général des antiquites égyptiennes du Musée du Cairo, vol.
2 (Milano, 1973), pp. 85-101, no. 67151, alineatele 182-195. Pentru identificarea altor instituţii publice, private sau
aparţinând Bisericii în capitalele de provincie, oraşe şi comunităţi monahale, vezi Konstantina Mentzou-Meimari, „
”, Byzantina, vol. 11 (Thessalonike, 1982), pp. 243-308. Acest
studiu excelent a apărut prea târziu pentru a-l putea folosi la această ediţie. Dr. Meimari a studiat câteva colecţii de inscripţii
şi papirusuri care nu au fost disponibile pentru mine în pregătirea primei ediţii a acestei lucrări.
945
Studites, Epistles, Poenae Monasteriales, Nos. 67-70, MPG, XCIX, col. 1741B.
946
Ibidem, Iambus No. 17, col. 1785D: pentru o ediţie critică, vezi acum Paul Speck, ed., Theodoros Studites Jamben
(Berlin, 1968), p. 148.
„








”

149
 10

Casele de oaspeţi (xenones)

Căminul pentru străini, cei de alt neam şi călători (xenon) era o instituţie foarte
importantă în lumea bizantină. Principala ei funcţie era de a oferi hrană şi adăpost pentru
oamenii din provincie, vizitatori şi pelerini veniţi în capitală sau mergând în vreun alt
oraş, fie pentru vreo afacere personală, fie în scopuri religioase. Aşadar, era o instituţie
întâlnită atât în marele oraş, cât şi în oraşul de provincie, la drumul principal sau lângă
aşezămintele monahale, biserici şi altare.
Călătoriile nu erau o iniţiativă uşor de îndeplinit în Evul Mediu, în special pentru
oamenii săraci. O atenţie specială era acordată problemei hrănirii şi găzduirii călătorilor
încă de la începuturile Imperiului. Cronicarul anonim din secolul al XIV-lea, care a fost
identificat drept Teodor Scutariotes947, relatează că cei doisprezece mari romani care au
fost aduşi în Constantinopol când acesta a devenit capitală a Imperiului creştin au fost
decisivi în înfiinţarea câtorva case de oaspeţi. 948 Iustinian şi Teodora au construit sau
restaurat câteva dintre ele în Constantinopol, pentru străinii săraci şi călătorii care nu
aveau unde să stea la sosirea lor în capitală, ca şi pentru cei care călătoreau prin oraş, dar
„nu puteau plăti chirie pentru vreo cameră” în Constantinopol. Ei „au construit o casă de
oaspeţi (xenon) spaţioasă , destinată pentru a servi drept locuinţă temporară celor care se
vor fi găsit strâmtoraţi astfel.”949
Este evident că pe noi ne preocupă în cercetarea aceasta casele de oaspeţi scutite
de chirie, filantropice, iar nu hotelurile comerciale, numite astfel pe drept cuvânt.
Trebuie să fi fost multe astfel de aşezăminte şi în alte secole. Vorbind în general,
Theophanes şi Manassis afirmă că împăratul Tiberiu al II-lea (578-82) a reparat un mare
număr de astfel de instituţii.950 Kedrenos afirmă că în secolul al XI-lea, Roman al III-lea
Argyros (1028-34) a restaurat pe cele care fuseseră distruse de cutremurul de pământ. 951
Împăraţilor, episcopilor şi altor demnitari li se atribuie întemeierea sau restaurarea altor
câteva.952
Deoarece xenon şi nosokomeion sunt termeni alternativi, este dificil să
determinăm ce a intenţionat să exprime un scriiitor bizantin când a folosit aceste
cuvinte.953 Pentru a fi siguri, o casă de oaspeţi (xenon) era un cămin pentru săraci şi
călători, dar era în acelaşi timp şi un spital. Probabil, fiecare dintre ele cuprindea un
947
A. Heisenberg, Analecta Mitteilungen aus italieschen Handschriften bzyantinischer Chronographen (München, 1901),
pp. 5-16. Cf. Krumbacher, Geschichte, p. 390; Peter Charanis, „Byzantium, the West and the Origin of the First Crusade”,
B, XIX, 30.
948
Sathas, „”, VII, 53.
949
Procopios, Buildings, I, xi. Cf. Justinian, Novel 120, Cap. 5 şi 6 et passim; Novel 59, Cap. 3.
950
Theophanes, Chronographia, I, 251; Manases, Synopsis, pp. 3483-84.
951
George Cedrenos, Historiarum Compendium, II, 504.
952
Sathas, „”, VII, 161 et passim.
953
Cf. Joannes Cinnamos, Epitome, p. 190.

150
spital sau o clinică.954 Dintre numeroasele case de oaspeţi existente în Statul bizantin,
putem identifica după nume doar câteva. Ele au fost ridicate fie de oficialii Bisericii,
demnitari de stat, membri ai familiei imperiale, fie de binefăcători particulari.

CASELE DE OASPEŢI ÎN PRIMELE TREI SECOLE

În secolul al IV-lea, Sf. Ioan Gură de Aur a făcut un emoţionant apel în numele
celor străini, flămânzi şi singuri. El şi-a implorat poporul să pună deoparte camere în
propriile lor case şi să primească acolo pe aproapele lor care avea nevoie de adăpost.955
A oferi găzduire unui străin însemna a I-o oferi lui Hristos. 956 El nu aştepta jertfe mari, ci
binefacerea simplă, adevărată.957
Din câte se pare, acest sfat a fost interpretat literar de către unii oameni. Părinţii
lui Chiril Scythopolis, de exemplu, au transformat casa lor din Scythopolis într-un loc de
odihnă pentru călători, comparabil cu arhondaricul unei mănăstiri.958 Când Sofia, mama
Sf. Sava a lăsat o mare sumă de bani fiului său, el a folosit o parte din ei pentru a renova
casa de oaspeţi (xenodocheion) din Ierihon.959 Pe pământul cumpărat de la patriarh a
construit o a treia casă de oaspeţi, chiar în Ierusalim. Putem presupune că aceste instituţii
erau folosite nu doar de monahii pelerini, ci şi de laicii care vizitau Oraşul Sfânt.
La nord de lavra sa, Sf. Sava a construit o altă casă de oaspeţi şi, în plus, încă
două nu departe de palatul lui David. În Ierihon, pe lângă cea pe care o renovase, a
întemeiat o a doua.960
În Ierusalim, mănăstirile Sf. Eftimie şi Sf. Teoctist, care din punct administrativ
erau una singură în timpul vieţii Sf. Eftimie, s-au despărţit la doisprezece ani după
moartea sa. Pavel a devenit stareţul (hegoumenos) Mănăstirii Sf. Teoctist. Pentru a face
din filantropie un renume, el a cheltuit 200 de monede (nomismata) pentru o casă de
oaspeţi (xenodocheion); el a dorit, aflăm noi, să aibă singura casă de oaspeţi din Oraşul
Sfânt deschisă tuturor celor ce veneau acolo.961 Atunci, un grup nemulţumit din
Mănăstirea Sf. Eftimie a cumpărat propria casă de oaspeţi lângă palatul lui David, pentru
două sute de monede.962 Ca urmare a acestei neînţelegeri, stareţul Chiriac a părăsit
ambele obşti şi a plecat în pustiu, unde a întemeiat Lavra Souka, care, desigur, cuprindea
o casă de oaspeţi şi un spital.963
954
Cf. Basil the Great, Regulae Brevius Tractate, No. 155, MPG, XXXI, 1184B; Procopios, Buildings, V. Vi: „Typicon of
the Livos Monastery”, Delehaye, Deux Typica, p. 134; Koukoules, , II, 148.
955
Joannes Chrysostomos, Sermon 45-In Acta Apostolorum, MPG, LX, 319. „

”
956
Ibidem, p. 320: „”
957
Ibidem, „”
958
Schwartz, Kyrillos, p. 217.
959
Ibidem, p. 109; cf. A. J. Festugière, Les Moines, pp. 42-43, n. 57.
960
Ibidem, p. 116.
961
Ibidem, p. 226: „
”
962
Ibidem.
963
Ibidem.

151
 Un anumit oficial bizantin ilustru, numit Acachie, l-a vizitat o dată pe Sf.
Teodosie în peştera sa din deşertul Palestinei. Dintr-un profund respect faţă de pustnic,
Acachie a lăsat pe ascuns o sută de monede în peşteră şi a continuat şi după aceea să
trimită danii anuale ascetului. După ce a descoperit banii, Teodosie a construit deasupra
peşterii o casă de oaspeţi în care oferea găzduire oricui venea să îl vadă. 964 Iubea, în
special, săracii şi străinii.965
Este dincolo de orice îndoială că până şi părinţii deşertului şi monahismul în
general au jucat un rol important în uşurarea sărăciei şi ajutorarea celor aflaţi în nevoi.
Ni se spune că un alt călugăr, un preot pe nume Isaachie, un ucenic al preotului
Chronios, el însuşi un ucenic al Sf. Antonie cel Mare, era peste măsură de milostiv şi
ospitalier. El a înfiinţat un cămin în deşertul Nitriei din Egipt, nu doar pentru tratarea
pustnicilor bolnavi, ci şi pentru îngrijirea străinilor şi celor de alt neam care vizitau
regiunea pentru a-i vedea pe părinţi şi a primi binecuvântarea lor.966 Mai mult, era o
tradiţie în aşezămintele monahale să li se ataşeze case de oaspeţi: în mănăstirea lui Isidor
din Tebaida, se afla dincolo de zidurile mănăstirii, la poartă, şi era administrată de un
preot.967
De asemenea, bisericile aveau case de găzduire. Paladie relatează că aproape de
Biserica Nitriei era o casă de oaspeţi în care vizitatorii puteau primi găzduire până la doi
şi trei ani. Oricum, li se permitea să stea fără să facă nimic doar pentru o săptămână,
după care erau puşi la muncă în grădină, bucătărie sau brutărie. Dacă oaspetele era
învăţat, i se dădea o ascultare potrivit cunoştinţelor sale.968
Prima casă de oaspeţi pe care o cunoaştem după nume că a existat în
Constantinopol a fost întemeiată de Sf. Marcian. Când Sf. Marcian, care a construit un
spital deja menţionat, a înfiinţat Biserica Sf. Irina între anii 450-57, el a transformat fără
întârziere un templu păgân din apropiere într-o casă de oaspeţi. 969 Nu cunoaştem decât că
administratorul ei purta al zecelea prapur (labaron) în timpul procesiunii de Florii.970
După cum este de aşteptat, împăratului Iustinian i se atribuie întemeierea mai
multor case de oaspeţi decât oricărei alte persoane – probabil deoarece Iustinian a aflat
în Procopiu un sârguincios cronicar al realizărilor sale arhitecturale.
În reconstruirea Antiohiei, după invazia perşilor din 540 971, Iustinian a făcut
prevederi pentru găzduirea în oraş a străinilor şi celor de alt neam. 972 Casa de oaspeţi pe
964
Ibidem, p. 238: „

”
965
Ibidem: „
”
966
Palladios, Vita S Joannis Chrysostomi, p. 106: „

”
967
Timothy, Historia Monachorum, p. 113.
968
Palladios, Hist. Lausiaca, pp. 25-26.
969
Pseudo-Codinos, Patria, Th. Preger, III, 234; cf. şi celorlalte lucrări citate la note.
970
Porphyrogenitos, De Cerimoniis, Cartea I, Cap. 41 (32), I, 161-62.
971
Vezi Downey, „Philanthropia”, pp. 533-46.
972
Procopios, Buildings, II. 10, 80.

152
care a construit-o trebuie să fi fost una spaţioasă 973, întrucât i-a acordat un venit anual de
4000 de monede.974 Şi în Ierusalim, ambiţiosul împărat a întemeiat o casă de oaspeţi, una
dintre cele trei pe care le-a înfiinţat în Oraşul Sfânt. 975 De asemenea, a ridicat o casă de
oaspeţi în Ierihon.976
În Constantinopol, Iustinian trebuie să fi întemeiat mai multe case de oaspeţi decât
în orice alt oraş. Oricum, nu cunoaştem decât unul singur după nume, casa de oaspeţi a
lui Arcadie, construită de Iustinian şi Teodora977, între Bisericile Sf. Sofia şi Sf. Irina. Nu
se cunoaşte nimic mai mult despre ea.
Autorul scrierii „Patria” relatează că un patrician din Constantinopol pe nume
Euboulos a construit o casă de oaspeţi în timpul domniei lui Iustin I (518-27), folosind-o
la început ca locuinţă proprie.978 Această casă de oaspeţi, totuşi, se poate să fi existat
înainte de 518, căci potrivit lui Theophanes979 şi Kedrenos980, directorul ei, Pavel, a fost
ales patriarh al Antiohiei în acel an. Oricine se întreabă dacă Pavel ar fi putut să fie
directorul ei pentru mai puţin de un an, când a fost chemat să ocupe scaunul marelui oraş
al lui Dumnezeu (Theoupolis).
În timpul revoltei Nika din 532, această casă de oaspeţi a fost incendiată 981, dar
trebuie să fi fost reconstruită la puţin timp după aceea. 982 A fost una dintre acele instituţii
care au funcţionat atât drept cămin pentru călători, cât şi ca spital.983
Procopiu scrie că Iustinian a înfiinţat de asemenea un xenon în Constantinopol,
numit Casa lui Isidor, şi că împărăteasa Teodora a lucrat împreună cu el la acest
aşezământ.984
În secolul al XIV-lea, Pseudo-Codinos îl atribuie, totuşi, fratelui lui Euboulos,
numit Isidor, a cărui casă de oaspeţi tocmai am menţionat-o. 985 Dacă este aşa, putem
presupune că a fost ridicat în timpul domniei lui Iustin I. Potrivit acestei mărturii târzii,
Isidor a transformat casa sa într-un xenon şi i-a ataşat o biserică. O altă scriere vorbeşte
de un azil pentru bătrâni (gerokomeion), nu de un xenon.986 Am putea rezolva această
contradicţie între dovezi presupunând că acest aşezământ a fost înfiinţat în timpul
domniei lui Iustin de către Isidor şi reconstruit de Iustinian, după ce fost distrus de
marele incendiu din 532.987 Acest aşezământ nu trebuie confundat cu instituţia construită
de un alt Isidor, un contemporan al lui Constantin cel Mare, şi restaurată ca xenon de
către Teofil în secolul al IX-lea.
973
Malalas, Chronographia, p. 423.
974
Ibidem, p. 452.
975
Procopios, Buildings, V. 6.
976
Ibidem, V. 9.
977
Ibidem, I. 2; cf. Du Cange, Constantinopolis Christiana, IV, IX, 10; Richter, Quellen, p. 195.
978
Pseudo-Codinos, Patria, Th. Preger, III, p. 254; Zonaras, Epit. Hist., XIV, 5.
979
Theophanes, Chronographia, I, 165.
980
Cedrenos, Historiarum Compendium, II, 637.
981
Chronicon Paschale, I, 622; Cedrenos, Historiarum, p. 647.
982
Porphyrogenitos, De Cerimoniis, I, 161.
983
Albert Vogt, ed., „Vie de S. Luc le stylite”, AB, XXVIII, 36; cf. Richter, Quellen, pp. 187-88.
984
Procopios, Buildings, I, ii; Richter, Quellen, p. 195.
985
Pseudo-Codinos, Patria, Th. Preger, III, 254, n. 120-22.
986
Ibidem, p. 255.
987
Janin, Géogr. Eccles., p. 572.

153
 Procopiu adaugă că xenon-ul lui Isidor se afla între Bisericile Sf. Sofia şi Sf. Irina,
având în faţă marele xenon al lui Samson.988
O casă de oaspeţi numită după întemeietorul său, Narses, a fost ridicată în timpul
domniei lui Iustin al II-lea (565-78)989 şi trebuie să se fi păstrat timp de mai multe secole
după construirea sa. Constantin Porfirogenetul a scris că administratorul său purta cel
de-al nouălea prapur în timpul procesiunii de Florii.990 Casa de oaspeţi era aşezată pe o
colină care coboară spre Bazar, către Cornul de Aur.991
Procopiu scrie că Iustinian a construit – sau probabil a renovat – o casă de oaspeţi
în locul numit Stadium.992 Din moment ce Constantinopol era capitala Imperiului,
mulţimi de oameni de toate condiţiile au vizitat oraşul. Unii mergeau pentru afacerile
lor, alţii pentru a se îmbogăţi, iar alţii pentru a cere anumite favoruri de la împărat sau
curtea imperială.993 Totuşi, deoarece aceşti oameni nu aveau posibilitatea de a plăti nici o
chirie, Iustinian şi Teodora au construit „o casă de oaspeţi foarte spaţioasă, pentru a servi
ca locuinţă temporară”994 pentru ei. A fost numită Casa de oaspeţi Stadium, deoarece
locaţia ei fusese anterior folosită pentru jocuri şi atletism. Amplasamentul – „foarte
aproape de mare” după cum scrie Procopiu – era lângă portul Eugeniu.995

CASA DE OASPEŢI A LUI SAMSON

Printre instituţiile Imperiului bizantin, casa de oaspeţi a lui Samson a ocupat un

loc fruntaş. Era în acelaşi timp cămin pentru săraci şi străini, cât şi spital. Ctitorul său a
fost „un anumit om evlavios numit Samson”996. Procopiu presupune că Samson a trăit
înainte de secolul al VI-lea şi că aşezământul exista deja în timpul său. „Era”, spune el,
„destinat celor care erau în acelaşi timp lipsiţi de orice mijloace şi suferind de boli grave,
cei care sufereau, cu alte cuvinte, datorită pierderii atât a bunurilor, cât şi a sănătăţii.”997
Când casa de oaspeţi a lui Samson a fost incendiată şi distrusă în 532, Iustinian a
reconstruit-o şi a lărgit-o, înzestrând-o cu un venit anual generos.998
O a doua mărturie despre persoana lui Samson diferă de prezentarea lui Procopiu.
Potrivit tradiţiei Sinaxarului, Samson a fost un descendent din familia lui Constantin cel
Mare. El a crescut în „Noua Romă” şi, datorită smereniei sale şi firii milostive, a fost
hirotonit preot în Marea Biserică a patriarhului Mina (536-52). Oricum, Samson era şi
988
Procopios, Buildings, I. ii.
989
Pseudo-Codinos, Patria, Th. Preger, III, 249; cf. Richter, p. 201.
990
Porphyrogenitos, De Cerimoniis, I, 161.
991
Janin, Constantinople, pp. 365-67.
992
Procopios, Buildings, I, xi.; cf. Du Cange, Constantinopolis Christiana, IV. ix, 11; Richter, Quellen, p. 192.
993
Procopios, Buildings, I. xi.
994
Ibidem.
995
Otto Seeck, ed., Notitia Dignitatum Accedunt Notitia Urbis Constantinopolitanae et Laterculi Provinciarum (Berlin,
1877), p. 232; Janin, Géogr. Eccles., p. 575.
996
Procopios, Buildings, I. ii, 14: „

”
997
Ibidem.
998
Ibidem.

154
doctor practicant şi, după cum se spune în istorisire, l-a vindecat pe Iustinian de o boală
periculoasă. Pentru a-i mulţumi, împăratul a construit un xenon şi l-a numit după
binefăcătorul său.999
În secolul al X-lea, Simeon Metafrastul a introdus această tradiţie în biografia sa
despre Samson. El repetă că Samson era un doctor milostiv 1000, care datorită virtuţilor
sale a fost hirotonit preot de către patriarhul Mina. Simeon povesteşte că, în acel timp,
împăratul suferea de o boală incurabilă a sistemului său uro-genital. Mai mulţi doctori au
dat greş în a-l vindeca. Bineînţeles, Samson a reuşit; şi astfel, împăratul a numit un
xenon după el şi l-a aşezat pe Samson ca administrator al lui. 1001 Această tradiţie este
urmată şi de scritorul din secolul al XIV-lea al scrierii „Patria”.1002
Dintre aceste relatări, cea mai plauzibilă pare cea a lui Procopiu. Acest xenon
trebuie să fi existat înainte de 532, deoarece a fost distrus în timpul revoltei Nika. 1003.
Chiar dacă ar fi fost întemeiat între 527-532, cineva poate argumenta că ar fi improbabil
că Iustinian ar fi permis binefăcătorului său să slujească drept administrator al casei de
oaspeţi pentru doar cinci până la nouă ani. Mina era directorul ei în 536, când a fost ales
patriarh de Constantinopol.1004 În următorul an, 537, aflăm că un anumit Eugeniu era
administratorul ei.1005 Pe lângă acestea, Procopiu a fost contemporan cu Iustinian şi, prin
urmare, foarte aproape de evenimentele pe care le-a descris.
Aşezământul lui Samson a fost distrus de un alt incendiu în decembrie 563 1006 şi a
fost reconstruit încă o dată. Aflăm că încă exista în ultimul sfert al secolului al IX-lea,
când tabelul sinoptic al Bisericii hotăra ca toate privilegiile acordate Marii Biserici Sf.
Sofia, orfelinatului Capitalei şi „casei de oaspeţi care poartă numele a celui de fericită
amintire Samson, ca şi clădirile, aşezămintele, bisericile şi hanurile sau alte instituţii de
binefacere care vor cădea în administrarea ei să fie păstrate.”1007
Constantin al VII-lea Porfirogenetul scrie că administratorul acestei instituţii purta
al şaselea prapur (labaron) în procesiunea de Florii.1008 Aceasta arată că xenon-ul lui
Samson se bucura încă de un mare prestigiu. Casa de oaspeţi încă mai funcţiona în
secolul al XII-lea şi la începutul secolului al XIII-lea, când rusul Antonie din Novgorod
scrie: „în casa de oaspeţi a lui Samson încă se mai găsesc cârja (baton) sa, epitrahilul
(epitrachilion) şi hainele sale; de asemenea, se mai vede şi cuptorul pe care a fost
martirizat Sf. Oreste.”1009 În 1204, când Constantinopolul a căzut în mâinile Cruciaţilor
999
Menologium, MPG, CXVII, col. 513AB: „
” Cf. şi altor
scrieri, MPG, CXV, cols. 275-77.
1000
Symeon Metaphrastes, Vita S Sampsoni, MPG, CXV, col. 281A: „
”
1001
Ibidem, col. 288-89.
1002
Pseudo-Codinos, Patria, Th. Preger, III, 254.
1003
Chronicon Paschale, I, 622; Theophanes, Chronographia, I, 181.
1004
Malalas, Chronographia, p. 479; Theophanes, Chronographia, I, 217.
1005
Justinian, Novel 59. 3.
1006
Theophanes, Chronographia, I, 240; Cedrenos, Historiarum Compendium, I, 679.
1007
Zepos-Zepos, Jus, V, 447; cf. Dmitrievsky, Typika, p. 83.
1008
Porphyrogenitos, De Cerimoniis, I, 161.
1009
B. de Khitrowo, Itinéraires russes en Orient, I, 107.

155
latini, casa de oaspeţi a lui Samson a fost preluată de către Templieri. 1010 Faima şi
reputaţia casei de oaspeţi a lui Samson a fost foarte mare şi a trecut până în secolul al
XIII-lea, când Manuel Philes (1275-1345) şi-a exprimat dorinţa ca nepotul său, Mihail al
VIII-lea Paleologul să devină un alt Samson prin milostivirea sa faţă de săraci.1011
Există opinii contradictorii cu privire la sfârşitul xenon-ului lui Samson. A.
Paspates scrie că a fost demolat de către Mihail al VIII-lea Paleologul împreună cu alte
clădiri, când împăratul a reparat zidurile imperiale.1012 Această părere este acceptată de
K. N. Alivizatos şi E. P. Lekos în prezentarea lor despre medicina bizantină din
Constantinopolul secolului al XV-lea.1013 Pe de altă parte, R. Janin crede că xenon-ul a
supravieţuit începutului secolului al XV-lea şi îl identifică astfel cu Mănăstirea Sf.
Samson.1014 Dovezile sunt foarte puţine, dar, considerând că orice instituţie filantropică
bizantină avea inclus în personalul său călugări şi se afla sub îndrumarea Bisericii,
putem presupune că aşezământul lui Samson, casa de oaspeţi şi mănăstirea, exista încă
în secolul al XV-lea.
Aşezământul era din câte se pare bine organizat şi cuprindea un grup de clădiri.
Printre acestea se afla o clinică oftalmologică, întrucât viaţa Sf. Artemie vorbeşte despre
chirurgii şi oftalmologii de acolo. În timpul domniei lui Heraclie, un diacon numit
Ştefan a suferit o operaţie acolo.1015 Importanţa casei de oaspeţi este sugerată de
supravieţuirea a trei sigilii ale ei din secolele VIII şi IX.1016 (vezi Fig. 35)
Pseudo-Codinos scrie că „xenon-ul lui Samson a fost construit dincolo de Sf.
Sofia.”1017 Cercetătorii moderni confirmă şi îl plasează la nord de marea biserică.1018
În timpul secolului al VI-lea sau la începutul secolului al VII-lea a fost construită
o casă de oaspeţi cunoscută drept Christodotes. Singura informaţie pe care o avem
relatează faptul că era situată lângă Biserica Sf. Anastasie, lângă porticul
Mântuitorului.1019 Un diacon de la Sf. Sofia numit Ştefan a fost primit pentru tratarea
unei boli la plămâni. Directorul xenon-ului l-a încredinţat pe Ştefan în mâinile
„doctorului şef de acolo şi a asistenţilor săi” 1020. Casa de oaspeţi era situată pe colina
pieţei publice de lângă Cornul de Aur.1021

Figura 35: Sigilii aparţinând casei de oaspeţi a lui Samson, secolele VIII-IX,
preluate din Sigillographie de l’empire byzantin, ed. Gustave Schlumberger, pp. 380-381
1010
Janin, Géogr. Eccles., p. 574.
1011
Manuel Philes, Poem No. 213, E. Miller, Manuelis Philae Carmina, I (Paris, 1855), 111.
1012
Paspates, „”, p. 67.
1013
Alivizatos and Lekos, „”, XVIIe Congrès International, I, 369.
1014
Miklosich-Müller, Acta et Diplomata, II, 408; Janin, Géogr. Eccles., p. 574; cf. ibidem, p. 466.
1015
Papadopoulos-Kerameus, Varia, XXI, 25-26.
1016
Schlumberger, Sigillographie, 154.
1017
Pseudo-Codinos, Patria, Th. Preger, III, 254, n. 119. Pentru casa de oaspeţi a lui Samson, vezi şi François Halkin,
„Saint Samson le Xénodoque de Constantinople (VI e Siècle)”, Rivista di Studi Bizantini e Neoellenici, vol. 14-16 (1977-
1979), pp. 5-17.
1018
Janin, Géogr. Eccles., p. 574.
1019
Papadopoulos-Kerameus, Varia, XX, 28.
1020
Ibidem.
1021
Janin, Géogr. Eccles., p. 575.

156
 PERIOADA MACEDONIENILOR ŞI CASELE EI DE OASPEŢI

Theophanes Continuatus povesteşte că Vasile I (867-86), în programul său de

înfrumuseţare şi restaurare a câtorva clădiri din Constantinopol, a cuprins şi casa de
oaspeţi de lângă Mănăstirea Steiron1022 sau a Sf. Mihail. A fost înfiinţată în special
pentru săraci, iar împăratul a înzestrat-o cu generozitate. 1023 Amplasamentul său era
lângă Acropole.
O casă de oaspeţi mult mai importantă din secolul al IX-lea a fost cea numită după
împăratul Teofil (829-42), care a restaurat instituţia. Autorul scrierii „Patria” scrie că a
fost înfiinţată pe colina Zeugma, către partea sudică a Cornului de Aur, de către
Constantin cel Mare, iniţial drept casă de toleranţă.1024 După aceea, Isidor, unul dintre cei
doisprezece demnitari latini aduşi de Constantin în Constantinopol în secolul al IV-lea, a
transformat-o în reşedinţa sa. După moartea lui Isidor, a devenit mănăstire de maici. 1025
Totuşi, Simeon Magistrul spune că a fost preschimbată nu într-o mănăstire, ci într-un
centru de reeducare pentru femeile căzute din clasa aristocratică. 1026 În secolul al VIII-
lea, Leon al III-lea (717-41) a transformat-o într-o casă de oaspeţi (xenodocheion).1027
Mai târziu, Constantin al VI-lea (780-97), fiul Irinei, a făcut din ea reşedinţa sa, după ce
a fost orbit de mama sa. La moartea lui, soţia sa a transformat-o în mănăstire de maici,
cărora li s-a alăturat şi ea. Ea a numit-o Mănăstirea Pocăinţei (Metanoia).1028 Era încă
mănăstire când împăratul Teofil a transformat-o în casă de oaspeţi în anul 841. Simeon
Magistrul scrie că în acel an clădirea era pe punctul de a se prăbuşi, deoarece grinda
principală a sufrageriei (triclinon – care avea trei divane de jur împrejur – n.tr.) începuse
să cedeze. Când împăratul a trecut pe acolo, surorile l-au rugat să restaureze aşezământul
lor. Împăratului i-a plăcut atât de mult clădirea încât a transferat vieţuitoarele sale la o
altă mănăstire şi a făcut din fosta mănăstire o casă de oaspeţi, împodobind-o din
abundenţă şi înzestrând-o atât cu bani, cât şi cu proprietăţi. Împăratul i-a schimbat de
asemenea şi numele, după numele său.1029
Că această casă de oaspeţi era una dintre cele mai importante instituţii din capitală
o arată faptul că administratorul său purta al patrulea prapur (labaron) în timpul

1022
Vezi ibidem, p. 487.
1023
Theophanes Continuatus, p. 339: „
[
]
”
1024
Pseudo-Codinos, Patria, Th. Preger, II, 185.
1025
Ibidem.
1026
Symeon Magister, Chronographia, p. 645.
1027
Ibidem.
1028
Ibidem, p. 646.
1029
Ibidem.

157
procesiunii de Florii.1030 Era amplasată pe colina Zeugma1031, astăzi regiunea Unkapani.
Însăşi casa de oaspeţi era situată probabil în vecinătatea moscheii Siiley-maniye.1032
O altă casă de oaspeţi din secolul al IX-lea a fost numită după Irina. Pseudo-
Codinos atribuie împărătesei Irina (707-802) ridicarea câtorva instituţii ce se preocupau
de „moartea, viaţa şi sănătatea” omului. În privinţa morţii, ea a construit un cimitir
pentru înmormântarea străinilor, celor de alt neam şi a săracilor; în privinţa vieţii, a
construit o sală de mese (triclinon), iar în privinţa sănătăţii a construit o casă de oaspeţi,
care a servit, din câte se pare, şi ca spital.1033
Janin a identificat această casă de oaspeţi cu o altă instituţie, cunoscută drept
Paschentiou.1034 Dacă această presupunere este corectă, atunci casa de oaspeţi a Irinei era
localizată lângă palat, în regiunea Deuteron.1035 În timpul procesiunii de Florii, directorul
ei purta cel de-al optulea prapur.1036

Figura 36: Sigilii ale lui Epifanie, casa de oaspeţi a lui Lupadiu din
Constantinopol, secolele VIII-IX, preluate din Sigillographie de l’empire byzantin, ed.
Gustave Schlumberger, pp. 380-381

O casă de oaspeţi (xenodocheion) a existat în secolul al VIII-lea sau al IX-lea

cunoscută ca a lui Lupadiu. Un sigiliu al casei de oaspeţi din această perioadă
demonstrează că un anumit Epifanie, un cubicularius (şambelan – n.tr.) imperial, era
directorul ei. Pe o parte se află monograma unei cruci şi cuvintele „Născătoare de
Dumnezeu, miluieşte”; pe revers, inscripţia „Epifanie, cubicularul imperial şi directorul
casei de oaspeţi a lui Lupadiu”1037. Nu cunoaştem alte amănunte (vezi Fig. 36).
O casă de oaspeţi cunoscută drept a lui Mavrianiu a fost construită de împăratul
Roman Lecapenul (919-45), a cărui politică filantropică a fost îndreptată spre multe
instituţii şi opere de binefacere. Simeon Magistrul descrie câteva dintre activităţile
filantropice şi umanitare ale lui Roman Lecapenul, adăugând că acestea sunt doar o mică
parte.1038 Theophanes Continuatus notează că, printre altele, Roman a înfiinţat „o casă de
oaspeţi (xenodocheion) localizată în cartierul lui Mavrianiu”1039 şi a luat măsuri speciale
pentru a se asigura că vizitatorii vor avea întotdeauna hrană şi îmbrăcăminte din belşug.
Această casă de oaspeţi era destinată în special celor care veneau în oraş cu afaceri sau
cu probleme la Curte şi care trebuiau să-şi prelungească şederea pentru o noapte sau
pentru câteva zile. Lângă casa de oaspeţi, Roman a construit grajduri pentru caii
1030
Porphyrogenitos, De Cerimoniis, I, 161.
1031
Pseudo-Codinos, Patria, Th. Preger, II, 185.
1032
Janin, Géogr. Eccles., p. 572.
1033
Pseudo-Codinos, Patria, Th. Preger, 246.
1034
Janin, Géogr. Eccles., p. 570.
1035
Papadopoulos-Kerameus, Varia, p. 11.
1036
Porphyrogenitos, De Ceremoniis, I, 161.
1037
Schlumberger, Sigillographie, p. 381.
1038
Symeon Magister, Chronographia, p. 744: „
”
1039
Theophanes Continuatus, p. 430.

158
călătorilor.1040 Cartierul lui Mavrianiu era cunoscut şi drept al lui Mauriciu, deoarece
împăratul Mauriciu a locuit cândva aici.1041
De asemenea, Roman Lecapenul a fost ctitorul unui grup de clădiri în cartierul
Myrelaion: o mănăstire1042, o biserică, un bazin de apă, o baie1043, un azil pentru bătrâni şi
o casă de oaspeţi.1044 O atât de importantă instituţie era acest complex al lui Roman,
încât soţia sa, fiica şi alţi membri ai familiei sale au fost înmormântaţi acolo 1045 şi chiar
Roman însuşi1046. Nu este nici o îndoială că această casă de oaspeţi era de origine
imperială, întrucât este menţionat ca astfel într-o hotărâre judecătorească a lui Eustaţie
Romeul (Romaios) în secolul al XI-lea. Această hotărâre demonstrează că aşezămintele
imperiale se bucurau de câteva privilegii în plus, care nu erau împărtăşite de cele
întemeiate de binefăcători particulari1047, în acest caz în probleme de finanţare (leasing -
emphyteusis).
Casa de oaspeţi din Myrelaion trebuie să fi existat până cel puţin în secolul al
XIV-lea, deoarece un doctor pe nume Roman, care a trăit în acel secol, era unul dintre
membrii personalului ei.1048 Această instituţie trebuie să se fi aflat lângă mănăstirea de
astăzi Bodrumcami.1049
În timpul secolului al X-lea, patricianul Constantin Lips, care a slujit ca amiral
(droungarios) în flota imperială în timpul lui Leon al VI-lea, Roman Lecapenul şi
Constantin al VII-lea Porfirogenetul, a întemeiat o casă de oaspeţi în Capitală. Din
moment ce aceeaşi persoană a construit sau restaurat o mănăstire 1050, casa de oaspeţi
trebuie să fi fost în apropiere. Ambele erau cunoscute după numele ctitorului lor 1051, de
exemplu tou Livos sau tou Droungariou. Se poate ca această casă de oaspeţi să fi devenit
ulterior proprietate particulară, deoarece aflăm că Isaac al II-lea Anghelos (1185-95) a
cumpărat-o şi a transformat-o într-un spital, în sensul strict al cuvântului. 1052

1040
Ibidem.
1041
Pseudo-Codinos, Patria, Th. Preger, III, 233; Byzantios, „”, I, 406; dar cf. Janin, Constantinople, pp.
358-59.
1042
Monachos, Chronicon, ed. Muralt, p. 820; Theophanes Continuatus, Chronographia, pp. 402, 404, 420, 473; Symeon
Magister, Chronographia, p. 733; Pseudo-Codinos, Patria, Th. Preger, III, 258.
1043
D. Talbot Rice, „Excavations at Bodrum Camii 1930”, B, VIII, 151-74.
1044
Zepos-Zepos, Jus, IV, 53.
1045
Theophanes Continuatus, Chronographia, p. 430.
1046
George Cedrenos, Historiarum Compendium, II, 325.
1047
Zepos-Zepos, Jus, IV, p. 53.
1048
Daniel de Nessel, Catalogi Bibliothecae Caesareae Manuscriptorum, part III, Codices Manuscriptos Medicos Graecos
(Vienna, 1690), p. 53; Ioannes Mercati and Pius F. de Cavalieri, editors, Codices Vaticani Graeci, Bibliothecae Apostolicae
Vaticanae, I (Rome, 1923), 381.
1049
Janin, Constantinople, p. 365.
1050
Vezi Theodore Macridy, cu articole aparţinând lui Arthur H. S. Megaw, Cyril Mango şi Ernest J. W. Hawkins, „The
Monastery of Lips (fenari isa Camii) at Istanbul”, DOP, No. 18 (Washington, D.C., 1964), pp. 251-315. Pentru problema
originii ei, vezi pp. 255-56, dar şi cf. pp. 399-301.
1051
Pseudo-Codinos, Patria, Th. Preger, IV, p. 289. Dar cf. Mango şi Hawkins, DOP, No. 18, p. 300.
1052
Nicetas Choniates, p. 585: „
” Cf. Byzantios, „
”, I, 376-77.

159
Amplasamentul celor două aşezăminte ale lui Lips (tou Livos) era pe platoul râului
Lycos, lângă Biserica Sf. Apostoli1053, în regiunea Mardosaggares.1054
Cu toată critica pe care istoricul George Kedrenos a arătat-o împotriva politicii
interne a împăratului Constantin al IX-lea Monomahul, el a lăudat operele de binefacere
ale acestui împărat. Kedrenos scrie că împăratul a construit o mănăstire în cartierul
Mangan şi i-a ataşat atât aziluri pentru bătrâni şi săraci, cât şi case de oaspeţi. 1055 Toate
sunt cunoscute după numele locului în care au fost ridicate. Casa de oaspeţi trebuie să fi
existat cel puţin până în secolul al XIV-lea, când aflăm despre numele unui doctor şef,
Ştefan.1056
Acest întreg grup de aşezăminte se afla în partea sud-vestică a Acropolei. 1057 Zona
şi-a dobândit numele de la un depozit de arme cunoscut sub numele de Mangan.1058
Potrivit lui Pseudo-Codinos, Lausos, unul dintre patricienii şi prepositos (marele
maestru de ceremonii) din Constantinopol în timpul domniei lui Arcadie (395-408), a
ridicat un număr de clădiri1059, printre care şi o anumită casă pentru săraci. 1060 Lausos
este acelaşi demnitar căruia Paladie, episcop de Elenopolis, i-a adresat cunoscuta sa
istorie a monahismului bizantin. Această instituţie a fost incendiată în timpul revoltei
Nika1061, dar o aflăm existând din nou în timpul domniei lui Mihail al III-lea (842-
867)1062; încă mai exista în secolul al X-lea.1063 În secolul al XIV-lea, Pseudo-Codinos
afirmă că ruinele ei erau încă în picioare, cum ar fi coloanele. 1064 Casa de oaspeţi şi restul
clădirilor lui Lausos se aflau în apropierea hipodromului.1065
În secolul al X-lea sau al XI-lea, exista o casă de oaspeţi în oraşul Niceea. Sigiliul
ei a supravieţuit timpului şi arată că un anume Manuel, marele spătar (protospatharios)
imperial, era directorul ei. Pe o parte a peceţii se află monograma crucii şi rugăciunea:
„Doamne miluieşte pe robul Tău”. Pe revers se află inscripţia „Manuel, marele spătar
imperial (protospatharios), inspector [sau director] al casei de oaspeţi din Niceea”1066.
Nu dispunem de alte informaţii (vezi Fig. 37).
Un sigiliu din secolul al XI-lea sau al XII-lea al unei case de oaspeţi necunoscute
arată numele directorului său, dar nu conţine nici o aluzie despre locul unde se afla. Pe o
1053
Theophanes Continuatus, Chronographia, p. 371.
1054
Monachos, Chronicon, ed. Muralt, p. 788; Byzantios, „”, I, p. 376; dar cf. Janin, Constantinople, pp.
354, 361; Macridy, et al., DOP, No. 18, p. 256.
1055
Cedrenos, Historiarum Compendium, II, 609: „[
]”
1056
Mercati and de Cavalieri, eds., Codices Vaticani Graeci, I, p. 429: „[]

”
1057
Pseudo-Codinos, Patria, Th. Preger, I, pp. 141, 148.
1058
Ibidem, III, p. 216; Byzantios, „”, I, p. 177.
1059
Pseudo-Codinos, Patria, Th. Preger, II, p. 170.
1060
Cedrenos, Historiarum Compendium, I, p. 564.
1061
Theophanes, Chronographia, I, p. 184.
1062
Monachos, Chronicon, ed. Muralt, p. 745.
1063
Porphyrogenitos, De Cerimoniis, I, p. 154.
1064
Pseudo-Codinos, Patria, Th. Preger, II, p. 170.
1065
Theophanes, Chronographia, I, 182-84; Byzantios, „”, I, 439-40; Janin, Géogr. Eccles., p. 572.
1066
Schlumberger, Sigillographie, p. 381.

160
parte, sigiliul o înfăţişează pe Fecioara cu pruncul şi rugăciunea „Preasfântă Născătoare
de Dumnezeu, miluieşte”, în timp ce pe cealaltă parte sunt scrise cuvintele: „Sava,
smeritul director al casei de oaspeţi”1067 (vezi Fig. 38).
O importantă casă de oaspeţi a fost întemeiată în Bitinia de călugărul Mihail
Maleinul († 961), lângă mănăstirea sa. Biograful său relatează de asemenea că atunci
când Mihail a moştenit un număr de slujitori de la părinţii săi, i-a eliberat şi a împărţit
apoi restul moştenirii sale săracilor şi instituţiilor de binefacere.1068
Când Mihail a organizat comunitatea sa monahală în Bitinia, el a ridicat acolo „o
mare casă de oaspeţi”, care a devenit adăpostul şi refugiul tuturor celor ce treceau pe
acolo. Toţi oamenii nevoiaşi au aflat găzduire şi hrană şi au putut primi alimente
proaspete pentru călătoria lor.1069
Aşezămintele monahale nu erau instituţii izolate şi indiferente la nevoile lumii
exterioare, după cum s-a demonstrat într-un capitol anterior. Toate mănăstirile aveau în
mod obişnuit cămine speciale pentru călători, bogaţi şi săraci deopotrivă, oaspeţi din altă
ţară şi pelerini. Când cineva ia în consideraţie condiţiile în care călătoriile aveau loc în
timpul Evului Mediu, mănăstirile trebuie să fi părut într-adevăr oaze în deşert.
O importantă casă de oaspeţi din secolul al XI-lea era cea ataşată mănăstirii din
Muntele Galesiu, pe coasta vestică a Asiei Mici. Sf. Lazăr († 1053) şi-a petrecut viaţa
aici.1070 Muntele Galesiu era chiar la nord de Efes 1071 şi un târguşor cu acest nume exista
în apropiere.1072 Zona se afla sub jurisdicţia bisericească a episcopului de Efes care, în
secolul al XI-lea, avea titlul de mitropolit. 1073 Mănăstirea însăşi exista în timpul domniei
lui Mihail al VIII-lea Paleologul (1259-82), iar stareţul ei, Iosif, este menţionat de către
Pachymeres.1074 Poziţia Efesului era una centrală, iar un drum special conducea pelerinii
din Capitală sau alte oraşe de coastă către oraşul sfânt. Din acest motiv, o mănăstire în
această zonă trebuie să fi fost un loc bine cunoscut. Izvoarele noastre arată că atrăgea
mulţi călători, străini şi pelerini, care au găsit adăpost în arhondaricul mănăstirii.
Grigorie Monahul scrie că oaspeţilor li se permitea să rămână acolo atâtea zile câte
doreau, iar ospitalitatea era la fel de generoasă la sfârşit, precum la început. Oricum, unii
dintre vizitatori abuzau de ospitalitatea călugărilor, iar din partea fraţilor se ridicau
plângeri.1075 În cele din urmă, o nouă hotărâre permitea vizitatorilor să rămână doar trei
zile. Pe lângă aceasta, directorul arhondaricului (xenodochos) a fost acuzat că se purta
urât cu oaspeţii şi, astfel, stareţul a fost nevoit să îi înveţe, pe el şi pe restul călugărilor,

1067
Ibidem, pp. 380-81.
1068
Louis Petit, ed., „Vie de Saint Michel Maleinos”, ROC, VII, No. 4 (1902), pp. 557-58.
1069
Ibidem, p. 561. Mihail a ridicat „

”
1070
Gregorios Monachos, „Epitome Vitae S Lazari”, AASS, III, cols. 535, 538; Nicephoros Gregoras, IV, 107.
1071
„Epitome Vitae S Lazari”, AASS, III, col. 2; Ramsay, Historical Geography, p. 110.
1072
Gregorios Monachos, „S Lazari”, AASS, III, p. 556.
1073
Ibidem, p. 526.
1074
George Pachymeres, De Michaele et Andronico Palaoelogis, ed. Immanuel Bekker, CSHB, I (Bonn, 1835), 291.
1075
Gregorios Monachos, „S Lazari”, AASS, III, 552-53.

161
să fie mai generoşi şi să anuleze hotărârea şederii doar pentru trei zile. Stareţul a
subliniat că în special cei bolnavi trebuiau trataţi bine.1076

Figura 37: Sigiliul lui Manuel, directorul casei de oaspeţi (xenodocheion) din
Niceea

Figura 38: Sigiliul lui Sava, smeritul director al casei de oaspeţi (neidentificată).
Figurile 37-38 sunt preluate din Sigillographie de l’empire byzantin, ed. Gustave
Schlumberger, pp. 380-381

CASELE DE OASPEŢI ÎN TIMPUL DINASTIEI COMNENILOR

În ultimul sfert al secolului al XI-lea, Grigorie Pacourianos, domesticus ton

scholon (comandant al armatei bizantine – n.tr.) sub Alexie Comnenul 1077, a înfiinţat trei
case de oaspeţi pentru călători, săraci şi pelerini. Una dintre ele se afla lângă târgul
Stenimachos din Tracia şi cuprindea camere şi locuinţe pentru găzduirea multor oameni.
A doua, cunoscută drept Marmarion, era situată la podul de lângă târgul Pravikion din
Tracia. Ultima era aproape de Mănăstirea Sf. Nicolae de la mare, din Estul Traciei.
Pacourianos scria că venitul celei de-a treia instituţii era obţinut din producţia târgului
Prilogo.1078
Pacourianos, despre care vom spune mai multe într-un alt capitol, a înzestrat toate
cele trei case de oaspeţi cu multă generozitate. Ele ofereau servicii gratuite în special
săracilor. Pacourianos a poruncit monahilor Mănăstirii Petritziotissa, al cărei ctitor era,
să urmeze regulile unui cămin pentru săraci; el însuşi a consemnat aceste reguli în scris.
El a hotărât să se împartă călătorilor şi săracilor din produsele de pe proprietăţile sale:
grâu, vin, carne şi orice altceva se găsea. Lângă casa de oaspeţi din Stenimachos a
construit o moară pentru a măcina grâul.1079 Pacourianos era de origine iberică1080 şi
intenţiona să construiască un aşezământ monahal pentru oamenii de acelaşi neam cu el,
dar casele de oaspeţi erau deschise tuturor.
Poziţia acestor instituţii nu a fost stabilită. Oricum, casa de oaspeţi de lângă târgul
Stenimachos trebuie să fi fost în regiunea Filipopole.1081

1076
Ibidem, p. 553: „
”
1077
Anna Comnena, Alexias, II, 4. Cf. Petit, „Typikon de ... Pacourianos”, pp. 48-49. Pentru istoria acestui tipicon,
corecturi şi informaţii suplimentare, vezi: Constantine Amantos, „
”, Thr, X (1938), 234 ş.u. Există şi o nouă ediţie a Tipiconului lui Pakourianos, cu introducerea şi comentariul în
georgiană şi traducerea în latină: S. Kauchtschisvli, Typicon Gregorii Pacuriani (Thbilisiis, 1963), pp. 205 ş.u.
1078
Petit, „Typikon de ... Pacourianos”, p. 49.
1079
Ibidem, p. 48; cf. Amantos, Thr.; Beck, Kirche und Theologische Literatur, pp. 646-67.
1080
Vezi E. Honigmann, Die Ostgrenzen des Byzantinischen Reiches von 363 bis 1071 nach griechischen, arabischen und
armenischen Quellen, pp. 222-26.
1081
Petit, „Typikon de ... Pacouianos”, pp. Xviii ş.u., 56. Pentru Stenimachos, vezi Kosmas M. Apostolides, „
”, 2nd ed. (Athens, 1962), pp. 16-17, 48-64.

162
 Am discutat deja despre cunoscutul aşezământ de la Pantokrator. Pe lângă
centrele sale religioase, spitalul şi clădirile de acest fel, exista de asemenea un pavilion
ce servea drept casă de oaspeţi propriu-zisă.1082
Dimensiunile unui aşezământ sunt foarte rar menţionate în izvoare. Totuşi, în
secolul al XII-lea, Nicetas Choniates menţionează o casă de oaspeţi din Constantinopol
ce putea oferi găzduire pentru o sută de oameni. Iniţial, fusese locuinţa generalului
(sebastocrator) Isaac I Comnenul (1057-59)1083, dar Isaac al II-lea Anghelos (1185-95) a
transformat-o în casă de oaspeţi. Oaspeţilor li se ofereau găzduire şi hrană şi erau şi
grajduri pentru caii lor. Fiecare om avea patul său şi cu toţii puteau sta în casa de oaspeţi
câteva zile, fără a plăti.1084
Colina Sofiana1085, pe care ambele izvoare o menţionează ca amplasamentul casei
de oaspeţi, se afla lângă portul cu acelaşi nume. Nu cunoaştem mai multe despre istoria
casei de oaspeţi, dar este posibil ca ea să fi fost distrusă de Cruciaţi în timpul ocupării
Constantinopolului după 1204.1086
Poetul bizantin Manuel Philos (1275-1345)1087 a dedicat un poem protostrator-
ului (şeful gărzii imperiale – n.tr.) Mihail Glabas Dukas Tarchaneiotes 1088, care a
înfiinţat în Constantinopol o casă de oaspeţi în numele său. 1089 Glabas a fost motivat de
preocuparea sa faţă de călătorii săraci.1090 Aflăm că soţia sa l-a ajutat în această operă,
deoarece şi ea era o prietenă a celor săraci. 1091 Această casă de oaspeţi era un adevărat
palat (prytaneion) pentru săraci, bolnavi şi infirmi.1092
Nu cunoaştem localizarea exactă a casei lui de oaspeţi, dar ştim că Mihail
Tarchaneiotes Glabas a fost întemeietorul mănăstirii numite Născătoarea de Dumnezeu
Cea Pururea Fericită (Pammakaristos). Această persoană este aceeaşi persoană care a
construit casa de oaspeţi şi putem presupune că ea era situată lângă biserică.1093
1082
Dmitrievsky, Typika, p. 682 ş.u.
1083
Nicetas Choniates, p. 585.
1084
Sathas, „”, VII, 410-11: „

”
1085
Byzantios, „”, I, 268-70.
1086
Janin, Géogr. Eccles., p. 575.
1087
G. Moravcsik, Byzantinoturcica, I, 2nd ed. (Berlin, 1958), 416-17.
1088
Beck, Kirche und Theologische Literatur, p. 711.
1089
Manuel Philes, „”, Manuelis Philae Carmina, I, 280; cf. p. 37.
1090
Ibidem, II, 1-4.
„


”
1091
Ibidem, II, 13-14:
„
”
1092
Ibidem, p. 281, II. 27, 28, 43 ş.u.
1093
Janin, Géogr. Eccles., p. 570, dar cf. G. I. Theocharides, „”, Epistemonike Epeteris
Philosophikes Scholes Panepistemiou Thessalonikes, VI (Thessalonike, 1957), pp. 183-206. Theocharides crede că au
existat doi oameni cu acelaşi nume: Protovestiaros Mihail Tarchaneiotes (m. 1284) şi protostrator Mihail Glabas (m. 1310-
15).

163
 O altă casă de oaspeţi din Constantinopol a fost numită Krales. Ea exista în anul
1406 [6914] , când un anume călugăr, Natanael, infirmier al aşezământului, l-a rugat pe
un alt călugăr, numit Ioan, să facă o copie după manuscrisul lui Dioscurides, aflat într-o
stare foarte proastă. Natanael a plătit transcrierea lui.1094 Nu există nici o dovadă că
Natanael a fost directorul casei de oaspeţi.1095 Ea a fost întemeiată de regele (kral) sârb
Ştefan Uros al II-lea Milutin (1282-1320), probabil în timpul alianţei sale cu Andronic al
II-lea Paleologul, şi a fost ataşat Mănăstirii Prodromul din cartierul Petra. În jurul anului
1440, Ioan Argyropoulos ţinea ore aici, la şcoala sa, numită Katholikon Mouseion
(Muzeul universal).1096
Desigur, mai existau şi alte case de oaspeţi în Constantinopol, dar nu cunoaştem
nimic despre întemeietorii lor sau despre secolul în care au fost înfiinţate. O casă de
oaspeţi numită a lui Roman (tou Romanou) este menţionată de către Pseudo-Codinos în
descrierea sa despre Forul Taurului (Fourum Tauri – cunoscut şi ca Forul lui Teodosie –
n.tr.). El scrie că xenon-ul era situat în locul Alonitzion.1097
Din moment ce era un obicei ca unii ctitori să dea numele lor instituţiilor pe care
le înfiinţaseră, putem presupune că xenon-ul cunoscut drept al lui Paschenţiu1098 a fost
întemeiat de cineva cu acelaşi nume. În povestirea minunilor Sf. Artemie, aflăm că
această casă de oaspeţi se afla lângă palatul din cartierul Deuteron. 1099 În interiorul ei
exista o capelă în cinstea Sf. Timotei, episcop de Prousa, pomenit pe 10 iunie.1100
Este dificil să identificăm aşezarea casei de oaspeţi, întrucât cartierul Deuteron era
foarte extins.1101 Deoarece Sf. Timotei a murit în timpul domniei lui Iulian (361-63), iar
cartierul Deuteron a existat cel mai devreme în timpul domniei lui Iustinian 1102, putem
presupune că xenon-ul lui Paschenţiu trebuie să fi fost o instituţie veche.
Alţi ctitori au preferat să rămână anonimi. Un astfel de creştin anonim a contribuit
foarte mult la ridicarea unui complex de instituţii filantropice lângă Mănăstirea
Născătoarei de Dumnezeu Binefăcătoarea (Theotokos Evergetis). Complexul cuprindea
şi o casă de oaspeţi. Tipiconul afirmă că a fost construit de „un anumit iubitor de Hristos
(philochristos)” pentru călători şi bolnavi. Călugării erau instruiţi de regulile mănăstirii
să ofere călătorilor nevoiaşi şi străinilor nu doar găzduire, ci şi mese regulate şi chiar
haine şi încălţăminte folosită. Complexul cuprindea şi un cimitir aparte pentru străini,
numit xenotaphion, pentru acei „fraţi” care nu puteau călători mai departe.1103

1094
Bernard de Montfaucon, Palaeographia Graeca (Paris, 1708), p. 40; Du Cange, Constantinopolis Christiana, IV. IX,
4; Amantos, Athena, xxxv, p. 168.
1095
Janin, Géogr. Eccles., p. 572.
1096
S. P. Lampros, „” (Athens, 1910), pp.  ş.u.; cf. Friedrich Fuchs, Die hoheren schulen von
Konstantinopol im Mittelalter (Leipzig-Berlin, 1926), pp. 71-72; Giuseppe Cammelli, Giovanni Argiropoulo (Florence,
1941), pp. 33-34.
1097
Pseudo-Codinos, Patria, Th. Preger, pp. 175-76.
1098
Du Cange, Constantinopolis Christiana, IV. IX. 1.
1099
Papadopoulos-Kerameus, Varia, Minunea a 11-a, p. 11; Synaxarium, p. 743, col. 1.2.
1100
Byzantios, „”, I, 343.
1101
Ibidem, pp. 341-43; Janin, Constantinople, pp. 314-17.
1102
Procopios, Buildings, I.iii, p. 21; Sathas, „”, VII, 117.
1103
Dmitrievsky, Typika, p. 649.

164
 Nu cunoaştem amplasamentul acestei case de oaspeţi, dar trebuie să fi fost
aproape de mănăstire, adică aproape de Constantinopol, în partea vestică a oraşului.1104
Casele de oaspeţi puteau fi întâlnite chiar şi în zona micilor oraşe. De exemplu,
ştim că la 40 de mile (aprox. 60 de km. – n.tr.) în afara oraşului Veria din Tracia se aflau
cămine pentru călători. Naratorul martiriului lui Alexandru povesteşte că lângă râul
Arzos existau multe hanuri (pandocheia)”. Totuşi, un alt manuscris vorbeşte doar de
unul, ceea ce este mult mai probabil.1105
Case de oaspeţi care să ofere şi asistenţă medicală existau în multe capitale de
provincie şi în oraşele mici. O inscripţie datată după 539 arată că o casă de oaspeţi
destinată celor bolnavi exista în oraşul Sardica. Probabil a fost ridicată în timpul domniei
lui Iustinian, când au fost construite numeroase instituţii filantropice şi asociate
bisericilor. Inscripţia vorbeşte despre o casă de oaspeţi cu asistenţă medicală. Un
demnitar de stat numit Hyperechios, cel mai probabil un agent şi judecător imperial, a
fost internat aici timp de zece ani. Chiar dacă se aştepta ca instituţia să ofere asistenţă
tuturor, se pare că, totuşi, necreştinii nu erau atât de bine primiţi precum creştinii.1106

INSTITUŢIILE NECUNOSCUTE

Casele de oaspeţi pe care le-am examinat în paginile anterioare trebuie să fi fost

doar o mică parte dintre multele care au existat. Încă de la începuturile Imperiului
bizantin, Părinţii Bisericii au scris despre ospitalitate şi au îndemnat la înfiinţarea
instituţiilor de binefacere. Anthemios, episcopul de Salamina, în Cipru, care a construit
Biserica Sf. Barnaba, sfântul ocrotitor al insulei, a înfiinţat în apropiere câteva cămine
pentru călători şi vizitatori.1107 Sf. Vasile cel Mare a fost întemeietorul nu doar al
cunoscutului aşezământ Vasiliada, ci şi al câtorva case de oaspeţi pentru străini în
eparhia sa. Într-o epistolă din 372 către Elias, guvernatorul Capadociei, el scria: „Cui
greşim când construim cămine pentru străini, pentru cei care ne vizitează în timpul unei
călătorii...?”1108
Pe lângă mănăstiri, şi bisericile singure aveau case în apropierea lor pentru
pelerini, călători şi oameni săraci. Simeon Metafrastul scrie că atunci când un cetăţean
foarte important al Constantinopolului a căzut în dizgraţie şi a fost exilat la Tesalonic,
soţia sa a aflat un apărător în patriarhul Ioan Hrisostom, care a încredinţat-o casei de
oaspeţi a unei biserici.1109 Datorită influenţei aceluiaşi Părinte, un anumit patrician,
Teodoric, a dăruit averea sa căminului (pandocheion) sau casei de oaspeţi (xenon) a
1104
Janin, Géogr. Eccles., pp. 186-91.
1105
„”, ed. Dimitre P. Dimitrov, BIAB, VIII, 155.27: „

” Vezi şi p. 156, n. 7.
1106
H. Grégoire, Recueil des inscriptions gréques chrétiennes d’Asie Mineure (Paris, 1922), 324, şi Clive Foss, Byzantine
and Turkish Saris (Cambridge, Mass., 1976), Source 21, p. 116. Cf. pp. 22, 29.
1107
„De S Barnaba Apostolo”, Ch. 4, Sect. 45, AASS, June, II, 446E: „
”
1108
Basil, Epistles, No. 94, II, 151.
1109
Symeon Metaphrastes, MPG, CXIV, col. 1153D.

165
Bisericii.1110 Din câte se pare, Hrisostom a cultivat un puternic sentiment al ospitalităţii
faţă de străin, pelerin, provincialul sărac şi vizitatorul Constantinopolului. În orice caz,
Paladie, biograful său, a scris că în capitală toţi oamenii erau primitori de străini
(xenodochoi).1111 Ospitalitatea era considerată o virtute care conducea la smerenie1112 şi
era practicată ca o urmare plină de credinţă a celor propovăduite de Sf. Apostoli. 1113 Dar
abuzurile puteau distruge sensul ospitalităţii şi, astfel, Hrisostom a avertizat împotriva
lor, prevenind că discernământul trebuie folosit în privinţa oamenilor cărora le era
arătată ospitalitatea.1114 Preotul nu trebuie să se preocupe el însuşi cu ea în defavoarea
predicării Evangheliei.1115
În timpul aceluiaşi secol, împăratul Iulian, „pentru a imita filantropia
creştinilor”1116, a îndemnat la înfiinţarea de case de oaspeţi în fiecare oraş pentru a sluji
nu doar nevoilor poporului său, ci şi ale străinilor şi a adresat o scrisoare lui Arsaciu,
marele preot păgân din Galatia, în acest sens. 1117 Politica sa a fost lăudată de Sf. Grigorie
Teologul.1118
În timpul secolului al IV-lea, când au fost puse temeliile religioase şi culturale ale
Bizanţului, Sf. Efrem Sirul (~ 306-73) a exercitat o profundă influenţă asupra cetăţenilor
înstăriţi din Edessa. Oraşul a fost atins de o foamete cumplită. Când bogaţii au părut să
fie indiferenţi la soarta celor săraci, Sf. Efrem a reuşit să strângă o mare sumă de bani,
pe care a folosit-o pentru a instala trei sute de paturi sub porticurile publice. Aici, s-a
îngrijit de călători, ca şi de localnici.1119 În timpul domniei lui Constantin cel Mare,
Leontie, episcopul de Antiohia, în Siria, a purtat el însuşi de grijă caselor de oaspeţi şi a
încredinţat administrarea lor în mâinile oamenilor sârguincioşi. 1120 Din păcate, nu
cunoaştem nici una dintre aceste instituţii după nume.
Izvoarele vorbesc adesea de persoane de diferite ranguri care au hrănit străinii şi
vizitatorii. Episcopul Pavel, dintr-o perioadă necunoscută şi dintr-o eparhie
neidentificată1121, vizita frecvent străinii şi pe cei de alt neam aflaţi în spitalul din Edesa
şi îi îngrijea1122, chiar înainte de alegerea sa ca episcop. Porfirie, episcop de Gaza (~ 347-
420), după terminarea catedralei din eparhia sa, a dăruit fiecărui străin ce se afla în oraş
1110
Ibidem, col. 1129B.
1111
Palladios, Vita S Jo. Chr., p. 72: „
”
1112
Ibidem, p. 71.
1113
Evrei 13, 2.
1114
Palladios, Vita S Jo. Chr., p. 71.
1115
Ibidem, p. 72.
1116
Cedrenos, Historiarum Compendium, p. 534.
1117
Julian, Epistles, Letter to Arsacius, High-Priest of Galatia (No. 84), II, p. 2, 145: „

” Cf. Sozomenos, Eccl. History, pp. 217-18.
1118
Gregory Nazianzenos, Oration No. 4, MPG, XXXV, col. 648C.
1119
Sozomenos, Eccl. History, p. 130: „[]

”
1120
Chronicon Paschale, p. 535.
1121
Halkin, Hag. Graeca, I, 187.
1122
Papadopoulos-Kerameus, „”, „Life of St. Paulos the Bishop and John the Presbyter”, V, 370.

166
contravaloarea cheltuielilor dintr-o zi, iar fiecărui străin sau cetăţean sărac a împărţit
câte şase oboli (monedă antică de mică însemnătate, egală cu a şasea parte dintr-o
drahmă – n.tr.); nici un om sărac nu a plecat fără a primi vreun dar de la el.1123
Tradiţia aducerii aminte de săraci în zilele de sărbătoare era obişnuită printre
bizantini. După sfinţirea unei mari biserici în Constantinopol, la câteva zile după
alegerea patriarhului Eudoxiu (360-69), împăratul Constanţiu (337-61) a făcut multe
daruri orfanilor săraci, văduvelor şi căminelor pentru străini din Capitală.1124
Aşezămintele monahale ale timpurilor erau mai mult decât case pentru monahi
sau locaşuri pentru slujbe religioase nesfârşite. Ni se spune că mănăstirile erau în mod
frecvent singura speranţă a călătorilor săraci, a bolnavilor şi celor lipsiţi de adăpost.
Mănăstirile împărţeau haine şi hrană celor nevoiaşi şi aveau camere speciale, în care
săracii puteau găsi un adăpost şi o masă caldă. Teodosie Cenobitul (Coenobiarches) din
Ierusalim, care a întemeiat trei spitale, a luat măsuri suplimentare pentru a mângâia
mulţimea de străini şi călători săraci, înfiinţând cămine pentru ei. 1125 El a construit o altă
casă asemănătoare pentru oaspeţi şi călugării străini.
Teodor, episcopul de Petra, povesteşte că Mănăstirea Sf. Teodosie din Palestina a
salvat vieţile multor oameni flămânzi şi bolnavi în timpul foametei cumplite din secolul
al V-lea sau al VI-lea.1126 Întâlnim această tradiţie a ospitalităţii monahale foarte de
timpuriu în Imperiu. Sf. Vasile cel Mare i-a sfătuit pe membrii aşezământului său
monahal să primească pe toţi străinii şi să le ofere toate cele necesare. 1127 Aceeaşi
filozofie a fost exprimată de Sf. Sava, întemeietorul Marii Lavre din Palestina.1128
Cândva în timpul secolului al V-lea, Eutropiu şi Teodora, părinţii Sf. Ioan
Colibaşul (Kalybites) (~ 460) au construi o casă de oaspeţi şi o mare biserică în
Constantinopol. Ei au dăruit toţi banii lor celor două instituţii, cu prevederile speciale ca
ei să fie folosiţi pentru necesităţile străinilor. 1129 Nu cunoaştem aşezarea lor exactă, dar
putem presupune că erau în Constantinopol, unde Sf. Ioan Colibaşul era asociat
Mănăstirii Celor neadormiţi (Akoimetoi).1130 Potrivit cronicarului Theophanes din secolul
al IX-lea, împărăteasa Pulheria, soţia lui Marcian (450-57), a construit câteva instituţii
filantropice care cuprindeau cămine pentru străini şi călători.1131
Pe lângă asemenea clădiri măreţe precum Sf. Sofia, Iustinian a înfiinţat în secolul
al VI-lea câteva case de oaspeţi în diferite oraşe ale Imperiului. Procopiu scrie că
împăratul a construit o casă de oaspeţi în Ierusalim 1132 şi a înfiinţat alta în Ierihon. 1133 El
1123
Marcos the Deacon, „Life of St. Porphyrios Bishop of Gaza”, ch. 94, ed. Henri Grégoire and M. A. Kugener, Marc le
Diacre. Vie de Porphyre évêque de Gaza (Paris, 1930), p. 72.
1124
Cronicon Paschale, p. 545: „”
1125
Theodore of Petra, Life of St. Theodosios, p. 34: „
”
1126
Ibidem, pp. 36-39.
1127
Basil the Great, Regulae Fusius Tractatae, Întrebarea 20, MPG, XXXI, cols. 969-73.
1128
„[]”, ed. E. Kurtz, BZ, III, 170.
1129
Symeon Metaphrastes, MPG, CXIV, 581D.
1130
Byzantios, „”, II, 218-19; Janin, Géogr. Eccles., pp. 20-21.
1131
Theophanes, Chronographia, I, 106.
1132
Procopios, Buildings, V.vi, 165.
1133
Ibidem, V.viii, 169.

167
a construit, de asemenea, case de oaspeţi în Mocesos, în Capadocia 1134, care împreună cu
noile ei „biserici şi ... băi publice şi toate celelalte instituţii, care sunt semnul unui oraş
înfloritor”1135 au ridicat Mocesos la rangul de mitropolie. Mai mult, el a înfiinţat o altă
mare casă de oaspeţi în oraşul Antiohiei 1136, în Siria. Malalas aminteşte că Iustinian a
înzestrat această casă de oaspeţi cu un venit anual de 4000 de piese de aur. 1137 Legislaţia
lui Iustinian arată că existau multe case de oaspeţi pentru săraci şi călători în diferite
oraşe, cetăţi şi eparhii ale imperiului.1138
Unui alt împărat al secolului al VI-lea, Tiberiu I Constantin (578-82), i se atribuie
restaurarea câtorva case de oaspeţi, care se pare că serveau în acelaşi timp şi ca
spitale.1139
În acelaşi secol, Ioan Moschos (n. ~ 550) scrie că exista o casă de oaspeţi în
Alexandria, lângă far (pharos), între Bisericile Sf. Sofia şi Sf. Faust. 1140 El consemnează
că exista o casă de oaspeţi şi în portul Askalon 1141, pe coasta Palestinei, numită Căminul
pentru străini al Părinţilor.1142
În acelaşi stil şi descriere în general, un autor anonim relatează că Sf. Ioan cel
Milostiv (Eleemon), patriarhul Alexandriei din secolul al VII-lea, a întemeiat în acel oraş
numeroase cămine pentru călători şi străini.1143
Exemplul Părinţilor Bisericii şi binefăcătorilor particulari a fost urmat de membri
ai familiei imperiale. În secolul al VIII-lea, împărătesei Irina (797-802) i se atribuie
ridicarea unui număr de cămine pentru călătorii săraci şi vizitatori.1144
Printre casele de oaspeţi despre care ştim foarte puţin, trebuie să numărăm pe cele
care existau în oraşe precum Nicomidia, Sag(g)ara din Lydia – care se poate să fi fost
oraşul Satala1145 şi Pylai.1146 Directorii caselor lor de oaspeţi sunt menţionaţi de
Constantin Porfirogenetul1147, care i-a aşezat sub jurisdicţia administrativă a Marelui
Custode.
Într-un crisobul al lui Isaac al II-lea Anghelos, emis în 1192, se face menţiunea
unei case de oaspeţi aflată în cartierul Pisa, lângă Biserica Sf. 40 de Mucenici. A fost
renovată în timpul domniei lui Isaac. 1148 Ioan Zonaras, şi el din secolul al XII-lea,
relatează că exista o casă de oaspeţi în vecinătatea Bisericii Sf. Prov, Tarasie şi
Andronic.1149 A fost construită de generalul Narses (care s-a răzvrătit împotriva

1134
Ibidem, V.iv, 158.
1135
Ibidem.
1136
Malalas, Chronogrphia, p. 423.
1137
Ibidem, p. 452.
1138
Justinian, Novel No. 120.
1139
Cedrenos, Historiarum Compendium, I, 960; Theophanes, Chronographia, I, 251.
1140
Joannes Moschos, Pratum Spirituale, Cap. 106, MPG, LXXXVII, 3, col. 2965A.
1141
Vezi A. H. M. Jones, The Cities of the Eastern Roman Provinces (Oxford, 1937), pp. 259-60.
1142
Joannes Moschos, Pratum Spirituale, Cap. 189, col. 3068A.
1143
Delehaye, „Une Vie”, p. 22.
1144
Pseudo-Codinos, Patria, Th. Preger, III, 246: „Vita S Nicatae Confessoris”, AASS, April, I, App., p. XXIV, 30.
1145
Ramsay, Historical Geography, p. 134.
1146
Ibidem, p. 187.
1147
Porphyrogenitos, De Ceremoniis, p. 720. Cf. Philotheos, Kletorologion, p. 142.
1148
Miklosich-Müller, Acta et Diplomata, III, 16.

168
împăratului Focas)1150, împreună cu biserica mai sus menţionată şi cu Biserica Sf.
Pantelimon.1151 Din câte se pare, au existat oameni în Imperiu care au întemeiat instituţii
de binefacere spre folosul sufletului lor chiar şi spre sfârşitul Imperiului. Astfel, aflăm că
spre sfârşitul secolului al XIV-lea sau la începutul secolului al XV-lea a fost construită o
casă de oaspeţi de către Teodosia Cantacuzina, când patriarh al Constantinopolului era
Matei (1397-1410), în timpul domniei lui Manuel al II-lea Paleologul (1391-1425). Ea a
oferit acestei case de oaspeţi banii şi proprietăţile sale. Săracii şi străinii erau îngrijiţi
acolo.1152
Din moment ce călătoriile constituiau o încercare grea şi periculoasă, un xenos –
adică cineva de alt neam, un străin de acele locuri sau un călător – era privit cu milă,
drept cineva care merita respectul şi ospitalitatea tuturor. Sărăcia care însoţea un străin
este mişcător exprimată în poemul „Logos Paregoretikos peri Dystychias Kai
Eutychias” (Cuvânt mângâietor despre Distihie şi Eutihie). Străinul spune: „Nu sunt
decât un călător prin timp şi un biet străin, lovit de zece mii de ori de nenorociri.”1153
Preocuparea faţă de străini şi alţi neprivilegiaţi, vizibilă la o mare parte a societăţii
bizantine şi în special în aşezămintele monahale, este minunat exprimată într-un alt
poem cunoscut drept „Imberiu şi Margarona”. În pofida caracterului său romantic, acest
text dezvăluie mult din calitatea mentalităţii bizantine, combinând elementul romantic,
umanismul profund, cavalerescul şi sentimentul religios pentru a oferi o frescă a
opiniilor sociale din Bizanţul târziu. Cercetătorii moderni1154 au demonstrat că această
povestire din secolul al XIII-lea nu este o imitaţie fără scrupule a romanului francez
„Pierre de Provence et la belle Mageulonne” 1155, ci o creaţie independentă, înrudită mai
degrabă cu „Chronicon” (Cronica) de la Morea.1156 Acest roman cavaleresc reflectă
admiraţia bizantinilor faţă de erou, faţă de cavalerul chipeş, faţă de cel bogat şi cu
renume. Totuşi, mai mult decât asta, idealul era un om bogat, în special când încununa
bogăţiile sale cu fapte bune. Cel portretizat este binefăcătorul (evergetis). Tatăl lui

1149
Joannes Zonaras, Epitomae Historiarum, Cartea a XIV-a, Cap. 14, ed. Theodorus Buttner-Wobst, III (Bonn, 1897),
199.
1150
Theophanes, Chronographia, I, 292-93.
1151
Zonaras, Epitomae Historiarum, p. 199.
1152
Miklosich-Müller, Acta et Diplomata, II, 394-95.
1153
„”, 75-76, ed. Spyridon P. Lambros, Collection de romans grecs en
langue vulgaire et en vers (Paris, 1880), p. 292.
1154
Nikos A. Bees, Der französich-mittelgriechische Ritter-roman „Imberios und Margarona” und die Gründungsage des
Daphniklosters bei Athen (Berlin-Wilmersdorf, 1924), pp. 17 ş.u.; Hugo Schreiner, „Neue Quellen zur Komposition und
entstehungsgeschichte des Mittelgriechischen Romans Imberios und Margarona”, BZ, XXX (1929-30), 121-30; idem, „Der
Geschichtliche Hintergrund zu Imberios [Pierre de Provence und Margarona] La Belle Maguelonne”, BZ, XLIV (1951), pp.
524-33.
1155
Wilhelm Wagner, Histoire de Imberios & Margarona – Imitation grecque du roman français Pierre de Provence et la
Belle Maguelonne (Paris, 1874), pp. 5-9; F. N. Marshall and John Mavrogordato, „Byzantine Literature”, Baynes-Moss,
Byzantium, p. 245.
1156
Schreiner, „Neue Quellen...”, BZ, XXX, 128 ş.u. Cf. Immanuel Kriaras, „”, (Athens,
1955), pp. 206-09. Cf. Börje Knös, L’Histoire de la Littérature néo-grecque (Uppsala, 1962), pp. 121-24; Marcel Pichard,
„Sur les fondements historiques des romans ‛D’Imberios et de Margarona’ et ‛De Pierre de Provence et de la Belle
Maguelonne’ ”, REB, X (1952), 84-92; Hugo Schreiner, „Der Alteste Imberiostext”, Akten des XI. Internationalen
Byzantinistenkongresses München, 1958 (Munich, 1960), pp. 556-62.

169
Imberiu era un astfel de om1157, iar Margarona, unul dintre cele două personaje din
roman, a oferit averea soţului său, crezut mort, pentru ridicarea unei case de oaspeţi cu o
sută de paturi pentru cei „bolnavi, săraci şi străini”. Mai mult, deşi romanul este în
general fabulos, autorul insistă că Margarona a făcut într-adevăr aceasta şi a înfiinţat în
realitate o asemenea instituţie. Ea se afla lângă mănăstirea căreia ea îi era stareţă, iar
călugăriţele slujeau ca infirmiere şi îngrijitoare. 1158 Mănăstirea a fost identificată încă de
atunci cu faimosul complex de la Dafne1159, din Attica, aşezământ ce cuprindea câteva
instituţii spaţioase: o casă de oaspeţi propriu-zisă, un spital şi, probabil, o şcoală. 1160
Oricare ar fi adevărul, „Imberiu şi Margarona” demonstrează cât de mult preţuiau
bizantinii pe cei care se îngrijeau de cei străini şi nevoiaşi. Străinul era acceptat ca un
chip al lui Hristos, care El Însuşi S-a făcut străin pe pământ. Acelaşi concept este
exprimat de un alt izvor bizantin, care a fost transcris în secolul al XVI-lea de către
Acachie, episcop de Navpaktos şi Arta.1161
Concluzia este evidentă. Oricât de fragmentare ar fi izvoarele noastre, ele indică
totuşi că existau foarte multe case de oaspeţi (xenones), cămine pentru străini
(xenodocheia) şi hanuri (pandocheia) în Imperiul bizantin.1162 În paginile anterioare am
examinat aceste instituţii destinate scopurilor filantropice. Este dincolo de motivaţia
acestei lucrări de a cuprinde filantropia acelor aşezăminte în care se desfăşurau afacerile
personale.
Funcţiile şi importanţa unei case de oaspeţi filantropice este deosebit de frumos
exprimată de către Teodor Studitul, care a scris în ultimul sfert al secolului al VIII-lea
sau la începutul secolului al IX-lea:
1157
„”, ed. Lambros, Collection de Romans Grecs en Langue Vulgaire et en vers, II. 20-24, p. 240;
Emile Legrand, Bibliothèque grecque vulgaire, I (Paris, 1880), II. 20-25, p. 284. G. Meyer, Programm des K. K. Deutschen
Ober-Gymnasiums der Kleinseite (Prague, 1876), II. 19-23, p. 1; cf. Wagner, Histoire..., II. 17-19, p. 11.
1158
„Imberios and Margarona”, Lambros, Collection, II. 670-77, p. 278:
„






”
1159
Bees, Ritter-roman, pp. 51 ş.u.; Schreiner, „Der Geschichtliche Hintergrund...”, BZ, XLIV, pp. 530 ş.u.
1160
Gabriel Millet, Le Monastère de Daphni-Histoire, Architecture, Mosaiques (Paris, 1899), p. 8; vezi şi pl. II; cf. George
Lambakis, „” (Athens, 1899), p. 88.
1161
„”, Wagner, Carmina, p. 206:
„







”
1162
Cf. Justinian, Novel 43, Prefaţă, p. 270; Justinian a dat legi privind „”.

170
 „Apropiaţi-vă de casele primitoare voi, călători obosiţi, împărtăşiţi-vă de
ospitalitatea noastră, [mâncaţi] pâinea cea dorită, care bucură orice inimă, [beţi] vinul
plăcut, care este din belşug, acoperiţi-vă cu pături ce vă apără de frig şi care mi-au fost
date mie, o, prieteni, de Dumnezeu Cel Atotştiutor, ... pentru ca prin această primire
călduroasă să pot câştiga sânul lui Avraam.”1163

ADMINISTRAŢIA

O casă de oaspeţi (xenon sau xenodocheion) era administrată de un director

(xenodochos). Directorul era numit în unele cazuri de către întemeietorul aşezământului,
în alte cazuri de către Curtea imperială, dar cel mai frecvent de către episcopul local.
Totuşi, chiar şi când episcopul local nu numea directorii caselor de oaspeţi, atât
canoanele Bisericii, cât şi legile Statului îi încredinţau responsabilitate administrării ei în
general, dar şi a tuturor actelor de binefacere din eparhia sa. Canoanele Bisericii şi legile
Statului încredinţau episcopului responsabilitatea tuturor proprietăţilor Bisericii,
împărţirea milosteniilor şi administrarea serviciului de asistenţă socială din eparhia sa.
De obicei, un episcop numea diferite persoane demne de încredere pentru a conduce
instituţiile peste care el era numit primul iconom. Astfel, Canonul 41 Apostolic cerea ca
episcopul să aibă toate atribuţiile bisericeşti, să îndrume şi să ducă la bun sfârşit funcţiile
filantropice prin preoţi şi diaconi.1164 Acelaşi spirit este exprimat în canoanele
ulterioare1165, ca şi în legislaţia imperială care, după episcop, încredinţa guvernatorului
eparhiei responsabilitatea instituţiilor filantropice din subordinea sa, numite în mod
obişnuit casele de binefacere (evage oikoi sau evage systemata).1166
Legislaţia precedentă a fost confirmată şi clarificată de către împăratul Vasile I
(867-86), Leon al VI-lea (886-912) şi Alexandru (912-13) în codul lor de legi

1163
Theodore the Studite, Epistles, No. 29, MPG, XCIX, col. 1792A; Speck, Theodoros Studites Iamben, op. cit., , p. 173.
„










”
1164
„Forty-first Apostolic Canon”, Rhallis-Potlis, „”, II, 57: „
” Cf. Auguste Rivet, Le Régime des biens de
l’église avant Justinien (Lyon, 1891), pp. 52-93.
1165
Cf. Canonului 38 Apostolic, Rhallis-Potlis, „”, II, 52; „Canonul 25 al Sinodului de la Antiohia”, ibidem, III,
168; „Canonul 12 al Sinodului VII Ecumenic”, 592-93 et passim.
1166
Cf. Justinian, Novel No. 7, Prooimion, Cap. 12, epilog, pp. 48-51, 62-63; Novel No. 12, cap. 5, p. 581; Novel No. 131,
Cap. 7, 10, 11, pp. 657, 659; Heraclios, „”, Rhallis-Potlis, „”, V, 225-29; „Synopsis
Basilicorum”, Zepos-Zepos, Jus, V, 264-65, 294-95 et passim.

171
(epanogoge), care hotăra: „Iconomul şi administratorul casei de oaspeţi, administratorul
de spital şi cel de la căminul pentru săraci şi administratorii tuturor celorlalte instituţii de
binefacere şi nu numai, toţi clericii de orice fel se vor supune episcopului lor, de a cărui
eparhie aparţin şi căruia îi este încredinţată administrarea lor...” 1167 Episcopului îi este
interzis să-şi însuşească, pentru sine sau pentru rudele sale, orice ar aparţine unui
aşezământ filantropic.1168
Potrivit lui Ioan Zonaras, canonistul secolului al XII-lea, Canonul 8 al Sinodului
Ecumenic de la Calcedon aşeza directorii tuturor instituţiilor filantropice sub ascultarea
episcopului.1169 Contemporanul său, Teodor Balsamon1170, un alt canonist, este de acord
cu el.1171 Mai mult, Canonul 8 al Sinodului de la Calcedon prevedea pedepse pentru
clericii sau laicii care refuzau să se supună hotărârilor unui episcop.1172
Funcţia de xenodochos, înţeleasă ca administrator al unui aşezământ de
binefacere, exista încă din secolul al III-lea după Hristos. Cunoaştem că un oarecare
Isidor a slujit ca administrator al casei de oaspeţi a Bisericii Alexandriei şi a primit
hirotonia de la Sf. Atanasie. 1173 În secolul al V-lea, Sf. Ioan Isihastul, atunci episcop de
Colonia, în Asia Mică, a intrat în Marea Lavră a Sf. Sava din Ierusalim, fără a dezvălui
rangul său bisericesc şi a fost numit administartor al casei pentru străini şi oaspeţi. Chiril
Skytopolis scrie că Ioan, ca administrator, trebuia să gătească şi să muncească în folosul
oaspeţilor.1174 De asemenea, Chiril ne spune că administratorul, sub supravegherea
generală a iconomului, era însărcinat cu mesele şi cu bunăstarea în general, nu doar a
vizitatorilor şi străinilor, ci şi a tuturor monahilor din acel aşezământ.1175
Dacă respectul pentru ceilalţi şi preocuparea pentru asistenţa socială sunt semnul
unei persoane cu vederi largi şi tolerante – cum susţine psihologia modernă – atunci
bizantinii erau mult mai toleranţi şi cu vederi mai largi decât erau învăţaţi în mod
obişnuit să fie. Ei erau oameni sensibili, cu o pasiune admirabilă pentru serviciile
sociale. Textele hagiografice vorbesc de obicei despre oameni care au devenit călugări
pentru a-şi închina viaţa lui Dumnezeu şi semenilor lor.

1167
Epanogoge, Titlul al 9-lea, paragraful 19, Zepos-Zepos, Jus, II, 256: „


” Cf. Justinian, Novel 59, Cap. 3
şi 4, pp. 319-320; vezi şi August Knecht, System des Justinianischen Kirchenvermogensrechtes (Stuttgart, 1905), pp. 43-55.
1168
Pe lângă legislaţia bisericească şi de Stat, menţionate mai sus, cf. şi Photios, „”, Rhallis-Potlis, „”, I,
239-41 et passim.
1169
Ibidem, II, 234-35: „


”
1170
Beck, Kirche und Theologische Literatur, p. 657.
1171
Rhallis-Potlis, „”, II, 234-35: „
”
1172
Ibidem, p. 234.
1173
Palladios, Vita S Jo. Chr., p. 35.
1174
Schwartz, Kyrillos, p. 206.
1175
Ibidem, pp. 130-31, 136-37.

172
 Între cele câteva persoane menţionate anterior, putem include un soldat pe nume
Egersios, care a renunţat la cariera sa militară şi a intrat în mănăstirea Sf. Ipatie († 445),
în Bitinia. Aici, a fost numit administrator al casei de oaspeţi şi s-a dovedit a fi
remarcabil în slujirea sa faţă de oameni, arătând ospitalitatea sa nu doar monahilor
călători, ci şi multor oameni săraci.1176
Un administrator era de multe ori un personaj important şi mulţi dintre ei au
devenit episcopi. Patriarhul Antiohiei, Pavel al II-lea (519-21), era responsabil de casa
de oaspeţi a lui Evul din Constantinopol înainte de a fi ales în scaunul patriarhal. 1177 În
mod obişnuit, administrarea casei de oaspeţi era încredinţată unui preot cu o reputaţie
recunoscută pentru virtute şi învăţătură.1178 Acesta era un lucru înţelept, căci legislaţia lui
Iustinian acorda administratorului puterea de a vinde sau ipoteca proprietăţile
aşezământului în caz de necesitate.1179 Era interzisă dobândirea acestei funcţii prin
simonie.1180 Au fost prescrise pedepse pentru proasta administrare: Teodor Studitul a
decretat un canon ce pedepsea cu 90 de metanii pe administratorul care nu primea cum
se cuvine vreun străin, vizitator sau pelerin.1181
Funcţia a devenit atât de importantă în secolele următoare, încât mulţi
administratori au ajuns să ocupe locuri importante în ceremoniile religioase şi de Stat.
Administratorii a şase case de oaspeţi, identificate după nume, participau la procesiunea
anuală de Florii din Constantinopol.1182 Ei se aflau sub jurisdicţia vistiernicului
(chartularius tou sakellion)1183, aveau rangul de spătar (spatharius)1184 şi trebuiau să
prezinte rapoarte regulate episcopului lor.1185
Atât de importantă a ajuns această funcţie, încât însuşi patriarhul se interesa de ea.
Fotie, de exemplu, a adresat o scrisoare de reproş către doi administratori nevrednici:
diaconului Gheorghe şi unui anumit Damian. Din câte se pare, Gheorghe şi-a vândut
sufletul şi probabil proprietăţile aflate în grija sa pentru vin. Fotie îi recomandă
cumpătare1186, îi arată pericolele sufleteşti ale abuzului 1187 şi îl roagă să înlocuiască
lăcomia sa cu milostenia.1188 Pentru Damian, renumitul patriarh îi aminteşte că de la
administratorul casei de săraci se aşteaptă să fie un om corect şi atent faţă de săraci. 1189
Fotie era sensibil în special la soarta acestora.1190
1176
Callinicos, Life of St. Hypatios, ed. în seria Seminarii Philologorum Bonnensis Sodales, Callinice de Vita S. Hypatii
Liber (Leipzig, 1895), p. 82: „
”
1177
Malalas, Chronographia, p. 411; Theophanes, Cronographia, I, 165.
1178
Palladios, Hist. Lausiaca, p. 15.
1179
Justinian, Novel 120; cf. Novel 7.
1180
„Epanogoge VIII. 13”, Zepos-Zepos, Jus, II, 252.
1181
Studites, Epistles, „Poenae Monasteriales”, No. 82, MPG, XCIX, col. 1744C.
1182
Porphyrogenitos, De Cerimoniis, Cartea 1, Cap. 41 (32), I, 161-62.
1183
Philotheos, Kletorologion, pp. 141-42; cf. ibidem, pp. 152, 162.
1184
Ibidem, p. 152.
1185
Porphyrogenitos, Selectus legum, Titlul al 9-lea, Parag. 18, MPG, CXIII, col. 488.
1186
Photios, Epistles, No. 110, ed. Valetas, p. 432: „”
1187
Ibidem, No. 183, p. 511.
1188
Ibidem, No. 185, p. 512.
1189
Ibidem, No. 187, 188, 189, pp. 512-14.
1190
Ibidem; a se vedea în special Scrisoarea no. 187: „

173
 Administratorii nedemni de încredere nu constituiau singura problemă a caselor
de oaspeţi. Mulţi oaspeţi şi vizitatori erau de o moralitate şi intenţionalitate îndoielnică.
Întrucât casele de oaspeţi ofereau găzduire tuturor felurilor de oameni, un xenon era
ameninţat adeseori cu transformarea într-o casă cu o reputaţie proastă. Hoţiile, crimele,
prostituţia şi alcoolismul nu erau rele neobişnuite.1191 Astfel, casele de oaspeţi se bucurau
de o reputaţie proastă, la fel ca în antichitate. 1192 Totuşi, legi speciale pentru apărarea
călătorilor şi oaspeţilor din aceste aşezăminte îl făceau pe administrator responsabil de
orice neregulă şi abuz ce apărea prin cooperarea sau cu ştiinţa sa. Bineînţeles, nu era
făcut responsabil în cazul crimei săvârşite de unul dintre oaspeţi.1193



”
1191
Cf. Joannes Chrysostomos, Homilia de Capto Eutropio, MPG, LII, col. 401; J. B. Aufhaser, ed., Miracula S Georgii,
VIII (Leipzig, 1913), 94, 97; Anonymous, „De Oficiis Regiis Libellus”, ed. Wassiliewsky and Jernstedt, p. 99; Koukoules,
, II, Pt. 1, 139-40. Cf. „Life of St. Theodore Sykeon”, Ioannou, „”, pp. 363-64.
1192
Cf. Eustathios Makrembolites – The Philosopher, „”, Cap. 8, Par. 5, ed. Rudolph
Hercher, Erotici Scriptores Graeci, II (Leipzig, 1859), 240.
1193
Zepos-Zepos, Jus, VII, 279.

174
 11

Azilurile pentru bătrâni

Bizantinii, ca moştenitorii creştini ai civilizaţiei greceşti clasice 1194, au acordat o

cinste deosebită bătrâneţii. Biserica lor se ruga ca ultimele zile din viaţa pământească a
omului să fie în pace, fără durere şi cu demnitate 1195 şi cerea ca Dumnezeu să nu-l
părăsească pe om în vremea bătrâneţilor, când puterile şi sănătatea îi lipsesc. 1196 Pe lângă
acestea, Biserica s-a alăturat Statului bizantin şi persoanelor particulare în înfiinţarea
multor aziluri pentru bătrâni. Putem identifica peste 30 de astfel de aziluri (gerokomeia)
după numele lor.1197 Majoritatea au fost numite după ctitorii lor.
Desigur, au existat multe aziluri pentru bătrâni pe lângă cele pe care le cunoaştem
după nume (vezi Fig. 39-41). Izvoarele noastre vorbesc despre multe aziluri în termeni
prea generali pentru a ne permite să le identificăm. Theophanes şi Kedrenos, de
exemplu, relatează că împăratul Tiberiu I Constantin a reconstruit nu doar biserici, ci şi
multe „case de oaspeţi (xenones) şi aziluri pentru bătrâni (gerokomeia)”1198. Manassis
notează că Tiberiu „a ridicat multe aziluri pentru mângâierea celor suferind de jalnica
bătrâneţe”1199. Împărăteasa Irina (797-802) a întemeiat, de asemenea, multe aziluri
pentru cei bătrâni.1200
Deşi câteva dintre aceste afirmaţii se referă la aşezăminte din capitală, putem
presupune fără îndoială că aziluri pentru bătrâni existau şi în alte capitale de provincie
mai importante, cum ar fi Antiohia, Alexandria, Ierusalim, Tesalonic, Heracleea, Niceea,
Efes, Nicomidia şi Corint.

AZILURILE PENTRU BĂTRÂNI ÎN IMPERIUL BIZANTIN TIMPURIU

Probabil că cel mai vechi azil pentru bătrâni din Constantinopol se afla în cartierul
Psamathia şi era numit după numele acestuia în secolul al XIV-lea. Pseudo-Codinos
relatează că Elena, mama lui Constantin cel Mare, l-a construit, împreună cu un palat şi
o biserică.1201 Nu există nici o altă mărturie. Totuşi, toponimul a supravieţuit până în ziua
de astăzi drept Psamathia (Samatya, în Turcia). Regiunea se află în vestul extrem al
Constantinopolului, lângă mare.1202

1194
Richardson, Old Age Among the Ancient Greeks, pp. 48-58.
1195
Cf. Goar, Euchologion, pp. 32, 60 et passim.
1196
Cf. Ps. 70, 10.
1197
Justinian, Novel 7, Cap. I-III et passim; Porphyrogenitos, De Cerimoniis, Cartea I, Cap. 41 (32), I, 107.
1198
Theophanes, Chronographia, I, 251; Cedrenos, Synopsis, I, 690.
1199
Manases, Synopsis, vv. 3478-3483.
1200
Pseudo-Codinos, Patria, Th. Preger, III, 246; Theophanes, Chronographia, I, 486.
1201
Ibidem, III, 216; cf. Richter, Quellen, p. 134. Cf. Ignatios of Selybria, Ioannou, „”, p. 213.

175
 Figura 39: Mănăstirea Penteles, Grecia, cu azilul ei de bâtrâni în afara zidurilor.
După un desen de Barskij, reprodus cu permisiunea domnului A. K. Orlandos, după
Monastic Architecture, p. 56

Figura 40: Azilul de bătrâni de la Mănăstirea Penteles, Grecia; exterior. Reprodus

după Orlandos, op. cit.

Figura 41: Azilul de bătrâni de la Mănăstirea Penteles, Grecia; secţiune

transversală şi orizontală. Reprodus după Orlandos, op. cit.

Un azil pentru bătrâni atribuit de către tradiţie secolului al IV-lea era cunoscut cu
numele de Eufrata. Cronicarul secolului al XIII-lea, Teodor Scutariotes din Cyzic,
relatează că azilul aparţinuse unui oarecare Eufratas, care a venit din Roma la
Constantinopol împreună cu alţi patricieni, în timpul domniei lui Constantin cel
Mare.1203 Aflăm că era o clădire foarte spaţioasă, localizată în cartierul Dimakellion.1204
Azilul de bătrâni se afla încă în picioare în timpul în care a scris Scutariotes. El afirmă în
special că „este încă numit Eufrata, chiar şi astăzi” 1205. Cartierul Dimakellion se afla în
regiunea de astăzi Kumkapi, unde se vindeau hainele vechi şi uzate.1206
Unul dintre cele mai vechi aziluri de oaspeţi cunoscute a fi existat în
Constantinopol a fost construit de Anthemios, magistratul bizantin care a fost trimis la
Roma în 467 ca împărat al Apusului. Sursa noastră, Pseudo-Codinos, afirmă că înainte
de a pleca către noua sa funcţie, Anthemios a transformat locuinţa sa într-un azil de
bătrâni.1207 Nu se ştie foarte clar dacă această casă a aparţinut bunicului lui Anthemios,
care se numea de asemenea Anthemios.1208 Acest aşezământ era situat în partea vestică a
oraşului, lângă bazinul de apă al lui Mochie.1209
În timpul domniei lui Arcadie (395-408), patricianul Florenţiu a transformat
reşedinţa sa într-un azil pentru bătrâni.1210 Aşezământul a moştenit numele
binefăcătorului său şi a fost localizat în cartierul vechilor grădini ale Seraiului.1211
Un patrician pe nume Dexiocrates, din timpul domniei lui Teodosie al II-lea (408-
50), a preschimbat de asemenea locuinţa sa în azil de bătrâni şi a înfiinţat o capelă acolo.
Şi în acest caz, sursa noastră o reprezintă Pseudo-Codinos. 1212 Instituţia trebuie să se fi
bucurat de o anumită importanţă, deoarece ştim că unul dintre administratorii săi a fost
1202
Byzantios, „”, I, 304; Janin, „Monastères byzantins. Les Couvents secondaires de Psamathia
(Constantinople)”, EO, XXXII (July-September, 1933), 325-31; cf. Vita S Euthymii, ed. de Boor, pp. 14-17.
1203
Sathas, „”, VII, 53.
1204
Byzantios, „”, I, 430; Janin, Constantinople, p. 327.
1205
Sathas, „”, VII, 53: „”
1206
Byzantios, „”, I, 438-39; Janin, Constantinople, p. 321, 327, 362-63.
1207
Pseudo-Codinos, Patria, Th. Preger, III, 251; Richter, op. cit., p. 163; Du Cange, Constantinopolis Christiana, IV. IX.
32, p. 166.
1208
Vezi Janin, Géogr. Eccles., p. 565.
1209
Janin, Constantinople, pp. 290-91.
1210
Pseudo-Codinos, Patria, Th. Preger, III, p. 251; Richter, Quellen, p. 150.
1211
Janin, Constantinople, pp. 378-79.
1212
Pseudo-Codinos, Patria, Th. Preger, III, p. 241.

176
ales în scaunul de Constantinopol ca patriarhul Ioan al V-lea (669-75). 1213 Era situată
lângă Cornul de Aur, probabil în zona unde este astăzi Ayakapi.1214
Împăratul Marcian (450-57) şi soţia sa fecioară Pulheria au înfiinţat un azil pentru
bătrâni în cartierul cunoscut drept Prasina. Pseudo-Codinos scrie că locul a fost numit
astfel datorită faptului că acolo au existat cândva grajdurile Verzilor (partid care
reprezenta clasele sociale inferioare – n.tr.).1215 Autorul lucrării „Patria” relatează că în
secolul al VIII-lea, Arbasados, conducătorul militar (strategos) al themei (feudă militară,
acordată unui soldat cu drept de ereditate, sub condiţia de a servi în armată din tată în fiu
– n.tr.) Armeniacilor1216, care l-a ajutat pe Leon al III-lea Isaurul (717-41) să
dobândească tronul imperial1217, a confiscat azilul ca reşedinţă a sa.1218 Probabil că după
ce a fost orbit1219 în 7431220 de cumnatul său Constantin al V-lea (741-75), l-a reînfiinţat
ca azil pentru bătrâni, înzestrându-l cu generozitate.1221
Amplasamentul nu a fost identificat. Janin scrie că trebuie să fi fost localizat în
cartierul Zeugma1222, dar nu oferă nici o dovadă pentru a-şi susţine ipoteza.
În secolul al V-lea, un număr de aziluri de bătrâni existau de asemenea în
Palestina. Ca oraş de pelerinaj, Ierusalimul avea întotdeauna nevoie de clădiri pentru a
găzdui mulţimile de vizitatori şi aventurierii plini de curiozitate: spitale, case de oaspeţi
şi hanuri. Pe lângă acestea, erau necesare şi aziluri pentru bătrâni.
În Ierusalim, Sf. Teodosie, ale cărui spitale au fost amintite într-un capitol
anterior, a întemeiat un azil pentru monahii în vârstă.1223 Trebuie să se fi aflat în
apropierea mănăstirii sale, împreună cu celelalte instituţii de binefacere – adică la 7 km
vest de Marea Lavră a Sf. Sava şi la 9 km de Ierusalim.1224
Între anii 408-450, împărăteasa Evdochia-Atena a întemeiat de asemenea un azil
pentru bătrâni în Ierusalim, care cuprindea şi o capelă în cinstea Sf. Gheorghe. 1225 În
timp ce patriarhul Constantinopolului (489-95) era Eufimie, Sf. Ioan Isihastul a fost
oaspetele azilului de bătrâni. Chiril Scythopolis notează că era înconjurată de o curte.1226
În 1873, a fost descoperită în Ierusalim o inscripţie în partea de nord a turnului din
marea piaţă, lângă poarta Bab es Sahera din cartierul de nord. În ea scrie că doi soţi
bizantini, Ioannes şi Berine, au construit acolo un azil pentru bătrânii „săraci” sau
femeile „umile”.1227 Că aceasta implică „sărac cu duhul”, cum sugerează Charles
1213
Ephraemios, Patriarcharum, II. 9842-47.
1214
Janin, Constantinople, pp. 317-18.
1215
Pseudo-Codinos, Patria, Th. Preger, III, p. 239; Richter, Quellen, p. 171.
1216
Nu împăratul armean Ardabasdus, după sugerează Janin, Géogr. Eccles., p. 569.
1217
Manases, Synopsis, II. 4169-74; Ostrogorsky, History, p. 137; vezi o prezentare mai amănunţită în Amantos,
„”, I, p. 329.
1218
Pseudo-Codinos, Patria, Th. Preger.
1219
Theophanes, Chronographia, II, 420.
1220
Ostrogorsky, „Die Chronologie des Theophanes im 7. und 8. Jahrhundert”, BNJ, VII, 18.
1221
Pseudo-Codinos, Patria, Th Preger.
1222
Janin, Géogr. Eccles., p. 569.
1223
Theodore of Petra, Life of St. Theodosios, ed. Usener, p. 41.
1224
Schwartz, Kyrillos, pp. 114, 237; cf. Festugière, Les Moines, p. 140.
1225
Ibidem, p. 204.
1226
Ibidem.
1227
Charles Simon Clermont-Ganneau, Archaeological Research in Palestine during the Years 1873-1874, p. 247: „

177
Clermont-Ganneau1228, poate fi doar o presupunere. Acest azil de bătrâni exista în timpul
secolului al V-lea. În cele din urmă, acolo se afla şi azilul de bătrâni al patriarhului,
construit, după cum putem presupune, de un patriarh necunoscut al Ierusalimului.
Versiunea georgiană a relatării lui Antioch Strategul despre ocuparea Ierusalimului de
către perşi în 614 afirmă că au fost găsiţi 318 morţi lângă el 1229, astfel că putem
concluziona că exista cel puţin la începutul secolului al VII-lea.
Secolul al VI-lea pare să fie bogat în aşezăminte filantropice pentru bătrâni.
Cunoaştem după nume cel puţin şase asemenea instituţii din această perioadă.
Un azil pentru cei în vârstă, numit Narses, arată că a moştenit numele
binefăcătorului său. Potrivit lui Pseudo Codinos, Narses, patrician şi şef al gărzilor
imperiale (protospatharius), care a trăit în timpul domniei lui Iustin şi al Sofiei (565-78),
a construit un complex ce cuprindea o biserică, o casă de oaspeţi şi un azil pentru
cetăţenii în vârstă.1230 Potrivit lui Theophanes, Narses le-a construit în anul 570
[6063].1231
Câţiva cercetători au discutat despre amplasamentul complexului Narses, dar
Janin, care a studiat problema în detaliu, crede că se afla în actuala zonă Zindankapi sau
Odunkapi.1232
Un alt aşezământ pentru cei în vârstă era cunoscut drept al lui Isidor (tou
Isidorou). Pseudo-Codinos relatează că această clădire a fost reşedinţa unui anumit
Isidor, fratele patricianului Euboulos, în timpul domniei lui Iustin I (518-27). Mai târziu,
a transformat-o într-o instituţie pentru bătrâni şi i-a adăugat o capelă. 1233 Nu există alte
informaţii despre ea. Janin sugerează că acest aşezământ trebuie să fi inclus un dormitor
pentru străini, o casă de oaspeţi, care era cunoscută sub acelaşi nume. 1234 Totuşi, ipoteza
sa nu este susţinută de nici o altă dovadă sau nici o dovadă nu este suficientă pentru a
identifica acest azil cu una dintre casele de oaspeţi cu acelaşi nume despre care am
discutat deja.
În timpul domniei lui Iustinian (527 65), aflăm despre un azil pentru bătrâni numit
al lui Petru (ta Petrou). Numit după fondatorul său, Petru patricianul1235, la început a
servit ca reşedinţa sa. Mai târziu, el a transformat-o într-un azil pentru bătrâni, având şi o
capelă. Patricianul Petru a fost probabil „înţeleptul şi blândul” ambasador din Tesalonic
care a fost trimis de Iustinian în Italia şi a slujit bine administraţia imperială în diferite
funcţii.1236 Identificarea amplasamentului rămâne în continuare greu de realizat şi nu este
” (textul grecesc
reconstituit). Cf. R. P. Germer-Durand, „Epigraphie chrétienne de Jérusalem”, Revue biblique, I (1892), 583.
1228
Ibidem, p. 248.
1229
Antiochos Strategos, Captivitas Hierosolymae, ed., tr. Gerard Garitte, p. 52: „Et invenimus in gerocomio patriarchae
trecentas et duodeveginti animas.” Milik, „La Topographie de Jérusalem”, p. 133, este de acord cu această variantă.
1230
Pseudo-Codinos, Patria, Th. Preger, III, 249.
1231
Theophanes, Chronographia, I, 243-44.
1232
Janin, „Etudes de topographie byzantine”, EO, XXXVI, 288-308; vezi în special pp. 290-92, 299; cf. şi Janin,
Constantinople, pp. 365-67.
1233
Pseudo-Codinos, Patria, Th. Preger, III, 254-55.
1234
Janin, Géogr. Eccles., p. 567.
1235
Pseudo-Codinos, Patria, Th. Preger, III, 2499. Cf. Richter, Quellen, p. 191.
1236
Procopios, History of the Wars, V. iii, 30.

178
cert, aşa cum s-a sugerat, că se afla în regiunea Petrion, deşi pentru a fi siguri, un alt azil
pentru bătrâni, un număr de biserici, mănăstiri şi un palat se aflau acolo.1237
Avem informaţii despre trei aziluri de bătrâni din timpul ultimului sfert al
secolului al VI-lea. Unul era cunoscut sub numele de Karianou. Pseudo-Codinos afirmă
că a fost întemeiat de împăratul Mauriciu (582-602), care a construit acolo şi o biserică
şi câteva porticuri.1238 Toponimul îşi are originea în numele patricianului Karianos 1239,
care a construit cândva o locuinţă în acest loc. Mai târziu, s-au construit în zonă un
palat1240 şi (probabil) alte clădiri. Janin a propus că acest nume ar proveni de la marmura
numită Carie din care fusese construit.1241 Poziţia azilului Karianou era la Vlaherne.1242
Un important aşezământ pentru cei în vârstă a fost ridicat în Constantinopol de
către Ştefan, mâna dreaptă (parakoemomenos – marele şambelan- n.tr.) a împăratului
Mauriciu (582-602). Era localizat în cartierul Armatiou, unde Ştefan a construit şi un
bazin de apă şi băi.1243 Aşezământul cuprindea de asemenea o clinică pentru străini şi
cetăţenii din provincie care se îmbolnăveau în timp ce vizitau Capitala. O copie a
Tipiconului său realizată în 1446 la cererea administratorului său Dositei demonstrează
existenţa sa până târziu1244: Este singura instituţie filantropică despre care ştim că a
existat de la începutul până la sfârşitul Imperiului. Regiunea Armatiou unde se afla
azilul era lângă Cornul de Aur, în cartierul cunoscut astăzi drept Unkapani. 1245 (vezi Fig.
42)
Ştefan a construit un al doilea azil de bătrâni cunoscut ca azilul Sagma. 1246 Nu
ştim dacă numele era cel al zonei în care se afla. Nu avem alte informaţii despre el.
Fără îndoială, Ştefan a fost canonizat, iar pomenirea sa are loc la 26 februarie.
Din viaţa doctorului-călugăr Chir, aflăm că imediat ce patriarhul Apolinarie a fost
ales în scaunul Alexandriei în anul 551, el a inaugurat un program de activitate
filantropică. Printre alte instituţii, Apolinarie a ridicat un azil destinat celor în vârstă

1237
Chronicon Paschale, p. 494; Theophanes, Chronographia, I, 368; Theophanes Continuatus, Chronographia, p. 275-
325, 397; Pseudo-Codinos, Patria, Th. Preger, III, 239, 240, 264; Byzantios, „”, I, 563-67; Janin,
Constantinople, pp. 375-76 ş.u.
1238
Pseudo-Codinos, Patria, Th. Preger, III, 241; cf. Du Cange, Constantinopolis Christiana, II. vi, 12, Richter, Quellen,
pp. 341-42; Symeon Magister, Chronographia, p. 653.
1239
Ibidem.
1240
Theophanes Continuatus, Chronographia, pp. 95, 174; Symeon Magister, Chronographia, p. 653 ş.u.
1241
Janin, Constantinople, pp. 341-42.
1242
Byzantios, „”, I, 594; J. B. Papadopoulos, Les Palais et les églises des Blachernes (Athens, 1928), pp.
161-62 et passim.
1243
Pseudo-Codinos, Patria, Th. Preger, III, 238-39; E. Kurtz, „Zwei griechische Texte uber die hl. Teophano”, BZ, III,
18; Du Cange, Constantinopolis Christiana, IV. IX. 21; Synaxarium, p. 492; Gedeon, „”, p. 78.
1244
Bartholomeos of Koutloumousion, „” (Constantinople, 1845), citat
de Gedeon, p. 78, n. 111; Janin, Géogr. Eccles., p. 566, n. 2; Marie Vogel and Victor Gardthausen, Die griechischen
Schreiber des Mittelalters und der Renaissance (Leipzig, 1909), p. 92: „
‛’ ” Se pare că Janin se înşeală când se referă
la Dositei drept Doroteia sau Dorotia şi drept „hieromoine et cathigoumene” în Géogr. Eccles., p. 566.
1245
A. D. Mordtmann, Esquisse topographique de Constantinople (Lille, 1892), p. 10, par. 16; Gedeon, „”, pp.
78-79; Byzantios, „”, I, 348-49; R. Janin, „Topographie de Constantinople byzantine quelques quartiers mal
connus”, Memorial Louis Petit-Mélanges d’histoire et d’archéologie byzantines (Bucharest, 1948), pp. 218-22.
1246
Synaxarium, p. 492.

179
lângă Biserica celor Trei Copii, în regiunea Doryzin. 1247 Trebuie să fi fost mulţi episcopi
în Imperiul bizantin care au urmat exemplul lui Apolinarie.

Figura 42: Azilul de bătrâni din cartierul Armatiou, în Constantinopol;

reproducere după o miniatură dintr-un manuscris bizantin

PERIOADA DE TĂCERE ÎN DOCUMENTE

În secolul al VII-lea, un aşezământ pentru cei în vârstă se afla în regiunea Scala şi

era cunoscut sub acest nume. Nu cunoaştem nimic despre întemeietorul sau localizarea
sa. Singura informaţie pe care o deţinem despre el o datorăm istoricului bisericesc din
secolul al XIV-lea, Nichifor Calist Xanthopoulos 1248, care scrie că atunci când patriarhul
Toma al II-lea a fost ales în scaunul ecumenic, în anul 667 1249, era responsabil de azilul
de bătrâni Scala.1250 Alegerea lui Toma din acea funcţie în scaunul de Constantinopol
sugerează că acest aşezământ trebuie să fi avut o oarecare importanţă. Cartierul Scala nu
a fost identificat, dar numele se poate să fi fost o alterare de la Scallae, care la rândul său
a fost derivat din Chelas1251 sau Chalas1252 sau Challaes1253. În cazul acesta, instituţia se
afla în zona Bebek de astăzi, lângă Bosfor.1254
Patricianul Sever, fratele adoptiv al împăratului Constans al II-lea (641-68) a
întemeiat un azil pentru bătrâni şi i-a dat numele său. 1255 El servise la început ca
reşedinţă a lui Sever. Soţia sa adăugat o biserică în apropiere, probabil în semn de
recunoştinţă faţă de Dumnezeu pentru salvarea soţului său în timpul asasinării
împăratului, în Sicilia.1256 Pseudo-Codinos adaugă că Sever a fost cel care a condus flota
bizantină înapoi în Răsărit1257, după înfrângerea împăratului. Azilul pentru bătrâni a fost
construit lângă Forul Taurului (Forum Tauros)1258. Cartierul trebuie să fi fost unul
aristocratic1259, deoarece în apropiere se afla un palat, Biserica Sf. Marcu, Biserica Sf.
1247
Theodorus Nissen, ed., „De SS Cyri et Iohannis Vitae Formis”, AB, LVII (1939), 70; Symeon Metaphrastes, MPG,
CXIV, cols. 1232-33.
1248
Beck, Kirche und Theologische Literatur, pp. 705 ş.u.
1249
Ibidem, pp. 108, 803; cf. Ephraemios, Patriarcharum, II. 9839-41; Grumel, Chronologie, I, 435.
1250
Nicephoros Callistos Xanthopoulos, Patriarcharum Constantinopolitanorum Catalogum, MPG, CXLVII, 457B;
„”, V (1885), 273. Janin, Géogr. Eccles., p. 569, n. 5.
1251
Pierre Gilles, De Bosporo Thracio (Lyon, 1561), pp. 156-159.
1252
Chronicon Paschale, pp. 722, 723.
1253
Synaxarium, p. 846; Byzantios, „”, I, 121.
1254
Janin, Constantinople, p. 436; cf. p. 428; cf. Gedeon, „”, p. 139. Gedeon sugerează că regiunea Scallae era
situată pe ţărmul estic al Bosforului.
1255
Pseudo-Codinos, Patria, Th. Preger, III, 251-52; cf. Du Cange, Constantinopolis Christiana, IV. IX. 31; Richter,
Quellen, p. 211.
1256
Theophanes, Chronographia, I, 351-52.
1257
Pseudo-Codinos, Patria, Th. Preger. Această mărturie contrazice prezentarea lui Theophanes, care relatează că fiul lui
Constans, Constantin al IV-lea (668-685) a întreprins o expediţie încununată de succes în Italia pentru a răzbuna moartea
tatălui său şi în cele din urmă s-a întors cu bizantinii în Răsărit. E. W Brooks, în „Expediţia siciliană a lui Constantin al IV-
lea”, BZ, XVII (1908), 455-59, a demonstrat că această expediţie nu a avut loc. Dar cf. H. Grégoire, „Notules
Epigraphiques”, B, XIII, 170, n. 1.
1258
Pseudo-Codinos, Patria, Th. Preger.
1259
Ibidem, II, pp. 175-77; Synaxarium, p. 630: Dmitrievsky, Typika, I, 43; Gedeon, „”, p. 52.

180
Ioan Botezătorul, o Biserică a Sf. Teodor, o baie şi, probabil, alte instituţii publice. 1260
Cartierul Tauros este regiunea Beyazit de astăzi.1261
Petru a fost ales în scaunul patriarhal de Constantinopol în 654 1262, în timpul
domniei lui Constans al II-lea (641-68). În acea perioadă, el era administrator la un azil
de bătrâni1263 numit al Sf. Clement şi a deţinut acea funcţie timp de doisprezece ani şi
patru luni.1264 Azilul Sf. Clement trebuie să fi fost situat lângă Biserica Sf. Clement.
Biserica se afla de partea cealaltă faţă de Anaplous, în regiunea Eudoxiu 1265, unde se află
astăzi localitatea Bebek.1266
În ultimul sfert al secolului al VII-lea şi primul sfert al secolului al VIII-lea, Sf.
Andrei, arhiepiscopul Cretei1267, a întreprins numeroase opere de binefacere în eparhia
sa. Pe lângă spitalul deja amintit, Sf. Andrei a ridicat un azil pentru bătrâni. 1268 Nu se
cunoaşte nimic altceva despre el.
În secolul al VIII-lea, în cartierul Petrion1269 exista un azil pentru bătrâni numit
Geragathes.1270 Pseudo-Codinos istoriseşte o anecdotă despre el: Geragathes a fost
construit de către Agata, fiica unui patrician numit probabil Petru, în timpul domniei lui
Constantin al V-lea Copronimul (741-75). Agata, rămasă fată bătrână, şi-a păstrat până
la o vârstă înaintată frumuseţea şi fecioria sa. Din acest motiv, instituţia s-a numit
Geragathes, adică a Bătrânei (gery) Agata. Pseudo-Codinos adaugă că Agata colecţiona
icoane în azilul pentru bătrâni, dar că împăratul le-a ars pe toate. De asemenea, potrivit
lui Pseudo-Codinos, i-a răpit fecioria1271 - probabil prin căsătorie. Geragathes se afla în
cartierul Petrion sau Petra. Nu se ştie sigur dacă acest toponim este derivat de la numele
tatălui Agatei sau de la un alt patrician cu acest nume ce a fost contemporan cu
Iustinian.1272 O regiune cunoscută drept Petrion exista într-adevăr în prima jumătate a
secolului al VI-lea1273, dar se poate să se fi numit Petrion, Petri sau Petra datorită faptului
că era un loc pietros.1274
Nu cunoaştem nimic despre alte aşezăminte din secolele VIII şi IX. Probabil
datorită literaturii lor istorice mai bogate, următoarele trei secole oferă date despre alte
câteva instituţii pentru cei în vârstă.

1260
Pseudo-Codinos, Patria, Th. Preger; Janin, Constantinople, pp. 69-72; Byzantios, „”, I, 411-15.
1261
Janin, Constantinople, pp. 69-72.
1262
Beck, Kirche und Theologische Literatur, p. 432-33; cf. Grumel, Chronologie, p. 435.
1263
Nicephoros Callistos Xanthopoulos, Patriarcharum, MPG, CXLVII, col. 457A.
1264
Synaxarium, p. 418.
1265
Janin, Géogr. Eccles., pp. 291, 567.
1266
Gedeon, „”, p. 63, par. 23; Janin, Constantinople, p. 429.
1267
Vezi Krumbacher, Geschichte, pp. 165-66, 673-74; Beck, Kirche und Theologische Literatur, pp. 500 ş.u.
1268
Ch. Loparev, „”, VV, IV, 346.
1269
Pentru topografie, vezi: Byzantios, „”, I, 563-67; Mordtmann, Esquisse topographique de
Constantinople, No. 68, p. 41; R. Janin, „Le Petrion de Constantinople”, EO, XXXVI, 31-51.
1270
Pseudo-Codinos, Patria, Th. Preger, III, 240.
1271
Ibidem; cf. Du Cange, Constantinopolis Christiana, IV. IX. 25; Richter, Quellen, pp. 375-76.
1272
Procopios, Anecdota, pp. 134, 135, 137, 138 ş.u.
1273
Acta Conciliorum Oecumenicorum, ed. Edward Schwartz, III (Berlin, 1940), 35, 36, 173 ş.u.
1274
Byzantios, „”, I, 563.

181
 AZILURILE PENTRU BĂTRÂNI ÎN TIMPUL
MACEDONIENILOR ŞI COMNENILOR

Ştim că patriarhul Teofilact (933-56)1275 a ridicat grajduri lângă Biserica Sf. Sofia.
Theophanes Continuatus afirmă despre Constantin Porfirogenetul (913-59) că le-a
transformat într-un azil pentru bătrâni, hotărând ca locuitorilor lui să li se dea în fiecare
an hrană şi îmbrăcăminte din belşug.1276
Cam în aceeaşi perioadă, soţia lui, împărăteasa Elena, a întemeiat şi a dat numele
său unui complex de clădiri, care cuprindea şi un azil pentru bătrâni. 1277 Era situat în
vechiul cartier Petri1278, probabil în zona Petrikapi de astăzi. 1279 În continuare,
Continuatus observă că împărăteasa era atât de dedicată azilului, încât atunci când s-a
îmbolnăvit grav, împăratul a emis un crisobul, acordând instituţiei privilegii şi drepturi
speciale şi ataşându-i feude şi alte proprietăţi. Întemeietoarea a fost foarte încântată.1280
Legislaţia perioadei menţionează de asemenea un azil pentru bătrâni lângă
Mănăstirea Myrelaion.1281 Cunoaştem că mănăstirea îşi datorează întemeierea
împăratului Roman Lecapenul1282 şi, astfel, putem presupune că el a întemeiat şi un azil.
Myrelaion, aşa cum am mai spus, era localizată probabil în zona în care se află astăzi
moscheea Bordrumcani. Moscheea a fost ridicată pe locul unei biserici bizantine.1283
Tatăl lui Constantin Porfirogenetul, împăratul Leon al VI-lea cel Înţelept (886-
912), a luat de asemenea măsuri în folosul celor în vârstă. El a alungat pe vieţuitoarele
unei case de toleranţă din apropiere de Kyphe şi a transformat-o într-un azil pentru
bătrâni.1284 Fiul său, Constantin al VII-lea, notează că împăratul obişnuia să viziteze
această instituţie în Vinerea Mare, în drumul său de întoarcere de la slujba religioasă din
Vlaherne, şi să împartă milostenii cetăţenilor în vârstă de aici. El sugerează că instituţia
cuprindea mai mult decât o clădire şi că acolo exista şi un pavilion pentru leproşi. 1285 Nu
cunoaştem locul unde era amplasată, dar Janin emite ipoteza că putea fi aşezată de-a
lungul Cornului de Aur.1286
Ultima instituţie din secolul al X-lea cunoscută după nume este Eugeniou. Dar
singura informaţie pe care o avem se găseşte într-o trimitere din Cartea de Ceremonii a
lui Constantin al VII-lea Porfirogenetul: administratorul acestui aşezământ pentru

1275
Grumel, Chronologie, p. 436.
1276
Theophanes Continuatus, Chronographia, p. 449; cf. Du Cange, Constantinopolis Christiana, IV. IX. 28; Richter,
Quellen, p. 233.
1277
Ibidem, pp. 458-59. Scarlatos Byzantios, I, 567.
1278
Ibidem.
1279
Byzantios, „”, I, 567; Mordtmann, Esquisse topographique, p. 129; Janin, Constantinople, pp. 375-76.
1280
Theophanes Continuatus, Chronographia, pp. 458-59.
1281
Zepos-Zepos, Jus, IV, 53; cf. Jus, I, xxxii.
1282
Theophanes Continuatus, Chronographia, pp. 404, 473.
1283
Byzantios, „”, I, 280-81; Janin, Constantinople, p. 365; Rice, „Excavations at Bodrum Cami”, B, VIII,
151-74.
1284
Theophanes Continuatus, Chronographia, p. 370; Monachos, Chronicon, p. 865; cf. Du Cange, Constantinopolis
Christiana, IV. IX. 33; Richter, Quellen, p. 228.
1285
Porphyrogenitos, De Cerimoniis, I, 168.
1286
Janin, Géogr. Eccles., p. 568.

182
vârstnici a adresat un elogiu împăratului când a venit să facă baie în Vlaherne. 1287 Un
sigiliu din secolul al IX-lea a supravieţuit.1288 Poziţia acestei instituţii a fost frecvent
menţionată de către bizantini1289 - lângă Cornul de Aur, probabil unde se află astăzi
Sirkeci.1290 (vezi Fig. 43)
Constantin al IX-lea Monomahul (1042-52) a înfiinţat un număr de instituţii,
printre care şi un azil pentru bătrâni, în cartierul cunoscut drept Mangan. George
Kedrenos afirmă că acestea se aflau lângă Mănăstirea Sf. Gheorghe.1291
Regiunea Mangan, amintită adeseori de bizantini1292, era lângă Acropole1293 şi
primise acest nume datorită armamentului şi maşinilor pentru construit ziduri ce erau
păstrate aici.1294
Într-un document aparţinând patriarhului Calist, care a ocupat scaunul de
Constantinopol între anii 1350-1353 şi 1355-13631295, aflăm că Mănăstirea Mangan
exista în 1351.1296 Putem deduce astfel că şi azilul pentru bătrâni exista în acea perioadă.
Istoricii contemporani nu s-au pus de acord în privinţa localizării exacte a Manganului,
dar înclină să îl plaseze în partea de sud-est a Acropolei.1297
Unul dintre cei trei împăraţi numit Roman – fie Roman I Lecapenul (920-44),
Roman al II-lea (959-63) sau Roman al III-lea Argyros (1028-34) – a dat numele său
unui azil pentru bătrâni menţionat în prima jumătate a secolului al XII-lea. Informaţia
despre el a ajuns la noi prin intermediul a şase cuvinte din Tipiconul renumitei Mănăstiri
Pantokrator. Aici se relatează că împăratul Ioan al II-lea Comnenul (1118-43) a hotărât
să construiască un aşezământ pentru oamenii în vârstă suferind de lepră şi a ales să îl
ridice lângă azilul pentru bătrâni al împăratului Roman. 1298 Nu se ştie sigur dacă acest
gerokomeion a fost întemeiat de Roman Argyros sau este identificat cu Myrelaion, după
cum sugerează Janin.1299

1287
Porphyrogenitos, De Cerimoniis, Cartea a II-a, Cap. 12, Bonn ed., p. 556.
1288
Schlumberger, Sigillographie, p. 154. Pe el este scris: „”
1289
Pseudo-Codinos, Patria, Th. Preger, I, 141, 142, 148; III, 220; John Cantacuzenos, Historia, III, 76, 213, 214, 232;
George Pachymeres, ed. Immanuel Bekker, CSHB, III (Bonn, 1835), 96, 134; Nicephoros Gregoras, Byzantina Historia, ed.
Ludovicus Schopenus, CSHB, I (Bonn, 1829), 167, 275.
1290
Byzantios, „”, I, 149; Janin, Géogr. Eccles., pp. 566-67.
1291
George Cedrenos, Historiarum Compendium, 608-609; Sathas, „”, VII, 409; Monachos, Chronicon, II,
759.
1292
Theophanes Continuatus, Chronographia, p. 337; Pseudo-Codinos, Patria, Th. Preger, III, 292; Life of St. Ignatios,
MPG, CV, 540; Theophanes, Chronographia, I, 435.
1293
Pseudo-Codinos, Patria, Th. Preger, I, 141, 148.
1294
Ibidem, III, 216.
1295
Beck, Kirche und Theologische Literatur, p. 774 ş.u.
1296
Miklosich-Müller, Acta et Diplomata, I, 317.
1297
Byzantios, „”, I, 177-79; Janin, Constantinople, pp. 355-56 ş.u.; Richter, Quellen, pp. 401-03; R.
Demangel and E. Mamboury, Le Quartier des Manganes et la I re région de Constantinople (Paris, 1939), pp. 19-47; vezi şi
Plates III, VI, VII.
1298
Dmitrievsky, Typika, 695.
1299
Janin, Géogr. Eccles., p. 569.

183
 Figura 43: Sus: Sigiliul lui Kyritsios, administratorul azilului (gerokomos)
Eugeniou, un azil pentru bătrâni din Constantinopol. Reprodus după Schlumberger, op.
cit.

Figura 44: Sigilii ale directorilor de la două aziluri pentru bătrâni. Dedesubt:
sigiliul lui Vasilios (secolul al XI-lea), patrician şi judecător la Velos şi administrator la
casa de bătrâni (gerotrophos) Tirithoni. Reprodus după Byzantina Molybdoboula, ed. C.
M. Constantinopoulos, p. 16

Figura 45: Sigiliul lui Vasilios Leucatenos. Reproducere după Le Corpus des
sceaux de l’empire byzantine, ed. V. Laurent, vol. V, no. 134, pp.107-08.

Cât despre azilul pentru bătrâni din cadrul complexului de la Pantokrator, ni se

spune că a fost înfiinţat de către Ioan al II-lea Comnenul, care a hotărât construirea unui
aşezământ pentru cei în vârstă, unde 24 de oameni „infirmi, şchiopi şi neputincioşi”
puteau găsi adăpost şi ajutor. Erau ataşate şase infirmiere. Directorul de la Pantokrator
era instruit în mod expres să nu primească nici o persoană având o stare bună a sănătăţii
sau capabil să îşi câştige singur existenţa.1300 Locuitorilor azilului li se împărţea pâine,
vin, fasole uscată, ulei, brânză1301, bani, îmbrăcăminte şi lemne pentru foc; la diferite
sărbători li se făceau daruri speciale. Un preot se îngrijea de necesităţile religioase ale
locuitorilor. Împăratul prescria că dacă unul dintre locuitori se îmbolnăvea, trebuia
chemat un doctor de la spital pentru a-l îngriji; dacă boala sa era foarte gravă, era
transferat la spital şi râmânea acolo până când se vindeca. Fiecare dintre locuitori făcea
baie de două ori pe lună în băile spitalului. Un administrator al azilului (gerokomos),
aflat sub ascultarea stareţului mănăstirii, era numit pentru a supraveghea aşezământul.
Pentru Joia Mare se prevedea o baie specială pentru toţi vieţuitorii şi pacienţii de la
Pantokrator şi li se făceau daruri speciale.1302
Am amintit deja că Isaac al II-lea Anghelos (1185-95) a întemeiat un spital. El a
înfiinţat o instituţie pentru cetăţenii în vârstă, probabil pe locul unde se afla şi
Mănăstirea Kosmosotira şi dispensarul ei. El a înzestrat-o cu toate cele necesare.1303
Încă trei aziluri pentru bătrâni sunt cunoscute după nume, dar nu se cunosc ctitorii
lor şi anul în care au fost ridicate. Melobiou este cunoscut doar datorită unei menţiuni în
Sinaxar, care afirmă că pe data de 15 aprilie a fiecărui an se săvârşea într-o capelă Sf.
Liturghie în cinstea Sf. Teodor şi Pavsilip, probabil în cea existentă la Melobiu. 1304 Nu
deţinem alte informaţii despre sfinţi sau despre amplasamentul acestei instituţii.1305

1300
Dmitrievsky, Typika, 694.
1301
Vezi E. Jeanselme, Calcul de la ration alimentaire des malades de l’hôpital et de l’asile des vieillards annexes au
monastère du Pantocrator à Byzance (1136), Extrait du 2e congrès d’histoire de la médecine (Evreux, 1922), pp. 6 ş.u.
1302
Dmitrievsky, Typika, 694-95.
1303
Typicon of the Monastery of Kosmosotera, ed. L. Petit, BIARC, VI, 65-66; cf. p. 67.
1304
Synaxarium, pp. 603-04, Synaxaria Selecta, H.
1305
Cf. Janin, Géogr. Eccles., p. 568.

184
 La fel de neclară este şi menţiunea despre un azil pentru bătrâni numit după Sf.
Ilie. O declaraţie judecătorească din acea perioadă menţionează că azilului de bătrâni Sf.
Ilie i s-a acordat spaţiu pentru o biserică. 1306 Deşi se aflau câteva biserici şi mănăstiri cu
hramul Sf. Prooroc Ilie în Capitală şi în împrejurimile ei 1307, cărora azilul menţionat
putea fi ataşat, sugestia lui Janin că se afla la Sf. Ilie din Petrion 1308 este doar o
presupunere.1309 Pare improbabil ca acest azil pentru bătrâni să poată fi identificat cu
aşezământul asemănător cunoscut drept Petria. Un anunţ judecătoresc indică faptul că
Petria a fost ridicată de către un împărat sau un membru al familiei imperiale. 1310 Janin a
argumentat că două sigilii din secolele XII şi XIII trebuie să fi aparţinut acestui
aşezământ.1311 Totuşi, dovezile nu susţin ipoteza lui Janin: sigiliile au aparţinut
mănăstirii Petrion, iar nu azilului de bătrâni propriu-zis. 1312 Mănăstirea a fost o ctitorie
imperială, în care împărătesele detronate obişnuiau să depună voturile monahale. 1313
Pentru a ne convinge, al doilea sigiliu ar putea include azilul de bătrâni între
„proprietăţile imperiale de la Petrion”1314, peste care se spune că era supraveghetor un
anumit Nicolae. Împrejurimile Petrion-ului, în care se afla şi azilul de bătrâni, se aflau
de-a lungul cornului de Aur, în partea de sud-est a cartierului Fanar de astăzi.
Un sigiliu din secolul al XI-lea poartă numele administratorului unei alte instituţii
pentru cei în vârstă. Numele său era Vasilios 1315, patrician, judecător de Velos şi
administrator (gerotrophos) la azilul Tirithoni: nu am reuşit să identific acest oraş, în
care se afla azilul de bătrâni. (vezi Fig. 44) Un alt sigiliu din secolul al XI-lea poartă
doar numele unui administrator cu numele Vasilios Leucatenos.1316 Dacă numele lui de
familie arată de asemenea şi zona în care locuia1317, putem presupune că acest azil se afla
pe insula Leucas sau Leucadia, din cadrul themei Cephalenia. (vezi Fig. 45)
Faptul că o instituţie pentru cei în vârstă era respectată l-a demonstrat
comportamentul împăratului însuşi. Constantin Porfirogenetul scrie despre conducătorul
imperiului că vizita fiecare azil de bătrâni în fiecare an de Joia Mare. 1318 În timpul vizitei
sale, împăratul făcea daruri cetăţenilor vârstnici şi săvârşea celelalte datorii obişnuite.
Împăratul vizita aşezămintele pentru bătrâni de la Kyphe în Vinerea Mare, unde
împărţea de asemenea milostenii.1319

1306
Zepos-Zepos, Jus, IV, 53: „”
1307
Vezi Janin, Géogr. Eccles., pp. 143-46.
1308
S-a discutat mai devreme despre această regiune importantă. Cf. Richter, Quellen, p. 183; Du Cange, Constantinopolis
Christiana, IV. V. 1; Byzantios, „”, pp. 563-67.
1309
Janin, Géogr. Eccles., p. 567.
1310
Zepos-Zepos, Jus, IV, 53.
1311
Janin, Géogr. Eccles., p. 568.
1312
Schlumberger, Sigillographie, p. 156.
1313
Byzantios, „”, I, 563.
1314
Schlumberger, Sigillographie: „”
1315
C. M. Constantinopoulos, „”, (Athens, 1930), p. 16.
1316
V. Laurent, Le Corpus de sceaux de l’empire byzantin, V (Paris, 1963), No. 134, pp. 107-08.
1317
Cf. Miklosich-Müller, Acta et Diplomata, IV, 203, unde patronimul indică ţara de origine.
1318
Porphyrogenitos, De Cerimoniis, I, 165.
1319
Ibidem, p. 168.

185
 Se poate să mai fi existat multe aziluri pentru bătrâni în secolul al X-lea, întrucât
Nichifor Focas (963-69) a decretat o novelă împotriva ridicării de alte aşezăminte. 1320
Aceasta a fost anulată ulterior de împăratul Vasile al II-lea (976-1025).1321

ADMINISTRATORUL

Administratorul unui aşezământ pentru bătrâni era cunoscut drept gerokomos,

gerotrophos, gerokomicos sau gerodokomos.1322
Încă din secolul al IV-lea aflăm că administratorul unei instituţii pentru bătrâni era
o persoană foarte respectată, ce putea fi numită patrician sau putea fi aleasă într-un
scaun episcopal. Un episcop de Trimitunde, în Cipru, din secolul al IV-lea, numit Ioan, a
fost gerokomos, patrician şi doctor înainte de a fi ales episcop. 1323 Funcţia ocupa de
asemenea o poziţie înaltă în organizarea administrativă a imperiului în timpul altor
secole. Constantin Porfirogenetul scrie că în timpul slujbei Vecerniei şi a Sf. Liturghii
săvârşite în cinstea Sf. Prooroc Ilie, administratorul azilului de bătrâni din oraş oferea
cruci de aur împăratului. Aceste slujbe erau săvârşite în Biserica Născătoarei de
Dumnezeu cea Prea Sfântă1324 din Pharos.1325
În timpul domniei împăratului Constantin al X-lea Dukas (1059-67),
administratorul azilului de bătrâni se număra printre demnitarii birocraţiei administrative
care erau obligaţi să se supună unui crisobul, pe care împăratul l-a decretat cu privire la
drepturile şi privilegiile Mănăstirii numite Marea Lavră.1326
Activitatea administratorului era condusă în general de episcopul său, care era
supraveghetorul instituţiilor de binefacere (evage systemata) din eparhia sa.1327 Un
administrator de azil avea rangul de spatharios1328 şi era al şaselea, după chartularios tou
sakellinon (vistiernic)1329. Totuşi, în secolul al XI-lea, administrarea unui aşezământ
pentru bătrâni a fost înlăturată din responsabilitatea vistiernicului.1330

1320
Rhallis-Potlis, „”, V, 261 ş.u.
1321
Ibidem, p. 270.
1322
Vezi Theodore of Paphos, Life of St. Spyridon, ed. Paul Van Den Ven, pp. 91-92, P. 15-16; Justinian, Novel No. 7,
Cap. 12, epilog; Constantine Porphyrogenitos, De Cerimoniis, ed. A. Vogt, I, p. 107; Louis Bréhier, „La Vie chrétienne en
Orient”, Histoire de l’église, ed. Augustin Fliche and Victor Martin, IV, 554; Ph. Koukoules, , II, 1, 170-171; August
Knecht, System des Justinianischen Kirchenvermögensrechtes, pp. 54-55.
1323
Theodore of Paphos, Life of St. Spyridon, ed. Paul Van Den Ven, pp. 91-92, P. 15-16.
1324
Porphyrogenitos, De Cerimoniis, I, 107; cf. Byzantios, „”, I, 215.
1325
Theophanes, I, 502; Symeon Magister, pp. 681, 727; Synaxarium, p. 725; Janin, Géogr. Eccles., pp. 241-45;
Byzantios, „”, I, 214-15, 522-23.
1326
Actes de Lavra, p. 74; cf. şi altor decrete imperiale, pp. 77, 81, 84, 97, 100, 103, 112.
1327
Cf. Zepos-Zepos, Jus, II, 256; vezi şi discuţiile anterioare de mai sus, privind administrarea caselor de oaspeţi
(xenones).
1328
Philotheos, Kletorologion, ed. Bury, p. 512.
1329
Ibidem, p. 141; vezi Bury, ibidem, pp. 84-86, 93-95.
1330
Franz Dölger, Beiträge zur Geschichte der byzantinischen Finanzverwaltung, besonders des 10 und 11 Jahrhunderts
(Munchen, 1927), p. 15; cf. Ph. Koukoules, , II, 1, 170.

186
 12

Orfelinatele

Orfanii s-au bucurat întotdeauna de o atenţie specială şi de simpatie din partea

societăţii umane, încă de la începuturile antichităţii 1331, şi ei trebuie să se fi simţit destul
de bine şi în cadrul societăţii religioase a Bizanţului. Totuşi, putem identifica doar
câteva orfelinate în perioada bizantină. Cu toate acestea, tăcerea izvoarelor noastre poate
fi un indiciu că orfelinatele erau departamente ale altor centre filantropice, întrucât, aşa
cum am observat în capitolul anterior, Biserica, Statul şi Societatea bizantină în general
au luat măsurile necesare pentru ocrotirea şi îngrijirea orfanilor.
Că existau mai multe orfelinate decât cele pe care le cunoaştem după nume este
evident în Novela 131 a lui Iustinian. Iustinian hotărăşte ca: „administratorii de orfelinat
(orphanotrophoi) să-şi asume responsabilităţile şi onorurile tutorilor şi îngrijitorilor, să
dea în judecată şi să fie daţi în judecată în probleme privind proprietăţile ce aparţin
instituţiilor lor sau locuitorilor ca persoane particulare” şi că „ei trebuie să primească
proprietăţile aparţinând orfanilor sau orfelinatelor cărora le sunt administratori...” Legea
lui Iustinian presupune că existau orfelinate atât în Capitală, cât şi în provincii. 1332
Totuşi, el a făcut o prevedere specială pentru un orfelinat deosebit, care exista în
Capitală, hotărând ca acesta să se bucure de aceleaşi privilegii ce erau rezervate Bisericii
Sf. Sofia (a Înţelepciunii dumnezeieşti) şi aşezământului lui Samson.1333

ORFELINATUL SFÂNTULUI ZOTIC

Orfelinatul menţionat în novela lui Iustinian a fost identificat încă de atunci ca

fiind cel al Sf. Zotic. Am arătat deja că a existat un spital pentru leproşi având acelaşi
nume.1334 Probabil ambele au fost numite după ctitorul lor. „Orfelinatul lui Zotic (Zotikos
orphanotropheion)” este menţionat de asemenea în Novela împăratului Heraclie
adresată patriarhului Serghie I (610-638), sub a cărui păstorire a încredinţat
orfelinatul.1335 Trebuie să fi fost o instituţie importantă, deoarece în secolul al V-lea
aflăm că administratorul său a fost ales în scaunul patriarhal de Constantinopol drept
Acachie (472-88).1336
1331
Vezi Thucydides, The Peloponnesian War, II, 47.
1332
Justinian, Novel No. 131, Cap. 15, 664: „

” Vezi şi „Synopsis Basilicorum”, Zepos-Zepos, Jus, V, 455. Idem, Novel No. 131,
Cap. 15, 664: „
”
1333
Ibidem.
1334
Cf. Pseudo-Codinos, Patria, Th. Preger, p. 267; vezi şi lucrările similare de la paragraful 164.
1335
Heraclios, Novel No. 4, ed. Rhallis-Potlis, V, 240.
1336
Evagrios, Eccl. History, Cartea a II-a, 11, ed. Bidez-Parmentier, p. 63.

187
 În timpul domniei lui Iustinian, Chiril Scythopolis face trimitere la un orfelinat
semnificativ din Capitală. În controversa dintre călugării ortodocşi şi cei origenişti din
Palestina, origeniştii s-au folosit de ameninţări şi violenţe. Ghelasie, stareţul ortodox al
Marii Lavre a Sf. Sava, a decis să meargă la Constantinopol pentru a face plângere
împotriva origeniştilor. În acea vreme, curtea lui Iustinian se afla sub influenţa lui
Teodor Ascidas, episcop de Capadocia şi membru al partidei origeniste. Când Teodosie
a fost informat asupra sosirii lui Ghelasie, a poruncit să nu i se ofere găzduire nici la
reşedinţa patriarhală, nici la palat şi nici la orfelinat.1337 Relatarea lui Chiril indică astfel
că un orfelinat putea oferi găzduire demnitarilor Bisericii aflaţi în vizită.
Întrucât acest orfelinat nu este menţionat după nume, este dificil să îl identificăm
fie cu orfelinatul Sf. Zotic, fie cu cel al Sf. Pavel, dar se prea poate să fi fost cel din
urmă.

ORFELINATUL SFÂNTULUI PAVEL

Cel de-al doilea orfelinat din această perioadă cunoscut după nume este cel al Sf.
Pavel din Constantinopol. Pseudo-Codinos atribuie împăratului Iustin al II-lea (565-78)
şi soţiei sale Sofia construirea acestui aşezământ1338 şi notează că ei au mai întemeiat şi
alte instituţii.1339 Theophanes adaugă că Iustin al II-lea a construit Biserica Sf. Apostoli
în zona în care se afla orfelinatul1340, dar afirmă că acesta a fost întemeiat de altcineva.
Ştim că Biserica Sf. Pavel a fost distrusă de un incendiu în timpul domniei lui Zeno
(474-75, 76-91) şi a fost reconstruită de Iustin. Dacă presupunem că orfelinatul Sf. Pavel
era ataşat Bisericii Sf. Pavel, atunci orfelinatul trebuie să fi existat înainte de secolul al
VI-lea şi putea fi reconstruit de Iustin al II-lea. În această eventualitate, poate fi
orfelinatul anonim menţionat de Chiril Scythopolis, dar aceasta este doar o posibilitate.
Orfelinatul Sf. Pavel a continuat să îşi ofere serviciile încă multe secole.
Theophanes scrie că a fost impozitat la începutul secolului al IX-lea 1341, când împăratul
Nichifor I (802-11) avea nevoie de bani pentru războiul său împotriva slavilor şi
bulgarilor. Nichifor a impus o taxă împovărătoare tuturor mănăstirilor şi bisericilor, ca şi
„numeroaselor instituţii de binefacere din Bizanţ”1342. El a taxat de asemenea pe toţi
locuitorii din mănăstiri, biserici, orfelinate, case de oaspeţi şi aziluri de bătrâni.1343.

1337
Schwartz, Kyrillos, pp. 194-95: „

”
1338
Pseudo-Codinos, Patria, Th. Preger, III, 235: „
” Cf. Du Cange, Constantinopolis Christiana, IV. IX. 19; Richter, Quellen, p. 138.
1339
Ibidem, III, p. 267.
1340
Theophanes, Chronographia, I, p. 244.
1341
Ibidem, p. 486.
1342
Ostrogorsky, History, p. 167; cf. Peter Charanis, „Nicephorus I, the Savior of Greece from Slavs”, Byzantina
Metabyzantina, I, pt. I (1946), 76-77; cf. Theophanes Continuatus, Chronographia, p. 8.
1343
Theophanes Continuatus, Chronographia, I, pp.486-87: „
”

188
 Orfelinatul Sf. Pavel a fost de asemenea locul unde Theodotos Melisenos
Kassiteras, care mai târziu a urcat pe scaunul patriarhal (815-21) l-a întâlnit pe viitorul
Leon al V-lea, chiar înainte de a-l detrona pe Mihail I Rangabe (811-13).1344
În anul 1032, un puternic cutremur de pământ a distrus multe clădiri de pe coasta
asiatică, dar şi în Constantinopol. 1345 Orfelinatul Sf. Pavel a fost şi el ruinat, dar a fost
imediat reparat de împăratul Roman al III-lea Argyros (1028-34).1346
Orfelinatul Sf. Pavel trebuie să fi avut şi alte camere decât cele folosite pentru
orfani. Autorul Strategikon-ului1347 povesteşte că orfelinatul servea şi ca adăpost pentru
persoanele falimentare.1348
În timpul secolului al XI-lea, orfelinatul Sf. Pavel trebuie să fi suferit şi alte
deteriorări, căci uşile sale au fost închise.1349 Mai târziu, a fost reconstruit în totalitate şi
transformat de împăratul Alexie Comnenul (1081-1118), ca parte a vastului său program
de reabilitare şi activitate filantropică pe care l-a întreprins după întoarcerea sa din
expediţia împotriva turcilor din Iconium. El a construit de asemenea un număr de
aşezăminte pentru nevoiaşi, orbi, infirmi, pentru cei în vârstă şi neputincioşi şi pentru
veterani, construind „un nou oraş”, asemănător Vasiliadei din secolul al IV-lea sau ca
„un al doilea oraş între zidurile reginei oraşelor”, în cuvintele Anei Comnena.1350
Printre acestea, orfelinatul Sf. Pavel trebuie să fi fost într-adevăr impresionant,
întrucât a fost lăudat şi de alţii1351 mai puţin favorabili lui Alexie decât ilustra sa fiică.
Împăratul a construit şi o şcoală pentru acei orfani dornici să se perfecţioneze şi a numit
profesori şi tutori pe care i-a îndemnat să dea orfanilor „o aleasă educaţie generală”1352.
Complexul din jurul Bisericii Sf. Pavel trebuie să fi fost foarte extins: pentru a
vizita întregul aşezământ era nevoie de o întreagă zi, potrivit Anei 1353, şi atât ea, cât şi
Teodor Scutariotes afirmă că aici trăiau mii de oameni. 1354 Pentru a le asigura existenţa,
1344
Theophanes Continuatus, Chronographia, p. 23; Symeon Magister, Chronographia, p. 605.
1345
George Cedrenos, II, 503-04.
1346
Ibidem, p. 504.
1347
Problema autorului scrierii nu este încă rezolvată. Vezi Paul Lemerle, Prolegomenes à une édition critique et
commentée des „Conseils et Récits” de Kekaumenos (Brussels, 1960); Ostrogorsky, History, p. 281; vezi şi nota 2, unde
este citată bibliografie asupra problemei autorului.
1348
Cecaumenos, Strategicon, ed. Wassiliewsky-Jernstedt, p. 39.
1349
John Zonaras, Epitome Historion, III, pp. 744-45; cf. Michael Glycas, Annales, ed. by Immanuel Bekker, CSHB
(Bonn, 1836), p. 621: „” [i.e. Alexie Comnenul];
cf. Sathas, „”, VII, 177.
1350
Anna Comnena, Alexias, Cartea a XV-a, Cap. 7, p. 215: „
” Pentru o traducere în engleză, vezi E. A. S. Dawes, The Alexiad of the Princess Anna Comnena (London, 1928), p.
409. Vezi şi Juan Arcadio Lascaris Comneno, „Los Orfanotrofios Griegos y su Perduracion en Bizancio” (A proposito de
Alexiada, XV. VII. 3-9), Actas del primer Congrese espanol de Estudios Clasicos, Madrid 15-19 de Abril 1956 (Madrid,
1958), pp. 508-513.
1351
Kataskepenos, Cyril Phileotes, p. 230; cf. Lysimaque Oeconomos, La Vie Religieuse, pp. 214-15.
1352
Anna Comnena, Alexias; John Zonaras, Epitome Historion, III, 744-45; Michael Glycas, Chronicon, pp. 621-22.
Pentru educaţia în timpul dinastiei Comnenilor, vezi Georgia Buckler, Anna Comnena (London, 1929), pp. 178-87; pentru
educaţia în orfelinate, pp. 176-77, 185-86 et passim.
1353
Anna Comnena, Alexias, XV. 7: „
”
1354
Ibidem; Synopsis Chronike, ed. Sathas, „”, VII, 177. Anna îl numeşte un „”, iar Scutariotes
relatează că mulţimile se numărau cu „”.

189
Alexie a acordat acestui „nou oraş” multe proprietăţi şi l-a făcut din punct de vedere
financiar „un port sigur pentru mulţi...”1355 În continuare, Ana subliniază că la treizeci de
ani după moartea tatălui ei, în momentul când îşi scria memoriile, orfelinatul era
administrat de unul dintre cele mai importante persoane din Imperiu. 1356 Din păcate, nu
oferă nici un nume, dar menţiunea ei despre aşezământul Sf. Pavel arată cât de important
trebuie să fi fost acesta.
Nu cunoaştem soarta orfelinatului în timpul jefuirii Constantinopolului din 1204.
Totuşi, în secolul al XIII-lea, George Pachymeres (1242 - ~ 1310) scrie că după ce
Imperiul a fost restaurat de către greci în 1261, împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul
(1259-82), la cererea patriarhului Gherman al III-lea (1265-67) a înfiinţat o şcoală lângă
„vechiul orfelinat”, aproape de Biserica Sf. Pavel.1357 El a numit un administrator şi
întreţinea pe director şi elevi. În timpul vizitelor sale în zilele de sărbătoare, împăratul
asculta elevii şi le făcea daruri.1358 Totuşi, nu este sigur dacă această nouă şcoală era doar
pentru locuitorii orfelinatului sau pentru toată lumea. De asemenea, nu este clar dacă
expresia „lângă vechiul orfelinat” nu înseamnă pur şi simplu că şcoala se afla pe locul
unde a existat cândva orfelinatul, întrucât ştim că atunci când George Codinos sau
Pseudo-Codinos a scris manualul său despre funcţiile civile şi ecleziale, în timpul
domniei împăratului Ioan al VI-lea Cantacuzinul (1347-54) sau puţin după aceea,
orfelinatul nu mai exista, iar funcţia de administrator de orfelinat (orphanotrophos) era
uitată pretutindeni.1359
Ana Comnena scrie că orfelinatul se afla lângă Biserica Sf. Pavel, „în cartierul
Acropole, unde se lărgeşte gura mării”1360, astfel că instituţia trebuie să fi fost situată la
sud-est de Acropole, unde Strâmtoarea Bosfor se lărgeşte şi se uneşte cu Marea
Marmara. Cu toate acestea, Scarlatos Byzantios a localizat orfelinatul în regiunea numită
Eugeniou, Yahkosk de astăzi.1361 Manuel Gedeon îl localizează în nord-vestul îndepărtat
al Acropolei, pe colina Serai.1362 L. Bréhier îl plasează la nord de Acropole1363, în timp ce
R. Janin îl localizează în cartierul numit Spoudaeou1364, a cărui poziţie este necunoscută.

1355
Sathas, „”, VII, 177; Anna Comnena, Alexias, XV. 7.
1356
Anna Comnena, Alexias, XV. 7: „
”
1357
George Pachymeres, I, 284: „
”
1358
Ibidem.
1359
Codinos, De officialibus, p. 41: „
” Cf. Louis Bréhier, Vie et mort, p. 596; idem, Les Institutions, pp. 525-
26; R. Guilland, „Les Chapitres relatifs aux fonctions des dignitaires”, BS, XIII. 2 (1952-1953), 139; idem, „Observations
sur la liste des dignitaires du Pseudo-Codinos”, REB, XII (1954), 59-60.
1360
Anna Comnena, Alexias, XV. 7: „
”
1361
Byzantios, „”, I, 149.
1362
Gedeon, „”, p. 118, col. 2.
1363
Bréhier, Les Institutions, p. 526.
1364
Janin, Géogr. Eccles., p. 581.

190
 Aceşti autori, deşi au observat că Ana Comnena a plasat aşezământul Sf. Pavel „în
cel mai înalt loc al oraşului”, unde „se distingea precum o citadelă” 1365, au trecut
probabil cu vederea însemnarea anterioară a Anei cum că locaţia era „în cartierul de
lângă Acropole, unde se lărgeşte gura mării (pontos)”1366. Doamnă cu o educaţie
superioară, Ana cu greu ar fi putut folosi termenul pontos (mare) pentru a descrie „golful
Keras (Cornul de Aur)”1367, dacă instituţia se afla la gurile promontoriului
Constantinopol, deoarece, în Evul Mediu, pontos însemna mare deschisă. Astfel, „gurile
pontului” trebuie să fi însemnat deschiderea Bosforului în Marea Marmara. În plus, în
zona de la sud de Acropole se afla de asemenea o Biserică a Sf. Pavel, căreia îi era ataşat
probabil orfelinatul.1368 Această biserică ştim că se afla în apropierea mănăstirii şi
bisericii ei, închinată Sf. Serghie şi Vah. 1369 Toate aceste indicii, alături de mărturia Anei
Comnena că orfelinatul se afla în locul în care marea se lărgeşte, ne conduc la concluzia
că renumitul orfelinat era localizat în regiunea de la sud sau sud-vest de Acropole.
O a doua problemă este dacă orfelinatul Sf. Pavel este acelaşi cu Zotikon-ul.
Anumiţi cercetători cred că aşezământul Sf. Pavel, despre care Pseudo-Codinos spune că
a fost construit de împăratul Iustin, nu a fost o construcţie nouă, ci doar o reconstruire a
Zotikon-ului.1370 Cu toate acestea, mărturiile topografice sugerează că Zotikon şi Sf.
Pavel au fost două orfelinate diferite. 1371 Zotikon este de obicei localizat pe colina Irion,
pe coasta asiatică1372, sau unde este astăzi Scutari1373, în timp ce al Sf. Pavel trebuie să fi
fost pe partea Acropolei. J. B. Bury sugerează că ambele orfelinate trebuie să fi avut
acelaşi administrator.1374 Un alt orfelinat, construit lângă un cămin pentru săraci, exista
în locul Phryxou Limen, un district numit după Phryxos, conducătorul legendarilor
argonauţi.1375

ALTE CĂMINE PENTRU COPII

Orfanilor li se purta de grijă şi în alte aşezăminte. Mănăstirile, bisericile şi

reşedinţele episcopale trebuie să se fi îngrijit de orfani. Mănăstirea lui Grigorie
Pacourianos va servi ca exemplu. Grigorie, care a slujit drept comandant al armatei
bizantine în timpul lui Alexie I Comnenul – aşa cum am văzut într-un capitol anterior –
aminteşte în Tipiconul mănăstirii că a luat măsuri speciale „în folosul copiilor foarte
mici”. Nu reiese clar din această formulare dacă el a construit un cămin special pentru
orfani lângă mănăstire sau dacă a luat pur şi simplu orfanii în mănăstire. În orice caz, el
1365
Byzantios, „”, I, 150; citat după Anna Comnena, Alexias, XV. 7, 3-4.
1366
Anna Comnena, Alexias, XV. 7, 30-31.
1367
Cf. Leo Sternbach, Analecta Avarica (Cracoviae, 1900), p. 12: 8-12; p. 15: 5-15 et passim.
1368
Pseudo-Codinos, Patria, Th. Preger, III, 235.
1369
Alexander Van Millingen, Byzantine Churches in Constantinople (London, 1912), p. 63.
1370
Byzantios, „”, I, 149-50; Amantos, „”, p. 153; Bréhier, Les Institutions, p. 526.
1371
Cf. Bury, The Imperial Administrative System in the Ninth Century, pp. 103-04.
1372
Synaxarium, p. 860, col. 1; Cedrenos, I, 699; Pargoire, „Hieria”, pp. 48-50.
1373
Byzantios, „”, II, 226.
1374
Bury, The Imperial Administrative System in the Ninth Century, pp. 103-04.
1375
Chronicon Paschale, p. 694; Ephraemios, v. 9818; Janin, Constantinople, p. 444.

191
a hotărât ca „celor mici” să li se dea toate cele necesare şi a numit un preot pentru a avea
grijă de educaţia lor. Şase dintre copii trebuiau să fie pregătiţi pentru preoţie. 1376 Nu
avem mai multe informaţii.
O instituţie strâns înrudită cu orfelinatul propriu-zis era căminul pentru copiii
găsiţi (brephotropheion), cel mai probabil destinat copiilor născuţi în afara căsătoriei. 1377
Biserica creştină a manifestat o preocupare specială faţă de copiii părăsiţi încă de la
începuturile ei1378, dar aflăm trimiteri exacte la căminele pentru copiii găsiţi abia în
secolul al VI-lea, când Novela a 7-a a lui Iustinian către patriarhul Epifanie (520-35)
include aceste instituţii printre aşezămintele ce trebuiau conduse după legislaţia sa.1379
Din câte se pare, la un moment dat, căminele pentru copiii găsiţi erau scutite de
taxe, dar asemenea aşezăminte erau şi numeroase, şi înstărite. Iustinian a decretat ca
doar cele 1100 de ateliere care aparţineau de Sf. Sofia să fie scutite de orice taxă. 1380 În
secolul al IX-lea, aflăm că o donaţie de 500 de monede (nomismata) către un cămin
pentru copiii găsiţi nu era impozitată.1381
Aceste legi arată că instituţiile pentru copiii părăsiţi nu erau rare, deşi noi
cunoaştem foarte puţine după nume. În Constantinopol, un cămin pentru copiii părăsiţi
se afla lângă Mănăstirea Sf. Apostol Filip.1382 Ştim acest lucru deoarece în „Libellus
monahorum ad Agapetum” aflăm semnătura lui Anastasie, preot şi al doilea ca rang în
Mănăstirea Sf. Apostol Filip, despre care se spune că se afla lângă căminul pentru copiii
găsiţi (brephotropheion).1383 Amplasamentul mănăstirii şi al căminului nu au fost încă
identificate cu certitudine. Au existat două mănăstiri şi biserici al Sf. Apostol Filip în
Constantinopol, una lângă bazinul de apă al lui Mochie 1384 şi alta dincolo de Bosfor, în
oraşul Neapolis.1385 Totuşi, este cel mai probabil că celui din urmă îi era ataşat căminul,
împreună cu alte aşezăminte filantropice.1386 Menţiunea despre Mănăstirea Sf. Filip din
biografia Sf. Chiril Filoteul († 1110) sugerează că acest cămin pentru copiii găsiţi exista
încă în secolul al XII-lea.

FUNCŢIA DE ADMINISTRATOR DE ORFELINAT

1376
„Typikon of Gregory Pacourianos”, ed. Petit, p. 50.
1377
Cf. Anna Comnena, Alexias, XV. 7; Koukoules, , II. 1, 154-56.
1378
Basil the Great, Homilia VIII in Hexaemeron, 6, MPG, XXIX, cols. 177-80; cf. Gregory of Nyssa, De Vita S
Macrinae, MPG, XLVI, col. 988AB; vezi în special Symeon Metaphrastes, Vita S Clementis Ancyrani, Cap. 2, MPG,
CXIV, col. 824AB.
1379
Justinian, Novel No. 7, prefaţa şi cap. 2.
1380
Idem, Novel No. 43, cap. 1.
1381
Photios, Nomocanon, Cartea a 2-a, 1, Canonul 19, ed. Rhallis-Potlis, „”, I, pp. 100 ş.u.
1382
Pentru mănăstire şi localizarea ei, vezi Janin, Géogr. Eccles., pp. 509-10; dar cf. Gedeon, „”, p. 192.
1383
Acta Conciliorum Oecumenicorum, ed. Schwartz, III, p. 145, No. 57: „

”
1384
Gedeon, „”, p. 192; Janin, Géogr. Eccles., pp. 508-09.
1385
Kataskepenos, Cyril Phileotes, p. 99; cf. ibidem, p. 86; R. Janin, „L’Eglise byzantine sur les rives du Bosphore (Côte
Asiatique)”, REB, XII (1954), 85-86.
1386
Cf. Ephraemios, vv. 9746-49, 9835-38.

192
 Funcţionarul (orphanotrophos) care administra orfelinatul deţinea un post
important şi ajungea în mod frecvent episcop sau chiar patriarh. În secolul al XI-lea, un
administrator de orfelinat deţinea chiar frâiele Imperiului. Totuşi, cele mai multe
informaţii le avem despre administratorul orfelinatului Sf. Pavel din Constantinopol.
Primul administrator cunoscut după nume este probabil Sf. Zotic, care, aşa cum
am amintit, trebuie să fi fost adevăratul întemeietor al Zotikon-ului. El a trăit în timpul
domniei lui Constanţiu (337-61)1387. Patriarhul Acachie (472-88), care a dat numele său
schismei acachiene1388, fusese înaintea alegerii sale în scaunul de Constantinopol
administratorul acestui orfelinat.1389 La câţiva ani după Acachie, Eufimie, administrator
al orfelinatului din Neapolis (Zotikon), a fost ales patriarh al Capitalei.1390
Chiar şi în afara Constantinopolului, funcţia de administrator de orfelinat era
foarte respectată. Când un episcop de Niceea a fost obligat să abdice din scaunul său
episcopal, a ajuns administrator al unui orfelinat.1391 Niceta, biograful arhiepiscopului
Andrei Criteanul, scrie că înaintea alegerii în scaunul Cretei, Sf. Andrei a fost
administrator al unui mare orfelinat din Constantinopol1392, probabil la Sf. Pavel.
Administratorul de la Sf. Pavel a devenit treptat un funcţionar administrativ foarte
important. În procesiunea religioasă din hipodrom din Duminica Floriilor,
administratorul de orfelinat era desemnat, când împăratul ajungea la Chrysotriclinos, să
ducă „simbolul credinţei”, care este crucea, la împărat pentru a o săruta.1393
După cum la începutul secolului al IX-lea, acelaşi orfelinat a servit ca loc de
întâlnire a complotiştilor ce puneau la cale uzurparea tronului, la fel şi în secolul al X-
lea, administratorul lui pare să fi fost implicat într-o intrigă împotriva stăpânirii. În orice
caz, într-o inserare din cronica lui George Monachos ni se spune că un anume Pavel,
administratorul unui orfelinat ce ar trebui probabil identificat cu cel al Sf. Pavel, a fost
trimis în exil de către împăratul Roman Lecapenul (920-44).1394
Cel mai cunoscut administrator al orfelinatului de la Sf. Pavel, datorită rolului pe
care l-a jucat în problemele Statului, a fost un anume Ioan, numit Orphanotrophos
(administratorul de orfelinat).1395 Ioan, fratele viitorului împărat Mihail al IV-lea (1034-
41), a fost profund implicat în intrigile de la Curtea imperială şi a reuşit astfel să pună la
cale căsătoria împărătesei Zoe cu fratele său mai tânăr, prin care acesta a urcat pe tronul
bizantin. Când Mihail s-a îmbolnăvit, cel care a preluat conducerea 1396, de altfel cu mult
succes, a fost Ioan. Experienţa sa administrativă ca director la Sf. Pavel pare să îi fi
1387
Synaxarium, p. 359, col. 1.
1388
Vezi Edward Schwartz, Publizistische Sammlungen zum Acacianischen Schisma (München, 1934), pp. 161 ş.u.; L.
Duchesne, Histoire ancienne de l’église, III (Paris, 1928), 486 ş.u.
1389
Evagrios, Eccl. History, ed. Bidez-Parmentier, p. 63; Ephraemios, vv. 9735-39.
1390
Ephraemios, vv. 9747-49.
1391
„Vita S Ignatii”, MPG, CV, col. 537.
1392
Nicetas, Life of St. Andrew the Hierosolymite, ed. Papadopoulos-Kerameus, „”, V, 174.
1393
Porphyrogenitos, De Ceremoniis, I, 160-61.
1394
George Monachos, Chronicon, ed. Muralt, p. 817; Symeon Magister, p. 732.
1395
R. Janin, „Un Ministre byzantin – Jean L’Orphanotrophe (XIe siècle)”, EO, XXXIV (1931), 431 ş.u.
1396
Michael Psellos, Michael V, Cap. 2, ed. Renauld, I, 86: „
” Cf. Cecaumenos, De Of. Reg., ed. Wassiliewsky-Jernstedt, p. 99; Bury, The Imperial
Administrative System, p. 104; Janin, „Un Ministre byzantin”, EO, XXXIV, pp. 431 ş.u.; Amantos, „”, II, 183 ş.u.

193
folosit foarte mult.1397 Înaintea bolii fratelui său, Ioan a slujit ca un fel ministru pentru
siguranţă internă. Când Alousianos, fiul împăratului Aaron al Bulgariei, a fost prins într-
un complot împotriva împăratului, Mihail l-a pus sub ochii vigilenţi ai lui Ioan. A scăpa
de sub supravegherea lui era considerat un triumf neîndoielnic. 1398 Totuşi, influenţa sa a
constituit şi cauza prăbuşirii sale. Când Mihail al V-lea (1041-42) i-a urmat lui Mihail al
IV-lea, prima sa hotărâre a fost să îl exileze pe Ioan Orphanotrophos, „doborând astfel ...
stâlpul familiei” lui Mihail al IV-lea.1399
De obicei, administratorul unui orfelinat era un călugăr, un cleric sau un demnitar
public. Fotie, cărturarul şi patriarhul Constantinopolului, a adresat o scrisoare unui
administrator de orfelinat pe nume Gheorghe, care era diacon.1400 Nichifor Uranos,
generalul lui Vasile al II-lea (976-1025), a scris o scrisoare unui administrator de
orfelinat pe nume Ioan, care era în acelaşi timp şi judecător în thema Armeniacilor. 1401
Faptul că demnitarii publici erau numiţi să administreze un orfelinat este stabilit de
Taktikon-ul alcătuit în timpul domniei lui Mihail al III-lea şi al Teodorei (845-56), din
care aflăm despre un administrator de orfelinat ce avea titlul de patrician. 1402 În acelaşi
secol, Teodor Studitul a adresat o scrisoare unui administrator de orfelinat, Leon, de
asemenea patrician, şi o numeşte pe soţia lui Leon patriciană.1403
Încă din perioada lui Iustinian, administratorul de orfelinat (orphanotrophos) era
tutorele legal şi apărătorul proprietăţilor orfelinatului şi ale orfanilor înşişi. Ei puteau
intenta procese pentru ele şi puteau dispune de proprietăţile încredinţate lor. 1404 Legile
lui Iustinian în această problemă au fost reafirmate de împăraţii Macedonieni.1405
Câteva sigilii, care aparţineau fie orfelinatelor, fie directorilor lor, au
supravieţuit.1406 Un sigiliu având pe o parte busturile Sf. Petru şi Pavel, iar pe revers
cuvântul orphanotrophi(on) este atribuit de către Gustave Schlumberger domniei lui
Iustinian şi Zotikon-ului.1407 Totuşi, Bury are dreptate atribuindu-l domniei lui Iustin al
II-lea şi Sofiei (565-78) şi orfelinatului de la Sf. Pavel.1408 (vezi Fig. 46)
Alte trei sigilii au fost acceptate ca aparţinând orfelinatului de la Sf. Pavel. Primul
are inscripţia: „Mihail [numit] Tetrapolites, cleric şi supraveghetor al infirmierelor

1397
Psellos, Michael IV, Cap. 2, ed. Renauld, I, 54: „
”
1398
Ibidem, Cap. 47, ed. Renauld, I, 80: „
”
1399
Ibidem, Cap. 42, ed. Renauld, I, 111: „[]
” Cf. Michael Attaleiates, Historia, pp. 11-12.
1400
Photios, Epistle No. 186, ed. Valetas, p. 512. Fotie nu identifică orfelinatul.
1401
Gustav Karlsson, Idéologie et cérémonial dans l’épistolographie byzantine (Uppsala, 1959), p. 19.
1402
„”, ed. Th. Uspen-sky, BARC, III
(Sophia, 1898), 117; cf. şi Bury, The Imperial Administrative System, p. 104.
1403
Theodore Studites, Epistle No. 29, MPG, XCIX, col. 1004C; cf. Bury, The Imperial Administrative System, p. 104.
1404
Justinian, Novel No. 131, Cap. 15; cf. Knecht, System des Justinianischen, pp. 51-52.
1405
„Synopsis Basilicorum”, Zepos-Zepos, Jus, V, 455.
1406
Schlumberger, Sigillographie, p. 379.
1407
Ibidem, p. 380; idem, Mélanges d’archéologie byzantine (Paris, 1895), pp. 299-300.
1408
Bury, The Imperial Administrative System, p. 103.

194
orfelinatului”1409. Scrisul acoperă ambele feţe şi arată că Mihail a fost originar din
regiunea Tetrapolis din Asia Mică.1410 (vezi Fig. 47)
Al doilea sigiliu aparţine secolului al X-lea sau al XI-lea şi reprezintă bustul Sf.
Porfirie şi fie al Sf. Iulian, fie al Sf. Vah cel Tânăr. Pe revers, apare: „Primul sigiliu al
elevilor orfelinatului”1411. Se poate să fi aparţinut celui de la Sf. Pavel. (vezi Fig. 48)
Al treilea sigiliu poartă numele lui Ioan Orphanotrophos, pe care l-am menţionat
anterior. El aparţine, desigur, secolului al XI-lea.1412 (vezi Fig. 49)
Faptul că funcţia de orphanotrophos era importantă chiar şi în ultimele secole ale
Imperiului este demonstrat în continuare de un sigiliu din secolul al XIII-lea. Pe o parte
are un bust al Născătoarei de Dumnezeu Blachernitissa, iar pe revers are inscripţia:
„Născătoare de Dumnezeu, miluieşte pe robul tău Niceta, episcop de Ionopolis şi
chartularios al Marelui Orfelinat.”1413 (vezi Fig. 50)
Documentele din ultima perioadă a Imperiului bizantin arată că administratorul de
orfelinat a continuat să fie un apropiat asociat al Curţii imperiale. În ianuarie 1316,
Andronic al II-lea Paleologul (1282-1328) a desemnat pe un administrator de orfelinat
pe nume Trifon Kedrenos să arbitreze anumite dispute privind proprietăţile monahale,
ecleziale şi personale din themele Boleros, Mosynopolis, Serrae şi Strymon din
Macedonia1414, o însărcinare ce putea fi atribuită doar unui personaj administrativ
important.

Figura 46: Sigiliul orfelinatului Sf. Pavel (secolul al VI-lea), Constantinopol. În

profil sunt Sf. Petru şi Pavel. Reprodus după Schlumberger, op. cit.

Figura 47: Sigiliul lui Mihail Tetrapolites (secolul al VI-lea), diacon, cleric şi
supraveghetor al infirmierelor de la orfelinatul Sf. Pavel din Constantinopol. Reprodus
după Schlumberger, op. cit.

Figura 48: ........................................................................................................

Figura 49: Sigiliul lui Ioan Orphanotrophos (secolul al XI-lea), administrator al

orfelinatului Sf. Pavel, Constantinopol. Este reprezentat Sf. Nicolae. Reprodus după
Schlumberger, op. cit.

Figura 50: Sigiliul lui Niceta (secolul al XIII-lea), episcop de Ionopolis şi

chartularios al Marelui Orfelinat

1409
Schlumberger, Sigillographie, p. 379; idem, Mélanges, pp. 297-98.
1410
Ramsay. Historical Geography, p. 425.
1411
Schlumberger, Sigillographie, p. 379; idem, Mélanges, p. 298.
1412
Ibidem; idem, Mélanges, p. 299; idem, „Monuments numismatiques”, pp. 207-08.
1413
Ibidem, p. 155.
1414
Franz Dölger, Aus den Schatzkammern des heiligen Berges (Munich, 1948), pp. 207-08.

195
 În timpul primei jumătăţi a aceluiaşi secol, aflăm despre administratorii de
orfelinat (orphanotrophoi) numiţi Edessenos1415, Antonios1416, Constantinos1417 şi alţii1418.
Totuşi, funcţia de administrator de orfelinat era uitată sau nesemnificativă pe la mijlocul
secolului al XIV-lea sau la puţin timp după.1419
În timp ce ţinta creştinilor bizantini era atingerea desăvârşirii în practica religiei
creştine, este de aşteptat că mulţi dintre ei s-au dovedit prea lumeşti. Administratorii de
orfelinat nu fac excepţie. Câţiva dintre ei foloseau funcţia în scopuri personale sau
pentru influenţa asupra celorlalţi: De exemplu, Ioan Orphanotrophos a fost criticat nu
doar pentru amestecul în politică, dar şi pentru nereguli în administrarea orfelinatului Sf.
Pavel. Se pare că Ioan îşi folosise funcţia pentru a-şi ajuta rudele sărace din Paphlagonia,
din care motiv poporul s-a ridicat împotriva sa şi a rudelor sale.1420
Ceea ce s-a spus deja despre administratorii altor instituţii filantropice poate fi
repetat aici. Un administrator de orfelinat, de obicei un călugăr sau un cleric, era
responsabil faţă de episcopul său ca supraveghetor al instituţiilor de binefacere din
eparhia sa1421, astfel că, cel puţin în teorie, orice cleric care încerca să cumpere funcţia de
orphanotrophos era pedepsit şi înlăturat.1422

1415
Christopher Ktenas, „”, EEBS, VII (1930), p.
110.
1416
Stilpon Kyriakides, „”, II, V (Thessalonike, 1937), p. 74.
1417
Miklosich-Müller, Acta et Diplomata, V, 110.
1418
Dölger, Aus den Schatzkammern des heiligen Berges, p. 206.
1419
Codinos, De Officialibus, p. 41.
1420
Michael Attaleiates, Historia, pp. 11-12; cf. Michael Psellos, Michael IV, Cap. 11, ed. Renauld, I, 58.
1421
Cf. comentariului lui Zonaras la Canonul 8 al Sinodului de la Calcedon, Rhallis-Potlis, „”, II, 234-35.
1422
Rhallis-Potlis, „”, VI, 514. Pentru funcţia de administrator de orfelinat, vezi şi R. Guilland, „Etudes sur
l’histoire administrative de l’empire byzantin-L’Orphanotrophe”, REB, XXIII (1965), 205-21.

196
 13

Căminele pentru săraci

Bizantinii au susţinut o instituţie specială pentru săraci numită ptocheion sau

ptochotropheion. Un om era desemnat ca fiind „sărac” dacă veniturile şi proprietăţile
sale valorau mai puţin de 50 de monede. 1423 Această veche distincţie juridică a fost
reafirmată în secolul al VI-lea şi a fost încorporată şi menţinută de asemenea de
legislaţia bizantină din ultimele secole.1424 Printre alte dezavantaje, săracilor le era
interzis să fie martori.
Nu avem dovezi statistice privind proporţia oamenilor săraci din Imperiul bizantin
faţă de restul populaţiei. Sf. Ioan Hrisostom, într-una din omiliile sale rostită în Antiohia
între anii 368 şi 3881425, când administraţia imperială a impus o creştere a taxelor1426, a
estimat că numărul săracilor din Antiohia urca până la a zecea parte din locuitori. El a
remarcat că dacă o altă zecime era bogată, celelalte opt zecimi rămase alcătuiau clasa de
mijloc.1427 El a apelat la clasa mijlocie după cum urmează: „Cei foarte bogaţi sunt într-
adevăr puţini, dar cei care vin imediat după ei sunt mulţi; din nou, săracii sunt mult mai
puţini decât aceştia. Cu toate acestea, deşi prin urmare sunt atât de mulţi care sunt
capabili să îi hrănească pe flămânzi, mulţi merg spre somn în foamea lor.” 1428 Acelaşi
Părinte bisericesc estimează că săracii din Constantinopol erau mai puţin de 50.000. El a
pronunţat acest număr într-una dintre omiliile pe care le-a rostit în Constantinopol, după
alegerea sa în scaunul patriarhal, undeva după întronizarea sa, pe 26 februarie 398, şi
înainte de 4 iunie 404, când a fost trimis în exil. El a făcut un apel la populaţia creştină
de aproximativ 100.000 de locuitori de a-i ajuta pe săraci. El scrie că restul populaţiei îl
1423
Justinian, Pandect, Cartea 48, Titlul 2, parag. 10: „nonnulli propter paupertatem, ut sunt qui minus quam quiquaginta
aureos habent”, ed. Theodore Mommsen, Digesta Justiniani Augusti, II, second print (Berlin, 1963), p. 798; pentru
traducerea în engleză, vezi S. P. Scott, The Civil Law, XI (Cincinnati, 1932), 18.
1424
Prochiron, Titlul 27, parag. 22: „
” Zepos-Zepos, Jus, II, 181; cf. Epanogoge legis, Titlul 12, parag. 8, ibidem, II, 262; Mattheos Blastaris,
Syntagma, ed. Rhallis-Potlis, „”, VI, 230; A. Christophilopoulos, „
” (Athens, 1935), p. 85, nota 5.
1425
C. Marriott, „Preface”, Nicene and Post–Nicene Fathers of the Christian Church, ed. Philip Schaff, X, p. ix; dar cf.
Quasten, Patrology, III, 437.
1426
Altaner, Patrology, p. 374.
1427
Joannes Chrysostomos, In Matthaeum Homilia LXVI, 3, MPG, LVIII, 630: „
” Pentru sărăcie şi dreptate socială în
Imperiul bizantin târziu, şi în special în timpul secolului al XIV-lea, vezi Alexios Makrembolites, „
”, ed. Jhor Ševčenko, „Alexios Makrembolites and his ‛Dialogue between the Rich and the Poor’”, pp.
203-15; potrivit comentariilor lui Ševčenko, pp. 196-97, 199; Demetrios Cydones, „
”, MPG, CLIV, 961-1008; idem, Correspondence, ed. R. J. Loenertz, Demetrius Cydones. Correspondence, I, No. 114
(Vatican, 1956), 152; Apostolos E. Vakalopoulos, „”, I (Thessalonike, 1961), 118-23 et
passim.
1428
Joannes Chrysostomos, MPG, LVIII, 630; traducerea în engleză este după Nicene and Post-Nicene Fathers, X, 407,
col. 1.

197
reprezentau păgânii şi evreii.1429 Dacă 50.000 de săraci reprezentau a zecea parte din
populaţia totală a Constantinopolului, după cum estimase Hrisostom despre săracii din
Antiohia, atunci locuitorii Capitalei trebuie să se fi apropiat de 400.000, un număr nu
foarte mare pentru începutul secolului al V-lea.1430 Fără îndoială, este foarte dificil
pentru noi să determinăm exactitatea estimărilor Sf. Ioan despre săracii din Antiohia sau
din Constantinopol. Totuşi, cunoaştem că Biserica a reprezentat adevărata forţă din
spatele diferitelor binefaceri care se organizau în fiecare oraş bizantin. O mare parte din
averile Bisericii şi aşezămintelor monahale din secolele următoare 1431 au fost folosite
pentru cei săraci, care s-au înmulţit1432, şi pentru sprijinirea instituţiilor filantropice.
Faţă de această categorie de oameni au luat măsuri speciale atât Biserica
bizantină, cât şi Statul. Căminele speciale, cunoscute drept ptocheia sau ptochotropheia
erau construite pentru a adăposti oameni săraci1433, care nu puteau munci şi care aveau
nevoie disperată de ajutor. Hrisostom afirmă că biserica sa din Antiohia, când a rostit
remarcabilele sale omilii despre statuile imperiale, sprijinea multe văduve, prizonieri,
infirmi, orfani şi alţii aflaţi în lipsuri, 3000 de toţi. 1434 Această activitate filantropică a
fost continuată, deşi venitul bisericii sale era unul dintre cele mai mici din oraş.1435
Aceeaşi politică filantropică a Bisericii a fost urmată de patriarhul cel Milostiv
(Eleemon) în Alexandria, în secolul al VII-lea. El alcătuise o listă a mai mult de 7000 de
săraci care erau sprijiniţi prin programul său de caritate. 1436 Putem presupune fără să ne
înşelăm că exemplul Sf. Ioan Hrisostom şi preocuparea Sf. Ioan cel Milostiv faţă de
săraci nu au fost singulare. Şi alţi conducători religioşi, membri ai Curţii imperiale şi
cetăţenii obişnuiţi s-au străduit să mângâie pe săraci, după cum am observat în capitolele
anterioare. Aici ne preocupăm de aşezămintele propriu-zis numite ptocheia sau
ptochotropheia.
Aceste instituţii erau înfiinţate în folosul săracilor care nu puteau munci datorită
unor boli mai vechi, fiindcă erau neputincioşi din cauza vârstei înaintate sau din alte
motive ce nu depindeau de ei. Săracii care se puteau întreţine singuri nu aveau ce căuta
într-o instituţie. De exemplu, cetăţenii din provincie care veneau în Capitală fără un
1429
Idem, In Acta Apostolorum Homilia XI. 3, MPG, LX, col. 97: „
;;;
” Dar cf. J. B. Bury, History of the Later Roman
Empire, I, 88, vezi şi nota 3.
1430
Cf. Bury, History of the Later Roman Empire, I, p. 88, şi J. C. Russell, Late Ancient and Medieval Population,
Transactions of the American Philosophical Society (Philadelphia, 1958), p. 77. Estimarea lui Russell la 80.000-100.000
este prea mică. Cf. estimării revizuite a lui Russell, „Recent Advances in Medieval Demography”, Speculum, XL, 1
(January, 1965), 91. Vezi şi A. Kriesis, „Uber die Wohnhaustyp der früheren Konstantinopel”, BZ, 53, 1 (1960), 322-27; D.
Jacoby, „La population de Constantinople à l’époque byzantine: un problème de démographie urbaine”, B, XXXI, 1 (1961),
81-110. Pentru oraşele bizantine în primele secole ale Bizanţului, vezi George Ostrogorsky, „Byzantine Cities in the Early
Middle Ages”, DOP, XIII, pp. 47-66; Ostrogorsky, History, p. 42; vezi şi nota 1.
1431
Cf. Peter Charanis, „Monastic Properties”, DOP, IV, pp. 53-118.
1432
Cf. Charanis, „Social Structure”, pp. 40 ş.u.
1433
Cf. Sozomenos, Eccl. History, IX, 1, ed. Bidez, p. 391; Michael Attaleiates, Diataxis, ed. Sathas, „”, I, pp.
8-9.
1434
Joannes Chrysostomos, MPG, LVIII, 630: „”
1435
Ibidem.
1436
Gelzer, Leontios, pp. 8-9.

198
motiv serios şi care aveau o stare bună de sănătate şi puteau munci nu primeau nici un
ajutor şi erau trimişi înapoi în oraşele lor. 1437 Această politică era aplicată şi cerşetorilor.
Era de datoria chestorului (quaestor – judecătorul tuturor celor care veneau din
provincie să-şi caute dreptatea în Capitală – n.tr.) oraşului să le găsească de lucru. Când
cerşetorii sănătoşi refuzau să muncească, erau alungaţi din Capitală. 1438 Un cămin pentru
săraci includea şi o clinică şi de multe ori servea şi drept azil pentru bătrâni.1439
Dintre numeroasele cămine pentru săraci care trebuie să fi existat în multe oraşe şi
cetăţi ale Imperiului bizantin, putem identifica doar câteva după nume. Mărturiile ajung
la noi în termeni generali; ne lipsesc cunoştinţe în amănunţime, cum ar fi localizarea,
dimensiunile instituţiei şi numărul locuitorilor ei, regimul alimentar şi condiţiile
generale din cămin. De exemplu, ştim că Sf. Vasile a inclus un cămin pentru săraci în
remarcabilul său complex filantropic, Vasiliada1440, dar nu avem mai multe informaţii
despre el.
Este de înţeles de ce autorii bizantini nu ne oferă mai multe detalii; nici un istoric
modern nu s-ar fi gândit să prezinte o descriere amănunţită a instituţiilor de binefacere în
istoria generală a unui stat, ţări sau a unui oraş, decât dacă avea un motiv de a se ocupa
exclusiv de ele. Cu excepţia lui Procopiu şi, probabil, a Anei Comnena, nici un autor
bizantin nu a scris special despre aceste instituţii, administrarea lor sau despre clădirile
în sine. Orice trimitere la ele pare să fie ocazională. Din acest motiv, din afirmaţiile
generale trebuie să deducem anumite detalii şi să tragem concluzia că trebuie să fi fost
mai multe instituţii decât cele pe care le putem identifica.
Astfel, în eparhia Cezareei, trebuie să fi existat câteva cămine pentru săraci pe
lângă vastul complex al Vasiliadei. Sf. Vasile cel Mare, scriind contabilului prefectului,
introduce un horepiscop (chorepiscopos – episcop ce se ocupa de zonele rurale – n.tr.)
care avea în grijă un astfel de aşezământ. El scrie: „Tu [i.e. contabilul] vei avei avea
bunăvoinţa să cercetezi căminul pentru săraci din regiunea aflată sub supravegherea lui
[i.e. a horepiscopului] şi să îl scuteşti în întregime de taxe. Fiindcă deja l-a determinat pe
colegul tău să scutească mica proprietate a săracilor de impozitare.”1441
Sf. Vasile arată de asemenea că existau câteva aşezăminte pentru săraci în oraşul
Amasia, în eparhia Pontului, pe râul Iris. El scrie că, potrivit informaţiilor pe care le are,
un contabil al prefectului sprijinea unul dintre ele. Sf. Vasile a apelat la acest al doilea
funcţionar imperial şi i-a cerut ajutorul pentru un alt cămin pentru săraci deţinut de
Biserică, al cărui administrator era un horepiscop.1442
Faptul că episcopii erau în acelaşi timp şi administratori ai instituţiilor pentru
săraci demonstrează importanţa ataşată funcţiei lor.

1437
Justinian, Novel No. 80, Cap. 4.
1438
Ibidem, Cap. 5.
1439
Sozomenos, Eccl. History, IX, 1; Attaleiates, Diataxis, ed. Sathas, „”, I, 8-9; Rhallis-Potlis, „”, II,
234-35.
1440
Ibidem, VI. 34, p. 291; Gregory Nazianzenos, „The Panegyric of St. Basil”, ed. Boulenger, p. 188. Cf. Ignatios of
Selybria, ed. Ioannou, „”, p. 213.
1441
Basil the Great, Epistle No. 142, ed. Deferrari, II, 345.
1442
Idem, Epistle No. 143, p. 347.

199
 Cel mai apropiat prieten al Sf. Vasile, Sf. Grigorie Teologul, şi-a împărţit
proprietăţile sale Bisericii primului său scaun episcopal, oraşului Nazianz, pentru a fi
folosită exclusiv spre mângâierea celor săraci. El a numit trei persoane, doi diaconi şi un
călugăr, pentru a sluji ca administratori ai fondurilor sale. 1443 Ei sunt descrişi ca
ptochotrophoi (administratori ai căminului pentru săraci), un termen ce implică existenţa
instituţiilor destinate săracilor. Cu toate acestea, se poate să nu fi fost administratori ai
căminelor pentru săraci, în sensul strict al cuvântului. Termenul de ptochotrophos
însemna probabil că lor li se încedinţaseră fondurile ce urmau a fi folosite pentru săraci.
Sf. Grigorie este, totuşi, clar când scrie despre o instituţie pentru săraci. El scrie că
în Capadocia exista un spaţios aşezământ pentru cei săraci, al cărui director era un preot,
numit Sakerdos.1444 Aşezământul deţinea diferite proprietăţi, donate lui de către un
anumit Castor.
Contemporan Părinţilor capadocieni, în timp ce Macedonie I era patriarh al
Constantinopolului (341-48, 50-56), un anumit diacon, Eleusios, era de asemenea un
tutore important sau având probabil în grijă câteva cămine pentru săraci. 1445 În timpul
aceleiaşi perioade de aur a Bisericii creştine, exista un cămin pentru săraci pe ţărmul
Pontului Euxin (Marea Neagră), la nord de oraşul Sevasta. Era probabil un pavilion al
complexului filantropic Argyronium, despre care am discutat deja. A fost întemeiat în
timpul secolului al IV-lea şi era cunoscut la început drept Căminul pentru săraci
(Ptochotropheion).1446 Din punct de vedere administrativ, se afla în jurisdicţia
episcopului de Sevasta şi a slujit în general mai multor scopuri sociale.
Printre conducătorii Bisericii care au practicat acte de binefacere atât în sens
preventiv, cât şi vindecător faţă de cei nevoiaşi, Sf. Ioan cel Milostiv (Eleemon) a fost
fără îndoială un exemplu remarcabil. El înfiinţase câteva adăposturi pentru săracii din
Egipt.1447 Unul dintre ele, cunoscut drept Kaesarion, avea camere lungi boltite şi terase
din lemn. Podelele erau acoperite cu rogojini pătrate din stuf pentru a proteja locuitorii şi
a opri frigul. Renumitul patriarh vizita acest aşezământ adeseori şi împărţea săracilor
bani şi daruri, potrivit importanţei sărbătorii ce era prăznuită în ziua vizitei sale.1448
Împăraţii bizantini nu au zăbovit în urma episcopilor în operele de binefacere faţă
de săraci. Episcopii urmau învăţăturile Domnului lor, care le poruncise să poarte de grijă
fraţilor Săi, săracii. Şi împăraţii, în calitatea lor de chipuri ale prototipului lor, cerescul
Împărat, erau aşteptaţi să se îngrijească de săraci. Astfel, încă de la începutul Statului
bizantin îl aflăm pe Constantin cel Mare (324-37) luând măsuri de protecţie pentru
săraci. Istoricul demn de încredere Eusebiu (care ar fi putut avea un motiv special pentru
a sublinia metamorfoza creştină a lui Constantin) scrie că primul împărat a dăruit enorm
de mult bisericilor, pentru ca astfel ele să continue activitatea lor filantropică faţă de
1443
Gregory Nazianzenos, Exemplum Testamenti, MPG, XXXVII, col. 389AB.
1444
Idem, Epistle No. 211, MPG, XXXVII, col. 348C: „
”
1445
Sozomenos, Eccl. History, IV. 20: „”
1446
Epiphanios, Adversus Haereses, III, No. 55 (75), MPG, XLII. 2; col. 504C.
1447
Delehaye, „Une Vie”, pp. 22, 55 et passim.
1448
Gelzer, Leontios, pp. 57-58.

200
„săraci, orfani şi femeile nevoiaşe”1449. Mama sa Elena a săvârşit de asemenea multe
fapte de milostenie pentru mângâierea săracilor.1450 Deşi nu avem nici o trimitere exactă
la înfiinţarea vreunui cămin pentru săraci propriu-zis de către ei, este normal să facem o
asemenea presupunere, întrucât ei au construit diferite instituţii în trecut.
Nepotul lor, romanticul Iulian (361-63), care nu putea suferi creştinismul în toate
manifestările lui, s-a străduit cu toate acestea să imite filozofia filantropică creştină. Un
istoric creştin nu a ezitat să îl laude pentru preocuparea sa faţă de săraci. 1451 Împăratul
apostat a încurajat de altfel pe preoţii păgâni să urmeze exemplul preoţilor creştini în
fapte de filantropie.1452
Femeile de la curtea imperială erau adeseori mai pline de milă decât bărbaţii.
Astfel, Evdokia, soţia împăratului Teodosie al II-lea (408-50), a construit numeroase
cămine pentru bătrâni. Chiril Scythopolis a scris că ea a construit numeroase instituţii,
biserici, mănăstiri, cămine pentru săraci şi aziluri pentru bătrâni. 1453 Cu tot limbajul
pleonastic al lui Chiril , trebuie să fi fost o sămânţă de adevăr în ceea ce a scris. Printre
multele cămine pentru săraci, Evdokia a construit un cămin special pentru epileptici,
care putea găzdui 400 de persoane. Era localizat la Phordisiis, în Palestina, probabil între
zidurile Ierusalimului.1454 Cumnata Evdokiei, care a urmat lui Teodosie în 450 alături de
soţul său Marcian (450-57), este descrisă de autorii bizantini ca fiind foarte milostivă şi i
s-a atribuit ridicarea multor cămine pentru săraci. 1455 Ea le-a înzestrat cu toate averile ei,
care trebuiau împărţite şi altor aşezăminte filantropice şi sociale.
Printre căminele destinate săracilor, cineva putea întâlni instituţii speciale pentru
oamenii săraci ce sufereau de lepră. Paladie, istoricul monahismului timpuriu,
menţionează un astfel de aşezământ în Alexandria. În timpul călătoriei sale în
comunităţile monahale egiptene, în jurul anului 388 1456, căminul pentru săraci din
Alexandria era administrat de un preot numit Macarie, care trebuie să fi fost un om isteţ.
El obţinuse printr-o putere de convingere fără scrupule 500 de monede pentru

1449
Eusebios, De Vita Constantini, Cartea a IV-a, 28, ed. Heikel, I, 128: „
”
1450
Ibidem, p. 96: „”
1451
Sozomenos, Eccl. History, V. 16.
1452
Ibidem; Julian, Epistle to Theodore the Chief-Priest, No. 89, ed. Bidez, I, part 2, 156: „

” Cf. J. Kabiersch, Untersuchungen zum Begriff der Philanthropia bei dem Kaiser Julian (Weisbaden, 1960);
Glanville Downey, „Philanthropia”, Historia, IV (1955), 201.
1453
Cap. 35, Schwartz, Kyrillos, p. 53: „
” Symeon Metaphrastes, Vita S Euthymii, MPG, CXIV, col. 677CD; cf. Raymond
Genier, Vie de Saint Euthyme le Grand (377-473). Les Moines et l’église en Palestine au V e siècle (Paris, 1909), pp. 206
ş.u.; Festugière, Les Moines, pp. 101-103; Nicephoros Callistos Xanthopoulos, Ecclesiastical History, Cartea 14, Cap. 50,
MPG, CXLVI, col. 1240B.
1454
Nicephoros Callistos Xanthopoulos, Ecclesiastical History, MPG, CXLVI, col. 1240B: „
” Cf. J. I. Milik, „La Topographie de
Jérusalem vers la fin de l’époque byzantine”, p. 150, nota 2.
1455
Theophanes, Chronographia, I, 106; George Cedrenos, I, p. 587; George Monachos, II, 610.
1456
Altaner, Patrology, p. 254.

201
aşezământul său de la o femeie foarte bogată, dar lacomă.1457 Totuşi, renumele său de
„iubitor de săraci” a supravieţuit mai mult decât şiretenia metodelor sale.
Acest cămin pentru săraci avea două etaje: etajul superior era ocupat de femei, iar
cel inferior, de bărbaţi. Toţi locuitorii săi erau infirmi datorită leprei.1458
Dintre împăraţii secolului al VI-lea, Iustinian a fost fără îndoială cel mai
important în ridicarea sau reconstruirea clădirilor destinate săracilor. Aceasta este, cel
puţin, impresia pe care o lasă literatura istorică a timpurilor sale. Pe lângă minunatele
aşezăminte pe care le-a ridicat în câteva oraşe şi cetăţi ale imperiului, Iustinian a
întemeiat sau a restaurat câteva cămine pentru săraci. El a reabilitat căminul numit al Sf.
Roman din Apameia.1459 A ridicat unul nou în Bostra1460 şi a reconstruit pe cele ale lui
Kouricos1461 şi Sf. Conon1462. El a construit de asemenea un cămin pentru săraci în
Emporium-ul (piaţa) oraşului port Perga, în Pamfilia, pe care l-a închinat Sf. Mihail.1463
În timpul celei de-a doua jumătăţi a secolului al VII-lea aflăm că un aşezământ
pentru săraci exista în regiunea Eugeniou din Constantinopol. Sf. Andrei, renumitul
imnograf şi arhiepiscop al Cretei, a fost numit de împăratul Iustinian al II-lea (685-95,
705-11) pentru a sluji ca administrator al lui după hirotonia întru diacon, în jurul anului
685.1464 Din această funcţie, el a fost ales conducător al Bisericii cretane.
Este în primul rând logic ca cineva să se aştepte ca în Capitală să fi existat multe
aziluri pentru bătrâni. Iustinian a hotărât ca şi căminele pentru săraci să facă subiectul
aceleiaşi legi ce trebuia să organizeze proprietăţile bisericeşti, ceea ce arată că existau
multe ptocheia1465 care nu erau scutite de taxe.1466 Multe instituţii pentru săraci trebuie să
fi fost menţinute şi în secolele următoare. Ni se spune că Vasile I (867-86) a fost foarte
generos faţă de ele.1467
Cu toată această descriere în general favorabilă, doar încă trei cămine pentru
săraci sunt cunoscute după nume. Primul se afla în oraşul Neapolis, de partea cealaltă a
Bosforului. Ştim că în anul 489, administratorul său, Eufimie, a fost ales de către Sinod
pentru a-i urma lui Flavitas în scaunul Patriarhiei de Constantinopol. Alegerea unui
ptochotrophos în scaunul ecumenic demonstrează că această funcţie era foarte respectată
şi că era încredinţată persoanelor capabile (şi de obicei de o ortodoxie ireproşabilă).
Această ipoteză este susţinută în continuare de alegerea unui nou patriarh. Ştim că
patriarhul Nichifor I (806-15) a fost forţat de către partida iconoclastă să administreze

1457
Palladios, Hist. Lausiaca, ed. Butler, VI, 23.
1458
Ibidem, VI, 24.
1459
Procopios, Buildings, V. 9, 27.
1460
Ibidem, V. 9, 22.
1461
Vezi Niceta Choniates, 585. 20. Pentru protecţia văduvelor în secolele IV şi V, vezi Koukoules, , II, 162-64.
1462
Procopius, Buildings, V. 9, 35.
1463
Ibidem, V. 9, 38.
1464
Chronicon Paschale, p. 699; Ephraemios, v. 9818.
1465
Nicetas, Life of St. Andrew the Hierosolymite, ed. Papadopoulos-Kerameus, „”, V, 174; cf. S. Eustratiades,
„”, Nea Sion, vol. 29. 12 (Jerusalem, 1934), p. 675.
1466
Justinian, Novel 7, Praefatio, p. 49; cf. Novel 43, Cap. 1, p. 271; Novel 120, Cap. 6, pp. 582-83.
1467
Idem, Novel 43, pp. 269-73.

202
„marele cămin pentru săraci”1468 înainte de a fi ales patriarh. Nu există nici un fundament
pentru a identifica acest cămin cu Marele Orfelinat, după cum sugerează un autor
contemporan.1469 Ele au fost două instituţii separate, iar funcţiile de ptochotrophos
(administrator al căminului pentru săraci) şi orphanotrophos (administrator al
orfelinatului) au fost bine stabilite cu secole înainte de către legislaţia lui Iustinian, după
cum am văzut deja. În continuare, ştim că în Constantinopol a existat un al doilea cămin
pentru săraci, care era descris ca to ptocheion, adică cel mai mare şi mai important dintre
toate căminele pentru săraci.1470 Se afla lângă Biserica Sf. Arhip şi Filimon. Suntem
informaţi că această biserică era în regiunea Elaia1471 (Elaia era probabil deasupra
Galatei1472 de astăzi). Se poate ca Nichifor să fi fost administratorul acestui cămin
deosebit.
A treia instituţie pentru săraci a fost întemeiată de Mihail al IV-lea Paflagonianul
(1034-41). El a fost motivat de dorinţa sa de a primi iertare pentru păcatele sale şi de a-I
mulţumi lui Dumnezeu.1473 Psellos, izvorul acestei informaţii, nu scrie în ce cartier a fost
înfiinţată sau orice altceva despre dimensiunile sale. Totuşi, el adaugă că împăratul a
înzestrat-o cu dărnicie.1474
În peninsula grecească, cămine pentru săraci propriu-zise trebuie să fi existat în
oraşe precum Tesalonic, Corint, Castoria şi alte oraşe. În săpăturile de la Atena din 1877
a fost descoperită o inscripţie cu un citat biblic: „Deschizi Tu mâna Ta şi de bunăvoinţă
saturi pe toţi cei vii.”1475 Împreună cu ea au fost descoperite alte inscripţii care au fost
acceptate ca datând din secolele al X-lea sau al XI-lea. Putem presupune că prima
inscripţie datează din timpul unuia dintre aceste două secole. Panaretos Constantinides,
care le-a studiat, sugerează că era un epigraf ataşat unui cămin pentru săraci. 1476 Această
instituţie trebuie să fi fost în regiunea Asclepion, unde au fost făcute săpăturile.
În secolul al XII-lea, în Constantinopol, Alexie Comnenul a adăugat un număr de
cămine pentru săraci marelui său complex filantropic1477, „noul oraş” despre care am
amintit deja. Mulţi dintre locuitorii acestor aşezăminte nu erau doar săraci, dar şi infirmi,
fie orbi, şchiopi sau cu orice alt defect. Clădirile aveau două etaje şi erau aproape unele
de altele.1478

1468
Genesios, Regum, IV, ed. I. Bekker, CSHB (Bonn, 1834), 128. Cf. Theophanes Continuatus, Chronographia, p. 462;
Leo VI the Wise, „”, ed. A. Vogt and I. Hausherr, „Oraison funèbre de Basile I par son fils Leon VI le
Sage”, OCP, XXVI. 1, No. 77 (1932), 58, 60 et passim.
1469
Ignatios, Vita S. Nicephori, ed. de Boor, p. 152: „

” Vezi şi Ignatios, MPG, C, col. 60D.
1470
Paul J. Alexander, The Patriarch Nicephorus of Constantinople (Oxford, 1958), pp. 63-64.
1471
Dmitrievsky, Typika, I, p. 88; Synaxarium, col. 801, şi Synaxaria Selecta, 31.
1472
Synaxarium, col. 804.
1473
Janin, Constantinople, pp. 416-17.
1474
Michael Psellos, Michael IV, Cap. 36, ed. Renauld, I, 74: „
”
1475
Psalmi 144, 16.
1476
P. Constantinides, „”, Parnassos, VI (Athens, 1882), 80-85.
1477
Anna Comnena, Alexias, XV. 7: „”
1478
Ibidem.

203
 Marele proprietar de pământ şi demnitar imperial Mihail Ataleiatul, una dintre
cele mai importante persoane din secolul al XII-lea, şi-a folosit averea pentru
mângâierea săracilor. El a transformat, cu o investiţie considerabilă de timp şi forţă de
muncă, o clădire antică, ruinată de timp şi de cutremure, aflată pe moşiile sale din
Rhaedestos, lângă Marea Marmara, într-un cămin pentru săraci. 1479 El a cumpărat şi o
clădire alăturată de la Psorarios şi Narses şi a ataşat-o celeilalte, întemeind un aşezământ
considerabil pentru a servi drept ptocheion pentru populaţia locală şi ca loc de odihnă
pentru călătorii nevoiaşi.1480
Ataleiatul mai deţinea şi alte clădiri în Constantinopol. El scrie că a transformat
casa pe care o dobândise de la cumnata sa Anastasia (sora soţiei sale) şi consacrat-o
drept cămin pentru săraci. Acesteia i-a ataşat o clădire cu un singur etaj (katageon),
cunoscută drept sala de mese (triclinio). Aşezământul era legat de Biserica Prodromos şi
avea o ieşire şi o intrare într-o altă casă, pe care o cumpărase de la mătuşa soţiei sale,
Eufrosina. Acestea două, clădirea cu un singur etaj şi casa obişnuită au fost unite într-o
altă instituţie pentru săraci.1481
Aceste aşezăminte erau puse sub conducerea unui singur administrator, „spre
slava lui Iisus Hristos, Prea milostivul”. Toate urmau să fie cunoscute drept „Căminul
pentru săraci Panoiktermon”.1482 El a făcut toate acestea pentru a împlini porunca „iubirii
de oameni” a lui Hristos. Mihail le-a înzestrat cu dărnicie şi le-a asigurat din punct de
vedere legal pentru ca nimeni să nu le încalce autonomia şi scopul divin. El a rostit o
anatema asupra oricărui ar fi călcat hotărârile sale.
El a construit de asemenea o biserică şi a hotărât ca aşezămintele să fie deservite
de călugări, printre care amintim pe econom (oeconomos) şi pe eclesiarh (ecclesiarches),
care era responsabil cu slujbele religioase şi viaţa liturgică a instituţiei. 1483 Ei trebuiau să
fie răspunzători faţă de moştenitorul său (al lui Mihail), fiu sau nepot, în orice caz, unuia
dintre descendenţii săi. Dacă nici un administrator (ptochotrophos) nu era descendent
din familia sa, economul îşi asuma responsabilitatea pentru întreaga instituţie.
Întrucât numărul călugărilor ce slujeau în căminul pentru săraci era considerabil,
Ataleiatul a întemeiat şi o mănăstire pentru ei.1484 El a făcut prevederi atât pentru
locuitorii săraci, cât şi pentru monahi. Cele prisositoare trebuiau împărţite cerşetorilor şi
altor săraci, pe care el îi numea „fraţi întru Hristos”.1485
Dispoziţiile lui Mihail prevăd că nimeni nu poate încălca hotărârile stabilite ale
aşezământului, decât dacă este „mizantrop (misanthropos – care urăşte oamenii) şi se
poartă contrar Dumnezeului Milostiv şi Iubitor de oameni (philanthropos – care iubeşte
oamenii)”.1486 În continuare, Ataleiatul a înzestrat ctitoria sa cu bani şi câteva moşii.1487
1479
Michael Attaleiates, Diataxis, ed. Sathas, „”, I, 8.
1480
Ibidem, p. 9.
1481
Ibidem, p. 10.
1482
Ibidem.
1483
Ibidem, p. 16.
1484
Ibidem, p. 17.
1485
Ibidem: „”
1486
Ibidem, pp. 18-19.
1487
Ibidem, p. 19.

204
El a hotărât că dacă familia sa va dispărea de pe faţa pământului, toate proprietăţile sale,
banii, bunurile şi obiectele de valoare să fie dăruite aşezămintelor sale filantropice.1488
O instituţie pentru săraci trebuie să fi fost un aşezământ obişnuit încă din primele
secole ale Imperiului bizantin, nu doar în Constantinopol, ci şi în alte oraşe. Diaconiţa
Olimpiada1489, credincioasa ucenică a Sf. Ioan Gură de Aur, şi-a împărţit toate averile
sale săracilor, instituţiilor şi pentru răscumpărarea prizonierilor de război. Printre ele
întâlnim şi căminele pentru săraci.1490
O altă femeie bogată din Alexandria, care a trăit în timpul domniei lui Teodosie al
II-lea (408-50)1491, a primit sfatul că s-ar putea elibera de bunurile materiale prin
împărţirea lor aşezămintelor filantropice, inclusiv căminelor pentru săraci.1492
Asemenea trimiteri generale la instituţiile destinate săracilor sunt întâlnite până la
sfârşitul Imperiului bizantin. Este suficient să menţionăm aici un anumit exemplu din
secolul al XIII-lea. În timpul domniei lui Ioan al III-lea Dukas Vatatzes (1222-54) al
Imperiului de la Niceea, după ocupaţia latină a Constantinopolului, soţia sa, împărăteasa
Irina, a construit biserici şi mănăstiri în oraşe precum Magnezia, Niceea, Prousa şi le-a
înzestrat în mod adecvat, precum şi căminele pentru bătrâni existente.1493
În timp ce un cămin pentru bătrâni slujea clasei săracilor, bizantinii săvârşeau
binefaceri faţă de cerşetorii, captivii, orfanii şi persoanelor lovite de sărăcie care nu erau
cuprinse în instituţii organizate.
Funcţia de administrator al unui cămin pentru săraci (ptochotrophos) era o
demnitate bisericească importantă. După cum am văzut deja, doi patriarhi de
Constantinopol, Eufimie (489-95) şi Nichifor I (806-15), erau ptochotrophoi când au
fost aleşi în acest scaun. Sf. Andrei, arhiepiscopul Cretei, a fost de asemenea
administrator al căminului pentru săraci Eugeniou, din Constantinopol, înainte de a fi
ales episcop.1494
Canonul 8 al Sinodului Ecumenic de la Calcedon indică şi el că ptochotrophos era
o demnitate bisericească. Canonul îl plasează pe administratorul căminului pentru săraci
sub ascultarea episcopului local.1495 Sf. Vasile cel Mare, pe de altă parte, a hotărât ca
orice cleric care ar fi obţinut această funcţie prin simonie sau mijloace nepotrivite să fie
înlăturat din ea.1496

1488
Ibidem, pp. 20-21.
1489
Vezi A. M. Malingrey, Jean Chrysostom Lettres à Olympias, Sources Chrétiennes (Paris, 1947), pp. 6-15.
1490
Palladios, Hist. Lausiaca, Cap. 144, MPG, XXIV, col. 1249: „

” Cf. ediţiei lui Butler la Paladie, pp. 149-150 şi
Letters to Olympias, aparţinând Sf. Ioan Gură de Aur, No. 8. 10a, ed. Malingrey, pp. 133-134.
1491
Symeon Metaphrastes, Vita et Conversatio Sanctae Euphrosynes Alexandrinae, MPG, CXIV, col. 305A.
1492
„Vita Sanctae Euphrosynae”, ed. A. Boucherie, AB, II, 199.
1493
Nicephoros Gregoras, I, 45; cf. George Acropolites, Annales, pp. 56, 67.
1494
Nicetas, Life of St. Andrew the Hierosolymite, ed. Papadopoulos-Kerameus, „”, V, 174.
1495
Rhallis-Potlis, „”, II, 234; cf. Knecht, System des Justinianischen Kirchenvermogensrechtes, pp. 50-51.
1496
Ibidem, VI, 514.

205
 14

Alte instituţii

Pe lângă marile instituţii pe care le-am studiat în paginile precedente, întâlnim în

societatea bizantină alte aşezăminte pentru serviciile sociale, având fie un caracter
prescriptiv, fie terapeutic.

CASELE DE REEDUCARE

Prostituţia era unul dintre aspectele cele mai puţin încântătoare ale unei civilizaţii
creştine precum cea bizantină. Sărăcia, condiţiile sociale, consideraţiile economice şi,
mai presus de toate, firea umană au contribuit la existenţa persoanelor indezirabile din
punct de vedere legal şi moral în societatea bizantină. 1497 Soarta lor a fost aceeaşi ca şi în
societăţile anterioare. William Lecky, istoricul din secolul al XIX-lea despre moravuri şi
idei, a exprimat foarte competent sentimentele tuturor societăţilor când a scris că femeia
prostituată este persoana „în mod sigur cea mai vrednică de plâns şi, din anumite puncte
de vedere, cea mai îngrozitoare, ... care falsifică cu o inimă rece entuziasmul
sentimentului de iubire şi se oferă pe sine ca instrumentul pasiv al plăcerii; care este
dispreţuită şi insultată ca cea mai josnică dintre femei... Ea rămâne, în timp ce credinţe şi
civilizaţii se ridică şi decad, eterna preoteasă a omenirii, blestemată pentru păcatele
oamenilor.”1498
În societatea bizantină, în timp ce unii au privit femeia căzută ca un mijloc de
distracţie, alţii au acceptat-o ca pe o fiinţă creată „după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu”; o fiinţă umană care merită mila şi iubirea societăţii. De aceea, spre
deosebire de alte sisteme religioase şi sociale, societatea bizantină a adoptat o atitudine
mai degrabă de milostivire faţă de persoana prostituatelor, deşi legislaţia Statului şi a
Bisericii era severă împotriva prostituţiei ca atare. 1499 Robert Byron observă just că
„povestea unei prostituate dezvăluie sensul general al societăţii bizantine. Acea societate
a fost una în care urmărirea adevăratului ideal creştin era posibilă; nu prin firimitura
dăruită săracilor sau prin întoarcerea celuilalt obraz; ci prin iubirea faţă de ceilalţi, prin
înţelegerea semenilor născuţi cu instinctul grecesc de a risipi pretenţiile de superioritate
ale unui om asupra altuia.”1500

1497
Pentru prostituţie în societatea bizantină, vezi Phaedon Koukoules, , II, 2 (Athens, 1948), 117-62; Peter Charanis,
„Some Aspects of Daily Life in Byzantium”, pp. 60-62. Vita S. Andrea Salo, AASS, May, VI, Corollarium, pp. 13-14. Vezi
şi sursele citate în următoarele note ale acestui capitol.
1498
Lecky, Eur. Morals, II, 282-83.
1499
Cf. Justinian, Novel 51, pp. 295-96; Novel 17. 7, pp. 121-22; Zepos-Zepos, Jus, V, 471-72. Pentru Canoane bisericeşti
şi ale Sfinţilor Părinţi, vezi Rhallis-Potlis, „”, I, 301-02; vol. IV, 216, 308, 309, 400, 437 et passim.
1500
Robert Byron, The Byzantine Achievement, p. 237.

206
 În lumea bizantină s-au depus eforturi considerabile pentru ca lipsa drepturilor
cetăţeneşti sau stigmatele să fie înlăturate de deasupra acestei categorii de femei care nu
mai fuseseră primite cu simpatie. Un exemplu extraordinar l-a oferit împărăteasa
Teodora. Ilustra soţie a lui Iustinian I a fost una dintre cele mai generoase împărătese din
Imperiul bizantin. Ea nu a fost doar atentă în a-şi exercita influenţa pentru cauza
dreptăţii, când aceasta era primejduită1501, dar a şi iniţiat câteva măsuri pentru a ajuta
nenorocitele femei care căzuseră pradă mijlocitorilor şi proxeneţilor. Ni se spune că ea a
răscumpărat prostituate de la stăpânii lor plătind din propriul ei buzunar. Odată, ea a
oferit cinci monede (nomismata) unui proxenet pentru fiecare dintre femeile aflate sub
patronajul său. Ea nu numai că a dat ordine împotriva proxeneţilor, dar atunci când
elibera astfel de femei, dăruia câte o monedă fiecăreia dintre ele. 1502 Iustinian a urmat
exemplul ei.1503
Persoanele din cinul monahal au considerat că era de datoria lor să lucreze pentru
restaurarea morală a femeilor căzute. Ni se spune că Sf. Vitalie a lucrat pentru a câştiga
pocăinţa multor prostituate şi pentru a le întoarce spre o viaţă morală şi demnă. El nu
numai că a vizitat casele rău famate pentru a convinge desfrânatele să părăsească
ruşinoasa lor profesie, dar s-a şi rugat pentru pocăinţa lor. Rezultatul cruciadei sale
morale a fost că unele au părăsit întru totul îndeletnicirea lor păcătoasă, altele s-au
căsătorit şi au început o nouă viaţă, iar altele, lepădând viaţa lumească, s-au retras în
mănăstiri.1504
Cunoaştem alte două exemple de binefacere organizată destinată femeilor căzute,
unul din secolul al VI-lea şi altul din secolul al XI-lea. Procopiu, care adeseori
exagerează, scrie că „existau o mulţime de femei în Bizanţ care continuau să ducă o
viaţă de desfrâu în bordeluri, nu din propria lor voinţă, ci datorită plăcerii păcătoase.” 1505
Pentru a face curăţenie în oraş, Iustinian şi Teodora au alungat proprietarii de bordeluri
şi au ridicat o instituţie specială pentru a răspunde necesităţilor fostelor prostituate.
Numai datorită eforturilor Teodorei, Iustinian a emis o novelă specială 1506
împotriva racolării şi exploatării fetelor sărace şi minore. Novela, la fel ca şi cronicarul
Ioan Malalas, arată că proxeneţi lipsiţi de scrupule vizitau satele şi oraşele din provincie,
abordând familiile sărace. Sărăcia îi determina pe nefericiţii părinţi să îşi vândă fiicele
proxeneţilor, care le promiteau încălţăminte, îmbrăcăminte şi alte lucruri trebuincioase.
Totuşi, când fetele erau aduse la Constantinopol, erau închise în case aglomerate şi
murdare pentru a practica prostituţia. Bineînţeles, banii erau strânşi de către stăpâni.1507

1501
John Lydos, De Magistratibus, III, 69, 263: „
[]”
1502
Malalas, p. 440.
1503
Agathias, p. 307.
1504
Gelzer, Leontios, p. 73; cf. „Life of St. Gregory the Decapolites”, ed. F. Dvornik, La Vie de Saint Grégoire le
Decapolite, pp. 56-57.
1505
Procopios, Buildings, I. 9, 35-36. Traducerea în engleză este după H. B. Dewing şi Glanville Downey, p. 75; cf.
Koukoules, , II, 144.
1506
Justinian, Novel 14.
1507
Ibidem, „Prooimion”; Malalas, pp. 440-41.

207
 Renumita împărăteasă şi-a exprimat preocuparea pentru femeile căzute în termeni
mai concreţi. Pe ţărmul Pontului Euxin, de partea cealaltă a Constantinopolului, exista
un palat părăsit. Ei l-au transformat într-o mănăstire de maici numită Metanoia (a
pocăinţei), pentru a sluji ca adăpost femeilor căzute care se pocăiseră pentru ruşinosul
lor trecut.1508 Procopiu adaugă că mai mult de 500 dintre ele au fost aduse în acea
instituţie1509 şi că iluştrii împăraţi au înzestrat mănăstirea cu un bogat venit.1510
Al doilea asemenea aşezământ a fost opera împăratului Mihail al IV-lea (1034-
41). Psellos scrie că după ce au trecut zilele de pasiune pentru Mihail şi Zoe, împăratul a
arătat multă smerenie, dorind mântuirea sufletului său. Renumitul filozof afirmă că el nu
îl laudă pe Mihail, ci că doar povesteşte pur şi simplu evenimentele.1511
În enumerarea faptelor bune ale lui Mihail, Psellos include „o clădire de
dimensiuni mari şi foarte frumoasă”, pe care împăratul Mihail al IV-lea a ridicat-o
pentru a găzdui desfrânatele ce erau pregătite să se pocăiască. 1512 Împăratul a emis o
hotărâre prin care, în cuvintele lui Mihail Psellos, „toate femeile care îşi vindeau
frumuseţea, dacă erau dornice să renunţe la negoţul lor şi viaţa luxoasă, puteau găsi
adăpost în această clădire: ele trebuiau să îşi schimbe propriile haine cu cele ale maicilor
şi toată frica de sărăcie era alungată din viaţa lor pentru totdeauna... După care o mare
mulţime de prostituate s-au năpustit spre adăpostul său, bazându-se pe declaraţia
împăratului, şi şi-au schimbat atât podoabele, cât şi modul de viaţă, un tânăr detaşament
înrolat în serviciul lui Dumnezeu, ca soldaţi ai virtuţii.”1513
Nu este lipsit de importanţă să subliniem faptul că datorită atitudinii plină de milă
şi filozofiei religioase a bizantinilor faţă de desfrânatele pocăite, aflăm un număr de
sfinţi care mai înainte au fost mari păcătoşi. 1514 Pentru a fundamenta această politică,
bizantinii trimiteau la Sfintele Scripturi. În timp ce Noul Testament vorbeşte cu asprime
împotriva desfrânării, adulterului şi păcatelor cărnii1515, păcătosul care se pocăieşte este
întotdeauna primit de Biserică. Exemplul a fost dat de Însuşi Hristos. Când fariseii şi
cărturarii au adus înaintea Lui o femeie prinsă în adulter pentru a o condamna, Hristos a
rostit cuvintele celebre astăzi: „Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi
piatra.”1516 În alt loc, Iisus a arătat că desfrânatele care se pocăiesc intră în Împărăţia
cerurilor înaintea preoţilor şi persoanelor religioase înfumurate. 1517 Oricine poate
înţelege cât de mult a influenţat această filozofie creştină atitudinea bizantinilor faţă de
femeile căzute.

CIMITIRELE PENTRU STRĂINI (XENOTAPHEIA)

1508
Procopios, Buidings, I. 9; cf. idem, Anecdota, XVII. 5; Malalas, pp. 440-41.
1509
Idem, Anecdota, XVII, 5-6.
1510
Idem, Buildings, I. 9.
1511
Michael Psellos, Michael IV, Cap. 34, ed. Renauld, I, 73-74.
1512
Ibidem, Cap. 36, ed. Renauld, I, 74-75.
1513
Ibidem; traducerea în engleză, E. R. A. Sewter, The Chronographia of Michael Psellus (London, 1952), pp. 73-74.
1514
Sophronios of Jerusalem, Vita Mariae Aegyptiae, MPG, LXXX. 3, col. 3697 ş.u.
1515
Faptele Apostolilor 25, 20; Romani 1, 29; I Corinteni 6, 18; I Tesaloniceni 4, 3 ş.a.
1516
Ioan 8, 3-7.
1517
Matei 21, 31.

208
 Printre diversele instituţii de binefacere din Bizanţ putem include de asemenea
cimitirul special destinat înmormântării străinilor sau localnicilor săraci (xenotapheion).
Nu cunoaştem prea multe despre această tradiţie, dar există dovezi că, în Bizanţ,
Biserica, Statul sau binefăcătorii particulari au preluat cheltuielile pentru înmormântarea
săracilor şi aveau locuri speciale pentru ei. În Constantinopol, un astfel de cimitir se afla
lângă bazinul de apă al lui Mochie.1518
Din partea Statului, ni se spune că împărăteasa Pulheria, soţia lui Marcian (450-
57) a avut un rol deosebit în înfiinţarea de cimitire pentru străini (xenotapheia).
Deoarece substantivul este la plural, cineva s-ar putea întreba cât de multe a întemeiat
ea. Atât Theophanes, cât şi George Monachos sugerează că Pulheria a înfiinţat mai mult
decât unul.1519 Mai târziu, în secolul al VIII-lea şi începutul secolului al IX-lea,
împărăteasa Irina (797-802) este lăudată pentru măsurile sale faţă de săraci. Pseudo-
Codinos trebuie să fi avut în minte anumite cimitire pentru săraci şi străini, când a scris
că Irina a înfiinţat ta xenotapheia.1520
Legislaţia lui Iustinian sugerează că săracilor li se îngăduiau o slujbă şi un loc de
înmormântare gratuit într-un cimitir special. 1521 Mai târziu, în secolul al X-lea, Leon al
VI-lea (886-912) a decretat o lege privind atelierele de la Sf. Sofia. O mare parte din
acest venit era folosit în scopuri filantropice, incluzând şi cheltuielile pentru
înmormântarea săracilor şi, probabil, a străinilor care muriseră în timp ce vizitau
Capitala.1522
Cimitirele pentru străini au existat şi în alte oraşe. Exista unul în micul orăşel
Dafne, în afara Antiohiei.1523 Ioan Moschos, sursa acestei informaţii, afirmă că străinii
erau înmormântaţi într-un mod oarecum diferit faţă de cetăţenii localnici. Probabil că
ceremonia religioasă era mai scurtă decât a unui om obişnuit 1524, trupul nu era spălat, iar
scurta ceremonie se desfăşura fără lumânări şi tămâie. Într-un mod asemănător fusese
înmormântat într-un cimitir pentru străini Sf. Simeon Stilitul (secolul al VI-lea).1525
Filozofia de bază pentru milostenia faţă de străinii adormiţi şi săraci este
exprimată de Teodor Studitul. Într-o scrisoare către consulul Toma, Teodor a subliniat
că, datorită iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de om, chipul şi asemănarea lui Dumnezeu,
monahii din Mănăstirea Studion şi el însuşi se dedicaseră slujirii celor care, fie datorită

1518
Phaedon Koukoules, „”, EEBS, XVI, 42, nota 1.
1519
Theophanes, Chronographia, I, 106; George Monachos, II, 610.
1520
Pseudo-Codinos, Patria, Th. Preger, III, 246.
1521
Justinian, Novel 59, Cap. 7 et passim.
1522
Leo VI the Wise, Novel 12, Zepos-Zepos, Jus, I, 70.
1523
Joannes Moschos, Pratum Spirituale, Cap. 88, MPG, LXXX. 3, col. 2945B; cf. M. I. Gedeon, „
”, Ekklesiastike Alethia, IX (1888-1889), p. 295, col. 1; Paul Van Den Ven, ed., La Vie Ancienne de S. Syméon
Stylite le Jeune, vol. 2 (Brussels, 1970), pp. 271, 274. Cimitirul pentru străini era situat în locul cunoscut drept
Elephantonas.
1524
Moschos, MPG, LXXX. 3, col. 2945B: „” Pentru înmormântări şi
tradiţiile legate de ele, vezi Phaedon Koukoules, „”, EEBS, XVI, 3-80; George Spyridakis,
„”, EEBS, xx, 75-171.
1525
Leontios of Neapolis, „Vita S. Symeone Salo Confessore”, AASS, July, I, 150A; ibidem, MPG, XCIII, col. 1744D.

209
sărăciei, fie datorită faptului că erau străini şi nu aveau nici o rudenie în Capitală, erau
părăsiţi chiar şi în clipa morţii.1526

AZILURILE PENTRU ORBI

Am văzut că spitalele bizantine cuprindeau clinici oftalmologice1527, iar printre

doctori se afla un oftalmolog (ophthalmicos iatros).1528 Dovezi suplimentare, dar
insuficiente, arată că bizantinii au avut instituţii speciale pentru orbi. Din povestirea
„minunilor” Sf. Anastasie († 628) aflăm că în Ierusalim exista un azil pentru cei orbi
(typhlokomeion).1529 Luând în considerare mila pe care Biserica bizantină şi societatea o
arătau faţă de cei orbi şi infirmi, putem presupune că acel azil pentru orbi din Ierusalim
nu era o excepţie. Biserica păstra Canonul 57 Apostolic prin care oricine râdea de un om
orb, surd sau şchiop putea suferi pedeapsa excomunicării. Conform canoniştilor
Zonaras, Balsamon şi Aristenos, canonul hotăra că cei orbi şi, în general, cei infirmi,
meritau înţelegerea şi ajutorul filantropic al comunităţii.1530
Trebuie să mai fi fost şi alte instituţii de binefacere despre care ştim foarte puţin
sau deloc, cum ar fi parthenones şi cherotropheia. Parthenones trebuie să fi fost
orfelinate sau cămine pentru fetele părăsite. Le întâlnim în secolul al IV-lea 1531, ca şi în
secolul X-lea1532 şi al XV-lea1533, în Constantinopol şi oraşele mai mici. Cherotropheion,
o instituţie destinată probabil văduvelor sărace ce exista în Imperiul bizantin
timpuriu1534, e posibil să nu fi supravieţuit după secolul al V-lea, deşi asistenţa socială se
îndrepta şi spre văduvele din Bizanţ din secolele următoare.1535

1526
Theodore Studites, Epistles, Cartea I, No. 13, MPG, XCIX, col. 953A: „
[]



”
1527
Dmitrievsky, Typika, I, 682.
1528
Julius Polydeukes, „[]”, ed. Anatole Boucherie, Notices et extraits des manuscrits
de la Bibliothèque Nationale, XXIII, part 2 (Paris, 1872), 351.
1529
„Miracula S Anastasii Persae”, No. XII, AASS, January, III, 52: „His vero miraculis alteram gratiam decet adjungere,
Sancti scilicet commiserationem. Mulier quaedam, Photi nomine, ministra effecta sacri typhlocomii, sive caecorum
domicilii...” Cf. J. I. Milik, „La Topographie de Jérusalem...”, P. 150, nota 2.
1530
„Fifty-Seventh Apostolic Canon”, ed. Rhallis-Potlis, „”, II, pp. 74-75, unde sunt citate comentariile
canoniştilor.
1531
„Life of St. Hypatios Archbishop of Gangra”, ed. Theophilos Ioannou, „”, p. 256.
1532
„Life of St. Paraskeve the Younger”, ed. Papadopoulos-Kerameus, „”, I, 443.
1533
Andronicos Kallistos, Monodia de Constantinopoli Capta, MPG, CLXI, col. 1134A.
1534
Sozomenos, Eccl. History, V. 15. Sozomen relatează că Eleusie, episcop de Cyzic, a construit instituţii pentru văduvele
sărace (cherotropheia). Cf. Johannes Chrysostomos, MPG, LVIII, col. 630; Symeon Metaphrastes, MPG, CXIV, col.
1097C.
1535
Vezi Niceta Choniates, 585. 20. Pentru protecţia văduvelor în secolele IV şi V, vezi Koukoules, , II, 162-64.

210
 15

Concluzii

Paginile anterioare reprezintă un efort, cum a şi fost de altfel, de a construi un

mozaic bizantin în sfera istoriei bizantine sociale şi religioase. Piesele au fost selectate
din cadrul multor secole ale perioadei bizantine şi am încercat să realizăm un tablou
foarte echilibrat. Reconstituirea noastră poate fi mai puţin frumoasă decât ar trebui să fie
un mozaic bizantin.1536 Cu toate acestea, avem în faţa noastră o perspectivă a civilizaţiei
şi culturii bizantine. Împăraţii şi patriarhii, funcţionarii de stat şi demnitarii Bisericii,
aristocraţii înstăriţi şi cetăţenii săraci, teologii învăţaţi şi călugării analfabeţi, istoricii
critici şi cronicarii populari şi-au expus părerile lor asupra conceptului de filantropie,
descriind activitatea instituţiilor de binefacere ale unui imperiu cu adevărat remarcabil,
indiferent de opiniile unor cercetători.
La începutul acestei lucrări am adoptat ca ipoteză a noastră pretenţiile autorilor
bizantini Teofilact Simocattes, Fotie, Nicolae Misticul, Alexie Makrembolites şi Ioan
Cantacuzenos1537 că filantropia a înflorit printre bizantini. Dovezile pentru a susţine
această ipoteză au fost furnizate. Cititorul va trage propriile sale concluzii. Cu toate
acestea, autorul se simte obligat să enunţe propria sa judecată.
Este aproape necesar să remarcăm că noţiunea teoretică de philanthropia a
devenit stabilă şi stereotipică în Imperiul bizantin încă din secolul al IV-lea. În folosirea
termenului există o pronunţată continuitate între antichitatea clasică grecească şi lumea
bizantină, deşi, în Bizanţ, conceptul de philantrhopia a dobândit o semnificaţie mai
religioasă. Această continuitate este evidentă atât în teorie, cât şi în practică. Grecii
antici au practicat filantropia în mod extensiv: ospitalitate, compasiune şi respect pentru
semenii lor. Nu împărtăşim opinia că lumea antică a fost „o lume fără iubire”. 1538
Dimpotrivă, exista multă preocupare faţă de cei în nevoi. 1539 Diferenţa dintre filantropia
Greciei antice şi cea a Greciei medievale trebuie privită sub aspectul motivaţiei şi
universalităţii şi, probabil, sub cel al profunzimii. Ideologia creştină a Bizanţului a lărgit
şi a adâncit sentimentul iubirii şi preocupării faţă de om. A înălţat consideraţia şi
concepţia despre demnitatea, valoarea şi destinul fiecărei fiinţe umane. Valorile umane
ale bizantinilor au contribuit major la progresul social şi au îmbunătăţit calitatea vieţii
umane printre membrii defavorizaţi ai societăţii lor. Patricienii bogaţi au făcut donaţii
importante instituţiilor de binefacere şi au împărţit milostenii persoanelor nevoiaşe fie

1536
Pentru mozaicuri, vezi O. M. Dalton, Byzantine Art and Archaeology (New York, reprint, 1961), pp. 323-25; D. V.
Ainalov, The Hellenistic Origins of Byzantine Art, tr. E. Sobolevitch and S. Sobolevitch (New Brunswick, N.J., 1961), pp.
272-74; Otto Demus, Byzantine Mosaic Decoration (Boston, 1964), pp. 3-10.
1537
Vezi mai sus, prefaţa.
1538
Cf. Uhlhorn, p. 5.
1539
Cf. Bolkenstein, pp. 67 ş.u.; A. H. M. Jones, The Later Roman Empire, II, 970-71.

211
pentru a primi în schimb rugăciunile Bisericii şi ale beneficiarilor, fie pentru a renunţa la
preocupările lumeşti şi a urma viaţa monahală. Scopul precis care a călăuzit mulţi
filantropi bizantini a fost să Îi mulţumească lui Dumnezeu, să dobândească iertarea
păcatelor şi să îşi arate iubirea faţă de semenul lor. Acestor motive trebuie să adăugăm
că multe binefaceri erau săvârşite pentru a uşura condiţiile sociale iminente şi pentru a
atinge anumite obiective sociale, cum ar fi ajutorarea victimelor ciumei şi răscumpărarea
prizonierilor de război.
Mai mult, filantropia a căutat, cum s-a şi întâmplat de altfel, să mulţumească nu
doar pe binefăcători, ci şi pe adevăratul izvor al filantropiei, Dumnezeu. Prin urmare,
filantropia creştină i-a îmbrăţişat pe toţi oamenii, căci omul este cununa creaţiei lui
Dumnezeu. Sub influenţa creştinismului, filantropia grecească a înflorit sub forma
sentimentului iubirii arzătoare (agape).
O altă diferenţă între lumea antică greco-romană şi Bizanţul greco-creştin a fost
aceea că prima privea omul în primul rând ca o fiinţă socială şi politică. Totuşi, în
spaţiul ideologic bizantin, omul a fost acceptat ca fiind „după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu”, care, ca fiu răzvrătit al lui Dumnezeu, a fost primit înapoi în casa Tatălui
său prin intermediul iubirii de oameni a fratelui său, Iisus Hristos. Astfel, în timp ce în
lumea antică filantropia era limitată în principii, motivaţie şi practică, în Imperiul
bizantin filantropia a înflorit ca un principiu autentic, altruist şi idealist şi a fost
atotcuprinzătoare în practică.
Nici un text bizantin nu se apropie mai mult de o definiţie a filantropiei ca iubire
lipsită de egoism, altruism şi iubire creştină (agape), care se arată deopotrivă prietenilor
şi duşmanilor, decât omiliile lui Pseudo-Clement, probabil datând din secolul al IV-
lea.1540 Într-o exprimare compactă, autorul neidentificat a exprimat ceea ce am discutat
de-a lungul primului capitol al acestei lucrări. Filantropia ca noţiune este mai mult decât
simplă afecţiune, milă, prietenie şi compasiune. Iubirea este cea care se manifestă pe
sine în cuvinte şi fapte faţă de prietenii nevoiaşi şi duşmani deopotrivă; iubirea este cea
care este folositoare fiecărui om, întrucât este om.1541 Acesta este adevăratul om
filantrop, cel care slujeşte chiar şi duşmanilor săi. Filantropul este un imitator al lui
Dumnezeu, făcând bine celor drepţi şi celor nedrepţi, după cum şi Dumnezeu dăruieşte
oamenilor de pretutindeni soarele şi ploaia Sa cerească.1542
Prin urmare, este fără îndoială că filantropia, ca element al culturii Imperiului
bizantin, îşi avea rădăcinile în gândirea religioasă şi morală. Întrucât bizantinii credeau
într-un Dumnezeu iubitor de oameni (philanthropos Theos), ei erau de asemenea mişcaţi
spre a fi milostivi şi a-şi arăta iubirea de oameni faţă de semenii lor. Ei acordau ajutor
săracilor, orfanilor, văduvelor, străinilor şi altora aflaţi în nevoie, şi au înfiinţat instituţii
1540
Altaner, Patrology, p. 105.
1541
Pseudo-Clementines, Homily, XII. 25: „

” Cf. Epitome of Clementines, 93.
1542
Pseudo-Clementines, Homily, XII. 26. „

” Cf. Epitome of Clementines, 94.

212
pentru a preveni şi alina suferinţa şi nenorocirea. Administraţia Statului şi Biserica,
aşezămintele monahale şi cetăţenii particulari au luat măsuri pentru a preveni sărăcia,
boale şi suferinţa; iar când nu au reuşit prevenirea lor, au organizat instituţii pentru a
mângâia victimele.
Biserica bizantină a fost conştientă de responsabilităţile sale sociale faţă de
comunitate, dar şi faţă de persoanele aflate în lipsuri. Conştiinţa socială a Bisericii a
urmat o politică pentru transformarea spirituală, dar şi pământească a omului. Ea s-a
rugat şi a lucrat pentru o totală metamorfoză (metamorphosis) a lumii şi pentru
restabilirea ordinii sociale. Acest concept este profund exprimat într-o rugăciune a Sf.
Vasile cel Mare, a cărui activitate socială am analizat-o. Sf. Vasile scrie: „[O, Doamne]
…pe prunci îi creşte, tinereţile le călăuzeşte, bătrâneţile le întăreşte, … cu cei ce
călătoresc pe ape, pe uscat şi prin aer, împreună călătoreşte; văduvelor le ajută; pe orfani
îi apără; pe cei robiţi îi izbăveşte; pe cei bolnavi tămăduieşte. Adu-Ţi aminte, Doamne,
şi de cei ce sunt în judecăţi, în închisori şi în prigoniri, în amară robie şi în orice fel de
necaz, nevoie şi strâmtorare.”1543
Comunităţile monahale, pe de altă parte, au exprimat filozofia lor socială în
numeroasele fapte şi acte de binefacere şi preocupare faţă de om. Conştiinţa socială nu
era străină monahismului bizantin. Am citat multe texte care demonstrează că activitatea
socială a fost o preocupare esenţială a Bisericii şi mănăstirilor ei. Călugării au fost cu
adevărat „nervii şi temeliile Bisericii”, în cuvintele Sf. Teodor Studitul. Ei au alcătuit o
armată socială care a reuşit să asigure înnoirea spirituală a Bisericii şi reabilitarea socială
a nevoiaşilor şi săracilor.1544 Astfel, opiniile disparate că Biserica Bizanţului nu a fost
preocupată de soarta omului pe pământ sunt nefondate.1545 Ea a lăsat moştenire o bogată
tradiţie în filozofia socială şi în proiecte sociale.
În Bizanţ, filantropia nu a fost practicată ca urmare a constrângerii din partea
mecanismelor Statului sau a împăratului, aşa cum este astăzi cazul în unele societăţi
socialiste. Era o manifestare voluntară a iubirii şi consideraţiei umane. Imperiul bizantin
nu a fost un stat socialist. Programul său de asistenţă socială nu a distrus încrederea în
puterile proprii, respectul de sine sau iniţiativa. Filantropia bizantină nu a făcut din
săraci persoane servile şi dependente, cu un caracter slab, resemnate şi parazitare. Am
arătat că bizantinii credeau că „dacă cineva nu munceşte, acela să nu mănânce” 1546.
Desigur, nu vom şti niciodată câţi au practicat de fapt filantropia şi câţi dintre beneficiari
o meritau cu adevărat.

1543
Goar, Euchologion, p. 146: „


” Pentru o ediţie critică a Sf. Liturghii, vezi Panagiotis N. Trembelas,
„” (Athens, 1935), pp. 186-87.
1544
Cf. Carnegie S. Calian, „Social Consciousness in Eastern Orthodoxy”, The Christian Century, LXXXII, No. 42
(October 20, 1965), 1284-86.
1545
Cf. Adolf Harnack, What is Christianity?, trans. by Thomas B. Saunders, 2nd ed., Rev. (New York, 1906), pp. 256-62.
1546
Kenneth Scott Latourette, A History of Christianity, op. cit., pp. 313-314.

213
 Cu toate acestea, cunoaştem că cetăţeni ambiţioşi şi harnici, deşi săraci şi umili ca
origine, au reuşit să se dezvolte şi să ajungă înalţi demnitari, chiar împăraţi sau
patriarhi.1547 Din multe puncte de vedere, după secolul al VII-lea, Bizanţul nu era o
societate închisă în Evul Mediu. În mare măsură, Imperiul bizantin era o ţară a
posibilităţilor, iar mobilitatea socială a fost o caracteristică majoră a civilizaţiei
bizantine.
Cu toate acestea, oricine poate observa în societatea bizantină o oarecare
inconsistenţă. Exista şi o pasiune pentru filantropie în sensul de iubire altruistă, dar era
în acelaşi timp şi multă ură. Observăm o abundenţă de milostenii şi binefaceri, dar şi
multă sărăcie şi nenorocire. Întâlnim mulţi „oameni ai lui Dumnezeu” mergând alături
de „oameni ai cărnii”. Smerenia şi evlavia contrastează cu religiozitatea excesivă şi
superstiţia. Exista bogăţie din abundenţă, dar de cele mai multe ori ea se afla în mâinile
câtorva, iar cei săraci şi defavorizaţi erau mulţi.
Mulţi factori au contribuit la deosebirile dintre bogăţie şi sărăcie: conceptul
creştin că Dumnezeu îngăduie condiţiile şi structurile sociale; hotărârile stăpânirii
privind comerţul şi industria, viaţa economică şi breslele; puternica centralizare a
Statului bizantin. Astfel, mulţi săraci nu se puteau ridica împotriva celor superiori lor,
dar nici celor bogaţi nu li se îngăduia să îi distrugă pe săraci. 1548 Filozofia lor morală şi
religioasă privea aceste diferenţieri de statut social şi condiţie economică drept forţe nu
pentru a separa şi a înstrăina o clasă de oameni faţă de alta, ci pentru a le face să depindă
şi mai mult una de cealaltă şi pentru a le uni strâns în legătura iubirii de oameni a lui
Dumnezeu. Existenţa oamenilor săraci şi nevoiaşi era considerată folositoare pentru
viaţa spirituală şi mântuirea membrilor mai înstăriţi ai societăţii. Săracii le făceau lor o
favoare. Depinzând de ei, săracii le ofereau şansa de a exersa filantropia şi de a practica
iubirea faţă de aproapele lor. Cerşetorii şi săracii care aveau nevoie de ajutor erau primiţi
ca trimişi ai lui Dumnezeu. Astfel, săvârşirea faptelor de binefacere era considerată o
datorie faţă de Dumnezeu şi om deopotrivă.
Această concepţie, totuşi, îşi are meritele, dar şi deficienţele ei. În timp ce
bizantinii sunt renumiţi pentru numeroasele binefaceri şi marea lor preocupare faţă de
instituţiile filantropice, se pare că au făcut prea puţin pentru a preveni sărăcia într-o
manieră organizată sau pentru a ajuta săracii să devină independenţi în totalitate.
Întâlnim multe prevederi pentru săraci, dar nu şi multă preocupare că milosteniile
constante pot continua sărăcia şi menţine situaţia existentă în structura socială. În loc de
a găsi mijloace de a-i scoate pe săraci din mizerie, filozofia lor morală şi sentimentele
religioase făceau sărăcia mai uşor de îndurat şi de continuat. De exemplu, mănăstirea,
sau comunitatea locală şi eparhia, în loc de a servi drept centre de împărţire a
milosteniilor către săraci, ar fi trebuit să ofere săracilor pământuri şi proprietăţi pentru a
le cultiva; adică ei ar fi putut să creeze condiţiile de auto-ajutorare în loc să continue cu
o atitudine pur religioasă şi sentimentală faţă de binefacere. Statul şi autorităţile oraşului
ar fi trebuit să ofere condiţii pentru ca săracii să poată fi în stare să-şi poarte singuri de
1547
Cf. Charanis, „Social Structure”, pp. 40 ş.u. Cf. George Every, The Byzantine Patriarchate, 451-1204, pp. 8 ş.u.
1548
Cf. „The Book of the Eparch”, Prooimion, ed. Zepos-Zepos, Jus, II, 371; cf. „Epanogoge”, ibidem, p. 37.

214
grijă. În multe situaţii este probabil ca binefăcătorii, prin îndeplinirea datoriilor lor
morale şi a sentimentelor religioase, să fi făcut mai mult rău decât bine săracilor. În
generozitatea lor, mulţi bizantini nu se gândeau, din câte se pare, la consecinţele
negative. Dar în acelaşi timp, nu este corect să aplicăm criterii contemporane pentru a
judeca o civilizaţie medievală cu un sistem de gândire propriu ei.
Totuşi, existenţa extremelor de bogăţie şi sărăcie sau măsurile de imobilitate nu
indică faptul că nu exista o clasă mijlocie în Imperiul bizantin. Aşa cum am văzut, clasa
mijlocie se poate să fi constituit segmentul major al societăţii bizantine pentru câteva
secole. Dacă estimările Sf. Ioan Gură de Aur şi ale Sf. Ioan Milostivul despre săracii din
Antiohia, Alexandria şi Constantinopol între ultimul sfert al secolului al IV-lea şi primul
sfert al secolului al VII-lea sunt aproximativ corecte, săracii trebuie să fi alcătuit cam a
zecea parte din populaţie, sau chiar mai puţin.
Totuşi, dezacordul despre care am vorbit mai sus nu a lipsit niciodată din vreo
societate1549, inclusiv a noastră. Este meritul bizantinilor că ei au încercat să
îmbunătăţească starea clasei săracilor prin filantropie activă şi binefacere. Din multe
puncte de vedere, Biserica a fost bastionul dreptăţii sociale, iar mănăstirea, adăpostul
celor flămânzi, al celor nevoiaşi şi al călătorilor. Este uşor pentru orice scriitor să
sublinieze aspctele negative: cruzimile, sărăcia, mutilările – apanthropia sau
misanthropia civilizaţiei bizantine. Cu toate acestea, nu trebuie să se treacă totuşi cu
vederea şi aspectul pozitiv: filantropia sa. Bizantinii au lăsat moştenire omului
contemporan anumite valori nepieritoare. De exemplu, au fost perioade în istoria
Imperiului bizantin când pedeapsa cu moartea a fost foarte rar folosită. 1550 În special în
timpul domniei lui Ioan al II-lea Comnenul (1118-43), ale cărui numeroase acte de
binefacere au fost descrise în alt loc, pedeapsa cu moartea a fost practic anulată; nu a
fost folosită nici măcar o dată; de asemenea, nu au fost practicate nici mutilările în
timpul domniei lui Ioan.1551
Filantropia publică şi binefacerea particulară se numără printre cele mai
remarcabile aspecte ale civilizaţiei bizantine. Biserica şi instituţiile monahale erau
preocupate nu doar cu mântuirea sufletului omului şi cu întrebările metafizice, ci a
manifestat, de asemenea, un spirit umanitar, un cald interes pentru bunăstarea
pământească a omului, o preocupare devotată şi activă pentru ca foamea unui om,
durerea şi boala sa să fie alinate. Smeritele contribuţii ale călugărului sau ţăranului,
filantropia organizată a Bisericii şi ajutorul acordat de către Stat eforturilor filantropice,
slujirea propriu-zisă a bărbaţilor şi femeilor de toate clasele şi rangurile, generoasele
danii ale împăraţilor, episcopilor sau aristocraţilor au contribuit considerabil la alinarea
sărăciei din societatea bizantină, fie ea cauzată de constantele atacuri barbare, de
dezastrele naturale sau de nedreptăţile umane.
1549
Cf. Downey, „Who is my Neighbor?”, pp. 8 ş.u.
1550
Steven Runciman, Byzantine Civilization (New York, 1956), pp. 85-86.
1551
Nicetas Choniates, Historia, 63: „
” Cf. Runciman, Byzantine Civilization, p. 86. Şi J. B. Bury, de asemenea, nu se îndoia de mărturia
lui Choniates, că sub Ioan al II-lea Comnenul nimeni nu a fost condamnat la moarte. Vezi The Cambridge Medieval
History, I, ed. J. M. Hussey (Cambridge, 1966), Prefaţa, p. xix.

215
 Bizantinii au acordat o mare importanţă dreptăţii sociale. Era lăudată când
devenea evidentă şi regretată când lipsea. Ioan al III-lea Dukas Vatatzes (1222-54) este
cinstit deoarece în timpul domniei sale ca împărat al Imperiului de la Niceea a reuşit să
instaureze dreptatea şi ordinea.1552 Pe de altă parte, printre alte nenorociri care s-au
abătut asupra slăbitului Imperiu din secolul al XIV-lea s-a numărat şi un eşec al dreptăţii
sociale, întrucât aristocraţii bogaţi şi puternici exploatau atunci pe cei săraci şi slabi.
Astfel, Pletho Gemistos a insistat că restaurarea dreptăţii sociale era o condiţie esenţială
pentru renaşterea Imperiului.1553 Acest concept de dreptate socială a fost exprimat în
„Cartea prefectului” (secolul al X-lea), în următoarele cuvinte: „Dumnezeu, Care a făcut
lumea şi a aşezat toate după rânduiala lor, a scris Legea cu propriul Său deget pe table şi
a făcut-o cunoscută tuturor, pentru ca astfel să prevină printr-o fericită disciplină ca
membrii unei familii umane să arunce unul asupra celuilalt şi pentru ca cel puternic să
nu îl nimicească pe cel slab. El a dorit ca totul să fie cântărit între ei cu o măsură corectă.
Din acest motiv, ni s-a părut ca este bine pentru liniştea noastră să formulăm dispoziţiile
ce rezultă din Lege, astfel ca omenirea să fie condusă după cum se cuvine şi ca o
persoană să nu o asuprească pe alta.”1554
Acest concept şi sentiment al egalităţii, dreptăţii sociale şi filantropiei în general
care a fost exprimat de Serapion din Thmuis († după 362) a pătruns în spaţiul ideologic
al Bizanţului. Serapion scrie: „Ne rugăm Ţie, Doamne al milei, pentru cei liberi şi pentru
cei robiţi, pentru bărbaţi şi pentru femei, pentru cei în vârstă şi pentru copii, să arăţi
iubirea Ta de oameni către toţi... Ne rugăm Ţie fierbinte pentru cei ce călătoresc, ...
pentru cei răpiţi, pentru prizonieri şi pentru săraci. Alină pe fiecare, slobozeşte pe cei
închişi, uşurează pe cei săraci, mângâie pe toţi... Ne rugăm fierbinte pentru cei bolnavi;
dăruieşte-le lor sănătate ... Căci Tu eşti Mântuitorul şi Binefăcătorul.” 1555 Aici suntem de
acord cu biograful anonim al lui Ioan Acatios sau Acatzes 1556 că oraşul Constantinopol şi
Imperiul bizantin în general a fost un stat în care străinului îi era oferită găzduire,

1552
Nicephoros Gregoras, I, 44: „

”
1553
George Gemistos, „”, ed. Sp. Lampros,
„”, III (Athens, 1926), 247, 261-62. Cf. Vakalopoulos, „
”, I, 174 ş.u.
1554
„Book of Eparch”, Zepos-Zepos, Jus, II, 371: „



” E.
N. Freshfield, Roman Law in the Later Roman Empire (Cambridge, 1938), p. 1; cf. „Epanogoge”, Zepos-Zepos, Jus, II, 317.
1555
Serapion of Thmuis, „”, ed. Georg Wobbermin, Altchristliche liturgische Stucke aus der Kirche
Aegyptens nebst einem dogmatischen brief des bischofs Serapion von Thmuis (Leipzig, 1899), p. 19: „



” Cf. Murray, A Study of the Life of Andreas, p. 115.
1556
Halkin, Hag. Graeca, I, 226.

216
instituţiile de binefacere erau susţinute, iar săracii erau primiţi şi ospătaţi 1557. Când a
căzut în mâinile turcilor, unul dintre ultimii săi scriitori a deplâns faptul că până şi
numeroasele sale spitale (nosokomeia), case de oaspeţi (xenones), cămine pentru săraci
(ptochotropheia), aziluri de bătrâni (gerokomeia) şi alte instituţii filantropice au fost
distruse şi nu mai puteau oferi serviciile lor mulţimilor de prizonieri nenorociţi.1558
Întregul Stat şi, în special, Constantinopolul s-au bucurat de renumele de oraş (şi
stat) ospitalier pentru cetăţenii săi şi pentru cei străini deopotrivă. Chiar şi atunci când
Capitala a fost secătuită, în ultimele două secole, a continuat binefacerile şi preocuparea
ei faţă de săraci şi străini. Un alt martor contemporan prăbuşirii sale deplângea faptul că
atunci când a căzut pradă turcilor, renumitul oraş nu a mai putut susţine multele sale
instituţii filantropice.1559 Totuşi, în ciuda nedreptăţilor sociale, sărăciei şi paraliziei
sociale din ultimele decenii ale Statului bizantin, filantropia a fost totuşi unul dintre cele
mai remarcabile elemente ale civilizaţiei şi culturii sale, după cum vom vedea în
volumul al doilea: Sărăcia, Societatea şi Filantropia în lumea grecească a Evului
Mediu târziu.

1557
Théodore Dousas and Leo Allatius, „In Georgium Acropolitam Notae”, ed. by Immanuel Bekker, Georgii Acropolitae
Annales, CSHB (Bonn, 1836), p. 206.
1558
Andronicos Kallistos, Monodia de Constantinopoli Capta, MPG, CLXI, col. 1135A: „
”; cf. col. 1140D. Căzând
Constantinopolul, toţi cei ce beneficiau de ajutor au fost lipsiţi: „

”
1559
George Scholarios, „”, de Louis Petit, X. A.
Siderides şi Martin Jugie, Ouevres complètes de Georges Scholarios, I (Paris, 1928), 287; cf. p. 294, 4-8.

217
 Envoi

„

”1560

1560
Timothy Monachos, „”, ed. A. Dmitrievsky, Typika, p. 655.

218
 Patriarhii ortodocşi de Constantinopol

315-12041561

PATRIARHUL PĂSTORIA

Mitrofan 315-27(?)
Alexandru 327(?)-40
Pavel I 340-41
Eusebiu 341-42
Pavel I (din nou) 342-44
Macedonie I 342-48
Pavel I (din nou) 348-50
Macedonie I (din nou) 350-60
Eudoxiu 360-69
Demofil 369-79
Evagrie 369-70
Grigorie I 379-81
Maxim 381
Nectarie 381-97
Ioan I Gură de Aur 398-404
Arsaciu 404-05
Atic 405 (406?)-25
Sisinie I 426-27
Nestorie 428-31

1561
După George Ostrogorsky, History of the Byzantine State, New Brunswick, N. J., 1957.

219
Maximian 431-34
Proclu 434-47
Flavian 447-49
Anatolie 449-58
Ghenadie I 458-71
Acachie 471-89
Fravitas 489-90
Eufemiu 490-96
Macedonie al II-lea 496-511
Timotei I 511-18
Ioan al II-lea Kappadokes 518-520
Epifanie 520-36
Antim I 536
Mina 536-52
Eutihie 552-65
Ioan al III-lea Antiocheus 565-77
Eutihie (din nou) 577-82
Ioan IV Nesteutes 582-95
Chiriac 595-606
Toma I 607-10
Serghie 610-38
Pir I 638-41
Pavel al II-lea 641-54
Pir I (din nou) 655
Petru 655-66
Toma al II-lea 667-69
Ioan al V-lea 669-75
Constantin I 675-77

220
Teodor I 677-79
Gheorghe I 679-86
Teodor I (din nou) 686-87
Pavel al III-lea 688-94
Calinic I 694-705
Chir 705-12(?)
Ioan al VI-lea 712(?)-15
Gherman I 715-30
Anastasie 730-54
Constantine al II-lea 754-66
Niceta I 766-80
Pavel al IV-lea 780-84
Tarasie 784-806
Nichifor 806-15
Teodot (Melissenos Kassiteras) 815-21
Antonie I (Kasimatas) 821-34
Ioan al VII-lea Morocharzanios (Grammatikos) 834-43
Metodie I 843-47
Ignatie (Niketas) 847-58
Fotie 858-67
Ignatie (din nou) 867-78
Fotie (din nou) 878-86
Ştefan I 886-93
Antonie al II-lea Ka(u)leas 893-901
Nicolae I Misticul 901-07
Eftimie 907-12
Nicolae 911-25
Ştefan al II-lea 925-28

221
Trifon 928-31
Teofilact 933-56
Polieuct 956-70
Vasile I Skamandrenos 970-74
Antonie al III-lea Studites 974-80
Nicolae al II-lea Chrysoberges 984-85
Sisinie al II-lea 995-98(?)
Serghie al II-lea Manuelites 999-1019
Eustaţie 1019-25
Alexie Studites 1025-43
Mihail I Kerullarios 1043-58
Constantin al III-lea Leichudes 1059-63
Ioan al VIII-lea Xiphilinos 1064-75
Cosma I Hierosolymites 1075-81
Evstratie Garidas 1081-84
Nicolae al III-lea Kyrdiniates Grammatikos 1084-1111
Ioan al IX-lea Agapetos 1111-34
Leon Styppes 1134-43
Mihail al II-lea Kurkusas (Oxeites) 1143-46
Cosma al II-lea Attikos 1146-47
Nicolae al IV-lea Muzalon 1147-51
Teodot (Teodosie?) 1151-53
Neofit I 1153
Constantin al IV-lea Chliarenos 1154-56
Luca Chrysoberges 1156-69
Mihail al III-lea 1169-77
Hariton Eugeneiotes 1177-78
Teodosie Boradiotes 1178-83

222
Vasile al II-lea Kamateros (Phylakopulos) 1183-87
Niceta al II-lea Muntanes 1187-90
Leontie Theotokites 1190-91
Dositei (Teodosie?) 1191-92
Gheorghe al II-lea Xiphilinos 1192-99
Ioan al X-lea Kamateros 1199-1206

223
 Împăraţii bizantini

324-12041562

ÎMPĂRATUL DOMNIA

Constantin I 324-37
Constanţiu 337-61
Iulian 361-63
Iovian 363-64
Valens 364-78
Teodosie I 379-95
Arcadie 395-408
Teodosie al II-lea 408-50
Marcian 450-57
Leon I 457-74
Leon al II-lea 74
Zenon 474-75
Vasilisc 475-76
Zenon (din nou) 476-91
Anastasie I 491-518
Iustin I 518-27
Iustinian I 527-65
Iustin al II-lea 565-78
Tiberiu I Constantin 578-82
Mauriciu 582-602
Focas 602-610
1562
După George Ostrogorsky, History of the Byzantine State, New Brunswick, N. J., 1957.

224
Heraclie 610-41
Constantin al III-lea şi Heraclonas 641
Heraclonas 641
Constans al II-lea 641-68
Constantin al IV-lea 668-85
Iustinian al II-lea 685-95
Leontie 695-98
Tiberiu al II-lea 698-705
Iustinian al II-lea (din nou) 705-11
Filipicus 711-13
Anastasie al II-lea 713-15
Teodosie al III-lea 715-17
Leon al III-lea 717-41
Constantin al V-lea 741-75
Leon al IV-lea 775-80
Constantin al VI-lea 780-97
Irina 797-802
Nichifor I 802-11
Stavracius 811
Mihail I Rangabe 811-13
Leon al V-lea 813-20
Mihail al II-lea 820-29
Teofil 829-42
Mihail al III-lea 842-67
Vasile I 867-86
Leon al VI-lea 886-912
Alexandru 912-13
Constantin al VII-lea 913-59

225
Roman I Lecapenul 920-44
Roman al II-lea 959-63
Nichifor al II-lea Focas 963-69
Ioan I Tzimisces 969-76
Vasile al II-lea 976-1025
Constantin al VIII-lea 1025-28
Roman al III-lea Argyros 1028-34
Mihail al IV-lea 1034-41
Mihail al V-lea 1041-42
Zoe şi Teodora 1042
Constantin al IX-lea Monomahul 1042-55
Teodora (din nou) 1055-56
Mihail al VI-lea 1056-57
Isaac I Comnenos 1057-59
Constantin al X-lea Dukas 1059-67
Roman al IV-lea Diogenes 1068-71
Mihail al VII-lea Dukas 1071-78
Nichifor al III-lea Botaneiatul 1078-81
Alexie I Comnenos 1081-1118
Ioan al II-lea Comnenos 1118-43
Manuel I Comnenos 1143-80
Alexie al II-lea Comnenos 1180-83
Andronic I Comnenos 1183-85
Isaac al II-lea Angelos 1185-95
Alexie al III-lea Angelos 1195-1203
Isaac al II-lea (din nou) şi Alexie al IV-lea Angelos 1203-04
Alexie al V-lea Murtzuphlus 1204

226
 Bibliografie

Doar lucrările foarte relevante pentru filantropia şi instituţiile bizantine sunt

incluse. Lucrările autorilor clasici greci şi scriitorilor bisericeşti citate în primul capitol,
Fundalul elen şi creştin, sunt omise. Nu sunt incluse aici nici articolele auxiliare şi
cărţile citate la notele de subsol.

Altaner, Berthold. Patrology. Tr. Hilda C. Graef. Edinburgh-London: 1958.

Beck, Hans Georg. Kirche und Theologische Literatur im Byzantinischen Reich.
Munich: 1959.
Benigni, U. Storia socialle della Chiesa 5 vols. Milan: 1907-1933.
Bible, The. Revised Standard Version. New York: 1957.
Bolkenstein H. and W. Schwer, „Almosen”, Lexicon fur Antike und Christentum, Vol. I.
1950; Armenpflege e Barmherzigkeit, vi.
Demetrakos, D. „”. 9 vols. Athens: 1949-1950.
Dölger, Franz. Regesten der Kaiserurkunden des Ostromischen Reiches. Corpus der
Griechischen Urkunden des Mittelalters und der Neueren Zeit, 2 vols. Munich and
Berlin: 1924-1925.
Ehrhard, A. Uberlieferung und Bestand der hagiographischen und homiletischen
Literatur der griechischen Kirche von den anfangen bis zum ende des 16.
jahrhunderts, 3 vols. Leipzig: 1937-1952.
Grumel, V. La Chronologie. Traitè d’ètudes byzantines. Paris: 1958.
Grumel, V. Les Règestes des actes du patriarcat de Constantinople. Bucarest: 1947.
Halkin, François. Bibliotheca Hagiographica Graeca. 3 vols. Third edition. Brussels:
1957.
Hermann, R. La charité de l’Eglise des origines à nos jours. Mulhausen: 1962.
Hiltbrunner, O. „Gastfreundschaft” în Reallexikon für Antike und Christentum, vol. 8
(Stuttgart, 1972), 1061-1123.
Karayannopoulos, J. E. Pegai tes Byzantines Historias, 4th ed. Thessalonike: 1978.
Kortenbeutel, H. „Philanthropon”, Real-Encyklopädie, Pauly-Wissowa, Supplement-
band. Vol. VII. 1940.
Krumbacher, Karl. Geschichte der Byzantinischen Litteratur. Munich: 1897.
Leclerq, H. „Hôpitaux, Hospices, Hôtelleries” în Dictionnaire d’Archéologie et de
Liturgie, vol. 6, part 2 (Paris, 1925) 2748-2770, în special 2748-2762.
Leclerq, E. „Agape”, „Charité”, Dictionnaire d’archéologie chrétienne et de liturgie.
Vol. I., Paris: 1907. Vol. III. Paris: 1913.
Liddell, H. G. and Scott, Robert. A Greek-English Lexicon. New Edition by H. S. Jones.
Oxford: 1958.
Moravcsik, Gyula. Byzantinoturcica. Vol. I. Berlin: 1958.

227
Prounel, L. „Pauvreté et l’Eglise”, Dict. Apologétique de la foi catholique. Vol. III.
1926.
Quasten, Johannes, Patrology. Vol. III. Westminster, MD.: 1960.
Ramsay, William M. The Historical Geography of Asia Minor. Reprint. Amsterdam:
1962.
____. Sermo Asceticus, ed. Migne. Patrologia Graeca. Vol. XXXI.
Scaduto, „Charity Works”, The New Catholic Encyclopedia, Vol. III. 1967.
Schwer, W. „Armenpflege” în Reallexikon für Antike und Christentum, vol. 1, (Stuttgart,
1950), 689-698, în special 696-698.
Sophocles, E. A. Greek Lexicon of the Roman and Byzantine Periods. New York: 1900.
Theodorou, Evangelos. „”,    , Vol. 11.
Athens: 1967.

IZVOARE
Acropolites, Constantine. Laudatio S. Thomaidis, ed. II. Delehaye and P. Peeters. Acta
Sanctorum. November. Vol. IV. Brussels: 1925.
____. „ ”, ed. M. Treu. Deltion tes historikes kai ethnologikes etaerias tes
Ellados. Vol. IV. Athens: 1892.
Acropolites, George. Annales, ed. Immanuel Bekker. Bonn: 1836.
„Acta Graeca SS Davidis, Symeonis et Georgii, Mitylenae in insula Lesbo”, Analecta
Bollandiana. Vol. XVIII. Brussels: 1899.
„Actes de Chilandar”, ed. Louis Petit and B. Korablev. Vizantiiskii Vremennik. Vol.
XVII, Supplement No. 5, St. Petersburg: 1911.
Actes de Lavra, ed. G. Rouillard and Paul Collomp. Vol. I. Paris: 1937.
Agapetos, Deacon. Expositio Capitum Admonitoriorum, ed. Migne. Patrologia Graeca.
Vol. LXXXVI. 1.
Agathias, Historiarum, ed. B. G. Niebuhr. Bonn: 1828.
„Miracula S. Anastasii Persae”, No. XII, Acta Sanctorum January. Vol. III. Paris, 1863.
Anastasios Sinaites. Quastiones. Ed. Migne. Patrologia Graeca. Vol. LXXXIX.
Antiochos Strategos. Captivitatis Hierosolyme, ed. Tr. Gerard Garitte. La Prise de
Jérusalem par les Perses en 614, Corpus Scriptorum Christianorum Orientalium.
Louvain: 1960.
Antonios Placentinos, Itinera Hierosolymitan, ed. Paul Geyer. Itinera Hierosolumitana
Saeculi III-VIII. Prague: 1898.
Ashburner, Walter. „The Farmer’s Law”, Journal of Hellenic Studies. Vol. XXX. 1910.
Asterios of Amaseia. Homilia No. 4, ed. Migne, Patrologia Graeca. Vol. CXV.
Athanasios of Alexandria. De Incarnatione, ed. Frank L. Cross. Athanasius De
Incarnatione. London: 1939.
____. Epistles, tr. Archibald Robertson. Nicene and Post-Nicene Fathers. Vol. IV.
Grand Rapids, Mich: 1953.

228
____. Oratio II Contra Arianos; Vita S Antoni; Epistola Episcoporum Aegypti et Libyae,
ed. Migne, Patrologia Graeca, Vol. XXVI.
____. Historia Arianorum, ed. Migne, Patrologia Graeca, Vol. XXV.
Attaleiates, Michael. Diataxis, ed. Constantine N. Sathas. „”, Vol.
I. Venice: 1872.
____. Historia, ed. Immanuel Bekker. Bonn: 1953.
Aufhaser, J. B. Miracula S. Georgii. Leipzig: 1913.
„De S. Barnaba Apostolo”, Acta Sanctorum, Vol. II. June. Paris and Rome: 1867.
Basil I. Parenesis to Leo, şi Second Parenesis, ed. Migne, Patrologia Graeca, Vol.
CVIII.
Basil the Great, Epistles, ed. Tr. R.J. Deferrari. Saint Basil – the Letters. Loeb Classical
Library. Vol. II. London: 1928.
____. Homilia VIII in Hexaemeron, ed. Migne, Patrologia Graeca, Vol. XXIX.
____. In Illud Dictum Evangelii, ed. Migne, Patrologia Graeca, Vol. XXXI.
____. Homilia in Divites, ed. Migne, Patrologia Graeca, Vol. XXXI.
____. Regulae Brevius Tractatae şi Regulae Fusius Tractatae, ed. Migne, Patrologia
Graeca, Vol. XXXI.
____. Sermo Asceticus, ed. Migne, Patrologia Graeca, Vol. XXXI.
____. De Spiritu Sancto, ed. Benoit-Bruche, Basil de Césarée Traité du Saint Esprit.
Paris: 1946.
Beneshevich, V. „Zavieschanie vizantiiskago boiarina XI vieka”, Zhurnal ministerstva
narodnago prosvieshchenia. Vol. IX. May, 1907.
de Boor, Charles. Vita S. Euthymii. Berlin: 1888.
Boucherie, A. „Vita Sanctae Euphrosynae”, Analecta Bollandiana. Vol. II. Paris-
Brussels: 1883.
Callinicos. De Vita S. Hypatii Liber. Seminarii Philologorum Bonnensis Sodales.
Leipzig: 1895.
Cecaumenos. Strategicon. Ed. B. Wassiliewky and V. Jernstedt. Cecaumeni Strategicon
et ... de Officiis Regiis Libellus. St. Petersburg: 1896.
Cedrenos, George. Historiarum Compendium, ed. Immanuel Bekker. Vols. I. şi II.
Bonn: 1838.
Choniates, Nicetas. Historia. Ed. Immanuel Bekker. Bonn. 1835.
Chronicon Paschale, ed. L. Dindorf. Bonn. 1832.
Clugnet, M. Leon. „Vie et récits de l’abbé Daniel de Scété”, Revue de l’orient chrétien.
Vol. V. Paris: 1900.
Codinos, George. De officialibus Palatii Constantinopolitani. Ed. Immanuel Bekker.
Bonn: 1939.
Codinos, George [Pseudo]. Scriptores Originum Constantinopolitanarum, ed. Theodore
Preger. Leipzig: 1901-1907.
Comnena, Anna. Alexias, ed. Bernard Leib. Anne Comnène Alexiade. 3 vols. Paris:
1937-1945.

229
Constantine Porphyrogenitos. De Cerimoniis, ed. Albert Vogt. Constantine VII
Porphyrogenète. Le Livre de Cérémonies. Vols. I şi II. Paris: 1935-1939.
____. Selectus Legum, ed. Migne, Patrologia Graeca, Vol. CXIII. Cydones, Demetrios,
Epistolae, ed. Raymond L. Loenertz. Demetrius Cydones Correspondence. Vol. I.
Vatican City: 1956.
Cyrillos of Alexandria. Homiliae Paschales, ed. Migne, Patrologia Graeca, Vol.
LXXVII.
Darrouzés, Jean. Epistoliers byzantins de Xe siècle. Paris: 1960.
Dawes, Elizabeth and Norman H. Baynes. Three Byzantine Saints. Oxford: 1948.
Decrees and Canons of the Seven Ecumenical Councils. The Nicene and Post-Nicene
Father. Vol. XIV. Grand Rapids. Mich.: 1956.
Delehaye, Hippolyte. Deux Typica byzantins de l’époque des Paleologues. Brussels:
1921.
____. „Monumenta Latrensia Hagiographica”, Milet. Vol. III. 1. Berlin: 1913.
____. Synaxarium Ecclesiae Constantinopolitanae. Propyleum ad Acta Sanctorum
Novembris. Brussels: 1902.
____. „Une Vie inèdite de Saint Jean l’aumonier”, Analecta Bollandiana. Vol. XLV.
Brussels: 1927.
Dimitrov, Dimitre P. „”. Bulletin de l’institut
archéologique bulgare. Vol. VIII. 1934.
Dindorf, Wilhelm. Themistii Orationes. Hildesheim: 1961.
Dmitrievskz, A. Euchologion. Kiev: 1894.
____. Opisanie Liturgicheskikh Rukopisei. Vol. I. Typika. Kiev: 1895.
Dölger, Frank. Aus den Schatzkammern des heiligen Berges. Munich: 1948.
Doukakis, Constantine. „Life of Saint Gregory, Bishop of Assos”.  .
March. Athens: 1891.
Dvornik, F. La Vie de Saint Grégoire le Décapolite et les Slaves macédoniens au IX e
Siècle. Paris: 1926.
„”, ed. Bruno Keil. Aelii Aristidis. Vol. II. Berlin: 1898. Efstratiades, S.
„ ... ”. Hellenica. Vol. I. no.2. Athens: 1928.
Ellisen, Adolf, ed. Analekten der mittel-und-neugriechischen Literatur. Vol. IV.
Leipzig: 1860.
Ephraemios, Imperatorum et Patriarcharum, ed. Immanuel Bekker. Corpus Scriptorum
Historiae Byzantinie. Bonn: 1840.
Epiphanios. Adversus Haereses, ed. Migne, Patrologia Graeca, Vol.XLII, part 2.
Eusebios of Caesarea. De Vita Constantini, ed. Ivar A. Heikel. Eusebius Werke. Vol. I.
Leipzig: 1902.
____. Ecclesiastical History, ed. Edward Schwartz, Eusebius Werke. Vol. II, part 2.
Leipzig: 1908.
____. Fragments to Marcellus, ed. Erich Klostermann, Eusebios Werke. Leipzig: 1906.

230
Eustathios of Thessalonica. Laudatio S. Philothei Opsiciani. ed. Migne, Patrologia
Graeca, Vol. CXXXVI.
____. „Oratio ad Manuelem Imperatorem”, ed. W. Regel. Fontes Rerum Byzantinarum.
Vol. 1, part I. St. Petersburg: 1892.
____. Oratio in PsalmumXLVIII, ed. Migne, Patrologia Graeca, Vol. CXXXVI.
Evagrios, Ecclesiastical History, ed. J. Bidez and I. Parmentier. The Ecclesiastical
History of Evagrius with the Scholia. London: 1898.
Fourmy, Marie-Henriette and Maurice Leroy. „La Vie de S. Philarète”, Bzyantion. Vol.
IX, Fasc. 1. 1934.
Gautier, Paul. „La diataxis de Michel Attaliate”, Revue des études byzantines. Vol. 49.
1981.
____. „Le typikon de la Théotokos Evergétis”, Revue des études byzantines. Vol. 40.
1982.
____. „Le typikon de la Théotokos Kécharitôménè”, Revue des études byzantines. Vol.
43. 1985.
Gedeon, Manuel. „”, Constantinople. 1800.
Genesios, Regum, ed. Immanuel Bekker. Bonn: 1834.
George Monachos, Chronicon, ed. Charles de Boor. Vols. I şi II. Leipzig: 1904.
Georgios Monachos, Chronicon, ed. I. Muralt. St. Petersburg: 1859.
Gheyn, J. Van Den. „Vita et Acta S. Macarii Hegumeni Monasterii Pelecetes”, Analecta
Bollandiana. Vol. XVI. 1897.
Glycas, Michael. Annales. Ed. Immanuel Bekker. Bonn: 1856.
Goar, Jacobus. Euchologion Sive Rituale Graecorum. Venice: 1730.
Grégoire, H. and M. A. Kugener. Marc la Diacre Vie de Porphyre, évêque de Gaza.
Paris: 1930.

Gregoras, Nicephorus. Byzantinae Historiae, ed. L. Schopenus. Corpus Scriptorum

Historiae Byzantinae. Vol. I. Bonn: 1829.
Gregorios Monachos, „Vita S. Lazari”, Acta Sanctorum. November. Vol. III. Brussels:
1910.
Gregory Nazianzenos. Exemplum Testamenti, ed. Migne, Patrologia Graeca. Vol.
XXXVII.
____. Epistolae, ed. Migne, Patrologia Graeca. Vol. XXXVII.
____. Oratio IV, ed. Migne, Patrologia Graeca. Vol. XXXV.
____. Oratio XLIII – In Laudem Basilii Magni, ed. Migne, Patrologia Graeca.
Vol.XLVI.
____. Oratio XIV – De Pauperum amore, ed. Migne, Patrologia Graeca. Vol. XXXV.
____. „The Panegyric of St. Basil”, ed. Fernand Boulenger. Grégoire de Nazianze.
Discours funèbres. Paris: 1908.
Gregory of Nyssa. De Pauperibus Amandis, ed. Migne. Patrologia Graeca. Vol. XLVI.
____. „Encomium”, ed. James A. Stein. Encomium of St. Gregory on his Brother St.
Basil. Washington: 1928.
231
Gregory de Presbyter. Life of St. Gregory the Theologian, ed. Migne. Patrologia
Graeca. Vol. XXXV.
Halkin, F. „La Vision de Kaiounos et le sort éternel de Philentolos Olympion”, amalecta
Bollandiana. Vol. LXIII. Brussels: 1945.
____. „”, Analecta Bollandiana. Vol. LXIII. Brussels:
1945.
Heisenberg, A. Nicephorir Blemmydae Curriculum vitae et Carmina. Leipzig: 1896.
Ignatios. Vita S. Nicephori, ed. Charles de Boor. Nicephori Archi-episcopi
Constantinopolitani Opuscula Historica. Leipzig: 1880.
Ignatios the Deacon. Vita Tarasii Archiepiscopi Constantinopolitani, ed. I. A. Heikel.
Acta Societatis Scientiarum Fennicae. Vol. XVII. Helsingfors: 1891.
Ioacheim Iberites. „
”, Orthodoxia. Vol. V, No. 60. December, 1960.
Ioannou, Theophilos. „”, Venice: 1884.
Joannes Cantacuzenos. Historia, ed. L. Schopenus. Vol. III. Bonn: 1832.
Joannes Chrysostomos. Ecloga, ed. Migne, Patrologia Graeca. Vol. LXIII.
____. De Eleemosynis, ed. Migne, Patrologia Graeca. Vol. LX.
____. Homilia de Capto Eutropio, ed. Migne, Patrologia Graeca. Vol. LII.
____. „Homilies XXVI and XXVIII”, Commentarius in Sanctum Joannem Apostolum et
Evangelistam, ed. Migne, Patrologia Graeca. Vol. LIX.
____. In Matthaeum Homilia LXVI, ed. Migne, Patrologia Graeca. Vol. LVIII.
____. In Psalmum 48, ed. Migne, Patrologia Graeca. Vol. LV.
____. Oratio LVIII, ed. Migne, Patrologia Graeca. Vol. LVIII.
Joannes Cinnamos, Epitome, ed. A. Meinek. Corpus Scriptorum Historiae Byzantinae.
Bonn: 1836.
Joannes Climacos. Scala Paradisi, ed. Migne, Patrologia Graeca. Vol. LXXXVIII.
Joannes Moschos. Pratum Spirituale, ed. Migne, Patrologia Graeca. Vol. LXXXVII,
part 3.
John of Ephesos. „Lives of Mary and Euphemia”, ed. Tr. E. W. Brooks. Patrologia
Orientalis. Vol. XVII, Fasc. 1. Paris: 1923.
Joshua the Stylite. Chronicle, tr. William Wright. Cambridge: 1882.
Julian. Epistles, ed. J. Bidez. L’Empereur Julien, oeuvres complètes. Vol. 1, part 2.
Paris: 1924.
Justinian. Novels, ed. R. Schoell and G. Kroll. Corpus Juris Civilis. Vol. III. Berlin:
1928.
Kebasilas, Nicholas. Life in Christ, ed. W. Gass and M. Heinze. Die Mystik des Nikolaus
Cabasilas. Leipzig: 1899.
de Khitrowo, B. Itinéraires russes en orient. Geneva: 1889.
Kataskepenos, Nicholas. Life of St. Cyril Phileotes, ed. Etienne Sargologos. La Vie de
Saint Cyrille le philéote, moine byzantin. Brussels: 1964.

232
Kurtz, Edward, ed. Des Klerikes Gregorios Bericht Über Leben, Wunderthaten und
Translation der hl. Theodora von Thessalonich, St. Petersburg: 1902.
Kurtz, Eduard. „[] ” Byzantinische
Zeitschrift. Vol. III. 1894.
____. „Zwei griechische texte Über die hl. Theophano, Die Gemanlin Kaisers Leo VI”,
Mêmoires de l’Académie Imperiale des Sciences de St. Petersbourg. St. Petersburg:
1898.
Lampros, Spyridon. Neos Hellenomnemon. Vol. 12.
Athens: 1915.
____. „” şi „
”, Collection de romans grecs en langue vulgaire et en vers. Paris:
1880.
____. „Life of St. Nicon”, Neos Hellenomnemon. Vol. III, part 1. Athens: 1906.
____. „”. Neos Hellenomnemon. Vol. VIII. Athens: 1911.
Laourdas, Basil. „”, Archeion
Pontou. Vol. XXI. Athens: 1956.
Latysev, Basil. Menologii Anonymi Byzantini. Fasciculus 1 şi 2. St. Petersburg: 1911 şi
1912.
Leo Diaconos. Historiae, ed. C. B. Hasi. Bonn: 1878.
Leontios of Neapolis. Life of St. John the Eleemosynary, ed. H. Geltzer. Leontios’ von
Neapolis, Lebendes heiligen Iohannes des barinherzigen erzbischofs von
Alexandrien. Leipzig: 1893.
____. „Vita S. Symeone Sale Confessore”, Acta Sanctorum, July. Vol. I. Paris and
Rome: 1867.
Loparev, Ch. M. „Life of St. Eudocimos”, Bulletin de l’institut russe á Constantinople.
Vol. XIII. 1908.
____. „Zhitie sv Kirilla Fileota”. Vizantiiskii Vremennik. Vol. IV. 1897.
____. „”. Vizantiiskii Vremennik. Vol. IV.
1897.
Liudprand of Cremona. Works, tr. F. A. Wright. London: 1930.
Makarios. Homilies, ed. H. Dorries. Die 50 Geistlichen Homilien des Makarios. Berlin:
1964.
Makrembolites, Eustathios. „”, ed. Rudolph
Hercher, Erotici Scriptores Graeci. Vol. II. Leipzig: 1859.
Malalas, Joannes. Chronographia, ed. Ludwig Dindorf. Bonn: 1831.
Malingrey, A. M. Jean Chrysostom. Lettres á Olympias. Sources chrétiennes. Paris:
1947.
Manasses, Constantine. Synopsis Chronike, ed. B. G. Niebuhr, Corpus Scriptorum
Historiae Byzantinae. Bonn: 1837.
Mansi, Joannes D. Sacrorum Conciliorum Nova et Amplissima Collectio. Vol. XVI.
Venice: 1902.

233
„Life of St. Martha the Younger”, Acta Sanctorum, May. Vol. V. Paris and Rome: 1866.
Martini, E. „Life of St. Luke the Younger”, Analecta Bollandiana. Vol. XIII. 1894.
Martyrium Sancti Martyris Zenobii, ed. Migne, Patrologia Graeca. Vol. CXV.
Matranga, P. Anecdota Graeca. Rome: 1850.
Maximos the Confessor. Capita Theologica, ed. Migne, Patrologia Graeca. Vol. XCI.
____. De Caritate, ed. Migne, Patrologia Graeca. Vol. XC.
Menologium, ed. Migne, Patrologia Graeca. Vol. CXVII.
Mercati, Ioannis and Pius F. de Cavalieri. Codices Vaticani Graeci, Bibliothecae
Apostolicae Vaticanae. Vol. I. Rome: 1923.
____. „Gli aneddoti d’un Codice Bolognese”, Byzantische Zeitschrift. Vol. VI. 1897.
Metaphrastes, Symeon. Vita S. Joannis Calybitae, ed. Migne, Patrologia Graeca. Vol.
CXIV.of the Christ
____. Vita S. Euthymii, ed. Migne, Patrologia Graeca. Vol. CXIV.
____. Vita S. Joannis Chrysostomi, ed. Migne, Patrologia Graeca. Vol. CXIV.
____. Vita S. Clementis Ancyrani, ed. Migne, Patrologia Graeca. Vol. CXIV.
____. Vita et Conversatio Sanctae Euphrosynes Alexandrinae, ed. Migne, Patrologia
Graeca. Vol. CXIV.
____. Vita S. Marciani Presbyteri, ed. Migne, Patrologia Graeca. Vol. CXIV.
____. Precationes, ed. Migne, Patrologia Graeca. Vol. CXIV.
Neilos of Ancyra. Peristeria, ed. Migne, Patrologia Graeca. Vol. LXXIX.
Neophytos, „”, ed. Frederick E. Warren. Archaeologia. Vol. XLVII.
London:1882.
de Nessel, Daniel. Catalogia Bibliothecae Caesarea Manuscriptorum. Vienna: 1690.
Nicene and Post-Nicene Fathers of the Christian Church, ed. Philip Schaff. Vol. X. New
York: 1888.
Nicephoros Blemmydes.Oratio de Regis Officiis, ed. Migne, Patrologia Graeca. Vol.
CXLII.
Nicephoros Callistos Xanthopoulos, ecclesiastical History, ed. Migne, Patrologia
Graeca. Vol. CXLVI.
____. Patriarcharum Constantinopolitanorum, ed. Migne, Patrologia Graeca. Vol.
CXLVII.
Nicetas. Life of St. Andrew the Hierosolymite, ed. Papadopoulos-Kerameus.
„”. Vol. V. St. Petersburg: 1898.
Nicholas Mysticos. Epistles, ed. Migne, Patrologia Graeca. Vol. CXI.
____. „”, ed. John Tsaras. Makedonica. Vol. I.
1940.
Nicholas, Patriarch of Constantinople. „De Vita Monastica”, ed. Angelo Maii.
Scriptorum Veterum Nova Collectio. Vol. IX. Rome: 1837.
Nissen, Th., ed., „De SS Cyri et Johannis Vitae Formis”, Analecta Bollandiana. Vol.
LVII. 1939.

234
Pachymeres, George. De Michaele et Andronico Palaeologis, ed. Immanuel Bekker.
Corpus Scriptorum Historiae Byzantinae. Vol. I. Bonn: 1835.
Palladios. Historia Lausiaca, ed. Cuthbert Butler. The Lausiac History of Palladius.
Cambridge: 1898.
____. Vita S Joannis Chrysostomi, ed. P. R. Coleman-Norton. Paladii Dialogus de Vita
S Joannis Chrysostomi. Cambridge: 1928.
Papadopoulos, N. P. „”. Athens, n.d.
Papadopoulos-Kerameus, A. „Life of St. Paraskeve the Younger”, „
”. Vol. I. St. Petersburg: 1891.
____. „Life of Saint Paulos the Bishop and John the Presbyter”.
„”. Vol. V. St. Petersburg: 1898.
____. Varia Graeca Sacra. St. Petersburg: 1909.
Papaoeconomou, Christos. „”. Athens: 1908.
Papoulia, Basilike. „Die Vita des Heiligen Philotheos vom Athos”, Sudost-Forschungen.
Vol. XXII. 1963.
Pertusi, Agostino. Giorgio di Pisidia Poemi. Buchkunnstverlag Ettal: 1960.
Petit, Louis. „Life of St. Athanasios the Athonite”. Analecta Bollandiana. Vol. XXV.
1906.
____. „”. Bulletin de l’institut russe á Constantinople. Vol.
VI. 1900.
____. „Le Monastére de Notre-Dame de Pitié”, Bulletin de l’institut russe á
Constantinople. Vol. VI. 1900.
____. „Typikon de Grégoire Pacourianos pour le monastère de Petritzos (Backovo)”,
Vizantiiskii Vremennik. Vol. XI, Supplement No. 1. St. Petersburg: 1904.
____. „Typikon of the Monastery of Cosmosoteira”. Bulletin de l’institut russe á
Constantinople. Vol. XIII. 1908.
____. „Vie de Saint Michel Maleinos”. Revue de l’orient chrétien. Vol. VII, no. 4. 1902.
Petrides, s. „Le Typikon de Nil Damilas pour le monastère de femmes de Diaconia en
Créte”, Bulletin de l’institut russe á Constantinople. Vol. XV. Sofia: 1911.
Philotheos. Kletorogion, edited by J. B. Bury. The Administrative System in the Ninth
Century with a Revised Text of the Kletorologion of Philotheos. London: 1911.
Philes, Manuel. Poems, ed. E. Miller. Manuelis Philae Carmina. Vol. I. Paris: 1855.
Photios. Epistles, ed. Joannis N. Valetas. London: 1864.
Photopoulos, Philemon. „” Nea Sion. Vol. XII. Jerusalim: 1912.
Polydeukes, Julios. „[] ”, ed. Anatole Boucherie.
Notices et extraits des manuscrits de la Bibliothèque Nationale. Vol. XXIII, a.
Procopios of Cesarea. Opera Omnia, ed. Jacobus Haury. Procopii Caesariensis Opera
Omnia. Leipzig: 1905.
Psellos, Michael. Chronographia, ed. Emile Renauld. Michel Psellos Chronographie. 2
vols. Paris: 1926-1928.
____. „Funeral Orations, No. 4”, ed. Constantine Sathas. „

235
”. Vol. V. Paris:1878.
Regel, W. „De Theophili imperatoris absolutione”, Analecta Byzantino-Russica. St.
Petersburg: 1891.
____. Fontes Rerum Byzantinorum. Vol. I, part 1. St. Petersburg: 1892.
Rhallis, G. A. and M. Potlis. „”. 6 vols. Athens:
1852-1859.
Riedel, w. And W. E. Grum. The Canons of Athanasius of Alexandria. Oxford: 1904.
Romano, Alberto, ed. Pseudo-Luciano Timarione. Naples: 1974.
Synopsis Chronike, ed. Constantine N. Sathas. „”. Vol. VII. Paris:
1894.
Schwartz, Edward. Acta Conciliorum Oecumenicorum. Vol. III. Berlin: 1940.
____. Kyrillos von Skythopolis. Leipzig: 1939.
De Scientia Politica, ed. Angelo Mai. Scriptorum Veterum Nova Collectio. Vol. II.
Rome: 1827.
Scott, S. P. The Civil Law. Vol. XVI. Cincinnati: 1932.
Seeck, Otto. Notitia Dignitatum Accedunt Notitia Urbis Constantinopolitanae et
Laterculi Provinciarum. Berlin: 1877.
Ševčenko, Ihor. „Alexios Makrembolites and his Dialogue between the Rich and the
Poor”, Zbornik Radoba. Vol. LXV. Belgrade: 1960.
Sewter, E. R. A. The Chronographia of Michael Psellus. London: 1952.
Sirmond, Jacob. „Vita S Pauli Junioris in Monte Latro”, Analecta Bollandiana. Vol. XI.
Brussels: 1892.
Sophronios of Jerusalem. Vita Mariae Aegyptiae, ed. Migne, Patrologia Graeca. Vol.
LXXXVII, part 3.
Sozomenos. Ecclesiastical History, ed. Joseph Bidez. Sozomenus Kirchengeschichte.
Berlin: 1960.
Speck, Paul, ed. Theodoros Studites Jamben. Berlin, 1968.
Sternbach, Leo. Analecta Avarica. Cracow: 1900.
Stethatos, Nicetas. Life of St. Symeon the New Theologian, ed. Iréne Hausherr,
Orientalia Christiana. Vol. XII. July-August, 1928.
Symeon Magister. Chronographia, ed. Immanuel Bekker. Corpus Scriptorum Historiae
Byzantinae. Bonn: 1838.
____. De Fine et Exitu nostro e vita, ed. Migne, Patrologia Graeca. Vol. CLV.
Synesios. De Regno, ed. Migne, Patrologia Graeca. Vol. LXVI.
Tafel, T. L. Eustathii Opuscula. Frankfurt: 1832.
Theodore of Paphos. Life of St. Spyridon, ed. Paul Van Den Ven. La Légende de S.
Spyridon, évêque de Trimithonte. Louvain: 1953.
Theodore Studites. Epistles, ed. Migne, Patrologia Graeca. Vol. XCIX.
____. Poenae Monasteriales, ed. Migne, Patrologia Graeca. Vol. XCIX. Iambi de
Variis Argumentisana.

236
____. Small Cathechism, ed. Immanuel Auvray. Sancti Patris nostri et Confessoris
Theodori Studitis Praepositii Parva Catechesis. Paris: 1891.
Theodoretos of Cyrus. Ecclesiastical History, ed. Leon Parmentier. Theodoret
Kirchengeschichte, 2nd edition by F. Scheidweiler, Berlin: 1954.
Theodulos Monachos. Oratio de Regis Officiis, ed. Migne, Patrologia Graeca. Vol.
CXLV.
Theophanes Confessor. Chronographia, ed. Carl de Boor. 2 vols. Leipzig: 1883.
Thephanes Continuatus. Chronographia, ed. Immanuel Bekker, Bonn: 1838.
Theophylactos of Ochrida. Epistles, ed. Migne, Patrologia Graeca. Vol. CXXVI.
____. Institutia Regia, ed. Migne, Patrologia Graeca. Vol. CXXVI.
____. Oratio im Imperatorem Dominum Alexium Comnennum, ed. Migne, Patrologia
Graeca. Vol. CXXVI.
Theophylactos of Simocata. History, ed. Charles de Boor. Leipzig: 1887.
Timothy of Alexandria. Historia Monachorum in Aegypto, edited by A. J. Festugière.
Subsidia Hagiographica No. 34. Brussels: 1961.
Tsiknopoulos, J. P. „
”. Larnaca: 1952.
Tunitskij, N. L. Monumenta ad SS. Cyrilli et Methodii succesorum vitas reque gestas
pertinentia. Sergiev Posad: 1918.
Vasiliev, A. A. Zhitie Filareta Miloctivago. Odessa: 1900.
Vasilievskii, V. G. „Life of St. George, Archbishop of Amastris”, Trudy. Vol. III.
Petrograd: 1915.
____. „Synaxare of Stephanus Confessor Archbishop of Sougdaia”. Trudy. Vol. III.
Petrograd: 1915.
„Vita S Andrea Salo”. Acta Sanctorum. May, Vol. VI. Paris and Rome: 1866.
„Vita S Irene”. Acta Sanctorum. July, Vol. VI. Paris: 1868.
„Vita S Lazari”. Acta Sanctorum. November, Vol. III. Brussel: 1910.
„Vita S Martha”. Acta Sanctorum. May, Vol. V. Paris and Rome: 1866.
„Vita S Phantinus”. Acta Sanctorum. August, Vol. VI. Paris: 1868.
„Vita S Symeone Stylite”. Acta Sanctorum. May, Vol. V. Paris and Rome: 1866.
„Vita S Thomaidis”. Acta Sanctorum. November, Vol. IV. Brussels: 1925.
Vogt, A. „S Théophylacte de Nicomédie”. Analecta Bollandiana. Vol. L. 1932.
Vogt, Albert. „Vie de S. Luc le Stylite”, Analecta Bollandiana. XXVIII. 1909.
Vogt, A. and I. Hausherr. „Oraison Funébre de Basile I par son fils Leon VI le Sage”,
Orientalia Christiana. Vol. XXVI. 1, No. 77. 1932.

Vorst, C. Vande. „La Vie de s. Evariste, higoumène à Constantinople”, Analecta

Bollandiana. Vol. XLI.
Vryonis, Speros, Jr. „The Will of a Provincial Magnate, Eustathius Boilas (1059)”,
Dumbarton Oaks Papers, No. 11. Washington: 1957.
Usener Hermann. Der Heilige Theodosios. Leipzig: 1890.

237
Uspensky, Th. „”,Bulletin de l’institut russe á
Constantinople. Vol. III. Sophia: 1898.
Wagner, Wilhelm. Carmina Graeci Medii Aevi. Leipzig: 1874.
Zepos, J. and P. Zepos, Jus Graeco-Romanum. Vol. I. Athens: 1931.
Zonaras, Joannes. Epitomae Historiarum, ed. Theodorus Buttner-Wobst. Vol. III. Bonn:
1897.

LUCRĂRI CONTEMPORANE
Agourides, Savas. „” Thessalonike: 1963
____. „The Social Character of Orthodoxy”, The Greek Orthodox Theological Review,
Vol. VIII, Nos. 1-2 (Summer 1962-Winter 1962-1963), pp. 7-20.
Alexander, Paul J. The Patriarch Nicephorus of Constantinople. Oxford: 1958.
Alivizatos, C. N. and E. P. Lekos. „
”. VIIe Congrès international
d’histoire de la médecine. Vol. I. Athens: 1960.
Alivizatos, Hamilcar S. „
”. Athens: 1933.
Amantos, Constantine. „
”. Athena. Vol. XXXV. Athens: 1923.
____. „”, Kypriaka Grammata. Vol. I, No. 21-24, 15 July-1
Sept. 1935.
____. „”. Vol. I, second edition. Athens: 1953. Vol. II.
Athens: 1957.
____. „
”. Thrakika. Vol. X. Athens: 1938.
____. „”, 
, ed. S. Kyriakides, A. Xyngopoulos and P. Zepos, Vol. II.
Athens: 1956.
____. „Zu den wohlätigen Stiftungen von Byzanz”, Orientalia Christiana Periodica.
Vol. XXII. 1955.
Andreades, A. M. „”. Vol. I, part 1. Athens:
1918.
Anonymous, „”, Zoe, Vol. XLII. Athens,
1952.
Apostolides, Kosmas. „”, 2nd ed. Athens: 1962.
Bakalopoulos, Apostolos E. „”. Vol. I. Thessalonike:
1961.

238
Bartikian, H. Significance of the Will of Eustathius Boilas for the study of the history of
Armenia and Georgia at the time of Byzantine dominion, Al XXV-lea Congres
Internaţional al Orientaliştilor. Lucrare susţinută de delegaţia URSS. Moscova: 1960.
Baynes, Norman H. Byzantine Studies and Other Essays. London: 1960.
____. The Byzantine Empire. London: 1946.
Baynes, Norman H. and St. L. B. Moss. Byzantium. Oxford: 1961.
Baur, Chrysostomus. Der heilige Johannes Chrysostomus und seine zeit. Vol. I. Munich:
1929.
Bell, H. I. „Philanthropia in the Papyri of the Roman Period”, Hommages à Joseph
Bidez et à Franz Cumont. Vol. II. Brussels: 1949.
Benesevich, V. „Die Byzantinische Ranglisten”, Byzantinisch-Neugriechische Jahr-
Bücher. Vol. V. 1927.
Bonis, Constantine „
”, Orthodoxos Skepsis. Vol. I.18. Athens: October, 1958.
____. „
”, Theologia. Vol. XVI, No. 64. Athens: 1938.
Brehier, Louis. La Civilisation byzantine. Paris: 1950.
____. „La Vie chrétienne en Orient”, Histoire de l’Eglise, ed. Augustin Fliche ad Victor
Martin. Vol. IV. Blond and Gay, 1948.
____. Vie et mort de Byzance. Paris: 1947.
____. Les Institutions de l’empire byzantin. Paris: 1949.
____. „Les Populations rurales au IXe siècle d’apres l’hagiographie byzantine”,
Byzantion. Vol. I. 1924.
Buckler, Georgia. Anna Comnena. London: 1929.
Bury, J. B. History of the Later Roman Empire. 2 vols. New York: 1958.
____. A History of the Eastern Roman Empire (A.D. 802-867) reprint. New York: 1965.
Byron, Robert. The Byzantine Achievement. London: 1929.
Byzantios, Scarlatos D. „”, 3 vols. Athens: 1862.
Cambridge Medieval History, The, ed. H. M. Gwatkin and J. P. Whitney. Vol. I.
Cambridge: 1957.
Chalandon, Ferdinand. Jean II Comnéne et Manuel I Comnén. Paris: 1912.
de Champagny, Franz. La Charité chrétiene dans les premiers siècles de l’église. Paris:
1854.
Charanis, Peter. „Coronation and its Constitutional Significance in the Later Roman
Empire”, Byzantion. Vol. XV. 1940-1941.
____. „The Monastic Properties and the State in the Byzantine Empire”. Dumbarton
Oaks Papers. Vol. IV. Cambridge, Mass.: 1948.
____. „On the Social Structure of the Later Roman Empire”, Byzantion. Vol. XVII.
1945.
____. „Some Aspects of Daily Life in the Byzantium”, The Greek Orthodox Theological
Review. Vol. VIII, Nos. 1-2. Summer 1962-Winter 1962-1963.

239
Chastel, Etienne. Etudes historiques sur l’influence de la charité. Paris: 1953.
Christophilopoulos, A. „
”. Athens: 1935.
Christophilopoulos, Aikaterine. „”. Athens: 1984.
Chrestou, P. „”. Athens: 1951.
Codellas, P. S. „The Pantocrator, the Imperial Byzantine Medical Center of the XII th
Century AD in Constantinople”, Bulletin of the History of Medicine. Vol. XII. 1942.
Comneno, D. Juan Arcadio Lascaris. „Los Orfanotrófios Griegos y su perduració en
Bizancio” (A Propósito de Alexiada, XV, VII, 3-9), Actas del primer Congreso
español de Estudios Clásicos, Madrid, 15-19 de Abril 1956. Madrid: 1958.
Constantelos, Demetrios J. „Philanthropy in the Age of Justinian”, The Greek Orthodox
Theological Review. Vol. VI. 2. Winter, 1960-1961.
____. „Philanthropia as an Imperial Virtue in the Byzantine Empire of the Tenth
Century”, Anglican Theological Review, XLIV. 4. October, 1962.
Constantinides, P. „”, Parnassos. Vol. VI.
Athens: 1882.
Constantinos, Bishop of Eirenopolis. „”, Orthodoxia. Vol.
XXXII. 1956.
____. „”, Orthodoxia. Vol.
XXXII. 1957.
Constatopoulos, C. M. „”. Athens: 1930.
Conybeare, Frederick C. „Notes and Documents – Antiochus Strategos’Account of the
Sack of Ierusalem in AD 614”, English Historical Review. Vol. XXV. July, 1910.
Deaut, Roger Le. „dans la littérature grecque jusqu’au Nouveau Testament”,
Mélanges Eugène Tisserant. Vol. I. Rome: 1964.
Demangel, R. and E. Mamboury. Le Quartier des Manganes et la I re region de
Constantinople. Paris: 1939.
Demetropoulos, p. „
”. Athens: 1959.
Diehl, Charles. Byzantium: Greatness and Decline, tr. Naomi Walford. New Brunwick,
N.J.: 1957.
____. Justinien et la civilisation byzantine au VIe siècle. Paris: 1901.
____. La Société byzantine à l’époque des Comnènes. Paris: 1929.
Diomedes, Alexander N. „”. Vol. I. Athens: 1951.
Dittenberger, W. Sylloge Inscriptionum Graecorum. Vol. II. Leipzig: 1917.
Dölger, Franz. Beiträge zur Geschichte der byzantinischen Finanzverwaltung, besonders
des 10 and 11 Jahrhunderts. Munich: 1927.
Downey, Glanville. A History of Antioch in Syria from Seleucus to the Arab Conquest.
Princeton, N.J.: 1961.
____. „The Perspective of the Early Church Historians”, Greek-Roman and Byzantine
Studies, vol. VI. 1. Spring, 1965.
240
____. „Philanthropia in Religion and Statecraft in the Fourth Century”, The Harvard
Theological Review. Vol. L. 4. October, 1957.
____. „Who is My Neighbor? The Greek and Roman Answer”, Anglican Theological
Review. January, 1965.
Du Cange, Charles de Fresne. Historia Byzantin Constantinopolis Christiana. Paris:
1862.
Duchatelez, K. „La philanthropia’ dans la vie sociale, ecclésiale et personelle de
l’antiquité grecque”, Communio. Vol. 11, 1978.
Duchesne, L. Histoire ancienne de l’église. Vol. III. Paris: 1928.
Duff, P. W. „The Charitable Foundations of Byzantium”, Cambridge Legal Essays
Written in Honour of and Presented to Dr. Bond, Professor Buckland and Professor
Kenny. Cambridge: 1926.
Durand, R. P. Germer-. „Epigraphie chrétienne de Jérusalem”, Revue biblique. Vol. I.
1892.
Eustratiades, S. „”, Nea Sion. Vol. XXIX, No. 12.
Jerusalem: 1934.
Every, George. The Byzantine Patriarchate 451-1204. Second Revised Edition. London:
1962.
Ferguson, John. Moral Values in the Ancient World. London: 1958.
Festugière, A. J. Les Moines d’orient III/2 Les Moines de Palestine. Paris: 1962.
Florovsky, Georges. „The Social Problem in the Eastern Orthodox Church”, The Journal
of Religious Thought, Vol. III., No. 1. Autumn-Winter 1950-51.
____. „St. John Chrysostom: The Prophet of Charity”, St. Vladimir’s Seminary
Quarterly, Vol. IV, Nos. 3-4, 1955.
Freshfield, E. N. Roman Law in the Later Roman Empire, Vol. IV. Cambridge: 1938.
Fytrakis, A. J. „
”. Athens: 1950.
Gannaeu, Charles Simon Clermont-. Archaeological Researches in Palestine during the
Years 1873-1874, tr. Aubrey Stewart. Vol. I. London: 1899.
Gedeon, m. I. „”, Ekklesiastike Aletheia, Vol. IX. 1888-
1889.
____. „”, Mikrasiatika
Chronica, Vol. II. Athens: 1936.
____. „”. Constantinople: 1885.
Grenier, Raymond. Vie de Saint Euthyme le Grand (377-473). Les Moines et l’eglise en
Palestine au Ve siècle. Paris: 1909.
Gibbon, Edward. The History of the Decline and Fall of the Roman Empire. Vol. III.
London: 1887.
Gigante, Marcello. „Sulla Concezione Bizantina dell Imperatore nel VII Secolo”,
Synteleia, Vincenzo Arangio-Ruiz. Naples: 1964.
Gilles, Pierre. De Bosporo Thracio. Lyon: 1961.

241
Grillmeir, A. and H. Bacht. Das Konzil von Chalcedon. Vol. I. Wurtzburg: 1951.
Grumel, V. „La Profession médicale à Byzance à l’époque des Comnènes”, Revue des
études byzantine. Vol. VII. 1949.
Guilland, R. „Etudes sur l’histoire administrative de l’empire byzantin L’Orphanotrope”,
Revue des études byzantine. Vol. XXIII. 1965.
____. „Les Chapitres relatifs aux fonctions des dignitaires”. Byzantinoslavica. Vol. XIII.
2. 1952-1953.
____. „Observations sur la liste des dignitaires de Pseudo-Codinos”, Revue des études
byzantine. Vol. XII. 1954.
Guilland, R. Recherches sur les institutions byzantines. 2 vols. Paris: 1967.
Halkin, F. „Saint Samson le Xénodoque de Constantinople (VI e siècle)”, Rivista di Studi
Byzantini e Neoellenici, (Vol. 14-16) (1977-1979), 5-17.
Hands, A. R. Charities and Social Aid in Greece and Rome (Cornell University Press,
1968).
Harnack, A. Die Mission und Ausbreitung des Christentums. Vol. IV. Leipzig: 1924.
Hesseling, D. C. Essai sur la civilisation byzantine. Paris: 1907.
Honigman, E. Die Ostgrenze des Byzantinischen Reiches von 363 bis 1071. Brussels:
1935.
Hunger, Herbert.  - Eine griechische Wortpragung aug ihrem Wege von
Aischylos bis Theodoros Metochites. Graz – Vienna: 1963.
____. Prooimon-Elemente der Byzantinischen Kaiseridee in den Arengender urkunden.
Vienna: 1964.
Hussey, J. M. „Byzantine Monasticism”. Historia. Vol. XXIV, No. 93. June, 1939.
____. The Byzantine World. London: 1957.
____. Church and Learning in the Byzantine Empire, Second Issue. New York: 1963.
Imbert, Jean. Les Hôpitaux en droit canonique. Paris: 1947.
Janin, R. Constantinople byzantine. Paris: 1950.
____. Le Géographie écclésiastique de l’empire byzantin. Paris: 1953.
____. „Monastèrs byzantins. Les couvents secondaires de Psamathia (Constan-tinople)”,
Echos d’Orient. Vol. XXXII. July-September, 1933.
____. „L’Eglise byzantine sur les rives du Bosphore (côte asiatique)”, Revue des études
byzantines. Vol. XII. 1954.
____. „Etudes de topographie byzantine”, Echos d’Orient. Vol. XXXVI. July-
September, 1937
____. „Le Monachisme byzantin au moyen âge, commende et typica (Xe-XIVe siècles)”,
Revue des études byzantines. Vol. XXII. Paris: 1964.
____. „Les Monastères du Christ Philanthrope à Constantinople”. Revue des études
byzantines. Vol. IV. Paris: 1946.
____. „Le Pétrion de Constantinople”. Echos d’Orient. Vol. XXVI. 1937.
____. „Topographie de Constantinople byzantine quelques quartiers mal connus”,
Mémorial Louis Petit – Mélanges d’histoire et d’archéologie byzantines. Bucarest:
1948.
242
____. „Un Ministre byzantin – Jean l’Orphanotrople (XI e siècle)”. Echos d’Orient. Vol.
XXXIV. 1931.
Jeanselme, E. Calcull de la ration alimentaire des malades de l’hôpital et de l’asile des
vieillards annexes au monastère du Pantocrator à Byzance (1136). Extract de 2e
congrès d’histoire de la médecine. Evreux: 1922.
Jeanselme, E. and L. Oeconomos. „Les Oeuvres d’assistance et les hôpitaux byzantins
au siècle des Comnènes”. Communication faite au 1er congrès de l’histoire de l’art de
guerir, Anvers 1920. Anvers. 1921.
Jones, A. H. M. The Cities of the Eastern Roman Provinces. Oxford: 1937.
____. „The Greeks under the Roman Empire”, Dumbarton Oaks Papers. Vol. XVII.
Washington: 1963.
____. The Later Roman Empire 284-602. 2 vols. Norman, Okla.: 1964.
Kabiersch, J. 3 Untersuchungen zum Begriff der Philanthropia bei dem Kaiser Julian.
Wiesbaden: 1960.
Karayanopoulos, J. E. „”, Megalle Hellenike
Encyclopaideia, Supplement. Vol. II. Athens, n.d.
____. „”. 2 vols. Thessalonike: 1978, 1981.
____. Das Finanzwesen des frühbyzantinischen Staates (München, 1958).
Karlsson, Gustav. Idéologie et cérémonial dans l’épistolographie byzantine. Uppsala:
1959.
Kasimates, Gregory. „
”, Epeteris Etaerias Byzantinon Spoudon. Vol. XIII. 1937.
Knecht, August. System des Justinianischen Kirchenvermögensrechtes. Stuttgart: 1905.
Kotsones, Jerome. „“””. Aktines. Vol.
XVIII, No. 156. Athens: 1955.
____. „“” 
”. Aktines. Vol. XVII, No. 162. Athens: 1955.
Koukoules, Phaedon. „”. Vol. II, part. I. Athens: 1948.
Vol. VI. Athens: 1940.
____. „”, Epeteris Etaerias Byzantinon Spoudon. Vol. XVI.
Athens: 1940.
____. „L’Assistance aux indigents dans l’empire byzantin”, Mémorial Louis Petit –
Mélanges d’histoire et d’archéologie byzantines. Bucarest: 1948.
Kousis, Aristotle. „Contribution à l’étude de la médecine des yenones pendant le XV e
siècle”, Byzantinisch-Neugriechische Jahrbucher. Vol. VI. 1927-1928.
____. „”. Archives of
Medicine and Biology. Vol. XV, Nos. 3-4. Athens: 1920.
Kriaras, Emmanuel. „”. Athens: 1955.
Krivocheine, Basil. „Mt. Athos in the Spiritual Life of the Orthodox Church”, The
Christian East, New Series. Vol. II, No. 2. Autumn, 1952.

243
____. „The Brother-Loving Poor Man”, The Christian East, New Series. Vol. II, Nos. 7-
8. Winter 1953-1954.
Ktenas, Christopher. „
”. Epeteris Etaerias Byzantinon Spoudon. Vol. VII. Athens: 1930.
Kyriakides, Stilpon. „”. Vols. II-IV. Thessalonike: 1937.
Lallemand, Leon. Histoire de la charité. 2 vols. Paris: 1902-1903.
Lambakis, George. „”. Athens: 1889.
Laurent, V. Les Bulles métriques dans la sigillographie byzantine. Athens: 1932.
____. Le Corpus de sceaux de l’empire byzantin. Vol. V. Paris: 1963.
____. „Une Princesse byzantine au cloître”. Echos d’Orient. Vol. XXIX. 1930.
Lecky, William. History of European Morals from Augustus to Charlemagne. Vol. II.
New York: 1955.
Lenger, Marie-Therese. „La Notion de “bienfait” (philanthropon) royal et les
ordonnances des rois Lagides”, Studii in onore di Vincenzo Arangio-Ruiz. Vol. I.
1953.
Lorenz, S. De Progresu Notionis „”. Leipzig: 1914.
Louillet, G. Da Costa. „Saints de Constantinople aux VIII e, IXe et Xe Siècles”,
Byzantion. Vol. XXIV, 1954.
Macalister, R. A. Stewart. „The Rock-cut Tombs in Wady Er-Rababi Jerusalem”,
Palestine Exploration Fund-Quarterly Statement. London: 1900.
Magoullias, H. J. „The lives of the Saints as Sources of Data for the History of
Byzantine Medicine in the Sixth and Seventh Centuries”, Byzantinische Zeitschrift.
Vol. LVII, No. 1. June, 1964.
Marin, Abbé. Les Moines de Constantinople. Paris: 1897.
Megaw, Arthur H. S. „Notes on Recent Work of the Bizantine Institute in Istanbul”,
Dumbarton Oaks Papers, No. 17. Washington: 1963.
Meletes, George B. „”. Athens: 1964.
Mentzou-Meimari, K. „
”, Byzantina. Vol. 11. 1982
Milik, J. T. „La Topographie de Jérusalem vers la fin de l’époque byzantine”, Mélanges
de l’Université Saint Joseph. Vol. XXXII. 1960-1961.
Miller, Timothy S. The Birth of the Hospital in the Byzantine Empire. Baltimore: 1985.
Millet, Gabriel. La Monastère de Daphni – Histoire, Architecture, Mosaiques. Paris:
1899.
Millingen, Alexander Van. Byzantine Churches in Constantinople. London: 1912.
Monnier, Alexandre. Histoire de l’assistance publique dans les temps anciens et
modernes. Paris: 1866.
de Montfaucon, Bernard. Palaeographia Graeca. Paris: 1708.
Mordtmann, A. D. Esquisse topographique de Constantinople. Lille: 1892.
Mprasiotes, Panayiotes. „”. Athens: 1956.
Niederev, Frances J. „Early Medieval Charity”, Church History. Vol. XXI. 1952.
244
Nissiotis, N. A. „Church and Society in Greek Orthodox Theology”, Christian Social
Ethics in a Changing World, ed. John C. Bennett, New York: 1966.
Nygren, Aunders. Agape and Eros, tr. Philip S. Watson. Philadelphia: 1953.
Oeconomos, L. La Vie religieuse dans l’empire byzantin au temps des Comnènes et des
Anges. Paris: 1918.
Orlandos, Anastasios. „
”. Epeteria Etaerias Byzantinon Spoudon. Vol. XVII.
1941.
Ostrogorsky, George. History of the Byzantine State, tr. Joan Hussey. New Brunswick,
N.J.: 1957.
Papadopoulos, Chrysostomos. „“” (896-953)”. Athens: 1935.
Papadopoulos, Jean B. Les Palais et les églises des Blachernes. Athens: 1928.
____. „
”. Epeteris Etaerias Byzantinon Spoudon. Vol. XIX. 1949.
Pargoire, J. „Hieria”, Bulletin de l’institut archéologique russe de Constantinople. Vol.
IV. 2. Sophia: 1899.
Paspates, A. G. „”. Athens: 1855.
____. „”. Constantinople: 1877.
Philipsborn, A. „ und die spezial-Anstalt des Pantokrator-Krankenhauses”,
Byzantion. Vol. XXXIII. 1963.
____. „Les premiers hôpitaux au moyen âge”, La Nouvelle Clio. Vol. 6, 1954.
Plassman, Otto. Dans Almosen bei Joannes Chrysostomus. Münster: 1961.
Pournaropoulos, G. C. „Hospital and Social Welfare Institutions in the Medieval Greek
Empire (Byzantium)”, XXIIe Congrès international d’histoire de la médecine. Vol. I.
Athens: 1960.
____. „”. Athens: 1942.
____. „The Real Value of Medieval Greek Medicine (Byzantium)”. XXIIe Congrès
international d’histoire de la médecine. Vol. I. Athens: 1960.
____. „”, Academaike
Iatrike. Athens: 1964.
Ramsay, William M. The Church in the Roman Empire, eighth edition. London: 1904.
Rici, R. Talbot. „Excavations at Bodrum Camii, 1930”, Byzantion. Vol. VIII. 1937.
Richardson, B. E. Old Age among the Ancient Greeks. Baltimore: 1933.
Richter, J. P. Quellen der Byzantinischen Kunstgeschichte. Vienna: 1897.
Rivet, Auguste. Le Régime des biens de l’église avant Justinien. Lyons: 1891.
Rodocanakes, Plato. „”. Athens: 1920.
de Ruiter, S. Tromp. „De voeis quae est  significance atque usu”.
Mnemosyne. Vol. LIX. 1932.
Runciman, Steven. Byzantine Civilization. New York: 1956.
Savramis, Demosthenes. Zur Soziologie des Byzantinischen Mönchtums.
Leyden/Cologne: 1962.
245
Scarborough, John, ed. Symposium on............................................................................
Schlumberger, Gustave. Mélanges d’archéologie byzantine. Paris: 1895.
____. Sigillographie de l’empire byzantin. Paris: 1914.
____. „Monuments numismatiques et sphragistiques du moyen age byzantin”. Revue
archéologique, New Series. Vol. XL. July-December, 1880.
Schreiber, G. „Byzantinisches und Abendländisches Hospital”, Byzantinische
Zeitschrift. Vol. XLII. 1943-1949.
Schultze Victor. AltchristlicheStadte und Landschaften II Kleinasien. Gutersloh: 1926.
Siotes, Markos. „
”. Athens: 1964.
Soteriou, George A. „
”. Athens: 1936.
____. „”. Vol. I. Athens: 1962.
Spieq, Ceslaus. Agape in the New Testament, tr. Marie A. McNamara and Mary Il.
Richter, Vols. I, II, III, St. Louis: B. Herder. 1963, 1965, 1966.
Spyridakis, George A. „
”, Epeteris Etaerias Byzantinon Spoudon. Vol. 20. Athens: 1950.
Stein, Ernest-Palanque, J. R. Histoire du Bas-Empire. Vol. II. Paris: 1949.
Stephana, Febe. „”, Aktines. Vol. IX. No. 59. 1946.
Stephanides, B. „”, Second Edition. Athens: 1959.
Temkin, Owsei. „Byzantine Medicine: Tradition and Empiricism”, Dumbarton Oaks
Papers. Vol. XVI. Washington: 1962.
Theocharides, George I. „”. Thessalonike: 1962.
____. „”, Epistemonike Epeteris Philosophikes scholes
Panepistemiou Thessalonikes. Vol. VII. Thessalonike: 1957.

246
 Index

Toate numele de persoane sunt introduse după primul nume, de ex. Sf. Antonie
este introdus la litera S. Toate epitetele sau numele descriptive sunt privite ca nume de
familie, iar cuvintele de legătură, cum ar fi „de” sau „cel”, sunt ignorate. De ex, Ioan
cel Milostiv apare înaintea Sf. Ioan Scărarul. Cuvintele care indică funcţia sau
ocupaţia persoanei sunt adăugate în paranteze, după cum sunt descrierile care ajută la
identificarea unei persoane; de ex, Andrei, arhiepiscopul Cretei, va fi introdus ca
Andrei, al Cretei (arhiepiscop), unde virgula indică o reformulare.

Agape (iubirea creştină): şi philanthropia (iubirea de oameni):

asemănări şi deosebiri:
şi eros:
ca virtute supremă:
Bătrâni, cei: purtare de grijă faţă de:
respect faţă de:
aziluri pentru: (vezi şi gerokomeia)
Agricultură: 100, 108; pământuri lăsate moştenire: 121
Alexandru (profesor):
Alexie I Comnenul (împărat):
şi soţia sa, Irina:
campania împotriva turcilor din Iconium:
Andrei (Andreas), al Cretei (arhiepiscop):
Ana Comnena (fiica lui Alexie):
Sf. Antonie:
Antonie al IV-lea (patriarhul Constantinopolului):
Sf. Anisia din Tesalonic:
Arianism:
Aristotel, despre filantropie:
Asclepiu, zeu al milei:
Sf. Atanasie, despre filantropie:
Atanasie Athonitul:
Atic (patriarhul Constantinopolului):
Avari:
Botezul: copiilor; femeilor:
Vasile I (împărat):
despre educaţie:
Vasile al II-lea (împărat):

247
Sf. Vasile cel Mare (episcop de Cezareea):
Liturghia Sf. Vasile:
despre filantropie:
despre iubirea de oameni a lui Dumnezeu:
şi instituţiile filantropice:
Vasiliada:
Belisarie (general):
Binefăcători: anonimi:
particulari:
Episcopii (datoriile):
alegerea:
şi legea:
şi autoritatea imperială:
Vezi şi la nume de episcopi
Orbi:
cămine pentru orbi:
Brephotropheion (cămin pentru copiii găsiţi):
Bordeluri:
Bizanţ: unitatea dintre Biserică şi Stat în:
structura economică a:
datoriile împăratului în:
teologia în:
şi filantropia:
Canoane: Apostolice:
de la Sinodul I Ecumenic:
altele:
Cecaumenos (autor de tratate), despre împăraţi:
Cimitire. Vezi xenotapheia
Cherotropheion (instituţie pentru văduve):
Copii, îngrijirea:
Vezi şi orfelinate
Hristos: despre filantropie:
ca întruchipat în săraci:
ca filantropul suprem:
atributele lui:
icoane ale lui:
Hrisostom. Vezi Ioan Hrisostom
Biserica şi: administrarea filantropiei: Vezi şi instituţiile filantropice
legislaţia Bisericii: Vezi şi Canoane
legea civilă: Vezi şi Legislaţie: Iustinian
donaţii: Vezi şi Binefăcători
activitatea misionară:
248
 săracii. Vezi Săracii
sclavia:
reforma socială:
Statul: Vezi şi Împăratul
bogăţia:
Clement al Alexandriei:
Clement al Ohridei (episcop):
Clerul: Vezi şi Episcopi; Biserica
Comnenii: Vezi şi după primul nume: Alexie, Ioan, Ana, Isaac
Mărturisirea de credinţă:
Constantin al IX-lea Monomahul:
Constantin cel Mare:
Constantin Porfirogenetul (împărat):
Constanţiu (împărat):
Sinodul: de la Calcedon:
de la Niceea:
Trulan:
Infirmi, îngrijirea celor: Vezi şi Spitale; Bolnavi
Cipru:
Sf. Chiril Filoteul, despre filantropie:
Damian (preot-doctor):
Daniel (stareţ):
David, Simeon şi George (sfinţi fraţi după sânge):
Diaconiţe:
Demetrian, din Chytri (episcop):
Nevoiaşi. Vezi Săraci:
Diakonia (organizaţii): Vezi şi Instituţii filantropice
Dikaeosyne. Vezi Dreptate
Sinod Ecumenic, Primul:
Edessa (oraş):
Edictul de toleranţă, al lui Constantin:
Educaţie: Vezi şi Orfelinate
Milostiv, Hristos cel:
Milostiv, ca atribut:
Milostenia (Eleemosyne):
Împăratul: ca Dumnezeu, sau imitator al lui Dumnezeu:
Epanogoge (legi):
Sf. Efrem Sirul (diacon)
Atribute:
Eros şi agape:
Sf. Evdochim:
Evloghie (binefăcător):
249
Eusebia (smerenie):
Eusebiu, de Cezareea (istoric):
Eustaţie Boilas (binefăcător):
Eustaţie, de Sevasta (episcop):
Eustaţie, de Tesalonic (arhiepiscop):
Sf. Eftimie, de Madyta (episcop):
Evergetes (binefăcător), ca nume al lui Hristos:
Foamete:
Flacilla (împărăteasă):
Gangra, Sinodul de la:
George, de Amastrida (arhiepiscop)
George, fratele Sfinţilor David şi Simeon: Vezi David
Geragathes:
Gerokomeia:
definiţie:
administratori de:
vezi şi Bătrâni:
Gerokomeia (după nume):
Armatiou:
Sf. Ilie:
al Evdochiei:
Geragathes:
Scala:
Sf. Grigorie de Nazianz (episcop):
Sf. Grigorie de Nyssa:
Grigorie Pacourianos:
Sf. Sofia:
Hipocrate, jurământul lui, şi filantropia:
Cămine: pentru orbi, Vezi Orbi
pentru prostituate. Vezi Prostituate
Case de oaspeţi: Vezi Xenones
Casa de oaspeţi a lui Samson:
Ospitalitate:
ca virtute:
faţă de refugiaţi:
vezi şi Xenones
Spitale:
Spitalul lui Osius Marcianos:
Spitalul de la Pantokrator. Vezi Pantokrator
Spitalul lui Zotic:
Ipatie (călugăr):
Ipatie de Efes, despre filantropie:
250
Ignatie, de Antiohia (episcop)
Ignatie cel Tânăr (diacon)
„Imberiu şi Margarona” (roman cavaleresc):
Inegalitatea în Bizanţ:
Atacuri: asupra Ancyrei, de către musulmani:
asupra Constantinopolului, de către ruşi:
asupra Ciprului, de către arabi:
asupra Macedoniei şi Traciei, de către bulgari:
asupra Siriei, de către perşi:
Irina (împărăteasă):
Irina, soţia lui Alexie I Comnenul:
Irina, soţia lui Ioan al II-lea Comnenul:
Isaac al II-lea Angelos:
Isaac Comnenul, fiul lui Alexie:
Isidor, candidat la tronul patriarhal:
Iisus Hristos. Vezi Hristos
Sf. Ioan Hrisostom (patriarh):
Ioan al II-lea Comnenul:
şi Pantokrator:
Sf. Ioan Damaschinul
Sf. Ioan cel Milostiv (patriarhul Alexandriei):
Sf. Ioan Isihastul, al Coloniei (episcop):
Sf. Ioan Scărarul:
Ioan Orphanotrophos:
Ioan Tzimisces (împărat):
Iulian (împărat):
Dreptate: şi filantropie:
împărţirea: 72
ca atribut suprem al Statului:
Vezi şi Iustinian; Legislaţia
Iustin al II-lea (împărat):
Iustinian (împărat) şi legislaţia filantropică:
Kale şi Symbatios Pacourianos (binefăcători):
Katagogia. Vezi Xenones
Kerkidas, despre filantropie:
Khartoum, Muzeul Naţional din, frescă:
Monarhie, conceptul despre: Vezi şi Împărat
Cosma (preot-doctor):
Kral (Stefan Uros al II-lea Milutin), sârb:
Sf. Lazăr:
Legislaţie: Vezi şi Dreptate; Iustinian
Leon al III-lea Isaurul:
251
Leon al VI-lea cel Înţelept:
Leproşi, îngrijirea celor: Vezi şi Spitale; Bolnavi
Leprozerii:
Leprozeria lui Zotic: Vezi Zotikon:
Liturghie:
Liudprand, din Cremona (episcop):
„Logos noutheticos pros basilea” (tratat):
Iubire: Vezi şi Agape
Sf. Luca, despre filantropie:
Sf. Luca, cel Tânăr:
Mangan, cartierul:
Marchianiţi:
Sf. Maria, cea Tânără:
Sf. Marta:
Martirii, „fără de arginţi” (anargyroi)
Mauriciu (împărat):
Sf. Maxim Mărturisitorul:
Medicina: Vezi şi Spitale
Milostenie: Vezi Eleemosyne
Mihail al IV-lea (împărat):
Mihail Anemas (complotist):
Sf. Mihail Arhanghelul, icoana:
Mihail Ataleiatul:
Sf. Mihail Maleinul:
Mihail Retorul:
Mihail, al Sinadelor (episcop):
Mihail Tarhaneiotes Glabas:
Mănăstiri: dezvoltarea:
tipicoane şi reguli:
de obşte:
şi filantropia:
şi abuzul de bogăţie:
şi femeile:
Vezi şi Gerokomeia; Spitale; Orfelinate; Ptochia; Xenones
Mănăstiri (după nume):
Muntele Athos:
Sf. Ecaterina:
Sf. Eftimie:
Muntele Galesiu:
Grigorie Pacourianos:
Halmyris:
Kecharitomene:
252
 Kosmosotira:
Lesbos:
Mangan:
Sf. Mamant:
Medicarios:
Pocăinţei (Metanoia):
Neofit:
Muntele Olimp:
Oxyrhynchos:
Pantokrator
Philanthropos Soter:
Sf. Teoctist:
Niceea, Sinodul de la:
Nichifor Blemmides:
Nichifor Vrienios:
Nichifor, de Milet (episcop):
Nichifor Phocas (împărat):
Nicetas Choniates (istoric):
Nicolae Cabasila:
Nicolae Misticul (patriarhul Constantinopolului):
Nika, revolta:
Nikareta:
Nosokomeia, definiţia:
Măslinul, simbol al milosteniei:
Olimpiada (diaconiţă):
„Despre iubirea săracilor” (omilie):
Origen, despre filantropie:
Orfelinate:
Sf. Pavel:
Sf. Zotic:
Orfani, îngrijirea celor:
Pahomie:
Paladie de Elenopolis:
Panoiktirmon (Atotîndurat), ca nume al lui Hristos:
Pantokrator, Hristos:
Pantokrator, Mănăstirea:
Spitalul:
Sf. Parascheva:
Parthenones (cămine pentru fete)
Sf. Pavel: despre filantropie:
despre sclavie:
Sf. Pavel cel Tânăr:
253
Petru, patricianul:
Petru, din Argos (episcop):
Filantropia: semnificaţie:
diferite feluri de:
cine trebuie să ajute: 65, 66
cine trebuie ajutat; metode de evaluare:
abuzul de:
supraestimare:
filozofia despre:
filozofia politică despre:
practica:
şi Statul:
ca virtute împărătească:
ca atribut sau virtute supremă: a împăratului/Statului:
a lui Dumnezeu/Hristos: Vezi şi Hristos
şi legile: Vezi şi Dreptatea; Iustinian; Legislaţia:
motive pentru: politice:
religioase:
tradiţionale:
altele:
şi agape. Vezi Agape
şi Biserica. Vezi Biserica
şi împăratul. Vezi Împăratul
instituţii ale. Vezi Instituţii de binefacere (filantropice)
şi mănăstirile. Vezi Mănăstiri
şi femeile. Vezi Femei
Instituţii de binefacere (filantropice):
a Sf. Vasile (Vasiliada):
şi diaconiţele:
şi diakonia (ideea de slujire):
alte:
Vezi şi Gerokomeia; Spitale; Orfelinate; Ptochia; Xenones
Legislaţia filantropică. Vezi Legislaţia
Philanthropos (ca nume al lui Hristos): Vezi şi Hristos
Sf. Filaret cel Milostiv:
Filozofi, greci: şi filantropia:
platonişti:
stoici:
Fotie (patriarh):
Preoţi-doctori:
Călugări-doctori: 93
Smerenie: Vezi Eusebia:
254
Ciumă, în Atena, 430 a.Hr.:
Platon: despre filantropie:
despre orfani:
Săraci: definiţie:
îngrijirea celor:
înmormântarea celor:
ca trup al lui Hristos:
Porfirie, din Gaza (episcop):
Preoţi. Vezi Biserica
Doctori-preoţi. Vezi Preoţi-doctori
Prizonieri:
Prostituţie:
Pseudo-Clementines, omiliile:
Pseudo-Dionisie:
Psellos:
Ptochia (cămine pentru săraci):
Ptochia (după nume): din Alexandria:
Mihail Ataleiatul:
Mihail Paflagonul:
Neapolis:
Ptochion:
Vezi şi Săraci
Pulheria (împărăteasă):
Case de reeducare:
Refugiaţi: Vezi şi Ospitalitate; Xenones
Richard Inimă de Leu:
Dreptul roman. Vezi Legislaţia; Dreptatea; Iustinian
Roman Lecapenul (împărat):
Sf. Sava:
Sf. Samson:
Sigilii:
Serapion de Thmuis:
Bolnavi, îngrijirea celor: Vezi şi Spitale; Leproşi
Păcatul, ca obstacol pentru dreptate:
Sf. Sisinie (patriarh):
Sclavie:
Socrate (istoric bisericesc):
Soter (Mântuitor), ca nume al lui Hristos:
Sozomen (istoric):
Statul: Vezi şi Împăratul
Sf. Ştefan:
Străini. Vezi Ospitalitate:
255
„Strategicon”, tratat:
Stelian Zaoutsis (judecător):
Simeon, fratele Sfinţilor David şi George. Vezi David
Simeon Metafrastul (stareţ):
Simeon al Tesalonicului:
Sf. Sinesie, din Cyrene (episcop):
Sinodul de la Gangra:
Siria, atacul perşilor:
Sf. Tarasie (patriarhul Constantinopolului):
Telemah (mucenic):
Tertulian, despre filantropie:
Teodora (soţia lui Teofil):
Teodora (soţia lui Iustinian I):
Teodor Karabas (bogat nemilostiv):
Teodor Sarantios şi soţia (binefăcători):
Teodor Studitul:
Teodoret de Cyr (episcop): despre măsura iubirii de oameni a lui Dumnezeu:
Teodosie al II-lea:
Sf. Teodosie Cenobitul:
Sf. Teofana (soţia lui Leon al VI-lea):
Teofil (împărat):
Teofil (patriarhul Alexandriei):
Teofilact, de Nicomidia (arhiepiscop):
Teofilact, de Ohrida (arhiepiscop):
Theosis (îndumnezeire):
Sf. Tomaida din Lesbos:
Tiberiu (împărat):
„Timarion”, satiră:
Timotei (episcop):
Călătorii şi filantropia: Vezi şi Ospitalitate
Troeliu (episcop):
Trulan, Sinodul:
Tipika. Vezi Mănăstiri, tipicoane şi reguli:
Ursel (răzvrătit):
Sf. Vitalie:
Bogăţia şi filantropia: Vezi şi Binefăcători
Femei, îngrijirea:
şi prostituţia:
şi Biserica. Vezi Diaconiţele
Xenones:
Administrarea:
Xenones (după nume): Grigorie Pacourianos:
256
 Mihail Glabas:
Myrelaion:
Niceea:
Paschentiou:
Samson:
Teofil:
Xenon:
Xenofon, despre filantropie:
Xenotapheia (cimitire):
Zenon, de Maiuma (episcop):
Zoodotes (Dătător de viaţă), ca nume al lui Hristos:
Zotikon:
Sf. Zotic:

257