1

Sindromul
Minneapolis

O schiţă istorică selectivă a adventismului, pe fundalul dezvoltării

doctrinei „neprihănirii prin credinţă”

Florin Lăiu
Piatra Neamţ, 1988
 2

Tatălui meu
şi colegilor lui,
în ultimele zile de har
 3

Cuvântul autorului
Am scris această lucrare cu ocazia centenarului Conferinţei de la Minneapolis (1888-
1988) şi am „publicat-o" în formă dactilografiată pentru câţiva prieteni pastori. Anii au trecut
şi între timp am primit darul libertăţii de gândire şi de exprimare, precum și posibilitatea de a
tipări şi difuza.
Poate că această scriere n-ar fi văzut lumina tiparului, dacă Dumnezeu ar fi lăsat-o în
seama interesului meu. Preocupat de atâtea lucruri şi lucrări, nu total diferite, dar altele, am
neglijat orice încercare de a-mi publica scrierile dinainte de 1990. Dar Providenţa a scos în
cale o persoană care a dorit şi a stăruit într-un mod neobişnuit pentru editarea acestei lucrări.
În urma recitirii pentru eventualele corecturi, m-am convins că tenacitatea sorei Emilia a fost
îndreptăţită. Avem nevoie de mesajul de la 1888 mai mult ca oricând şi din cele mai bune
surse.
Contrar obiceiului literar, când am scris această lucrare, am dactilografiat-o în mod
direct şi, ca urmare, orice persoană cu gusturi literare va observa poate unele traume în
alcătuirea frazelor. Nu mă gândeam atunci că va avea şansa unei difuzări largi. Sub această
coajă însă, veţi găsi un mesaj de viaţă şi de moarte, care nu este invenția mea.
Nu ar fi corect ca această carte să treacă drept manual de istorie adventistă. Ea priveşte
istoria noastră doar din perspectiva mesajului şi a evenimentelor de la 1888, potrivit cu datele
pe care le-am avut la dispoziţie în anii 1988 – din diferite surse, în majoritate adventiste, pe
care n-am găsit necesar să le indic aici. În 1988 nu era bine să se știe că aveam la dispoziție
surse, inclusiv în limba engleză, care nu erau permise în regimul trecut. Sursele folosite de
mine au fost atât adventiste (de diferite orientări teologice), precum și neadventiste.1 M-am
străduit să fiu neutru și echilibrat, deși este dificil. Astăzi există multe alte surse care pot
îmbogăți sau pot ușor modifica scenariul istoric, dar în principiu, cele scrise aici rămân în
picioare.
Doresc să precizez că unele citate din E. G. White (din cadrul conferinţei de la 1888)
nu sunt traduse cuvânt cu cuvânt. Am extras ideile pe care le-am considerat importante şi le-
am expus uneori în formă rezumativă. Din acest motiv, precum şi din alte considerente
practice, sfătuiesc pe cititor să nu folosească, în nici un caz, această lucrare ca bază pentru
stabilirea adevărului istoric sau teologic, în cadrul disputelor, sau în alt mod care s-ar abate de
la intenţia autorului. Orice încercare de a folosi cuvintele autorului, citatele E. G. White sau
ale altor autori prezenţi în această carte, în spirit polemic, critic, sectar, schismatic sau
dogmatic este în afara intenţiilor mele.
Cartea prezintă o serie de greşeli omeneşti din istoria noastră denominaţională, dar ele
nu au fost relatate cu scopul de a denigra sau diviza, nici pentru a arunca răspunderea asupra
unor indivizi sau grupuri, oricare ar fi aceştia.
Cartea urmăreşte să trezească interesul pentru mesajul „neprihănirii prin credinţă”, dar
nu este un manual care să ne înveţe acest lucru. Singurul rol pe care-1 putem da acestei cărţi
(şi îl poate împlini cu succes!) este acela de a ne conştientiza de marea noastră nevoie de
Christos în viaţa zilnică şi în viaţa Bisericii. Cine o va citi pentru sine însuşi o va înţelege cel
mai bine. Dumnezeu să binecuvânteze pe cititorul sincer, „flămând şi însetat după
neprihănire”, care va fi, cu siguranţă, săturat.
Florin Lăiu,
Bucureşti, 1994

1 De exemplu, m-am folosit pe larg de cărțile: Arnold Wallenkampf, Ce trebuie să știm despre 1888;
L. E. Froom, Movement of Destiny; Geoffrey Paxton, The Shaking of Adventism; A. L. Moore, Adventism in
Crisis și multe altele, inclusiv scrierile E. G. White disponibile.
 4

Am adăugat la început capitolul „Minneapolis pe scurt” (care a fost publicat ca o serie

de trei articole în Curier) pentru a ajuta pe cititor să se familiarizeze cu ansamblul
„sindromului” Minneapolis, înainte de a citit întreaga lucrare.
Florin Lăiu
Cernica, 2013
 5

Cuprins

Cuvântul autorului ............................................................................................................................ 3

Introducere .......................................................................................................................................... 6
Minneapolis 1888 pe scurt ............................................................................................................ 8
Lumini şi umbre la Minneapolis .............................................................................................. 8
„Un fluviu de lumină” ................................................................................................................... 8
„Întunericul nu a cuprins-o”...................................................................................................... 9
Lumină nouă sau Evanghelie Veşnică? .............................................................................. 10
„Cântarea arcului” ...................................................................................................................... 10
Deriva lui Waggoner ................................................................................................................. 11
Deriva lui Jones ........................................................................................................................... 13
Moştenirea lui Jones şi Waggoner ....................................................................................... 14
„Chipul” şi „semnul fiarei”, „marea strigare” şi „ploaia târzie” ................................. 15
Conferinţele de la 1893 şi 1895............................................................................................ 16
Secolul XX – ocolind acelaşi munte ..................................................................................... 17
Minneapolis – povestea în detaliu ........................................................................................... 19
Cadrul istoric şi terenul spiritual ......................................................................................... 19
„Neprihănirea prin credinţă” înainte de 1888 ................................................................ 22
Poziţia Ellenei White înainte de 1888 ................................................................................ 23
Conferinţa de la Minneapolis, 1888 .................................................................................... 25
Huni şi alamani ....................................................................................................................... 25
Are dreptate doctoraşul? .................................................................................................... 29
Mesajele Ellenei White la Minneapolis .............................................................................. 34
Cernerea ........................................................................................................................................ 39
Cele două tabere..................................................................................................................... 46
O sută de ani prin pustiu .............................................................................................................. 48
Treziri şi primejdii ..................................................................................................................... 48
Criza de la începutul secolului şi urmările ei .................................................................. 70
Deformişti şi conformişti ........................................................................................................ 79
Testamentul bătrânului Daniells .......................................................................................110
De la alarma Wieland-Short, la ultima criză (1950-1976) .......................................118
Redeșteptarea lui Brinsmead și reacțiile ........................................................................126
Provocarea lui Desmond Ford ............................................................................................138
Ultimii ani (1980-1988) .............................................................................................................148
În loc de încheiere ........................................................................................................................151

ISUS CHRISTOS ESTE ACELAŞI IERI, AZI ŞI ÎN VECI. SĂ NU VĂ LĂSAŢI

AMĂGIŢI DE ÎNVĂŢĂTURI STRĂINE...! (EVREI 13,8-9)
 6

Introducere
Una dintre grijile deosebite ale Domnului şi ale lui Moise a fost înregistrarea
credincioasă a evenimentelor istorice care descopereau relaţiile de legământ dintre Iahwe şi
poporul Său (Deut. 32,7). Continua credincioşie a Domnului şi continua răzvrătire a lui Israel
trebuiau să fie cunoscute bine în fiecare generaţie şi întărite în mintea copiilor împreună cu
făgăduinţele, poruncile şi avertizările divine. După moartea iui Moise nu aveau să fie mai
bune lucrurile (Deut. 31,26-27). Era necesar ca avertizările izvorâte din experienţele
dureroase ale lui Israel să fie imprimate în minte cu litere de foc. Şi ce ar fi fost mai potrivit în
acest scop decât o cântare? (Deut. 31,21-22,30 etc).
Noi nu avem a ne teme de altceva decât de a uita lecţiile istoriei noastre. însă o
asemenea temere pare puţin îndreptăţită, în general vorbind, pentru că nu putem uita ceea ce
n-am învăţat.
Istoria nu este o înşiruire de fapte moarte. Ea vorbeşte. Ea explică prezentul şi
proiectează lumini spre viitor. „Experienţele trecute ale poporului lui Dumnezeu nu trebuie
relatate ca nişte fapte moarte. Cele raportate trebuie ţinute în minte, căci istoria se va repeta"
(Let. 238/1903)... Poate tocmai acest simţ al repetării istoriei ne face să fugim de propria
noastră istorie? Prezentarea adevărului sub forma istorică formează cam jumătate din
conţinutul întregii Biblii şi restul este impregnat cu destulă istorie. Inspiraţia a găsit că acest
mod de prezentare este deosebit de instructiv. De ce să fugim de istorie?
Un mare rău este că bisericile creştine nu-şi cunosc propria lor istorie, în afara unui
mic număr de specialişti. înţelegerea propriei istorii permite să-şi vadă poziţia actuală în
lumina relaţiei dintre imutabilitatea lui Dumnezeu şi rătăcirile omeneşti. Numai istoria ne face
să pierdem falsa credinţă în infailibilitatea vreunui om sau a vreunui tip de organizaţie
omenească, şi să vedem că numai în Dumnezeu există siguranţă desăvârşită. Poate tocmai de
aceea fugim de istorie?
Triumfalismul laodicean îşi are una din rătăcirile sale chiar în această fugă de istorie.
Prea mulţi preferă să vadă trecutul prin prisma unui optimism confortabil, ca şi atunci când
este vorba de prezent sau viitor. Optimismul este bun dacă este sănătos, adică dacă e întemeiat
pe cunoaştere şi credinţă, dacă se sprijină cu amândouă picioarele pe realism. Este un lucru
ştiut că întotdeauna o categorie de profeţi şi o majoritate de popor au fost mai optimişti decât
profeţii lui Dumnezeu, decât Dumnezeu însuşi. Teama ca nu cumva cunoaşterea istoriei să
ducă la concluzii greşite este adesea justificată. Dar riscul ignoranţei este mai mare.
Autorii inspiraţi ai Bibliei nu au relatat totul. Dar tot ce au relatat este adevărat. Şi ei
au relatat experienţele negative ale poporului lor şi ale conducătorilor, spre veşnică amintire,
fără să se gândească la prestigiul numelor implicate sau la faptul că alţii ar putea urma
exemplul rău şi nu morala pildei. Fiind inspiraţi, ei au putut fi imparţiali. în cazul nostru,
cunoaşterea istoriei noastre este nedesăvârşită în anumite aspecte. Totuşi avem o serie de
scrieri inspirate ale E.G. White precum şi cercetările unei pleiade de istorici adventişti care
concordă, astfel încât posibilitatea unei informări corecte este satisfăcută mai mult decât
suficient. Şi lecţia istoriei este cel mai bun antidot atât pentru cei ce s-au aşezat pe drojdiile
atotsuficienţei cât şi pentru cei atinşi de formalism sau de criticism. Nimic nu este mai bun
decât adevărul. Dacă doare, este dovada că pregăteşte inima pentru vindecare.
Impactul soliei îndreptăţirii în anul 1888 a fost fără îndoială cel mai remarcabil şi mai
dramatic moment din istoria noastră, după 1844. Cu acest eveniment se încheie perioada
formativă a istoriei doctrinei adventiste, perioadă în care solia s-a rotunjit şi s-a desăvârşit. Ea
nu este de fapt o solie nouă. Este solia predicată de Moise şi profeţi, de Isus şi apostoli, de
miile de predicatori evanghelici medievali. Luther a redescoperit-o o dată cu suficienţa
Bibliei, Wesley a văzut-o chiar mai complet, iar Miller a predicat-o o dată cu vestea bună a
revenirii Mântuitorului.
 7

Mesajul millerit al pocăinţei şi al aşteptării Mântuitorului este, în esenţă, aceeaşi solie.

Existau la acea dată şi sabatişti în America (baptişti de ziua a şaptea). Destul de ciudat (sau
poate înţelegem de ce!), aceştia nu s-au raliat mişcării milerite pentru a se pregăti în vederea
Revenirii şi a vesti solia specială pentru acel timp, „adevărul prezent". Prea puţini au luat
parte activă în mişcarea adventistă. Majoritatea covârşitoare a adventiştilor erau duminicalişti.
Să fie oare sabatul o piedică în pregătirea pentru venirea lui Isus? Găsim în Lege vreun motiv
de mulţumire cu starea noastră, care să ne facă indiferenţi faţă de profeţii şi faţă de o pregătire
cu adevărat spirituală? Sabatiştii din timpul lui Miller n-au dovedit că iubesc pe Domnul
sabatului. Şi nici după aceea nu au acceptat adventismul, în ciuda faptului că adventiştii
primeau sabatul. „Păzitorii Legii" n-au vrut să recunoască pe Domnul (Ier. 2,8).
Dar „solia îngerului al treilea" nu avea oare de la început acest adevăr mântuitor? Au
trebuit să treacă 44 de ani ca să înţelegem că suntem mântuiţi numai prin Christos? Răspunsul
la această întrebare este mai complex, dar pe scurt putem să ne amintim că adevărul
îndreptăţirii se află complet în solia sanctuarului care a fost prima doctrină nouă după data de
22 oct. 1844. Şi este singura doctrină care aparţine în mod exclusiv adventiştilor de ziua a
şaptea. Mai mult, toate celelalte ocupă un loc determinat în cadrul structurii doctrinei
sanctuarului. Nu este de mirare că în urma dezamăgirii de la 22 octombrie 1844, solia
sanctuarului (care cerea credinţă şi făcea pe aşteptători să privească dincolo de experienţa
iertării, în sala tronului lui Dumnezeu, unde Christos, ca Arhiereu este pregătit să ofere în dar
biruinţa totală şi definitivă) nu a fost primită de mileriţii dezamăgiţi. Căci ce altceva înseamnă
fixarea de noi date, sau credinţa că El poate veni „astăzi", decât că experienţa iertării şi a
luminii din trecut este suficientă...
Pionierii de după 1844, într-adevăr, nu au proclamat solia îndreptăţirii într-o formă
explicită şi proeminentă. Pentru ei acesta era un principiu protestant comun, care fusese trăit
în experienţa adventistă. Era ca un lucru de la sine înţeles. Declaraţiile de principii din acel
timp nu conţin decât un mănunchi subţire de doctrine distinctive, nu tot ce credeau adventiştii
ca şi creştini. Viaţa pionierilor, mai mult decât orice altceva, dovedea că ei au umblat cu Isus.
Evlavia lor adevărată, zelul în rugăciune şi studiu, iubirea de suflete, conştiinţa datoriei şi
bucuria liberă în vederea revenirii Domnului, n-ar putea fi explicate altfel. Chiar dacă ei nu
făcuseră un studiu aprofundat al epistolelor lui Pavel în acest domeniu, ei au trăit credinţa. Şi
dacă James White, Joseph Bates sau Hiram Edson ar fi fost în viaţă la Minneapolis în 1888, ar
fi fost primii care să laude pe Dumnezeu pentru reînvierea adevăratei solii într-o formă mai
completă decât o înţeleseseră ei. Dar să nu uităm că până la 1888 se scurseră 40 de ani de
„călătorie prin pustiu”, şi marea majoritate a adventiştilor erau dintre cei ce primiseră credinţa
după 1844. Care putea fi starea spirituală a poporului?
 8

Minneapolis 1888 pe scurt2

Lumini şi umbre la Minneapolis
Conferinţa Generală de la Minneapolis3 (1888) a
trebuit să se confrunte cu o propunere doctrinară
neaşteptată şi nedorită. Noutatea a venit din partea celor doi
tineri editori ai revistei californiene Signs of the Times:
• Pastorul A T Jones, un sergent înalt şi chipeş,
vorbitor impresionant, care ţinea audienţa încordată peste
două ore, cu temperament abrupt şi tendinţe uneori extreme,
un autodidact devenit autor de scrieri istorice, convertit şi
cumnat al Pastorului Van Horn.
• Pastorul E J Waggoner, un vorbitor elocvent şi
conciliant, cu pregătire medicală, fiul pastorului Joseph Ellet J. Waggoner
Alonzo Trévier Jones Waggoner. (1855-1916)
1855-1923 Cu ani înainte de 1888, Jones şi Waggoner intraseră într-o
controversă teologică cu cei mai înalţi lideri şi teologi ai Bisericii (Geo Butler, Preşedinte
CG; Uriah Smith, Editor General RH; etc.), pe tema identităţii Legii din Galateni 3:24.
Tinerii de la Semne îndrăzniseră chiar să publice opinia lor că Legea din Galateni ar fi
Decalogul, în timp ce bătrânii de la Review susţineau, şi chiar publicaseră în 1886, că în
Galateni este vorba de legea ceremonială.
Ellen White se amestecase în controversă de la distanţă, din Elveţia, mai întâi
pentru a potoli zelul celor de la Semne, mustrându-i în scris pentru publicarea articolelor
divizive. Tinerii îşi recunoscuseră greşeala şi încetaseră să mai publice despre Legea din
Galateni. Dar scrisoarea Ellenei White se rătăcise nu se ştie cum şi pe la Review. Ca
urmare, înainte de Conferinţa din 1888, Preşedintele Butler, folosindu-se de informaţii
din acea scrisoare privată, şi crezând că Ellen White ar fi de partea sa în dispută, a scris
un articol care să pună la punct pe Jones şi Waggoner. Ca reacţie, Ellen White a scris
Preşedintelui că acum era dator să accepte o prezentare publică a propunerilor lui Jones
şi Waggoner. Aşa au ajuns cei doi californieni să aibă un loc în programul comunicărilor
şi predicilor sesiunii CG.

„Un fluviu de lumină”

Conferinţa de la Minneapolis s-a ţinut fără Preşedintele Butler,
care era atât de bolnav, încât nu a putut veni. A scris însă delegaţilor,
îndemnându-i să rămână la poziţia teologică tradiţională. Ca urmare,
înainte de cuvântarea lui Waggoner, delegaţii erau deja „cu capsa pusă.”
Propunerea celor doi tineri părea o întoarcere la evanghelia
evanghelicilor, o sorbitură din vinul Babilonului. Totuşi, este de
Uriah SMITH apreciat că liderii Bisericii au putut accepta prezentarea publică a celor
(1832-1903) doi în faţa celor aproximativ două sute de delegaţi ai Bisericii. O George BUTLER
asemenea deschidere şi acordare de imunitate nu se găseşte pe toate (1834-1918)

2 Capitol adăugat de autor în 2013.

3Principalele surse pentru articolele temei din acest număr: Gerhard Pfandl, „Minneapolis, 1888,
an Adventist watershed,” Adventist World, 2012; L. E. Froom, Movement of Destiny, RH, 1971; George
Knight, From 1888 to Apostasy, RH 1987; G. Knight, Angry Saints, RH 1989; W W Whidden, E. J. Waggoner:
From the Physician of Good News to Agent of Division, RH, 2008.
 9

drumurile care duc la Roma.

Jones a venit mai întâi cu o interpretare proprie la coarnele fiarei romane din
Daniel 7, intrând în coliziune frontală cu coarnele venerabilului Uriah Smith. În
încercarea de a-şi susţine interpretarea, Jones s-a dovedit însă lipsit de politeţe într-o
replică dată lui Smith, şi a fost mustrat public de Ellen White. A urmat apoi momentul cu
adevărat istoric, în care Jones şi Waggoner au prezentat în conferinţă mesajul central al
epistolelor către Romani şi Galateni, aşa cum îl înţeleseseră ei. Oponenţii lor au căutat de
la început să abată discuţia către identitatea Legii din Galateni, dar pentru Jones şi
Waggoner era mai important mesajul epistolei, decât sensul exact al unor detalii dificile.
De aceea ei au preferat să prezinte mesajul despre care ştim, în mod indirect, că se
concentra asupra farmecului inegalabil al Mântuitorului, în care avem, prin credinţă, atât
harul iertării, cât şi acela al împlinirii desăvârşite a poruncilor Lui.
Ellen White a refuzat să arbitreze în disputele teologice care se
iviseră, considerându-le secundare, dar a susţinut cu entuziasm mesajul

Ellen WHITE
lui Waggoner şi al lui Jones. Ea a văzut în „preţiosul subiect al credinţei

(1827-1915)
şi al neprihănirii lui Christos...un fluviu de lumină”:4
Când Fratele Waggoner a prezentat aceste idei în Conferinţa de la Minneapolis, a
fost prima învăţătură clară despre acest subiect, pe care o auzeam de pe buze
omeneşti, cu excepţia conversaţiilor dintre mine şi soţul meu. Îmi ziceam că eu
înţeleg bine acest subiect, pentru că Dumnezeu mi l-a descoperit în viziune; iar
fraţii din Battle Creek nu-l pot înţelege, fiindcă nu le-a fost arătat. De aceea, când
altcineva a prezentat subiectul acesta, fiecare fibră a fiinţei mele a răspuns: amin."— MS 5, 1889

„Întunericul nu a cuprins-o”
Nu ştim detaliile predicării lui Jones şi Waggoner la Minneapolis, deoarece
cuvântările lor nu s-au publicat – fie pentru că nu era obiceiul încă să se publice aceste
discursuri, fie pentru a proteja pe credincioşi de ceea ce părea să fie o erezie fatală.5
Putem deduce însă acest mesaj din scrierile lui Waggoner dintre 1887-1891, din
scrierile Ellenei White şi ale altor martori la acea conferinţă.
În ciuda vocii Ellenei White, care pleda pentru acceptarea mesajului celor doi
predicatori, delegaţii au rămas împărţiţi, tulburaţi şi unii chiar împotrivitori vehemenţi.
Cîţiva au şi părăsit sala. Ellen White de
asemenea se gândise să plece, dar
Spiritul lui Dumnezeu a oprit-o. Biserica
era ameninţată de o mare schismă în
centrul ei.
Propunerile unor delegaţi de a se
amâna discutarea acestui subiect până
va putea fi prezent şi Preşedintele
Butler, sau de a pune la vot care este
adevărul biblic s-au lovit de opoziţia
Delegaţii Conferinţei de la Minneapolis 1888
categorică a Ellenei White. Lucrarea era
a lui Dumnezeu şi nu putea aştepta pe
nici un om. De asemenea, nu era înţelept şi corect să se voteze ceva, atâta timp cât
domnea confuzia. Ea a pledat pentru studiu biblic şi rugăciune, pentru convingere
personală, şi pentru un alt spirit în abordarea acestor lucruri. Cât timp domnea spiritul

E G White, 1888 Materials, 291.

4

Acestea pot fi studiate pe saitul oficial al Bisericii, la

5

www.adventistarchives.org/doc_info.asp?DocID=17 .
 10

de partizan şi oamenii se orientau după oameni, nu după Cuvânt, votul nu putea fi

sănătos şi sigur.
Rezultatul conferinţei a fost nedecisiv. Mesajul lui Jones şi Waggoner a fost
respins de unii conducători (Uriah Smith, Ludwig Conradi, J. H. Morrison, Henry Nicola,
etc.), dar a fost acceptat de cel puţin alţi 18 lideri (Haskell, Prescott, Wilcox, Kilgore,
McReynolds, Hyatt, Westphal, Starr, Gates, Tait, Robinson, Johnson, Flaiz, Starbuck,
Craig, Covert, W. White, E. G. White). Sub influenţa corifeilor de la Battle Creek însă, cei
mai mulţi delegaţi, serios tulburaţi şi nehotărâţi, nu îndrăzneau să ia în serios mesajul lui
Jones şi Waggoner şi se temeau că Ellen White şi-a pierdut darul profetic – sau că, poate,
nici nu-l avusese.

Lumină nouă sau Evanghelie Veşnică?

Discutând cu Ellen White un an mai târziu, la o adunare de tabără, Pastorul J. S.
Washburn, unul dintre cei care nu acceptaseră mesajul în 1888, dar avea să-l accepte
mai târziu, i-a spus că întotdeauna crezuse că ea avea darul profetic. Dar când ea a luat
partea lui Jones şi Waggoner la Minneapolis, el a rămas dezorientat, deoarece era
convins că Smith şi Morrison au dreptate. Ellen White a răspuns lui Washburn,
dezvăluindu-i că, pe când ea era în Europa, un înger cu braţele întinse i-a spus: „Se fac
greşeli de ambele părţi în această controversă." Şi a adăugat:
Nu Legea din Galateni este adevăratul subiect de dispută. Adevăratul subiect este neprihănirea prin
credinţă… Ellet Waggoner poate prezenta neprihănirea prin credinţă mai clar decât mine…. Domnul i-a
dat o lumină specială asupra acestei chestiuni. Am dorit să prezint acest lucru mai clar, dar n-aş fi putut
să-l prezint atât de bine cum a făcut-o el. Când Waggoner a predicat la Mineapolis, am recunoscut
imediat mesajul.6
Referitor la calitatea mesajului de la Minneapolis în relaţie cu dezvoltarea
teologică şi spirituală a Bisericii, Ellen White a afirmat :
Dumnezeu a dat Pastorului Waggoner harul de a vorbi clar şi de a-şi prezenta vederile sale privitoare la
îndreptăţirea prin credinţă şi neprihănirea (dreptatea) lui Christos în legătură cu Legea. Aceasta nu
este o lumină nouă, ci lumina cea veche aşezată la locul ei, în cadrul mesajului îngerului al treilea....
Care este conţinutul acelui mesaj? Ioan vede un popor şi zice: ‘Aici este răbdarea sfinţilor: aici sunt cei
care ţin poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui (despre) Iisus’ (Ap 14:12)…. Credinţa lui (despre) Iisus
a fost trecută cu vederea şi tratată cu indiferenţă şi nepăsare. Nu a ocupat poziţia proeminentă în care ea
s-a descoperit lui Ioan. Credinţa în Christos ca singură speranţă a păcătosului a fost în mare măsură
ignorată şi omisă, nu numai din predici, ci şi din experienţa religioasă a foarte multor credincioşi, care
pretind a crede mesajul îngerului al treilea.
La această adunare am dat mărturie că solia care ni se aducea din Scripturi era cea mai preţioasă lumină
care strălucea în prezentarea marelui subiect al dreptăţii (neprihănirii) lui Christos în legătură cu Legea,
subiect care trebuie ţinut continuu înaintea păcătosului ca fiind singura speranţă de mântuire. Aceasta
nu era pentru mine o lumină nouă, pentru că ea mi se dăduse din partea unei Autorităţi Superioare în
ultimii 44 de ani, iar eu o prezentasem poporului nostru cu condeiul şi vocea în Mărturiile Duhului Său.
Dar foarte puţini răspunseseră apelului, dincolo de simpla acceptare a mărturiilor date cu privire la
subiect. Mult prea puţin s-a vorbit şi s-a scris cu privire la acest mare subiect. Cuvântările unora sunt
comparabile cu jertfa lui Cain —lipsite de Christos. (3SM 168-69; Solii alese).

„Cântarea arcului”
În anii care au urmat Conferinţei din 1888, unii dintre liderii care se opuseseră lui
Jones şi Waggoner (Butler, Smith, Morrison şi alţii) şi-au recunoscut public greşeala.
Vestitorii Evangheliei de la Minneapolis au fost favorizaţi. Alături de Ellen White, Jones şi

R. J. Wieland, “An Interview with J. S. Washburn – signed and attested by him,” Hagerstown,
6

Maryland, June 4, 1950, www.gospel-herald.com/j_s_washburn/interview.htm

 11

Waggoner au devenit după 1888 predicatorii preferaţi, care au determinat treziri

spirituale fără precedent. Vorbind despre acestea, Ellen White spunea:
Niciodată n-am văzut o mişcare de trezire care să înainteze atât de temeinic şi totuşi să rămână atât de
liberă de excitaţii nepotrivite. (RH March 5, 1889).
Celor doi mesageri li s-au încredinţat răspunderi înalte după 1888. Jones a
reprezentat Biserica în faţa Congresului, punând bazele mişcării pentru apărarea
libertăţii religioase; a fost în Comitetul CG, asociat cu Uriah Smith ca editor la Review,
apoi la Liberty şi în fine, preşedinte al Conferinţei California. Waggoner a predat cursuri
pentru pastori între 1889-1891, a ţinut un curs şi seminar de 16 studii asupra Epistolei
către Romani la Conferinţa din 1891. În 1892 a fost numit editor la revista AZS britanică
Present Truth, şi a fost un predicator preferat la conferinţele generale din anii 1897,
1899, 1901. În anii 1903-1904 a servit ca profesor la colegiul care între timp a devenit
Universitatea Andrews.
Acceptarea treptată a mesajului de la 1888 şi trezirile spirituale asociate au
continuat un timp în mult comunităţi adventiste. Din nefericire însă, unii dintre liderii
influenţi au continuat şi ei opoziţia faţă de trioul Jones-Waggoner-White. De aceea, Ellen
White a continuat să protesteze împotriva atitudinii lor. Dintre aceştia, Harmon Lindsay,
trezorierul CG a rămas ostil până când a ajuns să părăsească Biserica Adventistă pentru
o sectă spiritualistă (Christian Science).
L R Conradi, liderul Misiunii Europene, membru în Comitetul CG, unul dintre cei
mai învăţaţi şi mai talentaţi misionari, a rămas de asemenea ostil luminii de la 1888. Ca
urmare, mai târziu, la vârsta de 76 de ani, a părăsit Biserica într-un mod dramatic,
căutând azil spiritual la baptiştii de ziua a şaptea şi devenind tot mai ostil faţă de
adventiştii de ziua a şaptea.
Ca expresie a împotrivirii surde a unor oameni cu influenţă, a apărut în Comitetul
CG în 1891 propunerea ca Ellen White, împreună cu fiul ei William, să plece în Australia
pentru întărirea misiunii. Nici măcar Preşedintele Olsen nu a avut atunci tăria de a se
opune acestei propuneri, ceea ce Ellen White îi va reproşa mai târziu, într-o mărturie
personală, amintindu-i că prezenţa familiei White ar fi fost mai necesară în centrul
Bisericii, decât peste mări.
Un fapt mai tulburător decât opoziţia de la 1888 sau de după aceea împotriva lui
Jones şi Waggoner, a fost căderea a doi dintre cei trei „îngeri” de la Minneapolis. Se
speculează că opoziţia de după 1888 ar fi fost principalul motiv care ar fi provocat
căderea celor doi „îngeri.” Ellen White chiar avertizase despre eventualitatea căderii lor.
Cauza mai profundă a acestui dezastru a fost neascultarea lor de sfatul lui Dumnezeu.

Deriva lui Waggoner

Încă înainte de a fi misionar în Anglia, pe la anul 1891, Waggoner a adoptat unele
idei fermecătoare despre sfinţenie şi viaţa viitoare, care mai târziu au degenerat într-o
filozofie stupidă despre „afinităţile spirituale” dintre persoane de sex opus, care ar putea
fi parteneri în viaţa viitoare, dacă nu au dreptul să se căsătorească în viaţa aceasta.
Waggoner credea că era condus în mod special de Duhul Sfânt şi că i se comunicau
revelaţii care nu existau în Scripturi. „Dumnezeu mi-a spus aceasta,” obişnuia el să zică.
Căsătorit de 20 de ani cu Jessie şi tată al unei fete de 15 ani (Pearl), omul lui
Dumnezeu, Waggoner, în 1899 s-a încurcat în „afinităţi spirituale” cu domnişoara Edith
Adams, o secretară atractivă, care a început să lucreze neoficial pentru nevoile sale
editoriale. Interesul greu de disimulat al lui Ellet Waggoner pentru Edith a provocat
gelozia justificată a soţiei. Au urmat suspiciuni reciproce, certuri, ameninţări cu
sinuciderea. Waggoner mărturisea prietenului său că se simţea atras de soţia sa ca de un
 12

lemn sau o piatră; în schimb era irezistibil atras de Edith. Eforturile disperate şi uneori
neînţelepte ale lui Jessie de a-l menţine pe Ellet au dat greş. Prietenii apropiaţi
cunoşteau situaţia şi au încercat să ajute pe soţii Waggoner, dar în zadar.
Waggoner ajunsese să creadă că mai toate cuplurile sunt prost împerecheate în
lumea aceasta şi că lumea viitoare va pune în ordine totul, împerechind pe fiecare cu
partenerul ales de Duhul. El pretindea că Dumnezeu îi descoperise că Jessie nu era soţia
lui spirituală, aleasă de Duhul. Credea că Dumnezeu descopere celor apropiaţi Lui,
partenerul ideal pentru veşnicie. Prin urmare, Waggoner zicea că dacă ar trăi mai
departe cu Jessie, aceasta ar constitui adulter! El afirma că a primit viziuni ale vieţii
viitoare, în care va fi alături de Edith – după care considera aceste „viziuni” ca adevărate
porunci divine, care eclipsau Decalogul (Ef 5:25; Ex 20:14).
Când familia Waggoner a revenit în America, Miss Edith era deja sosită la
sanatoriul din Battle Creek. Waggoner i-a găsit apoi un post la Review. Ellen White îl
avertizase pe Waggoner între anii 1901-1903, condamnând romantismul său
pseudospiritual ca „idei fanteziste despre Dumnezeu,” „dragoste spirituală nesfântă,”
care va conduce la apostazie şi desfrâu.7 Din nefericire, Waggoner nu a fost dispus să ia
aminte. Purtarea lui nemintoasă a provocat pe Jessie să divorţeze de el pe motiv de
adulter. După un an, Waggoner se căsătorea cu Edith, ceea ce a determinat excluderea
din Biserică.8
Jessie avea partea ei de vină. Simţindu-se abandonată, intrase într-o relaţie
aparent nevinovată cu Eddie Spicer, un adolescent de 17 ani, angajat al tipografiei
noastre din Anglia. Băiatul a venit în America odată cu familia Waggoner, pentru a-şi face
un rost în viaţă. Când a devenit clar, prin anul 1905, că Waggoner nu renunţă la Edith,
flăcăul, ajuns la aproape 20 de ani, a convins-o pe Jessie să divorţeze de Ellet în favoarea
lui. Astfel Jessie s-a recăsătorit, dar noul mariaj s-a sfârşit curând. Eddie a abandonat-o
pentru alta.
În
ultimii săi ani
de viaţă,
Waggoner a
lucrat în
Danemarca,
apoi la
sanatoriul din
Battle Creek.
În această
perioadă,
Waggoner a început să susţină vederi spiritual-anarhice
vecine cu ale lui Jones, despre organizaţia Bisericii şi despre harismele vindecării şi
darului profetic. M. C. Wilcox, o cunoscută personalitate adventistă, a menţinut legătura
cu el, sperând în recuperarea lui ca predicator al Evangheliei.
Dar Waggoner i-a mărturisit că este imposibilă întoarcerea sa în rândul
predicatorilor adventişti, deoarece din 1891 nu mai credea în doctrina judecăţii de
cercetare, a sanctuarului şi a celor 2300 de zile profetice încheiate în 1844. Acum
Waggoner credea că sanctuarul lui Dumnezeu este fiinţa umană şi că lucrarea Preotului

7 A se vedea: E G White, Medical Ministry page 100. „Nu trebuie să măsurăm condiţiile din viaţa
viitoare cu condiţiile vieţii acesteia.—Manuscript 28, 1904” http://text.egwwritings.org
8 Ellen White îl mustrase şi pe Waggoner tatăl pentru o amiciţie neînţeleaptă cu o anumită

doamnă. Cf. W W Whidden, E. J. Waggoner: From the Physician of Good News to Agent of Division, p. 321.
 13

Christos are loc în fiecare suflet. Prin urmare curăţirea sanctuarului din Da 8:14 şi Ev
9:23 nu ar fi o lucrare obiectivă cerească, ci una subiectivă, care s-ar realiza pe pământ:
eradicarea păcatului din natura umană. Cât despre cele 2300 „seri şi dimineţi,” ele nu ar
fi zile profetice, ci jertfe de seară şi de dimineaţă. Teologia lui Waggoner s-a concentrat
în final pe curăţirea mistică a naturii umane. Ideea are o aparenţă pioasă şi practică, dar
curăţirea spirituală a omului este o lucrare continuă a lui Dumnezeu, nu are nici o
legătură cu termenele profetice. Teologia lui Waggoner, vecină cu panenteismul lui
Kellogg îi procurase o sfinţenie închipuită, care l-a atras în bezna păcatului.
Ellet J. Waggoner a murit în anul 1916, la vârsta de 61 de ani, în urma unui atac de
cord, aflat în vizită la fiica sa. Serviciul funebru a fost ţinut la Battle Creek, unde a
răsunat încă o dată ecoul discursului impunător al lui Alonzo Jones.

Deriva lui Jones

Spre deosebire de Waggoner, Jones a rămas fidel soţiei sale Frances, dar nu fără
probleme. Fiica lor mai mare se născuse cu deficienţă mentală şi avea nevoie de îngrijire
şi supraveghere pe viaţă. Nenorocirea aceasta avea să aducă destule tensiuni în familie şi
a contribuit la distanţarea relaţiilor dintre Alonzo şi Frances.
Lui Jones, Comitetul CG i-a oferit în 1903 o funcţie în care se specializase
(secretar pentru libertatea religioasă), dar acesta a refuzat, preferând să se alieze cu Dr.
Kellogg, directorul Sanatoriului, care promisese să-l facă preşedintele colegiului. Jones s-
a alăturat cauzei doctorului în lupta pentru acapararea puterii la CG. Fiind un spirit
înclinat spre harisme, el a susţinut public profetismul Annei Rice, un strălucit fiasco. Mai
târziu a afirmat că darul profetic aparţine fiecărui credincios.
Jones avea o filozofie radicală cu privire la structura şi ordinea Bisericii. Pe de o
parte, era un anarhist foarte înverşunat împotriva sistemul prezidenţial al conducerii de
la Battle Creek. Până la moarte a luptat pentru discreditarea Preşedintelui Daniells. Pe
de altă parte, el însuşi ca preşedinte de conferinţă se impunea comitetului, insistând
până când zdrobea voinţa colaboratorilor şi stârnea antipatie.
Vederea teologică şi spirituală a lui Jones era în alb-negru, ca şi concepţia despre
inspiraţia profetică. Pe de o parte, lua litera Mărturiilor EGW ca pe o declaraţie verbal
inspirată, infailibilă, perpetuă şi universală. Pe de altă parte, când o mărturie EGW îl
deranja, o declara nulă, scrisă sub influenţa vreunui duşman de-al lui. La un
moment dat, susţinea că funcţiile de conducere în Biserică ar trebui stabilite
prin tragere la sorţi.
După doi ani de ostilităţi publice ale lui Jones faţă de Comitetul CG,
şi după încercări nereuşite din partea acestora de a-l calma, la 22 mai
1907 i s-a retras lui Jones legitimaţia de pastor. El a reacţionat declarând
că nu are nevoie de nici o legitimaţie pentru a predica întreita solie
îngerească. Câteva luni mai târziu, Dr. Kellogg a fost exclus din Biserică,
împreună cu mulţi dintre colegii săi din Battle Creek. Ca replică, Jones a
scris atunci o carte în care susţinea că, potrivit Noului Testament,
Biserica nu trebuie să excludă pe nimeni, niciodată. În zadar i-a scris E G
White mărturii personale lui Jones pentru a-l corecta.
În anul 1908, Comunitatea AZS din Berkeley, California, unde Jones era membru,
l-a pus sub cenzură pentru trei luni, apoi s-a luat decizia să nu i se mai permită să
predice în Conferinţă. Ca răspuns, Jones a început să predice pe străzi. În 1909, familia
White (mama şi fiul) şi Preşedintele Daniells au făcut un efort deosebit de a-l recupera şi
mulţi sperau că reconcilierea se va realiza curând. Dar faptul că nu i s-a permis imediat
 14

accesul la amvon, l-a înfuriat iarăşi pe Jones. În anul 1909, Comitetul GC a discutat cu
Jones trei zile la rând, fără rezultat.
Pe 31 mai 1909 a avut loc o ultimă întâlnire cu Jones, în care Preşedintele Daniells
s-a adresat fostului sergent al lui Christos, recunoscând contribuţia sa valoroasă în
Biserică şi cu mâna întinsă, rugându-l pe Jones să accepte împăcarea. De mai multe ori
Jones s-a ridicat, gata de a întinde mâna, în final a întins-o, aproape atingând mâna lui
Daniells, dar imediat a tras-o înapoi, aşezându-se jos, în timp ce a spus: „No, never!”
Conflictul acesta s-a mediatizat. Ziarul Washington Post din 18 iulie 1909 a ocupat o
jumătate de pagină pentru a relata disputa din sândul Bisericii AZS, prezicând că Jones
ar fonda o nouă Biserică – ceea ce nu s-a întâmplat niciodată. Cum era de aşteptat, ziarul
secular, care nu simpatiza cu adventiştii, îl descria pe Jones ca pe un mare gânditor şi
reformator, un John Knox care îşi permisese să tune înaintea reginei Mary (o aluzie la
Ellen White).
În cele din urmă (21 aug. 1909), Jones a pierdut şi calitatea de membru. De câte
ori a mai fost invitat să se întoarcă, răspundea că el a rămas în adevăr, în timp ce Biserica
şi-ar fi părăsit vechea credinţă. Faptul că adventiştii, încurajaţi de sfatul E G White, se
opreau de la lucru duminica, în cazul în care erau opriţi de legi duminicale, era pentru
Jones un exemplu că „au făcut compromis cu fiara.” Mintea obtuză şi colţuroasă a acestui
apostol needucat şi orgolios s-a dovedit până la sfârşit o catastrofă pentru sine şi pentru
relaţiile sale. Convingerile sale au rămas în esenţă adventiste, dar lipsite de inteligenţa şi
de graţiile creştine care s-ar aştepta de la un pastor adventist.
Ocazional, Jones a mai colaborat cu adventiştii, dar şi-a găsit refugiul temporar în
alte comunităţi religioase. În 1911 a fost acceptat ca pastor într-un grup adventist
schismatic (Biserica lui Dumnezeu de Ziua a Şaptea), dar şi aceştia l-au repudiat (1914).
A revenit apoi în Biserica Adventistă (1916), într-o comunitate în curs de separare
(„Biserica Poporului” din Washington, DC). Jones a mai avut legături cu o ramură
penticostal-sabatistă, susţinea harismele specifice, simţindu-se acasă printre ei şi,
bineînţeles, predicând. Când însă şi acea comunitate religioasă s-a organizat, Jones a
declarat-o apostaziată. Pentru acest suporter al anarhismului creştin, ideea de
organizaţie, de instituţionalizare („sistemul”!) era însuşi păcatul contra Duhului Sfânt.
Alonzo T. Jones a murit în 1923, la vârsta de 73 de ani, în urma unui atac cerebral.

Moştenirea lui Jones şi Waggoner

După cum oracolele lui Balaam ocupă un loc central în cărţile fundamentale ale
Bibliei, mesajul lui Waggoner şi Jones din 1888-1893 a rămas de importanţă centrală
pentru Biserica Adventistă. Este adevărat însă că anumite interpretări ale acestora au
rămas discutabile, iar scrierile şi predicile lor din perioada de derivă spirituală nu le
putem recomanda.
Provocarea noastră astăzi este dublă. Pe de o parte, rebuie să evităm erorile
teologice şi spirituale în care au alunecat Waggoner şi Jones; pe de altă parte, trebuie să
cercetăm şi să integrăm în viaţa noastră personală şi colectivă mesajul mântuitor pe care
ei l-au prezentat la Minneapolis şi după aceea.
Care a fost soarta mesajului de la 1888 după căderea „celor doi martori”? În ce
măsură a mai fost interesată Biserica de Evanghelia veşnică? Cine sunt astăzi adevăraţii
continuatori ai mesajului lui Jones şi Waggoner? La aceste întrebări dorim să răspundem
aici pe scurt.
Putem fi siguri că lumina care a răsărit pentru denominaţia noastră în 1888, la
Minneapolis, nu este un mesaj unic care să fi fost transmis exclusiv adventiştilor şi care
 15

să nu mai fi fost cunoscut în lume până atunci. Dimpotrivă, este acelaşi mesaj al
mântuirii, descoperit în Sfânta Scriptură, în aceeaşi expresie paradoxală:
„Şi să fiu găsit ‘în El’, având nu meritele mele proprii, care vin din Lege, ci pe acelea care se capătă
prin credinţa în Christos – dreptatea dată de Dumnezeu, prin credinţă.” (Flp 3:9)
„Într-adevăr, nu cei care ascultă citirea Legii sunt drepţi înaintea lui Dumnezeu, ci aceia care o
înfăptuiesc vor fi îndreptăţiţi.” (Rom 2:13).

„Chipul” şi „semnul fiarei”, „marea strigare” şi „ploaia târzie”

Cel mai informat specialist în istoria Bisericii Adventiste, George Knight afirmă:
„Reacţia de la Minneapolis a fost destul de rea, dar una din marile tragedii ale
adventismului a fost reuşita de a continua după 1890 şi de-a lungul secolului XX, atât
spiritul, cât şi multe din disputele de la 1888.”
Evenimentele din 1890-1895 sunt instructive. După 1888, noi presiuni din partea
politicienilor creştini aduseseră în dezbatere o lege duminicală. Timp de patru ani,
adventiştii se apăraseră vertiginos, în numele libertăţilor constituţionale. Dar în 1892,
Preşedintele Americii semnase primele legi duminicale; şi ca urmare, unii adventişti,
care au fost prinşi încălcându-le, au fost aruncaţi în închisori. În acelaşi an, Ellen White
scria:
Protestantismul se întinde acum peste prăpastie ca să dea mâna cu papalitatea, formând o confederaţie
care să desfiinţeze sabatul poruncii a patra… Lucruri mari şi decisive sunt gata să se întâmple şi încă
foarte curând” (MS 27).
La scurt timp, referindu-se la importanţa profetică a luminii din 1888, a adăugat:
Timpul încercării este chiar asupra noastră, căci marea strigare a îngerului al treilea a început deja
prin descoperirea neprihănirii (dreptăţii) lui Christos, Răscumpărătorul care iartă păcatele. Acesta
este începutul luminii acelui înger, a cărui slavă va umple tot pământul [Ap 18:1-2]. (RH 22 noiembrie,
1892; Solii alese 1:363; 7SDABC 984).
Aceste declaraţii au fost luate foare în serios de Jones şi Prescott, ba chiar
exagerate. Echivalând „strigătul îngerului al treilea” (un mesaj) cu „ploaia târzie” (ultima
manifestare a Duhului Sfânt în Biserică), şi cu începutul luminii îngerului din Apocalipsa
18, ei au predicat tot mai apăsat acest mesaj cu aşteptări harismatice, în timp ce
vremurile arătau că Biserica îşi trăia ultimele zile pământeşti.
În principiu, harismele sunt de dorit. Dar când predici din Ioel 2, aşteptând
descoperiri şi limbi, trebuie să fii pregătit pentru unele parodii ale diavolului, care se
delectează în a falsifica astfel de manifestări. Aceştia erau anii în care apăreau anumite
tendinţe harismatice, înainte de penticostalismul propriu-zis în America. În absenţa
Ellenei White din America, câţiva zănatici încercau s-o suplinească şi s-o imite, trimiţând
„mărturii” la diverşi credincioşi. O asemenea profetesă era şi soţia unui preşedinte de
conferinţă. Un bărbat pretindea că are darul de a „mugi” şi a venit să consulte pe Jones.
Acesta i-a răspuns că, într-adevăr, se aude o voce, dar nu este a lui Dumnezeu.
Binecunoscut este cazul unei domnişoare din Battle Creek, Anna Rice, care
susţinea între altele că în condiţiile sfârşitului iminent (despre care şi Ellen White
vorbise) nu trebuie să ne mai căsătorim, iar dacă suntem căsătoriţi, soţii trebuie să
întrerupă relaţiile intime. Nefiind sigură dacă este inspirată de Dumnezeu, Anna l-a
consultat pe Jones, care a confirmat că da, era de la Duhul Sfânt.
În capcana acestei slăbiciuni pentru darul profeţiei a căzut şi Prescott şi amândoi
erau gata de a lansa pe Anna Rice la următoarea conferinţă. Preşedintele Olsen, mai
sceptic, nu a dorit o asemenea prezentare. Dar Jones a confirmat-o public pe Anna în
marea comunitate din Battle Creek, deşi „mărturiile” ei începuseră să distrugă familii.
 16

Din fericire, o mărturie a Ellenei White venită din Australia a salvat Biserica la
timp. Jones s-a convins că greşise şi şi-a recunoscut public greşeala, Prescott s-a corectat
de asemenea şi chiar Anna Rice a recunoscut că greşise, confundând impresiile propriei
imaginaţii cu inspiraţia divină. A fost probabil singurul pseudoprofet adventist care s-a
pocăit.
Un alt văzător lunatic, Stanton, specializat în colecţii de pasaje mustrătoare,
publica în 1893 broşura Marea strigare a îngerului al treilea, în care soma pe cei care se
unesc să facă „marea strigare” şi vor să întâmpine revenirea lui Iisus, să se despartă de
corpul Bisericii Adventiste, care devenise Babilon! Nu am fi menţionat aceste
manifestări, dacă ele nu ar avea nicio legătură cu înţelegerea defectuoasă a subiectului
darurilor în cazul lui Jones şi Prescott.9

Conferinţele de la 1893 şi 1895

Conferinţa din 1893 a avut loc în mijlocul aşteptărilor apocaliptice. Aceasta a fost
recunoscută de Ellen White şi de alţii ca o mare trezire spirituală. Jones, Prescott şi Olsen
au fost principalii vorbitori, care au făcut să răsune mesajul de la Minneapolis în legătură
cu testul „sigilării”, „marea strigare a îngerului al treilea” şi ploaia târzie.” Ellen White
tocmai scrisese că Domnul urma să vină foarte curând.
Apelurile la trezire şi pocăinţă au fost convingătoare pentru mulţi şi, ca urmare, o
serie de foşti împotrivitori de la Minneapolis s-au ridicat şi au mărturisit public greşeala
lor. Exemplul a fost dat de Morrison, preşedintele Conferinţei Iowa şi protagonistul
opoziţiei din 1888. Răspunsurile adunării delegaţilor la întrebările lui Jones10 în 1893
dovedesc că acceptarea luminii de la Minneapolis era acum dominantă. Totuşi, aşteptata
„ploaie târzie” şi venirea iminentă a lui Iisus încă sunt aşteptate după 120 de ani.
Conferinţa din 1893 a pus în discuţie o întrebare capitală, rămasă până acum
nerezolvată teologic: De ce încă nu a venit Iisus? Jones şi Prescott aveau atunci un
răspuns care se armoniza cu mărturiile Ellenei White: Pentrucă ploaia târzie nu venise şi
marea strigare nu se realizase. De ce? Pentru că la Minneapolis fusese respinsă lumina
care urma să lumineze întreg pământul. Dar Ellen White scrisese, cu patru ani mai
înainte,
Dacă toţi aceia care au lucrat uniţi în lucrarea din anul 1844 ar fi primit solia îngerului al treilea şi ar fi
vestit-o în puterea Duhului Sfânt, Domnul ar fi lucrat cu putere, împreună cu eforturile lor. Un potop de
lumină ar fi fost revărsat asupra lumii. Cu ani mai înainte, locuitorii pământului ar fi fost avertizaţi,
încheierea lucrării ar fi fost terminată, iar Hristos ar fi venit pentru mântuirea poporului Său. (GC 458;
rom. TV 450).

9 Falsele harisme aveau să reapară peste câţiva ani, cu şi mai multă putere, odată cu apariţia
penticostalismului după 1900. Întrunirile cu rugăciuni tensionate, muzică zgomotoasă şi trânte spirituale
din Indiana anilor 1901, sau cazul soţilor MacKin, care se specializaseră în exorcisme şi vorbirea în limbi
prin anii 1905-1908 sunt cele mai cunoscute exemple.
10 „Well then the latter rain-the loud cry -according to the testimony, and according to the

Scripture, is ―the teaching of righteousness‖ and ―according to righteousness,‖ too. [Did you notice that
in this case the use of the catch-all phrase ―righteousness by faith‖ was not used? Instead ―the teaching
of righteousness‖ and ―according to righteousness‖ is used.] Now brethren, when did that message of the
righteousness of Christ, begin with us as a people? [One or two in the audience: Three or four years ago.]
Which was it, three? Or four? [Congregation: ―Four.] Yes, four. Where was it? [Congregation:
"Minneapolis."] What then did the brethren reject at Minneapolis? [Some in the Congregation: ―The loud
cry.] What is that message of righteousness? The Testimony has told us what it is; the loud cry - the latter
rain. Then what did the brethren in that fearful position in which they stood, reject at Minneapolis? They
rejected the latter rain - the loud cry of the third angel‘s message.” A.T. Jones, General Conference Bulletin,
1893, p. 183.
 17

Care ar fi fost, de drept, timpul „ploii târzii”, al „marii strigări” şi al venirii lui
Iisus? Ellen White îl plasa cu mult înainte de 1888. Dacă întrebăm pe Iisus şi pe apostoli,
observăm că ei plasau acest timp în generaţia lor,11 dar au fost avertizaţi că timpul este
condiţionat de preocuparea Bisericii în desăvârşirea caracterului creştin, de încheierea
evanghelizării universale, de umplerea măsurii nelegiuirii lumii, şi că timpul poate fi
grăbit sau întârziat.12
Prin urmare, dacă Domnul Christos nu a venit încă, eşecul nu poate fi imputat
respingerii unui mesaj cu totul nemaiauzit, care n-ar fi fost descoperit înainte de 1888, ci
este vorba de Evanghelia Veşnică, descoperită deja complet în vremurile apostolilor.
Următoarea conferinţă pe tema mesajului dreptăţii lui Christos a fost în 1895. Cu
această ocazie, Jones a predicat de 26 ori pe tema „soliei îngerului al treilea”. Cu această
ocazie s-a accentuat un subiect în care Jones şi Waggoner erau în acord încă din 1887, şi
anume că Domnul Christos, prin întrupare, Şi-a asumat natura omului căzut, păcătos,
deşi a rămas permanent fără păcat. După cum se ştie, acest subiect a rămas controversat
până astăzi, ca şi conceptul condiţionării venirii lui Iisus.

Secolul XX – ocolind acelaşi munte

Primele decenii ale secolului XX au adus Bisericii multe evenimente dramatice:
decredibilizarea lui Waggoner şi Jones prin imoralitate şi fanatism; stele căzătoare de pe
firmamentul Bisericii în urma doctrinelor lui Kellog şi Ballenger; dispute teologice pe
subiectul „necurmatei” din Daniel; izbucnirea primului război mondial cu provocările
specifice; moartea Ellenei White; dispute pe tema teologiei inspiraţiei în cazul scrierilor
E G White; apariţia unor false mişcări de reformă etc.
Pe fundalul acestor preocupări, mesajul de la 1888, deşi acceptat ca doctrină, a
intrat iarăşi într-un con de umbră. Dar Biserica nu a fost în întuneric. Pe lângă studiile
biblice săptămânale, cartea Ellenei White „Calea către Christos” a fost un ghid sigur la
mesajul lui Pavel şi al lui Waggoner. După 1920, un nou val de trezire a venit, marcat de
predicarea mesajului de la 1888 prin McGuire (Viaţa de biruinţă, 1924) şi Danniels
(Christos – neprihănirea noastră, 1926).
La împlinirea a 40 de ani de la 1888 s-a publicat cartea lui Froom, Venirea
Mângâietorului (1928), popularizându-se astfel lumina despre Duhul Sfânt, în legătură
cu Evanghelia. Traducerea unora din aceste cărţi în limba română dovedeşte că a existat
un interes permanent pentru acest mesaj, deşi putem recunoaşte că nu a fost
întotdeauna o dominantă a Bisericii.
În 1950, preocuparea explicită pentru mesajul de la 1888 a fost stârnită de
studiul lui Wieland şi Short (1888 reexaminat), adresat Conferinţei Generale. Ei făceau
apel la o pocăinţă generală, susţinând că mesajul de la 1888 nu a fost niciodată luat în
serios cu adevărat, de aici şi întârzierea misiunii adventiste şi a venirii Domnului.
Concluziile acestui studiu au trezit o nouă controversă, care nu s-a încheiat. Ca reacţie,
unii au publicat că Biserica a primit în final mesajul din 1888 şi că merge în progres, în
timp ce alţii susţin că Biserica încă este aşteptată să se pocăiască.
Wieland, Short, Sequeira şi grupul de studiu adunat în jurul lor au dezvoltat şi alte
concepte teologice, unele controversate, altele total respinse: pocăinţa colectivă,
identificarea sanctuarului din Daniel 8:14 cu fiinţa umană şi curăţirea de păcat a
subconştientului, iertarea sau îndreptăţirea întregii omeniri la Cruce etc.

11 Mt 16:27-28; 24:34; 1Cor 10:11; 1In 2:18; 1Pt 4:17.

12 Mt 24:14; 2Pt 3:9-14; Ap 14:18-19; 18:5; Gn 15:16.
 18

Nu putem lămuri aici toate detaliile teologice pe care le-au propus aceştia sau
ucenicii lor, dar ştim că astăzi, cel puţin unele grupuri care revendică moştenirea
spirituală a lui Jones, Waggoner, Wieland şi Short, difuzează, în numele soliei de la
Minneapolis, unele lumini noi, care se dovedesc a fi eclipse totale. Printre acestea,
amintim teoria că „Dumnezeu nu pedepseşte,” atrăgătoare în felul ei, precum şi ideea că
Pavel ar fi fost o victimă a lui Iacov fratele Domnului, şi epistola lui Iacov ar fi prima
enciclică „papală” antievanghelică, inspirată de diavol.
Mesagerii acestor grupuri de studiu sunt de mai multe feluri. Unii, în mod cinstit,
preţuiesc lumina de la 1888 şi promovează publicarea celor mai bune scrieri în
domeniu, inclusiv ale lui Jones şi Waggoner. Alţii au ca principal mesaj vorbit şi scris,
vaietul permanent şi acuzator, că Biserica nu a primit niciodată mesajul de la 1888.
A primit Biserica mesajul? Probabil mulţi nu se frământă cu asemenea întrebări.
Să sperăm că sunt hrăniţi cu adevăratul mesaj, în alte cuvinte sau în alte moduri, fără
menţionarea explicită a numărului „magic” 1888. Alţii, sunt încă afectaţi de fotofobie, şi
se feresc de orice rază venită din paradis, dacă nu trece prin paraclis.
Un legalism latent natural, propriu religiilor în general, se manifestă încă: uneori
în forme rigoriste, nepopulare, alteori în forme populare, mai indulgente. Legalismul
ieftin se combină excelent cu evanghelia ieftină, ambele populare. Credinciosul se poate
înşela, gândind că mântuirea priveşte doar vina şi urmările păcatului, şi că certitudinea
mântuirii s-ar baza pe meritele unor minime performanţe proprii, completate cu
meritele credinţei în Iisus. În realitate, mântuirea începe aici şi acum, ea fiind salvare de
vina, stăpânirea şi urmările păcatului şi îmbogăţirea cu dragostea lui Dumnezeu – prin
harul lui Dumnezeu şi prin credinţa în Iisus, căruia Îi aparţin toate meritele.
Lecţiile istoriei ne conduc la concluzia că trebuie să ne întoarcem la Biblie în
fiecare generaţie, săptămânal şi zilnic; că trebuie să găsim, fiecare pentru sine,
Evanghelia Veşnică în Scriptură, din Geneză până la Apocalipsă; că trebuie să ne punem
toată încrederea mai mult în „Tatăl luminilor, în care nu este schimbare, nici umbră de
mutare,” şi mai puţin în purtătorii de lumină, oricine ar fi fost ei.
 19

Minneapolis – povestea în detaliu

Cadrul istoric şi terenul spiritual
Biserica era în starea laodiceană de multă vreme. La numai câţiva ani după 1844, E.G.
White aplică solia laodiceană la Biserica noastră. Este interesant că exista pe atunci tendinţa
de a o aplica celorlalţi adventişti care nu primiseră sabatul. Solul inspirat al Domnului a atras
atenţia asupra laodiceanismului, fariseismului şi necredinţei, denunţând spiritul lumesc al
multora din acea generaţie de adventişti. în 1883, la 40 de ani după experienţa millerită, E.G.
White arăta că poporul lui Dumnezeu a întârziat planul divin asemenea israeliţilor din pustie,
din pricina necredinţei, spiritului lumesc, neconsacrării, certurilor, murmurării, răzvrătirii (1
SM 67-69). Neplăcerea de a urma sfaturile inspirate ale Spiritului Profetic în diferite domenii
ale vieţii, dovedea necredinţa în Mărturii şi spiritul de neascultare.
Mărturiile date imediat înainte de Conferinţa de la 1888 descoperă gravitatea stării
spirituale a Bisericii:
„Biserica nu mai urmează pe Christos, Conducătorul ei, şi se retrage continuu spre Egipt..." (5T 217).
„Faptele ce privesc condiţia reală a poporului care mărturiseşte că este al lui Dumnezeu vorbesc mai
tare decât mărturisirea lor arată evident că o anumită putere a tăiat cablul care-i ancora de Stânca
veşnică şi că ei rătăcesc pe mare fără hartă sau busolă" (RH 24 iulie 1888).
În cei 40 de ani de început, adventiştii avuseseră de înfruntat prejudecăţile, erorile şi
atacurile bisericilor protestante. Ei au dezvoltat treptat, un spirit combativ şi uneori
controversialist, care a accentuat mereu valoarea legii morale (în opoziţie cu teoriile despre
harul ieftin propagate de către mulţi protestanţi). Aceasta a dus în mod inevitabil la un spirit
de suficienţă legalistă. Nu putem înţelege corect cauzele lepădării luminii din 1888 fără
următoarele mărturii din 1882:
„Mărturiile Cuvântului lui Dumnezeu şi ale Spiritului Său au fost dispreţuite în aceeaşi măsură. Iată de
ce există printre noi o asemenea apostazie şi atât de puţin din viaţa şi puterea adevăratei evlavii "(RH
1,314). „Ei nu doresc să descopere şi să corecteze defectele lor de caracter. Ei îşi arată dispreţul faţă de
lumina pe care a dat-o Dumnezeu, mergând în directă opoziţie faţă de instrucţiuni. . . Cei ce sunt în
inima lucrării au dat exemplul" (5T 61).
„Există un spirit de opoziţie faţă de Cuvântul lui Dumnezeu şi faţă de Mărturia Spiritului Său, ... o
înălţare a raţiunii omeneşti independente, mai presus de înţelepciunea lui Dumnezeu descoperită" (1T
76-79).
„ Cei ce slăbesc încrederea în Mărturiile date în ultimii 36 de ani, luptă împotriva lui Dumnezeu" (4
T234).
„ Toate aceste mustrări solemne vor face Biserica fie mai bună, fie în mod hotărât mai rea " (5T 71-72).
„Lumina a strălucit clar şi hotărât pe calea Bisericii. . . Cunoaşterea stării noastre pare ascunsă în noi . .
. Noi vedem dar nu remarcăm, nu distingem; şi ne odihnim atât de lipsiţi de griji ca şi cum stâlpul de
nor ziua şi stâlpul de foc noaptea ar fi rămas asupra sanctuarului nostru " (5 T 84).
Dar aceste avertizări care se adresează atât poporului cât şi conducătorilor, au căzut pe
urechi surde şi în 5T 77 Spiritul Sfânt aşează răspunderea principală asupra pastorilor care cu
voce de falşi profeţi au strigat: „Pace! Pace!" când Domnul n-a vorbit de pace...". Situaţia a
continuat. În 1886 E. G. White striga:
„ Voiesc oare comunităţile noastre să se umilească înaintea Domnului în această zi a ispăşirii? Vor ele
să dea la o parte păcatele care mânjesc hainele caracterului şi îi despart de Dumnezeu? " (RH. 2 nov.
1886).
Evident, Satana lupta din răsputeri ca să menţină Biserica în legalism 10
şi nepocăinţă:
 20

,De nimic nu se teme Satan atât de mult decât că poporul lui Dumnezeu va pregăti calea, îndepărtând
orice piedică în aşa fel ca Domnul să poată revărsa Duhul Său asupra unei Biserici plictisite şi
împotmolite în rutină, asupra unei comunităţi nepocăite . . . Când calea pentru Duhul Sfânt va fi
pregătită, binecuvântarea va veni" (RH 22 martie 1887)
În plus, existau dispute şi între învăţaţii noştri cu privire la chestiuni mai puţin
importante (identitatea „celor 10 coarne", identitatea „necuratului" din Dan.8 şi altele). în
acelaşi timp, în probleme mai importante, referitoare la natura lui Christos şi a Duhului Sfânt,
natura ispăşirii, unele publicaţii adventiste dădeau pe faţă lipsuri serioase, adevărate erezii
care erau luate drept „lumina nouă" în opoziţie cu „rătăcirile Babilonului".
Încă din 1854, J.M.Stephenson publicase în cartea sa „Ispăşirea" unele idei care aveau
să aibă multă vreme o influenţă nefastă asupra doctrinei adventiste. Stephenson fusese un
adventist non-sabatist convertit de către Waggoner-tatăl. Inspirat de scrierile lui Henry Grew
(un baptist englez, polemist turbulent), Stephenson a început să răspândească arianismul şi
alte rătăciri între Adventiştii de Ziua a Şaptea. Arianismul este vechea doctrină a lui Arius
care susţinea că Christos nu este egal cu Dumnezeu şi de o fiinţă cu Tatăl, ci subordonat în
calitate de primă creatură prin care Dumnezeu a făcut restul universului, iar Duhul Sfânt ar fi
o influenţă impersonală, un impuls, o energie, deci nici măcar o fiinţă. Strphenson adăugase în
cartea sa şi alte idei care circulau pe atunci: de exemplu teoria despre mileniul pământesc în
care iudeii vor juca un rol principal şi în care va fi o a doua ocazie de har pentru oameni.
Această teorie a fost îmbrăţişată în acelaşi timp de partida „Messengerilor", prima schismă a
Adventiştilor de Ziua a Şaptea, şi este continuată de unele grupări adventiste numite
„Bisericile lui Dumnezeu de Ziua a Şaptea". Doctrina ariană a fost larg împărtăşită de
ramurile nonsabatiste ale adventiştilor şi îşi are originea în învăţăturile unitarienilor şi ale unor
grupări mai noi.
Stephenson, la numai un an de la publicarea cărţii sale a părăsit Sabatul şi Spiritul
Profeţiei întorcându-se în gruparea din care plecase. Adoptând o teorie antinomianistă („fără
lege") şi-a părăsit soţia credincioasă şi s-a recăsătorit cu o femeie mai tânără. „Adventiştii de
ziua întâi" au fost nevoiţi să-1 excludă. Ultimii ani ai vieţii i-a petrecut în stare de imbecilitate
într-un azil.
Influenţat de aceeaşi sursă sau din altă sursă, Joseph Waggoner susţinea, de asemenea,
arianismul. J.Waggoner, un fost baptist şi editor al unui ziar, acceptase credinţa Adventiştilor
de Ziua a Şaptea în 1852 şi se dovedise un bun evanghelist, editor şi autor. Cititor neobosit,
vorbitor cu efect şi scriitor contra spiritismului şi contra altor erezii, Waggoner fusese un mare
autodidact. Nu făcuse decât şase luni de şcoală, dar citise mult. Credinţa adventistă o primise
după ce ajunsese la concluzii personale, în urma unui studiu independent al Bibliei. în
momentul când venise la credinţă îşi aruncase ţigările, devenind apoi unul dintre cei mai
zeloşi suporteri ai reformei sanitare. în 1881 a urmat ca redactor la „Semnele timpului" după
J. White, iar din 1885 a început să editeze o revistă de reformă sanitară şi alta de literatură
religioasă. A avut un rol principal şi la organizarea bisericii în 1860.
În special prin lucrarea sa masivă şi militantă din 1884, Waggoner-tatăl a dus la un
punct culminat răspândirea ideilor ariene precum şi a teoriei ispăşirii restrânse. După cum
ştim astăzi, ispăşirea este efectuată de Christos în mod complet Ia cruce, dar ea este
administrată de Christos ca Preot în Sanctuarul de sus, în virtutea meritelor Sale şi este deplin
încheiată în „marea zi a ispăşirii". Ceilalţi protestanţi însă, socotesc că ispăşirea este efectuată
în sens absolut la Cruce, fără o altă lucrare adiţională.
Odată cu descoperirea doctrinei Sanctuarului după 22 oct. 1844, O.R.L. Crozier, unul
dintre primii cercetători adventişti, primul care a publicat doctrina Sanctuarului, a început să
aplice ispăşirea nu la cruce, ci la slujba preoţească cerească a lui Christos. Ideea a fost
preluată de la A.Z.Ş. şi Waggoner-tatăl împreună cu alţii a devenit unul dintre principalii
teoriticieni ai acestui jumătate-adevăr. Existau mulţi adventişti care nu susţineau aceste idei,
 21

dar teoriile acestea, fiind publicate, au născut confuzie în rândurile noastre şi au făcut pe
ceilalţi protestanţi să creadă că sunt îndreptăţiţi să ne socotească drept o sectă iudaizantă,
anticreştină. Wagonner-tatăl a trăit până în 1889, dar la Minneapolis nu a fost prezent,
deoarece se afla în Europa ca editor, din 1886.
Convertit cam în acelaşi timp cu Wagonner-tatăl, un altul care a fost şi mai influent în
răspândirea acestor teorii, a fost Uriah Smith. Pastorul Smith a fost unul dintre cei mai mari
oameni pe care i-a avut Biserica noastră. El a slujit cauza adventistă timp de 50 de ani, până în
1903, servind ca editor şi autor. El a scris primul comentariu al A.Z.Ş.la Daniel şi Apocalipsa.
Impresionat de mişcarea milerită încă din copilărie, Smith primeşte credinţa
Adventiştilor de Ziua a Şaptea influenţat de sora sa. Refuză un post bun de profesor care i se
oferă, pentru a lucra în schimb la editura Adventiştilor de Ziua a Şaptea, care era îa începuturi,
în nişte condiţii grele. Din cauza unei infecţii, piciorul său stâng i-a fost amputat deasupra
genunchiului şi bietul Smith a fost capabil să-şi facă un picior de lemn care să aibă genunchiul
şi glezna flexibile. Era expert în gravură şi talentat în multe privinţe. Prima sa contribuţie la
literatura noastră a fost un poem lung de 35000 de cuvinte. Avea înclinaţii pentru studiul
profeţiilor şi era un om răbdător şi muncitor. Asemenea lui James White, căruia i-a fost multă
vreme asociat la editură, Smith a părăsit editura în urma unei neînţelegeri cu James White
asupra metodei administrative, fiind eliberat din funcţia de editor. După şase luni, Smith a fost
rechemat la editură şi relaţiile dintre cei doi s-au restabilit şi s-au menţinut.
Smith a fost primul secretar al Conferinţei Generale şi a mai ocupat şi alte poziţii de
răspundere (trezorier, conferenţiar, instructor de Biblie). Era un om modest, retras, care
prefera totdeauna să stea mai în umbră, însă era cunoscut ca un mare teolog şi era mult
simpatizat de către toată lumea. Amabilitatea şi zâmbetul său erau cuceritoare. Era, totuşi, mai
puternic în condei decât în vorbă. Putea fi incisiv, satiric cu fanaticii şi extremiştii. Era un
puternic susţinător al separaţiei dintre biserică şi stat, se opunea sclaviei şi legilor duminicale
şi nu era de acord cu folosirea armelor sau cu funcţiile politice pentru adventişti. Uneori,
relaţiile sale cu Ellen White au fost încordate, deoarece el se îndoia de natura viziunilor ei şi
făcea distincţie între „mărturii" şi „viziuni". în scrierile sale, Uriah Smith a fost cel mai
influent propagator al ideilor ariene şi al ispăşirii restrânse. Cărţile sale publicate între 1865-
1898 stau mărturie pentru poziţia sa.
Vederea lui Smith asupra ispăşirii separate la Cruce, apare şi în declaraţia de principii
a Adventiştilor de Ziua a Şaptea din 1872. Dar aşa cum recunoaşte şi autorul declaraţiei,
aceasta nu era destinată să aibă vreo autoritate între Adventiştii de Ziua a Şaptea sau să
asigure uniformitatea. De fapt Adventiştii de Ziua a Şaptea nu au şi n-au avut niciodată alt
crez decât Biblia. Scrierile lor, indiferent cât de oficiale ar fi nu sunt decât o expresie (mai
mult sau mai puţin exactă) a credinţei întregului corp.
Idei semi-ariene avuseseră chiar şi James White şi Joseph Bates, deşi fuseseră prea
puţin militanţi în acest domeniu. Ambii erau moderaţi şi ambii datorau credinţa lor semi-
ariană bisericii din care ieşiseră. („Christian Connection" -o mişcare din sec.XIX). Datorită
crezului moştenit, ei nu puteau înţelege că Christos este egal cu Dumnezeu din veşnicie şi că
Duhul Sfânt este o persoană. De aceea considerau că dogma Trinităţii este un împrumut păgân
fixat de sinoadele Bisericii, fără bază biblică. White şi-a exprimat în mod tangenţial aceste
opinii în anii de început, dar de la 1877 şi-a schimbat mentalitatea, şi a publicat în mod expres
în Review tocmai contrariul, şi anume că Christos este egal cu Dumnezeu. în acest timp White
era preşedintele Conferinţei Generale. Vederea sa a ajuns desigur în conflict cu aceea a lui
Uriah Smith în această problemă, ca şi referitor la „împăratul de la miază-noapte" şi „jertfa
necurmată" din Daniel. Smith a avut o atitudine şi o influenţă moderatoare, nedorind
controversele asupra unor lucruri pe care nu le considera teste ale calităţii de creştin.
 22

În 1886 a fost publicată cartea lui Stone, care aducea o schimbare de opinie între unii
anti-trinitari; că Christos este egal cu Tatăl, că exista din veşnicie înainte de creaţiune, dar că a
avut totuşi un început îndepărtat. Duhul Sfânt nu era socotit ca Persoană.
Acestea erau, în linii mari, poziţiile şi disputele dinainte de 1888 în relaţie cu Domnul
Christos. Dar care era poziţia oficială cu privire la neprihănirea prin credinţă, la calea
mântuirii?

„Neprihănirea prin credinţă” înainte de 1888

O întrebare la care mulţi doresc un răspuns mai precis este aceea dacă înainte de 1888
era cunoscut principiul îndreptăţirii prin credinţă. Răspunsul pe care ni-1 oferă istoricii
Adventişti de Ziua a Şaptea este cât se poate de interesant şi de actual.
Se pare că teoria neprihănirii prin credinţă era cunoscută şi crezută ca doctrină. Viitorii
oponenţi de la 1888 o păstrau în arsenalul lor doctrinal Dar nu era pentru ei o învăţătură clară.
Relaţia dintre credinţe şi fapte nu era înţeleasă. Ei puneau accentul pe fapte ca fiind o Cauză a
mântuirii şi se temeau că a pune accentul pe har duce la antinomianism (împotrivire faţă de
Lege). Ideea că omul trebuie să se străduiască el însuşi să facă binele pentru a fi mântuit era
dominantă, chiar dacă uneori era subtil exprimată şi nu în mod categoric. Când omul face de
la sine tot ce poate, Christos îl ajută să facă restul ... Se sublinia într-un anumit fel ideea
cooperării efortului omenesc cu cel divin, şi că neprihănirea acceptabilă înaintea lui
Dumnezeu se poate dobândi prin ascultarea de Lege, cu ajutorul Spiritului Sfânt, îndreptăţirea
era înţeleasă ca iertare completă de păcatele trecutului. Se accentua moartea Iui Isus prin care
avem iertare, dar viaţa lui Isus nu era văzută ca o neprihănire pe care trebuie să o primim în
dar, ci doar ca exemplu, de urmat.
Se spunea adesea că jertfa lui Isus este singura nădejde a păcătosului şi toţi membrii
puteau spune „amin" la această afirmaţie. Dar ideea mântuirii numai prin Christos era socotită
mai degrabă ca un lucru de la sine înţeles moştenit şi fundamental, nu era adevărul dominant
şi atotcuprinzător, nu era adevărul central în studiul Bibliei. Grija principală era apărarea
Legii şi a importanţei faptelor în disputele avute cu cei ce se împotriveau sabatului. „Desigur,
Dumnezeu ne mântuieşte, Cristos ne mântuieşte; dar cine calcă sabatul cu bună ştiinţă nu
poate fi mântuit". Era un adevăr. Totuşi cel ce-1 rostea voia să spună că păzitorul sabatului
câştiga prin aceasta şi el o parte din mântuirea sa... Mântuit prin fapte, cu ajutorul lui Hristos.
Aşa dar, teoria " dreptătirii şi neprihănirii era oarecum susţinută, dar accentul era pus mai
degrabă pe om decât pe Christos şi nu era cunoscută bine natura şi persoana lui Christos, nici
puterea Sa. Legea din Galateni care aduce blestem, care nu ne îndreptăţeşte şi care este un
pedagog care ne duce la Christos era identificată cu legea ceremonială. De fapt aceste accente
ne sunt familiare, nu-i aşa? Până nu de mult, şi noi spuneam la fel, şi sunt unii care şi astăzi
învaţă la fel.
Poziţia dinainte de 1888 poate fi rezumată în două exemplare plastice. Un ciclu de
studii biblice redactate de R.F. Cotrell cu titlul „Lecţiuni despre LEGEA LUI DUMNEZEU şi
credinţa lui Isus" avea pe copertă cuvintele „Legea lui DUMNEZEU" cu litere imense şi
„credinţa lui Isus" cu litere mici; primele 59 de pagini discutau Legea şi numai 10 pagini erau
dedicate Evangheliei. Viaţa lui Isus apărea doar ca exemplu. Predomina printre adventişti
accentuarea imperativului sfinţirii, dorinţa de a acumula o neprihănire destul de bună pentru
timpul strâmtorării.
În 1876 James White concepuse o reprezentare grafică a planului mântuirii, cu
inscripţia „Calea vieţii”, şi subtitlul „De la Paradisul pierdut la Paradisul restaurat". în partea
stângă apărea imaginea alungării din rai şi îngerul cu sabia de foc", uciderea lui Abel şi un
pom care domina tabloul, de ale cărui ramuri erau agăţate două mari table cu cele 10 porunci
scrise clar. Sub pom era altarul de jertfe al Sanctuarului, un preot şi păcătosul cu jertfa sa. în
jumătatea dreaptă a gravurii apărea Mântuitorul răstignit pe cruce, în mărime comparabilă cu
 23

celelalte personaje prezente, Iordanul cu scena botezului şi scena Sfintei Cine în prim plan, în
dreapta. Cetatea Sfântă apărea în dreapta sus, departe... Umbra crucii se alungea în stânga.
White concepuse această reprezentare pe baza unei schiţe vechi a lui M. Kellogg şi fusese
deja folosită la şcoala de sabat prin 1850. în 1876 au fost distribuite 25000 de copii. Astfel
legea era dominantă în acest tablou.
În 1883, doi ani după moartea lui James White, soţia sa a revenit asupra acestei gravuri
instructive, gândindu-se la o îmbunătăţire. Titlul imaginii a fost schimbat în „CHRISTOS
calea vieţii", iar imaginea a fost modificată în felul următor: crucea şi Domnul nostru au
apărut în centru, în prin plan, dominând totul, trupul lui Isus apărea de câteva ori mai mare
faţă de celelalte personaje prezente, şi puternic luminat. Pomul cu legea dispăruse complet,
fiind înlocuit cu imaginea îndepărtată, dar destul de mare, a Sinaiului asupra căruia stăruiau
mari nori negri, fum şi fulgere înfricoşate, imaginea izgonirii din rai, a crimei lui Cain şi a
jertfei de la altar se aflau la fel in stânga, dar cu figuri mult mai mici şi dominate de umbra
uriaşă a crucii. In dreapta, botezul şi cina apăreau micşorate în plan secund, iar în spatele lor
se afla un munte ce se despica şi în dreapta sus imaginea colosală, cerească, a Noului
Ierusalim plină de strălucire, mult mai frumoasă şi mai mare decât în prima variantă.
Mărimea gravurii, de asemenea, întrecea prima variantă. Gravura era însoţită de o
broşură explicativă şi de un articol al E.G. White.

Poziţia Ellenei White înainte de 1888

Un fapt remarcabil este că E.G. White a crezut întotdeauna şi a predicat şi scris
învăţătura neprihănirii prin credinţă. Deşi oricărui profet i s-au descoperit treptat
adevărurile divine, principiul esenţial al mântuirii nu poate rămâne neînţeles şi netrăit
de un profet.
Cu privire la opiniile publicate de unii (inclusiv de soţul ei) asupra naturii lui
Christos, Trinităţii, ispăşirii, precum şi referitor la celelalte dispute profetice dintre
învăţaţii noştri de atunci, E.G. White nu a luat nici o poziţie personală. Decât a sfătuit să
nu se publice opinii contradictorii, să nu se susţină controverse, să se facă totul ca
punctele disputate să nu fie proeminente. Niciodată nu obişnuia să-şi afirme părerea ca
să arbitreze într-o dispută, dacă nu a primit mai întâi o lumină specială în acel punct.
Pentru unii poate părea stranie această poziţie, dar E.G. White nu a luat nici un fel de
măsuri pentru a „interzice" teologilor Adventişti de Ziua a Şaptea să publice teorii pe
care ea nu le putea confirma.
Dacă înţelegem felul în care Dumnezeu a lucrat până atunci în poporul adventist,
putem vedea mai bine de ce a trebuit ca lucrurile să se desfăşoare astfel. Orice adevăr
însuşit de Adventiştii de Ziua a Şaptea ca principiu nu a venit prin descoperirile speciale
ale Spiritului Profetic ci, mai întâi, prin studiul Bibliei, prin alte persoane decât
E.G.White. Dar Ellen White a primit apoi descoperiri care au confirmat Cuvântul.
Principala grijă a Spiritului Sfânt în educarea poporului nostru până atunci, a cuprins
stabilitatea în punctele distinctive, solii practice cu privire la viaţa de credinţă, lupta
contra fanatismului şi dezbinării, organizarea Bisericii, păstrarea unităţii şi îndemnul
continuu de a cerceta după mai multă lumină în Cuvântul lui Dumnezeu. în timp ce restul
protestanţilor se mărgineau la mărturisirile lor de credinţă (crezuri) moştenite, care
conţineau bune şi rele, noi a trebuit să luăm totul de la capăt, nemulţumindu-ne cu ceea
ce moştenirăm, necunoscând alt crez decât Biblia. în cercetarea Bibliei, uneori chiar
învăţaţii noştri cei mai buni au făcut şi greşeli, dar ca popor noi am progresat astfel în
cunoaşterea adevărului. Primejdia rămâne, însă, pentru noi, de a primi toate acestea
numai pe încredere, moştenite de la înaintaşi. 16
 24

Că E.G. White a crezut şi a învăţat neprihănirea prin credinţă înainte de 1888

reiese din cuvintele ei:
,, Aceasta este ceea ce v-am prezentat eu în ultimii 45 de ani, farmecul incomparabil al lui Christos.
Aceasta este ceea ce am încercat să prezint minţilor dumneavoastră. Când fratele Waggoner (fiul) a
adus aceste idei la Minneapolis, a fost prima prezentare clară a acestui subiect pe care o auzisem eu de
pe buze omeneşti, cu excepţia conversaţiei dintre mine şi soţul meu " (17 iunie 1889).
Cum or fi fost acele conversaţii? Ştim că James White era un tip moderat, care nu
lua poziţia periculoasă a lui Smith sau a lui Joseph Waggoner. Treptat, el devenise tot
mai evanghelic şi mai cald, mai supus şi mai încrezător, deşi era o fire intransigentă. A
avut momente când nu era dispus să asculte sfatul divin, fiind foarte convins de natura
descoperirilor pe care le avea soţia sa. Se pare că, în privinţa căii mântuirii, cei doi nu
vedeau lucrurile exact la fel. DE fapt Ellen White spunea că minţile sunt diferite şi
vederile pot diferi chiar în acest punct (referitor la relaţia exactă dintre îndreptăţire şi
sfinţire). Aşa cum am observat, James pusese accentul principal pe Lege, iar Ellen pe
Evanghelie. James susţinea că pentru timpul strâmtorării nu este suficientă consacrarea
pe care o face cineva înainte de moarte, ci o consacrare mai înaltă, o consacrare a vieţii.
Ellen a arătat că pregătirea trebuie să fie aceeaşi în ambele cazuri, deoarece atât învierea
cât şi translaţia (înălţarea de viu în trup nemuritor) nu schimbă caracterul.
Un pasaj minunat care demonstrează credinţa Ellenei White înainte de 1888 se
poate găsi în „Slujitorii Evangheliei" şi cuprinde o cuvântare ţinută de Ellen White în
1883, într-o dimineaţă de noiembrie, înaintea pastorilor anunţaţi la Conferinţa Generală
de la Battle Creek. Solia era directă, nu doctrinală:
„Noi am dorit mult şi am încercat să obţinem aceste binecuvântări, dar nu le-am primit fiindcă am nutrit
ideea că noi ar trebui să facem ceva pentru a deveni vrednici de ele. Nu ne-am îndepărtat privirea de la
noi înşine, crezând că Christos este un Mântuitor viu...
In El este nădejdea noastră, îndreptăţirea noastră, neprihănirea noastră... Chiar acum El îşi îndeplineşte
lucrarea în favoarea noastră, invităndu-ne să venim la El aşa, în starea neajutorată, şi să fim mântuiţi...
Noi dezonorăm pe Isus prin necredinţa noastră...Fraţii mei, aşteptaţi voi ca meritele voastre să vă
recomande favoarei lui Dumnezeu, gândind că trebuie să fiţi liberi de păcat înainte de a vă încrede în
puterea Sa de a mântui? Dacă aceasta este lupta care se dă în mintea voastră, mă tem că nu veţi câştiga
nici o putere şi în final veţi deveni descurajaţi".
Mesajul ei din 1883 nu a dus la nici o „zguduire". Nu s-au auzit glasuri de
împotrivire, din câte se ştie şi, poate de aceea minţile n-au fost trezite să ia o poziţie
deoparte sau de alta. Ca şi cum toţi ar fi fost de acord. Dar boala a rămas şi avea să-şi
arate adevărata faţă la următorul Congres.
Venise un timp hotărât în istoria poporului lui Dumnezeu. în Bisericile protestante, o
pleiadă de predicatori ai Evangheliei îndreptăţirii prin Christos începuseră să trezească pe
credincioşi. Cu puţin înainte de 1888 în Britania apăruse o redeşteptare religioasă prin
„conferinţele Keswick", iar în America începuseră „conferinţele Northfield" fondate de
renumitul evanghelist Dwight Moody. O pleiadă de circa 50 de asemenea evanghelişti
stârneau interesul multora pentru Christos şi neprihănirea Sa primită gratuit şi trăită prin
credinţă. Dumnezeu voia să pregătească lumea înaintea Revenirii ţi El îşi revărsa Duhul Său
peste cei care erau voioşi să-1 primească.
Era un timp cu ocazii fără precedent. în S.U.A. într-o „ţară creştină" prin impunerea
religiei în învăţământ şi a legilor duminicale, lua proporţii.
Câţiva membrii Adventişti de Ziua a Şaptea fuseseră arestaţi pentru profanarea unor
legi duminicale care datau de multă vreme dau nu fuseseră aplicate consecvent din cauza
Constituţiei federale. Adventiştii de Ziua a Şaptea începuseră să publice reviste de apărare a
libertăţii religioase şi în 1889 aveau să facă din aceasta o preocupare importantă, la sfatul
Ellenei White, deoarece în 1888 mişcarea duminicală atinsese o culme. O ocazie profetică
 25

stătea înaintea unei Biserici amorţite, şi tensiunea dintre viaţă şi misiunea Bisericii avea să
ducă la o criză. înainte ca Dumnezeu să dea Bisericii biruinţa, cucerirea spirituală a lumii, ea
trebuia să răspundă la întrebările : Dumnezeu sau omul? Ce loc va ocupa Christos, în cadrul
soliei?

Conferinţa de la Minneapolis, 1888

Huni şi alamani
în 1888, adventiştii erau încă la începuturile lor, deşi trecuseră 44 de ani de dezvoltare
doctrinară, misionară şi organizatorică. în 1844, adventiştii mileriţi erau circa 100.000 şi mulţi
alţii între protestanţi simpatizau cu ei fără să se alăture. După dezamăgirea din 22 octombrie
1844, numărul lor a scăzut brusc şi rămăşiţele conduse de Miller şi Himes s-au dezbinat în
mai multe curente, scăzând treptat numărul mileriţilor. Cei ce primiseră solia îngerului al
treilea în 1844 (Sabatul, Sanctuarul, Spiritul profetic) erau foarte puţini. în 1849, la moartea
lui Miller, adventiştii sabatarieni erau abia 100. în 1888, în 44 ani, numărul lor crescuse la
20.000 care se aflau mai ales în SUA, cu câteva grupe în Europa şi Australia, în Anglia, Rusia
(Crimeea) şi de curând (1887), lucrarea era începută în Africa de Sud.
Prima adunare generală a adventiştilor de Ziua a Şaptea avusese loc în 1848 la Rocky
Hill, la care participaseră doar 30 persoane şi unde s-au clarificat punctele de credinţă
comune, distinctive, după patru ani de studiu şi experienţă. în 1863 s-a organizat Conferinţa
Generală cuprinzând 6 conferinţe care avuseseră loc în SUA, şi s-a proclamat solia reformei
sanitare. Preşedinţi ai Conferinţei Generale fuseseră până atunci: J.Byington (1863-1865),
J.White (1865-1867), J.Andrews (1867-1869), J.White din nou, (1869-1871), G.Butler (1871-
1874), J.White a treia oară (1874-1880). Din 1880 funcţiona ca preşedinte Geo I.Butler,
pentru a doua oară. La congresul din 1888 Butler era preşedinte, şi U.Smith secretar.
Dar solii lui Dumnezeu, aleşi în providenţa Sa pentru a proclama solia îndreptăţirii, n-
au fost nici preşedintele Butler, nici secretarul Smith, nici vreun alt teolog mai vechi al
Bisericii. Cei doi soli ai Providenţei au fost Ellet Waggoner şi Alonzo Jones.
Ellet Waggoner (1855-1916) era fiul pastorului Joseph Waggoner despre care s-a
vorbit mai sus. Fusese educat ca medic şi slujise câţiva ani în Sanatoriul de la Batlle Creek.
Spre deosebire de tatăl său, care era înalt şi masiv, fiul era scurt, delicat şi fin, un produs al
şcolilor, cu cap leonin plin de învăţătură, şi cu o limbă de argint. în 1882 Ellet Waggoner a
început să fie interesat de măreţia lui Isus. într-o după amiază de sabat la o adunare de tabără
din California, se afla oarecum aparte de cei adunaţi, la marginea ,marelui cort. Deodată a
avut o iluminare spirituală neobişnuită. înaintea ochilor săi, cum stătea el adâncit în meditaţie,
a apărut într-o majestate deosebită Christos atârnând pe cruce, luminat de o lumină mai
strălucitoare decât soarele la amiază. Un sentiment profund îi spunea că Isus S-a răstignit
pentru el, pentru păcatele lui. Aceasta s-a revărsat puternic asupra conştiinţei lui, ca niciodată
înainte, şi a înţeles că Isus îl iubea, că murise pentru el, că Dumnezeu era în Isus împăcând
lumea cu Sine, făcând ispăşire pentru păcat, şi oferind indispensabila Sa neprihănire în
schimb. Waggoner s-a hotărât pe loc să studieze mai serios Biblia în lumina acestei
descoperiri, pentru a-şi dărui restul vieţii predicării acestei solii, ca şi alţii s-o vadă în aceeaşi
frumuseţe. Totodată şi-a reamintit de experienţa lui Luther pe când acesta urca scara lui Pilat
la Roma, şi a fost influenţat de puterea marelui adevăr: „Cel neprihănit va trăi prin credinţă".
Ca urmare, Ellet a lăsat medicina şi a intrat în pastoraţie. în 1884 a devenit asociat al
tatălui său la editura „Semnele Timpului", iar după ce Waggoner tatăl a plecat în Europa în
1886, avea să lucreze asociat cu Alonzo Jones la editură.
Alonzo E. Jones (1850-1923) din Ohio, era cu totul alt tip. La 20 de ani se înrolase în
armată unde slujise timp de trei ani. Era însă un om studios şi iubitor de adevăr. In timp ce
camarazii îşi petreceau timpul liber alegând după plăceri, el prefera să rămână în unitate ca să
 26

studieze. Literatura sa preferată cuprindea volume mari de istorie, Biblia şi anumite publicaţii
ale Adventiştilor de Ziua a Şaptea care-i căzuseră în mână. în 1873 se liberase şi primise
botezul în Biserica A.Z.Ş. Imediat după aceea începuse să predice pe coasta Pacificului. în
mai 1885 a devenit editor-adjunct la „Semnele timpului", apoi asociat al lui Waggoner. Se
pare că Waggoner-tatăl, în ciuda arianismului său, era un admirator al lui Isus şi al
neprihănirii Lui, căci el încercase deja să insufle tinerilor acest spirit. Printre aceşti tineri se
afla şi fiul său împreună cu Jones.
Cei doi tineri editori asociaţi, deşi erau preocupaţi de acelaşi subiect, nu se potriveau la
temperament. Jones era un tip înalt, .osos, cu o figură abruptă, care cultivase anumite
particularităţi în vorbire şi în maniere ce erau adesea o piedică pentru ascultători. împreună cu
Waggoner, Alonzo Jones avea să contribuie la studiul şi predicarea unicei solii a îndreptăţirii.
împreună lucrau ca editori, la „Semnele Timpului" şi la o revistă de libertate religioasă.
împreună au fost profesori la colegiul Healdsburgh (Cal.) şi amândoi au predicat în Bisericile
A.Z.Ş. din Oakland şi San Francisco. Amândoi erau interesaţi de studiul îndreptăţirii, dar
fiecare studiase individual. Jones era format deja ca autodidact. Studiile lor principale în
acest domeniu erau epistolele Romani şi Galateni. Deşi studiind separat, ei au ajuns la
aceleaşi concluzii, şi au simţit că aceste concluzii erau cu atât mai necesare Bisericii, cu cât
circulau doctrine ca minimalizau persoana şi lucrarea lui Christos.
Prima confruntare dintre poziţia nouă şi cea veche n-a avut loc în 1888, ci mai înainte.
La conferinţa din 1886, când Dr. Waggoner a fost delegat la Battle Creek din partea celor din
California, preşedintele Goe Butler a avut prima ciocnire cu solia neprihănirii prin credinţă în
persoana acestuia. Ca urmare, preşedintele, superior ca vârstă (52 ani faţă de 31) şi ca funcţie,
a reacţionat publicând o broşură („Legea lui Dumnezeu") contra „ereziilor" lui Waggoner.
Geo Butler (1834-1918), a fost baptist din copilărie, avusese ocazia să audă solia
Adventiştilor de Ziua a Şaptea în casa părinţilor săi care fusese unul din primele centre de
activitate. Geo însă, până la 22 de ani, avusese înclinaţii spre necredinţă, deşi era un om corect
şi cinstit. După convertirea şi botezul său slujise ca diacon şi prezbiter, iar după căderea lui
Snook şi Brinkerhoff (conducătorii conferinţei care iniţiaseră partida „Marion" a fost ales
preşedinte al Conferinţei Iowa, lucrând energic la restabilirea comunităţilor dezbinate de
erezie. După doi ani a fost hirotonisit ca pastor şi în 1871 devenea preşedintele Conferinţei
Generale după care a vizitat Europa şi a impulsionat lucrarea. Butler era o personalitate
puternică cu voinţă de fier. în timpul preşedinţiei sale, lucrarea a progresat în multe privinţe.
Totuşi starea spirituală a Bisericii devenea, inexplicabil, îngrijorătoare.
Butler şi alţi lideri din Battle Creek simţiseră repede că cei doi tineri ameninţau să
revoluţioneze doctrina stabilită în anumite puncte, venind cu nişte lucruri care sunau a erezie.
Jones publicase la „Semnele Timpului" anumite studii asupra lui Daniel cap.7, şi după
concluziile cercertării sale, înlocuise pe huni cu alamanii în schema celor zece coarne,
susţinând că lista tradiţională era incorectă din punct de vedere istoric. Era un amănunt, în
sine nesemnificativ, dar care afecta anumite relaţii şi opinii cu „autoritate". Deja în 1885-1886
Jones avusese o confruntare cu Uriah Smith asupra acestei chestiuni şi Jones reproşase că lista
celor zece coarne fusese moştenită din mişcarea millerită fără nici o verificare. Când Smith a
văzut articolul lui Jonea în „Semnele Timpului" s-a tulburat profund şi a purces saşi apere
hunii într-un contra-articol în „Review & Herald". Astfel, cei doi tineri care sperau că
cercetările lor vor interesa pe iubitorii de adevăr, s-au pomenit repede sub suspiciunea ereziei
şi devierii doctrinale.
Conferinţa Generală fusese convocată pentru 17 octombrie 1888 la Minneapolis. Dar
înainte de aceasta, managerul de la editura „Pacific Press" împreună cu William White, fiul
Ellenei White (pe atunci secretar cu problemele misiunii externe la Conferinţa Generală) au
stat de vorbă cu cei doi tineri în Oakland, sfătuindu-i să-şi prezinte studiile biblice la
Conferinţa care se pregătea. Zvonul despre această mică întâlnire a ajuns la urechile liderilor
 27

de la Battle Creek, agravând situaţia. Dar cei doi nu ştiau nimic despre această agravare când
au venit la Minneapolis, nebănuind ce spirit aveau să întâlnească acolo.
Preşedintele Butler era de tipul acelor pionieri care fuseseră obişnuiţi să
muncească până la epuizare. De mai multe ori fusese nevoit să se retragă temporar
pentru refacerea sănătăţii. La conferinţă nu a putut lua parte tocmai din această cauză.
Totuşi, el dăduse instrucţiuni precise colegilor să stea la „vechile pietre de hotar", aşa
cum le înţelegea el.
Conferinţa avea să se întindă pe perioada 17 oct. (miercuri) - 4 nov. (duminică),
dar pentru o săptămână înainte de Conferinţă (10-17 oct.) fuseseră programate un curs
biblic, o serie de prelegeri. Deoarece preşedintele Butler nu era prezent, a fost ales să-i
ţină locul în mod provizoriu fratele Stephen Haskell (1833-1922), un fost adventist
nesabatist care primiseră sabatul şi devenise un mare misionar al Adventiştilor de Ziua a
Şaptea în multe ţări ale lumii. Secretarul Conferinţei Generale, Uriah Smith era de faţă.
Pentru prelegerile cursului biblic, i s-a cerut lui Alonzo Jones să-şi prezinte
concluziile cercetărilor sale asupra lui Daniel cap.7, în special asupra identităţii celor 10
coarne. Ideea lui Jones de a cerceta personal validitatea istorică a susţinerilor profetice
era ciudată şi cu totul nouă pentru cei de faţă. Lista coarnelor rămăsese ca o moştenire
neatinsă din timpul lui „taica Miller". Smith luase această listă de „coarne" din explicaţiile
lui Miller şi o încorporase în comentariul său, care devenise o lucrare standard în acest
domeniu, primul nostru comentariu al profeţiilor, care a lăsat urma adânci până astăzi
(Trebuie subliniat că acest comentariu este foarte bogat, documentat şi erudit; puţine
interpretări de acolo sunt puse la îndoială astăzi, iar altele merită repuse în valoare).
Pe măsură ce Jones îşi derula argumentaţia sa cu dovezi scoase din istorie, că
hunii n-au nici un loc legitim în rândul celor 10 regate moştenitoare ale imperiului de
Apus, ci alamanii trebuie să ocupe locul lor în tâlcuirea profetică, masa critică a
auditoriului său creştea. în mod periculos. Sentimentele delegaţilor s-au împărţit între
Smith şi Jones, dând naştere unui spirit, în esenţă la fel de barbar ca al hunilor sau al
alamanilor. Opinia lui Jones a ajuns în cele din urmă o poziţie standard astăzi, dar din
nefericire acest amănunt a cântărit prea mult atunci în defavoarea întregii solii
prezentate la Minneapolis.
În aparenţă toată chestiunea era un fleac. Dar dacă ne gândim mai bine, lupta nu
se dădea între huni şi alamani, ci între două mentalităţi şi două principii opuse care au
confruntat Biserica şi lumea dea lungul timpului. Era confruntarea între tradiţie şi
cercetarea personală, între „garda veche" şi nişte tineri de curând apăruţi la amvon, între
„autorităţile" bisericii şi nişte tineri care au fost repede etichetaţi ca subversivi, radicali
şi nedisciplinaţi. Pur şi simplu, aceştia veniseră în ceasul al unsprezecelea, destul de
târziu ca să prindă drepturi egale cu cei ce înduraseră năduful zilei. Credincioşii cuminţi
trebuie să fi văzut atitudinea lui Jones ca pe o obrăznicie.
Într-adevăr, Jones era din fire cam agresiv şi uneori intervenea în mod
nedisciplinat, zgomotos, ceea ce a putu mări motivaţia de resentiment a celeilalte părţi.
Totuşi, mulţi ascultători îi iertau aceste părţi colţuroase, fiind convinşi de sinceritatea
evidentă şi de prezentarea sa puternică şi întemeiată, într-un din acele zile, pastorul
Smith a declarat înaintea lui Jones şi a auditoriului, că nu pretinde originalitate pentru
vederea sa asupra celor zece coarne, deoarece el a preluat interpretarea de la mari
comentatori protestanţi cum ar fi Clarke, Barnes, Scott şi alţii, recunoscuţi ca autorităţi
în domeniu. Cu felul său caracteristic, Jones a replicat ascuţit: „Iată, fratele Smith a
recunoscut că nu ştie nimic cu privire la acest subiect. Eu însă ştiu; şi nu doresc să fiu
blamat pentru ceea ce dânsul nu ştie". Ellen White, care era de faţă, 1-a mustrat pe Jones
 28

pentru această replică jignitoare. Dacă ar fi traducem într-un limbaj mai direct acest
schimb de cuvinte, ar trebui citit astfel:
Smith: Eu am luat aceste informaţii de la cei mai mari comentatori cunoscuţi. Dar
dumneata, ce autoritate eşti?
Jones: Eu nu sunt o autoritate, dar ştiu cum stă chestiunea pentru că am studiat
personal, aşa cum poate face oricine. Pe când dumneata, care împrumuţi ideile altora
fără să verifici, declari prin aceasta că nu ştii nimic din cercetare personală.
Ellen White a ţinut două cuvântări în timpul acestor cursuri dinainte de
conferinţă.
Joi 11 octombrie, după deschiderea preleferilor, ea s-a adresat participanţilor cu
îndemnuri spirituale profunde, fără să se amestece ca arbitru în disputa dintre „huni şi
„alamani". Ea a sfătuit pe cei prezenţi să studieze Biblia în mod personal şi serios,
înălţând Cuvântul mai presus de orice, şi accentuând nevoia îndreptării atitudinilor şi
relaţiilor. A arătat necesitatea ca ascultători să dorească prezenţa lui Isus în ei şi
sfinţirea, şi să se dezbare de bănuieli rele. Ea a adăugat:
„Domnul stă în momentul acesta la cârmă. Cel Nemărginit ţine în mâna Sa întreaga maşinărie...
Dumnezeu, Marele Maestru lucrător poartă de grijă propriei Sale lucrări...
Dacă vreodată am avut nevoie de Duhul Sfânt, atunci tocmai acum este timpul... Să nu mai existe nici o
blocare (încorsetare) a intelectului. Minuni încă şi mai mari urmează să se deschidă în faţa simţurilor
noastre...
Misterul revelaţiei provoacă la cercetare, căci există mine de adevăr ce urmează să fie deschise înaintea
poporului lui Dumnezeu. Trebuie să ne dezbrăcăm de neprihănirea proprie, trebuie să atingem înălţimi
şi mai măreţe...
Trebuie să căutăm neprihănirea lui Christos... Să căutăm după adevăr ca după o comoară ascunsă... In
mod regretabil, unii sunt lipsiţi de spiritualitate... Noi trebuie să fim sfinţiţi prin adevăr... Să începem
chiar acum, la această adunare... Avem nevoie de Spiritul lui Dumnezeu aici şi acum... Să ne ajute
Dumnezeu să avem un spirit curat. " (Ms.6/1888)
Dar prăpastia dintre cele două tabere şi dintre Dumnezeu şi poporul Său a rămas şi
după aceste cuvinte. De fapt, mulţi veniseră la conferinţă „cu capsa pusă". Se aştepta să aibă
loc dezbateri. Spiritul de luptă caracteristic suporterilor de meciuri îi stăpânea pe mulţi.
Delegatul Lewis Johnson îşi amintea după multe decenii că în pauzele dintre prelegeri,
participanţii discutau aprins şi el însuşi a fost întrebat de un altul ce părere are despre acele
coarne. Johnson a răspuns: „Aş fi dorit să nu existe deloc coarne!" Ellen White, care nu era cu
totul lipsită de simţul umorului, a fost de asemenea întrebată ce părere are despre coarne şi a
răspuns semnificativ: „Sunt deja prea multe coarne!"
În sabatul de la 13 octombrie, mesagera Domnului s-a ridicat din nou să se adreseze
publicului. îndreptând mintea tuturor dincolo de nimicnicia disputelor, ea a îndemnat:
„Să privim în sufletele noastre măreţul plan de mântuire...
Să devenim inteligenţi cu privire la acest mare plan al răscumpărării...
Există aici o putere pentru noi care va aduce lumii noastre întunecate, lumina cerului... Să ne prindem
de Christos, de veriga de aur coborâtă din cer pentru ca noi să o apucăm... Trebuie să apucăm o viziune
a iubirii Sale nepătate şi a puterii Lui... Trebuie să apucăm lucrarea chiar de acolo de unde Christos a
lăsat-o... Să discutăm despre Mântuitorul răstignit şi înviat şi să spunem ce a făcut Christos pentru
fiecare din noi...
Există destul loc pentru picioarele mele ca să pot sta în siguranţă... Noi putem avea plinătatea iubirii lui
Dumnezeu în inimi:... Vieţile noastre să fie ascunse cu Christos în Dumnezeu... Trebuie să acţionăm în
mod individual ca nişte oameni răscumpăraţi prin sângele lui Christos...
Nu faceţi acum un timp de necaz înainte de a veni acel timp... Noi trebuie să prezentăm pe Isus Christos
lumii în toată iubirea şi farmecul Său...
 29

Isus este interesat în toată această adunare... Prea mulţi seamănă cu nişte oameni descurajaţi... Curaj,
fraţilor! Există speranţă! "(Ms. 7/1888)

Are dreptate doctoraşul?

Dar spiritele nu s-au liniştit. Astfel că deschiderea Conferinţei propriu-zise, la 17
octombrie, a avut loc în aceeaşi atmosferă controversialistă. în timp ce cursul biblic fusese
ţinut la demisolul bisericii din Minneapolis, Conferinţa s-a desfăşurat sus în sală. Ne vom
putea imagina mai uşor scenele dacă vom compara acest congres cu o adunare de astăzi de
mărime mijlocie. Se pare că erau de faţă 100 de delegaţi, predicatori A.Z.Ş. . Desigur, mulţi
alţi predicatori nu erau de faţă, iar alţii, chiar proemineţi (ca Waggoner - tatăl, Daniells şi alţii)
erau departe, în Europa sau Australia, ocupându-se de lucrarea lor.
Pentru a pune la curent pe noii veniţi cu cele discutate la cursul biblic, s-a făcut mai
întâi o recapitulare a discuţiilor „de jos". Apoi i s-a cerut doctorului Waggoner să prezinte
studiile sale asupra neprihănirii prin credinţă, 11 studii la număr, şase despre relaţia dintre
lege şi har, credinţă şi fapte, întemeiate în special pe Galateni şi cinci studii asupra
Neprihănirii prin credinţa în Christos care este „toată plinătatea Dumnezeirii". Când
Waggoner a apărut la conferinţă, în faţa delegaţilor era plasată o tablă neagră impunătoare pe
care fuseseră scrise două propoziţii:
(1) Rezoluţie: Legea din Galateni este legea ceremonială.
(semnat James H. Morrison)
(2) Rezoluţie: Legea din Galateni este Legea morală.
(semnat:.......................)
Morrison, educat într-un colegiu baptist, apoi devenit adventist de ziua a şaptea şi
pastor, era preşedintele Conferinţei Iowa şi şeful delegaţilor din acel stat. Era un
controversialist tăios, reprezentantul activ al poziţiei susţinute de Smith, Butler şi alţii. Lui
Waggoner i s-a cerut de la început să semneze a doua propoziţie, deoarece se ştia că o susţine.
Doctorul Waggoner însă, a refuzat să semneze, spunând că nu venise acolo pentru dispută.
Punctul său fundamental era că nu putem căpăta neprihănirea prin nici un fel de lege, fie ea
morală sau ceremonială.
Fratele Frank Westphal, german de origine şi delegat din Wisconsin, relata mai târziu
că erau destui care credeau că pot obţine mântuirea prin ascultare deplină de legea morală. Ei
raţionau astfel: a încerca să fi mântuit prin legea ceremonială înseamnă să cazi sub blestemul
legii, deoarece astfel tăgăduieşti moartea lui Christos pentru noi şi iertarea prin jertfa Sa. Dacă
am continua să aducem jertfe, am tăgădui astfel pe Christos şi am fi sub blestem...
Waggoner nu se grăbea la dispute dar nici nu se temea de aşa ceva. El susţinea simplu
că neprihănirea este un dar şi nu poate fi câştigată prin merite. Problema care se punea era
dacă vom continua să încercăm a câştiga mântuirea, sau să o primim ca un dar de la Christos.
În timp ce nevoia spirituală era generală şi legalismul domina, cel puţin în practică,
unii aveau un spirit de împotrivire foarte marcant. Morrison lua apărarea „legii" prezentând
argumente contra „harului" predicat de Waggoner, argumente care păreau fără răspuns.
Totuşi, unii care la început fuseseră de partea sa şi-au schimbat părerile în cursul sesiunii.
Multe şicane, întreruperi şi observaţii au avut loc în timpul discursului lui Waggoner.
Deşi vorbitorul era scund, putea fi auzit destul de bine. Dar în intenţia de a-1 răni, un delegat a
strigat ironic: „Nu te putem vedea"...
În a doua zi a Conferinţei (18 oct.), Ellen White a adresat primul apel celor adresaţi,
confirmând poziţia susţinută de Waggoner şi Jones:
„ Simpla consimţire a minţii, simpla crezare a acestui adevăr nu ne va mântui!... Noi pierdem o mare
parte din binecuvântările pe care le-am putea avea la această adunare din cauza că nu vrem să facem
paşi înainte în viaţa creştină, aşa cum se prezintă datoria înaintea noastră... Nu trebuie să măsurăm pe
Dumnezeu sau adevărul Său cu înţelegerea noastră mărginită sau cu părerile noastre preconcepute.
Mulţi sunt orbi spiritual şi mulţumiţi cu o cunoaştere superficială a adevărului... Unii, chiar ne-aufost
 30

convertiţi niciodată... Ei fac mereu aceleaşi rugăciuni vechi şi lipsite de viaţă şi predică aceleaşi predici
uscate iar şi iar... Ei nu sunt părtaşi de natură divină; Christos nu locuieşte în inimile lor prin credinţă...
Să strângem de la Isus razele luminii divine şi să le reflectăm asupra altora, lăsând în urma noastră în
lume o cărare strălucitoare spre cer. Trebuie să experimentăm puterea convertitoare a lui Christos.
Trebuie să avem o experienţă adevărată în lucrurile lui Dumnezeu... Superficialitatea trebuie alungată...
Asemenea lucrători sunt ineficienţi.' Există prea multe predici fără Christos, prea multe vorbe fără
putere... începeţi chiar aici să căutaţi pe Dumnezeu... Trebuie curăţit templul sufletului...
Noi nu putem epuiza izvorul ceresc... O, dacă am fi convertiţi şi am înseta după neprihănire... "
Morrison, preşedintele Conferinţei Iowa fusese desemnat să ţină piept lui Waggoner,
adunând pe conservatori sub steagul său cu deviza „Staţi la vechile pietre de hotar", pe care o
lansase preşedintele Butler. Pentru ceilalţi, deviza era „Christos este totul în toţi". Morrison
afirma că adventişti de ziua a şaptea crezuseră întotdeauna şi predicaseră îndreptăţirea prin
credinţă, aşa că acest subiect este accentuat în mod nenecesar şi peste măsură în Conferinţă.
El se temea că această accentuare va duce la o diminuare a importanţei legii morale, care nu
va mai avea locul central, şi că Waggoner îndepărtează atenţia de la solia noastră. Morrison
era foarte sincer şi ideile sale exprimau ceea ce simţeau destul de mulţi...
Când a venit momentul ca Waggoner şi Jones să răspundă obiecţiilor lui Morrison, ei
s-au ridicat cu Biblia deschisă înaintea Conferinţei citind alternativ pasaje biblice potrivite,
fiecare câte opt pasaje principale. Pentru început, aceasta a fost singura lor replică:
E.J.Waggoner : Ier. 23; 5-7 Gal. 2; 16-21 Rom. 1; 14-17 Gal. cap. 3 Gal. 5; 16 Gal.
cap. 2 Rom.cap. 5 Rom. 8; 14-39
A.T.Jones : Efes. 2; 4-8 Rom. 11; 1-33 Rom. 2; 13-29 Rom. cap. 3 Rom. 9; 7-33
Rom. 4; 1-11 Rom. 1; 15-17 1 Ioan5;l-4
O tăcere solemnă s-a aşezat asupra întregii asistenţa în timpul acestei simple citiri.
R.T.Nash, care pe atunci era băiat de serviciu la Conferinţă, avea să-şi amintească după
decenii: „Aceasta a făcut asupra mea o impresie durabilă pe care timpul n-a putut s-o
şteargă"... După ce au citit astfel esenţa mesajului lor, Waggoner şi Jones s-au aşezat jos fără
să adauge vreun comentariu. Dar în cursul zilelor Conferinţei, Waggoner a prezentat
concluziile sale şi sub forma unor studii.
Înţelegând de la început că aceste studii vor răsturna „doctrina stabilită", Robert
Kilgore, preşedintele Conferinţei Illinois şi membru al Comitetului Conferinţei Generale, a
exprimat dorinţa mai multora ca prezentarea subiectului neprihănirii să fie amânată până când
Geo Butler, preşedintele Conferinţei Generale va putea fi prezent... Dar Ellen White, care era
pe platforma amvonului, s-a ridicat şi a rostit hotărât:
Fraţilor, aceasta este lucrarea Domnului. Oare Domnul are nevoie ca lucrarea Sa să aştepte pe fratele
Butler? Domnul doreşte ca lucrarea Sa să meargă înainte fără să aştepte pe cineva"...
Nimeni din sală nu a îndrăznit să dea o replică acestei intervenţii făcute cu autoritate:
Astfel Waggoner a putut să continue prezentarea studiilor sale. Se vedea clar că Ellen White
era de partea învăţăturii prezentate de Waggoner. în timp ce doctorul vorbea, adesea ea
spunea AMIN. Ea nu a luat nici o poziţie asupra identităţii Legii din Galateni, la data aceea,
dar a confirmat puternic solia neprihănirii prin credinţă în felul prezentat de Waggoner.
Confirmarea din partea Ellenei White a fost foarte tulburătoare pentru unii, care simţeau că ea
se lasă influenţată de Waggoner fără discernământ. Totuşi controversa era păstrată sub
paravan în aşa fel încât nu a apărut o opoziţie manifestată faţă de Ellen White. De fapt, poate
aceasta este caracteristica cea mai periculoasă a poziţiei noastre faţă de soliile E.G.White: o
credinţă exterioară, mărturisită, la care ţinem cu gelozie, sub care ascundem necredinţă şi
opoziţie tăcută, mocnită, sub forma neascultării sau a indiferenţei, sau sub forma lipsei de
preocupare serioasă...
Dar care a fost, în definitiv, conţinutul studiilor Iui Waggoner, în 1888? Citind
cartea sa publicată cu doi ani mai târziu, în care expune aceeaşi solie în 13 capitole, putem şti
 31

care a fost solia sa. Iată, pe scurt, titlurile şi conţinutul acestor capitole, cuprinse sub titlul
„Christos şi neprihănirea Sa":
1. Cum vom considera pe Christos?
2. Este Christos Dumnezeu?
3. Christos Creatorul
4. Este Christos o fiinţă creată?
Aceste prime capitole se ocupă de natura divină a lui Christos, oferind argumente în
sprijinul dumnezeirii depline şi egalităţii depline a lui Christos cu Tatăl. în studiile sale,
Waggoner a repetat de 15 ori expresia din Coloseni 2;9 care ne arată că Christos este toată
plinătatea dumnezeirii şi nu o dumnezeire inferioară. Ellet Waggoner a făcut un studiu critic
şi asupra textelor pe care se sprijiniseră adepţii arianismului (ca de ex. Apoc. 3;14), arătând că
este o interpretare greşită.
Ne putem imagina că a fost destul de dificil pentru Waggoner să contrazică prin aceste
studii ceea ce principalii teologi ai Bisericii (printre care şi tatăl său) socoteau că este doctrina
corectă. El a înălţat dumnezeirea deplină a lui Christos. Putem adăuga, totuşi, amănuntul că
nici el nu era absolut clar asupra chestiunii. Expresia „născut" (fiu, singurul născut, etc.) a
aplicat-o la originea naturii divine a lui Christos în aşa fel încât, deşi afirma că El este din
veşnicie şi Dumnezeu în toată plinătatea, socotea că Christos are un început în veşnicie,
înainte de a fi lumea, „o naştere din Tatăl" într-un timp neînchipuit de îndepărtat încât practic
este fără început... Dar aceasta a fost o idee tangenţială. Principalul accent al lui Waggoner a
fost că Christos este plinătatea dumnezeirii, că nu este o creatură, ci El este Creatorul.
5. Dumnezeu descoperit în trup de carne
Acest capitol se ocupa de natura umană în care a venit Fiul lui Dumnezeu, subliniind
un aspect care până astăzi nu este acceptat de către cei mai mulţi învăţaţi adventişti de ziua a
şaptea şi care a devenit un prim punct de dispută în ultimii ani. Pentru a fi cât mai exact, voi
cita cuvintele lui Waggoner:
„Deja am citat textul care spune: „Ctcvăntul s-a făcut trup" şi acum vom vedea ce zice Pavel cu privire
la natura acestui trup de carne: (citează Rom- 8; 3-5). O mică meditaţie va fi suficientă să arate oricui
că, dacă Christos a luat asupra Sa asemănarea omului, ca să poată răscumpăra pe om, El a trebuit să fie
făcut asemenea omului păcătos, căci tocmai pe omul păcătos a venit să-l răscumpere. Moartea nu putea
avea nici o putere asupra unui om fără păcat, aşa cum a fost Adam în Eden; şi n-ar fi putut avea nici o
putere asupra lui Christos, dacă Domnul n-ar fi pus asupra Lui nelegiuirea noastră, a tuturor. Mai mult,
faptul că Christos a luat asupra Sa carnea nu a unei fiinţe fără păcat, ci a unui om păcătos, adică, acea
carne pe care şi-a însuşit-o avea toate slăbiciunile şi tendinţele păcătoase la care este supusă natura
umană căzută, este arătat de declaraţia că El „ a fost făcut din sămânţa lui David, după carne ". David
avea toate pasiunile naturii umane. El zice despre sine: (cit. Ps.51;l) (op. cit. ediţia 1988, pag. 26-27)
Waggoner continuă apoi, prezentând în sprijinul acestei vederi, textele din Evrei 2: 16-
18; 2Cor.5:21; Gal.4:4-5; Evrei 4:15-16 şi adaugă:
„Cum s-a făcut că Christos a putut fi „cuprins de slăbiciune" (Ev. 5:2) şi totuşi n-a cunoscut păcat?
Citind aceasta, unii poate vor gândi că noi depreciem caracterul lui Isus, coborându-L la nivelul omului
păcătos. Dar din contră, noi înălţăm „Puterea Divină" a binecuvântatului nostru Mântuitor, care S-a
coborât de bună voie la nivelul omului păcătos, ca să poată înălţa pe om la puritatea Sa nepătată pe care
El şi-a păstrat-o în împrejurările cele mai adverse. Natura Sa umană doar acoperea natura Sa divină,
prin care El era conectat inseparabil cu Dumnezeu cel nevăzut, şi care era mai mult decât capabilă să
reziste cu succes slăbiciunilor cărnii. A existat în întreaga Sa viaţă o luptă. Carnea, mânată de vrăjmaşul
oricărei neprihăniri, tindea spre păcat, totuşi natura Sa divină nu a nutrit niciodată, nici pentru un
moment, o dorinţă rea, nici puterea Sa divină n-a şovăit o clipă. După ce a suferit în carne tot ce este
posibil să sufere oamenii, El S-a întors la tronul Tatălui la fel de nepătat ca şi atunci când părăsise
curţile slavei... E adevărat, dar nu-L pot urma, căci eu nu am puterea pe care o avea Christos. El era
Dumnezeu chiar şi aici pe pământ, în timp ce eu nu sunt decât un om "... Da, dar tu poţi avea aceeaşi
putere pe care a avut-o El dacă doreşti. El era „cuprins de slăbiciune", totuşi El „n-a păcătuit", deoarece
puterea divină locuia continuu în El". (Apoi citează pentru încurajare Efes. 3,14-19).
 32

Şi în ce priveşte natura umană a lui Isus, Waggoner şi Jones au întâmpinat opoziţia

celorlalţi, aşa cum reiese din scrierile lor de după 1888. Scriind lui Geo Butler că Isus a venit
în natura descrisă de David în Ps. 51, Waggoner a trebuit să adauge:
„Nu trebuie să vă cutremuraţi îngrozit şi uluit la auzul acestor cuvinte... Nu vreau să spun că Christos a
fost un om păcătos... "
Iar Jones avea să compare teoria naturii nepăcătoase a cărnii Mântuitorului cu dogma
catolică a „imaculantei concepţiuni"...
6. Importante lecţii practice
Un capitol în care Waggoner argumenta că înţelepciunea dumnezeirii depline a lui
Christos nu este doar o doctrină abstractă, ci are tendinţe practice. Şi tratează în special o
aplicaţie, aceea că Christos fiind Dumnezeul Creator al Sabatului la creaţiune, este Domnul
Sabatului, iar noi adventiştii ţinem sabatul nu ca pe o zi specială închinată unui Dumnezeu al
Vechiului Testament, ci ziua lui Christos prin excelenţă şi anume singura zi a lui Christos;
acesta fiind un puternic argument în favoarea soliei noastre şi împotriva dumunicaliştilor.
7. Christos Legiuitorul
Capitolul acesta arată că Christos a fost Eliberatorul din robie, Conducătorul lui Israel,
dătătorul Legii la Sinai şi astfel pune o bază pentru a înţelege îndreptăţirea.
8. Neprihănirea lui Dumnezeu
Aici Waggoner arată că nelegiuirea sau păcatul este călcarea legii, iar neprihănirea este
ascultarea delege, şi anume de legea celor zece porunci. Waggoner a înălţat legea lui
Dumnezeu arătând că ea oglindeşte caracterul lui Dumnezeu, neprihănirea lui Dumnezeu şi că
toată datoria omului (Ecl. 12,13), este spirituală şi largă, cuprinzând toate atitudinile şi
simţămintele, aşa cum a explicat Isus în predica de pe munte. Căci Isus a explicat decalogul şi
nu a vrut să spună că El cere creştinilor un grad mai mare de moralitate de cum a cerut
iudeilor, ci El a cerut la fel în toate veacurile. Apoi a arătat că în lumina acestei legi
desăvârşite, fiecare om este păcătos (Rom. 8,7-8; Gal. 5,17; îs. 64,6) şi legea nu poate decât să
condamne pe păcătos. Totuşi, Biblia vorbeşte despre oameni neprihăniţi. Care sunt aceia?
9. Domnul - Neprihănirea noastră
Aici Waggoner ajunge în inima soliei sale. Reaminteşte pilda vameşului şi fariseului,
vorbeşte despre iertare, îndurare şi har, prezintă îndreptăţirea ca fiind iertare şi îndepărtarea
vinei, socotind ca şi cum nu ar fi fost comis păcatul. Waggoner arată că această iertare divină
este mai mult decât o iertare obişnuită, deoarece ea produce în om o transformare, o naştere
din nou, o unire cu Christos, o inimă nouă care iubeşte neprihănirea şi urăşte păcatul sub
călăuzirea Spiritului Sfânt (Rom. 8,14). Apoi arată rolul credinţei şi adevărul că păcătusul este
primit aşa cum este, fără necesitatea unei perioade de probă sau a unei sfinţiri parţiale înainte
de a se întoarce la Dumnezeu (Ef. 2,4-7).
10. Acceptarea noastră de către Dumnezeu
La acest titlu, Waggoner se ocupă de psihologia îndoielii păcătosului care nu
îndrăzneşte să creadă că Dumnezeu îl doreşte şi îl aşteaptă să se întoarcă aşa cum este.
Waggoner argumentează că oricine dă un preţ mare pentru a cumpăra un lucru, este, după
aceea, cu atât mai nerăbdător să-1 aibă (ICor. 6,19-20). Dumnezeu nu numai că vrea să ne
primească, ci este nerăbdător să venim la El... (Ef. 1,3-10). Waggoner a adăugat că principala
problemă este necredinţa care nu se vindecă decât prin simpla credinţă. Nu trebuie să
aşteptăm sentimentul că suntem acceptaţi. Dacă ne predăm cu totul, trebuie să credem că El
ne primeşte cu totul. Dacă nu avem convingerea că suntem ai Lui, putem şti că de fapt am
refuzat să ne predăm Lui cu totul, şi că de fapt, nu-L credem pe cuvânt (Ev. 11,1). Cuvântul
lui Dumnezeu este la fel de sigur ca şi cum L-am auzi pe Dumnezeu vorbind din ceruri (Rom.
10,17). A crede înseamnă a avea încredere că Dumnezeu nu minte în făgăduinţele Lui. Şi
pentru a putea crede, tot ce avem de făcut este să credem (Rom. 10,8-11). în final, El doreşte
să ne facă părtaşi de natură divină.
 33

11. Victoria credinţei

12. Robi şi liberi
13. Ilustraţii practice ale eliberării din robie
În capitolul 11 Waggoner a folosit ca exemplu de biruinţă prin credinţă, victoria lui
Iosafat din 2 Cron. 20, asigurând că putem cere cu credinţă şi izbăvirea de păcat, deoarece
aceasta este sigur voia lui Dumnezeu şi putem mulţumi înainte de a vedea izbăvirea (Gal. 1,4;
Rom. 8,32; Fii 4,6).
În următorul capitol, doctorul a descris starea de robie prezentată în Romani 7,
referitor la acea luptă teribilă a omului care este mereu înfrânt, în neputinţa de a servi lui
Dumnezeu, solul lui Dumnezeu a declarat:
„Socotiţi dumneavoastră aceasta ca fiind o experienţă creştină adevărată? Sunt unii care-şi imaginează
că aşa este. Dar de ce atunci a strigat apostolul în chinul său sufletesc „ O nenorocitul de mine! Cine mă
va izbăvi de acest trup de moarte? " Este oare o adevărată experienţă creştină aceea de a fi robul unui
trup de moarte astfel încât sufletul să fie constrâns să strige mereu după izbăvire? - în nici un caz!"
Apoi Waggoner oferă soluţia din Romani cap.8, la care adaugă Ev.2,14-15; ls.61,1.
Waggoner repetă hotărât că robia păcatului din Romani 7 nu este experienţa unui copil al lui
Dumnezeu, ci a unui rob al păcatului.
„Christos a venit să elibereze pe oameni din această robie; nu pentru a ne izbăvi acum de lupte şi
eforturi, ci pentru a ne izbăvi de înfrângere; pentru a ne face tari în Domnul" (loan 8,31-32.36;
Rom.8,1; Gal.3,26-27).
În sfârşit, Waggoner a dat câteva exemple ilustrative ale izbăvirii de păcat, arătând că
vindecările minunate făcute de Christos sunt totodată dovezi şi lecţii ale felului cum ne poate
izbăvi Christos de păcat. (Luca 13,10-17; Mat.9,2-8; loan 20,30-31; Fapte 3,6-16; Rom.6,16;
Gal.5,13; 2Cor.3,17; Ps.l 16,16; Fii. 1,6). El a accentuat supunerea totală prin credinţă, în
mâinile lui Dumnezeu, asemenea unor unelte. Domnul lucrează prin noi, şi El ne poate păzi
de cădere. Astfel, prin credinţă întărim legea (Rom.3,31).
Waggoner a adăugat că numai CREDINŢA împlineşte legea, deci nu numai că e
nevoie să ne temem că aceeptarea credinţei ar duce la antinomianism, ci numai credinţa poate
înălţa într-adevăr Legea, prin Christos. De aceea:
„nu contează cât de mult s-ar lăuda cineva cu legea lui Dumnezeu; dacă el respinge sau ignoră implicit
credinţa în Christos, nu este într-o stare mai bună decât acela care atacă direct legea lui Dumnezeu.
Omul credinţei este singurul care cinsteşte cu adevărat legea lui Dumnezeu. Fără credinţă este imposibil
să fim plăcuţi lui Dumnezeu (Ev. 11,1-6); prin credinţă, toate sunt posibile" (Marcu 9,23).
Este o greşeală a spune că tot ce cere Dumnezeu de la noi este să facem ce putem mai bine. Acela care
nu face mai bine decât poate, nu face faptele lui Dumnezeu. EL TREBUIE SĂ FACĂ MAI BINE
DECÂT POATE. El trebuie să facă ceea ce numai puterea lui Dumnezeu, lucrând prin el, poate face.
Este imposibil pentru cineva să meargă pe apă, totuşi Petru a mers atâta timp cât a avut credinţă în
Christos" (Luca 18,27; Ev.13,6; Rom.8,35-37).
Rezumând discursul lui Waggoner, putem cita următoarele cuvinte din cap.5 al cărţii
doctorului:
„Cine ar putea cere mai mult? Christos, în care locuieşte trupeşte toată plinătatea dumnezeirii, poate
locui în inimile noastre, astfel încât să putem fi umpluţi cu toată plinătatea lui Dumnezeu. Ce făgăduinţă
minunată! El este atins de sentimentul neputinţei (slăbiciunii) noastre. Adică, fiindcă a suferit tot ceea
ce a moştenit carnea păcătoasă, El ştie totul despre aceasta, şi atât de strâns se identifică El cu copiii
Săi, încât orice apasă asupra lor face o impresie asemănătoare asupra Sa şi El ştie cât de multă putere
divină este necesară pentru a rezista; şi dacă noi dorim sincer să făgăduim lipsa de evlavie şi poftele
lumeşti, El este în stare şi nerăbdător să ne dea putere mai mult decât îmbelşugată, mai presus decât
cerem sau gândim noi. Toata puterea pe care christos a avut-o în el prinnatură, noi o putem avea
locuind în noi prin har, căci El o revarsă asupra noastră în mod gratuit... Sufletele îngrijorate, slabe şi
oprimate de păcat să prindă curaj! Să vină cu îndrăzneală la tronul harului unde pot găsi în mod sigur
har şi ajutor la vreme de nevoie, fiindcă aceea nevoie este simţită de Mântuitorul nostru chiar în acea
 34

vreme de nevoie... El este atins de simţirea slăbiciunilor noastre. Dacă ar fi vorba de suferinţa îndurată
de El acum 18 veacuri, am putea să ne temem că El ar fi uitat unele din slăbiciunile noastre; dar nu,
fiindcă chiar ispita care te apasă îl atinge pe El. Rănile Lui sunt întotdeauna proaspete şi El trăieşte
pururea să mijlocească pentru tine "
Acestea au fost accentele soliei lui Waggoner în timpul celor peste două săptămâni de
adunări zilnice. Destul de regretabil însă, spiritul de împotrivire a continuat. Fratele
McReynolds, pastor delegat din Kansas, împreună cu preşedintele Conferinţei Kansas (CA.
Hali), a găzduit în timpul Congresului, într-o clădire mare în care a fost cazată şi delegaţia din
statul lowa condusă de preşedinteşe Morrison. In total erau 25 de delegaţi în acea vilă - hotel,
printre care se afla şi Ludwig R. Conradi, conducător proeminent din Europa Centrală.
Conradi era unul dintre cei mai vorbăreţi şi mai critici. McReynolds, care povesteşte cele
petrecute în acea vilă de cazare, citise înainte de Conferinţă unele articole ale lui Waggoner
despre Galateni, precum şi replica scrisă a lui Geo Butler. Ştia că la Conferinţă va auzi
dezbateri pe această temă, mai ales că citise şi unele articole în R & H în 1887 - 1888 care îi
treziseră interesul. Dar Mcreynolds era convins de corectitudinea poziţiei preşedintelui Butler,
aşa încât venise la Conferinţă plin de prejudecată.
Cum a început prezentarea lui Waggoner, McReynolds s-a înarmat cu carneţel şi
creion pentru a nota orice „erezie" şi orice fisuri în prezentare. Totuşi studiul doctorului
Waggoner părea sănătos. Era foarte diferit de ceea ce anticipase el. Pe la sfârşitul celui de-al
doilea studiu al lui Waggoner, pastorul McReynolds a fost impresionat de solie şi de spiritul
lipsit de controversă în care prezenta vorbitorul. Curând s-a convins că era solia lui Dumnezeu
Deşi el luase drept evanghelie ceea ce spune Butler, care fusese ca un tată pentru el,
McReynolds şi-a deschis ochii. Şi-a dat seama că depinsese mai mult de sentiment decât de
făgăduinţele lui Dumnezeu pentru iertare şi asigurare, de aceea avusese o experienţă cu
urcuşuri şi coborâşun. Acum el a putut să se bucure că poate bea de la izvor.
Dar atmosfera spirituală care domnea în vila - hotel unde fuseseră cazaţi, era
descurajatoare. în tot timpul conferinţei, pastorii delegaţi care au locuit în acea vilă, n-au găsit
timp de rugăciune sau de „altar" zilnic. Nici ziua, nici noaptea nu s-a putut auzi altceva acolo
decât râs cinic şi critică din partea unora. în special Conradi era expert în criticism. Atmosfera
spirituală era încărcată de sentimentul îndreptăţirii personale, al necredinţei, ceea ce lăsa o
umbră şi un sentiment de vină asupra celor sensibili. McReynolds era mâhnit de aceste
lucruri.

Mesajele Ellenei White la Minneapolis

Delegaţii la conferinţă nu aveau de a face cu nişte oameni obişnuiţi. De-a lungul întregii confruntări,
Ellen WHITE, pe care adventiştii de ziua a şaptea au considerat-o întotdeauna profet al Domnului, a adresat
multe cuvântări, afară de cele două cuvântări de la cursul Biblic ce se ţinuse la demisol, etc.
În predica de vineri dimineaţa, 19 oct. 1888 (publicată mai târziu în ST nov.l 1/1889), ea a adresat
apeluri mişcătoare din care redăm:
„Dumnezeu aşteptă să facă lucruri mari pentru noi de îndată ce vom veni într-o relaţie dreaptă cu El...
Vorbiţi despre credinţă. Christos nu poate lucra în favoarea noastră dacă nu manifestăm credinţă în El...
Noi trebuie să învăţăm să acţionăm din principiu şi când vom învăţa să facem aceasta, vom acţiona cu
discernământ şi nu vom fi controlaţi de emoţii schimbătoare...
Dumnezeu doreşte să avem o înţelegere temeinică a adevărului AŞA CUM ESTE EL ÎN
ISUS...Solicitaţi făgăduinţele Domnului şi deveniţi bărbaţi şi femei tari în Christos, primind pe deplin
adevărul de origine cerească... Christos este aici în această dimineaţă; îngerii sunt aici măsurând
templul lui Dumnezeu şi pe cei ce se închină în el. Istoria adunării va fi dusă sus la Dumnezeu; căci se
ţine un raport despre fiecare adunare; spiritul manifestat, cuvintele vorbite, acţiunile luate, sunt notate
în cărţile cerului. Totul este în rapoartele cereşti cu atâta fidelitate ca şi trăsăturile noastre pe placa
artistului fotograf ...
Nu vă mulţumiţi cu realizări slabe şi cu o experienţă deficientă... Nu vă mulţumiţi cu hrană
elementară... Nu trebuie să fim hrăniţi mereu cu laptele cuvântului; trebuie să umblăm după hrană tare,
 35

ca să devenim bărbaţi şi femei tari în Christos. Dumnezeu vă va da orice, lucru pentru care sunteţi
pregătiţi, orice va servi puterii voastre...
Trebuie să ne educăm pe noi înşine să vorbim arătând credinţă, să ne rugăm cu credinţă şi să ne abţinem
de a scăpa o singură sămânţă de îndoială şi descurajare. Noi dorim ca tinerii să plece de la această
conferinţă devenind lucrători experimentaţi în cauza lui Dumnezeu... Pastorii mai în vârstă să fie atenţi
în a face cărări drepte cu picioarele lor, pentru ca cei ce şchiopătează să nu fie abătuţi din cale de către
ei...
Nici un străjer şi nici un pastor al turmei să nu se aşeze pe scaunul de judecată ca să critice pe alţii, să
culeagă greşeli şi să găsească defecte la fraţi. O, dacă toţi cei prezenţi la această întâlnire ar lua poziţie
personală de partea Domnului! Trebuie să avem lumină în noi înşine. Să nu credeţi nici un lucru numai
pentru că alţii spun că acela este adevărul. Luaţi-vă Biblia şi cercetaţi-o personal. Imploraţi pe
Dumnezeu să pună Duhul Său asupra voastră, ca să puteţi cunoaşte adevărul şi să-i înţelegeţi
principiile...
Solia îngerului al treilea nu este înţeleasă temeinic... Fraţilor, voi trebuie să faceţi paşi înainte.
Dumnezeu doreşte ca fiecare dintre voi să vă întoarceţi de la nelegiuirea voastră şi să vă puneţi în
legătură cu El, care este izvorul a toată înţelepciunea şi al întregului adevăr, pentru ca atunci când veţi
deschide gura să izvorască cuvintele lui Christos. Să nu lăsăm noi oare ca Duhul lui Dumnezeu să vină
printre noi şi să meargă de la inimă la inimă? Duhul lui Dumnezeu este aici în această dimineaţă şi
Domnul ştie cum veţi primi cuvintele pe care vi le-am adresat la această ocazie... "
Era ziua pregătirii şi se apropia ziua Sabatului şi a continuat prezentarea studiilor în mijlocul aceluiaşi
spirit de necredinţă şi hărţuială. Apropierea Sabatului nu a făcut pe păzitorii Sabatului să-şi pregătească inimile.
Isus rămânea afară, deşi era - să zicem aşa - la amvon; rămânea împreună cu Waggoner şi cu Ellen White... în
dimineaţa sabatului, la 20 octombrie, Ellen White s-a ridicat şi a apelat din nou la inima delegaţilor, vorbind
despre înaintarea în experienţă creştină (8/1888):
„Căutaţi neprihănirea, înaintaţi în viaţa divină... Când Dumnezeu dă o lumină, El îşi retrage Spiritul Său
dacă adevărul nu este acceptat...
Cu lungul Său braţ omenesc, Isus îmbrăţişează neamul omenesc, în timp ce cu braţul Său divin El
apucă tronul Celui Nemărginit. El deschide omului întregul cer, Porţile cerului stau astăzi
întredeschise...
Când avem Duhul Sfânt avem totul... Christos vine înăuntru şi îmi atribuie neprihănirea Sa în
desăvârşita Sa ascultare de acea Lege... Dumnezeu şi omul sunt uniţi la cruce... Deşi Christos era
omenesc, El a fost fără păcat... Neprihănirea lui Christos a fost adusă şi atribuită omului pierdut ca el să
poată fi readus la loialitate faţă de Dumnezeu. Aceasta a fost principala măsură... Şi acum, în timp ce
Christos curăţă sanctuarul ceresc, noi pe pământ trebuie să ne curăţim de orice întinare... Pentru a
realiza aceasta, Christos intră şi împărtăşeşte neprihănirea Sa, deoarece El a procurat pentru noi
biruinţa...
Dumnezeu să mă ajute şi să mă umple cu toată plinătatea şi puterea"...
Ellen White a continuat să apară şi duminică dimineaţa (21 oct.) la pupitru, rostind predica „Un popor
ales" (Ms. 17/1888), în care s-a referit la lege ca fiind o oglindă în care putem privi ca să discernem defectele
caracterului nostru. Dar a adăugat:
„ Nu este nici o putere în lege pentru a mântui sau a ierta pe călcător. Ea doar aduce pe păcătosul care
se pocăieşte la Christos. Iar Christos a venit ca să aducă putere divină şa îndemâna noastră. Eu doresc
să vă determin să vă îndepărtaţi gândul de la lucrurile acestei lumi şi să-l aţintiţi asupra lucrurilor
veşniciei, asupra marilor teme ale veşniciei, asupra luminii care străluceşte de la Crucea Calvarului şi
asupra minunatei temea mântuirii... "
În aceeaşi duminică Ellen White a mai rostit un discurs (Ms.8/1888) intitulat „Sfat
către predicatori", în care s-a opus unei propuneri de restrângere a libertăţii de propagare a
lucrurilor care n-au fost până atunci stabilite ca doctrină:
„A venit timpul când prin solii lui Dumnezeu se desfăşoară lumii sulul. Instructorii din şcolile noastre
n~ar trebui niciodată să fie obligaţi să predea numai ceea ce au învăţat până acum. La o parte cu aceste
restricţii. Există un Dumnezeu care trebuie să dea poporului Său solia ce trebuie rostită. Nici un
predicator să nu se simtă sub asemenea obligaţii, sau să fie pus sub măsuri omeneşti. Evanghelia trebuie
împlinită în acord cu soliile pe care le trimite Dumnezeu. Ceea ce Dumnezeu dă servilor Săi de vorbit
 36

astăzi, poate să nu fi fost adevăr prezent cu douăzeci de ani în urmă, dar este solia lui Dumnezeu pentru
acest timp. "
Toţi cei prezenţi înţelegeau ce voia să spună mesagera Domnului. Tocmai se ridicase o
propunere. Fratele R.B. Craig, delegat din Indiana, prezent la conferinţă, a relatat că într-o
după amiază (după data purtată de predica Ellenei White, era duminică 21 oct.), în cadrul unei
întâlniri a delegaţilor pe teme de educaţie şi învăţământ, cineva a propus să se voteze o
rezoluţie ca să nu se predea în şcoala A.Z.Ş. din Battle Creek, nimic care ar fi contrar
învăţăturilor din trecut, sau care nu este aprobat de Comitetul Conferinţei Generale.
La auzul acestei propuneri, Ellen White s-a ridicat şi a cerut să se citească încă o dată
propunerea. Apoi, pe un ton deosebit de hotărât, ea a întrebat dacă a mai fost vreodată propusă
sau votată o asemenea rezoluţie în istoria noastră. O tăcere apăsătoare s-a aşezat asupra
adunării. Dar E. White a stăruit să primească răspuns, îndreptându-se către Uriah Smith,
secretarul Conferinţei Generale şi întrebând dacă are cunoştinţă despre vreo rezoluţie
asemănătoare votată într-una din Conferinţele anterioare. Fratele Smith părea că este nesigur.
Ce se ascundea în spatele acestei propuneri? Tocmai se votase ca Alonzo Jones să fie
numit profesor de Biblie la Colegiul Battle Creek pentru anul următor. Noua propunere venea
tocmai pentru a pune sub control ceea ce ar putea să predea. Rostind cuvântul ei de apărare a
superiorităţii Bibliei asupra consiliilor, ea s-a referit la primejdia de a fi legată lucrarea
Domnului şi a declarat că noi am fi în stare să punem la cale o legislaţie prin care Duhul
Domnului să fie ţinut în afara lucrării. Jones, de asemenea, s-a pronunţat contra luării unei
asemenea rezoluţii. Cu toate acestea, când propunerea a fost votată, s-au ridicat două mâini de
partea restricţiei. Erau ale aceluiaşi delegat.
Frank Westphal îşi amintea acelaşi incident, adăugând că Ellen White a spus răspicat
că o asemenea rezoluţie este greşită şi periculoasă. „Vă avertizez să vă abţineţi de a o vota".
R. M. Kilgore (preşedintele conferinţei Illinois şi membru al Comitetului Conferinţei
Generale) s-a ridicat în picioare, întrebând cu exasperare:
–„Bine, dar cum mai putem şti atunci, care este adevărul?
– „La picioarele lui Isus; şi voi nu sunteţi acolo... ", a răspuns prompt şi categoric,
Ellen White.
Apoi W. W. Prescott (directorul colegiului, profesor de greacă etc.) a implorat
adunarea să stea în unire. La ce fel de unire se gândise el? Prescott primise adevărul prezent
numai de trei ani; părinţii săi fuseseră milleriţi; el însuşi avea o bogată cultură scolastică. De
la început însă, avea prejudecăţi contra lui Jones, poticnindu-se de unele maniere stângace ale
acestuia; pentru Prescott, Alonzo Jones era un tip nemanierat, grosolan şi prin urmare nu
putea avea dreptate. La una din aceste întâlniri, Prescott venise în rândul din faţă pentru a fi
mai bine auzit şi văzut; şi scotea câte un AMIN puternic la fiecare dintre loviturile puternice
ale argumentelor lui Morrison. La intervenţia sa pentru unire, Ellen White a replicat cu o
mustrare: „Nu este nevoie să sprijini dumneata chivotul!"
Şi în ciuda avertizării Ellenei White de a nu se pune la vot o asemenea propunere, s-a
pus la vot. Totuşi, propunerea a căzut cu majoritate de voturi.
Prescott a avut ocazia să cântărească şi spiritul opoziţiei faţă de Waggoner şi a înţeles
că este un spirit „aspru şi tăios". La următoarea adunare s-a aşezat în ultimul rând. Tensiunea
dintre cele două părţi creştea, în pauzele dintre adunări, delegaţii se adunau în grupuri
discutând cu înfierbântare pentru sau contra. Atmosfera a devenit atât de deprimată pentru el
încât Prescott a părăsit pentru un timp conferinţa, înainte de a se încheia.
În continuare, Ellen White a avertizat împotriva batjocorii solilor lui Dumnezeu. I-a
sfătuit mai degrabă să se roage. Şi nu se înşela, deoarece tocmai cei mai aprigi împotrivitori ai
lui Waggoner, înalţi slujitori ai ulimei biserici luminătoare a lui Dumnezeu, se preocupau prea
puţin de rugăciune.
 37

McReynolds, pastor delegat din Kansas, care găzduia în acea vilă -hotel împreună cu
delegaţia din Iowa condusă de fratele Morrison, împreună cu Conradi şi alţii, a fost martor la
multe asemenea discuţii batjocoritoare şi critice. La început McReynolds susţinuse poziţia lui
Butler asupra legii din Galateni. Dar pe măsură ce studiile lui Waggoner se desfăşurau,
McReynolds a văzut adevărul şi a devenit tot mai gânditor şi mai tulburat. Ca mulţi alţii, el nu
avusese o credinţă constantă şi experienţa sa era o viaţă de urcuşuri şi coborâşuri. La
încheierea celui de-al cincilea studiu al lui Waggoner, fratele McReynolds a simţit nevoia să
fie singur cu Dumnezeu pentru meditaţie şi rugăciune. înainte de masa de seară, s-a dus în
pădure, la marginea oraşului, petrecând mai mult timp pe genunchi cu Dumnezeu şi cu Biblia
sa.
Acolo, pe genunchi, pastorul McReynolds, după ce a citit versetele din 1Ioan l,9;Isaia
1,18; Gal. 1,4 şi Tit 2,14 a primit iarăşi şi mai deplin pe Christos ca Mântuitor al său, fiind
convertit din nou. A doua zi dimineaţă şi-a povestit experienţa la adunarea pentru rugăciune,
după o solie emoţionantă rostită de Ellen White care îndemnase la asemenea mărturisiri. Ellen
White 1-a felicitat cu cuvintele: „Aceasta este o experienţă veritabilă". Se pare că au mai fost
unii care au făcut la fel.
În acea după amiază de duminică, Ellen White s-a adresat participanţilor condamnând
vorbirea de rău şi gândirea de rău.
„Acestea sunt ruinătoare pentru suflet. Şi tocmai acestea au fost curente în această Conferinţă... în
schimb apostolul Ioan a avansat în experienţa sa, devenind una cu Maestrul său în spirit... El a văzut
slava lui Christos... ca singurul născut al Tatălui, plin de har şi de adevăr; şi a fost schimbat din slavă în
slavă după chipul Său "...
Apoi a adăugat:
„Am fost chinuită sufleteşte la auzirea atâtor glume şi ironii din partea celor vârstnici şi din partea celor
tineri în timp ce stăteau la masa de seară...
Sunt, oare, conştienţi aceşti oameni că lângă ei se află un Veghetor care este dezgustat de spiritul lor şi
de influenţa pe care ei o exercită? Noi trebuie să descoperim că depindem de neprihănirea lui Christos,
nu de propria noastră neprihănire fabricată de noi. Trebuie să facem din Christos centrul atracţiei, să ne
bucurăm şi să ne fălim în Christos şi în adevăr.
...De ce sunt oamenii atât de nepăsători cu privire la acest subiect?... Universul ceresc priveşte cu
uimire asupra lucrării noastre care stă indiferentă faţă de Christos...
Daţi la o parte spiritul controversialist... Nu folosiţi puterile date de Dumnezeu în certuri doctrinale!
Aceasta este calea Satanei.
Dumnezeu prezintă minţilor oamenilor preţioase mărgăritare de adevăr, rânduite de El şi potrivite
pentru timpul nostru. Dumnezeu a salvat aceste adevăruri din tovărăşia erorii şi le-apus în adevăratul
cadru...
Nu fiţi abătuţi din drum de cine ştie ce presupusă dificultate...
Aceia care n-au forat mereu tot mai adânc în mina adevărului nu vor vedea nici o frumuseţe în
lucrurile preţioase prezentate la această conferinţă. Când voinţa este aşezată odată în opoziţie
încăpăţânată faţă de lumina dată, este dificil să cedeze, chiar sub evidenţa convingătoare care a fost
în această conferinţă. A controversa, a pune la îndoială, a critica, a ridiculiza, este educaţia pe care
mulţi au primit-o şi rodul pe care îl aduc. Ei refuză să admită dovezile. Inima firească este în război
contra luminii adevărului şi cunoştinţei. Isus Christos a fost de faţă în fiecare cameră de dormit în care
aţi stat de vorbă. Câte rugăciuni s-au înălţat, oare, din aceste camere?
Satana este generos în a inventa stratageme prin care să abată adevărul. Dar eu fac apel la voi să credeţi
cuvintele pe care vi le spun astăzi. Adevărul de origine cerească se confruntă acum cu minciunile
lui satana şi acest adevăr va învinge. Am face bine să ne amintim că Christos este lumina lumii şi că
raze proaspete de lumină sunt reflectate de la Izvorul oricărei lumini...
Toată opoziţia, toată prejudecata, toate sugestiile vrăjmaşului cu privire la solul lui Dumnezeu şi la
solia pe care o aduce, nu va face niciodată ca adevărul să fie mai puţin adevăr... Chiar dacă se face
opoziţie adevărului şi se vorbeşte împotriva lui de către aceia care ar trebui să fie binecuvântaţi, întăriţi
 38

şi făcuţi bucuroşi prin el, valoarea şi strălucirea lui nu este micşorată; căci solii Domnului vor ţine
telescopul la ochii spirituali, pentru ca adevărul să poată fi văzut din toate punctele şi valoarea lui să fie
apreciată...
Faceţi un studiu cinstit... Fiecare iotă de rezistenţă îl aşează pe cel ce se opune, într-o umbră şi mai
întunecată,... fiindcă el nu doreşte să vadă. Dar opoziţia şi rezistenţa va sluji doar la evidenţierea
adevărului în linii noi şi distincte. Cu cât se va vorbi mai mult împotriva adevărului, cu atât mai
strălucitor va lumina... Fraţilor! Dumnezeu are o lumină foarte preţioasă pentru poporul Său. Eu nu o
numesc lumină nouă; dar, o, ea este ciudat de nouă pentru mulţi... Fiţi atenţi, căci voi vă opuneţi
adevărurilor preţioase despre care acum aveţi atât de puţină cunoştinţă... Câte rugăciuni aţi oferit voi
zilele acestea?... Dacă aţi şti numai cum a privit Christos atitudinea voastră religioasă din timpul acestei
întâlniri!... La o parte cu toată uşurătatea şi flecăreala, cu toate glumele şi ironiile!...
Pentru mulţi dintre cei adunaţi aici trebuie făcută o lucrare. Uşa inimii este blocată de molozul
egoismului, îndoielii, criticismului şi al judecăţii rostite în acord cu inima nesfinţită. Este timpul să
căutăm pe Dumnezeu acum, cu mărturisire şi căinţă serioasă, ca El să-şi întoarcă faţa spre noi şi să vină
în mijlocul nostru lumină şi binecuvântare...
Fie ca nimeni dintre cei de aici să nu se despartă de Dumnezeu prin perversiunea spiritului său şi apoi
să se plângă mereu că nu are lumină. Ridicaţi-vă, suflete scumpe; ridicaţi-vă prin credinţă şi faceţi ce ar
trebui să faceţi!...
Dar nu s-a ridicat nimeni, după cât se pare. Şi ce ar fi trebuit să facă? Ei ştiau bine ce
trebuie să facă cineva care a desconsiderat public un mesaj pe care nu 1-a înţeles.
Luni, 22 octombrie 1888, Ellen White nu a vorbit. Doar Waggoner şi-a continuat
prezentarea studiilor. Marţi, 23 octombrie, mesagera Domnului s-a ridicat din nou vorbind
despre lucrarea misionară (Ms. 10/1888). Ea a accentuat necesitatea calificării pentru această
lucrare şi a punerii în exerciţiu a tuturor puterilor pentru a face lucrarea Maestrului. Şi a
continuat:
„Există acum comunităţi care stau gata să moară din lipsă de cineva care să conceapă anumite planuri
pentru ele, care să poată pune lucrurile în funcţiune... Nu trebuie să depindem de propria noastră
isteţime. Nu este nevoie să fim începători o veşnicie... Ar trebui să evităm îngâmfarea şi pompa.
Trebuie să îndepărtăm din sufletul nostru inima de fier... este nevoie de o atmosferă diferită în
biserică... "
A doua zi, miercuri 24 oct., Ellen White, mesagera recunoscută a Domnului, s-a ridicat
din nou şi a vorbit cu un realism înfricoşător, descărcând dintr-o dată povara pe care o avea în
suflet, prin următoarele cuvinte:
„Acum, iată că întâlnirea noastră se apropie de încheiere şi nu a fost făcută nici o mărturisire; nu s-a
făcut nici o singură deschidere prin care Spiritul lui Dumnezeu să fie lăsat înăuntru. Şi care a fost
folosul adunării noastre aici împreună? Care a fost folosul pentru fraţii noştri predicatori că au venit,
dacă ei sunt prezenţi aici numai pentru a împiedica Spiritul lui Dumnezeu de a ajunge la popor? Noi am
sperat că va avea loc aici o întoarcere la Domnul. Dar, poate că voi simţi că aveţi tot ce doriţi... Am tot
vorbit şi v-am implorat mereu, dar aceasta nu pare să fi făcut vreo impresie asupra voastră... "
Apoi Ellen White a protestat din nou împotriva propunerii iniţiale a lui Kilgore de a se
amâna orice discuţie cât timp nu este prezent fratele Butler. Ea ştia ce spune, deoarece ea
mustrase şi avea să mai mustre acest spirit de închinare la om, care face din conducător un fel
de locţiitor al Duhului Sfânt. Centralizarea puternică a autorităţii în mâinile preşedintelui
Conferinţei Generale, stare care a domnit oarecare timp până la o mai judicioasă reorganizare,
precum şi chemarea preşedintelui de a gândi şi soluţiona în locul slujitorilor direcţi din câmp,
a facut-o la un moment dat pe Ellen White să se adreseze în scris: „Oare preşedintele
Conferinţei Generale este Dumnezeul acestui popor? " Delegaţilor li se părea normală
propunerea de a nu continua Conferinţa în lipsa preşedintelui Butler. Lor li se părea că
autoritatea prezidenţială ar putea avea un cuvânt greu de spus în această dispută doctrinală şi
organizatorică. Dar Ellen White a spus răspicat: „Eu ştiu că propunerea aceasta nu vine de la
Dumnezeu şi nu mă pot simţi liberă până nu vă spun aceasta ".
 39

Trei clase s-au cristalizat în oarecare măsură în timpul Conferinţei: împotrivitorii,

primitorii şi nehotărâţii. Ea s-a adresat în continuare adunării:
„Sunt chinuită la vederea acestor lucruri...Credeţi voi că pot să tac, să fiu liniştită şi să nu spun nimic
când văd aceste lucruri şi când mi-au fost arătate cele ce vă spun?...
Aduceţi-vă aminte de istoria naţiunii iudaice, cum s-au poticnit fiindcă n-au umblat în lumină... Am fost
făcută să înţeleg unde am ajunge noi dacă am lepăda lumina pe care ne-o dă Dumnezeu...Lumina a
ajuns la noi şi noi trebuie să fim acolo unde o putem prinde, şi Dumnezeu ne va la El, unul câte unul...
Dacă pastorii nu vor primească lumina, eu doresc totuşi să dau o şansă poporului;poate ei vor primi.
Dumnezeu m-a ridicat din baltă şi m-a făcut în stare să traversez întinderile şi să vă vorbesc, nu pentru
ca voi să staţi aici şi să puneţi la îndoială solia Sa, şi să vă întrebaţi dacă Ellen White este aceeaşi care
era şi în anii care au trecut... Mi s-a arătat că atunci când purtătorii de cuvânt care participă direct la
dezbateri mănuiesc aceste adevăruri, ei le mănuiesc cu propriile lor eforturi, dacă nu au spiritul lui
Dumnezeu. Enunţând teorii false şi declaraţii false, ei vor zidi o structură care nu va rezista probei
divine. Aceasta este ceea ce mi- a arătat Domnul...
Acum fraţilor, noi avem nevoie de adevăr aşa cum este el în Isus...
Avem nevoie de Isus...
Care este motivul pentru care Duhul lui Dumnezeu nu vine în adunările noastre?Nu cumva pentru că
am pus o barieră în jurul nostru? Vorbesc cu hotărâre, fiindcă doresc ca voi să înţelegeţi pe ce poziţie
staţi. Aş dori ca tinerii noştri să ia o poziţie nu pentru că altcineva a mai luat această poziţie,ci pentru că
ei înţeleg adevărul pentru ei înşişi. (Urmează o mustrare personală adresată public unui delegat, după
care continuă.)
Noi avem nevoie să ajungem direct la ceea ce zice Dumnezeu...Să mergem la Domnul pentru adevăr în
loc de a ne arăta spiritul combativ. Dumnezeu mi-a dat lumină. "
Referitor la plângerea unora că „pastorul Waggoner are controlul acestei întruniri",
Ellen White a răspuns:
„ Oare nu v-a prezentat el cuvintele Bibliei? De ce a trebuit să se întâmple să pierd acel manuscris şi să
nu-l găsesc timp de doi ani? Dumnezeu are un scop cu aceasta. Dumnezeu doreşte ca noi să mergem la
Biblie şi să căpătăm dovezile Scripturii. (Deci manuscrisul despre care vorbea E. G. W. era probabil
relatarea unei descoperiri divine cu privire la subiectul îndreptăţirii prin credinţă - n.a.). Eu îl voi găsi
iarăşi şi vi-l voi prezenta. Totuşi cercetarea biblică a adevărului trebuie să meargă înainte. Toată
intenţia pe care am avut-o eu a fost ca lumina să fie primită, strânsă, şi să lăsăm pe Mântuitorul să intre
înăuntru...
Nu mă aştept ca mărturia mea să fie plăcută, totuşi eu o voi rosti în temere de Dumnezeu. Dumnezeu
ştie că aici este în curs o pregătire a acestor pastori pentru a-i potrivi nevoilor lucrării, şi dacă nu
devenim convertiţi, Dumnezeu nu are nevoie de noi. Eu nădăjduiesc că fratele M... (poate Morrisonl?)
va fi convertit şi va mânuit Cuvântul lui Dumnezeu cu sfială şi în Spiritul lui Dumnezeu. Aceste
adevăruri vor sta cât va dura timpul... Dumnezeu să ne ajute să-L căutăm cu toată inima noastră... "
Acesta era ultimul mesaj rostit de la amvon rostit de E.G.White la această conferinţă. în total, ea a luat
cuvântul de vreo douăzeci de ori, dintre care zece au fost cuvântări oficiale.
Tot ce a vorbit Ellen White se potrivea de minune cu spiritul delegaţilor şi cu vorbele şi faptele lor din
cadrul întâlnirilor sau din comportarea lor în afara adunărilor. O subliniere interesantă a E.G.White pe care şi -a
amintit-o fratele Westphal, prezent atunci în sală, este aceea că dacă biserica ar continua să meargă în întuneric,
Domnul va ridica pe alţii să încheie lucrarea - şi că El are agenţi ai Săi pe care i-ar putea chema în acţiune în
orice moment. (L.E.Froom, M.D.225 - fratele Froom aplică aceasta la unii teologi şi neadventişti care, în aceeaşi
vreme, fuseseră mişcaţi de Dumnezeu să studieze şi să predice neprihănirea prin credinţă.)

Cernerea
Conferinţa a continuat între 25 octombrie şi 4 noiembrie, fără ca Ellen White să mai ia cuvântul la
amvon, aşa cum „sindromul Minneapolis" a continuat şi după moartea E.G.White în 1915 şi se desfăşoară încă
sub ochii noştri şi sub ochii răbdători ai lui Dumnezeu, care a îngăduit în harul Său prelungirea cu un secol a
acestei confruntări decisive între principiile cerului şi principiile pământeşti.
Fratele Waggoner şi-a continuat prezentarea studiilor, fratele Morrison a continuat opoziţia împreună cu
mulţi delegaţi. Câţiva dintre oponenţi au trecut de partea soliei făcând să se încline uşor balanţa de partea
 40

evangheliei. Dar spiritul împotrivirii n-a cedat nici atunci nici după aceea. Cei ce au făcut opoziţie deschisă nu
constituiau o majoritate, dar erau vârfuri foarte influente. Dacă la numărul lor adăugăm şi pe cei ce n-au luat
poziţie de nici o parte, pe cei ce erau fie nehotărâţi, fie că aşteptau să vadă rezultatul final, al dezbaterilor, fie că
nu erau învăţaţi să gândească pentru ei înşişi, înţelegem trista realitate că majoritatea celor prezenţi n-au primit
solia. Cei ce o primiseră erau cam 20%.
La vila hotel la care găzduiau cei 25 de delegaţi despre care am amintit mai înainte, glumele, ironiile şi
criticismul au continuat, luând ca ţintă nu numai pe Jones şi Waggoner, ci şi pe Ellen White care confirma
învăţătura lor. întotdeauna a existat împotrivire dispreţuitoare faţă de Spiritul Profetic, dar cel mai adesea
împotrivirea s-a manifestat prin nepăsare surdă, indiferenţă sau teorii subtile. Dar la Minneapolis necredinţa care
stătuse ascunsă s-a dat pe faţă. Toţi cei care n-au primit solia, indiferent de sinceritatea motivaţiei lor, au dat
dovadă că nu aveau încredere în mesajul de confirmare al Ellenei White. Credinţa lor se sprijinea pe alţii,
asemenea iudeilor care întrebau: A crezut vreunul din mai marii noştri, ca să credem şi noi? Ba încă la
Minneapolis au crezut şi unii dintre mai mari, în aşa fel încât cei ce aveau nevoie de exemple bune le puteau
găsi.
Nu avem relatări ale unor martori cu privire la atitudinea tuturor delegaţilor în timpul dintre întruniri.
Aceasta ar arăta mai bine decât orice măsura în care solia a fost primită. Ştim însă ce s-a întâmplat la vila în care
găzduia fratele McReynolds. După fiecare adunare, delegaţii veneau acolo şi continuau să facă haz, să glumească
şi să critice. Desigur, nu toţi. Dar McReynolds ne asigură că nu puţini. Iar restul, fie că zâmbeau în tăcere, fie că
se simţeau tulburaţi. Nici unuia nu i-a venit în minte că ar fi nevoie de rugăciune, indiferent de partea cui este
adevărul. Orice alt spirit decât acela de solemnitate predomina în acest grup.
Întorcându-se mai devreme într-o seară, patru sau cinci delegaţi care găzduiau acolo, printre care şi
fratele McReynolds, au simţit adânc datoria şi nevoia de a se ruga împreună înainte de a veni grupul gălăgioşilor.
Ei s-au rugat serios ca Domnul să-i ajute pe fraţii lor să vadă lumina Neprihănirii prin credinţă şi să mustre
spiritul de criticism şi de polemică ce alunga Spiritul Sfânt. Câţiva delegaţi au dat peste ei şi au intrat în linişte,
în timp ce ei încă se rugau. Dar când au apărut şi ceilalţi, spiritul de critică şi confuzie a început să predomine.
Totuşi, rugăciunea nu fusese zadarnică. A doua zi dimineaţa, Morrison s-a adresat conştient lui McReynolds:
„Mi-e ruşine de mine însumi. în casa aceasta nu s-a auzit nici un glas de rugăciune, în afară de
rugăciunea obişnuită la marginea patului, până aţi început voi aseară, fraţilor!... "
După aceasta, criticile şi glumele au început să scadă.
Necredinţa în mesajele Ellenei White s-a manifestat printre delegaţi atât prin rezistenţa faţă de solia lui
Waggoner (pe care Ellen White o susţinea), cât şi prin felul în care o serie de delegaţi interpretau atitudinea
Ellenei White. Uriah Smith deja avea obiceiul să facă distincţie fină între „mărturiile" şi „viziunile" servei
Domnului. Aici nu era nici o viziune, ci doar mărturii, astfel că nu se simţea obligat faţă de ele. Şi alţii dintre
participanţi îşi exprimau în pauze sentimentele cu privire la sora White: „Cu cât îmbătrâneşte, dă în mintea
copiilor!"... Predomina ideea că Ellen White este influenţată de predica lui Waggoner, ca şi cum ar fi hipnotizată.
Pentru a contracara această prejudecată, în sabatul de la 20 octombrie, Ellen White nu a mai prezentat o
solie personală, ci a citit mai ales din Galateni, Efeseni, Coloseni şi din alte epistole, subliniind astfel că Biblia
este suficientă pentru a susţine lumina Neprihănirii prin credinţă, şi că oponenţii nu au nici o scuză dacă nu
studiază cu rugăciune Cuvântul. Dar cei ce nu voiau să creadă au găsit şi în aceasta o explicaţie. Ellen White,
ziceau ei, nu este sigură pe ceea ce crede, în această privinţă. Vedeţi? Ea nu mai vorbeşte liber, ci se agaţă numai
de citate biblice.
Este destul de interesant şi instructiv pentru toate timpurile, că o serie dintre cei ce se împotriveau nu
ştiau în realitate împotriva cărui lucru se împotrivesc. Nu atât solia o contestau ei, pentru că nici nu erau pregătiţi
s-o analizeze, ci vorbitorii erau ţinta atacului lor. în special nu puteau suferi pe Jones fiindcă li se părea că prin
vorbirea sa îi „ciomăgise".
Alţii se temeau că, acceptând ca doctrina lui Waggoner să aibă rolul primordial în solia adventistă, legea
lui Dumnezeu ar cădea de la locul ei central. Mulţi se temeau în mod sincer că se va pierde respectul pentru cele
zece porunci şi pentru Sabat, care sunt vestite de îngerul al treilea. In sfârşit, solia lui Waggoner a stârnit
ostilitate din partea celor ce se bizuiau pe mântuirea câştigată prin fapte, o ostilitate care se baza pe teama că
răsplata lor meritată le este astfel tăgăduită. Aceasta a cauzat resentimente adânci şi studiile lui Waggoner, pe
măsură ce se desfăşurau, au creat o mare excitaţie. Unii dintre pastorii mai vârstnici se temeau că noua solie ne
va face exact ca şi pe celelalte biserici, prezentând cuvinte siropoase despre lsus şi harul Său, în timp ce legea Sa
să fie desconsiderată în cuvânt şi faptă.
Şi mai era încă ceva, încă o teamă care îi împiedica să primească solia chiar şi pe unii care înţelegeau că
este adevărată. Unul dintre liderii de la Battle Creek a spus-o clar:
„Noi toţi am putea spune „amin" la ceea ce a prezentat fratele Waggoner, dacă aceasta ar fi totul. Dar
bănuim că dedesubtul acestei învăţături este altceva care urmează să apară. Aceasta este doar o
introducere care să ducă într-acolo. "
 41

Ca întotdeauna deci, mulţi au luptat şi s-au împotrivit unor închipuiri de care se temeau, sau a unor
persoane pe care nu le-au putut înghiţi. In realitate însă, ei se împotriveau Spiritului Sfânt, fără să-şi dea seama.
Şi dacă merită ceva subliniat, este tocmai răbdarea lui Dumnezeu faţă de aceşti împotrivitori, insistenţa Sa, prin
mesaje directe ale Ellenei White, chemarea continuă la pocăinţă. Şi această insistenţă s-a prelungit asupra
generaţiilor care au urmat, încă un secol...
Cu ocazia ultimei cuvântări a Ellenei White la Minneapolis, ea se adresase:
„Niciodată n-am fost mai alarmată ca acum... Am fost dusă înapoi în viziune până la prima revoltă, la
revolta lui Lucifer, şi am văzut activitatea lui Satana, aşa că eu ştiu ceva despre această chestiune pe
care Dumnezeu a deschis-o înaintea mea. Şi să nu fiu eu alarmată? Să iau eu poziţia că, deoarece fratele
Butler nu e prezent, subiectul acesta să nu mai fie prezentat? Eu ştiu că ideea aceasta nu este de la
Dumnezeu şi nu mă pot simţi liniştită până nu v-o spun...
Bine, zice cineva, rugăciunile şi cuvântările dumneavoastră sunt toate după tiparul lui doctorului
Waggoner. Eu vreau să vă spun, fraţilor, că până în prezent nu am luat nici o poziţie cu privire la
identitatea legii din Galateni. Nu am avut nici o convorbire cu doctorul sau cu altcineva asupra acestui
subiect, şi încă nu sunt pregătită să iau o poziţie. După roadele lor îi veţi cunoaşte...Dacă vederile
pastorului Waggoner ar fi greşite, atunci ce interes a avut unul sau altul să se ridice şi să vorbească aşa
cum au făcut aici ieri? Dacă noi avem adevărul, el va sta în picioare. Oare aceste adevăruri, pe care noi
le-am mânuit de-a lungul atâtor ani, trebuie să aştepte să vină pastorul Butler ca să ne spună ce-i cu
ele?...
Un frate care m-a întrebat dacă eu aş crede că ar mai fi vreo lumină nouă pe care ar trebui s-o avem, sau
anumite adevăruri noi... Ei bine, să ne oprim noi din cercetarea Scripturilor fiindcă avem lumina asupra
legii lui Dumnezeu şi mărturia Spiritului Său? Nu, fraţilor. Vă spun în temere de Dumnezeu, „Nu vă
mai încredeţi dar în om, în ale cărui nări este doar o suflare” (vezi Is. 2,22)
Cum puteţi voi să ascultaţi la tot ce v-am spus mereu în toate aceste întruniri, şi să nu cunoaşteţi pentru
voi înşivă care este adevărul? Dacă veţi cerceta Scripturile pe genunchii voştri, atunci le veţi cunoaşte,
şi veţi fi capabili să daţi fiecărui om care vă întreabă, un motiv al speranţei care este în voi." (Ms.
9/1888)
Cuvintele de mai sus vizează tocmai adevărata inimă a acestei controverse şi a
tuturor controverselor bisericeşti. Nu subiectul credinţei sau faptelor era acela care
aprindea spiritele atât de mult şi care împărţea pe delegaţi. Ci chestiunea
nemărturisirită sau doar atinsă, a autorităţii în biserică. Cine are autoritatea în biserică?
Cuvântul lui Dumnezeu şi mesajul Spiritului Sfânt, indiferent de treapta ierarhică
ocupată de cei ce susţin solia, sau doctrina tradiţională, general susţinută, în frunte cu
vârfurile recunoscute ale „autorităţii" şi teologiei bisericii? De o parte se află câţiva care
vin cu Biblia şi au între ei un profet, iar cealaltă parte se află majoritatea, care au de
partea lor vechime, vârstă, poziţie, autoritate... Cine trebuie să câştige de drept?Solii
„noii lumini" nu erau nici ei desăvârşiţi, astfel că împotrivitorii nu voiau să treacă de
partea dreptăţii soliei.
Conflictul acesta a dat pe faţă adevăratele motivaţii care au stat la baza conflictelor în
cazuri asemănătoare. Omul cu autoritate, în mod sincer îşi expune părerea, potrivit cu o logică
ce poate fi repede acceptată de cei mai mulţi. Ea pare înţelepciune categorică. Dar vine un om
cu Biblia în mână şi cu câteva trepte ierarhice lipsă, arătând că voia lui Dumnezeu este cu
totul alta. Spiritul Profetic îl susţine. Dar cearta nu încetează, ci poate continua ani de zile,
până când chiar solul poate cădea, învins de ispite speciale, de critici şi descurajare...
La data de 1 noiembrie 1888 (joi), Ellen White şi-a lansat ultimul mesaj către delegaţi,
de data aceasta nu în predică, ci într-un apel scris, care poartă titlul „Chemare la un mai
profund studiu al Cuvântului” - (Ms. 15/1888). Extrag citate din acest ultim apel:
„Ar trebui să fim pregătiţi să cercetăm Scripturile cu minţi imparţiale, cu respect şi candoare. Se cuvine
să ne rugăm cu privire la chestiuni în care există deosebiri de vederi în Scriptură...
Doctorul Waggoner ne-a vorbit într-o manieră directă (pe şleau!). Este o lumină preţioasă în ceea ce a
spus...
 42

Adevărul nu va pierde nimic printr-o investigaţie, de aceea vă implor, de dragul lui Christos, să veniţi la
Oracolul viu (al Scripturilor) şi să căutaţi pe Dumnezeu cu rugăciuni de umilinţă...
Domnul a avut plăcerea să-mi dea mare lumină, totuşi eu ştiu că El conduce alte minţi şi le deschide
misterele Cuvântului Său; şi eu doresc să primesc fiecare rază de lumină pe care mi-o va trimite
Dumnezeu, chiar dacă ar veni prin cel mai umil dintre servii Săi...
De un lucru sunt sigură; ca şi creştini, n-aveţi nici un drept să întreţineţi sentimente de duşmănie,
asprime şi prejudecată faţă de doctorul Waggoner, care şi-a prezentat vederile sale într-o manieră clară,
sinceră şi directă, cum trebuie să facă un creştin... "
Referitor la ideea de a se lua o hotărâre (rezoluţie) cu privire la care dintre cele două
vederi este corectă, Ellen White a scris:
,, Dar sunt oare pregătite minţile pentru o asemenea decizie? Eu n-aş putea aproba această procedură,
fiindcă fraţii noştri sunt mânaţi de un duh care mişcă sentimentele lor şi le stârneşte impulsurile în aşa
fel încât acestea le controlează judecata. Cât timp ei sunt sub o aşa excitare ca aceea de acum nu sunt
pregătiţi să ia decizii sănătoase, prudente.
Eu văd frumuseţea adevărului în prezentarea neprihănirii lui Christos în relaţie cu legea, cum a pus-o
doctorul înaintea noastră. Mulţi dintre voi ziceţi într-adevăr că aceasta este lumină şi adevăr, totuşi n-aţi
prezentat-o în această lumină până acum. Oare nu este posibil ca prin cercetare serioasă şi cu rugăciune,
a Scripturilor, el să fi văzut încă şi mai mare lumină asupra unor puncte? Ceea ce a fost prezentat se
armonizează perfect cu lumina pe care Dumnezeu a avut plăcere să mi-o dea de-a lungul tuturor anilor
experienţei mele... "
După ce repetă avertizarea contre unei decizii pripite asupra acestui subiect, continuă:
„Există încă multă lumină care trebuie să strălucească din legea lui Dumnezeu şi din evanghelia
neprihănirii. Această solie, înţeleasă în adevăratul ei caracter, şi proclamată în Duhul, va lumina
pământul cu slava sa. Marea întrebare decisivă urmează să fie dusă înaintea tuturor neamurilor, limbilor
şi popoarelor. Lucrarea finală a soliei îngerului al treilea va fi însoţită de o putere care va trimite razele
Neprihănirii la toate drumurile şi cărările vieţii, şi se vor lua hotărâri pentru Dumnezeu ca Guvernator
Suprem; legea Sa va fi privită ca fiind regulamentul guvernării Sale...
Cu toate acestea, unii se vor îndepărta de Mişcarea Adventistă pentru a scăpa de persecuţie... Printre cei
credincioşi şi adevăraţi însă va avea loc o umilire a inimii...
Noi trebuie să căutăm în continuu adevărul ca pe o comoară ascunsă... Feriţi-vă de neprihănirea
personală... Nu închideţi uşa inimii de teama că anumite raze de lumină vor intra înăuntru. Aveţi nevoie
de o mai mare lumină , aveţi nevoie de o mai clară înţelegere a adevărului pe care îl duceţi poporului...
Mi s-a arătat că Isus ne va descoperi preţioase adevăruri vechi într-o lumină nouă, dacă noi suntem gata
să le primim; dar ele trebuie primite chiar pe acea cale prin care Domnul va alege să le trimită... Lumina
poate să nu vină în conformitate cu planurile trasate de oameni... Fiţi atenţi să nu stingeţi Duhul lui
Dumnezeu prin sucirea Scripturilor, prin a pune interpretările omeneşti deasupra Cuvântului Său
inspirat...!
Cei ce s-au specializat în dezbateri (dispute publice) sunt în continuă primejdie de a mânui Cuvântul lui
Dumnezeu în mod necinstit... Ei vor perverti înţelesul Scripturii pentru a scoate un argument tare şi a
învinge pe adversar."
Apoi E.G. White numeşte direct unul dintre oponenţii soliei şi zice:
„El este în primejdie de a crea false puncte de controversă şi a le trata ca realităţi. El va crea certuri şi
rezultatul va fi dezbinare şi ciorovăială... Mă tem că el va naufragia în experienţa credinţei, asemenea
pastorului D. M. Canright... "13

13 Canright se despărţise de Biserica AZS în februarie 1887. El fusese pastor şi scriitor. Doctrinar,

polemist şi controversialist, predicator puternic şi abil. Timp de doi ani fusese membru al Comitetului
Conferinţei Generale. Om capabil şi plin de succes în dispute publice, el a devenit intolerant faţă de părerile
altora şi de controlul administrativ al colegilor săi şi de mărturiile E.White. Om cu temperament instabil; de câte
ori veneau încercări peste el se îndoia de punctele credinţei pe care în dezbateri le susţinea cu abilitate. De maj
multe ori a părăsit pastoraţia, apoi a reluat-o cu vigoare. Dar în final a trecut definitiv de partea opoziţiei din
afară şi în aprilie 1887 a fost ordinat ca pastor baptist. în 1889 avea să demisioneze şi din acest serviciu,
 43

După ce se referă la această tristă pildă, Ellen White continuă:

„Spiritul de polemică (dispute publice) a intrat în rândurile păzitorilor sabatului pentru a lua locul
Spiritului lui Dumnezeu... Cel obişnuit cu asemenea dispute publice a devenit atât de familiar cu
estomparea şi înlăturarea dovezilor şi chiar a textelor biblice, dându-le un alt înţeles pentru a-şi ajunge
scopul, încât orice nu-i cade favorabil şi nu este în armonie cu ideile sale, el va combate, căutând nod în
papură în Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu...
Când Dumnezeu vrea să facă o lucrare specială pentru înaintarea adevărului, El va impresiona pe
oameni să foreze în minele adevărului pentru a găsi aurul preţios şi a-l pune în valoare... Aceasta cere
perseverenţa creştină... Lucrătorii lui Dumnezeu nu vor slăbi şi nu se vor descuraja. Purtătorii soliei lui
Dumnezeu vor merge în Spiritul şi puterea lui Ilie pentru a pregăti calea celei de a doua veniri a
Domnului Isus Christos... Este lucrarea lor de a face ca lucrurile strâmbe să devină drepte. Unele lucruri
trebuie date jos, anumite lucruri trebuie folosite în construcţie. Vechile comori trebuie reaşezate într-un
cadru al adevărului...
Aceşti mineri ai adevărului nu trebuie modelaţi după părerile şi ideile altora, ci controlaţi de Cuvântul
lui Dumnezeu, atunci când ei cheamă pe păcătoşi la pocăinţă înălţând pe Christos... Acest lucru nu se
face în stilul acelor dispute publice ale unora... Nu controversialiştii care sunt gata să găsească nod în
papură chiar în Cuvântul lui Dumnezeu, şi să se opună, să se împotrivească oricărui lucru care nu se
acordă cu ideile şi opiniile lor... Aceşti controversialişti sunt în elementul lor atunci când li se oferă
ocazia să chestioneze şi să critice, căci este firesc pentru ei să fie gata de luptă în orice timp. Ei se joacă
cu cuvintele, interpretează greşit, fac afirmaţii greşite, fiindcă aceasta a devenit un obicei fix al lor, a
doua natură. Nimic nu este în siguranţă în mâinile lor... Ei simt un fel de dispreţ pentru oricine care ar
crede că are idei mai corecte decât ei, cu privire la adevăr... Cu toate dovezile arătate, ei hotărăsc ca
acestea să nu cântărească nici cât un pai pentru ei. Ei spun altora că doctrina aceasta nu este adevărată,
şi apoi când în sfârşit văd că ceea ce ei se grăbeau să condamne este lumina, sunt prea mândri pentru a
spune „N-am avut dreptate!"; ei încă nutresc îndoială şi necredinţă şi sunt prea mândri ca să-şi
recunoască convingerile... Vreau să repet că nu este înţelept să se ia o hotărâre la această adunare unde
este la ordinea zilei opoziţia şi nu investigarea adevărului... Adevărul va triumfa în mod glorios şi aceia
care îl primesc vor triumfa împreună cu el... Dumnezeu ne porunceşte să mergem înainte.
Există mine care urmează să fie descoperite, în care se află preţioase nestemate ale adevărului. Nimeni
să nu închidă aceste mine şi să înceteze a săpa după adevăr de teama de a nu lepăda oarecare idee sau
opinie preconcepută. Nu, fraţilor! Noi avem nevoie să cunoaştem adevărul. Si ferească Dumnezeu ca
vreunul din voi să se întoarcă de la adevărurile preţioase, doar pentru că nu doriţi să le credeţi.
Nimănui să nu-i fie permis a închide căile pe care trebuie să vină la popor lumina adevărului.
Când cineva va încerca să închidă aceste căi, Duhul lui Dumnezeu va fi stins, fiindcă acest spirit este
continuu la lucru pentru a da lumină proaspătă şi mai multă, prin Cuvânt, poporului Său."
În încheiere, mesagera Domnului a scris această interesantă avertizare:
S-ar putea ca noi să ţinem tare la anumite puncte de adevăr şi totuşi să refuzăm a permite să intre
înăuntru raze proaspete de lumină pe care le poate trimite Dumnezeu ca să ne arate frumuseţea
adevărului. "
Acesta a fost ultimul mesaj, mesajul scris al Ellenei White, la Minneapolis, care
urma să fie un ghid pentru participanţi în cercetarea adevărului în continuare.
Conferinţa Generală a delegaţilor alesese ca preşedinte provizoriu pe durata
congresului, pe fratele Haskell, în locul lui Geo Butler. În urma alegerilor făcute, pentru
următoarea perioadă, până la următorul congres, a fost ales ca preşedinte al Conferinţei

devotându-se scrierii contra adventismului de ziua a şaptea „Adventismul de ziua a şaptea, renegat", în care îşi
bate joc de doctrina noastră, de conducători şi de E.White. Cartea a avut mare succes între protestanţi şi pentru
mulţi a constituit principala sursă de cunoaştere a adventismului de ziua a şaptea. Canright nu s-a mai întors
niciodată. El primise mărturii directe din partea Ellenei White în 1880 dar nu le-a luat în seamă. După revenirea
dintr-o asemenea descurajare, el însuşi scrisese articole „Contra murmurărilor" şi „Contra îndoielilor", aducând
argumente în sprijinul soliilor E.G.White. Capitolul „Un vis impresionant" din Testimonies 5 se referă la
Canright... La funeraliile Ellenei White, a stat, profund impresionat, în spatele sicriului, lângă fratele său,
membru adventist de ziua a şaptea, şi punând mâna pe raclă, cu lacrimi pe obraji, a spus: „O creştină nobilă s-a
dus dintre noi"... Totuşi a murit nepocăit.
 44

Generale fratele Ole Andres Olsen (1845-1915)14, care la acea dată se afla într-o misiune
de evanghelizare în ţările scandinave. Până la venirea sa în SUA, s-a hotărât ca fratele
William C. White (fiul Ellenei White) să-i ţină locul. (De asemenea, fratele Uriah Smith a
fost eliberat din funcţia de secretar al Conferinţei Generale, fiind ales un altul în loc.)
Conferinţa se încheia cu rezultate practic nedefinite, în norii necredinţei şi neascultării.
Dar ce avusese loc era o sămânţă a speranţei de redeşteptare şi reformă, de putere pentru
ultima avertizare a lumii. Persoanele care s-au împotrivit pe faţă soliei n-au reuşit să obţină
controlul deplin al situaţiei. Voturile care ar fi putut avea rezultate dezastruoase au fost
împiedicate prin influenţa Spiritului care vorbea prin Ellen White. „Sindromul Minneapolis",
însă, avea să continue. în diferite proporţii, credincioşii aveau să rămână, încă, pe una dintre
cele trei poziţii de la Minneapolis: adepţi ai soliei, împotrivitori şi nedecişi. împotrivitorii
făţişi aveau să se împuţineze cu timpul, adepţii soliei aveau să se diversifice în înţelegerea ei
pe măsură ce urmau să se înmulţească, şi mulţi aveau să fie indiferenţi. Aceasta avea să aducă
Biserica într-o stare asemănătoare cu cea dinainte de 1888 sau chiar mai deplorabilă, deşi în
multe privinţe, inclusiv în acceptarea doctrinală a soliei, Biserica avea să avanseze.
În calitate de secretar al Conferinţei Generale, Uriah Smith a încercat să fie imparţial
în publicarea necesară pe care a încercat s-o facă în Buletinul Conferinţei Generale din 26
octombrie 1888. Dar în locul unei relatări complete a celor petrecute, în locul stenografierii şi
publicării integrale a discursurilor, Smith a relatat pe scurt şi rece, ca un jurnalist care ascunde
anumite lucruri din motive politice, diplomatice:
„Au fost ţinute o serie de lecturi instructive asupra „îndreptăţiriiprin credinţă", de
către pastorul E. J. Waggoner. Ultima dintre ele a fost prezentată în această dimineaţă. Cu
principiile de bază- sunt toţi de acord, însă există unele păreri deosebite cu privire la
interpretarea mai multor pasaje. Lecturile au tins spre o mai temeinică investigare a
adevărului, şi se speră că se va ajunge la unitate de credinţă asupra acestei chestiuni
importante."
Cu aceeaşi încercare de nepărtinire a menţionat şi lecturile lui Jones, apreciind apoi cu
mare căldură cuvântările şi îndemnurile E.White...(!)
Într-o scrisoare scrisă din Minneapolis la 2 noiembrie 1888, William White
aprecia că a fost
„o conferinţă foarte interesantă şi, cu toate că n-a fost însoţită de acea pace şi armonie care au fost
evidente în unele ocazii, ea este poate o întâlnire la fel de folositoare, fiindcă multe principii importante
au fost făcute proeminente şi s-a ajuns la anumite concluzii ce vor fi de mare valoare influenţând
viitorul lucrării noastre. Mulţi vor pleca de aici hotărâţi să studieze Biblia ca niciodată mai înainte, ceea
ce va duce la o predicare mai clară ".
Câteva zile mai târziu, acelaşi Willie White care timp de 6 luni a ţinut locul noului
preşedinte Olsen, avea să-i scrie lui Olsen, din Battle Creek:
„în multe privinţe această conferinţă a fost specială (deosebită). Presupun că mulţi dintre prietenii
dumneavoastră v-au scris despre ea. Anumite aspecte ale ei n-am putut să le înţeleg, alte aspecte pe care
cred că le-am putut înţelege, ele nu sunt foarte plăcute de relatat. Anumite influenţa au fost la lucru de
un oarecare timp, influenţe care au culminat la această întrunire prin manifestarea unui spirit de
fariseism. Aşa l-a numit mama...
Delegaţii au luat cu ei impresii foarte diferite, după încheierea întrunirii. Mulţi simţeau că a fost una
dintre cele mai folositoare adunări la care au luat parte vreodată; alţii, că ea a fost cea mai nefericită
conferinţă generală ţinută vreodată. Unii, care au părăsit întrunirea înainte de încheierea ei, au dus cu ei

14 Fratele OLSEN era un american de naţionalitate norvegiană, născut în Norvegia. Cunoscuse credinţa

de la vârsta de 9ani, când părinţii săi deveniseră membrii adventişti de ziua a şaptea, şi la vârsta de 15 ani
primise şi el botezul, după care a urmat nişte şcoli baptiste şi un an de Colegiu Adventist de Ziua a Şaptea. în
1869 este autorizat ca predicator lucrând ca ajutor şi maestru de cort, ca misionar printre scandinavi, fiind
hirotonit în 1873. între 1874-1876 fusese preşedintele Conferinţei Wisconsin, apoi din nou misionar între
scandinavi şi preşedintele unor conferinţe.
 45

veşti foarte colorate la Battle Creek şi în alte locuri, veşti de un caracter destul de descurajator. Mama s-
a întâlnit cu acest spirit şi l-a mustrat de fiecare dată. Şi există destulă schimbare în aspectul lucrurilor
în acest stat (Michigan)... " (27 noiembrie 1888).
Merită să introducem aici impresiile cu care a rămas Ellen White din timpul
Conferinţei, materializate într-o scrisoare de familie trimisă nurorii ei Mary Kelsey White,
soţia lui William:
Minneapolis, Minn., Nov.4,1888 (duminică)
DRAGA MEA FIICĂ MARY,
Întrunirea noastră s-a încheiat. în sabatul acesta am ţinut ultimul discurs. Pentru prima dată pare să fi
fost multă emoţie în adunare. I-am chemat în faţă pentru rugăciuni, deşi biserica era aglomerată. Un
număr destul de mare au venit în faţă. Domnul mi-a dat spiritul implorării mijlocitoare şi
binecuvântarea Lui a venit asupra mea. In dimineaţa aceasta n-am mers la întrunire. A fost o conferinţă
foarte obositoare pentru că Willie (W. White) şi eu a trebuit să veghem în orice punct ca nu cumva să se
facă anumite mişcări, să se voteze anumite rezoluţii, care să se dovedească în detrimentul viitorului
lucrării.
Am vorbit aproape de 20 de ori cu mare libertate şi noi credem că această întrunire va avea ca rezultat
un mare bine. Noi nu cunoaştem viitorul, dar simţim că Isus stă la cârmă şi nu vom naufragia. Curajul şi
credinţa mea au fost bune, nu mi-au lipsit, cu toate acestea noi am avut de dat o bătălie hotărâtoare, cea
mai grea şi cea mai de neînţeles dintre toate pe care le-am avut în poporul nostru. Problema nu poate fi
explicată cu condeiul decât dacă aş scrie multe, multe pagini; aşa încât mai bine nu-mi iau această
sarcină.
Pastorul Olsen urmează să fie preşedintele Conferinţei Generale, şi fratele Dan Jones din Kansas
urmează să-l ajute... Nu pot spune ce va arăta viitorul, dar noi vom rămâne pentru vreo patru săptămâni
în Battle Creek să scoatem o mărturie care trebuie publicată chiar acum, fără întârziere. Apoi, vom
putea vedea cum se mişcă lucrurile în marele centru al lucrării. Suntem hotărâţi să facem tot ce putem
în temere de Dumnezeu pentru a ajuta pe poporul nostru în aceste împrejurări critice.
Mintea unui om bolnav a avut o putere de control asupra Comitetului Conferinţei Generale şi pastorii
au fost umbra şi ecoul pastorului Butler, ca şi cum acesta ar fi fost ceva sănătos şi pentru binele cauzei.
Invidia, bănuielile rele, geloziile, au lucrat până când întreaga plămădeală părea dospită...
Willie este plecat acum la Cascada Minnehaha, la câteva mile de aici. Este pentru prima dată când are şi
el un moment în afara datoriei de santinelă. Comitete, comitete, comitete. Încă nu s-a întors.
Pe aici e destul de rece. Toţi am răcit, deşi a fost mult soare şi foarte puţină ploaie. Am avut hrană bună
şi ne-am putut bucura de ea. Sarah este ceva mai bine cu răceala ei. N-am putut cheltui timp să îngrijesc
de o bolnavă de răceală, căci a trebuit să stau înhămată la datorie în fiecare zi.
Astăzi, duminică, n-am fost la adunare, dar am avut numeroase vizite de făcut. Sunt recunoscătoare lui
Dumnezeu pentru puterea, libertatea şi tăria Spiritului Sfânt pe care mi le-a dat ca să-mi depun
mărturia, deşi a făcut cea mai mică impresie asupra multor minţi, decât în oricare timp din viaţa mea.
Satana părea că are putere să împiedice lucrarea mea într-o măsură uluitoare. Mă cutremur când mă
gândesc ce s-ar fi întâmplat la această conferinţă dacă noi n-am fi fost prezenţi aici. Dumnezeu ar fi
lucrat în vreun fel pentru a împiedica acest spirit care a fost adus la conferinţă, având putere de control.
Dar noi nu suntem câtuşi de puţin descurajaţi. Ne încredem în Domnul Dumnezeul lui Israel. Adevărul
va triumfa şi noi vrem să triumfăm împreună cu el.
Ne gândim la voi toţi de acasă şi ne-ar place să fim lângă voi, dar dorinţele noastre nu urmează să fie
consultate. Domnul este Conducătorul nostru, Să-l lăsăm să ne dirijeze căile şi noi II vom urma pe unde
ne duce El— Iţi voi scrie ceva mai mult, imediat ce voi putea, după ce vom ajunge la Battle Creek.
Scuză-mi graba acestei scrisori. Multă dragoste pentru toată familia, în special pentru Ella şi Mabel
(nepoatele).
Mama
P.S. Am împletit deja o pereche de ciorapi, frumoşi şi călduroşi, pentru Willie şi a doua pereche este
aproape gata.
Chiar în timp ce împătuream scrisoarea, această pată a venit ca să o facă să arate atât de urât...
Mama (Scrisoarea 82/1888)
 46

Cele două tabere

Nu putem încheia istoria acestei conferinţe cruciale şi până azi disputate fără să facem
nişte referiri mai precise, nominale la persoanele care au fost de o parte sau de alta. Nici unul
dintre ei nu mai sunt în viaţă, astfel că atât pragul morţii, cât şi distanţa în timp şi respectul
faţă de cei ce au trudit în această lucrare, ne vor împiedica să condamnăm pe înaintaşii noştri.
Dar ca şi în cartea Cronicilor Vechiului Testament, istoria este istorie. Şi ea este sacră pentru
că este mai întâi dreaptă, fidelă.
Voi începe cu numele cele mai răsunătoare ale celor ce s-au aşezat în categoria
penibilă a împotrivitorilor:
George Butler (preşedintele Conferinţei Generale). - Deşi absent din motive de
sănătate, totuşi în mod indirect a avut mare influenţă asupra delegaţilor, prin îndemnurile date
anterior, prin scrisori trimise delegaţilor şi prin autoritatea pe care o avusese asupra
subalternilor. „Mintea unui om bolnav a avut o putere de control asupra Comitetului
Conferinţei Generale. " - spunea E.White.
Uriah Smith (secretarul Conferinţei Generale) - Deşi nu a fost principalul purtător de
cuvânt al opoziţiei, dintre toţi cei prezenţi a avut cea mai mare influenţă asupra altora, datorită
prestigiului său de teolog şi scriitor, chiar atunci când nu se opunea pe faţă. Atitudinea sa de
respingere faţă de Jones şi Waggoner, neprimirea îndemnurilor Ellenei White, au fost un
exemplu negativ pentru mulţi delegaţi care aşteptau să vadă poziţia sa.
J. H. Morrison (preşedintele Conferinţei lowa) - A fost reprezentantul activ al
opoziţiei. El a apărat „legea" împotriva îndreptăţirii prin har vestită de Waggoner. A fost
mustrat pe nume de Ellen White care spera totuşi că el se va pocăi.
L. D.Van Horn (1834-1910) - Predicator proeminent, a fost trezorier al Conferinţei
Generale. Fusese câştigat la credinţă (pe când lucra în învăţământ) de către J.Bates. Era
căsătorit cu Adelia Patten, editoare la revista „Instructorul Tineretului" şi fostă secretară a
Ellenei White. Van Horn era un mare evanghelist; el câştigase la credinţă pe Alonzo Jones în
1874...
Rufus A. Underwood (1850-1932) - Preşedintele Conferinţei Ohio, om care fusese
printre primi luptători pentru introducerea sistemului zecimii.
L. R. Conradi (1856-1939) - Misionar şi conducător renumit al lucrării din Europa şi
scriitor de valoare. A fost un batjocoritor al soliei şi al solilor. Pentru că E. White susţinea pe
Waggoner, Conradi s-a simţit liber să părăsească încrederea în inspiraţia E. White. Odată cu
avansarea sa după 1888 avea să influenţeze biserica din Europa cu spiritul său.
Istoricii adventişti de ziua a şaptea notează că au mai fost şi alţi împotrivitori, fără să-i
numească. Unii dintre ei au trecut de partea soliei chiar în timpul conferinţei. Printre aceştia se
numără: R. M. Kilgore (preşedinte de conferinţă, membru al Comitetului Conferinţei
Generale), McReynolds (pastor din Kansas), W. Prescott (președintele Colegiului).
Principalii care au primit de la început solia neprihănirii prin credinţă, au fost: S. N.
Haskell (preşedinte provizoriu al întrunirii), W. C. White (fiul Ellenei White, preşedinte
provizoriu 6 luni), şi pastorii delegaţi E. Gates, F.Westphal, W.Edwards, L.Johnson, A.
Tait, M. Wilcox, E. Hilliard, A. Robinson, G. Starr, F. Starr, W. B. White, W. Flaiz, W.
Covert, R. Craig, J. Corliss, T. Starbuck şi W.Hyatt. Acesta din urmă (era preşedintele
unei conferinţe) s-a rebotezat în urma primirii soliei; şi n-a fost singurul care a făcut astfel.
Cei care au primit solia au experimentat o deosebită trezire spirituală. G.Starr avea să
mărturisească mai târziu în RH din 24 iulie 1930:
„Spiritul Sfânt a fost prezent la Conferinţă în mod evident... Sufletele noastre au fost înviorate cu apa
vieţii, şi spiritul nostru s:a bucurat în Isus ca Mântuitor al nostru personal şi atotsuficient. Persoana Sa,
iubirea Sa, Neprihănirea Sa şi puterea Sa de a mântui în chip desăvârşit, au fost înălţate aşa cum
niciodată nu mai auzisem la vreuna din conferinţele anterioare."
 47

M. Wilcox a zis: „A fost o mare conferinţă; lecţiile ei puternice încă le păstrez, dar
punctele disputate au rămas şi ele cu noi." El fusese foarte tulburat la Conferinţă, de poziţia
luată de unii lideri proeminenţi (era un prieten al lui Butler) dar a acceptat cu toată inima
solia, devenind un propagator al ei.
E. Gates, pastor din Colorado, începuse să studieze aceeaşi problemă înainte de a veni
la Minneapolis şi fără să ştie nimic despre studiile pregătite de Jones şi Waggoner. El a primit
solia cu bucurie.
Pastorii W.B.White (din Dakota) şi Hilliard, care au locuit împreună în perioada
Conferinţei, îşi aduceau aminte peste decenii de marea bucurie care a umplut inima lor şi
experienţa pe care au avut-o cu ocazia primirii soliei.
Unii dintre cei care primiseră solia au avut impresia că ar fi început „ploaia târzie".
Pastorul Frank Westphal s-a întors la biserica sa cu această veste. Ca urmare, un fermier şi-a
vândut ferma, a pus o mare parte din bani în lucrarea Domnului, s-a apucat de colportaj şi mai
târziu a fost hirotonit. (Mulţi dintre aceştia nu luaseră parte la disputa preliminară asupra
identităţii legii din Galateni).
Întorcându-se în câmpurile lor, aceştia aveau să ducă vestea bună că la Minneapolis a
răsunat cea mai minunată solie care a fost auzită vreodată. Ceilalţi aveau să se întoarcă
supăraţi, cu ideea că principiile vechi adventiste se clatină şi că întâlnirea a fost cea mai tristă.
În finalul capitolului reamintim că în forme mai puţin mai accentuate, doctrina
neprihănirii prin credinţă a fost totdeauna prezentă în istoria Bisericii, deşi accentul
experienţei a tins către legalism. Zguduirea de la 1888 a descoperit realitatea experienţei şi a
scos la iveală legalismul şi fariseismul predominant, pe de o parte, şi interesul pentru slava lui
Christos şi crucea Lui, din partea unora care erau interesaţi în mod nepărtinitor de studiul
Bibliei şi de mesajele Ellenei White. Confruntarea a aprins spiritele şi oponenţii au dat pe faţă
mândrie de opinie, orgoliu, teama pentru pierderea prestigiului, abuz de autoritate, sarcasm,
necredinţă, neascultare. Boala permanentă a Bisericii de azi a fost dată pe faţă şi acuzată în
mod solemn. Pe de altă parte, minunata solie, singura speranţă a Bisericii, a fost prezentată
într-o formă completă şi impresionantă, şi cu toate că relativ puţini au primit-o atunci,
Domnul n-a îngăduit ca elementele oponente să capete controlul deplin asupra Bisericii. Era
un triumf în sămânţă şi un tip al ultimelor zguduiri ale Bisericii. Spiritul lui Dumnezeu a fost
multă vreme dezonorat şi întristat... Ce-ar fi fost dacă solia ar fi fost primită cu bucurie de o
majoritate de delegaţi?!
Totuşi, Mângâietorul avea să lucreze în continuare la inimile laodiceenilor ale
împotrivitorilor. Undele de şoc ale Conferinţei aveau să ajungă în spaţiu şi timp mai târziu, şi
după ani, decenii şi generaţii, să producă zguduiri mai mici cu efecte asemănătoare, sau pe
alocuri să se stingă ca şi cum nu s-ar fi proclamat acea solie. „Sindromul Minneapolis" este
boala şi primejdia noastră continuă, cu toate componentele de pe creasta şi de pe pantele
valului care s-a ridicat la 1888. Dar Conducătorul de atunci este încă la cârmă.
 48

O sută de ani prin pustiu

Treziri şi primejdii
Ceea ce a urmat Conferinţei este la fel de important de reţinut. Valurile soliei şi
valurile opoziţiei au continuat. Putem înţelege mult mai bine atât valoarea teoretică şi
practică a soliei de la Minneapolis, cât şi istoria sin spatele istoriei adventiste, dacă luăm
cunoştinţă şi învăţătură din tot ce a urmat.
Timp de mai mulţi ani, Jones şi Waggoner au continuat să vestească solia în
diverse locuri, producând înviorare, dar şi reacţii critice din partea oponenţilor. Ellen
White a susţinut, cu cuvântul şi condeiul, solia lor:
„Dumnezeu a ridicat oameni să facă faţă necesităţilor acestui timp, oameni care vor striga tare şi nu vor
cruţa, care -şi vor ridica glasul ca o trâmbiţă, ca să arate poporului meu nelegiuirile lui şi casei lui Iacov
păcatele lor. Lucrarea lor nu este doar de a proclama legea, ci a predica adevărul pentru acest timp -
DOMNUL NEPRIHĂNIREA NOASTRĂ...
Dar sunt unii care nu văd nici o necesitate a unei lucrări speciale în acest timp. In timp ce Dumnezeu
lucrează la trezirea poporului, ei caută să abată solia de avertizare, mustrare şi implorare. Influenţa lor
tinde să liniştească temerile poporului şi să-l împiedice a se trezi la solemnitatea acestui timp. Aceia
care fac acest lucru nu dau un sunet lămurit din trâmbiţă... Ei au fost prinşi în laţ de vrăjmaşul...
Dacă ei nu-şi vor schimba purtarea, vor fi notaţi în rapoartele cerului ca ispravnici necredincioşi în
lucrurile sacre care le-au fost încredinţate şi vor primi aceeaşi răsplată ca şi cei ce sunt în vrăjmăşie cu
Dumnezeu şi în răzvrătire făţişă contra Lui... " )RH 13 august 1889)
Multe asemenea solii au fost date în acei ani, uneori aproape săptămânal. Şi era
necesar, deoarece oponenţii se apărau în revista noastră. în RH din 11 iunie 1889,
Uriah Smith scrie rânduri care arată bine spiritul opoziţiei cât şi dificultatea de a
surprinde corectitudinea poziţiei cuiva, numai după logica verbală. Uriah Smith era
pe atunci redactorul revistei. Pe adresa redacţiei veniseră întrebări al cititorilor care
voiau să ştie dacă Waggoner şi Jones au dreptate. Smith simţea că nu-i poate apăra. El
declara că a crezut întotdeauna în îndreptăţirea prin credinţă, că aceasta fusese
întotdeauna doctrina bisericii, dar că ea trebuie cuplată cu ascultarea de lege, altfel este
fără valoare. El simţea că insistenţa celor doi evanghelişti asupra CREDINŢEI ca singură
putere mântuitoare, ar ignora autoritatea legii şi ar tinde spre antinomianism. El a scris:
„ Dar întrebăm, dacă un om îşi ia sarcina de a ţine legea în propria sa putere şi să-şi lucreze propria sa
neprihănire, poate el face aceasta? Nu se îmbracă el, oare, cu zdrenţe murdare?... Aşadar, la ce clasă de
oameni s-ar aplica această provocare, noi nu ştim. în schimb noi ştim că nu există în toată ţara un singur
adventist de ziua a şaptea care să nu fi fost educat mai bine decât că ar putea ţine poruncile în propria sa
putere, sau să facă orice altceva fără Christos. Aşa că este o adevărată pierdere de vreme să prezinţi
argumente înaintea unor oameni, pornind de la premize pe care ei niciodată nu şi le-au asumat. ".
Această replică mi se pare familiară... Aici vorbea laodiceanul tipic, în primul
rând, faptul că el nu vedea nevoia unei redeşteptări pornind de la soluţia credinţei în
Christos, pentru că nu simţea spiritul legalist, fariseic, în care trăia poporul, în ciuda
brumei de îndreptăţire prin doctrină, dovedeşte că acea ţinere a poruncilor „cu ajutorul
lui Christos" era o frază aproape goală. O asemenea atitudine spirituală, mai degrabă
decât doctrinală, vrea să sugereze faptul că noi, adventiştii de ziua a şaptea, ţinem
poruncile, în contrast cu nelegiuiţii şi este o dovadă a experienţei trăirii prin credinţă,
prin ajutorul lui Dumnezeu. Puţin efort, şi („cu ajutorul lui Dumnezeu", căci nu putem să
nu spune aceasta) ajungem desăvârşirea necesară. Iar dacă n-am ajuns, nu-i nimic; totul
este să facem cât putem. Restul va adăuga harul Domnului... Şi nici un cuvânt cald despre
Isus, nici o dorinţă de legătură vie cu El, nici o simţire mai profundă a ticăloşiei şi
 49

neputinţei noastre în faţa minunatei şi mult mai înaltei Legi a lui Dumnezeu care
străluceşte de slava lui Christos...
În predica Ellenei White din 17 iunie 1889 (Ms.5), Uriah Smith a primit un
răspuns pe măsură, la articolul său. Din nefericire nu deţin nimic din textul acelei predici
care trebuie a fi fost interesantă. Dar în RH, numărul din 2 iulie 1889, fratele Smith avea
să se apere în continuare.
Fratele W.H. Littlejohn, care era de partea lui Smith, a trecut şi el la ofensivă în
apărarea „legii". A publicat un tratat intitulat „îndreptăţirea prin credinţă" în care se aflau
ecourile glasului lui Smith. îl cita cu plăcere pe fratele Smith în susţinerea că
denominaţiunea adventismului de ziua şaptea susţinuse întotdeauna doctrina
îndreptăţirii prin credinţă şi că numai puţini nu o acceptaseră. El a refuzat să admită că
noi, ca popor, ne-am bizuit pe faptele noastre pentru îndreptăţire, în loc de a ne bizui pe
neprihănirea lui Christos. Peste mai mulţi ani, fratele Littlejohn a scris un articol care
ataca direct această mişcare de redeşteptare.
Timp de peste zece ani după Conferinţa din 1888, A.Jones şi E.Waggoner au fost
principalii vorbitori în conferinţe şi alte adunări importante, în adunările de tabără, de la
coasta Atlanticului până la coasta Pacificului. La Conferinţa din 1889, unde au vorbit
iarăşi amândoi, şi în special Alonzo Jones, a răsunat aceeaşi solie. Cum proiectul unei legi
duminicale în America era în perspectivă de a de realiza, fratele Jones a fost ales să
conducă Departamentul libertăţii religioase. Ca reprezentant al luptei pentru libertate
religioasă, Jones a ajuns o figură cunoscută şi în acelaşi an proiectul de lege a fost înfrânt.
Până în 1891, când a plecat în Australia pentru extinderea şi întărirea lucrării de
acolo, Ellen White a predicat şi ea în SUA această solie, sprijinind pe cei doi. Buletinul
Conferinţei Generale din 1891 raportează 17 prelegeri (studii biblice) dintre care 16 au
fost ţinute de Waggoner. în 1893, Jones a ţinut 24 de studii biblice publicate în B.C.G., iar
în 1895, 13 studii consecutive. Pentru 1897, Buletinul menţionează 11 studii ţinute de
Jones şi 19 de către Waggoner, unul vorbind dimineaţa, iar celălalt după amiaza. în 1899,
Waggoner a ţinut 3 studii şi Jones 7 studii. Aceste cifre dovedesc că nu a existat un spirit
de împotrivire generală faţă de aceşti soli şi că noii lideri de la Battle Creek favorizau
predicarea acestora.
A.Jones obişnuia să arate că strădaniile noastre de a câştiga favoarea divină prin
eforturi de felul ascultării Vechiului Legământ, sunt zadarnice. El accentua mult credinţa,
uneori chiar întrecând măsura şi etichetând pe adventiştii legalişti ca nefiind mai presus
de păgâni, care cred că se mântuiesc prin fapte... Leon Smith, fiul faimosului Uriah Smith,
a ţinut să ne transmită că „ ambele părţi aveau o atitudine greşită ". Chiar dacă opinia sa
ar putea fi părtinitoare, există dovezi că într-adevăr aceşti soli nu erau deloc perfecţi în
transmiterea acestei solii. Ellen White a recunoscut acest lucru şi le-a trimis mărturii
speciale. Dar lucrul cel mai important este că solia lor era exact cea necesară bisericii şi
imperfecţiunile omeneşti nu puteau fi o scuză pentru oponenţi, deoarece Ellen White
cerea examinarea Scripturii în acest punct. De ce n-au crezut ei măcar din încredere în
Spiritul care vorbea prin Ellen White?
Odată, pe când Waggoner ţinea o serie de prelegeri în marele Tabernacol de la Battle Creek, secondat
de Ellen White, care vorbea după amiază confirmând solia, ea s-a ridicat şi a declarat solemn că un înger al
Domnului stătuse în acea dimineaţă lângă vorbitor pe când el prezenta solia adevărului. Ea a protestat în
continuare contra formalismului şi legalismului rece şi în contra celor ce se temeau că această lumină „nouă" ar
încuraja fanatismul. Ea a declarat că fanatismul ar fi ultimul lucru de care noi, ca popor, suntem în primejdie;
încropeala este primejdia noastră.
Publicarea cuvântărilor lui Waggoner şi Jones în B.C.G. a făcut ca solia să ajungă şi
în alte părţi ale globului. Fraţii din Australia au primit cu interes şi lacrimi solia scrisă, în
1891.
 50

Dar, ceea ce a făcut cu adevărat farmecul acestei perioade în care a fost ,,aruncată
în ţărână slava omenească", este că o serie de împotrivitori de la Minneapolis s-au pocăit
sincer şi public, primind solia harului. îmi face mare plăcere să relatez aceste dovezi ale
iubirii şi puterii divine, aceste dovezi ale prezenţei unei mâini între roţile complicate ale
istoriei Bisericii.
Încă din 1889 au început să circule zvonuri că unii dintre oponenţii de la
Minneapolis începuseră să vadă lumina. Apoi, prin 1892 sau 1893, la o adunare în
Tabernacolul din Battle Creek, fratele Morrison, care îşi continuase cu fermitate rolul de
oponent, a cedat. într-una din cămăruţele alăturate şi-a revizuit conştiinţa înaintea lui
Dumnezeu. Apoi, în mod public, la Conferinţă, 1-a îmbrăţişat pe Jones cu lacrimi şi i-a
cerut iertare. Mulţi dintre cei prezenţi n-au uitat niciodată acea adunare în care nu
numai Morrison, ci şi alţii, s-au unit cu fraţii lor în Christos. Liderii care au onorat pe
Dumnezeu prin pocăinţa lor, au mărturisit public că ideile pe care le susţinuseră nu erau
biblice, cu privire la sursa neprihănirii noastre vine prin credinţa în Christos şi nu din
vreo faptă a noastră.
După o prelegere la care asistase, Uriah Smith a invitat un grup la biroul său de la
redacţie. Era o dimineaţă de sabat... Sprijinindu-se pe piciorul său de lemn, bătrânul
purtător de poveri a început să-şi descarce sufletul, în timp ce lacrimi fierbinţi îi şiroiau
pe obraji. El a mărturisit deschis păcatul împotrivirii sale şi păcatul necredinţei sale în
unele mărturii ale Ellenei White. Acum vedea că ea a avut întotdeauna dreptate şi a fost
inspirată în toate mărturiile ei. Apoi a vorbit favorabil despre soliile lui Waggoner şi
Jones, mărturisind că ceruse iertare Domnului şi rugând de asemenea pe fraţi să-1 ierte.
Ellen White, adresându-se acelui grup, avea să spună:
„ Când a murit soţul meu, în 1881, fratele Smith a înaintat şi m-a asigurat că mă va susţine în lucrarea
mea. Dar, fraţilor, n-a făcut-o, aşa cum v-a mărturisit el însuşi azi dimineaţă că a greşit... Dar acum am
de zece ori mai multă încredere în el decât când el şi-a apărat cu încăpăţânare părerile proprii... Am dori
ca voi să-l apreciaţi şi să-l preţuiţi".
Deşi fratele Smith n-a fost în stare să înţeleagă tot ce implica solia despre
Christos, prin această mărturisire el a ajuns din nou în armonie spirituală cu Domnul şi
cu fraţii săi şi a putut înainta în credinţă. Referitor la poziţia semi-ariană, nu a renunţat,
susţinând în continuare că Christos are un început cândva în veşnicii, dar nu mai credea
că Christos a fost prima creatură, ci un derivat din natura lui Dumnezeu. (De altfel, nici
Waggoner nu era absolut clar în această chestiune şi nici Crezul Nicean nu este clar când
îl recităm „născut iar nu făcut"; un Dumnezeu care a luat naştere, care are un început, nu
poate fi Dumnezeu). Despre Spiritul Sfânt, încă a rămas cu părea că este o „influenţă
divină", iar separarea ispăşirii de cruce era încă în mintea sa, deşi accepta cu toată inima
jertfa lui Isus. El avea mintea îndreptată numai asupra Sanctuarului de sus, pentru
ispăşire... Aceste idei au apărut pentru ultima dată în istoria adventistă, ieşind de sub
pana sa, prin lucrarea sa „Privind la Isus", editată în 1898. Din 1897, fratele Smith a
lucrat la redacţie ca adjunct al lui Jones, apoi din nou ca redactor-şef şi au fost în relaţii
bune.
Fratele Rufus Underwood, de asemenea dintre împotrivitori, a cerut iertare în cadrul
aceluiaşi grup, pentru poziţia pe care o luase la 1888, pentru propunerea de a nu se preda în
Colegiu nici o învăţătură biblică nouă. El a mărturisit că a greşit propunând şi susţinând
aceasta în timp ce Ellen White se declarase de partea soliei... Underwood a declarat mai târziu
că la o adunare de tabără ţinuse câteva studii despre Duhul Sfânt ca Persoană a Dumnezeirii şi
că pastorii care erau de faţă, punând la vot chestiunea, i-au cerut să nu mai continue. Deci, un
precedent fusese cu privire la nefericita procedură de a pune la vot dacă trebuie să se predice
Cuvântul.
 51

În ce priveşte pe fratele Geo Butler, după boala sa din 1888 a fost lovit prin boala
soţiei sale care, în urma unui atac de apoplexie a paralizat. El a trebuit să rămână lângă ea.
După mai multă meditaţie şi reflecţie, fratele Butler a făcut o declaraţie publică limpede în
RH din 13 iunie 1893. Referindu-se la marile schimbări petrecute în Biserică şi în viaţa sa
după 1888, el a mărturisit că nu are nici un fel de resentiment sau amărăciune pentru cei care
au fost promotorii acestei mişcări de redeşteptare.
„Eu cred pe deplin că Dumnezeu a binecuvântat mult, spre binele poporului Său şi spre binele cauzei,
marea agitaţie a doctrinelor îndreptăţirii prin credinţă şi a necesităţii însuşirii neprihănirii lui Christos
prin credinţă, spre mântuirea noastră...
Sunt foarte satisfăcut că o lumină adiţională de mare importanţă a strălucit asupra acestor subiecte şi
cred pe deplin că Dumnezeu a binecuvântat-o mult spre binele acelora care au acceptat-o... Un timp am
stat la îndoială cu privire la agitarea acestor subiecte pe care aici le confirm cu totul de bună voie... în
timpul Conferinţei de la Minneapolis şi după aceea, nu am simpatizat cu aceia care au adus lumina pe
care acum o primesc... Recunosc că am trecut personal prin încercări grele pentru curăţirea zgurii
încrederii în sine.... "
Mai mult, în următorul an (1894), la o adunare de tabără din Florida, Butler şi Jones au
vorbit de pe aceeaşi platformă, ceea ce a fost o deosebită bucurie pentru cei prezenţi. Jones,
Butler şi Kilgore au împărţit amvonul pentru proclamarea unei solii unite. în 1902, Ellen
White avea să scrie:
„Fratele Butler este tare în sănătate fizică şi spirituală. Domnul l-a pus la probă, l-a testat şi l-a încercat
aşa cum a făcut cu Iov şi cu Moise. Eu văd în pastorul Butler pe unul care şi-a umilit sufletul înaintea
lui Dumnezeu. Are un alt spirit decât pastorul Butler din anii mai demult. El şi-a învăţat lecţia la
picioarele lui Isus. După ce a îngrijit atât de mult de soţia sa suferindă şi necăjită, a ieşit din cuptorul de
foc, lămurit şi curăţit. Îl respect şi-l iubesc pe fratele meu ca pe serv al lui Dumnezeu. " (L 77/1902)
Peste tot pe unde ajungea solia aceasta în poporul lui Dumnezeu, aducea redeşteptare.
Ellen White scria:
„Am călătorit din loc în loc, luând parte la adunări în care se predica solia neprihănirii lui Christos. Am
considerat că este un privilegiu pentru mine de a sta alături de fraţii mei şi de a-mi depune mărturia mea
în favoarea soliei pentru acest timp; am văzut că puterea lui Dumnezeu însoţea solia oriunde era
vorbită... Poporul îşi mărturisea păcatele şi îţi însuşea neprihănirea lui Christos ". (RH 18 martie 1890)
În perioada aceasta - 1892 - a scris Ellen White minunata broşură „Calea către
Christos" care prezintă solia neprihănirii prin Christos în modul cel mai simplu şi mai
apropiat. De fapt, toate mărturiile ei de după 1888 sunt mult mai pătrunse de subiectul acesta
decât cele anterioare. Şi ea nu numai că a confirmat solia lui Waggoner şi Jones, dar a fost
nevoită să corecteze exagerările lui Jones, ca de pildă în scrisoarea din 9 aprilie 1893, adresată
lui Jones, din Napier (Noua Zeelandă):
„ Frate A. T. Jones,
Intr-un vis eram de faţă la o adunare şi o mare mulţime era prezentă. Se făcea că dumneata prezentai
subiectul credinţei şi al neprihănirii lui Christos atribuite prin credinţă. Dumneata repetai de multe ori
că faptele nu valorează nimic şi că nu există nici o condiţie. Subiectul era prezentat într-o lumină în
care eu ştiu că minţile vor fi încurcate şi nu vor primi impresia corectă cu privire la credinţă şi fapte, aşa
că am hotărât să-ţi scriu. Dumneata declarai acest lucru într-o manieră prea extremă. Există condiţii
pentru primirea îndreptăţirii şi sfinţirii, pentru primirea neprihănirii lui Christos. Eu înţeleg ce vrei să
spui dumneata, dar laşi o impresie greşită asupra multor minţi. Deşi faptele bune nu vor mântui pe
nimeni, totuşi este imposibil, chiar pentru un singur suflet să fie salvat fără fapte bune. Dumnezeu ne
salvează sub această lege: că trebuie să cerem dacă dorim să primim, trebuie să căutăm ca să putem găsi
şi să batem ca să ni se deschidă.
...Eu ştiu că dumneata vezi ca şi mine în realitate aceste subiecte... totuşi, prin felul în care te
exprimi, aduci confuzie în multe minţi. Şi după ce ţi-ai exprimat gândul în mod radical cu privire la
fapte, când ţi se pun întrebări asupra acestei probleme, ea nu stă clară chiar în mintea dumitale şi nu
poţi defini principiile corecte înaintea altei minţi şi ajungi incapabil să-ţi armonizezi declaraţiile cu
 52

propriile principii, cu propria credinţă. (Apoi E. White prezintă condiţiile puse de Isus tânărului bogat,
citând din Luca 18,18-23)... Iată aici condiţii şi Biblia este plină de condiţii.
Aşadar, când dumneata spui că nu există condiţii şi faci anumite declaraţii atât de radicale, împovărezi
minţile oamenilor şi unii nu pot vedea consecvenţă în expresiile dumitale. Ei nu pot vedea cum s-ar
armoniza aceste expresii cu declaraţiile clare ale Cuvântului lui Dumnezeu. Te rog, fii atent asupra
acestor puncte. Aceste afirmaţii tari cu privire la fapte, nu fac niciodată mai tare poziţia noastră. Din
contră ele ne slăbesc poziţia, căci sunt mulţi care te vor considera ca un extremist şi vor pierde lecţiile
bogate pe care dumneata le ai pentru ei chiar cu privire la subiectele de care au nevoie...
Frate, este greu pentru mintea omenească să înţeleagă acest subiect, aşa că nu încurca minţile cu idei
care nu se pot armoniza cu Cuvântul. Te rog să ai în vedere că sub învăţătura lui Christos, mulţi dintre
ucenici erau lamentabili şi neştiutori; dar când Spiritul Sfânt pe care L-a promis Isus a venit asupra lor
şi a făcut pe nehotărâtul Petru campion al credinţei, ce transformare a avut loc în caracterul său! Nu
pune nici o pietricică în calea unui suflet slab în credinţă, ca nu cumva să se poticnească de prezentări şi
expresii exagerate. Fii totdeauna consecvent, calm, profund şi solid. Nu merge la extrem în nici o
privinţă ci ţine-ţi picioarele pe stâncă solidă. O, scump şi preţios Mântuitor!... Cel ce are poruncile
Mele, acela Mă iubeşte; şi cel ce Mă iubeşte, va fi iubit de Tatăl Meu. Eu îl voi iubi şi Mă voi arăta
lui...
Acesta este adevăratul test - împlinirea cuvintelor lui Christos... O, fratele meu, umblă cu Dumnezeu
în mod atent. Aminteşte-ţi că există unii ai căror ochi sunt aţintiţi asupra dumitale, aşteptând să întreci
măsura, să te poticneşti şi să cazi. Dar dacă te ţii în umilinţă aproape de Isus, totul este bine ".
Fratele Olsen, preşedintele Conferinţei Generale între 1889-1897, a fost unul dintre cei
preocupaţi de acest subiect. Referitor la Conferinţa din 1893, el spunea:
„Locul acesta devine tot mai solemn din cauza prezenţei lui Dumnezeu. Presupun că nimeni dintre noi
n-a mai participat vreodată la o asemenea adunare. Cu siguranţă Domnul vine foarte aproape şi
descoperă tot mai mult lucrurile Sale, lucruri pe care înainte noi nu le-am apreciat şi înţeles pe deplin.
Este evident totodată, că solia Martorului Credincios este apreciată mai mult decât în trecut...
M-am întristat văzând că unii încearcă să predice îndreptăţirea prin credinţă când ei nu ştiu, în realitate,
nimic despre aceasta. Niciodată nu veţi putea predica îndreptăţirea prin credinţă până nu o veţi cunoaşte
aşa cum este în Christos Isus. Nu încercaţi să predicaţi îndreptăţirea prin credinţă şi nici un alt adevăr
până când nu-l veţi cunoaşte aşa cum este el în Isus Christos. Atunci acest subiect va fi natural şi
puterea lui Dumnezeu va fi cu dumneavoastră. " (CGB, 7-8 feb. 1893)
Este clar că pe măsură ce solia se întindea, Satana se pregătea să o contracareze prin
exagerări, prin vorbăria unora şi prin neaşteptate atacuri, pentru ca spiritul laodicean şi legalist
să se perpetueze. Afară de aceasta, plecarea Ellenei White în Australia a fost o nouă încercare
pentru poporul lui Dumnezeu. în mare parte, primirea soliei în diferite locuri, s-a datorat
soliilor ei care confirmau poziţia lui Jones şi Waggoner. Şi, ca întotdeauna, existau poate şi
dintre aceia care nu îndrăzneau să se opună pe faţă soliilor ei. Dar cum vor merge lucrurile în
lipsa ei? Ce cale vor urma chiar principalii crainici ai soliei? Dumnezeu trebuia să încerce pe
poporul Său.
N-ar trebui să ne lăsăm înşelaţi de aparenţa lucrurilor. Anii de redeşteptare de după
1888 n-au reprezentat începutul unei redeşteptări crescânde în poporul lui Dumnezeu, ci doar
un val de redeşteptare, în timpul căreia opoziţia nu a încetat pe deplin şi după care starea
spirituală a devenit la fel ca înainte de Minneapolis, ba în unele cazuri particulare, chiar mai
periculoasă.
Existau în comitetul Conferinţei Generale persoane care ar fi dorit să scape de
influenţa şi autoritatea Ellenei White care susţinea aceste redeşteptări aprinse de la focul soliei
neprihănirii lui Christos. Preşedintele Olsen susţinea solia şi pe Ellen White, dar în curând
avea să se prindă şi el într-o capcană, fără să ştie bine ce face. La Conferinţa din 1891, care
este raportată în istoria noastră adventistă ca fiind un succes spiritual, când se părea că solia
este pe cale de a înflăcăra şi purifica Biserica întreagă, Comitetul Misiunii Externe, în frunte
cu preşedintele Olsen şi cu William White ca secretar, a hotărât trimiterea Ellenei White şi a
lui Willian White în Australia, pentru a impulsiona şi conduce lucrarea începută acolo de alţii.
 53

Vizita lor în Europa, înainte de 1888 se dovedise o binecuvântare, de aceea se considera că

lucrarea din Australia poate avea aceeaşi ocazie. Olsen şi Willie nu şi-a dat seama că unii din
comitet voiau să scape America de influenţa familiei White.
Ellen White vedea că ideea aceasta nu slujeşte interesul lucrării generale şi sperase că
aceasta nu se va realiza. A căuta sfatul lui Dumnezeu, dar Dumnezeu nu i-a dat nici un
răspuns deosebit. Totuşi, unii dintre conducători stăruiau mult ca ea să meargă acolo,
încurajând-o că acolo nu va mai purta atâtea poveri şi se va putea devota scrisului. Neprimind
nici o lumină de la Dumnezeu, ea s-a supus, aşa cum era de drept, dorinţei Conferinţei
Generale. Peste mai mulţi ani ea avea să înţeleagă de ce a lucrat Dumnezeu astfel:
„Pentru ca poporul nostru din Battle Creek să simtă că trimiterea şi plecarea noastră au fost rezultatul
sfatului omenesc, nu al Domnului... Era o dorinţă a lor atât de mare ca noi să plecăm, încât Dumnezeu a
îngăduit ca să se întâmple aceasta. Cei ce erau plictisiţi de mărturiile date, au fost lăsaţi astfel fără
persoanele care îi deranjau. Despărţirea noastră de Battle Creek a trebuit să lase pe oameni să-şi urmeze
propria lor voinţă şi cale pe care ei o consideră superioară căii Domnului...
Dacă tu, frate Olsen, ai fi stat pe o poziţie corectă, nu s-ar fi făcut atunci acea mişcare. Domnul ar fi
lucrat pentru Australia prin alte mijloace, iar la Battle Creek, în inima lucrării, ar fi fost menţinută o
puternică influenţă. Acolo am fi stat umăr la umăr creând o atmosferă sănătoasă care să fie simţită în
toate conferinţele...
Când eu am plecat, mulţi au simţit o uşurare, dar nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu tine însuţi; şi Domnul
a fost ofensat, pentru că El ne-a spus să stăm la cârma vasului, la Battle Creek."
O altă lecţie din această perioadă este incapacitatea fratelui Smith (şi poate şi a altora
dintre cei pocăiţi de atitudinea de la Minneapolis) de a se alipi cu totul acestei solii. Una este a
recunoaşte jignirea adusă lui Waggoner şi păcatul necredinţei în mesajul Ellenei White şi alta
este să te preocupi intens de studiul soliei pe care ai respins-o, predicând-o apoi prin cuvânt şi
literă. Ellen White scria lui Uriah Smith din Australia:
„Nu pot spune cât mă îndurerează să văd pe unii dintre fraţii noştri mergând pe o cale despre care eu
ştiu că nu este plăcută lui Dumnezeu... Acelaşi spirit care s-a manifestat mereu în trecut, se dă pe faţă la
fiecare ocazie. Dar acesta nu vine din Duhul lui Dumnezeu...
Tu ai pierdut o experienţă bogată şi puternică. Şi pierderea aceea care rezultă din respingerea comorilor
preţioase ale adevărului, prezentate ţie este încă pierderea ta. Tu nu te afli unde ar dori Dumnezeu...
Multe idei confuze privind neprihănirea lui Christos şi îndreptăţirea prin credinţă, sunt rezultatul
poziţiei pe care ai luat-o tu faţă de oamenii lui Dumnezeu şi faţă de solia trimisă... îndreptăţirea prin
credinţă şi neprihănirea lui Christos sunt temele ce trebuie prezentate unei lumi ce piere. O, dacă ai
putea să-ţi deschizi inima faţă de Isus. Vocea lui Isus, marele vânzător al comorii cereşti, te cheamă
acum!" (Let. 24/1892)
O altă scrisoare semnificativă, scrisă fratelui Smith în 12 ianuarie 1898, ne clarifică
mai mult situaţia:
Sunt bucuroasă că Domnul, în îndurarea Sa, cercetează iarăşi biserica. Inima mea tremură când mă
gândesc la multele ocazii când El a venit şi Sfântul Său Spirit a lucrat în Biserică; dar după ce efortul
imediat a încetat, procedeele pline de har ale lui Dumnezeu au fost uitate. Mândria, indiferenţa
spirituală, reprezintă raportul scris în ceruri. Aceia care au fost cercetaţi de îndurarea şi harul bogat al
lui Dumnezeu, au dezonorat pe Răscumpărătorul lor prin necredinţă... "
Apoi, Ellen White descrie cu lux de amănunte felul lucrării lui Isus când a venit în trup
de om, căutând roade în via poporului Său şi negăsind, rugându-se cu lacrimi pentru a-i Săi,
dovedind compasiune, milă şi gingăşie faţă de suferinzi. Ellen White descrie tabloul
vindecării multora, în special compasiunea lui Isus faţă de mame şi copii, vindecarea copiilor
lor bolnavi, cuvintele de mângâiere rostite de Isus. Apoi continuă:
„Acel Mântuitor v-a vizitat în............. La fel de sigur cum a umblat pe străzile Ierusalimului, dorind să
sufle viaţă spirituală în inimile celor descurajaţi şi gata să moară, a venit El la voi. Tocmai cetăţile care
au fost atât de mult binecuvântate de prezenţa Sa, de iertarea Sa, de vindecările Sale, L-au lepădat.
 54

Ierusalimul este o reprezentare a ceea ce va fi biserica dacă refuză să primească lumina şi să umble în
lumina dată de Dumnezeu. Ierusalimul a fost favorizat de Dumnezeu ca depozitar al comorilor sacre.
Totuşi poporul Ierusalimului a pervertit adevărul şi a dispreţuit toate avertizările şi ameninţările. N-au
voit să respecte sfaturile Sale. Curţile templului au fost murdărite de negustori şi tâlhari. Au fost nutrite
egoismul şi iubirea de „Mamon ", invidie şi ceartă. Fiecare căuta să câştige din partea sa. Christos s-a
întors de la ei zicând: O, Ierusalime, cum pot să te părăsesc? De câte ori aş fi dorit să strâng pe copiii
tăi, cum îşi strânge găina puii sub aripi, dar n-aţi voit!... La fel este mâhnit Christos şi plânge asupra
comunităţii noastre, asupra instituţiilor noastre de învăţământ, care nu au răspuns cererii lui
Dumnezeu... "
Deşi Ellen White s-a bucurat din inimă de redeşteptările produse şi de mărturisirile
care au avut loc, ea ştia mai mult decât ce se vedea la suprafaţă. Ea ştia ce îi arăta Dumnezeu,
realitatea mai profundă pe care istoricii adesea nu o văd. Nu numai că redeşteptarea n-a fost
generală şi n-a fost urmată de o reformă profundă, dar odată cu mărturisirile şi pocăinţa
oponenţilor principali, un nou val de opoziţie încerca să anihileze totul, ca şi cum Satana era
în mod vizibil hotărât să şteargă pomenirea meritelor lui Christos.
„în cer este întristarea din cauza orbirii spirituale a multora dintre fraţii noştri... Domnul a ridicat soli şi
i-a îmbrăcat cu Duhul Său... Nimeni să nu-şi ia riscul de a se interpune între popor şi solul cerului. Solia
lui Dumnezeu va ajunge la popor. Şi dacă n-ar fi nici un glas printre oameni care s-o transmită, pietrele
vor striga. Eu chem pe fiecare pastor să caute pe Domnul să dea la o parte mândria, lupta pentru
întâietate şi să-şi umilească inima înaintea lui Dumnezeu. Ceea ce ţine comunităţile în slăbiciune este
răceala inimii, necredinţa acelora care ar trebui să aibă credinţă. " (RH 26 iulie 1892)
Peste doi ani, Ellen White a vorbit astfel despre starea întregii biserici:
„ Solia către biserica din Laodiceea este aplicabilă nouă ca popor, într-o mare măsură. Ea ne-a fost pusă
înainte de multă vreme, dar n-afost luată în seamă cum ar fi trebuit. Când lucrarea pocăinţei este sinceră
şi adâncă, membrii bisericii, în mod individual, vor cumpăra bunurile bogate ale cerului. " (7 SDABC
961)
În bună parte, răspunzători de această stare, erau membrii conducători influenţi din
Battle Creek, inima organizaţiei, oameni care încă se opuneau soliei neprihănirii lui Isus iar
prin poziţia şi atitudinea lor influenţau poporul. Printre aceştia se numărau Harmon Lindsay
(trezorierul Conferinţei Generale) şi A. Henry (şeful Casei de Editură Review and Herald
P.A.). Fratele Olsen, preşedintele, era un om bun, care primiseră cu plăcere solia şi aprecia
sfaturile Ellenei White. Dar el nu avea forţa spirituală necesară de a pune în aplicare aceste
sfaturi. Fiind înconjurat de colaboratori potrivnici soliei, Olsen era mai interesat de păstrarea
unităţii printre credincioşi decât de aplicarea cuvântului pe care Dumnezeu i-1 trimisese prin
solul Său special. într-o scrisoare adresată lui O. Tait la 27 august 1896, Ellen White scria:
„Mă simt foarte întristată pentru fratele Olsen .I-am scris mult în legătură cu această situaţie. El mi-a
răspuns mulţumindu-mi pentru scrisorile care i-au sosit la timp, dar n-a acţionat potrivit cu lumina pusă
înaintea lui timp de mai mulţi ani privitor la acest subiect, el s-a aventurat înainte pe calea sa, contrar
luminii pe care i-a dat-o Domnul. Toate acestea încurcă discernământul său spiritual şi în legătură cu
interesul general, cu înaintarea morală sănătoasă a lucrării, se dovedeşte un străjer necredincios. El
urmează o cale dăunătoare discernământului său spiritual şi face pe alţii să vadă lucrurile într-o lumină
denaturată. El a dat dovezi incontestabile că nu consideră mărturiile pe care Domnul a găsit cu cale să
le dea poporului Său, ca fiind vrednice de respect, sau ca având suficientă greutate pentru a influenţa
cursul acţiunilor sale.
Sunt întristată dincolo de posibilitatea de a mă putea exprima în cuvinte. Fără îndoială că fratele Olsen a
acţionat ca Aron cu privire la aceşti oameni care s-au opus lucrării lui Dumnezeu, chiar din timpul
Conferinţei de la Minneapolis. Ei nu s-au pocăit de căile lor în a se împotrivi luminii şi dovezilor. Cu
mult timp înainte, am scris lui A.R. Henry, dar n-am primit nici un răspuns. Recent am scris lui Harmon
Lindsay şi soţiei sale, dar cred că el nu va considera chestiunea ca fiind destul de importantă pentru a-
mi răspunde.
După lumina pe care I-a plăcut lui Dumnezeu să mi-o dea, până când situaţia lucrării din ţară se va mai
însănătoşii, cu cât mai puţine călătorii lungi va face fratele Olsen, împreună cu ajutoarele sale alese,
A.Henry şi H. Lindsay, cu atât va fi mai bine pentru cauza lui Dumnezeu. Câmpurile îndepărtate vor
 55

merge la fel de bine şi fără aceste vizite. Boala care este în inima lucrării otrăveşte sângele şi este
transmisă astfel la organele şi membrele pe care ei le vizitează... Şi în ciuda stărilor de lucruri slabe şi
bolnave din ţară, unii au simţit o mare povară să ia toate aceste organisme de credincioşi sub aripile lor
„pământeşti"... Mulţi dintre cei ce au lucrat ca sfătuitori în comitet şi în adunări de consiliu, trebuie să
fie înlăturaţi. Alţii trebuie să le ia locul, căci vocea lor nu e vocea lui Dumnezeu. Aceşti oameni nu mai
sunt numiţi Israel, ci înlocuitori. Au lucrat atât de mult ei înşişi, în loc de a fi lucraţi de Duhul Sfânt,
încât ei nu mai ştiu ce spirit îi mână la acţiune.
Orbirea spirituală a minţilor omeneşti pare să se adâncească. Există oameni care mânuiesc lucrurile
sfinte şi care totuşi sunt neconvertiţi. Toţi aceştia trebuie înlocuiţi cu oameni care nu au numai o
cunoaştere a adevărului, ci care practică adevărul... Ar fi fost mult mai bine să fi schimbat oamenii din
organisme şi comitete decât să fie reţinuţi chiar aceşti oameni mai mulţi ani, până când socotesc că
afirmaţiile lor trebuie adoptate fără discuţie - şi în general - nu s-a ridicat nici un glas în direcţia opusă.
" (Let. 100/1896)
Situaţia bisericii din acest timp şi în special situaţia conducerii de la Battle Creek şi a
marii comunităţii de acolo, care era privită ca un model de către fraţii de pretutindeni, poate fi
înţeleasă mai bine în urma studierii scrisorilor E.G.White care au fost complicate şi publicate
în „Mărturii speciale pentru predicatori" o lucrare care nu este căutată şi studiată aşa cum ar
merita. Să urmărim câteva dintre declaraţiile şi avertizările Spiritului Profetic din anii 1892-
1896 în rezumat şi în citate. Ele dovedesc că solia de la 1888 nu-şi ajunsese scopul nici măcar
cu aceia care au înaintea tuturor datoria de a o primi şi exemplifica: Sunt teribile scrisorile din
aceşti ani „de exil" ai Ellenei White, scrisori pline de durere, de avertizări solemne, de
mustrări severe.
În scrisoarea datată la 3 iulie 1892 din Melboume, Australia, încă de la început sunt
adresate atâtea mustrări şi sunt enumerate atâtea păcate şi atitudini greşite, încât este foarte
dificil de făcut un rezumat al scrisorii. Este mustrat legalismul, susţinerea legii şi doctrinei
fără sfinţirea vieţii, neconsacrarea inimii, lipsa poverii sufleteşti pentru salvarea celor pierduţi.
Lipsa de spiritualitate, plafonare spirituală şi mintală, lipsa de interes pentru îndreptăţirea şi
desăvârşirea prin Christos, nepreţuirea avantajelor şi ocaziilor, alipirea de păcat, fapte
necurate, mândrie, egoism, laudă de sine. Ellen White arată că se bucură din toată inima că
existau totuşi unii care umblau cu Dumnezeu în umilinţă şi temere, luptându-se cu ispitele şi
patimile inimii, biruind prin credinţă. Apoi se roagă pentru ca „aceia care au primit mare
lumină" să se depărteze de fărădelege, privind la crucea de pe Golgota ca să ajungă cea mai
înaltă ţintă.
În continuare, Ellen White afirmă că din pricina umblării în despărţire de Christos, s-a
ajuns la stări de împietrire în păcate cunoscute şi repetate, la manifestarea egoismului,
mândriei, certei, ambiţiei, lipsei de milă şi a faptelor rele. Apoi, subliniază că aceeaşi stare de
lucruri domneşte printre cei ce predică.
„Şi dacă nu va avea loc o reformă radicală printre cei întinaţi şi nesfinţiţi, ar fi mai bine ca asemenea
oameni să părăsească misiunea de predicatori şi să-şi caute altă ocupaţie, în care cugetele lor
nerenăscute să nu aducă atâta dezastru asupra poporului lui Dumnezeu. "
„ ...Aceia care au avut mare lumină dar n-au umblat în ea, vor avea un întuneric proporţional cu lumina
pe care au nesocotit-o... "
În continuare, mesagera Domnului mustră lipsa de iubire creştină din Biserică şi
avertizează că vor apare unii cu idei sucite susţinând că cu mare lumină... Predicatorii sunt
sfătuiţi să-i trateze cu înţelepciune, răbdare, blândeţe şi amabilitate pe asemenea rătăciţi,
căutând să înveţe prin prezentarea pozitivă a adevărului şi nu prin repetarea şi ridiculizarea
teoriilor acelor eretici. Apoi, Ellen White arată nevoia de a folosi talentaţii încredinţaţi cât
timp este ocazia, înaintea întoarcerii Stăpânului. Ea arătat că motivul insuccesului în lucrare
este încrederea în sine, lipsa de unire cu Christos.
„Până când ei nu vor avea gândul lui Christos şi nu vor învăţa adevărul aşa cum este el în Isus, nu vor
putea săvârşi mult. Eu umblu tremurând înaintea lui Dumnezeu. Nu ştiu cum să vorbesc sau să descriu
 56

cu pana marele subiect al sacrificiului ispăşitor. Nu ştiu cum să prezint, cu o putere vie, acele subiecte
care mi-au fost înfăţişate. Tremur de teama de a nu micşora cumva marele plan de mântuire prin
cuvinte fără greutate. îmi plec sufletul în respect şi adoraţie lui Dumnezeu şi zic: „ Cine este vrednic de
aceasta?" în ce cuvinte să mă exprim, şi cum să scriu fraţilor mei ca ei să prindă razele de lumină care
strălucesc din cer? Cum să le vorbesc? " "
În rândurile următoare, profeta Bisericii se referă cu mâhnire, la atmosfera rece din
Biserică, la pieirea dragostei dintâi asemenea comunităţii efesene. Apoi, adaugă:
,, O, de ar trezi Domnul pe cei ce sunt în poziţii cu răspundere, ca să nu mai întreprindă lucrarea
sprijinindu-se pe propria lor isteţime... Lucrarea ieşită astfel din mâinile lor este lipsită de pecetea şi
inscripţia lui Christos." „Egoismul este caracteristica a tot ceea ce fac acei lucrători neconsacraţi. Ei au
nevoie continuă de rugăciune, dar ei nu fac aceasta. Ei trebuie să vegheze şi să se roage, ei trebuie să
simtă sfinţenia acestei lucrări. Dar nu o simt... Şi dacă nu se pocăiesc, sfeşnicul lor va fi mutat din locul
lui... "
„Există unii care nici nu ard, nici nu luminează, totuşi sunt mulţumiţi... "
Mustrând uşurinţa cu care se procedează la alegerea şi la trimiterea de
predicatori în lucrare, Ellen White adaugă:
„ Prin faptul că s-au primit şi s-au păstrat în lucrare oameni care persistă în a-şi păstra nedesăvârşirile
caracterului lor şi care nu dau destulă dovadă că sunt chemaţi ca predicatori, s-a scoborât prea mult
standardul misiunii de predicator. Sunt mulţi în posturile de răspundere, care nu ascultă de porunca
apostolului (Rom.13,14) ci urmăresc împlinirea poftelor lor fireşti.
Dacă lucrătorul se îmbracă cu Domnul Christos şi găseşte în El înţelepciune, sfinţire şi răscumpărare, el
va putea reprezenta religia lui Isus. Tot succesul şi toată răsplata lui se află în Christos... Cum se face că
aceia care au fost angajaţi cu mult timp în lucrarea de predicare, nu au crescut deloc în harul şi
cunoştinţa Domnului Isus? Mi-a fost arătat că ei îşi satisfac pornirile egoiste şi nu fac decât ceea ce se
potriveşte cu gustul şi cu ideile lor. Se îngrijesc pentru satisfacerea mândriei şi senzualităţii şi îşi aduc
la îndeplinire ambiţiile şi planurile lor. Ei sunt plini de stimă de sine.
Dar, deşi pornirile lor rele li se par tot atât de scumpe ca şi mâna lor dreaptă sau ochiul lor drept, ele
trebuie scoase, altfel lucrătorul nu poate fi primit de Dumnezeu. Se pun mâinile asupra oamenilor,
rânduindu-i ca predicatori, înainte de a fi examinaţi dacă sunt destoinici pentru lucrarea cea sfântă. Ce
bine ar fi să se facă o examinare radicală înainte de a-i primi ca predicatori, decât a~i trece printr-o
strictă examinare după ce au fost stabiliţi în poziţiile lor şi au imprimat caracterul lor asupra lucrării. "
În încheierea scrisorii, ea se referă la o viaţă de consacrare în slujba evanghelizării,
experimentând viaţa şi urmând exemplul desăvârşit al Domnului Christos.
La 3 august 1892, scriind din acelaşi loc, Ellen White se adresa fraţilor din Australia
unde lucrarea abia începuse, să practice cea mai strictă economie, deoarece fiecare dolar poate
reprezenta un suflet câştigat. Ea îndemna la tăgăduire de sine, simplitate în îmbrăcăminte şi
renunţare la podoabe şi alte lucruri inutile. După ce pomeneşte exemplul Mântuitorului, ea
spune :
„La acest început de lucrare misionară, nu trebuie să repetăm acele lucruri pe care Domnul le-a
condamnat în America, adică cheltuiala de bani pentru lucruri nefolositoare, pentru satisfacerea
mândriei şi a dorinţei de a fi văzut. Evitaţi cu stricteţe orice lucru de felul acestora... în mâncare, în
îmbrăcăminte şi în mobilarea şcolilor noastre, respectaţi simplitatea adevăratei evlavii... în orice
moment să urmăm de aproape exemplul dat de Mântuitorul."
Apoi sfătuieşte pe predicatori şi pe soţiile lor să fie adevărate exemple în această
privinţă, educând şi influenţând tineretul la simplitate, chiar dacă unele podoabe ar fi ieftine.
în acest context, Ellen White dedică multe rânduri unui amănunt semnificativ: purtarea
verighetei. Ea arată că această podoabă lumească trebuie înlocuită cu un caracter curat şi
sfânt, adevărata verighetă ce uneşte sufletul nostru cu Christos.
În anul următor (23 martie 1893) Ellen White a scris un mesaj special adresat unui fals
reformator care se ridicase în Biserică. Folosind unele citate „tari" din scrisorile Ellenei
White, acesta declarase că Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea a devenit Babilon. De
 57

asemenea el era contra organizaţiei, oprea plătirea zecimii şi „descoperise" timpul „exact" al
revenirii Domnului... Scrisoarea este deosebit de interesantă, deoarece asemenea oameni au
apărut mereu şi au îndreptat atenţia oamenilor în direcţii false, îndepărtând atenţia de la esenţa
soliei adventiste, de la neprihănirea Domnului Christos, de la principiul unităţii creştine, fiind
mânaţi de un legalism şi fariseism fanatic. Ei sunt de fapt, cele mai alese roade ale
tradiţionalei împotriviri a poporului nostru faţă de Mărturii. Ei sunt urmarea laodiceanismului
şi produsul cel mai iute al apostaziei pe care ei înşişi o condamnă fără să o vadă unde trebuie.
Redăm câteva rânduri din scrisoarea Ellenei White:
„Dragă frate Stanton Garmire,
Eu nu sunt de acord cu poziţia ta, căci Domnul mi-a arătat că o astfel de poziţie va fi luată de către cei
ce sunt în rătăcire. Pavel ne-a avertizat în această privinţă: (vezi 1 Tim.4,1 citat...) Dragă frate, aud că tu
înveţi că Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea este Babilon şi că toţi cei ce vor să fie mântuiţi trebuie să
iasă din ea. Tu nu eşti singurul suflet amăgit în felul acesta de către diavolul. în timpul celor 40 de ani
trecuţi, s-au ridicat oameni, unul după altul, susţinând că Domnul le-ar fi trimis aceeaşi solie. Dar îmi
permit să-ţi spun că această solie pe care o vesteşti tu, este una din acele amăgiri satanice destinate să
provoace confuzie prin comunităţi.
Dragă frate, tu ai pierdut cu siguranţă calea... Dacă tu înveţi că Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea
este Babilon, faci o nedreptate. Dumnezeu nu ţi-a dat o astfel de solie ca s-o vesteşti. Satan se va folosi
de orice suflet de care se poate apropia şi va insufla oamenilor teorii rătăcite sau căi sucite, dând loc la
o excitaţie falsă, abătând astfel sufletele de la adevărata solie pentru acest timp. îmi închipui că unii vor
fi amăgiţi de solia ta, pentru că unii sunt plini de curiozitate şi dornici după ceva nou.
Nu căuta să cucereşti şi să perverteşti Mărturiile spre a susţine o asemenea rătăcire... S-au mai ridicat şi
alţi zeloşi care au proclamat o asemenea solie, dar de fiecare dată mi s-a arătat că nu era adevărată...
Eu am înţeles că tu predici de asemenea că nu trebuie să plătim zecime. Dragă frate, scoate-ţi
încălţămintea din picioare, căci locul pe care stai este sfânt...
Ne apropiem, într-adevăr, de sfârşit. Dar dacă tu s-au vreun altul va fi amăgit de vrăjmaş şi se va
încumeta să fixeze timpul venirii lui Christos, acela va face aceeaşi lucrare care a adus ruina sufletelor
în trecut. Dacă tu porţi jugul lui Christos, dacă iei asupra ta povara Sa,vei vedea că este destul de făcut
în aceeaşi direcţie în care lucrează servii lui Dumnezeu, adică în a predica pe Christos şi pe El răstignit.
Dar orice om care se va scula şi va vesti o solie care anunţă ceasul, ziua şi anul apariţiei lui Christos, îşi
ia asupra sa un jug de a vesti o solie pe care Domnul nu i-a dat-o niciodată...
Dumnezeu are o Biserică pe pământ, care este poporul Său ales ce păzeşte poruncile Sale. El nu
conduce nişte ramuri separate ca nişte oi rătăcite, una ici şi una acolo, ci un popor. Adevărul este o
putere sfmţitoare; dar biserica luptătoare nu este biserica triumfătoare. Există neghină printre grâu. „
Vrei să mergem s-o smulgem?" - întrebau servii. „Nu, pentru ca nu cumva, smulgând neghina să
smulgeţi totodată şi grâul". Năvodul Evangheliei nu prinde numai peşti buni ci şi răi. Şi numai Domnul
cunoaşte pe cei ce sunt ai Săi.
Datoria fiecăruia dintre noi este de a umbla în umilinţă cu Dumnezeu. Nu trebuie să căutăm vreo solia
ciudată şi nouă. Nu trebuie să gândim că aleşii lui Dumnezeu care se străduiesc să umble în lumină, ar
compune Babilonul. Bisericile decăzute formează Babilonul. Babilonul nutreşte principii otrăvitoare,
vinul rătăcirii. Acest vin al rătăcirii este format de acele doctrine false cum sunt: nemurirea naturală a
sufletului, chinurile veşnice ale nelegiuiţilor, tăgăduirea preexistentei lui Christos înainte de Betleem,
apărarea şi înălţarea primei zile a săptămânii, în locul zilei binecuvântate de Dumnezeu şi alte de felul
acesta. "
Scriind şi altora asupra acestui caz, Ellen White avertizează astfel întreaga Biserică de
această „teorie cu caracter înșelător şi distructiv". Stanton Garmire publicase printre
adventişti o broşură cu titlul Loud Cry (Marea strigare) în care folosea în mod nepotrivit şi
fals declaraţii ale Ellenei White, pentru a face să pară că Ellen White este de partea sa, aşa
cum ea sprijinise pe Jones şi Waggoner. Ellen White a declarat:
„Eu ştiu că solia lor este amestecată cu adevăr, dar adevărul e mistificat prin împletirea cu rătăcirea... "
 58

Nu este greu să ghicim ce anume urmărea Satana prin asemenea mişcare. De când a
răsunat solia neprihănirii lui Christos în Biserica din Minneapolis, vrăjmaşul adevărului a pus
la cale tot felul de invenţii, pe orice cale posibilă, ca să stingă flacăra.
Ellen White era conştientă că acest spirit era de aceeaşi natură cu acela care învinuise
pe marele preot Iosua pe vremuri (Zah.3). Referitor la lepădarea organizaţiei şi comunităţii
frăţeşti şi soliei clădite de Domnul, ea a arătat că „ unii ca aceştia sunt în mare amăgire şi nu
lucrează în direcţia în care lucrează Christos ".
„ Cei ce susţin că comunităţile adventiste de ziua a şaptea ar fi Babilon, sau o parte din el, ar face mai
bine dacă ar sta acasă. Ar face mai bine să stea puţin şi să mediteze care este solia de vestit pentru
acest timp. în loc să lucreze împreună cu uneltele divine pentru pregătirea unui popor care să stea în
ziua Domnului, ei au trecut de partea părătorului fraţilor care îi învinuieşte înaintea lui Dumnezeu zi şi
noapte. "
Asemănând pe aceşti învinuitori cu Satana, acuzatorul lui Iosua şi al tuturor fraţilor, ea
continuă arătând că acesta este spiritul balaurului, spiritul gloatei care alege pe Baraba în locul
lui Isus. Ea arată, apoi, că acelaşi spirit va fi dat pe faţă de toate clasele şi sectele împotriva
poporului lui Dumnezeu care stă în haine murdare înaintea lui Dumnezeu care stă în
îmbrăcarea marelui preot Iosua, ca tip al poporului lui Dumnezeu, Ellen White declară
solemn:
„ Oricât de slab şi de plin de defecte ar fi poporul lui Dumnezeu, totuşi acei care se întorc de la
necredinţă în această generaţie nelegiuită şi perversă şi vin înapoi la ascultarea de Dumnezeu, stând
pentru apărarea legii Sale Sfinte şi dregând spărturile făcute în ea de către omul fărădelegii sub
călăuzirea lui Satana, sunt socotiţi ca fii ai lui Dumnezeu. Şi prin neprihănirea lui Christos, ei stau ca
desăvârşiţi înaintea Sa. "
Acest caz, cu toate implicaţiile sale, nu şi-ar avea locul în această lucrare dacă n-ar fio
anumită tentaţie care avea să rătăcească şi în viitor pe mulţi, abătând atenţia de la solia din
1888 sau proclamând-o exact pe dos. Vorbind despre cazul din timpul ei, Ellen White se
referă şi la viitor:
,, Dumnezeu are un popor pentru care tot cerul este interesat şi ei sunt pe pământ singurul obiect scump
inimii lui Dumnezeu. Oricine citeşte aceste cuvinte să le dea adevărata consideraţie. Aş dori, în numele
lui Isus, să le întipăresc în fiecare suflet. Dacă se ridică cineva dintre noi sau afară de noi cu o solie care
declară că poporul lui Dumnezeu face parte din Babilon şi susţine că marea strigare este o chemare de a
ieşi dintre ei, puteţi şti că aceasta nu este solia adevărului... Asemenea soli vor veni şi vor susţine că
sunt trimişi de Dumnezeu, dar susţinerea lor este falsă, căci ei nu sunt plini de lumină, ci de întuneric.
Acestea vor fi solii de învinuire contra poporului lui Dumnezeu, asemenea lucrării făcute de satana. Şi
aceste solii vor răsuna tocmai la timpul când Dumnezeu va zice poporului Său: Scoală-te şi
luminează!... " (Isaia 60,1 citat)
Referindu-se din nou la pilda neghinei, Ellen White declară în aceeaşi scriere:
„În timp ce Domnul aduce în Biserică suflete cu adevărat pocăite, Satana aduce în acelaşi timp,
persoane nepocăite... Intre membrii Bisericii se exercită continuu două influenţe opuse. O influenţă
lucrează la purificarea comunităţii, iar alta la coruperea poporului lui Dumnezeu. "
„Deşi există rele în Biserică şi vor fi până la sfârşitul lumii, totuşi Biserica din aceste ultime zile
trebuie să fie lumina lumii... Biserica, deşi slabă şi defectuoasă, având nevoie de mustrări, avertismente
şi sfaturi, este singurul obiect de pe pământ căruia Christos îi dă cea mai mare atenţie... Nu există decât
o singură biserică în lume care stă în prezent la spărtură, drege zidul şi rezideşte locurile pustiite de
multă vreme... "
Într-un nou articol al Ellenei White, publicat în R.H. din 17 octombrie 1893, ea spunea
referitor la acest spirit:
„Aceştia vor să dărâme ceea ce Dumnezeu vrea să clădească prin solia laodiceană. El răneşte, dar nu
pentru a pierde, ci pentru a vindeca. El mustră, ceartă şi pedepseşte, dar numai pentru ca, în cele din
urmă, să restabilească şi să aprobe. Cât de mult s-a bucurat inima mea de raportul Conferinţei Generale
care spune că multe inimi s-au îmblânzit şi umilit (se referă la valul de pocăinţe ale unor foşti oponenţi
 59

în Conferinţa de la 1893 — n.a.). Cât de fericită am fot şi am aflat că mulţi l-au primit pe Isus...dar cum
se face că aceste broşuri care renunţă Biserica adventistă de ziua şaptea ca fiind Babilon, s-au răspândit
tocmai în timpul cât Biserica primea revărsarea Spiritului Sfânt? "
Aceste cuvinte ne arată iar şi iar că spiritul din spatele acestei „strigări" era spiritul lui
Satan care urmărea distragerea atenţiei de la solia actuală. Spiritul care trezise împotrivirea lui
Morrison, Butler, Smith şi a celorlalţi, îi părăsea pe aceştia pentru a intra în nişte minţi de altă
factură. Acelaşi legalism, aceeaşi împotrivire sau indiferenţă surdă, doar cu altă culoare. în
timp ce în primul caz spiritul acesta vorbea în numele „organizaţiei", după al doilea caz s-a să
tune radical împotriva organizaţiei. Dar faptul ţi mai trist, ceea ce trebuie a fi avut o influenţă
mai puternică asupra poporului, a fost că printre cei mai înalţi reprezentanţi ai organizaţiei şi
printre predicatori, au continuat să existe împotriviri faţă de solie şi persoane neconvertite.
Poate că aceştia vor fi fost suficient de zeloşi contra lui Stanton Garmire şi a strigării lui, dar
istoria arată că n-au fost deloc în a aplica în viaţa lor şi în stilul de lucrare şi conducere, solia
cerească şi sfaturile inspirate. într-o scrisoare din 3 august 1894, Ellen White afirma între
altele:
„Un spirit aspru, nedrept şi critic a fost tolerat printre aceia care au ocupat poziţii cu răspundere în
lucrarea lui Dumnezeu. Dacă acei care au tolerat acest spirit nu se pocăiesc, li se va lua dreptul de a
participa în comitetele de consfătuire ...Dacă ei nu se pocăiesc, glasul lor nu trebuie să mai fie auzit în
comitetul de consfătuire; căci rezultatul dobândit va fi mai mult vătămător decât câştigător. în asemenea
împrejurări, nedreptatea predomină, oamenii îşi calcă cuvântul, nutresc bănuieli rele. Neîncrederea,
gelozia, vorbirea de rău se produc chiar în legătură cu lucrarea lui Dumnezeu. Un zel fals este luat
drept râvnă pentru lucrarea lui Dumnezeu; dar haina vrednică de plâns şi murdară a eului personal
trebuie nimicită şi înlocuită cu primirea neprihănirii lui Christos. Spiritul de apăsare care are loc între
membrii Bisericii este cel mai teribil lucru. Este adevărat că unii au comis greşeli şi au alunecat, dar
este tot atât de adevărat că aceste rătăciri şi alunecări nu sunt mai grave în ochii lui Dumnezeu ca
asprimea şi spiritul neiertător al acelora care critică şi judecă pe alţii... "
Şi pentru a nu ne înşela asupra modelului „hainei de nuntă" care trebuie îmbrăcată,
pentru a înţelege corect caracterul neprihănirii prin credinţă, care nu constă în acceptarea unei
dogme liberale, ci în nutrirea unui principiu viu în toate compartimentele vieţii, adică o trăire
prin credinţă, Ellen White continua în aceeaşi scrisoare:
,,Vom avea noi haina de nuntă?... Vom avea o evlavie personală?... Una este a vesti Legea şi cu totul
alta a o practica. Numai împlinitorii Legii vor fi îndreptăţiţi înaintea lui Dumnezeu; căci cei ce
împlinesc cu adevărat Legea, reprezintă caracterul lui Dumnezeu şi nu mint împotriva adevărului... "
Într-altă scrisoare din 30 octombrie 1894, Ellen White mustra din nou păcatul foarte
răspândit al criticismului şi pândirii greşelilor. Scrisoarea aceasta este deosebit de interesantă.
între altele, este condamnat abuzul de autoritate şi lipsa de adevărată iubire care se manifestau
printre unii predicatori şi membri:
„Dar dacă din partea lucrătorilor se manifestă o astfel de nesocotire a porunci exprese a lui Christos de
a ne iubi unii pe alţii după cum ne-a iubit El, atunci cum putem aştepta noi ca fraţii să asculte de
poruncile oamenilor muritori şi de regulamentele şi specificările hotărâte despre felul în care ei să
lucreze?... Mai bine să căutăm pe Dumnezeu cu toată inima şi să lăsăm la o parte năzuinţa după
întâietate; „ căci voi toţi sunteţi fraţi".
Ellen White continuă apoi pe tema aceasta, referindu-se la situaţia Bisericii în 1894,
vorbind despre un anumit „jug" pregătit de unii predicatori pentru colegii lor, despre anumite
scaune de judecători şi legiuitori, despre nişte false prerogative de a prescrie reguli pentru
lucrători. Profetul adaugă:
„Blestemul fiecărei comunităţi din zilele noastre este că oamenii nu aprobă metodele lui Christos. Ei
gândesc că pot îmbunătăţi regulile date de Evanghelie şi se simt astfel liberi a le defini, sperând astfel
să reformeze comunităţile şi pe lucrători. "
 60

Referindu-se în continuare la predicatorii de atunci ai Bisericii, Ellen White spunea

lucruri care dovedesc că solia ei era într-adevăr de origine cerească. Nici un profet fals n-a
rostit asemenea sfaturi:
„Bărbaţii care stau acum în faţa poporului, ca reprezentanţi ai lui Christos, au, în general, mai mult
talent decât educaţie. Dar ei n-au folosit bine facultăţile lor, întrebuinţând tot timpul şi ocaziile lor...
Predicatorii noştri vor trebui să dea socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru ruginirea talentelor pe care
El le-a dat ca să fie perfecţionate prin exerciţiu. Ei ar fi făcut o lucrare de zece ori mai înţeleaptă dacă s-
ar fi străduit a deveni uriaşi intelectuali. Întreaga lor experienţă din înalta lor chemare, este de puţină
valoare, pentru că ei s-au mulţumit a rămâne aşa cum sunt. Eforturile lor de a dobândi cunoştinţă nu vor
împiedica creşterea lor spirituală, dacă vor studia aceasta din motive drepte şi idealuri curate...
Ca popor, suntem, în unele privinţe, cu mult în urmă în lucrarea misionară. Noi nu facem nici a
douăzecea parte din binele pe care l-am fi putut săvârşi în poziţii de răspundere, pentru că egoismul
predomină în mare măsură printre noi. Unii sunt invidioşi pe alţii, temându-se că vor fi stimaţi mai mult
decât ei înşişi... E nevoie acum de bărbaţi cu un intelect cultivat în orice parte a lucrării lui Dumnezeu;
căci începătorii nu pot face o lucrare acceptabilă în desfăşurarea comorilor ascunse pentru a îmbogăţi
sufletele... Până acum nu s-a putut realiza scopul de a avea bărbaţi mari şi nu s-au format printre noi
bărbaţi de o inteligenţă mai mult decât mediocră."
În scrisoarea din 31 ianuarie 1895, Ellen White vedea şi alte flori negre care se
dezvoltau în centrul lucrării, lucruri care dovedesc că solia de la Minneapolis nu-şi făcuse
efectul drit.
„Timpuri solemne şi serioase au venit peste noi şi încurcăturile vor creşte până la sfârşitul timpului... La
Battle Creek, fraţii noştri nu văd toate lucrurile în adevărata lor lumină... Ideile lor despre libertatea
religioasă sunt împletite cu sugestii care nu vin de la Spiritul Sfânt, iar cauza libertăţii religioase e
şubredă. Boala ei nu poate fi vindecată decât prin harul şi nobleţea lui Christos... Numai Marele Medic
poate aplica balsamul din Galaad. Aceşti oameni să citească cartea lui Neemia, cu inimile umilite şi
atinse de Spiritul Sfânt... "
Era vorba de o poziţie extremă în aplicarea principiului libertăţii religioase.
Conducerea de la Battle Creek fusese foarte zeloasă şi conştiincioasă în a plăti impozit pentru
proprietatea sanatoriului şi capelei adventiştilor de ziua a şaptea, deşi n-ar fi fost obligatoriu,
după cât se pare, şi totodată încerca să ţină sub control strict procedurile fraţilor din misiunile
externe de peste ocean, ca nu cumva aceştia să accepte anumite favoruri pe care le făceau
uneori autorităţile... Ellen White a amintit însă de regii persani care au împlinit planul lui
Dumnezeu dăruind libertate şi daruri şi a criticat ideea a celor conducători ai adventiştilor de
ziua a şaptea care, în loc să vadă în aceasta mâna lui Dumnezeu pentru progresul lucrării, erau
în primejdie să trezească antipatia autorităţilor prin refuzarea acestor favoruri. Ellen White a
declarat că dacă am fi fost mai înţelepţi, am fi primit mai multe favoruri din partea
guvernelor.
În scrisoarea din 2 februarie 1895, Ellen White critica monotonia serviciilor divine
„risipa de bani şi lipsa de activitate misionară care predominau printre membrii". Reprezintă
acesta un tablou mai roz decât înainte 1888? Şi nu este şi astăzi, aici, experienţa noastră?
„Dacă nu ne deşteptăm pe deplin şi în general, cei ce nu cunosc adevărul pentru acest timp, ne-o vor lua
înainte şi ne vor bloca drumul... Cât timp va fi necesar oare, pentru trezirea celor uşuratici care
trândăvesc de ani de zile în Battle Creek? Când vor deveni ei martori credincioşi pentru Dumnezeu?...
Câţi din ei îşi iau timp pentru meditaţie şi rugăciuni stăruitoare? Câţi s-au educat în deprinderi
economice care să poată aduce daruri şi jertfe pentru casa lui Dumnezeu? Câţi au făcut sforţări serioase
spre a încuraja pe alţii să lucreze pentru Maestru?... Cine poate spune câtă lucrare ar fi putut fi făcută în
comunităţile noastre, dacă cei ce au apărat adevărul n-ar fi părăsit acele comunităţi slabe pentru a se
îngrămădi în Battle Creek?"
În scrisoarea din 19 februarie 1895, Ellen White mustra abuzul de autoritate al unora
din conducere şi stilul de „subordonare" şi dependenţă de om care predomina în centrul
lucrării:
 61

„Nu este rânduiala lui Dumnezeu ca vreun om sau vreo clasă de oameni să pretindă că Dumnezeu i-a
făcut pe ei conştiinţă pentru fraţii lor sau să-şi întindă mâna lor muritoare în chip de „patronare", ca să
stăpânească peste lucrătorii delegaţi ai Domnului, primejduind astfel siguranţa moştenirii Domnului cât
şi pe a lor proprie şi întârziind lucrarea lui Dumnezeu... Domnul trebuie crezut şi servit ca fiind Marele
„Eu Sunt" şi noi trebuie să ne încredem necondiţionat Intr-însul. Nu permiteţi nici unui om să prescrie
legi care să ia locul Legii lui Dumnezeu. Nu educaţi pe oameni să privească la oameni şi să se încreadă
în oameni... Dacă oamenii nu s-ar amesteca în planul lui Dumnezeu şi l-ar lăsa-să lucreze asupra
minţilor şi caracterului spre a le forma după planul Său, ar fi săvârşită o lucrare care ar rezista la cele
mai aspre încercări. "
Tema aceasta a „subordonării" şi abuzul de autoritate va fi mereu atacată de Ellen
White mai mulţi de-a rândul. Şi se pare că unii nu au auzit nici astăzi mustrarea acestui păcat
care adesea paralizează sistemul organizaţiei vii.
În scrisoarea din 1 mai 1895, trimisă din Hobart (Tasmania), Ellen White se referă la
această problemă dând ca exemplu pe servul cel rău care zice în inima sa că Domnul întârzie
şi bate pe tovarăşii săi de slujbă. Apoi ea se referă la spiritul lui Cain patriarhul, faţă de fratele
său mai mic ce avea un alt spirit. După ce face aplicaţie la situaţia din 1895, ea declară că
„Domnul este în ceartă cu toţi bărbaţii care " procedează la fel. Care era cauza acestei stări?
„Imediat ce un om se desparte de Dumnezeu, aşa încât inima lui nu se mai supune puterii Spiritului
Sfânt, însuşirile lui Satana se dau pe faţă şi el începe să apese pe semenul său.
De la asemenea om va porni o influenţă contrară adevărului, dreptăţii şi neprihănirii. . Această
dispoziţie s-a manifestat în instituţiile noastre nu numai în relaţiile dintre lucrători, dar şi în dorinţa
arătată de o instituţie de a stăpâni peste toate celelalte. Mulţi dintre cei însărcinaţi cu răspunderi
grele, dar care n-au o legătură vie cu Dumnezeu, au fost şi sunt dispreţuitori ai Spiritului Sfânt. Ei au
tolerat tocmai acelaşi spirit pe care l-au avut Core, Datan şi Abiram şi iudeii de pe vremea lui Isus.
Repetate avertismente au venit de la Dumnezeu pentru aceşti bărbaţi, dar ei l-au azvârlit la o parte
luându-şi riscul de a merge pe aceeaşi cale... Dacă Dumnezeu le va păstra încă viaţa şi dacă ei vor nutri
acelaşi spirit ce a caracterizat umblarea lor atât înainte cât şi după întrunirea de la Minneapolis, ei ar
împlini în totul faptele acelora pe care Christos i-a osândit când era pe pământ...
Primejdiile zilelor din urmă sunt deja asupra noastră. Citiţi Matei 25,14. Satan pune stăpânire peste
orice suflet care nu este în mod hotărât sub stăpânirea Spiritului Sfânt. Unii au nutrit ură împotriva
bărbaţilor pe care Dumnezeu i-a însărcinat să ducă lumii o solie specială. Ei au început această
lucrare satanică la Minneapolis. Iar apoi, când au văzut şi simţit demonstraţia Spiritului Sfânt, dând
dovadă că solia era de la Dumnezeu, ei au urât-o şi mai mult deoarece era o mărturie împotriva lor. Ei
n-au voit să-şi umilească inimile şi să se pocăiască, dând slavă lui Dumnezeu şi apărând dreptatea. Ei
au mers mai departe în spiritul lor de invidie, de gelozie şi de bănuieli rele cum au făcut iudeii. Ei şi-au
deschis inimile faţă de vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al oamenilor. Cu toate acestea, oamenii aceştia au
păstrat încă poziţii cu răspundere şi au dat lucrării forma semănării lor proprii, pe cât le-a fost posibil...
Acei ce sunt acum primii, dar care au fost necredincioşi în lucrarea lui Dumnezeu, vor fi în curând cei
de pe urmă, dacă nu se pocăiesc. Dacă nu cad repede de pe stâncă şi nu se zdrobesc, dacă nu se nasc din
nou, spiritul care a fost nutrit până aici va fi nutrit şi în continuare. Glasul cel dulce al harului nu va fi
recunoscut de ei... Ei au trâmbiţat cu zel împotriva entuziasmului şi fanatismului... Credinţa pe care
Dumnezeu pretinde ca poporul Său să o exercite este numită de ei fanatism...
Dacă adevărul nu tronează în inimă şi lumina nu ia locul întunericului, atunci cei ce mânuiesc
răspunderi sfinte devin slujitori ai întunericului, „orbi şi conducători de orbi", nişte nori fără apă,
mânaţi încoace şi încolo de vânturi, nişte pomi tomnatici, fără rod, de două ori morţi, dezrădăcinaţi..."
În scrisoarea de la 1 septembrie 1895, trimisă din Cooranbong (Australia), Ellen White
relua nevoia de lucrare misionară intensă şi iubitoare, declarând că predicatorii se ocupă prea
mult de cei ce cunosc deja adevărul şi nu lasă pe cele 99 de oi pentru a o căuta pe cea rătăcită.
Apoi s-a referit din nou la pilda cu robul credincios şi înţelept, care dă celorlalţi robi hrană la
vremea potrivită, veghind ca ei să-şi facă lucrul lor. Apoi se referă la servul cel rău şi declară:
„Cei ce stau acum fără lucru, vor primi sentinţa: Cântărit şi găsit cu lipsă. Ei ştiut voia stăpânului dar n-
au făcut-o. Ei au avut lumina adevărului şi orice avantaj dar şi-au ales propriile lor interese egoiste. De
aceea vor fi lăsaţi să piară împreună cu aceia pe care n-au căutat să-i salveze... "
 62

Într-o nouă scrisoare datată 13 septembrie 1895, din Granville (Australia), Ellen White
accentuează iarăşi nevoia de lucrare personală şi în special nevoia de înţelepciune pentru ca
predicatorii să poată trata cu răbdare pe împotrivitori şi să nu intre în lupte de cuvinte cu ei.
De asemenea, Ellen White a accentuat nevoia de consfătuire a lucrătorilor, spiritul de unire şi
egalitate. Deşi ea a condamnat abuzul de autoritate şi dependenţa de conducători, ea a mustrat
pe cealaltă extremă, spiritul de independenţă. De fapt, cele două extreme reprezintă exact
acelaşi spirit, cu deosebirea că se dă pe faţă în condiţii opuse. Un independent încrezut, care
dispreţuieşte de regulă hotărârile şi sfaturile fraţilor săi, care nu se poate supune, va fi un
dictator perfect în cazul în care va avea norocul să fie ales într-o poziţie de conducere. Ecuaţia
este valabilă şi în sens. Ellen White a condamnat în această scrisoare concentrarea
adventiştilor la Battle Creek, construirea acelui,,Ierusalim modern" cu bani care ar fi trebuit să
meargă în lucrare. Ea a sfătuit să se împrăştie lumina reformei sanitare cât mai departe şi să
nu fie mulţumiţi cu marele sanatoriu de la Battle Creek. Ea a condamnat rugăciunile lungi şi
predicile lungi care întrec ora. Şi, din nou, a mustrat spiritul de stăpânire asupra altora:
„ Trebuie să spun fraţilor mei din orice parte a lucrării:Eu nu pot să tac. Ei nu lucrează după principii
drepte. Cei ce stau în poziţii de răspundere trebuie să simtă că poziţia lor însemnată i-ar face să fie
oameni cu judecată infailibilă. Toate faptele oamenilor sunt sub jurisdicţia Domnului. întotdeauna este
mai sigur pentru oameni să ţină seama că numai la Cel Prea înalt se găseşte adevărata cunoştinţă...
Nu toţi cei ce au fost reprezentanţi ai lucrării sunt şi creştini adevăraţi. Intre ei predomină un spirit
dornic de a stăpâni asupra altora. Sunt unii care se privesc pe ei înşişi ca o autoritate. Îşi exprimă
părerile şi au rezoluţii cu privire la lucruri în care n-au nici o experienţă. "
Ellen White se referă aici, aşa cum explică în continuare la problema unor manuscrise
care ar fi meritat publicate, dar cei ce căutau să „stăpânească" totul, s-au pronunţat negativ
asupra unor lucruri în care n-aveau nici o experienţă, atât în ce priveşte conţinutul cât şi
munca literară în sine.
„Manuscrisele au fost puse în mâinile unor oameni criticoşi, a căror pricepere era atât de orbită încât nu
puteau discerne însemnătatea spirituală a subiectului... Ei n-aveau nici studiu, nici practică în ce
priveşte producţiile literare... Pentru ei ar fi fost mai sincer să spună „Eu n-am experienţă în această
ramură... Scuzaţi-mă, fraţilor, căci în loc de a instrui pe alţii, am eu nevoie să fiu instruit de altul!" Dar
aceasta era departe de cugetul lor. Ei se exprimau liber cu privire la subiecte despre care nu ştiau
nimic... A sosit timpul când, în numele şi tăria lui Dumnezeu, biserica de o credinţă statornică şi de
discernământ în cele sfinte, trebuie privită ca un motiv suficient pentru a îndepărta pe cineva din
lucrarea lui Dumnezeu. Tot astfel şi tolerarea unui temperament violent şi a unui spirit aspru şi
poruncitor, ne arată că posesorul acestor însuşiri nu trebuie pus acolo unde să decidă cu privire la
chestiuni importante... Un om pătimaş nu trebuie să aibă nici o parte în lucrarea cu sufletele...
Toţi cei ce reprezintă în mod fals pe Christos, imprimând asupra lucrării un caracter rău încurajează
astfel pe cei ce sunt în legătură cu ei să facă la fel. In interesul sufletului lor şi al acestora ce sunt în
primejdie, din cauza influenţei lor, ei ar trebui să demisioneze; altfel vor fi raportaţi în cer ca făcători
de rele având hainele mânjite de sângele multor suflete. Astfel de oameni duc pe alţii la descurajare
încât să-şi piardă credinţa... In deosebi cei ce ocupă poziţii de directori sau membrii ai comitetului de
conducere... nu trebuie să fie aspri. Nu trebuie să permitem ca buzele noastre să rostească cuvinte
pripite şi poruncitoare.
Fraţilor, trataţi pe oameni ca pe oameni, nu ca pe nişte robi, cărora le porunciţi după capriciul vostru.
Cel ce se lasă stăpânit de un spirit aspru şi poruncitor mai bine să se facă păstor la oi, asemenea lui
Moise. Numai un creştin cu inima întreaga poate fi un om desăvârşit şi amabil. Iar când Christos
locuieşte în suflet, Duhul Său se va descoperi în umblarea, în cuvintele şi faptele lui... Astfel de
lucrători vor fi lumina lumii. "
Scriind astfel, Ellen White repeta aceleaşi mustrări pe care le dăduse în scrisoarea din
8 martie 1895, când asemănase acest spirit de stăpânire şi asprime, cu fapta lui Uza şi cu focul
străin adus de fiii lui Aron.
„Domnul nu a pus pe niciuna din uneltele Sale omeneşti sub dictatura şi controlul acelora care singuri
nu sunt decât oameni muritori şi rătăcitori. El nu a încredinţat oamenilor puterea de a zice: Tu trebuie să
 63

faci aceasta şi tu aceasta. Dar în Battle Creek s-a exercitat o putere pe care Dumnezeu nu le-a
încredinţat-o şi El va judeca pe cei ce-şi asumă această autoritate...
Mult mai puţină putere şi autoritate trebuie exercitată faţă de uneltele omeneşti ale lui Dumnezeu.
Fraţilor, lăsaţi pe Dumnezeu să guverneze... Mâini şi minţi nesfinţite au avut prea multă putere
încredinţată lor... Trebuie să ne ferim de legile făcute de oameni de aceste planuri şi metode care nu
sunt în acord cu principiile Cuvântului cu privire la raportului omului faţă de semenul său. „ Voi sunteţi
fraţi. "
Starea de lucruri din prezent trebuie schimbată astfel mânia lui Dumnezeu va veni peste uneltele Sale
care nu lucrează după metoda lui Christos. A dat oare, Dumnezeu vreunuia din voi însărcinarea de a
domni peste moştenirea Sa? Acest fel de a lucra a fost introdus de ani de zile. Dumnezeu vede toate
acestea şi este dezgustat.
În continuare, Ellen White amintea de prietenii lui Iov şi de spiritul aspru şi nemilos pe
care-1 manifestă unii faţă de cei căzuţi şi ameţiţi de păcat şi de remuşcări. Ea stăruie mult în
această privinţă şi spune:
„Cei ce poartă răspunderea lucrării trebuie să înţeleagă că ei, sunt sub cea mai solemnă obligaţie de a
ajuta acestor suflete...
Chestiunea aceasta mi-a fost prezentată în felul următor: Un om care era gata să se înece, luptându-se
zadarnic cu valurile, a văzut o luntre şi cu ultimele puteri a reuşit să ajungă până la ea şi să se apuce
marginea ei. în slăbiciunea sa el nu putea vorbi, dar agonia de pe faţa sa ar fi mişcat orice inimă
simţitoare. Dar cei din barcă i-au întins oare mâinile ca să-l tragă înăuntru? Nu! întreg cerul privea cum
acest om era lovit de valuri peste mâinile sale slabe agăţate de barcă şi nemaiputându-se ţine, a fost
smuls de valuri şi scufundat în adânc pentru totdeauna. Această scenă mi-a fost repetată iar şi iar. "
Faptul că scrisoare după scrisoare venită din Australia nu avea de adus laude şi
aprecieri, ci atât de multe mustrări severe şi avertismente, ar trebui considerat ca o dovadă
suficientă că solia îndreptăţirii nu-şi făcuse efectul nici pe departe. în septembrie 1895 Ellen
White scria din Granville:
„Sufletul meu nu se poate linişti... în centrul lucrării s-au creat astfel de situaţii încât toate celelalte
instituţii au urmat aceeaşi cale. Chiar Conferinţa Generală s-a corupt prin sentimente şi principii
nedrepte. La întocmirea planurilor s-au manifestat aceleaşi principii care au stăpânit în Battle Creek d
un timp foarte îndelungat...
Mi-a fost arătat că poporul iudeu nu s-a coborât deodată în acea stare de decadenţă, în ce priveşte
cugetele şi faptele. Din generaţie în generaţie ei au clădit pe teorii false, alcătuind principii în opoziţie
cu adevărul... Planurile contrare adevărului şi dreptăţii sunt introduse pe ascuns cu susţinerea că sunt
„spre progresul lucrării"... dar nici un avantaj nu se poate câştiga prin lipsirea membrilor familiei lui
Dumnezeu de individualitatea lor sau de drepturile lor. Toate aceste fapte sunt urâte de Dumnezeu.
(Contextul arată că Ellen White se referea la aceeaşi problemă a tipăririi unei cărţi).
Marele, Sfântul şi Milostivul Dumnezeu nu va fi niciodată în unire cu faptele necinstite. El nu va apăra
nici o singură atingere a nedreptăţii. Oamenii au tras foloase necinstite de la aceia pe care îi consideră
ca fiind subordonaţi lor; ei vor sau să stăpânească sau să nimicească. în această privinţă nu va putea
avea loc nici o schimbare reală până când nu va avea loc o mişcare decisivă, de a aduce o altă ordine de
lucruri...
Nici un plan sau metodă nu trebuie adoptată în vreuna din instituţiile noastre, care să lege mintea sau
talentul cuiva de controlul judecăţii omeneşti; căci aceasta n-ar fi după rânduiala lui Dumnezeu... Nici o
dezonoare mai mare nu se poate aduce lui Dumnezeu ca aceia de a pune talentele altora sub absoluta
stăpânire a uneltei muritoare, chiar dacă beneficiul obţinut ar fi folosit pentru progresul lucrării...
Metodele lui Satan au un scop unic, de a face din oameni sclavii altui om.
Puterea despotică ce s-a dat pe faţă, ca şi când funcţiile ar face pe oameni dumnezei mă înspăimântă...
Această dictatură este un blestem, prin oricine şi oriunde s-ar exercita. Stăpânirea peste moştenirea
Domnului va crea un dezgust faţă de autoritatea omenească, încât rezultatul va fi stare de
nesubordonare... Rezultatul va fi pierderea încrederii chiar în activitatea bărbaţilor credincioşi... Spiritul
de dominaţie se extinde şi asupra preşedinţilor de conferinţe. Dacă un om, bizuindu-se pe puterea sa,
caută să stăpânească asupra fraţilor săi, simţind că este investit cu autoritate de a face voinţa sa ca
putere stăpânitoare, atunci cea mai bună şi cea mai sigură cale este de a-l schimba din postul său, altfel
 64

va aduce mare vătămare... Poziţia unui om nu-lface nici cu o iotă sau corn de literă mai mare în ochii
lui Dumnezeu; numai caracterul are valoare... Dacă oamenii care pretind a fi servi ai lui Dumnezeu
nesocotesc a lua caracterul lui Dumnezeu ca model şi se îndepărtează de onoare şi dreptate în
comportarea faţă de aproapele, Satan se bucură că i-a inspirat cu însuşirile lui. Ei calcă pe urmele
romanismului...
Îndreptăţirea prin credinţă în Christos a fost nesocotită de unii pentru că este contrară spiritului lor
şi întregii lor experienţe de viaţă. A domni şi a dicta a fost întreaga lor umblare. "
Asemănând această cruzime şi apăsare cu atitudinea lui Amalec şi referindu-se la o
pedeapsă cu atât mai mare cu cât lumina acestor „stăpânitori" era mai mare decât Amalec,
Ellen White zice apoi:
„În privinţa aceasta pot fi scrise multe pagini. Conferinţe întregi au fost molipsite de aceleaşi principii
sucite... Dumnezeu va lucra pentru curăţirea Bisericii Sale. Vă spun adevărul. Domnul este în
perspectivă de a se întoarce şi a distruge instituţiile care sunt numite cu Numele Lui. Cât de curând El
va începe acest proces de lămurire...
Nu a fost voia lui Dumnezeu a concentra toate lucrurile la Battle Creek... Domnul a dat avertismente
pentru prevenirea acestei situaţii demoralizante, dar n-au fost luate în seamă...
Fac apel la fraţii mei să se trezească. Dacă nu va avea loc repede o schimbare, eu trebuie să renunţ la
realitatea acestui popor; oameni nepocăiţi nu trebuie să fie administratori şi directori într-o atât de
sfântă lucrare... "
În anul 1896 Ellen White a scris mai multe scrisori publicate în Mărturii Speciale. în
scrisoarea din 6 februarie, trimisă din Cooranbong Ellen White mustra din nou egoismul
multor lucrători, lucrarea sub inspiraţia Satanei şi împotrivirea faţă de Duhul Sfânt. Din nou
ea vorbeşte despre ,, orbi şi conducători de orbi" şi adaugă:
„O, dacă aş putea avea vestea îmbucurătoare că voinţa şi mintea acelora din Battle Creek care au stat ca
pretinşi conducători...
Scrisoarea din 30 mai 1896 este foarte instructivă cu privire la spiritul acelui timp.
Ellen White se referea la nevoia atât de mare de Spiritul Sfânt. Referindu-se la opoziţia faţă de
solia specială a timpului, ea a adăugat:
„Unii au tratat pe Spiritul Sfânt ca pe un musafir nepoftit şi au refuzat să primească acest dar bogat, au
refuzat să-L cunoască, întorcându-se de la El şi osândindu-L ca fiind fanatism... Când Spiritul Sfânt
lucrează prin unelte omeneşti, El nu ne întrebă pe noi pe ce cale să lucreze. El se manifestă adesea pe
astfel de căi la care nu ne aşteptam. Christos n-a venit aşa cum îl aşteptau iudeii... Ideile oamenilor
muritori sunt considerate infailibile fiindcă sunt albe de bătrâneţe... Aceasta este primejdia la care este
expusă acum Biserica şi anume ca invenţiile oamenilor muritori să prescrie în mod precis, calea pe care
să vină Spiritul Sfânt... Spiritul Sfânt nu linguşeşte pe nimeni şi nici nu-şi face lucrarea după deviza
vreunui om... Câne el va veni ca mustrător, prin vreo unealtă omenească, pe care Dumnezeu o va alege,
datoria oamenilor este de a asculta şi urma glasul Său. "
Pentru a ilustra felul cum a fost tratat Spiritul Sfânt în experienţa Minneapolis şi Battle
Creek, Ellen White descrie cu lux de amănunte felul cum a tratat Sinedriul din Ierusalim pe
apostolii plini de Duhul Sfânt care puseseră în faţa preoţilor poporului singura cale de
îndreptăţire, pe Christos. Apoi face o aplicare actuală:
„Chiar adventiştii de ziua a şaptea sunt în primejdie de a închide ochii faţă de adevăr, aşa cum este el în
Isus. Si aceasta pentru că el este în contrazicere cu unele lucruri pe care ei le-au susţinut a ji adevărate,
dar despre care Spiritul Sfânt învaţă că nu sunt adevăr. "
Apoi, Ellen White a citat textele din Ioan 7,19-28 şi Luca 11,37-52, îndemnând ca
acestea să fie citite poporului, considerându-le de o mare însemnătate pentru popor. Apoi a
adăugat:
„ Oamenii muritori trebuie să se ferească de a căuta să stăpânească pe semenii lor, punându-se pe ei
înşişi în locul destinat Spiritului Sfânt. Nimeni nu trebuie să simtă că are prerogativul de a da lumii ceea
 65

ce ei presupun a fi adevăr şi să oprească a se vesti lucruri ce sunt împotriva părerilor lor. Aceasta nu
este lucrarea lor...
Ceea ce mă face să simt din adâncul fiinţei mele şi să ştiu că lucrarea lor nu este lucrarea lui Dumnezeu,
este faptul că ei socotesc că ar avea autoritatea de a stăpâni asupra semenilor lor... A aţâţa continuu un
spirit care a provocat atâta răscoală la Minneapolis, este o insultă contra lui Dumnezeu. întreg cerul
este indignat de spiritul care s-a manifestat cu câţiva ani înainte în instituţia noastră de publicaţii din
Battle Creek. S-au practicat nedreptăţi pe care Dumnezeu nu le va tolera. El îi va pedepsi pe cei de
acolo pentru acele lucruri...
Eu am simţit o grea povară de a pune aceste lucruri, aşa cum sunt înaintea poporului. Eu ştiu că ei vor
vedea şi ştiu că cei ce vor citi aceste rânduri, se vor convinge. "
La 5 iulie 1896, Ellen White lansa o nouă scrisoare din Cooranborg (Australia). De la
început Ellen White arată că noi trebuie să ne punem încrederea în Dumnezeu, nu în oameni şi
spune:
„Mi s-a arătat că este o greşeală a crede că bărbaţii din poziţii cu răspundere deosebită de la Battle
Creek ar avea o înţelepciune mult superioară oamenilor obişnuiţi...
Conferinţele locale aşteaptă poate de la Conferinţa Generală lumină, cunoştinţă şi înţelepciune; dar au
ei vreo siguranţă făcând astfel? Battle Creek-ul nu trebuie să fie centrul lucrării lui Dumnezeu. Numai
Dumnezeu singur poate ocupa acest loc. Când poporul nostru din diferite părţi îşi are întrunirile sale
deosebite, atunci învăţaţi pe fraţi ca, pentru cauza lui Christos şi a propriilor suflete, să nu se sprijine pe
braţul de carne... A pune pe oameni în locul în care trebuie să stea Dumnezeu, nu este spre onoarea şi
slava lui Dumnezeu. Oare preşedintele Conferinţei Generale trebuie să fie Dumnezeu acestui popor?
Oare bărbaţii din Battle Creek să fie priviţi ca având înţelepciunea nemărginită?... Domnul este în
ceartă cu poporul Său în această privinţă. De ce au părăsit ei pe Dumnezeu, care i-a iubit atât de mult,
încât a dat pe singurul Său Fiu pentru ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viaţă veşnică?... El
veghează mereu asupra copiilor Săi cu o iubire fără margini şi fără sfârşit...
Crucea de pe Golgota înseamnă totul pentru sufletele pierdute... crucea lui Christos trebuie studiată. Ea
trebuie să răpească atenţia şi sa cultive dragostea... Oamenii care sunt mântuiţi numai prin jertfa de
ispăşire a Domnului Christos, nu au dreptul să tindă după înălţarea de sine, spre a domni peste semenii
lor. Să stea la picioarele lui Isus şi să înveţe de la El Nu trebuie să se forţeze ei să lumineze, căci dacă
iubirea lui Isus va locui în ei, vor lumina fără să-şi dea seama, transmiţând lumina slavei lui Christos în
lume...
Eu invit conferinţele noastre locale şi comunităţile noastre să înceteze a-şi mai pune încrederea în
oameni şi de a-şi face sprijinul lor din braţ de carne... Comunităţile noastre sunt slabe pentru că
membrii lor sunt învăţaţi să caute şi să se încreadă în resursele omeneşti. Mii de dolari se cheltuiesc fără
folos pentru a transporta pe nişte muritori din loc în loc, pentru a rezolva mici dificultăţi, în timp ce
Isus este întotdeauna aproape să ajute celor ce sunt în nevoie...
Avertismentele date israeliţilor prin Cuvântul lui Dumnezeu, în Isaia 30,1-2, nu au fost numai pentru ei,
ci pentru toţi cei ce trăiesc pe pământ... Dacă Domnul a mustrat pe poporul Său pe vremuri, fiindcă
neglijau să ceară sfat de la El, oare, în zilele noastre... dacă ei se întorc de la El, în încercare şi
strâmtorare, pentru a primi ajutor de la nişte fiinţe omeneşti tot atât de rătăcitoare şi neputincioase ca şi
ei?
Pâinea vieţii trebuie să o mâncăm fiecare, personal... Dumnezeu trebuie făcut ca Cel dintâi, Cel de pe
urmă şi Cel mai bun în toate lucrurile. "
La 6 iulie 1896, a doua zi, Ellen White a scris o scrisoare unei persoane cu autoritate,
din conducerea Bisericii, căutând să-1 impresioneze cu un simţ înalt al răspunderii sale. „Cu
cât poziţia de încredere este mai înaltă, cu atât mai mare este răspunderea. " Şi:
„De obicei, când oamenii sunt puşi în posturi de răspundere mare, ei neglijează a-şi lua timp pentru
rugăciuni; ei gândesc, n-au timp să-şi formeze orice facultate pentru a răspunde influenţei Duhului
Sfânt... Dumnezeu doreşte să lucreze prin aceia cărora le-a dat capacităţi pentru lucruri mari. El doreşte
să vadă că aceia care ocupă posturi de răspundere II reprezintă faţă de lume... Dar unii oameni, îndată
ce sunt puşi în posturi de răspundere sfântă, se privesc pe sine ca bărbaţi mari; şi acest cuget, dacă este
întreţinut, va înăbuşi dorinţa după iluminarea divină, singura care face pe oameni mari... Dar oamenii
nu pot stinge lumina vieţii, chiar dacă închid ochii lor strâns, ca să nu poată vedea Soarele
 66

Neprihănirii... Oamenii care-şi închid ochii faţă de lumina divină sunt ignoranţi; ei nu cunosc nici
Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu.
Lucrarea Spiritului Sfânt nu le este plăcută, deoarece o atribuie manifestării
fanatismului. Ei se răscoală contra luminii şi fac tot ce pot spre a o exclude, numind
întunericul lumină şi lumina întuneric. Ei se plâng că învăţăturile lui Christos ar provoca o
excitare nepotrivită şi fanatism, care ar îndepărta pe cei ce o primesc de la adevăratele
datorii ale vieţii.
Cei ce întreţin şi răspândesc această credinţă, nu-şi dau seama ce vorbesc. Ei nu trese
o iubire de întuneric; şi atâta timp cât aceste suflete — care sunt fără Christos ~ sunt
menţinute în posturi de răspundere, lucrarea lui Dumnezeu este în pericol. Ei sunt în
primejdie de a se uni atât de strâns cu căpetenia întunericului şi a oricărei răscoale încât să
nu mai vadă niciodată lumina. Şi cu cât sunt ţinuţi mai mult în posturile lor, cu atât mai
lipsită de speranţă este şansa lor de a primi pe Christos...
...Ei ar face bine dacă şi-ar umili propriile inimi înaintea lui Dumnezeu şi să-şi
retragă mâinile de pe chivotul lui Dumnezeu, astfel mânia lui Dumnezeu va izbucni asupra
lor... Dar aceşti oameni care se încumetă să judece pe alţii, să-şi ia timp şi să zică: Să
presupunem că declaraţiile altora nu s-ar armoniza cu ideile noastre; să-i considerăm pentru
aceasta eretici? Oare noi, ca oameni neinspiraţi, să ne luăm răspunderea de a înfige parul
nostru şi a zice: Aceasta nu trebuie să se tipărească!...
Oare experienţele noastre din trecut nu ne-au învăţat destul în această privinţă? Oare,
învăţăm noi lecţiile pe care Dumnezeu a hotărât ca noi să le învăţăm? Nu vrem noi să
înţelegem, odată pentru totdeauna că conştiinţele oamenilor nu sunt puse sub jurisdicţia
noastră? Dacă aţi avut comitete rânduite să facă lucrare care de ani de zile se desfăşoară în
Battle Creek, dizolvaţi-le. Şi aduceţi-vă aminte că Dumnezeu cel nemărginit n-a pus pe
oameni în astfel de poziţii pe care le ocupă de atunci, de la Minneapolis.
Dacă a avut nevoie de curăţire vreun templu de pe pământ, apoi şi instituţiile din
Battle Creek au nevoie de curăţire! Nu vreţi să căutaţi pe Dumnezeu în cea mai mare
umilinţă, ca să puteţi vesti solia către Laodiceea, în cuvinte clare şi lămurite?... Noi suntem
ostaşii lui Christos. El este Eroul mântuirii noastre şi noi suntem sub conducerea şi ordinele
Sale... "
La data de 2 august 1896 a scris câteva rânduri cu privire la preşedinţii de conferinţe,
repetând aceleaşi principii, aceleaşi mustrări şi sfaturi:
„Aceleaşi lucruri mi-au fost prezentate în repetate rânduri. Vor, oare, fraţii noştri să ia seama la aceste
lucruri? Sau vor să întoarcă spatele luminii? Preşedintele Conferinţei Generale trebuie să umble potrivit
luminii date, iar nu contrar luminii. Dacă oamenii îşi închid ochii faţă de Mărturiile pe care Dumnezeu
a binevoit să le dea şi gândesc că este lucru înţelept a umbla în lumina scânteilor de la propriul foc,
atunci biserica se va corupe. Asemenea oameni nu sunt vrednici a fi nici preşedinţi de conferinţă şi nici
predicatori, căci ei n-au primit sfat de la Izvorul a toată înţelepciunea. "
Apoi, încheie scrisoarea sfătuind pe preşedinţi şi pe lucrători la lucrarea de colaborare
şi unire, încurajând talentele, lucrând pentru ridicarea altora, fără invidie. într-o altă scrisoare
din august 1896 (sau poate în aceeaşi scrisoare), Ellen White continuă subiectul răspunderii
conducătorilor, vorbind preşedinţilor de conferinţe. Stau scrise lucruri tulburătoare cu privire
la adevărata stare spirituală din acel timp:
,, Sfatul Domnului a fost foarte rău neglijat. In posturile cu răspundere sunt puşi oameni care nu
primesc nici un sfat mustrător. Unii care au fost ani de zile consilieri, au declarat cu îndrăzneală că ei
nu primesc Mărturiile. Ei au declarat în mod triumfător că mulţi dintre oamenii cu cele mai mari
răspunderi şi-au pierdut credinţa în soliile care vin de la Ellen White. în felul acesta, aceşti lepădători ai
luminii au fost întăriţi în necredinţa lor, simţind că ei au o tovărăşie foarte puternică... Cuvintele
următoare sunt potrivite pentru dânşii: Adevărul s-a poticnit în viaţa de obşte şi neprihănirea nu
poate să se apropie...
 67

Figurile necredinţei şi-au transmis atmosfera lor morală printre rândurile noastre, atât ale celor de
departe cât şi ale celor din apropiere. Toate acestea au fost declarate lămurit, totuşi lucrurile au rămas
neschimbate, timp de ani de zile. Putem noi aştepta graţia lui Dumnezeu, în astfel de împrejurări?...
Credinţa şi rugăciunea umilită vor săvârşi mai mult decât consfătuirile voastre lungi... Ascultaţi
invitaţia Mântuitorului şi puneţi grumazul vostru sub jugul Lui...Adevărul trebuie să pătrundă inima
şi sufletul. Mult mai multă rugăciune şi mai puţină cicăleală, va aduce sănătate pentru corp şi suflet...
Voi cheltuiţi mulţi bani pentru a trimite bărbaţi la Ierusalim, să vadă locul pe unde a umblat şi a învăţat
Isus, deşi avem pe scumpul nostru Mântuitor lângă noi. Prezenţa Sa e cu noi şi putem avea un Ierusalim
în propriile noastre case şi în comunităţile noastre... Avem nevoie să ascultăm glasul liniştit şi tainic şi a
ne odihni prin credinţă în iubirea lui Christos. Avem nevoie de mai mult studiu, de mai multă meditaţie
serioasă şi de mai multă părtăşie cu Christos.
Noi avem piedici peste măsură. Dar, ceea ce ne trebuie este primirea Cuvântului. Orice ajutor din afară
nu poate umple acest gol. Trebuie întreprinsă lucrarea din casă în casă. Dumnezeu nu are plăcere de
aceste planuri egoiste, de a da atât de multe avantaje celor ce cunosc deja adevărul şi care au avut
ocazia să înţeleagă mai mult adevăr decât pun în practică. Milioane de suflete sunt încă în necunoştinţă,
pierdute fără Christos şi totuşi, se cheltuieşte timp, bani şi osteneli pentru o clasă de oameni care
întotdeauna învaţă, dar nu ajung niciodată la cunoştinţa experimentală a adevărului, pentru că nu le pun
în practică. "
In următoarea scrisoare, din 10 septembrie 1896, Ellen White de referea la un alt rău
care începuse să se manifeste; poporul nu mai era cinstit în aducerea zecimilor, iar
conducătorii nu vegheau ca să se împlinească cu credincioşie datoria aceasta. în scrisoarea de
la 27 decembrie 1896, Ellen White a adresat un apel pentru Conferinţa Generală ce avea să se
întrunească în sesiune anul următor. Ea mustră în această scrisoare agitaţia politică cu privire
la o anumită reformă momentană ce avea loc în SUA şi care cuprinsese pe mulţi adventişti,
încât toate cugetele şi atitudinile lor, chiar predicile multor predicatori se ocupau de acest
subiect:
„Sentimentele date pe faţă de politicieni sunt exprimate şi de către unii dintre cei ce susţin că ar fi
păzitori ai sabatului. Ce fel de îngeri însoţesc pe aceştia la amvon, când ei se ridică să dea turmei
otravă, în loc de grâu curat vânturat?... Acei care umblă în umilinţă cu Dumnezeu nu-şi vor lua asupra
lor răspunderea de a apăra vreun curent politic sau altul... Dacă ochii multora ar putea fi deschişi, în
marşul lor neveghetor, atunci ei ar vedea o procesiune puternică a poporului de toate clasele, de toate
limbile şi naţiunile, intrând în aceleaşi rânduri ca tovarăşi ai demonilor, înaintând repede într-un ritm
crescând, spre o pieire sigură... Creştinii trebuie să poarte pecetea împăratului împăraţilor. Toţi oamenii
din lumea noastră vor trebui să ia poziţie. Noi nu trebuie să luăm parte la această luptă politică
financiară.
Sunt unii, chiar printre adventiştii de ziua a şaptea sub mustrarea Cuvântului lui Dumnezeu, din cauza
felului în care şi-au agonisit averea şi a felului în care o întrebuinţează, ca şi cum ar fi proprietatea lor,
fără a avea în vedere slava lui Dumnezeu, fără a se ruga să fie conduşi de El în câştigarea şi folosirea ei.
Ei strâng cu lăcomia şarpelui care îi împunge ca pe un şobolan...(citat Isaia 23,18). Mulţi dintre cei ce
mărturisesc a crede adevărul nu simt nevoia de a avea pe Dumnezeu în cugetele lor, mai mult decât
antediluvienii şi locuitorii Sodomei... Eul, Eul, Eul lor personal a fost Dumnezeu lor, Alfa şi Omega
pentru ei. Creştinii nu vor fi siguri decât atunci când adună bani numai pe calea prescrisă de Dumnezeu
şi îi cheltuiesc pe calea binecuvântată de El... Cei ce au adoptat principiile lumii, nesocotind
prescripţiile lui Dumnezeu, care strâng cu lăcomie tot ce pot, bani sau avere, sunt într-adevăr săraci şi
lipsiţi, fiindcă mânia lui Dumnezeu este asupra lor. Ei umblă pe căile propriei alegeri, spre dezonoarea
lui Dumnezeu... Acum, în acest timp de probă, toţi suntem puşi la încercare...
Există bărbaţi care stau la amvon ca păstori, în timp ce oile flămânzesc după hrană vieţii. Ei ţin
cuvântări lungi, făcând uz de multe poveşti, dar inimile ascultătorilor rămân neatinse. Simţurile unora
pot fi mişcate, ei poate varsă câteva lacrimi, dar inimile lor nu sunt zdrobite. Prin pretinsele lor predici,
au prezentat pe Domnul Isus, dar cuvintele lor au fost lipsite de rouă cerului... Domnul dumnezeul
cerului, nu poate aproba multe dintre cele ce se vestesc de la amvon de către predicatorii profesionişti ai
Cuvântului... Se dă poporului o hrană prea ieftină şi slabă...
Vor, oare, fraţii noştri, să aibă în minte faptul că trăim în mijlocul primejdiilor ultimelor zile? Atunci să
citească Apocalipsa în legătură cu cartea lui Daniel. învăţaţi aceste lucruri. Cuvântările voastre să fie
scurte, spirituale şi înălţătoare... Cineva îşi poate cheltui tot tezaurul învăţăturilor sale, poate să-şi
 68

sleiască toată energia morală a firii sale totuşi, să nu câştige nimic, dacă el însuşi nu a primit uleiul
auriu de la solii cereşti (vezi Zah.4)...
Dacă vom mânca trupul şi vom bea sângele lui Christos, elementul vieţii veşnice se va găsi în predici.
Nu vor mai exista aceleaşi idei învechite, mereu repetate, ci o nouă pricepere despre adevăr.
Unii dintre cei ce stau la amvon fac pe solii cereşti să se ruşineze a lua parte printre ascultători. S-a
făcut abuz faţă de Evanghelia cea preţioasă, care a costat atât de mult pentru a fi dusă lumii. Se
întrebuinţează prea multe vorbiri obişnuite şi uşuratice... Uneori se vorbeşte prea repede, alteori prea
aspru, sau cu exprimări neclare... Biblia, Cuvântul vieţii, este hrana dătătoare de viaţă. Cel ce hrăneşte
turma lui Dumnezeu trebuie să mănânce el însuşi mai întâi pâinea care se coboară din cer. El va primi
adevărul din toate părţile. El nu va îndrăzni să vină în faţa poporului până nu a comunicat mai întâi cu
Dumnezeu. "
Acestea erau mustrările şi sfaturile Ellenei White, adresate în perioada 1892-1896,
cuvinte care dovedesc din plin că, în ciuda unei obişnuinţe cu teoria neprihănirii prin credinţă,
în ciuda unor redeşteptări locale şi a unor pocăinţe personale, Biserica nu a primit, în general,
experienţa neprihănirii prin credinţă şi, în mare parte, conducătorii ei de atunci, de la
preşedinte până la predicatorul local, erau răspunzători de aceasta. Ei întreţineau şi tolerau în
mijlocul lor un spirit străin de Christos, ei preferau să ţină seama de calculele omeneşti mai
presus de sfaturile exprese ale lui Dumnezeu trimise prin solul Său special. Această tendinţă
nu putea să ducă la progres spiritual. Ca urmare, în primii ani ai secolului nostru, a avut loc o
criză spirituală fără precedent.
În timpul „exilării" Ellenei White în Australia, Jones a fost în continuare un susţinător
şi predicator al soliei neprihănirii prin credinţă. A frecventat toate adunările Conferinţei
Generale între 1890-1905. A avut ocazia să prezinte solia în toată libertatea, după cum a avut
ocazia să sufere în continuare înţepăturile celor ce încă se acomodau cu această solie. El
însuşi avea nevoie de îndreptare în anumite privinţe. În intenţia de a întări solia şi a trezi
mintea în favoarea ei, uneori a tins spre exprimări extreme, ce au făcut nume rău soliei şi au
încurajat pe oponenţi în împietrirea lor. De asemenea, în vorbire şi scris, uneori a ofensat pe
oponenţi. Iar aceştia din urmă au putut interpreta greşelile sale omeneşti ca pe nişte dovezi
împotriva soliei predicate de el. Dar oricât de grave vor fi fost considerate de unii anumite
atitudini ale lui Jones, ştim că Ellen White a scris mai mult, mai categoric şi mai mustrător cu
privire la cei ce s-au opus soliei şi au făcut şicane oamenilor lui Dumnezeu.
În anul 1892 Ellen White lăsa să se înţeleagă, într-o mărturie a sa, că asupra lui Jones
şi Waggoner vor veni anumite ispite care aveau să se dovedească mai puternice decât ei. Din
pricina poziţiei lor unice în lucrarea noastră, diavolul i-a urât în mod special şi a încercat orice
cale pentru a-i doborî. El ştia prea bine că prinderea lor în vreuna din cursele sale ar împiedica
serios solia şi ar arunca reproşuri asupra ei. Waggoner a lucrat în Anglia între 1892-1897 ca
editor. Pe la 1894, Ellen White îşi exprima temerile ei cu privire la anumite vederi susţinute
de Waggoner în legătură cu organizaţia, anumite idei stranii şi periculoase.
La întrunirea Conferinţei Generale din 1897, Jones a fost numit redactor şef al revistei
R&H şi ales membru al Comitetului conferinţei Generale. Waggoner a venit şi el din Anglia
pentru această ocazie şi a ţinut la College View o serie de 18 studii asupra epistolei către
Evrei. De asemenea el a predicat în sabat la încheierea sesiunii Conferinţei. La această
Conferinţă a vorbit şi doctorul Kellogg, directorul marelui Sanatoriu din Battle Creek.
Cuvântarea sa a încercat să introducă în mod subtil ideile panteiste care aveau să aducă rău în
anii următori. Waggoner a început să fie influenţat în mod fatal de această teorie filozofică.
Sesiunea Conferinţei Generale a adus schimbarea preşedintelui. în locul fratelui Olsen,
care de-acum înainte avea să fie trimis ca misionar în Africa, a fost ales fratele George
IRWIN (1844-1913). Fratele Irwin era adventist de numai 12 ani. El se pocăise în timpul
războiului civil, fiind arestat şi întemniţat. În aceste împrejurări, cunoscuta carte protestantă a
lui Baxter, „Odihna veşnică a sfinţilor" 1-a adus la picioarele lui Isus, după care s-a alăturat
Bisericii Congregaţionale, apoi a trecut la metodişti şi în sfârşit la începutul lui 1885 a primit
 69

credinţa adventistă, după care a intrat în lucrare şi a servit ca predicator în diferite locuri şi
funcţii. Preşedinţia sa a acoperit perioada 1897-1901 şi, ca orice perioadă a istoriei noastre, a
fost un timp de înaintare misionară. în legătură directă cu solia neprihănirii însă, istoria
adventistă nu-1 menţionează printre apărătorii ei din prima linie, dar nici printre împotrivitori.
Fratele Froom care, în general, căuta să prezinte lucrurile într-o manieră cât mai optimistă,
aducând dovezi că preşedinţii de după 1888 au sprijinit solia, nici măcar nu-1 pomeneşte pe
fratele Irwin. Starea spirituală existentă pe vremea fratelui Olsen, cu aspectele ei bune şi rele,
a continuat, în timp ce la orizont începea să apară o criză şi mai mare.
Până atunci, în timp ce misionarii adventişti deschideau drumuri în lumea păgână,
defrişând terenul spiritual, alţi lucrători şi conducători îşi continuau ciclul ceremonial
netulburaţi. între timp, disputa asupra „jertfei necurmate " din Daniel, începea să ia proporţii
şi aspecte asemănătoare cu aceea a „coarnelor" de la 1888. Unii susţineau vechea vedere a lui
Miller, că termenul „jertfa" este adăugat de traducători, şi că „necurmatul" ar fi faza păgână a
dominaţiei Romei. Alţii, sprijinindu-se pe un vechi studiu al lui Crozier, susţineau că
„necurmatul" se referă la slujba preoţească a lui Christos.
Această ultimă părere a ajuns generală în zilele noastre, în biserica adventistă de ziua a
şaptea. Dar pe atunci era multă controversă. Ludwig, Conradi, Daniells, Prescot, Spicer, au
susţinut această ultimă vedere, în timp ce alţii preferau vechea înţelegere millerită pe care o
susţinuse în scris Uriah Smith, ba chiar şi James White crezuse la fel. Mai mult, cei ce
susţineau vechea vedere se justificau totodată cu un pasaj scris de Ellen White în 1850
(Experienţe şi Viziuni), pe care îl înţeleseseră greşit.
Controversa a început spre sfârşitul preşedinţiei lui Irwin. Conradi a întrebat pe Ellen
White asupra chestiunii şi a primit răspuns că nu are nici o lumină specială asupra acestui
punct, că fiecare trebuie să cerceteze pentru sine şi că, în acelaşi timp, să nu facă proeminent
acest punct atâta timp cât spiritele sunt înfierbântate. Răspunzând oarecum ironic, dar cu
seriozitate acestei controverse, Ellen White a spus că despre „necurmat" ea ştie un singur
lucru: că avea nevoie de o necurmată consacrare, de o necurmată legătură cu Christos prin
credinţă.
Perioada misiunii Ellenei White în Australia a însemnat punerea adevăratelor baze ale
lucrării de acolo, care au fost puse cu adevărat „prin credinţă". Alegerea locului providenţial
pentru clădirea centrului şcolar misionar, a fost o încercare a credinţei. După toate aparenţele,
terenul n-ar fi fost fertil. Ellen White susţinea cu curaj că Dumnezeu îl .alesese în scopul
lucrării şi că se va dovedi fertil după ce va fi lucrat. în ciuda nemulţumirilor şi descurajărilor
unei bune părţi din credincioşi, energia şi entuziasmul Elleni White în această situaţie, au
biruit. Este aproape incredibil cum s-a putut realiza lucrarea în condiţiile date. Lipsa de bani a
fost o mare piedică. Nu degeaba scrisorile trimise de ea în America atacau egoismul
credincioşilor şi alipirea de averi a multor adventişti.
În clipe de grea cumpănă Ellen White s-a sprijinit pe Dumnezeu. O familie din Africa
de Sud a dăruit suma de 5000 dolari pentru a se începe lucrul în 1895. în 1896, Ellen White a
scris aceleiaşi familii, rugându-i s-o împrumute cu 5000 de dolari, cu dobândă, în scopul
realizării lucrărilor de construcţie, deoarece Ellen White cheltuise totul în această afacere. în
acelaşi loc, Ellen White şi-a construit o locuinţă, pentru a fi întotdeauna în centrul misiunii,
cât timp avea să locuiască acolo.
Conducerea misiunii din Australia fusese încredinţată fratelui Daniells, care a căpătat
astfel o experienţă în legătură cu prezenţa binecuvântată a Ellenei White ca inspirator al
lucrării. În Australia, Ellen White, în ciuda deselor îmbolnăviri, a fost în stare să sprijine
lucrarea de evanghelizare, câştigând suflete prin convorbiri directe, prin predici şi scriind
unele dintre cele mai importante opere: Calea către Christos, Slujitorii Evangheliei, Cugetări
de pe munte, Christos Lumina Lumii, Parabolele Domnului, Testimonies vol. 6 şi multe
scrisori. Totodată a impulsionat munca agricolă în vecinătatea sediului de la Avondale, loc al
 70

triumfului credinţei. Căci mai mult decât simpla acceptare a doctrinei lui Pavel, neprihănirea
adevărată pe care o aşteaptă Dumnezeu este rezultatul credinţei vii care lucrează prin iubire
jertfitoare.
Nu trebuie să ne imaginăm că perioada aceasta a fost doar o continuare sub o altă
formă a vechiului legalism. Deşi starea spirituală a Bisericii şi chiar a inimii lucrării nu era
prea încurajatoare, sub călăuzirea lui Dumnezeu, mulţi credincioşi au contribuit cu talanţii lor
la progresul Evangheliei, făcând jertfe şi manifestând credinţă. Ar merita scrisă o istorie a
misionarismului adventist care să cuprindă experienţele minunate ale pătrunderii evangheliei
în ţările păgâne, experienţa care sunt cu nimic mai prejos de acelea din Faptele Apostolilor. Şi
aceasta nu implica, oare, manifestarea credinţei?
Solia de la 1888 a contribuit la această impulsionare a misionarismului adventist. în
1890, vasul Pitcairn al misiunii adventiste de ziua a şaptea a plecat în insulele din Mările
Sudului, în 1894 s-a organizat prima Uniune de Conferinţe în Australia, şi în acelaşi an,
începe lucrarea în ţara Matabelilor, în Africa de Sud. în 1896 este trimis primul misionar
adventist în Japonia. în 1891 şi în următorii ani, adventismul îşi croieşte drum în Argentina,
Uruguay, Chile şi din 1898 în Peru. în 1892 solia adventistă intră în Finlanda. în 1894 solia
intră în India, în 1897 intră în Islanda şi Haiti. în 1898 s-a intrat în Bulgaria, Siria şi Palestina.
Totodată lucrarea a luat un avânt deosebit în ţările în care intrase. În 1899 s-a
înfiinţat şcoala din Friedensau (Germania). Lucrarea s-a dezvoltat mult în Australia şi
Noua Zeelandă, şi au luat avânt misiunile din Africa de Sud. Lucrarea din Anglia a început
să crească îndeosebi de la 1888 în care timp a intrat şi în Irlanda. În acelaşi timp, solia a
străbătut până în Prusia şi zonele de sud ale Rusiei ţariste, ca apoi, prin deportări să
ajungă în Siberia. În 1894 s-a organizat lucrarea în Europa ca o Conferinţă, cu sediul în
Elveţia (Basel) şi având membri în Elveţia, Germania, Italia, România. în acelaşi an,
fratele Butler, la un an după pocăinţa sa a vizitat nordul Italiei şi România, botezând
câţiva la Piteşti. Lucrarea a progresat de asemenea şi în Statele Unite. Printre negrii din
Sud a lucrat ca misionar James Edson White, celălalt fiu al Ellenei White.
Acest progres nu a fost străin de solia neprihănirii lui Christos. Totuşi, cele două
influenţe contrarii care porneau din centrul lucrării au imprimat caracterul lor şi în
câmpurile externe. Iar buruienile se dezvoltă întotdeauna mai repede decât plantele de
cultură. în special solia neprihănirii prin credinţă şi în legătură cu aceasta, ascultarea de
îndrumările lui Isus prin Spiritul Profeţiei nu este nevoie să fie respinse pe faţă, pentru a
favoriza rătăcirile, ci este suficienţă neglijarea lor tacită. Progresul numeric al lucrării nu
este o dovadă categorică a primirii neprihănirii prin credinţă. Avem exemplul lui Ludwig
Conradi, care a fost poate cel mai zelos misionar şi organizator al lucrării în Europa,
lucrând în Germania, Transilvania şi Rusia, şi în acelaşi timp fiind un împotrivitor faţă de
solia de la 1888, nestatornic în ce priveşte încrederea în Spiritul Profeţiei, apoi şi în alte
puncte de credinţă.

Criza de la începutul secolului şi urmările ei

Se recunoaşte oficial în lucrările mai vechi asupra istoriei adventiste că primul deceniu
al secolului XX a fost o trecere în umbră a soliei neprihănirii. O cauză principală, spun
istoricii, (sau un efect, ar putea spune alţii), a fost aşa numita criză „Alfa", sau „criza
panteistă" dezvoltată în centrul lucrării, la Battle Creek şi având ca principal agent uman pe
doctorul John Harvey Kellogg, una dintre cele mai mari personalităţi ale Bisericii, directorul
Sanatoriului, medic de renume la timpul său. Criza generată de el a apărut în urma răspândirii
filozofiei panteiste prin cuvintele şi scrierile sale şi s-a lărgit prin opoziţia sa faţă de soliile
Ellenei White. Personalitatea puternică şi talentată, dar certat cu sfatul lui Dumnezeu, Kellogg
a alunecat treptat printr-un spirit de totală independenţă în gândire şi comportare, încercând să
smulgă de sub controlul Bisericii Sanatoriul şi întreaga lucrare medicală. Teoriile şi atitudinile
 71

sale au influenţat pe o serie de medici adventişti, învăţământul adventist şi pe câţiva dintre

conducători şi lucrători. Unii au fost doar temporar influenţaţi şi aduşi în confuzie, alţii au fost
prinşi în plasă definitiv. Urmările acestei erezii filozofice au fost printre cele mai tragice din
istoria denominaţiunii noastre.
Fără îndoială, Kellogg a fost detalia unui savant în ramura medicală, în timpul său.
Dar el datora în mare parte succesele sale familiei White care-1 încurajase să studieze
medicina, şi bisericii care-i pusese la dispoziţie mijloace. Ceea ce el a început să uite cu
desăvârşire. Soţia sa, Ella, era o baptistă de ziua a şaptea care a rămas în credinţa ei toată
viaţa.
Care a fost izvorul din care băuse Kellogg această erezie? Kellogg fusese preocupat de
armonia dintre ştiinţă şi Biblie şi a sorbit idei panteiste [92] din surse din afara adventismului.
Un oarecare profesor baptist de ziua a şaptea, prieten de aproape al familiei Kellogg,
întreţinea de asemenea idei panteiste. Nu se ştie exact cine de la cine le-a primit, dar prima
exprimare clară a lui Kellogg în această direcţie a fost la conferinţa din 1897. Pe la 1899,
asemenea erezii începeau să apară printre cadrele Sanatoriului şi colegiului din Battle Creek.
Panteismul este o concepţie filozofică foarte veche, obişnuită în lumea păgână, în India de
exemplu, şi reprezentată de filozofi ca Giordano Bruno, Spinozo, Goethe, etc. În ultimele
secole influenţase şi pe unii teologi.
În esenţă panteismul concepe natura, universul ca fiind însuşi Dumnezeu, sau trupul
lui Dumnezeu, confundând astfel pe Creator cu creaţia Sa. Creştinismul, care din punct de
vedere filozofic susţine un teism biblic, afirmă că Dumnezeu este Spirit, și totuși o Persoană
transcendentă universului, distinctă faţă de univers, anterioară universului, independentă de
univers. Tot odată, teismul creştin îl concepe pe Dumnezeu ca fiind imanent universului și
omniprezent (atotprezent).
Această „atotprezenţă" divină nu se confundă cu panteismul sau cu panenteismul,
deoarece creştinismul distinge absolut pe Creator de creaturile Sale. Ideile susţinute de
Kellogg, care încerca să supună şi Biblia unei asemenea teorii, făceau confuzia completă între
Dumnezeu şi natură. Confuziile sale erau expuse în forme subtile, poetice, de obicei, dar
adesea exprimările sale erau adevărate blasfemii („când mâncăm şi bem, noi primim pe
Dumnezeu", „există o inteligenţă prezentă în toată vegetaţia", „Dumnezeu este în mine, şi tot
ce spun şi fac este o manifestare a Sa", etc, etc). Pentru Kellogg, Dumnezeu nu mai era un
Tată bun în ceruri, ci doar o esenţă inteligentă care lucrează în lumea vie, care este prezent în
totul şi în toţi, un fel de suflet (spirit) al lumii. Astfel n-ar fi nici o nevoie de a permite lui
Dumnezeu să locuiască în noi, pentru că se crede că Îl avem deja, doar trebuie să
conştientizăm faptul și să ne comportăm ca atare. Și desigur, în acest caz nu există nici un
Sanctuar în ceruri: trupul omului este templul lui Dumnezeu, un templu viu.
Ellen White scrise în repetate rânduri lui Kellogg şi îl avertizase împotriva filozofiei
lui şi a planurilor lui. Dar zadarnic: Kellogg susţinea că Ellen White este rău informată de
duşmanii lui şi că sfaturile ei sunt mult influenţate de acele minți.
După cum avertizase mesagera Domnului, ca urmare a neascultării lui Kellogg şi a
asociaţilor săi, ca urmare a tolerării acestui rău de către Biserică, la 18 februarie 1902 a
izbucnit un incendiu care a ars marele sanatoriu. Ellen White, care se întoarse în SUA din
august 1900, şi care locuia acum în California, a primit cu durere vestea, dar cu adăugarea că
se aştepta la o asemenea mustrare divină.
Auzind vestea incendiului pe drum, Kellogg a şi făcut planul unui nou sanatoriu, mult
mai mare, în ciuda avertizărilor trimise de Ellen White conducerii, de a se construi cât mai
multe clinici şi mici sanatorii răspândite, şi să nu se concentreze totul la Battle Creek.
Administrația Bisericii din Battle Creek căuta să respecte sfatul Ellenei White, dar în aşa fel
încât să-l satisfacă oarecum şi pe ambiţiosul doctor. A rezultat un plan de compromis. Dar
Kellogg, de la începutul lucrărilor de construcţie a „greşit” măsurătorile în aşa fel încât s-au
 72

pus bazele unui sanatoriu mamut, pe care nu reuşea să-1 termine din lipsă de fonduri.
Conducerea nu era dispusă să finanţeze în continuare planul său. I s-a propus să scrie o carte
sanitară pentru a fi vândută şi cu sumele strânse să-şi poată continua lucrarea. Kellogg a scris
cu această ocazie cartea „Templul viu" pe care Ellen White a numit-o „Alfa ereziilor
mortale", deoarece strecura ideile panteiste printre sfaturi sanitare şi texte biblice.
Comitetul Conferinţei Generale a numit un comitet de examinare a acestei lucrări
înainte de a aproba publicarea ei. Destul de straniu, în ciuda avertismentelor E. G. White, în
ciuda opoziţiei unor oameni ca Daniells (preşedinte), Spicer şi alţii, majoritatea din această
comisie de examinare nu au văzut nimic nepotrivit în acea carte... Şi încă mai straniu, raportul
favorabil era semnat tocmai de Jones, cel care susţinuse evanghelia cu atâta curaj... Cu toate
acestea, Comitetul Conferinţei Generale a acceptat raportul unei minorităţi din acea comisie şi
a hotărât a nu tipări cartea, chiar dacă aceasta împiedică reconstrucţia rapidă a sanatoriului.
În ambiţia sa, doctorul a trimis manuscrisul spre tipărire, direct fratelui Evans, şeful
tipografiei noastre, care a acceptat fără să stea mult pe gânduri. De fapt tipografia ajunsese să
tipărească şi cărţi străine, unele cu totul contrare credinţei, justificându-se cu necesităţi
financiare. Ellen White mustrase deja aceste atitudini. Mai mult, cu puţin timp înainte de
aceasta ea scrisese: „Am văzut un înger cu o sabie de foc deasupra orașului Battle Creek (8
T 97)"
La 30 decembrie 1902, pe când lucrarea lui Kellogg era sub tipar, gata de a ieşi în
lume, un nou incendiu, şi mai îngrozitor a cuprins Casa de editură, cu toate birourile şi sala
maşinilor. Tiparniţele de pe atunci erau acţionate cu aburi, iar în curtea instituţiei erau movile
uriaşe de cărbune. Toate acestea au ars şi fumul înălţat continuu a desenat multe zile, pe cerul
oraşului, semnele triste ale neascultării. Ellen White scrisese deja dinainte:
„ Dacă nu se face o reformă, un dezastru va distruge Casa de Editură, şi lumea va cunoaşte motivul... "
(8 T 96)
Ellen White nu s-a arătat surprinsă la primirea veştii, deşi era tristă. Dar doctorul nu s-
a descurajat. El a dat lucrarea spre tipărire unei alte edituri neadventiste, după care s-a grăbit
s-o colporteze în rândurile adventiştilor şi în afară, încercând să se folosească chiar de
tineretul Bisericii... Mulţi nu vedeau nimic greşit în carte, atât de bine întemeiaţi erau în
doctrina elementară despre Dumnezeu. Şi cartea purta la pagina 6, pentru cititorii care o
lăudau, faimoasele nume ale lui Alonzo Jones şi Ellet Waggoner.
În ce priveşte proprietatea asupra Sanatoriului, Kellogg, care era doar directorul
instituţiei, s-a înţeles în secret cu anumite autorităţi juridice pentru a smulge sanatoriul din
mâinile Bisericii. Cu concursul unei suficiente măsuri de naivitate din partea administrației
Conferinței Generale, planul lui Kellogg a reuşit şi a triumfat mulţi ani. Dar intenţiile sale nu
vizau doar lucrarea medicală. Cu ocazia alegerilor pentru Conferinţa Generală, doctorul a
făcut anumite aranjamente pentru a asigura în posturi importante pe suporterii săi. Fondurile
bogate care se scurgeau la Sanatoriu susţineau, prin grija doctorului, pe unii suporteri ai săi,
dintre care unii erau duşmani declaraţi ai Spiritului Profeţiei. În acest mediu s-a şi scris o carte
în care Ellen White era expusă ca o înşelătoare.
„Dragă frate Irwin - scrise Ellen White preşedintelui, în 1900 -Salvaţi-l pe doctorul Kellogg de sine
însuşi. El nu ţine seama de sfaturile pe care ar trebui să le urmeze."
Înainte de incendiu ea îi scrisese:
„Îţi scriu ca o mamă către fiul ei. Dacă aş putea, te-aş ajuta... Aş veni să te văd, dacă aş putea... Dacă
primeşti solia de avertizare ce ţi-a fost trimisă, vei fi salvat dintr-o mare nenorocire." (8 T 190)
Dar pentru doctorul Kellogg numai conta nici un sfat. El apucase pe cărări
întunecoase, de pe care niciodată nu avea să se mai întoarcă. Şi cu toate acestea, o serie de
oameni proeminenţi: predicatori, medici şi profesori, susţineau cartea sa. Influenţa rătăcirii a
fost atât de mare, încât Ellen White sfătuia pe părinţi să nu-şi mai trimită copiii la colegiul din
 73

Battle Creek. Ca urmare, şcoala a fost mutată în altă parte. Dar Kellogg a redeschis şcoala din
Battle Creek, invitând cu căldură tineretul la şcoala medicală în care dominau ereziile sale.
În legătură cu atmosfera creată de panteismul lui Kellogg, s-au dezvoltat în tabăra sa
idei uluitoare despre „dragostea liberă" şi fapte pe măsura acelei credinţe. Ellen White
scrisese despre aceasta:
„Teoriile panteiste nu sunt susţinute de Cuvântul lui Dumnezeu... întunericul este elementul lor, iar
sfera lor este senzualitatea. Ele dau frâu liber inimii fireşti şi dau îngăduinţă înclinaţiei... "(1904)
O altă idee nenorocită introdusă în cercul suporterilor ideilor panteiste, era şi aceea a
„afinităţilor spirituale", care se referea la rezolvarea în lumea viitoare a căsătoriilor
nepotrivite, în sensul că Dumnezeu ar alege partenerii potriviţi, care aici pe pământ, dacă nu
sunt soți și soție, pot avea o relație spirituală, platonică. Unii susţineau în sens panteist că au
deja o „carne (natură) sfântă". Ideile care circulau în aceste cercuri erau destul de liberale şi se
învecinau cu cele susţinute de spiritism: tăgăduirea ispăşirii, mântuirea omului prin sine
însuşi, declararea unor părţi biblice ca ficţiuni.
Pe la 1907, conflictul dintre Kellogg şi Biserică ajunsese la culme. N-a mai putut
rămâne membru în aceste condiţii. Câţiva prieteni intimi ai săi, mai ales medici, i-au
împărtăşit soarta. Fuseseră făcute pentru Kellogg multe încercări de îndreptare şi împăcare
zadarnice. După 1920, doctorul a adoptat darwinismul, fără să renunţe la Biblie, dar socotind
că anumite părţi din Biblie nu sunt inspirate, negând naşterea virginală a lui Isus şi divinitatea
Sa. Mai târziu a dat în judecată Biserica, pentru a smulge nişte „drepturi" materiale în legătură
cu Sanatoriul. A murit în 1943, fără să se împace cu Dumnezeu şi cu Biserica.
Prevăzând primejdia care-i pândeşte pe solii aleşi ai lui Dumnezeu, pe Jones şi
Waggoner, Ellen White îi avertizase cu grijă în repetate rânduri. După 1888 ea declarase că ei
nu erau deloc perfecţi, că făcuseră oarecare greşeli, dar că încă nu se descalificaseră pentru
slujirea Cuvântului. Ea îi avertizase însă, că dacă nu se vor corecta (aşa cum cerea doctrina
specială pe care o predicau) îşi vor pierde calea. Încă din 1892, Ellen White scrisese:
„ Este foarte posibil ca fraţii Jones şi Waggoner să cadă în ispite şi încercări care vor veni asupra lor.
Dar dacă s-ar întâmpla acest lucru, acesta n-ar fi o dovadă că solia lor n-ar fi de la Dumnezeu, sau că
lucrarea lor ar fi o greşeală, în întregime. "
Cu ocazia marii Conferinţe a reorganizării din 1901, Jones s-a opus ideii de a avea
„preşedinţi" de conferinţe, ci în schimb să avem un tip special de preşedinţi, cu mai puţină
autoritate, care în engleză se cheamă „chairman". Totuşi , el n-a refuzat când, în aceeaşi
Conferinţă a fost ales „president" al Conferinţei California. După doi ani însă, în 1903, s-a
întors la Battle Creek, în toiul crizei panteiste, în ciuda avertizărilor Ellenei White care-i
spusese să nu facă aceasta. Simpatia sa faţă de doctorul Kellogg 1-a adus în opoziţie cu fratele
Daniells, noul preşedinte al Conferinţei Generale, şi cu alţi membri ai conducerii. în 1904,
Ellen White a îndemnat pe Jones să se ţină de evanghelizare în marile oraşe ale Americii. Dar
Jones a început să nu mai ţină seama de sfatul Ellenei White. Spiritul care-i părăsise pe unii
foşti oponenţi, părea să-1 părăsească şi pe el. din 1903, Jones funcţiona la Colegiul Misionar
Medical înfiinţat de Kellogg.
Astfel, neascultând sfatul lui Dumnezeu şi stând în vecinătatea pomului cunoştinţei
panteiste, el n-a rezistat. între 1904 şi 1911, Ellen White îi trimisese nu mai puţin de
treisprezece mesaje de avertizare şi sfat. în 1905 Ellen White a declarat că Jones îşi pierduse
vederea spirituală şi lepăda sfaturile lui Dumnezeu. A început să întreţină spiritul lui Kellogg
şi astfel amăgit, a ales întunericul. Fiind sub controlul lui Kellogg, sub care se aşezase de bună
voie, fostul sol al lui Dumnezeu a întristat Spiritul Sfânt. în 1907, Ellen White scria că el era
în apostazie, fiind îndepărtat de credinţă, şi că singura cale înapoi ar putea-o găsi prin
pocăinţă. Din cauza luptei sale contra Bisericii, i-a fost retrasă autorizaţia de predicator. Prin
1909, fratele Daniells a mai făcut o încercare de împăcare. După ce Comitetul Conferinţei
 74

Generale a discutat cu el timp de trei după-amiezi, fratele Daniells s-a ridicat şi după un
deosebit apel la împăcare, i-a întins mâna peste masă, implorându-1: „Vino, frate Jones,
vino!" Evident mişcat, Alonzo Jones s-a ridicat, întinzându-şi mâna încet, pentru a o prinde pe
a lui Daniells... Dar imediat a tras-o înapoi, cu cuvintele: NO NEVER! (Nu, niciodată!) Şi s-a
aşezat jos. La scurt timp, a fost exclus din Biserică. După 1915 a intrat ca membru în aşa
numita Biserică a Poporului, o comunitate de negri din Washington D:C: care la rândul ei s-a
separat de corpul comunităţilor adventiste. El a rămas până la sfârşit un păzitor al sabatului şi
al altor doctrine specifice, şi nu a tăgăduit niciodată solia pe care o predicase.
Dar amărăciunea nutrită faţă de conducerea Conferinţei Generale, în urma lungilor ani
de şicane şi critici prin care trecuse după 1888,1-a descurajat şi 1-a biruit. El crezuse că
această solie a neprihănirii va fi primită totuşi de Biserică în anii aceia şi că ploaia târzie va
face în stare Biserica să vestească în toată lumea acea solie. Dar cele trăite nu păreau să-i
confirme speranţa. O influenţă luciferică, mai tare decât el, îl prinsese în cursă şi-1 doborâse,
din cauza neascultării sale. în cele din urmă orgoliul 1-a separat de fraţii săi. Cât de trist este
că acest om trebuie să împărtăşească soarta lui Balaam, şi a „omului lui Dumnezeu". Jones a
murit în 1923. Dar soţia sa a rămas credincioasă soliei şi Bisericii adventiste de ziua a şaptea
până la sfârşit. Ea a păstrat multe documente, scrieri ale soţului, pe care le-a pus la dispoziţia
Bisericii.
Între timp calea pe care mergea Waggoner era la fel de tristă, deşi diferită ca formă. în
această perioadă, el a lucrat în Anglia, până în 1903, venind în SUA, doar cu ocazia
Conferinţei Generale. El a susţinut teoriile panteiste ale lui Kellogg şi în special a început să
întreţină şi să răspândească erezia „afinităţilor spirituale". într-un mod naiv, Waggoner a luat
teoria lui Kellogg drept o preţioasă lumină spirituală. După 1901, Ellen White scris: „Dr.
Waggoner începe să se depărteze de credinţă, prin doctrina pe care o susţinea cu privire
la afinităţile spirituale." Deja semănase în Europa seminţe ale ereziei, pentru că, aşa cum
spunea Ellen White, dăduse ascultare spiritelor amăgitoare şi doctrinelor demonilor. Ca şi
Jones, el a devenit prizonierul acestor spirite de care nu a fugit, în ciuda avertizărilor.
După Conferinţa Generală de la Oakland (1903), Ellen White a vorbit ca Waggoner să
fie pus ca profesor la Colegiul Misionar Emanuel, în mod condiţionat, mai întâi ca un timp de
probă, în speranţa că el va rupe cu aceste teorii amăgitoare. În acelaşi an, Ellen White 1-a
avertizat că se află într-un mare pericol, un pericol înrudit cu spiritismul. Dar el n-a voit să ia
aminte. Era evident că nişte inteligenţe din lumea nevăzută erau la lucru împotriva acestor
oameni, din pricina soliei pe care o vestiseră. După o scurtă perioadă la catedra din Berrien
Springs, Waggoner a venit lângă fostul său asociat, Alonzo Jones, la colegiul medical al lui
Kellogg, din Battle Creek. Astfel s-a aşezat în centrul cercului de influenţă otrăvitoare a celor
ce susţineau panteismul şi se opuneau Ellenei White. Ellen White 1-a avertizat iar şi iar să
părăsească Battle Creek-ul şi influenţa celor ce stau în jurul cărţii „Templul viu" a lui
Kellogg, deoarece acolo este adevăr amestecat cu rătăcire. Ea a îndemnat pe Waggoner şi pe
Jones să intre în câmpul misionar al oraşelor mari, care nu erau evanghelizate. Dar ei n-au dat
nici un răspuns.
Pe la 1906, în urma unor dificultăţi în cămin, doctorul Waggoner a divorţat de soţia sa
şi s-a recăsătorit. Prin aceasta el a ajuns ca şi Jones în afara Bisericii pe care o slujise. Un timp
a lucrat ca medic la Battle Creek, şi ca profesor la colegiul medical al lui Kellogg până la
moartea sa în 1916. Spre deosebire de Jones, el nu s-a opus niciodată Bisericii. N-a părăsit
niciodată solia pe care o predicase. Fratele Wilcox, care a fost apropiat faţă de Waggoner în
ultimii ani ai doctorului, spune că Waggoner ar fi acceptat în ultimul timp toate învăţăturile
Bisericii, lucru susţinut şi de fiica sa, care a rămas adventistă credincioasă până la moartea ei
în 1969.
 75

După asemenea relatări nespus de triste, nu există reflecţie mai potrivită decât aceea pe
care istoricii noştri obişnuiesc s-o împrumute de la Pavel: „Cine crede că stă în picioare, să ia
seama să nu cadă...”
Unii înclină să-i vadă pe cei doi eroi de la Minneapolis care s-au rătăcit apoi, ca pe
nişte victime ale criticismului oponenţilor lor. Alţii văd în ei pe vinovaţii principali pentru
respingerea soliei sau neglijarea ei în mare măsură până pe la 1924. Dar este evident că
apostazia lor a fost atât un efect cât şi o cauză a neglijării luminii. Şi dacă solia lui Waggoner
şi Jones a fost solia lui Dumnezeu, dacă ea fost solia scrisă în Biblie şi confirmată de Ellen
White, atunci căderea celor doi soli nu trebuie considerată drept ţapul ispăşitor pentru faptul
că după 1900 solia a căzut în praf.
În acelaşi fel cum dezamăgirea de la 1844 şi lepădarea soliei îngerului al treilea de
către majoritatea milleriţilor, nu invalidează solia însăşi. La fel cum profeţia lui Balaam a
rămas în cartea lui Moise ca document inspirat, în ciuda faptului că Balaam a căzut în cursa
întinsă de Balac. Odată cu schela, nu dărâmăm şi construcţia. Cei ce au putut neglija solia din
cauza căderii celor doi, aveau motive cu atât mai mult s-o ia în consideraţie. Şi dacă ar fi
primit-o numai sub influenţa soliilor omeneşti, dar fără întemeiere în Cuvânt, ce valoare ar fi
avut experienţa lor? Oare nu tocmai pe studiul personal al Scripturii, pusese Ellen White
accentul în încheierea Conferinţei de la Minneapolis?
Căderea celor doi soli este în tot cazul o dovadă puternică a gravităţii acestei solii care
nimiceşte chiar şi pe cei ce o susţin, dacă nu rămân credincioşi ei până la sfârşit. Este o
dovadă sigură Satan nu se va da la o parte de la nimic pentru a nimici puterea acestei solii în
Biserică şi în afara ei.
În anul 1900, o rătăcire de altă formă, în paralel cu criza cauzată de Kellogg, ieşea la
iveală. Curentul acesta s-a dezvoltat pentru scurt timp în statul Indiana. Adepţii ereziei
numeau aceasta „doctrina cărnii sfinte" (în engleză, holy flesh), sau „solia de curăţire".
Manifestările care aveau loc în adunările acestor „perfecţionişti” erau de un emoţionalism
fanatic şi zgomotos. În timp ce Satan se prezenta intelectualilor prin panteism, el se adresa de
asemenea celor simpli prin această erezie gălăgioasă. Şi toate acestea pentru ca atenţia
poporului rămăşiţei să fie abătută de la măreaţa solie salvatoare, a neprihănirii lui Cristos.
Pe scurt, teologia şi cultul acestor adventişti se prezenta astfel: Ei credeau că Domnul
Isus a luat asupra Sa carnea lui Adam cel necăzut în păcat şi acuzau pe cei ce credeau
contrariul (printre care şi fratele Haskell...), că îl fac pe Isus păcătos. Ei considerau că această
doctrină este vitală experienţei creştine, prin aceea că desăvârşirea cerută de Dumnezeu în
viaţa aceasta este eradicarea firii pământeşti, curăţirea de păcatul originar, sau dobândirea
„cărnii sfinte"... Se credea că dacă cineva trece printr-o luptă sufletească teribilă, asemenea lui
Isus în grădina Ghetsimani, va obţine o natură umană perfectă asemenea lui Isus; sau „carnea
sfântă" care nu mai are înclinaţii păcătoase, nu mai duce în ispită. Cei care trec prin această
experienţă sunt singurii număraţi cu adevărat ca popor al lui Dumnezeu, Israel. Ceilalţi sunt
adunătura de oameni care în cele din urmă va pieri...
Mişcarea nu era neînsemnată, deoarece era implicat în ea şi preşedintele Conferinţei
Indiana. Adunările speciale făcute pentru încurajarea experienţei „grădinii", erau de tipul
acelor „treziri" americane întâlnite în cursul secolului XIX şi care au însoţit întotdeauna, ca un
blestem, adevăratele redeşteptări, de-a lungul timpului. Destul de interesant, între metodişti
începuse penticostalismul în acelaşi timp şi la numai câţiva ani după aceasta, o familie
adventistă de ziua a şaptea avea să facă agitaţii cu privire la profeţie, scoaterea demonilor,
vorbirea în limbi şi exaltări emoţionaliste... Adepţii cărnii sfinte foloseau din plin un anumit
fel de muzică pentru excitarea spiritelor. Se dădea pe faţă o anumită bucurie „religioasă", se
dansa în cercuri largi, strigând şi ridicând mâinile în sus. Copiii, ridicaţi pe lăzi sau pe alte
obiecte, se distrau şi ei ţipând şi ridicându-şi mâinile. Se predica într-un stil emoţionalist, cu
strigăte şi lacrimi, apoi se rugau intens până când unul cădea inconştient. Cei ce supravegheau
 76

experienţa, culegeau pe aceşti leşinaţi şi îi târau aşezându-i pe platformă la amvon. Atunci

câţiva dintre închinători se adunau în jurul celui căzut, rugându-se, cântând sau ţipând, toţi în
acelaşi timp, până când omul îşi revenea. Atunci acel suflet era numărat printre cei
credincioşi, care trecuseră prin „grădină”...
Aceşti entuziaşti au venit să aducă „redeşteptarea „ lor şi la adunările de tabără.
Predicând cu mare zel, folosind muzică instrumentală cu tamburine şi cu tot felul de
instrumente, produceau mare agitaţie. Când la aceeaşi adunare de tabără a vorbit fratele
Haskell, lucrătorii care acceptaseră această agitaţie n-au rămas înăuntru să-1 asculte. în
schimb când vorbitorul lor preferat a predicat, ei erau de faţă. Acest predicator (posibil să fi
fost preşedintele Conferinţei Indiana) şi-a întins mâinile spre adunare în timp ce vorbea cu o
anumită ocazie, şi mâinile sale au rămas rigide şi fixe. El a spus fratelui Haskell, după
adunare, că în timp ce vorbea, a simţit scurgându-se prin mâinile şi degetele sale către public
o mare putere... Ceea ce era ciudat, manifestările acestea aveau mare putere de atracţie asupra
celor ce luau parte ca să asiste cu oarecare bunăvoinţă. Ceea ce îi atrăgea în mod deosebit era
muzica produsă de orgă, violoncel, trei viori, două flaute, trei tamburine trei corni, o tobă
mare şi altele.
Fuseseră avertizaţi de faptul că fraţii de la conducere nu le împărtăşesc sentimentele şi
în special predicatorii lor fuseseră avertizaţi... începutul evanghelizării lor pornea de la ceea
ce ei numeau „solia laodiceană", citau părţi din scrierile Ellenei White şi din Biblie,
prezentând totul într-un fel în care îngrozeau de-a binelea pe ascultători. Spuneau de altfel
multe lucruri bune, afară de interpretările lor speciale care ţineau la experienţa „curăţirii".
Apoi venea muzica lor care zăpăcea pe ascultători.
Se părea că aveau interes pentru puritatea morală. Vorbeau mult despre „carnea
sfântă", despre „credinţa care transformă trupul pentru înălţarea la cer fără a trece prin
moarte". Ei socoteau că există două feluri de copii ai lui Dumnezeu: cei înfiaţi, care vor învia,
şi ce „născuţi", care vor fi înălţaţi fără să vadă moartea. Cei născuţi, au carne sfântă ca Isus,
nu mai au păcat în ei.
Ellen White a mustrat acest fanatism în Conferinţa de la 1901 şi apoi la faţa locului. Ea
a arătat că o astfel de agitaţie este dezgustătoare pentru orice om cu mintea sănătoasă, chiar
din lume, şi că nimeni nu va avea carne sfântă până la schimbarea ce va avea loc la venirea
Domnului. A susţinut că adevărata redeşteptare duce la străduinţe profunde, calme şi
consecvente, la sobrietate şi adevărată sfinţire, evitând orice tumult. Ellen White a arătat că
Domnul îi descoperise că la adunările de tabără va apărea un fanatism asemănător aceluia care
izbucnise printre adventişti imediat după 1844 şi că la adunările acestor entuziaşti iau parte
chiar demoni în chip de oameni. Ceea ce este deosebit de interesant, Ellen White a avertizat
atunci că „multe asemenea mişcări vor apărea în acest timp..."
Oricât am ridiculiza pe cei ce au putut conduce această agitaţie dezgustătoare, partea
frumoasă a acestei experienţe este aceea că imediat după declaraţia Ellenei White în
Congresul din 1901, preşedintele Conferinţei Indiana s-a ridicat şi a făcut o mărturisire de
pocăinţă exemplară şi tulburătoare, care a îndemnat la pocăinţă şi pa alţi predicatori implicaţi
şi a dus la stingerea imediată a acestei agitaţii care durase vreo doi ani. Ceea ce 1-a făcut pe
preşedintele conferinţei Indiana să capituleze, a fost sinceritatea şi umilinţa de care a dat
dovadă, întemeindu-se pe declaraţiile Ellenei White, pe care le-a considerat întotdeauna ca
fiind inspirate. Nu tot la fel au gândit unii conducători de la Minneapolis şi din anii de după
1888.
Conferinţa din 1901, în ciuda faptului că se afla în toiul crizei panteiste şi
perfecţioniste, în ciuda slăbirii soliei din 1888 şi a unei crize de organizare, a fost una dintre
cele mai încurajatoare. Era prima ocazie, după zece ani, când Ellen White s-a ridicat şi a
vorbit potrivit cu lumina dată pe timpul acelor scrisori trimise din Australia, accentuând
nevoia unei reorganizări care să descentralizeze în oarecare măsură lucrarea şi astfel să se
 77

evite relele provenite dintr-o organizare îngustă, abuzul de autoritate, „zeificarea", etc, şi
totodată să fie puse baze largi pentru înaintarea lucrării în câmpuri noi. Fratele Irwin,
preşedintele Conferinţei Generale, s-a ridicat cu curaj, recunoscând că propunerea Ellenei
White este vocea lui Dumnezeu şi ea trebuie urmată. S-a renunţat la planurile făcute de
conducere şi s-a urmat imediat sfatul lui Dumnezeu. Dar Ellen White nu le-a arătat amănunţit
cum să facă această reorganizare, ci i-a îndemnat să ceară personal lumină de la Dumnezeu.
În final, delegaţii au găsit potrivit să urmeze modelul de organizare dezvoltat în
Australia sub conducerea fratelui Daniells, după sfaturile Ellenei White. întregul câmp
mondial a fost divizat în uniuni de conferinţe. A fost ales ca preşedinte al Conferinţei
Generale fratele Arthur G.Daniells, care urma să conducă mulţi ani, până în 1922.
La conferinţa din 1903, în interesul slăbirii concentrării din Battle Creek, sediul
Conferinţei Generale a fost mutat la Takoma Park, lângă Washington, unde se află şi astăzi. în
providenţa divină, mutarea urmărea şi posibilitatea evanghelizării intense a capitalei
americane fără a locui în ea. Reorganizarea începută în 1901 avea să fie completată mai târziu
în 1911 şi după aceea. Prin aceste măsuri, preşedinţii Conferinţei Generale nu mai puteau
avea puteri „regale" (cum spunea Ellen White) sau dictatoriale. Anii aceştia au fost un timp de
înaintare în noi câmpuri, ca întotdeauna. Totuşi necazurile din centrul lucrării au împiedicat în
mare măsură înaintarea cu avânt în anumite părţi ale lumii. în timp ce servii lui Dumnezeu se
împotmoliseră la Battle Creek şi forţele conducerii concentrate împotriva ereziei lui Kellogg,
vrăjmaşul omenirii îşi desfăşura pregătirile pentru un război mondial şi pentru o nouă criză în
interiorul Bisericii, pentru a împiedica lucrarea lui Dumnezeu.
Dar înainte de primul război, pe când criza panteistă era în floare, o altă lovitură a fost
dată Bisericii printr-o nouă personalitate luciferică. Fratele Albion Fox Ballenger, predicator,
fiul pastorului J. Ballenger, om care lucrase în învăţământ, care era un vorbitor talentat, un
scriitor capabil, din 1890 fusese secretar al Asociaţiei Naţionale pentru Libertatea Religioasă
din Chicago, apoi redactor adjunct la revista American Sentinel, apoi predicator la adunări de
tabără şi în sfârşit evanghelist şi supraveghetor al misiunii din Insulele Britanice. În acest
timp, prin 1905, conducerea generală a Bisericii a fost alarmată de o nouă teologie pe care o
propaga Ballenger cu privire la lucrarea lui Isus în Sanctuar. Ca şi Canright, a cărui cădere se
consumase înainte de 1888, predicatorul Ballenger începuse să susţină că Domnul Christos şi-
a început lucrarea de Mare Preot în anul 31 la înălţarea Sa în Sfânta Sfintelor şi nu în anul
1844 aşa cum a învăţat întotdeauna Biserica. Se ştie că temeiul existenţei separate şi al
mărturisirii Bisericii noastre, se află în profeţia din Daniel 8-9 care ne arată începutul zilei
ispăşirii (judecăţii de cercetare) ca fiind 1844...
Cu puţin înainte de aceasta, Ballenger susţinuse că noi, adventiştii de ziua a şaptea ar
trebui să nu scoatem prea mult în evidenţă anumite doctrine distinctive, cum ar fi sabatul. în
mod evident, asemenea idei erau influenţe ale creştinilor din afară. Ellen White mustrase
această teorie şi ca urmare Ballenger se pocăise cu lacrimi. Dar acum ideile sale tulburau
comunităţile din Irlanda şi Anglia. Fratele pastor Famsworth nu se mai putea înţelege cu
conducătorii locali din acest motiv. Ballenger era de acord că teoria sa nu se armonizează cu
Mărturiile, dar el înşira zeci de texte biblice despre care credea că susţin ideile sale...
Albion Ballenger, cu înfăţişarea sa chipeşă şi cu mustaţă fâlfâitoare, cu talentul său de
poet şi orator, cu aerul său de sinceritate, zăpăcise multe minţi. în anul 1905, la congresul
Conferinţei Generale, când Ellen White a dat ochii cu Ballenger într-una din camerele de la
Takoma Park, i-a adresat câteva cuvinte începând cu acestea:
„Dumneata eşti acela pe care mi l-a arătat Domnul în viziunea de la Salamanca."
Într-o scrisoare personală, Ellen White i-a spus:
,,Teoriile dumitale care au o serie de iţe fine şi au nevoie de atât de multe explicaţii nu sunt adevăr şi nu
trebuie prezentate pentru a hrăni turma Domnului. Dumnezeu interzice această acţiune a dumitale care
 78

face ca binecuvântatele texte din Scriptură, grupate în felul acesta, să susţină construirea unei teorii
false. Fie ca toţi să se bizuie pe adevărul stabilit despre Sanctuar. " (Ms. 59/1905)
Ballenger şi-a prezentat teoria în scris într-un număr de teze, susţinând că doctrina
AZS despre Sanctuar este greşită aproape în orice punct principal. Fratele Daniells a văzut
bine că teoria lui Ballenger loveşte la temelia structurii noastre doctrinale, ducând la
prăbuşirea ei. Iar Ellen White a continuat să vorbească şi să scrie contra acestui spirit:
„Vreau să spun tuturor celor prezenţi la congres, într-un limbaj clar şi lămurit că fratele Ballenger a
permis minţii sale să primească şi să creadă o rătăcire plauzibilă... Solia aceasta, dacă este acceptată,
subminează stâlpii credinţei noastre... (Apoi s-a referit la falşii profeţi despre care vorbise în Matei
7,15)
Aceia care încearcă să susţină teorii care mută stâlpii credinţei noastre cu privire la Sanctuar sau cu
privire la personalitatea lui Dumnezeu şi a Domnului Christos (aluzie la Kellogg - n. m.) lucrează ca
nişte orbi. Ei susţin lucruri nesigure, ducând pe poporul lui Dumnezeu în voia vântului, fără nici o
ancoră... Marele nostru Instructor a spus fratelui Ballenger: „ Tu aduci confuzie şi zăpăceală prin felul
în care interpretezi Scripturile. Tu crezi că ţi s-a dat o lumină nouă, dar lumina ta se va dovedi întuneric
pentru cei ce o primesc... Opreşte-te chiar unde te afli, pentru că nu Dumnezeu ţi-a dat această solie ca
s-o prezinţi poporului. "
Dar Ballenger nu s-a oprit. El a luat poziţia unui martir pentru principiul „numai
Biblia", în opoziţie cu Mărturiile Ellenei White. Într-o scrisoare adresată Ellenei White, el a
afirmat că dacă ar susţine doctrina Bisericii, înaintea tronului judecăţii divine el n-ar avea un
temei biblic, ci interpretarea personală a Ellenei White. Ballenger uita însă că doctrina aceasta
a apărut prin studiul Bibliei şi că mai târziu i se confirmase Ellenei White prin viziuni. Mai
mult, el punea interpretarea sa deasupra interpretării unite a fraţilor săi, şi nu era bucuros să-şi
revizuie studiile în lumina înţelegerii comunității de credință şi în lumina descoperirii unui
profet.
Aici era în conflict raţiunea omenească slabă, cu descoperirea divină care adesea este
paradoxală, misterioasă şi de obicei este înţeleasă de noi parţial. Nu putem pretinde că toate
punctele referitoare la această doctrină a Sanctuarului ne sunt clare. Dar dacă tăgăduim
interpretarea clară şi logică cu privire la începerea timpului judecăţii în 1844, cu privire la
sensul adevăratei „zile a ispăşirii", a „curăţirii sanctuarului", doctrina neprihănirii prin
credinţă va fi subminată. Se va pune accentul pe o iertare sau îndreptăţire legală şi sfinţirea
sau/şi desăvârşirea nu vor mai avea loc în cadrul soliei şi experienţei neprihănirii prin
credinţă. Satana voia să ia orice posibilitate de progres a soliei adventiste.
Ballenger a lepădat mustrarea, ascunzându-şi mândria sub o mască de martir. în ciuda
faptului că promisese să nu-şi agite doctrinele în popor şi să nu producă schismă, el a făcut
exact invers. în final a fost exclus. A scris o carte cu titlul „Lepădat pentru crucea lui
Christos", apoi alta: „Apel la unire", care de fapt era un apel la erezie şi la schismă. Ultima
lucrare a fost publicată sub forma unei reviste începând cu 1914. Ballenger şi-a câştigat adepţi
prin aceste lucrări, mai întâi pe tatăl său şi fratele său care fuseseră pastori. Revista a
continuat să existe şi după moartea sa în 1921, condusă de văduva sa şi de fratele său...
„E prea târziu în istoria acestui pământ pentru a mai prezenta ceva nou” - scrisese
Ellen White în 1905 referitor la Ballenger. Ceea ce trebuia predicat, şi care ar fi împiedicat
apariţia unor asemenea „noutăţi” era solia neprihănirii lui Christos.
Unul după altul, aştri care au strălucit puternic pe firmamentul Bisericii au căzut în
timpul primului deceniu al secolului. Kellogg, Jones şi Waggoner, Ballenger... Pe deasupra, în
1907 a căzut şi Frank Belden, nepotul Ellenei White, mare compozitor de imnuri creştine.
Dispreţul faţă de mărturii, lăcomia de bani, nemulţumirea l-au îndepărtat de Biserică. Dar
imnurile sale au rămas, ca şi opera medicală a lui Kellogg, ca şi primele predici ale lui
Ballenger despre Duhul Sfânt. Tot astfel, solia lui Jones şi Waggoner a rămas, în ciuda
apostaziei lor.
 79

Deformişti şi conformişti
Apropierea primului război mondial este totodată amurgul vieţii Ellenei White, solul
lui Dumnezeu care călăuzise Biserica prin atâtea primejdii, care stătuse ca o stâncă în mijlocul
furtunii şi valurilor la 1888, care întărise lucrarea în Europa şi Australia, care dăduse atâtea
directive înţelepte din partea cerului, care salvase organizaţia de uri mare dezastru în timpul
crizei panteiste şi care a lăsat Bisericii un tezaur nepreţuit de scrieri inspirate. Între 1900-1915
ea şi-a scris ultimele opere: Testimonies voi. 6-9, Slujitorii Evangheliei, Slujba vindecării,
Educaţia, Istoria faptelor apostolilor, Sfaturi pentru părinţi şi profesori, Profeţi şi regi. În afară
de aceasta a ţinut multe cuvântări şi a scris numeroase scrisori personale. Indiferent de
subiectul tratat, indiferent de nevoia impusă de împrejurări, soliile ei au întărit subiectul
îndreptăţirii prin credinţă, încurajând pe oameni să privească numai la Christos ca înlocuitorul
şi Exemplul nostru, ca ţintă şi ca sursă a puterii noastre.
Dacă a fost vreodată un predicator sau scriitor care să înalţe continuu pe Christos şi
neprihănirea Sa înaintea păcătoşilor, aceasta a fost cu siguranţă Ellen White. Ea a încetat din
viaţă la 16 iulie 1915 (vineri pe la orele 3,40 - asemenea lui Isus) în vârstă de 87 de ani.
Ultimele ei griji au fost legate de Biserică. Cu câteva luni înainte de moarte rostise un mesaj
cu privire la ce fel de literatură trebuie să citească tineretul. Era îngrijorată de faptul că
membrii Bisericii nu au simţul apropierii revenirii Domnului şi al necesităţii pregătirii. Totuşi,
cuvintele ei faţă de cei cu care era în legătură au reflectat întotdeauna încrederea în
Dumnezeu, că El va conduce Biserica spre triumful final. Ultimele ei cuvinte au reflectat
trăirea marii lumini de la 1888: „Il iubesc, îl iubesc, îl iubesc! Ştiu în cine am crezut! El dă
odihnă aceluia pe care îl iubeşte! "
Izbucnirea războiului în Europa a trezit interesul fraţilor pentru eventualitatea ca
luptele să se încheie cu scenele de la Armaghedon. În Europa au apărut deosebiri de vederi cu
privire la atitudinea creştinilor faţă de război. Dispariţia Ellenei White punea încă o problemă:
Cine va fi în continuare profet al Domnului în Biserică? Ea era destul de organizată, neavând
nevoie neapărată de un nou profet pentru a se menţine. Dar în principiu, doctrina despre darul
profetic nu se opunea ivirii altor profeţi în paralel sau după Ellen White.
În ultimii ani ai vieţii Ellenei White se înmulţise numărul indivizilor care pretindeau
că au fost aleşi ca profeţi. Astfel, întrebarea dacă va mai fi un alt sol special în Biserică
devenea tot mai acută. Unii dintre aceştia au scris Ellenei White în speranţa unei recunoaşteri
din partea ei, sau au făcut călătorii lungi pentru a o vizita şi a primi o confirmare din partea ei.
Ea asculta atentă şi tăcută experienţele şi argumentaţiile lor, apoi le răspundea că ea nu
primise nici o poruncă şi nici o descoperire cu privire la ei.
„Unii dintre aceşti oameni, de altfel buni dar amăgiţi, au ascultat de prietenii lor şi au abandonat
pretenţiile bazate pe fanteziile lor. Alţii au petrecut ani de zile scriind şi publicând explicaţii fanatice ale
Scripturii, pline de condamnări asupra celor ce nu acceptau pretenţiile şi expunerile lor. ' (William
White - 25 iulie 1915).
„Uneori fraţii noştri întreabă pe mama: Cine va purta povara lucrării speciale după moartea ei? Ea le
răspunde că nu ştie nimic despre aceasta. Dumnezeu nu i-a descoperit niciodată acest lucru, şi ea nu are
nici o îngrijorare cu privire la aceasta, fiindcă Dumnezeu este pe deplin în stare să instruiască pe servii
Săi şi să conducă lucrarea Sa potrivit cu înţelepciunea şi planul Său infinit". (W. White - 6 octombrie
1912)
De obicei ea atrăgea atenţia asupra scrierilor ei, spunând: „Iată scrierile mele. Când
nu voi mai fi, ele vor mărturisi în locul meu."
Cu puţin înainte de moartea ei, fraţii Montgomery şi Campbell au vizitat-o la
Elmshaven. Ei au întrebat-o dacă are vreo cunoştinţă că ea va trăi până la venirea
 80

Domnului. A răspuns că nu are nici o lumină privitoare la acest lucru. Fratele Campbell a
spus atunci:
„Dacă dumneavoastră nu veţi mai fi printre noi, se vor ridica o mulţime de fanatici, ca o epidemie,
pretinzând că ei sunt succesorii dumneavoastră."
„Domnul este absolut capabil să poarte de grijă cauzei Sale" — a răspuns ea liniştit.
Într-o mărturie scrisă a Ellenei White, găsim cuvintele:
„Belşug de lumină a fost dat poporului nostru în aceste ultime zile. Indiferent dacă viaţa mea va fi
cruţată sau nu, scrierile mele vor vorbi încontinuu, şi lucrarea lor va merge înainte cât va dura
timpul. Aceste cuvinte care mi-aufost date de Domnul, vor avea în continuare şi vor vorbi poporului. "
(1 SM 55)
După moartea ei aceste întrebări au început să intereseze nu numai pe adventişti ci şi
pe cei din afară. Reporteri ai unui ziar local din Battle Creek au întrebat pe William White
aceleaşi lucruri, ba încă au pus o întrebare în plus:
„Vor alege conducătorii bisericii o altă persoană care să poarte în continuare această povară?"
„Nu! Credinţa lor este că numai Dumnezeu îşi alege solii şi că ar fi o încumetare din partea oamenilor
de a-şi lua sarcina alegerii persoanelor prin care să se manifeste Spiritul Profeţiei." (25 iulie 1915)
Astfel problema unui profet sau a altor profeţi în Biserică a rămas deschisă. Este o
întrebare la care numai Dumnezeu poate răspunde. Totuşi, faptul că scrierile E. G. White sunt
atât de răspândite pe cât sunt de neglijate, face aproape inutilă apariţia unui nou profet.
Făgăduinţa „ploii târzii" are cu sine şi această binecuvântare, dar această experienţă a fost
continuu întârziată de apostazia poporului. Şi apoi există continuu primejdia apariţiei
profeţilor falşi, în lipsa celor adevăraţi sau în acelaşi timp cu ei. Ellen White spunea în 1905:
„Vor exista aceia care vor pretinde că au viziuni. Când Dumnezeu vă dă dovezi clare că viziunea este
de la El, o puteţi accepta, dar nu o acceptaţi pe nici un alt temei; fiindcă oamenii urmează să fie tot mai
mult duşi în rătăcire, în ţările străine şi în America. Dumnezeu vrea ca poporul Său să acţioneze ca nişte
bărbaţi şi femei cu judecată. " (Ev. 610)
Şi într-adevăr, chiar în istoria lui Israel au existat mai mulţi profeţi falşi decât
adevăraţi. Vom relata câteva cazuri mai importante din istoria adventistă de după 1888.
În timp ce Ellen White se afla în Australia, în perioada 1893-1894, s-a ridicat o
asemenea pretenţie din partea Annei Philips, o domnişoară adventistă din Battle Creek.
Principala ei solie se concentra asupra purităţii morale. Întinzând la extrem unele declaraţii ale
Ellenei White cu privire la excesele sexuale ce aveau loc precum şi cu privire la cine ştie ce
perversiuni practicate sub mantaua căsniciei, domnişoara Phillips, obsedată de această temă, a
pretins că are anumite descoperiri, sau poate chiar anumite vise pe care le-a luat drept
profetice. În esenţă ea susţinea că acum în timpul sfârşitului ar trebui ca soţii să renunţe la
sexualitate înfrânându-se complet.
Alonzo Jones recomandase soliile Annei Phillips înaintea unei adunări de 4000 de
persoane în Battle Creek, susţinând că ea ar fi în armonie cu solia Ellenei White, că el o
recunoaşte ca fiind „glasul Păstorului". A doua zi, duminică dimineaţa, fratele Jones primise o
scrisoare din partea Ellenei White, care fusese expediată din Australia, cu o lună înainte, şi în
care Ellen White îl mustra pe Jones pentru nefericita publicaţie pe care o făcuse scrierilor
Annei Phillips, arătându-i că aceea nu este aleasă de Dumnezeu şi nu Dumnezeu i-a dat aceste
mesaje. Ellen White îl mustrase pe Jones pentru o greşeală pe care avea s-o facă după o lună
de zile, dar scrisoarea a ajuns la destinaţie exact la timpul acţionării greşite... De unde ştiuse
Ellen White toate acestea?
Jones şi-a recunoscut public greşelile, citind scrisoarea uluitoare a Ellenei White.
Anna Phillips s-a pocăit şi ea şi a rămas credincioasă pocăită şi liniştită până la sfârşitul vieţii.
 81

Dar efectul soliei ei a fost dezastruos. Peste 60 de familii din aceea zonă s-au dezmembrat în
urma acestei învăţături extremiste.
Referitor la purtarea morală, Ellen White spusese că credincioşii trebuie să-şi
concentreze gândurile asupra lui Christos, asupra intimităţii spirituale cu Dumnezeu, apoi a
continuat:
„Dumnezeu n-a încredinţat misiunea de a ataca pe bărbaţi şi a-i acuza de necurăţie şi neînfrânare.
Asemenea manevre, în loc de a elimina senzualitatea, mai degrabă o provoacă. Biblia singură ne dă
adevărata învăţătură despre puritate. Predicaţi Cuvântul. " (Let. 102/1904)
De asemenea apăruse pe timpul Ellenei White unul care voia să scrie o broşură despre
acest subiect al înfrânării totale. Înainte de publicarea manuscrisului, omul a voit să obţină
asentimentul Ellenei White. Ellen White nici n-a vrut să primească pe autor, sfătuindu-1 doar
de la distanţă să-şi părăsească proiectul. Totuşi la insistenţele lui, ea 1-a primit şi 1-a ascultat
cu răbdare, după care i-a spus doar cuvintele acestea: „Întoarce-te acasă şi fii bărbat!”. Omul
a înţeles şi n-a mai continuat proiectul.
Un caz ciudat s-a întâmplat în Australia în timpul lucrării Ellenei White. Un frate
cunoscut ca om de treabă, din Melbourne, a fost găzduit de către William White în casa în
care locuia împreună cu mama sa, Ellen White. Tot acolo se afla şi fratele G. Starr, unul dintre
asistenţii Ellenei White. A doua zi dimineaţa, musafirul a luat parte cu familia la cultul
familial şi la masă. În momentul în care toţi erau gata de plecare chemaţi de marile urgenţe ale
lucrării din Australia, musafirul i-a oprit cu cuvintele:
„Staţi jos, fiecare; am o solie de la Domnul. Vom cânta acum cântarea numărul... "
În clipa aceea, Ellen White i-a tăiat-o scurt: „Nu!" Dar „profetul" nu se descuraja:
„ Vom cânta imnul numărul... "
„Frate – i-a răspuns Ellen White –, nu vom mai cânta nimic! Am cântat, am citit Biblia, ne-am rugat.
Dacă ai o solie de la Domnul spune care este!”
„Am văzut, zice musafirul, că noi trebuie să plecăm în America. Am văzut că noi trebuie să mergem în
America şi să rostim solia A CĂZUT BABILONUL! IEŞIŢI DIN EL POPORUL MEU!"
„Şi cine trebuie să meargă în America!" a întrebat Ellen White.
„Cine?... Păi, dumneavoastră şi McEnterfer, fratele White, doamna şi domnul Starr şi eu. Noi şase
trebuie să mergem în America."
Ellen White i-a răspuns atunci categoric:
„Frate, solia dumitale nu este de la Domnul. Solia dumitale NU ESTE DE LA DOMNUL. Dumneata ai
înţeles greşit aceste lucruri. Dumnezeu nu ţi-a dat o asemenea solie. Acela care ne-a trimis din America
ne va spune când să ne întoarcem. De ce nu înţelegeţi situaţia? Există de construit aici un sanatoriu, un
colegiu, săli de adunare... Dragă frate, dumneata nu-ţi dai seama că eşti un om cu mintea bolnavă.”
Apoi Ellen White s-a grăbit să plece, lăsându-1 pe noul „profet” în grija fratelui Starr.
Omul rămăsese uluit de replică tăioasă a Ellenei White. Plimbându-se în aer liber cu
musafirul, fratele Starr a discutat cu el şi i-a lămurit greşeala lui. Omul simţise nişte impresii,
nişte sugestii în mintea sa, şi crezuse că profeţii primesc pe această cale descoperiri divine.
Dar în loc să se exprime corect: „Am impresia că trebuie să merg", el zisese: „Am văzut că.."
Fratele Starr i-a arătat apoi că diferenţa dintre un om sănătos la minte şi unul bolnav este
aceea că omul sănătos se slujeşte de cea mai bună judecată şi de bun simţ, pe când omul
bolnav la minte urmează prima impresie pe care o are, ducându-se încoace şi încolo, după
impresii. Omul a înţeles şi a plecat cu primul tren.
Probabil cazul cel mai interesant din timpul vieţii Ellenei White a fost acela al soţilor
Mackin, adventişti din Findly (Ohio) care în 1908 trecuseră prin experienţa stranii în timpul
săptămânii de rugăciune. După mărturisirea lor, în urma unui post de trei zile, însoţit de
rugăciune şi de cercetarea mărturiilor Ellenei White, au avut o experienţă a „sfinţirii". După
 82

rugăciuni intense şi stăruitoare au avut anumite experienţe emoţionale care le-au dat
sentimentul că au devenit plini de iubire şi de bunătate şi au început să vorbească în limbi
necunoscute ca apostolii... Experienţa se părea că fusese contagioasă, deoarece ei au relatat
întâlniri cu alţii care vorbeau în limbi necunoscute, „duhovniceşti", fără să înţeleagă ce spun...
Totuşi conversaţia se desfăşura în ordine; nu vorbeau toţi odată...(!) Nimic nu era de mirat,
dacă ne amintim că pe la 1900 apăruse penticostalismul în America.
Soţii Mackin au luat parte apoi la o adunare de tabără. Acolo, sora Mackin, care se
credea profetă şi trimisă se Dumnezeu cu o lucrare specială la acea adunare, după ce se rugase
împreună cu alte surori, a venit în faţa celor adunaţi. Se credea trimisă de Duhul Sfânt să
cânte, dar nu ştia ce anume v-a cânta. Aştepta ca acelaşi duh să-i descopere la momentul
potrivit. Ajunsă în faţă, a început să plângă „ca un copil", impresionată, cum zicea ea, de
starea păcătoasă a poporului lui Dumnezeu, peste care urmează să cadă plăgile... Biata soră,
avea impresia că este datoare să facă aceasta şi că nu-şi poate linişti conştiinţa până nu-şi
descoperă povara mesajului profetic... Ea a început să improvizeze pe cuvintele: „El vine. El
vine. Fiţi gata. Fiţi gata". Apoi a continuat cântând un paragraf din Experienţe şi Viziuni: „Cât
de mulţi am văzut ajungând sub căderea plăgilor, fără nici un scut ocrotitor. Primiţi Spiritul
Sfânt"... Ea pretindea, sau chiar simţea că acest cântec este dedicat automat de Duhul Sfânt şi
îl repeta la nesfârşit, întinzând mâinile aşa cum vor face neascultătorii când se vor trezi fără
speranţă în timpul plăgilor.
Un alt cântec favorit al sorei Mackin era „Glorie". Repeta la nesfârşit acest cuvânt,
declarând că se simte ca în prezenţa lui Isus şi a îngerilor. Dar nici fratele Ralph, soţul ei, nu
se lăsa mai prejos. El avea impresia că i s-a dat darul izgonirii demonilor. Vorbea oamenilor
despre anumite stări păcătoase care s-ar datora prezenţei unor demoni în ei, în aşa fel încât
convingea pe unii cu un psihic sugestionabil, că sunt demonizaţi. Atunci el zicea că duhul 1-a
instruit să poruncească acestora să se culce la pământ pentru ca demonul, ieşind din ei, să nu-i
trântească la pământ... s-au găsit dintre aceştia care nu numai că se culcau la pământ, dar mai
scoteau şi limba, „dovedind" astfel altor naivi că ei ar fi într-adevăr demonizaţi. La mustrarea
profetică a lui Mackin, unii închideau ochii, alţii scoteau limba, alţii lătrau... O femeie ar fi
avut în ea şase demoni care, înainte de a ieşi, îi simţea cum o împingeau în interior. Apoi au
ieşit ascultători, unul câte unul... Fratele Mackin îşi întemeia aceste experienţe pe ultima
Evanghelie a lui Marcu. Exact aşa cum spun şi penticostalii. Ei puneau accentul pe
autosugestiile lor, pe vorbire în limbi necontrolate, şi spuneau că acel duh ar avea un efect
„fiziologic” asupra lor.
Unii fraţi sperau că ar fi un semn al revărsării Duhului Sfânt, dar majoritatea şi în
special organizatorii, erau dezgustaţi de aşa ceva şi nu credeau că este ceva divin. De aceea
soţii Mackin se credeau persecutaţi. Ei au călătorit la locuinţa Ellenei White în California
pentru a relata experienţele lor şi a căpăta o încurajare şi o confirmare din partea ei. Declarau
că sunt sinceri şi doresc să ştie dacă nu cumva sunt înşelaţi, dar că totul s-ar potrivi de minune
cu Biblia şi cu Mărturiile... Ellen White era suferindă şi avea nevoie de odihnă, în special nu
trebuia obosită cu conversaţii lungi stresante.
În ciuda sfatului lui William White care i-a rugat să-şi expună pe scurt problema, cei
doi Mackin au povestit pe larg şi cu multe vorbe în plus. Se pare că multă vorbărie este într-
adevăr o marcă a înşelăciunii. Dar efectul relatării lor asupra Ellenei White a fost o
nesiguranţă în spatele căreia pândea teama de fanatism. Ellen White le-a spus că nu a primit
nici o descoperire cu privire la cazul lor şi nu poate să spună nimic definitiv, le-a povestit
anumite cazuri asemănătoare care se consumaseră imediat după 1844 şi a fost de părere că
experienţa familiei Mackin se aseamănă cu acelea. Ea a adăugat:
„În viitor nu vom avea semne ale influenţei Duhului lui Dumnezeu, în special când vrăjmaşii noştri vor
fi tari la culme împotriva noastră. Va veni timpul când vom vedea anumite lucruri uluitoare. Însă în
 83

cefei anume, dacă vor fi asemenea experienţei ucenicilor la primirea Duhului Sfânt după înălţarea lui
Isus, n-aş putea spune... "
Soţii Mackin au declarat că ei cunosc experienţele fanatice relatate de Ellen White, că
ei le-au citit în scrierile ei, şi că experienţa lor este diferită. Ellen White i-a invitat să
găzduiască la ea. Dar ei au spus că ei acţionează întotdeauna numai la impulsul Duhului. Dacă
Duhul le spune să rămână, ei rămân. Dacă nu, nu. Minunată ascultare... Şi n-au rămas... Dar
au lăsat adresa lor Ellenei White pentru a le scrie în cazul în care va primi o mărturie specială
pentru ei.
După o lună de zile, Ellen White a primit într-adevăr lumină cu privire la cazul lor şi
le-a scris. In cuvinte categorice ea le-a arătat că au făcut greşeli grave, că au înţeles greşit
Biblia şi Mărturiile în aceste puncte. Ea a declarat că toate aceste exhibiţii erau acte de
fanatism asemenea scenelor întâlnite printre adventiştii spiritualizanţi după 1844. că mult EU
este amestecat în aceste manifestări teatrale stranii, care vor da ocazia lui Satan să-şi introducă
puterea sa fermecătoare. Dar Ellen White era conştientă că se adresează unor suflete pentru
care a murit Christos, şi în loc de a-i umple de ocări, le-a scris:
„ Dragii mei prieteni tineri! Sufletele voastre sunt preţioase în ochii cerului. Christos v-a cumpărat cu
propriul Său sânge acum, şi eu nu doresc ca voi să întreţineţi o speranţă falsă, lucrând într-o direcţie
greşită... În această perioadă a istoriei lumii trebuie să exercităm cea mai mare prudenţă în această
privinţă. "
Astfel a fost îndepărtat din biserică pericolul penticostalismului fals. Ellen White
spunea că acest soi de fanatism a pândit întotdeauna să intre înăuntru, încă de la începutul
lucrării.
Agitaţiile care au apărut după Ellen White, au dat pe faţă mişcările produse şi falsul
profetism. Pornind de la anumite rele existente sau de la anumite propuneri greşite, unii aveau
să se considere singurii reprezentanţi ai adventismului de ziua a şaptea, în timp ce Biserica
organizată avea să fie declarată „lepădată", ca fiind o parte din Babilonul creştinătăţii
apostate. Acest spirit nu era nou. Nu făcuse în 1893 Stanton Garmire o agitaţie asemănătoare
în America? Dar mai întâi, care au fost ultimele cuvinte ale Ellenei White cu privire la
Biserică? A profetizat ea undeva că Biserica urmează să cadă şi drepţii vor trebui să ia o
cărare separată?
În timpul vieţii ea rostise mustrări grave asupra Bisericii. Ea rugase în chinuri
sufleteşti multe nopţi, mai ales când era în Australia sau în timpul crizei panteiste. Gândul că
o asemenea criză ar duce la ruperea Bisericii, a chinuit-o în aşa măsură încât credea că nu va
mai putea trăi. Mai mult, ea a fost chinuită şi de descoperirea care i s-a dat cu privire la o
ultimă criză care va avea loc în poporul lui Dumnezeu înainte de sfârşit. Dar niciodată nu se
gândise Ellen White la crearea unei mişcări separate, ca şi cum aceasta ar fi o soluţie a tuturor
relelor din Biserică, întotdeauna ea a îndemnat la unire. Desigur unire în adevăr, dar în nici un
caz separare şi lupte de gherilă ea a declarat solemn că rugăciunea lui Isus din Ioan 17 trebuie
să fie crezul nostru. În ciuda avertismentelor cu privire la criza din viitor, ea declarase în
ultimii ani:
„Deşi au avut loc lupte aprige în efortul de a menţine caracterul nostru distinctiv, totuşi, ca creştini, noi
am fost întotdeauna pe teren avantajos... " (2 SM397/1907)
„Dovezile pe care le-am avut în ultimii 50 de ani, despre prezenţa Duhului Sfânt cu noi ca popor, vor
rezista la probă contra acelora care se aliniază de partea vrăjmaşului... " (Ibid)
„Am fost instruită să spun adventiştilor de ziua a şaptea din toată lumea că Dumnezeu ne-a chemat ca
popor ca să-ifim o comoară specială a Sa. El a rânduit ca Biserica Sa de pe pământ să stea în
desăvârşită unire în spiritul şi sfatul Domnului oştirilor până la sfârşitul timpului. " (ibid 1908).
„Nimic nu este atât de scump inimii lui Dumnezeu în această lume ca Biserica Sa... Dumnezeu n-a
părăsit pe poporul Său. Satana arată spre greşelile pe care ei le-au făcut şi încearcă să-i facă să creadă că
ei s-au despărţit astfel de Dumnezeu. Îngerii răi caută pe orice cale să descurajeze pe aceia care se
 84

străduiesc pentru a birui păcatul. Ei le prezintă în faţă nevrednicia lor din trecut, şi reprezintă cazul lor
ca fiind fără speranţă." (ibid 1910)
„Domnul a declarat că istoria trecutului se va repeta pe măsură ce vom ajunge la încheierea lucrării.
Fiecare adevăr pe care El l-a dat pentru aceste ultime zile, trebuie proclamat lumii. Fiecare stâlp pe care
El l-a stabilit trebuie întărit. Noi nu putem coborî de pe temelia pe care Dumnezeu a stabilit-o. Noi nu
putem intra în vreo organizaţie nouă; căci aceasta ar însemna apostazie de la adevăr. " (2 SM390/24
dec.]905).
,,Nu trebuie să ne îndoim, să ne temem că lucrarea nu va avea succes. Dumnezeu este la cârma lucrării
şi El va pune totul în ordine. Dacă sunt probleme care au nevoie de îndreptare la conducerea lucrării,
Dumnezeu va avea grijă şi va lucra pentru îndreptarea oricărui rău. Să avem credinţă că Dumnezeu
urmează să conducă sigur în port această corabie nobilă care poartă pe poporul lui Dumnezeu. "
(Ibid.1892)
„...încurcăturile vor creşte; dar ca credincioşi ai lui Dumnezeu să ne încurajăm unii pe alţii... Când nu
pot dormi noaptea, îmi înalţ inima în rugăciune la Dumnezeu şi El mă întăreşte şi îmi dă asigurarea că
El este cu slujitorii Săi predicatori în patrie şi în ţările îndepărtate. Sunt încurajată şi binecuvântată când
înţeleg că Dumnezeul lui Israel conduce încă poporul Său, şi că va continua să fie cu ei, chiar până la
sfârşit." (2 SM 406/27 mai 1913)
„ Biserica poate să pară ca fiind gata să cadă, dar ea nu cade. Ea rămâne, în timp ce păcătoşii din Sion
vor fi eliminaţi prin cernere; pleava va fi separată de grâul preţios. " (2SM 380)
„Eu ştiu că Domnul iubeşte Biserica Sa. Ea nu urmează să fie dezorganizată sau sfărâmată în atomi
independenţi. Nu este nici cea mai mică consistenţă în aceasta; nu este nici cea mai mică evidenţă că se
va întâmpla aşa ceva... " (2 SM68-69)
Aceste cuvinte ale Ellenei White şi multe altele sunt dovezi suficiente că Dumnezeu n-
a intenţionat să ne sfătuiască să ne rupem unii de alţii în cazul în care ar avea loc o criză
spirituală, sau când apostazia s-ar adânci în loc să se vindece. Aşa ceva n-a fost sugerat, nici
profetizat în Mărturii. Este adevărat că Biserica a avut şi are lipsuri serioase şi că nu este
bucuroasă să-şi recunoască apostaziile ei în anumite direcţii. Dar când a fost mai bună starea
ei? Intre 1844 şi 1863 fanatismul, laodiceanismul, iubirea de lume şi progresul încet a marcat
existenţa ei, în ciuda înaintării datorate conducerii divine şi a unor pionieri consacraţi.
Între 1863-1888 situaţia spirituală a mers în declin până la un legalism fariseic. Între
1888 şi 1915 nimic nu s-a schimbat în esenţă, în ciuda acceptării doctrinei îndreptăţirii şi a
unor redeşteptări locale. Ba încă, odată cu creşterea lucrării pe glob, primejdiile s-au înmulţit
atât la centru cât şi în câmpul mondial. Au existat întotdeauna probleme doctrinale rămase
neexplicate, şi chestiuni de practică în care Biserica nu luase o hotărâre cu autoritate. În aceste
condiţii, şi în deficit faţă de experienţa prin credinţă, era firesc să se mai facă greşeli oricât de
grave. Nici în ce priveşte atitudinea faţă de Mărturii, nu a fost altfel. Întotdeauna au existat,
atât în conducere, printre predicatori, cât şi printre laici, persoane care se opuneau Spiritului
Profetic în mod subtil, direct sau indirect, sau care cel puţin neglijau sistematic sfatul inspirat.
Neglijenţa în reforma sanitară, în păzirea sabatului, în deosebirea de lume şi multe alte puncte,
a existat în aceeaşi măsură şi în timpul vieţii Ellenei White.
Ellen White a tânjit mereu după o adevărată redeşteptare în poporul său, o redeşteptare
urmată de o reformă, inspirată de Duhul lui Dumnezeu şi care să fie urmată de ploaia târzie,
ca binecuvântare divină. Dar ea era conştientă că, în starea în care se afla Biserica înainte de
primul război mondial, se puteau aştepta noi surprize de un fel sau altul. În 1902 Ellen White
se referea la „Nevoia unei redeşteptări şi reforme", articolul din Review, 25 feb. 1902:
„Afară de faptul că va avea loc o reconvertire, în curând va fi o astfel de lipsă de evlavie încât biserica
va fi reprezentată prin smochinul fără roade... În multe inimi de abia pare să existe un suflu de viaţă
spirituală... Dumnezeu ne cheamă la redeşteptare şi reformă spirituală... "
După doi ani ea scria:
„în ultimii 20 de ani (1884-1904 n.a.), o influenţă subtilă, neconsacrată, a condus pe oameni să
privească la oameni, să se lege de oameni şi să neglijeze pe însoţitorul lor ceresc. Mulţi s-au îndepărtat
 85

de Christos. Ei n-au reuşit să aprecieze pe cel ce a declarat: „ Şi iată Eu sunt cu voi în toate zilele până
la sfârşitul veacului. " (RH 18 feb.1904)
Şi dacă în timpul vieţii Ellenei White, în special după ce solia îndreptăţirii strălucise
cu atâta putere, încrederea în oameni luase locul încrederii lui Christos, nu se putea ca Satan
să nu speculeze această bizuire idolatră. „Ştiu că după moartea mea vă veţi strica şi mai mult,
zisese Moise" (Deut.31). La fel gândise şi Pavel şi Ioan. Omeneşte vorbind, era de aşteptat ca
dispariţia Ellenei White să facă loc dezvoltării unor tendinţe pe care ea le condamnase. Totuşi
ea nu a încetat să dea avertizări amestecate cu încredere în triumful final al acestei biserici
care avea să treacă prin crize şi mai mari. În definitiv, adevăratul conducător nu era nici
preşedintele Conferinţei Generale şi nici Ellen White, ci Domnul şi Duhul Său.
Ellen White adresase un mesaj plin de speranţă Bisericii adunate în congresul din
1913:
,, Scumpii mei fraţi!
Este privilegiul bărbaţilor care iau parte ca delegaţi la Conferinţa Generală, de a nutri un spirit de
speranţă şi curaj. Fraţii mei, Mântuitorul S-a descoperit pe Sine vouă în diferite chipuri; El a umplut
inimile voastre cu soarele prezenţei Sale, pe când aţi lucrat în ţări depărtate şi în patrie; el v-a scăpat de
primejdii văzute şi nevăzute; şi acum când vă întâlniţi încă odată cu fraţii voştri pentru consfătuire, este
privilegiul vostru de a fi veseli în Domnul şi de a vă bucura de Harul Său păstrător. Lăsaţi ca iubirea
Lui să pună stăpânire asupra sufletelor şi inimilor voastre. Feriţi-vă de predispoziţia de a fi obosiţi,
împovăraţi de grijă şi descurajaţi. Duceţi pretutindeni o mărturie înălţătoare. Abateţi-vă ochii de la ceea
ce este întunecat şi descurajator, şi priviţi la Isus, marele nostru Conducător, sub a Cărui supraveghere
trează, cauza adevărului prezent, căreia noi i-atn consacrat viaţa şi tot ce aveam, este destinată să ajungă
la un triumf glorios. Atitudinea pe care bărbaţii noştri reprezentanţi o păstrează în timpul Conferinţei,
va avea o influenţă comunicativă asupra întregului câmp, precum şi asupra delegaţilor înşişi. Lăsaţi să
se vadă, iubiţi fraţi, că Isus locuieşte în inimă, spre a sprijini, întări şi mângâia. Este privilegiul nostru
de a fi binecuvântaţi, din zi în zi, cu o tot mai mare măsură a Spiritului Sfânt, şi de a avea vederi mai
largi despre importanţa şi scopul soliei pe care o vestim lumii. Domnul este voios a descoperi
lucrurile minunate ale Legii Sale. Aşteptaţi înaintea Lui în umilinţa inimii. Rugaţi-vă cu mai multă
seriozitate pentru a înţelege timpul în care trăim, ca să dobândiţi o idee mai completă despre intenţia Sa,
şi pentru a avea mai mult spor în câştigarea de suflete.
Adesea în timpul nopţii, mise porunceşte să somez pe fraţii noştri din posturile cu răspundere, ca să
facă eforturi serioase în a urmări cunoaşterea mai deplină a Domnului Când lucrătorii noştri vor
înţelege cum trebuie însemnătatea timpului în care trăim, atunci se va vedea o intenţie hotărâtă de a fi
de partea Domnului şi ei vor deveni într-adevăr conlucrători cu Dumnezeu. Când îşi vor consacra inima
şi sufletul în serviciul lui Dumnezeu, atunci vor găsi că au nevoie de o experienţă mult mai adâncă de
cum au dobândit până acum, dacă vor să câştige biruinţa asupra oricărui păcat.
Va fi de folos pentru noi să medităm la ceea ce va trebui să vină curând peste pământ. Acesta nu este un
timp pentru a ne ocupa cu lucruri deşarte sau egoiste. Dacă timpul în care trăim nu impresionează
sufletele noastre destul de serios, atunci prin ce vom mai putea fi câştigaţi? Nu ne cheamă oare
Scriptura, la o lucrare mai curată şi mai sfântă, de cum am văzut până acum?
E nevoie acum de bărbaţi cu o pricepere clară. Dumnezeu somează pe cei ce sunt voioşi de a se lăsa
stăpâniţi de Duhul Sfânt, spre a-i conduce la o lucrare de reformă radicală. Eu văd o criză în faţa
noastră iar Domnul somează pe lucrătorii Săi să intre în rânduri. Orice suflet trebuie să stea acum într-
o poziţie de mai adâncă şi mai sinceră consacrare faţă de Dumnezeu, decât în anii trecuţi..."
,,Mă bucur fraţilor că am încredere în voi în toate "... eu simt cea mai adâncă îngrijorare cu privire la
atitudinea cauzei lui Dumnezeu pe pământ; totuşi am o încredere tare în lucrătorii din tot câmpul şi cred
că, dacă se adună împreună şi se umilesc înaintea lui Dumnezeu, reconsacrându-se în serviciul Său, vor
deveni capabili să îndeplinească voia Sa. Dar sunt acum unii care nu văd lucrurile în adevărata lumină.
Aceştia ar fi bine să înveţe a privi faţă în faţă pe conlucrătorii lor; astfel ei pot evita greşeli serioase,
dacă caută în mod serios pe Domnul în acest timp, şi dacă supun voinţa lor, voinţei lui Dumnezeu.
Am fost adânc impresionată de scenele care s-au perindat de curând prin faţa mea în timpul nopţii.
Părea a fi o mare mişcare de reformă, o lucrare de redeşteptare, înaintând în multe locuri. Poporul
nostru se mişca în linie, răspunzând chemării lui Dumnezeu. Fraţilor, Domnul ne vorbeşte. Să nu
 86

ascultăm, noi, oare glasul Său? Să nu ne pregătim noi lămpile şi să lucrăm asemenea unor oameni care
aşteaptă pe Stăpânul lor să vină? Timpul de faţă cheamă la lucru pe toţi purtătorii de lumină.
Fie ca misionarii din orice câmp să lucreze dezinteresaţi şi în iubirea lui Dumnezeu; ei pot face mult
dacă sunt în legătură cu El. ei trebuie să se apropie de Dumnezeu în siguranţa credinţei, înălţând mâini
sfinte, fără mânie sau îndoială. Atunci Dumnezeu le va face cunoscut buna Sa plăcere. Dar toţi aceia
care nu lucrează având ochiul aţintit numai la slava lui Dumnezeu, şi nu fac din El sprijinul şi
încrederea lor, ci se sprijinesc pe înţelepciunea omenească,, vor face greşeli grave.
Numai făcând lucrarea lui Dumnezeu se poate câştiga cea mai bogată experienţă. Aici puteţi primi
înţelepciune şi puteţi găsi confirmarea făgăduinţelor lui Dumnezeu. " (Mărturii speciale 447 rom.)
În acelaşi an ea scrisese că „încurcăturile vor creşte". Dar „Dumnezeul lui Israel
conduce încă pe poporul Său şi va continua să rămână cu ei până la sfârşit. " (2 SM
406/27 mai 1913)
Acest „testament" spiritual al servei Domnului este nespus de preţios, deoarece
recunoaşte şi „greşelile grave" şi „încurcăturile" prin care avea să treacă Biserica, şi
totodată asigurarea că mâna divină rămâne în continuare la cârmă, la roţile complicate
ale carului Slavei, ale Bisericii.
Nu am putea înţelege desfăşurarea istoriei Adventiştilor de Ziua a Şaptea în
continuare, fără a pomeni un nou soi de profeţi care începuseră să apară în timpul vieţii
Ellenei White.
Un oarecare N. din Red Bluff (California) a venit la Ellen White cu o solie. Spunea
că este marea strigare a îngerului al treilea, care va lumina tot pământul cu slava sa
(Apoc.18,1). El credea că Dumnezeu trecuse cu vederea pe toţi conducătorii lucrării şi-i
dăduse lui această solie. Ellen White s-a trudit să-1 convingă că este greşit în susţinerea
sa că Adventismul de Ziua a Şaptea ar fi Babilon, dar zadarnic. Imediat, omul a simţit o
mare putere asupra sa şi a scos într-adevăr un „mare strigăt". Ellen White a trimis după
fratele Jones şi după fiul ei care au venit şi l-au găsit pe acest „profet" stând în picioare şi
apucat de o putere de a proclama tot mai tare „marea strigare"... Fraţii au avut mult de
lucru cu el. În cele din urmă, mintea lui s-a dezechilibrat şi a trebuit să fie internat într-
un ospiciu.
A venit apoi Stanton Garmire în 1893, care susţinea că fraţii conducători vor
cădea cu toţii din cauza înălţării de sine şi că o clasă de oameni umili le va lua locul, într-
o mişcare de separare de Adventismul de Ziua a Şaptea care au devenit Babilon... Fetele
lui Garmire pretindeau că au viziuni şi el se folosea de unele Mărturii. Era un om
inteligent, vorbitor capabil, şi mai ales părea consacrat, sincer, serios, plin de zel şi
devoţiune... Ellen White i-a scris mesajul care a fost prezentat deja în paginile anterioare
ale acestei lucrări. I-a arătat că viziunile fiicei sale Anna erau false. Ellen White era
convinsă că acesta era inspirat de Satana, şi i-a spus-o limpede. Dar Garmire nu s-a lăsat.
El a convins pe un tânăr credincios să creadă că ar avea o datorie specială din partea
Domnului să fure registrul (anuar?) de la Review and Herald pentru ca Garmire să-şi
publice mesajul în toată lumea adventă. Aceasta era o faptă pe care şi legile statului o
pedepseau, de aceea tânărul a fugit îndată la Battle Creek, după faptă. Însă timpul fixat
de „profet" pentru închiderea harului a trecut fără nimic deosebit şi tânărul şi-a dat
seama că fusese înşelat. S-a întors şi şi-a mărturisit păcatul, apoi a rămas un membru de
onoare al comunităţii din Battle Creek. Dar Stanton Garmire a rămas ţeapăn pe linia sa.
Pe la 1896 un altul, fratele O. din statul Conneticut, s-a ivit cu o solie
asemănătoare. Întreaga familie se separase de comunitatea locală şi de Biserica
Adventistă de Ziua a Şaptea prin învăţătura lui, deşi erau oameni inteligenţi. Ellen White
a luat poziţie categorică împotriva acestui început rău. Dar omul în loc să se pocăiască, a
început să se opună lucrării Ellenei White şi Mărturiilor.
 87

Mai târziu, o soră cu iniţiala P. din Washington D:C: a apărut pretinzând că a avut
experienţa unei totale sfinţiri şi ar avea puterea vindecării. Ea a reuşit să sălbăticească
pe mai mulţi. Grupa lor susţinea de asemenea că Biserica este cu totul greşită şi că
Dumnezeu cheamă afară din ea un popor care va săvârşi minuni. O mare parte dintre
fraţii din Battle Creek s-au pomenit astfel rupţi de biserică. În aceeaşi mărturie în care
Ellen White amintea aceste lucruri, a adăugat:
„Vă spun în temere şi iubire de Dumnezeu, că eu ştiu că Domnul are gânduri de dragoste şi îndurare
pentru a restaura şi a-l vindeca pe poporul Său de toate apostaziile lui. El are de făcut o lucrare
pentru Biserica Sa. Poporul Său nu este declarat Babilon, ci ei urmează a fi sarea pământului şi lumina
lumii...
Cât de mult s-ar bucura Satan să se publice o asemenea solie că unicul popor pe care Dumnezeu l-a
făcut depozitarul legii Sale ar fi acela căruia i se aplică solia căderii Babilonului. Vinul Babilonului este
înălţarea falsului sabat mai presus de Sabatul pe care l-a binecuvântat şi sfinţit Iehova Domnul pentru
om, şi susţinerea nemuririi sufletului. Aceste erezii înrudite, împreună cu lepădarea adevărului, prefac
Biserica în Babilon...
Iarăşi vă spun, Domnul nu a vorbit prin nici un sol care numeşte biserica ce ţine poruncile lui
Dumnezeu, Babilon... Credincioşii să ţină seama de glasul îngerului care a vorbit Bisericii: "Ţineţi-vă
strâns uniţi! în unire este puterea voastră"... (2 SM69/1893).
Istoria însă avea să arate că destui credincioşi n-au luat aminte la aceste avertizări.
Satan a făcut pe unii conducători să se încreadă în înţelepciunea lor şi să facă greşeli grave,
apoi a instigat pe mulţi la un spirit de condamnare, dezbinare şi separare. Să vedem care au
fost faptele.
La izbucnirea primului război mondial în august 1914, Diviziunea Europeană a
Adventismului de Ziua a Şaptea, care-şi avea sediul la Hamburg, în Germania, s-a pomenit
nepregătită să facă faţă situaţiei. Pentru a se lua nişte hotărâri înţelepte şi legitime ar fi fost
necesar să se adune membrii Comitetului Diviziunii, să analizeze situaţia, să se consulte
asupra procedurii care ar fi cea mai potrivită în funcţie de poziţia istorică şi învăţătura noastră
din trecut, în funcţie de sfatul inspirat al Mărturiilor (dacă n-ar fi fost nimic scris, totuşi Ellen
White era în viaţă...), să înainteze o declaraţie cinstită şi înţeleaptă guvernelor implicate în
război, pentru ca atitudinea adventiştilor să fie înţeleasă şi pe cât posibil tolerată.
Dar războiul rupsese legăturile între o serie de ţări, şi mulţi membri ai Comitetului
Diviziunii n-au luat parte la consfătuire, fiindcă îşi aveau reşedinţele în diferite ţări, din Franţa
până în Turcia. Conducerea Bisericii din Germania a fost silită să ia o decizie imediată cu
privire la atitudinea faţă de război. Preşedintele Uniunii Germane de Est, fratele Henrich F.
Schubert (1868-1961), care cunoscuse pe Ellen White şi lucrase în SUA şi Germania, s-ă
sfătuit doar cu câţiva conducători locali, după care a informat Ministerul de Război prin
scrisoarea din 4 august că adventiştii chemaţi în serviciul militar vor purta arme în calitate de
combatanţi şi vor aduce oricând servicii de apărare ţării lor, inclusiv sâmbăta. Această
atitudine conformistă ar putea fi înţeleasă ca o manevră politică în vederea supravieţuirii
Bisericii prin lepădarea crucii „până va trece mânia”.
Dar decizia Conducerii era nelegitimă, pentru că nu corespundea cu învăţătura
Bisericii, pentru că punea în primejdie pe membrii care ar fi dorit să-şi păstreze conştiinţa
curată în orice împrejurări. Care era de fapt poziţia Bisericii? Adventiştii de Ziua a Şaptea de
loviseră pentru prima dată de problema războiului în anii 1863-1864 pe timpul Războiului
Civil din America. În termeni omeneşti, războiul nordiştilor contra sudiştilor sclavagişti
fusese un „război drept”, cel puţin în comparaţie cu acest război mondial declanşat de
guvernul german. Adventiştii erau categorici împotriva sclaviei, dar s-au dovedit la fel de
categorici şi în problema războiului şi uciderii. Conferinţa Generală care tocmai fusese
organizată, a depus declaraţii oficiale la guvernatorii diferitelor state, şi la guvernul federal de
la Washington în care afirma:
 88

„Prezentăm acum Excelenţei Voastre sentimentele Adventiştilor de Ziua a Şaptea ca organizaţie,relativ

la purtarea de arme, cu încrederea că nu veţi ezita să aprobaţi cererea noastră ca noi, ca popor, să fim
consideraţi sub acele prevederi speciale ale ultimei acţiuni a Congresului cu privire la cei ce se opun
purtării de arme din motive de conştiinţă şi sunt îndreptăţiţi la beneficiile acestor legi. " (Adresa din 3
aug. 1864 către guvernatorul de Michigan).
Dar nici fraţii din America nu ajunseseră chiar atât de repede şi în deplină unitate la
această concluzie. La izbucnirea Războiului Civil, în 1860, nevoia de tineri combatanţi nu
fusese atât de mare, astfel încât tinerii nu erau obligaţi. Voluntarii erau suficienţi la început.
Tinerii puteau evita serviciul militar în acele condiţii, vărsând o sumă de 30 de dolari, şi în
general adventiştii au plătit şi au ajutat şi pe tinerii săraci din Biserică să plătească. Totuşi
părerile cu privire la purtarea armelor în aceste condiţii erau împărţite. Existau unii care nu
voiau să ia armele pentru că în realitate simpatizau cu sclavagiştii din Sud, iar alţii într-un
spirit fanatic de bravură şi împotrivire faţă de autorităţi, puneau în primejdie situaţia întregului
corp al adventiştilor, care puteau fi socotiţi partizani ai inamicului, ai sclavagismului.
Observând asemenea lucruri, fratele James White publicase un articol în RH din
12aug. 1862, intitulat „Naţiunea", în care arătase că guvernul făcuse tot ce putea mai bine şi
că lupta pentru o cauză dreaptă. În consecinţă, spusese fratele White, a te opune recrutării este
o sinucidere, o nebunie! Articolul său a stârnit critici aspre din partea altor fraţi, dar Ellen
White a luat apărarea soţului ei, chiar dacă nu era de acord cu soluţia lui. Mărturia ei, aflată
astăzi în 1 T 375 arată că soţul ei vorbise potrivit cu lumina pe care o avusese el şi că, pe de
altă parte,...
„Am văzut că aceia care se hotărăsc într-un mod atât de categoric să refuze recrutarea, nu înţeleg ce fac.
Dacă ei ar fi... ameninţaţi, închişi, torturaţi şi condamnaţi la moarte, ar da înapoi, dovedind că nu sunt
pregătiţi pentru o asemenea probă."
Cu privire la felul în care se procedase, ea a continuat:
„Aceia care se consideră cei mai pregătiţi să-şi sacrifice viaţa, dacă se cere, decât să se aşeze într-o
poziţie în care nu pot asculta de Dumnezeu, ar trebui să stea liniştiţi. Ei n-ar trebui să se laude cu
aceasta, ci să mediteze şi să reflecteze profund. Rugăciunile lor fierbinţi ar trebui să se înalţe la cer ca să
ceară înţelepciunea necesară pentru a acţiona şi harul de a rezista. [118]
Cei ce simt că în temere de Dumnezeu nu-şi pot compromite conştiinţa în acest război, să stea liniştiţi,
şi să răspundă numai strictul necesar atunci când sunt întrebaţi, în aşa fel încât să se înţeleagă clar că ei
nu dovedesc vreo simpatie cu rebeliunea sclavagiştilor. "
Şi oricât de drept ar fi părut războiul, Ellen White a continuat:
,,Oamenii acestei naţiuni au părăsit pe Dumnezeu, L-au uitat... Ei au ales alţi dumnezeu şi au urmat
vorbele lor stricate, şi Dumnezeu s-a îndepărtat de ei... Dumnezeu pedepseşte Nordul... Dumnezeu nu
este de partea Sudului şi în cele din urmă va pedepsi teribil pe cei din Sud. Satan este instigatorul
oricărei rebeliuni...
Mi s-a arătat că poporul lui Dumnezeu, comoara Sa specială, nu se poate angaja în acest război încurcat
(jenant), fiindcă este opus oricărui principiu al credinţei Sale. In război nu se poate asculta în acelaşi
timp şi de adevăr şi de ordinele ofiţerilor. Ar fi o continuă violare a conştiinţei...
Cei ce iubesc poruncile lui Dumnezeu se vor conforma oricărei legi bune a ţării. Dar dacă cererile
reprezentanţilor guvernului sunt în conflict cu legea lui Dumnezeu, singura întrebare de pus este: Vom
asculta de Dumnezeu, sau de om?" (1T. 355-356/1862).
Se spune că Ellen White, fiind întrebată în 1914 în legătură cu poziţia pe care ar trebui
s-o ia credincioşii în acele împrejurări, ar fi răspuns: că nu a primit instrucţiuni speciale şi că
aceste lucruri ar trebui rezolvate în temere de Dumnezeu, după împrejurări. Se poate ca
această ştire să fie adevărată în esenţă, dacă ne gândim că Ellen White n-a luat niciodată o
poziţie extremă, sfătuind ca în cazurile de absolută obligaţie credincioşii să se conformeze
până la limita dintre obligaţiile cetățenești şi porunca divină. Dar la fel de adevărat este că
mulţi au înţeles aceasta greşit, exagerând rolul expresiei „după împrejurări", şi păşind din
 89

ignoranţă sau cu ştiinţă şi cu voie, dincolo de hotarul imuabil al poruncii divine. Despre ce
temere de Dumnezeu se poate vorbi în acest caz?
Adevărata origine a acestui spirit de compromis şi de conformism lumesc se găseşte în
laodiceanismului nostru cel de toate zilele, în legalismul fariseic împletit cu o înţelegere
greşită a îndreptăţirii prin credinţă, şi cu împotrivirea subtilă faţă de Spiritul Profetic. Cel ce
reprezenta conducerea întregii Diviziuni Europene la data aceea era Ludwig Conradi, om
talentat ca vorbitor, scriitor şi misionar, dar care preferea adesea înţelepciunea omenească în
locul sfatului lui Dumnezeu, întreţinea dispute teologice cu unii fraţi americani şi nu se
pocăise niciodată de opoziția sa față de Jones şi Waggoner şi mesajul lor.
Din nefericire, fratele Conradi a devenit una dintre cele mai prețioase victime ale
laodiceanismului nostru şi totodată un nume ilustru, cu autoritate, ale cărui cuvinte au fost
urmate de oştiri întregi de lucrători de-a lungul câmpului Diviziunii. După propriile sale
mărturisiri de mai târziu, „neamțul” întreţinuse în secret o atitudine reticentă faţă de Ellen
White şi faţă de fraţii „americani”. Ellen White, pe de altă parte, sfătuise pe fraţii din Europa
să nu scoată în evidenţă diferenţele naţionale, ci să tindă cât mai mult spre unitate. Cu fratele
Conradi avusese o corespondenţă destul de bogată care, dacă este cercetată, dă la iveală
resorturile ascunse ale poziţiei conformiste luate de Conradi şi anticipă tragedia apostaziei lui
de mai târziu. Să trecem în revistă câteva dintre antecedentele acestui mare misionar şi lider al
Bisericii din Europa.
De naţionalitate şi naştere germană, şi crescut în religia catolică, Ludwig Conradi visa
în copilărie să ajungă preot. La vârsta de 17 ani însă emigrase în America şi acolo, fiind
găzduit în mod providenţial de către un fermier adventist primise credinţa adventistă,
impresionat de rugăciunea făcută de un copil la altarul familial. Studiase apoi la Battle Creek,
dovedind o mare capacitate de acumulare şi fusese în legătură cu familia White. Fusese apoi
un bun misionar printre germani, în America şi apoi în Europa, în diferite zone. Din 1901
conducea lucrarea din Europa şi în 1903 fusese ales vicepreşedinte al Conferinţei Generale.
Dar încă din 1886 el s-a pomenit înţelegând diferit unele lucruri, iar în 1888 spiritul său s-a
stârnit împotriva Mărturiilor, deoarece Ellen White luase partea lui Waggoner. Cum a decurs
în continuare viaţa spirituală a fratelui Conradi, rezultă din scrisoarea sa adresată Ellenei
White în 1891:
„Poate sunteţi oarecum surprinsă că primiţi o scrisoare de la mine, dar săptămâna trecută m-am simţit
îndemnat să vă scriu şi să-mi liberez inima, aruncând o povară care ar putea să-mi împiedice alergarea
spre cer...
Când am luat legătura pentru prima dată cu acest popor, acum peste 13 ani, am învăţat din experienţă ce
înseamnă a gusta pacea lui Dumnezeu şi siguranţa păcatelor iertate, şi de asemenea de a fi eliberat din
sclavia păcatului. În ce priveşte teoria, mărturisesc că avem prea puţină lumină în această privinţă, ca şi
în multe altele. Timp de aproape 7 ani am rămas biruitor, făcând progrese hotărâte. A fost privilegiul
meu de a face cunoştinţă de aproape cu dumneavoastră şi cu iubitul dumneavoastră soţ, la scurt timp
după ce am îmbrăţişat adevărul, şi nu voi uita niciodată bunătatea sa, ca atunci când a cumpărat pentru
mine haina aceea cu care am absolvit şcoala, şi mi-a dat hărţile profetice când am început să predic.
Dar când am venit în Europa (1886 n.a.) sau chiar cu puţin înainte, au urmat înfrângerile; la început
doar înfrângeri uşoare la intervale mari. Deşi doream să lucrez pentru unire, este adevărat că nu am avut
întotdeauna sentimente drepte faţă de dumneavoastră.
Împrejurările speciale de la Basel nu mi-au fost de nici un ajutor, şi am început încet încet să pierd
teren. Când am venit în America speram să fiu ajutat (spiritual n.a.), dar întâlnirea de la Minneapolis
a făcut să crească întunericul pentru mine. Cuvintele dumneavoastră s-au dovedit adevărate în
cazul meu. Am încercat să biruiesc prin activitate susţinută; aceasta mi-a ajutat parţial, în anumite
perioade scurte, dar robia n-a fost îndepărtată. O, cât de întunecoase sunt ceasurile robiei, când ai gustat
mai înainte eliberarea! Dacă n-aş fi avut experienţa anterioară a eliberării, nu ştiu în ce direcţie m-aşfi
îndreptat.
Dar pacea dulce a lui Dumnezeu nu a rămas multă vreme. Am vrut să mă bucur de libertate şi să simt
binecuvântările Sale în timpul adunărilor, dar când apoi robia s-a întors, a urmat o perioadă de ridicări
 90

şi căderi succesive. De multe ori am căzut cu faţa la pământ, cerând ajutor lui Dumnezeu, dar nu eram
dispus să o rup cu totul cu păcatul favorit Când am auzit despre bunele întâlniri de la ultima
Conferinţă Generală, mă întrebam dacă este adevărat. M-am dus la Londra şi am dobândit ceva mai
multă lumină cu privire la adevărata mea stare, am făcut câţiva paşi, dar n-am avut succes deplin, n-am
câştigat biruinţa totală.
Fratele Olsen a venit la Hamburg şi ne-a dus la Basel. Din nou eu am mers mai departe cu luptele şi
zvârcolirile mele, până când, acum o săptămână am revenit la Hamburg. Starea soţiei mele şi starea
nesigură a problemelor noastre apăsa greu şi în timp ce stăruiam la Dumnezeu, pot spune încă odată că
am fost eliberat, că pacea dulce a lui Dumnezeu s-a reîntors în mine şi astăzi mai degrabă mi-aş da viaţa
decât să-mi pierd iarăşi pacea prin păcat.
O, cât de preţioasă este pacea aceasta, după atâţia ani de lâncezeală spirituală! Şi astăzi, cu lumina pe
care am primit-o de la fraţii mei, sper să-mi păstrez experienţa şi s-o ţin până la sfârşit Pot să cred că
biruinţa chiar până la sfârşit este a mea, nu pentru că eu sunt în stare, căci mi-am văzut nimicnicia, ci
fiindcă Christos trăieşte în mine. Pentru experienţele mele întunecate din trecut, nu am învinuit decât pe
unul singur, pe mine însumi. Poate fi cât de mare întunericul exterior; dacă noi suntem plini de lumină,
vom lumina totul. Laud pe Dumnezeu pentru îndelunga Sa răbdare faţă de mine, aşa nevrednic cum
eram, nevrednic nu numai de a avea o poziţie, ci nevrednic de a ocupa măcar un loc în poporul Său.
Cu privire la sentimentele pe care le-am aruncat în special în timpul întâlnirii de la Minneapolis, vă cer
iertare. Si dacă dumneavoastră şi fraţii mei îmi oferă un loc în cauza lui Dumnezeu, pot spune, cu
ajutorul lui Dumnezeu despre care am dovezi, că voi fi un pastor, un membru şi un frate foarte diferit
de ceea ce am fost. Inima mea se zbate pentru suflete ca acum câţiva ani, şi simt libertatea din sclavia
păcatului şi pacea lui Dumnezeu ca atunci.
În urma mea sunt experienţe triste, dar privesc înainte cu încredere spre un viitor mai luminos. Doresc
să învăţ mai mult din plinătatea lui
Christos şi care este chemarea mea în El. doresc să ajung în acea deplină armonie cu fraţii şi surorile
mele, ca atunci când ne vom întâlni iarăşi, să mă pot bucura cu ei de bogatele binecuvântări ale lui
Dumnezeu.
Dumnezeu, în îndurarea Sa, m-a ajutat chiar în ceasurile întunecate ale mele, ca să mă păstreze în pace
cu fraţii mei aici şi în unire cu poporul nostru, şi chiar să lucrez pentru acea unire, deşi prea adesea am
mânjit-o prin faptele mele. Domnul m-a ţinut până acum, cu toate că n-am meritat. El m-a găsit din nou
şi nu doresc să mă mai rătăcesc.
Acum pot preţui mustrările pe care mi le-aţi adresat în trecut şi să văd acolo unde mai înainte vedeam
întuneric. Dacă nu va fi privilegiul meu să vă întâlnesc anul viitor, pot să vă asigur că în Christos voi fi
una cu dumneavoastră în lucrare şi că rugăciunile mele vă vor însoţi. Câteva cuvinte de la
dumneavoastră, că aţi primit scrisoarea mea şi că îmi acordaţi iertare, vor fi apreciate; şi orice aţi avea
pentru mine, cuvinte de sfătuire sau de mustrare, vor fi primite cu mulţumire...
...Al dumneavoastră frate în adevăr, (ss) L.R.Conradi (16 aug. 1891)
După câtva timp, în 1897, Conradi îi scrie Ellenei White din Fastov (Rusia),
referindu-se la starea sa spirituală. El îşi exprima recunoştinţa faţă de Christos care s-a
dovedit prieten bun şi mare preot, şi adaugă:
„Rugăciunea mea de astăzi este: Doamne, unge-mi ochii, lasă-mă să văd mântuirea mea, şi păzeşte-mă
de rătăciri şi pribegii de la cărarea datoriei, să ştiu care este voia Ta... Nu doresc să votăm lucrarea Sa
ca în trecut, acum după ce El m-a iertat cu atâta har. Îmi va face plăcere, dacă aveţi vreo lumină, vreun
sfat sau îndemn pentru mine.
Al dumneavoastră nevrednic frate în Christos, L.R.Conradi (6 oct. 1897).
Asemenea scrisori au produs cu siguranţă bucurie Ellenei White care se rugase
stăruitor pentru pocăinţa împotrivitorilor de la 1888. Totuşi, nu deţin nici un răspuns al ei.
Ellen White a stimat pe Conradi şi lucrarea lui. Ea ştia din experienţă ce înseamnă purtarea de
poveri şi ştia că cei din fruntea lucrării sunt atacaţi de vrăjmaş cu mare furie. Ştiindu-le
primejdiile şi luptele, ea le dădea asemenea sfaturi cum altcineva n-ar fi putut. La Congresul
reorganizării din 1901, ea s-a adresat pe nume fratelui Conradi, în mod public:
 91

„Fratele Conradi a purtat o povară grea a lucrării în Europa... Frate Conradi, Dumnezeu doreşte ca
dumneavoastră să aveţi colaboratori, pe care să-i încurajați. El doreşte ca lucrarea pe care o faceţi să
meargă cu putere şi tărie. Dumneavoastră aţi făcut lucrarea mai multor oameni. Dumnezeu a
binecuvântat lucrul dumneavoastră. Îngerii lui Dumnezeu au făcut această lucrare, nu fratele Conradi.
El a deschis uşi pentru îngeri şi ei au intrat... " (GCB 22 apr. 1901)
În cuvintele Ellenei White putem vedea aprecierea faţă de lucrarea misionară a lui
Conradi cât şi cunoaşterea primejdiei lui. Succesul poate duce la mândrie, activitatea poate
deveni un „mântuitor". Lucrătorul poate pierde din vedere pe Dumnezeul lucrării. Pe de altă
parte, poverile mai mari duse fără conlucrători tind să întărească sentimentul valorii personale
şi acea atitudine specifică de „şef pe care Ellen White o combătuse. De fapt reorganizarea să
corecteze şi asemenea tendinţe papiste. Câtva timp după 1901 fratele Conradi a continuat
bine, dar după aceea a alunecat înapoi, în întunericul acela al independenţei, care îl
caracteriza. Să fie oare o stranie coincidenţă că, după ce Ballenger a susţinut în 1908 teorii
care subminau temelia adventistă, Sanctuarul etc., Conradi a început să nutrească vederi care
subminau adevăruri şi erau contrare Spiritului Profetic?
Ostilitatea lui Conradi începuse să devină tot mai vizibilă în ultimele sale cărţi. În
1911 scrisese „Taina desfăşurată” în care apăreau anumite idei personale, pe care Biserica nu
le împărtăşea. Conradi era un tip intelectualist şi doctrinar, lărgise scrierea lui Andrews
„Istoria sabatului", avea studii personale asupra profeţiilor şi interpretarea sa asupra
„necurmatului" din Daniel 8 a rămas în picioare până azi.
Dar cercetările teoretice au şi capcanele lor. Un studiu absolut independent, care nu
ţine seama de nici o altă raţiune, decât de gândirea proprie, duce adesea la erezie. Conradi
vedea profeţiile din Daniel şi Apocalipsa din perspectivă „europeană”, punând întreita solie
din Apocalipsa 14 în seama Reformei Protestante şi apreciind mişcarea adventistă
(milenaristă) britanică dinainte de 1844, mai mult decât pe cea millerită, americană. Pe
pionierii americani îi privea ca pe nişte fanatici, iar sfârşitul celor 2300 de ani îl punea în
legătură cu anumite evenimente din Orient (Turcia). Unele dintre acestea aveau să fie
susţinute abia mai târziu de către Conradi, dar spiritul său de independenţă în gândire şi
procedură se anunța deja de prin 1911.
La ultimul Congres al Bisericii, care avusese loc înainte de Primul Război Mondial, în
1913, adică tocmai la acea Conferinţă în care apelul ceresc al servei Domnului chemase pe
toţi predicatorii la o adevărată reconsacrare în spiritul soliei din 1888, evitând bizuirea pe
înţelepciunea omenească, şi în care îi avertizase de marile încurcături ce aveau să vină curând,
şi de greşelile grave pe care unii ar fi fost în primejdie să le facă, preşedintele Conradi căutase
să atragă atenţia fraţilor conducători, de a fi mai prudenţi în tratarea chestiunii serviciului
militar, pentru a nu aduce greutăţi asupra miilor de fraţi din alte părţi ale pământului.
Se pare că unii americani ar fi dorit ca europenii să aplice exact tiparul american în
lucrarea adventistă. Evident că trebuia să se ţină seama şi de împrejurările locale în ţări în care
guvernul nu permitea libertăţile largi de care se bucurau americanii. Dar cât de mult poate
păşi creştinul pe acest teren al sacrificiului? Trebuie sacrificat principiul în cazuri de forţă
majoră? Atunci unde mai este principiul? Totuşi, ca dovadă că Conferinţa Generală putea
sfătui la o atitudine mai „conformistă", rămânând totuşi strict în cadrul principiului, redăm
mai jos câteva cuvinte ale Ellenei White din 1886, pe când se afla în această Europă a noastră,
la sediul din Basel:
„Tocmai ne-am luat rămas bun de la trei dintre oamenii noştri cu răspundere de la centrul lucrării de
aici, care au fost chemaţi de către reprezentanţi ai guvernului să slujească timp de trei săptămâni de
instrucţie militară. Era la un stadiu foarte important al lucrării noastre de la Casa de Editură, dar
chemările guvernului nu urmăresc adaptarea lor la interesele noastre. Ele cer ca tinerii care au fost
acceptaţi ca soldaţi să nu neglijeze exerciţiul şi instrucţia esenţială pentru serviciul de soldat. Noi am
fost bucuroşi să vedem că aceşti oameni în uniformele lor militare aveau semne de onoare pentru
credincioşie în lucrarea lor. Ei erau nişte tineri demni de încredere.
 92

Oamenii aceştia nu s-au dus acolo după preferinţa lor, ci pentru că legile naţiunii lor cereau aceasta. Noi
le-am dat un cuvânt de încurajare, ca să fie găsiţi ca adevăraţi soldaţi ai crucii lui Christos.
Rugăciunile noastre vor însoţi pe aceşti tineri, ca îngerii lui Dumnezeu să meargă cu ei şi să-i păzească
de orice ispită". (2 SM333)
Cuvintele acestea completează tot ce putem şti sigur despre concepţia Ellenei White
asupra chestiunii militare. Evident, ea nu considera războiul, slujirea ţării în calitate de militar
combatant, ca fiind opus oricărui principiu al credinţei. Dar Ellen White n-a fost niciodată
împotriva participării necombatante, atunci când aceasta este obligatorie. Mai mult, citatul de
mai sus ne arată că participarea la instrucţia militară, care este doar un exerciţiu obligatoriu,
supunerea faţă de ordinul de concentrare, purtarea unei haine militare şi chiar a unei insigne
care dovedeşte anumite capacităţi, nu reprezintă încălcarea unui principiu. Ar fi fost mai mare
nevoie de acei tineri în lucrare, dar pentru că autorităţile i-au obligat să vină la instrucţie, era
mai bine să satisfacă acest ordin până la limita în care mai puteau rămâne nişte adevăraţi
„soldaţi ai crucii lui Christos" (biruitori ai oricărei ispite) să facă acele exerciţii, decât să se
opună, stârnind zadarnic o persecuţie, când nu era vorba în mod direct de călcarea unei
porunci divine. Sau poate Ellen White a ţinut seama în acest caz de faptul că acei tineri nu vor
fi pregătiţi să ia o poziţie care să fie în acelaşi timp fermă şi înţeleaptă, aşa cum se întâmplase
cu unii în 1860? Nu trebuie să uităm niciodată spiritul moderat care a călăuzit pe Ellen White
în poziţiile ei reformiste în diverse domenii.
,Mai bine să fim cu un pas în urma ţintei decât cu un pas dincolo de ea"... ,Dacă se întâmplă să greşim,
mai bine să greşim în a lua o poziţie mai apropiată de oameni, decât o poziţie prea diferită."... „Mai bine
să greşim din excesul de milă decât din excesul de severitate".
Deşi aceste cuvinte ale Ellenei White se refereau la alte chestiuni (reforma
sanitară, vestimentară, educaţie,etc.) principiul moderaţiei se poate aplica oriunde. Nu
compromitere a principiului, dar moderaţie.
Ce se întâmplă însă atunci când unii ignoră declaraţiile clare ale Bibliei şi ale
Spiritului Profetic referitoare la principiu, şi aleg declaraţiile referitoare la cazurile particulare,
sau de forţă majoră, întinzând la extrem acele afirmaţii, permițând astfel o încălcare a
principiului, pentru că aşa ar dicta împrejurările, sau pentru că aşa se impune, sau din cine ştie
ce alte motive? Aceste „permisiuni” devin apoi obligaţii în realitate, un lanţ de obligaţii, cu
care conştiinţa este încătuşată şi deformată prin spiritul de compromis şi conformism lumesc.
Or, tocmai asemenea dezlegări a găsit de bine să publice fratele Conradi în 1914, desigur fiind
susţinut şi de alţii care se obişnuiseră să privească la oameni în loc de a privi la Christos.
Într-un articol publicat în revista Zions Wächter (nr. 18; 435 -438/1914) intitulat
„Pentru un timp ca acesta”, preşedintele Diviziunii şi-a prezentat teoria compromisului cu
abilitatea sa caracteristică. Mai întâi a folosit exemplul Esterei, care pe timpul Imperiului
Persan, în situaţii extreme, şi-a riscat viaţa pentru binele poporului ei, pentru a arăta că timpul
actual (1914) este de asemenea un timp de forţă majoră şi trebuie acţionat cu aceeaşi jertfire şi
acelaşi tact. Trebuie să spunem că articolul lung al lui Conradi conţine multe sfaturi bune,
care inspiră la moderaţie, înţelepciune şi prevedere. De exemplu, el pune în gardă pe membri
să nu folosească cuvinte imprudente, să nu se apuce să publice scrisori nesăbuite, să nu aibă
atitudini nechibzuite, care ar produce confuzie şi ar împiedica lucrarea lui Dumnezeu. Apoi
arată că Biserica europeană a fost binecuvântată de Dumnezeu cu progres în creşterea
numărului şi în alte privinţe, aşa că ar trebui să se procedeze în unitate şi într-un spirit de
„acomodare împrejurărilor”, pentru a putea câştiga suflete, potrivit cu 1 Cor. 9,20-23.
Fratele Conradi arată clar în continuare că spre deosebire de situaţia din America,
lucrarea din Europa a întâmpinat greutăţi despre care fraţii americani n-au nici o idee. Apoi
prezintă două mari dificultăţi caracteristice: problema păzirii sabatului în şcoală şi problema
serviciului militar obligatoriu. Referitor la acestea, Conradi scrie în articolul său că soluţia
dată de fraţii din America nu este aplicabilă în aceste ţări unde nu avem şcolile noastre, unde
 93

serviciul militar este obligatoriu în orice timp ş.a.m.d. El afirmă că ar fi cerut lămuriri de la
Ellen White în aceste puncte şi sfatul dat a fost de a se rezolva în mod individual acestea „în
temere de Dumnezeu şi potrivit împrejurărilor”, deoarece ea n-a primit instrucţiuni speciale.
Dar chiar dacă Ellen White n-a primit instrucţiuni speciale pentru cine ştie ce amănunte, care
pot diferi chiar de la un caz la altul, este un neadevăr afirmaţia că Ellen White nu primise
instrucţiuni cu privire la sfinţirea sabatului în şcoală şi în alte situaţii cu privire la lucrarea din
Europa. Să fi fost oare preşedintele Conradi ignorant în acest domeniu?
În 1886, pe când Ellen White era în Christiania (Oslo), scrisese un articol destul de
bogat cu titlul „Importanţa sabatului”, după ce vizitase unele locuri din Europa Centrală. În
acest articol, Ellen White se referea la călcarea indirectă a sabatului prin asocierea cu
necredincioşii în relaţii de afaceri, în aşa fel încât în sabat credinciosul poartă grija
întreprinderii sale lumeşti, chiar dacă nu lucrează el însuşi direct. În continuare Ellen White se
referă la problema frecventării şcolii în sabat, din care extragem câteva fraze:
„Unii din poporul nostru şi-au trimis copiii la şcoală în sabat... Unii părinţi au încercat să justifice
atitudinea lor citând cuvintele lui Christos care zicea că „este legal să faci bine în ziua sabatului". Dar
acelaşi raţionament ar putea dovedi că oamenii pot lucra în sabat deoarece ei trebuie să câştige pâinea
pentru copiii lor; şi astfel n-ar mai exista nici o limită, nici o fâşie de hotar care să arate ce ar trebui şi
ce n-ar trebui să se facă.
Dacă aceşti scumpi fraţi ar fi posedat o mai mare spiritualitate, dacă ar fi înţeles pretenţia obligatorie a
legii lui Dumnezeu, aşa cum ar trebui să facem fiecare, ei şi-ar fi cunoscut datoria şi n-ar fi umblat în
întuneric. Pentru ei a fost foarte greu să vadă cum ar putea lua o altă cale. Dar Dumnezeu nu consultă
convenienţa noastră cu privire la poruncile Sale. El aşteaptă de la noi să le ascultăm şi să învăţăm şi pe
copiii noştri... Fraţii noştri nu pot aştepta aprobarea lui Dumnezeu în timp ce îşi duc copiii acolo unde
le-ar fi imposibil să asculte porunca a patra... Oriunde este posibil, poporul nostru ar trebui să-şi
întemeieze şcoli proprii. Dacă aceasta (şi nici o altă soluţie) nu este posibil, atunci datoria lor este clară,
să asculte de poruncile lui Dumnezeu oricât ar costa aceasta. "
În finalul articolului ei, Ellen White este tot mai categorică în ceea ce priveşte această
problemă, prezentând istoria Exodului şi valoarea semnului de sânge ca o prefigurare a
timpului plăgilor şi a eliberării finale, când sabatul va constitui pentru mari şi mici, semnul
eliberării. Apoi zice:
„Dacă părinţii permit copiilor lor să primească o educaţie împreună cu lumea făcând din sabat o zi
obişnuită, sigiliul lui Dumnezeu nu va fi pus asupra lor. Ei vor fi distruşi împreună cu lumea; şi oare
vina pieirii lor nu va rămâne asupra părinţilor?
Apoi Ellen White se referă şi la alte moduri obişnuite de călcare a sabatului: pregătirea
unor lucruri mărunte care ar fi trebuit pregătite înainte de sabat, discuţii cu privire la probleme
de serviciu, de afaceri, planuri cu privire la lucruri obişnuite, lăsarea imaginaţiei să se ocupe
de lucruri lumeşti care aparţin de cele şase zile, etc. (2 Testimony Treasures 180-185/1886).
A fost necesar să amintim aceasta deoarece chiar în cazul că preşedintele Conradi n-ar
fi cunoscut mărturia, nu ar fi avut scuză. El ar fi trebuit să o cunoască. Era de datoria sa.
Totodată problema aceasta este specifică timpului de decădere spirituală în care trăim de
multă vreme, şi este unul dintre cele mai evidente simptome ale trăirii unei neprihăniri
personale care nu vine din credinţă. Credinţa nu se teme de dificultăţi. Faptul că există încă
tineri şi copii păzitori ai sabatului în împrejurări dificile, este o dovadă că, nu cu foarte multă
credinţă, păzirea sabatului este posibilă în asemenea împrejurări. Chiar autorităţile au fost de
obicei binevoitoare cu păzitorii sabatului şi sunt derutate de atitudinea divergentă a poporului
lui Dumnezeu. Lumea nu ştie ce să mai creadă.
Întorcându-ne la articolul semnat de Conradi în 1914, autorul continua susţinând că în
Europa nu am putut înfiinţa şcoli proprii şi că „acolo unde a fost posibil”, copiii adventiştilor
nu au frecventat şcoala în sabat. Pe de altă parte, cei care, „siliţi de grele împrejurări” au fost
nevoiţi să cedeze, nu au fost chemaţi la răspundere din partea Bisericii. Fratele Conradi spune
chiar că această problemă a fost lăsată la aprecierea fiecărui membru şi Biserica nu a luat o
 94

atitudine oficială. El repetă că nefrecventarea şcolii în sabat este doar un sfat bun, care nu se
poate aplica decât în America.
A doua chestiune pe care o tratează Conradi în articolul său este problema militară. El
spune că încă de la începuturile lucrării în Europa s-a căzut de acord asupra satisfacerii
serviciului militar şi că dacă nu s-ar fi procedat astfel, lucrarea lui Dumnezeu n-ar fi putut
progresa. Problema serviciului militar a fost indiscutabilă. Doar în ce priveşte păzirea
sabatului în armată şi în război a trebuit să se lase din nou chestiunea pe seama individului.
Astfel de aspecte care ţin în mod categoric de trăirea principiilor susţinute de Biserică, au fost
lăsate la aprecierea şi conştiinţa individului (conştiinţă pe care cei ce trebuiau s-o formeze,
adesea au deformat-o). Când Conrazii lasă asemenea lucruri la aprecierea individului, fără să-l
înveţe corect voia lui Dumnezeu, ei nu fac decât să se spele pe mâini, închipuindu-şi că
Biserica nu are nici o vină, deoarece nu ia o poziţie oficială greşită. Efectele reale sunt;
(a) acomodarea unei majorităţi cu acest compromis, care devine regulă pe măsura
trecerii timpului, şi
(b) aruncarea reproşului asupra celor ce doresc să asculte de voia lui Dumnezeu în
orice împrejurare; şi care vor fi consideraţi extremişti, fanatici, prezumţioşi, legalişti, farisei,
adevărate piedici în calea progresului Bisericii.
Conradi îşi continuă articolul încercând să argumenteze că, deşi creştinul este un om al
păcii şi nu doreşte războiul şi nici răspândirea evangheliei cu sabia, el îşi poate apăra patria cu
arma, în timpuri de nevoie, deoarece este dator pentru protecţia pe care i-o acordă autorităţile
civile. Şi fratele Conradi dă ca exemplu cazul lui Avraam din Geneza 14 (Ce contrast, totuşi,
între actul de generozitate a lui Avraam şi conformismul „creştin” faţă de guvernul german
care a iniţiat ofensiva unui război de cucerire!). În ceea ce priveşte problema sabatului în
asemenea împrejurări, Conradi arată că Biserica nu a luat nici o decizie oficială şi că ea
mărturiseşte ascultarea faţă de legea lui Dumnezeu, dar chestiunea păzirii sabatului în armată
este lăsată pe seama individului. Preşedintele Conradi a dat ca exemplu răspunsul
misionarului adventist de ziua a şaptea francez, Badaut, care confirmase unor ofiţeri francezi
în aprilie 1914 că în timp de război tinerii adventişti de ziua a şaptea îşi vor face datoria şi în
sabat potrivit cuvântului lui Christos care a zis: „Sâmbăta este făcută pentru om, iar nu omul
pentru sâmbătă”. (Sună ca o amară ironie această maximă, atunci când este vorba de obligația
de a ucide „inamici” în ziua sabatului sau oricând Astfel, chipurile, sâmbăta ar fi „pentru
om”).
De fapt, pe fondul unei atât de mârşave îndeletniciri, care nu ţine seama de viaţa
aproapelui, în scopul atingerii unor obiective seculare, aproape că nici nu este cazul să se mai
discute despre sabat, care a fost făcut „pentru om”. Imaginaţi-vă această interpretare: „Şase
zile să ucizi şi să-ţi faci tot lucrul tău!” Dar nici sâmbăta să nu te opreşti? În articolul său
Conradi se referea şi la cazul istoric din SUA între 1861-1865, accentuând că atunci au fost
unii adventişti americani care au luat parte la război şi totuşi n-au fost mai rău văzuţi decât
ceilalţi, ba încă au fost aleşi să vorbească şi să înmâneze preşedintelui SUA un memoriu
referitor la chestiunea combatantei creştine, tocmai dintre aceia care purtau decoraţii din
război. De asemenea, Conradi afirmă că el însuşi a stăruit ca fraţii conducători de la
Conferinţa Generală să fie mai prudenţi în tratarea problemei militare, pentru a nu aduce
greutăţi asupra a mii de membri, şi că a primit apoi povaţa uneia dintre cele mai înalte
autorităţi din conferinţa Generală, ca fraţii din Europa să-şi rezolve pe plan local problema,
aşa cum cred ei, iar fraţii americani să se abţină de a judeca pe cei ce nu au libertăţile de care
se bucură ei.
În final, fratele Conradi aduce argumente din activitatea şi învăţătura lui Isus, că in
cazuri de forţă majoră se pot face anumite lucrări în ziua sabatului, şi că avem nevoie ca ochii
noştri să fie „unşi cu Spiritul Sfânt” pentru a vedea lucrurile după această înţelepciune (care,
de fapt, nu mai are în ea aproape nimic spiritual!). Ca exemplu al acestei „ungeri”, Conradi se
 95

referă la cazul Esterei care, prin îngăduinţa divină a devenit soţia unui rege păgân, pentru a
ajunge instrumentul lui Dumnezeu spre eliberarea poporului.
Cu acest exemplu, care este interpretat în sensul că scopul scuză mijloacele, fratele
Conradi îşi încheia articolul său din revista Zions Wächter, în 1914. Este trist că liderul nu şi-a
amintit de exemplul lui Isus, Care vorbise lui Petru tocmai în momentul în care acesta scosese
sabia pentru a face una din cele mai nobile fapte care s-ar putea face cu un asemenea
instrument: „Bagă sabia în teacă! Cei ce scot sabia, de sabie vor pieri!” (Mat. 26,52). Sau ar fi
putut să-şi amintească de îndemnul dat de Isus iudeo-creştinilor din Ierusalim, de a părăsi
cetatea care lepădase avertismentele şi nu de a lupta împreună cu patrioţii zeloți la apărarea
unui Ierusalim pământesc.
Dacă Ierusalimul ceresc nu poate fi apărat cu sabia, cu atât mai mult o cetate
pământească nu poate fi apărată de creştini prin folosirea săbiei. Dar când creştinii se află de
ambele părţi ale frontului, când ei sunt împinşi în război şi siliţi de comandanţii lor să se lupte
unii cu alţii, susţinând cauze opuse, în numele aceluiaşi principiu lumesc, nebunia acestei
interpretări îşi ajunge punctul culminant. De altfel, chiar Vechiul Testament, când poporul lui
Dumnezeu avea o patrie pământească şi când folosirea forţei şi războiului îşi aveau un rol
legitim şi adesea ajutorul lui Dumnezeu se manifesta în războaiele lui Israel, Dumnezeu a
prevăzut zilele Noului Legământ când principii mai înalte vor fi susţinute de poporul lui
Dumnezeu:
„El va judeca între multe popoare,
va hotărî între neamuri puternice,
Aşa încât din săbiile lor îşi vor face fiare de plug
şi din suliţele lor, cosoare.
Nici un neam nu va mai trage sabia împotriva altuia
şi nu vor mai învăţa să facă război... " (Mi. 4,3; Is. 2,4)
„Ierusalimul va fi o cetate deschisă (fără ziduri de apărare)...
Eu însumi, zice Domnul, voi fi un zid de foc, de jur împrejurul ei
şi voi fi Slava ei în mijlocul ei... "
„Saltă de veselie, fiica Sionului.
Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului.
Iată că împăratul tău vine la tine;
El este drept şi mântuitor,
smerit şi călare pe un măgar,
pe un mânz al unei măgăriţe...
Voi nimici carele de război din Efraim
şi caii din Ierusalim;
şi arcurile de război vor fi nimicite...
El va vesti neamurilor pacea... " (Zah. 2,4-5; 9,9-10)
„Vei zice: (Gog către Israel): Mă voi sui împotriva ţării acesteia deschise, voi năvăli peste oamenii
aceştia liniştiţi, care stau fără grijă în locuinţele lor, toţi în locuinţe fără ziduri, neavănd nici zăvoare,
nici porţi. "
,,În ziua aceea însă, în ziua când va porni Gog împotriva pământului lui Israel, zice Domnul Dumnezeu,
Mi se va sui în nări mânia aprinsă...II voi judeca prin ciumă şi sânge, etc.” (Ez. 38,11.18.22)
Profetul Mica aşeza caii, carele de război şi fortăreţele lui Israel în aceeaşi categorie cu
vrăjitoria, idolii, hamanimii şi așerele (Mi. 5,10-14). Oare războaiele în care s-au angajat
creştinii, nu mai puțin decât păgânii, au avut vreun caracter superior războaielor duse în
Vechiul Testament de către Israel? Aici este unul dintre cele mai evidente cazuri în care
principiul trăirii neprihănirii prin credinţă, încrederea în valoarea Noului Testament, s-au
putut da pe faţă.
În sprijinul atitudinii de compromis cu privire la război, fratele Paulini cita o
scrisoare adresată de William White Preşedintelui AZS din România, în luna mai 1914, în
timp ce Ellen White îşi trăia ultimele zile pe patul de pe care nu avea să se mai scoale.
 96

Din scrisoarea lui William White reiese că Edson White (celălalt fiu al E. G. White) tocmai
ţinuse o lectură la Mount Vernon, cu privire la războiul ce izbucnise în Europa. Pe atunci,
majoritatea teologilor noştri înclinau să creadă că războiul care izbucnise va da anumite
complicaţii în Orientul Mijlociu şi se va sfârşi într-un Armaghedon care va culmina cu
venirea Domnului. Nu credeau că războiul acela ar fi Armaghedonul, dar că ar fi fost un
semn al apropiatei veniri a Domnului. Ellen White s-a arătat interesată de ideea aceasta,
cerând informaţii de la însoţitorii ei (William White şi Fr. Starr):
E. G. White: „Credincioşii noştri sunt atinşi de război?”
William White: „Da! Sute dintre ei au fost împinşi la oştire, mulţi au fost
omorâţi, iar alţii se găsesc în locuri primejdioase. În multe locuri este mare
suferinţă şi tulburare. Mulţi dintre fraţii noştri din America şi Europa socotesc că
aceia care au fost siliţi să intre în armată, au făcut rău că s-au supus serviciului
militar. Ei gândesc că ar fi fost mai bine ca aceştia să fi refuzat purtarea armelor,
cu riscul că ar fi fost împuşcaţi.”
Ellen White: „Eu nu cred că ei ar fi trebuit să procedeze astfel. Cred că ei
trebuie să stea la datoria lor în acest timp.”
Acest amănunt din scrisoarea Ellenei White este în armonie cu spiritul moderat pe care
ea 1-a dat pe faţă întotdeauna, chiar în războiul civil din 1860. Ea nu a încurajat refuzarea
serviciului militar în timp de pace, sau în timp de război, dar întotdeauna a susţinut trăirea
neabătută a principiilor în orice situaţie. În nici una din scrisorile ei nu a căutat să justifice
războiul sau să încurajeze libertatea folosirii armelor, deşi descrie cazuri din istoria poporului
lui Dumnezeu când însuşi Dumnezeu a dat ajutor acţiunilor militare de apărare (cazul
credincioşilor husiţi, descris în Marea Luptă; cazul lui Avraam, etc.).
De fapt, problemele puse sunt destul de complexe şi în esenţă, fiecare, personal, este
responsabil înaintea lui Dumnezeu de felul în care va reprezenta pe Christos în împrejurări
atât de stranii. Cum ar fi acţionat Isus dacă ar fi fost silit să meargă pe front împreună cu
concetăţenii Săi? Nimeni nu va greşi dacă va lua exemplul Mântuitorului (dacă-1 cunoaşte!).
Creştinul trebuie să trăiască prin credinţă, adică în permanentă legătură cu Dumnezeu, în orice
situaţie, nu să aştepte legiuirile Bisericii pentru a şti ce să facă la tot pasul. Pe de altă parte,
Biserica este datoare să înveţe pe membrii ei lămurit toate principiile şi să fie onestă în relaţie
cu autorităţile civile în ce priveşte declaraţiile oficiale ale acestor principii.
Evident că acest caz al acceptării încorporării pentru război este limita extremă a
legăturii creştinului cu problema militară şi se aplică acolo unde nu este nici o altă posibilitate
de evitare a acestei situaţii. În ţările care permit obiecţia de conştiinţă, adventiştii au fost
sfătuiţi întotdeauna să nu se amestece în război, sau mai degrabă să facă servicii sanitare. Dar
acolo unde această libertate nu se acordă, iar credincioşii sunt siliţi să intre în armată, ei nu
trebuie să refuze încorporarea, ci să-şi facă datoria de ostaşi ai lui Christos acolo unde sunt,
precum şi datoria cetăţenească de ostaş, în tot ceea ce nu vine în conflict cu legea lui
Dumnezeu. Ţinând seama de învăţăturile Ellenei White, date în diferite alte cazuri, cât şi de
litera şi spiritul legii morale, este limpede că nici un adventist credincios nu s-ar simţi liber ca
în anumite împrejurări grele să renunţe la respectarea sabatului sau a poruncii: „Să nu ucizi!”
Dacă există situaţii când aceste porunci pot fi călcate, deoarece autoritatea civilă
trebuie în orice caz respectată, atunci de ce nu s-ar putea face la fel în orice altă situaţie
dificilă şi cu privire la orice altă poruncă? În acest caz, creştinii care în primele secole refuzau
să asculte ordinul autorităţilor, de a picura câteva boabe de tămâie pe altarul unui zeu, sau pe
altarul Cezarului, ar trebui socotiţi fanatici smintiţi.
Tovarăşii lui Daniel, în mod sigur, au ştiut că există o limită peste care nu se mai poate
trece. În mod normal, cei trei tineri nu s-ar fi dus la acea festivitate idolatră, dacă nu ar fi fost
obligaţi de ordin. Ce să caute acolo un credincios? Dar în calitate de înalţi funcţionari ai
aparatului de stat au fost siliţi să se prezinte. Ei nu s-au opus. Dar când li s-a cerut să se plece
 97

înaintea idolului, au refuzat politicos, clar şi categoric. Astfel, ei au dat ocazie lui Dumnezeu
să-şi manifeste puterea într-un mod glorios în faţa a mii de oameni din diferite provincii ale
imperiului. În cazul războiului, de asemenea Dumnezeu poate fi mai mult lăudat de acela care
merge până acolo unde se poate merge, decât de cel care refuză orice legătură cu chestiunea
militară. Dar, chiar în acest caz, să fie clar, cel ce refuză armele nu calcă o poruncă divină, ci
îşi respectă conştiinţa sa, aşa cum este ea, hipersensibilă şi imperfectă; pe când cel ce ia în
serios rolul de purtător de arme, folosindu-le pentru distrugerea semenului său, pentru că aşa i
s-a ordonat, încalcă o poruncă divină, mult mai importantă decât orice alte considerente.
Aceasta a fost o încercare de interpretare a cuvintelor Ellenei White în lumina
declaraţiilor ei din timpul războiului civil american. Chestiunea, însă, este mult mai complexă,
deoarece ea ridică mai multe întrebări: Care trebuie să fie atitudinea creştinismului faţă de
stat? Dar faţă de politică? Cât de patriot a putut fi Isus? Poate fi naţionalist un creştin? Este
păcat să te aperi când eşti atacat? Dar când este atacat semenul tău? Este drept să fie executat
un criminal? Poate fi un creştin şi călău? Sunt, oare, soldaţii din tabăra opusă, inamicii mei
dacă nici măcar nu-i cunosc şi dacă ei, ca şi mine, au fost siliţi de guvernul ţării lor să meargă
la război? Poate un creştin să facă diferenţa dintre un război drept şi un război nedrept? Ce
înseamnă „drept” în limbaj politic, dar în limbaj moral?
Trebuie să recunoaştem că nu este întotdeauna simplu de răspuns la aceste întrebări, în
aşa fel încât să fim în armonie cu toată Biblia. Numai o relaţie cu Dumnezeu şi o cunoaştere a
voii Lui ne poate ajuta în asemenea împrejurări. Tocmai de aceea, cu ocazia primului război,
Biserica ar fi avut nevoie de înţelegerea şi trăirea principiului neprihănirii prin credinţă. Dar
calea greşită luată pe de o parte de către conducătorii Diviziunii, pe de altă parte de către unii
care s-au împotrivit conducerii din spirit de fanatism, a dovedit din plin că la temelia
atitudinilor a stat legalismul laodicean în cele două variante ale lui: legalismul negru, rigorist,
extremist, şi legalismul moderat, oportunist.
Pe vremea lui Isus, iudeii erau împărţiţi în trei curente principale: saducheii (politici,
lumeşti, naţionalişti, strict mozaici), fariseii (ortodocşi, tradiţionalişti) şi esenienii (riguroşi
extremi, ieşiţi din societate, etc). Ei nu erau de acord unii cu alţii, dar principiul care stătea la
baza credinţei lor era legalismul; toţi credeau că se mântuiesc prin faptele lor, prin lege, fie că
era vorba de o lege mai detaliată, mai amplificată sau de o lege mai simplificată. Fariseii înşişi
erau polarizaţi în jurul a doi mari rabini (Hillel şi Şammai) dintre care unul era mai strict, iar
celălalt mai îngăduitor; dar ambii erau suficient de legalişti ca să nu aibă nevoie de Christos.
Nu este aici o lecţie pentru noi?
Seria de dispute în care au fost angajaţi credincioşii începând cu cei din Germania, cu
ocazia izbucnirii războiului, a antrenat mai multe subiecte decât militarismul sau sabatul şi a
fost destul de tragică, încât este foarte greu de spus în care parte atârna mai greu vina.
Aşa cum s-a afirmat mai înainte, la izbucnirea războiului în vara lui 1914 nu a fost
posibilă luarea unei hotărâri mai chibzuite de către Comitetul întreg al Diviziunii Europene, ai
cărui membri locuiau în diferite ţări. Cei câţiva conducători locali au acţionat după cum au
crezut că dictează împrejurarea, pentru a păstra statutul legal al Bisericii şi a nu aduce
greutăţi, fără a ţine seama de toate exigenţele principiilor. La 4 august 1914, fratele H. F.
Schubert, preşedintele Uniunii AZS din Germania de Est, a informat Ministerul de război
printr-o scrisoare, că adventiştii vor purta arme în calitate de combatanţi ca toţi ceilalţi
cetăţeni şi vor aduce aceste servicii ţării în orice zi, inclusiv sâmbăta. Aceasta era în armonie
cu articolul semnat de preşedintele Conradi şi, deoarece era confortabil, nu este de mirare că
majoritatea credincioşilor s-au conformat acestei decizii omeneşti. Totuşi, bună parte dintre
aceştia au cerut servicii necombatante în unităţi de cruce roşie, ceea ce li s-a şi aprobat. Mulţi
şi-au declarat obiecţia de conştiinţă şi în unele cazuri au fost trataţi cu cea mai mare severitate.
Memoriul lui Schubert adresat Ministerului de Război sublinia faptul că deoarece
nevoia cere, adventiştii vor lupta şi sâmbăta, potrivit cu textul din 1 Petru 2,13.17 şi mai mult,
 98

că adventiştii din toată ţara au hotărât ore speciale de rugăciune, pentru a cere de la
Dumnezeu „biruinţă pentru armatele germane”. Cei ce aveau să procedeze altfel decât
cum declara Schubert, se înţelege că nu puteau fi socotiţi adventişti serioşi, ci fanatici,
aşa încât libertatea de conştiinţă despre care vorbise Conradi, era o simplă vorbă. Totuşi,
o măsură cu adevărat creştină este menţionată în memoriul fratelui Schubert: Biserica
punea la dispoziţie Sanatoriul şi Şcoala de la Friedensau, 250 de corturi, un medic şi un
număr de infirmiere, pentru îngrijirea a 1400 de răniţi.
În acelaşi timp, conducătorii lucrării din România, au luat poziţie similară. O circulară
adresată fraţilor la data de 4 aug. 1914 începe cu Psalmul 23 şi se termină cu îndemnul de a fi
soldaţi viteji, de a ne da viaţa pentru patrie şi pentru conducătorii ei, de a lupta chiar şi
sâmbăta, aşa cum se zice că ar fi făcut israeliţii la Ierihon. Şi dacă unii ar muri pe front,
circulara era menită să le asigure învierea drepţilor. În Germania, Biserica a hotărât să-şi pună
o parte din fondurile ei la dispoziţia autorităţilor, ca împrumut de război, „în ferma convingere
că Germania va ieşi biruitoare în acest război”. În alte ţări europene, fraţii au mers, în general,
pe linia exemplului şi învăţăturii celor de la Diviziune.
Odată cu aceste acţiuni, unii credincioşi au căzut în cursa falsului profetism: în
Germania, Johann Wieck, unul dintre cei încorporaţi, a început să susţină că i s-a arătat în
viziune că acela ar fi ultimul război şi că timpul de har se va încheia în primăvara lui 1915.
Omul era un extremist care fusese aruncat în închisoare pentru că refuzase vaccinarea. El şi-a
scris „profeţia” pe care a trimis-o tipografiei adventiste din Hamburg, dar cererea nu i-a fost
satisfăcută, astfel încât a tipărit-o pe cont propriu la Bremen. Într-una din scrierile sale, în care
comenta „solia Matorului Credincios”, el declara că liderii Bisericii au părăsit adevărul. Într-o
nouă broşură, Wieck a adăugat ideea că nu procedăm drept dacă mai cumpărăm alimente în
acel timp de război, iar în martie 1915 a publicat că adventiştii s-au abătut de la adevăr, că
„ploaia târzie” nu vine în Biserica oficială, ci în grupuri mici de credincioşi separaţi. Cazul
acesta arată clar că unii se separaseră, asemenea lui Garmire în 1893, luând în serios
identificarea războiului cu Armaghedonul şi susţinând idei extremiste.
În aprilie 1915, focul fanatismului izbucneşte şi în Elveţia, la Zurich, prin persoana lui
Ewald Herms, care a publicat scrieri asemănătoare. În iulie 1915, broşura lui a fost publicată
în 100.000 de exemplare şi în mod fals atribuită editurii adventiste din Hamburg. Era vorba
tot despre o „ultimă avertizare” şi se intitula: Marea strigare către ultima biserică. Autorul
pretindea că provine din descoperire divină. El povesteşte că în noaptea de 17-18 aprilie 1915
a auzit un glas puternic care i-a poruncit să scrie pe perete o serie de texte biblice. În noaptea
următoare, acelaşi glas l-ar fi certat, pentru că nu publicase descoperirea şi, în plus, i s-ar fi
poruncit să scrie pe perete încă trei referinţe biblice, apoi să meargă la pastorul comunităţii ca
să-i atragă atenţia asupra unui text biblic (Mica 7,1-6).
Herms zice că s-a simţit nevrednic de această însărcinare, dar, deşi cu greu, a făcut-o.
În a treia noapte, a trebuit să scrie pe perete, din acelaşi ordin straniu, mai multe texte, apoi un
apel personal din care reieşea că sfârşitul era aproape şi că Dumnezeu îi garanta asistenţă
specială, ca unui profet. Ca urmare, Herms avertiza de pericolul supunerii faţă de prescripţii
omeneşti, în special în privinţa războiului, că Biserica AZS cu conducătorii ei a căzut; că
„ploaia târzie” a început să apară în special în Germania, unde doi fraţi îşi publicaseră
viziunile lor. După ce Herms a descris o viziune mai recentă în care arăta că Biserica era
ispitită de diavolul să părăsească Legea şi Mărturia, el îndemna să se citească unele mărturii
ale E. G. White, cum ar fi „Experienţe şi Viziuni”, în special unele capitole, apoi declara că
este dispus să stea la dispoziţia fiecărui membru sau a fiecărei comunităţi care doreşte să
cunoască solia sa.
Cine era acest om? Herms primise adventismul mai de mult şi devenise membru al
Bisericii. Dar, după şapte ani de.credinţă părăsise Biserica şi, timp de 11 ani, fusese un
agitator socialist, implicat în intrigi politice. Urmărit de autorităţile germane, fugise în Elveţia.
 99

Aici, după grele nenorociri familiale, se pocăise oarecum şi revenise în Biserică în 1913.
Totuşi, Herms nu fusese un adevărat credincios nici de această dată. Nu plătea niciodată
zecime, în schimb, după ce a avut „viziuni” a început să primească bucuros zecime de la alţii,
un semn sigur al tuturor reformatorilor falși și al profeților falși. Nu era respectuos faţă de
conducerea comunităţii. Nu fusese fidel soţiei sale, nu fusese cinstit nici în relaţiile
comerciale. În plus, unii dintre membrii comunităţii au declarat că la întâlnirile de rugăciune
făcute de ei la îndemnul lui Herms, au auzit unele bătăi, ciocănituri şi alte manifestări care i-
au umplut de spaimă. A fost îndemnat să părăsească punctele sale de vedere, dar a persistat cu
încăpăţânare, lucru pentru care a fost exclus. Cei influenţaţi de el însă, au renunţat la legătura
cu el şi au preferat să rămână membri loiali.
În urma publicării unor astfel de broşuri în care erau făcute şi unele declaraţii
nefavorabile despre guvernul german, autorităţile au închis bisericile adventiste din Saxonia.
Conducerea Adventiştilor de Ziua a Șaptea din Hamburg, mai precis trei lideri ai Bisericii, au
adresat imediat o nouă scrisoare guvernului, la 4 martie 1915, prin care reafirmau poziţia de
combatanţă militară. Fraţii Conradi, Schubert şi Drinhaus se străduiau să convingă autorităţile
că Biserica AZS din Germania este cât se poate de supusă în problema războiului, că liderii
Bisericii au îndemnat chiar şi pe cei scutiţi de serviciul militar să meargă cu bucurie să-şi
apere patria care este în pericol şi că ei au îndemnat ca membrii să-şi facă datoria, chiar şi
sâmbăta, aşa cum toţi ceilalţi o fac duminica. Cei trei semnează scrisoarea, după cuvintele „în
numele administraţiei (conducerii) din Europa”.
În urma acestei noi dovezi de plecăciune totală, casele de rugăciune adventiste din
Saxonia au fost redeschise, dar cearta cu dizidenţii s-a accentuat. În plus, exista încă un punct
de discuţie. Din prudenţă, conducătorii Bisericii germane nu publicaseră integral prelegerile
pentru săptămâna de rugăciune din toamna lui 1914 (material venit de la Conferinţa
Generală), ci scoseseră din ele una din cele opt prelegeri (pe cea a fratelui Farnsworth) despre
care au crezut că ar fi aplicabilă mai ales în America de Nord. Adepţii „Reformei” au
interpretat aceasta ca o înlăturare a scrierilor Ellenei White.
Scrisoarea conducerii în care se reafirma combatanţa, continuarea războiului în sabat
şi alte închinăciuni, au turnat benzină pe focul controversei. Un prezbiter din Bremen, care se
aliase cu această mişcare de opoziţie, a acuzat pe conducători de apostazie şi, totodată că, prin
atitudinea lor au încurajat extremismul şi dezbinarea printre credincioşi (ceea ce era destul de
adevărat). Pe de altă parte, conducătorii Bisericii germane s-au simţit obligaţi să publice
anumite lămuriri în revista cultului (Zions Wächter, mai 1915). Comitetul Conferinţei
Elveţiene a publicat, de asemenea, lămuriri în aceeaşi revistă la 7 iunie 1915.
Aceste lămuriri aduceau înaintea credincioşilor citate din Mărturii care erau îndreptate
împotriva unor falşi predicatori laici, neconsacraţi şi nerecunoscuţi, îngâmfaţi, etc, care se
cred trimişi de Dumnezeu să vestească adevărul. Din partea conducătorilor Bisericii, s-au
publicat de asemenea în cursul acestei controverse, scrieri care susţineau participarea la
război. De exemplu, broşura „Creştinul şi războiul” aducea un temei „biblic” acestei noi
teologii a războiului. Fraţii Schubert şi Oblander au salutat această scriere, au trimis-o la
Dresden spre publicare şi au cerut binecuvântarea lui Dumnezeu asupra ei, recomandând-o
tuturor fraţilor pentru lămurire şi întărire spirituală în „adevărul prezent”. De asemenea,
preşedintele Conradi a scris un articol în care s-a străduit să explice întreaga împrejurare.
Într-unul din principalele focare ale „Reformei”, la Bremen, un frate începuse
publicarea unei reviste cu numele Semnele Timpului, susţinând că timpul sfârşitului tuturor
lucrurilor a venit din 1914 şi că Biserica AZS a căzut de la adevăr. Trei fraţi sanitari din
Bremen îşi părăsiseră casele pentru a umbla prin comunităţi, provocând senzaţie printre
credincioşi cu privire la noile „viziuni” despre venirea sfârşitului în 1914. Ei ziceau că nu mai
trebuie lucrat pământul şi cereau pentru ei zecimea, pentru a sprijini lucrarea lor.
 100

În toamna anului 1915 a apărut o nouă broşură a acestei mişcări, în care cereau o
discuţie cu conducerea Bisericii, dar fraţii au refuzat această propunere, deoarece au socotit că
ambele părţi au pregătit acuzaţii, şi nu ar fi cine să arbitreze o asemenea dezbatere publică. În
1916 disputa a continuat. Nu numai bărbaţii apți erau chemaţi pe front, dar şi cei rămaşi acasă,
bărbaţi şi femei, au fost chemaţi să participe în vreun fel. Fratele Conradi susţinea că în acel
an, conducerea a dat o lămurire către guvern prin care asigura că adventiştii vor face tot ce
pot, dar că ar dori sabatul liber. Totodată, liderii au tipărit o lămurire şi către credincioşi prin
care arătau că marile greutăţi făcute Bisericii de această mişcare anti-militară nu provin din
faptul că unii fraţi au obiecţii de conştiinţă, ci că nu şi le-au exprimat la locul şi la timpul
potrivit, în faţa autorităţilor. În anul 1913, fratele Conradi (după declaraţia sa), dăduse o
lămurire în care afirma că problema războiului şi a păcii este încă deschisă şi că, în ciuda
afirmaţiilor dezbinărilor, problema este lăsată la conştiinţa fiecăruia; conducerea va respecta
libertatea conştiinţei individuale.
În 1918 a apărut o nouă scriere a disidenților (semnată de Balbierer), care susţinea că
Domnul va veni în acel an. În acelaşi an, ei au susţinut o adunare la Köln, în care au hotărât
că, chiar servirea în cadrul Crucii Roşii ar fi o schemă a diavolului (într-o adunare de mai
târziu, au precizat că este vorba de servirea Crucii Roşii pe front). Tot în 1918, un altul a scris
o broşură în care susţinea că institutele misionare şi casele de editură AZS ar aparţine de drept
lor, acestei mişcări, dar că „adunarea mare” a reuşit să le smulgă de la ei, pentru că în lumea
aceasta, forţa este mai mare decât dreptul. Aceste declaraţii sunt într-adevăr, mai mult decât
uluitoare şi stau perfect lângă aceea că ei nu s-ar fi despărţit de Biserică, ci că ei ar fi Biserica,
în timp ce Biserica AZS s-ar fi despărţit de ei (adevărata Biserică), deoarece s-a despărţit de
adevăr, în timp ce ei au stat ferm.
Punctul culminant al istoriei acestei mişcări a fost în 1919, când au publicat un număr
special al revistei lor „Păzitorul adevărului”, în 10.000 de exemplare, cu un titlu pe prima
foaie: „Decăderea în poporul adventist” şi cu o ilustraţie în care gruparea non-conformistă a
pacifiştilor, „specializați” în cunoaşterea timpului sfârşitului, era zugrăvită cu chipul femeii
din Apoc.12, iar Biserica oficială era zugrăvită cu chipul celei din Apoc. 17. Una era cea
prigonită, cealaltă prigonitoarea. Era ataşată solia din Apoc.18,1 şi se încerca argumentarea
poziţiei cu anumite Mărturii. Deşi revista avea pe copertă indicaţia „numai pentru Adventiştii
de Ziua a Șaptea”, disidenții au răspândit-o şi colportat-o la adunările de evanghelizare ale
AZS, unde veneau mulţi neadventişti.
În anul 1919 reprezentanţii diferitelor facţiuni ale acestei mişcări dizidente s-au întâlnit
pentru a realiza o aparenţă de unitate, deoarece boala cea mai caracteristică a tuturor acestor
„reformatori” istorici sau actuali a fost și este dezbinarea şi autodivizarea. Gena dezbinării se
transmite cu precizie. Totodată, capii mişcării disidente se pregăteau să prezinte cererile lor la
Conciliul Adventist care urma să se ţină în Germania în 1920, cu reprezentanţi ai Comitetului
Conferinţei Generale. Un anumit gen de „organizaţie”, după susţinerea lor, aveau încă din
1915, dar ea s-ar fi desăvârşit în 1919.
Ca să ne facem o idee despre acea „organizaţie”, amintim că, potrivit declaraţiei lui
Dorschler (primul lor reprezentant în 1920) prin 1916, comitetul acestei mişcări era format
din două persoane: Dorschler şi Welp. Dorschler a făcut parte din această mişcare de la
începutul ei. Wieck nu a fost considerat ca fiind a lor. Herms, printre primi lor scriitori şi
vizionari, a făcut parte pentru o vreme din numărul lor. Scrierile lui au rămas în patrimoniul
mişcării. Hossfeld, autorul unei scrieri de la începuturile lor (Semnele Timpului) a fost exclus
în 1918 din rândurile lor. Dar opera sa a rămas „canonică” printre ei, deşi mai târziu au
tăgăduit acel calcul „profetic”. Un alt corifeu, Schamberg, era deja exclus dintre ei înainte de
1920.
O întreagă pleiadă de profeţi ai lor: Sturmm, Herms, Frantz, Kersting, Jeschke,
Portzek, Schamberg, Bach, au fost declaraţi mai târziu ca falşi profeţi şi înfieraţi de către
 101

confrații lor. Se pare că chiar conducătorii din 1919 Dorschler, Welp şi Spanknobel au
publicat scrieri cu calcule profetice şi alte interpretări greşite. Nu după mulţi ani a fost exclus
şi capul lor, Dorschler. O asemenea „purificare” a rândurilor este caracteristică fanatismului şi
de-a dreptul uluitoare. Au căzut mereu capete, ca la Revoluţia Franceză. Acelaşi spirit şi
acelaşi tipar.
Dar o ciudăţenie a acestei istorii este că în 1919 a apărut şi în SUA o asemenea
„mişcare de reformă” care, deşi nu pare a fi nici mama, nici fiica mişcării din Germania, a
avut legături cu aceasta şi, în orice caz, a fost opera aceluiaşi spirit. Promotorul acestei
mişcări-surori a fost Magaret Rowen, membră încă din 1912, a Bisericii din Los Angeles
California. Din 1916, după moartea Ellenei White, ea a început să transmită o serie de
„mărturii” şi solii, crezându-se succesoarea Ellenei White la titlul de profeteasă. Manifestările
ei fizice, în legătură cu pretinsul dar al profeţiei, erau de aşa natură încât au trezit interesul
adventiştilor şi neadventiştilor din localitate.
Cercetând manifestările şi scrierile Margaretei Rowen, fraţii au stabilit că nu sunt de
origine divină. Totuşi, unii membrii au urmat-o numindu-se asemănător cu disidenții din
Europa, Adventişti de Ziua a Şaptea Reformişti. În toamna anului 1919 ea a declarat că
primise o viziune în care i se arătase un document între manuscrisele Ellenei White, datat 10
aug. 1911, în care Ellen White confirmă că Dumnezeu a ales pe Margaret Rowen ca
profeteasă. Administratorii Patrimoniului Ellen White nu ştiau nimic despre aşa ceva, dar
pentru că doamna Rowen stăruia, au făcut investigaţii şi au găsit, într-adevăr, o scrisoare cu
data indicată, în care era desemnată ca profeteasă reformatoare, Margaret Rowen.
La o asemenea descoperire, liderii Bisericii au rămas consternaţi. Nimeni dintre cei
apropiaţi sau din familia Ellenei White, în toate discuţiile apropiate din ultimii ani ai Ellenei
White nu avea cunoştinţă de o asemenea revelație. După cercetări de specialitate, s-a dovedit
cu absolută siguranţă, că scrisoarea era falsă. Nu fusese scrisă de Ellen White, deoarece
autorul folosise altă cerneală decât cea folosită de E G White în acel timp, şi prin urmare, s-a
dedus că a fost introdusă în arhive în mod fraudulos.
Chiar înainte de descoperirea scrisorii false, doamna Rowen a fost exclusă pentru
pretenţiile şi teoriile ei fanatice care contraziceau de fapt avertizările cunoscute ale Ellenei
White. Prin aceasta, mişcarea a continuat ca o ramură dizidentă, asemenea grupărilor din
Germania. Prin 1920, doamna Rowen a scris o profeţie la care ataşa nişte ilustraţii (schiţe) cu
un pom crescut strâmb, care ar simboliza Biserica AZS, având însemnate pe el o serie de date
(1844, 1869, 1879, 1880, 1897, 1898, 1904, 1913, 1914, 1915). De la data 1844 era trasată o
nouă ramură a copacului, care purta data 1916, şi care ar reprezenta mişcarea de reformă care
stă „pe baza de la 1844” a purităţii originale.
Pe această rămurică erau notaţi toţi anii de la 1916, cu adăugarea că această mişcare va
uni pe toţi adventiştii de ziua a şaptea în anul 1923, în sensul că Biserica va accepta această
lumină. Timpul a venit şi profeţia nu s-a realizat. Dar ea nu s-a descurajat. În noiembrie 1923,
a anunţat că timpul de har se va încheia în februarie 1924 şi că Domnul va veni în slavă în
februarie 1925. În ianuarie 1925 a anunţat că cei 144.000 pot sta liniştiţi în aşteptare, deoarece
vor fi transportaţi de îngeri şi înălţaţi în nori, luaţi direct de la casele lor. Vestea a fost
răspândită cu mijloace moderne în diferite ţări şi pusă pe nedrept în seama AZS, fapt care a
silit pe liderii Bisericii noastre să dezmintă ştirea şi să tăgăduiască orice legătură cu aventurile
spirituale ale doamnei Rowen.
După 6 martie 1925, falsitatea prezicerii a devenit chinuitor de evidentă pentru adepţii
doamnei Rowen. Ca urmare, doctorul Fullmer, care fusese zelos suporter al învăţăturii ei şi
colaborator apropiat, a venit înaintea conducătorilor AZS din Los Angeles, mărturisind cu
regret, că el fusese cel ce strecurase falsul document la Patrimoniul Ellenei White, fapt care i-
a atras ostilitatea „profetesei”.
 102

La data de 27 februarie 1927, doctorul Fullmer a fost chemat la miezul nopţii pentru
un caz de urgenţă medicală. Când să intre în curtea unde fusese chemat, a fost lovit la cap cu o
țeavă. Poliţia, alarmată de vecini a reuşit să pună mâna pe complotişti. De necrezut, aceștia
erau trei „reformatori”: doamna Rowen, împreună cu un medic şi o infirmieră, care tocmai se
pregăteau, cu o lopată şi alte ustensile, să ascundă fapta. Fullmer a scăpat cu viaţă, iar cei trei
au fost condamnaţi la închisoare pentru câţiva ani.
Cu aceasta, epopeea reformiştilor roweniţi s-a încheiat, după cât se pare, dar ceea ce
este demn de notat, nu lipsesc anumite legături, mai mult decât spirituale, între aceasta şi
mişcarea paralelă din Europa. Într-o scrisoare trimisă de I. M. Müller (predicator „reformist”
de origine germană) către mişcarea din Europa (tipărită de reformiştii români în „Păzitorul
Adevărului” nr. 3/1921) apar date interesante: acest Müller semnează în numele „Societăţii
Internaţionale Misionare a Adventiştilor de Ziua a Şaptea”, declarând că a întreţinut
corespondenţă oficială cu Welp, că a trimis în Europa o revistă americană intitulată de
asemenea „Păzitorul Adevărului”. El numeşte mişcarea americană tot „Mişcarea de
Reformă”, sau „Marea Strigare”, răspândită printre germani şi englezi.
Cine era acest Müller? Era un fost predicator american, care susţinuse doctrine sucite
şi fusese mutat disciplinar în Detroit. După unele întâmplări ruşinoase a fost exclus din
Biserică, după care l-a apucat zelul de „reformator”. Din discuţia purtată în 1920 între capii
reformişti (Dorschler, Welp şi Spanknobel) şi reprezentanţii Conferinţei Generale, a reieşit
clar că Müller era socotit un conducător al mişcării în SUA, având aceleaşi vederi ca şi cei din
Germania. Mai mult, când în 1922 a avut loc Conferinţa Generală a Bisericii în San
Francisco, „reformiştii” au trimis şi ei pe Welp şi pe Spanknobel, care împreună cu Müller au
făcut agitaţii printre participanţii la conferinţă şi au adresat o somaţie fratelui Daniells.
Tristă poveste, care dă pe faţă ruşinea goliciunii spirituale arătate de ambele părţi, cu
ocazia primului război. Războiul se încheiase, conformiştii își terminaseră piesa, dar lupta
dintre „deformişti” şi Biserică nu era încheiată. Era lupta unor disidenți cu organizația căreia
voiau să i se impună. În ciuda rugăciunilor şi a vitejiei celor care voiseră să fie mai patrioţi
decât Christos, Germania a pierdut războiul.
Când conflictul cu disidenții s-a copt, Conferinţa Generală, reprezentată de
preşedintele Daniells a luat legătura direct cu Diviziunea Europeană, încercând să rezolve
situaţia şi să împace părţile. Dezbaterea s-a ţinut la Friedensau în iulie 1920. Cu această
ocazie, liderii „mişcării de reformă” au pus întrebarea: „Ce poziţie ia Conferinţa Generală cu
privire la deciziile liderilor germani care au înlăturat păzirea sabatului în război şi au legiferat
purtarea de arme?” Fratele Daniells a răspuns că acea declaraţie nu este aprobată de
Conferinţa Generală, deoarece „în ea găsim expresii pentru care ne pare foarte rău”. În timpul
acestei întâlniri, cei trei conducători care fuseseră autorii declaraţiei (Schubert, Conradi şi
Drinhaus) au recunoscut public că greşiseră, exprimând sincere păreri de rău.
După acest moment, unii dintre dizidenţii care se separaseră de Biserică au început să
se întoarcă, dar capii „reformei” erau nemulţumiţi de soluţia fratelui Daniells, care era de fapt
poziţia veche a Bisericii, adică poziţia principială şi moderată a Ellenei White: păzirea
poruncilor a patra şi a şasea chiar când suntem siliţi să întrăm în armată şi în război.
Reformiştii însă considerau că fraţii americani sunt mânjiţi de aceeaşi apostazie, pentru că nu
iau hotărâri mai radicale şi lasă libertate de conştiinţă, nefăcând din pacifismul radical o
condiție a calității de membru, pentru ca implicațiile militare să fie motiv de excludere.
În cazul acesta, liderii reformişti au cerut fratelui Daniells ca cele patru întrebări ale lor
să fie prezentate în faţa delegaţilor din toate ţările, care aveau să se întâlnească în conferinţă în
1922. Preşedintele Daniells a acceptat doar prezentarea întrebărilor scrise, dar nu şi prezenţa
unor delegaţi reformişti. Totuşi, delegaţii reformişti, Spanknobel, Welp, Müller s-au prezentat
la San Francisco, unde au aşteptat timp de două săptămâni să fie chemaţi, după care s-au dus
singuri la locul conferinţei şi au insistat ca fratele Daniells să prezinte problema înaintea
 103

conferinţei. Când Fratele Daniells i-a întâmpinat cu răspunsul că nu poate face aceasta, ei s-au
supărat şi au făcut agitaţii, considerându-se îndreptăţiţi în starea lor de separare.
În 1923, Comitetul Diviziunii Europene a publicat o declaraţiei de principii oficială în
care conducătorii se declarau în armonie deplină cu poziţia întregii Biserici, referitor la
problema militară. Declaraţii speciale fuseseră adresate în 1916 către guvernul britanic şi în
1917 către guvernul american, arătându-se clar că noi adventiştii dorim să fim scutiţi de
datorii combatante, iar în sabat, scutire de lucru. Poziţia istorică a noastră a fost şi este că noi
respectăm autoritatea de stat şi iubim patria aşa cum ne învaţă Biblia, dar că ne opunem
războiului, şi nu participăm la acte de violenţă şi vărsare de sânge, ci putem sluji ţara prin
servicii necombatante. Totodată, „acordăm fiecărui membru libertatea absolută de a-şi sluji
ţara, în orice timp şi loc, în acord cu dictatele convingerii şi conştiinţei sale personale.”
(Review and Herald, 6 martie 1924). Această ultimă frază, preluată din declaraţia de principii
de la Gland (Elveţia) din 1923, a rămas principalul motiv de separare al reformiştilor. Ei opun
o declaraţie de principii, care să oblige pe toţi credincioşii să ia poziție pacifistă sau
necombatantă în război, sub amenințarea excluderii din Biserică.
Trebuie să recunoaştem însă că povestea nu s-a încheiat odată cu aceste declaraţii. Din
partea organizaţiei legitime au continuat unele atitudini de acelaşi fel cu cele regretate de
liderii germani ai adventiştilor de ziua a şaptea. În 1924, la al cincilea congres AZS din
U.R.S.S., conducătorii adunaţi au adoptat o declaraţie jenant de linguşitoare, asemenea celei
din Fapte 24,2-4, arătând că adventiştii ar avea o deosebită simpatie faţă de noile lozinci
politice, că „Dumnezeu, în providenţa Sa a călăuzit inima neuitatului Lenin şi a
colaboratorilor săi apropiaţi, dându-le înţelepciunea de a crea unicul stat progresist din această
lume”.
Pentru a nu exista dubii asupra sensului acestei ploconeli, în care autorii declarau că se
oferă patriei „ca un trandafir în buchetul de cetăţeni” ai ei, în 1928, într-un alt document se
precizează că în acord cu Biblia, care zice să dăm cezarului ce este al cezarului, Adventiştii de
Ziua a Șaptea sunt gata „a servi statului şi armatei în toate formele ei, după toate regulile
stabilite pentru toţi cetăţenii”, şi că „pe toţi cei care învaţă altfel,… congresul adventiştilor de
ziua a şaptea îi consideră ca învăţători rătăciţi”. (Ploconirea în faţa sovietelor însă nu a ajutat,
deoarece în scurt timp, Biserica AZS din U.R.S.S. avea să sufere prigoane cumplite şi să se
divizeze într-o facţiune oficială, legală şi foarte îngrădită, şi o facţiune neoficială, ilegală,
numită „adevărată şi liberă”, situaţie care a durat până la administraţia Gorbaciov).
Această solemnă confuzie a continuat şi în alte ţări, dând ocazia dezbinătorilor să rupă
comunităţile adventiste şi să se simtă îndreptăţiţi în separatismul lor. Şi indiferent de formula
oficială, istoria s-a repetat cu ocazia Celui de-Al Doilea Război Mondial, conformismul față
de autoritățile de stat, în aceste chestiuni periculoase, devenind o atitudine a majorității
credincioșilor în țările în care libertatea de conștiință era un lux pe care totalitarismul,
indiferent de culoare politică, nu și-l putea permite. Foarte probabil, la fel s-ar întâmpla
lucrurile în cazul unui nou război, sau al unei noi persecuţii. Cum priveşte Dumnezeu aceste
lucruri? Cum priveşte El această înjugare la proiectele demonice ale lumii? Cum priveşte El
desfăşurarea lucrării Sale în conformitate cu sfaturile şi deciziile acelor care sunt adversarii
declaraţi ai misiunii adventiste? Toate acestea nu sunt însă decât simptome; maladia este
încrederea în înţelepciunea şi faptele omeneşti, adică neacceptarea reală, în viaţă, a mesajului
de la 1888.
Pe de altă parte, nu putem considera mişcarea reformistă ca fiind o intervenţie
cerească, oricât de bine intenţionaţi vor fi fost unii dintre ei, sau chiar toţi la un loc. Este
adevărat că ei au încercat să salveze un principiu, dar adesea au ales extrema pacifistă
radicală, căutând să o impună întregii Biserici, ori au recurs la dezertare, la schilodire şi la
falsuri, pentru a păstra „principiul”. Mai mult, uneori au procedat exact ca şi cei pe care îi
acuză. Un ziar din Estonia (1922) dădea cazul unui soldat care se opusese instrucţiei militare,
 104

deoarece arma este instrument de ucidere. A fost chemat predicatorul reformist Rosenberg,
preşedintele lor din Estonia, care a declarat autorităţilor militare că problema purtării de arme
este o chestiune de conştiinţă individuală şi că, în expunerea lor de principii, nu există vreo
poruncă ce ar interzice purtarea armelor. De asemenea, în România au publicat (Păzitorul
Adevărului, anul VIII, nr. 2) o înştiinţare în care anatemizau pe tinerii reformişti care
dezertaseră şi stăteau ascunşi, ameninţându-i cu excluderea, dacă nu-şi aranjează în mod legal
situaţia.
Afară de compromiterea lor, chiar în principiile pe care le-au susţinut, este ştiut că
multă vreme au fost susţinute rătăciri între ei, cum ar fi credinţa în încheierea sigilării,
repetate fixări de date ale sfârşitului. Au început să argumenteze că Biserica Adventistă este
„lepădată”, că este „Babilon”, sau o fiică a „Babilonului”, căutându-i erori doctrinale şi
vânând ceea ce ei interpretau ca păcate tolerate sau încurajate de conducerea Bisericii mamă.
Ca orice rigorişti obsedaţi de sfinţirea prin fapte şi de privirea la oameni, ei au
combătut orice altă slăbiciune reală sau imaginară în rândurile noastre: acceptarea recăsătoririi
celor divorţaţi pe temei biblic, tăierea părului la femei, anumite mode vestimentare, etc. In
special au adoptat un stil rigorist, extremist adesea, de a trăi şi învăţa reforma sanitară,
considerând pe mâncătorii de carne vrednici de excludere, iar veganismul sau cel puțin
vegetarianismul, ca un fel de poartă meritorie prin care se ajunge la cer. În această privinţă,
„noi” am ţinut să ne situăm cât mai aproape de cealaltă extremă, pentru a nu-i lipsi de
argumente pe bieţii „reformatori”.
Reformiștii au criticat la noi fie neglijarea mărturiilor Spiritului Preofetic, fie dubiile
sau necredința, şi au declarat că Biserica ar fi respins scrierile Ellenei White. În această
privință, Biserica nu a făcut niciodată din studiul sau autoritatea Ellenei White preocuparea
primară a adventiștilor. Scrierile Ellenei White au fost de la început recunoscute oficial ca
fiind inspirate, dar având o autoritate subordonată Bibliei, nu ca un supracanon, sau ca parte
din canon. Ellen White însăși spusese că mărturiile ei sunt o mai mică lumină, care ne
călăuzește spre lumina mai mare a Bibliei. Reformiștii au condamnat o serie de atitudini mai
libertine faţă de sabat – ceea ce era de aşteptat –, apoi au condamnat o serie de comemorări
sau zile ocazionale, sau sărbători legale introduse în calendarul Bisericii. Au condamnat
serbările religioase, concertele şi expunerile de diapozitive făcute cu scop misionar. Au
condamnat participarea ocazională la spectacole lumești de circ, teatru, cinema și folosirea
radioului. S-au scandalizat de scenetele religioase pe care le făceau tinerii adventiști
interbelici.
Nu trebuie să credem însă că au ţinut chiar atât de mult la aceste „principii”. Mulţi
dintre aceşti viteji critici participau în ascuns la ceea ce condamnau pe faţă. Unii ca aceștia și-
au părăsit credinţa pentru a se arunca în lume. Mulţi dintre cei ce condamnau căsătoria şi
relațiile sexuale între soţi au ajuns desfrânaţi notorii. Aproape orice lucru pentru care ei au
condamnat pe alţii, s-a putut manifesta cu destulă îndrăzneală şi între ei. De aceea s-au întors
mereu unii împotriva altora şi s-au exclus şi anatemizat reciproc, întemeind noi ramuri şi
curente, ale căror conducători trăiesc destul de bine din zeciuiala credincioşilor, fără
promovarea adevăratei misiuni adventiste în lume.
„Misionarismul” reformist a constat tradițional din a smulge ici şi acolo credincioşi
din „adunarea mare”, avertizându-i să iasă din „Babilon”. Şi ceea ce este culmea acestei
rătăciri: deşi mişcarea „reformistă” n-a avut ca punct de plecare solia din 1888, ei se cred
îngerul din Ap 18,1, despre care Ellen White spusese că este ultima avertizare a lumii, „ploaia
târzie” venită asupra unei Biserici unite şi pregătite, „marea strigare”, a cărei lumină a răsărit
la Minneapolis.
Toată povestea aceasta repetă într-o variantă modernă conflictul dintre reformatori
(Luther, Calvin, Zwingli) şi anabaptişti în sec. XVI. Anabaptiştii au început să vadă valoarea
unor principii biblice (botezul, libertatea de conştiinţă, necombatanta, sabatul, separarea
 105

Bisericii de stat, etc.) dar s-au împotmolit atât de mult în extremism, dezbinare, profetism fals,
unii chiar în politică, în militarism sau pacifism extrem, încât nici un reformator n-a putut
primi principiile lor.
Mai mult decât punctele de dispută, în cele mai multe cazuri, rădăcina conflictelor este
spiritul îndreptăţirii de sine, al încrederii în sine, care se manifestă de ambele părţi. Conflictul
era în realitate între două psihologii, între moduri de gândire. Poate că în 1914, conducătorii
ar fi putut preveni tragedia disidenței, dacă ar fi iubit adevărul şi pe fraţii lor mai mult decât
alte considerații. Iar cei ce s-au sculat să protesteze ar fi putut face mai bine, dacă ar fi gândit
că Schubert, Conradi și ceilalți lideri sunt de fapt fraţii lor, că sunt oameni și pot greși; că
având răspundere de reprezentanți ai Bisericii au gândit că fac un serviciu misiunii adventiste
şi patriei – aşa cum greşise şi James White pe vremea războiului civil american, iar Ellen
White a ştiut să-1 apere, nu să-l afurisească.
Ellen White sugera că în asemenea împrejurări se poate face instrucţie, se poate intra
în aramată și în război în servicii necombatante, rămânând credincioși poruncilor lui
Dumnezeu. Dar era oare nevoie de o dezlegare de la Ellen White? Avem Biblie, avem bun
simț și conștiință, avem și sfatul Bisericii! De ce toate acestea la un loc ar constitui o
autoritate mai puțin impunătoare? De ce ar fi nevoie să ne întrebăm de fiecare dată: oare ce ar
spune Ellen White? N-ar trebui să uităm că în diverse dispute, ea a refuzat categoric să
arbitreze.
Din păcate, fiecare parte a tras cât s-a putut în direcţia preferată, lăsând pe Christos,
iubirea Sa şi Mărturia Sa, undeva pe la mijloc, cu puţini reprezentanţi. Toată această
controversă şi semănare de ură, acest sectarism nenorocit, ale cărui focare nu s-au stins în
interiorul Bisericii odată cu schisma reformistă, ba încă noi focare apar, este cu siguranţă
lucrarea preferată a diavolului, realizată prin toți aceia care nu au fost cuceriți de caracterul și
Spiritul Domnului Christos. Trăirea în păcate, sau într-o „sfințenie” furioasă va dura atâta
timp cât nu vom învăţa alfabetul de la 1888.
O pagină frumoasă în istoria relaţiilor dintre Biserică şi mişcarea reformistă a fost
întâlnirea celor două părţi la Strassbourg (Franţa), la 5 august 1930, când reprezentanţii
reformiştilor din Franţa şi Elveţia (Pfister, Keller, Nass, Fischer, etc) care tocmai se
despărţiseră de conferinţa reformistă de la Hanovra (din cauza nedreptăţilor şi a spiritului
inchizitorial, care domniseră acolo) au adresat conducătorilor Diviziunii AZS Europa de Sud
un memoriu în care şi-au reafirmat încrederea în călăuzirea divină asupra Bisericii,
exprimându-şi părerea de rău pentru amăgirea în care căzuseră şi dorinţa unei depline
comuniuni cu Biserica. Apoi au lansat un apel scris şi semnat de către toţi membrii lor, de a
reveni cu toată inima în Biserica Adventistă.
Sute de persoane, care constituiau un câmp misionar reformist, au revenit astfel în
Biserică. De atunci încoace au revenit în Biserică nu numai membri, ci şi predicatori ai lor,
care au lansat apoi apeluri scrise, de întoarcere, cum a fost cazul lui Dobre Constantinescu –
la rândul său, trezit de apelul lui Pfister. Toţi aceştia, au înţeles din propria experienţă că
agitaţia şi confuzia este opera lui Satan, îmbrăcat în înger de lumină, şi nu îngerul din
Apocalips 18. Alţii s-au luminat studiind serios profeţiile din Testimonies şi atitudinea Ellenei
White, aşa cum a fost cazul unui conducător maghiar din America Latină, precum și cazul lui
Helmut Kramer.15
Astăzi reformiștii au două „conferințe generale”, deoarece în 1951 un alt grup de
protestatari s-a separat de ei, sub numele de Societatea Misionară Internațională, cu
sediul la Mosbach, Baden (Germania), la inițiativa unui reformist român, care le-a

15Institutul de Cercetări Biblice al Conferinței Generale a publicat în 1988 cartea lui Helmut
Kramer (Seventh-Day Adventist Reform Movement) un fost predicator reformist german, care s-a întors în
Biserica Adventistă.
 106

devenit primul președinte (Dumitru Nicolici). Nicio tentativă de împăcare între cele
două facțiuni de sfinți (1952, 1968, 1993) nu a avut succes.
În România, tentativele de reunire între adventiști și reformiști de după 1990 au
eșuat de asemenea, totuși unii dintre reformiști, indivizi și familii au revenit în Biserică,
în timpul campaniilor de evenaghelizare. Reformiștii (Seventh-day Adventist Reform
Movement / SDARM) își au astăzi centrul administrativ mondial la Roanoke, Virginia
(USA) și sunt circa 50.000 de membri în 132 țări.16
Vechile tensiuni dintre „adunarea mică” și „adunarea mare” s-au mai atenuat,
după ce mulți reformiști au suferit și ei dezamăgirile și căderile lor, înțelegând astfel că
sunt făcuți din același aluat cu aceia de care s-au despărțit.17 O notă bună pentru
reformiști este însă faptul că, asemenea Bisericii mame, au depus eforturi pentru a avea
instituții publice (centre de sănătate, școli, case de editură etc.) chiar dacă într-o măsură
mai mică.18
Înainte de a încheia acest trist capitol al istoriei adventismului cu o notă mai
luminoasă, trebuie să trecem în revistă și sfârşitul fratelui Conradi, care a condus lucrarea în
Europa până în 1922. Aşa cum am arătat mai înainte, Conradi se împotrivise mesajului de la
1888, la Minneapolis, dar se pare că a regretat sincer mai târziu, aşa cum citim în scrisoarea
adresată de el Ellenei White. De asemenea a mărturisit greşeala pe care o făcuse cu privire la
„dezlegările” date de el în 1914-1915. Totuși, îndoielile și infatuarea care îl încercau mai de
mult au început să-1 roadă iarăşi.
După 1922 în timp ce făcea o serie de vizite şi călătorii misionare pe diferite
continente, a început să dezvolte o orientare diferită de comunitatea de credință în
interpretarea profeţiilor apocaliptice. În jurul anului 1930, vederile sale teologice erau
definitiv cristalizate şi a încercat să le supună judecăţii conducătorilor Bisericii, în scris.
Biserica n-a putut primi concluziile sale care, nu numai că erau în conflict cu explicaţiile de
totdeauna ale Bisericii şi cu Spiritul Profetic, dar nu se sprijineau pe dovezile sigure ale
Cuvântului lui Dumnezeu. Conradi susținea că cele 2300 zile-ani încheiate în 1844 prevedeau
căderea Imperiului Otoman şi nu Judecata lui Dumnezeu, iar solia căderii Babilonului din
Apocalipsa 14 nu era mesajul adventist, ci solia lui Luther.
Aşadar, în timp ce interpretarea tradiţională americană se referea la lucruri care se
petrec în cer şi la o ultimă avertizare a lumii, începând din America, interpretarea lui Conradi
cobora pe pământ, în lumea politică şi accentua rolul final al Reformei Protestante care
începuse în Germania. Deoarece mai marii Bisericii nu i-au acceptat interpretarea, Conradi a
dezertat din Biserica Adventistă şi, la vârsta de 76 ani, s-a predat Baptiştilor de Ziua a Şaptea,
după ce slujise Biserica Adventistă timp de 50 de ani.
După aceasta, Conradi s-a întors în Germania ca misionar baptist de ziua a şaptea,
pentru a face o lucrare de aceeaşi natură cu a reformiştilor, pe care îi dispreţuia: s-a străduit să
smulgă Bisericii Adventiste câteva sute de membri care simpatizau cu el, sau cu doctrina lui,
organizând-i în mai multe comunităţi asemănătoare cu ale Baptiștilor de Ziua a Șaptea. Într-
un caz, se pare că o întreagă comunitate a trecut de partea sa. Este vrednic de notat faptul că
fiul său, medicul Conradi, a rămas în continuare membru credincios al Bisericii.
Scrierile sale din anii 1935-1939 au fot îndreptate împotriva adventismului, acoperind
cu tot felul de acuzaţii neîntemeiate şi înţelegeri distorsionate pe pionierii de după 1844 şi
doctrina descoperită de ei. În special şi-a aruncat tot veninul asupra Ellenei White şi asupra
doctrinei Sanctuarului şi a judecăţii de cercetare. În schimb, a ridicat în slăvi trezirile

16 Centrul reformiștilor din România se află la Făgăraș, care administrează o uniune de câteva mii
de credincioși.
17 În 2005, Biserica Adventistă a recunoscut oficial și și-a cerut scuze în fața întregii lumi, pentru

poziția regretabilă pe care au luat-o liderii din Germania și Austria în Al Doilea Război Mondial.
18 Detalii despre istoria și specificul AZSMR se pot găsi și pe En.Wikipedia.
 107

milenariste din Britania (conduse de Eduard Irving, Henry Drummond, Joseph Wolf, etc.), iar
mişcarea millerită a numit-o „contrafacere”. Viziunile Ellenei White le-a considerat fie
manifestări epileptice (aşa cum scrisese şi Canright), fie falsuri inteţionate pentru a convinge
pe alţii. Pe James White şi pe Andrews i-a pus în rândul autorilor de falsuri. El a declarat că a
părăsit doctrinele speciale adventiste pentru că se întemeiază pe scrierile Ellenei White, care
ar fi false, iar Biserica AZS a părăsit-o pentru că are pretenţii egoiste, că se crede a fi o
mişcare specială, unică. Dar corespondența sa cu Ellen White este martoră împotriva lui.
În anul 1939, Conradi a murit în această nouă credinţă a sa. Oare nu avusese el ocazia
o viaţă întreagă, în relaţii apropiate cu liderii mişcării, să cunoască adevărul? Cum de s-a
„deşteptat” atât de târziu? Revista Baptiştilor de Ziua a Şaptea din America din 4 martie 1940,
a publicat o notă biografică asupra sa, în care se afirma că încă de pe la 1888 Conradi s-a
pomenit în conflict cu învăţăturile doamnei White, şi că el n-ar fi crezut niciodată cu adevărat
în soliile ei; că el n-ar fi susţinut vederile extreme ale doamnei White şi ale principalilor
pionieri AZS. Apoi autorul articolului afirmă:
„Pare destul de clar că aceia care au fost convertiţi la adventism sub conducerea sa au avut o pregătire
doctrinală oarecum diferită de aceea pe care au predat-o alţi predicatori adventişti de ziua a şaptea. El
lepăda total pretenţiile doamnei White”
Dar adevărul era că el crezuse cândva sincer, deşi într-o perioadă s-a luptat cu unele
îndoieli. Calea sa din ultimii ani ai vieţii a fost marcată de această tragică apostazie. Totodată,
căderea sa şi a celor peste 500 împreună cu el, ar trebui să fie o lecţie pentru toţi cei care cred
că soluţia curăţirii Bisericii ar fi părăsirea ei în cazuri de apostazie. Spiritul Profetic a prezis
că Dumnezeu însuşi se va ocupa de această curăţire şi vor veni erezii care vor cerne pe cei
uşuratici. Iar soluţia lui Dumnezeu este mai bună, pentru că ea manifestă răbdare şi har.
Istoria adventistă dintre anii 1911-1922 nu a fost doar o controversă între două tipuri
de neînţelepţi, conformişti și deformişti, ci o istorie a progresului misionar, ca întotdeauna.
Creşterea Bisericii din acest timp este ilustrată de rapida organizare de diviziuni ale câmpului
mondial. În 1911 s-a adoptat planul înfiinţat de diviziuni, şi ca urmare a fost înfiinţată
Diviziunea Sud-Americană în 1916, Diviziunea Extremului Orient în 1919, odată cu
Diviziunea Asiei de sud. În 1920 s-a organizat Diviziunea trans-Africană, şi în 1922
Diviziunea Australasia şi Interamerica. În 1928 a fost organizată şi Biserica din Europa în trei
diviziuni: Centrală, de Nord şi de Sud.
În ce priveşte numărul de membri, pe timpul primului război erau aproape 150.000
pentru ca în 1922 să treacă de 200.000, cu tendinţa ca numărul adventiştilor din afara SUA să
fie mult mai mare decât al celor din SUA. De exemplu în anul 1900 existau în America
63.355 membri şi în celelalte ţări 12.432. Dar în 1920, numai peste 20 de ani, numărul
adventiştilor americani crescuse la 19.887, iar al celor din alte ţări, la 89.573.
La Conferinţa din 1922 fratele Daniells, care condusese Biserica timp de 21 de ani, a
fost înlocuit cu fratele William Spicer, care a funţionat apoi ca preşedinte până în 1930.
William Spicer (1865-1952) s-a născut într-o familie de baptişti de ziua a şaptea, dar a
devenit adventist încă din adolescenţă. La 16 ani era băiat de serviciu la Sanatoriu Battle
Creek, şi mai târziu secretar al faimosului doctor Kellogg. În 1877, a plecat în Anglia ca
ajutor al fratelui Haskell, servind şi la editura Present Truth. În 1892 s-a întors în America,
apoi a ajutat la întemeierea Misiunii Solusi din Africa de Sud, şi a condus lucrarea din India,
fiind primul pastor hirotonit în Asia de Sud. În anul 1905 a devenit secretar al Conferinţei
Generale, în care timp s-a opus ereziei panteiste susţinută de Kellogg. Spicer este autorul unor
cărţi dintre care una s-a tradus în româneşte sub titlul „Timpul nostru în lumina profeţiilor”.
Era cunoscut ca un om popular, cu obiceiuri simple şi bogat în experienţă misionară. A fost
un preşedinte călător supraveghind de aproape programul mondial de expansiune a Bisericii.
Această perioadă a reprezentat o creştere a Bisericii şi în România. Dacă înainte de
1900 nu exista decât comunitatea de la Viile noi (Constanţa) şi câţiva membri în Bucureşti,
 108

odată cu venirea misionarului Hinter (Ghinter) din Rusia şi câştigarea a trei persoane, care
aveau să ocupe un loc de frunte în mişcarea AZS română (Jelescu - muzician, Paulini -
student medicină, Demetrescu - ofiţer), de la 1904, lucrarea a început să se dezvolte,
înfruntând mari opoziţii. Cei trei pionieri au fost instruiţi la şcoala teologică din Germania, şi
în 1913 au organizat prima Conferinţă Română. Cu toate necazurile aduse de mobilizare şi de
opoziţia Bisericii Ortodoxe, războiul a adus creşterea numărului de membri. In 1920 s-a
înființat Uniunea de Conferinţe, la Bucureşti. Cu această ocazie au participat din partea
Conferinţei Generale, fraţii Daniells şi Christian, împreună cu lideri ai Diviziunii Europene.
Deja erau circa 2000 de membri în ţară, în 50 de comunităţi. În perioada interbelică și după
război, misiunea adventistă a luat un mare având în România. În ciuda dificultăților şi a
imperfecțiunilor omenești, mesajul adventist a fost difuzat tot mai larg. Întrebăm, totuşi, pe
cei ce îşi amintesc subiectele dominante ale avântului misionar din trecut: Ce loc a ocupat, în
această perioadă, mesajul de la 1888?
La nivel mondial şi în special în centrul misiunii, tema neprihănirii prin credinţă
aproape murise între 1900-1910. După aceea, o uşoară creştere a interesului din partea unor
predicatori s-a putut observa. Fraţii W. W. Prescott şi J. W. Westphal au fost cei mai
proeminenţi; şi, independent de ei, a devenit foarte interesat de acest mesaj Oliver
Montgomery (1870-1944, preşedinte de conferinţă în America de Nord, şi din 1915 lider al
lucrării din America de Sud). Prescott şi Montgomery studiaseră independent subiectul şi în
1916 s-au unit să însufleţească pe lucrătorii Diviziunii Sud-Americane cu acest spirit. Deseori
Prescott, Montgomery şi J. W. Westphal discutau între ei pe această temă şi antrenau în acest
subiect pe alţi conducători ai lucrării acelei diviziuni. Când în 1921 soţii Montgomery s-au
întors în SUA au fost plăcut surprinşi să vadă că şi alţii au devenit interesaţi de acest subiect,
atât la Conferinţa Generală cât şi în câmp. Principalii lideri și predicatori proecupați de
această temă în S.U.A. erau A. G. Daniells, Meade McGuire, Taylor Bunch, L. E. Froom.
Montgomery, vicepreşedinte al Conferinţei Generale, a accentuat acest subiect în scris şi
predici şi a fost unul dintre cei nouă vorbitori la Conferinţa Generală din 1926, care s-a ţinut
la Milwaukee, cu accentuat pe acest subiect.
Dintre cei ce fuseseră prezenţi la Minneapolis, fratele Prescott, un învăţat eminent care
a avut şi diferite funcţii de conducere în Conferinţa Generală sau în câmp, sau ca redactor, a
devenit principalul vestitor al acestei solii, în special din 1918, cu ocazia unor conferinţe de
tabără. Încă din 1888 el fusese impresionat de acest adevăr şi îmbrăţişase vederile lui
Waggoner şi Jones, între altele şi aceea că Christos s-a întrupat ca urmaș al lui Adam, în
„asemănarea cărnii păcătoase” (Rom 8:3).
Prescott predicase solia în Australia prin 1895. Predica lui, cu titlul „Cuvântul S-a
făcut carne”, există şi astăzi, fiind publicată în două ediţii ale revistei australiene. Ellen White,
care fusese martoră la predicile lui Prescott, Corliss şi Daniells a lăsat scris într-un articol din
1896 că aceşti fraţi au predicat adevărul aşa cum este el în Isus. În special predica fratelui
Prescott a apreciat-o ca fiind foarte valoroasă, ca fiind adevăr separat de eroare şi iluminat de
Duhul Sfânt.
După ce împreună cu E. Dick (preşedintele Colegiului canadian) a impulsionat
redeşteptarea acestei solii la adunările de tabără din 1918 în Canada, Prescott a scris cartea
„Doctrina despre Christos”, un adevărat manual, în 1920. Această carte a fost sortită să
trezească şi pe alţii, printre care şi pe fratele Daniells, după ce se eliberase din funcţia de
preşedinte.
Ca învăţat şi ca cercetător de Biblie, de teologie şi istorie, şi având experienţă
pedagogică, fratele Prescott era profund conştient de anumite slăbiciuni şi deficienţe ale
metodei tradiţionale de predare a doctrinei. El îşi dădea seama că studenţii erau hrăniţi doar cu
o serie de doctrine şi inima Evangheliei rămânea adesea afară, că doctrina era predată doar ca
o abstracţie intelectuală separată de Persoana lui Christos. Profeţiile lui Daniel şi Apocalipsa
 109

erau mult accentuate ca istorie, dar insuficient puse în legătură cu întreaga Biblie şi cu
atotcuprinzătorul adevăr despre Christos. Prescott a conceput un plan de studiu al Bibliei care
să familiarizeze pe elev cu întreaga Biblie şi cu principiile unei exegeze sănătoase. El a
susţinut că fiecare adevăr ar trebui să fie manifestarea directă a lui Christos în capacitatea de
Creator, sau de Legislator, Descoperitor, Profet, Exemplu, Sacrificiu, Răscumpărător, Sursă a
neprihănirii, Mediator, Avocat, Judecător, Dătător de viaţă, şi împărat care vine. Prescott a
subliniat necesitatea ca Christos să fie adevăratul centru al lecţiei din clasă, al articolului
tipărit, al predicii de la amvon. Desigur că trebuie prezentate diferite subiecte, dar fiecare în
relaţie totală cu Christos şi în Christos. Această concepţie a lui Prescott, care făcea din
Christos totul în tot, a impresionat pe mulţi, şi mulţi învăţători de Biblie au spus în acel timp
că este ca o respiraţie de aer proaspăt.
Dar cât de mulţi au fost într-adevăr cei ce s-au putut bucura de planul lui Prescott este
greu de spus. Manualul său de şcoală The Doctrine Of Christ, care lega toate punctele de
doctrină într-un singur trup şi le însufleţea încercând astfel expunerea unei doctrine
atotcuprinzătoare şi unificatoare despre Christos (sau a lui Christos), n-a fost înţeles prea bine
de contemporani. Unii nu reuşeau să înţeleagă ţinta şi obiectivul lui Prescott. În sfârşit, alţii nu
credeau în premizele acestui plan. Domnea părerea că această supraaccentuare a persoanei lui
Christos ar periclita claritatea şi siguranţa sistemului tradiţional de doctrine care se întemeiază
pe texte biblice. Existau unii care nu erau de acord cu faptul că Prescott accentua
transcendenţa şi dumnezeirea lui Christos. Într-un cuvânt, venise un nou Minneapolis, un erou
al ciocnirii din 1888. Profesorii de ştiinţe, de limbi, de istorie etc. se temeau că pe calea
aceasta departamentul de Biblie din colegii şi şcoli va pune în umbră celelalte materii.
Fără îndoială, seminţele semănate de manualul lui Prescott din 1920 aveau să aducă
rod, dar autorul, care a adormit în Domnul la 1944, nu a apucat să vadă secerişul. În timpul
vieţii sale a fost greşit înţeles şi i s-a făcut opoziţie. O nouă generaţie de adventişti îşi trăia
„Minneapolisul” ei. Planul lui Prescott a fost suficient de nepotrivit părerilor populare şi
ridiculizat de mulţi, încât n-a putut fi pus în aplicare. Chiar în 1970 nu existau decât puţine
copii ale manualului său. Totuşi strădania lui Prescott n-a fost zadarnică. Ea a fost o descriere
de drum în acest domeniu şi în armonie cu sfaturile Spiritului Profetic în care autorul a crezut
profund. Pentru că manualul lui Prescott nu se găseşte, redăm pe scurt conţinutul lui.
Din cele 18 secţiuni ale manualului, 13 erau consacrate Persoanei şi lucrării lui
Christos în planul de Mântuire, încheind aceste capitole cu „Trăirea vieţii lui Christos”, „A
doua venire”, „Spiritul Sfânt” şi „Dând lui Christos locul Său”. După aceste capitole urmau
anumite expuneri de doctrină în relaţie cu acelaşi adevăr central. Nota introductivă a lui
Prescott este foarte relevantă:
„O doctrină care este doar o expunere teologică nu are nici o putere de a izbăvi pe cineva din robia
păcatului, şi nu împarte acea pace şi odihnă care se găseşte numai în Christos. Dacă El trebuie să ne fie
Mântuitor din păcat, noi trebuie să-L primim pe El ca fiind „Calea, Adevărul şi Viaţa" şi nu trebuie să
permitem cunoştinţelor despre El să-L pună în umbră pe El în binecuvântata Sa plinătate.”
Este semnificativ faptul că în Lecţia 39 a manualului său, intitulată „Christos Preotul
Nostru”, Prescott afirma cu privire la întruparea Domnului Christos că El S-a împărtăşit de
aceeaşi carne şi acelaşi sânge pe care-1 avem noi. Referitor la îndreptăţire (Lecţia 45),
Prescott rezumă excelent marele adevăr:
1. îndreptăţirea prin har (sursa) – Rom. 3, 24; Tit 3,7;
2. îndreptăţirea prin sânge (mijlocul) – Rom. 5,9; 3,25;
3. îndreptăţirea prin credinţă (metoda) – Rom. 5,1;
4. îndreptăţirea prin fapte (dovada) – Iac. 2, 20-24.
Autorul comenta că fiecare dintre aceste patru aspecte le implică pe celelalte trei, şi
toate patru sunt prezente în adevărata experienţă a îndreptăţirii. El arăta că noi primim darul
neprihănirii lui Christos, primindu-L pe El, şi că acceptarea darului neprihănirii include
 110

iertarea de păcate. Prescott a accentuat mult faptul că solia neprihănirii prin credinţă a fost
marea solie a lui Pavel şi a Reformei. Pe scurt, manualul lui Prescott din 1920 a fost o
reeditare a soliei din 1888 într-un nou cadru, într-o nouă generaţie. Păcat că a avut un prea
slab ecou în spaţiu şi în timp. Cel puţin ideea, dacă nu forma realizată, merită preluată şi
utilizată larg în învăţământ şi evanghelizare. Prescott a trăit 89 de ani. La Minneapolis fusese
tânăr. Dar eminentul susţinător al soliei a murit fără să prevadă o preţuire largă a acestei solii
cereşti, singura solie salvatoare pentru Biserica noastră.

Testamentul bătrânului Daniells

Arthur G. Daniells nu fusese prezent la Minneapolis în 1888. Pe atunci se afla ca
misionar în Noua Zeelandă. După ce a condus lucrarea din Australia în zilele ei de la început,
a devenit preşedinte al Conferinţei Generale pe care a servit-o în această calitate timp de 21 de
ani (1901-1922). în tot acest timp, Daniells a avut de dus lupte destul de grele, dacă ar trebui
să ne amintim numai de criza panteistă sau de cea „reformistă". în 1904 Ellen White declara
într-o scrisoare că el este omul potrivit la locul potrivit, pentru că a stat cu nobleţe în apărarea
adevărului. El a condus Biserica în timpul reorganizărilor şi creşterii de după 1901.
Preşedintele Daniells nu fusese fără greşeli. În 1910 Ellen White scria:
„Nici fratele Prescott şi nici fratele Daniells nu sunt pregătiţi să conducă lucrarea Conferinţei Generale,
pentru că în anumite lucruri au dezonorat pe Domnul Dumnezeul lui Israel" (Ms Re 1842/18 - 1910).
Dar este foarte probabil că aceşti oameni s-au pocăit de greşelile lor. în anii 1920-1925
aveau să fie principalii susţinători ai soliei. Chiar în 1915, la moartea Ellenei White, ea a
desemnat pe fratele Daniells administrator al testamentului ei şi unul din membrii comitetului
administrativ al Patrimoniului Ellen White.
Este destul de trist că predicatorii puşi în fruntea lucrării sunt atât de ocupaţi şi
încurcaţi în nesfârşitele probleme ale administraţiei, încât cheia tuturor succeselor, studiul şi
rugăciunea, Christos şi solia centrală sunt adesea amânate pentru anii de pensie. Se creează o
obişnuinţă fatală de a soluţiona problemele lucrării lui Dumnezeu cu sudoarea frunţii şi cu
sinceritate, dar nu cu Dumnezeu. Rugăciunile comune făcute înainte de consfătuire nu pot
înlocui niciodată o viaţă de rugăciune particulară, de „rugăciune fără ceas" şi de studiu pentru
sine. Nu ştim dacă fratele Daniells a avut chiar o asemenea experienţă, dar nu poate fi doar o
coincidenţă faptul că interesul său pentru solia de la Minneapolis s-a trezit după eliberarea sa
din funcţie în 1922.
Cu ocazia înlocuirii sale de către fratele Spicer, bătrânul Daniells a fost ales secretar
titular al Conferinţei generale şi conducător al Asociaţiei Pastorale. Confruntat, în noua sa
funcţie, cu nevoile pastorilor şi fiind conştient de propriile deficienţe, Daniells şi-a luat timp
de cercetare de sine, pentru a găsi principala cauză a propriei sale slăbiciuni şi a propriilor
deficienţe şi apoi cauzele slăbiciunii pastorilor noştri şi a întregii Biserici. Bătrânul Daniells a
început să revizuiască în mintea sa trecutul, filmul istoriei adventiste, pentru a înţelege lecţiile
pe care nu le-a învăţat la timp şi care ar putea fi un ghid pentru prezent şi viitor.
Observând creşterea formalismului în Biserică, Daniells a început să facă un studiu
intensiv al Mărturiilor, lucru trecut cu vederea, adesea, de către o parte imensă a lucrătorilor.
A început să studieze soliile Ellenei White dinainte de 1888, de pe la 1885, după articolele din
Review. După 1920, acele articole vechi erau aproape necunoscute adventiştilor. Studiindu-le
pas cu pas în ordine cronologică, a fost profund mişcat de strălucirea adevărului care a fost
trecut cu vederea. O nouă viziune asupra caracterului lui Dumnezeu şi asupra lucrării s-a
deschis înaintea lui.
In special două articole ale Ellenei White l-au pus pe jar; unul din 22 martie 1887 şi
altul din 25 februarie 1902. Al doilea era o extensie şi accentuare a primului, şi ambele se
refereau la o „Redeşteptare şi Reformă" mult aşteptată ca fiind cea mai mare nevoie a
 111

Bisericii. Pentru Daniells, descoperirea acestor articole uitate şi neglijate a fost ca şi

descoperirea Cărţii Legii pe vremea lui Iosia. Şi cu cât le studia şi medita asupra lor, cu atât îi
alertau conştiinţa şi sufletul. Ele descopereau propria sa slăbiciune şi slăbiciunea întregii
Biserici pe care el o iubea. Fratele Daniells a răspuns personal acestei chemări la pocăinţă şi
ea a rămas arzând în sufletul său pentru a aprinde şi conştiinţele altora. Daniells a studiat mult
timp şi intens aceste lucruri, din 1922 până în 1924. Dându-şi seama că soarta Bisericii şi a
lucrării ei stă în mare parte în mâinile pastorilor, el s-a decis să facă totul pentru a trezi pe toţi
lucrătorii.
Între 1923-1925, fratele Daniells a ţinut serii de prelegeri de Redeşteptare şi Reformă,
prin capacitatea pe care o avea de a conduce Asociaţia Pastorală. Prelegerile sale au trezit şi
pe alţii, dintre acre cei mai cunoscuţi, care au continuat ei înşişi această subliniere, au fost:
Meade MacGuire (1875-1967), predicator zelos şi mare iubitor de tineret, care şi-a închinat
viaţa slujirii tinerilor şi lucrării misionare, Taylor Bunch (cunoscut predicator, conducător şi
autor) şi Carlyle Haynes (1882-1958), conducător şi autor a 45 de cărţi. Solia a influenţat de
asemenea şi versurile poetului W. H. Holden. Din nou s-au trezit în cei ce au primit solia,
speranţele venirii „ploii târzii” şi ale „marii strigări a soliei îngerului al treilea”.
Dar ca şi la 1888, solia neprihănirii a fost tratată cu indiferenţă de foarte mulţi, iar unii
i s-au opus. Pentru că fratele Daniells nu îmbrăţişa interpretarea tradiţională despre ,jertfa
necurmată" din profeţiile lui Daniel (U. Smith şi alţi pionieri o aplicau la păgânism, asemenea
lui Miller), ci credea că acest simbol reprezintă mijlocirea Domnului Christos (după
interpretarea lui Conradi), partizanii vechii interpretări nu simpatizau cu Daniells, considerând
că această nouă interpretare profetică ar fi o erezie, o renunţare la principii. Timp de două
decenii, a continuat această opoziţie faţă de Daniells din pricina tâlcuirii sale profetice.
Totuşi, bătrânul Daniells a avut bucuria să vadă că un grup de predicatori tineri s-au
consacrat acestei solii. Fratele Froom mărturiseşte că şi el a fost unul dintre acei tineri.
Influenţa lui Daniells şi sfatul său l-au făcut să-şi schimbe planurile în tinereţe şi să se
pregătească pentru misiune. Ca mulţi alţii, fratele L. Froom, după cum el însuşi mărturiseşte,
fusese din tinereţe un apărător zelos al doctrinei adventiste şi fascinat de domeniul profeţiilor,
preocupat de a prezenta lumii adventismul în cea mai bună formă. Dar se asemăna mai
degrabă cu un avocat care-şi susţine cazul la o curte de judecată. Teoretic credea în
neprihănirea prin credinţă ca doctrină, dar pentru el adventismul era în mare măsură loialitatea
faţă de un sistem impresionant de adevăruri doctrinale coordonate. Era fidelitatea faţă de o
solie, era o consimţire mintală devotată, faţă de un minunat şi logic sistem de adevăruri pe
care le proclama cu dăruire. Era preocupat de sfaturile Mărturiilor cu privire la prezentarea
soliei către clasele superioare (jurişti, profesori, predicatori, editori, etc). Pe la 1925 a fost
impresionat de prelegerile lui Daniells, care au înviorat uscăciunea care marcase roadele
muncii tânărului Froom. Până atunci Froom aproape că nu mai auzise o solie ca a lui Daniells.
Simţind noua orientare a tânărului Froom în urma întâlnirii cu această solie a
preeminenţei lui Christos, Daniells 1-a invitat să i se asocieze în munca sa şi să conceapă un
nou tip de literatură, îmbibată de această solie şi de aşteptarea Spiritului Sfânt, şi avându-şi
centrul în Christos. Bătrânul avea în minte editarea unei reviste pastorale (Ministry) care să
facă această lucrare pentru predicatori şi a invitat pe Froom ca asociat, cee ce s-a și realizat.
În 1924, într-un conciliu pastoral ţinut în Iowa s-a votat ca fratele Daniells să facă
cercetări asupra tuturor mărturiilor E. G. White pentru a realiza o compilaţie care să cuprindă
cea mai semnificativă parte a declaraţiilor inspirate asupra neprihănirii prin credinţă. Astfel s-
au cercetat toate revistele dintre 1887-1912 în căutare de atare nestemate. Pe vremea aceea
articolele Ellenei White din reviste nu erau publicate separat în volumele speciale care există
astăzi (în limba engleză). Manuscrisul lui Daniells, citit de către unii înainte de publicare, a
entuziasmat. Aceste reacţii favorabile au ajutat Ia grăbirea publicării cărţii, deoarece pe de altă
 112

parte au existat şi dintre aceia care simţeau că nu e nevoie de atâta grabă cu această solie a
neprihănirii lui Christos.
Noua generaţie şi cei ce se convertiseră după 1900 şi intraseră în lucrare, nu ştiau mare
lucru despre solia de la 1888 sau despre împrejurările istorice de la Minneapolis. Cartea care a
ieşit de sub tipar în 1926, cu titlul „Christos Neprihănirea Noastră", a fost salutată de mulţi şi
valorificată spiritual, în special de către predicatorii mai tineri. Daniells îşi punea speranţa
pentru viitorul soliei în aceştia. Dar ca şi la 1888 au existat destui indiferenţi şi unii chiar s-au
opus în mod inexplicabil acestui spirit de redeşteptare.
În acelaşi an, în 1926, la Conferinţa Generală de la Milwaukee, au fost prezentate
studii biblice pe tema aceasta de către Daniells, Prescott, Montgomery, Haynes, Slade şi
Evans. Aceste prezentări au fost apoi răspândite în formă scrisă. Pentru a se ocupa numai de
pregătirea pastorilor în domeniul acestei solii, fratele Daniells a renunţat la funcţia de vice-
preşedinte al Conferinţei Generale, rămânând să conducă doar Asociaţia Pastorală. Tot la
această Conferinţă, la îndemnul lui Daniells, tânărul asociat Froom a început proiectul unei
lucrări despre Spiritul Sfânt care a fost editată apoi în 1928 sub titlul cunoscut „Venirea
Mângâietorului”. Când fratele Daniells a conceput planul editării unei reviste speciale pentru
slujitorii Bisericii, în care voia să răspândească solia neprihănirii lui Christos şi să fie un
adevărat sfetnic al lucrătorilor, a întâmpinat la început opoziţie, dar în 1928 planul a fost
realizat spre satisfacţia lucrătorilor.
Întorcându-ne pentru o clipă la cartea lui Daniells din 1926, dorim să accentuăm că ea
nu era o simplă compilaţie de citate din Ellen White, ci conţinea şi reflecţii ale bătrânului
Daniells şi adevărate strigăte şi semnale de alarmă. Ea este semnificativă şi ca interpretare a
istoriei adventiste, deoarece în paginile ei bătrânul deplânge adânc faptul că solia de la 1888
nu fusese primită cu adevărat de către Biserică nici în vremea sa:
„In orbirea şi îngreunarea inimii noastre, noi am rătăcit departe de drum, şi timp de mulţi ani nu am
reuşit să ne însuşim acest adevăr sublim. Dar în tot acest timp, marele nostru Conducător a continuat să
cheme pe poporul Său ca să intre în rânduri cu privire la acest fundament măreţ al Evangheliei, -
primirea prin credinţă a neprihănirii lui Christos atribuită pentru păcatele trecute, şi neprihănirea lui
Christos împărtăşită pentru descoperirea naturii divine în carne omenească. "(Daniells — COR 6).
„Cât de trist, cât de adânc regretabil este această solie a neprihănirii în Christos, atunci când a venit, a
întâlnit opoziţie din partea unor oameni serioşi şi bine intenţionaţi ai cauzei lui Dumnezeu! Solia n-a
fost niciodată primită, nici proclamată, nici nu i s-a dat curs liber aşa cum ar fi trebuit, ca să aducă
Bisericii binecuvântările nemăsurate care sunt în ea. Cuvintele de mustrare ale servei Domnului ar
trebui să primească cea mai serioasă consideraţie în acest timp. " (ibid. pag.47)
Acest semnal de alarmă care a răsunat la 38 de ani după Minneapolis venea din partea
unuia care fusese în fruntea Bisericii în cea mai mare parte a acestei perioade şi este o
mărturie hotărâtă că Biserica n-a fost înclinată să primească neprihănirea lui Christos în
experienţă şi s-o proclame în evanghelizare. Biserica se acomodase cu doctrina îndreptăţirii
într-o formă oarecare, dar nu aceasta aştepta Dumnezeu. Adevărata primire a soliei
neprihănirii lui Christos ar fi adus o profundă trezire spirituală şi o serioasă reformă, care ar fi
continuat cu avertizarea largă a lumii în puterea „ploii târzii”.
În anul 1935, imediat înaintea morţii sale, bătrânul Daniells a terminat cartea „Darul
permanent al profeţiei", cu ajutorul lui L. E. Froom. De mult timp dorise el să pună în mâinile
poporului acest material care să îndrepte atenţia spre valorile Mărturiei şi să întărească
încrederea în acest dar divin. Daniells fusese lovit de o boală fatală şi ştia că zilele îi sunt
numărate. După un lucru intens, cartea a fost terminată cu o lună înainte de moartea sa. în
aceste ultime zile ale vieţii lui Daniells, tânărul Froom a avut ocazia să discute intim cu el
diferite subiecte legate de îndreptăţirea prin credinţă şi de criza de la Minneapolis: Spiritul
Sfânt, Ploaia Târzie, Solia laodiceană, Redeşteptarea şi Reforma, îngerul din Apoc. 18, etc.
Bătrânul a avut până la sfârşit o minte foarte clară şi era conştient de marile nevoi ale Bisericii
şi era apăsat de povara de a face tot ce mai poate pentru lucrători.
 113

Cu o zi înainte de a muri, bătrânul Daniells a dorit să scrie un ultim mesaj către toţi
lucrătorii, un fel de testament spiritual pe care 1-a dictat lui Froom. După ce tânărul i-a dat
forma finală, i 1-a citit lui Daniells. Pe la jumătate, ochii bătrânului au început să verse
lacrimi. Iar când Froom a ajuns la cuvântul „amin" din final, bătrânul Daniells a spus şi el
„amin", dar imediat a adăugat un al doilea „amin" şi mai puternic. Froom 1-a adăugat şi pe
acesta în finalul apelului. Acesta a fost ultimul său cuvânt către Biserică, după care a căzut în
comă şi în ziua următoare şi-a încheiat viaţa. Apelul a fost citit public cu ocazia funeraliilor şi
publicat apoi în revista pe care el o întemeiase, Ministry, din mai 1935. Urmează câteva
rânduri semnificative:
„Încercări mari vor veni, vor veni curând; şi Dumnezeu contează pe voi să fiţi credincioşi şi loiali faţă
de fiecare principiu al neprihănirii. Este nevoie de mari înaintări spirituale în Biserică, şi voi sunteţi
aceia care trebuie să le realizaţi...Dumnezeu cheamă la o redeşteptare şi reformă spirituală în rândurile
noastre, şi aceasta trebuie să vină printr-o mulţime de pastori cu adevărat spirituali...
Dumnezeu a pus asupra mea povara de a susţine această mişcare de înaintare spirituală, cu mulţi ani în
urmă. Aceasta a schimbat propria mea viaţă şi viziune. Şi mulţi mărturisesc ce a făcut Dumnezeu pentru
ei personal, când ei au răspuns chemării...
Şi acum, ultima mea predică a fost rostită. Lucrarea mea publică s-a încheiat. Cursa vieţii mele este la
capăt. Fac acum ultimul meu apel pe calea aceasta, către corpul pastoral al acestei mişcări în care am
lucrat şi eu ca pastor timp de peste 50 de ani...
Vă invit solemn să preluaţi această povară şi să duceţi lucrarea la capăt. Dumnezeu aşteaptă aceasta de
la voi. Binele Bisericii este cuprins în aceasta, şi sarcina de a duce această sarcină superioară în viaţa
Bisericii, vă aparţine. Aceasta este marea povară a inimii mele. Vă las acum moştenire această povară şi
doresc să vă avertizez: Luaţi seama de atitudinea pe care o veţi avea faţă de ea!"
Daniells a murit, dar apelul său n-a pierit odată cu el. Flacăra soliei a fost întreţinută de
alţii. Dar oare acea redeșteptare visată, a avut loc vreodată cu adevărat? Cert este că alarma
trebuie să răsune și invitația de la 1888 să se repete frecvent în fiecare generație.
Între timp conducerea Conferinţei Generale suferise schimbări. La Congresul din
1930, fusese ales preşedinte general fratele Charles Henry Watson (1877-1862). Născut în
Australia, Watson se ocupase cu comerţul lânii şi fusese la început împotrivitor faţă de
adventism când rudele sale se convertiseră. în cele din urmă, prin influenţa bună a unui
predicator al Adventismului de Ziua a Şaptea, cu ocazia înmormântării surorii sale, Watson
împreună cu soţia sa au acceptat mesajul adventist, iar după ce a asistat la predicile lui Robert
Hare, la o adunare de tabără, s-a hotărât pentru lucrare. Şi-a părăsit afacerile bănoase, şi s-a
mutat la Avondale, cu soţia sa, unde a absolvit colegiul după doi ani de studiu, în 1909. A
lucrat apoi cu succes ca evanghelist, după are a mai studiat un timp la colegiu. în 1912 a fost
hirotonisit pastor, apoi imediat a fost numit preşedinte de Conferinţă, şi din 1914 vice-
preşedinte al Uniunii Australiene, apoi preşedinte.
Fiind un om atât integru, cât şi perspicace în probleme de afaceri, Watson a fost ales
vicepreşedinte şi trezorier al Conferinţei Generale. După ce a lucrat din nou un timp la
conducerea lucrării din Australia într-o perioadă critică, a fost ales preşedinte al Conferinţei
Generale. Fratele Watson a condus lucrarea mondială până în 1936, când a fost eliberat din
funcţie la cererea sa, pentru motive de sănătate. După aceea a fost preşedinte al Diviziunii
Australia până la retragerea sa în 1944, la vârsta de 67 de ani.
În timpul administraţiei fratelui Watson s-a formulat prima noastră declaraţie de
principii, oficială, publicată în Anuar. A fost o chestiune destul de dificilă, deoarece multă
vreme persistase opinia că dumnezeirea lui Christos ar fi avut un început în timp. Mai mult,
biserica noastră nu a socotit niciodată că o declaraţie de principii trebuie să fie considerată ca
un standard de uniformizare doctrinală, ca un crez. Singurul nostru crez este Biblia. Dar se
simţea nevoia publicării unei declaraţii oficiale de principii care să informeze corect pe toată
 114

lumea cu privire la ceea ce cred adventiştii, adică ce susţin ei în comun, sau cel puţin în
majoritate.
Comitetul ales pentru formularea declaraţiei de principii era alcătuit din următoarele
persoane: Milton E. Kern (profesor de Biblie şi istorie, conducător pe diferite trepte
ierarhice, apoi secretar-adjunct al Conferinţe Generale), Francis M. Wilcox (pastor, scriitor,
redactor-şef Ia Review), Eswin R. Palmer (directorul casei de Editură R&H), C. H. Watson
(preşedintele Conferinţei Generale). În plus, Wilcox a fost ajutat şi de colaboratorul său mai
tânăr Francis D. Nichol, care î-a succedat la conducerea revistei şi în funcţia de membru al
comitetului de directori ai Patrimoniului White. După ce declaraţia a fost adoptată a început să
fie publicată in Anuar. Nu a fost votată într-o Conferinţă Generală, considerându-se că nu ar fi
necesar, dar ea a fost acceptată de toţi pretutindeni. În principal, formularea ei era opera
fratelui Wilcox. Ea a fost redactată în aşa fel încât şi cei cu păreri deosebite în anumite puncte
să nu fie lezaţi. Aceeaşi declaraţie a apărut apoi şi în Manualul Bisericii din 1933. Nu s-a
cerut votul întregii Biserici în congres, asupra acestei declaraţii, deoarece ea n-a fost
concepută ca o sumă de dogme obligatorii, impuse, asemenea unui crez, ci ca o simplă
declaraţie, pentru a se vedea cum este primită în popor.
În 1936 a fost ales ca preşedinte fratele James Lamar McElhany (1880-1959).
Adventist din copilărie, botezat la 15 ani, după terminarea colegiului a devenit lucrător şi
colportor. A lucrat apoi ca pastor în Australia şi Noua Zeelandă şi a condus diferite conferinţe
ale Adventiştilor de Ziua a Şaptea din S.U.A. El a condus Conferinţa Generală între 1936-
1950. în timpul preşedinţiei sale, declaraţia de principii a fost introdusă în certificatul
legământului de botez în 1941, iar în 1942 Comitetul Conferinţei Generale a hotărât să fie
publicată în formă de tratat. La sesiunea Conferinţei din 1950 (San Francisco) s-a votat ca nici
o schimbare să nu se facă în acea declaraţie, decât prin acţiunea Congresului Conferinţei
Generale, după ce mai întâi s-a publicat intenţia şi scopul schimbării. La sesiunea respectivă
aveau să se facă de altfel anumite adăugiri.
Dar ce s-a întâmplat în tot acest timp cu Christos şi cu solia neprihănirii Sale? Ce s-a
întâmplat cu idealul redeşteptării şi reformei şi cu lecţiile istoriei? Un nou război şi-a întins
tentaculele de foc şi fum. Greşelile trecutului s-au repetat, şi mari teritorii ale Bisericii
mondiale au trecut prin zile grele pentru a pune la probă principiile declarate în timp de pace
şi prosperitate. În ciuda greutăţilor, războiul a favorizat mai degrabă primirea soliei
adventiste. Totuşi acea mare strigare s-a lăsat încă aşteptată. Prin 1942 abia erau 500.000 de
membri. Din acel an a început evanghelizarea prin radio „Vocea Profeţiei", în tot mai multe
limbi, apoi s-a dat mai multă atenţie evanghelizării populației de culoare. A început editarea
unor reviste, instituirea de noi şcoli, sanatorii şi misiuni, în Asia, America Latină, în SUA şi în
alte locuri, în timp ce în SUA şi alte zone lucrarea s-a putut face pe mai multe căi, în Europa a
predominat lucrarea de la om la om şi colportajul. Lucrarea medicală, învăţământul general şi
alte trăsături specifice lucrării noastre mondiale nu s-au putut dezvolta aici.
Să ne întoarcem acum cu puţin în urmă, pe timpul preşedinţiei lui Watson, pe când
încă trăia bătrânul Daniells. Între anii 1930-1935, la sediul Conferinţei Generale, au avut loc
întâlniri periodice neoficiale ale unor conducători preocupaţi de studiu şi rugăciune, de
ajungere la concluzii drepte comune, referitor la marile adevăruri ale soliei îngerului al treilea.
Asemenea grupe de studiu şi rugăciune au fost şi în alte locuri, dar aceasta a fost principala
experienţă de acest fel. întâlnirile aveau loc sâmbăta după masă şi reuneau între 12 şi 20
conducători. Participarea era facultativă şi pur amicală. Erau de faţă: Prescott, Montgomery,
Wilcox, Howel, uneori Christian şi Haynes. Dintre tineri era prezent LeRoy Froom.
Subiectele de care erau preocupaţi participanţii erau: Christos ca Domn şi Mântuitor,
Neprihănirea prin credinţă, relaţia dintre îndreptăţire, sfinţire şi glorificare, experienţa noului
legământ, viaţa biruitoare prin umplerea cu Spiritul Sfânt, legătura dintre credinţă şi fapte,
marea strigare şi ploaia târzie, toate acestea în lumina Bibliei şi Mărturiei. Participanţii nu
 115

urmăreau să stabilească un consens oficial, autoritativ. Nu erau dezbateri polemice şi nimeni

nu căuta să-şi impună vederile prin influenţa funcţiei sale. Studiile acestea nu au urmărit
clarificări de doctrină care să fie apoi publicate. Odată cu dispariţia sau împrăştierea acelor
persoane, aceste întâlniri au luat sfârşit. Dintre cei ce au participat la ele nu mai este în viaţă
nimeni astăzi.
La aceste întâlniri s-au pus în discuţie tot ce cuprinde „credinţa lui Isus” (Apoc.
14,12): Cine este Christos, sabatul şi credinţele legaliste din prima parte a istoriei adventiste;
dumnezeirea lui Christos, personalitatea Spiritului Sfânt, Trinitatea Dumnezeirii, problema
unei imagini deformate a adventismului în faţa lumii din cauza legalismului, Pavel teolog
pasionat al credinţei lui Isus. S-a discutat despre marii oameni pe care îi are Dumnezeu în
rezervă în afara Bisericii şi care ar veni în cazul marii strigări; şi ar lua locul acelor „stele" ale
Bisericii care stau gata să cadă. (În 1935, chiar la încheierea acestor studii, participanţii aveau
să fie martori la căderea dureroasă a lui Conradi).
S-a stăruit asupra accentuării Persoanei şi Spiritului lui Christos în solia adventistă;
punctele doctrinale au fost asemănate cu oasele uscate din Ezechiel 37, dacă sunt lipsite de
Spiritul lui Christos şi dacă nu formează un tot organic în Christos. S-a accentuat că prea
adesea noi am lăudat un sistem de doctrine abstracte, care au fost destinate să ne conducă la
Christos, şi n-am dat slavă nemărginită Aceluia de al Cărui har depindem în sens absolut. S-a
recunoscut că unii pionieri au fost greoi a înţelege prioritatea lui Christos faţă de orice altă
doctrină, şi că de fapt nici un adevăr şi nici o doctrină nu are putere transformatoare, dacă nu
are ca centru pe Christos şi nu duce la o vie legătură cu El.
Totodată, la aceste întâlniri s-a pus în discuţie de către unii, o problemă relativ nouă:
Erau calificaţi pionierii credinţei noastre, ca teologi? Câtă greutate au concluziile studiilor lor
biblice? S-a comparat situaţia lor cu a apostolilor, apoi s-a adăugat încrederea lor în Spiritul
Profetic ca fiind o calificare mai mult decât compensatoare, faţă de lipsa lor de înaltă educaţie
teologică. S-a pus în discuţie şi un pericol care pândeşte teologia noastră: ispita de a pune în
umbră, a minimaliza sau înlătura adevărurile distinctive ale soliei noastre, pentru a avea mai
mult succes în vestirea soliei. S-au discutat cu interes şi problemele legate de solia din Apoc.
18, 1; faptul că majoritatea copiilor lui Dumnezeu sunt în bisericile care compun Babilonul şi
că o ultimă avertizare nu poate fi făcută decât în puterea „ploii târzii" şi aceasta când Isus va fi
înălţat mai presus de tot.
Într-adevăr apăreau în anii aceia, după 1930, semne ale interesului tot mai mare al
lumii religioase faţă de adventişti. Tot mai multe invitaţii de a vorbi sau răspunde la o serie de
întrebări, au sosit la conducătorii noştri, din partea unor personalităţi religioase. Este ocazia
lui Solomon în faţa reginei din Seba, sau ocazia lui Ezechia în faţa delegaţiei caldeene.
Biserici, colegii, universităţi, seminare şi organizaţii civile, invitau adesea pe unii dintre
pastorii proeminenţi ai Bisericii, pentru a răspunde la diverse întrebări, pentru a ajuta diferite
grupe de cercetători să înţeleagă ce este adventismul. Chemările veneau de la tot felul de
creştini: episcopali (anglicani), prezbiterieni, metodişti, baptişti, reformaţi, congregaţionali,
fraţi uniţi, penticostali, unitarieni şi chiar catolici.
Trebuie să fi fost interesante discuţiile deschise cu studenţii de teologie catolici. Înalţi
clerici şi profesori de teologie au luat legătura cu cartierul general al Bisericii Adventiste de
Ziua a Şaptea, la universităţi americane, engleze sau germane. Chiar şi rabinul Dr. Ginzberg,
faimosul talmudist de la Seminarul Teologic Iudaic din America a fost unul dintre cei
interesaţi. Discuţii mai extinse au avut loc cu părintele Petrus Nober de la Institutul Biblic
Pontifical din Roma şi editor al revistei Verbum Domini şi cu părintele Luis Rivera, din Roma
şi Argentina, care a tradus şi tipărit articole ale lui Froom în Revista Biblică.
Interesul lumii eclesiastice a fost trezit prin circulaţia unor scrieri adventiste de mare
calibru, cum este Prophetic Faith of Our Fathers (patru volume mari care conţin cea mai
completă istorie a interpretării profeţiilor, de-a lungul întregii ere creştine), lucrare la care
 116

fratele Froom a muncit foarte multă vreme, călătorind, cercetând și scriind. Cei ce citiseră
cartea voiau să-1 cunoască pe autor şi să discute cu el. Fratele Froom povesteşte că a avut sute
de contacte prin scrisori, de-a lungul anilor, cu asemenea oameni. Şi acest aflux de interes a
crescut şi s-a dezvoltat în perioada următoare, după 1950.
Şi au continuat să vină întrebări scrise din partea multor învăţaţi, nu numai americani,
ci şi din America de Sud, Orientul îndepărtat, Australia, Africa, etc. Studenţi de teologie,
catolici şi protestanţi, se adresau Bisericii noastre, pentru a-şi completa cunoştinţele lor în
materie, cel puţin din punct de vedere documentar.
Fratele Froom, în cartea sa Movement of Destiny este de părere că acest interes s-a
trezit datorită rectificărilor care s-au făcut în anumite cărţi adventiste ce conţineau erori
doctrinale, şi datorită prezentării unei declaraţii de principii care a putut să ne recomande ca
adevăraţi creştini, cu concepţii protestante ortodoxe şi nu o sectă iudaizantă. De exemplu, în
cartea de mare circulaţie a lui Uriah Smith, „Daniel şi Apocalipsa”, a fost corectată părerea
autorului cu privire la dumnezeirea inferioară a lui Isus care ar fi avut un început ca Fiu,
înainte de Creaţie. Corectura era în acord cu doctrina Spiritului Profetic şi poate chiar Smith
dacă ar mai fi trăit ar fi admis-o. Unii însă au protestat, în interiorul Bisericii. Revizuirea
acestei cărţi a avut loc în 1941.
Trebuie să adăugăm că opiniile lui Smith cu privire la tâlcuirile profetice au fost lăsate
neschimbate, chiar dacă revizuitorii vedeau acum altfel unele chestiuni. Existau însă fraţi care
priveau cartea lui Smith ca fiind inspirată; circula zvonul că Ellen White ar fi spus că un înger
a stat lângă Uriah Smith când a scris-o, zvon care se baza pe o amintire a fratelui A. C.
Bourdeau cu mulţi ani după evenimente, şi care nu poate constitui o dovadă. Pe de altă parte
Ellen White a afirmat că îngeri au stat lângă Martin Luther, lângă Wesley, lângă Miller, ceea
ce nu i-a transformat în profeţi sau în mesageri infailibili. Declaraţia lui Smith cu privire la
natura divină a lui Christos (ca având un început) a fost omisă astfel, în ciuda protestului
unora, deși se putea rezolva mai simplu printr-o notă editorială.
În 1945, revista Ministry a publicat o compilaţie a scrierilor E. G. White referitoare la
dumnezeirea deplină, fără început şi fără sfârşit, a domnului Christos. Dar se pare că zelul de
a corecta opiniile unor înaintaţi şi a ascunde sau înlătura unele amănunte incomode în cadrul
contactului cu cei ce începeau să curteze Biserica, a depăşit limitele. Trecând cu vederea
poziţia istorică a unor înaintaşi care nu pot fi uşor neglijaţi (Ellen White, Alonzo Jones, Ellet
Waggoner, William Prescott etc.) sau poate neînţelegând bine poziţia acelora, şi opunându-se
unor contemporani care erau încă pe făgaşul tradiţional, revizuitorii au început să lupte pe faţă
şi împotriva concepţiei naşterii lui Isus în natura noastră păcătoasă, o teologie introdusă la
1888.
Prima ocazie de genul acesta s-a ivit în 1949. În cartea Bible Readings for the Home
Circle, la capitolul „O viaţă fără păcat”, era scris că Christos „S-a împărtăşit de natura noastră
căzută, păcătoasă”, cuvinte care au fost scrise de fratele Colcord din comitetul literar al
editurii Review în 1914. Fratele Froom recunoaşte că aceasta a fost una dintre chestiunile cu
privire la care exista de multă vreme deosebire de vederi. Am văzut deja că această deosebire
a apărut odată cu solia lui Waggoner, şi în general concepţia „cărnii păcătoase” moştenite de
Isus, a avut aceeaşi soartă cu întreaga solie a lui Waggoner, care a fost adesea fie lepădată, fie
greşit înţeleasă. Dacă ţinem cont de faptul că unii teologi neadventişti erau foarte scandalizaţi
când întâlneau această idee în vreo publicaţie AZS, şi că aceasta avea loc într-un timp de mare
deschidere şi de dialoguri între Biserică şi reprezentanţi de seamă ai lumii evanghelice; dacă
mai numărăm şi trista realitate că niciodată n-am fost prea înclinaţi să studiem critic şi
exhaustiv Biblia şi Spiritul Profetic cu privire la un subiect, putem înţelege de ce fraţii
responsabili au renunţat destul de uşor la această concepţie incomodă.
Începând cu anul 1950, această tendinţă de purificare doctrinală şi armonizare cu
ortodoxia protestantă se va accentua şi mai mult, aşa cum vom vedea, dând naştere la opoziţii,
 117

dispute, curente noi în teologia noastră. Satana văzuse marea ocazie a Bisericii şi desigur se
alarmase. Aceasta ar fi explicaţia cea mai rezonabilă.
Am văzut că după 1924 fratele Daniells a tras un puternic semnal de alarmă,
invitându-ne să primim solia din 1888. El a militat serios pentru solia salvatoare până în anul
1935, şi pe lângă eforturile fraţilor Prescott, Montgomery, Dick, etc, acesta a fost principalul
impuls al redeşteptării. În oarecare măsură, deşi este greu de făcut o comparaţie cu perioada
1888-1893, o redeşteptare a putut avea loc în viaţa multora. Totuşi, după 1935 ecoul acestei
alarme a slăbit. Este adevărat că o teorie a îndreptăţirii prin credinţă a fost tot mai puternic
avansată, în lupta cu legalismul, este adevărat că s-a corectat poziţia doctrinaiă despre natura
divină a Domnului Isus, dar se pare că, la nivelul întregului corp al Bisericii, nu a avut loc nici
o experienţă decisivă. Mai mult, a început să predomine părerea că solia de la 1888 este deja
primită, prin urmare, nu trebuie să ne mai preocupăm de ea.
Daniells susţinuse că din zilele lui Waggoner şi până în zilele sale, solia neprihănirii
prin credinţă nu fusese niciodată primită sau proclamată cu adevărat, că nu i s-a dat curs liber
cum ar fi trebuit. Poate este o exagerare, dar şi exagerările conţin adevăr. Bătrânul credea, ca
şi Prescott, că exista opoziţie faţă de mesajul de la Minneapolis şi pe la anii 1920-1930.
Daniells se referise nu doar la o doctrină a îndreptăţirii şi desăvârşirii prin Christos, ci în
special la o experienţă, care să ne aducă mult aşteptata binecuvântare divină. Poziţia
bătrânului Daniells a ajuns însă demodată cu timpul. Noile generaţii au acceptat ideea că solia
a fost primită, şi că tot ce se discută astăzi la acest subiect este mesajul de la 1888, sau cel
puţin esenţa lui. Astfel Biserica se pregătea să treacă printr-o nouă criză de laodiceanism, şi
chiar de triumfalism naiv.
În anul 1937 Taylor Bunch a publicat cartea Mişcarea Exodului în tip şi antitip, o
compilaţie de predici, în care prezintă lucrurile în aceeaşi lumină ca Daniells. Bunch a
conceput această lucrare ca răspuns la sfatul E. G. White de a studia cartea Deuteronomului ca
lecţie pentru Israelul modern. Autorul făcea o paralelă între necredinţa lui Israel, care a
murmurat faţă de solia biruinţei şi intrării în Canaan, fapt care a întârziat intrarea poporului în
Canaan, cu 40 de ani. Această temă, deosebit de interesantă, şi inspirată, a fost fructificată şi
în zilele noastre de către unii. Este păcat că unii autori de mai târziu nu au văzut adevărata
cauză a întârzierii intrării în Canaanul ceresc.
În 1947, fratele L. H. Christian a publicat scrierea „Rodul darurilor spirituale” în care
spunea că, deşi Conferinţa din 1888 a fost încordată, opoziţia a încetat după câţiva ani într-o
acceptare practic unanimă. Aşadar problema fusese demult rezolvată. În 1948, Bruno
Steinweg, într-o teză a sa, a căutat să aducă dovezi că Biserica nu respinsese mesajul de la
1888. Nu erau, oare, Wagonner şi Jones, cei mai populari predicatori, în anii de după 1888? În
1949, istoricul AZS, A. W. Spalding, în cartea sa Captains of the Host, recunoaşte că în 1888
a avut loc o confruntare crucială şi o primire a soliei numai de către unii, dar se străduieşte să
arate că, în analiza finală, momentul 1888 a fost o biruinţă pentru Biserică şi nu o înfrângere.
Din cele arătate până aici, cititorul poate să-şi facă o opinie proprie cu privire la solia
din 1888. El poate urmări istoria adventistă şi poate răspunde dacă solia a fost, sau nu,
primită. În anumite privinţe, Biserica a acceptat în cele din urmă mesajul de la 1888. În alte
privinţe, părerile au rămas împărţite. Mai mult decât orice teorie însă, Ellen White se referise,
ca întotdeauna, la acceptarea în viaţă a Evangheliei. Există însă motive să credem că în zilele
noastre nici măcar teologia de la 1888 nu este socotită acceptabilă. Şi într-adevăr, Biserica are
dreptul şi datoria să progreseze în înţelegerea oricărui adevăr pe care l-a acceptat. Dar persistă
întrebarea dacă în acest caz este vorba de un real progres în teologia biblică, sau mai degrabă
de un progres în acomodarea cu teologia sistematică a ortodoxiei protestante.
După anii 1950, Biserica intra într-o perioadă distinctă, plină de ocazii şi de primejdii,
alergând cu paşi repezi către deznodământul final al istoriei ei. Numărul membrilor aproape
atingea milionul. Dar cât mai era de făcut pentru avertizarea lumii întregi! Totuşi, chiar în
 118

slăbiciunea şi nevrednicia noastră, Dumnezeu ne-a binecuvântat şi ne binecuvântează încă. El

nu ne va abandona, ci va continua să ne înveţe şi să ne călăuzească.

De la alarma Wieland-Short, la ultima criză (1950-1976)

Tot ce este omenesc este imperfect. Evaluările istoriei se supun şi ele acestei legi. Ne
străduim să fim obiectivi, dar o obiectivitate adevărată poate fi asigurată numai de o
interpretare curată a tuturor datelor. Dar o asemenea statistică numai îngerii ar putea face în
sprijinul unor prezentări perfecte. Unii sunt din fire optimişti şi pozitivişti, alţii sunt din fire
pesimişti, negativişti, criticişti. Nimeni nu este realist din fire. Aceasta se învaţă, şi se învaţă
greu. Slavă Domnului că există evaluări diferite, adesea opuse, pentru a înţelege că adevărul,
ca în multe alte cazuri, se află pe la mijloc, şi adesea la o înălţime mare. Alteori adevărul este
exprimat de ambele părţi, în mod diferit, şi s-ar putea încerca o soluţie complementară. Cine
are dreptate; cei ce susţin că Biserica a primit solia de la 1888, în cele din urmă, şi merge din
victorie în victorie, sau cei ce cred şi spun apăsat că Biserica n-a primit solia şi nu s-a pocăit?
Dezvoltările de după 1950 sunt atât o dispută cât şi un răspuns asupra acestei chestiuni.
Conferinţa Generală din 1950 de la San Francisco a adus un nou preşedinte pe scena
organizaţiei. Fratele Wiliam H. Branson (1887-1961) fusese preşedinte al Diviziunii Africa,
apoi al Diviziunii China. A fost şi un scriitor spiritual, unul dintre cei ce au fost preocupaţi de
solia neprihănirii. De altfel, pe măsura trecerii timpului şi a agitaţiei făcute în jurul acestui
subiect, numărul celor interesaţi de acest mesaj a crescut mult. Într-un fel sau altul, tot mai
mulţi s-au preocupat de acest adevăr, tot mai multe cărţi au fost scrise. Au putut apărea astfel
la suprafaţă poziţii diverse care au arătat necesitatea unui studiu mai serios şi care au lăsat
impresia că adventismul este în confuzie cu privire la cel mai vital adevăr.
Ca la oricare dintre conferinţele noastre generale, în 1950 s-a făcut o analiză a situaţiei
misionare şi spirituale. Veşnica întrebare este: De ce nu am încheiat lucrarea, de ce nu a venit
Domnul? De ce eşecuri spirituale? Un răspuns a fost dat de către fratele Ernest Dick în
lucrarea sa Înflăcărat pentru Dumnezeu, arătând că „noi încă nu am pus mâna pe această solie
de la 1888”.
Vederea aceasta este interesantă, dacă ţinem seama de faptul că după al doilea război
mpndial, noua generaţie de teologi adventişti ajungea la concluzia că solia a fost primită după
1888 şi această acceptare a fost în progres. Roy Allan Anderson, cunoscut misionar şi scriitor,
unul dintre conducătorii Bisericii, a venit de asemenea cu răspunsul său la întrebările
cercetătoare. După înţelegerea sa, răspunsul dilemei se afla în aceea că Christos nu a devenit
centrul predicării.
Printre delegaţii Conferinţei erau prezenţi şi fraţii: Robert J. Wieland şi Donald K.
Short, misionari. Ei studiaseră serios istoria Conferinţei de la 1888 cu toate urmările ei, făcând
cercetări pe care alţii nu le făcuseră în aceeaşi măsură. Ei erau conştienţi că, în ciuda faptului
că se vorbea mai mult despre necesitatea predicării lui Christos şi se urmărea corectarea unor
greşeli din trecut, solia neprihănirii încă nu fusese primită şi, chiar atunci când era prezentată,
adesea era văzută altfel decât cum fusese prezentată de Waggoner, Jones şi E. White. Soluţia
predicării cristocentrice, în aceste condiţii, nu li s-a părut o adevărată soluţie, celor doi.
Fratele Wieland a rămas cu impresia că Biserica este în confuzie şi că nu distinge între a
predica pe Christ sau pe Antichrist. Această remarcă tăioasă era determinată de faptul că noua
orientare cristocentrică părea să fie mai degrabă un accent evanghelic, neadventist, oarecum o
învăţătură a „Babilonului”. Oricât ar părea de straniu, temerile lui Wieland şi Short erau în
acord cu un manuscris al Ellenei White (nedatat, nr. 148)
„Sunt în mare chin pentru poporul nostru. Trăim în mijlocul primejdiilor zilelor de pe urmă. O credinţă
superficială duce la o experienţă superficială. Există o anumită pocăinţă de care trebuie să ne pocăim.
Orice experienţă veritabilă în doctrinele religioase va purta amprenta lui Iehova. Toţi ar trebui să vadă
necesitatea înţelegerii adevărului pentru ei înşişi, în mod individual. Noi trebuie să înţelegem doctrinele
 119

care au fost studiate cu atenţie şi cu rugăciune. Mi s-a descoperit că există în poporul nostru o mare
lipsă de cunoaştere cu privire la apariţia şi progresul soliei îngerului al treilea. Este mare nevoie de a se
cerceta cartea lui Daniel şi cartea Apocalipsei, şi să se înveţe temeinic textele, pentru a putea şti ce stă
scris.
Lumina dată mie a fost foarte accentuată că mulţi vor ieşi dintre noi dând ascultare spiritelor amăgitoare
şi doctrinelor demonilor. Domnul doreşte ca fiecare suflet ce pretinde a crede adevărul să aibă o
cunoaştere inteligentă a ceea ce este adevăr. Se vor ridica falşi profeţi şi vor înşela pe mulţi. Tot ce
poate fi zguduit va fi zguduit. Şi atunci, oare, nu este de datoria fiecăruia să înţeleagă temeiurile
credinţei noastre? În loc de a avea atâtea predici, ar trebui să existe o cercetare a Cuvântului lui
Dumnezeu, deschizând Scripturile text cu text şi căutând dovezile puternice care susţin doctrinele
fundamentale care ne-au adus aici unde suntem, pe platforma adevărului veşnic.
Sufletul meu este foarte întristat să vadă cât de repede vor accepta unii înşelăciunile lui Satan şi vor fi
fermecaţi de o Sfinţire falsă, deşi au avut lumină şi adevăr. Când oamenii se întorc de la stâlpii de hotar
stabiliţi de Dumnezeu pentru a înţelege poziţia noastră marcată în profeţie, ei nu ştiu încotro merg.
Mă îndoiesc că adevărata răzvrătire se poate vindeca vreodată. Studiaţi în „Patriarhi şi Profeţi"
rebeliunea lui Core, Datan şi Abiram. Această revoltă s-a extins incluzând nu puţini oameni. Ea a fost
condusă de către 250 de căpetenii ale adunării, bărbaţi renumiţi. Numiţi răzvrătirea pe numele ei
adevărat. Numiţi apostazia pe numele ei adevărat, şi apoi luaţi seama că experienţa poporului din
vechime, cu toate trăsăturile ei negative, a fost trecută cu credincioşie în cronica sacră. Biblia zice:
„Aceste lucruri au fost scrise pentru avertizarea noastră, asupra cărora au venit sfârşiturile veacului. " Şi
dacă oamenii care au cunoştinţa adevărului sunt atât de despărţiţi de Marele Conducător încât
sunt gata să-l confunde pe conducătorul apostaziei şi să-l numească Christos Neprihănirea
Noastră, aceasta este din cauză că ei n-au pătruns adânc în minele adevărului. Ei nu sunt în stare
să distingă metalul preţios de cel ordinar. " (Notebook Leaflets-Elmshaven Library - The Church nr.
3)
Cititorul nu trebuie să-şi închipuie că aceste cuvinte sunt aplicate direct la situaţia din
1950. Contextul acestei avertizări se referă la nişte oameni care, deşi cunosc adevărul şi deţin
poziţii proeminente, devin pionierii unei apostazii care se manifestă prin îndepărtarea unor
dcotrine incomode, printr-o atitudine sceptică faţă de mărturiile Ellenei White, prin confuzie
între Satan îmbrăcat ca înger de lumină şi adevăratul Christos, prin simpatie față de o
evanghelie mai populară şi, în final, prin separare de Biserică. Ellen White a prevăzut că în
poporul lui Dumnezeu va avea loc o criză, pe care a descris-o în linii generale în câteva scrieri
ale ei. Ea a avertizat că va fi o criză mult mai puternică decât apostazia panteistă dintre anii
1900-1905. Dacă cei din perioada 1950 ar fi ştiut că peste două-trei decenii se va putea
întrevedea împlinirea acestei profeţii într-un mod răsunător, ar fi reflectat mai mult la
cuvintele lui Wieland.
Wieland şi Short s-au decis să adreseze un memoriu Conferinţei Generale, după ce
scriseseră o lucrare numită foarte semnificativ 1888 Reexaminat. Manuscrisul a fost înmânat
în secret liderilor Conferinţei Generale, pentru un studiu al chestiunii. Totuşi, secretul a
răbufnit şi a devenit un subiect de senzaţie. Wieland și Short trăgeau un puternic semnal de
alarmă. Aduceau argumente care dovedeau că repingerea soliei neprihănirii prin credinţă în
1888 fusese respinsă, sau cel puțin întârziată şi „ploaia târzie”, și „marea strigare”. Faptul că
binecuvântarea așteptată nu avusese loc și misiunea nu se încheiase în slavă, așa cum cerea
imaginea îngerului din Apocalips 18, erau pentru Wieland şi Short dovezi concludente că
primirea soliei, cu pocăința, trezirea şi reforma cerută, nu avuseseră loc.
Ca şi Daniells în 1926, Wieland şi Short se refereau la o experienţă care trebuia să
predomine în Biserică, nu doar la o doctrină acceptată. Mai mult, ei subliniau doctrina lui
Waggoner şi Jones, aşa cum fusese ea predicată, cu descoperirea neprihănirii lui Christos, ca
Dumnezeu adevărat venit „în asemănarea cărnii păcătoase” (Rom 8:3) moştenite de la Adam.
Acest ultim aspect implica posibilitatea înfrângerii păcatului, prin credinţa în jertfa şi în
exemplul lui Isus, în puterea Duhului Sfânt. Wieland şi Short socoteau că Biserica este
vinovată ca o colectivitate de faptul că a respins solia de la 1888 şi că de atunci încoace nu a
 120

avut loc adevărata pocăinţă, recunoaştere şi reformă. De aceea, mesajul lor chema la pocăinţă
întregul corp al Bisericii, de sus până jos.
Biserica nu părea pregătită să ia seama la glasul şi condeiul celor doi. Wieland şi Short
înţelegeau că dacă nu are loc o adevărată atitudine faţă de Dumnezeu şi faţă de solia de la
1888, acea predicare cristocentrică recomandată de unii putea fi doar ceva mai mult decât un
slogan sau un clişeu verbal. Ei au rămas cu aceeaşi impresie, menţinându-şi poziţia din 1950,
cu privire la această nevoie a Bisericii.
Ar fi însă nedrept să-i idealizăm pe unii și să-i demonizăm pe alții. Mesajul lui
Wieland și Short implica niște concepte teologice pe care liderii Bisericii nu le puteau
accepta. Ideea că binecuvântarea divină ar depinde de o „pocăință colectivă”, de asumarea
„rebeliunii” delegaților din 1888, de admiterea că mesajul n-a fost primit nici atunci, nici după
aceea, părea prea mult.
Afară de aceasta, se observă în scrierile lui Short tendința unei teologii subiectiviste a
sanctuarului care urma să fie curățit, după Daniel 8:14: curățirea inimii. Era evident că
mesajul lui Wieland și Short nu era o simplă reiterare a evangheliei de la Minneapolis. Pe de
altă parte, rămâne deschisă întrebarea, dacă evanghelia pe care o învăța Biserica era o
continuare a mesajului lui Waggoner. În anii 1952-1957 s-a observat tendința tot mai clară, ca
teologia adventistă (pe care adepții adventismului istoric o numesc „noua teologie”) să
corecteze teologia lui Waggoner, respingând ideea că Iisus, prin întrupare, ar fi luat natura
umană a lui Adam cel căzut, și în consecință respingând ideea desăvârșirii creștine ca trăire
fără păcat și rolul „rămășiței” (ultimei generații) în teodiceea Apocalipsei. Aceste aspecte ale
teologiei lui Waggoner (care, de altfel, pot fi înțelese greșit), aveau să fie tot mai mult
stigmatizate ca erezie cristologică și erezie perfecționistă.
Oricât de trist ar fi faptul că s-a ajuns la dispută, chestiunea este atât de importantă
pentru soarta Bisericii încât Dumnezeu a lucrat şi încă lucrează folosindu-se de interesul trezit
de această lungă dispută.
Curând după aceasta s-a ţinut (sept. 1952) o Conferinţă Biblică AZS, cu 450 delegaţi
şi 28 vorbitori, iniţiată de preşedintele Branson. În introducere, D. Rebok, preşedintele
Seminarului Teologic a citit materialul „Temelia noastră sigură", arătând motivele conferinţei.
M. Eckenroth a citit „Christos, centrul oricărei predicări adevărate". Taylor Bunch a prezentat
„Ispăşirea şi crucea”. L. Dickson a prezentat „Duhul Sfânt şi ploaia târzie”, iar fratele Branson
a prezentat „Domnul Neprihănirea noastră". Conferinţa era foarte bine orientată ca tematică,
dar problemele de fond ale disputei nu s-au rezolvat.
Intre timp, interesul teologilor neadventişti faţă de Biserica Adventistă şi doctrina ei a
început să crească. Citind diferite publicaţii, mai vechi sau mai noi, ieşite din tipografiile
noastre, căutau să ia legătura cu liderii noştri. Ei erau interesaţi să ştie dacă suntem o mişcare
protestantă, cu adevărat creştină, care menţine poziţiile protestantismului ortodox faţă de
dumnezeirea şi umanitatea lui Christos şi faţă de calea mântuirii, sau dacă suntem aşa cum se
scria de obicei în literatura protestantă, o sectă necreştină, cu tendinţe iudaizante, care
depreciază persoana lui Christos şi ridică la înălţime mântuirea prin fapte şi erezia
perfecţionistă. Aici era o ocazie pentru Biserică, dar şi o primejdie, asemenea cazului venirii
delegaţiei babiloniene la Ezechia.
În 1955, revista religioasă americană Our Hope publicată în Philadelphia de către Dr.
E. S. English (redactor), care făcea parte din comitetul de revizuire al Bibliei Scofield, acuza
că Adventiştii de Ziua a Șaptea neagă dumnezeirea lui Chrîstos şi depreciază persoana şi
lucrarea Sa. Declaraţia lui English se întemeia pe unele scrieri publicate în trecut de către
AZS, în special pe Daniel şi Apocalipsa lui U. Smith, care susţinuse o concepţie semi-ariană
cu privire la natura divină, şi pe vechea ediţie a lucrării Bible Lessons for the Home Circle,
care arăta că Christos, prin întrupare, „s-a împărtăşit de natura noastră păcătoasă, căzută".
 121

Conducerea Bisericii a scris lui English, arătându-i că Biserica AZS şi-a corectat
aceste erori şi că în ediţiile noi ale cărţilor respective nu se mai află asemenea afirmaţii
compromiţătoare, care nu aparţin corpului Bisericii, ci au fost sau sunt susţinute de o
minoritate. Teologul a fost satisfăcut de răspuns şi a devenit interesat de poziţia AZS. A
recunoscut că a greşit în acuzaţia sa şi a promis că îşi va recunoaşte greşeala în paginile
revistei sale. Liderii noştri l-au asigurat că AZS cred ca şi domnia sa cu privire la natura
umană a lui Christos şi i-au oferit o serie de declaraţii ale E. G. White, care, la prima vedere
cel puţin, sau parţial, confirmau poziţia lui English. Ca urmare, Dr. English a reparat oficial
greşeala sa, în numărul din februarie 1956, citând generos din corespondenţa sa cu liderii
noştri şi din declaraţiile E. G. White care-i fuseseră trimise.
Tot în anul 1956, doar câteva luni mai târziu, un alt incident de acest fel a deschis
înaintea Bisericii ocazii fără precedent. În aceeaşi revistă evanghelică, apologetul baptist Dr.
Walter Martin19 a publicat un lung articol pe care Dr. English îl introducea cu următoarele
cuvinte:
„Citiţi articolul cu atenţie. Citiţi-l cu rugăciune. Şi chiar dacă nu sunteţi de acord în totul cu el, bucuraţi-
vă că există unii în interiorul acestei denominaţiuni (a AZS), şi noi credem că sunt o mulţime, membri
ai trupului lui Christos prin credinţă în jertfa Sa ispăşitoare, şi sunt mântuiţi pentru veşnicie."
Având în vedere importanţa istorică a articolului lui Martin, vom reda titlul şi câteva
paragrafe din articolul care cuprindea 12 pagini de revistă, sub titlul „Adventismul de ziua a
şaptea, astăzi – o apreciere actuală a unei denominaţiuni greşit înţelese”
„Principalele acuzaţii care au fost aduse de obicei adventiştilor sunt acestea: (1) că ispăşirea lui Christos
n-a fost încheiată la Cruce; (2) că mântuirea este rezultatul harului plus faptele legii; (3) că Domnul Isus
Christos a fost o fiinţă creată, nu a existat din toată veşnicia; (4) că El S-a împărtăşit de natura căzută,
păcătoasă, a omului, la întrupare".
„După o examinare exhaustivă a istoriei şi teologiei denominaţiunii adventiste de ziua a şaptea, timp de
şapte ani, dintre care ultimul an şi jumătate l-am petrecut în discuţii la nivel înalt cu reprezentanţii
oficiali ai Conferinţei Generale a Adventiştilor de Ziua a Şaptea, scriitorul acestor rânduri, ca polemist
şi cercetător, nu ezită să declare că acele poziţii anterioare (individuale), atât de larg surprinse de către
adversarii adventismului, sunt de mai mulţi ani respinse de denominaţiunea adventistă de ziua a şaptea.
A acuza majoritatea adventiştilor de astăzi că susţine aceste vederi eretice este un lucru necinstit,
incorect şi, hotărât, necreştinesc!”
După ce Martin aminteşte de falsele acuzaţii răspândite de cartea lui D. Canright, un
pastor al adventiştilor de ziua a şaptea apostaziat, el arată că oricine se poate convinge de
faptul că adventiştii de ziua a şaptea sunt cu adevărat creştini, cercetând declaraţia lor de
principii. Apoi Martin înşiră 15 principii: (1) Sola Scriptura, (2) naşterea virgină a lui
Christos, (3) Trinitatea, deci şi dumnezeirea lui Christos, (4) Personalitatea Duhului Sfânt, (5)
natura umană perfectă, fără păcat, a lui Christos, (6) viaţa fără păcat şi moartea ispăşitoare a
Domnului nostru, (7) învierea şi înălţarea Sa în trup, (8) serviciul Său de mijlocire, (9) a doua
venire personală, premilenială, a lui Christos, (10) fericirea veşnică a sfinţilor, (11) învierea
fizică a trupului, (12) îndreptăţirea numai prin credinţă, (13) noua Creaţie, (14) unitatea
trupului lui Christos, (15) mântuirea prin har, fără faptele Legii, prin credinţa în Isus Christos.
„Dacă aderenţa, în sens ortodox, la doctrinele biblice mai sus enumerate, nu aşează pe cineva în
categoria creştinismului evanghelic, atunci eu nu mai pot înţelege ce anume l-ar face pe cineva creştin
evanghelic."
„Am început studiul adventismului de ziua a şaptea învăluit de prejudecăţile a peste 100 de ani de
batjocuri verbale şi tipărite, care au caracterizat controversa dintre protestantismul ortodox şi
adventism. M-am apropiat cu mari suspiciuni de adventismul de ziua a şaptea şi de liderii Conferinţei
Generale, şi doar când am parcurs destul de mult material şi când mi s-au adus dovezi incontestabile ca

19 Walter Martin a fost director apologetic pentru Casa de Editură Zondervan, editor asociat la revista
Eternity şi membru al Biroului Fundaţiei Evanghelice din Philadelphia.
 122

să arate ce este astăzi adventismul de ziua a şaptea şi cum s-a dezvoltat istoric, aderând cu tenacitate la
doctrinele cardinale ale credinţei creştine (cu câteva excepţii) abia atunci am fost pentru prima oară
binevoitor să recunosc că, pe baza faptelor, nu pe bază de păreri sau prejudecăţi, un adevărat adventist
de ziua a şaptea de astăzi este un adevărat creştin, un credincios în Domnul Isus Christos şi un frate cu
toţi aceia care îmbrăţişează creştinismul evanghelic ortodox.”
„Nu poţi asculta programul de radio al adventiştilor de ziua a şaptea, „Voice of Prophecy”, fără a te
convinge că adventiştii de ziua a şaptea de astăzi proclamă cu zel învăţăturile de bază ale Evangheliei
lui Isus Christos şi doresc cu seriozitate să câştige suflete pentru El.”
W. Martin continuă adăugând că se aşteaptă la critici aspre şi obiecţiuni din
partea cititorilor care n-au fost obişnuiţi cu asemenea cuvinte despre adventismul de
ziua a şaptea, apoi declară cu curaj că, potrivit dovezilor pe care el le-a avut,
„ ...mă voi lupta cu tărie pentru dreptul adventiştilor de a fi numiţi creştini, şi pentru obligaţia din partea
celorlalţi creştini, de a-i recunoaşte ca atare, ca fraţi în Christos... "
„Fiindcă în cazul adventiştilor nu există nici un defect doctrinal clar, în lumina dovezilor care pot fi
verificate, cu privire la dogmele fundamentale ale Evangheliei istorice, eu unul încurajez întinderea
mâinii noastre care va inaugura o nouă eră a înţelegerii creşterii spirituale în rândurile Bisericii, care
este trupul lui Christos.”
Ocazii fără precedent se prezentau Bisericii. Venea timpul ca solia îngerului al treilea
să răsune cu putere. Dumnezeu trezea lumea ca să privească într-o direcţie nouă. Şi totuşi, în
spatele acestei reabilitări şi aprecieri a adventismului, Satan a putut ascunde primejdii de care
nici liderii noştri şi nici evanghelicii nu erau conştienţi. Nici acei adventiști care au fost
scandalizaţi de această mână întinsă a noii frăţii protestante, nu au înţeles momentul
providențial.
Fără îndoială, atitudinea lui English, a lui Martin şi a altora, era cu adevărat
creştinească. Dar este adevărat, oare, că ortodoxia crezului, a mărturisirii oficiale de credinţă,
îl face pe cineva creştin? Şi dacă unii nu au înţeles corect problema dumnezeirii lui Christos
sau a naturii Sale umane (indiferent în ce sens), nu au dreptul să se numească creştini? Oare
Evanghelia „istorică" (tradiţională) să fie un criteriu suficient al ortodoxiei? Istorică
adventistă, sau creștină istorică? Și până unde am putea merge de dragul recunoaşterii şi a
„reabilitării" noastre în faţa lumii creştine?
În 1954, Conferinţa Generală a primit un nou preşedinte în persoana fratelui Ruben R.
Figuhr, care a slujit până în 1966, perioadă de mare avânt misionar, în care s-a mai adăugat o
jumătate de milion la numărul membrilor AZS şi s-au publicat lucrări de mare valoare
spirituală şi documentară. Totodată s-a complicat criza teologică în Biserică. Este un lucru
cunoscut în istoria SUA, că după anul 1960 spiritualitatea şi moralitatea americanilor a intrat
într-o nouă eră, a unei crize serioase. Am putea oare susţine că spiritualitatea şi moralitatea
noastră, ca popor special al lui Dumnezeu, n-a suferit alterări în acest timp?
Printre protestanţii care au luat atitudine nobilă faţă de adventism în această perioadă
se număra şi Emilio Knechtle, un bogătaş american de origine elveţiană, născut dintr-o mamă
adventistă şi un tată catolic. Părăsind căminul părintesc şi aventurându-se peste Atlantic în
căutarea visului de milionar, tânărul şi-a ajuns ţinta. Dar şi acolo iubirea lui Christos 1-a găsit,
şi prin intermediul unui predicator protestant, a renunţat la sine şi s-a consacrat lui Christos,
preocupându-se de binefaceri şi evanghelizare laică. A devenit un apropiat al lui Billy
Graham.
La îndemnurile repetate ale mamei care îi scria, Emilio a luat legătura cu adventiştii şi,
cu toate că la început a fost şocat de o anumită răceală în Biserică, a acceptat total mesajul
adventist care i-a fost prezentat de către un pastor dedicat. A întâmpinat apoi mari dificultăţi
în familie, a trecut prin experienţe dramatice, dar a rămas statornic. A renunţat la afaceri şi s-a
consacrat predicării laice.
 123

Sârguincios cercetător al Bibliei şi al Spiritului Profetic (ca laic, nu ca pastor sau

teolog), tată şi soţ ireproşabil, fratele Knechtle a călătorit printre AZS ca evanghelist,
încercând să-i trezească la realitatea Evangheliei, să le inspire iubirea nemăsurată a lui
Christos. Knechtle a devenit unul dintre predicatorii redeşteptării spirituale în adventismul
american, iar înregistrări ale predicilor lui, aduse şi traduse şi în limba română, au luminat
tinereţea multora dintre noi în epoca ceauşistă. Nu ştiu dacă Emilio Knechtle cunoştea
versiunea 1888 a mesajului adventist, dar el predica pe Isus cu adevărat.
Dialogul dintre adventişti şi evanghelici a dat naştere la nişte publicaţii epocale. Pe de
o parte, W. Martin a publicat în 1957 cartea sa The Truth About Seventh-day Adventism, iar
apologeții AZS (L. E. Froom, R. A. Anderson, L. E. Reed) au publicat Adventist Answers to
Questions on Doctrine. Această lucrare din urmă, autorizată de conducerea Conferinţei
Generale, a trezit o reacţie de apărare din partea susţinătorilor „adventismului istoric” şi este
până astăzi blamată în cercurile acestora, datorită unor opinii teologice noi pe care le-a ridicat.
Povestea confruntărilor care au dus la publicarea cărţii numită pe scurt Questions on
Doctrine a început astfel: Preşedintele Conferinţei Pennsylvania de Est, T. E. Unruh, a
ascultat o serie de emisiuni de radio săptămânale religioase, cu privire la epistola către
Romani, care prezentau „neprihănirea prin credinţă”. Acest program radiofonic era susţinut de
către Dr. Donald Grey Barnhouse, pastor prezbiterian din Philadelphia şi redactor la revista
Eternity, speaker la radio şi profesor de Biblie, care conducea cursuri săptămânale de seară în
New York. Unruh i-a scris lui Barnhouse, felicitându-1 pentru poziţia sa biblică şi pentru că a
susţinut neprihănirea prin credinţă. Această neaşteptată felicitare 1-a pus în încurcătură pe
Barnhouse, deoarece el înţelesese că AZS susţin „neprihănirea prin fapte”.
Incidentul a trezit interesul protestanţilor. Dr. Walter Martin a fost însărcinat să se
ocupe de problema aceasta şi astfel a căutat pe Unruh ca pe un prim punct de contact cu
adventiştii. Găsindu-1 pe acesta la birourile conferinţei, Martin a explicat scopul vizitei sale,
cerând câteva exemplare dintre cele mai reprezentative cărţi doctrinale ale noastre. A cerut de
asemenea o serie de interviuri cu liderii adventismului de ziua a şaptea care ar putea răspunde
la o serie de întrebări cu privire la credinţa noastră. Martin fusese însărcinat să scrie o carte
despre erorile doctrinale ale adventismului de ziua a şaptea. Dar el voia să fie cinstit şi, înainte
de a se aşeza să scrie, voia să cunoască, direct de la sursă, toate faptele. De aceea a dorit
conlucrarea noastră.
Fratele Unruh a luat legătura prin telefon cu Conferinţa Generală. S-a hotărât să i se
pună la dispoziţie doctorului Martin toată literatura necesară şi a fost ales un comitet de trei
reprezentanţi ai Conferinţei Generale care, sub conducerea fratelui Unruh, aveau să întreţină
discuţiile cu Walter Martin, căruia i se asociase şi Dr. George Cannon, profesor de limba
greacă pentru NT la un colegiu din Hudson. Astfel au avut loc 18 conferinţe, fiecare durând 1-
3 zile de obicei cu trei sesiuni pe zi. Aceste întâlniri au fost ţinute periodic în Washington DC,
Reading, Philadelphia şi New York City, timp de 18 luni. Două dintre cele mai importante
întâlniri au avut loc în casa Dr. Barnhouse, într-un orăşel de lângă Philadelphia. La a doua
întâlnire din casa lui Barnhouse a fost de faţă şi Dr. Russel Hitt, editor şef la Eternity. De
asemenea, la prima dintre aceste două întâlniri a fost prezent şi fiul lui Barnhouse (Dr. Donald
Grey Barnhouse Junior).
Prima conferinţă cu Martin şi Cannon a avut loc la cartierul general al AZS, la
Takoma Park. Martin venise înarmat cu o formidabilă listă de întrebări, hotărât ostile şi
tendenţioase, cele mai multe fiind extrase din scrierile unor cunoscuţi critici ai adventismului,
printre care şi foştii predicatori AZS, D. M. Canright şi E. B. Jones. Reprezentanţii noştri au
cerut ca înainte de a răspunde la avalanşa de întrebări, să li se permită să facă mai întâi o
succintă declaraţie a poziţiei noastre autentic protestante, asupra Bibliei ca singură regulă de
credinţă şi practică, pentru a stabili relaţia dintre Biblie şi Spiritul Profeţiei. Apoi
reprezentanţii AZS au prezentat toate celelalte adevăruri doctrinare cu privire la persoana
 124

Domnului Christos şi la calea mântuirii, adevăruri creştine de bază, pe care la avem în comun
cu toţi protestanţii.
Reprezentanții AZS au prezentat trei categorii de puncte doctrinale: 19 principii
comune cu toţi protestanţii conservatori, principii care ne fac creştini, dar încă nu adventişti
de ziua a şaptea; circa 12 doctrine asupra cărora protestanţii înşişi sunt împărţiţi, pe care le
susţinem împreună cu o parte dintre ei (acestea ne recomandă, de asemenea, ca adevăraţi
creştini, dar încă nu ca adventişti de ziua a şaptea). În sfârşit, a treia categorie de principii
necesare, cuprinde cam 5 doctrine distinctive, distinctive, care nu sunt împărtăşite de alte
denominaţii.
Această ultimă categorie de principii sunt principalele puncte în care noi diferim de
toţi ceilalţi. Recunoaşterea acestor ultime principii pe lângă cele anterioare, ne face adventişti
de ziua a şaptea. Noi credem că acestea sunt astăzi strict necesare şi ele reprezintă nu numai
trăsăturile distinctive ale adventismului, ci şi contribuţia noastră la dezvoltarea teologiei. Ele
au fost, de asemenea, adevăruri apostolice, deşi n-au fost accentuate, sau au fost întunecate de
erori în cursul erei creştine. Noi credem că acum a venit timpul să fie accentuate din nou şi ele
constituie „adevărul prezent” pentru acest „timp al sfârşitului” (timpul Judecăţii). Acest ultim
set de principii reprezintă motivul separării noastre de ceilalţi protestanţi.
După această succintă prezentare a principiilor noastre, Martin şi Cannon au rămas
profund impresionaţi. Era o imagine cu totul diferită de ceea ce-şi imaginaseră. Mai mult,
chiar prin această prezentare introductivă, multe chestiuni confuze începuseră să se clarifice.
Declaraţiile teologilor adventişti erau înregistrate cu grijă. A doua zi, în introducerea
prezentării sale, Dr. Martin, impresionat de cele auzite în ajun, a declarat că a ajuns la
convingerea că noi AZS suntem într-adevăr, creştini născuţi din nou şi cu adevărat fraţi în
Christos. Spunând aceste cuvinte, Martin a întins reprezentanţilor noştri mâna frăţiei. A fost
un moment impresionant şi Dr. Martin nu şi-a părăsit nici mai târziu convingerea.
Dar o nouă problemă se ridica în faţa lui Martin: cum să scrie el o carte care să
reprezinte bine convingerile sale proaspete despre adventism şi totodată să expună cinstit ceea
ce, după părerea sa, ar fi unele erori în doctrina noastră? Şi aceasta încă s-o facă într-un aşa fel
încât să satisfacă, dacă este posibil, pe cei ce-1 însărcinaseră să scrie cartea şi care doreau
tocmai să expună erorile adventismului. Era o problemă dificilă, care cerea curaj moral.
Colegul George Cannon fusese deja avertizat de către autorităţile religioase care-1
trimiseseră, de consecinţele grave pe care le-ar avea adoptarea unei viziuni atât de
revoluţionare despre adventism.
Între cele două părţi participante, avusese loc o puternică schimbare de spirit.
Tensiunea şi suspiciunea s-au diminuat şi apoi, practic, au dispărut; întrebările şi răspunsurile
aveau loc fără tensiuni şi polemici. Totuşi, Martin n-a rămas de acord cu anumite principii
specific adventiste: sabatul, sanctuarul, natura omului, etc – acelea pe care noi le socotim
adevăr prezent şi teste pentru acest timp al judecăţii. Dar el era atât de convins de identitatea
creştină a noastră, încât a cerut reprezentanţilor noştri să se unească cu el în rugăciune pentru
a fi în stare să scrie cartea sa despre adventism. Astfel, cei şase au îngenuncheat în jurul mesei
rotunde şi au cerut ajutorul divin.
A urmat apoi o nouă serie de întrebări puse în scris, privitoare la chestiuni distinctive:
mântuire prin har sau prin fapte, distincţia dintre legea morală şi legea ceremonială, antitipul
ţapului din ziua ispăşirii, identitatea lui Mihail şi multe alte chestiuni de doctrină şi profeţie.
Atât întrebările cât şi răspunsurile privitoare la aceste doctrine speciale au format apoi cartea
care s-a publicat sub titlul Adventist Answers to Questions on Doctrine. Cartea aceasta a fost
supusă spre aprobare Comitetului Conferinţei Generale format din 14 persoane, sub
preşedenţia fratelui Reuben Figuhr. După aprobare, aceste răspunsuri la întrebări doctrinale au
fost trimise la peste 225 dintre liderii AZS din toată lumea, care au fost de acord, confirmând
aprobarea. Totuşi, lucrarea a fost socotită doar autorizată, nu oficială.
 125

Dr. Martin a citit multă literatură AZS oferită de conducătorii noştri sau procurată de
el însuşi, a luat interviuri altor conducători la nivelurile inferioare şi laicilor. Astfel Questions
on Doctrine, noua carte apologetică publicată, a avut imediat o largă influenţă asupra
cititorilor neadventişti, pastori şi profesori, protestanţi şi catolici. Autorii lucrării (R. A.
Anderson, L.E. Froom, W. E. Read) şi alţi membri din comitetul care autorizase lucrarea, au
primit periodic o mulţime de scrisori din partea învăţaţilor neadventişti, de la publicarea ei în
1957. Mii şi zeci de mii de exemplare au fost plasate în mâinile clericilor şi teologilor
neadventişti; uneori chiar mai multe mii la o singură ocazie. Circulaţia totală a cărţii, pe la
1970, trecuse de 138.000 copii.
Teologii neadventişti care au citit această lucrare, în mare parte şi-au schimbat
impresia în bine, asemenea lui Walter Martin. Ei au fost plăcut surprinşi de faptul că AZS, nu
numai că resping unele erezii de care fuseseră acuzaţi (cu privire la divinitatea lui Isus,
ispăşire, mântuirea prin credinţă, etc) ci ei mărturisesc cu îndrăzneală acest crez vechi creştin
tocmai într-un timp când în majoritatea bisericilor protestante începea să dospească aluatul
apostaziei raţionaliste, teologia liberală care loveşte la temeliile credinţei creştine. Unii dintre
predicatorii protestanţi, care s-au alăturat apoi Bisericii noastre, au mărturisit că, mai mult
decât oricare altă carte, ceea ce i-a îndreptat în direcţia aceasta a fost cartea Questions on
Doctrine.
Oricât ar părea de ciudat, cartea a fost apreciată şi de preoţi romano-catolici şi de
studenţi la teologia catolică, deoarece le-a arătat în ce diferă adventismul de ziua a şaptea de
toate celelalte grupuri protestante şi că noi, de fapt, suntem cei mai consecvenţi, loiali
principiului Sola Scriptura, în ce priveşte poziţia faţă de Decalog, ziua a şaptea, natura şi
soarta omului, botezul prin scufundare, zeciuiala, etc. O serie de preoţi catolici, au fost
profund impresionaţi de faptul că AZS par să fie singurii protestanţi consecvenţi principiului
Sola Scriptura şi aceasta tocmai într-un timp când catolicismul începea să dea semne de
schimbare. Prin anii 1965-1967 cartea era citată în articole publicate de catolici sau de lideri
ai Consiliului Mondial al Bisericilor.
Chiar rabini renumiţi au primit cu plăcere cartea, apreciind poziţia AZS asupra zilei a
şaptea, asupra zeciuielii, abţinerea de la alimente necurate, implicaţiile adevărurilor despre
sanctuar şi altele asemănătoare. Cartea a devenit obişnuită ca material documentar pentru
cunoaşterea adventismului, fiind citată în reviste şi folosită în colegii, universităţi şi biblioteci
neadventiste.
Fără îndoială, numai veşnicia va demonstra influenţa bună a acestei cărţi. Trebuie să
reamintim, totuşi, că în ea autorii introduseseră un punct de vedere asupra naturii umane pe
care a luat-o Christos la întrupare, cu privire la care nu exista unitate în Biserică, şi anume,
învăţătura că Isus avea o natură umană diferită de a noastră, întrucât El n-ar fi moştenit
„carnea păcătoasă” ci o „carne sfântă”, asemenea lui Adam dinainte de cădere. Aşa cum s-a
arătat în paginile anterioare, ideea aceasta nu este nouă, ci este concepţia majorităţii creştinilor
(în special catolici şi protestanţi) şi ea a fost acceptată ca de la sine înțeleasă în mediul AZS
oriunde nu a fost înţeleasă sau acceptată solia lui Waggoner. Sublinierea acestei teorii în
cartea Questions on Doctrine s-a făcut prin prezentarea unor citate din Spiritul Profetic, care
păreau să susţină ideea urmărită, precum şi prin omiterea citatelor care par să susţină sau chiar
susțin contrariul.
Este evident că, în punctul acesta autorii au avut mai multă credinţă decât înţelegere
corectă a celor descoperite. Ei n-au putut susţine în faţa teologilor protestanţi o concepţie
despre care au crezut că este una dintre greşelile noastre istorice şi care ar fi şocat pe
interlocutori. O altă problemă care a dat naştere la discuţii, părând să fie prezentată mai mult
din punctul de vedere protestant decât adventist în Questions on Doctrine a fost doctrina
ispăşirii: este ispăşirea o lucrare complet încheiată la Cruce, aşa cum susţin protestanţii, sau la
 126

Cruce s-a adus doar jertfa, baza legală a ispăşirii, în timp ce ispășirea se face de la 1844
încoace în sanctuarul ceresc?
În timp ce unii AZS s-au bucurat de influenţa acestei cărţi de reabilitare a Bisericii în
ochii lumii protestante, că nu mai suntem socotiţi o „sectă” (cult) ci o biserică-soră, alţii au
devenit îngrijoraţi de noua direcţie a mişcării noastre. Dintre aceştia din urmă, M. L.
Andreasen, cunoscutul teolog veteran, a scris în acelaşi an (1957) o serie de „Scrisori către
biserici", avertizând că prezicerile lui Wieland şi Short cu privire la o falsă evanghelie s-au
împlinit prin acea depărtare de la credinţă care se găseşte în cartea Questions on Doctrine, cu
privire la problema naturii umane a lui Isus şi la lucrarea de ispăşirii.
A. L. Hudson a scris Martori la o metamorfoză, în care vedea Biserica AZS suferind o
transformare de la starea de sectă la aceea de biserică evanghelică, şi nu se arăta prea fericit
de noua frăţietate. Poate că ambele direcţii deveniseră primejdioase în acel timp de mari
ocazii. Desigur că Satan întrevăzuse posibilităţile şi căutase să pună noi piedici.
Nimeni nu prevăzuse pe atunci urmările pe care le-ar putea avea o schimbare de
concepţie asupra unei chestiuni atât de minore, cum ar fi, ce fel de natură umană a avut Isus.
Dificultatea era posibilă datorită mai multor factori, printre care acela că, pe atunci nu se
făcuse nici un studiu serios asupra naturii omului, asupra aşa-numitului „păcat originar”, de
către teologii noştri. Nu se făcea o distincţie clară între natura umană spirituală (morală) şi
natura umană biologică, între tendinţele biologice (înnăscute) spre păcat şi tendinţele
păcătoase spirituale (morale). Când, după 1950 s-a descoperit o scrisoare a Ellenei White, de
18 pagini, adresată unui predicator australian (W. L. H. Baker) şi datată la 9 februarie 1886,
manuscrisul a stârnit senzaţie. astfel că anumite fragmente au fost citate şi recitate pentru a
combate vechea concepţie a naturii căzute pe care ar fi moştenit-o Isus:
„Nu-L prezenta înaintea poporului ca pe un om cu tendinţe spre păcat... El este al doilea Adam... El
putea să cadă, dar nici pentru o clipă nu a existat în El o tendinţă rea.”
Fraze ca acestea au fost aduse ca dovadă că Ellen White ar fi susţinut concepţia
ortodoxiei protestante cu privire la natura umană a lui Isus, deşi se ştie că în multe alte scrieri,
ea subliniază cât se poate de clar, atât natura păcătoasă luată prin naştere de Isus, cât şi faptul
că Isus nu a acceptat niciodată păcatul cu care L-a ispitit şi L-a chinuit continuu această natură
a noastră. Scrisoarea Ellenei White către Baker a fost pusă în circulaţie de către Desmond
Ford, profesor de teologie sistematică la Avondale College din Australia, şi era însoţită de un
comentariu al fostului său elev Lyell V. Heise.

Redeșteptarea lui Brinsmead și reacțiile

În împrejurările acestea s-a născut în Australia o amplă mişcare populară de trezire în
sânul Bisericii, care în timp s-a dovedit falsă şi ruinătoare de suflete. În 1955, Robert
Brinsmead, student în teologie la Avondale College, a început să tipărească documente şi
broşuri în care liderii Bisericii erau acuzaţi de o necugetată părăsire a credinţei. Wieland
recunoaşte că lucrarea sa 1888 Reexaminat l-a inspirat pe Brinsmead cu curajul de a vorbi, dar
că ideile lui Brinsmead fuseseră deja dezvoltate înainte de a lua cunoştinţă despre 1888
Reexaminat, lucrare ce pe atunci încă nu fusese publicată oficial, deoarece Wieland şi Short
nu permiseseră. Aşadar, altele au fost rădăcinile „Redeşteptării" lui Brinsmead.
Brinsmead fusese un tânăr fermier care voia să studieze teologia. Provenea dintr-o
familie de foști reformiști. Gândul care-1 obseda pe el era acela de a fi gata pentru judecată,
pentru timpul strâmtorării, pentru venirea Domnului. A sta în picioare la judecată, înaintea
unui Dumnezeu sfânt şi desăvârşit este o idee care merită într-adevăr preocupare. Tânărul
Brinsmead însă, nu putea înţelege armonia dintre judecata de cercetare (pentru cei vii),
îndreptăţirea prin credinţă, desăvârşirea morală şi „păcat originar". Unul dintre profesorii
colegiului le explica pregătirea pentru judecată luând o sticlă goală, care reprezenta ființa
 127

umană, şi după ce o acoperea cu o batistă (care simboliza harul îndreptăţirii), până când
ilustra cum se pregătește omul până la judecată, îndepărta apoi batista pentru a reprezenta
momentul judecăţii, al testării realității pregătirii, a desăvârşirii creștine la judecată. În
momentul îndepărtării batistei însă, sticla rămânea tot goală, ceea ce lui Brinsmead îi sugera
mai degrabă că omul nu poate sta înaintea Judecătorului Suprem fără harul îndreptăţitor al lui
Dumnezeu.
Cel mai mult îl tulbura pe Brinsmead tensiunea dintre problema păcatului originar şi
nevoia desăvârşirii. Colegii săi de şcoală erau, de asemenea, convinşi că nu sunt pregătiţi
pentru judecata celor vii. Singurul refugiu părea să fie în timp, în speranţa că această judecată
nu va avea loc atât de curând încât să-i surprindă nepregătiţi. Pentru că Brinsmead nu găsise
în scrierile AZS nimic despre problema păcatului originar, afară de câteva locuri în Spiritul
Profetic, el s-a îndreptat către scrierile reformatorilor din sec. 16. Astfel a ajuns Brinsmead să
creadă că omul moşteneşte păcatul, cu toată vinovăţia sa, din naştere, situaţie care-1 ţine pe
om sub condamnare, deoarece el nu poate fi altceva decât un păcătos care merită pedeapsa
legii.
În acest cadru, Brinsmead a ajuns la concluzia că, din cauza păcatului originar, nici o
cantitate de har interior, de sfinţenie, de neprihănire împărtăşită, nu ar putea califica pe cineva
să stea înaintea legii la judecată. Şi Brinsmead a accentuat că numai Domnul Christos are
suficientă neprihănire personală ca să poată sta în picioare la judecată şi deoarece El va sta la
judecată ca reprezentant al omului. Astfel, omul este doar îndreptățit (socotit drept / socotit
neprihănit), prin credinţă, la judecată, în contul dreptății lui Isus, fără să fi fost cu adevărat
desăvârşit prin har.
Pentru mulţi care luptaseră îngrijoraţi pe baricadele legalismului, care în urma
înfrângerilor repetate în lupta cu sine îşi pierduseră speranţa victoriei, solia lui Brinsmead
suna ca o eliberare. „Judecata este pentru noi – repeta el – nu împotriva noastră”. Privind la
Christos, putem spune: „Veniţi, căci toate sunt gata!”. Evident, soluţia lui Brinsmead nega
posibilitatea desăvârşirii în viaţa aceasta şi căuta să-şi justifice concepţia pe temeiul unui citat
din E. G. White (4T 367) deşi se ştia că ea învăţase în mod consecvent, tocmai contrariul.
Brinsmead îndemna, astfel pe credincioşi să aştepte judecata celor vii fără grijile
„perfecţioniste" şi cu bucurie. Un cântec al acestei mişcări, compus de McCurdy, ilustrează
vederea lui Brinsmead care a cucerit pe mulţi:
„Isus stă în picioare la judecată pentru mine,
El, Mielul sângerând tot şi sfâşiat...
Pledând cu meritele Sale, acum, în favoarea mea,
Acolo sus, înaintea tronului Tatălui Său...
Isus stă în picioare la judecată pentru mine,
Nu eu am de trecut această probă, nicidecum,
Doar în El este toată desăvârşirea,
El este toată neprihănirea mea... "
În timp ce recunoaştem mult adevăr și frumusețe în cuvintele acestea, înţelegem totuşi
că este o evanghelie incompletă, în comparație cu oferta lui Dumnezeu din Scriptură.
Evanghelia lui Brinsmead prezenta o îndreptăţire strict exterioară şi înlătura nevoia eforturilor
sfinte pentru biruinţa asupra păcatului, pentru desăvârşirea caracterului. Dar cum vor sta în
picioare „cei sigilaţi”, în timpul strâmtorării? Brinsmead a găsit şi aici o soluţie: desăvârşirea
– adică, după înţelegerea sa, înlăturarea păcatului originar – avea să se acorde inopinat, ca un
dar tuturor celor care vin la Judecată şi care se încred numai în meritele Domnului Christos.
În anul 1958 Brinsmead şi-a întrerupt studiile la colegiu şi împreună cu John
Brinsmead, fratele său, a lansat această mişcare, numită Awakening (Deşteptarea), mai întâi în
Noua Zeelandă. Se credea că este adevărata înţelegere a soliei de la 1888 și lumina îngerului
din Apoc. 18,1. Alţi doi pastori tineri şi-au părăsit slujba pentru a se uni în lucrarea inițiată de
 128

fraţii Brinsmead. Prin 1961, mişcarea lui Brinsmead care părea că urmăreşte doar o trezire,
dar producea tulburare, a fost transplantată în America de Nord. Brinsmead a început să
accentueze în sens protestant non-adventist principiul „numai prin credinţă" şi să se
împotrivească ideii de desăvârşire, pe care el o numea în sens dispreţuitor „perfecţionism".
Lansând o nouă revistă, cu numele de Present Truth, a început să dialogheze cu Biserica.
Astfel, teologia AZS de după 1960 (şi chiar după 1970), în special aşa cum a fost
prezentată în paginile Adventist Review, a fost un adevărat dialog cu Brinsmead care se situase
în afara Bisericii împreună cu suporterii lui din interiorul Bisericii. Dacă mişcarea lui
Brinsmead n-a fost o adevărată redeşteptare spirituală, totuşi ea a dat naştere unei reacţii care
a dus la o trezire a teologiei noastre – o trezire care a dat pe faţă o mulţime de deosebiri de
păreri şi de dispute, arătând că nu suntem deloc atât de clari și uniţi cum ne imaginăm.
O problemă care a dat naştere la poziţii deosebite a fost aceea a păcatului originar:
existenţa, natura şi soluţia înlăturării lui. Brinsmead începuse să învețe că credinciosul
primeşte desăvârşirea la sfârşitul Judecăţii de Cercetare, prin îndepărtarea, din natura sa, a
păcatului originar, și că aceasta ar fi „sigilarea” așteptată. Aşadar, se concepea eradicarea
naturii păcătoase, adică a păcatului din subconştient, în viaţa aceasta. Dar sunt oare acestea
două (păcatul originar şi păcatul din subconştient) chiar acelaşi lucru?
În Scrisorile către biserici, M. L. Andreasen, afirmase în 1957 că noi AZS nu credem
în existenţa păcatului originar, voind să spună că noi nu credem teoria augustiniană, susţinută
de catolici şi chiar de mulţi protestanţi, prin care omul este socotit vinovat pentru simplul fapt
că s-a născut în această natură căzută. Aşadar, unii nu vedeau în acest aşa-numit „păcat
originar” o problemă care ar necesita curăţirea de „păcatul înnăscut” pentru a sta la judecată.
Ideea prea semăna cu doctrina „cărnii sfinte” (perfecţionalismul „holy flesh") de la 1901.
Și atunci, ce curăţire se face de la 1844 încoace? Brinsmead s-a apropiat pe altă cale de
interpretarea lui Kellogg, care socotea că sanctuarul ce trebuie curăţit este trupul omului. În
Questions on Doctrine, ispăşirea era prezentată ca fiind completă la Cruce, şi nu se discuta
ispăşirea finală altfel decât că „ziua ispăşirii” este o umbră a Judecăţii divine, ceea ce l-a
determinat pe Barnhouse în 1956 să scrie în articolul său despre AZS că doctrina specială a
noastră cu privire la Dan. 8, 14 este un zădarnic efort de a dovedi ceva ce este „răsuflat,
searbăd şi inutil”.
Donald K. Short, în Studiu despre curăţirea sanctuarului (1958), compara textul din
Dan. 8, 14 cu formula lui Einstein, în care era ascunsă toată taina şi puterea exploziilor
nucleare de mai târziu. În acelaşi fel, în doctrina curăţirii sanctuarului se afla, după înţelegerea
sa, puterea marii revărsări de lumină din Apoc. 18, 1. Short se apropia uşor de soluţia lui
Brinsmead, văzând în curăţirea sanctuarului o curăţire spirituală a fiinţei umane, doctrină spre
care înclina şi Wieland, la rândul său, când scria Cristologia şi subconştientul uman:
„Dacă atât de puţini dintre tinerii noştri sau dintre predicatori chiar, au o fermă convingere că Domnul
va reveni în această generaţie, cât de mulţi, oare, au o convingere inteligentă că anul 1844 este
însemnat? Dacă ideea judecăţii de cercetare este înţeleasă în sens strict; ca o examinare a dosarelor
morţilor de la Abel încoace şi dacă acea fază a judecăţii era deja pe sfârşite pe la 1888 când s-a scris
„Marea Luptă" (cf GC 490) şi dacă înaintarea ei este determinată de cercetarea consecutivă a cazurilor,
de ce această întârziere şi tăcere de 70-80 sau mai mulţi ani? Oamenii care gândesc vor întreba în mod
simplu: a fost cumva întreruptă, pentru un timp, judecata? Sau, simplu, maşinăria judiciară s-a dovedit
prea greoaie în a face faţă exploziei demografice de când a fost scrisă „Marea Luptă"? N-ar trebui să ne
surprindă faptul că unii oameni sinceri tind să azvârle întreaga concepţie despre „judecata de cercetare"
şi „ispăşirea finală" la magazia de vechituri a adventismului, împreună cu reforma vestimentară. Avem,
noi, o răspundere în această criză? Oare un aspect neglijat al cristologiei ar suplini deficienţa
spirituală?"
„Suntem purtaţi fără încetare de exigenţele istoriei şi de năvalnica dezvoltare a gândirii care vor să
pătrundă mai adânc sensul propriei noastre moşteniri doctrinale. Singura doctrină unică, proprie
adventismului de ziua a şaptea este aceea a curăţirii sanctuarului, a ispăşirii finale. Noi nu o putem
demitologiza, fiindcă nu este nici un mit în ea; ci noi trebuie, cel puţin s-o dez-osificăm, s-o de-
 129

mistificăm, s-o coborâm din podul de vechituri al teologiei, unde a fost trimisă, s-o facem practică şi
plină de viaţă. Dacă nu vom face aceasta, vom merita compătimirea veşnică.”
Când în 1959 a apărut cartea lui Brinsmead, Scopul veşnic al lui Dumnezeu, ea se
referea tocmai la problema ispăşirii şi a curăţirii sanctuarului. După transplantarea
„Redeşteptării" în America, au apărut o serie de lucrări AZS care, fie că se opuneau lui
Brinsmead, fie că încercau să recunoască ceva din concepţia sa. În 1961, C. Ritchie publică în
Review and Herald articolul „Îndreptăţit prin neprihănirea atribuită”. În 1962, F. G. Clifford a
publicat în Review articolul „Neprihănirea lui Dumnezeu poate fi a noastră”, în care era
subliniată cealaltă jumătate a Evangheliei: „pentru a înţelege ceea ce a făcut Christos pentru
noi, este o mai mare nevoie de a-L lăsa să-şi facă lucrarea Sa efectivă în noi.” Propoziţiile aşa-
zisei Redeşteptări au fost contrazise în continuare de pe poziţii diferite.
Comitetul Diviziunii Australia a publicat în 1963 lucrarea În Sfânta Sfintelor, prin uşa
deschisă, în care se opunea teoriei curăţirii sau neprihănirii predicate de Brinsmead:
„Sugestia că în aceste ultime zile există o experienţă a neprihănirii prin credinţă diferită de aceea
dinainte de 1844, este în conflict direct cu istoria şi învăţătura noastră."
Pe de altă parte, fratele Andreasen, în Sanctuary Service, subliniase mult concepţia
despre desăvârşirea ultimei generaţii, o experienţă a neprihănirii pe care trebuie s-o aibă cei
144.000, o desăvârşire care trebuie atinsă. Această concepţie care, în linii generale sau chiar
în detaliu, fusese susţinută în mod general până la 1950, îi atrăgea acum bătrânului
Andreasen, reproşul de „perfecţionist". Brinsmead susţinea de asemenea o experienţă diferită
în timpul judecăţii, dar el o vedea posibilă prin eradicarea „păcatului originar", aşadar nu prin
biruinţa asupra izvorului ispitelor, ci prin înlăturarea acestei surse.
În anul 1963, profesorul Edward Heppenstall a fost primul care a susţinut pe faţă că nu
există perfecţiune până la venirea Domnului, văzând în această perfecţiune (cea urmărită de
Brinsmead, sau cea dorită de Andreasen şi alţii) un adversar al mântuirii numai prin har.
Reacţia sa arată clar că imposibilitatea perfecţiunii, cum o vedea el, nu se referea la experienţa
biruinţei asupra păcatului, care este o doctrină biblică, ci la imposibilitatea eradicării naturii
păcătoase:
„Omul cel vechi rămâne cu noi până în ziua morţii noastre sau a revenirii lui Isus; dar, cât timp privim
la Christos, autorul şi desăvârşitorul credinţei noastre, păcatul şi eul nu ne pot birui... Creştinul crede că
în omul născut din nou, încă rămâne un izvor de rău; că păcatul există totdeauna în cei sfinţi până vor fi
dezbrăcaţi de trupurile lor muritoare. Acest păcat originar rămâne în creştin şi în necreştin până la
moarte sau până la translaţie.
Găsim aici cea mai solemnă avertizare contra desăvârşirii fără păcat în viaţa aceasta. Creştinul ştie că
rămâne în el, mai departe, un izvor de rău, o natură depravată..."
Putem da dreptate lui Heppenstall că natura păcătoasă rămâne până la sfârşit, şi ne
putem întreba dacă desăvârşirea făgăduită în Scriptură ar depinde de înlăturarea naturii
păcătoase.
Mai multe articole din Review în cursul anului 1964 se opuneau perfecţionismului lui
Brinsmead şi ideii că ispăşirea din „sanctuar” ar fi curăţirea păcatului din poporul lui
Dumnezeu – uneori mergându-se prea departe. Raymond F. Cottrel declara:
„Este evident, aşadar, că o încercare de a aplica Lev. 16, 30 la o curăţire morală a poporului lui
Dumnezeu în timpul marii zile antitipice a ispăşirii care are acum loc în sanctuarul ceresc, sau de a citi
în acest text ideea de perfecţiune morală în acest trup, înseamnă a suci Scriptura. "
L. C. Naden, scria în mod asemănător:
„Nimic în Biblie sau în Spiritul Profetic nu susţine ideea că ştergerea păcatului din cărţile cereşti ar
coincide cu o ştergere a păcatului din viaţa credinciosului."
 130

„El va şterge raportul păcatelor lor şi le va îndepărta din Sanctuar. Dar această ştergere nu îndepărtează
păcatul din poporul lui Dumnezeu... îndepărtarea păcatului din poporul lui Dumnezeu trebuie să aibă
loc mai înainte."
Editorii de la Review declarau acelaşi lucru:
„Unii au aplicat greşit declaraţia din Lev. 16, 30 - că în ziua ispăşirii „preotul va face ispăşirea pentru
voi, să vă curăţească, pentru ca să fiţi curaţi de toate păcatele voastre înaintea Domnului" — că aceasta
ar reprezenta o curăţire morală!... "
Harry Lowe ataca aceeaşi idee, dovedind că unii făceau confuzie între păcatul din
memoria omenească, păcatul originar sau cine ştie ce formă de păcat:
„Judecata de cercetare este aşezată într-un context al ştergerii păcatelor din rapoartele cereşti şi nu din
memoria omenească."
„Cheia înţelegerii expresiei „păcatele lor au mers înainte la judecată, au fost şterse şi ei nu şi le mai pot
aminti", din GC 620, stă în faptul că E. White vorbeşte despre păcate nemărturisite, ascunse (deci nu de
păcatele făptuite, ca atare)".
Articolul lui Lowe dovedeşte că unii se refereau la o ştergere a memoriei omeneşti, a
amintirii comiterii păcatelor. Ideea este destul de stranie, deoarece, odată cu ştergerea
memoriei păcatului s-ar şterge şi memoria salvării din păcat. într-un loc, Ellen White declara
că, chiar în cazul că suntem iertaţi de păcat şi nu ne pierdem sufletul, vom recunoaşte, totuşi,
în veşnicie, cu părere de rău, urmările nefolosirii darurilor ce ni s-au încredinţat.
În timp ce unii teologi ca Naden şi Cottrell arătau că Lev. 16 nu se poate referi la
curăţire morală, deoarece cuvântul ebraic taher ar avea numai sens ceremonial, Desmond
Ford a publicat în Ministry din dec. 1965, că:
„Deşi este adevărat că taher se foloseşte mai ales în contexte ceremoniale, trebuie să avem în vedere că
întregul ceremonial al Sanctuarului era o lecţie nu fără implicaţii morale. Acele mânjiri ceremoniale
contractate de israeliţi, simbolizau contagiunea păcatului care făcea pe toţi să aibă nevoie de sângele
curăţitor al lui Christos. Astfel că taher, în anumite contexte nu are de a face numai cu curăţirea
ceremonială ci şi cu curăţirea morală. " (vezi Iov 4, 17; Ps. 51, 2).
Pentru a vedea că exista suficientă confuzie asupra subiectului (sau poate schimbare de
poziţie?!) în RH din 1965, Cottrell declara:
„În timp ce jertfele personale accentuau nevoia iertării pentru păcatele exterioare, jertfa ispăşirii
accentua transformarea caracterului interior, prin renunţarea la principiul latent al păcatului, principiu
care duce la acte păcătoase exterioare. Serviciul din acea zi solemnă învăţa pe oameni că, în ciuda
măsurilor luate pentru iertarea lor de vina acumulată prin acte păcătoase exterioare, ei nu aveau să
trateze uşor problema păcatului. Era ceva încă şi mai important — izbăvirea de natura lor păcătoasă, de
acel gând, de acel cadru spiritual care duce pe oameni la comiterea păcatului."
În aceeaşi revistă, Varner Johns, declarase în 1964:
„Învăţătura că în timpul slujirii lui Isus în locul Prea Sfânt al Sanctuarului ceresc este posibil pentru
oameni să obţină o curăţire de păcat mai completă şi o stare de desăvârşire mai înaltă decât a fost
posibil prin puterea evangheliei mai înainte este un exemplu de prezentare a unei evanghelii străine."
„Ei presupun că cei ce trăiesc în aceste ultime zile ating întreaga desăvârşire pe acest pământ în starea
lor muritoare. Aceasta este dispensaţionalism in forma cea mai insidioasă. "
În revista Minstry din decembrie 1965, Taylor Bunch, scria:
„Dicţionarul Webster defineşte perfecţiunea ca a fi fără defect, fără reproş, cu caracter pe deplin format,
dezvoltat complet, satisfăcând cele mai înalte aşteptări, ajuns la maturitate deplină. Şi zice că, din punct
de vedere teologic, perfecţionismul este „doctrina care susţine că se poate atinge o stare de libertate faţă
de păcat, sau că a fost atinsă, în viaţa pământească… Ar trebui să ne amintim că numai la venirea lui
Isus vom fi făcuţi perfecţi."
În 1966, G. Keough declara în paginile aceleiaşi reviste, despre curăţirea sanctuarului,
că nu este realizată în sufletul omului, ci strict în cărţile cereşti. Iar referitor la desăvârşire, R.
 131

Watts spunea în acelaşi an, în paginile Review, că „niciodată nu vom ajunge desăvârşirea fără
păcat în această viaţă.” Urmând acelaşi mod de gândire, Desmond Ford publica în ediţia
australiană a Signs of the Times, august 1967:
„Credinciosul consacrat are păcat în el, dar nici un păcat asupra lui, în timp ce Christos a avut păcatul
asupra Lui dar nu în El. Aceasta înseamnă că fiecare suflet convertit are încă de luptat cu vechea sa fire
şi din această sursă este mereu ispitit..”
În continuare, Ford arăta că Christos n-a avut această natură rea moştenită, iar noi vom
scăpa de ea numai la revenirea lui Isus. Pe de altă parte, în încercarea de a combate erezia lui
Brinsmead, Alan Starkey scria în 1968, din partea Comitetului Apologetic al Conferinţei
Generale:
„În primul rând, a apune că principiul corupt al păcatului, sursa răului, natura păcătoasă, rămâne în
subconştientul credinciosului, după convertirea sa, înseamnă a nega natura reală a experienţei naşterii
din nou. In al doilea rând, a spune că principiul corupt al păcatului, sursa răului, natura păcătoasă,
rămâne în viaţa subconştientă a credinciosului până la ispăşirea finală, îndepărtează tocmai lucrarea
care trebuie făcută astăzi. O femeie a devenit îngrozită când eu am început să insist că păcatele trebuie
şterse din viaţa de astăzi. Ea credea că aceasta era lucrarea ispăşirii finale."
În timp ce mulţi căutau să se împotrivească teoriei lui Brinsmead, alţii au adoptat
poziţii care se asemănau cu a lui în oarecare măsură. De exemplu, fratele Peter Jarnes, fost
director al departamentului de religie la Union College, Nebraska, a publicat în 1968 lucrarea
The Sanctuary Restored, în care evalua poziţiile contemporanilor AZS, ale unor reformatori,
ale pionierilor AZS şi ale scriitorilor Bibliei în legătură cu disputele contemporane. Ispititoare
ca aspect şi interesantă prin mulţimea de citate, scrierea sa căuta să arate că „ploaia târzie”,
care este paralelă sau chiar identică cu sigilarea, este binecuvântarea specială a judecăţii celor
vii realizată în sanctuar şi că are drept efect eradicarea păcatului originar (a naturii păcătoase)
din fiinţa celui credincios, pentru a-1 pregăti să stea fără mijlocitor în timpul strâmtorării.
În ciuda înrudirii spirituale cu Brinsmead, în ce priveşte natura păcătoasă eradicată la
Judecată, Jarnes are multe lucruri interesante. El sublinia confuzia şi contradicţiile existente
între teologii noştri cu privire la nişte lucruri care ar merita mai multă claritate. De exemplu,
el citează pe Watts şi Cottrell care susţineau că sigilarea are loc înainte de „ploaia târzie”, apoi
citează pe Beach, Spear şi Chaney care aşezau sigilarea după „ploaia târzie”. De asemenea, cu
privire la timpul „ploii târzii”, el citează pe W. Beach, A. Page, R. Campbel, W. Hackett şi H.
Lowe care afirmau că aceasta are loc acum, înainte de proba decretului duminical:
„Şi astăzi El îşi dă puterea Sa după al Său plan. Noi credem că El revarsă acum experienţa ploii târzii.
După făgăduinţa Sa, El revarsă Duhul Său peste orice făptură (Ioel 2,28). Nu poate fi nici o eroare. Noi
putem să n-o discernem sau să n-o experimentăm, dar mii de suflete o experimentează. " (W. Beach -
RH28 ian.1965)
„Ploaia târzie pentru care ne-am tot rugat şi care a fost experimentată în asemenea întruniri ale
conducătorilor şi evangheliştilor noştri cum a fost acea recentă adunare de la Câmp Berkshire, (NY) a
căzut într-un mod marcat asupra lucrătorilor noştri şi asupra studenţilor noştri care se ocupă de
colportaj, la Waunita Springs, între 30 iunie şi 3 iulie... "(Page - C.U.Reaper 17 sept.1968)
„Ploaia târzie cade sub ochii noştri. Spiritul Sfânt se revarsă din belşug asupra noastră a tuturor... De ce
nu citim totul despre aceasta în paginile Review and Herald? " (R.Campbel - RH 1968)
„ Există de jur împrejurul lumii dovezi ale primelor averse ale ploii târzii." (W.Hackett, preşedinte
Uniunii Nord-Pacific, Scrisoare către câmp, oct. 1968).
„Învăţătura Bisericii a fost aceea că sub ploaia târzie, solia se dezvoltă până la o mare strigare şi apoi
vine legea duminicală, persecuţia şi decretul de moarte - toate acestea înainte de încheierea timpului de
probă pentru toată lumea. " (H.Lowe - 20 mai 1968)
Să fi fost, oare, toate acestea, efectul redeşteptării lui Brinsmead sau al opoziţiei faţă
de el? Sau, mai degrabă reacţia faţă de cartea lui Gordon Collier, Ploaia timpurie şi ploaia
târzie, pe care o publicase în 1967? Collier, în cartea sa admirabilă şi plină de dovezi din
 132

Spiritul Profetic, fără a fi rigidă şi dogmatică, a avansat concluziile studiului său asupra
profeţiilor biblice şi asupra mărturiilor E G White, arătând că „ploaia târzie”, care este legată
de „sigilare”, de „judecata celor vii” şi de „marea strigare” finală, nu poate avea loc decât
după ce testul din Apocalipsa 13 curăţeşte Biserica. El arată că timpul era venit încă din 1888,
dar că Dumnezeu a întârziat toate aceste binecuvântări, împiedicând totodată desfăşurarea
evenimentelor adverse (legea duminicală etc.), pentru a acorda timp poporului Său.
Collier susţinea foarte logic, că „ploaia târzie” nu poate veni decât asupra celui ce a
fost desăvârşit de ploaia timpurie şi care a biruit păcatul, care a acceptat integral
binecuvântarea neprihănirii prin credinţă. El citează cuvintele Ellenei White, care arăta că noi
putem avea acum desăvârşirea pe care a avut-o Adam înainte de a păcătui, desăvârşirea
Domnului Christos, prin credinţă, prin dezvoltarea unei relaţii de credinţă şi iubire, cu Isus.
Cărţile lui Collier, peste 30 de studii referitoare la evenimentele finale şi la pregătire,
au adus adevărata redeşteptare celor ce au primit solia, dar nu puţini au fost cei ce l-au privit
dispreţuitor ca „perfecţionist”. Collier însă nu este cu nimic mai perfecţionist decât Ellen
White, Ellet Waggoner sau însuşi apostolul Pavel. Se pare că falsa evanghelie a unei
îndreptăţiri pure, golită de nevoia biruinţei asupra păcatului este foarte ispititoare pentru
generaţia noastră. Firea pământească are mare nevoie de argumente teologice pentru a-şi
păstra „drepturile”.
În toiul acestor desfăşurări, misiunea adventistă înainta, ca de obicei, şi numărul
membrilor se urca spre două milioane. Între 1933-1966 se publicaseră cele 10 volume ale
colecţiei Comentariului Biblic AZS, lucrare care a reunit eforturile unei armate de învăţaţi şi
este autorizată de Comitetul Conferinţei Generale. Noi instituţii de învăţământ şi instituţii
sanitare împodobeau câmpul misionar. În 1964 Biserica poseda circa 52 avioane misionare,
dintre care 17 pentru SUA şi 35 pentru alte ţări.
În 1966, la Conferinţa Generală din Detroit, Michigan, a fost ales preşedinte Robert H.
Pierson, care a păstorit Biserica timp de trei mandate prezidenţiale, până în anul 1980.
Providenţa a aşezat pe acest vrednic misionar la locul potrivit pentru a conduce Biserica
printr-o criză fără precedent, o criză teologică și spirituală care încă este în curs.
Pentru a recapitula principalele poziţii teologice formate până în 1970, reamintim că
Brinsmead susţinea imposibilitatea desăvârşirii morale printr-o viaţă de sfinţenie creştină (din
pricina existenţei păcatului originar), declarând că desăvârşirea se dă instantaneu la judecată,
ca un dar acordat celor socotiţi neprihăniţi prin credinţă şi că această desăvârşire instantanee
este identică cu sigilarea. Ca reacţie faţă de teoria aceasta, Edward Heppenstall, directorul
departamentului de teologie a Universităţii Andrews, a negat orice posibilitate a desăvârşirii
înainte de a doua venire. Împreună cu el, o serie de teologi AZS s-au opus concepţiei despre
sigilare a lui Brinsmead. În sfârşit, o a treia categorie, au susţinut că desăvârşirea este
implicată în sigilare, dar plasau sigilarea înainte de judecată, ca o pregătire necesară şi negau
ideea eradicării naturii păcătoase.
La începutul lui 1970, Brinsmead, sfătuit de Desmond Ford, după 15 ani de conflict cu
Biserica pe tema perfecţiunii instantanee căpătată la judecată, a început să studieze
neprihănirea prin credinţă după izvoarele Reformei din sec. XVI, căutând să înţeleagă
oarecum conflictul dintre Roma şi reformatori. Astfel el a ajuns să accentueze tot mai mult
îndreptăţirea („neprihănirea atribuită”), subliniind întâietatea, centralitatea şi atotsuficienţa
îndreptăţirii prin credinţă, în care sfinţirea sau desăvârşirea nu au nici un loc. Negând
desăvârşirea, el a părut că este de acord acum cu profesorii Heppenstall şi Ford, care, de
asemenea susţineau că până la venirea Domnului nu există perfecţiunea. Studiind teoria
romană, fixată la conciliul din Trent, Brinsmead ajunge la ideea că teoria tradiţională AZS
asupra neprihănirii prin credinţă ar fi concepţia romano-catolică, ce subliniază lucrarea
harului în interior, spre deosebire de Reforma Protestantă, care ar fi arătat suficienţa unei
îndreptăţiri exterioare, pur juridice (forensice).
 133

Brinsmead a acuzat astfel că AZS amestecă Legea şi Evanghelia, făcându-ne să

depindem de dezvoltarea caracterului, de căutarea desăvârşirii în viaţă, pentru a fi salvaţi. Mai
înainte el susţinea că îndreptăţirea este curtea sanctuarului, sfinţirea ar fi Sfânta şi
desăvârşirea ar fi Sfânta Sfintelor. Continua să susţină că la judecată, credinciosul stă nu prin
ceea ce este sau a făcut el, ci prin ceea ce s-a făcut pentru el, prin urmare nu este o judecare a
sa, ci o judecată făcută în favoarea sa.
Renunţând la ideea perfecţiunii instantanee, Brinsmead a mărturisit că aceste noi
descoperiri l-au întors pe el şi pe adepţii săi, din nou, spre poporul lui Dumnezeu şi
apropiindu-se de adventişti şi-a mărturisit erorile sale (referitoare la desăvârşirea instantanee)
căutând împăcare şi recunoscându-se de aceeaşi părere cu Heppenstall şi Ford. Această aşa-
zisă întoarcere a lui Brinsmead a fost socotită mai periculoasă decât atitudinea anterioară,
deoarece negarea sfinţirii ca o condiţie de mântuire şi acuzaţia că includerea sfinţirii în
îndreptăţire ar fi erezie papală, venea în conflict cu doctrina AZS tradiţională.
În timp ce L. C. Naden, fostul preşedinte al Diviziunii Australasia şi Desmond Ford,
profesor de teologie sistematică la Avondale (Australia) au început să recunoască noua poziţie
anti-perfecţionistă a lui Brinsmead, Conferinţa Generală, sau mai precis unii dintre
conducătorii Bisericii, au început să se alarmeze la gândul progresului concepţiei unilaterale a
lui Brinsmead, cu privire la îndreptăţire. Ca urmare, editorii de la Review au început să
publice diferite articole, promovând mai deschis ceea ce ei au crezut a fi doctrina tradiţională
a Bisericii, adică cea expusă la 1888 şi care este confirmată de Spiritul Profeţiei. Promotorii
acestei poziţii defensive, istorice, au fost Kenneth Wood (editorul şef de la Review) şi Herbert
Douglass (directorul Departamentului Şcolii de Sabat).
Concepţia AZS istorică răspândită prin Review and Herald, de câtre aceşti fraţi,
accentua viaţa de biruinţă asupra păcatului, posibilitatea vieţii fără păcat, demonstraţia ultimei
generaţii, exemplul Domnului Christos în vieţiuirea fără păcat, precum şi natura umană
„păcătoasă" moştenită de Isus. Articolele publicate de Review au făcut pe liderii Diviziunii
Australasia să se alarmeze de acest „perfecţionism”. Împreună cu Heppenstall şi cu alţi
teologi de la Andrews University, ei s-au situat în opoziţie faţă de doctrina susţinută în
Review, mai ales cu privire la natura umană „păcătoasă" moştenită de Isus.
Reactualizare controverselor în jurul „neprihănirii prin credinţă”, a fost generată de
memoriul incendiar al lui Wieland din 1950, în care se sublinia că Biserica n-a primit cu
adevărat solia la Minneapolis şi nici de atunci încoace. Opoziţia oficială faţă de avertizarea lui
Wieland continuase, în ciuda faptului că chiar poziţiile diverse ale teologiei noastre
demonstrau că Wieland avusese destulă dreptate. În 1966, A. V. Olson publicase lucrarea sa
de istorie adventistă, Through Crisis to Victory (1888-1901), în care apăra ideea că Biserica ar
fi primit solia neprihănirii prin credinţă şi că oriunde călătorise el prin lume, AZS cred
doctrina aceasta. De aceea, poziţia lui Wieland era condamnată.
În 1971, lucrarea care a pus vârf acestei poziţii comode, foarte optimiste şi oarecum
triumfaliste, a fost cartea voluminoasă a fratelui L. E. Froom, Movement of Destiny. Cartea
este şi astăzi foarte interesantă, instructivă şi bogat documentată, dar este, evident, orientată
polemic împotriva poziţiei lui Wieland, străduindu-se din răsputeri să demonstreze că Biserica
nu a respins solia la 1888 şi nici de atunci încoace. Totodată, Froom a căutat, prin aceasta, să
apere cartea Questions on Doctrine contra lui Andreasen, care susţinuse că lucrarea aceea ar
conţine unele erezii. Se pare că Froom confunda acceptarea doctrinală a soliei cu acceptarea
cerută de Dumnezeu, dar adevărul era că nici doctrina nu era înţeleasă unitar.
Nimeni nu mai putea fi liniştit cu ideea că solia ar fi fost primită. Evenimentele prin
care trecea Biserica şi care zguduiau tot mai mult teologia şi spiritualitatea adventistă,
dovedeau că alarma fratelui Wieland fusese îndreptăţită. În toiul crizei, în anul 1973, cu
ocazia unui conciliu anual al Comitetului Conferinţei Generale, sub preşedinţia fratelui
 134

Pierson, conducerea Bisericii a publicat un apel la o pocăinţă generală, în care se recunoştea

vina colectivă. Într-un articol din RH dec. 1973, apărea scris:
„De aceea, la acest conciliu din 1973, o problemă a pus în umbră pe toate celelalte: Ce s-a întâmplat cu
solia şi cu experienţa aceea care pe la anul 1892 adusese începutul ultimei solii de avertizare şi chemare
pentru pământeni?...
Ca răspuns la această întrebare, cei adunaţi au stabilit: Ca şi corp, Biserica este
încă în starea laodiceană arătată de Martorul credincios în Apoc.3,14-19. De aceea, în
încercarea de a găsi cauzele prezente, specifice ale eşecului şi întârzierii, conciliul a notat
trei factori principali:
1. Conducătorii şi poporul n-au acceptat pe deplin ca solie personală, analiza şi apelul lui Christos către
laodiceeni;
2. Conducătorii şi porul sunt neascultători, în unele privinţe, de directivele divine, atât în experienţa lor
personală, cât şi în ducerea misiunii Bisericii;
3. Conducătorii şi poporul încă n-au îndeplinit sarcina pe care o are Biserica.
Această recunoaştere deosebit de semnificativă, deoarece, în mijlocul furtunii, după
multe decenii de triumfalism laodicean, este prima notă oficială care indică vina comună a
neprimirii mesajului care răsunase cu putere între 1888-1893. Este prima recunoaştere de
acest fel, în cel mai înalt for al Bisericii. Apelul lansat de Comitetul Conferinţei Generale cu
acea ocazie, cuprinsese ideea că noi nu am primit încă „ploaia târzie”, datorită neascultării de
solia laodiceană şi neîmplinirii condiţiilor enumerate de Ellen White:
„Aceia care au fost ascultători în toate privinţele şi care au trecut peste toate obstacolele ieşind biruitori,
coste aceasta oricât ar costa, au ascultat de sfatul Martorului Credincios şi vor primi ploaia târzie şi vor
fi pregătiţi astfel pentru ridicarea la cer, fără a gusta moartea."
Apelul invita întreaga Biserică la o relaţie strânsă cu Christos Domnul şi referindu-se
la îndreptăţire, accentua cuvintele Ellenei White:
„Neprihănirea lui Christos nu este o haină care să acopere păcatele nemărturisite şi nepărăsite. Ea este
un principiu viu, care transformă caracterul şi dirijează puterea. Sfinţirea constă într-o totală consacrare
faţă de Dumnezeu, o supunere completă a inimii şi a vieţii faţă de principiile cerului."
Se sublinia importanţa concepţiei tradiţionale AZS despre ultima generaţie, a
biruitorilor păcatului. Se accentua importanţa trăirii şi a studierii Bibliei şi Spiritului profetic
şi se reamintea marea făgăduinţă dată prin Ellen White:
„Când caracterul lui Christos va fi în mod fidel reprodus în urmaşii Săi, atunci El va reveni ca să-i ia la
Sine."
Comitetul arăta în acest apel că în diferite privinţe, Biserica se complace în neascultare
faţă de directivele divine şi că s-au făcut grupe de cercetare, formate din predicatori, care au
studiat în ce domenii nu suntem la înălţimea instrucţiunilor divine. Astfel, s-a scos la iveală
necredincioşia în ţinerea sabatului, în administrarea darurilor şi binecuvântărilor Domnului, în
aplicarea principiilor sănătăţii, în privinţa modestiei în îmbrăcăminte şi înfăţişare. Se amintea
destul de apăsat primejdia introducerii filozofiei şi teologiei moderne în instituţiile noastre de
învăţământ superior, în mod subtil sau chiar inconştient, încât şcolile noastre să se
împărtăşească de ceea ce cuvântul numeşte „vinul Babilonului". Se sublinia şi alte primejdii:
dorinţa după confort, după un nivel de viaţă mai ridicat, dorinţa de a câştiga cât mai mulţi bani
etc. Aici se adaugă şi cuvântul Spiritului Profetic:
„Mişcarea adventistă a luat naştere prin renunţare la sine şi sacrificii... Trebuie să veghem ca să nu
părăsim spiritul simplităţii şi al sacrificiului care a marcat lucrarea noastră la începutul ei."
Către încheiere, apelul sublima puternic că venirea Domnului depinde de încheierea
lucrării de avertizare a întregii lumi şi se reaminteau cuvintele Ellenei White:
 135

„Dacă adventiştii de ziua a şaptea s-ar fi conformat planului divin, proclamând lumii solia de har,
Christos ar fi venit deja şi sfinţii ar fi astăzi în ceruri."
Se reamintea că Dumnezeu a dorit să ducă lucrarea la o rapidă încheiere triumfătoare
după 1844, apoi în 1901, amintind doar câteva ocazii favorabile... în final, conducătorii
Bisericii au lansat apelul propriu-zis, format în trei puncte:
1. „Fără întârziere, deschideţi larg uşa inimii pentru Mântuitorul care aşteaptă şi insistă. Apoc.3,20.
Primiţi pe Isus ca Domn absolut al vieţii. Lăsaţi-L să intre în inimă ca s-o transforme şi s-o
conducă. Sub influenţa „ploii târzii", trăiţi toată lumina pe care o aveţi. Puneţi în practică orice sfat
pe care ci l-a dat Dumnezeu.
2. Părăsiţi spiritul de insubordonare care prea multă vreme a influenţat hotărârile individuale şi ale
Bisericii. Aceasta va pregăti calea pentru înviorarea adusă de ploaia târzie, ce a fost întârziată încă
din primii ani ai istoriei adventiste; căci Dumnezeu nu-Şi poate trimite Spiritul Său în toată
plinătatea, în timp ce oamenii dispreţuiesc sfaturile pe care El le-a trimis din îndurare prin acelaşi
Spirit, care este Spiritul Profeţiei.
3. Faceţi un nou angajament faţă de sarcina Bisericii de a ajunge la miliardele pământului cu
soliile celor trei îngeri. Aceasta va cere consacrare personală, mărturisire personală, sacrificiu
personal. Mai mult, aceasta va cere o mijlocire serioasă la Dumnezeu din partea fiecărui membru, o
implorare către Dumnezeu, după ploaia târzie a puterii Spiritului Sfânt pentru o mărturisire
efectivă, convingătoare şi plină de iubire, în cuvinte şi fapte."
„De aceea, apelăm la membrii Bisericii noastre de pretutindeni, să se alăture lucrătorilor
conferinţelor şi slujbaşilor comunităţilor, într-o mare redeşteptare şi reformă, care să dea
posibilitatea lui Dumnezeu să-Şi descopere puterea şi slava faţă de o lume plină de nevoi şi
disperată. Cu toată solemnitatea de care putem dispune, facem apel la fiecare membru să studieze
Cuvântul lui Dumnezeu cu seriozitate, să caute mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea
Lui şi să se roage pentru revărsarea Spiritului Sfânt în vederea îndeplinirii misiunii.
Timpul este scurt. „De aceea şi voi fiţi gata, căci Fiul Omului va veni în ceasul în care nu vă gândiţi
(mat.24,44)!"
Un apel atât de extraordinar, atât de serios şi de urgent, venit din partea Conducerii
Bisericii, ar fi trebuit să ajungă rapid în mâinile fiecărui lucrător şi să fie auzit cu claritate de
fiecare membru. Ar fi trebuit să producă nu o redeşteptare, ci redeşteptarea aceea aşteptată de
tot cerul. Apelul n-a fost fără urmări. Mulţi predicatori şi laici l-au luat în serios şi influenţa sa
a fost simţită în diverse ramuri ale lucrării.
Totuşi, urmările n-au fost pe măsura apelului. Unii nici nu s-au ostenit să-1 transmită
mai departe, alţii l-au tratat cu aceeaşi obişnuinţă formată faţă de predicile moraliste. De
aceea, în anul următor (1974), Comitetul Executiv al Conferinţei Generale a lansat un mesaj,
publicat în RH din 4 nov. 1974, care întărea apelul precedent insistând asupra celor spuse în
apelul din 1973, adăugând mai multe citate inspirate şi noi detalii în imperativele redeşteptării
şi reformei.
Mesajul din 1974, amintea că trebuie să se dea prioritate problemelor spirituale şi
teologiei, nu problemelor organizatorice. Trebuie reprodus chipul lui Isus în viaţa personală,
în familie, în predicile adventiste, în literatura adventistă, în instituţiile noastre – şcoli, spitale,
case de odihnă. Trebuie pus accentul pe calitate, nu pe cantitate. Noi trebuie să facem nu ceea
ce pot face foarte bine şi alte organizaţii în domeniul sănătăţii, educaţiei, binefacerii,
predicilor de evanghelizare sau de sâmbătă dimineaţa. „Orice face un adventist trebuie să fie
în mod distinctiv deosebit.” După ce se accentuează din nou imperativul biruinţei asupra
păcatului, al desăvârşirii morale care oglindeşte viaţa lui Isus, mesajul ne somează:
„În mod solemn facem apel la conducătorii şi membrii Bisericii de pretutindeni, să mediteze cu atenţie
la aceste lucruri şi să se întrebe fiecare pe sine dacă se ocupă cu împiedicarea sau cu grăbirea revenirii
lui Isus. Domnul nostru aşteaptă să intervină în favoarea Bisericii Sale pe căi mai presus de înţelegerea
omenească, pentru a deschide uşi care rămân închise în faţa efortului omenesc... întrebarea ‘De ce îl
lăsăm să aştepte?’ ar trebui să stăruie asupra fiecărui adventist, asupra fiecărei întruniri a Bisericii.
 136

Ca delegaţi la acest Conciliu anual din 1974, noi credem că solia laodiceană, se adresează într-un mod
special conducătorilor Bisericii. De aceea, cu toată seriozitatea de care dispunem, apelăm la toţi aceia
pe care Dumnezeu i-a aşezat în poziţii de conducere în Conferinţa Generală, diviziuni, uniuni,
conferinţe, misiuni, instituţii şi comunităţi, să conducă pe lucrători şi pe membri la acest fel de
experienţă personală profundă care-i va face în stare să reflecte pe deplin chipul lui Isus. Această
experienţă va face ca aparatul de conducere să fie într-adevăr efectiv în proclamarea evangheliei
veşnice la orice neam, seminţie, limbă şi popor (Ap. 14,6). Când slujitorii Domnului se vor lega astfel
să trăiască cum a trăit Christos însuşi (1 Ioan 2,6) ziua în care Spiritul Sfânt va fi simţit în puterea totală
a ploii târzii va fi grăbită, pământul va fi luminat de slava îngerului din Apoc.18 şi Isus va veni după
făgăduinţa Sa binecuvântată... "
Importanţa acestor documente oficiale ale Conferinţei Generale, nu poate fi exagerată.
Fără îndoială, falsa redeşteptare o luase înainte, aşa cum se întâmplă pe planul religios
universal. Dar ce altceva era acest spirit manifestat de Conducerea Bisericii în 1973/1974,
dacă nu spiritul de redeşteptare şi reformă?
Revenind la disputa teologică asupra neprihănirii prin credinţă, reamintim că opoziţia
şi conflictul dintre cele două poziţii principale se intensificaseră după 1970. în 1971 au avut
loc discuţii între Brinsmead şi Biserică, aceasta fiind reprezentată de 9 teologi ai Bisericii. în
final, discuţiile s-au încheiat fără rezultatul dorit. Brinsmead anunţase în revista sa:
„Noi dorim să fie limpede ca cristalul, pentru toată Biserica, că credincioşii redeşteptării nu au nici o
intenţie de a întemeia vreodată o altă Biserică... Sperăm că în curând, va putea fi demonstrat chiar şi
celor ce se arată cei mai precauţi, că fenomenul Redeşteptării nu este nici o ameninţare pentru Biserică.
" (Present Truth aug., 1971)
Promisiunea era frumoasă, dar n-a fost păstrată. Mai întâi, Brinsmead, în calitate de
lider al acestei mişcări şi-a răspândit influenţa trimiţând revista sa tuturor adventiştilor, în
special studenţilor de la colegii, pastorilor şi altor angajaţi ai Bisericii. Încercând să rezolve
confuzia crescândă rezultată din propagarea învăţăturii lui Brinsmead, la care se adăugase
acum şi noua orientare a lui Desmond Ford, fraţii editori de la Review, în acord cu hotărârile
Comitetului Conferinţei Generale, aşa cum am văzut şi în Apelul din 1973, au pregătit un
număr special al revistei, care a apărut la 16 mai 1974 şi care prezenta sfinţirea ca pe un
articol al neprihănirii prin credinţă.
Imediat Brinsmead şi-a publicat opinia sa cu privire la articolul din Review, înfierând
doctrina fraţilor Kenneth Wood, Herbert Douglass etc. şi a celorlalţi de la Review and Herald
ca fiind „romanism (catolicism) nedeghizat". Titlul articolului din revista lui Brinsmead,
vorbea:
„Este sfinţirea acelaşi lucru cu neprihănirea prin credinţă? Roma zice Da, Reforma protestantă zice Nu;
Ce poziţie iau adventiştii de ziua a şaptea?"
Desmond Ford şi alţi australieni au declarat eretică acea ediţie specială a RH din 16
mai 1974, alăturându-se astfel, din acest punct de vedere, opiniei lui Brinsmead. Era clar că
adventismul se găsea în faţa unor decizii hotărâtoare. Ce erezie publicaseră fraţii de la
Review? Bine ştiind că unii înţeleg îndreptăţirea ca „socotit neprihănit" iar alţii o înţeleg şi ca
„făcut neprihănit”, că există uneori confuzia de termeni şi pentru a nu se înşela nimeni, revista
noastră oficială spusese:
„Neprihănirea prin credinţă este mai mult decât o doctrină, este o relaţie cu un scop. Si dacă întoarcem
spatele păcatului şi lăsăm pe Christos să-Şi trăiască viaţa Sa în noi, nu contează cum numim acest
proces."
În acelaşi număr al Review, fratele Don Neufeld descrisese neprihănirea prin credinţă
ca o experienţă, iar expresia „nici o condamnare" din Rom. 8,1 o pusese în legătură cu
sfinţirea, cu „Christos în noi", nu doar cu îndreptăţirea exterioară, juridică. Fratele Mervyn
Maxwell, în acelaşi număr, declarase: „Neprihănirea prin credinţă este mai mult decât
iertarea; ea este şi biruinţa asupra păcatului."
 137

Kenneth Wood, redactorul şef, scrisese în articolul său care se intitula foarte
sugestiv: „Isus a arătat clar calea prin pilde”: „Neprihănirea prin credinţă este o
schimbare supranaturală. "
Douglass, în articolul său „De ce Dumnezeu se grăbeşte şi totuşi aşteaptă”, sublinia de
asemenea, că neprihănirea cuprinde şi sfinţirea. Se ştie că Douglass era printre cei mai
hotărâţi susţinători ai posibilităţii desăvârşirii în acest trup, prin credinţă, subliniind
întotdeauna, în opoziţie cu noile opinii, că Domnul Christos a dus o viaţă desăvârşită, de
biruinţă continuă, tocmai într-un trup ca al lui Adam de după cădere, adică în trupul nostru. El
arată că noua poziţie prezentă în Questions on Doctrine este aşa cum o numise şi fratele
Andreasen, o erezie. De asemenea, editorii de la Review au arătat că AZS nu au nici un temei
să sublinieze păcatul original în felul în care îl înţeleg alţi creştini, adică o vină care ne
mânjeşte şi care cere viaţa.
O ultimă încercare de reconsiliere cu Brinsmead a avut loc în decembrie 1974, dar cele
opt persoane care au discutat cu Brinsmead n-au reuşit să-1 clintească. Îndepărtându-se de
Biserică, a publicat o carte în 1975, Teologia Ellenei White, în care căuta să demonstreze că
după scrierile Ellenei White, Christos n-ar fi luat o natură căzută, că Ellen White ar fi crezut
că Evanghelia constă într-o înţelegere strict exterioară, obiectivă, forensică (juridică) a
neprihănirii prin credinţă, adică a fi doar „socotit neprihănit” şi că ea n-ar fi crezut absolut în
posibilitatea desăvârşirii morale. Cu timpul, în următorii 15 ani, bietul Brinsmead şi-a pierdut
credinţa şi în alte chestiuni fundamentale, iar astăzi nu mai este deloc creştin, a devenit
umanist şi om de afaceri. Este tragedia unui suflet, dar și efectul confuziei doctrinale şi al
lipsei unei adevărate experienţe creştine. „Cine crede că stă în picioare să ia seama să nu
cadă."
O poziţie intermediară a luat în acest conflict E. Heppenstall care, în 1972 publicase
Marele Nostru Preot, un studiu foarte interesant asupra persoanei lui Christos şi serviciul Său
din Sanctuar, în legătură cu problema naturii Sale şi a ispăşirii oferite. Urmărind să liniştească
temerile apărute după 1950, că afirmarea ispăşirii complete la cruce ar nega slujirea actuală a
lui Isus în sanctuar, el arăta că preoţia lui Isus în ceruri aplică meritele ispăşirii pe care a
realizat-o în mod total la cruce. Ziua ispăşirii (judecata de cercetare) este văzută din acest
punct de vedere. El arăta că această curăţire a sanctuarului nu cuprinde o curăţire a templului
sufletului şi că desăvârşirea sfinţilor nu este posibilă înainte de revenirea lui Christos.
Referitor la natura Domnului Christos, Heppenstall afirmă puternic natura divină,
afirmă natura sa umană ca având slăbiciuni fizice, ca a omului căzut, dar fără moştenirea
„păcatului”. Prin aceasta, Heppenstall confirma poziţia lui Froom, Anderson, şi Read care
fusese publicată în Questions on Doctrine şi în alte lucrări apărute după 1950. Fratele
Heppenstall cita în cartea lui diferiţi teologi neadventişti, dar şi din E. G. White în măsura în
care puteau servi scopului său. Interesantă şi aproape unică în acest domeniu este analiza
relaţiei dintre cele două naturi în persoană unică a Mântuitorului.
Unul dintre cei ce au stat cu curaj în apărarea doctrinei tradiţionale a Bisericii, apărând
includerea sfinţirii în neprihănirea prin credinţă şi scoţând în evidenţă concepţia despre
necesitatea desăvârşirii ultimei generaţii a fost Morris Venden, care în 1975 a publicat 10
predici (broşuri), un ciclu intitulat Neprihănirea numai prin Christos. Deşi se pare că nu a
îmbrăţişat teologia naturii căzute moştenită de Isus, Morris Venden afirma posibilitatea
desăvârşirii morale. Dar, ceea ce este foarte important, Venden nu numai că a fost printre cei
ce au sprijinit adevărul la timp, dar predicile sale au şi notă evanghelică puternică şi atractivă,
de o rară frumuseţe şi pătrundere psihologică. El a răspuns noilor curente prin intermediul
predicilor şi al cărţilor sale, dintre care amintim: „Mântuirea prin credinţa şi voinţa ta”, „Veşti
bune şi veşti rele despre Judecată”, „Stâlpii credinţei”, „Cele 98 de teze ale neprihănirii prin
credinţă”, etc. Venden sublinia importanţa relaţiei vii cu Mântuitorul.
 138

Provocarea lui Desmond Ford

Începând cu anul 1975, cel mai proeminent susţinător al ideilor antiperfecţioniste a
fost Desmond Ford. Îşi făcuse doctoratul sub îndrumarea renumitului teolog F. F. Bruce, la
universitatea din Manchester. Nu este nicio problemă cu educația într-o instituţie teologică
neadventistă. Ellen White recomandase chiar o asemenea instruire în anumite cazuri. Dar
influența teologiei evanghelice asupra lui Ford, după 1975, a început să fie tot mai
copleșitoare, iar după 1979, faimosul teolog a devenit prizonierul unei Evanghelii forensice, la
fel ca aceea predicată de luterani, baptiști, creștini după Evanghelie etc.
Președintele Pierson avertizase şi continua să avertizeze contra unor tendinţe
periculoase care apăreau printre unii învăţaţi ai noştri. Chiar membrii laici erau alarmaţi
adesea de unele noutăţi care-i făceau să creadă că Biserica ar fi renunţat la o serie de doctrine
tradiţionale. La întrebări de felul acesta, fratele Pierson a răspuns în cartea sa Noi încă
credem.
Biserica a avut şi are o mulțime de intelectuali, inclusiv teologi, care şi-au completat
studiile în universităţi neadventiste, dar care şi-au păstrat credința, ba chiar şi-au consolidat-o.
Amintim numele lui Dr. Samuele Bacchiocchi, profesor de istorie bisericească la
Universitatea Andrews, binecunoscut pentru cărţile sale de teologie a sabatului şi istorie a
sabatului. El şi-a încheiat studiile doctorale la Universitatea Pontificală Gregoriană, cea mai
înaltă instituţie teologică romano-catolică, în anul 1974, cu teza From Sabbath to Sunday, în
care demonstrează rolul Bisericii din Roma în promovarea Duminicii în locul Sabatului.
Bacchiocchi a primit medalia de aur din partea Papei Paul VI şi distincţia academică summa
cum laude pentru rezultatele sale deosebite.
Un alt personaj proeminent dintre teologii noștri care au absolvit universităţi
neadventiste a fost şi Hans K. LaRondelle, care înainte de 1970 studiase la Universitatea
liberă din Amsterdam, sub conducerea ilustrului teolog reformat G. C. Berkouwer, luându-şi
doctoratul cu disertaţia Perfection and Perfectionism (un studiu dogmatico-etic asupra
desăvârşirii biblice şi asupra perfecţionalismului fenomenal). Se pare că lucrarea sa era mai
degrabă pe linie protestantă clasică, decât pe linie adventistă, adică ceva în sensul înţelegerii
lui Heppenstall. Dar dacă apreciem că ea apărea tocmai în timpul înfloririi Redeşteptării lui
Brinsmead, înţelegem că urmărea să se opună acelui „perfecţionism fenomenal" de care însuşi
Brinsmead s-a debarasat apoi.
Ideile prin care profesorul Desmond Ford îşi făcea apariţia în primul plan al crizei
noastre teologice erau, în esenţă, identice cu noua direcţie a lui Brinsmead. Ford nu fusese
adeptul acestuia, dar băuse din aceleaşi izvoare. Încă de prin 1960 avea anumite tendinţe
„reformaţioniste" (după Reforma protestantă) în înţelegerea neprihănirii prin credinţă, aşa
cum, de fapt, mulţi au putut susţine asemenea concepţii – dacă ne reamintim numai cazul lui
Alonzo Jones care se întrecuse cu exagerări verbale despre o îndreptăţire „fără condiţii” pe la
anii 1893.
Împreună cu Heppenstall şi cu alţii, Ford se opusese ideii de desăvârşire pe care o
vânturase Brinsmead înainte de 1970, totuşi aprecia asemenea lui Brinsmead că Christos este
neprihănirea noastră (adică doar îndreptăţire, neprihănire atribuită) în ceruri, în ceasul
judecăţii. Ca şi Brinsmead şi ca alţi teologi ai Bisericii de după 1950, Desmond Ford susţinuse
existenţa păcatului originar în om şi concepţia protestantă ortodoxă despre natura umană
nepăcătoasă moştenită de Isus Christos. Ceea ce a deosebit repede pe Ford de cei ce susţineau
idei asemănătoare printre noi, a fost faptul că el s-a opus mai direct concepţiei tradiţionale
despre desăvârşire, accentuând mult opoziţia dintre omul născut cu „păcat originar" şi
Domnul Isus născut cu trup sfânt, fără tendinţele păcătoase ale cărnii lui Adam cel căzut.
Mai mult decât alţii, Ford a ripostat energetic fraţilor de la Review, care încercau să
reabiliteze doctrina noastră tradiţională. În 1975, Ford a publicat scrierea sa Implicaţiile
soteriologice ale naturii umane a lui Christos. În această lucrare el respingea în mod hotărât
 139

ideea „naturii păcătoase" moştenită de Isus, afirma că neprihănirea prin credinţă este numai
atribuită (numai îndreptăţire), adică nu include sfinţirea (nu este şi împărtăşită). În consecinţă,
nu există desăvârşire în viaţa aceasta.
Publicaţia lui Ford a stârnit o opoziţie îndârjită din partea unor adventişti laici, dar
influenţi şi din partea unor predicatori pensionaţi, în Australia. Pentru stingerea disputei şi
clarificarea poziţiei corecte, liderii Conferinţei Generale au aranjat o conferinţă, la care să ia
parte conducători şi teologi din Australia şi din America. Înainte de conferinţa aceea, s-a ţinut
o conferinţă mai restrânsă pe plan local, la Avondale, pe 3-4 februarie 1976, unde un grup
condus de J. W. Kent s-a opus teoriei expuse în cartea lui Ford, în special ideii că neprihănirea
ar fi numai atribuită.
Printre cei ce s-au opus cu hotărâre teoriei lui Ford a fost fratele Basham care dovedea
într-o broşură scrisă de el, că fratele Ford a început să susţină aceleaşi vederi ca şi Brinsmead
(că includerea sfinţirii ar însemna o falsă evanghelie şi catolicism nedeghizat) în această
lucrare a sa, prezentată în Comitetul de Cercetări Biblice al Diviziunii Australasia, fratele
Basham sublinia că atitudinea lui Ford arată ostilitatea faţă de poziţia Bisericii şi că una învaţă
fraţii americani, prin ceea ce se publică în Review şi alta se predă în Colegiul Avondale.
Basham a pus punctul pe „i" arătând că dacă poziţia luată de Dr. Ford este dreaptă, atunci
poziţia istorică a Bisericii AZS este greşită; cele două vederi nu se pot armoniza. În final,
fratele Basham spunea că „unei asemenea părăsiri a credinţei dată sfinţilor o dată pentru
totdeauna, trebuie să i se reziste cu o hotărâre de neînvins."
Marea întâlnire dintre teologii AZS americani şi cei australieni, în care urma să se
discute poziţia lui Ford a avut loc într-o frumoasă localitate din California, la Palmdale, între
23-30 aprilie 1976. Dezbaterile care au avut loc la Palmlade au dus la un fel de împăcare a
părţilor în controversă şi s-a adoptat o declaraţie comună (Decaraţia Palmdale) care se referea
şi la sensul neprihănirii prin credinţă şi la problema mai veche, dacă Biserica a primit la 1888
şi după aceea solia neprihănirii prin credinţă. (Ca şi Wieland, Ford susţine că solia n-a fost cu
adevărat primită. Însă Ford susţinea că Waggoner şi Jones ar fi predicat în 1888 o îndreptăţire
pură, numai atribuită şi că Biserica a căzut mereu în legalism, datorită accentuării sfinţirii şi
desăvârşirii). Câteva cuvinte din acea Declaraţie istorică sunt concludente:
„Revăzând istoria perioade 1888, suntem conduşi la concluzia că ea a fost un timp de ocazie fără
precedent pentru Biserica adventistă de ziua a şaptea. Domnul a dat în realitate, poporului Său,
începutul ploii târzii şi al marii strigări, în „ descoperirea neprihănirii lui Christos, Răscumpărătorul
care iartă păcatele ". Atitudinea şi spiritul manifestat de „destul de mulţi" în acel timp, au făcut necesar
ca Dumnezeu să oprească această binecuvântare specială...
În timp ce nu s-ar câştiga nimic dacă ne-am certa asupra numărului real al celor ce au acceptat sau au
lepădat această binecuvântare în 1888, recunoaştem că cei ce au auzit atunci solia neprihănirii prin
credinţă au fost divizaţi cu privire la ea. Este clar că plinătatea binecuvântării minunate pe care
Dumnezeu dorea s-o reverse asupra Bisericii n-a fost primită în acel timp şi nici după aceea. In lumina
acestor fapte ale istoriei, preocuparea noastră specială trebuie să fie, acum, de a îndepărta orice barieră
care reţine puterea promisă şi, prin pocăinţă, redeşteptare şi reformă, să curăţim calea pentru ca Domnul
să-Şi poată face lucrarea Sa specială pentru noi şi prin noi. Recunoaştem că o primă răspundere cu
privire la aceasta zace asupra conducătorilor Bisericii... "
Ca o completare necesară a acestor cuvinte şi ca o reabilitare a poziţiei fratelui
Wieland (care fusese înţeles cândva ca un fel de „arhirebel"), numărul din august 1976 al
revistei Ministry publica următoarele:
„Regretăm sincer că acel element al cărţii Movement of Destiny - care cerea o mărturisire publică şi
clară a greşelii din partea celor ce au văzut experienţa 1888 într-o lumină diferită de aceea a conducerii
Bisericii — a fost îngăduit să rămână sub tipar. Recomandăm ca acest element să fie îndepărtat din
toate ediţiile viitoare ale cărţii."
Conducerea Bisericii susţinuse că Biserica ar fi primit solia neprihănirii prin credinţă.
Fraţii Wieland şi Short, în memorialul lor din 1950, susţinuseră contrariul. Iar cartea fratelui
 140

Froom apăruse în 1971 pentru a confirma poziţia conducerii Bisericii şi a cere pocăinţă lui
Wieland şi Short (fără a fi menţionaţi pe nume), cu atât mai mult cu cât în urma alarmei trase
de ei se deschisese focul disputelor. Acum, în 1976, conducerea Bisericii îşi recunoştea public
greşeala – ceea ce, trebuie să recunoaştem, este o atitudine excelentă. Împreună cu apelul din
1973 şi mesajul din 1974, Declaraţia de la Palmdale reprezintă un document deosebit de
valoros, care a inaugurat o eră a pocăinţei faţă de Dumnezeu cu privire la atitudinea faţă de
doctrina neprihănirii prin credinţă.
Totuşi, drama nu s-a încheiat în aprilie 1976. La Palmdale s-a stabilit, în principiu, că
neprihănirea prin credinţă n-a fost întrupată în experienţa Bisericii în perioada 1888 - 1976 şi
s-a subliniat necesitatea acestei experienţe. Ce s-o fi discutat despre doctrină, despre teoria
neprihănirii prin credinţă, ar fi interesant să ştim, deoarece ambele părţi s-au întors de la
Palmdale fiecare cu sentimentul că poziţia ei triumfase.
Ford s-a întors în Australia cu convingerea că se stabilise o dată pentru totdeauna că
neprihănirea prin credinţă înseamnă numai îndreptăţire şi că se făcuseră concesii teoriei lui.
Cu privire la problema naturii umane a lui Isus, se pare că i se dăduse dreptate, sau cel puţin
rămăsese deschisă discuţia. După un timp, nu era clar câţi dintre fraţii de la Review ar părea
să dea dreptate lui Ford, dar el era convins că ideile sale triumfaseră la Palmdale. Într-o
cuvântare ţinută apoi la Avondale (18 mai 1976), el spunea:
„Este un lucru minunat că recent, în America, noi am putut face o declaraţie ca aceasta pentru prima
dată în istoria noastră, un lucru minunat."
Cum a putut fi înţeles, acelaşi lucru, în mod atât de diferit opus, de ambele părţi? Într-
un articol din 1976 al revistei noastre din Australia, fratele Ray Martin arăta că dezbaterea a
continuat printre fraţii din Australia. Unii fraţi, auzind că poziţia lui Ford ar fi căpătat mai
multă încredere din partea fraţilor din America, au interpretat noua direcţie ca pe o distrugere
a poziţiei adventiste istorice, ca pe o „apostazie Omega”, aşa cum avertizase cândva Ellen
White. Alţi fraţi, dimpotrivă, erau fascinaţi de predicile şi scrierile lui Ford, având părerea că
acesta ar fi începutul acelui adevăr care va lumina pământul (Apoc.18,1), că adventismul
tradiţional a îmbătrânit şi şi-a trăit traiul. Ford, dimpotrivă, vedea „apostazia Omega” în
accentuarea desăvârşirii în Biserică şi în legalismul care se opunea soliei îndreptăţirii.
Înţelegând că disputa nu era încheiată şi că noua direcţie este destul de primejdioasă,
conducerea Bisericii şi-a reafirmat poziţia în nişte articole publicate în Review. Preşedintele
Pierson şi editorul principal Kenneth Wood s-au declarat oficial în opoziţie cu învăţătura lui
Ford, indicând spre ceea ce se stabilise de comun acord în Comentariul Biblic AZS şi în
Declaraţia Palmdale, care vorbeşte despre experienţa îndreptăţirii. Wood arăta că aceia care
accentuează mai mult sfinţirea şi partea umană în cadrul acestei cooperări, cred că păcătoşii
pot fi transformaţi şi nu numai iertaţi:
„Noi credem că este important să înţelegem că Evanghelia nu este doar o anunţare a ceea ce a făcut
Christos în trecut pentru a mântui lumea, ci şi o anunţare a ceea ce doreşte şi poate Christos să facă în
prezent. Ea nu este doar o anunţare a Betleemului şi a Calvarului ci o anunţare a unui Mântuitor viu,
care poate „să mântuiască în chip desăvârşit" (Ev.7,35), să ne mântuiască nu numai de penalitatea
păcatului ci şi de puterea păcatului (Tit.2,11-14), un Mântuitor care nu numai că ne iartă, dar ne şi
curăţeşte de păcat (lloan 1,9), un Mântuitor care poate să ne păzească să nu cădem în ispită (Iuda 24),
un Mântuitor care slujeşte în favoarea noastră în Sanctuarul ceresc (Ev.8,1.2)."
Sub titlul „Ce este neprihănirea prin credinţă”, Preşedintele Pierson a publicat în
Ministry (feb. 1977) un articol în care se referea la cuvintele din SDABC 1085 şi spunea:
„Din aceste cuvinte reiese clar că Biserica adventistă de ziua a şaptea acceptă cele două faze (aspecte)
sau cei doi paşi în experienţa neprihănirii prin credinţă. Una este o experienţă instantanee
(îndreptăţirea) şi este neprihănirea lui Isus atribuită... şi ea ne aduce pace şi bucurie în Isus... A doua
este o experienţă de o viaţă întreagă a creştinului... "
 141

Până acum, mulţi nu fuseseră conştienţi de această divizare teologică. Dar după 1976
au început să treacă în mod conştient de o parte sau alta. Controversa a ajuns la o nouă
tensiune în 1977 când s-a publicat ciclul de studii biblice pentru şcoala de sabat pe trimestrul
II, lecţii folosite simultan în toată lumea, cu titlul Isus, Omul Model. Studiile acestea fuseseră
concepute de fratele Herbert Douglass şi conţineau idei biblice interesante despre viaţa de
biruinţă a Mântuitorului. Lecţiunile arătau că Christos S-a dezbrăcat de prerogativele Sale
divine, venind în trup; că El este un model, un exemplu desăvârşit şi nu doar o ţintă ideală, de
orientare vagă; că Isus a fost în mod desăvârşit om ca şi noi, moştenind şi suportând până la
capăt o carne păcătoasă comună tuturor oamenilor; că Evanghelia, afară de vestea iertării prin
jertfa Sa ispăşitoare, constă în aceea că El a biruit păcatul, dovedind că şi noi putem birui, prin
credinţa în El, asemenea Lui.
Când studiile biblice au ajuns la nivelele locale, la diviziuni şi mai departe, s-au
produs tulburări. M. C. Townend, Directorul Şcolii de Sabat pentru Diviziunea Australia,
scria lui Pierson că studiile acestea nu pot fi acceptate. Preşedintele Pierson a răspuns:
„Eu am trecut personal prin aceste lecţii, zilele acestea şi am primit o binecuvântare din gândurile
prezentate... "
Teologii Diviziunii Australia au căutat să oprească publicarea acestor studii biblice.
Dar preşedintele Conferinţei Generale i-a avertizat că îşi agravează singuri situaţia. Lecţiunile
au fost publicate, în cele din urmă, dar a sosit o nouă serie de obiecţiuni din partea unor
teologi, pastori şi laici. O scrisoare semnată Victor Kluzit, cerea Conferinţei Generale să se
pocăiască de această erezie şi să primească bătăile lui Isus la uşa laodiceenilor, deoarece
Conferinţa Generală a tăgăduit pe Christos. Numai că, noul Christos care era predicat acum de
adventiştii „evanghelici”, părea mai degrabă altcineva, aşa cum întrezărise Wieland mai
demult.
Cu aceeaşi ocazie, Richard Neiss, autorul broşurii Siguranţa mântuirii şi-a exprimat
temerile faţă de introducerea „ereziei” prin lecţiunile şcolii de sabat, arătând că unele vederi
ale fratelui Douglass sunt vecine cu blasfemia. Un pastor australian, Max Hatton, se plângea
în acelaşi timp că lecţiuniîe nu sunt cu adevărat protestante.
În acelaşi an 1977 a apărut cartea Isus – măsura umanităţii, scrisă de Herbert Douglass
şi Leo Van Dolson, în care, după ce este prezentată dumnezeirea şi autoexistenţa lui Christos,
se subliniază natura Sa umană aşa cum a luat-o asupra Sa, în starea omului căzut în păcat.
Biruinţa lui Christos, care prin legătura cu Tatăl a arătat că se poate trăi în mod absolut fără
păcat într-o carne păcătoasă, arată că Dumnezeu poate şi vrea să ne dea biruinţă completă.
Brinsmead a ripostat acestor idei cu afirmaţia că „o altă mască a falsei religii este
mântuirea prin imitarea lui Christos”. Se plângea că în teologia imitaţiei se pune accentul pe
Christos ca om nu ca Dumnezeu-om.
In acelaşi culminant an 1977, a apărut şi cartea lui Geoffrey I. Paxton The Shaking of
Adventism, o dezvoltare a tezei sale doctorale. Cartea este o examinare istorică a doctrinei
neprihănirii prin credinţă în Biserica AZS. Paxton a fost un teolog anglican care a comparat
doctrina AZS despre neprihănire cu doctrina Reformei Protestante, deoarece AZS se pretind
adevăraţii urmaşi ai Reformei. El a prezentat corect istoria adventistă, arătându-şi aprecierea
faţă de diverse aspecte ale istoriei şi doctrinei noastre, dar în final a insistat că singurii
adventişti consecvenţi faţă de angajamentul de a continua Reforma ar fi Brinsmead şi Ford.
Teologia adventistă tradiţională despre neprihănirea prin credinţă a fost considerată de Paxton
drept romano-catolică, iar negarea „păcatului originar" i se pare a fi principala eroare a AZS.
Paxton este omul care, împreună cu Brinsmead şi Ford a militat pentru noua
„evanghelie” proclamată printre adventişti. El şi-a publicat cartea în America, dar nu a fost de
loc un spectator dezinteresat. Deşi cleric anglican, participa la seminariile lui Brinsmead, era
şi editor colaborator la revistele acestuia (Verdict şi Present Truth). Paxton îşi justifica titlul
cărţii sale cu binecunoscutele cuvinte ale Ellenei White, care spunea că solia Martorului
 142

Credincios (deci solia neprihănirii prin credinţă) va cauza o zguduire printre adventişti. Cartea
este scrisă cu destulă amabilitate şi apreciere faţă de adventişti, doar ici şi colo ironizează vreo
tendinţă tradiţională, în special ţine partea lui Brinsmead şi a lui Ford. Faţă de Ellen White nu
ia nici o atitudine, mărginindu-se la următoarea declaraţie:
„Cititorul s-ar mira, poate, de ce nu am pus în valoare opera Ellenei White asupra acestui subiect, dar
m-am gândit că este cel mai bine să mă limitez la felul cum corpul general al Mişcării a mânuit
Evanghelia Reformei în America de Nord şi Australia. În afară de aceasta, mi-a devenit clar că AZS
sunt împărţiţi cu privire la felul în care ar trebui să citească opera doamnei White asupra acestui
subiect... De ce aş încerca eu să explic un asemenea domeniu controversat, când ei înşişi nu sunt în
armonie cu privire la aceasta?... Pentru un protestant neadventist, faptele cu privire la felul în care AZS
tratează Evanghelia azi trebuie să vorbească în favoarea lor. Este de datoria adventiştilor să hotărască
dacă felul în care ei au vorbit despre Evanghelie se potriveşte sau nu, cu doamna White."
Este important de menţionat că Paxton, chiar dacă ia partea unei facţiuni AZS
evanghelice, recunoaşte că adventismul nu este un legalism:
„Orice am crede despre punctele lor ‘distinctive’, trebuie să recunoaştem mişcarea ca fiind creştină
(urmează o înşirare a punctelor comune - n.n.). Unii spun că AZS cred că se mântuiesc prin ţinerea
sabatului. Dar eu n-am auzit aşa ceva între ei. AZS nu cred că sunt primiţi de Dumnezeu pentru aceasta,
mai mult decât pentru faptul că practică monogamia."
După ce trece în revistă istoria adventistă văzută din perspectiva Conferinţei de la
Minneapolis, intitulând atât de sugestiv un apendice: „1888, un ţepuş în trupul Bisericii",
Paxton evocă glasul reformatorilor (Luther, Calvin, etc.) şi al Confesiunilor protestante care
vorbesc în acord cu teoria agitată de Ford, Brinsmead, etc. Comparând vocea Reformei cu
aceea a Conciliului din Trent (baza doctrinei romano-catolice actuale), Paxton încearcă să
arate că doctrina tradiţională adventistă despre neprihănirea prin credinţă este de esenţă
romano-catolică, şi că Brinsmead, Ford şi ceilalţi adventişti „evanghelici” reprezintă
adevărata solie a îndreptăţirii vestită de reformatori.
În esenţă, Paxton arată că Reformaţa a proclamat o îndreptăţire pur exterioară, o
dreptate atribuită, o „indulgenţă gratuită”, subliniind că îndreptăţit nu înseamnă „făcut drept"
ci numai „socotit drept" şi că Roma susţine că îndreptăţirea înseamnă naştere din nou sau
iertare plus înnoire (sfinţire).
Dar Paxton uită să spună cum învăţa şi cum practica Roma atât „iertarea" cât şi „harul
revărsat" în om, supunându-le în întregime, pe amândouă, unei agenţii omeneşti şi făcând din
harul lui Dumnezeu un obiect comercial. De asemenea, reformatorii n-au fost atât de
categorici ca sinoadele protestante de mai târziu, care au fixat nişte concepţii biblice care abia
începuseră să se ivească şi să se dezvolte.
AZS nu cred că reformatorii au înţeles perfect problema centrală a Reformei;
Dumnezeu i-a folosit împotriva rătăcirii romane, care este cu atât mai periculoasă cu cât pare
mai corectă în litera doctrinală. Însă chiar teologi protestanţi îşi dau seama că, deşi mesajul lui
Luther era o reaccentuare a doctrinei lui Pavel, ea nu este în totul ca a lui Pavel. De exemplu,
istoricul Williston Walker (1860-1922), afirmă că, dacă pentru Pavel, creştinul este, în primul
rând o fiinţă morală, reînnoită, pentru Luther el este înainte de toate un păcătos iertat. Însă atât
Luther, cât şi Pavel, descriu mântuirea ca pe o relaţie directă şi personală cu Dumnezeu,
căruia I se datorează totul.
Paxton arată că poziţia reformatorilor ar fi fost aceea că mântuirea o datorăm exclusiv
îndreptăţirii lui Christos, Dumnezeul - Om care S-a jertfit la Calvar, care a trăit pe pământ şi
nu locuirii lui Christos în noi prin Spiritul Sfânt (iată aici marea lipsă a creştinătăţii moderne,
laodiceene, care refuză ideea unui Christos locuind în interior, mulţumindu-se cu un Christos
afară, dincolo de uşă.). De asemenea, el susţine că neprihănirea prin credinţă are ca instrument
numai credinţa şi nu admite o neprihănire care însoţeşte credinţa sau urmează credinţa. Cu
alte cuvinte, protestantismul nu acceptă prin credinţă o neprihănire împărtăşită în mod real
 143

prin Duhul Sfânt, ci una pur exterioară, juridică, în timp ce Pavel vorbeşte și despre o
îndreptăţire prin Duhul Sfânt (1Cor. 6,11; Rom.5,19; 6,14; 8,2-4). Cum era de aşteptat,
Paxton se năpusteşte apoi asupra ideii de desăvârşire în viaţa aceasta, aducând dovezi din
diverse confesiuni protestante.
După o prezentare a istoriei doctrinei îndreptăţirii în Biserica adventistă de ziua a
şaptea, Paxton încheie cu câteva aprecieri critice asupra adventismului. El laudă adventismul
de ziua a şaptea ca fiind o mişcare uimitor de bine dezvoltată dintr-un mic grup care a
supravieţuit marelui naufragiu din 1844. El arată că AZS privesc cu deosebită seriozitate
misiunea lor şi sunt zeloşi pentru legea lui Dumnezeu. Dar, fireşte că el vede şi lipsuri la AZS:
par izolaţionişti și exclusiviști, purtându-se uneori ca şi cum ar fi singurii creștini din lumea
aceasta. Alt defect ar fi triumfalismul, credinţa că Biserica, reprezentată prin delegaţi în
marele Congres al Conferinţei Generale în sesiuni, este cea mai înaltă autoritate a lui
Dumnezeu pe pământ. (Contextul acestei afirmații însă nu este întreaga lume, ci Biserica
noastră, și nu în sens absolut. Nu pretindem că sesiunea CG ar fi autoritatea supremă a lui
Dumnezeu pentru toate bisericile și instituțiile lumii. Paxton mai adaugă că noi am avea o
nejustificată teamă de antinomianism, ceea ce ne împinge în extrema cealaltă, în legalism.
În sfârşit, ultimul nostru defect ar fi acela că noi încercăm să potolim orice controversă
teologică cu scrierile E. G. White, în timp ce ea spunea că orice dispută teologică să fie
rezolvată cu Biblia. Paxton spune că ne folosim mult de compilaţii din scrierile E. G. White
care sunt scoase din context, etc. şi că, în realitate, noi punem cărţile ei mai înainte şi mai
presus de Biblie, de aceea nu vom putea influenţa pe protestanţi. Se pare că observația este
corectă. Criticile lui Paxton merită atenţie. Întotdeauna au existat între noi asemenea
primejdii, ca şi opusul lor.
Paxton nu s-a oprit la răspândirea acestei cărţi în lumea protestantă. Prin 1978 a ţinut o
serie de predici în Biserica AZS din Washington DC, inaugurând astfel, intrarea sa pe terenul
controversei teologice adventiste din SUA. Timp de o lună a făcut un turneu misionar ţinând
predici în principalele centre adventiste americane. În Australia, cutreierase deja unele biserici
AZS, predicând solia lui Brinsmead şi a lui Ford şi înfierându-1 pe Douglass ca eretic
(deoarece susţine posibilitatea desăvârşirii morale şi natura păcătoasă luată prin naştere de
către Christos). Paxton, vizitase în Australia unele seminare unde fusese bine primit în calitate
de colaborator la revista lui Brinsmead. El a întocmit un chestionar pentru a sonda opiniile
elevilor şi 1-a aplicat în 11 şcoli adventiste, printre care şi în Universitatea Andrews din SUA.
Chestionarul său conţinea următoarele puncte sub întrebarea a şasea:
„Acceptarea" mea la judecata finală se întemeiază pe:
a) caracterul meu
b) caracterul lucrat de către Christos în mine
c) iertarea păcatelor
Un procent de 66% dintre studenţii de la Andrews au subliniat varianta b), ceea ce n-a
plăcut lui Paxton. Având în vedere importanţa subiectului şi faptului că cele două aspecte ale
neprihănirii prin credinţă pot fi diferit accentuate şi au fost privite în mod diferit în cursul
controversei, redăm mai jos câteva declaraţii ale teologilor noştri.
Citând cuvintele Ellenei White din ST 1874, fratele Pierson spunea:
„Noi depindem de Christos, mai întâi pentru îndreptăţire de ofensele din trecut şi apoi pentru harul prin
care să aducem ascultare acceptabilă faţă de legea cea sfântă, în viitor."
Fraţii J. W. McFarland şi J. R. Spangler (preşedintele Asociaţiei Pastorale şi redactor
la Ministry), într-o scriere intitulată De ce poţi pierde ceea ce nu foloseşti scriau:
„Îndreptăţirea şterge tabloul negru al trecutului, sfinţirea pictează un splendid tablou pentru viitor;
îndreptăţirea curăţeşte raportul, sfinţirea ţine un raport curat... Sfinţirea, ca şi îndreptăţirea, este acţiunea
lui Christos în viaţa mea... "
 144

Kenneth Wood, redactorul de la Review, în articolul „Gata de nuntă” exprimă aceleaşi

idei, iar G. McCready Price (profesor de ştiinţe naturale şi scriitor, mare apologet al
creaţionismului) declara într-un articol:
„Noi auzim mult despre primirea neprihănirii lui Christos, dar aproape întotdeauna se face referire la
aceea atribuită. Este foarte importantă, pentru început, dar există o stare mai înaltă de atins." (RH 1 ian.
1976)
Un alt autor, Don Hawley, scria:
„Cu trecerea timpului, ar trebui să punem mai puţin accent pe neprihănirea lui Christos atribuită şi să
posedăm, în realitate, tot mai mult din neprihănirea Sa împărtăşită. "
Aceste declaraţii sunt însă deplasate, deoarece nu va fi niciodată un timp în care să
avem nevoie de mai puţină îndreptăţire decât de sfinţire. Chiar când vom fi desăvârşiţi (ceea
ce numai Dumnezeu poate evalua), nu ne vom putea încrede în altceva decât în îndreptăţirea
lui Christos (neprihănirea Lui atribuită nouă). Cele două aspecte ale neprihănirii divine
acordate nouă, trebuie accentuate la fel de mult, fără a căuta să subliniem vreuna în
defavoarea celeilalte. Dar, dintr-un punct de vedere, ca o compensare a tendinţei spre
îndreptăţirea goală, declaraţia fratelui Hawley poate fi înțeleasă ca fiind polemică, ca şi aceea
a lui Arnold Wallenkampf din RH 9 sept. 1971, în articolul „Salvat numai prin har”:
,,Harul păstrător este superior harului iertător şi trebuie să ajungem să trăim fără harul iertător."
In opoziţie cu aceştia, Desmond Ford, în cartea sa din 1975, zicea pe bună dreptate:
„Îndreptăţirea este baza vieţii sfinte a credinciosului şi ochii creştinului trebuie să fie aţintiţi asupra
acestui fapt."
Pentru Ford, a crede într-un Christos care locuiește permanent în suflet, înseamnă a-ţi
concentra privirea la tine însuţi, sau aşa cum se exprimă într-un loc, înseamnă a te concentra
„asupra propriului buric" (asemenea isihaştilor). O declaraţie interesantă este și aceea a lui J.
W. Lehman, pastorul marii comunităţi Campus Hill din Loma Linda, într-o serie de prelegeri
pe tema „Ce este neprihănirea?", ţinute în 1975. După ce atacă pelagianismul (teoria lui
Pelagius din sec. V care susţinea că harul lui Dumnezeu este acordat aceluia care face primul
pas în direcţia binelui), fratele Lehman spunea că: „Neprihănirea este dragostea divină
vărsată în inima credinciosului". Iar într-o predică intitulată „Cealtă jumătate a iertării”
avansa o idee pe cât de îndrăzneaţă, pe atât de interesantă: iertarea cuprinde nu numai
înlăturarea condamnării, ci şi a fi făcut neprihănit. Despre neprihănirea pe care o „dă
Dumnezeu fără Lege” din Rom.3,21, Lehman susţinea că este neprihănirea iubirii lui
Dumnezeu împărtăşită. Fratele Neal Wilson (pe atunci vice-preşedinte), plăcut impresionat de
predicile lui Lehman, a mărit această perspectivă, publicând o broşură în care relata studiile
făcute de fratele Lehman.
Erwin Gane arăta că:
„Neprihănirea credinciosului este o neprihănire străină lui, fiindcă vine din afară. Dar, odată ce-i este
acordată, ea este în aceeaşi măsură a credinciosului ca şi a lui Christos. Aceasta îl califică imediat
pentru cer. Aceasta este naşterea din nou din Ioan 3,5 şi Tit 3,5-6. Ea aparţine credinciosului atâta timp
cât el permite lui Isus să domnească peste eL "
De asemenea, Gane spunea că la 1888 Waggoner arătase îndreptăţirea ca fiind
lucrarea Spiritului Sfânt în inimă şi că fratele Daniells care intenţionase să reînvie solia de la
1888, văzuse îndreptăţirea ca pe o experienţă vitală în care trebuie să intrăm.
Hans LaRondelle, arăta, în cadrul acestei largi dispute, că în Gal. 2,20 („Am fost
răstignit împreună cu Christos…”) Pavel se fereşte de conceptul numai-îndreptăţirii. Roy
Allan Anderson arăta că neprihănirea prin credinţă este bunătatea lui Isus în noi. Herbert
Douglass, în articolul „Dumnezeu nu face jocuri de cuvinte” (Ministry, oct. 1974), vorbea
despre ultima generaţie, a biruitorilor:
 145

„...ei vor demonstra lumii că omul nu are nevoie să rămână păcătos, că omul poate atinge o experienţă
fără păcat, prin aceeaşi credinţă pe care a exercitat-o Isus, adică neprihănirea prin credinţă. Invitaţia
adventiştilor către lume este să vină şi să vadă...”
„Aceasta este evanghelia care va fi predicată în toată lumea, ca mărturie la toate neamurile şi apoi va
veni sfârşitul...”
„Îndreptăţirea caracterului lui Dumnezeu n-a fost făcută în mod complet prin viaţa şi moartea lui
Christos. El a făcut începutul necesar, dar încheierea, o va face ultima generaţie de adventişti... "
„De aceea El nu trebuie considerat doar ca o stea polară, o călăuză bună, şi o ţintă ce nu poate fi atinsă.
El nu este un supraom ce nu poate fi reprodus. El este un model de lucru, un exemplu relevant pentru
noi toţi."
Dacă această imitaţie (a fi ca Isus), despre care vorbea Douglass, este doar o
reflectare a neprihănirii lui Isus, o experienţă a biruinţei asupra păcatului, există
temeiuri biblice să spunem că ea este nu doar posibilă, ci este un imperativ pentru
credincioşii din toate timpurile. Dar dacă cineva îşi imaginează că poate fi egalat
Modelul, nu ştie ce înseamnă neprihănirea lui Isus, care nu numai că a trăit întotdeauna,
toată viaţa fără păcat, ci a manifestat o supunere faţă de planurile lui Dumnezeu şi o
dăruire pentru alţii la gradul infinit, aşa cum nimeni nu a făcut-o vreodată şi nici nu a
fost chemat s-o facă. Neprihănirea lui Isus este unică, deoarece o egalează pe a lui
Dumnezeu. Ceea ce se aşteaptă de la noi este să acceptăm în favoarea noastră şi în viaţa
noastră această Neprihănire, adică pe Isus Însuşi, prin Duhul Său. Dar spre deosebire de
Isus, noi vom avea întotdeauna nevoie de imputarea perfecţiunii Lui, care să acopere
„perfecţiunea” noastră.
Scrierile lui Morris Veden îl urmează pe Douglass, cu excepţia accentuării naturii
păcătoase moştenite de Isus.
Collin şi Russel Standish, în scrierile lor, s-au arătat alarmaţi de fenomenul
Brinsmead – Ford şi au scos în evidenţă primejdiile noii teologii, care subminează
doctrina despre natura umană păcătoasă moştenită de Isus, desăvârşirea prin credinţă,
biruinţa finală a ultimei generaţii şi, părăsirea omului cel vechi la naşterea din nou.
Despre „noul adventism”, ei spun că nu este nici adventism şi nici nou. Se pare că mulţi
fac confuzie între păstrarea naturii păcătoase şi păstrarea dispoziţiei păcătoase, între a
avea „carne păcătoasă” şi a avea „inimă (minte) păcătoasă”.
Pe de altă parte, Desmond Ford nu respingea ideea de desăvârşire, dar el spunea
că păcătosul care crede este desăvârşit în Christos chiar acum, că prin credinţă în
ispăşirea lui Christos, credinciosul este perfect la fiecare pas. Ford crede că viaţa creştină
este o luptă între cele două naturi, în care firea spirituală nu poate birui, fiindcă deşi
caracterul lui Christos este ţinta zilnică, noi n-o putem ajunge în viaţa aceasta. Pentru
Ford, desăvârşirea creştină este „maturitate”, dezvoltarea unui caracter creştin, dar nu
viaţă fără păcat. Trebuie să recunoaştem că, cel puţin din acest punct de vedere,
adventiștii de astăzi suntem mai fordişti decât credem.
În anul 1978, Desmond Ford şi-a publicat faimosul comentariu la cartea lui
Daniel, a cărui prefaţă a fost scrisă de F. F. Bruce. Deşi este publicat de o editură
neadventistă şi prefaţat de o asemenea personalitate a lumii evanghelice, comentariul
lui Ford este clasic adventist în toate punctele esenţiale. Este bogat în exegeză şi
observaţii spirituale, precum şi în bibliografie. În multe privinţe, comentariul lui Ford
este mai profund, mai serios şi mai documentat decât tot ce s-a scris înainte de el. În
unele privinţe, Ford este chiar mai tradiţional decât unii interpreţi tradiţionali,20 deși are

20 De exemplu, simbolul „fier amestecat cu lut” din Daniel 2 este, în interpretarea sa, alianţa dintre
stat şi biserică din timpul lui Constantin şi până în zilele noastre, aşa cum crezuseră Wycliff, Gaussen, Ellen
White, Ephraim Huit, Alfred Vaucher, etc.
 146

și poziții diferite de interpreții AZS anteriori. În comentariul său, Ford susţine cu tărie
principiul zi-an, precum şi începutul curăţirii Sanctuarului în 1844.
Dr. Bruce, în prefaţa cărţii lui Ford, ni se adresează, foarte semnificativ:
„Chiar într-un pasaj ce pare neobişnuit pentru aşa ceva, cum este profeţia celor 70 de săptămâni, el
descoperă Evanghelia harului fără plată, vestea cea bună a unei mântuiri obiective istorice, împlinite —
şi eu cred că el are dreptate, citind astfel sensul plenar al versetului. Fiindcă el accentuează această notă
atât de evanghelică, nu mă mai preocupă atât de mult anumite aspecte ale interpretării lui, care diferă de
a mea, sau că sentimentele mele faţă de ecumenişti, harismatici şi faţă de iubiţii noştri fraţi de
confesiune romano-catolică sunt mai pozitive decât par să fie ale sale. Evanghelia pe care el o proclamă
este evanghelia pe care eu o recunosc; să dea Dumnezeu ca ea să continue a se răspândi şi să triumfe!”
Trist este că, în jurul anilor 1980, dr. Ford s-a identificat complet cu sentimentele şi
gândirea teologilor evanghelici, ducând consecvent, până la ultimele consecințe, conceptul
mântuirii prin numai-îndreptățire, o evanghelie care desfiinţează ideea de Judecată. După
1980, Ford a luat o poziţie hipercritică şi tot mai deviantă faţă de interpretările adventiste pe
care el însuşi le susţinuse cu onestitate şi cu talent în anii ‘60-’80. La scurt timp după
publicarea comentariului său la Daniel, Ford a respins decisiv principiul zi-an, şi a devenit tot
mai criticos şi mai confuz cu privire la Judecată, la Daniel 8,14 etc. Poziţia sa a devenit tot
mai asemănătoare cu a lui Albion F. Ballenger de la începutul secolului, pe care Ford îl
admira. Atitudinea sa tot mai critică faţă de adventismul tradiţional şi faţă de Biserică, au
făcut necesară o nouă întâlnire americană a administratorilor şi teologilor AZS, care a avut loc
la Glacier View, în California, 1980.
Un număr special al revistei Ministry din 1980 a publicat (pe scurt) toate dezbaterile
care au avut loc la Glacier View. Desmond Ford a fost prezent împreună cu soţia sa, Gillian
Ford, care este şi colaboratoarea sa. Ea a scris, între altele, pe tema naturii umane perfecte
moştenită de Isus. La Glacier View a devenit cât se poate de evident că ideile doctorului Ford
erau diferite de concepţia tradiţională a Bisericii cu privire la Daniel 8,14 şi Evrei 9, şi cu
privire la neprihănirea prin credinţă, deși au fost și unii teologi înclinați să-i dea dreptate, cel
puțin în parte. În diverse aspecte, Ford se diferenţia categoric de Ellen White şi de teologii
adventişti, deși nu respingea autoritatea Spiritului Profetic.
Desmond Ford şi-a expus în scris poziţia sa, într-un manuscris de 700 pagini tipărite,
în care submina sistematic poziţia adventistă cu privire la cele două faze ale slujbei Domnului
Christos din Sanctuarul ceresc. Ford apreciază poziţia lui Ballenger şi Fletcher, lăudându-i ca
pe nişte oameni care ar fi apărat poziţia protestantă (Sola Scriptura) în comparație du teologii
AZS, care aşează practic scrierile E. G. White sau doctrina pionierilor mai presus de Biblie.
Observaţia nu este nouă şi uneori pare corectă. Ellen White şi pionierii susţinuseră că orice
doctrină trebuie apărată doar cu Scriptura. Dar în această privinţă, Ford depăşise inclusiv
acele afirmaţii biblice pe care este construit adventismul istoric, iar Sola Scriptura a devenit
un slogan protestant cu semnificaţia „numai ortodoxia protestantă”, „numai evanghelia
evanghelică”, „numai exegeza atestată de marii teologi protestaţi”.
Ford a devenit astfel dominat excesiv de prestigiul teologiei protestante. La Glacier
View, din nefericire a luat o poziţie care imita pe Luther („aici stau, nu pot altfel”). Deoarece
teologii adventişti recunosc în general că unele din problemele discutate sunt destul de
dificile, şi pentru că Ford rămăsese loial faţă de principalele poziţii AZS, şi de asemenea,
urmărind câştigarea lui şi împiedicarea unei mişcări de separare, liderii Conferinţei Generale
nu i-au cerut o retractare a teoriilor lui, sub ameninţarea excluderii, ci i-au cerut o atitudine de
minimă înţelepciune: să nu declare că poziţia sa reprezintă o concluzie finală, ci doar o
înţelegere actuală; şi că este încă în studiu asupra acestor probleme (Conferinţa Generală îi
pusese la dispoziţie, înainte de aceasta, timp şi material literar, pentru a-şi verifica teoria în
lumina teologiei Bisericii).
 147

Teologii Bisericii au răspuns obiecţiunilor şi criticilor lui Ford cu diverse argumente,

după cum s-a priceput fiecare, în mod satisfăcător (pentru noi – mai puţin pentru el). Trebuie
să spunem însă, că unele obiecţii ale lui Ford, sau interpretări propuse, care sunt acceptate şi
de alţi teologi AZS, merită mai multă atenţie. Şi nu toate răspunsurile din partea Bisericii au
fost satisfăcătoare. Unele au fost chiar ciudate. Ford a fost rugat să nu dea naştere la o schismă
în Biserică şi să ia o poziţie înţeleaptă, nu una categorică, finală. El a promis că nu va cauza o
schismă şi nu va urmări distrugerea Bisericii, dar conştiinţa sa nu-i permite să mai susţină
altceva decât concluziile finale pe care le-a scos din Biblie.
Ultima întâlnire a fost mai restrânsă. Neal Wilson (noul Preşedinte CG), împreună cu
alţi câţiva lideri, au avut o discuţie mai apropiată cu Desmond Ford şi cu soţia sa şi s-au rugat
împreună cu ei. Întrucât Ford nu a renunțat la opiniile personale, a fost destituit ca pastor și
profesor al Bisericii, la cererea președintelui Diviziunii Australasia. Totuşi, calitatea de
membru i-a rămas.
Ca urmare a acestei crize, teologia adventistă a devenit mai efervescentă, mai atentă,
mai cercetătoare şi tot mai mulţi oameni, predicatori sau laici s-au apucat mai serios de studiu,
asemenea bereenilor. Pe de altă parte, nu puţini dintre laici, studenţi, sau angajaţii Bisericii și-
au însușit mai mult sau mai puțin gândirea lui Ford. Revista Euangelica, editată de Ford,
circulă printre AZS, ca şi cărţile sale mai vechi, care sunt foarte bune ca mesaj şi scrise într-un
stil atrăgător. Ford a fost preocupat sincer de toate aspectele adventismului, de la doctrina
despre sănătate, până la apărarea Sabatului şi a creaţionismului. La scurt timp după
comentariul la Daniel, a publicat un comentariu la Apocalipsă (Crisis, în trei volume).
Putem spune că din punct de vedere al istoriei teologiei Bisericii, anul 1980, cu
provocarea fordistă şi cu sesiunea Conferinţei Generale de la Dallas, constituie un criteriu de
periodizare. Adventismul de astăzi trăieşte în era de după 1980. La Dallas au fost
reprezentanţi din 190 de ţări, delegaţi din partea câmpului mondial care la data aceea număra
peste 3.300.000 membri. În cinci ani de la Conferinţa Generală din Viena (1975), numărul
membrilor crescuse mult, în aşa măsură încât în 1979 se botezau, în medie, 1000 de suflete pe
zi. Delegaţii au ales ca preşedinte pe Neal Wilson, care încă din 1978 înlocuise pe Robert
Pierson (retras din motive de sănătate).
Conferinţa a analizat nevoile generale ale lucrării, deficienţele şi victoriile,
reafirmându-şi încrederea în doctrinele speciale predicate de-a lungul timpului, îndemnând la
consacrarea deplină, pentru ca Spiritul Sfânt să ne poată folosi în încheierea grabnică a
lucrării Sale pe pământ. Au fost puse ţinte misionare şi mai înalte, au fost făcute reorganizări.
În ce măsură viitorul teologiei noastre ne va feri de evangheliile false şi ne va ajuta să urmăm
evanghelia veşnică (Apoc. 14, 6)? Noi credem încă şi aşteptăm.
 148

Ultimii ani (1980-1988)

Ultimii ani ai secolului pribegiei noastre prin deşertul acestei lumi, au fost martorii
unor schimbări spectaculoase în lume şi ai unor primejdii devenite tot mai evidente. În 1982,
de exemplu, revista americană Special Alert, organ de presă al unei organizaţii duminicaliste
interconfesionale, a început să publice că Adventiştii de Ziua a Șaptea sunt vinovaţi de toată
apostazia creştinilor din America, deoarece au încurajat profanarea duminicii. De asemenea,
se spunea că AZS sunt răspunzători şi de dezastrul economic care vine ca o pedeapsă divină
pentru călcarea duminicii. În 1983, conducătorul acestei organizaţii, Robert Fillman, declara
în publicaţia sa că:
- duminica este ziua Domnului, după porunca a patra şi trebuie serbată de creştini şi necreştini fără
deosebire, în mod obligatoriu; (iată un adevărat legalism!)
- sâmbătiştii care insistă ţinerea sâmbetei ca sabat, atrag dizgraţia lui Dumnezeu asupra naţiunii
americane...
- guvernul este responsabil şi nu Biserica, pentru a legifera păzirea duminicii, folosind orice mijloace
pentru a asigura sfinţirea duminicii;
- naţiunea americană trebuie să impună cu stricteţe duminica pentru toţi, inclusiv pentru străinii din
ţară;
- numai sfinţirea duminicii poate garanta religiozitatea oamenilor şi favoarea divină, binecuvântarea lui
Dumnezeu; cauza crizei economice se află în călcarea sabatului duminical; dacă vom merge aşa înainte,
ne vom ruina complet...
Adventiştii nu sunt în neştiinţă cu privire la semnificaţia profetică a unei asemenea
tendinţe care urmăreşte modificarea Constituţiei Federale a SUA în favoarea creştinismului
tradiţional modernizat şi în defavoarea libertăţii de conştiinţă şi a religiei biblice. Poate că nu
întâmplător, această furie a balaurului începea să se dea pe faţă tocmai în momentul când
Biserica pusese la cale o campanie de evanghelizare mondială, numită „O mie de zile de
seceriș,” cu care ocazie au avut loc succese spectaculoase în diverse locuri ale lumii. La
Manilla (Filipine) a avut loc un botez de 1000 suflete într-o zi, iar la Sidney, în 1982 (8
august) s-au botezat peste o mie de suflete într-o zi, de către 40 pastori, iar cu ocazia botezului
s-au mai hotărât încă 220 de persoane ca să ţină sabatul, în aşteptarea botezului. Totodată, pe
lângă aceştia, 550 de persoane au primit studii biblice la domiciliu. Campania din Sidney
(Australia) a fost susţinută de cele 45 comunităţi din oraş şi de pastorii lor. Totuşi, cele din
America Latină şi Africa, par să fie, în continuare, mai favorizate de harul creşterii, datorită
spiritului misionar al laicilor. În septembrie 1982, un nou record a fost înregistrat în Filipine,
ţară preponderent catolică; în două sabate consecutive s-au botezat circa 1500 suflete la
Manilla, în prezenţa a 100 de pastori şi un grup de la Conferinţa Generală, împreună cu fratele
Wilson. Filipinele cuprind două uniuni şi numără aproape 300.000 de membri la o populaţie
de 40.800.000
Dată fiind importanţa acestui câmp misionar, Conferinţa Generală a ţinut Conciliul
anual din 1982 la Manilla. Guvernul Filipinez s-a arătat deosebit de ospitalier. Unul dintre
fraţii conducători a fost invitat să vorbească la televiziune şi a vorbit despre Sabat şi A Doua
Venire. Totodată, fratele Wilson a vizitat pe preşedintele Republicii Filipine, Ferdinand
Marcos. La încheierea vizitei, preşedintele a fost bucuros ca fratele Wilson să înalţe o
rugăciune.
În septembrie 1982 s-a ţinut la Sao Paulo, în Brazilia, un congres al tinerilor adventişti
de ziua a şaptea, cu 22.000 de participanţi.
În 1982 Biserica avea în lume 447 instituţii medicale, 50 case de editură, şi cel mai
important sistem de învăţământ dintre protestanţi, în lume. Contribuţia financiară a membrilor
ajunsese în 1982 la aproape 200 de dolari pe membru, pe plan mondial.
 149

În 1985 s-a ţinut cea mai recentă sesiune a Conferinţei Generale, la New Orleans, în
SUA. Neal Wilson a fost reales președinte. S-au sărbătorit triumfuri misionare ca de obicei, s-
au analizat situaţii organizatorice şi spirituale, s-au pus ţinte misionare şi spirituale.
Referindu-se la libertatea academică, fratele Wilson a expus hotărârea Bisericii de a folosi
această libertate necesară în cercetare, ca şi până atunci, dar fără a face din ea un drept al
promovării neîngrădite a tuturor concepţiilor. A fost mustrată atitudinea celor de la revista
universitară AZS Spectrum, care, în ultima vreme accentuaseră prea mult unele dificultăţi sau
pete albe ale teologiei noastre, fără a susţine cu îndrăzneală punctele clare şi sigure care aduc
certitudine.
Anii 1980-1988 nu au însemnat de loc încetarea disputei precedente. Ford şi adepţii săi
care se numesc „adventişti evanghelici” şi-au continuat drumul. Printr-o corespondenţă cu
Ford am putut înţelege şi mai bine tragedia acestei înstrăinări. Acum el neagă total principiul
zi - an, vede şi în Daniel 9 pe Antioch Epifanes şi cu toate că interpretările sale sunt acum atât
de diferite, susţine că Ellen White, dacă ar trăi astăzi, i-ar da dreptate, că profeţii nu sunt
infailibili: se mai schimbă şi ei cu timpul. Posibil, dar cât de mult se poate schimba şi în ce
privinţe se poate schimba un profet? Şi cât de siguri putem fi pe Biblie, în acest caz, ea fiind o
colecţie de scrieri ale profeţilor?
Iată rezultatul necredinţei în Spiritul Profetic şi al jocului teologic cu neprihănirea prin
credinţă. Ellen White spunea clar că aceia care se complac în îndoieli cu privire la Mărturii îşi
vor pierde şi credinţa în Biblie. Un prieten din SUA mi-a comunicat telefonic între altele că
Brinsmead deja şi-a pierdut credinţa în Dumnezeu. Dumnezeu să se îndure de poporul Său şi
dacă mai este posibil, să întoarcă la sănătatea credinţei pe cei rătăcitori. În timp ce unii ţin tare
la „credinţa dată sfinţilor o dată pentru totdeauna”, alţii se aliază cu ultima mare apostazie.
În ultimii ani, un alt predicator adventist american, Walter Rea, a scris o carte, The
White Lie (Minciuna albă / White) prin care vrea să argumenteze că Ellen White ar fi fost de
fapt, o plagiatoare, mare parte din opera ei fiind confecţionată din furturi literare. În mod
providenţial însă, un jurist catolic, specialist în domeniu literar, analizând scrierile E. G.
White din acest punct de vedere, nu numai că a ajuns la concluzia că Ellen White nu a fost o
adevărată plagiatoare, dar a rămas foarte impresionat de profunzimea spirituală a scrierilor ei.
În timp ce sute şi mii se botează în credinţa adventistă, în timp ce umbrele decretului
duminical ameninţă să acopere orizontul, în timp ce în estul socialist au loc mari prefaceri ce
pregătesc împlinirea profeţiilor, se împlineşte sub ochii noştri profeţia E. G. White, care
spunea: „Stele pe care le-am admirat pentru strălucirea lor, vor apune şi se vor stinge în
întuneric.”
În aceşti ultimi ani au apărut şi lucrări valoroase care nu numai că se opun curentului
„noii teologii", dar reabilitează cu îndrăzneală solia din 1888 şi chiar unele componente
sensibile cum ar fi problema naturii umane „păcătoase" moştenită de Isus. Arthur Leroy
Moore, pastor și profesor AZS, care a servit în Alaska, Africa, New Mexico, a publicat în
1979 cartea sa Theology in Crisis, care face o analiză minuţioasă a neprihănirii prin credinţă în
scrierile Ellenei White, în comparație cu afirmațiile lui Ford. Este o lucrare care merită
studiată de fiecare slujitor al Bisericii. Fratele Moore arată că adventismul de astăzi trebuie să-
şi precizeze clar poziţia, fără compromis, pe care dintre aceste două evanghelii o îmbrăţişează.
În 1985, Dennis Priebe, teolog și evanghelist adventist american, a publicat cartea
Față în față cu Evanghelia reală, în care arată că dificultatea teoretică porneşte de la
neînţelegerea naturii păcatului, după care urmează în mod firesc deosebiri de vederi asupra
păcatului originar, asupra naturii umane a lui Isus şi apoi, vederi tot mai divergente asupra
neprihănirii prin credinţă, desăvârşirii, asupra judecăţii de cercetare, asupra Spiritului Profeţiei
etc.
Controversa asupra naturii umane a lui Christos mai continua în revista Ministry prin
anii 1984-1986, ca dovadă că problema aceasta a rămas neclară. La fel a continuat și mișcarea
 150

de apostazie inaugurată de Desmond Ford. Prin 1982, EUANGELICA publica o listă de circa
100 de pastori şi profesori AZS care părăsiseră adventismul pe motive de conştiinţă. Articolul
se intitula foarte sugestiv, „Exod din adventism”. Printre corifeii acestui trist exod se aflau
Francis Campbel din Africa de Sud, fost preşedinte de Uniune şi editorul AZS norvegian
Aage Rendalen. Nu trebuie să subapreciem această primejdie, deoarece sunt destul de mulţi
dintre noi care gândesc în spiritul „noii teologii", fără nicio legătură cu mișcarea din Australia
și America.
Neglijarea mărturiilor Spiritului Profetic nu pare a fi o atitudine mai bună decât
lepădarea lor directă sau subtilă, iar tăgăduirea curăţirii sanctuarului ceresc de la 1844 nu este
mai rea decât indiferenţa faţă de studierea acestui adevăr central. Dacă mai punem la
socoteală spiritul lumesc într-o dezvoltare tot mai deplină în rândurile Bisericii şi lipsa de
preocupări nobile, altruiste, în special stagnarea sau creşterea înceată a lucrării, în anumite
zone largi ale pământului, dacă adăugăm preocuparea materialistă şi senzuală, neascultarea de
directive divine şi neglijarea gravă a studiului, meditaţiei şi rugăciunii, avem un tablou trist
care arată urgenţa unei treziri profunde şi serioase.
Anul 1988 a adus împlinirea unui secol de la istorica Conferinţă de la Minneapolis. Cu
această ocazie, editura adventistă a scos de sub tipar o nouă ediţie a cărţii lui Waggoner,
Christ and His Righteousness, care nu mai fusese editată de multă vreme, precum şi alte
lucrări. Totodată, Arnold Wallenkampf a publicat cartea Ce trebuie să știm despre 1888? care
tratează problema cam din acelaşi unghi de vedere ca Wieland, subliniind, în final,
răspunderea generaţiei noastre. Referindu-se la o declaraţie a Ellenei White din 1890, în care
ea găsea vina principală de partea pastorilor, Wallenkampf se adresa în continuare, pastorilor,
profesorilor, şi tuturor conducătorilor adventişti cu această răspundere provocatoare, arătând
că solia laodiceană este adresată mai întâi „îngerul Bisericii", adică slujitorilor lui Dumnezeu,
care sunt stelele Bisericii. Şi pentru a întării ideea, fratele arată că a găsit-o în cartea Slujitorii
Evangheliei, pag. 13-14 (engleză). El arată că, dacă slujitorii lui Dumnezeu nu se lasă umpluţi
de lumina de la 1888 pentru a lumina pământul, vor deveni stele căzătoare, aşa cum au
devenit de-a lungul timpului atâţia predicatori AZS.
Accentul pus de Wallenkampf asupra conducătorilor nu este o notă de criticism ieftin,
care se găsește astăzi din belșug, ci reprezintă un adevăr de care administratorii Conferinţei
Generale sunt conştienţi. Observând marile lipsuri chiar la acest nivel, fratele Neal Wilson,
într-o predică din Singapore (7 nov. 1987), vorbind conducătorilor Diviziunii Orientului
Îndepărtat a întrebat, retoric: „Cum poate Biserica să aştepte să se schimbe, dacă
conducătorii ei nu se schimbă?"
Prelegerile săptămânii de rugăciune din 1988 au avut ca temă solia din 1888 şi
primirea ei. Ne pare rău că efectul acestor prelegeri n-a fost pe măsura importanţei
subiectului. Va trebui oare să aşteptăm încă un secol, până în 2088, pentru a medita din
nou asupra lecţiei de la Minneapolis, pentru a ne vindeca de această boală permanentă a
noastră, care este necredinţa şi neascultarea? Decizii mari şi evenimente surprinzătoare
de tot felul, stau ascunse înaintea noastră, în timp ce noi, ca popor, așa cum se vede pe
teren, nu suntem pregătiţi să le facem față. Să lăsăm triumfalismul și laodiceanismul la o
parte şi să recunoaştem că, fără o trezire şi o reformă hotărâte, suntem extrem de slabi şi
neputincioşi.
 151

În loc de încheiere
Fiind o încercare de expunere a istoriei adventiste, această carte nu poate avea o
adevărată încheiere. Ca şi Faptele Apostolilor, ea rămâne neterminată. Va trebui să scriem cu
viaţa noastră pagini mai frumoase decât cele scrise până aici, va trebui să alegem de aici
exemplele cele mai bune ale istoriei adventiste şi să ne însuşim lecţiile trecutului.
Cei ce doresc să clădească Biserica, ar trebui să urmeze de aproape instrucţiunile
inspirate cu privire la viaţa şi misiunea lor. Este necesară o adevărată reformă a adunărilor de
cult, care au devenit aproape un scop în sine şi nu un mijloc pentru a ne arăta în mod raţional
iubirea de Dumnezeu (printr-o adevărată închinare) şi de aproapele (printr-o adevărată şi mai
deplină părtăşie în scopul salvării de suflete). Este alarmant că trece sabat după sabat şi ne
mulţumim cu cojile unor binecuvântări pe care nu ajungem să le gustăm din plin.
Comunităţile dorm şi este trist că mulţi pastori se simt liniştiţi când în district nu este nici o
problemă, adică nici un scandal, nici un conflict de aplanat. Dar, oare, la aceasta se rezumă
creştinismul: să fim cuminți?
Avem nevoie de un corp de lucrători şi conducători care să fie legaţi între ei şi cu
Dumnezeu, prin solia şi experienţa neprihănirii prin credinţă. Aceasta va putea trezi Biserica.
Ne putem aştepta la împotriviri serioase ca aceea de la Minneapolis, sau la o solie falsă, ca
aceea a lui Ford. Dar, faptul că nu prea există asemenea manifestări, este o dovadă suficientă
că ne găsim încă, în apele unui legalism călduț, care se liberalizează treptat, dar nu se naşte
din nou. Dacă suntem sinceri, trebuie să recunoaştem că, în timp ce alţii sunt preocupaţi de
problema „desăvârşirii prin credinţă" şi de câştigarea de suflete, un număr imens dintre noi
dau pe faţă un spirit cu totul lumesc, mulţumindu-se cu un formalism ceremonial de sâmbătă,
care rezumă aproape tot creştinismul lor. Chiar doctrina de bază nu este suficient cunoscută,
încât să putem da socoteală oricui pentru credinţa noastră, cu blândeţe şi respect. Şi în timp ce
suntem uneori atât de străini de spiritul Evangheliei, dăm pe faţă, adesea, o atitudine sectară,
arogantă, triumfalistă sau izolaţionistă faţă de credincioşii de alte confesiuni, care se
străduiesc în mod sincer să trăiască lumina pe care o au, sau care sunt, cel puţin, la fel ca şi
noi.
În mod sigur, trebuie să aibă loc o serioasă schimbare. Ea trebuie să fie, în principiu,
de natură spirituală. Dar ea implică, în primul rând, schimbarea urgentă a mentalităţii actuale,
ceea ce nu se poate face decât prin Cuvânt. De aceea, răspunderea principală zace asupra celor
ce mânuiesc, prin grai sau scris, acest Cuvânt. Este de datoria tuturor adventiştilor care
gândesc şi care sunt îngrijoraţi de soarta celor din jurul lor – în primul rând, de datoria celor
ce păstoresc Biserica – să ia în serios cât mai urgent cu putinţă şi să aplice în modul acela mai
potrivit, după caz, instrucţiunile Spiritului Profetic, care privesc scopul serviciilor divine şi
conţinutul şi forma lor. Nu vrem să spunem că în aceasta ar consta toată cheia unei
redeşteptări, dar în mare parte, acest lucru este adevărat. In cele mai multe câmpuri din lume,
nu pare să funcţioneze cu adevărat programul propus de inspiraţie, iar în unele zone, situaţia
este radical diferită de aceste instrucţiuni:
„In loc de a avea atât de multe predici, ar trebui să avem o mai profundă cercetare a Cuvântului lui
Dumnezeu, deschizând Scripturile, text cu text şi căutând dovezile tari care susţin doctrinele
fundamentale care ne-au adus acolo unde suntem, pe platforma adevărului veşnic. "
„O credinţă superficială duce la o experienţă superficială. Există o pocăinţă de care trebuie să ne
pocăim. Orice experienţă autentică în doctrinele religioase va purta amprenta lui Iehova. Toţi trebuie să
vadă necesitatea înţelegerii adevărului pentru fiecare, personal. Noi trebuie să înţelegem doctrinele care
au fost studiate cu atenţie şi cu rugăciune. Mi s-a arătat că în poporul nostru există o mare lipsă de
înţelegere cu privire la apariţia şi progresul soliei îngerului al treilea. Este mare nevoie de a se cerceta
cartea lui Daniel şi Apocalipsa, de a se învăţa temeinic textele ca să putem şti ce este scris... " (Note
Book Leaflets - Elmshaven Library The Church, 3 - Apostasies)
 152

„În câmpul misionar s-a dovedit că, oricât talent de predicare ar avea predicatorii, dacă neglijează
lucrarea activă, dacă nu învaţă pe popor cum să lucreze şi cum să conducă adunările şi cum să-şi facă
partea lor de lucrare misionară, cum să aibă succes în a câştiga pe oameni, atunci lucrarea lor va fi
aproape zadarnică... " (Mărturii V,247 — rom)
„Căutarea lui Isus după roade, printre crengile îmbrăcate cu frunze ale smochinului şi dezamăgirea sa
găsind „numai frunze" mi se prezentau atât de viu înaintea ochilor mei. Simţeam că nu pot suporta
aceea privelişte. Nimic nu mă putea mângâia pentru anii care trecuseră, ani de neglijare a datoriei de
către predicatori şi popor. Mă tem ca nu cumva blestemul uscării smochinului să fie şi soarta acestor
nepăsători. " (ibid 248)
„Tinerii noştri n-au fost educaţi în aşa fel încât să-şi ia răspunderea faţă de Dumnezeu. Prea puţină
încurajare li s-a făcut ca să lucreze pentru cauza adevărului... Ca popor, noi nu insistăm spiritual în
măsura în care ne apropiem de sfârşit. Noi nu înţelegem măreţia şi simplitatea lucrării care ne stă în
faţă. Planurile n-au devenit mai vaste şi mai clare, cu timpul. Există o regretabilă lipsă de bărbaţi şi
femei pregătiţi care să ducă mai departe lucrarea pentru acest timp. Noi nu facem nici a douăzecea parte
din ceea ce Dumnezeu cere să facem. A avut loc o depărtare de la simplitatea lucrării, făcând-o să fie
complicată, greu de înţeles şi de îndeplinit. Prea adesea, conducerea şi guvernarea lucrării a fost făcută
mai mult de către judecata şi înţelepciunea oamenilor decât de Dumnezeu. " (ibid 11)
„Cel mai bun ajutor pe care lucrătorii angajaţi îl pot da membrilor Bisericii noastre, este nu de a le tot
predica, ci de a face planuri de lucru pentru ei. Daţi fiecăruia ceva de făcut pentru alţii... Şi toţi să fie
învăţaţi cum să lucreze, îndeosebi, aceia care sunt veniţi de curând la credinţă să fie educaţi pentru a
deveni conlucrători cu Dumnezeu. Dacă sunt puşi la lucru, cei descurajaţi se vor încuraja, cei slabi vor
deveni tari, cei neştiutori vor deveni inteligenţi şi toţi vor fi pregătiţi să prezinte adevărul aşa cum este
el în Christos."
„În unele din Conferinţele noastre conducătorii au ezitat de a introduce aceste metode practice de
instruire. Unii sunt în chip natural înclinaţi spre ţinerea de predici în loc de a da învăţături. "
„N-ar trebui să fie întârziat acest efort bine plănuit de a instrui pe membrii bisericii. în fiecare
comunitate există talente care prin cuvenita lucrare, ar putea fi dezvoltate pentru a ajuta lucrarea: Ceea
ce este necesar acum pentru a descoperi şi dezvolta talente în Biserică, talente ce pot fi educate pentru a
fi folosite de Domnul. Ar trebui să existe un plan bine organizat pentru folosirea de lucrători care să
meargă în toate comunităţile noastre, mari şi mici, pentru a instrui pe membri cum să lucreze atât
pentru zidirea bisericii cât şi pentru necredincioşi. Este nevoie de pregătire, de învăţătură. Cei ce
lucrează la vizitarea comunităţilor ar trebui să dea fraţilor şi surorilor instrucţiuni cu privire la metode
practice de lucrare misionară... "
„Nici toate predicile din lume nu vor face pe oameni să simtă adânc nevoia sufletelor care pier în jurul
lor. Nimic altceva nu va trezi în bărbaţi şi femei un zel plin de jertfire de sine care să-i mâne în câmpuri
noi ca să lucreze pentru cei ce sunt în întuneric. Pregătiți lucrători spre a merge la drumuri şi la
garduri"... „Tineri şi tinere să fie educați spre a deveni lucrători în vecinătatea lor şi în alte locuri. "
„Aceia care au supravegherea spirituală a Bisericii, ar trebui să plănuiască mijloace şi căi prin care să
dea ocazie fiecărui membru de a face ceva în lucrarea Domnului. Prea adesea, în trecut, aceasta nu s-a
făcut şi nu au fost puse în aplicare pe deplin planuri clare prin care talentele tuturor să poată fi folosite
în serviciul activ. Numai puţini sunt cei ce-şi dau seama cât de mult s-a pierdut din această cauză...
(extrase din Testimonies IX, secţiunea a IlI-a).
Predicatorii noştri au comis adesea o mare greşeală când au ţinut cuvântări în oraşele mari sau în
corturi, prin aceea că şi-au consacrat timpul numai cuvântărilor. Ei ar fi trebui să predice mai puţin şi
să înveţe mai mult, să instruiască pe oameni şi să înveţe pe tineri cum să lucreze cu succes. Predicatorii
trebuie să fie capabili să înveţe pe alţii cum să cerceteze Biblia şi să educe mintea şi purtarea acelora
care vor să slujească lui Dumnezeu. De asemenea, ei trebuie să fie cu totul dispuşi a da îndrumări şi
sfaturi celor ce sunt de curând în credinţă şi care par a avea calităţi pentru lucrarea Domnului... "
(citatele anterioare sunt din „Slujitorii Evangheliei", 66)
„Cel mai mare ajutor ce poate fi dat poporului este a-i învăţa să lucreze pentru Dumnezeu şi să depindă
de el, iar nu de predicatori.
„Este ştiut că toate predicile ce au fost rostite n-au dezvoltat o mare clasă de lucrători plini de
abnegaţie. Subiectul acesta trebuie privit ca unul care cuprinde rezultatele cele mai serioase. Este în joc
viitorul nostru veşnic. Comunităţile se ofilesc şi pier pentru că nu şi-au folosit talentele în vederea
 153

răspândirii luminii. Îndrumări atente trebuie date, care să fie învăţături de la Domnul, ca toţi să
folosească practic lumina lor."
„Poporului i s-a predicat prea mult. Dar au fost ei învăţaţi cum să lucreze pentru aceia pentru care a
murit Christos? A fost stabilită o linie de lucru şi a fost ea aşezată înaintea lor în aşa fel încât fiecare să
vadă nevoia de a lua parte la lucrare?”
„Mulţi ar fi voioşi să lucreze, dacă ar fi învăţaţi cum să înceapă. Ei au nevoie să fie instruiţi şi
încurajaţi. Fiecare comunitate trebuie să fie o şcoală pentru pregătirea d misionari creştini. Membrii
trebuie învăţaţi să ţină lecturi biblice, să conducă şi să înveţe pe alţii în şcoala de sabat, să ajute cât mai
bine pe săraci şi să îngrijească de bolnavi, să lucreze pentru câştigarea celor înstrăinaţi de Dumnezeu şi
de legea Lui... " (Sfaturi pentru servicii creştine, 54-55)
„Singura cale de a creşte în har este de a face cu toată inima lucrarea pe care Christos a hotărât-o pentru
noi". (ibid 97)
Multe alte mărturii subliniază acest mare adevăr că Biserica noastră este slabă din
cauza nepregătirii şi nelucrării, deoarece membrii sunt îndopaţi cu predici (care adesea nu
sunt chiar de cea mai bună calitate) în loc să fie învăţaţi în adevărurile vitale ale Cuvântului şi
instruiţi pentru lucrare. Înţelegând nevoia, unii au introdus în sabat noi întâlniri şi cercuri, care
să compenseze lipsa, și sabatul devine astfel foarte împovărător. Nu este mai înţelept să
ascultăm sfaturile inspirate care ne îndeamnă să facem tot ce trebuie făcut, „în loc de a avea
multe predici"? Este bine ca, în sabat, adesea, să fie câte o predică scurtă şi plină de iubirea lui
Christos. Dar poporul nostru nu trebuie să aştepte predici în fiecare sabat, spunea Ellen White
în „Timpul şi lucrarea", în Mărturii pentru Comunitate" şi în alte locuri. Ea ne sfătuieşte să
avem în schimb ocazii de povestire a experienţelor misionare şi, desigur, ocazii de pregătire,
studiu şi rugăciune în acest scop, subliniind că aceasta se va dovedi pentru comunitate o
înviorare şi că va fi o „hrană la vremea potrivită" (Luca 12,42-44).
Şi acesta nu este singurul sfat neglijat cu privire la administrarea Bisericii. O mare
lipsă vine din faptul că nu există o preocupare serioasă pentru cunoaşterea şi aplicarea
instrucţiunilor inspirate. Nu se poate întrezări o redeşteptare mai largă, care să cuprindă o mai
parte din popor, dacă se neglijează instrucţiunile lui Dumnezeu. Aşa cum este predicată solia
neprihănirii astăzi, în spirit laodicean, în mod confuz, sau cu direcţii extreme, sau chiar dacă
se predică bine, dar fără implicaţiile practice care să facă din membri un singur trup în
Christos, în jurul predicatorului, ea nu va produce o trezire serioasă. Fără îndoială, lucrarea
misionară nu este mântuitorul nostru. Nici studiul şi cunoaşterea doctrinei. Toate
instrucţiunile privitoare la pregătirea misionară nu sunt decât o „respiraţie artificială". Dar de
acest prim ajutor depinde soarta comunităţilor noastre.
Dracă cititor, dacă ai fost pătruns de convingerile transmise prin aceste pagini, şi nu
ştii ce să faci şi cum să faci, sau dacă crezi că ştii, vino chiar acum înaintea Domnului şi te
consacră Lui pentru această cauză, care nu este doar o dispută doctrinală, ci adevărata viaţă în
Christos. Să recunoaştem înaintea Domnului că am păcătuit, umblând de capul nostru şi nu
după sfatul dat de Dumnezeu. Toţi cei ce întreţin o relaţie sfântă cu Isus, care au primit solia
din 1888 se vor descoperi prin aceea că au interes serios în cunoaşterea şi aplicarea Sfintelor
Scripturi și a „mărturiei lui Isus". Dumnezeu Însuși vă va netezi drumul (2 Tim.2,7).