Un psalm al „suirilor”

Psalmul 124 ocupa un loc aparte intre cei cincisprezece psalmi „ai treptelor” ( 120-134 ). Acestia erau
cantati de poporul evreu cu ocazia pelerinajelor facute la Ierusalim in timpul celor trei mari sarbatori
religioase anuale: Pastele, Rusaliile si Sarbatoarea Corturilor. Pentru acest motiv, o titulatura mai corecta a
acestor cantari ar fi „psalmi ai suirilor”.
Fiind compus de David, acest poem scurt reprezinta exprimarea recunostintei si a multumirii individuale si
colective pentru toate izbavirile din trecut, dar si pentru cele viitoare. Autorul descrie un cosmar colectiv,
insa, deoarece exprimarea sa este generica, fara detalii, nu stim la care evenimente istorice se refera. Ne
putem face totusi o imagine despre cat de periculoasa a fost acea sitiatie, care devenise pentru psalmist si
poporul sau o problema de viata si de moarte.

Profundul sentiment de recunostinta si multumire care creaza atmosfera psalmului este insotita de o doza
mare de incredere in Dumnezeu. Imaginile artistice, in mod deosebit metaforele folosite de autor, sunt
dramatice si chiar violente, insiruindu-se rapid in versurile poemului. Ele au menirea de a crea o atmosfera
potrivita oricarui inceput de pelerinaj la Casa Domnului, din care sa nu lipseasca „ingredientele” esentiale:
multumirea si recunostinta la adresa Creatorului.
Aceste sentimente sunt atat de frumos exprimate in acest psalm, incat orice om care trece prin situatii de
cosmar, prin necazuri si stramtorari, dar care in final este izbavit de Dumnezeu, se poate identifica cu
trairile autorului.
De fapt, de-a lungul veacurilor, rugaciunea de multumire a psalmistului a trecut pe buzele tuturor copiilor lui
Dumnezeu prigoniti, dar care au primit in cele din urma eliberarea oferita de Dumnezeu.
Psalmul 124 poate fi cantat de Biserica lui Christos din toate timpurile, dar mai ales de Ramasita ei
confruntata cu mania Diavolului, care stie ca mai are putina vreme. De ce ? Pentru ca fara ocrotirea lui
Dumnezeu, aceasta Biserica nici nu s-ar fi nascut, nici nu ar fi supravietuit atacurilor lui Satana.
Iar daca privim in viata noastra personala, fiind sinceri cu noi insine, cine poate nega faptul ca fara
ocrotirea iubitoare a lui Dumnezeu am fi supravietuit tuturor furtunilor vietii ? „De n-ar fi fost Domnul de
partea noastra”, nici eu nu as fi apucat sa scriu aceste randuri, nici tu, cititorule, nu ai fi apucat sa le
citesti.

Realitatea Marii Lupte

Marea Lupta este un concept biblic. Desi nu gasim aceasta formulare pe niciuna din paginile Scripturii,
realitatea marelui conflict intre bine si rau, intre Dumnezeu si Satana, este prezenta la fiecare pas. Tot ce s-
a intamplat si se va intampla in istoria lumii, a Bisericii si a indivizilor este legat de acest conflict cosmic,
inceput in cer prin rebeliunea lui Lucifer, si continuat pe pamant prin caderea primilor nostri parinti.

Ignorarea sau negarea Marii Lupte intre bine si rau ii conduce pe cei care au o astfel de atitudine la
vulnerabilitate in fatza fortelor raului si la o mare confuzie cu privire la realitatile vietii. Psalmul 124 are
meritul de a da „cortina” la o parte, ajutandu-ne sa vedem cate ceva din ceea ce se intampla in „culisele”
Marii Lupte dintre fortele binelui si cele ale raului.

Desi nu cunoastem exact evenimentele istorice la care se face referire in acest psalm, exprimarea autorului
fiind generica, avem totusi cateva repere. Poporul Israel, poporul ales al Vechiului Testament si Biserica lui
Dumnezeu din acea vreme, ajunge intr-o situatie de criza nationala, in care se punea problema existentei
sale ca popor. Faptul ca era o problema de viata si de moarte rezulta clar din continutul psalmului.
Pericolul de moarte in care s-a aflat poporul este redat printr-o serie de metafore sugestive, care
accentueaza dramatismul situatiei. Vrajmasii poporului lui Dumnezeu sunt asemanati cu niste balauri gata
sa-i inghita de vii pe cei credinciosi, iar mania acestora este asemanata cu un foc mistuitor, gata sa stearga
totul in calea sa.
 „De n-ar fi fost Domnul de partea noastra, – sa spuna Israel acum ! – de n-ar fi fost Domnul de
partea noastra, cand s-au ridicat oamenii impotriva noastra, ne-ar fi inghitit de vii, cand li s-a aprins
mania impotriva noastra” ( vers. 1-3 ).
Insa imaginile artistice sugestive nu se opresc aici. In versetele 4 si 5 metafora se schimba, ura vrajmasilor
fiind asemanata cu niste ape mari si valuri napraznice, gata sa nimiceasca tot ce intalnesc in cale: „Ne-ar
fi inecat apele, ar fi trecut raurile peste sufletele noastre; ar fi trecut peste sufletul nostru valurile
napraznice” ( vers. 4.5 ).
Mai mult decat atat, vrajmasii poporului lui Dumnezeu sunt perceputi ca niste fiare salbatice ai caror dinti
sunt gata sa sfasie pe copiii lui Dumnezeu: „Binecuvantat sa fie Domnul, care nu ne-a dat prada
dintilor lor !” ( vers. 6 ).
Spre finalul psalmului, autorul foloseste o ultima metafora, scotand in evidenta dramatismul situatiei si
pericolul de moarte in care s-a aflat poporul lui Dumnezeu. Scaparea din „latul pasararului”, rupt prin
interventie divina, este o alta dovada a grijii protectoare a lui Dumnezeu fatza de poporul Sau.

Intimidarile, pierderile materiale, cursele de tot felul si amenintarile sunt doar cateva din mijloacele folosite
de fortele raului in incercarea lor de a-i nimici pe copiii lui Dumnezeu. Sau, daca nu se reuseste nimicirea
lor, cel putin sa le fie nimicita increderea in Dumnezeu, despartindu-i astfel definitiv de harul Sau.
Cine ar putea sa reziste tuturor uneltirilor lui Satana fara ajutor de sus ? Care om neprihanit ar putea
supravietui intr-o lume care „zace in cel rau” ( 1 Ioan 5,19 ) si care se indreapta spre haos sub
conducerea „printului intunericului” ?
„De n-ar fi fost Domnul de partea noastra” in aceasta Mare Lupta dintre bine si rau, ce s-ar fi ales de
viata noastra, de aspiratiile noastre, de viitorul nostru ? Fiecare om poate da propria sa marturie in aceasta
privinta. In ce ma priveste, daca Domnul nu ar fi fost de partea mea, chiar si atunci cand eu nu am fost de
partea Lui, astazi nu ar mai fi existat acest comentariu, ci doar un epitaf scris pe un mormant prafuit de
vreme.

Recunostinta – o „rara avis”

Toti cei peste sapte miliarde de locuitori ai planetei, fara exceptie, traiesc astazi prin harul lui
Dumnezeu. Multi dintre noi am fost izbaviti de-a lungul vietii din primejdii de moarte, si fiecare dintre noi ne
aducem aminte cat de aproape de mormant am fost in anumite situatii. Si totusi traim, ne bucuram de viata
si de binecuvantarile cerului, si speram intr-un viitor mai bun.

Cati dintre noi insa recunosc sursa izbavirilor pe care le-au trait ? De cele mai multe ori, atunci cand se vad
scapati dintr-un pericol de moarte, oamenii invoca norocul. Alteori izbavirea este pusa pe seama
coincidentei, a hazardului sau a interventiei altor oameni. Insa putini oameni recunosc faptul ca adevaratul
izbavitor nu este nici omul, nici hazardul, nici norocul, ci Dumnezeu.

De fapt, acesta este si mesajul central al Psalmului 124, pe care autorul il concentreaza in doar cateva
cuvinte: „Ajutorul nostru este in Numele Domnului, care a facut cerurile si pamantul” ( vers. 8 ).
Aceste cuvinte simple rezuma intreaga credinta si recunostinta a psalmistului fatza de Dumnezeul Creator.
De ce se face referire in contextul Marii Lupte dintre bine si rau la puterea creatoare a lui Dumnezeu ?
Pentru ca aici, in aceasta formulare, se ascunde o promisiune si o incurajare pentru toti copiii lui
Dumnezeu din toate timpurile: Cat timp vor exista cerurile si pamantul – cele doua monumente ale puterii
creatoare a lui Dumnezeu – copiii Sai nu au de ce sa se teama. Nici oamenii cei rai, nici amenintarile si
intimidarile Diavolului, nici chiar iadul intreg nu vor fi in stare sa ne desparta de dragostea si de harul Sau
mantuitor.
 „Caci”, ne asigura apostolul Pavel in epistola sa, „sunt bine incredintat ca nici moartea, nici viata,
nici ingerii, nici stapanirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici inaltimea, nici
adancimea, nicio alta faptura nu vor fi in stare sa ne desparta de dragostea lui Dumnezeu, care este
in Iisus Christos, Domnul nostru”(Romani 8,38.39 ).
„Ah, domnul meu, ce vom face ?” – l-a intrebat slujitorul pe profetul Elisei, cand a vazut cetatea
inconjurata de o multime de osteni trimisi sa-i prinda. Calm, ca si cum nimic deosebit nu s-ar fi intamplat,
profetul ii raspunde: „Nu te teme, caci mai multi sunt cu noi decat cu ei”. Apoi „Elisei s-a rugat si a
zis: „Doamne, deschide-i ochii sa vada.” Si Domnul a deschis ochii slujitorului, care a vazut
muntele plin de cai si de care de foc imprejurul lui Elisei” ( 2 Imparati 6, 15-17 ).
Da, cine-L are pe Dumnezeu de partea sa, are de partea sa Majoritatea. Il are de partea sa pe Cel care
dispune de toate mijloacele pentru a ne veni in ajutor. Si atunci, de ce sa ne mai temem ? El ne
asigura: „Daca vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine si raurile nu te vor ineca; daca vei trece prin foc,
nu te va arde si flacara nu te va aprinde. Caci Eu sunt Domnul, Dumnezeul tau, Sfantul lui Israel,
Mantuitorul tau !… De aceea, pentru ca ai pret in ochii Mei, pentru ca esti pretuit si te iubesc, dau
oameni pentru tine si popoare pentru viata ta. Nu te teme de nimic, caci Eu sunt cu tine…” ( Isaia
43, 2-5 ).
Lori Balogh