KLAUS GERHART FISSGUS LEVENTE DIMÉN

TELEDETECŢIE

Editura UNIVERSITAS
Petroşani, 2014
Pagina pentru caseta ISBN

2
 PREFAŢĂ

Teledetecţia satelitară a devenit o sursă inestimabilă de date spaţiale

privind resursele naturale ce conduce la informaţii obţinute în timp util şi la
evidenţierea dinamicii schimbărilor. Rezultatele sunt valoroase ca volum şi
siguranţă şi pot servi cu succes la monitorizarea caracteristicilor terenului, a
resurselor naturale şi a aspectelor dinamice legate de activităţile umane; în
consecinţă informaţiile de teledetecţie servesc cu predilecţie întocmirii hărţilor
tematice necesare activităţilor din diverse domenii.
Teledetecţia reprezintă tehnica de preluare a datelor satelitare şi
mijlocul de prelucrare, stocare şi manipulare a acestora. Aceste elemente de
bază reunite ca urmare a evoluţiei foarte rapide în cursul ultimilor ani a
informaticii, a condus la implementarea lor în cadrul unor proiecte, modele de
cooperare internaţională.
Scopul acestui curs este de a iniţia studenţii in teledetecţie, fotointerpretare şi
procesare de imagini digitale, de a-i familiariza cu terminologia specifică
acestui domeniu.
Cursul prezintă noţiunile de bază din teledetecţie, punând accentul pe
interacţiunea dintre radiaţia electromagnetică şi obiectele de la suprafaţa
terestră, modul de obţinere a imaginilor digitale, proprietăţile acestora precum
şi caracteristicile imaginilor multispectrale. Totodată au fost prezentate
majoritatea operaţiunilor care fac obiectul procesărilor de imagini, cum ar fi
corecţia, suprapunerea, mărirea calităţii imaginilor sau ameliorarea acestora,
mozaicarea cu un accent deosebit şi pe clasificarea imaginilor.
Dorim să mulţumim pe această cale pentru sprijinul acordat la
întocmirea materialului, prin tutorialele puse la dispoziţie, cu acceptul de
preluare, prelucrare şi editare in scop non-comercial de către:
- Canadian Centre for Remote Sensing – prin dl. Tom Alfoldi;
- Goddard Organization: Remote Sensing Tutorial – N. M. Short;
- International Center for Remote Sensing Education;
- Remote sensing tutorial – Gabriel Yuras Universidad de Concepción, Chile;
- Alexandru Imbroane – Iniţiere în GIS şi Teledetecţie.

Autorii.

3
4
 CUPRINS
Bazele teledetecţiei ................................................................................ 7
Conceptul de Teledetecţie ...................................................................................... 7
Caracteristicile radiaţiei electromagnetice............................................................... 9
Interacţiuni între materie şi radiaţia electromagnetică ............................................ 13
Spectrul lungimii de undă pentru radiaţia electromagnetică ................................... 14
Tipuri de teledetecţie în funcţie de regiunile lungimii de undă ............................... 15
Definiţia radiometriei ............................................................................................ 18
Radiaţia corpurilor negre ....................................................................................... 19
Puterea de reflexie................................................................................................. 21
Puterea de reflexie spectrală a suprafeţelor terestre ................................................ 23
Caracteristicile spectrale ale radiaţiei solare........................................................... 25
Factorul de transmisie al atmosferei ...................................................................... 27
Transferul radiativ................................................................................................. 29
Senzori ............................................................................................................... 30
Tipuri de senzori ................................................................................................... 30
Caracteristici ale radiaţiei senzorilor optici ............................................................ 31
Radiaţia puterii de rezoluţie................................................................................... 32
Elementul de dispersie .......................................................................................... 33
Spectrometrul ....................................................................................................... 34
Caracteristicile detectoarelor optice ....................................................................... 35
Camere fotocaptoare utilizate în teledetecţie .......................................................... 36
Scanerul opto-mecanic .......................................................................................... 37
Scanerul „pushbroom” .......................................................................................... 39
Spectrometrul de imagine ...................................................................................... 40
Senzori atmosferici ............................................................................................... 41
Radarul Laser........................................................................................................ 43
Principiile teledetecţiei prin microunde ....................................................... 45
Atenuarea microundelor ........................................................................................ 45
Radiaţia microundelor ........................................................................................... 48
Difuziune de suprafaţă .......................................................................................... 48
Împrăştierea pe volum ........................................................................................... 50
Tipuri de antene .................................................................................................... 53
Tipuri de senzori cu microunde .................................................................... 55
Caracteristicile imaginilor radar ............................................................................ 56
Imagini radar ale terenurilor .................................................................................. 57
Tipuri de platforme........................................................................................... 60
Condiţiile atmosferice şi altitudinea....................................................................... 60
Comportarea platformei ........................................................................................ 62

5
Senzorii de comportament ..................................................................................... 64
Elementele de orbită ale unui satelit ...................................................................... 66
Orbita unui satelit.................................................................................................. 68
Sateliţii utilizaţi în teledetecţie .............................................................................. 69
Landsat ................................................................................................................. 75
Spot ...................................................................................................................... 77
NOAA .................................................................................................................. 79
Sateliţii meteorologici staţionari ............................................................................ 80
Platforma de pe orbita polară................................................................................. 81
Date digitale ...................................................................................................... 83
Caracteristicile geometrice ale datelor de imagine ................................................. 83
Transmiterea şi preluarea datelor din satelit ........................................................... 85
Extragerea informaţiei în teledetecţie .......................................................... 87
Interpretarea imaginilor ......................................................................................... 87
Elemente de interpretare........................................................................................ 88
Procesarea imaginilor în teledetecţie ........................................................... 92
Georeferenţierea imaginilor satelitare .................................................................... 92
Determinarea punctelor de control ......................................................................... 93
Corecţia radiometrică ............................................................................................ 96
Corecţia atmosferică ............................................................................................. 97
Distorsiuni geometrice ale imaginilor .................................................................... 99
Transformarea coordonatelor ............................................................................... 101
Re-eşantionare şi interpolare ................................................................................ 102
Mărirea calităţii imaginii şi extragerea trăsăturilor ................................... 104
Conversia histogramelor ...................................................................................... 105
Afişajul în culoare al datelor de imagine............................................................... 106
Operaţiuni între imagini ....................................................................................... 107
Filtrarea spaţială................................................................................................... 109
Analiza texturii .................................................................................................... 109
Tehnici de clasificare ..................................................................................... 112
Clasificarea supervizată........................................................................................ 114
Constituirea eşantioanelor .................................................................................... 115
Semnăturile spectrale ........................................................................................... 127
Clustering ............................................................................................................ 119
Clasificatorul paralelipipedic ................................................................................ 120
Clasificatorul de distanţă minimă ......................................................................... 122
Clasificatorul de probabilitate maximă ................................................................. 123
Anexe ................................................................................................................. 125
Bibliografie ....................................................................................................... 133

6
 Bazele Teledetecţiei

Teledetecţia satelitară şi sistemele de informaţii geografice specializate pe

această bază, ocupă, în ţările în curs de dezvoltare, o poziţie din ce în ce mai
importantă în decursul ultimelor decenii. Interesul deosebit pe care îl prezintă
este justificat având în vedere importanţa şi rolul deosebit al resurselor naturale
pentru economia acestor ţări, în primul rând, dar şi a celor bogate. Inventarierea
acestor resurse şi localizarea lor pe reprezentări cartografice sau pe imagini
vizualizate direct reprezintă o necesitate, o cerinţă de bază pentru exploatarea
lor raţională, în perspectivă. Întrucât în multe ţări bazele cartografice,
inventarierea şi statistica privind bogăţiile naturale supraterane sau subterane
lipsesc, sunt inexacte şi depăşite, nevoia informaţiilor în acest domeniu este
reală şi, în acelaşi timp, foarte importantă pentru dezvoltarea economică.
Resursele naturale trebuie cunoscute atât ca mărime cât şi ca distribuţie ceea ce
presupune inventarierea periodică, descrierea lor sub toate aspectele precum şi
urmărirea în timp a evoluţiei lor, activităţi în sprijinul cărora tehnicile de
teledetecţie se dovedesc a fi hotărâtoare.

Conceptul de Teledetecţie

Teledetecţia este definită ca ştiinţa şi tehnologia prin care pot fi identificate,

măsurate sau analizate caracteristicile obiectelor vizate, fără contact direct.
Radiaţia electromagnetică reflectată sau emisă de către un obiect constituie de
obicei sursa datelor utilizate de teledetecţie. Totuşi, teledetecţia utilizează şi alte
medii precum gravitatea sau câmpul magnetic.
Aparatul care detectează radiaţia electromagnetică reflectată sau emisă
de către un obiect este numit „senzor”. Aparatele foto sau scanerele sunt
exemple de senzori.
Aparatura pe care sunt îmbarcaţi aceşti senzori se numeşte "platformă".
Platforme pot fi considerate sateliţii sau aparatele de zbor.
Termenul tehnic de "teledetecţie" a fost utilizat pentru prima dată în
Statele Unite în anii 1960 şi cuprindea fotogrammetria, interpretarea
fotografică, geologia fotografică, etc. De la lansarea în anul 1972 a primului
satelit de observare Landsat-1, teledetecţia a devenit des utilizată.
Caracteristicile unui obiect pot fi determinate prin utilizarea radiaţiei
electromagnetice reflectate sau emise de la obiect. Asta înseamnă că „fiecare
obiect are o caracteristică unică şi diferită a reflexiei sau emisiei dacă tipul de
obiect sau condiţiile de mediu sunt diferite”. Teledetecţia este tehnologia de

7
identificare şi înţelegere a obiectului sau condiţiile de mediu prin unicitatea
reflexiei sau a emisiei.

.
Fig. 1. Achiziţia de informaţie în teledetecţie

Acest concept este ilustrat în figura 1. în timp ce figura 2 indică fluxul

teledetecţiei, unde trei obiecte diferite sunt măsurate de un senzor într-un număr
limitat de benzi, având în vedere caracteristicile lor electromagnetice după ce
semnalul a fost afectat de anumiţi factori. Datele de teledetecţie vor fi procesate
în mod automat de către calculator şi/sau vor fi interpretate manual de o
persoană şi vor fi utilizate în final în agricultură, exploatarea terenului,
exploatarea forestieră, geologie, hidrologie, oceanografie, meteorologie, mediu,
etc.

8
 Fig.2. Fluxul colectării datelor

Se prezintă principiile radiaţiei electromagnetice, sunt descrise tipurile de

teledetecţie din punctul de vedere al razei spectrale a radiaţiei electromagnetice,
definiţia radiometriei, radiaţia corpurilor negre, caracteristicile
electromagnetice, radiaţia solară şi comportamentul/influenţa atmosferic

Caracteristicile radiaţiei electromagnetice

Radiaţia electromagnetică este purtătoarea energiei electromagnetice prin aceea

că transmite oscilaţia câmpului electromagnetic prin spaţiu sau materie.
Transmisia radiaţiei electromagnetice derivă din ecuaţiile lui Maxwell. Radiaţia
electromagnetică are atât caracteristicile mişcării undelor cât şi a mişcării
particulelor.

(1) Caracteristici de mişcare a undelor

Radiaţia electromagnetică poate fi considerată undă transversală având un câmp
electric şi un câmp magnetic. O undă plană aşa cum este ilustrată în figura 3 are
câmpul magnetic şi cel electric în planuri perpendiculare pe direcţia transmisiei.
Cele două câmpuri descriu un unghi drept. Lungimea de undă, frecvenţa şi
viteza au următoarea relaţie:
  V 

9
 Fig.3a. Radiaţia electromagnetică

Radiaţia electromagnetică este transmisă în vid cu viteza luminii, (c = 2.998 x

108 m/sec) şi în atmosferă cu o viteză mai redusă, dar similară. Frecvenţa ν este
exprimată în hertzi (Hz), adică numărul de unde transmise în interval de o
secundă.

 Amplitudinea - distanţa între baza şi creasta undei

 Lungimea de undă (lambda ) - distanţa dintre creste
 Perioada (T) - timpul trecut între două treceri succesive printr-un punct
de control
 Frecvenţa (f, ) - numărul de creste care traversează un punct de
control într-o secundă (f=1/T)
 Viteza (v) - distanţa parcursă în unitatea de timp

10
 Fig.3b. Caracteristicile undelor electromagnetice

(2) Caracteristici de mişcare a particulelor:

Radiaţia electromagnetică poate fi tratată ca foton sau cuantă de lumină.
Energia E se exprimă în modul următor.
E=h·ν
unde ν: frecvenţa
h : constanta lui Planck

Constanta Planck are dimensiune de energie înmulţită cu timp, care sunt şi

dimensiunile acţiunii. În Sistemul Internaţional de Unităţi, constanta Planck
este exprimată în joule-secunde. Dimensiunea constantei poate fi scrisă impuls
ori distanţă (N·m·s), care sunt dimensiunile momentului cinetic. Adesea,
unitatea aleasă este eV·s, datorită energiilor mici adesea întâlnite în fizica
cuantică.
În România, valoarea standardizată a constantei Planck este:
h = 6,626 075 5(40) 10-34 J·s = 4,135 671 4(25) 10-15 eV·s
CODATA furnizează o valoare mai exactă:
h = h = 6.626 069 57(29)·10-34 J·s = 4.135 667 516(91)·10-15 eV·s
Cele două cifre dintre paranteze reprezintă incertitudinea standard a ultimelor
cifre ale valorii.
Rezultatele CODATA din 2010 au fost publicate în Iunie 2011 şi reprezintă
cele mai bine cunoscute, internaţional acceptate valori pentru aceste constante,
bazate pe toate datele disponibile la data de 31 Decembrie 2010. Noi cifre
CODATA sunt publicate la intervale de patru ani.

11
 Fig.4. Informaţia obţinută din RE

Efectul fotoelectric se poate explica dacă privim radiaţia electromagnetică ca

fiind compusă din particule. Aceasta are patru elemente: frecvenţă (sau lungime
de undă), direcţia transmisiei, amplitudine şi planul polarizării. Amplitudinea
este dimensiunea câmpului electric oscilant. Pătratul amplitudinii este
proporţional cu energia transmisă de radiaţia electromagnetică. Energia pe care
un obiect o radiază se numeşte energie radiantă. Un plan care cuprinde un câmp
electric se numeşte plan de polarizare. Atunci când câmpul de polarizare
formează un plan uniform, se numeşte polarizare liniară.

Cele patru elemente ale radiaţiei electromagnetice sunt în relaţie cu diferite

conţinuturi informaţionale. Frecvenţa (sau lungimea de undă) corespunde
culorii unui obiect din regiunea vizibilă care este dată de o curbă caracteristică
unică referitoare la lungimea de undă şi la energia radiantă. În zona cu
microunde, informaţiile despre obiecte sunt obţinute utilizând efectul Doppler
asupra frecvenţei, generat de o mişcare relativă între un obiect şi o platformă.
Localizarea spaţială şi forma obiectelor sunt date de liniaritatea direcţiei de
transmisie, precum şi de amplitudine. Planul polarizării este influenţat de forma
geometrică a obiectelor în cazul reflexiei sau împrăştierii din zona cu
microunde. În cazul unui radar, polarizarea orizontală şi cea verticală au
răspunsuri diferite pe o imagine radar.

12
Interacţiuni între materie şi radiaţia electromagnetică

Materia reflectă, absoarbe, penetrează şi emite radiaţie electromagnetică

într-un mod unic. Spre exemplu, frunza are culoarea verde pentru că substanţa
numită clorofilă absoarbe spectrul roşu şi pe cel albastru al luminii şi îl reflectă
pe cel verde. Caracteristicile unice ale materiei sunt numite caracteristici
spectrale . De ce un anumit obiect are o caracteristică aparte a reflexiei,
absorbţiei sau emisiei? Pentru a răspunde acestei întrebări, trebuie să studiem
relaţia dintre radiaţia moleculară, atomică şi cea electromagnetică. În această
secţiune, interacţiunea dintre atomul de hidrogen şi absorbţia radiaţiei
electromagnetice este explicată pentru simplificare.

Fig.5. Schimbări în nivelul energetic al unui atom de H, în funcţie de absorbţia

lungimea de unda a RE

Un atom de hidrogen este compus dintr-un nucleu şi un electron aşa cum

este ilustrat în figura 5. Starea internă a unui atom depinde de un nivel de
energie inerent şi discret. Orbita electronului este determinată de nivelul de
energie. Dacă radiaţia electromagnetică este incidentă pe un atom de H cu un
nivel de energie mai scăzut (E1), o parte din energie este absorbită, iar un
electron este indus prin excitaţie pentru a se ridica la nivelul de energie (E2) ce
rezultă în orbita superioară.

Energia electromagnetică E este exprimată prin următoarea relaţie.

E = h·c /
unde h : constanta lui Planck
c : viteza luminii
 : lungimea de undă

13
Diferenţa între nivelele de energie
E = E2 - E1 = hc / H este absorbită.

În alte cuvinte, starea interioară a unui atom de hidrogen se modifică

doar atunci când radiaţia electromagnetică la un anumit nivel al lungimii de
undă lH este absorbită într-un atom de H. Invers, radiaţia electromagnetică la
lungimea de undă H radiază de la un atom H atunci când nivelul de energie se
modifică de la E2 la E1.
Materia se compune din atomi şi molecule cu o compoziţie specială. De aceea,
materia va emite sau va absorbi radiaţia electromagnetică la o anumită lungime
de undă în funcţie de starea internă.
Tipurile de stări interne sunt clasificate în mai multe clase, precum ionizarea,
excitarea, vibraţia moleculară, rotaţia moleculară etc., care vor emite radiaţia
electromagnetică asociată. Spre exemplu, lumina vizibilă este radiată prin
excitarea electronilor de valenţă, în timp ce infraroşul este radiat de vibraţia
moleculară sau vibraţia reţelei.

Spectrul lungimii de undă pentru radiaţia electromagnetică

Spectrul lungimii de undă pentru radiaţia electromagnetică poartă diferite nume

pornind de la rază, rază X, ultraviolete (UV), lumină vizibilă, infraroşii (IR)
până la unde radio, pornind în ordine de la lungimile mai scurte. Cu cât este mai
scurtă o lungime de undă, cu atât mai mult radiaţia electromagnetică se
caracterizează ca mişcare a particulelor cu mai multă linearitate şi direcţie.

Tabelul 6.

14
Tabelul 6 indică numele şi spectrul lungimii de undă al radiaţiei
electromagnetice. Trebuie observat că în funcţie de disciplina ştiinţifică despre
care vorbim, tipul de radiaţie poate varia între cea cu infraroşu şi cea radio.
Spectrul radiaţiei electromagnetice utilizat în teledetecţie cuprinde radiaţia UV
(ultraviolet) (0.3-0.4 μm), lumina vizibilă (0.4-0.7 μm), lungimi de undă scurte
şi infraroşii termice (0.7-14 μm) şi microundele (1 mm - 1 m).
Figura 6 indică benzile spectrale utilizate în teledetecţie. Aria spectrală a
infraroşului apropiat şi infraroşul de undă scurtă este numit uneori infraroşu de
reflexie (0.7-3 m) deoarece spectrul este mai mult influenţat de reflexia solară
decât de emisiile de la suprafaţa solului În regiunea termică de infraroşu,
emisiile care vin din suprafaţa solului domină energia radiantă, cu o mică
influenţă din partea reflexiei.

Lumina vizibilă corespunde culorilor spectrului radiaţiei. Acestea sunt aşa

numitele culori ale curcubeului, în ordinea următoare, începând cu lungimile de
undă mai lungi din regiunea vizibilă: roşu, portocaliu, galben, verde, albastru,
indigo şi violet.

 Violet: 0.4 - 0.430 µm

 Indigo: 0.430 - 0.446 µm
 Albastru: 0.446 - 0.500 µm
 Verde: 0.500 - 0.578 µm
 Galben: 0.578 - 0.592 µm
 Oranj: 0.592 - 0.620 µm
 Roşu: 0.620 - 0.7 µm

Radiaţiile infraroşii de undă scurtă sunt utilizate de mai puţin timp în

clasificarea geologică a tipurilor de roci. Infraroşul termic este utilizat în special
pentru măsurarea temperaturii în timp ce microundele sunt utilizate pentru radar
şi radiometria de microunde.
Regiunile de microunde au primit denumiri speciale, precum banda K,
banda X, banda C, banda L etc. (fig. 7).

Tipuri de teledetecţie în funcţie de regiunile lungimii de undă

Teledetecţia se clasifică în trei tipuri în funcţie de regiunile de lungime de undă;

(1) Teledetecţia cu radiaţii infraroşii vizibile şi de reflexie,
(2) teledetecţia cu radiaţii infraroşii termice şi
(3) teledetecţia cu microunde, aşa cum sunt indicate în figura 8.

15
Fig. 6. Benzile spectrale utilizate în teledetecţie

Fig. 7. Domeniul microundelor

16
 Fig. 8. Trei tipuri de detectare în funcţie de lungimea de undă

Sursa de energie utilizată în teledetecţia cu radiaţii infraroşii vizibile şi

de reflexie este soarele. Acesta emite energie electromagnetică cu o lungime de
undă maximă de 0.5 m Datele de teledetecţie obţinute în regiunile de radiaţii
infraroşii vizibile şi de reflexie depind în mare măsură de reflectanţa obiectelor
de la sol. Prin urmare, informaţiile despre obiecte pot fi obţinute din reflectanţa
spectrală. Radarul laser este totuşi o excepţie deoarece acesta nu utilizează
energia solară ci pe cea laser emisă de senzor.

17
 Sursa energiei radiante utilizate în teledetecţia cu infraroşu termic este
obiectul însuşi. Orice obiect cu o temperatură normală va emite radiaţii
electromagnetice cu punctul maxim de aproximativ 10m. Figura 8 ilustrează
diferenţa de radianţă spectrală între soare (a) şi un obiect cu temperatură
normală de la sol (aproximativ 300 K). Totuşi, trebuie observat că figura nu ia
în considerare absorbţia atmosferică pentru simplificare, deşi curba spectrală
variază odată cu reflectanţa, emisia şi temperatura obiectului.
Curbele (a) şi (b) se intersectează la aproape 3.0 m. De aceea, în
regiunea lungimii de undă mai mică decât 3.0 m, se observă cu precădere
reflectanţa spectrală, în timp ce în regiunea mai mare de 3.0 m, se măsoară
radiaţia termică.
În regiunea microundelor, există două tipuri de teledetecţie a
microundelor, pasivă şi activă. În teledetecţia pasivă, se detectează radiaţia
microundelor emisă de un anumit obiect, în timp ce în cea activă, se detectează
coeficientul de difuziune inversă.
Observaţii: cele două curbe (a) şi (b) din fig.8 indică radianţele spectrale ale
corpului negru al soarelui la o temperatură de 6000 K şi un obiect cu o
temperatură de 300 K, fără absorbţie atmosferică.

Definiţia radiometriei

În teledetecţie se măsoară energia electromagnetică reflectată sau emisă

de către obiecte. Măsurătorile sunt bazate fie pe radiometrie sau fotometrie, cu
diferiţi termeni tehnici şi unităţi fizice.
Radiometria este utilizată pentru măsurarea fizică a unei game largi de
radiaţie, de la razele X la undele radio, în timp ce fotometria corespunde
percepţiei de către om a luminii vizibile bazate pe sensibilitatea ochiului uman.
Se poate adăuga adjectivul „spectral” înaintea termenilor tehnici din radiometrie
atunci când se defineşte pe unitate de lungime de undă. Spre exemplu, se pot
utiliza termenii de flux radiant spectral (Wm-1) sau radianţă spectrală
(Wm-2sr-1m-1).
Energia radiantă este definită ca energia transportată de radiaţia
electromagnetică şi este exprimată în Jouli (J).
Fluxul radiant este energia radiantă transmisă ca şi direcţie radială per
unitate de timp şi exprimată în Watt (W). Intensitatea radiantă este fluxul radiat
de la o sursă pe unghi solid într-o direcţie radiantă şi exprimată în Wsr -1.
Iradianţa este fluxul radiant incident pe o suprafaţă şi exprimat în Wm-2. Emisia
radiantă este fluxul radiant ce radiază de la o suprafaţă pe unitate de suprafaţă şi
exprimată în Wm-2. Radianţa este intensitatea de radiere pe suprafaţă proiectată
într-o direcţie radială şi este exprimată în Wm-2 sg-1.

18
Radiaţia corpurilor negre

Un obiect radiază un flux spectral radiant unic în funcţie de temperatura şi

puterea de emisie a acestuia. Această radiaţie se numeşte radiaţie termică
deoarece depinde în primul rând de temperatură. Radiaţia termică poate fi
exprimată în termenii utilizaţi de teoria corpurilor negre.
Un corp negru este materie care absoarbe întreaga energie electromagnetică cu
care intră în incidenţă şi nu reflectă şi nici nu transmite energie. Conform legii
lui Kirchhoff, raportul dintre energia pe care un obiect o radiază în echilibru
termic static şi energia absorbită de acesta este constant şi depinde doar de
lungimea de undă şi temperatura T. Un corp negru indică radiaţia maximă în
comparaţie cu altă materie. De aceea, corpurile negre sunt numite radiatoare
ideale.
Radiaţia emisă de către corpurile negre este definită ca radiaţie termică şi
poate fi reprezentată, conform legii lui Planck, ca funcţie cu temperatura T şi
lungimea de undă aşa cum apar în fig. 9 şi fig. 10.

Fig. 10. Legea lui Planck

19
În teledetecţie, trebuie realizată o corectare a puterii de emisie deoarece
obiectele care se observă în mod normal nu sunt corpuri negre. Puterea de
emisie poate fi definită cu formula de mai jos:

Energia  radianta  a  obiectului

Emisivitate 
Energia  radianta  a  corpului  negru 
cu  aceeasi  temperatur a  ca  a  obiectului

Unde h = constanta lui Planck = 6,6260755·10-34 J·s

Şi K = constanta lui Boltzmann = 1,380648813·10-23 J/K

Puterea de emisie variază între 0 şi 1 în funcţie de constanta dielectrică a

obiectului, duritatea suprafeţei, temperatură, lungime de undă, unghiul din care
se observă, etc..
Temperatura corpului negru care radiază aceeaşi energie ca aceea a unui obiect
observat se numeşte temperatura de incandescenţă a obiectului.
Legea Stefan-Boltzmann s-a obţinut prin integrarea radianţei spectrale date de
legea lui Planck, şi indică faptul că puterea de emisie radiantă este proporţională
cu temperatura absolută la puterea a patra (T4). Acest lucru determină
sensibilitatea ridicată la schimbările şi măsurătorile de temperatură.
Legea: Stefan-Boltzmann (energia emisă de corpul negru):

M =  · T4

Unde: M = puterea de emisie radiantă a suprafeţei corpului, în W·m-2

 = 5,6697·10-8 W·m-2·K-4
T = temperatura în Kelvin a corpului emiţător

Legea de deplasare a lui Wien se obţine diferenţiind radianţa spectrală, care

indică faptul că produsul lungimii de undă (ce corespunde vârfului maxim al
radianţei spectrale) şi al temperaturii este de aproximativ 3 000 (m·K).
Această lege este utilă pentru determinarea lungimii de undă optime pentru

20
măsurarea temperaturii obiectelor cu temperatura T. Spre exemplu, valoarea de
10 m este optimă pentru măsurarea obiectelor cu temperatură de 300 K.
Legea lui Wien – Radianţa maximă la o anumită temperatură:

Unde: T = temperatura în Kelvin

Puterea de reflexie

Puterea de reflexie este definită ca raport al fluxului incident pe o suprafaţă şi

fluxul reflectat de către suprafaţă aşa cum este indicat în figura 11. Puterea
reflectoare a fost definită la început ca raportul dintre fluxul incident al luminii
albe până la fluxul reflectat într-o direcţie a sferei. Aparatele care măsoară
puterea reflectoare sunt numite spectrometre.

Fig. 11. Puterea de reflexie

Coeficientul de reflexie este definit ca puterea reflectoare ce utilizează lumina

incidentă de la soare. Factorul de reflexie este utilizat uneori ca raport al
fluxului reflectat de către o suprafaţă mostră şi fluxul reflectat de la o suprafaţă
perfect difuză. Puterea reflectoare în raport cu lungimea de undă este numită
putere de reflexie spectrală aşa cum este exemplificat în figura 12 în cazul
vegetaţiei. O presupunere de bază în teledetecţie este aceea că reflectanţa
spectrală este unică şi diferită pentru fiecare obiect în parte.

21
 Fig. 12. Putere de reflexie spectrală

Puterea reflectoare cu o incidenţă specificată şi direcţia reflectată a

radiaţiei electromagnetice sau a luminii este numită reflectanţă dirijată. Cele
două direcţii ale incidenţei şi reflexiei pot fi direcţionale, conice sau sferice
realizând nouă posibile combinaţii.
Spre exemplu, dacă atât incidenţa cât şi reflexia sunt ambele direcţionale,
reflectanţa se numeşte bidirecţională, aşa cum este indicat în figura 13.
Conceptul de reflectanţă bidirecţională este utilizat în proiectarea senzorilor.

Fig.13. Reflectanţa bidirecţională

22
Observaţii: O suprafaţă perfect difuză este definită ca suprafaţă uniform difuză
cu o reflectanţă de 1, în timp ce suprafaţa uniform difuză numită suprafaţă
Lambertiană, reflectă o radianţă constantă indiferent de unghiul din care se
priveşte.
Legea lui Lambert care defineşte suprafaţa Lambertiană este următoarea:

I(θ) = In · cosθ

unde I(θ): intensitatea luminoasă la un unghi de θ de la normal la suprafaţă.

In : intensitatea luminoasă la un unghi obişnuit.

Puterea de reflexie spectrală a suprafeţelor terestre

Puterea de reflexie spectrală se presupune a fi diferită în funcţie de tipul de

suprafaţă terestră. Acesta este principiul care în multe cazuri permite
identificarea suprafeţelor terestre cu ajutorul teledetecţiei prin observarea
puterii spectrale de reflexie sau a radiaţiei spectrale de la o distanţă mare faţă de
acea suprafaţă.
Figura 14 indică trei curbe ale puterii spectrale de reflexie pentru suprafeţe
terestre tipice: vegetaţie, sol şi apă. Aşa cum se observă în figură, vegetaţia are
o putere de reflexie mare în regiunea radiaţiei infraroşii apropiate, deşi există
trei minime datorită absorbţiei.

Fig.14. Puterea de reflexie spectrală: vegetaţie, sol şi apă

23
Solul prezintă valori mai ridicate pentru aproape toate regiunile spectrale. Apa
nu prezintă aproape deloc o putere de reflexie în regiunea radiaţiei infraroşii.
Figura 15 indică două curbe detaliate ale puterii de reflexie a frunzei şi pentru
puterea de absorbţie a apei. Clorofila conţinută în frunze prezintă o absorbţie
puternică la 0.45 m şi 0.67 m, şi o putere mare de reflexie la radiaţiile
infraroşii apropiate (0.7-0.9 m). Aceasta rezultă într-un mic punct de maxim
între 0.5-0.6 m (banda verde a spectrului), care face ca ochiul uman să
perceapă vegetaţia ca fiind verde.
Razele infraroşii apropiate sunt foarte utile pentru explorarea şi cartografierea
vegetaţiei deoarece doar vegetaţia poate produce un astfel de gradient de mare
înclinare între 0.7-0.9 m.
Datorită conţinutului de apă din frunză, există două benzi de absorbţie de
1.5 m şi 1.9 m. Acestea sunt utilizate şi pentru urmărirea vigorii vegetaţiei.

Fig.15. Puterea de reflexie a frunzei şi puterea de absorbţie a apei

Figura 16 indică diferite modele de putere de reflexie spectrală în funcţie de

diferite tipuri de roci în benzi înguste de infraroşu (1.3-3.0 m). Pentru a
clasifica asemenea tipuri de roci cu diferite benzi înguste de absorbţie, trebuie
dezvoltat un senzor cu benzi multiple cu un interval restrâns al lăţimii de bandă.
Spectrometrele de imagine au fost dezvoltate pentru clasificarea tipurilor de
roci şi cartografierea oceanului.

24
 Fig. 16. Puterea de reflexie spectrală a diferitelor tipuri de roci

Caracteristicile spectrale ale radiaţiei solare

Soarele este sursa de energie utilizată pentru a detecta energia de

reflexie a suprafeţelor de pământ din regiunile vizibile şi infraroşu apropiate.
Lumina soarelui va fi absorbită şi dispersată de către ozon, praf, aerosoli, etc.,
în timpul transmisiei din cosmos spre Pământ. Prin urmare, trebuie studiate
caracteristicile de bază ale radiaţiei solare.
Soarele este considerat corp negru cu o temperatură de 5900 K. Dacă media
anuală a iluminării spectrului solar este dată de FeO(), atunci iluminarea
spectrului solar Fe() în cosmos în ziua Z este dată de formula:

Fe() = FeO(){1 + cos  [2 (D-3)/365]}2

25
unde:  = 0,167 (excentricitatea orbitei Pământului)
: lungimea de undă
D-3: deplasarea datorată zilei de 3 ianuarie ca apogeu şi 2 iulie ca perigeu

Constanta Soarelui obţinută prin integrarea iluminării spectrale pentru toate

regiunile lungimii de undă are în mod normal valoarea de 1,37 Wm-2. Figura 17
indică două înregistrări ale iluminării spectrului solar. Valorile curbelor
corespund valorii la suprafaţă perpendiculare pe direcţia normală a luminii
solare. Pentru a converti iluminarea spectrală pe m2 la suprafaţa Pământului cu
o latitudine de φ, se multiplică următorul coeficient cu valorile observate în
figura 17.
α = (L0 / L)2 cos z = sin φ sin δ + cos φ cos δ cos h
unde z : unghiul soarelui la zenit
δ: declinaţia
h : unghiul orei
L : distanţa reală dintre soare şi Pământ
L0: distanţa medie dintre soare şi Pământ

Fig.17. Două înregistrări ale iluminării spectrului solar

Radiaţia solară incidentă pe suprafaţa Pământului este foarte diferită de cea din
stratul superior al atmosferei, datorită efectelor atmosferice, indicate în figura
18, care compară iluminarea spectrului solar de la nivelul solului cu iluminarea
corpurilor negre cu temperatura suprafeţei de 5900 K.

26
Iluminarea spectrului solar la suprafaţa solului este influenţată de condiţiile
atmosferice şi de unghiul format de soare la zenit. Pe lângă incidenţa directă a
razelor solare pe suprafaţa Terrei, radiaţia difuză sau lumina cerului, produsă
prin difuzia luminii solare prin moleculele atmosferice şi aerosoli.
Lumina cerului reprezintă aproximativ 10% din lumina venită de la Soare
atunci când cerul este limpede iar unghiul de ridicare a Soarelui este de
aproximativ 50 de grade. Lumina cerului are un maxim al curbei spectrale
caracteristice la o lungime de undă de 0.45 m.

Fig.18. Iluminarea spectrului solar de la nivelul solului

Factorul de transmisie al atmosferei

Transmisia luminii soarelui în atmosferă este influenţată de absorbţia şi

difuzia moleculelor din atmosferă şi a aerosolilor. Reducerea intensităţii solare
se numeşte extincţie. Rata extincţiei este exprimată ca şi coeficient de
extincţie.
Densitatea optică a atmosferei corespunde valorii integrate a coeficientului de
extincţie la fiecare altitudine prin densitatea atmosferică. Densitatea optică
indică gradul de absorbţie şi difuziune a luminii Soarelui. Următoarele elemente
vor influenţa factorul de transmisie al atmosferei.
a. Moleculele din atmosferă (de mărime mai mică decât lungimea de undă):
dioxid de carbon, oxigen, ozon, azot şi alte molecule.

27
b. Aerosoli (mai mari decât lungimea de undă):
picături de apă sub formă de ceaţă, smog, praf şi alte particule de dimensiuni
mai mari.
Dispersia cauzată de moleculele din atmosferă care au o dimensiune mai mare
decât lungimea de undă a luminii solare se numeşte dispersia Rayleigh.
Aceasta este invers proporţională cu lungimea de undă la puterea a patra.
Contribuţia moleculelor din atmosferă la densitatea optică a acesteia este
aproape constantă în spaţiu şi timp, deşi uneori poate varia în funcţie de sezon
şi latitudine.
Împrăştierea datorată aerosolilor de dimensiuni mai mari decât lungimea de
undă a luminii solare se numeşte împrăştiere Mie. Sursa aerosolilor sunt
particulele suspendate precum apa mărilor sau praful din atmosferă, deşeurile
din oraşe, fumul degajat de fabrici şi uzine, cenuşa vulcanică, etc. Acestea
variază mult în funcţie de loc şi timp. În plus, caracteristicile optice şi
distribuţia dimensiunii se modifică în funcţie de umiditate, temperatură şi alte
condiţii de mediu. Toate acestea îngreunează măsurarea efectului împrăştierii
aerosolilor.
Împrăştierea, absorbţia şi factorul de transmisie a atmosferei sunt diferite în
funcţie de lungimea de undă. Figura 19 indică factorul de transmisie spectral al
atmosferei. Segmentele joase ale curbei indică efectul absorbţiei de către
molecule, descris în figură.

Fig. 19. Factorul de transmisie spectral al atmosferei

Figura 20 indică factorul de transmisie spectrală, sau respectiv absorbţia, în

funcţie de diferite molecule din atmosferă. Regiunea deschisă cu un factor de
transmisie mai mare este numită „fereastră atmosferică”.

28
 Fig.20. Factorul de transmisie spectrală a atmosferei

Factorul de transmisie include parţial efectul împrăştierii, contribuţia acesteia

fiind mai mare pe lungimile de undă mai scurte. Contribuţia absorbţiei nu este
constantă însă depinde de lungimile de undă specifice.

Transferul radiativ

Transferul radiativ este definit ca procesul de transmitere a radiaţiei

electromagnetice prin atmosferă şi influenţa atmosferei. Efectul atmosferic este
clasificat în efecte multiplicative şi efecte aditive. Efectul multiplicativ este
produs ca urmare a dispariţiei energiei incidente de la Pământ la senzor datorită
influenţei absorbţiei şi împrăştierii. Efectul aditiv este dat de emisia produsă de
radiaţia termală din atmosferă şi de către împrăştierea atmosferică, care
reprezintă energia incidentă pe un senzor din surse altele decât obiectul
măsurat. Energia adiţională provenind din emisii şi împrăştierea din atmosferă
este incidentă pe un senzor. Radiaţia termică a atmosferei caracterizată de legea
lui Planck, este uniformă în toate direcţiile. Emisia şi împrăştierea atmosferei
incidente pe senzor este produsă indirect din alte surse de energie ale
împrăştierii decât cele aflate pe direcţia căii formate între senzor şi obiect.
Împrăştierea depinde de mărimea particulelor şi de direcţia luminii
incidente şi a împrăştierii. Radiaţia termică este dominantă în regiunea termică
de infraroşu, în timp ce împrăştierea este dominantă în regiunea lungimilor de
undă mai scurte. În general, aşa cum extincţia şi emisiile apar în acelaşi timp,
ambele efecte ar trebui considerate împreună în ecuaţia de transfer radiativ.

29
 Senzori

Tipuri de senzori

Figura 21 prezintă succint tipurile de senzori utilizaţi sau în curs de dezvoltare

în teledetecţie. Noi tipuri de senzori se aşteaptă să fie dezvoltaţi în viitor.
Senzorii pasivi detectează radiaţia electromagnetică reflectată sau emisă de
surse naturale, în timp ce senzorii activi detectează răspunsuri reflectate de la
obiecte care sunt iradiate de surse de energie artificiale, precum radarul. Fiecare
se împarte mai departe în sisteme de scanare şi de non-scanare.

Fig. 21. Senzori utilizaţi în teledetecţie

Un senzor clasificat ca şi o combinaţie de metode pasive, de non-scanare şi

non-redare a imaginii este un tip de aparat de înregistrat profiluri, ca spre
exemplu un radiometru cu microunde. Un senzor clasificat ca pasiv, non-
scanare şi redare a imaginii este un aparat foto, precum camera de urmărire cu
antenă sau o cameră spaţială, ca de exemplu cea aflată la bordul satelitului rus
COSMOS.

30
Senzorii clasificaţi ca o combinaţie de pasiv, scanare şi redare a imaginii sunt
clasificaţi mai departe în senzori de scanare a planului imaginii, precum
camerele TV şi scanere pentru materie solidă, şi senzori de scanare a planului
obiectului, ca de exemplu scanerele multispectrale (scanner optic şi mecanic) şi
radiometre cu microunde de scanare.

Un exemplu de senzor activ, de non-scanare şi non-redare a imaginii este un

aparat de înregistrare a profilului precum spectrometrul laser şi altimetrul laser.
Un astfel de senzor activ, de scanare şi redare a imaginii este radarul, spre
exemplu radarul cu obiectiv sintetic (SAR), care poate produce o rezoluţie
înaltă şi reda imagini, ziua sau noaptea, chiar sub un cer înnorat.
Senzorii cei mai populari utilizaţi în teledetecţie sunt camera, scanerul de stări
solide, precum imaginile CCD (dispozitive cuplate prin sarcină), scanerul
multispectral şi în viitor radarul pasiv cu obiectiv sintetic.

Senzorii laser au început de curând să fie utilizaţi mai frecvent pentru

monitorizarea poluării aerului prin spectrometre laser şi pentru măsurarea
distanţei de către altimetrele laser.

Acei senzori care utilizează lentile în regiunea infraroşu, vizibilă şi de reflexie

se numesc senzori optici.

Caracteristici ale radiaţiei senzorilor optici

Senzorii optici sunt caracterizaţi de performanţa spectrală, radiometrică şi

geometrică.
Caracteristicile spectrale sunt banda spectrală şi lăţimea benzii, lungimea de
undă centrală, sensibilitatea de răspuns la marginile benzii, sensibilitatea
spectrală la lungimi de undă mai mari şi sensibilitatea polarizării.

Senzorii care utilizează film sunt caracterizaţi de sensibilitatea filmului şi

factorul de transmisie al filtrului precum şi de natura lentilei. Senzorii de tip
scanner sunt specificaţi de caracteristicile spectrale ale detectorului şi de
separatorul spectral. În plus de asta, aberaţia cromatică este un factor de
influenţă. Caracteristicile radiometrice ale senzorilor optici sunt specificaţi de
modificarea radiaţiei electromagnetice ce trece printr-un sistem optic. Acestea
sunt radiometria senzorului, sensibilitatea la puterea echivalentă la zgomot, raza
dinamică, raportul dintre semnal şi zgomot şi alte zgomote, inclusiv zgomotul
de cuantificare.

31
Caracteristicile geometrice sunt specificate de acei factori geometrici precum
unghiul solid (FOV), unghiul solid momentan/instantaneu (IFOV), înregistrarea
bandă la bandă, MTF, distorsia geometrică şi alinierea elementelor optice.

IFOV este definit ca unghiul conţinut de suprafaţa minimă care poate fi

detectată de către un senzor de tip scanner. Spre exemplu, în cazul unui IFOV
de 2.5 mili-radiani, suprafaţa terestră detectată va fi de 2.5 m x 2.5 m, dacă
altitudinea senzorilor este de 1000 m deasupra Pământului.

Radiaţia puterii de rezoluţie

Puterea de rezoluţie este un index utilizat pentru a reprezenta limita observaţiei

spaţiale. În optică, distanţa minimă detectabilă între două puncte de imagine se
numeşte limita de rezoluţie, inversul acesteia fiind puterea de rezoluţie.

Există mai multe metode pentru a măsura limita de rezoluţie sau puterea de
rezoluţie. Mai jos sunt prezentate două astfel de metode, (1) puterea de rezoluţie
prin refracţie şi (2) MTF (funcţia de transfer modulară).

(1) Limita de rezoluţie prin refracţie

Teoretic, un punct al unui obiect va fi proiectat ca punct pe un plan al imaginii
în cazul în care sistemul optic nu prezintă aberaţii. Totuşi, datorită difracţiei,
imaginea unui punct va fi un cerc cu raza de aproximativ o lungime de undă a
luminii, care se numeşte modelul Airy. Prin urmare, există o limită de rezoluţie
a distanţei dintre două puncte şi în cazul în care nu există aberaţie.

Limita de rezoluţie depinde de cum este definită distanţa minimă dintre cele
două imagini Airy. Există două definiţii, după cum urmează:
a. Puterea de rezoluţie a lui Rayleigh: distanţa dintre vârful din stânga şi vârful
din dreapta Airy atunci când aceasta coincide cu punctul zero al vârfului stâng,
adică este 1.22u.
b. Limita de rezoluţie a lui Sparrow: distanţa dintre cele două vârfuri atunci
când dispare gaura centrală, adică 1.08u.

(2) MTF (funcţia de transfer modulară)

Puterea de rezoluţie măsurată pe un grafic de rezoluţie de către ochiul uman
depinde de abilitatea fiecărui individ şi de forma şi contrastul culorilor de pe
grafic. Pe de altă parte, MTF nu prezintă asemenea probleme deoarece ea
provine dintr-o definiţie ştiinţifică în care, răspunsul frecvenţei spaţiale, în

32
raport cu amplitudinea, ia în calcul sistemul optic de generare a imaginii pe
suport material ca filtru de frecvenţă spaţială.

Frecvenţa spaţială fiind definită ca frecvenţa unei unde sinus, MTF indică în ce
măsură raportul amplitudinii scade înainte de după sistemul optic de generare a
imaginii pe suport material în privinţa frecvenţei .

MTF coincide cu spectrul de putere obţinut prin transformarea Fourier a

imaginii unui punct. În general, un sistem optic de generare a imaginii pe suport
material va prezenta un filtru de trecere joasă.

Modularea (M), contrastul (K) şi densitatea (D) prezintă următoarele relaţii.

κ=τmax /τmin, D = log(τmax / τmin),

M = (τmax - τmin ) / (τmax + τmin ) = (κ - 1) / (κ + 1)

κ ' =τ'max /τ'min, D' = log(τ'max / τ'min),

M' =(τ'max - τ'min ) /(τ'max + τ'min ) = (κ ' - 1)/(κ ' + 1)

Puterea de rezoluţie (sau frecvenţa spaţială) se obţine din curba MTF cu un

contrast dat, care poate fi convertit pe modulare.

Elementul de dispersie

O rază de lumină ordonată în funcţie de lungimea de undă se numeşte spectru.

Spectroscopia este domeniul care studiază dispersia luminii în spectre. Există
două tipuri de elemente de dispersie şi anume prisma şi reţeaua de difracţie.

Fig. 22 Dispersia

33
(1) Prisma
Prisma studiată de spectroscopie se numeşte prismă de dispersie, care se
bazează pe teoria că indexul de refracţie diferă în funcţie de lungimea de undă,
aşa cum este indicat în figura 22. Rezoluţia spectrală a unei prisme este mult
mai joasă decât cea a unei reţele de difracţie. În cazul în care este nevoie de o
rezoluţie spectrală mai înaltă, trebuie produsă o prismă stratificată. Aceasta
poate fi o problemă deoarece este destul de dificilă prepararea unui material
omogen şi păstrarea unei greutăţi mici.

(2) Reţeaua de difracţie

O reţea de difracţie este un element de difracţie care utilizează teoria conform
căreia lumina incidentă pe o reţea este dispersată în mai multe direcţii diferite în
funcţie de diferenţa existentă între lungimea traiectoriei luminii sau de diferenţa
de fază între cele două reţele învecinate. Sunt generate mai multe spectre în
direcţia numerelor întregi unde multiplicarea cu lungimea de undă corespunde
diferenţei de traiectorie a luminii. Majoritatea reţelelor de difracţie sunt mai
degrabă de reflexie decât de transparenţă. Deşi difracţia fără difuzie are ca
intensitate maximă difracţia de ordin 0, aceasta nu poate fi utilizată deoarece ea
nu produce nici un spectru. Prin urmare, un plan de reflexie este astfel ajustat
încât să conţină un unghi adecvat pentru obţinerea unui spectru destul de
puternic cu un anumit ordin. O astfel de reţea modificată se numeşte reţea
cristalină (blazed grating).

Spectrometrul

Există mai multe tipuri de aparate care măsoară spectrele: spre exemplu
spectroscopul este utilizat pentru observarea spectrului de către om,
spectrometrul înregistrează reflectanţa spectrală, monochrometrul citeşte o
singură bandă îngustă, spectrofotometrul este utilizat în fotometrie,
spectroradiometrul este utilizat pentru măsurarea radiaţiei spectrale, etc. Cu
toate acestea, spectrometrele optice sunt cele care ne interesează pe noi acum.
Spectrometrele, care sunt în principal clasificate în spectrometre de dispersie
şi spectrometre de interferenţă. Primele utilizează prisme şi reţele de
difracţie, iar celelalte utilizează interferenţa luminii.

(1) Spectrometrul de dispersie Pe planul focal se obţine un spectru după ce o

rază de lumină trece printr-o fantă şi un element de dispersie.

34
(2) Spectrometrul de interferenţă cu rază dublă Distribuţia spectrului se
obţine prin transformarea Fourier cosinus a interferogramei produse prin
inferenţa a două raze separate.

(3) Spectrometrul de interferenţă cu rază multiplă Interferenţa luminii se va

produce dacă lumina oblică este incidentă pe două oglinzi plane
semitransparente aşezate în paralel. Se obţine un alt spectru dacă diferă unghiul
de incidenţă, intervalul dintre cele două oglinzi şi coeficientul de refracţie.

Caracteristicile detectoarelor optice

Elementul care converteşte energia electromagnetică în semnal electric se

numeşte detector. Există mai multe tipuri de detectoare în funcţie de lungimea
de undă a detecţiei.
Exista trei tipuri de detectoare; cu emisie foto, de excitaţie optică şi cu efect
termic. Tubul foto şi tuburile de multiplicare foto sunt exemple ale tipului cu
emisie foto cu sensibilitate în regiunea cuprinsă între razele ultraviolete şi
lumina vizibilă.
Fotodioda, fototranzistorul, detectoarele fotoconductoare şi senzorii de reţea
liniară sunt exemple de detectoare cu excitaţie optică, cu sensibilitate în
regiunea infraroşu. Detectoarele cu fotodiodă utilizează tensiunea electrică
provenită din excitarea electronilor în timp ce fototranzistorul şi detectorul
fotoconductor utilizează curentul electric. Barometrele termocuplu şi
barometrele piroelectrice sunt exemple ale detectoarelor de cu efect termic, a
căror sensibilitate merge din regiunile de infraroşu apropiat până la depărtat.
Totuşi, răspunsul nu este unul ridicat datorită efectului termic.
Gradul de detecţie, notat prin D* (D cu asterisc) se referă de obicei la
sensibilitate, exprimată ca NEP (putere echivalentă zgomotului). D* este
utilizat pentru comparaţia între diferite detectoare. NEP este definit ca semnalul
de intrare identic cu zgomotul de ieşire. NEP depinde de tipul de detector, de
suprafaţa acestuia sau de frecvenţa benzii. D* este invers proporţional cu NEP,
şi este dat de relaţia de mai jos.

D* : (Ad·f )1/2 / NEP

D* : gradul de detecţie (cm Hz2 / W)
NEP : puterea echivalentă a zgomotului (W)
Ad : suprafaţa detectorului ( cm2 )
f : banda de frecvenţă ( Hz )

35
Camere fotocaptoare utilizate în teledetecţie

În teledetecţie se utilizează camere de supraveghere prin antene, camere

multispectrale, panoramice, etc. Camerele fotografice de supraveghere prin
antene, uneori numite camere fotografice metrice sunt de obicei utilizate la
bordul navelor spaţiale sau al aparatelor de zbor pentru cartografiere prin
realizarea unor fotografii stereoscopice prin suprapunere de imagini. Un astfel
de aparat este RMK realizat de Carl Zeiss sau seria RC realizată de compania
Leica.
Un exemplu tipic şi bine cunoscut de aparat foto spaţial este Camera Metrică
aflată la bordul navetei spaţiale a ESA.
Deoarece camera metrică a fost proiectată pentru a realiza măsurători
topografice foarte exacte, următoarele cerinţe de optică şi geometrie trebuie
îndeplinite şi specificate:

(1) Distorsia lentilei trebuie să fie minimă

(2) Rezoluţia lentilei trebuie să fie ridicată iar imaginea trebuie să fie foarte
bună chiar şi în colţuri
(3) Raportul geometric dintre cadru şi axul optic trebuie stabilită, ceea ce de
obicei se realizează prin semne indicatoare de referinţă sau de reţea
(4) Axul lentilei şi planul filmului trebuie să fie perpendiculare unul faţă de
celălalt
(5) Planeitatea filmului trebuie menţinută printr-o placă de presare în vacuum
(6) Distanţa focală trebuie măsurată şi calculată cu precizie
(7) Fotografii succesive trebuie realizate cu un obturator de mare viteză şi
sistem de derulare a filmului
(8) Ar trebui utilizată compensarea cursei de lucru (FMC) pentru a preveni
mişcarea imaginii obiectelor care se mişcă la mare viteză în timpul utilizării
obturatorului, mai ales în cazul camerelor spaţiale
Camerele multispectrale cu scene separate în infraroşu, vizibil şi reflexiv sunt
utilizate în special pentru fotointerpretarea suprafeţelor terestre.
Camerele panoramice sunt utilizate pentru misiuni de recunoaştere,
supravegherea liniilor electrice de transmisie, fotografie suplimentară cu
imagini termice, etc., câmpul de vedere fiind foarte larg.

36
Scanerul opto-mecanic

Scanerul opto-mecanic este un radiometru multispectral cu care pot fi

înregistrate imagini bidimensionale utilizând o combinaţie de mişcare a
platformei şi o oglindă rotativă sau basculantă ce scanează perpendicular pe
direcţia de zbor. Aceste scanere sunt compuse din sistem optic, spectrografic,
de scanare, de detecţie şi de referinţă.

Scanerele opto-mecanice pot fi transportate de sateliţi aflat pe orbita polilor sau

de către aparate de zbor. Scanerul multispectral (MSS) cartograful tematic (TM)
ai LANDSAT, şi Radiometrul Avansat de Foarte Înaltă Rezoluţie (AVHRR) al
NOAA sunt exemple de scanere opto-mecanice. M2S fabricat de Compania
Daedalus este un exemplu de scanner opto-mecanic aerian.

Figura 23a ilustrează procesul de scanare opto-mecanică în timp ce figura 23b

prezintă o schemă a structurii unui scanner opto-mecanic.

Fig.23a Schema de achiziţie a datelor la scanerul opto-mecanic

37
 Fig 23b. Structura scannerului opto-mecanic

Funcţiile elementelor unui scanner opto-mecanic sunt următoarele:

a. Sistemul optic: Sistemul reflexiv de telescoape precum Newton, Cassegrain

sau Ritchey-Chretien este utilizat pentru a evita aberaţia cromatică.

b. Sistemul spectrografic: oglindă dicroică, reţea, prismă sau filtru.

c. Sistemul de scanare: oglindă rotativă sau basculantă utilizată pentru scanarea

perpendicular pe direcţia de zbor.

d. Sistemul de detectare: Energia electromagnetică este convertită în semnal

electric de către detectoarele optice electronice. Detectoarele
fotomultiplicatoare sunt utilizate în regiunile ultraviolet apropiat şi vizibile,
dioda de silicon în spectrul vizibil şi cel de infraroşu apropiat, antimonid de
indiu răcit (InSb) în regiunea de unde scurte infraroşii, şi barometrul termic sau
Hq Cd Te răcit în infraroşul termic.

e. Sistemul de referinţă: Semnalul electric transformat este influenţat de o

schimbare a sensibilităţii detectorului. De aceea, sursele luminoase sau sursele
termice cu intensitate sau temperatură constantă ar trebui instalate ca referinţă
pentru calibrarea semnalului electric.

Faţă de un scaner „pushbroom”, scanerul opto-mecanic prezintă anumite

avantaje. Spre exemplu, unghiul de vedere al sistemului optic poate fi foarte
îngust, erorile de înregistrare de la bandă la bandă sunt foarte puţine iar

38
rezoluţia mai înaltă. Dezavantajul ar consta în aceea că raportul dintre semnal şi
zgomot (S/N) este mult mai scăzut deoarece timpul de integrare la detectorul
optic nu poate fi foarte mare datorită mişcării scanerului.

Scannerul „pushbroom”

Scannerul „pushbroom” sau senzorul coliniar este un scanner care nu are

oglinzi mecanice de scanare ci un sistem liniar de elemente semiconductoare
solide care îi permite să înregistreze simultan o linie dintr-o imagine, aşa cum
este ilustrat în Figura 24.

Figura 24. Scanerul „pushbroom”

Scanerul „pushbroom” are o lentilă optică prin care imaginea liniei poate fi
detectată simultan perpendicular pe direcţia de zbor. Deşi scanerul opto-
mecanic scanează şi înregistrează mecanic pixel cu pixel, scanerul
„pushbroom” scanează şi înregistrează electronic linie cu linie.
Fiindcă scanerele „pushbroom” nu au părţi mecanice, rentabilitatea/fiabilitatea
lor poate fi foarte mare.

39
Totuşi, va putea exista zgomot de fond datorită diferenţelor de sensibilitate între
elementele de detecţie.
Dispozitivele cu sarcină cuplată, sau CCD, sunt adaptate special pentru senzorii
de sistem liniar. De aceea, aceştia se numesc uneori senzori CCD sau cameră
CCD. HRV al SPOT, MESSR al MOS-1, şi OPS al JERS-1 sunt exemple de
senzori CCD liniari ca şi sistemul aerian Itres CASI. Ca exemplu, MESSR al
MOS-1 are 2048 elemente pe un interval de 14 mm. Totuşi, senzorii CCD cu
5.000 – 10.000 de elemente de detecţie au fost dezvoltaţi şi au fost recent puşi
la dispoziţia utilizatorilor.

Spectrometrul de imagine

Spectrometrul de imagine este caracterizat printr-un scanner multispectral cu

un număr foarte mare de canale (între 64 şi 256) cu lărgimi de bandă foarte
strâmte, deşi schema de bază este aproape la fel ca în cazul unui scanner opto-
mecanic sau „pushbroom”.
Sistemul optic al spectrometrelor de imagine este clasificat în trei tipuri: sistem
dioptic, sistem dio-catoptic şi sistem catoptic, toate adaptate în funcţie de
sistemul de scanare. În cazul scanării planului obiect, sistemul catoptic este cel
mai indicat datorită liniarităţii optime a axului optic datorată unghiului mic de
vedere şi gamei largi de undă de observare. Totuşi, în cazul scanării în planul
imaginii, sistemul dioptic sau cel dioptic şi catoptic este cel mai indicat
deoarece unghiul de vedere este mai larg.

Figura 25 indică patru tipuri diferite de scanere multispectrale. Cel din stânga
sus (formare de imagine multispectrală cu detectoare discrete) corespunde
scanerului opto-mecanic utilizând metoda de scanare pe planul obiectului ca cea
utilizată de către LANDSAT. Cel din dreapta sus (formare de imagine
multispectrală cu sisteme liniare) corespunde unui scanner „pushbroom”
utilizând metoda de scanare pe planul imaginii cu un sistem liniar CCD.
Cel din stânga jos (spectrometrie de imagine cu sisteme liniare) indică o schemă
similară celei din dreapta sus însă cu un element de dispersie în plus (reţea sau
prismă) pentru a creşte rezoluţia spectrală. În dreapta jos (spectrometrie de
imagine cu sisteme de suprafaţă) se arată un spectrometru cu sisteme de
suprafaţă.

40
 Figura 25

Spectrometrul de imagine este util în procesul de clasificare a rocilor şi de

analiză a culorii oceanelor, deoarece el oferă imagini pe mai multe benzi cu un
interval limitat de lungimi de undă.
Senzori atmosferici

Senzorii atmosferici trebuie să măsoare temperatura aerului, vaporii, elementele

din atmosferă, aerosolii, etc. precum şi volumul de vânt şi radiaţii de pe
Pământ. Figura 26a ilustrează elementele atmosferice esenţiale în producerea
gazelor care dau efectul de seră, păturii de ozon şi a ploii acide.

Figura 26a. Efectul de seră

41
 Figura 26b. Direcţii de observare a atmosferei

Deoarece tehnicile teledetecţiei nu pot realiza măsurători directe de asemenea

proporţii, acestea sunt estimate din măsurătorile spectrale ale împrăştierii
atmosferice, gradul de absorbţie sau emisii.
Raza spectrală a lungimii de undă este foarte largă de la ultraviolet apropiat la
unde radio milimetrice în funcţie de obiectele de măsurat.
Există două tipuri de senzori atmosferici, şi anume activi şi pasivi.
De obicei se aleg două direcţii de observare a atmosferei: una este observarea
nadirului şi cealaltă este observarea marginii aşa cum ilustrează Figura 26b.
Observarea nadirului este superioară în rezoluţia orizontală în comparaţie cu
cea verticală. Ea este în special utilă în troposferă, dar nu şi în stratosferă, unde
densitatea atmosferică este foarte scăzută.
Metoda de observare a marginii măsoară marginea Pământului cu un unghi
oblic. În acest caz, nu se măsoară doar emisiile atmosferice ci şi absorbţia
luminii soarelui, a lunii şi a stelelor de către atmosferă, aşa cum este ilustrat în
Figura 26b. Faţă de observarea nadirului, observarea marginii are o rezoluţie
verticală mai mare şi un grad mai mare de măsurare în stratosferă. Observarea
marginii de tip absorbţie are un raport între semnal şi zgomot destul de ridicat
însă direcţia sau zona de observare este limitată cu excepţia stelelor.
Există două tipuri de senzori atmosferici, adică senzori cu o direcţie fixă
de observare, numiţi ecometre şi scanere.
Principalul component al unui senzor optic este spectrometrul cu rezoluţie
spectrală foarte înaltă, precum spectrometrele Michelson, Fabry-Perot şi alte
spectrometre cu reţea şi prismă.

42
Radarul Laser

Dispozitivele care măsoară caracteristicile fizice precum distanţa,

densitatea, viteza, forma, etc. şi utilizează împrăştierea, timpul de răspuns,
intensitatea, frecvenţa şi/sau polarizarea luminii se numesc senzori optici.
Totuşi, pe măsură ce lumina utilizată de senzorul optic este în mare parte de tip
laser, acesta se numeşte radar laser sau lidar (detectare şi stabilirea distanţei cu
ajutorul luminii).
Radarul laser este un senzor activ utilizat pentru a măsura poluarea aerului,
caracteristicile fizice ale componentelor atmosferice din stratosferă şi distribuţia
spaţială. Teoria radarului laser este utilizată şi pentru a măsura distanţa, în acest
caz el fiind numit altimetru laser.
Principalul obiect al măsurătorii este atmosfera, deşi radarul laser este utilizat şi
pentru a măsura adâncimea apei, grosimea filmului de ulei sau strălucirea
clorofilei din vegetaţie.

Figura 27 arată o diagramă a unui sistem lidar. Puterea luminii primite Pr (R)
reflectată de la o distanţă R poate fi exprimată astfel:
Pr (R) = Po K Ar q  (R) T2 (R) Y (R) / R2 + Pb unde Po : intensitatea luminii
transmise, K : eficienţa sistemului optic, Ar : deschiderea, q : jumătatea
lungimii de undă,  (R) : coeficientul de retroîmprăştiere, T (R) : factorul de
transmisie al atmosferei, Y (R) : eficienţa geometrică, Pb : zgomote de fundal

Fig. 27. Schema sistemului LIDAR

43
Lumina primită este convertită în semnal electric afişat sau înregistrat după
conversie. Distanţa eficientă a radarului depinde de relaţia dintre intensitatea
luminii primite şi nivelul zgomotelor.
Radarul laser poate fi clasificat în funcţie de caracteristicile sale fizice, efectele
interactive, cantităţile fizice etc.
Lidarul de fluorescenţă, lidarul Raman sau cu absorbţie diferenţiată sunt
utilizate pentru măsurarea densităţii corpurilor gazoase, în timp ce lidarul
Doppler este utilizat pentru măsurarea vitezei. Efectele de polarizare ale
lidarului sunt utilizate pentru măsurarea formei.
Există mai multe moduri de afişare spre exemplu, un ecran prezentând pe axa
orizontală distanţa şi pe cea verticală intensitatea, PPI (indicator de poziţie în
plan) cu nivel gri în sistemul de coordonate polare, RHI (indicare de distanţă
mare) cu un afişaj al profilului vertical, THI (indicare a timpului şi înălţimii) cu
un ax orizontal pentru timpul scurs şi unul vertical pentru altitudine.

44
Principiile teledetecţiei prin microunde

Teledetecţia cu microunde utilizând radiaţia microundelor cu lungimi de undă

între un centimetru şi câteva zeci de centimetri permite observarea în orice
condiţii meteo fără a fi restricţionaţi de nori sau ploaie. Acesta este un avantaj
care nu ar fi posibil cu teledetecţia cu radiaţii din domeniul vizibil şi/sau
infraroşu. În plus, teledetecţia cu microunde oferă informaţii unice despre să
zicem vântul pe mare sau direcţia valurilor, care derivă din caracteristicile de
frecvenţă, efectul Doppler, polarizarea, retroîmprăştierea etc., care nu pot fi
observate de senzori vizibili sau de infraroşu. Totuşi, nevoia de analize
sofisticate ale datelor constituie un dezavantaj în utilizarea teledetecţiei prin
microunde.

Există două tipuri de teledetecţie prin microunde: activă şi pasivă. Cea

activă primeşte retroîmprăştierea care se reflectă din microundele transmise
care sunt incidente pe suprafaţa solului. Radarul cu deschidere sintetică (SAR),
aparatele de măsură a împrăştierii cu microunde, altimetrele radar, etc. sunt
senzori activi. Tipul pasiv primeşte radiaţia prin microunde emisă de obiecte pe
sol. Radiometrul cu microunde este un senzor pasiv cu microunde. Procesul
utilizat de tipul activ, de la transmisia printr-o antenă către recepţia prin antenă
este exprimată teoretic de către ecuaţia radar.
Procesul tipului pasiv este explicat prin teoria transferului radiativ bazat pe
legea lui Rayleigh-Jeans. În ambele cazuri, de senzori pasivi şi activi, senzorul
poate fi proiectat în funcţie de frecvenţa optimă de care este nevoie pentru ca
obiectele să poată fi observate.
În teledetecţia activă cu microunde, caracteristicile împrăştierii pot fi derivate
din secţiunea unui radar calculată cu parametrii puterii primite şi ai antenei
(At , Pt , Gt) şi relaţia dintre aceştia, precum şi caracteristicile fizice ale unui
obiect. Spre exemplu, căderea de precipitaţii se poate măsura prin relaţia dintre
mărimea stropilor de ploaie şi intensitatea căderii de precipitaţii.
În teledetecţia prin microunde pasive, caracteristicile unui obiect pot fi detectate
prin relaţia dintre puterea primită şi caracteristicile fizice ale unui obiect precum
caracteristicile de atenuare şi/sau de radiaţie.

Atenuarea microundelor

Atenuarea se datorează absorbţiei de către moleculele din atmosferă sau

împrăştierii de către aerosolii din atmosferă între senzorul cu microunde aflat
la bordul unei navete spaţiale sau al unui aparat de zbor şi ţinta care trebuie

45
măsurată. Atenuarea microundelor va avea loc ca funcţie a exponentului în
legătură cu distanţa transmisă în principal datorită absorbţiei şi împrăştierii.
Prin urmare, atenuarea se va accentua în funcţie de distanţă, sub condiţii
atmosferice omogene. Atenuarea pe unitate de distanţă se numeşte atenuare
specifică. De obicei, pierderea care se datorează atenuării poate fi exprimată în
decibeli cum urmează:

dB = Ke ·B ·dr
unde Ke: atenuare specifică (dBkm-1)
B : factor de strălucire (Wm-2 sr-1) în distanţa dr
dr : distanţă incrementală

Figura 28 ilustrează caracteristicile de atenuare a moleculelor

atmosferice în funcţie de frecvenţă. Din această figură se poate vedea că
influenţa atenuării atmosferice apare în intervalul mai mare de 10GHz.
Intensitatea atenuării depinde de frecvenţa specifică (spectrul de absorbţie) al
moleculei corespondente. Din acest motiv, energia microundelor este absorbită
de mişcarea moleculară a componentelor din atmosferă. Totuşi, dacă
frecvenţele adecvate sunt selectate cu atenţie, atenuarea poate fi minimizată
deoarece compoziţia componentele din atmosferă sunt aproape omogene.
În cazul observaţiei satelitare, calea optică este de obicei lungă, astfel
încât atenuarea poate fi influenţată de schimbări ale condiţiilor atmosferice. Mai
ales pentru că atenuarea datorată vaporilor (H2O) este foarte puternică în
frecvenţele specifice, modificarea vaporilor poate fi detectată de un radiometru
cu microunde.

46
 Fig.28 Caracteristicile de atenuare a moleculelor atmosferice în funcţie de
frecvenţă

Difuzia cea mai deosebită din atmosferă este datorată picăturilor de ploaie. Se
pot constata atenuării datorită împrăştierii picăturilor de ploaie şi a ceţii.
Atenuarea se intensifică odată cu creşterea intensităţii ploii, iar frecvenţa creşte
până la aproximativ 40 GHz. Cu toate acestea, peste 40 GHz atenuarea nu
depinde de frecvenţă.

Observaţii 1) dB este 1/10 bel. "bel" este relaţia logaritmică dintre două puteri,
P1 şi P2 . N = log10 ( P1 / P2 ) [bel] sau n = 10 log10 ( P1 / P2 ) [dB]
2) Atenuarea specifică Ke este exprimată la început ca Np m-1 sau neepers m-1.
Însă Ke devine dB ·km-1 prin înmulţirea 104 log e = 4.34 x 103 Np m-1.

47
Radiaţia microundelor

Suprafaţa Terrei emite puţină energie sub formă de microunde precum şi

radiaţii vizibile şi infraroşii datorită radiaţiei termice. Radiaţia termică a unui
corp negru depinde de legea lui Planck din intervalul vizibil şi infraroşu, în timp
ce radiaţia termică din intervalul de microunde este dată de legea radiaţiei
Rayleigh-Jeans.
Obiectele reale, aşa numitele corpuri gri, nu sunt identice cu un corp negru
însă au o putere de emisie constantă. Temperatura de incandescenţă TB este
exprimată în modul următor:

TB =  · T
unde T : temperatura fizică
: puterea de emisie (0 << 1)

Puterea de emisie  a unui obiect se modifică în funcţie de

permitivitate, duritatea suprafeţei, frecvenţă, polarizare unghi incident, azimut
etc., care influenţează temperatura de incandescenţă.
Majoritatea utilizatorilor ar dori să obţină temperatura fizică T în loc de
temperatura de incandescenţă TB , măsurată de radiometre cu microunde.
Prin urmare, puterea de emisie ar trebui măsurată sau algoritmi ar trebui
dezvoltaţi pentru a identifica elemente componente ale radiaţiei atmosferice.
În cazul antenei receptoare a radiometrului cu microunde, radiaţia ce provine
din toate unghiurile este introdusă în antenă, care necesită o corectare a
temperaturii primite cu privire la proprietăţile direcţionale ale antenei.
Temperatura corectată se numeşte temperatura antenei.

Difuzie de suprafaţă

Difuzia de suprafaţă este difuzia care are loc pe suprafaţa care mărgineşte
două medii diferite dar omogene, energia electromagnetică a uneia dintre
acestea fiind incidentă pe cealaltă. Difuzia microundelor pe suprafaţa
Pământului creşte pe măsură ce creşte permitivitatea complexă şi direcţia
difuziei depinde de duritatea suprafeţei, aşa cum este indicat în figura 29.

48
 Figura 29. Difuzia de suprafaţă

În cazul unei suprafeţe netede, aşa cum apare pe (a), există reflexie
reflectantă cu un unghi simetric faţă de unghiul de incidenţă. Intensitatea
reflexiei reflectante este dată de reflexivitatea lui Fresnel, care creşte odată cu
creşterea raportului permitivităţii complexe.
Când duritatea de suprafaţă creşte puţin aşa cum este indicat în (b), există o
componentă a reflexiei reflectante şi o componentă de difuzie. Componenta
reflexiei reflectante se numeşte componentă coerentă, în timp ce componenta
difuziei se numeşte componenta difuză sau incoerentă.
Atunci când suprafaţa este complet dură, adică difuză, doar componentele
difuze vor rămâne, fără nicio altă componentă a reflexiei reflectante aşa cum
este ilustrat în (c). Acest tip de difuzie depinde de relaţia dintre lungimea de
undă a radiaţiei electromagnetice şi duritatea suprafeţei definită de Criteriul
Rayleigh sau Criteriul Fraunhofer.

Criteriul Rayleigh: dacă h < /8·cosθ , suprafaţa este netedă

Criteriul Fraunhofer: dacă h < /32·cosθ , suprafaţa este netedă
49
unde h : deviaţia standard a durităţii suprafeţei
 : lungimea de undă
θ : unghiul de incidenţă

În general, coeficientul de împrăştiere, adică zona de împrăştiere raportată la

zona de unitate referinţă, este o funcţie de unghiul incident şi cel de împrăştiere.
Cu toate acestea, în cazul teledetecţiei, unghiul de împrăştiere este identic cu
unghiul incident deoarece antena de recepţie a radarului sau aparatului de
măsură a împrăştierii este localizată în acelaşi loc cu antena de transmitere. Prin
urmare, în teledetecţie, doar retroîmprăştierea poată fi luată în calcul. Zona de
secţiune a radarului Σ σi Ai este dată după cum urmează:

unde Pt : puterea de transmitere

G : amplificarea antenei
 : lungimea de undă
Pr : puterea de primire
R : distanţa dintre radar şi obiect
Ai : zona diferenţială pe împrăştierea suprafeţei
Zona de împrăştiere pe zonă de unitate σ0 se numeşte coeficient de
retroîmprăştiere.
σ = σi / Ai

Împrăştierea pe volum

Împrăştierea pe volum este definită ca împrăştierea ce apare într-un

mediu când radiaţia electromagnetică transmite de la un mediu la altul. Figura
30 indică modelul schematic al împrăştierii pe volum pentru două exemple:
(a) împrăştierea prin particule cu largă distribuţie precum picăturile de ploaie şi
(b) împrăştierea prin medii inegale cu permitivităţi diferite.
Împrăştierea prin copaci, ramuri, straturi de sol şi subsol, straturi de zăpadă etc.
sunt exemple de împrăştiere de volum.

50
 Fig.30. Împrăştierea pe volum

Împrăştierea pe volum se poate observa dacă radiaţia microundelor penetrează

un mediu. Adâncimea de penetrare  este definită ca distanţă atunci când
puterea incidentă este atenuată la 1/e (coeficientul exponenţial).
Intensitatea împrăştierii de volum este proporţională cu inductivitatea
discontinuă într-un mediu şi densitatea mediului eterogen. Unghiul de
împrăştiere depinde de suprafaţa de reducere, permitivitatea relativă medie şi
lungimea de undă.
Intensitatea de primire este proporţională cu intensitatea multiplicată şi volumul
implicat în regiunea razei şi lăţimea razei aşa cum este arătat în figura 31.

Fig.31 Intensitatea împrăştierii pe suprafaţă

Împrăştierea pe volum în cazul ploii, zăpezii aşa cum este indicat în figura 32
este reprezentată ca o funcţie a lungimii de undă şi factor Z după cum urmează:

51
 Fig.32 Împrăştierea pe volum în cazul ploii, zăpezii

unde : lungimea de undă

D : diametrul picăturii de ploaie
k : constanta (k = (-1) / (+2))
Z : factorul Z (Z = ΣDi6)

În cazul solului şi al zăpezii, împrăştierea de volum apare odată cu împrăştierea

de suprafaţă, deşi împrăştierea de suprafaţă este scăzută aşa cum arată figura 31.
Va apărea o eroare la măsurarea coeficientului de împrăştiere de suprafaţă
datorită efectului împrăştierii de volum.
Când este vorba de păduri, aşa cum este ilustrat în figura 33, trebuie să
introducem un model al împrăştierii de volum prin frunze şi ramuri precum şi al
împrăştierii de suprafaţă prin coroana copacilor, şi efecte de reflexie a colţurilor
datorită solului şi trunchiurilor de arbori verticali.

Fig.33

52
Tipuri de antene

O antenă este un convertor care transformă curentul electric de frecvenţă

înaltă în unde radio şi viceversa. O antenă este utilizată pentru a transmite şi
primi unde radio. Există mai multe tipuri de antene de la cele de dimensiuni
foarte mici (precum antena de monopol dintr-un telefon fără fir) până la
reflectoare de 100 de metri în diametru pentru astronomia undelor radio. În
această secţiune sunt introduse antenele utilizate în teledetecţia cu microunde.

Antenele tipice pentru teledetecţia cu microunde sunt cele utilizate în

tipul pasiv de radiometre cu microunde şi tipurile active de altimetre cu
microunde, aparate de măsură a împrăştierii şi radare de imagine. Există trei
tipuri principale de antene: antena pâlnie, antena cu oglinzi reflectorizante şi
antena în reţea. Antena pâlnie conică sau dreptunghiulară este utilizată pentru a
furniza energie antenei reflectoare, pentru a calibra temperaturi joase ale
radiometrului cu microunde în forma unei pâlnii îndreptate spre cer, şi pentru
calibrarea radioului activ aşa cum este indicat în figura 34.

Fig. 34. Antena pâlnie conică sau dreptunghiulară

Antena reflectoare precum cea parabolică şi Cassegrainiană sunt

compuse dintr-un radiator primar şi o oglindă reflectorizantă aşa cum este
ilustrat în figura 35. Antena reflectorizantă este utilizată pentru radiometre cu
microunde, altimetre şi aparate de măsură a împrăştierii. În cazul scanării în
unghi larg, întreaga antenă poate fi controlată, iar în cazul scanării cu rază
îngustă, doar radiometrul şi oglinda pot fi controlate.

53
 Fig 35. Antene reflectoare

O antenă reţea este compusă din mai multe elemente de reţea, ca de exemplu,
reţeaua liniară, reţeaua zonală şi reţeaua nonformală. Antenele din reţea sunt
antene dipol cu jumătate de lungime de undă, benzi conductoare depuse pe un
substrat dielectric şi sloturi de ghidare a undei. Avantajele unei antene în reţea
sunt acelea că ea permite scanarea fără a schimba unghiul fiecărei antene în
parte şi de asemenea, generează o formă adecvată a razei prin excitarea
selectivă a distribuţiei de curent a fiecărui element.
Antena în reţea este utilizată pentru radarul cu deschidere sintetică (SAR) şi
radarul cu deschidere reală. Figura 36 ilustrează o antenă de reţea cu sloturi de
ghidare a undei, proiectată pentru un radar cu deschidere reală.

Fig.36. Antenă de reţea cu sloturi de ghidare

54
 Tipuri de senzori cu microunde

Există două tipuri de senzori cu microunde, activi şi pasivi. Tabelul următor

conţine senzori tipici şi obiectele de măsurat.

Tabel Nr.37

SENZOR ŢINTA
Curentul de la suprafaţa apei,
temperatura de la suprafaţa apei,
salinitatea apei, gheaţa mărilor, vaporii
SENZOR RADIOMETRU CU
de apă, intensitatea precipitaţiilor,
PASIV MICROUNDE
temperatura aerului, vântul, ozonul,
aerosol, noxe şi alte componente
atmosferice.
Conţinutul de umiditate al solului,
duritatea solului, distribuţia lacurilor
glaciare, a apelor îngheţate, a zăpezii,
SCATEROMETRU temperatura la suprafaţa mării, vaporii
CU MICROUNDE de apă, intensitatea precipitaţiilor,
curentul de la suprafaţa apei, direcţia şi
viteza vânturilor, valurile oceanice,
biomasa.
SENZOR Suprafaţa topografică a mărilor,
ACTIV suprafaţa geodezică a mării, schimbarea
ALTIMETRU CU
curenţilor oceanici, înălţimea valurilor
MICROUNDE
oceanice, mareele la nivel de mezo-
scară, viteza vântului.
Imaginea suprafeţei, monitorizarea
RADAR DE TIP gheţarilor, valurile oceanice, vântul de
IMAGING la suprafaţa mărilor, topografie şi
geologie submarină.

Mulţi dintre sateliţii de observaţie lansaţi după 1992 sunt dotaţi cu senzori cu
microunde. Senzorii activi sunt clasificaţi în mai multe tipuri în funcţie de
polarizarea orizontală sau verticală în ceea ce priveşte ţinta.

55
Caracteristicile imaginilor radar

Principalul obiectiv al teledetecţiei cu microunde este acela de a estima

proprietăţile obiectelor prin interpretarea caracteristicilor acestora aşa cum apar
pe imaginea radar. Cele mai multe obiecte ce pot fi măsurate prin teledetecţia
cu microunde sunt structurile muntoase, geologia subterană, vântul pe mare şi
valurile, etc. Pentru a estima aceste proprietăţi este foarte important să
înţelegem efectele retroîmprăştierii microundelor pe obiecte.
Există doi factori importanţi ai caracteristicilor microundelor: frecvenţa
(lungimii de undă) şi polarizarea. În teledetecţia cu microunde, diferite lungimi
de undă (ale frecvenţei) precum banda L, banda C, banda X, banda P etc. vor fi
folosite de la lungimi de undă milimetrice (1 mm - 1cm) până la aproximativ
30 cm. Conform lungimii de undă sau frecvenţei, va avea loc reflexia cu efect
de oglindire astfel încât poate fi detectată duritatea suprafeţei dacă se compară
imaginile radar cu frecvenţă multiplă.
Figura 4.6.1 şi 4.6.3 sunt imagini radar ale benzilor P, L şi C respectiv cu
polarizare HH, în care diferenţa de lungime de undă sau de frecvenţă va oferi
imagini diferite.

Fig. 38 Imagine Banda L, polarizare HH (Insula Ooshima)

Fig. 39 Imagine Banda L, polarizare HH (Muntele Fuji)

56
Polarizarea este definită ca direcţia oscilaţiei implicată într-un câmp
electromagnetic. Microundele transmise uzual şi cele primite pot avea
polarizare orizontală sau verticală. De aceea, pot fi utilizate patru combinaţii
pentru SAR: HH, HV, VH şi VV. Caracteristicile de retroîmprăştiere sunt de
asemenea diferite în funcţie de polarizare. Imaginile 40 şi 41 sunt combinaţii
HH, HV, şi VV în banda L în care pot fi identificate trăsături diferite.
În viitor, sistemele SAR cu funcţii de multifrecvenţă şi multipolarizare vor fi în
dotarea sateliţilor de observare a pământului.

Fig. 40. Imagine in banda X, polarizare HH (Insula Ooshima)

Fig. 41. Imagine in banda X, polarizare HH, (Muntele Fuji)

Imagini radar ale terenurilor

Cel mai mare efect al retroîmprăştierii cu microunde pe variaţii ale imaginii

radar sunt datorate trăsăturilor terenurilor. Este mai mare decât efectul
permitivităţii. În mod particular, efectul unghiului razei incidente faţă de
unghiul nadir şi panta terenului va produce efecte diverse precum privirea în
perspectivă, suprapunerea şi umbrirea.

57
În mod normal, în banda mai aproape de SAR, numită banda apropiată, se
poate produce suprapunerea, în timp ce în banda îndepărtată se poate vedea
mai multă umbră. Aceasta înseamnă că trebuie avut grijă cu direcţia zborului şi
direcţia benzii în interpretarea anumitor trăsături de teren.
Figura 42 prezintă ca exemplu o imagine SAR a SEASAT realizată în zonele
montane din jurul Genevei, în Elveţia.

Figura 42. Imagine SAR a SEASAT

Figura 43 indică efectul terenului şi al unghiului de nadir asupra privirii în

perspectivă, suprapunerii şi umbririi.

Figura 43. Efectul terenului şi al unghiului de nadir asupra privirii în

perspectivă

De obicei, perspectiva şi umbrirea apar ca răspuns luminos în jurul unui vârf

sau creste, în timp ce umbrirea apare ca suprafaţă neagră, fără altă informaţie, în
zona umbrită.

58
Aşa cum se vede în figură, efectul retroîmprăştierii cu microunde poate fi
observat mai bine în direcţia de azimut mai degrabă decât în cea de intersectare.
Prin interpretarea imaginii radar, se pot realiza clasificarea formelor de relief,
analiza aliniamentului, explorarea resurselor minerale, monitorizarea vulcanilor
activi, a alunecărilor de teren, analiza structurii geologice şi aşa mai departe.
Două zboruri în paralel pot produce o pereche stereo care va oferi informaţii de
ridicare a terenului. Cercetări recente desfăşurate în Canada au demonstrat că
informaţii legate de altitudinea terenului pot fi derivate prin interferometrie
printr-un singur zbor.

59
 Tipuri de platforme

Vehiculul sau aparatul care transportă senzorii pentru detecţie se numesc

platforme. Platforme tipice sunt sateliţii şi aparatele de zbor, însă acestea pot
include şi aeronave controlate prin unde radio, baloane, zmeie pentru
teledetecţia de altitudine joasă precum şi remorci cu scară pentru investigaţii ale
solului.
Platformele cu cele mai mari altitudini sunt sateliţii geosincroni precum
Satelitul Meteorologic Geosincron (GMS), cu o altitudine de 36.000 km
deasupra Ecuatorului. Majoritatea sateliţilor de observare a Pământului, precum
Landsat, SPOT, MOS etc. se află la o altitudine de aproximativ 900 km cu
orbită în sincron cu soarele.
Pentru orbitele mai apropiate, avem navete spaţiale (240-280 km), sonde radio
(100 km), avion cu reacţie de înaltă altitudine (10.000 m), avion de altitudine
joasă sau medie (500-8.000 m), avion controlat prin radio (500 m) etc.
Factorul cheie pentru selecţia unei platforme este altitudinea care determină
rezoluţia la sol dacă IFOV (câmpul instantaneu de vedere) al senzorului este
constant, unde
γ=Hβ
Selecţia unei platforme depinde uneori şi de scopul cerut; spre exemplu, se cere
o altitudine constantă pentru măsurătorile din aer, în timp ce sunt necesare mai
multe altitudini pentru a măsura distribuţia atmosferică verticală spre exemplu.
În privinţa fotogrammetriei aeriene, ruta de zbor este sub control strict pentru a
îndeplini cerinţele de exactitate geometrică. Totuşi, avioanele controlate din
elicopter sau radio sunt utilizate pentru o abordare de rută liberă, spre exemplu
în monitorizarea dezastrelor.

Condiţiile atmosferice şi altitudinea

Condiţiile atmosferice diferă în funcţie de altitudine. Acest factor trebuie luat în

considerare în selectarea platformelor sau a senzorilor. În această secţiune,
presiunea aerului, densitatea şi temperatura sunt avute în vedere.
Presiunea aerului în funcţie de altitudine este bazată pe echilibrul hidrostatic de
echilibru între presiunea verticală a atmosferei şi gravitate.
Se presupune că elementele componente ale atmosferei care nu conţin vapori de
apă sunt constante sub raportul volumului cu 78.08% azot, 20.95% oxigen, şi
argon 0.93% până la 100 km indiferent de loc şi timp. Rezultatul este o greutate
moleculară medie de 28.97 pentru atmosferă şi o masă moleculară medie de
4.810 x 10-26 kg.

60
Când temperatura este constantă în funcţie de altitudine, presiunea aerului scade
ca funcţie exponenţială, ceea ce duce la o altitudine de aproximativ 8 km pentru
o descreştere a presiunii aerului la 1/e.
Totuşi, deoarece temperatura atmosferei variază odată cu altitudinea aşa cum
este ilustrat în figura 43, presiunea aerului poate fi calculată de la echilibrul
hidrostatic cu o temperatură dată.

Fig 43. Variaţia temperaturii cu altitudinea

Pentru un scop general, modelul de atmosferă standard a fost specificat

în raport cu distribuţia medie a temperaturii şi cu presiunea verticală a aerului.
A fost de asemenea specificat modelul mediu în funcţie de latitudine şi
anotimp, deşi temperatura actuală diferă uneori cu 10–20 K. Prin urmare,
măsurarea temperaturii utilizând sonde radio este necesară pentru o mai bună
exactitate. Structura pe verticală a atmosferei se compune din următoarele
straturi:

Troposfera : de la sol până la 10 - 17 km,

Stratosfera : de la 10 - 17 km până la 50 km
Mezosfera : de la 50 km până la 90 km
Termosfera : de la 90 km până la 500 km

Această clasificare depinde de distribuţia energiei termice şi a transportului

termic. Scăderea pe verticală a temperaturii din troposferă este de -9.8 K/km

61
pentru atmosfera uscată şi de -6.5 K/km pentru atmosfera actuală datorită
vaporilor de apă. Spaţiul dintre troposferă şi stratosferă se numeşte tropopauză.
Tropopauza de la tropice este mai degrabă constantă la 17 km altitudine pe când
cea de latitudine mijlocie depinde de schimbările de anotimp şi curent cu o
altitudine de 10 - 17 km aşa cum este ilustrat în Figura 44.

Figura 44. Variabilitatea tropopauzei

Comportarea platformei

Distorsia geometrică nu depinde doar de geometria senzorului ci şi de

comportarea platformei. De aceea, este foarte important să se măsoare
comportarea platformei pentru corecţia geometrică respectivă.
Comportarea platformei se clasifică prin următoarele două componente:

a. Unghiurile de rotaţie în jurul celor trei axe: ruliu (ω), tangaj (φ) şi viraj
unghiular (χ);
b. Instabilitate: vibraţia aleatorie şi nesistematică ce nu poate fi măsurată.

Unghiurile de rotaţie în jurul celor trei axe: ruliu (ω), tangaj (φ) şi viraj
unghiular (χ) sunt definite ca unghiurile de rotaţie în jurul direcţiei de zbor,

62
aripa principală şi respectiv linia verticală, aşa cum sunt ilustrate în figura 45.
Figura 46 indică parametrii comportamentului satelitului.

Fig. 45. Unghiurile de rotaţie în jurul celor trei axe

Fig. 46. Parametrii comportamentului satelitului

Pentru o cameră cu cadru, unghiurile de rotaţie sunt valori singulare

comune unei scene complete de fotografie aeriană, în timp ce pentru un scaner
de linie, comportamentul se schimbă ca funcţie de linie sau timp. În cazul
sateliţilor, variaţia de poziţie şi comportament va fi continuă, deşi în cazul unui
aparat de zbor, variaţia nu va fi întotdeauna lină, ceea ce face dificilă corecţia
geometrică.

63
Senzorii tipici de comportament pentru aparatele de zbor sunt:

- tahometrul
- altimetrul
- busola giroscopică (pentru măsurarea comportamentului)
- radarul Doppler (pentru măsurarea altitudinii)
- GPS (pentru poziţionare)
- orizontul giroscopic
- camera TV
- înregistrator de zbor

Senzorii de comportament

Controlul de comportament al unui satelit se clasifică prin două metode:

controlul rotirii şi controlul celor trei axe. Prima metodă este de obicei
utilizată pentru sateliţii meteorologici geosincroni care se rotesc ei înşişi
împreună cu scanerul rotativ. Metoda din urmă este în special utilizată de către
sateliţii de observaţie terestră precum Landsat care au nevoie de un unghi exact
de urmărire a direcţiei Pământului.
Controlul de rotire este destul de simplu însă are un raport scăzut de S/N, în
timp ce controlul celor trei axe este mai complex, însă are un raport S/N mai
ridicat. Senzorii de măsurare a comportamentului, care sunt utilizaţi pentru
diferite scopuri:

Busola giroscopică este utilizată pentru măsurarea variaţiei comportamentului

pe un interval scurt. Senzorul de Pământ detectează radiaţia CO2 în intervalul
lungimii de undă de 14 - 16 mm emisă din zona exterioară a Pământului, de
unde poate fi măsurat comportamentul a două axe, de ruliu şi tangaj, cu o
exactitate de 0.3 - 1 grade, aşa cum este ilustrat în figura 47. Dacă senzorul de
Pământ este combinat cu un senzor de Soare şi busolă giroscopică,
comportamentul celor trei axe poate fi măsurat cu o exactitate mai mare, între
0.1 - 0.3 grade. Senzorii magnetici pot măsura comportamentul celor trei axe
însă cu o exactitate destul de scăzută. Responsivitatea senzorilor magnetici este
de maxim 2 Hz. Dacă trebuie măsurat comportamentul frecvenţei înalte precum
instabilitatea, este necesar un senzor de deviaţie unghiulară (ADS).

64
 Fig. 47. Senzorul de Pământ

Senzorul de deviaţie unghiulară al Landsat 4 şi 5 are un grad de răspuns între 2

- 18 Hz. Cea mai mare exactitate a comportamentului poate fi realizată printr-un
senzor stea. Spre exemplu, aparatul de urmărire a stelei standard (SST) la
bordul Landsat 4 şi 5 va măsura comportamentul exact cu ajutorul imaginii
corpurilor stelare înregistrate de un disector de imagine având în dotare
informaţii despre 300 de astre până la nivelul 6 înregistrate de un computer de
bord. Exactitatea aparatului SST este de ±0.03 grade (3σ).(3 deviaţii standard).

În cazul navetelor spaţiale, senzorul de stele are o precizie mai mică având doar
50 de stele ca referinţă, deoarece naveta spaţială nu are nevoie de controlul unei
altitudini mai mari atunci când se întoarce în troposferă.

65
Elementele de orbită ale unui satelit

Setul de valori numerice care definesc orbita unui satelit sau a unei planete se
numesc elemente orbitale. Elementele orbitale independente ale satelitului de
observaţie a Pământului sunt cele şase elemente ale orbitei lui Kepler.
Satelitul se roteşte în jurul Pământului într-un plan numit plan orbital, deoarece
influenţa gravitaţiei pe care o exercită luna sau soarele poate fi neglijată spre
deosebire de gravitaţia Terrei.
Un punct în spaţiu poate fi exprimat după cum urmează, în sistemul ecuatorial
de coordonate. Originea sistemului ecuatorial de coordonate este centrul
Pământului.
Cercul de referinţă: planul ecuatorial
Originea longitudinii astronomice (ascensiunea dreaptă): echinocţiul de
primăvară
Longitudinea astronomică (ascensiunea dreaptă) : 0 - 24 ore spre est de la
echinocţiul de primăvară
Latitudinea astronomică (declinaţia) : unghiul din planul ecuatorial ( +90 grade
la polul Nord; -90 grade la polul Sud)
Cele şase elemente ale orbitei lui Kepler sunt:
(1) Semi-axa majoră (A):
(2) Excentricitatea orbitei (e) :
(3) Unghiul de înclinare (i) :
(4) Ascensiunea dreaptă a nodului ascendent (h)
(5) Argumentul perigeului (g)
(6) Timpul parcurs de la perigeu (τ)

Figura 48 ilustrează elementele descrise mai sus. Forma şi mărimea unei orbite
pot fi definite de elementele A şi e, în timp ce planul orbitei este definit de i şi
h. Axa mai lungă a elipsei orbitei poate fi determinată de g. Poziţia unui satelit
poate fi localizată de către T.

Uneori, elementele din orbită sunt înlocuite de trei coordonate geocentrice

dimensionale şi viteza pentru analiză numerică în locul elementelor orbitei lui
Kepler.

66
 Fig. 48 Elementele orbitei

Relaţiile următoare ilustrează relaţia dintre elementele orbitei lui Kepler,

coordonatele geocentrice şi viteză.
Poziţia satelitului pe planul orbital se determina folosind formulele:

  G  M  3.986008 1014 m3  s 2   constanta de gravitaţie


n n – viteza satelitului, A – semiaxa mare
A3
M  n(T1  T ) T1 – timp, M- unghi transversal al poziţiei satelitului
M  E  e  sin E E-unghi de excentricitate, e – excentricitate orbitală

67
Orbita unui satelit

Orbita unui satelit poartă mai multe nume în funcţie de imaginea acesteia,
înclinaţie, perioadă şi recurenţă aşa cum este ilustrat în Tabelul 49.

Tabelul 49

Orbita circulara e=0

Orbită elipsoidală 0  e  1
TIPUL ORBITEI
Orbita parabolica e=1
Orbita hiperbolică 1 e
Orbită Ecuatorială i=0
ORBITA Inclinare Orbita inclinată 0  i  90
Orbita polară i = 90
Perioada de Geostationar
rotaţie Circumpolar
Orbită recurentă
Recurenţă Orbită semi
recurentă

Orbita circulară este orbita de bază, explicată în continuare. Orbita poate fi

exprimată prin coordonatele polare (r,θ).
r = re + hs θ = θ0 t
unde re : raza Pământului 6 378 160 m
hs : altitudinea satelitului
t : timp
θ0 : viteza unghiulară

Viteza unghiulară şi perioada sunt exprimate după cum urmează:

unde : constanta de gravitaţie = 3.986005·1014 m3/s2

68
a. Orbita geosincronă

Orbita care prezintă aceeaşi rată a rotaţiei Pământului (h24 = ziua siderală ;
86164.1 sec) este numită orbita sincronă cu Pământul sau orbita geosincronă.
Orbita geosincronă cu o înclinaţie de i = 0 este numită orbită geostaţionară
deoarece satelitul apare ca staţionând deasupra ecuatorului privit de pe Pământ.
Astfel, satelitul geostaţionar poate acoperi suprafeţe întinse. Mulţi sateliţi meteo
şi de comunicaţii sunt de tip geosincron.

b. Orbita sincronă cu Soarele

Majoritatea sateliţilor de observare a Pământului, ca de exemplu Landsat,

poziţionaţi la altitudini mai joase au orbite sincrone cu Soarele sau
semirecurente. Orbita sincronă cu Soarele poate fi definită ca orbita al cărei
plan se roteşte într-un an împreună cu mişcarea aparentă a soarelui dintr-un an.
Rata de precesiune a modelului Ω, este o funcţie a înclinaţiei i, altitudinea
orbitei hs şi perioadei T. Orbita sincronă cu soarele are W=1 (revoluţie / an).
Spre exemplu, în cazul în care i = 100 grade, altitudinea orbitei sincrone cu
Soarele este de aproximativ 1.200 km cu o perioadă de 108 minute. Avantajul
acestei orbite este acela că condiţiile de observaţie pot fi păstrate datorită unui
unghi incident pe Soare constant.

c. Orbita semirecurentă

Orbita recurentă este orbita care se întoarce zilnic la acelaşi punct nadir, iar
orbita semi-recurentă se întoarce la acelaşi punct nadir în N zile (N>1), ceea ce
este mult mai bine din punct de vedere al acoperirii Pământului decât prezintă
orbita recurentă.

Sateliţi utilizaţi în teledetecţie

Sistemele satelitare au devenit astăzi importante surse de imagini

purtătoare de vaste informaţii, constituindu-se practic într-o clasă
informaţională distinctă. Caracteristicile sistemelor cum ar fi acoperirea
terestră foarte mare, ciclul regulat, senzorii de baleiere multispectrală, fac ca
acestea să fie folosite în diverse domenii, la studiul diferitelor procese şi
fenomene ce au loc la diferite scări. Rezultatele ce se pot obţine sunt
condiţionate în mod hotărâtor de senzorii cu care sunt dotate echipamentele de
înregistrare a imaginilor satelitare, respectiv de rezoluţia pe care o pot asigura.

69
 Un inventar complet al misiunilor satelitare, cu echipamentele din
dotare şi caracteristicile de bază ale înregistrărilor, care urmăresc inventarierea
resurselor naturale ale globului pământesc şi schimbările ce intervin, este dificil
de întocmit. Din acest motiv sunt menţionate şi comentate cele mai cunoscute,
preluate din materialele bibliografice şi care au fost folosite la noi.
Senzorii folosiţi sunt elemente de bază, definitorii pentru înregistrările
satelitare, ce urmăresc culegerea datelor referitoare la resursele naturale. Din
acest punct de vedere reţinem (tab. 2.1):
 senzorii multispectrali în dotarea sateliţilor cunoscuţi din
programele Landsat (TM, MSS) sau SPOT (HRV) cu o rezoluţie
spaţială caracteristică; metodele de analiză a datelor multispectrale,
cu mai puţin de 20 de benzi, sunt în general cunoscute şi au dat
rezultate satisfăcătoare;
 a doua generaţie de senzori, apărută cu anul 1982, din programul
Landsat, reprezentat de Landsat 4 a adus senzorul Thematic Mapper
(TM) în plus faţă de senzorul Multispectral Scanner (MSS). Satelitul
Landsat 7, ultimul din această serie, este echipat cu senzorul
Enhanced Thematic Mapper Plus (ETM+) care prezintă mai multe
avantaje decât predecesorii săi, având o bandă în pancromatic cu
rezoluţia spaţială de 15 m şi o rezoluţie de 60 m pentru banda
termală în infraroşu (benzile 6.1 şi 6.2);
 noua generaţie de senzori, hiperspectrali, au sute de benzi spectrale
cu domenii înguste, o rezoluţie spectrală ridicată, o rezoluţie spaţială
fină şi un interval mare de înregistrare, elemente ce conduc la
speranţa că o largă varietate de resurse de pe suprafaţa Pământului
vor fi uşor identificate şi exploatate. Totuşi, analiza datelor, realizată
cu succes la cele multispectrale în trecut, nu este la fel de eficace şi
în cazul datelor hiperspectrale;
 din anul 1997 au apărut alte sisteme de înregistrare în teledetecţie,
cu senzorul Linear Imaging Self Scanning (LISS-III) de la bordul
sateliţilor indieni de teledetecţie IRC-1C şi IRS-1D cu preluarea de
imagini satelitare în modul pancromatic, având o rezoluţie de 6 m,
ce permite studierea anumitor trăsături şi caracteristici ale pădurii.
Fiecare din aceşti sateliţi operează în modul dual preluând imagini
cu înaltă rezoluţie în modul pancromatic şi cu o rezoluţie mai slabă
în modul multispectral (tab. 2.1);
 senzorii de mare rezoluţie spaţială, apropiată de cea a înregistrărilor
fotogrammetrice, apăruţi în ultimul timp sunt cei de tip Compact
Airborne Spectrographic Imager (CASI) şi Airborne Digital
Acquisition and Registration (ADAR). Aceştia pot furniza date
digitale cu un cost mediu având îmbunătăţiri vizibile în conţinutul
informaţional spectral furnizat de 4-15 benzi pe imagine faţă de cele

70
 color în trei benzi sau fotografiile color infraroşu. In sfârşit
imaginea hiperspectrală, cu un cost ridicat, poate cuantifica lumina
captată în sute de benzi asigurând totodată, o înaltă rezoluţie spaţială
ca, de exemplu, sistemul Hyperspectral Digital Imagery Collection
Experiment (HYDICE) cu 210 benzi şi pixel de 0,75 m.
In aplicaţiile teledetecţiei satelitare şi în cercetarea din silvicultură pe
plan mondial se folosesc frecvent imagini satelitare care au utilizări în diferite
domenii preluate cu echipamente variate, astfel:
 Modis, sistem multispectral cu benzi ce au o rezoluţie spaţială de
la 250 m la 1 km folosit la studii realizate la scară regională sau
globală;
 Aster, cu rezoluţia spaţială cuprinsă între 15-90 m, incluzând mai
multe benzi termale folosite la studierea fenomenului de
încălzire globală;
 Hyperion, primul senzor hiperspectral folosit de sectorul civil cu
pixeli de 30 m şi 220 de benzi repartizate în spectrul
electromagnetic de la vizibil la infraroşu mediu (400-2500 nm).
Acest tip de senzorii au marele potenţial de a înregistra
diversitatea trăsăturilor covorului vegetal pentru care pot fi
întocmite hărţi, comparabil cu sistemele multispectrale cu
aceeaşi rezoluţie spaţială;

VIS NIR MIR TIR MW Posib.

Misiune Senzor Număr 0,35- 0,7-1,5 1,5- 3-14 1-100 Rezoluţie de Acoperire Data de
canale 0,70 m 2,3 cm spaţială înreg. scenica lansare
spectr. m m m lateral încheiere
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13
A. PRINCIPALELE MISIUNI SATELITARE
MISIUNILE LANSAT
Lansat 1 RBV 3 * * 80 m N 185x185 km 1972 1978
MSS 4 * * N
Lansat 2 RBV 3 * * 80 m N 185x185 km 1975 1982
MSS 4 * * N
Landsat RBV 1 * 40 m N 185x185 km 1978 1983
3 MSS 4+1 * * * 80 m (120m N
TIR)
Landsat MSS 4 * * 80 m N 185x185 km 1982
4 TM 7 * * * * 30m (120 m N
TIR)
Landsat MSS 4 * * 80 M N 185x185 km 1985
5 TM 7 * * * * 30 m (120 m N
TIR)
Landsat ETM+ 7 + 1 * * * * 30 m (60 m TIR) D 185x185 km 1999
7 (15 m PAN) (PAN)

71
 MISIUNILE SPOT
SPOT 1 HRV 3+1 * * 20 m (10 m D 60x60 km 1986 1990
PAN) (nadir)
SPOT 2 HRV 3+1 * * 20 m (10 m D 60x80 km 1990
PAN) (vedere
SPOT 3 HRV 3+1 * * 20 m (10 m D laterală) 1993
PAN)
SPOT 3 HRV 3 + 1 * * 20 m (10 m D 1993
PAN)
SPOT 4 HRVIR 4 + 1 * * * 20 m (10 m D 1998
VEGET 4 * * * PAN) N
ATION 1 km (nadir)
SPOT 5 HRG 4 + 1 * * * 10 m (5 m PAN) D 2001
VEGET 4 * * * 1 km (nadir) N
ATION
MISIUNILE NOAA
AMSU- 10 40 km 2240 km
NOAA A 3 15 km 2240 km 1998
15 AMSU- 5 0,5 km (vizibil) 2940 km
B 1 km (infrarosu)
AVHR
R 13
HRPT
AMSU- 10 40 km 2240 km
NOAA A 3 15 km 2240 km 2001
16 AMSU- 5 0,5 km (vizibil) 2940 km
B 1 km (infrarosu)
AVHR
R 13
HRPT
ASTER
VNIR 3 * * 15m 1995
Aster SWIR 6 * 30m 1995
TIR 5 * 90m 1995
IKONOS
Ikonos PAN 1 * 1m (PAN) 1999
2 MULTI 4 * * 4m
SPECT
QUICKBIRD
PAN 1 * * 0,61 m (nadir)
Quickbi 0,72 m(la 25 off 2001
rd MULTI 4 n)
SPECT 2,44 m (la nadir)
2,88 m (la 25
offn)
B. ALTE MISIUNI SATELITARE
CANADA
* 10 m 50x50 km
30 m 100x100 km
30 m D 150x150 km 1995
Radarsa SAR *) 50 m 300x300 km
t 100 m 500x500 km
25 m 75x75 km
35 m 170x170 km

72
 INDIA
IRS 1-C PAN 1 * < 10 m D 70x70 km 1995
LISS- 4 * * * 23,5 - 70,5 m N 141x141km
IRS 1-C III 1 * * 188 m N 806x806 km
WiFS
IRS P2 LISS-II 4 * * 36,25 m N 1995
PAN 1 * < 10 m D
IRS 1d LISS- 4 * * * 23,5 - 70,5 m N 1997
III 2 * * 188 m N
WiFS
JAPONIA
JERS - OPS 8 * * * 18 X 24 m N 75x75 km 1992
1 SAR 1 * 18 m (banda L) N
ESA, NASA şi JAPONIA
ERS - 2 AMI 1 * 30 m (banda C) D 1995
SAR 8 * * * * 1 km (nadir)
ATSR -
2
ADEOS POLDE 8 * * 6 x 7 km (nadir) D 1996
R 5 * * 8 - 16 m N
AVNIR
MERIS 15 * * 300 - 1200 m N
Envisat- ASAR 1 * (nadir) 1998
1 AATSR 8 * * * * 30 - 1000 m
1 km D
EOS- MODIS 36 * * * * 250 m, 1000 m N 1998
AM 1 MISR 4 * * 240 m (nadir) 9 poz.

*) Fine, Standard Wide, ScanSARNarrow, ScanSAR Wide, Extended High, Extended Low

 Advanced Land Imager (ALI), sistem multispectral, ce

dovedeşte o rezoluţie medie, destinat a fi utilizat ca prototip în
evaluarea design-ului trăsăturilor sistemelor Landsat.
Îmbunătăţirea permanentă a rezoluţiei imaginilor satelitare a permis
astfel realizarea unor multiple aplicaţii în managementul forestier, fuziunea
datelor cu fotograme şi modelele digitale ale terenului precum şi integrarea
datelor cartografice cu datele GIS. Rezoluţia de 1 m a imaginilor Ikonos şi de
0,61 m a imaginilor Quickbird permit achiziţionarea de date care reduc
diferenţa dintre înregistrările satelitare şi cele fotogrammetrice. În viitorul
apropiat ultimele ar putea fi astfel înlocuite, în cazul anumitor aplicaţii, în
funcţie de rezoluţia şi acurateţea necesară. Rezoluţia spaţială ridicată a
imaginilor Quickbird, rezoluţia lor temporală ridicată, aria mare de acoperire şi
capacitatea de a prelua imagini de pe orice suprafaţă, în special în zonele în care
nu se poate zbura cu avioane, devin avantaje majore în folosirea acestor imagini
în comparaţie cu fotogramele.

73
Satelitul care poartă senzori de teledetecţie pentru a observa pământul se
numeşte satelit de teledetecţie sau satelit de observare a pământului. Sateliţii
meteorologici sunt uneori diferenţiaţi de ceilalţi sateliţi de teledetecţie.
Sateliţii de teledetecţie sunt caracterizaţi de altitudinea, orbita şi senzorii
acestora. Scopul principal al satelitului meteorologic geosincron (GMS) cu o
altitudine de 36.000 km este realizarea de observaţii meteorologice pe când
Landsat, aflat la o altitudine de aproximativ 700 km, pe o robită polară, are ca
scop îndeosebi observarea suprafeţei terestre.
NOAA AVHRR la o altitudine de 850 km pe orbită polară a fost proiectat în
special pentru observaţii meteorologice însă este utilizat cu succes şi în
monitorizarea vegetaţiei.
În viitor, unii sateliţi de teledetecţie vor avea încărcături utile mari cu multe
tipuri de senzori pentru mai multe scopuri, precum proiectul platformei orbitei
polare (POP) la care cooperează SUA, EEC, Japonia şi Canada. De asemenea,
sateliţii mai mici vor efectua misiuni mai specializate.
Figura 50 prezintă JERS-1(Satelitul japonez de monitorizare a resurselor
pământului-1) un aparat spaţial ce conţine SAR, un radiometru pentru radiaţii
infraroşii apropiate şi vizibile (VNIR) şi un radiometru pentru radiaţii infraroşii
cu microunde scurte (SWIR).

Figura 50. JERS-1.Satelitul japonez de monitorizare a resurselor Pământului

Funcţiile importante ale unui sistem satelitar de teledetecţie includ următoarele

trei sisteme majore:
a. Sistem de urmărire şi control: determinarea orbitei satelitului, controlul
orbitei, procesarea datelor de întreţinere, etc.
74
b. Sistem de control al funcţionării: planificarea funcţionării misiunilor,
evaluarea datelor observate, baza de date a datelor procesate, etc.
c. Sistemul de preluare a datelor: preluarea, înregistrarea, procesarea şi
distribuţia datelor observate.

Landsat

Landsat-1 a fost lansat de SUA în 1972, fiind primul satelit de observare a

Pământului din lume, care a dus la dezvoltarea remarcabilă a teledetecţiei. Până
la această dată, au fost lansaţi 5 sateliţi Landsat (Landsat 1-5), dintre care doar
ultimul mai funcţionează.

Figura 51 prezintă configuraţia generală a sateliţilor Landsat 4 şi 5.

Fig. 51. Configuraţia Landsat 4 şi 5

a. Orbita Landsat 4, 5 şi 6
Altitudine: 705 km, Înclinaţie: 98°,
Orbită sincronă cu Soarele şi semi-recurentă,
Ora de traversare a Ecuatorului: 9:39a.m.,
Recurenţă: 17 zile
Cursa: 185 km

b. Senzori
(1) MSS (scanner multispectral)
(2) TM (cartograf tematic)

Ambii senzori sunt scanere opto-mecanice.

75
Tabelul 52. prezintă benzile, lungimile de undă şi rezoluţia MSS şi TM.
Landsat 6 va avea doar ETM (cartograf tematic avansat) cu mod pancromatic
adiţional cu rezoluţie de 15 m.

c. Date
Datele MSS şi TM sunt compuse dintr-o unitate de scenă având ca mărime 185
x 170 km. Fiecare scenă este codificată, având un număr de cale şi unul de rând,
bazate pe ceea ce numim WRS (sistem mondial de referinţă). Spre exemplu,
Japonia este acoperită prin aproximativ 63 de scene cu nr. de cale 104 - 114 şi
numere de rând 28 - 42. Datele de imagine sunt înregistrate în relaţie cu fiecare
pixel cu o valoare numerică (V) de 8 biţi (0 - 255). Radianţa absolută R (mW /
cm2.sr ) poate fi calculată prin următoarea formulă:

R = V[ ( Rmax - Rmin ) / Dmax ] + Rmin

unde Rmax : radianţa maximă înregistrată

Rmin : radianţa minimă înregistrată
Dmax: 255 pentru TM
127 pentru MSS

d. Utilizarea datelor
Există 15 staţii de preluare Landsat în lume de unde datele sunt distribuite la
utilizatori pentru managementul resurselor şi monitorizarea meniului.

76
SPOT

SPOT a fost lansat în februarie 1986 de către guvernul francez. SPOT-2

a fost lansat în februarie 1990 şi este în funcţionare. SPOT-3 va fi lansat în
1993. SPOT conţine acum 2 senzori HRV (sistem de imagine vizibilă de
rezoluţie înaltă) cu funcţii de indicare stereoscopice şi oblice. Figura 53 indică
configuraţia generală a SPOT.

Figura 53. Configuraţia generală a SPOT.

a. Orbita
Altitudine: 830 Km, Inclinaţie: 98.7°,
Orbită sincronă cu soarele şi semi-recurentă,
Ora de traversare a ecuatorului; 10:30a.m.,
Recurenţă : 26 zile nominal dar 4 - 5 zile dacă este observat cu indicare oblică.

b. Senzori
HRV nu este un senzor opto-mecanic ci o cameră liniară CCD (dispozitiv
cuplat pe sarcină) cu un sistem electronic de scanare prezintă caracteristicile
HRV pentru cele trei benzi multispectrale de 20 m IFOV, şi un mod
pancromatic de 10 m IFOV.

77
 Tabelul 54

HRV poate schimba şi unghiul de vedere prin modificarea unghiului oglinzii de

focalizare până la ±27°. Aceasta îi permite să privească aceeaşi poziţie din două
orbite diferite aşa cum este prezentat în figura 54. O asemenea funcţie laterală
produce imagini stereotipice cu un raport între linia de bază şi înălţime de până
la valoarea 1, pentru măsurarea ridicării topografice.

Fig. 54

c. Date
O scenă a HRV are o acoperire a nadirului de 60 x 60 km, şi o acoperire oblică
de 81 km pătraţi, la un unghi maxim de vedere de 27°. Fiecare scenă este
codificată cu un număr de coloană (K) şi de rând (J), numit GRS (SPOT Sistem
de referinţă în reţea).

78
Fiecare nod este practic observat cu nadir cu numere impare din K pentru zona
de acţiune a primului senzor HRV. Pentru scena oblică, nodul cel mai apropiat
de centrul scenei este desemnat acelei scene.
d. Utilizarea datelor Datele SPOT sunt transmise către 14 staţii de preluare
aflate pe pământ. Principalul scop al utilizării datelor este observarea suprafeţei
terestre şi cartografierea topografică la scări de 1/50.000 şi mai puţin.
Uneori, benzile pancromatice ale SPOT HRV (10 m IFOV)şi Landsat TM (30m
IFOV) sunt combinate pentru a forma un compus din culori în scopul unei mai
bune interpretări a imaginii. Modurile pancromatice şi multispectrale ale SPOT
pancromatic sunt adesea suprapuse pentru a facilita interpretarea.

NOAA

Seria de sateliţi NOAA sunt generaţia a treia de sateliţi meteorologici

administraţi de Administraţia Naţională a Oceanelor şi Atmosferei (NOAA),
SUA.
Prima generaţia a constituit-o seria TIROS (1960 - 1965), iar a doua generaţie a
fost seria ITOS (1970 - 1976). Seria NOAA, cea de-a treia generaţie, este
prezentată în anexa 2.
NOAA sunt plasaţi pe o orbită circulară şi sincronă cu Soarele. Altitudinea este
de 870 km (NOAA-11) şi 833 km (NOAA-12) cu o înclinaţie de 98.7 grade
(NOAA-11) şi 98.9 grade (NOAA-12) spre Ecuator. Perioada de orbită este de
101.4 minute.
Seria NOAA fiind operaţională pentru observare meteorologică, doi sateliţi
NOAA (în prezent NOAA-11 şi NOAA-n) sunt în funcţiune. Un satelit NOAA
poate observa aceeaşi regiune de două ori pe zi (zi-noapte), astfel încât cei doi
sateliţi pot acoperi aceeaşi zonă de patru ori pe zi.
Principalii senzori ai NOAA sunt AVHRR/2 (Radiometrul Avansat de
Rezoluţie Foarte Înaltă; modelul 2) cu 1.1 km IFOV pentru o cursă de 2.800
km, şi TOVS (Ecometrul Vertical Operaţional TIROS ) ce include HIRS/2
(Ecometrul cu Infraroşu de Înaltă Rezoluţie; modelul 2) cu 20 km IFOV, pentru
o cursă de 2.200 km , SSU ( Unitatea de Ecometrică pentru Stratosferă ) cu 147
km IFOV, pentru o cursă de 736 km şi MSU (Unitatea Ecometrică cu
Microunde) cu 110 km IFOV, pentru o cursă de 2.347 km.

79
Sateliţii Meteorologici Staţionari

Sateliţii meteorologici geostaţionari sunt lansaţi în cadrul proiectului WWW

(Urmărirea Vremii Mondiale) organizat de WMO (Organizaţia Meteorologică
Internaţională), care va acoperi întreaga suprafaţă a Pământului cu cinci sateliţi
prezentaţi în Figura 55.

Fig. 55 Poziţionarea sateliţilor geostaţionari

Cei cinci sateliţi meteorologici staţionari sunt METEOSAT (ESA), INSAT

(India), GMS (Japonia), GOES-E (SUA) şi GOES-W (SUA). Programul
acestor sateliţi este prezentat în anexa nr. 1.
Din anul 1991, funcţionează METEOSAT-5, INSAT-1D, GMS-4 şi GOES-7.
GMS-4 are un senzor numit VISSR (radiometru de scanare a rotirii cu unde
infraroşii vizibile) ce prezintă două benzi de infraroşu – termic şi vizibil.
Senzorul scanează patru linii pentru banda vizibilă şi una pentru cea termică, în
mod simultan, de la Nord la Sud, ceea ce ia 25 de minute pentru a acoperi
semisfera. Acesta este prezentat în Figura 56.

80
 Fig. 56. Senzorul VISSR

Numărul total de linii de scanare este 10.000 pentru banda vizibilă şi 2.500
pentru banda termică.
GMS are o platformă de colectare a datelor (DCP) pentru a colecta diferite
informaţii, nu doar de la staţia de pe pământ dar şi de la staţiile aflate pe mare.
Datele de imagine sunt transmise staţiei de la sol sub formă de semnale
S-VISSR de rezoluţie înaltă, şi WEFAX, de rezoluţie joasă, care pot fi preluate
de echipamente mai ieftine şi mai simple. Unele dintre datele statistice, precum
histogramele, volumul norilor, temperaturi de la suprafaţa mării, distribuţia
vânturilor, etc, sunt înregistrate în arhive precum arhiva ISCCP (Proiectul
Satelit Internaţional pentru Climatologia Norilor).

Platforma de pe orbita polară

Platforma de pe orbita polară (POP) este un sistem nou de secol 21, care
doreşte să realizeze o infrastructură spaţială cu o durată lungă de viaţă, cu
senzori multipli şi utilizatori multipli, spre deosebire de sateliţii existenţi, care
sunt utilizaţi pentru perioade limitate de timp şi pentru scopuri limitate.

POP este compus dintr-o staţie principală, o navetă spaţială şi un vehicul inter-
orbital, prezentate în Figura 57, prin intermediul cărora vor fi posibile schimbul
de echipamente şi efectuarea de reparaţii.

81
 Fig. 57. Platforma de pe orbita polară (POP)

POP se compune dintr-o structură modulară cu ORU (Unitate de Înlocuire pe

Orbită) pentru înlocuirea unor piese şi a bateriei. Aceste funcţii ale POP
determină o sarcină de lucru şi o dimensiune mare impuse acestui sistem, însă
viaţa acestuia este mai lungă.
Platforma japoneză ADEOS (Satelitul Avansat pentru Observarea Pământului)
nu este identic cu POP însă a fost proiectat pentru a servi ca platformă pentru
sateliţii de observare a pământului cu funcţia de releu de date. ADEOS se
caracterizează prin mai mulţi senzori OCTS (Scanner de Culoare şi
Temperatură a Oceanelor de la NASDA), AVNIR (Radiometru Avansat cu
Infraroşii Vizibile şi Apropiate de la NASDA), şi AO (Aplicaţii de
Oportunităţi) senzori ca NSCAT, TOMS, IMG, POLDER, şi ILAS .
În prezent, proiectul staţiei spaţiale este amânat şi redus la un sistem mai mic
care nu oferă servicii de orbită. Spre exemplu, NASA EOS-a şi b, ESA POEM-
1 şi 2 vor fi lansaţi la finele secolului 20 pentru monitorizarea mediului de pe
Pământ.

82
 Date digitale

Imaginile care au o tonalitate gri continuă sau culori, aşa cum sunt fotografiile,
se numesc imagini analoage. Pe de altă parte, un grup de celule mici divizate cu
valori întregi de intensitate medie, al căror centru reprezintă valoarea celulei se
numesc imagine digitală. Diferenţierea spaţială într-un grup de celule se
numeşte eşantionare şi în timp ce conversia imaginilor analoage în date de
imagine cu valori întregi se numeşte cuantificare.
O celulă individuală divizată se numeşte pixel (celulă imagine). Forma celulei
este de obicei de pătrat pentru a fi uşor utilizată de calculator, deşi sunt utilizate
şi formele de triunghi sau hexagon.
O imagine digitală are ca şi coordonate numărul de pixel, de la stânga la
dreapta, şi numărul de linie, de sus în jos.
Factorul cel mai important în eşantionare este mărimea pixelului sau
frecvenţa de eşantionare. Dacă pixelul este de dimensiuni mari iar frecvenţa
este lungă, imaginea va fi distorsionată, iar în cazul invers, volumul de date este
foarte mare. De aceea, trebuie ca eşantionarea optimă să se facă cu mare atenţie.
Teorema de eşantionare a lui Shannon, care specifică eşantionarea
optimă, este enunţată mai jos:
„Pentru ca semnalul analogic să poată fi reconstituit din eşantioanele sale,
frecvenţa de eşantionare trebuie să fie mai mare decât dublul frecvenţei maxime
din spectrul semnalului analogic transmis”.
Fie f intensitatea semnalului analogic şi v(>0) intensitatea unitară divizor în
cuantificare. Fie intensitatea cuantificată fd. Diferenţa dintre f şi fd se numeşte
eroare de cuantificare.
Întrebarea este cum poate fi determinat numărul nivelurilor de cuantificare sau
intensitatea unitară ca divizor. Dacă numărul de nivele este prea mic, eroarea de
cuantificare va creşte. În caz contrar, volumul datelor va creşte odată cu datele
ce nu conţin informaţii datorită nivelului de zgomot.

Caracteristicile geometrice ale datelor de imagine

Datele de teledetecţie sunt date digitizate printr-un proces de eşantionare

şi cuantificare a energiei electromagnetice detectate de un senzor. În această
secţiune sunt descrise caracteristicile geometrice ale eşantionării.
Unghiul solid instantaneu este definit ca unghiul ce corespunde unităţii de
eşantionare aşa cum este ilustrat în Figura 58 Informaţiile din cadrul unghiului
solid instantaneu sunt reprezentate de un pixel în planul unei imagini.

83
 Fig. 58. Unghiul solid şi unghiul solid instantaneu

Unghiul maxim prin care un senzor poate detecta cu eficienţă energia

electromagnetică se numeşte unghi solid. Lăţimea terenului care corespunde
unui unghi solid se numeşte lăţimea cursei.
Zona minimă care poate fi detectată, sau distanţa la sol se numeşte rezoluţia la
sol. Uneori zona proiectată pe sol care corespunde unui pixel sau unui unghi
solid instantaneu se numeşte de asemenea rezoluţie la sol.
În teledetecţie, datele care provin de la un număr mai mare de canale sau benzi
care împart spectrul radiaţiilor electromagnetice de la cele ultraviolete la undele
radio se numesc date multicanal, date multibenzi sau date multispectrale.
În general, datele multicanal sunt obţinute de la diferiţi detectori aşa cum este
indicat în Figura 59. Detectorii fiind poziţionaţi puţin diferit unii de ceilalţi şi
calea luminoasă a diferitelor lungimi de undă fiind puţin diferită una de alta,
imaginile datelor multicanal nu au poziţii geometrice identice. Corectarea
acestor erori geometrice între canale se numeşte înregistrare.

84
 Fig. 59. Date multicanal

Conceptul de înregistrare se foloseşte şi pentru înregistrarea imaginilor

pluritemporale sau pluridate.

Transmiterea şi preluarea datelor din satelit

Datele transmise de la sateliţi nu conţin doar imagini ci şi date despre

telemetrie ce includ temperatura, tensiunea electrică şi curentul electric
înregistrat de diferitele aparate de la bordul satelitului. Aceste date sunt de
obicei transmise ca semnal digital în forma unei PCM (modulaţia codurilor de
impulsuri) cu impuls binar deoarece semnalul digital prezintă avantaje ca:
rezistenţă la zgomot, mai puţin curent electric necesar, disponibilitatea unor
benzi radio înguste. Deoarece volumul datelor sau rata de transmisie sunt foarte
mari, sunt utilizate benzi de frecvenţă înalte, precum banda S sau X cuprinse
între câţiva GHz şi câteva zeci de GHz.
Aceste date sunt în general preluate direct de către staţia de la sol. Totuşi,
această metodă directă este limitată la preluarea datelor doar atunci când
satelitul este vizibil, de obicei cu câteva grade deasupra orizontului.
Există două metode utilizate pentru a înregistra datele transmise de satelit în
alte zone în afara unghiului solid. Acestea sunt MDR (înregistrator de date din
misiune) şi TDRS (satelit pentru urmărire şi releu de date).
MDR poate înregistra alte date din alte zone decât din zona pe care o acoperă
staţia de la sol, şi poate relua datele atunci când satelitul se află deasupra staţiei.
Spre exemplu, NOAA, SPOT, JERS-1 etc. sunt dotate cu acest sistem MDR.

85
Sistemele TDRS au fost lansate de NASA deasupra ecuatorului la 41°W şi
171°W, care pot desfăşura acţiuni de urmărire a Pământului pe sateliţi de
altitudine mai joasă şi pot transmite date către staţiile de recepţie de la sol,
localizate la White Sands, Statele Unite, aşa cum este ilustrat în Figura 60,
Landsat 4 şi 5 sunt legate de TDRS.

Fig 60. Sistemele TDRS

86
 Extragerea informaţiei în teledetecţie

Extragerea informaţiei în teledetecţie este de cinci tipuri: Clasificarea,

detectarea modificărilor, extragerea cantităţilor fizice, extragerea indiciilor,
Identificarea trăsăturilor specifice. Clasificarea este o metodă de clasificarea a
datelor de imagine prin utilizarea informaţiilor spectrale, spaţiale şi temporale.
Detectarea modificărilor este o extragere a informaţiilor privind modificarea
din imaginile multi-date. Extragerea cantităţilor fizice corespunde
măsurătorilor de temperatură, componente atmosferice, altitudine şi aşa mai
departe, pornind de la informaţii spectrale sau stereo. Extragerea indicilor este
calculul unui indice nou definit, spre exemplu, indicele de vegetaţie de la datele
din satelit. Identificarea trăsăturilor specifice este identificarea, spre
exemplu, a dezastrelor, aliniamentului, a trăsăturilor arheologice sau de alt fel,
etc.
Extragerea informaţiilor poate fi realizată de către om sau de către
calculator. Se realizează o comparaţie între cele două modalităţi de extragere a
informaţiei: de către om sau calculator. Cele două metode sunt complementare,
oferind cele mai bune rezultate atunci când sunt utilizate împreună. Spre
exemplu în domeniul geologie, calculatoarele vor produce o imagine
îmbunătăţită, de unde operatorul uman poate interpreta caracteristicile
geologice.
Un sistem informatic cu interfaţă grafică interactivă prin care omul şi
calculatorul interacţionează se numeşte „sistem interactiv om-aparat”.
Deoarece interpretarea datelor de către om este o metodă ce consumă
foarte mult timp, şi este şi costisitoare, este dezvoltată o tehnică informatică
specială, care posedă capacitatea de interpretare umană. Spre exemplu, un
sistem expert este un sistem de programe informatice care are abilitatea de a
învăţa utilizarea cunoştinţelor persoanei care face interpretarea pentru a extrage
informaţii.

Interpretarea imaginilor

Interpretarea imaginilor este extragerea informaţiilor calitative şi

cantitative sub forma unei hărţi, în legătură cu forma, locaţia, structura, funcţia,
calitatea, condiţia, relaţiile dintre obiecte, etc. prin utilizarea cunoştinţelor sau
experienţei umane. O definiţie mai restrânsă, aceea de „interpretare
fotografică” este uneori utilizată ca sinonimă cu interpretarea imaginilor.
Interpretarea imaginilor în teledetecţia satelitară se poate face utilizând o
singură scenă a unei imagini luate din satelit, în timp ce pentru interpretarea
fotografică se utilizează două fotografii aeriene stereoscopice, pentru a conferi

87
vedere stereoscopică utilizând spre exemplu un stereoscop oglindă. Astfel, se
face diferenţa între interpretare fotografică singulară sau stereo.
Citirea imaginilor este o formă elementară de interpretare a imaginilor.
Ea corespunde unei identificări simple a obiectelor, utilizând elemente ca
forma, dimensiunile, modelul, tonalitatea, textura, culoarea, umbrirea şi alte
relaţii asociate. Citirea imaginilor este de obicei implementată alături de chei de
interpretare în privinţa fiecărui obiect.
Măsurarea imaginilor este extragerea cantităţilor fizice, precum
lungimea, localizarea, înălţimea, densitatea, temperatura şi aşa mai departe, prin
utilizarea datelor de referinţă sau calibrare în mod deductiv sau inductiv.
Analiza imaginilor este înţelegerea relaţiei dintre informaţia
interpretată şi statutul sau fenomenul real, şi evaluarea situaţiei.
Informaţia extrasă va fi reprezentată în cele din urmă sub forma unei hărţi
numite hartă pentru interpretare sau hartă tematică.
În general, exactitatea interpretării imaginilor nu este potrivită fără a face în
prealabil investigaţii la sol. Acestea sunt necesare în primul rând în momentul
stabilirii cheii de interpretare şi apoi la verificarea hărţii preliminare.

Elemente de interpretare

Următoarele opt elemente sunt utilizate cu precădere în interpretarea imaginilor:

mărime, formă, umbră, ton, culoare, textură, model şi relaţii sau context asociat.

Fig. 61. Mărime, formă, umbră, ton

88
 Fig.62. Textura şi modelul

(1) Mărimea: Trebuie selectată o scală potrivită a imaginii în funcţie de scopul

interpretării. Dimensiunea aproximativă a unui obiect poate fi măsurată prin
multiplicarea lungimii imaginii de către inversul scalei fotografice.

(2) Forma: Forma specifică a unui obiect privit de sus va fi imaginată pe o

fotografie verticală. De aceea, trebuie cunoscută forma dintr-un unghi vertical.
Spre exemplu, coroana unui conifer este în forma unui cerc, în timp ce coroana
foioaselor are o formă neregulată. Aeroporturile, porturile maritime, uzinele,
etc. pot fi identificate de asemenea prin forma acestora.

(3) Umbrirea: Umbra este de obicei un obstacol în interpretarea imaginilor.

Totuşi, umbra poate oferi informaţii despre înălţimea turnurilor, a unor clădiri
înalte, etc. precum şi informaţii despre formă, din perspectivă non-verticală,
precum cea a unui pod.

(4) Tonalitatea: Scala gri continuă ce variază de la alb la negru este numită
tonalitate. În fotografiile pancromatice, orice obiect îşi va reflecta tonalitatea
unică în conformitate cu reflectanţa sa. Spre exemplu, nisipul uscat reflectă alb,
iar cel umed reflectă negrul. În fotografiile realizate cu infraroşu apropiat alb şi
negru, apa apare în negru şi vegetaţia sănătoasă apare ca alb sau gri deschis.

(5) Culoarea: Culoarea este mai convenabilă pentru identificarea detaliilor

despre obiecte. Spre exemplu, tipurile sau speciile de vegetaţie pot fi

89
interpretate cu uşurinţă de către persoane cu mai puţină experienţă dacă se
utilizează informaţia despre culori. Uneori, fotografiile color în infraroşu sau
imaginile cu culori false vor oferi informaţii mai specifice, în funcţie de emulsia
filmului sau de filmul utilizat şi obiectul reprezentat.

(6) Textura: Textura este un grup de modele mici care se repetă. Spre exemplu,
pajiştile omogene indică o textură lină, pădurile de conifere au de obicei o
textură mai dură. Totuşi, acest aspect depinde şi de scala fotografiei sau
imaginilor.

(7) Modelul: Modelul are de obicei o formă care se repetă cu privire la un

obiect. Spre exemplu, rândurile de case sau apartamente, câmpurile de cereale
plantate la distanţe regulate, livezile, schimburi de autostrăzi, etc., pot oferi
informaţii din modelul lor unic.

(8) Relaţii asociate sau context: O combinaţie specifică a elementelor,

caracteristicile geografice, configuraţia elementelor înconjurătoare sau
contextul unui obiect pot oferi utilizatorului informaţii specifice pentru
interpretarea imaginilor.

Cheile de interpretare

Criteriile de identificare a unui obiect cu ajutorul elementelor de interpretare se

numeşte o cheie de interpretare. Interpretarea imaginilor depinde de cheile de
interpretare stabilite de cineva cu experienţă în interpretare prin studiul şi
cercetarea anterioară a imaginilor curente. În general, cheile standard trebuie
stabilite pentru a elimina diferenţele dintre diferiţi interpretatori.

Cele opt elemente de interpretare (forma, dimensiunile, modelul, tonalitatea,

textura, culoarea, umbrirea şi alte relaţii asociate) precum şi ora la care a fost
realizată fotografia, anotimpul, tipul de film şi scala foto trebuie luate în
considerare cu atenţie în momentul în care se dezvoltă chei de interpretare.
Acestea conţin de obicei o componentă scrisă şi una de imagine.

Cheile sunt specificate cu privire la forma coroanei, forma exteriorului

coroanei, tonalitate, umbră, forma proiecţiei copacilor, model, textură şi alţi
factori.

90
Generarea hărţilor tematice

O hartă de interpretare a imaginilor este de obicei produsă prin transferul

informaţiei interpretate către o hartă de bază pregătită în avans. Cerinţele hărţii
de bază sunt următoarele:

(1) O scară adecvată a hărţii pentru a permită prezentarea adecvată a informaţiei

interpretate
(2) Un sistem de coordonate geografice pentru a stabili referinţa geografică
(3) Informaţii despre harta de bază va fi imprimată în nuanţe deschise ca şi
cadru ceea ce va duce la o interpretare mai bună a informaţiilor.

În mod normal, o hartă topografică, o hartă în plan şi una ortofotografică este

utilizată ca hartă de bază.

O hartă topografică ce are o scară de 1:50.000, 1:100.000 sau 1:250.000 este de

obicei harta de bază de preferat pentru interpretarea imaginilor de rezoluţie mai
mare din satelit.

În domeniul oceanografiei sau al ştiinţelor marine, ar trebui utilizate ca hartă de

bază diagrame cu scară de 1:50.000 la 1:500.000.

Hărţile ortofotografice sunt utilizate mai uşor de cartografi pentru transferul

informaţiilor interpretate, mai ales în cazul clasificării pădurilor.

Metodele de transfer al informaţiilor către o hartă de bază sunt

următoarele:
(1) Urmărirea
Imaginea interpretată este urmărită pe harta de bază prin suprapunerea pe un
suport luminat.
(2) Proiecţia optică
Imaginea interpretată este proiectată printr-o lentilă şi o oglindă pe o hartă de
bază. Transferoscopul cu zoom optic sau proiectorul cu oglindă este foarte util
pentru interpretarea imaginilor.
(3) Sistemul de reţea
Pe imagine şi pe harta de bază se desenează linii ale unei reţele. Apoi informaţia
interpretată din reţeaua trasată pe imagine este transferată reţelei
corespunzătoare de pe hartă.
(4) Înregistrarea fotogrammetrică
Fotografiile realizate în aer sunt interpretate pe o hartă tematică folosind un
înregistrator fotogrammetric (plotter).

91
 Procesarea imaginilor în teledetecţie

Stabilirea posibilităţilor de utilizare a înregistrărilor de teledetecţie, presupune

analiza lor sistematică sprijinită de calculatoare cu programe adecvate. Etapele
necesare de parcurs sunt numeroase fiecare având un loc bine precizat şi o
importanţă aparte. Pentru că unele informaţii care se obţin au aspecte de natură
cantitativă se impune ca înregistrările achiziţionate, prelucrate primar de către
furnizori, să fie pregătite în continuare pentru exploatarea lor.
Asemenea lucrări preliminare, de durată şi pretenţioase, care
condiţionează direct rezultatele finale ale interpretării, au urmărit în cazul
nostru:
 georeferenţierea imaginilor satelitare Landsat TM şi Landsat
ETM+;
 pregătirea mozaicului satelitar din imagini Landsat TM;
 vectorizarea planurilor de bază;
 modelul digital al terenului;
 corectarea imaginilor satelitare de efectele atmosferei;
 normalizarea topografică a imaginilor satelitare.
Aceste etape obligatorii, ce se parcurg în această ordine, asigură cadrul
obiectiv, de respectare a metricităţii determinărilor propriu-zise de pe imaginile
satelitare. După cum s-a mai afirmat, ca lucrări preliminare, ele condiţionează
efectiv rezultatele interpretării sub aspectul calităţii şi al randamentului.

Georeferenţierea imaginilor satelitare

Imaginile satelitare înregistrate printr-un sistem de teledetecţie suferă

unele distorsiuni sau abateri provocate de diferite cauze. Pentru ca aceste
imagini să poată fi folosite în scopuri metrice se impune aplicarea unor corecţii
geometrice şi radiometrice asupra acestora, înainte de analiză, prelucrare şi
interpretare. Întrucât aceste corecţii le efectuează, de obicei utilizatorul, ele sunt
importante şi obligatorii în cazul imaginilor succesive preluate la date diferite.
Corecţiile geometrice se aplică pentru eliminarea în primul rând a
distorsiunii provocate de forma geoidală a Pământului şi pentru corectarea
deplasării laterale a scannerului; în plus, ele urmăresc şi erorile sistematice ale
senzorului introduse de mişcarea arbitrară a platformei (ruliu şi tangaj) în raport
cu mişcarea orbitală a terenului ce se înregistrează. Numai în acest fel se
asigură integritatea spaţială a datelor respectiv, suprapunerea corectă a
elementelor din imagine preluate la date succesive de către senzorul satelitar.
Corecţiile sunt, evident, cu atât mai importante cu cât suprafaţa înregistrată este
mai mare.
92
 Georeferenţierea imaginilor satelitare Landsat folosite în lucrare
presupune încadrarea zonei studiate într-un sistem de referinţă şi aducerea lor la
aceeaşi scară. Practic, operaţia se impune pentru realizarea unui cadru obiectiv
de analiză a unor înregistrări preluate la date diferite asigurând astfel:
 compararea scenelor şi chiar a pixelilor individuali;
 identificarea clară a eşantioanelor pe fiecare imagine satelitară;
 suprapunerea peste imagini a straturilor vectoriale obţinute prin
vectorizare;
 efectuarea diferitelor analize şi interpretări.
Efectiv, operaţia de georeferenţiere, poate fi realizată apelând la un
procedeu bazat pe:
 o imagine satelitară georeferenţiată (“image to image”);
 o hartă în format vectorial care are coordonate în sistemul dorit
(“image to map”);
 un fişier vector de coordonate cunoscute;
 puncte terestre de control GPC (Ground Control Points)
determinate prin tehnica GPS.
Imaginile Landsat folosite au avut „coordonate fişier” cu ajutorul cărora
poziţia unui pixel din imagine este dată de numărul rândului şi coloanei pe care
se găseşte. Asemenea coordonate pot fi uşor găsite atât cu ajutorul programelor
de vizualizare folosite cât şi cu ajutorul unui program de prelucrare a imaginilor
(Erdas, GRASS). De altfel, pachetele de programe utilizate la prelucrarea
datelor facilitează poziţionarea pixelilor în imagine şi sub forma “coordonatelor
geografice”, sistem ce nu este asociat cu un anumit tip de proiecţie, sau sub
forma „coordonatelor hârtie”.
Georeferenţierea tuturor imaginilor satelitare Landsat folosite s-a făcut
în sistemul de proiecţie Universal Transverse Mercator, WGS 84, Nord, zona
35, intervalul 24E-30E. Soluţia este justificată întrucât imaginile Ikonos 2 de
care s-a dispus sunt georeferenţiate direct de firma distribuitoare în acelaşi
sistem. In consecinţă, imaginile Ikonos s-au folosit aşa cum au fost primite de la
furnizor şi au constituit în acelaşi timp o referinţă, o bază de comparaţie şi de
verificare a corectitudinii georeferenţierii celorlalte imagini satelitare.

Determinarea punctelor de control

Georeferenţierea, ca operaţie absolut necesară, presupune aducerea

imaginilor satelitare într-un sistem de proiecţie în vederea punerii lor în scară şi
asigurării metricităţii imaginii acestora. Operaţia implică existenţa unor puncte
de legătură între teren şi imaginea satelitară, asemănătoare reperilor
fotogrammetrici din fotogrammetria aeriană, pentru încadrarea determinărilor
într-un sistem de referinţă. In principiu, aceste puncte s-au determinat prin

93
metoda reperajului terestru folosind sistemul GPS parcurgând etape specifice,
ce se trec sumar în revistă.
Proiectarea reţelei de puncte, respectiv alegerea celor necesare, s-a
făcut ţinând cont de cerinţele cunoscute, respectiv:
 încadrarea punctelor noi din zona studiată în reţeaua geodezică
existentă definită de trei puncte vechi (Postăvarul, Fundata şi
Dealul Sasului) după transcalcularea acestora;
 asigurarea densităţii necesare şi a răspândirii uniforme a
punctelor în imagine, astfel încât să se acopere toate zonele
studiate (planşa 3.2);
 amplasament sigur şi bine identificabil pe imaginile satelitare şi
teren, preferând, în special, intersecţiile de drumuri care
facilitează şi accesul cu mijloace auto;
 evitarea obstacolelor care ar masca orizontul peste elevaţia de
15o ce reduce numărul sateliţilor disponibili, precum şi a
suprafeţelor reflectorizante şi a surselor puternice de energie. In
terenurile forestiere de munte nu se recomandă amplasamentul
pe văi înguste şi în apropierea coronamentului pădurii.

Datele utilizate în teledetecţie sunt de obicei date digitale de imagini. De aceea,

procesarea datelor în teledetecţie este tratată în special ca procesare a
imaginilor digitale.

(1) Datele de intrare Există două surse de date: date analoage şi date digitale.
Datele digitale, ca de exemplu, datele scanerului multispectral sunt convertite
din HDDT (bandă digitală de intensitate mare) în CCT (bandă compatibilă cu
calculatorul) pentru uşurinţa analizei informatice. Spre exemplu, datele
analoage, filmul trebuie digitizat de către un scanner de imagine sau analizator
cu tambur în date de imagine digitală.
(2) Reconstrucţia / Corecţia Reconstrucţia, restaurarea şi/sau corecţia
radiometriei şi geometriei trebuie realizate în cadrul procesului de pre-procesare
a datelor.
(3) Transformarea Mărirea imaginii, transformările spaţiale şi geometrice
şi/sau compresia datelor este necesară în mod normal pentru a genera o hartă
tematică sau bază de date.
(4) Clasificarea Trăsăturile imaginii vor fi clasificate, etapă numită clasificare
în procesarea imaginilor, folosind acele tehnici de învăţare, clasificare,
segmentare şi/sau potrivire.
(5) Ieşirea Există două metode de ieşire; ieşire analogă precum filmul sau copia
color şi ieşirea digitală sub forma unei baze de date, utilizată de obicei ca unul
din nivelele de date geografice din GIS.

94
Sisteme de procesare a imaginii

a. Hardware Există două tipuri de echipamente hardware de procesare a

imaginilor.

(1) Sistem de procesare a imaginii cu procesor specific de imagine

Un sistem de procesare a imaginii dotat cu zonă tampon pentru cadre este
conectat la un calculator gazdă. Procesorul de imagine are funcţia de procesare
a imaginii la mare viteză şi de intrare/ieşire a imaginii. Sistemul hard depinde
de tipul de calculator gazdă (calculator personal, staţie de lucru, minicalculator,
calculator pentru scopuri generale, etc.) selectat şi de scopul de utilizare a
calculatorului.

(2) Calculatorul cu scop general Calculatorul gazdă are doar un tampon de

cadre. De aceea, procesarea imaginii este implementată printr-un soft dezvoltat
sau achiziţionat de utilizatori. Deşi sistemul se poate transporta foarte uşor şi
este flexibil, dimensiunea programului creşte. De obicei, calculatorul gazdă este
un calculator personal sau o staţie de lucru.

Recent au devenit cunoscute sistemele de reţea care conectează mai multe

calculatoare server şi calculatoare frontale.

b. Periferice Sistemele de procesare a imaginii au nevoie de diferite periferice,

precum aparate de introducere a imaginilor pentru a permite conversia A/D,
dispozitive de ieşire a imaginii pentru afişajul imaginilor, înregistrator de
imagine pentru a produce copii pe suport de hârtie şi echipament de înregistrare
a imaginilor pentru a stabili arhivele de.

c. Softul Programele soft necesare procesării imaginilor au următoarele

subsisteme de bază:

(1) Ieşire/intrare de date (CCT de citire şi scriere etc.) (2) Afişaj şi operare
imagini (ieşire culori, operarea imaginilor, mărirea imaginilor etc.)
(3) Reconstrucţie şi corecţie (corecţie geometrică, corecţie radiometrică etc.)
(4) Analiza imaginilor (transformarea, clasificarea imaginilor etc.)
(5) Ieşire imagini (copii pe suport de hârtie, înregistrare film etc.).

95
Corecţia radiometrică

Erorile radiometrice şi geometrice care pot apărea pe orice imagine trebuie

corectate. Corecţia radiometrică are ca scop evitarea erorilor sau distorsiunilor
radiometrice în timp ce corecţia geometrică are ca scop îndepărtarea
distorsiunilor geometrice.
Când energia electromagnetică emisă sau reflectată este observată de un senzor
aflat la bordul unui aparat de zbor sau al unei navete spaţiale, energia observată
nu coincide cu energia emisă sau reflectată de acelaşi obiect observat de la mică
distanţă. Asta se datorează azimutului şi ridicării soarelui, condiţiilor
atmosferice precum ceaţa sau aerosolii, răspunsul senzorului etc. ce
influenţează energia observată. De aceea, pentru a obţine iluminarea sau
reflectanţa reală, trebuie corectate distorsiunile radiometrice.
Corecţia radiometrică este de trei tipuri:
(1) Corecţia radiometrică a efectelor datorate sensibilităţii senzorilor
În cazul senzorilor optici, la utilizarea unei lentile, o zonă mică din colţuri va fi
mai închisă la culoare decât zona centrală. Acest lucru se numeşte vignetting
(vignetare – procedeu de producere a unei ilustraţii estompate treptat la margini
pentru a fuziona cu suprafaţa netipărită). Vignetting poate fi exprimat prin
cosnθ, unde θ este unghiul unei raze faţă de axa optică. n depinde de
caracteristicile lentilei, deşi n are de obicei valoarea 4. În cazul senzorilor
electro-optici, datele de calibrare măsurate între iluminare şi semnalul de ieşire
al senzorului pot fi utilizate pentru corecţie radiometrică.

(2) Corecţia radiometrică pentru unghiul solar şi topografie solară

a. Pata de soare. Radiaţia solară va fi reflectată în mod difuz pe suprafaţa
Pământului, ceea ce va rezulta în zone mai deschise pe o imagine.
Acestea se numesc pete de soare. Petele de soare şi efectele procesului
de vignetting pot fi corectate prin estimarea unei curbe de umbrire
determinate de analiza Fourier pentru a extrage un element de frecvenţă
joasă - Figura 62.

96
 Figura 62. Corecţia radiometrică

b. Umbrirea. Efectul de umbrire datorat formelor de relief poate fi corectat

utilizând unghiul dintre direcţia radiaţiei solare şi vectorul normal pe
suprafaţa Terrei.
c. Corecţia atmosferică. Diferitele efecte atmosferice cauzează absorbţia şi
împrăştierea radiaţiei solare. Trebuie corectate radiaţia reflectată sau
emisă de un obiect şi radianţa de cale (împrăştiere atmosferică).

Corecţia atmosferică

Radiaţia solară este absorbită sau împrăştiată de atmosferă în timpul transmisiei

pe suprafaţa Pământului, în timp ce radiaţia reflectată sau emisă de ţintă este de
asemenea absorbită sau împrăştiată de atmosferă înainte de a ajunge la un
senzor. Suprafaţa Pământului nu primeşte doar radiaţie directă ci şi lumină de
la cer, sau radiaţie împrăştiată din atmosferă. Senzorul va capta nu doar
radiaţia directă reflectată sau emisă de la o ţintă dar şi radiaţia împrăştiată de o
ţintă şi radiaţia împrăştiată din atmosferă, numită luminanţa de cale. Corecţia
atmosferică este utilizată pentru a îndepărta aceste efecte. (vezi figura 63 şi
figura 64).

97
 Fig. 63. Efectul de reflexie al atmosferei

Fig. 64. Corecţia atmosferică

Metoda de corecţie atmosferică este clasificată ca metoda ce utilizează ecuaţia

de transfer radiativ, cea care utilizează date reale de la sol şi alte metode.
a. Metoda ecuaţiei transferului radiativ. Se utilizează o soluţie proximă pentru
ecuaţia de transfer radiativ. Pentru corecţia atmosferică, trebuie estimată
densitatea aerosolilor din regiunea vizibilă şi infraroşu apropiat şi densitatea

98
vaporilor de apă din regiunea infraroşu termic. Deoarece aceste valori nu pot fi
determinate din datele de imagine, nu se poate utiliza o soluţie riguroasă.
b. Metoda datelor reale de la sol. La momentul achiziţiei de date, se vor
identifica în imagine acele ţinte cu reflectanţă necunoscută sau măsurată.
Corecţia atmosferică se poate face prin compararea valorii cunoscute a ţintei cu
datele de imagine (semnal de ieşire). Totuşi, metoda poate fi aplicată doar unui
loc specific sau unui anotimp specific.
c. Alte metode. Este utilizat un senzor special pentru a măsura densitatea
aerosolilor sau densitatea vaporilor de apă împreună cu un senzor de imagine
pentru corecţiile atmosferice. Spre exemplu, satelitul NOAA nu are doar un
senzor de imagine al AVHRR (radiometru avansat cu rezoluţie foarte înaltă) dar
şi HIRS (ecometru cu infraroşu de rezoluţie înaltă) pentru corecţie atmosferică.

Distorsiuni geometrice ale imaginilor

Distorsiunea geometrică este o eroare pe o imagine, între coordonatele imaginii

reale şi coordonatele imaginii ideale care ar putea fi teoretic proiectate cu un
senzor ideal şi în condiţii ideale.
Distorsiunile geometrice se clasifică în distorsiuni interne ce rezultă din
geometria senzorului şi distorsiuni externe ce rezultă din altitudinea senzorului
sau din forma obiectului.

Corecţia geometrică

Corecţia geometrică este realizată pentru a evita distorsiunile geometrice ale

unei imagini distorsionate, prin stabilirea relaţiei dintre sistemul de coordonate
de imagine şi sistemul de coordonate grafice prin utilizarea datelor de calibrare
a senzorului, date măsurate ale poziţiei şi altitudinii, puncte de control pe sol,
condiţii atmosferice, etc.

(1) Selecţia metodei

După analizarea caracteristicilor distorsiunii geometrice şi a datelor de referinţă
disponibile, trebuie selectată o metodă adecvată.

(2) Determinarea parametrilor

Trebuie determinaţi parametri necunoscuţi care definesc ecuaţia matematică
dintre sistemul de coordonate imagine şi sistemul de coordonate geografice, cu
date de calibrare şi/sau puncte de control la sol.

99
(3) Verificarea acurateţei
Acurateţea corecţiei geometrice trebuie evaluată şi verificată. Dacă acurateţea
nu se potriveşte cu criteriile, atunci metoda sau datele utilizate trebuie din nou
verificate şi corectată pentru a evita erorile.

(4) Interpolarea şi re-eşantionarea

Imaginea geo-codată trebuie produsă prin tehnica re-eşantionării şi interpolării.
Există trei metode de corecţie geometrică, menţionate mai jos:

a. Corecţia sistematică
Atunci când datele de referinţă geometrică sau geometria senzorului sunt date
sau măsurate, distorsia geometrică poate fi teoretic sau sistematic evitată. Spre
exemplu, geometria unei camere cu lentilă este dată de ecuaţia de colinearitate
cu lungime focală calibrată, parametri de distorsie a lentilei, coordonate ale
semnelor fiduciale etc. Corecţia tangentă pentru un scanner opto-mecanic este
un tip de corecţie a sistemului. În general, corecţia sistematică este îndeajuns
pentru a îndepărta toate erorile.

b. Corecţia non-sistematică
Polinoamele care transformă sistemul de coordonate geografic într-un sistem de
coordonate pe imagini sau viceversa vor fi determinate de coordonate date la
punctele de control la sol utilizând metoda celor mai mici pătrate. Acurateţea
depinde de ordinea polinoamelor şi de numărul şi distribuţia punctelor de
control la sol. (vezi Figura 9.4.2)

.
Fig. 65Corecţia non sistematică - NOAA AVHRR

100
c. Metoda combinată
În primul rând se aplică corecţia sistematică, apoi vor fi reduse erorile reziduale
utilizând polinoamele de ordin mai mic. De obicei, scopul corecţiei geometrice
este acela de a obţine o eroare cu plus sau minus un pixel diferenţă faţă de
poziţia sa reală (vezi Figura 66).

Figura 66. Corecţia geometrică pentru Landsat MSS. Metoda combinată

Transformarea coordonatelor

Tehnica transformării coordonatelor este utilă pentru corecţia geometrică

realizată de punctele de control la sol (GCP). Punctele cheie sunt conţinute în
următoarele două selecţii:
a. Selecţia formulei de transformare
În funcţiile de distorsiunile geometrice, se va determina ordina polinoamelor.
De obicei, este suficient un maxim de polinoame de ordin trei pentru imaginile
de teledetecţie existente, precum LANDSAT.

b. Selecţia punctelor de control de la sol

Numărul şi distribuţia punctelor de control la sol vor influenţa acurateţea
corecţiei geometrice. Numărul de GCP trebuie să fie mai mare decât numărul de
parametri necunoscuţi aşa cum este indicat în Tabelul nr. 1, deoarece erorile vor
fi ajustate prin metoda celor mai mici pătrate.
Distribuţia GCP ar trebui să fie aleatorie, însă spaţiată aproape egal,
inclusiv zonele din colţuri. Trebuie selectate între zece şi douăzeci de puncte
care sunt identificate clar pe imagine şi pe hartă în funcţie de ordinul formulei
selectate sau numărul parametrilor necunoscuţi. Acurateţea corecţiei geometrice
este de obicei reprezentată de către abaterea standard (RMS), în unităţi de pixel,
în planul imaginii după cum urmează:

101
σu : deviaţia standard în număr de pixeli
σv: deviaţia standard în număr de linie

unde:
σu2 = Σ{ui - f(xi,yi)}2 /n
σv2 = Σ{vi - g(xi,yi)}2 /n
(ui , vi) : coordonatele de imagine ale punctului de control la sol i
(xi , yi) : coordonatele hărţii ale punctului de control la sol i
f(xi , yi) : transformarea coordonatelor din coordonate ale hărţii în număr de
pixel
g(xi , yi) : transformarea coordonatelor din coordonate ale hărţii în număr de
linie
Acurateţea trebuie să fie de obicei între ± un pixel. Dacă eroarea e mai mare
decât cerinţa, coordonatele pe imagine sau hartă trebuie verificate din nou, altfel
formula trebuie selectată din nou.

Re-eşantionare şi interpolare

În etapa finală a corecţiei geometrice, prin re-eşantionare se va produce o

imagine geo-codificată. Există două tehnici de re-eşantionare, prezentate în
Figura 67 şi în continuare:

Fig. 67. Re-eşantionarea

(1) Proiectare de la imaginea de intrare la imaginea de ieşire

Fiecare pixel al imaginii de intrare este proiectat pe planul imaginii de ieşire. În
acest caz, este nevoie de un dispozitiv pentru ieşirea de imagine cu acces
aleatoriu precum scanerul cu punct mobil.
(2) Proiectare de la imaginea de ieşire la imaginea de intrare
Pixelii cu spaţii regulate din planul imaginii de ieşire sunt proiectaţi pe planul

102
imaginii de intrare iar valorile lor sunt interpolate din datele înconjurătoare de
intrare de imagine. Aceasta este o metodă mai generală.
De obicei, ecuaţia inversă de transformare a sistemului de coordonate ale
imaginilor de ieşire în sistemul de coordonate al imaginilor de intrare nu se
poate determina deoarece ecuaţia geometrică este foarte complexă. În acest caz,
următoarele metode pot fi adoptate:
(1) Împărţire în zone mici Deoarece o zonă mică poate fi aproximată prin
polinoamele de ordin mai mic, precum transformarea afină sau pseudo afină,
ecuaţia inversă poate fi determinată cu uşurinţă. Re-eşantionarea poate fi
utilizată pentru fiecare zonă mică, una câte una.
(2) Funcţii de linie şi pixel
O funcţie de linie poate fi determinată aproximativ pentru a căuta un număr de
linie de scanat care se află cel mai aproape de pixelul care trebuie re-eşantionat,
în timp ce o funcţie de pixel poate fi determinată pentru a căuta un număr de
pixel.
În re-eşalonarea un punct proiectat pe un plan de intrare a imaginii nu coincide
cu datele de intrare a imaginii. De aceea, datele spectrale trebuie interpolate şi
se pot utiliza metodele următoare:

(1) Vecinul cel mai apropiat (NN)

Punctul cel mai apropiat va fi eşantionat. Eroarea geometrică va fi maxim de
jumătate de pixel. Acesta are avantajul de a fi uşor şi rapid.
(2) Bi-liniar (BL)
Funcţia bi-liniară este aplicată celor patru puncte învecinate. Datele spectrale
vor fi netezite după interpolare.
(3) Convoluţia cubică (CC)
Datele spectrale vor fi interpolate de o funcţie cubică utilizând cele şaisprezece
puncte învecinate. Convoluţia cubică va avea ca rezultat intensificarea precum
şi netezirea datelor, deşi calculul ia mai mult timp în utilizarea acestei metode.

103
 Mărirea calităţii imaginii şi extragerea trăsăturilor

Mărirea calităţii imaginii se poate defini ca şi conversie a calităţii imaginilor

spre un nivel mai bun şi mai bine înţeles pentru extragerea trăsăturilor sau
interpretarea imaginilor, în timp ce corecţia radiometrică are ca scop
reconstrucţia valoarea calibrată fizic din datele observate.
Pe de altă parte, extragerea trăsăturilor se poate defini ca operaţia de
cuantificare a calităţii imaginii prin diferite funcţii sau diferiţi parametri, care
sunt aplicaţi imaginii originale.
Aceste procese pot fi considerate ca şi conversie a datelor de imagine. Mărirea
imaginii se aplică mai ales interpretării imaginii în forma ieşirii imaginilor, în
timp ce extragerea trăsăturilor este în mod normal utilizată pentru clasificarea
automată sau analiza automată într-o formă cantitativă.

a. Mărirea calităţii imaginii

Tehnicile de mărire a imaginii tipice includ conversia la scară gri, conversia

histogramei, compunerea culorilor, conversia culorilor între RGB şi HSI,
etc., care se aplică de obicei ieşirii de imagini pentru interpretarea imaginii.

b. Extragerea trăsăturilor

Trăsăturile implicate într-o imagine se clasifică în modul următor:

(1) Trăsături ale spectrului culoare sau ton special, unghiul de înclinare,
parametrul spectral, etc.
(2) Trăsături geometrice margine, aliniere, formă, dimensiune, etc.
(3) Trăsături de textură model, frecvenţă spaţială, omogenitate, etc.
Figura 68 indică trei exemple de extrage a trăsăturilor de spectru, geometrice
sau de textură

104
 Fig. 68. Extragerea trăsăturilor

Conversia histogramelor

Conversia histogramelor reprezintă conversia histogramei imaginii originale

către o altă histogramă. Conversia histogramei se spune că este un tip de
conversie a scării gri.
Există două tehnici tipice de conversie a histogramei.

a. Egalizarea histogramelor

Egalizarea histogramelor înseamnă convertirea histogramei unei imagini

originale în histograme egalizate aşa cum apare în figura 69. Ca prim pas,
trebuie realizată o histogramă acumulată. Apoi, histograma acumulată trebuie
împărţită în mai multe regiuni egale. În al treilea rând, scara gri corespunzătoare
din fiecare regiune trebuie desemnată unei scări gri convertite.

105
 Fig.69. Egalizarea histogramelor

Efectul egalizării histogramelor este acela că părţi din imaginea cu mai multe
variaţii de imagini vor fi mărite, în timp ce alte părţi de frecvenţă mai mică ale
unei imagini vor fi neglijate.

b. Normalizarea histogramelor
În general, o distribuţie normală a densităţii unei imagini va crea o imagine
naturală observaţiei imaginii. În acest sens, histograma imaginii originale poate
fi uneori convertită în histogramă normalizată. Totuşi, în această conversie,
pixelii cu aceeaşi scară gri trebuie realocaţi către alţi pixeli de scări gri diferite,
pentru a forma o histogramă normalizată.
De aceea, o asemenea conversie la scară gri nu este una de 1:1 şi astfel nu
permite conversie inversă. Normalizarea histogramelor se poate aplica, de
exemplu, unei imagini nefocalizate a unei planete cu rază dinamică mică, deşi
nu pot fi foarte populare pentru datele obişnuite de teledetecţie.

Afişajul în culoare al datelor de imagine

Afişajul de culoare al datelor de teledetecţie este important pentru o interpretare

vizuală eficientă. Există două metode de afişaj al culorilor: amestecul de culori,
pentru a genera culori cu date multi-benzi şi afişaj pseudo-colorat, pentru a
desemna diferite culori scării gri a unei singure imagini.

a. Amestecul de culori
O imagine în culori poate fi generată prin compunerea a trei imagini
multi-benzi selectate prin utilizarea a trei culori primare. Diferite imagini color
pot fi obţinute în funcţie de selectarea de imagini pe trei benzi şi de alocarea
celor trei culori primare.
Există două metode de compunere a culorilor: una prin adăugare şi alta prin
scădere. Compuşii de culoare prin adăugare utilizează trei surse de lumină din
trei culori primare (albastru, verde şi roşu) spre exemplu, într-un periscop

106
multispectral sau afişaj de grafică a culorilor. Compusul prin scădere utilizează
trei pigmenţi din trei culori primare (cyan, magenta şi galben) spre exemplu în
procesul de imprimare color.
Atunci când se alocă trei filtre de albastru, verde şi roşu aceloraşi regiuni
spectrale de albastru, verde şi roşu, se poate reproduce aproape aceeaşi culoare
ca cea naturală, şi se numeşte un compus natural de culori.
Totuşi, în teledetecţie, imaginile multi-benzi nu se împart întotdeauna în
aceleaşi regiuni spectrale ca cele trei filtre primare de culoare. De asemenea
sunt folosite şi regiunile invizibile ca cea de infraroşu, care trebuie dispuse în
culori. Compusul de bandă infraroşie nemaifiind o culoare naturală se numeşte
compus fals de culoare.
Mai ales compusul care alocă albastru benzii verzi, verde celei roşii şi roşu celei
de infraroşu apropiat este foarte utilizat şi se numeşte compus de culoare cu
infraroşu, acelaşi cu cel folosit în filmul infraroşu de culoare.
În cazul datelor digitale, trei valori care corespund culorilor roşu, verde şi
albastru vor oferi diverse combinaţii de culori.

b. Pseudo-afişaj de culori
Diferite culori pot fi alocate scării gri a unei singure imagini. O asemenea
alocare de culori se numeşte pseudo-culoare. Spre exemplu, o imagine psudo-
colorată a unei imagini infraroşu termice va realiza o hartă a temperaturilor. În
cazul în care se doreşte producerea unui ton de culoare continuu, trebuie
aplicate trei funcţii diferite din trei culori primare.

Operaţiuni între imagini

Operaţiunile între imaginile multispectrale sau multi-date sunt foarte utile

pentru mărirea imaginii şi extragerea de trăsături.
Operaţiunile dintre imagini includ două tehnici: operaţii aritmetice şi logice.
a. Operaţiuni aritmetice Adunarea, scăderea, înmulţirea, împărţirea şi
combinaţiile acestora pot fi aplicate pentru mai multe scopuri, inclusiv pentru
eliminarea zgomotelor. Deoarece rezultatele operaţiunii pot fi uneori negative
sau pot avea valori mici între 0 şi 1, acestea ar trebui potrivite la o anumită
frecvenţă, de obicei opt biţi sau de la 0 la 255 pentru afişajul imaginii.
Exemple de operaţii tipice: fracţionarea pentru extragerea trăsăturilor geologice
şi indicele de vegetaţie cu diferenţă normalizată pentru monitorizarea vegetaţiei
cu date NOAA AVHRR sau alţi senzori din regiunea infraroşu apropiat vizibil.

(1) Fracţionarea cu raportul = Xi / Xj

107
Fracţionarea poate fi folositoare pentru extragerea trăsăturilor geologice. Acest
procedeu poate fi aplicat datelor multi-temporale din infraroşu termic pentru
extragerea inerţiei termice.

(2) Indicele de vegetaţie cu diferenţă normalizată (NDVI)

unde ch.1 : banda roşie ch.2 : banda infraroşu

NDVI indică o valoare înaltă pentru o vegetaţie mai densă în timp ce NDVI este
foarte scăzut în deşert sau regiuni fără vegetaţie.
Figura 70. indică două exemple de operaţiuni aritmetice.

Fig. 70 Operaţiuni aritmetice

b. Operaţiunea logică Adunarea logică (setul ORI), înmulţirea logică (setul

ŞI), operaţiuni adevărate şi false etc. se pot aplica unor imagini multi-date sau
unei combinaţii de imagini din teledetecţie şi din harta tematică.
Spre exemplu, o imagine de teledetecţie sau rezultatul clasificat se poate
suprapune pe datele din hartă, ca de exemplu, graniţele unei ţări.

108
Filtrarea spaţială

Filtrarea spaţială este utilizată pentru a obţine imagini mărite sau

îmbunătăţite prin aplicarea funcţiei de filtru sau operaţiunilor de filtru din
domeniul spaţiului de imagine (x,y) sau al frecvenţei spaţiale (x,h). Filtrarea
spaţială din domeniul spaţiului de imagini are ca scop mărirea imaginii cu aşa
numitele filtre de mărire în timp ce în domeniul frecvenţei spaţiale, aceasta are
ca scop reconstrucţia aşa numitelor filtre de reconstrucţie.
a. Filtrarea din domeniul spaţiului de imagine În cazul datelor de imagine
digitale, filtrarea spaţială din domeniul spaţiului de imagine este de obicei
realizată prin convoluţia locală cu un operator de matrice n x n după cum
urmează:

unde f: imaginea de intrare h: funcţia de filtru g: imaginea de ieşire

Convoluţia este creată printr-o serie de operatori transfer-multiplicare-sumă cu
o matrice n x n (n: număr impar). Deoarece datele de imagine sunt multe, n este
de obicei selectat ca 3, deşi poate fi şi 5, 7, 9 sau 11.
b. Filtrarea în domeniul frecvenţei spaţiale Filtrarea în domeniul filtrării spaţiale
utilizează transformarea Fourier pentru a converti domeniul de spaţiu al
imaginii în domeniul frecvenţei spaţiale după cum urmează:
G(u,v) = F(u,v) H(u,v)
F: transformarea Fourier a imaginii de intrare H: funcţia de filtru
O imagine de ieşire prin filtrarea frecvenţei spaţiale se poate obţine prin
utilizarea unei transformări Fourier a formulei de mai sus.
Filtre de calibru mic, de calibru mare sau de bandă etc., sunt filtre tipice
care au un criteriu de control al frecvenţelor. Filtrele de calibru mic care produc
doar date de imagini de frecvenţă mai joasă, mai mic decât un prag minim
specificat, poate fi aplicat pentru a îndepărta frecvenţa înaltă, zgomotul, în timp
ce filtrul de calibru mare este utilizat pentru îndepărtarea spre exemplu a
zgomotului de frecvenţă joasă.

Analiza texturii

Textura este o combinaţie de modele repetate de frecvenţă regulată. În

interpretarea vizuală, textura este de mai multe tipuri, ca de exemplu moale,
fină, dură etc., acestea fiind des utilizate în clasificarea tipurilor de păduri.

109
Analiza texturii se poate defini ca şi clasificare sau segmentare a trăsăturilor de
textură în funcţie de forma elementului, densitate şi direcţie a regularităţii.

Figura 71 (a) prezintă două texturi diferite ale densităţii, în timp ce figura 71 (b)
indică două texturi diferite în funcţie de forma elementelor.

Figura 71. Analiza texturii

În cazul imaginilor digitale, este dificil de tratat textura matematic deoarece

aceasta nu poate fi standardizată cantitativ iar volumul de date este atât de mare.

Cu toate acestea, analiza texturii s-a realizat cu trăsături statistice care sunt
combinate cu date spectrale pentru îmbunătăţirea clasificării suprafeţelor
terestre. Analiza spectrului de energie este o altă formă de analiză texturală în
care direcţie şi lungime de undă poate fi determinată pentru modele regulate ale
valurilor mării şi dunelor de nisip spre exemplu.

a. Utilizarea trăsăturilor statistice

Următoarele valori statistice ale unei ferestre n × n pot fi utilizate ca informaţie
texturală.

(1) Histograma de nivel gri

(2) Varianţa – matricea de co-varianţă
(3) Matricea de lungime a parcursului

110
Aceste valori sunt utilizate pentru clasificarea împreună cu datele spectrale.
Figura 72 (a) prezintă clasificarea suprafeţelor terestre prin utilizarea datelor
spectrale în timp ce figura72 (b) prezintă rezultatul clasificării cu date spectrale
precum şi informaţie texturală. Rezultatul indică o clasificare mai bună pentru
zona urbană cu o frecvenţă mai mare şi varianţă a densităţii imaginii.

Fig 72. Clasificarea suprafeţelor

b. Analiza utilizând spectrul de energie

Analiza utilizând spectrul de energie este util pentru acele imagini care au
modele regulate de valuri cu interval constant, precum imaginea care luceşte a
unei suprafeţe de apă sau modelul vălurit al dunelor de nisip. Transformarea
Fourier se aplică pentru determinarea spectrului de energie care imprimă
frecvenţa şi direcţia modelului.

111
 Tehnici de clasificare

Clasificarea datelor de teledetecţie este utilizată pentru a desemna niveluri

corespunzătoare grupurilor cu caracteristici omogene, în scopul de a diferenţia
mai multe obiecte în cadrul imaginii.

Nivelul se numeşte clasă. Clasificarea se va executa pe baza trăsăturilor

spectrale şi definite spectral, precum densitatea, textura, etc. în spaţiul trăsăturii.
Putem spune că astfel spaţiul trăsăturilor se împarte în mai multe clase în
funcţie de o regulă de decizie. Figura 73 prezintă conceptul de clasificare a
datelor de teledetecţie.

Fig. 73. Conceptul de clasificare

În multe cazuri, clasificarea se va realiza prin utilizarea calculatorului, prin

intermediul tehnicilor de clasificare matematică. Clasificarea se va realiza
conform procedurilor următoare:

112
Pasul 1: Definiţia claselor de clasificare

În funcţie de obiectivul şi caracteristicile datelor de imagine, clasele de

clasificare trebuie definite clar.

Pasul 2: Selecţia trăsăturilor

Trăsăturile care diferenţiază clasele trebuie stabilite utilizând caracteristicile

multi-spectrale şi/sau multi-temporale, texturi, etc.

Pasul 3: Eşantionarea datelor de instruire

Datele de instruire trebuie eşantionate pentru a determina regulile de decizie

potrivite. Tehnicile de clasificare precum învăţarea supervizată sau ne-
supervizată vor fi apoi selectate pe baza seturilor de date de instruire.

Pasul 4: Estimarea statisticilor universale

Diferitele tehnici de clasificare vor fi comparate cu datele de instruire, astfel

încât să se selecteze o regulă de decizie corespunzătoare pentru clasificare.

Pasul 5: Clasificarea

În funcţie de regula de decizie, toţi pixelii sunt clasificaţi într-o singură clasă.
Există două metode de clasificare pixel pe pixel şi clasificare per-câmp, în
funcţie de zonele segmentate.

Tehnicile cunoscute sunt după cum urmează:

a. Clasificator tip secţionare multi-nivel

b. Clasificator la distanţă minimă

c. Clasificator de asemănare maximă

d. Alţi clasificatori ca teoria seturilor fuzzy şi sisteme expert

Pasul 6: Verificarea rezultatelor

Rezultatele clasificate trebuie verificate şi evaluate din punctul de vedere al

acurateţei şi fiabilităţii.

113
Clasificare supervizată

Pentru a determina o regulă de decizie pentru clasificare, este nevoie să se

cunoască trăsăturile sau caracteristicile spectrale în funcţie de populaţia fiecărei
clase. Trăsăturile spectrale pot fi măsurate cu spectrometre bazate la sol. Totuşi,
datorită efectelor atmosferice, utilizarea directă a trăsăturilor spectrale măsurate
la sol nu sunt întotdeauna valabile. Din acest motiv, eşantionarea datelor de
instruire din zone de instruire clar identificate ce corespund claselor definite se
face de obicei pentru a estima statisticile referitoare la populaţie (vezi figura
74). Aceasta se numeşte clasificare supervizată. Eşantionarea neinfluenţată
statistic a datelor de instruire trebuie realizată pentru a reprezenta populaţia în
mod corect.

Fig 74. Clasificarea supervizată

Interpretarea înregistrărilor satelitare, în scopul obţinerii de

informaţii pentru sectorul forestier, inclusiv pentru amenajarea pădurilor, se
face de regulă printr-o “analiză supervizată”. Metoda presupune definirea şi
identificarea unor eşantioane pe teren şi pe imagine, denumite şi situri, din care
se colectează semnătura spectrală folosită în continuare la clasificare. Prin
această modalitate se definesc mai întâi clasele spectrale folosite de calculator
pentru a recunoaşte valoarea spectrală a celorlalţi pixeli, care urmează a fi
clasificaţi şi grupaţi în clase de informaţii. După cum s-a arătat, în prealabil, se
recomandă realizarea unei clasificări nesupervizate, ca operaţie pregătitoare,
pentru a evidenţia modul de grupare al pixelilor şi stabilire a numărului de
clase.

114
 Metoda clasificării supervizate, presupune, în esenţă efectuarea
următoarelor lucrări:
 constituirea eşantioanelor;
 colectarea şi reprezentarea grafică a răspunsurilor spectrale;
 analiza semnăturilor spectrale;
 obţinerea clasificării;
 întocmirea hărţii tematice.
In cele ce urmează se prezintă etapele amintite, cu noutăţile în domeniu,
precum şi modul de lucru în cercetările efectuate, inclusiv observaţiile şi
concluziile proprii.

Constituirea eşantioanelor

Clasificarea supervizată a informaţiilor conţinute în imaginile

satelitare Landsat, ca metodă de întocmire a hărţilor vegetaţiei forestiere,
presupune mai întâi alegerea judicioasă, după anumite reguli, a eşantioanelor.
Din aceste suprafeţe elementare, reprezentative, se culeg semnăturile spectrale
specifice care vor fi folosite în continuare în procesul de clasificare.
Numărul eşantioanelor, în cazul zonei de studiu, depinde de mărimea
setului de date şi de numărul claselor din analizele finale (Curran şi Williamson,
1985). Pentru reducerea erorilor de reprezentativitate, în studiile de teledetecţie,
autorii consideră că pot fi colectate date dintr-un număr mai mare de 30 de
eşantioane. Un număr mai mic, pentru caracterizarea unor suprafeţe cu
fenomene spaţiale complexe, constituie o sursă majoră de erori în investigaţiile
de teledetecţie.
Suprafaţa eşantioanelor (A), la rândul ei, s-a calculat ţinând cont de
mărimea pixelului (P) şi de precizia geometrică a imaginii (G) dată în număr de
pixeli, cu relaţia stabilită de Justice şi Townshend (1981):

A  P1  2G 
2

Aşadar, mărimea pixelului, definită de rezoluţia spaţială, şi condiţionată

la rândul ei de senzorul satelitar, are o influenţă semnificativă asupra ariei
eşantionului. In cadrul lucrărilor s-au calculat mărimile eşantioanelor funcţie de
tipul de senzor cu care s-au preluat imaginile folosite, cu relaţia de mai sus.

Alegerea efectivă, în cadrul cercetărilor noastre a unor eşantioane

corespunzătoare suprafeţelor reprezentative din zonă, forestiere sau cu alte
destinaţii s-a făcut selectând:
 arborete de compoziţie variată (pure cât şi de amestec), cu
diferite grade de consistenţă, parcurse cu lucrări silvotehnice

115
 corespunzătoare unor tratamente, din toate categoriile de vârstă
(echiene, relativ echiene şi relativ pluriene);
 staţiuni situate pe pante cu diferite înclinări şi expoziţii (în
special cu expoziţie sudică, estică şi sud-estică) în vederea
eliminării efectului umbririi versanţilor şi numai prin excepţie pe
versanţi nordici (cazul fagului);
 alte categorii de folosinţă, din afara fondului forestier, respectiv
terenuri necultivate, goale sau din zonele urbane pentru a urmări
comportamentul spectral al acestora în comparaţie cu cele
acoperite cu vegetaţie forestieră.
In ansamblu, operaţia a presupus două etape:
 alegerea eşantioanelor folosind datele din amenajamentele celor
două U.P.-uri urmărind descrierea parcelară şi lucrările efectuate
pe parcursul ultimilor 20 de ani de către ocoalele silvice. S-au
selectat astfel, fără a se aplica o metodă de eşantionaj cu care se
lucrează în biostatistică, o serie de subparcele aflate în diferite
faze de dezvoltare pentru a se studia comportamentul spectral al
acestora şi modificările survenite în timp;
 identificarea eşantioanelor pe imaginile satelitare, care s-a făcut
cu uşurinţă întrucât peste imaginile georeferenţiate au fost
suprapuse limitele tuturor unităţilor amenajistice din cele două
U.P.–uri. Eşantioanele s-au amplasat în interiorul unităţilor
amenajistice evitându-se apropierea de limitele lor. Efectiv, s-au
realizat astfel nişte subeşantioane de formă poligonală, cu
suprafaţa minimă calculată cu relaţia de mai sus; pentru
delimitarea lor s-a apelat la softul Erdas prin intermediul
operatorului AOI (Area of Interest).
Menţionăm că în alegerea eşantioanelor de un real folos a fost realizarea
în prealabil a analizei componentelor principale care a cuprins benzile din
domeniul vizibil. In acest sens imaginea nou realizată a fost folosită, în paralel
cu imaginea neîmbunătăţită, la alegerea eşantioanelor deoarece schimbările în
culoare, nuanţe de culoare şi în reflectanţă au fost evidenţiate mai uşor.

Semnăturile spectrale

Clasificarea supervizată a conţinutului imaginilor satelitare se bazează pe

cunoaşterea răspunsului spectral al unor “clase de informaţii” cât mai
reprezentative şi care ocupă procente ridicate din cadrul suprafeţelor studiate. In
consecinţă, s-a urmărit cu atenţie obţinerea semnăturilor spectrale pentru cele
zece clase de informaţii definite în prealabil, respectiv pentru fag, molid,
amestec, păşune, fâneţe, teren gol (stâncării), agricol 1 (agricol cu arbuşti),
agricol 2 (cultivat), agricol 3 (necultivat) şi teren intravilan. Primele trei

116
corespund vegetaţiei forestiere, următoarele două celei erbacee apoi culturilor
agricole şi ultima aşezărilor urbane.

Clasificarea nesupervizată a conţinutului imaginilor satelitare are la bază

analizele de tip cluster, respectiv grupare a pixelilor, care reprezintă o tehnică
explorativă de agregare sistematică a obiectelor în grupuri necunoscute.
Numărul de grupuri şi caracteristicile acestora derivă din datele folosite şi nu
sunt cunoscute înaintea efectuării analizelor. Setul de variabile ce definesc
caracteristicile obiectelor este folosit în stabilirea similarităţilor între acestea
care, pe această bază, se reunesc în grupuri denumite “clusteri”. In acest mod
obiectele din cadrul grupului sunt similare iar cele din grupuri diferite sunt
deosebite. Elementele de bază în constituirea clusterilor constau în definirea
măsurii similarităţii între obiecte şi optimizarea criteriului de a asigura o bună
separabilitate a acestora.
Similaritatea se defineşte prin variabilele care descriu obiectele iar de
modul de selectare a lor depinde atingerea rezultatului dorit. Se are în vedere că
foarte multe variabile pot reprezenta aceleaşi atribute ale obiectelor şi rezultatul
grupării poate fi dominat de acestea; aceleaşi variabile care nu ţin de atributele
obiectelor conduc, în final, la diferenţierea clusterilor.
Măsura cea mai larg utilizată pentru stabilirea asemănării, în cazul scării
interval şi raport, este distanţa euclidiană Dij exprimată de relaţia:

 x  x jk 
p
Dij 
2
ik
k 1

unde: Dij = distanţa dintre obiectul i şi obiectul j;

xik, xjk = valorile variabilei k pentru obiectul i şi j;
p = numărul de variabile.

Pentru p = 2, variabilele distanţei Dij conduc la distanţa dintre două

puncte cu coordonatele xik şi xjk în planul euclidian.
Folosirea acestui procedeu ridică două probleme:
 distanţa euclidiană este o mărime distorsionată fiind calculată
pentru măsurători efectuate la diferite scări, pentru anumite
variabile. In consecinţă se impune aplicarea “transformării z” a
variabilelor;
 corelaţiile dintre variabile au un rol important. Dacă unele sunt
puternic corelate, distanţa este afectată substanţial, în timp ce
variabilele necorelate contribuie mai puţin la definirea acesteia.

117
 Gruparea obiectelor în clusteri se poate face fie prin analiza ierarhică
în baza căreia fiecare obiect poate aparţine numai unui cluster care, la rândul
său, poate fi introdus într-un singur cluster din nivelul superior al ierarhiei.
Gruparea ierarhică prin divizare, spre exemplu, începe cu un cluster ce conţine
toate obiectele care, prin paşi succesivi, pot fi împărţite în mai multe funcţie de
caracteristicile lor. Deoarece cele mai utilizate programe software nu pot realiza
clasificări prin divizare, acestea nu au avut largă aplicabilitate.
Metodele aglomerative, ca cele mai utilizate în practică, încep prin a
considera fiecare obiect ca un cluster, calculează distanţa pereche dintre două
obiecte similare pe care le grupează împreună într-un cluster cu două obiecte
între care există distanţa cea mai mică. In acest fel numărul clusterilor se reduce
cu unul. Distanţele dintre toţi clusterii nou formaţi sunt calculate din nou şi sunt
comparate cu distanţa obţinută dintre doi clusteri cu cea mai mică distanţă pe
care îi grupează împreună. Cu fiecare pas numărul acestora se reduce cu unul
până la pasul final în care obiectele aparţin unui singur cluster.
Procesul de mai sus poate fi ilustrat sub formă grafică printr-o
dendrogramă care arată secvenţa în care clusterii sunt grupaţi împreună.
Dendrograma devine astfel un instrument folositor prin luarea în considerare a
structurii şi interpretării relaţiilor dintre obiecte şi selectarea numărului apropiat
de clusteri.
Calcularea distanţei şi aglomeraţiei dintre clusteri, la fiecare pas al
procesului, se realizeză printr-o serie de algoritmi dintre care cei mai importanţi
sunt bazaţi pe un anumit tip de legătură simplă (a vecinului celui mai apropiat),
completă (a vecinului celui mai îndepărtat), medie, centrală şi/sau sub tutelă
(metoda variaţiei minime).

În cazul în care există mai puţină informaţie de clasificat într-o zonă, doar
caracteristicile de imagine sunt utilizate în modul următor:

(1) Grupuri multiple, din date eşantionate aleatoriu, vor fi divizate mecanic în
clase spectrale omogene utilizând o tehnică de grupare (clustering)
(2) Clasele reunite sunt apoi utilizate pentru a estima statisticile de populaţie.
Această tehnică de clasificare se numeşte clasificare nesupravegheată.

Statistica pentru estimarea populaţiei

Estimarea probabilităţii maxime este metoda cea mai utilizată prin care
statisticile de populaţie precum media sau varianţa sunt estimate să maximizeze
probabilitatea sau verosimilitatea pornind de la o funcţie de densitate a
probabilităţii definite în cadrul spaţiului de trăsături.

118
În majoritatea cazurilor, funcţia de densitate a probabilităţii este selectată pentru
a exista o distribuţie multiplă normală. Distribuţia multiplă normală dă
următorul estimator maxim de probabilitate:

Media;

Varianţa – matricea de covarianţă

unde m: numărul de benzi, n: numărul de pixeli

Înainte de a adopta clasificarea maximă a probabilităţii, trebuie verificat dacă

distribuţia datelor de instruire va corespunde cu distribuţia normală sau nu.

Clustering (grupare)

Clustering înseamnă gruparea datelor care au caracteristici similare. Aceasta

poate fi de două tipuri: ierarhică şi neierarhică:

a. Gruparea ierarhică

Asemănarea unui grup este evaluată prin utilizarea unei măsuri de „distanţă”.
Distanţa minimă dintre grupuri va duce la îmbinarea grupului ca urmare a unor
proceduri repetate de la un punct iniţial de grupuri cu pixeli la un număr final
limitat de grupuri.

Distanţele de evaluare a similarităţii sunt selectate din metodele următoare:

(1) Metoda vecinului cel mai apropiat

Vecinul cel mai apropiat cu distanţă minimă va forma un nou grup îmbinat.
(2) Metoda vecinului cel mai îndepărtat
Cel mai îndepărtat vecin cu distanţă maximă va forma un nou grup îmbinat.
(3) Metoda centroidă
Distanţa dintre centrele de gravitate a două grupuri este evaluată pentru a
îmbina un nou grup.

119
(4) Metoda mediei grupurilor
Distanţa medie a rădăcinilor pătratice între toate perechile de date din cadrul a
două grupuri diferite este utilizată pentru grupare.
(5) Metoda de apărare
Distanţa medie a rădăcinilor pătratice între centrul de gravitaţie şi fiecare
membru este minimizată.

b. Gruparea non-ierarhică

În stadiul iniţial, un număr arbitrar de grupuri trebuie alese temporar. Membrii

care ţin fiecare grup vor fi verificaţi prin parametri selectaţi sau distanţă şi
relocaţi în grupuri mai potrivite cu separabilitate mai mare. Metoda ISODATA
şi a metodei mediei K sunt exemple de grupare ne-ierarhică.

Metoda ISODATA se compune din procedurile următoare:

(1) Toţi membri sunt relocaţi în grupurile cele mai apropiate prin calcularea
distanţei dintre membru şi grup.
(2) Centrul de gravitaţie al întregului grup este recalculat şi procedura de mai
sus se repetă până la convergenţă.
(3) Dacă numărul de grupuri este în cadrul unui număr specificat, iar distanţele
dintre grupuri se potrivesc unui prag prescris, gruparea se consideră a fi
completă.

Clasificatorul paralelipipedic

Clasificatorul paralelipipedic (adesea numit împărţire pe mai multe nivele)

împarte fiecare axă a spaţiului de trăsături multi-spectrale, aşa cum este indicat
în exemplul din figura 75. Regiunea de decizie pentru fiecare clasă este definită
pe baza unei valori minime şi maxime pentru fiecare axă. Exactitatea clasificării
depinde selectarea valorilor minime sau maxime cu privire la statisticile de
populaţie pentru fiecare clasă. În acest sens, este foarte important ca distribuţia
populaţiei pe fiecare clasă să fie bine înţeleasă.

120
 Fig 75

Clasificatorul paralelipipedic este foarte simplu şi uşor de înţeles schematic. În

plus, timpul de calcul va fi minim comparat cu alţi clasificatori.
Totuşi, exactitatea va fi mică mai ales atunci când distribuţia în spaţiu al
trăsăturilor are covarianţă sau dependenţă cu axe oblice. Ortogonalizarea
trebuie înţeleasă prin utilizarea analizei principale de componente, spre
exemplu, înainte de adoptarea clasificatorului paralelipipedic.
Figura 76 prezintă un exemplu de clasificare utilizând clasificatorul
paralelipipedic.

Fig. 76. Exemplu de utilizare a clasificatorului paralelipipedic

121
Clasificatorul de distanţă minimă

Clasificatorul de distanţă minimă este utilizat pentru a clasifica date de

imagine necunoscute în clase ce minimizează distanţa dintre datele de imagini
şi clasa în spaţiul multi-trăsături. Distanţa este definită ca index de similaritate
astfel încât distanţa minimă este identică similarităţii maxime. Următoarele
distanţe sunt des utilizate în această procedură:

(1) Distanţa euclidiană

este utilizată în cazurile în care varianţele claselor de populaţie diferă. Distanţa

euclidiană este teoretic identică cu indexul de similaritate.

(2) Distanţa euclidiană normalizată

Distanţa euclidiană normalizată este proporţională indicelui de similaritate, , în

cazul varianţei de diferenţă.

(3) Distanţa Mahalanobis

În cazurile în care există o corelaţie între axele din spaţiul de trăsături, distanţa
Mahalanobis cu matricea de varianţă-covarianţă, trebuie utilizată astfel:

unde X : vectorul datelor de imagine (n benzi)

X = [ x1, x2, .... xn]
k : media clasei k
k = [ m1, m2, .... mn]
σk : matricea de varianţă

Σk : matricea varianţă-covarianţă

122
Clasificatorul de probabilitate maximă

Clasificatorul de probabilitate maximă este una din cele mai utilizate metode
de clasificare în teledetecţie, în care un pixel de probabilitate maximă este
clasificat în clasa corespunzătoare. Probabilitatea Lk se defineşte ca
probabilitate posterioară a unui pixel ce ţine de clasa k:

Lk = P(k/X) = P(k)*P(X/k) /ΣP(i)*P(X/i)

unde P(k) : probabilitatea anterioară de clasă k

P(X/k) : probabilitatea condiţională de observare a lui X din clasa k, sau funcţia
de densitate a probabilităţii.
De obicei P(k) se presupune că sunt egale între ele şi ΣP(i)*P(X/i) este comun
tuturor claselor. De aceea, Lk depinde de P(X/k) sau de funcţia de densitate a
probabilităţii.
Din motive matematice, o distribuţie normală multivariată este aplicată ca
funcţie de densitate a probabilităţii. În cazul unor distribuţii normale,
probabilitatea se exprimă după cum urmează:

unde n : numărul de benzi

X : datele imagine ale n benzi
Lk(X) : probabilitatea ca X să aparţină clasei k
k : vectorul mediu al clasei k
Σk : matricea varianţă-covarianţă a clasei k
|Σk | : determinantul matricei Σk

În cazul în care matricea de varianţă-covarianţă este simetrică, probabilitatea

este aceeaşi ca distanţa euclidiană, în timp ce în cazul în care determinanţii sunt
egali, probabilitatea devine la fel cu distanţele Mahalanobis.
Metoda probabilităţii maxime prezintă avantaj din punctul de vedere al teoriei
probabilităţii, însă trebuie prezentată în funcţie de următoarele elemente:

123
(1) Suficiente date adevărate trebuie eşantionate pentru a permite estimarea
vectorului mediu şi matricei varianţă-covarianţă a populaţiei.
(2) Matricea inversă a matricei de varianţă-covarianţă devine instabilă în cazul
în care există o corelaţie foarte mare între două benzi sau datele de adevăr de la
sol sunt foarte omogene. În asemenea cazuri, numărul benzilor trebuie redus
printr-o analiză a componentelor principale.
(3) Atunci când distribuţia populaţiei nu urmăreşte distribuţia normală, metoda
de probabilitate maximă nu se poate aplica.

124
ANEXE

125
126
 Rezoluţia spaţială

Rezoluţia radiometrică

127
Punctele de control dispuse peste imaginea satelitară în culori naturale

128
 a. b.
Imaginea Landsat 5 TM, combinaţia RGB 432, preluată în 1990:
a – negeoreferenţiată; b - georeferenţiată în sistemul Universal Transverse
Mercator

129
Cadru din mozaicul satelitar Landsat TM

130
 Secţionare multi-nivel (level slicing)

Suprapunerea DTM în vedere 2D peste imaginea Landsat 7 ETM+

131
Reţeaua poligonală de construcţie a DTM-ului

Modelul digital al terenului în format 3D

132
 Bibliografie
1. Baros S.Lopez, Neville P.R.H., Messina J. (1996) Image Display and
Processing for GIS, in Raster Imagery in Geographical In/ormolion
Systems, Morain S. and Baros S.L. (eels.), OnWord Press, Santa Fe, USA.
2. Barton, D. & S. Leonov (eds.) (1997) Radar technology encyclopedia, 511
p., Artec House, Norwood, MA, USA, ISBN 0-89006-893-3

3. Baxes, Gregory A. (1994). Digital Image Processing: Principles and

Applications. Chapter 4, Image Enhancement and Restoration. New York:
John Wiley and Sons. pp. 69-122.
4. Burrough, PA (1986), Principles of Geographical for Land Resources
Assessement, Oxford University Press, New York.
5. Beny, J.K. (1995), Spatial Reasoning for E.ffective GIS, Fort Collins,
Colorado.
6. Budge A., Morain S. (1996) Data Collection Systems, Formats and
Products, in Raster Imagery in Geographical In/ormation Systems, Morain
S. and Baros S.L. (eds.), OnWord Press, Santa Fe, USA.

7. Christensen, Albert H.J. (1996). The practice of piecewise fits with

particular reference to property mapping. Surveying and Land Information
Systems 56, 165-183.
8. Donisa V., Donisa I. (1998) Dicponar explicativ de teledetecţie şi
sistemeinformaţonale geografice, Ed. Junirnea, laşi.
9. Dureau, F. (1995) Introduction la Tledetection spatiale, in Teledetection et
systemes d'information urbaines, Dureau, F., Weber C. (eels.), Collection
Villes Antrophos, Paris.
10. Eastman RJ. (1995) Idrisi for Windows, Clark University, Worcester, Mass,
USA.
11. Heywood I., Cornelius S., Carver S. (1995) An Introduction to
Geographical Information Systems, Longman, Harlow, England
12. Hum J. (1993) GPS A Guide to Next Utilities, Trimble Navigation,
Sunnyvale, CA, USA.
13. Hutchinson S., Daniel L. (1997) Inside ArcView GIS, OnWord Press, Santa
Fe, USA.
.

133
14. Imbroane A. M. (1996) Geoinformatica. Partea I-a. Universitatea "Babe~-
Bolyai", Cluj..Napoca, Lito.
15. Imbroane A.M. (1997) G.LS - un instrument eftcient in luarea dectzitlor, m
Geography. within the Context of Contemporary Development, Cluj-
Napoca, 6-7 june 1997.
16. Imbroane A.M, Moore D. (1999) Inişiere în GIS şi teledetecţie, Ed. Presa
Universitară Clujeana

17. Jensen, John R. (1996). Introductory Digital Image Processing: A Remote

Sensing Perspective (2nd ed.). Chapter 6, Image Preprocessing:
Radiometric and Geometric Correction. Upper Saddle River, NJ: Prentice-
Hall. pp. 107- 137.

18. Jensen, John R. (1996). Introductory Digital Image Processing: a Remote

Sensing Perspective (2nd ed.). Chapter 7, Image Enhancement. Upper
Saddle River, NJ: Prentice-Hall, pp. 139-195.

19. Kirkby M.J., Noden P.S., Burt T.P., Butcher D.P., 1987 - Computer
Simulation in Physical Geography, John Wiley & Sons, New York.
20. Lillesand T.M., Kiefer R.W. (1994) Remote Sensing and Image
Interpretation, John Wiley & Sons, Inc., New York.
21. Lillesand, Thomas M. and Kiefer, Ralph W. (1994). Remote Sensing and
Image Interpretation (3rd ed.). Chapter 7, Digital Image Processing. New
York: John Wiley and Sons. pp. 585-618.
22. Lortic B. (1995) Faut-il poser la question: que faire par teledetection?, In
Teledetection et systemes d'information urbaines, Dureau, F., Weber C.
(eds.), Collection Villes Antrophos, Paris.
23. Maguire DJ., (1989) Computers in Geography, Longman, Harlow, England.
25. McDonnell R., Kemp K., (1995) International GIS Dictionary,
Geo:infomlation International, Cambridge, England.

24. Novak, Kurt (1992). Rectification of digital imagery. Photogrammetric

Engineering
& Remote Sensing, 58, 339-344.
25. Parry R.B., Perkins C.R. (1991), World Mapping Today, Butterworths,
London.
26. Russ, John C. (1995) The Image Processing Handbook. 2nd edition. CRC
Press, Baca Raton.

134
27. Verbyla D.L., Chang K. (1997) Processing Digital Images in GIS, OnWord
Press, Santa Fe, USA.
28. Vereş I. (2006), Automatizarea lucrărilor topo-geodezice, Editura
Universitas, Petroşani, România.
29. Werle D. (1988 and 1992) Radar Remote Sensing - A Training Manual,
193p, 75 35mm slides, Dendron Resource Surveys Ltd, Ottawa, Ontario,
Canada, ISBN 0-9693733-0-9

30. Wolberg, George (1990). Digital Image Warping. Chapter 3, Spatial

Transformations. Los Alamitos, CA: IEEE Computer Society Press, p. 41-
94.

31. **** Canadian centre for remote sensing – Tutorial –Fundamentals of

Remote sensing, http://ccrs.nrcan.gc.ca/resource/tutor/fundam/index_e.php

32. **** Canada Centre for Remote Sensing/Natural Resources Canada (1997).
GlobeSAR2 Radar Image Processing and Information Extraction Workbook
Version 1.2. Ottawa, Ontario, Canada.

33. **** Tutorial – Remote sensing- Theoretical, and Technical Perspectives of

Remote Sensing; Special Applications– N. M. Short -
www.rst.gsfc.nasa.gov/Front/tofc.html

30.***Remote sensing -
http://www.profc.udec.cl/~gabriel/tutoriales/rsnote/contents.htm

135