ETICĂ ARTISTICĂ ȘI DEONTOLOGIE ACADEMICĂ

SUPORT DE CURS

Cornel-Florin MORARU
Remus BREAZU

UNIVERSITATEA NAȚIONALĂ DE ARTE DIN BUCUREȘTI

2022/23
 CUPRINS

CAPITOLUL 1 ............................................................................................................................. 3

A. FUNDAMENTE FILOSOFICE ALE ETICII ACADEMICE .....................................................................................3

B. CE SUNT NORMELE MORALE? NORME MORALE ȘI NORME JURIDICE..........................................................9
C. DEONTOLOGIE ȘI INTEGRITATE ACADEMICĂ – O DISTINCȚIE FUNDAMENTALĂ ...................................... 13

CAPITOLUL 2 ........................................................................................................................... 17

DREPTUL DE AUTOR ........................................................................................................................................ 24

DREPTURILE MORALE (NEPATRIMONIALE) ALE DREPTULUI DE AUTOR ....................................................... 25
DREPTURILE PATRIMONIALE ALE DREPTULUI DE AUTOR ............................................................................. 26
ORIGINALITATEA............................................................................................................................................. 27
REZUMAT ......................................................................................................................................................... 29
LICENȚELE PUBLICE ........................................................................................................................................ 30

CAPITOLUL 3 ........................................................................................................................... 32

DREPTURI DE AUTOR ASUPRA IMAGINILOR .................................................................................................... 35

PROTECȚIA DESENELOR ȘI MODELELOR ........................................................................................................ 38
NON-FUNGIBLE TOKENS (NFTS) ...................................................................................................................... 39

CAPITOLUL 4 ........................................................................................................................... 41

PATRU PRINCIPII ALE CERCETĂRII ACADEMICE ............................................................................................ 42

PLAGIATUL ...................................................................................................................................................... 45
TIPURI DE PLAGIAT.......................................................................................................................................... 48
ALTE FORME DE MALPRAXIS ACADEMIC ........................................................................................................ 54

CAPITOLUL 5 ........................................................................................................................... 56

A. TIPOLOGIA TEXTELOR ACADEMICE ........................................................................................................... 56

B. TEHNICI DE DOCUMENTARE ....................................................................................................................... 59
C. APARATUL CRITIC....................................................................................................................................... 62

Resurse utile pentru studenți ................................................................................................ 69

Index de figuri ........................................................................................................................ 70

BIBLIOGRAFIE ......................................................................................................................... 71

2
 CAPITOLUL 1

Fundamentele filosofice ale eticii academice

A. Fundamente filosofice ale eticii academice

Cunoașterea experiențelor morale trăite la nivel de conștiință individuală, a normelor
etice implicite și explicite, a acțiunilor și deciziilor morale, a relevanței și întemeierii codurilor
etice aparțin eticii aplicate. În plan mai general, această disciplină este o ramură a domeniului
filosofic numit de întreaga tradiție filosofică modernă, în frunte cu Immanuel Kant domeniul,
„filosofie practică” sau „rațiune practică”.
În genere, toate domeniile eticii aplicate propun, cu argumente raționale, o nouă
conexiune între comportamentele etice tradiționale, numite metaforic „morala bunicii”, și
valorile pluraliste și relativiste, specifice societății globale în care trăim. Experții în etica
academică au o pregătire filosofică generală și, în același timp, o serie de competențe
intelectuale interdisciplinare specifice domeniului de etică aplicată în care activează. De pildă,
pentru domeniul legat de etica noilor tehnologii, experții domeniului posedă atât o educație
filosofic-etică, cât și una legată de anumite specializări inginerești: automatică, calculatoare,
programare etc. Experții în domeniul eticii academice sunt, de regulă, cadre didactice cu
formație filosofică și cunoscători ai unor domenii adiacente de științe umane – sociologie,
drept, economie etc.
Pe de o parte, etica academică a devenit alături de celelalte arii de cercetare a
moralității1 un domeniu distinct de reflecție și gândire critică care a reorientat actul tradițional
de filosofare, centrat de obicei pe teme de metafizică, ontologie sau gnoseologie, către
comunitatea academică și viață publică interesată de învățământ și educație. Pe de altă parte,
cum arătam, etica academică aparține domeniului filosofiei practice sau al rațiunii practice -
într-un sens cu mult mai larg decât îl înțelegea Kant - ce trebuie distins de domeniul de cercetări
filosofice aparținând rațiunii teoretice. Distincția despre care vorbim este subtilă și implică
anumite explicații suplimentare, pentru că termenul „rațiune” este polisemantic și desemnează
multiple înțelesuri care trebuie precizate prin definiții sau contextual.
Trebuie spus, înainte de toate, că ideea de rațiune practică își are originea în filosofia
modernă, unde a fost net distinsă de rațiunea teoretică. Este drept că și grecii aveau o „filosofie

1
Ne gândim la bioetică, etică în afaceri, etica informației și computerelor, etica mediului, etica noilor tehnologii,
etica dragostei și sexualității, etica în conflictele internaționale, etică în relații internaționale, etică în mass-media,
neuroetică, roboetică, etică politică, etică socială, etica cercetării, etica viitorului, etica dreptății între generații etc.

3
practică”, însă, în mod ciudat pentru reflexele noastre de gândire, această filosofie practică avea
ca scop ultim fericirea, iar activitatea care aducea cea mai multă fericire era ceea ce grecii
numeau theoria, cuvânt care este tradus prin contemplare2 și de la care provine cuvântul
„teorie”. Pentru Aristotel, „limitele contemplării sunt și cele ale fericirii: cu cât contempli mai
mult, cu atât ești mai fericit; și asta nu în mod accidental, ci în virtutea contemplării însăși, a
cărei valoare este intrinsecă”3. Așadar, pentru filozofii greci, cea mai „teoretică” activitate este,
în același timp, și activitatea etică prin excelență. Deși Aristotel vorbește și despre posibilitatea
de a atinge fericirea printr-o viață virtuoasă4, activitatea teoretică este modul de viață care
garantează fericirea.
Din perspectivă modernă însă, lucrurile stau altfel. Încă de la începuturile modernității,
rațiunea a fost echivalată, pe de o parte, cu bunul simț și cu capacitatea naturală a minții noastre
de a deosebi binele de rău și adevărul de eroare5. În acest sens, rațiunea se identifică cu omul
în general – sau, mai bine spus, cu natura umană – și constituie criteriul fundamental prin care
omul se deosebește de animal. Ideea că omul este o ființa rațională și că raționalitatea omului
ține de natura umană însăși, atât de folosită și astăzi, este fără îndoială un „loc comun” al
tradiției moderne. Cu acest sens al rațiunii identificate cu natură umană operează toți filosofii
moderni de la Descartes la Hegel.
Pe de altă parte, rațiunea este identificată și cu întregul minții, considerat ca un
ansamblu de facultăți, de puteri și dispoziții, care „lucrează” separat, după reguli autonome,
dar și integrat după reguli universale. Kant, de pildă, include în ideea de rațiune atât facultatea
de a gândi (rațiunea teoretică), cât și facultatea de a acționa în conformitate cu anumite principii
morale (rațiunea practică). Rațiunea cuprinde, așadar, gândirea umană, atât în sensul ei tare de
„facultate de cunoaștere”, cât și în sensul ei mai larg de proces cotidian prin care luăm decizii
privitoare la propriile noastre acțiuni. Prin urmare, ea include tot spectrul existenței omenești.
Mai mult decât atât, ceea ce este considerat de obicei care fiind contrar rațiunii (iraționalismul,

2
Sensul lui theoria în limba greacă și, în mod special, la Aristotel, este unul foarte precis, care nu este vizibil în
românescul „contemplare”. Pentru greci, theoria desemna pur și simplu, în limbaj comun, „actul de a vedea”,
vederea. Un grec care asista la o piesă de teatru era theoros, adică ceea ce am numi noi „privitor” sau „spectator”.
În filosofie însă, acest cuvânt a început să desemneze „privirea cu ochiul minții”, privirea intelectuală care îți oferă
acces direct la adevărul lucrurilor. Aceasta este privirea zeilor și, doar în cazuri excepționale și de scurtă durată,
a oamenilor.
3
Aristotel, Etica Nicomahică, 1178b.
4
A se vedea, de pildă, ibid., I, 7, 1097 a.
5
„Rațiunea este lucrul cel mai bine rânduit din lume: căci fiecare se consideră atât de bine înzestrat, încât chiar
cei greu de mulțumit în orice altă privință nu doresc să aibă mai mult decât au. Nu este posibil ca toți să se înșele;
acesta dovedește mai curând că aptitudinea de a judeca bine și de a distinge adevărul de fals, adică ceea ce numim
bunul simț sau rațiunea este în mod firesc aceeași la toți oamenii”. Cf. Réne Descartes, Discurs despre metoda de
a ne conduce bine rațiunea și a căuta adevărul în științe, traducere de Daniela Rovența-Frumușani și Alexandru
Boboc, note, comentarii, bibliografie de Alexandru Boboc, București: Editura Academiei Române, 1990, p. 113.

4
antiintelectualismul sau intuiționismul) se află tot pe teritoriul rațiunii, întrucât se definesc prin
raportare la rațiune6.
Perspectiva contemporană asupra rațiunii și raționalității este, firește, cu mult mai
complexă. Astfel, dicționarele de specialitate inventariază numai puțin de nouă înțelesuri pe
care trebuie să le asociem termenului „rațiune” și „raționalitate” 7. În ciuda acestor dificultății
legate de plurisemantismul termenilor filosofici se poate delimita conceptual, desigur, în ordine
didactică, distincția dintre rațiunea (raționalitatea) teoretică și rațiunea (raționalitatea) practică,
respectiv dintre filosofia teoretică și filosofia practică, atât de necesară pentru a înțelege mai
bine fundamentele filosofice ale eticii academice 8.
Simplificând didactic lucrurile, rațiunea teoretică – numită și rațiunea cognitivă,
facultatea de cunoaștere ori facultatea cogniției – se interoghează asupra esenței cunoașterii
lumii ca întreg și parte, a mecanismelor de producere și de testare a adevărului, inclusiv a
modului în care poate fi înțeleasă cunoașterea însăși în toate formele ei de manifestare. Acest
tip de rațiune se interoghează asupra realității și a „faptelor de existență” din întregul registru
al lumii reale sau posibile și se preocupă de producerea sistematică a unui criteriu de demarcație
între adevăr și fals. Cum ar spune Kant, pe urmele lui David Hume, rațiunea teoretică se ocupă
de „ceea ce este”, în încercarea ei de a produce cunoștințe obiective, adică imagini și
reprezentări adevărate asupra lumii. Care este geneza cunoașterii? Cum producem și cum
testăm teoriile în pretenția lor de adevăr? Care este calea de urmată pentru a produce adevărul?
Care e deosebirea dintre cunoașterea comună și cunoașterea științifică? Ce este adevărul
obiectiv? Care sunt metodele prin care deosebim adevărul de fals? Are falsitatea vreun rol în
cunoaștere? Acestea sunt principalele întrebări la care rațiunea teoretică încearcă dintotdeauna
să răspundă.
Spre deosebire de rațiunea teoretică care are în centrul ei „sistemul adevărului”, format
din totalitatea enunțurilor și teoriilor adevărate, rațiunea practică se referă, cum spune David
Hume și Kant, la „ce ar trebui să fie”, la scopurile pe care le vizează acțiunile noastre libere.
Rațiunea practică nu se referă la realitate și la adevăr, ci la modul în care noi ne raportăm noi
la acestea prin scopurile și acțiunile noastre individuale ori comunitare (sociale). Cu alte

6
Pe larg, în Constantin Aslam, Cornel-Florin Moraru, Curs de filosofia artei. Mari orientări tradiționale și
programe contemporane de analiză, vol. II: Modernitatea și Postmodernitatea, București: Editura UNArte, 2017,
Capitolul I, 4c.
7
A se vedea, Dicționar de filosofia cunoașterii, Editat de Jonathan Dancy și Ernesc Sosa, vol. II, traducere de
Gheorghe Ștefanov, Cornina Matei, Anabela Zagura, și Dan Bărbulescu, București: Editura Trei,1993, pp. 276-
283.
8
Cu toate că adesea termenii de „rațiune” și „raționalitate” sunt folosiți cvasi-sinonimic, există o diferență subtilă
între acești doi termeni care merită luată în calcul. Dacă rațiunea desemnează, în genere o facultate de cunoaștere
a sufletului omenesc, raționalitatea este aplicarea instrumentală a rațiunii într-un anumit domeniu.

5
cuvinte, rațiunea practică cercetează valorile și normele care ghidează comportamentul nostru
îndreptat către atingerea de scopuri morale, adică de scopuri care întrunesc nu doar adeziunea
noastră, ci și aprobarea (acordul) celorlalți semeni ai noștri. În centrul ei se situează „sistemul
binelui”, format din totalitatea idealurilor, principiilor, valorilor și normelor morale dorite și
aprobate de întreaga comunitate în care trăim. Propriu-zis, acțiunile noastre sunt sau morale
sau imorale în funcție de anumite sisteme de valori morale, evaluate instantaneu de rațiunea
practică, cum ar fi compasiunea, corectitudinea, onoarea, onestitatea, concurența ori competiția
loială, perseverența, sinceritatea, respectul ș.a.m.d. Pe de altă parte, rațiunea practică cercetează
nu doar comportamentele morale reale, ci și idealurile sau aspirațiile noastre etice care
modelează aceste comportamente.
Prin urmare, putem face o distincție fundamentală între acțiunile morale, care sunt
conforme unui anumit sistem de valori etice și acțiunile imorale, care sunt contrare unui anumit
sistem de valori etice. Acestor clase de acțiuni li se poate adăuga o altă clasă, acțiunile amorale,
care sunt acțiuni indiferente față de un anumit sistem de valori morale. De exemplu, acțiunea
de a minți este imorală în majoritatea contextelor etice, în timp ce acțiunea de a-ți ajuta
aproapele este morală în majoritatea contextelor etice. Acțiunea de a-ți face o cafea dimineața,
cel mai adesea este considerată ca amorală, în măsura în care nu se conformează și nici nu
contravine, în genere, sistemelor de valori etice. Cu toate acestea, trebuie să ne reamintim că,
întotdeauna, moralitatea, imoralitatea sau amoralitatea unei acțiuni este judecată relativ la un
anumit sistem de etică. Prin urmare, în afară de foarte puține cazuri, putem vorbi despre
moralitatea sau imoralitatea absolută a unei acțiuni. Un astfel de exemplu poate fi dat de
acțiunea de a ucide un om, care, în toate sistemele etice, este considerată imorală.
În acest context al relativității sistemelor de valori, moralitatea, imoralitatea sau
amoralitatea unei acțiuni depinde de răspunsul la anumite întrebări, cum ar fi: Ce este binele și
în ce raport se află el cu răul? De ce există răul în lume și cum poate fi redusă prezența sa? Ce
este dreptatea și care sunt mecanismele sale de realizare în lume? Care sunt valorile morale
universale? Care este originea valorilor morale? Ce rol îndeplinesc codurile de etică în
reglementarea vieții noastre morale? Ce tipuri de drepturi posedă animalele?
Prin urmare, dacă „omul teoretic” circumscrie ipostază contemplativă ori cognitivă a
minții noastre, „omul practic” are în vedere poziția noastră de agent și, deopotrivă, pacient 9 al

9
Cuvântul „pacient” nu are aici sensul medical cu care suntem cu toții obișnuiți, ci un sens etimologic de
„persoană care suportă sau suferă o anumită acțiune”, care la bază adjectivul latin patiens, ce poate fi tradus prin
„care suportă” sau „care este afectat” de ceva. Pornind de la acest sens a derivat în limbile moderne și sensul
medical, de vreme ce „pacientul” este, prin definiție, cel care suportă acțiunile doctorului și este afectat de o
anumită boală.

6
acțiunilor morale. Fiecare dintre noi este agent al acțiunilor sale morale, întrucât acestea își au
izvorul în noi înșine, în voința noastră liberă și în capacitatea de a alege între bine și rău.
Această capacitatea liberă de a alege între acțiuni bune – adică dorite și aprobate de către ceilalți
– și acțiuni rele – adică respinse și dezaprobate de către ceilalți – produce responsabilitatea
morală și a fost numită în diverse contexte istorice când liber arbitru, când discernământ. În
alte cuvinte, sunt responsabil de faptele mele pentru că, în virtutea autonomiei voinței proprii,
eu sunt cel care aleg sau reprim să fac sau să nu fac o acțiune cu anumite consecințe morale.
În același timp însă, fiecare dintre noi este, deopotrivă, și „pacient moral”, adică o
persoană care „suferă” acțiunile morale sau imorale ale celorlalți membri ai comunității sau
societății în care trăim. Acțiunile noastre imorale, în calitate de agenți, ori acțiunile imorale ale
celorlalți ce se exercită asupra noastră în calitate de pacienți morali, produc „răul moral”
internalizat în conștiința morală a fiecăruia dintre noi ca o formă de suferință. Pe de altă pare,
acțiunile imorale sunt sancționate prin decizie morală, fiind supuse diverselor forme de
pedeapsă morală dintre care dezaprobarea publică (oprobriu) și marginalizarea ocupă un loc
central. Dacă agentul unei acțiuni imorale posedă conștiință morală, atunci oprobriul public
produce o stare mentală de dezacord cu propriile sale fapte, iar emoția atașată acestei stări de
autoevaluare etică se numește „rușine”.
În sfârșit, pentru a înțelege mai bine diferența dintre rațiunea teoretică și rațiunea
practică sau morală trebuie să facem distincția dintre explicațiile de tip cauzal și justificările
de tip finalist.
Rațiunea teoretică, în calitatea ei de rațiune cognitivă este explicativă. Cu alte cuvinte,
ea produce o cunoaștere cauzală, adică stabilește prin proceduri raționale corelațiile necesare
ce există între anumite fenomene (sau fapte) numite cauze care la rândul lor determină alte
fenomene (sau fapte) numite efecte. Cunoașterea cauzală are drept scop producerea de „legi
ale naturii”, adică de expresii exprimate în limbaj matematic, cantitativ, privitor la anumite
relații constante ce pot fi detectate între diferitele fenomene ale naturii. Legea gravitației
universale elaborată de Newton, de pildă, ne arată că obiectele fizice se atrag între ele în funcție
de masa lor și de inversul distanței dintre ele la pătrat. Cunoașterea cauzală se realizează prin
excelență în teoriile științifice care unifică explicativ, cu ajutorul unor principii anume, fapte
fizice diverse. De pildă, legea atracției universale explică prin aceeași lege formulată de
Newton, căderea corpurilor, mișcarea pendulului și producerea mareelor. Deopotrivă,
cunoașterea prin cauze are o puternică funcție predictivă anticipatoare a fenomenelor. De pildă,
fizicienii pot anticipa mișcarea planetelor în univers, a eclipselor de lună etc. Pe scurt, rațiunea
teoretică cercetează fenomenele și conexiunea dintre acestea, fenomene date în experiențele

7
externe ale omului, cu scopul de a le fixa în definiții, cunoștințe obiective, explicații cauzale și
„legi ale naturi”.
Rațiunea practică în calitatea de ei rațiune morală se concentrează pe înțelegerea
valorilor și idealurilor care orientează acțiunea și comportamentele morale tangibile prin recurs
la ceea ce este interior conștiinței fiecărui dintre noi, la entități intangibile pe care le-am putea
numi cu un termen generic, „afecte” sau „sentimente morale”. Conștiința de sine a fiecăruia
dintre noi se raportează la aceste afecte, adică la dispoziții, stări de spirit, emoții, sentimente,
pasiuni pe care le trăiește și percepe instantaneu. Gesturile și comportamentele noastre
tangibile sunt apoi justificate prin identificarea și asocierea cu aceste afecte pe care le înțelegem
nemijlocit, fără concepte și raționamente. Tot astfel, prin empatie, „citim” și sentimentele
morale ale celorlalți. Obraji îmbujorați, de pildă, ar putea reprezenta o stare internă legată de
furie, de iritare ori crispare. Prin urmare, afectele pe care le trăim nemijlocit sunt date împreună
cu înțelegerea lor. Știm că aceste trăiri sunt ale noastre și, deopotrivă, că sunt temeiuri ale
acțiunilor noastre morale sau imorale.
Prin urmare, înțelegerea nu se referă în acest caz la fapte, la obiecte naturale și la
conexiunea dintre ele, ci la sistemele de raportări pe care le stabilim în practica curentă a vieții
între afecte, conștiința de sine și comportamentele noastre, între conștiința noastră și conștiința
semenilor noștri. Pe scurt, înțelegerea se referă la modul în care are loc comunicarea gestuală
sau verbală dintre conștiințe diferite cu privire la actele și comportamentele noastre morale.
Prin urmare, agentul moral nu acționează urmând anumite cauze exterioare propriei
conștiințe morale, ci motive sau înclinații ce aparțin experienței lui interne modelate de profilul
său de personalitate, de educație și de alți factori de context socio-cultural. Aceste motive ori
înclinații sunt ca un fel de „determinații” ale acțiunilor și comportamentelor morale ale
agentului, pe care pacienții morali le „citesc” și le înțeleg plecând de la intențiile anticipate ale
agentului moral. În consecință, nu determinarea cauzalității stă în centrul preocupărilor rațiunii
practice, ci înțelegerea finalității comportamentelor agentului moral care este orientat către
atingerea unui scop.
Important de știut este și faptul că între cauzalitate și finalitate nu există doar o
deosebire de felul în care realizăm cunoașterea, ci există și o deosebire esențială de natură
temporală.

Deosebirea fundamentală dintre cauzalitate și finalitate stă în chipul de a determina cauza și

raportul ei cu efectul. În cauzalitate, cauza este antecedentul care acționează și produce
efectul, deci raportul este de la trecut către prezent (s.n.) și de la prezent la viitor…o putere

8
 ce acționează din urmă. În finalitate raportul este răsturnat, cauza este însuși efectul, un efect
încă ideal (s.n.), încă sub formă de idee, scop, intenție, plan care tinde a deveni real. În acest
sens, s-a spus pe drept că viitorul determină prezentul (s.n.)…cu o putere ce acționează
dinainte, din față10.

Prin urmare, rațiunea practică își propune să înțeleagă comportamentul moral și practicile
morale cotidiene plecând de la idealul moral. Simplu spus, drumul înțelegerii vieții morale
reale a omului este de la conștiință și ideal la comportamente și valori morale. Sesizăm aici nu
doar componenta de radiografie a unei stări morale existente acum și aici, ci și componenta
ideală a unei vieți morale dezirabile pe care mai întâi o „visăm”, ne-o imaginăm și apoi o
producem. În ciuda acestui fapt – anume că viitorul nostru uman este construit de
comportamentele prezente – rațiunea practică nu poate face predicții (nu poate anticipa) asupra
viitorului. Motivul este simplu: ființa umană este creativă și prin modul ei de a fi produce
continuu noutate în toate aspectele vieții. În ciuda faptului că există anumite constante
universale de comportament (tipare morale) ființa umană este continuu imprevizibilă. Poate că
este și singura vietate din universul cunoscut care acționează de multe ori împotriva propriilor
interese și a chiar a vieții proprii. Din acest motiv, războaiele devastatoare și cruzimea
îngrozitoare de care dă dovadă omul au rămas și vor rămâne și în viitor enigme de nedezlegat.
În concluzie, descrierea, întemeierea și justificarea modului în care are loc, în practica
reală a vieții, stabilirea unor corelații nemijlocite, prin empatie și intuiție, sau mijlocite de
gesturi, simboluri și limbaj, între o conștiință și o altă conștiință, care se deschide una către alta
pentru că trăiesc și împărtășesc aceleași valori, reprezintă una dintre sarcinile de bază ale
rațiunii practice.

B. Ce sunt normele morale? Norme morale și norme juridice

Este important de reținut că distincția dintre rațiunea teoretică și domeniul ei de
exercițiu „ceea ce este”, și rațiunea practică ce se ocupă de „ceea ce trebuie să fie” nu are în
vedere existența a două rațiuni. Omul posedă, firește, o singură rațiune, iar diferențele survin,
în practicile obișnuite de viață, din întrebuințările diferite ale acesteia. „De fapt, este imposibil
să discuți despre originile moralității fără să te confrunți cu această distincție. «Ceea ce este»
descrie lucrurile așa cum sunt (tendințe sociale, capacități mentale, procesele neuronale), în
timp ce «ceea ce trebuie să fie» se referă la cum ne-am dori să fie lucrurile și cum trebuie să ne

Mircea Florian, Recesivitatea ca structură a lumii, Vol. I, ediție îngrijită, studiu introductiv și note de Nicolae
10

Gogoneață și Ioan C. Ivanciu, București: Editura Eminescu, 1983, p. 393.

9
comportăm. «Este» corespunde realității, iar «trebuie» valorilor…«Este» și «trebuie» sunt yin-
ul și Yang-ul moralității. Le avem pe amândouă, avem nevoie de amândouă; nu sunt același
lucru, dar nici nu sunt complet separate. Sunt complementare” 11.
Prin urmare, avem o întrebuințare a rațiunii în sens teoretic, cognitiv, și o întrebuințare
a rațiunii în sens practic, moral. Aceste întrebuințări funcționează simultan. „Obiectele” rațiunii
teoretice devin prin intermediul rațiunii practice bunuri, respectiv valori, întrucât mintea
noastră asociază instantaneu aceste obiecte trăirilor interne ale minții derivate din dorință, stare
sufletească de fundal care orientează eul nostru către lume. „Din ziua în care omul începe să se
exprime prin eu, el face uz de iubirea sa de sine peste tot, iar egoismul avansează
irezistibil…”12. Există, cum arată Kant, trei forme de manifestare ale egoismului nostru în
lume, adică de centrare a noastră pe noi înșine:
Primul este „egoismul logic” și se referă la încrederea că opiniile noastre sunt adevărate
prin simplu fapt că le afirmăm. Formulăm cu ușurință opinii personale cu pretenții de adevăr,
fără să ne preocupăm în același grad și de argumentarea ori întemeierea lor.
A doua formă de manifestare instantanee a eului nostru este „egoismul estetic”, ce se
concretizează în convingerea fermă că propriul nostru gust reprezintă o evaluare universală a
plăcerii pe care o produce contemplarea artistică. Ne afirmăm, fără nici un fel de rezerve față
de ceilalți gusturile pentru arte sau îmbrăcăminte și propunem ierarhii a ceea ce este „frumos”
sau „urat” cu convingerea că preferințele noastre pot fi generalizate fără rezerve și, instantaneu,
devenim contrariați de faptul că oamenii din jurul nostru au alte preferințe și gusturi. Acest fapt
nu ne îndeamnă la dialog, ci la o reafirmare a egoismului estetic exprimat prin cunoscuta
sintagmă: „fiecare cu gusturile lui”.
„În cele din urmă, egoismul moral este acela pentru care toate scopurile se limitează la
sine, nevăzând nici un folos decât în ceea ce îi folosește lui…cu privire la foloase și la propria-
i fericire.”13 Pe scurt, egoismul moral se referă la promovarea și justificarea constantă a
propriilor interese și a faptului că fericirea noastră este realizată, de regulă, pe seama nefericirii
celorlalți.
Fără să intrăm în dezbaterile complexe privitoare la geneza sa, trebuie afirmat clar că
moralitatea umană a apărut pe lume și s-a diferențiat de cea animală, pe măsură ce au fost
produse mecanisme de armonizare a egoismelor morale individuale. Spre deosebire de animale

11
Frans de Wall, Bonobo și ateul. În căutarea umanismului printre primate, traducere de Ioana Miruna
Voiculescu, București: Editura Humanitas, 2017, pp. 192-193.
12
Immanuel Kant, Antropologia în sens pragmatic, traducere, studiu introductiv, note, indice de concepte,
bibliografie de Rodica Croitoru, Oradea: Editura Antaios, 2001, p. 46.
13
Ibidem, p. 48.

10
care dispun de forme rudimentare de moralitate prin intermediul emoțiilor morale – cum ar fi
de pildă compasiunea, cooperarea și întrajutorarea, îngrijirea bolnavilor –, la om, moralitatea
este reglementată prin norme etice ce tind să aibă o valoare universală. „Raportarea la bine și
la rău se face «în cazul omului, n.n.» la nivel mai abstract și dezinteresat. Prin asta se distinge
moralitatea umană: prin tendința către standarde universale combinată cu un sistem complex
de justificare, monitorizare și pedeapsă” 14.
În centrul vieții morale umane se află obiceiurile (cutumele), normele morale și sisteme
de prescripții care aduc la lumină umanitatea din noi și ne fac, cum spuneau filosofii antici,
„asemănători zeilor”. Normele sunt condiții ale libertății și împlinirii idealurilor noastre de
oameni. Am putea spune că normele morale conservă și perpetuează umanitatea. De aceia
studiul lor a devenit un capitol esențial de explorarea a filosofilor practici.
Axul în jurul căruia gravitează moralitatea este constituit din obiceiuri sau cutume ce
constau dintr-o serie de norme nescrise și anonime, venite dintre-o tradiția imemorială și
transmise mai departe de la generație la generație. Ele reglementează comportamentele legate
de marile rituri ale vieții omului, naștere, căsătoria, moartea și deopotrivă, totalitatea relațiilor
dintre oamenii care trăiesc într-o comunitate. „Obiceiurile pot fi privite ca o specie a
deprinderilor. O deprindere este în esență o regularitate în comportamentul unui individ, o
dispoziție sau o tendință de a face lucruri asemănătoare sau în circumstanțe repetabile.
Deprinderile se dobândesc, nu sunt înnăscute. Obiceiurile pot fi privite ca depinderi sociale.
Ele reprezintă tipare de comportament pentru membrii unei comunități”15.
Trebuie spus că mii de ani, aceste obiceiuri au asigurat solidaritatea morală și socială
dintre membrii unei comunități constituită istoric, au propus un sens al vieții – cu sau fără
intervenția justificativă a diverselor religii – și că acestea au modelat sensibilitatea și stilul de
viață al oamenilor sau sistemele lor de credințe și anticipări privind viața de după moarte. Mai
mult decât atât, cum arată von Wright, obiceiurile instituite în calitatea lor de norme morale se
referă nu doar la acțiune, ci și la idealuri:

Pe urmele lui G. E. Moore, voi numi reguli ideale normele care se referă la modul de a fi, la
existență și nu la acțiune. De reguli ideale este vorba, bunăoară, atunci când spunem că un
om trebuie să fie generos, iubitor de adevăr, cumpătat etc. tot așa când spunem că un soldat
trebuie să fie curajos, rezistent și disciplinat; că un învățător trebuie să fie răbdător cu copii,

14
Frans de Wall, op. cit., pp. 27-28.
15
Georg Henrich von Wright, Normă și acțiune (Studiu logic), traducere, postfață și note de Drăgan Stoianovici
și Sorin Vieru, București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1982, p. 25.

11
 ferm și înțelegător; că un paznic trebuie să fie vigilent, atent și hotărât etc…Regulile ideale
sunt strâns legate de conceptul de bine 16.

Prin urmare, cum subliniază von Wright, când ne referim la normele morale, fie luate ca
obiceiuri și, cum vom vedea, fie înțelese ca norme explicite, formulate imperativ în coduri de
etică, trebuie să avem în vedere nu doar prescripțiile care obligă la un anumit comportament
moral, ci și aspirațiile privind ameliorarea etică a ființei noastre omenești. În alte cuvinte,
normele morale nu doar prescriu comportamente dezirabile, ci fixează și anumite modele de
umanitate către care tind oamenii obișnuiți. Dacă ne ocupăm de afaceri vrem să devenim
oameni de afaceri buni, dacă ne ocupăm de educație vrem să devenim profesori buni ș.a.m.d.
Aceste modele ideale de oameni propuse de comunitatea în care trăim și spre care aspirăm sunt
în fapt un cumul de virtuți, adică calități morale înalte greu de atins fără efort, dăruire și
sacrificiu. „Este firesc ca regulile ideale referitoare la oameni în general, și la oameni dintr-o
categorie sau profesie particulară să fie numite reguli sau idealuri morale. Este util să se facă
distincția între principiile morale, care sunt norme privind acțiunea morală, și idealurile
morale, care propun «modelul» omului bun”17.
În sfârșit, în virtutea faptului că practicile morale actuale, ce dau conținut și eticii
academice de care ne vom ocupa în cursurile viitoare, se intersectează cu o serie de norme și
legi juridice, trebuie să ne interogăm și asupra relației dintre cele două tipuri de reglementări.
Spre deosebire de normele morale care sunt o elaborare comunitară și socială anonimă,
cu aplicabilitate și obligativitate relativă la sistemele de valori ale unei comunități sau alteia,
normele juridice sunt sisteme de interdicții elaborate prin voința celor care exercită puterea
într-un stat. Pe scurt, normele juridice sunt formulate în legi explicite care impun, sub
amenințarea pedepsei, comportamente sociale obligatorii. O lege în sens juridic fixează explicit
atât obligațiile, cât și pedepsele.
Spre deosebire de normele morale care sunt exprimate în sfaturi sau maxime de
înțelepciune populară, fiind însoțite de pedepse blânde, cum ar fi observația etică, certarea ori
marginalizarea, normele juridice au o structură logică standard compusă din trei elemente:
ipoteza, dispoziția și sancțiunea. Primul element se referă la datele de context ale aplicării
normei juridice, dispoziția stabilește imperativ conduita dezirabilă, obligațiile și drepturile care
derivă din conținutul normei și, în final, sancțiunea care prevede tipul gradual de pedeapsă

16
Ibidem, pp. 30-31.
17
Ibidem, p. 31.

12
pentru cei care încalcă legea18.
Așa cum arată Nicolae Popa există două mari viziunii asupra relației dintre normele
juridice sau de drept și normele morale. Pe de o parte, unii teoreticieni susțin că, în genere,
sistemul de legi juridice trebuie să se fundeze pe idealuri, principii și norme morale („justiție
prin drept și morală”), în vreme ce alți teoreticieni au trasat o ruptură între morală și lege
(„ordinea de drept fără morală”) 19.
Cum vom remarca, etica academică accentuează aspectele legate de integritate morală,
adică de adoptare în viața profesională și chiar personală, a unor comportamente și conduite
etice dezirabile ca rezultat a internalizării în conștiința morală, a unor idealuri, principii și
norme etice. Pe scurt, etica academică promovează respectarea normelor etice plecând de la
argumentele raționale prezente în marile teorii etice și nu cu ochii îndreptați către pedepsele
prevăzute de legislația în vigoare. Simplu spus, agenții morali implicați în actul educațional
trebuie să respecte normele etice nu de frica pedepselor pe care le formulează normele juridice,
ci din convingerea că ei reprezintă modelul de umanitate spre care aspiră ceilalți semeni ai
noștri.

C. Deontologie și integritate academică – o distincție fundamentală

Întrucât acțiunile noastre pot avea loc în sfera privată sau în sfera profesională, putem
vorbi despre o altă distincție fundamentală pentru etică, anume distincția dintre eticile
profesionale și eticile personale. Primele, vizează modul de comportare într-o anumită
profesie, în timp ce cele din urmă urmăresc modul în care ar trebui să acționăm în viața
personală. Chiar dacă se poate argumenta că cel puțin o parte a principiilor etice sunt comune
celor două tipuri de etică, pentru claritate vom lucra în continuare cu această distincție.
Etica artistică, așa cum este ea privită în cadrul învățământului vocațional, se încadrează
în genul eticilor profesionale și este o specie a eticii aplicate specializată pe analize ale
comportamentelor agenților și pacienților morali care fac parte din instituțiile de învățământ și
de cercetare: profesori, studenți, elevi, cercetători, personal administrativ, personal auxiliar etc.
Cu toate acestea, în măsura în care activitatea artistică este o activitate ce implică în mod intim
existența artistului creator, putem spune că etica artistică include și valori sau norme care sunt
specifice unei etici personale. Pentru scopurile cursului de față însă, vom considera atica
artistică, împreună cu deontologia academică aferentă, ca o etică profesională.

18
A se vedea, pe larg, Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, ediția a III-a, București: Editura C.H. Beck,
2008, cap. VIII, Norma juridică, pp. 117-142.
19
Ibidem, p. 112.

13
 Acest domeniul de analiză interdisciplinară și, deopotrivă, de acțiune instituțională,
cum vom remarca, este și el un produs al culturii universitare americane, fiind un răspuns la
presiunile multiculturalismului, a generalizării corectitudinii politice și, nu în ultimul rând, a
prefacerilor interne ale acestor universități care au devenit puternice centre de cercetare, dar și
instituții care produc profituri financiare imense. Cum se știe, în SUA locuiesc mari comunități
care aparțin unor culturi distincte și care doresc să-și păstreze și să-și promoveze propriile
valori și identitatea etnică și religioasă. De pildă, americanii proveniți din Mexic ori din alte
țări ale Americii de Sud, au creat o așa numita cultură Chicano menită să conserve limba
spaniolă, împreună cu valorile etnice și religioase diferite de cele anglo-saxone, cu care se află
într-un dialog constant. Pe de altă parte, mișcările generate de către afro-americani pentru
cucerirea de drepturi similare albilor ori lărgirea acestor drepturi prin mecanisme instituționale
de discriminare pozitivă au produs, de asemenea, o presiunea socio-politică semnificativă
asupra universităților. Pe de altă parte, generalizarea corectitudinii politice (political
correctness), respectiv identificarea și înlocuirea unor termeni și expresii din limbajul obișnuit
care aduc atingere demnității unor grupuri etnice defavorizate social ori a anumitor orientări
religioase sau sexuale cu cuvinte neutre, au avut un mare impact și în viața universitară
americană. În sfârșit, transformarea învățământului universitar american într-o forță imensă de
cercetare, concurența dintre universității pentru granturi, creșterea taxelor și a creditelor
educaționale au condus la o creștere a gradului de complexitate a raporturilor morale dintre toți
factorii implicați în învățământ și educație 20.
Prin urmare, multiculturalismul, dialogul dintre valorile morale pluraliste legate de
etnie, sex, orientare religioasă, atmosfera concurențială dintre agenții și pacienții morali din
universități, actele imorale de genul celor legate de fraudarea examenelor prin plagiat, hărțuirea
sexuală, agresivitatea verbală sau conflictul de interese au condus la înființarea unor birouri
sau comisii de etică, la producerea de coduri etice și, ca un corolar, la formarea de specialiștii
cu expertiză interdisciplinară.
Experiența americană în chestiuni de etică academică a fost preluată și de marile
universității din Europa și extinsă apoi în toate țările care fac parte din Uniunea Europeană,
odată cu implementarea Procesului Bologna și a producerii și consolidării Spațiului European
al Învățământului Superior.
Cum arată Emanuel Socaciu atunci când vorbim despre etica în învățământul superior

20
Valentin Mureșan, Managementul eticii în organizații, București: Editura Universității din București, 2009, pp.
11-28.

14
trebuie să face distincția dintre „etica academică” (academic ethics) care se referă în mod
riguros la cercetările teoretice ale „eticienilor”, respectiv a profesioniștilor domeniului eticii,
„etica în mediul academic” (ethics in academia) care desemnează activitatea de cercetare și
implementare a unor norme și coduri etice, în instituțiile de învățământ (organizații cu profil
educațional) și managementul etic în organizații, ce are în vedere constituirea unei
„infrastructuri etice”, birou de etică, comisii de etică, auditul etic, hotline etic etc. 21
Care este scopul acestor preocupări de etică în mediul universitar-academic? Prevenția
etică este răspunsul simplu la această întrebare. Comportamentele imorale prezente în mediul
universitar, plagiatul, mita, hărțuirea sexuală, agresiunea verbală și lipsa de respect, nepotismul
și conflictul de interese, cadourile și favoritismele pot fi prevenite prin educație sistematică și
printr-o acțiune etică instituțională coerentă și consistentă.
Prin urmare, când vorbim despre etica universitară trebuie să avem în vedere două
componente intim corelate între ele.
Prima componentă este legată de educația morală ce are în vedere producerea de
habitus-uri comportamentale morale, chestiune care poate fi trasată istoric până în etica lui
Aristotel. Acesta din urmă vorbește despre cum un om virtuos este un om care și-a apropriat
un mod de viață pe care astăzi am putea să-l numim moral. Așadar, un om virtuos este un om
care a dezvoltat dispoziții habituale morale. În contextul nostru, agenții și pacienții care sunt
conectați la viața universitară respectă normele morale pentru că acționează din conștiință
morală, din datorie și respect față de valorile și normele morale, și nu de frica sancțiunilor
morale. Acest aspect, de internalizare în conștiință a valorilor morale care reglementează viața
universitară și de acțiune morală din convingere se numește integritate morală. Integritatea
morală o putem înțelege, din perspectiva eticii lui Aristotel, ca virtute morală sau, mai clar, ca
excelență morală. În consecință, etica universitară tinde spre cultivarea acestui model al
integrității prin cursuri de etică și workshop-uri formative menite să producă o etică a
convingerii.
A doua componentă a eticii academice este deontologia academică, ce vizează
obligația morală de respectare a prevederilor cuprinse explicit în Codurile de etică specifice.
Aceste coduri de etică sunt documente care formulează într-un ansamblu coerent principiile,
valorile, normele și sancțiunile etice, pe care agenții și pacienții implicați în viața academică
trebuie să le respecte. Aspectul deontologic trebuie să producă un comportament moral de

21
Emanuel Socaciu, Fundamente ale eticii academice, în Liviu Papadima (ed.), Deontologie academică,
București: Editura Universității din București, 2017, pp. 10-11.

15
conformitate, indiferent de opiniile și convingerile personale morale ale agenților și pacienților
conectați la viața academică. Aspectul deontologic al eticii universitare are în vedere
producerea unei etici a conformității procedurale menit să asigure comportamente previzibile
moral pentru toții actorii implicați în activitățile universitare.
Pentru a înțelege mai bine modul în care aceste două componente diferite, dar
complementare, ale eticii academice sunt intercorelate într-un sistem autonom de etică aplicată
pe cazul UNArte, trebuie facem un scurt ocol în istoria marilor doctrine etice, pentru a vedea
cum au gândit marii filosofi eticieni raportul dintre integritate și conformitate de-al lungul
istoriei gândirii reflexive europene. Vom privi apoi, etica universitară, în următoarele cursuri,
atât din „interior”, cât și din „exterior”. Simplu spus, vom analiza mai întâi, etica universitară
„dinăuntru” conștiinței morale, a componentei subiective a eticii pentru a înțelege mai bine
modelul integrității în acțiunile etice actuale din UNArte. Apoi, într-un al doilea pas, vom privi
etica universitară „din afară”, respectiv din perspectiva deontologiei și a sistemelor de
prescripții morale cuprinse în codurile de etică. Pe scurt, vom parcurge două itinerarii
complementare: de la conștiința morală la obligații și de la obligații la conștiința morală. În
acest context firește că ne vom ocupa de aspectele etice ale unei dezbateri civilizare și de
principala suferința morală, rușinea, pe care o trăiesc în propria lor conștiință morală cei care
dezaprobă propriile comportamente imorale.

16
 CAPITOLUL 2

Drepturi de autor și drepturi de proprietate intelectuală – principii generale

Faptul că vorbim despre drepturi de autor arată că există cel puțin un pre-concept, o
noțiune de autor, care circulă în lumea vieții noastre contemporane, astfel încât acesta să fie
fixat în cadrul legilor statelor. De fapt, ideea de autor are o istorie lungă, care aproape că se
confundă cu istoria creației umane. Dacă ne uităm în Dicționarul de idei primite de-a gata al
lui Flaubert, găsim în dreptul definiției termenului „autori“ următoarele: „E obligatoriu să
«cunoști câțiva autori»; nu-i nevoie să le știi și numele.“22, ironie care arată cât se poate de clar
conștiința paternității operelor în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.
Pentru a surprinde însă mai bine originea ideii de autor putem să ne ducem până în
Antichitatea greacă, unde găsim numeroase vase pictate, care sunt semnate cu sintagma „x
epoiesen“ (x a făcut, a produs [acest vas])23, semnătura fiind marca prin excelență a autorului.
De aceea, scrisul reprezintă pesemne o condiție necesară pentru ideea de autor, iar începuturile
acestei idei, de fapt, se confundă cu începuturile scrisului. În esență, semnătura autorului
certifică autenticitatea și originalitatea unui anumit obiect de artă, garanția calității lui. În
același timp însă, ea delimitează și un anumit tip de personalitate privilegiat, căruia i se atribuie
un rol social bine definit: acela de creator.
Cu toate acestea, nu trebuie să considerăm că, în toate cazurile, numele de autor trimite
către o persoană anume, către un individ „în carne și oase”. Homer, marele poet grec care a
scris cele mai influente epopei ale culturii europene – Iliada și Odiseea –, reprezintă un caz
paradigmatic pentru o conștiință nedefinitivată a paternității unei opere, având în vedere că
acestei figuri legendare i-a fost atribuit un întreg corpus de poeme epice compuse de diferiți
indivizi, care, în Grecia Antică, se numeau aoidoi (aezi). Prin urmare, în astfel de cazuri, putem
vorbi despre un „autor colectiv”, a cărui personalitate concretă este imposibil de determinat.
Conștiința faptului de a fi autor, precum și statutul social pe care un astfel de individ în
deține, se observă poate cel mai bine în Antichitate, în goana romanilor înstăriți după sculpturi
originale grecești, făcute de artiști cu notorietate în acea perioadă, precum Praxiteles sau
Lysippos, originale care, după cum se știe, s-au pierdut, noi având astăzi acces aproape

22
Gustave Flaubert, Bouvard și Pécuchet. Dicționar de idei primite de-a gata, traducere, note de istorie literară,
notă bio-bibliografică de Irina Mavrodin, București: Allfa, 1997, p. 326.
23
Pentru mai multe detalii, a se vedea, de pildă, Robert Manuel Cook, „«Epoiesen» on Greek Vases“, The Journal
of Hellenic Studies, 91, pp. 137-138.

17
întotdeauna la copii din perioada elenistică sau romană. Nu este însă intenția noastră de a oferi
o istorie a ideii de autor, ci doar de a contextualiza discuția despre drepturi de autor.
Termenul „autor“ provine în ultimă instanță din verbul latin augere, „a crește“, „a
augmenta“. Autorul este așadar cel care face să crească ceva, deci cel care creează ceva.
Urmând o veche distincție, tematizată explicit de Aristotel, devenirea – creșterea fiind o formă
de devenire – poate să fie sau naturală, sau artificială, Aristotel distingând între cele care sunt
naturale și cele care sunt artificiale sau produse. Cele naturale își au principiul devenirii în ele
însele, în schimb, cele artificiale își au principiul în ceva exterior, mai exact, în sufletul (sau
mintea) omului24. Dacă aplicăm această diferență asupra cuplului conceptual autor-creație,
atunci ideea de autor este legată în mod intim de produsele artificiale ale artei și meșteșugului
uman, autorul fiind, în ultimă instanță, un producător, ceea ce în greaca veche se chema poiētēs
(care a dat cuvântul „poet“), adică cel care se îndeletnicea cu actul de a produce, cu producția
(poiēsis), rezultatul fiind produsul (poema, care a dat cuvântul „poem“).
Astfel, în măsura în care autorul creează un produs sau, în termenii folosiți de juriști, o
operă, el are un soi de autoritate asupra creației sale, așa cum un părinte are (un altfel de)
autoritate asupra copilului. De aceea, când vorbim despre calitatea de a fi autor (authorship, în
limba engleză), vorbim despre autorat sau paternitate. Deși preferăm folosirea termenului
„autorat“, din rațiuni pedagogice, ne vom referi acum la termenul „paternitate“. Autorul este
„părintele” creației sale. În ce constă această paternitate? Pe de o parte, paternitatea părintelui
se manifestă prin faptul că are o autoritate asupra copilului în sensul în care îl formează, până
când acesta devine matur și își ia astfel viața în propriile mâini. Pe de altă parte, paternitatea
tatălui față de copil se manifestă prin faptul că acesta din urmă preia numele tatălui și primește
de la părinți un prenume, acesta din urmă fiind marca individualității sale. Într-o manieră
analogică, putem să vorbim despre autor și creația sa. Pe de o parte, creația este „formată“ de
autorul ei și poate eventual să capete un soi de autonomie față de creatorul ei, ceea ce i-a făcut
pe unii teoreticieni recenți să vorbească despre „moartea autorului“25. Pe de altă parte, creația
preia pur și simplu numele autorului ei, fiind recunoscută (și) prin aceasta. De pildă, în felul
acesta facem diferența între diverse versiuni ale picturii numite Danae: una este Danae a lui
Correggio, alta este Danae a lui Rembrandt și alta este Danae a lui Klimt. De altfel, acest fel

24
Aristotel, Metafizica, VII, 7, 1032 a – 1033 a.
25
A se vedea, în acest sens, Roland Barthes, „La mort de l’auteur“, în idem, Œuvres complétes. Tome III: 1968-
1971, nouvelle édition revue, corrigée et présentée par Éric Marty, Paris: Seuil, 2002, pp. 40-45. De altfel, dacă
vorbim despre poetul antic, cel puțin într-o anumită interpretare a lui Platon, acesta nu este propriu-zis autorul
operei sale, ci doar un canal prin care se manifestă divinul. Pentru mai multe detalii, a se vedea Constantin Aslam,
Cornel Moraru, Curs de estetică – Mari orientări tradiționale și programe contemporane de analiză. Vol I:
Experiență și trăire estetică în premodernitate, București: Editura UNArte, 2020, pp. 66-69.

18
de a vorbi, „opera x a lui y“, este similar cu felul în care se vorbea în societățile arhaice, atunci
când era vorba de identificarea cuiva, și care se mai găsește și astăzi în anumite societăți mai
tradiționale26.
În cele ce urmează, vom vorbi despre ultimul tip de paternitate, adică paternitatea
autorului asupra operei sale, din unghiul de vedere al numelui pe care i-l dă și, mai exact, despre
felul în care acest lucru se răsfrânge asupra dreptului de autor, care ține de un cu totul alt discurs
decât cel de până acum, și anume de discursul juridic. Istoria însăși a dreptului de autor este
mult mai recentă, considerându-se că aceasta începe odată cu așa-numita „Lege a reginei Ana“
sau „Copyright Act“, adoptată în anul 1709 în Marea Britanie, prima lege în care „autorii erau
recunoscuți în mod legal ca proprietari posibili ai operelor lor“ 27.
Prezentarea pe care o facem se va concentra în primul rând asupra dimensiunii
filozofice a acestor termeni, și mai puțin asupra dimensiunii juridice a lor, deși, având în vedere
că aceștia sunt termeni prin excelență juridici, vom face trimiteri și către legislația în vigoare.
Această prezentare are doar un rol introductiv, adică de familiarizare a studenților cu câteva
noțiuni, fără deci să aibă pretenția unei tratări exhaustive sau definitive (mai ales având în
vedere că legea poate suferi modificări). Cum spuneam, aceste noțiuni au în viața de zi cu zi
un caracter juridic, de aceea, recomandăm studenților, pentru mai multe detalii, consultarea
unor lucrări scrise de juriști despre drepturi de autor, proprietate intelectuală și patrimoniu 28.
O altă distincție importantă pe care trebuie să o facem este cea dintre etic și juridic.
Dacă vorbim despre norme, atunci trebuie să avem în vedere două chestiuni: (i) din unghi de
vedere principial, raportul logic dintre normele etice și cele juridice este unul de ordonare, în
sensul în care normele juridice ar trebui să se fundeze pe normele etice. Cu alte cuvinte, orice
normă juridică ar trebui să fie și una etică, însă nu orice normă etică ar trebui să fie și una
juridică. (ii) Din unghi de vedere factual însă, raportul logic dintre cele două este relativ la
empiric, adică la credințele personale ale fiecăruia, iar atunci putem spune, că raportul este unul
de intersectare, nu de suprapunere: unele norme etice pot fi și juridice, iar unele norme juridice
pot să nu fie etice, așa cum unii oameni curajoși pot fi lacomi, iar unii oameni lacomi pot să nu

26
Iată, de pildă, o formulare din Iliada lui Homer: „Domn peste cei din Focacia Epistrofos sta, și Shedios,/ Fiii
lui Iftios, cutezătorul, cel al lui Naubolos“ (Homer, Iliada, II, 517-8, subl. n.). Sau iată o formulare care apare la
Ion Creangă: „Până-n seară, am și colindat mai tot satul, ba și pe la scăldat am tras o raită, cu prietenul meu Chiriac
al lui Goian [...]“ (Ion Creangă, Amintiri din copilărie, în idem, Amintiri din copilărie. Povești. Povestiri,
București: Humanitas, 2013, p. 20; subl. n.).
27
Mark Rose, Authors and Owners. The Invention of Copyright, Cambridge, Massachusetts, London, England:
Harvard University Press, 1994, p. 4.
28
De pildă, Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale, Introducere în proprietatea intelectuală, traducere
de Rodica Pârvu, Laura Oprea, Magda Dinescu, revizuire traducere Mihai Mănăstireanu, București: Editura
Rosseti, 2001 sau Ioan Macovei, Tratat de drept al proprietății intelectuale, București: C.H. Beck, 2010.

19
fie curajoși. Ca să dăm un exemplu, adulterul poate fi blamat din punct de vedere etic (care, la
nivel normativ, s-ar exprima printr-un enunț de felul „Trebuie să nu comiți un adulter!“), însă,
din punct de vedere juridic, poate să nu existe nicio lege prin care adulterul să fie în vreun fel
pedepsit.
Așa stând lucrurile, între normele etice și juridice există o diferență esențială. Dacă
primele sunt cutume de comportament, adesea tacite, cele din urmă sunt reguli explicite care
reglementează raporturile dintre cetățeni și dintre cetățeni și stat într-o societate propriu-zisă.
Acest lucru se vede clar în cazul societăților tribale care, deși adesea au cutume morale foarte
bine fixate, nu au întotdeauna norme juridice explicite. Așadar, raportul dintre etic și juridic
(de pildă, dacă etica întemeiază dreptul) este foarte complicat de decis, existând dezbateri
serioase în această privință, iar noi nu vom intra în această discuție 29. Revenind la problematica
drepturilor de autor, este necesar să definim mai întâi niște termeni fundamentali, și anume
patrimoniu și proprietate intelectuală, ajungând abia în ultimă instanță la noțiunea de drept de
autor.
Vorbind în modul cel mai general și formal cu putință, proprietatea se referă la acel
ceva care este propriu cuiva sau unui lucru. De aceea, putem vorbi despre proprietățile unui
cub – faptul că are o anumită duritate, o anumită culoare și așa mai departe –, adică despre
însușirile unui anumit cub. Într-o astfel de situație avem de-a face cu un sens larg al ideii de
proprietate. Mai există însă și un sens restrâns, cu fundamente juridice, care leagă ideea de
proprietate de bunurile care aparțin, în mod legal, unei persoane. Sensul ideii de proprietate
vizat în mod explicit în acest curs va fi cel din urmă, anume cel în care prin proprietăți
înțelegem acele bunuri care aparțin unei anumite persoane.
Atunci când vorbim despre patrimoniu ne referim la totalitatea proprietăților care pot
fi evaluate în bani, adică la totalitatea acelor bunuri care aparțin cuiva și care pot fi obiectul
unei tranzacții economice 30. Termenul „patrimoniu“ provine din cuvântul latinesc
patrimonium, care desemna în Antichitatea romană „proprietatea unui pater familias“, adică
proprietatea capului (tatălui – pater) familiei (familias). Treptat, a ajuns să însemne
proprietățile care se moștenesc din tată în fiu. Însă astăzi, când vorbim de patrimoniu, ne
referim la totalitatea bunurilor care aparțin cuiva și care pot fi evaluate în bani. Relevant pentru
discuția noastră este faptul că, în ideea de patrimoniu, nu trebuie incluse doar bunurile

29
Cei interesați pot consulta, de pildă, Raymond Wacks, Philosophy of Law. A Very Short Introduction, Oxford:
Oxford University Press, 2014.
30
Discuția juridică referitoare la patrimoniu este mult mai nuanțată și mai complexă. A se vedea, de pildă, Corneliu
Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, ediția a 2-a, revizuită și actualizată, București: Editura Hamangiu,
2015, pp. 1-22.

20
materiale, ci și cele imateriale, cum ar fi ideile, invențiile etc.
Pe lângă ideea de „patrimoniu” tocmai descrisă, mai există în circulație o altă idee,
anume cea de „patrimoniu cultural”, care vizează „totalitatea bunurilor care reprezintă o
mărturie și o expresie a valorilor, credințelor, cunoștințelor și tradițiilor naționale, indiferent
de regimul de proprietate al acestora”31. După cum se poate vedea, acest sens al patrimoniului
este unul colectiv, care vizează nu bunurile unui anumit individ, cum se întâmpla în cazul
anterior, ci bunurile care sunt asociate cu o anumită cultură națională și care, prin valoarea lor,
nu pot fi estimate în bani. Așadar, în înțelesul său cultural, putem spune că patrimoniul este o
colecție de bunuri materiale (de exemplu, clădiri, opere de artă) sau imateriale (de exemplu,
tradiții, obiceiuri sau ritualuri) care dau seama de creativitatea umană de-a lungul istoriei. Deși
este un subiect important, patrimoniul cultural nu constituie subiectul cursului de față și, tocmai
de aceea, ne vom concentra pe sensul individual al ideii de patrimoniu.
Așa stând lucrul, trebuie să spunem încă de la început că asupra patrimoniului există
mai multe tipuri de drepturi, dintre care cel mai important este dreptul la proprietate. Așadar,
raportul dintre drepturile de patrimoniu și drepturile de proprietate este cel dintre gen și specie:
orice drept de proprietate este un drept de patrimoniu, însă nu orice drept de patrimoniu este
un drept de proprietate, așa cum orice fotografie este o imagine, însă nu și orice imagine este o
fotografie.
Există însă și drepturi nepatrimoniale, care nu privesc bunurile evaluabile în bani, ci
caracterul de persoană al individului. De aceea, drepturile nepatrimoniale mai sunt numite și
drepturi morale. Această distincție ține de o veche distincție filozofică, cea dintre obiecte și
persoane. Ea își află rădăcinile în filozofia greacă, mai exact, în felul în care anumiți filozofi
greci au înțeles omul ca având anumite însușiri aparte, precum capacitățile de a rosti și de a
face politică32. Însă, pentru mai multă claritate, putem să ne referim la un filozof mai recent, la
Immanuel Kant, care consideră că omul, având acces la rațiune, este persoană. În schimb,
celelalte entități din lume, care nu au acces la rațiune, sunt obiecte. Persoană fiind, omul trebuie
tratat întotdeauna ca scop, nu doar ca mijloc, spre deosebire de obiecte, care nu trebuie tratate
întotdeauna ca scop33. Acestea arată că omul, prin accesul său la rațiune, este o entitate morală.

31
Legea nr. 182/2000.
32
A se vedea în acest sens Aristotel, Politica, I, 2, 1253 a.
33
Pentru mai multe detalii, a se vedea Immanuel Kant, Întemeierea metafizicii moravurilor, traducere de Valentin
Mureșan, București: All, 2014, pp. 64 ff. (de fapt, această traducere a fost făcută de Filotheia Bogoiu, Valentin
Mureșan, Miki Ota și Radu Gabriel Pârvu, sub coordonarea lui Valentin Mureșan, fiind apoi revizuită de Ilie
Pârvu, Emilian Mihailov și Valentin Mureșan; faptul că toate acestea lipsesc din descrierea CIP a cărții, o face un
caz interesant pentru problematica drepturilor de autor, mai ales din perspectiva raporturilor dintre drepturilor
patrimoniale și nepatrimoniale).

21
Prin această scurtă remarcă nu vrem să susținem că legislația românească are neapărat în
fundamentale sale o concepție etică kantiană, ci doar să înlesnim înțelegerea diferenței dintre
(i) drepturi patrimoniale – care privesc bunurile cu valoarea bănească, ceea ce, în analogia
noastră, ar fi obiectele, și care pot fi tratate ca mijloace, ceea ce permite înstrăinarea lor – și (ii)
drepturile nepatrimoniale (sau morale) – care privesc persoana umană, care nu trebuie tratată
niciodată numai ca mijloc, ceea ce face ca aceste drepturi să nu poată fi înstrăinate. Drepturile
nepatrimoniale, conform Codului Civil, sunt „ocrotirea valorilor intrinseci ființei umane, cum
sunt viața, sănătatea, integritatea fizică și psihică, demnitatea, intimitatea vieții private,
libertatea de conștiință, creația științifică, artistică, literară sau tehnică“34, precum și dreptul la
nume35.
Revenind la proprietate, în funcție de cui îi aparțin bunurile, proprietatea poate fi
publică sau privată. Proprietatea publică se referă la bunurile care aparțin statului, așa cum sunt
autostrăzile sau bulevardele, iar proprietatea privată se referă la bunurile care aparțin
indivizilor. În baza dreptului de proprietate, individul sau statul posedă, se folosesc și dispun
de bunul peste care sunt proprietari, în limitele legii existente. Termenii „posedă“, „se
folosesc“, „dispun“36 trimit către ideea libertății proprietarului, însă adaosul „în limitele legii
existente“ este esențial, căci, așa cum se spune în filozofia politică, libertatea mea se oprește
acolo unde începe libertatea celuilalt, acest raport între libertățile indivizilor fiind în principiu
garantat de legile statului37. Ca să dăm un exemplu, eu nu mă pot folosi de noul sistem audio
pe care mi l-am cumpărat dând sonorul la maximum dacă stau într-un bloc în care am vecini,
căci acest lucru ar duce la încălcarea dreptului vecinilor de a se bucura de liniște în cadrul
proprietății lor private.
Bunurile, la rândul lor, pot fi de mai multe feluri: a) bunuri corporale sau tangibile –
literalmente, bunuri care pot fi atinse –, cum sunt, de pildă, o parcelă de teren sau un automobil,
respectiv b) bunuri necorporale sau intangibile – bunuri care nu pot fi atinse. În cazul în care
avem de-a face cu un anumit tip de bunuri intangibile, vorbim despre proprietatea intelectuală.
Proprietatea intelectuală se referă la acele bunuri intelectuale, deci intangibile, care ne
aparțin prin faptul că le-am creat noi înșine sau că am moștenit acest drept asupra lor. Aceste

34
Art. 252 din Legea 287/2009 (subl. n.).
35
Art. 254 din Legea 287/2009.
36
Pentru mai multe detalii referitoare la semnificația acestor trei verbe în contextul juridic românesc, a se vedea
Corneliu Bîrsan, op. cit., pp. 43-47 .
37
A se vedea, de pildă, principiul enunțat de filozoful englez John Stuart Mill: „Singurul aspect al conduitei unui
om pentru care el poate fi tras la răspundere de către societate este cel privitor la ceilalți. Sub aspectele care îl
privesc doar pe el însuși, independența lui este, de drept, absolută. Asupra lui însuși, asupra propriului trup și
spirit, individul este suveran.“ John Stuart Mill, Despre libertate, traducere și prefață de Adrian-Paul Iliescu, ediția
a III-a, București: Humanitas, 2014, p. 57.

22
bunuri nu pot fi atinse, ci la ele ne raportăm prin intermediul minții, al intelectului – de unde
ideea de proprietate intelectuală –, chiar dacă ele pot avea un suport tangibil (cum ar fi hârtia
pentru un roman). Ca să fie clar, în situația în care avem o idee originală, pe care nu a mai avut-
o nimeni, suntem tentați să spunem că aceasta ne aparține, fiind deci proprietatea noastră
intelectuală. Însă aceasta nu înseamnă că ideea originală e și din punct de vedere juridic
proprietatea noastră intelectuală, ceea ce este foarte important, căci ideea nu este un bun.
Ideea originală trebuie să fie implementată într-o operă, adică ea trebuie să devină un bun,
pentru ca noi să avem drepturi de proprietate asupra ei. În afară de idei, conform legislației
românești, nu beneficiază de drepturi de autor nici

[...] teoriile, conceptele, descoperirile științifice, procedeele, metodele de funcționare sau

conceptele matematice ca atare și invențiile, conținute într-o operă, oricare ar fi modul de
prelucrare, de scriere, de explicare sau de exprimare [...]38.

Pentru a da un exemplu, să zicem că eu am o idee pentru un nou tip de croială, dar pe care nu
am determinat-o nicicum în vreo operă (fie ea schiță desenată sau altceva). Abia în momentul
în care eu determin acea idee, punând-o în operă, eu ajung să am drepturi asupra ei, iar aceasta
fără să trebuiască să o înregistrez undeva 39. Unul din motivele pentru care nu există drepturi
de autor asupra unei idei este destul de simplu: ideea nu poate fi indicată în mod obiectiv, ea
ținând de mintea persoanei care a avut-o, iar mintea nu poate fi sondată sau ceva de felul acesta.
În plus, ideile, atâta timp cât nu sunt concretizate în bunuri, pot fi, în principiu, gândite de orice
individ rațional. Ideea are așadar nevoie de o determinare materială, iar ceea ce este protejat
este opera ca atare (pictura, sculptura etc.), chiar și într-o formă nefinalizată. Mai există însă o
rațiune pentru care ideea nu este protejată de drepturile de autor, dar la aceasta ne vom referi
mai jos.
Revenind, în baza dreptului de proprietate intelectuală, noi posedăm, ne folosim și
dispunem de bunul intelectual peste care suntem proprietari. Există mai multe tipuri de
proprietăți intelectuale și deci de drepturi de proprietate intelectuală, dreptul de autor fiind unul

38
Art. 9 din Legea nr. 8/ 1996. În vederea consultării legislației românești privitoare la dreptul de proprietate, ne-
am folosit de redarea acesteia în Viorel Roș, Ciprian Raul Romițan (ed.), Proprietatea intelectuală. Legislație,
jurisprudență și repere bibliografice, București: Universul Juridic, 2020. Studentul poate însă consulta legislația
dreptului de autor și online, la următoarea adresă: http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/7816 (accesată
ultima oară la data de 26/07/2021).
39
În cazul dreptului de autor, acest lucru este statuat în Art. 2 din Legea 8/1996, în care scrie faptul că „[o]pera
de creație intelectuală este recunoscută și protejată, independent de aducerea la cunoștință publică, prin simplul
fapt al realizării ei, chiar în formă nefinalizată“ (subl. n.).

23
dintre ele. Pe lângă dreptul de autor, există și altfel de proprietăți intelectuale, de aceea, vorbim
și despre dreptul asupra brevetelor de invenții, dreptul asupra mărcii de produs sau de
înregistrare, dreptul asupra desenului sau modelului industrial, dreptul asupra mărcilor și
indicațiilor geografice, dreptul asupra noilor soiuri de plante etc. Așadar, relația dintre termenii
„drept de proprietate intelectuală“ și „drept de autor“ pare să fie, de asemenea, cea dintre gen
și specie: orice drept de autor este un drept de proprietate intelectuală, însă nu orice drept de
proprietate intelectuală este un drept de autor, așa cum orice pictor este un artist, însă nu orice
artist este un pictor.

Dreptul de autor

Dreptul de autor este reglementat juridic în legislația românească, iar el este în acord
cu Convenția referitoare la crearea unei uniuni internaționale pentru protecția operelor
literare și artistice, convenție care a avut loc în anul 1886, la Berna, și la care România a aderat
în anul 1926. Convenția originală a avut parte de mai multe modificări de-a lungul timpului,
ultima datând din 1971, pe care România a semnat-o în 1972 și a ratificat-o în 199840.
Dreptul de autor este definit astfel în legislația românească:

[…] dreptul de proprietate intelectuală recunoscut persoanei fizice sau persoanelor fizice care
au creat o operă originală de creație intelectuală în domeniul literar, artistic sau științific
oricare ar fi modalitatea de creație, modul sau forma concretă de exprimare și independent
de valoarea și destinația lor, ori altor titulari legali, persoane juridice sau fizice [...]41.

Ajunși aici, apare o chestiune foarte interesantă: dreptul de proprietate intelectuală nu este doar
un drept patrimonial. Dreptul de proprietate intelectuală presupune atât drepturi patrimoniale,
cât și drepturi nepatrimoniale, mai exact, drepturi morale. De aceea, dacă vorbim despre
dreptul de autor, atunci acesta nu trebuie confundat cu ceea ce în limba engleză se numește
copyright. Literalmente, copyright înseamnă „dreptul de a face copie“, sau „dreptul de a
reproduce” un anumit obiect, iar acest concept este mai degrabă propriu dreptului anglo-saxon,
care este în multe privințe diferit de dreptul european, unde se vorbește despre „dreptul de

40
Ultima versiune a convenției (cuprinzând actele adiționale) poate fi consultată în anexele lucrării Sam
Ricketson, Jane Ginsburg, International Copyright and Neighbouring Rights. The Berne Convention and Beyond,
second edition, Oxford: Oxford University Press, 2006. Textul este disponibil și online la următoarea adresă, pusă
la dispoziție de World Intellectual Property Organisation: https://wipolex.wipo.int/en/text/283698 (accesată
ultima oară la data de 31/08/2021).
41
Art. 3 din Legea nr. 344/2005.

24
autor“ (droit d’auteur în țările francofone sau Urheberrecht în țările germanofone). Dreptul de
autor și copyright-ul s-ar fi confundat dacă dreptul de autor ar fi presupus numai drepturi
patrimoniale, care, după cum am văzut, se referă la dimensiunea economică a bunurilor 42. Însă
dreptul de autor presupune și niște drepturi nepatrimoniale, numite drepturi morale. După cum
spune juristul Ioan Macovei, „[d]reptul de proprietate intelectuală reprezintă o îmbinare a
elementelor personale nepatrimoniale cu cele patrimoniale“ 43. Să vorbim mai întâi despre
drepturile morale, iar apoi despre cele patrimoniale.

Drepturile morale (nepatrimoniale) ale dreptului de autor

Conform legii românești, drepturile morale ale autorului sunt următoarele:

[…] a decide dacă, în ce mod și când va fi adusă opera la cunoștința publică; […] a pretinde
recunoașterea calității de autor al operei; […] a decide sub ce nume va fi adusă opera la
cunoștința publică; [...] a pretinde respectarea integrității operei și de a se opune oricărei
modificări, precum și oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputația
sa; […] a retracta opera, despăgubind, dacă este cazul, pe titularii dreptului de utilizare,
prejudiciați prin exercitarea retractării44.

Aceste drepturi nu pot fi înstrăinate de autor, spre deosebire de cele patrimoniale, deoarece
aceste drepturi privesc persoana autorului, și nu propriu-zis bunul, adică opera ca atare. Acest
lucru ne arată că raportul dintre opera intelectuală și autor este mult mai intim decât raportul
dintre proprietar și altă proprietate privată decât cea intelectuală, ca și cum autorul impregnează
opera cu ceva din persoana sa. Ca să dăm un exemplu, eu pot să vând o gravură pe care am
făcut-o, iar persoana care a cumpărat-o poate să facă diverse lucruri cu ea, de pildă, să o vândă
altcuiva, însă niciodată nu va putea să pretindă că ea este autorul operei, și nu eu. Aceste
drepturi sunt pierdute de autor la moartea acestuia, iar unele dintre ele se pot transmite
moștenitorilor. Însă ceea ce se transmite, de obicei, este doar exercițiul lor. De pildă, dacă
autorul a ales să expună o fotografie sub un pseudonim, atunci, după moartea autorului,
moștenitorii operei, fie ei persoane fizice sau juridice, nu au dreptul de a schimba numele. Mai
mult, ei au dreptul de a respecta alegerea autorului, astfel încât să nu apară acea fotografie sub

42
Cf. Ioan Macovei, op. cit., p. 424.
43
Ibid. p. 9.
44
Art. 10 din Legea nr. 8/1996.

25
numele real al autorului, ci mereu sub pseudonim. Mai jos, găsiți un tabel în care se găsesc cele
cinci drepturi morale ce aparțin dreptului de autor și transmisibilitatea lor după moartea
autorului45.

Drept moral După moartea autorului

a) Dreptul de divulgare a operei
b) Dreptul la paternitatea operei
c) Dreptul la nume
d) Dreptul la inviolabilitatea operei
e) Dreptul de retractare a operei
Transmisibil prin moștenire, pe durată nelimitată
Transmisibil doar exercițiul dreptului
Netransmisibil prin moștenire
Transmisibil doar exercițiul dreptului
Netransmisibil prin moștenire

Fig. 1: Drepturile morale și transmisibilitatea lor după moartea autorului

Drepturile patrimoniale ale dreptului de autor

Ceea ce autorul poate ceda prin contract sunt drepturi patrimoniale, anume, acelea

de a autoriza sau de a interzice: a) reproducerea operei; b) distribuirea operei; c) importul în

vederea comercializării pe piața internă a copiilor realizate, cu consimțământul autorului,
după operă; d) închirierea operei; e) împrumutul operei; f) comunicarea publică, direct sau
indirect a operei, prin orice mijloace […]; g) radiodifuzarea operei; h) retransmiterea prin
cablu a operei; i) realizarea de opere derivate46.

Fiecare astfel de drept patrimonial este definit în articolele următoare articolului 13 din Legea
nr. 8/1996: art. 14 (reproducerea), art. 15 (distribuirea), art. 16 (importul), art. 17 (închirierea),
art. 18 (împrumutul), art. 20 (comunicarea publică), art. 21 (radiodifuzarea), art. 22
(retransmiterea prin cablu), art. 23 (realizarea de opere derivate). Dintre acestea, am atrage
atenția asupra faptului că reproducerea presupune inclusiv „realizarea oricărei înregistrări
sonore sau audiovizuale a unei opere, precum și stocarea permanentă ori temporară a acesteia
cu mijloace electronice“. De pildă, dacă autorul nu-mi permite, eu nu am dreptul să-i
fotografiez opera și cu atât mai mult să folosesc acea fotografie în scopuri comerciale. Ca să
dăm un alt exemplu, putem să consultăm regulile de fotografiere și filmare din cadrul Muzeului

45
Pentru mai multe detalii, a se vedea Ioan Macovei, op. cit., pp. 444-452.
46
Art. 13 din Legea nr. 8/1996.

26
Național de Artă al României47. Astfel, muzeul, cel care are drepturi patrimoniale asupra
operelor expuse, permite (deși, în principiu, ar putea să nu o facă) fotografierea operelor pentru
uz strict personal și oricum doar în anumite condiții (fără blitz, trepied etc.), iar în scopuri
comerciale sau documentare percepe anumite taxe.
Dacă tot am dat acest exemplu, putem să ne gândim mai departe, de pildă, cum a ajuns
Muzeul Național de Artă al României să dețină anumite opere, căci muzeul, ca persoană
juridică, nu poate fi autorul unei opere (numai persoanele fizice pot fi autori de operă). Să
zicem că una dintre opere a fost distribuită de autor muzeului, mai exact, vândută, pe o anumită
sumă de bani. În funcție de contractul pe care l-au semnat, muzeul a primit mai multe sau mai
puține drepturi patrimoniale asupra operei, însă niciun drept nepatrimonial (moral), căci aceste
drepturi nu pot fi înstrăinate. Mai există și o altă posibilitate, de pildă, muzeul sau cineva poate
să comande o operă de la un autor, așadar, autorul să semneze un contract cu persoana
respectivă (juridică sau fizică) și să cedeze drepturile patrimoniale încă înainte de a fi finalizată
opera. De exemplu, un designer este angajat de o companie să-i facă un anumit logo. Drepturile
patrimoniale pe acel logo aparțin companiei care a comandat logoul (prin semnarea unui
contract, desigur), însă drepturile nepatrimoniale nu aparțin companiei. Tocmai de aceea,
designerul poate folosi oricând acel logo în propriul portofoliu pentru a-și prezenta opera.

Originalitatea

Să revenim totuși la definiția dreptului de autor. Drept de autor capătă persoana fizică sau
persoanele fizice care „au creat o operă originală de creație intelectuală“48 (subl. n.). Întrebarea
firească este următoarea: Care sunt condițiile necesare și suficiente pentru ca o operă să fie
considerată originală?. În acest context, putem obține cel de-al doilea motiv pentru care ideea
nu este protejată prin dreptul de autor. Să zicem că eu am ideea conform căreia viața nu are
sens. Dincolo de faptul că ideea mea nu este deloc originală (au fost înaintea mea destui oameni
care au avut această idee), ea poate fi exprimată în modalități foarte diferite, iar tocmai felul în
care este exprimată reprezintă originalitatea operei. Astfel, ideea că viața nu are sens poate fi
exprimată într-un fel de un pictor și într-altfel de un alt pictor, și într-un cu totul alt fel de un
fotograf și așa mai departe. După cum spune Ioan Macovei, „[l]ipsa de noutate nu reprezintă o

47
Acestea se găsesc în cadrul Ordinului MC nr. 3226/09.10.2020, accesibil la următoarea adresă:
http://mnar.arts.ro/images/documente/anunturi_publice/Ordin-MC---tarife-MNAR.PDF (accesată ultima oară la
data de 31/08/2021).
48
Cf. Art. 7 din Legea 8/1996: „Constituie obiect al dreptului de autor operele originale de creație intelectuală
[...].“

27
piedică în existența originalității, care reflectă personalitatea autorului“49. Însă în continuare nu
am obținut o definiție a originalității, ci doar faptul că opera este diferită de idee, ceea ce
contează este ca opera să fie originală, și nu neapărat ideea care este exprimată prin operă.
Legea nu ne oferă un răspuns privitor la definiția originalității, însă, dacă ne uităm în unele
spețe juridice50, atunci putem infera anumite proprietăți ale noțiunii de originalitate. Astfel,
avem de-a face cu ceva original în măsura în care avem de-a face cu „manifestarea
personalității autorului asupra individualizării produsului“, cu o „reflectare a personalității
autorului“ sau cu „amprenta distinctivă a personalității autorului [asupra operei; completarea
noastră]“51.
Pornind de aici, putem oferi o definiție a originalității, chiar dacă această definiție
rămâne, pe de o parte, ambiguă, pe de altă parte, vagă. O operă este originală dacă și numai
dacă autorul a impregnat-o cu personalitatea sa. Această definiție este ambiguă, deoarece nu
este clar ce se înțelege nici prin „impregnare“ (avem sinonimele „manifestare“, „reflectare“,
respectiv „amprentă“, dar care iar nu sunt cu totul precise), nici prin „personalitatea“ autorului.
În plus, ea este vagă, căci nu este clar care sunt limitele minimale ale impregnării operei prin
personalitatea autorului. Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este dacă ambiguitatea și
vaguitatea definiției reprezintă într-adevăr o problemă.
În opinia noastră, această definiție, deși nu întrunește condițiile logice ale unei definiții
corecte, în contextul dat, ea este nu doar suficientă, ci chiar excelentă. Aceasta deoarece ea lasă
posibilitatea unui spațiu de joc în care noi putem judeca dacă ceva este sau nu o operă care ar
trebui să beneficieze de drepturi de autor. De pildă, faptul că eu mi-am legat șireturile într-un
anumit fel, care poate reflectă într-un anumit sens personalitatea mea, de pildă, felul meu
obișnuit de a fi grăbit sau alte lucruri de felul acesta, s-ar putea să nu reprezinte o operă, astfel
încât să capăt drepturi de autor pe acest fel de a lega șireturile. Însă banana lipită de perete de
către Maurizio Cattelan, numită Comedian (2019, în prezent la Art Basel, Miami Beach,
S.U.A.), reprezintă o operă, ba chiar o operă artistică, asupra căreia artistul italian are drepturi
de autor, având în vedere că opera de artă a fost vândută etc.52

49
Ioan Macovei, op. cit., p. 432. În privința motivelor pentru care ideile nu sunt protejate prin drepturi de autor, a
se vedea ibid., p. 443.
50
Spețele juridice selectate sunt din cele indicate în Viorel Roș, Ciprian Raul Romițan (ed), op. cit., pp. 7-9.
51
Aceste formulări apar în Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 7679/2012, care poate fi consultată
online la următoarea adresă: http://www.scj.ro/1093/Detalii-
jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=103395 (accesată ultima oară
la data de 31/08/2021).
52
De altfel, în acest din urmă caz, a existat chiar o problemă de drepturi de autor, având în vedere că artistul David
Datuna, pe data de 07 decembrie 2019, a mâncat o parte din opera de artă –
https://www.instagram.com/p/B5yIFp2hyE-/ (accesat ultima oară la data de 31/08/2021) –, susținând că face parte

28
 Dincolo însă de aceste lucruri, faptul că originalitatea operei presupune impregnarea ei
de către personalitatea artistului este, dacă ne gândim bine, în deplin acord cu legea, și, mai
exact, cu drepturile nepatrimoniale (morale) pe care autorul le are asupra operei sale. Căci
autorul nu ar avea drepturi morale asupra operei, dacă nu s-ar considera că opera preia ceva din
persoana autorului. În sfârșit, remarcăm că această înțelegere a originalității operei autorului
are rădăcini în concepția romantică asupra raportului dintre autor și operă, în care se considera
că aportul subiectiv al autorului este esențial în decizia dacă o operă este artistică sau nu.

Rezumat

În urma tuturor acestor considerații, o privire de ansamblu privitoare la locul în care drepturile
de autor se găsesc în legislația românească ar fi următoarea:

Fig. 2 Privire de ansamblu asupra dreptului de autor

În final, subliniem faptul că dreptul de autor îl are fiecare în parte, astfel că, eu ca autor, am
într-adevăr anumite drepturi asupra operei mele, însă și celălalt, ca autor al unei alte opere, are
aceleași drepturi, pe care trebuie să i le respect. După cum spuneam mai sus, drepturile mele

din propria operă de artă, performance-ul „Hungry Artist“. O analiză, de multe ori amuzantă, a acestui eveniment
din punctul de vedere al drepturilor de autor, făcând apel la diverse legislații din lume, se poate găsi în Luke
Hawthorne, „Moral ripes: when people eat copyright works“, Lexicology, 2019 (accesat la
https://www.lexology.com/library/detail.aspx?g=dc9bb86c-13a1-4d72-b704-6c9133ec756e, ultima oară la data
de 31/08/2019).

29
se opresc acolo unde încep drepturile celuilalt. De asemenea, trebuie menționat faptul că cineva
poate fi tras la răspundere pentru încălcarea drepturilor de autor indiferent dacă știe sau nu
legislația, căci legea trebuie să fie știută de cei care trăiesc într-un spațiu reglementat de lege.
De pildă, dacă sunt amendat că am trecut pe roșu, eu nu pot să zic că nu știam că nu am voie
să trec pe roșu. Ca cetățean, trebuie să mă informez cu privire la regulile care reglementează
spațiile în care îmi petrec timpul. De aceea, încălcarea drepturilor de autor este reglementată
de lege, iar în cadrul articolelor 187-200 din Legea nr. 8/1996 găsim procedurile și sancțiunile
în acest sens.

Licențele publice

Înainte de a trece la următorul capitol, în care ne vom focaliza pe drepturile de autor asupra
imaginilor, aducem în discuție posibilitatea ca un autor să renunțe la anumite drepturi
patrimoniale printr-o licență publică. Astfel, autorii au posibilitatea de a-și înregistra opera prin
diverse platforme, cea mai celebră fiind Creative Commons53, care oferă mai multe tipuri de
astfel de licențe. Trebuie spus că toate aceste licențe protejează dreptul nepatrimonial (moral)
la autorat. Motivele pentru care un autor ar renunța la anumite drepturi patrimoniale sunt
diverse, precum posibilitatea ca opera să circule mai ușor, anumite convingeri referitoare la
drepturi și libertăți ș.a.m.d. Un exemplu celebru de creație protejată prin Creative Commons
este Wikipedia, care este protejată, mai exact, prin licența „CC BY-SA“, pe care o vom prezenta
mai jos.
Creative Commons (CC) oferă șase tipuri de licențe publice54:
1. „CC BY“ este licența cea mai permisivă. Ea protejează doar drepturile nepatrimonale
(morale) ale autorului, adică creatorul trebuie menționat ca autor al produsului respectiv (de
unde „BY“), lăsând la dispoziția utilizatorilor să folosească cum vor opera, inclusivă să o
modifice sau să obțină foloase economice de pe urma ei.
2. „CC BY-SA“ este o licență care se diferențiază de prima printr-un singur lucru:
autorul inițial obligă utilizatorii care modifică materialul în vreun fel să licențieze noul produs
sub aceeași termeni ca și el (de unde acronimul „SA“, care înseamnă share alike, „împărășește
aidoma“).
3. „CC BY-NC“ este o licență prin care autorul oferă posibilitatea ca opera lui să fie

53
A se vedea https://creativecommons.org (accesată ultima oară la data de 31/08/2021).
54
Pentru detalii, a se vedea https://creativecommons.org/faq/ (accesat ultima oară la data de 31/08/2021).

30
utilizată doar în scopuri non-profit (acronimul „NC“ înseamnă noncommercial).
4. „CC BY-NC-SA“ este o licență care se diferențiază de cea de-a treia („CC BY-NC“)
prin faptul că obligă utilizatorii care modifică materialul în vreun fel să licențieze noul produs
sub aceeași termeni ca și autorul inițial („SA“).
5. „CC BY-ND“ este o licență prin care autorul nu permite modificarea conținutului
produsului în vreun fel (acronimul „ND“ înseamnă no derivatives, „fără derivate“), însă
permite copierea sau distribuirea materialului.
6. „CC BY-NC-ND“ este o licență prin care autorul nu permite modificarea
conținutului produsului în vreun fel („ND“), dar permite copierea sau distribuirea materialului
atât timp cât acest lucru se întâmplă în scopuri non-profit („NC“).

31
 CAPITOLUL 3

Drepturi de autor și de proprietate intelectuală asupra imaginilor

Înainte de a discuta problema drepturilor de autor asupra imaginilor, trebuie mai întâi
să zăbovim asupra ideii de imagine și asupra sensurilor pe care aceasta le poate avea. Deși
avem de-a face cu o problematică complexă, ideea de imagine fiind tematizată în filosofie încă
din Antichitatea greacă, pentru scopurile cursului de față, nu ne propunem o tratate exhaustivă,
ci prezentarea va fi un minim context referitor la ce este aceea o imagine.
În primul rând, trebuie să plecăm de la observația că, în limbajul de zi cu zi, termenul
„imagine“ este deosebit de ambiguu. Istoricul de artă W. J. T. Mitchell, folosindu-se de ceea
ce Wittgenstein numește „jocuri de limbaj“ 55, obține cinci „familii“ principale în care imaginile
se pot grupa: (i) grafice (picturi, statui, design), (ii) optice (oglinzi, proiecții), (iii) perceptuale
(date senzoriale, apariții), (iv) mentale (vise, memorii, idei, fantasme), (v) verbale (metafore,
descrieri, scrieri) 56. Desigur, această clasificare poate fi mai departe nuanțată, însă, pentru
discuția noastră, o vom considera ca fiind suficientă.
După cum vedem la o primă survolare a celor cinci categorii de imagini, termenul de
„imagine“ poate să țină, într-un anumit sens, de realitate, ca în cazul picturilor sau statuilor,
unde imaginea are un suport real tangibil, sau, dimpotrivă, de ficțiune, unde imaginile entități
fantasmatice, produse în fantezia noastră. Totodată, în cazul imaginilor perceptuale, imaginea
este tocmai liantul dintre lume și mintea noastră. În cadrul acestui capitol, vom avea în vedere
imaginea în sens grafic, după cum o numește Mitchell, care cuprinde majoritatea operelor de
artă vizuală în sens clasic.
Totodată însă, trebuie să menționăm faptul că istoria conceptului de imagine este
deosebit de complicată, cele cinci semnificații extrase de Mitchell fiind de multe ori
amestecate. Cu toate acestea, în principiu, imaginea grafică poate fi abordată din două unghiuri
de vedere: de pe de o parte, putem vorbi despre imagine în calitate de lucru, pe de altă parte,
putem vorbi despre imagine în calitate de construct mental. Pe de o parte avem imaginea ca
lucru existent în realitate, de cealaltă parte avem imaginea ca obiect construit în interiorul minții
noastre. De fapt, cea de-a doua o cuprinde pe prima, deoarece, așa cum argumentează filosofii,

55
Pentru mai multe detalii referitoare la jocurile de limbaj, a se vedea Constantin Aslam, Cornel Moraru, Curs de
filosofia artei – Mari orientări tradiționale și programe contemporane de analiză. Volumul I: Filosofia artei în
premodernitate, București: Editura UNArte, 2017, p. 11.
56
William John Thomas Mitchell, „What Is an Image?“, New Literary History, 15 (3), 1984, p. 505.

32
noi ne raportăm la realitate prin intermediul unor reprezentări sau obiecte ale minții noastre. În
viața de zi cu zi însă sau, în termeni tehnici, în cadrele atitudinii naturale, avem impresia că
există o diferență fundamentală între gândirea noastră și lucrurile pe care le gândim. La o
cercetare mai atentă însă, vedem că orice act al conștiinței vine, la pachet, cu un „obiect
intențional”, care, la rândul său, este tot interior conștiinței. Într-o exprimare mai simplă, noi,
de fiecare dată când ne raportăm la lume, ne raportăm, așa cum am argumentat în cursul de
filosofie, la un ansamblu de semnificații, nu la lucrurile însele, independente de orice
semnificație.
Din punct de vedere istoric, în tradiția de gândire europeană, imaginea a fost abordată
în primul rând în calitatea ei de lucru. Platon este primul care a discutat serios despre imagine,
chiar dacă interesul său pentru ea vine în contextul unor discuții referitoare la aparență și, mai
larg, în contextul unor discuții referitoare la statutul a ceea ce noi astăzi am numi realitate. Însă
Platon folosește diverși termeni pentru ceea ce noi am putea traduce prin cuvântul „imagine“,
și anume eikōn (pornind de la care, printre altele, s-a născut cuvântul „icoană“), eidōlon (care
a dat cuvântul „idol“), phantasma (care a dat cuvântul „fantasmă“), homoiōma (care a dat
cuvântul „omonim“) sau mimēma (care a dat cuvântul „mimetic“) 57. Or, acești termeni nu sunt
sinonimi între ei și, ca să fie totul și mai complicat, Platon însuși nu folosește fiecare termen
cu un sens stabil. De altfel, dacă ar fi să ne referim la etimologia cuvântului „imagine“ din
limba română, atunci acesta provine de la latinescul imago, care avea sensul inițial de imitație.
Prin urmare, raportul de similitudine dintre model și copie, precum și actul de a imita sunt
noțiuni fundamentale pentru înțelegerea felului de a fi al imaginilor.
Așa stând lucrurile, putem observa că ambiguitatea de astăzi a termenului „imagine“
ține istoria sa culturală și a fost prezentă în mod constant în discuțiile pe această temă încă din
Antichitate, ceea ce arată putem vorbi despre o ambiguitate inerentă conceptului de imagine.
Însă faptul că Platon leagă imaginea de aparență este crucial, căci el ajunge să o înțeleagă pe
prima în termeni de similaritate sau asemănare față de un original, ceea ce treptat a dus, în
epoca modernă, la înțelegerea imaginii ca reprezentare, una dintre ideile fundamentale pentru
filosofia și teoria artei.
Dar care este, mai exact, legătura dintre imagine și aparență? În modul cel mai
schematic cu putință, raționamentul lui Platon ar suna în felul următor: nu putem nega că există
ceva de felul aparenței, fie ea naturală (ca atunci când ne înșelăm cu privire la cum stau lucrurile
într-o anumită situație), fie ea intenționată (ca atunci când suntem înșelați de către cineva, adică

57
Richard Patterson, Image and Reality in Plato’s Metaphysics, Indianapolis: Hackett, 1985, p. 30.

33
mințiți). Or, lumea din jurul nostru este într-o constantă devenire, lucru care ne face să fim
mereu pradă înșelării. Însă există entități pe lume cu privire la care nu ne putem înșela, cum
sunt entitățile matematice (de pildă, aria unui cerc va fi întotdeauna egală cu produsul dintre
pătratul razei și constanta pi). Platon observă că noi ne raportăm la lucrurile din lume făcând
constant și implicit recurs la astfel de entități ideale, cum sunt cele matematice, dar nu numai.
Spunem, de pildă, că dansăm în cerc, însă cercul pe care noi îl facem în dansul nostru nu are
perfecțiunea cercului matematic, numit de Platon cercul însuși, sau spunem că facem lucruri
bune, însă acțiunile noastre nu sunt niciodată binele însuși și așa mai departe. Așadar, aceste
entități ideale sunt, pe de o parte, perfecte, pe de altă parte, responsabile pentru fărâma de
constanță din lumea devenirii. Or, Platon ajunge să spună că ceea ce este cu adevărat real sunt
entitățile ideale, și nu lumea devenirii, care este doar o copie sau imagine a lumii ideale. Ceea
ce este interesant este că Platon numește aceste entități ideale, invizibile pentru ochiul corporal,
dar „vizibile“ pentru intelect, folosind niște termeni care înseamnă chiar înfățișare, aspect –
eidos și idea, ajungând să susțină ceea ce pentru vechii greci suna poate foarte ciudat, și anume
faptul că eidos-ul sau idea, adică chipul și înfățișarea lucrurilor sunt invizibile. Pe de altă parte,
entitățile din lumea devenirii el le numește eidōla, care nu este altceva decât un diminutiv al
termenului eidos, cu alte cuvinte, aspecte mici. Entitățile din lume sunt deci copii sau imagini
ale entităților ideale și sunt, pentru Platon, mai puțin reale. Or, picturile, sculpturile și celelalte
imagini grafice sunt, conform lui Platon, mai puțin reale decât entitățile din lume, fiind copii
ale acestora, și deci au gradul cel mai mic de realitate58.
Pe de altă parte, dacă vorbim despre imagine din unghiul de vedere al conștiinței
imaginii, atunci filosoful german Edmund Husserl este cel care stabilește reperele principale
ale discuției. Astfel, Husserl înțelege conștiința imaginii ca presupunând trei momente legate
intrinsec între ele, dar care pot fi focalizate alternativ: lucrul-imagine, obiectul-imagine și
subiectul-imagine. Conștiința imaginii presupune în primul rând lucrul-imagine, adică suportul
material pe care se găsește obiectul-imagine, adică imaginea prezentată, și care trimite la
subiectul-imagine, adică ceea ce este înfățișat prin obiectul-imagine. O fotografie, de pildă,
Dali Atomicus de Philippe Halsman (1948), care se află actualmente la Museum of Modern
Art, S.U.A.59, presupune momentul (i) lucru-imagine (hârtia tridimensională, pe care o putem
întoarce pe partea cealaltă, o putem îndoi etc.), (ii) obiectul-imagine (mica figură a lui Dali,
figurile și mai mici ale pisicilor și așa mai departe), respectiv (iii) subiectul-imagine (Dali

58
Pentru mai multe detalii referitoare la viziunea lui Platon despre imagini și artă, a se vedea Constantin Aslam,
Cornel-Florin Moraru, op. cit., pp. 94-104.
59
A se vedea https://www.moma.org/collection/works/47919 (accesată ultimă oară la data de 26/07/2021).

34
însuși, în carne și oase, cel care a fost fotografiat, apa care pentru o fracțiune de secundă a fost
cu adevărat în aer, dar până la urmă a ajuns pe podea, împreună cu toate celelalte lucruri). Orice
conștiință a imaginii presupune aceste trei elemente, fiind un mod ireductibil al minții noastre
de raportare la lume, spre deosebire de alte astfel de moduri ireductibile, cum este, spre
exemplu, percepția, care presupune doar elementul obiectului pe care-l vizăm pe cale
perceptivă.

Drepturi de autor asupra imaginilor

Având aceste concepte minimale, putem să vorbim despre felul în care imaginile vizuale sunt
protejate prin drepturile de autor. Imaginile vizuale pot fi clasificate în funcție de diferite
criterii. De pildă, putem să împărțim imaginile, din unghiul de vedere al mișcării, în (i) imagini
statice, așa cum sunt fotografiile, și (ii) imagini dinamice, așa cum sunt filmările video. Sau,
dintr-un alt unghi de vedere, putem să le împărțim între (i) imagini având o aură, adică imagini
unice, cum este o sculptură făcută în mod manual, și în (ii) imagini seriale, care pot fi reproduse
fără să implice o relație cu un presupus original, așa cum este un film60. Ajunși aici, putem, de
asemenea, vorbi despre (i) imagini reale, cum sunt fotografiile făcute pe film analog, și (ii)
imagini digitale, care, la rândul lor, pot fi imagini rasterizate (compuse din pixeli), așa cum
sunt fotografiile făcute cu un aparat foto digital, sau imagini vectorizate („compuse“ din funcții,
care sunt adaptabile la orice rezoluție), așa cum sunt logourile făcute de designerii de astăzi.
Însă nu are rost să intrăm în mai multe detalii referitoare la posibilele clasificări ale imaginilor
vizuale, căci găsim o astfel de clasificare, deși e vorba mai degrabă de o enumerare, chiar în
legislația românească, iar în contextul discuției despre drepturile de autor pe imagini, această
clasificare este suficientă. Astfel, imaginile vizuale care intră sub incidența drepturilor de autor
sunt următoarele:

operele fotografice, precum și orice alte opere exprimate printr-un procedeu analog
fotografiei; [...] operele de artă grafică sau plastică, cum ar fi: operele de sculptură, pictură,
gravură, litografie, artă monumentală, scenografie, tapiserie, ceramică, plastica sticlei și a
metalului, desene, design, precum și alte opere de artă aplicată produselor destinate unei
utilizări practice61.

60
Despre această distincție, a se vedea Walter Benjamin, Opera de artă în epoca reproductibilității sale tehnice,
traducere de Christian Ferencz-Flatz, București: Tact, 2015.
61
Art. 7 din Legea nr. 8/1996.

35
Autorii de imagini vizuale beneficiază de toate drepturile de care beneficiază autorii de opere
în genere. Să ne amintim faptul că vorbim de operă în măsura în care este originală, adică în
măsura în care autorul își imprimă personalitatea asupra operei în cauză. Însă creatorii de
imagini vizuale, datorită caracterul special al imaginilor, beneficiază și de altfel de drepturi,
care sunt desigur contextualizate la acest tip de operă. Astfel, în cadrul legii nr. 8/1996, găsim
articolul 24, dedicat operelor vizuale, în care se vorbește despre dreptul de suită, adică „dreptul
de a încasa o cotă din prețul net de vânzare obținut la orice revânzare [subl. n.] a operei,
ulterioară primei înstrăinări de către autor, precum și dreptul de a fi informat cu privire la locul
unde se află opera sa“, iar în restul articolului găsim cotele exacte și sumele de bani aferente.
Însă acest drept de suită poate fi exercitat numai prin intermediul unor organe de gestiune,
despre care vom vorbi mai jos. De asemenea, în cadrul articolului 26, aflăm că „[p]roprietarul
originalului unei opere nu are dreptul să o distrugă înainte de a o oferi autorului ei la prețul de
cost al materialului“. Aducem în discuție aceste două drepturi, pentru a arăta, încă o dată,
importanța faptului că drepturile de autor presupun și drepturi morale. Un autor nu poate să
înstrăineze decât drepturile patrimoniale pe care le are asupra operei, nu și drepturile sale
morale de autor. Or, acest lucru înseamnă că opera reprezintă, într-un anumit sens, o „parte“
din autor ca atare. Tocmai de aceea, chiar dacă autorul și-a înstrăinat toate drepturile
patrimoniale asupra unei opere, noul proprietar al ei nu poate, de pildă, să o distrugă fără
acordul autorului. Opera păstrează cu autorul ei o legătură intimă și indestructibilă, conform
legislației românești.
Potrivit legislației românești, drepturile de autor sunt valabile pe întreaga durată a vieții
autorului (din momentul creării operei), iar ele sunt preluate de moștenitorii autorului, durând
apoi încă 70 de ani62. În alte țări, drepturile de autor pot să dureze mai mult sau mai puțin, de
aceea, atunci când vrem să utilizăm o operă creată de un autor străin trebuie să consultăm
legislația respectivă, să aflăm dacă se mai află sub incidența legii drepturilor de autor și care
este titularul legal. Pentru gestionarea drepturilor de autor, există așa numitele organisme de
gestiune colectivă, care sunt constituite prin avizarea lor de către Oficiului Român Pentru
Drepturile De Autor (ORDA), oficiu care a fost la rândul lui înființat prin legea nr. 8/199663.
Organismele de gestiune colectivă se ocupă de gestionarea unor drepturi de autor, inclusiv de

62
A se vedea art. 28 din Legea nr. 8/1996.
63
A se vedea pagina web a ORDA: https://orda.ro (accesată ultimă oară la data de 31/08/2021). Organismele de
gestiune colectivă înregistrate la ORDA, inclusiv cele care gestionează operele vizuale, se găsesc la următoarea
adresă web: https://orda.ro/organisme-de-gestiune-colectiva/ (accesată ultimă oară la data de 31/08/2021).

36
dreptul la suită, care poate fi exercitat de autor numai printr-un astfel de organism64. ORDA
este de asemenea instituția care înregistrează opere în Registrul Național de Opere.
Însă, după cum am arătat deja, nu este necesar ca un autor să-și înregistreze opera pentru
a beneficia de drepturi de autor asupra ei. Există situații în care putem folosi o operă fără să
trebuiască să cerem acordul autorului, însă atât timp cât nu prejudiciem în vreun fel autorul sau
titularul dreptului de autor. Aceste situații sunt reglementate în cadrul art. 45 din Legea nr.
8/1996. Referitor la drepturile de autor pe imagini, relevante ni se par mai ales următoarele
situații:

f) reproducerea, cu excluderea oricăror mijloace care vin în contact direct cu opera,

distribuirea sau comunicarea către public a imaginii unei opere de arhitectură, artă plastică,
fotografică sau artă aplicată, amplasată permanent în locuri publice, în afara cazurilor în care
imaginea operei este subiectul principal al unei astfel de reproduceri, distribuiri sau
comunicări și dacă este utilizată în scopuri comerciale;

Astfel, dacă eu iau un interviu filmat cuiva într-o piață pentru o postare pe blogul meu,
iar în fundal se găsește o sculptură protejată prin drepturi de autor, atunci eu nu trebuie să cer
acordul celui care beneficiază de drepturi de autor pe ea. Dacă însă fac un documentar (și)
despre acea statuie pentru o postare pe blogul meu, atunci eu trebuie să cer acordul, altfel,
autorul poate să mă dea în judecată pentru încălcarea drepturilor sale.
Alte situații relevante ar fi următoarele:

g) reprezentarea și executarea unei opere în cadrul activităților instituțiilor de învățământ,

exclusiv în scopuri specifice și cu condiția ca atât reprezentarea sau executarea, cât și accesul
publicului să fie fără plată; [...] i) utilizarea, în scopuri publicitare, a imaginilor operelor
prezentate în cadrul expozițiilor cu acces public sau cu vânzare, al târgurilor, licitațiilor
publice de opere de artă, ca mijloc de promovare a evenimentului, excluzând orice utilizare
comercială.

Însă de fiecare dată trebuie „să se menționeze sursa și numele autorului, cu excepția
cazului în care acest lucru se dovedește a fi imposibil; în cazul operelor de artă plastică,
fotografică sau de arhitectură trebuie să se menționeze și locul unde se găsește originalul.“
Astfel, dacă eu folosesc o fotografie a unei instalații din metal pentru exemplificare în cadrul

64
A se vedea, în acest sens, art. 145 din Legea nr. 8/1996.

37
unui suport de curs destinat studenților, atunci eu trebuie să menționez numele autorului sau
autorilor instalației, numele instalației și locul în care se găsește acea instalație (de pildă,
muzeul x, colecție privată etc.).
În ultimul rând, remarcăm că în dreptul „Titlului I“, „Partea a II-a: Dispoziții
speciale“, apare „Capitolul X: Operele de artă plastică, de arhitectură și fotografice“, în care se
vorbește despre raportul dintre autor și organizatorul unei expoziții (art. 83), despre raportul
dintre original și reproduceri (art. 84), respectiv despre anumite aspecte ale drepturilor
fotografului (art. 87 și 88). Remarcăm, de asemenea, „Capitolul XI: Protecția portretului, a
destinatarului corespondenței și a sursei de informare“, în special articolele 89 și 91, în care se
vorbește despre drepturile persoanei care este reprezentată în imagine. Astfel, pentru ca eu să
utilizez, de exemplu, o fotografie în care se găsește o persoană cu care nu am încheiat un
contract în acest sens (de pildă, un model care îmi pozează), atunci eu am nevoie de
consimțământul respectivei persoane.

Protecția desenelor și modelelor

Începând cu secolul al XIX-lea, începe să se stabilizeze distincția dintre artele plastice sau
frumoase (arts plastiques sau beaux-arts în limba franceză, schöne Künste în limba germană,
fine arts în limba engleză) și artele aplicate (arts appliqués în limba franceză, angewandte
Kunst în limba germană, applied arts în limba engleză). Diferența dintre cele două constă în
faptul că obiectele artelor plastice își au scopul în ele însele, sunt autotelice – cu alte cuvinte,
funcția lor este strict estetică –, în timp ce obiectele artelor aplicate au un scop exterior funcției
estetice. Ultimele, cu alte cuvinte, sunt aplicate unor obiecte utilitare. Distincția se stabilizează
în secolul al XIX-lea ca urmare a dezvoltării industriale, care a permis producția de obiecte în
serie. Dezvoltarea industrială a generat proteste, mai ales din partea artiștilor artizanali, una
dintre cele mai celebre fiind așa-numita mișcare Arts and Crafts („arte și meserii“) din Marea
Britanie. În studiile juridice, se face astfel distincția dintre (i) creațiile industriale propriu-zise,
care au o funcție doar utilitară, (ii) creațiile artistice sau ornamentale, care au atât o funcție
utilitară, cât și una estetică, și (iii) creațiile artistice pure, care au doar o funcție estetică 65.
Desigur, privind sincronic, artele aplicate sau decorative sunt tot atât de vechi precum omul,
care mereu a avut tendința de a-și decora uneltele, armele și așa mai departe. Din acest unghi
de vedere, artele aplicate sunt pesemne mai vechi decât artele plastice.

65
Ioan Macovei, op. cit., pp. 238 f.

38
 În legislația românească, obiectele de artă aplicată (design de produs, design de modă
etc.) pot fi protejate și prin intermediul unor alte drepturi de proprietate intelectuală decât cel
de autor, de pildă, prin protecția desenelor și modelelor. Înainte de orice, trebuie spus că, în
măsura în care avem de-a face cu o operă de artă, indiferent de natura acesteia, ea este protejată
prin dreptul de autor. După cum scrie în articolul 7 din Legea dreptului de autor, se bucură de
dreptul de autor „[...] și alte opere de artă aplicată produselor destinate unei utilizări practice“.
De pildă, în modă, produsele care țin de ceea ce se cheamă în sens larg haute couture sunt
protejate prin dreptul de autor. Așadar, protecția desenelor și modelelor nu exclude dreptul de
autor, ci ea reprezintă un mod special de a proteja arta aplicată.
Revenind la dreptul asupra desenelor și modelelor, acestea nu se limitează numai la
produsele industriale, ci ele pot include și produse artizanale (de aceea, nici nu apare sintagma
„industrial“ în titlu). Conform legislației, desenul sau modelul sunt definite astfel:

Aspectul exterior al unui produs sau al unei părți a acestuia, redat în două sau trei dimensiuni,
rezultat din combinația dintre principalele caracteristici, îndeosebi linii, contururi, culori,
formă, textură și/sau materiale ale produsului în sine și/sau ornamentația acestuia66.

Pentru a fi protejat, un desen sau model trebuie să îndeplinească încă două condiții: (1) să fie
nou și (2) să aibă un caracter individual 67. În măsura în care sunt îndeplinite aceste condiții,
creatorul desenului sau modelului poate face o cerere de înregistrare la OSIM (Oficiul de Stat
pentru Invenții și Mărci), care îi poate elibera un titlu de protecție. Acesta din urmă are o
valabilitate de 10 ani, iar perioada de valabilitate poate fi înnoită pe trei perioade succesive de
5 ani.

Non-fungible tokens (NFTs)

Odată cu dezvoltarea operelor artistice digitale, au apărut și licențe speciale pentru astfel de
opere. Mai exact, avem în vedere ceea ce se numește NFT (non-fungible token), în limba
română fiind tradus prin expresia „jeton infungibil“. Termenul juridic „fungibil“ se referă la
faptul că „poate fi înlocuit“. Însă pentru a explica noțiunea de NFT, credem că este util să facem
apel la o distincție filozofică introdusă la începutul secolului XX. Este vorba de distincția type-
token (tip-jeton sau tip-simbol în limba română), introdusă pentru prima oară de filozoful

66
Art. 2 din Legea nr. 129/1992.
67
Art. 8 din Legea nr. 129/1992.

39
american Charles Peirce68. Potrivit acestuia, tipul (type) se referă la o formă ideală, care nu
există spațio-temporal, însă care face cu putință existența jetonului/simbolului (token), gândit
ca instanță a formei ideale, care există în mod spațio-temporal, unde prin spațial avem în vedere
și spațiul virtual. Exemplul lui Peirce se referă la cuvinte. De pildă, pe pagina unei cărți putem
să găsim cuvântul „deci“ de trei ori (avem în acest caz de-a face cu jetoane sau simboluri), însă
în limba română există un singur cuvânt „deci“ (avem de-a face în acest caz cu un tip). Însă
pentru a da un exemplu mai relevant pentru ceea ce înseamnă NFT, atunci putem să ne gândim
la următoarea situație: o anumită bancnotă de 100 de lei poate fi înlocuită cu o altă bancnotă
de 100 de lei, fără să existe o diferență din unghiul de vedere al valorii respectivei bancnote,
iar din acest punct de vedere cele două bancnote individuale sunt fungibile (înlocuibile). Deși
eu plătesc cu o anumită bancnotă (jeton), aș putea la fel de bine plăti și cu o alta, căci eu, de
fapt, plătesc aici cu un tip, care este doar instanțiat de o bancnotă sau alta. Mai exact, este
indiferent dacă eu plătesc cu o anumită bancnotă de 100 de lei sau cu o alta sau chiar cu 100
de bancnote de câte 1 leu fiecare. Bancnotele sunt în acest caz jetoane fungibile.
Având în vedere această distincție, putem să înțelegem la ce se referă un jeton
infungibil. Este vorba de o instanță (un jeton) care nu poate fi înlocuită niciodată de o alta. Este
ca și cum un anumit tip este instanțiat printr-un jeton unic. NFT îmi dă astfel posibilitatea să
am garanția că eu dețin originalul acelei opere artistice digitale, chiar dacă ea, prin caracterul
ei digital, poate fi reprodusă la nesfârșit și să o dețină și alte persoane. Ceea ce dețin celelalte
persoane sunt copii ale originalului pe care eu îl dețin în virtutea jetonului infungibil. Astfel,
NFT reprezintă un fel de renaștere a aurei operei de artă în epoca reproductibilității tehnice, un
soi de aură digitală, dacă ar fi să ne folosim de termenii lui Walter Benjamin. Un astfel de jeton
nefungibil poate fi procurat de la registre contabile numite Blockchains, care sunt deținute de
diverse platforme online, prin intermediul cărora pot fi obținute criptomonede (monede
digitale).

68
A se vedea, în acest sens, Charles Peirce, „Prolegomena to an Apology for Pragmaticism“, The Monist, 16 (4),
1906, în special pp. 505 f.

40
 CAPITOLUL 4

Problema plagiatului și a fraudării rezultatelor cercetării

Cercetarea academică are drept miză ultimă adevărul, însă obținerea adevărului nu se
poate obține oricum. Tocmai de aceea, putem spune că există niște limite etice care trebuie
impuse cercetării adevărului. Pe de o parte, scopul, oricât de nobil ar fi, nu scuză mijloacele,
motiv pentru care există limitări serioase privitoare la studiile pe subiecți umani sau chiar pe
animale. Pe de altă parte, uneori relația dintre scop și mijloace nu este atât de simplă, mijloacele
influențând scopul ca atare. Din acest motiv, dorința de a obține neapărat un rezultat poate duce
oamenii de știință la diverse vicii de procedură ce influențează chiar valabilitatea
experimentelor făcute. De aceea, cercetarea academică presupune o serie de principii morale
fundamentale, printre care cele mai importante sunt următoarele: (i) principiul recunoașterii
meritelor, (ii) principiul onestității, (iii) principiul veridicității și (iv) principiul originalității.
Întrucât din „lumea academică” nu fac parte doar profesorii sau oamenii de știință implicați
activ în cercetare, ci și studenții, trebuie subliniat încă de la început că aceste principii sunt
valabile inclusiv pentru lucrările pe care studenții trebuie să le facă în timpul studiilor
universitare, chiar dacă nu toate sunt, propriu-zis, studii de cercetare, ci pot include lucrări de
examen, referate, eseuri ș.a.m.d.
Înainte de a discuta despre fiecare principiu moral în parte, trebuie să definim însă
expresia „principiu moral“. În primul rând, principiul este o noțiune filozofică, pe care o găsim
tematizată pentru prima oară în filozofia vechilor greci, mai exact, de către Platon și Aristotel,
principiul fiind unul dintre conceptele fundamentale ale oricărui demers filozofic. De altfel,
Aristotel definea filozofia primă, cea mai importantă parte a filozofiei, ca „știință a primelor
principii“. Termenul „principiu“ provine din latinescul principium, care înseamnă „început“,
„origine“, fiind un cvasisinonim al termenului elinesc archē. Deși Aristotel oferă mai multe
definiții termenului archē (principiu), ceea ce ne interesează este următoarea remarcă: „comun
tuturor principiilor este faptul de a reprezenta primul termen de la care fie este, fie se naște, fie
este cunoscut /ceva/“69. Ca să facem o analogie, raportul dintre principiu – ceea ce este prim –
față de ceea ce este originat de acest principiu – ceea ce este secund – funcționează ca raportul
dintre fundație și casa care este clădită pe acea fundație. Cu cât fundația este mai solidă, cu atât
casa va fi mai trainică. De asemenea, este relevant faptul că, la vechii greci, termenul archē

69
Aristotel, Metafizica, V, 1, 1013 a.

41
avea și sensul de conducător. Astfel, din unghi de vedere etimologic, arhitectul nu este altceva
decât conducătorul (archē) meșteșugarilor (tektoi). Așadar, principiu nu înseamnă doar
fundamentul a ceva, ci și acel ceva care conduce, care guvernează, care dă direcțiile.
În al doilea rând, morala, vorbind în sensul cel mai formal cu putință, stabilește ce este
bine, adică cum trebuie să acționeze omul. Aici trebuie să facem foarte importanta distincție
între enunțuri descriptive și enunțuri normative sau acționale. Enunțurile descriptive sunt cele
prin care enunțăm cum stau lucrurile. De pildă, enunțul „Capitala României este Iași.“ este un
enunț descriptiv, chiar dacă este fals. Enunțurile normative (acționale) sunt cele prin care
enunțăm cum trebuie să stea lucrurile sau, mai exact, cum trebuie să acționăm. De pildă,
enunțul „Trebuie să nu furi!“ este un enunț normativ. Între enunțurile descriptive și cele
normative se naște o prăpastie, în sensul în care niciodată un enunț normativ nu poate fi inferat
dintr-unul descriptiv sau invers. De exemplu, dacă cineva spune că există multă violență în
lume, deci trebuie să fim și noi violenți, atunci persoana respectivă comite un sofism, adică o
eroare de raționament (ceea ce se cheamă „eroarea naturalistă“), căci inferează dintr-un enunț
descriptiv („Există multă violență în lume.“) un enunț normativ („Trebuie să fim violenți.“).
Morala stabilește așadar normele după care noi trebuie să acționăm, iar enunțurile morale sunt,
desigur, enunțuri normative.
În concluzie, principiile morale sunt acele enunțuri normative din care sunt derivate
alte enunțuri normative, dar care au o semnificație mai particulară. De pildă, un enunț normativ
derivat ar fi „Trebuie să arăți sursele de unde te-ai informat.“, acest enunț respectând principiile
recunoașterii meritelor celorlalți și onestității. Principiile morale sunt cele mai generale
enunțuri normative cu putință, iar ele, în cadrul moralei, funcționează precum fundația în cazul
construcției unei case, respectiv precum conducătorul față de cei supuși.

Patru principii ale cercetării academice

Când spunem că principiile morale ale cercetării academice, care are drept miză adevărul, sunt
patru la număr:
(i) principiul recunoașterii meritelor,
(ii) principiul onestității,
(iii) principiul veridicității și
(iv) principiul originalității.
Fiind principii, pe baza a ceea ce am spus mai sus, înseamnă că ele sunt fundamentele pe care
orice comportament academic etic se întemeiază.

42
 Așa stând lucrurile, având în vedere că vorbim de principii, adică de fundamente, este
dificil să argumentăm necesitatea lor, deoarece principiile sunt tocmai bazele de la care plecăm
spre a argumenta alte lucruri. Există însă două posibilități: fie să apelăm la un principiu mai
fundamental decât toate acestea, care este evident pentru mintea noastră, fie să apelăm la o
demonstrație prin reducere la absurd, arătând că, prin ignorarea acestor principii ar duce la
imposibilitatea gândirii cercetării academice ca atare. În primul caz, vom apela la un astfel de
metaprincipiu, numit imperativul categoric, care a fost formulat de către Immanuel Kant, în al
doilea caz, vom reduce la absurd principiile morale, apelând la consecințele nerespectării
principiilor. Astfel, vom încorpora pentru discuția privitoare la principiile morale ale cercetării
academice atât un tip de etică deontologică, adică bazată pe ideea de datorie față de imperativul
categoric, cât și un tip de etică consecinționistă.
Principiul recunoașterii meritelor poate fi transformat în următorul enunț normativ:
„Trebuie să recunoaștem meritele celorlalți.“ La nivelul cercetării academice, acest lucru
presupune ca noi să-i indicăm pe cei care au venit cu anumite idei, concepte etc., pe care noi le
utilizăm în propriile demersuri. De exemplu, dacă scriu un text despre posibila boală de ochi a
lui El Greco, va trebui să fac trimiteri către studiile care documentează acest fapt, în felul acesta
recunoscând meritele cercetătorilor care s-au ocupat de el. Deși pare evident prin el însuși (ca
orice principiu moral), putem să-l justificăm, în primul rând, apelând la ceea ce Immanuel Kant
numește „imperativ categoric“, care este, după cum spuneam, un metaprincipiu, adică un
principiu care face cu putință alte principii. El sună astfel: „acționează doar după acea maximă
prin care poți voi totodată ca ea să devină o lege universală“70. Această formulare greoaie ar
putea fi reformulată astfel: trebuie să acționăm în funcție de acele enunțuri normative (maxime)
pe care credem că ar trebui să le respecte toți oamenii, inclusiv noi înșine. După cum Kant
însuși recunoaște, imperativul categoric este o formulare filozofică a expresiei populare „ce ție
nu-ți place, altcuiva nu-i face“. Așadar, în măsura în care dorim să ni se recunoască meritele,
trebuie să recunoaștem meritele celorlalți.
În al doilea rând, putem să reducem la absurd acest principiu moral. Să presupunem
deci că nu trebuie să recunoaștem meritele celorlalți. Ce consecințe ar avea aplicarea acestei
noi norme? Să zicem, de pildă, că cineva participă la un concurs de olărit, în cadrul căruia face
de departe cel mai frumos vas. Însă arbitrii concursului, neluând în seamă meritul concurentului
de a câștiga, oferă premiul cel mare altcuiva, ales în mod aleatoriu. De fapt, dacă ne gândim
bine și aplicăm un astfel de principiu (nu trebuie să recunoaștem meritele celorlalți) la întreaga

70
Immanuel Kant, op. cit., p. 54.

43
societate, atunci societatea ca atare nu ar mai funcționa, căci nu am mai avea criterii după care
să acționăm ca atare – angajările nu s-ar mai face în funcție de merit ș.a.m.d. Iată ce consecințe
absurde ar avea lipsa unui principiu moral precum recunoașterea meritelor celorlalți.
Principiul onestității poate fi transformat în următorul enunț normativ: „Trebuie să
fim onești.“ La nivel academic, acest lucru presupune să fim sinceri cu privire la rezultatele pe
care le-am obținut, la ce ne aparține și la ce am preluat de la alții. Mai larg, onestitatea
intelectuală presupune „evaluarea corectă a performanței“, iar lipsa de onestitate academică se
manifestă prin înșelăciune, fabricarea datelor, predarea aceleiași lucrări pentru mai multe
examene (care e o formă de autoplagiat), facilitarea înșelăciunii sau plagiatul 71. Și acest
principiu pare evident prin el însuși, însă ne dăm seama că și el este universalizabil. Căci a nu
fi onest înseamnă a minți. Or, nimeni nu-și dorește să fie mințit. De asemenea, putem să ne
gândim la consecințele negării unui astfel de principiu. Dacă onestitatea nu ar fi respectată la
nivel academic, atunci nu am mai putea avea încredere în studiile științifice. De fapt, în lipsa
acestui principiu care să ghideze cercetarea, studiile nici măcar nu ar mai putea beneficia de
prezumpția de științificitate. Mai mult, dacă minciunea ar fi o practică acceptată social, atunci
nu am mai putea avea încredere în nimeni și în nimic, și, în ultimă instanță, societatea ca atare
nu ar mai putea să funcționeze. Să observăm, în plus, că principiul recunoașterii meritelor
presupune principiul onestității, deoarece este necesar, chiar dacă nu și suficient, să fiu sincer,
pentru ca eu să recunosc meritele celorlalți.
Principiul veridicității sau al veracității se referă la adevăr, în limba latină veritas
traducându-se prin „adevăr“. Acest principiu poate fi reformulat în următorul enunț normativ:
„Trebuie să spunem adevărul.“ Acest principiu apare mai ales în etica medicală, unde medicii
trebuie să le spună pacienților adevărul despre starea lor de sănătate, oricât de dureros ar fi
acesta. În cadrul cercetării academice, acest principiu se confundă cu miza cercetării ca atare,
adevărul. Deși el pare a se identifica cu principiul onestității, cele două nu sunt identice.
Conform principiului veridicității, noi trebuie să nu ne raportăm la altceva decât la chestiunile
pe care le cercetăm, și să nu fim influențați de ingerințe politice, ideologice, personale sau de
altă natură, care să ne influențeze cercetarea. Astfel, principiul veridicității se referă mai
degrabă la ideea conform căreia cercetarea noastră trebuie să fie ghidată de și, în ultimă
instanță, să se adecveze chestiunilor cercetate și să le exprime ca atare. Așadar, „Trebuie să

71
Mihaela Miroiu (coord.), Daniela Cutaș, Ana Bulai, Liviu Andreescu, Daniela Ion, Etica în universități. Cum
este și cum ar trebui să fie: Cercetare și Cod, proiect realizat în parteneriat instituțional: Facultatea de Științe
Politice, Școala Națională de Studii Politice și Administrative, Fundația Konrad Adenauer și Ministerul Educației
și Cercetării, 2005, pp. 22 f. Disponibil la adresa web http://www2.edu.ro/index.php/articles/2760 (accesat ultima
oară la data de 31/08/2021).

44
spui adevărul.“ poate fi reformulat prin „Trebuie ca enunțurile tale să corespundă chestiunilor
cercetate“, adică să nu fie o expresie a opiniilor personale sau prejudecăților individuale. Și
aici, credem, procedeele universalizării și reducerii la absurd funcționează. În ultimul caz,
negarea acestui principiu înseamnă negarea ca atare a cercetării în genere.
În sfârșit, principiul originalității poate fi reformulat în următorul enunț normativ:
„Trebuie să fim originali.“ La nivel academic, acest lucru înseamnă că cercetarea trebuie să
aducă ceva nou. Or, acest lucru presupune ca noi să ne informăm cu privire la starea actuală
a cercetării, iar cercetarea noastră să se delimiteze de alte cercetări. De fapt, în felul acesta,
cercetarea noastră capătă și mai multă rigoare, căci delimitarea față de alte cercetări înseamnă
în același timp mai multă precizie în propria cercetare. De asemenea, trebuie precizat că
originală poate fi și o lucrare de popularizare a istoriei artei, să zicem, care se remarcă prin
faptul că este inteligibilă și interesantă pentru publicul larg, fără însă să diminueze din rigoarea
discursului. Originalitatea constă aici în felul în care autorul a putut să redea și să prelucreze
idei ale altor istorici și teoreticieni ai artei, idei ale căror paternitate este recunoscută explicit
de autor în cadrul notelor și bibliografiei (recunoaștem aici aplicarea celorlalte principii, mai
ales a principiilor recunoașterii meritului și al onestității). Și acest principiu credem că este
universalizabil, căci vrem să citim texte care prezintă contribuții originale, și nu să ne pierdem
timpul cu texte care nu au nimic original în ele. De asemenea, putem să ne gândim și la
consecințele nerespectării acestui principiu moral, consecințe care sunt mai degrabă nocive
decât benefice. De pildă, nu vrem să finanțăm proiecte de cercetare care să nu aducă ceva nou
în domeniul respectiv, căci dacă le-am finanța nu am face altceva decât să risipim banii.
După cum am văzut deja, principiile morale de mai sus se completează unele pe
celelalte, de aceea, considerăm că cercetarea academică le presupune pe toate patru deopotrivă,
ele fiind niște condiții necesare pentru o bună practică academică. Trebuie precizat că lucrarea
de licență este considerată o cercetare academică și la fel și referatele sau eseurile
argumentative pe care studenții trebuie să le facă la disciplinele teoretice. De aceea, aceste
principii nu sunt valabile doar pentru cercetătorii sau profesorii din spațiul academic, ci și
pentru studenți.

Plagiatul

Ajungem astfel la problema plagiatului, care reprezintă, de fapt, o încălcare simultană a celor
patru principii. Cuvântul „plagiat“ provine din limba latină, de la verbul plagiare, care
înseamnă „a răpi“. Dacă ar fi să definim plagiatul în mod etimologic, folosindu-ne de noțiunea

45
de paternitate, discutată în „Capitolul al II-lea“ (a se vedea, supra), atunci plagiatul se referă la
răpirea copilului unui părinte, adică la furtul creației autorului. Istoria noțiunii de plagiat este
interesantă, însă nu vom intra în detalii72. Vom prelua o definiție a plagiatului dintr-o lucrare
de specialitate. Așadar, plagiatul reprezintă „[...] folosirea cuvintelor și/ sau ideilor dintr-o altă
sursă, fără să fie făcută atribuirea adecvată“ 73. După cum vom vedea, această definiție
reprezintă un nucleu care se va regăsi în toate definițiile pe care le vom da în continuare.
Trebuie spus că plagiatul este definit în legislația românească. Astfel, plagiatul este

expunerea într-o operă scrisă sau o comunicare orală, inclusiv în format electronic, a unor
texte, expresii, idei, demonstraţii, date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode ştiinţifice extrase
din opere scrise, inclusiv în format electronic, ale altor autori, fără a menţiona acest lucru şi
fără a face trimitere la sursele originale74.

Iar plagiatul este pedepsit prin răspundere civilă, contravențională sau chiar penală.
Însă, după cum observăm, această definiție nu include și posibilul plagiat comis de studenți în
propriile referate sau lucrări predate în perioada studiilor universitare. Tocmai de aceea, ne
vom referi la definiția dată plagiatului în Codul de etică universitară al Universității Naționale
de Arte, care este mai largă și mai potrivită mizelor noastre:

Constituie plagiat însușirea ideilor, metodelor, procedurilor, rezultatelor științifice, indiferent

de calea prin care acestea au fost obținute, precum și prelucrarea integrală sau parțială a unui
material realizat de un alt autor, fără a se indica sursa și prezentat drept creație personală75.

Să remarcăm faptul că ideile pot fi plagiate, chiar dacă ele nu beneficiază de drepturi de autor,
conform codului de etică al UNArte (de altfel, și conform art. 4 din Legea nr. 206/2004). Deși
este o întreagă dezbatere academică privitoare la ce înseamnă plagierea unei idei, redusă la

72
A se vedea, de pildă, Andrei Simionescu-Panait, „Dreptul de autor și acuzația de plagiat. O poveste despre
principii etice sau despre interese practice?“, în George Colang (coord.), Deontologie academică și etică aplicată,
București: Eikon, 2021, pp. 166-175.
73
Diane Pecorari, Academic Writing and Plagiarism. A Linguistic Analysis, London and New York: Continuum,
2010, p. 4. Autoarea vorbește în acel context de „plagiat textual“, care reprezintă un gen pentru speciile „plagiatul
prototipic“ (intenționat) și „compilația scrisă“ (neintenționat). Cum noi considerăm că avem de-a face cu plagiat
indiferent de intenție, ne-am permis să folosim definiția lui Pecorari pentru plagiat pur și simplu. Alte definiții ale
plagiatului pot fi găsite în Debora Weber-Wulff, False Feathers. A Perspective on Academic Plagiarism,
Dordrecht: Springer, 2014, pp. 3-6.
74
Art. 4 din Legea nr. 206/2004.
75
Art. 18 (1) din Codul de etică universitară a Universității Naționale de Arte. Codul poate fi consultat în
întregime la următoarea adresă web: https://unarte.org/wp-content/uploads/2019/11/regulamente_pdf_ro_227.pdf
(accesată ultima oară la data de 31/08/2021).

46
termeni simpli această dezbatere se rezumă prezența unei contribuții originale sau a unui efort
de prelucrare a ideii care aduce elemente de originalitate. În aceste condiții, dacă ideea este
preluată cuvânt cu cuvânt, chiar și prin traducere, fără menționarea sursei, putem vorbi despre
plagiat. Dacă ideea este însă prelucrată și filtrată prin subiectivitatea autorului, atunci se poate
considera că ea are elemente de originalitate, care o feresc de suspiciunea de plagiat.
O altă remarcă foarte importantă pe care trebuie să o facem este că problema intenției
este irelevantă în cazul plagiatului. Cu alte cuvinte, nu contează dacă plagiatul este intenționat
sau nu, el rămâne în continuare plagiat. Rațiunea din spatele acestui lucru este dată, pe de o
parte, de faptul că intenția nu poate fi niciodată stabilită cu precizie și, pe de altă parte, pentru
că se consideră că este de datoria cercetătorului să se documenteze înainte de a redacta o
lucrare, astfel încât să știe care sunt elementele de noutate ale ideii sale și care nu, iar în cazul
celor din urmă este de datoria lui să le indice paternitatea.
Este bine de precizat și faptul că, în mediul academic, procesul de depistare a plagiatului
este unul etapizat, care implică două etape. În primul rând, este vorba despre un raport de
similitudine generat de software-uri specializate, care compară un text dat cu întreaga bază de
date a textelor academice, lucrărilor de doctorat și totalitatea articolelor de pe internet.
Platforma Google Classroom (platforma instituțională de gestionare a claselor de studenți din
UNArte) are incorporat un astfel de software anti-plagiat, care va detecta orice suspiciune de
plagiat asupra materialelor încărcate pe platformă. Cea de-a doua etapă implică confruntarea
de către profesor a raportului de similitudini cu lucrarea predată, astfel încât să se poată evalua
raportul dintre eventualele fragmente plagiate și contribuția personală a studentului, în vederea
notării în consecință.
Conform regulamentului UNArte, „orice fraudare a evaluărilor finale sau de parcurs
este sancționată prin notarea mențiunii «fraudă» în catalogul de examen și prin
exmatriculare”76. În acest context, prin „fraudare a evaluărilor” se înțelege, printre altele,
„plagiat, autoplagiat, copiere de la alți studenți, comunicarea în timpul examinării în scopul
rezolvării subiectelor, deținerea de materiale (în format scris sau electronic) conținând surse de
informare privind materia de examen neautorizate de examinator” 77, precum și alte metode
nelegitime de obține o notă care să nu reflecte cunoștințele reale ale studentului.
Acest lucru nu ar trebuie însă să fie o problemă, căci prevenția plagiatului trebuie făcută
prin asumarea individuală a celor patru principii discutate mai sus, și nu prin frică față de

76
Regulamentul privind activitatea studenților, art. 37, pct. 1.
77
Ibidem, art. 37, pct. 3.

47
pedeapsă. De aceea, relevant este faptul că plagiatul reprezintă o încălcare simultană a tuturor
celor patru principii morale de care am vorbit până acum. Este o încălcare a principiului
recunoașterii meritului, căci neindicând sursa și prezentând ideea, metoda etc. drept creație
personală noi ne însușim un merit, pe care, de fapt, nu îl avem. Este o încălcare a principiului
onestității, căci a prezenta ceva drept creație proprie, fără să fie de fapt, nu este nimic altceva
decât să mințim. Este o încălcare a principiului veridicității căci prezentăm drept al nostru ceea
ce în fapt nu este, falsificând astfel adevărul. În sfârșit, este o încălcare a principiului
originalității, căci prezentăm drept original ceea ce de fapt nu este, căci a fost deja creat de
altcineva. În ultimă instanță, plagiatul este o formă de furt, mai exact, plagiatul este un furt de
proprietate intelectuală.

Tipuri de plagiat

Plagiatul este de mai multe tipuri. Vom prezenta nouă tipuri de plagiat, așa cum sunt acestea
prezentate de Debora Weber-Wulff, specialistă în problema plagiatului 78. Fiecare tip de plagiat
va fi exemplificat și se va arăta, eventual, și felul în care trebuie rezolvată problema.

1. Preluarea integrală (plagiatul tip copy-paste sau clonă). În acest caz, sunt
preluate cuvânt cu cuvânt propoziții întregi, fără să fie date ghilimele și fără să fie indicată
sursa. Exemplu:

Text original Plagiat prin preluare integrală

„Apoi, cultura artistică este construită Eu cred că cultura artistică este

în mare măsură din facultatea de a avea la construită în mare măsură din facultatea de a
îndemână o sumă de stări de spirit unitare, avea la îndemână o sumă de stări de spirit
intensive și virtuale, pe care le folosim prin unitare, intensive și virtuale, pe care le
intermediul valorilor simbolice care le folosim prin intermediul valorilor simbolice
traduc“79. care le traduc.

78
Debora Weber-Wulff, op. cit., pp. 6-14. În vederea elaborării acestei părți, am consultat și Emilia Șercan,
Deontologie academică. Ghid practic, București: Editura Universității din București, 2017, pp. 29-38, care, în
propria prezentare, se bazează pe aceeași lucrare a Deborei Weber-Wulff.
79
Tudor Vianu, Arta și frumosul. Din problemele constituției și relației lor, București: Societatea Română de
Filosofie, 1931, p. 31.

48
 Următoarea situație se consideră tot plagiat. În acest caz, este dată trimiterea, dar nu
sunt date ghilimele, ca și cum autorul parafrazează, ceea ce nu este cazul.

Text original Plagiat prin preluare integrală

„Apoi, cultura artistică este construită Eu cred că cultura artistică este

în mare măsură din facultatea de a avea la construită în mare măsură din facultatea de a
îndemână o sumă de stări de spirit unitare, avea la îndemână o sumă de stări de spirit
intensive și virtuale, pe care le folosim prin unitare, intensive și virtuale, pe care le
intermediul valorilor simbolice care le folosim prin intermediul valorilor simbolice
traduc“80. care le traduc1.

1 Tudor Vianu, Arta și frumosul. Din

problemele constituției și relației lor,
București: Societatea Română de Filosofie,
1931, p. 31.

2. Preluarea prin traducere. În acest caz, este tradus un text dintr-o limbă străină,
fără să fie date ghilimele și fără să fie indicată sursa. Exemplu:

Text original Plagiat prin traducere

„Plato did not precisely propose that Platon nu a susținut în mod exact
art was mimesis, but that mimetic art was faptul că arta este mimesis, ci că arta
pernicious, though in a way difficult to grasp mimetică este periculoasă, deși acest lucru l-
without at the same time grasping the a făcut într-o manieră greu de înțeles fără să
complex metaphysical structures that înțelegem în același timp structurile
composes the core of Platonic theory“81. metafizice complexe care compun nucleul
teoriei platoniciene.

80
Loc. cit.
81
Arthur Danto, The Transfiguration of the Commonplace. A Philosophy of Art, Cambridge, Massachusetts,
London, England: Harvard University Press, 1981, p. 11.

49
 Tot o formă de plagiat este și cea în care cităm corect o lucrare într-o limbă străină, dar,
în loc să facem propria traducere, preluăm o traducere românească fără să indicăm sursa
traducerii. În acest caz nu este respectat dreptul de autor al traducătorului și se consideră
plagiat.
3. Preluarea mascată. În acest caz, plagiatorul încearcă să mascheze plagiatul
introducând sau scoțând câte un cuvânt sau dând sinonime pentru alte cuvinte. Exemplu:

Text original Plagiat prin mascare

„Apoi, cultura artistică este construită Eu cred că cultura artistică este

în mare măsură din facultatea de a avea la constituită mai ales din puterea de a avea la
îndemână o sumă de stări de spirit unitare, îndemână mai multe stări sufletești unitare și
intensive și virtuale, pe care le folosim prin potențiale, precum și din alte lucruri, dar pe
intermediul valorilor simbolice care le care le utilizăm pe calea valorilor simbolice.
traduc“82.

Tot o formă de plagiat prin mascare se găsește și în următoarea situație. Plagiatorul a

dat trimitere, ca și cum a parafrazat textul lui Tudor Vianu. Însă a parafraza nu înseamnă a
schimba câteva cuvinte, ci presupune reformularea ideii în propriile cuvinte.

Text original Plagiat prin mascare

„Apoi, cultura artistică este construită Eu cred că cultura artistică este

în mare măsură din facultatea de a avea la constituită mai ales din puterea de a avea la
îndemână o sumă de stări de spirit unitare, îndemână mai multe stări sufletești unitare și
intensive și virtuale, pe care le folosim prin potențiale, precum și din alte lucruri, dar pe
intermediul valorilor simbolice care le care le utilizăm pe calea valorilor simbolice1.
traduc“83.

1 Tudor Vianu, Arta și frumosul. Din

82
Tudor Vianu, loc. cit.
83
Loc. cit.

50
 problemele constituției și relației lor,
București: Societatea Română de Filosofie,
1931, p. 31.

4. Preluarea amestecată (plagiatul prin confuzie sau de tip Shake & Paste
Collections). În acest caz, plagiatorul preia pasaje din diverse lucrări și le amestecă. Exemplu:

Texte originale Plagiat prin amestecare

„Apoi, cultura artistică este construită Eu cred că cultura artistică este

în mare măsură din facultatea de a avea la construită în mare măsură din facultatea de a
îndemână o sumă de stări de spirit unitare, avea la îndemână o sumă de stări de spirit
intensive și virtuale, pe care le folosim prin unitare, intensive și virtuale, pe care le
intermediul valorilor simbolice care le folosim prin intermediul valorilor simbolice
traduc“84. care le traduc, iar prin valoare simbolică
„Valoarea [...] exprimă capabilitatea înțeleg capabilitatea fiecarui om de a extrage
fiecarui om de a extrage diferite satisfacții diferite satisfacții din interacțiunea cu un
din interacțiunea cu un obiect, un eveniment, obiect, un eveniment, sau o alta persoană.
sau o alta persoană“85.

5. Preluarea prin peticire (plagiatul de tip Patchwriting sau Clause Quilts)

reprezintă o combinație între preluarea mascată și cea prin amestecare. Exemplu:

Texte originale Plagiat prin peticire

„Apoi, cultura artistică este construită Eu cred că cultura artistică este

în mare măsură din facultatea de a avea la constituită mai ales din puterea de a avea la
îndemână o sumă de stări de spirit unitare, îndemână mai multe stări sufletești unitare și
intensive și virtuale, pe care le folosim prin potențiale, precum și din alte lucruri, dar pe
intermediul valorilor simbolice care le care le utilizăm pe calea valorilor simbolice,
iar prin valoare simbolică înțeleg capacitatea

84
Loc. cit.
85
***, „Valoare (personal și cultural)“, Wikipedia.ro,
https://ro.wikipedia.org/wiki/Valoare_(personal_și_cultural) (accesată ultima oară la data de 26/07/2021).

51
 traduc“86. fiecăruia de a extrage variate satisfacții din
„Valoarea [...] exprimă capabilitatea relația pe care o are cu lucruri sau
fiecarui om de a extrage diferite satisfacții evenimente artistice.
din interacțiunea cu un obiect, un eveniment,
sau o alta persoană“87.

6. Preluarea structurală. În acest caz, plagiatorul parafrazează textul original sau

preia argumente, eventual structura din textului original, fără să dea trimitere. Prezentăm mai
jos un exemplu în care textul original este parafrazat, însă nu se dă trimitere.

Text original Plagiat structural

„Apoi, cultura artistică este construită A avea cultură artistică presupune

în mare măsură din facultatea de a avea la mai ales a deține anumite trăiri ale
îndemână o sumă de stări de spirit unitare, conștiinței, care pot fi exprimate prin valori
intensive și virtuale, pe care le folosim prin cu caracter simbolic.
intermediul valorilor simbolice care le
traduc“88.

7. Preluarea prin sacrificarea pionului (Pawn Sacrifice). În acest caz, plagiatorul

dă trimitere, însă nu este clar ce preia, de unde începe și unde se termină ideea sau textul preluat.
În exemplul de mai jos, se dă trimitere, însă nu se dau ghilimele, ca și cum ar avea loc o
parafrazare, ceea ce nu este cazul.

Text original Plagiat prin sacrificarea pionului

„Apoi, cultura artistică este construită Aș mai vrea să spun că, apoi, cultura
în mare măsură din facultatea de a avea la artistică este construită în mare măsură din
îndemână o sumă de stări de spirit unitare, facultatea de a avea la îndemână o sumă de
intensive și virtuale, pe care le folosim prin stări de spirit unitare, intensive și virtuale, pe
intermediul valorilor simbolice care le care le folosim prin intermediul valorilor

86
Tudor Vianu, loc. cit.
87
***, loc. cit.
88
Tudor Vianu, loc. cit.

52
 traduc“89. simbolice care le traduc, iar acest lucru
consider că este foarte important1.

1 Tudor Vianu, Arta și frumosul. Din

problemele constituției și relației lor,
București: Societatea Română de Filosofie,
1931, p. 31.

8. Preluarea prin tăiere și furișare (Cut & Slide). În acest caz, plagiatorul citează o
parte din text, însă cealaltă parte a textul nu este citată, cu alte cuvinte, taie textul în mai multe
fragmente, pe unele le citează, iar pe altele nu le citează, ca și cum ar aparține lui. Exemplu:

Text original Plagiat prin tăiere și furișare

„Apoi, cultura artistică este construită „Apoi, cultura artistică este construită
în mare măsură din facultatea de a avea la în mare măsură din facultatea de a avea la
îndemână o sumă de stări de spirit unitare, îndemână o sumă de stări de spirit unitare,
intensive și virtuale, pe care le folosim prin intensive și virtuale“1, iar pe acestea din
intermediul valorilor simbolice care le urmă le folosim prin intermediul valorilor
traduc“90. simbolice care le traduc.

1 Tudor Vianu, Arta și frumosul. Din

problemele constituției și relației lor,
București: Societatea Română de Filosofie,
1931, p. 31.

9. Autoplagiatul. S-ar putea spune că noțiunea de autoplagiat este absurdă, având

în vedere că autorul nu face decât să folosească propriile idei, chiar dacă ele au fost deja
exprimate în altă parte. Însă și aceasta este o formă de plagiat, căci autorul prezintă ceva vechi

89
Loc. cit.
90
Loc. cit.

53
ca fiind nou, ceea ce înseamnă că încalcă atât principiul onestității, cât și principiul
originalității. Pentru a fi evitat plagiatul, autorul trebuie să fac trimitere către propriile lucrări,
ori de câte ori este necesar.

Alte forme de malpraxis academic

Debora Weber-Wulff vorbește și despre alte cazuri de malpraxis academic 91. Este vorba de
ghostwriting, contract cheating (care este tot o formă de ghostwriting), honorary authorship
(situația în care includ printre autori un nume notoriu în domeniu, doar pentru a face mai vizibil
textul, deși respectiva persoană nu a participat cu nimic la cercetare) și falsificarea datelor.
Pentru noi, relevant este ghostwriting, care se referă la situația în care cineva scrie pentru mine
un text, iar eu mă dau drept autorul acelui text. Deși aici nu vorbim propriu-zis de plagiat, tot
de o formă de malpraxis academic este vorba, căci, după cum am văzut deja, autoratul nu este
ceva care poate fi înstrăinat, fiind protejat inclusiv prin lege, prin drepturile nepatrimoniale sau
morale. Cazuri de ghostwriting în practicile studențești sunt acelea în care un student scrie
pentru un alt student o temă, un referat etc., indiferent dacă o face sau nu contra cost.
În sfârșit, în ultima vreme a început să se vorbească inclusiv despre plagiat la nivelul
imaginilor și lucrărilor de arte vizuale 92. Deși există o amplă dezbatere privitoare la ce
constituie plagiat în acest domeniu, o parte dintre categoriile de plagiat enumerate mai sus se
aplică, de asemenea, și operelor de artă. Astfel, preluarea integrală (prezentarea unei lucrări
create de alt artist în nume propriu), autoplagiatul (prezentarea aceleiași lucrări proprii pentru
mai multe examene) și crearea unei lucrări de către o altă persoană decât cel ce-și asumă crearea
ei sunt cazuri clare de plagiat în domeniul artistic. Conform regulamentului UNArte, lucrările
considerate astfel sunt supuse acelorași sancțiuni specifice fraudării evaluării.
Pe de altă parte însă, în cazul colajului, montajului, intervențiilor personale în opere
deja existente, recontextualizării specifică artei de tip ready-made și a altor practici specifice
diverselor domenii ale artelor, se consideră că artistul își aduce propriul aport de originalitate
la lucrare, fără a intra sub categoria plagiatului. În multe cazuri însă, acest aport trebuie
întemeiat pe o poziție teoretică a artistului, care să arate diferențele dintre propria viziune
artistică și viziunea operelor de artă inițiale care au fost prelucrate.
Ca și în cazul textelor academice, și în cazul creației artistice cea mai sigură metodă de

91
Debora Weber-Wulff, op. cit., pp. 14-18.
92
A se vedea Simon, „Academic Integrity in Non-Text Based Disciplines“, în Tracey Bretag (ed.), Handbook of
Academic Integrity, Singapore: Springer, 2016, în special pp. 775-777.

54
prevenție a plagiatului este asumarea responsabilă a celor patru principii etice fundamentale pe
care se bazează activitatea de creație și cercetare academică, anume: principiul recunoașterii
meritelor, principiul onestității, principiul veridicității și principiul originalității.

55
 CAPITOLUL 5

Bune practici de redactare a textelor academice

În vederea prevenirii plagiatului, precum și a altor forme de fraudare a rezultatelor

cercetării și a evaluărilor, este nevoie de un set de „bune practici”, care se întemeiază pe cele
patru principii ale eticii academice expuse mai sus (principiul recunoașterii meritelor,
principiul onestității, principiul veridicității și principiul originalității) și care oferă transparență
în ceea ce privește sursele folosite în redactarea diverselor tipuri de texte academice, cum ar fi
referatele de semestru sau lucrările de licență și, în cazul continuării studiilor, a disertațiilor
masterale sau lucrările de doctorat.
Aceste bune practici în redactarea textelor academice includ documentarea, întocmirea
aparatului critic (sistemul de citare prin note de subsol/de final) și întocmirea bibliografiei
finale. Cu toate acestea, diversele tipuri de texte folosite în învățământul universitar necesită
diferite strategii de documentare și redactare. Tocmai de aceea, mai întâi vom prezenta
tipologia textelor academice – rezumatul, recenzia, articolul-recenzie, articolul științific,
comentariul, eseul, referatul, lucrarea de licență –, apoi vom prezenta câteva tehnici de
documentare, pentru ca în final să prezentăm felul în care trebuie redactat aparatul critic și
bibliografia finală.

A. Tipologia textelor academice

1. Rezumatul sau conspectul reprezintă o lucrare de mici dimensiuni, în care sunt
prezentate ideile principale ale unei alte lucrări (fie ea articol, carte, text de seminar etc.).
Rezumatul trebuie să redea structura lucrării și să nu conțină idei personale ale persoanei care
îl face. De aceea, rezumatul trebuie să fie cât mai obiectiv cu putință. De obicei, rezumatul nu
are un statut de sine stătător, decât poate în practicile informale de documentare personală a
cercetătorilor, respectiv în pregătirea activității de seminar a studenților. Fiind doar un
instrument de lucru, el este, din punct de vedere formal, prelucrat și încorporat în alte tipuri de
texte, precum articolul științific sau lucrarea de licență.
2. Recenzia (book-review) reprezintă o lucrare de mici dimensiuni (de obicei, 1-3
pagini, adică 3000-10000 de caractere cu tot cu spații), în care se dă seama de o lucrare deja
publicată, în general de o carte, scrisă de altcineva decât de autorul recenziei. Recenzia
reprezintă un text de întâmpinare și conține atât un rezumat al lucrării recenzate, cât și niște

56
scurte considerații personale critice pozitive sau negative cu privire la lucrarea recenzată.
Scopul unei recenzii este acela de a evalua contribuția pe care o aduce o lucrare, de obicei, de
mari dimensiuni, adică o carte. Există recenzii în domeniile științifice, în care sunt evaluate
contribuțiile științifice ale unor lucrări din varii domenii (istoria artei, studii de imagine, studii
literare, filozofie etc.) sau în cadrul literaturii, unde avem de-a face cu așa numita critică de
întâmpinare, în care criticii literari evaluează noi publicații de literatură (poezie, beletristică,
eseu etc.). Recenzia are un statut bine stabilit în tradiția occidentală, în general, orice revistă
științifică sau culturală având o secțiune special dedicată recenziilor. Această tradiție începe,
de fapt, cu Aristotel, care întocmește primele istorii ale filozofiei, de obicei, fiecare lucrare a
filozoful grec începând cu o dare de seamă a ceea ce tradiția a avut de spus pe marginea
subiectului tratat (ceea ce astăzi se numește state of the art). Însă tradiția instituționalizată a
recenziei se constituie efectiv în modernitate, odată cu revista Les journal des sçavans93. În
funcție de revista în care este publicată recenzia, autorul trebuie să aibă în vedere publicul țintă
în vederea elaborării recenziei. Astfel, într-un fel va fi scrisă o recenzie într-o revistă
specializată în studii de imagine, care este destinată specialiștilor, și altfel va fi scrisă o recenzie
a aceleiași lucruri într-o revistă culturală sau pe un blog, care sunt destinate unui public mai
larg și cultivat. Recenziile pot apărea, de asemenea, și printre lucrările cerute de către profesori
din domeniul universitar în vederea evaluării activității studenților la diverse cursuri aflate în
planul de învățământ.
3. Articolul-recenzie (review-article) reprezintă o recenzie amplă, de dimensiuni mai
mari decât o recenzie (de obicei, 5-10 pagini, adică 15000-30000 de caractere cu tot cu spații),
în care se dă seama de o lucrare deja publicată. Diferența dintre articolul-recenzie și simpla
recenzie constă în faptul că primul este dedicat aproape exclusiv specialiștilor și este o recenzie
mult mai amplă: nu doar că se face un rezumat al lucrării, ci autorul plasează lucrarea în cadrul
dezbaterilor actuale, arătând punctele tari și slabe ale ei față de starea actuală a cercetării (state
of the art). Articolele-recenzie au de obicei inclusiv un scurt rezumat (1/4 pagini) la început,
însoțit de câteva cuvinte cheie, și o bibliografie la final. Revistele de specialitate oferă
posibilitatea unor astfel de articole-recenzie, care sunt diferite atât de simplele recenzii, cât și
de articolele științifice.
4. Articolul științific reprezintă o lucrare de dimensiuni medii (de obicei, între 15 și 40
de pagini în domeniul umanioarelor, adică între 45000 și 120000 de caractere cu tot cu spații,

93
Pentru mai multe detalii referitoare la istoria recenziei, a se vedea Evelina Orteza y Miranda, „On Book
Reviewing“, The Journal of Educational Thought/ Revue de la Pensée Éducative, 30 (2), 1996, pp. 192-194.

57
însă dimensiunile pot depinde de politica editorială a revistelor în care este publicată). De
obicei articolele prezintă contribuții originale ale autorului, bazate pe cercetarea personală și
pe înglobarea unei bibliografii relevante pentru domeniul în cauză. În ultima vreme, articolul
s-a impus ca „atomul“ cercetării științifice, fiind modul principal prin care cercetarea avansează
în lume. Un articol științific este focalizat pe o problemă specifică, foarte atent circumscrisă, și
conține o dare de seamă a stadiului actual al cercetării, față de care autorul prezintă propria
contribuție. La început are un rezumat (1/4 pagini) și câteva cuvinte cheie, iar la final
bibliografia. Publicarea articolelor științifice se face printr-o procedură specială, numită blind
peer-review, care asigură obiectivitatea evaluării originalității contribuției și presupune
următoarele lucruri: articolul este anonimizat, adică este eliminată orice informație din care se
poate infera identitatea autorului, iar apoi este evaluat de mai mulți specialiști (peers) în
domeniul respectiv, care nu trebuie să cunoască identitatea autorului, astfel încât să nu apară
niciun fel de conflicte de interese. Autorul, la rândul său, nu cunoaște identitatea evaluatorilor.
În urma evaluării, articolul primește una dintre următoarele decizii: poate fi publicat așa cum
este (ceea nu se întâmplă aproape niciodată), poate fi publicat în măsura în care autorul face
unele modificări (mai mari sau mai mici, în funcție de calitatea articolului) sau articolul este
respins. Un astfel de proces poate dura de la câteva săptămâni până la câteva luni. Prin procesul
de blind peer-review se încearcă astfel garantarea calității cercetării.
5. Comentariul este un text care, de obicei, însoțește un alt text, o imagine sau mai
multe imagini, care prezintă dificultăți considerabile de interpretare. Dimensiunea unui
comentariu diferă de la caz la caz. Există comentarii care sunt de câteva ori mai lungi decât
înseși textele comentate) și se caracterizează prin faptul că oferă o dare de seamă a contextului
istoric în care a fost scris acel text – de obicei, textele vechi, cum sunt cele antice sau medievale,
sunt însoțite de comentarii – și discută anumite detalii, precum anumiți termeni dificili, opțiuni
de traducere, dacă este vorba de comentariul unui text tradus etc.
6. Eseul este un text de dimensiuni mici spre medii (aproximativ 5-20 pagini), care se
caracterizează printr-o prezentare elegantă și rafinată a unor idei, care merg de la ce chestiuni
precum ce înseamnă curajul până la care este sensul vieții, și care este destinat unui public larg
și cultivat. Cel care este responsabil pentru acest tip de text este Michel de Montaigne, care a
publicat lucrarea Essais (Eseuri), fiecare capitol fiind de fapt o „încercare“ (essai, în limba
franceză) personală de problematizare a unor chestiuni relevante vieții umane. Începând cu
Montaigne, tradiția eseului a prins rădăcini în cultura occidentală, existând eseiști celebri,
precum Baltasar Gracian, Thomas de Quincey sau Emil Cioran.
7. Referatul sau eseul argumentativ este o lucrare de mici dimensiuni (2-5 pagini),

58
care reprezintă o temă frecventă pe care studenții o primesc în perioada studiilor universitare.
Scopul referatului este de a familiariza studenții cu meșteșugul scriiturii precise și argumentate,
cu tehnici de documentare și redactare a textelor etc. Referatul presupune o structură clară: (i)
o introducere a problemei, (ii) anunțarea tezei pe care autorul o susține, (iii) prezentarea celui
mai puternic argument în favoarea tezei, (iv) prezentarea celui mai puternic contraargument,
(v) respingerea contraargumentului și (vi) concluziile. Referatul este însoțit de o bibliografie și
trebuie să aibă o teză îngustă, care poate fi tratată în spațiul mic pe care-l presupune.
8. Studiul este o lucrare cu dimensiuni variabile de la 15 până la câteva zeci de pagini,
rezervat celui care posedă competențe acreditate academic și profesionalizat într-un anumit
domeniu particular. El este o luare de poziție argumentată față de o temă și înglobează toată
bibliografia relevantă acelei teme. De multe ori, diferența dintre studiu și articol științific nu
poate fi delimitată cu claritate, în general considerându-se că el este o formă de comunicare a
cercetării mai extinsă decât articolul și cu o bibliografie mai vastă. Studiul este realizat după
standardele științifice unanim recunoscute de comunitatea profesioniștilor din care autorul face
parte.
9. Monografia este o prezentare exhaustivă și pe cât posibil obiectivă a unei teme de
reflecție sau a operelor unui autor. Există monografii ale marilor idei ale omenirii care sunt
prezente, în chipuri diferite, în orice epocă istorică, după cum există monografii totale sau
parțiale ale unor gânditori de primă importanță în domeniul lor.
10. Tratatul este o lucrare de mari dimensiuni (peste 200 de pagini), care încununează
eforturile personale mobilizate în lămurirea unor probleme considerate a fi, prin tradiție,
fundamentale pentru un domeniu de cercetare teoretică. El implică prezentarea unei concepții
personale, prezentată în formă sistematică, ce formulează pretenția de a rezolva probleme încă
supuse dezbaterii într-un anumit domeniu. Scopul pe care îl vizează un tratat este o propunere
de soluție sistematică și pe cât posibil definitivă.

B. Tehnici de documentare
Fiecare lucrare din cele prezentate mai sus reprezintă un produs al unei munci de
cercetare și documentare. În continuare, prezentăm câteva tehnici de documentare.
Pesemne că, astăzi, instinctul primar atunci când vine vorba de a întreprinde o cercetare
este acela de a da o căutare pe internet. De obicei, primul rezultat este o pagină de Wikipedia.
Un astfel de demers nu este problematic, atâta vreme cât Wikipedia rămâne doar o sursă de la
care plecăm, fără să rămânem la ea. Căci Wikipedia nu reprezintă o sursă citabilă, iar rațiunea
pentru care nu este așa ceva este simplă: Wikipedia este un proiect comun, în continuă

59
modificare, la care poate participa absolut oricine. Problema este deci dată de faptul că autorul
unei pagini de Wikipedia nu este neapărat un specialist în domeniu și, oricum, vorbim de o
pluralitate de autori, care, de obicei, se ascund în spatele unor pseudonime. Modificările pe
care le aduc diverși utilizatori unei pagini de Wikipedia pot fi văzute în istoricul paginii
respective. Însă acest lucru nu înseamnă că Wikipedia nu poate reprezenta uneori un bun punct
de pornire. Căci, de multe ori, paginile au la final o bibliografie, or, tocmai acea bibliografie
este relevantă documentării. Cu alte cuvinte, Wikipedia poate fi folosită doar cu scopul de a
obține literatură relevantă pentru domeniul de care suntem interesați.
O tehnică mult mai sigură este să căutăm lucrări cu caracter introductiv în tema care ne
interesează. Aceste lucrări sunt mult mai sigure pentru documentarea noastră, căci ele, de
obicei, au trecut printr-un proces de evaluare și sunt scrise de specialiști în domeniu. În astfel
de introduceri, găsim cele mai relevante informații cu privire la tema noastră de interes, precum
și bibliografii utile pentru a continua cercetarea. Iată câteva exemple de colecții celebre ale
unor edituri prestigioase în care se publică astfel de introduceri: „Very Short Introductions“,
de la Oxford University Press; „Cambridge Companions“, de la Cambridge University Press;
„Routledge Companions“, de la Routledge University Press; „Wiley-Blackwell Companions“,
de la Wiley Blackwell Publishers; „Que sais-je ?“, de la Presses Universitaires de France etc.
De asemenea, alte surse sigure sunt dicționarele specializate în domeniul respectiv, care ne pot
ajuta atât cu definirea terminologiei, cât și cu bibliografii. Desigur, profesorul coordonator este
cea mai bună „sursă“ pentru studentul care își dorește să primească informații bibliografice
relevante, însă este important ca studenții să capete această aptitudine de a putea să se
documenteze singuri cu privire la o anumită temă de interes academic.
Atunci când suntem cât de cât familiari cu tema noastră, putem să trecem la o tehnică
mai avansată de documentare, și anume să căutăm articole științifice care sunt focalizate pe
tema noastră. Acestea pot fi căutate pe diverse motoare de căutare academice digitale. Câteva
exemple: Google Academic (https://scholar.google.ro), Jstor (https://www.jstor.org), Project
Muse (https://muse.jhu.edu), De Gruyter (https://www.degruyter.com), Cairn
(https://www.cairn.info), Persée (https://www.persee.fr) etc. De asemenea, resurse electronice
utile și gratuite ne sunt puse de dispoziție de diverse situri, precum Biblioteca Digitală
Națională (http://digitool.bibnat.ro/R?RN=861292324), Biblioteca Digitală a Bucureștilor
(http://digibuc.ro), Internet Archive (https://archive.org) sau B.N.F. Gallica
(https://gallica.bnf.fr/accueil/en/content/accueil-en?mode=desktop).
Însă dincolo de a găsi lucrările relevante cercetării, importantă este și tehnica de
extragere și organizare a informației găsite în aceste lucrări. Nu întâmplător se vorbește despre

60
„a citi o carte cu creionul în mână“. Acest lucru presupune mai mult decât simpla lecturare a
cărții, și anume sublinierea sau efectuarea unor mici notițe în marginea textului. Aceste
sublinieri și notițele din marginea textului pot fi complicate, prin folosirea mai multor culori
sau a unui sistem codificat, care să ofere niște scurtături pentru momentele în care revenim la
textul studiat. A-ți lua notițe în timpul unei lecturi sau a unei prelegeri ținute de altcineva nu
doar că îți oferă o bază mai bună pentru a reveni la informația respectivă, dar și dezvoltă
abilitatea de a memora acele informații, mai ales dacă notițele trec prin filtrul gândirii persoanei
care-și notează, adică dacă nu copiază pur și simplu informații, ci exprimă acele informații în
propriile cuvinte (ceea ce se cheamă parafrază). Cea mai simplă tehnică este aceea de a face
rezumate sau conspecte cărților sau articolelor citite. Însă o tehnică pesemne mai potrivită este
rezumarea nonlineară a informației respective, adică crearea unei hărți conceptuale, care are
avantajul unei structuri vizuale. Dăm mai jos un astfel de exemplu de hartă conceptuală, care
reflectă structura acestui capitol.

Fig. 3: Exemplu de hartă conceptuală – structura „Capitolului 5“

61
 O altă metodă de organizare a informațiilor este prin fișe de tip Zettelkasten
(literalmente, „cutie de fișe“), care are avantajul organizării modulare 94. Prezentăm în
continuare cea mai simplă fișă de tip Zettelkasten. O astfel de fișă are o dimensiune fizică
redusă (de obicei, A6) și conține o idee principală, câteva concepte-cheie și datele cărții.
Avantajul lor constă în faptul că pot fi organizate în diverse moduri (după concepte, după autor
etc.) și sunt ușor de mânuit. Ele sunt utile atât pentru recapitularea unor informații, cât și pentru
activități de cercetare de tip creativ. De pildă, ele pot fi răsfirate pe masă, agățate de perete
ș.a.m.d. sau, în măsura în care avem multe astfel de fișe, să se creeze legături – pe baza
concepte-cheie – la care nici măcar nu ne-am fi gândit. Desigur, astăzi, aceste fișe pot fi create
și organizate și în mod digital, existând diverse programe care să ne permită aceste lucruri într-
un mod automatizat. Dăm mai jos un model de astfel de fișă:

Fig. 4: Șablon de fișă de tip Zettelkasten

C. Aparatul critic

Aparatul critic trebuie întocmit având în vedere niște sisteme de citare. Sistemul de
citare folosit de obicei în mediile academice românești este stabilit de Academia Română și

94
Pentru mai multe detalii, a se vedea felul în care sociologul Niklas Luhmann își prezintă propriul mod de lucru:
Niklas Luhmann, „Kommunikation mit Zettelkästen. Ein Erfahrungsbericht“, în idem, Universität als Milieu,
hrsg. André Kieserling, Haus: Bielefeld, 1992, în special pp. 55-58.

62
este bazat pe note de subsol. De altfel, acest curs a fost scris folosind acest sistem de citare.
Deși este mai greoi decât alte sisteme de citare, recomandăm studenților utilizarea acestui
sistem.

Sistemul de citare al Academiei Române

De fiecare dată când cităm cuvânt cu cuvânt sau parafrazăm ceva dintr-o altă lucrare,
vom da o notă de subsol. Prima notă de subsol va conține toate datele cărții sau articolului.
Prezentăm în continuare felul în care trebuie să arate o astfel de notă în funcție de ceea ce este
citat.
Atunci când facem trimitere la o carte, va trebui să precizăm următoarele: Prenume
autor, nume autor, Titlu carte [scris cu italice], alte date ale cărți dacă este cazul [precum
traducere de..., ediție de... ș.a.m.d.], orașul în care a apărut: editura la care a apărut, anul în care
a apărut, pagina sau paginile în care se găsește ideea respectivă.

Exemple:

1. [în nota de subsol:]

Tudor Vianu, Arta și frumosul. Din problemele constituției și relației lor, București:
Societatea Română de Filosofie, 1931, p. 31.

[în bibliografie:]
VIANU, Tudor, Arta și frumosul. Din problemele constituției și relației lor,
București: Societatea Română de Filosofie, 1931.

2. [în nota de subsol:]

John Stuart Mill, Despre libertate, traducere și prefață de Adrian-Paul Iliescu, ediția
a III-a, București: Humanitas, 2014, p. 57.

[în bibliografie:]
MILL, John Stuart, Despre libertate, traducere și prefață de Adrian-Paul Iliescu,
ediția a III-a, București: Humanitas, 2014.

63
 Atunci când facem trimitere la un articol dintr-o revistă, va trebui să precizăm
următoarele: Prenume autor, nume autor, „Titlu articol“ [scris între ghilimele], alte date ale
articolului dacă este cazul [precum traducere de..., ediție de... ș.a.m.d.], revista în care a apărut
[scrisă cu italice], numărul volumului revistei (numărul revistei din cadrul volumului), anul în
care a apărut, pagina sau paginile în care se găsește ideea respectivă.

Exemple:

1. [în nota de subsol:]

Charles Peirce, „Prolegomena to an Apology for Pragmaticism“, The Monist, 16
(4), 1906, pp. 505 f.

[în bibliografie]
PEIRCE, Charles, „Prolegomena to an Apology for Pragmaticism“, The Monist, 16
(4), 1906: 492-546.

2. [în nota de subsol:]

William John Thomas Mitchell, „What Is an Image?“, New Literary History, 15 (3),
1984, p. 505.

[în bibliografie:]
MITCHELL, William John Thomas, „What Is an Image?“, New Literary History, 15
(3), 1984: 503-537.

Atunci când facem trimitere la un articol sau capitol dintr-un volum colectiv, va trebui
să precizăm următoarele: Prenume autor nume autor, „Titlu capitol“, alte date ale articolului
dacă este cazul [precum traducere de... ș.a.m.d.], orașul în care a apărut: editura la care a apărut,
anul în care a apărut, pagina sau paginile în care se găsește ideea respectivă.

Exemple:

1. [în nota de subsol:]

64
 Roland Barthes, „La mort de l’auteur“, în idem, Œuvres complétes. Tome III: 1968-
1971, nouvelle édition revue, corrigée et présentée par Éric Marty, Paris: Seuil, 2002, pp. 40-
45.

[în bibliografie:]
BARTHES, Roland, „La mort de l’auteur“, în BARTHES, Roland, Œuvres complétes.
Tome III: 1968-1971, nouvelle édition revue, corrigée et présentée par Éric
Marty, Paris: Seuil, 2002.

2. [în nota de subsol:]

Simon, „Academic Integrity in Non-Text Based Disciplines“, în Tracey Bretag
(ed.), Handbook of Academic Integrity, Singapore: Springer, 2016, pp. 775-777.

[în bibliografie:]
SIMON, „Academic Integrity in Non-Text Based Disciplines“, în BRETAG, Tracey
(ed.), Handbook of Academic Integrity, Singapore: Springer, 2016, pp. 763-
781.

Felul în care fiecare astfel de intrare din notele de subsol se va regăsi în bibliografie
este diferit și recomandăm studenților să consulte bibliografia acestui curs pentru a vedea exact
cum se procedează.

Normele de citare ale Academiei Române includ folosirea unor expresii latinești, care
apar prescurtat. Oferim în continuare semnificația acestor termeni:

cf. = confer (compară cu) multă lume crede în mod eronat că această prescurtare
se referă la „conform“. De fapt, înseamnă „compară
cu“.
f. = folio (pe pagina se folosește atunci când vrem să indicăm două pagini
[următoare]) consecutive. De pildă, „pp. 34 f.“ se citește astfel:
pagina 34 și următoarea. Un sinonim pentru f. este sq.
(et sequente).

65
 ff. = folia (pe pagini[le se folosește atunci când vrem să indicăm mai multe
următoare]) pagini consecutive, însă lăsăm nedeterminate câte. De
pildă „pp. 34 ff.“ se citește astfel: pagina 34 și
următoarele. Un sinonim pentru ff. este sqq.
(sequentia).
ibid. = ibidem (în același loc) se folosește atunci când în nota imediat anterioară a fost
citat același autor cu aceeași lucrare.
idem (același) se folosește atunci când numele autorul a apărut
imediat înainte.
infra (dedesubt) se folosește atunci când se face referire la ceva ce a fost
scris mai jos față de locul în care apare expresia (nu
neapărat imediat dedesubt).
loc. cit. = loco citato (în locul se folosește atunci când se face trimitere la aceeași
citat) pagină din aceeași lucrare citată anterior.
op. cit. = opus citatum (opera se folosește atunci când într-o notă anterioară a fost
citată) citat același autor cu aceeași lucrare, însă într-o notă
intermediară a fost citat un alt autor.
supra (deasupra) se folosește atunci când se face referire la ceva care a
fost scris deasupra locului în care apare expresia (nu
neapărat imediat deasupra).

Sistemul Chicago

Prezentăm în continuare un alt sistem de citare, și anume sistemul Chicago95. Acest

sistem nu folosește note de subsol pentru trimiterile către surse. Trimiterile se dau direct în
text, între paranteze rotunde, dându-se numele autorului, anul în care a apărut cartea, articolul
sau capitolul și, dacă e cazul, pagina. În cazul în care autorul are mai multe cărți/articole
publicate în același an, iar noi le cităm pe toate acestea, trecem la finalul anului primei cărți
litera „a“, la finalul celei de-a doua, litera „b“ ș.a.m.d. Intrarea detaliată se va găsi doar în
bibliografie, unde, pentru (i) cărți, vom preciza numele și prenumele autorului. Anul în care a

95
Pentru o prezentare succintă a acestui sistem de citare, a se vedea
https://www.chicagomanualofstyle.org/tools_citationguide/citation-guide-2.html (accesată ultima oară la data de
31/08/2021). Pentru o prezentare exhaustivă, a se vedea University of Chicago Press Staff, The Chicago Manual
of Style, Seventeenth Edition, Chicago, London: The University of Chicago Press, 2017.

66
apărut cartea. titlul cărții [cu italice]. Alte date ale cărții dacă e cazul. Orașul în care a apărut:
Editura la care a apărut. Pentru (ii) articole în reviste științifice, vom preciza numele, prenumele
autorului. Anul în care a apărut articolul. „Titlul articolului“ [între ghilimele]. Titlul revistei
[cu italice], volumul: numărul: paginile. Pentru (iii) articole sau capitole în cărți, eventul în
volume colective, vom preciza numele, prenumele autorului. Anul apariției. „Titlu
articol/capitol“ [între ghilimele]. În titlu carte [cu italice], editată de nume, prenume editor.
Oraș: Editură, pagini. Dăm un exemplu, folosindu-ne de un text din acest curs.

Exemplu:

Istoricul de artă W. J. T. Mitchell (1984, 505), folosindu-se de ceea ce Wittgenstein

numește „jocuri de limbaj“1, obține cinci „familii“ principale în care imaginile se pot grupa: (i)
grafice (picturi, statui, design), (ii) optice (oglinzi, proiecții), (iii) perceptuale (date senzoriale,
apariții), (iv) mentale (vise, memorii, idei, fantasme), (v) verbale (metafore, descrieri, scrieri).

1 Pentru mai multe detalii referitoare la jocurile de limbaj, a se vedea Aslam & Moraru
(2017, 11).

Bibliografie
MITCHELL, William John Thomas. 1984. „What Is an Image?“. New Literary History,
15 (3): 503-537.
ASLAM, Constantin & MORARU, Cornel. 2017. Curs de estetică – Mari orientări
tradiționale și programe contemporane de analiză. Vol I: Experiență și trăire
estetică în premodernitate. București: Editura UNArte.

Alte practici relevante în redactarea unui text academic

Nu subliniem niciodată astfel (cu underline) sau astfel (cu bold). Dacă vrem să subliniem o
idee, folosim italice. Italicele se mai folosesc atunci când utilizăm un termen, o propoziție, o
frază etc. într-o limbă străină față de limba în care scriem textul.

67
 Un citat mai lung de trei rânduri îl vom separa de restul textului prin spații, îl vom
distanța față de margini, în general, cu 0,8 cm, însă depinde de la caz la caz, și îl vom scrie cu
un o dimensiune a fontului cu o unitate mai mică decât restul textului.
În ultimul rând, dacă folosim imagini într-un text, acestea trebuie numerotate, iar la
finalul textului trebuie să includem un index de imagini. Dacă imaginile sunt protejate prin
drepturi de autor, atunci trebuie să precizăm autorul sau autorii, iar dacă este vorba de imagini
având un suport material (picturi, sculpturi etc.), trebuie să precizăm și locul în care se află
lucrarea (colecție privată, muzeu etc.).

68
 Resurse utile pentru studenți

• Codul de etică universitară al Universității Naționale de Arte din București:

https://unarte.org/wp-content/uploads/2019/11/regulamente_pdf_ro_227.pdf

• Legea românească privind dreptul de autor și drepturile conexe:

http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/7816

• Adresa electronică Creative Commons:

https://creativecommons.org

• Adresa electronică OSIM (Oficiul de stat pentru Invenții și mărci):

https://osim.ro

69
Index de figuri

Fig. 1: Drepturile morale și transmisibilitatea lor după moartea autorului .............................. 26

Fig. 2: Privire de ansamblu asupra dreptului de autor ............................................................. 29

Fig. 3: Exemplu de hartă conceptuală – structura „Capitolului 5“ .......................................... 61

Fig. 4: Șablon de fișă de tip Zettelkasten ................................................................................. 62

70
 BIBLIOGRAFIE

ARISTOTEL, Etica nicomahică, introducere, traducere, comentarii și index de Stella Petecel,

ediția a II-a, București: Iri, 1998.
ARISTOTEL, Metafizica, traducere, comentariu și note de Andrei Cornea, ediția a II-a, revăzută
și adăugită, București: Humanitas, 2007.
ARISTOTEL, Politica, traducere, comentarii, note și index de Alexander Baumgarten, ediția a
III-a, revăzută, București: Univers Enciclopedic Gold, 2015.
ASLAM, Constantin, MORARU, Cornel-Florin, Curs de filosofia artei – Mari orientări
tradiționale și programe contemporane de analiză. Volumul I: Filosofia artei în
premodernitate, București: Editura UNArte, 2017.
ASLAM, Constantin, MORARU, Cornel-Florin, Curs de filosofia artei – Mari orientări
tradiționale și programe contemporane de analiză, Volumul II: Modernitatea și
Postmodernitatea, București: Editura UNArte, 2017
ASLAM, Constantin, MORARU, Cornel-Florin, Curs de estetică – Mari orientări tradiționale și
programe contemporane de analiză. Volumul I: Experiență și trăire estetică în
premodernitate, București: Editura UNArte, 2020.
BARTHES, Roland, „La mort de l’auteur“, în BARTHES, Roland, Œuvres complétes. Tome III:
1968-1971, nouvelle édition revue, corrigée et présentée par Éric Marty, Paris: Seuil,
2002.
BENJAMIN, Walter, Opera de artă în epoca reproductibilității sale tehnice, traducere de
Christian Ferencz-Flatz, București: Tact, 2015.
BÎRSAN, Corneliu, Drept civil. Drepturile reale principale, ediția a 2-a, revizuită și actualizată,
București: Editura Hamangiu, 2015.
COOK, Robert Manuel, „«Epoiesen» on Greek Vases“, The Journal of Hellenic Studies, 91, pp.
137-138.
CREANGĂ, Ion, Amintiri din copilărie, în CREANGĂ, Ion, Amintiri din copilărie. Povești.
Povestiri, București: Humanitas, 2013.
DANCY, Jonathan, SOSA, Ernest (ed.), Dicționar de filosofia cunoașterii, vol. II, traducere de
Gheorghe Ștefanov, Cornina Matei, Anabela Zagura, și Dan Bărbulescu, București:
Editura Trei, 1993.

71
DANTO, Arthur, The Transfiguration of the Commonplace. A Philosophy of Art, Cambridge,
Massachusetts, London, England: Harvard University Press, 1981.
DESCARTES, Réne, Discurs despre metoda de a ne conduce bine rațiunea și a căuta adevărul
în științe, traducere de Daniela Rovența-Frumușani și Alexandru Boboc, note,
comentarii, bibliografie de Alexandru Boboc, București: Editura Academiei Române,
1990.
DE WALL, Frans, Bonobo și ateul. În căutarea umanismului printre primate, traducere de Ioana

Miruna Voiculescu, București: Editura Humanitas, 2017.

ECO, Umberto, Cum se face o teză de licență. Disciplinele umaniste, traducere de George
Popescu, București: Polirom, 2006.
FLAUBERT, Gustave, Bouvard și Pécuchet. Dicționar de idei primite de-a gata, traducere, note
de istorie literară, notă bio-bibliografică de Irina Mavrodin, București: Allfa, 1997.
FLORIAN, Mircea, Recesivitatea ca structură a lumii, Vol. I, ediție îngrijită, studiu introductiv
și note de Nicolae Gogoneață și Ioan C. Ivanciu, București: Editura Eminescu, 1983.
KANT, Immanuel, Antropologia în sens pragmatic, traducere, studiu introductiv, note, indice
de concepte, bibliografie de Rodica Croitoru, Oradea: Editura Antaios, 2001.
KANT, Immanuel, Întemeierea metafizicii moravurilor, traducere de Valentin Mureșan [și
Filotheia Bogoiu, Miki Ota, Radu Gabriel Pârvu, sub coordonarea lui Valentin
Mureșan, revizuită de Ilie Pârvu, Emilian Mihailov și Valentin Mureșan, ediția a doua;
n.n], București: All, 2014.
HAWTHORNE, Luke, „Moral ripes: when people eat copyright works“, Lexicology, 2019
(accesat la https://www.lexology.com/library/detail.aspx?g=dc9bb86c-13a1-4d72-
b704-6c9133ec756e, ultima oară la data de 31/08/2021).
HOMER, Iliada, traducere, bibliografie și indici de Dan Slușanschi, București: Humanitas,
2012.
LUHMANN, Niklas, „Kommunikation mit Zettelkästen. Ein Erfahrungsbericht“, în LUHMANN,
Niklas, Universität als Milieu, hrsg. André Kieserling, Haus: Bielefeld, 1992, pp. 53-
68.
MACOVEI, Ioan, Tratat de drept al proprietății intelectuale, București: C.H. Beck, 2010.
MILL, John Stuart, Despre libertate, traducere și prefață de Adrian-Paul Iliescu, ediția a III-a,
București: Humanitas, 2014.
MIROIU, Mihaela (coord.), CUTAȘ, Daniela, BULAI, Ana, ANDREESCU, Liviu, ION, Daniela,
Etica în universități. Cum este și cum ar trebui să fie: Cercetare și Cod, proiect realizat
în parteneriat instituțional: Facultatea de Științe Politice, Școala Națională de Studii

72
 Politice și Administrative, Fundația Konrad Adenauer și Ministerul Educației și
Cercetării, 2005.
MITCHELL, William John Thomas, „What Is an Image?“, New Literary History, 15 (3), 1984,
pp. 503-537.
MUREȘAN, Valentin, Managementul eticii în organizații, București: Editura Universității din
București, 2009.
ORGANIZAȚIA MONDIALĂ A PROPRIETĂȚII INTELECTUALE, Introducere în proprietatea
intelectuală, traducere de Rodica Pârvu, Laura Oprea, Magda Dinescu, revizuire
traducere Mihai Mănăstireanu, București: Editura Rosseti, 2001.
PATTERSON, Richard, Image and Reality in Plato’s Metaphysics, Indianapolis: Hackett, 1985.
PECORARI, Diane, Academic Writing and Plagiarism. A Linguistic Analysis, London and New
York: Continuum, 2010.
PEIRCE, Charles, „Prolegomena to an Apology for Pragmaticism“, The Monist, 16 (4), 1906:
492-546.
POPA, Nicolae, Teoria generală a dreptului, ediția a III-a, București: Editura C.H. Beck, 2008.
ROSE, Mark, Authors and Owners. The Invention of Copyright, Cambridge, Massachusetts,
London, England: Harvard University Press, 1994.
ROȘ, Viorel, ROMIȚAN, Ciprian Raul (ed.), Proprietatea intelectuală. Legislație, jurisprudență
și repere bibliografice, București: Universul Juridic, 2020.
SIMIONESCU-PANAIT, Andrei, „Dreptul de autor și acuzația de plagiat. O poveste despre
principii etice sau despre interese practice?“, în COLANG, George (coord.), Deontologie
academică și etică aplicată, București: Eikon, 2021, pp. 166-175.
SIMON, „Academic Integrity in Non-Text Based Disciplines“, în BRETAG, Tracey (ed.),
Handbook of Academic Integrity, Singapore: Springer, 2016, pp. 763-781.
SOCACIU, Emanuel, „Fundamente ale eticii academice“, PAPADIMA, Liviu (ed.), Deontologie
academică, București: Editura Universității din București, 2017, pp. 10-11.
ȘERCAN, Emilia, Deontologie academică. Ghid practic, București: Editura Universității din
București, 2017.
VIANU, Tudor, Arta și frumosul. Din problemele constituției și relației lor, București:
Societatea Română de Filosofie, 1931.
UNIVERSITATEA NAȚIONALĂ DE ARTE DIN BUCUREȘTI, Codul de etică universitară a
Universității Naționale de Arte, 2019 (disponibil la adresa https://unarte.org/wp-
content/uploads/2019/11/regulamente_pdf_ro_227.pdf, accesată ultima oară la data de
31/08/2021).

73
UNIVERSITY OF CHICAGO PRESS STAFF, The Chicago Manual of Style, Seventeenth Edition,
Chicago, London: The University of Chicago Press, 2017.
VON WRIGHT, Georg Henrich, Normă și acțiune (Studiu logic), traducere, postfață și note de
Drăgan Stoianovici și Sorin Vieru, București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1982.
WACKS, Raymond, Philosophy of Law. A Very Short Introduction, Oxford: Oxford University
Press, 2014.
WEBER-WULFF, Debora, False Feathers. A Perspective on Academic Plagiarism, Dordrecht:
Springer, 2014.
Y MIRANDA, Evelina Orteza, „On Book Reviewing“, The Journal of Educational Thought/
Revue de la Pensée Éducative, 30 (2), 1996, pp. 191-202.
***, „Berne Convention for the Protection of Literary and Artistic Works“, în RICKETSON,
Sam, GINSBURG, Jane, International Copyright and Neighbouring Rights. The Berne
Convention and Beyond, second edition, Oxford: Oxford University Press, 2006; în
World Intellectual Property Organisation: https://wipolex.wipo.int/en/text/283698
(accesată ultima oară la data de 31/08/2021).

74