Atom

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Un atom este cea mai mică unitate constitutivă a materiei comune care are proprietățile unui element chimic.[1]
Orice solid, lichid, gaz și plasmă este compus din atomi neutri sau ionizați. Atomii sunt foarte mici; dimensiuni Atom
tipice sunt în jur de 100 pm (a zecea miliardime dintr-un metru).[2] Atomii nu au limite bine definite și există
diferite moduri de a defini dimensiunea, care dau fiecare valori diferite, dar apropiate ca valoare.

Conform ipotezei De Broglie, atomii sunt suficient de mici încât încercarea de a le prezice comportamentul
folosind fizica clasică — de exemplu, ca și cum ar fi niște bile de biliard — dă predicții vizibil incorecte din
cauza efectelor cuantice. Prin dezvoltarea fizicii, modelele atomice au încorporat principii cuantice pentru a
explica și prezice mai bine acest comportament.

Fiecare atom este format dintr-un nucleu și din unul sau mai mulți electroni legați de nucleu. Nucleul este format
din unul sau mai mulți protoni și, de obicei, dintr-un număr similar de neutroni. Protonii și neutronii se numesc
nucleoni. Peste 99,94% din masa unui atom este concentrată în nucleu. Protonii au sarcină electrică pozitivă,
electronii au sarcină electrică negativă, iar neutronii nu au sarcină electrică. Dacă numărul de protoni este egal cu
cel de electroni, atunci atomul este neutru din punct de vedere electric. Dacă un atom are mai mulți sau mai Ilustrație a atomului de heliu, reprezentând
puțini electroni decât protoni, atunci acesta are o sarcină totală negativă, respectiv pozitivă, și se numește ion. nucleul atomic (roz) și distribuția norului
electronic (negru). Nucleul (dreapta-sus) de
Electronii unui atom sunt atrași de protonii din nucleul atomic de această forță electromagnetică. Protonii și heliu-4 prezintă în realitate simetrie sferică și
se aseamănă cu norul electronic, dar aceasta
neutronii din nucleu sunt atrași unul de celălalt printr-o altă forță, forța nucleară, care de obicei este mai puternică nu se întâmplă și pentru nuclee mai
decât forța electromagnetică de respingere ce acționează între protonii încărcați pozitiv. În anumite circumstanțe, complicate. Bara neagră reprezintă un
forța electromagnetică de respingere poate deveni mai puternică decât forța nucleară, și nucleonii pot fi astfel angstrom (10-10 m sau 100 pm).
scoși din nucleu, lăsând în urmă un element diferit: dezintegrarea nucleară rezultă în transmutație nucleară. Clasificare
Cea mai mică diviziune recunoscută a unui
Numărul de protoni din nucleu definește elementul chimic căruia îi aparține atomul: de exemplu, toți atomii de element chimic
cupru conțin 29 de protoni. Numărul de neutroni definește izotopul elementului.[3] Numărul de electroni Proprietăți
influențează proprietățile magnetice ale unui atom. Atomii se pot atașa de unul sau mai mulți alți atomi prin Masa de la 1.67 × 10−27 la
legături chimice pentru a forma compuși chimici, cum ar fi moleculele. Capacitatea atomilor de a se asocia și 4.52 × 10−25 kg
disocia este responsabilă pentru cele mai multe dintre modificările fizice observate în natură, și este subiectul Sarcina zero (neutru) sau diferită de
disciplinei chimie. electrică zero pentru ioni
Diametru de la 62 pm (He) la 520 pm
(Cs)
Componente Electroni și un nucleu compact
Cuprins format din protoni și neutroni

Istoria teoriei atomice

Atomii în filosofie
Primele teorii bazate pe dovezi
Mișcarea browniană
Descoperirea electronului
Descoperirea nucleului
Descoperirea izotopilor
Modelul Bohr
Legăturile chimice explicate
Evoluțiile ulterioare în fizica cuantică
Descoperirea neutronului
Fisiune, fizica energiilor înalte și materia condensată
Particulele subatomice
Nucleul
Norul de electroni
Proprietăți
Proprietăți nucleare
Masa
Forma și mărimea
Dezintegrare radioactivă
Momentul magnetic
Nivelul de energie
Valența și comportamentul legăturilor
Stări de agregare
Identificarea
Originea și starea actuală
Formarea
Pământul
Forme rare și teoretice
Elemente supergrele
Materie exotică
 Note de completare
Note bibliografice
Bibliografie
Lectură suplimentară
Legături externe

Istoria teoriei atomice

Atomii în filosofie

Ideea că materia este alcătuită din unități discrete este o idee foarte veche, care apare în multe culturi antice, cum ar fi Grecia și India. Cuvântul „atom” a fost
inventat de vechii filosofi greci. Cu toate acestea, aceste idei își aveau fundamentul mai mult în raționamentele filozofice și teologice, decât în dovezi și
experimente. Ca urmare, vederile lor asupra felului cum arată și cum se comportă atomii erau incorecte. Ele nu puteau nici să convingă pe toată lumea, astfel încât
atomismul era doar una dintr-o serie de ipoteze concurente cu privire la natura materiei. Abia în secolul al XIX-lea, ideea a fost îmbrățișată și rafinată de către
oamenii de știință, atunci când știința emergentă a chimiei a produs descoperiri pe care numai conceptul de atomi le putea explica.

Primele teorii bazate pe dovezi

La începutul anilor 1800, John Dalton a folosit conceptul de atomi pentru a explica de ce elementele reacționează
întotdeauna în raporturi de numere întregi mici (legea proporțiilor multiple). De exemplu, există două tipuri de oxid de
staniu⁠(d): unul este 88,1% staniu și 11,9% oxigen, iar celălalt este 78,7% staniu și 21,3% oxigen (oxid de staniu (II) și,
respectiv, dioxid de staniu⁠(d)). Acest lucru înseamnă că 100 g de staniu se vor combina fie cu 13,5 g, fie cu 27 g de oxigen.
13,5 și 27 sunt în raport de 1:2, un raport de numere întregi mici. Acest model comun în chimie i-a sugerat lui Dalton că
elementele care reacționează în număr întreg multiplu de unități discrete—cu alte cuvinte, atomi. În cazul oxizilor staniului,
un atom de staniu se va combina cu unul sau doi atomi de oxigen.[4]

Dalton credea și că teoria atomică ar putea explica de ce apa absoarbe gaze diferite în proporții diferite. De exemplu, el a
constatat că apa absoarbe dioxidul de carbon mult mai bine decât absoarbe azotul.[5] Ipoteza lui Dalton se datora
Diverși atomi și molecule, așa cum
diferențelor de masă și configurație între particulele gazelor respective și moleculele de dioxid de carbon (CO2) sunt mai
au fost descrise de John
grele și mai mari decât moleculele de azot (N2). Dalton în Un nou sistem de filosofie
chimică (1808).

Mișcarea browniană

În 1827, botanistul Robert Brown a folosit un microscop pentru a privi granule de praf plutind în apă și a descoperit că ele se mișcau haotic, fenomen care a
devenit cunoscut sub numele de „mișcare browniană”. Acest lucru a fost considerat a fi cauzat de faptul că moleculele de apă lovesc granulele. În 1905, Albert
Einstein a dovedit realitatea acestor molecule și mișcării lor prin producerea primei analize de fizică statistică a mișcării browniene.[6][7][8] Fizicianul francez Jean
Perrin s-a folosit de munca lui Einstein pentru a determina experimental masa și dimensiunile atomilor, confirmând astfel în mod concludent teoria atomică a lui
Dalton.[9]

Descoperirea electronului

Fizicianul J. J. Thomson a măsurat masa razelor catodice, arătând că ele sunt formate din particule, dar că acestea sunt de circa
1800 de ori mai ușoare decât cel mai ușor atom, cel de hidrogen. Prin urmare, ei nu erau atomi, ci o nouă particulă, prima
particulă subatomică ce a fost descoperită, și pe care el a numit-o inițial „corpuscul”, și mai târziu electron, după particulele
postulate de către Johnstone Stoney⁠(d) în 1874. El a arătat și că ele sunt identice cu particulele emanate de
materialele fotoelectrice și de cele radioactive.[10] S-a recunoscut rapid că acestea sunt chiar particulele care transportă curenții
electrici în firele de metal, și care poartă sarcina electrică negativă în atomi. Thomson a primit în 1906 Premiul Nobel în Fizică
pentru acest lucru. Astfel, el a răsturnat credința că atomii sunt particulele finale, indivizibile, de materie.[11] Thomson a și postulat,
incorect, că masa redusă a electronilor încărcați negativ este distribuită prin tot atomul printr-o mare uniformă de sarcini pozitive.
Acest lucru a devenit cunoscut ca modelul „cozonacului cu stafide”.

Descoperirea nucleului

În 1909, Hans Geiger și Ernest Marsden⁠(d), sub conducerea lui Ernest Rutherford, au bombardat o folie metalică cu particule alfa
pentru a observa cum se împrăștie ele. Ei se așteptau ca toate particulele alfa să treacă direct prin folie, cu minime devieri, deoarece
modelul lui Thomson spunea că sarcina în cadrul atomului este atât de difuză încât câmpurile lor electrice nu ar putea afecta prea Experimentul Geiger–
mult particulele alfa. Cu toate acestea, Geiger și Marsden au constatat că unele particule alfa sunt deviate la unghiuri mai mari de Marsden⁠(d)
90°, ceea ce în mod normal ar fi trebuit să fie imposibil potrivit modelului Thomson. Pentru a explica acest lucru, Rutherford a Sus: Rezultatele așteptate:
propus că sarcina pozitivă a atomului este concentrată într-un nucleu mic aflat în centrul atomului.[12] particulele alfa care trec prin
modelul cozonacului cu
stafide al atomului cu
Descoperirea izotopilor deviere neglijabilă.
Jos: Rezultatele observate:
În timp ce experimenta cu produsele dezintegrării radioactive, în 1913 radiochimistul Frederick Soddy a descoperit ceea ce părea o mică parte din particulele
să fie mai mult decât un singur tip de atom pe fiecare poziție în tabelul periodic.[13] Termenul izotop a fost inventat de către au fost deviate de sarcina
Margaret Todd ca nume potrivit pentru diferiți atomi care aparțin aceluiași element. J. J. Thomson a creat o tehnică de separare a pozitivă concentrată în
tipurilor de atom prin munca sa de gaze ionizate, care ulterior a condus la descoperirea izotopilor stabili⁠(d).[14] nucleu.

Modelul Bohr
În 1913, fizicianul Niels Bohr a propus un model în care electronii unui atom sunt presupuși a orbita în jurul nucleului, dar
că pot face acest lucru numai într-o mulțime finită de orbite, și ar putea sări între aceste orbite numai în salturi discrete de
energie corespunzătoare absorbției sau radiației unui foton.[15] Această cuantificare a fost folosită pentru a explica de ce
orbitele electronilor sunt stabile (având în vedere că, în mod normal, sarcinile accelerate, inclusiv prin mișcare circulară,
pierd energie cinetică care emisă sub formă de radiații electromagnetice, vezi radiația de sincrotron) și de ce elemente
absorb și emit radiații electromagnetice în spectre discrete.[16]

Mai târziu în același an, Henry Moseley a furnizat noi dovezi experimentale în favoarea teoriei lui Niels Bohr. Aceste
rezultate au rafinat modelul lui Ernest Rutherford și modelul lui Antonius van den Broek⁠(d), care avansa ideea că atomul
conține în nucleu un număr de sarcini nucleare⁠(d) pozitive egal cu numărul (atomic) din tabelul periodic. Până la aceste Modelul Bohr al atomului, cu un
experimente, numărul atomic nu era cunoscut drept cantitate fizică și experimentală. Faptul că este egal cu sarcina atomică electron face „salturi cuantice”
instantanee de la o orbită la alta.
rămâne modelul atomic acceptat astăzi.[17]
Acest model este învechit.

Legăturile chimice explicate

Legăturile chimice dintre atomi erau acum explicate, de Gilbert Newton Lewis în 1916, ca interacțiuni între electronii care îi compun.[18] Cum se cunoștea în mare
măsură că proprietățile chimice ale elementelor se repetă în conformitate cu o lege periodică⁠(d),[19] în 1919, chimistul american Irving Langmuir a sugerat că acest
lucru ar putea fi explicat prin faptul că electronii dintr-un atom sunt legați sau grupați într-un fel. Se credea că grupurile de electroni ocupă o mulțime de învelișuri
electronice în jurul nucleului.[20]

Evoluțiile ulterioare în fizica cuantică

Experimentul Stern–Gerlach din 1922 a furnizat dovezi suplimentare ale naturii cuantice a atomului. Atunci când un fascicul de atomi de argint a fost trecut printr-
un câmp magnetic de formă specială, fasciculul a fost divizat în funcție de direcția momentului cinetic al atomului, denumit spin. Cum această direcție este
aleatoare, era de așteptat ca raza să se răspândească într-o linie. În schimb, fasciculul a fost împărțit în două părți, în funcție de orientarea spinului atomic, în sus sau
în jos.[21]

În 1924, Louis de Broglie a avansat ipoteza că toate particulele se comportă până la un punct ca niște unde. În 1926, Erwin Schrödinger a folosit această idee
pentru a dezvolta un model matematic al atomului, care descria electronii ca forme de undă⁠(d) tridimensionale, mai degrabă decât ca particule punctiforme. O
consecință a folosirii formelor de undă pentru a descrie particulele a fost că este matematic imposibil să se obțină valori precise atât pentru poziția cât și
pentru impulsul unei particule la un moment dat în timp; acest lucru a devenit cunoscut ca principiul incertitudinii, și a fost formulat de Werner Heisenberg în 1926.
În acest concept, pentru o anumită precizie în măsurarea unei poziții se poate obține o gamă largă de valori probabile pentru impuls, și vice-versa.[22] Acest model
a fost în măsură să explice observațiile comportamentului atomic pe care modelele anterioare nu le puteau explica, cum ar fi anumite șabloane structurale și
spectrale ale unor atomi mai mari decât hidrogenul. Astfel, s-a renunțat la modelul planetar al atomului în favoarea unuia care descria zone orbitale atomice în jurul
nucleului unde un anumit electron este cel mai probabil să fie observat.[23][24]

Descoperirea neutronului

Dezvoltarea spectrometriei de masă a permis măsurarea cu precizie sporită a masei atomilor. Dispozitivul folosește un magnet pentru a îndoi traiectoria unui
fascicul de ioni, și cantitatea de deformare este determinată de raportul între masa unui atom și sarcina sa. Chimistul Francis William Aston a folosit acest
instrument pentru a arăta că izotopii au mase diferite. Masa atomică a acestor izotopi variază cu multipli întregi ai unei valori, denumită regula numerelor
întregi⁠(d).[25] Explicația pentru acești izotopi diferiți aștepta descoperirea neutronului, o particulă fără sarcină, cu o masă similară cu a protonului, de către fizicianul
James Chadwick în 1932. Izotopii au fost atunci explicați ca elemente cu același număr de protoni, dar număr diferit de neutroni în nucleu.[26]

Fisiune, fizica energiilor înalte și materia condensată

În 1938, chimistul German Otto Hahn, un student al lui Rutherford, a direcționat neutronii asupra unor atomi de uraniu pentru a obține elemente transuranice.
Experimentele lui chimice au demonstrat, în schimb, producerea de bariu.[27] Un an mai târziu, Lise Meitner și nepotul ei Otto Robert Frisch au confirmat că
rezultatul lui Hahn a fost de fapt prima fisiune nucleară experimentală.[28][29] În 1944, Hahn a primit premiul Nobel pentru Chimie. În ciuda eforturilor lui Hahn,
contribuțiile lui Meitner și Frisch nu au fost recunoscute.[30]

În 1950, dezvoltarea unor acceleratoare de particule și detectoare de particule îmbunătățite au permis oamenilor de știință să studieze efectele atomilor în mișcare la
energii înalte.[31] Neutronii și protonii s-au dovedit a fi hadroni, adică compuși din particule mai mici numite quarkuri. A fost dezvoltat modelul standard al fizicii
particulelor, care până acum a explicat cu succes proprietățile nucleului în ceea ce privește aceste particule sub-atomice și forțele care guvernează interacțiunile
lor.[32]

Particulele subatomice

Deși cuvântul atom denumea inițial o particulă care nu poate fi împărțită în particule mai mici, în utilizarea științifică modernă atomul este compus din diferite
particule subatomice. Particulele constituente ale unui atom sunt electronii, protonii și neutronii; toate trei sunt fermioni. Ca excepție, atomul de hidrogen-1 nu are
neutroni, iar ionul hidron nu are electroni.

Electronul este de departe cel mai puțin masiv din aceste particule, la 9.11 × 10−31 kg, cu sarcină electrică negativă și cu dimensiune care este prea mică pentru a fi
măsurată folosind tehnicile disponibile.[33] Este cea mai ușoară particulă cu masă de repaus pozitivă măsurată. În condiții normale, electronii sunt legați de nucleul
încărcat pozitiv prin atracția creată între sarcinile electrice de semn opus. Dacă un atom are mai mulți sau mai puțini electroni decât numărul său atomic, atunci el
devine încărcat negativ sau, respectiv, pozitiv în ansamblu; un atom încărcat electric se numeste ion. Electronii au fost cunoscuți încă de la sfârșitul secolului al
XIX-lea, mai ales datorită lui J. J. Thomson.

Protonii au o sarcină pozitivă și o masă de 1836 de ori mai mare ca a electronului, la 1.6726 × 10−27 kg. Numărul de protoni dintr-un atom se numește număr
atomic. Ernest Rutherford (1919) a observat că azotul, sub bombardament de particule alfa, radiază ceea ce părea a fi nuclee de hidrogen. În 1920, el acceptase
faptul că nucleul de hidrogen este o particulă distinctă în interiorul atomului, și l-a numit proton.
Neutronii nu au sarcină electrică și au o masă liberă de 1839 de ori mai mare ca masa electronului,[34] sau 1.6929 × 10−27 kg, fiind cea mai grea dintre cele trei
particule constituente, dar el poate fi redus prin energia de legătură nucleară⁠(d). Neutronii și protonii (cunoscuți colectiv sub numele de nucleoni) au dimensiuni
comparabile—de ordinul a 2.5 × 10−15 m—deși „suprafața” acestor particule nu este definită clar.[35] Neutronul a fost descoperit în 1932 de către fizicianul englez
James Chadwick.

În Modelul Standard al fizicii, electronii sunt cu adevărat particule elementare, fără structură internă. Cu toate acestea, atât protonii cât și neutronii sunt particule
compozite alcatuite din particule elementare numite quarkuri. Există două tipuri de quarkuri în atomi, fiecare având o sarcină electrică fracționară. Protonii sunt
compuși din două quarkuri up⁠(d) (fiecare cu sarcina +⅔) și un quark down⁠(d) (cu o sarcină de −⅓. Neutronii constau dintr-un quark up și două quarkuri down.
Această distincție explică diferența de masă și de sarcină electrică între cele două particule.[36][37]

Quarkurile sunt ținute împreună de interacțiunea tare (sau forța nucleară tare), care este mediată de gluoni. Protonii și neutronii, la rândul lor, sunt ținuți unul lângă
altul în nucleu de forța nucleară, care este un reziduu al unei forțe tari cu proprietăți oarecum diferite în raport cu raza de acțiune. Gluonul este un membru al
familiei bosonilor gauge, particule elementare care mediază forțe fizice.[36][37]

Nucleul

Toți protonii și neutronii legați din atom formează un mic nucleu atomic, și sunt denumiți
3
colectiv nucleoni. Raza nucleului este aproximativ egală cu 1.07 √A fm, unde A este numărul total de
nucleoni.[38] Acesta este mult mai mic decât raza atomului, care este de ordinul a 105 fm. Nucleonii
sunt legați împreună de un potențial atractiv cu rază mică de acțiune numit forță tare reziduală. La
distanțe mai mici de 2,5 fm această forță este mult mai puternică decât forța electrostatică care
provoacă respingerea reciprocă a protonilor încărcați pozitiv.[39]

Atomii aceluiași element au același număr de protoni, numit număr atomic. Într-un singur element,
numărul de neutroni poate varia, determinând izotopii acelui element. Numărul total de protoni și
neutroni determină nuclidul. Numărul de neutroni relativ la cel de protoni determină stabilitatea
nucleului, anumiți izotopi pretându-se la dezintegrare radioactivă.[40]
Energia de legătură⁠(d) necesară pentru ca un nucleon să
Protonul, electronul, neutronul sunt clasificați ca fermioni. Fermionii se supun principiului de
scape din nucleu, pentru diverși izotopi
excluziune al lui Pauli, care interzice fermionilor identici, cum ar fi mai mulți protoni, să ocupe aceeași
stare cuantică în același timp. Astfel, fiecare proton din nucleu trebuie să ocupe o stare cuantică
diferită de toți ceilalți protoni, și același lucru este valabil și pentru neutronii din nucleu și pentru toți electronii din norul de electroni. Cu toate acestea, un proton și
un neutron au voie să ocupe aceeași stare cuantică.[41]

Pentru atomii cu un număr atomic scăzut, un nucleu care are mai mulți neutroni decât protoni tinde să scadă la o stare de energie mai mică prin dezintegrare
radioactivă, astfel încât raportul neutroni–protoni⁠(d) să se apropie de unu. Cu toate acestea, pe măsură ce numărul atomic crește, este necesară o proporție mai mare
de neutroni pentru compensarea respingerii reciproce dintre protoni. Astfel, nu există nuclee stabile cu număr egal de protoni și neutroni de la numărul atomic Z =
20 (calciu) în sus și, pe măsură ce Z crește, raportul neutroni–protoni al izotopilor stabili crește și el.[41] Izotopul stabil cu cel mai mare raport protoni–neutroni
raport este plumb-208⁠(d) (aproximativ 1,5).

Numărul protonilor și neutronilor în nucleul atomic poate fi modificat, deși acest lucru poate necesita energii foarte înalte
din cauza forței tari. Fuziunea nucleară apare atunci când mai multe particule atomice se unesc pentru a forma un nucleu
mai greu, cum ar fi prin ciocnirea la mare energie a două nuclee. De exemplu, în centrul Soarelui protonii necesită energii
de 3-10 keV, pentru a depăși respingerea—bariera Coulomb—și a fuziona într-un singur nucleu.[42] Fisiunea nucleară este
procesul invers, provocarea divizării unui nucleu în două nuclee mai mici—de obicei, prin dezintegrare radioactivă.
Nucleul poate fi modificat și prin bombardament cu particule subatomice sau fotoni de mare energie. Dacă aceasta
modifică numărul de protoni din nucleu, atomul se transformă într-un alt element chimic.[43][44]

Dacă în urma unei reacții de fuziune masa nucleului este mai mică decât suma maselor particulelor separate, atunci
diferența dintre aceste două valori pot fi emise sub forma unui tip de energie utilizabilă (cum ar fi o rază gamma, sau
energia cinetică a unei particule beta), așa cum descrie formula lui Albert Einstein a echivalenței masă–energie E = mc2,
unde m este pierderea de masă și c este viteza luminii. Acest deficit face parte din energia de legătură⁠(d) a noului nucleu, și
este pierderea nerecuperabilă de energie care provoacă particulele sudate una de alta să rămână împreună într-o stare care
necesită această energie pentru a se separa.[45]
Ilustrarea unei fuziuni nucleare,
Fuziunea a două nuclee care creează nuclee mai mari cu numere atomice mai mici decât fierul și nichelul—un număr total proces care formează un nucleu de
de nucleoni de aproximativ 60—este de obicei un proces exoterm care eliberează mai multă energie decât este necesară deuteriu, format dintr-un proton și un
neutron, din doi protoni. Un
pentru a le aduce împreună.[46] Acest proces de eliberare de energie este cel care face ca fuziunea nucleară din stele să fie
pozitron (e+)—un electron
o reacție auto-susținută. Pentru nuclee mai grele, energia de legătură per nucleon din nucleu începe să scadă. Aceasta
de antimaterie este emis împreună
înseamnă că procesele de fuziune producătoare de nuclee cu numere atomice mai mari decât aproximativ 26 și mase
cu un neutrino electronic.
atomice mai mari decât 60 este un proces endoterm. Aceste nuclee mai grele nu pot suferi o reacție de fuziune
producătoare de energie care să poată susține echilibrul hidrostatic al unei stele.[41]

Norul de electroni

Electronii dintr-un atom sunt atrași de protonii din nucleu prin forța electromagnetică. Această forță leagă electronii într-o groapă de potențial electrostatic ce
înconjoară nucleul mai mic, ceea ce înseamnă că o sursă externă de energie este necesară pentru ca electronul să scape. Cu cât este mai aproape un electron de
nucleu, cu atât mai mare forța de atracție. Prin urmare, electronii legați în apropiere de centrul gropii de potențial necesită mai multă energie pentru a scăpa decât
cei mai îndepărtați.

Electronii, ca și alte particule, au proprietăți atât de particulă cât și de undă. Norul electronic este o regiune în interiorul gropii de potențial, unde fiecare electron
formează un fel de undă staționară tridimensională—o formă de undă care nu se mișcă în raport cu nucleul. Acest comportament este definit de un orbital atomic, o
funcție matematică care caracterizează probabilitatea ca un electron să pară a fi într-un anumit loc, atunci când poziția sa este măsurată.[47] Doar o mulțime discretă
(sau cuantificată) de orbitali există în jurul nucleului, întrucât alte modele posibile de undă se degradează rapid într-o formă mai stabilă.[48] Orbitalii pot avea una
sau mai multe structuri de inel sau de nod, și diferă unele de altele în dimensiune, formă și orientare.[49]
 Fiecare orbital atomic corespunde unui anumit nivel de energie al electronului.
Electronul își poate schimba starea la un nivel superior de energie prin absorbția
unui foton cu energie suficientă pentru a-l trece într-o nouă stare cuantică. De
asemenea, prin intermediul emisiei spontane, un electron dintr-o stare mai mare de
energie poate scădea la o stare de energie mai mică, în timp ce radiază energia în
Funcțiile de undă ale primilor cinci exces sub forma unui foton. Aceste valori caracteristice ale energiei, definite prin
orbitali atomici. Cei trei orbitali 2p diferențele de energie ale stărilor cuantice, sunt responsabile pentru liniile spectrale
prezintă fiecare câte un singur nod⁠(d) atomice.[48]
care are o orientare și un minim la
O groapă de potențial arată, conform
centru. Cantitatea de energie necesară pentru a elimina sau adăuga un electron— energia mecanicii clasice, energia minimă
de legătură a electronului—este cu mult mai mică decât energia de legătură a V(x) necesară pentru a ajunge la
nucleonilor⁠(d). De exemplu, este nevoie de doar 13.6 eV pentru a scoate un fiecare poziție x. Clasic, o particulă
electron din starea de bază⁠(d) dintr-un atom de hidrogen,[50] comparativ cu 2.23 cu energia E este constrânsă la o
milioane de eV pentru divizarea unui nucleu de deuteriu.[51] Atomii sunt neutri din serie de poziții între x1 și x2.
punct de vedere electric dacă au un număr egal de protoni și electroni. Atomii care
au un deficit sau un surplus de electroni se numesc ioni. Electronii care sunt aflați mai departe de nucleu pot fi transferați la
alți atomi din apropiere sau puși în comun între atomi. Prin acest mecanism, atomii sunt în măsură să formeze legături în
cadrul moleculelor și în alte tipuri de compuși chimici, cum ar fi rețelele de cristale ionice și covalente.[52]
Felul cum atomii sunt construiți din
orbitali electronici și legătura cu
tabelul periodic Proprietăți

Proprietăți nucleare

Prin definiție, orice doi atomi cu același număr de protoni în nucleele lor aparțin aceluiași element chimic. Atomii cu același număr de protoni, dar număr diferit de
neutroni sunt izotopi diferiți ai aceluiași element. De exemplu, atomii de hidrogen admit exact un proton, dar există izotopi fără neutroni (hidrogen-1⁠(d), de departe,
cea mai comună formă,[53] numit și protiu), un neutron (deuteriu), doi neutroni (tritiu) și mai mult de doi neutroni. Elementele cunoscute formează un set de
numere atomice, de la elementul cu un singur proton, hidrogenul, până la elementul cu 118 protoni ununocțiu.[54] Toți izotopii cunoscuți ai elementelor cu numărul
atomic mai mare de 82 sunt radioactivi.[55][56]

Circa 339 nuclizi apar în mod natural pe Pământ,[57] din care 254 (aproximativ 75%) nu au fost observați a se degrada, și sunt menționați ca „izotopi stabili⁠(d)”. Cu
toate acestea, doar 90 din acești nuclizi sunt stabili la toate degradările, chiar și teoretic. Alți 164 (ajungând la un total de 254) nu au fost observați a se degrada,
chiar dacă în teorie este posibil din punct de vedere energetic. Aceștia sunt oficial clasificați ca fiind „stabili”. Alți 34 de nuclizi radioactivi au timp de înjumătățire
mai mare de 80 de milioane de ani și au viață suficient de lungă încât să fi fost prezenți la nașterea sistemului solar. Această colecție de 288 de nuclizi este
cunoscută sub numele de nuclizi primordiali. În sfârșit, sunt cunoscuți încă 51 de nuclizi cu viață scurtă care pot apărea în mod natural, ca produse ale
descompunerii nuclizilor primordiali (cum ar fi radiul din uraniu), sau altfel ca produse ale proceselor energetice naturale de pe Pământ, cum ar fi bombardamentul
cu raze cosmice (de exemplu, carbonul-14).[58][a]

Pentru 80 de elemente chimice, există cel puțin un izotop stabil⁠(d). Ca o regulă, există doar câțiva izotopi stabili pentru fiecare dintre aceste elemente, valoarea
medie fiind de 3,2 izotopi per element. Douăzeci și șase de elemente au numai un singur izotop stabil, în timp ce cel mai mare număr de izotopi observat pentru
orice element este de zece, pentru elementul staniu. Elementele 43, 61, și toate elementele cu numere de la 83 în sus nu au izotopi stabili.[59]

Stabilitatea izotopilor este afectată de raportul dintre protoni și neutroni, și de prezența unor „numere magice” de neutroni sau protoni, care reprezintă învelișuri
cuantice închise și pline. Aceste învelișuri cuantice corespund unui set de niveluri de energie în cadrul modelului cu învelișuri⁠(d) al nucleului; învelișuri pline, cum
ar fi învelișul plin de 50 de protoni pentru staniu, conferă stabilitate neobișnuită nuclidului. Din cele 254 de nuclee stabile cunoscute, doar patru au atât un număr
impar de protoni și un număr impar de neutroni: hidrogen-2 (deuteriu), litiu-6⁠(d), bor-10 și azot-14⁠(d). De asemenea, doar patru nuclizi naturali, radioactivi, par–par
au un timp de înjumătățire de peste un miliard de ani: potasiu-40⁠(d), vanadiu-50⁠(d), lantan-138⁠(d) și tantal-180m⁠(d). Majoritatea nucleelor impar–impar sunt foarte
instabile în raport cu dezintegrarea beta, deoarece produsele de descompunere sunt par–par, și, prin urmare, mai puternic legate, din cauza efectelor împerecherilor
nucleare⁠(d).[59]

Masa

Majoritatea masei unui atom provine de la protoni și neutroni. Numărul total al acestor particule (numite „nucleoni”) într-un anumit atom se numește numărul de
masă. Este un număr întreg pozitiv și adimensional (în loc de a avea dimensiunea de masă), pentru că exprimă un număr. Un exemplu de utilizare a unui numărul
de masă este „carbon-12,” care are 12 nucleoni (șase protoni și șase neutroni).

Masa unui atom în repaus⁠(d) este de multe ori exprimată folosind unitatea unificată atomică de masă (u), numită și dalton (Da). Această unitate este definită ca o a
douăsprezecea parte din masa liberă a unui atom neutru de carbon-12⁠(d), care este de aproximativ 1.66 × 10−27 kg.[60] Hidrogen-1 (cel mai ușor izotop de
hidrogen, care este și nuclidul cu cea mai mică masă) are 1.007825 u.[61] Valoarea acestui număr se numește masă atomică. Un anumit atom are o masă atomică
aproximativ egală (cu aproximație de 1%) cu numărul de masă înmulțit cu unitatea atomică de masă (de exemplu masa azotului-14 este de aproximativ 14 u). Cu
toate acestea, acest număr nu va fi exact un număr întreg, cu excepția carbonului-12 (vezi mai jos).[62] Cel mai greu atom stabil este plumb-208,[55] cu o masă de
207.976 6521 u.[63]

Deoarece chiar și cei mai masivi atomi sunt mult prea ușori pentru a lucra cu ei în mod direct, chimiștii folosesc în schimb unitatea mol. Un mol de atomi de orice
element are întotdeauna același număr de atomi (circa 6.022 × 1023). Acest număr a fost ales astfel încât, dacă un element are o masă atomică de 1 u, un mol de
atomi de acest element are o masă de aproape un gram. Pentru definirea unității atomice de masă, fiecare atom de carbon-12 are o masă atomică de exact 12 u, și
deci un mol de atomi de carbon-12 cântărește exact 0,012 kg.[60]

Forma și mărimea

Atomilor le lipsește o limită exterioară bine definită, astfel încât dimensiunile lor sunt de obicei descrise în termeni de rază atomică. Aceasta este o măsură a
distanței pe care se întinde norul electronic de la nucleu.[2] Acest lucru presupune însă că atomul ar prezenta o formă sferică, ceea ce este adevărat doar pentru
atomi în vid sau în spațiul liber. Raze atomice se pot calcula din distanțele între două nuclee atunci când doi atomi sunt uniți într-o legătură chimică. Raza variază în
funcție de locația unui atom în structura atomică, tipul de legătură chimică, numărul atomilor vecini (numărul de coordonare) și proprietatea mecanică
cuantică numită spin.[64] În tabelul periodic al elementelor, dimensiunea atomilor tinde să crească atunci când ne deplasăm în jos pe coloane, dar să scadă atunci
când ne deplasăm pe rânduri (de la stânga la dreapta).[65] Ca urmare, cel mai mic atom este cel de heliu, cu o rază de 32 pm, în timp ce unul dintre cele mai mari
este cel de cesiu, cu 225 pm.[66]

Atunci când este supus unor forțe externe, cum ar fi câmpurile electrice, forma unui atom se poate abate de la simetria sferică⁠(d). Deformarea depinde de mărimea
câmpului și de tipul de orbital al electronilor exteriori, așa cum arată unele considerații de teoria grupurilor. Abateri asferice ar putea fi provocate de exemplu în
cristale, unde câmpuri electrice mari pot apărea în puncte de joasă simetrie a rețelei. S-a demonstrat că pot apărea deformări elipsoidale semnificative la ionii de
sulf[67] și ai altor calcogeni[68] în compușii de tipul piritei.

Dimensiunile atomice sunt de mii de ori mai mici decât lungimile de undă ale luminii (400-700 nm), astfel încât aceștia nu pot fi văzuți folosind un microscop
optic⁠(d). Atomi individuali pot fi totuși observați folosind un microscop de scanare cu efect tunel⁠(d). Pentru a înțelege cât de mic este un atom, ne putem gândi că un
fir de păr uman tipic are aproximativ 1 milion de atomi de carbon lățime.[69] O singură picătură de apă conține aproximativ 2 triliarde⁠(d) (2 × 1021) de atomi de
oxigen, și de două ori mai mulți atomi de hidrogen..[70] Un singur diamant de un carat, cu o masă de 2 × 10−4 kg conține aproximativ 10 triliarde (1022) de atomi
de carbon.[b] Dacă un măr ar fi mărit la dimensiunea Pământului, atunci atomii din măr ar fi aproximativ de dimensiunea mărului original.[71]

Dezintegrare radioactivă

Fiecare element are unul sau mai mulți izotopi cu nuclee instabile care sunt supuse dezintegrării radioactive,
făcând nucleul să emită particule sau radiații electromagnetice. Radioactivitatea poate apărea atunci când raza
unui nucleu este mare în comparație cu raza de acțiune a forței tari, care acționează numai pe distanțe de
ordinul a 1 fm.[72]

Cele mai frecvente forme de dezintegrare radioactivă sunt:[73][74]

Dezintegrarea alfa: acest proces este cauzat atunci când nucleul emite o particulă alfa, adică
un nucleu de heliu, constând din doi protoni și doi neutroni. Rezultatul emisiei este un element
nou, cu un număr atomic mai mic.
Dezintegrarea beta (și capturarea de electroni⁠(d)): aceste procese sunt reglementate de forța
slabă, și rezultă din transformarea unui neutron într-un proton, sau a unui proton într-un
neutron. Tranziția neutron-proton este însoțită de emisia unui electron și a unui antineutrino, în
timp ce o tranziție proton-neutron (cu excepția capturării de electroni) provoacă emisia
unui pozitron și a unui neutrino. Emisiile de electroni sau pozitroni sunt numite particule beta.
Dezintegrarea beta fie crește, fie scade numărul atomic al nucleului cu unu. Capturarea de
electroni este mult mai comună decât emisia de pozitroni, pentru că necesită mai puțină
energie. În acest tip de degradare, nucleul absoarbe un electron mai degrabă decât să emită
un pozitron. În acest proces, se emite însă un neutrino este, și un proton se transformă în
neutron. Această diagramă arată timpul de înjumătățire (T½
Dezintegrare gamma: acest proces rezultă dintr-o schimbare în nivelul de energie al nucleului ) al diferiților izotopi cu Z protoni si N neutroni.
la o stare de energie inferioară, care se soldează cu emisie de radiații electromagnetice.
Starea excitată a unui nucleu care produce emisie gamma apare de obicei în urma emisiei unei particule alpha sau beta. Astfel,
dezintegrarea gama urmează de obicei după dezintegrarea alfa sau beta.

Alte tipuri mai rare de dezintegrare radioactivă sunt ejecția de neutroni sau protoni sau de grupuri de nucleoni din nucleu, sau mai multe particule beta. O emisie
gamma analogă care permite ca nucleele excitate să piardă energie într-un mod diferit, este conversia internă⁠(d)— un proces care produce electroni cu viteză mare
care nu sunt radiații beta, urmați de producerea de fotoni cu energie înaltă, care nu sunt radiații gamma. Câteva nuclee mari pot exploda în două sau mai multe
fragmente încărcate electric de diferite mase, plus câțiva neutroni, într-o degradare numită fisiune nucleară spontană.

Fiecare izotop radioactiv are o perioadă de timp ce caracterizează descompunerea— timpul de înjumătățire—care este determinat de cantitatea de timp necesară
pentru ca o jumătate dintr-un eșantion să se dezintegreze. Acesta este un proces de scădere exponențială⁠(d) care scade în mod constant proporția de izotop rămasă
cu 50% la fiecare timp de înjumătățire. Prin urmare, după ce se scurge de două ori timpul de înjumătățire, va mai rămâne 25% din izotopul prezent, și așa mai
departe.[72]

Momentul magnetic

Particulele elementare posedă o proprietate mecanică cuantică intrinsecă numită spin. Acest lucru este analog cu momentul cinetic al unui obiect care se rotește în
jurul centrului de masă, deși, strict vorbind, aceste particule sunt considerate a fi punctiforme și nu mai poate fi vorba despre o rotație a lor. Spinul este măsurat în
unități de constantă Planck redusă (ħ), electronii, protonii și neutronii toate având spin ½ ħ, sau „spin-½”. Într-un atom, electronii în mișcare în jurul nucleului
posedă un moment cinetic orbital în plus față de spin, în timp ce nucleul în sine posedă moment cinetic datorită spinului nuclear.[75]

Câmpul magnetic produs de un atom— momentul său magnetic—este determinat de aceste diferite forme de moment cinetic, la fel cum un obiect încărcat electric
produce de regulă un câmp magnetic. Cu toate acestea, cea mai importantă contribuție vine de la spinul electronilor. Datorită naturii electronilor de a
respecta principiul de excluziune al lui Pauli, conform căruia doi electroni nu se pot găsi în aceeași stare cuantică, electronii legați fac pereche, fiecare membru al
perechii într-un spin cu direcția în sus și celălalt cu spinul în jos. Astfel, aceste rotiri se anulează reciproc, reducând total momentul de dipol magnetic la zero în unii
atomi cu număr par de electroni.[76]

În elementele feromagnetice, cum ar fi fierul, cobaltul și nichelul, un număr impar de electroni conduce la existența unui electron nepereche și la prezența unui
moment magnetic net. Orbitalii atomilor vecini se suprapun și se atinge o stare de energie mai joasă atunci când spinii electronilor nepereche sunt aliniați unul cu
celălalt, proces spontan cunoscut sub numele de interacțiune de schimb⁠(d). Când momentele magnetice ale atomilor materialelor feromagnetice sunt aliniate,
materialul poate produce un câmp măsurabil la scară macroscopică. Materialele paramagnetice au atomi cu momentele magnetice întreptate în direcții aleatoare
atunci când nu este prezent niciun câmp magnetic, care se aliniază în prezența unui câmp.[76][77]

Nucleul unui atom nu va avea niciun spin atunci când are atât număr par de neutroni cât și de protoni, dar în alte cazuri cu numere impare, nucleul poate avea spin.
În mod normal, nucleele cu spin sunt aliniate în direcții aleatoare, din cauza echilibrului termic⁠(d). Cu toate acestea, pentru anumite elemente (cum ar fi xenon-129)
este posibil să se polarizeze⁠(d) o proporție semnificativă din stările de spin nuclear, astfel încât acestea să fie aliniate în aceeași direcție—o condiție numită
hiperpolarizare⁠(d). Aceasta are importante aplicații în imagistica prin rezonanță magnetică.[78][79]
Nivelul de energie

Energia potențială a unui electron într-un atom este negativă, dependența ei față de poziție ajungând la un minim (valoare
absolută maximă) în interiorul nucleului, și dispărând atunci când distanța de la nucleu tinde la infinit, aproximativ invers
proporțional cu distanța. În modelul cuantic-mecanic, un electron legat poate ocupa doar o mulțime de stări centrat pe
nucleu, și fiecare stare corespunde unui anumit nivel de energie; vezi ecuația lui Schrödinger independentă de timp pentru
o explicație teoretică. Un nivel de energie poate fi măsurat prin cantitatea de energie necesară pentru a dezlega electronul
din atom, și este, de obicei, dată în unități de electronvolți (eV). Cel mai mic nivel de energie al unui electron legat se
numește stare fundamentală, sau stare staționară⁠(d), în timp ce o tranziție a unui electron la un nivel superior se soldează cu
Nivelurile de energie ale acestor
o stare excitată.[80] Energia electronilor crește atunci când n crește, deoarece distanța (medie) față de nucleu crește.
electroni (nu la scară) sunt suficiente
Dependența energiei de ℓ este cauzată nu de potențialul electrostatic al nucleului, ci prin interacțiunea între electroni.
pentru stările fundamentale ale
atomilor până la cadmiu (5s2 4d10)
Pentru ca un electron să treacă de la o stare la alta⁠(d), de exemplu de la starea fundamentală la primul nivel excitat
inclusiv. Chiar și partea de sus a
(ionizare), acesta trebuie să absoarbă sau să emită un foton la o energie egală cu diferența de energie potențială între aceste
diagramei are energie mai joasă
niveluri, conform modelului lui Niels Bohr, care poate fi calculată cu precizie prin ecuația lui Schrödinger. Electronii trec
decât o stare nelegată.
între orbitali într-o manieră similară particulelor. De exemplu, dacă un singur foton ar lovi electronii, numai un singur
electron și-ar schimba starea ca răspuns la foton; a se vedea proprietățile electronului.

Energia emisă de un foton este proporțională cu frecvența sa, astfel încât aceste niveluri de energie specifice apar ca benzi distincte în cadrul spectrului
electromagnetic.[81] Fiecare element are un spectru caracteristic care depinde de sarcina nucleară, subînvelișurile ocupate de electroni, interacțiunile
electromagnetice dintre electroni și de alți factori.[82]

Atunci când un spectru continuu de energie este trecut printr-un gaz sau printr-o plasmă, unii dintre fotoni sunt
absorbiți de atomi, făcându-i pe electroni să-și schimbe nivelul de energie. Acești electroni excitați care rămân
legați de atom emit spontan această energie sub forma unui foton, care se îndreaptă într-o direcție oarecare, și
astfel coboară înapoi la un nivel inferior de energie. Astfel, atomii se comportă ca un filtru care formează o
serie de benzi de absorbție⁠(d) întunecate în producția de energie. (Un observator care vizualizează atomii dintr-
o perspectivă care nu include spectrul continuu în fundal vede, în schimb, o serie de linii de emisie produse de Exemplu de linii de absorbție într-un spectru
fotonii emiși de către atomi.) Măsurătorile spectroscopice ale intensității și lățimii liniilor spectrale atomice
permit identificarea compoziției și proprietăților fizice ale unei substanțe.[83]

Examinarea atentă a liniilor spectrale relevă că unele prezintă o divizare a structurii fine⁠(d). Acest lucru se întâmplă din cauza interacțiunii spin–orbită⁠(d), care este o
interacțiune între spin și mișcarea electronului cel mai exterior.[84] Când un atom se află într-un câmp magnetic exterior, liniile spectrale devin împărțite în trei sau
mai multe componente, fenomen numit efect Zeeman. Acest lucru este cauzat de interacțiunea câmpului magnetic cu momentul magnetic al atomului și al
electronilor săi. Unii atomi pot avea mai multe configurații de electroni cu același nivel de energie, care apar astfel ca o singură linie spectrală. Interacțiunea
câmpului magnetic cu atom deplasează aceste configurații de electroni la niveluri de energie ușor diferite, de unde rezultă mai multe linii spectrale.[85] Prezența
unui câmp electric extern poate provoca un nivel comparabil de divizare și deplasare a liniilor spectrale prin modificarea nivelurilor de energie ale electronilor, un
fenomen numit efect Stark⁠(d).[86]

Dacă un electron legat este într-o stare excitată, un foton care interacționează cu el și are energie corespunzătoare poate provoca o emisie stimulată a unui foton cu
nivelul de energie potrivit. Pentru ca acest lucru să apară, electronul trebuie să coboare la o stare de energie mai mică, astfel încât diferența de energie să fie aceeași
cu energia de fotonului cu care interacționează. Fotonii emiși și fotonii care interacționează pornesc apoi în paralel și în fază; adică, modelele de undă ale celor doi
fotoni sunt sincronizate. Această proprietate fizică este folosită pentru a face lasere, care pot emite fascicule coerente de lumină a căror energie este într-o bandă de
frecvență îngustă.[87]

Valența și comportamentul legăturilor

Valența este puterea de combinare a unui element. Aceasta este egală cu numărul de atomi de hidrogen cu care atomul s-ar putea combina sau pe care i-ar putea
dizloca în formarea de compuși.[88] Învelișul exterior de electroni al unui atom în starea sa necombinată este cunoscut sub denumirea de strat de valență, iar
electronii de la acel nivel se numesc electroni de valență. Numărul de electroni de valență determină comportamentul atomului în legătură cu alți atomi. Atomii au
tendința de a reacționa chimic unii cu alții într-un mod care le-ar umple (sau le-ar goli) stratul de valență.[89] De exemplu, transferul unui singur electron între atomi
este o aproximare utilă pentru legăturile care se formează între atomi care au un singur electron mai mult decât stratul exterior complet, și un altul căruia îi lipsește
un electron pentru a-și completa ultimul strat, astfel cum apare în compusul clorură de sodiu și în alte săruri ionice. Cu toate acestea, multe elemente prezintă
valențe multiple, sau tendința de a pune în comun diferite numere de electroni în cadrul diferiților compuși. Astfel, legăturile chimice dintre aceste elemente iau
multe forme de punere în comun de electroni, care sunt mai mult decât simple transferuri de electroni. Exemplele includ elementul carbon și compușii organici.[90]

Elementele chimice sunt adesea afișate într-un tabel periodic care pune în evidență proprietăți chimice recurente. Elementele cu același număr de electroni de
valență formează un grup care este aliniat pe aceeași coloană a tabelului. (Rândurile orizontale corespund cu umplerea unui anume nivel cuantic de electroni.)
Elementele din extremitatea dreaptă au stratul exterior complet ocupat cu electroni, ceea ce le face să fie inerte din punct de vedere chimic. Ele se numesc gaze
nobile.[91][92]

Stări de agregare

Cantitățile de atomi se găsesc în diferite stări ale materiei care depind de condițiile fizice, cum ar fi temperatura și presiunea.
Variind aceste condiții, materialele pot trece între stările solidă, lichidă, gazoasă și de plasmă.[93] În cadrul unei stări, un
material poate exista în forme alotropice diferite. Un exemplu în acest sens îl constituie carbonul solid, care poate exista și
amorf, ca grafit, și cristalizat, ca diamant.[94] Și gazele pot avea forme alotropice multiple, precum dioxigenul⁠(d) și ozonul.

La temperaturi apropiate de zero absolut, atomii pot forma un condensat Bose–Einstein, punct în care efectele mecanicii
cuantice, care sunt de obicei observate numai la scară atomică, devin evidente la scară macroscopică.[95][96] Această
Instantanee care ilustrează formarea colecție suprarăcită de atomi se comportă ca un singur superatom, care poate permite verificări fundamentale ale
unui condensat Bose–Einstein comportamentelor din mecanica cuantică.[97]

Identificarea
Microscop cu scanare cu efect tunel⁠(d) este un dispozitiv pentru vizualizarea suprafețelor la nivel atomic. El utilizează
fenomenul de tunelare cuantică, care permite particulelor să treacă printr-o barieră care în mod normal ar fi de netrecut.
Electronii tunelează prin vid între doi electrozi metalici planari, pe fiecare dintre care se află un atom adsorbit, furnizând o
densitate de curent de tunelare care poate fi măsurată. Scanarea unui atom când trece pe lângă celălalt (eșantion) permite
trasarea deplasării primului în raport cu separarea laterală pentru un curent constant. Calculul arată măsura în care sunt
vizibile imaginile obținute cu microscopul cu efect tunel. Se confirmă faptul că pentru polarizare redusă, microscopul
prezintă dimensiunile mediate spațial ale orbitalilor electronici prin niveluri de energie strâns apropiate— nivelul Fermi⁠(d)
densitatea locală de stări⁠(d).[98][99]

Un atom poate fi ionizat prin eliminarea unuia dintre electronii săi. Sarcina electrică determină curbarea traiectoriei unui
atom atunci când trece printr-un câmp magnetic. Raza cu care traiectoria unui ion este transformată de către câmpul
magnetic este determinată de masa atomului. Spectrometrul de masă folosește acest principiu pentru a măsura raportul
Imagine la un microscop cu scanare
masă-sarcină electrică⁠(d) al ionilor. Dacă eșantionul conține mai mulți izotopi, spectrometrul de masă poate determina cu efect tunel⁠(d) arată atomii
proporția fiecărui izotop în eșantion prin măsurarea intensității diferitelor fascicule de ioni. Printre tehnicile de vaporizare a individuali care alcătuiesc această
atomilor se numără spectroscopia emisiilor atomice cu plasmă cuplată inductiv⁠(d) și de spectrometria de masă cu plasmă suprafară de aur (100⁠(d)) de
cuplată inductiv⁠(d), ambele utilizând plasmă pentru a vaporiza eșantioanele pentru analiză.[100] suprafață. Atomii de la suprafață
deviază de la structura cristalină a
O metodă selectivă spațial este spectroscopia pierderilor de energie electronică⁠(d), care măsoară pierderea de energie a unui ansamblului și se aranjează în
fascicul de electroni într-un microscop electronic cu transmisie⁠(d) atunci când interacționează cu o parte dintr-un eșantion. coloane de mai mulți atomi cu spații
Tomograful cu sondă atomică⁠(d) are o rezoluție sub-nanometrică în 3-D și poate identifica din punct de vedere chimic atomi largi între ei.
individuali folosind spectrometria timpului-de-zbor.[101]

Spectrele stărilor excitate⁠(d) pot fi utilizate pentru a analiza compoziția atomică a unor stele îndepărtate. Anumite lungimi de undă ale luminii cuprinse în lumina
observată de la stele pot fi separate și legate de tranzițiile cuantizate în atomii liberi de gaz. Aceste culori pot fi reproduse folosind o lampă cu descărcare în
gaz⁠(d) care conține același element.[102] Heliul a fost descoperit în acest fel în spectrul Soarelui cu 23 de ani înainte de a fi identificat pe Pământ.[103]

Originea și starea actuală

Atomii formează aproximativ 4% din totalul densității de energie din Universul observabil, cu o densitate medie de aproximativ 0,25 atomi/m3.[104] Într-o galaxie,
cum ar fi Calea Lactee, atomii au o concentrație mult mai mare, densitatea de materie din mediul interstelar (ISM) variind de la 105 la 109 atomi/m3.[105] Soarele
este considerat a fi în interiorul Bulei Locale, o regiune de gaze puternic ionizate, deci densitatea în regiunea Soarelui este de numai aproximativ 103
atomi/m3.[106] Stelele se formează din nori denși în mediul interstelar, și procesele evolutive ale stelelor au ca urmare îmbogățirea constantă a acestui mediu cu
elemente mult mai masive decât hidrogenul și heliul. Până la 95% din atomii din Calea Lactee sunt concentrați în interiorul stelelor, iar masa totală a atomilor
formează aproximativ 10% din masa galaxiei.[107] (restul de masă este o materie întunecată necunoscută.)[108]

Formarea

Se crede că electronii existau în Univers din primele etape ale Big Bangului. Nucleele atomice se formează în reacțiile de nucleosinteză. În aproximativ trei minute
nucleosinteza Big Bangului a produs mare parte din heliul, litiul, și deuteriul din Univers, și, probabil, o parte din beriliu și bor.[109][110][111]

Omniprezența și stabilitatea atomilor se bazează pe energia lor de legătură⁠(d), ceea ce înseamnă că un atom are o energie mai mică decât un sistem format din
nucleu și electroni nelegați. Unde temperatura este mult mai mare decât potențialul de ionizare, materia există sub formă de plasmă—un gaz de ioni încărcați
pozitiv (posibil chiar nuclee goale) și electroni. Atunci când temperatura scade sub potențialul de ionizare, atomii devin favorabili din punct de vedere statistic.
Atomii (completați cu electroni legați) au ajuns să domine particulele încărcate de la 380.000 de ani după Big Bang—o epocă numită recombinare⁠(d), atunci când
Universul în expansiune s-a răcit suficient pentru a permite electronilor să se atașeze de nuclee.[112]

De la Big Bang, care nu a produs nici carbon, nici elemente mai grele, nucleele atomice au fost combinate în stele prin procesul de fuziune nucleară pentru a
produce mai mult heliu, și (prin intermediul procesului triplu alfa) secvența de elemente de la carbon până la fier.[113]

Izotopii, cum ar fi litiu-6, precum și unii izotopi de beriliu și bor sunt generați în spațiu prin spalația razelor cosmice⁠(d).[114] Acest lucru se întâmplă atunci când un
proton cu energie mare lovește un nucleu atomic, provocând extragerea unui număr mare de nucleoni.

Elementele mai grele decât fierul s-au produs în supernove prin procesul R⁠(d) și în stelele gigante din ramura asimptotică prin procesul S, care implică capturarea de
neutroni de către nucleele atomice.[115] Elemente cum ar fi plumbul s-au format în mare parte prin dezintegrarea radioactivă a elementelor mai grele.[116]

Pământul

Cei mai mulți dintre atomii care alcătuiesc Pământul și pe locuitorii săi au fost prezenți, în forma lor actuală, în nebuloasa care s-a contractat dintr-un nor molecular
pentru a forma Sistemul Solar. Restul sunt rezultatul dezintegrării radioactive, și proporția lor relativă poate fi folosită pentru a determina vârsta Pământului prin
datare radiometrică⁠(d).[117][118] Majoritatea heliului din scoarța Pământului (aproximativ 99% din heliul din sondele de gaze, așa cum arată abundența mai scăzută
de heliu-3⁠(d)) este un produs al dezintegrării alfa.[119]

Există pe Pământ câteva urme de atomi care nu au fost prezenți de la început (adică „neprimordiali”), și care nici nu sunt rezultatul dezintegrărilor radioactive.
Carbon-14 este generat continuu de razele cosmice în atmosferă.[120] Unii atomi de pe Pământ au fost generați artificial, fie în mod deliberat, fie ca produse ale
reactoarelor sau exploziilor nucleare.[121][122] Dintre elementele transuranice—cele cu numere atomice mai mari decât 92—numai plutoniul și neptuniul apar în
mod natural pe Pământ.[123][124] Elementele transuranice au durate de viață radioactivă mai scurte decât vârsta actuală a Pământului[125] și, astfel, cantitățile
identificabile din aceste elemente s-au descompus demult, cu excepția unor urme de plutoniu-244⁠(d) depuse probabil de praful cosmic.[126] Zăcămintele naturale
de plutoniu și neptuniu sunt produse prin capturare de neutroni⁠(d) în minereul de uraniu.[127]

Pământul conține aproximativ 1.33 × 1050 atomi.[128] Deși există un număr mic de atomi independenți ai gazelor nobile, cum ar fi argon, neon, heliu, 99% din
atmosferă este legată sub formă de molecule, inclusiv dioxid de carbon și molecule diatomice de oxigen și azot. La suprafața Pământului, o majoritate covârșitoare
a atomilor se combină pentru a forma diferiți compuși, inclusiv apa, sarea, silicații și oxizii. Atomii se pot combina pentru a crea și materiale care nu sunt alcătuite
din molecule discrete, inclusiv cristale lichide și solide sau metale.[129][130] Această materie atomică formează aranjamente în rețea cărora le lipsește tipul de ordine
întreruptă la scară mică asociat materiei moleculare.[131]

Forme rare și teoretice

Elemente supergrele

În timp ce izotopii cu numere atomice mai mari decât plumbul (82) sunt cunoscuți a fi radioactivi, a fost propusă o „insulă de stabilitate⁠(d)” pentru unele elemente
cu numere atomice mai mari de 103. Aceste elemente supergrele pot avea un nucleu relativ stabil în raport cu dezintegrarea radioactivă.[132] Cel mai probabil
candidat pentru un atom supergreu stabil, unbihexium, are 126 de protoni și 184 de neutroni.[133]

Materie exotică

Fiecare particulă de materie are o particulă corespondentă de antimaterie cu sarcină electrică opusă. Astfel, pozitronii sunt antielectroni, încărcați
pozitiv, iar antiprotonii sunt echivalentul unor protoni cu sarcină negativă. Atunci când materia și antimateria se întâlnesc, ele se anihilează reciproc. Din acest
motiv și din cauza unui dezechilibru între numărul de particule de materie și cele de antimaterie, acestea din urmă sunt rare în univers. Primele cauze ale acestui
dezechilibru nu sunt încă pe deplin înțelese, deși teoriile bariogenezei⁠(d) pot oferi o explicație. Ca urmare, nu a fost descoperită în natură antimaterie.[134][135] Cu
toate acestea, în 1996 echivalentul din antimaterie al atomului de hidrogen (antihidrogen) a fost sintetizat la laboratorul CERN din Geneva.[136][137]

Alți atomi exotici au fost creați prin înlocuirea unuia din protoni, neutroni sau electroni cu alte particule cu aceeași sarcină electrică. De exemplu, un electron poate
fi înlocuit cu un miuon mult mai masiv, formând un atom miuonic⁠(d). Aceste tipuri de atomi pot fi folosite pentru a testa previziuni fundamentale ale
fizicii.[138][139][140]

Note de completare
a. ^ Pentru cele mai recente actualizări vezi Grafic Interactiv de Nuclizi (Brookhaven National Laboratory) ([Link]
b. ^ Un carat este la 200 de miligrame. Prin definiție, carbon-12 are 0,012 kg pe mol. Constanta lui Avogadro definește 6 × 1023 atomi pe mol.

Note bibliografice
1. ^ „Atom” ([Link] Compendium of 10. ^ Thomson, J. J. (august 1901). „On bodies smaller than atoms” (htt
Chemical Terminology (IUPAC Gold Book)⁠(d) (ed. 2nd). IUPAC. ps://[Link]/?id=3CMDAAAAMBAJ&pg=PA323). The
Accesat în 25 aprilie 2015. Popular Science Monthly. Bonnier Corp.: 323–335. Accesat în 21
iunie 2009.
2. ^ a b Ghosh, D. C.; Biswas, R. (2002). „Theoretical calculation of 11. ^ „J.J. Thomson” ([Link]
Absolute Radii of Atoms and Ions. Part 1. The Atomic Radii”. Int. J.
es/1906/[Link]). Fundația Nobel. 1906. Accesat în 20
Mol. Sci. 3: 87–113. doi:10.3390/i3020087 ([Link] decembrie 2007.
2Fi3020087).
12. ^ Rutherford, E. (1911). „The Scattering of α and β Particles by
3. ^ Leigh, G. J., ed. (1990). International Union of Pure and Applied
Matter and the Structure of the Atom” ([Link]
Chemistry, Commission on the Nomenclature of Inorganic mech1/READING/[Link]) (PDF). Philosophical
⁠(d)
Chemistry, Nomenclature of Organic Chemistry –
Magazine⁠(d). 21 (125): 669–88. doi:10.1080/14786440508637080 (h
Recommendations 1990. Oxford: Blackwell Scientific Publications. ttps://[Link]/10.1080%2F14786440508637080).
p. 35. ISBN 0-08-022369-9. „An atom is the smallest unit quantity of
an element that is capable of existence whether alone or in 13. ^ „Frederick Soddy, The Nobel Prize in Chemistry 1921” ([Link]
chemical combination with other atoms of the same or other [Link]/nobel_prizes/chemistry/laureates/1921/[Link]).
elements.” Fundația Nobel. Accesat în 18 ianuarie 2008.
4. ^ Andrew G. van Melsen (1952). From Atomos to Atom. Mineola, 14. ^ Thomson, Joseph John (1913). „Rays of positive electricity” (http://
N.Y.: Dover Publications. ISBN 0-486-49584-1. [Link]/~giunta/[Link]). Proceedings of the Royal
Society. A. 89 (607): 1–20. Bibcode:1913RSPSA..89....1T ([Link]
5. ^ Dalton, John (1803). „On the Absorption of Gases by Water and [Link]/abs/1913RSPSA..89....1T).
Other Liquids” ([Link]
doi:10.1098/rspa.1913.0057 ([Link]
Accesat în 29 august 2007., în Memoirs of the Literary and 0057).
Philosophical Society of Manchester
15. ^ Stern, David P. (16 mai 2005). „The Atomic Nucleus and Bohr's
6. ^ Einstein, Albert (1905). „Über die von der molekularkinetischen
Early Model of the Atom” ([Link]
Theorie der Wärme geforderte Bewegung von in ruhenden [Link]). NASA/Goddard Space Flight Center. Accesat în 20
Flüssigkeiten suspendierten Teilchen” ([Link] decembrie 2007.
okumente/[Link]) (PDF). Annalen der Physik (în German).
322 (8): 549–560. Bibcode:1905AnP...322..549E ([Link] 16. ^ Bohr, Niels (11 decembrie 1922). „Niels Bohr, The Nobel Prize in
[Link]/abs/1905AnP...322..549E). doi:10.1002/andp.19053220806 Physics 1922, Nobel Lecture” ([Link]
([Link] Accesat în 4 ysics/laureates/1922/[Link]). Fundația Nobel. Accesat în
februarie 2007. 16 februarie 2008.
7. ^ Mazo, Robert M. (2002). Brownian Motion: Fluctuations, 17. ^ Pais, Abraham (1986). Inward Bound: Of Matter and Forces in the
Dynamics, and Applications. Oxford University Press. pp. 1–7. Physical World. New York: Oxford University Press. pp. 228–230.
ISBN 0-19-851567-7. OCLC 48753074 ([Link] ISBN 0-19-851971-0.
lc/48753074). 18. ^ Lewis, Gilbert N. (1916). „The Atom and the Molecule”. Journal of
8. ^ Lee, Y.K.; Hoon, K. (1995). „Brownian Motion” ([Link] the American Chemical Society⁠(d). 38 (4): 762–786.
[Link]/~nd/surprise_95/journal/vol4/ykl/[Link]). Imperial College doi:10.1021/ja02261a002
London. Arhivat ([Link] ([Link]
p://[Link]/~nd/surprise_95/journal/vol4/ykl/[Link]) 19. ^ Scerri, Eric R. (2007). The periodic table: its story and its
din originalul de la 18 decembrie 2007. Accesat în 18 decembrie significance. Oxford University Press US. pp. 205–226. ISBN 0-19-
2007. 530573-6.
9. ^ Patterson, G. (2007). „Jean Perrin and the triumph of the atomic 20. ^ Langmuir, Irving (1919). „The Arrangement of Electrons in Atoms
doctrine”. Endeavour⁠(d). 31 (2): 50–53. and Molecules”. Journal of the American Chemical Society⁠(d). 41 (6):
doi:10.1016/[Link].2007.05.003 ([Link] 868–934. doi:10.1021/ja02227a002 ([Link]
ndeavour.2007.05.003). PMID 17602746 ([Link] 2227a002).
ov/pubmed/17602746).
21. ^ Scully, Marlan O.; Lamb, Willis E.; Barut, Asim (1987). „On the 40. ^ Wenner, Jennifer M. (10 octombrie 2007). „How Does Radioactive
theory of the Stern-Gerlach apparatus”. Foundations of Physics⁠(d). Decay Work?” ([Link]
17 (6): 575–583. Bibcode:1987FoPh...17..575S ([Link] [Link]). Carleton College. Accesat în 9 ianuarie 2008.
[Link]/abs/1987FoPh...17..575S). doi:10.1007/BF01882788 (https:// 41. ^ a b c Raymond, David (7 aprilie 2006). „Nuclear Binding Energies”
[Link]/10.1007%2FBF01882788). ([Link]
22. ^ What is the Heisenberg Uncertainty Principle? - Chad Orzel TED- New Mexico Tech. Accesat în 3 ianuarie 2007.[nefuncțională]
ED talk ([Link] 42. ^ Mihos, Chris (23 iulie 2002). „Overcoming the Coulomb Barrier” (ht
23. ^ Brown, Kevin (2007). „The Hydrogen Atom” ([Link] tp://[Link]/Academics/Astr221/StarPhys/[Link]).
[Link]/home/kmath538/[Link]). MathPages. Accesat în 21 Case Western Reserve University. Accesat în 13 februarie 2008.
decembrie 2007. 43. ^ Staff (30 martie 2007). „ABC's of Nuclear Science” ([Link]
24. ^ Harrison, David M. (2000). „The Development of Quantum gov/abc/[Link]). Lawrence Berkeley National Laboratory.
Mechanics” ([Link] Arhivat ([Link]
n/DevelQM/[Link]). Universitatea din Toronto. Arhivat (http [Link]/abc/[Link]) din originalul de la 5 decembrie 2006. Accesat
s://[Link]/web/20071225095938/[Link] în 3 ianuarie 2007.
[Link]/GeneralInterest/Harrison/DevelQM/[Link]) din 44. ^ Makhijani, Arjun; Saleska, Scott (2 martie 2001). „Basics of
originalul de la 25 decembrie 2007. Accesat în 21 decembrie 2007. Nuclear Physics and Fission” ([Link]
25. ^ Aston, Francis W. (1920). „The constitution of atmospheric neon”. ml). Institute for Energy and Environmental Research. Arhivat (http
Philosophical Magazine⁠(d). 39 (6): 449–55. s://[Link]/web/20070116045217/[Link]
doi:10.1080/14786440408636058 ([Link] s/[Link]) din originalul de la 16 ianuarie 2007. Accesat în 3
6440408636058). ianuarie 2007.
26. ^ Chadwick, James (12 decembrie 1935). „Nobel Lecture: The 45. ^ Shultis, J. Kenneth; Faw, Richard E. (2002). Fundamentals of
Neutron and Its Properties” ([Link] Nuclear Science and Engineering. CRC Press. pp. 10–17. ISBN 0-
cs/laureates/1935/[Link]). Fundația Nobel. Accesat 8247-0834-2. OCLC 123346507 ([Link]
în 21 decembrie 2007. 346507).
27. ^ „Otto Hahn, Lise Meitner and Fritz Strassmann” ([Link] 46. ^ Fewell, M. P. (1995). „The atomic nuclide with the highest mean
[Link]/classroom/chemach/atomic/[Link]). binding energy”. American Journal of Physics⁠(d). 63 (7): 653–658.
Chemical Achievers: The Human Face of the Chemical Sciences. Bibcode:1995AmJPh..63..653F ([Link]
Chemical Heritage Foundation. Arhivat ([Link] AmJPh..63..653F). doi:10.1119/1.17828 ([Link]
b/20091024064924/[Link] 1.17828).
h/atomic/[Link]) din originalul de la 24 octombrie 2009. 47. ^ Mulliken, Robert S. (1967). „Spectroscopy, Molecular Orbitals, and
Accesat în 15 septembrie 2009. Chemical Bonding”. Science. 157 (3784): 13–24.
28. ^ Meitner, Lise; Frisch, Otto Robert (1939). „Disintegration of Bibcode:1967Sci...157...13M ([Link]
uranium by neutrons: a new type of nuclear reaction”. Nature. 143 i...157...13M). doi:10.1126/science.157.3784.13 ([Link]
(3615): 239–240. Bibcode:1939Natur.143..239M ([Link] 126%2Fscience.157.3784.13). PMID 5338306 ([Link]
[Link]/abs/1939Natur.143..239M). doi:10.1038/143239a0 ([Link] [Link]/pubmed/5338306).
[Link]/10.1038%2F143239a0).
48. ^ a b Brucat, Philip J. (2008). „The Quantum Atom” ([Link]
29. ^ Schroeder, M. „Lise Meitner – Zur 125. Wiederkehr Ihres [Link]/~itl/2045/lectures/lec_10.html). University of Florida. Arhivat
Geburtstages” ([Link] ([Link]
eitner-Vortrag-20031106/) (în German). Accesat în 4 iunie 2009. edu/~itl/2045/lectures/lec_10.html) din originalul de la 7 decembrie
30. ^ Crawford, E.; Sime, Ruth Lewin; Walker, Mark (1997). „A Nobel 2006. Accesat în 4 ianuarie 2007.
tale of postwar injustice” ([Link] 49. ^ Manthey, David (2001). „Atomic Orbitals” ([Link]
60861491_A_nobel_tale_of_postwar_injustice). Physics Today. 50 orb/). Orbital Central. Arhivat ([Link]
(9): 26–32. Bibcode:1997PhT....50i..26C ([Link] 102801/[Link] din originalul de la 10 ianuarie
abs/1997PhT....50i..26C). doi:10.1063/1.881933 ([Link] 2008. Accesat în 21 ianuarie 2008.
063%2F1.881933).
50. ^ Herter, Terry (2006). „Lecture 8: The Hydrogen Atom” ([Link]
31. ^ Kullander, Sven (28 august 2001). „Accelerators and Nobel [Link]/web/20120222062433/[Link]
Laureates” ([Link] academics/courses/astro101/herter/lectures/[Link]). Cornell
der/). Fundația Nobel. Accesat în 31 ianuarie 2008. University. Arhivat din original ([Link]
32. ^ „The Nobel Prize in Physics 1990” ([Link] demics/courses/astro101/herter/lectures/[Link]) la 22 februarie
zes/physics/laureates/1990/[Link]). Fundația Nobel. 17 2012. Accesat în 14 februarie 2008.
octombrie 1990. Accesat în 31 ianuarie 2008. 51. ^ Bell, R. E.; Elliott, L. G. (1950). „Gamma-Rays from the Reaction
33. ^ Demtröder, Wolfgang (2002). Atoms, Molecules and Photons: An H1(n,γ)D2 and the Binding Energy of the Deuteron”. Physical
Introduction to Atomic- Molecular- and Quantum Physics (ed. 1st). Review. 79 (2): 282–285. Bibcode:1950PhRv...79..282B ([Link]
Springer. pp. 39–42. ISBN 3-540-20631-0. OCLC 181435713 (http [Link]/abs/1950PhRv...79..282B).
s://[Link]/oclc/181435713). doi:10.1103/PhysRev.79.282 ([Link]
34. ^ Woan, Graham (2000). The Cambridge Handbook of Physics. 9.282).
Cambridge University Press. p. 8. ISBN 0-521-57507-9. 52. ^ Smirnov, Boris M. (2003). Physics of Atoms and Ions. Springer.
OCLC 224032426 ([Link] pp. 249–272. ISBN 0-387-95550-X.
35. ^ MacGregor, Malcolm H. (1992). The Enigmatic Electron. Oxford 53. ^ Matis, Howard S. (9 august 2000). „The Isotopes of Hydrogen” (htt
University Press. pp. 33–37. ISBN 0-19-521833-7. p://[Link]/abc/wallchart/chapters/02/[Link]). Guide to the
OCLC 223372888 ([Link] Nuclear Wall Chart. Lawrence Berkeley National Lab. Arhivat (http
36. ^ a b Particle Data Group (2002). „The Particle Adventure” ([Link] s://[Link]/web/20071218153548/[Link]
[Link]/). Lawrence Berkeley Laboratory. Arhivat (ht llchart/chapters/02/[Link]) din originalul de la 18 decembrie 2007.
tps://[Link]/web/20070104075936/[Link] Accesat în 21 decembrie 2007.
[Link]/) din originalul de la 4 ianuarie 2007. Accesat în 3 ianuarie 54. ^ Weiss, Rick (17 octombrie 2006). „Scientists Announce Creation
2007. of Atomic Element, the Heaviest Yet” ([Link]
37. ^ a b Schombert, James (18 aprilie 2006). „Elementary Particles” (htt m/wp-dyn/content/article/2006/10/16/[Link]).
p://[Link]/~js/ast123/lectures/[Link]). University of Washington Post. Accesat în 21 decembrie 2007.
Oregon. Accesat în 3 ianuarie 2007. 55. ^ a b Sills, Alan D. (2003). Earth Science the Easy Way. Barron's
38. ^ Jevremovic, Tatjana (2005). Nuclear Principles in Engineering. Educational Series. pp. 131–134. ISBN 0-7641-2146-4.
Springer. p. 63. ISBN 0-387-23284-2. OCLC 228384008 ([Link] OCLC 51543743 ([Link]
[Link]/oclc/228384008). 56. ^ Dumé, Belle (23 aprilie 2003). „Bismuth breaks half-life record for
39. ^ Pfeffer, Jeremy I.; Nir, Shlomo (2000). Modern Physics: An alpha decay” ([Link]
Introductory Text. Imperial College Press. pp. 330–336. ISBN 1- Physics World. Arhivat ([Link]
86094-250-4. OCLC 45900880 ([Link] 50/[Link] din originalul de
0880). la 14 decembrie 2007. Accesat în 21 decembrie 2007.
57. ^ Lindsay, Don (30 iulie 2000). „Radioactives Missing From The 71. ^ Feynman, Richard (1995). Six Easy Pieces. The Penguin Group.
Earth” ([Link] p. 5. ISBN 978-0-14-027666-4. OCLC 40499574 ([Link]
[Link]/creation/isotope_list.html). Don Lindsay Archive. Arhivat [Link]/oclc/40499574).
([Link] 72. ^ a b „Radioactivity” ([Link]
[Link]/creation/isotope_list.html) din originalul de la 28 activity). [Link]. Arhivat ([Link]
aprilie 2007. Accesat în 23 mai 2007. 4135150/[Link] din
58. ^ Tuli, Jagdish K. (aprilie 2005). „Nuclear Wallet Cards” ([Link] originalul de la 4 decembrie 2007. Accesat în 19 decembrie 2007.
[Link]/CIR/CIR/[Link]). National Nuclear 73. ^ L'Annunziata, Michael F. (2003). Handbook of Radioactivity
Data Center, Brookhaven National Laboratory. Accesat în 16 aprilie Analysis. Academic Press. pp. 3–56. ISBN 0-12-436603-1.
2011. OCLC 16212955 ([Link]
59. ^ a b CRC Handbook (2002). 74. ^ Firestone, Richard B. (22 mai 2000). „Radioactive Decay Modes”
60. ^ a b Mills, Ian; Cvitaš, Tomislav; Homann, Klaus; Kallay, Nikola; ([Link] Berkeley
Kuchitsu, Kozo (1993). Quantities, Units and Symbols in Physical Laboratory. Accesat în 7 ianuarie 2007.
Chemistry ([Link] 75. ^ Hornak, J. P. (2006). „Chapter 3: Spin Physics” ([Link]
k_2ed.pdf) (PDF) (ed. 2nd). Oxford: Uniunea Internațională de du/htbooks/nmr/chap-3/[Link]). The Basics of NMR. Rochester
Chimie Pură și Aplicată, Commission on Physiochemical Symbols Institute of Technology. Arhivat ([Link]
Terminology and Units, Blackwell Scientific Publications. p. 71. 03044312/[Link] din
ISBN 0-632-03583-8. OCLC 27011505 ([Link] originalul de la 3 februarie 2007. Accesat în 7 ianuarie 2007.
lc/27011505). 76. ^ a b Schroeder, Paul A. (25 februarie 2000). „Magnetic Properties”
61. ^ Chieh, Chung (22 ianuarie 2001). „Nuclide Stability” ([Link] ([Link]
[Link]/~cchieh/cact/nuctek/[Link]). du/schroeder/geol3010/[Link]). University of Georgia.
University of Waterloo. Accesat în 4 ianuarie 2007. Arhivat din original ([Link]
62. ^ „Atomic Weights and Isotopic Compositions for All Elements” (htt [Link]) la 29 aprilie 2007. Accesat în 7 ianuarie 2007.
p://[Link]/cgi-bin/Compositions/stand_alone.pl?ele=&ascii 77. ^ Goebel, Greg (1 septembrie 2007). „[4.3] Magnetic Properties of
=html&isotype=some). National Institute of Standards and the Atom” ([Link] Elementary
Technology. Arhivat ([Link] Quantum Physics. In The Public Domain website. Accesat în 7
[Link] ianuarie 2007.
scii=html&isotype=some) din originalul de la 31 decembrie 2006. 78. ^ Yarris, Lynn (1997). „Talking Pictures” ([Link]
Accesat în 4 ianuarie 2007. Articles/Research-Review/Magazine/1997/[Link]). Berkeley
63. ^ Audi, G.; Wapstra, A.H.; Thibault, C. (2003). „The Ame2003 atomic Lab Research Review. Arhivat ([Link]
mass evaluation (II)” ([Link] 13104939/[Link]
[Link]) (PDF). Nuclear Physics (revistă). 729 (1): 337–676. gazine/1997/[Link]) din originalul de la 13 ianuarie 2008.
Bibcode:2003NuPhA.729..337A ([Link] Accesat în 9 ianuarie 2008.
3NuPhA.729..337A). doi:10.1016/[Link].2003.11.003 ([Link] 79. ^ Liang, Z.-P.; Haacke, E. M. (1999). Webster, J. G., ed.
[Link]/10.1016%[Link].2003.11.003).
Encyclopedia of Electrical and Electronics Engineering: Magnetic
64. ^ Shannon, R. D. (1976). „Revised effective ionic radii and Resonance Imaging. vol. 2. John Wiley & Sons. pp. 412–426.
systematic studies of interatomic distances in halides and ISBN 0-471-13946-7.
chalcogenides”. Acta Crystallographica⁠(d). 32 (5): 751–767. 80. ^ Zeghbroeck, Bart J. Van (1998). „Energy levels” ([Link]
Bibcode:1976AcCrA..32..751S ([Link] [Link]/~mrc/pfs/308/semicon_book/[Link]). Shippensburg
AcCrA..32..751S). doi:10.1107/S0567739476001551 ([Link]
University. Accesat în 23 decembrie 2007.[nefuncțională]
g/10.1107%2FS0567739476001551).
81. ^ Fowles, Grant R. (1989). Introduction to Modern Optics. Courier
65. ^ Dong, Judy (1998). „Diameter of an Atom” ([Link] Dover Publications. pp. 227–233. ISBN 0-486-65957-7.
m/facts/[Link]). The Physics Factbook. Arhivat (https:// OCLC 18834711 ([Link]
[Link]/web/20071104160920/[Link]
ts/[Link]) din originalul de la 4 noiembrie 2007. 82. ^ Martin, W. C.; Wiese, W. L. (mai 2007). „Atomic Spectroscopy: A
Accesat în 19 noiembrie 2007. Compendium of Basic Ideas, Notation, Data, and Formulas” ([Link]
[Link]/Pubs/AtSpec/). National Institute of Standards and
66. ^ Zumdahl, Steven S. (2002). Introductory Chemistry: A Foundation
Technology. Arhivat ([Link]
([Link] [Link] din originalul de la 8 februarie
e/students/protected/periodictables/pt/pt/pt_ar5.html) (ed. 5th).
2007. Accesat în 8 ianuarie 2007.
Houghton Mifflin. ISBN 0-618-34342-3. OCLC 173081482 ([Link]
[Link]/oclc/173081482). Arhivat ([Link] 83. ^ „Atomic Emission Spectra — Origin of Spectral Lines” ([Link]
eb/20080304155935/[Link] [Link]/light/bohr/[Link]). Avogadro Web Site. Accesat
hl/intro_chemistry/5e/students/protected/periodictables/pt/pt/pt_ar5.h în 10 august 2006.
tml) din originalul de la 4 martie 2008. Accesat în 5 februarie 2008. 84. ^ Fitzpatrick, Richard (16 februarie 2007). „Fine structure” ([Link]
67. ^ Birkholz, M.; Rudert, R. (2008). „Interatomic distances in pyrite- [Link]/teaching/qm/lectures/[Link]). University of
structure disulfides – a case for ellipsoidal modeling of sulfur ions]” Texas at Austin. Accesat în 14 februarie 2008.
([Link] 85. ^ Weiss, Michael (2001). „The Zeeman Effect” ([Link]
536174_Interatomic_distances_in_pyrite-structure_disulfides_-_a_c ome/baez/spin/[Link]). University of California-Riverside.
ase_for_ellipsoidal_modeling_of_sulfur_ions/file/ea85e52dfb00163 Arhivat ([Link]
[Link]) (PDF). phys. stat. sol. b. 245: 1858–1864. [Link]/home/baez/spin/[Link]) din originalul de la 2 februarie
Bibcode:2008PSSBR.245.1858B ([Link] 2008. Accesat în 6 februarie 2008.
08PSSBR.245.1858B). doi:10.1002/pssb.200879532 ([Link] 86. ^ Beyer, H. F.; Shevelko, V. P. (2003). Introduction to the Physics of
g/10.1002%2Fpssb.200879532). Highly Charged Ions. CRC Press. pp. 232–236. ISBN 0-7503-0481-
68. ^ Birkholz, M. (2014). „Modeling the Shape of Ions in Pyrite-Type 2. OCLC 47150433 ([Link]
Crystals” ([Link] Crystals. 4: 87. ^ Watkins, Thayer. „Coherence in Stimulated Emission” ([Link]
390–403. doi:10.3390/cryst4030390 ([Link] [Link]/faculty/watkins/[Link]). San José State University.
st4030390). Arhivat ([Link]
69. ^ Staff (2007). „Small Miracles: Harnessing nanotechnology” (http:// [Link]/faculty/watkins/[Link]) din originalul de la 12 ianuarie
[Link]/terra/2007/02/small-miracles/). Oregon State 2008. Accesat în 23 decembrie 2007.
University. Accesat în 7 ianuarie 2007.—describes the width of a 88. ^ oxford dictionary – valency
human hair as 105 nm and 10 carbon atoms as spanning 1 nm. 89. ^ Reusch, William (16 iulie 2007). „Virtual Textbook of Organic
70. ^ Padilla, Michael J.; Miaoulis, Ioannis; Cyr, Martha (2002). Prentice Chemistry” ([Link]
Hall Science Explorer: Chemical Building Blocks. Upper Saddle [Link]/~reusch/VirtualText/[Link]). Michigan State
River, New Jersey USA: Prentice-Hall, Inc. p. 32. ISBN 0-13- University. Arhivat din original ([Link]
054091-9. OCLC 47925884 ([Link] ualText/[Link]) la 29 octombrie 2007. Accesat în 11 ianuarie
4). „There are 2,000,000,000,000,000,000,000 (that's 2 sextillion) 2008.
atoms of oxygen in one drop of water—and twice as many atoms of 90. ^ „Covalent bonding – Single bonds” ([Link]
hydrogen.” toms/bonding/[Link]). chemguide. 2000.
 91. ^ Husted, Robert; et al. (11 decembrie 2003). „Periodic Table of the 107. ^ Lequeux, James (2005). The Interstellar Medium. Springer. p. 4.
Elements” ([Link] Los Alamos National ISBN 3-540-21326-0. OCLC 133157789 ([Link]
Laboratory. Arhivat ([Link] clc/133157789).
ttp://[Link]/[Link]) din originalul de la 10 ianuarie 108. ^ Smith, Nigel (6 ianuarie 2000). „The search for dark matter” (http://
2008. Accesat în 11 ianuarie 2008. [Link]/cws/article/print/809). Physics World. Arhivat (http
92. ^ Baum, Rudy (2003). „It's Elemental: The Periodic Table” ([Link] s://[Link]/web/20080216185952/[Link]
[Link]/cen/80th/[Link]). Chemical & Engineering News. ws/article/print/809) din originalul de la 16 februarie 2008. Accesat
Accesat în 11 ianuarie 2008. în 14 februarie 2008.
93. ^ Goodstein, David L. (2002). States of Matter. Courier Dover 109. ^ Croswell, Ken (1991). „Boron, bumps and the Big Bang: Was
Publications. pp. 436–438. ISBN 0-13-843557-X. matter spread evenly when the Universe began? Perhaps not; the
94. ^ Brazhkin, Vadim V. (2006). „Metastable phases, phase clues lie in the creation of the lighter elements such as boron and
transformations, and phase diagrams in physics and chemistry”. beryllium” ([Link]
Physics-Uspekhi. 49 (7): 719–24. Bibcode:2006PhyU...49..719B (htt oron-bumps-and-the-big-bang-was-matter-spread-evenly-whenthe-u
p://[Link]/abs/2006PhyU...49..719B). niverse-began-perhaps-not-the-clues-lie-in-the-creation-of-thelighter
doi:10.1070/PU2006v049n07ABEH006013 ([Link] -[Link]). New Scientist (1794):
0%2FPU2006v049n07ABEH006013). 42. Arhivat ([Link]
95. ^ Myers, Richard (2003). The Basics of Chemistry. Greenwood [Link]/article/mg13217944.700-boron-bumps-and-the
-big-bang-was-matter-spread-evenly-whenthe-universe-began-perh
Press. p. 85. ISBN 0-313-31664-3. OCLC 50164580 ([Link]
aps-not-the-clues-lie-in-the-creation-of-thelighter-elements-such-as-
[Link]/oclc/50164580).
[Link]) din originalul de la 7 februarie 2008.
96. ^ Staff (9 octombrie 2001). „Bose-Einstein Condensate: A New Accesat în 14 ianuarie 2008.
Form of Matter” ([Link]
110. ^ Copi, Craig J.; Schramm, DN; Turner, MS (1995). „Big-Bang
[Link]). National Institute of Standards and Technology.
Arhivat ([Link] Nucleosynthesis and the Baryon Density of the Universe”. Science.
267 (5195): 192–99. arXiv:astro-ph/9407006 ([Link]
[Link]/public_affairs/releases/BEC_background.htm) din originalul
tro-ph/9407006) . Bibcode:1995Sci...267..192C ([Link]
de la 3 ianuarie 2008. Accesat în 16 ianuarie 2008.
[Link]/abs/1995Sci...267..192C). doi:10.1126/science.7809624 (ht
97. ^ Colton, Imogen; Fyffe, Jeanette (3 februarie 1999). „Super Atoms tps://[Link]/10.1126%2Fscience.7809624). PMID 7809624 (https://
from Bose-Einstein Condensation” ([Link] [Link]/pubmed/7809624).
70829200820/[Link]
[Link]). The University of Melbourne. Arhivat din original ([Link] 111. ^ Hinshaw, Gary (15 decembrie 2005). „Tests of the Big Bang: The
Light Elements” ([Link]
[Link]/~ywong/poster/articles/[Link]) la 29
ml). NASA/WMAP. Arhivat ([Link]
august 2007. Accesat în 6 februarie 2008.
1252/[Link] din
98. ^ Jacox, Marilyn; Gadzuk, J. William (noiembrie 1997). „Scanning originalul de la 17 ianuarie 2008. Accesat în 13 ianuarie 2008.
Tunneling Microscope”
112. ^ Abbott, Brian (30 mai 2007). „Microwave (WMAP) All-Sky Survey”
([Link] National Institute of
Standards and Technology. Arhivat ([Link] ([Link]
80107133132/[Link] din [Link]/universe/duguide/exgg_wmap.php). Hayden
Planetarium. Arhivat din original ([Link]
originalul de la 7 ianuarie 2008. Accesat în 11 ianuarie 2008.
universe/duguide/exgg_wmap.php) la 13 februarie 2013. Accesat în
99. ^ „The Nobel Prize in Physics 1986” ([Link] 13 ianuarie 2008.
zes/physics/laureates/1986/[Link]). The Nobel Foundation.
113. ^ Hoyle, F. (1946). „The synthesis of the elements from hydrogen”.
Accesat în 11 ianuarie 2008.—in particular, see the Nobel lecture by
G. Binnig and H. Rohrer. Monthly Notices of the Royal Astronomical Society⁠(d). 106: 343–83.
Bibcode:1946MNRAS.106..343H ([Link]
100. ^ Jakubowski, N.; Moens, Luc; Vanhaecke, Frank (1998). „Sector
46MNRAS.106..343H). doi:10.1093/mnras/106.5.343 ([Link]
field mass spectrometers in ICP-MS”. Spectrochimica Acta Part B:
g/10.1093%2Fmnras%2F106.5.343).
Atomic Spectroscopy. 53 (13): 1739–63.
Bibcode:1998AcSpe..53.1739J ([Link] 114. ^ Knauth, D. C.; Knauth, D. C.; Lambert, David L.; Crane, P. (2000).
AcSpe..53.1739J). doi:10.1016/S0584-8547(98)00222-5 ([Link] „Newly synthesized lithium in the interstellar medium”. Nature. 405
org/10.1016%2FS0584-8547%2898%2900222-5). (6787): 656–58. doi:10.1038/35015028 ([Link]
35015028). PMID 10864316 ([Link]
101. ^ Müller, Erwin W.; Panitz, John A.; McLane, S. Brooks (1968). „The
10864316).
Atom-Probe Field Ion Microscope”. Review of Scientific
115. ^ Mashnik, Stepan G. (2000). „On Solar System and Cosmic Rays
Instruments⁠(d). 39 (1): 83–86. Bibcode:1968RScI...39...83M ([Link]
Nucleosynthesis and Spallation Processes”. arXiv:astro-
[Link]/abs/1968RScI...39...83M). doi:10.1063/1.1683116
ph/0008382 ([Link] [astro-ph (http
([Link]
s://[Link]/archive/astro-ph)].
102. ^ Lochner, Jim; Gibb, Meredith; Newman, Phil (30 aprilie 2007).
116. ^ Kansas Geological Survey (4 mai 2005). „Age of the Earth” (http://
„What Do Spectra Tell Us?” ([Link]
ce/how_l1/spectral_what.html). NASA/Goddard Space Flight [Link]/Extension/geotopics/earth_age.html). University of
Center. Arhivat ([Link] Kansas. Accesat în 14 ianuarie 2008.
[Link]/docs/science/how_l1/spectral_what.html) din 117. ^ Manuel 2001, pp. 407–430, 511–519.
originalul de la 16 ianuarie 2008. Accesat în 3 ianuarie 2008. 118. ^ Dalrymple, G. Brent (2001). „The age of the Earth in the twentieth
103. ^ Winter, Mark (2007). „Helium” ([Link] century: a problem (mostly) solved” ([Link]
lements/elements/text/He/[Link]). WebElements. Arhivat ([Link] ontent/abstract/190/1/205). Geological Society, London, Special
[Link]/web/20071230182148/[Link] Publications. 190 (1): 205–21. Bibcode:2001GSLSP.190..205D (htt
webelements/elements/text/He/[Link]) din originalul de la 30 p://[Link]/abs/2001GSLSP.190..205D).
decembrie 2007. Accesat în 3 ianuarie 2008. doi:10.1144/[Link].2001.190.01.14 ([Link]
104. ^ Hinshaw, Gary (10 februarie 2006). „What is the Universe Made [Link].2001.190.01.14). Accesat în 14 ianuarie 2008.
Of?” ([Link] 119. ^ Anderson, Don L.; Foulger, G. R.; Meibom, Anders (2 septembrie
NASA/WMAP. Arhivat ([Link] 2006). „Helium: Fundamental models” ([Link]
8/[Link] din originalul g/[Link]). [Link]. Arhivat ([Link]
de la 31 decembrie 2007. Accesat în 7 ianuarie 2008. [Link]/web/20070208194933/[Link]
[Link]) din originalul de la 8 februarie 2007.
105. ^ Choppin, Gregory R.; Liljenzin, Jan-Olov; Rydberg, Jan (2001).
Accesat în 14 ianuarie 2007.
Radiochemistry and Nuclear Chemistry. Elsevier. p. 441. ISBN 0-
7506-7463-6. OCLC 162592180 ([Link] 120. ^ Pennicott, Katie (10 mai 2001). „Carbon clock could show the
592180). wrong time” ([Link]
106. ^ Davidsen, Arthur F. (1993). „Far-Ultraviolet Astronomy on the PhysicsWeb. Arhivat ([Link]
Astro-1 Space Shuttle Mission”. Science. 259 (5093): 327–34. 2/[Link] din originalul de la
15 decembrie 2007. Accesat în 14 ianuarie 2008.
Bibcode:1993Sci...259..327D ([Link]
ci...259..327D). doi:10.1126/science.259.5093.327 ([Link]
0.1126%2Fscience.259.5093.327). PMID 17832344 ([Link]
[Link]/pubmed/17832344).
121. ^ Yarris, Lynn (27 iulie 2001). „New Superheavy Elements 118 and 132. ^ Anonymous (2 octombrie 2001). „Second postcard from the island
116 Discovered at Berkeley Lab” ([Link] of stability” ([Link] CERN
es/Archive/[Link]). Berkeley Lab. Arhivat ([Link] Courier. Arhivat ([Link]
[Link]/web/20080109103538/[Link] p://[Link]/cws/article/cern/28509) din originalul de la 3
Articles/Archive/[Link]) din originalul de la 9 februarie 2008. Accesat în 14 ianuarie 2008.
ianuarie 2008. Accesat în 14 ianuarie 2008. 133. ^ Jacoby, Mitch (2006). „As-yet-unsynthesized superheavy atom
122. ^ Diamond, H; et al. (1960). „Heavy Isotope Abundances in Mike should form a stable diatomic molecule with fluorine”. Chemical &
Thermonuclear Device”. Physical Review. 119 (6): 2000–04. Engineering News⁠(d). 84 (10): 19. doi:10.1021/cen-v084n010.p019a
Bibcode:1960PhRv..119.2000D ([Link] ([Link]
0PhRv..119.2000D). doi:10.1103/PhysRev.119.2000 ([Link] 134. ^ Koppes, Steve (1 martie 1999). „Fermilab Physicists Find New
10.1103%2FPhysRev.119.2000). Matter-Antimatter Asymmetry” ([Link]
123. ^ Poston Sr.; John W. (23 martie 1998). „Do transuranic elements ses/99/[Link]). University of Chicago. Accesat în 14
such as plutonium ever occur naturally?” ([Link] ianuarie 2008.
[Link]/article/do-transuranic-elements-s/). Scientific American. 135. ^ Cromie, William J. (16 august 2001). „A lifetime of trillionths of a
124. ^ Keller, C. (1973). „Natural occurrence of lanthanides, actinides, second: Scientists explore antimatter” ([Link]
and superheavy elements”. Chemiker Zeitung. 97 (10): 522–30. tte/2001/08.16/[Link]). Harvard University Gazette. Accesat
OSTI 4353086 ([Link] în 14 ianuarie 2008.
p?osti_id=4353086). 136. ^ Hijmans, Tom W. (2002). „Particle physics: Cold antihydrogen”.
125. ^ Zaider, Marco; Rossi, Harald H. (2001). Radiation Science for Nature. 419 (6906): 439–40. Bibcode:2002Natur.419..439H ([Link]
Physicians and Public Health Workers. Springer. p. 17. ISBN 0-306- [Link]/abs/2002Natur.419..439H).
46403-9. OCLC 44110319 ([Link] doi:10.1038/419439a ([Link]
9). PMID 12368837 ([Link]
126. ^ Manuel 2001, pp. 407–430,511–519. 137. ^ Staff (30 octombrie 2002). „Researchers 'look inside' antimatter” (h
127. ^ „Oklo Fossil Reactors” ([Link] ttp://[Link]/2/hi/science/nature/[Link]). BBC News.
Curtin University of Technology. Arhivat ([Link] Accesat în 14 ianuarie 2008.
b/20071218194159/[Link] din 138. ^ Barrett, Roger (1990). „The Strange World of the Exotic Atom” (htt
originalul de la 18 decembrie 2007. Accesat în 15 ianuarie 2008. p://[Link]/article/mg12717284.600-the-strange-wo
128. ^ Weisenberger, Drew. „How many atoms are there in the world?” (h rld-of-the-exotic-atom-physicists-can-nowmake-atoms-and-molecule
ttp://[Link]/qa/mathatom_05.html). Jefferson Lab. s-containing-negative-particles-other-than-electronsand-use-them-n
Accesat în 16 ianuarie 2008. [Link]). New Scientist
129. ^ Pidwirny, Michael. „Fundamentals of Physical Geography” (http:// (1728): 77–115. Arhivat ([Link]
[Link]/fundamentals/[Link]). University 40/[Link]
of British Columbia Okanagan. Arhivat ([Link] ge-world-of-the-exotic-atom-physicists-can-nowmake-atoms-and-mo
20080121080709/[Link] lecules-containing-negative-particles-other-than-electronsand-use-t
[Link]) din originalul de la 21 ianuarie 2008. Accesat în 16 [Link]) din
ianuarie 2008. originalul de la 21 decembrie 2007. Accesat în 4 ianuarie 2008.
130. ^ Anderson, Don L. (2002). „The inner inner core of Earth” ([Link] 139. ^ Indelicato, Paul (2004). „Exotic Atoms”. Physica Scripta⁠(d). T112
[Link]/pmc/articles/PMC137819). Proceedings of the (1): 20–26. arXiv:physics/0409058 ([Link]
National Academy of Sciences. 99 (22): 13966–68. 9058) . Bibcode:2004PhST..112...20I ([Link]
Bibcode:2002PNAS...9913966A ([Link] s/2004PhST..112...20I). doi:10.1238/[Link].112a00020 (htt
2PNAS...9913966A). doi:10.1073/pnas.232565899 ([Link] ps://[Link]/10.1238%[Link].112a00020).
0.1073%2Fpnas.232565899). PMC 137819 ([Link] 140. ^ Ripin, Barrett H. (iulie 1998). „Recent Experiments on Exotic
[Link]/pmc/articles/PMC137819) . PMID 12391308 ([Link] Atoms” ([Link]
[Link]/pubmed/12391308). [Link]). American Physical Society. Accesat în 15 februarie
131. ^ Pauling, Linus (1960). The Nature of the Chemical Bond. Cornell 2008.[nefuncțională]
University Press. pp. 5–10. ISBN 0-8014-0333-2. OCLC 17518275
([Link]

Bibliografie
Manuel, Oliver (2001). Origin of Elements in the Solar System: Implications of Post-1957 Observations. Springer. ISBN 0-306-46562-0.
OCLC 228374906 ([Link]

Lectură suplimentară
Dalton, J. (1808). A New System of Chemical Philosophy, Part 1. London and Manchester: S. Russell.
Gangopadhyaya, Mrinalkanti (1981). Indian Atomism: History and Sources. Atlantic Highlands, New Jersey: Humanities Press. ISBN 0-391-
02177-X. OCLC 10916778 ([Link]
Harrison, Edward Robert (2003). Masks of the Universe: Changing Ideas on the Nature of the Cosmos. Cambridge University Press. ISBN 0-
521-77351-2. OCLC 50441595 ([Link]
Iannone, A. Pablo (2001). Dictionary of World Philosophy. Routledge. ISBN 0-415-17995-5. OCLC 44541769 ([Link]
4541769).
King, Richard (1999). Indian philosophy: an introduction to Hindu and Buddhist thought. Edinburgh University Press. ISBN 0-7486-0954-7.
Levere, Trevor, H. (2001). Transforming Matter – A History of Chemistry for Alchemy to the Buckyball. The Johns Hopkins University Press.
ISBN 0-8018-6610-3.
Liddell, Henry George; Scott, Robert. „A Greek-English Lexicon” ([Link]
0057%3Aentry%3Dte%2Fmnw1). Perseus Digital Library.
Liddell, Henry George; Scott, Robert. „ἄτομος” ([Link]
3Da%29%2Ftomos). A Greek-English Lexicon. Perseus Digital Library. Accesat în 21 iunie 2010.
McEvilley, Thomas (2002). The shape of ancient thought: comparative studies in Greek and Indian philosophies. Allworth Press. ISBN 1-
58115-203-5.
Moran, Bruce T. (2005). Distilling Knowledge: Alchemy, Chemistry, and the Scientific Revolution. Harvard University Press. ISBN 0-674-
01495-2.
 Ponomarev, Leonid Ivanovich (1993). The Quantum Dice. CRC Press. ISBN 0-7503-0251-8. OCLC 26853108 ([Link]
26853108).
Roscoe, Henry Enfield (1895). John Dalton and the Rise of Modern Chemistry ([Link]
Century science series. New York: Macmillan. Accesat în 3 aprilie 2011.
Siegfried, Robert (2002). From Elements to Atoms: A History of Chemical Composition. DIANE. ISBN 0-87169-924-9. OCLC 186607849 (http
s://[Link]/oclc/186607849).
Teresi, Dick (2003). Lost Discoveries: The Ancient Roots of Modern Science ([Link] Simon &
Schuster. pp. 213–214. ISBN 0-7432-4379-X.
Various (2002). Lide, David R., ed. Handbook of Chemistry & Physics ([Link] (ed. 88th). CRC. ISBN 0-8493-0486-5.
OCLC 179976746 ([Link] Arhivat ([Link]
com/) din originalul de la 23 mai 2008. Accesat în 23 mai 2008.
Wurtz, Charles Adolphe (1881). The Atomic Theory. New York: D. Appleton and company. ISBN 0-559-43636-X.

Legături externe
"Quantum Mechanics and the Structure of Atoms" ([Link] pe YouTube fizica reale lecție începe
la 2:20 în film.
Freudenrich, Craig C. „How Atoms Work” ([Link] How Stuff
Works. Arhivat din original ([Link] la 8 ianuarie 2007. Accesat în 9 ianuarie 2007. Mai multe valori
specificate pentru |nume= și |last= (ajutor)
„The Atom” ([Link] Free High School Science Texts: Physics. Wikibooks. Accesat în 10 iulie
2010. Mai multe valori specificate pentru |lucrare= și |work= (ajutor)
Anonymous (2007). „The atom” ([Link] Science aid+. Accesat în 10 iulie 2010.—un
ghid pentru atom pentru adolescenti.
Anonymous (3 ianuarie 2006). „Atoms and Atomic Structure” ([Link]
6672963). BBC. Arhivat din original ([Link] la 2 ianuarie 2007. Accesat în 11 ianuarie 2007.
Various (3 ianuarie 2006). „Physics 2000, Table of Contents” ([Link]
2000/[Link]?Type=TOC). University of Colorado. Arhivat din original ([Link] la 14
ianuarie 2008. Accesat în 11 ianuarie 2008.
Various (3 februarie 2006). „What does an atom look like?” ([Link]
University of Karlsruhe. Accesat în 12 mai 2008.

Adus de la [Link]

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 30 aprilie 2022, ora 03:43.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.