1.

STRUCTURA ATOMICĂ

INTRODUCERE

În activitatea de exploatare a unei instalaţii nucleare sau radiologice întâlnim frecvent termenul de
radiaţie atomică. Pentru a înţelege ce este aceasta trebuie să aruncăm o privire asupra atomului şi
structurii acestuia.
De ce fiecare substanţă are propriile caracteristici fizice şi chimice? De ce sarea şi fierul sunt solide
în condiţii normale? De ce sulful se topeşte la o temperatură mult mai scăzută decât sarea? De ce
oxigenul şi hidrogenul sunt gaze? De ce metalele sunt bune conducătoare de electricitate în timp ce
nemetalele, în general, nu sunt? Aceste întrebări împreună cu multe altele au rămas fără răspunsuri
până când au fost dezvoltate teorii asupra structurii materiei.

STRUCTURA INTERNĂ A MATERIEI

Filosofii antici greci oscilau între a afirma că materia are o structură continuă sau discontinuă. Prin
structură continuă ei înţelegeau că, dacă ar fi posibil, prin divizarea unei bucăţi de fier în două
bucăţi, fiecare bucată va păstra caracteristicile materialului iniţial, adică va fi tot fier. Dacă
divizarea s-ar continua, ea ar putea fi făcută la nesfârşit, obţinându-se mereu tot fier. Pe de altă
parte, prin structură discontinuă se înţelegea că divizarea descrisă mai sus ar fi putut fi continuată
numai până la un moment dat când la o nouă încercare de divizare s-ar fi obţinut altceva decât fier.
Astăzi se ştie cu siguranţă că structura materiei este discontinuă. În cazul fierului la un moment dat
se obţine prin procesul de divizare o particulă de fier care la o nouă încercare de divizare nu va mai
produce fragmente tot din fier. Această ultimă particulă de materie care păstrează caracteristicile
fierului poartă numele de atom de fier. Acelaşi lucru este valabil pentru oricare alt material
elementar; ultima şi cea mai mică părticică din acesta poartă numele de atom al acestui material.
Ştiinţa modernă a descoperit o serie de lucruri referitoare la structura atomilor. În continuare sunt
enumerate trei dintre ele:

1. Atomii sunt alcătuiţi din trei particule elementare. Aceste particule sunt denumite
particule subatomice şi ele sunt:
a) protonii
b) neutronii
c) electronii
Aceste particule subatomice sunt aceleaşi în toţi atomii.

2. Toţi atomii aparţinând aceluiaşi material sunt similari.

3. Atomii diferitelor materiale diferă doar prin numărul şi aranjarea particulelor lor
subatomice.
NUCLEUL ŞI ELECTRONII ORBITALI

Cel mai simplu atom este cel de hidrogen. Este atât de

simplu încât are doar două din cele trei tipuri de particule
subatomice. Atomul de hidrogen este constituit dintr-un
proton în jurul căruia orbitează un electron ca în fig. 1.1.
Al doilea atom în ordinea simplităţii este cel de heliu.
Acesta are doi protoni şi doi neutroni în centru, şi doi
electroni care orbitează în jurul acestora (fig. 1.2).
Neutronii şi protonii sunt atât de puternic legaţi între ei în Fig. 1.1. Atomul de hidrogen
interiorul atomului încât formează o structură
compactă numită nucleu. Nucleul de heliu conţine
doi protoni şi doi neutroni.
Putem spune că atomul este compus din nucleu şi
electronii asociaţi care se numesc electroni
orbitali.
De ce rămân electronii pe orbitele lor în loc să
părăsească de la sine atomul? Răspunsul la această
întrebare este dat de interacţia electrostatică.
Fig. 1.2. Atomul de heliu
ECHILIBRUL SARCINILOR ELECTRICE ÎN ATOM

Există două tipuri de sarcini electrice: pozitive (+) şi negative(-). Atunci când două corpuri au
sarcini electrice de acelaşi tip, ele se resping reciproc, în timp ce la sarcini de semn opus se atrag.
Protonul este o particulă încărcată electric cu
sarcini pozitive.
Electronul este o particulă încărcată electric cu
sarcini negative. Sarcina sa electrică este egală ca
mărime şi opusă ca semn cu cea a protonului
Neutronul nu are sarcină electrică.
Revenind la întrebarea noastră referitoare la
stabilitatea orbitelor electronice, iar răspunsul îl vom
afla printr-un mic experiment intuitiv. Să ne
imaginăm că avem un obiect greu legat cu o sfoară.
Dacă rotim sfoara deasupra capului, obiectul va Fig. 1.3. Sarcini similare se
descrie o traiectorie circulară; dacă la un moment dat resping, sarcini opuse se atrag
eliberăm sfoara, obiectul se va deplasa pe o traiectorie
rectilinie a cărei direcţie este tangentă la traiectoria
circulară iniţială. Forţa necesară pentru a ţine sfoara
este cea care determină obiectul să rămână pe
traiectoria sa circulară. În mod asemănător acţionează
forţa electrostatică de atracţie dintre nucleul încărcat
pozitiv şi electroni (cu sarcină negativă), făcându-i pe
aceştia din urmă să rămână pe orbitele lor din jurul
nucleului.

Pentru fiecare proton din nucleu, atomul are un

electron orbital. Cu alte cuvinte numărul de electroni

Fig. 1.4. Deplasarea

electronilor pe orbite
orbitali este egal cu numărul de protoni. Atomul de hidrogen care are un singur proton în nucleu,
are în mod corespunzător, un singur electron. Heliul, care are doi protoni, are la rândul său doi
electroni orbitali. Astfel, odată ce sarcina electrică a protonului este egală dar opusă ca semn cu cea
a electronului, rezultă că sarcina electrică cumulată a nucleului este anulată de sarcina electrică
cumulată a electronilor orbitali.
În acest mod sarcina netă a întregului atom este egală cu zero. Dacă printr-un mecanism
oarecare, un atom îşi pierde un electron, sarcina lui electrică va fi pozitivă astfel că el va atrage
orice electron nelegat care se va găsi în vecinătatea sa, anulându-şi astfel sarcina electrică.

NUMĂRUL ATOMIC

Din moment ce numărul de electroni orbitali ai unui atom neutru este egal cu numărul de protoni,
este evident că acest număr de protoni determină structura globală a întregului atom. Dacă
examinăm o serie de atomi, putem observa că ei sunt diferiţi nu numai ca structură dar din punct de
vedere al caracteristicilor.
Numărul de protoni din nucleu care diferenţiază un atom de altul din punct de vedere al structurii şi
caracteristicilor poartă numele de număr atomic.

NUMĂRUL ATOMIC este numărul de protoni

din nucleu. El se notează cu litera Z.

În consecinţă, putem spune că numărul atomic al hidrogenului este unu (Z = 1), numărul atomic al
heliului este doi (Z = 2) şi numărul atomic al uraniului este 92 (Z = 92). Deci numărul atomic ne
spune câte sarcini pozitive se găsesc în nucleu şi bineînţeles, câţi electroni orbitali se găsesc în
învelişul electronic. Neutronii sunt particule fără sarcină electrică, deci ei nu modifică starea
electrică a nucleului, însă contribuie la mărirea masei nucleului, fapt pe care îl vom discuta mai
târziu.

ELEMENTELE

Dacă adunăm la un loc un număr foarte mare de atomi având toţi acelaşi număr de protoni, obţinem
ceea ce numim un element.

Un ELEMENT este o substanţă formată din

atomi cu acelaşi număr atomic.

Am discutat deja despre elementele hidrogen

şi heliu. Hidrogenul are cea mai simplă
structură, având doar un proton în nucleu.
Apoi urmează heliul cu doi protoni, litiul cu
trei şi aşa mai departe. Există peste 100 de
elemente identificate până în prezent. Dintre
acestea nouăzeci apar în mod natural, iar restul
au fost create artificial în reactoare nucleare

Fig. 1.5 Atomul de Litiu

sau acceleratori de particule. Cu excepţia tecneţiului (Z = 43) şi promeţiului (Z = 61), toate
elementele de la hidrogen până la uraniu (Z = 92) apar în natură.

TABEL 1.1. LISTA ELEMENTELOR

Z SIMBOL NUME Z SIMBOL NUME Z SIMBOL NUME

1 H hidrogen 36 Kr kripton 71 Lu lutetiu
2 He heliu 37 Rb rubidiu 72 Hf hafniu
3 Li litiu 38 Sr strontiu 73 Ta tantal
4 Be beriliu 39 Y yttriu 74 W tungsten
5 B bor 40 Zr zirconiu 75 Re rheniu
6 C carbon 41 Nb niobiu 76 Os osmiu
7 N azot 42 Mo molybden 77 Ir iridiu
8 O oxigen 43 Tc technetiu 78 Pt platina
9 F fluor 44 Ru rutheniu 79 Au aur
10 Ne neon 45 Rh rhodiu 80 Hg mercur
11 Na sodiu 46 Pd palladiu 81 Tl taliu
12 Mg magnesiu 47 Ag argint 82 Pb plumb
13 Al aluminiu 48 Cd cadmiu 83 Bi bismut
14 Si siliciu 49 In indiu 84 Po poloniu
15 P fosfor 50 Sn staniu 85 At astatin
16 S sulf 51 Sb antimoniu 86 Rn radon
17 Cl clor 52 Te tellur 87 Fr franciu
18 Ar argon 53 I iod 88 Ra radiu
19 K potasiu 54 Xe xenon 89 Ac actiniu
20 Ca calciu 55 Cs cesiu 90 Th thoriu
21 Sc scandiu 56 Ba bariu 91 Pa protactiniu
22 Ti titan 57 La lantanu 92 U uraniu
23 V vanadiu 58 Ce ceriu 93 Np neptuniu
24 Cr chromiu 59 Pr praseodym 94 Pu plutoniu
25 Mn mangan 60 Nd neodym 95 Am americiu
26 Fe fier 61 Pm prometiu 96 Cm curium
27 Co cobalt 62 Sm samariu 97 Bk berkeliu
28 Ni nichel 63 Eu europiu 98 Cf californiu
29 Cu copper 64 Gd gadoliniu 99 Es einsteiniu
30 Zn zinc 65 Tb terbium 100 Fm fermium
31 Ga galliu 66 Dy dysprosiu 101 Md mendeleviu
32 Ge germaniu 67 Ho holmiu 102 No nobeliu
33 As arsenic 68 Er erbiu 103 Lr lawrenciu
34 Se seleniu 69 Tm thuliu 104 Rf rutherfordiu
35 Br bromine 70 Yb ytterbiu 105 Ha hahniu

MASA ATOMICĂ

Am văzut deja că atomii sunt alcătuiţi din trei tipuri de particule: protoni, neutroni şi electroni.
Nucleul central al atomului conţine protoni cu sarcină electrică pozitivă şi neutroni. El este
înconjurat de tot atâţia electroni orbitali câţi protoni se găsesc în interiorul său.
Cele trei particule subatomice diferă între ele prin două caracteristici importante. Prima este sarcina
electrică despre care am discutat deja, iar cea de-a doua este masa. Ca să ne facem o imagine asupra
mărimii masei protonului să ţinem cont de faptul că o picătură de apă conţine circa douăzeci de mii
de miliarde de miliarde de atomi de hidrogen. Întrucât o astfel de cantitate ar fi dificil de exprimat
în grame se defineşte unitatea atomică de masă (amu) care reprezintă 1/12 din masa atomului de
carbon-12. masele protonului şi neutronului
sunt aproximativ egala cu 1 amu în timp ce
masa electronului este mult mai mică, fiind Tabel 1.2. Particule subatomice
1/1840 din masa protonului.
Masă Sarcină
Particulă Simbol
(amu) electrică
proton p 1 +1
neutron n 1 0
electron e 1/1840 -1
Tabelul 1.2 prezintă aceste caracteristici principale ale celor trei tipuri de particule elementare.
Din cele enunţate mai sus observăm că electronii au o masă atât de mică încât practic toată masa
atomului este concentrată în nucleul acestuia ceea ce face ca masa electronilor să poată fi neglijată
atunci când se calculează masa atomului.

NUMĂRUL DE MASĂ (A) al unui atom este

egal cu numărul de nucleoni adică numărul de
protoni (Z) plus numărul de neutroni (N)
A=Z+N

TABEL 1.3. Numerele caracteristice ale câtorva elemente

Nume Z N A
Hidrogen 1 0 1
Heliu 2 2 4
Litiu 3 4 7
Berilliu 4 5 9
Bor 5 6 11
Carbon 6 6 12
Azot 7 7 14
Oxigen 8 8 16
Fluor 9 10 19
Neon 10 10 20
Sodiu 11 12 23
Magnesiu 12 12 24
Aluminu 13 14 27
Fier 26 30 56
Iod 53 74 127

DIMENSIUNILE ATOMULUI

Pentru a ne face o impresie asupra dimensiunilor atomului să ne imaginăm că am putea mări

“imaginea” acestuia până la dimensiunile unui punct abia vizibil; în acest caz electronii s-ar situa la
o distanţă atât de mare încât nu ar putea fi reprezentaţi pe aceeaşi pagină sau şi mai bine dacă ne
imaginăm nucleul (al cărui diametru real este de ordinul 10 -15 m) de dimensiunile unei mingi de
tenis, în acest caz, electronii vor orbita la distanţe de câţiva kilometri.
Ne putem astfel imagina că o particulă de dimensiunile neutronului poate trece liber printr-un atom,
şansele ca aceasta să se ciocnească cu nucleul sau cu vreun electron fiind foarte mici.
Distanţa propriuzisă dintre nucleu şi electronii orbitali este bineînţeles foarte mică. Dacă am pune
zece milioane de atomi de hidrogen unul lângă altul am acoperi o distanţă de doar un milimetru. Dar
pe cât este de mic atomul de hidrogen, diametrul său este totuşi de 50000 de ori mai mare decât
diametrul nucleului său

IZOTOPI

Studiul atent al atomilor unui element a condus la observaţia că nu toţi au aceeaşi masă. Să luăm
spre exemplu litiul. Majoritatea atomilor de litiu au masa 7, dar sunt şi atomi de litiu cu masa 6.
Atomii aceluiaşi element care au mase diferite se numesc izotopi.
În mod evident ambii izotopi ai heliului trebuie să aibă acelaşi număr atomic (Z = 3), astfel că
pentru a avea mase diferite ei trebuie să aibă numere diferite de neutroni.

Fig. 1.6. Izotopii litiului

Din figura 1.6 observăm că numărul electronilor şi aşezarea lor în păturile electronice sunt identice.
Singura deosebire este în masa nucleului.
Proprietăţile chimice ale unui element descriu modul în care acesta reacţionează cu alte elemente.
Numărul electronilor orbitali este cel care determină proprietăţile chimice ale unui element, şi acest
număr este egal cu numărul atomic. Deci, izotopii unui element au aceleaşi proprietăţi chimice.
Numerele diferite de neutroni nu au nici un efect asupra proprietăţilor chimice ale izotopilor, în
schimb conduc la diferenţe în proprietăţile fizice ale acestora cum ar fi temperatura de fierbere şi
temperatura de solidificare. Cu alte cuvinte izotopii aceluiaşi element au proprietăţi fizice
diferite. Cum este de aşteptat şi proprietăţile lor nucleare sunt foarte diferite.
Litiul natural are numai cei doi izotopi menţionaţi mai sus, în plus faţă de aceştia există alţi patru
izotopi artificiali ai litiului. Hidrogenul are cei mai puţini izotopi: 3, însă există elemente care au 30
sau chiar mai mulţi izotopi.

IZOTOPII unui element sunt atomi care au acelaşi

număr atomic (Z), dar numere de masă (A)

SIMBOLURILE IZOTOPILOR

Pentru scrierea simbolurilor atomice avem nevoie de un sistem de notare necesar identificării
fiecărui izotop. De exemplu putem identifica izotopul uraniului, care are 92 de protoni şi 146 de
neutroni în următoarele trei moduri:

Primele două variante arată ambele că Z = 92 şi A = 238. Faptul că se reprezintă atât simbolul
elementului cât şi valoarea numărului atomic face ca reprezentarea să fie redundantă deci s-ar putea
renunţa la Z. Reprezentarea numărului de masă, însă este necesară pentru a preciza izotopul.

SEPARAREA IZOTOPILOR

Chimistii sunt multumiti sa accepte elementele asa cum sunt intalnite in natura deoarece
proprietatile chimice ale izotopilor unui element sunt aceleasi. Totusi, in industria nucleara diferenta
dintre izotopii aceluiasi element este foarte importanta. Asa cum am aratat mai sus izotopii unui
element difera prin proprietatile lor fizice cum ar fii: masa, punctul de fierbere, punctul de topire
precum si proprietatile lor nucleare.

Unii izotopi au proprietati nucleare importante in unele aplicatii, drept urmare este necesara
separarea lor de ceilalti izotopi ai elementului, lucru deloc usor. In general, nu exista nici o
dificultate in separarea a doua elemente diferite care au proprietati chimice diferite. De exemplu
dacă ai un amestec de oxigen si azot si vrei sa separi azotul din amestec trebuie sa treci amestecul
printrun tub care contine unele metale care reactioneaza cu oxigenul.Astfel amestecul va fi lipsit de
oxigen iar la capatul tubului va iesi numai azot.
Pentru separarea izotopilor unui element trebuiesc folosite metode care se bazeaza pe mici diferente
ale proprietatilor lor fizice. Aceste metode sunt complicate si scumpe.

IZOTOPUL DE HIDROGEN

Normal, hidrogenul are masa atomica 1 dar la fiecare 7000 atomi de hidrogen se gaseste unul care
are masa atomica 2 iar la 1017 atomi de hidrogen se gaseste unul care are masa atomica 3. Izotopul
cel mai usor al hidrogenului are nucleul format dintro singura particula, un proton.
Ceilalti izotopi ai hidrogenului au pe langa un proton si unul sau doi neutroni.

Fig. 1.7.Izotopii hidrogenului

Ca o regulǎ, diferenţa de masǎ dintre doi izotopi este micǎ in comparaţie cu masa totalǎ a atomului,
de exemplu Fe-56 si Fe-57. In cazul hidrogenului situatia este alta. H-2 are de doua ori masa H-1.
Din aceasta cauza precum si din alte motive H-2 a fost numit deuteriu cu simbolul D iar H-3 a fost
numit tritiu avand simbolul T. Acestea sunt exceptii, in rest toate celelalte elemente au izotopii cu
acelasi simbol. Distinctia dintre izotopi se face prin numarul de masa care este pus in dreapta sus la
simbolul elementului chimic. Ca exemplu simbolurile H 2 , H-2 si D reprezinta acelasi izotop al
hidrogenului.

Deoarece in reactorul de tip CANDU se foloseste apa grea sa comparam proprietatile apei usoare cu
cele ale apei grele.

Mai intai de toate apa nu este un element ci un compus. Un compus este o combinatie chimica a
doua sau mai multor elemente combinate intro proportie fixa. Cea mai mica parte a unui compus,
care inca are proprietatile compusului se numeste molecula. Deci o molecula este pentru un compus
asa cum un atom este pentru un element.

Simbolul pentru compusul numit apa este H 2O. Aceasta inseamna ca molecula de apa este formata
din 2 atomi de hidrogen si un atom de oxigen. In apa usoara, cei 2 atomi de hidrogen sunt izotopi de
H-1 (H1) iar in apa grea atomii de hidrogen sunt cei ai izotopului H-2 (deutriu). Deuteriul este
produs din hidrogenul normal prin separarea atomilor de H2 (1-7000) de atomii de H1.
Proprietatile apei usoare si cele ale apei grele sunt prezentate in tabelul 1.4.

TABEL 1.4 APA USOARA SI APA GREA

Proprietati Apa Grea Apa Usoara

Denumire Apa Apa grea sau
Oxid de deuteriu
Formula H2O D2O
Gust Acelasi
Aparenta Aceeasi
Proprietati chimice Aceleasi
Densitate (kg/l) 1.0 1.106
Temperatura de inget 0 0C 3.8 0C
Temperatura de fierbere 100 0C 101.4 0C
IZOTOPII NATURALI AI URANIULUI

Minereul de uraniu natural contine 3 izotopi de uraniu U 234, U235 si U238 . Deoarece rafinarea
metalului de uraniu din minereul de uraniu este un proces chimic, aceleasi concentratii ale
izotopilor de uraniu se gasesc si in metal si in minereu. In tabelul 1.5 se arata abundenta izotopilor
uraniului natural. Se poate observa ca aproape tot uraniul este format din izotopul de U238 (99.28
%).
U235 care are o abundenta de numai 0.72% din uraniu natural, are cele mai bune performante in
energetica nucleara. Cele mai multe reactoare nucleare functioneaza cu combustibil nuclear a carei
concentratie de U235 este mai mare decat cea normala. In acest caz este necesara punerea uraniului
natural intro uzina de separare izotopica. Acest lucru este foarte scump.
Uraniul care are un procent de U235 mai mare decat normal se numeste uraniu imbogatit.
Concentratia U235 in combustibilul imbogatit poate varia intre 0.72% si 100%

TABELUL 1.5. IZOTOPII URANIULUI NATURAL

IZOTOPUL Z N A % Abundenta
U234 92 142 234 0.006
U235 92 143 235 0.720
U238 92 146 238 99.275

NUCLIZII

Cu toate elementele care au 3 sau mai multi izotopi sunt peste 300 de atomi naturali care difera unul
de celalalt prin structura nucleilor care-i compun.
Fiecare din cei 300 de atomi mentionati mai sus reprezinta un nuclid deoarece fiecare are un nucleu
distinct care difera de celelalte prin numarul de protoni, numarul de neutroni sau ambele.
Termenul izotop este mai restrictiv deoarece un izotop face parte dintrun grup de nuclizi care au
acelasi numar atomic Z.

Un NUCLID este un atom specific definit de

numarul de neutroni si protoni continuti

Astfel, o lista a nuclizilor ar include toti izotopii elementelor. Aceasta lista are peste 300 de nuclizi
naturali si peste 700 de nuclizi radioactivi. Mai tarziu pe aceştia ii vom numi radionulizi si sunt
produşi in reactoarele nucleare si acceleratoare.

RADIONUCLIDUL este un nuclid care este

radioactiv

Exista o analogie care v-ar putea ajuta in inţelegerea termenului “nuclid”. Gandiţi-vă la toate
tipurile diferite de fructe: mere, pere, banane, etc. Pe toate acestea le puteţi privi ca pe elemente
diferite. Varietatea soiurilor de mere (golden auriu, parmen auriu si multe alte soiuri) ar fi izotopii
elementului măr iar toate tipurile particulare de fructe cunoscute ar fi nuclizii.

2. RADIOACTIVITATEA
INTRODUCERE
 Spre sfârşitul anilor 1890, oamenii de ştiinţă au descoperit că anumite minerale emit radiaţii
necunoscute până atunci şi foarte penetrante. Acest capitol descrie aceste radiaţii împreună cu toate
informaţiile despre aceste cunoscute până acum.

FORŢELE NUCLEARE

Nucleul unui atom conţine neutroni şi protoni. Deoarece sarcinile de acelaşi semn se
resping, ar trebui ca protonii apropiaţi încărcaţi pozitiv să aibă tendinţa de a se îndepărta unii de alţii
şi de a fi expulzaţi din nucleu. Este, de aceea, evident că există alte forţe mai puternice în nucleu
care îi ţine legaţi împreună. Aceste forţe se numesc forţe nucleare.

NUCLIZI STABILI

Dacă aceste forţe “de legătură” nucleare sunt mai mari decât forţa de respingere
electrostatică, nucleul va rămâne intact, fără să sufere modificări. Se spune că acesta este stabil. De
exemplu, nuclee de 12C au existat şi continuă să existe la infinit deoarece nucleul de 12C este un
nucleu stabil. Acest lucru este valabil pentru cea mare parte a atomilor. Există aproape 300 de
nuclizi stabili care au fost identificaţi ca fiind naturali. Nucleele acestora au combinaţii de protoni şi
neutroni care sunt stabile.
Ca o regulă, orice nuclid este stabil dacă există un anumit raport între numărul de neutroni şi
numărul de protoni. Pentru nucleele uşoare stabile, numărul de neutroni este aproximativ egal cu
numărul de protoni (12C are 6 protoni şi 6 neutroni), în timp ce pentru nucleele grele stabile trebuie
să fie aproape de o dată şi jumătate de ori mai mulţi neutroni decât protoni (de exemplu, izotopul
stabil al plumbului 208Pb are 82 de protoni şi 126 de neutroni).

NUCLIZI RADIOACTIVI

Au fost identificaţi peste 1000 de nuclizi diferiţi. Cei mai mulţi dintre aceştia sunt “instabili”
sau radioactivi. Un nucleu instabil este acela care are fie prea mulţi, fie prea puţini neutroni pentru
numărul dat de protoni.
Aceste nuclee instabile emit particule subatomice pentru a atinge un raport număr
neutroni/număr protoni cât mai stabil. Ele se transformă spontan în alte nuclee, de cele mai multe
ori mai stabile.
Un atom radioactiv tinde să cedeze energie pentru a deveni stabil. Face acest lucru emiţând
radiaţii.
Deşi vorbim adesea despre atomi instabili sau radioactivi, trebuie să reamintim faptul că
nucleul este cel instabil. De aceea este mai corect să vorbim despre nuclizi radioactivi sau
radionuclizi, decât despre atomi radioactivi.

Procesul prin care un nucleu radioactiv emite particule

poartă numele de DEZINTEGRARE RADIOACTIVĂ
 Substanţele alcătuite din atomi
instabili sunt RADIOACTIVE. Radiaţii
Particulele în mişcare emise se numesc
radiaţii

Substanţă
radioactivă

Fig. 2.1. Radiaţii

TIPURI DE RADIAŢII

Deoarece nucleele conţin neutroni şi protoni, ne aşteptăm ca prin dezintegrare radioactivă să

fie emise întotdeauna aceste particule. Nu se întâmplă însă aşa. Cei mai mulţi atomi radioactivi se
dezintegrează emiţând particule alfa sau beta. Atomii care emit neutroni sunt foarte rari iar despre
dezintegrarea prin protoni se discută de câţiva ani în lumea ştiinţifică, existând incertitudini.

O PARTICULĂ ALFA este o particulă în mişcare alcătuită

din doi neutroni şi doi protoni. Are aceeaşi structură ca
nucleul de heliu.

O PARTICULĂ BETA este un electron în mişcare care a

fost emis de către un nucleu

Am aflat deja că particula beta este un electron emis de către nucleu. Faptul că un nucleu
poate emite un electron, atunci când el nu conţine nici unul, va fi explicat în continuare.
Majoritatea radionuclizilor care emit particule beta, emit imediat după aceasta energie sub
formă de radiaţii gama.

RADIAŢIILE GAMA sunt o formă de energie radiantă

similară cu razele X

Dacă anumiţi atomi sunt bombardaţi cu particule, cum ar fi particule alfa, fotoni gama sau
neutroni, în urma ciocnirii acestora cu nucleele, acestea pot emite neutroni cu viteze mari (câţiva
km/s).
RADIAŢIILE ALFA ()

Particulele alfa sunt emise prin dezintegrarea anumitor radionuclizi, în principal a celor din
categoria elementelor grele. Exemple sunt 235U, 238U, 226Ra şi 230Th.
De ce poate un nuclid să emită o particulă alfa? Pe măsură ce un nucleu este mai greu, el
este tot mai instabil din cauza faptului că forţele de respingere electrostatică proton-proton cresc în
intensitate mai repede decât forţele de atracţie nucleare. Un nucleu greu poate astfel să devină mai
stabil prin emiterea unei particule alfa. Acest fapt duce la reducerea
numărului de protoni cu 2 şi a masei cu 4 unităţi atomice de masă.
O particulă alfa îşi pierde energia foarte repede şi
încetineşte. La sfârşitul parcursului său (câţiva cm în aer) captează
doi electroni orbitali din populaţia de electroni liberi din mediul
Fig. 2.2. Particula alfa
apropiat şi devine un simplu şi ordinar atom de heliu.

RADIAŢIILE BETA ()

Se cunoaşte un mare număr de emiţători beta. Majoritatea produşilor de fisiune rezultaţi în

procesul de fisiune sunt emiţători beta: de cele mai multe ori descendenţii acestora şi generaţiile
următoare sunt de asemenea emiţători beta.
Cele mai rapide particule beta au viteze care se apropie de –
viteza luminii (300 000 kilometri pe secundă). Când particulele beta
au fost încetinite, lucru care se întâmplă destul de repede, acestea
Fig. 2.3. Particula beta
devin electroni ordinari şi se alătură populaţiei de electroni liberi.

RADIAŢIILE GAMA ()

După ce un nucleu a emis o particulă beta, în cele mai multe cazuri este încă instabil şi va
elibera imediat excesul de energie prin emiterea unei radiaţii gama. Timpul scurs între cele două
emisii este atât de scurt (sub o milionime de secundă) încât le putem considera ca fiind simultane şi
ca fiind o singură dezintegrare.
Lumina, undele radio, razele X şi radiaţiile gama sunt toate radiaţii “electromagnetice” (se
numesc aşa pentru că au atât proprietăţi electrice cât şi magnetice). Ele diferă între ele numai prin
frecvenţa lor (numărul de oscilaţii pe secundă). Cu siguranţă, lumina vizibilă ni se pare diferită de
undele radio. Totuşi, această diferenţă este datorată în întregime diferenţei de frecvenţă; numai
frecvenţa radiaţiei este importantă determinarea proprietăţilor ei.

Energii joase Energii înalte

Spectrul vizibil
Radiaţii gama

Unde radio Infraroşii

Ultra- Raze X
violet
106107108109101010111012101310141015101610171018101910201021

Frecvenţa în Hertz

Fig. 2.4. Spectrul electromagnetic

Energia oricărei radiaţii electromagnetice depinde de frecvenţa acesteia. De fapt, energia şi
frecvenţa sunt proporţionale. Radiaţiile X şi gama au cea mai mare energie. Ele acoperă aproape
acelaşi domeniu de frecvenţe, singura diferenţă între ele fiind originea. Radiaţiile gama sunt emise
din nucleele atomilor, pe când radiaţiile X sunt produse prin perturbarea orbitelor electronilor
atomului. Radiaţiile X nu sunt emise de către nuclee.
În ceea ce priveşte proprietăţile lor, radiaţiile electromagnetice sunt similare cu radiaţiile
corpusculare. Radiaţiile electromagnetice par să fie emise în spaţiu în cantităţi distincte de energie.
Un astfel de pachet individual de energie se numeşte foton.

Neutronii (n)

Se ştie că neutronii au aproape aceeaşi masă ca şi protonii dar nu au sarcină electrică.

Interacţiunile neutronilor cu materia sunt complicate şi vor fi discutate în detaliu.

RADIAŢIILE ŞI ENERGIA

Puterea de penetrare a oricărui de radiaţie depinde de energia acesteia. De aceea, înainte de a

discuta despre puterea de penetrare a diferitelor tipuri de radiaţii, trebuie mai întâi să înţelegem câte
ceva despre energie.
Un glonţ pe care îl ţii în mână este practic
inofensiv. Dacă glonţul este tras dintr-un pistol şi
are viteză mare, acesta este foarte periculos, mai
ales dacă te loveşte. În mod similar, particulele
subatomice nu sunt periculoase atunci când ele
sunt captive în nucleele atomilor. În schimb, când
acestea sunt emise de către nuclee, au viteze mari
care depind de cantitatea de energie cu care au fost
expulzate. Aceste cantităţi de energie sunt foarte
mici în comparaţie cu unităţile obişnuite de
măsură ale energiei. De aceea, energiile acestor
particule sunt exprimate printr-o unitate de măsură
specială, numită electron volt, prescurtat eV.
Pentru domenii largi de energie sunt
utilizaţi multiplii electron volt-ului:
1 000 eV = 1 keV = 1  10 eV
3
1 000 000 eV = 1 MeV = 1  10 eV
6 potenţial de un volt. Dacă particula
Radiaţiile emise de către radionuclizi au de
obicei energii cuprinse în domeniul de la câţiva
keV la câţiva MeV.
Doar la peste şase milioane MeV putem
vorbi de energii de mărimea unui Joule, care
reprezintă energia necesară ridicării unei mase de
1 kg la înălţimea de 1 m. Comparând aceste cifre,
putem să ne dăm seama de faptul că un MeV
reprezintă doar o cantitate infimă de energie.
În diagrama alăturată sunt prezentate
detalii despre aceste unităţi de măsură.
Diagrama de mai jos prezintă un electron
într-un câmp electric. El este atras de către
electrodul pozitiv şi se îndreaptă către
acesta.
+ –
–
1 volt
Un electron volt reprezintă cantitatea de
energie pe care electronul o primeşte când
este accelerat la această diferenţă de
încărcată ar fi un proton, acesta se va
deplasa către electrodul negativ dar va
primi, de asemenea, o energie de 1 eV. Deşi
energiile câştigate sunt aceleaşi, electronul
se va deplasa mult mai rapid din cauza
faptului că este mult mai uşor.
Chiar 1 MeV este foarte puţin în termeni
convenţionali.
De exemplu: 1kWh = 2,25  1019 MeV
1 Joule = 6,24  1012 MeV

IONIZAREA: formarea de perechi de ion pozitiv - electron

Se cunoaşte deja faptul că sarcina pozitivă a unui atom este conţinută în nucleu iar sarcina
negativă în electronii orbitali din jurul nucleului. Un atom neutru (adică unul care nu are o sarcină
electrică netă) are tot atâţia electroni pe orbite câţi protoni conţine nucleul acestuia. Dacă acest atom
pierde un electron, va rămâne cu o sarcină pozitivă în plus şi devine ion pozitiv. (În limba greacă,
cuvântul “ion” înseamnă călător.)
 Cele două particule împreună se numesc pereche ion pozitiv – electron. Acestea se mişcă
aproape independent una de cealaltă.

Atom neutru Pereche ion - electron

Fig. 2.5. Ionizarea

Procesul în urma căruia se produc perechi ion – electron

se numeşte IONIZARE

IONIZAREA PRODUSĂ DE PARTICULELE ALFA ŞI BETA

O particulă încărcată electric aflată în mişcare creează în imediata sa vecinătate un puternic

câmp electric. Acest “câmp” este similar în natură cu câmpul mai familiar al unui magnet, şi are
capacitatea de a îndepărta electronii de pe orbitele atomilor. În acest fel particulele alfa şi beta
produc o mulţime de perechi ion – electron în traiectoriile lor. (Nu se întâmplă chiar acelaşi lucru cu
radiaţiile gama despre care vom discuta separat).
Deoarece particulele alfa sunt de peste 7000 de ori mai grele decât particulele beta, acestea
se vor mişca mult mai încet decât particulele beta de aceeaşi energie. De asemenea, ele nu vor fi
deviate de la traiectorie aşa cum sunt particulele beta. O particulă care se mişcă încet stă mai mult
timp în preajma atomilor sau moleculelor pe lângă care trece, şi de aceea este capabilă să producă
mai mulţi ioni pe unitatea de distanţă parcursă. Deci particula alfa încărcată, cu sarcină dublă şi care
se mişcă mai încet creează mai mulţi ioni pe un milimetru de traiectorie decât o particulă beta cu o
singură sarcină şi mai rapidă. Particulele alfa produc în jur de 5000 de perechi ion – electron pe un
milimetru de traiectorie în aer, în timp ce particulele beta produc în jur de 10 perechi pe milimetru
în aer. (Vezi figura 2.6)
Particulele alfa şi beta de aceeaşi energie produc aproximativ acelaşi număr total de perechi
ion – electron, deoarece cantitatea de energie necesară producerii unei perechi este aceeaşi (în jur de
34 eV în aer). Oricum, deoarece particulele alfa produc mai multe perechi ion – electron pe unitatea
de lungime a traiectoriei decât particulele beta, acestea pierd întreaga energie pe distanţe relativ
scurte. De aceea substanţele radioactive emiţătoare de radiaţii alfa încorporate în organism prezintă
un pericol radiologic mai mare decât cel emiţătoare beta, în sensul că particulele alfa produc un
număr foarte mare de perechi de ioni într-un volum mic de ţesut.
 Particulă alfa

5000 perechi
ion - electron

Particulă beta

10 perechi
ion - electron

Fig. 2.6. Ionizarea în aer

IONIZAREA PRODUSĂ DE RADIAŢIILE GAMA

Particulele fără sarcină electrică nu au un câmp electric asociat şi nu pot smulge electroni
din atomi în acelaşi mod în care o fac particulele alfa şi beta. Fotonii gama (ca nişte pachete de
energie) produc ionizarea în mod indirect ca rezultat al ciocnirilor.
Sunt trei moduri în care un foton gama poate interacţiona cu un atom. Le vom analiza pe
fiecare în parte.

Efectul fotoelectric

Dacă un foton gama se apropie de un

electron al unui atom, îl poate expulza din atom.
Electronul preia toată energia fotonului iar fotonul
dispare. Acesta se numeşte efectul fotoelectric.
Electronul rapid expulzat din atom va
produce ionizări în acelaşi mod ca şi particulele
beta până când surplusul de energie se va disipa Electron
complet. Din acest motiv, spunem că fotonii gama expulzat
produc indirect ionizare. Numai primul electron Foton
smuls din atom a fost produs direct, restul de gama
perechi sunt produse indirect de către acest incident Foton gama
electron. Efectul fotoelectric are loc numai la împrăştiat
energii gama joase.
Probabilitatea ca efectul fotoelectric să
aibă loc depinde de Z5 şi de energia fotonului. Fig. 2.8. Efectul Compton
Procesul are loc mai ales pentru fotoni cu energia
mai mică de 0,5 MeV. Cu cât energia este mai joasă, cu atât efectul este mai probabil.
Împrăştierea Compton

Dacă energia fotonului gama este nu este suficientă pentru efect fotoelectric, este mai
probabilă împrăştierea Compton. (Numele derivă de la numele omului de ştiinţă care a descoperit
fenomenul.) În acest caz, fotonul va transfera numai o parte din energia sa unui electron. Energia
rămasă este preluată de un nou foton gama cu energie mai mică. Spunem că acest nou foton este
împrăştiat, deoarece acesta se va deplasa într-o nouă direcţie. Electronul care a fost expulzat din
atom produce ionizare în acelaşi fel ca o particulă beta. Pe scurt, un foton cu energie mai mare
produce ionizare şi un foton cu energie mai mică.
Probabilitatea de apariţie împrăştierii Compton depinde de Z, şi efectul are loc cu precădere
la fotonii de energie medie (de la aproximativ 0,5 la 3 MeV). Fotonul împrăştiat poate fi absorbit
prin efect fotoelectric în alt atom, sau pot avea loc împrăştieri Compton succesive până când fotonul
împrăştiat rămâne cu suficient de puţină energie pentru a fi absorbit prin efect fotoelectric.

Producerea de perechi

Această interacţiune a fotonilor gama are loc numai la

energii înalte. Un foton gama cu energie mare se transformă
uneori în doi “electroni”, unul pozitiv şi celălalt negativ.
“Electronul” pozitiv se numeşte pozitron. Interacţiunea este
cunoscută sub numele de producere de perechi, din motive
evidente.
Acesta este un bun exemplu de conversi a energiei în Foton
masă. Producerea de perechi are loc numai în vecinătatea gama
nucleului unui atom. Cantitatea de energie necesară pentru incident
crearea unei perechi electron - pozitron este de 1,02 MeV. De pozitron
aceea producerea de perechi nu poate avea loc pentru fotoni
gama cu energia mai mică decât aceasta. Cu cât energia Fig. 2. 9. Producerea de perechi
fotonului este mai mare, cu atât probabilitatea de producere a
perechilor este mai mare. Probabilitatea este direct proporţională cu (E – 1,02) 2Z2, unde E este
exprimată în MeV.
Electronul şi pozitronul împart diferenţa de energie (ce depăşeşte 1,02 MeV) în mod egal.
Aceste particule încărcate de mare viteză produc ionizare în acelaşi mod ca şi electronii produşi prin
efect fotoelectric şi prin împrăştiere Compton.
Pozitronul pierde energie prin ionizare ca şi electronul, dar sfârşeşte prin a fi capturat de
către un electron. Perechea astfel se “sinucide” pentru a deveni doi noi fotoni, prin procesul numit
anihilare. Fotoni au energia de 0,51 MeV fiecare.
Acesta este procesul invers formării de perechi: de data aceasta masa este convertită în
energie. Aceste radiaţii se numesc radiaţii de anihilare. Ele vor fi împrăştiate prin efect Compton
sau vor fi absorbite prin efect fotoelectric într-un mod
identic cu ceilalţi fotoni gama cu energie similară.
Trebuie să reţinem faptul că efectul fotoelectric Foton gama
este singurul proces în care fotonii gama sunt absorbiţi
complet (chiar şi la producerea de perechi se formează
doi fotoni de 0,51 MeV la sfârşitul procesului). pozitron
Ce trebuie să reţinem despre absorbţia radiaţiei gama

Fotonii gama interacţionează cu electronii unui

atom deci, cu cât un atom are mai mulţi electroni, cu Foton gama
atât este mai mare şansa ca un foton gama să sufere
ceva. Numărul de electroni dintr-un atom este egal cu Fig. 2.10. Radiaţiile de anihilare
numărul atomic Z. Aceasta înseamnă că materialele cu Z mare sunt mult mai bune pentru absorbţia
fotonilor gama decât materialele cu Z mic. Plumbul cu Z = 82 este un exemplu de absorbant gama
foarte eficace.
Şansele ca un foton gama să interacţioneze cu electronii unui atom sunt mult mai mici decât
cele ale unei particule beta. Prin urmare, fotonii gama vor avea un parcurs mult mai mare decât
particulele beta înainte de a fi absorbite. Acest lucru este valabil pentru orice material.
Din punctul nostru de vedere, principala deosebire între efectul fotoelectric şi efectul
Compton este aceea că în cazul efectului fotoelectric, fotonul gama este complet absorbit, în timp ce
la efectul Compton acesta supravieţuieşte, însă cu o energie mai mică. Acest foton gama va
continua să parcurgă materialul absorbant. El poate suferi la rândul său alte împrăştieri Compton
până când va fi eventual absorbit prin efect fotoelectric. Este un proces probabilistic şi de aceea nu
putem spune cât de mare va fi parcursul unui foton gama înainte de a fi absorbit.
Spunem că fotonii gama produc ionizare în mod indirect, deoarece ei transferă energie
electronilor care sunt expulzaţi din atomi. Aceşti electroni sunt cei care produc ionizare. Dar, lăsând
la o parte modul de interacţie a fotonilor gama cu materia, rezultatul final este producerea de
electroni şi ioni pozitivi. Acest proces poate avea loc în orice material, inclusiv în organismul uman,
unde pot avea loc efecte negative asupra celulelor şi ţesuturilor. Atunci când suntem expuşi la
radiaţii gama, au loc efecte fotoelectric şi Compton în toate părţile componente ale corpului.
Aceasta înseamnă că se produc electroni capabili de ionizări aproape uniform în tot corpul, şi toate
ţesuturile vor fi expuse la pericol.

IONIZAREA PRODUSĂ DE NEUTRONI

Neutronii nu au sarcină electrică şi nu interacţionează cu electronii. Ei pierd energie prin

interacţia cu nucleele, mai degrabă decât cu electronii. Ştim că neutronii au aproximativ aceeaşi
masă cu atomul de hidrogen, deci ei pot să transfere o cantitate mare de energie nucleelor de
hidrogen dacă are loc o ciocnire directă. La fel ca în cazul bilelor de pe masa de biliard: o ciocnire
frontală transferă aproape toată energia bile cu care lovim către bila lovită. Deci nucleele de
hidrogen vor căpăta o viteză mare atunci când sunt ciocnite de către neutroni. Deoarece nucleele de
hidrogen nu sunt altceva decât protoni, ei vor produce o ionizare densă într-un mod foarte
asemănător cu cel al particulelor alfa.
Corpul omenesc conţine mult hidrogen (aproximativ 60% apă) şi astfel se explică de ce
ţesuturile vii sunt puternic afectate de neutroni. Odată ce au pierdut cea mai mare parte din energie,
neutronii sunt invariabil absorbiţi de către anumite nuclee. Diferitele reacţii de absorbţie a
neutronilor vor fi prezentate separat.

PUTEREA DE PENETRARE A RADIAŢIILOR , , , n

O sursă de radiaţii este un obiect care emite radiaţii. De obicei, sursele sunt preparate special
pentru anumite scopuri, cum ar fi verificarea stării de funcţionare a aparatelor de măsurare a
radiaţiilor. Cu patru astfel de surse, putem realiza un experiment pentru a verifica puterea de
penetrare a celor patru tipuri de radiaţii, , ,  şi neutroni.
Aceste patru tipuri de radiaţii au proprietăţi diferite, o particularitate importantă fiind aceea
că penetrează materia pe distanţe diferite. Acest lucru este important pentru a stabili cum să ne
protejăm împotriva radiaţiilor.
 Plasăm patru instrumente Foaie de hârtie
detectoare de radiaţii la o distanţă Sursă 
oarecare în faţa surselor de radiaţii alfa, detector
beta, gama şi neutroni. Dacă punem o
foaie de hârtie între surse şi detectori, Sursă 
particulele alfa sunt stopate, dar
particulele beta, neutronii şi radiaţiile
Sursă 
gama trec fără să fie atenuate.
Dacă utilizăm ca absorbant o tablă
de aluminiu de 5 mm grosime, atât Sursă n
particulele alfa cât şi beta sunt total
absorbite, dar neutronii şi radiaţiile gama
sunt atenuate numai foarte puţin. Este Sursă 
5 mm aluminiu
nevoie de o placă de 10 mm de plumb
pentru a reduce intensitatea radiaţiilor
gama în mod semnificativ, mai puţin a Sursă 
neutronilor.
Sursă 

Sursă n

10 mm
Sursă 
plumb

Sursă 

Sursă 

Sursă n

Fig. 2.11. Puterea de penetrare a radiaţiilor

RADIAŢIILE ALFA

Observăm că particulele alfa nu sunt

capabile să străbată o foaie de hârtie sau o folie P
subţire de aluminiu, ele parcurg câţiva centimetri ar în
aer, smulgând probabil electronii de la c
aproximativ 200 000 de atomi de azot şi oxigen ur
înainte de a-şi consuma excesul de energie. s
Putem vedea că parcursul particulelor alfa este ul
diferit pentru materiale diferite. în
Particulele alfa emise de către un anumit a tip
de radionuclid au toate o anumită energie. De er
exemplu, alfa emise de către 238U au toate ,
energia de 4,18 MeV, iar cele emise de 220Ra au Energia în MeV
m
toate energia de 7,46 MeV. Fig.m2.12. Parcursul particulelor alfa în aer
Domeniul energetic pentru diferitele
tipuri de radionuclizi emiţători alfa este cuprins între 4 MeV şi 8 MeV. Graficul din dreapta arată
parcursul particulelor alfa în aer în funcţie de energie.
 Aceste energii nu sunt suficiente pentru a permite particulelor alfa să penetreze nici măcar
stratul de protecţie superficial de piele alcătuit din celule moarte.
Din această cauză, sursele de radiaţii alfa aflate în afara organismului nu prezintă un
pericol radiologic extern. Pe de altă parte, atunci când substanţe radioactive emiătoare de radiaţii
alfa sunt incorporate în organism, acestea constituie un pericol radiologic intern semnificativ, din
motive care vor fi explicate mai târziu.

RADIAŢIILE BETA

Mulţi radionuclizi produşi într-un reactor nuclear şi care ajung mai târziu şi în celulele
fierbinţi, la staţia de tratare a deşeurilor radioactive şi în depozitele finale de deşeuri radioactive,
sunt emiţători beta. Ne amintim că particulele beta sunt electroni de mare viteză emişi prin
dezintegrarea nucleului.
Particulele beta sunt mult mai penetrante decât particulele alfa. Particulele beta penetrează
aproape un centimetru de ţesut şi, dacă sursa este suficient de puternică, ele pot provoca arsuri ale
pielii. Din acest motiv, radiaţiile beta reprezintă un pericol de iradiere externă, dar un pericol uşor
de îndepărtat: este suficient să le ecranăm cu un panou din lemn. Dacă substanţe radioactive
emiţătoare de radiaţii beta sunt incorporate în organism, atunci riscul este mai mare, cu toate că
astfel de substanţe sunt mai puţin periculoase decât cele emiţătoare alfa încorporate.
Experimentele de fizică nucleară au arătat că particulele beta emise de către un anumit
radionuclid emiţător beta au energii cuprinse într-un anumit domeniu. Acest lucru este neobişnuit
pentru alte tipuri de radiaţii cunoscute, cum ar fi alfa sau gama, care sunt emise întotdeauna cu
aceeaşi energie de către aceeaşi radionuclizi.
De exemplu, particulele beta emise de către Numărul relativ de particule
90
Sr pot avea energii de orice valoare în domeniul de
la zero până la un nivel maxim definit, Emax. Figura
2.13 arată spectrul de energie al 90Sr. Cu alte
cuvinte, este un grafic care reprezintă numărul
relativ de particule beta emise pentru diferite
energii.
Se observă pe grafic că energia maximă a
particulelor beta emise de 90Sr este de 0,54 MeV.
Numai un număr mic de particule vor avea energii
în apropierea acestei valori, iar majoritatea vor avea
energii de valori mai mici, unele chiar foarte mici.
Energia medie a particulelor beta este aproximativ o Energia în MeV
treime din energia maximă, Emax. Fig. 2.13. Spectrul energetic
Această energie maximă a particulelor beta al particulelor beta emise de 90Sr
este caracteristică unui nuclid iar în tabelele de
referinţă este dată valoarea acesteia.
Energia maximă a radiaţiilor beta provenite de la majoritatea emiţătorilor beta are valori
între 0,1 şi 3 MeV, existând şi cazuri în afara acestui domeniu. Fig. 2.14 arată puterea de penetrare a
radiaţiilor beta în aer.
De reţinut că scala acestui grafic este logaritmică, adică o decadă este reprezentată cu
aceeaşi dimensiune pe grafic ca şi unitatea. Acest lucru ne permite să reprezentăm grafic un
domeniu larg de valori.
Materialele dense sunt foarte eficace în stoparea radiaţiilor beta. Din nefericire, particulele
beta de energii mari produc radiaţii X atunci când sunt absorbite. Acest efect este mult mai pregnant
la materialele cu numere atomice mari (plumbul etc.) decât la materialele cu numere atomice mici
(sticlă, plexiglas, lemn etc.). Aceste radiaţii X (numite Bremsstralung din limba germană: radiaţii
de frânare) sunt mai penetrante decât particulele beta originale.
P
ar
c
u
rs
ul
m
a
xi
m
în
a
er
în
m
et
ri

Fig. 2.14. Parcursul radiaţiilor beta în aer

Figura 2.15 arată că materialele mai apă

grele sunt mai bune decât materialele
uşoare pentru protecţia la radiaţii beta.
plexiglas
Deoarece materialele grele pot produce
radiaţii X de frânare, ecranarea împotriva Parcursul, beton
acestor radiaţii se poate face mărind mm sticlă
grosimea ecranului. În practică, se folosesc aluminiu
adesea ecrane de plumb pentru protecţia la
fier
câmpuri de radiaţii beta: plumbul este util plumb
pentru ecranarea radiaţiilor gama care de
obicei se găsesc împreună cu radiaţiile beta.
Există cazuri mai rar întâlnite în care Fig. 2.15. Parcursul maxim
câmpurile de radiaţii beta sunt mai al particulelor beta de 3 MeV
puternice decât câmpurile gama. În aceste în diverse materiale
cazuri este mai bine să folosim placaj de lemn, covoare de neopren sau alte materiale uşoare.

RADIAŢIILE GAMMA

Radiaţiile gama pot penetra grosimi mari de materiale. Teoretic, nu putem stopa toate
radiaţiile gama, indiferent de grosimea ecranului pe care îl folosim. În practică trebuie să folosim
suficient material absorbant astfel încât nivelul radiaţiilor să fie redus la unul acceptabil. Deoarece,
cum am spus, nu există nimic care să stopeze complet radiaţiile gama, o mărime utilă pentru
compararea materialelor de ecranare este grosimea de înjumătăţire (d1/2).

GROSIMEA DE ÎNJUMĂTĂŢIRE
este grosimea unui material
care reduce intensitatea radiaţiilor gama la jumătate.
 Majoritatea fotonilor gama au energii mai mici de 3 MeV, cu unele excepţii. Cu cât energia
este mai mare, cu atât puterea de penetrare este mai mare. Acest lucru este ilustrat în figura 2.16
unde se arată grosimea de înjumătăţire pentru apă în funcţie de energia radiaţiilor gama.
Avem nevoie de aproximativ 100 mm de apă ca să reducem nivelul radiaţiilor gama de
1 MeV la jumătate, în timp ce pentru reducerea la jumătate a nivelului radiaţiilor gama de 2 MeV
avem nevoie de 150 mm de apă.

d1/2,

Energia radiaţiilor gama, MeV

Fig. 2.16. Grosimea de înjumătăţire la apă pentru diferite energii

Apa este bună pentru absorbţia radiaţiilor gama, dar există alte materiale mai bune. Cele mai
eficace materiale pentru absorbţia radiaţiilor gama sunt cele care conţin cât mai mulţi electroni
orbitali care să interacţioneze cu fotonii gama. Acestea sunt elementele cu număr atomic mai mare
(adică mai mulţi electroni pentru un atom) şi cu densitate mare (adică mai mulţi atomi pe unitatea
de volum). Din aceste motive, plumbul este un material bun pentru protecţia la radiaţii gama.
Putem vedea din Fig. 2.17 că
15 mm de plumb este echivalent cu
aproximativ 80 mm de aluminiu ca absor-
apă
bant pentru radiaţiile gama de 3 MeV. Din
cauza densităţii sale mici, aerul nu este prea
eficient: d1/2 este aproximativ 220 m pentru
radiaţiile gama de 3 MeV.
O altă comparaţie interesantă este
d1/2, aluminiu
între parcursul radiaţiilor beta şi grosimea
mm
de înjumătăţire pentru radiaţiile gama. Dacă
beton
17 mm de apă absorb complet radiaţiile
beta de 3 MeV (vezi fig. 2.15), avem
nevoie de un strat de zece ori mai gros ca fier
reducem intensitatea radiaţiilor gama la
jumătate. plumb
Conceptul de grosime de înjumătăţi-
re este utilizat numai pentru radiaţiile gama Fig. 2.17. d1/2 pentru radiaţiile gama de 3 MeV
deoarece radiaţiile alfa şi beta sunt absorbi-
te complet după o anumită distanţă parcursă, lucru care nu este valabil şi pentru radiaţiile gama.
NEUTRONII

Modul în care neutronii interacţionează cu materia depinde în mare măsură de energia

acestora, care poate varia de la câţiva MeV până la energii mici de ordinul fracţiunilor de eV.
Despre neutroni vom discuta separat. Pentru moment este suficient să spunem că parcursul
neutronilor este aproape similar cu cel al radiaţiilor gama. Principala diferenţă se datorează faptului
că neutronii sunt particule şi prin urmare trebuie încetinite înainte de a fi absorbite. Şansele ca ei să
fie absorbiţi având încă energii mari sunt neglijabile. Apa este un excelent material pentru
încetinirea neutronilor din cauza faptului că au loc multe procese de ciocnire cu nucleele uşoare de
hidrogen (protoni). Odată ce neutronii au fost încetiniţi, sunt absorbiţi mai uşor (de exemplu,
numărul neutronilor încetiniţi este redus cu un factor de 10 la trecerea printr-un strat de 100 mm de
apă sau ţesut).

SCHEME DE DEZINTEGRARE

Când atomii radioactiv se dezintegrează, nucleele lor emit particule. Orice nucleu care emite
particule alfa sau beta îşi schimbă numărul atomic. Prin urmare, acesta devine un nucleu total
diferit. În secţiunea următoare vom discuta despre procesul de dezintegrare şi despre nucleele nou
formate.

DEZINTEGRAREA ALFA

Mulţi dintre radionuclizii elementelor grele (naturali sau artificiali) sunt emiţători alfa. Aşa
cum am mai spus, particulele alfa () sunt alcătuite din doi neutroni şi doi protoni, fiind identice cu
nucleele de heliu (4He).
Orice nucleu care a pierdut doi neutroni şi doi protoni devine nucleul unui alt element
chimic. 238U, care este emiţător alfa, are numărul atomic Z = 92 (numărul de protoni). Când atomul
de uraniu pierde doi protoni, numărul său atomic devine 90.
Acesta este toriul (Th). De exemplu, 238U are masa 238,
care în urma pierderii a patru unităţi de masă prin particula alfa,
rămâne cu masa 234. Prin urmare, nucleul format prin
particulă 
dezintegrarea alfa a 238U este 234Th. Putem scrie simbolic
dezintegrarea alfa folosind două moduri: 234
90 Th
238
92 U

În procesul de dezintegrare, nuclidul care se dezintegrează Fig. 2.18. Dezintegrarea alfa

(238U în exemplul nostru) se numeşte părinte. Nuclidul rezultat în urma dezintegrării (234Th în
exemplul nostru) se numeşte descendent. Ca să aflăm nuclidul descendent format în urma unei
dezintegrări alfa, micşorăm cu 2 numărul atomic Z, şi cu 4 numărul de masă ale nuclidului părinte.
Iată încă trei exemple de dezintegrare alfa:

(1) Uraniu – 235 în toriu – 231:

(2) Toriu – 232 în radiu – 228:
(3) Radiu – 226 în radon – 222:

DEZINTEGRAREA BETA

Aproape toţi radionuclizii produşi în reactoare nucleare şi câţiva radionuclizi naturali sunt
emiţători beta.
 În dezintegrarea beta, nucleul emite un electron. Din moment ce nucleul nu conţine
electroni, se pune întrebarea: ce se întâmplă? Cele prezentate în tabelul 2.1 ne vor ajuta să înţelegem
acest proces.
În dezintegrarea beta un neutron se transfor- Tabelul 2.1. PARTICULE SUBATOMICE
mă într-un proton şi un electron (particulă beta).
Particula Simbolul Masa Sarcina
Pierderea unui electron de masă neglijabilă nu
afectează semnificativ masa neutronului, care (u.a.m.) electrică
rămâne 1 u.a.m., egală cu masa protonului. Când
neutronul pierde un electron (adică o sarcină
negativă), particula nou formată rămâne cu o sarcină
pozitivă, care este aceeaşi cu a protonului.
Deci, neutronul se transformă într-un proton.
Protonul rămâne în nucleu iar electronul este
expulzat. Acest electron este particula beta.
Nucleul rezultat conţine cu un electron mai puţin şi are un proton în plus faţă de nucleul
părinte. Astfel, numărul atomic Z (numărul de protoni) creşte cu o unitate, iar numărul de neutroni
scade cu o unitate. Numărul de masă A, care este suma numărului de neutroni şi protoni, rămâne
neschimbat. În aceste condiţii, atomul nou creat are Z + 1 protoni şi Z electroni (numărul iniţial) şi
prin urmare are o sarcină netă +1. Pentru a deveni neutru din punct de vedere electric, el captează
un electron din populaţia de electroni liberi din jurul său.

Ilustrăm mai jos, pentru exemplificare, dezintegrarea beta a tritiului (3H):

Fig. 2.19. Dezintegrarea beta a tritiului

Mai jos sunt date alte câteva exemple de dezintegrare beta:

(1) Potasiu – 40 (40K se dezintegrează - în 40Ca):

(2) Plumb – 214 în bismut – 214:
(3) Protactiniu – 234 în uraniu – 234:

EMISIA DE POZITRONI

Am mai întâlnit pozitronul în discuţiile din acest capitol când am vorbit despre formarea de
perechi. Pozitronul este o particulă cu exact aceeaşi masă ca şi electronul, dar cu sarcină electrică
opusă (pozitivă). Anumiţi radionuclizi se dezintegrează prin emisie de pozitroni.
Acest tip de dezintegrare este foarte rar întâlnită la tipurile de radionuclizi întâlniţi în
industria nucleară energetică. Se întâlnesc radionuclizi emiţători + mai degrabă în medicina
nucleară.
În emisia de pozitroni, un proton se transformă într-un neutron prin emiterea unei particule
:+
 Emiterea unui pozitron duce întotdeauna la anihilarea radiaţiei. După ce un pozitron a fost
încetinit prin producerea de ionizări, el se combină cu un electron rezultând doi fotoni de 0,511
MeV. Este vorba de acelaşi proces descris mai înainte la formarea de perechi.
Tomografia cu emisie de pozitroni este o tehnică de imagistică utilizată în medicină. Se
injectează în organism o soluţie care conţine un emiţător de pozitroni de viaţă scurtă cum este 14C.
Pozitronii emişi de către 14C produc fotoni gama care sunt detectaţi cu sisteme aflate în afara
organismului pacientului. Datele furnizate de către detectori sunt analizate pe computer şi acesta
furnizează imagini ale organelor investigate.

DEZINTEGRAREA GAMA

Când în urma unei dezintegrări radioactive se formează un nucleu descendent, o anumită

cantitate de energie este preluată de către particula emisă. În cazul multor dezintegrări, descendentul
rămâne cu mai multă energie decât este normal pentru nucleul nou format, şi spunem că nucleul
este într-o stare excitată. Orice nucleu aflat într-o stare excitată eliberează prompt excesul de
energie prin emiterea unui foton gama. Deoarece nu se schimbă masa sau sarcina electrică, emisia
gama nu schimbă structura nucleului cum se întâmplă în cazul emisiilor alfa sau beta. Nucleul
excitat este acelaşi cu nucleul în starea normală sau fundamentală, cu deosebirea că nucleul
excitat are mai multă energie. Starea excitată este simbolizată cu un asterisc ( *) ca în exemplul:
60
Ni*.
Aurul – 198 (198Au) se dezintegrează
pe o stare excitată în mercur – 198 (198Hg*).
Schema de dezintegrare pentru aur – 198 este
ilustrată în dreapta.
Dezintegrarea beta-gama în care este
emis un singur foton pentru fiecare
dezintegrare este cel mai simplu exemplu.
Un exemplu mai complex (dar de asemenea
comun) este dezintegrarea beta a cobaltului – Fig. 2.20. Schema de dezintegrare pentru aur - 198
60 (60Co) pe o stare excitată a nichelului – 60
(60Ni*) care emite imediat doi fotoni gama
succesiv (vezi fig. 2.21.).
După emisia beta, 60Ni în stare
excitată emite un foton gama (1,17 MeV) şi
trece pe o stare mai puţin excitată după care
trece pe starea fundamentală a 60Ni printr-o
altă emisie gama (1,33 MeV).
Energiile beta arătate în figurile din
dreapta sunt energiile maxime. Dacă Din
moment ce energia medie a particulelor beta
este în jur de o treime din energia maximă, se
pune întrebarea: ce se întâmplă cu celelalte
Fig. 2.21. Schema de dezintegrare a cobaltului - 60
două treimi din cantitatea de energie?
Această cantitate de energie este preluată de către o particulă numită neutrino. Numele său
provine de la diminutivul neutronului în limba italiană. Neutrino nu are sarcină electrică, nici masă,
dar are energie, spin şi moment magnetic. Nu intrăm în detalii.
Anumiţi radionuclizi au scheme de dezintegrare foarte complicate în care emisia beta este
urmată de serii de emisii gama. În ciuda faptului că se emit atât particule beta cât şi radiaţii gama,
aceste dezintegrări sunt considerate ca eveniment unic deoarece emisiile au loc practic simultan.
(Timpul scurs între emisiile beta şi gama este mai mic decât cel necesar luminii ca să parcurgă
1 mm.) Majoritatea radionuclizilor produşi într-un reactor nuclear emit atât radiaţii beta cât şi gama.

SERII DE DEZINTEGRARE
 Când radionuclizii se dezintegrează, descendenţii acestora pot fi stabili sau radioactivi.
Calciu – 40, descendentul potasiului – 40, este un izotop stabil. Nichel – 60, descendentul cobaltului
– 60, este de asemenea un nuclid stabil.
Totuşi, mulţi descendenţi sunt radioactivi. Să dăm exemplul stronţiului – 90 ( 90Sr). 90Sr se
dezintegrează prin emisie beta în ytriu – 90 ( 90Y), un nuclid radioactiv. 90Y se dezintegrează apoi în
zirconiu – 90 (90Zr), un nuclid stabil:

Unele serii de dezintegrare sunt mai lungi. Radionuclizii naturali grei se împart în trei serii
de dezintegrare destul de lungi numite seria uraniului, seria toriului şi seria actiniuului.
Seria uraniului începe cu 238U şi este prezentată în figura 2.22. Capătul de serie este plumb –
206, stabil. În figură este reprezentat numărul Z în funcţie de numărul de neutroni N. Numărul de
masă al unui nucleu din fiecare căsuţă este suma numerelor de neutroni şi protoni (A = N + Z).
Completaţi căsuţele din schema de dezintegrare cu descendenţii neidentificaţi.
În dezintegrarea beta, un neutron se transformă într-un proton, deci vârful săgeţii se
îndreaptă spre căsuţa care are un neutron mai
puţin şi un proton în plus. Dezintegrarea Nucleul părinte Descendentul
În dezintegrarea  se pierd doi
protoni şi doi neutroni, deci vârful săgeţii se
îndreaptă spre căsuţa care are doi protoni şi
doi neutroni mai puţin.
Pentru a arăta că aţi înţeles,
completaţi tabelul din dreapta.

TIMPUL DE ÎNJUMĂTĂŢIRE

La puţin timp de la descoperirea radioactivităţii, s-a constatat că substanţele radioactive

pierd cu timpul din radioactivitate. Vom discuta în cele ce urmează despre viteza acestui proces.
Să presupunem că avem o sursă care conţine o anumită substanţă radioactivă, şi că datorită
unei anumite viteze de dezintegrare 10% din numărul total de atomi se dezintegrează în fiecare
secundă. Să presupunem că sursa conţine 100 de milioane de atomi radioactivi, toţi de acelaşi fel.
După prima secundă, 10% din ei se vor dezintegra. Putem spune că numărul de dezintegrări pe
secundă este de 10 milioane. Această mărime reprezintă activitatea sursei, adică,

ACTIVITATEA unei surse de radiaţii

este numărul de atomi care se dezintegrează într-o secundă.

Acum să ne întoarcem la exemplul nostru. După prima secundă, s-au dezintegrat 10

milioane de atomi, deci au rămas 90 de milioane. Dintre aceştia, 10%, adică 9 milioane, se vor
dezintegra în următoarea secundă, rămânând 81 de milioane. În a treia secundă se vor dezintegra
10% dintre aceştia şi aşa mai departe. În acest fel, activitatea sursei va scădea în fiecare secundă.
După un anumit timp, vom avea numai jumătate din activitatea iniţială. Această perioadă de
timp se numeşte timpul de înjumătăţire al sursei respective.

TIMPUL DE ÎNJUMĂTĂŢIRE al unui radionuclid

este timpul după care activitatea scade cu 50%
prin dezintegrare radioactivă.
 Po

238
U

U Uraniu
234
Th Pa Protactiniu
Pa
234 Th Toriu
Ac Actiniu
234
U Ra Radiu
N Fr Franciu
u Rn Radon
230
Th At Astatin
m
Po Poloniu
ăr Bi Bismut
ul Pb Plumb
d
e
n
e
ut
ro
ni
,
N

214
Po

Pb
206

Numărul atomic, Z

Fig. 2.22. Seria de dezintegrare a uraniului

 Să completăm tabelul din dreapta ca să aflăm Timpul, Numărul de Activitatea
timpul de înjumătăţire al sursei din exemplul nostru. secunde atomi rămaşi
Metoda este simplă: după fiecare secundă îndepărtăm
10% din atomii rămaşi, până când rămânem cu
jumătate din numărul iniţial de atomi. Timpul scurs
până în acest moment este timpul de înjumătăţire.
Dacă facem calculele corect, obţinem în cazul nostru
aproximativ 7 secunde.

Fiecare radionuclid are timpul său de înjumătăţire Tabelul 2.2. Timpul de înjumătăţire
care nu se schimbă niciodată, indiferent de cantitate sau pentru câţiva radionuclizi
forma materialului (solid, lichid, gaz, formă elemetară sau
Radionuclidul Timpul de înjumătăţire
compus), de procesele sau fenomenele la care a fost supus
înainte. Timpul de înjumătăţire poate avea valori de la Azot - 16 secunde
microsecunde, pentru anumiţi radionuclizi, până la milioane ore
de ani, pentru alţii. În tabelul 2.2. sunt date câteva exemple. Fier - 59 zile
După numai 7,1 secunde, jumătate din atomii de
N – 16 se vor dezintegra, şi deoarece numai jumătate din ei Hidrogen - 3 ani
vor rămâne, după acel moment, numărul de atomi care se Radiu - 226 ani
vor dezintegra într-o secundă va fi jumătate din câţi se Uraniu - 235 ani
dezintegrau pe secundă, iniţial. Pe de altă parte, trebuie să Uraniu - 238 ani
treacă 4,5 miliarde de ani pentru ca jumătate din atomii de
U – 238 dintr-o probă să se dezintegreze.
Dacă timpul de înjumătăţire al U – 235 ar fi fost de numai 7 milioane de ani, în loc de
700 de milioane de ani, nu ar mai fi rămas acum nici un atom de U – 235, şi nu ar mai fi fost
posibilă construirea reactorilor nucleari bazaţi pe fisiunea cu neutroni termici a acestui radionuclid
al uraniului.
Prima perioadă de înjumătăţire reduce activitatea la 1/2 faţă de cea iniţială. În următoarea
perioadă de înjumătăţire activitatea este redusă la 1/2 din cea rămasă, adică la 1/2 din 1/2 = 1/4 din
activitatea iniţială. Fracţiunea din activitatea iniţială rămasă după perioade de înjumătăţire succesive
este:
Activitatea după 1 timp de înjumătăţire = 1/2 din cea iniţială
Activitatea după 2 timpi de înjumătăţire = 1/2  1/2 = 1/4 din cea iniţială
Activitatea după 3 timpi de înjumătăţire = 1/2  1/2  1/2 = 1/8 din cea iniţială
Activitatea după 4 timpi de înjumătăţire = (1/2)4 = 1/16 din cea iniţială
Activitatea după 5 timpi de înjumătăţire = (1/2)5 = 1/32 din cea iniţială
Activitatea după 6 timpi de înjumătăţire = (1/2)6 = 1/64 din cea iniţială
Activitatea după 7 timpi de înjumătăţire = (1/2)7 = 1/128 din cea iniţială

Astfel, activitatea rămasă după 7 timpi de înjumătăţire este de 1/128 sau 0,8% din cea
iniţială. După acest timp, numărul de atomi radioactivi rămaşi va fi, de asemenea, 1/128 din
numărul iniţial. O regulă simplă, utilă este următoarea:

După 7 timpi de înjumătăţire, activitatea scade

la aproximativ 1%, iar după 10 timpi de înjumătăţire
la aproximatix 0,1% din cea iniţială.

Această regulă se aplică numai atunci când avem de-a face cu un numere foarte mari de
atomi. De exemplu, dacă avem la început un milion de atomi de iod – 131 (adică o fracţiune de
microgram), timpul de înjumătăţire este 8 zile, deci în primele 8 zile jumătate din atomi se
dezintegrează în xenon – 131. După 16 zile, rămân numai un sfert din atomii de iod – 131, adică
250 000 de atomi. După 80 de zile rămân numai aproximativ 0,1% (1000 de atomi) de iod – 131.
Ceilalţi s-au dezintegrat în xenon – 131. În final rămânem numai cu câţiva atomi de iod – 131 şi cu
o problemă: când se vor dezintegra fiecare din ei? Dezintegrarea este un proces aleatoriu iar
predicţiile făcute sunt valabile numai dacă se face medierea pe un număr foarte mare de atomi.
Dacă reprezentăm grafic activitatea relativă în funcţie de numărul de timpi de înjumătăţire,
obţinem o curbă specifică dezintegrării, arătată mai jos:

Fr
acţ
iu
ne
a
ră
m
as
ă
de
act
ivi
tat
e

Numărul de timpi de înjumătăţire

Fig. 2.23. Curba dezintegrării radioactive

Curba dezintegrării arătată mai sus este o reprezentare liniară, adică distanţa dintre două
intervale egale de-a lungul axelor este mereu aceeaşi. Observăm că o astfel de reprezentare liniară
nu este satisfăcătoare atunci când vrem să vizualizăm valori mai mici pentru activitate la mai mult
de doi sau trei timpi de înjumătăţire.

Pentru a rezolva această problemă, se reface graficul cu axa Y pe o scală logaritmică.

Această înseamnă că la intervale egale pe grafic, pe axa Y, corespund decade (adică de la 1% la
10%, sau de la 10% la 100%). Se comprimă astfel axa verticală la valori mari şi se extinde la valori
mici, în acest fel curba de dezintegrare devenind o linie dreaptă. O astfel de reprezentare este arătată
în figura 2.24. unde putem vizualiza mai uşor activitatea rămasă după orice perioadă de
dezintegrare, pentru orice radionuclid.
 Fr
acţ
iun
ea
ră
ma
să
de
act
ivi
tat
e

Numărul de timpi de înjumătăţire

Fig. 2.24. Curba dezintegrării radioactive
reprezentată pe o scală semilogaritmică

Vom da un exemplu în cele ce urmează.

Exemplu

O sursă de tritiu de laborator cu o activitate de 100 000 dezintegrări pe secundă (dps) a fost
cumpărată acum 20 de ani. Ce activitate are sursa acum? (Tritiul are timpul de înjumătăţire de 12,3
ani.)
 Soluţie

Trebuie să aflăm mai întâi câţi timpi de înjumătăţire s-au scurs. Procedăm astfel: 20/12.3 =
= 1,63 timpi de înjumătăţire. Căutăm această poziţie pe axa X din figura 2.24. Valoarea de pe axa
verticală Y corespunzătoare acestui punct de pe curbă (îi spunem aşa cu toate că a devenit o
dreaptă) este în jur de 0,30, să spunem 0,32.
Astfel, după 20 de ani rămâne 0,32 din activitatea iniţială. Activitatea este 0,32 
 100 000 dps sau 32 000 dps.
Încercaţi şi alte exerciţii, utilizând graficul. Răspunsurile calculate sunt în dreapta.
50 000 dps de 60Co (T1/2 = 5,3 ani) după 20 de ani (3 656 dps)
10 000 dps de 134Cs (T1/2 = 2 ani) după 5 ani (1 768 dps)
Când sursele sunt utilizate pentru calibrarea aparaturii de laborator, trebuie să ţinem cont de
scăderea activităţii în timp. Utilizăm astfel de surse de calibrare (numite standarde de tritiu) atunci
când măsurăm concentraţia de tritiu în anumite probe. În laborator se folosesc calcule mai precise
decât metoda grafică prezentată. Modul de calcul este prezentat mai jos.
Activitatea unei surse scade cu un factor de 2 după fiecare perioadă de înjumătăţire. După n
perioade de înjumătăţire, aceasta va scădea cu un factor de 2n. Activitatea rămasă după n perioade
de înjumătăţire (An) este exprimată în funcţie de activitatea iniţială (A0) prin ecuaţia

An = A0/2n sau An = A0  2-n

În exemplul de mai sus, n = 1,626. Dacă avem un calculator, vedem că 2 1,626 = 3,0866. Deci
dacă împărţim activitatea iniţială de 100 000 dps la 3,0866, obţinem 32,399 dps.
Se obişnuia ca ceasurile şi unele instrumente fosforescente să fie pictate cu o vopsea care
conţinea fosfor şi o substanţă radioactivă (tritiu sau radiu). Cu timpul s-a renunţat la radiu şi în
ultima vreme s-a folosit numai tritiul pentru că acesta nu emite radiaţii gama. Particulele beta emise
de tritiu au energia foarte mică (18 keV) şi nu pot penetra carcasa ceasului, prin urmare nu există
pericolul de iradiere. În prezent, în România sunt considerate nejustificate practicile care implică
utilizarea radiaţiilor sau a substanţelor radioactive în scop de divertisment, recreere sau în
produse ca jucării, bijuterii personale sau ornamentale.
Motivul pentru care am dat exemplul cu ceasurile este acela că la un moment dat se poate
observa o scădere a intensităţii luminoase la întuneric, datorată dezintegrării tritiului care duce la
scăderea la 50% din intensitate după fiecare 12 ani.
Ceasurile conţin aproximativ 7  107 Bq de tritiu, iar alte dispozitive de aproape 1000 de ori
mai mult.

Becquerelul: o unitate de măsură pentru activitate

Henri Becquerel a fost un francez care a descoperit radioactivitatea în 1896, numele unităţii
de măsură pentru activitate fiind dat în memoria sa. Prescurtat, se scrie Bq, iar când vrem să scriem
numele întreg se scrie: becquerel cu “b” mic (este o practică standardizată).

1 becquerel reprezintă o dezintegrare pe secundă.

1 becquerel este o cantitate în general mică de radioactivitate, utilizată mai ales în

măsurătorile de mediu. Sursele dintr-o instalaţie nucleară a adesea activităţi mult mai mari, şi în
acest caz se folosesc următorii multipli:
1 kBq (kilobecquerel) = 1  103 Bq
1 MBq (megabecquerel) = 1  10 6
Bq
1 GBq (gigabecquerel) = 1  109 Bq
1 TBq (terabecquerel) = 1  10 12
Bq
 Dacă avem o sursă cu o activitate de 1 GBq, înseamnă că ea conţine suficienţi atomi
radioactivi astfel încât să producă 1  109 dezintegrări pe secundă. Pentru o sursă cu un timp de
înjumătăţire mai mare vom avea o fracţiune mai mică din numărul total de atomi care se
dezintegrează pe secundă decât pentru o sursă cu timp de înjumătăţire mai mic. Aceasta înseamnă
că pentru a obţine aceeaşi activitate, o sursă cu perioadă mare de înjumătăţire va avea nevoie de mai
mulţi atomi decât o sursă cu perioadă scurtă de înjumătăţire. Acest lucru este simplu ilustrat în
figura de mai jos.

z a a

Fig. 2.25 Cantităţi de substanţă radioactivă necesare pentru 1 GBq

Relaţia dintre timpul de înjumătăţire şi cantitatea de substanţă radioactivă pentru anumiţi

radionuclizi pentru a obţine o activitate de 1 GBq este dată în tabelul 2.3.
Aici se vede că cu cât este mai mare timpul de înjumătăţire, cu atât cantitatea de radionuclid
necesară pentru a produce aceeaşi activitate este mai mare. Bineînţeles, substanţele radioactive cu
timp de înjumătăţire mai mare vor rămâne radioactive timp mai îndelungat.
De exemplu, azotul – 16 cu un timp de înjumătăţire de 7 secunde se va dezintegra aproape
complet într-un minut pe când uraniul – 238 va rămâne aproape la fel de activ ca şi astăzi şi după un
milion de ani.

Constanta de dezintegrare

Constanta de dezintegrare, , (litera grecească lambda) reprezintă fracţiunea din numărul

de atomi care se dezintegrează pe secundă. Dacă avem n atomi dintr-un anumit radionuclid, atinci
n dintre ei se vor dezintegra în fiecare secundă.
Tabelul 2.3. Masa pentru 1 GBq de activitate
=
unde T1/2 este timpul de înjumătăţire exprimat RadionuclidulMasa pentru
în secunde. 1 GBqTimpul de înjumătăţireAzot – 162.7  1013
Exerciţiu: Ce fracţiune de iod – 131 se g7,1 sAluminiu – 289  10-12 g2,2 minIod – 1312,2
dezintegrează în fiecare secundă, ştiind că  10-7 g8 zileMangan – 543,5  106 g313 zileCesiu
timpul de înjumătăţire este de 8 zile? – 1373,1  10-4 g30 aniRadiu – 2260,03 g1600
Mai întâi transformăm timpul de aniToriu – 232247 kg1,4  1010 ani
înjumătăţire în secunde:
8 zile = 8  24  60  60 s = 691 000 s 0,69 
106 s.
= = = 1  10-6 s-1.
Cu alte cuvinte, un atom dintr-un milion se va dezintegra în fiecare secundă.
Numărul de atomi dintr-o sursă poate fi calculat folosind Numărul lui Avogadro, N0.
N0 = 6,022  1026 atomi/mol iar molul este o cantitate egală cu masa atomică exprimată în
kilograme.
 Dacă revenim la exemplul nostru cu iodul – 131, avem 6,022  1026 atomi la 131 kg de iod.
Aşa s-au calculat masele pentru 1 GBq din tabelul 2.3.
Activitatea unei surse este egală cu n, unde n este numărul de atomi din sursa respectivă.
Astfel, avem n = (activitatea)/.
În exemplul nostru cu 1 GBq de iod – 131, n = 1  109 / 1  10-6 = 1  1015 atomi de 131I.
Dacă 131 kg de 131I conţin 6,022  1023 atomi, putem calcula masa a 1  1015 atomi
131 kg  = 2,18  10-10 kg = 0,22 g.

NEUTRONII

Descoperirea neutronilor în 1932 a deschis calea utilizării pe scară largă a energiei nucleare
în zilele noastre. Radioactivitatea produsă în reactoarele nucleare se datorează în întregime
reacţiilor neutronilor cu materialele din zona activă a reactorului.
Neutronul (simbolul n sau ) are aproximativ aceeaşi masă cu protonul (1 u. a. m.), dar
spre deosebire de proton, nu are sarcină electrică.
Un proton încărcat electric pozitiv este puternic respins atunci când se apropie de nucleul
încărcat pozitiv.

Fig. 2.26. Protonul este respins de către nucleu iar neutronul nu este respins

Neutronii fără sarcină nu sunt respinşi când se apropie de nuclee, şi practic ei pot pătrunde
în nucleu. Din această cauză, neutronii sunt foarte importanţi în fizica nucleară – dacă putem spune
aşa, ei sunt folosiţi ca un bisturiu cu care fizicienii pot pătrunde în jurul nucleului. Din moment ce
neutronii sunt neutri din punct de vedere electric, ei nu produc în mod direct ionizare, deci pot
parcurge distanţe mari prin materie, mult mai mari decât radiaţiile gama.
Singurul mod de a produce neutroni este de a-i scoate din nuclee. Aceştia părăsesc nucleul
cu viteze mari, având energii de până la câţiva MeV. Majoritatea acestor neutroni sunt încetiniţi
prin ciocniri cu nucleele. După probabil sute de ciocniri, viteza neutronilor scade în aşa măsură
încât aceştia ajung să aibă aceeaşi energie cinetică (energie de mişcare) cu a atomilor din mediul în
care se mişcă.
De energia cinetică a acestor atomi depinde temperatura materialului din care fac parte. Din
acest motiv, neutronii care au fost încetiniţi la aceleaşi niveluri de energie cu atomii din mediul în
care se mişcă se numesc neutroni termici. Ei sunt cei mai utilizaţi pentru producerea fisiunii.
Neutronii termici continuă să se agite până când sunt capturaţi de către nuclee.
Modul în care neutronii interacţionează cu materia depinde în mare măsură de energia lor.
Din acest motiv, neutronii sunt de obicei clasificaţi după energie astfel:
Neutroni rapizi: - peste 8 keV
Neutroni epitermici (aflaţi în încetinire) - sub 8 keV
Neutroni termici - în jur de 0,025 eV

Cu toate că energia neutronilor termici este cât se poate de mică, nu trebuie să ne imaginăm
că ei se mişcă foarte încet. Viteza lor deplasare este de aproximativ 2,2 km/s.

SURSE DE NEUTRONI
 1. Fisiunea

În afară de modurile de dezintegrare discutate anterior, există şi o

altă cale prin care nucleele grele ca cele de uraniu pot deveni stabile, si
anume prin spargerea nucleului în două fragmente. Acest proces se numeşte
fisiune iar cele două părţi rezultate se numesc fragmente de fisiune.
(Termenul de fisiune a fost împrumutat de la biologi, care îl utilizează
pentru a descrie diviziunea celulelor.) Aceste fragmente de fisiune nu sunt
altceva decât două nuclee mai mici. Fisiunea spontană a uraniului are
probabilitate de producere relativ mică, de aproape 7 ori pe secundă la un
kilogram de uraniu. La sfârşitul anului 1930 s-a descoperit că la 235U
fisiunea poate fi provocată cu neutroni termici. Un neutron poate pătrunde în
nucleul de 235U şi formează un nucleu compus excitat, 236U*. (Asteriscul *
indică starea de excitare.) Acest nucleu fisionează şi în afară de fragmente Fig. 2.27. Fisiunea
de fisiune se produc şi unul până la trei neutroni şi o mare cantitate de
energie sub formă de căldură şi radiaţii gama.
Producerea suplimentară de neutroni la fiecare fisiune este foarte importantă. Dacă aceşti
neutroni suplimentari pot fi aduşi în situaţia de reacţiona cu alte nuclee de 235U pentru a produce alte

Fig. 2.28. Reacţie în lanţ

fisiuni, atunci după fiecare fisiune se produc alte fisiuni, rezultând un proces de “întreţinere” sa
reacţie în lanţ aşa cum este arătat în figura de mai sus. Acest lucru se întâmplă atunci când sunt
îndeplinite anumite condiţii.
Neutronii de fisiune acoperă un spectru energetic larg, dar au o energie medie iniţială de
aproximativ 2 MeV. Ei pierd energie prin ciocniri cu nucleele din mediu. In cazul reactorilor
nucleari, ei se ciocnesc cu nucleele din combustibil, materialele de structură şi moderator. Când
reactorul este oprit, sursa de neutroni dispare.

2. Surse de neutroni utilizate pentru calibrare

Dacă un emiţător alfa, cum este americiul – 241, este amestecat cu beriliu, particulele alfa
emise de către 241Am pot provoca reacţia:

Din cauza parcursului scurt al particulelor alfa, americiul trebuie amestecat bine şi compact
cu beriliul.

REACŢII NEUTRONICE

Interacţiunile neutronilor cu nucleele se mai numesc şi

REACŢII NEUTRONICE.
 Neutronii emişi de către sursele de neutroni sunt neutroni rapizi. Ei sunt fie capturaţi de
către nucleele întâlnite în cale, fie mai degrabă încetiniţi înainte de a fi capturaţi. Cele mai întâlnite
reacţii neutronice sunt:
1. Fisiunea
2. Împrăştierea
3. Activarea

1. Despre fisiune am discutat deja mai sus.

2. Reacţii neutronice de împrăştiere

(a) Împrăştierea elastică

Un neutron ciocneşte un nucleu, pierde din energie şi ricoşează într-o anumită direcţie.
Acest proces este asemănător cu ciocnirea bilelor de biliard. Fracţiunea din energia iniţială pierdută
de neutron depinde de modul în care acesta loveşte nucleul ţintă. Ca şi la masa de biliard, dacă bila
care loveşte o atinge oblic, nu în centru, pe cealaltă, bila incidentă pierde foarte puţină energie.
Energia pierdută de către neutron este cedată nucleului ţintă care ricoşează cu viteză mare, lăsându-
neutron
împrăştiat

neutron
incident

Fig. 2.29. Împrăştierea elastică

şi în urmă norul de electroni. Nucleul încărcat pozitiv produce ionizare mai mult decât o particulă
alfa.
Nucleele uşoare sunt mai eficace pentru încetinirea neutronilor. Un neutron care ciocneşte
un nucleu greu ricoşează cu o pierdere neglijabilă de viteză şi nu pierde semnificativ din energie:
este ca atunci când lovim o ghiulea de tun cu o bilă de biliard. Pe de altă parte, neutronii nu vor fi
împrăştiaţi de electronii orbitali ai nucleului, ci vor trece printre ei ca o minge de tenis prin ceaţă.

(b) Împrăştierea inelastică

Un neutron poate ciocni un nucleu şi, în loc să ricoşeze ca la împrăştierea elastică, poate să
formeze un “nucleu compus”. Acesta este într-o stare excitată şi tinde să devină stabil prin emisia
unui neutron de energie mai mică decât cel incident, împreună cu un foton gama care va prelua
diferenţa de energie. Acest proces este cunoscut sub numele de împrăştiere inelastică.
Neutron
împrăştiat

Neutron
incident
Foton
gama
Fig. 2.30. Împrăştierea inelastică

În general, împrăştierea inelastică nu are loc decât dacă neutroni cu energie mai mare de 100
keV se ciocnesc cu nuclee ale atomilor grei. De aceea, ne aşteptăm ca această reacţie să aibă loc în
combustibilul nuclear, nu şi în moderator. De ce?

3. Reacţii neutronice de activare

 Un neutron ciocneşte un nucleu şi este capturat formând un nucleu compus. Acesta are prea
multă energie pentru a fi stabil şi i se va suferi unul din următoarele procese. Fie eliberează imediat
un proton sau o particulă alfa şi rezultă un nucleu nou al unui alt element, fie nucleul compus emite
un foton gama pentru a scăpa de surplusul de energie. În cel de-al doilea caz, dacă păstrează
neutronul incident, nucleul devine un alt izotop al aceluiaşi element.

(a) Reacţia Neutron-Proton (n, p)

Un astfel de exemplu este cel al oxigenului – 16. Acesta capturează un neutron de energie
mare şi emite un proton formând azot – 16. Aceasta este cunoscută ca o reacţie (n, p), din cauza

1
n 16 devine 16
N (nucleu) 11 p
0 8 O ( nucleu) 7

Fig. 2.31. Reacţia oxigenului - 16

faptului că în reacţie intră un neutron şi iese un proton.

Produsul, azot – 16, este radioactiv. El este un emiţător beta-gama cu un timp de
înjumătăţire de 7,2 s. Foarte important în acest caz este faptul că fotonii gama emişi au energii
foarte mari, între 6 şi 7 MeV. În reactorii nucleari, aceşti fotoni gama emişi de către 16N rezultat în
urma reacţiilor (n, p) cu atomii de oxigen din apa uşoară sau apa grea, sunt importanţi pentru
radioprotecţie.

(b) Reacţia Neutron-Alfa (n, )

Un exemplu de astfel de reacţie este captura unui neutron încetinit de către nucleul de
bor -10:

1
n 10 devine 7
Li ( nucleu)  42 He
5 B ( nucleu )
3
0

Fig. 2.32. Reacţia (n, ) cu bor - 10

Atât particula alfa cât şi nucleul de litiu au energie cinetică, şi ambele produc ionizare în
modul obişnuit. Această reacţie este importantă în funcţionarea instrumentelor utilizate pentru
detectarea neutronilor încetiniţi şi termici.

(c) Reacţia Neutron-Gama (n, )

Aceasta este una dintre cele mai întâlnite reacţii ale neutronilor. Nucleul nou format emite
doar un foton gama. Aceasta înseamnă că nucleul rezultat este un izotop al aceluiaşi element ca şi
nucleul iniţial (numărul său de masă va creşte cu o unitate). Majoritatea elementelor suferă astfel de
reacţii, dar reacţia este mai probabilă cu neutroni termici decât cu neutroni rapizi. Această reacţie
este denumită de obice captură radiativă din cauza faptului că este emis un foton de radiaţie gama
atunci când este capturat un neutron. Există multe exemple; noi vom arăta numai patru.

1. Cea mai simplă reacţie neutron – gama (n, ) are loc cu hidrogenul-1 cu producerea de deuteriu
(hidrogen – 2):
Deuteriul astfel format este un nuclid stabil. Cu toate acestea cei mai mulţi produşi rezultaţi in urma

1 2
1 H 1 H

Fig. 2.33. Reacţia (n, ) în H-1 cu producere de H-2

reacţiilor (n, ) sunt radioactivi, emiţatori de radiaţii beta-gama.

2. Deuteriul poate interacţiona cu un neutron ducând la o reacţie (n, ) astfel:

2 3
1 H 1 H

Fig. 2.34. Reacţia (n, ) în H-2 cu producere de H-3

Produsul acestei reacţii este un izotop de hidrogen cu masa atomica egala cu 3.
Sa ne reamintim pe scurt de cei 3 izotopi ai hidrogenului:

Fig. 2.35. Cei trei izotopi ai hidrogenului

Toţi cei trei atomi sunt izotopii hidrogenului şi conţin fiecare câte un proton. Pe lângǎ acest
proton, nucleul de deuteriu mai conţine şi un neutron iar nucleul de tritiu doi neutroni. Din punct de
vedere chimic toţi cei trei izotopi sunt identici, dar in timp ce hidrogenul si deuteriul sunt nuclee
stabile, tritiul este radioactiv.
Tritiul are un timp injumǎtǎţire de 12.3 ani. El emite particule beta de joasǎ energie (energia
maximǎ este de 18 keV).
 (nu emite gama)

Tritiul se formeazǎ in reactorii cu apǎ grea unde deuteriul este expus la fluxuri de neutroni
termici. Acesta este un radionuclid foarte important in reactorii de tip CANDU. Cam o treime din
expunerea la radiaţii a personalului unei astfel de centrale provine de la tritiu.

3. O importantǎ reacţie (n, ) este datǎ de argon-40:

Argonul-41 este un emiţǎtor beta-gama cu timpul de înjumătăţire de 1.8 ore. Deoarece

argonul se gaseşte in aer intrun procent de 1% argonul-41 radioactiv se produce in toate locurile
unde aerul este expus la neutroni.

4. Ultima reacţie (n, ) este cea a U-238 din combustibilul nuclear:

In urma acestei reacţii se formeazǎ U-239 care este un emiţǎtor β -, γ cu un timp de

înjumǎtǎţire de 23 minute.

Nucleul rezultat este un element cu numǎrul atomic 93 care se numeşte neptuniu (Np) şi
care nu exista in naturǎ. Np-239 este de asemenea un emiţǎtor β-, γ având un timp de înjumǎtǎţire de
2,3 zile:

Pu-239 rezultat in urma acestei dezintegrǎri β-, γ a neptuniului este un emiţǎtor alfa de viaţa
lungǎ şi care nici el, ca si neptuniul, nu se gaseşte in naturǎ. Proprietǎţile sale nucleare sunt cumva
identice cu cele ale uraniului-235, pentru cǎ interacţia cu un neutron poate duce la fisiunea acestuia.
Combustibilul nuclear dintr-un reactor in urma reacţiei n, γ a U-238 se imbogǎţeşte in Pu-239 care
va fisiona producând caldurǎ la fel ca U-235.

REACŢIILE NEUTRONULUI CU ŢESUTUL

Abilitatea diferitelor tipuri de radiaţii de a depozita energie in ţestul viu este una din
consecinţele cele mai periculoase pentru organisme. În acest sens ionizarea este probabil cea mai
importantǎ cale.

Particulele alfa si beta produc ionizǎri directe. Radiaţiile gama precum si neutronii produc
ionizǎri indirecte.

Neutronii rapizi

Organismul uman este compus in mare parte din apǎ (aproape 60 % din greutatea corporalǎ)
deci, dintr-un numǎr mare de nuclee de hidrogen. De fapt, cu toate cǎ hidrogenul din organismul
uman reprezintǎ 10% din greutate, peste jumǎtate din atomii conţinuţi de organism sunt atomi de
hidrogen (63%). (O persoanǎ de talie medie are in jur de 1.5 x 10 27 atomi de hidrogen). Aşa cum am
vazut, intr-o ciocnire elasticǎ neutronii rapizi sunt incetiniţi cel mai eficient dacǎ se ciocnesc cu
nuclee uşoare (atomii de hidrogen).
 Cea mai mare parte a energiei cinetice a neutronului este transferatǎ nucleului de hidrogen
(proton). Protonul rapid astfel produs, genereazǎ pe aceastǎ cale ionizǎri. Deoarece protonul are
masa mult mai mare decât cea a electronului el genereazǎ pe parcursul traiectoriei sale un numǎr
foarte mare de ionizǎri. In general acest efect este similar cu cel produs de particulele alfa.
In urma ciocnirilor repetate, prin transferarea energiei catre protoni, neutronul devine in
final un neutron lent.

Neutronii lenţi şi termici

Neutronii lenţi reacţioneazǎ (n, γ) cu multe elemente ale organismului, in particular cu

hidrogenul dupǎ urmatoarea reacţie:

Fotonul γ rezultat, cu energia de 2.2 MeV, produce ionizǎri indirecte prin Efect Fotoelectric
si Compton. Deci, când neutronul este absorbit in organism prin reacţii (n, γ), ţesutul va fi iradiat de
radiaţii gama. Dacǎ neutronul este absorbit de cǎtre un nucleu prin capturǎ radiativǎ, acesta se va
transforma prin absorbţia neutronului intr-un izotop care poate fi radioactiv. Totuşi doza datǎ de
acest radionuclid este neglijabilǎ in comparaţie cu cea datǎ de neutronul insuşi.

ACTIVAREA SI CONTAMINAREA

În general vorbind, intr-un reactor nuclear, uraniul din combustibil este singurul element
natural radioactiv. Cu toate acestea, ca rezultat al operării (ex. fisiune) combustibilul şi intr-o
masură mai mică, multe sisteme ale reactorului devin radioactive.
Aceste sisteme au devenit radioactive prin activare sau contaminare. Înainte de a merge
mai departe vom incerca să inţelegem diferenţa dintre acesti doi termeni (activare si contaminare).

Activarea

În mod normal, prin expunerea unui obiect la radiaţii alfa, beta sau gama acesta nu devine
radioactiv. El poate fi făcut insă radioactiv dacă il iradiem cu neutroni. Procesul prin care obiectul
devine radioactiv prin iradierea lui in flux de neutroni se numeste activare.

Analiza de activare cu neutroni

O probă este iradiată cu neutroni, iar nucleele rezultate in urma acestei activări sunt
identificate după energiile gama emise de acestea. Se pot masura concentratii de ordinul
10-9.
O utilizare a analizei prin activare este aceea de caracterizare a substanţelor cu un
inalt grad de purificare in vederea determinariii urmelor de impurităţi (ex. industria
semiconductorilori). Mai este folosită pe scară largă in analiza judiciară pentru
determinarea urmelor fine de vopsea, noroi, fire de păr, droguri, etc.

Contaminarea

Obiectele pot deveni radioactive in diferite feluri. De exemplu, dacă cineva varsă pe podea
lichid radioactiv, persoanele care vor trece prin zonă, vor avea talpa de la incălţăminte radioactivă.
Nu atomii care formează talpa devin radioactivi, dar suprafaţa tălpii va apărea ca fiind radioactivă
datorită impregnării acesteia cu lichidul radioactiv. Putem spune astfel că talpa este contaminată.

CONTAMINAREA RADIOACTIVĂ este prezenţa

materialului radioactiv in locuri in care nu ar trebui sa fie.
 Este evident faptul că activarea este un lucru diferit de contaminare. De exemplu, in apa din
circuitul de răcire al unui reactor se formează materiale radioactive datorită activării. Pompa prin
care aceasta circulă nu este expusă la neutroni si deci nu devine radioactivă datorită activării.
Materialele radioactive din circuitul de răcire sunt antrenate şi depozitate in diferite părţi ale
pompei. Putem spune că pompa a devenit radioactivă datorită contaminării.

RADIAŢIA DIN ZONA ACTIVĂ A REACTORULUI

În timp ce unele din sistemele unui reactor pot deveni mai mult sau mai puţin radioactive,
zona activă a reactorului este de departe cea mai puternică sursă de radiaţii. Din acest motiv
reactorul este inconjurat de un scut protector foarte gros. Aşa cum am arătat in capitolele anterioare
protecţia impotriva radiaţiilor alfa si beta este o problema relativ simplă.
Absorbţia neutronilor şi razelor gama produse intr-un numǎr foarte mare in zona activă a
reactorului ridică insă unele probleme datorită penetrabilităţii lor foarte mari. Din punct de vedere al
radioprotecţiei este bine să facem disticţia intre sursele de radiaţii prezente in timpul funcţionării
reactorului şi cele care sunt incă prezente după oprirea lui.
În timpul funcţionării reactorului avem de-a face cu 6 surse de radiaţii in timp ce după
oprirea lui rămân 3.

SURSELE DE RADIAŢII ÎN TIMPUL FUNCŢIONĂRII REACTORULUI

1. Neutronii de fisiune

În urma fiecărei fisiuni se produc in medie cca 2,5 neutroni rapizi a caror energie medie este in
jur de 2 MeV. Prin ciocniri repetate ei cedează energia atomilor materialelor din care este compus
reactorul (ex..combustibilului, agentului de răcire). Când reactorul este oprit aceşti neutroni dispar,
deoarece reacţia de fisiune incetează.

2. Radiaţia gama promptă de fisiune

Radiaţia gama emisă in timpul fisiunii se numeşte radiaţie gama promptă. Suma energiilor acestor
radiaţii gama este in jur de 5 MeV pentru fiecare act de fisiune. Când reactorul este oprit aceasta
dispare datorită faptului ca fisiunea incetează.

3. Radiaţia gama promptă de captură neutronică

Toate materialele din zona fierbinte a reactorului captează neutroni si produc in acestea nuclee
excitate aşa cum am văzut in reacţia de captură neutronică (n, γ). Prin dezexcitarea acestor nuclee se
emite unul sau mai mulţi fotoni gama. Unele din materialele din zona activă a reactorului care
produc aceste radiaţii sunt: combustibilul nuclear, teaca combustibilului, tubul de presiune, tubul
calandria, moderatorul si agentul de răcire.
Cateva exemple de reactii:

Nucleul de este radioactiv iar cele de si sunt stabile. În fiecare caz, producţia
fotonilor gama de captură se opreşte când reactorul se opreşte din cauza stopării producţiei de
neutroni.

4. Produşii de fisiune
În urma reacţiei de fisiune se produc două fragmente de fisiune. Acestea sunt nuclee de mărime
medie care se dezintegrează prin emisii β, γ.

Fragmentele formate in urma fisiunii, cât si cele formate in

urma dezintegrării acestor fragmente (nuclee fica) se
numesc PRODUŞI DE FISIUNE.

Aceşti produşi de fisiune fac ca elementele combustibile să fie surse extrem de radioactive o
perioada foarte mare de timp, chiar dacă sunt scoase din reactor.

5. Produşii de activare

Aceştia sunt atomi radioactivi produşi in urma reactiilor: (n,γ), (n,p) si (n,α). În funcţie de
radionuclizi rezultaţi, au timpi de înjumǎtǎţire diferiţi şi sunt in special emiţători β - si γ. Pentru
centrale de tip CANDU cel mai important produs de activare este tritiul.

6. Fotoneutronii

Nucleele de deuteriu care absorb fotoni gama cu energii mai mari de 2.21 MeV, vor emite neutroni.

Fig. 2.36. Reactia (γ ,n) a deuteriului

Această reacţie este tipică reactoarelor nucleare care folosesc ca moderator sau agent de răcire apa
grea.
Când reactorul functionează, fotonii gama de inaltă energie vor fi generaţi de:
a) fisiune
b) captura radiativa gama
c) produşii de fisiune
d) produşii de activare
Dacă reactorul este oprit emisia de fotoni gama este data numai de produşii de fisiune si activare
care menţin producţia de fotoneutroni la un nivel mai scazut decât in timpul funcţionării reactorului.

PRODUŞII DE FISIUNE

Fiecare nucleu care fisionează produce 2 fragmente de fisiune. În elementele combustibile din zona
activă a reactorului aceste fragmente sunt intrun numǎr extrem de mare şi foarte radioactive.

Dacă fiecare atom de U-235 fisioneaza pe aceeaşi cale vom avea numai 2 fragmente de fisiune.
Totuşi U-235 fisionează pe mai mult de 40 de căi, ceea ce duce la un numǎr de peste 80 de
fragmente de fisiune diferite. Aceste fragmente au foarte rar aceeaşi dimensiune. Normal, unul din
fragmente este de 1.5 ori mai mare decât celalalt.

În figura 2.37 frgmentele de fisiune au tendinţa de a se impărţii in două grupe după numǎrul lor de
masă. Un grup mai uşor cu numǎrul de masă in jur de 95 iar altul mai greu cu masa in jur de 140.
Din aceasta diagramă se observă că fisiunea simetrica - cu doua elemente de masă egale, este foarte
rară (in jur de 1 la 10 000).

Randament (%)

Numarul de masa

Fig 2.37 Distributia dupa masa a fragmentelor de fisiune pentru U-235

Să considerăm o reacţie tipică de fisiune a U-235 in care cele doua fragmente de fisiune sunt 38Sr95
şi 54Xe139. Ţinând cont că suma dintre numǎrul de neutroni şi protoni inainte de fisiune trebuie sa fie
egală cu cea după fisiune, vom avea reacţia:

O altă reacţie de fisiune a U-235 este:

Raportul dintre numǎrul de neutroni si cel de protoni ai uraniului este foarte mare in comparaţie cu
cel al elementelor stabile cu mase atomice in jur de jumatate din masa uraniului. În ciuda acestui
fapt fisiunea fiecărui nucleu de uraniu eliberează de la 1 până la 3 neutroni, fragmentele de fisiune
au totuşi un exces de neutroni care face ca acestea să fie instabile.
Deoarece dezintegrarea beta este rezultatul schimbării neutronului in proton (dezintegrarea β - ),
fragmentele de fisiune vor fi practic emiţătoare beta/gama.

Fiecare fragment de fisiune se dezintegreaza emiţând in medie 3 dezintegrări beta succesive.

De exemplu:

În total sunt identificaţi in jur de 600 de produşi de fisiune, mare parte din ei emiţători de radiaţii
beta, gama.
Timpii de înjumǎtǎţire ai produşilor de fisiune variază de la secunde la mii de ani.Un numǎr foarte
mare de produşi de fisiune apar in combustibil chiar şi după cateva zile de operare. Datorită
activităţii foarte mari a produşilor de fisiune este necesară răcirea elementelor combustibile după
scoaterea lor din reactor. Energia absorbită de combustibil datorată emisiilor de radiaţii beta si gama
emise de acesta este suficientă pentru topirea lui.
Rata la care apare fisiunea este proportională cu puterea reactorului. Pentru oprirea reactorului, se
introduce in zona activă un absorbant de neutroni astfel incât numǎrul de neutroni absorbiţi de
acesta sa fie mai mare decât numǎrul de neutroni produşi in reacţiile de fisiune. Numǎrul de
neutroni va scădea iar reacţia de fisiune incetează. Aceasta inseamnă că nu se mai produc noi
fragmente de fisiune.
În figura 2.38 se arată descreşterea in timp a intensitaţii radiaţiilor fascicolului de combustibil după
ce acesta este scos din reactor. Se poate observa că intensitatea iniţială a radiaţiilor scade rapid in
timp. De exemplu, la o ora după ce fascicolul este scos, câmpul de radiaţii la un metru de fascicol
este in jur de 1000 Gy/h (Asta inseamnă că staţionarea unei persoane in acest câmp de radiaţii o
jumătate de minut, duce la decesul acesteia).La şase luni intensitatea radiaţiilor scade sub 10 Gy/h
iar după 2 ani este de numai 1 Gy/h.
Intensitatea radiaţiilor fascicolului de combustibil ars descreşte foarte repede in prima parte ca apoi
descreşterea să fie mult mai lentă. Acest lucru face impresia că timpul de înjumǎtǎţire a activităţii
fascicolului combustibil creşte de la ore la ani.
Radiatia gama Gy/h la 1 metru distanta de fascicol (fascicol iradiat la 574 kW la
un grad de ardere de 6300 Mwzi/MgU)

Timpul de injumatatire(zile)

Fig. 2.38. Descreşterea in timp a activităţii

COMBUSTIBIL DEFECT fascicolului combustibil

Un element combustibil se fabrică prin incapsularea dioxidului de uraniu intr-o teacă de zircaloi.
Uneori in această teacă apar fisuri sau pori care poartă numele de defecte de teacă (sau de
combustibil). Datorită acestor fisuri, produşii de fisiune pot ajunge in agentul de răcire, producând
contaminarea acestuia. Produşii de fisiune care pot contamina agentul de răcire sunt produşi gazoşi :
xenonul, kriptonul, iodul si elemente solubile (cesiul, etc.).
După o defecţiune a combustibilului, dacă in circuitul primar apar scurgeri (la valvele de etanşare,
la garniturile pompelor etc.) radioizotopi ca: xenonul, kryptonul si iodul ajung in aer ducând la
contaminarea acestuia. Aceşti radionuclizi devin periculoşi pentru cei care inhalează aerul
contaminat.
Mai jos vă prezentăm câţiva din radioizotopi care pot contamina aerul, schemele de dezintregrare
precum si timpii lor de înjumǎtǎţire.

Este important de observat pentru

aceste dezintegrari in lanţ că timpii
de injumatăţire ai nucleelor
rezultate (nuclee fiica) devin din ce
in ce mai mari pe masură ce ne
apropiem de capătul lanţului.
Motivul este că fragmentele
iniţiale de fisiune au un exces de
energie, ceea ce duce la un timp
mic de injumătăţire. Pe masură ce
această energie se diminuează prin
dezintegrări succesive nucleele
devin “mai stabile” fapt reflectat in
marirea timpului de injumătăţire.

PRODUŞII DE ACTIVARE

În timpul funcţionării reactorului, moderatorul şi agentul de răcire sunt expuşi la câmpuri intense de
neutroni. Drept urmare, in zona activă a reactorului, prin reacţiile neutronilor cu atomii materialelor
care formează zona activă (reacţii (n, γ), (n, β) şi (n,p)), apar foarte mulţi nuclizi noi. O mare parte
din ei sunt radioactivi şi se numesc produşi de activare.

PRODUŞII DE ACTIVARE sunt radionuclizii

formaţi in urma reacţiilor (n, γ), (n, β) si (n,p).

Orice componentă din zona activă a reactorului devine intens radioactivă datorită acestor produşi de
activare. Aceasta duce la o creştere enormă a pericolului de iradiere atunci când este necesară
schimbarea acestor componente (ex. tubul de presiune). Activarea cu neutroni are un efect foarte
important asupra sistemului de moderare şi al celui de transport termic.

SISTEMUL DE MODERARE

Cei mai importanţi produşi de activare prezenţi in sistemul de moderare sunt : tritiul, azotul-16,
oxigenul-19 şi cobaltul-60.
Ei apar in urma reacţiilor:
Tritiul emite numai radiaţii beta care nu pot penetra pereţii ţevilor prin care circulă moderatorul.Aşa
că, la prima vedere acesta n-ar crea probleme. Totuşi nu este aşa, orice scurgere de moderator, face
să se imprăştie in atmosferă vapori de apă, care conţin tritiu şi care reprezintă un pericol pentru
personalul care respiră in aceasta atmosferă. Acest lucru este valabil şi pentru cazul in care sistemul
se deschide pentru intreţinere. Datorită faptului că timpul de înjumǎtǎţire al tritiului este de 12.5 ani,
pericolul contaminării cu tritiu a personalului operator poate persista un timp indelungat, dacă nu se
iau masuri speciale de ventilaţie. Dacă timpul de înjumǎtǎţire al tritiului ar fi de câteva secunde sau
minute multe din problemele legate de acest radionuclid ar disparea. Pe de altă parte, dacă tritiul ar
fi emiţător gama problemele s-ar complica.

Azotul-16 şi Oxigenul-19 sunt emiţători gama. Când moderatorul circulă in afara zonei active
(sistemul de răcire şi de purificare al moderatorului) aceşti radionuclizi produc un flux de radiaţii
gama foarte mare.

Pentru mărirea rezistenţei oţelului, in compoziţia lui se introduce o concentraţie mică de Co-59.
Datorită corodării şi erodării conductelor cantităţi mici de Co-59 ajung in moderator fiind apoi
transportate in zona activă unde prin activare se transformă in Co-60. Timpul de înjumǎtǎţire al Co-
60 este relativ mare (5.3 ani). El se depune pe conductele pe unde circulă moderatorul, in special in
afara zonei active, producând un flux de radiaţii gama foarte mare chiar şi după oprirea pe o
perioadă foarte mare a reactorului.

După oprirea reactorului, formarea produşilor de activare incetează, iar in afara de Co-60, aproape
toţi produşi de activare au un timp de înjumǎtǎţire scurt (N-16 şi O-19 au timpul de înjumǎtǎţire de
7 şi respectiv 27 de secunde) ceea ce conduce la dispariţia rapidă a lor.

SISTEMUL DE TRANSPORT AL CĂLDURII

În sistemul primar de transport al căldurii agentul de răcire circulă din zona activă catre boiler şi
inapoi. Dacă agentul de răcire este apa grea aceeaşi produşi de activare (N-16 şi O-19) se formează
in acesta ca şi in moderator. Sistemul de transport al caldurii contine mult mai multe conducte decat
sistemul moderatorului iar debitele de apa care circulă prin acestea sunt mult mai mari. Acest lucru
face ca prezenta produşilor de coroziune din sistemul de transport al căldurii sa fie mult mai mare
decât in sistemul moderatorului.
Aşa cum am mai spus Co-60 se formează prin activarea Co-59 care este un material comun in
compoziţia oţelului. Co-60 reprezintă o problemă particulara datorită faptului că el are tendinţa de
fixare pe pereţii conductelor şi al pompelor ducând la o contaminare pe termen lung a acestora. Din
acest motiv se face un efort considerabil in procurarea oţelurilor cu un conţinut de cobalt foarte mic,
pentru construcţia sistemelor de transport al căldurii.

Zr-95 din activarea Zircaloy-ului şi Fe-59 din activarea oţelului sunt de asemenea importanţi.

În final, subliniem faptul că orice material scos din zona activă este extrem de radioactiv datorită
produşilor de activare pe care acesta il conţine. Acest lucru face ca orice intervenţie care necesită
scoaterea unor materiale din zona activă sa fie făcută controlat in urma unor calcule detaliate.
 RECAPITULARE- STRUCTURA ATOMULUI

Materia este formată din atomi constituiţi din protoni, neutroni şi electroni.

Neutronul nu are sarcină electrică, protonul are sarcina electrică pozitivă iar
electronul are aceeaşi sarcină electrică cu a protonului dar negativă.

Masele protonului şi ale neutronului sunt aproximativ egale: 1 amu fiecare (unitatea
atomica de masă). Masa electronului este 1/1840 din unitatea atomică de masă
(amu).

Neutronii şi protonii formează nucleul unui atom. Numărul de protoni din nucleu se
numeşte Număr Atomic (Z) şi este egal cu numărul de electroni care orbitează in
jurul nucleului.

Diametrul atomului este de multe mii de ori mai mare decât diametrul nucleului.

Izotopul unui element este un atom care are acelaşi număr atomic, Z, ca şi alţi
atomi ai elementului, dar numărul de masă, A, este diferit.

Izotopii unui element au aceleaşi proprietăţi chimice dar proprietăţile fizice sunt
diferite.

Toate tipurile diferite de atomi se referă la nuclizi; o listă a nuclizilor ar include toţi
izotopii tuturor elementelor.
 PROBLEME-STRUCTURA ATOMULUI

1. Ce număr identifică un element? Ce număr determină masa atomului unui element?

2. Faceţi schiţa atomilor de Litiu, Bor şi Carbon.

3. Caţi neutroni are U-238?

4. Completaţi tabelul urmator:

Simbol Z A N
S 16 16
Cs 55 133
Pb 208 126

5. (a) Câţi electroni are fiecare atom neutru din tabelul de mai sus.
(b) Dacă atomul de cesiu are sarcina electrică “+1”, câţi electroni are acesta?

6. Ce este un izotop?

7. (a) Ce determină proprietăţile chimice ale unui element?

(b) Numiţi o posibilă proprietate chimica a unui element.
(c) Numiţi o posibilă proprietate fizica a unui element.

8. (a) Câţi protoni şi câţi neutroni are o moleculă de H2O?

(b) Câţi protoni şi câţi neutroni are o moleculă de D2O?

9. Un fascicol de combustibil CANDU conţine in jur de 19 kilograme de uraniu natural. Câte

kilograme de U-235 conţine acesta?

10. Un recipient de 1 kilogram conţine 50 de litri de apă grea. Care este greutatea totală a
recipientului?

11. Aproape toată masa unui atom este concentrată in nucleu. Puteţi calcula densitatea
unui nucleu in tone/milimetru cub (t/mm 3)? Raza unui nucleu cu numarul de masa A
este 1.2 x 10-15 x A (m) şi o unitate atomică de masă 1 amu=1.7 x 10 -21 kg. Stiţi unde
ar putea fi gasită cât de cât această uimitoare densitate?
 RECAPITULARE-RADIOACTIVITATEA

Toţi nuclizii sunt fie stabili fie radioactivi. Nucleii radioactivi emit radiaţii in incercarea de a
deveni stabili. Proprietătile radiaţiilor sunt date in tabelul de mai jos.

Radiaţia α β γ n
Compoziţie 2p, 2n 1e Radiaţie 1n
electromagnetică
Masa (amu) 4 1/1840 0 1
Sarcina +2 -1 0 0
Parcursul in aer ~cm ~m ~100 m ~100 m
Ionizare directă directă indirectă indirectă

Particulele alfa şi beta au parcursul limitat in orice material. Neutronii şi radiaţia

gama nu. Din acest motiv absorbţia radiaţiilor gama este descrisă in straturi de
semiabsorbţie (grosimi de înjumǎtǎţire)

Activitatea unei surse de radiaţii este numǎrul de nuclee radioactive care se dezintegrează
in unitatea de timp.Unitatea de masură a activităţii este Bequerelul.

1 Bequerel (Bq)=1dezintegrare/secundă.

Timpul de înjumǎtǎţire al unui radionuclid este timpul necesar pentru ca radionuclidul să

piardă prin dezintegrare jumătate din activitatea sa.

Prin fisiune se produc neutroni, radiaţii gama şi produşi de fisiune (majoritatea emiţători
beta şi gama).Produşii de fisiune, in general prin dezintegrări succesive beta, gama, devin
stabili.

Fotoneutronii pot fi produşi prin interacţia fotonilor gama de mare energie cu deuteriul.
Neutronii generează produşi de fisiune (majoritatea emiţători beta, gama).

Există diferenţe intre contaminare şi activare.

Produşii de fisiune şi produşii de activare sunt sursele principale de radiaţii intr-un reactor
nuclear. După oprirea reactorului, sistemele de moderare şi transport al căldurii sunt
radioactive datorită produşilor de activare cu timpi de înjumǎtǎţire mari. Dacă apar şi
defecte de combustibil radioactivitatea sistemului de transport al căldurii creşte datorită
prezenţei produşilor de fisiune.
 PROBLEME-RADIOACTIVITATEA

Radioactivitatea

12. Care este diferenţa dintre un nuclid stabil şi unul radioactiv?

13. Numiţi trei căi prin care un radionuclid poate deveni stabil.

14. Ce devin particulele alfa după ce se incetinesc?

15. Prin ce se deosebesc radiaţiile gama, radiaţiile X şi radiaţiile luminoase unele faţă de altele?

16. Dacă un nucleu emite o particulă alfa, cum se schimbă masa nucleului?

17. Televizorul are o diferenţă de potenţial de 25000 V intre catod (emiţătorul de electroni) şi
anod (ţinta electronilor emişi de catod). Care este energia electronului emis de catod (in
KeV) când acesta loveşte anodul? Dacă creştem inalta tensiune, ce se va intampla cu
luminozitatea televizorului?

IONIZAREA

18. Ce intelegeţi prin termenul „ioni”? De ce aceştia se formează in perechi?

19. Care este diferenţa dintre ionizarea directă şi ionizarea indirectă?

20. Daţi exemple de trei procese in care radiaţia gama interacţionează cu substanţa. Descrieţi
efectul Compton şi Efectul Fotoelectric.

21. De ce la o contaminare internă, radionuclizii alfa emiţători sunt mult mai periculoşi decât
radionuclizii beta emiţători?

PUTEREA DE PENETRARE

22. Tinând cont că pentru formarea unei perechi de ioni in aer este nevoie de o energie de 34
eV:
a) Care este parcursul in aer a unei radiaţii beta cu o energie de 1 MeV?
b) Care este parcursul in aer a unei radiaţii alfa având energia de 1 MeV?
Se va consulta figura 2.6.

23. a) Calculaţi parcursul in aer a unei particule alfa cu energia de 2 MeV.

b) De ce credeţi că parcursul unei particule beta cu o energie de 1 MeV (problema 11) este
mai mare decât al unei particule alfa chiar dacă energia acesteia este jumatate din cea a
particulei alfa?

24. Puteţi găsii o excepţie la afirmaţia: „particulele beta au intotdeauna un parcurs in aer mai
mare decât particulele alfa”?
25. Relaţia dintre parcursul particulelor alfa in aer şi parcursul particulelor alfa in ţesut este:
(parcursul in aer)x(densitatea aerului)= (parcursul in ţesut)x(densitatea ţesutului)
Calculaţi parcursul particulelor alfa in ţesut, ţinând cont de datele din figura 2.12. Densitatea
aerului este de 1.29 kg/m3. Densitatea ţesutului o puteţi lua ca fiind aceeaşi cu cea a apei.

26. De ce fotonii gama nu au definiţi un parcurs ca şi particulele alfa sau beta?

27. Y-90 este un emitator beta pur (nu emite gama) cu o energie maximă de 2.2 MeV. Ţinând
cont că pentru formarea unei perechi de ioni in aer este necesară o energie de 34 eV şi dacă
se produc 10 perechi de ioni pe milimetru, calculaţi la ce distantă trebuie sa staţi faţa de o
sursă de Y-90 neecranată astfel incât nici o particulă beta sa nu ajungă la dumneavoastră.
Comparaţi rezultatul obţinut cu cel din figura 2.14.

28. Din figura 2.15 se poate observa că 2 mm de plumb sunt suficienţi pentru a ecrana complet o
sursă de Y-90. De ce credeţi că nu este o idee bună pentru a ecrana sursa de Y-90 cu plumb?
Ce fel de materiale se pot folosi pentru ecranare in locul plumbului?

29. Intro analiză chimică, o soluţie care conţine un emiţător beta de energie mare (nu emite
gama) se evapora intr-un pahar de laborator, in vederea uscării. Un aparat de masură capabil
să măsoare radiaţii gama de energie foarte joasă este aşezat in apropierea soluţiei. La inceput
aparatul nu indică nici o urmă de radiaţii gama dar in timp ce soluţia se evaporă fluxul de
radiaţii gama incepe sa crească. Explicati fenomenul.

30. Zidul de protecţie din beton de la un depozit de deşeuri radioactive are o grosime de 0.95 m.
Grosimea de înjumǎtǎţire a betonului pentru radiaţiile gama de 1 MeV este in jur de 50 mm.
De câte ori este redus fluxul de radiaţii gama datorită acestei protecţii.

31. De ce apa este un material bun pentru incetinirea neutronilor?

SCHEME DE DEZINTEGRARE

32. Definiţi noţiunile pentru nuclee „fiică” şi „părinte”.

33. Care este numǎrul atomic şi numǎrul de masă al nucleului fiică rezultat din dezintegrarea
alfa a U-234?

34. 88Ra226 se formează dintro dezintegrare alfa a unui nucleu părinte. Care este numǎrul de masă
şi numǎrul atomic al acestuia?

35. Cum diferă intro dezintegrare beta nucleele fiică faţă de nucleul părinte?

36. Ce se petrece in nucleu la o asemenea schimbare?

37. Argonul-41 se dezintegrează β-, ce izotop al potasiului este gama emiţător?

38. 16S31se transformă in 15P31printro dezintegrare β-sau β+?

 39. (a) Prin ce se deosebeşte emisia de radiaţii gama faţă de o desintegrare alfa sau beta?
(b) Ce efect are emisia de radiaţii gama asupra structurii nucleului emiţător?
29. Explicaţ ce inseamnă dezintegrare sau serii de dezintegrare.

30. Se dau mai jos numerele atomice şi simbolurile chimice ale următoarelor elemente:

Uraniu U 92 Radon Rn 86
Protactiniu Pa 91 Astatin At 85
Thoriu Th 90 Poloniu Po 84
Actiniu Ac 89 Bismut Bi 83
Radiu Ra 88 Plumb Pb 82
Franciu Fr 87 Thaliu Tl 81

Seria Actiniului incepe cu niclidul de U-235. Dezintegrările succesive α, β-, α , β-, α, α, α, α ,β-,
β şi α conduc in final la formarea nucleului stabil de Pb-207. Listaţi toţi radionuclizii intermediari
-

din această serie care duc la formarea nucleului stabil de Pb-207.

ACTIVITATEA ŞI TIMPUL DE ÎNJUMǍTǍŢIRE

31. Definiţi timpul de înjumǎtǎţire.

32. Ce cantitate dintr-o substanţă radioactivă va ramâne după 3 timpi de înjumǎtǎţire?

33. Folosind figura 2.24, determinaţi timpul de înjumǎtǎţire necesar reducerii radioactivităţii
unei surse la: (a) 50%, (b) 10%, (c) 1% din activitatea iniţială.

34. Câte dezintegrări pe secundă reprezintă 7 Bq? Dar 8MBq? Dar 9TBq?

35. (a) Cât este timpul de înjumǎtǎţire pentru Cs-137?

(b) Dacă avem 1 mg de Cs-137, ce cantitate de Cs-137 va mai ramâne după 75 de ani?
(c) Care va fi această cantitate dupa 120 de ani?
(d) În ce se transformă acesta?

36. Cobaltul-60 se foloseşte ca sursă de radiaţii gama in radioterapie. Co-60 are un timp de
înjumǎtǎţire de 5.3 ani. O capsulă de un gram de Co-60 a fost montată intro instalaţie de
radioterapie in iunie 1993. Ce cantitate de Co-60 a mai ramas in instalaţia de radioterapie in
momentul de fată?.

37. Ce masă va avea capsula de la problema 36 in momentul de faţă? Explicaţi rezultatul.

38. O sursă conţine doi radionuclizi, A şi B. Radionuclidul A are timpul de înjumǎtǎţire de o zi

iar B de o lună. Iniţial sursa are o activitate totală de 1000 Bq dată in egală masură atât de
radionuclidul A cât şi de B. Care va fi activitatea sursei după o zi, o lună şi un an?.

39. O centrală nucleară are un tanc pentru colectarea deşeurilor lichide cu o capacitate de 50 m3.
Analiza lichidului din acest tanc arată urmatoarele concentraţi de material radioactiv:

Radionuclidul Concentratia Timpul de

înjumătăţire
 Iod – 135 60 MBq/m3 7 ore
Iod – 131 140 MBq/m3 8 zile
Cesiu – 137 5 MBq/m3 30 ani

Dacă tancul este pe jumătate plin calculaţi timpul necesar ca amestecul celor trei radionuclizi să
ajungă la o activitate mai mică de 1 GBq.
40. Calculaţi activitatea in Bq a K-40 din corpul dumneavoastră, ţinând cont de faptul că
0.35% din greutatea corpului este dată de potasiu, iar 0.0117 % din potasiul pe care-l conţine corpul
este K-40. Timpul de înjumǎtǎţire al K-40 este 1.29x109 ani iar Numǎrul lui Avogrado este
NA=6.023 x1026atomi/mol.

41. O probă care conţine U-238 pur, cântăreşte 6.7 mg iar activitatea măsurată a probei este de
85 Bq. Calculaţi timpul de înjumǎtǎţire al U-238.

NEUTRONII

42. De ce neutronii interacţioneaza mai uşor cu nucleii decât protoni?

43. Daţi exemple de doua surse de neutroni (se exclud sursele de calibrare) dintr-un reactor de
tip CANDU.

44. Numiţi 5 interacţii diferite pe care le poate avea neutronul cu materia.

45. Scrieţi ecuaţiile pentru impreastierea inelastica a neutronului şi reactia (n,γ) pentru U-238.

46. Scrieţi ecuaţiile (n,γ), pentru argon-40, hidrogen-1, şi cobalt-59.

47. Scrieţi ecuaţiile (n,p), pentru oxigen-16 şi heliu-3.

48. Scrieţi ecuaţiile (n,α), pentru bor-10 şi litiu-6.

49. Referindu-vă la proprietăţile atomice şi fizice ale plumbului şi apei precum şi tipurile de
interacţii pe care le au neutronii şi fotonii gama cu aceste două materiale explicaţi:
(a) de ce apa este un bun ecran de protecţie atât pentru neutroni cât şi pentru radiaţia gama;
(b) de ce plumbul este un bun ecran de protecţie numai pentru fotonii gama, nu şi pentru
neutroni.

50. Explicaţi procesul prin care neutronii se incetinesc in organismul uman. Enumeraţi două
posibile surse de ionizari indirecte asociate neutronilor in organism.

51. Numǎrul de ciocniri elastice pentru ca neutroni de fisiune (neutroni rapizi) sa-şi reducă
energia de la 2 MeV la 0.025 eV (neutroni termici) este dată de formula: 9.1xA+6, unde A este
numǎrul de masă. Câte ciocniri sunt necesare pentru He-4, C-12, şi U-238?

PRODUŞI DE ACTIVARE ŞI PRODUŞI DE FISIUNE

53. Explicaţi termenii „activare şi „contaminare” folosind conexiunea cu radioactivitatea.

 54. Dacă un obiect este pus in zona activă sau in apropierea zonei active a unui reactor acesta
poate deveni radiaoctiv? Explicaţi.

55. Numiţi 6 surse de radiaţii din zona activă a reactorului.

56. (a) Dupa oprirea reactorului formarea produşilor de activare este importantă? Explicaţi.
(b) Dezintegrarea produşilor de activare incetează odată cu oprirea reactorului?

57. In concordanţa cu figura 2.38 putem spune ca radionuclizii cu numǎrul de masă sub 70 şi
peste 160 nu pot fii produşi de fisiune?

58. Completati numerele atomice şi de masă pentru radionuclizii următori, rezultaţi in urma
fisiunii U-235:

59. De ce fragmentele de fisiune sunt radioactive? Ce tip de radiaţii emit majoritatea acestora?

60. (a) Atunci când apar defecte de combustibil ce fel de produşi de fisiune se eliberează?
(b) De ce reprezintă aceştia un pericol pentru personalul aflat in zonă?

61. Evaluaţi timpul de înjumǎtǎţire al produşilor de fisiune ai U-235?

62. Conţinutul de Sr-90 dintr-un combustibil ars in momentul scoaterii din zona activă a
acestuia reprezintă o fracţie foarte mică din totalul activitaţii combustibilului ars. După 2 ani,
activitatea Sr-90 conţinut in combustibilul ars, reprezintă 6% din totalul activităţii acestuia, iar după
10 ani, 24%. Explicaţi această creştere aparentă a fracţiei de Sr-90.

63. Numiţi 5 produşi importanţi de activare dintr-un reactor CANDU şi unde se găsesc aceştia
cel mai des?

64. Cateva kilograme de moderator (apa grea – D2O) sunt imprăştiaţi accidental in cladirea
reactorului. Activitatea specifică a tritiului din apa grea este de 500 GBq/kg. In prima zi după
accident activitatea totală evacuată pe coş este de 10 TBq, in cea de-a doua 3 TBq. Incepand cu a 3-
a şi a 4-a zi se evacuază o cantitate medie de 400 GBq/zi. Calculaţi cantitatea de D 2O evacuată prin
coş in urma acestui incident. Se va calcula această cantitate atât in litri cât şi in kilograme.

65. In urma fisiunii nucleului de U-235 se eliberează in medie o energie de 200 MeV. Această
energie provine după cum urmează:
Energia cinetică a fragmentelor de fisiune 165 MeV
Energia cinetică a neutronilor de fisiune 5 MeV
Energia gama promptă de fisiune 5 MeV
Energia de dezintegrare a produşilor de fisiune 22 MeV
In ce sisteme ale reactorului este absorbită această energie?