2.1.

INSTRUMENTE
După cum se cunoaşte radiaţia ionizantă nu se poate auzi, vedea sau simţi şi nu are gust sau
miros. Din acest motiv, singura cale sau modalitate de a detecta şi măsura radiaţia ionizantă este să
folosim aparate speciale. Acest capitol va prezenta bazele înţelegerii acestor instrumente, cum
funcţionează şi care sunt limitele lor.

2.1.1. CARACTERISTICILE MĂSURĂRII RADIAŢIILOR

Se cunosc care sunt modurile în care radiaţia ionizantă interacţionează cu materia.
Condiţia de funcţionare a instrumentelor care detectează şi măsoară radiaţia ionizantă este
ca radiaţia incidentă să cedeze o parte din energia ei unui material sensibil aflat în componenţa lor.
Acest material sensibil este numit detector. Energia cedată detectorului conduce la evenimente care
pot fi observate şi măsurate.
De exemplu, în unele cazuri aceste evenimente conduc la formarea de perechi de ioni într-
un gaz. Separând ionii negativi şi negativi cu un câmp electric se produce un semnal electronic care
poate fi amplificat şi înregistrat. În alte cazuri radiaţia poate produce în detector impulsuri
luminoase care pot fi prelucrate electronic.
Efectele radiaţiei într-un detector pot fi măsurate în două moduri. Primul, se poate măsura
rata în care aceste evenimente au loc în detector şi aceasta depinde de intensitatea radiaţiei. De
exemplu, un instrument de acest tip folosit pentru măsurarea radiaţiei gama va da o rată de
numărare mare pentru o radiaţie gama intensă (de ex. mulţi dintre fotonii gama interacţionează în
detector în fiecare secundă) şi o rată scăzută de numărare pentru o radiaţie gama mai puţin intensă.
Un astfel de instrument va afişa debitul de doză gama în mSv/h sau µSv/h.
Alte instrumente sunt proiectate să funcţioneze în modul integrat. În acest caz,
instrumentul înregistrează „cantitatea” totală de radiaţii captată într-un timpul dat mai mare decât
rata în care ”primeşte” aceste radiaţii. Dozimetrele individuale care se folosesc în instalaţiile
nucleare înregistrează doza totală încasată/primită în timpul cât a fost purtată. Înregistrarea se face
în mSv.
Oricare efect folosit la detectarea radiaţiei trebuie să fie reproductibil. Cu alte cuvinte
răspunsul instrumentului la radiaţie trebuie să rămână constant şi să nu varieze/se modifice de la zi
la zi.

2.1.2. IDENTIFICAREA TIPULUI DE RADIAŢIE

Trebuie să cunoaştem care este tipul de radiaţie pe instrumentul îl poate măsura. De
exemplu un instrument poate indica dacă tipul câmpului de radiaţii într-un loc de muncă este de
1mSV/oră. Aceasta nu este o informaţie suficientă. Astfel dacă radiaţia care va urma să fie măsurată
este o radiaţie gama, noi vom fi expuşi la un debit de doză în profunzime de 1 mSv/oră pentru întreg
corpul şi un debit al dozei superficiale de 1 mSv/oră până la primul centimetru de ţesut. Dacă
radiaţia este radiaţie beta pură, vom fi de asemenea expuşi la 1 mSv/oră, dar vom încasa/primi
numai doza superficială, nu doza de profunzime. Este relativ uşor să ne protejăm împotriva radiaţiei
beta dacă dorim aceasta.
Dacă radiaţia care urmează să o măsurăm este radiaţie alfa pură, aceasta nu este un
risc/pericol extern deoarece particulele alfa nu pot penetra mai departe de stratul de piele moartă.
Oricum noi trebuie să cunoaştem foarte precis sursa de radiaţii alfa, astfel putem fi siguri că nu vom
”încasa” sau încorpora emiţători alfa, care sunt un risc intern serios.
Din nefericire, toate tipurile de detectoare de radiaţii răspund la mai mult decât un tip de
radiaţii. Este necesar din acest motiv să proiectăm un instrument care să folosească
inter-acţiunea/efectul ecranării şi/sau circuite electronice cu un singur tip de radiaţie măsurată. În
acest caz, când un lucrăm în câmp de radiaţii (care este format din mai multe tipuri de radiaţie), va
trebui să folosim mai multe instrumente diferite pentru a stabili câte tipuri de radiaţii sunt prezente
şi în ce ”cantitate”. Este mai complicat decât pare; vom reveni mai târziu asupra acestei teme.
Pentru început este suficient să spunem că trebuie să ştim pentru ce tip de radiaţie se folosesc
instrumentele şi să ştim le folosim corect.

2.1.3. MĂSURAREA RADIAŢIILOR

În interiorul şi în exteriorul unei instalaţii nucleare se folosesc diferite instrumente pentru
următoarele tipuri de măsurări:
1. Debitul dozei externe
2. Debitul dozei externe încasat
3. Contaminarea aerului şi a suprafeţei
4. Efluenţi şi deşeuri
5. Radioactivitatea mediului
Măsurătorile de debit de doză pentru gama, beta şi neutroni sunt efectuate pentru evaluarea
riscului la locul de muncă. Instrumentele folosite în acest scop sunt cunoscute sub numele de
contoare de debit de doză (contorul de doză gama este denumit şi contor gama). Debitul dozei
înmulţit cu timpul de lucru ne dă o estimare a dozei tale pentru respectiva activitate. Pentru aceasta
se folosesc dozimetrele personale care integrează doza încasată.
Radiaţia internă provine de la sursele din interiorul corpului. De obicei acestea pătrund în
interiorul corpului în urma inhalării de aer contaminat. Valoarea efectivă a radioactivităţii încasate
în corp poate fi măsurată mai precis numai după încasare. În practică, evaluam riscul prin măsurarea
concentraţiei de activitate în aerul din zona de lucru. Materialul radioactiv care este dispersat pe
suprafeţele expuse sau suspendat în aer sau în apă se numeşte contaminant. Instrumentul care
măsoară valoarea contaminării unei suprafeţe se numeşte contaminometru. Rezultatele unor astfel
de măsurători indică în mod normal care sunt prevederile şi măsurile de protecţie care trebuiesc
luate – aceste nu sunt folosite pentru înregistrarea dozelor/monitorizarea individuală.
Dacă o cantitate de material radioactiv ajunge în corp se poate evalua doza datorată
acestuia dacă se poate determina cantitatea şi identitatea materialului din corp. O cale de a
determina aceasta este de a examina care este rata cu care acest material este eliminat din corp.
Analizele probelor de excreţie (urină, fecale, secreţii, etc.) se numesc probe biologice. Probele de
urină sunt colectate regulat de la personalul care lucrează într-o instalaţie nucleară şi sunt măsurate
pentru evaluarea contaminării interne. Informaţiile obţinute din probele biologice este apoi folosită
pentru înregistrarea dozelor/monitorizarea individuală.

2.1.4. MONITOARELE DE EFLUENŢI

Monitoarele de efluenţi sunt folosite pentru monitorizarea continuă a aerosolilor radioactivi
şi a efluenţilor lichizi eliberaţi de o instalaţie nucleară. Aceste instrumente furnizează măsurători ale
cantităţii de material radioactiv eliberat de instalaţia nucleară în mediu şi în final către populaţie.
Solul, vegetaţia, aerul şi apele din vecinătatea instalaţiei nucleare sunt de asemenea monitorizate
pentru cazul unei posibile contaminări. Monitorizarea trebuie să confirme că operarea instalaţiei
nucleare nu cauzează o creştere a nivelului fondului natural de radioactivitate.
Măsurătorile care trebuie efectuate de titularul de autorizaţie sunt prezentate în fig. 1

Personalul tehnic şi de exploatare al unei instalaţii nucleare trebuie:

- Să fie dotat cu toate tipurile de instrumente necesare/corespunzătoare,
- Să cunoască modul de utilizare,
- Să ştie să prelucreze informaţiile furnizate de instrumente.
 Măsurări de
radioactivitate

Risc de Risc de
contaminare contaminare Mediu
externă internă

Debit
Determinarea Monitorizarea
de
contaminării efluenţilor
doză

Monitorizarea
Doză Probe biologice
efluenţilor
Fig.1 Măsurătorile care trebuie efectuate de titularul de autorizaţie

2.1.5. CAMERA DE IONIZARE

Când radiaţia ionizantă interacţionează cu materia, întotdeauna se produc ionizări. O
metodă uzuală/simplă de măsurare a radiaţiei este colectarea ionilor produşi într-un gaz. Cum ionii
colectaţi sunt mai mulţi cu atât avem mai multe radiaţii. Există trei tipuri de instrumente care
funcţionează în acest mod. Acestea sunt cunoscute astfel: camere de ionizare, contoare
proporţionale şi contoare Geiger.
Vom începe descrierea cu camera de ionizare.
Să presupunem că radiaţia a produs câteva perechi de ioni într-un volum de gaz aflat între
două discuri de metal, după cum este prezentat în fig. 2
Electronii şi ionii încărcaţi pozitiv se vor deplasa prin gaz
şi în cele din urmă se vor recombina până când nu va mai rămâne
nici o pereche de ioni. Dacă vom crea un câmp electric între cele
două discuri (de ex. prin conectarea bornelor unei baterii între
discuri) electronii vor fi atraşi de electrodul pozitiv iar ionii
pozitivi vor fi atraşi de electrodule negativ. Vor fi colectate toate
perechile de ioni pe electrozi? Aceasta depinde de baterie. Dacă
voltajul este mare se vor
Fig. 2
colecta din ce în ce mai
mulţi ioni şi în cele din urmă vor fi capturaţi aproape toţi,
înainte ca ei să se poată recombina. Acest comportament
este prezentat în fig. 3.
Camera de ionizare, denumită uneori şi cameră
de ioni, funcţionează după principiul că, dacă voltajul
este suficient de mare (între 100-200V), se pot colecta
toţi ionii care sunt produşi de radiaţie în gaz. Schema unei
camere de ionizare este prezentată în figura 4 Camera
este în mod normal alcătuită dintr-un cilindru etanş în
care sunt doi electrozi, separaţi electric unul de celălalt.
Fig. 3 Bateria este conectată cu polul pozitiv la un electrod,
aşezat central de-a lungul camerei (electrodul pozitiv sau
anodul) şi cu polul negativ pe exteriorul cilindrului (electrodul negativ sau catodul).
 Radiaţia ciocnind moleculele de gaz din cameră produce perechi de ioni. De exemplu, o
particulă încărcată trecând prin cameră va lăsa în urma sa electroni şi ioni pozitivi. Electronii vor fi
atraşi de anod şi ionii pozitivi, care sunt mai
grei, se vor deplasa mult mai lent spre catod.
Electronii culeşi de anod trec prin rezistenţa R.
Când radiaţia ciocneşte detectorul cu
o rată constantă, perechile de ioni vor fi
produse cu o rată constantă si electronii vor
circula prin R cu aceeaşi rată cu care sunt
eliberaţi în gazul din detector. Cu alte cuvinte
va exista un curent electric prin R care indică
rata cu care ionii sunt produşi în detector.
Aceşti curenţi sunt de obicei foarte mici şi prin
urmare greu de măsurat. Trecând prin R ei
generează o tensiune şi dacă R are valoare
foarte mare (109 ohmi sau mai mare) această
Fig. 5
cădere de tensiune poate fi măsurată cu
aparate electronice. Căderea de tensiune prin R indica rata cu care radiaţia produce ionizări în
detector.
În multele lor variante constructive, camerele de ionizare sunt cele mai folosite detectoare
de radiaţii. Este normal deoarece, proiectate să fie sensibile la radiaţii gama acestea, sunt proiectate
să detecteze şi radiaţii beta sau neutroni termici.

2.1.6. CAMERA DE IONIZARE – MONITOR GAMA

Un monitor gama cu cameră de ionizare este un instrument portabil care permite citiri
continue ale intensităţilor câmpului gama. Un asemenea aparat este prezentat în figura 6.
Detectorul este un instrument de dimensiuni
reduse. Este alcătuit dintr-un catod dintr-un
plastic special şi un fir conductor care este
anodul. Volumul interior al catodului este
umplut cu azot uscat. Fotonii gama
interacţionează cu pereţii de plastic şi
eliberează electroni prin mecanismul descris
la capitolul Radiaţia şi energia din Secţiunea
I. Aceşti electroni care se produc în pereţi au
suficientă energie pentru a traversa gazul si
de a produce perechi de ioni. Fluxul de
electroni prin rezistenţa R generează o cădere
Fig 6 de tensiune care este preluată de aparate
electronice speciale calibrate în unităţi de
doză absorbită sau de doză efectivă. Acest instrument are domeniul/intervalul de măsură între
1mGy/min şi 2mGy/min.

2.1.7. CAMERA DE IONI PENTRU MĂSURAREA TRITIULUI ÎN AER

Măsurătorile de tritiu în aer prezintă probleme speciale deoarece energia medie a
particulelor beta este aşa de mică (5,7 keV) încât nu este posibil să proiectăm un detector al cărui
perete acestea să-l penetreze.
Deoarece, dacă acest detector va avea, “în interiorul său”, o pereche de ioni creaţi de
radiaţia gama externă, este proiectat un monitor special cu două camere de ioni de dimensiuni
echivalente. Una este folosită pentru colectarea ionilor produşi de tritiu sau gama şi a doua cameră
este izolată astfel încât să observăm numai ionizarea gama. Aparatura electronică este proiectată să
măsoare diferenţa între curenţii din cele două camere, care va indica concentraţia de tritiu în prima
 cameră. Deşi acestea sună foarte plauzibil în practică aparatul are un număr de limitări. De
exemplu, orice gaz radioactiv prezent în aer va fi măsurat ca tritiu ceea o să conducă la indicaţii
false de valori mari deoarece numărul de perechi de ioni produs de energia mare a particulelor beta
din gaz va fi mult mai mare decât aceea produsă de particulele beta ale tritiului. Astfel,
compensarea/corecţia gama este necesară numai în cazul câmpurilor gama scăzute cu valori mai
mici de 100µSv/oră. Unele dintre aceste instrumente sunt utile pentru detectarea tritiului acolo unde
fondul gama nu este semnificativ.

2.1.8. CONTOARE PROPORŢIONALE

În contoarele proporţionale tensiunea aplicată
este menţinută constantă astfel încât numărul final de
electroni colectaţi de anod să fie mult mai mare decât
numărul iniţial de ioni produşi în tub dar proporţional cu
numărul acestora. Aceasta este diferenţa între camera de
ioni şi contorul proporţional. O cameră de ioni va produce
un curent care este proporţional cu numărul de electroni
colectaţi în fiecare secundă. Acest curent este mediat şi
este folosit pentru furniza pe afişaj o indicaţie în µSv/oră
sau mSv/oră. Contoarele proporţionale nu funcţionează în
Fig. 7 acest mod. În schimb, ele amplifică fiecare impuls de
ionizare astfel încât fiecare eveniment de ionizare este detectat separat. Prin urmare acestea măsoară
numărul de evenimente de ionizare (de aceea se numesc contoare) în timp ce camera de ionizare
măsoară mărimea ionizării produsă de aceste evenimente.

AMPLIFICAREA ÎN GAZ

Să presupunem că particulele beta ionizează un

gaz intr-un detector producând 100 de perechi
de ioni primari. Dacă detectorul funcţionează ca
o cameră de ioni atunci cei 100 de electroni vor
fi colectaţi de anod; tensiunea electrică dintre
electrozi este sficient de mare pentru a colecta
toţi electronii înainte cca aceştia să se poată
recombina. Ce se întâmplă dacă se măreşte
tensiunea ? Dacă tensiunea este mărită dincolo
de C se pare că vor fi colectaţi mai mulţi
electroni decât sunt produşi de particulele beta.
Aceasta se întâmplă deoarece electronii primari
sunt acceleraţi în drumul lor spre anod
producând ei înşişi ionizări suplimentare ale
gazului. De fapt, aplicând o tensiune suficient
de mare, electronii secundari pot să producă în
drumul lor ionizări suplimentare. Acest efect se Fig.8. Numărul de ioni colectaţi funcţie de
numeşte amplificare în gaz şi este consecinţa tensiune
producerii în avalanşă de electroni secundari. În
fig........ se arată cum numărul de electroni care
sunt colectaţi creşte cu creşterea tensiunii.

Pulsurile produse de un contor proporţional furnizează două

informaţii utile:
1- Numărul de pulsuri înregistrate ne dă o măsură a
intensităţii (de ex. rata) radiaţiei.

Fig. 10 Monitorul pentru întregul

corpul
 2- Mărimea pulsurilor ne dă o măsură a numărului de ionizări produse în detector, care
este proporţională cu numărul de ionizări primare produse de radiaţie.

2.1.9. CONTOARE PROPORŢIONALE PENTRU CONTAMINARE β, γ

Monitoarele pentru mâini-picioare sunt detectoare de suprafaţă mare, cu curent de gaz şi
sunt folosite în diverse zone ale unei instalaţii nucleare pentru detectarea contaminării beta-gama a
mâinilor, picioarelor şi hainelor. Acest detector de suprafaţă mare are o fereastră de Mylar care
permite particulelor beta de energie mică să ”intre” în detector. De exemplu,pot detecta uşor
particulele beta de energie mică emise de C-14 (Emax=156keV). Deşi aceste detectoare sunt foarte
sensibile, deficienţa lor este că la utilizare, fereastra poate fi perforată cu uşurinţă. Detectorul devine
astfel nefuncţional până la repararea ferestrei.
Monitoarele pentru întreg corpul sunt folosite la ieşirea din zona controlată.
Aceste monitoare impun două etape de măsurare. Prima dată stai cu faţa la
detector şi după ce termină măsurătoarea te întorci cu spatele la monitor.
Senzorii din apropiere verifică dacă stai drept în picioare pentru a efectua
măsurarea – dacă nu monitorul te avertizează să faci acest lucru.

2.1.10. CONTORI PROPORŢIONALI PENTRU

MĂSURĂTORI α
În general, o particulă beta, un fotoelectron sau un electron Compton
produs de o interacţiune gama va produce câteva perechi de ioni primari în
camera unui contor proporţional (sau a oricărui alt tip de contor). Dacă prin Fig. 9 Monitor pentru
cameră trece o particulă alfa aceasta va crea mai multe perechi de ioni mâini-picioare
primari care vor da un puls la ieşire mult mai mare, dar proporţional cu
numărul de perechi de ioni primari. Această proprietate, folosind electronica adecvată, permite
identificarea şi măsurarea radiaţiei puternic ionizante (alfa) în prezenţa altor radiaţii cu putere de
ionizare mai mică (beta şi gama).
Dacă radiaţia alfa este măsurată, electronica este
proiectată astfel încât pulsurile relativ mici, produse de radiaţiile
beta sau gama, să poată fi deosebite de pulsurile mari produse de
radiaţia alfa. Un astfel de instrument staţionar pentru măsurători
alfa trebuie amplasată la ieşirea din zona controlată. Acest contor
proporţional are o suprafaţă mare. Aparatura electronică separă
pulsurile alfa şi beta-gama şi le afişează pe amândouă pe display.
Una din principala utilizare a acestui monitor este detectarea
descendenţilor radonului natural de pe îmbrăcăminte. Deoarece
descendenţii radonului emit radiaţii alfa şi beta prezenţa celor
două tipuri radiaţii este un semn de contaminare cu descendenţi ai
radonului.
Fig. 11 Contaminometru α/ β, γ
2.1.11. CONTOARE PROPORŢIONALE PENTRU
NEUTRONI
Un model de contor proporţional este prezentat în figura.12. Detectorul este o cameră
proporţională de formă sferică din cadmiu, cu un diametru de 23 cm, acoperită cu polietilenă.
Camera este umplută cu un gaz, trifluorură de bor – BF 3. Izotopii borului, B-10, din compoziţia
gazului BF3 absorb neutronii şi emit particule alfa. Particulele alfa produc intense ionizări şi aceste
”pulsuri” alfa produse de neutroni pot fi uşor numărate în timp de ”pulsurile” gama, mai mici,
produse de radiaţia de fond gama sunt eliminate. Dacă ne amintim, neutronii au un factor de calitate
care variază între 5 şi 20, care depinde de energia lor. Sfera de cadmiu acoperită cu polietilenă
reglează răspunsul instrumentului astfel încât să putem citi direct în mSv/oră mai preferabil decât în
 mGy/oră. Instrumentul se poate modifica prin adăugarea unui circuit integrat
care va selecta la afişare doza echivalentă totală pentru neutroni primită. Cu
această caracteristică, contorul de neutroni poate fi folosit ca detectorul de
neutroni sau dozimetru de neutroni. Acest aparat se numeşte detector de
neutroni sau integrator ; uzual este denumit detector de neutroni.

2.1.12. CONTORUL GEIGER

Dacă la un contor proporţional se ridică tensiunea suficient se întâmplă un
lucru nou. Pulsul de tensiune datorat evenimentelor de ionizare din tubul
detectorului devine aproape constant, fără să depindă de cât de multe ionizări
Fig 12 Tip de contor au fost produse de evenimentul iniţial. În plus, pulsul de tensiune este relativ
pentru neutroni mare (câţiva volţi) astfel încât este uşor de măsurat şi fără un circuit electronic
suplimentar. Instrumentele care folosesc zona Geiger ca zonă de lucru sunt
constructiv simple, sunt sensibile pentru niveluri mici de ionizare deoarece au nevoie de numai o
pereche de ioni primari pentru a furniza un puls mare.
Dacă vom creşte tensiune anodului mai mult, ca în fig.8,
numărul de ioni colectaţi va creşte după cum se observă în
graficul alăturat, fig. 13. Amplificarea în gaz creşte până
când numărul de electroni rămâne aproape constant.
Aceasta are loc în aşa numită zonă Geiger-Muller sau mai
uzual ”GM” ori zona Geiger. În această zonă electronii
produşi prin ionizări secundare câştigă foarte multă
energie încât în drumul lor produc multe perechi de ioni,
care produc ulterior alte perechi de ioni şi aşa mai departe,
până când în cilindrul detectorului este creat numărul
maxim de electroni posibil. Pulsul de sarcină colectat este
constant indiferent de numărul de perechi de ioni produs în
cilindru. Dacă tensiunea creşte dincolo de zona Geiger,
zona de descărcare se întinde până unde apare arcul
electric între electrozii contorului. Aceasta se petrece
deoarece tensiunea este suficient de mare să producă
ionizare în lanţ. Contoarele nu trebuie să funcţioneze în Fig. 13 Caracterisitica detectorului cu gaz
zona de descărcare.

2.1.13. CONTORUL GEIGER PENTRU PARTICULE

Contorul Geiger furnizează un puls de fiecare dată când o particulă produce ionizare în
detector. Acest lucru îl face util pentru detectarea particulelor.
Pentru ca un contor Geiger să detecteze radiaţii beta şi gama acesta
trebuie să aibe pereţii suficient de subţiri pentru a permite particulelor beta să
penetreze. Aceste tuburi cu pereţi subţiri sunt folosite adesea la detectoarele
portabile pentru determinarea contaminării. Fereastra va fi întâlnită mai târziu
în discuţia despre contoarele proporţionale.
Figura 14 prezintă un tip de contaminometru portabil. Acest
detector are un tub Geiger plat cu o fereastră subţire de mică a cărei
suprafaţă este de 15 cm2. Un astfel de tub este acoperit cu o plasă de sârmă
pentru protecţie. Aceste aparate au o scală pentru citirea impulsurilor pe
secundă. Ele nu sunt proiectate pentru a măsura nimic în plus, decât Fig 14 Contaminometru
numărul de evenimente de ionizare care apar în tub în fiecare secundă. portabil
Acestea sunt folosite pentru monitorizarea contaminării suprafeţelor (pereţilor, podelelor,
îmbrăcămintei, mâinilor, încălţămintei, etc.).
 2.1.14. CONTOR GEIGER PENTRU DOZIMETRIE GAMA
Deşi majoritatea contoarelor Geiger sunt folosite în
detectarea particulelor acestea sunt folosite şi ca monitoare gama.
Un monitor gama are o grosime corespunzătoare a ecranajului,
aranjat cu grijă în jurul tubului Geiger pentru eliminarea oricărei
interacţii datorată particulelor beta. Important la astfel de ecrane
este ca aparatul să citească corect un câmp de radiaţii gama în
unităţi de µGy/oră sau mGy/oră.
În figura 15 este prezentat un monitor gama de fond
scăzut. Acest aparat are două scale logaritmice: de fond scăzut de
la 10 la 1000 µGy/oră şi de domeniu mare de la 1 la 100
Fig.15 Debitmetru gama
de fond scazut
mGy/oră/oră. Aparatul conţine două tuburi Geiger, unul mic
pentru fond mare şi unul mai mare pentru fond scăzut. Când se
schimbă domeniul de măsură al instrumentului se conectează tubul corespunzător la circuitul de
măsurare.

2.1.15. IDENTIFICAREA TIPULUI DE RADIAŢII

Detectoarele de radiaţii sunt instrumente capabile să măsoare un tip de radiaţii în prezenţa
altor tipuri. Sunt trei moduri de a realiza acest lucru:
- Din construcţie
- Tehnici speciale de utilizare
- Proiectarea aparaturii electronice.

Din construcţie
Să considerăm dozimetrul gama descris până acum. Dorim să fim siguri că citirile făcute
pe scală se datorează radiaţiei gama şi numai ei. De aceea aparatul trebuie astfel proiectat încât
radiaţiile alfa şi beta să nu penetreze în interiorul tuburilor Geiger. Obţinem aceasta folosind un
înveliş subţire în jurul tubului Geiger. În completare tuburile Geiger sunt înconjurate/învelite de un
ecran subţire de cositor pentru a obţine o dependenţă de energie. Acesta înseamnă că instrumentul
reacţionează corect la o radiaţie gama de energie scăzută şi nu la o energie foarte mare.
Dependenţa de energie este explicată în caseta de mai jos.
DEPENDENŢA ENERGIEI
Aproape toţi detectorii sunt dependenţi de energie.
Aceasta înseamnă că un detector capabil să măsoare
doza sau debitul de doză datorat unei radiaţii cu o
energie specifică poate supraevalua sau subevalua
doza sau debitul de doză pentru diferite energii.
În practică caracteristica unui tub Geiger ar arăta
asemănător cu graficul punctat din figura alăturată.
Debitul dozei produs de o radiaţie gama de 100 keV este
supraevaluat cu un factor de şase sau mai mare. (Este o
scară logaritmică). Acesta este corectat cu o protecţie în
jurul tubului care absoarbe radiaţiile de energii mici. O
proiectare corespunzătoare a protecţiei şi a tubului pot
furniza graficul trasat cu linia continuă din fig 16. Se
poate vedea o compensaţie prin faptul că protecţia
aproape elimină răspunsul pentru fotonii de energii mici,
sub 50 keV, deoarece foarte putini dintre ei pot acum să Fig.16.Dependența energiei
ajungă la tub.

Tehnci speciale de utilizare

 Din câte se cunoaşte nimeni nu este capabil încă să proiecteze un instrument care să fie
sensibil la radiaţia beta şi insensibil la radiaţia gama. Un monitor beta răspunde la ambele radiaţii.
Detectorul este alcătuit dintr-o cameră de ioni cu fereastră dintr-o folie subţire de Mylar
acoperit în partea de jos de o protecţie beta. Pentru a măsura radiaţiile beta cu precizie trebuiesc
reduse radiaţiile gama, care sunt întotdeauna asociate cu radiaţiile beta.
Metoda de bază constă în trei paşi:
1. Se face o citire cu protecţia deschisă (instrumentul va înregistra radiaţiile beta şi gama)
2. Se montează protecţia şi se citeşte din nou: în acest caz radiaţia beta nu va ajunge la
detector şi instrumentul va fi sensibil numai la radiaţia gama.
3. Se scade indicaţia mai mică din indicaţia mai mare: rezultatul este o măsurarea radiaţiei
beta.
Aceste instrumente sunt calibrate să măsoare corect radiaţia gama.
Deci putem folosi acest instrument pentru a monitorizări beta şi gama. Caracteristica de
sensibilitate foarte bună este foarte utilă pentru ambele radiaţii beta şi gama. Această caracteristică
nu este utilă pentru alte tipuri de monitoare beta (exemplu: nu vor da o indicaţie în pasul 2 care să
poată fi folosită la măsurări gama).

Fig.17a Detector beta de energii Fig.17b. Detector beta de energii

mici - Vedere de sus mici - Vedere de jos

Proiectarea aparaturii electronice

Contaminometrul alfa/beta/gama, este un bun exemplu pentru modul în care poate fi
identificată radiaţia folosind mijloacele electronice. Monitorul este proiectat să măsoare radiaţii alfa
şi beta şi apoi să indice rezultatele separat.
Tubul detectorului, prezentat în fig 18 are
fereastra acoperită cu o folie de Mylar, foarte subţire,
pentru permite penetrarea radiaţiei alfa; desigur radiaţiile
beta şi gama vor pătrunde de asemenea în tub.
O particulă alfa intrând în tub poate produce mai
multe perechi de ioni decât o particulă beta sau un
fotoelectron al radiaţiei gama. Tubul operează în regiunea
proporţională; acesta produce un puls de tensiune mult mai
mare pentru radiaţia beta decât pentru radiaţia beta sau
gama. Aceste pulsuri sunt amplificate (ceea ce le face mai
uşor de măsurat) şi apoi trecute printr-un circuit electroni
numit discriminator care le separă în funcţie de mărime.
Dacă sunt suficient de mari pentru a fi pulsuri
alfa, ele sunt dirijate prin circuitul de măsurare alfa şi dacă
Fig. 18 Fereastra de Mylar a detectorului nu sunt suficient de mari ele sunt atunci dirijate prin
circuitul de măsurare beta-gama. Dacă alarma monitorului
este setată pentru înregistrare alfa sau beta (sau probabil pentru ambele) atunci sunt prestabilite mai
multe limite. Un circuit similar de discriminare este folosit în contorul de neutroni pentru a deosebi
pulsurile mari produse de ionizarea alfa (absorbţia neutronilor în detector produce particule alfa) de
cele mai mult mai mici produse de fotonii gama. Circuitul de discriminare este folosit în diferite
instrumente de măsură a radiaţiilor, portabile sau fixe.
 2.1.16. NUMĂRĂTOARELE ŞI DEBITMETRELE

Un numărător este un dispozitiv care afişează numărul total de pulsuri

recepţionate de un detector de radiaţii.
Un debitmetru este un dispozitiv care afişează debitul în care pulsurile
sunt recepţionate de un detector de radiaţii.

Un exemplu uzual de numărător sau de debitmetru este kilometrajul sau vitezometrul de la

maşină. Unul ne spune numărul total de kilometri parcurşi şi celălalt cu ce viteză au fost parcurşi.
În fig.19 şi în fig.20 sunt prezentate un numărător şi un debitmetru, ambele putînd fi
folosite cu acelaşi detector, de exemplu un contor Geiger.

Fig.19
Numărător

Fig.20
Debitmetru

Numărătoarele sunt puţin mai scumpe decât debitmetrele. Acestea sunt folosite când dorim
să ştim numărul de pulsuri înregistrate.
. Aceste aparate sunt adesea folosite în aplicaţii de laborator
când sunt necesare măsurări de precizie.
Desigur o rată de numărare poate fi obţinută de la numărător.
De exemplu, dacă numărătorul a înregistrat 180 de pulsuri într-un minut,
media ratei de numărare a fost de 3 pulsuri pe secundă. Oricum dacă este
necesară o informaţie directă despre rata de numărare se va alege un
instrument echipat cu debitmetru.
Instrumentele portabile folosite uzual au debitmetre. Fig.20
arată debitmetrul folosit la un instrument semiportabil.
Nu trebuie să se confunde numărătorul care indică numărul total
de pulsuri sau doza recepţionată cu un debitmetru digital. Există un
monitor gama (Geiger) pentru energii mici care afişează debitul dozei
digital dar şi analog. Acesta este prezentat în fig 21
Acesta este cunoscut în general sub numele de ”FAG” după
numele companiei germane care îl produce. Este un instrument mai
modern decât cel prezentat în fig.15 care se numeşte ”5016” (numărul de
Fig. 21. FAG fabricaţie dat modelului).
 Pentru monitorizare gama într-o instalaţie nucleară putem să alegem oricare dintre
instrumente.
Există şi versiunea la care se adaptează o sondă telescopică, care se poate prelungi cu
aproximativ 4 metri. Este folosită cu un FAG standard fixat într-o nişă specială aşa cum se vede în
fig.22. Cablul telescopului este conectat la FAG şi se poate măsura la distanţă. Întregul dispozitiv
este prezentat în fig.22.

Fig. 22. Detector FAG cu sondă telescopică

2.1.17. TIMPUL DE RĂSPUNS AL CONTORULUI/DEBITMETRULUI

Cea mai importantă caracteristică a contorului este timpul de răspuns. Pentru a furniza o
citire corectă contorul are nevoie de un interval determinat de timp.
Fig.23 indică timpul de răspuns al contorului care recepţionează
100 impulsuri pe secundă (cps) şi se pune întrebarea dacă acceptă
200 cps. Trebuie să treacă un interval de timp până indicaţia
contorului ajunge la valoarea corectă.

Fig. 23
Timpul de răspuns este intevalul de timp necesar
unui contor pentru a indica 90% din valoarea corectă
Timpul de răspuns în fig.23 este de aproape 6 secunde. Unele debitmetre sunt dotate cu un
control care permite selectarea unui timp de răspuns convenabil. Timpii de răspuns mari furnizează
citiri corecte dar trebuie să aşteptam mult. Timpii de răspuns mici furnizează afişajului aparatului
variaţii foarte rapide. Pentru a estima cu precizie nivelul radiaţiilor se va selecta timpul de răspuns
maxim care îl permite aparatul. Aceasta va omogeniza rata variabilă cu care sosesc impulsurile.
Pentru niveluri mari de radiaţii nu este nici o problemă şi se poate folosi un timp mic de răspuns. De
aceea trebuie să se cunoască:

Aparatele cu debitmetre pot avea timpi de răspuns mai mari

de zece secunde. Trebuie să se lase instrumentului timpul
necesar pentru a se obţine la final o indicaţie corectă.

2.1.18. EFICACITATEA APARATULUI

Nici un aparat nu este capabil să măsoare toate particulele sau fotonii gama emişi de o
sursă. Fracţia care interacţionează cu detectorul depinde de
următorii factori:
a) Poziţia relativă a detectorul faţă de sursa de radiaţii:
De obicei fanta detectorul este îndreptată spre sursă şi
un număr foarte mare de particule sau de fotoni va fi
detectat.
b) Dimensiunile detectorului: Un detector mai mare este capabil să capteze mai multe radiaţii
decât unul mai mic. Acesta este avantajul la detectorul 5016 care
are două tuburi Geiger. Tubul mai mare este folosit pentru
măsurarea câmpurilor de radiaţii mici şi tuburile mici pot măsura
câmpuri de radiaţii de 100 de ori mai mari fără a off-scale.
c) Tipul de radiaţii care urmează să fie detectat: Un
tub Geiger cu pereţi subţiri umplut cu gaz va detecta particulele
beta mult mai eficient decât fotonii gama deoarece fotonii gama
vor trece cu viteza mare prin tub fără să interacţioneze. Ca regulă generală putem spune că tubul
Geiger va furniza un puls pentru fiecare particula beta care pătrunde în el; se vor ”vedea” cam 1%
din fotonii gama care traversează tubul.
d) Construcţia detectorului: Un tub Geiger cu o fereastră subţire de Mylar va detecta
particule beta mult mai eficient decât un tub cu perete subţire din aluminiu deoarece în acest caz
multe dintre particulele beta nu vor putea să-l penetreze. Pentru fotonii gama situaţia este inversă.
Peretele din aluminiu este mai bun decât fereastra de Mylar deoarece mulţi dintre fotoni vor
interacţiona cu pereţii din aluminiu. Fotoelectronii eliberaţi vor avea suficientă energie pentru a
ajunge la gaz şi a produce ionizarea acestuia.
Cu toate aceste variabile practic eficacitatea detectorului poate atinge aproape 50% .

Eficacitatea unui detector este procentul din

dezintegrările sursei care sunt detectate

2. 1.19. TIMPUL MORT

Multe lucruri pot afecta aparatele. De exemplu, în
timp ce detectorul Geiger ”procesează” un puls nu este De exemplu,dacă timpul mort pentru
capabil să mai facă faţă la încă unul. Asta de întâmplă un detector Geiger este de 100 µs şi
detectorul indică 3000 de impulsuri
deoarece electronul produs în evenimentul de ionizare este pe secundă (o rată foarte mare)
foarte rapid accelerat spre anod dar trebuie mult mai mult vom”pierde” 3000x100 µs = 0,3s la
timp ca ionii pozitivi rămaşi să se deplaseze spre catod – fiecare secundă.
orice detector este paralizat până dispariţia purtătorilor de Astfel în realitate vom avea 3000 de
sarcină. Acest timp se numeşte timp mort. Pentru un contor impulsuri în 0,7 secunde.
Geiger avem o valoare de circa 100 µs (pentru contorul FAG-ul are un singur tub Geiger.
proporţional este foarte puţin) şi astfel după fiecare ionizare Acesta este mic şi de aceea nu
a tubului Geiger este necesar un timp de revenire de 100 µs. poate avea timp mort mai mare
de .......(1Sv/h). Aceasta înseamnă
că în câmpuri scăzute de radiaţii el
va ”vedea” câteva impulsuri pe
secundă şi timpul de răspuns devine
foarte mare. De fapt pentru baza
scalei (3 µSv/h) timpul de răspuns
se apropie de 60 secunde.
 Cu alte cuvinte la un număr mare de pulsuri contorul Geiger (şi alte aparate asemănătoare)
va înregistra mai puţine deoarece este incapabil să detecteze toate evenimentele.
Acum putem aprecia motivul principal pentru care avem tubuti mari şi mici în monitorul
gama 5016. În câmpuri mic de radiaţii tuburile mari sunt mai sensibile, văd multe impulsuri şi
timpul lor de răspuns este bun. Pentru câmpuri de radiaţii mai mari de 1 mGy/h tuburile mari au un
timp mort mai mare. Intervalul se termină la 1 mGy/h şi pentru câmpuri mai mari decât acesta
trebuie să putem schimba tuburile cu unele mici. Modificarea scalei/domeniului este foarte
importantă.
Ce se întâmplă când câmpul de radiaţii devine atât de mare încât timpul mort devine
semnificativ?
Toate monitoarele gama vor continua să citească peste maximul scalei până câmpul de
radiaţii scade. Cu alte cuvinte partea electronică ţine afişajul blocat pentru valori peste maximul
scalei. Este un avantaj; unele contoare Geiger mai vechi vor furniza indicaţii în scală atunci când
timpul mort este foarte mare. Acest lucru nu este util.
În general este corect să spunem că dacă aparatul este în scală, indicaţie lui este corectă
deoarece ori timpul mort este neglijabil sau au fost proiectate cu o scală corespunzătoare.
Dacă un aparat indică peste maximul scalei, trebuie să-l crezi .

Dacă indicaţie este peste maximul scalei atunci nivelul radiaţiei este peste valoarea defintiă
de scală, dar asta este tot ce poate indica. Pentru a măsura nivelul radiaţiei trebuie selectată o scală
mai mare a aparatului deci trebuie atenţie mare. Au apărut multe incidente când persoane care ar fi
trebuit să ştie foarte bine funcţionarea aparatului au ignorat indicaţiile acestuia. Ca rezultat acestea
au fost expuse inutil si stupid la niveluri mari de radiaţii.

2.1.20. VERIFICAREA APARATELOR

Toate aparatele care măsoară radiaţii sunt verificate periodic pentru a avea siguranţa că
funcţionează corect. Aceste verificări constau în verificarea funcţionării şi controlul calibrării.
Verificare funcţionării este tot ce trebuie făcută întotdeuna când urmează să controlăm
riscurile de iradiere. Această verificare constă în:
1. Verficarea calibrării: se verifică dacă data de pe etichetă nu a fost depăsită.
2. Verificarea bateriei: se verifică dacă bateria funcţionează corect.
3. Verificare sursei: se verifică dacă aparatul indică câmpul de radiaţii corect.
Dacă un aparat este defect acesta trebuie să fie înlocuit.
Calibrarea este testul funcţional efectuat de un organ de metrologie acreditat. Testarea se
face periodic pentru fiecare aparat. Precizia aparatului este verificată cu o sursă etalon, pe toată
scala nu numai într-un singur punct de pe scală.

INDICAŢII SPECIFICE
Se subliniază încă odată că dacă un instrument indică valori neaşteptate, surprinzătoare sau
valori în afara scalei acestea nu trebuie neglijate şi se vor lua măsurile corespunzătoare până când se
demonstrează (lucru pe care, în mod normal, tu nu poţi să-l faci) că aparatul este defect.

2. 1.21. CONTOARE CU SCINTILAŢII

Toate cele trei contoare care au fost decrise până acum (camera de ioni, contorul
proporţional şi contorul Geiger) colectează sau amplifică ionizarea produsă de radiaţie într-un gaz.
Contorul cu scintilaţii fucnţionează pe un principiu diferit; el măsoară radiaţia prin detectarea
micilor scînteieri de lumină (numite scintilaţii) produse de radiaţii în anumite materiale. Contoarele
cu scitilaţii nu pot face distincţie între tipurile de radiaţii şi nici între energiile aceluiaşi tip de
radiaţii.
Vom descrie numai caracteristicle importante ale contorilor cu scintialaţii. Există câteva
tipuri de contoare cu scintilaţii dar în general sistemul de detecţie este compus din două
componente.
 Primul este scintilatorul. Acesta este o substanţă fosforescentă (scintilator) în stare solidă
sau lichidă, care emite mici scânteieri de lumină când este ”ciocnit” de radiaţia ionizantă. A doua
parte a sistemului de detecţie este tubul fotomultiplicator sau pe scurt fotomultiplicatorul, care
converteşte scintilaţiile în puls de tensiune.

Scintilatorul
Există mai multe tipuri de materiale, alegerea diferă de tipul de
radiaţie care trebuie detectat. În figura alăturată este prezentat un cristal
de iodură de sodiu (NaI) pentru radiaţia gama. Iodul produce cele mai
multe pierderi de energie din cristalul de NaI (deoarece are Z=53). În
desen, fotonul gama a fost oprit în cristal prin efect fotoelectric.
Fotonul a pierdut toată energia sa ionizând atomul cristalului care la
rândul său produce scintilaţii.
O scintilaţie este în realitate o foarte scurtă jerbă de scânteieri
albastre, violet şi UV; fiecare scânteiere apare la revenirea electronilor
pe orbitele atomului ionizat. În cristalul de NaI întregul proces se
desfăşoară într-o milionime de secundă, astfel va apărea ca o singură ”fulgerare” (asta dacă ar putea
fi vizualizată dar este imposibil deoarece durează foarte puţin).
Cu această imagine în minte putem ”vedea” cât de mare este energia fotonului absorbit, cât
de mare va fi numărul de atomi ionizaţi în cristal şi apoi cât de intensă este scintilaţia. Cu alte
cuvinte putem mîsura energia fotonului gama prinmăsurarea intensităţii scintilaţiei.

Un foton cu 1 MeV care este complet Tubul fotomultiplicator

absorbit în luminofor va produce circa Funcţionarea se bazează pe transformarea
4E+4 fotoni luminoşi, fiecare de scintilaţiilor în pulsuri de tensiune care se pot măsura.
~3eV. Aceştia în continuare vor
Luminoforul este lipit de fotocatodul fotomultiplicator cu o
produce circa 8E+3 la fotocatod. Zece
dinode multiplica semnalul, fiecare
vaselină adezivă transparentă.
de 4 ori, şi va rezulta în final o Numărul de electroni emişi este proporţional cu
amplificare de 410E+6. Semnalul intensitatea scintilaţiei incidente.
electric la ieşire din fotoelement va Fotomultiplicatorul poate conţine zece electrozi
conţine 8E+3·E+6=8E+9 electroni , interni numiţi dinode. Fiecare dinodă este la un potenţial cu
suficient de mare pentru amplificarea aproximativ 100 V mai
Mărimea pulsului de tensiune de
şi prelucrarea electronică. mare decât potenţialul la fotoelement
dinodei anterioare. În acest
caz electronii eliberaţi de fotomultiplicator sunt imediat acceleraţi
către suprafaţa primei dinode, pe care ei o ciocnesc putenic, este proporţional cu numărul de
electroni colectaţi de anod
producând mai mulţi electroni. Aceştia sunt acceleraţi către a doua
dinodă de unde vor elibera şi mai mulţi electroni. Numărul de
electroni eliberaţi de fiecare dinodă este de 3-5 ori mai mare decât Care este proporţional cu
numărul de electroni incidenţi. Multiplicarea produsă de un lanţ de numărul emis de fotocatod
dinode poate fi prin urmare imensă producând la ieşirea anodului
fotomultiplicatorului un puls măsurabil. Care este proporţional cu
Efectul final constă în obţinerea la ieşire a unui puls intensitatea scintilaţiei
măsurabil a cărui mărime este direct proporţională cu numărul toatl
de electroni colectaţi pe anod.
Care este proporţional cu numărul
Acesta este un aspect foarte important deoarece înseamnă de ioni formaţi în cristal….
că se va obţine un puls de tensiune a cărui mărime este
proporţională cu energia cedată de radiaţia gama în scintilator.
Schema prezentată în dreapta este evidentă.. Care este proporţional cu
energia gama cedată
Două componenete electronice sunt întotdeauna necesare
pentru funcţinarea contorului cu scintilaţii; amplificatorul şi discriminatorul.
 Amplificatorul
Pulsurile emise de fotomultiplicator în general amplitudinea de numai de câţiva milivolţi.
Rolul amplificatorului este de a mări amplitudinea proporţional. De exemplu, putem regla
amplificatorul astfel încât să dea un puls de exact 10 V pentru o cantitate de 1000 keV de raze
gamma absorbite de scintilator. Dacă următorul puls ar fi de 3,6 V, atunci am şti că 360 keV au fost
absorbiţi de scintilator.

Discriminatorul
Pulsurile au fost aduse la o mărime suficientă şi sunt trimise către un discriminator. Acesta
este acelaşi circuit pe care l-am întâlnit anterior unde am descris contoarele proportionale pentru
măsurătorile α/β şi de neutroni. Discriminatorul blochează pulsurile care se află sub o anumită
valoarea care este numită nivelul de discriminare sau pragul discriminator şi poate fi reglat prin
acţionarea butonului corespunzător.
Pentru fiecare impuls primit de la amplificator, discriminatorul dă un puls de ieşire (de
mărime fixă) dacă şi numai dacă valoarea pulsului este deasupra pragului. Fig. 24 arată cum un
discriminator respinge numeroasele mici pulsuri cauzate de zgomote electrice din amplificator si
fototub. Pulsurile de la ieşirea discriminatorului sunt introduse într-un contor de impulsuri sau într-
un numărător. Contorul de impulsuri va înregistra numărul total de interacţiuni din scintilator care
au produs suficientă energie pentru a declanşa discriminatorul, în timp ce numărătorul ne spune cu
ce rată se întâmplă acest lucru.

Fig.24 Funcţionarea discriminatorului

Fig. 25 Schema detectorului cu scintilaţii

Lanţul din fig 25 compus din cristalul scintilator, fotomultiplicator, sursa de înaltă
tensiune, amplificator, discriminator şi contor de impulsuri sau numărător reprezintă un contor de
scintilaţii complet. În cele ce urmează vom prezenta un contor de scintilaţii portabil.

Contorul cu scintilaţii pentru alfa

Probabil v-aţi dat seama deja că dacă particulele alfa sau beta pătrund în scintilator, vor
produce scintilaţii. Un contor de scintilaţii poate fi folosit doar pentru detectarea particulelor alfa (în
prezenţa altor radiaţii), atâta timp cât un scintilator foarte subţire înlocuieşte un scintilator mai mare
din iodură de sodiu. Avem un Contor de Contaminare Alfa ca cel arătat mai jos în figura 26.
 Fig. 26 Contaminometrul alfa

Scintilatorul este din zinc sulfat, înfăşurat în panglică ataşată optic la fotocatod. Pentru a
permite particulelor alfa să pătrundă până la zincul sulfat, este folosită o folie subţire Mylar. Din
cauza puterii de penetrare scăzută, particulele alfa sunt oprite în scintilator şi astfel, cea mai mare
parte a energiei lor este cedată aici. Radiaţiile beta vor pierde doar o mică parte din energia lor în
scintilator.
Pulsurile de ieşire rezultate din interacţiunea particulelor alfa vor fi mult mai mari decât
acelea rezultate din ciocnirea particulelor beta sau fotonilor gamma. Discriminatorul elimină
impulsurile beta si gamma şi permite numai impulsurilor alfa să ajungă la contorul de impulsuri.
Cei de la radioprotecţie folosesc acest instrument pentru a detecta separat contaminarea cu particule
alfa, chiar şi atunci când sunt prezentă şi contaminarea alfa sau gama (lucru care se întâmplă
mereu).
Şi în final, dacă la acest instrument se penetrează folia de Mylar, se vor constata imediat
valori ridicate din afara scalei. Instrumentul va fi ”inundat” de sute de mii de fotoni, aşa că este
indicat să avem mare grijă ca acest lucru să nu se întâmple.
Particulele beta trecând prin detectorul subţire vor produce mai puţine perechi de ioni decât
particulele alfa deoarece beta au traiectorii de ionizare mult mai mică. Astfel particulele beta vor
ceda detectorului mai putină energie. Mulţi dintre fotonii gama vor trece prin detector fără să
intereacţioneze dar dacă o vor face fotoelectronii produşi vor ceda puţină energie înainte să
părăsească scintilatorul ( la fel ca particulele beta).

Monitorul de scală largă a particulelor gamma

Instrumentul arătat este un contor cu
scintilaţii cu un cristal de iodură de sodiu de 2” x 2”.
Cu ajutorul acestuia, sensibilitatea monitorului
gamma este mărită.
Este folosit pentru a monitoriza
automobilele care părăsesc spaţiul interior: Se
verifică încărcătura unui camion pentru orice
activitate. Valorea medie de 143 cps din figură este
tipică pentru locurile din afara instalaţiei nucleare şi
reprezintă aproximativ 0.2 μSv/h.
Fig 27. Debitmetru gama de scală mare

2.1.23. ANALIZA AMPLITUDINII

PULSURILOR
Am aflat că într-un contor cu scintilaţii
amplitudinea pulsurilor care părăsesc

Fig. 28 Spectul Co-60 cu NaI

amplificatorul este proporţională cu energia pe care fotonii gamma o cedează în cristal. Prin urmare,
dacă sortăm aceste pulsuri în funcţie de amplitudinea lor, vom face acelaşi lucru ca atunci când
selectăm fotonii gamma în funcţie de energia lor. Aceasta se numeşte analiza impulsurilor în funcţie
de amplitudine.
Circuitul electronic care face acest lucru este numit analizor de amplitudine a pulsurilor (în
englează-PHA). PHA înlocuieşte discriminatorul şi permite să facem diagrama energiilor gamma
emise de o sursă prin măsurări individuale ale amplitudinii diferitelor impulsuri ale acesteia.
Figura 28 arată diagrama pentru Co-60 care este numită şi spectru gamma . Dacă ne uiăm
pe schema de dezintegrare pentru Co-60 ne vom da seama de unde provin aceste ”vârfuri”numite şi
picuri. Rezoluţia detectorului cu NaI nu este mare- dacă am avea mai multe peak-uri gamma ar fi
foarte dificil să le sortăm.
Figura 29 arată spectrul gamma obţinut cu un detector Ge(Li). Acesta este de fapt o
„cameră de ioni” foarte mică din semiconductor. Are o rezoluţie mult mai bună decât detectorul de
NaI, dar eficienţa este mult mai mică.
Detectoarele Ge(Li) sunt utilizate ca
instrumente de laboratorul. Fiecare radioizotop
emiţător gama- are o caracteristică a spectrului
(un fel de amprentă model/tip) şi acest lucru
poate fi utilizate pentru a identifica o sursă
necunoscută.
Veţi observa pulsurile cu energiile picurilor de
1.17 şi 1.33 MeV. Acestea sunt datorate
împrîştierii Compton, în cazul în care fotonii
incidenţi au transferat numai o parte din energia
lor la un electron. Analizoarele de amplitudine
a pulsurilor, numit pe scurt analizoare sunt de
Fig. 29 Spectul Co-60 cu Ge(Li) două tipuri: un singur canal sau analizor
monocanal şi multi-canal.

Analizorul multi-canal
Un analizor multi-canal (numit şi MCA) este o versiune mai sofisticate a analizorul. Spre
deosebire de analizorul mono canal analizorul multicanal, poate selecţiona şi prezenta ce se
întâmplă în toate canalele (de exemplu toate energiile gama) simultan. Pulsurile alimentează un tub
catodic, pe ecranul căruia este prezentat un spectru care este alcătuit din impulsurile individuale.
Spectrele pentru Co-60 de mai sus au fost obţinute de către un astfel de aparat. Un analizor
multicanal MCA este un aparat foarte complex şi costisitor, mai ales în cazul în care numărul de
canale care pot număra simultan, este foarte mare, de (exemplu, mai multe mii).

2.1.24. DETECTORI CU SCINTILATORI LICHIZI

Anumite solutii de lichid de compuşi organici pot fi folosite ca detectoare cu scintilaţie.
Dacă asociem la un fotomultiplicator şi aparatura electronică adecvată obţinem un aparat
cunoscute sub numele de contor cu
scintilatori lichizi (CSC).
CSC pentru analizarea
concentraţiei de Tritiu în lichide
Avem nevoie de o analiza a
concentraţiei de tritiu în probe de apă şi de
urină. Probele, pentru a fi analizate sunt
amestecate cu lichid scintilator pentru
detectarea maximum de eficienţă.
Măsurătorile de tritium-in-urină
sunt cunoscut ca probe biologice. Fig. 30

Fig.30.
este prezentat un CSC automat folosit pentru a măsura probe de urină. Lichidul este scintilator este
amestecat cu un mic eşantion din probă în flacoane transparente. Aparatul măsoară activitatea
tritiului într-un număr mare de astfel de sticle, în mod automat, prin transportarea lor în dreptul
fotomultiplicatorului şi pentru un timp de numărare. Rezultatele sunt trimise direct la computer.

2.1.25. DOZIMETRELE
Prin lege, titulatul de autorizaţie este obligat de a asigura un program adecvat de măsurare
şi de înregistrare a dozelor încasate de orice persoană/lucrător care este expusă la radiaţii ionizante.
Aici vom descrie modul de măsurare al dozei, şi în capitolul următor se va spune despre modul de
înregistrare al valorilor dozelor.

Termoluminescenţa
Prin definiţie, absorbţia radiaţiilor ionizante produce ionizarea materiei. În unele materiale,
o mică parte din această energie de ionizare este cedatăe de
electronii prinţi în capcana de electroni. În cazul în care
materialul este incalzit după un timp, aceşti electroni (în ceea
ce sunt într-o stare metastabilă) reveni la starea lor iniţială,
eliberând energia stocată sub formă de lumina vizibilă. Acest
lucru este cunoscut ca termoluminiscenţă: "termo" de căldura
necesara pentru eliberarea electronilor captivi, şi
"luminescenţă" pentru lumina emisă, atunci când electronii
eliberează surplusul de energie. Valoarea totală a luminii
emise, atunci când electronii reven la starea lor iniţială este
proporţională cu numărul de electroni care au fost prinşi, şi
aceasta este proporţional cu doza absorbită de material. Prin
urmare, suma de luminii emise, atunci când materialul
termoluminescent este încălzit este proporţională doza
absorbită de material.
Materialul termoluminiscente (TL) utilizat în cele
patru elemente este borat de litiu (Li2B4O7). Principalul
avantaj al borat de litiu este că ea are un efectiv numărul
atomic (Z = 7.4) foarte aproape de cea a ţesutului moale (Z =
7.7). De aceea, absorbţia de energie este similară cu a
ţesutului moale, corecţiile nu trebuie să se aplice decât pentru
diferite răspunsuri la diferite energii. Unul din patru elemente
are o fereastră foarte subţire, în faţa sa pentru a permite
penetrarea radiaţiilor beta. Acest element este utilizat pentru
a măsura doza de mică adâncime HS/echivalentul de doză
individualr HP(d). Următoarele două elemente sunt în spatele unui filtru şi simuleaza un ţesut cu
grosimea de 1 cm. Ele sunt utilizate pentru a măsura doza adâncă din gama HD doză.

2.3. PROTECŢIA ÎMPOTRIVA EXPUNERII EXTERNE

INTRODUCERE
În timpul dumneavoastră de lucru la
o instalaţie nucleară, sunteţi expuşi la radiaţii.
În cazul în care este sursă de radiaţii în afara
corpului dumneavoastră, o vom numi
expunere externă. Un exemplu ar fi lucrul
lângă o pompă/sursă care emite radiaţii
gamma. Dacă sursa este in interiorul corpului
dumneavoastră, este de expunere internă. Un
exemplu în acest sens este atunci când ai inhalat tritiu, ale cărui particule beta vor fi absorbite de
către ţesuturile organismului tău.
În general, efectele biologice ale radiaţiilor ionizante din surse interne şi externe sunt
aceleaşi. Cu toate acestea, după cum vom vedea de protecţia împotriva unui risc un presupune
protecţia împotriva celuilalt. În acest capitol, vom înţelege cum trebuie să protejăm la expunerea
externă.
Un bun mod de a vi-l prezint acest subiect este, prin "succesiunea etapelor de securitate ".

2.3.1.SUCCESIUNEA ETAPELOR DE SECURITATE

Următoarea etapă, indică, în ordinea descrescătoare a măsurilor de siguranţă, pe care le
puteţi lua pentru a reduce riscurile la minim:
1. Eliminarea riscului
2. Minimizarea riscului
3. Instalarea de bariere fizice
4. Instalarea de dispozitive de avertizare
5. Minimizarea posibilităţii de eroare umană
6. Stabilirea/Elaborarea procedurilor
7. Antrenamentul/pregătirea, motivaţia şi supravegherea personală
8. Acceptare pericolelor care există/la care te expui

Să analizăm această secvenţă cu privire la riscurile radiaţiilor externe.

1.Eliminarea Riscurilor
Succesiunea etapelor de securitate ne spune că cel mai eficient mod de a reduce un pericol
este de a-l elimine complet. Singurul mod de a elimina riscurile de radiaţii gamma la o instalaţie
nucleară este de a un fi construit-o, în primul rând. Deci aceasta nu este o opţiune. Dacă doriţi să
aveţi instalaţii nucleare, nu se pot elimina complet riscurile.
2. Minimizarea riscurilor
Există patru moduri de a reduce expunerea la radiaţii externe. În continuare vom vorbi
despre patru dintre ele:
• Minimizarea sursei.
• Reducerea timpului de expunere la sursă.
• Mărirea distanţa faţă de sursă.
• Introducerea ecranării între tine şi sursă.
3. Instalarea de bariere fizice
Barierele care împiedică oamenii să intre în zone periculoase sunt foarte eficiente (de
exemplu, închiderea uşilor). Sistemul de control al accesului se bazează pe acest tip de barieră.
4. Instalarea de dispozitive de avertizare
Dispozitivele de avertizare nu sunt la fel de eficiente ca barierele fizice, pentru că nişte
persoane le vor ignora. Un sistem de avertizare electronic este alcătuit din alarme care intra în
acţiune, atunci când sunt expuse la câmpuri mari de radiaţii.
5. Minimizarea posibilităţii de eroare umană
Metodele pe care le vom folosi pentru a controla risc trebuie să fie ales în aşa fel încât
şansele de a se produce o eroare umană să fie reduse la minim.
6. Stabilirea/Elaborarea procedurilor
Din nou, pentru a fi eficiente, procedurile trebuie să fie proiectate cu oamenii,
echipamentele şi cu mediul de lucru în minte: dacă ai cere oamenilor să facă ei lucrurile într-un mod
ciudat, ele tind să nu facă aşa.
7. Antrenamentul/pregătirea, motivaţia şi supravegherea personal
Aceasta înseamnă că selectarea persoanele potrivite pentru a executa o activitate presupune
să le formezi, să le motivezi şi le supraveghezi.
8. Acceptare pericolelor care există/la care te expui
 Aceasta înseamnă că, doar tu şi administraţia ar trebui să înţeleageţi în mod clar care sunt
pericolele pe care le acceptaţi, după ce aţi făcut toate celelalte lucruri. Succesiunea etapelor de
securitate va spune că acesta este un curs de formare (va termina vreodata?) Este una dintre cel mai
puţin eficiente tehnici de control ale tuturor pericolelor. Minimizarea pericolelor este mai bună
decât formarea de oameni pentru a le evita. Cu toate acestea, dacă urmaţi întotdeauna procedurile de
protecţie împotriva radiaţiilor, nu ar trebui niciodată să aveţi o problemă.
Aceasta ne aduce inapoi la punctul 7 - dacă nu se înţeleg riscurile şi procedurile (de
pregătire/formare), sau necesitatea procedurilor (motivatia), nu veţi mai avea un stimulent major
pentru le respecta. Barierelor fizice şi dispozitive de avertizare sunt acolo pentru a vă opri şi vă
previn în cazul în care nu aţi urmat procedurile - sau în cazul în care procedurile sunt inadecvate sau
greşite.
Cu aceste lucruri cunoscute, să trecem la etapa a doua din Succesiunea etapelor de
securitate şi să aflam ce putem face noi înşine pentru protejarea de pericole externe.

2.3.2 MINIMIZAREA RISCULUI

1. Minimizarea sursei
Nu este normal, o mulţime de lucruri pe care le puteţi face, altele decât îndepărtarea sursei
de la locul de muncă sau anunţând riscul.
Decontaminarea
Înainte de a începe o activitate se impune decontaminarea zonei de lucru
Dezintegrarea
O a doua modalitate de reducere a expunerii este de a aştepta ca sursa să se dezintegreze
înainte de a începe lucrul. Câmpul de radiaţii va scădea cu un factor de 2 pentru fiecare timp de
înjumătăţire care a trecut. Aceasta este o bună abordare, atunci când de lucru trebuie să se
desfăşoare într-un câmp de radiaţii, care va scădea foarte repede, în timp, (timpul de înjumătăţire de
ordinul minutelor sau orelor). Dacă nu este nevoie ca activitatea să fie realizată imediat, atunci se
poate aştepta o zi sau două şi astfel se va reduce apreciabil debitul de doză. Aceasta trebuie luată
mereu în considerare atunci când este planificată o activitate privind un defect de exploatare sau
avarie, pentru că în multe cazuri câmpurile de radiaţii se reduc considerabil în primele 24 de ore.
Exemplu:Trebuie să lucreze timp o oră de aproape de o instalaţie nucleară unde există un câmp de
radiaţii gamma de 3.2 mSv / h şi produşii de activare produc un câmp cu un timp de înjumătăţire de
6 h. Cât timp ar trebui să vă aşteptaţi înainte de a executa lucrarea, astfel încât doza dvs. să fie de
0.1 mSv sau mai puţin? Iniţial, debitul dozei va fi de 3.2 mSv / h, aşa că ar primi 3.2 mSv pentru o
ora de muncă.
Debitul dozei va scădea cu un factor de 2 pentru fiecare 6 ore întârziere pentru că produşii
activare se dezintegrează. Deci, după 6 oră doza primită va fi de 1.6 mSv; după 12 ore de 0.8 mSv;
după 18 ore de 0.4 mSv; şi, după 24 de oră 0.2mSv.
Deci, dacă aşteptaţi o zi, veţi primi numai 0,2 mSv
într-o oră. De altfel, această problemă un timp de
înjumătăţire de 6 ore. În practică, timpul efectiv de
înjumătăţire ar putea foarte bine creşte pentru că
produşii de activare cu viaţă scurtă se vor dezintegra
mai repede decât cei de viaţă lungă. Aceasta înseamnă
că aţi putea avea o dezintegrare mai lentă decât era de
aşteptat. De aceea, înainte de a începe lucrul, trebuie
să verificaţi din nou câmpul de radiaţii. Puteţi vedea
un efect de creştere aparent al timpului de înjumătăţire
în Fig. 31 care arată cum variază debitul de doză gama
în timp.
Din graficul curbei de dezintegrare
radioactivă, fig 31, se observă cum activitatea (şi, prin
urmare, câmpul de radiaţii) va scădea cu creşterea

Fig. 31 Variaţia debitului dozei gama

timpului de înjumătăţire. Puteţi vedea că după o perioadă egală cu de trei ori timpul de jumătate
nivel de radiaţiei scade considerabil. Se poate observa că după un interval de timp egal cu de şapte
ori timpul de înjumătăţire nivelurile de radiaţie se vor reduce la mai puţin de 1%.
Un utilă următoarea regulă empirică:
Câmpurile de radiaţii vor scădea cu un factor de
peste 100 de ori după o perioadă egală cu de 7 ori
timpul de înjumătăţire.

2.3.3. REDUCEREA TIMPULUI DE EXPUNERE LA SURSĂ

Estimarea dozei externe, este foarte simplă. Tot ce trebuie este un instrument care să spună
de doza/debitul dozei la locul de muncă. De exemplu, dacă un instrument vă spune că nivelul de
radiaţii într-o zonă este de 150 μSv / h şi este nevoie de 6 ore, pentru a executa o activitate, doza
primită ar fi de : 150 μSv/h x 6h = 900 μSv.
Puteţi să se reduce doza prin limitarea pur şi simplu a timpului petrecut aproape de sursă.
Nu este diferit de cazul expunerii la soare: dacă nu doriţi să vă înroşiţi, nu staţi prea mult timp la
soare. Planificarea corespunzătoare a activităţii poate reduce de timpul petrecut la acel loc de muncă
de la 6 ore la 4 ore şi în acest caz, doza prmită ar fi: 150 μSv/h x 4h = 600 μSv.
Dacă doriţi să limitaţi doza pe care urmează să o încasaţi la o anumită valoare, şi se
cunoaşte debitul dozei, se poate calcula timpul de expunere maxim folosind formula:

Dacă doriţi să vă limitaţi doza la 750 μSv, cât mai mult timp într-un locul de muncă unde
debitul de doză este de 500 μSv/h? Simplu:

Unităţile trebuie să fie în concordanţă. De exemplu, cât de mult poţi să stai într-un câmp de
radiaţii de 2 mSv/h dacă eşti limitat la o doză totală de 100 μSv?

Ar trebui să se ştie că lucrul în câmpuri de radiaţii şi în condiţi de siguranţă trebuie să se

desfăşoare într-un mod cât mai rapid posibil. Activitatea ar trebui să fie planificată înainte de a fi
începută. Rezultatul unui plan bun înseamnă o activitate eficientă şi cu o expunere cît mai mică
posibil. Evident, doza primită, este proporţională cu durata de timp petrecut în câmpul radiaţii.
Aveţi posibilitatea de a reduce timpul (şi de doza încasată), în oricare din următoarele
moduri:
 Utilizaţi o machetă de lucru pentru a analiza şi de a repeta de locuri de muncă pentru a găsi
cea mai eficientă cale de face-o.
• Considerarea aspectelor de ergonomie. O iluminare mai bună, un acces mai bun la locul de
muncă , reduce durata activităţii?
• Activităţi de instruire pentru detalierea activităţii, identificarea de ce anume este nevoie de
unde şi când. Oamenii care nu sunt necesari, să nu intre acolo. Verificaţi dacă activitatea este
procedurată sau întocmiţi o procedură de lucru.
• Examinaţi raportul activităţii precedente pentru a identifica unde ar putea exista posibilitatea
de a îmbunătăţi lucrurile şi de a salva timp.
• Asiguraţi-vă înainte de începerea lucrului că toate instrumentele şi echipamentele necesare
există, sunt asamblate, téstate şi funcţionale.
• Dacă există limitări de timp, din cauza radiaţiilor, asiguraţi-vă că doza de alarmare este
stabilită corespunzător. (dacă se poate seta alarma de la orice nivel de doza şi/sau debit de doză.)
 • Dacă se poate utilizaţi persoane cu experienţă. Ele vor face activitatea mult mai rapid decât
cele care nu au mai făcut-o înainte. Aveţi posibilitatea de a se reduce doza persoanelor, folosind o
echipa de lucrători. Dacă veţi face acest lucru, aveţi nevoie de o bună comunicare între membri
echipei.
• Nu sta degeaba în câmp de radiaţii în timp ce aştepţi ca lucrurile să se întâmple. Este bine să
te retragi la un nivel scăzut al dozei în zona de lucru. (Este surprinzător cât de mulţi oameni uită
acest lucru.)

2.3.4.. MĂRIŢI DISTANŢA FAŢĂ DE SURSĂ

Dacă vă măriţi distanţa faţă de sursa mică de radiaţii, va exista o reducere a semnificativă a
câmpului de radiaţii. De exemplu: O mică sursă gama (punctiformă) emite fotoni în mod egal în
toate direcţiile. Dacă stai în poziţia A, vei intercepta zece
fotoni gama în fiecare secundă, dar dacă. te muţi în B, vei
intercepta doar patru fotoni fiecare secundă. Prin urmare,
după cum te depărtezi faţă de sursă, câmpul de radiaţii
gamma scade. Aceasta se datorează în întregime ca urmare
propagării fotonilor emişi.
Legea variaţiei cu pătratul distanţei descrie variaţia
câmpului de radiaţii gama, cu distanţa:
Câmpul de radiaţii gama variază invers cu pătratul distanţei de la
sursă; aceasta înseamnă că, dublând distanţa câmpul va scădea la
1/4, triplând distanţa va scădea la 1/9, şi aşa mai departe.
De ce e asa? Imaginaţi-vă un mic bec în centrul unui balon cu o rază de 1 m. Lumina va fi
răspândită pe întreaga suprafaţă a balonului, care este 4πr2. Dacă vom umfla balonul până la o rază
de 2 m, aria sa va fi de patru ori mai mare. Intensitatea luminii emise de bec nu s-a schimbat, aşa că
orice element de suprafaţă al balonului va primi doar un sfert din fluxul de lumină pe care îl primea
înainte. Deci, dublând distanţă reducem intensitatea la un sfert. Este exact la fel la radiaţiile gama,
pentru că acelaşi număr de fotoni gama va fi răspândit peste zonă de patru ori mai mare
Trebuie să se înţeleagă că legea variaţiei cu pătratul distanţei se aplică numai la radiaţii
gama, şi atunci doar pentru surse punctiforme şi nu pentru fascicule. În practică, vom considera o
sursă punctiformă aceea care are dimensiunea mai mică decât 1/5 din distanţa de la ea la tine.

Fig 32 Variaţia cîmpului gama cu distanţa

Exemple:
(a) În cazul în care debitul dozei gama la 1 metru de sursă este de 320 μSv/h, care este la 4
metri? Figura 32 arată că la 4 metri câmpul a fost redus la 1/16 din nivelul său, la 1 m. Prin urmare,
acesta va fi (1/ 6) x 320 μSv/h = 20 μSv/h la 4 m.
(b) Dacă la 6 m de sursă debitul dozei este 20 μSv/h, care este debitul de doză la 4 m de la
sursă? Figura 32 ne spune că domeniul de la 1m ar fi 36 de ori mai mare decât la 6 m, şi că debitul
dozei la 4 . ar fi 1/16 din debitul dozei la 1 m. Prin urmare debitul dozei la 4 m = (36/16) x 20 μSv/h
= 45 μSv/h. Cel de-al doilea exemplu ne conduce într-o metodă mai uşor de folosit, dacă dorim să
calculăm debitul dozei gamma la diferite distanţe de sursă. Metoda se bazează pe aplicarea unui
coeficient funcţie de distanţă. Se împarte distanţa mai mare la mai mică distanţa şi se ridică
rezultatul la pătrat; acesta este coeficientul funcţie de distanţă. În continuare, se înmulţeşte sau se
împarte debitul de doză cunoscut cu acest coeficient funcţie de distanţă. Se înmulţeşte în cazul în
care debitul de doză creştere sau se împarte dacă trebuie să scadă.
 Să vedem un nou exemplu pentru cazul (b). Distanţa mai mare este de 6 m şi distanţa mai
mică este de 4 m. Coeficientul funcţie de distanţă este (6/ 4) 2 = 1.52 = 2.25. Deoarece ne apropiem
spre sursă, câmpul de radiaţii va creşte. Prin urmare, vom înmulţi debitul dozei de 20 μSv/h de 2.25
pentru a obţine 45 μSv/h pentru doza de rata la 4 m.
Exemple de utilizare a coeficientului funcţie de distanţă:
În cazul în care debit dozei gamma este de 500 μSv/h la 3 metri de la o sursă, care va fi
debitul dozei la 1 metru şi la 10 metri?
(a) debitul dozei la 1 m:
Câmpul va fi mai mare, pentru că ne aproapiem de sursă. Coefientul este (3/1) 2 = 9.Prin
urmare, debitul dozei este de 500 x 9 = 4500 μSv/h = 4.5 mSv/h.
(b) debitul dozei la 10 m:
Coeficientul este de (10/3) 2 = 3.332 = 11.1. Debitul dozei va fi mai mic, asa ca vom împărţi
debitul dozei la 11.1: ceea ce înseamnă, 500/11.1 = 45 μSv/h.
Exemplul de mai sus ilustrează faptul că, dacă vă mutaţi de la 1
metru la 10 metri de o sursă (de exemplu, cu un factor de 100), nivelul
debitului de doză scade cu un factor de 100. Dar se va produce o creştere dacă
vă mutaţi mai aproape de sursă. Calculele efectuate mai sus arată că mărirea
distanţei faţă de sursă punctiformă conduce la o imensă diferenta în dozele pe
care le primiţi.
De exemplu, să ne imaginăm că o sursă punctiformă(cum ar fi o
mică bucată de combustibil uzat) emite radiaţii gamma cu un debit de dozî de
10 Sv/h la 0,5 m. O persoană care este poziţionată la 0.5 m de sursă pentru o
oră va primi o doză de 10 Sv. Aceasta este, cu siguranţă, de ajuns s-o omoare. Dacă persoana este la
2.5 m, debitul dozei ar fi de numai 1/25 sau de 0.4 Sv/h = 400 μSv/h. Nu va exista nici un efect
semnificativ dacă persoana a stat acolo timp de o oră. În acest exemplu, un câţiva metri fac diferenţa
între moarte şi nici un pericol real (altele decât cele care depăşesc limita de doză). Legea variaţiei cu
pătratul distanţei va arăta că, dacă o persoană este foarte aproape de surse gama mică, unele părţi ale
corpului său de mult pot primi o expunere mai mare decât în alte părţi.
Gândiţi-vă la cazul unui lucrător de întreţinere. Dacă debitul dozei gama la nivelul taliei
este de 5 mSv/h la 90 cm de la sursă, şi dacă capul lui este la 30 de cm de sursă, a debitul dozei la
cap ar fi mult mai mare decât la talie. Ar putea să ducă treaba la bun sfârşit dacă debitul de doză la
capul lui este de 45 mSv/h, dar dacă ar apropia capul de conductă debitul ar fi mai mare. Dacă se
ridică surse, distanţă faţă de piele devine neglijabilă, şi conduce la doze enorme, comparativ cu
dozele de la câţiva cm.
Morala este destul de evidentă: nu se ridică surse cu mâinile.

2.3.5. Ce puteţi face pentru a mări distanţa de la sursă?

• Utilizaţi instrumente de manipulare la distanţă sau de control la distanţă. Cleştii lungi
sau instrumentele de manipulare de la distanţă sunt de un bun mod de a mări distanţa de sursă.
Acest lucru este foarte important pentru surse beta: cum te apropii debitul de doză creşte mult mai
repede decât în cazul surselor gama. În de contact cu mâinile, dozele beta pot fi enorme. Utilizaţi
întotdeauna un cleşte când manipulaţi surse mici.
• Utilizaţi telecomanda, dacă puteţi. Camere video şi chiar binoclul sunt utile pentru
observarea manipulării echipamentelor, instrumentelor, prezentarea pe ecran pentru a vedea într-un
câmp de radiaţii.
• Puteţi trece la o altă locaţie de lucru? Dacă o pompă sau o supapă într-un câmp de
radiaţii într-un trebuie reparată, adesea aceasta poate fi îndepărtată din sistem, astfel încât să puteţi
lucra la ea într-o zonă cu debit de doză mai mic.
• Identificarea unor "zone de aşteptare" cu debite de doze mici şi asiguraţi-vă că
oamenii aşteaptă acolo, atunci când acestea nu trebuie să lucreze în câmp de radiaţii.
 • Când faci măsurători gamma, ţine de radiometrul gama la o lungime de braţ de tine,
atunci când eşti aproape de surse gama. Debitul de doză la care expus corpul dumneavoastră va fi
mult mai mică decât cea indicată de radiometru.

Limitări ale legii variaţiei cu pătratul distanţei

1. Legea este valabilă numai pentru radiaţii gamma, deoarece puteţi neglija orice ecranare
datorată aerului. Aceast lucru nu este adevărat în cazul radiaţiilor alfa sau beta. Particulele alfa au
parcurs mic în aer (mai puţin de 10 cm pentru particulele alfa cu energia cea mai mare). Odată ce
distanta de sursă devine mai mare, nu mai sunt detectate particule alfa. Parcursul particulelor beta
este, de obicei, mult mai mare, dar se aplică acelaşi raţionament. Mai mult, particulele beta toate au
parcursuri diferite, chiar dacă toate acestea provin de la aceeaşi sursă; datorită împrăştierii, ele nu se
vor deplasa în linie drepte.
2. În teorie, legea variaţiei cu pătratul distanţei este valabilă numai pentru surse gama
"punctiforme". În practică, o sursă poate fi destul de mare şi detectorul o va "vedea" ca pe o sursă
punctiformă, atunci când este suficient de departe de ea. Vom presupune că legea variaţiei cu
pătratul distanţei se aplică, până la o distanţă detector - sursă de aproximativ de cinci ori diametrul
sursei.
3. Când ecranul este plasat între sursă şi detector, legea variaţiei cu pătratul distanţei nu se
poate aplica decât în cazul în care se iau în consideraţie fotonii gama absorbiţi de scut.
4. În cazul în care radiaţia gamma este în formă
de o fascicul, nu se va aplica legea variaţiei cu pătratul
distanţei, pentru că nu există nici o întindere.

Surse liniare şi surse plane

Trebuie subliniat că legea variaţiei cu pătratul
distanţei se aplică numai la surse punctiforme. Pentru o Fig. 33
sursă liniară, de exemplu, o conductă care transportă
lichide radioactive, câmpul gama nu scade atât de repede
ca în cazul în care te-ai depărta de aceeaşi sursă, dar punctiformă.
Dacă te uiţi la Fig. 33, cred că se va înţelege de ce acesta este aşa. Fotonii emişi de o sursă
punctiformă se împrăştie în două dimensiuni, dar cei de la o sursă liniară se vor împrăştia doar într-
o dimensiune. B este de două ori mai departe, şi de două ori mai mare decât A. Deci, dublând
distanta de la o sursă liniară scade aria de 2 ori, nu de 4 ori cum ar fi în cazul unei surse
punctiforme. Dacă ne deplasăm de zece ori mai departe, va scadea câmpul produs de o sursă liniară
de 10 ori, şi nu de 100 de ori cum ar fi pentru pentru o sursă punctiformă.
Pentru o sursă plană mare (sau o suprafaţă), va fi doar foarte mică scădere a câmpului
gama dacă te depărtezi. De exemplu, debitul de doză gamma la 2 m distanţă de o suprafaţa frontală
a sursei sau la 4 m depărtare nu ar trebui să se schimbe mult. Tu nu ar trebui să poţi măsura o
scădere semnificativă intensităţii radiaţiilor gamma până când un te-ai mutat destul de departe
departe de sursa plană pentru ca împrăştierea fotonilor gama să devenină semnificativă. Acum
vedeţi dacă vă puteţi gândi la câteva exemple de surse liniare şi plane şi care le-aţi putea întâlni în
activitatea voastră.

2.3.6. SURSE EXTERNE DE EMIŢĂTORI BETA

Cele mai multe surse conţin un amestec de emiţători beta şi gama. Radiaţii beta de la o
sursă care este delimitată de o conductă sau alt recipient vor fi absorbite în mod eficient şi nu ai
nevoie să-ţi faci griji decât numai de emiţătorii gama. Expunerea (neecranată) la emiţători beta
poate produce câmpuri externe de radiaţii suprinzătoare. De ce? Din cauza razei limitate de acţiune
a particulelor beta, ne aşteptăm ca radiaţiile beta să scadă mult mai rapid cu distanţa decît radiaţiile
gama; este evident că radiaţiile beta vor creşte mult mai rapid decât radiaţiile gama în apropierea
sursei.
 Reducând distanţa faţă de o sursă beta vom
creşte brusc nivelul de radiaţii
De obicei, sursele beta-gama sunt ecranate destul de bine pentru a absorbi toate radiaţiile
beta. Dar, dacă un sunt ecranate, păzeşte-te! O sursă beta de 10 MBq produce un debit de doză de
200 mSv/h la 2 cm. La punctul de de contact, debitul de doză va fi mai mare de 1.000 Sv/h.
Aceasta nu este o greşeală de tipar.
Utilizaţi întotdeauna un cleşte, atunci când
manevraţi surse beta mici.

2.3.7. ECRANAREA
Am discutat despre Timp, Dezintegrare şi modalităţi de a reduce dozele. În unele de cazuri,
singurul mod de a reduce riscurile de expunere la radiaţii la un nivel acceptabil este de a instala un
ecran între sursă şi lucrător. Ecranarea radiaţiilor este un subiect foarte complex (de exemplu, nu
întotdeuna înţeles foarte bine) şi de aceea vom discuta doar câteva idei de bază.
Ecranarea radiaţiei alfa
Ne putem aminti că particule alfa au capacitate de penetrare foarte mică - chiar şi
particulele alfa cu energii mari nu pot traversa mai mult de 10 cm de aer. Stratul dvs. de piele
moartă le va opri complet. Din acest motiv, sursele alfa din afara corpului nu prezintă nici un
pericol, iar ecranarea împotriva particulelor alfa este aproape inutilă. Cu toate acestea, particulele
alfa, cu Factorul Calitate de 20, sunt foarte periculoase în cazul contaminării interne; trebuie să fim
foarte atenţi pentru a ne asigura că sursele alfa sunt păstrate în exteriorul organismului.
Ecranarea radiaţiei beta
Materiale radioactive sunt ţinute în mod normal în sisteme care ecranează complet
oamenii de particulele beta.Cu toate acestea, atunci când sunt eliberate materiale radioactive într-o
incintă a instalaţiei sau atunci când sunt deschise sistemele pentru reparaţii/întreţinere (de exemplu,
înlocuirea sau repararea de pompe sau valve), ecranul din jurul sursei beta este eliminat. Atunci,
poate exista un pericol extern, pentru că particulele beta parcurg o distanţă considerabilă în aer în
funcţie de energia lor (de până la câţiva metri).
Ţesuturile expuse la radiaţii beta externe, sunt: pielea (limita de doză = 500 mSv/an) şi
cristalinul ochiului (150 mSv pe an). Purtarea ochelarilor de protecţie va reduce pericolul de
expunere a cristalinului, chiar dacă este deja protejat de cornee. De ce toate acestea, se aplică numai
la radiaţiile beta, dar un şi pentru radiaţiile gama?
Deoarece particule beta sunt foarte uşor de absorbit, nimeni nu ar trebui să primescă o doză
externăa apreciabilă de radiaţii beta, dacă sunt folosite tehnici corespunzătoare.

Absorbţia radiaţiei beta

Procentul de absorbţie
Tipul materialului
Sr-90 Tl-204
Ochelari de siguranţă (cu lentilă) 95 100
Mască de gaze (cu lentilă) 80 100
Costum de plastic 10 60
Mănuşi de cauciuc 10 60
Mănuşi bumbac(noi) 0 80
Glugă (pentru costum) 0 25
Combinezon (nou) 0 15

Ecranarea radiaţiei gama

Noi deja ştim că radiaţiile gama vor pătrunde pentru la mari adâncimi în materiale şi că
nici un tip de ecranare nu le poate opri în totalitate. Eficienţa ecranării la radiaţii gama este adesea
descrisă în termeni de valoare a grosimii de înjumătăţire (prescurtat în engleză-HVL), care este de
grosime de absorbant necesară pentru a reduce la jumătate intensitatea unei radiaţii gamma. Primul
ecran cu grosimea egală cu grosimea de înjumătăţire reduce câmpul de radiaţii de jumătate. Al
doilea ecran cu grosimea egală cu de două ori grosimea de înjumătăţire reduce cîmpul de radiaţii
din nou la jumătate, adică, la un sfert din nivelul iniţial.
Nivelurile de radiaţie, după ecrane succesive (fiecare ecran are grosimea egală cu grosimea
de înjumătăţire) sunt:
după 1 strat = (1/2)1 = 1/2 din nivelul iniţial
după 2 straturi = (1/2)2 = 1/4 din nivelul iniţial
după 3 straturi = (1/2)3 = 1/8 din nivelul iniţial
după 4 straturi = (1/2)4 = 1/16 din nivelul iniţial
după 5 straturi = (1/2)5 = 1/32 din nivelul iniţial
După n straturi, un intensitatea unui câmp de radiaţii gamma se va reduce la (1/2) n.
Aceasta conduce la următoarele concluzii utile:

Un ecran cu grosimea egală cu de 7 ori grosimea de înjumătăţire reduce

intensitatea radiaţiei gama la 1% şi unul cu grosimea egală cu de 10 grosimea
de înjumătăţire reduce intensitatea radiaţiei gama la 0,1%.

Fotonii gama interacţionează cu electronii materialelor absorbante. Prin urmare, aceste

materiale, care au un număr mare de electroni în atom şi un număr mare de atomi pe unitatea de
volum vor fi cele mai eficiente pentru ecranarea radiaţiilor gamma.Metalele grele ca uraniul,
tungstenul, aurul şi plumbul sunt bune exemple de astfel de materiale.
Betonul este un bun material de structură. Pe de altă parte, ecranele de plumb sunt mai
subţiri decât ecranele din materiale mai puţin dense, deci, pentru un ecran semi-permanent se
folosesc de multe ori ”blocuri” de plumb, foi sau pungi cu alice de plumb. Cu acestea, ecranul poate
fi construit pentru a fi conform cerinţelor. Foile de plumb sunt utile pentru ecranarea conductelor şi
robinetelor ”radioactive”, dar trebuie să vă asiguraţi că proiectul luat în calcul surplusul de greutate.
Când îndepărtaţi ecranul pentru a executa activităţile de întreţinere, câmpurile de radiaţii
pot creşte drastic. Asiguraţi-vă că oamenii au fost puşi
în gardă cu acest lucru. Când se înlocuieşte un ecran,
verificaţi/măsuraţi câmpul de radiaţii dacă revine
complet la normal în zona supravegheată. Apa poate fi
utilizată ca material de ecranare în cazul în care este
necesar pentru să vedem sursa de radiaţii sau pentru a
lucra la sursă cu instrumente de la distanţă.
Combustibilului ars este, de obicei, depozitat adânc în
bazine umplute cu apă. Această apă absoarbe căldura
generată de combustibilul ars, este uşor de răcit şi de
purificat.
Figura 34 arată, variaţia cu energía a grosimii de
înjumătăţire (HVL) pentru diferite materiale. Grosimea
de înjumătăţire un este constantă pentru un anumit
material, pentru că probabilităţile relativ ale celor trei
procese de absorbţie gamma (efectul fotoelectric, efectul
Compton, producere de perechi) variază cu energia
gamma. Grosimea ecranului se stabileşte în funcţie de
energia gama care ne interesează; grosimea de
înjumătăţire, va creşte de obicei cu energia. Pentru fotoni
gama de energie mai mare de veţi avea nevoie de un
ecran mai gros decât pentru fotoni gama de energie mai Fig 34
scăzută.
 Pentru radiaţii gama de energii pentru care împrăştierea Compton este principalul proces
de absorbţie, densitatea masică a materialul ecranului este, în general, aceeaşi, indiferent de
materialul folosit. De exemplu, grosimea de înjumătăţire a fierului pentru radiaţii gama de 1 MeV
este de aproximativ 15 mm, comparativ cu 47 mm pentru beton. Deoarece fierul este de aproximativ
trei ori mai dens decât betonul, masa totală necesară pentru un ecran va fi aproximativ aceeaşi
pentru ambele materiale.

Exemple de ecrane de protecţie

Printr-o mică gaură în podea pătrunde un fascicul de radiaţii gamma. Un radiometru indică
20 mSv/h la un metru de gaură. Energia gama se presupune a fi în jur de 1 MeV. Câmpul de radiaţii
trebuie să fie redus la mai puţin de 10 μSv/h. Avem câteva blocuri de plumb 50 mm grosime. Căt de
multe sunt necesare pentru a bloca fasciculul?
Câmpul de radiaţii trebuie să fie redus de la 20 mGy/h (= 20.000 μSv / h) la 10 μSv/h, care
corespunde un coeficient de 20.000/10 = 2.000. Ştim că 1 HVL va reduce câmpul cu un factor de de
2, şi 10 HVLs va reduce acelaşi câmp cu un factor de 1000, asa ca am nevoie de 11 HVLs. Figura
34 ne spune că HVL pentru 1 MeV radiaţii gamma este de 8 mm de plumb. De aceea am nevoie de
11 x 8 mm, sau 88 mm. Se pare că trebui să o facem cu două blocuri de 50-mm. Am putea să luăm
trei blocuri, să le punem peste gaura, apoi să măsurăm câmp din nou pentru a ne asigura că am avut
grijă de problema. Am putea rezolva această problemă cu o tablă de oţel (utilizaţi HVL pentru fier)
în cazul în care nu avem blocuri de plumb.
Este foarte important să apreciem că, deşi aceste exerciţii de aritmetică pot fi destul de
interesante, ele sunt menite să dea un indiciu cu privire la alegerea unui mod eficient de ecranare. În
situaţii practice, nu trebuie să vă bazaţi.numai pe calculele de radioprotecţie şi trebuie întotdeauna
să măsuraţi câmpul de radiaţii după ce ecranul a fost montat. Unele locuri necesită utilizarea
temporară unui ecran în timp ce se desfăşoară activitatea. Trebuie să vă întrebaţi dacă doza
suplimentară care va fi absorbită de dumneavoastră în timp încercaţi să montaţi ecranul la poziţie va
mai mult mare decât doza redusă, după montarea ecranului. Pentru o activitate de durată, va fi util
ecranul temporar, dar pentru o activitate scurtă poate să nu fie necesar.
Factorul de acumulare gama – ”built-up”
Valorile pentru grosimea de înjumătăţire prezentate
până acum se plică numai la fascicule înguste aşa
cum se observă în figura alăturată unde numărul de
HVL nu este prea mare. În practică, este mai
probabil ca radiaţiile gamma incidente să nu aibe
formă de fascicul, ele să fie împrăştiate în toate
direcţiile ca în figura alăturată

Ecrane de protecţie pentru neutroni

Ecranul în acest caz este un subiect foarte complicat.
Neutronii rapizi trebuie să fi încetiniţi, ca să poată fi uşor de capturat. Neutronul rapid
poate fi încetinit prin două tipuri de interacţiuni:
1) Împrăştierea inelastică a neutronilor pe elemente grele (în special de fier). Această
interacţiune predomină la neutronii cu energie mai mare de 1 MeV.
2) Împrăştiere elastică cu nuclee uşoare, cum ar fi nucleele de hidrogen.
Rezultă neutroni mai lenţi sunt captaţi de nucleele din materialul ecranului, printr-o reacţie
(n, γ). Prin urmare, radiaţiile gamma care se produc în urma procesului de captură trebuie să fie
absorbite de un ecran suplimentar.
Apa, parafina şi polietilena conţin un mare procent de hidrogen şi sunt, prin urmare,
eficiente pentru încetinirea neutronilor. Pentru un neutron rapid, o grosime de 250 mm de apă sau
de parafină va reduce debitul de doză cu un factor mai mare de 10. Betonul păstrează permanent
umezeala şi de aceea, este foarte utilizat ca absorbant de neutroni. Practic, ecranele de neutroni sunt
construite din materiale uşoare care au rolul de a încetini neutronii şi a captura radiaţiile gama.
Astfel de ecrane se pot aranja sub formă de sandwich din straturi alternative de oţel şi masonite.
 Ecrane de protecţie permanente
Până acum, am discutat despre cum pot fi folosite ecranele de protecţie temporare (din
cărămizi şi tablă de plumb) pentru a reduce câmpul de radiaţii, dar nu am spus nimic despre
ecranele de protecţie permanente. În timpul proiectării unei instalaţii nucleare, devine clar care
echipament produce de câmpuri mari de radiaţii, în timpul funcţionării. Proiectanţii încercare să
calculeze câmpurile de radiaţii, la funcţionare şi în timpul închiderii, aşa că ecranele de protecţie
sunt proiectate şi instalat în timpul de construcţiei.

Ecranarea Reactorului
Mai întâi de toate, să se plătească un tribut adus primilor lucrători în câmpuri de radiaţii,
pentru că, atunci nu aflaseră de efectele nocive ale radiaţiilor.
Un reactor de putere emite la operare foarte mulţi neutroni şi radiaţii gama, şi dacă o
secundă aţi sta alături de el ai primi o doza letală. Un ecran gros este necesar pentru a absorbi acest
imense cantităţi de radiaţii, şi de a le reduce la niveluri suportabile de om. Acest ecran este numit şi
ecran biologic. La început, astfel de ecrane erau făcute din beton masiv cu o grosime de peste 2 m.
Betonul poate fi expuse la o căldură foarte mare: efectul termic al radiaţiilor emise de reactor şi
efectul de absorbiţie al neutronilor şi al radiaţiilor gama. Pentru a evita aceste solicitări termice, care
ar usca şi fisura betonul, au fost necesare protecţii termice. Acestea au fost concepute pentru a
absorbi căldura produsă de radiaţiile nucleare. Conductele de răcire încorporate în beton au avut
grijă de restul. Problema a fost atunci când s-au corodat aceste conducte de răcire, înlocuirea lor a
fost dificilă. O abordare adoptată a fost de a combina scutul termic cu scutul biologic. Consecinţa a
fost un volum de apă în pereţi de beton armaţi cu otel-beton. Apa oferă ecranare, şi este circulată
prin schimbătoare de căldură pentru a fi răcită.
Ecranarea este adesea clasificată ca scut operaţional sau de închidere. Un ecran operaţional
asigură protecţia adecvată la toate nivelurile de putere, iar un ecran de închidere este adecvat numai
în timpul închiderii. Acest lucru este destul de corect, pentru că aceste cîmpuri de radiaţii sunt foarte
dificil de anticipat cu exactitate, chiar şi prin calcule de protecţie detaliate şi complexe.
Există o mulţime de locuri în reactorul care sunt permanent protejate. Nişte exemple sunt:
schimbătorii de căldură, bazinele de stocare a combustibilului uzat, rezervoarele de stocare a
răşinilor uzate, şi filtrele schimbătoare de ioni, coloanele de ioni şi diferite sisteme de purificare.
Apa din bazinele de stocare a combustibilului uzat, bazinele de receptie si depozitare este
considerată a fi o protecţie permanentă. Din acest motiv, sunt luate măsuri în proiectare şi operare
pentru a se asigura că aceste bazine să nu poate fi golite.

Penetrarea Protecţiei
Ţevile din şi pentru instalaţiile situate în spatele protecţiei trebuie să treacă uneori prin
pereţi. Fisurarea protecţiei oferă o cale pentru radiaţii. Aceste conducte trebuie să aibă una sau mai
multe coturi. Deci, veţi aprecia că aceste ramificatii reduc semnificativ câmpul de radiaţii care poate
apare. Această situaţie este mult mai bună decât o conductă dreaptă prin care radiaţiile se pot
concentra într-un flux.

2.3.8. INSTALAREA BARIERELOR FIZICE (CONTROLUL ACCESULUI)

După eliminarea sau reducerea pericolelor, aceasta este a doua modalitate eficientă de a ne
proteja. Accesul la instalaţia nucleară este limitat la personalul calificat (pregătit) şi la persoanele
escortate de acestia (pt. supraveghere). Zonele din instalaţia nucleară sunt fie accesibile în orice
moment, sau cu acces controlat. Cele care sunt accesibile în orice moment, prezintă o posibilitate
redusă de expunere la radiaţii ionizante dar care este atât de mică încât nu pune nici o problemă.
Zonele cu acces controlat prezintă posibilitatea mai mare de expunere la radiaţii ionizante încât este
nevoie de aprobare, pentru a intra (proceduri), şi sunt echipate cu încuietori şi dispozitive de blocare
(bariere fizice) şi sisteme de monitorizare gama cu alarmă (dispozitive de avertizare).
 Sistemul de control al accesului
Sistemul de control al accesului controlează intrarea în zonele controlate cu ajutorul
barierelor fizice ,a dispozitivelor de avertizare şi a procedurilor.
Mai întâi vom descrie bariere fizice. După care vom face introducerea dispozitivelor de
avertizare şi a modului în care acestea sunt legate de bariere fizice. Desigur, este obligatoru să
învăţăm procedurile pe care trebuie să le urmăm.
Sistemul de control al accesului constă din trei zone definite astfel:
Zona A – zona controlată.
Măsuri minime care trebuie respéctate în zona controlată
 În această zonă accesul este controlat;
 Această zonă este accesibilă numai persoanelor care au fost instruite corespunzător ;
 Afişarea de indicaţii referitoare la tipul zone, surselor şi natura riscurilor existente;
 La intrarea şi la ieşirea din zona se face controlul contaminării cu asigurarea decontaminării
dacă este cazul ;
 Se monitorizează radiologic mediul de lucru;
 Se stabilesc instrucţiuni de lucru/proceduri adaptate riscului radiologic asociat surselor şi
operaţiilor efectuate;
Zona B – zona supravegheată
Măsuri minime care trebuie respéctate în zona controlată
 Monitorizarea radiologică a mediului de lucru
 Se stabilesc instrucţiuni de lucru/proceduri adaptate riscului radiologic asociat surselor şi
operaţiilor efectuate.

2.3.9. STABILIREA PROCEDURILOR

Procedurile sunt instrucţiuni scrise pas-cu-pas care descriu metoda corectă şi sigură de face
o operaţie. Ele trebuiesc revizuite periodic, deoarece:
• s-a schimbat modul în care se execută anumite operaţii,
• s-a schimbat procedurile pentru a reflecta mai corect riscurile,
• am integrat instrucţiuni/condiţii de operare având la bază experienţa în
operarea/funcţionarea instalaţiilor nucleare,
• am adăugat instrucţiuni pentru a descrie activităţi pe care nu le-am anticipat,
• am introdus aparate/instrumente noi/moderne care le-au înlocuit pe cele vechi,
• am schimbat instrucţiunile pentru a reflecta noile limite de doză şi condiţii de
reglementare.
Procedurile actuale sunt destul de bune, şi ele reflectă cel puţin treizei de ani de experienţă
în domeniul nuclear. Deci, dacă urmaţi procedurile, nu ve-ţi da de bucluc. Este posibil să executaţi o
operaţie pentru care nu există proceduri, sau că în circumstanţe speciale este imposibil să urmaţi
procedurile. Ei bine, există metode prin care se rezolvă asemenea evenimente, şi ele vor fi descrise
într-un capitol următor privind planificarea activităţii. În timpul cursului aplicativ se vor studia în
detaliu procedurile de protecţie împotriva radiaţiilor, şi veţi avea ocazia de a le aplica în diverse
exerciţii aplicative.

Monitorizarea radiologică
A monitoriza înseamnă a măsura radiaţiile. Există două motive pentru a face face
monitorizarea:
a) Schimbări în nivelurile de radiaţie pot indica modificări în funcţionarea unei instalaţii
nucleare. De exemplu, câmpuri anormale de radiaţii beta/gamma în reactorul pot indicat o eliberare
de gaze nobile – produşi de fisiune. Aceasta poate conduce la descoperirea unei scurgeri de gaze din
sistem.
b) Variaţia nivelurilor de radiaţii pot indica faptul că sunt necesare schimbări într-o
procedură de lucru. Pentru exemplu, acesta este, de obicei, mai rapid de a lucra pe echipamente din
domeniu; dar în cazul în care debitul de doză a crescut semnificativ, trebuie mutate echipamentele
într- o zonă cu un debit de doză mai mic şi de a desfăţura activitatea acolo.
Sunt două tipuri de monitorizare: monitorizarea de rutină şi monitorizarea locului de
muncă:
-Monitorizarea de rutină constă în măsurarea continuă sau periodică a câmpurilor de
radiaţii într-o zonă. Valorile obţinute sunt înregistrate persoana care execută măsurătorile în
Registre Speciale.
-Monitorizarea locului de muncă constă în măsurarea continuă sau periodică a câmpurilor
de radiaţii într -o anumită locaţie. Valorile obţinute sunt înregistrate de persoana care execută
măsurătorile.

Realizarea monitorizării radiologice

Cei doi factori care stau la baza selectării instrumentelor de monitorizare sunt: tipurile de
radiaţii şi valoarea debitului de doză gama preconizat. Ca regulă generală, un instrument nu ar
trebui să fie folosite în cîmpuri în care indicaţia este la maximul intervalului de măsurare. Utilizaţi
instrumente care au intervalul de măsurare corespunzător.
După selectarea radiometrului corespunzător executaţi pre-controale operaţionale:
1. Verificaţi valabilitatea calibrării trecută pe autocolant.
2. Verificaţi starea bateriei instrumentului.
3. Pentru radiometre beta si gama, verificaţi că radiometrul răspunde corect la sursă
calibrată. (Nu trebuie să faci asta pentru radiometrul gama de urgenţă, pentru că este verificat în
fiecare săptămână.).
Dacă instrumentul nu îndeplineşte nici una din aceste verificări se consideră defect şi nu
trebuie să fie utilizat.
Luaţi următoarele măsuri de precauţie:
• Evitaţi expunerea la radiaţii orice inutile.
• Dacă radiometrul indică valori în afara scalei credeţi-l şi retrăgeţi-vă.

Monitorizarea beta
Un nivel ridicat de contaminare înseamnă radiaţii beta, fie în aer (de obicei, , gaze nobile
radioactive şi descendenţii lor) sau materiale radioactive neecranate. Reamintim faptul că aproape
toate de sursele şi de produşii de fisiune sunt emiţători beta-gamma şi că radiaţiile beta nu pot
pătrunde prin ţevi de oţel, dar pot penetra mai mult de un metru în aer. Prin urmare, deschiderea
unui sistem poate creşte foarte mult câmpul beta în jurul lui. Reţineţi că, întotdeauna câmpurile
gama sunt însoţite de câmpuri mari beta.Radiaţiile beta pot fi reduse foarte mult prin utilizarea de
placaj, neopren sau materiale similare, pentru ecranare.

Afişe de avertizare
Noi folosim temporar indicatoare de avertizare pentru a avertiza oamenii despre conditiile
de risc.. Un exemplu tipic de precauţie semn O zonă cu debitul dozei externe, mai mare de 10 μSv/h
se numeşte zona cu risc de iradiere, şi trebuie să fie marcată. O zonă cu debitul dozei interne
angajată mai mare de 10 μSv/h este numită şi zonă cupericol de contaminare a aerului, şi trebuie să
fi, de asemenea, marcată.

Recunoaşterea pericolelor radiaţiilor Se ştie din capitolul anterior că organele de simţ, şi

organismul dvs. nu pot detecta de radiaţii. Deci avem nevoie de instrumente speciale.

Produşii de fisiune
Aceştia sunt rezultaţi din atomii uraniu în urma procesului de fisiune. Produşii de fisiune
sunt extrem de radioactivi, dar sunt conţinuţi în bările de combustibil. În cazul în care ar exista o
scurgere (acest lucru este cunoscut ca un defect de combustibil), unele produse de fisiune vor scăpa
în sistem. Produşii de fisiune care sunt în mod normal eliberaţi sunt gaze (de exemplu argon, si
xenon), vapori (de exemplu, iod), precum şi cei care sunt solubili în apă (de exemplu, cesiu).
Argonul, de exemplu, poate scăpa în sistem prin scurgeri. Ele sunt clasificate ca sub pericolelor
externe, pentru că chiar dacă este inhalat, el nu rămâne în organism. Ei se dezintegrează rapid,
forma în aer”particule” de viaţă scurtă, care emit radiaţii beta şi gamma. O creştere a cîmpului
beta/gamma aparent fără să existe o "sursă" este un semnal al prezenţei lor. Produşii de fisiune
solubili în apă pot crea contaminări în cazul unor scurgeri.

2.4. CONTROLUL CONTAMINĂRII

INTRODUCERE
Contaminarea însemnă că un material radioactiv este prezent într-un loc în care nu ar fi
trebuit să fie. Contaminarea poate fi în formă solidă, lichidă sau gazoasă. Deşi instalaţiile nucleare
sunt proiectate pentru a reţine materiale radioactive la funcţionare normală, există multe moduri în
care aceste materiale pot fi eliberate şi astfel există pericolul de a provoca o contaminare. De
exemplu: defecte de proiectare, defecţiuni ale echipamentelor, scurgeri ale instalaţiilor nucleare,
erori de operare şi lucrări de întreţinere la instalaţiile nucleare pot cauza riscuri de contaminare. Noi
trebuie să ştim cum să evităm cazurile de contaminare pentru a evita expuneri inutile interne şi
externe la radiaţii. Acest capitol prezintă metode de control ale contaminării. Aceasta acoperă o
gamă largă de activităţi; anume de identificare a diferitelor tipuri de contaminare şi de evaluare a
riscului, prevenirea răspândirii contaminării, selectarea măsurilor corespunzătoare de protecţie şi de
decontaminare.

2.4.1. CONTAMINAREA SUPRAFEŢEI

Dacă materiale radioactive se depun pe suprafeţe (cum ar fi pereţi, pardoseli, bănci), este
numită contaminarea suprafeţei. Acesta poate fi o depune liberă, asemănătoare prafului, sau poate fi
destul de ferm fixată prin interacţii chimice.
Această deosebire este importantă, şi clasificare contaminării suprafeţei se va face în
funcţie de cât de uşor poate fi îndepărtată:
1. Contaminare nefixată (care se poate elimina cu uşurinţă) Această contaminare a suprafeţei poate
fi îndepărtată cu uşurinţă prin metode simple de decontaminare. De exemplu, dacă suprafaţa este
curăţată de ştergere cu o cîrpă umedă, avem de-a face contaminare superficială.
2. Contaminare fixată (care se poate elimina greu) Contaminarea superficială care este destul de
ferm ataşat la suprafaţă şi nu poate fi eliminată prin metode normale de decontaminare este numită
contaminare fixată.

Surse de contaminare a suprafeţei

Contaminarea suprafeţei este produsă în mare măsură de produşi de fisiune beta/gama şi de
produşi de activare. Aceşti produşi pot fi răspândiţi în multe moduri. Câteva exemple sunt
prezentate mai jos:
1. Produşii volatili de fisiune (de exemplu, vapori sau gaze) eliberaţi se vor dezintegra în
particule şi se vor depune pe suprafeţe. Rezultatul poate fi răspândirea contaminării suprafeţei (de
exemplu, o mare parte din clădirea reactorului ar putea deveni contaminată).
2. Scurgerile de lichide pe la etanşări, etc, va provoca contaminarea cu lichide a
suprafetelor prin picături sau prin scurgeri. Odată ce este eliminat lichidul (prin ştergere, drenaj sau
evaporare), contaminarea va rămâne.
3. Radionuclizilor care se depun pe suprafaţa interioară a conductelor, robinetelor, etc.
4. Lucrările de întreţinere prin manipularea pieselor şi echipamentelor contaminate. Fără
precauţii speciale substanţe radioactive pot ajunge pe mâini, faţă, în păr, pe îmbrăcăminte, unelte,
podele şi pe obiectele care ne înconjoară. Nu este exclusă contaminarea prin inhalare şi chiar
ingerare.
5. Prelucrarea şi/sau rectificarea dispozitivelor contaminate radioactiv sau activităţi care
pot produce praf radioactiv; acest va depune conducînd la contaminarea suprafeţei.
 6. Tritiul sub forma de vapori de apă sau condens poate fi absorbit pe suprafeţe pentru a
crea o formă de suprafaţă contaminată. Chiar dacă tritiul din aer este eliminat prin sisteme de
ventilaţie, el este reţinut în pereţi şi pardoseli şi apoi eliberat contaminând aerul din nou. (Acesta
este unul din motivele pentru care pereţii din clădirea reactorului sunt vopsiţi)
7. Dezinteresul în monitorizare sau orice componente/scule/dispozitive pe care le-aţi adus
din zona supravegheată poate provoca o răspândire a contaminării.

2.4.2. Riscurile de contaminare a suprafeţei

Contaminarea nefixată
Contaminarea nefixată este un pericol mai serios decât contaminare fixată, deoarece poate
conduce şi la expunere internă. Există două moduri prin care contaminarea nefixată poate ajunge în
organism. Unul este transferul către piele (de exemplu, mâinile şi capul) de unde se poate ajunge la
gură. Altă cale este inhalarea, ca urmare a resuspensiei. Aceasta înseamnă că activitatea şi traficul în
zona supravegheată agită contaminarea nefixată astfel încât o parte din acesta este antrenată în aer şi
poate fi inhalată.
Se consideră că se impune interzicerea produselor alimentare în zonele în care acestea se
pot contaminate datorită contaminării nefixate. Dacă zonelor de lucru pot deveni contaminate,
contaminarea nefixată ar trebui să fie eliminată cât mai curând posibil, astfel încât să fie împiedicată
răspândirea. Desi în general contaminarea se face cu emiţători beta-gamma, există posibilitatea
contaminare emiţători alfa în orice zone în care se manipulează combustibil.
Contaminarea fixată
În cazul în care contaminarea este fixată, aceasta nu poate fi resuspendată sau transferată la
piele, şi, prin urmare, riscul este numai unul extern. Cu excepţia cazului în care nivelul de
contaminare este foarte mare, debitul de doză gamma va fi mic şi expunerea externă va fi
semnificativă numai în contact cu, sau foarte aproape de, suprafeţele contaminate. Debitul de doză
beta poate fi destul de mare la contact. O valoare de 1 mSv/h la contact pentru un nivel de
contaminare 300 - 500 Bq/cm2 este destul de reprezentativ. Debitul de doză beta scade rapid cu
distanţa (90% din radiaţiile beta sunt absorbite într-un metru de aer): deci în condiţii normale de
lucru principalul risc este la mâini, care sunt în contact cu sau aproape de echipamentul contaminat.

Niveluri de contaminare superficială

În Normele Fundamentale de Securitate Radiologică, tabelul 2-B coloana 3 sunt prezentate
nivelurile de contaminare superficială. Aceste valori sunt mediate pe 100 cm2.
Conform anexei 2, punctul 2, pagina 21 din documetul menţionat se arată că pentru
calculul acestor valori s-a considerat cazul cel mai defavorabil rezultat din următoarele ipoteze:
-iradierea pielii timp de 8760 ore pe an conduce la o doză efectivă de 0,5 mSv/an
-ingestia cotidiană a activităţii care s-ar găsi pe 10 cm2 din regiunea mâinii conduce la o
doză efectivă angajată de 0,5 mSv/an
-inhalarea întregii activităţi prezente pe 100 cm2 conduce la o doză de 5mSv/an.

2.4.3. MĂSURAREA CONTAMINĂRII SUPRAFEŢEI

Există două metode utilizate pentru monitorizarea contaminării de suprafaţă. Una este
Metoda Directă, care măsoară mărimea contaminării fixte şi nefixate, şi cealaltă Indirectă sau
Metoda Frotiurilor care măsoară numai contaminarea nefixată. Deoarece nivelurile de contaminare
pe care încercăm să le măsurăm sunt destul de mici, sunt necesare instrumente sensibile. Pentru
măsurări de contaminare beta-gamma, noi folosim detectoare Geiger.
Acestea au o fereastră foarte subţire, de mică (0,01 mm), pe care cele mai multe particule
beta sunt capabilă să o traverseze (dar nu beta emisa de tritiu). Eficienţa lor este de obicei 20%
pentru detectarea particulelor beta emise la aproximativ 1 cm distanta de suprafaţă. Aceasta
eficienţă înaltă este rezultatul utilizării unei fereastre foarte subţire, - dezavantajul este că, deoarece
este fereastra atât de subţire, aceste tuburi sunt destul de fragile şi trebuie să fie manipulate cu grijă..
 Eficienţa numărătorului depinde de distanţa faţă de suprfaţa
contaminată. Fig 36 arată variaţia ratei de numărare cu
distanţa faţă de detector pentru o sursă de Tc-99 de 500 Bq.
Această sursă are aceeaşi suprafaţă cu detectorul (15 cm 2) şi
emite particule beta de energii mici, Emax= 0,29 MeV. Se
observă că dacă nu măsurăm foarte aproape de suprafaţa
contaminată atunci obţinem date false.

2.4.4. METODA MĂSURĂRII DIRECTE

Pentru a folosi metoda măsurării directe a
Fig 36
contaminării suprafeţei:
1. Se selectează un instrument cu sondă. Se fac
verificările pre-operaţionale. Dacă aparatul are difuzor, se comută pe difuzor; ajută mai bine la
localizarea contaminării.
2. Se selectează un câmp de răspuns mic şi se măsoară ratade numărare a fondului în
timp ce sonda este departe de suprafaţa a cărei contaminare urmează să fie măsurată.
3. Se selectează un timp de răspuns scurt şi cu grijă pentru a nu contamina sonda prin
atingerea suprafeţei, se mişcă lent detectorul deasupra zonei de măsurat la 1 cm distanţă. Dacă se
mişcă detectorul mai rapid de 2-3 cm/sec atunci este pierdere de timp deoarece aparatul nu va
înregistra contaminarea înainte să o fi măsurat.
4. Dacă rata de numărare creşte peste fondul citit se selectează un timp de răspuns mic
(astfel încât fluctuaţiile ratei de numărare să fie mici) şi se menţine sonda pentru detectarea
activităţii un timp suficient de lung (între 10 şi 20 secunde) pentru a obţine un echilibru şi citiri
precise.

Monitorizarea contaminării Monitorizarea contaminării unei

mâinii suprafeţe

După cum am spus înainte, tehnica impune să efectuaţi măsurarea, deasupra suprafeţei
monitorizate, prin mişcarea lentă a sondei la o distanţă de circa 1 cm de suprafaţă. Orice altceva este
o pierdere de timp.

Dezavantajele Metodei Directe

1. Nu este posibil să faceţi o măsurare directă a contaminării suprafeţei în prezanţa unui
fond gama mare. Dacă fondul este prea mare, tot ce se poate face este de a muta echipamentele pe
care încercaţi să le monitorizaţi într-o zonă cu fondul mai mic
2. O măsurare directă nu poate spune dacă este contaminare fixată sau nefixată. În cazul în
care contaminarea este fixată, nu poate răspândi. Dacă este nefixată, atunci sunt mai multe
implicaţii. De fapt, trebuie să decontaminaţi imediat pentru a stopa aceasta.

2.4.5. METODA INDIRECTĂ (METODA CU FROTIURI)

Acesta este folosit pentru a detecta contaminarea nefixată. Măsurarea se face pe frotiuri,
care sunt de fapt mici discuri de hârtie de filtru. Acestea se freacă pe suprafaţa pentru a ”fixa pe el”
o parte din contaminarea nefixată prezentă. După aceea se măsoară activitatea ”colectată” pe hârtia
de filtru cu un detectorul adecvat. (Vă folosiţi de aceleaşi detector ca şi pentru metoda directă.). Ar
trebui să utilizaţi această metodă de monitorizare a uneltelor, instrumentelor şi altor obiecte mici.
Trebuie făcute următoarele:
1. Se confecţionează frotiul şi se întroduce într-un plic de
polietilenă.
2. Purtând o pereche de mănuşi de protecţie ţineţi frotiul de
margine cu degetul mare şi degetul index. Cu frotiul, se
şterge suprafaţa, apăsând uşor, aşa cum este arătat aici.
3. Se sterge o suprafaţă de circa 300 cm2 (aproximativ egală
jumătate din suprafaţa acestei pagini) pe traiectorii sub
forma "S".
4. Se pun frotiurile în plicuri separate. Pe frotiu se trec
datele de identificare (data, locul din care s-a prelevat frotiul
Prelevare unui frotiu pentru şi alte date care sunt necesare).
monitorizarea contaminării 5. Frotiurile sunt trimise la laboratorul Radioprotecţie
nefixate pentru a fi măsurate. Măsurarea se execută conform unei
proceduri specifice.
Trebuie să avem grijă cum se calculează activitatea suprafeţei pronind de la activitate
frotiului. Ne interesează dacă există activitate mai mare decît fondul,şi dacă există ştim că avem
contaminare nefixată.

Avantajele frotiurilor
1. Frotiurile măsoară numai contqminqrea nefixată, nu contaminarea fixată şi nefixată.
2. Frotiurile nu sunt afectate de problemele create de fond deoarece sunt măsurate în locaţii cu
fond scăzut.

Dezavantajele frotiurilor
1. Frotiurile se descompue pe suprafeţe dure.
2. Metode frotiurilor furnizează rezultate mult mai ”grosolane” decât metoda directă,
deoarece activitatea de pe frotiu depinde de presiune exercitată la ştergere, de cât de lucioasă este
suprafaţa, şi dacă este uscată sau umedă. De exemplu, activitatea unui frotiu prelevat de pe oţel
inoxidabil trebuie să fie mult mai mare cu circa 10%, de pe lemn se ia foarte puţin şi pe covoare
puteţi să las-o baltă. Această incertitudine nu este o problemă, în practică, pentru că de obicei ne
dorim să ştim există sau nu contaminare nefixată. Şi metoda frotiului ne va spune cu siguranţă.
3. Dacă se monitorizează contaminarea nefixată pe suprafeţe umede, frotiurile trebuie să
fie uscate înainte de fi numărate. Apa de pe frotiu va absorbi o mulţime de particule beta, astfel
încât, acestea nu vor ajunge la detector. Acest lucru va determina o subevaluare contaminării
nefixate.
4. Ar trebui să verificaţi frotiurile prelevate din zonele contaminate, cu un debitmetru gama
de fond scăzut. Dacă debitmetru citeşte pe scală, se înregistrează câmpul gama şi se pune frotiul în
containerul de deşeuri radioactive. Astfel de frotiuri sunt departe prea firbinţi pentru a fi măsurate şi
vor contamina cu siguranţă aparatul şi nu veţi obţine orice informaţii utile, oricum.

Metoda indirectă
Vom folosi aceasta pentru contaminarea nefixată de pe suprafete mari, cum ar fi etajele, în
cazul în care utilizarea de mii şi mii de frotiuri ar fi ridicolă. Folosim un mop plan din plastic
acoperit cu un burete -montat la o coadă de mătură. O cârpă de şters înfăşurată în jurul mopului
curăţă praful şi suprafeţele mari de podea; aceste suprafeţe sunt şterse cu mai multe cârpe de praf
(cu o cârpa se şterg 3 m² sau mai mult). Toate cârpele sunt etichetate, şi duse într-o zonă cu fond
redus unde este măsurată contaminarea lor. Aceasta este o metoda foarte rapidă de a găsi
contaminarea nefixată. Pentru supravegherea zonelor în care vă nu ar trebui să ne aşteptăm la
contaminare nefixată, de exemplu birouri, laboratoare, cantină, se poate folosi o singură cârpă de
şters. Dacă nu aţi luat cu nici un tip de contaminare, considerăm că întreaga zonă este curată. Pe de
altă parte, dacă s-ar găsi ceva, trebuie să izolăm şi să marcăm zona şi procedăm, după cum este
descris mai sus.
Monitorizarea suprafeţei de contaminare
Monitorizarea contaminării are rolul de a detemina care sunt zonele contaminate dintr-o
instalaţie nucleară. În aceste zone este controlat nivelul contaminării fixate şi nefixate.
Un frotiu este prelevat dintr-o zonă contaminată pentru a determina nivelul de extindere a
contaminării. Elementele zonei în care se monitorizează contaminarea, obiecte care sunt foarte des
folosite, cum ar fi uşi de acces, holuri, unelte, pervazuri sunt cele mai bune locuri care colectează
praf, şi aici se poate căuta contaminarea nefixată. Un studiu de contaminare se face atunci când
trebuie să fie scoase echipamente dintr-o zonă contaminată sau când echipamentele conţin materiale
radioactive sau au fost în contact cu materiale radioactive. Monitorizarea se poate face pe
amplasament, dar nivelurile fondului de radiaţie şi contaminarea poate impune necesitatea mutării
echipamentelor la o locaţie diferită, controlată anterior. Dacă este necesar, echipamentul se
introduce în saci şi duse în altă locaţie pentru a fi decontaminate acolo. Contaminare nefixată este
măsurată prin prelevarea de frotiuri de pe suprafeţe accesibile ale echipamentului.
Orice contaminare nefixată trebuie să fie îndepărtată. Dacă acest lucru nu este posibil, zona
respectivă trebuie să fie izolată. Aceasta este o zonă în care contaminarea este controlată temporar,
după cum se va descrise mai târziu.

Dozimetria suprafeţelor contaminate

PAD-ul şi caseta fotodozimetrică, purtate pe piept, nu sunt într-o poziţie în care să se
indice doză la mâini, care este în mod normal primesc doza maximă datorată contaminării
suprafeţelor. Debitul de doză beta creşte foarte rapid când te apropii de sursă. De aceea, când se
lucrează cu suprafeţe care au un grad mare de contaminare, PAD-ul şi/sau caseta fotodozimetrică ar
trebui să poarte la extremitatea membrelor.

Contaminarea aerului
Până acum, am discutat despre contaminarea suprafeţelor. Acum vom merge la
contaminare, pentru a discuta despre contaminarea în aer, pentru că aerul din clădirea reactorului se
poate contamina cu aerosoli radioactivi. Această contaminare se datorează produşilor de fisiune si
de activare care, sub formă de gaze, vapori sau de particule, ajung în aer. Există patru tipuri de
contaminarea a aerului: particulele, gazele nobile, iodul radioactiv şi tritiul.

Particulele
CDA pentru particule necunoscute este de 200 Bq/m3
CDA (Concentraţia Derivată în Aer)
Activitatea particulelor reprezintă un pericol internă, deoarece pot fi inhalate. Particulele
materiale suspendate din aer care ajung în sistemul respirator vor intra în fluxul de sânge şi
transportate în toate părţile corpului. Particulele non-transportabile vor rămâne în plămâni cu un
timp biologic de înjumătăţire de aproape un an. Acestea sunt eliminate treptat prin trecerea din
tractul respirator în tractul GI.

Măsurare particulelor
O activitate de 200 de Bq/m3 este mult prea mică pentru a fi măsurată direct. În schimb,
vom colecta de praful dintr-un volum mare de aer care trece printr-un filtru de hârtie care devine
capcană pentru toate particulele de praf. Activitatea prafului colectat pe filtru poate fi măsurat
utilizând un detector Geiger cu debitmetru sau numărător de impulsuri.
În unele locatii, ale unei instalaţii nucleare aerul ar putea deveni contaminat cu particule
radioactive. Pentru astfel de cazuri, este de dorit ca monitorizarea aerului să fie continuă.
Instrumentele care fac acest lucru sunt numite monitoare continue de aer. Aceste instrumente pot
face puţin mai mult decît să determine dacă activitatea este prezentă sau nu.

2.4.6. MONITORIZAREA CONTINUĂ A AERULUI (MCA)

MCA funcţionează pe principiul unei pompe care aspiră continuu aerul în zona de lucru
printr-un filtru de hârtie. Particule radioactive din aer sunt reţinute pe filtru. Activitatea filtrului se
măsoară cu un radiometru de fond scăzut şi apoi se poate determina concentraţia de aerosoli
radioactivi.

Pompa de prelevare
Pentru a lua un eşantion de aerosoli, se ”pune” o hârtie de filtru în portfiltrul pompei pentru
recoltat şi trece un volum cunoscut de aer prin filtru într-un interval de timp.. Pe învelişul filtrului se
notează locul, data şi volumul de aer recoltat. Se conectează pompa pentru recoltat aerosoli la sursa
de curent electric. În cazul pompei portabile, RADēCO model H-809C, conectarea se face la o
baterie de maşină (cablul roşu se conectează la polul pozitiv al bateriei (+), cablul negru se
conectează la polul negativ al bateriei (▬)).
Se porneşte pompa pentru recoltat aerosoli şi se înregistrează momentul de pornire (t i) ,
debitul iniţial de recoltare (Di). La finalul prelevării, înainte de oprirea pompei, se înregistrează
momentul de oprire al pompei (tf), debitul final de recoltare (Df). Debitul de recoltare, iniţial şi final,
al pompei, se determină din indicaţiile debitmetrului pompei şi se înregistrează fiecare în registrul
de măsurători. Se calculează şi se înregistrează în registrul de măsurători volumul de aer recoltat.
Volumul de aer recoltat se calculează cu formula:

După terminarea prelevării se scoate filtrul de hârtie, se pune în învelişul său şi se trimite la
Radioprotecţie pentru a fi măsurat.
Măsurarea filtrului recoltat pentru determinarea radioactivităţii alfa-beta global se face
după minim 48 de ore, cu un radiometrul cu fond scăzut iar dacă se doreşte determinarea
emiţătorilor gama din probele de aer se face cu lanţul de spectrometrie gama conform procedurilor.
Modul de calcul
Concentraţia aerosolilor radioactivi prelevaţi se calculează după formula:

(Bq/m3)
unde:
Λ - reprezintă activitatea determinată, exprimată în Bq.
V – reprezintă volumul de aer prelevat, exprimat în m3
η - reprezintă randamentul de reţinere al filtrului; exprimat în procente.

În cazul determinării izotopilor emiţători gama, calculele se efectuează pentru fiecare

radionuclid determinat iar rezultatele se raportează, pentru fiecare radionuclid în parte.
Ce rată de numărare a fondului corespunde 1CDA de particule neidentificate?
Exemplu: Să considerăm un timp de prelevate = 5 minute. Flux de aer presupunem că este de
1,5 l/oră. Aşa că volumul de aer trecut prin filtru este 1,5 l/oră x 300 secunde = 450l sau 0,45
m3. Presupunem eficienţa de reţinere a hârtiei de filtru este de 100%. Într-o atmosferă de 1CDA
vom ”avea” 200 Bq/m3 x 0,45 m3 = 90 Bq. Eficienţa detectorului este de 20%. Se va înregistra
o rată de numărare de 90 Bq x 0.2 cps/Bq = 18 cps. El este setat să măsoare pentru 1 minut, aşa
că ar trebui să indice 18 cps x 60 s = 1080 impulsuri de fond. Deci 1080 impulsuri/min ale
fondului corespunde 1 CAD. Aceasta reprezintă un debit al dozei echivalente de 10 μSv/h.
 Măsurătorile efectuate sunt consemnate în Registrul de Măsurători. Se completează
raportul de Încercare/Măsurare formular cod LI-TH-163-0 în două exemplare şi se difuzează astfel:

Masca de gaze/protecţie ESTE INDICAT să fie purtată, dacă în aer

contaminarea depăşeşte 10 μSv/h, sau dacă debitul dozei echivalente
anticipat este mai mare de 50 μSv/h.

Masca de gaze/protecţie TREBUIE să fie purtată, dacă în aer există

contaminare mare de 50 μSv/h.
un exemplar la beneficiar şi un exemplar se arhivează în laborator.

În exemplul de mai sus, s-au obţinut 40 μSv/h. Deci ce vom face acum pentru a ne proteja
de particule? Este obligatoriu să se poarte o mască de gaze.
De exemplu, o expunere ocazională - fără protecţie - până la 10 μSv/h pentru aproximativ
căteva ore poate fi acceptabilă, în funcţie de circumstanţe. Această regulă este aplicabilă pentru
persoanle care pătrund într-o astfel de zonă pentru un o perioadă de timp foate scurt şi nu au nevoie
de o mască de gaze/protecţie. Totuşi, dacă ai o activitate de rutină în astfel de zone de lucru şi stai
acolo câteva ore în fiecare zi, este obigatoriu să porţi o mască de gaze pentru a respecta principiul.

GAZELE NOBILE
Am spus că sunt un gaz nobil prezintă numai pericol un risc extern. Deoarece organismul
nu reacţionează chimic cu gazele nobile, acestea sunt imediat expirate după inhalare. Dacă, de
exemplu, se lucrează într-un nor de gaz nobil, doza externă care poate fi primită este de aproximativ
de 1000 de ori mai mare decât doza internă. Din acest motiv, există preocuparea numai pentru
debitul de doză externă beta şi gama.
Dacă, într-o zonă supravegheată gama, se detectează un câmp de radiaţii, care prezintă o
mică variaţie, indiferent de locul în care vă aflaţi în încăpere, aceste radiaţii se datorează prezenţei
de gaze nobile radioactive. Trebuie ca zona să fie monitorizată pentru radiaţii beta. Dacă aţi fost
prezent într-o încăpere în care existau gaze nobile este posibil să fiţi ”acoperit” de particule
contaminate deoarece la dezintegrarea gazelor nobile apar aceste particule de viaţă scurtă. Prin
urmare, trebuie să se monitorizeze contaminarea persoanelor din încăpere.
Dacă sunt particule de viaţă scurtă, contaminarea va scădea cu un timp de înjumătăţire de
aproximativ 20 minute. Puteţi să faceţi un duş pentru a elimina contaminarea, sau să schimbaţi locul
de muncă locul în altă parte pentru o oră şi contaminarea va dispărea de la sine.

IODUL RADIOACTIV
Ţesutul ţintă în cazul expunerii externe cu iod radioactiv este glanda tiroidă. Doza externă,
beta şi gama datorată iodului radioactiv prezent în aer, atunci când este destul de neglijabilă,
comparativ cu doza echivalentă la tiroidă care ar fi încasată prin respiraţia acestui aer pentru aceeaşi
perioadă de timp.

Măsurări de iod radioactiv

Avem o abordare simplă a monitorizării iodului radioactiv. De fiecare dată când este
prelevat un eşantion de particule de la faţa locului, un filtru de cărbune activ este instalat în aval de
filtru de particule. Acest filtru de cărbune are o mare eficienţă pentru reţinerea iodului radioactiv
(este de asemenea capcană de gaze nobile), dar nu poate să colecteze orice particule, deoarece
acestea au fost deja eliminate din fluxul de aer de hârtia de filtru.
Am descris deja modul în care este măsurată activitatea colectată pe filtru de particule.
Măsurarea activităţii colectate pe cartuşul de cărbune se face în acelaşi mod ca în cazul filtrului de
particule.
 Eficienţa detectorului Geiger pentru fotonii gama emişi de iodul radioactiv este mult mai
mică decât eficienţa pentru activitatea particulelor beta de pe filtrul de particule.
Motivul este că fiecare particulă beta care intră în tubul Geiger va produce ionizare şi, prin
urmare, puls, iar fotonii gama, în mod normal, vor trece prin tub, fără interacţiune. Particule beta ale
I-131 vor fi absorbite în cartuşul de cărbune. Deci, putem înregistra numai acei fotoni gama care
interacţionează şi produc ionizări. Acest lucru nu va produce mai multe cpm-uri pentru 1 CDA sau
10 μSv/h de I-131. Cine doreşte, poate arăta că 40 cpm-uri corespund unui debit de doză echivalentă
de 10 μSv/h de I-131.

Dacă este necesar să prelevăm o probă de iod radioactiv dintr-o atmosferă

în care suspectăm prezenţa gazelor nobile, putem proceda astfel:
După prelevare se mută prelevatorul într-o zonă curată în care se lasă să
prelveze pentru minim cinci minute. Astfel vor fi eliminate toate gazele
nobile din filtru. După aceea, veţi obţine o bună detecţie pentru radioactiv.

Acest număr se presupune că toată activitate reţinută de cartuşul de cărbune se datorează I-

131. În practică, alţi izotopi radioactivi ar putea fi prezenţi, precum şi unele gaze nobile. În acest
caz, putem supraestima că tot debitul real al dozei efective că toate le-am fi la 131, va trebui
supraestimat de rata reală a comis doză, şi care este OK pentru ca este pe partea precaut.

TRITIUL
Tritiul emite particule beta de energie foarte redusă. Aceste beta particule nu pot pătrunde
nici stratul de piele moartă, dar pe de altă parte tritiul este un pericol numai la. expunerea internă.
Când este sub forma de vapori de TDO sau THO, el poate intra uşor în organism prin inhalare sau
absorbţie prin piele. Tritiul angajat prin inhalare şi absorbţie prin piele va fi în proporţie de circa 2
la 1.
Tritium intră în fluidele organismului în cazul consumului de apă. Timpul de înjumătăţire
al tritiului este de 12.3 de ani, şi timpul de înjumătăţire biologic este de aproximativ 10 zile. Deşi
este rareori făcut sau este necesar, timpul efectiv de înjumătăţire (şi, prin urmare, a doza
echivalentă) poate fi redus prin creştere a consumului de apă.

2.4.7. CONTROLUL CONTAMINĂRII

Contaminare se pot răspândi de la o zona la alta prin diferite mijloace. De exemplu, dacă se
lucrează într-o zonă contaminată, este destul de uşor de a transmite contaminarea de pe
îmbrăcăminte, încălţăminte şi instrumente peste tot. Aceasta este, evident rău, şi pentru a preveni,
au fost dezvoltate diferite metode de control al contaminării. Ori de câte ori se constată
contaminarea, sunt identificate obiectele contaminate şi apoi acestea sunt curăţate, adică sunt
decontaminate. În continuarea acestui capitol vom vorbi despre control şi curăţire.

Zonarea
Zonarea este o clasificare a zonelor în funcţie de riscul de expunere la radiaţii ionizante
superioare limitelor de doză prevăzute pentru populaţie. Zonele de muncă vor fi clasificate în zone
controlate şi zone supravegheate conform criteriilor stabilite de CNCAN în reglementările
referitoare la practicile respective. Condiţile de lucru în zonele controlate/supravegheate sunt
revizuite periodic şi atunci când se constată vreo încălcare a regulilor. Într-o instalaţie nucleară bine
proiectată, traseele trebuie amplasate astfel încât să se reducă la minimum numărul de succesiuni ale
zonelor, şi prin urmare, traficul între zone. Scopul zonării este de preveni expunerea la radiaţii
ionizante şi de răspândire a contaminării.
Este indicat să se stabilească regulile de circulaţie între zone pentru a oferi o flexibilitate
maximă de lucru în timp ce se reduce la minim riscul de expunere la radiaţii ionizante şi de
răspândire a contaminării.
 Cerinţe referitoare la zonele controlate
- se va delimita în scris zona care trebuie să fie accesibilă numai persoanelor care au fost
instruite corespunzător
- se vor lua măsuri speciale de prevenire incluzând controlul contaminării al intrarea şi ieşirea
din zonă a persoanelor şi obiectelor incluzând şi decontaminarea persoanelor şi obiectelor.
- monitorizarea radiologică a mediului de lucru
- afişarea simbolului pericol de radiaţii şi a indicaţiilor referitoare la tipul zonei, natura
surselor şi riscurile pe care acestea le presupun.
- se vor stabili reguli de lucru adaptate la riscul radiologic asociat surselor şi operaţiilor
efectuate.
- limitarea accesului/staţionării în zonă.

Cerinţe referitoare la zonele supravegheate:

- monitorizarea radiologică a mediului de lucru.
- afişarea indicaţiilor referitoare la tipul zonei, natura surselor şi riscurile pe care acestea le
presupun.
- se vor stabili reguli de lucru adaptate la riscul radiologic asociat surselor şi operaţiilor
efectuate.

Sistemul de ventilaţie
Proiectul unei instalaţii nucleare trebuie să cuprindă şi un sistem care joacă un rol
important - sistemul de ventilaţie. Într-o instalaţie convenţională (non-nucleare), sistemul de
ventilaţie oferă aer curat pentru oamenii din instalaţie şi este adesea folosit pentru încălzire şi răcire.
În afară de aceasta, sistemul de ventilaţie într-o instalaţie nucleară trebuie să realizeze
următoarele roluri:
1) de aprovizionare cu aer propaspăt şi necontaminat oamenii din instalaţie
2) să prevenă răspândirea contaminării în instalaţie
3) să aprovizioneze cu aer curat o încăpere sau să o izoleze după ce a fost contaminată.
Nu este esenţial să ştim cum funcţionează sistemle de ventilaţie ale unei instalaţii nucleare dar :

Este vital să se ţină închise toate uşile, altfel

sistemele nu vor funcţina corect.

2.4.10. ECHIPAMENTUL/ÎMBRĂCĂMINTEA DE PROTECŢIE

Îmbrăcăminte de protecţie are rolul de a proteja purtatorul de riscul contaminării nefixate şi
de a limita răspândirea contaminării atunci când procedurile sunt respectate.
Îmbrăcămintea/echipamnetul de protecţie ar trebui să fie purtată ori de câte ori se desfăşoară o
activitate într-o zonă în care poate exista riscul de contaminare radioactivă.
Deoarece contaminarea se poate afla în mai multe forme (particule, lichide, şi vapori),
avem o diversitate de modele de îmbrăcăminte de protecţie. Acestea variază în complexitate de la
combinezonul obişnuit pînă la costume de plastic anti-vapori care au propriile lor surse de aer.

PROTECŢIA RESPIRAŢIEI
În timpul activităţii, se poate întâmpla să intri zone cu aer contaminat. Deci trebuie să se
poarte masca de protecţie. Dispozitivele de protecţie a respiraţiei pot varia prin proiectare, aplicare,
şi gradul de protecţie care îl oferă. Precum şi evaluarea de risc în aer, trebuie să cunoască limitările
de echipament disponibil , astfel încât să se poată selecta tipul corespunzător pentru condiţiile care
ao fost identificate.
Există trei tipuri de dispozitive de protecţie respiratorie. Ele sunt:
1. -Purificarea aerului respirat -purificarea aerului de respirat este o acţiune de filtrare a
aerului din încăperea rescpectivă.
2. Aer furnizat de echipamente - este furnizat aer curat, respirabil de la o sursă separată
racordată printr-un furtun.
3. Aparate de respiraţie autonome - sunt sub formă mască conetată la butelii cu aer
comprimat.
Fiecare dintre aceste clase are avantajele şi dezavantajele sale. Înainte de a putea alege care
echipamente se pot utiliza, trebuie să cunoaştem de gradul de protecţie pentru fiecare dintre riscuri.

Factorul de protecţie
Factor de protecţie (PF), pentru o mască de gaze, este o măsură a gradului de protecţie
asigurat de masca respectivă faţă de un anumit pericol. Este definit ca:

Masca de gaze/protecţie ESTE INDICAT să fie purtată, dacă în aer

contaminarea depăşeşte CDA

Masca de gaze/protecţie TREBUIE să fie purtată, dacă în aer există

contaminare mare decât 1CDA.

PF pentru un anumit tip mască de gaze nu va fi acelaşi pentru toate riscurile care pot fi
întâlnite. Purificare aerului de respirat, se realizează deseori printr-un cartuş de respiraţie, care are
rolul de a elimina contaminanţii din aerul inhalat. Aceasta se face prin filtrarea de particulelor
mecanice, precum şi chimice specifice vaporilor şi gazelor. Alte modele utilizate pentru activitatea
în mediul cu radiaţii conţin un cartuş filtrant care include un filtru de particule şi un filtru de
cărbune activ pentru a elimina iodul radioactiv. Cărbunele activat este un cărbune impregnat cu o
substanţă chimică care elimină iodul radioactiv din aerul respirat.
Acum, trebuie să reamintin că:

Riscul la iradiere Pericole convenţionale

Vapori de apă tritiată Lispa oxigenului
Vapori de iod radioactiv Gazele cu clor
Particule radioactive Vapori care conţin hidrocarburi
Gaze nobile radioactive Fum şi gaze toxice
Praf şi gaze de sudură

Fiecare risc, are anumite proprietăţi trebuie să fie luate în considerare atunci când se alege
echipamentul de protecţie adecvat.

Tritiul
Cea mai buna protectie se va realiza cu echipamentele de protecţie care sunt dotate cu sursă
de aer sau cu cartuş de respiraţie care reţine tritiul(acest cartuş are factorul de protecţie de 3).
Singurul mod de a reduce absorbţia de piele este purtarea echipamentului de protecţie din mase
plastice. Trebuie să se poarte echipamente de protecţie din materiale plastice în atmosferă care
conţine mai mult de 500 de μSv/h.
 Iodul radioactiv
Iodul radioactiv trece prin filtrele convenţionale. Cartuşele filtre de cărbune impregnat sunt
indicate pentru a reţine iodul.

Particulele
Toate de măştile de gaze/protecţie, cu excepţia măştii cu cartuş special pentru tritiu, utilizat
pentru lucrul în mediu cu radiaţii dau o protecţie rezonabilă împotriva inhalării de particule. Cu
toate acestea, pentru activităţi într-un mediu în care există concentraţii mari de particule, de
exemplu, la descărcarea combustibilului uzat, cel mai bine este să poarte un costum de plastic.
Acest lucru va oferi pe lângă de protecţia respiratorie şi protecţie împotriva contaminării pielii şi a
părului. Acelaşi lucru se aplică pentru iodul radioactiv.

Gazele nobile
Gazele nobile nu sunt un pericol, deoarece orice gaz nobil inhalat va fi eliminat la
expiraţie. Este posibil ca o cantitate.să se dizolve în sânge, dar astfel de concentraţii de gaze nobile
în sânge dau o doză neglijabilă. Expunerea internă datorată dizolvării de gaze nobile se ridică la
aproximativ a mia parte din expunerea externă. Deci nu este nevoie de protecţie respiratorie.

Lipsa oxigenului
Atmosfera cu deficit de oxigen este un pericol pentru viaţă. Singura metodă de protecţie
este purtarea aparatelor de respiraţie autonome.

Gazele cu clor
Gazele cu clor sunt un pericol pentru viaţă. Acestea, pot reacţiona atât cu transpiraţia
corpului cât şi cu umiditatea din aer formând un acid coroziv. La 1 ppm trebuie să poarte aparatele
de respiraţie autonome şi, în caz de urgenţă concentraţiile de 1% sau mai mult (de exemplu, în
timpul unei scurgeri de clor), trebuie să fi purtate costume de protecţie chimică speciale pentru a
preveni contactul cu pielea.

Fum şi gaze toxice

Ambele riscuri sunt un pericol pentru viaţă. Purtarea aparatelor de respiraţie autonome este
singura formă corespunzătoare de protecţie respiratorie. Aceste riscuri se întâlnesc numai în cazuri
de stingere a incendiilor.

Testarea măştii de gaze

Mască de gaze pe care o primiţi trebuie testată să funcţioneze eficient şi să fie confortabilă
atunci când este purtată. În timp ce se poartă fiecare mască de gaze se vor face o serie de exerciţii.
Este înregistrat cazul în care există scurgeri în timpul acestor exerciţii. În acest fel, veţi afla dacă
masca de gaze oferă confortul şi protecţia necesară atunci când este purtată.
Masca de gaze poate fi afectată de:
a) o schimbare în greutatea corporală de şase kg sau mai mult.
b) intervenţii chirurgicale stomatologice.
c) de creşterea părului sau o barbă nerasă de câteva zile; caz în care masca de gaze nu mai
etanşează.
d) orice schimbare în condiţiile de facială.
Întreţinerea. După utilizare, echipamentul respirator este spălat, monitorizate, inspectat,
reparat, după cum este necesar, dezinfectate, pus în pungi de plastic curate şi pus în locul special
amenajat.

Tipul de mască Tipul de protecţie Limitări Comentarii

Purificarea aerului Niveluri mici de tritiu, Nu poate fi folosită în Trebuie ales cartuşul
particule, iod rioactiv, praf atmosferă care pune corespunzător riscului
şi fum, vapori hidrocarburi viaţa în pericol
 Mască sau glugă sursă Niveluri mici de tritiu, Nu poate fi folosită în Mobilitate limitată
de aer particule, iod rioactiv, praf atmosferă care pune
şi fum, vapori hidrocarburi viaţa în pericol
Din mase plastice Niveluri superioare de Nu poate fi folosită în Mobilitate limitată,
protecţie atmosferă care pune lucru în zone cu
viaţa în pericol riscuri mari de
contaminare
Aparat de respirat Niveluri superioare de Rezervă de aer 30 de Utilizat pentru
autonom protecţie respiratorie minute, nu poate fi situaţii de urgenţă şi
purtat cu barbă sau de instruire
ochelari

Decontaminarea
În timpul exploatării unei instalaţii nucleare este inevitabil ca unele elemente ale
echipamentelor, instrumentelor şi, de asemenea, zone de lucru, de îmbrăcăminte, şi chiar oamenii să
se contamineze; un strat de material radioactiv devine ataşat pe suprafeţe – contaminare nefixată.
Această contaminare nefixată trebuie să fie eliminată.
Decontaminarea are două roluri:
1. Se elimină riscul pentru sănătate la expunerea internă şi externă la radiaţii.Din aceste
motive contaminarea nefixată trebuie să fie eliminată.
2. Echipamentele recuperate care, din cauza contaminării superficiale, altfel ar fi tratate
mai degrabă ca deşeuri active, decât să fie reparate.
În restul acestui capitol, vom discuta metodele de decontaminare care se pot utiliza şi
principiilor de protecţie care le urmăm în utilizarea acestor metode.

METODE DE DECONTAMINARE
Metodele de eliminare a contaminării radioactive sunt similare cu metodele utilizate pentru
a elimina murdăria obişnuită, dar gradul necesar de curăţenie este mult mai mare. Cantităţi mici de
murdărie, care ar fi complet neglijabile la o curăţenie obişnuită, pot prezenta un pericol de iradiere.
În afară de această deosebire, procedeele utilizate în decontaminare sunt aceleaşi cu cele utilizate
pentru curaţenia industrială. Anume, pata sau murdăria este îndepărtată de substanţe chimice, cum
ar fi detergenţii, sau fizic, de a elimina murdăria de pe o suprafaţă (de exemplu, de materiale
abrazive).
Contaminarea de pe suprafaţa unui obiect poate fi ataşată fie uşor sau mai ferm, de aici şi
termenii liberă şi fixată. Contaminarea poate fi ataşată chimic sau mecanic, ar putea fi ”prinsă” în
mici fisuri sau găuri. În procesul de curăţare trebuie rupte legăturile dintre suprafaţă şi contaminant.
Contaminantul trebuie să fie îndepărtat de pe suprafaţă şi împiedicat să se reataşeze de ea.

Decontaminarea chimică
Cea mai bună metodă dintre cele mai multe operaţiuni de decontaminare este de a curăţa cu
apă, în care au fost adăugaţi unul sau mai mulţi agenţi de curăţare chimică.
Detergentii. Agenţii de curăţare trebuie să fie capabili de a îndepărta contamintul de pe
suprafaţa contaminată apoi să îl reţină în soluţie fără să-i permită să se reataşeze de suprafaţă.
Diverse compuşi chimici sunt disponibili pentru scopuri speciale, dar, în general vorbind,
detergenţii comerciali acţionează la fel de bine şi de sunt, de obicei, mult mai ieftini.
Solvenţii chimici. Solvenţii chimici sunt utilizaţi în mod normal, numai după ce eforturile
cu soluţii de detergent nu au reuşit. Problema este că aceşti solvenţi sunt de multe ori toxici şi
inflamabili.
Acizii. Aplicarea de acizi pe suprafeţe este un mijloc excelent de a îndepărta contaminarea,
dar utilitatea lor este limitată, din cauza daunelor care pot rezulta ca urmare a acţiunii corozive.
Utilizarea acizilor trebuie făcută cu precauţie.
 Substanţele alcaline. Substanţele alcaline, cum ar fi soluţii caustice sunt utilizate
ocazional ca agenţi de decontaminare. Acestea sunt utile, în special, pentru spălarea articolelor din
cauciuc, cum ar fi mănuşi sau echipament de protecţie din cauciuc.

Decontaminarea fizică
Până acum am vorbit de metodele de decontaminare chimică. Există metode de
decontaminare, în care stratul exterior al suprafeţei contaminate este îndepărtat prin metode fizice.
Aceste metode sunt eficiente; dar ele sunt oarecum brutale şi distructive şi acestea nu pot fi folosite
pe obiecte delicate.
Unele dintre aceste tehnici sunt:
1. Frecarea cu pulbere abrazivă ca Ajax-ul sau cu burete din oţel.
2. Sablarea cu nisip.
3. Curăţare cu jet-uri cu abur de înaltă presiune.
4. Aspirarea.
5. Echipamente de curăţare cu ultrasunete.
Aceste metode au aplicaţii speciale. O metodă utilă pentru anumite obiecte poate fi
inadecvată pentru altele.

Frecarea cu pulbere abrazivă şi sablarea cu nisip. Amintiţi-vă că, dacă se îndepărtează

contaminarea, soluţia de spălare sau nisipul se vor contamina şi trebuie să fie tratate ca deşeuri
radioactive.
Curăţarea cu Abur. Curăţare cu abur este utilizată de obicei pentru decontaminarea
suprafeţelor foarte mari. Un avantaj este că reziduurile (abur condensat) au un volum mult mai mic
decât dacă ar fi fost folosită apă caldă de înaltă presiune. Prin urmare, este mai uşor de tratat ca
deşeu activ.
Aspirarea. În principiu, această metodă este aceeaşi cu cea folosită pentru a curăţa un
covor. Cu toate acestea, atenţie că praful din sacul de praf poate fi radioactiv. Praful poate fi foarte
foarte radioactiv (de sute de mGy/h), după aspirarea unei suprafeţe putenic contaminare. Trebuie
avut grijă când utilizaţi aspiratoare; ele pot crea risc de contaminare radioactivă a aerului.

PRINCIPII GENERALE:
1. Evaluarea riscului. Măsuraţi contaminarea totală (folosind contaminometrul) şi contaminarea
nefixată (prelevare de frotiuri). În cazul în care contaminometrul indică în afara scalei de măsură,
utilizaţi o sondă gama/un debitmetru gama - beta pentru a vă asigura că echipamentul nu este "prea
fierbinte pentru a fi tratat".
2. Respectaţi procedurile de decontaminare. Aveţi nevoie de condiţii adecvate pentru ca activitatea
de decontaminare să de curga normal. Procedurile descriu în detaliu metodele aprobate pe care le
veţi folosi pentru cele mai multe tipuri de decontaminare.
3. Protejarea zonei. Izolaţi zona dacă este necesar.
4. Protejaşi-vă. Purtaţi îmbrăcăminte corespunzătoare de protecţie şi echipament respirator.
5. Evaluaţi doza. Dacă se anticipează expunerea mainilor tale, se va purta fotodozimetrulul la
extremitatea mâinii.
6. Prevenirea răspândirii contaminării. Trataţi toate deşeurile ca deşeuri radioactive.
7. Metodele de decontaminare ”udă” sunt mai bune decât metodele ”uscate”, deoarece acestea sunt
mai puţin susceptibile de a provoca contaminarea aerului.
8. Încercaţi prima uşoare metode de decontaminare înainte de a apela la metode fizice, care pot
provoca de daune.
9. Solvenţii chimici trebuie să fie utilizaţi numai în zonele aprobate. Ai grijă şi foloseşte procedurile
aprobate.
10. Faceţi măsurări. Puteţi să evaluaţi succesul decontaminării numai cu măsurători directe şi
indirecte.
11. Curăţaţi până când aţi terminat.
 DECONTAMINAREA ECHIPAMENTULUI
Echipamentul în mod normal, trebuie să fie decontaminat imediat după ce se iese din zona
activă. Dacă se decide să se întârzie decontaminarea (de exemplu, pentru a permite dezintegrarea),
obiectul trebuie să fie sigilat în plastic, etichetat vizibil şi depozitat într-o locaţie corespunzătoare.
Echipamentele şi instrumentele de dimensiuni mici vor fi decontaminate în locaţii speciale
care au facilităţile adecvate. Echipamentele mari, prea grele pentru a mutate pot fi decontaminate în
locul respectiv. Dacă prezintă un nivel ridicat de contaminare, în jurul echipamentelor se instalează
un cort de plastic cu ventilaţie temporară folosind o unitate de filtrare portabilă. În timpul
decontaminării, se va purta îmbrăcăminte de protecţie adecvată (de exemplu, costum de protecţie,
mănuşi de cauciuc, mască de gaze, etc.).
În cazurile în care suprafaţa contaminată a echipamentelor nu poate fi eliminată prin
metode de decontaminare normală non-distructive, poate fi necesară eliminarea suprafeţei
contaminate. Măsura în care echipamentele trebuie să fie decontaminate depinde de doza care va fi
primită la manipulare şi de cazul în care vor fi utilizate. Dacă va fi returnat într-un sistem activ fără
să mai necesite manipulări ulterioare se poate decontamina până când poate fi manipulat fără măsuri
de protecţie exagerate.

DECONTAMINAREA ZONELOR DE LUCRU

Ce trebuie făcut depinde de ceea ce s-a întâmplat. În general, decontaminarea se desfăşoară
în etape: se elimină contaminarea brută, apoi eliminaţi restul de activitate pînă la nivelul
corespunzător. În general, abordarea ar fi, după cum urmează:
1. Asamblarea/pregătirea tuturor echipamentelor de curăţare necesare în afara zonei. (de
exemplu, recipiente cu apă, mopuri, găleţi, saci de gunoi, costume de protecţie, mănuşi, etc)
2. Izolaţi zona şi toate punctele de acces.
3. Spălaţi podeaua instalaţiei nucleare în cazul în care activitatea este concentrată pe podea.
Spălarea cu detergent şi apă caldă este o metodă mai rapidă şi mai eficientă de a îndepărta
contaminarea nefixată de pe podea. Spălaţi zona, o dată sau de două ori. Schimbaţi capul mopului şi
de multe ori de apa pentru a evita împrăştierea contaminării. Odată ce podeaua este uscată, verificaţi
contaminarea zonei care a fost spalată.
4. În cazul în care podeaua nu poate fi curăţată complet, sau dacă alte activităţi de
întreţinere pot împrăştia contaminarea (cum este cazul aici), se pune pânză pe podea şi se afişează
zona corespunzător.
Toate deşeurile rezultate se pun în pungi duble de plastic iar apa contaminată se varsă în
bazine speciale.

DECONTAMINAREA ÎMBRĂCĂMINTEI
Îmbrăcămintea personală nu ar trebui niciodată să fie contaminată cu excepţia unui
accident nuclear. Dacă hainele de stradă devin contaminate, aplicarea unei benzi adezive peste zona
afectată şi apoi eliminarea acestei benzi este uneori eficientă. Dacă este necesar, se freacă zona
afectată cu o soluţie de detergent. Dacă nu, putem să le trimitem la spălătorie. Dacă nici aceasta nu
funcţionează, hainele tale se vor alătura celorlalte deşeuri radioactive.
Îmbrăcăminte de protecţie împotriva contaminării radioactive, se poate contamina zilnic.
Aceasta este decontaminată în spălătorie, special concepută pentru acest scop. Procedura poate
implica mai multe cicluri de spălare cu diferite combinaţii de agenţi de curăţare. Dupa uscare,
îmbrăcăminte este monitorizată şi, dacă nivelul de contaminare este mai mic sau egal cu nivelul
acceptabil aceasta este returnată pentru utilizare. Echipamentele din cauciuc şi din plastic sunt
spălate într-un mod similar dar cu proceduri diferite de spălare şi uscare.
Îmbrăcăminte de protecţie ar trebui separată în funcţie de gradul de contaminare. Înainte de
a arunca îmbrăcămintea de protecţie la spălat aceasta trebuie monitorizată, pentru a vedea dacă
aceasta este curată sau contaminată. Trebuie să existe recipiente diferite pentru "curate" şi
"murdare" (adică, contaminate), aşa că se vor spăla separat pentru a reduce riscul de contaminare
încrucişată la spălare.

Decontaminarea pielii
Când se lucrează în mediu radioactiv, uneori pielea se contaminează şi în special mâinile.
Pentru decontaminare se spală cu săpun şi apă caldă şi în general este suficient. (Apa caldă poate
deschide porii pielii ceea ce ar putea conduce radionuclizii mai adânc în piele. Apa rece închide
porii, şi vă ar putea să iasă afară.) Acest lucru ar trebui să elimine toată contaminarea nefixată. Dacă
sub unghii există contaminarea, trebuie să fie utilizată o perie moale, cu săpun şi apă caldă. Ar
trebui procedat cu atenţie, să nu se frece pielea, până la înroşire, pentru că există riscul de
pătrundere a contaminantului direct în fluxul de sânge.
Înainte de monitorizare pielea trebuie să fie complet uscată, deoarece emisiile beta sunt
uşor de absorbite în apă. În cazul în care nivelul de contaminare este mic, este de obicei mai bine să
oprim decontaminare decât riscul de abraziune severă a pielii, îndepărtarea grăsimii pielii, şi,
posibil, de intrare a contaminatului în organism
Nu uitaţi, este important să opreşti decontaminarea imediat când pielea începe să se
înroşească. Este mult mai bine să ai contaminarea pe pielea decât în organismul. Pentru
decontaminarea faţei şi părului, un duş o dată sau de două ori. este cea mai bună soluţie. Păstraţi-vă
gura şi închide ochii în timp ce faceţi duş.
Dacă aveţi zgârieturi sau tăieturi minore, ar trebui să: (a) fie acoperite cu pansamente
chirurgicale, şi (b) nu se lucreze în domeniile în care există riscul de contaminare.

2.5. ÎNREGISTRARE DOZELOR

Noi suntem obligaţi să ţinem înregistrări detaliate ale tuturor doze de radiaţii pe care le
încasează toate persoanele expuse şi aceasta are o logică. Anterior au fost tratate noţiuni privind
măsurări de doze externe şi protecţia împotriva expunerii externe. Tot anterior au fost tratate
măsurarea dozei la contaminrea internă şi control contaminării, de exemplu, protecţia împotriva
expunerii interne.
În acest capitol, vom discuta despre cum sunt folosite şi interpretate datele măsurătorilor de
dozimetrie externe şi internă. Deşi Compartimentul RADIOPROTECŢIE are grijă de toate
înregistrările dozelor pentru tot personalul care lucrează sau a mai lucrat într-o instalaţie nucleară,
dorim să ştim cum functionează sistemul.

DOZELE EXTERNE
Măsurătorile de doze externe sunt obţinute în principiu cu ajutorul casetelor
fotodozimetrice.
Casetele fotodozimetrice sunt purtate în piept (ca o insignă) pentru o perioadă de o lună,
care este denumită o perioadă de monitorizare. Un nou termen începe în ultima zi a lunii. În ziua
respectivă vom înlocui fílmele din toate casetele fotodozimetrice cu altele noi. Pe fiecare film care
urmează să fie pus într-o casetă fotodozimetrică există un număr unic de identificare. Acest număr
este corelat pe baza unui tabel cu o persoană şi după citire cu o valoare a expunerii. La sfârşitul
acestei perioade de monitorizare toate fílmele sunt colectate şi apoi sunt trimise la o firmă
specializată şi acreditată care va efectua citirea înregistrărilor/determinarea valorilor expunerii.
Rezultatele monitorizării dozimetrice a personalului sunt trimise Compartimentului Radioprotecţie
sub formă de buletine dozimetrice. Astfel pentru fiecare film dozimetric se va obţine în urma citirii
o valoare a dozei efective datorată expunerii externe. Această valoare reprezintă doza efectivă
datorată expunerii externe la care a fost supusă persoana care a purtat acel film în perioada de
monitorizare. În cazul în care se detectează depăşirea limitei de doză efectivă datorată expunerii
externe de către o persoană (limita anuală este stabilită prin nórmele Fundamentale de Securitate
Radiologică) firma anunţă imediat forurile competente în vederea identificării şi înloturării
motivelor care au dus la acestă supraexpunere.
 Rezultatele monitorizării dozimetrice a personalului sunt înregistrate într-o bază de date şi
prelucrate de serviciul radioprotecţie.
Pentru fiecare persoană, rezultatele lunare sunt înregistrate şi sumate automat pentru
perioada din an care a trecut. Valoarea obţinută reprezintă doza înacasată de persoana respectivă pe
perioada respectivă. Astfel putem cunoaşte care este doză încasată de o persoană pe perioada scursă
de la începutul anulu, dacă şi cât mai poate lucra sau eventual un mai poate lucra în câmp de
radiaţii.
Anul de monitorizare radiologică este considerat egal cu anul calendaristic, adică începe la
1 ianuarie şi se termină la 31 decembrie ale unui an calendaristic.
La sfârşitul anului este calculată doza anuală pentru fiecare persoană, rezultată din suma
dozelor lunare încasate.
Exemplu
Orice rezultat din contorizarea întregului corp va fi, de asemenea, adăugat la înregistrările
de doză. Acesta va fi calculat ca ponderate doză (Hw = HT·wT,).
Să presupunem că persona X a încasat o doză internă pentru întreg corpul 0.26 mSv/h. şi în
urma sumării valorilor dozelor externe obţinite în urma citirii filmelor dozimetrice din anul trecut,
1.35 mSv/h. Doza totală este suma valorilor celor două doze, respectiv, 0,26 + 1,35 = 1,61 mSv.

Verificarea dozei
Verificarea dozei este un concept care ajută la controlul şi limitarea dozei unei persoane
expusă profesional astfel încât niciodată să un se depăşească limita anuală de doză.
Limita dozei efective este de 20 mSv / an. Cu respectarea valorii pentru doza efectivă sunt valabile
şi următoarele limite de doză echivalentă:
- 150 mSv/an pentru cristalin;
- 500 mSv/an pentru piele; limita se aplică pentru valoarea medie a dozei pe 1 cm 2, pe cea mai
puternic iradiată zonă a pielii;
- 500 mSv/an pentru extremităţile mâinilor şi picioarelor.
ACTVITATEA ÎN CÂMP DE RADIAŢII

Activitatea în câmp de radiaţii este orice activitate care implică o expunere

la radiaţii sau contaminare radioactivă semnificativă.

Să lămurim ce înseamnă: "semnificativ de expunere la radiaţii sau de contaminare". Vom

defini activitatea în câmp de radiaţii astfel:

Activitatea în câmp de radiaţii este :

1. Lucrul cu surse şi/sau materiale radioactive;
2. Lucrul în câmp de radiaţii mai mare de 10µSv/oră
3. Intrarea/staţionarea în zona supravegheată????
4. Orice activitate în urma căreia se presupune că se va încasa cel puţin 0,1 mSv

Raportul anual poate conţine:

1. Doza profesională, care a fost primită înainte de a lucra în instalaţia nucleară, dacă este cazul,.
2. Doza primită în fiecare an, în timp ce ai fost un angajat l în instalaţia nucleară.
3. Doza primită de fiecare sfert în ultimul an, şi în total pentru anul respectiv.
4. Timpul de lucru în care a fost primită doză, dacă există înregistrări complete ale tuturor dozelor
primite de tine.
5. Se face, pentru fiecare expus profesional, un tabel cu toate înregistările ale tuturor dozelor din
anul trecut. Aceasta include:
(a) dozele de profunzime şi dozele superficiale măsurate,
(b) doze de neutroni
 (c) dozele la măsurate extremităţi,
(d) tritium-in-urină rezultate în Bq / l, unde este cazul,
(e) Rezultatele contorului de corp uman în Bq, H T, şi HW pentru fiecare radionuclid
detectat.
(f)Alte rapoarte
2.6. MANAGEMENTUL DEŞEURILOR
INTRODUCERE
Deşeurile radioactive sunt acele materiale rezultate din activităţile nucleare pentru care nu
s-a prevăzut nici o întrebuinţare şi care conţin sau sunt contaminate cu radionuclizi.
Aceste deşeuri radioactive trebuie să fie gestionate cu înţelepciune astfel încât expunerea la
radiaţii staţie de personal şi a populaţiei este redusă la minim. Sistemul de gestionare a deşeurilor,
include toate facilităţile şi procedurile de abordare a deşeurilor radioactive, în solide, lichide şi
gazoase, formulare.

Clasificarea generală a deşeurilor radioactive

Clasificarea generală a deşeurilor radioactive se referă strict la cerinţele privind modul de
asigurare a izolării de biosferă la depozitarea definitivă a deşeurilor radioactive.
Conform clasificării generale, deşeurile radioactive se împart în:
a) deşeuri exceptate;
b) deşeuri de tranziţie;
c) deşeuri de activitate foarte joasă;
d) deşeuri de activitate joasă şi medie de viaţă scurtă;
e) deşeuri de activitate joasă şi medie de viaţă lungă;
f) deşeuri de activitate înaltă.
Cerinţele de depozitare definitivă a fiecărei categorii de deşeuri sunt următoarele:
a) deşeurile exceptate pot fi depozitate definitiv fără restricţii;
b) deşeurile de tranziţie se depozitează intermediar până când devin deşeuri exceptate,
putând fi depozitate definitiv fără restricţii;
c) deşeurile de activitate foarte joasă pot fi depozitate definitiv la suprafaţă, necesitând
amenajări mai puţin complexe decât deşeurile de activitate joasă de viaţă scurtă;
d) deşeurile de activitate joasă şi medie de viaţă scurtă pot fi depozitate definitiv la/lângă
suprafaţă;
e) deşeurile de activitate joasă şi medie de viaţă lungă pot fi depozitate numai în depozite
geologice de adâncime;
f) deşeurile de activitate înaltă pot fi depozitate numai în depozite geologice de adâncime.

CLASIFICAREA OPERAŢIONALĂ A DEŞEURILOR RADIOACTIVE

Prin clasificarea operaţională se înţelege clasificarea deşeurilor radioactive în scopul
realizării de activităţi asociate cu etapele anterioare depozitării definitive.
Deci, fiecare titular de autorizaţie care desfăşoară activităţi asociate cu etapele de
gospodărire a deşeurilor radioactive va stabili şi va implementa un sistem operaţional de clasificare
a deşeurilor radioactive pe care le are în deţinere sau în gospodărire după selectarea criteriilor
aplicabile privind clasificarea operaţională a acestui tip de deşeuri.
Sistemul de clasificare operaţională trebuie:
-realizat astfel încât să asigure respectarea principiilor fundamentale ale gospodăririi
deşeurilor radioactive şi a cerinţelor generale privind aplicarea principiilor respective, aşa cum sunt
ele formulate în Normele fundamentale privind gestionarea în siguranţă a deşeurilor radioactive.
-să fie în acord cu Strategia naţională privind gospodărirea în siguranţă a deşeurilor
radioactive.
-aprobat de CNCAN în cadrul procesului de autorizare.
Clasificarea operaţională a deşeurilor radioactive trebuie asociată cu etapele de gospodărire
a deşeurilor radioactive, ţinând cont de:
 a) originea deşeurilor gestionate, cum ar fi: amplasamentul, instalaţia, sistemul de
provenienţă;
b) tipurile de deşeuri gestionate, cum ar fi: filtre uzate, componente uzate, structuri
demolate, gunoaie diverse, surse închise uzate, reziduuri din manipularea radioizotopilor;
c) proprietăţi nucleare şi radiologice, cum ar fi: conţinutul fisil, generarea de căldură,
debitul dozei ambientale, contaminarea suprafeţei, activitatea specifică, compoziţia de radionuclizi
şi timpii de înjumătăţire ai radionuclizilor dominanţi, potenţialul de radioliză;
d) alte proprietăţi, cum ar fi: riscuri fizico-chimice şi biologice, corozivitate, conţinutul de
lichid liber, inflamabilitate, volatilitate, solubilitate, miscibilitate, dispersabilitate, conţinutul
organic, agenţi complexanţi şi de chelare, reactivitate, sorbţia radionuclizilor, capacitatea de a se
umfla, substanţe periculoase chimic sau biologic;
e) opţiuni de gospodărire, cum ar fi: compresare, incinerare, imobilizare, segmentare,
decontaminare sau topire.
Titularul de autorizaţie care desfăşoară activităţi asociate cu etapele de gospodărire a
deşeurilor radioactive trebuie să clasifice fiecare colet/articol/lot cu deşeuri în conformitate cu
sistemul de clasificare operaţională şi să înregistreze caracteristicile lor relevante conform
reglementărilor specifice.

ETAPELE DE BAZĂ ÎN GOSPODĂRIREA DEŞEURILOR RADIOACTIVE

1. Etapele gospodăririi deşeurilor radioactive sunt: pretratarea, tratarea, condiţionarea,
depozitarea intermediară, depozitarea definitivă.
2. Gospodărirea deşeurilor radioactive consideră etapele de bază ca părţi ale unui sistem
total, de la generare până la depozitarea definitivă.
3. Etapele gospodăririi deşeurilor radioactive pot fi aplicate în funcţie de tipul acestora.
4. Deşeurile radioactive trebuie caracterizate în scopul determinării proprietăţilor lor fizice,
chimice şi radiologice şi în scopul de a facilita păstrarea înregistrărilor şi a acceptabilităţii lor de la o
etapă la alta. Caracterizarea se poate realiza, de exemplu, în scopul separării materialelor excluse
sau a celor reutilizabile ori datorită metodei de depozitare sau pentru asigurarea conformităţii
coletelor cu deşeuri cu cerinţele de depozitare intermediară şi depozitare definitivă. Gospodărirea
deşeurilor radioactive trebuie să ia în considerare şi implicaţiile transportului de deşeuri radioactive.
5. Pretratarea reprezintă totalitatea operaţiunilor care au loc după generarea deşeurilor,
înaintea tratării şi constă în una sau mai multe operaţii: colectare, sortare, neutralizare şi
decontaminare. Pretratarea poate include şi o perioadă de depozitare intermediară. Pretratarea este
extrem de importantă deoarece asigură în multe cazuri cea mai bună oportunitate de sortare, de
exemplu, pentru reciclare sau pentru depozitare ca deşeuri neradioactive când conţin cantităţi de
materiale radioactive excluse de la regimul de control. De asemenea, această etapă asigură
oportunitatea de sortare a deşeurilor radioactive, de exemplu, pentru depozitarea la suprafaţă sau
pentru depozitarea geologică.
6. Prima etapă a pretratării se face la producătorul deşeurilor, care, în orice caz, trebuie să
asigure colectarea şi sortarea deşeurilor pe care le produce.
7. Ulterior, deşeurile radioactive sunt transferate la unitatea specializată unde se continuă
pretratarea sau se trece la tratare.
8. Tratarea deşeurilor radioactive include acele operaţiuni făcute cu intenţia de a asigura
securitatea acestora sau din motive economice, realizate prin schimbarea caracteristicilor acestora.
9. Conceptele de bază ale tratării sunt: reducerea volumului, eliminarea radionuclizilor sau
schimbarea compoziţiei. Exemple de astfel de operaţiuni sunt: incinerarea deşeurilor combustibile,
compactarea deşeurilor solide uscate, evaporarea, filtrarea sau tratarea cu schimbători de ioni a
deşeurilor lichide, precipitarea sau flocularea speciilor chimice. Cel mai des, pentru decontaminarea
avansată a deşeurilor lichide, se utilizează procese combinate. Acestea pot conduce la producerea de
deşeuri secundare ce necesită gospodărire separată: cartuşe filtrante, răşini uzate, şlam etc.
10. Condiţionarea deşeurilor radioactive implică acele operaţiuni care transformă deşeurile
radioactive într-o formă potrivită pentru manipulare, transport, depozitare intermediară şi depozitare
definitivă. Operaţiunile pot include imobilizarea deşeurilor radioactive, plasarea deşeurilor în
containere şi ambalarea suplimentară. Cea mai comună metodă de imobilizare include solidificarea
deşeurilor de joasă şi medie activitate, de exemplu, în ciment sau bitum, sau vitrifierea deşeurilor
înalt active în matrice de sticlă. Deşeurile imobilizate pot fi ambalate în containere, de la butoaie
standard de 200 litri la containere cu construcţie complicată, aceasta depinzând de natura
radionuclizilor şi a concentraţiei acestora. În multe cazuri tratarea şi condiţionarea pot avea loc în
strânsă legătură una cu cealaltă.
11. Depozitarea intermediară a deşeurilor radioactive implică menţinerea deşeurilor
radioactive astfel încât:
a) să fie asigurată izolarea, protecţia populaţiei şi a mediului şi monitorizarea;
b) să fie asigurate acţiuni, cum ar fi: tratarea, condiţionarea şi depozitarea definitivă.
În unele cazuri depozitarea intermediară poate fi practicată din considerente tehnice, cum ar fi:
- stocarea deşeurilor de viaţă scurtă pentru asigurarea dezintegrării şi apoi eliberarea nerestrictivă;
- stocarea deşeurilor înalt active din considerente termice înainte de depozitarea geologică.
În unele cazuri depozitarea intermediară poate fi practicată din considerente economice sau politice.
12. Depozitarea definitivă este ultima etapă din sistemul de gospodărire a deşeurilor
radioactive. Aceasta constă, în principal, în plasarea deşeurilor radioactive în instalaţii de depozitare
cu asigurarea unei securităţi rezonabile, fără intenţia de a fi mutate şi fără a asigura supravegherea şi
întreţinerea pe termen lung. Securitatea este, în principal, realizată prin concentrare şi reţinere care
implică izolarea deşeurilor radioactive condiţionate în depozitul definitiv.
13. Izolarea este realizată prin plasarea de bariere în jurul deşeurilor radioactive în scopul
reducerii eliberării radionuclizilor în mediul înconjurător. Barierele pot fi naturale sau inginereşti şi
sistemul de izolare poate consta în una sau mai multe bariere. Un sistem multibariere asigură o
izolare mai bună şi asigură că orice eliberare de radionuclizi în mediul înconjurător va avea loc la
un nivel acceptabil scăzut. Barierele pot asigura o reţinere absolută pentru o perioadă, aşa cum ar fi
containerul cu pereţi metalici, sau pot întârzia eliberarea materialelor radioactive în mediul
înconjurător, aşa cum ar fi materialele de umplutură sau roca gazdă. În timpul perioadei când
deşeurile radioactive sunt reţinute printr-un sistem de bariere, radionuclizii din deşeuri se vor
dezintegra. Sistemul de bariere este proiectat conform opţiunii de depozitare alese şi matricii de
depozitare.
14. Depozitarea definitivă cuprinde şi eliberarea efluenţilor în mediul înconjurător în
limitele autorizate, cu dispersie ulterioară. Aceasta este considerată potrivită numai pentru cantităţi
limitate din anumite deşeuri.

Tabelul de mai jos, pentru deşeuri şi ape uzate, este confrom NFSR.
 REZUMAT
Singura cale de a detecta şi măsura radiaţii, este folosirea instrumentelor; toate aceste
instrumente funcţionează pe principiul că radiaţia cedează energie, într-un detector,ceea ce duce la
efecte reproductibile şi măsurabile.
Camerele de ioni măsoară ionizările produse într-o cameră umplută cu gaz. Camerele de
ioni sunt folosite la debitmetrele gama şi beta şi la monitorul de tritium în Aer.
Contoarele proporţionale pot fi proiectate pentru a distinge între tipurile de radiaţii care
produc în detector ionizări mai mari sau mai mici. Această caracteristică este utilizată la monitorul
de mâini-picioare de alfa/beta-gama parte, şi la unele contaminometre alfa, şi detector de neutroni.
Contoare Geiger opereze la o tensiune înaltă că mărimea astfel încât pulsul de ieşire este
mereu acelaşi, indiferent de cât de multe perechi de ioni au fost create în detector. Acest lucru face
contoarele Geiger foarte sensibile şi bine adaptate la detectarea contaminării, deşi acestea pot fi
utilizate de asemenea şi pentru măsurări de debit de doza gama. Noi le utilizăm la contaminometru
şi debitmetru gama (FAG).
Un instrument trebuie să identifice de tipul de radiaţii pe care îl detectează. Detectorul este
proiectat cu discriminator electronic sau cu tehnici speciale de operare sau pot face acest lucru.

Toate instrumentele au o scala sau un afişaj pentru a prezenta rezultatele. Înainte de a

utiliza orice instrument, trebuie să fac trei controale (verificare valabilităţii calibrării, pe autocolant,
verificarea bateriei, verifica cu o sursă etalon).

Contoarele cu scintilaţii detectează radiaţiile prin măsurarea micilor scscintilaţi de lumină

produse de detectoare. Când cuplat analizorul de amplitudine a pulsului, se pot identifica
radionuclizii gama emiţători.

Fotodozimetrele măsoară doza absorbită de măsurare cantităţii de lumină emisă de la

material termoluminescent atunci când este încălzit rapid. Ele sunt dosimetre pentru înregistrări de
doza pentru radiaţii externe gamma şi beta. Un detector de neutroni este utilizat pentru a măsura
doza de neutroni primită.
 PAD-urile forma un back-up dozimetria de sistem. Diferenţa dintre doza gamma
înregistrate de PAD-uri şi de TLD-uri este de mai puţin de 10% de cele mai multe ori .

PROBLEME
1. Noi folosim detectoare de radiaţii, deoarece:
(a) nu le putem simti gustul radiaţiilor,
(b) nu le putem vedea, auzi, mirosi radiaţiile,
(c) să ne poată ajuta să reducem expunerea la radiaţii la mínimum,
(d) toate cele de mai sus.

2. Dacă este un instrument indică în afara scalei, ar trebui să:

(a) să-i aplicăm şocuri mecanice până când se citeşte ceea crezi că ar trebui să citească,
(b) schimbăm bateria şi să încercăm din nou,
(c) folosim un alt instrument,
(d) să-l ”credem” şi să ne îndepărtăm.

3. Imaginaţi-vă că aţi avea de cumpărat 100 debimetre gama. Care sunt toate caracteristici
de dorit doriţi să le aibă aparatele dacă le puteţi obţine?

4. Cele două diagrame arată două indicaţii diferite ale unui debitmetru gama de fonsd
scăzut. Pentru care poziţie a acului, care câmp gama indicat este mai mic şi care mai mare?

5. Acest capitol oferă patru exemple de instrumente folosite care funcţionează ca şi

contoare proporţionale . Denumiţi-le, şi indicaţi, care sunt itpurile de radiaţii pentru care au fost
proiectate să le detecteze.

6. Avem trei instrumente care operează ca şi contoare Geiger. Care sunt acestea, şi la ce
sunt ele utilizate pentru?

7. De asemenea, avem trei instrumente care operează ca şi camere de ioni. Care sunt
acestea, şi de ce sunt ele utilizate pentru?

8. Un instrument utilizează un detector cu cristal. Care dintre ele?

9. Care dintre instrumentele menţionate în acest capitol trebuie să fie selectat pentru a
măsura:
(a) câmpuri gama variind de la 20 la 200 de mGy/h,
(b) câmpuri gama variind de la 0,2 până la 2 mGy/h,
(c) câmpuri beta variind de la 1 la 500 mGy/h.
(e) contaminarea beta-gamma
(f) doza gama
(g) doză beta
(h) debitul dozei de neutroni
(i) doza de neutroni

10. Ce verificări preoperaţionale ar trebui să-ţi facă înainte de a folosi orice detector de
radiaţii?

11. O măsurare indică 60 de mGy/h beta şi 4 mGy/h radiaţii gama, la un punct de lucru, în
cazul în care ve-ţi petrece o oră.
(a) Care este doza superficială şi doza de profunzime care ar trebui să o indice TLD (de la
această expunere)?
(b) Ce vă aşteptaţi să indice PAD-ul?
 14. De ce debitmetrul gama de fond scăzut conţine două tuburi Geiger? Cum este
împiedicat de care să răspundă de radiaţii beta? De ce este necesar acest lucru?

3.2. PROTECŢIA ÎMPOTRIVA CONTAMINĂRII EXTERNE

REZUMAT
Secvenţa de securitate, indică, în ordinea descrescătoare a eficienţei, ce puteţi face pentru a
reduce la minimum riscurile:
1. Eliminarea pericolului
2. Minimizarea riscului
3. Instalarea de bariere fizice
4. Instalarea de dispozitive de avertizare
5. Minimizarea potenţial uman de eroare
6. Stabilirea procedurilor de
7. Antrenamentul, motivaţia şi supraveghea personalului
8. Acceptarea pericolului, deoarece există

Cele patru metode de minimalizare a pericolelor din surse externe sunt:

1. A reduce la minim sursa prin decontaminare şi/sau de dezintegrare. Câmpurile de

radiaţii ale unei surse va fi redus la mai puţin de 1% pentru fiecare şapte timpi de înjumătăţire.

2. Reducerea timpului de expunere petrecut lângă sursă.

Doza = dose-debitul de doză/timp.

3. Măriţi distanţa faţă de sursă.

Pentru sursă gama "punctuală", variaţia câmpului,este invers proporţională cu pătratul
distanţei faţă de
sursă. Pentru surse gama"liniare", variaţia câmpului este invers proporţională cu distanţa
faţă de sursă.

4. Utilizaţi ecrane de protecţie. Ecranul un este necesar pentru radiaţii alfa. Sursele beta
sunt de obicei complet protejat de sistemele care le conţin, şi un risc beta va exista doar atunci când
aceste sisteme sunt deschise. Îmbrăcămintea personală sau de protecţie oferă o slabă ecranare pentru
radiaţii beta.
Ercanul de protecţie pentru radiaţii gama este cel mai bine cu densitate mare, din materiale
cu Z mare. Eficienţa ecranele de neutron au un conţinut ridicat de hidrogen (pentru a încetini
neutronii) şi includ de asemenea ecrane gama, (de a absorbi neutronii şi a captura radiaţia gama).
Niciodată nu vă bazaţi pe un singue calcul pentru unn ecran - întotdeauna se fac măsurători ale
radiaţiei, după ce ecranul este instalat temporar.

Sistemul de control al accesului constă în bariere fizice, dispozitive de avertizare şi

proceduri de control, şi este proiectat pentru a preveni intrarea în zone cu un grad ridicat de risc de
expunere la radiaţii externe.

Monitoarele furnizează senmale auditive şi vizuale, atunci când detectează depăşiri ale
debitelor de doză pre-stabilite ca prag de alarmă. Aveţi posibilitatea să utilizaţi un monitor portabil
gama în zonele în care se doreşte protecţie.

În general măsurări ale radiaţiilor se fac la nivelul taliei. Atunci când fac controale
minimizaţi doza pe care o primiţi. Marcaţi zona. O zona cu risc de iradiere sau de contaminare a
aerului este o zonă în debitul de doză este mai mare de 10 μSv/h. Într-o zonă restricţionată debitul
de doză este mai mare de 5 mSv/h.
Trebuie să cunoaşte riscurile asociate cu fiecare sistem. Atunci când se planifică sau se
desfăşoară o activitate trebuie să putem anticipa modificările câmpurilor de radiaţii.

Majoritatea pericolelor de iradiere provin din zona activă a reactorului. Radiaţia beta este
asociată cu niveluri ridicate de contaminare a suprafeţelor sau a aerului. Neutronii se găsesc în
clădirea reactorului în timpul fucţionării.

PROBLEME
1. Care este diferenţa dintre radiaţii interne şi externe?
2. Descrieţi patru moduri în care expunerea la radiaţii externe, poate fi redusă.
3. Vei lucra intr-o gama domeniul de 1 mSv/h pentru 45 de minute. Există, de asemenea, şi
0.6 mSv / h de neutroni. Ce doză de profunzime vei incasa? Dacă sunt permise doar 1 mSv pentru
loc de muncă, cât timp ai putea lucra?
4. Vei lucra pentru 20 de minute într-o zonă în cazul în care câmpul de radiaţii gamma
scade cu un timp de înjumătăţire de 3 ore. Dacă acesta este de 300 mSv/h acum, cât timp va trebuie
să aşteptaţi pentru a reduce doar pentru a vă doză mai mică de 1 mSv/?
5. Câmpul de radiaţii care provine de la o mică sită de purificare a fost măsurat la 3
mSv/h/h la 1 metru de sită. Trebuie să lucreze pentru o oră pe un podeţ la 3 m de filtru. Ce câmp va
fi acolo - presupunând că este tot din cauza sitei?
6. Presupunem o bucată de combustibil a fost ruptă accidental la ridicarea din apă a
combustibilului uzat Doi lucrători au fost expuşi la bucata de combustibil pentru 5 minute la 0.5 m
de aceasta, înainte de a-şi dat seama de pericol. O monitorizare rapidă gama la o jumătate de oră
mai târziu a măsurat un câmp gama de 4.0 Sv/h, la 2 m. TLD-ul lucrătorului A, citit la scurt timp
după, indică 4780 mSv doza de profunzime şi 9420 mSv doză superficială.
(a) rezultatul pentru doza de profunzime este în concordanţă cu faptele? De ce?
(b) Cum explicaţi doza superficială?
(c) Presupunând că doza de profunzime estimată de TLD este cea mai bună estimare pe
care o avem, care sunt sansele de supravieţuireale lui A? Sugestie: prin estimarea dozei la spatele
său, să încercaţi să evaluaţi doza medie a întregului corp.
(d) Care sunt consecinţele pe termen scurt şi pe termen lung la această expunere?
7. Debitul de doză în aer la 2 m de un container cu combustibil uzat, scos din reactor cu 4
ore înainte este de 120 Sv/h. Dacă sunteţi în picioare 5 m de container (presupunem că se aplică
legea inversului pătratului), cât de mult ar dura până când se va încasa doza LD50 (letala pentru
jumătate din expuşi), care este menţionat în acest curs pentru cazul nici unei intervenţii medicale?
8. Câmpul gama produs de un container cu combustibil uzat a fost măsurat sub 1 m de apă
şi de la 1 m lateral de fascicul. Care măsurare care ar trebui să dea o valoare mai mare?
(a) sub 1 m de apă,
(b) la 1 m lateral de fascicul,
(c) ambele la fel,
(d) nu se poate spune.
9. Vei lucra pentru o oră într-o zonă în cazul în care câmpul de radiaţii gamma este
variabil cu un timp de înjumătăţire de aproximativ 8 ore. CÎmpul acum este de aproximativ 15
mSv/h.
Convingeţi şeful că este mai bine pentru a face activitatea mâine la aceeşi oră. Doza de
radiaţii pe care aţi evitat-o este:
a) 14 mSv,
b) 13 mSv,
c) 11 mSv,
d) 7 mSv.
 10. O mică sursă beta utilizată în laborator pentru calibrarea unui debitmetru beta produce
un debit de doza de 90 mSv/h la 50 cm. Utilizând această informaţie, vom calcula un debit de doză
de aproximativ 2.25 Sv/h la 10 cm. Aceast debit de doză se calculează exact, este prea mare sau
prea mic? Explicaţi.

3.3. CONTROLUL CONTAMINĂRII

REZUMAT
Contaminare poate să apară în stare solidă, lichidă şi gazoasă. Un bun control al
contaminării constă în monitorizare, control şi decontaminare. Contaminarea suprafeţei este
clasificată ca fixată sau nefixată; este monitorizată direct cu aparate, şi indirect cu frotiuri.
Orice contaminare liberă ar trebui să fie eliminată imediat. Dacă nu este posibil, trebuie să
fie izolată într-o ecluză
Contaminarea aerului poate exista ca particule, gaze nobile, tritium sau radioiod. Particule
radioiod şi sunt măsurate după prelevare prin filtru la faţa locului; CDA pentru particulele
neidentificate este de 200 Bq/m3. Gazele nobile pot fi recunoscute prin prezenţa de câmpuri
uniforme beta şi gama într-o zonă.
Măştile de gaze oferă protecţie la contaminarea din aer, dar numai dacă sunt purtate. Se
recomadă să de poarte mască de gaze pentru a comis un debit de doză echivalentă mai mare de 10
μSv. Trebuie să poarte mască de gaze pentru comise doză rate mai mare de 50 μSv/h sau pentru un
debit de doză echivalentă mai mare de de 50 μSv.
Procedurile de control ajută la prevenirea răspândirii contaminării. Exemple sunt:
(a) de instituire a zonelor de control permanent al contaminării,
(b) de stabilire a zonelor de control temporar al contaminării şi recomandarea cerinţelor
pentru echipamentul de protecţie,
(c) pătrunderea lucrătorilor în zona cu radiaţii se face după schimbarea hainelor de stradă
cu echipamentul de protecţie.
De sisteme de ventilaţie într-o instalaţie nucleară sunt proiectate pentru a preveni
răspândirea contaminării (precum şi pentru furnizarea de aer curat pentru respiraţie). Sisteme de
respiraţie pot fi folosite pentru activităţi desfăşurate în zone ”murdare”.
Procedeul de spălare sau spălarea cu detergent şi apă caldă, curăţă în mod normal suprafeţe
contaminate. În cazuri extreme, poate fi necesară de curăţare cu jet de abur sau chiar eliminarea
suprafeţe. Aspiratoarele pot fi eficiente, dar atenţie la riscul de contaminare externă, de la filtre.
Când se decontaminează o zona mare, este mai bine, să se înceapă din exterior şi a termina la
centru.

PROBLEME
1. Explicaţi diferenţa între activare şi contaminare.
2. Care este nivelul maxim permis, contaminarea nefixată beta-gama (în CCL):
(a) în Zona de cafea?
(b) pe îmbrăcămintea personală?
(c) la exterior unui container cu material radioactiv de transport?
(d) pe suprafeţe de pe corp?

3. Care este nivelul maxim admis stabilit de contaminare fixată beta-gama (în CCL):
(a) pe îmbrăcămintea personală?
(b) pe îmbrăcăminte de protecţie?
(c) pe masca de protecţie?
(d) materiale de pe transferate necondiţionat?
(e) pe suprafeţele corpului?
(f) pe costume de plastic?
 4. Principalul dezavantaj al metodei de măsurare directă a contaminării suprafaţei este că
(a) nu pot fi utilizate pe suprafeţe rugoase,
(b) nu se poate măsura tritiul,
(c) nu poate detecta contaminarea nefixată,
(d) nu pot fi folosite în câmpuri mari beta/gama,
(e) datorită timpului mort la rate foarte mari numărare,
5. De ce folosim măşti de gaze şi îmbrăcăminte/echipamnet de protecţie ca protecţie la
contaminarea nefixată?
6. Cum se evită contaminarea pe mâini, atunci când se prelevează frotiuri?
7. De ce ar trebui să vă verificaţi o contaminare fierbinte mai întâi cu o sonda gama? Se
face acest lucru, şi se obţine 8 μSv/h. Ce se face acum?
9. De ce nu iau probe de aer pentru gaze de nobil?
10. Se schimbă un filtru de particule şi
se măsoară fondul. În acest timp se măsoară 49
cpm. Se introduce un cartuş de cărbune pentru
un minut şi se obţine 53 impulsuri. Folosiţi
graficul alăturat (afişat la dreapta) pentru a
obţine activitate în μSv/h pentru iod radioactiv?
11. Poţi să porţi o mască de gaze dacă
ai barbă sau ochelari?
12. (a) În ceea ce condiţii ar trebui să
poarţi o mască de gaze?
(b) Care sunt cele două condiţii în care trebuie să se poarte o mască de gaze?

3.4. ÎNREGISTRAREA DOZELOR

REZUMAT
Radioprotecţia administrează baza de date pentru toate persoanele expuse profesional.

Lucrul în câmp de radiaţii constă în:

1. lucrul cu surse şi cu materialelor radioactive (de exemplu, cu surse de etalonare,
decontaminare, etc).
2. Lucrul în debit de doză mai 10 μSv/h (intern plus extern).
3. Intrarea zona supravegheată.
4. Orice activitate în care vă aşteptaţi să primiţi cel puţin 0.1 mSv.
În fiecare an, veţi primi un raport al expunerii profesionale care prezintă toate datele
dozimetrice care au fost înregistrate de o persoană pentru anul respectiv.

PROBLEME

1. In aprilie, ai fost expus, după cum urmează:

(a) 2.40 mSv radiaţii beta,
(b) 0,30 mSv neutroni,
(c) 2.10 mSv radiaţii gamma,
(d) 2.00 mSv doză la tiroidă.
Pentru luna aprilie, care sunt datele pe care te aştepţi să le vezi la doza Internă, externă şi
totală şi pentru doza superficială?

2. Dacă aţi primit în aprilie doza pentru extremităţi de 3 şi 3,6 mSv la mâna stânga şi de 1
şi 2,7 mSv la mâna dreaptă, ce vor fi înregistrat la doza anuală pentru extremităţi.
 3. Ai utilizat un detector de neutroni în timp ce lucrau în hala reactorului. La sfârşitul
activităţii, acesta indică 0.6 mSv doză de neutron. Cum se înregistrează o doză neutroni?
4. De ce crezi că am ales o perioadă de monitorizare de o lunăi şi nu de trei luni, care ar fi
cu siguranţă mai puţin de lucru?

3.5. MANAGEMENTUL DEŞEURILOR

REZUMAT
Toate deseurile radioactive solide produse sunt stocate în solide :tip I (debit de doză gama
la contact sub 2 mSv/h) şi de tip II (debit de doză gama la contact de mai mic 125 mSv/h). Deşeuri
de tip III (tot mai sus, 125 mSv/h pe gama de contact) sunt stocate în ea quadricells cu excepţia
cazului în care este protejat primul, şi filtre sunt stocate în structura de filtru de depozitare.
Deşeurile aeriene şi de lichid nu sunt stocate, dar sunt eliberate de obicei în timpul
funcţionării normale. Eliberările sunt monitorizate la sursă şi, comparate cu limitele derivate de
emisie (LDE). Aceste limite sunt stabilite astfel că nici un membru al publicului general va fi expus
la o doză mai mare de 0,1 mSv/y pe toate căile de expunere.
Deşeurile lichide sunt colectate în rezervoare, se preleveză probe, se măsoară, se compara
rezultatele cu LDE, şi dacă sunt îndeplinite condiţiile de eliberare sunt evacuate în mediu.
Evacuarea este autorizată de către şeful laboratorului de radioprotecţie. Dacă nu sunt îndeplinite
condiţiile de evacuare deşeurile lichide sunt trimise la staţia de tratare a deşeurilor radioactive
pentru tratare.
Efluenţii gazoşi sunt eliberaţi continuu. Monitorul de efluenţi gazoşi monitorizează
continuu fluxul de efluenţi gazoşi evacuat.
De asemenea, programul de monitorizare a efluenţilor şi programul de monitorizare a
radioactivităţii mediului monitorizare monitorizează evacuarea efluenţilor radioactivi şinivelurile
radioactivităţii din mediu la functionare normală a instalaţiilor nucleare. Aceste programe asigură că
impactul asupra mediului al instalaţiilor nucleare la funcţionare normală este cunoscut activităţile
se desfăşoară în limitele anticipate. Nu a existat nici o creştere semnificativă a nivelului mediu de
radiaţii datorată activităţii SCN.

PROBLEME
1. De ce avem de niveluri diferite ale deseurilor radioactive solide diferite?
2. Prezentaţi cât mai multe avantaje ale prezenţei staţiei de tratare a deşeurilor radioactive
pe amplasament.
3. Aţi fost trims s-ă luaţi o mostră de 4 L de apă dintr-un bazin de colectare. Ce fel de
recipient trebuie să folosiţi pentru asta?
4. Limitele de doză pentru publicul larg se aplică în cazul persoanei expuse profesional în
timp ce aceasta este acasă?
5. De ce LDE în aer pentru particule sunt mult mai mici decât LDe pentru gaze?
6. Vă puteţi aştepta să fie diferenţe semnificative între LDE pentru emisiile gazoase şi
lichide provenite de la instalaţii nucleare diferite?
7. De ce monitorizăm efluenţii lichizi prin intermediul unei probe de efluent înainte de
evacuare?

3.6. PLANUL DE LUCRU

REZUMAT
O bună planificare şi execuţie a planurilor de lucru necesită munca în echipă. Piatra de
temelie a succesului este o comunicare bună în stadiul de planificare.
 Ai fost introduse trei concepte fundamentale pentru planificarea şi executarea de activităţi
condiţii de siguranţă; Analiza de siguranţă/securitate, Roata de Securitate, Securitatea şi secvenţa de
prioritate.
În plus, o lista de verificare de siguranţă a fost introdusă ca un instrument la îndemână
pentru a vă reamintim lucrurile de care aveţi nevoie pentru considerente de siguranţă, eficienţă şi de
doză minimă (ALARA).
Gandeste-te la o activitate într-un loc de muncă înainte de a o începe.
Analiza de siguranţă este o abordare de bun simţ pentru că vă solicită să
1. identificaţi exact care este activitatea,
2. împărţiţi activitatea în paşi simpli,
3. examinaţi fiecare pas pentru evaluarea pericolelor/riscurilor reale şi potenţiale care pot
apărea
4. controlul acestor pericole.
Roata de securtiate aminteşte că orice loc de muncă implică oameni, echipamente,
proceduri şi mediu de lucru. Legăturile între componente trebuie să fie examinate pentru a vă
asigura că activitatea se poate desfăşura într-un mod logic.
Măsurile de siguranţă variază de la eliminarea pericolului până la a nu face nimic.
Procedurile şi formarea profesională, deşi importante, nu sunt eficiente, în sine, la
prevenirea accidentelor din cauza se bazează în totalitate pe factorul uman.
În ordinea descrescătoare a eficienţei sunt:
1. Eliminarea pericolului.
2. Minimizarea pericolului/riscului.
3. Instalarea de bariere fizice.
4. Instalarea de dispozitive de avertizare.
5. Minimizarea potenţialului de eroare umană.
6. Întocmirea/Stabilirea procedurilor.
7. Antrenamentul, motivaţia şi supraveghea personalului.
8. Acceptare pericolului/riscului, deoarece există.
Lista de control este pur şi simplu un instrument, nu un substitut, pentru procesul de
planificare.

PROBLEME
Avînd în vedere cunoştinţele prezentate alege două activităţi în două zone de lucru diferite:
Alcătuieşte pentru fiecare activitate un plan de lucru ţinând cont de toate elementele prezentate în
curs. Supune-l apoi discuţiei cu persoanele implicate şi cu îndrumătorul de curs.