2.1.

Introducere
vineri, 26 ianuarie 2024 21:36

1800 – cercetătorii au remarcat posibilitatea de sintetiza anumiți compuși din alcătuirea

organismelor vii;
1828 – a fost sintetizat primul compus – ureea (produs de degradare al metabolismului proteic), de
către Friedrich Wöhler. Din acel moment s-a concluzionat corelația fiziologiei organismului cu
chimia.
Clasificarea compușilor chimici se face în:
• compuși organici – în organismul uman, cele 4 tipuri principale, sunt: glucide, lipide, proteine
și acizi nucleici;
• compuși anorganici.

2. Bazele chimice ale anatomiei și fiziologiei Page 1

2.2. Principii chimice
vineri, 26 ianuarie 2024 21:36

Formarea substanțelor organice depinde de modul de legare al atomilor între ei rezultând molecule.
Elementele chimice
Elementul chimic – este o componentă fundamentală care intră (unul sau mai multe elemente) în
alcătuirea întregii materii din univers.
Există 92 de elemente chimice în natură. Oamenii de știință au sintetizat și multe altele. Mijloacele
chimice nu permit dezintegrarea unui element chimic în alte componente.
Indicațiile elementelor se fac prin simboluri derivate din limba latină (de exemplu, Na – de la
natrium, K de la kalium, Fe de la ferrum). Mai mult de 90% din greutatea corpului uman este dată de
hidrogen, carbon, oxigen și azot.
O selecție de elemente chimice întâlnite în organismele vii

Element chimic Simbol atomic Masa atomică

Carbon C 12
Hidrogen H 1
Oxigen O 16
Azot (nitrogen) N 14
Sulf S 32
Fosfor P 31
Potasiu K 39
Calciu Ca 40
Fier Fe 56
Magneziu Mg 24
Cupru Cu 64
Bor B 11
Zinc Zn 65
Clor Cl 35
Sodiu Na 23
Mangan Mn 55
Cobalt Co 59
Iod I 127
Atomii
Atomul – unitatea fundamentală din care sunt alcătuite elementele chimice. Reprezintă cea mai
mică parte dintr-un element care alături de atomii altor elemente, intră în combinații.
Degradarea unui atom în subunități mai mici nu poate fi făcută fără pierderea proprietăților sale
elementare.
Atomii sunt alcătuiți din:
• protoni – masa unui proton încărcat pozitiv depășește masa unui electron încărcat negativ, de
circa 1835 ori;
• neutroni (nucleari) – lipsiți de încărcătură electrică; cântărește la fel ca protonul;
• electroni – înconjoară protonii și neutronii și orbitează.
Protonii si neutronii aderă strâns cu scopul de a forma nucleul dens al atomului, încărcat pozitiv. În

2. Bazele chimice ale anatomiei și fiziologiei Page 2

Protonii si neutronii aderă strâns cu scopul de a forma nucleul dens al atomului, încărcat pozitiv. În
jurul nucleului se învârt electronii pe trasee denumite straturi.

Numărul atomic al unui element constituie numărul de protoni dintr-un atom.

Numărul de masă (masa atomică) al unui element reprezintă suma protonilor și neutronilor din
atom.
În funcție de cum sunt distribuiți electronii în atom, aceasta prezintă importanță în chimia atomului.
Atomii cu stabilitatea cea mai mare sunt cei care prezintă un număr complet de electroni pe stratul
extern, care poate fi de 2 (pentru hidrogen) sau 8 (pentru heliu). Tendința unui atom de a primi sau
ceda electroni se desfășoară până la completarea stratului extern și atingerea stabilității atomului.
Un element în alcătuirea căruia intră atomi care prezintă straturi externe complete, reprezintă un
element inert, deoarece nu intră în reacție cu alți atomi. Exemple: heliu, neon, krypton.
Primirea sau cedarea electronilor sunt procese fundamentale pentru reacțiile chimice ale atomilor. O
reacție în urma căreia se pierd electroni se numește oxidare. O reacție în urma căreia se primesc
electroni se numește reducere. Astfel de reacții se desfășoară împreună și poartă numele de reacții
de oxido-reducere.
Atomii compuși dintr-un număr egal de protoni și electroni sunt încadrați ca fiind neutri
(neîncărcați). Prin primirea sau pierderea de electroni, capătă încărcătură electrică și devin ioni. Dacă
prezintă un proton în plus, atunci ionul are sarcină pozitivă, iar dacă prezintă un electron în plus,
ionul are sarcină negativă. Ioni cu importanță în fiziologia umană, sunt: ionii de sodiu, calciu, potasiu
și alții.
Toți atomii unui element prezintă același număr de protoni, însă numărul de neutroni poate
înregistra variații care duc la formarea de izotopi. Astfel, izotopii sunt definiți de număr atomic
identic, dar masă atomică diferită. De exemplu, atomii de carbon prezintă numărul atomic egal cu 6
și masa atomică egală cu 12. Un izotop de carbon (14C) care are 2 neutroni în plus, prezintă un
număr atomic 6 și un număr de masă 14.
Moleculele
Moleculele sunt unitățile de bază ale compușilor chimici. Acestea sunt combinații chimice de 2 sau
mai mulți atomi. În alcătuirea moleculelor unui element intră un singur tip de atom. De exemplu:
moleculele de gaz: H2 sau O2.
Compușii reprezintă acele molecule formate din două sau mai multe tipuri de atomi. De exemplu:
H2O (apa); C6H12O6 (glucoza formată din C, H, O).
În funcție de dispoziția atomilor în moleculă, se stabilesc proprietățile.
Masa moleculară este egală cu masa atomică a atomilor din moleculă. De exemplu, apa are masa
moleculară 18. Exprimarea masei moleculare se face în daltoni. Un dalton reprezintă masa unui
atom de hidrogen. Masa unui atom de hidrogen fiind egală cu 1, atunci un compus care prezintă
masa moleculară 18, este de 18 ori mai greu decât un atom de hidrogen. Daltonii oferă o idee
relativă privind mărimea unei molecule.
Legarea atomilor unii de ceilalți se face prin intermediul legăturilor chimice. Formarea unei legături
presupune apropierea atomilor suficient de mult încât să permită suprapunerea straturilor lor
electronice. Ulterior, electronii se schimbă sau se învârt pentru a forma o legătură chimică.
Legăturile chimice se clasifică în:
• legătura ionică – rezultă atunci când electronii unui atom sunt cedați (transferați) unui alt
atom, rezultând atomi încărcați electric – ioni. Sarcinile electrice ale celor 2 ioni sunt opuse (+
și -), iar ionii cu sarcini electrice opuse se atrag între ei, formând o legătură ionică. Din punct

2. Bazele chimice ale anatomiei și fiziologiei Page 3

 și -), iar ionii cu sarcini electrice opuse se atrag între ei, formând o legătură ionică. Din punct
de vedere al tăriei, legătura ionică este o legătură puternică. De exemplu, NaCl (clorura de
sodiu) este alcătuită din ioni de sodiu și clor combinați în acest fel.

Clorura de sodiu conține o legătură ionică formată prin deplasarea unui electron din atomul de Na la
atomul de Cl, rezultând ioni a căror atracție electrică duce la formarea acestui tip de legătură.
• legătura covalentă – rezultă prin punerea în comun a unuia sau mai multor electroni din
alcătuirea a 2 atomi. Molecula de metan (CH4) prezintă în alcătuirea ei un atom de carbon care
își împarte electronii cu 4 atomi de hidrogen. În cazul moleculei de apă (H2O), atomul de
oxigen își împarte electronii cu 2 atomi de hidrogen. Atunci când se împarte o singură pereche
de electroni, legătura este simplă, iar când se împart două, legătura este dublă. Din punct de
vedere al tăriei, legătura covalentă este o legătură puternică.

Formarea unei legături covalente într-o moleculă de apă rezultă din punerea în comun a electronilor
de pe ultimul strat ai atomului de oxigen cu alți 2 atomi de hidrogen, proces prin care se
completează straturile externe ale fiecărui atom.
Stratul extern al atomului de carbon prezintă doar 4 electroni ceea ce îl transformă într-un element
renumit pentru abilitatea sa de se implica în numeroase legături covalente. Acesta se poate combina
cu alți 4 atomi sau grupuri de atomi. Compușii carbonilici posibili sunt foarte diversificați. Astfel,
chimia carbonului revine în slujba chimiei umane și a disciplinei de chimie organică.
• legătură de hidrogen – constituie o legătură slabă, rezultată în urma atracției dintre părți ușor
pozitive și părți ușor negative ale moleculelor. Legăturile de hidrogen intervin în coeziunea
apei, menținând împreună moleculele de apă. Totodată, legăturile de hidrogen se întâlnesc și
între componentele acizilor nucleici, ajutând la menținerea structurii de dublu helix a ADN-
ului. Și pentru forma tridimensională a proteinelor sunt responsabile, în mare parte, legăturile
de hidrogen.
Reacția chimică – reprezintă procesul în urmă căruia substanțele chimice interacționează cu scopul
de a forma legături noi.
În cadrul unei reacții chimice, reactanții pot forma variați produși de reacție. De exemplu, dintr-o
moleculă reactantă pot rezulta doi produși moleculari în urma divizării ei. În alte situații, se poate
realiza un schimb de părți între moleculele reactante, poate fi introdusă apa în reacție și procesul
respectiv poartă numele de hidroliză. Sau ar putea apărea o reacție de oxido-reducere care implică
un schimb de electroni.
Apa reprezintă un component important din multe reacții chimice, atât ca și compus adăugat

2. Bazele chimice ale anatomiei și fiziologiei Page 4

Apa reprezintă un component important din multe reacții chimice, atât ca și compus adăugat
reactanților cât și ca moleculă rezultată din reacție. Totodată, apa reprezintă solventul universal în
organismul uman. Practic, totalitatea reacțiilor chimice fiziologice se desfășoară în apă. Apa
constituie mai mult de 75% din alcătuirea organismului.
Acizii și bazele
Acid – compus chimic care pune în libertate ioni de hidrogen la introducerea sa în apă. De exemplu,
prin introducerea acidului clorhidric în apă, acesta eliberează ioni de hidrogen (protoni).
Un acid poate fi:
• tare – dacă eliberează toți ionii de hidrogen; de exemplu: acidul clorhidric; sulfuric, azotic.
• slab – dacă eliberează doar câțiva atomi de hidrogen; de exemplu: acidul carbonic.
Acizii prezintă un gust acru și reacționează cu multe metale. Aciditatea soluției este dată de
concentrația de protoni eliberați de un acid. Hidrogenul este primul atom scris din formula unui acid
(HCl – acid clorhidric, H2SO4 – acid sulfuric).
Bază – compus chimic care atrage hidrogenul la introducerea sa în apă. Exemple: NaOH – hidroxid de
sodiu, KOH – hidroxid de potasiu. Prin introducerea unor astfel de compuși în apă, aceștia atrag ionii
de hidrogen din moleculele de apă și lasă radicali ionici hidroxil (HO-). În acest fel rezultă o soluție
bazică (alcalină).
Bazele pot fi:
• tari – NaOH, KOH;
• slabe – guanina, adenina (componente ale acizilor nucleici).
Bazele prezintă un gust amar și sunt alunecoase la pipăit.
Amoniacul – reprezintă un produs de degradare al metabolismului proteic, care în reacție cu apa
formează o bază: hidroxid de amoniu. În schimb, acceptând un proton, formează ionul amoniu.
pH-ul este cel care ajută la măsurarea acidității sau alcalinității unei substanțe. pH-ul reprezintă
logaritmul cu semn schimbat al concentrației ionilor de hidrogen. Atunci când numărul ionilor de
hidrogen este echivalent cu numărul ionilor hidroxil, pH-ul substanței respective este 7,0. De
exemplu, apa pură prezintă un pH de 7,0. Scăderea valorii pH-ului este caracteristică substanțelor
acide, astfel încât o substanță mai acidă prezintă un pH mai mic. Valori ale pH-ului mai mari de 7
sunt caracteristice substanțelor alcaline. Cea mai alcalină substanță prezintă un pH de 14.
Pentru o soluție cu pH 7, numărul ionilor de hidrogen și hidroxil este egal. O soluție cu pH 6 are de 10
ori mai mulți ioni de hidrogen decât o soluție neutră, iar o soluție cu pH 5 prezintă de 100 de ori mai
mulți ioni de hidrogen.
O soluție cu pH 8 prezintă 1/10 din numărul ionilor de hidrogen al unei soluții neutre. O soluție cu pH
9 prezintă 1/100 din numărul ionilor de hidrogen al unei soluții neutre. Invers, cu cât concentrația
ionilor de hidrogen este mai mică, cu atât concentrația ionilor hidroxil este mai mare.
Valoarea pH-ului înregistrată în anumite fluide ale corpului

Substanța pH-ul
Suc gastric 1,4
Urină 6,0
Salivă 6,8
Lapte 7,1
Lacrimi 7,2
Sânge 7,4
Suc intestinal 7,8
Suc pancreatic 8,0

2. Bazele chimice ale anatomiei și fiziologiei Page 5

2.3. Compuși organici
vineri, 26 ianuarie 2024 21:38

GLUCIDELE
Glucidele sunt alcătuite din carbon, hidrogen și oxigen și care sunt utilizate ca materiale structurale
și ca sursă de energie pentru organismul uman. În general, raportul dintre atomii de hidrogen și
oxigen din glucide este de 2:1.
Zaharidele sunt glucidele simple.
O clasă de zaharide o reprezintă monozaharidele, care sunt formate dintr-o singură unitate
moleculară. Glucoza (C6H12O6) constituie cea mai frecvent întâlnită monozaharidă din organism.
Glucoza poate exista sub formă ciclică și aciclică. Glucoza reprezintă combustibilul de bază al
organismului, care se dizolvă în fluidele corpului, transportată în toate celulele corpului, la nivelul
cărora este degradată chimic, cu eliberare de energie.

Alte exemple de monozaharide sunt și fructoza și galactoza, care împreună cu glucoza, prezintă
aceeași formulă moleculară (C6H12O6), însă cu o dispunere diferită a atomilor. În acest caz,
moleculele se numesc izomeri.

2. Bazele chimice ale anatomiei și fiziologiei Page 6

Dizaharidele reprezintă o clasă de zaharuri compuse din două unități moleculare monozaharidice
legate covalent una de cealaltă.
Dizaharidele importante din organism, sunt:
• maltoza – două unități glucidice rezultate din degradarea intestinală a amidonului;

• zaharoza – sau zahărul de masă, rezultată prin unirea glucozei cu fructoza; reprezintă o sursă
de energie;

• lactoza – în alcătuirea ei intră o moleculă de glucoză și una de galactoză; reprezintă o sursă de

energie și principala zaharidă din lapte.

Polizaharidele reprezintă glucidele compuse din variate combinații de monozaharide.

Amidonul, un polizaharid important format din mii de unități glucidice. Acesta reprezintă forma de
depozit a glucozei la plante. La nivel mondial, o mare parte din populație își satisface nevoile
energetice cu glucoza din amidonul întâlnit în variate plante: orez, grâu, porumb, cartofi.

2. Bazele chimice ale anatomiei și fiziologiei Page 7

Glicogenul, un alt polizaharid important format din mii de unități glucidice, dar legate într-un mod
diferit de amidon. Glicogenul constituie cea mai importantă formă de depozitare a glucozei la nivelul
ficatului uman și a mușchilor scheletici.
Celuloza, un alt polizaharid alcătuit din unități glucidice legate prin legături covalente. Acestea pot fi
rupte doar de anumite specii de microorganisme. Celuloza se întâlnește la nivelul pereților celulari ai
plantelor și oferă fibrele alimentare din organism.
LIPIDELE
Lipidele sunt molecule organice alcătuite din atomi de carbon, hidrogen și oxigen. În acest caz,
raportul dintre atomii de hidrogen și oxigen din lipide este mult mai mare decât la glucide.
Întotdeauna, porțiunea de oxigen din lipide este mai mică decât cea din glucide.
Sunt lipide:
• steroizii – structura cu 4 inele care conferă stabilitate membranară și se află la baza
structurilor unor hormoni; exemple de steroizi: colesterol, testosteron, estrogeni;
• cerurile – de exemplu, cerumen, cutină, suberină, ceară de albine; sunt alcătuite din acizi grași
și alcooli cu lanțuri lungi; conferă impermeabilitate și protecție împotriva variatelor elemente;
• grăsimile – sunt alcătuite din acizi grași și glicerol; depozitează de energie, izolează termic,
amortizează șocuri;
• fosfolipidele – sunt alcătuite din acizi grași, glicerol și fosfați și o grupă R (sau o porțiune
variabilă a moleculei); intră în alcătuirea membranei celulare.
Grăsimile sunt compuse din:
• o moleculă de glicerol;
• una, două sau 3 molecule de acid gras – pot fi de același fel sau diferiți;
În funcție de numărul de molecule de acid gras, se obțin, mono-, di- sau trigliceride.

2. Bazele chimice ale anatomiei și fiziologiei Page 8

Un acid gras este format dintr-o catenă lungă de atomi de carbon (între 4 și 24), cu atomi de
hidrogen asociați și o grupare de acid organic (-COOH). Legarea acizilor grași de glicerol se face
printr-o reacție de eliminare de apă (deshidratare), în cursul formării legăturii covalente.
Acizii grași nesaturați prezintă una sau mai multe legături duble în moleculă. La nivelul acestora se
pot lega mai mulți atomi de hidrogen.
În funcție de numărul de legături duble, acizii grași nesaturați se împart în:
• acid gras mononesaturat – o singură legătură dublă;
• acid gras polinesaturat – două sau mai multe legături duble.
Acizii grași saturați nu prezintă legături duble în moleculă.

În cazul anumitor afecțiuni este de preferat să se includă în dietă acizi grași nesaturați, față de cei
saturați.
Depozitarea grăsimilor la nivel celular le menține, în general, sub formă de picături clare. Țesutul
adipos este cel care depozitează grăsimile intracelular, atât la animale, cât și la om. Grăsimile de la
acest nivel înmagazinează o cantitate mare de energie și sunt necesare organismului. În cursul
digestiei, sunt acțiunea enzimei lipază are loc degradarea grăsimilor până la stadiu de acizi grași și
glicerol.

2. Bazele chimice ale anatomiei și fiziologiei Page 9

glicerol.
PROTEINELE
Proteinele (prezintă complexitate și mărime considerabilă) sunt alcătuite din unități de aminoacizi. În
alcătuirea aminoacizilor intră carbon, hidrogen, oxigen și azot și uneori se întâlnesc și atomi de sulf
sau fosfor.
Sunt 20 de tipuri variate de aminoacizi formate din:
• o grupare amino (-NH2);
• o grupare carboxil (-COOH);
• în general, un rest radical (-R) – care face diferența între aminoacizi.

Diferențele date de aranjament, tip, număr de atomi din radical (-R) dau unicitate fiecărui
aminoacid. Această unicitate se exprimă prin tipurile de legături și gradul de aciditate sau
alcalinitate.
Exemple de aminoacizi:
• alanina;
• valina;
• acidul glutamic;
• triptofanul;
• tirozina;
• histidina.
Formarea unei proteine are loc în urma unei reacții de deshidratare, când se pierde o moleculă de
apă, rezultă din înlăturarea unui atom de hidrogen din gruparea amino a unui aminoacid și
înlăturarea hidroxilului din gruparea acidă a celui de-al doilea aminoacid. Astfel, gruparea amino se
leagă de gruparea carboxil și legătura covalentă astfel formată între aminoacizi se numește legătură
peptidică.

În general, denumirea folosită pentru proteinele mici este de peptide.

Necesarul proteic al corpului uman este pentru a sintetiza:
• componente celulare – de exemplu proteine musculare;
• hormoni;
• enzime.
Hormonii sunt responsabili de reglarea chimică a organismului.
Enzimele sunt proteine care au rolul de cataliza cea mai mare parte a reacțiilor chimice desfășurate
în celule. În cadrul unei reacții, enzimele nu sunt consumate ci pot fi folosite (rămân disponibile)

2. Bazele chimice ale anatomiei și fiziologiei Page 10

în celule. În cadrul unei reacții, enzimele nu sunt consumate ci pot fi folosite (rămân disponibile)
pentru reacții viitoare. În absența enzimelor, chimia celulară nu s-ar putea desfășura. Acest lucru
este justificat de faptul că enzimele pun la dispoziție locul în care substanțele chimice pot
interacționa în cursul unei reacții chimice. În acest fel, desfășurarea reacțiilor de sinteză și de
descompunere depinde mult de enzime.
Proteinele sunt întâlnire și în afara celulelor, unde funcționează ca material de suport și întărire.
Totodată, proteine în cantitatea mare se întâlnesc și în oase, cartilaj, tendoane, ligamente.
Proteinele intră și în alcătuirea unor hormoni: insulină, hormon de creștere; dar și în alcătuirea
hemoglobinei (deci proteinele au rol în transportul oxigenului), cheratinei, colagenului.
Sinteza de proteine unice este făcută de variate celule ale corpului care adăpostesc la nivelul
nucleului lor informații sub forma codului genetic din ADN care determină secvența de aminoacizi
care apar în proteina finală. Cromozomii celulei au în alcătuirea lor acest cod genetic în unități
funcționale, denumite gene.
Totodată, aminoacizii din structura proteinelor pot funcționa și ca sursă de energie pentru celulă. La
nevoie, ficatul îndepărtează gruparea amino din aminoacid și compusul astfel rezultat este utilizat de
organism pentru energie.
ACIZII NUCLEICI
Acizii nucleici reprezintă molecule foarte mari (asemenea proteinelor), formate din multiple
subunități.
Nucleotidul reprezintă unitatea acizilor nucleici, în alcătuirea căruia intră o moleculă glucidică legată
de o grupare fosfat și de azotul dintr-o moleculă, denumită bază azotată. Numele acesteia din urmă i
se atribuie proprietăților sale bazice.
Cele două tipuri de acizi nucleici întâlniți în celulele organismului uman, sunt:
• ADN – acid dezoxiribonucleic;
• ARN – acid ribonucleic.
Comparație între ADN și ARN:

ADN – acid dezoxiribonucleic ARN – acid ribonucleic

se găsește în nucleul celulei (în cei 46 de
cromozomi); reprezintă materialul din care sunt
formate genele
întotdeauna este asociat cromozomilor (gene)
conține un glucid cu 5 atomi de carbon
(pentoză), denumită dezoxiriboză
conține grupări fosfat care leagă zaharurile între conține grupări fosfat care leagă zaharurile între
ele în lanțul nucleotidic, cu scopul de a forma
scheletul lanțului
conține bazele purinice: adenină, guanină
conține bazele pirimidinice: citozină, timină
funcții de sinteză proteică și de transmitere a
informației genetice
se găsește în nucleol, nucleu și citoplasma
celulelor; alături de ADN, participă la sinteza
proteică
se întâlnește în special în ribozomi și în
citoplasmă sub formă de ARN mesager sau ARN
de transport
conține un glucid cu 5 atomi de carbon
(pentoză), denumită riboză
ele în lanțul nucleotidic, cu scopul de a forma
scheletul lanțului
conține bazele purinice: adenină, guanină
conține bazele pirimidinice: citozină, uracil
funcții de sinteză proteică

1953 – biochimiștii James D. Watson și Francis H. Crick – au propus un model universal Watson-Crick
acceptat pentru structura ADN-ului: două lanțuri lungi de nucleotide cu bazele orientate spre
interior, precum treptele unei scări. Guanina și citozina, precum și adenina și timina sunt
complementare. Prin împerecherea guaninei și citozinei se formează o treaptă. Modul de aranjare
reprezintă principiul complementarității bazelor. Cele două lanțuri de nucleotide se împletesc cu
scopul de a forma un dublu helix, la cel ca o scară în spirală. Bazele lanțurilor nucleotidice sunt
menținute împreună prin legături slabe de hidrogen (între guanină și citozină sunt 3 legături de
hidrogen, iar între adenină și timină sunt două legături de hidrogen).

2. Bazele chimice ale anatomiei și fiziologiei Page 11

hidrogen, iar între adenină și timină sunt două legături de hidrogen).

Secvența de baze din structura ADN-ului dictează ordinea corectă a aminoacizilor din structura
proteinelor ce vor fi sintetizate. Succesiunea bazelor ADN constituie esența codului genetic.
Replicarea ADN-ului precede diviziunea celulară (are loc în interfază). În celulele umane are loc
replicarea a 46 de cromozomi sau 46 de molecule de ADN, după care cromozomii replicați se separă
și câte 46 vor trece în fiecare nouă celulă.
Procesul de replicare al ADN-ului este inițiat de momentul în care enzimele specializate rup sau
desfac dublul helix. Concomitent cu separarea celor două catene, bazele purinice și pirimidinice de
pe fiecare catenă sunt expuse și în felul acesta atrag nucleotidele lor complementare, făcându-le să
stea în opoziție. Enzima ADN polimerază unește componentele nucleotidice pentru a forma un șir
lung de nucleotide. Astfel, fiecare catenă de ADN determină sinteza unei noi catene de ADN prin
împachetarea bazelor complementare. Vechea catenă se unește cu noua catenă și rezultă un dublu
helix. Procesul poartă numele de replicare semiconservativă deoarece câte o catenă veche se
conservă în fiecare nou dublu helix de ADN.

ATP – adenozintrifosfatul – își are originea într-o nucleotidă din ARN, care are atașate grupări fosfat
adiționale.
ATP-ul are următoarele funcții:
• acționează ca sursă de energie pentru organism;

2. Bazele chimice ale anatomiei și fiziologiei Page 12

• acționează ca sursă de energie pentru organism;
• obținerea sa se face utilizând energia din moleculele alimentare prin procesul de respirație
celulară;
• alimentează funcționarea organismului prin eliberarea unei grupări fosfat.

2. Bazele chimice ale anatomiei și fiziologiei Page 13