Curs Biochimie 1

CURS 1
NOTIUNI INTRODUCTIVE
Caracteristicile biochimice ale

materiei vii
Compozitia chimica generala a
organismului uman.
Relaţia biomolecule –
organizare celulara
 Biochimia este definită ca fiind ştiinţa ce se ocupă cu
studiul structurii chimice a organismelor vii, totalitatea
reacţiilor şi transformărilor care au loc in celula vie,
reglarea acestora şi interdependenţa permanentă cu
mediul inconjurător
 În funcţie de modul de abordare a problemelor studiate,

se disting două ramuri principale ale biochimiei:
– Biochimie structurală (descriptivă)
– Biochimie dinamică (biochimia metabolismului)
COMPOZIŢIA CHIMICĂ A ORGANISMELOR VII
 Organismele vii conţin aproape toate elementele

chimice intalnite in lumea nevie (moartă).
 Compoziţia chimică a organismelor vii este extrem
de complexă datorită constituţiei diferite a
compuşilor biochimici, precum şi datorită proporţiei
diferite a elementelor chimice intalnite in lumea vie.
In funcţie de ponderea şi rolul pe care il joacă in celula
vie, elementele chimice se clasifică astfel:
a) bioelemente majore (macrobioelemente) care indeplinesc de
regulă un rol plastic (structural) găsindu-se in cantităţi
majore – C, H, O, N, P, S, Ca, K, Na etc.
b) microelemente care sunt bioelemente ce intră in
cantităţi foarte mici in constituţia organismelor vii dar
sunt absolut indispensabile vieţii – B, Al, V, Cr, Mn, Zn, I,
Mo, Sr etc. Multe dintre ele intră în structura unor hormoni si
enzime, participând astfel la cataliza unor importante procese
metabolice din organism
Bioelementele, atat cele majore cat şi microelementele, se găsesc

in cantităţi mici şi foarte mici in stare liberă in organism.
ÎN ORGANISMUL UMAN S-A CONSTATAT PREZENTA ÎN PERMANENTĂ A 21
DE ELEMENTE, NUMITE SI ELEMENTE ESENTIALE. CONCENTRATIA
ACESTORA ÎN ORGANISM A DETERMINAT CLASIFICAREA LOR ÎN 3 GRUPE:
I. C, H, O si N – elemente în concentratie mare

(>99% din atomi);
II. Na, K, Cl, Ca, Mg, P, S – elemente în

concentratie mică (0,02 – 0,1% din atomi);
III. Fe, Si, B, Cu, Mn, Zn, I, Ni, Co, Se –

elemente în concentratie foarte mică (sub 0,02%
atomi) – de ordinul µg si ng
ELEMENTELE ÎN CONCENTRATIE MARE: ATOMUL
DE C, ATOMII DE H SI O REPREZINTA CONSTITUENTI
ELEMENTARI AI MATERIEI VII, FORMAND GLUCIDE SI
LIPIDE. COMBINAREA ATOMILOR DE C, H SI O CU UN ALT
ELEMENT ESENTIAL, ATOMUL DE N, CONDUCE LA
FORMAREA PROTEINELOR, CELE MAI IMPORTANTE
STRUCTURI ALE ORGANISMELOR VII.
Elementele de concentratie mica: P, S, Ca, Mg, Na,

K fie intra in structura unor molecule ale materiei vii, fie
participa ca elemente indispensabile la transportul unor
substante in interiorul si in afara celulei.
Elementele de concentratie foarte mica intra in

structura unor enzime sau sunt activatori ai altor enzime,
astfel incat deficitul lor afecteaza grav metabolismul celular.
PRINCIPALELE BIOELEMENTE ESENTIALE, IN MAREA LOR
MAJORITATE, SUNT SITUATE IN PRIMELE PATRU PERIOADE ALE
TABELULUI LUI MENDELEEV, CEEA CE CONFERA ANUMITE
PARTICULARITATI MATERIEI VII, FACILITANDU-I INSASI EXISTENTA.
BIOSUL ESTE ALCATUIT DIN ATOMI USORI CARE SE COMBINA IN

COMPUSI DE COMPLEXITATE REDUSA.
COMPUSII FORMATI PREZINTA PROPRIETATI DE

IMPORTANTA VITALA PENTRU ORGANISMELE VII:
• hidrosolubilitatea  transportul substantelor

nutritive si al altor substante intre celule
• foarte slaba conductivitate electrica si
termica, in contrast cu o caldura specifica
ridicata  desfasurarea proceselor metabolice.
BIOMOLECULELE
În marea lor majoritate bioelementele intră în structura unor
substanţe chimice specifice lumii vii care se numesc biomolecule.
În funcţie de natura acestora, biomoleculele se împart în două
clase:
a) molecule bioanorganice (apa, sărurile minerale)
b) molecule bioorganice (glucide, lipide , aminoacizi,
peptide, proteine, acizi nucleici, vitamine, hormoni, factori de
creştere etc.).
Biomoleculele organice sunt compusi organici ai atomului
de C, au structura si functii specifice care le confera un rol foarte
important pentru existenta vietii.
BIOMOLECULELE
Biomoleculele se formeaza din combinarea
bioelementelor intre ele si sunt de 2 categorii:
• anorganice – reprezentate de apa si saruri minerale;

• organice – reprezentate de glucide, lipide, proteine,
vitamine, enzime, hormoni s.a.
BIOELEMENTE
Plastice (99%) Catalitice (1%) -

Oligoelemente
C, H, O, N, P, S,
Ca, Mg, Na, K, Cl Fe, Cu, Co, Mn, Mo, Cd, I,
Biomolecule B, F, Br, Zn, Ni, Se etc.
Organice
Anorganice
H2O (60%) Saruri Rol plastic si Rol catalitic si Rol

min (5%) energetic reglator information
• enzime al
proteine
 vitamine
glucide  ARN
 hormoni  ADN
lipide
La baza formarii biomoleculelor din bioelemente
stau 4 tipuri de legaturi:
• legatura covalenta (unele avand caracter
macroergic)
• legatura ionica
• legatura de hidrogen
• legatura hidrofoba
• legatura macroergica
• legatura Van der Waals
Legatura macroergica este un tip de legatura covalenta
prin a carei hidroliza se elibereaza o mare cantitate de energie
care este utilizata in procesele metabolice. Nucleozid trifosfati 2-
si nucleozid difosfati 1-
De retinut ca doar legaturile prin a caror hidroliza se
elibereaza energie pentru metabolism sunt denumite legaturi
macroergice
Legatura covalenta este o caracteristica a
compusilor organici si se realizeaza prin punerea in
comun a electronilor intre 2 atomi:
2e–  legatura simpla
4e–  legatura dubla
6e–  legatura tripla
Legaturi covalente se realizeaza intre:

 atomul de C si atomii de H, N, C (legatura simpla
–C–C– sau dubla –C=C–),
 intre atomul de C si atomul de O (legatura dubla
(–C=O–),
 intre 2 atomi de S (–S–S– legatura disulfidica).
Legaturile covalente sunt legaturi puternice si
distrugerea lor necesita o mare cantitate de energie.
GRUPARI FUNCTIONALE
GRUPARI FUNCTIONALE
GRUPARI FUNCTIONALE
GRUPARI FUNCTIONALE
CATEVA GRUPARI FUNCTIONALE INTR-O
SINGURA BIOMOLECULA
LEGATURILE NECOVALENTE SUNT LEGATURI SLABE SI CA
URMARE USOR REVERSIBILE. CA TIPURI DE ASTFEL DE
LEGATURI INTRA- ȘI INTERMOLECULARE SUNT:
• legatura ionica sau electrostatica

• legatura de hidrogen
• legatura hidrofoba
• legatura macroergica
• legatura Van der Waals
LEGATURA IONICA
LEGATURA DE HIDROGEN
LEGATURA VAN DER WAALS

ACESTE INTERACTIUNI INTERMOLECULARE SLABE
STAU LA BAZA REVERSIBILITATII UNOR PROCESE
BIOCHIMICE, DE EXEMPLU:
• fixare moleculara (fixarea enzimei la substrat,
fixarea ligandului la receptor, s.a.)
• mentinerea conformatiei tridimensionale a
proteinelor (prin structurile secundara, tertiara,
cuaternara)
• asigurarea structurii spatiale a acizilor nucleici
• expresia genica si replicarea ADN
• transmiterea semnalelor biologice

LEGATURA IONICA SE FORMEAZA PRIN CEDAREA DE CATRE
UN ATOM A UNUI SAU MAI MULTOR E– ALTUI ATOM.
ASTFEL, ATOMUL CARE CEDEAZA DEVINE ION POZITIV, CEL
CARE PRIMESTE E– DEVINE ION NEGATIV. DECI
LEGATURILE IONICE SE FORMEAZA INTRE DOUA GRUPARI
IONIZATE AVAND SARCINI ELECTRICE OPUSE.
De exemplu, legatura intre gruparea carboxil –COO– al unui

aminoacid si gruparea amino –H3N+ a altui aminoacid din
structura proteinelor
R – CH – COO– .... +NH3
 
+NH3 R – CH – COO–
Starea ionizata a gruparilor functionale este influentata

de pH, deci legaturile electrostatice (ionice) sunt
dependente de pH. De altfel, ionizarea gruparilor le imprima
aminoacizilor si proteinelor un caracter amfoter.
LEGATURA DE H SE REALIZEAZA INTRA SI
INTERMOLECULAR (INTRE 2 MOLECULE DIPOLARE).
In moleculele care contin atomi de O, N, S sau

halogen (mai ales F), puternica electronegativitate
a atomilor si volumul mic al H, determina
atragerea e– pusi in comun cu atomul de H catre
acesti atomi si formarea unui dipol. Atomii de C, O,
N capata incarcatura partiala electronegativa si
atomul de H incarcatura partiala electropozitiva.
Ca urmare, atomii de Cδ–, Oδ–, Nδ– vor atrage

Hδ+ altor molecule dipolare, in timp ce Hδ+
moleculelor lor va fi atras de gruparea
electronegativa a altor molecule dipolare.
Legatura de H exercita o influenta importanta
asupra proprietatilor fizice ale multor substante (in
primul rand ale apei) si stabilizeaza conformatia
moleculara (structura tertiara a proteinelor;
structura ADN).
Distrugerea legaturii de hidrogen antreneaza

alterari profunde in structura moleculei, uneori
ireversibile (cazul denaturarii proteinelor).
Legatura de hidrogen intermoleculara se

stabileste practic intre 2 atomi (donor si acceptor)
care impart acelasi atom de hidrogen. Acceptorul este
un atom cu incarcatura partial electronegativa (O, N,
S) care atrage atomul de H.
Legatura de H exercita o influenta importanta
asupra proprietatilor fizice ale multor substante (in
primul rand ale apei) si stabilizeaza conformatia
moleculara (structura tertiara a proteinelor;
structura ADN).
Distrugerea legaturii de hidrogen antreneaza

alterari profunde in structura moleculei, uneori
ireversibile (cazul denaturarii proteinelor).
LEGATURA HIDROFOBA IA NASTERE INTRE PARTILE HIDROFOBE
(NEPOLARE):
- ALE ACELEIASI MOLECULE, SAU
- ALE UNOR MOLECULE DIFERITE AFLATE IN SOLUTII APOASE.
Moleculele hidrofobe (nepolare) impiedica formarea

legaturilor de hidrogen intre moleculele de apa. Aceste
molecule nepolare formeaza zone hidrofobe, in care
dipolii de apa sunt impinsi catre exterior, formand
legaturi cu alte molecule de apa. Rezulta o forta care
tinde sa reuneasca moleculele de apa intre ele,
reducandu-le la minim contactul cu zonele hidrofobe –
rol major al acestora.
Acest tip de legatura poate duce la formarea unui

numar mare de lanturi alifatice, lungi, avand drept
consecinta stabilizarea conformatiei macromoleculei
(polimerilor). De asemenea, legatura hidrofoba are rol
important in formarea si stabilizarea structurilor
membranelor celulare, ca si in recunoasterea
substratului de catre enzima.
Legatura Van der Waals rezulta din atractia
nespecifica dintre 2 atomi situati la o distanta de 3-4 Ǻ.
Interactiunea apare ca urmare a distributiei
asimetrice a electronilor intre cei doi atomi, ceea ce
determina aparitia unor sarcini electrice partiale.
ORGANIZAREA MOLECULARA A MATERIEI VII
Cele mai simple molecule ale materiei vii sunt cele cu masa
moleculara mica – CO2, H2, O2, N2 atmosferic; provin din mediul
exterior si se numesc biomolecule primordiale.
Aceste biomolecule sunt supuse unor transformari

metabolice, cu ajutorul unor sisteme enzimatice, in urma carora
are loc cresterea masei lor moleculare si trecand printr-o serie de
produsi intermediari se transforma in biomolecule de baza.
Biomoleculele de baza au masa moleculara medie si

reprezinta elemente de reconstructie, prin asamblarea lor prin
legaturi covalente (peptidice, disulfidice, fosfodiesterice), pentru
molecule cu masa moleculara mare numite macromolecule.
La randul lor, macromoleculele se unesc in cadrul unor
procese metabolice, prin legaturi necovalente (ionice, de
hidrogen, hidrofobe, Van der Waals), in complexe
supramoleculare (nucleoproteine, lipoproteine, s.a.). Aceste
complexe se asociaza ulterior prin legaturi necovalente, formand
organitele celulare (nucleu, mitocondrii etc.)
La nivelul celulei, macromoleculele sunt specific

specializate din punct de vedere functional:
• proteinele au rol plastic sau catalitic (enzimatic);

• glucidele reprezinta sursa de energie sau material de
constructie;
• lipidele sunt componente de baza ale membranelor si
depozite energetice;
• acizii nucleici detin si transmit informatia genetica,
asigurand reproducerea organismelor; se numesc si
macromolecule informationale.
AMINOACIZI
Clasificare
Compoziţie chimică
Proprietăţi
INTRODUCERE
• Aminoacizii sunt unitățile constituente ale

proteinelor
• Aminoacizii sunt sursa primară de azot
pentru țesuturi și servesc ca precursori pt
alți compuși cu azot:
– Produșii cu importanță fiziologică derivați din
AA includ hemul, purinele, pirimidinele,
hormoni, neurotransmițătorii
GENERALITĂȚI
• Primul aminoacid descoperit a fost asparagina (in

radacina si tulpina sparanghelului; 1806). Ultimul
aminoacid, treonina, a fost descoperit in 1938.
• La inceput aminoacizii au fost denumiti in functie de
sursa de provenienta (asparagina din Asparagus,
glutamatul din gluten si tirozina din branza -“tyros”-
branza) sau dupa alte proprietati (Glicina-“Glykos”-
dulce).
• Aminoacizii se afla in forma libera sau combinata in
sange.
Structura aminoacizilor
• Proprietatile aminoacizilor sunt dictate de gruparile care

sunt grefate pe atomul de carbon din pozitia α.
• La acest atom de carbon se disting urmatoarele grupări:

– gruparea amino - grupare protonata (-NH3+) in conditii
fiziologice de pH;
– gruparea carboxil - grupare deprotonată (-COO-) în
condiții fiziologice de pH;
– catena laterală - conferă proprietăți specifice
aminoacizilor, fiind responsabila si de asimetria
atomului de carbon din pozitia α.
Structura tridimensională a aminoacizilor
Clasificarea aminoacizilor
• Aminoacizii pot fi clasificati dupa

urmatoarele criterii:
- proprietăți chimice;
- utilitatea lor in biosinteza proteinelor;
- necesitatea biosintezei lor pentru
organism;
- implicarea lor ca substrat al
gluconeogenezei.
Clasificarea aminoacizilor
Aminoacizi alifatici
- aminoacizi alifatici:
glicina, alanina,
valina, leucina,
izoleucina,
metionina;
Aminoacizi aromatici
- aromatici:
fenilalanina, tirozina
si triptofanul;
- heterociclici: prolina (singurul

aminoacid care are o
grupare amino secundara)
Posibilitatea organismului de a-i sintetiza
• Esențiali - Aminoacizii care nu pot fi sintetizati de

organismul uman, si ca atare pot fi suplimentati prin
aport alimentar: valina, leucina, izoleucina,
fenilalanina, triptofan, lizina, metionina si treonina
• Neesențiali - pot fi sintetizati de organismul uman
plecând de la acizii esențiali sau prin scindarea
proteinelor
• Clasificarea in aminoacizi esentiali si neesentiali este
relativa deoarece toti cei 21 aminoacizi sunt necesari
pentru o buna functionare a proceselor biochimice din
organism.
Proprietati fizice ale aminoacizilor
- Substante solide, albe, cristaline, stabile la temperatura camerei,
stabili la incalzire si in solutii slab acide, descompusi in solutii
alcaline (cu exceptia triptofanului)
- Solubili in apa atat ca atare cat si sub forma de saruri
- Cu exceptia glicocolului, toti aminoacizii cuprind atomi de carbon
asimetrici: se vor gasi in cel putin doua forme izomere diferite
- in toti aminoacizii (exceptie glicocolul)naturali atomul de carbon

asimetric din pozitia α are configuratia stanga – toti aminoacizii
naturali apartin seriei L
- aminoacizi apartinand seriei D au fost identificati in peptidele din
antibiotice, in celulele bacteriene si in proteine din tesuturi
tumorale
- aminoacizii sintetici contin amestecuri racemice din forme L si D.
Din acest amestec, organismul animal utilizeaza doar aminoacizi
apartinand seriei L
• Aminoacizii sunt amfoliti
• Aminoacizii pot ceda sau accepta protoni si ca atare pot sa se
comporte asemeni acizilor si bazelor (amfolit).
• Gruparea amino poate fi protonata:
• Gruparea carboxil din aminoacizi poate fi deprotonata:
• In conditii fiziologice de pH
gruparea amino este protonata
• In
functie de pH ul mediului aminoacizii pot
avea sarcina (+), (-) sau incarcare electrica
zero.
• Aminoacizii contin cel putin doua grupari

ionizabile: carboxil, cu caracter slab acid si
amino, cu caracter slab bazic.
• Structura predominanta a aminoacizilor in

sange si in cele mai multe tesuturi este de
amfiion.
 pH-ul izoelectric este pH-ul la care sarcina (+) a aminoacidului este
egala cu sarcina (-), incarcarea electrica a aminoacizilor este zero si
acestia nu migreaza in camp electric.
 La pH izoelectric solubilitatea aminoacizilor este minima.
Aminoacizi hidrofobi sau nepolari: Ala, Leu,
Val, Ile, Phe, Trp, Pro, Met
Aminoacizi cu grupari functionale polare

neincarcate: Gly, Ser, Thr, Cys, Tyr, Gln
Aminoacizi cu grupari functionale (-): Glu, Asp
Aminoacizi cu grupari functionale (+): Lys,

Arg, His
Proprietati chimice ale aminoacizilor
Reactii ale gruparilor amino
- reactii de substitutie – substitutia cu resturi acil (peptide)
-reactii de substitutie cu acidul carbonic – rezultand un acid carbamic –

reactia are loc la fixarea CO2 din tesuturi la gruparile – NH2 ale hemoglobinei
si transportul acestuia la plamani.
-
Proprietati chimice ale
aminoacizilor
- Reactii ale gruparilor amino

-reactii de dezaminare - procesul de
eliminare a grupării aminice sub formă de
ammoniac cu formarea acizilor
corespunzători, adică a α – cetoacizilor, α –
hidroxiacizilor, acizilor carboxilici saturați și
nesaturați.
Produșii rezultați în urma dezaminării
aminoacizilor sunt apoi metabolizați în celulă,
fiind utilizați, fie în procese de biosinteză a
altor constituenți celulari, fie că sunt degradați
în scopul formării energiei necesare întreținerii
proceselor biochimice
Proprietati chimice ale aminoacizilor
Reactiile gruparii carboxil
- Esterificarea cu alcoolii – esterii sunt utilizati pentru sinteza organica a
peptidelor
-decarboxilarea – una din caile de degradare enzimatica a aminoacizilor in

organism cu formarea de amine biogene multe cu efecte importante (amine
biogene cu efect alergen)
-
Reactii datorate ambelor grupari
functionale
Reactii cu formare de legaturi peptidice
Aminoacizii reactioneaza intre ei cu eliminare de apa intre o grupare – COOH a unui
aminoacid si o grupare – NH2 a unui alt aminoacid. Rezulta dipeptide, tripeptide, etc.
(in functie de numarul de molecule participante la reactie). Resturile de aminoacizi
sunt legate prin legaturi peptidice - CO - NH - .
Reactii datorate catenelor laterale

In functie de natura catenelor laterale R, aminoacizii pot da o serie de reactii
specifice. Astfel, gruparea hidroxil a serinei si treoninei poate forma esteri cu H 3PO4.
Gruparea tiol – SH din cisteina se poate oxida si prin cuplare cu alta molecula de
cisteina formeaza cistina, care are o legatura disulfidica (- S- S - ).
Aminoacizii care contin in catena laterala nuclee aromatice dau reactii caracteristice
acestor nuclee (nitrare, halogenare, diazotare, etc). .
Aminoacizii proteinogeni sunt acei aminoacizi care intră în
componența peptidelor și proteinelor ca urmare a
proceselor de translație (termenul proteinogen face referire
la biosinteza proteinelor). În lumea vie se cunosc 22 de
aminoacizi proteinogeni, codificați genetic, 20 fiind
standard pentru codul genetic și 2 fiind incorporați în urma
unor mecanisme speciale de translație.
Cei 20 AA sunt specificati in codul genetic

Glicocol
Gly
Alanina
Leucina
Valina
Izoleucina
Fenilalanina
Phe
Triptofan
Trp
Prolina
Metionina
Serina
Treonina
Thr
Cisteina
Cys
Cistina
Tirozina
Tyr
Glutamina
Acid aspartic
Acid glutamic
Lizina
Lys
Arginina
Arg
Histidina
Asparagina
Asparagina (prescurtată Asn sau N) este

un α- aminoacid neesential
• Lanturile polipeptidice unidimensionale si
flexibile se convertesc spontan in structuri
tridimensionale cu forme caracteristice pentru o
anumita secventa de AA
• Organizarea spatiala a lanturilor polipeptidice se
realizeaza prin legaturi necovalente - ionice, de
hidrogen, atractii polare, interactiuni hidrofobe -
la care participa atat gruparile C=O cat si NH din
catena polipeptidica cat si diversele grupari din
catena laterala
CURS 2 PROTEINE
Structura
Proprietatile fizico – chimice
Legatura peptidica
Legatura peptidica
Proteinele
– Moleculele cu cel mai inalt grad de complexitate

- Specificitate de specie si de organ
- Substante macromoleculare de natura polipeptidica
- La constructia proteinelor participa 20 AA, aceiasi la orice
specie (de la bacterie pana la om)
- Prin legarea in lanturi peptidice de lungimi variabile si
suscesiune diferita se poate obtine un numar nesfarsit de
combinatii
- Cu toate acestea la un anumit organism se realizeaza in mod
specific numai anumite secvente specificate de ADN
- Proteinele sunt macromolecule informationale, cu secvente
specifice de AA - expresia epigenetica a genomului celular
Proteinele - functii
– Asigura diversitatea si sepecificitatea de forma a tuturor fiintelor vii

- Indeplinesc functii fiziologice complexe caracteristice organismelor vii
- Proteinele exercita actiuni catalitice determinand varietatea nesfarsita de
reactii biochimice
- Indeplinesc functii regulatoare
- Pot stoca si transmite mesaje chimice diverse
- Indeplinesc functii de transport si depozitare a unor compusi chimici:
vitamine, ioni metalici, oxigen, hormoni
- Au sarcina de a apara organismul de infectii, virusuri, etc – reactiile de
aparare a organismului sunt mediate de imunoglobuline (proteine
specializate)
Structura proteinelor
Holoproteidele sau proteinele sunt biopolimeri alcătuiţi

dintr-un număr foarte mare, care variază mult de la
proteină la alta, de aminoacizi legaţi prin legături
peptidice.
Lindenstrom şi Lang au stabilit următoarele nivele de

organizare a structurii complexe a proteinelor:
• structura primară,
• structura secundară,
• structura terţiară, şi
• structura cuaternară.
Structura primara
Structura primară a proteinelor reprezintă organizarea catenei
macromoleculare, respectiv numărul şi secvenţa
aminoacizilor legaţi prin legături peptidice.
Ţinându-se seama că fiecare catenă polipeptidică posedă la una

dintre extremităţi o grupă amino liberă, s-a putut stabili, prin
hidroliză enzimatică, numărul lanţurilor polipeptidice, prin
determinarea numărului aminoacizilor N-terminali sau C-terminali.
Secvenţa aminoacizilor în lanţul polipeptidic se stabileşte pe cale

genetică şi are caracter ereditar.
Modificarea unei singure secvenţe (înlocuirea unui singur

aminoacid, de exemplu în globina hemoglobinei) poate altera sau
modifica complet funcţia biologică a macromoleculei proteice.
Structura primara
Structura primara a lizozimului

Structura secundara
- este un tip de structură tridimensională care

ia în considerare aranjamentul spaţial,
conformaţiile posibile ale catenei
macromoleculare proteice.
Deoarece catena macromoleculară are grupe
funcţionale polare, capabile să formeze legături
de hidrogen (între grupele –CO– şi –NH–)
cercetările lui Pauling şi Corey au condus la
propunerea a două modele structurale:
- modelul helicolidal (α-helix) şi
- modelul straturilor pliate.
Modelul spiralat, helicoidal sau α-helix, presupune răsucirea în
spirală a lanţului polipeptidic.
- Acesta este format din catene polipeptidice între care se
stabilesc legături de hidrogen între grupa C=O a unei legături
peptidice dintr-o catenă şi grupa –NH– a legăturii peptidice din
catena vecină, în jurul unui cilindru imaginar.
Numele de α-helix a fost utilizat de
Pauling care a recunoscut prima dată
această structură în α-keratină.
Sensul de orientare a α-helixului poate fi
spre dreapta sau spre stânga, însă toţi
aminoacizii participanţi în ambele cazuri
aparţin seriei L, iar resturile R ale
aminoacizilor sunt proiectate spre
exteriorul spiralei (α-helixului).
Modelul structurilor β-pliate (pleated sheets) se bazează pe formarea
legăturilor de hidrogen între grupele -C=O şi -NH- de la două catene
polipeptidice, care pot fi dispuse în două moduri:
• conform modelului paralel, caracteristic β-keratinei şi

• modelului antiparalel, caracteristic fibroinei din mătase.
 În modelul paralel, lanţurile peptidice sunt situate paralel, cu

resturile -R orientate în acelaşi sens, iar
 în modelul antiparalel, lanţurile peptidice sunt faţă în faţă
(antiparalele), cu resturile -R orientate în direcţii opuse.
Legăturile de hidrogen în această structură sunt aproape perpendiculare pe

axa lanţului peptidic (în contrast cu structura α-helix).
În modelul paralel al structurilor pliate fiecare structură cuprinde catene
paralele situate la intervale de 4,6 Å, intervale care permit formarea
legăturilor de hidrogen intercatenare.
În cazul β-keratinei, perioada de identitate de-a lungul lanţurilor peptidice

este de 6,5 Å, iar în cazul fibroinei este de 7,2 Å.
Structura tertiara
Structura terţiară a proteinelor reprezintă un alt nivel de organizare
structurală, exprimând gradul de împachetare a lanţului polipeptidic (cu
diferite structuri: α-helix sau straturi β-pliate) pentru realizarea unei
conformaţii compacte (de proteină globulară) cât mai avantajoasă
energetic.
Aceasta reprezintă rezultatul interacţiilor dintre resturile –R ale

aminoacizilor din catenele polipeptidice, interacţiuni care apar deja în cazul
lanţurilor polipeptidice mai lungi, cu structură secundară proprie.
Această suprastructură se realizează şi se menţine datorită forţelor de
atracţie între catenele laterale ale lanţurilor peptidice, care pot să formeze
următoarele tipuri de legături:
• legături de hidrogen;
• legături covalente;
• legături fosfodiesterice,
• legături ionice;
• legături apolare prin forţe van der Waals (legături hidrofobe)
structura secundara si tertiara a lizozimului
Structura cuaternara
Structura cuaternara a Hb
COLAGENUL
Proprietatile fizice ale proteinelor
• Proteinele izolate din diferite surse sunt
– substanţe solide, în general amorfe, care prin purificare
avansată pot fi obţinute în stare cristalină.
• Solubilitatea proteinelor în apă este foarte diferită:
proteinele globulare sunt mai mult sau mai puţin
solubile, pe când cele fibrilare sunt insolubile.
• Solubilitatea în apă depinde de mai mulţi factori:
- natura, numărul şi aşezarea în catenă a
aminoacizilor care compun macromolecula,
- de existenţa grupelor funcţionale hidrofile
(-OH, -NH2, -COOH,-SH),
- de pH şi
- de concentraţia în săruri a soluţiei.
Masa moleculară a proteinelor variază de la câteva mii la câteva
milioane, în funcţie de numărul catenelor polipeptidice şi a
aminoacizilor componenţi.
• Starea coloidală a proteinelor în soluţie le conferă

proprietăţile caracteristice sistemelor coloidale:
presiune osmotică mică, putere de difuziune redusă,
ultrafiltrare, efectul Tyndall etc.
• Din cauza dimensiunilor mari ale macromoleculelor,
proteinele nu difuzează prin membrane ale căror
pori sunt de ordinul milimicronilor (membrane de
celofan, pergament, colodiu etc.), proprietate pe
care se bazează separarea lor de sărurile prezente
în soluţie şi ai căror ioni trec prin membranele de
dializă.
Proprietati chimice
• Proprietăţile fizice şi chimice generale ale proteinelor

sunt determinate de structura moleculară, natura
legăturilor intra- şi intermoleculare, natura grupelor
funcţionale.
• Proteinele prezintă (asemănător aminoacizilor) reacţii
chimice corespunzătoare grupelor funcţionale: -NH2 şi -
COOH libere, precum şi reacţii ale radicalilor -R pe care
îi conţin.
• Sunt caracteristice de asemenea o serie de reacţii de
culoare, care servesc la identificarea lor (reacţia
biuretului, reacţia xantoproteică, reacţiile: Millon,
Liebermann, Sakaguchi etc.).
Proprietati chimice
• Hidroliza. Sub influenţa acizilor, bazelor sau a
enzimelor proteolitice catena polipeptidică se
scindează cu formarea unor fragmente polipeptidice,
care în final hidrolizează, punând în libertate toţi
aminoacizii constituenţi.
• Denaturarea. Sub acţiunea unor agenţi fizici şi chimici
proteinele sunt modificate structural, cu păstrarea
masei moleculare, fenomen cunoscut sub numele de
denaturare, care este însoţit de pierderea activităţii
fiziologice a proteinelor. Agenţii denaturanţi pot fi
clasificaţi astfel:
• agenţi fizici: temperaturile ridicate, radiaţii UV, razele X,
ultrasunetele etc.;
• agenţi chimici: soluţii concentrate de acizi şi baze tari,
sărurile unor metale grele (Hg, Pb, Cd etc.), compuşi
ai arsenului, solvenţi organici etc.
Denaturarea proteinelor
Denaturarea proteinelor
Actiunea tampon a proteinelor
• Ca si AA proteinele au actiune tampon deoarece:
- Cuprind grupari slab bazice –NH2 si grupari
conjugate NH3+
- Cuprind grupari slab acide – COOH si grupari
conjugate –COO-
- Deoarece moleculele proteinelor cuprind mai
multe grupari COOH si NH2 cu pK-uri diferite –
acestea au actiune tampon in mai multe regiuni
de pH
Actiunea tampon a proteinelor –
importanta fiziologica
• In sange si in celulele altor tesuturi –
tamponarea este exercitata de catre proteine
in cea mai mare masura
• Datorita lor valoarea ph-ului sanguin se
mentine la 7.3-7.5
PROTEINE
Curs 2
Consideratii generale, rol
biochimic, importanta
biomedicala, compozitie,
clasificare.
TIPURI DE APOPROTEINE
Glicoproteine
Sunt substanțe care conțin lanțuri de

oligozaharide legate covalent de lanțuri de
proteine
Exemple:
Colagenul (plastic, structural)
Ceruloplasmina, transferina (molecule de
transport)
Imunoglobulinele (rol imunologic)
Cromoproteine
CURS 3
ACIZI NUCLEICI
Consideratii generale, importanta biomedicala,

componente structurale.
Nucleozide. Nucleotide. Rolul si importanta
biochimica a ATP.
ADN – structura primara, structura secundara,
functii biologice, localizare intracelulara, tipuri
de ADN.
ARN – structura, tipuri de ARN: ARNm, ARNr,
ARNt – structura, proprietati, functii biochimice,
localizare.
INTRODUCERE
 AN sunt produși de policondensare a nucleotidelor.
 ROL
 Stochează și mijlocesc transferul de informație genetică în
lumea vie de la cele mai simple organisme până la om
 Gregor Mendel a introdus pentru prima oară

noţiunea de genă: unitate de bază responsabilă
pentru deţinerea şi transmiterea a unei
caracteristici unice.
 Iniţial s-a crezut că proteinele dețin informaţia

genetică, pînă la mijlocul secolului XX, cînd s-a
descoperit că ADN-ul este baza eredităţii, datorită
faptului că este capabil de auto-replicare
INFORMAȚIA ÎN LUMEA VIE
 În nucleu se află stocat programul sub formă de
nucleotide, din molecula de ADN, după care se
formează celula împreună cu componenții celulari și
funcțiile ei specifice.
 Informația din ADN se transcrie într-o succesiune de
nucleotide în molecula de ARN mesager (ARNm)
 ARNm transportă informația din nucleu în citoplasmă
la ribozomi unde are loc decodificarea și traducerea
informației în secvențe de aminoacizi – proteine.
 DOGMA CENTRALĂ A BIOLOGIEI MOLECULARE
ADN ARNm proteine

DOGMA CENTRALĂ A GENETICII
 ADN ARN proteine
Transcriere Traducere
 Transcrierea = transferul informaţiei genetice de la

ADN la ARN (sinteză de ARN pe matriţă de ADN)
 Traducerea = transferul informaţiei genetice de la
ARN la proteinele functionale, a căror secvenţă de
aminoacizi este codificată în structura ADN-ului.
 Replicarea = transferul informaţiei genetice de la
celula mamă la celulele-fiice prin copierea ADN-ului
parental cu formarea a două molecule de ADN cu
structură identică ADN-ului parental.
 Traducerea informaţiei din ADN/ARNm (limbaj bazat pe
nucleotide) în catena polipeptidică (limbaj bazat pe
aminoacizi) se realizează după un set strict de reguli ce
alcătuiesc codul genetic. La baza codului genetic stă
noţiunea de codon - o succesiune de 3 baze azotate
(tripletă) din secvenţa ARNm ce specifică un anumit
aminoacid din secvenţa catenei de aminoacizi.
INFORMAȚIA ÎN LUMEA VIE
 Dogma a fost ulterior completată de noile
descoperiri referitoare la capacitatea de
autoreplicare a unor tipuri de ARN și
transcrierea informației din ARN în ADN în
prezența revers transcriptazei
 Toată cantitatea de informație din nucleul celulei

parentale, trebuie trecută în timpul diviziunii
celulare celulei fiică.
 Prin replicarea ADN se formează molecule care
sunt copii exacte ale moleculelor inițiale și astfel,
se asigură transmiterea informației genetice de-a
lungul generațiilor.
DOGMA CENTRALĂ REVIZUITĂ
 Recombinarea=
rearanjarea
materialului genetic
Recombination
Mutation/Repair  Mutaţii/Reparare =
lezarea ADN cu
alterarea informaţiei
genetice/ corectarea
leziunilor ADN
 Revers- transcrierea
= transferul
informaţiei genetice
de la ARN la ADN
TIPURI DE ACIZI NUCLEICI ȘI ROL
 ADN și ARN
 Rolul ADN
 Stochează o cantitate mare de informație genetică iar capacitatea de a
depozita și transmite informația este dată de structura sa chimică.
 Rolul ARN: ARNm (25%), ARNt (15%), ARNr (60%)

 Material genetic pt virusuri și acțiune catalitică
 ARNm transportor al informatiei genetice din nucleu la ribozom
 ARNt (”transfer”) face legătura între ARNm și AA ce urmează a fi
utilizați în sinteza proteinelor
 ARNr este component esențial al ribozomilor
COMPONENȚII STRUCTURALI AI AN
STRUCTURA NUCLEOTIDELOR
 Nucleotidele reprezintă unitatea monomerică a
acizilor nucleici şi sunt compuse din:
- o bază azotată heterociclică:

- purine: adenină (A) şi guanină (G)
- pirimidine:
citozină (C) şi timină (T) pentru ADN
citozină (C) şi uracil (U) pentru ARN
- o pentoză:
- dezoxiriboza (este prezentă în ADN)
- riboza (este prezentă în ARN)
- fosfat
STRUCTURA BAZELOR AZOTATE
- Bazele azotate sunt molecule plane,

insolubile în apă.
- Bazele azotate care intră în structura
AN sunt derivate de la două structuri
heteroclicice:
PURINA și PIRIMIDINA
ADN: adenina, guanina, citozina, timina
ARN: adenina, guanina, citozina, uracil
BAZE AZOTATE PIRIMIDINICE
Citozina Timina Uracil
NH2 O
O
4
5 3 H3C
N NH
NH
2
6
NH O NH O
1 NH O
 Atomii heterociclului pirimidinic sunt numerotaţi de

la 1 la 6 (astfel încat atomii de N din ciclu să
primească indicele minim).
BAZE AZOTATE PURINICE
Adenina Guanina
NH2 O
6
4 7 N
1
N N HN
2 8
N 5 H2N N NH
NH
3 9
 Atomii heterociclului purinic sunt numerotaţi

de la 1 la 9 (astfel încât atomii de N din ciclu
să primească indicele minim).
STRUCTURA PENTOZELOR DIN
ACIZII NUCLEICI
ADN: Dezoxiriboza
ARN: Riboza
PENTOZE
Riboza Dezoxiriboza
5’
HO CH2 OH HO CH2 OH
O O
4’ 1’
3’ 2’
lipseşte
OH OH OH 2’-OH
 Atomii de carbon ai pentozelor sunt

numerotaţi de la 1’ la 5’.
 Pentoza din ADN este dezoxiriboza, căruia îi
lipseşte gruparea hidroxil 2’-OH.
 Pentoza din ARN este riboza.
STRUCTURA NUCLEOZIDELOR
ADN: adenozina -A, guanozina -G,

citidina -C, timidina –T
ARN: adenozina -A, guanozina -G,
citidina -C, uridina -U
STRUCTURA NUCLEOZIDELOR:
BAZĂ + PENTOZĂ
 Nucleozidele sunt
derivaţi ai bazelor
azotate care au o
pentoză legată de un
atom de azot din
Legătură heterociclu:
β-N-glicozidică
 N9 pentru purine
 N1 pentru pirimidine
printr-o legătură β-N-
glicozidică.
 Nucleotidele sunt compose din nucleozide
(bază + pentoză) şi 1, 2, sau 3 grupări fosfat
(se formează o legătură esterică între fosfat
şi 5’-OH).
 Mononucleotide (nucleozid-monofosfat) =
nucleozid + 1 fosfat
 Nucleozid-difosfat = nucleozid + 2 fosfat
 Nucleozid-trifosfat = nucleozid + 3 fosfat
 Denumirea nucleotidelor:
 A, G, C, T, U se referă la bazele azotate libere
sau prezente în nucleozide sau nucleotide
 Sufixul ”d” arată ca pentoza este dezoxiriboza
DEOXIRIBONUCLEOTIDE
DEOXIRIBONUCLEOTIDE
RIBONUCLEOTIDE
RIBONUCLEOTIDE
TERMINOLOGIE
RIBONUCLEOZIDE/RIBONUCLEOTIDE
Baza Nucleozidul Nucleotidul

Adenina (A) Adenozina (A) Adenozin monofosfat
(AMP) sau adenilat
Adenozin difosfat
(ADP)
Adenozin trifosfat
(ATP)
TERMINOLOGIE RIBONUCLEOZIDE/RIBONUCLEOTIDE
(CÎND PENTOZA = RIBOZĂ)
Adenina (A) Adenozina (A) Adenozin monofosfat (AMP)
Adenozin difosfat (ADP)
Adenozin trifosfat (ATP)
Guanina (G) Guanozina (G) Guanozin monofosfat (GMP)

Guanozin difosfat (GDP)
Guanozin trifosfat (GTP)
Citozina (C) Citidina (C) Citidin monofosfat (CMP)
Citidin difosfat (CDP)
Citidin trifosfat (CTP)
Uracil (U) Uridina (U) Uridin monofosfat (UMP)
Uridin difosfat (UDP)
Uridin trifosfat (UTP)
Timina (T) Timidina (T) Timidin monofosfat (TMP)
Timidin difosfat (TDP)
Timidin trifosfat (TTP)
TERMINOLOGIE COMPARATIVĂ
Ribonucleotide Dezoxiribonucleotide
Adenozin monofosfat Dezoxiadenozin monofosfat
(AMP) sau adenilat (dAMP) sau dezoxiadenilat
Adenozin difosfat Dezoxiadenozin difosfat

(ADP) (dADP)
Adenozin trifosfat Dezoxiadenozin trifosfat

(dATP)
TERMINOLOGIE DEZOXIRIBO-NUCLEOZIDE/NUCLEOTIDE
(CÎND PENTOZA = DEZOXIRIBOZĂ)
Adenina (A) Dezoxiadenozina (A) Dezoxiadenozin monofosfat (dAMP)
Dezoxiadenozin difosfat (dADP)
Dezoxiadenozin trifosfat (dATP)
Guanina (G) Dezoxiguanozina (G) Dezoxiguanozin monofosfat (dGMP)

Dezoxiguanozin difosfat (dGDP)
Dezoxiguanozin trifosfat (dGTP)
Citozina (C) Dezoxicitidina (C) Dezoxicitidin monofosfat (dCMP)
Dezoxicitidin difosfat (dCDP)
Dezoxicitidin trifosfat (dCTP)
Uracil (U) Dezoxiuridina (U) Dezoxiuridin monofosfat (dUMP)
Dezoxiuridin difosfat (dUDP)
Dezoxiuridin trifosfat (dUTP)
Timina (T) Dezoxitimidina (T) Dezoxitimidin monofosfat (dTMP)
Dezoxitimidin difosfat (dTDP)
Dezoxitimidin trifosfat (dTTP)
NUCLEOTIDE NATURALE LIBERE
 Nucleotide libere de AN
 Compuși macroergici: ATP, GTP;
 Componenți structurali ai coenzimelor: FAD, NAD+,
NADP+
 Acceptori de fosfat în fosforilarea oxidativă: ADP
 Efectori alosterici ai activității enzimelor
 Mesageri secunzi: AMPc și GMPc – mediază acțiunea
unor hormoni (mesageri primi) care nu traversează
membrana celulară
 Donori ai grupărilor metil (S-adenozil-metionina) –
este forma activă a Met folosită ca donor de grupări
metilîn reacțiile de metilare
NUCLEOTIDE NATURALE LIBERE: AMPC
 3’,5’adenozin
Adenine
NH2
monofosfatul ciclic
N
N (AMPc) este
N N mesager secund
O CH 2
implicat în
O
Ribose transmiterea
mesajului hormonal
O P O OH
din mediul
extracelular în
O
AMPc
interiorul celulei.
STRUCTURA
ACIZILOR NUCLEICI
STRUCTURA PRIMARĂ
STRUCTURA SECUNDARĂ
STRUCTURA TERŢIARĂ
Structura tridimensională a ADN-
ului, cea de spirală dublă, a fost
descoperită din difracţia razelor X
pe cristale de ADN, de către
Watson şi Crick.
Aceasta a fost cea mai mare
Watson Crick
descoperire din ştiinţa vieţii,
deoarece ADN-ul conţine toate
instrucţiunile necesare funcţionării Proiectul Genomului Uman
acestor maşinării incredibil de
complexe numite fiinţe vii.
De-abia la începutul sec. XXI, în

Proiectul Genomului Uman, s-a
reuşit citirea întregului cod genetic
uman.
JAMES WATSON
FRANCIS CRICK
1962 NOBEL PRIZE
http://www.sciencemag.org/cgi/content/full/300/5617/255
http://www.lecb.ncifcrf.gov/~toms/icons/Watson.Crick.Nature.jpg
STRUCTURA PRIMARĂ A ACIZILOR
NUCLEICI
 AN sunt formați din lanțuri de nucleotide legate

fosfat diesteric.
 Lungimea catenelor este variabilă; cele care
conțin un nr. < 50 nucleotide se numesc
oligonucleotide iar cele cu > 50 nucleotide se
numesc polinucleotide
 Gruparea –OH de la C5, al unui nucleozid este
legată de gruparea –OH de la C3, al nucleozidului
următor prin legătură fosfat diesterică.
 ARN: β-riboza + bazele azotate: A, G, U, C
 ADN: β-deoxiriboza + bazele azotate: A, G, T, C

O
Guanine LANŢUL POLINUCLEOTIDIC AL ADN
HN N (STRUCTURA PRIMARĂ/COVALENTĂ)
H2N N N
 ADN este un
polideoxiribonucleotid în
care gruparea 3’OH a unui
5' end HO CH 2
O NH2
1’ Cytosine deoxiriobonucleotid este
N legată la gruparea 5’OH a
deoxiriobonucleotidului
O
N O vecin printr-o legătură
legatura3’ fosfat diesterică.
O P O CH 2
O
O
 Lanţul polinucleotidic este
polar: prezintă două capete
legătura5’ distincte.
O
O P O  Capătul 3’este cel cu

O O gruparea 3’-OH liberă.
Thymine
H3C  Capătul 5’este cel cu
NH gruparea 5’-OH liberă sau
fosforilată.
NH O
O P O CH 2  Lanţul polinucleotidic al
O ADN este încărcat negativ la
O pH-ul fiziologic.
OH
3' end
REPREZENTARE SIMPLIFICATĂ A LANŢULUI
ADN
O
Guanine
HN N
H2N N N
OH
Pentoza: linie orizontală
5' end HO CH 2
O
5’ 3’
NH2
Cytosine Baza azotată: litera G
N
corespondentă
O
N O
Leg. fosfodiesterică: P
O P O CH 2
O
O
linie oblică şi P la mijloc 5’ 3’ C
O
P
O P O
O
O
Thymine
H3C
NH
NH O P
O P O CH 2
O 5’ 3’ T
O
OH OH
3' end
REPREZENTARE SIMPLIFICATĂ A
LANŢULUI ADN
O
Guanine
HN N
H2N N N Prin convenţie o catenă de

5' end HO CH 2
O NH2
ADN se scrie în direcţia
Cytosine
N
5’- 3’.
O
N O
O P O CH 2
O Ex: GCT înseamnă 5’GCT 3’
O
O P O
O
O
Thymine
H3C
NH
NH O
O P O CH 2
O
O
OH
3' end
STRUCTURA SECUNDARĂ A ACIZILOR NUCLEICI
 Dublu helixul ADN

 Watson şi Crick au decoperit că structura secundară a
ADN este un dublu helix – formată din două catene
de ADN asociate prin împerecherea bazelor.
 Două catene antiparalele (una cu polaritate 5’- 3’ și
cealaltă antiparalelă cu polaritatea 3’ - 5’ formează
o dublă elice cu orientare spre dreapta prin
răsucire în același sens în jurul unui ax.
 Inelele glucidice legate prin resturi fosfat constituie

scheletul extern al dublu helixului, în timp ce bazele
azotate hidrofobe sunt orientate spre interior şi
perpendicular pe axa helixului.
 ADN-ul uman conţine aproximativ 3,5 x 109 “perechi
de baze”.
Dublul helix al ADN
(structura secundară)
1. Stabilitatea ADN este asigurată

de:
- interacţiunile hidrofobe dintre

bazele azotate suprapuse (stivuite)
de pe aceeaşi catenă
- legăturile de hidrogen ce se
stabilesc între bazele azotate de pe
o catenă şi cele complementare de
pe cealaltă catenă.
2. Cele două catene de ADN sunt

antiparalele.
ADN dublu helix
(structura secundara)
3. G-C are 3 legături de H.

A-T are 2 legături de H.
4. Cele două catene sunt

complementare (G este
complementară C și A este
complementară T).
5. Nr. A = Nr. T
Nr. G = Nr. C
Reprezentarea schematica a unui
rest de ADN dc – legaturi A/T; G/C
Dublu helix ADN
(structura secundară)
Există mai multe confomaţii ale ADN:
- Conformaţia B: descrisă de
Watson şi Crick are orientare spre
dreapta, pasul dublu helixului
este 34 Å (3,4nm), diametrul de
2nm, iar nr. perechi baze per tur
este 10; cea mai răspândită.
- Conformaţia A: dublu helix de

dreapta dar mai compact, pasul
elicei este de 2,8nm, nr. perechi
baze per tur este 11.
- Conformaţia Z: dublu helix de

stinga, pasul elicei 4,56nm şi nr.
perechi baze per tur este 12.
Reprezentarea schematică a celor 2
forme principale de ADN d.c.
Denaturarea şi renaturarea
moleculelor de ADN dublu-catenare
Moleculele de ADN d.c. pot fi lineare
sau circulare
 Astfel, cromozomii la organismele eucariote, dar
şi o serie de plasmide, sunt alcătuite din molecule
de ADN d.c. linear.
 Cromozomul bacterian, precum şi o serie de
plasmide bacteriene, sunt alcătuite din molecule
de ADN d.c. circular.
STRUCTURA TERTIARĂ A ADN:
POLINUCLEOZOMUL
 La eucariote ADN-ul este stocat în nucleu.

Deoarece nu este suficient sapţiu iar molecula
ADN-ului este extrem de mare (lungimea ADN
de la o singură celulă umană are 2m!!!), ADN-ul
trebuie compactat.
 Există cinci nivele de compactare a ADN

care conduce la o scădere de 10.000 – 50.000 de
ori lungimii ADN.
Nivelele de compactare a ADN în nucleu
-Primul nivel-
 Dublul helix de ADN se înfăşoară în jurul unui octamer proteic

format din histone- fiecare unitate de ADN spiralată de 1,75 ori
în jurul unui complex histonic se numeşte nucleozom.
 Histonele sunt proteine bazice cu masă moleculară mică (max.
20.000), bogate în AA bazici (Arg pt.H2A, H2B şi, Lys pt H3, H4).
 În jurul octamerului histonic (H2A H2B H3 H4)x2 este
spiralat ADN-ul nucleozomic fomat din 140 perechi de baze.
 Nucleozomii sunt legaţi între ei prin ADN intrenucleozomic sau
ADN linker format din 30 perechi de baze). Histona H1
intercaţionează cu ADN linker, avînd rol în superspiralizarea
nucleozomilor.
 Polinulceozomul seamănă cu nişte “mărgele pe aţă” (= fibrile
de cromatină de 10nm ).
-al doilea nivel-
 Polinucleozomul se superspiralează pentru a

forma structura de solenoid.
 Solenoidul conţine 6-7 nucleozomi per tur.Pasul e

de 10nm, diametrul de 30 nm.
 Solenoidul formează fibrele de cromatină de 30

nm.
-nivelele 3,4 şi 5-
 - Fibrele de cromatină se compactează şi mai

mult formand domenii în formă de buclă.
 - Aceste domenii în forma de buclă sunt

superspiralizate şi organizate în structuri
distincte numite cromozomi.
 - ADN - ul uman nuclear ( genomul) constă în

23 perechi de cromozomi.
ARN
 Acizii ribonucleici reprezintă materialul genetic

al anumitor tipuri de virusuri (numite virusuri
ARN).
 Pe de altă parte, în celule, moleculele de ARN

îndeplinesc diverse funcţii metabolice, dintre care
cele mai importante sunt legate de traducerea
informaţiei genetice din secvenţă de nucleotide în
secvenţă de aminoacizi, adică în sinteza de
proteine.
Din punct de vedere chimic, există trei diferenţe
majore între acizii ribonucleici şi ADN:
 zaharul din ARN (riboza) conţine o grupare

hidroxil în plus faţă de deoxiriboză (prezentă în
ADN);
 în majoritatea moleculelor de ARN timina din
ADN este înlocuită cu uracil;
 în cele mai multe cazuri, moleculele de ARN sunt
formate dintr-o singură catenă polinucleotidică,
spre deosebire de majoritatea moleculelor de
ADN, care sunt dublu-catenare; chiar şi
moleculele de ARN monocatenare pot forma
structuri secundare şi terţiare
CURS 7 BIOCHIMIA ENZIMELOR
 Consideraţii generale, proprietăți caracteristice enzimelor,
structura, conformaţie.
Specificitate catalitică.
 Mecanism de acţiune.
 Cinetica enzimatică, factorii care influenţează viteza de reacţie
(concentraţia în substrat, concentraţia în enzimă, temperatura, pH-
ul, efectorii enzimatici - activatori, inhibitori, allosterici).
 Clasificarea şi nomenclatura enzimelor.
 Descrierea şi caracterizarea claselor de enzime: oxidoreductaze,
transferaze, hidrolaze, liaze, izomeraze, ligaze-sintetaze
 Izoenzime, complexe multienzimatice.
INTRODUCERE – istoria enzimelor
• Cataliza biologică a fost recunoscută și descrisă
pentru prima dată în anii 1700, în studii privind
digestia cărnii sub acțiunea secrețiilor stomacale;
• Cercetarile au continuat în anii 1800 cu studii

privind conversia a amidonului în zahăr realizat
de salivă și extracte de diferite plante (orz
încolțit);
• În 1850, Louis Pasteur a ajuns la concluzia că

transformarea zahărului în alcool prin
fermentație este catalizată de “fermenți."
Istoria enzimelor
• În 1897 Eduard Buchner a descoperit că extractele de
drojdie ar putea să fermenteze zahărul transformându-l
în alcool, demonstrând că fermentația a fost realizată
de molecule care au continuat să funcționeze atunci
când sunt în afara celulei;
• Frederick W. Kühne a numit aceste molecule enzime;
• Izolarea și cristalizarea ureazei de către James Sumner
în 1926 a oferit un progres uriaș în enzimologie. El a
postulat ideea că toate enzimele sunt proteine. Ideea
a rămas controversată de ceva timp.
Istoria enzimelor
• În 1930 concluzia lui Sumner a fost unanim acceptată, după
ce John Northrop și Kunitz Moise au izolat, purificat și
cristalizat pepsina, tripsina și alte enzime digestive;
• În aceeași perioadă, J. B. S. Haldane a scris un tratat intitulat

”Enzime”. Haldane a făcut o descoperire remarcabilă
apreciind că interacțiunile slabe dintre enzimă și substratul
acesteia ar sta la baza reacție de cataliză. Această idee
reprezintă fundamentul științific al catalizei enzimatice.
• În ultima parte a secolului XX, cercetările privind enzimele au

fost intensificate. Aceasta a condus la purificarea a mii de
enzime, elucidarea mecanismului de acțiune, descifrarea
structurii chimice a multora dintre ele și o înțelegere generală
a modului în care funcționează enzime.
Consideraţii generale
• Definiție
– Enzimele sunt catalizatori ai
reacțiilor chimice care au loc
în organismele vii
• Proprietăți catalizatori =
proprietăți enzime
– Acționează în concentrații
foarte mici
– Nu se consumă în cursul
reacțiilor
– Nu modifică constanta de
echilibru
– Accelerează atingerea stării
de echilibru
Deosebirile E de catalizatorii
neorganici
1. Viteza catalizei enzimatice este cu mult mai mare
decat a celei nebiologice
2. Enzima posedă specificitate înaltă.
3. Enzimele catalizează reacţiile chimice în condiţii
blande (presiunea obişnuită, temperatura 37C, pH
aproape neutru).
4. E catalizează reacţiile fără formarea produselor
intermediare – randamentul este de 100%
5. Activitatea E, de aici şi reacţiile enzimatice se
reglează.
6. Viteza reacţiilor este direct proporţională cu
cantitatea enzimei.
Proprietăți caracteristice
Natura chimică a E enzimelor
• Enzime - de natura exclusiv proteica (holoproteine)
ex. Ribonucleaza 124 AA
• Enzime de natura heteroproteica formate din
- componenta proteica - apoenzima
- componenta neproteica - coenzima
• Apoenzima conditioneaza si natura reactiei chimice
catalizate
ex. Transaminazele si decarboxilazele au aceeasi
coenzima – piridoxal fosfatul - si acelasi substrat - AA -
insa apoenzime diferite
Proprietăți caracteristice enzimelor
APOENZIMĂ + PARTE NEPROTEICĂ

• Cofactor – ioni metalici (Fe2+, Mg2+, Mn2+, sau
Zn2+, K+, Ni2+, Se, Mo2+)
• Coenzimă (org necov)
• Grupare prostetică (org cov – hem)
Structura unei
enzime
 Componenta proteică a
enzimei determină
- caracterul de izoenzimă,
- determină specificitatea
de substrat
- dirijează specificitatea
de acţiune.
• Componenta neproteică
 micromoleculară şi
termostabilă
 este implicată în
mecanismul catalitic.
Nitrogenaza
cu Fe2+, Mo2+ și ADP drept cofactori
Componenta proteică a enzimelor -
apoenzima
• Apoenzima fiind proteina are toate nivelurile structurale.
• Structura primară este stabila, determinată de secvența
aminoacizilor din lanțul polipeptidic.
• Structura secundară reprezintă configurația spațială α-helix (in
special) sau structuri pliate β, stabilizate prin legaturi de hidrogen.
• Structura terțiară se referă la asamblarea formelor elementare in
spațiul tridimensional și plierea catenelor polipeptidice. Majoritatea
aminoacizilor polari se dispun la exteriorul moleculei, iar
aminoacizii nepolari la interior, formand o zona hidrofoba internă.
• Structura cuaternară apare la majoritatea enzimelor care sunt
alcătuite din mai multe catene polipeptidice identice (enzime
homomultimerice) sau diferite (enzime heteromultimerice),
asocierea protomerilor făcându-se prin legături de hidrogen,
interacțiuni electrostatice, forțe Van der Waals.
• Ca orice proteină, enzimele se pot denatura ca urmare a unor
modificari la nivelul structurilor secundară și terțiară.
Amilaza pancreatică umană
DNA polimeraza
Lactat dehidrogenaza
Cofactori enzimatici
• Coenzime – componentă organică neproteică
legată prin legături slabe – substrate secundare
Clasificare
- transferă grupări diferite de H: CoA, TPP,
piridoxalfosfat, ac folic, biotină, ciancobalamină
- transferă H: NAD+, NADP+, FMN, FAD, coenzima
Q
Sunt derivați structurali ai vitaminelor B și ai
adenozinmonofosfat
Coenzima Q
COFACTORI ENZIMATICI
Cofactorii enzimelor
• Cofactori – molecule (sau ioni) mici, mai stabili la
acţiune decât apoenzimele
• Cofactorul ce strâns legat în structura E – grupare
prostetică
• Cofactorul slab legat, uşor disociabil – coenzimă
• În calitate de cofactori apar frecvent cationii unor
metale şi, foarte rar, unii anioni
• Rol:
1. stabilizează conformaţia activă a moleculei
2. Co pot îndeplini actul de cataliză
Ex. – transportul electronilor
Clasificarea Coenzimelor
• Co vitaminice
1. Tiaminice
2. Flavinice
3. Nicotinamidice
4. Piridoxinice
5. Folice
6. Cobamidice
7. Biotinice
8. lipoice
• Co nevitaminice
(nucleotidice, metaloporfirinice, peptidice)
Cofactori enzimatici
Carboxipeptidaza A
Centrul activ cu Zn
• 2. Asigură viteze mari reacțiilor - ↓EA (>106 –
1012)
– Ex.: anhidraza carbonică
• Rc este de 107 ori mai rapida decat in absența enzimei
– Ex.: catalaza
• Rc. catalizată de catalază este de 2 x 106 mai rapidă decât
reacția catalizată de Fe3+
Anhidraza carbonică
La țesuturi
La plămâni și rinichi
• 3. Enzimele prezintă specificitate de reacție
Unei reacții posibile îi corespunde în lumea vie o
enzimă
Astfel, în reacțiile catalizate enzimatic din
anumiți reactanți se formează anumiți produși
și nu au loc reacții secundare
• Clasificarea enzimelor
• 4. Enzimele prezintă specificitate de substrat
– Specificitate absolută: ureaza, anhidraza

carbonică, acetil colinesteraza
– Specificitate relativă de grup: Alcool dH
– Specificitate largă dpdv al nr. substratelor asupra
cărora acționează: proteaze, lipaze, glicozidaze
• 5. Enzimele prezintă specificitate stereochimică
– Au capacitatea de a distinge un enantiomer levogir
de cel dextrogir sau un izomer cis de cel trans:
• LDH, succinat dH
Acid piruvic Acid L-lactic

Reacții enzimatice –
definirea termenilor
• Reacțiile enzimatice se pot reprezenta astfel:
E + S ↔ ES ↔ EP → E + P
– E: enzima – centrul activ

– S: substrat
– ES: complexul enzimă-substrat
– EP: complexul enzimă-produși de reacție
– P: produși de reacție
Centrul activ al enzimei (CA)
• Regiune restrânsă din structura enzimei, cu structură
chimică și geometrie bine determinată
- resturi de AA și
- organizarea secundară, terțiară, cuaternară a
proteinei
• Centru de legare - resturi AA care asigură legarea S;
• Centru catalitic - resturi AA care asigură cataliza
propriu-zisă
• Resturile AA cele mai frecvente: Cys, Ser, Hys, Tyr, Glu,
Asp (SH, OH, NH3+, -COO-, imidazol)
• Centrul activ este o structură tridimensională cu forme
diferite.
Centrul activ al unei enzime
Complexul enzimă-substrat (ES)
• ES – structuri labile
• Forțe necovalente: punți de H, interacțiuni
hidrofobe, interacțiuni electrostatice)
• Forțe covalente reversibile
• Specificitatea de legare a S la centrul activ al E
este determinată de complementaritatea
chimică și geometrică
• 2 modele de legare a S la CA al E
Modele de legare a S la CA al E
• Modelul clasic: lacăt – cheie – Emil Fisher, 1890
S
E
E
E Enzima
eliberată poate
fi reutilizată
Complex enzima-substrat
Complex enzimă- produși
P
P
Modelul cheie-lacăt- Emil Fischer, 1890
Modele de legare a S la CA al E
• Modelul dinamic – Daniel Koshland, 1958 –
numit și ”centrul indus” sau
”complementaritate indusă”, este acela de
”mână în mănușă”
Hexokinaza(a) fără S (b) cu substrat (glucoza)

http://www.biochem.arizona.edu/classes/bioc462/462a/NOTES/ENZYMES/enzyme_mechanism.html
Modelul centrul indus - Daniel E. Koshland, Jr.,
1958
MECANISMUL DE ACȚIUNE
al catalizei enzimatice
• Se realizează prin:
– Scăderea energiei de activare a reactanților
– Creșterea vitezei de realizare a reacțiilor
Realizarea mecanismului presupune că între
catalizator și substratul asupra căruia acționează să se
formeze produse intermediare instabile (ES).
Centrul activ al enzimelor este responsabil de eficiența
catalitică a enzimei prin folosirea unei diversități de
mecanisme chimice care favorizează transformarea
substratului în produși.
S + E ↔ E-S → E + P
Energia de activare a reactiei

necatalizate
Energie
S
Energia de activare a reactiei
catalizate
G P
Progresul reactiei
Enzimele reduc energia de activare fără să afecteze energia libera a reacției (G).
Astfel, enzimele cresc viteza de reactie.
CINETICA ENZIMATICĂ
Studiază reacțiile enzimatice dpdv:
– Al desfășurării în timp a reacției – viteza de reacție;
– Al factorilor care influențează viteza reacțiilor
– Al etapelor intermediare prin care trec reactanții până
devin produși
• Caracterizarea cinetică a unei reacții chimice se

face prin viteza cu care aceasta are loc
• Viteza unei reacții enzimatice – cantitatea de
substrat transformată în produși de reacție în
unitatea de timp
ACTIVITATEA ENZIMATICĂ
• Activitatea moleculară – nr de molecule de S a căror
transformare în produs este catalizată de către o moleculă
de E într-o secundă (la E purificate cu GM cunoscută)
• UI – activitatea E care asigură transformarea 1 μmol de S /
minut în condiții standard de pH, temperatură, prezență
cofactori
• Activitate specifică – numărul de unități de activitate
enzimatică / mg proteină totală
• Katalul – activitatea enzimei care asigură transformarea
unui mol de S / secundă
• Constanta catalitică (sau nr. de turn-over sau nr. de
reînnoire) – nr de transformări S – P catalizate de fiecare
centru activ al enzimei în unitatea de timp
FACTORII CARE INFLUENTEAZA VITEZA REACTIEI
CATALIZATE DE ENZIMA
• Temperatura
• pH-ul
• Concentrația de enzimă
• Concentrația de substrat
• Efectorii enzimatici
Influența temperaturii asupra reacției
enzimatice
Influența temperaturii asupra reacției
enzimatice
• Creșterea vitezei de reacție cu creșterea
temperaturii – energia de activare
• Pentru enzime se stabilește un coeficient
termic al reacției Q10 – creșterea vitezei de
reacție pentru o creștere a temperaturii cu
100C. Valorile lui Q10 sunt cuprinse între 1-2;
• Peste temperatura optimă viteza scade brusc.
Influența pH asupra reacției
enzimatice
Influența pH asupra reacției
enzimatice
• pH-urile extreme determinate de prezența
acizilor și bazelor mai concentrate denaturează
proteinele și le anulează activitatea catalitică;
• Variații mici de pH, în intervalul în care enzima
este stabilă modifică considerabil vitezele de
reacție, curba de variație având aspect de clopot;
• Viteza de reacție cea mai mare se obține într-o
zonă f îngustă – pH optim de acțiune;
• Determinările in vitro ale activității enzimatice se
fac la pH optim, menținut cu soluții tampon
Influența concentrației enzimei
asupra reacției enzimatice
Pentru o concentrație constantă de substrat,
viteza reacției este proporțională cu
concentrația enzimei
• V0 = K[E] V
• V0 = viteza inițială a reacției

• K = constanta caracteristică
pentru ES
Influența concentrației enzimei asupra reacției

enzimatice
Influența concentrației substratului
asupra reacției enzimatice
• In reacțiile cu un singur Curba de saturare cu
substrat, menținând substrat a enzimelor
constantă concentrația
enzimei, creșterea
concentrației de substrat
determină mărirea
vitezei de reacție până
când se atinge o valoare
maximă peste care oricât
ar crește concentrația
substratului viteza reacției
enzimatice rămâne
nemodificată .
Ecuația Michaelis - Menten
• Acest aspect al cineticii reacţiilor enzimatice a
fost studiat de către L.Michaelis, M.L.Menten şi
J.B.S.Haldane
• Autorii au plecat de la premiza existenţei
complexului intermediar enzimă-substrat (ES) şi
au studiat acest aspect cinetic pentru reacţiile
enzimatice cu un singur substrat:
k1 k3
E + S  ES  E+ P
k2
• La concentratii mici de substrat, viteza de reacție
este proporțională cu concentrația substratului
(reactii de ordin1).
• La concentrații mari de substrat, viteza de reacție
devine independentă de concentrația substratului
(reactii de ordin 0), enzima saturându-se cu
substrat.
• L. Michaelis și M. Menten au propus o teorie
generala de acțiune a enzimelor bazată pe ideea
că enzima și substratul se asociază reversibil
pentru a forma complexul enzimă-substrat.
• Ecuația vitezei reacției enzimatice este:
• fiind cunoscută ca și ecuația Michaelis-Menten.

• Ecuația exprimă faptul că viteza unei reacții
enzimatice este determinată de concentrația de
substrat la acel moment și de constantele Km și
vmax.
Constanta Michaelis
• Semnificația Km si vmax.
• Daca v = vmax/2 ,
înlocuind în ecuația Michaelis-Menten se deduce faptul
că
Km = [S]
deci constanta Michaelis poate fi definită drept
concentrația de substrat la care viteza de reacție este
jumătate din viteza maximă.
Constanta Michaelis, Km, este un indice al afinității
enzimei pentru substrat, variind invers proporțional cu
aceasta.
Efectori enzimatici
• Compuși chimici care influențează activitatea
enzimatică în sens pozitiv sau negativ
• Tipuri de efectori
– Activatori - compuși care stimulează activitatea
enzimelor
– Inhibitori – compuși care inhibă activitatea
enzimelor
Activatori enzimatici
• Activatori ai unor proenzime.
– Forma inactivă a enzimei se numeste proenzimă sau
zimogen, în care centrul activ al enzimei este
mascat. Prin eliminarea unei părți din moleculă,
centrul activ este demascat, enzima devenind activă
Ex: Pepsinogen → pepsină (HCl)

Tripsinogen → tripsină (enterokinaza)
• Activatori propriu-ziși. Aceștia acționează
stimulând activitatea catalitica a enzimelor
sau legarea substratului de enzima.
Exemplu:
- Mg2+ pentru fosfataze,
- Mn2+ pentru peptidaze,
- Zn2+ ce activeaza alcool dehidrogenaza,
- Cl- pentru amilaza, etc.
• Activatori ce acționează asupra subunităților
reglatoare, eliberând subunitățile catalitice.
Exemplu: AMPc, activator al proteinkinazei A. Prin
legarea acestuia de subunitățile reglatoare sunt
eliberate subunitățile catalitice, enzima devenind
activă.
• Activatori prin antiinhibiție. Sunt compuși care
acționează asupra enzimelor protejându-le de
acțiunea unor inhibitori.
Exemplu: vitaminele E, C, K protejează enzimele de
acțiunea nocivă a peroxizilor.
Inhibiția enzimatică
• Scăderea activității catalitice în prezența unui

compus chimic – inhibitor
• Inhibitorii pot fi
– Endogeni (metaboliți)
– Exogeni (substanțe toxice, medicamente, etc.)
Inhibiția poate fi ireversibilă și reversibilă
Inhibiția ireversibilă
• Enzima este inactivată prin formarea de legături
covalente între grupări din CA cu unii compuși chimici:
E + I → EI
Cand cantitatea I este egală cu cea de enzimă, activitatea
catalitică este redusă la minim
Ex:
- hidrolazele de tipul enzimelor care au în CA gruparea
OH de la Ser sunt foarte sensibile la acțiunea
diizopropil-fluorofosfatul (DIFP)
- homoproteinele (citocromi, Hb) sunt inactivate de CO,
CN, care se leagă de Fe2+ din hem
Inhibiția reversibilă
E + I ↔ EI
- competitivă, necompetitivă, uncompetitivă
• Inhibiția reversibilă competitivă
I este analog structural cu S și se leagă în CA al enzimei prin
aceleași grupări ca și S
E + S ↔ ES → P
+ I ↔ EI
Când S este în concentrație mare EI poate fi disociat în
totalitate și rc decurge cu viteză max (aceeași ca fără I)
Ex: acid oxalic, acid malonic, acid oxalacetic înhibă succinat
dH
• Inhibiția reversibilă necompetitivă
S și I:
- nu sunt analogi structurali
- nu cuprind aceleași grupări active
- nu au dimensiuni comparabile
• E poate lega și I și S
• I se leagă atât la E cât și la ES
• Viteza reacției este încetinită deoarece o parte din E
rămâne blocată sub formă de EI sau EIS
• Ex: enzimele care au gr. SH în afara CA pot lega slab ioni
de metale grele
• Inhibiția reversibilă uncompetitivă
• I se leagă numai la ES în alt loc decât CA
formând complexul inactiv EIS
• I modifică și Vmax si KM
• Se întâlnește la E cu două sau mai multe
substraturi, I se substituie celui de-al doilea
substrat
Nomenclatura si clasificarea
enzimelor
• La începuturile enzimologiei au fost caracterizate in special
enzime ce catalizau reacții de hidroliză a legăturilor
covalente din molecula diverselor substraturi și, de aceea,
erau denumite prin adăugarea sufixului aza la numele
substratului asupra căruia acționau.
• De exemplu:
– ureaza (enzima care hidrolizează ureea),
– lipaza (hidrolizeaza lipidele),
– fosfataza (hidrolizeaza legaturile fosfat din compusii organici
fosforilati),
– amilaza (care hidrolizeaza amidonul),
– proteaze (enzime care scindeaza proteinele), etc.
• Altele erau denumite cu numele uzuale mai vechi:
pepsina, tripsina, etc.
Nomenclatura si clasificarea
enzimelor
• Comisia pentru Enzime a Uniunii Internationale de Biochimie
a introdus in 1956 o bază sistematică pentru denumirea
enzimelor.
• In prezent fiecarei enzime ii este atribuit un numar de cod și
un nume sistematic.
• Numarul de cod este format din 4 cifre precedate de
prescurtarea EC (Enzyme Comission), acestea indicând:
- prima cifră - clasa de enzime (in functie de reactia catalizata);
- a doua cifră - subclasa (dă indicații asupra donorului din reacție);
- a treia cifră - subsubclasa (face referire la natura acceptorului din
reacție);
- a patra cifra indică enzima individuală.
CLASIFICAREA ENZIMELOR
In funcție de reacția pe care o catalizează, enzimele sunt
repartizate în 6 clase:
• EC 1 OXIDOREDUCTAZE
• EC 2 TRANSFERAZE
• EC 3 HIDROLAZE
• EC 4 LIAZE
• EC 5 IZOMERAZE
• EC 6 LIGAZE
1. Oxidoreductazele
• Oxidoreductazele catalizează reacții de oxidoreducere,
prin care se transferă hidrogen sau electroni între două
substraturi.
• Cifra subclasei indică donorii echivalenților de
reducere: alcool, aldehide, cetone, etc.
• Subclasele oxidoreductazelor au si denumiri uzuale:
oxidaze, peroxidaze, dehidrogenaze, monoxigenaze.
• Coenzimele oxidoreductazelor sunt diferite: coenzime
piridinice (NAD+, NADP+), coenzime flavinice (FAD,
FMN), coenzime hematinice (citocromii) etc.
2. Transferazele
• Transferazele sunt enzime care catalizeaza transferul
unor grupe variate intre doua substraturi. Numele
acestora este in functie de natura grupei transferate:
metiltransferaze, aminotransferaze, formiltransferaze,
fosfotransferaze.
• A doua cifră indica tipul de grupa transferata: grupe,
alchil, acil, glicozil, etc.
• Coenzimele transferazelor sunt numeroase: piridoxal
fosfatul, tiamin pirofosfatul, coenzima A, acizii folici,
coenzimele B12, biotina, S-adenozil metionina,
nucleotid polifosfati (ATP), formele active ale unor
compusi (UDP-glucoza, CDP-colina) etc.
3. Hidrolazele
• Hidrolazele sunt enzime care participa la
hidroliza unor legaturi diverse, fiind
subclasificate (a doua cifra) in functie de
natura acestora: legătura peptidică, fosfat,
glicozidică, esterică, etc.
• A treia cifra indica mai exact tipul de legatura
hidrolizată:
– 3.1.1-hidroliza esterilor carboxilici,
– 3.1.6-hidroliza esterilor acidului sulfuric.
4. Liazele
• Liazele sunt enzime care participa la scindarea
unor legaturi C-C, C-N, C-O, prin indepartarea
nehidrolitica a unor grupe din substrat.
• A doua cifra indica tipul legaturii scindate:
4.1 -C-C, 4.2 -C-O, 4.3 -C-N, 4.4 -C-S.
• A treia cifra face referire la natura grupei
indepartate: 1-carboxil, 2-aldehida, 3-α-
cetocarboxil.
• Se poate face referire la acestea si folosind
denumirile uzuale: aldolaze, hidrataze, sintaze,
decarboxilaze.
5. Izomerazele
• Izomerazele sunt enzime care permit desfasurarea
reactiilor de izomerizare fiind subclasificate in functie
de tipul reactiei catalizate:
– 5.1-racemaze si epimeraze;
– 5.2-izomeraze cis-trans;
– 5.3-oxidoreductaze intramoleculare;
– 5.4-mutaze.
• A treia cifra indica tipul de molecula ce este supus
izomerizarii:
– 5.1.1-racemaze ce transforma aminoacizi,
– 5.1.3-epimeraze ce transforma carbohidrati, etc
6. Ligazele
• Ligazele sunt enzime care intervin în formarea
unor noi legaturi C-C, C-O, C-N, C-S folosind
ATP-ul ca sursă de energie.
• A doua cifră indică legatura formată:
– 6.1 -C-O, 6.2 -C-S, 6.3 -C-N, 6.4 -C-C.
A treia cifră descrie mai exact legatura ce se
formează: 6.3.1-amidosintetaze, 6.3.2-
peptidsintetaze, 6.4.1- carboxilaze.
IZOENZIME
• O parte din enzimele care au structura cuaternara
se prezinta sub mai multe forme moleculare,
denumite izoenzime. Toate catalizeaza aceeasi
reacție, dar cu viteze diferite.
• Structural difera prin raportul in care sunt
asociate lanturile de baza.
• Acestea sunt codificate de gene diferite si se
sintetizeaza in cantitate diferita in diferite
tesuturi.
Izoenzime - LDH
• Lactat dehidrogenaza este un tetramer ce prezinta cinci
izoenzime care pot fi separate prin electroforeza.
• Exista doua tipuri de lanturi polipeptidice M
(muscle=muschi) si H (heart=inima).
• Are doua forme parentale cu toate cele patru catene
identice LDH1 (H4) si LDH5 (M4) si trei forme hibride
rezultate prin combinarea catenelor: LDH2 (H3M), LDH3
(H2M2), LDH4 (HM3).
• Tipul de asociere a monomerilor este in functie de
localizarea celulara a enzimei si de calea metabolica
particulara in care este integrata in tesuturi.
• LDH1 predomina in miocard, LDH5 in ficat si musculatura
scheletica, in timp ce formele hibride sunt distribuite diferit
la aceste niveluri si in alte tesuturi (plamani, rinichi,
elemente figurate, splina, creier, etc).
Izoenzime – creatin kinaza
• Creatin kinazea, un dimer cu trei izoenzime:
– CK-MM,
– CK-MB,
– CK-BB
• (M-muscle= muschi, B-brain=creier) distribuite
diferit in organele ce le conțin:
• MB predominant in miocard,
• MM in muschii scheletici si putin in miocard,
• BB in creier si putin in prostata, rinichi, stomac,
etc).
Sisteme multienzimatice
• Există căi metabolice in care toate enzimele ce
catalizează reacții individuale sunt asociate sub
forma unor sisteme multienzimatice (enzime
polifunctionale).
• Sunt sisteme proteice complexe capabile sa
foloseasca mai multe coenzime diferite.
• Sunt fixate prin legaturi slabe, in ordinea
corespunzatoare intrarii in actiune, pe o proteina
centrala, ce poate fi chiar una dintre enzime.
Sisteme multienzimatice
• Exemple:
– complexele implicate in decarboxilarea oxidativa a α-
cetoacizilor: piruvat dehidrogenaza, α-cetoglutarat
dehidrogenaza
• formate dintr-un ansamblu proteic, patru
coenzime (TPP, NAD+, acid lipoic, coenzima A) ,
ionul Mg2+, cu participarea finala a NAD+.
– Un alt exemplu este acid gras sintaza care intervine in
biosinteza acizilor grași
formata din 7 enzime legate de o proteină.
CURS 5 VITAMINE
Consideratii generale
Definitie
Rol biochimic si fiziologic
Nomenclatura
Clasificare
Coenzime cu rol vitaminic
Vitamine hidrosolubile
Vitamine liposolubile
Generalitati
• Definitie
Vitaminele sunt biocatalizatori care nu pot fi sintetizate de
organism dar care sunt esentiale pentru cresterea si
dezvoltarea organismului
Sunt substante organice necesare in cantitati foarte mici; lipsa lor
din organism sau cantitatile insuficiente dau manifestari
patologice specifice
• Rolul vitaminelor
Biocatalizatori - cofactori enzimatici (coenzime) sau activatori ai
unor enzime
Nomenclatura
• Denumirea vitaminelor se poate stabili dupa trei criterii

– Nomenclatura veche:
Vitaminele se denumesc dupa literele mari : A, B, C, D, E, etc. In
cadrul aceluiasi grup, vitaminele se denumesc cu indici: B1, B6,
B12 D2, etc.
– Dupa rolul fiziologic pe care-l indeplinesc in organism:

Vitamina antiscorbutica (vitamina C), vitamina antirahitica (vitamina
D), etc.
– Dupa structura chimica

Tiamina (vitamina B1), riboflavina (vitamina B2), acid ascorbic
(vitamina C), piridoxina (vitamina B6), etc.
Clasificare
• Dupa solubilitatea lor vitaminele pot fi:

HIDROSOLUBILE - solubile in apa, insolubile in solventi organici
- vitaminele B
- acidul folic
- niacina
- acidul pantotenic
- biotina
- vitamina C
LIPOSOLUBILE - insolubile in apa, solubile in solventi organici si
grasimi
- vitaminele A, D, E si K
Vitamine hidrosolubile
Vitaminele hidrosolubile sunt substante foarte diferite
structural
Proprietati
- solubile in apa si insolubile in solventi organici
- termolabile
- fotostabile
- stabile in mediu acid, instabile in mediu bazic
Formele active ale vitaminelor hidrosolubile au rol de
coenzime
VITAMINA B1
(Tiamina, vitamina antiberiberica)
• Structura
• Tiamina este alcatuita din doua heterocicluri, unul pirimidinic si
unul tiazolic (ambele substituite), legate intre ele printr-o punte
metilenica
• Prin esterificarea gruparii OH cu H3PO4, se formeaza TMP sau
TDP (TPP). Tiaminpirofosfatul (TPP) este partea activa enzimatic
a decarboxilazei
Mecanismul de acțiune biochimică
TPP participa la:
- reactiile de decarboxilare a α-cetoacizilor
- reacțiile de transcetolizare
Surse de vitamină B1
• Vegetale: cereale (germeni porumb, secara), tărâțele
cerealelor, legume (fasole, mazare), fructe (nuci, prune,
struguri)
• Produse animale: carne, organe, ouă, lapte
Carența de vitamină B1
Avitaminoza determină deficiențe în metabolismul glucidic când
se acumulează acid piruvic în organism. Se produc manifestări
patologice resimțite la nivelul sistemului nervos.
Deficiența de vitamină B1 produce boala beri-beri
Necesar
0,4 – 0,6 mg/zi (proporțional cu conținutul caloric al dietei)
Boala beri beri
• Apare în Extremul Orient
• Consum excesiv și generalizat de orez
decorticat
• Simpome:
– Psihoneurologice – astenie, insomnie, nervozitate,
pierderi de memorie, pareze, atrofii musculare
– Cardio-vasculare – tahicardie, dispnee de efort,
palpitatii, insuficiență cardiacă
– Digestive – anorexie, costipatie
VITAMINA B2
(Riboflavina)
• Structura
Este formată dintr-un nucleu izoaloxazinic pe care este

grefat un radical ribitil provenit de la pentalcoolul ribitol
• Riboflavina se activează prin fosforilare în prezența ATP
formând FMN și FAD care participă la reacțiile de
oxidoreducere din metabolism deoarece poate transporta ioni
de hidrogen
Alimente de origine vegetală: tomate, mazăre
Alimente de origine animală: lapte, brânză, ouă
Avitaminoza determină afecțiuni nervoase, tulburări oculare,
leziuni dermice, dureri musculare
Necesar
0,6 mg/zi (la 1000 calorii)
VITAMINA PP
(Vitamina B3 , acidul nicotinic, niacina)
Structura
Este reprezentată de acidul piridin-β-carboxilic sau nicotinic și
amida sa, nicotinamida sau niacinamida (amida este
considerată adevărata vitamină)
Formele active ale vitaminei PP sunt:

Nicotinamid Adenin Dinucleotid NAD+ și
Nicotinamid Adenin Dinucleotid Fosfatul NADP+
Coenzimele nicotiamidei NAD și NADP joacă un rol deosebit
de important în oxidoreducerile celulare. Se pot combina cu
diverse apoenzime prin legături slabe și pot trece de pe o
enzimă pe alta, în funcție de necesitățile de moment
Surse de vitamină PP
Alimente de origine vegetală: mazăre, cartofi, spanac
Alimente de origine animală: carne, ficat
Drojdie de bere
Carența de vitamină PP
Avitaminoza produce boala numită pelagră sau boala celor 3
D (dermatită, diaree, demență)
Necesar
50 mg/zi
VITAMINA B6
(Piridoxina, Piridoxamina, Piridoxalul)
• Structură
• Există 3 structuri (vitamere) cu rol de vitamină B6: piridoxina,
piridoxalul și piridoxamina. Ele conțin un nucleu piridinic
substituit.
sau
piridoxina
Sub acțiunea piridoxal kinazei în prezența ATP, cele 3 vitamere

se transformă în esteri fosforici.
Piridoxal fosfatul și piridoxamin fosfatul au rol de coenzime.
Piridoxal fosfatul este cofactor pentru enzime care
metabolizează aminoacizii prin reacții de transaminare și
decarboxilare.
Esterii fosforici participă și la metabolismul glicogenului și
acidului linoleic.
Alimente de origine vegetală: nuci, cereale
Alimente de origine animală: ficat, pește
Sinteză bacteriană intestinală
Avitaminoza pusă în evidență prin nivelul scăzut al piridoxal

fosfatului din sânge, afectează activitatea transaminazelor,
ducând la simptome clinice constând în:
Leziuni ale pielii și mucoasei
Anemie sideroblastică
Afecțiuni nervoase
Modificări de personalitate
La copii
•Convulsii
•Anemii
•Întârzierea creșterii
Necesar
1,5 – 2 mg/zi
VITAMINA B12
(Ciancobalamina)
• Structura
• Nucleul de bază
asemănător cu
porfirinele (hem)
• La ionul de Co2+ este
atașată gruparea –R
care poate fi cian (-CN)
• Înlocuirea grupării cian
cu alte grupări: nitro,
hidroxil, metil, nu
micșorează activitatea
vitaminică
Cobalamina liberă este transformată:
- În citoplasmă, în metilcobalamină care participă la transferul
grupării metil (homocisteina transformată în Met)
- În mitocondrie, în 5-deoxiadenozil cobalamină cu rol de
coenzimă pentru transferaze, izomeraze, mutaze
Rol
- la sinteza aminoacizilor și acizilor grași
- transferul grupării metil
- coenzimă
- indispensabilă pentru viața organismelor vegetale și animale fiind
implicată în procesul de creștere, hamatopoieză, buna funcționare a
celulei nervoase
• Surse de vitamină B12

• Alimente de origine vegetală: nu conțin vitamina B12
• Alimente de origine animală: ficat, rinichi, carne, lapte
• Sinteză bacteriană intestinală
Deoarece ea este larg raspândită în alimentele de origine
animală, iar ficatul păstrează timp de 6 ani suplimentul de
vitamină B12 deficiențele sunt rare (la persoane în vârstă,
alcoolici și la cele vegetariene)
Avitaminoza determină apariția bolii ”anemie pernicioasă”
(anemia care apare la deficit de vitamina B12 cand
organismul nu poate absoarbe aceasta vitamină din
alimente la nivelul mucoasei gastrice) sau boala Biermer
manifestată prin anemie macrocitară (anemie caracterizata
prin prezenta in sange a unor hematii de dimensiuni mari),
hipercromă
Necesar
3 – 4 μg/zi
Acidul pantotenic
• Structură
• Produs de condensare
dintre acidul 2,4-dihidroxi-
3,3-dimetil butiric (acidul
pantoic) și β-alanina
Acidul pantoic β-alanina

• Acidul pantotenic este precursor în biosinteza Coenzimei A
(CoA~SH).
• În CoA~SH acidul pantotenic este legat de un rest de ADP
fosforilat la C3 și un rest de tioetanolamină.
• CoA~SH prin funcția tiol se condensează cu grupările
carboxilice ale substratelor formând o legătură tioesterică cu
potențial energetic ridicat.
Participă la activarea acizilor grași și în metabolismul glucidic.
Surse de acid pantotenic
Se află sub formă de urme în aproape toate alimentele
Este secretat de microflora intestinală
Carență de acid pantotenic

Nu s-a semnalat un sindrom al deficienței de acid pantotenic
BIOTINA
• Structura
• Heterociclu imidazolic saturat condensat cu tiofenul având
drept catenă laterală acidul valerianic sau izovalerianic
• Există două biotine:
Biotina este coenzimă în transportul și activarea CO2.
Reacțiile de carboxilare necesită dioxid de carbon activat, legat de biotină
Surse de biotină
Se află în natură sub formă liberă sau legată de proteine prin intermediul
lizinei
- Ouă, alune, ciocolată, muguri de plante, drojdie de bere
Este sintetizată de microflora intestinală
Carență de biotină
La om poate apare atunci când se consumă albuș crud. Acesta conține
avidină, o proteină care se combină cu biotina și îi împiedică absorbția, sau
în cazul hrănirii artificiale îndelungate.
Avitaminoza se manifestă prin:
- tulburări digestive
- instalarea unei acido-cetoze metabolice
- acumularea de acizi organici în urină
ACIDUL FOLIC
Structura
Structura acizilor folici cuprinde trei compuși condensați:
Un heterociclu tiosubstituit (pteridină), PAB, Glu
Din acidul folic , sub acțiunea folat reductazei și vitaminei C se obține
acidul tetrahidrofolic (FH4), cu rol de coenzimă
• La microorganisme acizii folici sunt factori de creștere

• La organismele superioare, acizii folici sub formă de acizi
tetrahidrofolici (FH4), reprezintă coenzimele unor sisteme de
activare și transport de la un metabolit la altul al grupărilor cu
un singur atom de carbon (metil, hidroximetil, formil, etc.)
Surse de acid folic

• Frunzele plantelor verzi (spanac, salată), fructe verzi, drojdie
de bere, mai puțin în carne, lapte, ouă
• Sunt sintetizați de microorganismele florei intestinale
Carența de acid folic
Deficitul de acid folic determină anemie și tulburări

digestive.
Deficitul de vitamina B12 determină deficit de acid folic
deoarece vitamina B12 are rol în transferul folaților și
reținerea lor în celule, ceea ce explică scăderea folaților în
ficat și eritrocite odată cu creșterea lor în ser, la pacienții cu
deficit de vitamina B12
Necesar
200 μg/zi
- cu cerințe mai mari în perioada de sarcină și lactație
VITAMINA C
(Acid ascorbic)
• Structura
• Este lactona unui acid cetohexonic, acidul 2,3 endiol –L-gulonic
• Vitamina C funcționează ca un cofactor în procesele
metabolice
• Participă în forma sa redusă la reacțiile de hidroxilare în care
este implicat O2
• Este necesară pentru
- hidroxilarea Pro și Lys pentru biosinteza colagenului,
- în sinteza unor hormoni (adrenalina și noradrenalina) și
- protecția celulelor împotriva radicalilor liberi (antioxidant)
Surse de vitamina C
Este sintetizată de toate organismele cu excepția omului
- fructe de cătină, măceș, coarne, coacăze, mere, citrice
Carența de vitamina C
Avitaminoza conduce la scorbut (anemie pronunțată,

hemoragii, osteoporoză), afectarea procesului de vindecare
a rănilor, de sinteză a țesutului osos și integrității vaselor
sanguine
Necesar
60 mg/zi
- Aport continuu de vitamina C deoarece organismul uman
nu sintetizează și nu acumulează această vitamină care
este sensibilă la lumină, temperatură, oxigenul din aer,
contactul cu metalele – Fe, Cu
Vitamine liposolubile
• Sunt substanțe termostabile, rezistente față de acțiunea

acizilor și bazelor și care pot fi depozitate în organism și
utilizate ulterior
• Vitaminele liposolubile sunt vitaminele A, D, E, K
• Proprietăți
– Solubile în solvenți organici
– Insolubile în apă
VITAMINA A
(retinolul, retinalul, acidul retinoic)
• Structura
• Hidrocarburi nesaturate cu schelet izoprenic
Vitaminele A sunt biosintetizate numai de plante sub formă de

provitamine cu structură carotenoidică (carotenii α, β, γ sunt
provitamine A)
În ficat și peretele intestinal din β-caroten se formează 2
molecule de vitamina A (retinal) în prezența carotenazei, din
care
- prin reducere formează retinolul (vitamina A1)
- prin oxidare formează acid retinoic
Absorbția vitaminelor A
• Retinolul existent în alimente sub formă de esteri se absoarbe

direct în epiteliul intestinal după hidroliza lor.
• β-carotenul din alimente se poate absorbi ca atare dar cea
mai mare parte este transformat în retinal care suferă
transformări în retinol și acid retinoic
• Cea mai mare parte din retinol se esterifică cu acizi grași
saturați și se încorporează în chilomicroni care ajung la ficat
pe cale sanguină sau limfatică.
• În ficat retinolul se depozitează sub formă de esteri
• După hidroliza esterilor, retinolul este transportat de o
proteină specifică la țesuturile extrahepatice, unde se leagă
de o proteină specifică celulară
Rolul biochimic al vitaminelor A
• Acidul retinoic
- favorizează creșterea și diferențierea țesuturilor
- intervine în controlul exprimării genelor
- intervine în sinteza glicoproteinelor
• Retinolul
- favorizează creșterea și diferențierea țesuturilor
- intervine în sinteza glicoproteinelor și a mucopolizaharidelor
• Retinalul
- implicat în procesul vederii
- este component al pigmentului vizual rodopsină prezent în celulele cu
bastonașe din retină
- rodopsina se descompune la lumină și se reface la întuneric; responsabilă
de vederea la lumină slabă
• β-carotenul
- antioxidant, protejează celulele de radicalii liberi peroxidici
Avitaminoza și hipervitaminoza A
• Avitaminoza
- dereglări oculare, în procesul vizual – hemeralopie (orbul
găinilor și procese degenerative – xeroftalmie și keratomalacie
- afecțiuni ale tegumentelor și mucoaselor – aspre, îngroșate,
fisuri, cruste
- infecții
- malformații fetale la gravide
• Hipervitaminoza
- toxică pentru SNC, ficat, epitelii, dezvoltarea embrionului
- acută: cefalee, somnolență, amețeli
- cronică: tegument galben, uscat, leziuni osoase
Surse de vitamina A
Vitamine, din:
- ficat, pește gras
- lapte și semipreparate
- ouă, unt
Provitamine, din:
- morcov, tomate, salată, caise, piersici, banane, vișine
• Necesar
• Adult 4000 – 5000 UI/zi

• Copii 2500 – 4500 UI/zi
• Gravide 6000 – 8000 UI/zi
VITAMINA D
(calciferoli, vitamine antirahitice)
• Se cunosc 6 vitamine (notate de la D2 la D7)
• În natură se găsesc libere și sub formă de provitamine (steroli)
• Toate vitaminele D sunt înrudite prin structura chimică de
sterol pe care sunt grefate diferiți radicali
• Transformarea provitaminelor în vitamine se realizează în
prezența luminii solare, a radiațiilor UV, printr-un proces
fotochimic cu consum de energie
Acțiune biochimică
• Vitaminele D reglează absorbția intestinală a Ca și P

• Nivelul ridicat de Ca și P în sânge măresc viteza de
mineralizare a oaselor (depunerea Ca în oase)
• Nivelul scăzut de calciu și fosfor în sânge produc
demineralizarea oaselor pentru menținerea concentrației
serice a calciului în limite normale
Surse de vitamina D
- pește oceanic, sardină, hering, somon
- ficat, gălbenuș de ou, lapte, unt, drojdia de bere
Carența de vitamina D
Hipovitaminoza scade absorbţia calciului şi eliminarea calciului şi

fosforului din organism
Se produc modificări la nivelul cartilajelor de creştere care la Rx
apar cu margini neregulate şi crestate şi cartilaje îngroşate
- rahitism la copii
- osteomalacie (demineralizarea şi înmuierea oaselor) şi
osteoporoză (rarefierea oaselor) la adulţi
Necesar
• Copii 200 – 400 UI/zi
• Adulţi 100 – 400 UI/zi
• Se recomandă mărirea dozei la 500 – 700 UI/zi în cazul unor

tulburări metabolice ale calciului şi fosforului şi a fracturilor
VITAMINA E
(tocoferol)
Structură
• Din punct de vedere chimic, vitamina E reprezinta un amestec de compuşi
chimici înrudiţi care au la bază tocolul format dintr-un nucleu benzopiranic
pe care sunt grupate mai multe grupări metil şi un hidroxil, şi o catenă
laterală derivată din fitol
Acțiune biochimică
• Prin transformarea reversibilă a grupării hidroxil în cetonă, vitamina E
funcţionează în organism ca sistem redox. Pe această proprietate se bazează
rolul lor antioxidant, protejând alte substanţe precum vitaminele A, C, D,
biotina, acizii graşi.
• reduce colesterolul seric
• rol important în respiraţia celulară, stabilizează coenzima Q
• sinteza hemoglobinei
• stimulează ritmul de creştere
• rol imunitar, protejează organismul de infecţii
Surse de vitamina E
• Sunt sintetizate doar de plante
– plante verzi (salată, legume), germenii cerealelor, uleiuri vegetale
– ţesuturi de organe animale (ficat, rinichi, muşchi), ouă, lapte
Carența de vitamina E
- distrofii musculare
- apariţia unor leziuni nervoase
- ateroscleroză
- la femei, hipovitaminoza produce avort spontan
- creşte colesterolul seric şi în muşchi
• Necesar
10 – 15 mg/zi alimente sărace în acizi grași polinesaturați
20 – 25 mg/zi alimente bogate în acizi grași polinesaturați
VITAMINA K
(antihemoragică)
• Structură
• Sunt derivați ai 2-metil para- naftochinonei pe catena căreia
se află la C3 o grupare metil și la C2 o catenă laterală care
diferă de la o vitamină la alta
Tipuri
Vitamina K1 sintetizată de plantele verzi
Vitamina K2 sintetizată de microflora intestinală
• Rol
- cofactor al γ- glutamil carboxilaza
- coagularea sângelui, participă la sinteza hepatică a 4 factori
de coagulare:
Factorul II protrombina
Factorul VII proconvertina
Factorul IX Christmas
Factorul X Stuart
Surse de vitamina K
- Legume verzi: spanac, salată, mărar
- gălbenuș de ou, ficat
Carența de vitamina K
- afecțiuni hepatice
- hepatită cronică
- icter mecanic
- ciroză
- hemoragii
- factor favorizant al osteoporozei
• Necesar
2 mg/zi
CURS 6 GLUCIDELE
Clasificare, rol biochimic, raspândire

Descrierea și caracterizarea
glucidelor
Generalități
• Glucidele, denumite și zaharuri sau hidrați de carbon, sunt
substanțe universal răspândite în natură.
• Au în compoziție C, H, O
• La cele mai multe glucide, formula generală poate fi Cn(H2O)n,
de aceea se mai numesc și hidrați de carbon.
• În comparație cu organismele vegetale, unde ponderea este
de aprox. 50% din materia uscată a vegetalelor, organismele
animale conțin mai puține glucide dar cu rol important și
valoare biologică foarte mare, în special ca sursă de energie
pentru organism.
• Glucidele furnizează 50 – 60% din energia produsă în
organismele animale.
Clasificare
Glucide
• Oze sau monozaharide (o singura unitate polihidroxicarboxilica –
nehidrolizabile)
Trioze
Tetroze (eritroză)
Pentoze (riboză, xiloză)
Hexoze (glucoză, fructoză, manoză)
• Ozide sau zaharuri complexe
- Holozide: prin hidroliză formează doar compuși de natură
glucidică (oze și derivați ai acestora)
Oligozaharide 2 – 10 oze
Polizaharide – mai mult de 10 unități monozaharidice
- Heterozide: prin hidroliză formează oze și un component
neglucidic – aglicon – care poate fi o bază azotată sau o grasime
Formula generală de reprezentare a glucidelor cu grupare
aldehidică și cetonică
ALDOZE CETOZE
n = 1, 2, 3 ... n = 0, 1, 2 ...
Proprietăți structurale
• Monozaharidele sunt derivați ai polialcoolilor care prin

oxidare dau aldoze sau cetoze
Ex. Oxidarea glicerolului:
Glucoză
Fructoză
Sorbita
Prin oxidarea sorbitei – un

polialcool cu 6 atomi de carbon
se formează glucoza sau fructoza
Izomeria monozaharidelor
• Izomerii sunt compuși care au aceeași formulă chimică dar

diferă prin proprietățile fizice și chimice
• Izomeria optică
• Moleculele monozaharidelor cu excepția cetotriozei au unul
sau mai mulți atomi de carbon asimetrici (atomi de carbon la
care cele patru valențe sunt satisfăcute de grupări atomice
diferite).
• În aceste condiții, ele au capacitatea de a roti planul luminii
polarizate spre
dreapta – dextrogire (+)
stânga – levogire (-)
• Amestecul în părți egale dintre izomerul dextrogir și levogir –
amestec racemic și nu are activitate optică
• Stereoizomeria
• Cel mai simplu monozaharid – aldehida glicerică

(glicerinaldehida) - care prezintă un singur atom de carbon
asimetric, există în două forme optic active, enantiomeri,
denumite D și L, convențional considerate cu:
• configurație dextrogiră cu gruparea –OH pe partea dreaptă și
• configurație levogiră cu gruparea –OH pe partea stângă.
Seriile sterice D și L
Toate monozaharidele care au atomul de carbon asimetric, cel mai
depărtat de gruparea carbonil, cu aceeași configurație ca și atomul de
carbon asimetric din D - glicerinaldehidă aparțin seriei D.
Toate monozaharidele care au atomul de carbon asimetric, cel mai
depărtat de gruparea carbonil, cu aceeași configurație ca și atomul de
carbon asimetric din L - glicerinaldehidă aparțin seriei L.
Formele ciclice ale monozaharidelor
• Unele din proprietățile fizico chimice ale unor glucide nu pot fi

explicate prin structura liniară a acestora (fenomenul de
mutarotație – formele α și β ale unor mono- și dizaharide)
• Aceste proprietăți se explică prin faptul că unele dintre glucide
există și sub formă ciclică.
• Prin adiția intramoleculară a grupărilor –OH din pozițiile 4, 5
sau 6 la gruparea carbonil din molecula aldozelor sau
cetozelor se formează semiacetali și respectiv semiacetali
polihidroxilici ciclici, stabili.
• Gruparea –OH apărută la carbonul carbonilic se numește
hidroxil semiacetalic sau glicozidic și se deosebește ca
reactivitate de celelalte grupări -OH
Reacție de adiție specifică compușilor carbonilici
Prin analogie cu denumirile compușilor heterociclici formați din

patru atomi de carbon și un atom de oxigen (furan), respectiv cel
format din cinci atomi de carbon și un atom de oxigen (piran),
semiacetalii ciclici obținuți sunt denumiți: formă furanozică,
respectiv formă piranozică
Carbonul anomeric
• Prin ciclizarea unui monozaharid pot apare doi

stereoizomeri ciclici care difera intre ei doar
prin configuratia noului carbon asimetric,
numiti anomeri α și β
– Anomerul α are OH glicozidic asezat de
aceeasi parte a catenei de atomi de carbon
cu oxigenul din ciclu;
– Anomerul β are OH glicozidic asezat invers
pozitiei oxigenului din ciclu.
Semiacetali ciclici rezultați de la glucoză
Formele ciclice semiacetalice rezultă în urma reacției de

semiacetalizare dintre gruparea carbonil și gruparea hidroxil de
la C4 sau C5 de pe catena aldozei
Semiacetali ciclici rezultați de la fructoză
Formele ciclice semiacetalice rezultă în urma reacției de

semiacetalizare dintre gruparea carbonil și gruparea hidroxil
de la C5 sau C6 de pe catena cetozei
Formule chimice de perspectivă (W.N. Haworth)
În reprezentarea Haworth ciclurile piranozice și furanozice

sunt poligoane regulate situate într-un plan perpendicular
pe planul hârtiei
Formule chimice de perspectivă (W.N. Haworth)
Formule de reprezentare a glucozei
Formule de reprezentare a fructozei
Proprietăți fizice
• Monozaharidele sunt substanțe de culoare albă, cristaline,

solubile în apă, mai puțin solubile în alcool etilic, insolubile în
eter și alți solvenți.
• Soluțiile lor sunt incolore, optic active și au gust dulce
Proprietăți chimice
Sunt prezentate la cap. ”Derivați ai monozaharidelor”
Monozaharide reprezentative
• Cele mai reprezentative sunt pentozele și hexozele deoarece

unele dintre ele apar în natură în cantități mari.
• TRIOZELE: gliceraldehida și dihidroxiacetona nu se găsesc în

stare liberă în natură dar esterii lor cu acidul fosforic sunt
intermediari în transformările biochimice ale hidraților de
carbon
• TETROZELE nu se întâlnesc în natură. Se obțin din degradarea
pentozelor.
PENTOZELE
• Aldopentozele
• D (-) riboza, intră ca și dezoxiriboza în structura acizilor
nucleici și a unor coenzime
• D (+) xiloza intră în constituția proteoglicanilor. Este mai
răspândită în natură sub formă de xilan – un polizaharid ce
însoțește celuloza în lemn
• Cetopentozele
• D-ribuloza și D și L-xiluloza apar ca intermediari în degradarea
monozaharidelor.
ALDOPENTOZE
CETOPENTOZE
HEXOZE
• Aldohexoze
• D (+) glucoza naturală sau dextroza se află în stare liberă în

fructe și flori. Este principalul zahăr din sânge.
Combinată cu ea însăși se găsește în maltoză, amidon, glicogen și
cu alte monozaharide în lactoză și zaharoză.
Este materie primă pentru formarea depozitelor de glicogen
hepatic sau muscular.
Furnizează atomi de carbon și hidrogen pentru diferite sinteze
care au loc în organism.
Este absentă în condiții normale din urină.
D (+) galactoza
• Nu se găsește liberă decât

foarte rar
• Este constituient al lactozei
• Se sintetizează din glucoză în
glanda mamară
• Intră în constituția
glicolipidelor, glicoproteinelor
și a glicozamino-glicanilor.
D (+) manoza Cetohexoza
D(-) fructoza sau levuloza
• Nu se întâlnește liberă în
natură.
• Intră în compoziția
glicoproteinelor
Este cel mai dulce monozaharid

Este constituient al zaharozei.
Amestecul echimolecular dintre D-
fructoză și D-glucoză formează
mierea.
Se află în urme în sânge.
Derivați ai monozaharidelor
1. Esteri ai monozaharidelor cu acidul fosforic
• Derivații fosforilați ai monozaharidelor se află în toate celulele

organismului, fiind intermediari în metabolismul glucidic.
• Fosfoglucidele cele mai importante sunt:
• α D glucozo-1-fosfat
• α D glucozo-6-fosfat
• α D fructozo-6-fosfat
• α D fructozo-1,6-bisfosfat
Fosfoglucide
2. Deoxizaharuri
• Au un atom de hidrogen în
locul unei grupări hidroxil
• 2-deoxi-D-riboza – este
componentul glucidic al
acidului dezoxiribonucleic
• L-fucoza (6-dezoxi-L-
galactoza), este component
al glicoproteinelor și al
peretelui celular bacterian
3. Aminozaharuri
• Prezintă o grupare –NH2 în locul unei grupări –OH

• Se întâlnesc în structura glicozaminoglicanilor, glicoproteinelor
și a unor glicolipide
• D-glucozamina
• D-galactozamina
• Grupările –NH2 din aminozaharuri pot fi uneori acilate
(-NH-CO-R) sau sulfatate (-NH-SO3H)
• Acidul neuraminic se formează prin reacția de condensare
aldolică între acidul piruvic și manozamină
D-glucozamina – este constituient al acidului hialuronic
D-galactozamina – este component al condroitin sulfaților din
cartilagii.
4. Derivați acizi ai monozaharidelor
Sunt două tipuri importante de acizi: acizi aldonici și acizi uronici
• Acizii aldonici se
formează prin oxidarea
enzimatică sau cu
agenți oxidanți slabi a
grupării aldehidice. Din
D-glucoză se formează
acid D-gluconic care în
formă fosforilată este
intermediar în
metabolismul glucidic.
• Acizii uronici se formează prin
oxidarea energică a grupării
hidroxil de la atomul de
carbon primar din aldoze, la
gruparea carboxil. Din D-
glucoză se formează acid D-
glucuronic, component al
proteoglicanilor. Acidul D-
glucuronic este implicat în
metabolismul bilirubinei.
5. Produși de reducere ai monozaharidelor
• Sunt intermediari în căi metabolice minore.

• Aldozele și cetozele pot fi reduse la gruparea carbonil cu
formarea alcoolilor polihidroxilici corespunzători.
• Prin reducerea aldozelor se obține alcoolul corespunzător:

D-glucoza D-sorbitol
D-galactoza D-galactitol
D-manoza D-manitol
D-riboza D-ribitol
Prin reducerea cetozelor se formează 2 alcooli deoarece în

procesul de reducere apare un nou carbon asimetric.
Dizaharide reducătoare
• Ozele componente se leagă prin eliminarea unei molecule de

apă între o grupare –OH glicozidică și o grupare –OH cu
reactivitate normală
• Aceste dizaharide prezintă fenomenul de mutarotație,
gruparea –OH glicozidică liberă, putând avea configurația α
sau β.
• Maltoza
• Izomaltoza
• Celobioza
• Lactoza
Dizaharide nereducătoare
• Ozele componente
se leagă O-
glicozidic prin
eliminarea de apă
între grupările –
OH glicozidice ale
celor două
monozaharide. Nu
prezintă
mutarotație.
• Zaharoza (sucroza)
POLIZAHARIDELE
• Polizaharidele sau glicanii pot fi homoglicani sau heteroglicani
• a) Homoglicanii – sunt polimeri de glucoză numiți glicani, de

manoză numiți manani, de galactoză numiți galactani.
• Amidonul
• Glicogenul
• b) Heteroglicanii – sunt produși de condensare a mai multor

tipuri de unități structurale
• Proteoglicanii
• Poliozidele bacteriene
Amidonul
• Este răspândit în lumea vegetală

• Este un amestec în proporții variabile dintre două
polizaharide:
• amiloza – liniară și
• amilopectina – ramificată
• Amiloza conține resturi de maltoză legate α-(1→4) glucozidic

Formează structuri helicoidale
• Amilopectina conține resturi glucozil legate α-(1→4) și α-
(1→6) glucozidic
Are o structură de tip globular, foarte condensată
Glicogenul
• Este un polizaharid format din α-glucopiranoze legate prin

legături α-(1→4) și α- (1→6) glucozidice
• Este mai ramificat decât amilopectina
• Între două ramificații există 5 – 15 glucopiranoze.
• Este forma de depozitare a glucozei, în cantități mai mari în

ficat și mușchi
GLICOZAMINOGLICANII
GAG sau Mucopolizaharide
• Structură
Conțin o unitate dizaharidică repetitivă formată din:
• Aminozaharuri: D-glucozamina
D- galactozamina
• Acizi uronici: acid D-glucuronic
acid L-iduronic
Sunt 7 tipuri de GAG: acidul hialuronic, condroitin 4 și 6 sulfații,

darmatan sulfatul, keratan sulfații, heparan sulfatul și
heparina.
Caracteristici generale
• Sunt componenți ai matricei extracelulare sau substanței

fundamentale care este localizată la suprafața celulelor sau
intercelular în cartilagii, tendoane, piele și a lichidului sinovial
din articulații;
• Sunt macromolecule liniare, care rețin apa datorită numărului
mare de grupări acide pe care le conțin în structură;
• Formează soluții coloidale, geluri care realizează un ciment
intercelular flexibil, cu proprietăți lubrefiante și antișoc;
• GAG nu se află în stare liberă în țesuturi, cu excepția acidului
hialuronic. GAG se asociază cu proteinele formând
proteoglicani
Acidul hialuronic
• Se află în țesuturi embrionare, lichid sinovial, cordon ombilical, corp
vitros, tendoane, piele. Este prezent în substanța fundamentală a
tuturor țesuturilor conjunctive.
• Unitatea dizaharidică este formată din:
- acid β-D-glucuronic
- N-acetil glucozamina
Condroitina
• Are structură asemănătoare cu acidul hialuronic
• Se află în cantități mici în substanța fundamentală a țesutului
conjunctiv
• Unitatea dizaharidică este formată din:
- acid β-D-glucuronic
- N-acetil galactozamina
Derivații cu acid sulfuric condroitin 4 și 6 sulfatul sunt componente
structurale majore ale țesutului cartilaginos
Heparina
• Este un mucopolizaharid de secreție

• Este sintetizat în toate țesuturile care conțin mastocite.
Mastocitele căptușesc pereții arteriali la nivelul organelor:
plămân, ficat, miocard
• Unitatea dizaharidică repetitivă este formată din:
- acid D-glucuronic sau acid L-iduronic, de obicei
sulfatate
- glucozamina care este sulfatată la gruparea amino sau
acetilată și la gruparea –OH este esterificată cu acid sulfuric
Proprietăți
• Este anticoagulant
• Heparina activează lipoprotein lipaza
CURS 7
MOBILIZAREA SI TRANSFERUL DE ENERGIE
Generalitati
Legaturi macroergice si compusi macroergici
Rolul ATP in transferul de energie
Lantul respirator si fosforilarea oxidativa
Energia în sistemele biologice
• În organismele vii au loc transformări chimice
care implică sinteze de molecule complexe, cât
şi procese de descompunere a acestora.
• Organismul uman - sistem termodinamic

deschis (schimb de substanţă şi energie cu
mediul)
Energia în sistemele biologice
Creşterea şi existenţa organismului animal-
consum de energie pentru:
• Întreţinerea funcţiilor vitale
• Sinteza unor substanţe necesare
organismului
• Desfăşurarea activităţilor fizice
• Menţinerea constantă a temperaturii
corpului.
• Organismele vii îşi asigură structura complexă -
care presupune menţinerea unor echilibre
biochimice şi funcţionale - printr-un aport continuu
de energie din exterior.
• Această energie este preluată o dată cu
alimentele din mediul înconjurător iar organismele
vii au posibilitatea ca prin procese colective să
elibereze şi să stocheze această energie chimică
şi să sintetizeze biomolecule complexe pornind de
la cele simple.
• Totalitatea transformărilor compuşilor chimici şi a
energiei din organismul viu poartă denumirea de
metabolism iar prin metabolism intermediar se
înţelege ansamblul proceselor biochimice care au
loc după absorbţia intestinală a substanţelor
nutritive provenite din alimente.
METABOLISMUL INTERMEDIAR ENERGETIC
• Reprezinta totalitatea schimburilor energetice dintre materia vie si mediul extern.

El are la baza transformari enzimatice, chimice, ale alimentatiei din cadrul
metabolismului intermediar, glucidic, protidic, lipidic in care se elibereaza treptat
energie Energia este stocata in molecula de A.T.P. in proportie de 45% si 55% se
transforma in caldura.
• Cheltuielile energetice ale organismului
- fixe - care reprezinta metabolismul bazal (M.B.)
- variabile - care depind de o serie de factori.
• Metabolismul bazal (fixe)- este consumul energetic minim necesar intretinerii
functiilor vitale.
• In repaus consumul energetic al organismului este mai mic si este rezultatul
reactiilor chimice care au loc in organism.
• Variabile - depind de o serie de factori. Cele mai mari cresteri ale consumului de
O2 se produc in eforturile intense cand energia calorica degajata poate depasi
pentru scurt timp de 30 - 50ori valorile bazale ale cheltuielilor energetice.
Cheltuielile energiei variabile - depind de:
• activitatea musculara - muschii reprezinta 30% din greutatea
corporala si sunt mari consumatori de energie atat in repaus cat si
in efort.
• Cheltuielile energetice variaza proportional cu activitatea
musculara depusa. Astfel este de 2000 – 3000 Kcal pentru
muncitorii din uzina dar cel mai mare consum energetic il au
sportivii in antrenament intre 5000 si 6000 Kcal.
• Temperatura mediului inconjurator - cand temperatura scade
pierderile de caldura cresc dar intervin mecanismele reflexe prin
vaso-constrictie deci scade depozitul de caldura, iar instalarea
frisonului intensifica arderile celulare cu 50%.
• Expunerea la cald intensifica circulatia respiratorie, secretia
sudorala si termoliza.
• Intre cele 2 extreme de temperatura exista o valoare a temperaturii
mediului ambiant de circa 21 grade pentru omul imbracat si 28
grade pentru cel dezbracat - temperatura de confort termic.
Catabolism
• cuprinde procesele prin care molecule

complexe-glucide, lipide,proteine- de natură
endogenă sau exogenă sunt scindate treptat
la molecule simple: monoglucide, glicerol,
acizi graşi, aminoacizi.
• Acestea la rândul lor sunt degradate oxidativ
până la bioxid de carbon şi apă.
• În această etapă energia liberă care rezultă
este captată sub formă de adenozintrifosfat
(ATP) sau alţi compuşi macroergici.
Anabolismul
• cuprinde procesele de biosinteză ale
complexelor macromoleculare (glucide, lipide,
proteine, acizi nucleici etc) , pornind de la
componenţi mai simpli care provin în primul
rând din alimente.
• Energia necesară proceselor anabolice este
furnizată de compuşi macroergici cum ar fi
ATP sau indirect prin hidrogenul cu energie
ridicată din nicotinamid - adenindinucleotid
fosfat (NADPH).
• Între procesele catabolice şi cele anabolice
există un echilibru dinamic la nivel
celular,compoziţia chimică a celulelor fiind
menţinută pe toată durata de viaţă a acestora
între anumite limite ceea ce înseamnă că
viteza de sinteză a biomoleculelor este egală
cuviteza de degradare a lor.
• Economisirea de metaboliţi şi de energie
reprezintă condiţii de desfăşurare a
proceselor biochimice componente ale
metabolismului intermediar.
Biomolecule macroergice
• În organismele animale există un grup de biomolecule
specializate denumite compuşi macroergici care
mentin bilanţul energetic în orice tip de celule
• Compuşii macroergici sunt implicaţi în schimbul de
energie prin susceptibilitatea lor la hidroliză când se
eliberează o cantitate mare de energie (egală sau mai
mare de 7kcal/mol).
• furnizor de energie pentru multe procese biochimice:
sistemului adenilat ce cuprinde adenozintrifosfatul-
ATP, adenozindifosfatul - ADP şi adenozinmonofosfatul
-AMP şi care funcţionează în prezenţa ionilor de
magneziu (Mg 2+) şi fosfatului anorganic P
Rolul ATP in transferul de energie
• Molecula de ATP consta in combinatia intre
adenozina (adenina + riboza) si trei grupuri de
fosfat anorganic. Sub actiunea enzimei ATP-aza,
ultimul grup fosfat este desprins cu eliberarea
subsecventa a unei cantitati de energie (7,3 kcal)
rezultand ADP (adenozindifosfat)
ADENOZINMONOFOSFAT (AMP)
DEZOXIADENOZINMONOFOSFAT
ADENOZINTRIFOSFAT (ATP)
Fosforilarea la nivelul substratului şi fosforilarea oxidativă reprezintă cele mai importante
căi de sinteză a ATP-ului.
Fosforilarea la nivelul substratului implică utilizarea imediată în scopul sintezei de ATP a
energiei eliberate în cursul unei reacţii exergonice care face parte dintr -o secvenţă
catabolică.
FOSFORILAREA OXIDATIVĂ
• reprezintă sinteza ATP din ADP şi P (cuplată cu
lantul respirator), pe seama energiei eliberate
la transferul echivalenţilor reducători în lantul
respitrator de la coenzimele reduse la O2.
• Deoarece transferul de ē are loc treptat,
energia se eliberează „în pachete” – în trepte .
Pentru a se forma ATP diferenţa de potenţial
trebuie să fie nu mai mică de 0,22V.
• Funcţionarea cuplată a lantului respirator şi
fosforilarii oxidative este asigurată de 5
complexe enzimatice
Lanţul respirator (LR). Rolul. Structura.
• LR - un ansamblu (complex) de enzime
şi sisteme de oxido-reducere, ce
participă la transferul H+ şi ē de la Co
reduse (NADH, FADH2) la O2 cu
formarea H2O.
• Este ultima etapă a degradării aerobe.
• Este localizat în membrana internă a MC
Funcţia LR:
1. Prin transferul protonilor şi electronilor →
Co se reoxidează, putînd asigura
dehidrogenări în continuare.
2. Cand Co se reoxidează, se eliberează
energie ce serveşte la sinteza ATP.
ATP este generat de oxidarea moleculelor combustionabile:
glucoză, acizi graşi, aminoacizi
Intermediarul comun în cele mai multe din aceste oxidări

este acetil-CoA.
Unitatea acetil este complet oxidată la CO2 în ciclul
acidului citric cu formare concomitentă de NADHFADH2.
Aceşti transportori de electroni transferă apoi electronii lor de
înalt potenţial lanţului respirator.
Curgerea ulterioară a electronilor către O2 determină
pomparea protonilor prin traversarea membranei
mitocondriale interne.
Glicoliza este celălalt proces generator de ATP,
dar cantitatea formată este mult mai mică decât în
fosforilarea oxidativă.
Oxidarea glucozei la piruvat duce la generarea a
doar 2 molecule ATP, în timp ce atunci când glucoza
este complet oxidată la CO2 se formează 36
molecule ATP.
Totuşi glicoliza poate avea loc rapid, în condiţii de
anaerobioză pentru scurt timp, spre deosebire de
fosforilarea oxidativă, care reclamă aport continuu de
O2.
NADPH este donorul major în biosinteze
reductive
• În cele mai multe biosinteze, produşii sunt mult mai reduşi
decât precursorii, astfel încât, este necesară putere reductivă
şi ATP.
• Electronii de înaltă putere necesari pentru aceste reacţii sunt
adesea furnizaţi de NADPH.
• Cantităţi însemnate de NADPH mai sunt formate de către
malat-enzima în timpul transferului acetil-CoA din
mitocondrie în citosol în sinteza acizilor graşi.
Căile metabolice majore şi punctele de
control
1. Glicoliza anaerobă: are loc în citosol

- Punct de plecare: glucoză (1 mol)
- Punct final: piruvat (2 moli)
- Bilanţ energetic: 2 ATP, 2 NADH
- Punct de control: fosfofructokinaza
2. Ciclul Krebs: are loc în mitocondrie
- Punct de plecare: Ac-CoA şi oxaloacetat.

- Bilanţ energetic: 1 GTP, 3 NADH, 1 FADH2
- Puncte de control: citrat sintetaza, izocitrat dehidrogenaza şi -
cetoglutarat dehidrogenaza
• Patru perechi de electroni sunt transferate catenei până la O2 , ceea ce

duce la formarea gradientului de protoni şi a 12 moli de ATP
• Nucleotidele reduse sunt oxidate doar dacă ADP este fosforilat simultan la
ATP. Această corelaţie strânsă asigură ajustarea ratei ciclului Krebs în
raport de necesarul de energie (ATP) al celulei.
3. Calea pentozo fosfaţilor: are loc în citosol.
- Punct de plecare: glucoză – 6P
- Punct final: riboză – 5P
- Bilanţ energetic: 2 NADPH (putere
reducătoare)
- Punct de control: glucoză -6P –
dehidrogenaza controlată de concentraţia
NADP+
4.Gluconeogeneza
are loc în ficat şi rinichi
- Punct de plecare: lactat, glicerol, aminoacizi
- Punct final: glucoza
- Punct de control: fructoză – 1, 6 – difosfataza
Inhibată de AMP şi stimulată de citrat,

gluconeogeneza şi glicoliza se reglează reciproc, astfel
încât o cale este foarte activă în timp ce alta funcţionează
la limita inferioară
5.Biosinteza şi biodegradarea glicogenului
sunt reglate coordonativ printr-o cascadă
de reacţii amplificată, declanşată de hormoni,
astfel încât glicogen sintetaza şi fosforilaza
sunt activate / inactivate alternativ
6. Biosinteza şi biodegradarea
acizilor graşi
• Sinteza are loc în citosol prin adăugarea
unităţilor C2 la un lanţ crescător pe o proteină
purtătoare de acil (PPA).
• Degradarea are loc în matricea mitocondrială
prin -oxidarea până la acetil-CoA.
Rata degradării acizilor graşi depinde de

rezerva de ATP generat în ciclul Krebs, deoarece
-oxidarea are loc numai dacă NAD+ şi FAD sunt
regenerate.
CURS 8 LIPIDELE
• Localizare, origine, rol biochimic, importanta biomedicala.
• Constituenti chimici structurali
• Acizi biliari, saruri biliare.
• Structura generala a lipidelor, clasificare.
• Gliceride, steride, ceride – localizare, rol biochimic.
• Lipide complexe. Glicerofosfolipide cu azot (lecitine,
cefaline, serincefaline, plasmalogeni) – localizare, rol
biochimic. Glicerofosfolipide fara azot (acizi fosfatidici,
inozitolfosfatide, cardiolipine) – localizare, rol biochimic.
Sfingolipide (sfingomieline, cerebrozide, sulfatide,
gangliozide) – localizare, rol biochimic.
• Biomembrane – structura, rol biochimic.
LIPIDELE
Generalități
Funcțiile lipidelor
Clasificare
Reprezentanți
Biomembrane
Generalități
• Sunt substanțe organice
– intră în alcătuirea organismelor vii,
– au o mare eterogenitate de structuri și
– îndeplinesc funcții complexe.
Sunt compuși greu solubili în apă dar se dizolvă ușor în

solvenți nepolari (eter, benzen, cloroform, acetonă)
datorită lanțurilor hidrocarbonate care predomină în
structura lor.
Din punct de vedere chimic, lipidele sunt esteri ai acizilor
grași superiori cu polialcooli sau alcooli specifici. Au în
compoziție C, H, O și uneori N, P, S
Exemple de lipide
Funcțiile lipidelor
• Lipidele sunt constituienți universali ai organismelor cu rol esențial
în desfășurarea proceselor metabolice.
În organism, lipidele îndeplinesc mai multe funcții:
 Sunt principala formă de depozitare a rezervelor energetice
(triacilglicerolii din țesutul adipos – prin oxidare 1g lipide dau 9 cal)
 Sunt constituienți ai membranelor celulare și subcelulare
(glicerofosfolipide, sfingolipide, etc.)
 Asociate cu proteinele, lipoproteinele (plasmatice) reprezintă
forma de transport a rezervelor energetice ale organismelor
 Lipidele, ca steroizii și eicosanoizii (compuși ai acidului arahidonic),
au rol în procese metabolice importante
 Lipidele au rol de vitamine, hormoni, izolatori electrici, termici și
mecanici (țesutul subcutanat)
Clasificarea lipidelor
• Se pot clasifica în funcție de solubilitate și structură
 După solubilitate:
- lipide nepolare: triacilglicerolii și esterii colesterolului
- lipide polare: glicerofosfolipide, sfingolipide, colesterol
 Structural:
- lipide simple
- lipide complexe
- lipide derivate
Lipidele simple sunt esteri ai acizilor grași cu
diferiți alcooli
- Gliceride: esteri ai acizilor grași cu

glicerolul (acilgliceroli)
- Ceride: esteri ai acizilor grași cu diverși
alcooli (alcooli alifatici superiori, alcooli
carotenoidici)
- Steride: esteri ai sterolilor cu acizi grași
superiori
Lipidele complexe conțin acizi grași, alcooli și alte
grupări: resturi de acid fosforic, compuși azotați,
zaharuri
- Fosfolipide (fosfatide): conțin acizi grași,

acid fosforic și un alcool care poate fi glicerol
(glicerofosfolipide), inozitol (inozitolfosfolipide)
sau aminoalcoolul sfingozină (sfingofosfolipide)
- Glicolipide: cuprind cerebrozide și
gangliozide
Lipidele derivate sunt produși de hidroliză
ai lipidelor simple și complexe dar care mai
păstrează proprietățile specifice lipidelor:
- hidrocarburi superioare,
- acizi grași,
- alcooli alifatici superiori,
- compuși steroidici,
- carotenoizi,
- terpene
Acizii grași
• Sunt compușii de bază ai lipidelor

• Au caracter amfipatic
• Structura
- o catenă hidrocarbonată hidrofobă de care se leagă o grupare
funcțională polară – carboxil
• Cei mai importanți acizi grași dpdv biologic și cei mai răspândiți se
caracterizează prin:
- sunt acizi monocarboxilici
- conțin o catenă liniară saturată sau nesaturată
- au număr par de atomi de carbon (de la 4 la 26)
Acizii grași ciclici, cu catenă ramificată,cu număr impar de atomi de

carbon sau care au și alte grupări funcționale se întâlnesc rar în
natură.
(Nelson & Cox, Lehninger Principles of
Biochemistry, 3rd ed., 2000): Impachetarea
acizilor grasi in agregate stabile
a. Acizi grasi saturati (acidul stearic: C 18)

b. Acizi grasi nesaturati (acidul oleic: C 18)
Acizii grași saturați
Formula generală a acizilor grași saturați este CH3- (CH2)n-COOH
Acizii grași cei mai răspândiți în lipidele izolate din mamifere
sunt acidul palmitic (C16) și acidul stearic (C18).
Acizii grași nesaturați

În funcție de numărul legăturilor duble din moleculă pot fi
mononesaturați și polinesaturați.
Se caracterizează structural prin numărul atomilor de carbon și
numărul dublelor legături din moleculă.
Cei mai importanți acizi grași nesaturați sunt acidul palmitoleic

(16:1), oleic (18:1), linoleic (18:2), linolenic (18:3), arahidonic
(20:4).
Acizi grași nesaturați
Denumirea acizilor grași
• Denumirea acizilor grași nesaturați se face adăugând la

numele hidrocarburii cu același schelet molecular:
- Sufixul - enoic pentru acizii cu dublă legătură
- di-, tri-, tetra- enoic pentru acizii cu mai multe
legături duble
- (Cn) lungimea catenei și (∆m) poziția dublelor legături
Ex: acidul oleic - C18: ∆9
acidul arahidonic – C20: ∆5, 8, 11, 15
- Numerotarea atomilor de carbon dintr-un AG începe de la
capătul carboxil terminal. Atomii de C 2 și 3 sunt notați cu α și
β iar atomul de C al grupării terminale metil cu ω.
- ω - 3, ω - 6
Denumirea acizilor grași nesaturați
Un acid gras are o grupare carboxil la un capăt şi o grupare metil la celălalt

capăt.
Atomii de carbon într-un acid gras sunt identificati printr-o litera greceasca pe
baza distanţei acestora faţă de gruparea carboxil. Atomul de carbon cel mai
apropiat de o grupare carboxil este alfa (α), iar următoarul adiacent este beta (β),
etc. Carbonul de lângă gruparea carboxil este numit atom de carbon alfa,
deoarece alfa este prima literă a alfabetului grec.
Într-un acid gras cu lanţ lung de atomi de carbon, atomul de carbon din
gruparea metil este numit carbon omega (ω), deoarece Omega este ultima literă
a alfabetului grec.
Exemple
•In acidul linoleic (C 18:2), deoarece cea mai apropiata dubla legatura de
gruparea metil este la 6 atomi de carbon distanță de gruparea metil, acidul
linoleic este numit un acid omega-6 (ω-6 sau n-6).
•Pentru acidul linolenic (C 18:3), legatura dubla este la numai 3 atomi de carbon
distanta de gruparea metil, deci este un acid omega-3 (ω-3 sau n-3).
Proprietățile acizilor grași
• Sunt determinate de lungimea catenei și gradul de

nesaturare.
• Au proprietăți detergente datorită moleculei amfipatice.
În mediu bifazic se asociază cu apa prin capătul polar și cu faza
hidrofobă prin catena hidrocarbonată nepolară.
În apă formează micelii.
• Acizii grași saturați cu un conținut de până la C8 sunt lichizi,
ceilalți sunt solizi.
• Acizii grași nesaturați sunt lichizi.
• Lipidele membranare sunt mult mai nesaturate decât lipidele
de depozit.
Distribuția acizilor grași în organism
• În organism, în general, acizii grași sunt esterificați.

• În plasmă, acizii grași liberi sunt în cantitate mică și circulă
împreună cu albuminele.
• Acizii grași esențiali sunt acidul linoleic (18:2), acidul linolenic
(18:3) și acidul arahidonic (20:4) și trebuie incluși neapărat în
dietă. Ei nu pot fi sintetizați în organism deoarece nu există
enzime care să poată introduce o legătură dublă în poziția 9 -
10 și capătul ω al unei catene hidrocarbonate.
• Ceilalți acizi grași sunt sintetizați în intestin, ficat, țesutul
adipos.
GLICERIDE
(acilgliceroli)
• Sunt lipidele cele mai abundente din natură
• Gliceridele sunt esteri ai glicerolului cu acizi grași
• Pot fi mono-, di- sau triacilgliceroli (TAG)
STRUCTURĂ
Rolul TAG
• Acizii grași sunt transformați în TAG pentru a fi transportați
între țesuturi și pentru a fi depozitați. O mare parte din TAG
sunt depozitați în adipocite, fiind rezerva energetică cea mai
eficientă a organismului.
• Lipoliza presupune hidroliza TAG la glicerol și acizi grași
• Acizii grași sunt utilizați de toate țesuturile cu excepția țesutului
nervos, pentru producerea de energie sau ca sursă de carbon
pentru sinteza lipidelor
• Glicerolul trece în sânge de unde este luat de ficat și utilizat ca
sursă pentru sinteza de glucoză
• Hidroliza TAG se face de către 3 enzime

- lipaza pancreatică (digestivă)
- lipoprotein lipaza (din sânge)
- lipaza hormon-sensibilă (din țesutul adipos)
CERIDE
• Ceridele sunt esteri ai unor acizi grași cu alcooli superiori cu masă
moleculară mare
• Sunt constituienții principali ai substanțelor naturale numite ceruri:
ceara de albine, lanolina, spermanțetul, pruina
• Rol – protector al pielii, al frunzelor, fructelor, ferindu-le de
pierderile de apă, atacul microbilor, umiditate excesivă
• Proprietăți
Ceridele sunt substanțe albe, amorfe, nemiscibile cu apa, solubile în
solvenți organici
• Structură
• Acizi grași obișnuiți: stearic, palmitic și acizi grași specifici - acid
cerotic
• Alcooli superiori: cerilic, cetilic, melisilic
Ceride naturale
CH3(CH2)14CO2-(CH2)15CH3
STERIDE
• Sunt lipide simple de o mare importanță biologică și largă

răspândire în lumea vie.
• Dpdv chimic, steridele sunt esteri ai acizilor grași cu alcooli
superiori ciclici hidroaromatici numiți steroli.
• Sterolii au la bază un compus policiclic ipotetic numit steran
Steranul intra și în structura altor

compuși biochimici importanți, precum:
•Hormoni sexuali
•Acizi biliari
•Alcaloizi
•Glicozizi
•Vitaminele D
Compușii steroidici diferă între ei prin grupările funcționale și catenele
laterale grefate pe nucleul steranic, prin prezența unor duble legături și
existența unui mare număr de stereoizomeri
Steroizii care au 8-10 atomi de carbon în catena laterală se numesc
steroli. Sunt derivați ai hidrocarburii aromatice colestan.
• Cel mai răspândit reprezentant al sterolilor este colesterolul.

Colesterolul
- Colesterolul nu se află în plante, microorganisme și
nevertebrate.
- Colesterolul este o substanță solidă, solubilă în apă.
- Colesterolul are rol structural, fiind prezent în
majoritatea membranelor celulare.
- El este precursorul tuturor compușilor steroidici (acizi
biliari, hormoni steroizi, precursorul vitaminei D, etc.).
- Colesterolul liber se poate elimina cu fluxul apos al bilei
în intestin unde este transformat de microflora
bacteriană în coprostanol și coprostanonă.
În ficat colesterolul se transformă în acizi biliari care se
elimină sub formă de săruri biliare, cu fluxul apos al bilei,
prin intestin.
• moleculele de colesterol imobilizează catena hidrocarbonată a
fosfolipidelor
• moleculele de colesterol împiedică cristalizarea hidrocarburilor
şi schimbarea fazei în membrană
Prin oxidarea colesterolului se formează 7-dehidrocolesterolul
care conține două duble legături conjugate.
Se află în piele și este precursorul vitaminei D
7-dehidrocolesterolul
Acizii biliari
• Sunt produși de metabolizare ai colesterolului
• Sunt componenții principali ai bilei
• Sunt steroizi cu 24 atomi de carbon, derivați ai hidrocarburii colan.
• Sunt derivați hidroxilați la C3, C7 și C12 ai acidului colanic.
• Acizii biliari primari se sintetizează în ficat din colesterol și sunt:

– Acid colic
– Acid chenodezoxicolic
• Acizii biliari secundari se sintetizează în lumenul intestinal sub
acțiunea microorganismelor, din acizii biliari primari, și aceștia sunt:
– Acidul dezoxicolic
– Acidul litocolic
În celula hepatică acidul colic și chenodezoxicolic se conjugă
cu taurina și cu glicocolul formând produși de conjugare de
tipul:
- acidul glicocolic și taurocolic, respectiv,
- acidul taurochenodezoxicolic și glicochenodezoxicolic
Acești acizi, sub formă de săruri de sodiu sau potasiu (săruri

biliare) realizează un circuit entero-hepatic și își exercită rolul
în digestia și absorbția lipidelor și componentelor liposolubile.
Acizii biliari au rol important în emulsionarea grăsimilor în

intestin datorită caracterului amfipatic al lor (grupările
carboxil și hidroxil sunt hidrofile, nucleul și grupările metil
sunt hidrofobe).
GLICEROFOSFOLIPIDE
(fosfatide)
• Structură
C1H2- OH • Sunt esteri ai glicerolului cu acizi
grași superiori și acid fosforic și a unei
HO - C- H
baze azotate.
H2C3- OPO3H2 •Substanța de bază a acestor lipide
L – glicerol-3-fosfat este L – glicerol-3-fosfatul
(sn – stereochemical numbering).
•Atomii de carbon 1 și 3 din molecula
C1H2-OH
glicerolului nu sunt identici. Enzimele
HO C H disting cei doi atomi de carbon (ex.
H2C3-OPO3H2 glicerol kinaza fosforilează doar sn-3
L – glicerol-sn-3-fosfat cu formarea glicerol 3-fosfatului.
Acizii fosfatidici
• Sunt cele mai simple glicerofosfolipide

• Conțin glicerol, acizi grași și un rest de acid fosforic
Rolul acizilor fosfatidici
• Intră în structura tuturor fosfolipidelor

• Transformă acizii grași sintetizați în ficat în fosfatide, care sunt
componente ale lipoproteinelor, formă sub care sunt
transportate în sânge. Tulburări ale biosintezei fosfatidelor
împiedică transportul acizilor grași și de aici, disfuncții ale
ficatului.
• Pot lega încă un rest de glicerină formând fosfatidilgliceroli.
Cel mai important compus de acest fel este cardiolipina,
izolată din miocard (membrana internă a mitocondriilor).
• Este singurul fosfatidilglicerol cu funcții imunologice
cunoscute.
Fosfatidilcolinele
(colinfosfolipide, colinfosfatide, lecitine)
• Structura
Sunt glicerofosfolipide care au ca bază azotată colina.
HO – CH2 – CH2 – N+(CH3)3

colina
Proprietăți și rol biochimic
• Lecitinele sunt substanțe albe, higroscopice, ceroase care se

solubilizează bine în solvenți ai grăsimilor.
• Lecitinele conțin o cantitate mare din colina existentă în organism.

• Restul acil din poziția 1 al glicerolului este de regulă saturat
• Restul acil din poziția 2 al glicerolului este nesaturat și este adesea
acid linolenic sau acid arahidonic.
• Dipalmitoil lecitina este componentul lipidic principal al

surfactantului pulmonar, material care acoperă alveolele pulmonare
și împiedică colapsul acestora la expirare. De asemenea ,
surfactantul cuprinde în cantitate mare și fosfatidilglicerol.
Fosfatidiletanolaminele
(etanolaminfosfolipide, cefaline)
• Structură
Restul fosfatidil este legat de etanolamină (colamină):
HO – CH2 – CH2 – N+H3 Se află în țesuturi
alături de lecitine dar
în cantități mai mici
Sunt mai abundente în
țesutul nervos.
Prin metilarea grupării
amino se transformă în
lecitine.
Fosfatidiletanolamina (cefalina)
Fosfatidilserinele
(Serinfosfolipide, serincefaline)
• Structură
Conțin aminoacidul serina legat de gruparea fosfatidil:
Se găsesc alături de
fosfolipide în
membranele biologice.
Prin decarboxilarea
restului de serină se
formează
Fosfatidilserina etanolaminfosfatidele.
Fosfatidilinozitoli
(inozitol-fosfatide, fosfoinozitide)
• Structură
Sunt lipide complexe care prin hidroliză formează o moleculă de
glicerol, o moleculă de inozitol (polialcool ciclic), două
molecule de acid gras și 1 – 3 molecule de acid fosforic.
• Se găsesc în toate țesuturile alături de celelalte fosfolipide.

• Sunt mai abundente în celula nervoasă.
• Sunt lipide cu caracter puternic acid.
• Au rol important în transmiterea semnalelor extracelulare în

toate țesuturile
• Sub acțiunea fosfolipazei C , eliberează diacilgliceroli și

inozitolfosfați, efectori ai unor mesageri extracelulari.
Plasmalogenele
Structură
• Sunt glicerofosfolipide care conțin la C1 un radical alchenil
legat eteric.
• Astfel, în locul acidului gras saturat care esterifică glicerolul se
află o aldehidă cu un număr mare de atomi de carbon
• Baza azotată (X) poate fi: colina, etanolamina, serina
• Un eter fosfolipidic în care gruparea acil cu lanț lung de la C2

este înlocuită cu acetil este factorul de agregare plachetară
(PAF)
PAF este un eter solubil în
sânge, produs de celulele
sanguine și de alte țesuturi,
care în concentrații mai mici de
10-11 moli/l induce agregarea
plachetelor sanguine, contracția
musculaturii netede și activarea
celulelor sistemului imun. Este
un mediator al șocului
PAF anafilactic, o reacție alergică
violentă și uneori fatală
Proprietăți ale fosfolipidelor
Micele, monostraturi şi dublu straturi lipidice
• O lipidă polară (ex. fosfogliceridele) aflată într-o anumită

concentraţie în apă formează diferite tipuri de agregate. În
aceste structuri cozile de hidrocarbură sunt ascunse de mediul
apos, formând o fază hidrofobă internă, în timp ce capetele
hidrofile sunt expuse la suprafaţă. Triacilglicerolii nu formează
astfel de agregate deoarece nu au capete polare.
• Fosfogliceridele formează monostraturi la interfaţa aer – apă,
ca şi dublu straturi şi lipozomi.
• Sistemele dublu strat au fost intens studiate pentru explicarea
structurii membranelor naturale.
Sfingolipidele
(sfingofosfolipide)
• Structură
• Fosfolipide cu un aminoalcool cu lanț lung – sfingozină
• Sfingozina se leagă de un acid gras (acidul lignoceric,
nervonic, stearic, palmitic, etc.) prin legătură amidică formând
o ceramidă și printr-o legătură esterică cu acidul fosforic și
colina.
• Localizare
• În cantități mici în toate țesuturile animale
• În membrana celulară sau în teaca de mielină a axonilor -
sfingomieline
A. SFINGOZINA B. SFINGOFOSFOLIPIDĂ
sau SFINGOMIELINA
Conformațional, sfingolipidele sunt asemănătoare cu

colinfosfolipidele, având o porțiune hidrofilă și una
hidrofobă.
X = H - CERAMIDĂ
= fosfocolină – SFINGOMIELINĂ
= glucoză – CEREBROZIDE
= di, tri – tetrazaharide – LACTOZILCERAMIDE
= complex oligozaharidic - GANGLIOZIDE
GLICOLIPIDE
• Structura
• Substanțe complexe , structuri diferite
• Au în comun sfingozina și o componentă glucidică
Clasificare
CEREBROZIDE = sfingozină + acid gras + hexoză (Gal sau Glu)

GANGLIOZIDE = sfingozina + acizi grași superiori + hexoză +
galactozamină + acidul neuraminic sau acidul sialic
Cerebrozide
Diferă prin acidul gras din structură și primesc denumirea acidului gras:
cerebrone (acid cerebronic), cerazine (acid lignoceric), nervone (acid
nervonic)
Se găsesc în cantități mari în creier, măduva spinării și în microzomi
Gangliozide STRUCTURĂ
Gal (1 – 3) NAcGal (1 – 4) Gal (1 – 4) Glu – Sf + AcG
3
( I)
2
NAcN
Gangliozid monosialic
Gal – galactoză
Glu – glucoză
NAcGal – N-acetil-galactozamin
NAcN – acid N-acetilneuraminic sau sialic (NANA)
Gangliozidele se găsesc în cantități mari în creier, la

nivelul terminațiilor nervoase.
ROL
Transmiterea impulsului nervos la nivelul sinapselor
Restabilesc excitabilitatea sistemului nervos
Leagă specific sau inactivează toxine bacteriene
(Nelson & Cox, Lehninger Principles of Biochemistry, 3rd ed., 2000): Sphingolipids
BIOMEMBRANE
Structură
• Membranele sunt:
 bariere care separă compartimentele apoase cu compoziţii diferite
şi
 bază structurală de care sunt strâns legate anumite sisteme
enzimatice şi de transport.
• Au fost propuse mai multe modele pentru structura membranei. Cel
mai plauzibil este modelul mozaicului fluid, care constă dintr-un
strat dublu fosfogliceric, lichid cristalin, în care pătrund total sau
parţial proteine globulare. Unele proteine din membrana
plasmatică au catene laterale oligozaharidice care ies în afara
suprafeţei celulare.
• Majoritatea membranelor conţin aprox. 40 - 50% lipide şi 50 - 60%
proteine dar există o variaţie apreciabilă în jurul acestor valori.
Modelul mozaicului fluid a lui S.J.Singer şi G.L.Nicholson (1972)
(Nelson & Cox, Lehninger Principles of Biochemistry, 3rd ed., 2000): Principalele clase de
lipide de depozitare si de membrana
CURS 9 – 10
INTRODUCERE ÎN METABOLISM
METABOLISMUL GLUCIDELOR
Metabolismul și transferul de energie
Digestia și absorbţia glucidelor
Glicoliza, Ciclul Krebs
NOȚIUNI DE METABOLISM
Metabolismul și transferul de energie în organismele
vii
• Organismele vii au un schimb permanent de substanță și
energie cu mediul înconjurător
Definiție
• Metabolismul reprezintă totalitatea transformărilor
și proceselor care au loc în organismele vii
• Metabolismul se desfășoară în secvențe de reacții numite
secvențe metabolice, atunci când un produs de reacție devine
substrat pentru altă reacție.
• Produșii succesivi rezultați din reacțiile metabolice se numesc
metaboliți
• După funcțiile de bază, metabolismul este alcătuit
din catabolism și anabolism.
Catabolismul
• Catabolismul reprezintă biodegradarea constituienților
celulari la compuși mai simpli
• Catabolismul este un proces biochimic care decurge cu

formare de energie (reacții exergonice)
• Energia obținută din catabolism este utilizată pentru

desfășurarea diverselor activități ale organismului:
– Contracția musculară
– Transmisia nervoasă
– Activități de transport de substanțe
– Sinteza de biomolecule necesare creșterii, reparării și
întreținerii structurilor celulare
Anabolismul
• Anabolismul reprezintă procesul de refacere a constituienților

celulari din precursori
• Anabolismul decurge cu consum de energie (reacții
endergonice) fiind dependente de reacțiile catabolice
• Randamentele cu care celulele transformă și utilizează energia

metabolică sunt net superioare dispozitivelor create de om,
fiind foarte eficiente
• Transformările metabolice se desfășoară în organism în
condiții fiziologice (t0 normală, pH caracteristic), prin reacții
chimice catalizate de enzime și reglate prin mecanisme de
mare finețe de către hormoni.
Compuși macroergici
• Pentru a defini modul în care are loc transferul de energie în

organism definim noțiunile de legătură macroergică și compus
macroergic
• Legătura macroergică – legătura care este scindată hidrolitic într-o
reacție puternic exergonică
• Funcția de transportor de energie între reacțiile exergonice și cele
endergonice este îndeplinită de sistemul alcătuit din ATP pe de o
parte și ADP + Pa pe de altă parte:
ATP + HOH → ADP + Pa (Fosfor anorganic)
ATP + HOH → AMP + PPa (Acid pirofosforic)
• Compus macroergic – compusul care are în structura sa o legătură
macroergică
• Ex: nucleozid trifosfații (ATP, GTP, TTP, UTP, CTP, ADP...), acidul
fosfoenolpiruvic, fosfocreatina, carbamilfosfatul, tiolesterii CoA
Lanțul respirator
• Lantul respirator reprezinta ansamblul proceselor sistemelor redox si

enzimelor care participa la transferul echivalentilor reducatori (atomi de
H si electroni) de la conezimele reduse generate in cursul reactiilor de
oxidare la O2
• Lanțul transportorilor de electroni este:
– o cale metabolica finală,
– comună mai multor procese oxidative,
– prezentă în celulele aerobe,
– prin care echivalenții reducători (protoni sau electroni) proveniți din
diverse straturi reduse sunt transferați pe oxigenul molecular.
• Nevoia de oxigen, ca acceptor final al electronilor eliberați din diverse
oxidări, explică cea mai mare parte a consumului de oxigen al unui
organism aerob și conferă lanțului transportor de electroni mitocondrial
denumirea adițională de lanț respirator
• Prin parcurgerea LR se reoxideaza coenzimele necesare dehidrogenarilor
din etape specifice si se elibereaza energie (sinteza ATP)
1. Oxidarea biologică
• Energia necesară proceselor celulare este eliberată prin

oxidarea diferitelor substraturi (glucide, lipide, proteine) în
proporții ce depind de dietă, țesut sau starea hormonală a
organismului.
• Intermediarul energetic comun al transportului energiei în
sistemele biologice este ATP.
• Oxidarea compușilor biochimici constă în dehidrogenări
enzimatice, catalizate de dehidrogenaze specifice prin care
echivalenții reducători din substrate reduse sunt transferați pe
acceptori potriviți (coenzime oxidate solubile: NAD+ și FAD).
2. Fosforilarea oxidativă
– Este procesul ce permite sinteza ATP din ADP și Pa folosind o
parte din energia degajată în lanțul transportorilor de electroni.
– Fosforilarea oxidativă reprezintă sursa principală de energie în
celulele aerobe.
– Fosforilarea oxidativă se desfășoară doar în celulele care au
mitocondrii iar numărul de mitocondrii indică activitatea
țesutului respectiv.
• Ex: Eritrocitele nu au mitocondrii, deci nu pot genera energie
sau ATP;
• Celulele miocardului, țesut exclusiv aerob, au un numar mare
de mitocondrii care ocupă jumătate din volumul celulei;
• Hepatocitele au un numar mare de mitocondrii deoarece la
nivelul lor se desfășoară multe procese aerobe.
Alimentatia
• Factor fundamental de mediu
• La om nu s-a pus in evidenta mecanismul “self
selection” – criteriile alegerii alimentelor sunt
subiective si nu se bazeaza pe nevoile
metabolice
• Nevoile energetice ale unui adult - aprox 2500
kcal/24 ore – variatii in fc. de sex, varsta,
nivelul de activitate zilnica
• Nevoile metabolice sunt asigurate in principal
de – glucide, proteine, lipide
Metabolismul glucidelor
Digestia și absorbția glucidelor
• Glucidele sunt principala sursa de energie in special pentru sistemul

nervos si muscular
• In cazul aportului insuficient de glucide:
- Lantul metabolic al lipidelor este viciat acidoza prin aparitia
de corpi cetonici
- Catabolismul proteinelor
• Necesarul minim – 100g glucide/24 ore

• Ratia normala de glucide – aprox 50-60% din ratia calorica totala
normala – aprox 300-400 g/24 ore
• Ingestia de glucide ce depaseste frecvent procentul de 70% din

totalul caloric suprasolicita pancreasul rezistenta la insulina
• Surse de glucide – de origine vegetala

- de origine animala
• Ingestia glucidelor - sub forma de polizaharide
- sub forma rafinata <1/4 din ratia totala de
glucide (stres glicemic – suprasolicita
mecanismele de control a glicemiei)
• Excesul de glucide
- carenta de vit. B1 (este necesara in metabolism)
- rezistenta la insulina
- crestere in greutate
- cresterea procentului de tesut adipos
- carenta de Ca (consumul in exces de fainoase – contin fitina – se
formeaza fitati de calciu insolubili)
necesarul glucidic / necesar lipidic = 4/1
• Principalele glucide cu valoare nutritivă din alimente sunt mono, di

sau polizaharide.
• Monozaharide: glucoză, fructoză, galactoză, arabinoză, etc.
• Dizaharide: zaharoză, maltoză, lactoză.
• Polizaharide: amidon, glicogen și celuloză
• Ingestia zilnică de glucide recomandată (300g) cuprinde:
- amidon - 250g,
- fructoză - 10g,
- zaharoză – 30g,
- lactoză - 10g
Cantități mici de glicogen se consumă din carne iar celuloza nu este

digerabilă dar are rol important în formarea bolului alimentar și
stimulează peristaltismul intestinal.
Digestia glucidelor
Reprezintă procesul hidrolitic prin care glucidele ingerate sunt
transformate în monozaharide, apte pentru absobție.
Procesul este catalizat de enzime specifice - glicozidaze
1. Digestia amidonului
Digestia amidonului începe în cavitatea bucală și continuă în

duoden prin acțiunea a două endoglicozidaze:
- amilaza salivară (pH 6,6 – 6,8)
- amilaza pancreatică (pH 7,1)
Ambele enzime își încep activitatea de la periferie spre centrul
moleculei rupând exclusiv legăturile α-1-4 glucozidice
Produșii de hidroliză parțială sunt:
- maltoza și izomaltoza
- maltotrioza și malto-oligozaharide liniare cu 4-6 unități
de glucoză
- dextrine limită: oligozaharide cu 6-8 resturi de glucoză și
cel puțin o legătură α-1-6 glucozidice
2. Digestia oligozaharidelor
• Se realizează prin hidroliza la capetele nereducătoare a
oligozaharidelor din lumenul intestinal, sub acțiunea
exoglicozidazelor asociate ”marginii de perie” a celulelor
epiteliale ale duodenului și jejunului.
izomaltaza
Izomaltoza + dextrine limită glucoză
glucoamilaza, alte maltaze
Maltotrioza + malto-oligozaharide glucoză
3. Digestia dizaharidelor
• Digestia dizaharidelor provenite direct din alimentație sau
prin hidroliza enzimatică a amidonului, care se realizează în
intestinul subțire sub acțiunea dizaharidazelor, enzime ce
manifestă specificitate pentru natura dizaharidului
maltază
Maltoza Glucoză
lactază
Lactoza Glucoză + Galactoză
zaharază
Zaharoza Glucoză + Fructoză
Toate aceste enzime se află la nivelul jejunului și sunt secretate

de enterocite
Enzimele acționează la nivelul marginii în perie a enterocitului,
în vecinătatea sistemului de transport a monozaharidelor
rezultate din digestie.
Absorbția monozaharidelor
• Absorbția monozaharidelor (glucoză, fructoză, galactoză,
manoză, pentoze) se realizează prin sistemul port hepatic și
implică două mecanisme posibile:
– Transportul activ – necesită energie, este unidirecțional,

contra gradientului de concentrație
– Difuzia facilitată care poate fi bidirecțională
Ambele mecanisme necesită sisteme proteice de transport
S-a evidențiat un transportor proteic pentru glucoză (I),

galactoză, xiloză și a unui transportor proteic pentru
fructoză și alte monozaharide (II).
Proteina transportoare I este cuplată cu ”pompa de sodiu”
(Na+-K+-ATP-aza de transport) – enzimă localizată în
membrana celulară.
Transportorul proteic I realizează transportul simultan al Na+
și al ozei potrivite din lumen în celula epitelială intestinală.
Glucoza acumulată în enterocit iese prin difuziune facilitată,
fără consum de energie.
Transportorul proteic II facilitează difuzia fructozei, galactozei

și glucozei în enterocit, prin membrana luminală, fără a fi
necesară prezența Na+ și ATP.
Transportorul proteic existent în membrana bazală, mediază

ieșirea ozelor din celulele epiteliale în capilarele sanguine.
Deficite enzimatice în digestia și absorbția glucidelor
• Deficitul enzimatic al unor glicozidaze poate limita digestia și
absorbția intestinală a glucidelor în anumite situații:
– Defecte genetice
– Declin fiziologic datorat vârstei
– Rezecții de mucoasă intestinală
Sau poate duce la intoleranță la dizaharide.
Semnele clinice: dureri abdominale, diaree.
Acumularea de dizaharide nedigerate în intestin crește
presiunea osmotică și favorizează intrarea apei din spațiile
interstițiale în intestin, producând pierderi digestive de
apă.
Procesele fermentative declanșate de flora bacteriană din
intestin produc gaze și substanțe cu caracter acid care irită
mucoasa intestinală.
Odata absorbite, glucidele simple sunt transportate prin vena
porta la ficat.
Ficatul are rol important in homeostazia glucidica.
Homeostazia glicemiei reprezinta mentinerea unui echilibru intre
aport si consum (80 – 110 mg/dl).
Hexozele (galactoza, fructoza, manoza) absorbite din lumenul

intestinal sunt transformate în glucoză de către ficat. Doar pentru
glucoza, membrana hepatocitara este permeabila in ambele
sensuri.
Conditiile de metabolizare a glucozei impun:
- Intrarea glucozei in celula – dependenta de insulina cu exceptia

celulelor hepatice unde metabolizarea G nu e strict dependenta
de acest hormon
- Fosforilarea glucozei cu formarea de glucoza-6-fosfat (G-6-P) –
forma activa a glucozei (molecula incarcata electric nu mai
poate parasi celula si se forteaza metabolizarea acesteia).
Fosforilarea este catalizata de – glucokinaza (GK) si hexokinaza
(HK) cu participarea ATP
GK – actioneaza – exclusiv asupra glucozei; numai in conditii de

hiperglicemie; numai in ficat
HK - actioneaza – asupra tuturor hexozelor; in conditii bazale; in
toate tesuturile
Principalele cai de metabolizare a glucozei:
1. Glicoliza – cu formare de piruvat/lactat (in functie de prezenta

sau absenta oxigenului)
2. Glicogenogeneza – cu formare de glicogen
3. Ciclul pentozofosfatilor – cu formare de pentoze
4. Oxidare – cu formare de acid glucuronic
5. Defosforilare – cu refacerea cantitatilor de glucoza si generare
de fosfat anorganic
• În anumite condiții (frig, inaniție, efort fizic intens) glicogenul
este sintetizat din substanțe neglucidice - gluconeogeneza
• Glicogeneza și gluconeogeneza asigură glicemia constantă,
independentă de aportul de glucoză.
– Primul mecanism compensează aportul discontinuu,
– cel de-al doilea compensează aportul insuficient de glucide
alimentare.
• Glicogenul se află și în alte țesuturi și organe (ex. mușchi), dar

nu poate elibera glucoza pentru menținerea glicemiei
constante deoarece nu are enzima corespunzătoare
degradării glucozo-1-fosfat – fosfataza. Aceasta se află doar în
ficat și rinichi.
• Mecanismul de degradare al glicogenului în ficat -
glicogenoliza
Glicoliza
• Calea Embden – Meyerhof – Parnas
• Cale metabolică ce se desfășoară în citoplasma celulelor, în
care glucoza este oxidată până la piruvat și formare de
energie.
• În condiții aerobe, în care țesuturile dispun de oxigen,

piruvatul rezultat în glicoliză este oxidat în continuare până la
CO2 și H2O prin antrenarea sa în ciclul Krebs și lanțul
respirator.
• În condiții anaerobe, piruvatul este redus la lactat de către
LDH
Rolul glicolizei
• Glicoliza este prima etapă în degradarea aerobă, totală, a glucozei la
CO2 , H2O și energie.
• Este un proces puternic exergonic, în care se formează 2 molecule de
ATP și substraturi pentru ciclul Krebs și lanțul respirator.
• Glicoliza este singura modalitate de a forma energie în celule fără
mitocondrii (eritrocite, fibre musculare albe).
• Glicoliza furnizează precursori pentru alte procese metabolice.

• Glucoza existentă în cantități mari postprandial, este luată de ficat și
transformată în lipide de rezervă, care se depun și se apelează la ele
ca furnizor de energie în momentul în care scade nivelul glicemiei.
• În perioadele interprandiale glucoza reprezintă combustibilul principal
numai pentru țesuturile glucodependente, care o obțin prin
glicogenoliză și gluconeogeneză hepatică.
• Glicoliza furnizează componenta glicerol și acetil CoA pentru sinteza
acizilor grași și scheletul de atomi de carbon pentru sinteza unor
compuși biochimici: alanina, serina, glicerol-fosfat, 2,3 bifosfoglicerat.
Etapele glicolizei
• Glicoliza cuprinde 2 etape: etapa hexozelor și etapa triozelor

ATP ADP
GLUCOZA GLUCOZO-6 - FOSFAT
Glucokinaza Glucozo-6-fosfat
izomeraza
ATP ADP
FRUCTOZO-6-FOSFAT FRUCTOZO-1,6-BISFOSFAT
6-fosfofructo-1-
kinaza 2NAD+ 2NADH+H+
GLICERALDEHID-3-FOSFAT
Gliceraldehid-3-fosfat
Fructozo-1,6- Triozofosfat dehidrogenază
bisfosfat liaza izomeraza
DIHIDROXIACETON-FOSFAT
2ADP 2ATP
(2)1,3 BISFOSFOGLICERAT Mg2+ (2)3-FOSFOGLICERAT
Fosfoglicerat kinaza
Mg2+ (2)2-FOSFOGLICERAT Enolaza (2)FOSFOENOLPIRUVAT
Fosfoglicerat mutaza -H2O

2ADP 2ATP
(2)PIRUVAT
Piruvat kinaza
In conditii anaerobe: +
2NADH+H + 2NAD
2PIRUVATLactat dehidrogenaza 2 LACTAT
Bilanțul energetic al glicolizei

- Arată ce procent al energiei eliberată este conservată în ATP-ul produs.
- În cursul glicolizei se utilizează 2 molecule de ATP pentru formarea
fosfotriozelor și se formează 4 molecule de ATP, rezultând un bilanț pozitiv de
2 molecule de ATP/mol glucoză degradată la lactat.
Reglarea glicolizei
- Se realizeaza prin control al etapelor ireversibile si anume

asupra enzimelor care catalizeaza aceste reactii: glucokinaza,
fosfofructokinaza si piruvatkinaza
- Aceste enzime sunt reglate prin factori allosterici si hormoni
- Factorii allosterici realizeaza un control calitativ actionand prin
legarea pe siturile allosterice sau prin mecanism feed-back
- Hormonii au un control cantitativ prin mecanism de inductie
sau represie (ex. Insulina determina cresterea productiei de
glucokinaza, piruvatkinaza si fosfofructokinaza – inductie;
adrenalina blocheaza productia acestor enzime- represie)
Importanta metabolica a glicolizei
• Rolul principal – sinteza ATP

• Este o cale oxidativa anaeroba – utilizata in anoxie sau hipoxie
• Muschii scheletici in cursul unor eforturi intense – tesutul nu e oxigenat –
utilizeaza numai glicoliza pentru a obtine ATP necesar contractiilor
• Tesuturile embrionare si cele canceroase sunt caracterizate printr-o
glicoliza intensa (functionare ineficienta a mecanismelor de coordonare a
proceselor oxidative aerobe)
• Eritrocitele nu au mitocondrii si un lant respirator – glicoloza este singurul
substrat energetic pe care il pot folosi
• Furnizeaza precursori pentru alti componenti celulari (glicerol fosfat,
aminoacizi)
Boli asociate glicolizei
• Acidoza lactică determinată de producția excesivă de

acid lactic prin glicoliză anaerobă și utilizarea redusă
a acestuia (boli respiratorii, cardiovasculare, etc.)
• Anemii hemolitice cauzate de defecte enzimatice:
– Piruvat kinaza eritrocitară – se produce liza
celulară datorată scăderii concentrației ATP și a
creșterii permeabilității membranei eritrocitului
– Hexokinaza eritrocitară – scade concentrația
intermediarilor glicolitici
Soarta metabolică a piruvatului
- În condiții aerobe, piruvatul este oxidat complet în ciclul

Krebs, la CO2 și H2O. Etapa premergatoare - reactia de
decarboxilare oxidativa cu formare de acetil-CoA (enzima –
piruvat dehidrogenaza + coenzimele tiaminpirofosfat, acid
lipoic, HS-CoA, FAD, NAD)
- În condiții anaerobe, piruvatul este redus la lactat în scopul
reoxidării NADH produs în glicoliză (enzima – lactat
dehidrogenaza)
- Prin carboxilare cu consum de ATP este transformat în
oxaloacetat (enzima – piruvat carboxilaza)
- Prin transaminare în alanină (enzima – alanilaminotransferaza
– ALT)
CICLUL KREBS
sau ciclul acizilor tricarboxilici
• Este un proces care se desfășoară în mitocondrie
• Este o cale de degradare oxidativă a acetil ~CoA și reducere a
coenzimelor NAD+ și FAD care vor fi apoi reoxidate în lanțul
respirator cu formare de ATP
• Reprezintă calea finală, comună de degradare prin oxidare aerobă a
glucidelor, lipidelor și proteinelor
• Are rol important în gluconeogeneză, lipogeneză și interconversia
unor aminoacizi, unii intermediari ai ciclului fiind utilizati în
biosinteza de glucoză, aminoacizi, acizi grași
• Ciclul începe cu reacția dintre acetil ~CoA și oxaloacetat prin care se

formează citratul – acid tricarboxilic cu 6 atomi de carbon în
moleculă.
In cadrul ciclului lui Krebs au loc urmatoarele
reactii:
- 2 reactii de decarboxilare
- 4 reactii de oxidare
- 1 reactie de fosforilare la nivel substrat
Reacțiile ciclului Krebs și enzimele implicate
1. Citrat sintaza, catalizează formarea unei legături C – C între gruparea
metil a acetil~CoA și gruparea carbonil a oxaloacetatului
Activitatea enzimei este stimulată de oxaloacetat și inhibată de citrat
http://www.accessexcellence.org/RC/VL/GG/ecb/ecb_images/Panel_13_02CitricAcid.pdf
2. Aconitaza
Catalizează izomerizarea citratului la izocitrat
Citratul din centrul activ al citrat sintazei este transferat direct în
centrul activ al aconitazei fără a trece în soluție
3. Izocitrat dehidrogenaza catalizează reacția limitantă de viteză a
ciclului
Este cea mai importantă enzimă reglatoare a ciclului Krebs
Există două izoenzime ale izocitrat dH: una NAD+ dependentă situată în
mitocondrie și cealaltă NADP+ dependentă având dublă localizare:
intramitosolic și citosolic
4. Complexul multienzimatic al α-cetoglutarat dehidrogenazei,
catalizează decarboxilarea oxidativă a α-cetoglutaratului la succinil-CoA
S similar cu decarboxilarea piruvatului.
Caracteristici:
utilizează drept cofactori: TPP, acid lipoic, CoA-SH, NAD+ , FAD
este inhibat de concentrații mari de ATP, succinil-CoA, NADH și activat
de Ca2+, CoA-SH și NAD +
5. Succinat-tiokinaza (succinil CoA sintetaza) catalizează
transformarea succinil CoA la succinat, o reacție de fosforilare la nivel
de substrat, cu formarea unui compus macroergic fosforilat, GTP
Țesuturile în care se produce gluconeogeneza (ficat și rinichi) conțin 2
izoenzime ale succinat-tiokinazei
6. Succinat dehidrogenaza, singura enzimă a ciclului Krebs situată în
membrana mitocondriei și nu în citoplasma acesteia, catalizează
oxidarea succinatului în fumarat
Enzima este componentă a lanțului respirator și are ca grupare
prostetică FAD
7. Fumaraza catalizează hidratarea fumaratului cu formarea L-
malatului. Enzima prezintă stereospecificitate
8. Malat dehidrogenaza oxidează malatul la oxaloacetat în
prezența NAD+
Ecuația globală a ciclului Krebs
• Ciclul Krebs reprezintă o cale finală de degradare a lipidelor,
proteinelor și glucidelor
• Acizii grași intră în ciclul Krebs prin componenta acetil-CoA
• Aminoacizii glucoformatori (Glu, Asp, Arg, Pro, Hys, Val, Met, Ser,
Gly, Thr, Cys, Tyr, Phe) se catabolizează pe căi proprii formând
intermediari ai ciclului Krebs
• Aminoacizii cetoformatori (Leu și Lys) furnizează acetil-CoA
• Glucidele pot furniza prin piruvat, acetil-CoA care se consumă și
oxaloacetatul care permite amorsarea ciclului Krebs.
CH3-CO~SCoA + 3NAD+ + FAD + GDP + Pa + 2HOH →

2CO2 + CoA-SH + 3(NADH + H+) + FADH2 + GTP
Bilanțul energetic
CH3-CO~SCoA + 3NAD+ + FAD + GDP + Pa + 2HOH →

2CO2 + CoA-SH + 3(NADH + H+) + FADH2 + GTP
• Prin oxidarea acetil-CoA se formează 2 molecule de CO2 și 4

perechi de echivalenți reducători (3(NADH + H+) + FADH2 ) ce
vor fi oxidați în lanțul respirator cu formarea a 11moli ATP
• Se formează de asemenea GTP sau ATP printr-o fosforilare la
nivel de substrat
• Beneficiul total este de 11 ATP + 1 GTP = 12 moli NTP
(nucleozid trifosfat) pentru fiecare moleculă de acetil CoA
degradată
Glicoliza anaeroba
• In conditii anaerobe piruvatul generat pe parcursul glicolizei se

transforma prin reducere in acid lactic (enz LHD)
• Aceasta modalitate de conversie a piruvatului se desfasoara in:
muschiul in contractie sau tesuturi lipsite de echipamentul
enzimatic necesar metabolizarii aerobe precum – retina, hematii,
tesuturi embrionare
• Succesiunea de reactii este aceeasi ca la glicoliza aeroba la care se
adauga reactia LDH
• Dintr-o molecula de glucoza se obtin 2 molecule ATP si 2 molecule
acid lactic
• Randamentul reactiei este mai mic deoarece energia continuta de
acidul lactic se elibereaza doar la transformarea acestuia in piruvat
• In plus, acumularea de acid lactic scade pH-ul in interiorul celulei
musculare ceea ce poate duce la blocarea procesului (autolimitare)
Glicoliza anaeroba
• Avantajele glicolizei anaerobe – ritmul de desfasurare este mai

rapid putand genera promt ATP
• Reprezinta “rezerva de energie” in eforturile intense de scurta
durata atunci cand organismul nu are timp sa astepte pana se pun
in functiune mecanismele transportoare de O2 si/sau cand nevoia
de ATP este atat de mare (efort fizic intens) incat chiar daca ar lucra
la maxim metabolismul aerob nu ar reusi sa puna la dispozitie ATP
necesar
• Formarea lactatului survine atunci cand lipsa O2 determina
imposibilitatea oxidarii NADH in mitocondrii si acumularea in
citoplasma; “salvarea temporara” vine prin acceptarea ionilor H de
catre piruvat cu generare de lactat
• Ulterior acidul lactic este transportat afara din celula, ajunge la
tesuturile hepatice si renale unde este reoxidat . Piruvatul generat
va parcuge procesul de gluconeogeneza ajungand la productie de
glucoza din lactatul muscular (ciclul Cori)
GLUCONEOGENEZA (GNG)
• Este procesul biochimic de formare a glucozei din compuși
neglucidici: aminoacizi, lactat, glicerol, propionat
• Are loc în ficat sau rinichi.
• Glucoza formată este eliberată în sânge în scopul menținerii
constante a glicemiei în limite normale în intervalul mai lung
dintre mese sau în inaniție.
• Este un proces caracteristic catabolismului, caracterizat prin
raport glucagon/insulină mare.
• Începe la 4-6 ore de la ultima masă și devine maximă la 16
ore, când rezervele de glicogen hepatic s-au epuizat.
• Cele mai multe din reacțiile GNG sunt reacții ale glicolizei, dar
parcurse în sens invers, cu participarea acelorași enzime.
Sunt trei etape specifice procesului de GNG, ireversibile,
catalizate de enzime proprii:
1. Transformarea piruvatului în fosfoenolpiruvat

2. Transformarea fructozo-1,6-bisfosfatului în fructozo-6-fosfat
3. Transformarea glucozo-6-fosfatului în glucoză
• GNG este un proces consumator de energie, energie provenită
din arderea acizilor grași furnizați prin lipoliză, din țesutul
adipos
• Sinteza unui mol de glucoză plecând de la piruvat necesită
6 moli de ATP și NADH + H+ conform reacției globale:
2Piruvat + 6ATP + 4HOH + 2(NADH + H+) =
Glucoză + 6ADP + 6Pi + 2NAD+
1. Transformarea piruvatului în fosfoenolpiruvat
- Se produce în ficat
- Piruvatul produs din lactat, Ala și alți aminoacizi este
transformat în mitocondrie în oxaloacetat de către piruvat
carboxilază care necesită biotină și ATP
- Oxaloacetatul este decarboxilat de fosfoenolpiruvat
carboxikinază cu formare de fosfoenolpiruvat (PEP)
- PEP este transformat în fructozo-1,6-bisfosfat prin parcurgerea
inversă a etapelor glicolizei
2. Transformarea fructozo-1,6-bisfosfatului în fructozo-6-fosfat
- Etapă hidrolitică, catalizată de fructozo-1,6-bisfosfataza
citosolică, stimulată de ATP și inhibată de AMP
- Fructozo-6-fosfat este transformat în glucozo-6-fosfat de
izomeraza glicolizei
3. Transformarea glucozo-6-fosfatului în glucoză
- Etapă hidrolitică în care se eliberează fosfat anorganic
- Este catalizată de glucozo-6-fosfataza
Substratele chimice utilizate în GNG
• Sunt două categorii de substrate utilizate în GNG:

1. Substrate de natură neglucidică: anumiți aminoacizi și acizi
grași cu număr impar de atomi de carbon
2. Substrate provenite din glucoza degradată într-un țesut
extrahepatic, în cursul glicolizei: lactat, alanină, glicerol
În perioadele în care ficatul face GNG activă există două circuite

de substrate între ficat și țesuturile periferice, gluco-
dependente: ciclul lactatului (Cori) și ciclul alaninei (ciclul
Felig)
În ambele cicluri, glucoza sintetizată de ficat prin GNG este
transportată prin sânge la țesuturile gluco-dependente
(eritrocit, mușchi). Aceste țesuturi trebuie să poată
transforma glucoza glicolitic, fie în lactat, fie în alanină și
apoi să le transporte la ficat, prin sânge.
Calea pentozofosfaților
(Șuntul pentozofosfaților sau calea fosfogluconatului)
• Este un proces biochimic localizat în citosolul celulelor din
ficat, țesutul adipos, glanda mamară în lactație, cortexul
suprarenalelor, gonade, eritrocite, cornee
• Este o cale de degradare oxidativă a glucozei, în care nu se
consumă oxigen, nu se consumă și nu se obține ATP dar se
obțin pentoze și NADPH necesar biosintezelor reductive
• Pentozele servesc la biosinteza nucleozidelor, nucleotidelor,

coenzimelor (NAD+, FAD, CoA-SH), polinucleotidelor (ARN,
ADN)
• NADPH este necesar pentru diverse bioprocese reductive,
transformarea MetHb în Hb, funcționarea monooxigenazelor,
regenerarea glutationului (G-SH) etc.
Michael W. King, Ph.D / IU School of Medicine / miking at iupui.edu
http://themedicalbiochemistrypage.org/pentose-phosphate-pathway.html
Michael W. King, Ph.D / IU School of Medicine / miking at iupui.edu
http://themedicalbiochemistrypage.org/pentose-phosphate-pathway.html
Bilanțul căii pentozofosfaților
• Bilanțul net al căii pentozofosfaților este oxidarea unui mol de

glucoză conform reacției:
3 Glucozo-6-fosfat + 6 NADP+ = 2 Fructozo-6-fosfat + 3 CO2 +

6(NADPH + H+) + Gliceraldehidă-3-fosfat
Aceasta ne arată că în acest proces biochimic glucoza este

degradată oxidativ fără intervenția oxigenului și fără
producere de ATP.
Deficiențe ale enzimelor implicate în calea pentozofosfaților
• Deficiența genetică a transcetolazei duce la tulburări

neurologice și comportamentale, agravate de aportul redus
de tiamină în dietă (boala Wernicke-Korsakoff)
• Deficiența de glucozo-6-fosfat dehidrogenaza se manifestă în
special în eritrocit. Deficiența se exprimă în susceptibilitatea
crescută a eritrocitului la hemoliză. Deficiența enzimatică este
crescută la administrarea medicamentelor cu caracter oxidant
(aspirină, antimalarice).
În zonele cu incidență crescută la malarie, organismul se
adaptează prin scăderea activității acestei enzime deoarece
agentul etiologic al malariei (parazit Plasmodium) se dezvoltă
la concentrații optime de G-SH
Metabolizarea glicogenului
• Glucoza reprezintă singura sursă de energie pentru

eritrocitele mamiferelor și sursa de energie majoră pentru
creier. Deoarece nici eritrocitele și nici creierul nu depozitează
glucoza este necesară o sursă permanentă de glucoză ca să
mențină glicemia normală
• SURSE de glucoză:
- Din dietă
- Produsă prin GNG
- Glicogenoliză (degradarea glicogenului)
GLICOGENUL reprezintă forma de depozitare a excesului de
glucide din organismele animale
Cantități importante se află în mușchi (1% din greutatea umedă)
și în ficat (6% din greutatea umedă)
Depozitele de glicogen sunt utilizate în scopuri diferite:
• Ficatul utilizează glicogenul (Gli) în scopul menținerii
glicemiei
• Mușchiul, lipsit de glucozo-6-fosfatază, utilizează Gli ca
rezervă de energie, strict pentru satisfacerea necesităților
proprii de ATP
• Rezervele de Gli scad foarte mult la 12-24 ore de inaniție, iar
în mușchi în urma activității musculare intense, ca urmare a
glicogenolizei.
• Gli se reface în faza anabolică a metabolismului, caracterizată
prin abundență de glucide
• Metabolismul Gli cuprinde:
- Degradarea intracelulară a Gli – glicogenoliza
- Biosinteza intracelulară a Gli - glicogenogeneza
Glicogenoliza
• Este un proces citosolic care cuprinde 4 etape:
1. Fosforoliza glicogenului catalizată de glicogen fosforilază cu
formare de glucozo-1-fosfat.
2. Deramificarea moleculei de Gli este catalizată de o enzimă cu
activitate dublă:
- transferazică – amilo-1,4-1,6-glucan transferază
- hidrolazică – amilo-1,6-glucozidaza
3. Izomerizarea glucozo-1-fosfat la glucozo-6-fosfat catalizată de
glucomutază
4. Transformarea glucozo-6-fosfat (Glu-6-P) în funcție de țesut:
- în ficat – Glu-6-P hidrolizat la Glu sub acțiunea glucozo-6-
fosfatazei
- în mușchi - Glu-6-P intră în glicoliză
Glicogenogeneza
• Este un proces biochimic, citosolic, consumator de energie cu
importanță deosebită în ficat și mușchi
• Presupune formarea legăturilor α-1,4 și α-1,6- glucozidice
1. Sinteza legăturilor α-1,4- glucozidice prin care se alungesc
porțiunile liniare ale moleculelor. Are 6 reactii succesive.
Reacția globală este:
(Glucoză)n + Glucoză + 2ATP + HOH = (Glucoză)n+1 + 2ADP + 2Pa
2. Sinteza legăturilor α-1,6- glucozidice, prin care se introduc
ramificațiile, este catalizată de enzima de ramificare amilo-
1,4-1,6-transglucozidaza
Biosinteza Gli nu poate începe pe o moleculă individuală de
glucoză ci utilizând o moleculă de glicogen ”primer”
inițiatoare.
CURS 11
Metabolismul lipidelor
Digestie, absorbţie.
Catabolism: lipoliza, catabolismul glicerolului.
Catabolismul acizilor graşi (-oxidarea acizilor graşi, Spira Lynen, Bilanţ energetic).
Formarea corpilor cetonici, cetoza.
Catabolismul steridelor (catabolismul colesterolului).
Catabolismul ceridelor, catabolismul glicerofosfolipidelor.
Catabolismul sfingolipidelor.
Anabolism: biosinteza acizilor graşi (calea citoplasmatică, calea mitocondrială).
Lipogeneza. Biosinteza steridelor (biosinteza colesterolului). Biosinteza ceridelor.
Biosinteza glicerofosfolipidelor. Biosinteza sfingolipidelor. Reglarea
metabolismului lipidic. Noţiuni de patogenie a metabolismului lipidic
Mobilizarea, transportul și
utilizarea lipidelor
• Grăsimile sunt utilizate ca materiale
energetice de către majoritatea țesuturilor.
• Acizii grași sunt arși preferențial de miocard,
mușchi scheletici, rinichi
• Triacilglicerolii (TAG) sunt depozitați în
citoplasma celulelor din țesutul adipos.
Țesutul adipos are o distribuție preferențial
subcutanată și periviscerală.
Celulele adipoase (adipocite):
- sunt locul de sinteză și depozitare a acizilor grași
(AG) sub formă de TAG, când organismul dispune
de resurse energetice
- mobilizează AG din TAG de depozit, care sunt
transportanți prin sânge la țesuturi și folosiți ca
sursă de energie.
• Acizii grași depozitați ca TAG (lipide neutre),
reprezintă 90% din greutatea TAG.
• Ficatul și țesutul adipos îndeplinesc funcții
speciale în stocarea rezervelor energetice și
punerea lor în circulație atunci când este nevoie
Digestia și absorbția lipidelor
• Aportul de lipide în organism se face pe cale:

- exogenă – din alimente
- endogenă – sinteza lipidelor din proteine și glucide
- sub actiunea lipazei gastrice si salivare in cavitatea bucala si in
stomac se produce hidroliza a aprox 30% din trigliceridele din
dieta.
- Acizii grasi rezultati sub actiunea enzimelor mentionate
stimuleaza activitatea colecistochiniei, curgerea bilei si sucului
pancreatic
Digestia și absorbția lipidelor
• Aportul de lipide în organism se face pe cale:

- exogenă – din alimente
- endogenă – sinteza lipidelor din proteine și glucide
Digestia lipidelor
Triacilglicerolii (TAG) sau trigliceridele ajunse în duoden se
emulsionează cu sărurile biliare și devin apte de atacul
lipazelor pancreatice obținându-se în final, grăsimi
nehidrolizate, grăsimi parțial hidrolizate (digliceride,
monogliceride), acizi grași și glicerol.
Glicerofosfatidele sub acțiunea fosfolipazelor eliberează acizii
grași și restul moleculei
Steridele sub acțiunea esterazelor formează acizi grași și
colesterol
Rolul acizilor biliari în digestia lipidelor
Este foarte important deoarece în lipsa lor digestia lipidelor nu

se produce, iar lipidele sunt eliminate prin materiile fecale
Acizii biliari au rol în:
- emulsionarea grăsimilor
- activarea lipoproteinelor
- solubilizarea colesterolului liber
- facilitarea absorbției vitaminelor liposolubile
Enzimele implicate in hidroliza lipidelor in intestin
 lipaza pacreatica (scindare pana la acizi grasi si glicerol)

Lipidele absorbite trec in circulatia sanvina producand
hiperlipidemia postprandiala (administrarea de alcool accelereaza absorbtia
de lipide dar inhiba captarea in tesuturi asa incat trigliceridele serice cresc dupa o
alimentatie bogata in grasimi si consum de alcool)
 Colesterol-esteraza pancreatica
 Fosfolipaza A2 (in sucul pancreatic)
Absorbția lipidelor
• Are loc la nivelul vilozităților intestinale (difuzie pasiva)

• Glicerolul străbate mucoasa intestinală și ajunge în circulația
portală sau se combină cu acizii grași, la nivelul mucoasei,
formând TAG și alte lipide
• Acizii grași absorbiți sunt liberi sau se combină cu glicerolul
rezultând trigliceridele
• Trigliceridele nehidrolizate sunt absorbite în vasele limfatice
intestinale
• Fosfolipidele sunt absorbite ca atare sau transformate
enzimatic
• Steridele sunt absorbite ca atare sub formă de colesterol
esterificat sau hidrolizate cu formare de colesterol liber
Metabolismul lipoproteinelor plasmatice
Enzime implicate
- Acid-glicerol lipaza hepatica (membrana endoteliala hepatica)
– rol: degradare a TGA din chilomicroni si VLDL
- Lipoprotein lipaza (endoteliul vascular) – rol: formare glicerol
din TGA. Lipoprotein lipazele din diferite tesuturi au
proprietati cinetice diferite (enzima din tesutul adipos atinge
viteza maxima dupa ce enzima miocardica a fost deja
saturata)
- Lecitin-colesterol acil transferaza (LCAT) – sintetizata in ficat,
inglobata in HDL
- Acil-CoA-colesterol acil transferaza (ACAT) – enzima
intracelulara catalizeaza esterificarea colesterolului cu acizii
grasi
Chilomicronii
 Sintetizati in celulele mucoasei intestinale si incorporeaza

lipidele alimentare absorbite
 Confera plasmei un aspect lactescent
 Prin intermediul lor TAG exogene sunt trimise catre tesuturi
(muschi si tes adipos), o parte din colesterolul neesterificat
este transferat pe HDL
 Catabolismul chilomicronilor are loc in doua etape:
- transformarea in resturi chilomicronice (lipoproneinlipaza)
- Captarea resturilor chilomicronice de catre ficat – cu formarea
de VLDL
HDL si LDL
 Progresiv cu scaderea TSG, VLDL se transforma in IDL

(lipotproteine cu densitate intermediara).
 ½ IDL se transforma in LDL. Atat IDL cat si LDL sunt captate de
tesuturi ce contin receptori pentru apoproteina acestora
 In cursul transformarii VLDL in LDL colesterolul de la suprafata
este esterificat in prezenta LCAT si patrunde in
miezul hidrofob iar apoproteinele sunt transferate pe HDL
 Colesterolul liber este utilizat pentur nevoile celulelor iar
excesul este esterificat de ACAT si depozitat in celula
Metabolizarea HDL sau circuitul invers al colesterolului
 HDL – sunt produse de ficat si intestin sub forma unor

particule nascande, discoidale ce contin FL si Col liber
 Cand HDL nascande secretate in intestin ajung in plasma,
primesc apoproteine de pe HDL secretat in ficat (rol –
depozitare de apoproteine)
 Prin captarea de colesterol de la celelate lipoproteine sau
tesuturi, particulele nascande se transforma in HDL mature
 Un rol important in acesta transformare o are LCAT plasmatica
 Colesterolul esterificat va ocupa mijlocul partuculei sferice de
HDL, iar colesterolul liber preluat va ocupa locuri din stratul
superficial al HDL
 Trasnportul celesterolului de la tesuturi la ficat – transportul
invers al colesterolului si este mediat de ciclul HDL
Lipoliza
• Reprezintă hidroliza TAG din țesutul adipos cu formare de AG

• Pentru eliberarea AG din TAG sunt necesare 3 enzime diferite
– lipaze – TAG-lipaza hormon sensibilă, DAG-lipaza și MAG-
lipaza
• Etapa limitantă de viteză a lipolizei în adipocite este reacția
catalizată de TAG lipaza hormon sensibilă. După ce este
activată TAG lipaza, celelalte enzime aflându-se în exces,
realizează hidroliza completă a TAG
• Lipoliza este activată și controlată de glucagon, adrenalină,
noradrenalină, ACTH (hormonul adrenocorticotrop), TSH
(tireotropina-hormonul stimulator al tiroidei),
GH/STH (somatotropina sau hormonul de creștere),
vasopresina, fiecare având receptori proprii.
Triacilglicerol
H2O Triacilglicerol-lipază
Enzimă reglatoare
R1-COOH
Diacilglicerol
H2O
Diacilglicerol-lipază
R2-COOH
Monoacilglicerol
H2O
Monoacilglicerol-lipază
R3-COOH
Glicerol
http://diaglab.vet.cornell.edu/clinpath/
modules/chem/NEFA.html
Metabolizarea glicerolului
• Glicerolul rezultat din lipoliză:

- nu poate fi utilizat în țesutul adipos deoarece glicerol-kinaza
are activitate mică
- este difuzat în plasmă, de unde ajunge la ficat și rinichi care
au glicerol-kinază activă
- în ficat, glicerolul este transformat în dihidroxiacetonfosfat,
intermediar glicolitic, în 2 etape:
- fosforilarea, ATP-dependentă →L-glicerol-3-fosfat,
catalizată de glicerol-kinază
- oxidarea L-glicerol-3-fosfat la dihidroxiacetonfosfat,
catalizată de glicerol-3-fosfat dH
Metabolizarea glicerolului
Gluconeogeneză
Dihidroxiacetonfosfat
Metabolizarea acizilor grași
• Acizii grași rezultați din lipoliză pot fi:

- oxidați total, în proporție mică, pentru a furniza energie
metabolică în țesutul adipos
- reconvertiți în țesutul adipos la acil-SCoA de către acil-SCoA
sintetază și reesterificați cu glicerol-3-fosfat (format prin
glicoliză din glucoză adusă în țesut de către insulină), cu
formarea TAG – astfel în țesutul adipos are loc un ciclu
continuu de lipoliză și reesterificare
- când viteza lipolizei depășește pe cea a esterificării, acizii
grași liberi difuzează în plasmă, unde se leagă de albumine
constituind o sursă de energie importantă pentru țesuturi
Oxidarea acizilor grași
• Acizii grași fiind puternic reduși constituie o sursă importantă

de energie
• Din oxidare se formează:
– NADH și FADH2 care vor fi oxidate în lanțul respirator
– Acetil-CoA care este substrat pentru ciclul Krebs
Degradarea oxidativă completă a unui acid gras până la CO2 și

H2O se desfășoară în 3 etape:
- β-oxidarea
- Ciclul Krebs
- Lanțul respirator
β-oxidarea acizilor grași
(Spirala Lynen)
• Este calea principală de catabolizare a acizilor grași
• Are loc în mitocondrie
• Are loc cu participarea O2
1. Activarea acizilor grași
Pentru a fi degradați, acizii grași trebuie acivați
Activarea are loc în citoplasmă sub acțiunea acil-CoA sintetaza
R-COOH + ATP + CoA-SH R-CO~SCoA + AMP + PPa

pirofosfataza
2Pa
Activarea acizilor grași se face în două etape:
1. Se formează acil adenilat, o anhidridă mixtă care rezultă frecvent în

reacțiile biochimice de activare a grupărilor carboxil:
R-COOH + ATP ↔ R-CO~AMP + PPa
acid gras acil-adenilat
2. Se eliberează AMP și se formează acil~SCoA:
R-CO~AMP + CoA-SH ↔ R-CO~SCoA + AMP
acil-adenilat acil~SCoA
Activarea acizilor grași are loc în citoplasmă, iar oxidarea acizilor are loc
în mitocondrie
Membrana internă mitocondrială este impermeabilă pt. CoA-SH, deci
acil-CoA cu lanț lung nu poate difuza prin membrană.
Aceasta se face cu ajutorul carnitinei, care formează esteri cu acizii
grași care trec prin membrana lipoproteică
Deficiențe ale transportului acizilor grași
• Anomaliile se referă fie la carnitină, fie la carnitin-acil

transferaza (CAT).
• Simptomele deficienței de carnitină: hipoglicemia.
Bilanțul energetic al oxidării complete
al acidului palmitic
• Palmitoil-CoA (16 atomi de carbon) este degradat în totalitate
la acetil-CoA prin repetarea ciclului β-oxidativ de 7 ori:
CH3-(CH2)14-CO-SCoA + 7FAD + 7NAD+ + 7H2O + 7CoA-SH →
8CH3-CO-SCoA + 7FADH2 + 7(NADH+H+)
Prin transportul protonilor și electronilor în lanțul respirator se
formează 35 moli de ATP
Acetil CoA formată prin β-oxidarea palmitoil-CoA se oxidează în
ciclul Krebs cuplat cu lanțul respirator și generează 96 moli de
ATP. Deci, bilanțul energetic al arderii acidului palmitic este de
131 moli de ATP. Pentru activarea acidului palmitic s-au utilizat
2 moli ATP, rezultă că beneficiul net al arderii este de 129 moli
β-oxidarea acizilor grași nesaturați
• O fracție importantă a acizilor grași din grăsimile animale o

reprezintă acizii nesaturați: acidul oleic, acidul linoleic, acidul
linolenic
• Degradarea lor se realizează cu aceleași enzime implicate în
secvența β-oxidativă, cu unele particularități determinate de
poziția dublei legături și de izomeria geometrică
• Acizii grași de natură biologică se află în configurație cis, iar
intermediarii nesaturați de tip enoil-CoA au configurație trans
• Oxidarea acidului oleic (C18), activat la oleil-CoA, până la 9
molecule de acetil-CoA, necesită o treaptă enzimatică
suplimentară față de acidul gras saturat corespunzător (C18),
catalizată de enoil-CoA-izomerază, și presupune formarea a 7
FADH2, nu 8 molecule ca în cazul acidului saturat.
Corpii cetonici
• Se sintetizează în mitocondriile hepatocitelor când
concentrația acizilor grași din sânge este mare (inaniție, dietă
bogată în grăsimi, diabet insulino-dependent)
• Acetil CoA, obținută în procesul de β-oxidare, în mitocondriile
hepatocitelor, este utilizată:
– În ciclul Krebs
– Transformată în mitocondriile hepatocitelor în acetoacetat sau D-β-
hidroxibutirat. Acești compuși împreună cu acetona formează corpii
cetonici
Corpii cetonici sunt substrate energetice preferate de inimă,
mușchi scheletici, rinichi.
Corpii cetonici sunt echivalenții solubili în apă ai acizilor grași
STRUCTURA CORPILOR CETONICI
Acid acetoacetic Acid D-β-hidroxibutiric
Acetonă
GLUCOZĂ Mitocondrie
ACIZI GRAȘI Citosol
AMINOACIZI β-hidroxibutirat
Acetoacetat
HMG-CoA
Acetoacetil-CoA
ACETIL-CoA Ciclul
Krebs
ATP
Relația dintre sinteza corpilor Acetil CoA

cetonici și metabolizarea
acizilor grași, hidraților de Acetoacetil-CoA Malonil-CoA
carbon și aminoacizilor în
hepatocit (Mohora, 2008) HMG-CoA ACIZI GRAȘI
COLESTEROL HMG-CoA : β-hidroxi-β-

metilglutaril-CoA
Oxidarea corpilor cetonici
• Ficatul nu este capabil să metabolizeze acetoacetatul

deoarece nu-l poate activa
• Acetoacetatul trece în sânge de unde este preluat de
țesuturile extrahepatice și activat
• Degradarea acetoacetatului are loc în două etape:
– Activarea acetoacetatului cu succinil-CoA în prezența succinil-CoA-
acetoacetil-CoA-transferază cu formarea acetoacetil-CoA și eliberarea
succinatului sau
– Acetoacetatul poate fi activat cu acetil-CoA în prezența ATP și
acetoacetil-CoA-sintetază
– Clivarea acetoacetil-CoA cu formarea a două molecule de acetil-CoA
printr-o reacție catalizată de tiolază, în prezența CoA-SH. Cele două
molecule de acetil-CoA vor intra în ciclul acizilor tricarboxilici/krebs
Reglarea cetogenezei
• Aport alimentar normal

– Producția hepatică de acetoacetat și β-hidroxibutirat este minimă iar
concentrația acestor compuși în sânge este foarte mică (≤0,2 mM).
– Concentrațiile normale ale corpilor cetonici în sânge nu depășesc
1mg/24h
– Creșterea corpilor cetonici în sânge peste valorile normale duce la
hipercetonemie și cetonurie
• În inaniție
– Sinteza corpilor cetonici este accelerată, concentrația sanguină crește
până la 3-5 mM. Acesta este un răspuns normal al organismului la
scăderea aportului de glucide cuplată cu mobilizarea acizilor grași
– Prioritatea metabolică a organismului este asigurarea glucozei
necesare pentru creier și alte țesuturi (eritrocite), care sunt
dependente de această sursă de energie
Reglarea cetogenezei
• Soarta produselor metabolismului acizilor graşi depinde de

fiziologia fiecărui individ. Cetogeneza se produce în ficat şi poate fi
afectată de anumiți factori:
• Controlul eliberării acizilor graşi din ţesutul adipos afectează în mod
direct cetogeneza din ficat. Aceasta este reglarea prin concentraţia
de substrat.
• Din momentul în care grăsimile intră în ficat, au două posibilități de
acțiune: oxidarea sau reesterificarea. Pot fi activate ca acil-CoA şi
oxidate sau esterificate cu glicerol pentru a forma triacilglicerolii.
Dacă ficatul are suficient glicerol-3-fosfat, majoritatea grasimilor vor
fi direcţionate în producţia de triacilgliceroli.
• Acetil-CoA obţinută prin oxidarea grăsimilor poate fi complet
oxidată în Ciclul KREBS. Aşadar, dacă cererea de ATP este mare,
atunci acetil-CoA este oxidată până la CO2.
Biosinteza acizilor grași
• GENERALITĂȚI
• Se realizează prin condensarea unităților de câte doi atomi de
carbon, proces reversibil β-oxidării.
• Precursorul reacției de condensare este acetil-CoA
• Acizii grași (AG), sursa preferată de energie pentru miocard,
pot fi sintetizați din glucoza din dietă și anumiți aminoacizi.
• Enzimele care catalizează sinteza AG sunt localizate în citosol
și sunt complet diferite de enzimele mitocondriale care
catalizează degradarea acizilor grași
• Este un proces puternic reductiv ce consumă NADPH+H+
rezultat din oxidarea glucozei pe calea pentozofosfaților
• Energia necesară sintezei AG (ATP) rezultă din arderea
resturilor de acetil-SCoA provenită de la glucoză
COMPARAȚIE ÎNTRE SINTEZA ACIZILOR GRAȘI ȘI
β-OXIDAREA ACESTORA
Biosinteza acizilor grași β-oxidarea
LOCALIZARE
CITOSOL MITOCONDRIE
BILANȚ ENERGETIC
ENDERGONIC, REDUCTIV EXERGONIC, OXIDATIV
ENZIME
COMPLEX MULTIENZIMATIC Enzime individuale
Acid gras sintaza
COENZIME
NADPH NAD+
TRANSPORTUL INTERMEDIARILOR
LEGAȚI COVALENT DE GRUPĂRILE SH Coenzima A
ALE Proteinei transportoare de acil
(PTA)
ATOMII DE CARBON utilizați pentru PRODUS FINAL
SINTEZA AG
Acetil-CoA din glicoliză Acetil-CoA
• Sinteza AG se desfășoară în citosol
• Este un proces endergonic și reductiv
• Enzimele pentru sinteza AG în organismele superioare sunt
reunite sub forma unui complex multienzimatic numit acid
gras sintaza
• Atomii de carbon utilizați la sinteza AG sunt furnizați de acetil-
CoA provenită din glucoză pe calea glicolizei până la acid
piruvic, urmată de decarboxilarea oxidativă a acestuia
• Donorul unităților de câte doi atomi de carbon în etapa de
elongare este malonil-PTA. În reacția de elongare se
eliberează CO2
• Elongarea se oprește la acidul palmitic (C16)
• Elongarea acidului palmitic nou format, sau a unor AG
endogeni sau exogeni și introducerea de legături duble în AG
este realizată de alte sisteme enzimatice
Biosinteza acidului palmitic
• Are loc în citosol

• Catalizată de acid gras sintaza (AGS)
• Se află în ficat, rinichi, creier, plămân, glanda mamară, țesut
adipos
• Ecuația globală a sintezei acidului palmitic:
8 CH3-CO-S-CoA + 14(NADPH + H+) + 7ATP

Acetil-CoA
CH3-(CH2)14-COOH + 8CoA-SH + 14NADP+ + 7ADP +7Pa + 6H2O
Acid palmitic
Citratul – transportor de grupări acil din mitocondrie în
citoplasmă
• Deoarece acetil-CoA, care reprezintă materia primă pentru

sinteza de acizi grași, se formează în mitocondrie, aceasta
trebuie să fie transferată în citosol prin membrana
mitocondrială care este impermeabilă pentru acetil-CoA
• Transportul acetil-CoA în mitocondrie este realizat de citrat și
implică următoarele reacții:
– Acetil CoA se condensează cu oxaloacetatul, în mitocondrie, sub
acțiunea citrat sintazei, cu formarea citratului
– Citratul poate intra în ciclul Krebs mitocondrial sau să iasă din
mitocondrie și să facă sinteza acizilor grași
– Când este prezent în cantitate mare în mitocondrie, atunci citratul
trece în citosol, unde este scindat la acetil-CoA și oxaloacetat într-o
reacție catalizată de citrat liază
Malatul, sursă de NADPH pentru sinteza acizilor grași
• Oxaloacetatul format în citosol sub acțiunea citrat liazei

trebuie să se întoarcă în mitocondrie.
• Membrana mitocondrială este impermeabilă pentru
oxaloacetat, acesta este redus la malat sub acțiunea malatdH
care are drept coenzimă NADH
• Malatul are două căi de acțiune:
– Trece în mitocondrii și prin dehidrogenare formează oxaloacetatul
– Trece în citosol și suferă decarboxilare reductivă sub acțiunea ”enzimei
malice” cu formare de NADPH necesar pentru sinteza acizilor grași
• Pentru fiecare acetil-CoA transferată din mitocondrie în
citosol se formează un NADPH
• NADPH format sub acțiunea enzimei malice împreună cu
cel din metabolizarea glucozei pe calea pentozofosfaților
sunt echivalenți reducători necesari proceselor reductive
din sinteza acizilor grași
MITOCONDRIE CITOSOL
Acetil-CoA Citrat Citrat

ATP+CoA-SH
Citrat sintaza ADP+Pa

Citrat liaza
Acetil-CoA
Oxaloacetat Oxaloacetat
NADH+H+
NADH+H+
NAD+ Malat
dehidrogenaza NAD+
ATP+Pa Malat Malat

NADP+
Piruvat Enzima
carboxiligaza malică NADPH+H+
CO2
ATP+CO2
Piruvat Piruvat
Membrana mitocondrială
Transferul acetil-CoA din mitocondrie în citosol prin

intermediul citratului
Formarea malonil-CoA etapă reglatoare în sinteza acizilor grași
• Acetil-CoA este un compus care participă la multe reacții

metabolice iar participarea lui la sinteza acizilor grași are loc în
anumite condiții
• Acetil-CoA necesită CO2 sub formă de bicarbonat (HCO3-)
pentru a forma malonil-CoA
• Este o reacție ireversibilă catalizată de acetil-CoA carboxiligază
și reprezintă etapa de inițiere și control în sinteza acizilor grași:
ATP ADP+Pa
CH3-CO-SCoA + HCO3- -OOC-CH -CO-SCoA
2
Acetil-CoA acetil-CoA carboxiligază Malonil-CoA
Viteza de reglare a enzimei în ficat este reglată de starea de

nutriție: la consum de glucide – enzima este sintetizată, la
foame sau dietă bogată în grăsimi, enzima este sistată
Acid gras sintaza
• Procesul de sinteză a acidului palmitic din acetil-CoA, malonil-

CoA și NADPH este catalizat de acid gras sintaza – complex
multienzimatic care acționează cu eficiență catalitică maximă
• Complexul este un dimer de 500 kDa care prezintă grupări –
SH de care se prind intermediarii metabolici
• Grupările SH sunt date de:
– Cys din lanțul polipeptidic, la care se atașează resturi acetil în faza de
inițiere și resturi acil cu 4-14 resturi, în faza de elongare
– Fosfopanteteină (derivată de la acidul pantotenic), denumită proteină
transportoare de acil (PTA sau ACP), la gruparea tiol se atașează restul
malonil, acil, β-cetoacil, β-hidroxiacil, enoil
Cei doi monomeri ai enzimei sunt poziționați ”cap-coadă”
astfel încât se produc simultan două lanțuri acil
Acidul palmitic este precursorul altor acizi grași
• Din acidul palmitic sau alți acizi exogeni se pot sintetiza toți
acizii grași de care are nevoie organismul, cu excepția acizilor
grași polinesaturați esențiali – acidul linoleic și acidul
linolenic
• Acidul palmitic sintetizat de novo poate fi transformat prin
elongare, desaturare sau hidroxilare, sub acțiunea unor
sisteme enzimatice diferite, cu diferite localizări:
- Elongarea și desaturarea AG – reticulul endoplasmatic
Acizii grași esențiali sunt necesari pentru sinteza fosfolipidelor și

a esterilor colesterolului care intră în structura membranelor
celulare. Acidul linoleic este precursor pentru sinteza acidului
arahidonic
Reglarea metabolismului acizilor grași
• Sinteza și degradarea acizilor grași sunt astfel reglate încât să
nu fie simultan activate.
• Sinteza de acizi grași și colesterol utilizează acetil-CoA de
natură glucidică, iar sinteza de corpi cetonici folosește acetil-
CoA de natură lipidică
• În inaniție și diabet (raport insulină/glucagon mic)
Concentrația AG în sânge este mare, aceștia sunt preluați de ficat
și oxidați în mitocondrii și formare de corpi cetonici
• Aport de glucide (raport insulină/glucagon mare)
Glucidele sunt utilizate în metabolismul hepatic deoarece
insulina scade eliberarea glucozei în sânge, intensificând (prin
stimularea glicolizei) utilizarea glucozei în celulă în scopul
sintezei de acizi grași
Biosinteza triacilglicerolilor (TAG)
• Pentru a fi transportați la țesuturi și depozitați, AG sunt
transformați în TAG prin acilarea celor trei grupări OH- ale
glicerolului
• Acizii grași sunt activați în citosol, într-un proces ATP -
dependent și sub acțiunea acil-CoA sintetază
CoA-SH
R COOH R CO-SCoA
ATP AMP + PPa

• În organismul uman există două căi pentru sinteza TAG:
- calea monoacilglicerolului
- calea glicerol-3-fosfatului
Calea monoacilglicerolului
- funcționează în eritrocite
- resinteza TAG din produșii de digestie, absorbiți din intestin
- din TAG alimentare sub acțiunea lipazei pancreatice se
formează 2-monoacilglicerol și acizi grași
- acizii grași sunt activați și în enterocit, se resintetizează TAG
și DAG
- TAG sunt înglobați de chilomicroni și prin sistemul limfatic
ajung în sânge
Calea de esterificare a glicerol-3-fosfatului
- este calea de sinteză a TAG în aproape toate celelalte

țesuturi ale organismului
- glicerol-3-fosfatul se obține prin reducerea dihidroxiaceton-
fosfatului rezultat în glicoliză, fie din glicerol, prin fosforilare
directă în prezență de ATP
- TAG se obțin prin acilarea primei grupări OH, de obicei, cu
un acid gras saturat, urmat de a doua acilare la gruparea OH
din poziția 2 cu un acid gras nesaturat
- a treia acilare se obține după ce o fosfatază îndepărtează
gruparea fosfat; acidul introdus poate fi saturat sau nesaturat
Sinteza TAG
În ficat
• Capacitatea ficatului de a sintetiza TAG este mare
• Ficatul nu este organ de depozitare a TAG
• După sinteză, TAG sunt încorporați, împreună cu alte lipide și
proteine, în VLDL și apoi secretați în plasmă, fiind sursă de AG
pentru țesuturile extrahepatice
În țesutul adipos
• Sinteza TAG în țesutul adipos (lipogeneza) reprezintă
modalitatea de stocare a excesului caloric, lipidic sau glucidic
al organismului
• Lipogeneza este dependentă de glicemie și insulinemie
Metabolismul colesterolului
• Colesterolul este principalul steroid din organismele animale

• Intră în constituția membranelor celulare și al lipoproteinelor
plasmatice
• Se găsește în creier, ficat, gonade, lipoproteinele plasmatice
• Organismul uman conține aprox. 140 g colesterol, din care 8 g
este prezent în plasmă (în principal LDL)
• Balanța colesterolului arată că aprox. 1-2 g sunt sintetizate
zilnic, din care 1g prin sinteză endogenă și restul prin aport
alimentar (dietă obișnuită – 0,6 g colesterol zilnic)
 rigidizarea membranei
 fluiditatea membranei
 reducerea permeabilității membranei
 modificările nivelurilor colesterolului celular în membrana plasmatică
modulează funcționalitatea proteinelor implicate în căile de
semnalizare
 inhibă cristalizarea care altfel ar apărea în membranele bogate în acizi
grași nesaturați
Biosinteza colesterolului
• Aproape toate țesuturile sunt dotate cu echipament enzimatic necesar
sintezei de colesterol
• Cantitatea cea mai mare se produce în citoplasma celulelor hepatice și
intestinale
• Materia primă pentru sinteza colesterolului este acetil-CoA
• Calea pentru sinteza colesterolului poate fi sintetizată astfel:
Acetil-CoA → Mevalonat → Izopentenil-PP → Scualen → COLESTEROL

C2 C6 C5 C30 C27
1. Formarea β-hidroxi-β-metil-glutaril-CoA din acetil-CoA și formarea de

mevalonat
2. Transformarea mevalonatului în izopentenilpirofosfat (izopren biologic
activ)
3. Condensarea a 6 unități izoprenice cu formarea unei hidrocarburi – scualen
4. Ciclizarea scualenului cu formarea lanosterolului
5. Transformarea lanosterolului în colesterol
BIOSINTEZA COLESTEROLULUI
Sinteza HMG-CoA
2 acetil CoA (2C)

thiolase
citosol CoA
mitochondrie
acetoacetil CoA (4C)
acetil CoA
HMG CoA sintaza
CoA
3-hidroxi-3-methilglutaril CoA (6C)

(HMG CoA)
BIOSINTEZA COLESTEROLULUI
Sinteza acidului mevalonic
HMG CoA (6C)
2 NADPH
HMG CoA reductaza
CoA 2 NADP+
Reticulul
endoplasmic
Mevalonic acid (6C)
REGLAREA SINTEZEI DE COLESTEROL
Biosinteza colesterolului este controlată de enzima
limitantă: HMGCoAR - HMG-CoA reductaza este enzima
de control al vitezei căii mevalonate
 Feedback control: Colesterolul controlează propria sinteză a enzimei printr-un

mecanism de feedback. Creșterea concentrației celulare a colesterolului
reduce sinteza enzimei prin scăderea transcripției genei responsabile de
producerea de HMG-CoA-R.
 Reglare hormonala: HMG-CoA-R există în două forme interconvertibile:

forma defosforilată a enzimei este mai activă, fosforilată este mai puțin
activă. Hormonii își exercită influența prin AMPc. Deficitul de ATP sisteaza
sinteza de colesterol. Insulina și hormonii tiroidieni cresc activitatea HMG-
CoA-R prin defosforilare. Glucagonul și glucocorticoizii scad activitatea HMG-
CoA-R prin fosforilare.
Catabolismul colesterolului
• Nucleul tetraciclic al colesterolului nu poate fi degradat de

organism, el fiind eliminat ca atare.
• Transformarea colesterolului în acizi biliari este calea cea mai
importantă de catabolizare a colesterolului.
• Sistemul enzimatic implicat în sinteza acizilor biliari primari –
colic și chenodezoxicolic – este localizat în hepatocite
• Viteza de sinteză a acizilor biliari depinde de activitatea
enzimei colesterol-7α-hidroxilază care catalizează reacția de
formare a compusului intermediar 7α-hidroxicolesterol
• Acizii biliari pot forma săruri cu diverși cationi, în anumite
condiții de pH și în funcție de constanta lor de ionizare
• Deoarece bila este un lichid alcalin, acești compuși se găsesc
sub formă de săruri (săruri biliare).
• Acizi biliari = săruri biliare
Formarea placii de aterom
• https://www.youtube.com/watch?v=Ps_54TQsv0c
• Initial, exista un influx de lipoproteine cu densitate joasa (LDL) si monocite

sangvine in portiunea subintimala a peretelui vascular, probabil intr-o zona de
leziune a endoteliului vascular. O parte din LDL sunt fagocitate de catre
macrofage, contribuind la formarea celulelor spumoase. In consecinta, apare
un nucleu central necrotic de lipide extracelulare, acoperit de un strat fibros.
Procesul implica migrarea tesutului muscular neted, proliferarea si sinteza de
colagen cu constituirea placii de aterom ce ingusteaza lumenul arterial. In
general, o reducere a diametrului luminal cu peste 70 % este necesara pentru
a limita semnificativ fluxul sanguin, generand simptomele specifice ischemiei
cronice.
• Stratul fibros ce acopera placa aterosclerotica se poate rupe sau fisura,
permitand contactul sangelui circulant cu lipidele trombogenice din placa; in
interiorul placilor si/sau in peretele vascular pot apare hemoragii cu activare
plachetara, aparitia fibrinei si formarea consecutiva a trombului (chiagului de
sange) care limiteaza suplimentar fluxul de sange pana la ocluzie completa a
vasului, generand accidentele vasculare - sindroamele coronariene acute
(infarctul miocardic), accidentele vasculare cerebrale, sindroame de ischemie
acuta a membrelor.
Tratamente hiperlipoproroteinemie
• Nucleul tetraciclic al colesterolului nu poate fi degradat de

organism, el fiind eliminat ca atare.
• Transformarea colesterolului în acizi biliari este calea cea mai
importantă de catabolizare a colesterolului.
• Sistemul enzimatic implicat în sinteza acizilor biliari primari –
colic și chenodezoxicolic – este localizat în hepatocite
• Viteza de sinteză a acizilor biliari depinde de activitatea
enzimei colesterol-7α-hidroxilază care catalizează reacția de
formare a compusului intermediar 7α-hidroxicolesterol
• Acizii biliari pot forma săruri cu diverși cationi, în anumite
condiții de pH și în funcție de constanta lor de ionizare
• Deoarece bila este un lichid alcalin acești compuși se găsesc
sub formă de săruri (săruri biliare).
• Acizi biliari = săruri biliare
CURS 12
Metabolismul protidelor, aminoacizilor şi
acizilor nucleici
Metabolismul amoniacului
Metabolismul hemoglobinei
Metabolismul aminoacizilor
Fondul comun de aminoacizi
• Metabolismul aminoacizilor (AA) cuprinde o serie de reacții de

sinteză și de degradare în care aminoacizii sunt utilizați ca
precursori în sinteza proteinelor sau a altor compuși cu
importanță biologică sau descompuși în scopul obținerii de
energie
Implicarea atomului de azot
• La nivel celular, aminoacizii sunt încorporați în proteine care
sunt sintetizate și degradate continuu
• Pentru menținerea constantă a concentrației de proteine,
sinteza și degradarea proteinelor trebuie să se realizeze cu
aceeași viteză (dinamica stationara)
• În organism există un fond comun de aminoacizi în care
aminoacizii sunt continuu implicați în metabolism
• Nu există o formă de depozitare a AA
Proteine
endogene
Proteoliză Proteosinteză
Uree
Proteine Absorbție Fond comun de Catabolismul
CO2
exogene intestinală aminoacizi aminoacizilor
H2O
Biosinteza unor compuși

Porfirine Nucleotide
specializați
Hormoni și
neurotransmițători Creatină Poliamine Carnitină
Formarea și utilizarea fondului metabolic de AA

Digestia proteinelor
• Proteinele alimentare sunt hidrolizate de enzimele din stomac, intestin și cele cuprinse în
secreția pancreatică
• Peptidaze
– Endopeptidaze
– Exopeptidaze – aminopeptidaze (capătul N-terminal) și
- carboxipeptidaze (capătul C-terminal)
• Dipeptidaze
– Acționează asupra dipeptidelor
• Majoritatea peptidazelor digestive sunt elaborate inițial sub formă inactivă în scopul
– Intrării rapide în acțiune la nevoie
– Pentru protejarea celulelor și canalelor secretoare de acțiunea lor
• Proenzime sau zimogeni
Digestia proteinelor în stomac
• Hidroliza proteinelor începe în stomac (în mediu acid) și

continuă în intestinul subțire (mediu neutru)
• Sub acțiunea acidului clorhidric proteinele devin mult mai
susceptibile la hidroliză
• Pepsinogenul se activează în mediu puternic acid formând
pepsina care, apoi autocatalitic activează zimogenul
• Pepsina acționează la pH 1-2
• Pepsina C sau gastricsina acționează la pH 3; se întâlnește
predominant la copii
• Digestia proteinelor continuă în intestin.
Digestia proteinelor în intestin
• Trecerea în intestin a conținutului gastric stimulează celulele
intestinului să elaboreze doi hormoni peptidici:
– Secretina – stimulează secreția de către pancreas a bicarbonatului de
sodiu pentru neutralizarea acidității sucului gastric
– Colecistochinina – împreună cu secretina stimulează secreția de către
pancreas a proenzimelor proteolitice
• Enteropeptidaza/enterochinaza este o enzimă secretată de celulele
intestinului care activează tripsinogenul cu formarea tripsinei
• Tripsina formată catalizează apoi alte molecule de tripsinogen,
precum si transformarea
- chimotripsinogenului în chimotripsină,
- procarboxipeptidazei A și B în carboxipeptidaza A și
carboxipeptidaza B,
- a proelastazei în elastază.
• Definitivarea hidrolizei proteinelor are loc prin acțiunea
enzimelor aminopeptidaza și dipeptidaza
Absorbția aminoacizilor
• Transportul aminoacizilor cu configurația L prin membrana

intestinală este mediat de proteinele transportoare specifice
– translocaze de grup
• În epiteliul intestinal și rinichi există 5 sisteme de transport
• După absorbție, AA ajung la ficat prin sistemul port
– Ficatul utilizează AA pentru sinteza proteinelor proprii
• Restul AA este distribuit, prin circulația sistemică, la celelalte
țesuturi
– AA din plasmă sunt captați rapid de celule, astfel încât concentrația AA
în celule este de 10 ori mai mare decât în plasmă cu scopul asigurării
celulelor cu cantități suficiente și varietatea necesară de AA pentru
sinteza proteinelor
Bilantul azotat
• Raportul dintre
cantitatea de azot ingerat (proteine sau compusi cu azot) /
cantitatea de azot excretat prin urina sub forma de amoniac
sau uree (azotul eliminat prin piele sau fecale este
nesemnificativ cantitativ)
Bilantul azotat poate fi:

- Echilibrat (aportul compenseaza pierderile)
- Pozitiv (N ingerat > N excretat)
- Negativ (N ingerat < N excretat) – crestere, convalescenta,
malnutritie, boli infectioase, traumatisme, hemoragii
Catabolismul aminoacizilor
• 10-14% din energia organismului uman este obținută prin

degradarea completă a AA
• AA în exces nu pot fi depozitați în organism dar pot fi
transformați în glucoză (și glicogen) sau diverse lipide
• Diversitatea structurală a AA determină o diversitate de căi
metabolice
• Există totuși unele etape comune ale degradării AA:
– Indepartarea gruparii corboxil
– Îndepărtarea grupării amino din poziția α (dezaminarea oxidativă,
transaminarea)
– Transportul ionului de amoniu
– Încorporarea amoniacului în uree în vederea excreției din organism
– Conversia scheletului de atomi de carbon al AA la intermediari
metabolici comuni
• Ficatul este principalul sediu al interconversiei
aminoacizilor printr-o varietate de procese anabolice si
catabolice. Aminoacizii folositi pentru sinteza hepatica
provin din proteinele alimentare, turover-ul metabolic al
proteinelor endogene, in principal de origine musculara si
sinteza directa din ficat. Majoritatea aminoacizilor care
ajung la ficat prin vena porta sunt carbonizati la uree, cu
exceptia aminoacizilor ramificati leucina, izoleucina si
valina. O parte din acesti aminoacizi sunt eliberati in
circulatia generala ca aminoacizi liberi si pot juca un rol
important in ciclul glucozalanina
• Majoritatea grupelor amine ale aminoacizilor in exces se
elimina sub forma de uree, iar scheletele lor carbonice sunt
transformate in acetil-CoA, acetilacetil-CoA, acid piruvic sau
metabolizati ai ciclului Krebs. Prin urmare, aminoacizii pot fi
convertiti in acizi grasi, copri cetonici sau glucide.
Degradarea AA – implica mai multe procese cu implicatii multiple
• Decarboxilarea - formarea aminelor biogene cu importanta fiziologica si

farmacologica
• Dezaminarea – indepartarea gruparii amino sub forma de amoniac
- Dezaminare reductiva acid carboxilic
- Dezaminare oxidativa α – cetoacid
- Dezaminare hidrolitica α – hidroxiacid

• Dezaminarea desaturata – este procesul prin care aminoacizii elibereaza

azotul aminic sub forma de amoniac cu formarea acizilor nesaturati
corespunzatori si amoniac
Exemplu:
Dihydroxyphenylalanine
Deficiente in Tyr hidroxilaza, DOPA decarboxilaza – afectata sinteza catecolaminelor – maladia

lui Parkinson (rigiditate, tremur, dificultati vorbire, miscare )
• Transaminarea - schimb de grupari amino cu grupari carbonil intre AA si

cetoacizi cu formarea unui nou AA si cetoacid
Acidul α- cetoglutaric – intermediar in ciclul lui Krebs – este un adevarat

colector de grupari amino cu formare de acid glutamic
Prin cuplarea transaminarii cu dezaminarea oxidativa a acidului glutamic

rezulta un proces ciclic ce produce amoniac si regenereaza acidul α –
cetoglutaric
Degradarea si utilizarea scheletului hidrocarbonat al AA
- AA asigura doar 10-14% sin energia necesara organismului
- AA sunt utilizati pentru sinteza de glucide sau lipide
- AA strategia utilizarii – transformarea in intermediari ai clclului lui Krebs sau intemediari in
relatie cu acestia
- AA ce se trensforma in acetil – CoA – cetogeni (metionina, treonina, valina leucina si lisina)
- AA ce se transforma in piruvat, succinil CoA, oxaloacetat – se folosec pentru sinteza de
glucoza - glucogeni (toti AA necetogeni si o parte din cei cetogeni)
BIOSINTEZA AMINOACIZILOR SI PROTEINELOR
Biosinteza aminoacizilor
Acizi nucleici
Codul genetic
Etapele biosintezei proteinelor
• AA reprezintă
- elementele structurale pentru sinteza proteinelor,
- sursă de energie pentru organismele vii și
- precursori pentru sinteza unor biomolecule
• Căile de metabolizare diferă de la un organism la altul
• Plantele și microorganismele sintetizează toți cei 20 AA esențiali din
punct de vedere biologic, organismul uman poate sintetiza doar 11
aminoacizi. Din punct de vedere nutrițional acești AA sunt
„neesențiali”. Aceștia sunt: Ala, Arg, Asp, Cys si Cis, Glu, Gln, Gly, Pro
si OH-Pro, Ser, Tyr și Orn.
• Organismul uman nu poate sintetiza 9 AA și aceștia se numesc
„esențiali” sau „nutrițional indispensabili”. Aceștia sunt: Hys, Ileu,
Leu, Lys, Met, Phe, Thr, Trp, Val.
• În perioada de creștere, organismul are nevoie de mai multă Arg
decât poate sintetiza și de aceea se numește „semiesențial”
• Sinteza acidului glutamic si a glutaminei:

Căile particulare de biosinteză ale unor aminoacizi
• Glutamina
Are loc în toate țesuturile, mai ales în creier și mușchi
Glutamatul și glutamina se obțin prin reacția catalizată de
glutamatdehidrogenază și respectiv, glutaminsintetază
Glutamatul este precursorul Pro, Arg
GLUTAMATUL este cel mai abundent neurotransmitator la nivelul
SNC – aproximativ ½ din neuronii cerebrali – si este foarte
important pentru memorie. In exces, glutamatul este toxic
pentru neuroni, excesul contribuind la moartea acestora.
• Sinteza aspartatului si asparaginei

• Sinteza alaninei - mediata de enzima Alanin aminotransferaza

(AAT)
• Sinteza serinei
• Sinteza tyrosinei
In lipsa Phe hidroxilazei, Phe

sufera transaminare la acid
fenil piruvic (Fenil cetonurie)
Acidul fenil piruvic este toxic
pentru SNC (inapoiere mentala)
Sinteza creatinei/creatininei
Căile particulare de biosinteză ale unor aminoacizi
• Creatinina și creatina
Creatinina este produs final al metabolismului AA precum Gly,
Met, Arg care sunt sursă de azot pentru sinteza creatinei.
Prin deshidratarea creatinei se obține creatinina.
Prima etapă a formării creatinei are loc în rinichi unde se
formează acidul guanidinacetic care, apoi la nivelul ficatului
se transformă în creatină.
Creatina
• Creatina este captată de mușchi și fosforilată atunci când

concentrația ATP din mușchi este mare (în repaus)
• Reacția este catalizată de creatinfosfokinază și presupune formarea
fosfocreatinei
• Fosfocreatina reprezintă un mic rezervor de energie musculară,
energia eliberată prin hidroliza fosfocreatinei este de 10,3 kcal/mol
față de energia eliberată de ATP de 7,3 kcal/mol
• O parte din creatină este transformată neenzimatic în creatinină
prin reacție de deshidratare
• Creatinina se elimină prin urină
• Fiind produsă în totalitate în mușchi creatinina este direct
proporțională cu masa musculară
• Clearence-ul de creatinină este o metodă simplă, extrem de
eficientă în investigarea funcției renale
Acizi nucleici (AN)
• Sunt produși de policondensare a nucleotidelor

(pentoza+baza azotata+acid fosforic)
• Au rolul de a păstra și a realiza transferul informației genetice
în lumea vie
• Implicarea acizilor nucleici în sinteza proteinelor este
sintetizată astfel:
ADN → ARN → PROTEINE
• Relația dintre cele trei tipuri de molecule este cunoscută sub
numele de ”Dogma centrală a biologiei moleculare”
Tipuri de acizi nucleici
• Se cunosc două clase de acizi nucleici:

– Acidul dezoxiribonucleic (ADN sau DNA)
– Acidul ribonucleic (ARN sau RNA)
• ROLUL ADN
– Are capacitatea de a stoca o cantitate mare de informație genetică
– De ex, o celulă umană conține în nucleu, depozitată într-un pachet de 10-5
m, informația pentru sinteza a 50.000-100.000 proteine
– Capacitatea de stocare și transmitere a informatiei este determinată de
structura AN
• ROLUL ARN
– ARN mesager, ARN de transport și ARN ribozomal
– ARNm este transportor al informației genetice din nucleu la ribozom
– ARNt face legătura între ARNm și AA ce urmează a fi legați pentru sinteza
proteinelor
– ARNr este component esențial al ribozomilor
Componenții structurali ai AN
• Hidroliza AN, în mediu acid, formează pentoze, baze azotate și

acid fosforic
• PENTOZA este D-riboza (ARN) și D-dezoxiriboza (ADN)

• BAZELE AZOTATE derivă de la două structuri heterociclice:
purina și pirimidina
– Purine: adenina (A) și guanina (G)
– Pirimidine: citozina ((C), ADN, ARN), timina ((T), ADN),
uracilul ((U), ARN)
Etapele biosintezei proteinelor
• Biosinteza proteinelor presupune traducerea mesajului

genetic înscris în ADN și transcris în ARNm. Această etapă
decurge la nivelul ribozomilor și constă în adăugarea succesivă
a câte unui rest aminoacidic la capătul C-terminal în creștere
al polipeptidului
1. Activarea aminoacizilor
2. Inițierea lanțului polipeptidic
3. Elongarea lanțului polipeptidic
4. Terminarea sintezei proteinei și eliberarea sa
5. Prelucrări posttraducere ale proteinei
1. Activarea aminoacizilor
• ARNt leagă covalent aminoacizii activați și îi așează în pozițiile
corespunzătoare, la nivelul ribozomului, prin recunoaștere codon-
anticodon
• Procesul de legare a AA, în forma activată la ARNt specific
presupune 3 etape:
– Formarea complexului aminoacil-AMP
– Transferul restului aminoacil activat la gruparea –OH din poziția 2’ sau 3’ a
ribozei din ARNt cu formarea unei legături macroergice
– Hidroliza pirofosfatului
Reacția globală
aminoacil-ARN sintetaze
Aminoacid + ATP + ARNt Aminoacil-ARNt +
AMP + PP
Aminoacil sintetazele
- sunt specifice fiecărui AA (1-2 enzime) și pentru ARNt
- au un locus pentru legarea ARNt, ATP, și două locusuri pentru
legarea AA (unul hidrolitic în cazul în care AA nu este adecvat)
https://www.youtube.com/watch?v=uYQ5ZPgs
sBc
CURS 13
Generalități
• Amoniacul este implicat în reacțiile de sinteză și degradare ale
aminoacizilor
• Prin dezaminarea AA, azotul proteic este eliberat sub formă de
amoniac
• Forma de excreție a amoniacului este ureea
• Cantități foarte mici de amoniac sunt eliminate sub formă de săruri
de amoniu
SURSE DE AMONIAC
- azotul din proteine (dezaminarea oxidativă a AA)
- hidroliza grupărilor aminice ale Gln și Asn
- oxidarea aminelor catalizate de aminooxidaze
- dezaminarea derivaților aminați purinici și pirimidinici
- hidroliza ureei prezentă în secrețiile tubului digestiv sub acțiunea
ureazei elaborată de bacteriile intestinale
- degradarea resturilor de proteine din intestin sub acțiunea florei
intestinale
Detoxifierea amoniacului
Amoniacul este o substanță foarte dăunătoare organismului, mai ales

pentru celulele nervoase.
• Deși se formează continuu în organism, amoniacul este menținut în

concentrații mici în plasmă (10-20μg/100ml) și în celule.
• Organismul dispune de mecanisme eficiente pentru menținerea
nivelului scăzut de amoniac:
– Încorporarea amoniacului în uree care se elimină din organism
– Încorporarea amoniacului în anumiți compuși în vederea depozitării lui sau a
transportului de la un țesut la altul, fie în scopul utilizării anabolice, fie
pentru transformarea în uree
Forma de transport a amoniacului în organism este glutamina (ceea

ce explica ponderea f redusa de amoniac plasmatic si ponderea
mare a glutaminei).
Detoxifierea amoniacului
La nivel renal, amoniacul format din Gln împreună

cu cel format pe alte căi difuzează prin membrana
zonei tubulare și acceptând protoni, formează
ionul de amoniu care apare în urină.
Amoniacul produs și colectat de ficat este de 8-9 ori
mai mult decât cel renal. Acesta este transformat
în uree (ciclul ureogenetic), compus solubil în apă
și fără efect dăunător, care va fi preluat de sânge și
eliminat în urină.
Ciclul ureogenetic sau
ciclul Krebs-Henseleit
• Ureea este sintetizată în ficat printr-o secvență ciclică de

reacții cunoscute sub numele de ciclul ureogenetic
• A fost prima cale metabolică ciclică, descoperită de Krebs și
Henseleit în anul 1932.
Ciclul prezintă 5 reacții enzimatice, primele două se desfășoară

în mitocondriile hepatocitelor iar celelalte în citosol
Etapele ciclului ureogenetic
ÎN MITOCONDRIE
1. Condensarea NH3 (eliberat din Gln sau adus de sângele

portal din intestin) cu CO2 (sub formă de HCO3-) catalizată de
carbamil fosfat sintetaza I mitocondrială. Reacția este
ireversibilă și necesită hidroliza a 4 moli ATP
2. Transferul grupării carbamil de pe carbamil fosfat pe Orn,

catalizată de carbamiltransferază
(sau ornitintranscarbamilaza, OTC).
Se formează citrulina care este transferată în citoplasmă
ÎN CITOPLASMĂ
3. Citrulina se condensează cu acidul aspartic cu formarea

acidului arginin-succinic. Reacția este catalizată de arginin-
succinatsintetaza și necesită hidroliza ambelor legături
macroergice din ATP
4. Acidul arginin-succinic este scindat în arginină și acid fumaric
în prezența arginin-succinatliazei. Acidul fumaric este
intermediar în ciclul Krebs
5. Scindarea hidrolitică a grupării guanidinice din Arg, catalizată
de arginază, duce la eliberarea de uree și refacerea Orn
Orn este transportată în mitocondrie pentru reluarea ciclului
CICLUL UREOGENETIC – interrelatiile urogenezei cu ciclul lui
Krebs se realizeaza prin acidul fumaric si acidul aspartic
• Structura și rol
• Hemoglobina este formată din hem și globină.
• Hemul este gruparea prostetică al cărui rol este de a lega reversibil
oxigenul
• Globina este proteina care înconjoară și protejează hemul
• Hemul este derivat substituit și complexat cu fier al heterociclului
numit porfină.
• Porfina conține patru nuclee pirolice legate prin patru punți
metinice, la nivelul atomilor de carbon α
• Porfirinele sunt derivați ai porfinei care au câte un substituient
(radicali acetici, propanoici, metilici sau vinilici) la fiecare din atomii
de carbon 1, 8. Dintre acestea protoporfirinele au câte 4
substituienți metil, 2 substituienți vinil și câte 2 resturi de acid
propionic
• Hemul de tip b (protoporfirina IX și Fe2+) este cel mai răspândit în
organismul uman, el fiind constituient al hemoglobinei și
mioglobinei
• Hemul de tip a și c intră în structura citocromilor a și c
Biosinteza hemului
• Are loc în toate țesuturile dar cu intensitate mai mare se
desfășoară în celulele sistemului eritroformator din măduvă,
ficat și splină
• Implică o serie de reacții complexe care alternează între
mitocondrie și citoplasmă
• Precursorii procesului de biosinteză sunt glicocolul și succinil-
CoA
Etapele biosintezei
1. Sinteza acidului δ-aminolevulinic
2. Formarea porfobilinogenului
3. Formarea protoporfirinei IX
4. Unirea protoporfirinei IX cu Fe2+
Sinteza acidului δ-aminolevulinic
• Are loc în mitocondrii, unde se produce succinil CoA, intermediar

al ciclului Krebs
• Constă în 2 reacții catalizate de δ-aminolevulinatsintaza
δ-aminolevulinatsintaza
Glicocol + Succinil-CoA Acid α-amino-β-ceto-adipic
CoA-SH
δ-aminolevulinatsintaza
Acid α-amino-β-ceto-adipic Acid δ-aminolevulinic
Acidul δ-aminolevulinic (ALA) trece din mitocondrie în citosol

unde se sintetizează porfobilinogenul
Formarea porfobilinogenului
• Este un derivat substituit al pirolului

• Sinteza sa are loc în citosol
• Condensarea a 2 molecule de acid δ-aminolevulinic catalizată
de δ-aminolevulinat dehidraza
δ-aminolevulinatdehidraza
2 Acid δ-aminolevulinic Porfobilinogen
4 molecule de porfobilinogen formeaza hidroximetilbilan

Formarea protoporfirinei IX
• Condensarea a 4 molecule de porfobilinogen

• În urma reacției se pot obține:
– Uroporfirinogenul I, dacă este prezentă o singură enzimă,
porfobilinogen dezaminaza (uroporfirinogen I sintetază)
– Uroporfirinogenul III, dacă sincron cu porfobilinogen dezaminaza
acționează uroporfirinogen III cosintetaza
porfobilinogen dezaminaza+
uroporfirinogen III cosintetaza
4 Porfobilinogen Uroporfirinogen III
uroporfirinogen decarboxilază
Uroporfirinogen III Coproporfirinogen III
CO2 Coproporfirinogenoxidază
Protoporfirinogenoxidază
Protoporfirină IX Protoporfirinogen IX
6H
Unirea protoporfirinei IX cu Fe2+
Complexarea Fe2+ de către

protoporfirina IX este
catalizată de hemisintetază
numită și ferochelatază
• Protoporfirina IX leagă
coordinativ un ion de Fe2+
• Ionul feros din hem are
capacitatea de a coordina
6 liganzi: prin cei 4 atomi de
azot ai porfirinei și alți
2 liganzi externi, de regulă furnizați de grupări din proteină
Sinteza HEM - ului
PROTOPORFIRINA IX
carboxihemoglobina
Formarea hemoglobinei
• Sinteza Hb are loc în ribozomii eritroblaștilor din măduva roșie

• Este formată din hem care este așezat într-o cavitate hidrofobă
a globinei
• În hematiile normale se află mai multe specii moleculare de Hb
• În sângele adultului se află Hb A1 alături de Hb A2
• La embrion există o Hb E iar la făt și nou-născut Hb F
• Toate speciile de Hb cuprind 4 lanțuri polipeptidice de câte 2
tipuri:
– Hb A1 = α2β2
– Hb A2 = α2δ2
– Hb F = α2γ2
– Hb E = α2ε2
Fiecare protomer este legat de o grupare hem.
Activitatea de transport a O2 este realizată doar de tetramer
Rolul fiziologic al Hb
• Hb transportă oxigenul de la plămân la țesuturi și dioxidul de

carbon și protonii de la țesuturi la plămân
Curba de oxigenare a Hb
Oxigenarea maximă a Hb corespunde fixării a 4 molecule de
oxigen
Oxigenarea reversibilă este descrisă prin reacțiile:
O2 O2 O2 O2
Hb ↔ HbO2 ↔ Hb(O2)2 ↔ Hb(O2)3 ↔ Hb(O2)4
Curba de oxigenare a Hb este o sigmoidă și arată că Hb leagă

eficient oxigenul, în plămân, unde presiunea oxigenului este
mare, și îl eliberează în țesuturi unde presiunea oxigenului
este mică.
Stările conformaționale T și R
• Perutz a formulat un mecanism pentru oxigenarea Hb:

• Hb are 2 stări conformaționale
– Starea T – conformația deoxihemoglobinei
– Starea R - conformația oxihemoglobinei
Legarea oxigenului inițiază o serie de transformări al căror rezultat
este trecerea Hb din starea T în starea R în câteva secunde
Structural, starea T se caracterizează printr-un număr maxim de
interacțiuni atât intracatenare cât și intercatenare
Starea R are o afinitate mare pentru oxigen
Presiunea parțială mică a oxigenului în țesuturi, favorizează
procesul cedării sale de către Hb dar îl și întrerupe în momentul
în care Hb este încă oxigenată în proporție de 50 – 60%. Deci Hb
va prelua în plămâni doar restul de 40 – 50% oxigen
Transportul CO2 și efectul Bohr
• În 1904, Christian Bohr a precizat că Hb cedează mai ușor O2 dacă
pH-ul este mai mic și presiunea parțială a CO2 este mai mare – efect
Bohr
• În țesuturi se află concentrații mari de CO2 și de protoni rezultate
din catabolism
• Aprox .15% din CO2 este transportat la plămâni pentru a-l elimina
sub formă de carbamați iar restul, 85% este transportat în formă de
ion bicarbonat
• Forma T leagă mai mult CO2 decât forma R
• Efectul Bohr este un mecanism prin care Hb furnizează O2
suplimentar mușchiului în contracție
• În plămân, unde presiunea O2 este mare, legarea O2 la Hb duce la
ruperea legăturilor ionice cu formarea stării R și eliberarea
protonilor, care se recombină cu bicarbonatul conducând la
formarea CO2
Degradarea hemoglobinei
• Pigmenţii biliari sunt produşii finali de catabolism ai

hemoglobinei şi sunt reprezentaţi de bilirubină.
• Bilirubina este un compus liposolubil cu structură lineară
tetrapirolică, obţinut în urma degradării enzimatice a hemului
în macrofage.
• În marea ei majoritate (peste 80%), fracţiunea heminică
provine din Hb, celelalte hemoproteine (mioglobina,
citocromii, oxidazele, catalazele) reprezentând surse de
minimă importanţă.
• La rândul ei, Hb provine din hematiile senescente sechestrate
şi distruse de macrofage.
Sinteza bilirubinei
• se realizează în două etape:
1. Sinteza biliverdinei, sub acţiunea hemoxigenazei care determină
ruperea punţii meten a hemului; consecutiv sintezei are loc
eliberarea biliverdinei de pe proteinele de fixare, precum şi a
hemului;
2. Transformarea biliverdinei în bilirubină, sub acţiunea
biliverdinreductazei
• Degradarea hemului cu formarea bilirubinei este mult mai rapidă

decât eliberarea Hb din hematii, ceea ce determină ca în
majoritatea anemiilor hemolitice să apară hiperbilirubinemie.
• În cazul crizelor hemolitice, în care viteza de eliberare a Hb este mai
mare decât cea de sinteză a bilirubinei, apare hemoglobinemie şi
hemoglobinurie.
SINTEZA BILIRUBINEI
Conjugarea bilirubinei şi excreţia în bilă
• Odată sintetizată, bilirubina din macrofage ajunge în plasmă unde
se leagă reversibil de proteine (albumină), fiind astfel împiedicată
răspândirea bilirubinei în ţesuturi
• Bilirubina se poate desprinde de proteine şi datorită
particularităţilor structurale de la nivelul capilarelor sinusoide
(dispoziţia discontinuă a celulelor endoteliale şi a membranei
bazale) şi a vecinătăţii lor cu hepatocitele dispuse în cordoane, ea
intră în hepatocite.
• Fiind liposolubilă, bilirubina din hepatocite ar putea traversa înapoi
membrana lipidică celulară, ajungând în plasmă. Difuzia în plasmă
este însă limitată de ligandinele intracitoplasmatice (proteine faţă
de care bilirubina are afinitate mai mare faţă de albumina serică),
dar mai ales dobândirea unui caracter hidrosolubil.
• Procesul de hidrosolubilizare a bilirubinei se realizează prin
conjugare cu acid glucuronic.
• Bilirubina conjugată se mai numeşte şi bilirubină directă, spre
deosebire de bilirubina neconjugată, numită şi bilirubină indirectă.
Catabolismul bilirubinei
• Bilirubina directă, conjugată, ajunge prin bilă în intestin, unde

sub acţiunea unei beta-glucuronidaze produsă de microflora
intestinală suferă o reacţie de reducere în urma căreia se
formează urobilinogenii.
• O cincime din urobilinogeni se reabsorb la nivelul colonului şi
ajung prin circulaţia portală la ficat, fiind rapid captaţi şi
excretaţi în bilă printr-un mecanism activ energodependent.
• O şi mai mică parte din urobilinogeni ajung în vena
suprahepatică sau prin plexurile venoase hemoroidale, chiar
în circulaţia sistemică, fiind eliminaţi pe cale urinară.
• În cea mai mare parte urobilinogenii sunt eliminaţi prin fecale,
care capătă culoarea caracteristică în urma oxidării
compuşilor tetrapirolici incolori în stercobilină.
CURS 14
Corelații intre metabolisme
intermediare
Corelatii metabolice între glucide si lipide.
Corelatii metabolice între glucide si proteine.
Corelatii metabolice între proteine si lipide.
Corelatii metabolice între ciclul Krebs, baze azotate si
hem (hemoglobina).
Corelatii metabolice între ciclul Krebs, respiratia celulara
si fosforilarea oxidativa
Corelații între metabolismele
zaharurilor, lipidelor și proteinelor
• După hrănire (energia dată de dietă)
 Oxidare → CO2, H2O, uree + ATP
Formarea depozitelor → glicogen, TAG
Uree
Corelații între metabolismele
zaharurilor, lipidelor și proteinelor
• Între mese sau în post
 Este utilizată energia din depozite:
- Glicogen → glucoză
- TAG → acizi grași
 Formarea noilor substrate energetice

- gluconeogeneza (glicerol și proteinele musculare)
- Cetogeneza (TAG de rezervă → acizi grași → corpi
cetonici)
The figure was adopted from Devlin, T. M. (editor): Textbook of Biochemistry with Clinical Correlations, 4th ed.
Wiley-Liss, Inc., New York, 1997. ISBN 0-471-15451-2
Principalele căi metabolice ale
metabolismului intermediar
• Glicogeneza • Glicogenoliza
• Gluconeogeneza • Glicoliza
• Lipogeneza • Lipoliza
• Sinteza acizilor • -oxidarea
grași
• Catabolismul
• Cetogeneza corpilor cetonici
• Sinteza proteinelor • Proteoliza
• Sinteza ureei • Degradarea AA
CICLUL KREBS, LANȚUL RESPIRATOR
Principalii intermediari
acetil-Co A
piruvatul
NADH
Piruvatul (PDH) – i.e. de la glucosă
Aminoacizi (degrad.) – de la proteine
Acizii grași (-oxidation) – de la TAG
Corpii cetonici (degrad.) – de la acizii grași
acetil-CoA
Ciclul Krebs, lanțul respirator → CO2, H2O, ATP

Sinteza FA
Sinteza corpilor cetonici
Sinteza colesterolului
synthesis of glucose !!!
GLICOLIZA AEROBĂ
oxidarea lactatului (LD)
degradarea unor aminoacizi
piruvatul
acetil-CoA (PDH)
lactatul (lactate dehydrogenase)
alanina (alanine aminotransferase)
oxaloacetatul (pyruvate carboxylase)
glucoza (gluconeogenesis)
GLICOLIZA AEROBĂ
Reacțiile PDH (piruvat dH)
-oxidation
Ciclul Krebs
Oxidarea etanolului
NADH
Lanțul respirator → reoxidarea la NAD+
energia stocată in ATP

! OXIGENUL ESTE NECESAR!
GLICOLIZA AEROBĂ
Reacțiile PDH (piruvat dH)
-oxidation
Ciclul Krebs
Oxidarea etanolului
NADH pyruvate → lactate
Lanțul respirator → reoxidarea la NAD+
energia stocată in ATP

! OXYGENUL ESTE NECESAR!
Cele mai importante răspunsuri la
întrebările:
UNDE?
CÂND?
CUM?
 Compartimentalizarea diferitelor căi
metabolice
 Ciclul hrănire - post
 Reglarea proceselor
Compartimentalizarea diferitelor căi
metabolice
The figure is found at http://fig.cox.miami.edu/~cmallery/150/proceuc/c7x7metazoan.jpg (May 2007)

Citoplasma
• glicoliza
• gluconeogeneza (din oxaloacetat sau glicerol)
• metabolismul glicogenului
• Ciclul pentozelor
• sinteza acizilor grași
• sinteza aminoacizilor neesențiali
• Reacțiile transaminării
• sinteza ureei (o parte; numai in ficat!)
• sinteza hemului (o parte)
• metabolismul purinelor și pirimidinelor
nucleotidelor
Mitocondria
• Complexul piruvat dehidrogenaza (PDH)

• Inițierea gluconeogenezei
• -oxidarea acizilor grași
• sinteza corpilor cetonici (numai in ficat!)
• Dezaminarea oxidativă a glutamatului
• Reacțiile transaminării
• Ciclul Krebs
• Lanțul respirator (membrana interna mitocondriala)
• fosforilarea aerobă (membrana interna
mitocondriala)
• sinteza hemului (o parte)
• sinteza ureei (o parte)
Reticulul endoplasmatic
RE neted
• sinteza triacilglicerolilor și fosfolipidelor
• elongarea și desaturarea acizilor grași
• sinteza steridelor
• biotransformarea xenobioticelor
• glucozo-6-fosfataza
RE rugos
• Sinteza proteinelor
(translatia si posttranslatia modificate)
Aparatul Golgi
• Modificarea posttranscriere a proteinelor

• Sortarea proteinelor
• Exportul proteinelor (formarea veziculelor)
Ribozomi
• Sinteza proteinelor
Nucleul
• replicarea și transcrierea ADN
• sinteza ARN
Lizozomii
• hidroliza proteinelor, zaharurilor, lipidelor și

acizilor nucleici
Peroxizomii
• Reactii oxidative care implică O2

• Utilizarea peroxidului de hidrogen
• Degradarea lanțurilor lungi de FA (de la C20)
Ciclul post-hrănire
• Relația dintre diferite căi metabolice în

diferite condiții – stadii de hrănire
• Cooperarea între diferite țesuturi
• see also
http://www2.eur.nl/fgg/ow/coo/bioch/#english
(Metabolic Interrelationships)
1) Stadiul
de hrănire
optimă
2) Stadiul de
post incipient
3) Stadiul
de post
(inaniție)
4) Stadiul
de hrănire
incipientă
Modificarea conținutului de glicogen din
ficat pe parcursul unei zile
Hrănire optimă, Post
îndestulată (inaniție)
 glucagon,
Hormoni  insulina
adrenalina, cortizol
 glicemia
 glicemia
Răspunsul  lipoliza
 lipogeneza
organismului  ketogeneza
 proteosinteza
 proteoliza
Hormoni  insulina  glucagon, adrenalina, cortisol
 glicemia
 glicemia
 lipoliza
Răspunsul organismului  lipogeneza
 ketogeneza
 proteosinteza
 proteoliza
Din depozit (glicogen) și

Sursa de glucoză Din alimente
gluconeogeneza
Glicoliza
Soarta glucozei Glicoliza
Formarea depozitelor
Sursa de acizi grași Din alimente TAG Din depozite TAG
-oxidare  -oxidation
Soarta acizilor grași
Sinteza TAG cetogeneza
Sursa de acizi grași Din alimente TAG Din depozite TAG
-oxidare  -oxidation
Soarta acizilor grași
Sinteza TAG cetogeneza
Sursa de aminoacizi Din alimente Din proteinele musculare
Proteosinteza
Soarta aminoacizilor Oxidarea Gluconeogeneza
Lipogeneneza
- importanța glutaminei -
• sinteza nucleotidelor ( acizii nucleici)

• detoxifierea N aminic (transportul-NH2 )
• sinteza citrulinei (folosita in ciclul ureei):
 Ingerarea de proteine din dietă

(stare alimentara) sau
 degradarea proteinelor organismului (inaniție)
 Concentratia glutaminei
• Enterocite: Gln  citrulina  sânge  rinichi
• Rinichi : citrulina  Arg  sânge  ficat
• Ficat : Arg  ureea + ornitina
ornitina → crește viteza ciclului UREOGENETIC
=  detoxifierea NH3 obținut din degradarea

proteinelor
Principiile generale ale mecanismelor de
reglare a metabolismelor
• Procesele catabolice / anabolice
• Ultima etapă al fiecărui mecanism de
reglare: modificarea concentrației unei
enzime activă (= enzimă de reglare - control
sau cheie):
• Enzimele de reglare
 Enzimele allosterice
 Cataliza reacțiilor exergonice (ireversibile)
 Concentrația scăzută din celule
I. Reglarea la nivelul organismului
1. Transmiterea semnalului între celule

(semnalul substantelor)
2. Transmiterea semnalului prin membrana

celulelor
3. Influența activității enzimatice:
 Inducerea în expresia genelor
 Interconversia enzimelor existente
(phosphorylation / dephosphorylation)
II. Reglarea la nivelul celulei
1. Compartimentalizarea căilor metabolice

2. Modificarea concentrației enzimelor
(la nivelul sintezei de noi enzime )
3. Modificarea activității enzimatice
(o enzimă deja existentă este activată sau
inactivată)
1. Compartimentalizarea căilor metabolice
• Procesele de transport între compartimente

• Distribuția diferitelor enzime
• Distribuția diferitelor substrate și produși
( transport)
• Transportul coenzimelor
• Procesele ulterioare sunt aproape unul de
altul
2. Sinteza noilor molecule enzimatice :
• Stimularea sintezei prin concentrația de

substrat sau reprimarea sintezei prin produși
(la nivelul transcrierii )
exemple:
 xenobiotice  induc sinteza cyt P450
 hemul  reprimă sinteza δ-aminolevulate sintaza
3. Modificarea activității enzimelor
existente
a) in legătură cu cinetica enzimatică

 Concentrația substratelor ( Km)
 disponibilitatea coenzimelor
 consumarea produșilor de reacție
 Modificarea pH
 Specificitatea de substrat – Km diferite
3. Modificări în activitatea enzimelor deja
existente
b) activarea sau inactivarea enzimelor
• Modificarea covalentă a enzimelor
 interconversie: fosforilare/defosforilare
 scindarea precursorilor (proenzime, zimogeni)
• Modularea activității prin modulatori (liganzi):

 Inhibiție feed back
 Reglare încrucișată
 Activare
Fosforilare / defosforilare
• Unele enzime sunt active in formă fosforilată,

altele sunt inactive
• fosforilare:
 protein kinaza
 fosfatul macroergic ca donor de fosfat (ATP!)
• defosforilare
 protein fosfataza
 Fosfatul anorganic este produsul!
EXEMPLE:Modificarea
covalent reversibilă:
A)
• fosforilare printr-o
protein kinază
• defosforilare printr-o
protein fosfatază
B)
• enzima fosforilată este
fie activă fie inactivă
(enzime diferite sunt
influențate diferit)
The figure is found at: http://stallion.abac.peachnet.edu/sm/kmccrae/BIOL2050/Ch1-13/JpegArt1-
13/05jpeg/05_jpeg_HTML/index.htm (December 2006)

Curs Biochimie 1

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Biochimie 1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CURS 1

Caracteristicile biochimice ale

 În funcţie de modul de abordare a problemelor studiate,

 Organismele vii conţin aproape toate elementele

Bioelementele, atat cele majore cat şi microelementele, se găsesc

I. C, H, O si N – elemente în concentratie mare

II. Na, K, Cl, Ca, Mg, P, S – elemente în

III. Fe, Si, B, Cu, Mn, Zn, I, Ni, Co, Se –

Elementele de concentratie mica: P, S, Ca, Mg, Na,

Elementele de concentratie foarte mica intra in

BIOSUL ESTE ALCATUIT DIN ATOMI USORI CARE SE COMBINA IN

COMPUSII FORMATI PREZINTA PROPRIETATI DE

• hidrosolubilitatea  transportul substantelor

• anorganice – reprezentate de apa si saruri minerale;

Plastice (99%) Catalitice (1%) -

H2O (60%) Saruri Rol plastic si Rol catalitic si Rol

stau 4 tipuri de legaturi:

• legatura covalenta (unele avand caracter

Legaturi covalente se realizeaza intre:

• legatura ionica sau electrostatica

LEGATURA VAN DER WAALS

• expresia genica si replicarea ADN

• transmiterea semnalelor biologice

De exemplu, legatura intre gruparea carboxil –COO– al unui

R – CH – COO– .... +NH3

Starea ionizata a gruparilor functionale este influentata

In moleculele care contin atomi de O, N, S sau

Ca urmare, atomii de Cδ–, Oδ–, Nδ– vor atrage

Distrugerea legaturii de hidrogen antreneaza

Legatura de hidrogen intermoleculara se

Distrugerea legaturii de hidrogen antreneaza

Moleculele hidrofobe (nepolare) impiedica formarea

Acest tip de legatura poate duce la formarea unui

Aceste biomolecule sunt supuse unor transformari

Biomoleculele de baza au masa moleculara medie si

La nivelul celulei, macromoleculele sunt specific

• proteinele au rol plastic sau catalitic (enzimatic);

• Aminoacizii sunt unitățile constituente ale

• Primul aminoacid descoperit a fost asparagina (in

• Proprietatile aminoacizilor sunt dictate de gruparile care

• La acest atom de carbon se disting urmatoarele grupări:

• Aminoacizii pot fi clasificati dupa

- heterociclici: prolina (singurul

• Esențiali - Aminoacizii care nu pot fi sintetizati de

- in toti aminoacizii (exceptie glicocolul)naturali atomul de carbon

• Aminoacizii contin cel putin doua grupari

• Structura predominanta a aminoacizilor in

Aminoacizi cu grupari functionale polare

Aminoacizi cu grupari functionale (-): Glu, Asp

Aminoacizi cu grupari functionale (+): Lys,

-reactii de substitutie cu acidul carbonic – rezultand un acid carbamic –

- Reactii ale gruparilor amino

-decarboxilarea – una din caile de degradare enzimatica a aminoacizilor in

Reactii datorate catenelor laterale

Cei 20 AA sunt specificati in codul genetic

Asparagina (prescurtată Asn sau N) este

– Moleculele cu cel mai inalt grad de complexitate

– Asigura diversitatea si sepecificitatea de forma a tuturor fiintelor vii

Holoproteidele sau proteinele sunt biopolimeri alcătuiţi

Lindenstrom şi Lang au stabilit următoarele nivele de

Ţinându-se seama că fiecare catenă polipeptidică posedă la una

Secvenţa aminoacizilor în lanţul polipeptidic se stabileşte pe cale

Modificarea unei singure secvenţe (înlocuirea unui singur