Bazele chimice ale anatomiei și fiziologiei

Cuprins:
2.1. Introducere
2.2. Principii chimice
2.3. Compuși organici
2.1. Introducere
1800 – cercetătorii au remarcat posibilitatea de sintetiza anumiți compuși din
alcătuirea organismelor vii;
1828 – a fost sintetizat primul compus – ureea (produs de degradare al
metabolismului proteic), de către Friedrich Wöhler. Din acel moment s-a
concluzionat corelația fiziologiei organismului cu chimia.
Clasificarea compușilor chimici se face în:
 compuși organici – în organismul uman, cele 4 tipuri principale, sunt:
glucide, lipide, proteine și acizi nucleici;
 compuși anorganici.
2.2. Principii chimice
Formarea substanțelor organice depinde de modul de legare al atomilor între ei
rezultând molecule.
Elementele chimice
Elementul chimic – este o componentă fundamentală care intră (unul sau mai
multe elemente) în alcătuirea întregii materii din univers.
Există 92 de elemente chimice în natură. Oamenii de știință au sintetizat și multe
altele. Mijloacele chimice nu permit dezintegrarea unui element chimic în alte
componente.
Indicațiile elementelor se fac prin simboluri derivate din limba latină (de
exemplu, Na – de la natrium, K de la kalium, Fe de la ferrum). Mai mult de 90%
din greutatea corpului uman este dată de hidrogen, carbon, oxigen și azot.
O selecție de elemente chimice întâlnite în organismele vii

Simbol Masa
Element chimic
atomic atomică
Carbon C 12
Hidrogen H 1
Oxigen O 16
Azot (nitrogen) N 14
Sulf S 32
Fosfor P 31
Potasiu K 39
Calciu Ca 40
Fier Fe 56
Magneziu Mg 24
Cupru Cu 64
Bor B 11
Zinc Zn 65
Clor Cl 35
Sodiu Na 23
Mangan Mn 55
Cobalt Co 59
Iod I 127
Atomii
Atomul – unitatea fundamentală din care sunt alcătuite elementele chimice.
Reprezintă cea mai mică parte dintr-un element care alături de atomii altor
elemente, intră în combinații.
Degradarea unui atom în subunități mai mici nu poate fi făcută fără pierderea
proprietăților sale elementare.
Atomii sunt alcătuiți din:
 protoni – masa unui proton încărcat pozitiv depășește masa unui electron
încărcat negativ, de circa 1835 ori;
 neutroni (nucleari) – lipsiți de încărcătură electrică; cântărește la fel ca
protonul;
 electroni – înconjoară protonii și neutronii și orbitează.
Protonii si neutronii aderă strâns cu scopul de a forma nucleul dens al atomului,
încărcat pozitiv. În jurul nucleului se învârt electronii pe trasee
denumite straturi.

Figura 2.1 Structura atomilor de hidrogen, carbon și azot. Particulele esențiale

din alcătuirea atomului.
Numărul atomic al unui element constituie numărul de protoni dintr-un atom.
Numărul de masă (masa atomică) al unui element reprezintă suma protonilor
și neutronilor din atom.
În funcție de cum sunt distribuiți electronii în atom, aceasta prezintă importanță
în chimia atomului. Atomii cu stabilitatea cea mai mare sunt cei care prezintă un
număr complet de electroni pe stratul extern, care poate fi de 2 (pentru hidrogen)
sau 8 (pentru heliu). Tendința unui atom de a primi sau ceda electroni se
desfășoară până la completarea stratului extern și atingerea stabilității atomului.
Un element în alcătuirea căruia intră atomi care prezintă straturi externe
complete, reprezintă un element inert, deoarece nu intră în reacție cu alți atomi.
Exemple: heliu, neon, krypton.
Primirea sau cedarea electronilor sunt procese fundamentale pentru reacțiile
chimice ale atomilor. O reacție în urma căreia se pierd electroni se
numește oxidare. O reacție în urma căreia se primesc electroni se
numește reducere. Astfel de reacții se desfășoară împreună și poartă numele
de reacții de oxido-reducere.
Atomii compuși dintr-un număr egal de protoni și electroni sunt încadrați ca
fiind neutri (neîncărcați). Prin primirea sau pierderea de electroni, capătă
încărcătură electrică și devin ioni. Dacă prezintă un proton în plus, atunci ionul
are sarcină pozitivă, iar dacă prezintă un electron în plus, ionul are sarcină
negativă. Ioni cu importanță în fiziologia umană, sunt: ionii de sodiu, calciu,
potasiu și alții.
Toți atomii unui element prezintă același număr de protoni, însă numărul de
neutroni poate înregistra variații care duc la formarea de izotopi. Astfel, izotopii
sunt definiți de număr atomic identic, dar masă atomică diferită. De exemplu,
atomii de carbon prezintă numărul atomic egal cu 6 și masa atomică egală cu 12.
Un izotop de carbon (14C) care are 2 neutroni în plus, prezintă un număr atomic
6 și un număr de masă 14.
Moleculele
Moleculele sunt unitățile de bază ale compușilor chimici. Acestea sunt
combinații chimice de 2 sau mai mulți atomi. În alcătuirea moleculelor unui
element intră un singur tip de atom. De exemplu: moleculele de gaz: H 2 sau O2.
Compușii reprezintă acele molecule formate din două sau mai multe tipuri de
atomi. De exemplu: H2O (apa); C6H12O6 (glucoza formată din C, H, O).
În funcție de dispoziția atomilor în moleculă, se stabilesc proprietățile.
Masa moleculară este egală cu masa atomică a atomilor din moleculă. De
exemplu, apa are masa moleculară 18. Exprimarea masei moleculare se face
în daltoni. Un dalton reprezintă masa unui atom de hidrogen. Masa unui atom
de hidrogen fiind egală cu 1, atunci un compus care prezintă masa moleculară
18, este de 18 ori mai greu decât un atom de hidrogen. Daltonii oferă o idee
relativă privind mărimea unei molecule.
Legarea atomilor unii de ceilalți se face prin intermediul legăturilor chimice.
Formarea unei legături presupune apropierea atomilor suficient de mult încât să
permită suprapunerea straturilor lor electronice. Ulterior, electronii se schimbă
sau se învârt pentru a forma o legătură chimică.
Legăturile chimice se clasifică în:
 legătura ionică – rezultă atunci când electronii unui atom sunt cedați
(transferați) unui alt atom, rezultând atomi încărcați electric – ioni.
Sarcinile electrice ale celor 2 ioni sunt opuse (+ și -), iar ionii cu sarcini
electrice opuse se atrag între ei, formând o legătură ionică. Din punct de
vedere al tăriei, legătura ionică este o legătură puternică. De exemplu,
NaCl (clorura de sodiu) este alcătuită din ioni de sodiu și clor combinați
în acest fel.

Figura 2.2 Formarea unei legături ionice.

Clorura de sodiu conține o legătură ionică formată prin deplasarea unui electron
din atomul de Na la atomul de Cl, rezultând ioni a căror atracție electrică duce la
formarea acestui tip de legătură.
 legătura covalentă – rezultă prin punerea în comun a unuia sau mai
multor electroni din alcătuirea a 2 atomi. Molecula de metan (CH 4)
prezintă în alcătuirea ei un atom de carbon care își împarte electronii cu 4
atomi de hidrogen. În cazul moleculei de apă (H2O), atomul de oxigen își
împarte electronii cu 2 atomi de hidrogen. Atunci când se împarte o
singură pereche de electroni, legătura este simplă, iar când se împart două,
legătura este dublă. Din punct de vedere al tăriei, legătura covalentă este o
legătură puternică.

Figura 2.3 Formarea unei legături covalente.

Formarea unei legături covalente într-o moleculă de apă rezultă din punerea în
comun a electronilor de pe ultimul strat ai atomului de oxigen cu alți 2 atomi de
hidrogen, proces prin care se completează straturile externe ale fiecărui atom.
Stratul extern al atomului de carbon prezintă doar 4 electroni ceea ce îl
transformă într-un element renumit pentru abilitatea sa de se implica în
numeroase legături covalente. Acesta se poate combina cu alți 4 atomi sau
grupuri de atomi. Compușii carbonilici posibili sunt foarte diversificați. Astfel,
chimia carbonului revine în slujba chimiei umane și a disciplinei de chimie
organică.
 legătură de hidrogen – constituie o legătură slabă, rezultată în urma
atracției dintre părți ușor pozitive și părți ușor negative ale moleculelor.
Legăturile de hidrogen intervin în coeziunea apei, menținând împreună
moleculele de apă. Totodată, legăturile de hidrogen se întâlnesc și între
componentele acizilor nucleici, ajutând la menținerea structurii de dublu
helix a ADN-ului. Și pentru forma tridimensională a proteinelor sunt
responsabile, în mare parte, legăturile de hidrogen.
Reacția chimică – reprezintă procesul în urmă căruia substanțele chimice
interacționează cu scopul de a forma legături noi.
În cadrul unei reacții chimice, reactanții pot forma variați produși de reacție.
De exemplu, dintr-o moleculă reactantă pot rezulta doi produși moleculari în
urma divizării ei. În alte situații, se poate realiza un schimb de părți între
moleculele reactante, poate fi introdusă apa în reacție și procesul respectiv
poartă numele de hidroliză. Sau ar putea apărea o reacție de oxido-reducere care
implică un schimb de electroni.
Apa reprezintă un component important din multe reacții chimice, atât ca și
compus adăugat reactanților cât și ca moleculă rezultată din reacție. Totodată,
apa reprezintă solventul universal în organismul uman. Practic, totalitatea
reacțiilor chimice fiziologice se desfășoară în apă. Apa constituie mai mult
de 75% din alcătuirea organismului.
Acizii și bazele
Acid – compus chimic care pune în libertate ioni de hidrogen la introducerea sa
în apă. De exemplu, prin introducerea acidului clorhidric în apă, acesta
eliberează ioni de hidrogen (protoni).
Un acid poate fi:
 tare – dacă eliberează toți ionii de hidrogen; de exemplu: acidul
clorhidric; sulfuric, azotic.
 slab – dacă eliberează doar câțiva atomi de hidrogen; de exemplu: acidul
carbonic.
Acizii prezintă un gust acru și reacționează cu multe metale. Aciditatea
soluției este dată de concentrația de protoni eliberați de un acid. Hidrogenul este
primul atom scris din formula unui acid (HCl – acid clorhidric, H2SO4 – acid
sulfuric).
Bază – compus chimic care atrage hidrogenul la introducerea sa în apă.
Exemple: NaOH – hidroxid de sodiu, KOH – hidroxid de potasiu. Prin
introducerea unor astfel de compuși în apă, aceștia atrag ionii de hidrogen din
moleculele de apă și lasă radicali ionici hidroxil (HO-). În acest fel rezultă o
soluție bazică (alcalină).
Bazele pot fi:
 tari – NaOH, KOH;
 slabe – guanina, adenina (componente ale acizilor nucleici).
Bazele prezintă un gust amar și sunt alunecoase la pipăit.
Amoniacul – reprezintă un produs de degradare al metabolismului proteic, care
în reacție cu apa formează o bază: hidroxid de amoniu. În schimb, acceptând un
proton, formează ionul amoniu.
pH-ul este cel care ajută la măsurarea acidității sau alcalinității unei substanțe.
pH-ul reprezintă logaritmul cu semn schimbat al concentrației ionilor de
hidrogen. Atunci când numărul ionilor de hidrogen este echivalent cu numărul
ionilor hidroxil, pH-ul substanței respective este 7,0. De exemplu, apa pură
prezintă un pH de 7,0. Scăderea valorii pH-ului este caracteristică substanțelor
acide, astfel încât o substanță mai acidă prezintă un pH mai mic. Valori ale pH-
ului mai mari de 7 sunt caracteristice substanțelor alcaline. Cea mai alcalină
substanță prezintă un pH de 14.
Pentru o soluție cu pH 7, numărul ionilor de hidrogen și hidroxil este egal cu
zero. O soluție cu pH 6 are de 10 ori mai mulți ioni de hidrogen decât o soluție
neutră, iar o soluție cu pH 5 prezintă de 100 de ori mai mulți ioni de hidrogen.
O soluție cu pH 8 prezintă 1/10 din numărul ionilor de hidrogen al unei soluții
neutre. O soluție cu pH 9 prezintă 1/100 din numărul ionilor de hidrogen al unei
soluții neutre. Invers, cu cât concentrația ionilor de hidrogen este mai mică, cu
atât concentrația ionilor hidroxil este mai mare.
Valoarea pH-ului înregistrată în anumite fluide ale corpului

Substanța pH-ul
Suc gastric 1,4
Urină 6,0
Salivă 6,8
Lapte 7,1
Lacrimi 7,2
Sânge 7,4
Suc intestinal 7,8
Suc pancreatic 8,0
2.3. Compuși organici
GLUCIDELE
Glucidele sunt alcătuite din carbon, hidrogen și oxigen și care sunt utilizate ca
materiale structurale și ca sursă de energie pentru organismul uman. În general,
raportul dintre atomii de hidrogen și oxigen din glucide este de 2:1.
Zaharidele sunt glucidele simple.
O clasă de zaharide o reprezintă monozaharidele, care sunt formate dintr-o
singură unitate moleculară. Glucoza (C6H12O6) constituie cea mai frecvent
întâlnită monozaharidă din organism. Glucoza poate exista sub formă ciclică și
aciclică. Glucoza reprezintă combustibilul de bază al organismului, care se
dizolvă în fluidele corpului, transportată în toate celulele corpului, la nivelul
cărora este degradată chimic, cu eliberare de energie.

Figura 2.4 Formele aciclică și ciclică ale glucozei.

Alte exemple de monozaharide sunt și fructoza și galactoza, care împreună cu
glucoza, prezintă aceeași formulă moleculară (C6H12O6), însă cu o dispunere
diferită a atomilor. În acest caz, moleculele se numesc izomeri.
Figura 2.5 Fructoza.
Figura 2.6 Galactoza.
Dizaharidele reprezintă o clasă de zaharuri compuse din două unități
moleculare monozaharidice legate covalent una de cealaltă.
Dizaharidele importante din organism, sunt:
 maltoza – două unități glucidice rezultate din degradarea intestinală a
amidonului;

Figura 2.7 Sinteza dizaharidului maltoză.

 zaharoza – sau zahărul de masă, rezultată prin unirea glucozei cu
fructoza; reprezintă o sursă de energie;

Figura 2.8 Sinteza dizaharidului zaharoză.

 lactoza – în alcătuirea ei intră o moleculă de glucoză și una de galactoză;
reprezintă o sursă de energie și principala zaharidă din lapte.
Figura 2.9 Sinteza dizaharidului lactoză.
Polizaharidele reprezintă glucidele compuse din variate combinații de
monozaharide.
Amidonul, un polizaharid important format din mii de unități glucidice. Acesta
reprezintă forma de depozit a glucozei la plante. La nivel mondial, o mare parte
din populație își satisface nevoile energetice cu glucoza din amidonul întâlnit în
variate plante: orez, grâu, porumb, cartofi.

Figura 2.10 Structura amidonului.

Glicogenul, un alt polizaharid important format din mii de unități glucidice, dar
legate într-un mod diferit de amidon. Glicogenul constituie cea mai importantă
formă de depozitare a glucozei la nivelul ficatului uman și a mușchilor
scheletici.
Celuloza, un alt polizaharid alcătuit din unități glucidice legate prin legături
covalente. Acestea pot fi rupte doar de anumite specii de microorganisme.
Celuloza se întâlnește la nivelul pereților celulari ai plantelor și oferă fibrele
alimentare din organism.
LIPIDELE
Lipidele sunt molecule organice alcătuite din atomi de carbon, hidrogen și
oxigen. În acest caz, raportul dintre atomii de hidrogen și oxigen din lipide este
mult mai mare decât la glucide. Întotdeauna, porțiunea de oxigen din lipide este
mai mică decât cea din glucide.
Sunt lipide:
 steroizii – structura cu 4 inele care conferă stabilitate membranară și se
află la baza structurilor unor hormoni; exemple de steroizi: colesterol,
testosteron, estrogeni;
 cerurile – de exemplu, cerumen, cutină, suberină, ceară de albine; sunt
alcătuite din acizi grași și alcooli cu lanțuri lungi; conferă
impermeabilitate și protecție împotriva variatelor elemente;
 grăsimile – sunt alcătuite din acizi grași și glicerol; depozitează de
energie, izolează termic, amortizează șocuri;
 fosfolipidele – sunt alcătuite din acizi grași, glicerol și fosfați și o grupă R
(sau o porțiune variabilă a moleculei); intră în alcătuirea membranei
celulare.
Grăsimile sunt compuse din:
 o moleculă de glicerol;
 una, două sau 3 molecule de acid gras – pot fi de același fel sau diferiți;
În funcție de numărul de molecule de acid gras, se obțin, mono-, di- sau
trigliceride.

Figura 2.11 Componentele unei molecule de grăsime.

Un acid gras este format dintr-o catenă lungă de atomi de carbon (între 4 și 24),
cu atomi de hidrogen asociați și o grupare de acid organic (-COOH). Legarea
acizilor grași de glicerol se face printr-o reacție de eliminare de apă
(deshidratare), în cursul formării legăturii covalente.
Acizii grași nesaturați prezintă una sau mai multe legături duble în moleculă.
La nivelul acestora se pot lega mai mulți atomi de hidrogen.
În funcție de numărul de legături duble, acizii grași nesaturați se împart în:
 acid gras mononesaturat – o singură legătură dublă;
 acid gras polinesaturat – două sau mai multe legături duble.
Acizii grași saturați nu prezintă legături duble în moleculă.
Figura 2.12 Sinteza unei molecule de grăsime.
În cazul anumitor afecțiuni este de preferat să se includă în dietă acizi grași
nesaturați, față de cei saturați.
Depozitarea grăsimilor la nivel celular le menține, în general, sub formă de
picături clare. Țesutul adipos este cel care depozitează grăsimile intracelular,
atât la animale, cât și la om. Grăsimile de la acest nivel înmagazinează o
cantitate mare de energie și sunt necesare organismului. În cursul digestiei, sunt
acțiunea enzimei lipază are loc degradarea grăsimilor până la stadiu de acizi
grași și glicerol.
PROTEINELE
Proteinele (prezintă complexitate și mărime considerabilă) sunt alcătuite din
unități de aminoacizi. În alcătuirea aminoacizilor intră carbon, hidrogen, oxigen
și azot și uneori se întâlnesc și atomi de sulf sau fosfor.
Sunt 20 de tipuri variate de aminoacizi formate din:
  o grupare amino (-NH2);
 o grupare carboxil (-COOH);
 în general, un rest radical (-R) – care face diferența între aminoacizi.
Diferențele date de aranjament, tip, număr de atomi din radical (-R) dau
unicitate fiecărui aminoacid. Această unicitate se exprimă prin tipurile de
legături și gradul de aciditate sau alcalinitate.
Exemple de aminoacizi:
 alanina;
 valina;
 acidul glutamic;
 triptofanul;
 tirozina;
 histidina.
Formarea unei proteine are loc în urma unei reacții de deshidratare, când se
pierde o moleculă de apă, rezultă din înlăturarea unui atom de hidrogen din
gruparea amino a unui aminoacid și înlăturarea hidroxilului din gruparea acidă a
celui de-al doilea aminoacid. Astfel, gruparea amino se leagă de gruparea
carboxil și legătura covalentă astfel formată între aminoacizi se
numește legătură peptidică.
Figura 2.13 Formarea legăturii peptidice.
În general, denumirea folosită pentru proteinele mici este de peptide.
Necesarul proteic al corpului uman este pentru a sintetiza:
 componente celulare – de exemplu proteine musculare;
 hormoni;
 enzime.
Hormonii sunt responsabili de reglarea chimică a organismului.
Enzimele sunt proteine care au rolul de cataliza cea mai mare parte a reacțiilor
chimice desfășurate în celule. În cadrul unei reacții, enzimele nu sunt consumate
ci pot fi folosite (rămân disponibile) pentru reacții viitoare. În absența
enzimelor, chimia celulară nu s-ar putea desfășura. Acest lucru este justificat
de faptul că enzimele pun la dispoziție locul în care substanțele chimice pot
interacționa în cursul unei reacții chimice. În acest fel, desfășurarea reacțiilor de
sinteză și de descompunere depinde mult de enzime.
Proteinele sunt întâlnire și în afara celulelor, unde funcționează ca material de
suport și întărire. Totodată, proteine în cantitatea mare se întâlnesc și în oase,
cartilaj, tendoane, ligamente. Proteinele intră și în alcătuirea unor hormoni:
insulină, hormon de creștere; dar și în alcătuirea hemoglobinei (deci proteinele
au rol în transportul oxigenului), cheratinei, colagenului.
Sinteza de proteine unice este făcută de variate celule ale corpului care
adăpostesc la nivelul nucleului lor informații sub forma codului genetic din
ADN care determină secvența de aminoacizi care apar în proteina finală.
Cromozomii celulei au în alcătuirea lor acest cod genetic în unități funcționale,
denumite gene.
Totodată, aminoacizii din structura proteinelor pot funcționa și ca sursă de
energie pentru celulă. La nevoie, ficatul îndepărtează gruparea amino din
aminoacid și compusul astfel rezultat este utilizat de organism pentru
energie.
ACIZII NUCLEICI
Acizii nucleici reprezintă molecule foarte mari (asemenea proteinelor),
formate din multiple subunități.
Nucleotidul reprezintă unitatea acizilor nucleici, în alcătuirea căruia intră o
moleculă glucidică legată de o grupare fosfat și de azotul dintr-o moleculă,
denumită bază azotată. Numele acesteia din urmă i se atribuie proprietăților
sale bazice.
Cele două tipuri de acizi nucleici întâlniți în celulele organismului uman, sunt:
 ADN – acid dezoxiribonucleic;
 ARN – acid ribonucleic.
Comparație între ADN și ARN:

ADN – acid dezoxiribonucleic ARN – acid ribonucleic

se găsește în nucleul celulei (în cei 46 de se găsește în nucleol, nucleu și
ADN – acid dezoxiribonucleic ARN – acid ribonucleic
cromozomi); reprezintă materialul din citoplasma celulelor; alături de ADN,
care sunt formate genele participă la sinteza proteică
se întâlnește în special în ribozomi și
întotdeauna este asociat cromozomilor
în citoplasmă sub formă de ARN
(gene)
mesager sau ARN de transport
conține un glucid cu 5 atomi de carbon conține un glucid cu 5 atomi de carbon
(pentoză), denumită dezoxiriboză (pentoză), denumită riboză
conține grupări fosfat care leagă
conține grupări fosfat care leagă
zaharurile între ele în lanțul
zaharurile între ele în lanțul nucleotidic,
nucleotidic, cu scopul de a forma
cu scopul de a forma scheletul lanțului
scheletul lanțului
conține bazele purinice: adenină, conține bazele purinice: adenină,
guanină guanină
conține bazele pirimidinice: conține bazele pirimidinice:
citozină, timină citozină, uracil
funcții de sinteză proteică și de
funcții de sinteză proteică
transmitere a informației genetice
1953 – biochimiștii James D. Watson și Francis H. Crick – au propus un model
universal (Watson-Crick) acceptat pentru structura ADN-ului: două lanțuri lungi
de nucleotide cu bazele orientate spre interior, asemănător treptelor unei scări.
Guanina și citozina, precum și adenina și timina sunt complementare. Prin
împerecherea guaninei și citozinei se formează o treaptă. Modul de aranjare
reprezintă principiul complementarității bazelor. Cele două lanțuri de nucleotide
se împletesc cu scopul de a forma un dublu helix, la cel ca o scară în spirală.
Bazele lanțurilor nucleotidice sunt menținute împreună prin legături slabe de
hidrogen (între guanină și citozină legătura este triplă, iar între adenină și timină
legătura este dublă).

Figura 2.14 Structura de dublu-helix a moleculei de ADN.

Secvența de baze din structura ADN-ului dictează ordinea corectă a
aminoacizilor din structura proteinelor ce vor fi sintetizate. Succesiunea bazelor
ADN constituie esența codului genetic.
Replicarea ADN-ului precede diviziunea celulară. În celulele umane are loc
replicarea a 46 de cromozomi sau 46 de molecule de ADN, după care
cromozomii replicați se separă și câte 46 vor trece în fiecare nouă celulă.
Procesul de replicare al ADN-ului este inițiat de momentul în care enzimele
specializate rup sau desfac dublul helix. Concomitent cu separarea celor două
catene, bazele purinice și pirimidinice de pe fiecare catenă sunt expuse și în felul
acesta atrag nucleotidele lor complementare, făcându-le să stea în opoziție.
Enzima ADN polimerază unește componentele nucleotidice pentru a forma un
șir lung de nucleotide. Astfel, fiecare catenă de ADN determină sinteza unei noi
catene de ADN prin împachetarea bazelor complementare. Vechea catenă se
unește cu noua catenă și rezultă un dublu helix. Procesul poartă numele
de replicare semiconservativă deoarece câte o catenă veche se conservă în
fiecare nou dublu helix de ADN.

Figura 2.15 Procesul de replicare a ADN-ului.

ATP – adenozintrifosfatul – își are originea într-o nucleotidă din ARN, care are
atașate grupări fosfat adiționale.
ATP-ul are următoarele funcții:
 acționează ca sursă de energie pentru organism;
 obținerea sa se face utilizând energia din moleculele alimentare prin
procesul de respirație celulară;
 alimentează funcționarea organismului prin eliberarea unei grupări fosfat.