În toamna lui 1944, partidul comunist era un partid de buzunar, de circa 1000 de membri.

Dar ca şi
puciştii lui Lenin, PCR se comporta ca o formaţiune paramilitară de elită. Acţiona disciplinat, se
folosea inteligent de propagandă şi de slăbiciunea partidelor tradiţionale, afectate de dictatura lui
Carol al II-lea, de regimul fascist al legionarilor, apoi de autoritarismul generalului Ion Antonescu.
Imediat după semnarea armistiţiului la Moscova, liderii comunişti au presat guvernele regale
Sănătescu, apoi Rădescu, să iasă din scenă. O făceau prin infiltrarea sindicatelor şi a unui potop de
false acuzaţii de fascism. Manifestaţiile şi contra-manifestaţile turbulente se ţineau lanţ:

În primii ani de dominație comunistă resursele României au fost exploatate de sovietici prin
intermediul companiilor mixte româno-sovietice SovRom, înființate după încheierea conflagrației
mondiale pentru a gestiona plata uriașei datorii de război către URSS, stabilită prin Tratatul de Pace
de la Paris la suma deloc neglijabilă de 300.000.000 dolari (la valoarea din 1938, echivalentul a cca.
5 miliarde de dolari la valoarea din 2014). SovRom-urile nu au fost ceva specific românesc,
sovieticii înființând asemenea societăți mixte în toate țările care trebuiau să le plătească despăgubiri
de război (în Finlanda, de pildă, a fost înființată o societate mixtă pentru producerea construcțiilor
de lemn numită Puutalo Oy). Un mare număr de oameni (estimările variază de la 137 [3] la mai
multe zeci de mii [3]) au fost închiși din motive politice. Există mărturii despre numeroase cazuri de
abuzuri, asasinate sau torturi aplicate unui mare număr de oameni, în principal în cazurile
oponenților politici.[4]. La începutul deceniului al șaptelea (1960 - 1970), guvernul român a început
să treacă la acțiuni pentru creșterea gradului de independență față de Uniunea Sovietică.
Lavinia Betea, istoric, comunism românesc: Partidul Comunist a avut cea mai bună organizare
din toate timpurile, pentru ei era simplu să spună 200 de muncitori din ziua de cutare, sunt aduşi cu
atâtea camioane, li se face loc pe strada cutare. Oamenii aceştia care se şi cunoşteau între ei,
producţia presupune o disciplină, ceea ce e mai mult decât ce se poate obţine pe baza simplei
aderenţe, a afectelor. Practic era o structură aproape militarizată.
Sub ocupaţia a sute de mii de ostaşi sovietici, românii începeau să înţeleagă că noul regim avea să
fie de lungă durată. Oportunismului obişnuit i se adăugau cele mai negre temeri. La instalarea
primului guvern pro-sovietic, la 6 martie 1945, PCR număra peste 30.000 de membri.
De altfel, guvernul Groza şi-a făcut intrarea în istorie prin două măsuri salutate de majoritatea
românilor.
În martie 1945, administraţia sovietică s-a retras din Transilvania de Nord şi a revenit administraţia
românească, ceea ce însemna că teritoriul nu va rămâne la Ungaria, iar la 23 martie, a fost adoptată
o nouă reformă agrară prin care toate terenurile de peste 50 de hectare erau împărţite ţăranilor săraci
pentru o plată de numai 10%.
Tânărul său protejat de nici 30 de ani, Nicolae Ceauşescu era activist agitator în judeţul Constanţa,
apoi în judeţul Olt, chiar în timpul uriaşei fraude electorale din 19 noiembrie 1949. Se pare că s-a
făcut vinovat de înjunghierea unui alegător indignat de încălcarea legii chiar într-o secţie de votare
din Slatina, dar condamnat la 3 ani a fost şoferul său.
Rezultatul alegerilor pe ţară, a fost realmente inversat în favoarea formaţiunilor pro-sovietice, care
au obţinut oficial 78% din sufragii. Nicolae Ceauşescu îşi va reînnoi mandatul astfel obţinut
inclusiv la Congresul a XIV-lea din 1989.
Peste un an, în martie 1949, a fost declanşată colectivizarea. Ţăranilor li se cerea să renunţe la
pământul lor şi să se înscrie în CAP-uri altfel erau înfometaţi de impunerea unor cote uriaşe.
Nenumăraţi opuneau rezistenţă astfel că în câţiva ani, 80.000 de ţărani se aflau oficial în închisori,
pedepsele fiind de regulă de 15 ani de temniţă. Dar sute de oameni au căzut victimele execuţiilor
sumare, iar mii erau închişi fără să existe vreun proces. Nicolae Ceauşescu, adjunct al ministrului
agriculturii, a luat parte direct la represiune.
În Vrancea, la Vadu Roşca, se afla la faţa locului când, în decembrie 1957, armata a tras în ţaranii
răsculaţi, fapt soldat cu 9 morţi, 48 de răniţi, apoi cu zeci de arestări. Gheorghe Gheorghiu Dej şi-a
certat protejatul pentru imprudenţa de a aprinde un focar de rezistenţă, după care l-a desemnat şef al
Direcţiei Politice a Armatei şi adjunct al ministrului apărării, NKVD-istul Emil Bodnăraş. De aici,
viitorul dictator a ajuns la un stagiu de pregătire la Moscova, iar la întoarcere a fost promovat
general maior.
Admiţând că noi analizăm un re-
zultat final conform normelor de
astăzi şi că criteriul esenţial ţine
de atingerea unui nivel superior de
integrare, prezervând caracteristi-
cile etnice şi culturale, putem con-
chide, în rezumat că, în ansamblu,
politicile guvernamentale ( şi nu cu-
tare sau cutare politică). oricare ar fi
fost scopurile enunţate, au ajuns la
rezultate foarte diferite, în Europa de
Est. Pe de o parte, condiţiile de viaţă
şi nivelul de educaţie a romilor au
progresat rapid, raportând la perioa-
de anterioare, gradul lor de integrare
a evoluat şi a apărut un strat social
al romilor dotaţi cu o educaţie rela-
tiv solidă. Pe de altă parte, totuşi,
preţul plătit pentru această integrare
este mare. Mulţi romi din Europa de
Est s-au angajat într-un proces de de-
gradare socială şi de marginalizare,
care s-a accelerat şi s-a amplificat,
odată cu “vântul schimbării”. În acest
sens, este revelator faptul că aceste
procese se exprimă cel mai bine şi
sunt mai bine percepute în ţările cu
o politică specifică şi clar formulată
faţă de romi (adică Republica Cehă,
Slovacia, Ungaria, România şi Bul-
garia) şi sunt mai slab perceptibi-
le în ţările care nu au o asemenea
politică sau au o politică mai puţin
ambiţioasă. În fond, rezultatul final
al politicilor rome în ţările Europei
de Est depinde, înainte de orice, de
dezvoltarea socială generală şi de
“politica globalizantă”, dusă faţă de
romi (adică o politică identică cu
cea dusă faţă de ceilalţi cetăţeni ) şi,
într-o mai mică măsură, de politicile
“specifice” pentru romi, în calitatea
lor de comunitate separată.