Cum putem să ne întâlnim cu celălalt?

În partea trecută vorbeam despre cum învățăm să trăim, să fim și să ne apropiem de

ceilalți, de când ne naștem. Și ne învățăm aceste lucruri, întâi, cu cei care ne sunt în jur, și prin
aceste relații. Învățăm din aceste relații să ne purtăm, să ne formăm atitudini, față și de ceilalți
cu care o să relaționăm și o să-i întâlnim pe parcursul traseului nostru în viață, în această
existență.

Suntem, deci, cu ceilalți, într-o relație de apropiere, în chip esențial. Căutăm

apropierea aceasta, cu ceilalți, și o dorim, în mod esențial. Face parte din viața noastră, așa
cum face parte și dorința de a cunoaște, pentru care exersăm mereu. Este, de altfel, o
comparație între acea „iubire de înțelepciune”, și, pe de altă parte, înțelepciunea de a iubi. Ele
există în paralel, în fiecare din noi, într-un grad mai mic sau mai mare. Și ambele sunt despre
dorința noastră de sens.

În continuare, o să mă refer tot la cea de a doua, adică la înțelepciunea de a iubi.

În primă instanță, ne aflăm într-o distanță față de ceilalți, și tindem să o depășim, cumva.
Uneori, așa cum o să vedem mai târziu, o să vrem să ni-i apropiem, iar alteori, să ne dorim ca
anumiți oameni să nu facă parte din viața noastră.

Tot în primă instanță, noi vedem ce par a fi ceilalți, și de aceea tindem să relaționăm
superficial, pentru că îi percepem prin ego-ul lor. Sau poate că asta este ceea ce și ei înșiși ne
arată, și felul cum ne “dau acces” la persoana lor. Ar putea să fie și felul cum aceștia se percep
pe ei înșiși, sau cum vor să apară, să arate, și imaginea lor pe care și-au construit-o sau pe care
vor să o arate despre ei. Privind acum și invers, aceste lucruri se aplică și la noi înșine, în
egală măsură.

Nu ne cunoaștem, până aici, în foarte mare măsură, cu adevărat, propriul sine. Se remarcă
astfel o opoziție între “eul fals” și sinele autentic.

În continuare, consider că avem “disponibilități” nelimitate, atât noi, precum și ceilalți, pentru
a ne conecta și a ne “face deschis” accesul, pentru ceilalți, față de noi.

Putem să asemănăm această deschidere cu ceilalți, cu “starea de deschidere”, numită

de Heidegger, față de lume și existență. Noi suntem, spune el, chiar această “stare de
deschidere”, aceasta fiind forma noastră în care existăm. Noi suntem cei care “deschidem”
lumea, prin faptul că o privim. Și este o diferență, afirmă filozoful Heidegger, între privirea în
mod obișnuit, privirea așa cum o “aruncăm” asupra lumii, în “primă instanță”, și, apoi,
“privirea- înțelegătoare”.

Pentru a reveni, vorbim de un anume fel de înțelegere, ca acea facultate superioară și proprie a
noastră. La fel este și în relațiile cu ceilalți. Ne aflăm, așadar, prima dată, într-o relație de felul
distanței, față de celălalt. Aceasta se poate afirma atât în sens, așa cum s-a înțeles, ontologic,
cât și, particularizând, în sensul psihologic. Astfel, ne dorim apropierea de ei, care să scurteze
această “distanță”. În cele din urmă, scopul e depășirea distanței dintre noi și ei. Dar cum se
poate să ajungem aici?

Un alt aspect ce se află în legătură, în acest context, este cel al absenței pe care o resimțim,
cînd nu reușim “să ajungem” la celălalt. Uneori acest lucru se petrece fiindcă el pune o
barieră, care ne va închide accesul către el.

Cum putem noi să relaționăm autentic cu celălalt? Este de ajuns să fim autentici și deschiși
către ei, ca să ni-i putem apropia? Dacă noi ne deschidem înaintea lor, înseamnă că ar trebui
să așteptăm aceeași dispoziție de comunicare și din partea lor? Ce putem să facem ca să îi
întâlnim?

Suntem permanent în prezența celorlalți, și avem de înțeles cum să privim, din mai multe
situații, cum putem relaționa cu ei. Avem de învățat și să ne însușim cum este potrivit să
relaționăm, în acele situații, atâta timp cât ele vor fi și se vor ivi pe parcurs. Este bine să ne
lăsăm disponibilitatea deschisă către ceilalți, ca ei să să poată să ajungă la noi. Este bine să
fim autentici cu ei, dacă vrem noi să îi putem întâlni, în fapt. Și aici ar mai fi de spus că
trebuie întâi să ne asigurăm că suntem noi înșine autentici, și dacă putem să fim. Pentru că
alteori am putea să confundăm noi egoul fals pe care, poate, ni l-am format, cu sinele autentic
al nostru. Și ar mai trebui să putem distinge când aceștia se află ei sub ipostaza egoului fals,
unde se pot regăsi din motive ce pot fi foarte diferite și nu o să le analizăm acum. Sunt
momente când este cazul și se cuvine să plecăm sau să renunțăm la ideea de a ne mai apropia
de unii oameni. Mai este tot la fel de important și să nu confundăm, în anumite relații, când
este cazul să trasăm niște limite, încât să nu fie cazul să ne aflam, doar, “la dispoziția” lor. Și
sunt și dăți când trebuie să renunțăm să mai așteptăm pe cineva, ca atunci când e de înțeles că
acesta nu o sa mai vină niciodată, sau cel puțin nu în chip autentic, sau nu în chipul dorit de
noi.

Sunt lucruri ce vor rămâne mereu incerte, din toate acestea, dar eu rămân convinsă de un
singur lucru. Sufletul nostru știe cel mai bine, întotdeauna. Și atunci când nu vrem să îl
confruntăm, și atunci când momentul nu e încă să știm. Sunt lucruri și pe care, despre noi
înșine, nu o să le știm niciodată de ajuns. Și mai știu că avem un motiv să credem că toate au
un sens. Cât timp trăim, suntem aici să iubim, și sunt destui oameni pe care să îi întâlnim, care
ne pot iubi.