Tutorial 1 Civil - Av.

COCEAN Valentin Cosmin

Garanția pentru evicțiune – se întâlnește la contractul de vânzare, și ea desemnează

obligația vânzătorului de a garanta pe cumpărător că nu va veni cineva care să revendice
acest bun, că să pretindă ca adevărat proprietar, astfel încât cumpărătorul să rămână fără bun.
GARANȚIE – obligația vânzătorului, în sensul în care dacă se prezintă un terț și reușește să
invoce calitatea … de drept real să ia bunul de la cumpărător, atunci evident că vânzătorul va
suporta consecințele – să despăgubească pe cumpărător cu prețul și, în funcție de situație și cu
alte despăgubiri. Vânzătorul poate fi de bună credință.

Clauze obișnuite – sunt acelea care sunt întâlnite în mod curent într-un anumit tip de
contract. Nu e vorba neapărat de persoane fizice, ci de profesioniștii care încheie constant
clauze de un anume fel. Acele clauze care în mod obișnuit sunt întâlnite în contracte vor fi
considerate ca fiind inserate într-un contract chiar dacă într-unul anume nu au fost preluate ca
atare.

Tacita relocațiune – se încheie un nou contract pe o perioadă nedeterminată. Vizează

contractul de locațiune, se presupune că a fost încheiat pentru un anume termen. La finalul
termenului, în mod normal contractul ar trebui să înceteze, iar dacă părțile continuă
executarea lui, fără ca nici una dintre ele să spună nu mai vreau, ne oprim aici la termen,
atunci se consideră contractul reînnoit, adică se consideră că s-a încheiat un nou contract, de
data aceasta însă pe durată nedeterminată. Deși contractul a ajuns la termen – părțile continuă
să-l execute, chiar dacă ele nu au prevăzut o prelungire automată a contractului (printr-o
clauză).

Se poate folosi un act adițional, părțile – în momentul în are ar dori să prelungească durata
contractului, cel mai simplu și cel mai clar ar fi să încheie un act adițional, prin care să
stabilească o nouă durată.

Contractele sinalagmatice – sunt acele contracte care dau naștere la drepturi și obligații
pentru ambele părți. Ambele părți au calitate de debitor, cât și de creditor, cum este de
exemplu contractul de vânzare. Avem dreptul vânzătorului de a primi prețul, dar și obligația
lui de a preda bunul, invers din perspectiva cumpărătorului, respectiv dreptul acestuia de a
primi bunul și obligația lui de a da prețul. Se mai numesc și contracte bilaterale.

Contractele unilaterale – dau naștere la drepturi pentru una dintre părți și la obligații pentru
cealaltă parte. Una dintre părți are doar calitate de creditor, cealaltă de debitor. Donația, ca
regulă, este un contract unilateral, există drepturi doar pentru donatar – acel ce primește
bunul, și obligația de a preda bunul pentru donator.

Dacă în contractul de donație este înserată o sarcină atunci acel contract devine în parte, pro
parte sinalagmatic, în sensul că donatorul are obligația de a preda bunul, donatarul are
dreptul de a primi bunul, dar pe de altă parte donatarul va avea și obligația care rezultă din
sarcină.

Contractul încheiat pe o perioadă nedeterminată este întotdeauna supus denunțării de către

oricare dintre părți, cu singura condiție de a respecta un termen rezonabil de preaviz.

Codul Civil stabilește că orice clauză care ar interzice denunțarea unilaterală a contractului
încheiat pe perioadă nedeterminată va fi considerată nescrisă. Practic interzice părților să
deroge de al această problemă, potrivit căreia contractul încheiat pe o perioadă nedeterminată
poate fi denunțat. În concepția legiuitorului nostru nu sunt admisibile contractele perpetue,
care pot dura veșnic. De aceea un contract încheiat pe durată nedeterminată va putea fi
denunțat.

Forța majoră poate fi invocată și în lipsa unei clauze care să se refere la ea. Când vorbim de
forță majoră asta nu indică neapărat distrugerea bunului. Sigur că un caz de forță majoră poate
să determine și distrugerea bunului, ipoteză în care nu mai discutăm de forță majoră, ci de
această clauză specială – dacă este vorba de un contract de locațiune – care stabilește că acel
contract încetează. Nu mai avem de ce să discutăm de consecințele forței majore, ci pur și
simplu contractul încetează, adică părțile și-au executat obligațiile până în acel moment,
desigur că ce a rămas scadent și neexecutat, ex. chiriaș care nu a plătit o rată a chiriei evident
că va trebui să o execute, dar din momentul distrugerii bunului încetează contractul, adică
părțile nu mai au nici o obligație una față de cealaltă. Nu mai are sens să ne punem problema
forței majore, care ea poate avea alte consecințe. De ex. chiar dacă ne raportăm la un contract
de locațiune, s-ar putea ca datorită unei cauze de forță majoră bunul să nu fie distrus, dar să
ajungă să zicem temporar în imposibilitatea de a-l folosi, situație în care nu se mai pune
problema încetării contractului, ci altor consecințe…se poate ajunge chiar până la suspendarea
efectelor contractului pe acea perioadă.

MATERIA EFECTELOR ACTULUI JURIDIC

INTERPRETAREA
Evident că în momentul în care se pune problema stabilirii efectelor unui contract, primul
lucru care trebuie făcut este să se stabilească existența contractului. Ceea ce înseamnă că mai
întâi este necesară operațiunea de dovedire, de a proba actul juridic respectiv. Odată ce el a
fost probat, ar putea ca clauzele contractuale să fie foarte clare și să nu necesite nici un fel de
alte operațiuni suplimentare. Alteori clauzele contractului nu sunt suficient de clare, și atunci
devine necesară operațiunea interpretării, unde, în primul rând, se va pune problema
stabilirii naturii contractului - calificării juridice a acestuia. Această operațiune este
importantă, deoarece dacă vom stabili că avem de a face cu un contract numit, adică acela
care se bucură de a denumire, și mai ales de o reglementare proprie în lege, atunci lucrurile
vor fi mai simple, pentru că interpretarea va fi făcută în concordanță cu dispozițiile legale
referitoare la acel contract. În ipoteza în care avem de a face cu un contract nenumit, nu
avem decât să mergem mai departe, și să aplicăm, pur și simplu, regulile de interpretarea a
actelor juridice. Acestea sunt conținute în articolele 1266 – 1269 și 1272 Cod Civil. Așa cum
la interpretarea normelor juridice elementul central interpretării îl reprezenta încercarea de
a stabili care a fost voința legiuitorului, pentru că atunci când avem un text de lege neclar nu
o să-l interpretăm după cum vrem noi, ci vom căuta să stabilim care a fost voința legiuitorului
și de aici să plecăm în stabilirea sensului textului de lege. În cadrul contractelor elementul
central al interpretării constituie încercarea de a stabili care a fost voința reală a părților.
Prima regulă de interpretare este despre principiile voinței juridice, sunt două, și anume
principiul libertății de voință și principiul voinței reale.

Principiul voinței reale în sistemul nostru de drept (în sistemul german lucrurile stau exact
pe dos) prima regulă - art. 1266 Cod Civil, care stabilește că un contract va fi interpretat după
voința concordantă a părților. Și nu după sensul literal al termenilor. Ne interesează să
stabilim care este voința reală a părților.

Elemente ajutătoare cu care să stabilim care a fost această voință concordantă a părților,
respectiv la:

 practica stabilită între părți,

 felul în care ei au acționat după încheierea contractului
 niște raporturi juridice, pe care ei le încheiau anterior.

La fel ca la interpretarea normelor juridice și aici nu trebuie să ne gândim că întotdeauna vom

folosi o singură regulă de interpretare. Uneori le putem folosi chiar pe toate, în măsura în care
este necesar. Pe de altă parte, art. 1266 – primul articol care conține reguli de interpretare, ne
spune că la stabilirea voinței concordante a părților se va ține seama de scopul contractului,
de negocierile purtate de părți, de practicile statornicite între acestea și de
comportamentul lor ulterior încheierii contractului.

Art. 1268 C. Civ. conține o altă regulă de interpretare, potrivit căreia clauzele susceptibile de
mai multe înțelesuri se interpretează în sensul ce se potrivește cel mai bine naturii și
obiectului contractului. În alin (2) se apar elemente ajutătoare, care ne-ar putea ajuta pe noi
pentru operațiunea de interpretare. Clauzele îndoielnice se interpretează ținând seama, între
altele, de natura contractului, de împrejurările în care a fost încheiat, de interpretarea dată
anterior de părți, de sensul atribuit în general clauzelor și expresiilor în domeniu și de
uzanțe. Acest aliniat se suprapune în parte cu art.1266 alin (2). La 1266 mi se spune La
stabilirea voinței concordante se va ține seama, între altele, de scopul contractului, de
negocierile purtate de părți, de practicile statornicite între acestea. Practic se suprapune cu
împrejurările în care a fost încheiat și cu interpretarea dată anterior de părți, pentru că părțile
nu puteau da o interpretare anterior, decât în măsura în care avuseseră alte raporturi
contractuale similare, adică o practică anterioară stabilită între ei, de aici rezultă că uneori nu
numai că am putea folosi toate regulile de interpretare, ele practic se și interpătrund. Este
dificil să o folosim doar pe una, pentru că încercând să stabilim voința reală a părților ne vom
folosi de niște elemente care servesc mai multor reguli de interpretare.

Un alt aspect important de reținut este acela potrivit căruia regulile de interpretare stabilite de
art. 1269 C. Civ. care este întitulat reguli subsidiare de interpretare sunt în număr de două.

Prima regulă ne spune că dacă, după aplicarea regulilor de interpretare, contractul rămâne
neclar, acesta se interpretează în favoarea celui care se obligă. Nu avem un temei logic
pentru această regulă, pur și simplu este o regulă care vine să ne ajute în măsura în care
celelalte reguli nu au reușit. Este regula cunoscută prin in dubio pro reo – se folosește și în
penal (dubiu profită făptuitorului), în civil înseamnă clauza se va interpreta în sensul favorabil
celui care se obligă, adică debitorului - dubiu profită debitorului. Într-un contract
sinalagmatic ambele părți au atât calitate de debitor, cât și de creditor, prin urmare trebuie
avut grijă la folosirea acestei reguli. Dacă ne uităm în mare la întregul contract ambele părți
având atât calitate de debitor, cât și de creditor, regula nu ar putea fi folosită, pentru că nu
știm în favoarea cui ar trebui să interpretăm contractul, întrucât ambele părți au calitate de
debitor. Într-un astfel de contract ne vom raporta strict la clauza al cărui sens urmează să-l
stabilim, și vom observa față de acea clauză care este poziția fiecăreia dintre părți. Dacă față
de acea clauză una este creditor și alta debitor, atunci vom putea aplica această regulă,
interpretând-o în favoarea părții care este
debitor. Dacă din acea clauză nu putem stabili că raportat la clauza respectivă o parte are
calitate de creditor și una de debitor, atunci pur și simplu nu vom putea folosi această regulă.
De ex. un contract de vânzare, ambii au atât calitatea de creditor, cât și de debitor. Să
presupunem că ar fi neclară clauza privitoare la preț. Dacă ne gândim doar la preț, raportat la
acesta vom ști clar că vânzătorul are calitatea de creditor și cumpărătorul este debitor. Față de
o clauză privitoare la preț se va putea aplica această regulă, ea urmând a fi aplicată în favoarea
cumpărătorului, care este debitor în ceea ce privește prețul. Dacă va fi o clauză referitoarea la
bun, atunci cumpărătorul are calitatea de creditor, iar vânzătorul de debitor, și atunci dacă nu
am reușit să stabilim sensul clauzei în celelalte reguli de interpretare, vom putea aplica această
regulă interpretând clauza în favoarea vânzătorului. Dacă însă avem de a face cu o clauză din
partea generală a contractului, unde nu putem stabili că una dintre părți are calitate de creditor
sau debitor, atunci pur și simplu acelei clauze nu îi vom putea aplica această regulă de
interpretare.

Cea dea doua regulă - stipulațiile înscrise în contractele de adeziune se interpretează

împotriva celui care le-a propus. Contractele de adeziune erau contractele încheiate între
părți care se aflau pe o poziție economică vădit inegală (egalitatea juridică a părților există
întotdeauna, însă uneori este influențată de inegalitatea economică). În acest fel se ajunge
uneori la contracte de adeziune, adică acele contracte în care una dintre părți este liberă doar
să consimtă la încheierea contractului sau nu, dar nu va putea să negocieze / să discute asupra
conținutului contractului, practic este propus ca atare de una dintre părți. De ex. contractele
pentru servicii de telefonie mobilă fac parte din contracte de adeziune, pentru că dacă am
merge să încheiem un astfel de contract nu ne întreabă nimeni dacă suntem de acord cu
clauzele contractuale, suntem întrebați doar dacă vrem sau nu să încheiem un asemenea
contract. De ex. un contract de transport – vrem să călătorim cu trenul – nu ne întreabă nimeni
dacă vrem să plecăm la o anumită oră, dacă vrem să luăm un anumit traseu, practic condițiile
sunt prestabilite de către cealaltă parte. Tocmai în ideea de a proteja partea care se află în
poziția inferioară din perspective economice, legiuitorul a stabilit că în ipoteza în care
clauzele unui astfel de contract de adeziune nu sunt clare ele vor fi interpretate împotriva celui
care le-a propus, adică împotriva părții care se situa pe o poziție economică avantajoasă și
care a impus conținutul contractului.

Aceste două reguli de interpretare – așa cum ne spune și titlul articolului – au caracter
subsidiar, adică ele vor fi folosite numai dacă încercând să lămurit sensul contractului
prin celelalte reguli nu am avut succes. Adică mai întâi trebuie să încercăm să stabilim
sensul clauzelor contractuale folosind celelalte reguli, și numai în final, dacă nu ne-a
reușit această operațiune, vom aplica aceste reguli.

PRINCIPIILE CARE GUVERNEAZĂ EFECTELE ACTULUI JURIDIC

Într-o opinie majoritară sunt 3, există însă și păreri că ar fi doar 2.

Cele trei principii care guvernează efectele actului juridic sunt:

1. principiul forței obligatorii exprimat prin pacta sunt servanda

2. principiul irevocabilității actului juridic civil (acesta este considerat de unii dintre
autori ca nefiind un veritabil principiu, ci o garanție a primului principiu)
3. principiul relativității efectelor actului juridic civil res inter alios acta, aliis neque
nocere, neque prodesse potest

1. PRINCIPIUL FORȚEI OBLIGATORII A ACTULUI JURIDIC

Principiul forței obligatorii a actului juridic este regula de drept potrivit căreia un act juridic
valabil încheiat se va impune părților întocmai ca legea, va avea putere obligatorie pentru
părți. Părțile nu vor putea să modifice prin manifestare de voință a unei singure dintre ele
conținutul contractului. Un act juridic valabil încheiat se va impune și judecătorului, pentru
că niște excepții pe care legea le reglementează judecătorul nu va putea să intervină și să
modifice ceea ce părțile au stabilit, ci el va trebui să plece exact atunci când soluționează un
litigiu în legătură cu un contract de la ceea ce au stabilit părțile în măsura în care contractul
este valabil încheiat.

Excepții de la acest principiu ar fi situații în care actul juridic ajunge să producă alte efecte
decât acelea pe care părțile le-au stabilit la încheierea lui. Adică fie să aibă efecte mai
restrânse, fie mai întinse decât cele stabilite de părți. În aceste două situații ne vom referi la
durata derulării contractului și pot exista situații în care efectele să nu fie neapărat mai
restrânse sau mai întinse, ci să un pic altele, diferite față de ceea ce părțile au stabilit.

Situații de restrângere a forței obligatorii a contractului

În situația cazurilor de restrângere a forței obligatorii a contractului întâlnim ipoteze
reglementate de lege, în care din diverse motive contractul nu va produce efecte până la limita
stabilită de părți.

 De ex. în ipoteza în care într-un contract de locațiune piere bunul sau este distrus
substanțial bunul care face obiectul locațiunii, atunci contractul va înceta. Dacă nu este
acea dispoziție legală s-ar putea pune problema ca locatorul să fie obligat să procure
un alt bun, similar, pe care să-l pună la dispoziția locatarului. În lipsa acelei dispoziții
legale se putea pune problema continuării contractului. Observăm însă că în baza
acestei dispoziții legale contractul de locațiune pe care părțile îl încheiase să zicem pe
o perioadă de 5 ani, dacă bunul a pierit complet după 2 ani, iată ajunge să producă
efecte doar pentru acești 2 ani, adică mai restrânse decât cele prevăzute inițial de părți.
 Restrângerea forței obligatorii a contractului, de ex. în ce privește contractul de
mandat moartea, incapacitatea sau falimentul oricăreia dintre părți (a mandatului sau a
mandatarului) determină încetarea contractului. La mandat contractul nu încetează
neapărat prin moartea uneia dintre părți, dar mandatul este un contract încheiat prin
intuitu personae, de aceea legiuitorul a reglementat în cadrul contractului de mandat
încetarea acestuia pentru decesul uneia dintre părți sau pentru falimentul ori
incapacitatea acesteia.
 Avem și la contractul de societate asemenea clauze, la contractul de fideiusiune.
Fideiusiunea / cauțiunea - o garanție personală, spre deosebire de gaj, ipotecă, care
sunt garanții de reale. Fideiusiunea presupune ca o persoană să își asume față de
creditor obligația de a executa ceea ce și-a asumat debitorul, dacă acesta nu o va duce
la termen. Adică X este debitorul lui Y, și vine Z și spune Y mă angajez eu față de tine
ca dacă X nu își execută obligația la termen ți-o execut eu. Legiuitorul a stabilit în
acest caz al convenției de fideiusiunea nu numai că aceasta încetează la moartea
fideiusorului, dar a simțit nevoia să stabilească că orice clauză contrară acesteia va fi
considerată nescrisă, adică a împiedicat părțile să stabilească altceva.

Situații de extindere a forței obligatorii a contractului

 Aici vom include situațiile de prelungire prin lege a termenilor unor contracte, de ex.
contractele de închiriere cu privire la imobilele ce fusese preluate abuziv de stat
în timpul regimului comunist și care au fost restituite foștilor proprietari. Pe de o
parte a vrut să restituie foștilor proprietari, de fapt moștenitorilor acestora, imobilele
 ce fusese preluate abuziv, pe de altă parte a vrut să protejeze și pe aceea care se găseau
în poziția de chiriași ai acestor imobile, ca să nu se trezească oamenii pe stradă. Pentru
acest motiv a prelungit succesiv prin mai multe ordonanțe de guvern termenul acelor
contracte de închiriere.
 Imposibilitatea temporară de executare a contractului. (Dacă avem o
imposibilitate absolută – contractul nu mai poate continua, atunci ne putem problema
suportării riscului contractului. Regula în această materie desemnează faptul că riscul
contractului va fi suportat de debitorul obligației imposibil de executat.) Ne
interesează imposibilitatea temporară de executare a contractului, situație în care n-are
rost să-i pună capăt contractului, nici să discutăm despre riscul contractului, ci pur și
simplu contractul va fi suspendat, în sensul că efectele lui vor fi oprite pe acea
perioadă cât durează imposibilitatea de executare. După care contractul va fi reluat,
dar perioada lui – durata contractului va fi prelungită cu perioada cât efectele lui au
fost suspendate.
 O altă cauză de extindere a forței obligatorii a contractului îl reprezintă moratoriul
legal, adică acordarea, prin lege, a unui termen care are ca efect amânarea generală a
executării unor obligații contractuale de către o anumită categorie de debitori, în
considerarea unor împrejurări excepționale precum crize economice, conflicte militare
etc., în practică s-a întâmplat demult.
 Ipoteza revizuirii efectelor contractului ca urmare a intervenirii unei împrejurări
ulterioare încheierii contractului, independente de voința părților, care a determinat
ruperea echilibrului contractual, așa numita teoria impreviziunii sau rebus sic
stantibus. Înainte de intrare în vigoare a unui cod această teorie a impreviziunii fusese creată
în practică și avea adepți și în literatura de specialitate, erau și soluții pronunțate de
către instanțe, însă destul de puține, pentru că această teorie era controversată, pe de o
parte erau susținători ai ei, pe de altă parte erau unii care o contestau vehement.
Argumente erau foarte puternice, și pe de o parte, și pe alta. Evident că argumentul
care se opunea teoriei impreviziunii era tocmai principiul forței obligatorii. Ideea că
odată ce ai încheiat un contract asta este, indiferent de ce se întâmplă – ghinionul tău,
trebuie să-l duci până la capăt pentru că asta înseamnă forța obligatorie. Pe de altă
parte – o teorie mai umanistă – părțile, când au încheiat contractul, l-au încheiat în
niște condiții, care le puneau într-o situație de relativ echilibru, ulterior pentru că a
intervenit ceva ce nu depindea de voința părților, care a rupt acest echilibru este firesc
să se intervină și să se reașeze lucrurile. Acum avem consacrat în codul civil. Rațiunea
 ei este indiferent chiar dacă avem o inegalitate economică a părților totuși într-o bună
măsură la încheierea unui contract există un echilibru. Sigur că este posibil ca o parte
să fie într-un mic avantaj, dar nu unul absolut semnificativ, și atunci ideea era aceea că
teoria impreviziunii urmărește să păstreze acest echilibru. Vom întâlni cel mai
probabil teoria impreviziunii tocmai după perioade / momente de criză, atunci când
intervine un eveniment pe care părțile nu l-au putut să-l prevadă. Se poate întâmpla ca
pentru una dintre părți obligațiile să devină mult prea oneroase, situație în care dacă se
poate adresa instanței solicitând aplicarea teoriei impreviziunii în sensul revizuirii
efectelor actului juridic respectiv. Această revizuire a efectelor contractului / teorie a
imprevizibilității poate avea loc numai dacă sunt îndeplinite un număr de 4 condiții:
 Este necesar ca această împrejurare, care a determinat ruperea echilibrului contractual,
să se producă ulterior (după încheiere) încheierii contractului dintre părți. Lucru
absolut firesc, dacă s-a produs înainte înseamnă că părțile au încheiat contractul
neluând în considerare acel eveniment.
 Debitorul să nu fi prevăzut producerea acestei împrejurări. Fiindcă dacă ar reuși să o
prevadă, atunci nu ar fi îndeplinit nici cea dea 3a condiție.
 Debitorul (cel care invocă faptul că obligația sa a devenit mult prea oneroasă) să nu-și
fi asumat riscul producerii acelei împrejurări. Dacă și-a asumat riscul este evident că
nu mai poate să vină și să pretindă revizuirea actului juridic, spunând că a fost afectat
de acea împrejurare.
 Înainte de a se adresa unei instanțe de judecată debitorul trebuie să se adreseze
creditorului, încercând soluționarea amiabilă a conflictului dintre ei, adică revizuirea
efectelor contractului, restabilirea echilibrului prin acord cu cealaltă parte.

Dacă nu va fi îndeplinită această ultimă condiție cererea debitorului va fi respinsă ca fiind

neadmisibilă, iar dacă nu va fi îndeplinită una dintre primele trei condiții cererea va fi respinsă
pe fond, ca fiind neîntemeiată.

Atunci când un contract se încheie pe teritoriul României, de către cetățeni români cu

prețul în euro plata se va face obligatoriu în lei. O astfel de clauză are rostul de a proteja
pe creditorul obligației de plată a prețului împotriva devalorizării monedei naționale.
Dintr-o astfel de perspectivă debitorul nu ar putea să vină să invoce teoria impreviziunii
pretinzând că datorită evoluției cursului valutar iată s-a creat un dezechilibru. În măsura în
care evoluția cursului valutar a fost una spectaculoasă s-ar putea discuta totuși cu privire la
faptul că debitorul nu a putut prevedea în timp puterea obligației sale ca efect al acestei
împrejurări. Rațiunea unei astfel de clauze este ca riscul devalorizării monedei naționale să se
transfere către debitorul cu prețul. Asta înseamnă un risc asumat de către debitor, dacă nu ar fi
de acord cu asta putea să ceară stabilirea prețului în lei. Pentru că este un risc asumat nu este
îndeplinită cea de-a treia condiție a aplicării teoriei impreviziunii, în consecința firească a
faptului că nu se va admite aplicarea acestei acțiuni peste acel contract.