IRVIN D.

YALOM & MARILYN

YALOM

O CHESTIUNE DE VIAȚĂ ȘI DE
MOARTE

Traducere din limba engleză de Petronela Rotar si Vifor Rotar

Titlul original: A Matter of Life and Death, 2021

Editura Vellant, 2021

Versiune ebook: v1.0, octombrie 2021

 Doliul este prețul pe care îl plătim
pentru curajul de a-i iubi pe ceilalți.
 Prefață

Amândoi am început cariere academice după formarea

postuniversitară la Johns Hopkins, unde am terminat un rezidențiat
în Psihiatrie, iar Marilyn a obținut un doctorat în literatură
comparată (franceză și germană). Am fost întotdeauna primul cititor
și editor al celuilalt. După ce am scris prima mea carte – un manual
despre terapia de grup am primit de la Fundația Rockefeller o bursă
la Bellagio Writing Center din Italia pentru a lucra la următoarea
mea carte, Călăul dragostei. La scurt timp după ce am ajuns, Marilyn
mi-a vorbit despre interesul ei tot mai mare de a scrie despre
memorialistica feminină legată de Revoluția Franceză și am fost de
acord că are documente de scris ample și excelente pentru o carte.
Tuturor bursierilor Rockefeller li se dăduseră un apartament și un
studio de scris separat și am îndemnat-o să-l întrebe pe director dacă
ar fi disponibil și un studio de scris pentru ea. Directorul a răspuns
că un studio de scris pentru soția unui savant era o cerere
neobișnuită și, în plus, toate studiourile din structura principală
fuseseră deja atribuite. Dar, după câteva clipe de reflecție, i-a oferit
lui Marilyn un studio nefolosit amenajat într-o casă de lemn, situată
la doar cinci minute de mers pe jos, în pădurea din vecinătate.
Încântată, Marilyn a început să lucreze, cu poftă, la prima ei carte,
Compelled to Witness: Womens Memoirs of the French Revoluțion (Silite
să fie martore: amintiri ale femeilor despre Revoluția Franceză). Nu a fost
niciodată mai fericită. Din acel moment, am fost colegi într-ale
scrisului și, pentru tot restul vieții ei, în ciuda a patru copii și a
slujbelor cu normă întreagă la catedră și a sarcinilor administrative, a
făcut pereche cu mine carte după carte.
În 2019, Marilyn a fost diagnosticată cu mielom multiplu, un
cancer al celulelor plasmatice (celule sangvine albe producătoare de
anticorpi găsite în măduva osoasă). I-a fost administrat un
medicament chimioterapeutic, Revlimid, care a declanșat un
accident vascular cerebral ce a costat-o o vizită la Urgențe și patru
zile în spital. La două săptămâni după ce s-a întors acasă, am făcut o
scurtă plimbare în parc, la doar o stradă de casa noastră, iar Marilyn
m-a anunțat: „Am în minte o carte pe care ar trebui să o scriem
împreună. Vreau să consemnez zilele și lunile dificile care ne
așteaptă. Poate că necazurile prin care trecem vor fi de vreun folos
pentru alte cupluri cu un membru care se confruntă cu o boală
fatală”.
Marilyn sugera deseori subiecte pentru cărți pe care ea sau eu ar fi
trebuit să le scriem și i-am răspuns: „Este o idee bună, draga mea,
ceva în care ar trebui să te cufunzi. Ideea unui proiect comun este
atrăgătoare, dar, după cum știi, am început deja o carte de
povestiri”.
„Oh, nu, nu – n-ai să scrii cartea aceea. Ai s-o scrii pe asta împreună
cu mine! Tu vei scrie capitolele tale, iar eu le voi scrie pe ale mele și
le vom alterna. Va fi cartea noastră, o carte care nu va semăna cu nici
o altă carte, deoarece implică două minți în loc de una, reflecțiile
unui cuplu care a fost căsătorit șaizeci și cinci de ani! Un cuplu foarte
norocos să se aibă unul pe celălalt, apucând pe calea care duce, în
cele din urmă, la moarte. Vei păși ajutându-te de cadrul cu trei roți,
iar eu voi merge pe picioarele mele, cu care mă pot deplasa cel mult
cincisprezece-douăzeci de minute.”

În cartea sa din 1980, Psihoterapie existențială, Irv a scris că este mai

ușor să înfrunți moartea dacă ai doar puține regrete în urma vieții pe
care ai trăit-o. Privind în urmă la lunga noastră viață împreună, ne
încearcă foarte puține regrete. Dar asta nu ușurează cu nimic
chinurile trupești prin care trecem acum zi de zi, după cum nici nu
atenuează gândul că ne vom duce unul după celălalt. Cum putem
lupta împotriva disperării? Cum putem trăi cu sens până la capăt?

Scriind această carte, suntem la o vârstă la care cei mai mulți

dintre cei de-o seamă cu noi au murit. Trăim acum fiecare zi știind că
timpul nostru împreună este limitat și extrem de prețios. Scriem
pentru a da un sens existenței noastre, chiar dacă ne azvârle în cele
mai întunecate zone ale declinului fizic și-n brațele morții. Această
carte este menită, înainte de orice, să ne ajute să navigăm pe apele
sfârșitului vieții.
În vreme ce această carte este, în mod evident, rodul experienței
noastre personale, o vedem și ca parte a problemei naționale legată
de îngrijorările sfârșitului vieții. Fiecare dorește să aibă parte de cele
mai bune îngrijiri medicale disponibile, să găsească sprijin emoțional
în familie și la prieteni și să moară fără dureri. În ciuda avantajelor
noastre medicale și sociale, nu suntem imuni la durere și frica de
moartea care se apropie. Ca toată lumea, vrem să păstrăm calitatea
vieții care ne-a mai rămas de trăit, chiar dacă suntem nevoiți pentru
asta să tolerăm proceduri medicale care uneori ne îmbolnăvesc. Cât
de mult suntem dispuși să suportăm pentru a rămâne în viață? Cum
ne putem încheia zilele cât mai nedureros cu putință? Cum putem
părăsi cu grație această lume și cum o putem dărui mai departe
generației următoare?
Știm amândoi că, aproape sigur, Marilyn va fi răpusă de boală,
împreună vom scrie acest jurnal despre ceea ce ne rezervă viitorul, în
speranța că experiențele și observațiile noastre vor oferi sens și
sprijin nu numai pentru noi, ci și pentru cititorii noștri.

Irvin D. Yalom
Marilyn Yalom
 Capitolul 1
Cutia vitală

aprilie

De nenumărate ori, eu, Irv, mă pomenesc trecându-mi degetele

peste partea din stânga sus a pieptului. În ultima lună am avut acolo
un obiect nou, o cutie metalică de 5 x 5 cm, implantată de un chirurg
ale cărui nume și față nu mi le mai amintesc. Totul a început într-o
ședință cu o kinetoterapeută pe care o contactasem să mă ajute să-mi
recapăt echilibrul. În timp ce îmi lua pulsul – la începutul orei de
terapie –, s-a întors brusc spre mine și, cu o privire șocată, a spus:
„Noi doi mergem la Urgențe chiar acum! Ai pulsul 30”.
Am încercat să o liniștesc. „Este lent de luni întregi și sunt
asimptomatic.”
Cuvintele mele au avut un impact redus. A refuzat să continue
ședința noastră de kinetoterapie și mi-a smuls promisiunea că îmi
voi contacta imediat medicul internist, pe dr. W., pentru a discuta
problema.
Cu trei luni înainte, la examenul fizic anual, dr. W. îmi remarcase
pulsul lent și ocazional neregulat, așa că m-a trimis la clinica de
aritmie din Stanford. Mi-au lipit pe piept un monitor Holter care mi-
a înregistrat bătăile inimii timp de două săptămâni. Rezultatele au
arătat un puls invariabil lent, marcat de scurte crize periodice de
fibrilație atrială. Pentru a mă proteja de apariția unui cheag de sânge
în creier, dr. W. mi-a prescris, pentru început, Eliquis, un
anticoagulant. Deși Eliquis m-a protejat de un accident vascular
cerebral, a declanșat o nouă complicație: aveam probleme de
echilibru de câțiva ani și o cădere gravă ar fi putut fi acum letală,
deoarece nu există nicio modalitate de a contracara anticoagulantul
și de a opri sângerarea.
Când dr. W. m-a examinat, la două ore după ce mă trimisese
kinetoterapeuta, a fost de acord că pulsul meu devenise și mai lent și
a aranjat să port încă o dată un monitor Holter pentru a-mi înregistra
activitatea inimii timp de alte două săptămâni.
Două săptămâni mai târziu, după ce tehnicianul clinicii de aritmie
mi-a scos monitorul Holter și a trimis înregistrarea activității inimii
mele la laborator pentru analiză, s-a produs un alt episod alarmant,
de data aceasta cu Marilyn: stăteam de vorbă și, dintr-odată, nu a
mai putut vorbi, incapabilă să articuleze un singur cuvânt. Situația a
persistat cinci minute. Apoi, în următoarele câteva minute, și-a
recăpătat încet abilitatea de a vorbi. M-am gândit că, aproape sigur,
suferise un accident vascular cerebral. Marilyn fusese diagnosticată
cu mielom multiplu cu două luni înainte și începuse tratamentul cu
Revlimid. O apoplexie ar fi putut fi cauzată de acest medicament
chimioterapeutic agresiv pe care îl luase în ultimele două săptămâni.
Am sunat imediat la medicul internist al lui Marilyn, care s-a
întâmplat să fie în apropiere și care s-a repezit la noi acasă. După o
examinare rapidă, a chemat o ambulanță pentru a o duce pe Marilyn
la secția de urgențe. Următoarele câteva ore în sala de așteptare au
fost cele mai grele ore pe care le-am trăit eu și Marilyn. Medicii de
gardă au cerut o investigație imagistică cerebrală care a arătat că
suferise într-adevăr un accident vascular provocat de un cheag de
sânge. Au administrat un medicament, TPA (activator tisular al
plasmogenului), pentru a rupe cheagul. Un procent foarte mic de
pacienți sunt alergici la acest medicament – din păcate, Marilyn era
unul dintre ei și aproape a murit în secția de urgențe. Treptat, și-a
revenit fără sechele din accidentul vascular cerebral și, patru zile mai
târziu, era externată.
 Dar soarta încă se juca cu noi. La doar câteva ore după ce am
adus-o pe Marilyn acasă de la spital, medicul meu a sunat și mi-a
spus că rezultatele investigației inimii mele tocmai sosiseră și că era
vital pentru mine să fac o operație prin care să mi se introducă în
torace un stimulator cardiac extern. I-am răspuns că Marilyn tocmai
sosise acasă de la spital și că trebuia să mă dedic întru totul îngrijirii
ei. L-am asigurat că voi aranja să mă internez în vederea operației la
începutul săptămânii următoare.
„Nu, nu, Irv”, mi-a răspuns medicul, „ascultă-mă: nu este
opțional. Trebuie să ajungi la Urgențe în mai puțin de o oră pentru o
intervenție chirurgicală imediată. Înregistrarea cardiacă de două
săptămâni a arătat că ai avut 3.291 de blocaje atrio-ventriculare, cu o
durată totală de o zi și șase ore.”
„Ce înseamnă asta, mai precis?”, am întrebat. Ultima mea
instruire în cardiologie avusese loc cu aproape șaizeci de ani în urmă
și nu am pretenția de a fi la curent cu progresul medical.
„Înseamnă”, a spus el, „că în ultimele două săptămâni au existat
peste 3.000 de situații în care impulsul electric de la stimulatorul
cardiac natural din atriul stâng nu a ajuns în ventriculul de
dedesubt. Asta a generat o pauză până când ventriculul a răspuns
haotic pentru ca inima să se contracte de una singură. Chestia asta îți
pune viața în pericol și trebuie tratată imediat.”
M-am prezentat imediat la Urgențe, unde m-a examinat un
chirurg cardiolog. Trei ore mai târziu eram dus într-un scaun cu
rotile în sala de operație, unde mi-a fost implantat un stimulator
cardiac extern. Douăzeci și patru de ore mai târziu eram externat din
spital.
Bandajele au fost îndepărtate, iar cutia metalică șade în pieptul
meu chiar sub clavicula stângă. De șaptezeci de ori pe minut, acest
dispozitiv metalic îi comandă inimii mele să se contracte și va
continua să o facă fără niciun fel de reîncărcare în următorii
doisprezece ani. Nu seamănă cu nici un alt dispozitiv mecanic pe
care l-am întâlnit vreodată. Spre deosebire de o lanternă care nu se
aprinde, o telecomandă TV care nu mai schimbă canalele, un
navigator de telefonie mobilă care va înceta să te mai îndrume, acest
dispozitiv minuscul funcționează cu cele mai mari mize posibile:
dacă ar da greș, viața mea s-ar sfârși în câteva minute. Sunt uimit de
fragilitatea mortalității mele.
Așadar iată cum stau lucrurile în cazul meu: Marilyn, draga mea
soție, cea mai importantă persoană din lume pentru mine încă de
când aveam 15 ani, suferă de o boală gravă, iar propria mea viață se
arată a fi periculos de fragilă.
Și totuși, în mod straniu, sunt calm, aproape senin. De ce nu sunt
îngrozit? Îmi pun fără încetare această întrebare ciudată. În cea mai
mare parte a vieții mele am fost sănătos din punct de vedere fizic și
totuși, la un anumit nivel, m-am luptat întotdeauna cu anxietatea
morții. Cred că cercetările și scrierile mele despre anxietatea morții și
încercările mele continue de a aduce alinare pacienților care se
confruntă cu moartea au fost alimentate de propria teroare. Dar ce s-
a întâmplat acum cu acea teroare? De unde-mi vine oare calmul când
moartea dă târcoale tot mai aproape?
Pe măsură ce trec zilele, supliciile noastre pălesc tot mai mult în
fundal. Eu și Marilyn ne petrecem diminețile stând unul lângă
celălalt în curte. În vreme ce admirăm copacii din jur, ne ținem de
mână și ne aducem aminte de viața noastră împreună. Ne reamintim
numeroasele noastre călătorii: cei doi ani petrecuți în Hawaii când
eram în armată și locuiam pe o splendidă plajă Kailua, anul nostru
sabatic la Londra, alte șase luni petrecute în apropiere de Oxford,
câteva luni la Paris, alte șederi prelungite în Seychelles, Bali, Franța,
Austria și Italia.
 După ce ne desfătăm cu aceste amintiri minunate, Marilyn îmi
strânge mâna și spune: „Irv, nu aș schimba absolut nimic”.
Îi dau dreptate, din toată inima.
Amândoi simțim că ne-am trăit viața pe deplin. Dintre toate ideile
pe care le-am folosit pentru a mângâia pacienții îngroziți de moarte,
niciuna nu a fost mai puternică decât cea de a trăi o viață fără
regrete. Eu și Marilyn ne simțim amândoi lipsiți de regrete – am trăit
pe deplin și cu îndrăzneală. Am fost atenți să nu lăsăm ocaziile de a
explora să treacă pe lângă noi și acum ne-a mai rămas puțină viață
netrăită.
Marilyn intră în casă să tragă un pui de somn. Chimioterapia a
secătuit-o de energie și doarme deseori o mare parte din zi. Mă las
pe spate în șezlong și mă gândesc la nenumărații pacienți pe care i-
am văzut cuprinși de teroare la gândul morții și, de asemenea, la
mulții filosofi care au privit moartea drept în ochi. Acum două mii
de ani, Seneca a spus: „Omul nu poate fi pregătit pentru moarte dacă
abia a început să trăiască. Trebuie să ne facem un țel din a fi trăit
suficient”. Nietzsche, cel mai bun autor de fraze memorabile dintre
toți, a spus: „A trăi în siguranță este periculos”. O altă frază a lui
Nietzsche îmi vine la rândul ei în minte: „Mulți mor prea târziu, iar
unii mor prea devreme. Să mori la momentul potrivit!”
Hmm, momentul potrivit… asta atinge o coardă sensibilă. Am
aproape 88 de ani, iar Marilyn, 87. Copiii și nepoții noștri o duc bine.
Mă tem că mi-am scris viața pe de-a-ntregul. Mă pregătesc să renunț
la îndeletnicirea mea psihiatrică, iar soția mea este acum grav
bolnavă.
„Să mori la momentul potrivit.” E greu să-ți scoți asta din cap. Iar
apoi o altă frază nietzscheană îmi vine în minte: „Ceea ce a devenit
perfect, tot ce este desăvârșit vrea să moară. Tot ceea ce este
nedesăvârșit vrea să trăiască. Tot ceea ce suferă vrea să trăiască, să
devină împlinit, vesel și să tânjească – să tânjească după ceea ce este
mai îndepărtat, mai înalt, mai luminos”.
Da, și asta atinge o coardă sensibilă. Desăvârșirea – iată un cuvânt
cât se poate de potrivit. Desăvârșire este exact ceea ce trăim acum
noi doi, eu și Marilyn.

Gândurile mele despre moarte datează din fragedă pruncie. Îmi

amintesc că, în tinerețe, am fost îmbătat de poezia „Buffalo Bill
răposatu’” a lui e.e. cummings și mi-am recitat-o de multe, multe ori
în timp ce mergeam pe bicicletă.

Buffalo Bill
răposatu’
obișnuia să
călărească un armăsar
argintiu ca apa curgătoare
și termina unudoitreipatru porumbeiașa
Isuse
era un băiat chipeș
și ce mai vreau să știu
cum îți plac ochii albaștri de copil
Domnule Moarte

Am fost prezent sau aproape prezent la moartea fiecăruia dintre

părinții mei. Tatăl meu stătea la doar câțiva metri distanță de mine
când i-am văzut capul căzându-i brusc, cu ochii fixați spre stânga,
privind în direcția mea. Absolvisem Facultatea de Medicină cu doar
o lună înainte. Am luat o seringă din geanta neagră a cumnatului
meu și i-am injectat adrenalină în inimă. Dar era prea târziu: murise
în urma unei puternice comoții cerebrale.
 Zece ani mai târziu, eu și sora mea am vizitat-o pe mama la spital:
își fracturase femurul. Am stat și am discutat cu ea câteva ore până
când a fost dusă în sala de operație. Ne-am plimbat puțin pe-afară și,
când ne-am întors, patul ei era complet dezgolit de așternuturi.
Rămăsese doar salteaua goală. Nici urmă de mama.

Este sâmbătă dimineața, ora 8:30. Ziua mea de până acum: m-am
trezit pe la 7 și, ca întotdeauna, am luat micul dejun și am străbătut
pe jos cei 30 de metri până la birou, unde mi-am deschis computerul
și mi-am verificat mesajele din e-mail. Primul pe care l-am citit:

Numele meu este M, sunt un student din Iran. Am tot fost

tratat pentru atacuri de panică până când doctorul meu mi-a
vorbit despre cărțile dumneavoastră și mi-a sugerat să citesc
Psihoterapia-existențială. Citind acea carte, am simțit că am
găsit răspunsul la multe întrebări care m-au chinuit încă din
copilărie și v-am simțit lângă mine citind fiecare pagină. Frici
și îndoieli la care nimeni în afară de dumneavoastră nu a
răspuns. Vă citesc cărțile în fiecare zi și au trecut deja câteva
luni fără să mai fi suferit atacuri. Sunt atât de norocos că v-am
întâlnit când nu mai aveam nicio speranță de a-mi continua
viața! Citirea cărților dumneavoastră mă face să sper. Chiar
nu știu cum să vă mulțumesc.

Îmi dau lacrimile. Scrisori de felul acesta sosesc în fiecare zi – de

regulă, treizeci până la patruzeci pe zi – și mă simt atât de
binecuvântat că am ocazia să ajut atât de multă lume. Și, pentru că
mesajul vine din Iran, unul dintre dușmanii națiunii noastre,
impactul său este cu atât mai puternic. Simt că mă alătur ligii
profund umane a celor care încearcă să ajute omenirea.

Î
 Îi răspund studentului iranian:

Sunt foarte fericit că scrierile mele au fost importante și

utile pentru tine. Să sperăm că într-o zi cele două țări ale
noastre își vor recăpăta sentimentele și compasiunea una
pentru cealaltă.
Îți doresc toate cele bune – Irv Yalom

Sunt întotdeauna mișcat de scrisorile fanilor mei, deși, uneori,

sunt copleșit de numărul lor. Încerc să răspund fiecărei scrisori,
având grijă să-i spun pe nume fiecărui semnatar, astfel încât să știe
că i-am citit scrisoarea. Le stochez într-un fișier de e-mail denumit
„fani” pe care l-am început în urmă cu câțiva ani și care are acum
câteva mii de intrări. Marchez această scrisoare cu o steluță –
plănuiesc să recitesc scrisorile cu steluță într-o zi în viitor, când voi fi
la pământ și voi avea nevoie de susținere.
S-a făcut ora 10 și ies din birou. Chiar în față văd fereastra
dormitorului nostru și arunc o privire spre casă. Văd că Marilyn s-a
trezit și a tras draperiile. Este încă foarte slăbită din cauza injecției de
chimioterapie din urmă cu trei zile și mă grăbesc să intru în casă
pentru a-i pregăti micul dejun. Dar a băut deja niște suc de mere și
nu are poftă de nimic altceva. Se întinde pe canapeaua din
sufragerie, admirând priveliștea stejarilor din grădina noastră.
Ca întotdeauna, o întreb cum se simte.
Ca întotdeauna, îmi răspunde cu sinceritate: „Mă simt îngrozitor.
Nu pot să exprim în cuvinte. Totul îmi este străin… senzații cumplite
îmi trec prin tot corpul. Dacă n-ai fi tu, nu aș mai rămâne în viață…
Nu mai vreau să trăiesc… Îmi pare foarte rău că îți tot spun asta. Știu
că mă tot repet ca o moară stricată”.

Î
 În fiecare zi, de câteva săptămâni încoace o aud vorbind în felul
ăsta. Mă simt deprimat și neajutorat. Nimic nu-mi provoacă mai
multă durere decât durerea ei: în fiecare săptămână face o perfuzie
de chimioterapie care îi provoacă grețuri, dureri de cap și o sfârșeală
profundă. Simte că a pierdut contactul cu trupul ei, cu orice și cu
oricine, în feluri imposibil de descris. Mulți pacienți tratați cu
chimioterapie descriu asta drept „încețoșarea creierului”. O
încurajez să străbată fie și numai cei 100 de pași până la cutia
poștală, dar, ca de obicei, fără succes. O țin de mână și încerc tot ceea
ce știu ca să o liniștesc.
Astăzi, când își declară din nou lipsa dorinței de a continua să
trăiască așa, răspund într-un mod diferit. „Marilyn, am vorbit de mai
multe ori despre legea din California care le dă medicilor dreptul de
a-și asista pacienții să-și pună capăt vieții dacă suferă cumplit de o
boală fatală incurabilă. Îți amintești cum, chiar prietena noastră
Alexandra, a făcut asta? De atâtea ori în ultimele două luni ai spus că
rămâi în viață doar pentru mine și că îți faci griji pentru cum voi
supraviețui fără tine. M-am gândit foarte mult la asta. Aseară, în pat,
am stat treaz ore în șir gândindu-mă. Fii foarte atentă. Ascultă-mă:
voi supraviețui morții tale. Pot continua să trăiesc – probabil nu prea
mult, având în vedere cutiuța metalică din piept. N-o să ascund că
îmi va fi dor de tine în fiecare zi din viața mea… dar pot continua să
trăiesc. Nu mă mai înfricoșează moartea… nu ca până acum.
Îți amintești cum m-am simțit după operația la genunchi, când am
făcut o comoție cerebrală care mi-a afectat definitiv echilibrul și m-a
silit să merg în baston sau cu mergătorul? Îți amintești cât de
nenorocit și deprimat eram? Suficient cât să mă trimită înapoi la
terapie. Ei bine, știi că a trecut. Acum sunt mai liniștit – nu mă mai
chinuie –, chiar dorm destul de bine.
 Ceea ce vreau să știi este că pot supraviețui morții tale. Ceea ce nu
pot suporta este gândul că tu trăiești cu o asemenea durere, o
asemenea agonie, de dragul meu.”
Marilyn se uită adânc în ochii mei. De data asta, vorbele mele au
impresionat-o. Stăm împreună vreme îndelungată, ținându-ne de
mână. Una dintre cugetările lui Nietzsche îmi trece prin minte:
„Gândul la sinucidere este o mare consolare: cu ajutorul ei treci prin multe
nopți întunecate”. Dar o păstrez pentru mine.
Marilyn închide ochii o vreme, apoi dă din cap: „Îți mulțumesc că
spui asta. Nu ai spus asta niciodată până acum. E o ușurare… Știu că
aceste luni au fost un coșmar pentru tine. A trebuit să faci de toate:
cumpărături, să gătești, să mă duci la medic și la clinică și să mă
aștepți ore întregi, să mă îmbraci, să-i suni pe toți prietenii mei. Știu
că te-am epuizat. Totuși în clipa asta pari să te simți bine. Pari atât de
echilibrat, atât de cu capul pe umeri. Mi-ai spus de mai multe ori că,
dacă ai putea, ai lua boala asupra ta. Și știu că ai face-o. Întotdeauna
ai avut grijă de mine și întotdeauna cu dragoste, dar în ultima vreme
ești altfel”.
„Cum?”
„E greu de descris. Uneori pari împăcat. Aproape liniștit. Cum se
face? Cum ai izbutit?”
„Asta-i marea întrebare. Nici eu nu știu. Dar am o bănuială și nu
are legătură cu dragostea mea pentru tine.
Știi că te-am iubit încă de când ne-am întâlnit în adolescență. Este
vorba despre altceva.”
„Spune-mi.” Marilyn s-a ridicat acum în capul oaselor și mă
privește cu intensitate.
„Cred că vine de-aici.” Îmi mângâi cutia metalică din piept.
„Te referi la inimă? Dar de unde îți vine liniștea?”
 „Această cutie pe care o tot ating și mereu o tot pipăi îmi
amintește că voi muri din cauza problemelor cu inima, probabil din
senin și repede. Nu voi muri cum a murit John sau toți ceilalți pe
care i-am văzut internați în secția pentru demență senilă.”
Marilyn dă din cap; înțelege. John era un prieten apropiat afectat
de demență severă, care murise recent într-o reședință pentru
vârstnici din apropiere. Ultima dată când l-am vizitat nu m-a
recunoscut, pe mine sau pe oricine altcineva: nu făcea decât să stea și
să țipe ore întregi, la nesfârșit. Nu-mi pot șterge această imagine din
minte: este coșmarul meu despre moarte.
„Acum, datorită celor ce se petrec în pieptul meu”, spun,
atingându-mi cutia de metal, „cred că voi muri repede – ca tatăl
meu”.
 Capitolul 2
Cum devii invalid

mai

În fiecare zi, eu, Marilyn, zac pe canapeaua din sufragerie și

privesc prin ferestrele din podea până-n tavan la stejarii și plantele
veșnic verzi care cresc pe proprietatea noastră. Este primăvară și am
văzut cum, din nou, au înmugurit frunzele magnificului nostru
stejar. Astăzi, ceva mai devreme, am văzut o bufniță cocoțată pe
molidul care crește între casa noastră și biroul lui Irv. Pot să văd un
petic din grădina de legume în care fiul nostru, Reid, a plantat roșii,
fasole verde, castraveți și dovlecei. Vrea ca eu să mă gândesc la
legumele care se coc în toiul verii, când se presupune că voi fi „mai
bine”.
În ultimele câteva luni, de când am fost diagnosticată cu mielom
multiplu, supusă unui tratament intensiv și internată după un
accident vascular cerebral, m-am simțit îngrozitor mai tot timpul.
Injecțiile săptămânale de chimioterapie sunt urmate negreșit de zile
de greață și alte forme de suferință trupească, de descrierea cărora
îmi voi cruța cititorii. Sunt sleită de puteri în cea mai mare parte a
timpului – de parcă mi-a fost îndesat bumbac împrejurul creierului
sau un văl de ceață s-ar interpune între mine și restul lumii.
Am avut mai multe prietene cu cancer la sân și abia acum înțeleg,
oarecum, prin ce au trecut ca să înfrunte boala. Chimioterapia,
radiațiile, intervențiile chirurgicale, grupurile de sprijin, toate acestea
au făcut parte zi cu zi din viața lor de paciente cu cancer de sân. În
urmă cu douăzeci și cinci de ani, când am scris A History of the Breast,
cancerul de sân încă era considerat o boală „terminală”. Astăzi,
medicii vorbesc despre el ca despre o boală „cronică” ce poate fi
tratată și oprită. Le invidiez pe pacientele cu cancer mamar,
deoarece, când intră în remisie, pot înceta chimioterapia. Pacienții cu
mielom multiplu necesită, de regulă, continuarea tratamentului, deși
mai puțin frecvent decât injecțiile pe care le suport acum o dată pe
săptămână. Și nu încetez să mă întreb, iar și iar: oare merită?
Am 87 de ani. Optzeci și șapte este o vârstă numai bună pentru a
muri. Când mă uit la rubrica de decese din San Francisco Chronicle și
din The New York Times, bag de seamă că majoritatea deceselor li se
întâmplă persoanelor în vârstă de 80 de ani sau mai tinere. Vârsta
medie a decesului în Statele Unite este de 79 de ani. Chiar și în
Japonia, care are recordul național de longevitate, vârsta medie la
femei este de 87,32 de ani. După lunga și foarte împlinita viață pe
care am trăit-o alături de Irv și sănătatea de care m-am bucurat în cea
mai mare parte a ei, de ce-aș vrea să trăiesc acum zile de chin și
deznădejde?
Răspunsul simplu este că nu există moduri ușoare de a muri.
Dacă refuz tratamentul, din cauza mielomului multiplu voi muri în
chinuri, mai devreme decât mi-ar fi sorocul. În California, asistența
medicală la trecerea pragului este legală. Aș putea, când mă apropii
de sfârșit, să solicit unui medic sinuciderea asistată.
Dar există un alt răspuns, mai complicat, la întrebarea dacă ar
trebui sau nu să rămân în viață. De-a lungul acestei perioade de
chinuri atroce am devenit mai conștientă de măsura în care viața
mea este legată de viața altora – nu doar de cea a soțului și a copiilor
mei, ci și a multor prieteni care continuă să mă sprijine în vreme de
restriște. Acești prieteni mi-au scris nenumărate mesaje de
încurajare, mi-au adus mâncare acasă și mi-au trimis flori și plante.
O veche prietenă din facultate mi-a trimis un halat de baie moale și
pufos, iar alta mi-a tricotat un șal de lână. Îmi dau seama, din nou și
din nou, cât de binecuvântată sunt că am astfel de prieteni, pe lângă

Î
membrii familiei mele. În cele din urmă, am ajuns să înțeleg că omul
rămâne în viață nu numai pentru sine, ci și pentru ceilalți. Deși
această constatare poate fi evidentă de la sine, abia acum o înțeleg pe
deplin.
Datorită afilierii mele la Stanford la Institute for Research on
Women (pe care l-am administrat oficial între 1976 și 1987), am
înființat o rețea de oameni de știință și susținători femei, dintre care
multe mi-au devenit prietene apropiate. Timp de cincisprezece ani,
din 2004 până în 2019, am condus un salon literar ținut la mine acasă
în Palo Alto și un altul într-un apartament în San Francisco pentru
scriitoarele din Bay Area, care a îngroșat considerabil rândurile
cercului meu de prietene. Mai mult, ca fostă profesoară de franceză,
am petrecut timp în Franța și în alte țări europene ori de câte ori am
putut. Da, am avut o poziție de invidiat, care mi-a oferit prilejul de a
lega astfel de prietenii. Și mă mângâie gândul că viața sau moartea
mea contează pentru prieteni din întreaga lume – din Franța,
Cambridge, New York, Dallas, Hawaii, Grecia, Elveția și din
California.
Din fericire pentru noi, cei patru copii ai noștri – Eve, Reid, Victor
și Ben – locuiesc cu toții în California, trei dintre ei în Bay Area și al
patrulea în San Diego. În ultimele câteva luni au fost foarte prezenți
în viețile noastre, petrecând zile și nopți la noi în casă, gătind și
ridicându-ne moralul. Eve, care este medic, mi-a adus jeleuri
medicale cu marijuana și iau jumătate înainte de masă pentru a-mi
contracara greața și a-mi face poftă de mâncare. Se pare că
funcționează mai bine decât oricare dintre celelalte medicamente și
nu are efecte secundare vizibile.
Lenore, nepoata noastră din Japonia, a locuit cu noi anul acesta pe
când lucra la un start-up biotehnologic din Silicon Valley. La început,
am putut să o ajut să se acomodeze cu viața americană – acum ea
este cea care are grijă de mine. Ne ajută cu problemele legate de
computer și televizor și ne adaugă în meniu feluri de mâncare
japoneze. Ne va fi foarte dor de ea când va pleca, peste câteva luni,
să-și termine școala postuniversitară la Universitatea Northwestern.
Dar, mai presus de toți, Irv este cel care mă susține. El a fost cel
mai iubitor dintre îngrijitori – răbdător, înțelegător, dedicat să-mi
diminueze suferința. Nu am mai condus mașina de cinci luni și, în
afară de ocaziile în care ne vizitează copiii, Irv face toate
cumpărăturile pentru masă și gătește. Mă conduce cu mașina la și de
la vizitele la medic și rămâne cu mine câteva ore în timpul
perfuziilor. El este cel care caută programele de televiziune seara și
stă la emisiuni chiar și când nu sunt pe gustul lui. Nu scriu aceste
vorbe ca să-l măgulesc ori să-l fac să pară un sfânt în ochii cititorilor
mei. Acesta este adevărul necosmetizat, așa cum l-am trăit.
Adesea, îmi compar situația cu cea a pacienților care nu au un
partener iubitor sau un prieten și care sunt obligați să se supună
tratamentului de unii singuri. Recent, în timp ce stăteam la Centrul
de Perfuzii Stanford, în așteptarea injecției de chimioterapie, femeia
de lângă mine mi-a spus că nu are pe nimeni, dar a găsit sprijin în
credința ei creștină. Chiar dacă trebuie să treacă prin vizitele
medicale fără ca cineva să-i fie alături, simte în permanență prezența
lui Dumnezeu lângă ea. Deși nu sunt o credincioasă, m-am bucurat
pentru ea. De asemenea, am fost încurajată de prietenii care îmi spun
că se roagă pentru mine. Vida, prietena mea de religie bahaistă, se
roagă pentru mine în fiecare zi și, dacă există un Dumnezeu,
rugăciunile ei fierbinți trebuie să fi fost auzite. Alți prieteni – catolici,
protestanți, evrei și musulmani – mi-au scris la rândul lor, pentru a-
mi spune că sunt în rugăciunile lor. Scriitoarea Gail Sheehy m-a
emoționat până la lacrimi când a scris: „Mă voi ruga pentru tine și
mi te voi imagina cuibărită în palma lui Dumnezeu. Ești mititică,
numai cât să încapi”.
Eu și Irv, evrei după cultură, nu credem că vom fi conștienți după
moarte. Și totuși cuvintele Bibliei ebraice îmi dau putere: „Chiar de-
ar fi să umblu prin valea umbrei morții, nu mă tem de niciun rău”
(Psalmul 23). Aceste cuvinte îmi răsună în minte, printre altele din
surse religioase și nereligioase pe care le-am încredințat memoriei cu
mult timp în urmă.
„O, moarte, unde ți-e înțepătura?” (1 Corinteni)
„Cea mai rea este moartea, iar moartea va triumfa.” (Shakespeare,
Richard al II-lea)
Și apoi este „Forfota într-o casă”, o poezie minunată de Emily
Dickinson:

Vom mătura Inima

Și vom pune dragostea deoparte
Nu ne-om dori să le mai folosim
Până-n Veșnicie…

Toate aceste fraze poetice familiare capătă un nou sens în situația

în care mă aflu, stând întinsă pe canapea și reflectând. Desigur, nu
pot urma sfatul lui Dylan Thomas: „Furie, furie împotriva morții
luminii”. N-a mai rămas suficientă forță de viață în mine pentru asta.
Mult mai bine rezonez cu unele dintre inscripțiile prozaice pe care
eu și fiul meu Reid le-am găsit când am fotografiat pietre funerare în
cimitire, pentru cartea noastră din 2008, The American Resting Place.
Una mi-a rămas proaspătă în minte: „A trăi în inimile pe care le
lăsăm în urmă nu înseamnă a muri”. A trăi în inimile pe care le
lăsăm în urmă sau, așa cum spune atât de des Irv, a „reverbera” în
viața celor care ne-au cunoscut personal sau prin scrierile noastre
sau a urma sfatul Sfântului Pavel când a scris: „Chiar dacă aș avea
toată credința, încât să mut și munții, dar nu aș avea dragoste, nimic
nu sunt” (1 Corinteni 13).
Ce spune Pavel despre importanța milosteniei merită întotdeauna
recitit, deoarece ne amintește că dragostea, adică bunătatea față de
ceilalți și compasiunea pentru suferința lor, este mai presus de toate
celelalte virtuți. (Feminista din mine este întotdeauna siderată când
citește ceea ce urmează în Corinteni: că femeile ar trebui să „păstreze
tăcerea în biserici, pentru că nu le este îngăduit să vorbească” și că,
„dacă vor afla ceva, n-au decât să-și întrebe soții acasă; pentru că este
o rușine pentru femei să vorbească în biserică”. Când citesc aceste
rânduri, chicotesc în sinea mea, amintindu-mi de numeroasele
predici magnifice din Capela Stanford ale reverendei Jane Shaw.)
Henry James a răstălmăcit vorbele lui Pavel despre milostenie
într-o formulă inteligentă:

Trei lucruri sunt importante în viața omului. Primul este să fii

bun. Al doilea este să fii bun. Iar al treilea este să fii bun.

Sper să mă regăsesc în acest aforism chiar dacă mă văicăresc din

pricina stării în care mă aflu.

Cunosc multe femei care au înfruntat curajos moartea, a lor sau a

soților lor. În februarie 1954, când m-am întors de la Colegiul
Wellesley la Washington, DC, pentru a lua parte la înmormântarea
tatălui meu, primele cuvinte ale mamei mele îndurerate au fost:
„Trebuie să fii foarte curajoasă”. Întotdeauna un model de bunătate,
grija pentru fiicele sale avea întâietate în timp ce-l îngropa pe cel
care-i fusese soț vreme de douăzeci și șapte de ani. Tata avea doar 54
de ani și a murit brusc în urma unui infarct în timp ce pescuia la
adâncime în Florida. Câțiva ani mai târziu, mama s-a căsătorit din
nou. Și, în cele din urmă, a ajuns să se căsătorească și să îngroape
patru soți! A trăit îndeajuns pentru a-și cunoaște nepoții și chiar pe
unii dintre strănepoți. După o mutare în California pentru a fi mai
aproape de noi, a murit împăcată la vârsta de 92 de ani și jumătate.
Întotdeauna am presupus că voi muri la vârsta ei, dar acum știu că
nu voi apuca să fac 90 de ani.
O prietenă apropiată, Susan Bell, a ajuns aproape la 90 de ani.
Susan scăpase de moarte de mai multe ori de-a lungul vieții: a fugit
din calea invaziei naziste a Cehoslovaciei în 1939, însoțind-o pe
mama ei la Londra și lăsându-și în urmă tatăl care a murit în lagărul
de concentrare de la Terezin. Ea și părinții ei fuseseră toți botezați
luterani, dar naziștii i-au considerat pe cei patru bunici evrei ai lui
Susan un motiv pentru a-i amenința viața și a-l ucide pe tatăl ei.
Cu câteva săptămâni înainte să moară, Susan mi-a făcut un cadou
prețios: ceainicul ei de argint din secolul al XIX-lea. Ceaiul din
ceainicul acela ne ținuse treze cu câțiva ani înainte, în timp ce lucram
împreună la cartea noastră din 1990, Revealing Lives, o antologie cu
articole despre autobiografie, biografie și gen. Susan a fost o pionieră
în dezvoltarea domeniului istoriei femeilor și a continuat acea
activitate ca cercetător afiliat la Institutul Clayman Stanford până la
sfârșitul vieții sale. A murit pe neașteptate în iulie 2015, la piscină, la
vârsta de 89 de ani și jumătate.
Dar, poate mai mult decât oricine, Diane Middlebrook este
modelul meu despre cum aș vrea să mă comport în lunile care
urmează. Profesoară de engleză la Stanford și apreciată biograf[ a
poeților Anne Sexton, Sylvia Plath și Ted Hughes, Diane mi-a fost
prietenă apropiată timp de peste douăzeci și cinci de ani, până când
a murit înainte de vreme de cancer, în 2007. Când am văzut-o la
spital, cu puțin înainte să moară, ne-a primit pe Irv și pe mine cu
eleganță, ne-a împărtășit dragostea ei pentru noi și ne-a sărutat pe
fiecare de rămas-bun. Am remarcat cât de respectuos se adresa
asistentelor medicale care intrau și ieșeau din cameră. Diane avea
doar 68 de ani când ne-a părăsit.
Mai există încă cineva ale cărei declin și moarte m-au afectat
foarte mult: renumitul savant francez René Girard. René fusese
îndrumătorul meu de disertație la sfârșitul anilor 1950 și începutul
anilor 1960 la Johns Hopkins, dar nu l-am cunoscut cu adevărat ca
prieten și coleg apropiat până când nu a venit la Stanford, decenii
mai târziu. Apoi, împreună cu soția sa Martha, am legat o nouă
prietenie care a durat până la moartea sa, în 2015.
Această legătură a fost, în mod ciudat, cea mai puternică din
ultimii săi ani, când nu mai putea vorbi din pricina unei serii de
accidente vasculare cerebrale. În loc să vorbesc, preferam să mă așez
lângă el, să-l țin de mână și să mă uit în ochii lui. Părea mereu că se
bucură de borcanele cu gem de caise de casă pe care i le aduceam.
Ultima dată când am fost împreună a văzut pe fereastră un iepure
care fugea pe-afară și a exclamat în franceză: „Un lapin!” Cumva,
aceste cuvinte au țâșnit în ciuda leziunii cerebrale care îi blocase total
vorbirea. Când am avut și eu un accident vascular cerebral și, câteva
minute, mi-am pierdut capacitatea de a vorbi, m-am gândit imediat
la René. A fost o experiență atât de ciudată să ai în creier gânduri pe
care, pur și simplu, nu le poți transforma în vorbe!
Sunt nespus de recunoscătoare că mi-am recuperat rapid darul
vorbirii fără efecte secundare evidente. Nu-mi amintesc de vreun
moment în care să nu-mi fi plăcut să vorbesc. Când aveam 4 sau 5
ani, mama m-a dus la lecții de oratorie, unde făceam reverențe în
fața domnișoarei Betty și recitam poezii pentru o audiență alcătuită
din alți copii și mamele lor mândre nevoie mare. De atunci, toată
viața mi-a făcut plăcere să vorbesc în public, nepunând la socoteală
conversațiile private.
Astăzi însă sunt epuizată de conversațiile îndelungi. Mă limitez la
o jumătate de oră de vorbit cu prietenii care trec pe-aici. Chiar și o
discuție telefonică prelungită mă obosește.
Când mă cuprinde jalea pentru starea mea, încerc să-mi amintesc
toate motivele pentru care ar trebui să fiu recunoscătoare. Încă mai
pot vorbi, citi și răspunde la e-mailuri. Sunt înconjurată de oameni
iubitori, într-o casă confortabilă și frumoasă. Există speranța că
tratamentele de chimioterapie vor fi reduse ca doză și frecvență și că
voi putea să duc din nou o viață seminormală, deși chiar acum nu
cred că asta se va întâmpla vreodată. Încerc să mă resemnez cu o
viață de invalid sau cel puțin de convalescent, după cum politicos se
vorbea mai demult despre oamenii ca mine.
 Capitolul 3
Conștientizarea evanescenței

mai

Trei prieteni foarte apropiați – Herb Kotz, Larry Zaroff și Oscar

Dodek – au murit în ultimii ani. I-am cunoscut la liceu și la facultate
și au fost partenerii mei de disecție la ora de anatomie în primul an
la Facultatea de Medicină. Aveam să rămânem apropiați toată viața.
Acum, toți trei s-au dus, iar eu am devenit deținătorul amintirilor
din perioada petrecută împreună. Deși evenimentele din primul
nostru an de școală medicală au avut loc acum mai bine de șaizeci de
ani, ele sunt încă vii și palpabile. Într-adevăr, am sentimentul ciudat
că, dacă cineva ar deschide ușa potrivită și ar privi înăuntru, ca prin
farmec am fi acolo, toți patru în carne și oase, în văzul tuturor,
ocupați să disecăm tendoane și artere, glumind între noi, iar
prietenul meu Larry, care luase deja hotărârea să devină chirurg,
analizând disecția mea neglijentă și declarând că decizia mea de a
deveni psihiatru a fost un moment cu adevărat binecuvântat pentru
lumea chirurgiei.
O amintire anume de la cursul nostru de anatomie îmi este
puternic întipărită în minte. Este legată de o întâmplare oribilă
petrecută în ziua în care ne pregăteam să începem extracția și
disecția creierului. Când am ridicat husa de plastic negru de pe
cadavrul nostru, am văzut un gândac mare stând într-unul dintre
găvanele ochiului. Pe toți ne-a cuprins greața – pe mine mai mult
decât pe ceilalți, deoarece crescusem îngrozit de gândacii care
deseori o zbugheau pe podeaua băcăniei tatălui meu și a
apartamentului nostru de deasupra magazinului.
 După ce am pus repede la loc prelata neagră, i-am convins pe
ceilalți să sărim peste disecție în ziua aceea și, în schimb, să jucăm
câteva partide de bridge. Toți patru jucam de multe ori bridge la
prânz și, în următoarele câteva săptămâni, grupul nostru de patru a
jucat bridge în loc să participe la laboratorul de anatomie. Deși am
devenit un jucător de bridge mai bun, mi-e rușine să recunosc că eu,
care mi-am petrecut viața studiind mintea umană, am chiulit de la
disecția creierului!
Dar ceea ce e cu adevărat neliniștitor este conștiința faptului că
aceste evenimente vii, tangibile, încărcate de emoții există doar în
mintea mea. Da, da, sigur că este evident – toată lumea știe asta.
Totuși, în adâncul meu, într-un fel, amintirea asta nu a fost niciodată
a mea cu adevărat, nu am realizat niciodată că nimeni în afară de
mine nu poate deschide ușa spațiului care conține aceste scene. Nu
există nicio ușă, nicio cameră, nicio disecție în curs. Lumea mea
trecută există doar în neuronii zumzăitori din creierul meu. Când eu,
singurul dintre cei patru încă în viață, voi muri – puf! –, toate se vor
evapora, iar aceste amintiri vor dispărea pentru totdeauna. Când
înțeleg cu adevărat aceste lucruri, când le conștientizez și mi le
însușesc pe deplin, atunci începe să-mi fugă pământul de sub
picioare.
Dar ia stai! În timp ce îmi scrutez încă o dată amintirea despre
jocul nostru de bridge în fundul sălii de curs goale, îmi dau seama
deodată că ceva e-n neregulă. Amintiți-vă că acest lucru a avut loc
acum peste șaizeci și cinci de ani! Oricine a încercat să-și scrie
memoriile a aflat că memoria este o entitate nestatornică și evazivă.
Îmi dau seama că unul dintre cei patru jucători de bridge, Larry
Zaroff, a fost un student atât de sârguincios și atât de hotărât să
devină chirurg, încât nu ar fi chiulit pentru nimic în lume de la un
curs de anatomie cu disecție pentru a juca bridge. Strâng ochii cu
putere, îmi scrutez mai îndeaproape amintirea și-mi dau seama
deodată că jocul de bridge era format din Herb, Oscar, eu și Larry,
dar nu Larry Zaroff. Era un alt Larry, un student pe nume Larry
Eanet. Apoi îmi amintesc că echipa noastră de disecție era formată
din șase studenți: din motive necunoscute, a fost o penurie acută de
cadavre în acel an, iar șase studenți, nu doar patru, fuseseră
repartizați să disece un cadavru.
Îmi amintesc bine de prietenul meu Larry Eanet: era un pianist
deosebit de talentat, care cânta la toate evenimentele noastre din
gimnaziu și din liceu și visa să devină muzician profesionist. Părinții
lui însă, imigranți ca ai mei, l-au silit să meargă la Facultatea de
Medicină. Larry era un bărbat minunat și, deși eram afon, se străduia
mereu să-mi trezească sensibilitățile muzicale. Cu puțin timp înainte
de a începe școala de medicină, m-a dus la un magazin de discuri și
a ales șase înregistrări clasice grozave pe care să le cumpăr. Am
ascultat de nenumărate ori aceste înregistrări în timp ce studiam,
dar, din păcate, la sfârșitul primului an, îmi era jenă să spun că
aveam mari dificultăți să le deosebesc între ele.
Larry a ales să studieze dermatologia, deoarece credea că aceasta
este specialitatea care îi va oferi cea mai mare libertate de a-și
continua cariera muzicală. Mai târziu, a cântat la pian pentru
muzicieni precum Dizzy Gillespie, Stan Getz și Cab Calloway. Ce
minunat ar fi să depănăm amintiri, eu și Larry! Decid să-l contactez,
dar când îl caut pe Google, aflu că, din păcate, și el murise, în urmă
cu zece ani. Cum ar mai fi zâmbit citind titlul necrologului său din
The Washington Post: „Jazzist virtuoz al pianului lucra în paralel ca
doctor”!
Cel de-al șaselea membru al echipei noastre a fost Elton Herman,
pe care îl cunoșteam de pe băncile liceului – inteligent, duios și
plăcut, un flăcău stângaci, căruia îi plăcea să poarte pantaloni de
velur la clasă. Ce-o mai face Elton? Pe unde o mai fi el? Mereu mi-a
plăcut și am vrut să-i aud din nou vocea. Însă când îl caut pe
internet, aflu că și el este mort. Mort de opt ani. Toți cei cinci colegi ai
mei morți! Mintea începe să-mi zburde. Închid ochii, mă concentrez
asupra trecutului și, o clipă, îi văd pe toți împreună, cu brațele pe
după umerii celuilalt. Noi șase eram atât de puternici, atât de plini
de speranță în viitor, atât de dornici să reușim, șase studenți deștepți
și desăvârșiți care încep împreună Facultatea de Medicină. Toți atât
de dedicați învățării și atât de plini de visuri de izbândă și totuși
cinci dintre noi, toți în afară de mine, morți și îngropați. N-au mai
rămas din ei, acum, nimic altceva decât oase uscate. Dintre toți șase,
eu singur mai fac încă umbră pământului. Mă înfior când mă
gândesc la asta. De ce le-am supraviețuit? Noroc chior. Mă simt
binecuvântat să respir, să gândesc, să miros și să mă țin de mână cu
soția mea. Dar sunt singur. Mi-e dor de ei. Îmi vine și mie vremea.

Această poveste are viață după moarte. În două rânduri, am spus-

o unor pacienți și a avut efecte excelente. Primul era o femeie care, în
ultimele două luni, își pierduse soțul și tatăl – cei doi oameni cei mai
apropiați și cei mai dragi ei. Consultase deja doi terapeuți, dar
amândoi au părut atât de distanți și neimplicați, încât nu a putut
crea nicio legătură cu vreunul. Am început să-mi imaginez că în
curând va simți același lucru și despre mine. Într-adevăr, de-a lungul
ședinței noastre, a părut înghețată, reprimată, greu de atins. Am
simțit o prăpastie căscată între noi și, evident, a împărtășit acel
sentiment – spre sfârșitul orei petrecute împreună a comentat: „De
săptămâni întregi simt că totul este ireal și că sunt cu desăvârșire
singură. Mă simt de parcă aș călători într-un tren undeva și scaunele
sunt goale – nu există alți pasageri”.

Î
 „Înțeleg foarte bine ce simți”, i-am răspuns. „Am avut recent o
experiență similară.” Am purces apoi să-i spun povestea despre cei
cinci colegi de școală medicală pe care i-am pierdut și cum îmi fusese
zdruncinată percepția realității.
A ascultat cu atenție, aplecându-se spre mine, cu lacrimile
curgându-i pe obraji, și a spus: „Da, da, înțeleg. Înțeleg perfect: este
exact situația prin care trec eu acum. Lacrimile mele jubilează: la
urma urmei, este totuși cineva în tren. Știi la ce mă gândesc? Că ar
trebui să binecuvântăm viața și să ne tolănim în realitate chiar acum,
cât este încă aievea”.
Aceste cuvinte m-au mișcat profund și am rămas amândoi vreme
îndelungată într-o liniște prietenoasă.
Câteva săptămâni mai târziu, am spus din nou povestea. Aveam
ultima întâlnire cu o pacientă pe care o văzusem săptămânal în
ultimul an. Locuia la o mie de kilometri distantă și ne întâlneam
virtual prin Zoom. Totuși, pentru ultima noastră întâlnire, a ales să
zboare în California pentru a mă întâlni față în față pentru prima
dată.
Avuseserăm un parcurs furtunos al terapiei și nu îi satisfăcuseră
niciodată pe deplin dorința de dragoste și înțelegere paternă.
Încercasem din greu, dar, oricât de mult i-aș fi oferit, a fost adesea
nemulțumită și critică față de mine. Vedeam pacienți prin video de
ani buni și ajunsesem să cred că terapia pe care o făceam pe Zoom și
terapia față în față erau la fel de eficiente, dar munca mea cu această
pacientă a făcut să-mi încolțească în minte unele îndoieli. Acestea s-
au întețit când am aflat că era la fel de nemulțumită de cei doi
terapeuți de dinaintea mea, cu care se văzuse față în față perioade
considerabil mai lungi.
În timp ce o așteptam să sosească, m-am întrebat cum va fi
senzația de a vedea pacienta în persoană. Ar fi același lucru sau aș fi
siderat de diferență, de ciudățenia de a o vedea în carne și oase? Ne-
am dat mâna când am început ora, ținându-ne unul celuilalt mâna
ceva mai mult decât o strângere obișnuită. A fost ca și cum ar fi
trebuit să ne asigurăm reciproc de materialitatea celuilalt.
Am început prin a face ceea ce fac de obicei într-o ședință finală.
Mi-am revizuit însemnările și m-am apucat să descriu amintirile pe
care le aveam de la primele noastre întâlniri. Am analizat câteva
dintre motivele ei de a mă contacta și am încercat să deschid o
discuție despre ceea ce făcuserăm și cum am lucrat împreună.
Cuvintele mele nu prea i-au stârnit interesul. Atenția ei era în altă
parte. „Dr. Yalom, mă tot gândesc… am început cu un contract
pentru un an de terapie cu întâlniri săptămânale și, după socoteala
mea, ne-am întâlnit de patruzeci și șase de ori în loc de cincizeci și
două. Știu că o lună am fost plecată în vacanță și că și dumneata ai
fost plecat, dar, chiar și așa, tot mi se pare că îmi datorezi încă șase
ședințe.”
Nu m-am lăsat defel descurajat de replica ei. Discutasem
problema cu pricina și cu alte ocazii și i-am reamintit că
menționasem data finalizării de mai multe ori. I-am răspuns: „Iau
comentariul acesta ca pe o confirmare că munca noastră a fost
importantă pentru dumneata și că vrei să continuăm. După cum ți-
am mai spus, respect foarte mult felul în care ai muncit și cât de
tenace și dedicată ai fost, chiar și în momentele în care ai suferit
mult. Deci voi lua solicitarea de a face alte șase ședințe ca pe o
expresie a cât de mult am însemnat pentru dumneata. Am
dreptate?”
„Da, ai însemnat mult pentru mine și știi cât de greu îmi este să
spun asta. Și, da, este foarte greu să te las să pleci. Știu că va trebui să
mă mulțumesc cu imaginea dumitale rămasă în mintea mea. Și știu
prea bine că este o imagine care se va estompa încet. Nimic nu este
permanent, totul este lipsit de substanță.”
Am rămas în tăcere câteva clipe, după care am repetat cuvintele
ei, „totul este lipsit de substanță”. Am continuat: „Cuvintele
dumitale îmi aduc în minte o experiență pe care am trăit-o și eu. Dă-
mi voie să-ți povestesc despre asta”. Apoi m-am apucat să-i înșir
întreaga istorie a morții celor cinci colegi de clasă ai mei și cum mă
luptasem și eu cu același concept – că totul este lipsit de substanță.
După ce am terminat, am rămas cufundați în tăcere multă vreme,
mult după terminarea orei noastre. Apoi a spus: „Îți mulțumesc, Irv,
că mi-ai împărtășit povestea asta. Mi s-a părut un cadou grozav. Un
dar extraordinar”. Pe când ne pregăteam să încheiem ședința, a
adăugat: „Aș dori o îmbrățișare – una pe care să o pot purta cu mine
multă vreme. O îmbrățișare substanțială”.
 Capitolul 4
De ce nu alegem viața asistată?

iunie

În urmă cu mai mulți ani, eu și Irv analizam opțiunea de a ne

interna într-un centru de viață asistată. Instituția cea mai populară
printre locuitorii din Stanford, în cazul în care și-o permit, este Vi,
situată la doar câteva străzi distanță de Universitatea Stanford.
Există în apropiere alte două unități de viață asistată, Channing
House, în centrul orașului Palo Alto, și The Sequoias, amplasată într-
un cadru rustic minunat, puțin mai departe. Toate trei asigură diete
adecvate și au diferite niveluri de servicii, variind de la asistență în
activitățile de zi cu zi până la îngrijiri paliative. Am petrecut clipe
frumoase luând cina la Vi și la The Sequoias împreună cu prieteni
care locuiesc acolo și am putut vedea că un astfel de centru
rezidențial are multe atracții. Dar, pentru că nu aveam probleme
grave de sănătate la vremea aceea, am ezitat să luăm o decizie în
această privință.
Colega noastră, Eleanor Maccoby, prima femeie profesoară de
psihologie de la Stanford, a murit la Vi la vârsta de 101 ani. Mai bine
de doisprezece ani a condus discuțiile săptămânale pe tema
problemelor curente din instituție, iar în ultimii ei ani de viață a scris
o autobiografie remarcabilă. Ne-am numărat printre numeroșii
participanți la slujba funerară organizată în memoria ei și am fost
bucuroși să întâlnim alți prieteni încă în viață, care erau în putere.
Uneori ne întrebăm: facem o greșeală dacă nu alegem viața
asistată? Cu siguranță, ar fi convenabil să ai parte de îngrijire non-
stop. Iar să ți se pregătească și să ți se servească masa este
întotdeauna o binecuvântare. Dar gândul de a ne părăsi casa în care
locuim de peste patruzeci de ani, cu grădina și copacii ei verzi, ne
înspăimântă. Pur și simplu, nu suntem dispuși să renunțăm la casă și
la întregul decor, ca să nu mai vorbim despre biroul separat în care
Irv scrie și mai vede din când în când câte un pacient. Din fericire,
suntem într-o situație financiară care ne permite să ne păstrăm casa
și să facem unele modificări necesare. Când a devenit evident că
urma să-mi fie greu să urc scările către etajul al doilea – unde se află
dormitorul nostru –, am instalat un scaun electric de urcat scări.
Acum merg în sus și în jos ca o prințesă într-o caleașcă privată.
Poate, mai mult decât orice, ne permitem să rămânem în această
casă deoarece beneficiem de serviciile neîntrerupte ale menajerei
noastre, Gloria, care lucrează la noi de peste douăzeci și cinci de ani.
Gloria are grijă deopotrivă de noi și de casă. Ea ne găsește ochelarii
și telefoanele mobile când le rătăcim. Ea face curățenie după ce
mâncăm, schimbă lenjeria de pat și udă plantele. Câți locuitori ai
Americii au norocul să aibă pe cineva ca Gloria în viața lor?
„Norocul” acesta depinde, în mod evident, de situația noastră
financiară, dar, chiar și așa, este mai mult decât atât. Gloria este
excepțională. A crescut trei fii și o nepoată în timp ce lucra pentru
noi și se confrunta cu problemele dificile ale mijlocului vieții, printre
care și un divorț. Ne străduim să-i facem viața confortabilă, inclusiv
– desigur – prin plata unui salariu bun, asigurări sociale și o vacanță
anuală plătită.
Da, știm, puțini își pot permite să aibă o menajeră, după cum la fel
de puțini americani își permit viața asistată.
Viața asistată, în funcție de locație și servicii, costă acum mii de
dolari pe lună. Adam Gopnik afirmă în The New Yorker (20 mai 2019)
că mai puțin de 10% dintre persoanele în vârstă se internează în case
de îngrijire medicală sau aleg viața asistată, deoarece – cei mai mulți
preferă să rămână în casele lor; și, chiar dacă ar vrea, mulți nu au
mijloacele s-o facă.
Și noi am ales să rămânem în casa noastră, dar din motive
emoționale mai degrabă, decât practice. Am construit această casă
de-a lungul a zece ani, adăugând la întâmplare noi zone și creând, în
cele din urmă, un spațiu locuibil și adorabil. Câte petreceri de zile de
naștere, lansări de carte, nunți și recepții de nuntă am sărbătorit în
sufragerie sau afară, pe terasa din spate ori pe peluza din față? De la
fereastra dormitorului nostru de la etajul al doilea putem vedea
păsări cuibărind în ramurile falnicului nostru stejar. Iar celelalte
dormitoare de la etaj, din care adolescenții au plecat de mult, sunt
disponibile pentru copii, nepoți și prieteni care trec pe-aici. De
asemenea, invităm oaspeți din afara orașului să stea la noi ori de câte
ori se află în Bay Area.
Și apoi sunt bunurile – mobilier, cărți, obiecte de artă și suvenire
împrăștiate prin toată casa. Cum am putea să le înghesuim pe toate
într-un spațiu de locuit mult mai mic? Deși am început să dăruim
unele obiecte copiilor, ar fi dureros să trăim fără cele mai multe
dintre ele, pentru că fiecare are o poveste care amintește un moment
specific din viața noastră și, adesea, un incident memorabil.
Cei doi căței japonezi de lemn din hol au fost achiziționați de pe
Portobello Road din Londra, în 1968. Părăseam Anglia după un an
sabatic și aveam exact treizeci și două de lire sterline în contul nostru
bancar britanic. Când am văzut câinii – masculul rânjindu-și dinții,
femela cu gura închisă (!) –, am bănuit că sunt vechi și de valoare. L-
am întrebat pe proprietarul magazinului ce știe despre ei și tot ce ne-
a putut spune a fost că îi cumpărase de la cineva care tocmai se
întorsese din Asia. I-am oferit cele treizeci și două de lire sterline
care mai erau încă în bancă, iar el a acceptat. Câinii au fost expediați
acasă împreună cu alte câteva achiziții și au devenit de atunci o parte
prețioasă a peisajului nostru interior.
Un cap egiptean sculptat, care a astupat odinioară o urnă funerară
antică ce conținea organele unei persoane moarte (stomac, intestine,
plămâni sau ficat), stă pe un raft în sufragerie. L-am cumpărat de la
un negustor de antichități parizian în urmă cu vreo treizeci și cinci
de ani. Certificatul însoțitor afirmă că îl reprezintă pe Amset, unul
dintre cei patru fii ai lui Horus, care era zeitatea protectoare
națională egipteană. Mi-a plăcut mereu să privesc ochii în formă de
pește, conturați cu negru, ai acestei figuri solemne. Cu toate că eu și
Irv nu am călătorit niciodată împreună în Egipt, am avut această
plăcere alături de Eve, fiica noastră, în urmă cu câțiva ani alături de
un grup de la Colegiul Wellesley. Vizitarea muzeelor și a moscheilor
din Cairo, călătoria cu barca în susul Nilului și vederea piramidelor
și a templelor mi-au stârnit un puternic interes pentru Egiptul antic.
Prin toată casa există mementouri vizuale ale sejurului nostru
sabatic de două luni în Bali – măști, tablouri și țesături ce evocă un
loc în care estetica este un mod de viață. Masca mare sculptată care
atârnă deasupra șemineului are ochii bulbucați, pavilioanele
urechilor de aur și o limbă roșie subțire care se ițește între două
rânduri de dinți amenințători. Un alt obiect balinez, micuța
sculptură de lemn de deasupra ușii de la picioarele scărilor, este mai
jucăuș: reprezintă un dragon înaripat cu coada în gură. La etaj atârnă
pânze cu peisaje balineze, cu păsări stilizate și frunziș. În Bali
întâlnești deseori aceeași scenă pictată la nesfârșit, deoarece nu are
niciun sens ca o operă de artă să fie „originală”. Toți artiștii au
dreptul la același material, ceea ce constituie un fel de mitologie
vizuală.
Cine va vrea toate aceste obiecte? Doar pentru că ne atrag pe noi
și ne înmagazinează amintirile nu înseamnă că și copiii noștri le vor
dori. După ce vom muri, poveștile din spatele fiecăruia dintre
bunurile noastre vor dispărea în cele din urmă. Ei bine, poate nu în
întregime. Încă posedăm obiecte moștenite de la părinții noștri,
cărora le spunem „masa bunicii” sau „ceramica Wedgwood a
unchiului Morton”. Copiii noștri au crescut cu aceste obiecte și își
amintesc de primii lor proprietari, Rivka, mama lui Irv, care și-a
mobilat casa din DC cu obiecte la modă din anii 1950, și unchiul
Morton, soțul surorii lui Irv, un colecționar pasionat de ceramică
veche Wedgwood, prespapieruri și monede. Masa de joc „a bunicii”
– o anomalie neobarocă în roșu, negru și auriu, găzduită pe veranda
noastră închisă cu sticlă – a fost suportul numeroaselor partide de
șah și pinacle pe care Irv le-a jucat cu tatăl său și acum le joacă cu fiii
săi. Oricare dintre cei trei copii ai noștri se va bucura să o aibă.
Anisa, soția fiului nostru Ben, a adus recent vorba despre
broderiile pe care noi le pusesem în ramă și le atârnasem prin
diverse camere. I-am povestit că le găsiserăm într-o piață deschisă
când am fost în China, în 1987, unde puteai să cumperi foarte ieftin
astfel de comori. Anisa și Ben manifestă un interes special pentru
țesături, așa că i-am spus că puteau să păstreze aceste broderii.
„Numai să vă amintiți să le spuneți copiilor voștri că Nana și Zeyda
le-au cumpărat din China acum multă, multă vreme.”
Dar cea mai mare problemă a noastră va fi să le găsim o soartă
cărților, cam trei, patru mii la număr. Sunt aranjate, mai mult sau
mai puțin, pe categorii – texte psihiatrice, studii feministe, în
franceză și în germană, romane, traduceri ale publicațiilor
amândurora. Dacă te uiți în oricare cameră (cu excepția sufrageriei)
și în mai multe dulapuri, vei găsi cărți, cărți, cărți. Am fost oameni ai
cărții toată viața noastră și, chiar dacă Irv citește acum în mare
măsură pe un iPad, continuăm să cumpărăm totuși cărți în formatul
lor familiar de hârtie. La fiecare câteva luni, trimitem cutii cu cărți
bibliotecii publice locale sau către alte organizații nonprofit, dar asta
abia dacă face un locșor în rafturile care îmbracă de sus până jos
pereții din majoritatea camerelor noastre. Există o secțiune specială
pentru cărți scrise de prieteni, dintre care mulți nu mai sunt printre
noi. Ne amintesc de prietenia noastră cu poetul, romancierul și
scriitorul britanic de nonficțiune Alex Confort, cunoscut mai ales
pentru The Joy of Sex. După ce a suferit un accident vascular cerebral,
a fost țintuit într-un scaun cu rotile și a avut mari probleme în a-și
mișca brațele și picioarele, așa că suntem deosebit de mișcați de
dedicația scurtă și șerpuită pe care ne-a scris-o într-o carte de poezii.
Avem, de asemenea, numeroase cărți ale lui Ted Roszak, colegul
meu de la Cal State Hayward. Ni-l amintim ca pe un istoric și
romancier extrem de original, a cărui carte din 1969 The Making of a
Counterculture a adăugat un nou termen în vocabularul englez.
Analiza „contraculturii” făcută de Ted ne trezește în minte protestele
împotriva războiului din Vietnam, mișcarea Berkeley pentru
libertatea de expresie și toate revoltele politice pe care le-am trăit în
anii 1960. Și apoi sunt cărțile profesorilor de la Stanford – Albert
Guerard, Joseph Frank și John Felstiner toți prieteni care ne-au
încântat viața vreme de mulți ani și au lăsat în urmă opere
importante de critică literară. Albert a fost un specialist în romanul
englez, Joe era cel mai important exeget al lui Dostoievski din
vremea sa, iar John a fost traducătorul lui Pablo Neruda și al lui Paul
Celan. Ce vom face cu aceste lucrări atât de prețioase?
O colecție anume de cărți are locul ei aparte în spatele ușilor de
sticlă: colecția noastră Dickens. Irv a început să colecționeze ediții
princeps și folio de Dickens pe când ne aflam în Londra, în 1967 și
1968. Majoritatea lucrărilor lui Dickens au fost publicate în foiletoane
lunare care au fost apoi legate între coperte de carte. De-a lungul
anilor, ori de câte ori Irv vedea o carte de Dickens listată într-unul
dintre numeroasele cataloage care ne parveneau de la diferiți
buchiniști britanici, verifica dacă o aveam și, dacă nu, o comanda –
mă rog, în funcție de preț. Încă nu avem un exemplar în stare bună
din Poveste de Crăciun, deoarece a fost cotată întotdeauna la un preț
prea piperat.
Fiul nostru cel mic, Ben, deschidea pachetele împreună cu Irv și se
uita la gravuri chiar înainte de a ști să citească. La vederea celui mai
proaspăt pachet, exclama: „Miroase a Dickens”. Toți copiii noștri au
citit ceva de Dickens, dar Ben, regizor de teatru, a citit probabil cel
mai mult. Se înțelege de la sine că această colecție va ajunge la el.
În ceea ce privește restul cărților, este greu până și să le dai de
pomană. Oare va dori fiul nostru fotograf, Reid, toate cărțile de artă?
Dar fiul nostru psiholog, Victor, va vrea cărțile de terapie ale lui Irv?
Va dori oare cineva cărțile mele în germană sau cele de studii
dedicate figurilor feminine? Din fericire, o bună prietenă, Marie-
Pierre Ulloa, de la Catedra de franceză de la Stanford, s-a oferit să
preia consistenta mea colecție de cărți în franceză. Câțiva dealeri vor
veni la noi acasă și vor alege dintre bunurile noastre pe cele care au
valoare de piață, dar altminteri prețioasele noastre cărți vor fi
probabil împrăștiate în cele patru vânturi.
Deocamdată, sunt găzduite încă în casă și în biroul lui Irv. Este
reconfortant să ne mișcăm printre obiecte familiare în perioada finală
a vieții noastre. Suntem recunoscători că putem rămâne în casa
noastră și vom opta pentru viața asistată sau la un azil de bătrâni
doar în ultimă instanță.
 Capitolul 5
Pensionarea: momentul potrivit al deciziei

iulie

De mai mulți ani, mă tot apropii ușurel de pensionare, pe care o

degust în doze mici. Psihoterapia a fost munca mea de-o viață, iar
gândul de a renunța la ea este dureros. Am făcut primul meu pas
spre pensionare când, în urmă cu câțiva ani, am decis să îi informez
pe toți noii mei pacienți, în prima noastră ședință, că îi voi mai vedea
doar vreme de un an.
Există multe motive pentru care detest să mă pensionez din
îndeletnicirea de terapeut. În primul rând, din pricina faptului că îmi
place să fiu de folos celorlalți – și, în acest moment al vieții, am ajuns
să mă pricep la asta. Un alt motiv, și spun asta cu o oarecare jenă,
este că îmi va fi dor să ascult toate aceste povești. Am o sete
insațiabilă de povești, în special cele pe care le pot folosi în
activitatea de predare și în scrisul meu. M-am îndrăgostit de povești
pe când eram copil și, în afară de anii de facultate, am citit mereu,
fără nicio excepție, ca să adorm. Deși sunt fascinat de marii maeștri
ai stilului precum Joyce, Nabokov și Banville, povestitorii desăvârșiți
– Dickens, Trollope, Hardy, Cehov, Murakami, Dostoievski, Auster,
McEwan – sunt cei pe care îi ador cu adevărat.
Dați-mi voie să vă spun o poveste despre momentul precis în care
am aflat că a sosit vremea să mă retrag din a mai fi terapeut.
Pe 4 iulie, în urmă cu câteva săptămâni, mă întorsesem acasă cu
câteva minute înainte de ora 16:00 de la o petrecere într-un parc de
cartier din apropiere și am intrat în birou, cu intenția de a răspunde
o oră la e-mailuri. De îndată ce m-am așezat la masa de lucru, am
auzit o bătaie în ușă. Am deschis și am dat peste o femeie
atrăgătoare, de vârstă mijlocie, care stătea în prag.
„Bună”, am salutat-o. „Sunt Irv Yalom. Pe mine mă căutați?”
„Mă cheamă Emily. Sunt o psihoterapeută din Scoția și am o
întâlnire cu dumneavoastră astăzi la ora 16:00.”
Mi-a stat inima. Nu se poate, încă o dată memoria mi-a jucat feste!
„Intră, te rog”, am spus, încercând să fiu nonșalant, „dă-mi voie
să-mi verific agenda.” Mi-am deschis registrul de programări și am
fost șocat când am văzut „Emily A.” scris mare la rubrica de la ora
16:00. Nici nu-mi trecuse prin minte să-mi verific programul în acea
dimineață. Niciodată, în deplinătatea facultăților mintale, asta dacă
aș fi fost în toate mințile, n-aș fi programat pe cineva pe 4 iulie.
Restul familiei mele era încă la sărbătoarea din parc și doar
întâmplarea a făcut să mă întorc mai devreme și să fiu în birou când
și-a făcut apariția vizitatoarea.
„Îmi pare foarte rău, Emily, dar, fiind o sărbătoare națională, nici
măcar nu mi-am verificat agenda. Ai bătut cale lungă ca să ajungi
aici?”
„Destul de lungă. Dar soțul meu a venit în interes de serviciu în
Los Angeles, așa că m-aș fi aflat oricum prin partea asta de lume.”
Amănuntul a adus o oarecare ușurare: cel puțin nu făcuse lunga
călătorie din Scoția special pentru o ședință cu cineva care nu se
obosise să-și amintească de ea. Am încercat să o fac să se simtă
confortabil: am arătat spre un scaun. „Te rog, Emily, ia loc, pot să mă
eliberez și să mă văd cu tine acum. Dar te rog să mă scuzi câteva
minute. Vreau să-mi anunț familia că nu trebuie să fiu întrerupt.”
M-am grăbit să ajung acasă, la doar treizeci de metri distanță, și
am lăsat un bilețel pentru Marilyn despre întâlnirea mea neașteptată,
mi-am luat aparatul auditiv (nu îl folosesc des, dar Emily avea o
voce slabă) și m-am întors la cabinet. Pe când mă așezam la birou,
mi-am deschis computerul.
„Emily, sunt aproape gata să începem, dar mai întâi voi avea
nevoie de câteva clipe ca să recitesc e-mailul de la tine.” În timp ce
scotoceam prin computer încercând, în zadar, să găsesc e-mailul de
la Emily, a început să plângă zgomotos. M-am întors să mă uit spre
ea și mi-a întins o foaie de hârtie împăturită, pe care o scosese din
poșetă.
„Iată e-mailul pe care îl căutați. L-am adus cu mine, pentru că nici
ultima dată când ne-am întâlnit, în urmă cinci ani, nu mi-ați putut
găsi e-mailul.” Și a continuat să plângă și mai tare.
Am citit prima propoziție în e-mail: „Ne-am întâlnit în două
ocazii anterioare în ultimii zece ani (pentru un total de patru ședințe)
și m-ați ajutat foarte mult și…” N-am putut citi mai departe: Emily
începuse să bocească în toată regula, repetând la nesfârșit: „Sunt
invizibilă, sunt invizibilă. De patru ori ne-am întâlnit și tot nu mă
cunoașteți”.
Șocat, am lăsat deoparte biletul și m-am întors către ea. Lacrimile
îi șiroiau pe față. A cotrobăit în van prin poșetă după un șervețel,
după care s-a întins spre cutia de șervețele de pe masa de lângă
scaun, dar, vai!, era goală și a trebuit să intru în toaletă pentru a-i
aduce cele câteva bucăți de hârtie igienică rămase pe rolă. M-am
rugat fierbinte să nu aibă nevoie de mai multă.
Am rămas în tăcere o scurtă perioadă, după care realitatea și-a ițit
din nou capul! Acesta a fost momentul în care mi-am dat seama, am
realizat cu adevărat că nu mai eram defel apt să-mi continui meseria.
Memoria îmi era prea afectată. Așa că am lepădat aparența
profesională, am închis computerul și m-am întors spre ea. „Îmi pare
foarte rău, Emily. Ce coșmar a fost până acum această întâlnire!”
 Am rămas tăcuți alte câteva clipe, în timp ce ea și-a revenit în
simțiri și am înțeles ce trebuia să fac. „Emily, vreau să-ți spun câteva
lucruri. În primul rând, ai străbătut un drum lung până aici cu
speranță și așteptări legate de ședința noastră și sunt foarte dispus să
petrec următoarea oră cu tine și să îți ofer tot ce pot. Dar, pentru că
ți-am produs deja atâta suferință, nu o să accept în ruptul capului
vreun onorariu pentru ședința noastră de astăzi. În al doilea rând,
vreau să mă refer la sentimentul tău de a fi invizibilă. Te rog să mă
asculți, pentru că trebuie neapărat să-ți spun ceva: Faptul că te-am
uitat nu are nimic de-a face cu tine, ci totul este doar despre mine. Dă-mi
voie să-ți spun câteva lucruri despre viața mea de-acum.”
Emily s-a oprit din plâns, și-a șters ochii cu o batistă și s-a aplecat
în față în scaun, numai ochi și urechi.
„În primul rând, trebuie să îți spun că femeia care îmi este soție de
șaizeci și cinci de ani suferă de cancer și urmează o chimioterapie
extrem de neplăcută. Sunt foarte zdruncinat de situația asta, iar
capacitatea de a mă concentra asupra muncii îmi este afectată. De
asemenea, vreau să îți spun că, recent, m-am întrebat dacă nu cumva
memoria îmi este prea șubrezită pentru a continua să lucrez ca
terapeut.”
În timp ce vorbeam, mă îndoiam nespus de mine însumi:
spuneam, de fapt, că de vină era stresul de a suporta boala soției
mele, iar nu eu însumi. Mi-a fost rușine de mine: știu că memoria îmi
era beteagă înainte ca soția mea să se îmbolnăvească. Îmi amintesc că
stătusem de vorbă la o plimbare cu un coleg cu câteva luni înainte,
căruia îi împărtășisem grijile mele legate de memorie. I-am descris
toaleta de dimineață și cum, după ce terminam bărbieritul, uitam
complet dacă mă spălasem deja pe dinți. Abia când descopeream că
peria era umedă știam că o folosisem deja. Mi-l amintesc pe colegul
meu spunând (un pic prea tăios pentru gustul meu): „Deci, Irv,
problema este că nu înregistrezi evenimente”.
Emily, care ascultase cu atenție, a spus: „Dr. Yalom, acesta este
unul dintre lucrurile despre care am vrut să vă vorbesc. Am fost
foarte îngrijorată de chestii asemănătoare. Acum mă îngrijorează mai
cu seamă problema pe care o am în a recunoaște fețe. Sunt îngrozită
că mă îmbolnăvesc de Alzheimer”.
I-am răspuns repede: „Dă-mi voie să te liniștesc în privința asta,
Emily. Starea dumitale, cunoscută sub numele de orbul feței sau
prozopagnozie, nu este un precursor pentru Alzheimer. Ar putea să
te intereseze să citești câteva lucrări ale minunatului neurolog și
scriitor Oliver Sacks, care a avut probleme de recunoaștere facială el
însuși și care a scris strălucit despre asta”.
„O să verific asta. Știu despre el – este un scriitor minunat. Mi-a
plăcut Omul care își confunda soția cu o pălărie. Unde mai pui că este și
britanic.”
Am încuviințat: „Sunt un mare fan al lui. Acum câțiva ani, când
era bolnav de moarte, i-am trimis o scrisoare; câteva săptămâni mai
târziu am primit un mesaj de la partenerul lui care îmi spunea că îi
citise epistola mea lui Oliver Sacks cu doar câteva zile înainte ca
acesta să moară. Dar altceva vreau să-ți mărturisesc, Emily; am o
experiență personală cu această afecțiune. O remarc mai cu seamă
când mă uit la filme sau la televizor – o întreb mereu pe soția mea:
«Cine este persoana asta?» De fapt, știu că, fără soția mea, nu aș
putea viziona prea multe filme. Nu sunt un expert în această
tulburare și cred că ar trebui să o discuți cu un neurolog, dar, fii pe
pace, nu este semnul demenței precoce”.
Și astfel ședința noastră sau, mai bine zis, conversația noastră
intimă, a continuat timp de cincizeci de minute. N-aș putea băga
mâna-n foc, dar bănuiesc că faptul de a-i fi împărtășit atât de mult

Î
din mine a fost semnificativ pentru ea. În ce mă privește, sunt sigur
că nu voi uita niciodată ora petrecută împreună, deoarece a fost
momentul în care am luat decizia de a mă retrage din munca mea
de-o viață.
A doua zi, Emily încă îmi stăruia în minte și i-am trimis un e-mail
în care mi-am cerut scuze încă o dată deoarece nu fusesem pregătit
pentru ședința noastră și mi-am exprimat speranța că, chiar și așa, s-
a ales cu oarece foloase din întâlnirea noastră. Mi-a răspuns în ziua
următoare spunând că a fost foarte emoționată de scuzele mele și a
mărturisit că este recunoscătoare pentru toate întâlnirile noastre.
„Dacă mă gândesc bine”, a scris ea, „acțiunile dumneavoastră
amabile dintre întâlnirile din trecut au fost cele care m-au emoționat
îndeosebi: împrumutându-mi treizeci de dolari pentru un taxi care
să mă ducă la aeroport, fiindcă că nu aveam bani americani,
permițându-mi o dată să vă îmbrățișez călduros la finalul ședinței,
refuzând să acceptați plata ultimei noastre ședințe și, acum, o
emoționantă scrisoare de scuze. Acestea sunt relații între o ființă
umană și alta: nu atât momente terapeut-client, iar aceste momente
au contat enorm pentru mine (și pentru propriii mei clienți). Este
foarte încurajator să știm că, chiar și atunci când greșim (adică
suntem umani), putem să o dregem cu autenticitate și bunătate.”
Îi voi fi întotdeauna recunoscător lui Emily pentru scrisoarea ei. A
anihilat atât de mult din înțepătura pensionării.
 Capitolul 6
Obstacole și speranțe reînnoite

iunie

Iunie este, de regulă, luna sărbătorilor de familie: ziua de naștere

a lui Irv pe 13, Ziua Tatălui pe 21 și aniversarea nunții noastre pe 27.
Luna iunie a acestui an ar fi trebuit să fie foarte specială –
sărbătoream cea de-a șaizeci și cincea aniversare a nunții noastre!
Asta face din noi veritabile vestigii istorice, deoarece puțini
americani ating acest prag. Oamenii se căsătoresc acum la vârste
mult mai înaintate decât în trecut – asta dacă se căsătoresc vreodată.
Plănuiserăm o petrecere de gală pe 27 iunie, dar am decis să o
amânăm pentru când urma să „mă simt mai bine”.
Luna trecută am participat la un grup de sprijin din Bay Area
pentru pacienți cu mielom multiplu, găzduit la Stanford, de unde m-
am întors hotărâtă să fiu mai proactivă în privința bolii mele. Deși
am admirat curajul pacienților mai tineri în a lua măsuri radicale de
tratament, cum ar fi transplanturile de celule stern și de măduvă
osoasă, nu sunt dispusă să apuc pe drumul acesta. Mă îngrijorează,
de asemenea, consumul excesiv de medicamente și rețetele cu
pretenții de panaceu care au dus, cel mai probabil, la accidentul meu
cerebral din februarie.
Se pare însă că, în doze mici, chimioterapia care mi-a fost
administrată în ultima lună nu dă roade și trebuie să revin la un
dozaj mai mare. Mă îngrozește această schimbare, deoarece efectele
secundare au fost foarte severe în trecut și nu vreau să sufăr mult în
puținul timp care mi-a rămas. Deocamdată sunt dispusă să văd dacă
revenirea la nivelul 2 cu medicamentul (o treaptă mai jos decât cea
mai mare doză) va fi suficientă pentru a opri boala.
 A fost, de asemenea, un moment foarte dificil pentru Irv. Munca
lui de psihiatru a fost o parte integrantă a identității sale, iar acum se
confruntă cu realitatea pensionării. Îi va lipsi nespus viața de
terapeut, deși știu că Irv va găsi o modalitate de a-și păstra
identitatea profesională. Răspunde la zeci de e-mailuri în fiecare zi,
oferă în continuare consultații de o ședință și participă la întâlniri cu
terapeuții prin Zoom. Și, mai cu seamă, scrie întotdeauna câte ceva.
Îmi fac griji în egală măsură pentru starea sa fizică, mai ales
pentru pierderea echilibrului, care îl obligă să folosească un baston
în casă și un mergător când iese. Mă îngrozește când mă gândesc că
ar putea să cadă și să se rănească grav.
Suntem ca tusea și junghiul, eu cu mielom, el cu problemele lui cu
inima și echilibrul.
Doi bătrâni prinși în dansul final al vieții.

De Ziua Tatălui, copiii și nepoții ne-au pregătit un prânz fabulos

pe terasă, cu câteva dintre mâncărurile favorite ale lui Irv: vinete,
piure de cartofi și păstârnac, pui la grătar, salată și tort de ciocolată.
Suntem foarte norocoși că avem copii iubitori, care au grijă de noi și
pe care ne putem bizui. La fel ca majoritatea părinților, sperăm că
odraslele noastre vor continua să fie o „familie” chiar și după ce noi
nu vom mai fi, dar asta, desigur, nu mai ține de noi.
În acest moment, toți copiii și nepoții noștri se descurcă bine.
Nepoata noastră cea mai mare, Lily, și soția ei, Aleida, au o căsnicie
fericită, au locuri de muncă și au cumpărat recent o casă în Oakland.
Sunt bucuroasă că locuiesc în Bay Area, unde căsătoria între
persoane de același sex este, în general, acceptată. Cea de-a doua
nepoată, Alana, este în ultimul an la Facultatea de Medicină din
Tulane și se îndreaptă spre o carieră în obstetrică-ginecologie, la fel
ca mama ei. Lenore, cea de-a treia nepoată a noastră, va începe
studiile universitare de biologie la Northwestern. Nepotul nostru cel
mare, Jason, a absolvit facultatea în Japonia și lucrează pentru o
companie de arhitectură specializată în dezvoltarea peste hotare.
Desmond, al doilea nepot al nostru, tocmai a absolvit Colegiul
Hendrix din Arkansas cu o diplomă în matematică și informatică.
Bunică fiind, mă bucur să îi văd pe toți realizați profesional.
Dar este greu să accept că nu voi fi în preajmă pentru a-i vedea
crescând pe cei mai tineri trei nepoți: Adrian, de 6 ani, Maya, de 3
ani, și Paloma, în vârstă de 1 an, copiii lui Ben și ai Anisei. În primii
ani de viață ai lui Adrian, am fredonat împreună cântecele de
grădiniță. I le-am citit, iar el a învățat apoi să le recite și să le joace. Îl
văd cu ochii minții făcând o „cădere grozavă”, ca Hopa Mitică, sau
fugind ca farfuria și lingura în „Hey Diddle, Diddle”. Acum, când
speranța mea de viață s-a scurtat, mă întristează că nu îi voi vedea pe
Adrian, Maya și Paloma adolescenți. Nu mă vor cunoaște altfel decât
în amintiri fugare. Poate doar Adrian, cine știe, ori de câte va auzi un
refren de grădiniță.

Astăzi mă duc la clinică pentru injecția cu Velcade. Cel care mă

duce este, desigur, Irv, care, ca întotdeauna, stă cu mine să termin
procedura. Mai întâi mi se ia sânge în laborator – întotdeauna o
procedură eficientă și, în general, nedureroasă –, iar rezultatele
laboratorului stabilesc cantitatea exactă de Velcade necesară în
găsirea dozei adecvate pentru cineva de înălțimea și greutatea mea.
Această abordare personalizată mă liniștește, mai ales după
accidentul cerebral care m-a dus aproape de pragul morții.
Injecția cu Velcade este administrată de o asistentă medicală la
Centrul de Perfuzii. Membrii personalului sunt extrem de eficienți și
prietenoși. Îmi răspund la toate întrebările, se asigură că sunt învelită
în pături încălzite și îmi dau suc de mere ca să mă hidrateze. Injecția
se face în pielea din jurul abdomenului și durează doar câteva
secunde. Este singura dată când mă bucur că am colăcei în jurul
taliei.
După aceea eu și Irv mergem la Centrul Comercial Stanford să
luăm masa. Îmi dau seama, în timp ce mâncăm, că ceva îmi face
totuși plăcere! Sper că senzațiile bune vor continua.

În ciuda îngrijorărilor mele, efectele secundare ale injecției cu

Velcade nu au fost severe. Unul dintre motivele pentru care injecția
cu Velcade nu este absolut oribilă are legătură cu pastilele cu steroizi
pe care le iau înainte de tratament. Se pare că mă fac să fiu mai puțin
anxioasă și mai vioaie decât de obicei. Singurul lor dezavantaj este că
mă țin trează și noaptea, așa că recurg și la somnifere puternice.
Într-o seară, vecinii noștri Lisa și Herman aui venit la noi să
mâncăm împreună o pizza. Lisa fusese diagnosticată cu cancer de
sân în urmă cu zece ani; după un adevărat asalt terapeutic, inclusiv
mastectomie, radiații și chimioterapie, a intrat în remisie. O
confirmare a agresivității tratamentului sunt problemele de memorie
și concentrare pe care le-a avut sau pierderea somnului în zilele în
care lua steroizi. Chinul prin care a trecut face ca simptomele mele
adverse să pară „normale” și posibil efemere pe termen lung. Acum,
la 65 de ani, Lisa continuă să ducă o viață foarte împlinită, marcată
de energia și imaginația de care ea și soțul ei dau dovadă în munca
lor împreună ca psihologi organizaționali.
Pot să stau la computer, să răspund la e-mailuri și să mă întorc la
scris. De asemenea, selectez materiale pentru arhivele Stanford,
cărora le punem la dispoziție documente și cărți de cel puțin un
deceniu. Irv a lăsat asta pe umerii mei, pentru că nu pare să-i pese ce
se întâmplă cu hârtiile lui. Când Irv se întreabă dacă cineva se va uita
vreodată prin arhivele sale, îi reamintesc că două persoane
însemnate au consultat deja arhivele: Sabine Gissiger, pentru filmul
ei Yaloms Cure, și Jeffrey Berman, pentru cartea sa despre opera lui
Irv intitulată Writing the Talking Cure.
Mă îmbărbătez pentru încă un sertar plin de hârtii în timp ce o
durere ascuțită îmi străpunge inima când mă gândesc cât de mult
din viața pe care am trăit-o va muri odată cu noi. Lucrările din
arhive pot oferi doar indicii despre natura unei existențe.
Cercetătorul, istoricul, biograful sau realizatorul de filme sunt cei
cărora le revine sarcina de a da viață materialelor atât de minuțios
conservate în sipetele bibliotecii. Unele dintre documente, cum sunt
două articole pe care eu și Irv le-am scris împreună despre
„Vinovăție” și „Văduvie”, au fost complet uitate până și de noi. Când
și de ce le-am scris? Au fost ele publicate vreodată?
Unele frânturi din trecutul nostru mă fac să zâmbesc, de pildă, o
scrisoare din 1998 a scriitoarei Tillie Olsen, umplută cu inimitabilul
ei scris mărunt. Tillie participase la un program de interviuri publice
pe care îl organizasem la Stanford, care au fost consemnate într-o
carte intitulată Women Writers of the West Coast, ilustrată cu fotografii
superbe de Margo Davis. Tillie putea fi, în același timp, imposibilă și
de-a dreptul strălucită. Într-o zi, pe când stăteam de vorbă la unul
dintre cursurile mele de la Stanford, s-a uitat în jur și a remarcat:
„Nu-i rău deloc să ai privilegii. Toată lumea ar trebui să aibă parte
de ele”.
Mare parte din tot ce găsesc poate fi, pur și simplu, aruncat. Cine
și-ar dori mărturii adunate din o sută de cimitire americane? Totuși
mi-e greu să arunc la gunoi acele documente. Fiecare reprezintă o
vizită la un cimitir anume împreună cu fiul meu Reid, când am
străbătut în lung și-n lat SUA pentru cartea noastră The American
Resting Place. Milioane de oameni au ridicat pietre funerare peste
rămășițele membrilor familiilor lor. O piatră scrijelită, pesemne
pentru eternitate, cu numele persoanei iubite, aduce mângâiere. Și
pe mine mă mângâie gândul că această carte a supraviețuit.
Cotrobăitul prin hârtiile cuiva poate fi o experiență cu mare
încărcătură emoțională pentru oricine și, în cazul meu – care am trăit
atât de deplin pe tărâmul scrisului –, uneori mă zguduie până în
străfunduri. Sunt șocată să găsesc un document intitulat „Ce
contează pentru mine” scris cu aproape zece ani în urmă pentru o
conferință la Stanford. Conținutul conferinței este cum nu se poate
mai apropiat de preocupările mele actuale:

M-am trezit ieri dimineață cu imaginea unui trifoi cu patru

foi. Am știut imediat că este legat de conferința mea de astăzi.
Visele și imaginile din starea de veghe sunt adesea pentru
mine mijloace de a vedea mai adânc în mine însămi… Era
cumva enigmatic, deoarece plănuisem să vorbesc despre trei
lucruri – reprezentate de trei din cele patru frunze –, dar nu
știam ce ar fi putut să reprezinte a patra frunză…

1. Ceea ce contează pentru mine sunt familia și prietenii mei

apropiați. În această privință, sunt aproape ca orice alt om din
lume.
2. Ceea ce contează pentru mine este munca mea, dar nu de
profesor – ca până acum –, ci de scriitoare care ajunge la cititori
și din interiorul și din afara cercului academic.
3. Ceea ce contează pentru mine este Natura, o altă formă de
frumusețe și adevăr. De-a lungul întregii mele vieți, lumea
naturală a fost un izvor de plăcere, alinare și inspirație.
4. Iar acum îmi amintesc ce reprezintă a patra frunză a
trifoiului. Are de-a face cu impulsul moral, cu căutarea
 sensului și a legăturii umane și cu relația noastră cu Natura, pe
care acum le îngrămădim în cuvântul „spiritualitate”.

Nu există o îndrumare unică pentru toată lumea; fiecare trebuie să

găsească ceea ce contează pentru el sau pentru ea. Dar de-a lungul
drumului există indicii și indicatoare. Am învățat să găsesc cea mai
bună versiune a mea din multe surse, scrise și nescrise: poeți englezi
și americani, Biblia, Proust, Maxine Hong Kingston, vederea unui
stol de prepelițe și înflorirea unui boboc de trandafir. Port în mine
amintirea părinților, a profesorilor și a colegilor, care au fost
generoși și iubitori. Iar un citat din Psalmul 23 îmi este adânc săpat
în inimă: „Bunătatea și milostenia mă vor urma negreșit în toate
zilele vieții mele”. Încerc să fiu vrednică de acest citat și să îl transmit
generației următoare. Acum, că vremea mea pe pământ se apropie
de sfârșit, încerc să îmi trăiesc zilele rămase potrivit acestor principii.

În ciuda piedicilor, există încă momente în care este bine să fii în

viață. Prietenii apropiați de la Stanford și din Marin County au venit
recent la cină și am putut să stau la taclale cu ei trei ore încheiate. Cu
siguranță a fost și meritul lui David Spiegel, de la Facultatea de
Psihiatrie de la Stanford, și al lui Michael Krasny, cunoscut pentru
emisiunea sa de radio „Forum” de la KQED, care sunt pricepuți să
spună bancuri cu evrei.
Acum, când revin unele dintre efectele secundare neplăcute ale
bolii, încerc să-mi amintesc cât de mult am râs în compania acestor
prieteni loiali și plini de duh. Recent, am descoperit un urcior
proeminent la ochiul drept. Medicul meu oculist a spus că ar trebui
să-l tratez cu comprese fierbinți și picături antibiotice; nu crede că
este ceva legat de boala mea. Dar acum îmi ies alte două urcioare și
încep să-mi fac griji. Irv caută „urcior și mielom multiplu” pe
internet. Colac peste pupăză, urcioarele sunt menționate printre
efectele secundare ale Velcade.
Internistul și hematologul meu spun că ar trebui să continui cu
compresele fierbinți, dar niciunul nu sugerează să suspend
tratamentul cu Velcade. Așadar mă aflu din nou prinsă între
avantajele unui medicament de prelungire a vieții și efectele sale
secundare neplăcute. După cum spunea un om de știință în cartea
lui Katherine Eban din 2019, Bottle of Lies: „Toate medicamentele sunt
otrăvitoare. Ele fac bine numai în cele mai controlate condiții”. Sau,
așa cum mi-am dat seama prea bine după dezastrul cauzat de
administrarea de Revlimid, medicamentul chimioterapeutic care mi-
a grăbit accidentul vascular cerebral: chimioterapia îți poate prelungi
viața numai dacă nu te omoară mai întâi.
Mă întreb dacă voi intra vreodată în remisie. Vara asta să fie oare
cea din urmă?
Mă întorc la cuvintele din Ecleziastul: „Pentru toate există o
vreme și orice lucru de sub ceruri își are timpul său: un timp pentru
a te naște și un timp pentru a muri”.
 Capitolul 7
Încă o dată privind soarele în față

august

Eu și Marilyn avem o întâlnire importantă cu dr. M., medicul

oncolog responsabil de tratamentul lui Marilyn. Dr. M. începe prin a
fi de acord că efectele secundare ale chimioterapiei au fost prea
severe pentru ca Marilyn să le tolereze, iar rezultatele de laborator
indică faptul că, în doze mai mici, chimioterapia este ineficientă. Prin
urmare, ea sugerează o altă cale, o abordare cu imunoglobulină,
constând în injecții săptămânale care să atace direct celulele
canceroase. Apoi, ne spune statistici importante: 40% dintre pacienți
au efecte secundare semnificative după injectare – dificultăți de
respirație și erupții cutanate –, dar majoritatea pot fi contracarate de
antihistaminice puternice. Două treimi dintre pacienții care reușesc
să tolereze efectele secundare resimt o îmbunătățire considerabilă.
Mă neliniștește mesajul ei că, dacă Marilyn se află în treimea
pacienților pe care nu îi ajută această abordare, atunci nu mai există
nicio speranță.
Marilyn este de acord cu abordarea imunoglobulinică, dar, cum
nu s-a ferit niciodată să spună lucrurilor pe nume, pune o întrebare
îndrăzneață: „Dacă această cale se dovedește a fi intolerabilă sau
ineficientă, ați fi de acord să mă întâlnesc cu cei de la îngrijiri
paliative pentru a discuta despre sinucidere asistată medical?”
Dr. M. tresare speriată și ezită câteva secunde, dar apoi este de
acord cu cererea lui Marilyn și ne trimite la dr. S., șefa medicinei
paliative. Câteva zile mai târziu ne întâlnim cu dr. S., o femeie
reconfortantă, foarte intuitivă și blajină, care subliniază numeroasele
feluri în care departamentul ei ar putea fi de ajutor în ameliorarea
efectelor secundare ale medicamentelor pe care le ia soția mea.
Marilyn ascultă cu răbdare, dar în cele din urmă întreabă: „Ce rol
poate juca medicina paliativă dacă aș fi într-o situație atât de
insuportabilă încât aș vrea să-mi sfârșesc viața?”
Dr. S. ezită o clipă, după care răspunde că, dacă doi medici își dau
acordul în scris, ar ajuta-o să-și pună capăt zilelor. Marilyn pare să se
liniștească la aflarea acestor vești și este de acord să urmeze, timp de
o lună, noul tratament cu imunoglobulină.
Sunt înmărmurit și rămân locului șocat, dar, în același timp,
admirând franchețea și curajul lui Marilyn. Opțiunile se împuținează
și acum discutăm în mod deschis, aproape dezinvolt, despre cum își
va pune Marilyn capăt zilelor. Ies din întâlnire uluit și dezorientat.
Eu și Marilyn ne petrecem restul zilei cât se poate de apropiați:
primul meu impuls este să nu o pierd nicio clipă din ochi, să rămân
în preajma ei, să o țin de mână și să nu-i mai dau drumul. M-am
îndrăgostit de ea acum șaptezeci și trei de ani și tocmai am sărbătorit
cea de-a șaizeci și cincea aniversare a nunții noastre. Știu că este
neobișnuit să adori pe cineva atât de mult și atât de mult timp. Dar,
chiar și acum, ori de câte ori ea intră în cameră, mă înseninez. Totul
mă încântă la ea: grația ei, frumusețea ei, bunătatea și înțelepciunea
ei. Deși parcursurile noastre intelectuale sunt diferite, împărtășim o
mare dragoste pentru literatură și teatru. Dincolo de granițele
științei, este remarcabil de bine informată. Ori de câte ori am o
întrebare ce ține de tărâmul umanioarelor, rareori se întâmplă să nu
mă lămurească. Relația noastră nu a fost întotdeauna liniștită: am
avut divergențele noastre, certurile noastre, indiscrețiile noastre, dar
am fost mereu deschiși și sinceri unul cu celălalt și întotdeauna, dar
întotdeauna, am pus relația noastră pe primul loc.
Ne-am petrecut aproape întreaga viață împreună, dar acum
diagnosticul ei de mielom multiplu mă obligă să mă gândesc la o
viață fără ea. Pentru prima dată, moartea ei pare nu numai reală, ci și
foarte aproape. Este îngrozitor să îmi imaginez o lume fără Marilyn
și gândul de a muri împreună cu ea îmi trece prin minte. În ultimele
săptămâni am vorbit despre asta cu cei mai apropiați prieteni,
medici de meserie. Unul dintre ei mi-a mărturisit că și el s-a gândit la
sinucidere dacă soția sa ar fi să moară. Câțiva dintre prietenii mei s-
ar gândi și ei la sinucidere dacă ar fi să sufere de demență severă.
Am avut chiar conversații despre metode, cum ar fi o doză mare de
morfină, anumite antidepresive, heliu sau alte sugestii inspirate de
Societatea Hemlock.
În romanul meu Problema Spinoza scriu despre ultimele zile ale lui
Hermann Göring la Nürnberg și descriu cum a scăpat de
spânzurătoare înghițind o fiolă de cianură pe care o ascunsese
undeva în corp. Capsule de cianură fuseseră împărțite tuturor
naziștilor de frunte și mulți dintre ei (Hitler, Goebbels, Himmler,
Bormann) au murit în același fel. Asta se întâmpla acum șaptezeci și
cinci de ani! Dar acum? De unde se poate obține o astfel de fiolă de
cianură în zilele noastre?
Dar nu cuget prea mult la astfel de întrebări, că evidentele
consecințe întunecate ale acestui gest ies imediat la iveală: impactul
sinuciderii mele asupra copiilor mei și asupra întregii noastre rețele
de prieteni. Și asupra pacienților mei. Am lucrat atâția ani în terapia
individuală și de grup cu văduve și văduvi și m-am muncit să îi
mențin în viață pe când treceau prin calvarul primului an, uneori al
primilor doi ani după moartea soțului sau soției. De atâtea ori am
radiat de plăcere, în timp ce îi priveam cum se întremau treptat și
începeau să trăiască din nou. Să-mi pun capăt propriei vieți ar fi o
trădare nemeritată a muncii lor, a muncii noastre. I-am ajutat să
supraviețuiască durerii și suferinței, iar acum, când îmi este dat să
trec prin situația lor, dau bir cu fugiții. Nu, nu pot face asta. Să-mi
ajut pacienții continuă să fie însuși rostul vieții mele: este ceva ce nu
pot și nu voi încălca.

Au trecut câteva săptămâni de la întâlnirea mea cu pacienta

scoțiană, care a dus la decizia de a mă retrage imediat din munca de
terapeut. Fac în continuare consultații de o singură ședință, patru
sau poate cinci pe săptămână, dar nu mai am pacienți în tratament.
Este o mare pierdere pentru mine, care am fost terapeut atât de mult
timp, mă simt debusolat fără munca mea și caut un mod de viață
care să aibă sens. Încă mai pot scrie, iar acest proiect comun cu
Marilyn este un elixir, nu numai pentru ea, ci și pentru mine. În
căutarea inspirației, deschid un fișier vechi și voluminos, intitulat
„însemnări pentru scris”, care conține idei pe care le-am notat de-a
lungul mai multor decenii.
Fișierul este plin de relatări izvorâte din terapia mea cu pacienții.
Cu cât citesc mai mult, cu atât sunt mai fascinat de tot acest material
prețios pentru învățarea tinerilor terapeuți. Sunt foarte scrupulos în
privința păstrării confidențialității. Chiar dacă acest fișier este
destinat doar ochilor mei, nu folosesc niciodată numele reale ale
pacienților. Deci, cu cât mă adâncesc în lectură, cu atât devin mai
nedumerit. Cine au fost acești indivizi pe care i-am tratat cu multă
vreme în urmă? Am reușit prea bine să le ascund identitățile, așa că
nu mai pot să-mi amintesc fețele lor. Mai mult, crezând că memoria
mea este indestructibilă, am înrăutățit lucrurile, neeliminând
întregul material pe care îl folosisem deja în cărțile anterioare. Dacă
aș fi avut prevederea de a mă gândi la mine ca la un bătrân uituc,
care se apropie de 90 de ani, recitind acest dosar, aș fi făcut adnotări
precum „folosit în 19xx sau 20xx în cutare sau cutare carte”. Fără
astfel de mențiuni, a apărut o problemă supărătoare: despre ce
povești ale căror clienți scrisesem deja? Și în ce carte anume? Eram în
pericol să mă plagiez pe mine însumi.
Fără îndoială, se impune să recitesc unele dintre propriile cărți: nu
mai recitisem vreuna de mulți ani. Când mă întorc spre raftul pe care
sunt așezate lucrările mele, ochii îmi fug către coperta galbenă a
cărții Privind soarele în față. Este o carte relativ recentă, scrisă cam
acum cincisprezece ani, nu mult după ce împlinisem 70 de ani. Teza
centrală a cărții este că anxietatea în fața morții joacă un rol mult mai
mare în viața pacienților noștri decât se cunoaște în general. Acum,
fiind mai aproape de sfârșitul propriei vieți, cu soția care se luptă cu
o boală mortală și se gândește la sinucidere, mă întreb ce efect va
avea cartea asupra mea. Atâta amar de vreme m-am străduit să-mi
consolez pacienții care se luptau cu anxietatea în fața morții. Acum
mi-a venit și mie rândul. Mă poate ajuta Privind soarele în față? Oare
voi putea găsi alinare în propriile cuvinte?
Un pasaj ciudat aflat pe la începutul cărții îmi atrage atenția –
cuvintele lui Milan Kundera, unul dintre scriitorii mei preferați:
„Ceea ce înspăimântă cel mai mult în privința morții nu este pierderea
viitorului, ci pierderea trecutului. De fapt, actul de a uita este o formă de
moarte prezentă întotdeauna în sânul vieții”.
Gândul acesta dobândește o semnificație imediată. Sună tot mai
adevărat pe măsură ce devin conștient de fragmente importante din
trecutul meu care îmi dispar din memorie. Marilyn mă protejează de
asta prin uluitoarea ei capacitate de a-și aduce aminte. Dar, când ea
nu este prin preajmă, sunt stupefiat de găurile din memoria mea. Îmi
dau seama că, atunci când ea va muri, o mare parte din trecutul meu
va muri odată cu ea. Cu câteva zile în urmă, în timp ce revizuia
materialul care urma să ajungă în arhivele Universității Stanford, a
dat peste programa pentru un curs intitulat „Moartea în viață și
literatură”, pe care l-am predat împreună cu ea la Stanford în 1973. A
vrut să-și amintească despre acel curs, dar nu am putut să-i fiu cu
adevărat de ajutor: mi se ștersese în întregime din minte. Nu-mi
amintesc niciuna dintre prelegerile noastre, după cum nu-mi aduc
aminte nici fețele studenților noștri.
Așa că, da, Kundera a pus degetul pe rană: „Actul de a uita este o
formă de moarte prezentă întotdeauna în sânul vieții”.
Pot simți mușcătura tristeții când mă gândesc la trecutul meu dus
pe vecie. Sunt singurul deținător al amintirilor atât de multor ființe
moarte – tatăl și mama mea, sora mea, foarte mulți tovarăși dejoacă,
prieteni și pacienți de demult, care există acum doar ca impulsuri
pâlpâitoare în sistemul meu nervos. Doar eu îi mai țin în viață.
Cu ochii minții, îl văd pe tatăl meu de parc-ar fi aievea. Este
duminică dimineață și, ca întotdeauna, stăm la masa noastră
acoperită cu piele roșie și jucăm șah. Era un bărbat frumos și își
pieptăna părul lung și negru drept pe spate, fără nicio cărare. I-am
imitat pieptănătura până când am intrat la liceu, când mama și sora
mea n-au mai fost de acord. Îmi amintesc că eu câștigam majoritatea
partidelor noastre de șah, dar nici acum nu știu dacă tata mă lăsa în
mod intenționat să câștig. Îmi amintesc câteva clipe de fața lui
amabilă. Apoi imaginea lui se estompează și se întoarce în uitare. E
trist când mă gândesc că, atunci când voi muri, va dispărea pentru
totdeauna. Nu va mai fi nimeni în viață care să-și amintească fața lui.
Gândul acesta – natura trecătoare a întregii lumi a experienței – îmi
dă fiori. Îmi amintesc că i-am povestit o dată terapeutului și, mai
târziu, prietenului meu Rollo May amintirea acelor partide de șah
jucate cu tatăl meu. Rollo a spus că speră că îl voi ține și pe el în viață
în același fel. A remarcat că o mare parte a anxietății este alimentată
de teama de uitare și că „anxietatea legată de nimic încearcă să devină
anxietate cu privire la ceva”. Cu alte cuvinte, anxietatea provocată de
neant se leagă rapid de un obiect concret, tangibil.
 Sunt încântat de cititorii care îmi scriu pe e-mail pentru a-mi
spune cât de mult i-au mișcat și i-au influențat cărțile mele. Totuși în
adâncul minții mele pândește gândul că totul – orice amintire, orice
influență – este trecător. Peste o generație, poate două, în cel mai bun
caz, nimeni nu-mi va mai citi cărțile și nu se va mai gândi la mine.
Cu siguranță nimeni nu va avea amintiri despre mine ca ființă
materială. Să nu înțelegi acest lucru, să nu accepți evanescența
existenței înseamnă să trăiești în amăgire de sine.

Unul dintre primele capitole din Privind soarele în față vorbește

despre „experiența trezirii”, o experiență care te trezește la iminența
morții. Am scris pe larg despre Scrooge din Poveste de Crăciun de
Dickens, care a fost vizitat de fantoma „Crăciunului pe cale de-a
veni”. Fantoma îl face pe Scrooge să-și vadă moartea și reacția lipsită
de interes a tuturor celor care l-au cunoscut. După ce i s-au deschis
ochii asupra felului egoist și solipsist în care trăise până atunci,
Scrooge suferă o transformare majoră și pozitivă a personalității. O
altă experiență de trezire bine-cunoscută se întâmplă cu Ivan Ilici al
lui Tolstoi, care, pe patul de moarte, își dă seama că moare în
condiții atât de jalnice pentru că a trăit jalnic. Dobândirea acestei
convingeri, fie chiar și înainte de a-și da obștescul sfârșit,
declanșează o transformare majoră.
Am fost martorul impactului unor astfel de experiențe de viață în
cazul multora dintre pacienții mei. Dar nu sunt sigur că am trăit eu
însumi o experiență de trezire atât de singulară și de dramatică.
Dacă da, mi s-a șters din amintire. În pregătirea mea medicală, nu-mi
amintesc vreun pacient care să fi murit în timp ce se afla sub
îngrijirea mea. După cum nici eu sau vreunul dintre prietenii mei cei
mai apropiați nu am fost aproape de moarte. Chiar și așa, m-am
gândit deseori la moarte – moartea mea – foarte mult și am presupus
că îngrijorările mele erau universale.
Când am decis că psihoterapia urma să fie munca vieții mele și
am început rezidențiatul psihiatric la Johns Hopkins în 1957, am fost
dezamăgit și descumpănit de prima mea expunere la gândirea
psihanalitică, mai ales de dezinteresul ei pentru problemele mai
profunde legate de mortalitate. În primul meu an de pregătire, am
fost intrigat de noua carte a lui Rollo May, Existence. Am citit-o cu
aviditate din scoarță-n scoarță și am înțeles că opera multor filosofi
existențialiști era foarte relevantă pentru domeniul meu. Am ajuns la
concluzia că era imperativ pentru mine să mă inițiez în filosofie și, în
timpul celui de-al doilea an de rezidențiat, am participat asiduu la
un curs universitar de un an de filosofie occidentală, cu întâlniri
seara, de trei ori pe săptămână, în campusul universitar Hopkins,
situat dincolo de Baltimore, pe partea opusă față de spital și
reședința noastră. Acest curs mi-a adâncit apetitul pentru filosofie și
am citit mult în acest domeniu. Când am venit la Stanford, câțiva ani
mai târziu, am urmat multe cursuri de filosofie și am rămas prieten
până astăzi cu doi dintre profesorii mei preferați: Dagfin Follesdal și
Van Harvey.
În primii mei ani ca terapeut, mi-am notat experiențele de trezire
relatate de pacienți. În Privind soarele în față fac descrierea uneia
dintre pacientele mele pe termen lung al cărei soț murise în cursul
terapiei. La scurt timp după aceea a luat decizia de a se muta din
casa încăpătoare în care își crescuse copiii într-un mic apartament cu
două camere. De fiecare dată era mâhnită de faptul că trebuia să dea
de pomană obiecte saturate cu amintiri ale soțului și ale copiilor ei,
știind că niște străini vor folosi aceste obiecte fără să aibă habar de
poveștile asociate cu fiecare dintre ele. Îmi amintesc că m-am simțit
extraordinar de apropiat de ea. M-am închipuit în situația ei. Îl
cunoscusem pe soțul ei decedat, profesor la Stanford, și îi simțeam
durerea pentru că trebuia să se despartă de atâtea amintiri ale vieții
lor împreună.
Am început să explorez căi de a aduce confruntarea cu moartea în
psihoterapie pe când eram membru al facultății la Stanford. Am
tratat foarte mulți pacienți care aveau o boală fatală și am început să
iau în considerare organizarea unui grup de terapie pentru astfel de
persoane. Într-o zi memorabilă, Katie W., o femeie remarcabilă cu
cancer în faza de metastază, a intrat în biroul meu și, prin contactele
pe care le avea la Asociația Americană a Cancerului, am organizat
împreună un program de terapie de grup pentru pacienții care
mureau de cancer în faza de metastază. Eu și mai mulți dintre
studenții și colegii mei am condus mulți ani astfel de grupuri. Deși
sunt obișnuite astăzi, în 1970 acesta a fost, din câte știu eu, primul
astfel de grup organizat în lume. În sânul lui am trăit primele mele
expuneri la moarte, pe care n-am să le uit niciodată, în timp ce, unul
câte unul, membrii grupului mureau de cancer.
În cursul acestei experiențe s-a declanșat violent propria mea
anxietate în fața morții și am decis să mă supun din nou terapiei. A
fost o pură coincidență că Rollo May se mutase din New York în
California și își deschise un cabinet la casa lui din Tiburon, la circa
optzeci de minute de mers cu mașina de Stanford. L-am contactat și
ne-am întâlnit săptămânal în următorii doi ani. Mi-a fost de ajutor,
deși cred că, de mai multe ori, discuțiile mele despre moarte și-au
pus amprenta asupra lui. (Era cu douăzeci și doi de ani mai în
vârstă.) După terminarea tratamentului, noi doi, soția sa Georgia și
Marilyn am devenit prieteni apropiați. Câțiva ani mai târziu,
Georgia a sunat să ne spună că Rollo era pe moarte și ne-a rugat, pe
mine și pe Marilyn, să venim la ei acasă. Ne-am grăbit să stăm de
veghe împreună cu Georgia la căpătâiul lui și Rollo a murit la vreo
două ore după sosirea noastră. Este ciudat cât de lucid îmi amintesc
fiecare detaliu din acea seară. Moartea are felul ei de a-ți atrage
atenția și de a ți se întipări pe veci în amintiri.

Continui să citesc Privind soarele în față și dau peste o discuție

despre întâlnirile cu foștii colegii de liceu și de facultate, care
intensifică întotdeauna conștientizarea îmbătrânirii și, inevitabil, a
morții. Îmi aduce aminte de un eveniment care a avut loc cu doar
două luni mai devreme.
Luam parte la un dineu comemorativ în cinstea lui David
Hamburg, fostul șef al Catedrei de Psihiatrie de la Stanford. Ținusem
foarte mult la David: îmi oferise prima și singura mea funcție
academică și avea să devină un important mentor și model pentru
mine. Mă așteptam ca dineul comemorativ să fie o reuniune, unde
urma să-i văd pe toți vechii mei colegi și prieteni din Facultatea de
Psihiatrie de la Stanford. Deși la eveniment a fost o mare mulțime de
oameni, doar doi membri ai secției de psihiatrie de la începuturi erau
de față. Amândoi erau destul de în vârstă, dar amândoi veniseră la
facultate mulți ani după ce ajunsesem eu la Stanford. Dezamăgire
cruntă: sperasem atât de mult să mă întâlnesc cu duzina de Tineri
Turci{1} care se alăturaseră facultății odată cu mine, în urmă cu
cincizeci și șapte de ani, când neexperimentata școală de medicină își
deschidea pentru prima oară porțile în Palo Alto. (Până atunci,
Școala de Medicină Stanford își avusese sediul în San Francisco.)
După ce am forfotit la parastas, conversând în stânga și-n dreapta
și întrebând de vechii colegi, mi-am dat seama că, în afară de mine,
absolut toți Tinerii Turci erau decedați. Eram singurul încă în viață!
Am încercat să mi-i aduc aminte – Pete, Frank, Alberta, Betty, Gig,
Ernie, doi David, doi George. Am văzut cu ochii minții majoritatea
fețelor, dar unele nume s-au dus pe nesimțite. Toți eram medici
psihiatri atât de tineri, inteligenți, visători, toți plini de speranță și
ambiție, toți la început de carieră.
Nu mă pot abține să mă minunez de puterea negării. De
nenumărate ori uit câți ani am și uit că primii mei colegi și prieteni
sunt morți cu toții și că sunt următorul la rând. Mă identific în
continuare cu tânărul băiețel care eram cândva, până când o
confruntare nemiloasă mă trezește brusc la realitate.
Continui să citesc și un fragment de la pagina 49 din Privind
soarele în față îmi atrage atenția. Descriu conversația cu o pacientă
îndurerată, care își pierduse o prietenă dragă și dezvoltase o
anxietate de moarte invalidantă.
„Ce te înfricoșează cel mai mult la moarte?”, am întrebat-o.
Mi-a răspuns: „Toate lucrurile pe care nu le voi fi făcut”.
Este un răspuns extraordinar de important; a fost esențial pentru
activitatea mea de terapie. Vreme de mulți ani am fost convins că
există o corelație pozitivă între anxietatea de moarte și sentimentul
vieții netrăite. Cu alte cuvinte: cu cât ai o viață mai netrăită, cu atât
mai mare îți este anxietatea de moarte.

Puține lucruri ne confruntă cu faptul pieirii la fel de puternic ca

moartea unei ființe care contează pentru noi. Într-unul dintre
primele capitole din Privind soarele în față descriu coșmarul oribil al
unei paciente la câteva zile după moartea soțului ei. „Sunt pe
pridvorul închis al unei căsuțe șubrede de vacanță și sunt terorizată
de o fiară mare și amenințătoare. Încerc să o calmez aruncându-i o
păpușă îmbrăcată cu o fustă roșie ecosez. Fiara devorează păpușa,
dar continuă să își țintuiască ochii asupra mea.” Înțelesul visului era
limpede ca lumina zilei. Soțul ei murise purtând pijamale în carouri
roșii, iar visul îi spune că moartea este implacabilă: moartea soțului
ei nu a fost suficientă. Și ea era pradă pentru fiară.
 Boala soției mele înseamnă că, după cât se pare, va muri înaintea
mea. Dar rândul meu va veni curând după aceea. În mod ciudat, nu
simt nicio teroare în legătură cu moartea mea. În schimb, teroarea
mea este întețită de gândul vieții fără Marilyn. Da, știu că cercetările,
unele dintre ele fiind propria mea muncă, ne informează că durerea
este finită, că, odată ce trecem prin evenimentele unui an – cele patru
anotimpuri, zilele de naștere și ziua morții, sărbătorile, toate cele
douăsprezece luni –, durerea noastră se diminuează. După ce
parcurgem ciclul anual de două ori, aproape toți ne vom bucura din
nou de viață. Asta am scris, dar mă îndoiesc că așa vor sta lucrurile
în privința mea. Am iubit-o pe Marilyn de când aveam 15 ani și, fără
ea, nu-mi pot imagina că voi fi capabil să-mi reiau viața. Viața mea a
fost trăită pe deplin. Toate ambițiile mele au fost satisfăcute. Cei
patru copii și nepoții mai mari sunt cu toții pe drumul lor. Nu mai
sunt indispensabil.
Într-o noapte sunt deosebit de tulburat de vise despre moartea lui
Marilyn. Îmi amintesc un singur detaliu: îmi exprimam cu
înverșunare nemulțumirea de a fi îngropat alături de Marilyn (cu
mult timp în urmă, cumpăraserăm două locuri de veci alăturate), în
schimb, voiam să fim mai aproape, să fim îngropați în același sicriu!
Dimineață, când i-am povestit lui Marilyn despre asta, îmi spune că
nu este cu putință. Cu ani în urmă, ea și fiul nostru fotograf, Reid,
vizitaseră cimitire din toate colțurile Statelor Unite pentru cartea lor.
În toate cercetările pe care le-a făcut nu a întâlnit niciodată un sicriu
pentru doi.
 Capitolul 8
Până la urmă a cui moarte e asta?

august

Tocmai am citit capitolul lui Irv despre recitirea cărții Privind

soarele în față. Sunt înduioșată și neliniștită. El jelește deja moartea
mea. Cât de straniu ar fi să fiu eu cea care va muri prima, pentru că
statistic vorbind, se întâmplă mai des ca soțul să moară cel dintâi.
Chiar și limba engleză relevă presupusa diferență dintre sexe.
„Widower” pentru soț are ca rădăcină cuvântul „widow” pentru soție.
Încă și mai ilustrativ, când există două forme de gen pentru același
cuvânt, rădăcina este masculină, „erou/eroină” sau „poet/poetă”.
Aici însă rădăcina feminină vorbește despre prevalența statistică a
femeilor care le supraviețuiesc soților.
Nu îmi pot imagina nicicum văduvia lui Irv. Mă întristează
cumplit să mi-l închipui singur, dar gândurile mele sunt concentrate,
așa cum s-a întâmplat în ultimele opt luni, asupra propriei mele
condiții fizice. Lunile de chimioterapie care aproape m-au ucis și
efectele secundare devastatoare ale celui de-al doilea medicament,
Velcade, și-au pus amprenta asupra mea. Acum, noul meu regim cu
imunoglobuline este mai puțin debilitant și, în răstimpuri, îmi
permite să petrec câteva clipe cu Irv, cu copiii, cu nepoții și cu
prietenii care vin să ne viziteze. Dar cine știe dacă acest tratament va
fi eficient? Ne-am întâlnit deja cu dr. S., șefa secției de îngrijiri
paliative de la Stanford, o femeie minunată care are uriașa
responsabilitate de a-i ajuta pe pacienții aflați la sfârșitul vieții lor.
Dacă doctorul M. îmi va spune că tratamentul cu imunoglobulină nu
funcționează, cred că voi opta pentru îngrijirea paliativă și, în cele
din urmă, pentru sinuciderea asistată. Nu vreau să mai trec prin
tratamente chinuitoare. Dar va fi oare acea decizie numai a mea?

Când dragii noștri prieteni Helen și David ne aduc cina, le spun

că îngrijirea paliativă și sinuciderea asistată vor fi o ușurare dacă
tratamentul meu actual nu este eficient.
David îmi dă repede replica: „Corpul tău are un singur vot”.
Îmi trece prin minte, așa cum s-a întâmplat de multe ori în acest
an, că moartea mea nu este numai a mea. Va trebui să o împărtășesc
cu cei care mă iubesc, în primul rând cu Irv, dar și cu alți membri ai
familiei și prieteni apropiați. Chiar dacă cercul de prieteni a fost
întotdeauna important pentru mine, sunt surprinsă de profunda
îngrijorare pe care mulți dintre ei au resimțit-o îndată ce au aflat
vestea bolii mele. Cât de norocoasă sunt să fiu înconjurată de astfel
de oameni grijulii!
Când lista de apeluri telefonice și e-mailuri a devenit prea
încărcată pentru a putea răspunde fiecăruia în parte, am făcut un pas
îndrăzneț și am scris un e-mail colectiv către aproximativ cincizeci
de prieteni. Acesta este mesajul:

Dragi prieteni,

Vă rog să mă iertați că vă trimit această scrisoare colectivă în

locul unor mesaje individuale. Sunt recunoscătoare fiecăruia
dintre voi pentru cuvintele voastre de încurajare din ultimele
șase luni – pentru vizitele, felicitările, florile, mâncarea și alte
expresii de afecțiune. Fără sprijinul familiei și al prietenilor,
nu aș fi ajuns niciodată până aici.
 Din diverse motive, acum abandonăm tratamentul
chimioterapeutic și începem ceva nou numit terapie
imunoglobulară, care nu are efectele secundare devastatoare
ale chimioterapiei, dar care este probabil mai puțin eficientă.
Vom ști dacă funcționează peste o lună sau două.

Dacă și când voi într-o stare mai bună, sper să vă contactez pe

fiecare dintre voi individual și să programez un apel telefonic
sau o vizită. Până atunci, aflați că gândurile și, în unele cazuri,
rugăciunile voastre îmi bucură inima și mă susțin în eforturile
pe care le fac împreună cu echipa medicală de la Stanford
pentru a-mi prelungi viața.

Dragostea mea să ajungă la fiecare dintre voi,

Marilyn

Mă simt puțin ciudat că am trimis o astfel de scrisoare colectivă.

Totuși, ținând seama de numeroasele răspunsuri pe care le-am
primit, mă bucur că am făcut-o: ele îmi oferă motive în plus pentru a
încerca să rămân în viață.
Mă gândesc la prietenul meu diplomat francez, care suferă de o
boală foarte debilitantă. Odată mi-a spus că nu se teme de moarte (la
mort), dar că se teme, cu siguranță, să moară (mourir). Nici eu nu mă
tem de moartea în sine, dar procesul de a muri în doze zilnice este
deseori intolerabil. De luni întregi mă obișnuiesc cu ideea morții
mele viitoare. Cum eu și Irv am reflectat decenii la rând asupra
morții, deopotrivă în cursurile noastre comune și în scrierile lui, par
capabilă să înfrunt ideea cu un grad de calm care îi surprinde pe
prietenii mei. Uneori mă întreb dacă acest calm nu este decât o
spoială și dacă nu cumva pe dedesubt sunt îngrozită la rândul meu.
 Recent, fântâna angoasei mele ascunse s-a revărsat într-un vis
explicit. În el, vorbesc la telefon cu o prietenă și ea îmi spune că fiul
ei adult a murit cu o zi înainte. Încep să țip și să mă trezesc scuturată
de plâns.
În viața reală, acea prietenă nici măcar nu are un fiu.
Deci a cui moarte o jelesc, de fapt? Probabil a mea.
 Capitolul 9
Înfruntând sfârșituri

august

Eu și Marilyn ajungem la clinică la ora 8:00 pentru terapia cu

imunoglobulină. Rămân alături de ea timp de nouă ore, deoarece
medicamentul este administrat printr-o perfuzie intravenoasă cu
picurare lentă. O privesc cu atenție, temându-mă de o reacție
puternică la medicament. Dar sunt în culmea fericirii să văd că
rămâne liniștită, nu are nicio reacție negativă la tratament și doarme
mare parte din timpul petrecut la clinică.
Ajunși acasă, petrecem restul serii într-o atmosferă dumnezeiască.
Urmărim primul episod al unui vechi serial de la BBC, Martin
Chuzzlewit, cu Paul Scofield. Amândoi suntem îndrăgostiți de
Dickens (mai ales eu – pentru ea, Proust va fi întotdeauna pe primul
loc). Ani la rând, ori de câte ori călătoream în SUA sau în străinătate
pentru a susține o prelegere, petreceam o parte din timpul liber
vizitând anticariate, din care am alcătuit treptat o colecție consistentă
a edițiilor princeps Dickens.
În timp ce urmărim producția TV, sunt fascinat de uimitoarea
distribuție de personaje. Dar, din păcate, sunt atât de multe
personaje care intră în scenă simultan, încât problemele mele cu
recunoașterea facială mă năucesc. Nu aș putea urmări programul
dacă n-ar fi Marilyn să identifice care cine este. După ce închidem
televizorul, Marilyn merge în sufragerie și aduce prima parte din
Martin Chuzzlewit. (Cele mai importante romane ale lui Dickens au
fost publicate în douăzeci de părți. O dată pe lună era lansată câte o
parte și livrată de o flotă uriașă de căruțe galbene către mulțimi
enorme de cititori dornici să cumpere noua tranșă.)
 Marilyn deschide prima parte și, cu multă însuflețire, începe să
citească cu voce tare. În timp mă las pe spate în scaun, ținând-o de
mâna liberă, mă cufund în extaz, ascultând fiecare cuvânt. Este
întruchiparea raiului: ce binecuvântare să ai o soție care se
delectează să citească cu voce tare proza lui Dickens. Un moment
magic pentru mine, unul dintre numeroasele astfel de momente pe
care mi le-a dăruit încă de când eram adolescenți.

Dar știu că acesta este doar un scurt răgaz de la corvoada

întunecată de a face față morții și, a doua zi, continui să caut ajutor
în paginile cărții Privind soarele în față; așa ajung la discuția mea
despre Epicur (341–270 î.H.), care a oferit credincioșilor nereligioși ca
mine trei argumente lucide și puternice pentru a atenua anxietatea
de moarte. Primul argument spune că, din moment ce sufletul este
muritor și piere odată cu trupul, nu vom avea conștiință și, prin
urmare, nu avem a ne teme după moarte. Al doilea afirmă că, din
moment ce sufletul este muritor și se dispersează la moarte, nu avem
de ce să ne temem. Prin urmare: „Unde este moarte, eu nu sunt. De
ce să ne temem de ceva ce nu putem percepe niciodată?”
Ambele par evidente și oferă oarecare consolare, dar cel de-al
treilea argument al lui Epicur este cel care m-a atras întotdeauna cel
mai puternic. Acesta susține că starea de neant a cuiva după moarte
este identică cu starea de neant în care se afla acel cineva înainte de
naștere.
Câteva pagini mai încolo întâlnesc descrierea pe care o făceam
„reverberării” – ideea că faptele și ideile cuiva se repercutează
asupra celorlalți, la fel ca undele create de aruncarea unei pietricele
într-un iaz. Și acest gând este extrem de important pentru mine.
Când dau ceva clienților mei, știu că, într-un fel sau altul, vor găsi, la
rândul lor, o cale de a-mi transmite cadoul altora, iar reverberarea
continuă la nesfârșit. Această temă a fost inerentă muncii mele de
când am început să practic psihoterapia, cu peste șaizeci de ani în
urmă.
Astăzi nu sufăr excesiv de anxietatea de moarte, mai precis
anxietatea cu privire la propria moarte. Adevărata mea angoasă se
naște din ideea de a o pierde pe Marilyn pentru totdeauna. Uneori,
pentru o clipă, mă străbate resentimentul că ea are privilegiul de a
muri înaintea mea. Pare mult mai ușor așa.
Sunt în permanență alături de ea. O țin de mână când adormim.
Am grijă de ea în toate modurile posibile. Și, în aceste ultime luni,
rareori am lăsat să treacă o oră fără să-mi părăsesc biroul și să merg
până acasă pentru a o vedea. Nu-mi dau voie prea des să mă
gândesc la propria moarte, dar, de dragul acestei cărți, voi da frâu
liber imaginației. Când voi fi în fața morții, Marilyn nu va mai fi să
vegheze asupra mea, mereu disponibilă, mereu lângă mine. Nu va fi
nimeni care să mă țină de mână. Da, cei patru copii ai mei, cei opt
nepoți și mulți prieteni vor petrece timp cu mine, dar, din păcate, nu
vor avea puterea de a pătrunde în adâncul izolării mele.
Încerc să fac față pierderii lui Marilyn, gândindu-mă la tot ce am
pierdut și la ce va rămâne. Nu am nicio îndoială că, atunci când
Marilyn va muri, va lua cu ea o mare parte din viața petrecută alături
de ea, iar gândul acesta mă mâhnește cumplit. Desigur, am vizitat
multe locuri fără Marilyn – prelegeri, ateliere și multe escapade de
snorkeling sau scufundări, călătoriile în Orient, pe când eram în
armată, refugiul meu Vipassana în India –, dar o mare parte din
amintirea acestor experiențe a pălit deja. Recent am urmărit un film,
Tokyo Story, iar Marilyn mi-a amintit de călătoria noastră la Tokyo,
când am văzut multe dintre clădirile și parcurile prezentate în film.
Nu mi-am amintit de niciunul dintre ele.

Î
 „Îți amintești”, m-a întrebat ea, „că ai dat consultații trei zile, la
Spitalul Kurosawa, după care am vizitat Kyoto?”
Da, da, acum totul a început să-mi revină în minte – prelegerile pe
care le-am ținut, demonstrația unui grup de terapie cu personalul
care juca rolul pacienților, petrecerile minunate organizate în cinstea
noastră. Dar fără Marilyn este puțin probabil că mi-aș fi reamintit
ceva. Să pierd atât de mult din viață cât încă trăiesc – acesta este un
lucru cu adevărat înspăimântător. Fără ea, insulele, plajele, prietenii
din orașe din întreaga lume, multe dintre minunatele excursii pe
care le-am făcut împreună se vor risipi, în afara câtorva amintiri
palide.
Continui să răsfoiesc Privind soarele în față și ajung la un capitol pe
care îl uitasem cu desăvârșire. Este o relatare a întâlnirilor finale cu
doi mentori importanți: John Whitehorn și Jerome Frank, ambii
profesori de psihiatrie la Johns Hopkins. Când eram un tânăr
membru al facultății la Stanford, am fost foarte surprins de un
telefon primit de la fiica lui John Whitehorn. Mi-a spus că tatăl ei
avusese un accident vascular cerebral sever și că a cerut să mă vadă
înainte de a muri. Îl admiram mult pe John Whitehorn – era
profesorul meu – și avusesem contacte profesionale cu el. Dar nu am
avut niciodată, nici măcar o dată, o întâlnire personală. A fost
întotdeauna rigid și formal, a fost mereu o relație între Doctorul
Whitehorn și Doctorul Yalom. Nu am auzit niciodată pe nimeni, alți
membri ai facultății, chiar și șefi ai altor catedre, să-i spună pe
numele mic când vorbeau despre el.
De ce eu? De ce ar cere să mă vadă pe mine, un student cu care nu
împărtășise niciodată un moment intim? Dar am fost atât de
impresionat că își amintise de mine și că a cerut să mă vadă, încât,
câteva ore mai târziu, eram într-un avion spre Baltimore, unde am
luat un taxi care m-a dus direct la spital. Când am intrat în camera
lui, dr. Whitehorn m-a recunoscut, dar era agitat și confuz. Șoptea
neîncetat, cu voce stinsă: „Sunt îngrozitor de speriat”. Mă simțeam
neajutorat și îmi doream nespus să-i pot fi cumva de ajutor. Am
cochetat cu ideea de a-l îmbrățișa, dar nimeni nu-l mai îmbrățișase
pe John Whitehorn. Apoi, la vreo douăzeci de minute după ce am
ajuns, și-a pierdut cunoștința. Plin de tristețe, am părăsit spitalul.
Am presupus că, într-un fel, însemnasem ceva pentru el, poate ca
înlocuitor al propriului său fiu, care își pierduse viața în timpul celui
de-al Doilea Război Mondial. Îmi amintesc cât de nefericit arăta când
mi-a spus că fiul său murise în Ofensiva din Ardeni, după care a
adăugat: „Abatorul ăla blestemat”.
Ultima mea vizită la Jerome Frank, mentorul meu principal la
Johns Hopkins, a fost cu totul diferită. În ultimele luni ale vieții sale,
Jerry Frank a suferit de demență severă și l-am vizitat într-o instituție
specializată din Baltimore. L-am găsit așezat, uitându-se pe fereastră,
și am tras un scaun să stau lângă el. Era un om drăguț și amabil și
mă desfătam mereu în prezența lui. L-am întrebat cum o mai ducea.
„Fiecare zi este o nouă zi”, mi-a răspuns el, „mă trezesc și,
ffffșșșșiuuuu!” Și-a trecut mâna peste frunte. „Ieri a dispărut cu
totul. Dar stau în acest scaun și mă uit cum trece viața. Nu-i chiar așa
de rău, Irv. Nu-i chiar așa de rău.”
A fost punct ochit, punct lovit. De mult mă temeam de demență
mai tare decât de moarte. Dar acum cuvintele lui Jerry Frank, „nu-i
chiar așa de rău, Irv”, m-au uluit și m-au tulburat. Vechiul meu
mentor spunea: „Tu, Irv, doar o viață ai. Bucură-te de fiecare parte a
acestui fenomen uimitor numit «conștiință» și nu te îneca în păreri
de rău pentru ceea ce ai avut cândva!” Cuvintele sale au putere și
temperează teroarea pe care mi-o inspiră demența.
Un alt pasaj din Privind soarele în față îmi este și el de ajutor, într-
un capitol intitulat „Extazul fericirii” vorbesc despre felul în care o
pasiune care te face să-ți pierzi capul dă la o parte toate celelalte
preocupări. Uitați-vă cum un copil agitat se cațără în poala mamei
sale și se potolește de îndată, după ce grijile care nu-i dau pace
dispar ca prin farmec. Am descris acest lucru ca „singuraticul eu care
se dizolvă în noi”. Durerea izolării se evaporă. Asta îmi atinge
punctul sensibil. Faptul că am fost aproape o viață întreagă
îndrăgostit de Marilyn m-a ferit, fără îndoială, să gust singurătatea
profundă a izolării, iar o parte bună a durerii pe care o simt acum
vine din anticiparea singurătății.
Îmi imaginez viața mea după moartea lui Marilyn și îmi închipui
fiecare noapte pe care o petrec singur în casa mea mare și goală. Am
mulți prieteni, am copii și nepoți, chiar și un strănepot, și vecini
amabili și atenți, dar le lipsește magia lui Marilyn. Corvoada de a
suporta o astfel de singurătate fundamentală pare copleșitoare. Apoi
îmi găsesc din nou consolarea în cuvintele lui Jerry Frank: „Stau în
acest scaun și mă uit cum trece viața. Nu-i chiar așa de rău, Irv”.
August
 Capitolul 10
Luând în calcul sinuciderea asistată medical

august

Merg pentru a treia ședință de tratament cu imunoglobulină la

Spitalul Stanford. Irv mă însoțește la ora 11:00 și rămâne cu mine
până la 5:00, cu excepția a două ceasuri în care ia prânzul și se
odihnește. În acest timp, iubita mea prietenă Vida vine să stea cu
mine și să-mi fie aproape. A fost mai mult decât atentă cu mine de
când sunt bolnavă, m-a vizitat des și mi-a adus mâncăruri gustoase
și ușoare pentru stomac. Astăzi îmi aduce pui, orez și morcovi la
cuptor.
În mod surprinzător, ziua pe care o petrec la spital este una dintre
cele mai ușoare din săptămână, fără efecte secundare negative.
Personalul este invariabil amabil, bine informat și eficient. Mă întind
pe un pat confortabil și primesc o doză de medicament care mi se
scurge încet în corp. Când plec, mă simt odihnită și binedispusă, cel
mai probabil datorită steroizilor administrați înainte ca injecția
intravenoasă să înceapă să picure.
Plecând de la spital, mă cuprinde emoția la gândul că Ben,
„copilașul” nostru, se năștea într-o altă aripă a acestui spital în urmă
cu exact cincizeci de ani. Mâine, el, soția lui Anisa și cei trei copii ai
lor vor veni la noi pentru a sărbători împreună cei cincizeci de ani ai
lui Ben. Am pregătit deja paturile suplimentare în biroul lui Irv și în
al meu și voi face tot ce-mi stă în putință pentru a nu arăta în ochii
nepoților ca o bătrână care trage să moară.
Familia lui Ben petrece weekendul cu noi. Sâmbătă, organizăm o
petrecere în parcul din apropiere pentru a sărbători ziua lui Ben.
Chiar dacă invitațiile au ieșit de la tipar în urmă cu doar o
săptămână, majoritatea prietenilor săi sunt acolo. Câțiva dintre ei l-
au cunoscut pe Ben în școala primară, alții, la liceu și la facultate, iar
unii, din verile petrecute în tabăra Tawonga din munții Sierra. Este o
plăcere să îi văd pe acești „băieți” – acum bărbați în toată firea, cu
soțiile lor și copii, de la țânci până la adolescenți. Ben a avut
întotdeauna o mare dispoziție pentru prietenie și mă bucur să văd că
el și prietenii săi au continuat să-și fie loiali unii altora.
Cea mai mare plăcere a mea este, bineînțeles, să-mi petrec timpul
cu copiii lui Ben și Ani: Adrian, de 6 ani, Maya, de 3 ani, și Paloma,
de un anișor. Fetițele sunt cât se poate de dulci, iar Adrian, când nu-l
apucă crizele de furie, este de-a dreptul șarmant. Are avantajul sau
poate dezavantajul de a fi extrem de frumos, moștenind ochii
albaștri și depărtați ai mamei sale, părul ei blond și fața aidoma unui
înger. În plus, este foarte isteț și elocvent. Când are însă o criză, se
transformă într-un drăcușor împielițat. Sunt uimită de răbdarea
părinților săi cu el și de încredințarea lor greu încercată, susținută de
cele mai bune sfaturi psihiatrice, că-și va corecta în cele din urmă
comportamentul inacceptabil. Înainte de a pleca, Adrian mă sărută
de rămas-bun și spune: „Cred că ne vedem de Ziua Recunoștinței”.
În cotloanele minții mă întreb cam cum voi arăta de Ziua
Recunoștinței. Mă întreb dacă măcar voi mai fi pe-aici.
În ziua în care ei pleacă, cad din nou bolnavă, chinuită de cruzii
demoni ai greții și diareii, probabil din pricina mâncării pe care-am
consumat-o, ca o nesăbuită, la petrecerea lui Ben. Când mi se
întâmplă asta, mă simt atât de nenorocită, încât aș vrea să pot ieși
din viață în pace, fără să mai trebuiască să sufăr. Grijile mele pentru
soarta celorlalți dispar atunci, chiar și tristețea la gândul de a nu-i
mai vedea niciodată pe cei dragi.
Într-un târziu, cu medicația împotriva greții, țin sub control
situația fizică, dar temerile nu dispar și își găsesc expresia într-un vis
terifiant pe când ațipisem. Se făcea că vorbesc la telefon cu o colegă
ce avusese, în viața reală, mai multe recidive ale cancerului de sân.
Lucrăm împreună la un proiect ale cărui fișiere încerc să le găsesc în
computer. Apăs panicată pe diverse titluri, dar nu izbutesc să găsesc
nimic care să semene cu proiectul nostru. La un moment dat, apăs pe
o iconiță de pe desktop și, în loc de un fișier, dau peste un mesaj
audio atât de asurzitor, încât nu mai pot auzi vocea colegei de la
celălalt capăt al liniei. Zgomotul devine din ce în ce mai puternic și
nu pot, orice-aș face, să opresc sunetul. Mă panichez și încerc să scot
din priză computerul, dar nici mișcarea asta nu dă roade. Zgomotul
pare să vină de pretutindeni. Alerg prin casă la toate celelalte prize,
în timp ce zbier întruna: „Ajutați-mă, ajutați-mă să scot ștecărele din
priză”.
Nu-i trebuie mult soțului meu psihiatru să analizeze visul și să
vadă în el dorința mea de a pune capăt unei vieți agonizante.

Irv mă duce din nou la spital pentru perfuzia săptămânală cu

imunoglobulină. Totul merge ca pe roate, inclusiv somnul lung în
care mă cufund după administrarea de Benadryl, ca parte a
tratamentului preliminar. Când mă trezesc, Irv șade lângă mine și
mă întreabă cum mă simt. De obicei spun ceva de genul „în regulă”
sau „așa și-așa” pentru a-l cruța de nenorocirea prin care trec. Dar
astăzi, în ajunul întâlnirii iminente de mâine cu dr. M., mă hotărăsc
să fiu mai sinceră decât de obicei.
„Ei bine, dacă ești gata să auzi adevărul, simt de multă vreme că
plătesc un preț prea mare pentru a rămâne în viață. Am făcut
chimioterapie nouă luni și acum fac tratament cu imunoglobulină,
iar tributul pe care-l plătește corpul meu m-a schimbat. Mă trezesc în
fiecare dimineață și, după fiecare pui de somn, sunt dezgustată că
trebuie să mă ridic din pat. Cât mai trebuie să trăiesc înainte să mi se
îngăduie să mor?”
„Dar uneori te simți bine – ca atunci când stăm împreună sub
cerul liber, ținându-ne de mână, sau când ne uităm noaptea la
televizor.”
„Mă simt bine… c’est beaucoup dire. Dacă nu sunt chinuită peste
poate de problemele cu stomacul, tolerez starea în care sunt și mă
bucur să fiu alături de tine. Tu ești principalul motiv pentru care
rămân în viață. Când am fost diagnosticată prima dată cu mielom
multiplu, medicii mi-au spus, cu zâmbetul pe buze, că oamenii pot
trăi ani întregi cu boala, în cazul în care răspund pozitiv la
chimioterapie și la alte forme de tratament. Nu mi-au spus că sunt pe
moarte și că tratamentele îmi vor supune trupul la chinuri
îngrozitoare. Treptat, am ajuns să pricep că nu voi mai fi niciodată la
fel – că voi trăi zile de suferință neînchipuită, în timp ce corpul mi se
va degrada și va slăbi. Dacă te-aș putea așeza în trupul meu fie și
doar câteva clipe, ai înțelege.”
Irv a păstrat tăcerea o vreme îndelungată. Apoi a replicat: „Nu-i
oare de-ajuns că încă ești în viață? Că, după ce vei pleca, nu va mai fi
nimic? Și că nu sunt pregătit să te las să pleci?”
„Irv, de-a lungul ultimelor nouă luni, cred că m-am împăcat cu
ideea morții. La urma urmei, am 87 de ani și am avut o viață
grozavă. Dacă aș avea 40 sau 50 sau 60 de ani, atunci ar fi o tragedie,
dar acum, pentru mine, moartea este o realitate inevitabilă. Fie că
mor în trei luni sau mai târziu, cred că pot accepta situația. Dar, da,
bineînțeles, mă chinuie tristețea de a-i părăsi pe cei dragi, în special
pe tine.”

Există două lucruri în scrierile lui Irv care au influențat modul în

care văd acum moartea. Primul este ceea ce a scris despre viața
netrăită. Sunt unul dintre norocoșii care vor muri fără regrete, așa că
ar trebui să mi se pară mai ușoară confruntarea cu moartea. Cu
siguranță, mă simt plină de recunoștință față de Irv, de copiii și
prietenii mei, de medicii de la Stanford și pentru împrejurările
materiale care fac posibilă trăirea ultimelor mele zile într-un mediu
confortabil.
Al doilea lucru din cărțile lui Irv care îmi tot umblă prin minte
este fraza lui Nietzsche: „Să mori la momentul potrivit”. Cu asta mă
lupt acum. Care este momentul potrivit pentru mine să mor? Are
vreun rost să-mi prelungesc viața dacă asta înseamnă să continui să
trăiesc într-o nenorocire fizică precum asta? Ce se întâmplă dacă dr.
M. ne spune că tratamentul cu imunoglobulină nu are efect? Dar
dacă ne va propune un alt tratament? Iată cum aș reacționa la asta:
aș alege să las medicii paliativi să preia controlul și să mă ajute să
mor cât mai nedureros cu putință. Și aș alege sinuciderea asistată.
Mi se pare că decizia de a trăi sau de a muri ar trebui să fie în
primul rând a mea. Și încep să simt că „momentul potrivit pentru a
muri” nu este o ipotetică perioadă de luni sau de ani în viitor, ci mai
degrabă mai devreme. Am început chiar să mă detașez de obiecte și
de oameni. Ultima dată când ne-a vizitat nepoata noastră Lily, i-am
dăruit ceva ce-mi plăcea – o pagină dintr-un manuscris medieval
cumpărat de pe cheiurile din Paris pe vremea când eram studentă
acolo. I-am dat Alanei o jachetă foarte specială pe care o admirase cu
mult timp în urmă. Și i-am oferit Anisei un colier de argint, cu o
inimă incrustată cu diamante mici. Îi ședea nespus de bine cu el.
Dar, chiar mai mult decât atât, încerc să mă detașez puțin câte
puțin de oamenii pe care îi iubesc cel mai mult. Mi-a făcut bine să-i
văd deunăzi pe copiii lui Ben, să simt că vor fi bine. Totuși nu vreau
să-mi fac prea multe griji pentru ei sau pentru oricine din familie –
Irv este singurul la care trebuie să mă gândesc. Desigur, multe
depind de ceea ce va avea de spus dr. M., dar știu că va trebui să-l
rog pe Irv să nu insiste prea mult pentru a mă face să-i împărtășesc
opinia că merită să rămân în viață cu orice preț.
 Capitolul 11
Până joi, numărătoarea inversă tensionată

septembrie

În fiecare miercuri stau ore îndelungate lângă patul de spital al lui

Marilyn, sperând că va tolera perfuzia intravenoasă. Spre
surprinderea și ușurarea mea, nu a avut reacții adverse imediate la
medicament, iar miercurile noastre au fost destul de pașnice. În
fiecare săptămână, la sosirea în centru, lui Marilyn i se recoltează
sânge și așteptăm o oră până când rezultatele laboratorului stabilesc
dozajul din ziua respectivă. Apoi într-o cameră separată începe
administrarea injecției, iar Marilyn adoarme curând. Stau lângă
patul ei patru, chiar șase ore, citesc ziarele, trimit e-mailuri pe laptop
și citesc un roman pe iPad. (Tess of the D’urbervilles, de Thomas
Hardy, mă captivează atât de mult, încât orele trec pe nesimțite.)
În această miercuri, decid să vizitez Biblioteca medicală Lane în
timp ce Marilyn doarme. Sper să citesc câteva numere recente ale
revistelor de psihiatrie – ceva ce, îmi este jenă să recunosc, nu
făcusem de mult prea mult timp. Îmi amintesc că am petrecut
nenumărate ore în Biblioteca Lane de-a lungul a patruzeci de ani, pe
vremea când eram membru al Facultății de Psihiatrie Stanford și îmi
amintesc cu plăcere încăpătoarea sală de lectură, Secția Publicații, în
care erau etalate numerele recente ale multitudinii de jurnale
medicale, citite de o mulțime de studenți la Medicină, personalul
instituției și al facultății.
Mi se spune că biblioteca se află la doar o scurtă plimbare de zece
minute, trecând prin spital. Biblioteca Lane, de la Facultatea de
Medicină de la Stanford, se învecinează cu Spitalul Stanford.
Asistenta care o îngrijește pe Marilyn îmi arată drumul și o iau într-
acolo. Dar nimic în spital nu mai este cum era: mă pierd imediat și,
de mai multe ori, mă opresc să întreb de drum până când cuiva
purtând o insignă oficială i se face milă de moșneagul sprijinit în
baston, rătăcind fără noimă pe culoarele spitalului și mă însoțește
personal spre bibliotecă. Chiar și așa, trebuie să ne oprim la punctele
de control de la intrarea fiecărei secții, unde trebuie să arăt
gardienilor legitimația de la facultate.
După ce arăt legitimația la bibliotecă, intru, savurând dinainte
plăcerea întoarcerii în vechea și familiara sală de lectură. Dar n-a fost
să fie: nu mai era nicio sală de lectură.
În schimb, văd doar rânduri întregi de birouri ocupate de
persoane care se zgâiesc în monitoare. Caut un bibliotecar. Pe
vremuri, erau o sumedenie de bibliotecari care îi ajutau pe
utilizatorii bibliotecii, dar nu văd niciunul – până când zăresc o
femeie cu aspect oficial și aspru într-un colț îndepărtat al camerei,
aplecată peste un computer.
Mă îndrept spre ea și o întreb: „Puteți să mă îndrumați către sala
de lectură? Când am fost ultima oară aici – cu mult timp în urmă,
recunosc –, ocupa o mare parte din această zonă de la primul etaj și
conținea cele mai recente ediții a zeci de publicații. Caut câteva
jurnale actuale de psihiatrie”.
Pare nedumerită și mă privește ca și cum aș fi o creatură dintr-un
alt secol (ceea ce, desigur, sunt). „Nu avem jurnale pe hârtie aici.
Toate sunt online.”
„Vreți să-mi spuneți că, în toată această bibliotecă medicală, nu
există un singurul exemplar pe hârtie al unui jurnal recent de
psihiatrie?”
Cu confuzia încă întipărită pe figură, îmi răspunde: „Se poate să fi
văzut unul la etajul de dedesubt”, după care își îndreaptă brusc
atenția spre computer.
 Hoinărind un etaj mai jos, nu văd din nou altceva decât indivizi
cocoșați asupra unor monitoare. Totuși, în fundul camerei, zăresc un
teanc uriaș de reviste vechi legate laolaltă. Găsesc secțiunea care
conține Jurnalul Asociației Americane de Psihiatrie, dar rafturile sunt
prea apropiate unele de altele pentru a intra pe culoar. Trec câteva
minute înainte să fac o descoperire grozavă, de genul „Aha!”:
rafturile sunt mobile. Împing destul de tare pentru ca raftul să
alunece înapoi și, când se face suficient loc pe culoar, intru pe
coridorul îngust și încep să caut teancul de jurnale psihiatrice. Chiar
atunci aud voci și mișcarea rău prevestitoare a rafturilor care se
prăbușesc. Îmi amintesc că, la intrarea între stive, am văzut (dar am
ignorat) un semn mare care zicea: „Pentru siguranța dumneavoastră:
blocați roțile!”
Dintr-odată îmi pică fisa privind semnificația acelui semn și îmi
dau seama că aș fi putut fi zdrobit și că ar trebui să ies naibii de
acolo. Mă strecor afară dintre rafturi și – cu ajutorul unui alt ghid
prevenitor din spital – mă întorc la Marilyn. N-o să mă mai
aventurez departe de patul ei.

Miercurea, pe lângă medicamente, lui Marilyn i se administrează

steroizi care o ajută să tolereze perfuzia săptămânală și care îi
asigură oarece confort pentru următoarele patruzeci și opt de ore.
Dar până vineri dezvoltă simptome neplăcute, printre care grețuri,
diaree, tremurături și oboseală profundă. Aceste patru săptămâni de
tratament au trecut foarte încet și mă simt incapabil să mă
concentrez pe altceva decât pe Marilyn și pe viitoarea noastră
întâlnire cu medicul oncolog. Mă simt încordat și deprimat. Nu
încetez să mă minunez că Marilyn s-a descurcat atât de bine. Starea
ei se schimbă de la o zi la alta. Odată, tocmai mă întorsesem de la
cumpărături, când am auzit-o strigându-mă din culcușul pe care și-l
încropise pe canapeaua din sufragerie. Era scuturată de friguri și mi-
a cerut pături călduroase, pe care i le-am adus imediat. Două ore mai
târziu s-a simțit mai bine și a cinat frugal cu mâncarea ei obișnuită:
supă de pui și suc de mere.
Pe măsură ce se apropie întâlnirea noastră de joi, sunt tot mai
nesigur în legătură cu ceea ce spusese cu adevărat dr. M. Ce mi-
amintesc este că cel puțin o treime dintre pacienți nu puteau tolera
noul tratament. Vestea bună, desigur, este că Marilyn trecuse de
acest obstacol. Apoi, după câte îmi aduc aminte, dr. M. spusese că,
din restul pacienților, două treimi au un rezultat pozitiv. Dar ce se
întâmplă cu treimea care nu răspunde la tratament? Ce a spus
despre aceștia? Era oare implicit că nu le mai rămân alte opțiuni de
tratament? Îmi amintesc că m-am abținut să pun această întrebare în
prezența lui Marilyn.
Marți seara, cu două zile înainte de întâlnirea noastră, anxietatea
mea crește. Îi sun pe fiica mea, Eve, și pe colegul și prietenul meu
David Spiegel, doctor în medicină, care au participat și ei la ultima
întâlnire cu dr. M. și îi întreb ce-și amintesc ei din discuția cu pricina.
Ei nu își amintesc ca dr. M. să fi spus că, dacă acest tratament
eșuează, nu mai există alte opțiuni, în schimb își amintesc că Marilyn
a întrerupt-o pe dr. M. pentru a-i spune că nu se va supune unei alte
forme de tratament și că va solicita îngrijiri paliative.
De-a lungul acestui calvar, Marilyn rămâne calmă aparent, mult
mai liniștită decât mine, și încearcă adesea să-mi liniștească
îngrijorarea legată de boala ei. Dar, pentru a nu știu câta oară,
Marilyn vorbește despre sinuciderea asistată medical. Pur și simplu
nu poți alege sinuciderea asistată de medic când sunt disponibile tratamente
eficiente, mă gândesc, dar nu vreau să o încarc cu povara realității. Va
învăța singură să o care. Îi tot amintesc de toate momentele prețioase
de care are parte. Cât de bine ne-am distrat noaptea trecută căutând
la TV un film japonez bun alături de nepoata noastră, Lenore. Clipele
noastre de grație în care ne ținem, pur și simplu, de mână.
„Gândește-te la aceste momente”, îi spun apoi, „gândește-te la cât de
binecuvântați suntem să trăim această luciditate neprețuită. Ador
fiecare astfel de clipă; nu vom mai avea nicicând parte de ceva
asemănător. Cum poți oare să irosești așa ceva?”
„Tu nu asculți ce spun”, mi-o întoarce ea. „Îmi dau seama cât de
neprețuită este luciditatea, dar nu te pot face să înțelegi cât de jalnic
mă simt în cea mai mare parte a timpului. Tu n-ai trecut niciodată
prin ce trec eu. Dacă n-ai fi fost tu, de mult aș fi găsit o cale să curm
suferința asta.”
O ascult. Să aibă oare dreptate?
Mă gândesc la vremurile când am trecut și eu prin suferințe
asemănătoare. Cel mai rău a fost acum câteva zeci de ani, când ne-
am întors dintr-o călătorie în Bahamas, unde contractasem o infecție
tropicală care m-a pus la pământ câteva luni. Am consultat cei mai
buni experți în boli tropicale, dar fără rezultat. Aveam deseori
vertijuri, îmi era greață și am zăcut săptămâni întregi la pat. În cele
din urmă, m-am dus la sala de sport, am găsit un antrenor și am tras
din greu să mă refac după șase luni de boală. Dar, în tot acest timp,
nu m-am gândit niciodată la sinucidere, i-am spus lui Marilyn. Am
fost încrezător că boala îmi va trece, iar viața era prea prețioasă. Ani
întregi după aceea am fost chinuit de crize de vertij postural – o
experiență îngrozitoare –, dar am izbutit cumva să le depășesc, iar
acum sunt ani de când nu mai sufăr de vertij. Dar este o prostie să
compar boala mea cu a ei. Poate că Marilyn are dreptate, poate că
subestimez proporțiile agoniei prin care trece. Trebuie să încerc în
continuare să trăiesc viața din perspectiva ei.
 Ziua de joi vine în cele din urmă – ziua întâlnirii noastre cu dr. M.,
în care vom afla dacă terapia cu imunoglobulină a lui Marilyn este
eficientă. Deoarece îmi pierd încrederea în capacitatea mea de a
asculta cu atenție, îi rog pe prietenii apropiați David Spiegel și soția
sa, Helen Blau, să ne însoțească. Întâlnirea este o dezamăgire – o
bună parte din analizele de laborator nu fuseseră încă efectuate.
Există doi markeri de laborator care ne-ar putea informa cu privire la
răspunsul lui Marilyn la tratament. Un marker a ieșit ușor pozitiv,
pe când celălalt încă nu fusese comandat.
Pun câteva întrebări pentru dr. M. și spun că așteptasem cu foarte
mare încordare această ședință, sperând să aflu dacă imunoglobulina
funcționează sau nu în cazul lui Marilyn. Eram îndreptățit sau nu să
aștept aceste informații astăzi?
Dr. M. îmi spune că eram într-adevăr îndreptățit, că fusese
greșeala ei să nu comande acel studiu de laborator și că va face asta
imediat. După discuție, urma să mergem direct la laborator pentru o
prelevare de sânge, iar dr. M. promite că o va suna mâine pe Marilyn
să-i comunice rezultatele.
„Și ultima întrebare pe ziua de azi”, spun eu. „Dacă această
abordare cu imunoglobulină nu ajută, există alte opțiuni
disponibile?”
„Există câteva disponibile”, răspunde dr. M.
Mă uit spre Marilyn și o văd clătinând din cap, cu o mișcare
ușoară, dar care transmitea un mesaj clar: Nici vorbă. Subiectul ăsta
este închis. Nu mă voi mai supune unui alt tratament.
Câteva minute, spre sfârșitul întâlnirii noastre, Marilyn vorbește
despre motivul pentru care nu se teme de moarte, citând câteva
pasaje din cartea mea Privind soarele în față, inclusiv fraza lui
Nietzsche: „Să mori la momentul potrivit”. Vorbește despre cum nu
regretă nimic din felul în care și-a trăit viața. Ascultând-o, mă simt
foarte mândru: de ea, de coerența și purtarea ei. Am fost
extraordinar de norocos și binecuvântat să o am pe Marilyn
parteneră de viață. Și dr. M. este mișcată de cuvintele ei, iar la finalul
întâlnirii o îmbrățișează pe Marilyn și îi spune cât este de iubită.

Îmi dau seama că, în cursul ultimelor săptămâni, visez foarte

mult, dar, ciudat lucru, nu pot să-mi amintesc niciun vis. În noaptea
care a urmat întâlnirii noastre am un somn agitat și îmi amintesc
limpede un fragment dintr-un vis lung și înspăimântător. Țin în
mână o valiză mare și fac autostopul pe un drum pustiu. Ceva
neplăcut se întâmplase înainte, dar nu-mi pot aminti ce anume. Apoi
o mașină se oprește și un bărbat îmi face cu mâna, semn că vrea să
vorbim despre cum mă va lua cu mașina. Fața lui are ceva
înspăimântător, aproape diabolic: nu-mi inspiră încredere și îi
fotografiez pe furiș cu iPhone-ul numărul de înmatriculare și i-l
trimit prin e-mail unui cunoscut. Refuz să mă urc în mașină:
rămânem acolo în tăcere o bună bucată de timp până când, în cele
din urmă, pleacă. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc este că stau de
unul singur în întuneric pe marginea drumului. Nu trece nicio
mașină. Nu știu ce să fac sau încotro s-o apuc.
Cu cât încerc mai mult să analizez visul, cu atât mai repede se
estompează. Dar principalul mesaj pare limpede: sunt singur, fără
adăpost, speriat, pierdut pe drumul vieții și aștept sfârșitul. Îmi scot
pălăria în fața făuritorului de vise din mine.
Nu aflăm vești despre rezultatul laboratorului în ziua următoare,
o zi de vineri, ceea ce înseamnă că trebuie să așteptăm până luni.
Agitația mea o neliniștește pe Marilyn, care își amintește că dr. M. a
spus că ne va suna când va primi rezultatele de la laborator. Îl sun pe
prietenul meu David Spiegel, care își amintește același lucru ca

Î
Marilyn. Îmi pierd încrederea în capacitatea mea de a asculta și de a-
mi aminti evenimente.
Sunt atât de nerăbdător, încât îmi folosesc legitimația de la
Facultatea Stanford pentru a verifica rezultatul analizelor de
laborator pe computer, fără să-i spun lui Marilyn. Complexitatea
raportului este descurajantă, dar mi se pare că rezultatele nu arată
nicio schimbare semnificativă și, din disperare, nu-i suflu o vorbă lui
Marilyn. Dorm din nou prost în noaptea aceea; devreme în
dimineața următoare, Marilyn primește un e-mail de la dr. M., care îi
spune că rezultatele laboratorului sunt extrem de optimiste.
Atașează o captură de ecran care arată o reducere substanțială a
unora dintre indicatorii negativi în ultimele câteva săptămâni.
Înțelegerea greșită a rezultatelor laboratorului îmi amintește, încă
o dată, că diploma mea de doctor în medicină este prăfuită: sunt
doctor numai cu numele și nu am deloc bagajul necesar pentru a
înțelege practicile medicale actuale sau rezultatele de laborator. Nu
voi mai încerca niciodată să mă conving de contrariu.
 Capitolul 12
O surpriză totală

septembrie

Așteptam vizita lui Ivory, o prietenă care tocmai se întorsese de la

Copenhaga. Ivory vrea să-mi dăruiască niște bomboane de ciocolată
foarte speciale, făcute doar în Danemarca. O cunosc pe Ivory de la
saloanele literare pentru scriitoare, pe care le-am găzduit ani de-a
rândul. Fusese una dintre membrele care frecventa regulat
întâlnirile, atât în timpul anului școlar, cât și la salonul de vară, unde
am inclus și partenerii scriitoarelor.
Este o delectare să muști din bomboanele de ciocolată cu alune pe
care Ivory le deschide pentru Irv și pentru mine. Este minunat să o
revăd pe această femeie, pe care mi-o amintesc încă de când era
însărcinată cu primul ei copil, acum în vârstă de 9 ani. Ivory conduce
o mică editură, care scoate cărți online și ediții pe hârtie la cerere. (A
reeditat cartea mea epuizată pe tema memoriilor femeilor despre
Revoluția Franceză sub titlul Compelled to Witness, care a cunoscut un
nou impact la orele de istorie din liceu și chiar a produs ceva bani
din drepturile de autor!)
Ivory îmi povestește despre unele dintre noile sale proiecte care
vor ajuta la finanțarea publicării unor cărți de suflet, când sună
soneria. Înainte ca cineva să apuce să meargă la ușa din față, aceasta
se deschide și în prag se ivește un chip familiar. Apoi altul. Și încă
unul, până când vreo douăzeci de membre ale fostului meu salon
umplu sufrageria! Rămân bouche bée – sunt năucită și consternată!
Cum aranjase Ivory această adunare fără ca eu să am măcar habar?
Se pare că lucra la organizarea ei de luni întregi după ce eu a
trebuit să renunț la saloane din pricina sănătății mele. Această vizită
colectivă este un substitut simbolic al salonului pe care îl țineam de
obicei în casa noastră din Palo Alto, la sfârșitul verii. Iar surprizele
nu se terminaseră.
Ivory îmi înmânează o carte frumos întocmită, cu titlul Scrisori
către Marilyn. Efortul enorm pe care Ivory l-a depus pentru a
produce cartea, precum și pentru a le strânge laolaltă pe salonnieres
este evident. În carte sunt treizeci de scrisori scrise de salonnieres,
dintre care unele nu au putut fi prezente astăzi. O deschid la
întâmplare și sunt imediat frapată de importanța pe care aceste
femei mi-o atribuie ca influență în viața lor. Una dintre epistole
începe așa: „Poate că nu știi cât de importantă ai fost pentru mine de
când ne-am întâlnit!” O alta: „Ce lumi mi-ai deschis!”, iar o alta:
„Am fost atât de răsfățată și norocoasă să te cunosc!”
Cum poate cineva reacționa onest și grațios la astfel de mărturii?
Sunt copleșită. Dar, pe lângă sentimentul de recunoștință, simt în
adâncul meu că nu merit o asemenea revărsare de laude. În ultimele
luni, foarte mulți mi-au trimis expresii ale prețuirii și grijii pentru
mine prin scrisori, flori și mâncare. Totuși acest grup este special –
un grup de scriitoare, profesoare, femei de știință independente,
fotografe și cineaste, care au fost parte din viața mea mai bine de
jumătate de secol. Stina Katchadourian, pe care o cunosc încă din
1966, își începe scrisoarea: „Prietenă, confidentă, mentor, femeie
înțeleaptă, femeie scriitoare, femeie mereu-acolo, stâncă, aproape-
rudă, soră”. Aceasta și atâtea dintre celelalte scrisori mă fac să plâng
și le salvez pe toate pentru a le citi, iar și iar.
Scrisori către Marilyn este o „ediție limitată la un singur exemplar”,
editată de Ivory Madison și concepută de Ashley Ingram. Coperta
reproduce o fotografie cu mine, făcută în urmă cu vreo treizeci și
cinci de ani, așezată în fața biroului. În opinia mea părtinitoare, nu a
existat vreodată o carte mai frumoasă în ediție limitată. Nici una mai
semnificativă pentru cineva care se apropie de sfârșitul vieții.
O oră trece repede, dar apuc să vorbesc personal cu fiecare dintre
vizitatoare. O însemnătate aparte are discuția cu Barbara Babcock,
profesoară de drept la Stanford, care a fost supusă unui tratament
chimioterapeutic pentru cancer de sân. Ea a fost unul dintre primele
mele modele de curaj. Cu mult înainte de a fi diagnosticată cu
mielom multiplu, ne întâlneam în mod regulat la restaurante sau la
ea acasă, când era bolnavă. Totuși, de când începusem propriile
tratamente, nu ne mai văzuserăm. Vorbim despre supliciile asociate
bolilor noastre și, de asemenea, despre sprijinul iubitor al soților
noștri.
Mă bucur nespus să o văd pe Myra Strober, care a rămas o
prietenă și colegă dragă de când m-a angajat în calitate de cercetător
principal și administrator la vechiul CROW (Center for Research on
Women) în 1976. Fără Myra, a doua jumătate a vieții mele ar fi fost
cu totul altfel. Și îi sunt foarte recunoscătoare că a putut veni astăzi,
în ciuda intervenției chirurgicale la șold pe care o suferise cu câteva
săptămâni mai devreme și a parkinsonului sever al soțului ei.
Aceste două femei – Barbara și Myra – au distincția de a fi primele
femei angajate de Facultatea de Științe Juridice (Barbara) și
Facultatea de Științele Administrației de la Stanford (Myra) în 1972.
Fiecare a îndrumat multe alte femei în lunga sa carieră și fiecare a
scris o autobiografie cu experiențelor sale personale și profesionale.
Printre fețele familiare se află și Meg Clayton. O rog să ne
povestească despre noul ei roman istoric, The Last Train to London,
care va fi publicat în scurt timp în engleză, cu contracte pentru
traduceri în nouăsprezece limbi! Am avut bucuria de a asista la
transformarea lui Meg în ultimii ani într-o scriitoare cu adevărat
importantă. În scrisoarea pe care mi-a adresat-o, Meg citează „Lasă
să se lase seara” de Jane Kenyon, pe care regretatul John Felstiner o
citise cu voce tare cu ani în urmă, chiar în această sufragerie în care –
stăteam acum. Acest poem, reprodus parțial aici, se potrivește atât
de bine situației în care mă găsesc:

Lasă vulpea să se întoarcă-n vizuina ei.

Lasă vântul să moară încet. Lasă șura să
se înnegrească. Lasă să se lase seara.
Peste sticla din șanț, peste măsura de
ovăz, peste aerul din plămâni, lasă să se
lase seara.
Las-o să vină în legea ei și nu te teme.
Domnul nu ne lasă nemângâiați, așa că
lasă să se lase seara.

După ce toată lumea a plecat, mă gândesc vreme îndelungată la

revărsarea de dragoste de astăzi. Să fi fost oare atât de bună și de
generoasă pe cât au spus prietenele mele? Dacă ar fi adevărat,
înseamnă că am moștenit mare parte din caracter de la mama mea,
cea mai dulce și mai bună ființă pe care am cunoscut-o vreodată.
Mama a fost bună cu toată lumea. Chiar și la 80 de ani, suna la ușa
celor din apartamentul vecin ca să-i întrebe dacă le poate aduce ceva
de la magazin. Mai târziu, când am internat-o într-un azil de bătrâni
de lângă noi, în Palo Alto, păstra mereu dulciuri ca să le dea
nepoților când veneau în vizită. M-a învățat să fiu sociabilă cu
naturalețe și „mai degrabă să dăruiesc decât să primesc”. Mama m-a
învățat să mă întreb dinainte cum îl vor face să se simtă pe celălalt
cuvintele și acțiunile mele. Desigur, nu am urmat întotdeauna
exemplul ei. Îmi amintesc de momente în care am fost necugetată și
chiar intenționat egoistă. Din fericire, prietenele mele de astăzi mi-au
văzut doar latura bună.
Există totuși un șir al gândurilor ceva mai întunecat care nu
încetează să contrazică această imagine optimistă despre mine, pe
care o construiesc aidoma Pollyannei{2}: cu siguranță, bună parte a
acestei prețuiri este inspirată de boala mea și de gândul că nu voi
mai fi prin preajmă multă vreme. Poate că asta va fi ultima dată când
îi voi vedea pe mulți dintre acești oameni. Să fi venit oare pentru a-și
aduce „ultimul omagiu”? Ei bine, chiar dacă este adevărat, îl voi
primi. A fost o zi minunată, unică, pe care o voi prețui pentru tot
restul vieții mele, oricât de lungă sau scurtă ar mai fi ea.
 Capitolul 13
Na, acum știi!

octombrie

De la ultima noastră întâlnire cu dr. M., care ne-a spus că se

înregistraseră, în sfârșit, unele rezultate de laborator care sugerau că
starea lui Marilyn se ameliorează, viața noastră a suferit o schimbare
majoră. Marilyn s-a întors la mine. Nu va muri în viitorul apropiat,
iar acum bănuiesc că, probabil, îmi va supraviețui. Am recuperat-o
pe bătrâna mea Marilyn și am petrecut câteva zile minunate.
Ca de obicei, merg cu ea la spital pentru câteva ore miercurea,
când i se face perfuzia. Timp de o zi sau două este mai vioaie, mai
mult ea însăși. De obicei, se simte bine joia, dar săptămâna aceasta
este diferită: este într-o dispoziție extraordinară. Ea este Marilyn pe
care-o știam înainte de a se îmbolnăvi, Marilyn pe care nu o mai
văzusem de multă vreme.
Vineri, la două zile de la injecția de chimioterapie, încă se simte
suficient de bine încât să mergem să cinăm la un restaurant. Este
probabil a treia oară de când s-a îmbolnăvit, în urmă cu câteva luni,
când luăm masa în oraș. Alegem, ca de obicei, restaurantul nostru
preferat, Fuki Sushi, la doar câteva străzi de casa noastră. Aici
servesc mâncăruri de încredere, cum ar fi zosui și supa miso, pe care
Marilyn le poate digera ușor. Am luat masa aici probabil de cinci
sute de ori în ultimii cincizeci de ani. Într-un an ne-au dăruit un set
de cuțite pentru friptură, întrucât suntem cei mai fideli clienți ai lor.
În dimineața următoare, sâmbătă, Marilyn se trezește cu un
zâmbet mare pe față: „Am avut un vis foarte intens – cel mai
amuzant vis din ultimele luni, poate ani:
 Se face că sunt în casa copilăriei mele din Washington, DC, și mă
furișez pe scări în sus către dormitorul meu împreună cu un bărbat
al cărui chip nu-l pot vedea. Se bagă în pat cu mine și începem să
facem dragoste, dar el face pipi în pat. Trebuie să mă ridic și să
schimb cearșafurile. Apoi cobor la parter să pregătesc o ceașcă de
ceai și, în timp ce urc din nou treptele, aud ceva zgomote sau
mișcare venind de dincolo de hol, din camera mamei. Bat la ușă și o
întredeschid. Nu mică mi-e surpriza să-l văd acolo pe fiul nostru
Ben, gol-pușcă în patul mamei, cu un rânjet mare pe față.
Mama se uită la mine și îmi spune: «Na, acum știi!»
Îi răspund: «Și în dormitorul meu este cineva. Na, acum știi!»”
Râdem amândoi de acest vis absurd și încercăm fără succes să-i
dăm de cap. Marilyn visează că este tânără în casa în care a crescut.
Dar are o aventură cu un bărbat necunoscut, un bărbat incontinent,
care face pipi în pat, fapta unui bătrân. Și apoi ciudata întâlnire
hilară cu mama ei, o femeie foarte gingașă și iubitoare, care este în
pat cu fiul nostru adult Ben.
Incest, călătorii în timp, umor absurd, etape de viață și o
răzvrătire împotriva îmbătrânirii – toate se regăsesc aici!
Mai târziu, în acea zi, Marilyn îmi spune că crede că visul a fost
declanșat de imaginea pe care a avut-o cu Ben stând pe pat cu mine
în timp ce purtam o conversație. Pe chipul lui era același zâmbet pe
care îl văzuse ea în vis. Firesc, ne întoarcem la interpretarea
oedipiană a lui Freud despre incestul mamă-fiu, pe care Marilyn îl
deghizase atribuindu-i-l mamei sale. Cât despre iubitul mai în
vârstă, probabil că eram eu, deși mai am până să fac pipi în pat.
Marilyn este atât de binedispusă întreaga zi, încât îmi simt mintea
recalibrându-se: o am pe Marilyn din nou! Dar, din păcate, nu
pentru mult timp: în după-amiaza următoare îi este din nou greață și
este atât de epuizată, încât cu greu se poate ridica de pe canapea.
Schimbarea bruscă a stării ei față de doar cu o zi înainte este de
neînțeles și mă simt din nou neajutorat. Îi spun, cât se poate de
sincer, că aș vrea să-i pot lua boala și să resimt eu greața și
extenuarea asta în locul ei.
Aceste fluctuații uriașe continuă. A doua zi se simte din nou ea
însăși, iar starea ei pare să se îmbunătățească cu totul. Boala lui
Marilyn a umbrit orice altceva, dar acum am timp să cuget la cursul
propriei vieți. Am foarte puțini colegi – toți cei mai apropiați și mai
vechi prieteni și cunoscuți sunt morți. În afară de Marilyn, doar o
mână de prieteni din trecutul profund încă mai sunt în viață. De
pildă, vărul meu Jay, cu trei ani mai tânăr, pe care îl știu de când s-a
născut. Locuiește în Washington, DC, și vorbim la telefon de cel
puțin patru sau cinci ori pe săptămână. Dar niciunul dintre noi nu
este în stare să călătorească și este puțin probabil să-l mai văd din
nou în carne și oase. Vorbesc săptămânal la telefon cu Saul Spiro,
împreună cu care am făcut rezidențiatul la Johns Hopkins. Locuiește
în statul Washington, dar este prea bolnav pentru a călători. Chiar
ieri citeam în Stanford Report că Stanley Schrier a murit. Prieten și
vecin de multă vreme, Stanley a fost profesorul de hematologie de la
Stanford care ne-a trimis la dr. M. Din necrologul său aflu că avea 90
de ani, cu doi ani mai mare decât mine. Doi ani – pare să fie o cifră
corectă: probabil că voi trăi încă doi ani. Dar, dacă Marilyn nu va mai
fi lângă mine, nu aș vrea nici eu să mai fiu prin preajmă atât de mult.
Acum sunt pensionar și am renunțat la munca pe care o iubesc.
Îmi este foarte dor de practica terapeutică. Au trecut doar câteva luni
de când m-am pensionat din îndeletnicirea de terapeut și încă văd
trei sau patru pacienți săptămânal pentru o consultație de o ședință.
Dar munca mea de-o viață ca terapeut s-a încheiat și sunt în doliu
din pricina asta. Mi-e dor de intimitatea profundă a procesului de
terapie. Nimeni, cu excepția lui Marilyn, nu mă mai invită acum în
cele mai adânci și întunecate tainițe ale sale.
În timp ce mă gândesc cum să descriu mai bine profunzimea și
măsura pierderii suferite, îmi vine în minte chipul unei paciente. Ce
ciudat este că tocmai această persoană îmi apare în minte: am văzut-
o o singură dată acum mulți ani. Dar, în urmă cu doar câteva
săptămâni, în timp ce răsfoiam câteva dintre vechile mele scrieri
nepublicate, am dat peste aceste pagini ale unei povești pe care
începusem să o scriu despre ea.

În ziua când împlineam 65 de ani, Phyllis, o femeie în

vârstă, atrăgătoare și gravă, a intrat în biroul meu. Extrem de
stânjenită, stătea cocoțată asemenea unei păsări chiar pe
marginea scaunului, ca și cum ar fi fost pregătită să-și ia
zborul în orice moment.
„Bine ai venit, Phyllis. Sunt Irv Yalom și știu din e-mailul
tău doar că nu dormi bine și că ești adesea anxioasă. Să
începem chiar de-aici? Povestește-mi mai multe.” Dar Phyllis
nu era deloc în largul său ca să înceapă. „Am nevoie de câteva
minute – nu vorbesc prea des despre mine, despre sinele meu
ascuns.” Mi-a explorat biroul, iar ochii i s-au oprit asupra unei
fotografii cu autograf a marelui jucător de baseball de la New
York Yankees, Joe DiMaggio, agățată pe perete.
„A fost unul dintre eroii copilăriei mele”, am spus. Phyllis
a afișat un zâmbet cu gura până la urechi. „Joe DiMaggio – îl
știu, adică știu despre el. Am crescut în San Francisco, în
North Beach, nu departe de locul în care locuia și la doar
câteva străzi de biserica în care el și Marilyn Monroe s-au
căsătorit.”
 „Da, și eu am petrecut mult timp în North Beach, de multe
ori am luat masa la restaurantul lui DiMaggio’s – cred că era
al lui Dominic, fratele său. Astăzi i-au schimbat numele în
Original Joe’s. L-ai văzut vreodată jucând?”
„Doar la televizor. Îmi plăcea să-l privesc alergând între
baze. Ce talent! L-am văzut de câteva ori plimbându-se prin
zona Marina. Acolo locuiește acum.”
Remarcând că s-a cuibărit încet pe scaun, așezându-se mai
confortabil, am crezut că este timpul să trecem la treabă.
„Așadar vorbește-mi despre tine, Phyllis, și spune-mi ce te
aduce astăzi la mine.”
„Ei bine, am 83 de ani și am lucrat cea mai mare parte a
vieții ca asistentă medicală anestezistă. Am ieșit la pensie în
urmă cu câțiva ani. Locuiesc singură. N-am fost niciodată
căsătorită. S-ar putea zice că trăiesc destul de izolată. Nu am
familie, cu excepția unui frate vitreg îndepărtat, și sufăr mult
de insomnie și anxietate.” Buzele i-au tremurat când mi-a
zâmbit. Părea aproape că se scuză că îmi dă de lucru.
„Văd că nu-ți vine ușor să vorbești deschis despre tine,
Phyllis. Presupun că este prima dată când vorbești cu un
terapeut?”
A încuviințat din cap.
„Spune-mi de ce acum? Ce te-a ajutat să iei această decizie
de a mă suna acum?”
„Nu s-a întâmplat nimic special. Doar că lucrurile se
înrăutățesc pe zi ce trece, în special insomnia și izolarea.”
„Și de ce-ai venit tocmai la mine?”
„Am simțit, pur și simplu, că pot avea încredere în
dumneata. Am citit multe dintre cărțile dumitale. Cea mai
recentă – Minciuni pe canapea. Mi-ai părut flexibil și amabil și
ai o abordare deloc conformistă. Și, cel mai important, nu te
văd judecându-i pe oameni.”
Era clar că se lupta cu un sentiment intens de vinovăție.
Mi-am păstrat vocea blândă: „Ai dreptate. Nu-i judec pe
oameni. Sunt de partea ta. Sunt aici ca să te ajut”.
Phyllis mi-a urmat sfatul și a început să-și descrie tinerețea
traumatică. Tatăl ei dispăruse când ea avea 3 ani. Nu a mai
auzit niciodată de el și nici mama ei nu i-a mai pomenit
vreodată numele. Mama ei, spune ea, era o femeie depravată,
rece, narcisistă, iar când unul dintre numeroșii bărbați pe care
îi aducea acasă a încercat să o abuzeze, Phyllis a fugit de acasă
la vârsta de 15 ani, s-a prostituat, a trăit cu o sumedenie de
bărbați, după care, în mod miraculos, a reușit să treacă prin
liceu, facultate și școala de asistente medicale. A lucrat apoi
toată viața ca asistentă medicală anestezistă.
S-a lăsat pe spate în scaun, a tras adânc aer în piept și a
continuat: „Deci, pe scurt, asta e viața mea. Să trecem acum la
partea grea. Cu câțiva ani în urmă, sora mea m-a contactat
pentru a-mi spune că mama noastră se afla în ultimele stadii
de cancer pulmonar; era ținută pe oxigen, în stare comatoasă,
într-o unitate de îngrijiri paliative. «Este cu un picior în
groapă», mi-o amintesc spunând pe sora mea, «am stat cu ea
în ultimele trei nopți și sunt la capătul puterilor. Te rog,
Phyllis, ai putea veni să stai noaptea asta cu ea? Nu e
conștientă – nu va trebui să vorbești cu ea».
Am fost de acord – eu și sora mea reluaserăm legătura cu
câțiva ani înainte și chiar începuserăm să luăm prânzul o dată
pe lună sau la două luni. Am fost de acord cu cererea ei, dar
am făcut-o pentru sora mea, nu pentru maică-mea. Nu o mai
văzusem pe mama de multe decenii și, așa cum am spus, nu
dădeam doi bani pe ea, dar fusesem de acord să stau cu ea în
acea noapte doar ca să-i dau surorii mele răgaz să se
odihnească. Pe la 3 dimineața – îmi amintesc atât de clar de
parc-ar fi fost ieri –, respirația mamei a devenit neregulată și
horcăitoare, iar pe buze i se forma spuma specifică edemului
pulmonar. Trecusem prin asta cu foarte mulți pacienți și am
știut că se pregătea să-și dea ultima suflare. Eram sigură că
urma să moară dintr-o clipă într-alta”.
Capul lui Phyllis era aplecat. A făcut o pauză câteva
secunde, după care, ridicând privirea spre mine, a șoptit:
„Trebuie să spun cuiva – pot avea încredere în dumneata?”
Am dat din cap că da.
„Am oprit oxigenul… l-am oprit chiar înainte să-și dea
ultima suflare.”
Am rămas tăcuți o vreme. Apoi a spus: „A fost milă sau
răzbunare? Mă tot întreb”.
„Sau poate puțin din amândouă”, i-am spus. „Ori poate
este timpul să te desparți de întrebarea asta. Trebuie să fi fost
groaznic să ții totul pentru tine atât de mulți ani. Cum este să
împărtășești în cele din urmă această povară?”
„Este prea înfricoșător până și să vorbesc despre asta.”
„Încearcă să păstrezi gândul ăsta. Apreciez că ai avut
încredere în mine cu acest secret arzător. Ce te-ar putea ajuta?
Este ceva ce ai vrea să mă întrebi, ceva ce aș putea spune, care
ar putea să te elibereze sau să te ajute într-un fel?”
„Trebuie să-ți spun că nu sunt o ucigașă. Am trecut mulți
pacienți prin ultimele clipe. Foarte mulți. Mama ar mai fi
respirat o singură dată. De două ori, cel mult.”
„Dă-mi voie să-ți spun la ce mă gândesc…”
 Privirea lui Phyllis s-a împlântat în a mea – de parcă viața
ei depindea de cuvintele pe care urma să le spun.
„Mă gândesc la fetița aceea, la fata aceea neajutorată,
abuzată, neputincioasă, la tânăra aceea lăsată în voia sorții, la
cheremul capriciilor altora. Cât de tragic că a trebuit să fii tu
cea care a vegheat ultimele clipe ale mamei tale. Și cât de
înțeles este că a trebuit să-ți afirmi puterea asupra ei.”
Mai rămăseseră douăzeci de minute din ora noastră.
Phyllis și-a adunat lucrurile, s-a ridicat, a pus cecul pe masă, a
îngânat un „Mulțumesc” și a plecat. Nu am mai văzut-o și
nici nu am mai auzit vreodată de ea.

***

Acea întâlnire petrecută cu mulți ani în urmă conține ceea ce îmi

va lipsi pentru tot restul vieții: sentimentul de angajament, de a trezi
încredere, de a împărtăși cu celălalt momente profunde și întunecate.
Și, mai presus de toate, prilejul de a oferi enorm altor persoane.
Acesta a fost felul meu de a trăi de atâția ani încoace. Îl prețuiesc. Îmi
va fi dor de el. Este un contrast atât de mare față de viața pasivă în
care voi fi asistat de un îngrijitor – o viață care nu se află, mă tem,
prea departe.
Marilyn mă întreabă de ce am ales această poveste mai degrabă
decât oricare alta dintre însemnările mele consistente. Îi dau același
răspuns, și anume că reprezintă întâlnirile intime pe care nu le voi
mai avea cu pacienții mei. Ea sugerează că ar putea avea ceva de-a
face cu gestul de a pune capăt vieții, momentul în care tragi, în cele
din urmă, ștecărul din priză. Poate că are dreptate.
 Capitolul 14
Condamnare la moarte

octombrie

Dr. M. a sunat ieri pentru a-mi spune că nu ar trebui să continui

tratamentul cu imunoglobulină. Ultimele rezultate de laborator
indică faptul că nu este eficient și, ciudat lucru, mă simt ușurată. Nu
va trebui să sufăr efectele secundare toxice ale medicamentelor care
mi-au tot fost administrate de la începutul acestui an. Săptămâna
aceasta au fost mai rele decât de obicei și m-am tot întrebat: „Merită
să-mi prelungesc viața cu prețul acesta?”
Desigur, nu știu ce dureri îmi rezervă viitorul după ce voi fi lăsat
boala să-și urmeze nestingherită cursul. Personalul de la îngrijiri
paliative mă asigură că va face tot posibilul pentru a-mi ușura
suferința, dar nici nu vreau să încerc să-mi imaginez ce înseamnă
asta. Deocamdată, îmi este de ajuns că mă gândesc la moarte.
Moartea la 87 de ani nu este o tragedie, mai ales când mă gândesc
la toți cei mai tineri care au murit deja. În această săptămână,
reportera Cokie Roberts a murit la 75 de ani. Am simțit o înrudire
specială cu ea, în calitate de cobeneficiară a unui premiu Wellesley
Distinguished Alumnae. Portretul meu atârnă într-o sală
impunătoare a colegiului, alături de al ei și ale multor altor
absolvente renumite precum Hillary Clinton și Madeleine Albright.
Mă cuprinde un sentiment de mândrie când mă gândesc că și eu am
făcut parte din mișcarea feministă care a susținut și a întărit
drepturile femeilor în ultimele două generații. Acesta a fost timpul
meu. Ce se va întâmpla în viitor după moartea mea nu-mi mai stă în
putere să controlez.
 Cred că m-am gândit la moarte atât de mult timp, încât nu mă
surprinde acum că vine. Toți copiii mei au fost deja înștiințați, iar pe
mine mă susține dragostea lor. Fiul meu Reid și soția sa, Loredana,
au avut grijă de noi în weekend și mi-au făcut provizii serioase de
supă de pui și compot de mere. Eve s-a repezit de la Berkeley și ne-a
ajutat să digerăm vestea proastă. Victor va petrece seara de mâine cu
noi, iar Ben va sosi mai târziu, către sfârșitul acestei săptămâni.
Dacă voi fi în stare, voi merge cu Irv și Eve în San Francisco să
vedem ultima producție a lui Ben – Dionysus Was Such a Nice Man.
Ben a făcut ce-a făcut și a reușit să-și țină laolaltă compania de teatru
în cel de-al 21-lea sezon al său. A avut o recenzie grozavă în San
Francisco Chronicle și sunt extrem de fericită pentru el; chiar aș vrea
să-i văd piesa, dar depinde de cum mă voi simți. Aceasta este noua
mea formulă: concentrează-te asupra ta și asupra nevoilor tale de zi
cu zi. Este timpul să lași restul lumii să aibă grijă de sine.
Desigur, mă îngrijorează soarta lui Irv. De luni întregi are grijă de
mine și mă tem că asta îl va slei de puteri. Având propriile sale
probleme de sănătate, are nevoie de tot ajutorul pe care îl poate
primi. Prietena noastră Mary, care a avut grijă de soțul ei mai bine de
trei ani înainte ca acesta să moară, mi-a vorbit despre situația
disperată a îngrijitoarelor. A reușit să se alăture unui grup de
îngrijitoare cu probleme asemănătoare și și-au împărtășit unele
altora poverile. Chiar și acum, la doi ani după moartea soțului ei, se
întâlnește regulat cu aceste femei.
Este puțin probabil ca Irv să recurgă vreodată la un astfel de
sistem de sprijin, ca să nu mai vorbim despre faptul că, în cazul
Mariei, toți îngrijitorii erau femei. De mai mulți ani, Irv ia parte în
fiecare săptămână la întâlnirile unui grup de psihiatri unde discută
despre problemele fiecăruia, și asta cred că îl ajută. Deși, la nivel
rațional, știe că sunt pe moarte, practică totuși o formă de negare.
Când m-am întrebat cu voce tare dacă voi mai fi oare aici de Crăciun,
s-a uitat la mine ca și când nu-i venea să-și creadă urechilor –
bineînțeles că voi veghea reunirea familiei, cum am făcut
întotdeauna. Nu știu dacă-i mai bine să vorbesc despre timpul scurt
pe care îl mai am de trăit sau să-l las în negarea lui.

Ideea morții nu mă înspăimântă. Nu cred în viața de apoi dincolo

de „reintegrarea în cosmos” și pot accepta ideea că nu voi mai exista.
Corpul meu se va descompune, în cele din urmă, în pământ. Când
mama a murit, acum mai bine de douăzeci de ani, a fost îngropată în
cimitirul Alta Mesa, la câțiva pași de casa noastră. Cu acea ocazie,
am cumpărat și pentru noi două locuri de veci lângă al ei. Vizitele
frecvente la acel cimitir au născut proiectul cărții American Resting
Place, scrisă împreună cu fiul meu Reid, și au deschis o perspectivă
complet nouă asupra înmormântării și incinerării.
Astăzi, incinerarea este mai populară în America decât
înmormântarea tradițională, iar problemele ecologice sunt puse din
ce în ce mai mult pe tapet. De exemplu, în statul Washington,
răposații sunt îngropați în așa fel încât leșurile lor să se transforme în
compost. În California, o companie start-up cumpără păduri și le
permite oamenilor să fertilizeze un anumit copac. Îmi place ideea de
a fi îngropată într-un sicriu simplu din lemn, la câțiva pași de casă,
chiar vizavi de liceul la care au învățat cei patru copii ai noștri. În
viitor, dacă vor veni să-mi viziteze mormântul, vor fi înconjurați de
amintiri din copilărie.
Când voi simți că viața mi se apropie de sfârșit, cum îmi voi lua
oare rămas-bun de la prieteni? Foarte mulți oameni au fost amabili
cu mine de-a lungul bolii și nu vreau să dispar din viața lor fără să le
spun cât de mult au însemnat pentru mine. Un telefon pentru a-mi
lua rămas-bun m-ar costa multă energie. O scrisoare ar fi ceva mai
substanțială, dar voi avea oare timp și vigoare ca să-i scriu fiecăruia
în parte? Într-o anume tradiție evreiască, potrivit Elanei Zaiman în
cartea ei The Forever Letter, cineva scrie o ultimă scrisoare celor dragi
pentru a le comunica sentimentele față de ei și frânturi de
înțelepciune pe care dorește să le transmită. Oricâtă înțelepciune aș fi
dobândit pe parcursul vieții, nu este ceva ce poate fi pus acum într-o
scurtă scrisoare. Sper să pot măcar să mă ridic la înălțimea
așteptărilor mele de a muri în așa fel încât să cauzez cât mai puțină
durere celorlalți… și mie însămi.
Modul meu de a-mi lua rămas-bun de la prieteni va fi, probabil, în
jurul unei căni de ceai într-o după-amiază târzie. Am început deja să
mă văd cu câțiva dintre prietenii mei apropiați în acest scop și îi voi
programa pe alții în următoarele săptămâni. Sper doar că voi avea
timp să-mi iau rămas-bun de la absolut toți cei care mi-au îmbogățit
viața și m-au susținut în aceste ultime luni dificile.
Este straniu să accept că, dacă vreau să fac ceva, trebuie să fac
repede. Îmi trece prin cap că ar trebui să atribui câte un cufăr fiecărui
copil și să le umplu cu obiecte care ar putea fi de interes pentru ei
sau pentru copiii ori nepoții lor în viitor. Îmi imaginez această cutie
stivuită în podul cuiva și apoi cercetată de un vlăstar îndepărtat,
când eu și Irv vom fi doar niște nume pe harta lor genealogică. Ce
vor face cu un articol identificat ca „insigna frăției de la liceul lui Irv,
dăruită lui Marilyn în 1948”? Vor fi încântați de un album de
fotografii făcute la cea de-a cincizecea aniversare a nunții noastre? Ar
trebui să includ un album cu recenzii la cartea mea A History of the
Breast publicată în 1997?
Este teribil de greu să accept că toate cărțile, hârtiile și obiectele
care mi-au însoțit viața vor avea atât de puțin sens pentru copiii și
nepoții mei. De fapt, vor fi probabil o povară pentru ei. Știu că le voi
face un serviciu scăpând de cât mai multe „chestii” posibil.
 Când eu și Irv o vizităm pe dr. M. pentru ultima oară, îi pun două
întrebări: cât mă pot aștepta să mai trăiesc și cum putem iniția
sinuciderea asistată?
Răspunsul ei la prima întrebare este: „Nimeni nu poate spune cu
precizie, dar presupunerea mea este că ar fi undeva la două- luni”.
Replica vine ca un șoc. Mă așteptam la o perioadă ceva mai lungă.
Acest răgaz abia îmi lasă timp să-mi mai văd o dată toți prietenii
apropiați și să pun în aplicare ideea unui cufăr de obiecte cu
însemnătate pentru fiecare copil.
Din fericire, plănuiserăm deja o „petrecere” peste doar două
săptămâni pentru toți copiii și odraslele lor. Motivul sărbătorii a fost
inițial cea de-a șaizecea aniversare a fiului nostru Victor și zilele de
naștere ale altor trei membri ai familiei născuți în octombrie – cele
trei soții ale fiilor noștri, Marie-Helene, Anisa și Loredana. Acum
etichetez acest eveniment drept „Patru zile de naștere și o
înmormântare”, parodiind un film cu un nume similar. Să-ți păstrezi
simțului umorului te ajută mult.
Cât despre sinuciderea asistată, aceasta are nevoie de semnătura a
doi medici, criteriul fiind ca pacientul să fie în pragul morții, fără să
întrezărească vreo șansă de vindecare. Cred că dr. M. de la
Hematologie și dr. S. de la Îngrijiri paliative vor semna pentru mine
în ultimele săptămâni de viață. Sunt surprinsă să aflu că moartea va
fi cauzată de înghițirea unui număr mare de pastile, nu prin injecție
sau prin ingurgitarea unei singure pilule.
Ei bine, deocamdată sunt relativ calmă. După zece luni în care m-
am simțit îngrozitor în cea mai mare parte a timpului, este o ușurare
să știu că suferința mea se apropie de sfârșit. Ciudat este că simt că
am „plătit” pentru toate păcatele sau faptele reprobabile pe care le-
am săvârșit în timpul vieții. Conceptul religios de judecată și
pedeapsă sau recompensă după moarte și-a croit drum în cugetul
meu în echivalentul său laic: simt că am suferit deja suficient fizic
înainte de a muri. Și cine știe ce suferințe îmi rezervă viitorul înainte
de a-l săruta pe Irv pentru ultima oară?
 Capitolul 15
Adio chimioterapiei și speranței

octombrie

M-am temut de ziua în care urma să ne întâlnim cu dr. M. pentru

o discuție aprofundată despre finalizarea tratamentului. Dr. M.
ajunge la timp la întâlnirea cu noi și răspunde la toate întrebările
noastre cu competență și amabilitate. Întreb de ce Marilyn nu a
răspuns la tratament: știam sau auzisem despre atât de mulți
cunoscuți care au trăit ani întregi, zeci de ani cu mielom multiplu. Ea
răspunde, cu o expresie tristă, că știința medicală nu știe de ce unii
pacienți cu această boală nu răspund la tratament sau de ce alții,
precum Marilyn, suferă efecte secundare atât de toxice, care fac
imposibil tratamentul.
După care Marilyn, fără pic de timiditate, trece direct la subiect și
întreabă: „Cât timp mai am? Cât timp credeți că voi mai trăi?” Sunt
șocat și mi-e milă de dr. M. Nu mi-ar plăcea deloc să fiu în pielea ei.
Dar nu pare tulburată și dă un răspuns tranșant: „Nimeni nu poate
da un răspuns precis la întrebarea asta, dar aș estima că ar putea fi
vorba de una până la două luni”.
Mi se taie respirația. Amândurora ni se taie: speraserăm și ne
așteptaserăm la încă trei, poate chiar șase luni. Ciudat cum
anxietatea perturbă percepția. Sunt atât de șocat, încât mintea îmi
schimbă vitezele și încep să mă întreb cât de des este nevoită dr. M.
să poarte astfel de discuții. Mă uit la ea: este o persoană atrăgătoare,
cu vocea molcomă, plină de compasiune. Sper că are cu cine vorbi
despre stresul cu care se încarcă în fiecare zi. Mă minunez de
agilitatea minții mele, prinsă în fapt în timp ce încerca să mă
protejeze: de îndată ce am auzit cuvintele „una până la două luni”,
mi-am mutat brusc interesul în altă parte și am început să mă
gândesc la experiența zilnică a dr. M. Mintea îmi este prinsă într-un
vârtej nestatornic: nu suport gândul că Marilyn a mea ar putea să nu
trăiască mai mult de o lună.
Marilyn, remarcabilă ca întotdeauna, rămâne imperturbabilă. Ar
dori să discute despre sinuciderea asistată medical, după care o
întreabă pe dr. M. dacă ar fi de acord să fie unul dintre cei doi medici
care trebuie să semneze aprobarea. Intru în stare de șoc. Nu gândesc
coerent. Mă tulbură vestea că va muri înghițind pastile. Am crezut
întotdeauna că va fi printr-o injecție în venă. Pe când eu îmi pot
azvârli mai multe pastile în gură și le pot înghiți cu ușurință,
Marilyn poate înghiți doar câte o pastilă o dată în mod deliberat și
încet. Ce se va întâmpla când va veni clipa? Îmi imaginez că aș putea
folosi un mortar și un pistil ca să pisez pastilele și să fac o emulsie
din pulbere. Apoi încep să mi-o imaginez cum duce emulsia la buze,
dar este prea mult pentru mine, iar imaginile se încețoșează.
Încep să plâng. Mă gândesc la cum am avut mereu grijă de
Marilyn – măsura nu mai mult de un metru și jumătate și cântărea
abia 45 de kg când am întâlnit-o prima oară, acum șaptezeci și patru
de ani. Îmi imaginez deodată o scenă în care îi dau pastilele letale și
o văd înecându-se cu ele, una câte una. Îmi scot această oribilă
imagine din minte și le înlocuiesc imediat cu imagini cu Marilyn
adresându-se publicului ca șefa de promoție atât la McFarland –
gimnaziul nostru –, cât și la Roosevelt, liceul la care am învățat.
Eram mai mare și mai puternic și știutor într-ale științei și
întotdeauna, dar întotdeauna am încercat să am grijă de Marilyn și s-
o feresc de rău. Și totuși acum mă trec fiorii când îmi imaginez că țin
în mână acele pastile ucigașe și i le dau, una câte una.
A doua zi dimineață m-am trezit la ora 5 cu o perspectivă
incendiară. „Nu-ți dai seama”, mi-am spus, „că moartea nu este în
viitor? Marilyn este deja pe moarte.” Mănâncă foarte puțin și pare
extrem de epuizată. Nici măcar nu o mai pot face să meargă cinci
minute până la căsuța poștală de la capătul aleii noastre. Ea moare
acum – nu este ceva ce urmează să se întâmple. Se întâmplă acum.
Trăim deja asta. Uneori îmi imaginez că iau pastilele și mor
împreună cu ea. Mi-i închipui pe prietenii mei terapeuți discutând
între ei dacă ar trebui să mă interneze în secția de psihiatrie a
spitalului, pentru că sunt în risc de sinucidere.
 Capitolul 16
De la îngrijire paliativă la azilul de bătrâni

noiembrie

Nemaiavând altceva de oferit, dr. M. o îndrumă pe Marilyn către

îngrijirea paliativă, ramura medicinei care se concentrează în
totalitate pe reducerea durerii și crearea unui mediu cât mai
confortabil pentru pacienți. Eu și Marilyn, însoțiți de fiica noastră
Eve, avem o lungă discuție cu dr. S., șefa îngrijirilor paliative, o
femeie caldă și plină de amabilitate, care ne face un istoric medical
complet, efectuează o examinare fizică și prescrie medicamente
pentru simptomele lui Marilyn: greața ei continuă, leziuni cutanate
înfiorătoare și oboseală extremă.
Marilyn îi răspunde răbdătoare la toate întrebările, dar revine
curând la subiectul care o frământă mai presus de orice: sinuciderea
asistată medical. Dr. S. răspunde la toate întrebările lui Marilyn
grijulie și cu blândețe, dar ține să precizeze că nu este în favoarea
acestui pas. Subliniază că munca ei este să se asigure că pacienții nu
suferă și să le permită să moară confortabil și fără dureri în urma
bolii.
Mai mult, dr. S. ne informează că sinuciderea asistată medical este
un pas complex, care necesită o documentație administrativă
stufoasă. Ne informează că modalitatea de curmare a vieții, ingestia
de pastile letale, trebuie să fie gestionată de către pacient: medicului
nu i se permite să-l ajute pe pacient să ingereze aceste pastile. Când îi
dezvălui că Marilyn are probleme serioase în înghițirea pastilelor, dr.
S. spune că există posibilitatea zdrobirii pastilelor și amestecarea
pulberii într-o băutură. Recunoaște că are foarte puțină experiență,
deoarece a luat parte la o singură moarte asistată de medic.
 Cu toate acestea, Marilyn insistă și o întreabă pe dr. S. dacă ar fi
de acord să fie unul dintre cei doi medici care trebuie să semneze
ordinul. Dr. S. inspiră profund, ezită, apoi încuviințează, dar repetă
că speră că acest lucru nu va fi necesar. Apoi ridică problema
trimiterii lui Marilyn la un azil. Ne asigură că personalul azilului ne
va vizita în mod regulat acasă și se va asigura că Marilyn nu va
suferi și va beneficia de tot confortul posibil. Se oferă să ia legătura
cu două aziluri din apropiere, iar fiecare va trimite un membru al
personalului pentru a ne informa în legătură cu oferta sa; în felul
acesta, noi putem alege unul dintre cele două.
Ambii reprezentanți ai azilurilor care ne vizitează acasă sunt bine
informați și amabili. Cum să alegi între ele? Marilyn află că soțul
unei prietene apropiate a avut parte recent de îngrijire excelentă din
partea Mission Hospice, așa că alegem să lucrăm cu ei. Foarte curând
după aceea suntem vizitați de asistenta medicală și asistentul social
și, două zile mai târziu, de dr. R, medicul azilului. Acesta petrece o
oră și jumătate cu noi. Ne-a impresionat și ne-a liniștit pe amândoi. Îl
consider a fi unul dintre cei mai grijulii și empatici medici pe care i-
am întâlnit vreodată și sper în sinea mea că va fi dispus să aibă grijă
și de mine când îmi va veni vremea să mor.
Nu trec bine cincisprezece minute din discuția noastră cu dr. P., că
Marilyn nu se poate abține și ridică din nou problema sinuciderii
asistate medical. Răspunsul dr. P. este uimitor de diferit față de
oricare altul primit până acum: se arată extrem de înțelegător cu
ideea, deși preferă termenul de „moarte asistată medical”. Îi dă
asigurări lui Marilyn că îi va ușura personal moartea când va veni
momentul potrivit. O asigură că, dacă ea va face această alegere, va
rămâne alături de ea și îi va pregăti o emulsie de pastile pe care va
putea să o soarbă printr-un pai și să o înghită cu ușurință. Ne spune
că a asistat la mai bine de o sută de astfel de decese și este de acord
din toată inima cu această alegere ori de câte ori pacientul suferă
profund, fără nicio speranță de însănătoșire.
Aceste cuvinte au un puternic efect calmant asupra lui Marilyn –
asupra amândurora –, dar, în același timp, fac ca moartea ei să fie
mai reală. Marilyn va muri în curând. Marilyn va muri în curând.
Marilyn va muri în curând. Gândul acesta este prea mult pentru mine
și continui să-l alung din minte. Negarea se înstăpânește. Îmi întorc
privirea. Nu, nu pot și nu vreau să privesc adevărul în față.

Câteva zile mai târziu, doi dintre copiii noștri dorm la noi: cel mai
mare – fiica noastră Eve – și cel mai mic, Ben. Mă trezesc devreme,
merg la birou și petrec două ore revizuind șpalturile editorului
pentru un capitol din noua ediție a manualului meu de terapie de
grup. Pe la 10:30 vin acasă, unde o găsesc pe Marilyn așezată la
masă, terminând micul dejun, sorbind ceaiul și citind ziarul de
dimineață.
„Unde sunt copiii?”, întreb. Copii într-adevăr! Fiica mea are 64 de
ani, iar fiul, 50. (Ceilalți doi fii ai mei au 62 și 59 de ani.)
„A”, spune Marilyn pe un ton calm și pragmatic „sunt la serviciile
funerare, fac pregătirile pentru înmormântare, după care vor trece
pe la cimitir ca să verifice locurile noastre de veci. Vom fi chiar lângă
al mamei.”
M-a surprins până și pe mine că am izbucnit în plâns, iar lacrimile
mi-au șiroit câteva minute pe obraji. Marilyn mă îmbrățișează în
timp ce încerc să-mi vin în fire. Printre suspine, îngaim: „Cum poți
vorbi cu atâta ușurință despre asta? Nu pot suporta gândul morții
tale. Nu mă pot împăca cu gândul de a trăi într-o lume fără tine”.
Mă trage spre ea și spune: „Irv, nu uita că trăiesc în durere și
suferință de zece luni încheiate. Ți-am spus în nenumărate rânduri
că nu mai suport gândul de a trăi așa. Salut moartea, salut eliberarea de
durere și de greață, de efectele chimioterapiei, de această oboseală
continuă și de aceste stări îngrozitoare. Te rog să mă înțelegi: crede-
mă – sunt sigură că, dacă ai fi trăit toate aceste luni în starea mea, ai
simți același lucru. Sunt în viață acum doar din pricina ta. Sunt
devastată la gândul de a te părăsi. Dar, Irv, a sosit momentul. Te rog,
trebuie să mă lași să plec”.
Nu este prima oară când aud aceste cuvinte. Dar poate este prima
dată când le las să-mi pătrundă în minte. Este poate prima dată când
înțeleg cu adevărat că, dacă aș fi trecut în ultimele zece luni prin ceea
ce a trecut Marilyn, aș fi simțit exact același lucru! Dacă aș fi trăit
această agonie, aș fi întâmpinat moartea cu aceeași ușurare cu care o
face Marilyn.
O clipă, doar o clipă, simt cum unele dintre vorbele mele de medic
bătrân se strâng laolaltă, străduindu-se să se închege într-o
respingere: nu trebuie să înduri suferințe. Avem morfină pentru
durere, avem steroizi pentru oboseală, avem… avem… Dar nu aș
putea da glas unor cuvinte atât de neautentice.
Ne ținem unul pe celălalt, plângând amândoi. Pentru prima dată,
Marilyn vorbește despre viața mea după moartea ei. „Irv, nu va fi
chiar așa de rău. Copiii vor veni mereu în vizită. Prietenii tăi vor
trece negreșit pe la tine. Dacă te vei simți prea singur în casa noastră
mare, îi poți cere oricând Gloriei, menajera noastră, și soțului ei să se
mute gratis în biroul meu și să-ți fie mereu în preajmă dacă vei avea
nevoie de ei.”
O întrerup: am făgăduit că nu voi lăsa niciodată pe umerii lui
Marilyn povara de a-și face griji pentru viața mea fără ea. O
îmbrățișez și îi spun pentru a mia oară cât de mult o iubesc și o
admir și cum îi datorez fiecare părticică a succesului meu în viață.
Ca întotdeauna, ea obiectează și vorbește despre talentul meu,
despre zămislirea atât de multor lumi în scrierile mele.
„Creativitatea asta o aveai în tine. Eu te-am ajutat doar să o
dezlănțui.”
„Succesul pe care l-am cunoscut a venit din creier, din imaginația
mea – da, știu asta, draga mea. Dar știu, deopotrivă, că mi-ai deschis
fereastra lumii creative. Dacă n-ai fi fost tu, aș fi făcut exact ceea ce
au făcut toți prietenii mei apropiați de la Facultatea de Medicină: aș
fi practicat medicina în Washington, DC. Deși ar fi fost o viață
împlinită, niciuna dintre cărțile mele nu ar fi văzut vreodată lumina
tiparului. M-ai familiarizat cu forme superioare de literatură – îmi
amintesc că am trecut în grabă prin liceu în doar trei ani, urmând o
programă științifică de introducere în medicină. Ai fost singura mea
legătură cu clasicii, cu literatura mare, cu filosofia: mi-ai lărgit
viziunea îngustă asupra lumii. Mi-ai făcut cunoștință cu marii
scriitori și gânditori.”

În seara aceea ne vizitează prietenii noștri apropiați Denny și

Josie, care ne aduc o cină gătită în casă. Colegul meu Denny este
unul dintre cei mai buni psihoterapeuți pe care i-am cunoscut
vreodată și, de asemenea, un pianist de renume național în lumea
jazzului. Când eu și Denny facem o scurtă plimbare singuri, îi
dezvălui drama prin care trec. Știe bine ce importanță copleșitoare
are Marilyn în viața mea (la fel are și soția lui pentru el). Știam că va
fi de acord cu decizia lui Marilyn de a alege sinuciderea asistată
medical: își exprimase deseori sprijinul pentru dreptul oricui de a-și
pune capăt vieții când durerea este insuportabilă și nu mai există
speranță de vindecare.
Îi spun că trec printr-un moment oribil al vieții, că Marilyn a
renunțat la orice tratament pentru mielomul multiplu, dar că într-o
zi, și asta curând, boala își va face inevitabil reapariția. Că, zi de zi,
aștept plin de teamă. Că nu voi uita niciodată felul în care a debutat
boala, când Marilyn m-a trezit, țipând sfâșiată de durerea fracturării
unei vertebre din pricina mielomului.
Denny este neobișnuit de tăcut: în general, este extrem de guraliv
și de elocvent, unul dintre cei mai expresivi și inteligenți oameni pe
care îi cunosc. Tăcerea lui mă înspăimântă: mă tem că l-am
împovărat prea tare.
A doua zi dimineață, când luăm împreună micul dejun, Marilyn
menționează, în treacăt, că a simțit o durere în spate. Îmi înăbuș un
suspin: mă gândesc, desigur, la vertebrele ei fracturate și la durerea
cumplită pe care a simțit-o – primul simptom al mielomului
multiplu. Simt cum mă cuprinde teroarea: mi-era groază de multă
vreme de reapariția mielomului multiplu. Oare voi scăpa vreodată
de cele mai groaznice temeri? Nu i-am mai făcut o examinare fizică
de o mulțime de ani, dar aș fi putut cu ușurință să-mi pun mâinile pe
spatele ei și să aplic puțină presiune pe fiecare dintre vertebre ca să
identific locul durerii. Dar nu am fost în stare să fac asta. Nici un soț
iubitor nu ar trebui să treacă prin asta. În plus, fiica mea, medic la
rândul ei, va sosi în scurt timp și i-aș putea cere să-i examineze
spatele. Cât de oribil să te gândești că s-ar putea să nu existe ușurare
pentru durerea ei, în afară de morfină… și moarte.
Încep să-mi fac reproșuri. La urma urmei, am lucrat cu foarte
multe persoane îndoliate, iar multe dintre ele suferiseră aceeași
pierdere cu care mă confrunt eu acum. Da, fără îndoială: suferința pe
care o trăiesc o simt mai atroce decât a lor, neîncetând să remarc
unicitatea pierderii mele – cât de mult și cât de profund mi-am iubit
soția.
Am lucrat cu atât de mulți soți îndurerați, a căror stare, în cele din
urmă, s-a ameliorat – știu că durează între un an și doi ani –, dar se
va întâmpla. Cu toate acestea, îmi sabotez eforturile de a mă alina,
gândindu-mă imediat la multele poveri care mă apasă: vârsta,
pierderile de memorie, problemele fizice, mai ales problemele de
echilibru care îmi fac mersul dificil fără baston sau mergător. Dar am
o replică viguroasă la aceste gânduri negre: Irv, pentru numele lui
Dumnezeu!, ia în seamă avantajele: cunoștințele tale despre mintea
umană și cât de mult știi despre depășirea clipelor dureroase. Și, Irv,
te bucuri de sprijin prețios: patru copii iubitori devotați și opt nepoți,
dintre care niciunul nu ți-ar refuza nimic. Și gândește-te la numărul
mare de prieteni care te înconjoară. Ai mijloacele financiare și
opțiunea de a rămâne în superba ta casă sau de a te alătura oricărei
comunități de pacienți. Și, Irv, cel mai important, nici tu, asemenea
lui Marilyn, nu ai regrete… ai trăit o viață lungă și împlinită… ai
avut mult mai mult succes decât ți-ai fi imaginat vreodată… ai ajutat
atât de mulți pacienți, ai vândut milioane de exemplare ale cărților
tale în treizeci de limbi și primești în fiecare zi o groază de e-mailuri
de la admiratori.
Așadar, îmi spun, este timpul să nu mai scâncești. De ce îți
exagerezi disperarea, Irv… este un strigăt de ajutor? Încerci încă să-i
arăți lui Marilyn cât de mult o iubești? Slavă Domnului, știe prea
bine asta. Iar profunzimea tristeții tale nu face decât să înrăutățească
lucrurile. Da, așa e, răspund. Știu că nu vrea să mă afund în
disperare neagră… vrea să fiu fericit și să-mi fie bine… nu vrea să
mor odată cu ea. Nu trebuie să continui să-mi afișez durerea. E
timpul să-mi trag un șut în fund.
O nesfârșită procesiune de prieteni și cunoștințe se perindă pe la
noi și toți vor să o vadă pe Marilyn, așa că îmi asum
responsabilitatea de a o proteja de epuizare în mijlocul numărului
mare de vizitatori iubitori. Fac pe cronometrul și, cât mai politicos cu
putință, limitez vizitele la treizeci de minute. Fiica mea a creat un site
web care le va permite prietenilor lui Marilyn să afle vești despre
starea ei.
 Marilyn mărșăluiește înainte. Când prietenii ni se alătură la cină,
admir felul în care animă conversația, punând întrebări despre viața
lor și ajutându-i pe toți să se simtă bine. Este adevărat că am abilități
de a vorbi și de a lucra cu studenții și pacienții, dar abilitățile ei de
socializare nu au pereche. Unul sau mai mulți dintre cei patru copii
ai noștri ne vizitează și petrec deseori noaptea la noi. Mă bucur
întotdeauna de prezența lor, de discuțiile animate, de multele
partide de șah și, uneori, pinacle.
Dar, oricât de mult îmi iubesc copiii, prețuiesc nespus serile cu
Marilyn. De câteva luni încoace mă ocup doar eu de pregătirea
mesei: Marilyn are stomacul extrem de sensibil și mănâncă în fiecare
zi aceeași mâncare simplă: supă de pui cu orez și morcovi. Prepar o
cină simplă pentru mine sau comand uneori de mâncare la un
restaurant. Apoi știrile TV și rugăciunea lui Marilyn ca Trump să fie
destituit cât ea este încă în viață. Deseori căutăm un film – o sarcină
deloc ușoară, deoarece memoria lui Marilyn este prea bună și,
aproape întotdeauna, preferă să vadă un film nou – și vedem
jumătate de film într-o noapte și cealaltă jumătate în ziua următoare.
În seara asta, după cină, ne delectăm cu vizionarea vechii pelicule
Arsenic and Old Lace cu Cary Grant și Raymond Massey. Ne ținem de
mână. Nu mă pot opri să o ating. În timp ce savurez filmul, privesc
uluit la Marilyn și mă gândesc cât de puțin timp ne-a mai rămas.
Știu… știm amândoi… că va muri foarte curând, cel mai probabil în
următoarele patru săptămâni. Pare suprarealist. Așteptăm, pur și
simplu, ca mielomul multiplu să-i devasteze zâmbetul și frumosul ei
corp. Mă tem pentru ea și sunt uluit de dispoziția și curajul de care
dă dovadă. Nu o dată am auzit-o spunând că este îngrozită ori
consternată de ghinionul de a trebui să sufere de această boală.
Sunt extrem de conștient de propria mea decrepitudine. Prea
adesea sunt confuz în privința programului și mă uit deseori la
pagina greșită din agendă. Am crezut că o pacientă vine astăzi la ora
3, iar ea a venit la 4. Am crezut că ne vom întâlni pe Zoom, dar ea s-a
prezentat personal. Simt că nu mai am toate țiglele pe casă. Mă simt
neputincios. Cu o singură excepție: când încep o consultație, mă simt
vechiul Irv și, aproape fără excepție, simt că am dat fiecărui pacient
pe care l-am văzut, chiar și într-o singură ședință, ceva valoros.
Am senzația că echilibrul, capacitatea de a merge și memoria mi
se deteriorează rapid. Și acum, pentru prima dată, încep să mă întreb
dacă chiar voi putea să trăiesc singur în această casă după moartea
lui Marilyn. Ce păcat că nu putem muri împreună. Am aflat recent
că unde și cum voi trăi a fost un subiect de conversație aprinsă între
copiii mei. Zilele trecute, fiica mea Eve a spus că se gândește să
schimbe soba și arzătoarele de la modelul pe gaz la electric, pentru
că se teme că voi lăsa din greșeală aragazul deschis și voi da foc
casei. M-a enervat faptul că mă tratează ca pe un copil și că ia decizii
cu privire la bucătăria mea; totuși o parte din mine este de acord cu
ea. Când ea și toți ceilalți copii opinează că nu pot rămâne singur în
casă, sunt supărat și mă burzuluiesc, dar nu prea mult, pentru că mă
tem că au dreptate. Nu singurătatea este problema, ci siguranța.
Nu mi-am scrutat niciodată profund viitorul și nici nu m-am
gândit serios să angajez pe cineva care să locuiască cu mine. Cred că
mă abțin să petrec mult timp gândindu-mă la asta, pentru că o
consider o trădare față de Marilyn. Am vorbit despre acest lucru în
ultimele câteva zile cu prietenii, care îmi susțin cu toții dorința de a
rămâne în casa pe care o iubesc atât de mult. Am trăit și am lucrat în
aceeași comunitate de multe zeci de ani și sunt înconjurat de familie
și prieteni, așa că, deocamdată, sunt hotărât să rămân în casa mea.
Îmi imaginez că, alături de prietenii și de copii, aș avea companie trei
seri pe săptămână și m-aș simți perfect confortabil să fiu singur în
restul timpului. Practic, nu sunt o persoană foarte socială – soția mea

Î
a îndeplinit întotdeauna acest rol în familie. Îmi amintesc de prima
mea întâlnire cu Marilyn: eram adolescent și jucam bowling (aveam
o înclinație pentru jocuri – încă mai am rămășițe ale acestei pasiunii).
Cineva, nu un prieten apropiat, un tip cu o reputație destul de
proastă, a sugerat să mergem la o petrecere acasă la Marilyn
Koenick. Era atât de multă lume, încât singurul mod în care am
putut intra a fost pe fereastră. În mijlocul casei ticsite se afla Marilyn,
în centrul atenției. I-am aruncat o privire și mi-am croit drum prin
mulțime pentru a mă prezenta. A fost un comportament extrem de
neobișnuit din partea mea: niciodată înainte sau după nu am fost
atât de îndrăzneț social. Dar a fost cu adevărat dragoste la prima
vedere! Am sunat-o chiar seara următoare: – era primul telefon pe
care i-l dădeam unei fete.
Când mă gândesc la viața fără Marilyn, durerea și anxietatea
izbucnesc. Mintea mea acționează primitiv: e ca și cum gândul la
viitorul meu fără Marilyn ar fi o trădare – uni act de trădare care i-ar
putea grăbi moartea. „Trădător” este termenul corect: când îmi fac
planuri de viață după moartea lui Marilyn, pare să fie o trădare. Ar
trebui să mă preocupe acum doar ea, să mă gândesc doar la trecutul
nostru, la felul în care ne vom petrecem acum timpul unul cu
celălalt, la viitorul nostru mult prea scurt împreună.
Inspirația mă lovește deodată! Îmi cer să-mi imaginez cum ar fi
dacă lucrurile ar fi inversate. Cum ar fi dacă eu aș fi cel pe moarte și
Marilyn ar fi cea care ar avea grijă de mine, așa cum a făcut-o
dintotdeauna? Să-mi închipui că mai am doar câteva săptămâni de
trăit. Aș fi oare îngrijorat de modul în care s-ar descurca Marilyn fără
mine? Bineînțeles că aș fi! Aș fi foarte îngrijorat de soarta ei și nu mi-
aș dori nimic altceva decât tot ce-i mai bun pentru ea. Un gând
terapeutic instantaneu. Deja mă simt mult mai bine.
 Capitolul 17
Azil

noiembrie

Azil. Iată un cuvânt pe care l-am asociat întotdeauna cu ultima

suflare a unui pacient pe patul de moarte. Și totuși iată-mă stabilind
o întâlnire cu personalul azilului. Încă mă pot ține pe două picioare.
Încă îmi fac baie de una singură. Încă citesc și scriu. Pot încă să port
conversații lucide cu vizitatorii. În ciuda oboselii continue, sunt încă
funcțională.
O vizită a dr. P., medicul de la Mission Hospice, are darul să mă
liniștească deplin. Este un partener de discuție extrem de plăcut,
competent și empatic. Are o experiență îndelungată în îngrijirea
pacienților aflați la sfârșitul vieții, timp în care s-a asigurat că
durerea le este ușurată cât mai mult cu putință printr-o varietate de
medicamente și alte forme de tratament, inclusiv meditație și masaj.
Dacă nu mă va chinui o durere insuportabilă, cred că voi putea să
duc boala până la capăt cu un minimum de demnitate. Mai mult, am
mare încredere în el: a asistat personal moartea a circa o sută de
pacienți și m-a asigurat că va avea grijă de toate. Mă simt foarte
confortabil și liniștită să-mi pun viața în mâinile lui.
Ne întâlnim, de asemenea, cu asistenta și asistentul social care vor
urmări cazul meu. De acum înainte, asistenta va veni o dată pe
săptămână să vadă cum mă simt și cum progresează boala. Și ea este
foarte informată și empatică și mă încurajează gândul la vizitele ei
săptămânale. Primesc chiar un telefon de la un membru voluntar al
echipei azilului care se oferă să vină acasă și să-mi facă masaj. Cum
îmi plac la nebunie masajele, spun imediat da și programez o
întâlnire. Sunt curioasă să întâlnesc pe cineva care lucrează ca
voluntar pentru azil. Este aproape jenant să ai parte de atât de multă
atenție revărsată asupra acestui corp muribund în vârstă de 87 de
ani, când atât de multă lume nu primește deloc îngrijire.
Cei din jur, printre care și Irv, continuă să-mi admire capacitatea
de a rămâne calmă. Da, cea mai mare parte a timpului mă simt
calmă. Doar din când în când, în vise, angoasa iese la iveală. Per
ansamblu însă am ajuns să accept faptul că voi muri în curând.
Tristețea – tristețea sfâșietoare de a-mi lua rămas-bun de la familie și
prieteni – nu pare să-mi afecteze capacitatea de a efectua actele
simple ale vieții de zi de zi cu o dispoziție rezonabilă. Și nu este o
senzație falsă: după nouă luni de tratamente toxice și senzații
îngrozitoare cât era ziua de lungă, mă bucur de acest răgaz, oricât de
scurt ar fi el.
Unul dintre cei mai respectați profesori de umanistică de la
Stanford, Robert Harrison, numește moartea „apogeul” vieții. Poate
se gândește la „apogeu” în sensul catolic de a te împăca cu
Dumnezeu și de a primi ultima împărtășanie. Poate ideea de apogeu
să aibă sens pentru cineva care nu este credincios practicant? Dacă
voi putea evita supliciul unei dureri fizice prea mari, dacă mă voi
putea bucura de plăcerile simple ale traiului de la o zi la alta, dacă
voi putea să-mi iau rămas-bun de la cei mai dragi prieteni ai mei –
fie personal, fie în scris –, dacă voi reuși să ofer cea mai bună
versiune a mea și să-mi exprim dragostea pentru ei – și asta cu
farmec –, atunci momentul morții va fi, probabil, o formă de apogeu.
Mă gândesc la felul în care moartea a fost privită de-a lungul
istoriei, cel puțin al istoriei pe care o știu eu. Îmi amintesc, din cartea
mea Inima îndrăgostită, o imagine vie din Cartea egipteană a morților.
Vechii egipteni, în urmă cu mai bine de trei mii de ani, înțelegeau
trecerea de la viață la moarte într-un mod extrem de dramatic.
Inima, considerată lăcașul sufletului, era cântărită pe o balanță. Dacă
era suficient de pură și cântărea mai puțin decât pana zeiței{3}
adevărului, decedatul își câștiga intrarea în viața de apoi. Dar, dacă
era împovărată cu fapte rele, făcea ca talerul balanței să tragă mai jos
decât pana și făcea ca bărbatul sau femeia cu pricina să fie devorați
de o fiară înfricoșătoare.
Ei bine, chiar dacă nu cred literalmente în acest fel de judecată,
cred că persoanele aflate în pragul morții – când au timp să
reflecteze – au tendința de a-și evalua viețile pe care le-au trăit. Cu
siguranță, acesta este cazul meu. Și fără să fiu satisfăcută în sens
negativ de mine însămi, simt că nu am cauzat niciun rău și că pot să-
mi dau obștescul sfârșit cu puține regrete și un dram de păcat.
Numeroasele e-mailuri, cărți poștale și scrisori pe care le-am primit
continuă să-mi spună că am fost de ajutor în moduri semnificative
pentru o mulțime de oameni. Acesta este, cu siguranță, unul dintre
motivele pentru care mă simt calmă de cele mai multe ori și pot
anticipa posibilitatea unei „morți bune”.
Grijile stârnite de moarte datează încă de la autorii greci și romani
Seneca, Epictet și Marcus Aurelius. Fiecare a încercat să dea sens
unui univers în care orice existență individuală era văzută ca o geană
de lumină între două eternități de întuneric, una înainte de viață, alta
după aceea. Povățuindu-ne asupra celor mai bune feluri de a trăi –
atât social, cât și rațional –, acești filosofi ne-au sfătuit să nu ne
temem de moarte, ci să acceptăm inevitabilul ei în marea urzeală a
lucrurilor…
Deși viziunile creștine despre Dumnezeu și viața de apoi au
înlăturat gândurile acestor scriitori „păgâni”, ideea de ai muri bine a
supraviețuit de-a lungul secolelor și continuă să influențeze titlurile
multor cărți recente, precum The Art of Dying Well de Katy Butler
(2019). Cartea How We Die: Reflections on L.ife’s Final Chapter (1995),
semnată de Sherwin Nuland, prezintă, o relatare sinceră și plină de
compasiune a modului în care viața se desparte de trup.
Desigur, după cum îmi amintește dr. P., moartea este întotdeauna
o chestiune individuală; nu există o moarte care să se potrivească
tuturor, chiar și în cazul persoanelor care au aceeași boală. S-ar putea
să fiu tot mai vlăguită de la o zi la alta sau unul dintre organele mele
să cedeze, ori, dacă va fi să am nevoie de sedare profundă, aș putea
să mor fără durere în somn. Câtă vreme am opțiunea sinuciderii
asistate medical, cât timp sunt încă lucidă și îmi pot exprima
dorințele, pot stabili o dată pentru moartea mea. Pe lângă medicul și
asistenta de la azil, le voi cere soțului și copiilor mei să fie acolo în
clipa aceea.
Deocamdată, sunt îndrumată de personalul azilului, care este
foarte atent la nevoile pacienților pe moarte. Par să-mi anticipeze
întrebările chiar înainte de a le adresa și, grație experienței lor cu alții
care au murit înaintea mea, mă ajută să formulez răspunsuri. Pot
suna la Mission Hospice la orice oră din zi și din noapte pentru a
cere indicații de administrare a medicamentelor pe care le am deja în
dulap și în frigider. Vor trimite pe cineva acasă în caz de urgență.
Am completat deja documentația care respinge în mod expres
măsurile extreme de a mă menține în viață. În clipa cea de pe urmă,
oricum ar veni ea, ar trebui să am oarece măsură de control.
Totuși, chiar dacă nu mă tem de moartea în sine, mă macină
continuu tristețea de a mă despărți de cei dragi. Cu toate tratatele
filosofice și cu toate asigurările profesiei medicale, nu există niciun
remediu pentru simplul fapt că trebuie să ne părăsim reciproc.
 Capitolul 18
O iluzie care alină

noiembrie

Iată că au trecut șase săptămâni de când dr. M. opina că Marilyn

mai avea de trăit doar una-două luni. Deși s-a scurs tot acest timp,
Marilyn arată destul de bine și este foarte vie. Fiul nostru Ben a
trimis un e-mail către întreaga familie, în care ne spune: „Bună
tuturor – Deși a tot susținut contrariul, se pare că draga noastră
mamă va fi cu noi de Ziua Recunoștinței! Ne-a cerut să ne organizăm
ca să ne strângem cu toții în Palo Alto pentru a sărbători”.
Marilyn tocmai ascultă o prelegere înregistrată despre Marcus
Aurelius. A avut o săptămână excelentă: foarte puține grețuri, nițică
poftă de mâncare și ceva mai multă energie. Își petrece și acum o
mare parte a zilei întinsă pe canapeaua din sufragerie, moțăind sau
admirând falnicul stejar din fața ferestrei. Și, de două ori în această
săptămână, a binevoit să parcurgă cei treizeci de metri până la cutia
poștală.
Boala lui Marilyn adâncește conștientizarea propriei mele
efemerități. Fac niște cumpărături de pe Amazon – baterii AA,
dopuri de urechi Splenda – și selectez aceleași cantități mari, așa
cum am făcut întotdeauna până acum. Chiar înainte de a apăsa tasta
„cumpără”, mă pun singur la punct: „Irv, nu poți comanda un alt
transport de treizeci de baterii AA sau o cutie de 1.000 de perechi de
Splenda. Ești prea bătrân: în niciun caz nu vei trăi atât de mult”. Mă
hotărăsc pentru o comandă mai mică, mai cumpătată.
Nu-i plăcere mai mare pentru mine decât să o țin de mână pe
Marilyn. Nu mă pot sătura de ea. A fost așa încă din liceu. Ceilalți
glumeau pe seama noastră că ne țineam mereu de mână la prânz în
cantina Liceului Roosevelt – și încă ne ținem după șaptezeci de ani.
Îmi înfrânez cu greu lacrimile în timp ce scriu aceste rânduri.

Le aud pe Marilyn și pe fiica noastră Eve râzând și trăncănind

într-unul dintre dormitoare. Sunt curios ce fac și mă duc la ele. Le
găsesc trecând în revistă bijuteriile lui Marilyn – inelele, colierele și
broșele ei, bucată cu bucată, decizând cine, dintre copiii și nepoții
noștri, socrii și prietenii apropiați, va moșteni fiecare piesă. Par
amândouă amuzate de discuție.
Minutele trec și, deși este doar ora 10 dimineața, mă cuprinde
oboseala și mă întind pe unul dintre paturi, în timp ce continui să le
privesc. După alte câteva minute mă trece un frison. Chiar dacă
încăperea este încălzită la 21 de grade, trag pătura peste mine.
Întreaga scenă are un aer macabru: nu mi-aș fi putut imagina că voi
renunța cu inima atât de ușoară la toate aceste lucruri care au lăsat o
urmă în viața mea. Marilyn are o poveste despre fiecare dintre ele –
de unde le-a luat sau cine i le-a dăruit. Mă simt de parcă totul se
estompează. Moartea devorează orice urmă de viață, orice urmă de
amintire.
În cele din urmă, sunt atât de copleșit de durere, încât trebuie să
părăsesc încăperea. Peste câteva minute, iată-mă înapoi la computer,
tastând aceste cuvinte – de parcă asta ar împiedica trecerea timpului.
Și întregul proiect al acestei cărți nu servește oare aceluiași scop?
încerc să îngheț timpul descriind scena actuală, cu speranța de a o
putea muta mai departe, în viitor. Totul este doar o iluzie. Dar o
iluzie care alină.
 Capitolul 19
Cărți franțuzești

noiembrie

Sunt în biroul meu și mă uit la rafturile goale. Aceste rafturi au

găzduit până acum cărțile mele în franceză. Trebuie să fi fost cel
puțin șase sute de cărți, stivuite din podea până în tavan, pe două
rânduri. Eu și Irv am fost oameni ai cărții de când îmi amintesc. Ne-
am legat destinele prin cărți când eram adolescenți și de atunci am
fost mereu cufundați în ele. Casa noastră geme de cărți, iar eu par să
fiu singura care știe unde se găsesc cele mai multe dintre ele, dar
până și eu am lacunele mele.
Ieri, Marie-Pierre Ulloa, prietena mea mai tânără de la Facultatea
de Franceză de la Stanford, a venit împreună cu soțul ei, a pus în
cutii cărțile în franceză și le-a luat. Își vor găsii o casă nouă în
biblioteca ei și vor fi puse la dispoziția oamenilor de știință și
studenților. Mă consolează gândul de a ști că toate aceste cărți nu
vor fi împrăștiate în cele patru zări.
Și totuși mă năpădește jalea. Aceste cărți reprezintă o parte
însemnată a istoriei mele, șaptezeci de ani de cufundare în literatura
și cultura franceză. Cea mai veche carte – pe care nu am dat-o – este
un exemplar din Cyrano de Bergerac dăruit de profesoara mea de
franceză, Mary Girard, când am absolvit liceul în 1950. A scris în
chip de dedicație:

À Marilyn, avec des souvenirs affectueux du passé et de très bons voeux

pour l’avenir.
Pentru Marilyn, cu amintiri pline de dragoste din trecut și urări de
bine pentru viitor.
 Doamna Girard a fost cea care mi-a sugerat să merg la Wellesley
College, cunoscut pe atunci pentru excelenta sa facultate de franceză,
și să mă gândesc la o carieră ca profesoară de franceză. Nu putea să
bănuiască atunci (cum nu puteam nici eu) că voi ajunge să-mi iau
doctoratul în literatură comparată și să devin profesoară de franceză
o bună parte din viața mea.
Cărțile mele au fost aranjate în ordine istorică începând cu Evul
Mediu în partea de sus a primului raft și terminând în partea de jos a
celui de-al doilea rând cu o pleiadă de scriitori din secolul XX,
precum Colette, Simone de Beauvoir, Violette le Duc și Marie
Cardinal. Trecerea de la scriitori predominant bărbați în secolele
anterioare la scriitoare mai recente face, probabil, dovada gusturilor
mele, dar și a proeminenței crescute a femeilor în literatura de azi.
Îmi amintesc controversa legată de noua traducere a cărții Al
doilea sex de Simone de Beauvoir, semnată de bunele mele prietene
Constance Borde și Sheila Malovany-Chevallier. Traducerea a fost
considerată „prea literală” de unii critici și m-am simțit obligată să o
apăr într-o scrisoare către The New York Times. Traducerea lor, cu o
dedicație pentru mine, este o altă carte de care nu m-am putut
despărți.
Dar aproape toate celelalte cărți sunt duse acum, lăsând rafturile
goale și un mare gol în inima mea. Totuși gândul că Marie-Pierre
este cea care are parte de aceste volume îmi dă speranța că vor
pătrunde în viața altora. Marie-Pierre mi-a sugerat să aplic viniete
care să arate că provin din biblioteca lui Marilyn Yalom, așa că l-am
rugat pe Irv să le ștampileze în locul meu.
Ce se va întâmpla însă cu celelalte cărți ale mele, printre care
lucrările de studii feministe, memorialistică, cărți despre șah sau în
limba germană? Îi voi chema pe unii dintre colegii mei și le voi cere
să ia tot ce vor. Și va trebui să las astfel de probleme pe umerii lui Irv
și ale copiilor. Din ce în ce mai mult trebuie să mă împac cu gândul
că, după ce voi muri, nu voi avea conștiință și nu voi mai avea niciun
cuvânt de spus în această privință.

Ceva cu totul neașteptat a ieșit la iveală din legătura mea cu

Franța, cărțile și prietenii mei francezi. Anul trecut, când am fost la
Paris, am petrecut timp cu bunii mei prieteni Philippe Martial și
Alain Briottet. Ambii trăiseră al Doilea Război Mondial prin satele
franceze – Philippe în Normandia aflată sub ocupație germană și
Alain în ceea ce se numea atunci „zona liberă” din sud. Alain a
publicat recent un jurnal despre prizonieratul tatălui său, ofițer
captiv în lagărele germane după armistițiul din 1940.
Le-am propus să edităm o carte intitulată Innocent Witnesses,
despre amintirile copiilor din cel de-al Doilea Război Mondial, o
carte care să includă propriile noastre povești, precum și altele pe
care le-aș fi cules de la prieteni. Poveștile din copilărie rareori se
concentrează exclusiv pe teroarea războiului. Copiii își amintesc ce
au mâncat sau ce n-au mâncat și mai cu seamă chinurile foametei. Își
amintesc de bunătatea străinilor care i-au luat în casele lor și de
jucăria rară primită în dar de ziua lor sau de Crăciun. Își amintesc de
joaca cu alți copii, dintre care unii au dispărut din viața lor din
pricina deportărilor sau au murit. Își amintesc de zgomotul sirenelor
și al exploziilor și de flăcările orbitoare care iluminau cerut nopții.
Ochii copiilor privesc realitatea cotidiană a războiului și, când sunt
redeschiși cu ajutorul memoriei, ne ajută pe noi, ceilalți, să fim
martorii grozăviilor sale.
În Innocent Witnesses strâng laolaltă amintiri din copilărie de la
șase persoane pe care le-am cunoscut drept colegi și prieteni, în
urma unor relatări la persoana întâi și a conversațiilor cu acestea de-
a lungul a zeci de ani. Nu le cunoșteam pe vremea când eram copii
în timpul războiului. Dar, cunoscându-i pe toți ca adulți, mă
minunez de capacitatea lor de a-și depăși trecutul și de a deveni
adulți cumpătați și împliniți. Din amintirile lor, este posibil să
speculăm asupra împrejurărilor care i-au ajutat să supraviețuiască.
Ce modele de adulți le-au oferit siguranță și speranță pentru a-i
călăuzi prin cele mai atroce momente? Ce calități personale i-au
ajutat să devină adulți funcționali? Cum s-au descurcat cu amintirile
lor traumatice din război? Acum, că multe dintre aceste persoane au
murit – iar noi, ceilalți, ne vom duce, fără îndoială, în viitorul
apropiat –, simt o obligație specială în a duce mai departe aceste
povești.
Imediat ce m-am întors în California, am început să lucrez la
manuscris. În mod surprinzător, am ajuns destul de departe, în
ciuda mielomului multiplu și a tratamentului. Când am întrerupt
tratamentul, am hotărât să trimit manuscrisul agentei meu, Sandy
Dijkstra, pentru a vedea dacă ea crede că e publicabil.
Lucrurile s-au derulat de-atunci foarte repede! Sandy a trimis
materiale la Editura Universității Stanford și, în mai puțin de o
săptămână, ne-au făcut o ofertă excelentă – nu doar de a publica
Innocent Witnesses, ci și de a publica această carte scrisă împreună cu
Irv. Este ca un dar din partea zeilor. Acum tot ce trebuie să fac este
să rămân în viață pentru a lucra la cele două cărți împreună cu
editorul meu, Kate Wahl. A citit deja manuscrisul și a făcut multe
sugestii. Sper să pot duce lucrarea la bun sfârșit. Cum mai sunt doar
două săptămâni până la Ziua Recunoștinței – când toți copiii vor
veni aici –, trebuie să-mi păstrez toată energia pe care o mai am
pentru ei și pentru cele două proiecte de carte.
 Capitolul 20
Se apropie sfârșitul

noiembrie

Sunt la birou aproape toată dimineața, la trei minute de mers pe

jos de casă, și sunt șocat când intru în biroul lui Marilyn. Jumătate
din rafturile de cărți sunt goale. Nimeni nu mă pusese în temă
dinainte. Să-și pună cărțile la dispoziția studenților este cu totul de
înțeles, dar știu că, pentru nimic în lume, nu aș fi putut să o fac așa
cum a făcut-o ea. Pur și simplu nu vreau să fiu martor în
avanpremieră la felul în care agoniseala cea mai însemnată a vieții
mele se va risipi după moartea mea.
Acesta este unul dintre motivele importante pentru care voi
refuza să mă mut într-o locuință mai mică pentru vârstnici:
renunțarea la cărțile mele este prea dureroasă. Voi lăsa această
sarcină în seama copiilor mei: mă pot bizui pe ei că vor lua decizii
raționale și inteligente. Întors la birou, mă rotesc cu scaunul și mă uit
bine la peretele de cărți din spatele meu. Sunt șapte corpuri, fiecare
cu șapte rafturi care conțin aproximativ treizeci de cărți – în jur de
1.500 de cărți în total. Deși dispunerea cărților pare întâmplătoare,
este inteligibilă pentru mine. Prima treime este aranjată în ordine
alfabetică după numele autorului. Dar restul cărților sunt aranjate în
funcție de relația lor cu o carte pe care am scris-o: mai multe rafturi
cu cărți de și despre Nietzsche, apoi rafturi despre Schopenhauer și
altele despre Spinoza, despre psihoterapia existențială, despre
terapia de grup. În timp ce le parcurg cu privirea, îmi evocă starea
de spirit și amintirea locului în care ne aflam în lume pe vremea
când o scriam pe fiecare dintre ele. Scrierea povestirilor și a
romanelor a fost punctul culminant al vieții mele, iar locul exact în
care anumite idei cu miez mi-au încolțit în minte îmi rămâne viu în
amintire. Am scris mai multe capitole din Plânsul lui Nietzsche în
Seychelles și din Călăul dragostei în Bali, Hawaii și Paris. Manualul
meu de terapie de grup, la Londra. O parte din Soluția Schopenhauer,
în Austria și Germania.
Seninătatea lui Marilyn la vederea tuturor rafturilor goale este
atât de tipică pentru ea. Nu încape nicio îndoială că resimte mult mai
puțină anxietate de moarte (și mai puțină anxietate, în general) decât
mine și nu am prea multe îndoieli cu privire la sursa acesteia în
viețile noastre timpurii. Dați-mi voie să vă spun o poveste despre
viețile noastre, o poveste care cred că va arunca o lumină asupra
nașterii anxietății.
Tatăl lui Marilyn, Samuel Koenick, și tatăl meu, Benjamin Yalom,
au emigrat după cel de-al Doilea Război Mondial, fiecare dintr-un
mic ștetl din Rusia și fiecare și-a deschis un mic magazin alimentar
în Washington, DC. Tatăl lui Marilyn a ajuns în SUA la sfârșitul
adolescenței. A urmat un an sau doi de educație laică în SUA, după
care, tânăr nonconformist, a călătorit prin țară înainte să o
întâlnească și să se căsătorească cu mama lui Marilyn, Celia, care
emigrase în SUA din Polonia. Cât despre tatăl meu, acesta a sosit în
SUA la vârsta de 21 de ani și nu a avut niciun fel de educație laică.
Amândoi părinții noștri au muncit din greu, plecând rareori din
băcăniile lor. Programul de lucru al tatălui meu era mai lung,
deoarece, pe lângă alimente, vindea și alcool, iar magazinul era
deschis până la 10 seara în fiecare zi și până la miezul nopții vinerea
și sâmbăta.
Mai adaptat la cultura SUA, tatăl lui Marilyn a ales o casă pentru
soția și cele trei fiice ale sale într-o zonă elegantă și sigură din
Washington, la aproximativ douăzeci de minute cu mașina de
magazin, în timp ce tatăl meu a decis că familia sa (mama mea, sora
mea în vârstă de 7 ani și cu mine) trebuia să locuiască în micul
apartament de deasupra magazinului alimentar situat în ceea ce era
considerat pe atunci un cartier turbulent și periculos. Pentru părinții
mei, alegerea de a locui deasupra magazinului avea un sens practic:
mama putea să-i țină locul când tata voia să mănânce sau să se
odihnească. Iar când magazinul era aglomerat, putea să-i telefoneze
mamei și ea ajungea la parter în numai câteva minute.
Deși locuitul deasupra magazinului le era lor la îndemână, s-a
dovedit a fi dezastruos pentru mine: rareori mă simțeam în siguranță
în afara casei. De obicei, lucram în magazin sâmbăta și în vacanțele
școlare – nu pentru că părinții mi-ar fi cerut să fac asta, ci pentru că,
în afară de lecturile mele vorace, nu prea îmi găseam nimic altceva
de făcut. Washingtonul era la vremea aceea segregat rasial și eram
singura familie albă din cartier, în afară de alți câțiva proprietari de
magazine. Unul dintre ei, la cinci străzi distanță, era un prieten
apropiat al părinților mei și venea din același ștetl din Rusia. Toți
prietenii mei erau de culoare, dar părinții mei nu le dădeau voie să
intre la noi în casă. Mai mult, copiii albi care locuiau la o aruncătură
de băț mai încolo fuseseră deja crescuți în antisemitism. În fiecare zi
străbăteam pe jos lunga și uneori periculoasa distanță de opt străzi
până la Școala primară Gage, care se afla chiar la granița unui sector
alb al orașului. Îmi amintesc că eram întâmpinat deseori de frizerul
aflat la doar câțiva pași de magazinul tatălui meu cu salutul „Hei,
evreiașule – cum merge treaba?”
După câțiva ani, tatăl meu a renunțat la alimente și a vândut doar
bere și băuturi alcoolice. Deși magazinul era mai profitabil, avea
parte de clienți dezgustători și a căzut de mai multe ori pradă
jafurilor. Ca să se protejeze, tata a angajat un paznic înarmat care
stătea în spatele magazinului. Când aveam 15 ani, mama a insistat să
cumpărăm o casă și să ne mutăm într-un cartier mai sigur. Viața mea
s-a schimbat complet: o școală mai bună, străzi mai sigure și vecini
prietenoși. Și, mai presus de toate, am cunoscut-o pe Marilyn în clasa
a IX-a. Deși viața mea, din acel moment, s-a îmbunătățit
considerabil, chiar și acum, după optzeci de ani, sunt încă bântuit de
anxietatea generată de acei ani de început.
Primii ani de viață ai lui Marilyn nici că puteau fi mai diferiți. A
crescut într-o zonă sigură și plăcută a orașului. Nici Marilyn, nici
surorile, nici mama ei nu au pus vreodată piciorul în magazin. Mai
mult, Marilyn urma o școală de elocință, a luat lecții de muzică și a
fost înconjurată de laude continue, fără să fi avut parte de
antisemitism și amenințări în întreaga ei viață.
Abia la câteva luni după ce Marilyn și cu mine ne-am întâlnit am
descoperit că magazinele părinților noștri erau la doar o stradă
distanță. Magazinul tatălui meu era situat pe strada First, colț cu
Seaton, iar magazinul tatălui ei se afla la intersecția străzilor Second
și Seaton. În copilărie și ca adolescent, trebuie să fi trecut pe jos sau
cu bicicleta pe lângă magazinul viitorului meu socru de nu mai
puțin de o mie de ori! Părinții noștri totuși nu s-au văzut decât la ani
buni după ce au ieșit la pensie și s-au întâlnit la petrecerea noastră
de logodnă.
Prin urmare, de la distanță, copilăriile noastre par asemănătoare:
părinții care au emigrat din Europa de Est, tații care aveau magazine
alimentare doar la o stradă unul de celălalt. Totuși ne-au separat
diferențe uriașe în primii ani ai vieții. Mulți dintre primii exploratori
din domeniul meu – Sigmund Freud, Anna Freud, Melanie Klein,
John Bowlby – au conchis că trauma timpurie, chiar datând din
perioadele preverbale, își pune adesea o amprentă de neșters asupra
liniștii, tihnei, stimei de sine a adultului, chiar și în etapele târzii ale
vieții.
 Capitolul 21
Moartea își face intrarea

noiembrie

Este cel mai sumbru moment. Moartea lui Marilyn se arată deja la
orizont, din ce în ce mai aproape și se insinuează în fiecare decizie,
futilă sau importantă. Bea ceai Earl Grey la micul dejun și, când văd
că mai sunt doar două pliculețe, mă duc la magazin să mai cumpăr
câteva. Dar câte? Nimeni altcineva din casă nu bea ceai. Sunt
douăzeci de pliculețe în fiecare cutie. Mă tem că nu va mai trăi mai
mult de câteva zile; totuși cumpăr două cutii – patruzeci de pliculețe
de ceai –, un pretext magic pentru a o ține cu mine încă puțin.
Se trezește dimineața, plângându-se de durerea de spate. Cu greu
se poate mișca fără să aibă dureri serioase și fac tot ce pot să o ajut
să-și găsească o poziție mai puțin dureroasă în pat. Suferă îngrozitor,
iar eu mă simt cumplit de neajutorat.
Mă întreb de ce nu mai spune că își va pune capăt zilelor: vorbea
despre asta atât de des când suferea mult mai puțin. Oare s-a
răzgândit? Știe că opțiunea de a-și curma viața îi este foarte la
îndemână, pentru că, acum două zile, dr. P. a condus mai bine de o
oră până la cea mai apropiată farmacie care vinde amestecul letal de
medicamente, după care ni l-a adus acasă. L-a pus în spatele unui
dulăpior din baie într-o pungă cu semne de avertizare mari pe ea.
Durerea de spate care o chinuie este atât de severă, încât nu mai
poate coborî scările nici măcar cu scaunul electric. Convinsă că
durerea este exacerbată de patul dublu moale pe care Marilyn și cu
mine îl împărțeam, asistenta medicală insistă ca Marilyn să doarmă
într-un pat mai tare în dormitorul micuț situat de partea cealaltă a
holului. În această noapte, Marilyn doarme mai bine, dar eu abia
închid ochii: sunt atât de îngrijorat că s-ar putea să nu o aud dacă
strigă de durere, încât stau treaz, cu urechile ciulite, mare parte din
noapte. A doua zi, eu și copiii purcedem la o reamenajare masivă a
mobilierului și băgăm patul mai mic și mai tare în dormitorul nostru
lângă patul dublu și mutăm imensa noastră bibliotecă de dormitor
într-o altă cameră.
Acum este evident că Marilyn nu va putea să se bucure de Ziua
Recunoștinței alături de familie. Durerea i s-a accentuat atât de mult,
încât personalul medical îi administrează o doză mică de morfină la
fiecare oră pentru a o face să se simtă mai bine. Primele două doze
de morfină o fac să doarmă mare parte din zi. Ori de câte ori încerc
să vorbesc cu ea, nu poate decât să bombăne câteva cuvinte înainte
de a adormi la loc. Deși sunt fericit că durerea nu o mai chinuie,
plâng când îmi dau seama că eu și ea se poate să fi vorbit pentru
ultima dată. Văd și frustrarea fiului meu Ben. El a fost de acord să
editeze Innocent Witnesses, cartea ei despre amintirile din copilărie
din cel de-al Doilea Război Mondial, dar nu știe care este cea mai
recentă versiune a manuscrisului și încearcă de mai multe ori să o
întrebe pe Marilyn unde se află stocat acesta în computerul ei. Biata
de ea este însă prea amețită pentru a-i răspunde.
Marilyn este adesea incontinentă și, de câteva ori pe zi, fiica mea
și fiul cel mic, Ben (care are trei copii foarte mici și este foarte
îndemânatic la schimbarea scutecelor), dau o mână de ajutor la
curățatul și îmbrăcatul ei. În astfel de momente, eu ies din cameră:
vreau să-mi păstrez amintirea frumoasei și neîntinatei mele Marilyn.
În restul timpului rămân alături de ea toată ziua, încă bântuit de
gândul teribil că se poate să fi schimbat ultimele cuvinte între noi.
Târziu, după-amiază, deschide brusc ochii, se întoarce spre mine
și spune: „A sosit clipa, Irv, a sosit clipa. Gata, te rog. Gata. Nu vreau
să mai trăiesc”.
 „Să-l chem pe dr. P.?”, întreb, cu vocea tremurândă.
Dă din cap cu putere.
Dr. P. ajunge după nouăzeci de minute, dar conchide că Marilyn
este prea năucită de morfină pentru a înghiți voluntar
medicamentele menite să-i pună capăt zilelor, așa cum prevede legea
din California. Dă indicații să i se limiteze drastic doza de morfină și
ne anunță că el și asistenta sa se vor întoarce în dimineața următoare
la ora 11. Ne dă numărul său de telefon mobil și ne roagă insistent să
îl sunăm la orice oră, dacă este nevoie.
În dimineața următoare, Marilyn se trezește la ora 6 foarte
tulburată și insistă din nou ca dr. P. să o ajute să-și pună capăt
zilelor. Îi telefonăm, iar el ajunge în mai puțin de o oră. Marilyn
ceruse mai devreme ca toți copiii noștri să fie prezenți la moartea ei.
Trei dintre ei dormiseră la noi noaptea trecută, dar celălalt este acasă
la el, în Marin, la o oră de mers cu mașina.
Când fiul meu ajunge de la Marin, dr. P. se apleacă la urechea lui
Marilyn și o întreabă șoptit: „Ce ți-ai dori?”
„Gata cu viața. Gata.”
„Ești sigură că vrei să-ți sfârșești viața acum?”, o întreabă.
Deși Marilyn este extrem de confuză, reușește să facă un semn
clar din cap că da.
Dr. P. îi dă mai întâi niște pastile pentru a preveni vărsăturile și
apoi pregătește medicamentele letale în două pahare. Primul pahar
conține 100 de miligrame de digoxină, suficient pentru a opri inima.
Al doilea pahar conține 15 grame de morfină, 8 grame de
amitriptilină și 1 gram de diazepam.
Pare îngrijorat și, în timp ce pune câte un pai în fiecare pahar, dă
glas îngrijorării: „Sper să fie suficient de conștientă și suficient de
puternică pentru a sorbi din pahar. Legea cere ca pacientul să fie
suficient de conștient pentru a înghiți medicamentul”.
 O ajutăm pe Marilyn să stea în capul oaselor în pat. Caută cu gura
paiul și soarbe conținutul paharului cu digoxină. Imediat dr. P. îi
duce al doilea pahar aproape de buze. Deși Marilyn este prea slăbită
pentru a vorbi, soarbe cu ușurință din pai și golește și acest pahar. Se
așază pe pat, cu ochii închiși și respiră adânc. În jurul patului se află
dr. P., asistenta, cei patru copii ai noștri și eu.
Capul meu este aproape de capul lui Marilyn și atenția țintuită de
respirația ei. Îi privesc fiecare mișcare și îi număr în tăcere
respirațiile. După a paisprezecea inspirație slabă, nu mai respiră.
Mă aplec să-i sărut fruntea. Carnea îi este deja rece: moartea a
sosit.
Draga mea Marilyn, Marilyn a mea nu mai este.

În mai puțin de o oră, sosesc doi bărbați de la pompe funebre și

așteptăm cu toții jos. Cincisprezece minute mai târziu, o coboară pe
scări într-un giulgiu și, chiar înainte să iasă pe ușa din față, cer să o
mai văd o dată. Trag fermoarul în partea de sus a giulgiului, îi
dezvelesc fața, mă aplec și îmi lipesc buzele de obrazul ei. Carnea îi e
tare și foarte rece. Sărutul acela înghețat mă va bântui tot restul
vieții!
 Capitolul 22
Experiența după moarte

noiembrie

După ce corpul lui Marilyn este preluat de antreprenorii de

pompe funebre, rămân în stare de șoc. Gândurile mi se tot învârtesc
în jurul proiectului cărții noastre, care a devenit acum proiectul cărții
mele. Amintește-ți această scenă, îmi spun. Să-mi amintesc tot ce se
întâmplă, tot ceea ce îmi trece prin minte, astfel încât să pot scrie
despre aceste momente de pe urmă. De nenumărate ori mă aud
șoptindu-mi: Nu o voi mai vedea niciodată, nu o voi mai vedea niciodată,
nu o voi mai vedea niciodată.
Înmormântarea este poimâine. Deși sunt înconjurat de toți cei
patru copii, de neamurile prin alianță și de mulți nepoți, mă simt mai
singur decât am fost vreodată în viața mea. Plâng în tăcere când urc
scările și petrec cea mai mare parte a zilei morții lui Marilyn singur
în dormitor, încercând să-mi astâmpăr durerea, scrutându-mi
activitatea minții. Îmi dau târcoale câteva gânduri repetitive, scene
intruzive și nedorite, care îmi oferă o experiență vie și puternică a
minții obsesionale. Revăd la nesfârșit în minte scenele cumplitului
masacru din Piața Tiananmen și văd uriașele tancuri ale armatei
zdrobindu-i pe studenții care protestează în China.
Cum de mă bântuie tocmai scena aceasta? Sunt nedumerit. Nu mă
gândisem prea mult la răscoala din Tiananmen de când s-a
întâmplat, acum vreo treizeci de ani. Poate că a fost reînviată de
scenele recente ale revoltelor studențești din Hong Kong, difuzate
repetitiv la televizor. Poate că este o expresie vizuală a
inexorabilității brutale a morții. Un lucru este sigur: scena asta nu
este bine-venită – nu vreau să-mi contamineze mintea. Caut cu
disperare un comutator, dar fără niciun rezultat: scena continuă să
mi se insinueze în minte. Am lucrat nenumărate ore cu pacienți
bântuiți de obsesii, dar abia acum, în acest moment, am o înțelegere
mult mai vie și profundă a chinurilor lor. Înainte de această zi, nu
înțelesesem niciodată pe deplin cât de nedorită și de neoprit este o
obsesie. Încerc să mi-o scot din minte trecând prin mantra mea de
respirație, inspir în timp ce spun „calm” și expir spunând „liniște”,
dar în zadar. Sunt uimit de neputința mea: nu pot face acest lucru
mai mult de cinci sau șase cicluri de respirație înainte de a revedea
din nou tancurile nemiloase strivind studenți.
Mă simt vlăguit și mă întind în pat. Fiica și nora mea intră pe
neașteptate în cameră și se întind lângă mine. Nu le mai găsesc când
mă trezesc peste trei ore – poate cel mai lung pui de somn din
miezul zilei din viața mea și prima dată când îmi amintesc că am
dormit pe spate!
Câteva ore mai târziu, când mă pregătesc de culcare, mă simt în
derivă și ireal. Aceasta va fi prima mea noapte fără Marilyn. Prima
dintre toate nopțile solitare pe care le voi petrece până la sfârșitul
vieții. E drept, am avut multe nopți fără Marilyn, în timp ce țineam
cursuri în alte orașe sau când ea vizita Parisul, dar aceasta este prima
noapte în care merg la culcare de când Marilyn s-a prăpădit, de când
Marilyn s-a dus. În această noapte mă cufund într-un somn nefiresc
de profund de nouă ore. Când mă trezesc, îmi dau seama că am
dormit douăsprezece din ultimele douăzeci și patru de ore – cel mai
lung și mai profund somn dintr-o perioadă de douăzeci și patru de
ore pe care mi-l amintesc.
Cei patru copii, fără să mă întrebe, preiau efectiv toate detaliile
evenimentelor din următoarele câteva zile, inclusiv aranjamentele de
la sala funerară, întâlnirea cu rabinul și organizatorul procesiunii
funerare, selectarea vorbitorilor, precum și angajarea firmelor de
catering pentru ceremonia de după înmormântare la noi acasă.
Asta îmi ușurează viața; le sunt foarte recunoscător și sunt
mândru de ei, dar, în același timp, unei părți din mine, meschină și
copilărească, nu îi place să fie ignorată. Mă simt trecut cu vederea,
bătrân, ineficient, de prisos, zvârlit deoparte.

Ziua înmormântării. Cimitirul este chiar vizavi de Liceul Gunn,

unde au învățat toți copiii mei și la aproximativ douăzeci și cinci de
minute de mers pe jos de casă. Deși scriu aceste rânduri la doar
câteva zile de la moartea lui Marilyn, relativ puține detalii de la
înmormântare mi-au rămas vii în minte. Trebuie să vorbesc cu copiii
și prietenii pentru a le aduce în lumina conștiinței. Represiune
traumatică: un alt fenomen psihologic interesant pe care mulți
pacienți mi-l descriseseră, dar pe care nu-l trăisem niciodată pe
propria piele.
Voi începe cu ceea ce îmi amintesc cu claritate. Cineva (nu-mi
amintesc cine, dar bănuiesc că fiica mea, cea care își făcuse de lucru
prin preajma mea toată ziua) mă conduce la capela cimitirului. Îmi
amintesc că spațioasa capelă era plină când ajunseserăm noi, cu zece
minute mai devreme. Patricia Karlin-Neuman – femeia rabin pe care
o cunoscusem în urmă cu câțiva ani când eu și Marilyn fuseserăm
invitați să vorbim la Hillel House din Stanford – deschide ceremonia.
Trei dintre copii (Ben, Eve și Reid) și doi dintre cei mai apropiați
prieteni ai noștri (Helen Blau și David Spiegel) citesc scurte elogii.
Îmi amintesc limpede că, fără excepție, fiecare dintre cele cinci
prezentări a fost superb meșteșugită și citită. Mă frapează în special
discursul fiului meu Reid. A fost un fotograf excelent cea mai mare
parte a vieții sale, dar numai în ultimul an mi-a arătat poezia și
proza pe care le scrisese despre copilărie și adolescență. Este clar că
are un talent considerabil, pe care și l-a descoperit abia acum. Dar
asta e tot ce îmi amintesc despre slujba de înmormântare. Nu
ștersesem niciodată atât de multe evenimente din memorie (sau nu
reușisem să mi le întipăresc în minte).
Următorul lucru pe care mi-l amintesc este că stau afară lângă
locul de veci. Cum am ajuns aici din sala funerară? Am mers pe jos?
Sau am ajuns cu mașina? Nu-mi amintesc. Mai târziu, o întreb pe
fiica mea, care îmi spune că am mers împreună cu ea. Îmi amintesc
locul de veci și că stăteam cu copiii pe primul rând de scaune chiar
în fața sicriului lui Marilyn, în timp ce era coborât încet într-o groapă
adâncă. La doar câțiva metri distanță se află mormântul mamei sale.
Îmi amintesc că eram în ceață și stăteam nemișcat ca o statuie, îmi
amintesc vag de toți oaspeții aliniați în fața gropii și, în timp ce se
cântă o rugăciune, fiecare ia o lopată și presară pământ peste sicriu.
Îmi amintesc această tradiție de la alte înmormântări la care luasem
parte. Dar astăzi sunt îngrozit de datina asta și nu voi presăra în
ruptul capului pământ peste sicriul lui Marilyn.
Așa că stau acolo, în transă, până când toată lumea se perindă pe
la groapă. Nu știu dacă cineva a observat refuzul meu de a participa
la îngroparea lui Marilyn sau dacă a remarcat, sper că l-a pus pe
seama neputinței de a mă ține pe picioare și a dependenței mele
aproape totale de baston. Curând după aceea plec acasă împreună cu
copiii.
Acasă, mulți, poate cei mai mulți dintre invitații la ceremonia
funerară fac conversație, beau șampanie și gustă din mâncarea adusă
de firma de catering angajată de copii. Nu-mi amintesc dacă beau
sau gust ceva. Cred că vorbesc pe îndelete cu câțiva prieteni
apropiați, dar, din nou, toate celelalte detalii ale recepției se evaporă.
De un singur lucru sunt sigur: nu am fost o gazdă cum se cuvine,
care să se plimbe printre prieteni și să-i salute; de fapt, nu-mi
amintesc să mă fi ridicat din fotoliu. Așezați lângă mine, doi prieteni
vorbesc despre participarea la un curs de seară de la Stanford despre
proza scurtă a secolelor al XIX-lea și XX și mă invită să mă alătur lor.
Oh, da, decid că voi face acest lucru. Poate că asta va însemna
începutul vieții mele fără Marilyn.
Și apoi, aproape instantaneu, încep să mă gândesc la ea în sicriul
acoperit de pământ. Dar alung acest gând: știu că Marilyn nu este
acolo, în coșciugul ei. Nu este nicăieri. Ea nu mai există altfel decât în
amintirea mea și în amintirea tuturor acelor mulți oameni care au
iubit-o. Voi înțelege vreodată asta? Mă voi împăca vreodată cu
moartea ei? Și a morții mele ce va să vină?
Nu trebuie să fac față de unul singur morții lui Marilyn după
înmormântare, dragii mei copii rămân toți patru cu mine cât pot.
Fiica mea Eve își ia liber de la munca ei de ginecolog timp de
aproape trei săptămâni și are grijă de mine cu dragoste. În cele din
urmă, îi spun că simt că sunt gata să fiu singur, dar chiar în ultima
seară pe care o petrece cu mine am un coșmar cât se poate de real,
primul după atâta amar de vreme. Se face că este întuneric, în crucea
nopții, și aud un scârțâit. Simt că ușa dormitorului se deschide. Mă
întorc spre ușă și văd capul unui bărbat. Este frumos și poartă o
pălărie de fetru gri-închis. Știu cumva că este un gangster și știu, de
asemenea, că mă va ucide. Mă trezesc cu inima bătând să-mi spargă
pieptul.
Singurul mesaj evident al acestui vis este că și eu am un
angajament iminent cu moartea. Pălăria cenușie de fetru… tatăl meu
purta o astfel de pălărie. Iar tatăl meu era frumos. Dar departe de a fi
un gangster. A fost un om bun și blând, care a murit acum mai bine
de patruzeci de ani. De ce-l visez pe tatăl meu? Rareori mă gândesc
la el. Poate că nu a fost trimis să mă omoare, ci să mă însoțească pe
tărâmul morților, acolo unde vom sălășlui pentru totdeauna eu și
Marilyn.
Poate că visul îmi spune, de asemenea, că nu sunt încă pregătit ca
fiica mea să plece, nu sunt pregătit să fiu singur. Dar nu-i
împărtășesc acest vis al meu: este medic și a anulat deja multe
întâlniri cu pacienții. Este timpul să se întoarcă la propria viață. Se
poate ca fiul meu Reid să fi auzit că nu sunt pregătit să fiu singur și,
fără să mă întrebe, vine să petreacă cu mine weekendul următor. Ne
bucurăm să jucăm multe partide de șah, așa cum făceam când era
copil.
Abia săptămâna următoare, când se împlinește o lună de la
moartea lui Marilyn, îmi petrec primul weekend singur. Când mă uit
în urmă la înmormântarea lui Marilyn, mă întreb cum se face că am
fost atât de împietrit și de calm în ziua înmormântării. Poate că de
vină este faptul că am fost atât de aproape de ea când era pe moarte.
Făcusem tot ce am putut. Rareori am plecat de lângă ea și i-am
vegheat până și ultima suflare. Iar acel ultim sărut pe obrazul ei
înghețat – acela a fost adevăratul moment în care mi-am luat rămas-
bun.
Ținându-ne de mână la petrecerea de logodnă
 Ne vom aminti
Elogii pentru Marilyn Yalom

22 NOIEMBRIE

Eve Yalom, fiică

Încă de la început, când mama trecea prin chimioterapie, a primit
dovada unei revărsări de dragoste din partea multora dintre voi.
Obișnuia să spună că și-a dat seama că „nu trăiești doar pentru tine”.
Până la această ultimă călătorie, nu înțelesese cu adevărat cât de
importantă era pentru atât de mulți dintre voi – mulți dintre cei care
au fost îndrumați, aduși pe lume, încurajați, împinși de la spate și
iubiți de ea.
Această revelație a impresionat-o profund și a făcut-o să se bucure
de ultimele luni. A vrut să-și ia rămas-bun de la toată lumea și să îi
spună fiecăruia dintre voi cât de mult l-a iubit.
Ca fiică a ei, mi s-a părut de la sine înțeles că întotdeauna mai era
loc pentru un tacâm la masă, încă un centimetru de spațiu în poala
mică, dar primitoare a mamei. M-am simțit nespus de iubită și
îndrumată și, da, împinsă de la spate să fiu cât mai bună cu putință,
așa cum am fost cu toții.
Cât de norocoasă am fost să am o mamă atât de dedicată cauzei
femeilor! A fost o șansă pentru cei din generația mea să știe că
puteau să izbândească și au avut noroc că s-au aflat sub oblăduirea
ei. Și i-a îndrumat și i-a cocoloșit și pe tovarășii mei de joacă din
copilărie, după care pe copiii mei și pe tovarășii lor de joacă din
copilărie.
Munca mea de-o viață ca medic obstetrician a fost să aduc viață
nouă pe lume; totuși, într-un fel, pare atât de potrivit să fiu aici
pentru a o călăuzi să părăsească lumea.
Reid Yalom, fiu
Marilyn iubea pământul, îi plăcea să-și
vâre mâinile în solul argilos și gras stând
în genunchi ca să planteze roșii și să
culeagă căpșune.

Ne vor lipsi chutney-ul de caise și

gemurile ei.

Marilyn iubea aerul.

Mergea frumos pe picioarele ei zdravene.

Îmi amintesc de un moment special

cu ea culegând afine în Heidelberg
și inhalând aroma albastră.

Și încă un moment, în care o priveam

ținând mâna lui Irv pe o plajă din
Hawaii la apus.

O văd închizând ochii și inspirând aerul

saturat de sare.

Iubea focul și toate lucrurile calde.

Când lemnul iernii trosnea, Marilyn

ședea mereu atât de-aproape că mai
se-ardea.
Îmi amintesc de săptămâna la Silver
Lake când s-au adunat trei generații să
se plimbe și să înoate, și să asculte
povești și cântece la focul de tabără, unde
îi plăceau bezelele rumenite uniform.

Marilyn iubea frumusețea – nu într-un

simplu mod hedonist, ci mai degrabă ca
afirmare a vieții, ca simbol al bunătății
umane.

Într-un fel, bunătatea i-a fost cauză, i-a

fost religie.

A căutat-o în munca ei și a împărtășit-o

lumii întregi – în scrierile ei și copiilor ei
în viața de zi cu zi –, ascultând înainte de
cină Anotimpurile lui Vivaldi, poate c-un
pahar de sherry nu prea sec în mână –
sau în feluri extraordinare –, luându-ne
cu ea să vedem vitraliile de la Chartres –
dar cel mai important, adunând în jurul
ei un grup uimitor de prieteni, studenți,
colegi – și, desigur, familia – Irv, frații
mei, soțiile noastre și acum cei opt
nepoți ai ei.

Ne-a încurajat pe toți să-i îmbrățișăm

cauza; să găsim bunătatea în alte culturi,
în alte religii, în neamul omenesc în
fiecare dintre noi.

Îmi va lipsi enorm s-o văd ținând această

lumină, dar nu mă aștept s-o văd pierind,
ci, dimpotrivă, crescând în intensitate
iluminând până departe în cerul nopții,
ca atâtea alte stele strălucitoare într-un
univers în continuă expansiune.

Fiecare dintre voi poartă acum în el

această lumină.

Nunta noastră. Washington, DC, iunie 1956

 Reuniune de familie, 1976. Fiica noastră Eve și fiii noștri Reid,
Victor și Ben (cel care stă pe jos)

Ben Yalom, fiu

Mama mea avea un fel special de a vedea lumea. A fost foarte
influențată de timpul petrecut în Franța. La façon ou maniere correcte
de faire les choses. Modul corect de a face lucrurile. Asta presupunea
un discurs politicos, amabil, maniere adecvate și păr pieptănat,
mâini spălate și purtarea unei cămăși decente la cină. Dincolo de
relațiile cu copiii, cred că acest simț, sau la façon correcte de faire les
choses, deși poate ușor nelalocul lui în California sfârșitului de secol
XX, i-a dat încredere în lume, un sentiment al orientării la care mulți
dintre voi v-ați referit în minunatele amintiri pe care le-ați împărtășit
cu noi.
O extremă a acestei viziuni asupra lumii a fost expresia cu care m-
a gratulat adesea când eram tânăr: „Copiii trebuie să fie văzuți, nu
auziți”. Ha! Spre dezamăgirea ei, nu eram un copil liniștit și
politicos. Dimpotrivă, eram încăpățânat, plin de nevoi și foarte vocal.
Nu-mi amintesc să fi fost teribil de dificil, dar toată lumea mă
asigură că am fost.
Am devenit în mod special conștient de acest lucru recent,
urmărind-o alături de fiul meu de 6 ani, Adrian. Este un copil
sălbatic și foarte încăpățânat. Gata oricând să strige și să arunce
lucruri și să mă asigure că, fără îndoială, sunt cel mai rău tată din
lume, el e evident răsplata binemeritată pe care mi-a rezervat-o
soarta.
Și totuși, când este calm, poate să fie și frumos, radios și minunat.
Mă temeam că mama va fi șocată de comportamentul lui, fiind atât
de departe de la façon correcte dé faire les choses și atât de departe de a
fi doar văzut, nu și auzit. Dimpotrivă, Marilyn a dezvoltat rapid o
puternică relație cu el. Il est très attachant, îmi spunea de fiecare dată
când stăteam de vorbă – te atașezi repede de el.
Petreceau împreună ore întregi citind versurile de grădiniță ale
Mamei Gâște – Humpty Dumpty și Four and Twenty Blackbirds și cel
mai amuzant dintre toate (și asta la nesfârșit):

Hei, dara-dara
mâța cu vioara
pe lună văcuț-a sărit
cățelul a râs de s-a prăpădit
iar aici izbucneau în râs și zbierau cât îi ținea gura
linguraaa și blidu-au fugit!

ceea ce-l făcea de fiecare dată pe Adrian să se tăvălească pe jos,

pradă unui acces incontrolabil de chicoteli.
Răbdarea, căldura și bucuria plină de tandrețe îmi amintesc că
mama mea nu era, de fapt, exagerat de severă sau strictă, chiar dacă
uneori părea așa. A reușit mai degrabă să potolească monstrul
încăpățânat din mine, cumva în felul ei de a fi calmă, liniștită și
înțeleaptă.
Știu că în aceste ultime luni a vorbit cu fiecare dintre copiii ei și cu
mulți dintre prietenii ei, împărtășind amintiri prețioase. Luni seara,
ultima dată când am avut o discuție lucidă cu ea, mi-a spus: „Ai fost
copilul meu, vei fi întotdeauna copilul meu”.

Dansând în Hawaii, la a cincizecea aniversare a nunții noastre

Ne vom aminti
Citit de Eve Yalom și de fiicele ei Lily și Alana
Recitat de toți cei prezenți

Când vom mirosi parfumul lavandei de Provența,

Ne vom aminti de ea.
Când vom citi o carte inteligentă, scrisă cu meșteșug,
Ne vom aminti de ea.
 Când ne vom referi la Dumnezeu în forma lui feminină,
Ne vom aminti de ea.
Când noi, femeile, ne vom așeza la masă și vom spune ceea ce
gândim,
Ne vom aminti de ea.
Când vom avea respect pentru istorie, dar ne vom permite să
punem la îndoială patriarhatul,
Ne vom aminti de ea.
Când vom asculta clopotele de la Saint Sulpice,
Ne vom aminti de ea.
Când vor înflori caișii,
Ne vom aminti de ea.
Când ceaiul de după-amiază va deveni sherry-ul de seară,
Ne vom aminti de ea.
Când deliciosul cotlet va fi ronțăit până la os,
Ne vom aminti de ea.
Când poliția gramaticii va trimite citații,
Ne vom aminti de ea.
Când se va ține-un toast cu șampanie,
Ne vom aminti de ea.
Când vom fi confuzi, la pământ, veseli sau fericiți,
Ne vom aminti de ea.
Câtă vreme vom trăi, va trăi și ea, pentru că face de-acum parte
din noi.
Ne vom aminti de ea.
În călătorie la o prelegere în Rusia
 Capitolul 23
Viața ca adult independent și singur

40 de zile de la moartea lui Marilyn

Fac plimbări de patruzeci și cinci de minute în fiecare zi – uneori

cu prietenii sau vecinii, dar în general singur – și petrec câteva ore
zilnic lucrând la această carte, după cum lucrez și multe ore la
telefon cu bunul meu prieten și coautor Molyn Leszcz, scriind și
editând ultimele capitole ale viitoarei ediții a șasea a cărții Teoria și
practica psihoterapiei de grup. Cea mai mare parte a timpului sunt
ocupat, iar intruziunile nu-mi fac plăcere. Atât sunt de dedicat
scrierii acestei cărți, încât sunt nerăbdător să ajung la birou pe la 8 în
fiecare dimineață. Sunt cel mai fericit când scriu, dar îmi fac griji
pentru starea de spirit în care voi fi după ce voi fi terminat această
lucrare. Prevăd că o tristețe profundă va coborî asupra mea.
Una peste alta, sunt uimit că o scot la capăt atât de bine. Oare de
ce nu m-a paralizat pierderea suferită? Nu pun nicio clipă la îndoială
profunzimea dragostei mele pentru Marilyn: sunt sigur că niciun
bărbat nu a iubit vreodată o femeie mai mult decât mine. De atâtea
ori i-am spus, în timp ce-o priveam cum suferă în ultimele luni de
viață: „Aș vrea să pot lua boala ta asupra mea”. Și vorbeam serios:
mi-aș fi dat viața pentru ea.
Retrăiesc la nesfârșit în minte acele oribile ultime treizeci și șase
de ore din viața ei, când n-am plecat o clipă și i-am sărutat de
nenumărate ori fruntea și obrajii, chiar dacă era deseori apatică.
Moartea ei a fost o eliberare pentru amândoi – pentru ea, o eliberare
de greață continuă, durere, epuizarea din a-și lua rămas-bun de la
mulțimea de prieteni și de la familia care a iubit-o –, iar pentru mine,
o eliberare de cele câteva luni în care m-am uitat neputincios la ea
cum suferă. Ultimele treizeci și șase de ore au fost cele mai grele
pentru mine, întrucât morfina și lorazepamul pe care le lua, chiar și
în doze mici, îi afectau capacitatea de a comunica: am încercat să
conversez cu ea când deschidea pentru scurt timp ochii, îmi zâmbea,
încerca să spună un cuvânt sau două, după care intra din nou în
derivă. Îmi amintesc că mă enervasem fără motiv pe asistentă pentru
că îi dăduse prea multă morfină, lipsindu-mă astfel de ultimul meu
prilej de a vorbi cu Marilyn.
O altă scenă de rămas-bun din trecutul îndepărtat îmi vine în
minte pe nepusă masă, o scenă care s-a petrecut în anii în care
lucram cu grupuri de pacienți cu cancer terminal – o scenă pe care o
uitasem de mult. De mai multe ori, pacienții prea bolnavi pentru a
participa la ședința de grup mă contactau pentru a solicita o vizită la
domiciliu, cu care am fost întotdeauna de acord. Într-o zi, am primit
o astfel de cerere de la Eva, o femeie de vârstă mijlocie care murea de
cancer ovarian și care rareori ratase o întâlnire de grup. M-am
prezentat la ușa ei a doua zi după ce vorbisem cu ea la telefon, iar
asistenta care o îngrijea m-a primit în casă și m-a condus în
dormitorul ei. Eva, care moțăise, a zâmbit larg când m-a văzut și, cu
o voce slabă și gravă, a cerut intimitate. Îngrijitoarea a ieșit din
cameră.
Părea foarte fragilă, cu vocea ei cândva puternică redusă acum la
o șoaptă. Mi-a destăinuit că medicul îi spusese că nu mai are mult de
trăit și a sfătuit-o să meargă la spital, dar a refuzat, spunând că
preferă să moară acasă. Apoi a întors capul spre mine, mi-a căutat
mâna și, privindu-mă direct în ochi, a spus: „Irv, îți adresez o ultimă
rugăminte. Ai vrea să te întinzi în pat lângă mine?”
Nu puteam s-o refuz – nu mi-aș fi iertat-o niciodată – chiar dacă
am fost bântuit de imaginea în care mă apăram, sub privirile sumbre
și aspre ale unei comisii medicale de etică. Fără să-mi scot pantofii,
m-am întins pe spate lângă ea și, ținându-ne de mână, am vorbit
vreo douăzeci și cinci de minute și ne-am luat rămas-bun. Mă simt
mândru că i-am putut dărui acestei femei dragi o clipă de
mângâiere. Pe măsură ce această amintire se risipește, gândurile îmi
zboară la Marilyn, așa cum stă întinsă în sicriu, adânc în pământ.
Dar nu pot, nu vreau să mă gândesc la cimitir sau la sicriul ei – știu
că draga mea Marilyn nu este cu adevărat acolo.
Cred că simt tristețea cum mă lasă din gheare. Poate că haosul și
disperarea și-au încheiat socotelile cu mine. Nu după mult timp însă
am primit un e-mail de la Pat Berger. Soțul ei, Bob Berger, fusese
unul dintre cei mai apropiați prieteni ai mei în timpul și după
studenția la Medicină, până când a murit, în urmă cu trei ani. Spre
sfârșitul vieții sale am scris împreună cartea I’m Calling the Police,
despre supraviețuirea sa în Ungaria în timpul Holocaustului nazist.
E-mailul lui Pat Berger conține o frumoasă fotografie cu Marilyn,
făcută acum trei ani sub o tulpină de magnolie înflorită. Acea
fotografie și gândul la vremurile noastre fericite din trecut îmi
aprind din nou durerea și mă readuc brutal cu picioarele pe pământ.
Nu mă îndoiesc că viitorul îmi rezervă încă multă suferință.

Deși am intrat în al optzeci și optulea an de existență, încă mai am

multe de învățat despre viață – în principal cum să trăiesc ca un
adult independent și singur. Am făcut atât de multe în viața mea –
am devenit medic, am îngrijit foarte mulți pacienți, am predat
studenților, am scris cărți, sunt tatăl a patru copii iubitori, generoși și
creativi –, dar nu am trăit niciodată ca adult independent! Da, este
șocant, dar este adevărat. Mă uimesc pe mine însumi și nu mă pot
opri din a repeta: Nu am trăit niciodată ca adult independent.
După ce ne-am întâlnit, în primii ani de liceu, eu și Marilyn am
fost mereu împreună până când a urcat în tren pentru a merge să
studieze la Colegiul Wellesley din Massachusetts. Eu am rămas în
Washington, DC, urmând programa premedicală la Universitatea
George Washington, locuind cu părinții mei și fără să fac altceva
decât să studiez intens, chinuit de anxietate.
Aveam motive întemeiate să fiu anxios: pe vremea aceea, toate
facultățile de medicină din SUA aveau o cotă fixă de 5% pentru
studenții evrei. Nu-mi amintesc de unde, dar am aflat că facultățile
de medicină acceptau din când în când studenți remarcabili după
doar trei ani, în loc de patru ani de colegiu. A fost o informație
importantă pentru mine: eram teribil de nerăbdător să mă căsătoresc
cu Marilyn, amenințat fiind de toți studenții de la Harvard cu care se
întâlnea, care aveau atât de mult să-i ofere – imensă sofisticare,
multă bogăție și intrarea asigurată în familii de vază. Am profitat de
ocazia de a-mi scurta timpul departe de ea și eram absolut hotărât să
intru la Facultatea de Medicină cu un an mai devreme. Soluția era
evidentă: dacă obțineam note maxime în cei trei ani ca student la
George Washington, erau obligați să mă accepte la Facultatea de
Medicină GW. Exact asta s-a întâmplat!
În anii de liceu în care am fost despărțiți, eu și Marilyn am rămas
în strânsă legătură: ne-am scris scrisori în absolut fiecare zi și
vorbeam uneori la telefon. (Apelurile telefonice interurbane de la
Washington la New England erau scumpe pe vremea aceea și eu nu
aveam niciun venit.)
Odată admis la Facultatea de Medicină George Washington, am
stat doar un an înainte de a mă transfera la Facultatea de Medicină a
Universității din Boston, pentru a fi mai aproape de Marilyn. Acolo
am închiriat o cameră într-o casă de pe strada Marlborough, unde
locuiau alți patru studenți la Medicină. Am petrecut fiecare weekend
cu Marilyn. Ne-am căsătorit în al treilea an de facultate și de atunci
am trăit împreună pentru tot restul vieții lui Marilyn: mai întâi un
apartament în Cambridge, apoi un an în New York, unde am lucrat
ca stagiar, și trei ani la Johns Hopkins din Baltimore; au urmat doi
ani în Hawaii în serviciul militar, după care am ajuns la Stanford în
Palo Alto, California, unde am rămas tot restul vieții noastre.
Așadar, acum, la 88 de ani și cu Marilyn moartă, m-am pomenit
trăind singur pentru prima dată. Trebuie să schimb atât de multe
lucruri. Dacă văd o emisiune TV remarcabilă, tânjesc să-i spun lui
Marilyn despre ea și trebuie să-mi repet la nesfârșit că nu există nicio
Marilyn și că această emisiune TV, acest fulg de viață, are valoare și
importanță chiar dacă Marilyn nu o va vedea niciodată. Evenimente
similare se întâmplă foarte frecvent. O femeie telefonează și cere să
vorbească cu Marilyn. Când îi spun de moartea ei, începe să suspine
la telefon, îmi spune cât de mult îi va fi dor de Marilyn și cât de
importantă fusese Marilyn pentru ea. După terminarea apelului, încă
o dată trebuie să-mi reamintesc că și această experiență se termină
chiar acum, cu mine. Nu va mai exista posibilitatea de a împărtăși
experiența cu Marilyn.
Dar aici nu e vorba despre singurătate. Este despre a învăța că
ceva poate să aibă valoare, interes și importanță, chiar dacă eu sunt
singurul care trăiește acel ceva, chiar dacă nu pot să îl împărtășesc cu
Marilyn.

Cu câteva zile înainte de Crăciun, întreaga mea familie extinsă

vine acasă – cei patru copii cu partenerii lor de viață, șase nepoți cu
soții și soțiile lor – cam douăzeci în total, care dorm în fiecare
dormitor, în sufragerie, în biroul lui Marilyn și într-al meu. Copiii
vorbesc despre meniul și activitățile serii și, dintr-odată, îngheț: îi
aud, dar nu mă pot mișca. Mă simt ca o statuie, iar copiii devin din
ce în ce mai îngrijorați. „Tată, ești bine? Tată, ce se întâmplă?”
 Și apoi, pentru prima dată, izbucnesc în plâns și încerc, cu multă
dificultate, să spun: „Ea nu e aici, nu e nicăieri. Niciodată, Marilyn
nu va ști niciodată nimic din ce se întâmplă aici în seara asta”. Copiii
par șocați: niciodată nu mă văzuseră plângând.
Toată lumea resimte profund absența lui Marilyn când familia se
reunește la sărbătoarea de Crăciun/Hanuka. Suntem atât de mulți,
încât aducem mâncare chinezească de la un restaurant din apropiere
pentru Ajunul Crăciunului. În timp ce așteptăm să vină cina, termin
un joc de șah cu Victor. După o clipă de liniște, mă ridic deodată să-i
spun ceva lui Marilyn. Evident, ea nu este acolo. Fusesem captivat de
jocul cu fiul meu, dar acum, că jocul s-a terminat, mă simt dintr-
odată pustiu. Cu excepția primului ei an de studii în străinătate, în
Franța, am petrecut fiecare Ajun de Crăciun cu Marilyn șaptezeci de
ani la rând. Păstrez sentimente și amintiri nonverbale de la toate
celelalte Crăciunuri pe care le-am petrecut împreună: toți pomii de
iarnă, cadourile, colindele și mesele. Anul acesta este însă diferit:
veselie nu prea e și nu avem nici pom de Crăciun. Mă simt atât de
deprimat și pătruns de frig, încât stau pe gura de aerisire de aer cald
ca să mă simt mai bine. Îi iubesc foarte mult pe toți cei prezenți –
sunt înconjurat de copiii și nepoții mei –, dar simt un gol. Lipsește
miezul.
În Ziua de Crăciun, fiica mea gătește la felul principal rață de
Peking; alții gătesc o sumedenie de feluri de mâncare care nu au
nicio legătură între ele. Toată lumea știe și mulți o spun cu voce tare
că, dacă Marilyn ar fi fost în viață, nu am fi ajuns niciodată să
comandăm mâncare la masa de Ajun și nu ne-am fi trezit cu
mâncăruri care nu se potrivesc la cina de Crăciun. Mai mult, Marilyn
începea întotdeauna cina de Crăciun/Hanuka cu o remarcă ritualică
sau, de obicei, un citat din Biblie. La această primă sărbătoare fără
ea, ne simțim cu toții pierduți. Nu respectăm niciun ritual: ne
așezăm pur și simplu și mâncăm. Mi-e dor de lectura ceremonială:
am luat-o mereu ca pe ceva ce mi se cuvenea de la sine, precum
multe alte lucruri pe care mi le oferea neprețuita mea soție.
În ultimii zece ani, de când avea 16 ani, eu și nepoata mea Alana
coceam kichel de Crăciun, după rețeta mamei mele. Alana este mare
acum, e studentă în anul IV la Medicină, este logodită și a devenit
responsabila echipei care coace kichel. Amândoi pregătim aluatul,
drojdia și untul cu o seară înainte; dis-de-dimineață, întindem
aluatul bine crescut și adăugăm stafide, nuci, zahăr și scorțișoară, ca
să facem cam treizeci de prăjiturele suculente. De data asta le
pregătim cu tristețe, în timp ce ne gândim amândoi cât de mult i-ar fi
plăcut lui Marilyn.
Familia a crescut atât de mult, încât, la ultimele Crăciunuri, a
trebuit să tragem la sorți și fiecare persoană trebuia să cumpere un
cadou alteia. Anul acesta însă anulăm cumpărarea de cadouri: există
prea multă tristețe și prea puțin chef pentru a oferi sau a primi
cadouri.
Copiii vor rămâne cu mine în următoarele zile, așa că nu mă
îngrijorează singurătatea. Multă conversație, mâncăruri minunate,
multe partide de șah, scrabble și pinacle. După ce toți copiii pleacă,
petrec Revelionul de unul singur. Se dovedește a fi o experiență
neașteptat de benignă. Introvertirea biruiește singurătatea. Când se
apropie miezul nopții, dau drumul la televizor și urmăresc toate
petrecerile, din Times Square până în San Francisco. Îmi dau seama
dintr-odată că acesta este doar al doilea An Nou în ultimii șaptezeci de
ani în care nu o am pe Marilyn lângă mine. (Prima dată a fost în
primul ei an de studii în Franța.) La televizor, văd o mare de oameni
veselindu-se în Times Square, dar opresc sunetul. Marilyn nu mai e
și viața reală s-a terminat. Mă simt împovărat și trist și știu că nimeni

Î
nu are leac pentru asta. Marilyn a murit. Îmi imaginez trupul ei
putrezind în sicriu. Acum trăiește doar în mintea mea.
 Capitolul 24
Singur acasă

după 43 de zile

Oriunde mă întorc, dau peste amintiri despre Marilyn. Intru în

dormitor și văd multe dintre medicamentele ei pe măsuța de lângă
partea ei de pat. Mâine o voi ruga pe Gloria, menajera mea, să le
pună undeva să nu le mai văd. Apoi zăresc ochelarii de citit ai lui
Marilyn pe fotoliul ei din camera cu televizorul și alte câteva perechi
în baia ei. Oare de ce avea atâția ochelari? Printre nenumărate
sticluțe și cutii de medicamente, alături de canapeaua pe care și-a
petrecut o mare parte din ultimele săptămâni, îi văd iPhone-ul. Ce să
fac cu toate astea? Așa cum fac acum cu majoritatea problemelor,
evit să-mi bat capul cu ele și le las în grija copiilor.
Au trecut multe săptămâni înainte să găsesc curajul de a deschide
ușa biroului ei. Chiar și acum, la șase săptămâni după moartea ei, nu
mă aventurez departe în cameră și evit să mă uit la toate obiectele de
pe birou. Încă nu vreau să ating lucrurile lui Marilyn – nu vreau să le
păstrez – nu vreau nici să le arunc. Știu, mă port ca un copil, dar nu-
mi pasă. Mă năpădește rușinea numai când mă gândesc la toți
oamenii îndurerați pe care i-am sfătuit de-a lungul anilor, care nu au
avut luxul unei familii numeroase, ca să elimine toate urmele
persoanei care a murit.
O fotografie cu Marilyn stă într-un colț din sufragerie, cu fața la
perete. Am văzut această fotografie magnifică în necrologul ei din
The Washington Post și mi-a plăcut atât de mult, încât am căutat
negativul și l-am rugat pe fiul meu Reid, fotograful desăvârșit, s-o
printeze. A înrămat-o și a adus-o de Crăciun. În primele zile, mi-am
făcut un ritual din a privi fotografia, dar o durere adâncă mă
cuprindea de fiecare dată; în cele din urmă, am întors fotografia cu
fața la perete. Din când în când, mă îndrept spre ea, o întorc, respir
adânc și îmi pironesc ochii asupra ei. Este atât de frumoasă, încât
buzele ei par să rostească: „Nu mă uita… tu și cu mine, dragul meu, să
nu mă uiți niciodată.” Mă întorc, chinuit de povara durerii. E mai
multă durere decât pot duce. Dau frâu liber plânsului. Nu știu ce să
fac.
Oare trebuie să mă protejez de asemenea dureri? Sau, dimpotrivă,
ar trebui să stărui în a o privi intens și să tot plâng la nesfârșit? Știu
că va veni vremea când voi atârna acea fotografie pe perete și o voi
privi inundat de plăcere. Privirile noastre se vor întâlni și vor
încremeni, iar noi vom fi nespus de plini de dragoste unul pentru
celălalt și recunoscători că am putut să ne petrecem viața împreună.
Lacrimile mă podidesc în timp ce scriu aceste rânduri și mă opresc,
mă șterg la ochi și privesc pe fereastră la crengile stejarului nostru,
care se întind spre cerul albastru și limpede.
Se petrec tot felul de lucruri pe care aș vrea să le împărtășesc cu
Marilyn. Aflu că Maximart, mica noastră farmacie de cartier pe care
o susținem de peste patruzeci de ani, s-a închis definitiv și imediat
îmi imaginez că îi dau lui Marilyn această veste și dezamăgirea pe
care i-o provoacă. Sau că fiii noștri cei mari, care au refuzat ani
întregi să joace șah împreună, încing acum partide amicale de
Crăciun. Sau că un alt fiu al nostru, care refuzase să învețe pinacle,
deprinde acum regulile și începe să se joace cu frații săi și cu mine.
Partidele astea de șah și pinacle sunt dovada că familia se strânge
laolaltă. Ah, cât mi-aș dori să-i spun asta lui Marilyn! Ar fi fost atât
de încântată!
Pe măsură ce citesc despre alte persoane îndurerate, descopăr o
mare diversitate de comportament. Citesc un scurt articol semnat de
un soț îndoliat care are pe telefon un mesaj vocal de la soția sa, pe
care îl ascultă în mod repetat. Tresar în timp ce citesc asta: nu
puteam suporta durerea ascultării vocii lui Marilyn. Mă întreb dacă
îl încremenește în durere și îl împiedică să înceapă o viață nouă. Dar
probabil că adopt o atitudine prea severă. Fiecare jelește în felul său
idiosincratic.
Am citit un articol care prezintă dovezi că bărbații care și-au
pierdut soțiile au o rată a mortalității mult mai mare în următorii
patru ani decât bărbații care nu trec prin așa ceva. Prognosticul este
și mai rău pentru bărbații care erau foarte dependenți de soția
decedată, pentru plăcere sau stimă. Totuși nu sunt tulburat de acest
lucru: este ciudat cât de puțin mă îngrijorează acum propria moarte.
Deseori, prea adesea, am trăit anxietatea de moarte în vremuri
trecute. Îmi amintesc mai cu seamă de coșmaruri legate de moarte cu
mulți ani în urmă, când făceam terapie de grup cu pacienți bolnavi
de cancer în faze terminale. Dar acum nici urmă de coșmaruri. Nu
sunt deloc tulburat de gândul morții mele.
 Capitolul 25
Sex și durere

după 45 de zile

Pare că vremurile când mă bântuiau acele imagini de coșmar cu

tancurile blindate zdrobind studenții în Piața Tiananmen s-au
întâmplat cu veacuri în urmă, deși a fost la scurtă vreme după ce a
murit Marilyn, în timp ce așteptam procesiunea funerară și
înmormântarea. Persistența acestor imagini mi-a dat o nouă
apreciere a naturii și a puterii gândirii obsesive. Câteva zile mai
târziu, tancurile blindate și Piața Tiananmen s-au risipit puțin câte
puțin. Mintea mea odihnită a devenit mai liniștită în ultimele
săptămâni.
Dar acum o nouă obsesie mi-a invadat gândurile: ori de câte ori
mă relaxez și încerc să-mi limpezesc mintea, de pildă când aștept să-
mi vină somnul după ce sting luminile, sunt vizitat de gânduri
sexuale incitante cu femei pe care le-am cunoscut sau le-am văzut
recent. Aceste imagini sunt puternice și persistente. Încerc să le
blochez, să le evacuez din conștiință, să-mi întorc gândurile în altă
parte. Dar câteva minute mai târziu își fac din nou apariția și îmi
atrag din nou atenția. Sunt inundat deopotrivă de dorință și rușine.
Tresar la atâta lipsă de loialitate față de Marilyn, pe care am
îngropat-o cu doar câteva săptămâni înainte.
Uitându-mă peste umăr la ultimele câteva săptămâni, am devenit,
de asemenea, conștient de o apucătură curioasă (și jenantă): un
interes intens pentru sânii femeilor, în special sânii voluminoși. Nu
știu dacă vreo femeie a observat acest lucru, dar trebuie să-mi
reamintesc să privesc fețele mai degrabă decât sânii multelor
prietene ale lui Marilyn care mă vizitează. Îmi vine în minte o
imagine din desene animate – habar n-am unde am văzut-o prima
dată, poate în adolescență: văd o femeie ridicând bărbia unui bărbat
spre fața ei, în timp ce-i spune: „Alooooo, sunt aici!”
Acest interes reînnoit este uneori însoțit de o scenă din trecut –
cam de-acum șaptezeci și cinci de ani – care, în ultimele zile, mi-a
plutit deseori în minte. În această scenă, îmi amintesc de mine copil
fiind, în vârstă de 10 sau 11 ani, intrând în dormitorul părinților mei
dintr-un motiv oarecare și dând peste mama îmbrăcată doar pe
jumătate. În loc să se acopere, a stat cu pieptul gol și s-a uitat cu
îndrăzneală în ochii mei ca și cum ar fi spus: „Uită-te bine!”
Îmi amintesc că am petrecut, cu multă vreme în urmă, multe ore
discutând această amintire cu Olive Smith, care a fost analistul meu
vreme de peste 600 de ore de psihanaliză în timpul rezidențiatului
meu la Psihiatrie. Evident, trec acum printr-o mare suferință și nu
este o coincidență că am regresat. Ca un copil, caut smiorcăindu-mă
ajutor matern. Îmi revine în minte o frază pe care am folosit-o
undeva într-una dintre cărțile mele: „Freud nu a greșit întru totul”.
Sunt tulburat și rușinat de aceste obsesii sexuale. O dezbatere se
încinge în mintea mea. Cum pot să mă dezonorez atât de mult pe
mine și dragostea mea pentru Marilyn? Chiar atât de superficială să
fie dragostea mea? Dar, pe de altă parte, nu este oare sarcina mea acum să
rămân în viață, să încep o viață nouă? Totuși mă simt atât de rușinat să
întinez amintirea lui Marilyn. Dar poate că astfel de gânduri sexuale
sunt perfect naturale pentru cineva care a făcut pereche cu altcineva
întreaga sa viață și se trezește dintr-odată singur.
Decid să examinez literatura despre doliu și sexualitate, dar, după
cum își amintește cititorul, nu sunt în cea mai bună relație cu
cercetarea bibliotecilor medicale contemporane. Găsesc o expertă în
navigarea prin literatura medicală – aceeași persoană care ne-a ajutat
recent pe mine și pe Molyn Leszcz, coautorul edițiilor a cincea și a

Î
șasea a manualului nostru despre terapia de grup. Îi încredințez
sarcina de a căuta în literatura medicală și psihologică orice articole
despre doliu și sexualitate. O zi mai târziu, îmi trimite un e-mail în
care îmi răspunde că a căutat câteva ore, dar n-a găsit nimic… dar
absolut nimic în literatură! Își cere scuze și îmi scrie că, din moment
ce nu-mi poate arăta nimic care să-i justifice munca, va refuza să
primească vreun ban. „Prostii”, îi răspund și insist să o plătesc.
Faptul că nu a izbutit să găsească niciun articol este deja o informație
importantă în sine.
Mă adresez apoi unui asistent cercetător de la Stanford, cu foarte
bune recomandări din partea unui prieten și coleg apropiat, și îi cer
să petreacă și el câteva ore cercetând subiectul. Se repetă aproape
același scenariu: nu găsește practic nimic în literatura medicală și
psihologică și trebuie, de asemenea, să insist să accepte să fie plătit
pentru timpul irosit.
Cu toate acestea, în zilele următoare, ambii asistenți cercetători
încep să-mi trimită articole cu tematici clinice din publicații ceva mai
populare, de exemplu, un articol din Psychology Today (noiembrie
2015) intitulat „5 lucruri care nu ți se spun despre durere” (scris de
Stephanie A. Sarkis, clinician practicant). Al cincilea paragraf al
articolului se referă în mod explicit la sexualitatea în durere:

De fapt, dorința ta sexuală poate chiar să crească. Pentru

mulți, durerea diminuează dorința sexuală. În cazul multor
altora, poate să o sporească. Acest lucru poate fi deosebit de
conflictual pentru cei care și-au pierdut un soț sau un
partener. Dar, când oamenii sunt împietriți de durere,
constată că sexul îi ajută să simtă ceva. De asemenea, este o
afirmare a vieții într-o perioadă în care gestionarea morții
devenise parte a vieții de zi cu zi.
 Mai multe gânduri din aceste rânduri își ating ținta în cazul meu,
în special afirmația că, atunci când cineva este împietrit de durere,
sexul îl ajută să simtă ceva. „Împietrit” este un termen precis pentru
ceea ce simțisem eu: un sentiment de mare distanțare față de
propriile sentimente. Trec prin ritualurile conversației, mesei,
uitatului la televizor în timp ce nu sunt cu adevărat acolo. Dar
gândurile sexuale sunt mai reale, alimentând un sentiment de
afirmare a vieții care mă trezește și mă smulge din preocupările
legate de moarte.
Discut cu mai mulți colegi experimentați care lucrează cu
persoane îndurerate și care sunt de acord că excitația și preocuparea
sexuală printre cei aflați în suferință sunt mult mai frecvente decât se
crede de obicei, adesea mai frecvente în cazul bărbaților decât la
femei, deși, fără îndoială, și femeile trec prin așa ceva. Clinicienii
sunt de acord cu observația mea că clienții vor începe rareori o
discuție despre intensificarea emoțiilor sexuale. Dar, dacă
practicienii chestionează în mod explicit problemele legate de
sexualitate, mulți dintre cei în suferință vor răspunde pozitiv. Se
pare că majoritatea indivizilor îndurerați sunt rușinați și le repugnă
să abordeze această temă în mod spontan. În consecință, o mare
parte dintre descrierile personale ale durerii evită subiectul sau
conțin doar câteva referințe piezișe referitoare la sexualitate.
Conchid, cu oarecare ușurare, că starea mea de excitație nu este
rară și, fără îndoială, jinduirea sexuală joacă un rol semnificativ în
durere. Mai mult, nu le vine ușor persoanelor în vârstă să fie
deschise cu privire la viața lor sexuală interioară. Nu se simt în
largul lor împărtășind-o cu familia sau prietenii. Se tem că-i vor face
pe ceilalți să se simtă stingheriți. Sunt norocos să am grupul meu de
terapeuți cu care mă întâlnesc în mod regulat de zeci de ani.
Discuțiile din acel forum mă ajută să-mi temperez stinghereala.
 Capitolul 26
Irealitate

după 48 de zile

Fiul meu Ben m-a vizitat împreună cu cei trei copii ai săi, în vârstă
de 6, 4 și 2 ani. Într-o seară i-am văzut pe cei trei nepoți lipiți de
televizor, urmărind niște programe de animație pentru copii cu
monștri, puștani, fiare și evadări miraculoase. Dezgustat, am
schimbat canalele și am căutat o altă emisiune. Am dat imediat peste
o producție plină de viață, cu figuri animate care dansau pe suita
Spărgătorul de nuci. În ciuda bocetelor și protestelor din partea
nepoților, am rămas pe canalul cu pricina. După câteva minute,
mirabile dictu, vaietele s-au oprit și toți trei au urmărit suita
Spărgătorul de nuci cu mult interes. Încântat și nerăbdător să
împărtășesc experiența cu Marilyn, am oprit televizorul pentru
câteva secunde pentru a apăsa butonul de înregistrare, astfel încât și
Marilyn să poată vedea emisiunea. Am apăsat din nou butonul de
redare și copiii au privit în continuare cu bucurie.
Doar câteva clipe mai târziu m-a lovit revelația. Eram uluit. Ce
naiba fac? Înregistrez emisiuni pentru Marilyn? Marilyn e moartă, îmi
readuc aminte! Și n-a fost singurul episod de felul acesta care s-a
întâmplat.

Recent, un prieten mi-a spus că librăria Bell’s din centrul orașului

Palo Alto afișa la vedere mai multe dintre cărțile mele și ale lui
Marilyn pe o măsuță la intrarea din față. A doua zi m-am dus la
librărie cu iPhone-ul în mână pentru a face o fotografie pe care să o
vadă și Marilyn. Abia după ce sunt deja pe stradă mergând spre
librărie, adevărul – Marilyn este moartă – mă lovește din nou.
 Cu câteva luni înainte ca Marilyn să moară, ne plimbam amândoi
pe strada noastră și am văzut un vecin nou, un bărbat în vârstă,
distins și cu părul alb, afectat de un handicap evident, ajutat să
coboare scările din fața casei și să intre într-un automobil de către o
femeie mai tânără, cu pielea închisă la culoare, care, fără îndoială,
am presupus, era îngrijitoarea sa.
În prima zi de Crăciun, acești vecini noi (pe care încă nu îi
cunoscusem) m-au invitat la cină și la colinde de Crăciun. Am ajuns
la casa lor și am fost întâmpinat de către vârstnic și de îngrijitoarea
sa. Curând am aflat că era medic pensionar și că „îngrijitoarea” avea
și ea diplomă de medic, ba chiar un doctorat! Mai mult, nu era
îngrijitoarea, ci soția lui! A fost încântătoare și a intonat colindele de
Crăciun cu o voce plină de farmec! Din nou, primul meu gând a fost:
„Stai numai să-i povestesc lui Marilyn despre asta!” Chiar și acum regret
că nu am putut împărtăși întâmplarea cu Marilyn.

Aseară am aflat că începuse cel de-al treilea sezon al emisiunii TV

de la BBC The Crown. Eu și Marilyn vizionaserăm primul și al doilea
sezon în urmă cu câțiva ani. Așa că am început să urmăresc cel de-al
treilea sezon și am fost profund absorbit. Am vizionat cu plăcere
primele două episoade, dar câteva scene din episodul al treilea mi s-
au părut ciudat de familiare. După ce am verificat mai atent, am
descoperit că nu urmăream al treilea sezon, ci episoade din primul
sezon pe care le văzusem deja. Am simțit nevoia să-i spun lui
Marilyn – urmată rapid de revenirea la realitate: Marilyn nu va afla
niciodată despre acest incident. Era îngrijorată, uneori contrariată, de
memoria mea poroasă. Am putut în schimb să mi-o imaginez
amuzându-se, cu ochii ei jucăuși, auzind că urmărisem trei ore dintr-
un program înainte de a-mi da seama că îl văzusem deja. În timp ce
scriu aceste cuvinte, simt o gheară în piept. Aș da orice… absolut
orice… să-i văd zâmbetul acela pe față.

Primesc o scrisoare de la agentul meu, care îmi amintește că, în

urmă cu ceva timp, îi acordasem unui scenarist român permisiunea
de a scrie un scenariu după romanul meu Problema Spinoza. Proiectul
s-a transformat acum într-un serial TV de zece ore, cu un scenariu de
400 de pagini care trebuie împărțit în episoade. Din nou, primul meu
gând este: „Ah, abia aștept să-i spun lui Marilyn”, până când, câteva
secunde mai târziu, se instalează realitatea întunecată. Rămân cu
incidentul, posomorât și singur. Este ca și cum ar trebui ca Marilyn
să știe despre un eveniment pentru a-l face să fie cu adevărat real.
Am fost un studios cu normă întreagă, un observator și un
vindecător al minții peste șaizeci de ani și este greu să tolerez că
mintea mea este atât de irațională. Pacienții mi-au cerut ajutorul
pentru o grămadă de probleme: pentru probleme de relaționare,
pentru o mai bună înțelegere de sine, pentru tulburătoare sentimente
de depresie, manie, anxietate, singurătate, furie, gelozie, obsesii,
dragoste neîmpărtășită, pentru coșmaruri, fobii, agitație, adică toată
gama de dificultăți psihologice prin care trece omul. Am acționat ca
o călăuză în a-mi ajuta clienții să ajungă să se înțeleagă pe ei înșiși,
să-și clarifice fricile, visele, relațiile din trecut și prezent cu ceilalți,
incapacitatea de a iubi, furia. La temelia acestui întreg efort se află
truismul că suntem capabili de gândire rațională și că înțelegerea
aduce, în cele din urmă, alinare.
Prin urmare, bruștele mele episoade iraționale sunt extrem de
deranjante. Să tot dau peste o parte a minții mele care continuă să se
încăpățâneze să creadă că Marilyn este încă în viață este uluitor și
tulburător. Am luat mereu în derâdere gândirea irațională, toate
noțiunile mistice despre rai și iad și despre ce se întâmplă după
moarte. Manualul meu de terapie de grup prezintă o abordare
rațională bazată pe descrierea a doisprezece factori terapeutici. Darul
terapiei, cartea mea despre terapia individuală, conține optzeci și
cinci de sfaturi pentru terapeuți, descrise în detaliu. Manualul meu
de terapie existențială este structurat în jurul a patru factori
existențiali principali: moartea, libertatea, singurătatea și sensul
vieții. Raționalitatea și limpezimea sunt principalele motive pentru
care cărțile mele sunt folosite în atâtea săli de clasă din întreaga
lume. Și totuși, iată-mă, trăind astăzi atât de multe momente
iraționale!
Îi vorbesc despre disconfortul pe care mi-l provoacă gândirea mea
irațională unui fost student, acum profesor de psihiatrie și
neurobiolog, care îmi răspunde că memoria a încetat să mai fie
considerată un fenomen unitar; mai mult, memoria este alcătuită din
sisteme distincte care pot funcționa independent, au localizări
neuroanatomice diferite și chiar pot funcționa în contradicție între
ele. Îmi descrie dihotomia dintre memoria „explicită” (sau
„declarativă”) versus memoria „implicită” (sau „procedurală”).
Memoria explicită este conștientă și este dependentă de structurile
lobului temporal medial, precum și de cortexul cerebral. Implică
formarea și recuperarea conștientă a amintirilor legate de
evenimente care au avut loc (de pildă, „Știu în mod conștient că
Marilyn s-a stins din viață”). Memoria implicită este în mare măsură
inconștientă și adesea subiacentă abilităților, obiceiurilor și altor
comportamente automate. Ea este procesată în diferite părți ale
creierului: ganglionii bazali pentru abilități, amigdala pentru
răspunsuri emoționale. Așadar recenta mea memorie explicită
dureroasă că Marilyn a murit este separată anatomic de impulsul
procesual și emoțional implicit bine dezvoltat de a-i „spune lui
Marilyn despre asta” când am văzut cărțile noastre pe masa librăriei.
 Aceste două tipuri de memorie pot funcționa independent,
aproape fără să știe una de cealaltă și chiar pot fi în conflict între ele.
Această viziune, spune colegul meu, ține de aspecte normale ale
comportamentului și memoriei umane, pe care ne bazăm cu toții, și
nu presupune faptul că comportamentul meu este irațional. Ar fi
într-adevăr ciudat după șaizeci și cinci de ani de căsnicie să nu fi
resimțit impulsul de a-i spune despre cărțile noastre când le-am
văzut, chiar dacă știu că ea nu se mai află printre noi.

Nu oricine este întotdeauna mândru de soția sa. În schimb, în cazul

meu, este adevărat cu vârf și îndesat. Indiferent de situație, am fost
mereu mândru de ea. Sunt nespus de mândru că i-am fost soț. Am
considerat întotdeauna harul și cunoștințele lui Marilyn o
binecuvântare. Îmi amintesc cât de minunată era în timp ce se adresa
unei mulțimi într-un auditoriu sau vorbind la un salon organizat în
sufrageria noastră. A excelat, indiferent de context, indiferent de
concurență.
A fost o mamă foarte bună, care și-a iubit cei patru copii și
întotdeauna, fără nicio abatere, a fost bună și generoasă cu ei. Nu-mi
amintesc, de-a lungul întregii ei vieți, de vreo interacțiune negativă
între ea și copii sau, de altfel, cu oricine altcineva. Am fost vreodată
plictisit sau nemulțumit de relația noastră? Niciodată! Am luat tot ce
făcea ca atare și niciodată, până acum – acum, că nu mai este printre
noi – nu am apreciat atât de profund cât de norocos am fost că mi-
am petrecut viața alături de ea.
Au trecut săptămâni de la moartea ei, iar dorul meu după ea nu s-
a stins. Îmi tot readuc aminte că vindecarea va fi lentă și că fiecare
pacient îndurerat pe care l-am consiliat a trebuit să treacă prin câteva
luni de nefericire. Dar nu am întâlnit niciodată un soț și o soție care
să fi fost legați de la o vârstă atât de fragedă și care să fi fost la fel de
apropiați cum am fost noi.
Încep să-mi fac griji cu privire la prognosticul meu.
 Capitolul 27
Amorțire

după 50 de zile

Amorțeala persistă. Copiii vin în vizită. Ne plimbăm prin cartier,

gătim împreună, jucăm șah și ne uităm la filme, la televizor. Totuși
rămân amorțit. Mă simt neimplicat în partidele de șah jucate cu fiii
mei. Victoria sau înfrângerea și-au pierdut semnificația.
Ieri-seară am jucat o partidă de poker în vecini, iar eu și fiul meu
Reid am jucat împreună. A fost prima dată când am făcut echipă cu
unul dintre fiii mei într-un joc de adulți. Mereu mi-a plăcut pokerul,
dar la acest joc, în acest moment, nu am putut scăpa de amorțeală.
Știu că sună a depresie; totuși mi-a făcut plăcere să văd fericirea lui
Reid de a câștiga treizeci de dolari. În timp ce mă întorceam acasă,
mi-am imaginat cât de bine ar fi fost să ajung acasă, să fiu întâmpinat
de Marilyn și să-i povestesc despre seara câștigătoare a fiului nostru
la poker.
În noaptea următoare încerc un experiment și așez portretul lui
Marilyn la vedere în cameră, în timp ce fiul meu, soția lui și cu mine
ne uităm la un film la televizor. Dar, după câteva minute, simt o
strânsoare în piept atât de puternică, încât pun din nou deoparte
portretul lui Marilyn. Amorțeala persistă în timp ce filmul rulează.
După vreo jumătate de oră, îmi dau seama că eu și Marilyn
văzuserăm filmul cu pricina cu câteva luni înainte. Îmi pierd
interesul de a-l vedea din nou, dar îmi aduc aminte că Marilyn îl
urmărise cu foarte mare plăcere, așa că onorez bizarul sentiment că îi
sunt cumva dator să vizionez filmul până la capăt.
Bag de seamă că amorțeala dispare în primele câteva ore ale zilei,
când sunt cufundat în scrierea acestei cărți și, de asemenea, în orele
în care sunt terapeut. Astăzi, o femeie de vreo 30 de ani intră în birou
pentru o consultație. Iată dilema ei: „Sunt îndrăgostită de doi
bărbați: de soțul meu și de un alt bărbat cu care am fost cuplată în
ultimul an. Nu știu care dintre ei este adevărata iubire. Când sunt cu
oricare dintre ei, simt că el este adevărata mea iubire. Apoi a doua sau
a treia zi simt același lucru cu celălalt bărbat. E ca și cum aș vrea ca
cineva să-mi spună care din ei este iubirea adevărată”.
Își expune amănunțit dilema. La jumătatea ședinței își dă seama
cât este ceasul și îmi spune că a văzut necrologul soției mele. Îmi
mulțumește că sunt dispus să o primesc în acest moment dificil. „Mă
tem”, spune ea, „că vă împovărez cu problemele mele când
dumneavoastră tocmai ați suferit o atât de imensă pierdere.”
„Vă mulțumesc pentru aceste cuvinte”, răspund eu, „dar a trecut
ceva timp și constat că mă ajută dacă mă dedic să-i ajut pe alții. Și, de
asemenea, sunt momente în care problemele pe care le dezvăluie
durerea mea îmi permit să-i ajut pe ceilalți.”
„Cum e cu putință?”, întreabă ea. „Vă gândiți la ceva care mi-ar
putea fi de ajutor?”
„Nu mi-e clar încă. Permite-mi să divaghez puțin. Să vedem…
Știu că implicarea mea în viața dumitale în această ședință mă abate
temporar de la a mea. Mă gândesc și la afirmația pe care ai făcut-o că
nu-ți cunoști adevăratul sine și că nu poți ști pe care dintre acești doi
bărbați adevăratul sine îl dorește cu adevărat. Mă tot gândesc la cum
folosești noțiunea asta de adevărat. Deși simt că ar putea fi tangențial,
mă voi încrede în instinctele mele și-ți voi spune ce anume suscită
discuția noastră în mine.
Foarte multă vreme am simțit deseori că un eveniment era
«adevărat» numai după ce-l împărtășeam cu soția mea. Dar acum, la
săptămâni bune de la moartea ei, trăiesc această experiență foarte
ciudată că se întâmplă ceva și sentimentul că trebuie să-i spun soției
mele despre asta. Este ca și cum lucrurile nu devin «adevărate» până
când soția mea nu află despre ele. Și, desigur, este ceva cu totul
irațional, deoarece soția mea nu mai există. Nu știu cum s-o spun ca
să fie de folos, dar încerc așa: Eu și numai eu trebuie să-mi asum
întreaga răspundere pentru a stabili dacă ceva există cu adevărat în
realitate. Spune-mi, găsești un sens care să te ajute?”
Pare adâncită în gânduri, apoi își ridică privirea și spune: „Chiar
mă ajută. Aveți dreptate când sugerați că nu am simțul realității și că
aștept ca alții – poate unul dintre cei doi bărbați, poate
dumneavoastră – să identifice realitatea. Soțul meu este slab și
mereu se încrede în observațiile mele, în simțul meu al realității. Iar
celălalt este mai puternic, are foarte mult succes în afaceri, e foarte
sigur pe el, iar eu mă simt mai sigură și mai protejată și am încredere
în simțul său al realității. Și totuși știu că este de multă vreme
dependent de alcool, face terapie pentru asta și abia de câteva
săptămâni a încetat să mai bea. Adevărul este, cred, că nu trebuie să
am încredere în niciunul dintre ei că îmi va defini realitatea.
Cuvintele dumneavoastră mă fac să înțeleg că este sarcina mea să
definesc realitatea – sarcina și responsabilitatea mea”.
Către sfârșitul orei petrecute împreună îi sugerez că nu este
pregătită să ia o decizie și ar trebui să abordeze problema în
profunzime în terapie continuă. Îi dau numele a doi excelenți
terapeuți și îi cer să-mi trimită un e-mail peste câteva săptămâni
pentru a-mi spune cum se descurcă. Este profund impresionată de
faptul că am împărtășit atât de multe cu ea și-mi spune că această
oră a fost atât de încărcată de semnificație, încât nu mai vrea să
plece.
 Capitolul 28
O mână de ajutor de la Schopenhauer

Sunt conștient de viitorul întunecat care mă așteaptă. De-a lungul

mulților ani de terapie individuală și de grup cu persoane îndoliate
am aflat că este necesar ca pacientul să treacă prin evenimentele
majore ale anului pentru prima dată fără partenerul de viață – zile
de naștere, Crăciun, Paște, Revelion, o primă ieșire ca bărbat singur
sau femeie singură – înainte să se producă o îmbunătățire
substanțială. Iar pentru unii pacienți este necesar și un al doilea an,
un al doilea ciclu. Când mă uit la situația mea – în special la durata și
intensitatea legăturii mele cu Marilyn –, știu că mă confrunt cu cel
mai întunecat și mai dificil an din viața mea.
Zilele mi se scurg încet. Deși copiii, prietenii și colegii fac eforturi
să păstrăm legătura, numărul vizitatorilor a scăzut și mi-a rămas
prea puțină dorință sau energie pentru a merge eu la alții. În fiecare
zi, după ce răspund la e-mailurile primite, îmi petrec cea mai mare
parte a timpului lucrând la această carte și, de multe ori, mi-e groază
să o termin, pentru că nu mă pot gândi la nimic care să o înlocuiască.
Deși mănânc uneori cu un prieten sau cu unul dintre copii, iau din ce
în ce mai mult masa singur, tot așa cum îmi petrec și serile. Închei
ziua citind, fără excepție, un roman. Recent, am început să citesc
Alegerea Sophiei, de William Styron, dar după câteva ore îmi dau
seama că acțiunea următoarelor capitole ale cărții se va petrece la
Auschwitz. Să citesc despre Holocaust chiar înainte de a merge la
culcare este ultimul lucru pe care vreau să-l fac.
Pun deoparte Alegerea Sophiei și, în timp ce caut un alt roman,
hotărăsc că poate este timpul să recitesc unele dintre cărțile mele.
Cercetez biblioteca în care Marilyn a așezat cu grijă toate cărțile pe
care le-am scris. Iau cele patru romane: Plânsul lui Nietzsche, Soluția
Schopenhauer, Minciuni pe canapea și Problema Spinoza și răsfoiesc
paginile. Ah, cât de mult mi-a plăcut să scriu aceste cărți! Punctul
culminant al carierei mele! Încerc să-mi amintesc cum și unde s-a
născut și a fost scrisă fiecare dintre aceste cărți. Prima amintire care
se ivește mă duce pe Silhouette, o mică insulă încântătoare din
Seychelles, unde am scris primele capitole din Plânsul lui Nietzsche.
Apoi îmi amintesc când, după ce am ținut prelegeri despre terapia
de grup în Amsterdam, eu și Marilyn am început o lungă călătorie
prin Olanda. După ce am vizitat biblioteca Spinoza de la Rijnsburg,
ne întorceam spre Amsterdam când întreaga intrigă din Problema
Spinoza a început să mi se închege în minte.
Îmi amintesc de vizita noastră la locul de naștere al lui
Schopenhauer și de mormântul și statuia lui din Frankfurt, dar îmi
dau seama că pot să-mi amintesc relativ puțin despre Soluția
Schopenhauer – mult mai puțin decât despre celelalte romane pe care
le-am scris. Decid să o recitesc – a fost prima oară când am recitit
vreunul dintre romanele mele.
Pe măsură ce citesc, descopăr că impresiile sunt puternice și, în
cea mai mare parte, pozitive. Acțiunea romanului se petrece într-un
grup de terapie, iar ceea ce îmi atrage cu adevărat atenția este
personajul principal, Julius, în vârstă de 66 de ani. El este terapeutul
de grup, descris ca un bătrân care, aflând că are un melanom letal,
privește în urmă la viața pe care a trăit-o. (Ia gândiți-vă puțin: iată-
mă, la 88 de ani, citind ceea ce am scris despre un bătrân în vârstă de
66 de ani care se confruntă cu moartea!)
Cartea are o miză dublă: în capitole alternative, spun povestea
unui grup de terapie și povestea vieții lui Schopenhauer, care a fost
deopotrivă un om înțelept și unul foarte tulburat. Descriu un grup
de terapie contemporan în care unul dintre membri, Philip, este un
filosof care nu numai că îl predă pe Schopenhauer, dar seamănă
foarte mult cu Schopenhauer în mizantropia lui. Prin urmare, cartea
nu numai că-l informează pe cititor despre viața și opera lui
Schopenhauer, dar explorează și dacă Schopenhauer, un pesimist și
sceptic legendar, ar fi putut primi ajutor din partea unui grup de
terapie bine sudat din vremea sa.
Lectura Soluției Schopenhauer este o terapie puternică pentru mine.
Pagină cu pagină, mă liniștesc tot mai mult și sunt mulțumit cu viața
mea. Așa cum le văd acum, frazele folosite sunt bine alcătuite,
alegerea cuvintelor, nimerită și cred că am reușit să-l implic pe
cititor. Cum făcusem asta? Tipul care a scris această carte este mult
mai inteligent decât mine și știe mult mai multe decât mine despre
filosofie și psihoterapie. Iar unele dintre propoziții îmi taie respirația.
Am scris eu asta? Desigur, pe măsură ce citesc, îmi fac și câteva
critici: de pildă, de ce-oi fi citat atât de mult din diatribele lui
Schopenhauer împotriva religiei în primele capitole? De ce să mă fi
străduit atât să-i șochez pe cititorii religioși?
Sunt uimit să constat cât de mult din acest roman descrie propria
experiență de viață. I-am împrumutat lui Julius, terapeutul de grup,
multe dintre atributele mele, precum și propriul trecut. Și el, asemeni
mie, a avut o perioadă dificilă în a lega relații la începutul vieții. Mai
mult, îi plăcea să parieze și juca aceeași schemă la loteria pentru
baseball pe care o jucam și eu în liceu. I-au plăcut chiar aceiași
jucători de baseball pe care i-am adorat eu: Joe DiMaggio și Mickey
Mantle. Uneia dintre femeile din grupul de terapie al romanului i-
am conferit experiența trăită cu Goenka, o eminentă profesoară
Vipassana, într-un refugiu de zece zile la Igatpuri, India. Acea parte
a romanului este în întregime autobiografică și descrie fidel o
călătorie în India care mi-a lăsat o impresie profundă. Nu pot să mă
gândesc la o altă astfel de experiență care să-mi fi rămas în memorie
cu o asemenea claritate.

Î
 Îmi prelungesc relectura romanului, mărginindu-mă la un singur
capitol în fiecare seară, chiar înainte de a stinge lumina. Acum, în
fiecare seară, aștept cu nerăbdare lectura. Memoria mea decrepită
este, pentru prima oară, un atu: îmi amintesc atât de puțin din carte,
încât evenimentele din fiecare capitol mă surprind și mă amuză. Mi
se pare că romanul este un puternic ghid didactic care demonstrează
cum să recunoaștem, să clarificăm și să intervenim în problemele
interpersonale ale membrilor grupului. Din câte îmi amintesc, nu a
fost una dintre cărțile preferate ale lui Marilyn din pricina
puternicului accent pe care îl pusesem pe predarea terapiei de grup.
Îmi amintesc acum că Molyn Leszcz, bunul meu prieten și coautor al
edițiilor a cincea și a șasea ale manualului de terapie de grup, a
regizat o dramatizare improvizată a acestui grup special de terapie
împreună cu fiul meu Ben și alți membri ai trupei sale de actorie
pentru un public numeros, cu ocazia unei întâlniri anuale a
Asociației Americane de Terapie de Grup. Ce experiență
încântătoare a fost!
Continuându-mi lectura nocturnă, sunt uimit să citesc, la pagina
238, aceste rânduri confesive rostite de Julius, liderul grupului,
membrilor grupului său de terapie:

M-am căsătorit cu Miriam, iubita mea din liceu, în timp ce

eram la Facultatea de Medicină; în urmă cu zece ani a fost
ucisă într-un accident de mașină în Mexic. Ca să fiu sincer, nu
cred că mi-am revenit vreodată din groaza acelei întâmplări,
dar, spre surprinderea mea, durerea a luat o întorsătură
bizară; am simțit un val uriaș de energie sexuală.
La vremea aceea nu știam că sexualitatea crescută este un
răspuns obișnuit la o confruntare cu moartea. De atunci, am
văzut mulți oameni în doliu invadați de energie sexuală. Am
 vorbit cu bărbați care au avut boli cardiace catastrofale și care
mi-au spus că au simțit nevoi sexuale atât de puternice, încât
au pipăit asistente în timp ce erau întorși de pe-o parte pe alta
în secția ATI sau în ambulanță.

Această „dezlănțuire de energie sexuală” după moartea livrescă a

lui Miriam și observația că „mulți oameni în doliu sunt năpădiți de
energie sexuală” care apar în propria mea carte scrisă cu aproape
douăzeci de ani în urmă prevestesc lucrurile pe care le-am trăit după
moartea lui Marilyn și tocmai lucrurile pe care eu și asistenții mei de
cercetare le-am găsit, după eforturi considerabile, în literatura de
psihoterapie. Dar această carte, scrisă pe vremea când conduceam
grupuri de terapie pentru soți în doliu, mi se ștersese din memorie
când a venit momentul să mă confrunt la rândul meu cu durerea și
cu dorințe sexuale intensificate.
Cu fiecare lectură nocturnă, apreciez tot mai mult faptul că nu
numai că scrisesem o poveste captivantă care acum îmi oferă un
ajutor considerabil, dar am scris și unul dintre cele mai bune
îndrumare didactice pentru terapeuții de grup. Îmi propusesem ca
această carte să fie un roman didactic atât pentru studentul în primii
ani la filosofie, cât și pentru învățăcelul în terapia de grup. Am
zămislit un pacient problematic, Philip, după chipul și asemănarea
lui Schopenhauer. Philip, un profesor de filosofie care se specializa
în opera lui Schopenhauer, a decis să schimbe domeniile și să devină
consilier filosofic, iar programul său de instruire îi impunea să
participe ca pacient la un grup de terapie. Aidoma lui Schopenhauer
din viața reală, Philip era un individ schizoid, distant și izolat, care
avea dificultăți enorme atât în a-și accesa propriile sentimente, cât și
în a relaționa cu ceilalți. De fiecare dată când Philip era întrebat
despre sentimentele sale, nega că ar avea așa ceva. Julius, liderul
grupului, rezolva de obicei asta cu eleganță, folosind unul dintre
trucurile mele preferate pentru a-i ajuta pe asemenea pacienți să
coopereze: îl întreba pe Philip: „Dacă ar fi să ai sentimente despre
ceea ce tocmai s-a întâmplat, care ar putea fi ele?”
Romanul continuă să fie citit și a fost tradus în treizeci de limbi.
Încerc să-mi amintesc unde mă aflam în lume când l-am scris. Dacă
Marilyn ar fi în viață, mi-ar spune-o fără să stea pe gânduri.
 Capitolul 29
Negarea dezvăluită

după 63 de zile

Sunt nouă săptămâni de când a murit Marilyn și am făcut

progrese firave în gestionarea durerii. Dacă m-aș avea client în
terapie, aș spune că Irv Yalom este deosebit de deprimat. Este
mototol, se simte înțepenit, este disperat în cea mai mare parte a
timpului, slăbește, resimte doar puțină plăcere în a trăi, se simte
inconfortabil singur și, în general, a făcut progrese anemice în a se
împăca cu moartea soției. Spune că știe că se simte îngrozitor de cel
puțin un an. Se simte extraordinar de singur. Știe că este esențial să
rămână conectat, dar nu dă dovadă de inițiativă în căutarea
companiei celorlalți. Mai nimic nu-i produce plăcere și nu prea mai
are chef să continue să trăiască. Are puțină poftă de mâncare,
încălzește mâncare congelată la masă și, de cele mai multe ori, îi este
indiferent ce mănâncă. I-a plăcut întotdeauna să se uite la tenis, dar
de curând a urmărit doar câteva meciuri la televizor din turneul
australian de mare șlem și, imediat ce favoritul său, Roger Federer, a
pierdut, a încetat să se mai uite. Îi știe pe foarte puțini dintre jucătorii
mai tineri și nu-l interesează deloc să-i cunoască.
Așadar aceasta este observația obiectivă pe care o fac despre mine
însumi. Sunt, într-adevăr, deosebit de deprimat, dar nu periculos.
Cred că mă voi vindeca în timp. Am însoțit o mulțime de văduvi și
văduve prin aceste etape de disperare și oarecum știu la ce să mă
aștept. Nu reprezint un risc de sinucidere, deși nu mă tem de
moarte. Cel mai probabil voi muri din pricina unui atac coronarian
letal venit din senin și trebuie să mărturisesc că, scriind asta, o parte
considerabilă din mine ar îmbrățișa finalul acesta.
 Citesc acum o carte de memorii extrem de interesantă a unui soț
îndurerat, The Widower’s Notebook de Jonathan Santlofer. Găsesc
multe în comun cu experiența autorului. La câteva săptămâni după
moartea soției sale (cam pe unde mă aflu și eu acum), are prima sa
ieșire în societate, unde este tulburat de numeroasele femei care
cochetează cu el. Își dă seama de norocul care a dat peste el:
văduvele dezirabile sunt rare, în timp ce văduvii sunt întotdeauna
din belșug. Dar este confuz: ar trebui să răspundă la invitațiile
sexuale ale femeilor? Nu ar fi asta o trădare a relației sale cu soția
plecată dintre noi? Mă identific foarte mult cu dilema lui și trec
mental în revistă toate femeile care m-au contactat în săptămânile
scurse de la moartea lui Marilyn.
Marsha, o savantă franceză trecută de 60 de ani și o veche prietenă
cu Marilyn, m-a invitat la cină și ne-am întâlnit la un restaurant din
apropiere. Eu și Marilyn socializam adesea cu Marsha și soțul ei și
am fost surprins (și puțin încântat) când a ajuns singură la
restaurant. Soțul ei, am aflat, călătorea pe Coasta de Est. Conversația
noastră la cină a fost extrem de intimă și a dezvăluit despre ea multe
amănunte pe care nu le știusem niciodată.
Întotdeauna mi-a plăcut și am admirat-o pe Marsha, o femeie
inteligentă și extrem de frumoasă; în timpul cinei, m-am pomenit
admirând-o mai mult ca niciodată și m-am simțit puțin – nu, mai
mult decât puțin – excitat de numeroasele ori în care mi-a atins
mâinile. Luasem un Uber ca să vin la restaurant, pentru că nu mai
conduc noaptea, și ea a insistat să mă conducă acasă, deși locuiesc în
direcția opusă. Pe drum spre casă m-am simțit stârnit și m-am luptat
cu impulsul de a o invita în casă… și… și… și cine știe ce s-ar putea
întâmpla? Dar, slavă Domnului, după o dezbatere interioară aprinsă,
am respins ideea.
 Mai târziu, în timp ce stăteam în pat așteptând să mă ia somnul și
rememoram evenimentele din acea seară, am fost lovit de-o
revelație: „Te grăbești să te identifici cu prima incursiune a
văduvului Jonathan Santlofer în lumea celibatarilor, dar, adu-ți
aminte, el are puțin peste 60 de ani. Reține că tu ai 88 de ani. Nicio
femeie, mai ales o femeie căsătorită fericită, cu douăzeci și cinci de
ani mai tânără, așa cum este Marsha, nu va veni către tine sau către
orice alt bărbat cu o speranță de viață atât de redusă. Din negura
vremurilor încoace, niciunei femei nu i s-au aprins călcâiele după un
bărbat de 88 de ani!”
Femeile trebuie să-și fi dat evident seama că nu mai am mult de
trăit. La 88 de ani, cât timp să mai am? Poate un an sau doi, ori poate
trei. Optzeci și opt înseamnă ceva extrem de bătrân în familia mea.
Maică-mea a murit la 90 de ani, dar, în afară de ea, sunt de departe
cel mai longeviv Yalom. Aproape toți strămoșii mei bărbați au murit
tineri. Tatăl meu fusese gata să moară de o boală coronariană severă
la 50 de ani, dar a supraviețuit până la vârsta de 69 de ani. Cei doi
frați ai săi au murit la 55 de ani. Echilibrul meu este precar. Merg
sprijinit în baston și am implantat un stimulator cardiac, care îi
spune inimii când să bată. Și mă aștept ca femeile de 60 și 70 de ani
să vină la mine? Pură amăgire! SUNT ÎN NEGARE. Sunt consternat
de naivitatea mea. Și, desigur, forța care hrănește negarea este
anxietatea de moarte – ceva ce am explorat și despre care am scris
timp de atâția ani.
 Capitolul 30
Ieșind în lume

după 88 de zile

Schimbări mari săptămâna aceasta! Particip la câte un eveniment

în fiecare zi a săptămânii! Nu pentru că aș fi inițiat lucruri noi, ci
pentru că am acceptat fiecare invitație. Cred că adevăratul semn al
ameliorării va fi când voi începe să am eu inițiativa de a organiza
evenimente.
Luni începe cu o invitație prin e-mail:

Salutare tuturor!

Vă rugăm să participați la următorul nostru prânz Barron

Park Senior în 11 februarie la ora 13:00

UNDE? Cafeneaua Corner Bakery

El Camino Real nr. 3375, Palo Alto

Comandați la tejghea, solicitați 10% discount pentru seniori.

Am trăit în acest cartier aproape șaizeci de ani și nu am primit

niciodată o astfel de invitație, așa că presupun că va fi o reuniune de
văduve și văduvi. Grație unui mecanism necunoscut, numele meu a
fost pus acum pe listă. În general, sunt prea timid să particip la astfel
de evenimente de unul singur, dar acum sunt oficial singur… deci…
de ce nu? Poate că va fi interesant. Un prânz pentru seniori! Nu
există nicio îndoială că sunt senior. La 88 de ani voi fi probabil cea
mai în vârstă persoană de acolo. Nu pot concepe ca cineva de 90 de
ani să participe singur la un astfel de eveniment.
Sunt puțin uluit de decizia mea de a participa, dar mă gândesc că
poate va duce la ceva despre care merită scris în această carte. Și are
toate șansele să fie mai bun decât încă un prânz de la Trader Joe luat
de unul singur.
Cafeneaua Corner Bakery este la doar câteva străzi de casa mea.
Sunt vreo douăzeci de oameni acolo – cincisprezece femei și cinci
bărbați. Toată lumea este plăcută și mă întâmpină atât de călduros,
încât încep să mă simt confortabil după doar câteva minute – mai
repede decât mă așteptasem. Totul respiră bună vecinătate.
Conversația este interesantă, mâncarea este bună.
Mă bucur că am venit și, cel mai probabil, voi participa la
evenimentul de luna viitoare. Îmi imaginez că îi voi întâlni pe unii
dintre participanți în plimbările mele zilnice prin parc, la doi pași de
casă. Pare să fie un prim pas în noua mea lume.
Marți mă întâlnesc cu grupul meu obișnuit de bărbați și după
aceea Randy, unul dintre membri și un bun prieten, mă conduce la
librăriile Stanford să asist la o prelegere a eminentului psihiatru și
antropolog de la Harvard Arthur Kleinman, care vorbește despre
noua sa carte The Soul of Care. Dr. Kleinman vorbește despre „grijă”
(și lipsa acesteia în medicina contemporană), iar cartea sa descrie cei
opt ani cât i-a purtat de grijă soției sale, care suferea de o formă de
demență rară și, în cele din urmă, fatală. Mi-a plăcut enorm discuția
și răspunsurile sale elegante și profunde la întrebări.
Îi cumpăr cartea și mă așez la coadă pentru autograf. Când îmi
vine rândul, mă întreabă numele. Când răspund, se uită țintă la mine
o bună bucată de vreme și scrie aceste rânduri în carte: „Irv, îți
mulțumesc pentru modelul de grijă care ai fost. – Arthur Kleinman”.
 Sunt emoționat și mândru. Nu-l mai întâlnisem până acum – asta
îmi amintesc. A menționat că fusese student la Facultatea de
Medicină de la Stanford din 1962 până în 1966. Poate că a fost într-
una dintre clasele la care am predat. Îmi amintesc că am condus
multe grupuri de întâlniri de opt ședințe pentru studenți la Medicină
în anii în care și el era student. Poate că îi voi trimite un e-mail și îl
voi întreba.
Miercuri iau prânzul cu colegul și bunul meu prieten David
Spiegel, la Clubul Facultății Stanford. Nu mai fusesem acolo de cel
puțin un an, cât a durat boala lui Marilyn, și uitasem cât de plăcut
este decorul. În urmă cu patruzeci și cinci de ani l-am auzit pe David
vorbind la o conferință de psihiatrie și am fost atât de impresionat de
mintea sa ageră și de amplitudinea cunoștințelor sale, încât i-am
facilitat numirea la Facultatea de Psihiatrie de la Stanford. Am fost
apoi prieteni foarte apropiați în toți acești mulți ani.
Joi iau din nou prânzul la clubul facultății alături de Daniel
Mason, un tânăr membru al facultății noastre de psihiatrie și
deopotrivă un magnific romancier. Din greșeală, ajung cu o oră mai
devreme și merg la librăria Stanford, aflată la câteva minute distanță.
Resimt o mare plăcere navigând printre noile cărți. Mă simt ca Rip
Van Winkle{4} după ce s-a trezit. În acea seară, o veche prietenă de-a
noastră, Mary Felstiner, vine pe la mine la cină și ne uităm la meciul
de baschet al celor de la Golden State Warriors.
Vineri iau prânzul cu o altă prietenă.
Sâmbătă am prima oră cu un antrenor la sala de sport de la
Stanford. Fiica mea Eve petrece seara la mine.
Duminică, fiul meu Reid mi se alătură pentru a juca mai multe
partide de șah.
Aceasta este de departe cea mai activă săptămână pe care am
avut-o și sunt conștient că mintea mi-a stat mai puțin la Marilyn. În
timp ce scriu aceste cuvinte, îmi dau seama că nu m-am mai uitat la
portretul lui Marilyn în ultimele două zile și am încetat imediat să
scriu. Parcurg cei nici 40 de metri de la birou până acasă pentru a
vedea portretul lui Marilyn, care zace pe jos în sufragerie, încă întors
cu fața la perete. Îl ridic și îl întorc. Sunt siderat de frumusețea ei. Îmi
imaginez că aș putea intra într-o cameră plină cu o mie de femei și
nu aș vedea pe nimeni în afară de ea.
Așadar probabil că săptămâna aceasta este profetică. M-am
chinuit mai puțin. M-am gândit la Marilyn mai rar. Și, cel mai
important, încetez să cred că va ști că mă gândesc la ea mai rar.
Mă uit peste câteva însemnări pe care le-am scris la numai
douăzeci de zile după moartea lui Marilyn:

Vineri, asistenta socială care lucrează cu durerea provocată

de doliu va trece să-mi facă o vizită. Există anumite ritualuri
care mă pot ajuta de care nu am beneficiat cu adevărat? De
exemplu, cartea lui Joan Didion, Anul gândirii magice, vorbește
despre un ritual de a da de pomană haine. Nu m-am implicat
în nimic de felul acesta. Le-am lăsat pe fiica și nurorile mele să
se ocupe de asta și nici nu știu ce-au făcut. M-am deconectat
pur și simplu de la toate aceste cunoștințe. Poate că ar fi
trebuit să particip la darea de pomană a hainelor, cărților și
bijuteriilor ei în loc să evit tot ce avea legătură cu Marilyn
moartă. Intru în sufragerie pentru a mia oară și mă uit intens
la portretul lui Marilyn. Inevitabil, lacrimile îmi umplu ochii
și îmi șiroiesc pe obraji. O durere ascuțită îmi străpunge
pieptul. Totuși nimic nu a fost dus la bun sfârșit. Mă înec în
același torent de durere. De ce să mă chinui în continuare? Cu
adevărat stranie este irealitatea tuturor acestor lucruri.
Marilyn continua să hoinărească prin mintea mea. Chiar nu
 pot să mă fac să înțeleg că este moartă cu adevărat. Ea nu mai
există. Aceste cuvinte continuă să mă zdruncine.

Când citesc aceste cuvinte acum, la optzeci și opt de zile de la

moartea lui Marilyn, mă uit la fotografie și mă simt din nou copleșit
de frumusețea ei. Vreau să o îmbrățișez, să-i apăs capul de pieptul
meu, să o sărut. Dar sunt mai puține lacrimi și nicio rană sfâșietoare,
niciun torent de durere. Da, știu că nu o voi mai vedea niciodată. Da,
știu că moartea mă așteaptă, că moartea așteaptă fiecare creatură vie.
Totuși gândul morții mele nici măcar nu mi-a intrat în minte de când
s-a prăpădit Marilyn. Chiar dacă o povară însoțește aceste gânduri:
nu sunt pătruns de groază. Aceasta este natura vieții și a conștiinței.
Sunt recunoscător pentru ceea ce am avut.
 Capitolul 31
Nehotărâre

după 90 de zile

Nehotărârea este ceva ce am în comun cu alți văduvi. Evit cu

asiduitate să iau decizii. Locuiesc în Palo Alto de aproape șaizeci de
ani. În ultimii treizeci de ani am avut și un mic apartament în San
Francisco și am petrecut în el o parte din fiecare săptămână. Vedeam
pacienți acolo joia și vinerea. Marilyn mi se alătura vineri după-
amiază târziu și ne petreceam weekendul împreună în San Francisco.
Dar, după ce Marilyn s-a îmbolnăvit, nu am mai făcut niciodată
deplasarea de o oră la San Francisco, iar apartamentul a fost liber,
mai puțin dățile în care a fost folosit de către unul dintre copii.
Ar trebui să-mi păstrez biroul și apartamentul din San Francisco?
Această întrebare îmi dă deseori târcoale. Nici acum, la trei luni de la
moartea lui Marilyn, nu am părăsit Palo Alto. Sunt reticent să merg
la San Francisco (sau, de altfel, oriunde). Simt întru câtva că
deplasarea asta este mai mult decât pot duce. Nu mă mai simt în
siguranță să conduc pe autostradă, deși aș putea ajunge destul de
ușor cu Lyft, cu Uber sau cu trenul. Apartamentul se află în vârful
unui deal foarte înalt și mă îndoiesc că echilibrul meu șubred îmi va
permite să-l urc și să-l cobor prea ușor. Încerc să-mi imaginez cum
m-aș simți să merg la San Francisco, chiar dacă nu aș avea probleme
de echilibru, și am bănuiala că, chiar dacă nu aș avea nicio problemă
să mă deplasez, tot aș mai tărăgăna. Este atât de necaracteristic
pentru mine: cu greu mă recunosc. Am fost întotdeauna dispus la
orice.
Îmi fac griji cu privire la cât de costisitor este să plătesc în
continuare impozite și taxe mari pentru locuință. Dar poate, îmi
spun, aceste cheltuieli sunt compensate de creșterea valorii
apartamentului. Așa cum se întâmplă cu cea mai mare parte a
lucrurilor, mi-l scot și pe acesta din minte – evit aproape toate
deciziile.
La fel și cu automobilele. Am două mașini în garaj, ambele vechi
de cinci ani: Jaguarul soției mele și Lexusul meu decapotabil. Știu că
este o prostie să plătești taxe și asigurări pentru două mașini care
sunt doar rareori folosite. Mi-am pierdut încrederea în abilitatea mea
de a conduce noaptea și acum folosesc mașinile doar ziua, pentru a
mă deplasa prin cartier ca să-mi vizitez prietenii sau pentru a merge
la cumpărături. Poate că ar trebui să vând ambele mașini și să
cumpăr una nouă cu mai multe dotări de siguranță, cum ar fi un
monitor pentru punctul mort, care ar fi putut preveni un accident
grav în urmă cu trei ani. Am luat prânzul zilele trecute cu doi dintre
vechii mei parteneri de poker. Jucăm o partidă prelungită care
durează, poate, de treizeci de ani. Unul dintre ei deține o duzină de
agenții de automobile și i-am cerut să-mi verifice mașinile, să facă o
ofertă și să-mi sugereze o mașină nouă. Sper că va lua el decizia
pentru mine.
Nu am mai fost la o piesă de teatru, la un concert, la un film sau la
vreun alt eveniment – în afară de prelegerea de la librăria Stanford –
de când Marilyn s-a îmbolnăvit în urmă cu un an. Mereu mi-a plăcut
să merg la teatru. Recent, am auzit despre o piesă interesantă care se
joacă într-o comunitate din apropiere. Am tras de mine să-mi invit
fiica să mă însoțească. Dar, până când am încetat să mai șovăi, piesa
ieșise de pe afiș. Alte exemple de astfel de amânări sunt cu duiumul.
Primesc un e-mail care prezintă cursurile de educație continuă de
la Stanford. Printre ele, două de mare interes pentru mine: „Sensul
vieții: Kierkegaard, Nietzsche și mai departe” și „Maeștri ai
literaturii americane”, acesta din urmă predat de un prieten, Michael
Krasny. Ambele sună minunat. Mă întreb cum pot ajunge acolo
noaptea. Ce se întâmplă dacă se țin în clădiri până la care nu pot
ajunge cu mașina sau care necesită o plimbare lungă noaptea, ceea ce
nu este posibil în cazul meu? Îmi promit că mă voi interesa. Dar sunt
șanse mari să amân și să nu particip la niciun curs.
Parcă aș aștepta ca cineva să mă salveze. Mă simt ca un copil
neajutorat. Poate că uzez de gândirea magică – anume că neputința
mea va duce cumva la întoarcerea lui Marilyn. Nu sunt în niciun caz
candidat la sinucidere, dar cred că înțeleg și empatizez cu
mentalitatea unei persoane suicidare cum n-am făcut-o niciodată.
Deodată, îmi imaginez pe cineva, un bătrân stând singur,
urmărind un tulburător apus de soare strălucitor. Este absorbit și
răpit în întregime de frumusețea care îl înconjoară. Ah, cât îl
invidiez. Îmi doresc să fiu ca acel bărbat.
 Capitolul 32
Despre citirea propriei opere

după 95 de zile

Încep din nou să alunec într-o dispoziție sumbră și, cum lectura
Soluției Schopenhauer mi-a fost de atât de mult ajutor, mă decid să
citesc încă una dintre cărțile mele. Verific raftul și, în mod ciudat,
cartea care mi se pare cea mai necunoscută este una dintre cele mai
recente ale mele, Efemeride, o colecție de povești psihoterapeutice
publicate în urmă cu doar cinci ani. Urmez același model de lectură
pe care îl folosisem mai devreme: doar un capitol chiar înainte de a
adormi, în fiecare noapte. La fel ca înainte, citirea propriei opere are
un efect medicinal remarcabil și vreau să prelungesc lectura cât mai
mult posibil. Cu o introducere, o postfață și douăsprezece povești în
cuprinsul ei, aștept cu nerăbdare să mă bucur de eliberarea de
anxietate și depresie pentru următoarele două săptămâni.
Extrasele de cronici reproduse pe coperte, aparținând unor
oameni eminenți pe care îi respect mult, mă frapează. Nu am crezut
niciodată că este cea mai bună lucrare a mea, dar aceste laude sunt
cele mai bune pe care le-am primit vreodată. În timp ce citesc a treia
poveste – „Arabesc”, care descrie interacțiunea mea cu Natasha, o
excentrică balerină rusă – sunt siderat că nu pot să mi-o amintesc
imediat. La început, mă întreb dacă nu cumva am romanțat o
poveste despre Sonia, o balerină româncă plină de viață, care era
prietena apropiată a lui Marilyn. Dar, pe măsură ce povestea se
deapănă, este clar că Natasha a fost într-adevăr o balerină rusă pe
care o întâlnisem în doar trei rânduri și pe care am încercat să o ajut
să-și revină după o dragoste pierdută.
 Un fragment către sfârșitul poveștii mă frapează în mod deosebit.
Pe măsură ce ne apropiem de sfârșitul ședințelor, o întreb pe
Natasha dacă are vreo întrebare pentru mine.
Îmi adresează una îndrăzneață: „Cum faci față sentimentului că ai
80 de ani și simți că sfârșitul este din ce în ce mai aproape?”
Îi răspund: „Îmi vine în minte o remarcă a lui Schopenhauer. El
compara pasiunea iubirii cu soarele orbitor. Când aceasta pălește,
către sfârșitul vieții, devenim conștienți de minunatul cer înstelat
care a fost ocultat de soare în tot acest timp”.
Pe pagina următoare citesc: „Prețuiesc plăcerile conștiinței pure și
sunt norocos să le pot împărtăși cu soția mea, pe care o cunosc de-o
viață”. Acum, când citesc aceste rânduri, îmi dau seama încă o dată
că sarcina mea este să prețuiesc în clipa asta conștiința pură de unul
singur, fără să o fac părtașă și pe Marilyn.
Deși îmi amintesc cu multă claritate interacțiunea cu Natasha, mă
străduiesc să-i refac în minte trăsăturile, dar mi-a dispărut complet
din amintire. Vreme de mulți ani am nutrit convingerea că cineva
este cu adevărat mort numai când nicio persoană în viață nu-și poate
aminti fața ei. Pentru Marilyn și pentru mine, asta ar însemna că încă
trăim câtă vreme trăiesc nepoții noștri. Poate că așa se explică în
parte motivul tristeții mele când nu-mi mai pot aminti fața unui
pacient pe care îl cunoscusem cu mult timp în urmă. Este ca și cum
aș da drumul mâinii cuiva, lăsându-l să dispară în negura uitării.
O altă poveste, „Mulțumesc, Molly”, începe la înmormântarea lui
Molly, cea care mi-a fost asistentă personală vreme îndelungată. Mă
întâlnesc cu Alvin, unul dintre pacienții mei, cu care făcusem terapie
vreme de un an. Se pare că și el o angajase pe Molly, care a lucrat
pentru el. Pentru mine, Molly a lucrat cam zece ani, iar fața ei îmi
apare limpede în minte, dar nu văd fața lui Alvin. Același lucru este
valabil pentru toate cele zece povești. Nu-mi apar fețele, chiar dacă
întâmplările fiecărei povești îmi sunt foarte familiare, iar
deznodământul mi se conturează în minte cu mult înainte să ajung la
sfârșitul povestirii.
Tot în „Mulțumesc, Molly” mă frapează să citesc un paragraf
despre prima întâlnire a lui Alvin cu moartea. Colegul de clasă al lui
Alvin din clasa a VII-a era albinos și avea „urechi mari, părul alb
zburlit și sârmos ca peria, care îți sărea în ochi, ochi căprui
strălucitori în care se citea uimirea”. A lipsit de la școală câteva zile
și, într-o dimineață, profesorul a anunțat clasa că murise de
poliomielită. Îi împrumutasem personajului meu, Alvin, o parte din
propriul trecut: în clasa a VII-a, îmi amintesc de parcă a fost ieri, un
băiat albinos pe nume L.E. Powell a fost prima persoană dintre
cunoscuții mei care a murit. Mi se pare extraordinar faptul că, după
șaptezeci și cinci de ani, îl văd cu ochii minții și îmi amintesc încă
numele lui (deși abia îl știam). Îmi amintesc că mânca la prânz
sendvișuri cu castraveți pe care i le făcea mama lui. Nu auzisem
niciodată de sendvișuri cu castraveți până atunci, cum n-am mai
auzit nici de-atunci încolo. Nu-mi amintesc de nici un alt coleg din
clasa a VII-a. Cu siguranță, amintirea despre L.E. Powell se
datorează luptei mele solitare începute de timpuriu cu conceptul de
moarte.
Cea de-a șaptea poveste are un titlu atrăgător: „Trebuie să renunți
la speranța unui trecut mai bun”. Desigur, nu este original: afirmația
plutea în aer de mult timp. Dar nu cunosc nici o altă frază scurtă care
să aibă o relevanță atât de profundă pentru procesul terapeutic. Sunt
foarte emoționat de recitirea poveștii despre ședințele mele cu o
scriitoare foarte talentată care, vreme de mulți ani, și-a îngropat
scrisul și remarcabilul talent.
Uitasem o mare parte din povestea a opta – „Îmbolnăvește-te
naibii de-o boală letală: omagiu adus lui Ellie” –, iar recitirea ei m-a
fascinat. Ellie avea cancer în faza de metastază și, la sfârșitul primei
sale ședințe, a inspirat adânc și m-a întrebat: Ai fi dispus să te
întâlnești cu mine până când voi muri? Povestea lui Ellie îmi aduce în
minte numeroșii ani în care am fost bântuit de anxietatea de moarte.
Privind în urmă, mă uluiește faptul că am sondat atât de puțin frica
ce mă măcina, la ședințele de terapie la care m-am supus. Subiectul
nu a fost pomenit niciodată, nici măcar o dată, în cele șase sute de
ore de analiză. Cel mai probabil, analista mea în vârstă de 80 de ani,
Olive Smith, a evitat să-l abordeze. Douăzeci de ani mai târziu am
început să mă confrunt cu o anxietate profundă de moarte, deoarece
începusem să lucrez cu grupuri de pacienți cu cancer în faza de
metastază și să călăuzesc ultimii pași ai multor pacienți. Pe vremea
aceea începusem un curs de terapie cu Rollo May și mă concentram
intens pe anxietatea mea de moarte, dar niciodată cu mare succes, cu
toate că Rollo mă incita mereu să merg mai în profunzime. După ce,
ani mai târziu, am devenit prieteni apropiați, mi-a spus că trezisem
în el multă anxietate de moarte în timpul orelor noastre de terapie.
Cancerul lui Ellie era agresiv și mă minunam de capacitatea ei de
a se duela cu moartea folosind un arsenal de idei lipsite de negare,
cum ar fi:

Viața este temporară – întotdeauna și pentru toată lumea. Treaba

mea este să trăiesc până când voi muri.
Treaba mea este să mă împac cu corpul meu și să-l iubesc, pe de-
a-ntregul și așa cum e, astfel încât din acel nucleu statornic să
întind mâinile cu putere și generozitate.
Poate că pot fi un pionier al morții pentru prietenii și semenii mei.
Am hotărât să fiu un model pentru copiii mei – un model de cum
să mori.
 Privind în urmă, găsesc uluitoare curajul și puterea cuvintelor ei.
Nu eram cu ea când a murit: mă aflam într-un concediu sabatic de
trei luni în Hawaii, scriind o carte. Simt că am ratat un prilej
extraordinar de a mă întâlni la un nivel mai profund cu o femeie
înzestrată cu un suflet mare. Acum, că sunt pradă durerii, mă simt
mai aproape de propria moarte și găsesc extrem de relevante multe
dintre remarcile lui Ellie. Ah, cum mi-aș dori să o pot readuce la
viață revăzându-i încă o dată fata în minte!
 Capitolul 33
Șapte lecții pertinente în terapia durerii

după 100 de zile

Prietenii știu că sunt mereu în căutare de romane bune. Am

primit recent multe sugestii interesante, dar, dorind să continui să
mă bucur de efectele terapeutice ale citirii propriilor cărți, iau Mama
și sensul vieții, o carte de povestiri pe care am scris-o în urmă cu
douăzeci de ani și pe care nu am mai deschis-o de atunci. Răsfoind
cuprinsul, sunt uimit, de-a dreptul șocat, să văd titlul celei de-a patra
povestiri, „Șapte lecții avansate în terapia durerii”! Ah, pacostea de a
avea 88 de ani! Cum de-am putut uita această poveste atât de
relevantă pentru durerea mea de-acum? Este, de departe, cea mai
lungă din carte. Încep imediat să citesc. Primele câteva rânduri îmi
declanșează memoria, iar întreaga poveste dă năvală în mintea mea.
Încep istorisirea descriind o conversație cu un prieten apropiat, un
coleg de la facultate, care mă roagă să o tratez pe Irene, o prietenă
chirurg de la facultatea din Stanford, al cărei soț avea o tumoare
malignă pe creier, imposibil de operat. Îmi doream foarte mult să-i
fiu de ajutor prietenului meu, dar să-i accept prietena ca pacient mi
se părea prea dificil. Aș fi fost prins în genul de hotare înșelătoare pe
care orice terapeut experimentat dorește să le evite. Aud alarmele
declanșându-se, dar, dorind să fiu de folos prietenului meu, dau
volumul cât pot de încet. De altfel, cererea nu era nerezonabilă: în
acea perioadă eram puternic implicat în cercetarea impactului
terapiei de grup asupra soților în doliu în vârstă de 80 de ani și eram
convins, împreună cu amicul meu, că puțini terapeuți știau mai
multe despre doliu decât mine. Și mai era un aspect convingător:
Irene îi spusese prietenului meu că sunt singurul suficient de deștept
s-o tratez – ștecărul perfect pentru priza vanității mele.
În chiar prima noastră ședință, Irene plonjează imediat în ape
adânci și povestește un vis uluitor pe care îl avusese cu o seară
înainte de întâlnirea noastră: „Pregătirea mea pentru un curs implică
două texte diferite: un text vechi și unul nou, cu același nume. Nu
sunt pregătită pentru seminar, deoarece nu l-am citit pe niciunul.
Mai cu seamă nu am citit primul text, cel vechi, care m-ar fi pregătit
pentru al doilea”.
„Îți amintești titlurile lor?”, o întreb.
„Desigur”, răspunde ea imediat. „Îmi amintesc bine: fiecare text a
fost intitulat Moartea inocenței.”
Visul are asupra mea impactul unei „ambrozii intelectuale”, un
dar din partea zeilor – visul cu ochii deschiși al unui detectiv
particular intelectual devenit realitate. Îndrăznesc o întrebare: „Spui
că primul text te-ar fi pregătit pentru al doilea. Bănuiești cumva care
era semnificația lor?”
„Bănuială, zici? Știu exact ce înseamnă.”
Aștept să continue. Dar ea rămâne tăcută. O ademenesc cu voce
mieroasă: „Și sensul textelor este…?”
„Moartea fratelui meu la vârsta de 20 de ani este textul vechi, iar
moartea iminentă a soțului meu este textul modern.”
Revenim de multe ori la acest vis „Moartea inocenței” și la decizia
ei ulterioară de a evita să fie rănită, îngăduindu-le celorlalți să
conteze pentru ea. Încă din tinerețe decisese să pună capăt relațiilor
intime tocmai din acest motiv. În cele din urmă însă și-a îngăduit să-i
pese de un bărbat, cineva pe care îl cunoștea încă din clasa a IV-a. S-a
căsătorit cu el și acum, mult prea devreme, iată-l trăgând să moară.
În prima ședință am primit mesajul clar, prin franchețea ei, felul ei
glacial și modul în care se înfrâna să-mi transmită informații, că nu
avea de gând să-mi îngăduie să contez pentru ea.
După moartea soțului ei, la câteva săptămâni de la prima noastră
ședință, Irene îmi relatează un alt vis puternic – cel mai viu și mai
straniu vis pe care l-am auzit vreodată descris de un pacient: „Sunt
în biroul tău, așezată pe acest scaun, dar un perete desparte camera
în două. Nu te pot vedea… Cercetez peretele: văd un petic de
țesătură roșie în carouri, după care recunosc o mână, apoi un picior
și un genunchi. Deodată, îmi dau seama ce este: un perete de trupuri
așezate grămadă unul peste celălalt”.
„Un petic roșu în carouri, un zid de trupuri între noi, părți ale
corpului – ce crezi despre asta, Irene?”, întreb.
„Nu-i niciun mister… soțul meu a murit într-o pijama roșie în
carouri… iar aici și acum nu mă poți vedea din pricina tuturor
trupurilor moarte, a tuturor morților. Nu ești capabil să-ți imaginezi.
Nu ți s-a întâmplat niciodată ceva rău.”
În ședințele care urmează, îmi spune că viața mea este ireală:
„Caldă, confortabilă, ești întotdeauna înconjurat de familie… Ce poți
ști tu cu adevărat despre pierderi? Crezi că te-ai descurca mai bine? Să
presupunem că soția ta sau unul dintre copiii tăi s-ar întâmpla să
moară chiar acum. Ce te-ai face? Chiar și cămașa asta cu dungi roz
pe care-o porți – o urăsc. Urăsc mesajul ei.”
„Și care-ar fi mesajul ei?”
„Spune-așa: mi-am rezolvat toate problemele. Vorbește-mi despre
ale tale.”
Irene îmi povestește despre toți cunoscuții ei care și-au pierdut
soțul sau soția. „Toți știu că nu treci niciodată peste așa ceva… există
un labirint tăcut care știe cu adevărat… toți supraviețuitorii… cei
îndurerați… îmi ceri să mă detașez de soțul meu… să mă întorc la
viață… totul este o greșeală… o greșeală venită din înfumurarea
celor ca tine, care nu au pierdut niciodată pe nimeni…”
Continuă să îi dea înainte cu astfel de afirmații săptămâni la rând
până când, în cele din urmă, îmi atinge atât de multe coarde
sensibile, încât îmi pierd complet cumpătul. „Așadar numai
îndurerații îi pot ajuta pe cei îndoliați?”
„Cineva care a trecut prin asta”, răspunde calm Irene.
„Aud lucruri de genul ăsta de când am început să profesez”, îi
dau replica. „Și numai dependenții îi pot trata pe dependenți.
Corect? Și trebuie să ai o tulburare de alimentație pentru a trata
anorexia? Sau să fii deprimat pentru a trata depresia?… Să nu mai
zic că ar trebui să fii schizofrenic pentru a trata schizofrenia.”
Mai târziu îi vorbesc despre rezultatele cercetărilor mele care
arată că fiecare văduvă sau văduv se desprinde treptat de soțul ori
soția moartă și că soții care au avut cele mai bune căsnicii au trecut
prin procesul de detașare mai ușor decât cei cu căsnicii mai puțin
împlinite, care au jelit după toți anii aceia irosiți.
Fără să fie câtuși de puțin tulburată de comentariile mele, Irene
îmi răspunde calm: „Noi, cei îndurerați, am învățat să dăm
răspunsurile pe care le doriți voi, cercetătorii”.
Și continuă s-o țină așa timp de multe luni. Ne înfruntăm, ne
luptăm, dar rămânem încleștați. Starea lui Irene se ameliorează
treptat și, la începutul celui de-al treilea an de terapie, întâlnește un
bărbat pe care a ajuns să-l iubească și cu care, în cele din urmă, s-a
căsătorit.
 Capitolul 34
Educația mea continuă

după 110 zile

Sâmbătă dis-de-dimineață sunt trezit de o durere severă la ceafă.

Mă ridic din pat cu gâtul înțepenit, dureros, prima dată când trec
printr-o astfel de suferință. Durerea persistă o săptămână, în ciuda
tratamentelor precum guler cervical, medicamente pentru durere,
relaxante musculare, comprese alternative calde și reci. Toată lumea
la vârsta mea are probleme corporale, dar aceasta este una dintre
primele mele întâlniri cu o durere gravă atât de persistentă.
Luni, mă prezint la întâlnirea programată cu mult înainte cu un
neurolog în monitorizarea căruia sunt din pricina problemelor cu
echilibrul. Cea mai probabilă cauză a tulburării de echilibru este o
mică sângerare în creier, dar mai multe radiografii nu au reușit să
ofere dovezi concludente. În afară de problemele cu echilibrul,
neurologul este interesat de unele dintre problemele de memorie pe
care le descriu și îmi face un test oral și scris de cincisprezece minute.
Cred că m-am descurcat bine, până când mă întreabă: „Repetați
acum cele cinci elemente pe care v-am rugat să le țineți minte”. Nu
numai că am uitat cele cinci elemente, dar am uitat și că mă pusese
să țin minte cinci elemente.
Pare îngrijorat de prestația mea și îmi face o programare peste trei
luni pentru o sesiune de testare foarte amănunțită de patru ore la o
clinică de neuropsihologie. Nu mă tem de nimic mai mult decât de
demența severă, iar acum, că trăiesc singur, teama de demență s-a
adâncit și mai mult. Nu sunt sigur că vreau să fiu testat, câtă vreme
nu există vreun tratament pentru asta.
 Neurologul își exprimă, de asemenea, îngrijorarea dacă ar trebui
să continui să conduc. Nu-mi place să-l aud spunând asta, dar, în
parte, sunt de acord cu el. Sunt conștient de limitele mele într-ale
șofatului: sunt distras cu ușurință, de multe ori mă simt inconfortabil
la volan și nu mai conduc pe autostradă sau noaptea. M-am gândit
să-mi vând mașina și pe cea a lui Marilyn și să cumpăr un vehicul
mai sigur, dar această întâlnire mă face să mă răzgândesc. Convins
că nu voi mai conduce de-acum înainte, renunț la ideea de a
cumpăra o mașină nouă. În schimb, decid să vând mașina lui
Marilyn, cea pe care ea a iubit-o în ultimii șase ani. Îl sun pe
prietenul meu care deține mai multe agenții de mașini, iar acesta
trimite un angajat să ridice automobilul ei ceva mai târziu în aceeași
zi.
A doua zi port un guler cervical inconfortabil, pe care îl scot în
mod repetat pentru a-mi pune comprese calde și reci pe ceafă.
Continui să mă gândesc la îngrijorarea neurologului meu cu privire
la demența care mă pândește. Dar un eveniment mult mai deranjant
se petrece când ies și văd garajul pe jumătate gol, un garaj în care nu
se mai află mașina lui Marilyn. Incidentul îmi declanșează un val de
durere și mă gândesc la Marilyn în această seară mai mult decât am
făcut-o în ultimele câteva săptămâni. Îmi pare atât de rău că i-am
vândut mașina! Despărțirea de ea mi-a sfâșiat din nou rana durerii și
a lăsat-o deschisă.
Acest cocktail nociv – trupul meu pradă unor dureri profunde,
echilibrul precar, insomnie de pe urma neplăcerilor cu gâtul,
teroarea memoriei care dă rateuri, dispariția mașinii lui Marilyn –
mă duce în pragul disperării. Timp de câteva zile mă afund în cea
mai neagră depresie pe care am trăit-o vreodată. Pe punctul de a
ceda, rămân inert ore în șir, incapabil să fac ceva, nici măcar să jelesc.
 Zac fără să fac nimic, abia conștient de mine, ore în șir. Un prieten
trebuie să vină să mă ia pentru a participa la o cină a Facultății de
Psihiatrie de la Stanford, dar în ultimul moment îl sun și anulez. Mă
duc la birou și încerc să scriu, dar nicio idee nu-mi trece prin cap, așa
că las baltă scrisul. Abia dacă am poftă de mâncare și sar cu ușurință
peste mese: am slăbit mai bine de două kilograme în ultimele zile.
Acum apreciez deplin comentariile mele anterioare despre apariția
obsesiilor sexuale – este mult mai bine să simți ceva decât să nu simți
nimic. Lipsa oricărei senzații este o excelentă descriere a stării mele
de spirit din aceste ultime zile. Din fericire, Ben, fiul cel mic, vine
într-o vizită de douăzeci și patru de ore, iar energia și bunătatea lui
mă însuflețesc.
După alte câteva zile și niște masaje, durerea cervicală cedează și,
până la sfârșitul săptămânii, mă simt suficient de bine pentru a-mi
relua șirul gândurilor și a-mi continua munca la această carte.

Când mă uit înapoi la săptămânile scurse de la moartea lui

Marilyn, îmi dau seama că am trecut printr-o remarcabilă educație
postuniversitară. Am trăit pe pielea mea trei situații importante cu
care terapeuții se confruntă atât de des.
Mai întâi, obsesiile puternice pe care nu le-am putut opri: gânduri
obsesive repetitive despre masacrul din Piața Tiananmen, despre
sânii femeilor și despre întâlniri sexuale. Toate aceste obsesii au
dispărut acum, dar nu voi uita niciodată senzația de neputință pe
care am trăit-o când am încercat să le opresc.
Apoi experiența durerii profunde și nimicitoare. Deși nu mai este
atât de virulentă, persistă și se aprinde ușor când privesc portretul
lui Marilyn. Plâng când mă gândesc la ea. Scriu aceste rânduri pe 10
martie, ziua de naștere a lui Marilyn, la o sută zece zile de la moartea
ei.
 Și, în sfârșit, am simțit și colții depresiei care m-a încercat. Nu
cred că voi uita niciodată senzația imobilității, impasibilității, inerției
și a lipsei de speranță.
Acum o văd pe pacienta mea, Irene, cu alți ochi. Îmi aduc aminte,
de parc-ar fi fost ieri, de întâlnirea cu ea, în special de comentariile ei
despre cum viața mea tihnită, confortabilă și fericită m-a împiedicat
să înțeleg pe deplin devastarea numeroaselor pierderi pe care le
suferise. Acum iau cuvintele ei mult mai în serios.
Irene, cred că ai avut dreptate. „Înfumurat și comod” mi-ai spus
atunci – și ai avut dreptate. Și dacă ar fi să fac terapie cu tine acum,
că am trăit moartea lui Marilyn, sunt sigur că munca noastră
împreună ar fi diferită – și mai bună. Nu pot spune cu precizie ce aș
face sau aș zice, dar știu că te-aș percepe altfel și că aș găsi o
modalitate mai autentică și mai utilă de a fi alături de tine.
 Capitolul 35
Dragă Marilyn

după 125 de zile

Draga mea Marilyn,

Știu că încalc toate regulile scriindu-ți, dar am ajuns acum la
ultimele pagini ale cărții noastre și nu pot rezista să nu mă adresez
ție pentru ultima oară. Ai fost atât de înțeleaptă să mă inviți să scriu
această carte împreună cu tine… nu, nu, nu asta am vrut să spun: nu
m-ai invitat, ai insistat să las deoparte cartea pe care o începusem și, în
schimb, să scriu această carte împreună cu tine. Și voi fi mereu
recunoscător pentru insistența ta – acest proiect m-a ținut în viață de
când ai murit acum o sută douăzeci și cinci de zile.
Îți amintești, fără îndoială, că am scris capitole alternative până cu
două săptămâni înainte de Ziua Recunoștinței, când erai prea
bolnavă pentru a continua, și mi-ai spus că va trebui să termin cartea
de unul singur. Scriu singur de patru luni – de fapt, nu fac altceva
decât să scriu – și mă apropii acum de sfârșit. Mă învârt în jurul
acestui ultim capitol de câteva săptămâni și știu acum că nu pot să-l
termin fără să-mi îndrept gândurile către tine pentru ultima oară.
Cât din ceea ce am scris și sunt pe cale să scriu știi deja? Cu
deplină convingere, mintea mea matură, științifică, rațională spune
zero, nimic, neam – în timp ce mintea copilului din mine, mintea mea
fragedă, plângăcioasă, zdruncinată și emotivă vrea să- te audă
spunând: „Știu totul, dragul meu Irv. Am fost alături de tine și te-am
însoțit în fiecare clipă a călătoriei tale”.
Marilyn, primul lucru pe care trebuie să-l fac este să abordez și să
mă dezbar de o vinovăție sâcâitoare. Iartă-mă, te rog, că nu am privit
mai des portretul tău. Îl țin pe verandă, dar… spre rușinea mea… îl țin
întors cu fața spre perete! Am încercat o vreme să îl țin cu fața în
afară, astfel încât să mă pot uita în ochii tăi frumoși de fiecare dată
când intru în cameră, dar, fără excepție, de fiecare dată când mă
uitam la poza ta, durerea îmi sfâșia inima și plângeam. Acum, după
patru luni, începe să se domolească. Acum, câteva clipe aproape în
fiecare zi, îți întorc fotografia și te privesc în ochi. Durerea s-a
diminuat și acum dragostea-căldură mă inundă din nou. Apoi mă
uit la o altă fotografie cu tine pe care tocmai am găsit-o. Mă
îmbrățișezi. Ochii mei sunt închiși și sunt copleșit de fericire.
Și mai am o mărturisire: încă nu am trecut pe la mormântul tău!
N-am găsit curajul să fac asta: numai gândul îmi trezește prea multă
durere. Dar copiii îți vizitează mormântul de fiecare dată când vin la
Palo Alto.
De când ai văzut ultima dată cartea noastră, am scris o altă sută
de pagini și lucrez acum la aceste paragrafe finale. Mi s-a părut cu
neputință să schimb sau să elimin un singur cuvânt pe care l-ai scris,
așa că am rugat-o pe Kate, editorul nostru, să-ți editeze capitolele. La
final îți descriu ultimele săptămâni, zilele, chiar și clipele în care am
fost lângă tine, ținându-te de mână, în timp ce îți dai ultima suflare.
Apoi am scris despre înmormântarea ta și despre tot ce mi s-a
întâmplat de atunci.
Am trecut printr-un abis adânc de durere, dar cum ar fi putut fi
altfel când te-am iubit de când eram adolescenți? Chiar și acum,
când mă gândesc cât de binecuvântat am fost că mi-am petrecut
viața alături de tine, nu pot pricepe cum s-a întâmplat totul. Cum s-a
făcut că cea mai inteligentă, cea mai frumoasă și simpatizată fată de
la liceul Roosevelt a ales să-și petreacă viața cu mine? Cu mine,
tocilarul clasei, vedeta echipei de șah, puștiul cel mai inadaptat
social din școală! Iubeai Franța și franceza și totuși, așa cum ai
remarcat adesea, pronunțam greșit fiecare cuvânt francez care îmi

Î
ieșea în cale. Îți plăcea muzica și erai o dansatoare atât de frumoasă
și grațioasă, pe când eu sunt atât de afon, încât profesorii mei de la
școala primară îmi cereau să nu cânt la repetițiile cu corul și, după
cum bine știi, am fost o rușine pe ringul de dans. Totuși mi-ai spus
mereu că mă iubești și că vezi un potențial nedescoperit în mine.
Cum aș putea oare să-ți mulțumesc vreodată? Lacrimile îmi șiroiesc
pe obraji în timp ce scriu aceste rânduri.
Ultimele patra luni fără tine au fost cele mai grele din viața mea.
În ciuda nenumăratelor apeluri și vizite ale copiilor și ale prietenilor
noștri, am fost anchilozat și deprimat, și m-am simțit foarte singur.
Îmi revenisem încet până în urmă cu trei săptămâni, când ți-am
vândut mașina. A doua zi dimineață am fost zdrobit și copleșit de
deznădejde când am văzut locul gol din garajul nostru. Am luat
legătura cu o excelentă terapeută cu care m-am întâlnit săptămânal.
M-a ajutat considerabil și voi continua să lucrez cu ea o vreme.
Apoi, cam în urmă cu o lună, a izbucnit o epidemie de
coronavirus, punând întreaga lume în pericol. Este diferit de orice a
cunoscut oricare dintre noi și, chiar în acest moment, Statele Unite și
aproape toate țările europene, printre care și Franța, se află în izolare
de douăzeci și patru de ore. E ceva nemaivăzut – toți newyorkezii,
parizienii, locuitorii din San Francisco, nemții, italienii, spaniolii –
majoritatea lumii occidentale – trebuie să rămână izolați în casele lor.
Toate firmele, cu excepția magazinelor alimentare și a farmaciilor, au
primit ordin să pună lacătul pe ușă. Îți poți imagina uriașul Centru
Comercial Stanford închis? Și Champs-Élysées din Paris, și
Broadway din New York goale și închise? Se întâmplă chiar în acest
moment și se răspândește. Iată titlul din această dimineață din The
New York Times: „India, Ziua 1: începe cea mai mare carantină din
lume – aproximativ 1,3 miliarde de indieni au primit ordin să
rămână în case”.
 Știu cum ai fi reacționat la asta: te-ai fi prăbușit sub povara
anxietății pentru mine, pentru copiii și prietenii noștri din întreaga
lume și în fața tuturor semnalelor zilnice că lumea noastră se
prăbușește. Sunt recunoscător că nu a trebuit să treci prin asta: ai
urmat sfatul lui Nietzsche – ai murit la momentul potrivit!
În urmă cu trei săptămâni, chiar la începutul pandemiei, fiica
noastră a decis să se mute temporar cu mine. După cum știi, Eve este
pe punctul de a se pensiona de la Kaiser. Când copiii tăi se
pensionează, știi că ești cu adevărat bătrân. Secția de ginecologie la
care lucrează i-a permis să facă online toate practicile medicale în
ultimele săptămâni. Eve a fost mană cerească. Are mare grijă de
mine, iar anxietatea și depresia care m-au chinuit au dispărut. Cred
că mi-a salvat viața. Se asigură că suntem cu adevărat izolați și că nu
intrăm în contact fizic cu nimeni. Când ne plimbăm prin parc și
trecem pe lângă oameni pe alee, purtăm măști, așa cum face toată
lumea acum, și păstrăm o distanță de doi metri față de oricine trece.
Ieri, pentru prima dată după o lună, am urcat în mașină. Am condus
până la Stanford și am făcut o plimbare de la Centrul de Științe
Umaniste până la Oval. Era complet pustiu, în afară de alți câțiva
plimbăreți, toți purtând măști și toți păstrând distanța. Totul este gol
– librăria, Tressider Student Union, Clubul Facultății, bibliotecile. Nu
se vede picior de student – universitatea este complet închisă. De trei
săptămâni, nimeni în afara Evei și a mea nu a intrat în casa noastră,
absolut nimeni, nici măcar Gloria, menajera. Voi continua să o
plătesc pe Gloria până când se va putea întoarce în siguranță. La fel
stau lucrurile și cu grădinarii, cărora guvernul le-a ordonat să
rămână în casele lor și să nu vină la muncă. Oamenii de vârsta mea
sunt extrem de vulnerabili și risc să mor răpus de acest virus, dar
acum, pentru prima dată de când ai plecat, cred că îți pot spune:
„Nu-ți face griji pentru mine: încep să mă întorc la viață”. Ai fost cu
mine în tot timpul acesta.
De atâtea ori, Marilyn, răscolesc degeaba printre amintiri – mă
gândesc la o persoană pe care am întâlnit-o, la o excursie pe care am
făcut-o, la o piesă pe care am văzut-o, la un restaurant la care am
luat masa –, dar toate aceste întâmplări mi-au dispărut din memorie.
Nu numai că te-am pierdut pe tine, cea mai prețioasă persoană din
lume pentru mine, dar, odată cu tine, a dispărut enorm și din
trecutul meu. Previziunea mea că, atunci când mă vei părăsi, vei lua
cu tine o bună parte din trecutul meu s-a dovedit a fi adevărată. De
pildă, zilele trecute mi-am amintit că am făcut o excursie în urmă cu
câțiva ani într-un loc îndepărtat și îmi amintesc că luasem cu mine
Meditațiile lui Marcus Aurelius; pentru a mă asigura că voi citi
întreaga carte, nu mi-am adus și alte cărți. Îmi amintesc cum am citit
și am tot citit și am savurat fiecare cuvânt. Zilele trecute am încercat,
în zadar, să-mi amintesc unde plecasem în acea călătorie. Să fi fost o
insulă? Oare Mexic? Unde? Desigur, nu e important, dar este
tulburător să te gândești că astfel de amintiri minunate dispar pentru
totdeauna. Îți amintești toate acele pasaje pe care ți le-am citit? Îți
amintești cum am spus că, atunci când vei muri, vei lua cu tine o
mare parte din trecutul meu? Într-adevăr, asta a ajuns să se
întâmple.
Un alt exemplu: seara trecută am recitit „Blestemul pisicii
ungurești”, povestirea finală din cartea mea Mama și sensul vieții.
Poate că ți-amintești că personajul principal al acelei povestiri este o
pisică ungurească vorbitoare, care este îngrozită când că se apropie
de sfârșitul celei de-a noua și ultimei sale vieți. Este cea mai
fantezistă și mai bizară poveste pe care am scris-o vreodată și nu am
idee de unde din viața mea, din amintirile mele, a venit povestea cu
pricina. Ce a inspirat-o? A avut vreo legătură cu prietenul meu

Î
ungur Bob Berger? Îmi imaginez că te întreb despre ce m-a inspirat
să scriu această poveste ciudată – la urma urmei, cine altcineva a
scris vreodată despre un terapeut care lucrează cu o pisică vorbitoare
maghiară? Sunt sigur că ți-ai aminti exact sursa acestei povești. De
atâtea ori, Marilyn, răscolesc degeaba printre amintiri: nu numai că
te-am pierdut pe tine, cea mai prețioasă făptură din lume, dar atât de
mult din lumea mea a dispărut odată cu tine.
Sunt sigur că mă apropii de sfârșitul vieții și totuși, ciudat lucru,
nu mă încearcă cine știe ce anxietate în preajma morții – am o
ciudată răbufnire de liniște sufletească. Acum, ori de câte ori mă
gândesc la moarte, mă liniștește gândul de a mă „alătura lui
Marilyn”. Poate că n-ar trebui să suspectez un gând care este un
adevărat balsam pentru suflet, dar nu pot scăpa de scepticismul care
mă caracterizează. La urma urmei, ce înseamnă, de fapt, să mă alătur
lui Marilyn?
Îți amintești o conversație în care mi-am exprimat dorința de a fi
îngropat lângă tine, în același sicriu? Mi-ai spus că, pe vremea când
ai scris cartea despre cimitirele americane, nu ai auzit niciodată
pomenindu-se de un sicriu pentru doi. Asta nu a contat pentru mine:
ți-am spus că eram foarte alinat de gândul la tine și la mine în același
sicriu, trupul meu așezat lângă oasele tale, craniul meu alături de
craniul tău. Da, da, bineînțeles că gândirea rațională îmi spune că noi
doi nu vom ajunge acolo – ceea ce rămâne din noi va fi carne și oase
decrepite, lipsite de conștiință și de suflet. Și totuși ideea, nu realitatea,
îmi dă mângâiere. Eu, un materialist înflăcărat, mă debarasez de
rațiune și mă lăfăi fără rușine în gândul cu totul fantastic că, dacă tu
și cu mine am fi în același sicriu, am fi împreună până la sfârșitul
timpurilor.
Bineînțeles că este ireal. Bineînțeles că nu mă voi putea alătura
niciodată ție. Tu și cu mine nu vom mai exista. Este un basm! Încă de
când aveam 13 ani, nu am luat niciodată în serios nicio percepție
religioasă sau spirituală asupra vieții de apoi. Și totuși faptul că eu,
un fervent sceptic și om de știință, sunt alinat de gândul de a mă
alătura soției mele răposate este o dovadă a dorinței extraordinar de
puternice pe care o avem pentru dăinuire și a groazei pe care noi,
oamenii, o resimțim în fața uitării. Am rămas cu un respect reînnoit
pentru puterea și virtutea tămăduitoare a gândirii magice.
Pe când scriam aceste ultime rânduri, o coincidență extraordinară
a avut loc: am primit un e-mail de la un cititor care îmi citise cartea
Călătoria către sine. Iată frazele sale de final:

Dar de ce, dr. Yalom, atâta frică de moarte? Trupul moare,

dar conștiința este ca un râu care străbate timpul… când vine
moartea, este timpul să ne luăm rămas-bun de la această
lume, de la trupul pieri tor, de la familie… dar nu este
sfârșitul.

„Nu este sfârșitul”… Cât de mult, cât de strâns, noi, oamenii, încă
de la începutul istoriei consemnate, am îmbrățișat și ne-am
cramponat de acest gând. Fiecăruia dintre noi îi este groază de
moarte și fiecare dintre noi trebuie să găsească o cale de a face față
acestei temeri. Marilyn, îmi amintesc atât de limpede remarca pe
care o repetai adesea: „Moartea unei femei de 87 de ani care nu-și
regretă viața nu este o tragedie”. Acest concept – cu cât îți trăiești mai
deplin viața, cu atât moartea este mai puțin tragică – sună atât de
adevărat pentru mine.
Unii dintre scriitorii noștri preferați împărtășesc acest punct de
vedere.
Îți amintești cum ne îndemna iubitorul de viață Zorba al lui
Kazantzakis: „Nu-i lăsa morții decât un castel pârjolit”. Și adu-ți aminte
acel pasaj din Sartre, din autobiografia sa, pe care mi l-ai citit: „Mă
îndreptam în liniște către sfârșit… sigur fiind că ultima bătaie a
inimii mele va fi înscrisă pe ultima pagină a operei mele și că
moartea va lua cu ea doar un mort”. Știu că voi exista sub o
înfățișare eterică în gândurile celor care m-au cunoscut sau care mi-
au citit cărțile, dar, peste o generație sau două, oricine m-a cunoscut
vreodată în carne și oase va fi dispărut.
Voi încheia cartea noastră cu vorbele de neuitat care începe cartea
autobiografică a lui Nabokov, Vorbește, memorie: „Leagănul
pendulează deasupra unui abis, iar bunul-simț ne spune că existența
noastră nu este decât o efemeră geană de lumină între două eternități
de întuneric”. Această imagine mă zdruncină și mă calmează
deopotrivă. Mă las pe spate în scaun, închid ochii și îmi găsesc
alinarea.
 Irvin D. Yalom este profesor emerit de psihiatrie la Universitatea
Stanford și autorul mai multor cărți cu succes internațional.
Marilyn Yalom este autoarea cărților A History of the Wife, Birth of
the Chess Queen, How the French Invented Love și Innocent Witnesses:
Childhood Memories of World War II, publicată postum. Cel doi au fost
căsătoriți timp de 65 de ani.
{1} Tinerii Turci – un grup distinct de politicieni din cadrul Partidului Republican în timpul
anilor 1960.
{2} Pollyanna - romanul din 1913 al scriitoarei americane Eleanor H. Porter, considerat un
clasic al literaturii pentru copii. Grație faimei de care s-a bucurat cartea, Pollyanna a devenit
personificarea cuiva care - asemenea personajului principal al cărții - are o percepție
exagerat de optimistă asupra vieții. În psihologie, principiul Pollyanna (numit și
pollyannism sau înclinație pozitivistă) descrie tendința oamenilor de a-și aminti
întâmplările plăcute cu mai multă acuratețe decât pe cele neplăcute (n.t.).
{3} În mitologia egipteană, există viață după moarte, iar zeița Maat este cea care păzește
balanța sufletelor, în care este cântărită inima mortului. Pe un talger al balanței se punea
inima mortului, iar pe celălalt era pusă pana fermecată a zeiței Maat, pană care nu mințea
niciodată.
{4} „Rip Van Winkle“ este o scurtă poveste a scriitorului american Washington Irving,
publicată în premieră în 1819. Urmărește aventurile prin America veacului colonial ale unui
țăran olandez-american pe nume Rip Van Winkle, care întâlnește niște olandezi misterioși,
se îmbată cu tăriile acestora și cade într-un somn adânc în Munții Castskill. Se trezește 20 de
ani mai târziu într-o lume complet schimbată, după ce a ratat Revoluția Americană (n.t.).