3.

MATERIALE ȘI METODE DE CERCETARE

A PĂSĂRILOR

3.1. Studiul păsărilor în natură

Variații sezoniere de penaj. La raţe, penele aripilor năpârlesc aproape

simultan în timpul verii, astfel încât, pentru o scurtă perioadă de timp, ele nu mai
pot zbura. De-a lungul acestei perioade, masculii îşi schimbă penajul nupţial viu
colorat cu unul mai discret, cunoscut sub numele de penaj postnupţial de eclipsă,
care asigură păsărilor o mai bună camuflare. Acest penaj nu a mai fost descris,
deoarece este purtat într-o perioadă în care masculii au o existenţă mai izolată şi,
totodată, este foarte asemănător cu penajul femelelor.
Pentru a recunoaşte masculii cu penaj postnupţial de eclipsă de femele
urmărim ciocul păsărilor: masculul îşi păstrează culoarea ciocului (răţoi mare -
gălbui, răţoi cu ciuf - roşu, etc.). Coloritul aripii constituie un alt indiciu pentru
recunoaşterea masculului: un mascul de eider roşcat în penaj postnupţial de eclipsă
are penajul corpului negru-maroniu, dar pe partea superioară a aripii păstrează
petele albe de deasupra oglinzii, în zbor (înainte de pierderea remigelor), devenind
foarte asemănător cu o alcă cu oglindă.

Aspectul juvenililor în primul an de viață. La majoritatea speciilor de

paseriforme, păsările tinere prezintă un penaj postnatal (de juvenil) pe care îl vor
pierde, parţial sau complet, până la sfârşitul verii. La numeroase specii, acesta are
un colorit similar cu cel al femelei adulte, dar la altele, este atât de diferit încât,
uneori, poate genera confuzii privind identificarea corectă a speciei. Majoritatea
acestor diferenţe în coloritul penajului au fost incluse în ilustraţiile ghidului. Spre
exemplu, penajul postnatal de juvenil al ciocârliei urecheate poate fi observat
numai vara, în ţinuturile arctice sau alpine, unde se reproduce.
Cântecul- criteriu important de idendificare a speciei. Pentru orice
observator este important să fie familiarizat cu cântecele şi sunetele simple
(chemare, alarmă) produse de păsări. Pentru un începător, o plimbare matinală prin
pădure, într-o zi de primăvară târzie, poate deveni o experienţă frustrantă:
cântecele păsărilor se combină, transformându-se într-un cor anonim, în care nu se
mai pot diferenţia vocile individuale. Dimpotrivă, pentru un cunoscător al emisiilor
sonore produse de păsări, o noapte de primăvară petrecută în apropierea unei
mlaştini sau a unui lac în timpul migraţiei păsărilor sau în perioada când acestea îşi
ocupă teritoriile de reproducere constituie un eveniment palpitant. Un ornitolog
experimentat recunoaşte şi identifică auditiv tot atâtea păsări ca şi atunci când le
observă vizual.
De fapt, vocile păsărilor - cântecele, semnalele de chemare şi alarmă - se dovedesc,
deseori, decisive pentru identificare în cazul multor specii de păsări; spre exemplu,
majoritatea lăcarilor, silviilor şi a fâselor, cele două specii de cojoaice şi
numeroase specii de păsări limicole. Şi pentru caprimulgi, răpitoare nocturne,
cârstei şi alte păsări nocturne sau care duc o viaţă discretă, activitatea sonoră
constituie, aproape, unicul mijloc de identificare.
Poţi învăţa sunetele păsărilor fie ascultând înregistrări ale acestora, fie însoţind un
prieten bun cunoscător în domeniu. Cel mai adesea, un asemenea ajutor nu este
disponibil tocmai atunci când ai nevoie; eşti constrâns să urmăreşti, să asculţi şi să
compari ceea ce auzi cu ceea ce vezi. Este un mod plăcut de petrecere a timpului
liber, dar îţi solicită răbdarea şi atenţia. Iar dacă nu te descurci singur, descrierile
sunetelor produse de păsări incluse în acest ghid pot fi de un real folos.

Cum influiențează efectele optice asupra determinării păsărilor.

Ilustraţiile color şi textul descriptiv ar trebui să ofere o imagine generală a speciilor
de păsări. Dar păsările nu arată întotdeauna aşa. Lumina, vizibilitatea, fundalul sau,
în cazul păsărilor aflate în zbor, vântul sunt factori care influenţează, decisiv,
modul în care le percepem. De aceea, sunt necesare câteva menţiuni generale pe
această temă.
Privit în contra-lumină (către soare), gâtul păsărilor apare mai subţire,
deoarece lumina „absoarbe” contururile. Privit în contra-lumină, un penaj negru
strălucitor pare albicios: o barză neagră în zbor planat nu arată întotdeauna neagră
pe faţa sa superioară. Când cerul este acoperit cu nori întunecaţi, luminozitatea
redusă şterge culorile - brun devine negricios, etc. În schimb, un cer înnorat, dar
luminos, evidenţiază culorile şi tiparele într-un mod surprinzător: o gâscă de
semănătură în zbor şi o acvilă ţipătoare mică planând vor fi foarte clar vizibile.
Lumina puternică asociată cu ceaţa face ca păsările să apară mai deschis colorate:
şoimul rândunelelor apare gri-deschis deasupra, asemenea şoimului din insulele
Canare (Falco pelegrinoides). O lumină puternică creează anumite umbre care pot
fi confundate cu culoarea neagră: observaţi cât de dificil este să vezi culoarea
maro-roşcat de pe faţa inferioară a aripii la o ciovlică ruginie aflată în zbor în
lumină puternică. Lumina slabă a asfinţitului face ca păsările să apară surprinzător
de mici şi cu bătăi de aripi rapide: un eider poate arăta ca o raţă neagră. În ceaţă,
toate păsările apar mai mari.
Putem înţelege cât de important este fundalul dacă urmărim doi porumbei
domestici zburând unul lângă altul, unul alb şi celălalt negru: când fundalul e
negru, porumbelul alb pare mai mare, iar când fundalul este luminat, cel negru pare
mai mare. Porumbeii domestici pot fi identificaţi uşor ignorând această iluzie
optică privind dimensiunea lor. Dar atunci când observăm un cufundar mic cu
penaj de iarnă (colorit deschis), aflat în zbor, într-o lumină puternică pe fundalul
unei mări de culoare închisă, contrastul creează o iluzie a dimensiunilor, care ne
face sa-l confundăm, într-un moment de entuziasm, cu unul dintre cei mai mari şi
rari cufundari, respectiv, cel cu cioc alb.
Păsările cu un colorit pestriţ sau cu dungi pot avea un aspect alterat de fundal. De
exemplu, un călifar alb în zbor, observat pe fundalul unei păduri întunecate, are un
aspect ciudat: fără gât, cu aripi scurte şi coadă lungă. Iar un cufundar cu cioc alb pe
fundalul unei mări de culoare deschisă pare să-şi fi pierdut ciocul!

3.2. Parametri morfometrici și cromatici.

Identificarea unei păsări pe teren implică o estimare a mărimii ei pornind de la
nişte aproximări mai generale cum ar fi “ între un sturz şi un porumbel” până la cea
mai complicată de genul „puţin mai mare decât o pitulice fluierătoare”. Pentru a vă
ajuta, în text, este menţionată lungimea medie a fiecărei specii (L), măsurată de la
vârful ciocului până la vârful cozii. Pentru anumite specii, a fost inclusă şi
anvergura aripilor (A), reprezentând distanţa dintre vârfurile aripilor întinse.
Ornitologul experimentat ţine seama de dimensiune ca factor ce ajută la
identificarea păsărilor, însă este conştient de limitele şi capcanele acesteia; unele
situaţii au fost deja menţionate la paragraful „Iluzii optice”, altele fiind prezentate
în continuare.

Variaţia dimensiunilor în cadrul unei specii ar trebui menţionată. Este

binecunoscută diferenţa de mărime dintre un mascul şi o femelă de bătăuş.
Exemple similare sunt cocoşul de mesteacăn şi cocoşul de munte (masculii sunt
mai mari decât femelele) sau şoimul călător, şoimul de iarnă, uliul porumbar şi
uliul păsărar (femelele sunt mai mari decât masculii) - cele două sexe par a
reprezenta specii diferite.
Probabil că diferenţele de dimensiune în cazul raţelor, cormoranilor sau
pescăruşilor nu sunt la fel de cunoscute. Indivizii tineri de raţe şi cocori sau cei de
dropii şi galinacee nu sunt complet dezvoltaţi la începutul toamnei. Dacă, în timpul
migraţiei de toamnă, un stol de gâşte călugăriţe include o singură gâscă cenuşie
care este, evident, de dimensiuni mai mici, aceasta nu înseamnă neapărat că, în
orice stol de gârliţe mari, un individ de talie mică este o gârliţă mică; el poate fi şi
un juvenil de gârliţă mare. La toate speciile, în cadrul fiecărei categorii de sex şi
vârstă, există o variaţie normală a dimensiunilor cu valori de 6 – 12%. Acest
aspect este, deseori, ignorat chiar şi de către observatori experimentaţi, dar poate
conduce la erori de identificare. Cel mai mic exemplar de fugaci pitic printre alţi
fugaci mici de dimensiuni normale va atrage atenţia observatorilor dornici de
descoperiri senzaţionale, înainte de stabilirea corectă a adevăratei sale identităţi.

Stabilirea speciei de păsări după zborul lor. Vânturile puternice obligă

păsările să execute mişcări mai rapide, dând astfel impresia că sunt mult mai mici
decât în realitate: un uligan pescar poate părea un pescăruş, iar un uliu porumbar
pare un uliu păsărar, etc.
Păsări cum ar fi cufundarii, păsările răpitoare, chirele, ciocârliile, cintezele şi
ciorile au un zbor ramat cu bătăi lente de aripi. Deoarece asociem viteza bătăilor de
aripi ale unei păsări cu o anumită dimensiune a acesteia, frecvent, se întâmplă ca,
pentru o clipă, să supraestimăm mărimea păsării care execută un zbor lent. O
ciocârlie de Bărăgan, zburând lent, la distanţă, poate părea de aceeaşi dimensiune
ca şi o răpitoare de talie mică. De asemenea, înlocuirea remigelor poate afecta nu
numai viteza de zbor ci şi silueta păsării, creând confuzii asupra dimensiunii
acesteia.

Variații fenologice sezoniere. Păsările cu colorit aberant seamănă, adeseori,

cu păsările normale din specii înrudite. Spre exemplu, indivizii cu albinism parţial
de graur, mierlă neagră sau măcăleandru pot fi confundaţi cu exemplare de
lăcustar, mierlă gulerată, respectiv, femela de măcăleandru albastru.
În perioada năpârlirii complete a penajului, păsările pot avea un aspect ciudat în
etape diferite ale acestui proces. La un moment dat, un exemplar tânăr de graur
care năpârleşte pentru apariţia primului penaj de iarnă are capul de culoare maro,
iar corpul este negru cu pete mărunte, ca nişte pistrui albi. Acest fapt este
binecunoscut şi nu creează probleme de identificare. Dar oricine întâlneşte un
mascul de erete vânăt în vârstă de un an, aflat în perioada de năpârlire de la penajul
de juvenil la penajul de adult se poate confrunta cu probleme de identificare: de la
distanţă, acest penaj apare bej-cenuşiu deschis şi nu este bine descris în literatura
de specialitate. Pentru identificarea corectă trebuie să urmărim forma, mărimea,
mişcările şi alura generală a păsării, elemente ce nu pot fi învăţate din cărţi ci
numai pe teren. Adeseori, ne perfecţionăm prin exerciţiu şi, pentru a ne descurca în
situaţiile neobişnuite, trebuie să cunoaştem bine ceea ce este obişnuit şi comun.

3.2. Tehnici de studiu a păsărilor în condiții de teren.

 Pentru cei mai mulţi dintre noi, o excursie departe de casă pentru a observa
păsările implică anumite pregătiri, cheltuieli şi timp; în schimb, aşteptăm cât mai
multe satisfacţii. O modalitate este să fii pe teren încă din zorii zilei. De fiecare
dată când avem ocazia să urmărim activitatea foarte intensă a păsărilor la răsăritul
şi apusul soarelui, regretăm toate momentele similare pe care le-am ratat. Dacă
rămânem pe teren până la apusul soarelui avem o şansă în plus, căci multe păsări
sunt foarte active şi pe înserate. Întotdeauna trebuie să planificăm observaţiile de
teren în funcţie de condiţiile meteorologice, mai ales, în perioadele de migraţie a
păsărilor. Încălzirea bruscă primăvara şi răcirea bruscă din timpul toamnei, chiar şi
temporare, determină plecarea păsărilor, care preferă să migreze pe vreme bună, cu
vizibilitate şi vânt favorabile zborului. Totuşi, multe păsări pot fi văzute, uneori,
zburând pe timp ploios şi în condiţii de furtună. În timpul migraţiei, în zilele cu
vreme bună şi vânt favorabil, păsările zboară la înălţimi mari, în afara câmpului
nostru vizual (dintre excepţii, răpitoarele diurne mari, dar şi cocorii sau raţele care
zboară în stoluri). Vremea rea şi vânturile puternice obligă multe păsări să se
oprească, astfel că, în anumite locuri, pot fi văzute grupări mari de păsări, care se
odihnesc şi se hrănesc aşteptând schimbarea condiţiilor meteorologice pentru
reluarea migraţiei.
Păsările marine sunt obligate să rămână în apropierea solului atunci când, pe ţărm,
se înregistrează vânturi puternice, iar bufniţele devin mai gălăgioase când nopţile
sunt blânde şi liniştite, după o perioadă cu ploi şi temperaturi scăzute.
Aşadar, de la un ecosistem la altul, cele mai bune rezultate sunt obţinute în condiţii
meteorologice diferite.
Unele păsări sunt greu de reperat. Acest fapt este evident, mai ales, în cazul
păsărilor răpitoare care se pot apropia foarte rapid de sol sau zboară la înălţimi
foarte mari. Adeseori, însă, prezenţa lor este semnalată celelalte păsări, cu o vedere
mult mai ageră decât a noastră. Păsările de pradă de dimensiuni mici sunt
semnalate prin sunete ascuţite produse de piţigoi, de ciripitul agitat al codobaturilor
albe, de sunetele „si-lit-si-lit” ale rândunelelor sau de strigătele puternice „chiit”
ale graurilor. Păsările de pradă mari sunt semnalate de sunetele dizarmonice „crrr”
sau furioase „craa” produse de ciorile grive, de croncănitul “crra crra crra” al
corbilor, de sunetul persistent „clii-u” al pescăruşilor suri sau de „claa-o” profund
emis de pescăruşul argintiu.
Un adevărat cor de sunete de alarmă dezvăluie prezenţa unei bufniţe aflată în
adăpostul ei, în timpul zilei. Sunetele emise de sturzi au cea mai mare intensitate.
Este bine de ştiut că, adeseori, ridicarea în masă de la suprafaţa solului a unor
cârduri de păsări semnalează apariţia unei păsări de pradă. Un indiciu mai subtil
este reprezentat de situaţia în care păsările, stând sau hrănindu-se pe sol, urmăresc
cerul cu capul înclinat: de obicei, undeva sus, printre nori, se află o pasăre răpitoare
(sau, cel puţin, un pescăruş sau un corb).

3.3. Echipament și tehnici de observație pe teren.

Cei care, într-adevăr, sunt interesaţi de păsări, vor dori să achiziţioneze, cât
mai repede posibil, un binoclu performant. Şi dacă interesul creşte până la a deveni
o parte importantă din viaţa cuiva, atunci echiparea cu o lunetă de teren este ceva
absolut normal; luneta trebuie folosită pe un trepied stabil, dotat cu cap mobil.
Trepiedele din fibră de carbon, sunt mai scumpe, dar sunt mai uşoare şi,
totodată, mai stabile în condiţii de vânt.
Recomandăm cu căldură folosirea unei lunete, în pofida costului şi greutăţii
ei. Cu ajutorul lunetei, nu numai că veţi mări considerabil şansele de identificare
corectă a păsărilor, dar veţi avea acces la o perspectivă mai intimă a vieţii cotidiene
a acestora şi la detalii interesante din comportamentul şi viaţa lor.
Fără a deranja păsările, puteţi fi martorii unor scene minunate: de exemplu,
câteva rândunele stând pe o creangă uscată, un cârd de boboci pe malul unui râu,
un şorecar stând la marginea pădurii, încălzindu-se în soarele dimineţii.
Orice observator responsabil îşi face o profesie de credinţă din a nu deranja
păsările. Se spune că, uneori, ”iubitorii de păsări sunt cei mai teribili inamici ai
lor”. Din fericire, nu este adevărat.
 Ornitologul este un bun observator, care poate interpreta sunetele produse
de păsări şi comportamentul lor, astfel încât să-şi dea seama, în timp util, când este
momentul să se retragă pentru a nu le deranja. Persoanele care fac plajă, pescarii,
turiştii zgomotoşi şi alţii reprezintă un factor de deranj mult mai periculos pentru
păsări.
Păsările sunt mult mai sensibile la factorii perturbatori în perioada de
cuibărire, în special, în prima parte a acesteia. Anumite specii vor părăsi cuibul
definitiv dacă ouăle sunt depistate imediat după depunerea lor. Cărările foarte
umblate înspre cuiburi pot atrage şi prădătorii consumatori de ouă (păsări sau
mamifere).
Prezenţa ornitologului poate împiedica păsările adulte să se apropie de cuib;
dacă părinţii nu revin la cuib pentru perioade îndelungate, pe timp răcoros, ouăle se
vor răci, iar embrionii vor muri.
Şi soarele puternic poate ucide puii mici. Pe de altă parte, puii de păsări
limicole şi galinacee părăsesc cuibul imediat ce ies din ou, iar atunci când se
apropie cineva, se ascund printre ierburi, rămânând nemişcaţi (coloritul criptic al
penajului le asigură o bună protecţie); există, însă, pericolul să fie călcaţi în
picioare şi omorâţi.
Chiar şi în afara sezonului de cuibărit, păsările pot suferi de pe urma factorilor
perturbatori.
Spre exemplu, pe parcursul scurtelor zile de iarnă, gâştele trebuie să se
hrănească cu grâne şi ierburi aproape continuu atât pentru a supravieţui sezonului
rece, dar şi pentru a acumula un surplus de grăsime pentru zilele cu vreme
nefavorabilă şi în vederea dezvoltării ouălor.
Deranjul constant, provocat de păsările de pradă sau de către om, le poate
constrânge să abandoneze un teritoriu favorabil pentru locuri cu hrană insuficientă,
dar mai sigure.
Materialele necesare realizării prezentei lucrări au servit sursele bibliografice
dedicate faunei păsărilor la nivel național, regional și european.
 Meritul nostru constând în selectarea, sistematizarea, compararea, sinteze și
prezentarea unei informații sumare a principalelor aspecte ecologice ce vizează
păsările sedentare și eratice:

- Arealul, habitatul;
- Aspectul exterior și semnele distinctive morfologice;
- Biologia, ecologia, starea ecologică și gradul de protecție;
- Măsurile necesare de conservare.

Toate acestea luate împreună, ne-au permis de a crea un sistem de date și

informație științifică sistematizată și veridică despre diversitatea, ecologia și
importanța păsărilor-oaspeți de iarnă din Republica Moldova care pot fi folosite
cu succes în procesul de educație ecologică în sistemul de instruire
preuniversitar și educația ecologică a tinerei generații.