Elena Dragos Din Dragoste de Dascal Si D

Din dragoste de dascăl şi de voroavă.
Omagiu doamnei profesor Elena Dragoş, la aniversare

Din dragoste de dascăl şi de voroavă.
Omagiu doamnei profesor Elena Dragoş,
la aniversare
Editori: Adrian Chircu

Maria Aldea
Referenţi ştiinţifici:
 Prof. univ. dr. Gheorghe CHIVU

Universitatea din Bucureşti / Academia Română
 Prof. univ. dr. Coman LUPU
Universitatea din Bucureşti / Universitatea Comenius, Bratislava, Slovacia
© Autorii
Editură acreditată CNCS – B

Coperta: Dumitru Furculiţă
Redactor: Alexandra Blendea
Cartea a apărut cu sprijinul financiar al SC Maris Distribution Group SRL,

Târgu-Mureş (Director Marius Însurăţelu).
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Din dragoste de dascăl şi de voroavă. Omagiu doamnei profesor Elena
Dragoş, la aniversare / ed.: Adrian Chircu, Maria Aldea. - Cluj-Napoca :
Casa Cărţii de Ştiinţă, 2019
Conţine bibliografie
ISBN 978-606-17-1478-0
I. Chircu, Adrian (ed.)
II. Aldea, Maria (ed.)
37
Casa Cărţii de Ştiinţă

400129 Cluj-Napoca; B-dul Eroilor, nr. 6-8
Tel./fax: 0264-431920
www.casacartii.ro; e-mail: editura@casacartii.ro
IN HONOREM HELENAE DRAGOȘ
În 2019, într-un octombrie auriu, Elena Dragoș împlinește 80 de ani.

Noi toți – foști studenți, actuali profesori, formați direct sau prin intermediul
operei Domniei Sale, dar și colegi de la universități și institute de cercetare
din țară și din străinătate – ne alăturăm astăzi, într-un demers intelectual
simbolic, omagierii dascălului și colegului nostru, un omagiu adus celei care
ne-a dăruit cu pasiune și devotament peste șase decenii din viață.
Dedicată cuvântului scris, preocupată activ de noutățile din domeniul
științei limbii și al științelor limbajului, Elena Dragoș se impune în lingvistica
românească prin eleganța și distincția intelectuale, prin originalitatea studiilor,
prin argumentarea temeinică a interpretărilor personale, prin direcțiile de
cercetare novatoare și nu numai. Toate aceste calități sunt reperabile în
volumele de autor și în cele peste o sută de studii și articole publicate de-a
lungul timpului, pe de o parte, dar și în numeroasele citări ale contribuțiilor
sale științifice, pe de altă parte. Prin implicarea activă în viața universității și a
Literelor clujene, prin prestigiul și notorietatea sa, Elena Dragoș a contribuit la
consolidarea cetății noastre academice, ceea ce o înscrie indiscutabil în galeria
personalităților marcante ale Școlii clujene de lingvistică.
Prin volumul aniversar pe care i-l dedicăm cu adânc respect și
gratitudine, dorim să omagiem un dascăl cu vocație și omenie, un destin
exemplar în slujirea limbii române și a celuilalt.
Iubită Doamnă Profesor, La Mulţi Ani!
Editorii
TABULA GRATULATORIA
Maria ALDEA Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca
Ioana ANGHEL Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară

„Sextil Puşcariu”, Cluj-Napoca
Katalin BALÁZS Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca
Gheorghe BÂRLEA Universitatea „Ovidius”, Constanţa
Letiţia BECHERESCU Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca
Gabriela BIRIŞ Universitatea din Bucureşti
Carolina BODEA HAŢEGAN Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca
Mircea BORCILĂ Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca
Luminiţa BOTOŞINEANU Institutul de Filologie Română „A. Philippide”,

Iaşi
Corin BRAGA Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca
Carmen-Valentina CANDALE Universitatea din Bucureşti
Luminiţa CHIOREAN Universitatea de Medicină, Farmacie, Ştiinţe şi

Tehnologie „George Emil Palade”,
Târgu-Mureş
Dorin CHIRA Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca
Adrian CHIRCU Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca
Claudia CHIRCU Şcoala Gimnazială „Horea”, Cluj-Napoca

10 | Din dragoste de dascăl şi voroavă: omagiu doamnei profesor Elena Dragoş, la aniversare
Gheorghe CHIVU Universitatea din Bucureşti / Academia

Română
Marcela CIORTEA Universitatea „1 Decembrie 1918”, Alba Iulia
Rozalia COLCIAR Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară

Elena COMŞULEA Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară

Daiana CUIBUS Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca /

Institutul Limbii Române (MEN)
Anamaria CUREA Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca
Florica DIMITRESCU Universitatea din Bucureşti / Academia

Română
Adina DRAGOMIRESCU Universitatea din Bucureşti / Institutul de

Lingvistică al Academiei Române
„Iorgu Iordan ‒ Al. Rosetti”, Bucureşti
Ovidiu DRĂGHICI Universitatea din Craiova
Caius Romulus DUNCEA Universitatea de Medicină şi Farmacie

„Iuliu Haţieganu”, Cluj-Napoca
Ileana Alina Maria DUNCEA Universitatea de Medicină şi Farmacie

Ştefana DUNCEA Universitatea de Medicină şi Farmacie

Ioan FAICIUC Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară

Ioan-Mircea FARCAŞ Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca,

Centrul Universitar Nord din Baia Mare /
Institutul de Lingvistică al Academiei Române
Ta b u l a G r a t u l a t o r i a | 11
Jiři FELIX Universitatea Carolină, Praga, Cehia
Ligia-Stela FLOREA Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca
Vasile FRĂŢILĂ Universitatea de Vest, Timişoara
Alexandru GAFTON Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi
Doina GRECU Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară

Ionel HAIDUC Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca /

Academia Română
Iovanca HAIDUC Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca
Felicia Stela IONESCU Liceul Teoretic „Gheorghe Marinescu”,

Târgu-Mureş (MS)
Mihai LISEI Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca
Dumitru LOŞONŢI Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară

Coman LUPU Universitatea din Bucureşti / Universitatea

Comenius din Bratislava, Slovacia
Maria MARIN Institutul de Lingvistică al Academiei Române

Ion MĂRII Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară

Sanda MISIRIANŢU Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca
Nicolae MOCANU Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară

Victoria MOLDOVAN Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca
Cristian MOROIANU Universitatea din Bucureşti

Cristinel MUNTEANU Universitatea Danubius, Galaţi
Rodica NAGY Universitatea „Ştefan cel Mare”, Suceava
Bogdan NEAGOTĂ Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca
G. G. NEAMŢU Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca
Nicoleta NEŞU Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca /

Universitatea Sapienza, Roma, Italia
Manuela NEVACI Institutul de Lingvistică al Academiei

Române „Iorgu Iordan ‒ Al. Rosetti”,
Bucureşti / Universitatea din Bucureşti
Dumitru NICA Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi
Iulia NICA Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi
Alexandru NICOLAE Universitatea din Bucureşti / Institutul de

Teodor OANCĂ Universitatea din Craiova
Ştefan OLTEAN Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca
Viorica PAMFIL Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca
Gabriela PANĂ DINDELEGAN Universitatea din Bucureşti / Institutul de

„Iorgu Iordan – Al. Rosetti” / Academia
Română, Bucureşti
Cristian PAŞCALĂU Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca
Silvia PITIRICIU Universitatea din Craiova
Elena PLATON Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca
Ionuţ POMIAN Liceul Tehnologic, Tăşnad (SM)

Ta b u l a G r a t u l a t o r i a | 13
Liana POP Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca
Dumitru Radu POPESCU Academia Română / Editura Academiei

Române
Cecilia Mihaela POPESCU Universitatea din Craiova
Ilie RAD Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca
Vasile RUS Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca
Nicolae SARAMANDU Universitatea din Bucureşti / Institutul de

„Iorgu Iordan ‒ Al. Rosetti”, Bucureşti /
Academia Română
Mihaela SECRIERU Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi
Petronela SAVIN Universitatea din Bacău
Cristina SILAGHI Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca
Anca SÎRGHIE Universitatea Alma Mater, Sibiu
Liliana SOARE Universitatea din Piteşti
Ioana SONEA Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca
Nicu STEJEREAN Şcoala Gimnazială „Lucian Blaga”, Jibou (SJ)
Melitta SZATHMARY Universitatea din Craiova
Valentina ŞERBAN Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară

Dragoş Vlad TOPALĂ Universitatea din Craiova
Emanuela TIMOTIN Institutul de Lingvistică al Academiei

Române „Iorgu Iordan ‒ Al. Rosetti”,
Bucureşti
George Bogdan ȚÂRA Universitatea de Vest, Timișoara

Vasile D. ȚÂRA Universitatea de Vest, Timișoara
Camelia UŞURELU Universitatea din Bucureşti
Libuše VALENTOVÁ Universitatea Carolină, Praga, Cehia
Estelle VARIOT Aix-Marseille Université, Franţa
Carmen VLAD Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca
Sabin VLAD Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară

Monica VLASE Liceul Teoretic „Mihai Eminescu”,

Cluj-Napoca
Veronica Ana VLASIN Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară

Maria VULIŞICI- Universitatea din Oradea

ALEXANDRESCU
Mihai ZDRENGHEA Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca
Rudolf WINDISCH Universität Rostock, Germania

LISTA LUCRĂRILOR ȘTIINȚIFICE
PUBLICATE DE PROF. UNIV. DR. ELENA DRAGOȘ1
1963
Câteva procedee de exprimare a ideii de superlativ în limba română, în
StUBB, VIII (1963), 2, p. 93‒98.
1966
Un moment în dezvoltarea stilului literaturii artistice: E.Gârleanu, „În
lumea celor cari nu cuvântă”, în StUBB, XI (1966), 1, p. 89‒98.
1967
Note asupra limbii în teatrul lui Liviu Rebreanu, în StUBB, XII (1967), 2,
p. 57‒68.
1968
Noi date privitoare la nuvelistica lui Rebreanu, în StUBB, XIII (1968), 2,
p. 121‒123.
1969
Câteva contribuții pentru cunoașterea activității instructiv-educative în
cadrul predării limbii române la școala populară din Bihor în
secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, în Lucr. șt., seria B, 3 (1969),
p. 423‒433.
1970
Note în legătură cu „semnificaţia" cuvântului, în Bul. şt., seria A, 2 (1970),
p. 45‒49.
[Recenzie] Dimitrie Macrea, Studii de lingvistică română, Bucureşti, EDP,
1970, în StUBB, XVI (1970), 2, p. 149‒150.
[Recenzie] Gavril Istrate, Limba română literară, Bucureşti, Minerva, 1970,
în Trib., XIV (1970), 31 (705), joi 30 iulie, p. 11.
1
Lista este alcătuită de Monica Vlase.
1971
[Recenzie] Gheorghe Bulgăr: Momentul Eminescu în evoluţia limbii române
literare, Bucureşti, Editura Minerva, 1971, 338 p., în CL, XVI
(1971), 2, p. 412‒413.
1972
Funcţia simbolică a imaginii în romanul lui Liviu Rebreanu, în StUBB,
XVII (1972), 2, p. 37‒44.
[Recenzie] Al. Rosetti, Boris Cazacu, Liviu Onu, Istoria limbii române
literare [vol. I, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1971], în Trib.,
XVI (2 noiembrie 1972), 44 (828), p. 14.
1973
Câteva consideraţii asupra formei imaginii figurative, în CL, XVIII (1973),
1, p. 113‒126.
Opoziţia şi contrastul lexical – mijloc de realizare a comicului la Caragiale,
în Lucr. şt., Lingvistică, 7 (1973), p. 82‒86.
[Recenzie] Mihaela Mancaş, Stilul indirect liber în româna literară,
București, EDP, 1972, în LL, XXIX (1973), 2, p. 431‒434.
1974
O posibilă lectură a romanului Pădurea spânzuraţilor de Liviu Rebreanu, în
LL, XXX (1974), 4, p. 760‒766.
1975
Prelegeri de istoria limbii române literare: sec. al XIX-lea, Cluj-Napoca,
[s.n.], 1975, III + 202 p. [Curs universitar, multigrafiat, în colaborare
cu Pompiliu Dumitrașcu].
Lʼisotopie dénotative et le style individuel, în RRL, XX (1975), 6, p. 645‒
648 [CLTA, XII (1975), 1‒2, p. 645‒648].
1976
Semiotica şi diacronia literară. Câteva precizări, în CL, XXI (1976), 1,
p. 103‒107.
L i s t a l u c r ă r i l o r ş t i i n ţ i f i c e p ub l i c a t e d e P r o f . un i v . d r . E l e n a D r a g o ş | 17
1977
À propos de la stylistique structurale: Michael Riffaterre, în RRL, XXII
(1977), p. 99‒105 [CLTA, XIV (1977), 1, p. 99‒105].
Gramatica textului narativ – componentă a cercetării diacronice a stilului
literar-artistic, în LL, XXXIV (1977), 1, p. 61‒63.
Presupoziţia, subînţelegerea şi tropii, în StUBB, XXII (1977), 2, p. 28‒32.
[Recenzie] Paula Diaconescu, Elemente de istoria limbii române literare
moderne, partea I şi a II-a, Bucureşti, 1974‒1975, în CL, XXII
(1977), 1, p. 114‒115.
1978
I.L.Caragiale şi tehnica limbajului absurd, în CL, XXIII (1978), 1, p. 113‒
117.
O categorie a discursului narativ – timpul, în CL, XXIII (1978), 2, p. 229‒
233.
Structuri narative şi semantice, Cluj-Napoca, [s.n.], 100 p. + 1 pl. [Curs
universitar, multigrafiat].
1979
[Recenzie] Mariana Costinescu, Normele limbii literare în gramaticile
românești, București, EDP, 1979, 232 p., în LL, XXXVI (1979), 4,
p. 452‒454.
1980
Transformări narative. Mit şi roman, în SSPS (1980), p. 177‒182.
[Recenzie] Al. Andriescu, Limba presei româneşti în secolul al XIX-lea, Iaşi,
Junimea, 1979, 203 p., în CL, XXV (1980), 2, p. 243‒245.
[Recenzie] Marin Mincu – Marco Cugno, I canti narrativi romeni. Analisi
semiologica, Torino, G. Gioappichelli ed., Publicazioni du C.R.S. 14
(1977), 233 p., în CREL, VII (1979), 1, p. 135‒137.
1981
Structuri narative la Liviu Rebreanu, Bucureşti, EŞE, 1981, 232 p.
Recenzii: Erzsébet P. Dombi, NyIK, XXVI (1982), 1‒2, p. 171‒172.
D. Petrache Lemny, Conv. lit., LXXXVIII (martie 1982), 3, p. 14.
Adrian Mitiș, Forum, XXIII (1981), 5, p. 95‒96.
Victoria Moldovan, StUBB, XXVII (1982), 1, p. 77‒78.
Ștefan Oltean, CL, XXVII (1982), 1, p. 94‒96.
Simbolul. Puncte de vedere, în CL, XXVI (1981), 1, p. 77‒81.
1982
An Approach to Narrative Discourse, în RRL, XXVII (1982), 4, p. 309‒313.
Structura narativă a nuvelei istorice româneşti (C. Negruzzi şi Al. Odobescu), în
CL, XXVII (1982), 1, p. 69‒78.
[Recenzie] Doina David, Limbă şi cultură, Timişoara, Facla, 1980, 267 p., în
CL, XXVII (1982), 2, p. 166‒168.
1983
[Recenzie] Carmen Vlad, Semiotica criticii literare, Bucureşti, EŞE, 1983,
în CL, XXVIII (1983), 1, p. 84‒86.
[Recenzie] Doina Bogdan Dascălu, Critica ‒ limbaj secund, Timişoara,
Facla, 1981, în CL, XXVIII (1983), 2, 168‒169.
1984
Convexitatea şi tipologia textuală, în CL, XXIX (1984), 2, p. 149‒154.
Dialogul în discursul narativ, în SP, 1 (1984), p. 52‒77.
[Recenzie] Mihaela Mancaş, Limbajul artistic românesc în secolul al XIX-lea,
București, EȘE, 1983, 340 p., în CL, XXIX (1984), 1 p. 78‒79.
[Recenzie] Radu Bagdasar, Critică şi cibernetică, București, Univers, 1983,
în CL, XXIX (1984), 2, p. 174‒175.
1985
Coeziunea şi coerenţa în lingvistica românească. Privire istorică, în SP, 2
(1985), p. 36‒52.
Intenţia de subiectivizare a discursului la Liviu Rebreanu, în Trib., XXIX
(21 noiembrie 1985), 47 (1509), p. 5.
Relations between Discourse Units and Speech Acts (in Narrative
Discourse), în RRL, XXX (1985), 5, p. 421‒426.
[Recenzie] Paul Schveiger, O introducere în semiotică, Bucureşti, EŞE,
1984, în CL, XXX (1985), 2, p. 166‒167.
1986
Cohesion and Coherence in Romanian Linguistics (A Historical Survey), în
Michel Charolles, Janos Petöfi and Emel Sözer (eds), Research in
Text Connexity and Text Coherence, Hamburg, Helmut Buske
Verlag, 1986, p. 179‒198.
Discursul ‒ o unitate semiologică, în Trib., XXX (13 noiembrie 1986), 46
(1560), p. 5.
Interferenţe discursive (Observaţii pe marginea schiţei Ţal!... de
I. L. Caragiale ), în StUBB, XXXI (1986), 2, p. 24‒32.
Modalitatea în dialogul literar. (Observaţii asupra basmului Calul dracului
de I. L. Caragiale), în ProDid, 3 (1986), p. 155‒163.
1987
Discursul literar şi actele de discurs, în CL, XXXII (1987), 1, p. 56‒62.
Discursul literar şi discursul muzical, în SP, 3 (1987), p. 35‒44 [în
colaborare cu Ștefan Angi].
Discursul, discursul literar şi problematica analizei lor, în StUBB, XXXII
(1987), 2, p. 17‒27 [ProDid, 4 (1988), p. 19‒28].
[Recenzie] Text Connexity, Text Coherence. Aspects, Methods, Results,
edited by Emel Sözer, Hamburg, Helmut Buske Verlag, 1985, 597 p.,
în NyIK, XXXI (1987), 1, p. 92‒94.
[Recenzie] Oswald Ducrot, Le dire et le dit, Paris, Les Éditions du Minuit,
1984, în CL, XXXII (1987), 2, p. 165‒166.
1988
Comunicare, autocomunicare şi intercomunicare (Cazul discursului literar), în
Raționalitate științifică și comunicare, lucrări prezentate la Simpozionul
din 10‒11 noiembrie 1987, organizat de Subcomitetul de istoria și
filosofia științei al Filialei din Cluj-Napoca a Academiei R.S.R., sub
redacția acad. Ștefan Pascu și lect. Andrei Marga, Cluj-Napoca, [s.n.],
1988, p. 66‒72.
The Fourth Stylistics – Poetics – Semiotics Symposium (November 14th – 15th,
1986), University of Cluj-Napoca, în StUBB, XXXIII (1988), 1, p. 104.
[Recenzie] On Signs, edited by Marshall Blonsky, Baltimore, Maryland, The
John Hopkins University Press, 1986, LI+536 p., în RRL, XXXIII
(1988), 2, p. 125‒127.
1989
Metafore eminesciene. Între prediscursiv şi discursiv, în CL, XXXIV (1989),
2, p. 91‒99.
Modalitatea și „lumile posibile” ale lui I. L. Caragiale, în RILA, V (1989),
p. 244‒247.
Pragmatica şi pragmatica textului literar. Sensul pragmatic, în SP, 4 (1989),
p. 1‒28.
Sur la syntagmatique des actes de discours littéraire (Une analyse: Mihail
Sadoveanu, Le marchand Leipzig), în StUBB, XXXIV (1989), 2,
p. 61‒69.
[Recenzie] Ileana Oancea, Istoria stilisticii româneşti, Bucureşti, EŞE, 1988,
în CL, XXXIV (1989), 1, p.71‒72.
1990
[Recenzie] Jean Starobinski, 1789. Emblemele raţiunii, traducere și prefață
de Ion Pop, București, Meridiane, 1990, 214 p., în StUBB, XXXV
(1990), 2, p. 101‒103.
[Recenzie] Mariana Neţ, Metalimbajul textului literar, București, Tipografia
Universității din București, 1989, în StUBB, XXXV (1990), 3‒4,
p. 143‒147.
1991
Éléments dʼune théorie pragmatique chez Eugenio Coseriu, în StUBB,
XXXVI (1991), 3‒4, p. 11‒17.
Titu Maiorescu şi unele concepte ale lingvisticii, în CL, XXXVI (1991), 1‒2,
p. 5–14.
1992
Precizări necesare în legătură cu o lucrare de istoria limbii române, în CL,
XXXVII (1992), 2, p. 177‒185.
Vocaţia argumentativă a textului narativ-artistic, în SP, 5 (1992), p. 30‒45.
[Recenzie] Liliana Ionescu Ruxăndoiu, Naraţiune şi dialog în proza
românească. Elemente de pragmatică a textului literar, Bucureşti,
Editura Academiei Române, 1991, 184 p., în CL, XXXVII (1992), 1,
p. 85‒87.
[Recenzie] Mihaela Mancaş, Limbajul artistic românesc în secolul XX,
Bucureşti, EŞE, 1991, în CL, XXXVII (1992), 1, p. 83‒85.
[Recenzie] Ileana Oancea, Romanitate şi istorie. Epistemă clasică și
literarizare, Timişoara, Editura de Vest, 1993, 322 p., în StUBB,
XXXVII (1992), 3, p. 91‒93.
1993
Elemente de sintaxă istorică românească, Cluj-Napoca, [s.n.], 1993, 158 p.
[Curs universitar, multigrafiat].
Există o enunţare suspendată?, în CL, XXXVIII (1993), 1‒2, p. 83‒87.
Ipostaze enunţiative, în StUBB, XXXVIII (1993), 2‒3, p. 153‒164.
Ortografia şi perspectiva semiotică, în LR, LXII (1993), 6, p. 287‒292.
Precizări la un interviu, în „Excelsior”, II (1993), 5, p. 47‒48.
Structuri narative deschise, în Trib., V (29 iulie ‒ 11 august 1993), 30‒31
(2085), p. 7.
[Recenzie] Sorin Stati, Le transphrastique, Paris, PUF, 1990, în StUBB,
XXXVIII (1993), 2‒3, p. 189‒191.
1994
Pragmatica și literatura: concepte, analize, Cluj-Napoca, [s.n.], 1994, 165 p.
Considérations sur l'article en roumain (la perspective pragmatique), în
RRL, XXXIX (1994), 2, p. 173‒177.
Inabilităţi conversaţionale la "eroii" lui I.L. Caragiale, în StUBB, XXXIX
(1994), 3‒4, p. 151‒160.
Observaţii asupra adjectivelor pronominale de întărire, în LR, XLIII (1994),
3‒4, p. 89‒99 [în colaborare cu G.G. Neamțu].
[Recenzie] Some Aspects of Textuality and Intermediality, edited by János S.
Petöfi and Terry Olivi, Berlin – New York, Walter de Gruyter, 1994,
în RRL, XXXIX (1994), 2, p. 238‒240.
[Recenzie] Approaches to Poetry. Some Aspects of Textuality and Intermediality,
edited by János S. Petöfi and Terry Olivi, Berlin – New York, Walter de
Gruyter, 1994, în NyIK, XXXVIII (1994), 2, p. 194‒196.
1995
Elemente de sintaxă istorică românească, Bucureşti, EDP, 1995, 176 p.
Recenzii: Oana Sitaru, LR, XLV (1996), 7‒12, p. 193‒194.
Mihaela Secrieru, DR, XXII (2017), 1, p. 71‒73.
Mihai Eminescu: Dorința, în „Excelsior”, V (1996), 9, p. 35‒38.
[Recenzie] Catherine Kerbrat Orecchioni, Les interactions verbales, tome III,
Paris, Armand Colin, 1994, în StUBB, XL (1995), 1, p. 109‒112.
1996
Consideraţii asupra rimei paronimice, în StUBB, XLI (1996), 1, p. 19‒30.
[Recenzie] Ștefan Oltean, Ficțiunea, lumile posibile și discursul indirect liber,
Cluj-Napoca, Studium, 1996, 137 p., în StUBB, XLI (1996), p. 115‒118.
1997
Cuvânt înainte, în StUBB, XLII (1997), 4, p. 3.
Ingambamentul ‒ o structură semiotică: Pe marginea volumului Poemele
luminii de Lucian Blaga, în Eonul Blaga. Întâiul veac. Culegere de
lucrări dedicată Centenarului Lucian Blaga (1895‒1995), București,
Albatros, 1997, p. 310‒322.
Pragmatica şi ecolingvistica, în StUBB, XLII (1997), 4, p. 5‒10 [AUEDC, 2
(1998), p. 15‒21].
Scuza ‒ abordare pragma-diacronică, în Szöveg és stílus. Szabó Zoltán
köszöntése, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 1997, p. 153‒
160 [AUEDC, 1997, p. 95‒102].
1999
Actele de limbaj în context socio–cultural şi istoric (cu privire specială la
actul directiv), în StUBB, XLIV (1999), 3‒4, p. 41‒50.
Marginalii la un colocviu, în StUBB, XLIV (1999), 1‒2, p. 3‒4.
Un spirit european: Sextil Puşcariu, primul rector al Universităţii românești
din Cluj, în StUBB, XLIV (1999), 1‒2, p. 5‒10.
[Traducere] J. Moeschler şi Anne Reboul, Dicţionar Enciclopedic de
Pragmatică, coordonarea traducerii Carmen Vlad și Liana Pop, Cluj,
Echinox, 1999 [în colaborare].
2000
Introducere în pragmatică, Cluj, Casa Cărţii de Ştiinţă, 181 p.
Recenzii: Maria Liana Rus, St.UPM, 4 (2005), p. 232‒234.
Szabñ Zoltán, „Magyar Nyelvőr”, 126 (2002), 1, p. 107‒108.
Morfosintaxă argotică?, în StUBB, XLV (2000), 1, p. 11‒18.
Valenţe pragmatice ale retoricii şi valenţe retorice ale pragmaticii, în SCL,
XLIX (1998), 1‒2, p. 143‒149.
2001
Actul directiv în context specific socio-cultural și istoric, în Ion Coteanu – In
memoriam, volum îngrijit de Doina Negomireanu, Craiova,
Universitaria, 2001, p. 129‒136.
Funcţii argumentative ale enunţurilor autonime (Cu privire specială asupra
Amintirilor... lui Ion Creangă), în StUBB, XLVI (2001), 3, p. 49‒58.
2002
Stilistică şi pragmatică. Complementaritate şi convergenţă?, în StUBB,
XLVII (2002), 3‒4, p. 227‒233.
2003
Laudatio. Decernarea titlului de Doctor Honoris Causa al Universității Babeș-
Bolyai profesorului Rudolf Windisch de la Universitatea Rostock
(Germania), în „Lingua. A. Lingvistică”, II (2003), p. 151‒153.
Sugestii privind câteva elemente de pragmatică referitoare la predarea
limbii şi literaturii române în învățământul preuniversitar, în Persp.,
6 (2003), p. 2‒5.
Universitatea Daciei Superioare și studiul limbilor străine. Gustav O. Kisch, în
Artur Greive et alii (ed.), Întâlniri între filologi români şi germani /
Deutsche und rumänische Philologen in der Begegnung, Cluj-Napoca,
Clusium, 2003, p. 201‒210.
2004
Einführung in die Pragmatik (übersetzt und herausgegeben von Rudolf
Windisch), Institut für Romanistik, Universität Rostock, 2004, 140 p.
2005
Conversia morfologic-diacronică – sursă de implicare a pragmaticii, în
„Lingua. A. Lingvistică”, III‒IV (2004‒2005), p. 7‒13.
Ipostaza pragmatică a discursului științific la Ion Heliade Rădulescu,
București, Editura Academiei Române, 2005, 16 p. (Conferințele
Academiei Române. Ciclul Limba română și relațiile ei cu istoria și
cultura românilor).
[Recenzie] Eugen Pavel, Carte și tipar la Bălgrad (1567‒1702), Cluj-Napoca,
Clusium, 2001, 380p. + XXI pl., în DR, IX‒X (2004‒2005), p. 313‒315.
2006
Interjecţie, cuvânt al discursului sau pracsem?, în „Lingua. A. Lingvistică”,
V (2006), p. 71‒77 [în colaborare cu Ștefana Duncea].
Reflecții asupra noii ediții a Gramaticii limbii române, în „Cultura”, II
(2006), 25, p. 15.
2007
Categoria gramaticală a determinării ‒ o categorie panmorfologică, în
Sanda Reinheimer Rîpeanu, Ioana Vintilă Rădulescu (coord.), Limba
română, limbă romanică. Omagiu acad. Marius Sala la împlinirea a
75 de ani, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2007, p. 135‒140.
2008
Fractarea enunţului / fractarea discursului, în Omagiu profesorilor Florica
Dimitrescu și Alexandru Niculescu, București, Editura Academiei
Române, 2008, p. 85‒91 [SCL, LIX (2008), 1, p. 85‒91].
2010
Note asupra enunţului ca unitate comunicativă, în DR, XV (2010), 1, p. 11‒17.
Un „altfel”de Tudor Vianu, în „Lingua. A. Lingvistică”, IX (2010), 2, p. 9‒24
[Reflecții despre lectură, Focșani, Editura Cartea Vrânceană, 2011,
p. 11‒14].
2012
Gramatica Academiei (2005) – între tradiție și modernitate, în Mihaela Secrieru,
Octavian Gordon, Emilia Parpală (editori), Statutul științific al limbii
române în universitățile străine – catalizator al lingvisticii și al
literaturii românești, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza” din Iași,
2012, p. 70‒73.
2014
Valenţe pragmatice ale etimologiei tropilor, în Gh. Chivu, Oana Uță
Bărbulescu (editori), Ion Coteanu ‒ in memoriam, București, Editura
Universității din București, 2014, p. 113‒118.
2016
Morfosintaxa metaforei (secolul al XIX-lea). Consideraţii etimologice şi

pragmatice, Bucureşti, Editura Academiei Române, 199 p.
Recenzii: Anca Sîrghie, Euph., XXVIII (2017), 1, p. 94‒95.
Lăcrămioara Stoie, Astra Supl., VII (2016), 3‒4 (347‒348), p. 39‒40.
Rozalia Colciar, DR, XXII (2017), 1, p. 69‒71.
2018
Magiștrii, Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 2018, 142 p.
2019
Stylistica rediviva. Schiță diacronică a unei figuri sintactice (anafora), în
DR, XXIV (2019), 1, p. 66‒82.
[Recenzie] Florica Dimitrescu, Aspecte din istoria lexicului limbii române
(sfârșitul sec. al X-lea ‒ începutul sec. al XXI-lea), București, Editura
Universității din București, 2018, 446 p., în DR, XXIV (2019), 1,
p. 83‒84.
ABREVIERI ȘI SIGLE BIBLIOGRAFICE
AUEDC = Analele Universității Ecologice „Dimitrie Cantemir” Târgu-Mureș, Seria

Științe socio-umane, Târgu-Mureș, I, 1997.
Astra Supl. = Astra Supliment. Literatură, arte şi idei, Serie nouă, Sibiu, I, 2010 ș.u.
Bul. șt. = Buletin ştiinţific, seria A, Filologie. Pedagogie. Marxism - Leninism, Baia
Mare, Institutul Pedagogic, I, 1969 ș.u.
CL = Cercetări de lingvistică, Cluj, I, 1956 ș.u.
CLTA = Cahiers de linguistique théorique et appliquée, Editura Academiei R.S.R.,
București, I, 1962 ș.u.
Conv. lit. = Convorbiri literare, Serie nouă, Iași, I, 1970 ș.u.
CREL = Cahiers roumains dʼétudes littéraires, Bucarest, EU, 1, 1973 ș.u.
DR = Dacoromania, Serie nouă, Cluj-Napoca, I‒II, 1994‒1995 ș.u.
EDP = Editura Didactică și Pedagogică
EȘE = Editura Științifică și Enciclopedică
Euph. = Euphorion. Revistă de literatură și artă, Sibiu, I, 1990 ș.u.
LL = Limbă şi literatură, București, I, 1955 ș.u.
LR = Limba română, București, I, 1952 ș.u.
Lucr. șt. = Lucrări științifice, Institutul Pedagogic, Oradea, I, 1967.
NyIK = Nyelv-és irodalomtudományi közlemények, Cluj-Napoca, I, 1957 ș.u.
Persp. = Perspective. Revistă de didactica limbii și literaturii române a Asociației
Naționale a Profesorilor de Limba și Literatura Română „Ioana Em.
Petrescu”, Cluj-Napoca, I, 2000 ș.u.
ProDid = Prodidactica. Buletinul Filialei, Cluj-Napoca, I (1980‒1981), 1981 ș.u.
RILA = Relații interdisciplinare ale lingvisticii aplicate. Lucrările celei de-a V-a
Sesiuni de comunicări a GRLA (Cluj-Napoca, 18‒19 noiembrie 1987),
Cluj-Napoca, CMUCN, 1989.
RRL = Revue Roumaine de Linguistique, București, I, 1965 ș.u.
SCL = Studii și cercetări lingvistice, București, I, 1950 ș.u.
SP = Semiotică şi poetică, 1, Cluj-Napoca, [s.n.], 1984 ș.u.
SSPS = Studii de stilistică, poetică, semantică, Cluj-Napoca, [s.n.], 1980 ș.u.
StUBB = Studia Universitatis Babeș-Bolyai, seria Philologia, I, 1956 ș.u.
StUPM= Studia Universitatis „Petru Maior”, seria Philologia, Târgu-Mureş, I, 2002
ș.u.
Trib. = Tribuna. Săptămânal de cultură, Cluj-Napoca, I, 1957 ș.u
Studii
TERMENI DE RETORICĂ
ÎN VOCABULARU ROMANO-FRANCESU, DE ION COSTINESCU
(BUCUREȘTI, 1870)
Maria Aldea
Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca
aldea_maria@yahoo.com
Résumé. Dans notre étude, Termes de rhétorique dans le Vocabularu romano-

francesu [Vocabulaire roumain-français], de Ion Costinescu (Bucarest, 1870), nous
allons nous pencher sur l’analyse des termes de rhétorique, tout en mettant en évidence
aussi bien leur traitement lexicographique, que leur présence dans les dictionnaires
contemporains de la langue roumaine.
Mots-clés: rhétorique, terminologie, traitement lexicographique, langue roumaine,

Ion Costinescu.
1. Gândită la începuturile sale ca „o teorie a elocvenței” (Sasu 1976,

74), adică „arta, știința d-a vorbi frumos” (cf. VRF, s.v. retorică), odată cu
epoca Luminilor și pe întreaga durată a secolului al XIX-lea retorica este
percepută din perspectiva mai sus enunțată sub forma unui raport inversat, în
sensul în care
„înflorirea oratoriei se datorează unei îndelungi preocupări retorice, în

școală mai ales, din moment ce majoritatea manualelor care circulă sînt
compilații, prelucrări, traduceri sau cñpii după vechile tratate antice.
Oratoria nu era un privilegiu al secolului al XVIII-lea și cu aceasta se
înțelege de la sine că și învățămîntul retoric avea la acea dată, în
Principatele Române, o tradiție respectabilă.” (Sasu 1976, 74‒75).
Chiar dacă primul tratat de retorică tipărit în limba română, Retorică,

adecă învățătura și întocmirea frumoasei cuvântări, vede lumina tiparului
abia în 1798, la Buda, sub pana lui Ioan Piuariu-Molnar, totuși, pe tot
parcursul secolului al XIX-lea apar diverse manuale de retorică (vezi Sasu
1976, 150‒183) sau dicționare (vezi Seche 1966: I, 85‒98), acestea din urmă
înregistrând în nomenclatura lor diverși termeni tehnici, de științe și arte și,
implicit, de retorică.
1.1. În studiul prezent, am ales să ne oprim asupra unei opere

lexicografice de referință pentru secolul al XIX-lea (cf. Seche 1966: I, 73‒76), și
anume Vocabularu romano-francesu, elaborat de Ion Costinescu (1810‒1893) și
tipărit în 1870, la Tipografia Națională C. N. Rădulescu din București 1 ,
propunându-ne să urmărim tratamentul lexicografic acordat termenilor de
retorică2.
2. În acest sens, în alcătuirea corpusului nostru, ne-am raportat la
prezența indicației de domeniu în conținutul articolelor. Astfel, pe baza
marcajului, am selectat un număr de 55 de articole de dicționar.3
2.1. Lectura atentă a acestora ne-a permis să notăm mai multe forme
prin care marca de domeniu4 „retorică” este exprimată, și anume:
(a) prin lexemul retorică, prezent atât în formă integrală, cât și
abreviată, însoțit sau nu de prepoziția în: în retorică (vezi VRF, s.v.
Elocuțiune, Elocuție; Ornamentu; Parabolă; Preterițiune, preterițiă),
retorică (cf. VRF, s.v. Similitudă, Similitudine), retor. (cf. VRF, s.v.
Scematismŭ; Subiecțiune, Subiecție, Subiectare; Silepsă),
(b) prin sintagma termen de retorică, reperată doar în formă
abreviată: t. de ret. (vezi VRF, s.v. Figură), t. de retor. (vezi VRF, s.v.
Allegoriâ; Antanaclasâ; Confirmațiune, Confirmație, Confirmare;
Conglobațiune, Conglobație; Epifonemâ; Eufemismŭ; Gradațiune, Gradație;
Iperbolâ; Periodă; Progressiune, Progressie, Progressare; Refutațiune,
Refutație, Refutare) și
(c) prin sintagma figură de retorică, notată ca atare, figură de retorică
(vezi VRF, s.v. Allusiune, Alusiâ; Anadiplosâ; Anticipațiune, Anticipațiâ,
Anticipare; Antiparastasâ; Antimeriâ; Antimetabolâ, Antimetalepsâ,
Antimetatesâ; Antipoforâ; Antropologiâ; Apposițiune, Appussâciune, Apposițiâ;
Catacresâ; Deprecațiune, Deprecație; Dubitațiune, Dubitație; Epanortosâ;
1
Pentru lucrarea noastră, am consultat exemplarul de la cota 195405, aflat în fondul
de carte al Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga”, din Cluj-Napoca.
2
Pentru geneza și evoluția retoricii, vezi Florescu 1973; vezi și Dragoș 2000, 5‒18.
3
Se cuvine precizat că dicționarul consemnează și alte elemente lexicale ce pot fi
integrate câmpului retoricii, însă acestea nu conțin în descrierea lor marca de
domeniu: antifrază, antonomază, asonanță, cadență, elocință, magnificiență, patos
etc. (cf. VRF, s.v. Antifrasâ; Antonomasâ; Assonanțâ; Cadențiâ; Eloquențiâ;
Magnificențiă; Patos etc.).
4
Pe lângă indicația de domeniu, acestea sunt evidențiate și prin elemente de natură
tipografică, i.e. caractere italice. Vezi VRF, s.v. Allegoriâ; Anaforâ; Antanaclasâ;
Confirmațiune, Confirmație, Confirmare; Conglobațiune, Conglobație; Epifonemâ;
Eufemismŭ; Figură; Gradațiune, Gradație; Iperbolâ; Periodă; Progressiune,
Progressie, Progressare; Perilexă; Preterițiune, preterițiă; Pretermissiune;
Refutațiune, Refutație, Refutare; Retorică; Scematismŭ; Similitudă, Similitudine;
Subiecțiune, Subiecție, Subiectare; Silepsă.
M a r i a A l d e a | 31
Litotă; Metabolă; Metaforă; Metalepsă; Metonimie; Noemă; Obsecrațiune,

Obsecrație; Paradoxismu; Paralipsă; Paromologie; Paronomasă; Patopee;
Prolepsă; Prosopopee; Regressiune, Regressie; Retorică; Sinonimie; Tropŭ),
respectiv abreviată prin fig. de retorică (vezi VRF, s.v. Anaforâ; Antapodisisŭ;
Perilexă) și fig. de retor. (vezi VRF, s.v. Pretermissiune).5
2.2. În cadrul articolelor, marca de domeniu este indicată:
(a) fie după informațiile de natură gramaticală ce urmează
cuvântului-titlu: vezi VRF, s.v. Antanaclasâ; Conglobațiune, Conglobație;
Epifonemâ; Eufemismŭ; Iperbolâ; Parabolă; Scematismŭ; Subiecțiune,
Subiecție, Subiectare; Silepsă; Allusiune, Alusiâ; Anadiplosâ; Antiparastasâ;
Antimeriâ; Antimetabolâ, Antimetalepsâ, Antimetatesâ; Antipoforâ;
Catacresâ; Deprecațiune, Deprecație; Dubitațiune, Dubitație; Epanortosâ;
Litotă; Metabolă; Metaforă; Metalepsă; Metonimie; Noemă; Obsecrațiune,
Obsecrație; Paradoxismu; Paralipsă; Paromologie; Paronomasă; Patopee;
Prolepsă; Prosopopee; Regressiune, Regressie; Tropŭ; Anaforâ;
Antapodisisŭ; Perilexă; Pretermissiune,
(b) fie imediat după definiție ori după sensul de bază: vezi VRF, s.v.
Allegoriâ; Anticipațiune, Anticipațiâ, Anticipare; Antropologiâ; Apposițiune,
Appussâciune, Apposițiâ; Confirmațiune, Confirmație, Confirmare;
Elocuțiune, Elocuție; Figură; Gradațiune, Gradație; Ornamentu; Preterițiune,
preterițiă; Periodă; Progressiune, Progressie, Progressare; Refutațiune,
Refutație, Refutare; Retorică; Similitudă, Similitudine; Sinonimie.
2.3. Toate articolele sunt redactate cu caractere latine și ortografie
etimologizantă.6
2.4. Cuvântul-titlu, redat în cele mai multe situații și prin
corespondentul francez plasat imediat după sensul de bază sau la sfârșitul
articolului, se prezintă:
(a) atât sub forma unui lexem unic (vezi VRF, s.v. Allegoriâ;
Antanaclasâ; Anadiplosâ; Anaforâ; Antapodisisŭ; Antimeriâ; Antiparastasâ;
Antipoforâ; Antropologiâ; Catacresâ; Epanortosâ; Epifonemâ; Eufemismŭ;
Figură; Iperbolâ; Litotă; Metabolă; Metaforă; Metalepsă; Metonimie;
Noemă; Ornamentu; Parabolă; Paradoxismu; Paralipsă; Paromologie;
Paronomasă; Patopee; Perilexă; Periodă; Pretermissiune; Prolepsă;
Prosopopee; Retorică; Scematismŭ; Silepsă; Sinonimie; Tropŭ),
(b) cât și a unui dublet lexical (vezi VRF, s.v. Allusiune, Alusiâ;
Conglobațiune, Conglobație; Deprecațiune, Deprecație; Dubitațiune,
Dubitație; Elocuțiune, Elocuție; Gradațiune, Gradație; Obsecrațiune,
5
Se cuvine subliniat că unele dintre articolele aici menționate conțin în descrierea
lor una sau mai multe mărci de domeniu, pe lângă cea a domeniului retoricii; vezi
VRF, s.v. Figură; Gradațiune, Gradație; Periodă; Progressiune, Progressie,
Progressare; Ornamentu; Parabolă; Preterițiune, preterițiă; Silepsă.
6
Transcrierea articolelor a fost realizată după normele stabilite de Asan, Bulgăr și
Căplescu (1959, 21‒24), respectiv de Fischer (1962, 577‒581).
Obsecrație; Preterițiune, preterițiă; Regressiune, Regressie; Similitudă,

Similitudine) sau
(c) triplet lexical (vezi VRF, s.v. Anticipațiune, Anticipațiâ,
Anticipare; Antimetabolâ, Antimetalepsâ, Antimetatesâ; Apposițiune,
Appussâciune, Apposițiâ; Confirmațiune, Confirmație, Confirmare;
Progressiune, Progressie, Progressare; Refutațiune, Refutație, Refutare;
Subiecțiune, Subiecție, Subiectare).
2.5. Informațiile de natură gramaticală evidențiază apartenența
acestora la clasa gramaticală a substantivelor7
(a) feminine: vezi VRF, s.v. Allegoriâ; Allusiune, Alusiâ; Anadiplosâ;
Anaforâ; Antanaclasâ; Anticipațiune, Anticipațiâ, Anticipare; Antiparastasâ;
Antimeriâ; Antimetabolâ, Antimetalepsâ, Antimetatesâ; Antipoforâ;
Antropologiâ; Apposițiune, Appussâciune, Apposițiâ; Catacresâ;
Confirmațiune, Confirmație, Confirmare; Conglobațiune, Conglobație;
Deprecațiune, Deprecație; Dubitațiune, Dubitație; Epanortosâ; Elocuțiune,
Elocuție; Epifonemâ; Figură; Gradațiune, Gradație; Iperbolâ; Litotă;
Metabolă; Metaforă; Metalepsă; Metonimie; Noemă; Obsecrațiune,
Obsecrație; Paralipsă; Paromologie; Paronomasă; Patopee; Perilexă;
Periodă; Preterițiune, preterițiă; Pretermissiune; Progressiune, Progressie,
Progressare; Prolepsă; Prosopopee; Refutațiune, Refutație, Refutare;
Parabolă; Regressiune, Regressie; Retorică; Silepsă; Similitudă,
Similitudine; Sinonimie; Subiecțiune, Subiecție, Subiectare,
(b) masculine: vezi VRF, s.v. Eufemismŭ și
(c) neutre sau eterogene: vezi VRF, s.v. Antapodisisŭ; Ornamentu;
Paradoxismu; Scematismŭ; Tropŭ.
3. Examinând articolele ce alcătuiesc corpusul nostru, remarcăm că
toate pot fi integrate categoriei elocuției, adică „partea ce are de obiect
alegerea și așezarea zicerilor” (cf. VRF, s.v. Elocuțiune, Elocuție), iar, în
cadrul acesteia, figurilor, anume acelor „[z]iceri, cugetări aduse asfeliu încât
să însuflețească sau să împodobească discursul” (cf. VRF, s.v. Figură), al
căror scop este de a declanșa, de a produce un efect.
3.1. Conștient că „[r]etorica împarte discursul oratoriu în trei genuri,
demonstrativul, deliberativul și judiciarul” (cf. VRF, s.v. Genŭ), fără a
distinge, în cadrul figurilor, între tropi 8, figuri de sens9, figuri de sunet10,
7
Am identificat un singur articol referitor la care, în indicarea clasei gramaticale,
apreciem că avem o eroare de natură tipografică, v. în loc de s., anume progresiune,
progresie, progresare (cf. VRF, s.v. Progressiune, Progressie, Progressare).
8
Tropii sunt figuri ce modifică semnificația unui singur cuvânt: metafora, sinecdoca,
metonimia etc. (vezi DGȘ, s.v. figură).
9
Figurile de sens sunt acele figuri ce modifică semnificația unui grup de cuvinte:
hiperbola, oximoronul etc. (vezi DGȘ, s.v. figură).
10
Figurile de sunet sunt acele figuri ce redau sonoritatea unui cuvânt: aliterația,
rima, repetiția unei vocale sau a unei consoane etc. (vezi DGȘ, s.v. figură).
figuri de construcție11 și figuri de gândire12, Costinescu optează să delimiteze

exclusiv termenii de retorică de acea „manieră de vorbire ce se
întrebuințează spre a da discursului ori grația sau mai multă putere” (cf. VRF,
s.v. Retorică), adică de figurile de retorică, chiar dacă patru dintre articolele
evidențiate prin marcajul (în) retorică și termen de retorică conțin, plasat
chiar la începutul definiției, și cuvântul figură sau figuri: „Alegorie. s.f. [...] t.
de retor. Figură care nu este altceva decât o metaforă prelungită care
exprimă una și înțelege alta; ‒ Scriere într-un fel cu înțeles de alt feliu.” (cf.
VRF, s.v. Allegoriâ); „Ornament. s.etr. [...] În retorică și poezie; figuri,
forme de stil ce se întrebuințează spre a orna, înfrumuseța scrierile,
discursurile etc.” (cf. VRF, s.v. Ornamentu); „Preterițiune, preteriță. s.f. [...]
În retorică, figură prin care cineva se preface că nu voiește a vorbi despre
ceia ce se vorbește [...]” (cf. VRF, s.v. Preterițiune, preterițiă); „Silepsă. s.f.
retor. Figură într-un discurs prin care o zicere dintr-aceeași frază se ia în
două sensuri diferite, și în propriu, și în figurat” (cf. VRF, s.v. Silepsă).
3.1.1. Celelalte paisprezece articole evidențiate prin mărcile de
domeniu (în) retorică și termen de retorică ilustrează:
(a) atât elemente ce țin de ordinea internă a actului discursiv:
„Confirmațiune, Confirmație, Confirmare. s.f. [...] t. de retor. Partea
discursului care coprinde dovezile.” (cf. VRF, s.v. Confirmațiune,
Confirmație, Confirmare); „Conglobațiune, Conglobație. s.f. t. de retor.
Grămădire de dovezi, de argumente spre a face o propoziție, un lucru
adevărat.” (cf. VRF, s.v. Conglobațiune, Conglobație); „Gradațiune,
Gradație. s.f. [...] t. de retor. prin care se aduc mai multe propozițiuni sau
mai multe expresiuni una mai puternică decât alta.” (cf. VRF, s.v.
Gradațiune, Gradație); „Progresiune, Progresie, Progresare. s.f.13 [...] t. de
retor. Creșterea forții și a grandoarei în dezvoltarea ideelor.” (cf. VRF, s.v.
Progressiune, Progressie, Progressare); „Refutațiune, Refutație, Refutare.
s.f. [...] t. de retor. Partea discursului care răspunde la obiecțiunele părții
adverse și care distruge probele ce ea a alergat.” (cf. VRF, s.v. Refutație,
Refutare); „Schematism. s.etr. retor. Maniera figurată d-a scri, d-a vorbi și
d-a face gesturi sau schime.” (cf. VRF, s.v. Scematismŭ); „Subiecțiune,
Subiecție, Subiectare. s.f. retor. Întrebări ce face cineva și răspunsuri ce-și dă
singur.” (cf. VRF, s.v. Subiecțiune, Subiecție, Subiectare);
(b) cât și diverse figuri de retorică: „Antanaclază. s.f. t. de retor.
Primirea unei vorbe luată în deosebită înțelegere; repetițiunea unei asemenea
vorbe.” (cf. VRF, s.v. Antanaclasâ); „Epifonemă. s.f. t. de retor.
11
Figurile de construcție sunt cele care aduc în prim-plan ordinea cuvintelor:
gradație, repetiție etc. (vezi DGȘ, s.v. figură).
12
Figurile de gândire se fixează asupra referentului discursului: alegoria, ironia etc.
(vezi DGȘ, s.v. figură).
13
Vezi supra nota 7.
Exclamațiune, reflexiune vie și profundă, sentență prin care se termină o

povestire interesantă.” (cf. VRF, s.v. Epifonemâ); „Eufemism. s.m. t. de retor.
Îndulcirea expresiunei, chipul de a arăta o idee neplăcută sau urâtă cu vorbe
mai plăcută și mai cuvenite.” (cf. VRF, s.v. Eufemismŭ); „Iperbolâ. s.f. t. de
retor. Adaos; exagerație peste măsură.” (cf. VRF, s.v. Iperbolâ); „Periodă.
s.f. [...] t. de retor., de gram. Mai multe fraze legate între ele asfel încât
formează un înțeles complect.” (cf. VRF, s.v. Periodă); „Parabolă. s.f. În
retorică, similitudă, alegorie sub care se învelopă un adevăr important. [...]
Parabolă, Alegorie (sinon). Parabola are de obiect maximele moralei, iară
alegoria, faptele istoriei. Și una și alta sunt un fel de voal pe care-l poate
cineva face mai mult sau mai puțin transparent și cu care să serve a ascunde
sensul principal, reprezentându-l sub aparența altui adevăr. Această
deghizare se face în parabolă prin substituția unui alt subiect zugrăvit cu
culori convenabili aceluia ce-l are în scop, în vedere. În alegorie această
deghizare se execută întroducând personage străine și arbitrarii în loc de
veritabili, sau schimbând fondul real al descripțiunei în ceva de imaginat. –
Parabolele sunt frecvente în învățăturile Noului Testament. – Alegoria face
caracterul celei mai mari părți din operile orientali.” (cf. VRF, s.v. Parabolă);
„Similitudă, Similitudine. s.f. [...] retorică. Comparațiune între două lucruri
diferite.” (cf. VRF, s.v. Similitudă, Similitudine).
Exceptând articolul consacrat lui parabolă, care conține în definiția
sa o informație de natură enciclopedică, toate celelalte beneficiază în
descrierea lor de definiții de tip comentariu explicativ.
3.2. Treizeci și patru de articole, grupate pe baza sintagmei figură de
retorică, aduc în prim-plan diverse figuri de stil, cele mai multe fiind
consemnate și în dicționarele românești actuale: „Aluziune, Aluzie. s.f.
Figură de retorică care stă întru a zice un lucru, prin care să se înțeleagă altul
sau care se reduce la un altul.” (cf. VRF, s.v. Allusiune, Allusiâ);
„Anticipațiune, Anticipație, Anticipare. s.f. [...] Figură de retorică prin care
oratorul tăgăduiește mai dinainte împotrivirile ce ar putea să i se facă.” (cf.
VRF, s.v. Anticipațiune, Anticipațiâ, Anticipare); „Dubitațiune, Dubitație. s.f.
Figură de retorică, prin care oratorul se face că se îndoiește despre ce<e>a ce
va aproba, spre a preveni obiecțiunele ce i s-ar putea face.” (cf. VRF, s.v.
Dubitațiune, Dubitație); „Apozițiune, Apuzăciune, Apoziție. s.f. [...] Figură
de retorică care unește un substantiv cu altul fără prepozițiune sau conjugativ
și cu chip de elipsă ca să areate un atribut particulariu al lucrului de care se
vorbește.” (cf. VRF, s.v. Apposițiune, Appussâciune, Apposițiâ); „Catacreză.
s.f. Figură de retorică prin care se depărtează cineva de origina însemnare a
unei ziceri spre a-i da un alt înțeles asemenea, precum a merge călare pe un
baston.” (cf. VRF, s.v. Catacresâ); „Litotă. s.f. Figură de retorică care zice mai
puțin spre a se înțelege mai mult.” (cf. VRF, s.v. Litotă); „Metaforă. s.f. Figură
de retorică care este întemeiată pe o comparație și schimbă înțelesul natural al
vorbelor în alt înțeles. De ex., Regii sunt păstorii popoarelor. Metafora este
expresiunea scurtă a unei comparațiuni, ex: a pune un frân pasiunelor sale, este
oarecum a opri pasiunile cum se oprește un cal prin frân. – Comparațiunea este
în minte și limbagiul nu dă decât rezultatul.” (cf. VRF, s.v. Metaforă);
„Metalepsă. s.f. Figură de retorică prin care se ia antecedentul în locul
consecuentului sau consecuentul în locul antecedentului. De ex., a trăit, în loc de
a zice a murit; îl plângem, în loc de este mort. În propoziția întâi este
antecedentul în locul consecuentului, în a doua este consecuentul în locul
antecedentului.” (cf. VRF, s.v. Metalepsă); „Metonimie. s.f. Figură de retorică
prin care se pune cauza în locul efectului, subiectul în locul atributului” (cf. VRF,
s.v. Metonimie); „Paradoxismu. s.etr. Figură de retorică care consistă într-a reuni
asupra aceluiași subiect, prin formă de paradoxă, atribute care, la prima vedere,
se par neconciliabili și contradictorii.” (cf. VRF, s.v. Paradoxismu);
„Paronomază. s.f. Figură de retorică care pune într-aceeași frază ziceri ce au
aceeași consunanță, dar care exprimă idei diferite.” (cf. VRF, s.v. Paronomasă);
„Prolepsă. s.f. figură de retorică prin care se prevede și se întâmpină obiecțiunele
ce se pot face unui discurs.” (cf. VRF, s.v. Proplepsă); „Prozopopee. s.f. Figură
de retorică prin care oratorul face să vorbească o persoană, o ființă sau un lucru
ce nu este prezent sau care nu există.” (cf. VRF, s.v. Prosopopee); „Anaforă. s.f.
Fig. de retorică în care se repetă aceeași zicere la începutul mai multor fraze sau
a diverselor părți ale periodului.” (cf. VRF, s.v. Anaforâ); „Pretermisiune. s.f. fig.
de retor. Același sens ca și preterițiune.” (cf. VRF, s.v. Pretermissiune 14 );
„Deprecațiune, Deprecație. s.f. Figură de retorică, când oratorul poftește cuiva
rău sau bine.” (cf. VRF, s.v. Deprecațiune, Deprecație); „Obsecrațiune,
Obsecrație. s.f. Figură de retorică prin care oratorul chiamă într-ajutor pe
Dumnezeu sau ver o persoană” (cf. VRF, s.v. Obsecrațiune, Obsecrație); „Trop.
s.etr. Figură de retorică, schimbarea expresiunei proprie într-o expresiune
figurată” (cf. VRF, s.v. Tropŭ); „Regresiune, Regresie. s.f. Figură de retorică ce
face ca zicerile să revină asupra lor înseși cu un diferit sens.” (cf. VRF, s.v.
Regressiune, Regressie).
Altele, deși erau curente în epocă15, astăzi, dicționarele românești,
DLR și MDA,
a
(a) fie nu le mai notează deloc: „Antiparastază. s.f. Figură de retorică

prin care un acuzat vrea să dovedească că el merită laudă în loc de difaimă.”
(cf. VRF, s.v. Antiparastasâ); „Antimerie. s.f. Figură de retorică care
întrebuințează o parte pentru alta.” (cf. VRF, s.v. Antimeriâ); „Antipoforâ. s.f.
Figură de retorică care este d-a întâmpina băgările de seamă, objecțiunile,
14
Astăzi, consemnată în DLRa și MDA (s.v.) cu forma pretermisie.
15
În legătură cu circulația lor în spațiul cultural românesc, a se vedea LM. Dintre
sursele utilizate de Costinescu pentru selecţia termenilor de retorică, reținem:
Landais (1834), Raymond (1832) și GDLI.
făcându-și-le însuși și aruncându-le.” (cf. VRF, s.v. Antipoforâ); „Antapodisis.

s.etr. Fig. de retorică care stă într-a nu pune proposiția principală decât după ce
vei explica-o printr-o altă propoziție care să-i serve de termin de comparație.”
(cf. VRF, s.v. Antapodisisŭ); „Paromologie. s.f. Figură de retorică care
semnifică concesiune” (cf. VRF, s.v. Paromologie); „Patopee. s.f. Figură de
retorică prin care se exprimă mișcările sufletului.” (cf. VRF, s.v. Patopee);
„Perilexă. s.f. Fig. de retorică, circonlocuțiune, încongiuru de vorbe.” (cf.
VRF, s.v. Perilexă); „Conglobațiune, Conglobație” (cf. VRF, s.v.
Conglobațiune, Conglobație); „Paradoxism” (cf. VRF, s.v. Paradoxismu)16 ;
„Regresiune, Regresie” (cf. VRF, s.v. Regressiune, Regressie); „Subiecțiune,
Subiecție, Subiectare” (cf. VRF, s.v. Subiecțiune, Subiecție, Subiectare);
(b) fie se regăsesc doar în unul din cele două dicționare; de exemplu,
se regăsesc doar în DLRa: „Antanaclază” (cf. VRF, s.v. Antanaclasâ);
„Anadiploză. s.f. Figură de retorică, când o proposițiune începe cu zicerea cu
care s-a terminat cea dinaintea ei.” (cf. VRF, s.v. Anadiplosâ);
„Antimetabolă, Antimetalepsă, Antimetateză. s.f. Figură de retorică, un fel
de repetițiune.” (cf. VRF, s.v. Antimetabolâ, Antimetalepsâ, Antimetatesâ);
„Epanortoză. s.f. Figură de retorică prin care oratorul prefăcându-se că
retractă ceea ce a zis, c-a zis prea slab, adaogă altceva mai forte.” (cf. VRF,
s.v. Epanortosâ); „Metabolă. s.f. Figură de retorică prin care cineva repetă în
partea a doua a unei fraze zicerile din cea d-întâiu, dar așezate într-un ordin
invers. [...].” (cf. VRF, s.v. Metabolă); „Paralipsă. s.f. Figură de retorică care
ațintă luarea aminte asupra unui obiect negligeat în aparinție.” (cf. VRF, s.v.
Paralipsă) –, respectiv doar în MDA „Anaforă” (cf. VRF, s.v. Anaforâ);
„Noemă. s.f. Figură de retorică prin care cineva face a se înțelege alt lucru
decât cel ce s-a zis.” (cf. VRF, s.v. Noemă) ș.a.
(c) ori, dacă sunt incluse în nomenclatură, sensul specializat din retorică
nu mai este indicat: „Antropologie. s.f. [...] Figură de retorică prin care se dau lui
Dumnezeu însușiri, fapte, aplecări omenești.” (cf. VRF, s.v. Antropologiâ);
„Sinonimie. s.f. [...] Figură de retorică care exprimă același lucru prin ziceri
sinonime.” (cf. VRF, s.v. Sinonimie); „Periodă”; „Anticipațiune, Anticipație,
Anticipare”; „Apozițiune, Apuzăciune 17 , Apoziție”; „Confirmațiune,
Confirmație, Confirmare”; „Ornament” (pentru descrierea articolelor, vezi
supra).
Așa cum se poate observa, cele mai multe articole beneficiază de
definiții de tip explicativ, față de doar două articole, metaforă și metalepsă,
explicate prin comentarii de tip enciclopedic.
16
Absent cu această formă în DLRa și MDA, însă consemnat de ambele dicționare
cu expresia grafică paradox.
17
Cuvânt-titlu absent în DLRa.
4. Referitor la originea 18 acestora, după DLRa și MDA, notăm

următoarele:
(a) cele mai multe sunt împrumuturi neologice directe din franceză:
aluzie, anadiploză; antanaclază; antiparastază; antimetabolă19, antimetalepsă,
antimetateză; antropologie; catacreză; confirmație; deprecație 20 ; epanortoză;
eufemism; gradație 21 ; litotă; metabolă; metalepsă; metonimie; noemă;
paronomază; preterițiune22; pretermisiune; prolepsă; refutație; sinonimie;
(b) unul singur este împrumutat din germană: paralipsă;
(c) numeroase sunt și cele care au o cale de pătrundere multiplă:
• din latină și franceză: alegorie23; anaforă; apoziție; dubitație; figură24;
hiperbolă25; obsecrație; parabolă; progresie; prozopopee; similitudine26;
• din greacă și franceză: epifonemă27; paradoxism;
• din latină, italiană și franceză: elocuțiune28; metaforă; ornament;
• din latină, neogreacă și franceză: periodă; retorică; silepsă; trop;
• din latină, germană și franceză: schematism;
(d) nu puține sunt creațiile interne formate de la baze românești,
împrumutate direct din franceză (d1) sau din latină (d2), ori pe cale multiplă, în
general, din franceză și latină (d3), cu sufixele -iune, -ie sau -are: (d1) aluziune;
anticipațiune, anticipare; apozițiune, apuzăciune; confirmațiune, confirmare;
refutațiune; regresiune, regresie; (d2) gradațiune; (d3) deprecațiune; dubitațiune;
obsecrațiune; preteriție; progresiune, progresare; refutare.
5. Analiza termenilor de retorică aici inventariați ne permite să
aducem în prim-plan câteva concluzii.
18
Se cuvine notat că o parte dintre articolele înregistrate în MDA conțin, pe lângă
informația de natură etimologică, și precizări legate de atestare ce ar trebui, credem
noi, revizuite. De exemplu, anadiploză și apoziție sunt atestați de redactorii MDA în
DA, iar catacreză în DA ms; elementele lexicale anaforă, antanaclază, antimetabolă
și litotă sunt atestate în DEX2, respectiv deprecație în DEX; antiparastază este atestat
în DN3 etc.
19
Antimetalepsă și antimetateză sunt definiți în MDA prin trimitere la antimetabolă.
20
Redactorii DLRa îi atribuie o cale de pătrundere dublă: latină și franceză.
21
Redactorii MDA apreciază cuvântul drept un împrumut neologic din franceză, în timp
ce redactorii DLRa îl consideră un derivat intern pe baza rom. grad (< lat. gradus, -um).
22
Este apreciat de redactorii MDA drept un împrumut cu etimologie multiplă, din
franceză și latină.
23
Redactorii DLRa îl consideră împrumut direct din latină.
24
Este apreciat de redactorii DLRa drept împrumut exclusiv din franceză.
25
Chiar dacă redactorii DLRa îl definesc prin trimitere la cuvântul hiperbolă, acesta
din urmă nu este înregistrat.
26
În DLRa, similitudă este definit prin trimitere la similitudine.
27
Redactorii MDA îl consideră împrumut exclusiv din franceză.
28
Redactorii DLRa îi atribuie o cale de pătrundere dublă: latină și franceză.
5.1. Prin prezența mărcii de domeniu imediat după informațiile de

natură gramaticală se evidențiază valoarea de întrebuințare specializată a
elementelor lexicale consemnate.
5.2. Acolo unde cuvântul-titlu este realizat prin dublete sau triplete
lexicale, constatăm că primul element lexical consemnat era probabil cel mai
des întrebuințat în epocă, fiind urmat fie de o formă lexicală ce se va impune
în limba română literară actuală, fie de forma substantivizată a verbului.
5.3. Nu puține din articolele aici înregistrate fie au ieșit din uz, fie și-au
pierdut sensul specializat.
5.4. Cele mai multe elemente lexicale sunt împrumuturi neologice
din limbile romanice, cu precădere, din franceză. Acest fapt întărește
convingerea că redactorul nostru s-a străduit să transpună în limba română
termeni întâlniți în diversele lucrări lexicografice consultate, termeni pe care
i-a românizat.29
Bibliografie
Asan, F., Bulgăr, Gh. și Căplescu, C. (1959). Proiect de transcriere a textelor cu
caractere latine din secolul al XIX-lea. Limba română, VIII, nr. 1, 21‒24.
Costinescu, I. (1870). Vocabularu romano-francesu, lucratu dupe Dicționarulu
Academiei Francese, dupe alu lui Napoleone Landais și alte Dicționare
latine, italiane, etc. Vol. I-II. Bucuresci: Tipographia Naționala
Antreprenor C.N. Rădulescu.
DLRa = Dicționarul limbii române, Ediţie anastatică după Dicţionarul limbii române
(DA) şi Dicţionarul limbii române (DLR), București, Editura Academiei
Române, 2010.
DGȘ = Angela Bidu-Vrănceanu et alii, Dicționar general de științe. Științe ale
limbii, București, Editura Științifică, 1997.
Dragoș, Elena (2000). Introducere în pragmatică. Cluj: Casa Cărții de Știință.
Fischer, I. (1962). Principii de transcriere a textelor românești. Limba română, XI,
nr. 5, 577‒581.
Florescu, V. (1973). Retorica și neoretorica. Geneză; Evoluție; Perspective.
București: Editura Academiei Republicii Socialiste România.
GDLI = Grande dizionario della lingua italiana. Prototipo edizione digitale.
Consultat pe www.gdli.it [25/09/2019].
Landais, N. (1834). Dictionnaire général et grammatical des dictionnaires français,
vol. I-II. Paris: Imprimerie d‟Éverat. Consultat pe http://gallica.bnf.fr
[25/09/2019].
LM = A.T. Laurian și I.C. Massim, Dicționariul limbei române, după însărcinarea
dată de Societatea Academică Română. București: Noua Tipografie a
laboratorilor români, tom. I: 1871; tom II: 1876; Glosar: 1877.
29
Vezi, de exemplu, Raymond 1832 și Landais 1834, s.v. noème, patopée,
synonimie, périélèse, épanorthose, antapodose, anthropologie, antipophore,
antiparastase; respectiv GDLI, s.v. scambio (pentru antimeria).
MDA = Mic dicționar academic (MDA), vol. I.‒II. București: Univers Enciclopedic
Gold, 2010.
Panaitescu, Val. (coordonator) (1994). Terminologie poetică și retorică. Iași: Editura
Universității „Al. I. Cuza”.
Petraș, Irina (1992). Figuri de stil. Mic dicționar-antologie pentru elevi. București:
Editura Demiurg.
Raymond, F. (1832). Dictionnaire général de la langue française et vocabulaire
universel des sciences, des arts et des metiers. Paris. Consultat pe
http://gallica.bnf.fr [25/09/2019].
Sasu, A. (1976). Retorica literară românească. București: Editura Minerva.
Seche, M. (1966). Schiță de istorie a lexicografiei române. Vol. I. De la origini pînă
la 1880. București: Editura Științifică.
VRF = vezi Costinescu.
DIN ISTORIA FRAZEOLOGIEI RUSE
Katalin Balázs
balazskaty@yahoo.com
Rezumat. From the History of Russian Phraseology. In the present paper we

intend to have a retrospective of the formation of Russian phraseology as an
independent scientific discipline, of the main periods in its development and of the
research directions, since the ’40s of the twentieth century up to the present, with
emphasis on the contribution of Russian linguists in this field.
Keywords: phraseology, narrow sense, broad sense, phraseological tradition.
Unităţile frazeologice au atras atenţia lingviştilor chiar de la începutul

lingvisticii ruse, fapt demonstrat prin existenţa în dicţionare şi, de asemenea, în
multe lucrări cuprinzătoare a unui material lingvistic încă de la sfârşitul
secolului al XVIII-lea. După cum menționează și Veronika N. Telia într-o
lucrare a sa, la formarea frazeologiei ca disciplină au contribuit scrierile,
gramatica lui M.V. Lomonosov, care a observat asemănările cuvântului cu
„expresii, ,,idiomatisme” şi „fraze”, cu îmbinările stabile (Telia 1996, 11).
Așadar, cu mult timp înainte de a fi pusă „piatra de temelie” a acestei
discipline, primele premise în definirea teoriei frazeologiei se găsesc în lucrările
unor lingviști ruși ca A.A. Potebnea, A.A. Šahmatov, F.F. Fortunatov. Între anii
1917‒1945, au fost scrise și publicate lucrări în care s-au conturat bazele
teoretice ale frazeologiei ca ramură a lingvisticii, această ultimă propunere
aparținându-i lingvistului E.D. Polivanov (Colțun 2000, 11‒13).
Însă, până la momentul consacrării frazeologiei ruse ca o disciplină
ştiinţifică de sine stătătoare, s-a parcurs un drum lung. Se poate considera că
frazeologia rusă ca ramură a lingvisticii, a ştiinţei limbii a fost întemeiată în
anii ‟40 ai secolului XX și este legată de numele academicianului
Viktor Vladimirovič Vinogradov, considerat fondatorul frazeologiei ruse.
Acesta a continuat ideea formulată de E.D. Polivanov, a stabilit
noțiunile de bază, obiectivele disciplinei și, în același timp, a completat
clasificarea frazeologismelor făcută de către lingvistul elvețian Charles Bally,
stabilind trei mari categorii în rândul unităților stabile (Vinogradov 1947, 143).
K a t a l i n B a l á z s | 41
Bazându-se pe gradul de coeziune și motivare semantică a

elementelor componente, V.V. Vinogradov a stabilit următoarele trei tipuri
de îmbinări de cuvinte pentru materialul frazeologic al limbii ruse:
1) fuziuni frazeologice (фразеологические сращения);

2) unități frazeologice (фразеологические единства);
3) îmbinări frazeologice (фразеологические сочетания).
Concentrându-se, pe de o parte, pe „criteriul semnificației”, lingvistul

rus a delimitat îmbinările stabile care au trecut printr-un transfer semantic de
tip metaforic de îmbinările libere de cuvinte rostite în timpul vorbirii, și, pe de
altă parte, pe criteriul numit „imposibilitatea deducerii” sensului
(невыводимость значения), adică sensul unitar al frazeologismului nu reiese
(nu se deduce) din sensul elementelor componente, acesta a conferit un rol
accentuat sensului motivat, fapt ce s-a reflectat în diferențierea a două
categorii de frazeologisme: fuziuni frazeologice (фразеологические
сращения) și unități frazeologice (фразеологические единства), cum ar fi,
de exemplu, în limba română a spăla putina, a vorbi între patru ochi.
În primul exemplu (a spăla putina), elementele componente ale
fuziunii frazeologice și-au pierdut complet legătura cu sensul inițial, s-au
desemantizat, expresia în sine este formată pe baza unui înalt grad de
abstractizare. În al doilea exemplu (a vorbi între patru ochi), considerat unitate
frazeologică după criteriile lui Vinogradov, nu s-a produs o abstractizare totală,
elementele componente – toate sau doar unele dintre ele – își mai păstrează
sensul inițial sau legătura cu acest sens. După cum s-a dovedit, în lucrările lui
Vinogradov o contribuție semnificativă a reprezentat descrierea motivării
sensului frazeologismelor.
Un alt rezultat al concepției frazeologice a lui V.V. Vinogradov a fost
observarea posibilităților de combinare a elementelor componente ce
alcătuiesc unitatea frazeologică (Vinogradov 1947, 151). Sunt structuri
frazeologice în care un component se caracterizează printr-un număr redus de
combinații cu alte cuvinte, realizând sensul general al frazeologismului doar
cu un anumit grup de cuvinte ori doar cu un singur cuvânt. În clasificarea lui
Vinogradov, acestea alcătuiesc categoria îmbinărilor frazeologice, categorie
căreia pot fi echivalate, conform clasificărilor occidentale, colocațiile (de
exemplu, a intra în vigoare, tânăr și neliniștit).
Odată cu apariția studiilor lui Vinogradov, frazeologia a devenit unul
dintre compartimentele rusisticii care s-a dezvoltat într-un ritm accelerat. Cu
toate acestea, nici la începutul secolului al XXI-lea nu sunt clarificate, bine
definite unele probleme ale acestei discipline, nu au dispărut contradicțiile
dintre lingviști referitoare la termenul de frazeologism, la aria de cuprindere a
frazeologiei sau la caracteristicile categoriale ale unităților frazeologice.
Tocmai din acest motiv s-a ajuns la consens de a înțelege frazeologia în sens
restrâns și în sens larg, găsind în așa fel calea de ieșire din situație.
Adepții sensului restrâns concep frazeologia doar prin includerea în
sfera analizei acesteia a frazeologismelor propriu-zise (idiomuri): a
fuziunilor frazeologice și a unităților frazeologice. În cazul idiomurilor,
sensul general al expresiei nu se definește prin sensul elementelor din care se
compune expresia respectivă.
Acest punct de vedere se regăsește în lucrările lingviștilor ruși ca
V.P. Ţukov (1986), M.I. Sidorenkо (1982), Veronika N. Telia (1966).
Alți cercetători înțeleg frazeologia în sens larg (V.L. Arhanghelskij
1964), (N.M. Šanskij 1969), incluzând în cadrul obiectului ei de studiu și
proverbele, zicătorile, aforismele, cuvintele înaripate, cuvintele compuse,
formulele stereotipe din basme etc.
Potrivit concepției lui N.V. Šanskij, – cel mai cunoscut adept al
frazeologiei „în sens larg” și care a introdus al patrulea tip de frazeologisme,
după cele trei tipuri ale lui V.V. Vinogradov, anume expresii frazeologice
(фразеологические выражения) (Šanskij 1969: 25) –, în frazeologie sunt
incluse și citatele, cuvintele înaripate, proverbele etc., toate acele unități stabile
care se reproduc „de-a gata” în vorbire, care își păstrează același sens unitar și
aceeași structură fixă și sunt compuse din cel puțin două cuvinte accentuate (de
exemplu, sabia lui Damocle; Frate, frate, dar brânza e pe bani).
Însuși Vinogradov (1946), într-una din primele sale lucrări de
frazeologie, a inclus în categoria unităților frazeologice și proverbele, zicătorile,
pentru ca, ulterior, să le excludă din sfera frazeologiei (Vinogradov 1947).
În istoria frazeologiei ruse ca știință, în studierea ei, se pot delimita
trei perioade: cea „clasică”, „nonclasică” și „postnonclasică” (Telia 1996).
Perioada „clasică” (anii ‟30 ‒ anii ‟70 ai secolului XX) este perioada
autodefinirii frazeologiei ca disciplină de sine stătătoare și, în același timp,
perioada în care această disciplină s-a izolat de celelalte compartimente ale
limbii. Cele mai însemnate lucrări științifice ale perioadei în discuție s-au axat pe:
• elaborarea metodologiei de cercetare a frazeologismelor, a tipurilor de
frazeologisme;
• stabilirea ariei de cuprindere a disciplinei și a granițelor ei;
• probleme referitoare la caracteristicile frazeologismelor;
• analiza statutului elementelor componente ale frazeologismelor;
• evidențierea principalelor diferențieri, pe de o parte, dintre frazeologism
și sintagmă, pe de altă parte, dintre frazeologism și cuvânt;
• introducerea categoriei valorii de conectivitate a frazeologismului și a
noțiunii de semnificație frazeologică ca unul dintre tipurile de bază ale
sensului lexical;
• studierea sistematică a variabilității și a stabilității elementelor
frazeologice, a factorilor care le reproduc;
• polisemia, omonimia, sinonimia, antonimia frazeologică rusă;
• descrierea apartenenței frazeologismelor la diferite părți de vorbire.
Această etapă – cum menționează și V.N. Telia – este considerată ca

fiind cea a fundamentării și justificării „locului” frazeologiei, pe baza
nivelului de stratificare a unităților sale, ori pe baza descrierii corpusului ei.
Elementele corpusului constituie niște subsisteme frazeologice ale limbii,
dintre care cel mai studiat și elaborat din punct de vedere științific s-a
dovedit a fi subsistemul idiomurilor, acesta primind statutul de „nucleu” al
frazeologiei (Telia 1996, 23).
Dintre lingviștii care au contribuit la fondarea și dezvoltarea
frazeologiei ruse, din perioada clasică, îi amintim pe V.V. Vinogradov (1946,
1947), B.A. Larin (1956), A.V. Babkin (1964), A.V. Kunin (1970),
N.M. Šanskij (1969), V.L. Arhanghelskij (1964), V.G. Gak (1976),
A.I. Molotkov (1977), V.P. Ţukov (1965, 1978), V.N. Telia (1965, 1966) și alții.
În studiile lor se regăsesc aspecte ale frazeologiei în plan structural,
semantic, morfo-sintactic, stilistic, contextual, lexicografic și frazeografic.
Trebuie menționat faptul că, tot în perioada clasică a frazeologei
ruse, au apărut lucrări în care au fost analizate frazeologismele unor limbi
străine, studierea lor în sincronie și în diacronie, studii contrastive care au
avut în vedere formarea unei baze teoretico-metodologice solide a
frazeologiei ca disciplină științifică independentă și specifică. Întrucât
principiile fundamentale ale teoriei generale din frazeologie s-au format în
vremea când în lingvistică domina structuralismul, perioada „clasică” a
frazeologiei se poate numi și „structuralistă”.
Perioada „nonclasică” a frazeologiei ruse începe la sfârșitul
anilor ‟60 și continuă până în anii ‟90 (inclusiv) ai secolului XX. Debutul
perioadei se poate caracteriza printr-o „criză de dezvoltare” sau prin „boala
creșterii” (Telia 1996, 23).
Până la începutul anilor ‟70, a apărut deja un număr semnificativ de
lucrări referitoare la teoria generală și specifică în frazeologie. Cu toate
acestea, având în vedere rezultatele importante care se reflectau și în studii,
lingviștii s-au confruntat cu o serie de probleme noi apărute care nu puteau fi
rezolvate, analizate cu ajutorul metodelor existente de până atunci.
Dezvoltarea frazeologiei într-un cadru „structuralist” – cadru în care s-a
cristalizat ca disciplină științifică și a funcționat o perioadă de timp – s-a
dovedit a fi tot mai dificilă. Cu noua orientare se afirmă o nouă paradigmă
științifică în studiile frazeologice, și anume paradigma antropologică.
Tocmai paradigma antropologică, în cadrul căreia se dezvoltă acum,
din punct de vedere științific, frazeologia, definește / stabilește noi orientări
și direcții, obiective și sarcini în studiul frazeologismelor. Preocuparea cea
mai importantă, nu o mai reprezintă analiza obiectului din exterior –
descrierea structurii frazeologismelor, a diferitelor tipuri de frazeologisme.
Atenția se concentrează pe explicare, pe analiza obiectului din interior – pe
explicarea fenomenului frazeologic, a formării și funcționării acestuia.
Dacă perioada clasică a frazeologiei s-a caracterizat prin izolare și

delimitare, perioada nonclasică se caracterizează printr-o tendință inversă:
noile orientări științifice conduc la convergența frazeologiei atât cu alte
discipline lingvistice, cât și cu discipline științifice nonlingvistice, la
interacțiunea lor și la împrumutarea unor fapte din experiența lor științifică.
O influență semnificativă asupra dezvoltării frazeologiei ruse
începe să aibă, înainte de toate, gramatica (în special, gramatica generativ-
transformațională). Apariția în anii ‟50-‟60 ai secolului XX, în lingvistică,
a direcției generativ-transformaționale, al cărei fondator este considerat
N. Chomsky, duce la schimbări radicale și în domeniul cercetărilor
frazeologice atât în SUA, cât și în Europa Occidentală și Japonia. Ideile
gramaticii generative se regăsesc și în studiile cercetătorilor ruși
I.A. Melčiuk (1974), V.G. Gak (1976), A.V. Kunin (1970) și alții.
Astfel, perioada nonclasică a formării frazeologiei ca știință se
caracterizează, pe de o parte, prin însușirea unor noi metode de analiză,
elaborate în conformitate cu gramaticile de tip generativ și, prin urmare, a
„lipirii” acestora la metodele cunoscute din lexicologie și sintaxă, iar, pe de
altă parte, se caracterizează printr-o atenție sporită acordată funcțiilor
pragmatice ale frazeologismului, rolului acestuia în enunț, în procesul de
vorbire și în formarea textului.
Caracterul interdisciplinar al frazeologiei în perioada nonclasică se
reflectă, în mod deosebit, în „transpunerea” în sfera cercetărilor frazeologice
a teoriilor, ideilor unor direcții / paradigme ale psihologiei, cum ar fi cele ale
psihologiei gestaltiste și ale celei cognitive, care se ocupă de probleme
referitoare la mecanismul de cunoaștere, de funcționare a reprezentanților
simbolici, de legătura între procesele cognitive și procesele creierului, de
memorie, percepție etc.
În același timp, frazeologia din perioada în discuție, preocupată de
căutarea noilor orizonturi și perspective teoretice, începe să se extindă și
spre alte științe umaniste, cum ar fi antropologia, etnologia, istoria, sociologia
și altele. Ca urmare a acestor căutări, se formează, treptat, o nouă
interpretare a unităților frazeologice ca instrumente de ordonare mentală a
lumii, ca mijloace de consolidare a viziunii etnice sau naționale asupra lumii,
ca esență care depozitează caracteristici ale evoluției unui popor, a istoriei, a
culturii acestuia, în care sunt „reconstruite” cele mai vechi straturi
„arheologice” (ale culturii) ca formațiuni speciale, în care se reflectă concepția
despre lume și filozofia vieții a poporului respectiv.
Per ansamblu, perioada nonclasică a frazeologiei ruse poate fi
descrisă ca un punct de cotitură, o perioadă cu schimbări radicale. Este
momentul în care frazeologia se află la „intersecția” a două paradigme:
structuraliste și antropologice. Este momentul când relevanța primei
paradigme (a celei structuraliste) treptat „slăbește”, iar a doua tocmai ce

începe să se dezvolte și să se înrădăcineze în cercetările frazeologice.
Acest fapt explică existența, în perioada nonclasică, a două tipuri de
cercetări: a „vechilor” structuri și a cercetărilor care îndeplinesc cerințele
moderne, contemporane, dedicate elaborării unor noi concepte științifice și
poziții teoretice сare sunt în măsură să ajungă la esența fenomenului frazeologic.
Perioada „postnonclasică” (perioada nouă) – începe în anii ‟90 ai
secolului XX și reprezintă etapa modernă din istoria dezvoltării frazeologiei.
Este perioada „integrării științifice pe scară largă”, fapt ce s-a reflectat în
intensificarea interacțiunii frazeologiei nu numai cu alte domenii ale
lingvisticii, dar și cu științele sociale și ale filozofiei, cu științe ale naturii, cu
matematica.
Așadar, principala caracteristică distinctivă a acestei perioade o
constituie integrarea științifică, lucru vizibil nu doar în extinderea granițelor
științifice ale frazeologiei, ci și în actualizarea unei necesități apărute în
anii ‟90, care face apel la întreaga experiență frazeologică acumulată, la
sintetizarea ei, ținând cont de tendințele științifice actuale.
În ceea ce privește a treia perioadă – postnonclasică – în ea se
regăsesc atât cercetări frazeologice legate de sfera antropologică, cât și
preocupări, studii în care se poate remarca „renașterea” structuralismului.
De-a lungul deceniilor, în cele trei etape, fiecare direcție a urmărit,
din diferite poziții teoretice și prin metode proprii, un singur obiectiv de
cercetare, îmbogățind astfel știința despre frazeologie cu informații noi. În
același timp, direcțiile perioadei postnonclasice a frazeologiei ruse se
dezvoltă împreună, într-o interacțiune continuă, pe baza integrării
rezultatelor obținute.
Datorită acestui fapt, se formează, se concretizează sensul
frazeologismelor care, în cele mai multe cazuri, reflectă identitatea culturală
a unui popor, conștiința de sine, mentalitatea lui. În perioada „nouă” s-a
ajuns la concluzia că toate aceste lucruri de care am amintit în enunțul
precedent pot fi exprimate în procesele de utilizare a unităților frazeologice,
în diferite tipuri de discursuri. Delimitarea celor trei perioade principale, ale
căror limite cronologice sunt definite, ne permite să urmărim dinamica
dezvoltării multidirecționale a frazeologiei ca știință, bazată pe continuitatea
experienței științifice și transmiterea acesteia către alte generații. În acest
sens, în etapa actuală a frazeologiei, o importanță deosebită are noțiunea de
„tradiție frazeologică”.
În prezent, frazeologia rusă reprezintă combinația, totalitatea
diferitelor direcții științifice. Aceste direcții au apărut și s-au dezvoltat în
cadrul unei tradiții frazeologice.
Ce înseamnă tradiția frazeologică? Este un sistem al cunoștințelor
generale din domeniul frazeologiei, cunoștințe care formează și reprezintă o
anumită imagine științifică a lumii, concepția despre lume a unei comunități

socioculturale, este experiența științifică a cercetătorilor frazeologiei ca
știință, ca parte integrantă a unei limbi naturale. După cum ne arată studiile,
astăzi frazeologia este o sinteză alcătuită din tradiții științifice concrete care
fixează poziția și statutul frazeologiei ca știință independentă, având propria
ei bază terminologică, metode de cercetare specifice și mijloace diferite
pentru elucidarea unor probleme științifice.
Amintim că, pe parcursul formării științei despre frazeologie, apar
tradiții diferite. Astfel, în cercetarea frazeologică generală putem vorbi
despre tradiția rusească, germană, franceză, anglo-saxonă, asiatică și despre
alte tradiții. Fiecare tradiție frazeologică se deosebește de cealaltă printr-un
sistem de concepții referitor la obiectul de cercetare, prin scopuri, programe,
metode de analiză, abordare diferită și specifică.
În ceea ce privește tradiția frazeologică rusă, aceasta își are
rădăcinile în școala lui V.V. Vinogradov și, de-a lungul anilor, s-a
caracterizat prin deschidere și dinamism. Pornind de la tradiția școlii lui
V.V. Vinogradov, ulterior s-a format școala lui A.V. Kunin,
V.L. Arhanghelskij, V.P. Ţukov, N.M. Šanskij, V.N. Telia, V.M. Mokienko,
școli care reprezintă direcții diferite în istoria frazeologiei ruse, tradiția
frazeologică fiind cea care asigură legătura între școli, între direcții,
continuitatea în opiniile științifice.
În prezent, teoria generală a frazeologiei se dezvoltă datorită
activității (individuale sau comune) a unor școli influente care și-au elaborat
propriile direcții, în cadrul tradiției frazeologice naționale.
Una dintre direcțiile actuale bine elaborate ale tradiției frazeologice
ruse este cea culturologică. În teoria frazeologică contemporană, direcția
culturală are câteva tipuri. Cele mai cunoscute sunt: direcția etnolingvistică,
lingvoculturală, etnopsiholingvistică. Particularitățile acestor direcții, dar și
interconexiunea lor, au fost dezbătute și demonstrate în lucrările lui
V.G. Kostomarov (2005), V.N. Telia (1999, 2005), M.L. Kovšova (2012),
V.A. Maslova (2004) ș.a.
Specificul direcției lingvoculturale în frazeologia rusă, al cărei
inițiator a fost V.N. Telia, constă în faptul că ea are ca punct de plecare
premisa conform căreia cultura și limba – ca două sisteme semiotice diferite –
se află într-o „interacțiune”, în urma căreia se formează un subsistem
frazeologic, în care fiecare frazeologism dobândește statutul de semn al
„limbajului” culturii. Pentru cercetarea acestei interacțiuni a fost necesară
studierea unor noțiuni din sfera lingvoculturologică actuală, cum ar fi,
„conotație culturală”, „competență cultural-lingvistică”, „coduri culturale”,
„referință culturală”, „lingvocultură”, „concept cultural”, „sferă conceptuală
culturală”, „memorie culturală” și altele. În lucrările multor lingviști ruși
sunt analizate conceptele amintite mai sus prin crearea unor noi metode de
cercetare (Telia 1996, 2004), (Čerdanceva 1996), (Kabakova 2004), (Zykova

2018), (Zaharenko 2013).
Un pas important în cercetarea frazeologiei, în dezvoltarea direcției
lingvoculturale a însemnat apariția Marelui dicționar frazeologic rus, în anul
2006, sub îndrumarea prof. Veronika N. Telia (BFSRJ 2006). În dicționar,
după sensul redat de fiecare frazeologism, urmează o explicație, un
comentariu la sensul acestuia din punct de vedere cultural. Acest comentariu
se referă la corelarea imaginii întregului frazeologism sau doar a unui
component al acestuia cu cele mai vechi straturi ale culturii, cu codurile
culturale, cu ritualuri, obiceiuri, tradiții.
Pentru cercetările viitoare este necesară continuarea studierii
conotației culturale, elaborarea metodelor care sunt în măsură să cuprindă
volumul de informații culturale exprimate în frazeologisme, ceea ce
presupune, în primul rând, o nouă abordare a sensului frazeologic.
Bibliografie:
Arhanghelskij V.L. (1964). Ustojčivye frazy v sovremennom russkom jazyke. Opyt
teorii ustojčivych fraz i problemy obščej frazeologii. Rostov-pe-Don: Univ.
din Rostov.
Babkin, A.M. (1964). Frazeologija i leksikografia. În A.M. Babkin (ed.). Problemy
frazeologii: issledovanija i materialy. Moscova-Leningrad: Nauka, 7–36.
BFSRJ (2006) = Bol’šoj frazeologičeskij slovar’ russkogo jazyka. V.N. Telia et alii
(ed.). Moscova: AST-Press Kniga.
Colțun, Gheorghe (2000). Frazeologia limbii române. Chișinău: Arc.
Čerdanceva, T.Z. (1996). Idiomatika i kul‟tura (Postanovka voprosa). În Voprosy
jazykoznanija. no.1, 58–70.
Gak, V.G. (1976). Frazeologičeskie edinicy v svete assimetrii jazykovogo znaka. În
Voprosy filologii. Trudy Samarkandskogo Univ. Novaja serija. no. 277. VII.
Samarkand: Univ. din Samarkand, 5–13.
Kabakova, S:V. (2004). Mechanizmy kul’turnoj interpretacii obraznogo osnovanija
idiom. Rezul’taty napravlennogo associativnogo eksperimenta. În V.N.
Telia (ed.). Kul’turnyje sloi vo frazeologizmach i v diskursivnych
praktikach. Moscova: Jazyki slavjanskoj kul‟tury, 77–85.
Kostomarov, V.G. (2005). Naš jazyk v dejstvii. Očerki sovremennoj russkoj stilistiki.
Moscova: Gardariki.
Kovšova, M.L. (2012). Lingvokul’turologičeskij metod vo frazeologii: Kody kul’tury.
Moscova: Kniţnyj Dom „Librokom”.
Kunin, A.V. (1970). Anglijskaja frazeologija: teoretičeskij kurs. Moscova: Vysšaja škola.
Larin, B.A. (1956). Očerki po frazeologii. În Učionye zapiski LGU. Seria filol. nauk.
Vol. 198. no. 24. Leningrad: Univ. din Leningrad, 200–225.
Maslova, V.N. (2004). Lingvokul’turologija: učebnoje posobije. Moscova: Akademija.
Melčiuk, I. A. (1974). Opyt teorii lingvističeskich modelej „Smysl ↔ Tekst”.
Moscova: Nauka.
Molotkov, A.I. (1977). Osnovy frazeologii russkogo jazyka. Leningrad: Nauka.
Šanskij, N.M. (1969). Frazeologija sovremennogo russkogo jazyka. Moscova:
Vysšaja škola.
Sidorenko, M.I. (1982). Paradigmatičeskie otnošenija frazeologičeskich edinic v

sovremennom russkom jazyke. Leningrad: Institutul Pedagogic „A.I. Herzen”.
Telia, Veronika (1966). Čto takoe frazeologija? Moscova: Nauka.
Telia, Veronika (2005). Faktor kul‟tury i vosproizvodimost‟ frazeologizmov –
znakov mikrotestov. În V.N. Telia (ed.). Sokrovennye smysly: Slovo. Tekst.
Kul’tura. Sbornik statej v čest’ N.D. Arutjunovoj. Moscova: Jazyki russkoj
kul‟tury, 674–684.
Telia, Veronika (2005). O fenomene vosproizvodimosti jazykovych vyraţenij. În
V.N. Telia (ed.). Jazyk, soznanije, kommuniacija. Vyp. 30. Moscova:
MAKS Press, 4–42.
Telia, Veronika (1965). O frazematike kak lingvističeskoj discipline. În V.N. Telia
(ed.). Aktual’nye problemy sovremennogo jazykoznanija. Samarkand: Univ.
din Samarkand, 15–25.
Telia, Veronika (1999). Pervoočerednye zadači i metodologičeskie problemy. În
V.N. Telia (ed.). Frazeologija v kontekste kul’tury. Moscova: Jazyki
russkoj kul‟tury, 13–24.
Telia, Veronika (1996). Russkaja frazeologija: semantičeskij, pragmatičeskij i
lingvokulturologičeskij aspekty. Moscova: Jazyki russkoj kul‟tury.
Vinogradov, V.V. (1947). Ob osnovnych tipach frazeologičeskich edinic v russkom
jazyke. În V.G. Kostomarov et alii (ed.). V.V. Vinogradov. Izbrannye trudy.
Leksikologija i leksikografija. Moscova: Nauka, 1977, 140–162.
Vinogradov, V.V. (1946). Osnovnye ponjatija russkoj frazeologii kak lingvističeskoj
discipliny. În V.G. Kostomarov et alii (ed). V.V. Vinogradov. Izbrannye
trudy. Leksikologija i leksikografija. Moscova: Nauka, 1977, 118–139.
Zaharenko, I.V. (2013). Archetipičeskaja oppozicija „svoj – čuţoj” v
prostranstvennom kode kul‟tury. În V.V. Krasnych et alii (ed.). Jazyk,
soznanije, kommuniacija. Sbornik naučnych trudov, posvjaščonyj pamjati
prof. V.N. Telia. Moscova: MAKS Press. Vyp. 13, 15–31.
Zykova, I.V. (2018). Konceptosfera kul’tury i frazeologija. Teorija i metody
lingvokul’turologičeskogo izučenija. Moscova: Lenand.
Ţukov, V.P. (1965). Frazeologizmy s peremennym sostavom komponentov v
russkom jazyke: K probleme toţdestva frazeologizmov. În Učionye zapiski
LGPI „A.I.Herzen”. Vol. 257. Leningrad: Univ. din Leningrad, 96–108.
Ţukov, V.P. (1986). Russkaja frazeologija. Moscova: Vysšaja škola.
Ţukov, V.P. (1978). Semantika frazeologičeskich oborotov. Moscova: Prosveščenie.
ACTE DE LIMBAJ ÎN RL2: COMPLIMENTUL
Gabriela Biriș
Universitatea din București
gabriela.biris@litere.unibuc.ro
Abstract. Speech Acts in RL2: the Compliment. Our article focuses mainly on
pragmatic failures in Romanian as L2 registered in the inappropriate use of a
speech act: giving and responding to compliments. We make some observations on
the way the international students use this speech act and on what kind of difficulties
they have in performing it.
Keywords: L2 pragmatics, compliments, Romanian as L2, pragmatic failures.
Introducere
Studiile consacrate complimentelor sunt extrem de numeroase la nivel
internațional, acoperind diverse limbi ‒ engleza americană (Pomerantz 1978),
germana (Golato 2005), spaniola (Maíz-Arévalo 2012), chineza (Chen 1993),
polona (Jaworski 1995) etc. ‒ și multiple aspecte: sociolingvistice (Holmes
1986), culturale (Beck 2011), psihologice (Barnlund și Araki 1985, Garcia et
alii 2006). Din perspectivă pragmatică, majoritatea lucrărilor vizează
complimentele din interacțiuni verbale directe, fiind axate în special pe
conversații cotidiene și, în ultimul deceniu, pe comunicarea în rețele sociale:
FaceBook, Twitter, Tuenti (Placencia și Lower 2017).
În lingvistica românească, cercetarea a vizat acest act de limbaj 1 în
ansamblul său, la nivelul comunității românești de vorbitori (Zvirid 2013,
Popa 2018), răspunsurile la complimente (Săftoiu 2003) sau clasificarea
complimentelor și a reacțiilor la enunțuri laudative identificate în texte
beletristice (Rădulescu 2007).
Actul complimentării are funcția de a crea și de a susține
solidaritatea între vorbitori, structura complimentelor fiind strâns legată de
această funcție interactivă (Wolfson și Manes 1980). Sub raport strict
lingvistic, se caracterizează prin standardizare, repetitivitate, predictibilitate
lexicală și număr limitat de tipare sintactice (Manes și Wolfson 1981).
1
Pentru o prezentare teoretică asupra actelor de limbaj, vezi Dragoș 2000, 27-31.
Diversitatea rezidă numai în multitudinea contextelor de comunicare, ce

acoperă conversații de familie, prelegeri academice, comunicări publice,
comunicări on-line etc. Totodată, în utilizarea complimentelor, a fost
evidențiată importanța unor variabile sociolingvistice (sexul, statutul social
sau vârsta vorbitorilor) (Holmes 1988). De exemplu, se consideră că femeile
formulează și primesc mai multe complimente sau că frecvența acestui act de
limbaj este mai mare în anumite comunități: studenți, adolescenți, angajații
unor companii mari etc. (Holmes 1989).
Pentru limba română, s-a putut constata că enunțurile care conțin
complimente variază ca dimensiune între un singur cuvânt (o interjecție, de
cele mai multe ori) și mici discursuri encomiastice și că implică prezența
unuia dintre cele trei verbe utilizate cu precădere în actul complimentării: a
fi, a avea și a face, considerându-se că o persoană e complimentată pentru
ceea ce este, pentru ceea ce posedă și pentru ceea ce face (Popa 2018, 156).
Pe lângă context, în analiza acestui act de limbaj sunt extrem de importanți
factorii para- și metalingvistici: gestica, mimica, relațiile prealabile dintre
vorbitori, intonația, ritmul etc. (Popa 2018, 30).
Definițiile 2 acestui act de limbaj conduc spre ideea unor formule
ritualizate, standardizate, bimembre: o secvență în care se formulează
complimentul (o evaluare pozitivă, în fond) și o secvență de răspuns la
compliment, care poate fi în acord sau în dezacord cu prima.
Aspecte generale legate de corpus și de analiză

În general, înregistrarea interacțiunilor verbale în mod direct, în
contexte reale, naturale, oferă o imagine mult mai bună asupra organizării și
utilizării limbii, în timp ce datele obținute în scris, pe bază de chestionare,
jocuri de rol atribuite sau redactare de dialoguri pe teme indicate reflectă mai
curând experiența anterioară cu limba. În cazul limbii române ca a doua
limbă (RL2), obținerea datelor este mai complicată. Vorbim aici despre
contexte academice de învățare și de utilizare a limbii (cursuri, seminare,
examene), de grupuri mixte de vorbitori, cu origini dintre cele mai diverse
(arabi, coreeni, bulgari, francezi etc.), care interacționează între ei potrivit
unor niveluri diferite de competență lingvistică în RL2 și, de cele mai multe
2
Pentru Holmes (1986, 485), este un act de limbaj care atribuie, în mod explicit sau
implicit, credit cuiva (altă persoană decât cea care enunță), pentru un „bun” (obiect
posedat, caracteristică, abilitate) valorizat pozitiv deopotrivă de vorbitor și
interlocutor. Popa (2018, 96) consideră că reprezintă „o interacțiune verbală din
categoria actelor de vorbire expresive, concretizată în cel puțin două enunțuri
efective, performate de un locutor și un receptor aflați față în față, într-un context
specific, care asigură validarea reciprocă a condițiilor de adevăr și sinceritate,
interacțiune dominată de principiul politeții și vizând o finalitate pur discursivă,
constând în asigurarea cooperării, prin stimularea stimei de sine a interlocutorului”.
G a b r i e l a B i r i ş | 51
ori, dirijat, prin intermediul profesorului, unic vorbitor nativ de limba

română. Din această cauză, datele pe care le vom prezenta în continuare nu
vor putea oferi o imagine completă cu privire la competența pragmatică,
evaluând mai curând competența strict lingvistică a vorbitorilor străini,
criteriul de naturalețe sau de spontaneitate neputând fi îndeplinit decât parțial.
În plus, eterogenitatea contextelor culturale de origine ale vorbitorilor de
RL2 îngreunează aprofundarea aspectelor de pragmatică interculturală, în
absența unor studii consistente pentru fiecare spațiu lingvistic în parte. În
acest fel, cauzele erorilor pragmatice3 nu se pot identifica exact și nu se pot
explica amănunțit, fiind doar aproximate.
Rezultatele pe care le vom discuta în acest articol provin de la 22 de
studenți internaționali 4 din cadrul programului „An pregătitor”, care au
studiat la Universitatea din București în anul universitar 2018‒2019. Datele
obținute prin metoda data collection tasks/„sarcini pentru colectarea de date”
au trei surse: chestionare cu opțiuni multiple (în cazul nostru, câte trei pentru
fiecare item), chestionare în care este indicată una dintre cele două secvențe
ale actului de complimentare și se solicită completarea celei de a doua (cea
de formulare sau cea de răspuns) și dialoguri redactate pe o temă indicată, în
care sunt incluse în mod spontan secvențe de complimentare. La momentul
strângerii datelor (mai 2019), studenții se găseau la finalul anului universitar,
majoritatea având nivelul B1 potrivit CECR5.
Analiza datelor
O parte dintre răspunsuri6 trădează neglijarea factorilor sociolingvistici:
diferențele de vârstă sau de statut social dintre vorbitori și o atenție redusă față
de principiile conversaționale. În plus, în absența oricăror detalii cu privire la
contextul enunțării, studenții au manifestat tendința de a plasa secvențele în
contexte cu care sunt familiarizați: dialoguri între colegi (la curs), cu
prietenii sau conversații în familie.
Enunțul „Vorbești foarte bine românește!” a fost recunoscut drept
compliment de 20 dintre studenți. Secvențe scurte, de acceptare a
3
Erorile pragmatice sunt diferențiate ca pragmalingvistice și sociopragmatice și
provin din percepții interculturale diferite cu privire la comportamentul lingvistic
adecvat unui context, cf. Thomas 1983.
4
Structura grupului se prezintă astfel: 6 francezi, 3 coreeni, 3 bulgari, 2 greci, 1 german,
1 ucrainean și 6 arabi (provenind din spații diferite ale Orientului Mijlociu: Irak ‒ 1,
Liban ‒ 3, Siria ‒1, Iordania ‒ 1), cu vârste cuprinse între 19 și 34 de ani.
5
CECR – Cadrul european comun de referință. Au existat două excepții: un vorbitor
bilingv de română și arabă și un vorbitor cu rezidență de doi ani în România,
anterioară anului universitar menționat, ambii cu nivel B2.
6
Răspunsurile vor fi redate tale quale, fără a fi corectate sau reformulate în acord cu
norma limbii române.
complimentului prin formule de mulțumire, s-au înregistrat în 5 situații,

optându-se pentru includerea unui intensificator, probabil din ideea simetriei
cu prima secvență:
1). Mulțumesc frumos!

2). Mulțumesc mult!
După cum constată Pomerantz (1978), actul complimentării se

găsește într-o situație paradoxală în raport cu principiile conversaționale
(1. evită să te lauzi; 2. fii de acord cu alții). Când cineva acceptă un
compliment acceptă, în fond, o formă de laudă, iar dacă exprimă un dezacord,
încalcă al doilea principiu al conversației. Din punct de vedere pragmatic,
actul de limbaj se leagă și de maxima modestiei (Leech 1983), prin prisma
căreia ar trebui să se respingă un compliment și să se opteze pentru o
autoevaluare de rang inferior. Pentru vorbitorul nonnativ, echilibrul între
aceste tipuri de constrângeri este destul de dificil de păstrat. Că este așa o
dovedește numărul mare de răspunsuri care constau în formule de acord cu
complimentul în care se încalcă însă fie maxima modestiei, fie normele de
politețe, chiar dacă acest lucru se face, probabil, în numele unei autoevaluări
sincere:
3). Mulțumesc mult, încerc să vorbesc și să studiez des.

4). Da, am învățat bine.
5). Da, vorbesc bine românește.
precum și multiplele secvențe de dezacord, de cele mai multe ori argumentat

(exemplele 8 ‒ 13), sau de supraevaluare (exemplele 14, 15):
6). Nu e foarte bine, dar încerc să vorbesc bine.

7). Nu foarte bine.
8). Chiar nu cred! Mai am de învățat mult!
9). Nu prea, pentru că nu m-am obișnuit încă.
10). Mulțumesc mult, dar cred că eu nu vorbesc foarte bine.
11). Mulțumesc, dar vreau să vorbesc mai bine.
12). Nu cred. Trebuie să fiu mai bun. Am nevoie să fac multe
exerciții și să vorbesc cu români.
13). Nu! Cred că fac multe greșeli.
14). Mulțumesc. Am studiat foarte mult.
15). Mersi frumos. Am fost foarte serioasă în a lucra la limba
română.
Complimentele care vizează aspecte vestimentare (de tipul: „Ești

foarte elegant(ă) azi!”) au înregistrat cele mai multe răspunsuri prin alte
complimente:
16). Mulțumesc, și tu ești.

17). Mulțumesc frumos, și dumneavoastră.
18). Mulțumesc, și tu.
19). Și tu ai o cămașă frumoasă!
20). Ooo, mersi mult. Ochii tăi sunt frumoși!
Am înregistrat relativ puține cazuri de răspunsuri susținute prin

informații suplimentare (exemplele 21 – 24) și doar trei cazuri de ironie,
autoironie sau de supralicitare a evaluării (exemplele 25 – 27):
21). Mulțumesc! Este rochia mea preferată!

22). Mulțumesc frumos! Azi voi primi diploma.
23). Mulțumesc, deseară merg la o petrecere.
24). Da. Am o ocazie specială.
25). Mulțumesc! Dar nu numai azi.
26). Mulțumesc foarte mult! Ai gust!
27). Mulțumesc! Dar eu sunt elegant în fiecare zi!
Atunci când au redactat dialoguri pe teme de interes general

(cumpărături, timp liber, o vizită la doctor etc.), studenții au optat destul de
rar pentru includerea unor secvențe de complimentare, iar atunci când apar
aceste secvențe, lipsește formula de răspuns. Actul complimentării, complet
inadecvat la contextul enunțării, este inclus mai curând din intenția de a
conferi impresia de spontaneitate sau de a „umple” cât mai multe replici:
28). – E un magazin drăguț, aveți pijamale frumoase, dar foarte

scumpe.
29). Doctorul: – Vă doare inima? Nu e bine. Sunteți o domnișoară
foarte tânără și frumoasă!
Concluzii
Pentru nivelul B1 de RL2, deși acceptat ca firesc și necesar, actul
complimentării este realizat de vorbitorii străini într-un mod rudimentar,
schematic, în variante deseori incomplete (ce includ doar secvența în care se
enunță complimentul, fără o continuare). Absența reacțiilor afective, de tipul:
Mă bucur că îți place./ Mă bucur că ați apreciat., a comentariilor de
respingere sau de dezacord (cu întrebări: Crezi?, Serios? etc.), precum și a
răspunsurilor mai complexe / ample la complimente, dar și absența
răspunsurilor cu compliment returnat indică un act de limbaj asimilat

nesatisfăcător. Emiterea și receptarea într-o altă limbă decât cea maternă a
unui enunț cu compliment se bazează pe norme însușite din experiențe de
comunicare, din instrucția academică și/sau din observarea atentă a
comunicării vorbitorilor nativi. Cele 7‒8 luni de studiere a limbii române în
care s-a desfășurat programul academic menționat, chiar și în condiții de
imersiune lingvistică, se dovedesc insuficiente pentru deprinderea normelor
pragmatice.
În timp ce românii complimentează în legătură cu trăsături fizice sau
morale, cu obiecte personale sau cu realizări profesionale, de cele mai multe
ori în prezența persoanelor apropiate (Popa 2018, 159), absolut spontan,
pentru vorbitorii străini, este un act de limbaj în curs de standardizare, care
nu este neapărat expresia unei emoții sau a unui sentiment, parte a unei
strategii armonioase de comunicare cu interlocutorul, ci este o secvență de
politețe ușor de inserat în enunț, un simplu efect retoric.
Cauzele erorilor pragmatice și ale „stângăciilor” asociate actului de
limbaj al complimentării pot fi diverse: competență scăzută în RL2, imersie
sociolingvistică redusă, expunerea extinsă la varianta scrisă a limbii române,
numărul redus de resurse lingvistice cu caracter pragmatic din materialele
didactice etc., la acest nivel de competență problema transferului lingvistic
fiind, credem, prematură. Neajustarea la contextual enunțării vine dintr-o
focalizare excesivă asupra conținutului lexical al enunțului și asupra
corectitudinii gramaticale a acestuia.
Aspectele semnalate reprezintă doar o foarte scurtă introducere în
complexa problematică a actelor de limbaj din RL2, continuarea cercetării și
suplimentarea datelor impunându-se cu necesitate.
Bibliografie
Barnlund, D.C. și Araki, S. (1985). Intercultural encounters: The management of
compliments by Japanese and Americans. În Journal of Cross-Cultural
Psychology, 16, 1, 9–26.
Beck, Gloria (2011). Complimente – mic tratat de întrebuințare a complimentelor.
Traducere din limba germană de Roxana Vidican. București: Editura Nemira.
Chen, Rong (1993). Responding to compliments. A contrastive study of politeness
strategies between American English and Chinese speakers. În Journal of
Pragmatics, 20, 49‒75.
Dragoș, Elena (2000). Introducere în pragmatică. Cluj-Napoca: Casa Cărții de Știință.
Garcia, Amber L., Daniel A. Miller, Eliot R. Smith, and Diane M. Mackie (2006).
Thanks for the Compliment? Emotional Reactions to Group-Level versus
Individual-Level Compliments and Insults. În Group Processes and
Intergroup Relations, 9, 3, 307–324.
Golato, Andrea (2005). Compliments and Compliment Responses. Grammatical
structure and Sequential organization. Amsterdam: John Benjamins.
Holmes, Janet (1988). Paying compliments: a sex-preferential politeness strategy. În

Journal of Pragmatics, 12, 445‒465.
Jaworski, Adam (1995). This is not an empty compliment! Polish compliments and the
expression of solidarity. În Journal of Applied Linguistics, vol. 5, nr. 1, 63‒94.
Leech, Geoffrey N. (1983). Pragmatics. Cambridge: Cambridge University Press.
Maíz-Arévalo, Carmen (2012). „Was that a compliment?” Implicit compliments in
English and Spanish. În Journal of Pragmatics, 44, 980‒996.
Manes, Joan și Nessa Wolfson (1981). The Compliment Formula. În
Floriam Coulmas (ed.) Conversational Routine. Explorations in
Standardized Communication Situations and Prepatterned Speech. The
Hague: Mouton, 115‒132.
Placencia María Elena și Amanda Low (2017). Compliments and compliments
responses, In: Hoffmann, C. și Bublitz, W. (ed.) Pragmatics of Social
Media. Handbooks of Pragmatics (11). Berlin: De Gruyter, 633‒660, la
http://eprints.bbk.ac.uk/18219/3/18219.pdf.
Pomerantz, Anita (1978). Compliment responses: notes on the cooperation of
multiple constraints, în Jim Schenken (ed.) Studies in the Organization of
Conversational Interaction. New York: Academic Press, 79‒112.
Popa, Oana-Petruța (2018). Exprimarea complimentului în limba română actuală.
București: Editura Universitară.
Rădulescu, Andra (2007). L‟échange complimenteur en roumain et en français: Les
marqueurs verbaux, în Studii și cercetări lingvistice, LVIII, 2, 407‒416.
Săftoiu, Răzvan (2003). Cum răspundeți unui compliment?. În Actele colocviului de
limba română. Aspecte ale dinamicii limbii române actuale. București:
Editura Universității din București, 597‒608.
Thomas, Jenny (1983). Cross-Cultural Pragmatic Failure. În Applied Linguistics 4
(2), 91–112.
Zvirid, Ramona-Maria (2013). Actele verbale expresive în limba română. București:
Editura Universității din București.
Wolfson Nessa și Manes Joan (1980). Compliments as social strategy. În
International Journal of Human Communication, 13, 391‒410.
PRAGMATICA COMUNICĂRII ȘI TULBURAREA DE
COMUNICARE SOCIALĂ
Carolina Bodea Hațegan

carolina.bodea@ubbcluj.ro
Abstract. Communication Pragmatics and Social Communication Disorder. This

article focuses on pragmatics and the way in which the pragmatics theory is
reflected in speech and language area. Thus, communication effectiveness and the
way it can contribute to improve the professional skills of the persons who work in
health sector is one aspect reflected by this article. The second aspect focuses on
presenting language pragmatic level as a possibility to diagnose a specific
phenotype of speech and language disorder, the social / pragmatic speech and
language disorder. This, pragmatic function can be transposed in an assessment
instrument based on which the prognostic aspect can also be ensured. Two distinct
assessment instruments were described in this article, at this point, these
instruments addressing severe impaired language and speech skills, in psycho-
pathological contexts. In the last part of the article the focus is explicitly in
presenting a comprehensive instrument built on pragmatic language dimension. This
instrument has two variants, one for preschool children and one for scholars.
Keywords: pragmatics, social communication, interpersonal relation, social-pragmatic

communication. disorder
Pragmatica comunicării ‒ aspecte introductive

Abilitățile pragmatice de comunicare se referă la instrumentarea
eficientă, cu scop a structurilor comunicaționale în raport cu locul / contextul
comunicațional, persoana și momentul în care se derulează actul de
comunicare. Acești trei parametri comunicaționali dacă sunt corelați cu
conținutul comunicării ajung să delimiteze actul de comunicare eficient,
caracterizat la nivel pragmatic.
Latura pragmatică a comunicării înglobează toate celelalte
dimensiuni ale limbajului, dimensiune fonetico-fonologică, morfologică,
lexico-semantică și sintactică. Această poziționare supraordonată presupune
abilități comunicaționale complexe, deprinderi fixate și consolidate, precum
C a r o l i n a B o d e a Ha ţ e g a n | 57
și o experiență lingvistică exercitată în contexte generalizabile, ceea ce

cadrează pe definiția competenței de comunicare. Prin urmare, abilitățile
comunicaționale funcționale, orientate pragmatic, cu un grad semnificativ de
eficacitate comunicațională în raport cu contextul de comunicare, persoana
interlocutoare, momentul derulării actului comunicațional presupune, pe
lângă abilități, cunoștințe, deprinderi, automatisme, și motivație și
competențe (Spitzberg 1983).
Pragmatica este definită de Dragoş (2000) ca fiind știința care asigură
relația între mesajul transmis și contextul comunicării (parametrii comunicării
– timp, loc, persoană ‒ delimitează, în fapt, contextul comunicării). Prin
urmare, pragmatica se ocupă de dimensiunea activă, materializabilă, practică a
limbajului, aceasta facilitând asigurarea funcției interpersonale a comunicării.
Aspectele pragmatice cele mai importante pentru terapeutul
limbajului sunt cele referitoare la (Bodea Hațegan 2016, p. 75):
 iniţierea, menţinerea şi încheierea unei conversaţii;
 salutarea corespunzătoare a interlocutorului;
 utilizarea formulelor de adresare corectă în raport cu statutul
vorbitorului;
 formularea corectă a solicitării;
 formularea corectă a mulţumirii;
 utilizarea corectă a formulelor de politeţe;
 asumarea rolurilor de vorbitor şi ascultător în actul conversaţional;
 aşteptarea rândului în actul conversaţional etc.
Valențele terapeutice ale pragmaticii în domeniul terapiei limbajului
sunt evidente și multidirecționate. Astfel, se poate concretiza abordarea din
perspectiva evaluării acestei dimensiuni a limbajului, dimensiunea pragmatică
ca dimensiune integratoare; din perspectiva asigurării unui feedback legat de
progresul înregistrat pe parcursul terapiei; din perspectiva considerării limbajului
în context ca modalitate terapeutică ce asigură formarea unor deprinderi
funcționale de limbaj; din perspectiva autoevaluării eficienței actului
comunicațional în raport cu ceilalți interlocutori, atât în calitate de specialist care
trebuie să se facă înțeles în munca sa zilnică, cât și în calitate de persoană care a
înregistrat deficite în planul abilităților de comunicare, în urma unui eveniment
traumatizant, după ce limbajul a fost constituit și a fost funcțional.
În continuare, vor fi prezentate câteva aspecte cu privire la aceste
materializări ale valențelor pragmaticii comunicării în contextul terapiei
tulburărilor de limbaj și comunicare.
Eficacitatea și autoeficacitatea comunicațională ca aspect central

al muncii profesionistului din domeniul sănătății
Eficacitatea comunicațională este un alt concept-cheie al componentei
pragmatice a comunicării și aceasta se materializează dacă există o
suprapunere cvasi-perfectă între mesajul care se dorește a fi transmis și
mesajul receptat de interlocutor. Din domeniul general al eficacității
comunicaționale se desprinde auto-eficacitatea comunicațională care se referă
la cât de eficientă își consideră fiecare persoană abilitatea de comunicare.
Autoeficacitatea comunicațională a fost abordată atât în sferă
profesională, cât și în sferă personală. În sfera profesională, aceasta vizează
categoriile profesionale unde comunicarea are un rol foarte important în relația
profesionist ‒ beneficiar al serviciilor oferite de profesionist. În acest sens,
oferim exemplul cercetătorilor Axboe, Christensen, Kofoed și Ammentorp
(2016) care au condus un studiu ce urmărea validarea unui instrument de
comunicare care măsoară autoeficacitatea comunicațională clinică a
profesioniștilor din domeniul sănătății: medici, asistente medicale, logopezi etc.
Acest instrument este delimitat în două mari secțiuni:
 comunicare cu pacientul;
 relația dintre profesionist și pacient / aparținătorii pacientului.
Prima secțiunea cuprinde un număr de 12 întrebări formulate în
termenii „În ce măsură sunteți sigur de faptul că...”. Siguranța chestionată
vizează eficiența comunicării pentru a identifica corect nevoile, situația cu
care pacientul se confruntă, pentru a construi un plan referitor la aspectele
urmărite pe parcursul conversației cu pacientul, pentru a asculta ceea ce
pacientul are nevoie să transmită fără a-l întrerupe, necesitatea de a solicita
pacientului să detalieze problematica cu care se confruntă, importanța ca
pacientul să își exprime sentimentele și gândurile, pe lângă efectiv nevoile
concrete pe care le are, și eficiența exprimării nonverbale a profesionistului
(adică adoptarea unei posturi corecte, susținerea într-un anumit moment a
contactului vizual, gestica cu care susținem actul comunicațional) în a oferi
cantitatea corectă de informație de care pacientul are nevoie. În acest fel, se
poate afla ceea ce știe pacientul și, având în vedere aceste cunoștințe de la
care se pornește, se poate demonstra empatie și înțelegere pentru ceea ce
simte și trăiește pacientul, pentru a-l convinge în mod corect de ceea ce are
nevoie și cu ceea ce se confruntă, pentru a construi un plan de acțiune de
comun acord, pentru a încheia în mod corespunzător, adecvat discuția cu
pacientul și a te asigura că ai răspuns tuturor întrebărilor pe care acesta le are.
De asemenea, chestionarul vizează și câteva situații concrete în care
se urmărește eficiența comunicării, anume:
 situația de a face corect față sentimentelor, emoțiilor pacientului;
 situația în care trebuie să găsești strategii comunicaționale adecvate
pentru a putea comunica diagnostice nefavorabile;

pentru a putea face față manifestărilor agresive, chiar violente ale
pacienților sau aparținătorilor acestora;
pentru a putea gestiona corect timpul pe care trebuie să îl aloci
pacienților și aparținătorilor acestora;
pentru a putea ține cont și de nevoile aparținătorilor în ceea ce
privește abordarea terapeutică a pacienților.
Notarea se realizează pe o scală Likert de la 1‒10.
Se poate observa că direcțiile prin care se încearcă monitorizarea
eficienței comunicării în context patologic sunt:
 Eficiența comunicării / exprimării verbale directe atât înspre, cât și
dinspre pacient pentru a obține informațiile corecte și necesare în
vederea găsirii celei mai bune opțiuni de intervenție specializată,
opțiune consimțită de pacient. Prin urmare, se urmărește eficiența
componentei expresive din limbaj.
 Eficiența receptării mesajului transmis, care presupune și
materializarea unor bune abilități de ascultare. Prin urmare, se
urmărește eficiența componentei receptive din limbaj.
 Eficiența comunicării nonverbale (mimica, gestica, postura,
contactul vizual) care însoțește mesajul transmis.
 Eficiența inițierii și finalizării conversației, momente cheie în
construirea unei relații interpersonale funcționale.
Se poate concluziona faptul că eficiența comunicării profesionistului
din domeniul sănătății, care lucrează cu pacienți, o categorie de interlocutori
specifică, vulnerabilă și, în același timp, cu nevoi clare, presupune abilități
comunicaționale pragmatice / funcționale foarte bune. Desigur că următoarea
întrebare este în ce măsură o pregătire de specialitate în domeniul sănătății,
de exemplu, absolvirea facultății de medicină, a specializărilor și
supraspecializărilor specifice ale acesteia asigură o formare corectă, adecvată
pe acest palier, anume cel al comunicării pragmatice eficiente în relația cu
pacientul și aparținătorii acestuia.
La această întrebare echipa de cercetători danezi care au elaborat
instrumentul de evaluare a eficienței comunicării personalului din domeniul
medical, mai sus menționat, a încercat să răspundă prin sugerarea unor
cursuri tematice specifice pentru această dimensiune, cursuri care să fie
incluse atât în pregătirea inițială, cât și în pregătirea pe parcurs a
profesioniștilor. Cu siguranță, având în vedere experiențele personale cu
profesioniștii din sectorul medical de la noi din țară, susținem nevoie unor
astfel de cursuri inserate în programele de pregătire ale acestora.
Autoeficacitatea comunicațională ‒ parte din procesul de

evaluare a abilităților de comunicare
În context psihopatologic, autoeficacitatea comunicațională mai
poate să vizeze și situația concretă a pacientului / persoanei care prezintă o
anume formă patologică, prin urmare, evaluarea autoeficacității
comunicaționale este un aspect integrator pentru celelalte dimensiuni din
programul de evaluare (Bodea Hațegan 2016):
 evaluarea funcțiilor cognitive,
 evaluarea abilităților lingvistice și comunicaționale;
 evaluarea abilităților motorii și psihomotorii;
 evaluarea abilităților academice (scris, citit, calcul matematic);
 evaluarea calității vieții.
În acest sens, autoeficacitatea comunicațională reflectă percepția
modului în care persoana care se confruntă cu un anumit tablou psihopatologic
își apreciază calitatea funcției comunicaționale post eveniment traumatic, sau în
momentul prezent al manifestării patologiei, prin comparație cu calitatea funcției
comunicaționale înaintea experimentării bolii / tabloului psihopatologic cu care
se confruntă. Această autoeficacitate percepută la modul concret face parte din
direcția de evaluare a pacientului afazic și a celui care prezintă tulburări
neurologice și are valoare pentru a închega tabloul cu privire la ceea ce
înseamnă nevoile acestuia privind calitatea vieții.
Un instrument de evaluare care poate fi utilizat în vederea cuantificării
autoeficacităţii comunicaționale este Communicative Effectiveness Index-CETI
(Lomas, Pickard, Bester, Elbard, Finlayson și Zoghaib 1989).
CETI este construit pe baza a 16 itemi și presupune cotarea prin
metoda scalei vizuale analogice (SVA) care constă în indicarea pe o scală
rectilinie, gradată, de la un minim (0 – absența abilității comunicaționale) la
un maxim (10 – prezența abilității comunicaționale la fel ca înainte de
accidental vascular). Se optează pentru acest sistem de evaluare și nu pentru
sistemul scalei Likert pentru a se sublinia caracterul continuu al
comportamentului verbal, dar mai ales faptul că nu sunt evaluate situații
comunicaționale concrete, ci abilitatea globală de comunicare, cu impact
funcțional în relațiile interpersonale.
Având în vedere acest aspect, pragmatica comunicării se delimitează
distinct de modul în care această abordare a pragmaticii se materializează în
planul terapiei tulburărilor de limbaj și comunicare.
Indexul CETI (cf. Lomas, Pickard, Bester, Elbard, Finlayson și
Zoghaib 1989) vizează: abilitatea de a atrage atenția unui interlocutor;
abilitatea de a formula răspunsuri cu da sau nu; abilitatea de a-și exprima
emoțiile; abilitatea de a demonstra înțelegerea celor transmise; participarea
la întâlniri cu prietenii acasă; participarea la conversații unu-la-unu;
indicarea numelui interlocutorului; exprimarea durerii și a disconfortului;

inițierea unor conversații în mod spontan, continuarea lor, schimbarea
subiectului; formularea unui răspuns la o întrebare, chiar și nonverbal;
inițierea de conversații și cu persoane nefamiliare; înțelegerea scrisului;
participare la conversații care se derulează într-un tempo accelerat și cu mai
mulți interlocutori; participare la conversații cu persoane nefamiliare;
abordarea în profunzime a unui subiect.
Instrumentul poate fi aplicat la inițierea demersului terapeutic și
poate fi reaplicat pe parcursul terapiei în vederea stabilirii implicațiilor
abordării întreprinse, prin urmare, evaluarea cu acest instrument s-a dovedit
a fi un bun indicator al progresului, regresului sau stagnării din cadrul
terapiei. Valoarea instrumentului a fost demonstrată de confirmarea
rezultatelor obținute prin aplicarea concomitentă a Bateriei Western, unul
dintre cele mai frecvent utilizate instrumente în evaluarea persoanei care
prezintă afazie. Indexul CETI poate fi aplicat și ca un instrument de
verificare a eficacității comunicaționale, terapeuții fiind cei care îl
completează, iar nu persoana cu tulburare de comunicare.
Se poate constata faptul că toți cei 16 itemi ai instrumentului vizează
aspecte ale componentei pragmatice a limbajului atât pe componenta
expresivă de limbaj oral și scris, cât și pe componenta receptivă. De
asemenea, se delimitează contextele comunicaționale familiare, de cele
nonfamiliare sau care presupun interlocutori multipli, cu un tempo accelerat
în exprimare.
Un instrument mai redus ca dimensiune față de Indexul CETI, care
vizează tot persoane afectate neurologic, este și CES (The Communicative
Effectiveness Survey), elaborat de Donovan, Velozo și Rosenbek (2007).
Acest instrument investighează eficacitatea comunicării în situații concrete
de viață, delimitând pe o scară Liker de la 1 la 4, unde 1 înseamnă nu foarte
eficient, iar 4 înseamnă foarte eficient, particularitățile în opoziție ale
contextului de comunicare, la nivelul a 8 itemi:
 contextul familiar de comunicare prin opoziție cu contextul
nefamiliar de comunicare;
 mediul ambiental în care se derulează conversația, un mediu
zgomotos vs un mediu în liniște;
 contextul de comunicare față în față vs contextul de comunicare la
telefon;
 contextul de comunicare plăcut vs situația în care experimentează
supărarea, furia;
 contextul de comunicare în mașină vs contextul de comunicare în
spațiu apropiat (în camera alăturată).
Și acest instrument, la fel ca și CETI poate fi utilizat pe parcursul
terapiei logopedice pentru a identifica progresul înregistrat de pacient.
Parametrul pragmatic manipulat la nivelul acestui instrument este

cel al contextului comunicațional, autorii considerându-l cel mai valoros în a
delimita comportamentul verbal funcțional, de cel mai puțin funcțional.
Din studiul derulat de cei trei autori în vederea certificării calităților
psihometrice ale instrumentului CES au fost eliminați mai mulți participanți,
cuprinși inițial în lotul experimental, deoarece au furnizat răspunsuri
inconsistente, aceștia prezentând forme neurodegenerative de tulburări
psihopatologice.
Evaluarea abilităților comunicaționale pragmatice la copil

Odată cu introducerea DSM-5, se delimitează drept categorie
diagnostică de sine stătătoare tulburarea de comunicare socială / pragmatică.
Particularitățile disfuncționale ale limbajului la nivel pragmatic erau în
cadrul DSM-IV o caracteristică a tulburării de spectru autist. Întrucât această
caracteristică a început să fie una recurent întâlnită la nivelul populației,
chiar și în absența celorlalte caracteristici ale tulburării de spectru autist,
aceasta a condus la propunerea realizată de autorii DSM-5, anume aceea de a
coagula caracteristicile disfuncționale ale limbajului la nivel pragmatic într-o
categorie diagnostică distinctă, de sine stătătoare.
Tulburarea de comunicare social-pragmatică se definește ca fiind o
tulburare ce presupune dificultăți în utilizarea în plan social a comunicării
verbale, dar și nonverbale, adică:
 dificultăți în realizarea salutului, în solicitarea și oferirea de
informații în mod corespunzător contextului social în care se află;
 dificultăți în coroborarea contextului comunicațional cu modul în
care este transmis mesajul intenționat;
 dificultăți în respectarea regulilor de conversație: așteptarea rândului în
conversație, reluarea mesajului, facilitarea înțelegerii celor transmise,
însoțirea mesajului verbal de o gestică specifică, adecvată;
 dificultăți în înțelegerea mesajului transmis dincolo de cuvinte, la
nivel de intertext (interpretarea eronată a structurilor idiomatice, a
sensurilor abstracte ale cuvintelor, ale metaforelor etc.)
(cf. Bodea Hațegan,Talaș și Trifu 2016).
Această tulburare, ce presupune limitări semnificative în planul
asumării rolurilor sociale și al achiziției școlare, se manifestă în perioada de
dezvoltare, ceea ce înseamnă că apare de timpuriu, dar devine vizibilă, mai
târziu, odată cu intensificarea nevoii de exprimare și acomodare socială a
individului. Pentru delimitarea acestei categorii diagnostice este important să
fie excluse alte contexte patologice: afectarea neurologică, dizabilitate
intelectuală, dizabilitatea senzorială auditivă, tulburarea de spectru autist etc.
Excluderea se realizează din perspectiva faptului că oricum aceste afectări
psihopatologice presupun implicit și afectări la nivelul laturii pragmatice a
comunicării. Un exemplu în acest sens este studiul condus de Adams (2012)

care subliniază că suprapunerea dintre copiii care prezintă tulburare de
comunicare social-pragmatică și cei cu tulburare din spectrul autist apare în
75% dintre cazurile cuprinse în studiul derulat.
Instrumentele de evaluare pe care le putem utiliza pentru copii nu
sunt numeroase în practica românească, și în cea internațională. Dintre
aceste instrumente, menționăm PROFILUL ABILITĂȚILOR PRAGMATICE
DE COMUNICARE în viața de zi cu zi la copiii preșcolari și PROFILUL
ABILITĂȚILOR PRAGMATICE DE COMUNICARE în viața de zi cu zi la
copiii școlari (Dewart și Summers 1995).
Aceste două profile pragmatice ale comunicării pot fi utilizate ușor
pentru evaluarea abilităților comunicaționale în activitățile zilnice ale
preșcolarilor și școlarilor (Dewart și Summers 1995; profilul a fost tradus în
limba română în cadrul proiectului finanțat de Erasmus + We Can Too, 2016,
proiect coordonat la nivelul țării noastre de ASTTLR‒Asociația
Specialiștilor în Terapia Tulburărilor de Limbaj din România).
Structura profilelor este similară, acestea fiind delimitate pe patru părți:
 prima parte este cea care coagulează funcțiile comunicării:
direcționarea atenției: cereri / solicitări; refuzul; salutul; exprimarea
emoțiilor, a trăirilor, a nevoilor; numirea obiectelor; exprimarea
propriilor observații; oferirea de informații ‒ (subdiviziuni prezente în
instrumentul ce vizează preșcolarii); direcționarea; abilitățile narative;
umorul ‒ (subdiviziuni prezente în instrumentul ce vizează școlarii);
 a doua parte vizează comportamentul verbal în momentul în care
i se oferă feedback: captarea atenției; interesul pentru interacțiune;
înțelegerea gesturilor; confirmarea faptului că înțelege că i se
adresează cineva; înțelegerea intențiilor vorbitorului; anticiparea;
răspunde cu amuzament; răspunsul cu „nu” și negocierea ‒
(subdiviziuni prezente în instrumentul ce vizează preșcolarii);
structurile idiomatice; sarcasmul; conștiința metalingvistică ‒
(subdiviziuni prezente în instrumentul ce vizează școlarii);
 a treia parte focalizează asupra interacțiunii și comunicării sociale:
participarea la situații care presupun interacțiune socială; inițierea
interacțiunii; menținerea interacțiunii sau conversației; blocaje în timpul
conversației; depășirea blocajelor din timpul conversației; solicitarea
unor clarificări / lămuriri; finalizarea / terminarea interacțiunii;
conversația surprinsă întâmplător; alăturarea într-o secvență
conversațională ‒ (subdiviziuni prezente în instrumentul ce vizează
preșcolarii); presupuneri și cunoștințe comune; încheierea unei
conversații ‒ (subdiviziuni prezente în instrumentul ce vizează școlarii).
 ultima parte delimitează specificul comunicării în raport cu
contextul comunicării: persoană; situație; timp; subiectul / tema
conversației; cărțile – context al comunicării; utilizarea limbajului în
timpul jocului; interacțiunea cu colegii; respectarea regulilor sociale

(nu apar diferențe între școlari și preșcolari).
Un aspect important de precizat este acela că aceste interviuri sunt
gândite pentru părinți, aparținători, cadre didactice, persoane familiarizate
foarte bine cu copilul, fie el preșcolar sau școlar și au valoare diagnostică, nu
doar de monitorizare. Cu alte cuvinte, acestea au fost gândite ca instrumente
de evaluare. Pentru o mai bună înțelegere a fiecărui item, interviurile cuprind
și exemple de posibile răspunsuri. Notarea răspunsurilor la interviuri asigură o
cotare calitativă, iar creșterea nivelului de obiectivism în contextul utilizării
acestui instrument se asigură doar prin utilizarea evaluatorilor multipli.
Cele patru direcții pe marginea cărora sunt construiți itemii
interviurilor sunt materializări ale modului în care cele două autoare au
înțeles a concretiza evaluarea limbajului pragmatic, încercând să surprindă
aspectele comunicaționale de bază.
Concluzii
Componenta pragmatică a limbajului este un aspect valoros,
important de țintit, datorită caracterului integrator, în practica terapiei
tulburărilor de limbaj și comunicare. Specificitatea acestuia din abordarea
lingvistică se poate transpune în termeni comportamentali și de interacțiune
lingvistică și socială, ceea ce asigură continuitatea dintre teorie și practică și
demonstrează importanța și valoarea abordărilor multidisciplinare într-o
manieră complementară.
Valențele de interpretare din sfera terapiei tulburărilor de limbaj și
comunicare pot fi multiple, aspect subliniat prin abordarea descriptivă a unor
instrumente model / exemplu pentru a ilustra complexitatea acestei arii.
Valențele diagnostice, dar și cele prognostice, pentru aceste instrumente
prezentate întăresc configurarea tulburării de comunicare social-pragmatică
drept tulburare de sine stătătoare, distinctă, așa cum o prezintă și DSM-5 și îi
discută importanța în contexte de viață specifice profesionale și personale.
Bibliografie
Adams, C., Lockton, E., Freed, J., Gaile, J., Earl, G., McBean, K., Nash M, Green J,
Vail A, & Law, J. (2012). The Social Communication Intervention Project:
A randomized controlled trial of the effectiveness of speech and language
therapy for school-age children who have pragmaticand social
communication problems with or without autism spectrum disorder.
International Journal of Language & Communication Disorders, 47(3),
233‒244.
American Psychiatric Association (2013). Diagnostic and statistical manual of
mental disorders (5th ed.). Arlington, VA: American Psychiatric Publishing.
American Psychiatric Association (2003). Manual de Diagnostic şi Statistică a

Tulburărilor Mentale, a 4-a ediţie revizuită. Bucureşti: Asociaţia
Psihiatrilor Liberi din România.
Axboe, M. K., Christensen, K. S., Kofoed, P. E., & Ammentorp, J. (2016).
Development and validation of a self-efficacy questionnaire (SE-12)
measuring the clinical communication skills of health care professionals.
BMC medical education, 16(1), 272. doi:10.1186/s12909-016-0798-7.
Bodea Hațegan, C. (2016). Logopedia. Terapia tulburărilor de limbaj. Structuri
deschise, București: Editura Trei.
Bodea Hațegan, C., Talaș, D., Trifu, R. (2016).Tulburarea de comunicare socială
(pragmatică) ‒ (TCSP). Studiu ilustrând percepția specialiștilor în terapia
limbajului din România, Revista Română de Terapia Tulburărilor de Limbaj
și Comunicare-RRTTLC, II/2016, Nr. 2, Cluj-Napoca: ASTTLR, 3‒13.
Dewart, H., & Summers, S. (1995). The Pragmatics Profile of Everyday
Communication Skills in Children. Windsor: NEFER-Nelson.
Dragoş, Elena (2000). Introducere în pragmatică, Cluj-Napoca: Editura Casa Cărţii
de Stiinţă.
Donovan, Neila, Velozo, Craig & Rosenbek, John (2007). The communicative
effectiveness survey: Investigating its item-level psychometric properties.
Journal of Medical Speech-Language Pathology. 15. 433‒447.
Lomas, J., Pickard, L., Bester, S., Elbard, H., Finlayson, A., Zoghaib, C. (1989). The
Communicative Effectiveness Index: Development and psychometric
evaluation of a functional communication measure for adult aphasia.
Journal of Speech and Hearing Disorders, 54, 113–124.
Spitzberg, B.H. (1983) Communication competence as knowledge, skill, and
impression, Communication Education, 32:3, 323‒329, DOI:
10.1080/03634528309378550
http://www.asttlr.ro/news.php
LAS PARTICULARIDADES DEL ÁMBITO ELECTRÓNICO QUE
DETERMINAN LA COMUNICACIÓN MEDIADA POR EL
ORDENADOR (CMO)
Carmen-Valentina Candale
Universitatea din București
carmencandale@gmail.com
Résumé : Les particularités du domaine électronique qui déterminent la

communication assistée par ordinateur (CAO). Créée sur la base du Web 1.0, le
Web 2.0 a permis le surgissement de réseaux sociaux qui encouragent des modalités
d'expression dont l'analyse nécéssite de l'examen de phénomènes comme la
multimodalité, les contenus multi-auteur, l'intertextualité et l'hypertexte.
Mots-clés : réseau social, communication assistée par ordinateur, Web 2.0,

multimodalité.
El ámbito electrñnico representa una de las realidades más

características del siglo XXI, cuyo impacto sobre la sociedad de hoy en día,
principalmente sobre la manera de relacionarse de los seres humanos, resulta
ser uno de los más controvertidos aspectos actuales.
Según Manuel Castells (2001, 16),
„En el último cuarto del siglo XX coincidieron tres procesos

independientes, que han derivado en una nueva estructura social basada
predominantemente en las redes. Las necesidades de la economía de
flexibilidad en gestión y de globalización del capital, la producción y el
comercio. Las demandas de una sociedad en la que los valores de la
libertad individual y la comunicación abierta se convirtieron en
fundamentales. Y, en fin, los extraordinarios avances que experimentaron
la informática y las telecomunicaciones, y que han sido posibles gracias a la
revoluciñn de la microelectrñnica.”
El uso de internet ha ido generalizándose y, „actualmente, las

principales actividades económicas, sociales, políticas y culturales de todo el
planeta se están estructurando por medio de Internet” (Ibidem, 17). Por su
parte, David Crystal (2004, VII) afirma que internet es el invento más
C a r me n - V a l e n t i n a C a n d a l e | 67
remarcable del hombre, su impacto siendo comparable con el del ferrocarril,

la electricidad, la telegrafía, el automóvil y la televisión. Esta nueva
herramienta de comunicación hace que el papel del lenguaje sea central,
puesto que el carácter lingüístico de internet se puede notar en cada una de
sus funciones. Es por eso que el mismo autor afirma que la más importante
revolución originada por internet es la del lenguaje (Ibidem, VIII), un
lenguaje que nosotros nos permitiríamos llamarlo lenguaje-net. O
netlenguaje. A estas observaciones se les pueden añadir las de Manuel
Castells (2001, 70‒71), que menciona que las comunidades virtuales se
basan en dos características fundamentales, que son la libertad de expresión
a nivel global, „que representa uno de los valores generales de internet”, y la
conectividad autodirigida, o „la capacidad de cualquier persona para
encontrar su propio destino en la red y, si no lo encuentra, para crear y
publicar su propia información, suscitando así la creaciñn de una nueva red”.
Asimismo, las nuevas tecnologías han provocado „que la escritura haya
pasado a ocupar en nuestra vida social un aspecto cotidiano, con el que ya no
solemos enfrentarnos, sino convivir cada día de una manera familiar”; es
decir, han modificado „nuestros modelos tradicionales de comunicación y de
relaciones sociales” (Gaviðo Rodríguez 2008, 22). Aunque las plataformas
de internet han permitido el desarrollo de otras modalidades de
comunicación, como las videollamadas o los mensajes audio, el mensaje
escrito es todavía muy popular y es muy probable que siga siéndolo (Herring
2010). Por lo tanto, podemos afirmar que internet ya ha cambiado el
panorama de la humanidad, y lo único que podemos hacer es meditar sobre
su impacto y sobre nuestro futuro junto a él (Baconschi 2015, 14).
Internet es „an association of computer networks with common
standards which enable messages to be sent from any central computer (or
host) on one network to any host on any other” (Crystal 2004, 2‒3). La
historia de este empieza en 1969, cuando el Departamento de Defensa de los
Estados Unidos crea la red de ordenadores ARPANET, que establece
conexiones con distintas universidades y centros de investigación.
Posteriormente, en 1983, ARPANET se convierte en ARPA-INTERNET,
destinado a la investigación, y en 1990 ARPANET se considera obsoleto y
se desmonta (Castells 2001, 25). En 1995 se da paso al uso privado de
internet, puesto que
„A principios de los noventa, una serie de proveedores de servicios Internet

(Internet Service Providers) construyeron sus propias redes y establecieron
pasarelas (gateways) propias con fines comerciales. A partir de ese
momento, Internet comenzó a desarrollarse rápidamente, como una red
global de redes informáticas, desarrollo propiciado por el diseño original de
ARPANET, basado en una arquitectura descentralizada de varias capas
(layers) y protocolos abiertos de comunicaciñn.” (Ibidem, 26).
El mismo autor explica que la World Wide Web fue la aplicación

que permitió, a partir de 1990, que internet abarcara todo el planeta, gracias
a su creador, Tim Berners-Lee, un programador inglés que trabajaba como
investigador en Ginebra. Por lo tanto, „para mediados de los noventa,
Internet estaba ya privatizado y su arquitectura técnica abierta permitía la
conexión en red de todas las redes informáticas de cualquier punto del
planeta”. Internet naciñ de forma oficial para la gente en 1995, aunque los
científicos y los hackers ya habían proyectado en la mente su creación desde
mucho antes (Ibidem, 19‒31).
La arquitectura de la Web 1.0 ha permitido su evolución como
Web 2.0 y, consecuentemente, la de las plataformas sociales, „creadas para
facilitar diferentes formas de interacción personal – síncrona y asíncrona –
con un alcance global y/o local. Lo que supone una compleja interrelación
entre prácticas comunicativas, comportamiento social y tecnología, sin
precedentes en la historia de la Humanidad” (Del Fresno García, Daly y
Supovitz 2015, 54). Por consiguiente, las plataformas sociales fomentan la
comunicación sobre diferentes temas entre personas de cualquier lugar del
planeta, la llamada „autocomunicaciñn de masas” (Castells 2009, 29, apud
Del Fresno García, Daly y Supovitz 2015, 54). Los principales rasgos del
ámbito virtual – tal como lo conocemos en este momento – que influyen en
las particularidades del lenguaje del social media, se le deben a la Web 2.0,
„que representa la nueva generación de páginas web y se refiere, en primer

lugar, a diseños y funcionalidades de la web que permiten la presentación y
manipulación de datos mediante la interacción de agentes humanos e
informáticos. En segundo lugar, se refiere a un modelo de negocio basado en
usar Internet para que la gente se encuentre y se relacione. En tercer lugar, el
término describe servicios digitales para un nuevo tipo de usuario, más
comprometido, activo y participativo, y la clave del mantenimiento y expansión
de contenidos. Y en cuarto lugar, se refiere a un modelo político en una era
donde las sociedades están cada vez más mediadas por los medios informativos
digitales” (Allen 2008, apud Yus Ramos 2010, 117‒118).
El empleo del social media ha ido generalizándose de tal manera,

que se cree que los cambios que los avances tecnológicos generan en la
estructura de las relaciones interpersonales llevan a la tecnologización de la
realidad (Virilio 1991, apud Del Fresno García, Daly y Supovitz 2015, 54),
y que una separación entre el mundo real y el virtual ya no es oportuna, dado
el uso constante de hoy en día de las tecnologías (Del Fresno García, Daly y
Supovitz 2015, 54). Teodor Baconschi (2015, 14‒15), a su vez, observa que
el conflicto epistémico dominante concierne a la jerarquía entre lo real y lo
virtual. En su opinión, el ser humano siempre ha necesitado mundos
alternativos, aunque de diferente índole (místicos, proféticos, poéticos, etc.)

y ninguna sociedad no ha funcionado sin ellos. Aun así, el autor percibe
internet como una utopía fomentada por la evolución tecnológica y basada
en la ideología del acceso universal, con pretensiones ecuménicas, un mundo
menos imperfecto y más real que el propio mundo real, que vampiriza al
último y nos promete el paraíso artificial de un espacio sin constricciones
morales, sociales, intelectuales (Ibidem, 16).
A diferencia del contexto físico, que implica varios canales de
comunicación, como el visual, el auditivo, el gestual, el canal de
comunicación del ámbito virtual es, principalmente, el visual, interviniendo
a veces el auditivo, aunque en menor medida. De la misma forma, el carácter
inconstante y dinámico del ámbito permite la modificación, la eliminación o
el desarrollo de los mensajes transmitidos, como también la inserción de
fotos, de materiales vídeo o audio en el interior de esos (la llamada
multimodalidad) (Eisenlauer 2013, 65), hecho no posible en la comunicación
de copresencia física. La falta de linealidad de este tipo de texto frente al
texto tradicional es extremadamente visible, y aún más dada la inserción de
hipervínculos que pueden generar una lectura atípica de este, realizándose
instantáneamente conexiones con otros textos y abriéndose, de esta forma, el
camino hacia la intertextualidad. La intertextualidad en el ámbito virtual se
manifiesta mediante varias vías, puesto que los internautas proporcionan
contexto externo a la hora de crear sentido, parafraseando, citando,
retuiteando o insertando enlaces de otras páginas Web (Herring y
Androutsopoulos 2015, 136). Todos estos aspectos se originan en la
existencia del hipertexto, que representa un tipo de texto nuevo, diferente del
tradicional y característico del ámbito virtual (Eisenlauer 2013, 58), y se
basa en los conceptos que acabamos de mencionar.
Uno de los rasgos fundamentales y profundos de la Web 2.0 consiste
en la capacidad de los usuarios de subir, igual que descargar, contenido
disponible en internet (Fry 2007, apud Eisenlauer 2013, 3). Este fenómeno,
aunque sencillo, ha tenido efectos importantes sobre las costumbres textuales
de los usuarios, y es muy visible en aplicaciones como WikiWebs, Weblogs
o SNS (Social Network Sites), donde el usuario se convierte en autor de
contenido (Eisenlauer 2013, 3). Los cambios traídos por la Web 2.0 son aún
más importantes dado que, anteriormente, solo las personas autorizadas y las
que tenían conocimientos técnicos adecuados podían publicar en internet.
Desde una perspectiva sociolingüística y de análisis del discurso, todos los
aspectos mencionados anteriormente conducen a lo que Jannis
Androutsopoulos (2011, apud Mancera Rueda y Pano Alamán 2013, 19)
llama multimodalidad y multiautoría, es decir a la existencia de varios
modos (correo electrónico, blog, mensajería instantánea, microblog, chat,
foro) que facilitan la comunicación diversa (frecuentemente en una misma
plataforma) y a la participación de varios internautas en el proceso de

creación de contenido, este último aspecto consistiendo en la
descentralización de la autoridad y en la cooperación de los usuarios.
El término de social media se refiere, básicamente, a las aplicaciones
basadas en los fundamentos ideológicos y tecnológicos de la Web 2.0 y a sus
variadas interrelaciones en la organización de la vida social, que permiten la
creación y el intercambio de contenido entre los internautas (Eisenlauer 2013,
6; Kaplean y Haenlein 2008, 34, apud Bădău 2011, 16). Desde el punto de
vista social, existen tres funciones importantes del social media o del social
software: en primer lugar, gestiona la información facilitando la búsqueda, la
administración y la evaluación de esa online; en segundo lugar, gestiona la
identidad, sosteniendo la presentación de las facetas de la persona en los
ámbitos online; en tercer lugar, gestiona los contactos facilitando la
mostración, el mantenimiento y el establecimiento de conexiones en línea
(Schmidt 2006, apud Eisenlauer 2013, 6). Sin embargo, Danah Boyd (2006,
apud Eisenlauer 2013, 6‒7) lleva más allá el análisis de este concepto,
afirmando que el papel principal en el ajuste y en la difusión del social
software, como también en la formación de la cultura que lo rodea, lo tiene la
participación del usuario. La característica clave es, según la autora, no tanto la
tecnología como la actitud de la gente al utilizar el software.
El proceso de formación de las comunidades online supone el hecho
de crear un perfil personal mediante una serie de plantillas que se tienen que
completar, realizar una lista de contactos y luego iniciar conversaciones con
ellos. Plataformas como el foro, el blog, el correo electrónico y el chat,
guardan en la Web 2.0 casi la misma forma que tenían en la Web 1.0 y se
adaptan a la primera sin grandes cambios, pero a estos se les añaden redes
como Twitter, Facebook, Tuenti, Instagram, etc., que „se consideran
emergentes, pues plantean nuevas dinámicas discursivas que se apoyan
solamente en parte en las dinámicas conversacionales propias de la Web 1.0”
(Mancera Rueda y Pano Alamán 2013, 22). Las redes mencionadas, aunque
especialmente las emergentes de la Web 2.0, fomentan la producción de
diferentes tipos de contenido que también condicionan la manera de
expresarse de los internautas. Ejemplos en este sentido son las
actualizaciones de estado, los mensajes que acompañan vídeos, fotos u otros
tipos de publicaciones (en torno a los cuales se suelen iniciar intercambios
conversacionales), la inserción de hipervínculos en forma de tags o de
hashtags, las modificaciones de los wikis (Herring y Androutsopoulos 2015,
130), las descripciones personales, etc.
Igualmente, se observa la existencia de géneros, a parte de los
modos ya mencionados, puesto que la CMO es conversacional en el chat, en
la mensajería instantánea y en los foros, como también en ámbitos cuyo
propósito principal es el de fomentar la conversación, como son las
plataformas de photo- y video- sharing (Bou-Franch, Lorenzo-Dus y

Blitvich 2012, apud Herring y Androutsopoulos 2015, 129). Por otra parte,
el género es narrativo en los videojuegos con múltiples usuarios, que
implican juego de rol, puesto que la gente reproduce frecuentemente
fragmentos de narraciones e historias (Georgakopoulou 2013, apud Herring
y Androutsopoulos 2015, 129). De la misma forma, el género se presenta
expositivo en los textos de Wikipedia, construidos de forma colaborativa
(Herring y Androutsopoulos 2015, 129).
Otro factor que influye en la comunicación en las plataformas
sociales y que representa una de las variables del medio es el carácter
sincrónico o asincrónico de estas, distinción realizada por muchos autores
incluso desde los principios del estudio de la CMO, pero que resulta ya
insuficiente hoy en día, como algunos otros afirman (Pano Alamán 2008, 33;
Herring y Androutsopoulos 2015, 130). Una distinción frecuentemente
mencionada por los estudios consultados es la que asemeja a los modos
asincrónicos con el lenguaje escrito, y a los modos sincrónicos con el
hablado. Se piensa que el correo electrónico presenta las características de la
expresión escrita, mientras que las conversaciones del chat, las de la oral
coloquial, estas últimas siendo más fluidas, interactivas, fragmentarias y
espontáneas. Aunque se pueda dar, además, cierta mezcla de temas e
intervenciones, es importante mencionar que, frente a los modelos iniciales
de chat, las plataformas actuales permiten la inserción de las respuestas justo
después del comentario al que se le quiere contestar, con lo cual la falta de
estructuración sintáctica y la ambigüedad de la conversación quedan
reducidas considerablemente.
El chat asincrónico, que es el que nos interesa principalmente en las
plataformas que representan el objeto de nuestro estudio, ha desarrollado en
las nuevas redes diferentes estrategias para evitar la ambigüedad creada por
el fenómeno que acabamos de mencionar. Entre estas se encuentra la
citación del mensaje al que uno quiere responder (Herring 1999), muy
propia de los foros tradicionales o de plataformas como WhatsApp y
Telegram. Otro recurso de este tipo es el tag o la mención, que incluye en el
texto del mensaje el nombre de usuario de la persona a la que el participante
se le dirige, para que esa pueda verlo con rapidez, mediante el enlace que se
crea automáticamente con su perfil. A la vez, las opciones share (compartir)
en Facebook y retuittear en Twitter, que copian la publicación difundida por
otro internauta y le ofrecen al usuario la opción de añadirle un comentario y
publicarla en su perfil, tienen igualmente la función de eliminar la
ambigüedad originada por la cantidad de publicaciones a la que uno se
enfrenta en el ámbito online, y evitan la redacción de explicaciones
innecesarias. Este último aspecto mencionado se refiere también a la
reciprocidad del ámbito virtual, que consiste en la intención de compartir
con los demás el conocimiento, dado que se realiza a menudo el enlace del
contenido con otros contenidos similares (Mancera Rueda y Pano Alamán
2013, 21). El dinamismo dialogal del ámbito electrónico hace que los
internautas compartan, según las mismas autoras, el compromiso mutuo de
„conectar con sentido las contribuciones y los conocimientos de los demás”,
y el uso de un catálogo compartido de „palabras prácticas, hábitos,
herramientas y formas de hacer cosas, historias, gestos y símbolos”.
Antes de concluir este apartado, deseamos subrayar de nuevo el
hecho de que las dos dicotomías que se suelen mencionar por la mayoría de
los investigadores, es decir la oralidad-escritura (el lenguaje de las redes se
suele definir comparándolo con el escrito o el oral) y la sincronía-asincronía,
se tienen que superar, según Ana Pano Alamán (2008). La autora indica el
hecho de que no son tan relevantes los ragos de la escritura en lo oral o los
de lo oral en lo escrito, y que no se trata tanto de la imitación de una
modalidad escrita o hablada en un tipo particular de discurso electrónico,
sino que este último viene determinado principalmente por „la manera en
que el emisor-destinatario construyen la interacción en términos de
alternancia de turno y de negociación del discurso, por ejemplo, acercan el
intercambio a una conversaciñn o a un diálogo” (Ibidem, 23). Ella menciona
que las construcciones breves, las repeticiones y la estructura desordenada
acercan efectivamente, el lenguaje virtual a la expresión oral, pero, aun así,
el grado de espontaneidad es menor que en el caso del lenguaje hablado
(Ibidem, 23). Igualmente, las funciones fática y metacomunicativa aparecen
en menor grado en la escritura, porque „no forman parte natural de la
escritura” y porque „la mayoría de las personas no son conscientes de que las
usan o de lo frecuentemente que las usan en la conversaciñn cotidiana”
(Crystal 2002, 45, apud Pano Alamán 2008, 24). La autora concluye que
„es preferible abordar este tipo de interacciones desde un modelo teórico

que supere la dicotomía oral-escrito y que se concentre en cambio en
aspectos como la secuencialidad, la actividad, la co-construcción del
discurso y la reflexividad entre discurso y contexto, en el marco de un
enfoque dialogista” (Linell 1998, apud Pano Alamán 2008, 26).
Algo parecido afirma Joan Mayans i Planells (2002, 41), cuando

habla del chat:
„las comparaciones con los registros habituales, el escrito y el oral, resultan

provechosas. Pero no estamos hablando de un género que sea la fusión
directa de ambos. Al contrario: consideramos que las características externas
e internas del género chat nos empujan a considerarlo un género en sí mismo,
que podemos analizar a la luz de los registros oral y escrito, pero que solo
podremos comprender si lo utilizamos durante un tiempo determinado”.
Según este autor, „La tradicional caracterización distante del texto

escrito se diluye ante la poca elaboración de las frases y lo instantáneo de su
llegada al o a los receptor/es”, puesto que „el sistema de argumentación es

más similar al de una conversación oral: el contenido se improvisa más, se
distribuye fragmentado” (Ibidem, 42‒43). Sin embargo, él también menciona
que „El mero hecho de escribir – más que escribir, teclear – las
intervenciones, les confiere una reflexividad, distanciamiento y
estructuración muy superiores a las del registro oral” (Ibidem, 43‒44).
En cuanto a la superación de la segunda dicotomía, tenemos que
indicar que las plataformas que se suelen utilizar hoy en día con frecuencia
no obedecen fielmente a la distinción sincrónico-asincrónico. En otras
palabras, nosotros nos interesamos por mensajes públicos disponibles en
grupos y perfiles privados de Facebook, Twitter, Instagram y Tinder, que
forman parte, en principio, de las producciones asincrónicas, puesto que las
intervenciones se guardan en dichas plataformas incluso en el caso de los
grupos de conversación de Facebook, son disponibles para respuestas y
modificaciones ulteriores y presentan un grado de planificación mayor que
en el caso del chat sincrónico prototípico. Sin embargo, la comunicación en
dichas plataformas tiene igualmente rasgos propios de los modos sincrónicos,
como es el dinamismo de las conversaciones de grupo, que muchas veces
impone cierta prontitud a la hora de responder, dado que es posible que el
tema debatido no sea de interés dentro de un tiempo.
La falta de la linealidad de las conversaciones de grupo también
hace que esas se parezcan a los modos sincrónicos, pero las plataformas
estudiadas han introducido, a lo largo del tiempo, modalidades de insertar la
respuesta en la parte de la conversación deseada por el usuario. Por lo tanto,
el aspecto de la conversación no es el mismo que en los chats tradicionales,
sino que presenta un mayor grado de estructuración y de coherencia. Sin
embargo, los mensajes de dichos grupos tampoco respetan, en muchos de los
casos, la estructura tradicional de los mensajes de los foros o del correo
electrónico, siendo más breves, elípticos y dejando que mucha información
se obtenga solo mediante un proceso inferencial. En conclusión, aplicaciones
como Facebook, Twitter e Instagram, y no solamente estas, son tipos
híbridos de chat, según opinan Susan Herring y Jannis Androutsopoulos
(2015), que combinan las conversaciones espontáneas de grupo, los
mensajes privados y también las publicaciones asincrónicas del muro de
cada perfil personal. En otras palabras, el hecho de que las aplicaciones
actuales alberguen varios modos hace que las fronteras entre esos se borren,
que dejen de ser muy bien delimitados (Baron 2010, 2).
Resulta igualmente interesante el estatuto que las intervenciones
monologales han cobrado con la difusión de las plataformas de la Web 2.0.
Las redes han promovido mucho la creación de una identidad en la red
mediante los datos personales y las publicaciones que uno puede transmitir a
través de su perfil privado. Por lo tanto, los textos monologales, que no
siempre requieren respuesta pero que llaman la atención de los demás sobre
la propia persona, representan un tipo de contenido que se ha ido
difundiendo excesivamente. El dialogismo propio de las redes sociales
consiste en „«un tipo de interacción entre personas a través de medios
simbñlicos»”, que estriba en „«acciones comunicativas que están orientadas
hacia el otro […] aunque ese otro no esté copresente»” (Linell 1998, 34‒35,
apud Pano Alamán 2008, 38). Por consiguiente, afirma Ana Pano Alamán
(2008, 38) que el dialogismo integra también el monólogo, que también se le
dirige al otro, aunque de una forma indirecta y, tenemos que añadir, muchas
veces más elaborada sintácticamente.
No se puede pasar desapercibido tampoco el hecho de que las
plataformas en sí, en función de su propósito y del tipo de comunicación que
promuevan, condicionan la forma y el contenido de los textos redactados,
como también su difusión. Por ejemplo, Twitter impone un límite de
caracteres, mientras que Snapchat borra los mensajes a corto tiempo después
de su transmisión, obligando al usuario a estar pendiente de ellos.
Las pausas o el tiempo que se demora en contestar a un mensaje
pueden constituir también un aspecto problemático en la comunicación, dado
que pueden incluso influir en las relaciones entre los usuarios. Por ejemplo,
es posible que esas generen dudas en el interlocutor respecto a la causa que
las originan: es difícil determinar si se trata de una actitud hostil frente a lo
comunicado anteriormente, de un problema técnico (Crystal 2004, 32;
Herring 1999), de una interrupción momentánea causada por el entorno
físico del interlocutor o simplemente del hecho de estar agobiado por la
cantidad de mensajes a los que les tiene que contestar (Herring 1999;
Herring y Androutsopoulos 2015, 137). Aplicaciones como Messenger,
Telegram, WhatsApp, Tandem han intentado ayudar a los usuarios al
respecto, introduciendo símbolos, como son las distintas marcas que
aparecen al lado del mensaje transmitido, que cambian de aspecto para
indicar que el interlocutor ha recibido o leído el mensaje. El mismo
propósito de asegurar al internauta de que el interlocutor está pendiente de la
conversación lo tiene el sonido, acompañado por el indicador (en forma de
texto o símbolo), que señala el hecho de que este está redactando un texto.
El discurso virtual es igualmente multimodal, puesto que la
transmisión de mensajes implica también otros canales que el texto escrito,
como son por ejemplo los recursos gráficos en forma de emoticonos, emojis,
gifs, memes, todos estos representando emociones humanas y distintas
actitudes, con el propósito de reemplazar elementos gestuales y paraverbales
(Herring y Androutsopoulos 2015, 141‒142). De la misma forma, el texto
escrito puede incluir a menudo símbolos, números y letras de otros sistemas
de escritura, en el intento del internauta de transmitir ideas de una forma
original y concisa (Ibidem, 141‒142).
En conclusión, todas las características ilustradas representan

aspectos a través de los cuales la tecnología determina la creación de la
variedad de lenguaje propia del ámbito virtual. Se piensa, en general, que la
CMO es menos correcta, compleja y coherente que la expresión escrita
estándar (Herring 2001, 616) pero no por eso es menos relevante para los
internautas, puesto que es su afecto el que la determina y la modela en
primer lugar.
Bibliografía
Baconschi, Teodor (2015). Facebook: fabrica de narcisism. București: Humanitas.
Bădău, Horea Mihai (2011). Tehnici de comunicare în social media. Iași: Polirom.
Baron, Naomi S. (2010). Discourse Structures in Instant Messaging: The Case of
Utterance Breaks. En Language@Internet, no. 7, 1‒32.
Castells, Manuel (2001). La Galaxia Internet. Barcelona: Editorial Areté.
Crystal, David (2004). Language and the Internet. Cambridge: Cambridge University
Press.
Del Fresno García, Miguel, Alan J. Daly y Jonathan Supovitz (2015). Desvelando
climas de opinión por medio del Social Media Mining y Análisis de Redes
Sociales en Twitter. El caso de los Common Core State Standards. En
REDES -Revista hispana para el análisis de redes sociales, no. 1, 53‒75.
Eisenlauer, Volker (2013). A Critical Hypertext Analysis of Social Media: The True
Colours of Facebook. Londra: Bloomsbury Publishing Plc.
Gaviño Rodríguez, Victoriano (2008). Español coloquial. Pragmática de lo
cotidiano. Cádiz: Servicio de Publicaciones de la Universidad de Cádiz.
Herring, Susan C. (1999). Interactional Coherence in CMC. En Journal of Computer-
Mediated Communication, Vol. 4, [Online] Consultado el 09.05.2019
Disponible en: https://doi.org/10.1111/j.1083-6101.1999.tb00106.x.
Herring, Susan C. (2001). Computer-Mediated Discourse. En Deborah Schiffrin,
Deborah Tannen y Heidi E. Hamilton (eds), The Handbook of Discourse
Analysis, Oxford: Blackwell Publishers Ltd, 612‒634.
Herring, Susan C. (2010). Computer-Mediated Conversation: Introduction and
Overview. En Language@Internet, no 7., 1‒12.
Herring, Susan C. y Androutsopoulos, Jannis (2015). Computer-Mediated Discourse
2.0. En Deborah Tannen, Heidi E. Hamilton y Deborah Schiffrin (eds), The
Handbook of Discourse Analysis, Oxford: John Wiley & Sons, 127‒151.
Mancera Rueda, Ana y Pano Alamán, Ana (2013). El discurso político en Twitter.
Barcelona: Anthropos Editorial.
Mayans i Planells, Joan (2002). Género Chat. O Cómo la etnografía puso un pie en
el ciberespacio. Barcelona: Gedisa Editorial.
Pano Alamán, Ana (2008). Dialogar en la Red. La lengua española en chats,
e-mails, foros y blogs. Bern: Peter Lang.
Yus Ramos, Francisco (2010). Ciberpragmática 2.0. Nuevos usos del lenguaje en
Internet. Barcelona: Ariel.
ROLUL SEMANTIC DIN EXPRESIA REFERENȚIALĂ,
STRATEG AL SENSULUI POETIC
Luminița Chiorean
Universitatea de Medicină, Farmacie, Științe și Tehnologie
„George Emil Palade”, Târgu-Mureș
luminita.chiorean@umfst.ro
Abstract. In our paper, The Semantic Role in Referential Expression, a

Strategist of Poetic Meaning, we plead for discoursive practice of semantic
roles in the structure of referential expression as a mark of cohesion that offers
instructions about the manner of accessing available mental representations in
the literary discourse (case study: descriptive discourse).
Keywords: instructional semantics, semantic role, cohesion, referential expression,

discoursive entity.
„Limbajul este […], TRANSPARENT:

tot ce se vrea a fi exprimat poate fi literal exprimat”
(John Rogers Searle)
0. Pledoarie pentru semantica instrucțională în analiza de discurs

Prin „decriptarea” sistemului limbii prezent în orice tip de discurs ca
activitate de comunicare, se remarcă prezenţa şi funcţionarea limbii în
comunicare prin unităţi comunicative (enunţuri) care surprind relațiile dintre
evenimente și semnificații venite dinspre constituenții implicați în mesaj. În
sintaxă (componentă fundamentală a limbajului uman manifestat în oricare
dintre limbile naturale), constituenții corespund părţilor de propoziţie, a căror
informaţie se actualizează prin părţile de vorbire sau de discurs, expresii
lingvistice care aparţin claselor lexico-gramaticale, definite noţional, în
gramaticile tradiţionale, respectiv morfosintactic, în gramaticile moderne,
unităţile numindu-se categorii lexicale (ex., Nominal, Verbal, Adjectival,
Adverbial ș.a.). În funcţie de particularităţile semantico-sintactice ale clasei
lexico-gramaticale de referinţă, categoriile lexicale au calitatea de predicate
L u mi n i ţ a C h i o r e a n | 77
logico-semantice, de argumente sau de modificatori ‒ unități sintactice

implicate în semantica discursului.
Predicatele logico-semantice se definesc ca operatori care atribuie
proprietăţi sau funcţii unor argumente sau stabilesc relaţii între ele,
constituindu-se în centre care generează secvenţe organizate de constituenţi.
Argumentul se impune ca statut prototipic al nominalului, caracteristică al
cărei dinamism semantic1, în cazul discursului literar, concentrează sensurile
poetice prin evidențierea izotopiilor (elemente motivice) antrenate în
interpretarea expresiei(-ilor) referențiale. Unele nominale pot funcționa ca
predicativ, selectând compliniri semantico-sintactice.
Sintagma nominală validată ca argument este reprezentată, în
discurs, prin gruparea formată dintr-un centru şi un determinant selectat pe
baza actualizării unei valenţe: o particularitate a categoriei lexicale cu sensul
virtualității combinatorii (posibilitatea de a angaja / contracta relaţii
sintactice, mai cu seamă în cazul verbului) cu care este înzestrată fiecare
categorie lexicală (cf. Gheorghe 2009, 23).
În funcție de natura centrului organizator al sensului textual, se
configurează tipuri sau grupuri sintactice implicate în descriptivul
evenimențial, prezent în enunț ca dublă organizare semantico-sintactică: atât
ca reprezentare semantică, informală (cineva face o acţiune care afectează
un obiect, asumându-și macro-rolul de Actor-Afectat), cât și ca reprezentare
în termeni de constituenţi [posibilităţi de (re)organizare sintactică a unui
enunţ]. Prototipic, modificatorii (lingvistici) ca operatori de intensificare
sunt reprezentați de adjectiv și adverb.
În gramatica de discurs, alături de regulile de rescriere și de distincția
competență discursivă vs performanță discursivă, un rol esențial îl are coerența,
evaluată prin normă și competență textuală (stăpânirea ansamblului de reguli de
coerență, adică a normei; reguli de coerență: meta-reguli de repetiție / de
progresie / de noncontradicție (inferențe) / de relație).
Prin organizarea discursivă a enunțului și prezența ansamblurilor
coezive, textul i se oferă interpretului pentru cea mai coerentă interpretare
posibilă.
Mărcile coeziunii sunt specifice doar discursului, situație evidențiată
prin funcția discursivă a conectorilor pragmatici, a timpurilor verbale și a
referinței.
Astfel, conectorii pragmatici, implicați în structurarea discursului,
funcționează ca indicatori ai actului în care apar [de aici, clasificarea
conectorilor în: argumentativi, consecutivi, contra-argumentativi, reevaluatori,
clasificare bazată pe relațiile de argumentare și pe cele de reformulare (cf.
1
Semantismul nominalului argument este dirijat de către determinative, precum:
determinanţi ‒ articole şi demonstrative (integrarea referenţială a numelui); posesive şi
determinanţi genitivali; cuantificatori ‒ numerale, determinativi nedefiniţi; adjective
(califică sau modifică referinţa numelui).
Roulet 1987, 111‒140)]. Îndeosebi, în analiza inferențială, se remarcă eforturile

cognitive și efectele contextuale ale conectorilor. Rolul discursiv al timpurilor
verbale (timp, povestire, discurs) se manifestă în configurarea rețelelor
lingvistice ce desemnează reperele spațio-temporale ale text-discursului. Funcția
discursivă a expresiilor referențiale (referința) constă în dirijarea sensului
textual și sunt prezente atât ca expresii lingvistice cu conținut conceptual (tratare
codică ‒ lingvistică), cât și ca expresii procedurale (cu conținut procedural;
tratare pragmatică, inferențială). Expresiile procedurale oferă instrucțiuni despre
modul de a accede la reprezentările mentale (auctoriale sau colective)
disponibile (cf. Reboul și Moeschler 2010, 71‒72).
1. Roluri semantice și entități discursive

În gramatica discursului literar, în funcționarea expresiei referențiale,
reținem contribuția rolurilor semantice 2 în configurarea paradigmei tematice
prin dirijarea sensului textual (caracterizat prin atributele: reticular, inferenţial,
pluricodic şi sinergetic; cf. Vlad 2000, 88), repere necesare în „evadarea”
sensului textual și interpretarea sensurilor poetice. Din demersurile noastre
aplicate pe discursul literar, avem convingerea că rolurile semantice sunt
încadrate în structura expresiilor referențiale, relevante în semantica
instrucțională (componenta analizei de discurs). Astfel, considerăm rolurile
semantice drept mărci ale coeziunii, subliniind faptul că acestea asigură
coeziunea semantică a sintagmei / grupului sintagmatic ce exprimă funcţii
semantice atribuite de un predicat semantic (operator) argumentelor sale.
De asemenea, reținem că, în text-discursul poetic, rolurile semantice
sunt concentrate pe reprezentarea entităților discursive ca macro-roluri
referențiale, structuri, ce corespund intenționalității globale, prin intenționalitate
înțelegându-se „atribuirea Celuilalt de stări mentale.” (Reboul și Moeschler
2010, 12).
Intenționalismul (cf. Sperber și Wilson 1989) sau strategia
interpretului (cf. Dennet 1990) se manifestă printr-o dublă intenție: una
informativă 3 (ansamblu de prezumpții), respectiv alta comunicativă (care
transmite). „Trecerea de la comunicativ la informativ se face printr-un proces
interpretativ bazat pe mecanisme inferențiale de construire și confirmare a
ipotezelor care pornesc de la premise (context) pentru a ajunge la concluzii.”
(Reboul și Moeschler 2010, 47‒48).
2
Cadrul de definiție pentru rolul semantic: „Rolurile semantice sunt funcții atribuite
de un predicat argumentelor sale și ele depind de semantica expresiei lingvistice care
funcționează ca predicat.” (Gheorghe 2009, 30).
3
Cf. D. Sperber și D. Wilson (1989), interpretarea pragmatică: forma logică a enunțului
(fraza) este o suită structurată de concepte care corespund adreselor în memoria pe
termen lung a interlocutorului. La adresa unui concept se găsesc informații de diverse
naturi, grupate sub intrări diferite (logică / enciclopedică / lexicală).
Perspectiva implicațiilor semanticii instrucționale (componentă a

pragmaticii integrale) în interpretarea textelor și a discursurilor adaugă
conectorilor, nu o semnificație conceptuală, ci o semnificație instrucțională
(cf. Ducrot 1980,12): cu sensul reconstruirii sensului urmărit de locutor
(Reboul și Moeschler 2010,76).
Mai mult, apreciem opinia lui Oswald Ducrot, și anume că „[...]
invitația la invenție semantică constituie […] tocmai unul dintre principalele
aporturi ale lingvisticii la analiza de discurs.”(Ducrot 1980, 18). Față de
abordarea criticii literare, abordarea semanticii instrucționale ca parte a
pragmaticii integrate, revendică primatul sensului textual, prin luarea în
considerare a informațiilor extralingvistice care întâmpină complinirea
sensurilor multiple din perspectiva interpretului lingvist.
Pe lângă conectorii pragmatici, timpurile verbale, elipse etc., frazele
sunt susceptibile de o interpretare care recurge la procese inferențiale, susținute
prin dirijarea sensului textual dinspre rolurile semantice activate la nivelul
discursului.
2. Interpretarea unui discurs poetic descriptiv

2.1. Înțeles ca „practică discursivă și proces” (Dragoș 2000, 93),
reținem că „[...] discursul literar [...] dezvoltă criterii derivative din teoria
acțiunii, ca «intenționalitatea discursivă» și tipul e practică socială discursivă
[...]. De exemplu, intenționalitatea discursivă în discursul literar selectează un
anume set de convenții lingvistice și discursive susceptibile să asigure
eficiența maximă a actului, convenții ce urmează «instituția literarității»
(Măgureanu1983, 23‒30), fiind fixate într-un cod estetic sau putând fi
instituite în și prin discurs.” (Dragoș 2000, 95; s.n.). Firește că literaritatea
discursului literar este receptată prin identificarea elementelor definitorii
pentru funcția poetică și prin practica semiostilistică conotativă (funcția
simbolică). În evaluarea discursului literar, adăugăm și «principiul construcției
asumate» (T.A. van Dijk), „care e interesat nu atât de stările emotive și
mentale ale emițătorului, cât de cele induse în cititor.” (Dragoș 2000, 97).
2.2. Propunem pastelul Serile la Mircești, scris de Vasile Alecsandri,
drept aplicație a semanticii instrucționale prin interpretarea rolului semantic –
component al expresiei referențiale în cadrul discursului liric de tip descriptiv,
analiză în care, plecând de la macro-rolurile instituite de entitățile discursive
evidențiate prin rolurile semantice, vom ajunge la tipul descriptivului poetic4 sau
perspectiva propusă de Alecsandri în Pasteluri.
Pastelul Serile la Mircești oferă drept construct pragmastilistic un
macro-rol dublant (posibil, duplicitar) al entității actoriale, astfel încât sensurile
4
J.-M. Adam și A. Petitjean (2007), descrieri: ornamentală / expresivă / reprezentativă /
productivă.
poetice se organizează în jurul configurării Actorilor (antrenați într-un

permanent schimb al rolurilor, receptate ca entități dublante): Agent și
Experimentator, respectiv un macro-rol (Afectat) al entității (Destinatar) căreia-i
sunt destinate cinetica imaginilor artistice, dominant vizuale, și sensurile poetice
ale acestora.
Pastelul debutează printr-un descriptiv spațial nu neapărat în antiteză,
cât echivoc, susținut prin alternarea spațiilor: un interior prietenos, cămin cald,
liniștit, „În sobă arde focul, tovarăș mângâios” vs un exterior ostil, grav –
„...ninge, plouă / Afară-i vijelie / Crivățul aleargă”. În acest context, rolul
semantic Agent 5 dublat de Elementiv 6 revine naturii echivoce: o natură
domestică, „mângâietoare” („focul, tovarăș mângâios”), dar și ...
„misterioasă ” ‒ „Cadrele-aurite (tablourile... înrămate) apar misterios” intră,
pare-se, în competiție cu o natură stihială – „ Afară plouă, ninge! afară-i
vijelie”.
Delimitarea interiorului ambiental de spațiul exterior, care tinde spre
apocaliptic este posibilă prin opoziția discursivului adverbial „afară”, oferind
descriptivul macro-rolului Actor în ipostaza naturii ca Agent, față de
adversativul „iar”, cu o semantică dublă: de conjuncție adversativă cu sens
antitetic, respectiv de adverb iterativ insistând pe flash-uri7 narativ-tematice cu
roluri semantice Stimu 8 și Temă 9 , odată ce propun iubirea reprezentată prin
femininul venusian, istoria, prin prototipul eroului, natura, prin descriptive
emblematice pentru spațiile aborigen și exotic, în fine, obsesiva CĂLĂTORIE,
poetice flash-uri provocate fie de imediatul contact cu sursa de inspirație (aici:
tabloul, pictura; „Și cadrele-aurite ce de păreți sunt prinse / Sub palidă lumină
apar misterios”), fie de „suvenire” („Mii de suvenire mă-ncongiură-ntr-o clipă”),
surse ale unui descriptiv mnemonic, evidențiind că rolul semantic Posesor 10
pledează pentru asumarea sursei de inspirație: „dulci amintiri” (ale unei memorii
frecvent afective, rareori ontologice).
Conectorul „iar” mediază intrarea în discurs a celui de-al doilea Actor
în pastel: Experimentatorul11, ipostază a creatorului de poezie complinită prin
semnificațiile venite dinspre două tablouri poetice de tip argumentativ
(ipoteză, argumente, concluzie), configurând două descriptive specifice
profilului artistic: confesiv și / sau contemplativ, ipostaze surprinse într-un
cadru romantic (registrul nocturn: „Perdelele-s lăsate și lampele aprinse / [...]
5
Agent: argument „instigator” al acţiunii; simultan [+Animat] şi [+Control]-
intenţionalitate.
6
Elementiv: entitate activă inanimată, producătoare de acţiuni (stihiale). Aici: crivăț,
vijelie.
7
Considerăm flash-ul (termenul ne aparține) ca tehnică discursivă la care apelează
Alecsandri.
8
Stimul: declanşează percepţia / senzaţia.
9
Tema: obiecte afectate în sens larg de acţiunea exprimată prin predicat.
10
Posesor: entitate care deţine ceva [(in)alienabil].
11
Experimentator: percepe sau simte ceva; [+Animat] și experimentează, pune în
practică.
Pân‟ce se stinge focul, şi lampa-n glob se stinge...”), în care se consumă o

stare afectivă, ușor convențională (cf. Vianu 1968, 124‒126), aparent
confecționat, confortabil ca stare tensivă.
Profilul confesiv este anunțat prin versul: „Iar eu retras în pace [...] /
Când scriu o strofă dulce pe care o prind din sbor,/ Când ochiu-mi întâlnește
și-admiră...” – secvență, care, prin corelativele discursive „când..., când...”,
conține nu doar sugestia talentului scriitoricesc, ci avertizează asupra
realului imediat ca sursă de inspirație, respectiv perspectiva dominantă a
imaginii vizuale ‒ „[...] ochiu-mi întâlnește și-admiră...”.
Provocat de emoția cu care „eul auctorial” admiră „cadrele-aurite”,
acest tablou al descriptivului „ornamental” (cf. Adam și Petitjean 2007) se
impune ca tehnică discursivă ce stimulează imaginația prin flash-uri
motivice, percepute ca Stimul(-i), cum ar fi: poezia („scriind o strofă dulce”),
femininul venusian, eroul, natura exotică și aborigenă, evident repere ale
temelor abordate de Alecsandri (creația și poetul, iubirea, istoria și natura).
Expresiile referențiale surprind prin conotații estetizante, mediate de epitete
personificatoare, cum ar fi: „privire rătăcindă” (în lumea plină de semne),
„oraș tăcut” (tăcerea, un paradox al cetății, sugestie a unui spațiu enigmatic,
care ascunde o istorie), „o sprintenă covertă” (plăcerea călătoriei pe apă) ș.a.
și comparații, precum: „sânul dulce val” (elipsa modalizatorului comparativ
poate fi asociată „palid”, e drept, cu opțiunea pentru metaforă), „Ea pare Zea
Venus când a ieșit din unde” (comparație mitologică) sau intenții, în general,
livresc metaforice: „a veșniciei porți”, „un răpede-Alcion”, „Veneția,
regină...”, „pribegile din lume” (metaforă ce sucombă prin prezența
atributului apozițional: „cucoarele”). În acest prim tablou al descriptivului
ornamental, merită interpretat pragmatismul interjecției predicative „iată”, cu
o semantică a avertizării asupra referentului real ce urmează să fie „admirat”,
stimulul care produce trăiri autentice. Astfel, observăm că rolul discursiv al
predicației logico-semantice redată prin interjecția „iată” constă în disocierea
spațiului: exotic vs aborigen, fiecare pledând pentru locus amoenus.
Profilul creatorului de poezie este redat prin simetria dintre eul
confesiv (interpretat deja) și eul contemplativ, manifestat în al doilea
ancadrament poetic. Simetria percepției complete a creatorului este punctată
de strofa: „O! farmec, dulce farmec a vieții călătoare, / Profundă nostalgie de
lin, albastru cer! / Dor gingaș de lumină, amor de dulce soare, / Voi mă răpiți
când vine în țară asprul ger!...”, retorică ce nu disturbă, nici nu distruge
imaginarul poetic, ci, dimpotrivă, îl impulsionează, oferindu-i cititorului un
descriptiv „expresiv”, în care remarcăm că descriptorul, aici creatorul de
poezie, controlează descriptivul poetic (Adam și Petitjean 2007), prezent prin
macro-rolul Actorului („auctorială și actorială”), subliniat prin roluri
semantice, precum: Agent, Experimentator, Pacient12, Destinatar13, Posesor ș.a.
12
Pacient: Atribuit obiectului afectat de acţiune sau rezultat din acţiune; specific:
schimbarea de stare.
Această strofă considerată axis mundi pentru descriptivul la care

apelează poetul conține, de altfel, supratema operei literare a lui Alecsandri,
și anume: CĂLĂTORIA, ofertantă prin starea de mirare (dulce farmec,
nostalgie, dor, amor) și redată prin leitmotivul reprezentativ ca unitate
tematică a pastelurilor: „Și-atunci păduri și lacuri, și mări și flori de stele /
Intoană pentru mine un imn nemărginit.” – secvență-ecou al pastelurilor, în
care creatorul de poezie este Destinatar. Și, dacă imnul este dăruit poetului,
atunci pastelurile nu pot fi decât „cutia de rezonanță” a naturii, câmp
imagistic în care natura și poetul își schimbă rolurile semantice (Destinatar și
Agent). Prin urmare, pastelurile orchestrează stările tensive (euforice și
disforice) conjugate cu impresiile de călătorie prin armonizarea rolurilor
celor doi Actori: natura și poetul.
Printr-un paralelism sintactic (metataxă frecvent prezentă în sintaxa
poetică la Alecsandri), este reluat cadrul exterior perceput cu o intensitate
superlativă a stihiei, „Afară ninge, ninge (repetiție sugestivă pentru Agentul...
diluvial), și apriga furtună (epitet personificator al urgiei ca revoltă a naturii) /
Prin neagra-ntunecime (epitet cromatic al intensității spațiale) răspânde reci
fiori” (stări tensive disforice); opoziția exterior / interior se face prin prezența
aceluiași indicator lexical, adverbul „afară”, un discursiv al delimitării spațiale
care primește conotații antonimice: ostilitate vs confort, plăcere, inspirație,
atmosferă agreată de eul romantic: „Eu visez de plaiuri pe care alba lună /
Revarsă-un val de aur...”, „eu visez...”, un eu contemplativ care, în acest de-al
doilea tablou, proiectează un descriptiv expresiv.
Prin cumulul de sensuri al atitudinalului poetic din cele două
tablouri, relevante mecanismului poetic a cărui traiectorie este lineară, un
firesc al lucrurilor și întâmplărilor poetice petrecut „dinspre Real spre Ideea
de Real” (cum scria Nichita Stănescu), se remarcă solitudinea eului, fie
atunci când ni se confesează, fie când meditează asupra lumii sau o
contemplă: „Iar eu retras în pace... [1] / Iar eu visez... [2]”. Prin urmare,
facem cunoștință cu eul poetic confesiv, captând cititorul prin descrieri
mnemonice („dulci suvenire”) și / sau contemplativ, prin descrieri
„expresive”, imaginar poetic al permanentei căutări și regăsiri, reveniri și
pierderi ale Sinelui și / sau ale Celuilalt (referindu-ne și la Cititor).
Conectorul adversativ „iar” amprentează discursivizarea prin complinirea
evocatoare a imaginilor poetice în acord tematic cu „imnul naturii”.
Solitudinea stimulează timpul poetic al călătoriei: „Gândirea mea se
plimbă pe mândri curcubei.” ‒ atitudine poetică (preponderent, anabasică) de
un optimism debordant, odată ce: „[...] păduri şi lacuri, şi mări şi flori şi
stele/ Intoană pentru mine un imn nemărginit.” – aici, remarcăm rolul
semantic Rezultat 14 , expresie referențială enumerativă cu semnificație
metafizică, în interiorul căreia conectorul „și” fie evidențiază insularitatea
13
Destinatar: transferul unei entităţi şi uneori şi schimbarea de posesie.
14
Rezultat sau Rezultativ: entitate ce rezultă în urma consumării evenimentului.
ecosistemică a luncii... de la Mircești („păduri și lacuri”), fie devine un

discursiv narativ impozant în antrenarea referenților din univers („și mări și
flori și stele” – natură / mediu: acvatic, vegetal, astral).
Semantismul atenționării numit prin interjecția „iată” (folosit de eul
confesiv) este amplificat prin semantica certitudinii din prezentul verbal „văd”,
care punctează translarea sensurilor poetice ca izotopii motivice: „Văd insule...
şi mări... oraşe şi lacuri (natura), văd eroi... (istoria) / [...] minuni orientale / Ce-n
suflete deşteaptă dulci visuri de amor... (iubire). // Şi-atunci inima-mi sboară la
raiul vieții mele, / La timpul mult ferice în care-am suferit... / Și mii de suvenire
mă-ncongiură-ntr-o clipă (imaginar mnemonic) / În faţa unui tainic şi drăgălaş
portret.” (sosiri şi plecări în / din timpul „vieții călătoare”).
Tot cu rol discursiv, reținem și modalizatorii temporali (Sursa 15 ):
„apoi” și „atunci”, marcatori semantici ai timpului poetic, căutarea tonului
poetic făcându-se pas cu pas; mai întâi, căutarea referentului și opțiunea la
real („Apoi a mea privire prin casă rătăcindă / Cu jale se oprește...”), acțiuni
urmate de concentrarea semnificației poetice („Apoi închipuirea își strânge-a
sa aripă...”) și, în fine, de „starea de grație”, emoția încercată („Atunci
inima-mi sboară...”) la nașterea poeziei acordate la diapazonul naturii
(„Și-atunci păduri și lacuri, și mări și flori de stele / Intoană pentru mine un
imn nemărginit.”). Imaginea oximoronică a autenticității trăirilor redată prin
versurile: „Atunci inima-mi sboară la raiul vieții mele, / La timpul mult
ferice în care-am suferit” probează o poetică a tristeții în pastelurile lui
Alecsandri („...timpul mult ferice în care-am suferit”), tristețe venită dinspre
însingurarea poetului: „Așa-n singurătate (sintagmă poetică ce accentuează
ideea de solitudine prin moralizatorul adverbial „așa” cu rol circumstanțial
Modal16), pe când afară ninge, / Gândirea mea se plimbă pe mândri curcubei
(atitudinal poetic ce aspiră spre alte orizonturi poetice).”. Ultimele două
versuri propun imaginea poetică a consumării timpului poetic: „Pân' ce se
stinge focul și lampa-n glob se stinge (ieșirea din registrul romantic) / Și
saltă cățelușu-mi de pe genunchii mei.” (având certitudinea receptării poetice
din partea interlocutorului ‒ cititor, fie și ca exercițiu ludic).
2.3. În urma analizei de discurs aplicate pe pastelul lui Alecsandri,
cu referire la rolurile semantice din structura expresiilor referențiale, reținem
următoarele:
• în funcție de rolurile semantice (Agent, Experimentator, Posesor,
Destinatar ș.a.), numai doi actori își schimbă rolurile, și anume: Poetul și Natura;
• leitmotivul „Și-atunci păduri și lacuri, și mări și flori de stele /
Intoană pentru mine un imn nemărginit...” se află în competiție cu poemul
dăruit naturii de către poet: pastelul, astfel încât subtila confuzie dintre
15
Sursă locativă sau temporală : punctul de plecare al unui eveniment, reperul.
16
Modal sau Calitativ: evaluarea modalității în care se realizează evenimentul.
Agent și Destinatar duce spre un Actor duplicitar (Natura umanizată sau

Omul, de ce nu, universal: Poetul);
• izotopii, precum: femininul venusian și / sau oriental, prototipul
eroului „june”, spațiul exotic al Italiei și spațiul autohton al Mirceștilor devin
repere motivice pentru ancorarea la temele universului literar al lui
Alecsandri: iubirea, istoria, natura;
• marcatorii discursivi cu rol semantic Sursă fragmentează cinetica
imaginilor poetice, derulate simultan în contextul celor două tablouri
emblematice pentru actul poetic (manifestări ale eului confesiv vs contemplativ).
La termenii semantici aduși în discuție în interpretarea artei poetice
a lui Alecsandri, adăugăm și prezența unor strategii discursive, cum ar fi:
flash, mimesis ludic, şaradă, strategii colocviale (oralitate, sursa
paremiologică), strategii proxemice (utilizarea spaţiului de către om; spațiul
autohton ca pattern cultural), ceea ce-i conferă discursului literar valoarea de
construct comunicativ-poetic, odată ce „[...] cuvintelor le place să renască
prin forma de sărbătoare numită poezie.” (Matei Vișniec).
3. Concluzii
Prin demersul nostru, aducem ca noutate, în analiza de discurs,
importanța rolurilor semantice sau tematice (mărci coezive), încadrate în
structura expresiilor referențiale, relevante în semantica instrucțională
(componenta analizei de discurs) în dirijarea sensurilor poetice în discursul
literar.
Rezonând cu opinia lingvistei Elena Dragoș, apreciem că pragmatica
discursului literar rămâne un subiect de actualitate:
„Discursul literar, percepându-se ca discurs global, impune imaginea unui

mecanism complex de producere a efectelor de sens, care nu-și poate exercita
calitatea de proces decât prin unități translingvistice și transacționale, actul de
discurs având posibilitatea conservării instituționalității discursive a sursei.
Actul de discurs [...] este o unitate într-o semiotică ce se construiește sub ochii
noștri, de fapt, o pragmatică proprie discursului literar” (Dragoș 2000, 99) –
adevăr validat prin scrierile unor lingviști de renume mondial, dintre care îl
amintim pe Dominique Maingueneau17.
17
Dominique Maingueneau, Discursul literar, traducere de Nicoleta Loredana Mureșan,
prefață de Mihaela Mîrțu, Institutul European, 2007; Idem, Pragmatica pentru discursul
literar, traducere de Raluca Nicoleta Balațchi, prefață de Alexandra Cuniță, Institutul
European, 2007.
Bibliografie
*** Gramatica limbii române. Enunţul [GALR], coord. Valeria Guţu-Romalo,

București: Ed. Acad. Române, 2005.
*** Gramatica de bază a limbii române [GBLR], coord. Gabriela Pană-Dindelegan,
București: Univers Enciclopedia Gold, 2010.
Adam, Jean-Michel; Petitjean, André în colaborare cu Françoise Revaz (2007).
Textul descriptiv. Poetică istorică și lingvistică textuală cu aplicații,
exerciții și răspunsuri, traducere de Cristina Strătilă, Prefață de
Vasile Dospinescu. Iași: Institutul European.
Dennet, Daniel C. (1990). La Stratégie de lìnterprète. Le sens commun et lùnivers
quotidien. Paris : Gallimard.
Dragoș, Elena (2000). Introducere în pragmatică. Cluj-Napoca: Casa Cărții de
Știință.
Ducrot, Oswald et al. (1980). Les Mots du discours. Paris: Les Éditions de Minuit.
Gheorghe, Mihaela (2009). Limba română. Probleme teoretice și aplicații. O
introducere în sintaxa modernă a complementelor. Brașov: Ed. Universității
„Transilvania” din Braşov.
Roulet, Eddy (1987). „Complétude interactive et connecteurs reformulatifs”, în
Cahiers de linguistique française, no. 8, pp. 111-140.
Reboul, Anne și Moeschler, Jacques (2010). Pragmatica discursului. De la
interpretarea enunțului la interpretarea discursului. Traducere de
Irinel Antoniu. Iași: Institutul European.
Sperber, Dan și Wilson, Deirdre (1989). La pertinence. Communication et cognition.
Paris: Les Éditions de Minuit.
Vianu, Tudor (1968). Studii de stilistică. București: Ed. Didactică și Pedagogică.
Vlad, Carmen (2000). Textul aisberg: teorie și analiză lingvistico-semiotică.
Cluj-Napoca: Casa Cărții de Știință.
Surse
Alecsandri, Vasile (2011). Pasteluri (1862‒1874). Prefaţă de I. Bianu. București: Ed.
Semne. [ediţia reproduce în facsimil volumul omonim apărut la Ed.
Biblioteca pentru toţi].
MEMORY, AMONG THE OTHER STRENGTHS OF THE MIND
Dorin Chira
d_chira@msn.com
Abstract. Memory, among the Other Strengths of the Mind. Tradition, as a

collection of customs and beliefs, has not come to an end. It is not confined entirely
to rural communities and may be found in urban areas as well. Various customs and
beliefs are nowadays essential constituents of the culture of all groups of people and
a major source of information about the history of human life. They create and
maintain a vivid national identity. Customs and beliefs cannot be left behind and
dismissed from our minds; our memory retains and recalls ideas, information,
images and thoughts about the past. This short article has been written as a token of
appreciation of a highly respected scholar, one of the most enduring and admired
professors at the Faculty of Letters; it is just a little something to show my
appreciation of Professor Elena Dragoș. The study deals briefly with some customs
restricted both to village and rural communities in Britain.
Keywords: tradition, custom, belief, community.
JANUARY
WASSAILING THE APPLE TREES Wassailing, an old and joyous
Christmas custom, was previously celebrated throughout Britain. The
substance of wassailing is the drinking of mutual health from a large
common wassail bowl, which can be passed from person to person during a
private party. Until recently the health of humans, farm animals, field crops
were ceremonially drunk during the Christmas Wassailing. However, on
January 17th Wassailing the Apple Trees is performed in many apple-
growing areas (Knightly 1986, 227). The wassailers gather round the largest
apple-tree in the orchard and pour cider onto its roots, and drink its health.
Sometimes a piece of toast moistened in cider is placed in the branches of
the tree for the robins and other birds that will watch over the tree in the year
ahead. Shots are also fired into the branches of the tree to scare the evil
spirits and to awaken and revive the god or goddess of the tree.
D o r i n C hi r a | 87
PLOUGH MONDAY Twelfth Night (the evening of 5 January)

traditionally marks the end of Christmas celebrations. Plough Monday is the
first Monday after Twelfth Night and marks, for farmers, the return to the
plough. The meaning of this celebration is the blessing of the plough (in
recent times Plough Sunday has also been celebrated, with the blessing of
the plough at church services). The tradition is celebrated in areas such as
Yorkshire (a former county in north-east England), where a group of farmers
pull a plough from village to village, performing a traditional dance at
various spots on their way and asking villagers to give them money (Isaacs
and Monk 1986, 327). Farmers may also perform plays that include elements
of the mummers‟ play. Everything ends up with an evening feast.
FEBRUARY
CANDLEMAS Candlemas is 2 February, kept as a special religious day
to remember the presentation of Christ in the temple at Jerusalem and the
making pure of the Virgin Mary. The candles carried in procession give the
day its name. As a matter of fact, it was a pagan feast taken over by the early
church. People once kept their Christmas decorations up until this day.
BLESSING THE THROATS The ceremony (Knightly 1986, 55) is

performed every year on 3 February (in Catholic Europe) and invokes St
Blaise, a physician-bishop and patron saint of throat sufferers, whose feast
this day is. At the Roman Catholic Church in London, after the service, two
long candles are blessed and tied into a X-shape. People who humbly ask
God to help them heal their throat illness kneel before the altar; a priest
holds the candle cross under their chins, praying in the same interval. It is
said that St Blaise met a child who was unable to breathe properly and
magically saved him from choking to death on a fishbone. St Blaise was
violently torn to death with iron combs, and thus he also became patron
saint of woolcombers. Until recently, many important centres for the wool
trade and for textile production (Aberdeen, Bradford, Norwich, York, etc.)
celebrated Bishop Blaise Day (ibid.).
MARCH
ST DAVID’S DAY St David (Dafydd or Dewi) is the patron saint of Wales.
Little is known about him except that he started several religious houses in
Wales. He lived in the place now called St David’s, a very small town on the
west coast of Wales. Its 12th century cathedral is the largest in Wales. St
David‟s Day, the national day of Wales, is celebrated on 1 March. Many
Welsh people wear a daffodil (one of the national emblems of Wales) on St
David‟s Day.
APRIL
ALL FOOLS’ DAY The origin of this tradition is not absolutely certain;
different people have different points of view about its origin and many of
their assertions are highly debatable. What is unequivocal is that making
fools of people on this day or playing tricks or jokes on each other continues
to be one of the most thriving of all British customs. All Fools‟ Day (also
known as April Fools‟ Day) is celebrated on 1 April, and the victim of the
joke is called the April Fool (Palmer 1991, 110). Newspapers, television and
radio often take part in playing tricks or jokes with fictitious events and
reports.
ST GEORGE’S DAY The saint’s day of St George, the patron saint of

England, is celebrated on 23 April every year. St George is said to have
been a Christian who was killed for his religious and political beliefs by the
Roman emperor Diocletian. The legend of St George says that he killed a
dragon to save a princess and in many pictures of him, he is shown killing
the dragon. The real St George, however, is said to have been a soldier in
the Roman army in the first century who was a Christian and was executed
because he refused to kill other soldiers (St George is still the patron saint of
soldiers). Although it is the national day of England it is largely ignored and
there are no special celebrations.
MAY
FURRY DANCE The Furry Dance (origin of name is uncertain: perhaps
connected with „fair‟ or with „floral‟) at Helston in Cornwall is one of the
most interesting spring festival dances in Great Britain. The people of
Helston have celebrated it every year since pre-Christian times (Rouse 1989,
11). The dances take place on May 8th, St. Michael‟s Day, the patron saint of
Helston. The local legends say that St. Michael defeated the devil, who
wanted the place for himself. The people of the village danced with joy. The
festival is really about the coming of summer and the going away of winter:
„for Summer is a-come, O, And Winter is a-gone, O‟ (ibid.).
GARLAND DAY On May 13th, the old May Day, the children of the
village of Abbotsbury (Dorset) go from house to house collecting flowers,
which they make into garlands; these wreaths or crowns of flowers are put
on short poles. Then they go around the village with garlands, visiting each
house to bring it luck. They get a small amount of money from each
householder; at the end of the day the garlands are placed at the Abbotsbury
War Memorial and the money is shared between the children (Rouse 1989,
13). According to the same author, originally, the custom had nothing to do
with the men of Abbotsbury who died in the World War, but it was
connected with the beginning of the fishing season. In those days garlands
were thrown into the sea from the sides of the fishing boats and fishermen
sang songs to bring luck to them in the coming fishing season.
JUNE
BAWMING THE THORN The ceremony of Bawming (from a Middle
English word meaning „embalm‟, „anoint‟, thus „adorning‟) the Thorn (a
small tree which has sharp thorns and produces white flowers and red berries)
takes place in late June. In Cheshire (a county in NW England) children
decorate the tree with ribbons, flags, and other decorations and then dance
round about the tree. The origin of this tradition is obscure. Some
researchers emphasize the fact that the hawthorn is famous for its
supernatural powers; others say that the ceremony was previously performed
for the most part by unmarried girls and define the ceremony as a survival of
midsummer fertility rites (Knightly 1986, 47).
JULY
SWAN-UPPING The ceremony takes place in July on the River Thames.
Groups of people in boats mark swans to establish who owns them. Swans
have received royal protection and have been regarded as royal birds. Most
swans in Britain belong to the royal family, but in the 15th century groups of
swans on the Thames were given to two companies (Dyers‟ and Vintners‟)
in London. Today there are hundreds of swan marks throughout Britain.
Adult swans are „upped‟ from the water and examined for the beak marks
which distinguish the companies‟ swans from the unmarked royal swans,
and the young swans are marked according to the marks of their parents and
ownership.
AUGUST
LAMMAS DAY Lammas marks the beginning of harvest (Isaacs and
Monk 1986, 238). This feast day of thanksgiving for the harvest implies a
special mass in which bread made from the new crop was offered in
churches. Lammas Day is one of the Scottish quarter days.
MARYMASS FAIR The name of this fair, held in regions such Ayrshire
(an administrative region in SW Scotland) is taken from the Feast of the
Assumption of the Virgin Mary (15 August), which in Scotland was always
„the Great Feast of Mary‟ (Knightly 1986, 159). The fair is also known for
the amateur horse races (locally they are considered to be the oldest horse
races in Europe).
SEPTEMBER
HORN DANCE Staffordshire is a county in W central England famous
especially for its factories making china (plates, cups, etc.). Abbots Bromley,
a small village in Staffordshire, is famous for its Horn dance, believed to be
the oldest dance still in existence in Europe. This folk dance is performed on
the Monday following the first Sunday after 4 September. The origin of its
name is unclear but it is believed to have had some meaning as a fertility rite.
There are twelve dancers. Six of them carry reindeer horns that are fixed up
in carved wooden heads. The other half of the group consists of a musician
(an accordion player), a triangle player, a boy with a bow and arrow, a fool,
a Maid Marion, and a hobby horse. The dance is performed in different
places (farms and houses) of the village to bring good luck for the year
ahead. These performances were once held at Christmas, New Year and
Epiphany but changed to the Monday of the local „wakes week‟. The horns
used in the dance are authentic reindeer horns and are dated to the 11th
century. They have been kept in the village church over the centuries. The
dance dates from the Anglo-Saxon period (or earlier) and may celebrate the
days when the locals were granted the right to hunt there (Isaacs and Monk
1986, 210).
MICHAELMAS Michaelmas, the feast of St Michael and All Angels, is

celebrated on 29 September. It is one of the English „quarter‟ days (the days
that traditionally denote the quarters of the business year; the importance of
„quarter days‟ lies is in agreements and deals between landlord and tenant,
being the days on which quarterly rents and charges become due and on
which tenure agreements begin or reach the end of the period of time for
which they are valid). The day is celebrated as a feast, the main course of
which is the Michaelmas goose. In some English universities, the term that
starts just after Michaelmas is called the Michaelmas term.
OCTOBER
LOST IN THE DARK BELLS Various institutions in Britain use bells.
Great Tom, the big bell at Christ Church College, Oxford, is rung 101 times
each night to indicate the initial number of students at the college. The most
famous bell in Britain is Big Ben (the nickname of the clock tower and clock
of the Houses of Parliament; originally the name was attributed only to the
bell). The sound of church bells is associated with Sunday mornings and
with weddings. At times of national celebrations bells may also be rung
throughout the country. A single bell is rung for five or ten minutes to notify
a funeral; during a Christian church service at which people eat bread and
drink wine as a symbol of Christ‟s death and sacrifice bells may also be rung.
In some towns church bells are rung to mark annual fairs or weekly markets.
Many stories are told about lost travellers who were saved by the sound of
church bells. These lucky people wished to show gratitude for the help and
left money to ensure that church bells were rung to help those unable to find
their way. In Newark-on-Trent, Nottinghamshire (Knightly 1986, 152), this
tradition has been practised for a long time. It is said that a medieval
merchant, who was lost in some marshy areas of the river Trent, was saved
by the bells of St. Mary Magdalen‟s church; he left a sum of money for the
continuation of the ringing. Today bells are rung in Newark-on-Trent on
Sunday evenings in October and November. At Twyford, in Hampshire, a
county of South England, bordering on the English Channel, the bells are
rung early in the morning and in the evening on 7 October each year. Then
people enjoy a large and special meal, which is partly paid by the
descendants of an 18th century local landlord who was lost in fog until the
ringing of the church bells saved him (ibid.). There are many other tales that
explain the maintenance of bellringing in different parts of England.
HALLOWE’EN Hallowe’en is an old word for Hallows Evening, the

night before All Hallows or All Saints’ Day. October 31st is Hallowe’en.
Witches and ghosts are free and you can expect to meet them that night. At
least this is the way the story goes. But nowadays in Britain Hallowe’en is a
time for joy and fun. Parties are often held to celebrate this special occasion
and children often dress up as ghosts or witches and make pumpkin lanterns
in the shape of hollow heads with hideous face and play trick or treat. 31
October was the New Year‟s Eve in the Celtic calendar and was traditionally
celebrated with bonfires and animal sacrifices. It was the day on which the
spirits of the dead were believed to revisit their homes. These features of the
pagan celebration are kept alive in some present-day Hallowe‟en traditions,
connected with the Christian celebration of All Souls’ Day (2 November,
when people say prayers for people who have died).
Somerset is a county in south-west England. It consists mainly of
agricultural land and is well-known for its cider; the administrative centre is
Taunton. At Hinton St George in Somerset, the last Thursday in October,
which may coincide with Hallow’en, is Punky Night. Children and adults
walk together around the small village of Hinton St George carrying
„punkies‟ (lanterns made from a large turnip) and singing for candles and
money (Isaacs and Monk 1986, 196). The tradition is believed to have
originated in the Middle Ages and has been associated with the custom of
„souling‟: singing and begging alms for the souls of the dead (Isaacs and
Monk 1986).
NOVEMBER
BONFIRE NIGHT On 5 November British people light fireworks and
burn a guy on a bonfire. This is in memory of the time when a group of
English Catholics led by Guy Fawkes intended to kill King James I and blow
up Parliament on 5 November 1605. The plan failed when a relative of one
of the conspirators was warned not to attend Parliament that day. The plot
was discovered and all the people involved in the plot were killed. The
historical significance of the event is no longer important today. Bonfire
Night was initially observed as a celebration of the victory of Protestants
over Catholics, but today British people enjoy the annual festivity. A figure
of a man (a guy) made of old clothes, stuffed with straw and paper,
symbolizing Guy Fawkes, is burned on top of a bonfire. A few days before
Bonfire Night (or Guy Fawkes’ Night) children take their guy into the streets
and ask for money for fireworks (ibid.). Local councils or charities organize
public events, while many families hold private bonfire parties in their
gardens.
REMEMBRANCE DAY Remembrance Day is held on the Sunday

nearest to 11 November. It is the day on which the British people
commemorate those who died in the two world wars. Flowers and wreaths
are laid at war memorials throughout the country. The largest ceremony is
held in London, when members of the royal family, politicians and
Commonwealth figures, members of the public lay flowers at the Cenotaph
(the monument in the middle of Whitehall, London, built in memory of the
armed forces who died in the two World Wars; the word cenotaph means
„empty tomb‟). The day is also called Poppy Day, and people wear a paper
or plastic poppy on Remembrance Sunday. This is undoubtedly a sign of
remembering. During the weeks that precede Remembrance Day, many
people subscribe to the Haig Fund (a fund for ex-servicemen, started in
memory of Earl Haig, commander-in-chief of British forces on the Western
Front during World War I). For their donations they receive a poppy (a
symbol of the fields of Flanders, on which many young men died in World
War I). The money raised by the sale of these poppies is donated to charities
that are involved with all those who suffered in the wars. Some people wear
a white poppy as a symbol of peace; they believe that this custom makes war
seem glorious and celebrated, rather than something that makes people think
of the deaths and the misery that was done.
DECEMBER
MUMMING PLAYS A mummer is an actor in a traditional English play
without words in which actors wear masks covering their faces. Mummers‟
plays are associated with early dumb shows and were passed on orally from
one generation to another. The basic themes of these plays are generally the
same: downfall and birth, death and resurrection, the victory of good over evil.
The story of mummers‟ plays traditionally involves a fight between St George
and a Turkish knight (the characters are usually the same, although there is
some local variation in the names of the characters). One of the main
characters is killed but a doctor brings them back to life. Mummers‟ plays are
performed today in regions such as Oxfordshire (a county in S central England,
in and around the Thames valley), Hampshire (a county of S England,
bordering on the English Channel), Yorkshire (a former county of NE England,
now divided into North, West, and South Yorkshire, and Humberside). The
meaning behind the play, which is performed especially at Christmas, is the
death of the earth in winter and the return to life in spring (Knightly 1986,
172). It is probably one of the oldest surviving Christmas customs.
YULE LOGS This is an old Christmas tradition and nowadays is

celebrated only in some traditionalist homes or pubs (once it was practised
throughout Britain, especially the English northern and western counties and
Scotland). On Christmas Eve a large log is brought in and then is lit with a
bit of last year‟s log, which was kept to protect the house from fire and
lightening, damage and loss. The log should be kept burning for at least
twelve hours. It must not die out until it is intentionally extinguished, or this
may bring bad luck during the year that is to come. Oak is the preferred
timber for Yule Logs in Scotland (fruit-tree or ash wood, in England). In
Somerset (a county south-west England) and Devon (a county in south-west
England) a bundle of green ash twigs is preferred to a log (ibid.).
May the face of good news and the back of bad news be towards you,
Professor Dragoş!
References
Isaacs, Alan, and Monk, Jennifer, eds. (1986). The Cambridge Illustrated Dictionary
of British Heritage. Cambridge: Cambridge University Press.
Knightly, Charles (1986). The Customs and Ceremonies of Britain. London: Thames
and Hudson.
Palmer, Roy (1991). Britain’s Living Folklore. Newton Abbot Devon: Brunel House.
Rouse, Andrew (1989). The English Village. Budapest: The English Learner‟s Library.
DIN CELE PATRU ZĂRI. SEMINŢIILE ANTICHITĂŢII
ÎN TÂLCUIRILE LUI TEODOR CORBEA
(DICTIONES LATINÆ CUM VALACHICA INTERPRETATIONE)
DIN PERSPECTIVĂ LEXICO-GRAMATICALĂ
Adrian Chircu, Claudia Chircu

Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, Şcoala Gimnazială „Horea”, Cluj-Napoca
adichircu@hotmail.com, buftea_mariaclaudia@yahoo.fr
Résumé. Des quatre coins du monde. Les peuplades de l’Antiquité données en

équivalences par Teodor Corbea dans la perspective lexico-grammaticale
(Dictiones latinæ cum valachica interpretatione). Dans notre étude, nous nous
proposons de suivre les dénominations des populations de l’Antiquité et du Moyen
Âge que Teodor Corbea, important représentant de l’Humanisme roumain, a
traduites du latin en roumain par le mot seminţie (pluriel seminţii) « peuplade(s),
tribu(s) » et d’analyser les moyens linguistiques qu’il a employés, afin de mieux
rendre en roumain la significations de ce type de mots, dans les colonnes de son
dictionnaire, intitulé Dictiones latinæ cum valachica interpretatione.
Mots-clés: le roumain, lexique, diachronie, Moyen Âge, Teodor Corbea,

dictionnaire, encyclopédisme, populations.
„…limba română, încă de la primele ei concretizări scrise,

s-a manifestat textual, prin texte traduse și originale,
având circumscrise anumite scopuri…”
(Dragoș 1995, 5)
0. Preliminarii
În ultimele trei decenii, lingviștii s-au arătat tot mai mult interesaţi
de studiul amănunţit al vechilor scrieri românești, urmărind modalităţile prin
care s-a îmbogăţit limba română cu noi unităţi lexicale şi schimbările
survenite la nivel gramatical.
Această tendinţă în investigarea textelor de odinioară se datorează în
special editării, în ultimul timp, a numeroase texte care, până astăzi, au zăcut
în colecţiile instituţionale sau particulare. Scoaterea la lumină a feluritelor
documente medievale a deschis noi căi interpretative care au facilitat
A d r i a n C hi r c u , C l a ud i a C hi r c u | 95
înţelegerea apropriată a unor particularităţi lingvistice reperabile în scrisul

românesc de odinioară, aflat sub semnul unei dinamici evidente.
Astfel, prin contribuţia de faţă, ne raliem și noi direcţiei de cercetare
amintite, propunându-ne să analizăm procedeele prin care Teodor Corbea,
învăţat brașovean călare pe două veacuri, tâlcuiește în filele dicţionarului
său, intitulat Dictiones latinæ cum valachica interpretatione, o serie de
termeni latinești privitori la denumirile unor populaţii mai mult sau mai puţin
cunoscute, pe care le desemnează prin termenul generic seminţie (folosit mai
ales la pl. seminţii).
1. Repere istorico-culturale
1.1. Înainte însă de a purcede la analiza efectivă a intrărilor de
dicţionar care ne-au reţinut atenţia, considerăm că, pentru o înţelegere
adecvată a rolului și a locului acestui dicţionar în epocă, e necesar să oferim
câteva informaţii asupra contextului istoric și a celui cultural care au
favorizat elaborarea unei astfel de lucrări într-un moment de cotitură al
activităţii cărturărești de la noi care abandona timid, dar sigur, limba slavonă,
în locul acesteia preferându-se, întocmai ca în Apus, limba latină.
1.2. Din punct de vedere istoric, secolul al XVII-lea este unul de o
importanţă deosebită pentru cultura română, întrucât asistăm la înnoiri și la
evenimente ce vor anunţa începutul modernităţii:
„Sub imperiul noilor circumstanţe, gândirea și acţiunea în politică și cultură

trebuiau asumate de oameni cu altă formaţie, reflecţie, putere de decizie și
programe. Atunci apare noua generaţie de intelectuali educaţi în școli înalte
în Apus sau în ţară, dar după modele tot apusene, cu concepţii și surse de
informare noi, care le îngăduiau o altă viziune asupra lumii, trecutului și
destinelor ei.” (Cândea 2012, xvi).
Această deschidere spre cunoaștere a făcut ca limba latină să fie

întrebuinţată în varii domenii, facilitând transmiterea și însușirea multor
învăţături, care mijloceau propășirea diferitelor naţiuni. Devenită lingua
franca, latina se impune treptat și la noi, căci, „din secolul al XVI-lea
începând, influenţa Occidentului latin și neolatin devine tot mai puternică
(cu precădere în Transilvania) și, odată cu aceasta, se restrânge aria
slavonismului cultural la români” (Pop 2014, 41).
1.3. Aceeași orientare culturală a determinat elaborarea în
Transilvania și în Banatul învecinat a unor lucrări lexicografice 1 bilingve
(DLV, LCLV) sau trilingve (LM), variate ca inventar lexical, care să
mijlocească deslușirea scrierilor în limba latină. Asemenea dicţionare
complexe românești, în coloanele cărora lexicul limbii române este echivalat
1
Pentru începuturile lexicografiei românești, a se vedea studiul lui Diomid Strungaru
(1966, 141‒158).
cu lexicul limbii latine sau viceversa sau al altor limbi (maghiara, de pildă)
„contribuie la constituirea unui amplu dialog intercultural […și] induc în
sens larg semnificaţiile și traductibilitatea unei culturi vernaculare la nivelul
unei culturi largi, generale, europene” (Pop 2007, 326).
1.4. Elaborarea acestui tip de lucrări lexicografice trebuie pusă pe
seama mișcărilor reformiste din Europa (în special a calvinismului), care l-au
determinat, probabil, pe iniţiatorul redactării dicţionarului, vlădica de Buzău
din acea vreme, să-i încredinţeze lui Teodor Corbea sarcina cărturărească de
facere a unui vorbar latinesc-românesc, după cum reiese din menţiunea de
pe ultima filă: „la tălmăcirea acestui lixicon ostenitu-s-au din plata părintelui
Mitrofan, episcopul de Buzău, Todor Corbea sin ieromonah Ioasaf din
Braşov” (DLVI 2001, 557).
1.4.1. Iniţial, dicţionarul a fost conceput în epocă ca o scriere de
trebuinţă personală sau chiar de îndelungată folosinţă în centrele cărturărești
de la noi, însă, din motive necunoscute, a rămas în manuscris până secolul al
XXI-lea, chiar dacă a fost redescoperit la începutul veacului al XX-lea, când
a și intrat în atenţia filologilor români ori străini, care au văzut în el o sursă
de cunoaștere amănunţită a stării limbii române de odinioară.
1.4.2. Mai întâi, descrierea conţinutului dicţionarului și a
particularităţilor structurale s-au făcut cu pași timizi (Creţu 1905; Tagliavini
1929; Seche 1966), însă, în cele din urmă decenii, ca urmare a publicării ediţiei
critice (DLVI 2001), lingviştii şi filologii s-au interesat tot mai mult de acest
tezaur lexical, considerându-l o oglindă a limbii române de demult. Astfel,
Alin Mihai Gherman (2000‒2001, 2004a, 2004b, 2010, 2014) și, ulterior,
Gheorghe Chivu (2017) au încercat să releve în studii punctuale particularităţile
structurale și lexico-semantice ale dicţionarului, opiniile acestora fiind cel mai
adesea convergente.
1.4.3. Mihai Alin Gherman are în vedere dimensiunea lingvistico-
culturală și consideră că dicţionarul „este o sursă pentru cercetarea istoriei
limbii române și, prin caracterul său enciclopedic, o sursă inestimabilă
pentru studierea orizontului cultural românesc în epoca lui Constantin
Brâncoveanu” (2000‒2001, 161), observaţie care va fi nuanţată și în prefaţa
ediţiei critice (Cuvânt înainte), în care precizează că Teodor Corbea „acordă
dicţionarului său un profund caracter enciclopedic, lucrarea fiind plină de
referiri la cultura greco-latină.” (DVLI 2001, xvii).
Apoi, în studii succesive, Mihai Alin Gherman va întări aceste
aserţiuni, reamintind că atât caracterul enciclopedic, cât și caracterul
știinţific „fac din acest dicţionar prima lucrare lexicografică știinţifică din
cultura noastră” (2004b, 54), că dicţionarul editat cu nouă ani în urmă este
„cea mai mare și știinţifică lucrare a culturii noastre vechi, o operă care
denotă un excelent nivel cărturăresc, comparabil cu cel al contemporanilor
săi, Stolnicul Constantin Cantacuzino și Dimitrie Cantemir” (2010, 32) şi că
„représente une étape importante dans l‟occidentalisation de la culture
roumaine” (2014, 58).
1.4.4. Dicţionarul a reţinut şi atenţia profesorului Gheorghe Chivu

care confirmă constatările editorului, susţinând că „lexiconul este, în fapt,
expresia unei marcate nevoi culturale, resimţite în spaţiul românesc la
cumpăna veacurilor al XVII-lea și al XVIII-lea” (2017, 104).
1.4.5. Fără a tăgădui meritele însemnate ale lui Teodor Corbea,
trebuie totuși să precizăm că eruditul brașovean a avut ca model un dicţionar
latin-maghiar, care a circulat în mediile cărturărești maghiare și care a
cunoscut mai multe ediţii (cea dintâi a ieșit de sub teascul tiparniţelor în
1604). Este vorba despre Dictionarvm latinovngaricvm opus novum et
hactenvus nvsqvam editvum; Item vice versa: dictionarivm vngaricolatinvm,
in quo præter dictionvm vngaricvm interpretationem latinam (DLU),
elaborat de către episcopul maghiar Albert Szenci Molnár 2 , de care însă
șcheaul se detașează, „având o atitudine creatoare, [atât prin] eliminarea
unor articole, cât și prin selectarea unor valori semantice care să fie
echivalate în românește” (Gherman 2010, 104).
Pe lângă multiplele concordanţe între cele două dicţionare și prin
echivalarea apropiată a cuvintelor latinești, fidelitatea faţă de lucrarea lui
Albert Szenci Molnár „este trădată” și de unele menţiuni inserate în coloane de
acesta și păstrate de Teodor Corbea: „Altorsium, g.n. orășăl în țânutul domnilor
norimbergheani, în care acest noriberghean svat cinsteș bogată academie au zidit
în numărul anilor 1575, unde acest Lixicon l-au scris Albertus Molnar în
numărul anilor 1603 (DLVI, 2001, 33); Argentina3 et Argentoratum: tare oraş
al Ţărei Nemţeşti lângă apa Rhenus, în ţânutul Alsaţiei. Acolo ca acela înalt turn
iaste şi bisearică îmfrâmşeţată, cât în Europa altă bisearică sau turn aseamine
acestora nu iaste. Iaste iarăş acolo o academie vestită, în care de demult mulţi
înţelepţi s-au învăţat, unde şi eu, care această carte am scris (adecă
Albertus Molnaru) trei ani şi jumătate am lăcuit în vreamea copilăriei” (DLVI,
2001, 53).
2. Inventarierea şi interpretarea faptelor de limbă

2.1. Dincolo de perspectiva istorico-culturală oferită în această
primă parte a studiului nostru, al cărei rost a fost de a ne familiariza cu
atmosfera cărturărească rodnică a epocii, ne propunem să urmărim pe
îndelete modul în care Teodor Corbea tâlcuiește în limba română o anumită
categorie de popoare sau populaţii din Antichitate ori din Evul Mediu, în a
căror explicare apare cuvântul seminţie, termen care este înregistrat în
coloanele DLR cu mai multe semnificaţii, și anume: 1. (Învechit)
2
Acesta s-a născut în anul 1574 (Szenc, Ungaria, azi în Slovacia; în slovacă, Senec)
şi a trecut la cele veșnice în 1634 (la Cluj).
3
Numele mai vechi al Strasbourgului, care este amplu descris în filele dicţionarului. O
echivalare asemănătoare găsim şi în dicţionarul lui Albert Szenci Molnár.
Descendent / Descendenţă. 2. Totalitatea persoanelor înrudite între ele prin

sânge sau prin alianţă; neam, rudă. 3. (Astăzi rar) Trib / Omenire. 4. (Astăzi
rar) Popor / Naţiune. 5. (Astăzi rar) Tagmă. 6. (Învechit, rar) Rasă. 7. (Rar)
Specie (de animale sau plante) (XIV 2010, 682‒683).
2.2. Precizăm, de asemenea, că nu am avut în vedere glosările
simple, directe, ale unor popoare sau populaţii cunoscute (de tipul Angli,
g.m.pl. angliianii; hispanus, g.m. hișpan; Hungarus, g.m. ungur; Hunni,
g.m. pl. ungurii cei de demult; Inachidæ, g.m.pl. elinii, grecii; italus, g.m.
italiian) sau pe cele care conţin termeni sinonimici ai acestuia (norod, limbă,
popor ori neam), întrucât au constituit (Chircu 2019) sau vor constitui
obiectul de studiu al altor cercetări (Chircu 2019b).
2.3. Pentru o descriere adecvată a modalităţilor de echivalare a
termenilor latinești, prin intermediul substantivului seminţie (format pe tărâmul
limbii române (sămânţă + -ie), ca termen generic, cu nuanţe destul de greu de
circumscris uneori (prin acesta, Teodor Corbea desemna populaţii îndepărtate de
zona europeană, însă nu în mod exclusiv), am realizat, într-o primă etapă, un
inventar al acestora, care a constituit corpusul supus investigaţiei.
2.3.1. Termenul seminţie este întrebuinţat mai ales cu sensul de trib (la
Corbea, tribus,-us, g.m. rând împărțit din năroade, seminție) și mai rar cu cel
de „popor, persoană înrudită, neam‟4 (demos, g.n. nărod, seminție; ethnos,-eos,
g.f. nărod, seminție; gens,-tis, g.f. seminție; gentilitas, g.f. seminție; genus,-
eris, g.n. neam, seminție; natio, g.f. o seminție întreagă; infimates, g.m.pl.
seminții sau năroade de jos; progenies,-ei, g.f. seminție, neam).
2.3.2. Inventarul conţine un număr însemnat de unităţi lexicale
latinești cu echivalare prin termenul anterior precizat: Ablati,-orum, g.m.pl.
seminții nu dăparte de la Pergamom, rumânii (obagii) lui Misusu; Abolani,-
orum seminții din Țara Italiei; Abonotichitæ,-orum, g.m. seminții lângă
Marea Euxinum; Abradatas,-æ, g.m. împărat seminției Susei; Absilæ,-
arum seminții de la Asiia; Abydeni,-orum, g.m. seminții de la Asiia;
Acapeatæ,-arum seminții în țânutul Mæoției; Accabicorichitæ, g.m.pl.
seminții ai Mauritaniei, aproape de muntele Atlalului [sic!]; Accissi,-orum
seminții lângă aleșteul Meoției; Acedici,-orum, g.m.pl. seminții de demult
ai Italiei; Acilii,-orum o nemișască, boierească seminție în Roma; Acitani,-
orum seminții ai Țărei Șpaniei; Acitanones, g.m.pl. seminții de la Alepș de
lângă munte; Acrocomæ,-arum, g.n.pl. seminții de la Trațiia cu păr mare;
Adachidæ, g.c. seminții ai Libiei; Adæi,-orum seminții ai Araviei în hotarul
de cătră Eghipet; Adiabaræ seminții din Țara Harăpască; Adunicatæ,-arum
seminții de la Țara Franțuzască; Adyrmarchidæ, g.m.pl. nume de seminții;
Æaneus nume de seminții; Æmilia o seminție mare de la Roma; țânut; iarăș:
4
Termenul mai este întrebuinţat și pentru alte specii ori rase de animale (caprigenus,
g.m. seminție (neam) căprească).
un nume fecioresc al bisearecei; Æquiculani seminții ai Italiei; Ætherii,

g.m.pl. seminții din Eghipet au fost; Æthices, g.m. seminții ai Mațedoniei;
Æxones seminții de la Attica; Agactari, g.m.pl. seminții; alias: agatari;
Agamantæ, g.m. seminții lângă aleșteul Meoției; Agandei, g.m.pl. seminții
lângă lacul Meoției; Agareni, g.m.pl. seminții ai Araviei; Agathyrisi,
g.m.pl. seminții carii sânt vecini Sțithiei; Agavi, g.m.pl. seminții de cătră
sară; Agesimates, g.m.pl. seminții ai Aquitaniei; Alabandes, pl. seminții de
la Hișpaniia; Alanotsi, g.m.pl. seminții de la Sțithiia; Alapeni seminții ai
Araviei Felix; Alatrimantes, g.m. semințiile Hernicusului; Alaunii, g.m.
seminții de la Sțithiia; Albania, g.f. un țânut de cătră răsărit, în care sânt
seminții cu părul alb; albonenses, g.m.pl. seminții de la Liburdiia;
Alcebeceri, g.m.pl. seminții narboniiani în Franțiia; Alemusii, g.m.pl.
seminții ai Atticei; Aletrinates, g.m.pl. seminții de la Campaniia în Italiia;
alienigena, g.c. seminție streină; Aliphirei, g.m.pl. seminții ai Arcadiei;
Alizones seminții ai Asiei ceii Mici; Allobroges, g.m.pl. seminții de la
Sabaudiia lângă aleșteul Lemanus; Allotriges, g.m.pl. seminții de la Franțiia;
Alontigicei, g.m.pl. seminții spanioleani; Alostici, g.m.pl. seminții de la
Spanioliia; Alutæ, g.m.pl. seminții din Țara Horvățească; Alutrenses, g.m.
seminții de la Istriia; Alyba, g.f. adevărat acealeași seminții pre carii îi
chiiamă chalibini; Alysonii, g.m.pl. seminții ai Sțithiei Asienești; amaranti,
g.m.pl. seminții colchiseani; amarbi, g.n.pl. seminții de la Sțithiia; Amassi,
g.m.pl. seminții lângă apa Meoției; Amatæ, g.m.pl. seminții de la Indiia;
Amathusii, g.m.pl. seminții de la Chipriia; Anaxobii, g.m.plur. seminții ai
Sarmației; Ambarri, g.m.pl. seminții de la Franțiia; Amulatri, g.m.pl.
seminții ai Franției; Amitinenses, g.m.pl. seminții hetrurieneani în Țara
Italiei; Amorrhæi, g.m.pl. seminții polecrite dă pă tatăl lui Sichem, dă pă
Amorr; Amphilochi, g.m.pl. seminții ai Acarnaniei; Analitæ, g.m.pl.
seminții de la Araviia; Anariacæ, vel -ci seminții lângă Marea Caspium;
Anaxantini, g.m.pl. seminții ai Țărei Italiei; Anaxarbani, g.m.pl. seminții
ai Țiliției; Andegavi, g.m.pl. seminții de la Franțiia; Androgymi, g.m.pl.
seminții de la Africa; Anthropophagi seminții mâncătoare [de] carne de om
în Sțithiia; Antichthones împotriva noastră, cu piciorul cătră noi lăcuitoare
seminții; antipodes, g.m.pl. seminții cu picioarele la noi întorși; Aprustini,
g.m.pl. nume al unor seminții; Apsilæ, g.c. seminții de la Sțithiia; Arbii,
s.m.pl. seminții în hotarul Indiei; Arecomici, g.m.pl. seminții de la Franțiia;
Arimaspi, g.m.pl. seminții de la Sțithiia; Artabari, g.m.pl. seminții de la
Hișpaniia; Arteatæ, g.m. seminții de la Persiia; Artotyritæ, g.m.pl. seminții
jârvuitoare cu pâine și cu caș; Arverni, g.m.pl. seminții de la Franțiia;
ascitæ, g.m. seminții de la Araviia; Aspurgiani, g.m.pl. seminții la aleșteul
Meoției; Assacani, g.m.pl. seminții de la Indiia, cărora orașul le iaste
Magoșa; Astomi, g.m.pl. seminții de la Indiia fără guri, carii numai cu suflarea
trăiescu, cu aburul; Atarphyni, g.m.pl. seminții ai Araviei ceii Mari;
Atrabates, g.m.pl. seminții de la Belghium; bassarides, g.f.pl. seminții

muieri, care sărbătorile lui Bachus cu mare buiguire le-au cuprins; Bebryces,
g.m.pl. seminții de la Trațiia izvodite (de la dânșii ațâțate); Belgæ, g.m.pl.
seminții ai Țărei Nemțești cătră Britaniia; Belides, g.m. din semințiia lui
Belus; Berex, g.f. seminții între Indiia și-ntre Ethiopiia; Bessi, Bessorum,
g.m.pl. seminții de la Trațiia; Bigerones, g.m.pl. seminții ai Acvitaniei;
Bissaltæ, g.m.pl. seminții de la Machidoniia; Bistones, g.m.pl. seminții de
la Trațiia; Bituriges, g.m.pl. seminții frânci; Boji, g.m.pl. seminții răsărite
din Galileia [sic!], carii pă urmă în Țara Nemțască au conăcit (au descălecat)
și s-au făcut ceașâi; Britones, g.m.pl. seminții britoneani; Brutii, g.m.pl.
seminții italieneani; Bubetani, g.m. seminții de la Campaniia; Buzæ
seminții indiiani; Byzanthes, g.m.pl. seminții ai Africei; Byzeres, g.m.pl.
seminții haldeiani; Cabales, g.m.pl. seminții ai țânutului Liției; Cadusii,
g.m.pl. seminții de la Asiia; Cælestini, g.m.pl. seminții de la Umbriia;
Cæsarienses, g.m.pl. seminții de la Ioniia; Cæsarobicenses, g.m.pl.
seminții șpanioleani; Capissenæ, g.m.pl. seminții au fost ai Asiei; Capsitani,
g.m.pl. seminții ai Africei ceii Mici; Cares, g.c. seminții carieneani; carini,
g.m.pl. seminții nemțești au fost; Carnuti, g.m.pl. seminții nemțești; Cartii,
g.m. seminții perseani; Carusii, g.m. seminții ai Țărei Harăpești; casilini
seminții italienești; caspii, g.m.pl. seminții sțithiiani; Cassanitæ, g.m.pl.
seminții lângă Marea Roșie; Castimonienses, g.m.pl. seminții italienești;
Castulomenses, g.m. seminții șpaniolești; Catadupi, g.m.pl. seminții în
căpătâiul apei Nilusului; Catanni, g.m.pl. seminții la Marea Caspiumului;
Cathi, Catti, g.m. seminții nemțești de la Hassiia; Catthi, g.m.pl. seminții
nemțești de la Hassiia; Catulus, g.m. o seminție mare rimlenească; Cedrossi,
g.m.pl. seminții aproape de Marea Roșie; Celerini, g.m.pl. seminții
șpaniolești; Celsenes, g.m.pl. seminții șpaniolești; Celtæ, g.m.pl. seminții
frâncești; Celtiberi, g.m.pl. seminții șpaniolești lângă apa Iberus; Cenomani,
g.m.pl. seminții lombardiiani la Brixiia; Centauri, g.m.pl. seminții
thessalineani, în sus jumătate oameni, în gios în chip de cal să rodesc;
Cercopes, g.m.pl. seminții ai ostrovului Pithecusa; Cetii, g.m.pl. seminții de la
Asiia; Chaabeni, g.m.pl. seminții sțitihienești; chalybes, g.m. seminții de la
Pont, carii sapă oțăl; Chatti, g.m.pl. hasuseani, seminții nemțești;
Chelophagi, g.m.pl. seminții de la Carmaniia carii mănâncă scoice;
Cherusci, g.m.pl. seminții din Țara Nemțască; Cibarci, g.m.pl. seminții
șpaniolești; Cicones, g.m. seminții trațieneani; Cimmerii, g.m.pl. seminții
de la Asiia între aleșteul Meoției și între Marea Euxinum; Claudia, g.f. o
fămeaie rimleancă; iarăș: o seminție vestită la Roma; Colchi, g.m.pl.
seminții de la Asiia; Corneates, g.m.pl. seminții de la Angliia; Cosmanates,
g.m.pl. seminții de la Liguriia; Cossutti, g.m.pl. seminții de la Roma;
Curetes, g.m.pl. popi ai Chibelei; iarăș: seminții ai ostrovului Gandiia [sic!];
Daæ, g.m.pl. seminții de la Sțithiia; Damae, g.m.pl. seminții streine; Debæ,
g.m.pl. seminții ai Araviei Ceii Bogate; Deceates, g.m.pl. seminții de la

Liguriia; Decentii, g.m.pl. seminții de demult de la Panoniia; Dersæi
seminții elinești; Derusili, g.m.pl. seminții de la Trațiia; Desitiates, g.m.pl.
seminții liburniiani; Dexari, g.m.pl. nume al semințiilor streine;
Deximontani, g.m.pl. seminții de la Carmaniia; digeri, g.m.pl. seminții de
la Trațiia; Dolopes, g.m.pl. seminții au fost thessaliiani; Dorii, g.m.pl.
seminții din Țara Grecească; Eburones, g.m. seminții frâncești; Eburonices,
g.m.pl. seminții ai Galliei; Edumæi, g.m.pl. seminții araviinești; Elamitæ,
g.m.pl. seminții de la Araviia; Elei, g.m.pl. seminții în Peloponesus;
Epichemidii, g.m.pl. seminții grecești; Epici, g.m.pl. seminții au fost de la
Italiia; Epizephyrii, g.m.pl. seminții de la Țara Italiei au fost; Erembi,
g.m.pl. seminții de la Araviia; Euganei,-orum, g.n. seminții au fost
lăcuitoare întru vecinătatea Vineției și a Padovei; fallisci,-orum, g.m.pl.
seminții de la Hetruriia; Fanesii, g.m.pl. seminții dincolo de Marea Apusului
dincătrăo e crivățul, carii să pot pre sine acoperi cu urechile lor ceale mari;
grajugena, g.f. seminție elinească, grecească; Gymnates, g.m.pl. seminții în
Ethiopiia; Hemicynes, g.m. quasi Semicanes seminții aproape de
massagheteani, de jumătate în chip de câine; Heneti, g.m.pl. semințiile
Paflagoniei; Hermanduri, g.m.pl. seminții nemțești de demult pre carii
acum îi chiiamă misniuseani; Homeridæ, g.n.pl. numele unii seminții;
hyperborei, g.m.pl. seminții de cătră apus cătră apa Tanais, muscalii;
Ilicuses, g.m.pl. seminții de la Corsica; Lestrygones, g.m. seminții din Țara
Italiei au fost, carii au mâncat carne de om; Longobardi, g.m.pl. seminții
lăcuitoare în țânutul Mediolanumului în Italiia (adecă în Țara Italiia); Nasica,
g.m. numele unui om rimlean de pă semințiia Corneliseanilor; Servilii,
g.m.pl. semințiia lui Servilius de la Roma, vestitul și de marele neam;
trojugena, g.c seminție troodenească; Sylla, g.m. un boiari rimlean din
semințiia de demult a sțipiuseanilor.
2.4. Corpusul delimitat ne arată că, spre deosebire de alte echivalări,
învăţatul brașovean nu apelează decât rareori la bogăţia sinonimică a limbii
române. Acesta pare mai degrabă interesat să circumscrie într-o manieră
adecvată semnificaţia cuvintelor decât să ofere sinonime. În plus, etnonimele
nu se pretează într-atât la sinonimia multiplă, iar cărturarii noștri abia
începeau afle informaţii despre vechile populaţii ori despre cele îndepărtate:
Amathusii, g.m.pl. seminții de la Chipriia; Anaxobii, g.m.plur. seminții ai
Sarmației; Ambarri, g.m.pl. seminții de la Franțiia; Amulatri, g.m.pl.
seminții ai Franției; Bigerones, g.m.pl. seminții ai Acvitaniei; Bissaltæ,
g.m.pl. seminții de la Machidoniia; Bistones, g.m.pl. seminții de la Trațiia;
Bituriges, g.m.pl. seminții frânci.
2.4.1. Parcurgând inventarul seminţiilor, am putut remarca și efortul
susţinut de a adapta cât mai bine în limba română adjectivele etnonimice
latinești sau de a crea, pe baza analogiei, altele noi, în funcţie de
posibilităţile sistemului.
2.4.2. Pentru aceasta, Teodor Corbea apelează la derivare, folosind

două sufixe: -ean (< sl. -eaninŭ), respectiv -esc (-ăsc)5, cu valori semantice
destul de apropiate, exprimând, cel mai adesea, originea ori provenienţa:
Alcebeceri, g.m.pl. seminții narboniiani în Franțiia; Alontigicei, g.m.pl.
seminții spanioleani; Amitinenses, g.m.pl. seminții hetrurieneani în Țara
Italiei; Britones, g.m.pl. seminții britoneani; Brutii, g.m.pl. seminții
italieneani; Buzæ seminții indiiani; Cares, g.c. seminții carieneani; carini,
g.m.pl. seminții nemțești au fost; Carnuti, g.m.pl. seminții nemțești; Cartii,
g.m. seminții perseani; Chatti, g.m.pl. hasuseani, seminții nemțești;
Edumæi, g.m.pl. seminții araviinești.
2.4.3. Pe lângă aceste glosări care au o constanţă semnificativă în
structurarea informaţiei, am identificat și unele mai complexe, prin
intermediul cărora sunt explicate cuvinte mai greu de înţeles: Acrocomæ,-
arum, g.n.pl. seminții de la Trațiia cu păr mare; Astomi, g.m.pl. seminții de la
Indiia fără guri, carii numai cu suflarea trăiescu, cu aburul; Centauri, g.m.pl.
seminții thessalineani, în sus jumătate oameni, în gios în chip de cal să
rodesc; Fanesii, g.m.pl. seminții dincolo de Marea Apusului dincătrăo e
crivățul, carii să pot pre sine acoperi cu urechile lor ceale mari; Hemicynes,
g.m. quasi Semicanes seminții aproape de massagheteani, de jumătate în
chip de câine; Lestrygones, g.m. seminții din Țara Italiei au fost, carii au
mâncat carne de om.
2.5. În afara structurării particulare și a semantismului cuvintelor
tâlcuite, în perspectivă morfologică, se poate observa că substantivul seminţie (pl.
seminţii) este întrebuinţat, cel mai adesea, la plural în general, nearticulat
(Andegavi, g.m.pl. seminții de la Franțiia; Cæsarienses, g.m.pl. seminții de la
Ioniia; fallisci,-orum, g.m.pl. seminții de la Hetruriia), însă sunt unele cazuri
(rare) în care avem și determinarea numelui în chestiune (Alatrimantes, g.m.
semințiile Hernicusului; Heneti, g.m.pl. semințiile Paflagoniei).
2.6. De asemenea, am remarcat că, în majoritatea cazurilor, cuvântul
seminţie este întrebuinţat la plural, la unul dintre cazurile nominativ,
acuzativ și genitiv (Epici, g.m.pl. seminții au fost de la Italiia; Epizephyrii,
g.m.pl. seminții de la Țara Italiei au fost; Cherusci, g.m.pl. seminții din
Țara Nemțască; Dexari, g.m.pl. nume al semințiilor streine) și foarte rar la
dativ, Abradatas,-æ, g.m. împărat seminției Susei sau la G.
2.7. Sunt însă și câteva ocurenţe la singular (± articulat definit):
Abradatas,-æ, g.m. împărat seminției Susei; Acilii,-orum o nemișască,
boierească seminție în Roma; Æmilia o seminție mare de la Roma; țânut;
iarăș: un nume fecioresc al bisearecei; alienigena, g.c. seminție streină;
Catulus, g.m. o seminție mare rimlenească; Claudia, g.f. o fămeaie
rimleancă; iarăș: o seminție vestită la Roma; grajugena, g.f. seminție
5
Acesta este foarte productiv în limba veche. Se pare că provine din substratul
traco-dac (-isk). A se vedea, de pildă, și comentariile lui Al. Graur (1927, 539‒552).
elinească, grecească; Nasica, g.m. numele unui om rimlean de pă semințiia

Corneliseanilor; Servilii, g.m.pl. semințiia lui Servilius de la Roma, vestitul
și de marele neam; trojugena, g.c seminție troodenească; Sylla, g.m. un
boiari rimlean din semințiia de demult a sțipiuseanilor.
2.8. Mult mai interesante apar însă relaţiile sintactice în care este
antrenat substantivul seminţie, observabile la nivelul echivalărilor românești
din dicţionar, în care dominante sunt structurile cu GN, substantivul seminţie
(pl. seminţii) fiind centru de grup (substantiv-centru), având, în principal, un
număr semnificativ de adjuncţi (GALR II 2008, 75).
2.8.1. Cel mai adesea, pe poziţia unor adjuncţi, sunt substantive
proprii în genitiv (Acitani,-orum seminții ai Țărei Șpaniei; Adachidæ; g.c.
seminții ai Libiei; Adæi,-orum seminții ai Araviei în hotarul de cătră Eghipet;
Accabicorichitæ, g.m.pl. seminții ai Mauritaniei, aproape de muntele
Atlalului [sic!]; Æquiculani seminții ai Italiei; Æthices, g.m. seminții ai
Mațedoniei; Agesimates, g.m.pl. seminții ai Aquitaniei; Alatrimantes, g.m.
semințiile Hernicusului; Heneti, g.m.pl. semințiile Paflagoniei; Amphilochi,
g.m.pl. seminții ai Acarnaniei;), exprimându-se apartenenţa sau posesia, sau în
dativ (Abradatas,-æ, g.m. împărat seminției Susei).
2.8.2. Tot cu valoare de adjuncţi, sunt întrebuinţate unele grupări
prepoziţionale cu substantiv, prepoziţia exprimând provenienţa ori situarea
(din, de la, în, lângă): Accissi,-orum seminții lângă aleșteul Meoției;
Analitæ, g.m.pl. seminții de la Araviia; Anariacæ, vel -ci seminții lângă
Marea Caspium; Adiabaræ seminții din Țara Harăpască; Abolani,-orum
seminții din Țara Italiei; Arverni, g.m.pl. seminții de la Franțiia; Catadupi,
g.m.pl. seminții în căpătâiul apei Nilusului.
2.8.3. De asemenea, am reperat anuminte structuri în care
substantivul seminţie este determinat de adjective calificative (antepuse sau
postpuse) (SOR 2016, 394‒406): Acilii,-orum o nemișască, boierească
seminție în Roma; Æmilia o seminție mare de la Roma; țânut; iarăș: un
nume fecioresc al bisearecei; Alcebeceri, g.m.pl. seminții narboniiani în
Franțiia; Bituriges, g.m.pl. seminții frânci; Cicones, g.m. seminții
trațieneani; grajugena, g.f. seminție elinească, grecească.
2.8.4. În glosările corbiene, am identificat și unele cazuri în care
avem propoziţii introduse printr-un relativ de tip anaforic (la cazuri drepte
sau oblice), al cărui antecedent este substantivul seminţie, determinat sau nu
de adjuncţi, aceștia din urmă având funcţie sintactică de atribut și (mai rar, în
situaţiile cu relativ anaforic) de propoziţie atributivă (Stan 2013, 64‒65;
SOR 2016, 473‒491).
Rolul acestui tip de construcţii este de a aduce informaţii
suplimentare privitoare la anumite populaţii, mai puţin cunoscute și mai greu
de localizat, detalierile fiind destul de interesante: Agathyrisi, g.m.pl.
seminții carii sânt vecini Sțithiei; Albania, g.f. un țânut de cătră răsărit, în
care sânt seminții cu părul alb; Assacani, g.m.pl. seminții de la Indiia, cărora
orașul le iaste Magoșa; Astomi, g.m.pl. seminții de la Indiia fără guri, carii numai
cu suflarea trăiescu, cu aburul; bassarides, g.f.pl. seminții muieri, care
sărbătorile lui Bachus cu mare buiguire le-au cuprins; Boji, g.m.pl. seminții
răsărite din Galileia [sic!], carii pă urmă în Țara Nemțască au conăcit (au
descălecat) și s-au făcut ceașâi; Fanesii, g.m.pl. seminții dincolo de Marea
Apusului dincătrăo e crivățul, carii să pot pre sine acoperi cu urechile lor
ceale mari; Lestrygones, g.m. seminții din Țara Italiei au fost, carii au
mâncat carne de om.
Analizând fapte similare de limbă veche românească, Elena Dragoş
(1995, 26) afirmă că, în asemenea cazuri,
„expansiunea depinde de capacitatea expansivă a unităţilor sintactice, iar, din

punct de vedere obiectiv, expansiunea depinde de competenţa subiectului
vorbitor de a valorifica un număr mare de posibilităţi de construcţie pe care i
le pune la dispoziţie sintaxa.”.
2.8.5. Tot ca soluţie tâlcuitoare, Teodor Corbea face apel la

echivalarea prin substantivul seminţie (pl. seminţii), determinat de adverbe:
Acedici,-orum, g.m.pl. seminții de demult ai Italiei; Decentii, g.m.pl.
seminții de demult de la Panoniia; Hermanduri, g.m.pl. seminții nemțești
de demult pre carii acum îi chiiamă misniuseani; Sylla, g.m. un boiari
rimlean din semințiia de demult a sțipiuseanilor.
2.8.6. Există unele glosări în filele dicţionarului în care substantivul
seminţie are rol de adjunct determinând un centru de grup conţinând
substantivul nume, folosit generic: Adyrmarchidæ, g.m.pl. nume de
seminții; Aprustini, g.m.pl. nume al unor seminții Æaneus nume de
seminții; Dexari, g.m.pl. nume al semințiilor streine.
2.8.7. Uneori, pot fi reperate structuri complexe ale grupului
nominal, ce conţin diferiţi adjuncţi cu roluri semantice diverse în cadrul
grupului constituit, ordinea acestora explicându-se fie gramatical, fie
pragmatic, iar, „în unele situaţii, este modificabilă stilistic” (GALR II 2008,
91): Anthropophagi seminții mâncătoare [de] carne de om în Sțithiia;
antipodes, g.m.pl. seminții cu picioarele la noi întorși; Cimmerii, g.m.pl.
seminții de la Asiia între aleșteul Meoției și între Marea Euxinum; Centauri,
g.m.pl. seminții thessalineani, în sus jumătate oameni, în gios în chip de cal
să rodesc; Euganei,-orum, g.n. seminții au fost lăcuitoare întru vecinătatea
Vineției și a Padovei; Longobardi, g.m.pl. seminții lăcuitoare în țânutul
Mediolanumului în Italiia (adecă în Țara Italiia); Nasica, g.m. numele unui
om rimlean de pă semințiia Corneliseanilor; Servilii, g.m.pl. semințiia lui
Servilius de la Roma, vestitul și de marele neam.
2.8.8. Alteori, sunt și situaţii în care substantivul seminţie (pl.

seminţii) este subiect în relaţie directă cu verbul-centru, nedeterminat (Stan
2013, 143‒144), restricţiile bilaterale dintre cele două realizări sintactice
fiind complinite – verbul impune substantivului seminţie cazul nominativ, iar
subiectul impune verbului-predicat un acord în persoană și număr (GALR II
2008, 332): Capissenæ, g.m.pl. seminții au fost ai Asiei; Dolopes, g.m.pl.
seminții au fost thessaliiani; Epici, g.m.pl. seminții au fost de la Italiia;
Euganei,-orum, g.n. seminții au fost lăcuitoare întru vecinătatea Vineției și
a Padovei (SOR 2016, 405).
2.8.9. Am identificat în corpusul realizat și o serie de inconsecvenţe
ale autorului în ceea ce privește realizarea acordului gramatical, datorate,
probabil, semantismului termenului tălmăcit (formă latinească de masculin
plural, echivalată, în română, cu un feminin plural6) și sesizabile în special la
genitiv, unde semiindependentul al din structura genitivului este pus în
legătură cu semnificaţia cuvântului tâlcuit și, mai rar, cu forma:
Accabicorichitæ, g.m.pl. seminții ai Mauritaniei, aproape de muntele
Atlalului [sic!]; Æquiculani seminții ai Italiei; Agareni, g.m.pl. seminții ai
Araviei; Alcebeceri, g.m.pl. seminții narboniiani în Franțiia; Alemusii,
g.m.pl. seminții ai Atticei; Alontigicei, g.m.pl. seminții spanioleani;
Atarphyni, g.m.pl. seminții ai Araviei ceii Mari; Cartii, g.m. seminții
perseani; Carusii, g.m. seminții ai Țărei Harăpești.
3. În loc de concluzii
3.1. Aspectele relevate în acest studiu au evidenţiat nu numai vastele
cunoștinţe ale autorului privitoare la seminţiile lumii, ci și cunoașterea
aprofundată a limbii române. Lexicul folosit este unul nuanţat, iar diferitele
forme gramaticale sunt folosite cu măiestrie, repectându-se în bună măsură
normele epocii. În afara unor creaţii lexicale analogice, nimic nu pare a fi
nefiresc în scrisul lui Teodor Corbea.
Analizând tălmăcirea seminţiilor latinești în limba română, am constatat
nevoia autorului de a varia descrierea și structurarea definiţiilor de dicţionar, prin
oferirea de detalii, în vederea cuprinderii semnificaţiei cuvintelor.
3.2. Asemenea analize punctuale se dovedesc a fi rodnice din punct
de vedere investigativ, ilustrând eforturile oamenilor începutului de drum de
a scrie într-o limbă românească curată, care să fie mijlocitoare de felurite
învăţături. Prin această scriere laică, mulţi dintre românii cu dragoste de
carte nu numai că au avut ocazia să (re)descopere Antichitatea, dar au avut și
prilejul de a afla informaţii despre lumea de dincolo de cea românească.
6
Forma de singular este mai rar întrebuinţată.
Bibliografie
a) corpus:
Corbea, Teodor (2001). Dictiones latinæ cum valachica interpretatione. Ediţie de
Alin-Mihai Gherman. Vol. I. (Studiu introductiv, note şi text). Cluj-Napoca:
Editura Clusium. (DLVI)
b) studii şi articole:
Cândea, Virgil (2012). Cuvânt înainte. În Virgil Cândea, Constantin Rezachevici și
Nicolae Edroiu (coord.), Istoria românilor. Vol. V (O epocă de înnoiri în
spirit european, 1601‒1711/1716), ediţia a II-a, revăzută și adăugită.
București: Editura Enciclopedică, v‒vii.
Chircu, Adrian (2019a). Noroadele vremurilor de demult în tâlcuirile lui Teodor
Corbea (Dictiones latinæ cum valachica interpretatione). În Annales
Universitatis Apulensis. Series Philologica, XIX, no. 1 (în curs de publicare).
Chircu, Adrian (2019b). De nominum populorum diversitate. Limbile pământului în
vechi dicţionare (Dictiones latinæ cum valachica interpretatione). În
Mihaela Popescu et alii (coord.), Actele Conferinţei Internaţionale „Text,
Context, pretext” (Craiova, 17‒18 mai 2019) (în curs de publicare).
Chivu, Gheorghe (2017). Terminologie lingvistică într-un lexicon de la sfârşitul
veacului al XVII-lea. În Adina Dragomirescu et alii (eds). Sintaxa ca mod
de a fi. Omagiu Gabrielei Pană Dindelegan, la aniversare. Bucureşti:
Editura Universitaţii din Bucureşti, 103‒107.
Creţu, Gr. (1905). Cel mai vechiu dicţionar latino-românesc de Todor Corbea
(Manuscript de pe la 1700), extras. Bucuresci: Tipografia „Voinţa Naţională”.
Dragoş, Elena (1995). Elemente de sintaxă istorică românească. Bucureşti: Editura
Didactică şi Pedagogică, R.A.
Gherman, Mihai Alin (2014). Repères culturels et linguistiques en marge du dictionnaire
latin-roumain de Teodor Corbea. În Dacoromania, XIX/1, 48‒59.
Gherman, A. M. (2010). Un umanist român: Teodor Corbea. Cluj-Napoca: Casa
Cărţii de Ştiinţă.
Gherman, Alin Mihai (2004a). Un umanist român puţin cunoscut: Teodor Corbea. În
vol. Aspecte umaniste în cultura românească veche. Bucureşti: Editura
Enciclopedică, 68‒110.
Gherman, Alin-Mihai (2004b). Ideologie și lexicografie în iluminismul românesc
din Transilvania. În vol. Literatură română din Transilvania între
preluminism şi preromantism. Cluj-Napoca: Casa Cărţii de Ştiinţă, 53‒57.
Gherman, Mihai (2000‒2001). Lexicografie şi gramatică în dicţionarul lui
Teodor Corbea. În Dacoromania, V‒VI, 161‒164.
Graur, Al. (1927). Le suffixe roumain -escu et le suffixe thrace -isk-. În Romania,
LIII, 539‒552.
Guţu Romalo, Valeria (coord.) (2008). Gramatica limbii române. Vol. I. Cuvântul.
Vol. II. Enunţul. Tiraj nou, revizuit. București: Editura Academiei Române.
(GALR)
Pană Dindelegan, Gabriela (ed.) (2016). The Syntax of Old Romanian. Oxford:
Oxford University Press. (SOR)
Pop, Ioan-Aurel (2007). Cultura românilor în a doua jumătate a secolului al XVI-lea.
În Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler și András Magyari (coord.), Istoria
Transilvaniei. Vol. III (De la 1711 până la 1918). Cluj-Napoca: Academia

Română & Centrul de Studii Transilvane, 287‒342.
Pop, Ioan-Aurel (2014). Locul românilor în Europa - la confluenţa Occidentului latin
cu Orientul bizantin. În Idem, Rostiri academice româneşti. Cluj-Napoca:
Editura Eikon, 21‒46.
Popescu-Marin, Magdalena (coord.) (2007). Formarea cuvintelor în limba română din
secolele al XVI-lea – al XVIII-lea. Bucureşti: Editura Academiei Române.
Seche, Mircea (1966). Schiţă de istorie a lexicografiei române. Vol. I. (De la origini
pînă la 1880). Bucureşti: Editura Ştiinţifică.
Stan, Camelia (2013). O sintaxă diacronică a limbii române vechi. Bucureşti:
Editura Universităţii din Bucureşti.
Strungaru, Diomid (1966). Începuturile lexicografiei române. În Romanoslavica,
XIII, 141‒158.
Tagliavini, Carlo (1929). L‟influsso ungherese sull‟antica lessicografia rumena. În
Revue des études hongroises, VI, 16‒75.
c) dicţionare:
*** (2008). Dictionarium valachico-latinum. Primul dicţionar al limbii române.
Studiu introductiv, ediţie, indici şi glosar de Gh. Chivu. Bucureşti: Editura
Academiei Române. (DVL)
*** (1930). Il „Lexicon Marsilianum”, dizionario latino-romeno-ungherese del sec.
XVII. Ediţie de Carlo Tagliavini. Bucureşti: Editura Cultura Naţională. (LM)
Maior, Grigore (2001). Institutiones Linguae Valachicae - Lexicon Compendiarium
Latino-Valachicum. Ediţie, studiu introductiv, note și indici de
Alin-Mihai Gherman. Cuvânt înainte și Rezumat de Iacob Mârza. Vol. I‒II.
Alba Iulia: Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia. (LCLV)
Sala, Marius et alii (coord.) (2010). Dicţionarul limbii române. Ediţie anastatică. Tomul
XIV (Scladă-Sponghios). Bucureşti: Editura Academiei Române. (DLR)
Szenci Molnár, Albert (1990). Dictionarvm latinovngaricvm opus novum et
hactenvus nvsqvam editvum; Item vice versa: dictionarivm vngaricolatinvm,
in quo præter dictionvm vngaricvm interpretationem latinam (1604).
Noribergae: Procurante Elia Hvterro Germano (Ediţie anastatică ulterioară.
Budapest: Akadémiai Kiadó. (DLU)
Notă: Publicarea acestei contribuţii ştiinţifice a fost posibilă şi datorită

implicării în cadrul proiectului PN-III-P1-1.2.PCCDI-2017-0326, Enciclopedia
imaginariilor din România. Patrimoniu lingvistic şi identităţi cultural lingvistice,
derulat la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, cu susţinerea financiară a
programului PCCDI 2017.
OCURENȚE ALE GERUNZIULUI ÎN
VERSIUNEA ROMÂNEASCĂ A LUI DIMITRIE CANTEMIR LA
STIMULI VIRTUTUM, FRAENA PECCATORUM,
DE ANDREAS WISSOWATIUS
Marcela Ciortea
Universitatea 1 Decembrie 1918, Alba Iulia
marcela.ciortea@gmail.com
Abstract. After the battle of Zenta, possessed by feelings of death and uselessness,
creates, as theme, the first two books from Divanul and adds Book III, the
translation from Wissowatius, who was finished by the time of his debut. This paper
is focused to The occurrence of the gerund in Dimitrie Cantemir’s version of
Stimuli virtutum, fraena peccatorum, by Andreas Wissowatius.
Keywords: Cantemir, Wissowatius, Divanul, gerund, occurrence.
0. Dacă limbile romanice își întemeiază bazele teritoriale în epoca

medievală, când ele cunosc un adevărat avânt și trec printr-o primă fază de
elaborare sub tutela limbii latine (Glessgen 2014, 498), epoca modernă 1
(1500 – sfârșitul secolului al XIX-lea) aduce cu sine geneza limbilor
romanice standard2 (Idem, 499). În urma apariției tiparului, textul scris se
multiplică în mod considerabil, prin urmare, ies la iveală fenomene
lingvistice diverse, ceea ce duce, inevitabil, la nevoia de standardizare.
Izolată de surorile ei romanice, presată de elementul slav și de scrierea
chirilică, româna s-a aflat multă vreme în imposibilitatea de a emite lucrări
de natură teoretico-lingvistică ori lexicologice de anvergură. Eforturi
sporadice de a impune în limbă modele sau norme lingvistice au existat
totuși, un prim exemplu fiind dicționarul valah-latin elaborat, după toate
1
Despre zorii modernităţii culturii româneşti, care este mult mai târzie decât data
avansată pentru celelalte popoare romanice, a se vedea Cernovodeanu şi Edroiu (2012).
2
Gh. Chivu susţine cu argumente că „limba română literară modernă este, în mod
evident, creaţia secolului al XIX-lea” (2000, 5). Pentru o descriere a principalelor aspecte
privitoare la modernizarea şi la unificarea limbii române (în veacul al XIX-lea), a se
vedea Diaconescu (1974).
M a r c e l a C i o r t e a | 109
probabilitățile, la mijlocul secolului al XVII-lea, descoperit de Hasdeu în a

doua jumătate a secolului al XIX-lea și publicat de profesorul
Gheorghe Chivu la începutul mileniului nostru (Chivu 2008).
0.1. Nu știm dacă Principele Dimitrie Cantemir a avut cunoștință de
acest dicționar sau de alte surse menite să servească reglementarea limbii
române. Dar, cum, în toată Europa, elita socioculturală este cea care avea să
pună în act elaborarea limbilor standard prin publicarea unor opere destinate
lumii din jurul curților regale și patriciatului urban (Glessgen 2014, 518), este
evident că publicarea la Iași, în anul 1698, a Divanului, avea, pe lângă scopul
politic din fundal, și o intenție de a impune în limba română un model menit să
o ridice la nivelul marilor limbi europene. Cum altfel am putea explica
publicarea în Moldova – pe când autorul se afla în cetatea Bosforului – a unei
opere scrise atât de bizar, cu o topică, o sintaxă și un lexic destul de străine
unui public majoritar analfabet? Mărturie în acest sens ar putea sta cea de-a
treia carte a Divanului, în care Principele păstrează, de sine-stătătoare,
traducerea textului latinesc al călugărului unitarian Andreas Wissowatius,
Stimuli virtutum, fraena peccatorum.
0.2. Discuțiile pe marginea Divanului și a traducerii din cea de-a
treia carte a lui sunt numeroase și diverse, iar cercetarea noastră de ansamblu
(din care prezenta lucrare constituie doar un fragment) urmărește mai multe
planuri: momentul în care a intrat Cantemir în posesia cărții lui Wissowatius
(Uță Bărbulescu 2011, 64; cf. Ciortea 2017, 113), motivul pentru care își
publică prima lucrare în Moldova și nu la Constantinopol (tiparul fiind
introdus în Imperiul Otoman abia în 1728 (Bîrsan 2005, 24), eventuale
modele lingvistice preluate în primele cărți după textul original tradus în a
treia carte (Ciortea 2018), dar și limba în care a fost elaborat inițial textul
Divanului (Cândea 1974, 43 sqq.). Noi vom căuta să descriem în cele ce
urmează jocul gerunziului în cele două versiuni: cea latină a lui Wissowatius
și cea românească a lui Cantemir.
1. Redarea gerunziului latinesc în limba română se păstrează, în

general, în registrul formelor nominale ale verbului, Cantemir acoperind, cu
excepția participiului, toate cele trei segmente nepersonale: gerunziul,
infinitivul scurt, infinitivul lung și supinul.
1.1. Gerunziul transpus prin gerunziu nu este un lucru de mirare:
fiecare traducător are tendința, mai ales la început, să identifice și să uzeze
de forma gramaticală prin care se plasează cel mai aproape de textul de bază.
Raportul temporal nu suferă modificări de la o versiune la alta: anterioritate
(1a‒b și 3a‒b) și simultaneitate (2a‒b). Acțiunea desemnată prin gerunziu
suplinește fie un condițional cu trimitere spre hortativ (1a‒b), fie un indicativ,
cu trimitere la realitate (2a‒b și 3a‒b).
(1) (a) Praeter notitiam uero naturae hominum communis, unusquisque

homo nosse debet explorando sigillatim naturam suam propriam,
et suas naturales aut etiam acquisitas proprietates atque suos mores.
(WSV: 1)
(b) Pre însămnarea dară a ceii de obște omeniască fire încă și
agonisitele sale obicéie și adétiuri pre amănuntul cercetând,
fitecine a cunoaște trebuie. (D: III, 1, 103r)
(2) (a) Deum amando mores nostros emendemus, ut puri ad purum
accedere eique adhaerere ualemus. (WSV: 3)
(b) Pre Dumnădzău iubind, obicéiele noastre să îndreptăm, ca curați
cătră curat a mérge și lui a plăcea să putem. (D: III, 3, 105 v)
(3) (a) Sicut Philetae latrones, soliti uiatores amplectendo necare. (WSV: 14)
(b) Și precum tălharii, cei ce în chip de priiatini pre călători
tumpinându-i, a-i omorî sint obicinuiți. (D: III, 14, 114 v)
1.2. Spre deosebire de limba română, unde gerunziul rămâne în afara
flexiunii, limba latină deține forme de genitiv, dativ, acuzativ și ablativ.
Dintre acestea, forma de genitiv, care se distinge prin terminația -ndi, se
traduce, de regulă, în limba română prin infinitiv cu prepoziția de, păstrând
morfemul infinitival a. Mânat de canoanele autoimpuse ale topicii, dar și de
rigorile lingvistice ale epocii (Ciortea 2018, 41), Cantemir nu activează
prepoziția de, păstrând morfemul infinitival a, de care nu se poate dispensa.
Astfel, segmentul dignae sunt recte iudicandi (4a), în loc să fie tradus demne
sunt de a se judeca corect, devine drept a să giudeca (4b), iar întregirea
sensului decurge într-o construcție apozitivă, necesară, după părerea noastră,
mai mult unei lămuriri personale decât unei explicații adresate cititorului:
adică sama a li să lua sunt vrédnice. În rest, și în cazul lui intelligendi et (…)
uolendi (5a), și în cazul lui peccandi (6a), plasarea gerunziului în poziție
adnominală se realizează, de asemenea, neprepozițional, aproape ad-litteram.
(4) (a) Primo igitur ad uirtutem capessendam requiritur sapientia: nempe
habitus mentis de rebus ut sunt uere cognitis prout dignae sunt
recte iudicandi. (WSV: 1)
(b) Întăiași dată dară, la cuprinderea bunătăților trebuie înțelepciune,
adică avérea minții, pentru lucrurile carile sunt adevărat de
cunoscut și drept a să giudeca, adică sama a li să lua sunt vrédnice.
(D: III, 1, 101v)
(5) (a) Dignitas quidem qua homo excellit caetera terrena – praecipue
quod habeat spiritum rationalem, uera intelligendi et bona uolendi
facultatem praeditum, coeleste quiddam atque diuinum – ut his
dotibus homo utatur ad bene uiuendum, non abutatur, ne ceas
culpa sua indigne corrumpat aut deturpet; ut semper aliquid
dignum ea diuina parte faciat. (WSV: 1)
(b) Vredniciia, adică cu carea omul pre alalte pemintești pre toate
întréce, mai vârtos cu duh sămăluitoriu are, adică are minte
adevăratele a înțelége și bunele a vrea plin de toată slobozeniia,
ceresc oarece și dumnădzăiesc, ca cu acéste podoabe și dzéstre
omul spre buna viețuire să să slujască, iar nu spre rău să să
slujască; nice pre dânsele cu blăstămățiia, nevrednicéște să le strice
și să le sârnăvească, ce totdiauna de acea dumnădzăiască parte
oarece vrédnic să facă… (D: III, 1, 102 r)
(6) (a) Imo ut irritamenta malorum ac illecebras peccandi reiiciet. (WSV: 4)
(b) Precum pentru întărâtările răutăților și îndemnările a face păcate a
opri. (D: III, 4, 107r)
1.3. Dacă redarea gerunziului prin infinitiv scurt se realizează
neprepozițional, infinitivul lung apare exclusiv cu prepoziție – spre (mai sus,
în 5b și în 7b, 9b) și fără (8b). El nu este nici nearticulat și neînsoțit de
prepoziție, astfel încât să părăsească definitiv registrul verbului (GBLR 2010,
217), dar nici de fiecare dată însoțit de elementul final -a și fără prepoziție,
așa încât să fi trecut în registrul substantivului. Prin urmare caracterul său
oscilator este evident. Astfel, ad bene uiuendum (5a), gerunziu în acuzativ
însoțit de adverb, devine în limba română spre buna viețuire (5b), infinitiv
lung substantivizat prin adpoziționarea unui determinant adjectival. O
situație similară, cu determinant de natură nominală, apare și în 9b, unde
segmentul ad mortis adventum (9a) devine spre a nunții 3 venire (9b). În
schimb, în exemplele 7 și 8, infinitivul lung dă semne de a fi păstrat
caracteristici verbale, și aici datorită determinanților reținuți ad-litteram și în
8b, unde sine bene ac honeste uiuendo devine fără bine și ținteș trăirea, și în
7b, unde ad perseverendum in peccato devine spre zăbăvire în păcat. Se
cuvine remarcată în textul românesc alunecarea prepozițiilor de la un caz
gramatical la altul: ad acuzatival este tradus prin spre datival, ceea ce
transferă sensul din zona complementului de relație în cea a finalității.
(7) (a) Ita qui spe misericordiae Dei ad perseuerandum in peccato
abutitur, a misericordia excluditur. (WSV: 27)
(b) Așé dară, carile cu nedéjdea milii lui Dumnădzău spre zăbăvire în
păcat rău să slujéște de la dumnădzăiasca milă să opréște. (D: III,
27, 121v)
(8) (a) Sine bene ac honeste uiuendo, ad beatam uitam peruenire, nemo
potest. (WSV: 20)
(b) La fericita viiață, fără bine și cinsteș trăirea, altul nime poate a
agiunge. (D: III, 20, 118v)
3
Eroare de traducere. În original nu e nunții, ci morții.
(9) (a) Igitur perpetuo debemus esse ad mortis aduentum parati, ne nos
imparatos opprimat. (WSV: 16)
(b) Totdiauna dară, spre a nunții* venire gătiți a fi ne trebuie, ca să nu,
nenegătiți4, apuce. (D: III, 16, 116r)
1.4. De sine stătător (10a și 12a) sau la graniță cu gerundivul (11a),

gerunziul este redat în limba română și prin supin, întotdeauna cu prepoziția
de (Ciortea 2017, 117‒119), fie la forma de genitiv (în poziție adnominală),
fie la forma de dativ (în poziție adverbală). În toate situațiile, Cantemir
recurge la supin atunci când sesizează în textul de bază o nuanță finală.
(10) (a) Ita uiue nunc dum tempus uiuendi habes, sicut hora mortis
aduentante uixisse uelles. (WSV: 16)
(b) De vréme dară ce vréme de viețuit ai, viețuiaște ca cum în ceasul
de moarte ai vrea să viețuiaști. (D: III, 16, 116 r)
(11) (a) Scriptores alii utiles legendi (WSV: 39) [subtitlu]
(b) Alalți scriitori încă de citit pre lesne iaste și foloséște (D: III, 39, 125v)
(12) (a) …nonne conuenit ut nos sic ab eo tanquam redemti e graui seuitute,
ei uicissim amorem nostrum testantes quod maxime sit praecepta
eius obseruando. (WSV: 57)
(b) Nu să cade, nici să cuvine dară noi de dânsul ca dintr-o grea robie
cu neprețăluitul său singe mântuiți și răscumpărați fiind, împotrivă
și noi cătră dânsul dragostea noastră să nu mărturisim? Cu carea
mai vârtos poruncile lui de păzit să fac. (D: III, 57, 132r)
2. Redarea unor unități sintactice în limba română prin gerunziu este

de asemenea variată și acoperă o mulțime de situații, de la cuvânt până la
propoziție.
2.1. Participiul prezent activ din limba latină devine în fraza lui
Cantemir gerunziu, invariabil, mai ales atunci când exprimă forme de
nominativ. Corespondența activ-reflexiv se realizează în conformitate cu
uzanța limbii țintă, tumens / înfându-să (13a‒b), tendens / întinzându-se
(16a‒b), sau în mod direct, prin respectarea întocmai a elementului semantic,
fie el de natură deponentă, uescens / hrănindu-să (15a‒b), sau activă, uiuens
/ trăind, dispensans / împărțind (14a‒b), bibentes / bând (15a‒b).
(13) (a) Ne sese praestantiorem quam est esse opinetur, atque arrogantia
uana tumens superbiat. (WSV: 1)
(b) Deci dară, să nu să mai de-a firea decât iaste socotească și cu
deșartă mândrie înflându-să să să mândriască. (D: III, 1, 102v)
4
Lapsus calami pentru: ca să nu ne negătiți apuce.
(14) (a) Qui Deus est substantia spiritualis perfectissima. Ideoque est
sempiternus absque principio a seipso non a balio uiuens […],
bonis praemia, malis uero poenas dispensans. (WSV: 2)
(b) Care Dumnădzău substare duhnicească și preadesăvârșit iaste, și
pentru aceasta iaste vécinic, fără de început, din singur de sine, nu
de la altul | trăind […], bunilor, cereștile bunătăți, iară răilor,
muncile împărțind. (D: III, 2, 103v-104r)
(15) (a) Ne simus similes bestiis, quae glandibus uescentes, et aquam a
flumine bibentes, parum cogitant unde ista ipsis utilia prodeant.
(WSV: 3)
(b) Să nu ne dobitoacelor asămănăm, carile cu ghindă hrănindu-să și
apă din păraie bând, puțin gândesc de unde acéstea lor pre lesne să
le fie. (D: III, 3, 105v)
(16) (a) Honores huius mundi instabiles ac fumo similes, in sublime
tendens, sed euanescentes. (WSV: 4)
(b) Cinstile lumii aceștiia nestătătoare și fumului asémenea întru-
nalturi întindzindu-se, ce îndată peritoare. (D: III, 4, 107 r)
2.2. Participiul perfect pasiv acordat fie trece la forma de gerunziu în
limba română, occupata / cuprindzindu-să (17a‒b), fie se păstrează la forma
participială acordată, însoțită de gerunziul verbului a fi, subînțeles, probabil,
prin atracție: arrectum / îndreptat fiind (18a‒b) s-ar fi putut construi prin
vecinătatea lui deprimens / pogorându-l (18a‒b), ca element de stilizare, cu
siguranță, câtă vreme Principele ar fi avut mai aproape varianta lui
îndreptându-se, pe care însă o ignoră.
(17) (a) Sicut Atalanta pomis aureis per Hippomenem extra curriculum
iactis colligendis occupata, cursu superata. (WSV: 4)
(b) Precum Atalanta, cu mérele céle de aur pre lângă drumul alergării
prin Hippomanes aruncate ca să le culiagă, cuprindzindu-să, cu
alergarea s-au întrecut. (D: III, 4, 106r)
(18) (a) Sic cogita: Non sunt ista tanti, ut homo cordatus animum suum
uersus sublimia arrectum ad ista humilia deprimens, eorum studio
teneatur, atque in eis suam statuat felicitatem… (WSV: 4)
(b) Așé socotéște: nu sint acéstea pănă într-atâta ca omul ce iaste cu
inema întriagă, sufletul cătră céle de sus îndreptat fiind, la acéste
pemintești pogorându-l, cu a lor învățătură să să ție și într-acéstea
fericirea să să așédze? (D: III, 4, 106 v)
2.3. Forma de gerunziu a verbului a fi este introdusă, de asemenea,

și în structuri adjectivale aflate la nominativ, uicinus (19a) sau ablativ, ex
humili (19a) în limba de origine. Interesant este că traducătorul renunță la
adjectiv în limba română, preferând variante adverbiale. Astfel, ex humili
devine de gios [om fiind] iar uicinus, aproape [fiind].
(19) (a) Similiter Septimius Seuerus, quum ex humili per multos gradus ad
Imperium Romanus euectus fuisset, tandem morti uicinus dixit:
Omnia fui, sed nihil mihi profuit. (WSV: 4)
(b) Așijderea, Septimius Severius, de gios om fiind, prin multe
stepene la împărățiia romanilor s-au rădicat și morții aproape fiind,
au dzis: De toate fuiu și ceva nu mi-au folosit. (D: III, 4, 106v)
2.4. La nivelul frazei, lucrurile se complică, Principele alegând să
redea propoziții întregi latinești prin forme gerunziale românești. Astfel,
două principale întregi din textul de bază devin construcții gerunziale în
limba țintă, o dată, relativă, poenitentiam ac resipiscentiam egerunt / căință
și pocăință făcând (20a‒b), a doua oară, absolută, Dominus misericors eis
ignouit / Dumnădzău milostivul, întorcându-să (20a‒b). În afara textului
sursă, Cantemir introduce un fragment suplimentar, nemică zăbavă făcând,
evident cu scopul de a-și lămuri semantica lui s-au sculat, în alegerea căruia
oscilează probabil între omonimia de perfect a sinonimelor parțiale surgo,
-ere, surrexi, surrectum (a se ridica, a se scula de undeva) și subrigo, -ere,
surrexi, surrectum (a ridica în sus, a înălța [brusc]).
(20) (a) Et quidem isti post lapsum surrexerunt, / poenitentiam ac
resipiscentiam egerunt /, nec ad similem lapsum redierunt, quin
eo cautius et diligentius in tramite pietatis perrexerunt, ideoque /
Dominus misericors eis ignouit / atque culpas praeteritas remisit.
(WSV: 26)
(b) Însă aceștia, după cădzătură, [nemică zăbavă făcând 5] s-au sculat,
(căință și pocăință făcând), nice altădată la acéiași s-au întors
căzătură (sic!), ce mult mai cu pază și cu dragoste la cinstita
curăție au îmblat. Pentru aceasta, (Dumnădzău milostivul,
întorcându-să), vinovățiile ce făcură li-au iertat. (D: III, 26, 121r)
2.5. Subordonate întregi sun redate prin gerunziu în limba română,
fie ele relative (23a‒b), fie ele circumstanțiale (21a‒b, 22a‒b). În toate
situațiile citate, Cantemir percepe o idee cauzală, fie în stare pură, ca în
cauzala introdusă prin fonetismul arhaic quum (Nicolae 2006, 210), unde
quum esset sapiens devine înțelept fiind (22a‒b), fie cu nuanță concesivă, ca
în 21a‒b, unde același quum încalecă sensul unui deși, astfel încât quum
homo sit devine om fiind, fie prin suprimarea elementului coordonator ac (și
chiar) și reducerea subordonatei la o structură intrapropozițională: per quos
mens humana turbatur ac de statu suo deiicitur / prin carile mintea
omeniască turburându-să, din statul său cade (23a‒b), în loc de prin care
mintea umană se tulbură și chiar decade din starea sa.
5
Nu există în textul latinesc.
(21) (a) Ne quum homo sit, uitam non hominis ritu sed bestiae traducat.
(WSV: 1)
(b) Ca nu, om fiind, viiață nu a omului, ce a dobitocului să poarte. (D:
III, 1, 102r)
(22) (a) Expertus hoc est Salomon, qui in regio statu constitutus et diuitiis
et honoribus et uoluptatibus abundans, tamen quum esset sapiens
agnouit haec omnia esse uanitatem, idque confessus est in suo
Ecclesiaste. (WSV: 4)
(b) Aceasta priceput-au Solomon, carile întru împărățască stare întărit
cu avuții, cu cinste și slavă mare și cu desfătări, însă înțelept fiind,
acéstea au priceput deșertări a fi și de acéstea în Eclisiiastul său au
mărturisit [gl. 1, sh. 1]. (D: III, 4, 106 v)
(23) (a) Quum homo non ita uiuit et agit ut oportet atque decet, sed
repugnat honestitati, sit seruus atque mancipium suorum affectuum
carnalium, eos regere impotens, per quos mens humana turbatur
ac de statu suo deiicitur. (WSV: 10)
(b) Dacă omul nu viețuiaște cum trebuie și cum să cade, nici cu cinste
să apără, slugă și rob trupeștilor pofte să face, și pre dânsele a
stăpâni neputérnic; prin carile mintea omeniască turburându-să,
din statul său cade. (D: III, 16, 116 r)
2.6. Construcția absolută și participiul conjunct, combinate sintactic
în același fragment, sunt redate, de asemenea, prin gerunzii. Ablativul
absolut din structura finito die (24a) devine în traducere, prin inversiune,
sfârșindu-să dzua (24b), iar participiile perfecte pasive reuoluta și reuocata
(24a), devin gerunziile întorcând și aducând (24b), fie prin atracția creată de
proximitatea lui finito, fie din cauza dificultății de a reda participial în limba
română sintagma a aduce aminte.
(24) (a) Saepe, imo singulis diebus [finito die], ante quam somnum capias,
[diei transactae acta singula, uelut per indicem uel catalogum
reuoluta], [in memoria reuocata], recense… (WSV: 69)
(b) Încă mai vârtos, în toate dzilele, [sfârșindu-să dzua], mai denainte,
pănă somnul a nu te apuca, [a trecutii dzile faptele toate, ca printr-un
index, adecă scară, întorcându-le] și [aminte aducându-le],
socotéște… (D: III, 69, 134v)
3. Există și situații complexe, în care ezitarea traducătorului este

flagrantă. Am văzut mai sus cum Principele Cantemir alege să anuleze
uneori statutul propozițional, fie al unei principale, fie al unei subordonate
ori să redea o construcție absolută prin gerunziu.
3.1. O propoziție cauzală introdusă prin quod și construită cu modul

conjunctiv, indicând, așadar, o cauză potențială, alunecă în gerunziu apozitiv:
quod cernamus devine adică vădzind (25a‒b), când este evidentă și la
îndemână traducerea prin pentru că putem vedea. Această nesiguranță derivă
probabil din traducerea incompletă sau concentrată a propoziției anterioare,
de unde segmentul ad mala patranda (a săvârși fapte rele) este suprimat,
sensul lui fiind indus lui adducat (să atragă), întregul fragment ad mala
patranda adducat devenind să ne strice. Ar putea fi o alegere intenționată
aceasta, cum, în mod sigur, este trecerea infinitivalei din latină la gerunzială
în română, determinată de plasarea lui multos în proximitatea lui cernamus,
unde cernamus multos multa passim male agere devine văzind pre mulți
multe rele făcând, în loc de vedem că mulți fac multe rău peste tot. În plus,
traducerea este suplimentată cu un segment consistent de natură explicativă,
lucru care dovedește o dată în plus că traducătorul avea în față un text asupra
căruia, deși l-a înțeles, nu s-a putut hotărî în ce măsură să intervină.
(25) (a) Ne uero nos hoc corrumpat 1/ et / ad mala patranda adducat 2/, (quod)
cernamus [multos multa passim male agere3a] 3/. (WSV: 42)
(b) Să nu ne, dară, pre noi, aceasta smintiască 1/ sau / să ne strice */,
adică văzind (sic!) 3/ [pre mulți multe réle făcând3a] și în multe
răutăți îmblând, noi încă așé, adică ca dânșii, să îmblăm sau lor
să ne potrivim, sau noi a lor réle obicéie privind, rău spre acéleași
obicéie să ne dăm 6/. (D: III, 42, 126r)
3.2. În altă parte, Cantemir elimină pur și simplu gerunzii din
traducere. În exemplul de mai jos, avem două gerunzii coordonate, ambele în
construcție cu valoare finală. O interpretare simplă ar putea induce ideea că
traducătorul le-a scăpat din vedere; o interpretare complexă ar putea duce la
concluzia că nu era (încă) pregătit să opereze la nivelul construcției
gerunziale, preferând suprimarea unei traduceri clare a celor două finale:
[pre sine a să schimba poate] amăgind și făcând rău / pentru a amăgi și
pentru a face rău / ca să amăgească și să facă rău.
(26) (a) Ita uersutus ac uersipellis, ut in uarias sese formas instar Protei aut
Vertumni conuertat, ad decipiendum ac nocendum. (WSV: 56)
(b) Așé în multe féliuri și în multe pelițe (ca Proteus și Vertumneus)
pre sine a să schimba poate. [???] (D: III, 56, 131r)
4. În concluzie, gerunziul apare în Cartea a III-a a Divanului

majoritar drept rezultat al unui exercițiu de traducere primă, după manual.
Segmentul și în multe răutăți îmblând, noi încă așé, adică ca dânșii, să îmblăm sau lor
6
să ne potrivim, sau noi a lor réle obicéie privind, rău spre acéleași obicéie să ne dăm nu
există în textul latinesc.
Poziția adnominală este sporadică. În majoritatea cazurilor el se constituie în

centru al grupului verbal, evoluând de la simpla transpunere a unor forme
verbale nepersonale, până la contragerea unor propoziții întregi, fie ele
principale (independente), subordonate sau construcții absolute.
Această analiză primară oferă o privire generală asupra gerunziului în
ambele texte, în cel al lui Wissowatius și în cel al lui Cantemir, urmând a fi
comparată cu situația gerunziului în primele două cărți ale Divanului, dar și cu
alte texte cantemiriene, fie ele redactate în limba română sau în limba latină.
Bibliografie
Corpus:
Cantemir, Dimitrie (1974). Opere complete, I, Divanul. Ediție îngrijită, studiu
introductiv și comentarii de Virgil Cândea. Text grecesc de
Maria Marinescu-Himu. București: Editura Academiei.
Wissowatii, Andreae (1682). Stimuli uirtutum, fraena peccatorum. Ut & alia
ejusdem generis opuscula posthuma. Amstelaedami: apud
Henricum Janssonium.
Lucrări de referință:
Bîrsan, Cristina (2005). Dimitrie Cantemir și lumea islamică. București: Editura
Academiei Române.
Cândea, Virgil (1974). Studiu introductiv, în Dimitrie Cantemir, Opere complete, I.
Divanul, ediție îngrijită, studiu introductiv și comentarii de Virgil Cândea,
text grecesc de Maria Marinescu-Himu. București: Editura Academiei.
Cernovodeanu, Paul, Edroiu, Nicolae (coord.) (2012), Istoria românilor. Vol. VI
(Românii între Europa clasică şi Europa Luminilor, 1711‒1821), ediţia a
II-a, revăzută și adăugită. București: Editura Enciclopedică.
Chivu, Gh. (editor) (2008). Dictionarium valachico-latinum. Primul dicţionar al
limbii române (2008). Studiu introductiv, ediţie, indici şi glosar de
Gh. Chivu. Bucureşti: Editura Academiei Române.
Chivu, Gh. (2000). Limba română de la primele texte până la sfârşitul secolului al
XVIII-lea. Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic.
Ciortea, Marcela (2017). Ocurențele supinului în versiunea românească a lui
Dimitrie Cantemir la Stimuli uirtutum, fræna peccatorum, de
Andreas Wissowatius, în Caietele Sextil Pușcariu III. Actele Conferinței
Internaționale Zilele Sextil Pușcariu. Ediția a III-a, Cluj-Napoca, 14‒15
septembrie 2017, 111‒133.
Ciortea, Marcela (2018). Formele verbale nepersonale în Divanul lui
Dimitrie Cantemir. Alba Iulia: Editura Aeternitas.
Diaconescu, Paula (1974). Elemente de istorie a limbii române literare moderne,
Partea I (Probleme de normare a limbii române literare moderne, 1830‒
1880). Bucureşti: Tipografia Universităţii din Bucureşti.
Glessgen, Martin-Dietrich (2014). Lingvistică romanică. Domenii și metode în
lingvistica franceză și romanică. Cuvânt înainte și traducere de
Alexandru Gafton. Iași: Editura Universității Alexandru Ioan Cuza.
Nicolae, Florentina (2006). Neolatina cantemiriană. Studiu de sintaxă asupra operelor

lui Dimitrie Cantemir De antiquis et hodiernis Moldaviae nominibus și Historia
Moldo-Vlachica. București: Editura Cartea Universitară.
Niculescu, Dana Ioana (2013). Particularități sintactice ale limbii române din
perspectivă tipologică. Gerunziul. București: Editura Muzeului Național al
Literaturii Române.
Pană Dindelegan, Gabriela (coord.) (2010). Gramatica de bază a limbii române.
Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic Gold.
Uță Bărbulescu, Oana (2011). Dimitrie Cantemir – Latinis litteris operam navare.
Despre traducerea surselor latine și integrarea lor în Istoria ieroglifică.
București: Editura Universității.
COMENTARII METALINGVISTICE ÎN TEXTUL DIALECTAL
Rozalia Colciar
Academia Română, Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară
rozaliac@yahoo.com
Résumé. L’article, intitulé Commentaires métalinguistiques dans le texte dialectal,

poursuit le problème de la réaction du sujet parlant par rapport aux phénomènes
linguistiques pendant l’enquête dialectale. Il s’agit de commentaires spontanés,
basés sur la tendance naturelle du sujet d’observer et de comparer les faits
linguistiques, étant orientés vers le code ou vers le message. Nous avons suivi les
commentaires métalinguistiques obtenus à l’intérieur des textes dialectaux
enregistrés et publiés dans des corpus, des commentaires qui visent surtout des faits
lexicaux (des indications à rôle de glossaire), mais aussi qui établissent des
différences de nature sociale, rapportées à la vie rurale. Parfois, ces commentaires
sont accompagnés, dans le discours, par des phénomènes de l’oralité (des
constructions incidentes, répétitives ou appositives), qui ont le rôle de clarifier et de
supplémenter le contenu du message.
Mots-clés: commentaire métalinguistique, texte dialectal, glossaire, différences

sociales, constructions syntaxiques discontinues.
1. Problema reacției subiectului vorbitor față de fenomenele

lingvistice a devenit obiect de cercetare odată cu dezvoltarea studiilor de
sociolingvistică1 și pragmatică, studii care au impus lărgirea obiectului-cadru
de cercetare dialectală. Astfel, dialectologia și geografia lingvistică
românească înregistrează, de-a lungul anilor, o serie de contribuții referitoare
la reacția implicită sau explicită (formulată în comentarii metalingvistice) a
subiectului vorbitor față de fenomenele lingvistice, printre care amintim:
Cazacu 1957, Sala 1957, Teaha 1970, Faiciuc 1985, Dumistrăcel et alii 1997,
Vulpe 2004 și Manu Magda 2018.
În cursul anchetei dialectale, ale cărei rezultate sunt consemnate în
atlasele lingvistice și în culegerile de texte dialectale, reacțiile informatorilor
1
Este vorba, în primul rând, despre studiile lui H. M. Hœnigswald (1966), Labov
(1966), dar și, mai recent, de „dialectologia perceptivă” a lui D. R. Preston (1999).
sunt însoțite adesea de comentarii referitoare la răspunsul dat. Aceste comentarii

metalingvistice presupun desprinderea elementelor lingvistice din contextul
comunicativ și aprecierea lor printr-un metalimbaj adecvat 2 . Preluând o
clasificare propusă de H. M. Hœnigswald (1966) 3 în analiza comentariilor
metalingvistice din textele dialectale din Oltenia, M. Vulpe (2004, 419)
vorbește despre două tipuri de reacții ale subiectului vorbitor, care vizează
două planuri de manifestare: (a) reacții secundare (atitudini neexprimate,
manifestate prin modul în care subiectul face selecția faptelor de limbă) și (b)
reacții terțiare, definite de autoare drept „totalitatea comentariilor explicite,
a opiniilor care se raportează la limbaj exprimate de nonlingvist”. La rândul
lor, reacțiile terțiare se pot clasifica în două categorii: pe de o parte,
comentarii provocate și, pe de altă parte, comentarii spontane.
Comentariile provocate sunt solicitate și dirijate de către anchetator
prin întrebări programate, cuprinse în chestionarul după care se desfășoară
ancheta lingvistică (de exemplu, chestiunea din partea introductivă
referitoare la graiul din localitatea anchetată, raportată la graiul localităților
învecinate). Acest tip de comentarii nu constituie subiectul studiului de față,
oprindu-ne asupra celui de-al doilea tip, cele spontane, mult mai frecvent
întâlnite în textele dialectale românești.
2. Comentariile spontane reprezintă comentarii accidentale, generate
de dorința de exprimare proprie a subiectului. De altfel, s-a remarcat și în
cursul anchetei dialectale bazate pe întrebări și răspunsuri tendința naturală a
subiectului de a observa și de a compara faptele de limbă, ancheta însăși
nefiind altceva decât un șir de fapte metalingvistice orientate în primul rând
asupra codului utilizat. Mult mai numeroase, caracterizate și prin tendința de
orientare asupra mesajului, sunt comentariile metalingvistice obținute în
interiorul textelor dialectale înregistrate și transcrise (majoritatea) în culegeri
de texte. În acest caz, anchetatorul a indicat doar tema discuției, lăsându-l pe
subiect să se desfășoare mai liber și, uneori, să aleagă el însuși tema (de
exemplu, textele libere de tipul celor care narează povestiri din viața
subiectului). S-au obținut astfel texte („etnotexte”, după Manu Magda 2003,
46) care cuprind fie descrieri (texte tematice referitoare la unele obiceiuri sau
procedee tehnice), fie narațiuni (texte libere referitoare la întâmplări din viață).
Comentariile metalingvistice din textele dialectale vizează în special
fapte de natură lexicală, fiind, de obicei, indicații cu rol de glosare, de
explicare suplimentară a termenului respectiv:
2
„La fonction métalinguistique est la fonction du langage par laquelle le locuteur
prend le code qu‟il utilise comme objet de description, comme objet de son discours,
du moins sur un point particulier” (Dubois et alii 2002, s.v. métalinguistique).
3
Hœnigswald (1966) este cel care a lansat, în sociolingvistică, sintagma „lingvistică
populară” („folk lingvistics”) pentru a desemna cunoștințele și aprecierile empirice ale
vorbitorilor nonlingviști referitoare la formele și normele limbii și ale discursului.
R o z a l i a C o l c i a r | 121
(1) șî-ħ puħ/ ápî cáld▄/ cári sî numéștĤ crƂp (NALR Mold. Bucov. TD
I/1, 5);
(2) ħo ħerĖám vătáf, cum să num&ște, ști, un...un răspũsábil (TDO,
32);
(3) și maħ noÄ acúma fac cort afáră, șópru, la noħ îħ zíĉe șópru (Guia
2014, 234);
(4) în drum/ punem pedecătoare// o bucată de lemn atîta pe
roate// cum numim noi feic (Teiuș 1980, 138);
(5) și ħerá un fel dĕ plántă/ jiµéħ îħ spúne la noħ (GRU, 57)4.
Așa cum remarcă și M. Vulpe (2004, 422), mențiunea „la noi”, care
însoțește frecvent comentariul vorbitorului, stabilește, în cea mai mare parte a
cazurilor, diferențe de natură socială, deci diastratice, desemnând noțiuni care
se raportează la viața rurală și la situații specifice acesteia (obiceiuri și tradiții):
(1) într-o marți sara pe-nserat/... cum îi obiceiu la noi că... să duc
amu la Iara/ în tătă marțea-i... tîrg (Teiuș 1980, 144);
(2) La noħ, dácâ ũŦflăc$Ä vrĲe sâ dúcî ĵŦsat la fĲéti sára, nu-ħ daÄ
vóħi ĉįħ maħ marĥ, p$nâ nu dă o vádrâ di vin (ALRT II, 222);
(3) sî puné pelín [...] fĲíŋcî... la noħ la țárâ... sĳŦcùẀățî maħ bíni cu
pelín (NALR Mold. Bucov. TD I/1, 29);
(4) îħ dă háħnele péste ħel, c-așá să dă la noħ (TDO, 67);
(5) amú bá¹ŸŋŦcu bumbác/ [...] fáĉŸm nËoħ pă la țáră șî pă ĉa/
Ëobiĉáħu ₣imŦbătrĳń [...] n-ő foŦ bumbácþ (GS, 112).
Uneori, indicațiile subiectului stabilesc distincția între formele mai

vechi și cele mai nou intrate în grai, respectiv între denumirea veche și cea
nouă a obiectului5:
(1) niŦd┤ĉ&mŦcý plúg/cý prímaŦdát█ s█ ar$m¡ // cumŦsî/uŦspun&

înaħínti: brăzdám (NALR Mold. Bucov. TD I/1, 54);
(2) eram încălțat bine/ cu opinci/ cu... niște cioareci de suman/ cum
icem noi/ cum ice-amu cătă nădragi// cioareci de suman zicea
atuncea (Teiuș 1980, 139);
4
Menționăm faptul că am păstrat întocmai forma de transcriere (fonetică sau literarizată)
folosită în corpusurile de texte dialectale din care am excerptat exemplele.
5
Utilizarea uneia sau a celeilalte forme se realizează după criterii de natură stilistică
(cf. Pușcariu 1936‒1938, 430), deci la nivel diastratic și diafazic.
(3) lĳna toŦla fel o punĖám la fus la... o torĉám, o dãŦla darágŦla...
cũŦsă spúne, cum sînt acúma. [...] Așá ħerá ș-atŮżŦla lĳnă (TDO,
322);
(4) usturÄóħ¢// n⌠íňµŸ-ħ zîĉ&m aħþ (GS, 116).
Se întâlnesc și observații cu conținut metalingvistic referitoare la:

‒ repartizarea teritorială a unui fapt lingvistic, în strânsă legătură cu
identitatea etnică (sau raportarea termenului din limba română la termenul
corespondent dintr-o altă limbă pe care vorbitorul o cunoaște):
(1) aħésta-ħ uŋgur&șµŸ/ spuħ// noħ nu spunem ŉĕ... d¾Äă úna căș ar
vińí (!)/ núma µiµiház (GRU, 86);
(2) aŗŦfosŦtolmáĉ/ periÄoĉ cum zĳĉe ħiħ (ibidem, 37);
(3) Mórjo, da, Ďin maÝáră. Mórjo, ásta însĖámnă deĉ ŉéfu Ďĕ dúpă
núntă. Ĉe rămĳńĕ dį pă la núntă (Guia 2014, 306);
‒ diferențe de natură individuală:
Zolím cuŦſla cū zolitórħu/ mămĄligătórħu/ n▲/ cárŸ cuŗŦvr╝... îħ

spúnį (GS, 162);
‒ termeni regăsiți și în limba standard, caz în care comentariile

metalingvistice „tind să devină un simplu tic verbal” (Vulpe 2004, 422)6:
(1) dupŦaĉ&ħa se faĉ& ĉercuħírĖa așá să zíĉe la nÄoħ îmŦpopór

(Guia 2014, 167);
(2) míħe mħ-e frícă cînd aËúd așá... cum dúdăħe, cuŗŦspúnem noħ,
acólo. [...] Dúdăħe, așá zĳĉem noħ (TDO, 266);
(3) pis$m ca o farfuríħĕ saÄ o stráŉină, așÿ zĳĉem, ca la țáră, o
stráŉină dă usturóħ (ibidem, 377);
(4) săpúnu s↑ faĉ-aşá: dinî grăsĳmi// di... porc¡Ŧ/ cum sâ spúni
(NALR Mold. Bucov. TD I/1, 4);
(5) șî ₣i... pă fuħ¾rłlĖ-alĖȧ/ laŦaĉéħ le zĳÛĕm cïlț█ (GS, 163).
La nivel discursiv, în textele dialectale se regăsesc fenomene ale

oralității manifestate printr-un joc de anticipări și reveniri, concretizate în
6
Motivațiile acestui tip de comentarii, însoțite de sintagma limitativă „la noi”, ar putea fi
de ordin psihologic: dorința subiectului de a oferi interlocutorului detalii cât mai
originale, specifice vieții rurale, un mediu social diferit de cel al interlocutorului.
construcții sintactice de tip discontinuu. Este vorba despre construcțiile

incidente, repetiția și apoziția7.
2.1. Construcțiile incidente se întâlnesc și la nivelul metadiscursului,
ele având funcția de a clarifica / lămuri conținutul mesajului prin adăugarea
de / complinirea cu informații suplimentare. Este o enunțare de tip polifonic,
prin care locutorul își dublează discursul pentru a comenta propria vorbire.
Se produce astfel o suprapunere de planuri: cel al enunțului cu cel al
enunțării, formându-se „bucle textuale” (Maingueneau 1987) prin care
enunțul nu mai vorbește doar despre lume, ci se reîntoarce spre enunțare (cf.
și Colciar 2018, 45‒55):
(1) pă núța/ ħel oŦzîs că o să víħe demińáța să.../ cum să vă

spun?Ŧcă sclúga să sculá la pátru ĉásurĥ (GRU, 75);
(2) și păscînd ea vacile-așa prin poiană/ dă de-o corhană// șt [k]
cred că vă dați seama ce-i aceie/ o rîpă// cum s-ar spune (Teiuș
1980, 147);
(3) aș¦... zĳĉem/ nËoħ zĳĉeŗŦ₣esfăcătúrĥ// dā dumńŸv¾stă p÷¾µŸ
nu șµisŦcum (GS, 109);
(4) Jîntal$Ä, așÿ să numéșµe, ũŦcuŘŦsă-țŦesplícŦħoŦașá, îħ
ÄoŦr¾tă așá făcútă Ďin, tÄot Ďin brad (Guia 2014, 187);
(5) Púħi Ŷe cúrcă, cînŦħésă, sînt, [Ŋ] cuŗŦsă vă spun ħo
dumnĖavÄástă, [Ŋ] nu ştħu cuŘŦsă Ľe maħ zîc, sînŦtaf⌠lójŦrăÄ
(TDO, 85).
Construcțiile metadiscursive din exemplele citate anterior exprimă

intenția locutorului de a da explicații necesare pentru înțelegerea sau
clarificarea mesajului, ele funcționând ca mărci explicative. Utilizarea, în
aceste construcții, a pronumelui personal de persoana a II-a plural vă, alături
de forma verbală a aceleiași persoane, precum și a pronumelui de politețe
dumneavoast(r)ă, contribuie la exprimarea unor strategii ale politeții
negative, care sunt strategii ale deferenței față de interlocutor. În contextul
relațiilor dintre „insideri” și „outsideri”, specifice anchetei dialectale, aceste
strategii conversaționale au rolul de a menține distanțele între indivizi (cf.
Ionescu-Ruxăndoiu 1995, 84‒92; Colciar 2018, 104‒115). În cadrul anchetei
dialectale, principiul politeții este respectat de către ambii parteneri de
conversație, alături de principiul cooperării verbale (Grice 1975) și al
7
Acestea apar în cadrul unor mișcări conversaționale considerate drept strategii de
tip anticipativ, care vizează reacția și atitudinea interlocutorului. Mai exact, sunt
mișcări strategice de amplificare (cf. Ionescu-Ruxăndoiu 1995, 58), semnalate
printr-un grad ridicat de redundanță a expresiei verbale.
„sincerității”. Intenția comunicativă a anchetatorului nu se realizează decât

dacă este recunoscută și acceptată exact de către subiectul anchetat,
asigurându-se astfel reușita comunicării, conform unui caracter predictiv și
strategic al actului de comunicare.
2.2. Repetiția este un alt mijloc prin care se asigură coeziunea
textuală în discursul vorbit de tip dialectal, ea având rolul de intensificare
semantică prin insistență (cf. și Colciar 2018, 56‒72). Atunci când însoțește
secvențele metalingvistice cu rol de glosare, din textele descriptive, repetiția
este orientată asupra codului sau a modului de producere a mesajului:
(1) mesµec$m Äoréz, raħs cuŗŦzîŝ&m nÄoħ maħ Ďe mult, raħs (Guia
2014, 186);
(2) laptílįŦăla s-adúŝį să bágă-nŦîntrŦbudácă, budáca-ħ Ďe lemn,
la nÄoħ să zĳŝi budácă, deĉŦuŗŦvás de lemn (ibidem, 187);
(3) vrazĳcï... îŦspúnim prĳnÞ/zu//... prĳnÞ/zu di diminĖáțâ (NALR
Mold. Bucov. TD I/1, 16);
(4) núma Ņéru/ Ņéru Ûĕl luŋgu/ aşá-ħ zĳÛĕm nËoħ (GS, 104);
(5) cu săcúrĖȧ o lucrá/ f$ră Ņ/ŝirézþ// fŅerăstr$Ä... zĳÛăzŦla
dumnĖav÷¾strâ// f$ră Ņirézþ (ibidem, 157);
(6) punĖá o másă, fideléșu-ħ zîĉám noħ, la fedeléș (TDO, 39).
2.3. Coeziunea textuală este asigurată și de apoziție, care, dincolo de

aspectul morfo-sintactic, este relevantă la nivel semantico-pragmatic, prin
relația de echivalență contextuală pe care o stabilește între unități. Reluările
prin reformulare, întâlnite în cadrul relației apozitive, alături de secvențele
metalingvistice, susțin discursul și asigură viabilitatea schimbului verbal,
având rolul de a provoca reafirmarea sau reconfirmarea opiniei deja existente:
(1) făĉá butúĉ, îħ zîĉá bușténĥ (TDO, 4);

(2) Äo casĳŋcî frumÄásî...cu florĥ/ moca/ănĖáscî sî zĳŝe (NALR
Mold. Bucov. TD I/1, 16);
(3) și maħ noÄ acúma fac cort afáră, șópru, la noħ îħ zíĉe șópru (Guia
2014, 234);
(4) duĉ& cĳµį...pґtru/ șґsă pµetrójŦďįŦaĉíħ marĥ/ bolováń//
pµetrógŦzĳĉŸm noħ (GS, 156);
(5) în tătă marțea-i...tîrg/ mărturie cum spunem noi (Teiuș 1980, 144).
3. Cu toate că, în ancheta dialectală, activitatea metalingvistică este

mai degrabă un fenomen de „inducție” (Vulpe 2004, 423), manifestat la
nivelul relației dintre un „outsider” (anchetatorul) și un „insider” (subiectul
informator), totuși, după cum se poate constata din cele expuse până acum,
ea exprimă o atitudine activă și conștientă față de limbaj, subiectul (locutor)

luând parte la elaborarea acestuia.
Intervențiile cu caracter metalingvistic din textele dialectale glosează
termeni care se încadrează într-un sistem de referințe situat cel mai adesea la
nivelul diferențelor de ordin social (diastratic și diafazic).
La nivelul discursului, construcțiile cu caracter metadiscursiv
dezvoltă valori semantico-pragmatice cu funcție „reparatorie”, având rolul
de a clarifica și de a aduce informații suplimentare conținutului mesajului.
Surse:
ALRT II = Emil Petrovici, Texte dialectale. Suplement la Atlasul lingvistic român II,
Sibiu‒Leipzig, 1943.
GRU = Maria Marin, Iulia Mărgărit, Graiuri româneşti din Ungaria. Studiu
lingvistic. Texte dialectale. Glosar, Bucureşti, Editura Academiei Române.
GS = Maria Marin (coord.), Mihai Conțiu, Bogdan Marinescu, Carmen-Ioana Radu,
Marilena Tiugan, Graiurile din Sălaj, București, Editura Academiei
Române, 2017.
Guia 2014 = Sorin Guia, Dialectologie română. Studii şi corpus de texte, Iaşi,
Editura Vasiliana ‟98.
NALR–Mold. Bucov. TD I/1 = Noul atlas lingvistic român pe regiuni. Moldova şi
Bucovina. Texte dialectale, vol. I, partea I, Iaşi , Editura Academiei
Române, 1993.
TDO = Texte dialectale. Oltenia, publicate sub redacţia lui Boris Cazacu, de
Cornelia Cohuţ, Galina Ghiculete, Maria Mărdărescu, Valeriu Şuteu şi
Magdalena Vulpe, Bucureşti, Editura Academiei, 1967.
Teiuş 1980 = Sabina Teiuş, Coordonarea în vorbirea populară românească,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Bibliografie
Cazacu, Boris (1957). Sur la réaction du sujet parlant par rapport au fait linguistique.
În Mélanges linguistiques, publiés à l’occasion du VIIIe Congrès
international des linguistes à Oslo, du 5 au 9 août 1957 (Mélanges Oslo…).
București, 189‒199.
Colciar, Rozalia (2018). Dialectologie și pragmatică. Studii de pragmalingvistică a
textului dialectal. Cluj-Napoca: Casa Cărții de Știință.
Dubois, Jean et alii (2002). Dictionnaire de linguistique. Paris: Larousse.
Dumistrăcel, Stelian et alii (1997). Ancheta dialectală ca formă de comunicare. Iași:
Editura Academiei Române.
Faiciuc, Ioan (1985). Comentarii ale informatorilor privind variația dialectală. Note
pe baza NALR-Banat. În Anuar de lingvistică și istorie literară (ALIL). A.
Lingvistică, XXX, 43‒51.
Grice, H. P. (1975). Logic and conversation. În P. Cole & J. L. Morgan (eds.),
Syntax and Semantics: Speech Acts. New York: Academic Press, 41‒58.
Hoenigswald, Henry M. (1966). A proposal for the Study of Folk-Linguistics. În

Sociolinguistics. Proceedings of the UCLA Sociolinguistics Conference.
The Hague-Paris, 16‒26.
Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana (1995). Conversația: structuri și strategii. București:
Editura ALL.
Labov, William (1966). The Social Stratification of English in New York City.
Washington: Center for Applied Linguistics, Michigan State University
Emeritus, East Lansing USA.
Maingueneau, Dominique (1987). Nouvelles tendances en analyse du discours.
Paris: Hachette.
Manu Magda, Margareta (2003). Elemente de pragmalingvistică a românei vorbite
regional. București: Editura Dual Tech.
Manu Magda, Margareta (2018). Elemente de dialectologie perceptivă în spațiul
lingvistic românesc. În Veronica Ana Vlasin et alii (ed.), Lucrările celui
de-Al XVII-lea Simpozion Internațional de Dialectologie (Cluj-Napoca, 8‒
9 septembrie 2016). Cluj-Napoca: Editurile Argonaut și Scriptor, 170‒191.
Preston, Dennis R. (ed.) (1999). Handbook of perceptual dialectology, volume I.
Amsterdam‒Philadelphia: John Benjamins.
Pușcariu, Sextil (1936‒1938). Pe marginea cărților. În Dacoromania, IX, 403‒446.
Sala, Marius (1957). Remarques sur la réaction des sujets enquêtés pour l‟«Atlas
Linguistique Roumain». În Mélanges linguistiques, publiés à l’occasion du
VIIIe Congrès international des linguistes à Oslo, du 5 au 9 août 1957
(Mélanges Oslo…). București, 189‒199.
Teaha, Teofil (1970). Un problème de métalinguistique: la réaction du sujet parlant
dans le processus de la communication. În Actes du Xe Congrès
international des linguistes. Bucarest, 28 août ‒ 2 septembre 1967, II.
[București]: Editura Academiei RSR, 41‒48.
Vulpe, Magdalena (2004). Comentarii metalingvistice în textele dialectale. În Idem.
Opera lingvistică I. Dialectal. Popular. Vorbit. Cluj-Napoca: Editura
Clusium, 419‒423.
DENUMIRI CROMATICE RECENTE DE ORIGINE STRĂINĂ
Florica Dimitrescu
Universitatea din Bucureşti / Academia Română
Résumé. Dénominations récentes de couleur d’origine étrangère. Dans l’article

qui suit, l’auteur s’occupe, en poursuivant autres études sur le même thème, celui
des chromatismes, des origines de quelques nouvelles dénominations de couleur.
Toutes ces dénominations formées de termes indépendants ou de syntagmes
chromatiques on les a extraits de la presse récente. On doit souligner que la grande
majorité de ces dénominations n’appartiennent pas à la langue parlée, mais elles
figurent dans le langage de la presse et, par conséquent, elles devaient être signalés
et, en quelque sorte, expliquées. Leur évolution dans la langue roumaine devra être
suivie. Les exceptions déjà intégrées dans la langue roumaine sont extrêmement peu
nombreuses parmi les dénominations présentes dans cet article. Si dans les dix
années suivantes elles ne seront pas attestées en roumain, on ne les consignera dans
les éditons futures du Dictionnaire des mots récents.
Mots-clés: dénomination, couleur, emprunt, barbarisme, assimilation.
Dedicat Elenei Dragoş, în semn de preţuire,

împreună cu un gând frumos pentru aniversare!
Numele culorilor, al nonculorilor şi al nuanţelor lor face parte din

aria lexicală de bază a oricărei limbi, printre care şi a limbii noastre. De
menţionat că primele culori întâlnite de om au fost cele din n a t u r ă , în
special la florile şi la legumele cultivate de acesta. Credem că este necesar de
amintit aici că termenul generic floare avea în limba veche şi sensul
“culoare”, fapt asupra căruia mi-a atras atenţia colega Iulia Mărgărit –
specialistă în dialectologie de la Institutul de lingvistică din Bucureşti, căreia
îi mulţumesc şi pe această cale – din motivul foarte simplu, indicat în DA,
s.v. floare, că în slavă termenul cveat avea ambele accepţii, “floare” şi
“culoare”. Ceea ce este specific şi demn de semnalat pentru limba română
este că, încă din anul 1882, deci de acum 137 de ani, câmpul semantic al
culorilor a format obiectul de studiu al unui tânăr de 35 de ani, preot,
învăţător, folclorist şi etnolog, Simeon Florea Marian. Acesta, ales cu un an
mai devreme membru al Academiei Române, a publicat volumul intitulat

Chromatica poporului român. Prin această lucrare, autorul – fidel concepţiei
marelui B. P. Hasdeu – „a contribuit la punerea bazelor etnografiei româneşti
prin mari lucrări de sinteză asupra culturii populare“ (DMAR, s.v. Marian,
Simeon Florea). În istoria lexicului limbii române, la micul număr de culori
pe care le întâlnim în textele româneşti vechi cu caracter religios, s-au
adăugat altele, în special pentru a denumi n u a n ţ e l e multiple ale acestora,
prin împrumuturi, în perioada mai veche, din limbile slave şi din turcă, iar
mai de curând în special din franceză şi din italiană; asupra cercetării
acestora s-a aplecat un mare număr de specialişti care, însă, de circa 30 de
ani, deci după revoluţia tinerilor din decembrie 1989, se confruntă cu o
adevărată „avalanşă” de noi denumiri de nuanţe provenite, cele mai multe,
din limba engleză. În măsura posibilului, le vom exemplifica pe unele dintre
acestea şi vom încerca să le urmărim destinul în interiorul limbii noastre de
astăzi, nu înainte de a face trei menţiuni:
1) În această lucrare m-am bazat exclusiv pe termenii şi sintagmele
cromatice excerptate de mine din ziarele şi revistele indicate la bibliografie.
Unele elemente cromatice au fost discutate şi în alte lucrări, dar, în general,
fără a li se nota d a t a apariţiei, de exemplu, nuanţa magenta a fost
înregistrată, în context, în Chelaru-Murăruş, DNC, p. 210.
2) Este de remarcat că, dintre sursele noilor elemente lexicale, cele mai
numeroase exemple aparţin suplimentului ziarului Adevărul, WP (Weekend
plăcut) care are o rubrică de modă ce figurează, de obicei, la p. 36–37. Din
această perspectivă, a termenilor şi a sintagmelor cromatice recente, „contribuţia”
altor ziare sau reviste există, dar este minimă în raport cu WP.
3) De multe ori în citatele de mai jos apare numele propriu Pantone.
Este vorba despre un institut american cu această denumire, „o autoritate în
materie de modă care dă tonul în privinţa culorilor ce vor fi în trend atât în
zona de vestimentaţie, cât şi de design interior” (WP, 19.VII.2019, p. 36).
Acest institut, în luna decembrie a anului precedent, pur şi simplu – după
cercetări făcute timp de un an de zile – „decretează” care va fi culoarea sau
nuanţa „la modă”/ în anul viitor; din această perspectivă, vezi, dintre
exemplele de mai jos, greenery, grenadine.
Iată, clasificate alfabetic, o serie de noi denumiri cromatice,

indiferent dacă apar ca elemente lexicale unice sau în sintagme:
Autumn marple – „Despre autumn marple se poate spune că este
culoarea dedicată nuanţelor clasice de toamnă, fiind un amestec de maro şi
oranj care inspiră căldură” (WP, 23.VIII.2017, p. 36); vezi şi grenadine. Este
un binom de provenienţă engleză până acum neasimilat în limba română.
Ballet slipper – „O nuanţă diafană de roz pal, cum este cea denumită
de Pantone, poate fi alegerea perfectă pentru rochii de cocktail… Din seria
F l o r i c i c a D i mi t r e s c u | 129
de nuanţe care au darul de a te învălui plăcut în sezonul care urmează (n.n. –

toamna) se remarcă şi rozul pal ballet slipper, verdele proaspăt golden lime”
(WP, 23.VIII.2017, p. 36). Ballet slipper este sinonim cu formaţia veche în
limba română, roz pal (de altfel, utilizată de două ori în citatul de mai sus) şi,
dintre sintagmele recente, cu pale dogwood (Aspecte, p. 384). Este un binom
de provenienţă engleză până acum neasimilat în limba română.
Biton – „[Autoturismul] Captur mizează pe originalitatea
combinaţiilor de culori biton, cu pavilionul negru şi corpul maşinii bej”
(Ren., p. 5). Provine probabil din fr. bitonal, care, conform PR 2018, are o
semnificaţie dublă, în cromatică şi în muzică. Acest termen are o circulaţie
relativ slabă în rândul culorilor preferate de automobilişti.
Butterum – „Amestecul dintre nuanţa romului şi cea a untului nu se
putea numi decât butterum, iar delicioasa culoare are darul de a-ţi oferi o
senzaţie de confort în zilele răcoroase care vor veni, fiind o nuanţă perfectă
pentru tricotaje” (WP, 23.VIII.2017, p. 36); „[Se poartă] nuanţele clasice de
toamnă precum navy peony, neutrul gray, butterum şi tawny port” (ibidem).
Fiesta – „Nuanţa de roşu a sezonului a fost denumită în mod
sugestiv Fiesta, iar designerii au folosit-o în cele mai diverse ipostaze, de la
vestimentaţia de seară la cea casual” (WP, 19.VIII.2019, p. 36).
Fresh – „O rochie Givenchy în această nuanţă fresh” (WP,
25.VII.2017, p. 36). Fresh este sinonimul neologic al lui proaspăt.
Golden lime – „O nuanţă de verde-gălbui denumită golden lime
aminteşte de nuanţa limetei” (WP, 23.VIII.2017, p. 36); vezi şi ballet slipper.
Golden lime este sinonim cu două sintagme româneşti, verde proaspăt, verde
crud şi verde gălbui (Aspecte, p. 384). Este un binom de provenienţă engleză
până acum neasimilat în limba română.
Greenery – „Greenery, verde crud este un amestec de galben şi verde,
este un verde-lămâie” (WP, 25.XI.2016, p. 41); „Culoarea anului 2017,
anunţată de Institutul Pantone din SUA este greenery” (în traducere literală
“verdeaţă”) (WP, 30.XII.2016, p. 36); „Greenery [a fost] desemnată culoarea
anului 2017” (WP, 17.II.2017, p. 36); „Greenery sau verde-proaspăt” (WP,
21.I.2017, p. 36). Greenery apare chiar în textele de mai sus ca fiind sinonim
cu verde crud şi cu verde proaspăt, ambele sinonime între ele. Deşi vedem aici
că are încă două sinonime, având în vedere că a fost înregistrat în patru
contexte, credem că are şansa de a figura cândva în limba română.
Grenadine – „Culoarea vedetă este grenadine, acest roşu aprins mat
fiind recomandat de directoarea executivă a Institutului Pantone, L. Eisman”
(WP, 25.VIII.2017, p. 36); „Paleta de culori pentru toamna 2017 înclină spre
ideea de „căldură‟, roşu-grenadine şi autumn marple” (ibidem). Termenul
grenadine este sinonim cu sintagmele româneşti roşu aprins şi roşu plin
(Aspecte, p. 384).
Hazelnut – „Hazelnut (alună de pădure), o culoare de tranziţie care

face legătura între anotimpuri în mod firesc” (WP, 25.XI.2016). Chiar în
acest citat este explicită sinonimia între termenul independent hazelnut şi
sintagma alună de pădure.
Kale – „Nuanţa kale este inspirată de frunzişul tânăr, de un verde
intens, bogat, o nuanţă de un verde profund” (WP, 25.XI.2016, p. 14); „Kaki
de tipul verzei Kale” (ibidem, p. 40); „Nuanţa kale oferă cadrul perfect
pentru tonurile vibrante ale paletei coloristice pentru anul viitor” (ibidem, p.
41) (de fapt, credem că aici este vorba de broccoli, deoarece în engleză kale
înseamnă “conopidă”).
Lemon verbena – vezi pink peacock.
Lime – De specificat că termenul lime, care a fost înregistrat în
MDN, apare şi în compusul ad hoc verde-lime, vibrant: „Încântător! Modelul
român Loredana Violeta Salanţă atrage privirile cu o rochie de un verde-lime
vibrant” (A., 29.V.2017, p. 16). De semnalat că a apărut pe piaţa românească
şi o băutură medicinală, Liberseltzer – care figurează, de exemplu, într-o
reclamă la Realitatea TV din 27.XI.2017, la ora 10 – şi are gustul acestei
varietăţi de lămâie. Lime este o variantă a lămâii verzi, a chitrei, cu coaja
subţire şi suc amărui. Vezi şi golden lime.
Mango – „Donatella Versace are creaţii în culori puternice, cum este
galbenul, Donatella a ales nuanţa „mango‟, inspirată de exoticul fruct” (WP,
23.IX.2016, p. 42). Aici este vorba cu evidenţă de interiorul galben al
parfumatului fruct. Având în vedere că acest fruct se găseşte în comerţ la noi
în ţară, chiar dacă acum nu este prea răspândit, va avea, probabil, şansa de a
circula şi în română cu sensul cromatic.
Mango mojito – „Nu este mai prejos nici mango mojito, care
aminteşte de miezul fructului mango şi de băutura cubaneză [coctail pe bază
de rom la care se adaugă apă gazoasă, lămâie verde, zahăr şi frunze de mentă,
vezi PR 2006, s.v. mojito] deci o culoare cu trimiteri clare la căldură, soare şi
distracţie” (WP, 19.VII.2019, p. 37); vezi şi pink peacock.
Marsala – „Un machiaj dramatic presupune buze negre, albastre,
mov închis, marsala, maro” (T, X, 2015, p. 19); „Rochiile din pânză
transparentă, în nuanţe de marsala” (A., 22.IV.2016, p. 42); vezi şi tawny
port. Acest termen are la bază numele propriu al localităţii Marsala din
Sicilia, în zona căreia a fost cultivat din 1860 (cf. Zingarelli), un anumit tip
de struguri dulci şi parfumaţi din care s-a produs un faimos vin denumit
marsala. Acesta a devenit cunoscut, de exemplu, în Anglia – unde se referă
la un vin roşu – sau în Franţa, unde este atestat din anul 1892 cu sensul “vin
dulce produs în Sicilia” (PR 2017). În italiană, engleză şi în franceză
accepţia cromatică nu este întâlnită, aşa încât dezvoltarea semantică pare a se
fi făcut numai în limba română, unde având trei prezenţe până acum, este
posibil să se răspândească acest termen şi cu acest sens, care, însă, nu este
înregistrat în dicţionarul Zingarelli. Nuanţa marsala este sinonimă cu

termenul vechi în română roşcat, iar dintre sintagmele recente cu tawny port.
Nawy peony – „Nawy peony, varianta de bleumarin pentru toamna
lui 2017, o nuanţă foarte închisă, aproape indigo… [se poartă] nuanţele
clasice de toamnă precum nawy peony, neutral gray, butterum şi tawny port”
(WP, 25.VIII.2017, p. 36). Este un binom de provenienţă engleză până acum
neasimilat în limba română. Această sintagmă este sinonimă cu termenul
utilizat şi în citatul de mai sus, bleumarin.
Neo-noir – „[X. a jucat] şi în thrillerul neo-noir regizat de Brian De
Palma „Dulcele sărut al Daliei‟” (WP, 19.VII.2019, p. 42). Aici termenul
cromatic a fost deplasat pe teritoriul cinematografiei.
Neutral vezi neutral gray, skini.
Neutral gray – „Neutral gray, o nuanţă simplă de gri neutru care se
potriveşte în combinaţie cu oricare alte culori” (WP, 7.IV.2017, p. 38); vezi
şi nawy peony. Este un binom de provenienţă engleză până acum neasimilat
în limba română. Oricum, formaţia este tautologică, pentru că ambele
vocabule au sensul comun “cenuşiu”, aşa încât nu i se pot da şanse multe de
viaţă lungă în limba română.
Nude – “De culoarea naturală a pielei umane” – „Pune-ţi feminitatea
în valoare cu o rochie nude din şifon” (acasa.ro, 2.VIII.2011). Termenul este
foarte răspândit cu referinţă la pielea încălţămintei: „Ce culori se poartă anul
acesta la pantofi? Se poartă în continuare şi nude de orice tip, mat sau lucios”
(Ev. z., 23.IV.2014, p. 14); „Fusta [reginei Spaniei] a fost asortată cu o
cămaşă albă şi cu o pereche de sandale culoarea nude” (Ev. z., 5.IX.2015, p.
15). Lexemul nude este sinonim cu skini şi cu toate sinonimele acestuia; deşi
este des întâlnit în presă (personal l-am înregistrat de 9 ori în Aspecte,
p. 373‒374), nu se poate spune că a fost integrat în limba română.
Nude lucios vezi nude.
Nude mat vezi nude.
Pale dogwood – „Pale dogwood este o nuanţă de roz inocentă şi
pură, subtilă, cu o strălucire aparte” (WP, 25.XI.2016, p. 41) (de fapt este
vorba de culoarea ramurilor arbustului sânger – engl. dogwood “sânger”.
Sintagma pale dogwood este sinonimă cu ballet slipper. Este un binom de
provenienţă engleză până acum neasimilat în limba română).
Pink peacock – „De la mango mojito, lemon verbena şi pink peacock
la galben turmeric, iată cele mai potrivite variante în care puteţi deveni o
zeiţă nubiană” (WP, 19.VII.2019, p. 36). Sintagma este sinonimă cu roz “ca
bujorul”. Este un binom de provenienţă engleză până acum neasimilat în
limba română.
Pink yarrow – „Tropical şi festiv, pink yarrow (n. r. culoarea
trandafirie a plantei coada şoricelului, engl. yarrow are sensul “coada
şoricelului”) este o nuanţă capricioasă care captează, stimulează şi pune în
mişcare adrenalina privitorului. Pentru [unele case de modă] acest roz

zemuriu se potriveşte perfect atât în combinaţiile de seară cât şi în cele de zi”
(WP, 25.XI.2016, p. 41). Este un binom de provenienţă engleză până acum
neasimilat în limba română; de altfel, nici termenul pink – devenit cunoscut
la noi în special din cauză că figurează în titlul unui cunoscut film de
producţie americană – nu este înregistrat în DOOM II şi în MDN IX (vezi
Dimitrescu, Note, p. 159).
Primerose yellow – „Primerose yellow inspiră căldură şi vitalitate” (WP,
25.XI.2016, p. 40). De remarcat că primerose semnifică o “floare galbenă,
asemănătoare primulei”, deci binomul de mai sus este o exprimare tautologică
prin prezenţa lui yellow, cuprins deja, prin semnificaţia cromatică, în primerose!
Este un binom de provenienţă engleză până acum neasimilat în limba română.
Roşu magenta – „Noua gamă de rujuri de la Guerlin, Kiss Kiss a
apărut în variante de roşu magenta, auriu, cărămiziu, roz-perlat sau roşu
burgundiu” (ziare.com, 24.IV.2008); „Culorile disponibile ale carcasei [de
maşină] (albastru şi magenta) îi conferă un plus de stil” (ziare.com,
28.XII.2014). Nuanţa definită prin roşu magenta este astăzi bine cunoscută
la noi în ţară datorită împrejurării că Telekom-ul a adoptat, din 2014, pe
toate chitanţele, această nuanţă de roşu cu o tentă violacee-frez; cu această
ocazie trebuie să menţionăm că în DTC acest termen nu este corect definit ca
fiind pur şi simplu “roşu”, şi nici în MDN, unde este descris ca fiind “roşu
aprins”. Nicăieri nu se aminteşte de componenta frez sau violacee a acestei
nuanţe! Originea termenului magenta este în limba italiană, unde s-a pornit de
la culoarea sângelui vărsat la celebra bătălie din anul 1859 din localitatea
Magenta. Este greu de înţeles de ce, în dicţionarul de înaltă ţinută Zingarelli –
unde nuanţa magenta este corect definită ca fiind “rezultanta combinaţiei între
culorile roşu şi violet” – este invocat anul 1894 pentru bătălia de la Magenta;
termenul figurează cu acest sens cromatic şi în limbile engleză şi franceză, aici
încă din anul 1862, conform PR 2017, cu precizarea: „din domeniul coloristicii
folosit în imprimerie şi în fotografie”.
Rouge-flamme – „Culoare preferată mai ales de unele doamne care
conduc automobilele este rouge-flamme” (Ren., p. 25), formaţie sinonimă cu
roşu-aprins.
Seren – „Culorile acestui an, stabilite de Institutul american Pantone,
respectiv albastru-seren şi roşu-cuarţ, se păstrează şi în 2017” (WP,
11.XI.2016, p. 40); „Decoraţiune albastru seren” (WP, 2.XII.2016, p. 41).
Serenity – „Dacă vrei să aduci o notă de prospeţime, foarte şic, poţi
aborda culorile anului 2016: roz-cuarţ, şi serenity” (WP, 12.II.2016, p, 42).
Termenul este sinonim cu bleu şi cu seren.
Shaded spruce – „Shaded spruce („umbrit elegant‟, n.n.) este o
nuanţă care ar putea fi cel mai bine descrisă ca turcoaz închis” (WP,
25.XI.2016, p. 36). Sinonimia cu turcoaz închis reiese din citatul precedent.
Este un binom de provenienţă engleză până acum neasimilat în limba

română.
Skini – “De culoarea naturală a pielii umane” – „Se poartă nud! Şi
nu este nudul la care te gândeşti. Este vorba despre culoarea crem, cafea cu
lapte, nud, nude, neutral, skini, spune-le cum vrei” (Euforia TV, la
telejurnalul din 30.XI.2014, ora 14); interesant aici este bogatul lanţ
sinonimic crem, cafea cu lapte, nud, nude, neutral, skini în care însă credem
că nu îşi are locul termenul neutral cu sensul “gri” şi nu cu accepţia “bej”, ca
la toate celelalte lexeme.
Tawny port – „Tawny port este o nuanţă solidă, tot de roşu, bogată şi
îndrăzneaţă… fiind comparată cu un vin dens de Bordeaux. Nuanţă rafinată
şi elegantă, aduce aminte de culoarea anului 2015, marsala, fiind diferită de
aceasta cu numai câteva tonuri” (WP, 25.VIII.2017, p. 36); vezi şi navy
peony. Dintre termenii recenţi este sinonim cu marsala. Este un binom de
provenienţă engleză neasimilat în limba română.
Turmeric – „Turmeric [numit aşa] după exoticul condiment, nuanţă
aflată între galben şi portocaliu, este o nuanţă-fetiş a sezonului estival; acesta
a fost prezent în colecţiile Valentino, Hermes, Fendi şi Carolina Herera”
(WP, 19.VII.2019, p. 37); vezi şi pink peacock. Turmeric, inexistent în
dicţionarele româneşti, este cunoscut drept condiment, mai de multă vreme,
sub forma şofran (de India), de origine slavă, care, în a se aminti de turmeric.
Wenge – „O eleganţă tinerească este obţinută prin alăturarea unor piese
închise, wenge, unor canapele de pânză bej” (egirl.ro, 14.VIII.2006); „Am
observat că e tare la modă wenge” (kudika.ro, 12.XII.2008); „Bucătăria Selena
[este de culoarea] wenge plus alb” (Ev. z., XI, 2014, p. 7). De menţionat că, în
Chelaru-Murăruş, C.N., p. 185‒188, sunt înregistrate multe variante ale lui maro,
iar, la p. 187, wenge apare precedat de maro (maro-wenge). Termenul nu
figurează în dicţionarele româneşti.
Câteva observaţii cu caracter general la lista cu elemente cromatice

recente, anterior expusă:
A) Cu elementele coloristice de mai sus remarcăm că s-au îmbogăţit

atât unele culori, cât şi unele nuanţe (de reţinut că acele culori care nu s-au
îmbogăţit în ultima perioadă cu elemente străine sunt semnalate prin –):
Roşu: fiesta, grenadine, magenta, marsala, rouge flamme, tawny port – 6

elemente;
Nuanţa roz: ballet slipper, pale dogwood, pink peacock, pink yarow – 4
elemente;
Nuanţa maro: autumne marple, wenge – 2 elemente.
Portocaliu –.
Galben – lemon verbena – 1 element.

Nuanţele: mango, mango mojito, primerose yalley, turmeric – 4 elemente.
Verde –.
Nuanţele: golden lime, greenery, lime, verde-lime – 4 elemente.
Albastru –.
Nuanţa bleu: seren, serenity – 2 elemente.
Nuanţa turcoaz: shaded spruce – 1 element.
Nuanţa bleumarin: nawy peony – 1 element.
Violet –.
Indigo –.
Nonculori:
Alb –.
Nuanţe:
bej: butter, hazelnut, nude, skini – 4 elemente.
Negru – neo-noir – 1 element.

Nuanţa gri: neutral, neutral gray – 2 elemente.
În plus s-au adăugat două elemente noi cu caracter general: biton şi

fresh.
În ordinea numărului de elemente străine cu care s-au îmbogăţit
culorile sunt:
Roşu – cu 12 elemente.
Galben – cu 5 elemente.
Verde – cu 4 elemente.
Albastru – cu 4 elemente.
Iar nonculorile:
Alb – cu 4 elemente.
Negru – cu 3 elemente.
Se poate observa că, din totalul de 34 de elemente cromatice

cercetate aici, cel mai mult, fiind vorba de texte extrase în special vara, s-au
îmbogăţit culorile „solare”, roşul şi galbenul.
B) Cele 34 de noi elemente sunt exprimate atât prin termeni unici cât
şi prin termeni prezenţi în sintagme alcătuite fiecare din câte două
componente; raportul dintre acestea este extrem de echilibrat, cu un mic
„plus” raportat la termenii unici: 18 sunt termeni unici, iar 16 sunt termeni în
sintagme sub formă de binoame.
C) După numărul de apariţii în textele din ziarele despuiate de noi,

termenii şi sintagmele cromatice apar astfel:
– O ocurenţă: ballet slipper, biton, butterum, fiesta, hazelnut, lemon

verbena, mango, nawy peon, neo-noir, nude lucios, nude mat, pale yerrow, pink
prony. primerose yellow, serenity, shaded spruce, skini – 17 elmente lexicale.
– Două ocurenţe: autumn marple, fresh, golden lime, grenadine, kale,
lime, mango mojito, neutral, neutral gray, seren, turmeric – 11 elemente
lexicale.
– Trei ocurenţe: marsala, tawny port, wenge – 3 elemente lexicale.
– Patru ocurenţe: greenery – un element lexical.
– Nouă ocurenţe: nude – un element lexical.
O notă specială pentru roşu magenta, care apare în citatele de mai

sus numai de două ori, dar figurează în toate textele trimise de Telekom, deci
are o mare răspândire.
D) Din perspectivă etimologică, cei mai mulţi termeni şi binoame

cromatice sunt de origine engleză, termeni pe care nu îi vom mai aminti, dar
ne vom opri asupra lexemelor de altă origine, şi anume: biton, neo-noir şi
rouge flamme care sunt de provenienţă franceză; sunt spanioli: fiesta şi
mojito; hazelnut este german; verbena este latină; seren este de sursă italiană.
Alte elemente dintre cele cercetate de noi în acest text au
provenienţe, probabile, multiple. Astfel, lime poate fi de origine franceză,
engleză; mango este de sursă italiană, portugheză; magenta se poate explica
chiar prin trei limbi, prin italiană, engleză, franceză.
E) Ultima problemă este cea mai spinoasă: ce se alege de aceste 34

de elemente cromatice? Câte vor supravieţui? În general, în DCR am
considerat că dacă un termen este cunoscut prin două prezenţe are şansa de a
se impune în limba noastră. În cazul special al termenilor unici şi, mai ales,
al sintagmelor coloristice, situaţia este, însă, alta. Se observă că, chiar dacă
un termen este prezent de la 2 chiar până la 9 ori (este cazul lexemului nude,
despre care nu se poate afirma că până acum s-ar fi implantat în română!),
siguranţa stabilizării lui în română rămâne incertă. Motivele? Cele mai
numeroase din cauză că unele nu reprezintă, de fapt, nişte nuanţe sensibil
diferite faţă de altele într-adevăr noi; şi deseori un termen cromatic este
sinonim cu un alt termen din vechiul fond al limbii sau, mai rar, cu o
sintagmă recentă, iar alteori sintagmele sunt tautologice, deci inutile – vezi
mai sus neutral grey sau primerose yellow. Dintre termenii aflaţi în lista de
mai sus probabil vor rezista trecerii timpului doar câțiva, şi anume mango,
marsala, magenta, probabil şi pink. Din păcate, zona culorilor şi a nuanţelor
este extrem de „mişcătoare” şi este poate chiar mai greu decât în alte cazuri
să se facă pronosticuri. Oricum, sintagmele – destul de greoaie, conţinând
termeni relativ necunoscuţi, în engleză – nu credem că vor supravieţui în aria
limbii comune, ci vor rezista, cel mult, în lumea şi în limbajul anumitor
persoane cultivate.
Bibliografie, surse:
A. = Adevărul, ziar, înainte şi după 1990, Bucureşti.
acasa.ro = pagina de internet a postului de TV Acasă TV, după 1990, Bucureşti.
Chelaru-Murăruş, CN = Oana Chelaru-Murăruş. Despre culori şi nuanţe în epoca
globalizării. Noi termeni cromatici în româna actuală (Studiu de caz: gri şi
maro). În Rodica Zafiu, Camelia Ușurelu, Helga Bogdan Oprea (coord.).
Limba română: ipostaze ale variației lingvistice. Actele celui de-al 10-lea
Colocviu Internațional al Departamentului de Lingvistică. Vol. I
(Gramatică şi fonologie. Lexic, semantică, terminologii. Istoria limbii
române, dialectologie şi filologie). Bucureşti: Editura Universităţii din
Bucureşti, 183‒196.
Chelaru-Murăruş, DNC = Oana Chelaru-Murăruş. Dinamica numelor de culori în
româna actuală. În Rodica Zafiu, Ariadna Ştefănescu (coord.). Limba
română: direcții actuale în cercetarea lingvistică. Actele celui de-al 11-lea
Colocviu Internațional al Departamentului de Lingvistică. Vol. II (Lexic,
semantică, terminologii. Stilistică, pragmatică retorică şi argumentare).
Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti, 2012, 203‒217.
DA = Dicţionarul Academiei.
DCR = Florica Dimitrescu, Dicţionar de cuvinte recente, Bucureşti, 1982.
Dimitrescu, Aspecte = Florica Dimitrescu, Aspecte din istoria lexicului românesc.
Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti, 2018.
Dimitrescu, Note = Florica Dimitrescu. Note asupra unor denumiri din cromatica
actuală. În Isabela Nedelcu et alii (coord.). SL, 2011, 155‒164.
DMAR = Dorina N. Rusu, Dicţionar. Membrii Academiei Române. 1866‒2010.
Ediţia a IV-a. Bucureşti: Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 2010.
DOOM II = Ioana Vintilă-Rădulescu (coord.). Dicţionar ortografic, ortoepic şi
morfologic al limbii române. Ediţia a II-a. Bucureşti: Editura Univers
Enciclopedic, 2005.
DS = Luiza Seche, Mircea Seche, Dicţionarul de sinonime al limbii române.
Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic, 1997.
DTC = Eugen Bulai, Dicţionar de termeni cromatici. Bucureşti: Editura Viitorul
Românesc, 1997.
egirl.ro = publicaţie on line dedicată tinerelor, după 1990, Bucureşti.
Euforia = Euforia, canal de TV după 1990, Bucureşti.
Ev. z. = Evenimentul zilei, ziar, după 1990, Bucureşti.
kudika.ro = ediţie online a publicaţiei „Kudika”, după 1990, Bucureşti.
LR Direcţii = Limba română. Direcţii actuale în cercetarea lingvistică, editori:
Rodica Zafiu, Ariadna Ştefănescu. Bucureşti: Editura Universităţii din
Bucureşti, 2012.
PR = Le Petit Robert, ediţiile din 2016, 2017, 2018, 2019. Paris: Éditions Le Robert.
Realitatea TV = Realitatea românescă, canal de TV, după 1990, Bucureşti.
Ren. = Renault Capture, prospect, Bucureşti, 2016.
T. = Tabú, revistă, după 1990, Bucureşti.
SL = Studii de lingvistică. Omagiu profesoarei Angela Bidu-Vrănceanu. Bucureşti:
Editura Universităţii din Bucureşti, 2011.
WP = Weekend plăcut, suplimentul de sâmbăta al ziarului Adevărul, după 1990,
Bucureşti.
ziare.com = site dedicat informațiilor cotidiene la nivel național
Zingarelli = N. Zingarelli, Vocabolario della lingua italiana, ed. a XII-a, a cura di
Miro Dogliotti e Luigi Rosiello, Bologna, 2007.
STILISTICA LIMBII LITERARE.
CONTRIBUŢIA LUI TUDOR VIANU
Ştefana Duncea
Universitatea de Medicină şi Farmacie „Iuliu Haţieganu", Cluj-Napoca
cristina.duncea@umfcluj.ro
Abstract. Tudor Vianu’s Contributions to Literary Stylistics. Vianu’s work in the

field of stylistics benefited from his specialisation in aesthetics but also in other
cultural areas, addressed by the scholar is an equally professional manner. His
integrating and coagulating perspective in addressing cultural phenomena and not
only, through analogies, comparisons, lineages, etc. led Vianu to believe that
linguistic stylistics could not be be separated from the aesthetic and discipline
approaches in this regard, considering that the former was at the confluence of all
human sciences. Tudor Vianu’s stylistics is, therefore, similarly to his formation,
built on an aesthetic and philosophical background, the Romanian scholar
addressing stylistics as a specialist in aesthetics and then from a linguistic
perspective. In his structured approach, Tudor Vianu discusses and classifies on
different levels important issues and concepts within stylistics such as the metaphor
and the symbol.
Keywords: stylistics, Tudor Vianu, symbol, metaphor, aesthetics.
1. Stilistica limbii literare

În Măiestria stilistică, Tudor Vianu (1975, 86‒87) afirmă că
„a vorbi corect înseamnă a o face aşa cum cere uzul lingvistic. «Uzul» este
însă atestat de limba scrisă, de «limba literară» [...] dar şi de «limba
literaturii», adică de aceea a operelor cu caracter artistic. Aşadar, acestea
din urmă nu numai că se conformează normelor rezultate din faptele de
repetiţie ale limbii, dar, în acelaşi timp, le atestează [sic!] şi le propagă”.
Aşadar, esteticianul consideră că limbajul şi faptele de limbă sunt

profund conectate la fenomenul cultural, contribuind la dezvoltarea limbii, în
timp ce aceasta intermediază înţelegerea şi circulaţia celei dintâi: „însuşirea
unei culturi mai înalte este un proces care se desfăşoară paralel cu
perfecţionarea comunicărilor lingvistice, prin aproprierea lor de tipul cel mai
Ş t e f a n a D un c e a | 139
desăvârşit al limbii literare şi se vădeşte prin generalizarea formelor culte de

limbă în toate straturile poporului” (Vianu 1959, 17).
Totuşi, Vianu (1975, 66) nu omite să observe faptul că domeniul
stilisticii încorporează şi aspecte care trec dincolo de zona literară a limbii
sau literaturii, apreciind că,
„deşi domeniul cercetării stilistice este mult mai larg decât cel al operelor
scrise cu valoare artistică, cercetarea se poate limita numai la acestea din
urmă, pentru motivul că toate varietăţile amintite ale stilului, atât ale limbii
extra sau preliterare, cât şi cele ale limbii literare, cu funcţiuni
extralingvistice, pot fi deopotrivă urmărite în operele literaturii frumoase.”,
pentru a distinge mai apoi între intenţia tranzitivă şi cea reflexivă a

limbajului:
„considerat în dubla sa intenţie, se poate spune că faptul lingvistic este, în

aceeaşi vreme, «reflexiv» şi «tranzitiv». Se reflectă în el omul care îl
produce şi sunt atinşi, prin el, toţi oamenii care îl cunosc. În manifestările
limbii, radiază un focar interior de viaţă ce primeşte căldură şi lumină, o
comunitate omenească oarecare” (Vianu 1968, 32).
Pe baza analogiilor remarcate la scriitorii înrudiţi, apare o stilistică a

„autorilor” şi una a „curentelor”. Metoda se referă nu la devierile de la
normă şi la figurile de stil, ci la semnalarea elementelor recurente care
asigură particularitatea definitorie pentru scriitorul respectiv. În felul acesta,
stilistica devine acum o modalitate esenţială a criticii literare care utilizează
terminologia lingvistică, dar cu finalitate estetică şi care conduce la
înţelegerea mai profundă a operei literare şi a unicităţii autorului ei. Pe
direcţia aceasta, se înscrie, de altfel, Arta prozatorilor români (1941).
Metodele folosite de Vianu vor genera în anii ʼ60 numeroase volume
de studii în sfera stilisticii literare. Complementară, aşadar, ca viziune,
stilisticii lingvistice, aşa-numita orientare literară din stilistica românească
este instituită şi reprezentată de acesta, care este
„autorul multor lucrări axate pe probleme de stil, stilistică şi limba

scriitorilor, dintre care putem menţiona câteva dintre cele mai importante
titluri: Dubla intenţie a limbajului şi problema stilului, Atitudinea stilistică,
Arta prozatorilor români. Vianu s-a aplecat cu mult interes asupra
problemelor de morfologie stilistică, rezultatul fiind elaborarea de studii
precum: Problema stilistică a imperfectului, Mai mult ca perfectul şi
tehnica naraţiunii, Prezentul etern în naraţiunea istorică, Tehnica
basoreliefului în proza lui Bălcescu. Preocupările lui Vianu pentru stilistică
sunt atât de numeroase şi vaste depăşind sfera stilisticii literare, intrând în
domeniul stilisticii lingvistice, mai exact stilistica părţilor de vorbire,
stilistica verbului. Astfel, Vianu ne oferă o analiză completă a valorilor

stilistice şi expresive ale verbului românesc, ilustrată cu cele mai diverse
exemple din literatura română. Tudor Vianu nu reprezintă numai o singură
orientare a stilisticii româneşti, el acoperă o arie largă a stilisticii româneşti,
fiind preocupat de mai multe ramuri: critica stilistică, stilistica lingvistică,
stilistica literară.” (Herţeg 2007, 253).
În perioada de după cel de al Doilea Război Mondial, Vianu a

abordat în studiile sale de stilistică poezia lui Eminescu. În metisajul original
între stilistica literară şi lingvistică, se observă ecoul stilisticii lui Spitzer, în
sensul în care cercetătorul român sesizează acum un element cheie verbal
sau literar, căruia îi cercetează semnificaţiile (de pildă, sintagma „farmec
dureros” ce reflectă o stare specific eminesciană este pusă în analogie cu
Sehnsuch-ul german şi cu dorul din poezia populară românească).
În studiul Cercetarea stilului, Vianu (1975, 84) preciza că
„particularităţile de expresie [...] nu sunt fapte de constatare, ci fapte de
apreciere, valori”, stilistica apărând ca o disciplină de frontieră: „cercetarea
stilului în opera scriitorilor [...] nu trebuie concepută, deci, numai ca un
capitol al istoriei limbii literare, dar şi al literaturii. Ea este locul în care
istoria limbii şi a literaturii se întâlnesc”.
În timp, Vianu refuză delimitarea stilisticii lingvistice, studiul limbii
comune de stilistica literară, ce ţine de opera artistică. Astfel, Vianu a extins în
mod explicit stilistica dincolo de limitările disciplinare (depăşind şi metoda lui
Spitzer prin preconizarea unei cercetări stilistice de mai mare anvergură cu
centrul în limba literară), el creând şcoala de stilistică în anii ʼ50.
În ceea ce priveşte evoluţia studiilor sale, ele au continuat cu
cercetări consacrate diferiţilor autori individuali şi stilului acestora
(Eminescu, Odobescu, Bălcescu, Caragiale, Geo Bogza, Rabelais ş.a.).
Stabilirea seriilor stilistice de prozatori români poate fi considerată un
apogeu al operei sale în această arie. Stilistica reprezenta pentru Vianu o cale
de modernizare absolut necesară a studiilor literare. În acest sens, studiul
Cercetarea stilului poate fi considerat un program teoretic conceput cu
scopul de a impune direcţia stilistică în cultura românească.
2. Tudor Vianu şi „problemele metaforei”

Fidel abordării sistemice şi ordonatoare ce îl caracteriza, deci şi
segmentului dedicat stilisticii, în studiul Problemele metaforei (1957), Tudor
Vianu problematizează şi clasifică pe diferite niveluri tematica asupra căreia
se opreşte, şi anume cea enunţată de titlu, metafora. În ceea ce priveşte
originile metaforei, Vianu ordonează discuţia pe mai multe planuri/,
dezbătând problema lingvistică a metaforei, problema etnologică a metaforei
şi problema comparaţiei homerice, cu trimiteri la bibliografiile germană,
italiană şi franceză de la acea dată. T. Vianu demonstrează şi aici că expresia

lingvistică e primordială în orice manifestare spirituală, fie că aceasta este
constitutivă, fie că este doar un mijloc de a explica, de a interpreta sau de a
judeca o operă de artă. Probabil, de aceea, problema primordială a metaforei
este una lingvistică.
În acest sens, Vianu se ghidează după o abordare des invocată, şi
anume aceea că limbajul are în esenţa lui un caracter metaforic. De altfel,
după Alfred Biese (apud Tudor Vianu 1957, 15), „limba este prin excelenţă
metaforică”. În plus, unele cuvinte s-au constituit din metaforizarea unor
elemente lexicale sau expresii concrete.
De pildă, cuvântul german begreifen ʻa înţelegeʼ s-a format prin
deplasarea unor cuvinte cu semnificaţie concretă, precum greifen ʻa apucaʼ;
la fel, din germanul teilen ʻa împărţiʼ s-a format verbul abstract urteilen ʻa
judecaʼ, iar, din stellen ʻa aşezaʼ, s-a format sich verstellen ʻa-şi reprezentaʼ.
La fel s-a întâmplat cu anumite determinante ce caracterizau
impresii sensibile, fiind apoi asociate cu impresii morale, de aici, sintagme
ca „tăria caracterului, căldura simţirii, uscăciunea spiritului, amărăciunea
unei decepţii”. Există şi fenomenul invers: termenii care ne par metafore azi
sunt de fapt la origine termeni proprii: cuvântul peniţă (fr. plume) provine de
la utilizarea penei pentru scris, în acest caz metafora fiind doar o impresie.
„Toţi lingviştii care au dezbătut problema metaforei în formarea cuvintelor
au mers pe căile indicate de Vico” (Vianu 1957, 18), cel care a identificat o
fază prelogică a omenirii care înrudeşte poezia cu celelalte produse ale
spiritului omenesc.
T. Vianu (1957, 19) consideră importantă în crearea metaforelor
alternarea în conştiinţă a două reprezentări: mai întâi,
„o serie a asemănărilor între realitatea desemnată în chip propriu prin

cuvântul respectiv şi realitatea desemnată prin el în chip metaforic; (2) o serie
a deosebirilor dintre cele două realităţi. Metafora este susţinută psihologiceşte
de percepţia unei unităţi a lucrurilor prin vălul deosebirilor dintre ele. [...]
Metafora nu se produce decât atunci când conştiinţa unităţii termenilor între
care s-a operat transferul coexistă cu conştiinţa deosebirii lor.”.
Vianu (1957, 5) consideră metafora un rezultat „exprimat al unei

comparaţii subînţelese”, definiţie care va suporta modificări în cursul
studiului dedicat ei. De aceea, în cadrul cercetării lingvistice a metaforei,
teoreticianul literar (1957, 20‒21) vine cu precizarea că „metafora nu este un
procedeu originar (oricât de numeroase ar fi cuvintele limbii care ne fac azi
impresia unor metafore), ci un procedeu mai tardiv, contemporan cu apariţia
puterilor mai înalte ale inteligenţei.”.
Deducem de aici că Vianu nu îl urmează pe G. Vico, cel care a
distins o fază politică a limbii, anterioară celei filosofice, în care animismul
era forma cea mai sigură de a realiza metafore. De unde şi ideea (eronată şi
la care Vianu nu subscrie) a lui Vico, după care, în faza modernă a societăţii,
funcţia metaforică slăbeşte sau că metaforelor le lipseşte viaţa mai profundă
a primelor forme de civilizaţie.
Pe de altă parte, romantismul a unificat filosofia cu poezia,
cugetarea raţională şi fantezia. Principal teoretician al romantismului,
Schelling a susţinut cu tărie unitatea filosofiei cu arta, deoarece aceasta
provine din identitatea conţinutului lor alcătuit din modelele eterne ale
lucrurilor sau ideile platoniciene, emanaţii directe ale absolutului. Mai toţi
gânditorii au conceput filosofia ca principiu dinamic şi spiritual al artei (cf.
Vianu 1971, 20). O abordare similară îi aparţine lui José Ortega y Gasset1
(apud Vianu 1957, 44), care considera că, în esenţa ei metafora nu este doar
un simplu mijloc de expresie, ci chiar un mijloc esenţial de cunoaştere.
Astfel, metafora îşi îndeplineşte funcţia filosofică prin această înrudire de
netăgăduit între cele două emanaţii ale spiritului.
Metafora ca expresie trebuie concepută ca o etapă în procesul
gândirii, etapa lui cea mai avansată. În acest punct al discuţiei, Vianu
înregistrează încă o ascendenţă faţă de filosofii mai vechi care opinau (pe
linie platoniciană) că expresia ar fi copia gândirii, iar gândirea ar fi copia
realităţilor. După Vianu (1957, 45),
„expresia nu e copia gândirii, ci organizarea ei cea mai desăvârşită, încât

întrebarea dacă metafora este cunoaştere sau numai expresie e pentru noi o
falsă problemă. Cine exprimă un conţinut mental oarecare în forma unei
imagini metaforice îl gândeşte în acest fel. Conţinutul gândirii şi forma
exprimării ei sunt intim întrepătrunse şi cu neputinţă de separat.”.
În ceea ce priveşte funcţia psihologică a metaforei, Vianu (1957, 56)

dezvoltă concepţia lui Freud, după care visul e un simbol instalat care acoperă
imaginea realităţii pe care o înlocuieşte. Ca şi în cazul visului, metafora are un
conţinut latent (termenul neexprimat) şi unul manifest (termenul exprimat),
dar, în cazul metaforei, conţinutul latent este amplificat. Prin urmare, metafora
poetică devine un instrument al lucidităţii, având „puterea treziei”; în timp ce
funcţia psihologică a visului este aceea de a induce liniştirea, funcţia quietivă,
funcţia psihologică a metaforei este una neliniştitoare.
În ceea ce priveşte funcţia estetică a metaforei sau funcţia sa
sensibilizatoare, e necesar să revenim la concepţia lui Aristotel care a intuit
că, prin metaforă, lucrurile devin vizibile. În sfârşit, metafora are şi o funcţie
unificatoare, fiind o sinteză a cel puţin două expresii sau două cuvinte.
Metafora marchează „unitatea dintre feluritele date ale sensibilităţii. Dincolo
de deosebirile dintre lucruri, sesizăm unitatea lor mai profundă, iar această
1
Filosof şi eseist spaniol modern (1883-1955), contemporan cu Tudor Vianu.
descoperire face din metaforă un adevărat instrument de cunoaştere.”

(Vianu 1957, 78).
Din procesul de unificare aşa cum e el descris mai sus, rezultă
sinesteziile sau celebrele corespondenţe baudelairiene. Concluzia parţială a
lui Vianu (1957, 93‒94) este una filosofică, notând că
„asemănarea lor (a fenomenelor) este un fapt incontestabil, temelia tuturor

operaţiilor de generalizare ale inteligenţei. Metafora care surprinde
apropierile dintre lucruri apare deci ca produsul uneia dintre etapele
spiritului omenesc, ca o primă formă a generalizării, sesizată, de altfel, nu
prin operaţiile intelectului, ci prin intuiţiile fanteziei. [...] Rolul spiritual al
metaforei este tocmai acela de a exprima acele asemănări dintre lucruri care
nu pot deveni obiectul unei generalizări teoretice”.
În fine, studiul asupra metaforei continuă cu o analiză a tropilor

care nu sunt decât categorii formale ale metaforei şi se bazează pe transferul
unui semnificat la alt semnificat. De cele mai multe ori, este vorba despre
procesul analogiei, dar e tot atât de adevărat că, în cazul unor figuri de stil
precum metonimia şi sinecdoca, funcţionează un transfer de cuvinte cu
acelaşi grad de generalitate. Sunt astfel decalate prin analiză, după sinteza
teoretică din prima parte a studiului, metafora şi comparaţia, metonimia,
sinecdoca, antonomasia / antonomaza, personificarea, alegoria, fabula,
parabola şi ghicitoarea, precum şi metafora simbolică.
Ulterior s-a apelat la noua direcţie interpretativă când
Christine Brooke-Rose (1958) a definit metafora ca reunire a unor cuvinte în
contrast relaţionate sintactic. În ceea ce priveşte simbolul, el s-a bucurat de o
atenţie constantă în timp, culminând cu Tzvetan Todorov (1977).
3. „Simbolul artistic”
Freud considera visul un simbol, un semn substitutiv al realităţii.
Vianu, la rândul său, i-a consacrat un întreg studiu intitulat Simbolul artistic,
publicat în volumul Postume, încheindu-şi cercetarea stilistică cu analiza
simbolului artistic. Deoarece prima parte a studiului trece în revistă diverse
şcoli filosofice care au discutat simbolul, contribuţia lui Vianu se focalizează
pe ideea că simbolul este o categorie filosofică precum cantitatea, calitatea,
relaţia şi modalitatea.
În acelaşi studiu, T. Vianu (1966, p. 123) îşi internalizează
principiile structuralismului referitoare la simbol. În felul acesta, simbolul
este apreciat ca o percepţie particulară asociată cu o semnificaţie, iar această
percepţie e „«ceva» pus în locul «altcuiva» [...], deoarece acest «ceva» nu
devine un simbol decât atunci când este angrenat într-un circuit care trece
prin conştiinţa noastră”. De asemenea, ne asigură T. Vianu, simbolul
lingvistic ia naştere în unitatea unui circuit comunicativ, ceea ce îl situează
în plină pragmatică” (Dragoş 2011, 13).
Deşi Vianu se dovedeşte a fi la curent cu structuralismul lingvistic al

lui Saussure, se mai înregistrează unele inadvertenţe în discuţia asupra
simbolului (semnului) lingvistic. Astfel, Vianu (1966) consideră semnificaţia
ca fiind realitatea desemnată, ceea ce azi este numit referent: „între cuvânt şi
realitatea desemnată, adică dintre semn şi semnificaţie se produce o fuziune
completă, încât inteligenţa nu le poate distinge decât cu o oarecare greutate.
De aici logos care înseamnă şi limbă şi raţiune”.
De asemenea, „semnificaţia” nu se confundă cu semnificatul, ci este
tocmai solidaritatea dintre semnificant („semn”) şi semnificat, ceea ce, la
prima vedere, este greu de separat, dar pentru structuralism este cheia de boltă.
În atenţia lui Tudor Vianu intră şi afirmaţia lui Saussure despre
arbitrarul semnului lingvistic. Stilisticianul semnalează că nu toate cuvintele
sunt marcate de arbitrarietate, că între simbol (semn, semnificant) şi
semnificant poate exista o legătură, o asemănare. Aceste simboluri nu sunt
date, ci sunt produse de inteligenţa omului, care, prin mijlocirea lor, caută să
aducă lucrurile sub stăpânirea intelectului. Asemănarea aceasta a fost
sesizată inclusiv de Platon în dialogul său Kratylos.
După trecerea în revistă a concepţiilor lui Kant şi Cassirer faţă de
care Vianu se detaşează, în sensul că, în teoria generală a simbolurilor, limba
nu se află poziţionată pe aceeaşi treaptă cu ştiinţa, mitul şi arta, ci limba e
cea care asigură comunicarea între toate aceste produse ale inteligenţei
umane. De altfel, Humboldt arată că niciuna dintre creaţiile culturii nu poate
depăşi limba; astfel, simbolurile limbii nu pot fi paralele cu cele ale ştiinţei,
mitului sau artei, ci sunt o clasă supraordonată. Datorită acestui caracter
absolut al limbii, Saussure a considerat că limba se află pe primul plan, iar
semiologia / semiotica sunt secundare.
Pe de altă parte, simbolul lingvistic este produs pentru comunicare,
iar comunicarea noastră e simbolică şi datorită caracteristicilor simbolului
lingvistic: (a) acesta reprezintă o percepţie; (b) această percepţie are o
semnificaţie; (c) noua perspectivă are o cauză activă, adică există un
producător de semne; (d) conştiinţa producătorului de semne e că semnul va
fi receptat ca atare; (e) conştiinţa receptorului e că semnul a fost emis ca
semn. În felul acesta, simbolul lingvistic este sinteza unei percepţii
particulare cu un concept, dar aceste simboluri nu se întrebuinţează izolat, ci
într-un şir sintagmatic, ceea ce include ideea că ele se influenţează reciproc,
că nu au valoare fixă, ca cifrele de pildă.
În comunicarea pentru sine, limba ia forma continuă, iar, în
comunicarea destinată celorlalţi, ea este discontinuă, această alegere depinzând
de intenţia de la baza comunicării, o idee pragmatică, de altfel. În cazul
întrebuinţărilor figurate, cum este cazul metaforei, se constată ilimitarea
simbolului de la baza ei, deoarece asociaţiile coboară în profunzime, întâlnind
şi o anumită obscuritate a termenilor, un efect al semnificaţiei lor profunde şi

infinite care însă nu face imposibilă folosirea lor.
Ultima parte dedicată simbolului se referă la cel artistic. De fapt,
avem în faţă o cercetare filosofico-semiotică care, descinzând din estetică,
conţine mai multe direcţii şi idei originale. Mai întâi, Vianu afirmă despre
creaţiile artei că sunt simboluri, şi aceasta pentru că a pune „ceva” în locul a
„altceva” (vezi supra) are la bază o intenţie, şi anume aceea de a evidenţia o
idee latentă a unei realităţi particulare.
În opoziţie cu filosofia care foloseşte simboluri conceptuale, arta le
foloseşte pe cele sensibile, în aşa fel încât, pornind de la realitate ca punct de
plecare, construieşte obiecte şi semnificaţii în mod specific, adică pune în
evidenţă aspecte particulare; şi realitatea apare în acest context într-o lumină
nouă. Fiind vorba despre o sinteză a sensibilului cu ideea, arta poate realiza o
anume afinitate între elementele ei, deci o afinitate între semn şi semnificaţie
(în termenii lui Vianu), de fapt între semnificat şi semnificant. De aici,
rezultă că toate caracteristicile „simbolului lingvistic” se regăsesc în cele ale
„simbolului artistic”. Acum deosebirea dintre natură şi artă (dintre frumosul
natural şi cel artistic din Estetica sa) este comparabilă cu distincţia dintre
simbolul nelingvistic şi cel lingvistic.
În concluzia acestui periplu stilistic realizat pe baza consideraţiilor
lui Vianu asupra metaforei şi a simbolului, putem afirma că studiul dedicat
acestuia din urmă reprezintă, în acelaşi timp, cadrul filosofic al cercetării
metaforei, abordat ulterior analizei acesteia, pornind de la criteriul
cronologic al publicării. Oricum, problematica acestora este diferită,
metafora reprezentând un caz particular al simbolului artistic, cu trăsături
proprii şi cu o aderenţă mai diminuată la problemele lingvistice.
Bibliografie
Biese, A. (1893). Die Philosophie des Metaphorischen. Hamburg & Leipzig:
Verlag von Leopold Voss.
Brooke-Rose, Christine. (1958). A Grammar of Metaphor. London: Secker and Warburg.
Dragoş, Elena. (2011). Un „altfel” de Tudor Vianu. În Reflecţii despre lectură.
Focşani: Editura Cartea Vrânceană, 11–14.
Herţeg, Crina (2007). Orientări în stilistica modernă. În Annales Universitatis
Apulensis, Series Philologica, nr. 8, tom 1, 249–256.
Iordan, Iorgu (1975). Stilistica limbii române. Bucureşti: Editura Ştiinţifică.
Irimia, Dumitru (1999). Introducere în stilistică. Iaşi: Editura Polirom.
Todorov, Tzvetan. (1977). Théories du symbole. Paris: Éditiond du Seuil.
Vianu, Tudor (1975). Cercetarea stilului. În Tudor Vianu. Opere, vol. 4 (Studii de
stilistică). Ediţie, note şi postfaţă de Sorin Alexandrescu. Text stabilit de
Cornelia Botez. Bucureşti: Editura Minerva, 60–84.
Vianu, Tudor (1975). Măiestria stilistică. În Tudor Vianu. Opere, vol. 4 (Studii de
stilistică). Ediţie, note şi postfaţă de Sorin Alexandrescu. Text stabilit de
Cornelia Botez. Bucureşti: Editura Minerva, 85–89.
Vianu, Tudor (1971). Filosofie şi poezie. Bucureşti: Editura Enciclopedică Română.

Vianu, Tudor (1968). Dubla intenţie a limbajului şi problema stilului. În
Tudor Vianu. Studii de stilistică. Ediţie îngrijită cu studiu introductiv şi
note de Sorin Alexandrescu. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică,
32–35.
Vianu, Tudor (1966). Simbolul artistic. În Tudor Vianu. Postume. Bucureşti: Editura
pentru Literatură Universală, 97–163.
Vianu, Tudor (1959). Cercetarea limbii literare şi a stilului în perioada 1944–1959.
În Limba română, anul VIII, no. 4, 15–25.
Vianu, Tudor (1957). Problemele metaforei. În Tudor Vianu. Problemele metaforei
şi alte studii de stilistică. Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi
Artă, 7–118.
Vianu, Tudor (1941). Arta prozatorilor români. Bucureşti: Editura Contemporană.
GEO BOGZA ȘI REPORTAJUL LITERAR
Mihai Lisei
lisei@fspac.ro
Abstract. Geo Bogza and the Literary Reportage. The real establishment of the
reportage in the Romanian area took place no sooner than between the two World
Wars, when it gained a meritorious place in the local press. The most important
voice of the epoch regarding the establishment of the reportage was Geo Bogza,
whose name is related to the weekly „Vremea” („The Time”) (1934). After the
instauration of the communism in Romania, Geo Bogza started to practice a new
publicistic formula ‒ the literary reportage. However, this syntagm does not belong
to him, but it was attributed to him as an emblem by the literary critics.
Keywords: reportage, avant-garde, reporter, literary reportage.
Ȋn cazul lui Geo Bogza, alegerea reportajului este deliberată.

Avangardismul, factor influent nu numai pentru tânărul Bogza [NB: pentru
detalii şi o edificare concretă a lectorului interesat de raportul dintre
Geo Bogza şi mişcarea de avangardă, menţionăm studiile pertinente semnate
de Ion Pop (1969, 1990, 2007), Marin Mincu (2006) şi Ovidiu Morar
(2005)], ci şi pentru alţi confraţi de arme şi bagaje, trebuie asociat şi cu
mărturisirea de suflet din finalul convorbirii cu F. Brunea-Fox despre
reportaj: „am devenit reporter de dragul fotografiilor lui [Iosif] Berman”
(Bogza 1934f, 8).
Din textul de punere în temă al anchetei Ce este reportajul?
(Bogza 1934a, 4) reiese că pentru Geo Bogza specia de credinţă practicată
cu succes în publicistică
„este o şcoală a vieţii adevărate, prin care trebuie să treacă orice scriitor,
care vrea să fie un autor viu, în ale cărui cărţi să se dezbată, de la pagină la
pagină, viaţa. [...] Reportajul, fiind cel mai sensibil seismograf al vieţii, e
menit să devină unul dintre instrumentele care va ajuta la viitoarele mari
prefaceri ale lumii” (Bogza 1934a, 4).
Geo Bogza, Ce este reportajul? O anchetă printre scriitorii noştri,

„Vremea”, rubrica „Fapte şi idei”, 11 martie 1934, p. 4.
Prin acest articol-manifest, Geo Bogza inaugurează seria reportajelor

publicate iniţial în paginile ziarelor şi apoi reluate în volume. De la Lumea
Petrolului (1934), Tragedia poporului basc (1937), Ţări de piatră, de foc şi
de pământ (1939) şi până la O sută şaptezeci şi cinci de minute la
Mizil (1940), asistăm la impunerea coordonatelor reportajului specific lui
Geo Bogza: responsabilitate şi implicare în lumea reală, autentică.
În 1939, Geo Bogza face una dintre cele mai fecunde călătorii,
urmând un itinerar dramatic şi spectaculos. Autorul a întreprins o călătorie
pe cursul Oltului, de la izvoare până la vărsarea lui în Dunăre. Aşa a apărut,
în 1945, o operă literară unică în literatura română – Cartea Oltului. Ea a
cunoscut mai multe ediţii, cea definitivă fiind din 1976, când autorul a
rescris „treptele” Oltului, conferindu-le un circuit închis, pus sub semnul
numărului şapte, număr pur şi perfect în teoriile lui Pitagora.
În Istoria literaturii române din 1941, G. Călinescu (1982, 891)
consemnează saltul lui Bogza, de la poemele, care au stârnit indignarea unei
părţi a opiniei publice, la jurnalism, dând astfel „o cu totul remarcabilă serie
de reportaje”. G. Călinescu nu uită să semnaleze legăturile lui Bogza cu
mişcarea de avangardă, sub cupola căreia acesta şi-a scris reportajele.
Verdictul criticului este unul definitoriu pentru forma de reportaj pe care
Geo Bogza a practicat-o până la publicarea Cărţii Oltului. Emblema
avangardismului, pe care este trecut, ca principiu, detestarea invenţiei şi a
compoziţiei în proză, aşa cum ceruse Paul Sterian în revista „Unu”, îl
M i ha i L i s e i | 149
impulsionează pe Bogza „să intre imediat în clocotul vieţii” (Călinescu 1982,

891). Observaţia imediat următoare a lui G. Călinescu pare să fi influenţat
majoritatea criticilor de după el, atunci când aceştia s-au pronunţat în
legătură cu opera lui Bogza:
„Totuşi în Ţări de piatră, de foc şi de pământ, reportaje din provinciile

româneşti, impresia nu e nudă. Autorul procedează ca un fotograf de artă, şi
deci ca un scriitor [subl. n. ‒ M.L.], intuind o notă dominantă şi apoi prin
apropiere şi depărtare, scoţând clişee fantomatice, aproape neverosimile.
Talentul său în acest gen e mare.” (Călinescu 1982, 891–892).
Imaginea scriitorului Geo Bogza este complexă, fiind definită de

triada: poet ‒ reporter ‒ prozator. Chiar dacă fiecare dimensiune a
personalităţii sale corespunde unei anumite etape de creaţie, pe care Bogza o
delimitează prin articole şi volume, cele trei laturi ce îi întregesc imaginea de
scriitor acţionează ca un tot unitar.
Astfel, putem afirma că Bogza este un prozator în poezie, poet în
proză, un poet-prozator în reportaj. El însuşi, într-o anchetă realizată în 1958,
Scriitorii şi presa, confirmă propriile faţete:
„Mai întâi de toate, eu nici astăzi nu ştiu despre mine dacă sunt mai mult
poet sau prozator, dacă sunt mai mult scriitor sau ziarist. Dacă s-ar întâmpla
să fiu toate la un loc, o compartimentare strictă între ele, ca şi
consideraţiuni [sic!] despre felul cum s-au influenţat reciproc, nu pot să fac.
Am început, acum 30 de ani, prin a scrie poezii, însă în multe dintre ele
relatam – dar cu o amărăciune în plus şi într-un stil nu prea poetic – fapte
despre care de obicei vorbesc ziarele, de multe ori fapte diverse. [...]
Dificultăţile cu care scriam şi faptul că n-am să dobândesc în decursul
anilor niciun fel de rutină, m-au făcut să nu mă consider un ziarist adevărat,
ci – după cum spuneam despre mine – « un om care scrie din când în când
la ziare ».” (Bogza 1976, 247–248).
Geo Bogza a debutat în 1929 cu Poemul invectivă. În afară de cele două

experienţe carcerale petrecute la Văcăreşti (1934, 1937), pentru atentat la bunele
moravuri publice, volumul i-a adus, peste ani, aprecierea lui
N. Steinhardt într-un scurt dar incisiv studiu dedicat creaţiei poetice.
Geo Bogza este inclus de N. Steinhardt în categoria „poeţilor paraleli”, precum
„Walt Whitman (solemnitatea şi îndrăgirea vieţii), Péguy (repetiţia,

oratoria), Ezra Pound (elementele de reportaj, autobiografie, contrast şi
fişier din Cantos), Pindar (tonul de odă), Claudel şi Patrice de la Tour du
Pin (solemnitatea, tonul elevat şi neprofan), Psalmistul (stilul proclamatoriu
şi patetic, fervoarea, imprecaţiile, adoraţia), Lautréamont (grăirea
vaticinatorie). Suprarealiştii, Paul Morand şi Fernand Divoire completează
galeria, în calitate de reprezentanţi ai anilor nebunatici, când toţi adorau

viaţa, cunoşteau în forma zenitală plăcerea de a fi, de a fi fericit, de a iubi,
de a se încrede în viitor şi chiar de a suferi (patetic sau ironic, în orice caz
nu moderat ori recriminatoriu).” (Steinhardt 1982, 12).
Lectura modernă, aplicată versurilor din Poemul invectivă, îi permite

lui Steinhardt (1982, 28–32) să detecteze două tipuri de „efecte de reportaj”:
efect de simplu reportaj şi efect de reportaj intensificat prin date de fişier.
Primul efect „rezultă dintr-o cât mai simplă şi reportericească
relatare a lucrurilor” (Steinhardt 1982, 28), cuprinzând reportaj descriptiv,
reportaj vestimentar, reportaj calendaristic, reportaj meteorologic, reportaj
circumstanţial, reportaj cronologic şi descriptiv, reportaj circumstanţial, de
loc şi cronologic.
Al doilea tip de efect, după formula lui Steinhardt, aparţine reportajului
intensificat prin date de fişier, adică datele înregistrate în fişa de identitate sau
cazier. În timp ce selectează spre exemplificare, Steinhardt (1982, 32) chiar
observă că un asemenea reportaj „apare intensificat prin folosirea unor date şi
amănunte de o precizie care o aminteşte pe a însemnărilor dintr-o fişă de
identitate ori de cazier, de inventar, de proces verbal”:
Ion Anton Boşilcă, numai de 21 de ani,

cu veleităţi de mecanic, deocamdată ungător,
cu buze groase şi muşchi strunjiţi în oţel
cu trei surori, una frumoasă, alta mai urâtă
iar cea mai mică saşie
dar toate cam putrede
Ion Anton Boşilcă, duminică, 9 iunie (a.c.)

după ce hora din salonul lui Hodoiu se
sfârşise
spintecându-l cu cuţite, ţeasta cu ferăstraie

găsind paisprezece găuri şi culcuşul
alicelor, paisprezece,
aproape de ficat
când pe stradă a trecut autocamionul 3677
apoi se suie în personalul de 16,45
Nicolae Ilie, sondor din comuna Livada
băiat cumsecade şi peltic
căzut pradă păcurei şi focului
vineri 28 septembrie 1928
mort a doua zi, ora 6, fără lumânare
Trei zile şi trei nopţi am coborât spre miazăzi

Până am ajuns în port, la Malaga
Cu o garoafă albă la butonieră

Cumpărată de la ţiganca din colţ
Cu mărunţişul găsit în hainele morţilor
Coboram în strada Ciocrac la no. 8
După aceste exemple, N. Steinhardt (1982, 33) conchide: „Literatura

e ca şi absentă, ca şi inexistentă. De fapt, e sublimată, efectul literar e o
consecinţă a structurii savant simpliste şi prefăcut umile a vorbelor”.
Punctul sensibil şi definitoriu pentru schimbarea profilului, tematic şi
formal, al scrierilor lui Geo Bogza îl constituie opţiunea acestuia de a plonja în
freamătul vieţii, prin intermediul reportajului. Momentul de cumpănă, după cum
mărturiseşte, este anul 1933 („anul când – pentru prima dată – mi-a fost dat să
trăiesc”). Cu toate acestea, „reportajul lui Geo Bogza nu apare pe un teren viran.
Vom regăsi în el teme majore, motive, idei, atitudini, modalităţi prezente în
scrierile similare ale epocii [interbelice], fără ca toate acestea să-i stânjenească
puternica individualitate” (Scărlătescu 1983, 43).
Imaginea evidenţiată mai sus ne ajută să validăm o nouă perspectivă
de receptare a faţetelor scriitorului Geo Bogza. Contextualizarea temporală,
ce vizează evenimentele momentului, explică schimbările, adesea radicale,
care au avut loc în conştiinţa unui scriitor de talia lui Geo Bogza. Se poate
observa că diferenţele de atitudine, de la o etapă, la alta, sunt majore pentru
cineva ale cărui principii s-au bazat întotdeauna pe libertatea de expresie şi
pe respectarea adevărului.
Amintită deja, aventura avangardistă îi insuflă „exasperarea
creatoare” şi îl transformă într-un poet ce îşi transfigurează propria
experienţă ontologică. În acest stadiu, avid de libertate, Bogza se
descătuşează de obsesiile societăţii pline de convenţii care (îi) limitează
creaţia. Cum observa şi un cercetător avizat ca Ion Pop (2007, 152),
pronunţându-se asupra versurilor din volumul de debut al lui Bogza,
„majoritatea covârşitoare a textelor stau însă sub accentul « invectivei », al
violenţei de trăire şi de limbaj, cu miză programatic polemică”.
A doua perioadă a creaţiei tânărului Bogza cuprinde intervalul dintre
1933 şi 1949. Acum, „« lumile » şi « ţările » lui Geo Bogza prind viaţă în
reportajele sale şi trăiesc prin propria lor forţă” (Scărlătescu 1983, 44). Din
punct de vedere jurnalistic, reportajele sale se clasifică în: reportaje sociale
(Spălătoresele, Bursa mizeriei, Tata Moşu), reportaje de călătorie (Ţara
Moţilor, Basarabia. Cismării şi croitorii), reportaje de război (Tragedia
poporului basc, Pe urmele războiului în Moldova). În unele cazuri, vorbim de

reportaj specializat, de tipul reportaj petrolifer (Lumea petrolului), respectiv
reportaj minier (Oameni şi cărbuni).
Al treilea segment de creaţie începe odată cu instaurarea
comunismului, când Geo Bogza, acceptând dar şi constrâns de realităţile
democraţiei populare, începe să exerseze o nouă formulă publicistică –
reportajul literar. Sintagma nu-i aparţine, ci i-a fost aplicată întocmai ca o
emblemă de către criticii literari de după 1949, care au teoretizat-o în fel şi
chip, de la George Macovescu, până la Gabriel Dimisianu.
Desigur că sunt cunoscute simpatiile lui Bogza pentru stânga
politică, încă de pe vremea când colabora la ziare „dirijate”, direct sau
indirect, de PCR, însă aceste simpatii nu l-au împiedicat să spună adevărul,
dar nici nu l-au împiedicat să stea de vorbă cu N. Davidescu sau
Mircea Eliade în România anilor ‟30 din secolul XX, precum nu l-au
împiedicat nici să scrie câteva reportaje sociale despre experienţa din
închisoarea Văcăreşti.
Privind la ce se petrecea în Europa, observăm că în anumite ţări se
instaurase dictatura (URSS, Italia, Spania, Germania). Fie şi dacă ne
raportăm la Germania, unde, în februarie 1933, Hitler preluase puterea, iar în
luna mai a aceluiaşi an se ardeau cărţi în centrul Berlinului (Bebelplatz),
prefaţând arderea oamenilor („Acesta a fost doar un preludiu, acolo unde se
ard cărţi, în final vor fi arşi şi oameni” – Heinrich Heine 1820), putem spune
că tânărul Bogza se bucura de beneficiile unei democraţii, chiar dacă firave,
cel puţin funcţionale.
Cititorul de astăzi se poate întreba care este adevăratul Geo Bogza?
Cel din mişcarea avangardistă şi mai apoi promotor al reportajului prin
articolul-manifest din „Vremea” (1934)? Sau cel care acceptă să devină
membru al Academiei Române (1955), să-şi tipărească în volume o parte din
reportaje, epurate de orice urmă a trecutului interbelic? Cum putea să scrie,
păstrându-şi conştiinţa curată, ştiind că la Sighet, Aiud, Gherla, Canal,
Ocnele Mari (N. Davidescu, cel cu care dialogase despre reportaj pentru
ancheta literară din „Vremea”, a murit aici!), Balta Brăilei şi în alte locuri
din România, pe unde el colinda acum, nevoie mare, să scrie reportaje
literare, se deschiseseră închisori? Sunt întrebări al căror răspuns depăşesc
obiectivele lucrării noastre...
Recunoaştem că incongruenţele existente în conştiinţa lui Bogza nu-i
diminuează cu nimic talentul de autor de reportaj literar, fapt pentru care
aprecierile unor exegeţi, precum Tudor Vianu, Ion Vlad, Dumitru Micu,
Nicolae Balotă, George Munteanu şi alţii, rămân valabile şi astăzi.
Recurgând la o demonstraţie ce se sprijină pe dialectica dintre teoria
literară şi teoria presei, Cristian Florin Popescu (2008, 37) afirmă că
reportajul bogzian, fiind abordat din perspectiva criticii literare (al cărei
obiect de studiu fundamental este ficţiunea), a fost în mod eronat asimilat

literaturii. Confuzia, după părerea lui Cristian Florin Popescu (2008, 37), se
datorează raţionamentului greşit al criticii care a considerat că „dacă în
reportaj pot fi aflate şi elemente aparţinând aşa-zisei arte literare, atunci
avem o realitate « transfigurată », adică o ficţiune”.
Dincolo de aceste dispute, suntem de părere că reportajul literar este
o specie de graniţă. Pe rând sau simultan, el poate aparţine fie publicisticii,
fie literaturii, în funcţie de specificul publicaţiei în care apare. În acest sens,
Doina Ruşti (2002, 40) disociază reportajul de creaţie, care este destinat, de
obicei, revistelor culturale / literare, de reportajul de informare, promovat,
cu precădere, de ziare. Elementele care deosebesc primul tip de reportaj de
cel de-al doilea sunt viziunea artistică şi mesajul estetic (Ruşti 2002, 40).
De reţinut că „veridicitatea reportajului este creată prin relatarea
secvenţială a evenimentului narativ, inserarea elementelor portretistice de-a
lungul relatării, prin introducerea detaliilor, camuflarea impresiilor
subiective în scurte relatări, prezentarea faptului ca real” (Ruşti 2002, 40).
Literaturizarea faptului real prin aceleaşi procedee ca ale prozei a
condus la impunerea reportajului literar. Distincţia de fond, dar mai ales de
formă, plasează faptul real în vecinătatea pretextului de a nara sau a evoca.
Notele contrastive avansate anterior arată cât de dificil este să
plasăm un autor ca Geo Bogza în zona strictă a reportajului literar ca specie
a genului publicistic sau a genului epic. Dintre exegeţii care au găsit o
rezolvare optimă a ecuaţiei Bogza – reportaj literar, printr-o viziune
integratoare, sunt de menţionat Tudor Vianu şi Ion Vlad.
În volumul Probleme de stil şi limbă literară, Tudor Vianu a
consacrat un capitol despre limba şi stilul lui Geo Bogza. Prima observaţie
notabilă a reputatului teoretician este aceea că, în anul publicării studiului
respectiv, scrisul lui Bogza a atins maturitatea literară, atribut ce îl aşază în
rândul scriitorilor puternici şi originali (Vianu 1955, 115). Sondându-i
debutul, Vianu (1955, 115) găseşte de bun augur părăsirea orbitei moderniste
[avangardiste, n.n. ‒ M.L.] de către Bogza, care astfel „şi-a găsit [...]
echilibrul şi a organizat o formulă literară personală”.
Formula invocată de Tudor Vianu este însuşi reportajul literar, pe
care îl defineşte ca fiind „acea formă a descrierii şi naraţiunii în legătură cu
aspecte ale actualităţii imediate, cu acele aspecte ale vieţii sociale care
reclamă o atitudine activă” (Vianu 1955, 115). Atent la dezbateri, Vianu
(1955, 115) constată că
„numele reportajului nu este bine tolerat nici de admiratorii unui autor şi,
uneori, nici chiar de autorul însuşi. Cu toate acestea, un scriitor care se
deplasează pentru a observa oameni, lucruri şi împrejurări la faţa locului,
acela care procedează cu metodele anchetei sociale şi care recompune
observaţiile sale, nu în sinteze fictive ale fanteziei, ci într-un fel care

urmează aproape configuraţiile realităţii, acest scriitor este un reporter şi
opera sa, un reportaj, mai ales atunci când scriitorul destinează lucrările
sale presei periodice, acela care atinge un mare număr de cititori şi poate
provoca un curent de opinie publică.”
Prin această pledoarie pro domo, pe care am citat-o in extenso,

Tudor Vianu vede în metoda / arta lui Geo Bogza de a scrie un reportaj o
Lampă a lui Diogene.
Investigaţia asupra reportajului literar este extinsă de Vianu (1955,
116) şi la nivel stilistic: „Reportajul literar, destinat presei periodice,
împrumută adeseori limbajul acesteia, adică acea sferă lexicală şi acele
expresii pe care exprimarea curentă le adoptă, mai înainte ca literatura să le
consfinţească”.
Este fascinant cum un spirit universal de talia lui Tudor Vianu
găseşte resurse nebănuite să definească reportajul şi din altă perspectivă,
precum cea a scopului. „Reportajul urmăreşte să obţină impresia puternică,
aceea care fixează atenţia cam dispersată a cititorului solicitat de atâtea
ecouri ale actualităţii. Împrejurarea asta apare cu destulă limpezime în scrisul
lui Bogza” (Vianu 1955, 116–117).
Printr-o sinteză definitorie, ale cărei articulaţii teoretice se vor regăsi
şi în re-examinările ulterioare, Ion Vlad (1972, 665) demonstrează că
„Geo Bogza inaugurează la noi genul contemporan al reportajului literar,

depăşindu-i condiţiile elementare şi situându-se printre cei mai de seamă
exploratori ai evenimentului direct (Egon Erwin Kisch, Curzio Malaparte etc.).
Scriitorul reface, potrivit unui sistem de referinţe proprii, structura comună a
reportajului, realizând o scriitură originală şi impunând un stil într-un gen prin
excelenţă gazetăresc. E adevărat că la Geo Bogza ne întâlnim cu o realitate
artistică pentru care premisele reportajului (documentaţie, investiţie pe anumite
itinerarii, interesul pentru faptul unic şi, implicit, senzaţional) devin în cele din
urmă termeni ai unei structuri particulare”.
Socotit ctitor al reportajului literar românesc, de majoritatea

criticilor, Geo Bogza a impus un stil, o activitate şi o viziune originală, cu
înclinaţii spre mitologic şi cosmic, pledând „împotriva înstrăinării omului de
sine însuşi, împotriva a tot ceea ce generează, perpetuează şi agravează
înstrăinarea” (Bogza 1976, 33).
Aşadar, să-i recunoaştem lui Bogza ce-i al lui Bogza şi reportajului,
valenţele literare!
Bibliografie
Bogza, Geo (1934a). Ce este reportajul? O anchetă printre scriitorii noştri.

„Vremea” , rubrica „Fapte şi idei”, an VII, nr. 329, 11 martie 1934, p. 4.
Bogza, Geo (1934b). Cu d. N. D. Cocea de vorbă despre reportaj. „Vremea” , an VII,
nr. 331, 25 martie 1934, p. 4.
Bogza, Geo (1935c). Cu d. F. Aderca de vorbă despre reportaj. „Vremea” , an VII,
nr. 334, 22 aprilie 1934, p. 8.
Bogza, Geo (1934d). Cu d. Mircea Eliade de vorbă despre reportaj. „Vremea” , an
VII, nr. 335, 29 aprilie 1934, p. 6 şi 9.
Bogza, Geo (1934e). Cu d. N. Davidescu de vorbă despre reportaj. „Vremea” , an
VII, nr. 339, 27 mai 1934, p. 9.
Bogza, Geo (1934f). Cu d. Brunea Fox de vorbă despre reportaj. „Vremea” , an VII,
nr. 342, 17 iunie 1934, p. 8.
Bogza, Geo (1968). O sută şaptezeci şi cinci de minute la Mizil. Fişe literare, povestiri,
pamflete. Prefaţă de G. Dimisianu. Bucureşti: Editura pentru literatură.
Bogza, Geo (1981). Spania în inima şi în conştiinţa mea. Bucureşti: Editura Politică.
Bogza, Geo (1985). Cartea Oltului. Ediţia a IV-a, definitivă. Bucureşti: Editura Minerva.
Bogza, Geo (1991). Basarabia, ţară de pământ. Bucureşti: Editura ARA.
Bogza,Geo (1996). Eu sînt ţinta, Geo Bogza în dialog cu Diana Turconi. Bucureşti:
Editura DU Style.
Călinescu, G. (1982). Istoria literaturii române de la origini până în prezent. Ediţia a II-
a revăzută şi adăugită. Ediţie şi prefaţă de Al. Piru. Bucureşti: Editura Minerva.
Ciobotea, Radu (2005). Reportaj şi literatură. Eseu asupra reportajului românesc şi
francez interbelic. Cluj-Napoca: Editura Casa Cărţii de Ştiinţă.
Mincu, Marin (2006). Avangarda literară românească. [De la Urmuz la Paul Celan].
Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită. Studiu introductiv, antologie şi note
bibliografice de Marin Mincu, traducerea textelor din limba franceză de
Ştefania Mincu. Constanţa: Editura Pontica.
Morar, Ovidiu (2005). Avangardismul românesc. Bucureşti: Editura Fundaţiei
Culturale „Ideea europeană”.
Pop, Ion (1969). Avangardismul poetic românesc. Bucureşti: Editura pentru literatură
Pop, Ion (1990). Avangarda în literatura română. Bucureşti: Editura Minerva.
Popescu, Cristian Florin (2008). Geo Bogza, poezia realului şi realitatea reportajului.
RITL, nr. 1‒2, pp. 37–44.
Ruști, Doina (2002). Presa culturală. Specii, tehnici compoziţionale şi de redactare.
Bucureşti: Editura Fundaţiei PRO.
Scărlătescu, Doru (1983). Geo Bogza. Bucureşti: Editura Minerva.
Steinhardt, N. (1982). Geo Bogza – un Poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului,
Solemnităţii, Exuberanţei şi Patetismului. Bucureşti: Editura Albatros.
Vianu, Tudor (1955). Probleme de stil şi artă literară. Bucureşti: Editura de Stat
pentru Literatură şi Artă.
Vlad, Ion (1972). Geo Bogza. RITL, Tom 21, Nr. 4, Bucureşti.
*** (1976). Geo Bogza interpretat de.... Antologie de Antoaneta Tănăsescu.
Bucureşti: Editura Eminescu.
CUVINTE PROVENITE DE LA ONOMATOPEE (I)
Dumitru Loșonți
Institutul de Lingvistică și Istorie Literară „Sextil Pușcariu”, Cluj-Napoca
Résumé. Mots dérivées à base onomatopéique. Dans la présente étude, l’auteur se

penche sur l’analyse de quelques mots dérivés ayant comme base des onomatopées,
quelques-unes inconnus, d’autres insuffisamment ou erronément expliquées dans
des ouvrages parus jusqu’à présent (i.e., « onomatopée », « formation
onomatopéique », etc.).
En valorisant un matériau dialectal inédit, recueilli par Sever Pop pour Atlasul
lingvistic român [L’Atlas linguistique roumain], l’auteur indique les interjections et
les suffixes qui sont à la base de ces dérivés.
Mots-clés : interjection, formation onomatopéique, dérivé, étymologie, burău.
BALALÁU, BĂLĂLÁN, BĂLĂLĂÍ. Verbul a (se) bălălăi

înseamnă „a (se) bălăbăni‟. În DA, DEX1,2, MDA şi DELR este considerat
formaţie onomatopeică, iar în DU şi DM, onomatopee. Pentru SDLR, este o
variantă a lui a bădădăi, pe care-l socoteşte rudă cu magh. bódogolni şi
bódorogni. În CADE n-are nicio indicaţie etimologică. După CDER, se
bazează pe creaţia expresivă bă-lă-lă.
Sensul primar al cuvântului, necunoscut de dicţionare, este cel de
„(despre clopot) a suna‟, notat de S. Pop în Dăneşti VS ([clopotul]
bălălăieşte: ALR I 353/512), un derivat, cu suf. verbal -i, de la interjecţia
balaláu! „cuvânt care redă sunetul clopotului‟ necunoscută nici ea de
dicţionare, înregistrată în Hârja BC şi Bercioiu VL (ibid. 353/584, 803).
Menţionez şi forma bălălán-bălălán din Şerbeşti BC (ibid. 353/530).
Evoluţia semantică e identică cu cea a sinonimului a se bălăngăni,
provenit, după cum se cunoaşte, de la interjecţia balang.
BANANÁU, BĂNĂNĂÍ. Verbul a bănănăi înseamnă tot „a se

bălăbăni‟. Explicaţiile etimologice propuse pentru el sunt identice cu cele
menţionate la verbul a se bălălăi, cu singurele deosebiri că în CADE se face
trimitere la a (se) bălălăi şi că, după CDER, se bazează pe creaţia expresivă
bă-nă-nă.
D um i t r u L o ş o n ţ i | 157
Este un derivat, cu suf. -i, de la interjecţia bananáu-bananáu!

„cuvânt care redă sunetul clopotului‟, necunoscută de dicţionare, notată de S.
Pop în Arefu AG (ALR I 353/782).
BOAMB, BOÁMBA, BOM, BOMB, BOMBĂÍ. A bombăi

„(despre clopot) a suna‟, înregistrat în Colincăuţi – Ucraina (bombăiéşte:
ALR I 353/398) este un sens necunoscut de dicţionare.
E un derivat de la interjecţia bom, notată de la acelaşi informator (zin
bom-zin bom: ibid.). După cum s-a remarcat (vezi Puşcariu DO 91–92,
Marin Verbe 218), reduplicarea temei este una din trăsăturile caracteristice
verbelor derivate de la onomatopee, pentru că „interjecţiile de la care derivă
se întrebuinţează în vorbire repetat, fie în întregime, fie parţial. Aşa s-a ajuns
la formaţii ca fâlfâi, gâlgâi, pâlpâi, bâjbâi...” (Marin Verbe 218).
Am vrea să completăm că sunt atestate şi variantele bomb-bomb! (în
Iaşi IS şi Frumuşica Veche – Ucraina: ALR I 353/516, 658), boamb-boamb!
(în Vorniceni – R. Moldova şi Tazlău NT: ibid. 353/492, 532), boámba-
boámba! (în Zvoriştea SV: ibid. 353/387).
BOANC, BONCĂÍ. A boncăi „(despre clopot) a suna‟, întâlnit în

Calbor BV ([clopotul] bóncăie: ALR I 353/166) şi C.A. Rosetti TL
([clopotele] boncăiesc: ibid. 353/675), este un verb absent din dicţionare,
derivat de la interjecţia bonc(a)!, cunoscută de dicţionare, sau de la boanc-
boanc [bƒŋc-bƒŋc]!, notată în Şcheii Braşovului (ibid. 353/180).
BOANG, BONGĂLÍ, BONGĂNÍ. A bongăli „(despre clopote) a
suna‟, notat de S. Pop în Râciu MS [(clopotul] bongăléşte: ALR I 353/243),
absent din dicţionare, e un derivat, cu sufixul -ăli, de la interjecţia boang!,
absentă şi ea din dicţionare, care are o largă arie de circulaţie, fiind atestată
în Banat, Crişana, Transilvania şi Moldova (Berzasca CS, Bucovăţ TM,
Vermeş CS, Jdioara TM, Arini BV, Corvineşti BN, Stupini SJ, Moişeni SM,
Ceahlău NT: ibid. 353/5, 45, 77, 79, 190, 259, 283, 345, 556), sau bong!
„cuvânt care redă sunetul unui metal lovit‟ (MDA). Ca în alte (foarte multe)
cazuri, MDA, în loc să indice sursa în care este atestat pentru prima dată un
cuvânt, menţionează DA ms.
Tot de la una dintre aceste interjecţii este derivat, cu sufixul -ăni, şi
verbul a bongăni „(despre clopot) a suna‟, absent din dicţionare, notat în
Orăştie HD ([clopotul] bóngăne: ALR I 353/109).
BOMBOCÍ, BOMBOTÍ, MORMOTÍ. În MDA e dat (din

„Adevărul literar şi artistic”, Seria a 2-a, 5 VI 1938, 7/4) verbul a bomboci „a
flecări‟, raportat, pentru etimologie, la a bombăni.
Forma verbală e din Banat, dintr-o zonă în care t urmat de e, -i se
pronunţă ć, deci trebuia literarizată a bomboti. Verbul a fost notat şi de E.
Petrovici, cu acelaşi sens, în Glimboca CS (ALR II/I h 29/29), şi, cu sensul de

„a mormăi între dinţi‟, în Sveti Mihajlo [= Simiai – Jugoslavia] (ibid. h 31/8).
În DSB IV are mai multe atestări, unele în forma literalizată a
bomboci. În acest dicţionar se precizează doar că e vorba de o „formaţie
onomatopeică”.
A bomboti s-a format de la interjecţia bom b[om], cu suf. -oti. Cf.
sinonimul a mormoti „a mormăi între dinţi‟ (Chizătău TM: ALR II/I h 31/76),
despre care DLR se limitează să menţioneze că s-a format „de la mor (mor)”,
dar pe care MDA îl derivă corect din „mor m[or] + -oti”.
BORÓI, BOROITOÁRE, BUR, BURĂÍ, BURĂITOÁRE,

BURẮU, BURLÚI, BURÓI, BURUÍ, BURUITOÁRE. Burắu „cascadă‟ e
dat în DA, CADE, DSB IV 205, Dicţ. entop. şi MDA cu etimologia
necunoscută. După această menţiune, DA îl compară, între paranteze, cu
megl. bură „torent de râu‟ şi cu dr. bărăcie.
Lui Andrei Avram CIE 43 i „se pare justificată atât sub aspect
semantic [...], cât şi din punct de vedere formal” numai trimiterea la megl.
bură. Despre burău, atestat în Banat, crede că provine din sb. burak
„ţâşnitură, jet‟ (Tomici DSR), prin substituirea părţii finale, identificată cu
sufixul românesc -ac”.
În DELR I 368, după menţiunea „etimologie nesigură”, burău este
considerat un „probabil” derivat din „rom. *bură3 (bg., sb. bura „cascadă‟)”.
Curios lucru, nu se menţionează, cum ar fi trebuit, şi ipoteza lui Andrei Avram.
În realitate, burău este un derivat, cu suf. -ău de la interjecţia *bur
„cuvânt care redă zgomotul caracteristic făcut de un izvor puternic, de o apă
curgătoare vijelioasă, de o cascadă, de grohotişul care alunecă la vale pe
povârnişurile stâncoase etc.‟. Cf. sinonimele ciur, dur(a), *hur, ţur, zur etc.
De la interjecţia *bur s-au mai format: bur „partea dinspre izvor a
unei ape vijelioase, spumoase‟ (Arefu AG, Corbeni AG: Dicţ. entop.); buroi
„izvor cu multă apă‟ (CV, III, 1951, nr. 9–10, p. 45), „un fel de cascadă mică
improvizată‟ (CV, 1950, nr. 4, p. 36), „cădere de apă zgomotoasă‟ (Firizu
MH, Şovarna MH), lăsat în Dicţ. entop. fără etimologie; a burăi „a durui, a
suna‟, fără etimologie în DSB IV 205 şi MDA; a burui „(despre tun) a bubui‟
(Strehaia MH: ALR II SN V h 1466/848), „(despre cascadă) a produce
zgomotul caracteristic‟ (Ştei HD: ALR I 430/116), care nu este cunoscut de
dicţionare. Sufixele verbale sunt -ăi, respectiv -ui.
De la a burăi e derivat burăitoare „cascadă‟ (cf. şi Dicţ. entop.), iar
de la a burui, buruitoare „idem‟ (ibid.).
De la buroi, prin asimilarea u–o > o–o a rezultat boroi „cascadă‟
(Baia AR: CHEST. IV 43/68), „loc cu pământ mişcător‟ (Broşteni SV: Dicţ.
entop.), variantă necunoscută de dicţionare, iar prin asimilarea u–o > u–u,
*burúi „idem‟, din care, prin despicarea lui r în -rl-, avem burlúi „izvor
amenajat pentru adăpat vitele‟ (Blăgeşti BC: ibid.). De la boroi, prin

intermediul derivatului neatestat *a boroi, s-a format boroitoare „cascadă‟,
dată în Dicţ. entop. ca variantă a lui buruitoare.
Despicarea lui r în -rl- o întâlnim şi în derivatele de la interjecţiile
sinonime: ciurlău < ciurău, durloi < duroi etc.
BUFĂÍ, BUHĂÍ, BUHĂLÍ, BUHĂLUÍ, BUHUÍ. În DA, verbul a

buhăi1, la care sunt date variantele a bufăi, a buhăli, a buhălui şi a buhui,
este lucrat cu sensurile: 1. „a ţipa ca buha‟; 2. „a mugi ca buhaiul sau ca boul‟;
3. „(despre copii) a plânge tare făcând bhu! bhu!‟; 4. „a împuşca, a trage cu
puşca‟; 5. „a da zgomot mare între păsările de casă şi a le speria‟.
Cât priveşte etimologia, este considerat onomatopee.
MDA preia toate aceste 5 sensuri în articolul buhăi1, dar omite
forma a buhăli, modifică, din greşeală, pe a bufăi în a fufăi şi dă o nouă
etimologie, anume substantivul buhai!
Fără îndoială că aici sunt amestecate sensurile mai multor cuvinte
omofone:
A buhăi „a ţipa ca buha‟, de fapt „(despre buhă) a scoate sunetul
caracteristic speciei‟, este un derivat, cu suf. -(ă)i, de la buhă.
A bufăi este derivat, cu suf. -(ă)i, de la bufă, variantă a lui buhă (vezi
DA).
A buhăi „a mugi ca buhaiul‟ şi a buhălui „idem‟ sunt verbe derivate
de la buhai, cu suf. -i, respectiv -(ă)li.
A buhăi „(despre copii) a plânge tare (făcând bhu! bhu!)‟ şi a
buhălui „idem‟ sunt derivate de la interjecţia bhu, cu suf. -ăi, respectiv -ălui.
A buhăli „a împuşca, a trage cu puşca‟ şi „a da zgomot mare între
păsările de casă şi a le speria‟ este un derivat, cu suf. -ăli, de la interjecţia
*buh. Cf. buf.
A buhui „(despre bufniţă) a scoate sunetul caracteristic speciei‟ este
un derivat de la interjecţia búhu, cu suf. -i.
În DA, verbul a buhăi3, cu sensurile 1. „(despre tun) a bubui‟;
2. „(despre om) a tuşi tare‟; 3. „a buchisa, a pisa, a bate‟ este lucrat s. v. bufni,
deci, ca variantă a acestuia. MDA preia cele 3 sensuri într-un articol
independent, a buhăi3, indicând şi acestuia etimonul substantival buhai.
Acest articol trebuie modificat, reţinându-i-se doar sensurile „a bubui‟
şi „a bate‟. Provine de la interj. *buh. Sensul de „a tuşi‟ aparţine lui a buhăi
care e derivat de la interjecţia bhu.
CÂŢ, CẤŢĂ, CÂŢĂÍ. A câţăi „(despre bibilică) a scoate sunetele

caracteristice speciei‟ (Peştişani GJ: ALR II 5745/836) este un derivat, cu
suf. -ăi, de la interjecţia câţ! „cuvânt care imită sunetele specifice bibilicii‟,
notată de Emil Petrovici în Negreni OT, necunoscută de dicţionare (cu acest
sens!): „[bibilica] căţăne câţ, păcat” (ibid. 5745/791).
De la această interjecţie provine şi substantivul câţă (pl. câţe)

„bibilică‟, cunoscut din Oltenia, dar fără etimologie în dicţionare (DA,
CADE, MDA). În sprijinul acestei interpretări, vin şi sinonimele cocleánţă şi
ţĳcă, bine explicate în dicţionarele care le atestă de la interjecţiile cocleanţ şi
ţic (DLR s.v. ţic1, MDA), precum şi clócă „cloşcă‟, de la interjecţia cloc cu
care cloşca îşi cheamă puii (vezi Puşcariu DO 97). Pentru răspândirea lui
câţă, vezi ALR II SN II h 383).
DANDÁU, DĂNDÁU, DĂNDĂNÍ. Verbul a dăndăni figurează în

DU cu sensul „a se legăna, a oscila‟, urmat de precizarea că e vorba de o
„onomatopee exprimând mişcarea alternativă a clopotelor”. SDLR îl dă (ca
pe toate verbele) la indicativ prezent (dăndănesc), glosat „sun prelung
(vorbind de clopotele mari)‟ şi-l explică din dang, considerându-l „şi rudă cu
ung. dongani, döngeni”.
DA îl lucrează, neinspirat, s.v. a (se) dăina „a (se) mişca încoace şi
încolo, a (se) clătina într-o parte şi într-alta, a (se) legăna‟, cuvânt raportat,
cu totul hazardat, la dârdăuş „derdeluş‟, târliuş „idem‟, dăini2. Explicaţia e
preluată de DLR.
Din păcate, nu ştiu în ce arie circulă cuvântul.
Deşi s-ar putea explica de la cunoscutul verb a dăngăni, prin
asimilarea lui g la d, considerăm că dăndăni este un derivat, cu suf. -ăni, de
la interjecţia dăndáu-dandáu! [sic!], înregistrată în Cerneţi MH cu sensul
„cuvânt care redă sunetul clopotului‟ (ALR I 353/850), absentă nejustificat
din DLR, sau, mai probabil, cu suf. -i, de la interjecţia *dan dan!
DOÁNGA, DONGĂLÍ. Verbul a dongăli „(despre clopote) a suna‟,

cules din Vima Mare MM ([clopotul] dongăléşte: ALR I 353/270) este un
cuvânt absent nejustificat din DLR, derivat cu suf. -ăli de la interjecţia
doánga-doánga [dƒŋga]! folosită de acelaşi informator (ibid.), absentă şi ea
nejustificat din DLR.
HOARŢ, HOÁRŢĂ, HÓRŢA, HORŢALẮU. A horţăi are în DA

sensul „a freca ceva, a scărpina‟, „a se scărpina (tare şi zgomotos)‟, fiind
atestat din jurul Năsăudului şi din Bucovina, şi este raportat la verbul a horji.
A horţi e cunoscut de acest dicţionar din Moldova, cu sensul „a muta
ceva din loc, fără a schimba poziţia‟ şi este lăsat fără explicaţie etimologică.
Laura Vasiliu DV 33 explică pe a horţăi din a horţi: „cu rare
excepţii, precum minţăi [...], puţinele derivate deverbale par a fi
s i n o n i m e cu bazele: horţăi „horţi‟, morsocăi „murseca‟...”.
În MDA, a horţăi figurează ca „formaţie onomatopeică”, iar a horţi,
cu etimologia necunoscută.
Considerăm util să reproducem citatul ilustrativ dat în DA la verbul

a horţăi, pentru a evidenţia faptul că acţiunea exprimată de acest verb este
un scârţâit: „Auzim pe-ntinsele fânaţe... o voce scârţiitoare... ca şi când
cineva ar horţăi c-un beţişor peste dinţii unui pieptene‟.
Verbele a horţăi şi a horţi sunt derivate, cu sufixele -ăi, respectiv -i
de la interjecţia hoarţ/ horţa!, necunoscută de dicţionare, existentă în
Bugnariu N, nr. 295: „Horţa, borţa pe spinare / Tronca, bonca-ntre picioare
(clopotul)” şi în răspunsul din Pipirig NŢ la întrebarea: Cum face zăpada sub
picioare?: „crâşcă, scârţâie: hoarţ hoarţ” (vezi ALR II SN V h 1469/551).
Substantivul horţalău „cel ce se scarpină mult‟, existent în LRg I 103
din fostul raion Rădăuţi, absent din dicţionare, este un derivat, cu suf. -alău, de
la a horţăi, verb semnalat din aceeaşi zonă cu sensul „a tăia ceva cu un
instrument rău‟ (ibid.).
Hoarţă „fierăstrău de proastă calitate‟ (ibid.) s-a putut forma atât de
la interjecţie, cât şi de la verb.
HURĂÍ, HURĂITOÁRE, HURLUITOÁRE, HURÓI, HURUÍ,

HURUITOÁRE, URĂÍ. Verbul a hurui „a face zgomot ca acela ce se aude
când umblă o căruţă, când se rostogoleşte un poloboc sau când cad mai
multe obiecte tari, unul peste altul, dintr-o dată‟ este considerat „onomatopee”
(TDRG3, DU, DA, DM, BDG), „formaţie onomatopeică” (DEX 1,2, MDA),
ori este inclus între derivatele de la interjecţia hâr, cu variantele hor, hur
(CDER), sau lăsat fără rezolvare etimologică (CADE).
Este un derivat, cu suf. -ui, de la interjecţia hur, atestată doar cu
sensul de „cuvânt care imită sunetul specific porumbeilor‟, dar care, după
cum rezultă din derivatele sale, este sinonimă cu bur, dur etc.
Fără nicio îndoială, la acest verb aparţine şi sensul „(despre intestine)
a chiorăi‟, reţinut în DLR din Maglavit DJ (deşi în sursa citată, NALR–Olt I
h 106, apare în mai multe puncte) şi dat greşit s.v. a urlui1 „(complementul
indică boabele unor cereale, precum porumbul, orzul, ovăzul etc.) a măcina
în granule mari‟.
De la a hurui, cu suf. -(i)toare, s-a format huruitoare, cuvânt
cunoscut de MDA ca adjectiv cu trei sensuri şi ca substantiv, doar cu sensul
„jucărie care se învârteşte cu zgomot‟. Se întâlneşte şi cu sensul „cădere de
apă zgomotoasă‟ (Lereşti AG, Hărman BV, Runcşor MH, Tarcău NT, Cerbu
TL: Dicţ. entop.).
Forma a urăi „a tuna‟, atestată în Maidan, azi Brădişoru de Jos CS
(urăie-n cer: ALR I 1242/24), este o variantă, rezultată prin afereza lui h, a
verbului a hurăi, necunoscut de dicţionare, un derivat, cu suf. -ăi, de la
interjecţia hur.
De la acest verb, cu suf. -itor, fem. -itoare, avem derivatul
hurăitoare „apă care curge cu zgomot, năvalnică, care fierbe‟ (Bârghiş SB:
Dicţ. entop.).
Prin sincopa vocalei i a rezultat varianta [hurăħtſre] „cascadă‟, notată

de Sever Pop în Ighişu Vechi SB (ALR I 430/160), absentă nejustificat din
dicţionare.
Hurăitoare „urme(le) pe care le lasă şiroaiele de apă care vin de la
munte când plouă‟, comunicat din Şinca Veche BV (vezi CHEST. IV/178 b),
lăsat în MDA cu etimologia necunoscută, este un derivat de la *a se hurăi,
variantă a lui a se hurui = a se hului „a se surpa, a se nărui, a se face râpi‟
(< magh. hull „a cădea; a curge‟).
De la varianta verbală a se hurlui „idem‟ s-a format hurluitoáre (pl.
hurluitóri) „loc râpos, prăpăstios‟, derivat, necunoscut de dicţionare,
semnalat din Vad BV (vezi LRg II 51), sat apropiat de Şinca Veche.
Huroi „piatră măruntă‟, existent în lucrarea lui V. Vârcol, Din graiul
popular al judeţului Mehedinţi, în „Noua revistă română”, Bucureşti, 1910,
vol. VIII, nr. 3, p. 86, este considerat greşit în DLR acelaşi cuvânt cu urúi
(urói) „urluială‟, un postverbal de la a urui3 = a urlui1 (magh. öröl). În MDA
este lăsat cu etimologia necunoscută.
Glosarea ni se pare insuficientă. Credem că e vorba de sensul
„pietrişul care cade de pe munte la vale‟, cu care huroi a fost comunicat din
Cloşani MH (CHEST. IV 94/854).
E un derivat, cu suf. -oi, de la interjecţia hur.
TĂLĂNCĂÍ „(despre clopote) a suna‟, cules din Vârâţi IS

([clopotele] tălăncăie: ALR I 353/540) este derivat, cu suf. -ăi, de interjecţia
talánc-talánc!, folosită de acelaşi informator, reţinută în DLR şi considerată
variantă a lui talang „idem‟. Verbul lipseşte nejustificat din DLR. În acest
dicţionar figurează un verb omofon, cu sensul „a suna din talangă‟, bine
explicat de substantivul talangă.
TIOPĂÍ, TIOPĂITÓR, TIOPONÍ, TOPĂLÍ, TOPOÍ, TOPOTÍ,

TREPETÍ, TROPOTÍ. În nord-estul Transilvaniei, Crişana şi Maramureş,
pentru noţiunea „a bate mămăliga, după ce e gata, cu lingura sau cu o
lopăţică, să se îndese; a tăpşi‟ se folosesc, printre altele, verbele a topăli
(Groşi MM: ALR II SN IV h 1113/349), a topoti1 (Roşia BH: ibid. h
1113/310), a trepeti (Negrşti-Oaş SM: ibid. h 1113/346) şi a tropoti
(Sânmihaiu Almaşului SJ; Voievozi Şimian BH: ibid. h 1113/284, 325).
Acestea au fost explicate diferit în DLR.
A topăli este raportat la topală „tocană‟.
A topoti e lucrat ca variantă a lui a tropoti, care este explicat drept
un derivat de la tropot.
În fine, a trepeti este raportat la ucr. трепетати „a tremura‟.
După părerea noastră, lucrurile stau altfel. A tropoti este derivat de la

interjecţia trop!, cu suf. -oti, iar a trepeti este o variantă a acestuia, apărută,
probabil, sub influenţa verbului ucrainean amintit.
A topoti1 este, în realitate, acelaşi cuvânt cu a topoti2, dat în DLR cu
sensurile „a netezi ceva cu palma (prin lovituri scurte, repetate)‟ (Holod BH:
LRg II 90), „a bate, a ciocăni‟ (Brusturi BH), şi considerat „formaţie
onomatopeică”.
Verbul este un derivat, cu suf. -oti, de la interjecţia *top! (cf. trop)
„cuvânt care redă sunetul produs de o lovitură scurtă, repetată‟. Tot de la
această interjecţie s-au mai format verbele a topăli, amintit mai sus, şi a
topoi „a întinde mămăliga în pături suprapuse, unse cu grăsime, printre care
se pune brânză, magiun etc.‟, cuvânt necunoscut de DLR, pe care îl avem în
grai (vezi Loşonţi GB 78).
Cu acest din urmă sens, nu cu cel de „a tăpşi‟, cum greşit apare în
DLR, Emil Petrovici a notat, în Petreştii de Jos CJ, verbul a tioponi [o
ĉopońím] (ALR II SN IV h 1113/250 legendă), lucrat în DLR, o variantă a
lui a tiopăni „(complementul indică mămăliga) a tăpşi‟, verb considerat
„formaţie onomatopeică” şi comparat cu a topăli.
Credem că avem a face cu verbe diferite, nu cu variante ale aceluiaşi
cuvânt. Ele s-au format cu sufixele -oni, respectiv -ăni, de la interjecţia *tiop,
cu acelaşi înţeles ca şi *top.
Într-un glosar regional din ALBA, alcătuit de un student în anul al
III-lea la Filologie, se găseşte verbul a ciopăi glosat „a bate repede şi încet, a
unge”. „Am făcut baie după care am pus să mă ciopăie pe spate. Am ciopăit
scoverzile cu ciopăitorul” (vezi CV, II, 1950, nr. 4, p. 32).
Cuvântul a fost reţinut în MDA, dar lăsat cu etimologia necunoscută.
Deşi nu se menţionează localitatea din care s-au cules cuvintele, ALBA
însemnând probabil raionul Alba, suntem convinşi că e una în care t urmat de e
sau i se pronunţă ĉ, iar ℮ se pronunţă ĝ, după cum dovedesc formele a se giora
(„Am trecut prin spini şi tot m-am giorat. M-am jucat cu pisica şi m-a giorat pe
mâini”) şi „gipláie = hăţurile de la hamul cailor”, forme care se literarizează a se
ghiora, respectiv ghepleie (pl. lui ghepleu < magh. gyeplő „idem‟).
Aşa stând lucrurile, a ciopăi reprezintă literalizarea fonetismului
local [a ĉopăħí], care se literarizează a tiopăi. Verbul este derivat de la
interjecţia *tiop, cu suf. -ăi.
Remarcăm şi faptul că substantivul ciopăitorul nu a fost reţinut în
MDA. Se literarizează tiopăitorul şi e un derivat de la a tiopăi, cu suf. -(i)tor.
TOANC, TONCĂNÍ, TONCOTÍ. A toncoti „(despre clopote) a

suna‟, înregistrat în Avram Iancu AB ([clopotul] toncotéşte: ALR I 353/94),
a fost reţinut în DLR şi explicat drept o formaţie onomatopeică.
Este derivat, cu suf. -oti, de la interjecţia toanc-toanc [tåŋc]! „cuvânt

care imită suntetul clopotului‟, absentă nejustificat din DLR, notată în
punctele vecine Arieşeni AB şi Mogoş AB (ibid. 353/93, 100).
De la această interjecţie s-a format şi a toncăni „a bate, a lovi un
obiect pentru a-l face să sune‟, „a (se) lua la bătaie, a (se) bate‟ (ALR I
1768/355, LRg II 106), dat în DLR ca variantă a lui a tongăni.
TOÁNGĂ. DLR cunoaşte substantivul toángă „talangă‟ din

Călugări BH şi Capu Codrului SV şi-l consideră „formaţie onomatopeică”,
comparându-l cu ţoangă.
E un derivat de la interjecţia toanga [tſnga]!, formă atestată în
Checea TM, Veţel HD şi Păltiniş SV (ALR I 353/40, 107, 214), şi [tſngå]!,
formă atestată în Câmp BH, Mediaş SB, Mihai Viteazu MS (ibid. 353/80,
144, 158). Precizăm că satul Câmp e foarte apropiat de Călugări, iar Păltiniş
e în acelaşi judeţ cu Capu Codrului. Aceste forme interjecţionale, cât şi
toang!, care este mult mai bine atestată, lipsesc, tot nejustificat, din DLR.
TOLOLOÁNCĂ „clopot de tinichea, care se atârnă la gâtul vitelor

(mai ales al oilor); talangă‟, comunicat din Vad BV (LRg II 55), e raportat în
DLR la talangă.
E un derivat de la interjecţia *tololonc! „cuvânt care redă sunetul
clopotului‟. Cf. [tålålƒŋg] „idem‟ (Ighişu Vechi SB: ALR I 353/160).
Precizăm că între Vad şi Ighişu Vechi nu este o distanţă mare.
ZIN, ZINĂÍ, ZINUÍ. Verbul a zinăi „(despre clopot) a suna‟ este
cunoscut de DLR după o comunicare din Rădăuţi SV şi lucrat ca variantă a
lui a ţinăi, care se întâlneşte prin Maramureş şi nord-vestul Transilvaniei cu
sensul „(despre obiecte) a produce un sunet ascuţit şi prelung‟. În privinţa
etimologiei, şi el are menţiunea „formaţiune onomatopeică”.
Verbul a zinăi a fost notat şi de S. Pop în Ialoveni – R. Moldova
(ALR I 353/467), în forma [Þĳnăħe]. Atestarea lipseşte din DLR din cauză
că, înainte de 1989, în dicţionar nu se dădeau atestări ale cuvintelor din
localităţi aflate în afara graniţelor. Din aceleaşi motive, nu găsim în DLR
nici verbul a zinui „(despre clopot) a suna‟, notat în Năduşiţa – R. Moldova
(ibid. 353/436).
A zinăi şi a zinui sunt derivate cu sufixele -ăi, respectiv -ui, de la
interjecţia zin-zin! „cuvânt care redă sunetul clopotului‟, înregistrată în
Clocuşna, Gordineşti, Caşcalia, toate localităţi în R. Moldova (ibid. 353/403,
406, 480) şi, în compusul zin bom-zin bom!, în Colincăuţi – Ucraina (ibid.
353/398). Lipseşte şi ea din DLR.
SIGLE ŞI ABREVIERI BIBLIOGRAFICE

ALR I = Material inedit adunat de Sever Pop pentru Atlasul lingvistic român, partea I.
ALR II/I = Atlasul lingvistic român publicat de Muzeul Limbii Române, sub
conducerea lui Sextil Puşcariu. Partea II, vol. I, de Emil Petrovici, Sibiu –
Leipzig, 1940.
ALR II SN = Atlasul lingvistic român [II], serie nouă, I–VII, [Bucureşti], Editura
Academiei Române, 1956–1972.
Avram CIE = Andrei Avram, Comentarii şi ipoteze etimologice, Bucureşti, Editura
Academiei Române, 2006.
BDG = Vasile Breban, Dicţionar general al limbii române. Ediţie revăzută şi
adăugită, I, II, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1992.
CADE = Dicţionarul enciclopedic ilustrat „Cartea Românească”. Partea I:
Dicţionarul limbii române din trecut şi de astăzi, de I.-Aurel Candrea, …
Bucureşti, Editura Cartea Românească, [1931].
CDER = Alexandru Ciorănescu, Dicţionarul etimologic al limbii române, Bucureşti,
Editura Saeculum I. O., 2001.
CHEST. IV = Răspunsuri la Chestionarul IV. Nume de loc şi nume de persoană,
Cluj, 1930 (cifra arabă de la numărător arată numărul chestiunii, cea de la
numitor, numărul de ordine al localităţii. În unele localităţi, pe lângă
răspunsurile la întrebările chestionarului, s-au comunicat, de obicei la
sfârşit, ca adaos, şi alte cuvinte. În cazul unui asemenea cuvânt, în locul
numărului întrebării se dă abrevierea Ad. [ = Adaos].)
CV = „Cum vorbim”. Revistă pentru studiul şi explicarea limbii, Bucureşti, I, 1949 ş.u.
DA = Dicţionarul limbii române [publicat de Academia Română, sub redacţia lui
Sextil Puşcariu], Bucureşti, 1913–1949.
DSB IV = Dicţionarul subdialectului bănăţean, vol. IV, redactor Maria Purdela Sitaru,
Timişoara, 1988.
DELR = Dicţionarul etimologic al limbii române (DELR). Volumul I, A–B. Tiraj nou,
revizuit, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2012; Volumul II. Litera C.
Partea 1, Ca-Cizmă, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2015.
DEX1, 2 = Dicţionarul explicativ al limbii române, [Bucureşti], Editura Academiei
Republicii Socialiste România, 1975; ediţia a II-a, Bucureşti, Editura
Univers Enciclopedic, 1996.
Dicţ. entop. = Dicţionarul entopic al limbii române, de Gheorghe Bolocan, Elena
Şodolescu Silvestru, Iustina Burci, Ion Toma, volumul I (A – M), volumul
II (N – Z), Craiova, Editura Universitaria, 2009, 2010.
DLR = Dicţionarul limbii române, serie nouă [publicat de Academia Română],
tomul VI [M], Bucureşti, 1965 ş. u.
DM = Dicţionarul limbii române moderne, [Bucureşti], Editura Academiei
Republicii Populare Române, 1958.
DU = Lazăr Şăineanu, Dicţionar universal al limbei române. A cincea ediţiune, revăzută
şi adăogită, [Craiova], Editura „Scrisul Românesc” S. A., [1925].
LRg I, II = Lexic regional, I, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Populare
Române, 1960; II, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1967.
Loşonţi GB = Dumitru Loşonţi, Graiul din Bonţida, lucrare de licenţă, Cluj, 1965.
Marin Verbe = Georgeta Marin, Verbe derivate de la interjecţii onomatopeice, în

Studii şi materiale privitoare la formarea cuvintelor în limba română, vol.
al IV-lea, [Bucureşti], Editura Academiei Republicii Socialiste România,
1967, 217–234.
MDA = Micul dicţionar academic, I–IV, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic,
2001–2003.
NALR – Olt. = Noul Atlas lingvistic român pe regiuni. Oltenia, [vol. I] sub
conducerea lui B. Cazacu, I, de Teofil Teaha, Ion Ionică şi Valeriu Rusu,
Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1967.
Puşcariu DO = S. Puşcariu, Din perspectiva Dicţionarului. I. Despre onomatopee în
limba română, în „Dacoromania” I, 1920–1921, 73–108.
SDLR = August Scriban, Dicţionaru limbii româneşti, Iaşi, Institutu de Arte Grafice
„Presa Bună”, 1939.
TDRG3 = Dr. H. Tiktin, Rumänisch-deutsches Wörterbuch, 3., überarbeitete und
ergänzte Auflage von Paul Miron und Elsa Lüder, Bukarest, Band I A–C,
Band II D–O, Band III P–Z, Cluj-Napoca, Clusium, 2000–2005.
Tomici DSR = Prof. univ. dr. Mile Tomici, Dicţionar sârb-român, I–III, Temišvar,
1998–1999.
Abrevieri
cf. = compară nr. = număr

dr. = dacoromân sb. = sârb
h = hartă s. v. = (lat.) sub voce „sub cuvântul‟
magh. = maghiar(ă) suf. = sufix
megl. = meglenoromân
Simbolurile pentru judeţe
AB = Alba MS = Mureş
AG = Argeş NŢ = Neamţ
AR = Arad OT = Olt
BC = Bacău SB = Sibiu
BH = Bihor SJ = Sălaj
BN = Bistriţa-Năsăud SM = Satu Mare
BV = Braşov VS = Vaslui
CS = Caraş-Severin TL = Tulcea
DJ = Dolj TM = Timiş
GJ = Gorj VL = Vâlcea
HD = Hunedoara SV = Suceava
IS = Iaşi
MH = Mehedinţi
MM = Maramureş
MÁS OBSERVACIONES SOBRE LA DATACIÓN
Coman Lupu
Universidad de Bucarest, Universidad Comenius de Bratislava
comanlupu@gmail.com
Résumé. Dans D’autres observations sur la datation nous proposons de nouvelles

attestations pour certains mots roumains et espagnols. Nous les avons découvertes
dans des textes examinés avec d‟autres objectifs, mais l’analyse étymologique du
lexique nous a attiré l’attention sur la chronologie de leur pénétration dans les deux
langues mentionnées. Tous ces mots sont des emprunts livresques d’origine
française, dans le cas du roumain, ou de provenance latine, pour l’espagnol.
Mots-clés: attestations, datation, roumain, espagnol, emprunts.
En el campo de las ciencias de la lengua, uno de los problemas mayores

de los investigadores rumanos es la d a t a c i ó n. Los trabajos lexicográficos
rumanos en los cuales los vocablos registrados están acompañados de citas y
fechas son el DA, el DLR, el Dicționar al limbii române vechi elaborado por
G. Mihăilă (1974), el DCR y el Dicționarul împrumuturilor latino-romanice în
limba română veche (DILR), realizado por un equipo de especialistas del
Instituto de Lingüística de Bucarest. A estos trabajos, podemos añadir la
investigaciñn de N. A. Ursu (1962, 131‒300), que contiene una importante
sección con préstamos librescos (entrados en rumano a lo largo de los siglos
XVIII–XIX). Para la datación de los vocablos tomados por vía culta,
recomendamos también el TRDW, sobre todo para las entradas en las cuales la
primera documentación proviene de los ficheros de los cónyuges Ursu. Muy
importantes para fechar los préstamos latino-románicos son dos trabajos
relativamente recientes, el DELLR y la amplia investigación firmada por
N. A. Ursu y Despina Ursu (2004‒2011).
La profesora Florica Dimitrescu (1973, 17‒25; 2018, 235‒244) ha
lanzado en la lingüística rumana la idea de elaborar diccionarios «par des
tranches chronologiques». En los años ‟60 y a comienzos de los ‟70 del siglo
pasado, un colectivo de lingüistas de la Universidad de Bucarest y del Instituto
de Lingüística de la Academia Rumana, coordinado por la profesora Dimitrescu,

ha extraído todas las voces y sus formas de todos los textos conocidos del siglo
XVI. Pero el proyecto se ha detenido en este punto: las fichas han sido
depositadas en el armario de una de las salas de la Academia Rumana. Y en una
mañana del febrero de 1975, la coordinadora del diccionario ha recibido la
noticia de que todas la fichas han desaparecido en un incendio; un incendio que
no se ha extendido más allá de la sala respectiva.
En la estructura de dos de sus libros publicados, Florica Dimitrescu
(1973, 121‒245, y 2018, 57‒196) la autora incluye un Indice lexical paralel
(secolul al XVI-lea), que contiene aproximadamente «5000 de cuvinte ce
apar în nouă texte din sec. al XVI-lea,… ordonate după criteriul cronologic.»
Al lado de esta lista de palabras datadas, hay que mencionar también el DCR
(1982; 1997; 2013), un diccionario en el cual cada vocablo registrado está
acompañado de citas y fechas. Es un trabajo lexicográfico elaborado a base
de las atestiguaciones recogidas de la prensa escrita y audiovisual.
Los diccionarios y los glosarios rumanos publicados antes de la
elaboración del DA y el DLR han llegado a convertirse, para los lexicógrafos
rumanos, en fuentes accesibles para fechar voces y significados. Se trata de
una práctica usual en la lexicografía contemporánea, en el caso de los
diccionarios etimológicos e históricos de las lenguas modernas de cultura.
En este sentido, mencionamos, por ejemplo, el diccionario de Juan
Corominas y José A. Pascual (1980‒1991): en la redacciñn de varios
artículos, las atestiguaciones proceden también de los glosarios y los
diccionarios elaborados en las diversas etapas de evolución del español.
Para fechar las entradas del DA y el DLR, se ha recurrido a las
documentaciones del Lexiconul budan y los diccionarios publicados después
de 1840, firmados por I. D. Negulici, T. Stamati. etc. Pero el diccionario de
Ioan Bobb no aparece en la Bibliografía del DLR, y la Condica de Iordache
Golescu viene citada esporádicamente. Como “d a t a r e a cuvintelor, a
formelor reprezintă pentru limba noastră o cerință acută în stadiul actual al
cercetărilor, când nu avem încă un dicționar datat al limbii române”
(Dimitrescu 1973, 7), ponemos de relieve la riqueza de aspectos lingüísticos
registrados por primera vez en el IB, LB, IG y otros trabajos lexicográficos
de la primera mitad del siglo XIX y su importancia para la historia del
rumano literario. Sin embargo, tenemos que mencionar el impresionante
proyecto del Instituto de Lingüística “Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti” de
Bucarest de elaborar un diccionario etimológico completo (DELR), del cual
acaba de salir el tercer volumen.
Independientemente de su naturaleza, cualquier texto es susceptible
de ofrecer informaciones nuevas concernientes a la datación de determinados
vocablos. Hemos tenido tal experiencia al transcribir un texto imprimido en
caracteres cirílicos a finales del siglo XVIII. Se trata de Critil și Andronius,
C o ma n L up u | 169
publicado en Iași (1794), sin mencionar el nombre del autor y / o del

traductor, un texto que representa la primera parte de la novela El Criticón
de Baltasar Gracián (Biblioteca Academiei Române, BAR III 59790, olim
CRV 574). Critil și Andronius apartiene a una época en la cual la actividad
tipográfica había superado los límites de la esfera de influjo eclesiástico, por
su orientación hacia otros sectores de la vida social y cultural: ciencias,
literatura, filosofía, etc. La diversificación notable de los textos imprimidos
es un rasgo que caracteriza la nueva abertura de la política cultural, operada
en el siglo XVIII, en todas las provincias rumanas.
En lo que concierne a la paternidad de la versión rumana de
El Criticón, publicada por iniciativa de Iacov Stamate, no es el objetivo de
nuestra investigación. Solo debemos mencionar el hecho de que
Dan Simonescu (1946, 55‒56), quien rechaza la hipñtesis según la cual el
traductor podría ser el mismo Iacov Stamate, considera que el autor de la
traducción publicada en 1794 es el abad Gherasim de la métropoli de Iași. La
misma opinión comparten también los cónyuges Ursu (2006: 29).
En cuanto a la fuente utilizada para traducir al rumano El Criticón,
varios investigadores del texto indican la versión griega. Mediante la
bibliografía (Dan Simonescu 1946; Al. Duțu 1968) del problema, llegamos a
saber que El Criticón era conocido en los países rumanos a partir de 1754,
gracias a una traducción del francés al griego, realizada «de boierul Ion Rali
din Mitilene, fost mare stolnic» (Dan Simonescu 1946, 53). Ion Rali utilizó
la traducción del español al francés de Maunory (1696). Según la opinion de
otros estudiosos (V. A. Urechia 1869, 32; Pompiliu Eliade 1898, 332‒333),
la fuente de la traducción rumana ha sido la misma versión francesa de
Maunory. En una breve “introducciñn” (Arătare în scurt), que precede al
texto de la edición rumana, el traductor moldavo especifica lo siguiente:
«Pre cât s-au putut tălmăci noao capete pănă acum de pre limba grecească
pre limba noastră moldovenească.».
Después de haber analizado el léxico del texto rumano,
Dan Simonescu (1946, 56) admite, sin embargo, que el traductor habría
podido consultar también la versión de Maunory, lo que explicaría el número
impresionante de préstamos de origen francés. Pero muchos de estos
préstamos librescos tienen su primera atestiguación conocida en la traducción
de 1794. Según el DELLR, el rum. acvatic está documentado por primera vez
hacia 1832, mas figura en el texto de El Criticón (acatic, p. 24). Y al lado de
ese vocablo, encontramos, por primera vez en rumano: andaluz, ~ă < fr.
andalou, ~se (andaluzien, 73), aragonez, ~ă < fr. aragonais, ~e (aragonează,
69), atenian < fr. Athénien (athinienii, 15), bal < fr. balle (balul, 88, 88, 88;
Balurile, 88; baluri, 88, 88, 88), conversație < fr. conversation (conversasiia,
4; conversaţii, 24; conversasiia, 46), mallorquin “(persona) de Mallorca”
(malorchen, 73) < fr. Mallorquin (en el texto francés de Maunoury), marchiz
(Marchi, 63) < fr. marquis (DLR), polonez < polonais, ~e (un polonez, 72),
sol “fr. soleil” (sp. sol, 13), etc. Unas cuantas palabras están atestiguadas con
una estructura fonética interesante y, al mismo tiempo, muy rara, la cual nos
hace pensar en la pronunciación francesa: aliman, 73, es una adaptación del fr.
allemand; augur (ogur, 75, 80) < fr. augure, chiura (chiura, 105),
probablemente adaptación a la fonética francesa del lat. cura, una etimología
imaginada por Gracián para el esp. corazón < lat. cor; don (don, 53, 64, 76) < fr.
don < esp. don; pom (“Giucătorii de acest pom”, 87) < fr. paume, fezan (fezan,
31 < fr. faisan).
Hemos experimentado algo parecido al ocuparnos de una de las

obras del escritor espaðol Juan del Encina (1468‒1529), cuyos escritos han
sido utilizados para indicar las primeras documentaciones de las palabras
registradas en el Diccionario crítico etimológico castellano e hispánico. Al
hojear el Viaje a Jerusalem, uno de los escritos de Juan del Encina, para
verificar el comporatmiento sintáctico de determinados verbos españoles en
los siglos XV y XVI, hemos observado que en dicho texto aparecen varios
préstamos librescos que considerábamos que figuraban en el diccionario de
Corominas y Pascual con documentaciones posteriores al Viaje a Jerusalem
(1521?). En una primera etapa de nuestra investigación, solo descubrimos
siete vocablos con atestiguación anterior a la del DCECH. Luego hemos
extendido las búsquedas al texto entero del Viaje y hemos llegado a 17 voces
presentes en la obra de Juan del Encina, con primeras documentaciones
posteriores en el DCECH.
Para eliminar cualquier posibilidad de confundir el Viaje a
Jerusalem de Juan del Encina (tal como aparece el título en la página 187 del
segundo volumen de sus Obras completas, mencionado en la Bibliografía)
con otros escritos, tenemos que precisar que este poema es más conocido
como Trivagia o Tribagia o via sacra de Hierusalem. Tribagia «es un largo
poema de doscientas trece coplas de arte mayor» publicado en 1521, pero
hay muchas dudas acerca de la fecha, ya que no se conserva ningún ejemplar
de esta primera edición: «En 1521 LAS PRENSAS de Roma publican
Tribagia o via sacra de Hierusalem de Juan del Encina. No se conserva
ningún ejemplar de esta edición, que sepamos, presente en la Biblioteca de
Hernando Colón...» (Hernández González 1999, 367). El viaje emprendido
por Encina a Jerusalén en 1519 está estrechamente relacionado con la
narración Libro de viaje a Jerusalén de Fadrique Enríquez de Ribera,
marqués de Tarifa: «El treinta de junio [de 1519, Juan del Encina] embarca
en la nao de Coresa. Entre los peregrinos, unos doscientos, se encuentra
Fadrique Enríquez de Ribera, Marqués de Tarifa y Adelantado de Andalucía,
que en compañía de algunos sirvientes había salido de su casa sevillana el 24
de noviembre de 1518 con el mismo objetivo. Encina aprovecha la travesía
para trabar amistad. Juntos continúan este periplo, en el que invierten algo
más de cuatro meses. El 5 de noviembre de 1519 regresan a Venecia»
(Hernández González 1999, 368).
Pues, si hay dudas relativas al año de la primera edición del poema,
1521, podemos proponer ý 1529, el aðo del fallecimiento de Juan del Encina,
como término de referencia, lo que nos permite considerar los vocablos de la
lista de abajo, extraídos del poema Viaje a Jerusalem, como primeras
documentaciones conocidas, anteriores a las del DCECH. Lo que significa
que nunca podemos tomar por datación absoluta la fecha propuesta en los
diccionarios históricos como primera atestiguación de una palabra:
- afecto (affectos, la Juan del Encina, p. 197) < lat. AFFECTUS (1588, la
primera atestiguación en el DCECH);
- cálamo (191) < CALAMUS (1535, DCECH);
- calvario (216, 218, 220, 221) < CALVARIUM (1611, DCECH);
- colisión (190) < COLISIO, -ONIS (1580, DCECH);
- débito (199, 216) < DEBITUM (1573, DCECH), «duplicado culto de
deudo»;
- epigrama (221) < EPIGRAMMA (1570, DCECH);
- espelunca (228) < SPELUNCA (hacia 1600, DECECH);
- hiato (190) < HIATUS (hacia 1800, DCECH);
- inciso (incisa, 221) < INCISUS (1580, DCECH);
- índice (204) < INDEX, -ICIS (1548, DCECH);
- loción (210) < LOTIO, -ONIS (1817, DCECH);
- olfato (196) < OLFACTUS, -US (1616, DCECH);
- partícipe (198) < PARTICEPS, -CIPIS (1569, DCECH);
- precursor (189, 2014) < PRAECURSOR,-ORIS (ý 1622, DCECH);
- preludio (187, 243) < PRAELUDIUM (Lope de Vega, 1562-1635,
DCECH);
- república (202) < RES PUBLICA (hacia 1530, DCECH).
- verídico (203) < lat. VERIDICUS (s. XVII, DCECH).
En cuanto a la datación, además de los vocablos de la lista de arriba,

pueden presentar interés más voces, atestiguadas en el texto del Viaje a
Jerusalem, como aureo (p. 231) < aureus, precipicio (p. 236) < praecipitium,
símil (similmente, p. 188, símiles, p. 206) < similis, etc.
La fecha de la primera documentación escrita de un lexema (recién

creado o tomado de otro idioma) coincide en muy raras situaciones con el
momento en el cual es empleado por primera vez en la lengua beneficiaria.
Tampoco coincide con la entrada en el uso corriente del vocablo respectivo.
Precisamente por esta razon muchas de las primeras documentaciones escritas,
propuestas como tal en los trabajos lexicográficos, se pueden cambiar a

medida que los investigadores consiguen examinar más textos desde este
punto de vista. Y la antedatación puede consistir en diferencias de un año o de
varios decenios / siglos (véase, por ejemplo, el caso del vocablo hiato,
registrado en el DCECH como atestiguado por primera vez en el año 1800).
La datación representa una posibilidad de jerarquizar
conológicamente las palabras documentadas en la lengua escrita, lo que nos
ayuda a establecer la fisonomía del léxico en las distintas etapas de
evolución lingüística. O, según la expresión de I.-A. Candrea, nos sirve para
identificar la relación entre los estratos de lengua y los estratos de cultura y
civilizaciñn (Dimitrescu 1974, 69‒87).
Bibliografía
Băiculescu, G., Duțu, Al. și Sassu-Timerman, Dorothea (1959). Bibliographie
littéraire sélective. Bucarest, 56.
Cioba, Mianda (2018). Critil și Andronius. In Enciclopedia literaturii române vechi.
București: Academia Română ‒ Editura Muzeului Literaturii Române ‒
Fundația Națională pentru Știință si Artă ‒ Institutul de Istorie și Teorie
Literară “George Călinescu”, 276‒279.
Dimitrescu, Florica (1973). Contribuții la istoria limbii române vechi. București:
Editura Didacticã și Pedagogicã.
Dimitrescu, Florica (1974). I. A. Candrea – lingvist și filolog. București: Editura
Științifică.
Dimitrescu, Florica (2018). Aspecte din istoria lexicului limbii române (sfârșitul sec.
al X-lea – începutul sec. al XX-lea). București: Editura Universității din
București.
Duțu, Alexandru (1968). Coordonate ale culturii românești în secolul XVIII (1700‒
1821). București: Editura pentru Literatură.
Duțu, Alexandru (1991). Substratul mental al receptării literare. Gracián în
românește. In Revista de istorie și teorie literară, nr. 1‒2, 107‒115.
Eliade, Pompiliu (1898). De l’influence française sur l’esprit public en Roumanie. Paris.
Encina, Juan del (1978). Obras completas. II. Poemas jocosos y cultos. Tragedia
trovada a la dolorosa muerte del príncipe Don Juan. Otros poemas a la
muerte. Viaje a Jerusalén. Madrid: Espasa Calpe, 187‒243.
Gáldi, Ladislas (1939). Les mots d’origine néo-grecque en roumain à l’époque des
Phanariotes. Budapest.
Gracián, Baltasar (1975). Oracolul manual și arta prudenței. Criticonul, I-III,
traducere, prefață, tabel cronologic și note de Sorin Mărculescu. București:
Editura Minerva, BPT.
Gracian, Baltazar (1734). L’homme detrompé ou Le Criticon, traduit de l‟espagnol
par Maunory. París.
Hernández González, Ma. Isabel (1999). El viaje y el descubrimiento : hacia una lectura
devocional de la Tibagia de Juan del Encina. In Javier Guijarro Ceballos (ed.),
Humanismo y literatura en tiempos de Juan del Encina. Salamanca: Ediciones
Universidad, 367‒376.
Lupu, Coman și Bucurenciu, Ileana (1978). La première traduction roumaine de “El

Criticñn” de Baltasar Gracián. In Etudes romanes, III, Société Roumaine de
Linguistique Romane, Bucarest, 73‒82.
Simonescu, Dan (1942‒1945). Un roman spaniol în Moldova secolului al-XVIII-lea.
In Anuarul Liceului Național din Iași, Iași, 45‒63.
Urechia, V. A. (1869). Cărți rare: Critil și Andronius. In Ateneul Român, Iași.
Ursu, N. A. (1962). Formarea terminologiei științifice românești. București: Editura
Științfică.
Ursu, N. A. și Ursu, Despina (2004‒2011). Împrumutul lexical în procesul modernizării
limbii române literare. I. Studiu lingvistic și de istorie culturală. Iași: Editura
Cronica. II. Repertoriu de cuvinte și forme. Iași: Editura Cronica. III.
Repertoriu de cuvinte și forme (Supliment). Partea I (literele A-M). Iași: Editura
Cronica; Partea a II-a (literele N-Z). Iași: Editura Cronica.
Siglas
DA = Dicționarul limbii române. Tomul I (A-de), tomul II (F-lojnițã), București,
1913‒1937 [Academia Românã].
DCECH = Juan Corominas, J.-A. Pascual, Diccionario crítico etimológico
castellano e hispánico, I‒VI, Gredos, Madrid, 1980‒1991.
DCR3 = Florica Dimitrescu, Alexandru Ciolan, Coman Lupu, Dicționar de cuvinte
recente, București, Editura Logos, 2013.
DELLR = Sanda Reinheimer Rîpeanu (coordonator), Dictionnaire des emprunts
latins dans les langues romanes, București, Academia Română, 2004.
DELR = Dicționarul etimologic al limbii române (DELR). Volumul II. Litera C.
Partea a 2-a, clac – cyborg, Editura Academiei Române, București, 2018.
DEX = Dicționarul explicativ al limbii române, Univers Enciclopedic, București,
19982.
DLR = Dicționarul limbii române, I‒XIX, ediție anastatică, Editura Academiei,
București, 2010.
DILR = Gheorghe Chivu, Emanuela Buză, Alexandra Roman Moraru, Dicționarul
împrumuturilor latino-romanice în limba românã veche (1421‒1760),
Editura Științificã, București, 1992.
IB = Ioan Bobb, Dictionariu rumânesc, lateinesc si unguresc, I‒II, Cluj, 1822‒1823.
IG = Iordache Golescu, Condica limbii rumânești (1830) (cotã BAR 844‒850).
LB = Lexiconul budan (Lesicon romanescu-latinescu-ungurescu-nemțescu), Buda,
1825.
TRDW = H. Tiktin, Rumänisch-deutsches Wörterbuch, ed. de Paul Miron,
Otto Harrassowitz, Wiesbaden, 1986.
CORPUS, El viaje a Jerusalem
- «Las manos, los pies, desseos con obras,

los braços, las piernas, affectos y effectos,
que a vezes incurren en grandes defectos,
y a vezes palpando exceden en sobras.» [p. 197]
- « Mas no que traspasse mi cálamo y penna
poco más o menos de coplas dozientas

pues llevan en todo la flor las Trezientas,
ninguno se iguale con su Joán de Mena.» [191]
- «La mayor capilla y el choro mayor,
en medio es del mundo, do está señalado,
frontero el Sepulchro y el Calvario al lado,
y griegos lo tienen con débito honor,
de nos diferentes y aun algo de error,
calógeros ciertos que monjes semejan,
que honran sus sanctos, sus fiestas festejan,
que en otro no entienden ni en otra labor.» [216]
- «Al pie del Calvario, so un peñascal
al cual decendimos por gradas quarenta,» [220]
- «Y a la entrada della una piedra estaba,
con dos agujeros, verdad no sé si es,
do dizen que tuvo metidos los pies
en quanto el Calvario la gente cavava. » [220]
- «Solía subirse al Monte Calvario,
por fuera la iglesia, del patio al encuentro.
Y agora se sube por parte de dentro,
por gradas dos menos de veinte summario.» [221]
- «Aquesta capilla, que de Adam se llama,
De la piedra incisa del Calvario viene;
entrando, a la puerta, los sepulchros tiene
de los dos hermanos de la noble fama,
que por todo el mundo su son se derrama:
el de Godofredo está a mano diestra
y el de Valdovino a mano siniestra,
y cada qual dellos con tal epigrama.» [221]
- «Y más adelante, baxando ya el valle,
antes del sepulchro de nuestra Señora,
vimos la espelunca do Christo al Padre ora,
que del uno al otro va sola una calle.» [228]
- «Labor que es en Lacio nacida y en Roma
por dar qüenta a todos y a gloria de Dios,
que tome vocablos de las lenguas dos,
latín y romance, de su patria toma.
Mas mire, quien lea, que embeba y que coma
la letra en el hiato y en la colisión,
llevando el pie junto, redondo el renglón,
la rústica lengua buen verso la doma.» [190]
- «Con débito ayuno y assidua oración,
que es gran aparejo de peregrinaje,
se adorne y prosiga tan sancto viaje,
guiado a la tierra de Repromisión.» [199]
- «Reliquias preciosas allí, cierto, vimos
del gran precursor del celestial Rey,

el índice dedo del “Ecce Agnus Dei”,
con muy muchas otras, que en mucho tuvimos.» [204]
- «Y luego allí junto do fue la loción
con que Christo a sus doze los pies lavó,
y a do el Sancto Espíritu les embió
y a do Thomás vido la su aparición.» [210]
- «Ventor, dulce olfato, que da buen oler,
te as deleytado muy muchas de vezes,
conviene que agora te ya desavezes
de olores que al alma podrán empecer.
Dios quiso en el paso dos caños poner
por do se conduzen a ti los olores;
devemos de darle muy muchos loores,
que tal cosa quiso criar y hazer.» [196]
- «Trabaja, alma mía, que al fin de jornada
Partícipe seas de premio jucundo.» [198]
- «Pues va de viaje, por su pie se vaya,
sin favor del mundo, y Dios me le ayude.
No tema mordaces, ¡sus!, salga, y no dude,
maguer que a su dueño más fructo no traya.
Y porque ya el pueblo de mí nuevas aya,
viaje, ¡sus!, anda, tú sé precursor
del advenimiento de aquella labor
de todas mis obras, que ya están a raya.» [189]
- «En fin, concluyendo, sumando las qüentas,
ninguna menguando, ni yendo de sobra,
cerrando la summa de aquesta mi obra,
del todo y la parte mis partes contentas,
debaxo se encierra de coplas dozientas
con ésta, sin trece, que son del preludio.
Si faltas llevare, por falta de estudio,
Quien más a estudiado me escuse de afrentas. » [243]
- «Potente, muy rica, muy sabia, muy bella,
república diva, de gran regimiento,
de grande Consejo, de tal Parlamento,
que en su tiempo Athenas igual no era de della.» [202]
- «De sangre noble, de illustre linaje
De quatro costados de generaciones;
Enríquez, Riberas, Mendoças, Quiñones;
señor muy humano, muy llano en su traje,
muy gran justiciero, verídico y saje,
más hombres de hecho que no de apariencia,
hallándose rico de muebles y herencia,
a Jerusalem tomó su viaje.» [202-203]
NOTE LEXICOGRAFICE
I. Mării
Abstract. Lexicographical Notes. The author presents 6 lexicographical notes (1)

húrlă = úrlă2; (2) hurlói = hurlóu = hurloáie = horlói = orlói = urlói = urloáie <
(h)úrlă / hornói < horn; (3) iegúță = uiegúță; (4) iérhă = íră = írhă = érhă; (5)
ieroágă = ierúgă; (6) igán, -ă = vigán, -ă.
D i r e c t l y, these notes c r i t i c a l l y (but not c r i t i c i s t i c a l l y) refer to the

MDA, in the second section dedicated to commentaries; i n d i r e c t l y, they refer,
based on the files collected, to the editting of the DLR, the old series (=DA) and also
DLR, the new series.
Keywords: lexicography, lexicology, etimology, húrlă = úrlă2; hurlói = hurlóu =

hurloáie = horlói = orlói = urlói = urloáie < (h)úrlă / hornói < horn; iegúță =
uiegúță; iérhă = íră = írhă = érhă; ieroágă = ierúgă; igán, -ă = vigán, -ă.
Precizare: Dedicate cu o foarte mare bucurie distinsului profesor

universitar şi lingvist omagiat*, prezentele note lexicografice fac parte dintr-un
serial de astfel de texte lingvistice. D i r e c t, aceste note, în secţiunea a II-a,
cea consacrată observaţiilor, se referă, c r i t i c (şi nu c r i t i c i s t), la MDA;
i n d i r e c t, însă, ele vizează, desigur, şi r e r e d a c t a r e a, pe sau în baza
fişierului marelui nostru dicţionar academic, ca DLR (serie nouă), a DA sau,
riguros şi (foarte) adevărat, a DA ms, lucrare lexicografică academică
integral redactată şi revizuită (din păcate chiar şi ideologic) prin efortul
lexicografilor clujeni (în perioada 1942–1952) şi a celor bucureşteni (în
perioada 1949–1952). Această versiune, finalizată în anul 1952, a DLR
academic nu a fost, din motive e x t r a l i n g v i s t i c e (= politico-
ideologice), publicată, fapt pentru care acest dicţionar, aflat în manuscris la
Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti” din Bucureşti, este
cunoscut (şi citat), de către specialişti, prin sigla DA ms sau, mai rar, de
către redactorii DLR (s e r i e n o u ă), prin sigla DA-bază, pentru că, în anul
*
La ceas aniversar, îi urez, şi pe această cale, mult stimatei noastre prietene multă
sănătate şi la încă foarte mulţi, luminoşi, fericiţi şi rodnici ani!
I . M ă r i i | 177
1959, când DLR p u ş c a r i a n se reia, DA ms este folosit ca bază în

redactarea (începând cu litera M) a DLR, s e r i e n o u ă, de către
lexicografii bucureşteni, clujeni şi ieşeni ai celor trei institute de specialitate
ale Academiei Române (=, pe atunci, Academia Republicii Populare
Române). Să mai precizăm (şi aici) că, pentru partea din DLR (s e r i e
v e c h e) = DA, parte elaborată şi publicată sub conducerea r e a l ă a lui
Sextil Puşcariu, DA ms a c o n s t i t u i t şi a d e v ă r a t a b a z ă a
r e s c r i e r i i, din păcate, necritice şi r e s t r i c t i v actualizate (= doar
neologic) a respectivelor articole lexicografice în insolitul mic dicţionar
academic (MDA).
Neavând, pentru moment, posibilitatea unei consultări (directe sau
indirecte) a DA ms, regretăm profund faptul că, pentru articolele din MDA
reproduse în prima parte (= I) a notelor noastre lexicografice, nu am putut să
reproducem, integral, şi articolele corespunzătoare din DA ms, cele care,
aceste articole şi nu cele din DA, au fost, cu adevărat, rescrise de redacţia
MDA. Reproducerea, după articolele din DA, şi a acestor articole din DA ms
ar fi fost, cu siguranţă, foarte instructivă şi foarte lămuritoare din multe
puncte de vedere.
1. HÚRLĂ = ÚRLĂ2
I. A r t i c o l e l e x i c o g r a f i c e:
1. În DLR 20002/345–346, este lucrat următorul articol lexicografic
i n d e p e n d e n t:
„ÚRLĂ2 s. f. (Prin sudul Transilv.) Tub gros care se întrebuinţează la hornuri;

burlan, olan (2). Cf. SCRIBAN, D. ♦ (Regional; în forma hurlă) Horn. ALR
II/I MN 129, 3866/192, ALRM II/I h 311/192. – Pl: urle. – Şi: húrlă s. f.
ALR II/I MN 129, 3866/192, ALRM II/I h 311/192. – Din scr. urla”.
2.1. În MDA 2002/671, este lucrat următorul articol lexicografic

„hurlă sf [At: ALRM II/I h 387/ Pl: ~le/ E: nct] (Reg) Horn”.
2.2. În MDA 2003, IV/1144, este lucrat următorul articol

lexicografic i n d e p e n d e n t:
„urlă2 sf [At: SCRIBAN, D./ V: hu~/ Pl: ~le/ E: srb urla] 1 (Trs) Burlan
(1). 2 (Reg; îf hurlă) Horn (1)”.
II. O b s e r v a ţ i i:
1. Să observăm, mai întâi, că, în DA 1934, forma lexicală húrlă nu
este, motivat, lucrată nici ca articol lexicografic independent şi nici ca articol
lexicografic de trimitere, ceea ce înseamnă că articolul lexicografic

independent din MDA 2002/671, articol reprodus integral mai sus (sub
I.2.1.), rescrie, mecanic, un articol din DA ms.
2. În al doilea rând, vom observa că în ALRM II/I h. 387 (=, în
abrevierea utilizată de mai multă vreme de noi, ALRM II 1940, h. 387), sursă
menţionată ca primă atestare a formei-titlu húrlă, sunt publicate,
i n t e r p r e t a t i v, cu titlul: (Pe) HORN (iese fum) şi traducerea în franceză:
„(La fumée sort par la) CHEMINÉE”, răspunsurile înregistrate fonetic de Emil
Petrovici la întrebarea lexicală onomasiologică pentru poziţia [3865] = „Pe horn
iese fum” din Chest. ALR II 1988/117. În punctul de anchetă 192 (= Covasna),
pentru „horn”, s-a înregistrat termenul hurlă (vezi, pentru forma de plural şi
pentru accent, ALR II 1940, h. 278, precum şi, ca o confirmare a termenului
húrlă, ALR II 1940, MN, p. 129, întrebarea [3866]; ALRM II 1940, h. 311; tot
ca o confirmare a lui húrlă în punctul de anchetă 192 din reţeaua ALR II, vezi,
acum, şi derivatul sufixal hurlár = „coşar” în ALR II 1956, II, h. 508, ALRM II
1956, h. 345).
3. În al treilea rând, vom observa că redacţia MDA lucrează forma
lexicală hurlă o dată (în MDA 2002/671) ca articol lexicografic
i n d e p e n d e n t având etimologia necunoscută (vezi, supra, I.2.1.) şi altă
dată (în MDA 2003, IV/1144), prin rescrierea mecanică a articolului din
DLR 2002/345–346, ca v a r i a n t ă l e x i c a l ă a formei-titlu úrlă, cu
etimologia cunoscută: srb = scr. urla, precizând că, indiferent de originea
formei urlă (vezi, acum, în Ioniţă 2002/182, şi soluţia etimologică avansată
încă din 1995 de harnicul lingvist reşiţean Vasile C. Ioniţă: „foarte probabil
un postverbal al lui urla vb.”, explicaţie considerată, pe bună dreptate,
neplauzibilă de regretatul mare lingvist Andrei Avram în Avram 2006/156),
forma covăsneană húrlă provine (influenţată fiind şi de cuvântul horn) din
úrlă, constituind, de fapt, o variantă lexicală a acestei forme-titlu.
4. În al patrulea rând, vom observa că e t i m o l o g i c, formal şi
semantic, ne găsim în faţa unei singure unităţi lexicale biformale, forma
úrlă primind, lexicografic, statut de formă-titlu (=, altfel zis, lemă), iar
forma húrlă, statut de variantă lexicală, cum, foarte clar, rezultă din DLR
2002/345–346 şi MDA 2003, IV/1144.
5. În al cincilea (şi ultimul) rând, redacţia clujeană a DLR, s. n.,
litera H va elabora, pentru acest regionalism, doar un articol lexicografic de
trimitere: HÚRLĂ s. f. vezi urlă2.
2. Formele lexicale: HURLÓI = HURLÓU = HURLOÁIE =
HORLÓI = ORLÓI = URLÓI = URLOÁIE < (h)úrlă în opoziţie
onomasiologică cu forma: HORNÓI < horn
I . M ă r i i | 179
I. A r t i c o l e l e x i c o g r a f i c e:
1.1. Adoptând, „de pe la mijlocul literei B înainte”, „metoda
«cuiburilor» lexicale, potrivit căreia derivatele sunt subsumate cuvântului-matcă,
figurând în acelaşi articol cu acesta” (Seche 1969/50), redacţia DA 1934/407, în
cadrul articolului lexicografic consacrat substantivului horn, înregistrează, în
secţiunea consacrată derivatelor acestui substantiv, următoarele forme lexicale:
„A u g m e n t a t i v: hornói s. a. = fumar ECONOMIA 57, (cu disimilare:

*hornoń > *horlóń) horlói s. a. H. XI 365. Cade din coş sau hurloi
funingină. CALENDARIU (1814) 87/3, (Ban., Munt., Transilv. de sud)
hurlói (Ban. hurlóń) = ţeava, tubul de la cuptor, care duce fumul în pod
(VICIU, GL.) [...], urlói s. a. = coş, horn (LIUBA, LB) [...] (Ban., subt
formele (h)urloń) [...]”.
1.2. În DA 1934/406, este lucrat următorul articol lexicografic de

trimitere:
„HORLÓI s. a. v. horn”.
2. În DLR 2002/348, este lucrat următorul articol lexicografic

„URLÓI s. n. (Prin Transilv., Munt. şi Olt.) Coş prin care iese fumul [...]. –
Pl.: urloaie. – Şi: (regional) hurlói [...], orlói (ALR II/I h 278/833) s. n.,
hurloáie (ALR II/I h 278/574, ALRM II/I h 387/574) s. f. – Cf. h o r n”.

„hornoi sn [At: CALENDARIU (1814) 87/3/ V: ~rloi, hurloi, hurlou, urloi/

Pl: ~oaie/ E: horn + -oi] [... = redactarea a 8 sensuri; paranteza n. – I. M.]”.

„urloi sn [At: KLEIN, D. 489/ V: (reg) hurloaie sf, hu~, or~/ Pl: ~oaie/ E:
nct] [... = redactarea a 11 sensuri; paranteza n. – I. M.],
articol redactat prin rescrierea necritică a articolului lexicografic din DLR

2002/348 (vezi, supra, 2).
3.3. Redacţia MDA 2002 înregistrează şi următoarele articole
lexicografice d e t r i m i t e r e :
3.3.1. „horloi sn vz hornoi”;
3.3.2. „hurloi sn vz hornoi”;
3.3.3. „hurlou sn vz hornoi”.
II. O b s e r v a ţ i i :
1. Să observăm, mai întâi, că, manifestând (şi de această dată)
inconsecvenţă, redacţia DA 1934 nu a redactat un articol l e x i c o g r a f i c
de trimitere şi pentru varianta lexicală hurlói.
2. În al doilea rând, vom observa că redacţia clujeană a DLR, s. n.,
litera O nu a redactat şi un articol lexicografic de trimitere pentru varianta
lexicală orlói. Absenţa din DLR 1969 a unui asemenea articol lexicografic
subordonator este, desigur, pe deplin motivată, întrucât fişa sau fişele ce
atesta(u) forma lexicală orloi se afla(u) în „cămaşa” lexicografică a
cuvântului urloi, pe de o parte, iar, pe de altă parte, volumul consacrat
cuvintelor începătoare cu litera u- a apărut în 2002, iar cel dedicat cuvintelor
cuprinzând litera o-, în 1969.
3. În al treilea rând, vom observa că redacţia MDA, care (vezi, supra,
I.3.3.) a redactat şi publicat trei articole lexicografice de trimitere pentru
variantele lexicale horloi, hurloi şi hurlou, nu a redactat şi publicat un
astfel de articol lexicografic de trimitere şi pentru variantele lexicale:
hurloáie, orlói.
4. În al patrulea rând, vom observa şi vom preciza că, încă din anul
1914 (vezi, în acest sens, DA 1934/401 şi 417, în josul paginilor, sub
coloanele din stânga datele: 28 V 1914 – 16 VI 1914, perioadă în care a fost
redactată fascicula 26 din tom. II, partea I, cuprinzând şi articolul
lexicografic reprezentând familia cuvântului horn), Sextil Puşcariu
consideră, în mod greşit (considerăm şi noi), că, d i r e c t, forma reală
hornói şi forma i r e a l ă = asteriscală hornóń, pe de o parte, iar, pe de altă
parte, i n d i r e c t = intermediat (sau, dacă vreţi, înlănţuit), forma i r e a l ă
= asteriscală horlóń şi formele r e a l e horlói, hurlói (= hurlóń, în Banat),
urlói (= urlóń, în Banat) descind, toate aceste forme ireale (= reconstruite de
conducătorul marelui nostru dicţionar academic) şi reale, din împrumutul de
origine ucraineană horn, cu sufixul (de origine latină) -oń (=, sub această
înfăţişare românească primară, o formă, astăzi, numai dialectală, fiind una
dintre caracteristicile subdialectului bănăţean) sau -oi (=, sub această
înfăţişare românească secundară, o formă dialectală şi l i t e r a r ă), ale
acestui element lexical al limbii române. Din redactarea realizată de DA
1934/407 rezultă, clar (dar greşit), că t o a t e f o r m e l e r e a l e
constituie etimologic, formal şi semantic (= semasiologic) evaluate, o
s i n g u r ă u n i t a t e l e x i c a l ă, având, lexicografic prezentată, ca
formă-titlu semnificantul hornói, iar ca variante lexicale, formele: horlói,
hurlói şi urloi. Ultima formă lexicală (cunoscută, de autorul volumului
Braşovul de altădată, din această localitate ardelenească: „Pe cât de
uniforme erau casele, pe atât de variate erau «urloaiele», adică coşurile” –
Puşcariu 1977/82) reprezintă, de fapt, şi ultima za a lanţului etimologic (de
I . M ă r i i | 181
sorginte evident neogramaticească), explicaţie etimologică „înlănţuită” care

arată astfel: horn + -oń („pe vremea când sufixul -oi avea structura [ońu] sau
[oń]”, precizează Avram 2006/154) > *hornóń >, prin disimilarea lui n-ń în
l-ń, *horlóń >, prin adoptarea inovaţiei -oi pentru -oń, horlói >, prin
„căderea regulată a lui h în dialectul braşovenesc”, precizează Lacea 1929/404,
orlói (formă r e a l ă neînregistrată, motivat, de DA 1934/407, dar pentru care
vezi, supra, I.2.) >, prin trecerea lui -o- neaccentuat la -u-, urlói.
5. În al cincilea rând, vom observa că, în timp ce forma orlói
(premergătoare imediat formei urloi în explicaţia puşcariană) a fost, între
timp, atestată, fiind, deci, astăzi, o formă lexicală r e a l ă, formele *hornóń
şi *horlóń, forme lexicale hotărâtoare în etimologia propusă de S. Puşcariu,
nu ştim să fi fost, într-un fel sau altul, filologic şi/sau dialectologic, atestate.
6. În al şaselea rând, vom observa că fondatorul şcolii clujene de
lingvistică a susţinut etimologia avansată lexicografic în anul 1914 p e t o t
p a r c u r s u l v i e ţ i i s a l e. Pentru realismul acestei constatări, a se
vedea: Puşcariu 1920–1921/324; Puşcariu 1924/850 (: „Precum am arătat
însă în Dicţionarul Academiei (supt cuvântul horn), acest urloi are, în
româneşte, variantele horloi şi chiar hornoi, care dovedesc că avem a face cu
un derivat în -oi din horn, cf. DR., I, 324”, citat din care reiese clar că Sextil
Puşcariu se referă la fascicula redactată în 1914 şi nu la volumul apărut în
1934); Puşcariu 1943/378 (studiul fiind un fragment din capodopera
puşcariană: Limba română); Puşcariu (1959 =) 1994/134.
7. În al şaptelea rând, etimologia promovată, cu atâta insistenţă, de
S. Puşcariu a fost, după informaţia noastră (ce poate fi, desigur, incompletă),
admisă doar de C. Lacea (vezi Lacea 1929/403–404), pe de o parte, iar, pe
de altă parte, a fost respinsă de H. Jarnik (care, aflăm din Puşcariu 1924/850,
credea că urloi <, prin metateză, ulroi < lat. ollula, etimologie respinsă, pe
bună dreptate, de Puşcariu 1920–1921/324); DLR 2002/348 (vezi, supra,
I.2.); Ioniţă 2002/176–182; Avram 2006/153–157.
8. În al optulea rând, vom preciza că, i n d i f e r e n t de etimologia
lui urlă2 din DLR 2002/345–346 (vezi, supra, nota lexicografică nr. 1, sub
I.1.), urlói este, considerăm şi noi, un derivat augmentativ al regionalismului
urlă2, cum, încă din anul 1995, a afirmat Vasile C. Ioniţă. Într-adevăr,
„n i m i c n u n e î m p i e d i c ă s ă d e r i v ă m p e u r l o i d i n
u r l ă2” (Ioniţă 2002/179).
Notă. În ceea ce priveşte secţiunea etimologică din DLR 2002/348 (vezi,

supra, I.2.), Andrei Avram, chiar în fraza de început a notei etimologice:
URLÓI, afirmă: „Deşi în partea etimologică a articolului cu acest titlu nu
găsim decât trimiterea «cf. horn», se înţelege că în DLR a fost acceptată,
cel puţin în parte, părerea lui Sextil Puşcariu, DR I, 1920–1921, p. 324,
potrivit căreia «urloi derivă din hornóńu, augmentativul lui horn»”
(Avram 2006/153). În legătură cu această afirmaţie, trebuie făcute,

considerăm, următoarele precizări:
a. Iniţial, înainte de a prezenta comisiei academice de etimologii
manuscrisul volumului cuprinzând cuvintele începătoare cu U-, redacţia
clujeană a DLR a indicat, pentru secţiunea consacrată etimologiei, formula:
„Etimologie necunoscută” şi, marginal, atenţionarea: „Pentru comisie: în
DEX s-a dat: Et. nec. Cf. urla. În DA: de la horn” (vezi Ioniţă (1995=)
2002/177, 182, nota 2).
b. După discuţiile ce au avut loc în cadrul şedinţei comisiei de etimologii,
soluţia (la fel de ştiinţifică ca orice soluţie etimologică ce menţionează un
etimon) „etimologie necunoscută” a fost înlocuită, greşit (credem noi), cu
formula: „Cf. h o r n”. Spunem greşit, deoarece, conform normelor de
redactare a DLR (serie nouă), formula exactă ar fi fost: „Etimologie
necunoscută. Cf. DA, s.v. horn”.
c. Lucrarea, în DLR 2002/348, a formelor lexicale: urlói, hurlói, orlói şi
hurloáie nu ca variante lexicale ale viitorului articol lexicografic hornói din
DLR, s e r i e n o u ă, articol ce va fi elaborat tot de redacţia clujeană, ci ca
forme lexicale ce reprezintă o altă unitate lexicală pluriformă, constituie,
desigur, un indiciu foarte clar că redacţia clujeană şi cea naţională resping
etimologia atât de îndrăgită de marele lingvist Sextil Puşcariu.
9. În al nouălea rând, vom observa că redacţia clujeană a DLR

2002/348 nu a inclus printre variantele lexicale ale lui urloi şi forma lexicală
horlói (pentru care, vezi DA 1934/407), considerând-o, probabil, datorită
silabei iniţiale (hor-), o variantă lexicală a derivatului hornói (cum a
considerat-o Sextil Puşcariu), când ea, de fapt, în mod cert (credem) este
(influenţată fiind formal de horn) o variantă lexicală a lui urlói, variantă din
care descinde (prin afereza lui h-) forma lexicală orlói, inclusă, corect, între
variantele formei-titlu urloi.
10. În al zecelea rând, vom observa că redacţia MDA 2002/660
r e r e d a c t e a z ă articolul lexicografic independent intitulat hornói (vezi,
supra, I.3.1.) pe baza informaţiei lingvistice din DA 1934/407 (via DA ms),
pe de o parte, iar, pe de altă parte, aceeaşi redacţie r e r e d a c t e a z ă
articolul lexicografic independent urlói (vezi, supra, I.3.2.) prin rescrierea
articolului lexicografic din DLR 2002/348 (vezi, supra, I.2.), precizând,
totodată, că forma lexicală hurlóu nu este înregistrată nici în DA 1934/407
şi nici în DLR 2002/348. Nici noi, în documentarea lexicală pe care am
realizat-o în vederea redactării acestei note lexicografice, nu am întâlnit o
asemenea variantă lexicală, variantă ce, credem, aparţine redactorului
articolului din MDA 2002/660, fiind, probabil, o interpretare greşită a formei
autentice hurlói (=, în rostirea bănăţenilor, hurlóń).
11. În al unsprezecelea rând, vom observa că redacţia MDA,
rescriind m e c a n i c = n e c r i t i c articolele lexicografice din DA (via
DA ms) şi DLR (serie nouă), lucrează formele lexicale urlói şi hurlói o
I . M ă r i i | 183
d a t ă (în MDA 2002/660) ca variante lexicale ale cuvântului hornói, iar,

a l t ă d a t ă (în MDA 2003, IV/1144), pe urlói ca formă-titlu şi pe hurlói
ca variantă lexicală a acesteia.
12. În al doisprezecelea (şi ultimul) rând, ca o concluzie a
observaţiilor noastre de mai sus, redacţia clujeană a DLR, serie nouă, litera
H va elabora un articol lexicografic independent pentru unitatea lexicală
hornói (< horn + -oi), pe de o parte, iar, pe de altă parte, va redacta
următoarele trei (în baza informaţiei lingvistice cunoscute până-n prezent)
articole lexicografice de trimitere: HURLOÁIE s.f. vezi urloi; HORLÓI
s.n. vezi urloi şi HURLÓI s.n. vezi urloi.
3. IEGÚŢĂ = UIEGÚŢĂ
I. A r t i c o l e l e x i c o g r a f i c e :
1. În DLR 2002/26, este lucrat următorul articol lexicografic:
„UIEGÚŢĂ s. f. (Regional) 1. Diminutiv al lui u i a g ă (1) [...]. 2.

Diminutiv al lui u i a g ă (2) [...]. – Şi: oiegúţă [...], iegúţă s. f.”.
2.1. În MDA 2003, III/13, este lucrat următorul articol lexicografic

„ieguţă sf [At: DA ms/Pl: ~ţe/ E: iagă + -uţă] (Reg, şhp) Cinzeacă”.

„uieguţă sf [At: TOMICI, C. A. 56/12/ V: oi~, ieguţă/ Pl: ~ţe/ E: uiagă + -

uţă] 1-4 (Reg; şhp) Uiagă (1-2) (mică)”.
1. Să observăm, mai întâi, că, într-adevăr, iegúţă este, etimologic
evaluată această formă lexicală, un derivat diminutival al substantivului
regional iágă, care, însă, nu este, tot etimologic evaluată această formă
lexicală, decât o variantă lexicală a regionalismului uiágă (vezi, în acest sens,
DLR 2002/25, MDA 2003, IV/1100).
2. În al doilea rând, dacă iagă este o variantă lexicală a lui uiagă,
atunci, desigur, şi forma iegúţă nu este decât o variantă lexicală a
regionalismului uiegúţă, cum c o r e c t procedează redacţia DLR, şi nu cum
i n c o r e c t procedează redacţia MDA, care, rescriind mecanic şi necorelat
articolele din DA (via DA ms) şi DLR, lucrează forma iegúţă o dată ca
unitate lexicală i n d e p e n d e n t ă, iar altă dată, ca variantă lexicală, cum
nu o singură dată se petrec lucrurile în acest mic dicţionar academic.
3. În al treilea (şi ultimul) rând, redacţia clujeană a DLR, s.n., litera I,

va elabora, desigur, doar un simplu articol lexicografic de trimitere:
IEGÚŢĂ s. f. vezi uieguţă.
4. IÉRHĂ = ÍRĂ = ÍRHĂ = ÉRHĂ
1.1. În DA 1934/454, este lucrat următorul articol
l e x i c o g r a f i c i n d e p e n d e n t:
„IÉRHĂ s. f. Peau de veau mégie. – (Transilv. Mold.) Piele de oaie (com.

N. DRĂGANU) s. de viţel, subţire, foarte bine tăbăcită, care se aplică la
bondiţă şi pe care cos florile, t a s m á (ŞEZ. V 72/17, cf. L.B.), cf.
m e ş i n ă. Punga... cu baieri din făşii de piele (ierhă) frumos împletite.
FRÂNCU-CANDREA, M. 23. [...]. – Din ung. irha s. din slav (sârb., rut.)
irha, jerha, idem (< v. germ. irch, erch < lat. hircus)”.
1.2. Tot în DA 1934, dar la pagina 889, este lucrat următorul articol
lexicografic d e t r i m i t e r e:
„ÍRĂ s. f. (Tăbăc.) v. irhă”.
1.3. Şi tot în DA 1934, la pagina 891, este lucrat următorul articol

lexicografic i n d e p e n d e n t :
„ÍRHĂ s. f. (Tăbăc.) Cuir. – I e r h ă, piele (CABA, SĂL.) foarte subţire

(VAIDA), tăbăcită, mai ales albă (STAN, M. 255); (subt forma iră) blană
rasă de păr [...]/ P. a n a l. (La plur.) Iruri =locurile [...]. [Şi: íră s. f.]. –
Din ung. irha «piele tăbăcită». Cf. i e r h ă”.

„erhă sf [At: DEX/ Pl: ?/ E: mg irha, pn jercha] (Reg) Piele de viţel foarte
subţire, bine tăbăcită, care se aplică pe bundiţe şi pe care se brodează flori”.

„ierhă sf [At: ŞEZ. V, 72/17/ Pl: ?/ E: mg irha, ucr. ирxа] (Reg) Piele de
oaie tăbăcită, care se aplică la bundiţă şi pe care se cos flori Si: meşină”.

independent:
I . M ă r i i | 185
„irhă sf [At: CADE/ V: er~, ierhă, iră/ Pl: ~he/ E: mg irha] 1 Piele de oaie
sau de viţel, mai ales albă, foarte subţire, tăbăcită. 2 (Îf iră, ierhă) Cureluşă
subţire folosită de ciobani pentru a coase cojoacele. 3 (Lpl) Locuri de sub
picioare, la o piele de animal, unde nu este păr. 4 (Îf iră) Blană rasă de păr”.
2.4. În MDA 2003, III/89, este lucrat şi următorul articol

„iră sf vz irhă”.
3. În DLR 2009/352, este lucrat următorul articol lexicografic d e

trimitere:
„ÉRHĂ s. f. v. ierhă”.
1. În primul rând, vom observa că redacţia puşcariană a marelui
nostru dicţionar academic nu cunoaşte şi forma lexicală érhă, ci doar
formele lexicale iérhă, íră şi írhă, lucrate, însă, greşit, formele íerhă (cu
etimologie externă directă multiplă) şi írhă (cu etimologie externă directă
unică) sunt considerate unităţi lexicale independente şi, fiind astfel
considerate, sunt lucrate ca articole lexicografice independente, pe de o parte,
iar, pe de altă parte, forma iră este considerată variantă lexicală a
cuvântului-titlu írhă, fiind lucrată, având acest statut lexicografic, ca articol
lexicografic de trimitere.
2. În al doilea rând, vom observa că redacţia MDA, cunoscând şi
forma lexicală érhă, elaborează, la fel de greşit, nu două articole
lexicografice independente şi unul de trimitere, ci trei articole lexicografice
independente (pentru formele érhă, iérhă şi írhă) şi unul de trimitere
(pentru forma íră), cu toate că, trebuie observat şi precizat, nu numai forma
iră are, în structura articolului irhă (vezi, supra, I.2.3.), statut de variantă
lexicală, ci, corect, şi formele erhă şi ierhă au acest statut, dar pentru care,
însă, nu sunt elaborate două articole lexicografice de trimitere, ci, repetăm,
au fost redactate, incorect, două articole independente. Aşadar, în MDA,
formele erhă şi ierhă au un dublu statut lexicografic, o dată apar ca unităţi
lexicale independente, iar a doua oară, ca variante lexicale.
3. În al treilea rând, vom observa că – etimologic, formal şi semantic,
evaluate – cele patru forme lexicale constituie, în realitate, o unică unitate
lexicală, cu (acceptând soluţia lexicografică avansată de redacţia ieşeană a
DLR 2009/352) forma-titlu ierhă şi variantele lexicale íră, írhă şi érhă, cu
precizarea că noi credem că erhă nu este o variantă lexicală, ci una
ortografică, care trebuia în MDA şi trebuie în DLR, s. n., să fie consemnată
în secţiunea consacrată formelor introduse prin formula: „S(cris) şi...”.
4. În cel de al patrulea (şi ultimul) rând, redacţia clujeană a DLR, s.

n., litera I va elabora nu două şi nici trei articole lexicografice independente,
ci un singur astfel de articol, având ca lemă forma iérhă şi ca variante
lexicale formele íră şi írhă.
5. IEROÁGĂ = IERÚGĂ
1.1. În DA 1934/457, este lucrat următorul articol lexicografic
„IERÚGĂ s. f. Canal qui conduit l’eau au moulin. [...] [Şi: irúgă [...];
ieroágă s. f. = loc neted şi cufundat: Am cosit la ieroaga aceea. VICIU,
GL.] Cf. i e r e c. – Din sârb. s. rus. jaruga «canal» (< turc. jaryk), cf.
v i r u g ă, v i r o a g ă”.
1.2.a. În DA 1934/455, este lucrat următorul articol lexicografic d e

t r i m i t e r e:
„IEROÁGĂ s. f. v. ierugă”.
1.2.b. În DA 1934/894, este lucrat următorul articol lexicografic d e

t r i m i t e r e:
„IRÚGĂ s. f. v. ierugă”.

„ierugă sf [At: I. IONESCU, M. 393/ V: ~rog sn, ir~/ S şi: (înv) e~/ Pl:
~ugi/ E: rs яруга] [...]”.

„ieroagă sf [At: VICIU, GL./ Pl: ~age/ E: ns] (Reg) Loc neted şi adâncit”.
2.3.a. În MDA 2003, III/16, este lucrat următorul articol

„ierog sn vz ierugă”.
2.3.b. În MDA 2003, III/92, este lucrat următorul articol lexicografic

de trimitere:
„irugă sf vz ierugă”.
I . M ă r i i | 187
1. Să observăm, în primul rând, că forma ieroágă este înregistrată în
DA pe baza unei unice atestări: „VICIU, GL.”, sursă menţionată în MDA ca
fiind prima atestare a formei, fără a (ne) preciza, însă, dacă această atestare
constituie sau nu şi unica atestare.
2. În al doilea rând, vom observa că în timp ce în DA forma ieroagă
este considerată o variantă lexicală a lui ierugă, fapt pentru care redacţia
puşcariană a dicţionarului redactează şi un articol lexicografic d e
t r i m i t e r e, aceeaşi formă este considerată de către redacţia MDA ca
reprezentând o unitate lexicală independentă, elaborându-se, astfel, un articol
lexicografic independent.
3. În al treilea (şi ultimul) rând, precum redacţia DA, considerăm şi
noi că forma ieroagă, influenţată formal de cuvântul viroagă, constituie nu o
altă unitate lexicală, ci numai şi numai o variantă lexicală a regionalismului
ierugă.
6. IGÁN, -Ă = VIGÁN, -Ă
I. A r t i c o l l e x i c o g r a f i c :
În MDA 2003, III/19, este lucrat următorul articol lexicografic
„igan, ~ă a [At: PAŞCA, GL./ Pl: ~i, ~e/ E: nct] (Reg) Zburdalnic”.
II. O b s e r v a ţ i i:
1. Să observăm, mai întâi, că formele adjectivale regionale igán,
igánă nu figurează în DA 1934, ceea ce înseamnă că prezenţa lor, ca articol
lexicografic independent în MDA, cu etimologia n e c u n o s c u t ă se
explică, considerăm, prin rescrierea necritică a unui articol din DA ms.
2. În al doilea rând, formele igan, -ă, având ca primă atestare sursa:
„PAŞCA, GL.”, nu sunt, folosindu-ne de o frecventă exprimare promovată
de DA, decât „rostirea dialectală” a formei regionale vigán, -ă (< magh.
vigan), pentru care vezi DLR 2002/524, precizând că, în cadrul citatelor
exemplificatoare reproduse de redacţia ieşeană, sunt prezente, în
conformitate cu normele dicţionarului, şi formele l i t e r a l e ghigan, gigan,
igană (pentru aceasta se menţionează chiar un citat din PAŞCA, GL./ 35:
Igană copilă!), forme care, spre deosebire de DLR (s.n.), au, teoretic, statut
lexicografic de variante lexicale în DA şi DA ms. În DLR, serie nouă, aceste
forme fonematice dialectale regulate sau legice nu au, principial, un
asemenea statut lexicografic, fapt pentru care, teoretic, sunt întotdeauna
l i t e r a r i z a t e (vezi, în acest sens, Mării 2018/236 etc., grupaj de note
lexicografice în care, din păcate, sunetele ḱi (pentru literarul pi) au devenit la

tipar, izolat şi în cuvinte, ’ni).
3. În al treilea (şi ultimul) rând, concluzionând, vom spune că
redacţia clujeană a DLR, s. n., litera I nu va trebui să ţină seama de articolul
lexicografic din DA ms şi MDA.
Abrevieri bibliografice
ALR II 1940; 1956 = Atlasul lingvistic român. Partea a II-a, sub conducerea lui
Sextil Puşcariu, de Emil Petrovici, vol. I, Sibiu–Leipzig; Atlasul lingvistic
român. Partea a II-a, serie nouă, de Emil Petrovici, redactor principal:
Ioan Pătruţ, vol. I, Bucureşti, Editura Academiei.
ALRM II 1940; 1956 = Micul Atlas lingvistic român. Partea a II-a, sub conducerea
lui Sextil Puşcariu, de Emil Petrovici, vol. I, Sibiu–Leipzig; Micul Atlas
lingvistic român. Partea a II-a, serie nouă, de Emil Petrovici, redactor
principal: Ioan Pătruţ, vol. I, Bucureşti, Editura Academiei.
Avram 2006 = Andrei Avram, Comentarii şi ipoteze etimologice, Bucureşti, Editura
Academiei Române (colecţia „Etymologica” 23).
Chest. ALR II 1988 = Chestionarul Atlasului lingvistic român II, elaborat […] de
Emil Petrovici şi editat […] de Doina Grecu, I. Mării, Rodica Orza,
S. Vlad; coordonator: I. Mării, Cluj-Napoca, Universitatea din Cluj-
Napoca, Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară.
DA 1934 = Academia Română, Dicţionarul limbii române. Tomul II, partea I: F–I,
Bucureşti.
DLR 1969; 2002 (U); 2002 (V); 2009 = Academia Română, Dicţionarul limbii
române (DLR), serie nouă, tom. VII, partea a 2-a, litera O, 1969; tom. XII,
partea a 2-a, litera U, 2002; tom. XIII, partea a 2-a, litera V: venial –
vizurină, 2002; tom. I, partea a 7-a, litera E: e – erzaţ, 2009, Bucureşti,
Editura Academiei Române.
Ioniţă 2002 = Vasile C. Ioniţă, Contribuţii lingvistice. Onomastică. Lexicologie, vol.
1, Timişoara, Editura Eurostampa.
Lacea 1929 = C. Lacea, Urloi, în DR, V, 1927–1928, Cluj, p. 403–404 (la rubrica:
Etimologii).
Mării 2018 = Ion Mării, Note lexicografice, în Lucrările celui de-al XVII-lea
Simpozion Internaţional de Dialectologie, Cluj-Napoca, Editurile
Argonaut şi Scriptor, p. 221–247.
MDA 2002; 2003, III; 2003, IV = Academia Română, Institutul de Lingvistică
„Iorgu Iordan – Al. Rosetti)”, Micul dicţionar academic, vol. II, D–H,
2002, vol. III, I–Pr., 2003; vol. IV, Pr.–Z, 2003, Bucureşti, Editura
Univers Enciclopedic.
Puşcariu 1920–1921 = Sextil Puşcariu, Câteva cazuri de asimilare şi disimilare în
limba română, în DR, I, 1920–1921, p. 322–330.
Puşcariu 1924 = Sextil Puşcariu, [recenzie la] H. Jarnik, Románské etymologie, în
DR, III, 1922–1923, p. 850.
I . M ă r i i | 189
Puşcariu 1943 = Sextil Puşcariu, Disimilarea, diferenţierea, despicarea, disocierea

şi înmugurirea sonantelor – Un capitol de fonetică românească, în DR, X,
partea a II-a, 1943, p. 374–403.
Puşcariu 1977 = Sextil Puşcariu, Braşovul de altădată. Cuvânt înainte de Ioan Colan.
Ediţie îngrijită de Şerban Polverejan, Cluj-Napoca, Editura Dacia.
Puşcariu 1994 = Sextil Puşcariu, Limba română, vol. II. Rostirea, ediţia a II-a,
îngrijită de Magdalena Vulpe, studiu introductiv de Andrei Avram,
Bucureşti, Editura Academiei Române.
Seche 1969 = Mircea Seche, Schiţă de istorie a lexicografiei române, vol. II,
Bucureşti, Editura Știinţifică.
TRADUCĂTORI DE LITERATURĂ RUSĂ ÎN ROMÂNIA
Sanda Misirianțu
misiriantusanda@yahoo.com
Résumé. Dans notre article, intitulé Traducteurs de littérature russe en Roumanie,

nous nous proposons d’aborder des aspects spécifiques au domaine de la traduction
littéraire, en concentrant notre attention sur des traductions de la littérature russe
en roumain. Le but de cette démarche est de nature didactique et s’adresse
premièrement aux étudiants en lettres russes, dans le cadre du Département des
langues et des littératures slaves de la Faculté des Lettres de l’université clujoise.
Nous présenterons sommairement les traducteurs de la littérature russe en roumain,
en mettant l’accent sur leurs rôle et contribution à l’apparition de la littérature ruse
dans l’espace littéraire roumain. Le nombre des traductions réalisées du russe en
roumain est impressionant. Comme le nombre de traducteurs d’ailleurs! Mais qui
sont ces derniers?
Mots-clés: traduction littéraire, le russe, le roumain, traducteurs du rousse vers le

roumain, dictionnaire des traducteurs, histoire de la traduction.
0. În articolul nostru, vom aborda aspecte specifice domeniului

traducerii literare, concentrându-ne atenția pe traduceri din literatura rusă în
limba română. Scopul acestui demers este de natură didactică și se adresează,
în primul rând, studenților secției de Rusă a Departamentului de limbi și
literaturi slave din cadrul Facultății de Litere a universității clujene.
Vom prezenta, sumar, nume de traducători din literatura rusă în
limba română, insistând asupra rolului și contribuției acestora la apariția
literaturii ruse în spațiul românesc. Numărul de traduceri literare realizate
din rusă în română este impresionant. La fel și numărul traducătorilor! Dar
care sunt aceștia?
Având în vedere spațiul editorial restrâns pe care îl avem la
dispoziție, ne vom rezuma, în prezentarea noastră, la utilizarea informației
cuprinse într-unul dintre instrumentele de lucru existente (deloc numeroase
și extrem de valoroase). Este vorba despre Bibliografia traducerilor din
literaturile slave (1945‒2011) elaborată de colegii slaviști de la universitatea
bucureșteană (vezi Bibliografia de la final). (Surse prețioase pentru
exploatarea temei în discuție sunt și Roman 1959, Burlacu 2005, Milea 2017 –
vezi Bibliografia).
S a n d a M i s i r i a n ţ u | 191
1. Apel către cititorul de traducere: atențiune, atențiune!,

traducătorul este al doilea nume de pe copertă!
Pentru a scoate în relief rolul hotărâtor al traducătorului în ceea ce
privește existența unei cărți în alt perimetru cultural decât cel în care a fost
scrisă, vom afirma și reafirma (de câte ori va fi nevoie) că traducătorul este
al doilea nume de pe copertă! Este extrem de necesar să atragem atenția și să
subliniem aceasta, pentru ca, într-un final, traducătorul să fi reușit să
depășească ingrata condiție de cel fără de nume pe copertă (o tristă stare de
fapt semnalată la un moment dat de Livia Cotorcea și de Elisabeta Lasconi,
de exemplu, dar constatată nu o dată și de către noi, când, la întrebarea cine
a tradus cartea?, răspunsul era fie tăcerea – înghețată ori însoțită de o
rușinată plecare a capului –, fie replica nu știu! – rostită când cu resemnare,
când cu aplomb, în funcție de temperamentul emițătorului). În ciuda
evidenței, ori poate tocmai datorită ei, se cuvine repetat: traducătorul este al
doilea nume de pe copertă! Este al doilea... autor al cărții. Autor de rangul al
doilea, dacă este permisă o asemenea exprimare, dar... autor. Există, în studii
cu specific traductologic, și părerea contrară care susține că traducătorul nu e
autor, ci doar punte de legătură / canal de comunicare / verigă intermediară
între autorul originalului și cititorul traducerii. Se poate dezbate, cu
argumente pro și contra, firește. Însă a nu se înțelege că, odată numit autor,
traducătorului i se permite trecerea în extrema în care, în această calitate, își
poate aroga libertăți la care nu are dreptul, cum ar fi, de pildă, aceea de a-l
nesocoti sau de a trece peste autorul dintâi! Revenind, insistăm asupra
faptului că traducătorul este cel datorită căruia cartea scriitorului este
accesibilă într-un nou spațiu de receptare. Este cel care face posibilă lectura
cărții în noul spațiu recipient, în noua limbă primitoare. Este creatorul ei în
limba de sosire a cărții, fără traducător existența cărții în acest nou spațiu
nefiind posibilă! Evident că dinamica traducerilor a fost și este influențată de
contextul istoric și de cel cultural (o altă temă de studiu ofertantă), însă
traducătorul este unul dintre pionii principali (alături de editură / de editor)
care facilitează promovarea unei literaturi în alt spațiu decât în cel de origine.
Prin urmare, dat fiind rolul uriaș ce-i revine traducătorului, lansăm un
neîncetat apel către cititorul de traducere, amintindu-i că a reține numele
celui care a tradus cartea este la fel de important precum a reține numele
scriitorului însuși! A reține numele autorului traducerii este, în ultimă
instanță, un fapt cultural.
2. Cine traduce?
Cine traduce? 1. Traduce cine cunoaște extrem de bine cele două
limbi: limba din care pleacă textul (limba de plecare, limba de pornire,
limba-sursă, limba emitentă) și limba în care ajunge textul (limba de sosire,
limba-țintă, limba-recipient). 2. Traduce cine are talent scriitoricesc: nu poți

să fii creator de text, dacă nu ești înzestrat cu vocație de scriitor! 3. Traduce
cine rezonează cu sufletul celui care a scris cartea: dacă nu simți autorul pe
care-l traduci, nu-l poți traduce! 4. Traduce cine știe să negocieze cu textul și
cu cele două limbi: aflat permanent între Scila și Caribda, precum, odinioară,
navigatorul, traducătorul este obligat când la apropiere, când la distanțare –
și de cuvânt, și de sens –, negociind câștigul și pierderea, într-o permanentă
tensiune germinativă. În linii mari, și-n cuvinte puține, așa poate fi schițat
profilul unui traducător. Traductologi din diverse spații geografice au atins
nu o dată în studiile lor chestiuni referitoare la competențele unui traducător:
Umberto Eco, Paul Ricœur, Eugen Nida, Vladimir Nabokov, Tudor Ionescu
etc. Pe acest subiect, merită vizitate și răspunsurile a șase traducătoare
(printre care și Antoaneta Olteanu) la excelenta anchetă întreprinsă recent de
Camelia Dinu (Dinu 2018), precum și preambulul autoarei la dosarul realizat.
3. Cine a tradus literatură rusă în limba română?

3.0. Pentru perioada cuprinsă între anii 1945‒2011, Indicele de nume
ale traducătorilor (numit, în continuare, Indicele) cuprins în Bibliografia
traducerilor din literaturile slave (Geambașu 2011) înregistrează, pentru
limba rusă, un număr impresionant de traducători: 792 (sperăm să nu fi greșit
numărătoarea!). Este vorba despre traducători de text literar apărut exclusiv
în volum (volum de autor, antologie, studiu de istorie și critică literară), nu și
în periodice, după cum precizează, în Notă asupra ediției, Antoaneta Olteanu,
co-autoare (alături de Florentina Marin) a bibliografiei alcătuite pentru
literatura rusă.
3.1. Examinând impresionanta listă de traducători, ne rețin atenția
câteva aspecte. În primul rând, din listă se decupează cu repeziciune nume
cunoscute ale scrisului românesc (le prezentăm selectiv, prioritizându-le
alfabetic): Radu Albala, Tudor Arghezi, Teodor Baconsky, Mihai Beniuc,
Demostene Botez, Lucian Blaga, Eusebiu Camilar, Nina Cassian,
Otilia Cazimir, Vladimir Colin, Mircea Dinescu, Ștefan Augustin Doinaș,
Victor Eftimiu, Magda Isanos, Alexandru Ivănescu, Eugen Jebeleanu,
Alexandru Kirițescu, Irina Mavrodin, Tudor Mușatescu, Gelu Naum,
Fănuș Neagu, Miron Radu Paraschivescu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu,
Alexandru Philippide, Marin Preda, Mihail Sadoveanu, Zaharia Stancu,
Victor Tulbure, Constantin Țoiu, Tudor Vianu. În mod evident, o analiză a
operei scriitorilor anterior enumerați în calitatea lor de traducători depășește
cu mult atât cadrul configurat pentru prezentul articol, cât și intențiile
noastre imediate, însă credem că o atare analiză merită desfășurată în studii
viitoare. Iată o primă idee de studiu ce poate conduce la analize
traductologice spectaculoase. În plan secundar, se poate aminti aici și faptul
îndeobște cunoscut că traducerile erau adesea semnate de doi autori, unuia
revenindu-i sarcina de a efectua traducerea, în sarcina celuilalt – a

scriitorului „consacrat” – căzând stilizarea traducerii livrate lui tocmai în
acest scop (operațiune nu neapărat benefică textului-sursă!). La cât de
minunat ar fi să putem avea acces la prima versiune a traducerii, spre a o
compara cu varianta finală propusă tiparului, nici nu îndrăznim să visăm.
(Era cât pe ce să numim traducere brută prima variantă de care vorbeam mai
sus, dar următorul gând a fost că, numind-o astfel, am putea nedreptăți o
traducere reușită, filtrată, rafinată; nu știm, în fond, cum arătau textele
predate spre stilizare.).
3.2. În al doilea rând, în Indicele parcurs, unui lector provenind din
spațiul academic nu-i va fi greu să regăsească nume cunoscute de universitari
pe care a avut șansa să-i întâlnească la catedră ori în bibliografiile de
specialitate (enumerarea urmează același criteriu alfabetic și este restrânsă la
specialiștii rusiști din universitățile din România): Elena Abrudan,
Dumitru Balan, Sorina Bălănescu, Romeo Chivescu, Dana Cojocaru, Livia
Cotorcea, Otilia Croitoru, Ilie Danilov, Emil Iordache, Andrei Ivanov,
Leonte Ivanov, Albert Kovács, Tatiana Nicolescu, Mihai Novicov,
Antoaneta Olteanu, Marina Vraciu. Numitorul comun al traducătorilor
menționați aici este activitatea de cadru didactic și de cercetător, punctul de
divergență constituindu-l background-ul slav al unora dintre ei.
3.3. În al treilea rând, studiind această listă de nume, vom observa,
în cazul unor traducători, numărul mare de opere traduse (semnalate în
Indice prin numărul aferent din repertoriul traducerilor), în timp ce, în cazul
altora, numărul de traduceri semnate este semnificativ redus, adesea, fiind
raportat un singur titlu. De exemplu, cu un număr mare de traduceri
figurează următorii traducători (cuprindem în enumerarea noastră autorii a
peste zece traduceri, indicând în paranteză numărul traducerilor semnate):
Andrei A. Ivanovski (35), Ștefana Velisar-Teodoreanu (35), Otilia Cazimir
(34), Igor Block (31), Emil Iordache (30), Xenia Stroe (30),
Alexandru Philippide (29), Isabella Dumbravă (27), Ada Steinberg (27),
Nicolae Iliescu (25), Nicolae Gumă (25), Marcel Gafton (24),
Mihail Sevastos (24), Al. Ștefănescu-Medeleni (24), Nicolae D. Gane (22),
Tatiana Nicolescu (22), Cezar Petrescu (22), Anda Boldur (21),
Tatiana Berindei (20), Alexandru Calaïs (20), Rostislav Donici (20),
Cicerone Theodorescu (20), George Lesnea (19), Dumitru Manu (19), Leo
Butnaru (17), Alice Gabrielescu (17), Emma Beniuc (16), Tamara Gane (16),
Virgil Teodorescu (15), Eusebiu Camilar (14), Janina Ianoși (14),
Antoaneta Olteanu (14), Simion Sanielevici (14), Irina Andreescu (13),
Mihail Cardaș / Kardas (13), Ion Covaci (13), Aurel Lambrino (13),
Constantin Argeșanu (12), Natalia Radovici (12), Maria Roth-Szamoskőzi
(12), Mircea Spiridoneanu (12), Ana-Maria Brezuleanu (11),
Vladimir Cogan (11), Inna Cristea (11), Denisa Fejes (11), I. Flavius (11),
Rose Hefter (11), Ioanichie Olteanu (11), Miron Radu Paraschivescu (11),
Suzi Recevschi (11), Valeria Sadoveanu (11), Livia Storescu (11),
Alexandra Bărcăcilă (10), Livia Cotorcea (10), I. Ludo (10),

Valerian Stoicescu (10). Deși presupunem că se subînțelege acest lucru,
totuși, pentru a nu provoca nedreptăți ori false concluzii, ne grăbim să
adăugăm că cifrele din paranteză nu reprezintă un indicator relevant pentru
activitatea de traducător în sine și, cu atât mai puțin, pentru valoarea
traducerilor realizate. Este clar că munca unui traducător nu poate fi evaluată
prin comparația cu un alt traducător (exceptând situațiile de comparare a
traducerilor efectuate de către doi sau mai mulți traducători ai aceluiași text)
și, în nici un caz, nu poate fi judecată pornind de la o bază cantitativă.
3.4. Reamintind că enumerarea anterioară îi include numai pe
traducătorii semnalați cu zece sau mai multe titluri traduse până în 2011, nu
putem scăpa ocazia de a menționa numele unor traducătoare de azi a căror
activitate de traducere o apreciem (și care au tradus proză contemporană
rusească și din 2011 încoace): 1. Adriana Liciu (6): Nina Berberova, Nabokov
și Lolita sa, București, Humanitas, 2004; F. M. Dostoievski, Crimă și pedeapsă,
Iași, Polirom, 2011 (în diferite ediții, cu numeroase reeditări, romanul are
următorii traducători: Ștefana Velisar-Teodoreanu și Isabella Dumbravă (1957),
Ion Covaci (2006), Adriana Liciu (2011); Vladimir Nabokov, Apărarea Lujin,
București ‒ Chișinău, Universal Dalsi – Ed. Uniunii Scriitorilor, 1996;
Vladimir Nabokov, Mașenka, București, Albatros – Universal Dalsi, 1997;
Vladimir Nabokov, Povestirile lui Vladimir Nabokov, Iași, Polirom, 2009;
Lev Tolstoi, Învierea, Iași, Polirom, 2010 (cartea are, de-a lungul timpului,
următorii traducători: Lucia Demetrius și Elena Culacov (1947);
Ștefana Velisar-Teodoreanu (1952); Ștefana Velisar-Teodoreanu și
Ludmila Vidrașcu (1959); Lucia Demetrius (1992); Ștefana Velisar-Teodoreanu
și Nina Grigorescu (1998); Adriana Liciu (2010); Vasile Levițchi (2010)!; 2.
Gabriela Russo (8): Nina Berberova, Suverana, București, Humanitas, 2007;
Ludmila Ulițkaia, Al dumneavoastră, sincer, Șurik, București, Humanitas, 2008;
Ludmila Ulițkaia, Cei dintâi și cei de pe urmă, București, Humanitas, 2008;
Ludmila Ulițkaia, Înmormântarea veselă, București, Humanitas, 2004;
Ludmila Ulițkaia, Minciunile femeilor, București, Humanitas, 2005;
Ludmila Ulițkaia, Soniecika, București, Humanitas, 2004; Evgheni Zamiatin,
Năvala apelor, București, Humanitas, 2006; 3. Luana Schidu (6):
Mihail Bulgakov, Lacul de basamac. Focul hanului. Însemnări pe manșete,
Brașov, Ed. Coresi, 1991; Vladimir Nabokov, Vrăjitorul, traducere din engleză,
București, Humanitas, 2005; Alexandr Soljenițân, Casa Matrionei, Brașov, Ed.
Coresi, 1991; Tatiana Tolstaia, Zâtul, București, Curtea veche, 2006;
Lev Tolstoi, Cuponul fals, București, Humanitas, 2009; Lev Tolstoi, Moartea lui
Ivan Ilici, București, Humanitas, 2010; menționăm că din 1946 și până în 2010
sunt consemnate cinci traduceri, acestea aparținând lui Ion Biberi și
Mihai Calmâcu (1946); C. Clejan și S. Ionescu (1953, 1987); C. Clejan (2002);
Janina Ianoși (2003, 2009); Luana Schidu (2010).
Splendide viitoare analize de traducere pot lua naștere, venind să
îmbogățească studiile existente!
4. Pentru un dicționar al traducătorilor!

Departe de a fi cuprins toate numele pe care o istorie a traducerii le-ar
consemna la loc de cinste (pentru necesitatea dublării istoriei literaturii române
cu o istorie a traducerilor, vezi Cernat 2016), credem că toți traducătorii
amintiți mai sus ar merita atât studii de traductologie ample (din fericire, unele
există), cât și includerea într-un dicționar al traducătorilor din limba rusă (din
câte știm, un asemenea instrument de lucru nu există)! Un astfel de dicționar
ar fi un proiect pe cât de ambițios, pe atât de necesar, dificil însă de realizat din
cauze pe care le putem presupune. Aceste cauze țin nu atât de domeniul
financiar (rezolvabil, finalmente), cât, mai ales, de obstacolele privitoare la
imposibilitatea găsirii tuturor informațiilor necesare întocmirii unor fișe
biobibliografice (după cum relevă o simplă căutare internautică aplicată
câtorva dintre numele traducătorilor de la mijloc de secol XX).
5. Traducător de... poezie și... atât?

5.0. Înainte de a formula o întrebare simplistă (legitimă?;
inadecvată?; în orice caz, posibilă!) de tipul există traducător care traduce
opere din stiluri literare diferite?, să ne amintim de Vladimir Nabokov care,
în studiul Arta traducerii, arată că același traducător se poate dovedi
excelent, când traduce un anumit autor, și mediocru, când traduce un altul!
Prin urmare, nu distincția text liric – text epic – text dramatic dă de gândit, ci
rezonanța, compatibilitatea, conexiunea sufletească ce se poate stabili între
cel care traduce text literar și autorul scrierii originalului.
5.1. Există scriitori care să-și fi pus talentul și în slujba poeziei, și în
a prozei ori a dramaturgiei? Da, există. Dacă scriitori există, atunci înseamnă
că e posibil să replicăm aceasta și la traducători? (Iată o posibilă temă de
cercetare detaliată.). Avem traducători din rusă care s-au încumetat să-și
încerce puterile pe tărâmuri atât de diferite? De pildă, Boris Pasternak sau
Vladimir Maiakovski sunt traduși, în diversitatea creației lor, de aceiași
traducători? Să încercăm să aflăm. (Dintr-o perspectivă sociologică a
traducerii, ar fi interesant de aflat cum stau lucrurile și în alte spații
lingvistice: scriitorul originalului are traducător sau traducătoare?,
traducătorul a îmbrățișat toate genurile literare în care a scris autorul sau s-a
rezumat la unul singur? etc.).
5.2. În limba română, unul dintre traducătorii lui
Vladimir Maiakovski, de exemplu, este Cicerone Theodorescu (alături de
Leo Butnaru, Tamara Gane, Vladimir Colin, Nina Cassian, Radu Teculescu
etc.). Pentru acest traducător, Indicele semnalează douăzeci de intrări.
Analizând titlurile, constatăm că patru dintre acestea se disting de celelalte
prin aceea că: 1. traducătorul semnează o traducere din A. Tvardovski: A.
Tvardovski, Vasili Tiorkin: carte despre ostaș, București, Ed. Cartea Rusă,
1953, 1957 (poziția 1337 din Bibliografie); 2. traducătorul este inclus, alături
de alte nume, în Antologie de poezie rusă: perioada clasică, 1‒3 (poziția
1430 din Bibliografie); 3. traducătorul este semnalat în două studii critice –
în „Maslin, N., Maiakovski: monografie, traducere de Vasile Teodorescu și
Elena Constantinescu, versuri de Cicerone Theodorescu, București, Ed.
Cartea Rusă, 1951” (poziția S113 din Bibliografie) și în „Timofeev,
L.I., Literatura sovietică rusă, traducere de Tamara Gane,
Cicerone Theodorescu și Constantin Argeșanu, București, Ed. Cartea Rusă,
1951” (poziția S179 din Bibliografie; s-a strecurat o mică greșeală acolo,
poziția 179 figurând de două ori!). În toate celelalte șaisprezece titluri,
Cicerone Theodorescu este regăsit ca traducător al lui Vladimir Maiakovski
(redăm strict titlurile, datele bibliografice complete fiind regăsibile în sursa
la care ne raportăm: 150000000; Iubesc; În gura mare; Lenin; Lenin e cu noi;
Octombrie; Opera poetică, 2 vol., vol. 1, Poeme, vol. 2 Poezie; Poeme;
Poeme alese; Poeme. Vladimir Ilici Lenin; Satire; Tineretului; Trei poeme de
dragoste; V.I. Lenin, V.I. Lenin: poeme; Versuri). Consultând Bibliografia,
observăm că dramaturgia maiakovskiană are alți traducători (Tamara Gane,
N. Argintescu-Amza, T. Mușatescu, Sanda Arbore, Pavel Antal), printre care
Cicerone Theodorescu nu se regăsește. Așadar, poetul Cicerone Theodorescu
traduce doar poezie maiakovskiană (în sintagmă nabokoviană, aici este
implicat același tip de talent)! Semnalăm, în continuarea aceleiași idei,
faptul că pe Cicerone Theodorescu îl regăsim ca traducător de poezie și din
alte limbi slave – bulgară și polonă: Antologia poeziei bulgare, traducere și
cuvânt înainte de Cicerone Theodorescu, București, ESPLA, 1956;
Broniewski, Władisław, Versuri alese, traducere de Cicerone Theodorescu,
București, Ed. Minerva, 1960.
5.3. Pornind de la faptul că aceeași operă artistică are, uneori,
variante de traducere, se pot întreprinde analize de mare finețe (și se
întreprind adesea, de către studenții noștri, în cadrul referatelor de seminar
pentru cursul opțional de Teoria și practica traducerii). Rămânând în zona
titlurilor maiakovskiene de mai sus, remarcăm traducere dublă în câteva
situații: 1. În gura mare s-a tradus în 1947 (reeditat în 1949) de către
Cicerone Theodorescu și de către Mihai Novicov, în 1964; 2. Tineretului s-a
tradus în 1948 (reeditat în 1951) de către N. Argintescu-Amza, și de către
Cicerone Theodorescu, în 1957; 3. V.I. Lenin s-a tradus în 1949 de către Ion
Costin, și de către Cicerone Theodorescu, în 1954 (reeditat în 1956).
Considerăm că astfel de studii, care să compare variantele de traducere
existente, sunt extrem de necesare, prin prisma conceptului de practico-teorie
al Irinei Mavrodin.
6. Privind cu nădejde spre viitor...

Domeniul traducerilor literare nu este numai foarte vast și extrem de
fascinant, ci, după cum s-a putut constata din toate cele prezentate mai sus,
este un domeniu insuficient exploatat. Aria de cercetare este imensă, chiar și
dacă avem în vedere exclusiv traducerile realizate din limba rusă și
traducătorii care le-au performat. Sursa de cercetare este, am zice,
inepuizabilă, spre deosebire de resursa umană necesară să acopere un volum
de muncă imens pe care l-ar presupune, să zicem (și să sperăm), elaborarea
unui dicționar al traducătorilor din rusă, dar și alte instrumente de lucru
necesare teoriei și practicii traducerii din acest domeniu. În sprijinul
afirmației privitoare la resursele umane limitate, aducem ca argumente faptul
că numărul filologilor rusiști din România nu este foarte mare (la conducerea
unei analize traductologice ne referim, în primul rând) și faptul că interesele
profesionale ale acestora se îndreaptă și către alte direcții de cercetare. Iar,
dacă ne gândim că la literatura rusă existentă actualmente în traducere pe
piața de carte din România se vor adăuga viitoare numeroase traduceri (avem
această convingere!), atunci nu ne rămâne decât să nădăjduim că noile
generații de studenți și de absolvenți ni se vor alătura, manifestând, la rândul
lor, interes pentru cercetarea în acest domeniu.
Prin urmare, considerăm că este necesar să ne mobilizăm, studenți și
profesori, să ne unim forțele într-un colectiv de cercetare, să demarăm proiecte,
să ne susținem reciproc și să ne molipsim de entuziasm unii de la alții! Așa să fie!
Bibliografie
Dicționare:
Burlacu, Doru George (coord.) (2005). Dicţionarul cronologic al romanului tradus
în România de la origini până la 1989. București: Editura Academiei
Române.
Milea, Ioan (coord.) (2017). Dicționarul cronologic al romanului tradus în România
(1990‒2000). Cluj-Napoca: Academia Română & Institutul de Lingvistică
şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu”.
Volume:
Geambașu, Constantin (coord.) (2011). Bibliografia traducerilor din literaturile
slave (1945‒2011). București: Editura Universității din București.
Roman, Filip (1959). Literatura rusă și sovietică în limba română: 1830‒1959.
Contribuții bibliografice, introducere de Tamara Gane. București: Editura
de Stat pentru imprimate și publicații.
Reviste:
Dinu, Camelia (2018). Traducerea literară. Provocări ale textului, provocări ale
traducătorului. În „Cultura”, nr. 12 (594), 17‒29.
Webografie:
Cernat, Paul (2016). Traducerile fac o literatură. Pentru o istorie a literaturii
române prin traduceri. În „Revista de Traduceri Literare”, 23 martie 2016,
https://www.fitralit.ro/23-03-2016-traducerile-fac-o-literatura-pentru-o-
istorie-literaturii-romane-prin-traduceri/ (accesat în august 2019).
Notă: Publicarea acestei contribuţii ştiinţifice a fost posibilă şi datorită implicării în

cadrul proiectului PN-III-P1-1.2.PCCDI-2017-0326 (Enciclopedia imaginariilor din România.
Patrimoniu lingvistic şi identităţi cultural-lingvistice, derulat la Universitatea Babeş-Bolyai
din Cluj-Napoca, cu susţinerea financiară a programului PCCDI 2017.
TEORIE ŞI STUDIU EMPIRIC ÎN LINGVISTICĂ (ÎN JURUL
UNUI CITAT DIN ORTEGA Y GASSET REPRODUS DE COŞERIU
ÎNTR-O PRELEGERE CLUJEANĂ)
Cristinel Munteanu
Universitatea Danubius, Galaţi
munteanucristinel@yahoo.com
Abstract. Theory and Empirical Study in Linguistics (on a Quotation from Ortega y
Gasset Cited by Coseriu in a Lecture Delivered at Cluj). In this article I aim at
identifying a “mysterious” quotation (about inapplicable theories) belonging –
according to Coseriu – to Ortega y Gasset. As far as I know, the quotation occurs only
once in Coseriu’s works (i.e. in a lecture delivered at Cluj) with no proper reference to
any of Ortega’s works. I will try to prove that the respective quotation is inexact, while
indicating the Spanish philosophical context which originated it.
Keywords: linguistic theory, Coseriu, Ortega y Gasset, principles of humanistic

research.
1. La 11 martie 1992, cu ocazia primirii titlului de doctor honoris

causa al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj, Eugeniu Coşeriu a ţinut în faţa
celor prezenţi la ceremonie o prelegere referitoare la principiile lingvisticii ca
ştiinţă a culturii. Prin grija profesorului Mircea Borcilă, prelegerea respectivă
a fost consemnată şi publicată, în acelaşi an, în revista „Apostrof”. Tema nu
era una nouă, savantul având obiceiul să expună în astfel de împrejurări 1
principiile cercetării de tip umanist, principii care l-au călăuzit permanent (fie
şi intuitiv sau implicit, la început) în activitatea sa ştiinţifică (vezi
Coseriu/Coşeriu 1992a, 1992b, 1993, 1997, 1999, 2004a, 2004b).
Nu voi insista aici asupra principiilor ca atare (al realismului, al
umanismului, al tradiţiei, al antidogmatismului şi al responsabilităţii
sociale), pe care Coşeriu le-a prezentat pentru prima dată, într-o formă
1
Merită semnalat că în intervalul 11 martie – 13 aprilie 1992, la Cluj-Napoca (în
cadrul evenimentului deja menţionat), la Bucureşti (unde a fost investit ca membru
de onoare al Academiei Române, la 13 martie) şi la Iaşi (unde a primit, de asemenea,
titlul de doctor honoris causa al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”),
Eugeniu Coşeriu a conferenţiat despre „principiile lingvisticii ca ştiinţă a culturii”.
explicită şi justificată, în discursul de recepţie prilejuit de alegerea sa, în

1977, ca membru al Academiei din Heidelberg (vezi Coseriu 1977)2. Vreau
doar să subliniez că, dincolo de firescul nucleu comun al tuturor acestor
discursuri, prelegeri sau conferinţe, există – pe alocuri – şi unele „variaţiuni”.
În cele ce urmează, intenţionez să mă ocup de un element singular (probabil),
şi anume un citat din Ortega y Gasset pe care Coşeriu pare să-l fi întrebuinţat
numai în amintita prelegere de la Cluj.
Fiind vorba de o temă de etică a ştiinţei, Coşeriu invocă – în
sprijinul concepţiei sale – diverşi filosofi care l-au influenţat mai mult sau
mai puţin în perioada formării sale: Platon, Hegel, Husserl, Leibniz ş.a.
După cum avea să o mărturisească mai târziu, într-o conferinţă ţinută la
Madrid (vezi Coseriu 1999, 41), pe José Ortega y Gasset Eugeniu Coşeriu
avea să-l descopere şi să-l preţuiască abia la sfârşitul anilor ‟50, în Uruguay,
când concepţia sa lingvistică era deja bine închegată. În consecinţă, Coşeriu
va apela la Ortega, uneori, pentru a dobândi o confirmare suplimentară a
ideilor pe care şi le formase (cele mai multe dintre ele) în mediul ştiinţific
italian (cf. Munteanu 2019).
2. Care este, în definitiv, citatul lui Ortega pe care îl voi comenta în

continuare? În prelegerea de la Cluj, Coşeriu recurge la gânditorul spaniol
într-un punct al discursului său. Astfel, ajungând la cel de-al doilea principiu
al cercetării, principiul umanismului sau al „cunoaşterii originare” (după
Husserl), Coşeriu apreciază că există mai multe corolare ale acestuia, dar se
opreşte doar la cel pe care îl consideră cu adevărat fundamental:
„Este vorba de unitatea permanentă – în lingvistică şi în alte ştiinţe ale culturii,

însă în lingvistică în mod particular, fiindcă aici au existat atâtea devieri – între
teorie şi studiu empiric. Nu are niciun sens, dacă aici plecăm de la ceea ce este
bekannt, să construim teorii independente de fapte şi să se spună, cum s-a spus
uneori, că dacă teoria nu se aplică realităţii, tant pis pour la réalité; nu, de vină
în acest caz este, oricum, teoria şi nu realitatea. Filosoful spaniol Ortega,
vorbind despre această aberaţie, a teoriilor inaplicabile, spunea: «Una teoría que
no se aplica no es una teoría, es una estupidez». Şi pentru fapte, aceasta
înseamnă acelaşi lucru: nu există, în realitate, studiu empiric fără o teorie, cel
puţin intuitivă, la bază. Un studiu empiric bine făcut, bine realizat, este deci şi o
contribuţie la teorie, aşa cum teoria este întotdeauna teorie a faptelor, teoria
nefiind altceva decât recunoaşterea universalului în particular, în concret.”
(Coseriu 1992a, 11 şi 14).
2
Ultimul principiu, cel al responsabilităţii sociale (sau al utilităţii publice), nu apare
formulat explicit în respectivul discurs de recepţie, deoarece Coşeriu va fi ţinut,
pesemne, să prezinte cu acel prilej doar principiile cercetării ca atare, lăsând deoparte
principiul omului de ştiinţă văzut ca membru al unei comunităţi (sau „cetăţi”).
C r i s t i n e l M u n t e a n u | 201
Înainte de a examina citatul extras din opera lui Ortega, aş mai face
câteva precizări la temă. Bunăoară, despre legătura dialectică dintre teorie şi
studiul faptelor Coşeriu discutase şi cu alte ocazii, şi chiar şi înainte de acel
discurs de recepţie, din 1977, de la Academia din Heidelberg. O făcuse şi în
româneşte: de pildă, într-un interviu din 1974 acordat lui Nicolae Saramandu3:
„După convingerea mea, teoria nu este o construcţie arbitrară şi abstractă.

Ea este, mai întâi, intuiţia universalului în fapte şi, apoi, formularea
explicită şi reflectată a acestui universal. Asta înseamnă, pentru mine, trei
lucruri: (1) Nu există nicio opoziţie reală între studiul faptelor şi studiul
teoretic. Teoria este întotdeauna teoria realităţii şi nu o construcţie a priori.
(2) Tocmai pentru că teoria este reflectarea universalului prezent în fapte,
realitatea nu poate fi ignorată. E nevoie să cunoşti fapte. Nu e adevărat că
teoria este valabilă chiar dacă nu se aplică, fiind contrazisă de fapte. (3)
Teoria nu este un model abstract, care se aplică faptelor, ci chiar
fundamentul cercetării empirice, pe care îl ai – într-o măsură – în mod
intuitiv înainte de examinarea faptelor, în timpul cercetării lor şi după
încheierea cercetării. Între teorie şi fapte există un raport dialectic:
cercetarea faptelor depinde de teorie, dar, în acelaşi timp, influenţează
teoria, astfel că teoria, la sfârşitul cercetării, nu mai este aceeaşi cu care ai
început.” (Coşeriu 1996, 164–165).
Pe această linie, voi mai reproduce şi un fragment în limba spaniolă,

adică un paragraf din nota preliminară pe care Eugeniu Coşeriu a scris-o pentru
cartea sa din 1978 (reeditată în 1987), Gramática, semántica, universales:
„La teoría, en su sentido primario y genuino, es aprehensiñn de lo universal

en lo concreto, en los «hechos» mismos. No hay, por consiguiente, ni
distancia ni conflicto entre «hechos» (o investigación «empírica») y teoría,
sino que la investigación empírica y la teoría son dos formas
complementarias de la misma actividad. Una presentación e interpretación
racional de un hecho es al mismo tiempo una contribución a la teoría; y una
teoría auténtica es al mismo tiempo interpretaciñn racional de «hechos».”
(Coseriu 1987, 10).
Această idee privind influenţa reciprocă, dinspre teorie către studiul

faptelor şi invers, i-a fost sugerată lui Coşeriu (ori confirmată) de o concepţie
estetică. Dacă Benedetto Croce afirmase că în artă intuiţia coincide cu
expresia, John Dewey, în schimb, susţinuse că expresia, deşi pleacă de la
intuiţie, se întoarce asupra celei din urmă şi o corectează, o nuanţează
ş.a.m.d. Ideea i-a plăcut savantului român atât de mult, încât a adaptat-o la
problemele care îl interesau în mod deosebit (vezi Munteanu 2015, 137).
3
Interviul în cauză va fi reluat apoi, ca anexă, în cartea-interviu Lingvistica
integrală realizată de Nicolae Saramandu în anii ‟90 (vezi Coşeriu 1996).
3. Dar să revenim la acea frază (citată mai sus) pe care Coşeriu o

pune pe seama marelui gânditor José Ortega y Gasset: „Filosoful spaniol
Ortega, vorbind despre această aberaţie, a teoriilor inaplicabile, spunea:
«Una teoría que no se aplica no es una teoría, es una estupidez»”. Fiindcă
expunerea a fost una orală, nu avem o trimitere exactă la un text anume din
opera (foarte întinsă) a lui Ortega y Gasset. Este destul de sigur că
Eugeniu Coşeriu nu s-a folosit de vreo însemnare în acest caz, ci s-a bazat pe
propria memorie (excepţională, de altminteri). Faptul că lingvistul român a
ţinut să ofere asistenţei citatul direct în spaniolă, şi nu în traducere, ar pleda
pentru o reproducere fidelă a cuvintelor lui Ortega. Şi totuşi, de data aceasta,
memoria pare să-i fi jucat feste lui Coşeriu, dar într-un fel motivat, aş zice.
Vom vedea imediat cum.
Odată ce ai la îndemână seria de „opere complete” (Obras Completas)
ale lui Ortega y Gasset în format PDF, care îţi permite să verifici rapid de câte
ori apar cuvintele teoría, aplica, estupidez în fiecare volum, ai crede că este
foarte uşor să descoperi citatul cu pricina. Lucrurile nu au stat deloc aşa:
căutările de acest tip, pe care le-am efectuat pe întregul corpus aflat la
dispoziţie, nu au scos nimic la iveală. Abia la lectura atentă a tuturor
traducerilor româneşti existente (însumând 15 volume; vezi Ortega y Gasset
1972, 1973a, 1995, 1997a, 1997b, 1999a, 1999b, 1999c, 1999d, 1999e, 2000,
2001, 2002, 2004, 2007) am descoperit ceea ce ar putea fi sursa citatului
„misterios”. Contextul revelator – compus din două secvenţe aflate în capitole
alăturate – se găseşte în această carte a lui Ortega: Una interpretación de la
historia universal (en torno a Toynbee) sau, după cum s-a transpus în
româneşte, O interpretare a istoriei universale (pornind de la Toynbee). Astfel,
în capitolul al X-lea, criticând metoda empirică a istoricului britanic
Arnold Toynbee (care raportase în mod defectuos naşterea unor civilizaţii din
trecut la anumite rase), Ortega y Gasset spune în felul următor [Pentru
confruntare, adaug, în paralel, şi versiunea spaniolă originară.]:
„Între paranteze. Deunăzi, pentru a nu părea că-l pun pe seama lui Toynbee,
acest om al metodei empirice, însă care nu ştie ce să facă cu un fapt ca
acesta, atât de clar şi pe care, fireşte, nu poate nici măcar să-l recunoască
drept fapt, nu am spus că teoria cunoaşterii şi metodologia actuală ştiu
perfect că acestei metode empirice i se întâmplă ce se întâmpla cu
impozitele la Roma, după cum arată faimosul text al unui profesor din
Salamanca, şi anume, se aplică, dar nu există. Nu există metodă empirică
în sensul pe care îl pretinde Toynbee. Toată ştiinţa este constructivă şi
construcţia este contrariul empirismului; de aceea, empirism înseamnă cu
exactitate contrariul metodei. Cu totul altul este rolul pe care îl au faptele în
construcţia unei teorii.” (Ortega y Gasset 1999c, 271)4.
4
Aici şi în continuare evidenţierile cu italice îmi aparţin.
[„Entre paréntesis. El otro día, por no parecer que hacía una carga sobre
Toynbee, este hombre del método empírico pero que no sabe qué hacer con
un hecho como este, tan claro y que, naturalmente, no puede menos de
reconocer como hecho, no dije que la teoría del conocimiento y la
metodología actuales saben perfectamente que a ese método empírico le
acontece lo que a los impuestos en Roma, según el famoso texto de un
profesor de Salamanca, que es que empiezan por no existir. No hay método
empírico en el sentido que pretende Toynbee. Toda ciencia es constructiva
y la construcción es lo contrario del empirismo; por eso empirismo es lo
más contrario que cabe del método. Otra cosa es el papel que tengan los
hechos en la construcciñn de una teoría.” (Ortega y Gasset 1965, 182).]
Sare în ochi, deocamdată, această formulare: „[...] acestei metode

empirice i se întâmplă ce se întâmpla cu impozitele la Roma [...], se aplică,
dar nu există.” („[...] a ese método empírico le acontece lo que a los
impuestos en Roma [...], que es que empiezan por no existir.”). După cum se
observă, doar în traducerea românească apare verbul a aplica; în originalul
spaniol, sensul ar fi următorul: „...încep prin a nu exista‟. Chiar dacă
traducătorul român a redat bine conţinutul, versiunea sa este mai puţin fidelă
şi ne-ar putea induce în eroare în acest caz5. Totuşi, ceea ce contează este
continuarea, în care apare şi termenul teorie: „Toată ştiinţa este constructivă
şi construcţia este contrariul empirismului; de aceea, empirism înseamnă cu
exactitate contrariul metodei. Cu totul altul este rolul pe care îl au faptele în
construcţia unei teorii”. Într-adevăr, în acest paragraf, dar chiar şi mai
departe în acelaşi volum (vezi Ortega y Gasset 1999c, 274–275), concepţia
despre teorie a lui Ortega se vădeşte a fi compatibilă cu cea a lui Coşeriu;
deci, este posibil ca acest paragraf să-i fi reţinut, mai întâi, atenţia savantului
român. Însă încă nu am ajuns la ceea ce ne interesează, adică la un enunţ
similar celui rostit de Coşeriu în acea prelegere. Ei bine, în capitolul
învecinat, al XI-lea, criticându-l iarăşi pe Toynbee (fiindcă nu acordase şi
secetei, alături de potop, cuvenita însemnătate mitologică), Ortega face, la un
moment dat, acest comentariu într-o consistentă notă de subsol:
„Când am făcut deunăzi aluzie la mitul potopului, m-am referit, desigur, la

acea tradiţie sumero-acadiană care era cea despre care vorbim. Mai ales că a
numi ceva un mit nu înseamnă că i se neagă un fond de realitate. Dimpotrivă.
Nimic nu este mit dacă nu este extras din măduva unei experienţe umane
reale. Când aceasta lipseşte, nu se numeşte «mit», se numeşte pur şi simplu
5
De pildă, versiunea englezească este mai exactă în acest caz: „[...] the same thing
happens to this empirical method as happened to those taxes imposed in Rome; the
famous text of a professor in Salamanca says that they began by not existing.”
(Ortega y Gasset 1973b, 237).
«prostie». Este dureros şi o ruşine ca aceste observaţii să fie necesare şi să

apară aceste rezerve care ar trebui să fie inutile pentru persoane de o cultură
medie, însă nu ştiu ce pluteşte în aerul intelectual al Spaniei de azi pentru că
se pare că aici stau suspendate o ignoranţă şi o monotonie a minţii într-adevăr
dureroase care obligă la asumarea tuturor acestor precauţii groteşti.” (Ortega
y Gasset 1999c, 296–297).
[„Cuando el otro día aludí al mito del diluvio me refería, claro está, a esta
tradición sumerio-acadia, que era de lo que hablábamos. Sobre que llamar a
algo mito no supone que se le niegue un fondo de realidad. Todo lo contrario.
Nada es mito si no lleva dentro la médula de una experiencia humana real.
Cuando esto falta no se le llama «mito», se le llama simplemente «tontería».
Es una pena y una vergüenza que sea menester hacer estas observaciones y
poner estas reservas, que debían ser innecesarias para personas
medianamente cultas, pero yo no sé qué hay en el aire intelectual de España
hoy que parece que en él están suspendidas una ignorancia y una insipidez
demente verdaderamente penosas, que obligan a tomar todas estas
precauciones grotescas.” (Ortega y Gasset 1965, 197–198).]
În consecinţă, contextul originar (introdus, ca şi în celălalt paragraf,

tot prin expresia el otro día „deunăzi‟) pare să fie acesta referitor la mit:
„Nimic nu este mit dacă nu este extras din măduva unei experienţe umane
reale. Când aceasta lipseşte, nu se numeşte «mit», se numeşte pur şi simplu
«prostie»”. Mitul este şi el o explicaţie, un fel de „teorie naivă” cu privire la
realitate; în felul acesta s-ar justifica suprapunerea celor două concepte –
«teorie»6 şi «mit» – şi substituirea operate de Coşeriu. În originalul spaniol
apare însă cuvântul tontería, şi nu estupidez: „Nada es mito si no lleva
dentro la médula de una experiencia humana real. Cuando esto falta no se le
llama «mito», se le llama simplemente «tontería»”. Este posibil ca înlocuirea
sinonimică să fi fost făcută de Coşeriu sub efectul termenului insipidez, aflat,
în acelaşi comentariu, puţin mai încolo, într-un frază privitoare tot la
neştiinţă: „[...] una ignorancia y una insipidez demente verdaderamente
penosas” („[...] o ignoranţă şi o monotonie a minţii într-adevăr dureroase”).
Luând ca model sintagme terminologice deja existente în
lingvistică, precum contaminaţie lexicală şi contaminaţie frazeologică, am
putea spune că avem de-a face aici cu un fel de contaminaţie ideatică
intratextuală, întrucât Coşeriu dă impresia că a contopit într-o frază două
idei aflate în paragrafe diferite din aceeaşi operă filosofică.
6
Neîndoielnic, despre teorie (sau teorii) discută Ortega şi în (multe) alte locuri (vezi,
de exemplu, Ortega y Gasset 1999d, 84–85 şi 116), însă în niciun alt loc din opera sa
nu am găsit „teoria inaplicabilă” pusă în relaţie cu prostia.
4. Dată fiind pasiunea lui Eugeniu Coşeriu pentru istorie în general,

cred că era absolut normal ca el – imediat ce va fi avut ocazia – să fi citit
Una interpretación de la historia universal (en torno a Toynbee), alături de
Historia como sistema (pe care o citase încă din 1957, în Sincronía,
diacronía e historia). Dacă o atare lectură îmi pare destul de sigură, în
schimb nu ştiu care va fi fost distanţa în timp (cu impact asupra memoriei)
între momentul lecturii respective şi momentul citării prilejuite de prelegerea
de la Cluj. În orice caz, astfel de investigaţii, odată finalizate, ne aduc
aceleaşi satisfacţii pe care le trăim, bunăoară, atunci când descoperim (şi
propunem) o nouă etimologie.
Bibliografie
Coseriu, Eugenio (1977). Antrittsrede an der Heidelberger Akademie der
Wissenschaften. În Jahrbuch der Heidelberger Akademie der Wissenschaften
[für 1977], 107–108.
Coseriu, Eugenio (1987). Gramática, semántica, universales. Estudios de lingüística
funcional [1978]. Segunda edición revisada. Madrid: Editorial Gredos.
Coseriu, Eugenio (1992a). Principiile lingvisticii ca ştiinţă a culturii. În Apostrof
(Cluj), III, nr. 11, [p.] 11 şi 14.
Coşeriu, Eugen (1992b). Principiile lingvisticii ca ştiinţă a culturii. În vol. Omul şi
limbajul său. Studia linguistica in honorem Eugenio Coseriu (= Analele
ştiinţifice ale Universitaţii «Al. I. Cuza» din Iaşi, Serie nouă, Secţiunea III,
e, Lingvistică, tom XXXVII-XXXVIII, 1991‒1992). Iaşi, 11–19.
Coseriu, Eugenio (1993). Discurso pronunciado con motivo de su investidura como
doctor honoris causa. În vol. Discursos pronunciados en el acto de
investidura de doctor honoris causa del Excelentísimo Señor
Eugenio Coseriu. Granada: Universidad de Granada, 21–35.
Coşeriu, Eugeniu (1996). Lingvistica integrală. Interviu cu Eugeniu Coşeriu, realizat
de Nicolae Saramandu. Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale Române.
Coşeriu, Eugeniu (1997). [Principiile cercetării de tip umanist]. În Analele
Academiei Române, anul 126 (1992), seria V, vol. III. [Bucureşti: Editura
Academiei Române], 277–278.
Coseriu, Eugenio (1999). Discurso de Investidura del Prof. Eugenio Coseriu. În vol.
Discursos de investidura de „doctor honoris causa” de los profesores
Carlos Castilla del Pino, Eugenio Coseriu, José Elguero Bertolini. Madrid:
Universidad Autónoma de Madrid, 33–42.
Coşeriu, Eugeniu (2004a). Epistemologia lingvisticii. În vol. In memoriam
Eugeniu Coşeriu. Bucureşti: Editura Academiei Române, 87–94.
Coşeriu, Eugeniu (2004b). Despre principiile ştiinţei lingvistice. În E. Coşeriu,
Prelegeri şi seminarii la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu. Sibiu:
Editura Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, 25–36.
Munteanu, Cristinel (2015). John Dewey şi Eugeniu Coşeriu despre necesitatea
exprimării (libere) în ştiinţă. În Meridian critic [Analele Universităţii
„Ştefan cel Mare” Suceava, Seria Filologie], vol. XXIV, nr. 2, 133–138.
Munteanu, Cristinel (2019). Freedom and Libertinism in Culture. From José Ortega
y Gasset to Eugenio Coseriu. în EIRP Proceedings, Vol. 14 [Galaţi:
Danubius University Press], 421–424.
Ortega y Gasset, José (1965). Obras Completas. Tomo IX (1960-1962). Segunda
Edición. Madrid: Revista de Occidente.
Ortega y Gasset, José (1972). Velázquez. Goya. Traducere de Dan Munteanu,
Prefaţă de Andrei Ionescu. Bucureşti: Editura Meridiane.
Ortega y Gasset, José (1973a). Meditaţii despre Don Quijote şi Gânduri despre
roman. Traducere, prefaţă, note şi tabel cronologic de Andrei Ionescu.
Bucureşti: Editura Univers.
Ortega y Gasset, José (1973b). An Interpretation of Universal History. Translated by
Mildred Adams. New York: W.W. Norton & Company, Inc.
Ortega y Gasset, José (1995). Studii despre iubire. Traducere de Sorin Mărculescu.
Bucureşti: Humanitas.
Ortega y Gasset, José (1997a). Spania nevertebrată. Schiţă de reflecţii istorice.
Traducere din spaniolă, note şi cuvânt-înainte de Sorin Mărculescu.
Bucureşti: Humanitas.
Ortega y Gasset, José (1997b). Tema vremii noastre. Traducere din spaniolă şi
prefaţă de Sorin Mărculescu. Bucureşti: Humanitas.
Ortega y Gasset, José (1999a). Misiunea Universităţii. Traducere şi prefaţă de
Andrei Ionescu. Bucureşti: Editura Univers.
Ortega y Gasset, [José] (1999b). Idei şi credinţe (şi alte eseuri de filosofie).
Traducere din limba spaniolă de Doina Lincu. Bucureşti: Editura Ştiinţifică.
Ortega y Gasset, [José] (1999c). O interpretare a istoriei universale (pornind de la
Toynbee). Traducere din limba spaniolă de Esdra Alhasid. Bucureşti: Editura
Ştiinţifică.
Ortega y Gasset, José (1999d). Ce este filozofia? Ce este cunoaşterea?. Cu o
introducere de Manuel García Morente, Traducere din spaniolă de
Sorin Mărculescu. Bucureşti: Humanitas.
Ortega y Gasset, José (1999e). Câteva lecţii de metafizică. Traducere din spaniolă de
Ortega y Gasset, José (2000). Dezumanizarea artei (şi alte eseuri de estetică). Traducere
din spaniolă, prefaţă şi note de Sorin Mărculescu. Bucureşti: Humanitas.
Ortega y Gasset, José (2001). Omul şi mulţimea. Traducere din spaniolă şi note de
Ortega y Gasset, José (2002). Europa şi ideea de naţiune (şi alte eseuri despre unele
probleme ale omului contemporan). Traducere din spaniolă şi note de
Ortega y Gasset, José (2004). Originea şi epilogul filozofiei (şi alte eseuri filozofice).
Traducere din spaniolă şi note de Sorin Mărculescu. Bucureşti: Humanitas.
Ortega y Gasset, José (2007). Revolta maselor [1994]. Traducere din spaniolă de
Coman Lupu. Ediţia a 3-a. Bucureşti: Humanitas.
RAPORTUL DINTRE LIMBĂ ŞI DIALECT
DIN PERSPECTIVĂ POLITICĂ
Teodor Oancă
Universitatea din Craiova
Abstract. The Relationship between Language and Dialect from a Political

Perspective. The sixth decade of the last century was characterized by a dispute
among Romanian linguists regarding the relationship between language and dialect.
On the one hand, Alexandru Graur and Ion Coteanu claimed that the Romanian
dialects spoken in the areas located south of the Danube experienced the
impossibility of being subordinated to the Romanian language and can be thus
considered languages, not dialects. On the other hand, Al. Rosetti, Dimitrie Macrea,
Boris Cazacu and Romulus Todoran held the opposite opinion, based on the
genetic-structural criterion.
The present paper provides some examples of cases when the political criterion was
imposed in Europe in distinguishing languages from dialects.
Keywords: language, dialect, the genetic-structural criterion, the historical-political

criterion.
Însemnările care urmează ar putea fi considerate pagini de jurnal,

având ca temă raportul limbă ‒ dialect.
Era la începutul anilor '60 când la cursul de dialectologie ţinut de
profesorul Romulus Todoran, la Facultatea de Filologie a Universităţii
Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, luam cunoştinţă de schimbul de opinii
privitoare la raportul dintre limbă şi dialect. Discuţia fusese aprinsă de
Al. Graur care considera că dialectele sud-dunărene ale limbii române
(aromâna, meglenoromâna şi istroromâna) sunt limbi de sine stătătoare şi nu
dialecte ale limbii române. I s-a alăturat, în această privinţă, profesorul
Ion Coteanu. Reacţia unor lingvişti ca Al. Rosetti, Dimitrie Macrea,
Romulus Todoran, Boris Cazacu nu s-a lăsat aşteptată, considerând că în
raportul limbă-dialect primează factorul genetico-structural şi nu cel istoric
şi politic. Potrivit acestuia din urmă, dacă un idiom, considerat dialect al unei
limbi, nu are posibilitatea să se subordoneze acesteia, el încetează de a mai
putea fi considerat dialect al limbii respective. În această dispută,
Romulus Todoran a susţinut că dialectele sunt de două feluri: tipice sau
convergente şi atipice sau divergente. Cele convergente au posibilitatea să se
verse în limba naţională, pe când cele divergente nu au această posibilitate.
Criteriul înţelegerii dintre vorbitori a fost mai puţin luat în considerare. O

sinteză a discuţiilor purtate pe această temă datorăm lui Boris Cazacu în cartea
Studii de dialectologie română.
Tocmai despre acest criteriu, al înţelegerii, este vorba în cele ce
urmează. Am constatat în timp că factorul istoric, dar mai ales politic, a
consacrat statut de limbă de stat unor dialecte, chiar şi graiuri. Am în vedere
idiomul vorbit între Prut şi Nistru, considerat de lingvistica sovietică limbă
romanică de sine stătătoare şi nu un subdialect (moldovenesc) al limbii române.
În primăvara anului 1975, între Universitatea din Craiova şi
universităţile din Veliko Târnovo (Bulgaria) şi din Skopje (Macedonia) s-a
încheiat un protocol de colaborare culturală, prevăzându-se, între altele,
schimb de lectorate. Am fost cel dintâi lector de limba română la
Universitatea „Kiril şi Metodiu” din Veliko Târnovo.
De fiecare dată când venea la Craiova un nou lector de limbă
macedoneană mă prezentam spunându-i că eu mă voi exprima în limba
bulgară, dumnealui în macedoneană şi că sper să ne înţelegem. „Cum să nu,
ne înţelegem foarte bine” era răspunsul de fiecare dată. Şi chiar că ne
înţelegeam de minune. Mai târziu am citit pe Google:
„Între lingvişti nu s-a ajuns la un consens cu privire la recunoaşterea

macedonenei ca limbă distinctă sau dialect al limbii bulgare. Lingviştii bulgari
şi din alte ţări consideră că macedoneana este un dialect bulgar sud-vestic. [...]
Vorbitorii nativi ai limbii macedonene din sud-vestul Bulgariei îşi consideră
limba ca dialect al limbii bulgare şi nu ca limbă distinctă, de sine stătătoare.”.
În cazul de faţă vorbim nu numai de criteriul genetico-structural care

e definitoriu în aprecierea macedonenei ca dialect al limbii bulgare, ci şi de
criteriul înţelegerii între vorbitorii celor două idiomuri. Dar în condiţiile
devenirii Macedoniei ca stat independent, era nevoie de impunerea
criteriului politic pentru ca macedoneana să fie considerată limbă de stat.
În anii 1981‒1983, echipa de fotbal a Universităţii din Craiova
devenise „campioana unei mari iubiri”. La unul din meciurile internaţionale
jucate la Craiova, echipa de arbitri a fost din RFG, iar delegatul UEFA din
Bulgaria. Am fost rugat să particip ca traducător pentru delegatul bulgar. O
colegă de la facultate traducea pentru echipa de arbitri. Într-un moment de
relaxare, în dimineaţa jocului, colega a fost surprinsă de dialogul dintre doi
arbitri, neînţelegând nimic din spusele lor. Un alt arbitru a sesizat acest lucru
şi ne-a spus că cei doi vorbiseră în dialect. „Dumneavoastră aţi înţeles?” a
întrebat colega mea. Răspunsul a fost negativ. Aşadar, aici criteriul
înţelegerii este inoperant, dar nimeni nu consideră că dialectele limbii
germane sunt limbi diferite. Comunicarea dintre cetăţenii germani se
realizează prin intermediul limbii literare.
În vara anului 1990 mă aflam la Sofia la cursuri de limbă şi cultură
bulgară. Din delegaţia venită din Uniunea Sovietică făcea parte şi o secretară
de la Uniunea Scriitorilor de la Chişinău. Normal că discutam cu dânsa în
Te o d o r O a n c ă | 209
limba română. Şefa grupului venit din Uniunea Sovietică (la acea dată încă
mai exista Uniunea Sovietică) ne-a auzit vorbind şi a întrebat, în bulgară, în
ce limbă comunicăm. I-am răspuns că în limba română. „Dar dânsa nu ştie
această limbă”, a replicat. „Asta consideraţi dumneavoastră, potrivit
lingvisticii sovietice”, i-am răspuns. În baza criteriului politic, românii dintre
Prut şi Nistru nu vorbeau limba română, ci limba moldovenească. Puţin mai
târziu, lucrurile au revenit la normal.
În august 2010 m-am aflat pentru o zi la Zagreb. Am întrebat-o pe o
doamnă profesoară de limba italiană dacă există deosebiri între limba croată
şi limba sârbă. „Sunt amândouă limbi slave, dar diferite” a fost răspunsul.
M-am mulţumit cu atât. Dacă îi spuneam că în România s-au tipărit
dicţionare bilingve român-sârbocroat şi sârbocroat-român poate că puneam
gaz pe foc. Caut o lămurire pe Google: „Limba croată este una din variantele
limbii standard comune sârbilor, croaţilor, bosniacilor şi muntenegrenilor,
denumită tradiţional prin termenul „limba sârbocroată”. (Informaţia oferită
de Google e la îndemâna oricui, scutindu-ne de efortul altor documentări.) Şi
în cazul de faţă primează criteriul politic adoptat la Zagreb pentru numirea
limbii oficiale a statului Croaţia.
Nu pot rămâne indiferent faţă de criteriul istoric. Îl am în vedere
pentru a arăta de ce în Canada limbile oficiale sunt franceza şi engleza, de ce
în SUA limba oficială este engleza, de ce în America Centrală şi de Sud
limbile oficiale sunt portugheza, în Brazilia, şi spaniola în celelalte state. Şi
tot aşa recunoaştem că în Austria se vorbesc şi dialecte, dar limba oficială
este limba germană.
Exemple de felul acesta sunt numeroase, dar mă rezum la întâmplări
trăite de mine. Constat că nu totdeauna primează factorul ştiinţific în relaţia
cu cel politic. Înţeleg că sunt raţiuni de stat care impun statutul unui idiom:
limbă sau dialect, dar adevărul ştiinţific nu poate fi ignorat.
Bibliografie
Cazacu, Boris (1957). În jurul unei controverse lingvistice: limbă sau dialect?. În
SCL, X, nr. 1, 17‒31.
Cazacu, Boris (1966). Studii de dialectologie română. Bucureşti: Editura Ştiinţifică.
Coteanu, Ion (1957) Cum dispare o limbă (istroromâna). Bucureşti: Societatea de
ştiinţe istorice şi filologice.
Coteanu, Ion (1958). Şi totuşi istroromâna este o limbă!. În SCL, IX, nr. 3, 391‒392.
Graur, Al. (1956). „Dialectele” limbii române. În LR, V, nr. 4, 66‒69.
Graur, Al. (1958). Limbă, dialect şi stat. În VR, nr. 3, 98‒103.
Macrea, Dimitrie (1956). Câteva precizări în legătură cu problema dialectelor limbii
române. În LR, V, nr. 4, 70‒75.
Macrea, Dimitrie (1959). Câteva precizări în problema raporturilor dintre limbă şi
dialect. În CL, IV, nr. 1‒2, 189‒195.
Rosetti, Al. (1958). Limbă sau dialect?. În SCL, IX, 101‒102.
Todoran, Romulus (1956). Cu privire la o problemă de lingvistică în discuţie: limbă
şi dialect. În CL, I, nr.1‒4, 96-99.
„SOCOTEALĂ LOGHICEASCĂ”.
CONSTRUCTUL ENIGMISTIC, O PROBLEMĂ DE
INTERPRETARE ÎN LINIA SEMIOTICII PEIRCEIENE
Cristian Pașcalău
babelrealm@yahoo.com
Abstract. A Logical Accont. The Puzzle Construct, a Matter of Interpretation

within Peirceʼs Semiotic Frame. Our work aims to offer a semiotic insight on the
cross-word puzzle definition, by analyzing its linguistic and poetic features.
Keywords: semiotics, linguistic sign, semeiosis, cross-word definition.
1. Lucrarea de față încearcă să capteze diferite mijloace de

creativitate implicate în modelarea definiției enigmistice, urmând o abordare
deschisă în linia semioticii lui C.S. Peirce. Vom lua în considerare definiția
enigmistică sub aspectul său de semn lingvistic, în accepțiunea triadică pe
care i-a conferit-o părintele semioticii americane. În demersul nostru
preliminar, aducem în discuție problema semiozei nelimitate, de care Peirce
s-a preocupat îndeaproape. În asentimentul semioticianului american, putem
lesne constata, în marginea filosofiei platoniciene, mai precis în baza
neîncrederii constante pe care părintele filosofiei o manifesta în privința
cunoașterii generate prin simpla opinie, că examinarea primară și radicală a
oricărei afirmații implică necesarmente o îndoială asupra posibilităților omului
de a cunoaște și de a formula un adevăr ultim. Similară doctrinei platoniciene,
concepția lui Peirce dezvoltă ideea că nu există convingeri infailibile, că nu
există un prag absolut de cunoaștere umană dincolo de care subiectului să îi fie,
sub raport potențial, imposibilă accederea. Scepticismul peirceian recunoaște
limitele facultății cognitive ca decurgând din limitele ființei umane în general.
Mai degrabă, pornind de la asumpțiile semioticianului, putem vorbi, prin
extrapolare, de un multivers semiotic prin care cunoașterea umană, inevitabil
fragmentară, angajează subiectul în trepte diferite de abstractizare și, implicit,
de înțelegere.
În principiu, Peirce (1990, 229) avansează trei universuri de
cunoaștere, corespunzătoare unor niveluri ale experienței umane cristalizate
C r i s t i a n P a ş c a l ă u | 211
în așa-numitele „categorii cenopitagoreice”: primeitatea (întemeiată pe

calitățile obiectelor fragmentar percepute); secunditatea (întemeiată pe o
disponibilitate mentală de a procesa experiența efortului) și, respectiv,
treitatea (universul propriu-zis al semnelor, în calitate de representamene cu
interpretant mental). Dacă ne referim strict la universul semnelor, trebuie să
afirmăm că punerea în evidență a unui segment din cadrul întregului respectiv
numit semn implică nu doar treitatea, ci și primele două dimensiuni,
corespunzătoare aproximativ primelor două universuri semiotice pe care le
teoretizează Peirce. Înțelegerea dovedită de ființa umană pornește de la
premisa generării semnelor ca secvențe de cunoaștere exercitată de o
„inteligență științifică” (ibidem, 269‒270)1. În generarea semnului, se instituie
un complex de entități în triplă conexiune: obiectul, representamenul și
interpretantul (cf. Peirce 1990, 270). Vorbind despre primul component al
semnului, Peirce spune că obiect poate fi orice despre care putem vorbi
(adică orice susceptibil de a fi gândit și rostit vreodată). De exemplu, semnul
lingvistic dă posibilitatea ca pe un vapor, în largul mării, o conversație să
aibă ca obiect lanuri de grâu, păduri răcoroase, o vânătoare de mistreți etc.
Peirce scindează obiectul în două entități de natură radical diferită: obiectul
fragmentar, exterior semnului (în terminologia lui Peirce (ibidem, 257),
obiectul dinamic, adică „mijlocitul din afara semnului”, referentul
extralingvistic, extracognitiv, care „ființează” într-o realitate nedefinită, pe
care semnul ajunge să îl substituie) și, respectiv, obiectul nemijlocit, care nu
este obiectul susbstituit, ci dezvoltă o imagine a obiectului ca fundament al
semnului, în sensul că oferă deja un „precept de explicație” (ibidem, 272), un
rudiment de configurare semiotică a complexelor relații ternare care vor
constituie semnul. Obiectul nemijlocit este obiectul, așa cum apare el
reprezentat în semn. Un obiect trebuie receptat într-un context mai larg,
într-o totalitate care ar corespunde universului de discurs coșerian, adică
într-o totalitate de obiecte corespunzătoare unei lumi în care obiectul în
cauză este atribuibil, într-un sistem de semnificații 2 . Representamenul,
semnul propriu-zis, rezidă într-o proiecție intențională pe un ecran
tridimensional de conștiință, înglobând ca rezultantă mediatoare planul
vectorial al obiectului nemijlocit cu cel al interpretantului final.
Interpretantul final presupune deja amplificarea semnului prin cunoaștere /
interpretare și generarea de noi semne, în procesul semiozei nelimitate.
Sporirea dimensiunii cognitive a semnului conduce, implicit, la generarea
1
Intuim aici un punct de inflexiune cu problema coșeriană a cunoașterii primare și a
semnificatelor: cunoașterea lucrurilor în general ar putea fi integrată universului
empiric de discurs, ca mod de cunoaștere intuitiv, primar. Desigur, punctul inițial în
procesul cunoașterii (de exemplu: oamenii se uită în oglindă și se recunosc, spre
deosebire de animale), intuitiv, este dublat de dimensiunea reflexivității.
2
Pentru conceptul de univers discursiv, vezi Coseriu (2003, 1‒25).
altui semn, mai cuprinzător cognitiv decât representamenul. Observăm că

atât obiectul, cât și interpretantul, ca entități implicate în constituirea
representamenului, fac parte din el (din representamen) și, în același timp,
constituie entități diferite care țin de sfera altor semne, într-o varietate
cvasi-infinită de interconexiuni. Obiectul este, pe de o parte, ceva perceptibil
prin simțuri, ceva de care ne lovim organic (dacă ne referim la obiecte
perceptibile prin simțuri), dar imediat încetează să mai fie un component din
ansamblul fizico-biologic care ne țese primul nivel de ființare, spre a deveni
o urmă în conștiință, o imagine mentală, cum ar spune Sfântul Augustin, a
perceputului din afara minții. Structurarea lumii în obiecte și fenomene
devine posibilă grație imaginii lor semnice, grație explicației pe care
subiecții gânditori o nasc în conștiință pentru a încerca o aproximare a
contingentului. Dar semnul nu se reduce la această primă tentativă de
apropriere a lumii „extralingvistice”. Explicația primă generează efecte sau
reacții cognitive (sau afective) în conștiință, amplificând cunoașterea
semnelor, proiectând asociații mereu inedite în procesul de semnificare. De
fapt, acea explicație primă este încorporată în ceea ce Peirce denumește
interpretantul semnului, adică un act interpretativ prin care interpretul
înțelege semnul inițial în raport cu obiectul, mai precis înțelege semnul
inițial ca representamen al obiectului (funcția de reprezentare!) și, totodată,
efectul procesului de semioză / semnificare. Astfel, tot ceea ce transmite
semnul inițial în relație cu obiectul său devine obiect pentru un alt semn,
pentru o nouă problematizare cognitivă ș.a.m.d. Pentru orice semn, există cel
puțin un interpretant. Peirce discută trei tipuri de interpretanți: imediat,
dinamic și final. Interpretantul imediat ține exclusiv de calitatea impresiei pe
care o produce un semn (deci se adresează, similar obiectului din realitatea
extralingvistică, simțurilor, făcând din semnul inițial un obiect dinamic).
Interpretantul dinamic constă în efectul nemijlocit pe care semnul îl produce
asupra interpretului, prin „nemijlocit” înțelegând rodul experienței
individuale în cadrul fiecărui act unic de interpretare (ține de o experiență a
efortului fiecărui interpret de a-și angaja propriile puteri interpretative în
slujba înțelegerii, în slujba formării unei optici personale). Interpretantul final
este dezvoltarea maximală a celui dinamic, i.e. efectul pe care semnul l-ar
produce în orice minte, astfel încât, indiferent de circumstanțe, să reprezinte
dezvoltarea maximală a semnului. Interpretantul final este un rezultat
interpretativ, o cunoaștere a semnului, tot bagajul cognitiv transmis de semn,
la care interpretul ajunge numai dacă ia în considerare semnul la un nivel
global de înțelegere, adică vede semnul ca obiect, pe de o parte, apoi îl vede
ca semn, pe de altă parte, și, implicit, îl vede ca representamen al unui obiect
și, evident, distinge relațiile care îi dau unicitate în universul semiotic al
gândirii. Acest interpretant este o raportare ideală a destinului oricărui semn
de a genera alte semne și de a contribui la sporirea cunoașterii.
O astfel de perspectivă asupra naturii semnului îi relevă nu doar

structura multidimensional-relațională, dar și strategiile fractale prin care
subiecții gânditori își sistematizează efectiv cunoașterea. Faptul că „all this
universe is perfused with signs, if it is not composed exclusively of signs”
(Peirce 1934, 610) face din semn modul specific omului de a cunoaște și de a
comunica cu semenii. Propriu-zis, „all thought is in signs” (ibidem, 253),
semioza este condiția umană sub unghiul cunoașterii. Cele trei elemente ale
semiozei sunt, ireductibil, semnul ca atare (representamenul); obiectul
semiotic („problema de discuție” a semnului, reprezentată de semn, respectiv,
orice care poate fi conceput și exprimat în discurs, precum: calitatea, faptul
brut, legea, o entitate ficțională); intepretantul (semnul interpretant), adică
semnificația semnului sau ramificația acestuia într-o idee sau efect
semnificant care constituie, la rândul său, un semn – ex., o traducere,
interpretarea unei opere literare etc. Chiar dacă există semne precum iconii
(care reprezintă obiectul prin asemănare) sau indicii (care reprezintă obiectul
printr-o conexiune factuală, de obicei spațio-temporală), care nu presupun o
interpretare elaborată pe marginea relației dintre semn și obiect, ele nu
încetează a fi semne întrucât sunt susceptibile de o atare interpretare. Tocmai
în acest aspect rezidă statutul unui semn: în faptul că semnul depinde de
obiectul său în limitele interpretării, generând un interpretant care, la rândul
său, depinde de semn și de obiect la fel cum semnul depinde de obiect, fiind
un alt semn, determinând noi interpretări și noi interpretanți. Acest proces
triadic este menit să se repete la infinit, într-o semioză nelimitată de
interdependențe semnice și cognitive. O astfel de reprezentare semnică ține
seama, cum afirmam mai sus, atât de procesele de semnificare, cât și de
procesele de designare și de creație de sensuri. Impresia de cerc vicios a
semiozei nelimitate este una aparentă, întrucât cunoașterea umană ca atare se
întemeiază pe semnele lingvistice și se desfășoară la parametrii sistemelor
lingvistice de referință.
Obiectul, fie el o calitate, un fapt ca atare (stare, fenomen,
eveniment), o legitate (normă, cutumă, regulă, lege) sau o posibilitate (un
obiect ficțional), determină semnul să genereze un anumit interpretant prin
prisma experienței colaterale a interpretului în privința obiectului respectiv.
Prin această experiență, obiectul este fie proaspăt configurat, fie evocat /
recuperat într-un proces de resurecție semnificativă. Procesul are loc chiar
dacă prin experiența colaterală obiectul este creat în imaginație și adus la
viață în semn, așa cum se întâmplă în operele de ficțiune, în diversele teorii
științifice sau matematice, în filosofie – toate implică experiența mentală
referitoare la obiect sub unghiul unor reguli și constrângeri specifice. În
virtutea acestei experiențe colaterale, chiar și un semn care constă într-o
similaritate fortuită cu un obiect absent este determinat, în fapt, de acel
obiect. Altfel spus, chiar dacă obiectul semnului în sine nu apare în mod
evident, semnul nu încetează a fi semn pentru că își fundamentează obiectul
în virtutea experienței interpretului, care este capabil să facă toate

conexiunile necesare în vederea interpretării ulterioare. În același mod,
interpretantul nemijlocit este doar o calitate sau o posibilitate prezentă în
semn (de exemplu, sensul obișnuit al unui cuvânt), fiind doar o premisă de
interpretare. Interpretantul dinamic este un interpretant veritabil, care însă
are de-a face mai mult cu experiența legată de semn, chiar cu experiența
corporală (de exemplu, o stare de agitație). Interpretantul final este adevărata
punere a problemei, care ar putea fi atinsă dacă gândirea sau interogația (în
sens filosofic) ar fi împinse suficient de mult; este un fel de ideal al semiozei,
întrucât oferă de fapt orizontul unei dezvoltări maximale a semnului inițial,
în limitele interpretării deschise de relația semnului inițial cu obiectul său.
Propriu-zis, pentru a-și da seama la ce anume se referă un semn, mintea
trebuie să dețină o anumită experiență privitoare la obiectul semnului,
experiență exterioară și colaterală semnului sau sistemului de semne ca atare.
În acești termeni trebuie înțelese sintagme precum experiență colaterală,
observație colaterală sau familiarizare colaterală. De exemplu, o operă de
artă poate exploata, potențial nelimitat, bogăția sau limitele experienței
publicului. Semnele pot fi clasificate, în virtutea obiectului lor și a
funcționării lor în conexiune cu interpretanții, prin raportarea semnului la el
însuși [qualisemne (calități, posibilități), sinsemne (fapte ca atare), legisemne
(norme, legități)], prin raportarea semnului la obiect [în virtutea analogiei
(iconi), în virtutea conexiunii factuale (indici), în virtutea tradiției
interpretative sau a referinței convenționale (simboluri)], respectiv prin
raportarea semnului la obiect astfel încât să genereze un interpretant
[constituind termeni în raport de calitate (reme), constituind propoziții
descriptive în raport de fapt ca a atare (dicisemne) sau constituind argumente
în raport de lege sau convenție (raționamente)] (cf. Peirce 1990, 238‒241).
În finalul acestor considerații de ordin teoretic, să notăm că, pentru
Peirce, logica, „doctrina cvasinecesară sau formală a semnelor” (ibidem,
268), se constituie pe aceeași dimensiune triadică, dezvoltând trei ramuri:
gramatica speculativă (care se ocupă de studiul semnificației, al elementelor
semnificaționale și al combinației acestora, încercând să răspundă la
întrebări de tipul: cum pot fi semnele semnificative, ce tipuri de semne există,
cum se combină ele, cum pot unele semne să încorporeze sau să fie
încorporate de / în alte semne); logica propriu-zisă (studiază condițiile de
adevăr ale reprezentărilor, clasificate de către Peirce în trei modalități:
inferența abductivă = ghicirea, intuirea, oferirea unei inferențe pentru o
ipoteză explicativă, deducția, inducția); în fine, retorica speculativă sau
metodeutica, ceea ce Charles Morris numea pragmatică (investigând
condițiile de determinare a interpretării, teoria utilizării efective a semnelor
în interacțiunea socială) [vezi, în acest sens, Peirce (1990, 270), Moeschler și
Reboul (1999, 30, 469), Dragoș (2000, 19‒92), Vlad (2000, 19‒42). În
figurile de mai jos, propunem reprezentarea semiozei, în concepția lui Peirce,
nu ca simplu triunghi semiotic, ci ca fagure semiotic, cu diverse posibilități
de relaționare între actanții semnici. Evident, structura poate fi complicată

infinit de mult, pe măsura relațiilor triadice instituite. Reprezentarea noastră
se bazează pe o celulă plană, care, într-o reprezentare tridimensională, ar
genera o structurare mult mai fidelă, dacă e să ne raportăm la potențialul
infinit al procesului de semioză (a se vedea anexa, figurile 1‒4). Versul
eminescian „Văd poeți ce-au scris o limbă ca un fagure de miere” e
susceptibil de a dezvolta noi valențe interpretative, în sensul considerării
limbii ca sistem semiotic potențial infinit de interdependențe semnice.
2. Constructul enigmistic în definiția rebusistă3 presupune, sub raportul

procesului semiozic implicat, aceeași structurare, aceleași entități semiotice,
precum și strategii specifice de creație și interpretare (strategii fonetice,
lexico-semantice, sintactice, stilistice)4. În privința strategiilor lexico-semantice,
enumerăm: polisemia, omonimia (inclusiv la nivelul articulării definite,
generându-se omonimii între substantive feminine nearticulate și substantive
masculine articulate definit, precum asociații (pluralul nearticulat de la
asociație / agenție sau pluralul articulat hotărât de la asociat, agent etc.)
omonimia în combinație cu antonimia, (URÂT = Deosebit de frumos,
angajând, în lectură literală, o sintagmă de superlativ absolut al adjectivului
frumos, iar în lectură semantică, o disociere a contrariilor, „deosebit de” fiind
echivalent, în interpretare, cu „diferențiat de”, „diferențiabil de” frumos, adică
urât), sinonimia totală, parțială sau contextuală, derivarea, compunerea (au fost
create, de-a lungul timpului, termeni precum bioplânset, cosmoconjugare),
paronimia (utilizarea metagramelor).
Lectura literală și lectura de profunzime implică o falsă ori o justă
relaționare triadică la nivel de representamen (definiția în sine), obiect
(soluția) și interpretant (strategiile de decodare și interpretare a
representamenului în raport cu obiectul). Pentru microtextul enigmistic, în
funcție de interpretanți, accesul la un nivel literal de sens împiedică o
interpretare corectă, închizând implicit accesul către obiectul nemijlocit.
Representamenul, corect constituit, funcționează ca un stimul în decodare,
întemeind și strategiile implicate5. O interpretare literală va angaja automat o
încadrare restrictivă a obiectului (formularea definiției este prea largă, față
3
În legătură cu sintagma definiție rebusistă, a se vedea Diradurian (1989, 25; 2010,
28‒150), Capotă (1985, 11) și Țârlea (1985, 19).
4
Pentru analize din această perspectivă, cu circumscrieri teoretice minimale, a se
vedea Pașcalău și Duma (2013, 451‒462), respectiv Pașcalău (2015, 516‒526). În
privința textului enigmistic în calitate de formă textuală simplă, a se vedea Pașcalău
(2016, 193‒207).
5
Hutcheon (2002, 121): „Of course, riddles or enigmas are perfect postmodern
analogues, since they offer the attractions and pleasures of deciphering: they demand
active participation and self-conscious work in creating the meaning of the text. In
photography these riddles foreground the fact that meaning may be conditioned by
context, yet is never fixed”. A se vedea și Popescu (2004, 63‒74), respectiv
Forăscu (2005, 15‒25).
de ipotezele ce pot fi angajate în procesul interpretativ) sau, uneori, o

încadrare extensivă (formularea definiției este mai restrânsă decât intenția
reală a receptorului; el ajunge la concluzia că textul interpretat trebuie extins
și la unele situații care nu s-ar încadra în litera lui). Ambele tipuri de
încadrare generează neconcordanțe între representamen și obiectul aplicabil.
Doar prin interpretantul final este garantat accesul către obiect, cu
amplificarea conexiunilor operate în definiție, astfel încât obiectul (soluția)
împreună cu representamenul (definiția) vor constitui obiectul altui
representamen, mai complex, care înglobează interpretările dezlegătorului.
Aceste interpretări se pot baza pe abordări de natură gramaticală, în care
lămurirea conținutului unei definiții se face pe baza regulilor gramaticale și
pe utilizarea procedeelor de analiză morfosintactică a textului, ținându-se
cont și de înțelesul lexemelor implicate, de legătura dintre aceste lexeme, de
construcția propoziției sau a frazei, de particulele sau instrumentele
gramaticale folosite, de semnele de punctuație etc. Definiția enigmistică are
o gramatică specifică, în calitate de semn lingvistic, de unitate textuală,
angajând intertextualitate, paratextualitate (formele de încrucișare, similare,
uneori, poeziei concrete), situaționalitate6, pragmatică a normelor (utilizarea
unor forme incorecte de plural sau de genitiv-dativ, precum forma temei ca
genitiv-dativ al substantivului teamă, ilustrând forțarea normelor în favoarea
unor sensuri lexicale și textuale creative). De asemenea, actul interpretativ
înglobează o abordare analogic-sistematică, favorizând lămurirea înțelesului
unei definiții prin raportare la alte definiții, fie din același grupaj textual, fie
din grupaje diferite. Procedând astfel, dezlegătorul poate descoperi
conexiuni nebănuite la o primă lectură. Abordarea logică implică legile
logicii formale și sistemul de argumente (raționamente inductive, deductive,
abductive), care poate conduce la cristalizarea anumitor reguli de
interpretare logică, precum și la consacrarea anumitor argumente (legea
terțului exclus = când se afirmă ceva, se neagă implicit contrariul,
extrapolarea = extinderea aplicării, reducerea la absurd = o anumită soluție
propusă prin interpretarea dată ar fi singura posibilă, deoarece susținerea
oricărui alt punct de vedere ar duce la erori). Abordarea istorico-teleologică
presupune stabilirea sensului unei definiții ținându-se seama de finalitatea
urmărită de autor la adoptarea acelei formulări, eventual într-un context
istoric dat (ex. definiția politică; definiții cu termeni din limba veche etc.).
Abordarea descriptivă implică stabilirea unor parametri de referință în
funcție de care se realizează un model conceptual de realitate a definiției,
scheme predictive etc. Aici putem include și abordarea istorico-teleologică,
cea religioasă, cea estetică etc. Un calcul interpretativ corect al sensului
trebuie să țină seama de toate aceste aspecte, inclusiv de aspecte care țin de
teoria jocurilor [binomul temă-cheie (Coteanu 1986, 16 și Marcus 2007)], de
6
Acestui tip de (micro)text îi este aplicabilă dispunerea rețelară a conținutului. A se
vedea, în acest sens, Vlad (2000, 87‒180).
probleme stabilitate lexico-semantică, de convergența schemelor iterative în

definiții, de proprietățile spațiului de lucru (configurația grilei, dispunerea
obiectelor / soluțiilor, existența punctelor fixe etc.). Totodată, diverse
competențe ale utilizatorilor (= dezlegătorilor) sunt implicate în procesul
interpretativ (experiență, gândire laterală, atenție distributivă etc. etc.).
Într-un anumit sens, definiția poate funcționa iconic [cazul metaforei
(Vasilescu 1981, cop. II)], indicial [cazul metonimiei (Marcus 1982, 14 și
Marcus 2007)], simbolic sau printr-o interferare a acestor aspecte în raport
cu obiectul-soluție (Mateescu 1991, 2). Înțelegerea ei depinde, în mare
măsură, de justa punere în discurs a ideilor, a copiilor ideilor, a simulacrelor
sau a indiciilor care stimulează sau inhibă complexul simbolic al cunoașterii.
3. Ținând cont de aspectele teoretice deja menționate, vom

întrepinde o succintă analiză asupra unor definiții formulate în româna
literară veche, într-un proces de resurecție semantică a cuvintelor dintr-un
registru care presupune nu doar inteligență lingvistică în decodare, ci și un
aport interpretativ pe măsura înțelesurilor încifrate, cu o apetență corelativă
sub raport estetic în privința parfumului de epocă, în privința unei exprimări
atât de pline de miez în limba strămoșească7. Unele definiții sunt mai ușor de
„decodat”, mizând pe strategii simple de încifrare, în timp ce altele
generează relații interpretative complexe, inducând eforturi de explicitare și
de înțelegere corectă. Prezentăm trei calupuri de definiții astfel elaborate,
selectând spre analiză câteva dintre ele.
Primul calup de definiții face parte dintr-un careu dedicat împlinirii
a 400 de ani de la redactarea Paliei de la Orăștie, elaborat de Florentin Titus
Vasilescu. În conformitate cu precizarea autorului (Vasilescu 1982, 13),
definițiile sunt formulate numai cu unități lexicale existente în textul Paliei.
1) SPRIJIN = „Cel domn de steag şi vestit viteaz Gesti Freanţi, ales

hotnogiu Ardealului şi Ţărâiei Ungureşti, lăcuitoriu în Deva”, fu cu tot
agiutoriul acestor cărţi şi le-au scris în cheltuială multă şi cu alţi oameni
buni încă lângă sine. 2) CP = Cugete scrise care îmblă pren depărtări (în
doo seamne!). 3) TRADUCĂTOR = Tordaş Mihaiu, ales piscopul
rumânilor în Ardeal, sau Herce Ştefan, sau Zecah Efrem, carele cu mare
muncă întoarse şi scoase den limbă grecească şi sârbească pre limbă
rumânească aceste cărţi ce „Le-a dăruit voo fraţi rumânilor”. 4) RETORI =
Meşteri mari la cuvinte şi beseadă. 5) APE = „Şi un râu iase ce se împarte
aceala pre patru capete: unuia nume Fison”, aceala ce încungiură tot
pământul Hevilatului, Grihon, Tigris şi al patrulea râu aceala iaste Evfratis.
6) IDILĂ = Dragoste înflurită fără umbre, între fete şi feciori. 7) DRIC =
Trist purtătoriu spre împărăția întunearecului den gios. 8) MEI = Seminţe
7
Pentru o abordare a palierului gramatical al românei istorice, vezi Dragoș 1995 și
Dragoș 2016.
pentru jemblele bătrânilor de la începătura neamului nostru. 9) MORALĂ =

Fântână veache cu apă de curăție sufletească. 10) TIRAN = Faraon cu
inima învârtoşată pentru purtătorii de grijă ai caseei lui. 11) EVENIMENT
= „Şi s-au început aceste cărţi luna noiembrie 14” şi s-au săvârşit în cetate
la Orăştie, mesţa iule 14, anii 1582. 12) ESENȚE = Fealiure den inima
lemnului. 13) ŞEI = Scaune depe asinii şi dobitoacele pentru călării. 14)
ROADE = Darurele pământului, „iarbă cu sămânţă şi pomi cu poamele
sale”, după a sa fire. 15) AȚĂ = Firul cu care se chieamă vieața spre
făgăduieli. 16) ARCĂ = „Corabie de lemn de brad, cu cămări într-însa”.
17) VREME = Derept aceea, multe dzile și nopți împreună. 18) STRÂMB
= Jurământ cu hiclenie, carele înfrânge leagea. 19) ERĂ = Ceas lung în
noaptea vremilor. 20) PREDECESOR = Coresi, „tatăl lui Şerban diiacu,
meşterul mare al tiparelor” şi destoinic înaintaş al tălmacilor Paliei. 21)
RAȚII = Mâncări dentr-o dzi ca toate dzilele. 22) VEAC = Una den ceale
patru mândrii ale vrâstei Paliei. 23) IDOL = Chip cioplit, stătătoriu de
închinăciune și alean păgân. 24) TINDĂ = Acoperimânt pre corăbii, carele
fereaște de apele den ferestrile ceriului. 25) JURĂMINTE = Mărturisiri
vârtoase pentru o adevărătură vietoare. 26) ICI = Arată locul de aședzătură
pre aproape. 27) ORIE = Plaşcă pentru peşti de apă curătoare. 28) NA =
Pohtire slobozită den inimă. 29) DRAM = Strop nice măcar de agiuns. 30)
AR = Bucată de moșie cu pârgă, în dziua de azi. 31) ȚĂRĂNEȘTE = Care
iaste și viadză după leagea pământului nostru și nărodului său. 32) COPIL
= Mlădiță cu trup de curăție și suflet ca neaoa. 33) NEAM = Izvorul
frățânilor pre pământul ce iaste dătătoriu noao. 34) PRECAUȚI = Dinainte
giudecători ai dosadelor vietoare.
Al doilea calup este reprezentat de definițiile unui careu dedicat Rodicăi

Ojog Brașoveanu, purtând semnătura brăileanului Ștefan Ciocianu (2004, 45).
35) FILANTROPIE = Milosârdia unora cu osânză la pungă și degrabă

cheltuielnici. 36) ICONAR = Truditor făurind cu migală chipuri chenăruite
cu lumină. 37) IROZI = Ulițarnici gureși opintind prin neauă după obiceie.
38) LIBERIENE = Văscioare cetluite în lemn, mustind de apă vie. 39)
IMAMEA = Acadea mușcată de poftalnici beutori de tabac. 40) IȚIC =
Mozaic cârpit în șagă de Ștrul cel hâtru. 41) ROI = Hlamidă mierie,
vestmânt viu pentru crăiasa de aur. 42) COCOȘ = Trâmbițaș trufaș de curte,
alungând zdreala de întunerec. 43) TUR = Batea șeaua cu șezutul în
berneveci. 44) LEIȚI = Deslușiți ca într-o mirază cu ape limpezi. 45)
ATAC = Cată îndărăt!... și se dă iuteș la inimic. 46) ȚOL = Covor chindisit
cu rost să mângâie opinca. 47) OI = Semne de azbucoavnă pe înțelesul
calicului. 48) TUCI = Purtător de brăcinari cu patești, zugrăvit pe sticlă. 49)
ANA = Flacără vie de credință, cetluită în slujba înălțării. 50)
PROTOCOLARI = Gazde primitoare încorsetate de rânduială, după
ighemonicon. 51) ABRAȘ = Bidiviu zburdând buiac, ca vântul șturlubatic.
52) MIȘEL = Știmă hicleană mustind de venin. 53) FILAJ = Slujbă de
iscoadă uliţarnică deprinsă a stâlpi cu privirea. 54) TÂMPĂ = Una cu
mintea cât unghia de calic şi priceperea beteagă. 55) SCUT = Purtător de

herb, croit în aceeaşi sâmbătă cu platoşa, cu fereală de hanger. 56) LOBI =
Ţiitori de giuvaericale pentru ăi fuduli de urechi. 57) ORATOR = Grijitor de
vorbe grădinărite cu chichirez. 58) ANEMIC = Un om şiştav şi firatic, pălit
de muierea lui. 59) CUTĂ = Vârsta dosită sub suliman vârtos de iruri şi
pomezi. 60) NARATOR = Băsneşte cu sârg, poftorind isprăvi urechilor
ciulite. 61) COŞ = Sarsanaua cu merinde, zi de zi tot mai calică. 62) TRIMIS
= Olăcar cu misie de taină. 63) TIC = Un sfârâiac de clipă, măcinând greu
zăbava. 64) EEC = Împerecheate la cai! 65) LO = Cap de logofăt! 66) OM =
„Urcior” de lut izvodit de mâna Domnului. 67) OINĂ = Sfada rudelor iutace
pe o băşică vânteşă. 68) TELALI = Plimbători de bodroanţe cu ifose de
neguţători. 69) PRE = Slove de pildă pentru înaintaşi. 70) RAI = Grădină
pururea verde, părăsită mulţămită muierii poftalnice. 71) NAS = Preţăluitor
de odoare. 72) IO = Pecete valahă de voievod. 73) CONTOARE = Abace cu
sfârlează biciuite cu un fir de lumină. 74) EDIFICII = Ctitorii în slujba
înălţării neamului. 75) IE = Strai de borangic chindisit cu fir, în aceeaşi
sâmbătă cu catrinţa.
Ultimul calup pe care îl prezentăm cuprinde definițiile unui careu

sugestiv intitulat Letopiseț, autor fiind Ion Iosif (2002, 55).
76) RAŢIONAMENT = Socoteală loghicească. 77) ETIC = Neprihănit în

purtări. 78) ER = Începătoare de eres! 79) GER = Leagă mal de mal prin
pod de sanie. 80) SACRIFICARE = Vărsare de sânge la capiştea idolatriei.
81) ERE = În amar de vreme se primenesc. 82) AUR = Folositor pentru
anterie de fir. 83) ORAŞ = Clădit cu sălaşuri multe şi mari. 84) URIAŞ =
Mare şi gros la stat. 85) RID = În chip adâncat. 86) ICAR = Suitor întraripat
la ceriu. 87) AH = Scos din griji şi suspinuri. 88) IA = Te îmbie la iaşmac!
89) ICEA = Zisă a glăsuitorului la locurile sale. 90) TOC = În praful
talpelor se tipăreşte. 91) TRENŢUI = A face pagubă la pânzet. 92)
OLĂRIE = Meşteria celor cu lucrătura pământului. 93) IADĂ =
Săltătoare în jocuri iuţi la curte. 94) RETOR = Are har la limbă. 95)
CITAT = Desluşit în letopiseţ. 96) RESTAURATOR = O spiţă de
dregător la palat. 97) ATACURI = Fac începătura războiului. 98) OLE =
Strigăt la oleacă de boleşniţă! 99) TIC = O bătaie de ornic. 100)
RIDICAT = Aburcat de la pământ în sus. 101) ICRE = Dau rodul apei
după firea lor. 102) RO = Începutul rocoşiturii! 103) IROSI = A face jaf
din rea chiverniseală. 104) TIR = Slobozirea puştilor din grele oşti. 105)
NEFERICIRE = Preface dulceaţa vieţii în otravă. 106) ARI = Buni de
socotit la sfoară. 107) ACE = Bune de lucru la veşminte. 108)
CUSCRENII = Neamuri de departe. 109) EGAL = Cuvântul când unul cu
altul în toate se potriveşte. 110) ATÂT = Poruncă de popreală. 111)
NEREIDE = Dumnezoaice ale mării. 112) AHTIAT = Stăpânit de pohtă.
Ca privire globală, constatăm, prin forța evidenței, că definițiile

includ o multitudine de arhaisme sau regionalisme (substantivale, adjectivale,
verbale, pronominale, adverbiale) fonetice (îmblă, lăcuitoriu, agiutoriul,
pren, doo, seamne, piscopul, den, pre, aceala, iase, iaste, încungiură,
înflurită, purtătoriu, întunearecului, gios, derept, chieamă, vieața,
acoperimânt, pohtă, pohtire, vietoare, hiclenie, giudecători, loghicească,
întraripat, ceriu, fereaște, ferestrile, nice, agiuns, dzile, viadză, leagea,
obiceie, misie), morfologic-sintactice (le-a dăruit voo frați rumânilor, ai
caseei, fealiure, depe, darurele, sălașuri, talpelor), lexicale (hotnogiu,
beseadă, dosade, aședzătură, milosârdie, cetluit, chindisit, sfârâiac, logofăt,
dregător, herb, hanger, ighemonicon, azbucoavnă, ornic, mirază, vânteșă,
iutace, izvodit, bodroanțe, anterie, capiște, iașmac, rocoșitură, Dumnezoaice)
și semantice (nărod, moșie, sâmbătă, a stâlpi), împletind procedeul definirii
directe sau semidirecte cu referința descriptivă, enciclopedică sau realizând o
simbioză fericită între ironia ludică, metafora sclipitoare și simbolul dens
filosofic, cu referințe mitologice sau larg culturale. Vom analiza câteva
dintre definițiile prezentate.
Astfel, metafora este utilizată cu predilecție în definițiile 9), 19), 32),
49), 52), 63), 66), 73), 80) și 105). Morala, un concept abstract care ține de o
justă reflectare a relațiilor interumane, este circumscrisă printr-o imagine
concretă (fântâna cu apă curată). Sintagma curăție sufletească ajută la
decodarea soluției, adjectivul funcționând ca element de sprijin în
interpretare. Dacă similitudinea între apa limpede (ca sursă necesară vieții
trupești) și puritatea morală (ca sursă necesară vieții spirituale), este relativ
facil de identificat, rolul fântânii în economia enunțului pare mai dificil de
interpretat. Dacă însă luăm în considerare că fântâna este un lucru făcut de
om prin care apa este captată și păstrată, înțelegem că morala, ca ansamblu
de norme de conduită socială, reprezintă un cadru de captare și de prezervare
a resurselor purității sufletești. Era este definită printr-o combinație între
metonimie (ceas = oră) și metaforă (noaptea vremilor), ca entitate raportată
la planul cosmic. Similar cu prima definiție analizată, cea pentru copil
presupune o simbioză între metaforă (mlădiță) și comparația metaforică
(suflet ca neaoa). În subtext, detectăm o referință la miticul arbore al vieții,
prin intermediul căruia este figurată creația și perpetuarea tuturor ființelor.
Definiția 49) face referință la Ana, soția meșterului Manole, care a fost zidită
de vie astfel încât mănăstirea să dăinuiască peste veacuri. Analogia cu
flacăra credinței interferează cu polisemia (înălțarea se referă atât la
procesul construirii în sine, cât și la elevarea sufletului după moarte în
împărăția luminii cerești). Același mecanism îl întâlnim în definirea omului
ca urcior de lut. Omul, ca ființă biologică, este un vas umplut cu suflare de
viață prin actul divin de creație. Referința biblică este de la sine înțeleasă.
Definiția 105) conține catacreza dulceața vieții, mizând pe o raportare
antonimică între dulceață și otravă în figurarea nefericirii.
Ironia este identificabilă într-o serie de definiții, deseori în osmoză
cu epitetul, personificarea sau cu strategii lexico-semantice de tipul
omonimiei: 4), 15), 34), 35), 37), 40), 42), 47), 48), 53), 54), 56), 57), 58),
59), 61), 68), 70), 71), 91), 93), 103). O formulare precum meșteri mari la
cuvinte și beseadă nu pune probleme prea mari în decodare. Ironia este
atenuată, iar enunțul devine transparent pentru dezlegător. Definirea aței
implică o ironie amară, prin rolul jucat de cuvântul făgăduieli în
configurarea sensului și prin referința la expresia viață legată cu ață.
Formularea care circumscrie termenul precauți uzează de paradox ironic și
de polisemantismul cuvântului judecători (funcționari vs persoane care își
dau cu părerea) și dosade (insulte vs mâhniri, supărări, necazuri). Definiția
40) este construită pe referința la bancurile cu Ițic și Ștrul, furnizând încă un
element de facilitare a decriptării (șagă), care funcționează polisemantic,
alături de omonimia mozaic1 (= lucrare decorativă) / mozaic2 (= adept al
mozaismului, prin extensie, evreu). Astfel, o lectură literală pretinde că Ștrul
execută un mozaic de mântuială, în bătaie de joc, pe când lectura de
profunzime se întemeiază pe mozaic2 și pe sinonimia șagă = glumă. Cocoșul
este personificat ca trâmbițaș trufaș, într-o formulare care exploatează și
omonimia curte1 (= palat domnesc) / curte2 (ogradă, bătătură). Definițiile
58) și 59) uzează de aceeași strategie a omonimiei și a extinderii de sensuri
(muiere1 = stare de slăbiciune, anemie / muiere2 = femeie, respectiv vârstă1
= perioadă / vârstă2 = cută), conturând imagini expresive pentru soluțiile
căutate. Definirea coșului zilnic implică o ancorare amar-ironică în realitatea
autohtonă actuală, pe când definirea telalilor (arhaism lexical), dincolo de
referința de epocă, generalizează ironic practicile comerciale derizorii. Iada
este definită analogic cu cocoșul, prin personificare și specularea omonimiei
substantivului curte.
4. În chip de concluzii, ne exprimăm speranța că abordarea noastră a

deschis orizontul unei întemeieri a constructului textual enigmistic (a
definiției enigmistice, a „socotelii loghicești” de raționament enigmistic) pe
o platformă semiotică și filosofică ale cărei interogații în câmpurile
cunoașterii nu încetează să ofere aspecte inedite și posibilități satisfăcătoare
de dezvoltare. Modelul semiozei peirceiene angrenează dimensiuni
transdisciplinare (logică, gramatică, lingvistică, matematică, științele naturii,
cosmologie etc.), într-un efort continuu de înțelegere, din interior, a
fenomenului cunoașterii prin raportarea subiectului cunoscător la obiectul
sau obiectele cunoașterii. În fond, orice teorie devine astfel o lume
explicativă în multiversul semiotic al gândirii umane, unificând natura și
cultura prin actele mediatoare ale cunoașterii, cu oportunitatea mereu
prezentă a dezvoltărilor și a amendărilor ulterioare.
Bibliografie
Capotă, Teodor (1985). Definiția: descoperire sau invenție?. În Rebus, 28, n°. 4
(664), 15 februarie, 11.
Ciocianu, Ștefan (2004). Logofătul de taină. În Rebus, 47, n°. 3 (980), martie, 45.
Coseriu, Eugenio (2003). Orationis Fundamenta. La plegaria como texto. În RILCE,
19, nþ.1, 1‒25.
Coteanu, Ion (1986). Între autorul careului şi eventualul dezlegător stă tema. În
Rebus, 29, n°. 11 (695), 1 iunie, 16.
Diradurian, Eugen (1989). Definiția... definiției. În Rebus, 32, n°. 5 (761), 1 martie, 25.
Diradurian, Eugen (2010). Definiția... definiției. În Cerul, marea și pământul. Pitești:
Editura Tiparg, 28‒150.
Dragoș, Elena (1995). Elemente de sintaxă istorică românească. București: Editura
Didactică și Pedagogică.
Dragoș, Elena (2016). Morfosintaxa metaforei (secolul al XIX-lea). Considerații
etimologice și pragmatice. București: Editura Academiei Române.
Forăscu, Narcisa (2005). Mijloace lingvistice în textul enigmistic. În Limbă şi
literatură, L, vol. I‒II, 15‒25.
Hutcheon, Linda (2002). The Politics of Postmodernsim. Londra și New York:
Routledge.
Iosif, Ion (2002). Letopiseț. În Rebus, 45, n°. 1 (954), ianuarie, 55.
Marcus, Solomon (1982). Jocul ca joc. În Rebus, 26, n°. 13 (601), 1 iulie, 14.
Marcus, Solomon (2007). Paradigme universale. Vol. III: Jocul. Pitești: Editura
Paralela 45.
Mateescu, Atanase (1991). Stilul eclectic și sincretismul în definiție. În Loisir, 1, n°. 3, 2.
Moeschler, Jacques și Reboul, Anne (1999). Dicționar enciclopedic de pragmatică.
Cluj-Napoca: Editura Echinox.
Pașcalău, Cristian și Duma, Melania (2013). Les stratégies de «définir» dans les mots
croisés et le forum roumains. În Emili Casanova și Cesáreo Calvo Rigual (ed.).
Actas del XVII Congreso Internacional de Lingüística y de Filología
Románicas. Vol. 6. Berlin/Boston: Walter de Gruyter, 451‒462.
Pașcalău, Cristian (2015). Definiția enigmistică – un tip special de definiție
alternativă. Mecanism semantic și schiță de tipologie. În Ionuț Pomian și
Nicolae Mocanu (ed.). Înspre și dinspre Cluj: contribuții lingvistice –
omagiu profesorului G.G. Neamțu la 70 de ani. Cluj-Napoca: Argonaut &
Scriptor, 516‒526.
Pașcalău, Cristian (2016). Premise integraliste în studiul semantic al formelor
simple. Privire specială asupra microtextului enigmistic. În Cornel Vîlcu et
alii (ed.). Școala coșeriană clujeană. Contribuții. Cluj-Napoca: Presa
Universitară Clujeană, 193‒207.
Peirce, Charles Sanders (1934). Questions Concerning Certain Faculties Claimed for
Man. În Charles Hartshorne și Paul Weiss (ed.). Collected Papers of
Charles Sanders Peirce. Vol. V. Cambridge: Harvard University Press.
Peirce, Charles Sanders (1990). Semnificație și acțiune. București: Editura Humanitas.
Popescu, Mihaela (2004). Careul enigmistic sau textul care își selectează receptorii.
În Studii și cercetări lingvistice, XL, nþ. 1‒2, 63‒74.
Țârlea, Ion (1985). Definiţia: un termen statuat. În Rebus , 28, n°. 3 (663), 1
februarie, 19.
Vasilescu, Florentin Titus (1981). De la logica formală la definiția metaforică. În
Rebus, 24, n°. 10 (574), 15 mai, cop. II.
Vasilescu, Florentin Titus (1982). Monumente de limbă. În Rebus, 26, n°. 13 (601),
1 iulie, 13.
Vlad, Carmen (2000). Textul-aisberg: elemente de teorie și analiză. Cluj-Napoca:
Casa Cărții de Știință.
ANEXĂ
Modalități de reprezentare a procesului de semioză
(O = Obiectul; R = Representamenul; I = Interpretantul)
Figura 1 Figura 2
Figura 3 Figura 4
SUBIECTUL ȘI COMPLEMENTUL DIRECT.
REALIZĂRI ATIPICE
Ionuț Pomian
Liceul Tehnologic, Tăşnad (SM)
i.pomian@yahoo.com
Abstract. The Subject and the Direct Object. Atypical Realisations. The present
paper represents a study regarding the semantic and grammatical aspects and
difficulties in the present day analysis of some atypical constructions that imply the
syntactic function of subject, its relation with the predicate. So, we put into
discussion the non-prototypical realizations of this function (such as: prepositional
and partitive subjects, locative / temporal subjects, coordinated subject with și cu).
All these types of constructions are included, both in traditional and actual
grammars, as (real or apparent) exceptions from the nominative case. In this
regard, we valorize important studies that can help us in clarifying the disputes and
controversies among specialists.
Keywords: subject, direct object, syntactic relation, atypical constructions, exceptions.
0. Odată cu apariția gramaticilor academice GALR și GBLR, la

cinci decenii distanță în raport cu gramatica tradițională (GLR 1963/1966),
încă lucrare de referință în uzul școlar, au avut loc numeroase mutații
datorate implementării numeroaselor inovații și achiziții din studiile de
specialitate, românești și străine. Noile tratate se revendică, principial, de la
dorința și necesitatea sincronizării cu direcțiile moderne din cercetarea
gramaticală, în special cu cele ale gramaticilor generative. În studiul de față
ne propunem să analizăm, în conformitate cu achizițiile și modificările
substanțiale din lucrările amintite, subiectul, relația subiect - predicat, dar,
în special, câteva dintre realizările neprototipice ale subiectului, dar și ale
complementului direct, așa-zisele excepții (reale și aparente), construcții
descrise tangențial și în GALR (II, Enunțul), „volum corespunzător «în
mare» secțiunii de sintaxă din gramaticile anterioare […], conceput în
principiu ca o gramatică a verbului cu tot ce depinde de acesta, inclusiv
subiectul (= o gramatică dependențială) (s.n. ‒ I.P.).” (Neamțu 2014a, 527).
1. În gramaticile românești din secolul al XIX-lea, precum și în
gramaticile academice din secolul trecut, lingviștii operează cu dihotomia
I o n uţ P o mi a n | 225
părți de propoziție principale vs părți de propoziție secundare, eroare [s.n. ‒

I.P.] menținută și în gramaticile școlare, în studii de specialitate, care nu
valorifică și nu se acomodează cercetărilor din noile modele de analiză.
Canonic, subiectul este definit în raport cu verbul și, prin analogie, în raport cu
unele interjecții cu regim verbal, apărând, ca și CD, numai în GV și în GInterj
(Elevii citesc. Copilul țuști în apă), apariția sa fiind strict condiționată de
capacitatea verbului de a accepta această poziție (de complement special în
cazul nominativ), spre deosebire de gramatica tradițională, unde se definește
ca parte principală de propoziție, distingându-se de cealaltă parte principală
(de predicat), constituenți sintactici între care se instituie o relație de
interdependență / inerență: GLR (1954: II, 75; GLR 1966: II, 87; Guțu Romalo
1973, 109; Avram, 1997, 326‒327; Dimitriu 1999/2002: II, 1256). Ideea
raportului de inerență, înregistrată încă din secolul al XIX-lea de lingviști
precum Timotei Cipariu, este promovată și în recentele gramatici academice
(GALR, GBLR).
1.1. Inventariind numeroasele definiții ale subiectului, acesta apare
sub diverse denumiri (parte principală de propoziție, complement avantajat,
element dependent, prim element dependent, determinant de tip completiv,
modificator privilegiat al verbului principal etc.), iar, ca definiție de lucru,
pornim de la cea regăsită în DSL (2005, s.v. subiect), unde se consemnează
că subiectul reprezintă acel „concept pe care și-l dispută logicienii,
gramaticienii, pragmaticienii, cu semnificații distincte, dar și interferente,
trecând de la un domeniu la altul (din logică în gramatică, mai ales), cu
accepții și interpretări diferite chiar și în limitele aceleiași perspective, dând
naștere la multiple ambiguități.”.
În viziunea gramaticii structuraliste, subiectul este definit, pentru
prima oară, drept complement sau actant prim, cu precizarea că actanții se
subordonează verbului (Tesnière 1959: „Làctant est subordonné au verbe”),
deci un constituent strâns legat de un centru predicativ (verb, adjectiv,
adverb, prepoziție, substantiv relațional) care se supune restricțiilor
gramaticale (cazuale, prepoziționale) și semantice impuse de centru,
opunându-se circumstanțialelor sau adjuncților, constituenți suprimabili
(determinanți facultativi) din componența unei sintagme / grup semantico-
sintactic. Dacă structuraliștii consideră subiectul drept un „complement”
obligatoriu, gramatica generativă nu îl tratează drept „privilegiat”, informația
lui fiind predictibilă din informația categorială, prin poziția ocupată de GN
în ierarhia arborelui; în teoria guvernării și a legării (Chomsky 1997), se
susține că, în orice limbă, există obligativitatea realizării acestei funcții
sintactice, iar situațiile în care propozițiile nu au subiect sunt explicate prin
recurgerea la categoriile vide (PRO/pro și urmă).
1.2. Fondator al lingvisticii cognitive, Charles Fillmore argumentează
că subiectul este o poziție de suprafață, marcată în special la nivelul formei,
funcție obținută prin operația de subiectivizare a unui caz de adâncime, așa-
numitele roluri tematice sau semantice (Agent, Experimentator, Beneficiar,
Sursă, Pacient etc.), corespondente ale theta-rolurilor din gramatica generativă.

În lingvistica românească, există puține studii care se ocupă de acest tip de
transformare (Vasiliu și Golopenția-Eretescu, Pană Dindelegan), definit drept
„tip de transformare care constă în așezarea unui caz / rol din configurația
cazuală a fiecărui predicat în poziția sintactică de subiect […], vorbitorul
alegându-și actantul pentru poziția de subiect în funcție de intențiile de
focalizare a unuia sau a altuia dintre actanți.” (DSL, s.v. subiectivizare). Până
în prezent, nicio direcție gramaticală nu a reușit să dea o definiție satisfăcătoare a
subiectului, de unde și constatarea lui Grevisse-Goose (2008, 241): „Par
conséquent, il est impossible de donner du sujet et du prédicat des définitions
qui satisfassent entièrement.”.
2. Limba română înregistrează, în toate perioadele sale de evoluție, o

serie de tipare formale, cu realizări prototipice, dar și câteva structuri
necanonice, așa-zisele excepții de la nominativul subiectului, realizări
formale pe care Camelia Stan (2013, 142 sqq.) le descrie într-o manieră
cvasiexhaustivă, autoarea valorificând surse din toate perioadele istoriei
limbii române. Succint, în româna veche, subiectul se exprima, principial, ca
și în româna contemporană: (i) prin GN determinat (DP) cu verbul la mod
personal, interpretabil ca expresie referențială; (ii) prin structuri verbale
nonfinite (cu infinitiv, supin sau gerunziu), deci ca expresie nonreferențială;
(iii) prin construcții relative infinitivale, propoziții relative și propoziții
conjuncționale.
2.1. O controversă în rândul specialiștilor o constituie tipul relației
sintactice dintre subiect și predicat (subordonare, interdependență, ori
inerență). Calificarea raportului dintre subiect și predicat ca unul specific,
nici de coordonare, nici de subordonare, ci de interdependență, pornește de
la imposibilitatea definirii satisfăcătoare a subiectului și a predicatului.
Definițiile lor nu pot fi decât circulare, a subiectului prin raporturile sale cu
predicatul și a predicatului prin raporturile sale cu subiectul. Se consideră că,
de fapt, relația dintre ele este de solidaritate reciprocă, Astfel, în GBLR
(2010, 353), se precizează:
„O relație specială de interdependență se stabilește între subiect și forma

verbală finită, dat fiind că subiectul impune verbului acord în persoană și în
număr, iar verbul îi impune subiectului cazul nominativ: Elevii citesc. În
construcția cu pasiv, subiectul impune și acord în gen participiului: Elevul
a fost apreciat. Eleva a fost apreciată.”.
2.2. Problema raportului dintre subiect și predicat, deși larg

dezbătută, nu a fost rezolvată într-un consens al interpretărilor, această
incongruență datorându-se perspectivelor diferite de abordare. Verbul deține
calitatea de centru, termenul care atribuie caz și roluri tematice, ambii
constituenți (subiectul și predicatul) putând fi elidați în orice context, dar

recuperabili contextual), încât, potrivit tuturor testelor de constituență, verbul
este centrul căruia subiectul i se subordonează. Faptul că subiectul este un
subordonat de tip special, care impune verbului acord nominal, se explică, în
termeni generativi, prin aceea că este specificator al verbului, caracterizat,
din punct de vedere relațional, prin: (i) „relații de dominare: Subiect ˃
GPred (Subiectul este dominat de grupul predicativ) și Subiect G˂ GN^N
(Subiectul domină succesiunea GN^N)”, respectiv prin (ii) „relații de
vecinătate: [Predicat -- Impersonal]” (Pană Dindelegan 1999, 58).
Parcurgând și coroborând descrierile relației sintactice instituite între cele
două funcții din gramatica generativă, cea funcțională și relațională, se
ajunge la aceeași concluzie, și anume centralitatea verbului și subordonarea
subiectului față de verb, subiectul funcționând ca „actant (de caz), actant
regizat de verb, ca oricare dintre ceilalți actanți din grupul verbal” (Pană
Dindelegan 1974; 1999, 34; Vasiliu și Golopenția-Eretescu 1969, 77
passim). Dat fiind spațiul destul de limitat, nu detaliem, în prezentul articol,
nici tipul de relație sintactică a sintagmei predicative din cadrul
„construcțiilor absolute”, structuri complexe, unde o formă verbală nonfinită
se combină cu un nominal-subiect (Înainte de a intra profesorul în clasă,
elevii făcură gălăgie pe coridor. Sosind vremea recoltei, toată familia s-a
apucat de treabă. Odată plecat tata de acasă, copiii se simțeau triști.). În
aceste cazuri, considerăm că, între subiect și predicatul exprimat printr-o
formă verbală nepersonală, singurul mijloc de realizare a raportului dintre
cele două funcții îl constituie aderența / juxtapunerea.
2.3. Pe de altă parte, unii lingviști, precum reprezentanții Școlii
clujene de sintaxă relațională, creditează teoria conform căreia subiectul este
termenul regent, iar predicatul – termenul subordonat. D. D. Drașoveanu
pornește de la accepția din matematică a funcției, susținând că, în cadrul unei
relații de subordonare, numai unul dintre termeni poate fi funcție a celuilalt
sau pe lângă celălalt (constanta vs variabila). Ca atare, funcția este variabila,
în speță termenul subordonat. Cum cei doi termeni nu-și pot fi reciproc
funcții, teoria raportului de interdependență / inerență se exclude. Totodată,
gramaticianul precizează că
„[…] dacă în determinarea raportului gramatical e hotărâtor mijlocul

gramatical de realizare a acestui raport și dacă în cazul predicatului și
subiectului acest mijloc este acordul – același ca și cel dintre atribut și
substantiv, atunci și predicatul este subordonat subiectului, ca și atributul
substantivului.” (Drașoveanu 1958, 181).
Acest punct de vedere este împărtășit de puțini lingviști străini

(Grevisse-Goose 2008, 246). Dacă vrem să introducem în gramatică un
punct de vedere consecvent, trebuie să ținem cont de argumente pertinente,
apte să susțină analiza personal(izat)ă. În urma parcurgerii unei bogate

bibliografii de specialitate, credităm teza relației de interdependență dintre
subiect și predicat, o relație de reciprocitate în care termenii sintagmei
predicative impun restricții unul celuilalt, deși, în GBLR, lucrare care preia
modelul funcțional și cel generativ-transformațional, nu există o descriere
sintactică clară a relației dintre cuvinte și a mijloacelor prin care acestea se
realizează, observație la care adăugăm că ambele tratate academice admit, de
asemenea, o viziune în care sintaxa, semantica și pragmatica se află într-o
relație de interdependență, în ciuda faptului că acestea sunt discipline
diferite, cu obiecte de studiu diferite (precum limbajul și instrumentele de
lucru), motiv pentru care nu ar trebui să preluăm criterii sau reguli semantice
și pragmatice pentru realizarea funcțiilor sintactice și nici invers.
2.4. Așa cum am menționat (supra 0.), subiectul și complementul

direct se încadrează în categoria complementelor matriciale cerute de
trăsăturile semantico-sintactice ale unui centru sintactic. Astfel, potrivit GALR
(II, 319), „subiectul, a cărui apariție este condiționată de capacitatea
sintactică a verbului de a accepta un nominal-subiect, este interpretat ca
aparținând clasei complementelor, fiind considerat un tip special,
«privilegiat» de complement”, opinie împărtășită și în GBLR (2010, 407):
„Subiectul ocupă, în raport cu verbul, o poziție de complement matricial

(este cerut de grila sintactică a unor verbe, dar neacceptat de altele), fiind
însă, în raport cu celelalte complemente matriciale, un complement
«privilegiat»: este singurul complement legat de verb prin restricții
bilaterale, căci, la rândul lui, impune verbului-predicat acordul în număr și
în persoană.”.
3. În continuarea studiului nostru, supunem analizei câteva realizări

neprototipice ale subiectului, când acesta se construiește fie prepozițional (în
acuzativ / caz3), fie în cazuri oblice (genitiv ori dativ), ca fenomenalizări ale
imbricării.
3.1. Subiectul posesiv / genitival

Construcția cazuală a subiectului [AL + LEXEM POSESIV / GN
ÎN GENITIV], catalogată drept „realizare genitivală aberantă” (Neamțu
2014a, 452‒453), cunoaște numeroase interpretări de la un autor la altul, cei
mai mulți lingviști tradiționaliști încadrând-o în rândul mai extins al așa-
numitelor excepții de la nominativul subiectului. Definit semantic drept
substitut al unui substantiv recuperabil contextual, care „în toate situațiile
este echivalent cu un substantiv determinat definit”, obligatoriu complinit
de un GN în genitiv sau de un adjectiv posesiv (GALR: I, 245‒248 passim;
GBLR, 126 sqq.), al este recunoscut, în gramatica românească, drept
pronume semiindependent destul de târziu, alături de cel, primind toate

atributele morfosintactice ale clasei pronominale, de unde și posibilitatea
trecerii acestor unități din rândul articolelor. Preluând, prin acordul
paradigmatic, categoriile nominalului-obiect posedat (de gen, număr și caz),
al impune singur și acordul predicatului, funcționând extraposesival și
extragenitival, în ciuda paradigmei deficitare, și anume lipsa formei genitiv-
dativale la singular.
Acest pronume posesiv semiindependent, ca, de altfel, și celelalte
realizări neprototipice (excepțiile de la nominativul subiectului), nu este
lipsit de opinii care combat posibilitatea disocierii celor doi termeni ai
sintagmei (pronumele semiindependent și adjectivul posesiv / GN în genitiv
în practica analizei gramaticale (inclusiv în noile tratate academice). Astfel,
lingvistul Corneliu Dimitriu (1999 / 2002: 1260 sqq.) consideră că teoriile
moderne, care acceptă realizările numelui-subiect și în alte cazuri decât
nominativul, mai exact în genitiv, în dativ sau în acuzativ „reprezintă
abateri/greșeli generalizate” produse prin „anacolut generalizat” [s.a. ‒
C.D.], iar, în GBLR, se susține că al doilea termen este precedat de marca
posesiv-genitivală al, ca efect al neadiacenței stricte a adjectivului posesiv la
un regent determinat cu articol definit (o carte a mea, această carte a mea.).
Continuator al concepției relaționist-neotradiționale, ușor formalistă
și contestatară față de gramatica tradițională, direcție fondată de către
D. D. Drașoveanu, lingvistul clujean G. G. Neamțu s-a ocupat îndeaproape
de afirmarea și argumentarea ideii că al (a...), exceptând calitatea de morfem
în structura numeralului ordinal, este întotdeauna pronume posesiv
semiindependent, inclusiv în ipostaza de dublant prin anticipare sau reluare,
a substantivului-obiect posedat Astfel, potrivit acestei accepții, toate
sintagmele posesive, similar tuturor celorlalte construcții neprototipice ale
subiectului (realizările în alte cazuri decât nominativul – genitiv, dativ ori
acuzativ ‒) sunt tratate drept false excepții, pledându-se pentru soluția
decumulării în analiză a relativelor „cumulante”.
Observație: În cazul sintagmelor discutate aici (3.1.), se operează, în practica

analizei gramaticale, cu disocierea grupurilor nominale [al + lexem posesiv], în care
„ca pronume, al substituie întotdeauna un substantiv articulat enclitic, nu
nearticulat sau altfel articulat.” (Neamțu 2014a, 451‒467), autorul notând: „Faptul
că al și substantivul articulat enclitic ocupă alternativ aceeași poziție (față de un
genitiv sau un adjectiv pronominal posesiv) este motivat de Drașoveanu (1997, 100)
prin aceea că al, din punct de vedere etimologic, are în structura lui un articol
hotărât enclitic, la fel ca substantivul pe care îl reprezintă.” (ibidem, 462, nota 51).
Concomitent, G. G. Neamțu lansează ipoteza că așa-zisele prepoziții/locuțiuni
prepoziționale cu regim genitival au comportament gramatical substantival, unul de
tip aparte și hibrid, acestea funcționând ca „substantive semiindependente”.
Lingvistul își rafinează teoria substanțial și o extinde, argumentând

existența, în română, a trei ipostaze ale acestui termen: (i) al1 –pronume
posesiv semiindependent + posesiv / nominal în genitiv; (ii): al2 –morfem în
alcătuirea numeralului ordinal; (iii): al3 – pronume posesiv anaforic / dublant
al numelui-obiect posedat, prin anticipare sau prin reluare. De aceea,
considerăm relevant să realizăm o descriere sintetică privind aceste structuri,
care pun o serie de problem chiar și în cele mai recente lucrări de specialitate.
Fenomenul dublării reclamă dublatului și dublantului aceeași calitate
morfologică, fie nominal, fie adjectival. Referențial, raportul dintre AL, ca
substitut al nominalului-obiect posedat și substantive se apropie vizibil de
dublarea CD și a CI prin forme pronominale atone. În ambele cazuri,
dublatul și dublantul sunt identici referențial (Compară: anticipare: Îl văd pe
Ion. / ai noștri tineri vs; reluare: Pe Ion îl văd cam trist. / Acest prieten al tău
e specialist în fraude electorale.). Caracterul anaforic justifică neîncadrarea
sintactică a dublantului la o funcție, fie ea aceeași cu a dublatului, fie diferită,
și nu are funcție sintactică marcată, ci doar un pronume posesiv anaforic /
dublant în Nominativ. În construcțiile partitive (Un prieten de-al meu / de-ai
mei), al rămâne un pronume posesiv normal, integrat relațional în structură,
adică un Ac3, cu funcția de „atribut pronominal prepozițional” (ambele
forme fiind acceptate în noile gramatici). Ulterior, se opinează că al
funcționează și ca proforme, substituind prepozițiile și locuțiunile
prepoziționale ale genitivului, care formează, împreună cu GN de după el, o
construcție compactă, unde al / a / ai / ale / alor sunt, de fapt, substantive
semiindependente în Ac (un fel de Ac3 prepozițional) care ocupă funcții
sintactice dintre cele mai diverse (atât complemente, cât și circumstanțiale).
3.2. Subiectul prepozițional încorporează construcții construite cu
diverse prepoziții (de, din, dintre, la, pentru, cu / și cu), structuri necanonice
în Ac3. (Ce de cărți mai are acest tânăr! A băut la ceai ca să se
însănătoșească rapid. Am premii pentru care merită. Cu toții au ajuns la
timp. Azi există de toate. Eu și cu Adrian am făcut toată munca. Au mai
plecat din/dintre musafiri.). La acestea, se adaugă și subiectele realizate în
cazuri oblice (Le voi oferi cui merită.). Prepozițiile la și de, în vecinătatea
unui nominal (Ce de oameni au venit! A primit la flori! De care prăjituri ai
cumpărat?), transpun nominalul (aici pronumele și adjectivul pronominal
relativ-exclamative) în modificatori adjectivali (proadjective), similar
adjectivelor provenite din conversiunea unor adverbe (asemenea, așa, atare
etc.). Cu privire la cele două prepoziții menționate, acestea devin adjective
invariabile, care intră mai precis în sfera cuantificatorilor, fapt menționat și
în gramaticile mai vechi și mai noi. „Ce” din structuri exclamative (ce de
oameni, ce de țuică, ce de bombe, ce de pește) nu este adverb (ce ≠ cât de),
ci adjectiv pronominal pe lângă un substantiv cu înțeles cantitativ superlativ
eliptic (= mulțime, groază, cantitate, mare, puzderie). În enunțurile
exclamative, în vecinătatea lui de, este un centru funcțional de grad, iar
prezența prepoziției este cea care probează calitatea de construcție sintactică

eliptică, „de / la” funcționând ca determinativi cantitativi, substitute
morfologice (proadjective: mulți), care ocupă, sintactic, funcția de
cuantificatori, sinonime în cadrul unor sintagme prepoziționale complexe,
similar realizărilor neprototipice ale complementului direct (Au mâncat la
prune, de nu ne venea să credem. A primit la flori, de am rămas stupefiați.).
Situația este diferită în structuri partitive, de tipul: Au mai plecat
din/ dintre musafiri.
În GBLR (2006, p. 413), se consemnează:
„În cazul subiectului, spre deosebire de CD, lipsește realizarea
prepozițională. Fac excepție câteva construcții neprototipice cu «subiect
partitiv», regăsibile, de altfel, și la CD: Au câștigat și [GN Ø de-ai noștri]S,
Au lipsit și [GN Ø de-alde Moromete]S. Au murit și [GN Ø dintre ei]S S-a
furat [GN Ø din mâncarea copiilor]S Construcțiile se interpretează ca
structuri eliptice, cu un centru de grup nominal vid (Ø- fără realizare
fonetică). Aceeași interpretare este valabilă și pentru construcțiile cu de
«calitativ» (În societate, sunt și [GN Ø de aceia [ care cred că numai ei au
dreptate]Modif]S).”.
4. Concluzii. Pornind de la o bibliografie care valorifică studii de

specialitate mai vechi și mai noi, prezentul articol repune în discuție câteva
dintre realizările necanonice ale subiectului și ale complementului direct,
mai exact acele structuri sintactice care, din punct de vedere gramatical și
semantic, intră în sfera excepțiilor (aparente sau reale) în raport cu formele
prototipice din sintaxa limbii române. În acest sens, analiza noastră descrie,
în primul rând, mecanismele ce stau la baza relației sintactice dintre subiect
și predicat. Problema raportului dintre cele două funcții a suscitat, de-a
lungul timpului, interesul multor gramaticieni, fără a se ajunge la un consens
până în prezent.
Dificultatea de a stabili definitiv tipul raportului sintactic dintre
subiect și predicat (subordonare, interdependență ori inerență) se revendică
din imposibilitatea definirii satisfăcătoare a acestor funcții. În majoritatea
gramaticilor românești și străine, de orientare structuralistă, funcțională,
generativă etc., primează teza raportului de solidaritate reciprocă dintre cei
doi termeni. Pe de altă parte, reprezentanții Școlii clujene de sintaxă
relațională creditează teoria potrivit căreia predicatul reprezintă, în interiorul
sintagmei predicative, termenul subordonat (Ts), care se subordonează
subiectului (Tr), în mod similar acordului realizat între atribut și substantiv,
iar, în cazul construcțiilor absolute, mijlocul sintactic de realizare a relației
dintre subiect și forma verbală nonfinită îl constituie juxtapunerea / aderența.
La mulţi, mulţi ani cu sănătate şi zile senine,

stimată doamnă profesor!
Bibliografie
Adger, David (2003). Core Syntax. A Minimalist Approach. Oxford: University Press.
Avram, Mioara (1997). Gramatica pentru toți. Ediția a II-a revăzută și adăugită.
București: Editura Humanitas.
Băilă, Adelina Patricia (2018). Funcții sintactice vs funcții semantice în gramatica
limbii române, în DR, nr. 1, 17‒26.
Chomsky, Noam (1997). The Minimalist Program. Third printing. Cambridge/London,
The MIT Press.
Cirillo, Robert John (2009). The Syntax of Floating Quantifiers. Stranding Revisited.
Utrecht, The Netherlands: LOT.
Cornilescu, Alexandra și Nicolae, Alexandru (2011). On the syntax of the Romanian
indefinite pronouns unul and altul. În Rodica Zafiu, Camelia Ușurelu,
Helga Bogdan-Oprea (eds) (2011). Limba română – Ipostaze ale variației
lingvistice. București: Editura Universității din București, 67‒94.
Dik, Simon C (1997). The theory of functional grammar. Edited by Kees Hengeveld.
2nd edition. Berlin, New York: Mouton de Gruyter.
Dimitriu, Corneliu (1999/2002). Tratat de gramatică a limbii române. I: Morfologia.
II: Sintaxa. Iași: Institutul European.
Dragoș, Elena (2016). Morfosintaxa metaforei (secolul al XIX-lea). Considerații
etimologice și pragmatice. București: Editura Academiei Române.
Dragomirescu, Adina și Nicolae, Alexandru (2013). Urme ale selecţiei auxiliarului
de perfect compus în română. În Dan Octavian Cepraga, Coman Lupu,
Lorenzo Renzi (eds). (2013). Études romanes. Hommages offerts à Florica
Dimitrescu et Alexandru Niculescu. I. București: Editura Universității din
București, 338‒352.
Drașoveanu, Dumitru (1958). Despre natura raportului dintre subiect și predicat. În
CL, III, 175‒182.
Drașoveanu, D. D. (1997). Teze și antiteze în sintaxa limbii române. Cluj: Editura
Clusium.
Bidu-Vrănceanu, Angela et alii (2001). Dicţionar de ştiinţe ale limbii. Bucureşti:
Editura Nemira.
Fillmore, Charles J. (1968). The Case for Case. În Universals in Linguistic Theory.
New York: Holt and Winston, 1‒89.
GALR = Gramatica academică a limbii române. (tiraj nou, revizuit). Vol. I-II.
Bucureşti: Editura Academiei, 2008.
GBLR = Gramatica de bază a limbii române. Coord. Gabriela Pană Dindelegan.
Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic Gold, 2010.
GLR 1954 = Gramatica limbii române. Vol. I-II. București: Editura Academiei
R.P.R.
GLR 1966 = Gramatica limbii române. Vol. I-II. Ediția a II-a revăzută și adăugită.
Tiraj nou. București: Editura Academiei R.S.R.
Grevisse, Maurice et Goose, André (2008). Le bon usage. Grammaire française. 14e
édition. Bruxelles: Éditions De Boeck Duculot & Larcier.
Gruiță, G. (1981). Acordul în limba română. București: Editura Științifică și
Enciclopedică.
Guțu Romalo, Valeria (1973). Sintaxa limbii române. Probleme și interpretări.

București: Editura Didactică și Pedagogică.
Neamțu, G. G. (2001‒2002). Curs de sintaxă a limbii române contemporane, ținut
în anul universitar 2001-2002 la Facultatea de Litere din cadrul
Universității Babeș-Bolyai, din Cluj-Napoca.
Neamțu, G. G. (2014a). Studii și articole gramaticale. Prefață de Simion Răchișan.
Cluj-Napoca: Napoca Nova.
Neamțu, G. G. (2014b). Teoria și practica analizei gramaticale: distincții și ...
distincții. Ediția a IV-a. Pitești: Paralela 45.
Nedelcu, Isabela (2008). Se poate vorbi de un complement direct partitiv?. În
Gabriela Pană Dindelegan (coord.) (2008). Limba română. Dinamica
limbii. Dinamica interpretării. Actele celui de-al 7-lea Colocviu al Catedrei
de Limba Română (7-8 decembrie 2005). București: Editura Universității
din București, 113‒118.
Nedelcu, Isabela (2009). Categoria partitivului în limba română. București: Editura
Universității din București.
Pană Dindelegan, Gabriela (1999). Sintaxa grupului verbal. Ediția a II-a. Brașov:
Editura AULA.
Stan, Camelia (2013). O sintaxă diacronică a limbii române vechi. București:
Vasiliu, E și Golopenția-Eretescu, Sanda (1969). Sintaxa transformațională a limbii
române. București: Editura Academiei R.S.R.
DESCRIPTION ORALE VS DESCRIPTION ÉCRITE :
DEUX MODÈLES LINGUISTIQUES DIFFÉRENTS ?
Liana Pop
Université Babeş-Bolyai, Cluj
liananegrutiu@yahoo.fr
Abstract. Oral vs Written Description: Two Different Linguistic Models? In a

diamesic perspective, we show, beyond other works that focus on oral vs written
language in general (Klinkenberg 2018), that the specificity of oral transcriptions,
which unveil operations made by the speakers during discourse production, calls for a
different conceptual model from the one used in written productions. Therefore, the
use of a written model to describe oral language is both unsuitable and reductive.
Keywords : oral vs written language, descriptive sequence, genres, conceptual models.
Dans une perspective diamésique, nous montrons, au-delà de travaux

sur les rapports entre l‟écrit et l‟oral en général (Klinkenberg 2018), que la
spécificité des transcriptions de l‟oral, laissant « en surface » les opérations
effectuées par les locuteurs lors de la production en direct de leurs discours,
exige un autre type de modèle conceptuel que celui pratiqué pour l‟écrit et,
donc, que utiliser le modèle de l‟écrit pour rendre compte de l‟oral s‟avère
inappropriée et réducteur. Nous sommes d‟accord avec certains des auteurs
que l‟écrit et l‟oral disposent de normes distinctes, « identifiées comme telles
par les locuteurs » (Vachek 1939, cité par Klinkenberg 2018, 109). Ainsi, dans
l‟état actuel des recherches, quand on dispose de transcriptions fidèles de
textes parlés, nous sommes convaincue que, pour l‟oral, il faut prendre en
considération les multiples opérations de mise en discours, alors que, pour
l‟écriture – réputée pour sa « pureté linguistique » –, les critères de
grammaticalité et de cohérence discursive semblent l‟emporter sur cette
complexité et ignorer les nombreuses opérations « effacées en surface ».
À l‟appui de cette hypothèse, nous effectuons une analyse
comparative oral-écrit sur un fait discursif particulier : trois séquences
descriptives d‟un même « objet » ‒ la ville de Leipzig. Les textes sont repris,
pour l‟écrit, à deux sources : un article du Monde diplomatique (ex. 1),
respectivement un site Internet (ex. 2) ; pour l‟oral, au corpus C-ORAL-ROM
(ex. 3).
L i a n a P o p | 235
Le concept de base que nous utilisons est celui de description, vue

ici en tant que type de séquence plus ou moins perçu et suivi comme
prototypique par les scripteurs et locuteurs. Méthodologiquement, nous
adhérons surtout aux opinions d‟Apothéloz (1983, b4) en ce qui concerne
une description en langue naturelle, à savoir :
« Une configuration spatiale se présente toujours à nos yeux comme un tout.

Cela signifie qu‟elle nous apparaît globalement, que les parties qui la
constituent s‟offrent à notre regard simultanément et comme un continuum.
Or, une description en langue naturelle exige une disposition linéaire et, si
longue soit-elle, ne peut jamais épuiser son objet. Il nous faudra donc
prendre en considération trois types d‟opérations au moins: des opérations
de découpage (dans le continuum), de sélection (dans la globalité), et
d‟ordonnancement (de ce qui est simultané)».
Apothéloz se sert de la notion de parcours qui, notamment à l‟oral et

pour une perception/ description subjective, semble plus appropriée que la
notion de schéma prototypique (de Adam 1987 et 1997, par exemple), et
beaucoup plus convenable même pour les descriptions écrites. C‟est une autre
hypothèse que nous proposons à vérifier par cette brève observation de textes.
Notons aussi que, à la différence de Adam, Apothéloz parle d‟une pensée
descriptive, qui répondrait ou bien à ce qu‟on appelle la logique d’un objet, ou
bien à une logique géométrique, acquise culturellement par les locuteurs.
Mais la notion la plus pertinente chez ce dernier auteur semble être
celle de représentation, qui s‟apparente à plusieurs opérations :
aspectualisation, thématisation, affectation et assimilation, en permanente
alternance. Notion qui s‟apparente mais semble plus souple que celle
d‟Adam, qui traite le descriptif par une structure apparemment plus rigide,
en termes de thème-titre, aspectualisation et mise en relation.
Voyons ci-dessous trois cas de figure appartenant à l‟écrit et à l‟oral.
1. La description écrite
Elle est illustrée ici par deux segments de textes : un texte anonyme,
pris sur Internet (1), et un texte journalistique d‟auteur (2). On verra, en les
comparant, que les genres auxquels ils appartiennent influent en grande
mesure sur leurs organisations discursives, plus ou moins respectueuses du
modèle mental correspondant à la pensée descriptive de tout un chacun.
(1) Le plus grand cimetière de Leipzig est aussi l'un de ses plus grands
parcs, où poussent de nombreuses essences. Dans le cimetière poussent
quelques 10 000 rhododendrons qui peuvent avoir jusqu'à 4 m de haut.
Outre les tilleuls, on peut trouver des arbres exotiques comme le
liquidambar, le mahonia, le séquoïa de Chine, le chicot du Canada ou le

ginkgo biloba. Il y a 60 espèces d'oiseaux répertoriées dans le parc. De
nombreux écureuils roux s'y promènent tôt le matin et dans la soirée des
lièvres ou des renards sont visibles.
(http://fr.wikipedia.org/wiki/S%C3%BCdfriedhof_%28Leipzig%29)
Le traitement à l‟écrit de ce sous-thème (le cimetière de Leipzig) –

c‟est l‟extrait d‟un texte sur toute la ville – est respectueux du schéma
prototypique des descriptions, avec, selon Adam (1987, 1997) : le thème titre
(« Le plus grand cimetière »), l’aspectualisation (espèces de plantes et
animaux) et une mise en relation (« un des plus grands parcs »). C‟est un
discours discipliné, organisé en hiérarchies (de nombreuses espèces à l‟étage
super-ordonné, et des plantes et des animaux aux étages subordonnés). Les
phrases sont bien formées, plutôt binaires, construites en relatives (où, qui),
énumérations (outre, ou, et), cadrages, thématisations successives (dans le
cimetière, on peut trouver, il y a, dans la soirée…) et exemplifications
(comme…). En principe, on peut dire qu‟il est un bon « représentant » de la
description écrite, objective.
L‟autre texte écrit se soumet à une logique plus subjective, et
notamment à ce qu‟on a appelé « changement de points de vue » dans le
discours, décisive, selon Apothéloz (1983) pour les différentes « procédures
descriptives » possibles. On constate facilement que la « logique interne »
identifiable dans l‟exemple (2) est justement celle de passage par plusieurs
points de vue, ayant comme résultat une série de trois (petites) séquences
descriptives. En comparaison avec le texte (1), on est ici en présence d‟un
parcours en parallèle de trois représentations distinctes d‟un même objet
(Leipzig).
(2) Leipzig, un modèle remodelé, par Pascal Thibaut

On pourrait se trouver quelque part à Berlin-Est, dans la banlieue de
Rostock, Halle ou Chemnitz. Le nouveau quartier de Leipzig-Grünau
ressemble aux autres GRANDS ENSEMBLES construits par la défunte
République démocratique allemande (RDA). Par une froide journée d’hiver,
la première impression est celle d’un endroit INHOSPITALIER, TRISTE ET
MONOTONE où l’on se hâte de regagner son appartement à travers les
courants d’air qui soufflent entre les immeubles. […] (a) Dans les médias de
l’Ouest, cette architecture a été décriée depuis la chute du mur, présentée
comme le symbole d’un HABITAT SOCIALISTE INHUMAIN ET DE MAUVAISE
QUALITÉ, condamné à créer des quartiers à problèmes. (b) Cette campagne
de presse ne reflète pas la réalité et les habitants de Grünau supportent mal
la mauvaise image qu’on donne de leur ensemble. (c) Les habitants de
Grünau.
L i a n a P o p | 237
(https://www.monde-diplomatique.fr/1996/02/THIBAUT/5290; la division
du texte en a, b et c est de nous)
Ce parcours s‟ancre, comme nous venons de le dire, sur trois
points de vue, à savoir :
a. le point de vue du visiteur, manifeste par la comparaison et les

impressions qui apparaissent comme évidentes à tout individu :
« on pourrait se trouver quelque part à Berlin-Est, dans la banlieue de

Rostock, Halle ou Chemnitz. Le nouveau quartier de Leipzig-Grünau
ressemble aux autres grands ensembles construits par la défunte République
démocratique allemande (RDA). Par une froide journée d’hiver, la première
impression est celle d’un endroit inhospitalier, triste et monotone où l’on se
hâte de regagner son appartement à travers les courants d’air qui soufflent
entre les immeubles » (Nous avons mis en italiques gras les marques de
subjectivité).
b. le point de vue des médias :
« Dans les médias de l’Ouest, cette architecture a été décriée depuis la

chute du mur, présentée comme le symbole d’un habitat socialiste inhumain
et de mauvaise qualité, condamné à créer des quartiers à problèmes. » (le
point de vue, présenté comme « cadrage », est en italiques gras)
c. le point de vue des les habitants de Grünau:
« Cette campagne de presse ne reflète pas la réalité et les habitants de Grünau

supportent mal la mauvaise image qu’on donne de leur ensemble. » (id.).
En tout, il s‟agit de trois séquences descriptives successives, révélant

exclusivement, selon la terminologie d‟Adam, des mises en relation. Elles
peuvent donc être considérées comme trois descriptions différentes de la ville.
Cet exemple s‟avère moins conforme aux théories prototypiques de
la description, mais s‟offre comme un cas de figure tout-à-fait possible.
Adam (1997, 28) admet aussi des variantes pour un seul et même prototype,
mais explique moins la manière dont :
« chaque séquence reconnue comme descriptive, par exemple, partage avec

les autres un certain nombre de caractéristiques linguistiques d‟ensemble, un
air de famille qui incite le lecteur interprétant à les identifier comme des
séquences descriptives plus ou moins typiques, plus ou moins canoniques ».
C‟est une des raisons pour laquelle l‟opinion d‟Apothéloz, en termes

de « pensée descriptive » – comme modèle internalisé du descriptif en général –
et en termes de « représentations que le sujet décrivant a de son objet » (2018,
p.6) semble plus pertinente pour décrire ce que peuvent devenir les descriptions
dans les différents sous-genres de ce type de discours.
2. La description orale
Le texte (3), que nous reprenons au corpus oral C-ORAL-ROM est,

à cet effet, un excellent exemple de ce que peut être une description dans une
interaction à l’oral. Ces données situationnelles sont pertinentes pour ce cas
de figure, vu qu‟elles sont à l‟origine de formes descriptives différentes de
celles écrites, mono-gérées.
(3) SOPHIE: LEIPZIG c'est une ville qui est assez [/] euh enfin pff il y a
encore l'empreinte de l'Allemagne de l'Est et tout // et c'est une ville
qu’est/qui est vachement/très sombre tu vois // qu'est vachement +/qui est
très
MARIE: austère //
SOPHIE: ouais/oui tous les MONUMENTS / c'est [/] c'est [/] c'est [/] masse //
ça fait masse //sont massifs ça fait [/] je sais pas // c' est [/] # les
IMMEUBLES ils sont noirs // c'est gris // c'est [/] c'est très [/] euh c'est\ tout
est gigantesque // mais c'est très [/] enfin c'est pesant comme atmosphère //
cette ville / elle est pesante en fait // # et je suis allée visiter UN CIMETIÈRE
euh dans cette ville donc // et c'était trop fort // parce que # c' est [/] c'est
pas du tout le même genre de cimetières qu'ici // # et c'est un parc // c'est
un parc / tu as [/]# tu vois le parc Borély à Marseille ? tu vois ? tu es jamais
allé ?
ANTOINE: non //
SOPHIE: ben c'est un parc comme tous les parcs // comme le parc Jourdan
tu vois /
(C-ORAL-ROM)
Nous avons mis en gras les séquences grammaticalement abouties

de cette construction discursive en train de se faire. Tout ce qui est en dehors
de ce soulignement indique des opérations discursives très typiques de la
construction en direct du discours, à savoir :
• des thématisations :
Leipzig c'est une ville qui est assez …1
cette ville/elle est pesante
tu as/tu vois le parc Borély à Marseille
1
Nous mettons en italiques dans les exemples les phénomènes illustrés.
L i a n a P o p | 239
• des hésitations (recherches lexicale ou/et grammaticale) :

[/] euh enfin pff
qu'est vachement +/qui est très
c'est [/] c'est [/] c'est [/]
ça fait [/] je sais pas // c' est [/]
c'est [/] c'est très [/] euh c'est\
c'est un parc // c'est un parc / tu as [/] # tu vois
• corrections lexicales :
qui est vachement/très sombre
• faux départs ‒ abandons de structures en vue de reformulation:
c'est une ville qui est assez [/] euh enfin pff il y a encore
l'empreinte de l'Allemagne de l'Est
mais c'est très [/] enfin c'est pesant comme atmosphère
• corrections de structures :
tous les MONUMENTS / c'est [/] c'est [/] c'est [/] masse // ça
fait masse //sont massifs
• structures en « syntaxe dialogale » :
SOPHIE: […] qui est très
MARIE: austère //
• marqueurs discursifs à sens procédural :
enfin, et tout, tu vois, et, donc, parce que, tu as, ben
Ces opérations discursives sont les traces d‟une gestion complexe du

message à plusieurs niveaux : non seulement au niveau du système linguistique
(choix lexical et grammatical), mais aussi au niveau des structures discursives :
dans notre cas, un programme descriptif. Or, cette configuration descriptive
prototypique, si elle n‟est pas très évidente et « liée », elle est, malgré son
éclatement, récupérable et reconnaissable comme tel par le linguiste et par le
récepteur en égale mesure:
 pour l‟aspectualisation, par l‟existence d‟un thème-titre
principal (Leipzig, la ville), de sous-thèmes (monuments, immeubles,
cimetière) avec leurs particularités (sombre, masse / massif, austère, noir, gris,
gigantesque, pesant) ;
 quant à la mise en relation, on récupère au moins la comparaison
du cimetière avec un parc, etc.
On remarque là aussi que le locuteur, tout comme les scripteurs
dans nos exemples (1) et (2), que les auteurs des descriptions choisissent
eux-mêmes leurs « parcours » thématiques, tout comme le postulait
Apothéloz, dans l‟étude déjà citée ci-dessus : « dans un contexte descriptif,
parcourir c‟est également s‟arrêter, et fixer son regard comme sa pensée sur
des aspects de l‟objet » (p. b6).
Notons encore que, en plus de cette structure descriptive, on peut

observer dans cet exemple un petit segment narratif :
et je suis allée visiter un cimetière euh dans cette ville
ainsi qu‟une ébauche d‟argumentation, par :
et c'était trop fort // parce que # c'est [/] c'est pas du tout le même genre de
cimetières qu'ici.
Malgré cette hétérogénéité compositionnelle, le type séquentiel

dominant reste le descriptif.
Enfin, à part ce travail lexical, grammatical et discursif, une gestion
interpersonnelle est évidente non seulement par les structures d‟échanges
dans cette situation interlocutive, mais aussi par la préoccupation de la
narratrice d‟assurer de bonnes représentations mentales à son auditoire :
et c'est un parc // c'est un parc / tu as [/] # tu vois le parc Borély à Marseille ?

tu vois ? tu es jamais allé ?
ANTOINE: non //
SOPHIE: ben c'est un parc comme tous les parcs // comme le parc Jourdan tu
vois
À cet effet, elle use de marques d‟attention et de contróle des

connaissances : tu as, tu vois (trois fois), tu es jamais allé ? Non en dernier
lieu, c‟est par les interlocuteurs que parfois les structures grammaticales sont
complétées (v. l‟exemple en « syntaxe dialogale »), preuve d‟un suivi à tous
les niveaux de ce qui s‟élabore en direct.
Pour l‟ensemble, c‟est pourtant le monologal qui l‟emporte sur le
dialogal, ce qui nous semble dû à la visée principale de ce discours et à un
contrat communicationnel correspondant à cette visée – celle de décrire.
Il est évident, par cette analyse, qu‟une configuration descriptive
moins évidente se met en place dans ce texte en face-à-face par rapport aux
exemples écrits observés précédemment, et qu‟un modèle explicatif plus
complexe est requis pour l‟analyse de l‟oral, par rapport au scriptural. Un
modèle qui prenne en considération toutes les opérations de mise en
discours : se laissant voir en surface à l‟oral, elles restent « silencieuses » à
l‟écrit et ne posent pas de problème au linguiste. À l‟instar de ce que le
même Klinkenberg (2018, 126) mettait hors la portée de l‟écriture : « exclure
les énoncés complexes et continus », et « exclure tous les énoncés
simplement susceptibles de faire l‟objet d‟une oralisation ».
L i a n a P o p | 241
Conclusion
Notre étude a montré, par un seul exemple ici – celui de la
description – dans quelle mesure un modèle de l‟écrit serait, d‟un cóté,
insuffisant et, d‟un autre, discriminant pour l‟oral, car il sanctionnerait par la
négative les opérations moins programmées de mise en discours,
majoritairement spontanées pour ce registre:
 la recherche lexicale serait traitée comme hésitation, lapsus et, donc,

comme une mauvaise maîtrise du lexique ;
 le lexique, comme trop relâché ;
 la structuration grammaticale par retouches successives, comme une
insécurité morphologique ou syntaxique ;
 la structuration discursive, comme mal programmée ;
 la relation interpersonnelle, si présente, comme non pertinente ; etc.
Or, les modèles descriptifs de l‟écrit (Adam 1987, 1997) ne

mentionnent que rarement de telles opérations discursives, vu, notamment,
que l‟écrit efface en surface ces types spontanés d‟activités de production en
direct. L‟intérêt de l‟oral et des modèles descriptifs qui lui sont propres
résident notamment dans la récupération de ces phénomènes processuels,
dynamiques et hétérogènes, à cohésion éclatée, non linéaires et
hétérarchiques. (Pop 2000).
Références
Adam, Jean-Michel (1987). Textualité et séquentialité. L'exemple de la description.
In Langue française 74, 51‒72.
Adam, Jean-Michel (1997). Les textes : types et prototypes. Paris : Nathan, 3e édition.
Apothéloz, Denis (1983). Eléments pour une logique de la description et du
raisonnement spatial. In Degrés, 35-36, b1-b19. hal-00870177.
Klinkenberg, Jean-Marie (2018). Entre dépendance et autonomie. Pour une
définition de l‟écriture dans les sciences du langage et du sens. In Signata
[En ligne], 9.
URL : http://journals.openedition.org/signata/1780 [consulté le 23 août 2019].
Pop, Liana (2000). Espaces discursifs. Pour une représentation des hétérogénéités
discursives. Louvain – Paris : Ed. Peeters.
Corpus
Cresti, Emanuela et Moneglia, Massimo (2005). C-ORAL-ROM. Integrated
Reference Corpora for Spoken Romance Languages. In Studies in Corpus
Linguistics, XVIII-15. John Benjamins Publishing Company.
Tibaut, Pascal (1996). Leipzig, un modèle remodelé, dans Le Monde diplomatique ;
https://www.monde-diplomatique.fr/1996/02/THIBAUT/5290 ([consulté le 22 août 2019]
http://fr.wikipedia.org/wiki/S%C3%BCdfriedhof_%28Leipzig%29.
DIN NOU DESPRE FORMELE DE CONDIȚIONAL DIN
LIMBA ROMÂNĂ. SCHIȚĂ DE ANALIZĂ ȘI CATEGORIZARE
Cecilia Mihaela Popescu

Universitatea din Craiova
cecilia99_ro@yahoo.com
Résumé. Encore une fois sur le conditionnel du roumain. Esquisse d’une analyse
et catégorisation. Cet article se propose de reprendre et de systématiser quelques
considérations que nous avons faites à plusieurs occasions concernant le statut, la
définition aussi bien que la catégorisation des emplois du conditionnel roumain, qui
doit être vu comme un paradigme verbal repérable soit par le trait aspectuel
[± Extension], soit par le degré de certitude que le locuteur véhicule dans son
propre énoncé pCOND (un trait de nature modale).
Mots-clés: conditionnel, présomptif, modalité inférentielle, évidentialité, langue

roumaine contemporaine.
1. Introducere
În articolul de față ne propunem să reluăm și să sintetizăm anumite
considerații pe care le-am prezentat cu diferite ocazii (vezi Popescu 2012;
2013), cu privire la statutul și semnificația bazică pe care o acordăm
condiționalului (siglat în continuare în text: COND) din limba română, care,
spre deosebire de formele echivalente din alte limbi romanice, este nu un timp,
ci un mod de sine stătător. În cadrul sistemului verbo-modal al limbii române,
COND se confundă însă adesea cu semnificațiile altor paradigme verbale,
precum viitorul conjectural, conjunctivul sau prezumtivul, tuturor acestora
fiindu-le acordată în lingvistica românească o semnificaţie globală, generică de
„dubiu”, „incertitudine”, „neasumare” (vezi și Zafiu 2002).
Analiza pe care o propunem în continuare și care încearcă o
dezambiguizare în acest sens se dezvoltă ținând cont, într-o primă etapă, de
trăsăturile interne (aspectuo-modalo-temporale) ale COND și ale altor forme
verbale cu care acesta se intersectează semantic [cu precădere, Viitorul-Tipul 2
(= oi cânta) și prezumtivul cu bază de viitor (= oi fi cântând, siglat în
continuare în text FoiG)], dar și de anumite aspecte referitoare la evoluția
diacronică a celor trei paradigme, un domeniu mult îndrăgit de sărbătorita
noastră, doamna Prof. univ. dr. Elena Dragoș.
Cea de-a doua etapă a demersului nostru propune o sinteză a
comportamentului semantico-funcțional al COND în principalele sale tipuri de
utilizări.
C e c i l i a M i ha e l a P o p e s c u | 243
2. Condiționalul din limba română: schiță de analiză și categorizare

În limba română actuală, modul COND acoperă – cu excepţia
utilizărilor ipotetice (ilocuţionar-argumentative) 1 , care, apar, într-adevăr,
predominante, această paradigmă fiind utilizată atât în apodoză, cât şi în
protază (la fel ca în italiana literară sau chiar în anumite varietăţi regionale
ale spaniolei) 2 – o vastă zonă din cadrul domeniului de actualizare a
modalităţii inferenţiale şi, de asemenea, zona exprimării evidenţiale.
De fapt, împreună cu formele de viitor (mai precis, cu Viitorul-Tipul
2) și cu cele de prezumtiv cu bază de viitor (FoiG), COND din limba română
reprezintă o marcă a evidenţialităţii indirecte, în sistemul de categorizare
operat de Willet (1988, 58) (vezi Squartini 2005, 249), cu mențiunea că nici
Viitorul-Tipul 2, nici FoiG nu sunt decât secundar compatibile cu funcţia
citaţională.
2.1. În ceea ce priveşte primul tip de ocurenţe, cele cu valoare
(generală) inferenţială – vezi infra ex. (1a), (2a) et (3a)3 – COND manifestă
un comportament semantico-sintactic aparent nediferenţiat fie faţă de cel al
Viitorului-Tipul 2 – care tinde să se specializeze în limba română actuală ca
marcator modal cu valoare inferenţială sau conjecturală (vezi Reinheimer-
Rîpeanu 1994a; 1994b), fie faţă de cel al structurilor perifrastice cunoscute în
lingvistica românească sub numele de „presumtiv” (vezi Iliescu 1999). Sub
aspect foarte general, toate aceste tipuri de utilizări care exprimă o supoziţie
sau o îndoială a locutorului faţă de conţinutul propoziţional asertat, au un sens
global epistemic şi intră sub incidenţa potențialului (siglat în text: POT), cu
invariantele sale: POT /probabil/, POT /posibil/ sau POT /dubitativ/ (vezi
Popescu 2015):
(1) a. Ernest o avea/o fi având // ar avea acum cam 50 de ani (cf. Squartini
2004, 73). „Ernesto aura / doit avoir maintenant environ 50 ans”.
(2) a. Asta o fi / o fi fiind // ar fi / ar fi fiind explicaţia eşecului său. „Cela
pourrait être l‟explication de son échec”.
(3) a. Cine ar crede //o crede / o fi crezând aşa ceva ? „Qui pourrait
croire une telle chose?”.
1
La care se adaugă, dar în număr mult mai mic, şi cele atenuative sau cele în care
este actualizat irealul accidental (v. Popescu 2013; 2015).
2
Este vorba despre varietăţi ale spaniolei vorbite din Chile, din zona bazinului
Rio de la Plata sau din Anzi, din Columbia sau chiar din nordul Spaniei, unde se
înregistrează ocurenţe de tipul: se llovería pronto …, în loc de se lloviera pronto …
(v. RAE 2010, 449); cf. situația existentă în limba franceză.
3
Pentru o mai clară expunere a valorilor COND, dar şi pentru a evidenţia variaţia mare
care există la nivel de reprezentare a [Epistemicului] în limba română actuală, am optat
şi pentru redarea traducerii echivalente a respectivelor exemple în limba franceză.
De altfel, acest paralelism semantic şi funcţional observat în limba

actuală între Viitorul-Tipul 2, COND (prezent) şi formele de prezumtiv cu
bază de viitor (FoiG) reprezintă rezultatul evoluţiei cvasi-identice a acestor
trei paradigme de-a lungul istoriei limbii române. Astfel, atât COND
(prezent), cât şi FoiG apar iniţial (pe parcursul întregului secol al XVI-lea)
utilizate ca simpli substituenţi ai anumitor timpuri de trecut sau chiar ai
Viitorului indicativ (vezi Avram 1976, 353‒358; Iliescu 1999, 105; Popescu
2009, 154‒155). Acest lucru se întâmplă cu precădere în structuri
dependente. Abia începând din secolul al XVIII-lea, COND (prezent) începe
să se înregistreze în propoziţii principale unde are adesea tot un sens
temporal prospectiv, dar unde apare marcat cu trăsătura aspectuală
[Continuu] (vezi Călăraşu 1987, 225). Totodată, de pe la sfârşitul secolului
al XVIII-lea, se observă şi specializarea graduală a perifrazelor construite cu
un participiu prezent al verbului lexical, specializare operată cu precădere în
direcţia exprimării unei acţiuni simultane în raport cu situația de comunicare
(Sit0), încărcată cu nuanţa modală [+incertitudine] şi, mult mai rar, în direcţia
actualizării unei acţiuni posibile, raportată la [Trecut]. Un parcurs diacronic
asemănător este atestat şi pentru Viitorul-Tipul 2 (vezi Iliescu 2000, 438).
Scurta incursiune diacronică prezentată4 supra subliniază în primul
rând procesul de gramaticalizare prin care toate aceste trei paradigme se
îndreaptă spre actualizarea aceleiaşi zone semantico-funcţionale. O
aprofundare a acestui parcurs evolutiv al formelor verbale menţionate
anterior (vezi şi Niculescu 2011, 421‒440) ar putea probabil să justifice
comportamentul lor diferenţiat manifestat în limba actuală unde:
(a) COND (prezent) întreţine în domeniul inferenţial o oarecare
relaţie semantică doar cu formele prezumtivului cu bază de viitor (adică, cu
FoiG), respectiv cu Viitorul-Tipul 2, însă nu şi cu Viitorul-Tipul 1 (deci cu
forma canonică de Viitor din limba română actuală = Tipul: voi cânta);
(b) „prezumtivul” (i.e., FoiG şi/sau Tipul - oi fi cântat etc.) –
structura cea mai puţin gramaticalizată (Iliescu 2000, 437) – este concurat la
rândul său de Viitorul-Tipul 2, cu care împarte aceleaşi valori la nivelul
modalităţii epistemice. Tendinţa din ce în ce mai evidentă manifestată de
această din urmă paradigmă verbală (Viitorul-Tipul 2) de a se substitui lui
FoiG şi care ar putea avea drept consecinţă plasarea sa definitivă pe terenul
modalităţii, este determinată în primul rând de factori de natură formală
(vezi Iliescu 2000, 437). Însă trebuie menţionat că, spre deosebire de FoiG,
Viitorul-Tipul 2 continuă să fie încă, în stadiul actual al limbii române,
cantonat în zona conjecturală, unde poate apărea în distribuţie
complementară cu Viitorul-Tipul 1;
4
Pentru mai multe detalii în acest sens, a se vedea Popescu 2013, 230‒245.
(c) prezumtivul, în ansamblul său, nu este un mod, toate formele

asumate prin tradiţie ar trebui considerate drept variante modalizate din zona
de manifestare a [Epistemicului], diferenţiate formal de modurile verbale cu
care se combină (Iliescu 1999, 108) şi, între ele, non identice din punctul de
vedere al conţinutului semantic vehiculat. Ipoteza nonidentităţii lor semantice
este susţinută în primul rând de transpunerea în discurs indirect (DIR) a
exemplelor de sub (1a), (2a) şi (3a). Se va observa că în DIR doar COND şi
(mai rar) varianta sa prezumtivă (siglată în text: CondG = Tipul: aş fi cântând)
sunt acceptate (vezi GALR 2005, I, 447). Acest test reprezintă, în fapt, o
dovadă relevantă în privinţa valorii şi a cvasi-echivalenţei acestor trei tipuri de
construcţii originar prospective [Viitorul-Tipul 2 – prezumtivul (FoiG) –
COND, inclusiv, varianta sa prezumtivă, CondG], ca expresii ale
arhisememului [Potenţial]: în linii foarte generale, toate aceste structuri
discutate anterior materializează lingvistic faptul că locutorul efectuează în
momentul T0, pornind de la propriile experienţe (cognitive – inclusiv luarea în
calcul a unei constatări provenite dintr-o terţă sursă enunţiativă –, senzoriale
sau psihologice), o ipoteză asupra unor evenimente / fapte / situaţii care îşi vor
găsi confirmarea sau infirmarea într-o tranşă temporală viitoare:
(1) b. El spune că Ernest ar avea / ar fi având acum cam 50 de

ani. „Il dit qu‟Ernesto aurait maintenant environ 50 ans”.
(2) b. El spune că asta ar fi / ar fi fiind explicaţia eşecului său. „Il dit
que cela pourrait être l‟explication de son échec”.
(3) b. El se întreabă cine ar crede / ar fi crezând acest lucru. „Il se
demande qui pourrait croire une telle chose”.
Pe de altă parte, privite împreună, toate aceste exemple (1a şi b; 2a

şi b; 3a şi b) demonstrează şi:
(i) nediferenţierea formelor analizate în raport cu factorul [Timp],
care este explicitat de elemente contextuale. De exemplu, sub (1a şi b)
plasarea concomitentă a predicaţiei în raport cu timpul enunţării (T 0) este
subliniată cu ajutorul adverbului acum, sub (2a şi b) şi sub (3a şi b),
evenimentul este situat în raport de posterioritate faţă de momentul originar
al lui Sit0.
(ii) anularea opoziţiei în cadrul dominantei aspectuale [Fază], unde
marcajul pozitiv [± Progresiv] – sesizat în diacronie – nu mai este transparent
astăzi pentru nicio variantă formală de prezumtiv, FoiG situându-se din
perspectiva unei definiri aspectuale de acest tip, alături de Viitorul-Tipul 2,
respectiv alături de formele COND.
(iii) existenţa unei opoziţii instaurate în cadrul dominantei

aspectuale [Viziune], opoziţie de tipul: [Secant] vs [Global]5, al cărei prim
membru conţine cel puţin formele de prezumtiv (FoiG), dacă nu şi pe cele
ale Viitor-Tipul 2, iar cel de-al doilea membru, formele de COND. Iată de ce,
pentru toate paradigmele verbale analizate, reperarea prin intermediul
trăsăturii semice [± distanţare a locutorului faţă de conţinutul propoziţional
asertat] capătă o importanţă fundamentală. Astfel, trăsătura [+distanţă],
specifică / proprie doar formelor de COND, imprimă procesului o viziune
externă, acesta fiind văzut ca un tot indivizibil, închis între bornele sale, căci,
în ansamblu, modul COND:
„ [...] introduit un repère, dans l‟ordre des événements ou du temps, dans

celui de l‟action, du savoir, du dire ou des mondes possibles, par rapport
auquel le procès est situé” (Melis 2001, 70‒71).
Cu alte cuvinte, spre deosebire de Viitorul-Tipul 2 şi de formele de

prezumtiv (FoiG), utilizarea COND este într-adevăr aptă per se să creeze
efectul polifonic, unde vocea locutorului (care induce variabilele hic şi nunc
= Actualitatea A) apare în mod distinct de cea a enunţiatorului (sursă a
informaţiei = Actualitatea A`) (vezi Wilmet 2001, 30). Pentru procesul p, A
nu constituie un element pertinent, deoarece el este desemnat referenţial de
un alt reper, i.e., A`, în raport cu care are un aspect global. A şi p se găsesc la
distanţă sau în ruptură unul faţă de celălalt. La rândul său, A` este anterior în
raport cu A, deci exterior faţă de situaţia de enunţare actuală (vezi şi Vet și
Kampers-Manhe 2001, 98).
În această perspectivă interpretativă, confruntarea exemplelor (4) şi (5)
devine relevantă în ceea ce priveşte diferenţierea paradigmelor aduse în discuţie:
(4) Nu am văzut-o de mult timp. O fi bolnavă/ o fi fiind bolnavă. (*ar fi

bolnavă / *ar fi fiind bolnavă). „Je ne l‟ai pas vue depuis longtemps.
Peut-être est-elle malade”.
(5) Nu am văzut-o de mult timp. Fiul meu spune că ar fi / ar fi fiind
bolnavă [de două luni](*o fi fiind bolnavă). „Je ne l‟ai pas vue depuis
longtemps. Mon fils dit qu‟elle serait malade [depuis deux mois]”.
În exemplul (5), enunţul: Fiul meu spune (= A`) reprezintă reperul

procesului p: ar fi / ar fi fiind bolnavă. P este simultan cu A` care este, la
rândul său, anterior actului de enunţare (A). P nu este legat în mod direct de A.
5
Aspectul [Global], așa cum îl definește Marc Wilmet (2001, 27‒39), corespunde
aspectului [Non-secant] în cadrul teoriei psihomecanice guillaumiene şi, la Laurent
Gosselin (2001, 45‒66), aspectului [Aorist].
O astfel de perspectivă asupra COND din limba română ar putea să

justifice nu numai nefuncţionarea auxiliarului său ca marcă a categoriei
gramaticale a [Timpului] (cf. Coene și Tasmowski 2006, 331), dar şi
utilizarea sa în ambii membri ai sistemului ipotetic (v. infra ex. 6): la fel ca
în cazul perfectului simplu, şi de această dată, procesul este perceput in statu
nascendi (limita iniţială / de debut este singura inclusă în reprezentarea
temporală), fapt care antreneză obligatoriu o anumită succesiune discursivă
(v. ex. 6 şi 7):
(6) Dacă aş vrea, aş merge la Paris. „Si je voulais, j‟irais à Paris”.

(7) Eu aş cumpăra berea, tu ai pregăti tarinele (Reinheimer-Rîpeanu
2001, 288). „J‟achèterais de la bière, tu préparerais les tartines”.
2.2. Această caracteristică aspectuo-modală (a cărei compozantă

aspectuală este destul de dificil de reperat din cauza graniţei fragile care
separă modalitatea de zona specifică reprezentării aspectului verbal) apare
cu atât mai clar manifestată într-un alt tip de contexte, cele în care locutorul
exprimă nu numai propria îndoială faţă de conţinutul propoziţional asertat, ci
lasă să se întrevadă şi sursa care stă la baza informaţiei prezentate în enunţul
său. În aceste ocurenţe evidenţiale cu valoare citaţională, COND nu se
suprapune în limba română cu niciuna dintre paradigmele constituente ale
Viitorului, ci pare să intre, de această dată, în concurenţă cu propria-i formă
supracompusă (adică, cu COND trecut):
(8) Potrivit ANM, la munte s-ar produce [azi / mâine]/s-ar fi produs

[ieri/astăzi] câteva avalanşe (GALR 2005, II, 679). „Selon l‟ANM, à la
montagne, des avalanches se produiraient [aujourd‟hui/demain]/se
seraient produites [hier / aujourd‟hui]”.
În acest tip de ocurenţe în care COND (atât forma de prezent, cât şi

cea de trecut) funcţionează ca „an indirect reported evidential” (Irimia 2009,
108), diferenţierea pur temporală pare să se neutralizeze (vezi infra ex. 9),
referinţa temporală fiind explicitată cu ajutorul unor elemente contextuale:
(9) Ne-a spus alaltăieri, duminică, că ar veni [ieri (luni) / azi (marţi) /
mâine (miercuri)] / ar fi venit [ieri / azi / mâine] (cf. Wilmet 2001, 37).
„Il nous a dit avant-hier, dimanche, qu‟il viendrait [hier (lundi) /
aujourd‟hui (mardi) / demain (mercredi)]”.
Mai precis, opoziţia de natură temporală, reformulată mai degrabă

din perspectiva aspectuală [Tensiv] vs [Extensiv] – în cadrul căreia, COND
(așa-zis „prezent”) actualizează primul membru şi COND trecut marchează
aspectul [Extensiv] – devine pertinentă în special în cadrul turnurilor

ipotetice sau în exprimarea irealului, deci în ocurenţe puternic înrădăcinate
în domeniul modalităţilor clasice (cf. infra 10 şi 11):
(10) Dacă aş vrea, aş merge la Paris. „Si je voulais, j‟irais à Paris”.

(11) Dacă aş fi vrut, aş fi mers la Paris. „Si j‟avais voulu, je serait
allé à Paris”.
Pe de altă parte, acumularea semelor [+distanţare] şi [+extensie]

înrădăcinează forma compusă de COND în zona exprimării irealului în
trecut. Această situaţie iese în evidenţă mai cu seamă prin compararea cu
utilizarea unei structuri pur temporale, de exemplu, de tipul perifrazei avea +
conjunctiv, în ocurenţe precum cele de sub (12):
(12) a. Paul a spus că avea să vină de îndată ce avea să fie prevenit.

b. Paul a spus că ar fi venit de îndată ce ar fi fost prevenit.
În schimb, această opoziţie distinctivă ([Tensiv] vs [Extensiv]) este

slab operantă la nivelul turnurilor cu valoare inferenţialo-evidenţială unde (v.
infra ex. 13) varianta prezumtivă poate să înlocuiască atât forma de prezent
COND, cât şi pe cea de trecut:
(13) [Nu ştiu] Cine şi-ar închipui / şi-ar fi închipuind / şi-ar fi

închipuit vreodată că am să ajung să fiu tratată astfel (Camil Petr.,
U.N., 210, apud GLR 1963, II, 27). „[Je ne sais pas] Qui pourrait
s’imaginer que je serais traitée d‟une telle manière”.
Acest tip de specializare funcţională cu bază aspectuo-modală

observabilă la nivelul paradigmelor COND din limba română actuală, ar
putea să expliciteze şi imposibilitatea de utilizare a variantei gerundivale a
COND în ambele segmente ale turnurilor ipotetice (cf. ex. 10 cu ex. 14):
(14) *Dacă aş fi vrând, aş fi mergând la Paris.
Cu alte cuvinte, în cadrul utilizărilor profund înrădăcinate în zona

modalităţii (v. supra turnurile ipotetice), COND îşi activează şi
caracteristicile interne de factură aspectuală. În schimb, acolo unde
orientarea aspectuală a acestei paradigme [+Global], deci [+Distanţare],
apare ca fiind foarte puternică, diferenţierea la nivelul formelor sale (COND
prezent, CondG şi Cond trecut) poate fi reperată mai degrabă prin unghiul
modalităţii, vizându-se diferite grade de manifestare a certitudinii epistemice
(sau mai degrabă, diferite nuanţe de incertitudine). În această perspectivă, s-ar
putea opera totodată şi dezambiguizarea (vezi Irimia 2009, 109) dintre

valoarea prezumtivă (vezi 15a) şi semnificaţia de ireal în trecut (vezi 15b) a
unui enunţ construit cu un COND trecut, ca cel prezentat infra sub (15):
(15) Ar fi avut probleme financiare.

a. [Se spune că] Ar fi avut / ar fi având [ieri / azi / *mâine] probleme
financiare.
b. Ar fi avut / *ar fi având [ieri / azi / mâine] probleme financiare [dacă
te-ar fi ascultat].
Acelaşi tip de perspectivă conceptuală ar putea justifica şi

dificultatea de a distinge în stadiul actual al limbii opoziţia aspectuală
[+Încheiat] vs [-Încheiat] între varianta gerundivală a COND (Tipul CondG:
aş fi cântând) – destul de rar astăzi – şi forma supracompusă a aceleiaşi
paradigme (Cond trecut: aş fi cântat), opoziţie care se regăseşte în fazele mai
vechi ale limbii române:
„Coordonarea [structurii aş, ai, ar + fi + gerunziul] cu formaţia aş, ai, ar +

fi + participiul indică, pe de o parte, o echivalenţă a semnificaţiilor modale
ale celor două grupări, iar, pe de altă parte, demonstrează că între aş, ai, ar
+ fi + participiul şi aş, ai, ar + fi + gerunziul se instalează o opoziţie
aspectuală încheiat / neîncheiat” (Călăraşu 1987, 234).
Tot acest parcurs asupra comportamentului semantico-sintactic al

formelor de COND arată că funcţionarea aparent nedeterminată dintre
Viitorul-Tipul 2, FoiG şi COND se diferenţiază totuşi din punct de vedere
aspectual: primele două paradigme actualizează procese marcate [Secant], în
timp ce COND traduce aspectul [Global]. Apoi, în interiorul formelor de
COND, opoziţia aspectuală este activată acolo unde şi domeniul modalităţii
apare ca fiind mai puternic.
3. Observații finale
Limba română modernă şi contemporană demonstrează o sinonimie
parţială la nivelul formelor de COND, prezumtiv şi V, fiecare dintre aceste
paradigme verbale ocupând o poziţie specializată în cadrul sistemului verbal
românesc în funcţie de compozantele triadei modalo-aspectuo-temporală.
În ceea ce priveşte utilizările modale ale Viitorului din româna
actuală, este important să disociem de la început cele patru paradigme de
care dispune acest sistem lingvistic şi vom vedea Viitorul-Tipul 1
funcţionând în zona pur conjecturală, Viitorul-Tipul 2 (Foi) plasându-se la
intersecţia dintre zona conjecturală și cea inferențială, cu şanse foarte mari
(având în vedere și forma sa redusă) de a se specializa în aria modalităţii
epistemice. Această din urmă zonă este pentru moment actualizată de

formele de prezumtiv (Tipul – oi fi cântând/oi fi cântat) şi de COND
(prezent), două paradigme care, la rândul lor, se diferenţiază la nivel
aspectuo-modal, prin trăsătura [±distanţare].
Pe de altă parte, paradigma COND – a cărei dominantă prototipică
este cea a perspectivei globale, externe asupra procesului afectat, dar şi cea a
distanţei în raport cu conţinutul propoziţional asertat ‒ pare şi ea foarte bine
organizată în jurul unei dihotomii aspectuo-modale, reperabilă în limba
actuală fie pe baza trăsăturii [±extensie], fie în funcţie de gradul de
certitudine vehiculat.
Comparând poziţia COND din româna actuală cu cea a structurilor
corespondente din franceză, spaniolă şi italiană, se observă că, în acest areal
romanic (de la vest la est), semnificaţia turnurilor latineşti originare care
traduc astăzi semantemul [condiţional] nu a încetat să se gramaticalizeze
gradual dinspre [Obiectiv] spre [Subiectiv].
Bibliografie selectivă:
Academia Română (1963). Gramatica limbii române (GLR), vol. II. Ediţia a 2-a.
Bucureşti: Editura Academiei Republicii Populare Române.
Academia Română și Institutul de Lingvistică ,,Iorgu Iordan – Al. Rosetti” (2005).
Gramatica Limbii Române (GALR), vol. I: Cuvântul, vol. II: Enunţul.
Bucureşti: Editura Academiei Române.
Avram, Mioara (1976). Condiţionalul cu valoare de indicativ trecut în texte vechi
româneşti”. În Studii şi Cercetări Lingvistice, IV, no. 27, 353‒358.
Călăraşu, Cristina (1987). Timp, mod, aspect în limba română în secolele al XVI-lea
– al XVIII-lea. Bucureşti: Tipografia Universităţii din Bucureşti.
Coene, Martine și Tasmowski, Liliane (2006). On the Balkan-Slavic origins of the
Romanian conditional. În Revue Roumaine de Linguistique, LI, no. 2, 321–340.
Dendale, Patrick și Tasmowski, Liliane (2001) (eds). Le conditionnel en français.
Paris: Librairie Klincksieck.
Dragoş, Elena (1995). Elemente de sintaxă istorică românească. Bucureşti: Editura
Didactică şi Pedagogică R. A.
Gosselin, Laurent (2001). Relations temporelles et modales dans le «conditionnel
journalistique ». În Patrick Dendale și Liliane Tasmowski (eds), Le
conditionnel en français. Paris: Librairie Klincksieck, 45-66.
Iliescu, Maria (1999). Pour un statut sémantique et syntaxique du „présomptif‟
roumain. În Rosanna Brusegan și Michele A. Cortelazz (eds), Omaggio a
Lorenzo Renzi. Roma: Esedra Ed., 97‒112.
Iliescu, Maria (2000). Grammaticalisation et modalités en roumain: le futur déïctique et
épistémique. În Martine Coene et alii (ed.), Traiani Augusti Vestigia Pressa
Sequamur. Studia Linguistica in Honorem Lilianae Tasmowski. Padova:
Unipress, 429‒441.
Irimia, Monica-Alexandra (2009). Romanian Evidentials. În Proceedings of the 32nd
Annual Penn Linguistics Colloquium. University of Pennsylvania Working
Papers in Linguistics, vol. 15, 1. Pennsylvania: Penn Linguistics Club, 105‒

114 şi online la adresa: <http://repository.upenn.edu/pwpl/vol15/iss1/13>.
Melis, Ludo (2001). Hypothèses non temporelles sur le conditionnel comme tiroir de
l‟indicatif. În Patrick Dendale și Liliane Tasmowski (eds), Le conditionnel
en français. Paris: Klincksieck, 67‒88.
Niculescu, Dana (2011). The grammaticalization of the future tense forms in 16th
century Romanian. În Revue Roumaine de Linguistique, LVI, no. 4, 421‒440.
Popescu, Cecilia Mihaela (2009). La grammaticalisation du présomptif en roumain.
În Revue Roumaine de Linguistique, LIV, no. 1‒2, 151‒160.
Popescu, Mihaela (2012). Le futur, le présomptif et le conditionnel dans le système
verbal du roumain. Hypothèses et hypostases. În Rodica Zafiu et alii (ed.),
Limba română: direcţii actuale în cercetarea lingvistică (I): Gramatică.
Fonetică și fonologie. Istoria limbii române, filologie. Actele celui de al 11-lea
Colocviu Internațional al Departamentului de Lingvistică. (Bucureşti, 9−10
decembrie 2011). Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti, 199–208.
Popescu, Cecilia Mihaela (2013). Viitorul şi condiţionalul în limbile romanice.
Abordare morfosintactică şi categorizare semantică din perspectivă
diacronică, Craiova: Editura Universitaria.
Popescu, Cecilia Mihaela (2015). Exprimarea potențialului și a irealului în latină,
franceză și română. Craiova: Editura Universitaria.
Real Academia și Asociación de Academias de la Lengua Española (2010). Nueva
gramática de la lengua española. Manual (RAE). Madrid: ESPASA.
Reinheimer-Rîpeanu, Sanda (1994a). Om trăi şi om vedea. În Revue Roumaine de
Linguistique, XXIX, no. 2, 179‒197.
Reinheimer-Rîpeanu, Sanda (1994b). Ce-o fi o fi. În Revue Roumaine de
Linguistique, XXIX, no. 5‒6, 511‒527.
Reinheimer-Rîpeanu, Sanda (2001). Lingvistica romanică. Lexic, morfologie,
fonetică, Bucureşti: Editura All Universitar.
Squartini, Mario (2004). La relazione semantica tra futuro e condizionale nelle
lingue romanze. În Revue Romane, XXXIX, no. 1, 68‒96.
Squartini, Mario (2005). L‟evidenzialità in rumeno e nelle altre lingue romanze. În
Zeitschrift für romanische Philologie, 121, no. 2, 246–268.
Vet, Co și Kampers-Manhe, Brigitte (2001). Futur simple et futur du passé: leurs
emplois temporels et modaux. În Patrick Dendale și Liliane Tasmowski
(eds), Le conditionnel en français. Paris: Librairie Klincksieck, 89‒105.
Willett, Thomas (1988). A cross-linguistic survey of the grammaticization of
evidentiality.În Studies in Language, no. 12, 51–97.
Wilmet, Marc (2001). L‟archtectonique du «conditionnel». În Patrick Dendale și
Liliane Tasmowski (eds), Le conditionnel en français. Paris: Klincksieck,
21‒44.
Zafiu, Rodica (2002). Evidenţialitatea în limba românä actuală. În
Gabriela Pană Dindelegan (ed.), Aspecte ale dinamicii limbii române actuale.
Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti, 127‒144.
THE FIRST AROMANIAN WRITERS IN THE
BALKAN CONTEXT
Nicolae Saramandu, Manuela Nevaci

“Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti” Institute of Linguistics,
Romanian Academy, University of Bucharest
nicolaesaramandu@yahoo.com, elanevaci@yahoo.com
Résumé. Les premiers écrivains aromains en contexte balkanique. Les premières

œuvres didactiques aroumaines ont été produites au cours des trois dernières
décennies du XVIIIe siècle et ont été écrites par les érudits aroumains Theodor
Anastasie Cavallioti, Daniil Moscopoleanul et Constantin Ucuta. Nous devons
également mentionner la traduction de textes religieux en aroumain (Le Missel
aroumain, Codex Dimonie).
Dans cet article, nous présenterons les principales caractéristiques du dialecte
aroumain albanais, à savoir les caractéristiques du sous-dialecte grabovéen parlé
dans la région de Moscople et du sous-dialecte farsherot, telles qu'elles sont
utilisées dans les écrits des premiers érudits aroumains. Selon Th. Capidan, les
habitants des villes de Corcea, de Pogradeţ Elbasan, de Cavalja, de Tirana, de
Durazzo, de Lusnia, de Berat, de Fieri (Fjeri) sont originaires de la région de
Moscopole et leur discours présente des caractéristiques particulières qui se
retrouvent dans les écrits du XVIIIe siècle. Néanmoins, ils sont longs jusqu'au sous-
dialecte farsherot et ce n'est qu'avec le temps qu'ils ont perdu certaines
particularités de ce dernier sous-dialecte.
Le fruit des activités culturelles intenses à Moscopole a été l'œuvre des premiers
écrivains aroumains, Theodor A. Cavallioti, Daniil Moscopoleanul şi et Constantin
Ucuta. La langue des ouvrages des écrivains aroumains du XVIII e siècle (Daniil,
Ucuta, Cavallioti), ainsi que celle des textes religieux de la même époque
témoignent des particularités des dialectes farsherot et grabovéen. On peut
entrevoir dans la langue de ces écrits une certaine « archaicïté » qui indique leurs
affinités avec les périodes précédentes de l'évolution de la langue roumaine, et
parfois même avec le roumain populaire.
Durant les XVIIIe et XIXe siècles, la conscience nationale des Aroumains devenait de
plus en plus forte à la suite du moment Mosopole et de la diaspora aroumaine en
Autriche-Hongrie et dans les principautés roumaines.
Mots-clés: le dialecte aroumain, Moscopole, contexte balkanique, écrivains aroumains

N i c o l a e S a r a ma n d u , M a n ue l a N e v a c i | 253
The first Aromanian didactic works have been produced in the last
three decades of the eighteenth century and have been authored by
Aromanian scholars Theodor Anastasie Cavallioti, Daniil Moscopoleanul
and Constantin Ucuta. We must mention as well the translation of religious
texts into Aromanian (The Aromanian Liturgy, Codex Dimonie).
In this paper we will present the main features of the Aromanian
dialect from Albania, namely the characteristic features of the Grabovean
subdialect spoken in the Moscopole area and the Fărşherot subdialect as they
are used in the writings of the first Aromanian scholars. According to
Th. Capidan, the inhabitants of the towns of Corcea, Pogradeţ Elbasan,
Cavalja, Tirana, Durazzo, Lusnia, Berat, Fărica (Fjeri) came from the
Moscopole area and their speech p presents particular features that are to be
found in the writings of the 18th century scholars. Nevertheless, they do be
long to the Fărşerot subdialect, and only with time they have lost some
particular features of the latter subdialect.
The first Aromanian pedagogical works were written in the Greek
alphabet. The fact that the first Aromanian texts printed or remaining in
manuscript form have been written in the Greek alphabet has been a matter
of preoccupation for all editors of these texts for two reasons, firstly,
aiming to render as faithfully as possible the Greek alphabet text and
secondly, transliterating it into the Latin alphabet. Over the course of two
centuries several Romanian and foreign linguists and philologists have
worked on these texts. Among them were Johann Thunmann, Gustav Meyer,
Franz Miklosich, Gustav Weigand, Per. Papahagi, Matilda Caragiu-Marioţeanu,
and Armin Hetzer.
Theodor A. Cavallioti published in Venice in 1770 Πρωηοπειρία
[First Teaching], a reading book for the elementary classes, written in Greek,
which included at the end a glossary of 1170 Greek words, translated into
Aromanian and Albanian. The work is 104 pages long and comprises prayers
and passages from the Bible. It also contains the following Aromanian text
(in original, written in the Greek alphabet), Hristos de morţi năstăsi, cu
morte mortea călcăndu, ş-a mărmintătorlor ahărzi bană harizmă. [Christ
has risen from the dead, trampling down death by death, and upon those in
the tombs bestowing a pleasant life].
The work of Cavallioti, of which there is no known copy available
currently, has been passed on to us through later editions, of which we owe the
oldest to Johann Thunmann. The German scholar (of Swedish origin) re-edited
the Cavallioti trilingual glossary in 1774 and included it in his work Über die
Geschichte und Sprache der Albaner und der Wlachen (Leipzig, 1774). In
Thunmann's work, the glossary itself takes up 58 pages (pp. 181-238), with the
rest of the book (pp. 171-180, 239-366, in total 138 pp.) representing a
comprehensive study of the history and language of the Romanians and
Albanians, the first of its kind in the literature.
It is worth mentioning here that the copy of the Пπωηοπειπία which

came to be owned by Johann Thunmann had been given to him by a young
Aromanian, born in Moscopole, Constantin Hagi Cegani, who had studied in
foreign universities and whom the German scholar introduces eulogistically,
“Mr. Constantin Hagi Cegani of Moscopole made me the honour of giving
me this rare book, [he is] a man of rich knowledge, especially in the fields of
philosophy and mathematics, with a brilliant mind and worthy of a happier
fate. Having visited this university twice in three years, he also visited
Leiden and Cambridge, has been to France and Italy, and is now returning to
his homeland, so that the knowledge he gained can benefit his compatriots.
Beyond this, Mr. Cegani gave me a wealth of information about Aromanians
and Albanians, about their names, the areas they live in, their number, their
language, etc.” (Thunmann 1774, 179-180, note).
From Johann Thunmann we have the first information about
Пπωηοπειπία and its author, “The book that contains this list of words was
printed in Venice in 1770 by Antoni Bortoli. Its author is
Mr. Theodor Cavallioti, an archpriest or most distinguished preacher from
Moscopole, Macedonia. He is a learned man, the most learned of his people;
he has studied productively languages, philosophy and mathematics. [...] He
understands and speaks Greek, Aromanian and Albanian as mother tongues.
He was born in Moscopole and is about 46 years old now. He has studied the
humanities in his hometown [...], and philosophy and mathematics in Iannina
[...]. He has written on almost all of the philosophical sciences, but nothing has
been printed so far” (Thunmann 1774, 177-178 and note g on p. 178).
Reprinting Th. Cavallioti‟s trilingual glossary, Johann Thunmann
has added on a very significant column with the terms translated in Latin,
which, on the one hand, boldly highlights the Roman origin of Aromanian
dialect and, on the other hand, offers the possibility to compare it with
Albanian, based on the Latin element. As far as the Latin element is
concerned, it is revealing that, out of 1170 words in the glossary, more than
650 are of Latin origin in Aromanian, which translates into a percentage of
over 50% (approximately 56%). Thunmann himself made this calculation on
the basis of Cavallioti's glossary, In the language of the Romanians south of
the Danube, 50% of the words are of Latin origin, “die Hälfte derselben
[Sprache] (ich habe nachgezählt) ist Lateinisch” (Thunmann 1774, 339). It is
interesting to note that an almost identical percentage of words of Latin
origin in Aromanian is to be found in the Lexicon in four languages
(Λεξικόν Тεηπάγλωζζον) of Daniil Moscopoleanul, printed in Venice in
1794, of the 1072 Aromanian words, 586 are of Latin origin, i.e. about 55%
(see Brâncuş 1992, 40).
Among the Latin words for which Johann Thunmann gives
translations in Aromanian and Albanian, we note,
(8) ar. sắmtu, alb. shent [i shënjtë, i shentjë] (< lat. sanctus) (cf.
Vătăşescu 1997, 470); dr. sânt.
(36) ar. ráḑă, alb. reze [rreze] (< lat. *radia [= radius]) (cf. Çabej II,
93; missing from Vătăşescu 1997); dr. rază.
(46) ar. cal, alb. kalë, kali (< lat. caballus; la Thunmam, s.v. equus)
(cf. Vătăşescu 1997, 199); dr. cal.
(60) ar. nepótu, alb. nip (< lat. nepos, -tis; la Thunmam, s.v.
consobrinus) (cf. Vătăşescu 1997, 106); dr. nepot.
(63) ar. púlpă, alb. pulpë (< lat. pulpa; la Thunmam, s.v. sura) (cf.
Vătăşescu 1997, 37); dr. pulpă.
(72) ar. númeru, alb. numur [numër] (< lat. numerus) (cf. Çabej I,
384,Vătăşescu 1997, 229); dr. număr.
(81) ar. máscuru, alb. mashkull (< lat. masculus; la Thunmam, s.v.
mas) (cf. Vătăşescu 1997, 19); dr. mascur.
(106) ar. fúndu, alb. fund (< lat. fundus; la Thunmam, s.v.
profunditas) (cf. Vătăşescu 1997, 149, 226, 271); dr. fund.
(169) ar. sănătos, alb. shëndoshë (< lat. sanitosus; la Thunmam, s.v.
sanus) (cf. Vătăşescu 1997, 70); dr. sănătos.
It is remarkable that all words listed above are also found in Daco-
Romanian, and most of them are also present in other Romanian dialects, cal
[horse], fund [bottom], nepot [nephew], număr [number] (in Megleno-
Romanian and Istro-Romanian), mascur, săm(t) and sănătos (in Megleno-
Romanian), pulpă [= calf] (in Istro-Romanian).
Among the words shared in common with Albanian, which
Romanian has inherited from its autochthonous substratum, we note,
(9) dr. ghimpe, alb. gjep [gjemb], preserved only in Daco-Romanian;
ar. skinu (< lat. spinus) (cf. Brâncuş 1983, 78–79).
(298) ar. băneḑu ‛to live‟, alb. banoj (in Aromanian it is most likely
an Albanian loanword).
(520) ar. maḑăre, alb. modhul (Brâncuş 1983, 93–94).
(521) ar. grumaḑu, alb. gurmaz (Brâncuş 1983, 84–85).
ar. guşă, alb. gushë (Brâncuş 1983, 84–85). For Albanian,
Thunmann gives kiafă [qafë], with its correspondent in dr. ceafă.
(522) ar. groapă, alb. gropë (Brâncuş 1983, 47–48).
(546) ar. baltă, alb. baltë (Brâncuş 1983, 35–37).
(707) ar. năpărtică ‛viper, alb. nepërkë (Brâncuş 1983, 104–105).
(797) ar. bască ‛wool sheared from sheep‟, alb. bashkë (Brâncuş
1983, 40–41).
(994) ar. ţalpă ‛gum‟, alb. gjalpë ‛unt‟ (cf. Saramandu 1987, 126 ş.u.).
Similar to words inherited from Latin, we notice that words
originating from the substratum are present either in all dialects (baltă,
groapă, guşă), either in some of them, in Daco-Romanian, Aromanian and
Megleno-Romanian (bască, mazăre, năpârcă) or in Daco-Romanian and
Aromanian (grumaz). Two words can be found only in Daco-Romanian
(ceafă and ghimpe), and one word only in Aromanian (ţalpă).
We paid particular attention to Johann Thunmann‟s work for several

reasons. Firstly, we note that this work introduced the most important South-
Danubian Romanian dialect, namely Aromanian, into the Western scientific
debate. In reference to Aromanian, the author states that “to the best of my
knowledge, prior to the vocabulary I present here [from Th. Cavallioti],
nothing was known” (Thunmann 1774, 177). Aromanians, called Thracische
Wlachen by Johann Thunmann, speak the same language as their brothers
north of the Danube (Dacische Wlachen) (cf. Thunmann 1774, 176, note),
„Sie reden eben dieselbe Sprache, als ihre Brüder diesseits der Donau”
(Thunmann 1774, 174). Beside its importance for the study of Romanian and
Romance linguistics in general, Johann Thunmann‟s work provides the
foundation of subsequent studies on substratum, Balkan linguistic
correspondences, the Latin element shared by Romanian and Albanian, etc.
Johann Thunmann was the first to put forth the theory of continuity of both
for Romanians and Albanians in their respective territories, a contention that
later gained prominence. Another theory which has become widely accepted
was the substratum theory, grounded on the comparison between Romanian
and Albanian, and subsequently the study of Balkan linguistic
correspondences came to include Bulgarian (Kopitar 1829) and Greek
(Miklosich 1861).
Franz Miklosich was the first to present most of these
correspondences, among which we note, (1) the presence of the ă vowel
timbre in Albanian, Romanian and Bulgarian; (2) the enclitic definite article
(postpositioned) in Albanian, Romanian and Bulgarian; (3) the absence of
infinitive in Albanian, Bulgarian and Greek and its replacement with the
subjunctive (only partially in Romanian); (4) the confusion between genitive
and dative in Albanian, Romanian, Bulgarian and Albanian (the Tosk
dialect); (5) the use of the a avea auxiliary to form the future tense in
Romanian, Greek, Bulgarian and Albanian (the Tosk dialect); (6) forming
the cardinal number from 11 to 19 by following the unus super decem
pattern in Albanian, Romanian and Bulgarian. Added to these
correspondences, there are other characteristics shared by Romanian and
Albanian, such as rhotacism (in the Tosk dialect of Albanian and in the
Romanian dialect).
Constantin Ucuta, map archivist and archpriest in Posen (Southern
Prussia), published in Vienna, in 1797, Νέα Παιδαγογία (The New Pedagogy)
(with the subtitle, “facile alphabet book to teach Wallachian Romanian script
to the young, as currently used by the Romanian-Wallachians [= by
Aromanians]”). Ucuta wrote the alphabet book for the well-established
purpose to teach Aromanian children to read Aromanian, Aşteaptă-o luńina
aistă puţănă, tră filisirea a fumel’ilor a nostrorŭ, că de multu ţî era doru se
o vedzî aistă arhizmă tru fara anostră, tsi cu efcolie se kicăsească fumel’ile
anostre aţea ţi cu multă zâmane ş-cu multă zâhmete o k’icăsescu pre altă
limbă. [Receive this scarce enlightenment, for the use of our children, for
you have been longing for a long time to see this beginning for our people,
so that our children be able to understand with ease what they otherwise
understand with tedious and strenuous effort in another language]. It can be
concluded that Ucuta was aware of the national awakening movement of
Romanians in Transylvania. This awareness was reinforced by the national
movement promoted by the Transylvanian School (“Şcoala Ardeleană”) and
was publicly asserted, at the beginning of the 19th century, by the Aromanian
writers Mihail C. Boiagi and Gheorghe Constantin Roja.
Despite its religious nature, Ucuta‟s work is first and foremost a
manual for the study of Aromanian, and it is the first attempt by an
Aromanian writer to set the norms for the written dialect.
For the first time, Constantin Ucuta discusses the presence in
Aromanian of the syllabic u and non-syllabic u, “one is full and the other is
short « pre ngiumitate »”, states the author. Furthermore, he explains the
difference between the vowels a, ă (transcribed as a with subscribed iota)
and î (transcribed with the Greek oι). Discussing the sound g, he says that it
is pronounced « similarly to the Latin g », and j „as maÍarasca s' z”. The
sound ľ is transcribed by Ucuta using λλ‛ . With regard to rr [with apical or
velar pronunciation), he says that it sounds “like the Serbian r”.
Another Aromanian scholar originating from the Moscopolean
cultural sphere of that time – the end of the 18th century – is
Daniil Moscopoleanul (full name, Daniil Mihali Hagi Moscopoleanul), the
author of another reading book, with religious content, written in Greek,
Eιζαγωγική διδαζκαλία [Introductory teaching], printed in Venice in 1794,
which includes at the end a conversation textbook in Greek, Aromanian,
Bulgarian and Albanian (Λεξικòν Τεηπάγλωζζον). It is worth noting that
Aromanian was called Βλάχικα, which is the same name used by Cavallioti.
Daniil explains in the title of his work that he translates the Greek text ™ν
Moιζία ΒλαχικÁj, in the “Romanian from Moesia”, pointing to the linguistic
unity between Aromanian and Daco-Romanian, which represent one language.
Similar to Cavallioti‟s subsequent editions, Daniil‟s work was also republished
by the Englishman William Martin Leake, in Researches in Greece (London,
1814), by Franz Miklosich, in Rumunische Untersuchungen, vol. I, 2 (Vienna,
1882) and by Per. Papahagi in Scriitori aromâni în secolul al XVIII-lea
[Aromanian writers in the 18th century] (Bucharest, 1909).
The importance of Daniil Moscopoleanul‟s work was highlighted,
among others, by Th. Capidan, “The significance of Daniil‟s work for a
better knowledge of the Aromanian dialect, as well as other Balkan
languages, namely Albanian and Bulgarian, is tremendous. There is no other
work in the Aromanian dialectology literature with a more free structure of
the sentence than Daniil‟s book. As an Aromanian with a good grasp of this
dialect, he was able to write without being influenced by other languages”

(Capidan 1932, 53). Prof. Grigore Brâncuş has studied the Lexicon authored
by Daniil Moscopoleanul, deeming it “one of the oldest and most important
monuments of the Romanian language south of the Danube” (Brâncuş 1992,
43). In analysing the etymological structure of the Aromanian lexicon,
Grigore Brâncuş finds that, out of the 1072 lexical units provided in Lexicon,
586 (meaning approximately 55 %) are of Latin origin. This proportion is
almost identical to the one found in Th. Cavallioti (56%; see supra).
The works of the three authors reveal features of the dialects spoken by
Aromanians in Albania, specifically particularities of the Grabovean and
Farsherot idioms. According to Th. Capidan, the Aromanian inhabitants of the
cities of Corcea, Pogradeţ, Elbasan, Cavalja, Tirana, Durazzo, Luşnia, Berat,
Fearica (Fier) originate from the Moscopole region and show linguistic
particularities that can be found in the language of 18th century writers, but, in
terms of origin, they are still Farsherots who have lost, with the passing of time,
some specific features (for example, the velar r.) (cf. Nevaci 2009, 225).
Phonetic characteristics of Aromanian texts in the 18th century

The vowel system. The pronunciation of la as j, mlrte for mlárte,
„moartea‟ (“death”); vǭmeră for vlámeră „plug‟ (“plough”)
Absence of protetic a- rădăţínă, rău, rránă, for the forms which are
common among other Aromanians, arădăţínă „rădăcină‟ (“root”), arắu „rău‟,
aránâ „rană‟ (“wound”)
The pronunciation of ḙa as ę. urAcľa, impAtigă, burAte, fumAle, etc. for
urḙácľe „ureche‟ (“ear”), mpḙátică „peticeşte‟ (“patching”), burḙáte „burete‟
(“sponge”), fumḙáľe „copii‟ (“children”). The ḙá diphthong is sometimes
written as Rá , as in Codex Dimonie, ĝunRápine „jneapăn‟ (“juniper”) fRátă
„fată‟ (“girl”).
Syllabic U. At the end of words, u is syllabic, and is noted either as
a group of consonants, bagu, acu, nepotu, omu, numeru, nelu, mascuru.
The pronunciation of ă, î as ä, transcribed by Daniil with ε,
pronunciation specific to the Farsherot idiom, prevḑîle for prăvḑăle from
pravadă „vită‟ (“cattle”) lendurâ for lăndură „rândunică‟ (“swallow”); serme
for sărăme „fărâme‟ (“smithereens”); puţenu for puţînu „puţin‟ (“a little”);
lenḑetlu for lînḑetlu „bolnavul‟ (“ill”).
The consonant system. The reduction of the consonant clusters rn
and rl la rr with multiple vibrations, in forms such as eárră „iarnă‟
(“winter”), toárră „toarnă‟ (“pours”) etc. and cúscurru „cuscrul‟ (“father-in-
law”), ţerr „cer‟ (“sky”) etc., constitutes a pronunciation that is specific to
the Farsherots and Graboveans.
It is not possible to know whether the notation ρρ, used by all the
three authors, is meant to denote a velar r (or possibly uvular) or an r with
multiple apical vibrations. However, the form picuraγu, found at Daniil,

168/28, could confirm a velar or uvular r present in the Farsherot idiom,
further certifies Daniil‟s relationship with this idiom.
Velar l. In the forms δallă (“churn milk”), ǵellă (“cooked meal”)
we have, most likely, a velar l, specific to the idiom of the Graboveans, who
are strongly influenced by the Albanian pronunciation of that sound.
Codex Dimonie, discovered by Gustav Weigand in 1889, in Ohrid
(Macedonia), in the house of the brothers Iancu and Mihail Dimonie, is a
compilation of religious texts, translated into Greek. The manuscript was
published by Gustav Weigand, in phonetic transcription, alongside the texts
written in Greek alphabet, in „Jahresbericht des Institus für rumänische
Sprache” (no. IV-VI, 1894-1899).
Codex Dimonie, dating from the end of the 18th century represents,
as shown by the typicon indications written in Greek and included in the
Aromanian text, a translation of religious works based on biblical texts,
following the Greek original, namely, Gospel of Mark, , Acts of the Apostles,
John Chrysostom, some of which were taken from Damanschin Studite and
Ephren the Syrian (see Caragiu Marioţeanu 1962 and Nevaci 2009, 269-284).
In what follows, we present some characteristics of the Grabovean
idiom, based on the text.
With regard to the vowel system, the Grabovean idiom, alongside
the Farsherot one, into the category of idioms with 6 vocalic phonemes (the
closed central vowel /î/ is absent), being different, in this regard, from the
Aromanian idioms with seven vowel phonemes (Pindean and Gramostean).
Another characteristic feature of the Grabovean idiom, which is also found
in the dialect spoken by the Farsherots in Albania, is the
monophthongization of the diphthongs ḙa, la, resulting the form ę,j (cf.
Nevaci 2009, 282). In Codex Dimonie the diphthong ḙa appears both as ḙa
(graphically, Ra), and as e, bisRarică (35/26), urRacľe (11b/18), but déde
(68b/18), cădére (70/3). However, the la diphthong is preserved (shown
graphically as, ṷa), ṷáspe (81b/13), icṷană (27b/21).
With regard to another phonetic feature found in this text,
specifically the labialisation area of unstressed ă, Th. Capidan states, “It
suffices for one to spend one day in Tirana or Durazzo to hear Ucuta‟s
language with the usual labialisation of unstressed ă” (Capidan 1931, 121).
These features is also found in Liturgical Book (Caragiu-Marioţeanu 1962,
81-82 and is confirmed by the current Grabovean dialect. In Codex Dimonie
the following forms are documented, furmacu for fărmacu „otravă‟
(“poison”) used by the other Aromanians (43 b/2), lungoare for lăngoare
„boală‟ (“illness”) used by the other Aromanians (37/21).
The phonetic form dumínică for dumănică in the other Aromanian
dialects, attested by Daniil Moscopoleanul, is also documented in Codex
Dimonie (68 b/6) and has been preserved until present in the Grabovean
idiom (cf. Saramandu 1972, 175).
The presence in the text of Codex Dimonie of the phonetic form mári
(plural of máre) (95/11) for măr— in the other Aromanian dialects it constitutes
another characteristic of the Grabovean idiom (cf. Saramandu 1972, 175; Bardu
2004, 73, called by these authors the Moscopolean dialect). This phonetic
feature is also found in the works of the Aromanian writers at the end of the 18th
century, Daniil notes mari peşti (136/12), and Ucuta amirăráţ mari (101/55).
The 3rd person singular forms of the present indicative and present
subjunctive of the verbs daṷ „dau‟ (“I give”), laṷ „spăl‟ (“I wash”), staṷ „stau‟
(“I stay”), as provided in Codex Dimonie, as well as by Daniil, dă, lă, stă
constitute an area which is distinct, among Graboveans, from the forms da, la,
sta in other Aromanian. This phenomenon was reported for the first time, based
on field studies, by Nicolae Saramandu (cf. Saaramandu 1972, 25). With regard
to the consonant system, we note some phenomena found in the text.
The reduction of the consonant cluster rn>r is a particular feature
shared by the Farsherot and Grabovean idioms and found in the writings of
all Aromanian writers at the end of the 18th century. In Codex Dimonie it
occurs in the phonetic forms, cară for carni „carne‟ (“meat”), and in
Aromanian hărescu for hârnescu „hrănesc‟ (“I feed”) in Aromanian etc.
We point to the reduction of the lateral [l] in the group [rl] to [r] in the
definite article forms of the noun, ţéru for ţérlu „cerul‟ (“the sky”) in
Aromanian, skră for slárli „soarele‟ (“the Sun”), fiĉóru for fiĉórlu in the
other Aromanian idioms, etc.
However, the reduction of the dental [n] within the consonant cluster
mn (mn > m), a characteristic of the Farsherot idiom, occurs in the texts
authored by the Aromanian writers from the 18th century, including
Codex Dimonie. Thus, we encounter the forms lémnu „lemn‟ (“wood”), scámnu
„scaun‟ (“chair”), sémnu „semn‟ (“sign”) etc (cf. Saramandu 1972, 98, 1893, mn >
m only among the Farsherots, but not among the Moscopoleans [= Graboveans].
The writings authored in the 18th century, as well as the Liturgy
Book, provide the form măc „mănânc‟ (“I eat”) (similar with the majority of
Aromanian idioms, including Farsherot (cf. Nevaci 2009 d, 11284). On the
other hand, in Codex Dimonie only the form măncu is found, without the
reduction of the consonant cluster, same as in Boiagi.
It possible that both forms were used (those with nc non-reduced to
c were documented in the Pindean idiom, in the town of Băiasa (by Weigand
1894, 250/23), Aminciu by Saramandu în ALAR m.s.). In Vlahoclisura, a
town with Moscopolean population, Papahagi reports forms without the
reduction of nc to c. Furthermore, in Ohrid we find the forms mîncare
(Weigand 1894, 303/11) and avea mîncată (Weigand 1894, 383/19). With
regard to the forms măcu and măncu, Weigand explains that măcŭ is attested
primarily in Monastir [= Bitolia], but it is also found in Ohrid, alongside the
labialised form of ă, munku (Weigand 1894, 319).
With regard to the lexicon, we find in Codex Dimonie the form ţinivá of
indefinite pronoun, with the sense of “someone”, “anybody” (Weigand 1894,
14/19), dise aveţă viḑută ţinivá și adună ani du rugu di pritu sḱiń?, „if you
see someone gathering berries from thorns?‟ (with verb in the positive form),
but also with the same meaning of the negative pronoun “nobody”, ţinivá nu
va s-Ìi avdă (Weigand 1894, 13/8-9) „nobody will hear them‟ (with the verb
in the negative form). Ţinivá with the meaning of “nobody”, “anybody” is
also provided by Daniil and Ucuta. It is worth noting that the indefinite
pronoun ţinivá can be found in the works of Aromanian writers in the 18th
century in negative sentences with the meaning of “nobody”, ţiniva nu poati
(Ucuta 65/4) „nobody can‟; caftă hrană şi nu le da ţinivá „they ask for food
and nobody gives them‟. Ţinivá is a Grabovean form. In the Farsherot idiom,
the corresponding form is văr, used as indefinite pronoun (víni văr° (fiÉor°?
„some lad has come‟), but also as negative pronoun in negative sentences (nu
víni văr° (fiÉor°) „no lad has come‟. In Codex Dimonie, ţinivá can be found
both in negative sentences, similar to the use found in Aromanian writers at the
end of the 18th century, with the meaning of “nobody”, as well as positive
sentences, with the meaning of “somebody” (see supra) (cf. Nevaci 2009, 285).
In a field investigation that I conducted in Ohrid in 2007, I was able to
confirm, after more than a century, the observation made by Gustav Weigand
that in Ohrid – old urban centre – people do not speak a unified idiom. Even in
the present day, two distinct groups of Aromanian speakers can be identified (cf.
Nevaci 2013),
a) the old urban population, of Grabovean and Farsherot origin
b) subsequent waves of Aromanian population, of Farsherot origin.
The two groups are aware of the differences between them, both in
terms of social status, as well as in terms of speech.
Conclusion. The fruit of the intense cultural activities at Moscopole

were the works of the first Aromanian writers, Theodor A. Cavallioti 1 ,
Daniil Moscopoleanul2 şi and Constantin Ucuta. The language of the works
1
Th. A. Cavallioti published in Venice, in 1770, Πρωηοπειρία (First Teaching), a
reading book for elementary classes, written in Greek, comprising prayers from the
Bible. At the end, the book had a glossary of 1170 Greek words translated into
Aromanian and Albanian. The significance of this glossary for the research of the
Aromanian dialect was first revealed by the German scholar Johann Thunmann, a
professor at the University of Halle, who also published it in his work
Untersuchungen über die Geschichte der östlichen europäischen Völker (Leipzig,
1774). The work of Cavallioti comprises a single Aromanian text (in the fărşerotesc
dialect): Hristos de morţi nâstâsí cu morte mortea călcăndu, š-a mărmintătorlor
ahârzi bană harizmă [Christ has risen from the dead, trampling down death by death,
and upon those in the tombs he has bestowed life].
2
Daniil Moscopoleanul published in Venice in 1794, Ειζαγωγική διδαζκαλία
(Introductory Teaching), a reading book, written in Greek, which finally included a
four-language conversation guide for Greek, Albanian, Aromanian, and Bulgarian.
The first edition was reproduced by English researcher William Martin-Leake in
of the eighteenth century Aromanian writers (Daniil, Ucuta, Cavallioti), as

well as that of the religious texts dating back to the same period display the
peculiarities of the Farsherot and Grabovean dialects. One can glimpse from
the language of these writings a certain “archaicity” that indicates their
affinities with the previous periods in the evolution of the Romanian
language, and sometimes even with popular Romanian.
In the eighteenth and the nineteenth centuries, the national
consciousness of the Aromanians was becoming increasingly stronger as a
result of the Mosopole moment and due to the Aromanian diaspora in
Austro-Hungary and in the Romanian Principalities. This reality has recently
been highlighted by Max Demeter Peyfuss, a well-known specialist in the
history of Southeast Europe, “The Aromanians have arrived, through a
relatively continuous evolution, from being aware of the individuality of
their language to being aware of its Latin origin and, ultimately, to a modern
form of national consciousness, that embraces the idea of being closely
associated, if not of the same with the Dacians” (Peyfuss 1974, 30, cf. also
Saramandu 2010, 50-52).
Bibliography
Banfi, E., 1985 – E. Banfi 1985, Linguistica balcanica, Bologna, Zanichelli.
Bardu 2004 – Nistor Bardu, Limba scrierilor aromâneşti de la sfârşitul secolului al
XVIII-lea (Cavalioti, Daniil, Ucuta), partea I. Aspecte ale grafiei. Fonetica,
Ovidius University Press, Constanţa, 2004.
Boiagi 1813 – Mihail G. Boiagi, Romanische oder Macedonowlachische
Sprachlehre, Viena, 1813.
Brâncuş 1983 – Gr. Brâncuş, Vocabularul autohton al limbii române, Editura
ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1983.
Brâncuş 1992 – Gr. Brâncuş, Observaţii asupra structurii vocabularului aromân în
dicţionarul lui Daniil Moscopoleanul, in SCL, XLIII, 1992, 1, p. 39–43.
Brâncuş 2003–2004 – Gr. Brâncuş, Evoluţia lexicului latin din aromână, in FD,
XXII–XXIII, 2003–2004, p. 37–45.
Brâncuş 2009 – Gr. Brâncuş, Raporturi lingvistice aromâno-albaneze, in „Lucrările
celui de al doilea Simpozion Internaţional de Lingvistică, Editura
Universităţii, Bucureşti, 2009, p. 11–20.
Brâncuş 2013 – Gr. Brâncuş, Aromâna – dialect arhaic, in FD, XXXII, 2013, p. 5–11.
Capidan 1922 – Th. Capidan, Raporturile albano-române, in DR, II, 1921–1922,
p. 444–554 (şi separat, Cluj, 1922).
Researches in Grecce (London, 1814: 383-403). Daniil's work is not exactly a

lexicon, as the title would suggest, but rather a conversation guide with phrases used
in daily speech. The language of Daniil Moscopoleanul's text was studied by
Grigore Brâncuş in Reflections on the structure of the Aromanian vocabulary in
Daniil Moscopoleanul's dictionary in “Linguistic Studies and Research”, XLIII,
1992, no. 1, pp. 39-43, where he pointed out that “in this admirable work of Daniil
Moscopoleanul, the Latin element dominates at level of the vocabulary” (p. 41).
Capidan 1922–1923 – Th. Capidan, Raporturile lingvistice slavo-române. Influenţa

română asupra limbii bulgare, in DR, III, 1922–1923, p. 129–138.
Capidan 1924–1926 a – Th. Capidan, Românii nomazi. Studiu din viaţa românilor
din sudul Peninsulei Balcanice, in DR, IV, 1, 1924–1926, p. 183–352 (şi
separat, Cluj, 1926).
Capidan 1924–1926 b – Th. Capidan, Sărăcăceanii. Studiu asupra unei populaţiuni
româneşti grecizate, in DR, IV, 2, 1924–1926, p. 923–959 (şi separat, Cluj,
1926).
Capidan 1925 – Th. Capidan, Elementul slav in dialectul aromân, Academia
Română, Memoriile Secţiunii Literare, Seria III, tomul 2–1, p. 289–379 (şi
separat, Bucureşti, 1925).
Capidan 1925, 1928, 1935 – Th. Capidan, Meglenoromânii, I. Istoria şi graiul lor,
Cultura Naţională, Bucureşti, 1925; II. Literatura populară la
meglenoromâni, Cultura Naţională, Bucureşti, 1928; III. Dicţionarul
meglenoromân, Imprimeria Naţională, Bucureşti, [1935].
Capidan 1929 – 1930 – Th. Capidan, Fărşeroţii. Studiu lingvistic asupra românilor
din Albania, in DR, VI, 1929–130, p. 1–210 (şi separat, Cartea Românească,
Bucureşti, 1931).
Capidan 1932 – Th. Capidan, Aromânii. Dialectul aromân. Studiu lingvistic,
Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1932.
Capidan 1936 – Th. Capidan, Romanitatea balcanică, Imprimeria Naţională,
Bucureşti, 1936.
Caragiu-Marioţeanu 1962 a – Matilda Caragiu-Marioţeanu, Liturghier aromânesc.
Un manuscris anonim inedit, Editura Academiei, Bucureşti, 1962.
Caragiu-Marioţeanu 1975 – Matilda Caragiu-Marioţeanu, Compendiu de
dialectologie română (nord- şi sud-dănăreană), Editura ştiinţifică şi
enciclopedică, Bucureşti, 1975.
Caragiu-Marioţeanu 1977 – Matilda Caragiu-Marioţeanu, Dialectul aromân, in
Matilda Caragiu-Marioţeanu, Ştefan Giosu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu,
Romulus Todoran, Dialectologie română, Editura didactică şi pedagogică,
Bucureşti, 1977, p. 171–195.
Drimba 1955 – Vladimir Drimba, Asupra unui text aromân din anul 1731, in Studii
şi Cercetări Lingvistice, VI, 1955, 6, p. 341–344.
Daniil Moscopoleanul 1794 – Daniil Moscopoleanul, Eιζαγωγικί διδαζκαλία,
Veneţia, 1794.
Nevaci 2009 – Manuela Nevaci, Enquêtes sur l’aroumain parlé en Albanie, in
„Geolinguistique”, Grenoble, XI, 2009, p. 223–239.
Nevaci 2011 – Manuela Nevaci, Graiul aromânilor fărşeroţi din Dobrogea, Editura
Universitară, Bucureşti, 2011.
Nevaci 2013 – Manuela Nevaci, Identitate românească in context balcanic, Editura
Muzeului Naţional al literaturii române, Bucureşti, 2013.
Papahagi P. 1909 – Per. Papahagi, Scriitori aromâni în secolul al XVIII-lea
(Cavalioti, Ucuta, Daniil), Institutul de Arte Grafice „Carol Gôbl”,
Bucureşti, 1909.
Papahagi T. 1920 – Tache Papahagi, La românii din Albania, Bucureşti, 1920.
Papahagi T. 1922 – Tache Papahagi, Antologie aromănească, Tipografia „România

nouă”, Bucureşti, 1922.
Papahagi T. 1923 – Tache Papahagi, O problemă de romanitate sud-ilirică, în GS, I,
1923, 1, p. 72–99.
Papahagi T. 1924 – Tache Papahagi, Din epoca de formaţiune a limbii române, în
GS, I, 1924, 2, p. 201–234.
Papahagi T. 1963 / 1974 – Tache Papahagi, Dicţionarul dialectului aromân, general
şi etimologic, Editura Academiei, Bucureşti, 1963; ediţia a doua
augmentată, Editura Academiei, Bucureşti, 1974.
Rosetti 1978 – Al. Rosetti, Istoria limbii române. I. De la origini până în secolul al
XVII-lea, ed. a II-a, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978.
Saramandu 1984 – Nicolae Saramandu, Aromâna, în Tratat 1984, p. 423–476.
Saramandu 1991 – Nicolae Saramandu, Probleme ale studierii substratului
aromânei, în SCL, XLII, 1991, 3–4, p. 119–123.
Saramandu 1993 – Nicolae Saramandu, Din istoria raporturilor interdialectale (cu
privire la originea meglenoromânilor), în FD, XII, 1993, p. 151–156.
Saramandu 1996 – Nicolae Saramandu, Romano-balcanica. Flexiunea de gen a
numeralului trei în aromână, în SCL, XLVII, 1996, 1–6, p. 207–215.
Saramandu 1997 – Nicolae Saramandu, Despre coborârea aromânilor în sudul
Peninsulei Balcanice. „Mărturia” lui Kekaumenos, în SCL, XLVIII, 1–4,
1997, p. 407–417.
Saramandu 2001 – Nicolae Saramandu, Torna, torna, fratre şi romanitatea
răsăriteană în secolul al VI-lea, Conferinţele Academiei Române, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 2001.
Saramandu 2003 – Nicolae Saramandu, Studii aromâne şi meglenoromâne, Ex
Ponto, Constanţa, 2003.
Saramandu 2004 – Nicolae Saramandu, Romanitatea orientală, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 2004 (ediţia în limba franceză, Editura Academiei
Române, Bucureşti / Gunter Naar Verlag, Tübingen, 2008).
Saramandu 2005 – Nicolae Saramandu, Originea dialectelor româneşti, Conferinţele
Academiei Române, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005.
Saramandu 2013 – Nicolae Saramandu, „Momentul Moscopole” în istoria
raporturilor lingvistice româno-albaneze, în FD, XXXII, 2013, p. 129–137.
Saramandu 2014 – Nicolae Saramandu, Atlasul lingvistic al dialectului aromân, volumul
I, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2014 (editor, Manuela Nevaci).
Saramandu 2017 – Nicolae Saramandu, Consideraţii asupra graiului aromânilor
fărşeroţi, în FD, XXXVI, 2017.
Saramandu / Nevaci 2006 – Nicolae Saramandu, Manuela Nevaci, The South-
Danubian Romanian Dialects from a Spatial Perspective, în RESEE, XLIV,
2006, 1–4, p. 367–383.
Saramandu / Nevaci 2013 – Nicolae Saramandu, Manuela Nevaci, Sinteze de
dialectologie română, Editura Universităţii, Bucureşti, 2013.
Thunmann, J. 1774 – j. Thunmann, Untersuchungen über die Geschichte der
östlichen europäischen Völker, 1. Theil, Leipzig, Harrassowitz Verlag.
Vătăşescu 1997a– Cătălina Vătăşescu, Vocabularul de origine latină din limba

albaneză în comparaţie cu româna, Ministerul Educaţiei, Institutul Român
de Tracologie. Bucureşti, 1997.
Vătăşescu 2008 – Cătălina Vătăşescu, Concordanţe semantice între română şi
albaneză privitoare la numele sărbătorii naşterii Sfîntuli Ioan Botezătorul,
în „Lucrările celui de al doilea Simpozion Internaţional de Lingvistică”
(eds. Saramandu, N., Nevaci, M., Radu, C-I.), Editura Universităţii,
Bucureşti, 2008, p. 193-199.
Vătăşescu 2010 – C. Vătăşescu, « Alb. shtëpâ „fromager”, roum. stăpân „maître,
propriétaire, hóte”. Considérations sémantiques », în Studia indo-
europaea. Revue de mythologie et de linguistique comparée, IV (Mélanges
à la mémoire du professeur Dan Sluşanschi), p. 195-205.
Weigand 1894, 1895 a – Gustav Weigand, Die Aromunen. Etnographisch-
philologisch-historische Untersuchungen über das Volk der sogenannten
Makedo-Romanen oder Zinzaren, Band I, Land und Leute, 1895; Band II,
Volkslieder der Aromunen, Johann Ambrosius Barth (Arthur Meiner),
Leipzig, 1894, 1895.
Weigand 1910 – Gustav Weigand, Die Aromunen in Nordalbanien, în „Jahresbericht”,
Leipzig, XVI, 1910, p. 193–212.
SPAȚII PRAGMATICO-DISCURSIVE ALE COMUNICĂRII
DESPRE ALIMENTAȚIA TRADIȚIONALĂ
Petronela Savin
Universitatea „Vasile Alecsandri”, Bacău
savin.petronela@ub.ro
Abstract. Pragmatic-Discursive Spaces of Traditional Food-Related Discourses. The

present paper aims at presenting the particularities of pragmatic-discursive spaces of
food-related discourses obtained by filed investigation in the localities from Bacău
County between 2016 and 2018, in a complex research project coordinated by us,
funded by UEFISCDI, PN-III P2-2.1-BG-2016-0390, “Digitization of Food Cultural
Heritage. Bacau County - eCULTFOOD (2016‒2018)”. The result of this project was a
complex database http://ecultfood.ub.ro, consisting of discourses reflecting the culinary
recipes and food contexts in the Bacӑu county.
When we analyse the food-related discourse the whole communication situation needs to
be taken into account given that we are not talking about the implementation of a
transmission contract but of a communication in a pragmatic-discursive space organized
around the idea of cooperation.
Keywords: pragmatic, food-related discourses, Bacău, recipes.
1. Digitalizarea patrimoniului cultural alimentar al judeţului

Bacău (PN-III-P2-2.1-BG-2016-0390)
Proiectul Digitalizarea patrimoniului cultural alimentar. Regiunea
Bacău – eCULTFOOD1 s-a derulat între 2016 și 2018 și a avut în vedere să
facă vizibilă moştenirea legată de cunoştinţele privitoare la alimentaţie, prin
realizarea unui corpus reprezentativ de documente audiovizuale, produse în
cercetări de teren efectuate cu subiecţi de generaţii diferite din judeţul Bacău.
Rezultatul acestui demers a fost crearea unei platforme, sub forma unei baze
de date complexe, ce cuprinde rezultatele cercetării de teren, arhivă şi
bibliotecă privind practicile şi tradiţiile alimentare din regiunea Bacău
(http://ecultfood.ub.ro)2.
1
Proiectul PN-III-P2-2.1-BG-2016-0390 Digitalizarea patrimoniului cultural
alimentar. Regiunea Bacău – eCULTFOOD (1.10.2016–30.10.2018) a fost coordonat
de către Universitatea „Vasile Alecsandri” din Bacău, director Petronela Savin,
implementându-se în parteneriat cu Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi
Asociaţia Culturală „Artă–Tradiţii–Patrimoniu fără Frontiere” din Bacău.
2
O prezentare a proiectului eCULTFOOD în contextul unei analize a rolului
frazeologismelor din discursul privitor la alimentație este integrată și în capitolul
„Discurs gastronomic între șablon și expresivitate”, din volumul Bucate din bătrâni.
Frazeologie și cultură românească, Iași, Institutul European, 2018, 109–144.
P e t r o n e l a S a v i n | 267
Principala metodă utilizată în generarea de etnotexte privitoare la

alimentație a fost cea a anchetei de teren, realizată pe baza experimentului
etnologic, a interviului tematic de tip semidirectiv şi a observaţiei participative
(O‟Reilly 2005, 84‒112). Pentru realizarea interviurilor semidirective, s-a
conceput un ghid de interviu, organizat pe 50 de subiecte-temă, referitoare la
cunoştințe şi practici alimentare, tehnici de preparare şi reţete tradiţionale.
Lista de subiecte-temă a avut la bază organizarea elementelor de patrimoniu
imaterial alcătuită de Narcisa Ştiucă (2009, 133‒140), la care au fost adăugate
elemente identificate ca urmare a documentării bibliografice şi a anchetelor de
teren. Cercetarea noastră a recurs, de asemenea, la tehnica experimentului
etnografic, în primul rând, prin provocarea performării unor rețete care au fost
însoțite de un discurs comentativ.
Anchetele s-au desfăşurat în perioada 2016‒2018, urmărind să
surprindă discursurile despre meniurile tradiţionale, codurile şi comportamentele
culturale legate de alimentaţie ale locuitorilor judeţului Bacău. Au fost
investigate, prin cel puţin o descindere în teren, 34 de localităţi3 reprezentative
pentru diversitatea geoculturală a regiunii. Au fost arhivate documente
audiovizuale care au înregistrat situaţii de comunicare reale, sub formă de
interviu, cu 90 de informatori din cele 34 de localităţi. Pentru documentarea
elementelor de patrimoniu alimentar, s-au utilizat tehnicile video şi foto.
2. Spațiul pragmatico-discursiv al comunicării despre alimentație

În urma anchetei, s-au conturat două mari categorii de conținuturi
colectate: un repertoriu de reţete și un repertoriu de discursuri libere despre
coduri şi comportamente alimentare. De cele mai multe ori, categoria
discursurilor libere s-a născut pe trunchiul discursiv al unor rețete, un
ingredient, un instrument, un obicei, generând întregi povestiri legate de
întâmplări de altădată, de oameni care nu mai sunt, de obiceiuri care s-au
pierdut sau au rămas doar în amintirea povestitorilor.
Pornim în analiza spațiului pragmatico-discursiv al comunicării
despre alimentația tradițională investigată prin proiectul eCULTFOOD de la
o distincție pe care Elena Dragoș (2000, 90) o face cu privire la dubla natură
a discursului. Ca rezultat al punerii în funcție a limbii, acesta „este al unui
3
Prezentăm cele 34 de localități din judeţul Bacău, în ordinea cronologică a
anchetării: Frumuşelu (Glăvănești), Glăvăneşti (Glăvăneşti), Muncelu (Glăvăneşti),
Ludaşi (Balcani), Balcani (Balcani), Răţeni (Balcani), Buda (Blăgeşti), Apa Asău
(Asău), Valea Mică (Roşiori), Gioseni (Gioseni), Galbeni (Nicolae Bălcescu),
Bălăneasa (Livezi), Mănăstirea Caşin (Caşin), Caşin (Caşin), Blidari (Căiuţi), Pârjol
(Pârjol), Bereşti (Sascut), Somuşca (Cleja), Ţârdenii Mici (Blăgeşti), Chetriş
(Tamaşi), Prăjeşti (Prăjeşti), Faraoani (Faraoani), Pustiana (Pîrjol), Mâlosu (Lipova),
Dumbrava (Gura Văii), Vâlcele (Târgu-Ocna), Răchitiş (Ghimeş-Făget), Berzunți
(Berzunți), Scurta (Orbeni), Pâncești (Pâncești), Răstoaca (Răcăciuni), Păncești
(Sascut), Sascut-Sat (Sascut), Oituz (Oituz).
subiect vorbitor, ceea ce înseamnă instaurarea lui în centrul discursului, cu

tot ceea ce decurge de aici: aproprierea sistemului de exprimare, degajarea
propriei subiectivități” (ibidem). Însă, discursul este al cuiva și e rostit pentru
altcineva, urmărind „să persuadeze de așa manieră interlocutorul încât acesta
să creadă că e liber în alegerile succesive” (ibidem).
Plecând de la aceste considerații generale privitoare la actul
enunțării, descriem strategia de comunicare în cazul interviului semidirectiv
pe care s-a fundamentat demersul etnolingvistic de înregistrare a
discursurilor privitoare la alimentația tradițională în proiectul descris.
În primul rând, în cadrul proiectului eCULTFOOD, s-a urmărit
înregistrarea unei situații firești de comunicare, conștientizând limitele
interacțiunii verbale de tip interviu. Este cunoscut faptul că interviul este un
caz particular de conversație (conversație dirijată) între un achetator
(aproape invariabil out-sider în raport cu comunitatea studiată) și unul sau
mai mulți vorbitori (Manu-Magda 2003, 46). Din acest punct de vedere,
echipa de anchetatori a fost alcătuită din una sau două persoane, de obicei,
un lider de comunicare și un partener care oferea suport tehnic și intervenea
în conversație, în funcție de context. Întreaga anchetă a fost organizată în
teren de către un mediator, persoană din sat cu autoritate, de obicei,
profesoară, preoteasă, călugăriță, care, de cele mai multe ori, lua parte la
situația de anchetă. Interlocutorul, femeie sau bărbat, era ales după criteriul
competențelor sale de comunicare și, bineînțeles, în funcție de priceperea și
disponibilitatea de a găti și de a povesti despre gătit.
Ancheta etnolingvistică are ca scop obținerea unor discursuri care să
înfățișeze o temă etnologică, în cazul nostru, problematica alimentației
tradiționale. Analizând o situație de comunicare de tipul interviului despre
un subiect culinar, de cele mai multe ori desfășurat în timpul activității
propriu-zise de gătit, trebuie avută în vedere complexitatea spațiului
pragmatico-discursiv creat.
Înțelegem conceptul de spațiu pragmatico-discursiv în termenii în
care îl definește Stelian Dumistrăcel (2012, 48‒49) 4 , care plasează acest
concept sub semnul intenţiei de cooperare din partea vorbitorilor, în
contextul unei situații de comunicare definită printr-o serie de date obiective
(A) şi, respectiv, subiective (B).
În situația de comunicare creată prin ancheta de teren care
investighează patrimoniul alimentar al unei comunități cele două tipuri de
date se regăsesc necondiționat. Datele obiective (A) sunt legate de instituirea
unei comunicări personale realizate în spațiul familiei-gazdă, de cele mai
multe ori în bucătărie, luând în considerare întreg arsenalul de gesturi de
preparare a unei mâncări. Registrul corespunzător al acestei situații de
4
Stelian Dumistrăcel, la rândul său, se raliază definiției lansate de
Dominique Maingueneau, care distinge un spaţiu discursiv reprezentând poziţionarea
(identitatea) ideologică a enunţiatorului (cf. Charaudeau și Maingueneau 2002, 97;
453‒454).
comunicare este registrul familiar, putând evolua spre intim sau chiar ludic.
Astfel, caracterul oral al comunicării se reflectă atât în plan macrotextual
(organizarea de ansamblu a dialogului legat de rețete, coduri şi
comportamente alimentare), cât și în plan microtextual (selecția formulelor
de expresie a mesajului). Caracterul oral al discursului motivează prezența
unor false începuturi, a unor enunțuri eliptice, reveniri, corecții, ezitări,
întreruperi. Coprezența interlocutorilor în mediul familial al gazdei
determină folosirea unui limbaj al momentului, marcat de contextul de
comunicare (deictice personale și spațio-temporale frecvente, limbaj afectiv,
sensuri contextuale ale cuvintelor, elipse). Necesitatea întreținerii legăturii
de comunicare impune, firesc, utilizarea unei întregi strategii de adaptare și
stimulare a interesului față de subiectul propus, reflectat prin secvențe fatice
de natură verbală, para și nonverbală. Trebuie precizat și faptul că aparatul
foto, respectiv, camera de filmat, lasă urme importante la nivelul organizării
întregii situații de comunicare, prezența acestora fiind conștientizată de toți
membrii grupului de dialog.
Referitor la datele subiective ale comunicării (B), acestea ţin de
dotările personale ale interlocutorilor, referindu-ne, în primul rând, la
competenţa lingvistică a acestora, în speţă la competenţa idiomatică (gradul de
cunoaştere a unei limbi) şi la cea expresivă, reprezentând capacitatea
vorbitorului de a pune în discurs intenția de comunicare (Coşeriu 1994, 36).
Evident, la nivelul acestor date subiective se situează și variația diatopică
(teritorială a limbii utilizate de vorbitor, reprezentată, în acest caz de
subdialectul moldovenesc influențat în unele cazuri de situații de bilingvism),
variația diastratică (legată de nivelul social al interlocutorilor, majoritatea
oameni ai satului cu o educație medie) și variația diafazică (cei mai mulți
dintre vorbitori fiind recunoscuți pentru competențele lor de comunicare
expresivă). Toate aceste date se subordonează unui anumit «contract de
comunicare», pe care Stelian Dumistrăcel (2012, 48) îl definește ca pe o
interacţiune de împreună-construire a sensului5. Acest contract de comunicare
presupune compatibilizarea discursului participanților la dialog, respectiv,
cercetătorii, gazda cunoscătoare a rețetelor, dispusă să împărtășească și să
arate, persoana de contact care a mediat organizarea anchetei.
5
Stelian Dumistrăcel plasează noțiunea de contract de comunicare în descendența
concepției lui Elíseo Véron (Entre l´épistémologie et la communication), revendicată
din ipostaze diverse, ca „intersubiectivitate” (Benveniste), „dialogism” (Bahtin),
„intenţie colectivă” (Searle), „intenţionalitate reunită” (F. Jacques), „negociere”
(Kerbrat-Orecchioni), ipostaze ce converg spre o definire contractuală a actului
vorbirii, care implică existenţa a doi subiecţi în relaţie de intersubiectivitate,
existenţa de convenţii, de norme şi acorduri ce reglează schimburile „langajiere”,
existenţa cunoaşterilor comune ce permit să se stabilească o cooperare, totul într-o
anumită situaţie de comunicare (cf. Dumistrăcel 2006, 36, apud Charaudeau și
Maingueneau 2002, 138‒141).
2.1. Discursul rețetelor culinare

Ca tip de text, rețeta culinară face parte din categoria textelor numite
procedurale (Longacre 1982, 457‒486) sau instructiv-injoctive (Adam 2001,
10‒27), iar ca activitate comunicativă are ca scop prezentarea procedeului de
realizare a unui preparat alimentar (Milică și Guia 2017, 1‒12). Adoptând
clasificarea propusă de Ion Coteanu (1973, 50) în privința diasistemului
limbii, rețetele culinare culese prin anchetă s-ar încadra limbajului popular
nonartistic, subdiviziunea nuanţat tehnic.
Rețetele provocate în cadrul anchetei de teren, sub forma unui dialog
oral inițiat de cercetător cu gazda cunoscătoare, au o structură nediferențiată.
Cele trei secvențe ale rețetei scrise, titlul preparatului, ingredientele,
procedeul de realizare se regăsesc într-o singură secvență discursivă în care
este prezentat modul preparării care include denumirea și ingredientele.
În cele ce urmează, dorim să oferim o probă a complexității situației
de comunicare generate de intenția de a obține discursuri de tipul rețetelor.
Analizăm în continuare o secvență a unui interviu realizat în cadrul
proiectului eCULTFOOD.
2.2. Studiu de caz: interviu cu Maria Budău, satul Galbeni,

județul Bacău
Maria Budău, în bucătărie
Maria Budău este născută în anul 1950 și locuiește în satul Galbeni

din comuna Nicolae Bălcescu, situat la aproximativ 15 km de Bacău, pe
malul drept al Siretului, la confluența cu râul Bistrița. Locuitorii satului sunt
în cea mai mare parte ceangăi de religie romano-catolică. Cei mai în vârstă
dintre aceștia sunt bilingvi, vorbind alături de română un grai matern de
origine maghiară. Este și cazul Mariei Budău pe care am ajuns să o
intervievăm pe 21 ianuarie 2017 și pe 26 noiembrie 2018, cu ajutorul

învățătoarei Petronela Condreț, care a ales-o drept interlocutor pentru
dezinvoltura în comunicare și pentru cunoștințele din domeniul bucătăriei,
recunoscute de întreaga comunitate. Interviul s-a petrecut în bucătăria Mariei
Budău, o anexă la casă, alcătuită din două camere, una de dormit și una în
care se pregătește mâncarea, având comună soba care servește ambele
camere. La activitatea de gătit au ajutat și viitoarea noră și nepoata. La
ambele întâlniri, am filmat și condus interviul singură, în comunicare
intervenind din când în când și învățătoarea Petronela Condreț.
În cele ce urmează, vom analiza începutul primului interviu realizat
în casa Mariei Budău la care venisem să vedem cum se fac sărmăluțele cu
păsat. În ghidul de interviu urmăream înregistrarea a 50 rețete considerate
tradiționale, cerând interlocutorilor să spună sau să facă rețete pe care le știu
de la bunici. Maria Budău ne-a dat informații despre 35 de rețete, ca
răspunsuri la întrebări născute pe trunchiul discursului general legat de
modul de preparare al sarmalelor. Cele 35 de rețete filmate, care oferă
posibilitatea urmăririi întregului context de comunicare, pot fi accesate on
line pe platforma eCULTFOOD (http://ecultfood.ub.ro/collections/show/16).
Odată intrați în casa Mariei Budău, după ce ne-am dat binețe și am
mulțumit pentru bunăvoința de a ne lăsa să filmăm cum se fac sarmalele cu
păsat, gazda noastră s-a și pornit la cernut păsatul, o făină de porumb
măcinată mai mare. Deseori informatorii, instruiți deja despre scopul venirii
noastre, nu prelungesc momentul conversației preparatorii și pornesc treaba
chiar înainte de a ajunge. Prima replică filmată 6 înregistrează rugămintea
adresată gazdei de a vorbi despre ceea ce face7.
C. Numai spuniți di fiecare datî când faciți ceva...

M.B. Da, da, da, deci noi... fac cernutu la păsat. Astăzi facim niște
sărmăluțe din păsat.
Prima intervenție este revelatoare pentru interesul pentru comunicare
al gazdei, dar înregistrează și nesiguranța specifică începutului de dialog.
6
În interviuri, am utilizat registrul familiar, folosind elemente din graiul
moldovenesc care se vorbește în satul natal, Balcani, județul Bacău.
7
În transcrierea discursului oral, ne-am condus după principiul redării
particularităţilor dialectale numai cu ajutorul literelor alfabetului limbii române,
respectând normele generale ale ortografiei actuale; astfel, sunetul [î] s-a scris î la
începutul şi finalul cuvintelor – în interior, în situaţii de derivare sau compunere – şi
â, în interiorul cuvintelor (după regula generală); pentru sunetele africatizate [ŝ], [ẑ]
(consoane alveo-palatale, cu o rostire uşor posterioară), s-a preferat scrierea cu
literele specific limbii literare, de obicei, ce/ci şi ge/gi; pentru stadiile finale de
palatalizare a labialelor şi labio-dentalelor redate prin sunetele [ḱ], [ǵ], [ń], s-a
preferat scrierea cu ajutorul grupurilor de litere che/chi, (ex. chicior) ghe/ghi (ex.
ghiţăl) şi, respectiv, cu ajutorul literei n (ex. nireasă).
Structura cernutu la păsat pare nefirească, însă ea este și consecința

bilingvismului, formele de genitiv fiind evitate și preferându-se construcțiile
analitice cu prepoziție în acuzativ.
De obicei, informatorii, când se ocupă de gătit, nu vorbesc, dar, dacă
e vorba despre o acțiune repetitivă care nu necesită o mare concentrare, e cel
mai bun moment pentru a continua dialogul. Absorbită de muncă,
vorbitoarea devine mai liberă în comunicare, uneori chiar uitând de aparatul
de filmat. Astfel, luând drept pretext curiozitatea doamnei învățătoare care a
organizat întâlnirea, provocăm interlocutoarea să ne explice mai mult:
C. Ne povestiți? Doamna vrea să știe ce e acela păsat...

M.B. Acum, păsatul e făcută8 din porumb... la moară…
Încă domină încărcătura începutului de comunicare, iar întrebarea

formulată pentru un răspuns de tipul definiției a fost pusă prea devreme.
Remarcând începutul mai anevoios al discuției legate de preparatul care
tocmai se executa, a părut o opțiune mai bună deschiderea conversației
despre alte preparate care au la bază această materie primă, păsatul.
C. Mai puneți păsat și-n altceva?

M.B. Numai în sarmale… Mai facem lapte... pentru copii. Da ce-i
de bun? Cu asta am crescut zece copii.
Cu acest răspuns sesizăm un fenomen foarte interesant de

reformulare a răspunsului în acord cu așteptările celui care întreabă.
Întrebarea se referea la prezent: Mai puneți păsat și-n altceva? Primul
răspuns este cel cerut, în prezent, păsatul se pune numai în sarmale… Însă
informatoarea știe că ne interesează mâncăruri vechi, așa că aduce în
actualitate, o rețetă pe care n-o mai face de mult. Amintirea își face loc,
vocea se schimbă și Maria Budău, ne spune că punea păsat și în lapte, cu asta
a crescut zece copii. Rețeta laptelui cu păsat înregistrată pe platforma
eCULTFOOD e dovada acestui moment al retrăirii unei amintiri, cu greu de
recreat prin cuvinte (http://ecultfood.ub.ro/items/show/1813).
C. Zece copii ați avut? Să vă trăiască! Și puneați așa în laptele fiert?

M.B. Când fierbe laptele... am pus la fiert laptele... pun și păsatul,
sare, zahăr. Și atâta îl învârt până când se moaie exact ca mămăliga… Și, pe
urmă, li scot cu lingura. Ție, ție, ție, la toatî gașca…
C. Și cum se cheamă mâncarea asta?
M.B. Mâncare făcută... din..., lapte făcut din păsat.
8
Nesiguranța în privința acordului este tot consecința bilingvismului, în ceangăiește
participiul verbului neflexionând în funcție de gen.
Rețeta de lapte cu păsat pe care Maria Budău o făcea copiilor săi,

dincolo de faptul că trezește din uitare o rețetă simplă, înlocuită astăzi de
laptele cu orez, aduce în prezent și sentimentul hrănirii ca ipostază esențială
a maternității. Dificultatea de a da nume rețetei e un fapt pe care l-am întâlnit
foarte des la interlocutori, descrierea preparatului ținând loc de nume.
Am profitat de context să verificăm existența unui alt preparat cu
păsat care în prezent se face foarte rar:
C. Și la chișcă puneți cumva?

M.B. Da... tot la fel, și la chișcă punem tot la fel. […]. Din plămânul
porcului, din ceafă, o bucățică de carne dat prin mașină... Și, pe urmă,
punim la muiet, în oleacă de ulei, jumătate din ceapă și jumătate din morcov,
și-l amestecăm. Piper, boia, condimente în toate, și sare. Și chișca o ieșit.
C. Și, de fapt, puneți păsatul în loc de orez sau cum? […]
M.B. Orez separat facem la chișcă. Aici băgăm o mână de orez. Ca
să deie un gust mai bun, că dor...
C. Deci și cu orez și cu păsat. Înainte, pe vremuri, se făcea numai cu
păsat?
M.B. Da, atunci, bătrânii, acum vreo optzeci de ani, bunică-mea
așa am găsit-o, nu mai știa die orez, ei făceau cârnați din carne cu păsat.
Foarte interesant este faptul că Maria Budău continuă să dea

răspunsuri în spiritul așteptărilor noastre. Ea ne oferă în primă instanță o
rețetă de chișcă pe care o făcea bunica sa la care folosea numai păsat. La
întrebarea dacă pune păsatul în loc de orez, ne spune că de fapt, în prezent,
face chișca și cu păsat și cu orez ca să deie un gust mai bun. E de analizat
această coexistență a două ingrediente care au același rol, păsatul și orezul.
Ingredientul considerat mai nobil, orezul, înlocuiește astăzi păsatul în
majoritatea preparatelor. Totuși, în satele ceangăiești pe care le-am investigat
păsatul mai este păstrat ca ingredient identitar, chiar dacă alături de orez.
Motivul credem că este caracterul conservator al acestor comunități care
păstrează obiceiuri culinare ca semn al propriei identități.
Conștientizarea importanței păstrării acestor obiceiuri este
confirmată și de răspunsul la următoare întrebare:
C. Nu știam la câte lucruri folosește păsatul... Și este o moară aici-șa

care macină așa mare?
M.B. Da, chiar fecioru meu o făcut...
Gata, așa... Acuma spălăm păsatul...
Prin urmare, este păstrată tehnologia necesară obținerii acestor

ingrediente la care locuitorii comunității țin. Dialogul este întrerupt brusc de
sfârșitul unei activități, cernutul păsatului, și începutul alteia, spălatul păsatului.
Chiar analizând acest fragment relativ scurt de interviu, se pot
formula unele observații legate de specificul discursului despre alimentația
tradițională înregistrat în cadrul proiectului eCULTFOOD. În cazul acestei
activități de comunicare, se remarcă o continuă negociere în ceea ce privește
raportul dintre așteptările intervievatorului și răspunsurile primite. Spațiul
pragmatico-discursiv creat este definit de intenția de cooperare din partea
vorbitorilor. Maria Budău sesizează interesul echipei față de mâncărurile
considerate vechi și intersectează planurile discursurilor care privesc fapte
din prezent cu cele din trecut. Rețetelor evocate din memorie au, în general,
un caracter sintetic, lipsa referinței, a preparatului propriu-zis, determină
convertirea în discurs a întregului demers de realizare a acestuia. De cele mai
multe ori rețeta povestită este plasată într-un context de viață semnificativ
pentru vorbitor. În privința rețetelor performate, discursul este influențat de
acțiunea care se petrece în timpul vorbirii, simultaneitatea activității de gătit
și producerea mesajului determină deseori destructurarea discursului
rețetelor. De asemenea, prezența permanentă a referinței, a preparatului
propriu-zis în diferitele sale etape, determină evitarea convertirii în discurs a
întregului context de comunicare, componenta acțională primând în fața
verbalizării.
Atât la nivelul discursului care înfățișează rețete pregătite sub ochiul
cercetătorului, cât și la nivelul discursului prin care se prezintă rețete din
memorie, învățate prin practică sau memorate după o formulă spusă sau
scrisă de cineva, se remarcă utilizarea unei întregi strategii de cooperare, de
stimulare a interesului față de subiectul propus, spre seducerea și incitarea
receptorului, semn al competenței expresive a vorbitorului.
Bibliografie
Adam, Jean-Michel (2001). Types de textes ou genres de discours? Comment classer les
textes qui disent de et comment faire?. În Langages, XXXV, nþ. 141, 10‒27.
Charaudeau, Patrick și Maingueneau, Dominique (éd.) (2002). Dictionnaire
d’analyse du discours. Paris: Editions du Seuil.
Coşeriu, Eugen (1994). Prelegeri şi conferinţe (1992‒1993). Supliment la „Anuarul
de lingvistică şi istorie literară” al Institutului de Filologie Română
„A. Philippide”, Iaşi, XXXIII, 1992‒1993, seria A., Lingvistică.
Coteanu, I. (1973). Stilistica funcţională a limbii române. Stil, stilistică, limbaj.
Bucureşti: Editura Academiei.
Dumistrăcel, Stelian (2012). Spaţii pragmatico-discursive ale generării idiotismelor: o
înscenare caragialescă. În Studii și cercetări științifice. Seria filologie, nr.
28., 45‒70.
Longacre, Robert E. (1982). Discourse typology in relation to language typology. În

Sture Allen (ed.), Text Processing, Proceeding of Nobel Symposium 51.
Stockholm: Almquist & Wiksell, 457‒486.
Manu Magda, Margareta (2003). Elemente de pragmatică a românei vorbite
regional. București: Dual Tech.
Milică, Ioan și Guia, Sorin (2017). Rețete culinare: oralitate și scripturalitate. În
Diacronia, nr. 5, 1‒12.
O‟Reilly, Karen (2005). Ethnographic methods. London&New York: Routledge.
Savin, Petronela (2018). Bucate din bătrâni. Frazeologie și cultură românească. Iași:
Institutul European.
Ştiucă, Narcisa-Alexandra (2009). Alimentaţie tradiţională. În Sabina Ispas (coord.),
Patrimoniul Cultural Imaterial din România. Repertoriu I, Comisia
Națională pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial. București:
CIMEC-Institutul de Memorie Culturală, 2009, 295‒310.
LINIILE CORPORALE UMANE ‒
O ABORDARE SEMIOTICĂ CALITATIVĂ ŞI CANTITATIVĂ
Mihaela Secrieru
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi
msecrieru@yahoo.com
Résumé. Les lignes corporelles humaines – Une approche sémiotique qualitative

et quantitative. L’inventaire des notions concernant le corps humain est très
nombreux en roumain, mais toutefois limité, ces notions contenant une variété de
concepts obtenus par l’intermédiaire de divers procédés et des mécanismes de
multiplication, basés sur des antonymies, synonymies, expressions, métaphores, sur
des déplacements de sens etc. Cette productivité constitue une bonne occasion pour
des réflexions linguistiques et des interprétations qualitatives et quantitatives qui
peuvent conduire à déceler des champs sémantiques, spécialisations, ou des limites
structurales etc. C’est ce que nous envisageons de faire dans le présent ouvrage.
Mots-clés: le corps humain, antonymies, synonymies, expressions, métaphores,

champs sémantiques, interprétations qualitatives et quantitatives.
0.1. Preambul
Aşa cum afirma un semiotician contemporan: „tema filosofică a epocii
noastre este cea a comunicării: ceea ce este şi ceea ce cunoaştem este relativ la
ceea ce comunicăm” (Codoban 2007, 134), de aceea aria decodării oricărei
comunicări prin toate mijloacele posibile este punctul central al cercetării
oricărei ştiinţe umaniste contemporane. Începuturile cercetărilor privind acest
nou accent stau în lucrările lui Morris, care reprezintă o direcţie alienată din
Semiotica lui Pierce, numită apoi „semiotica americană” şi care s-a dovedit
principial şi în special „interesată de comunicarea nonverbală şi alimentată de
ştiinţele naturii şi comportamentului.” (Codoban 2007, 135). În acest nou
context investigativ a crescut interesul lingviştilor, filozofilor limbii şi
semioticienilor, pentru sincretismul verbal-nonverbal, în combinaţiile sale cele
mai diverse: sunet-imagine-cuvânt-gest-etc., aşa cum se vede din afirmaţia de
mai jos:
„Invocarea comportamentului ca şi punct de plecare pentru semnificare

poate fi deosebit de importantă dacă realizăm faptul că motivarea,
caracteristică mai ales unor semne nonlingvistice cum sunt indicii,
M i ha e l a S e c r i e r u | 277
semnalele, simptomele şi imaginile, trece astfel înaintea imotivării,

arbitrarietăţii semnului lingvistic, respectiv că analogicul trece înaintea
digitalului, cum zice Watzlavick, în constituirea paradigmei semnului.
Desigur, un atare model mai larg al semnului a avut cîştig de cauză în
ultimul sfert de veac al secolului XX din cauza ascensiunii în comunicare
în primul rînd a imaginii, şi apoi a altor aspecte neverbale ale semiozei:
sunetele, gesturile, mirosurile (parfumurile).” (Codoban 2007, 135).
Totuşi, acelaşi semiotician ne previne că „timpul marilor sisteme

filosofice speculative pare să fi trecut definitiv. Aşa că, diferit de o mare
teorie, ar trebui, poate, să aşteptăm o diferită şi mai bună practică a
comunicării.” (Codoban 2007, 134).
Articolul de faţă se înscrie în acest curent cognitiv generic.
Aşezându-ne aşadar între teorie şi practică, încercăm şi noi să înţelegem
interesul contemporanilor pentru decodarea totală a lumii în care trăim prin
explorarea celor mai fine şi subtile semnale ale interlocutorilor, între care
morfologia genetică este un domeniu pe cât de evident, pe atât de ocult. Ca
lingvişti însă nu putem face acest lucru decât mediat şi cu metodologia
aferentă lingvisticii, eludând totuşi principiile dualiste şi structuraliste ale lui
Saussure, care sunt cu siguranţă inadecvate pentru acest demers, în favoarea
unei gândiri mai libere de constrângeri şi de rigori lingvistice, precum cea a
lui Ch. Sanders Pierce care ia in consideraţie factorul „interpretant”, şi apoi
raportându-ne şi la alte sisteme interpretative extralingvistice.
0.2. Introducere
Atunci când vorbim despre limbă şi despre aspiraţiile ei descriptive
și explicative în raport cu proprietăţile ei privind acurateţea comunicaţională,
ne aflăm pe axa raporturilor sintagmatice între persoane-persoane (P-P),
persoane-obiecte (P-O) şi obiecte-obiecte (O-O), în contextul temei de faţă
interesează exclusiv relaţia P-P. Inspectând relaţia P-P, observăm de prima
dată că ea înseamnă o relaţie extrinsecă între persoane referenţiale şi
gramaticale diferite, dar apoi adâncind perspectiva, observăm că undeva sub
această relaţie se ascunde şi automat se pierde din vedere relaţia intrinsecă a
persoanei cu propria persoană. Această reflecţie a apărut clară în mintea
noastră atunci când am realizat că lexiconul noţional al liniilor corporale
umane din limba română este de fapt căutarea unei reflexii a acestei relaţii
ontologice intrinseci a unei persoane cu propria persoana şi că această relaţie
este atât de bogată şi sugestivă încât merită investigată şi reconsiderată din
varii perspective. Pentru că motivaţia unei cunoaşteri de acest tip pleacă mai
ales de la dictonul nosce te ipsum, „cunoaşte-te pe tine însuţi”, continuam
noi dictonul cu adaosul «şi aşa vei cunoaşte lumea». Un P va privi prin
urmare un alt P cu propriii ochi ca pe o reflecţie în oglindă.
Un alt punct de plecare în această arie investigativă îl poate constitui

observaţia empirică a faptului că pentru denotarea corpului uman au fost
folosite tot atâtea lexeme câte referente obiectuale erau necesare, dar că
semiotica acestor noţiuni nu se vădeşte pe aria paradigmatică, statică sau
pasivă, a şirului denominativ, ci, aşa cum era de aşteptat, exclusiv pe aria
sintagmatică, activă sau dinamică; noţiunile compuse, cum ar fi în situaţia
aleatorie a exemplului „şaua turcului” (scobitură în grosimea osului sfenoid,
în care se află situată glanda hipofiză), această sintagmă fiind rezultanta unui
proces de metaforizare şi amalgamare subtilă de hipertext şi motivat.
Căsintagmaticul preia conducerea în faţa paradigmaticului chiar şi în acest
subtil domeniu este afirmat şi de alţi specialişti atunci când vorbesc pe larg
despre semiotica gestuală ca un cumul de semnale şi decodări interconexe:
„Semiotica gestuală este fundamentul decriptării gestuale. Fiecare parte a

corpului corespunde unei caracteristici psiho-comportamentale esenţiale.
Posturile complexe pe care le adoptăm pot fi interpretate combinând
semnificaţiile simbolice ale părţilor corporale respective. Semiotica
postulează că sensul unui cuvânt sau al unui gest nu se captează la suprafaţa
obiectelor pe care ele îl reprezintă, ci se construiește în funcţie de contextul
care îi justifică expresia.” (Messinger 2013, 8).
În sfârşit, după stabilirea subiectului discuţiei, am constatat că

problema este atât de complexă, încât doar o mică parte conceptuală poate fi
abordată într-un articol şi evident tot lacunar, deci ne limităm consideraţiile la
sfera conceptuală a capului şi în interiorul câmpului semantic al acestei
anatomii şi linii corporale doar la anumite aspecte pe care am reuşit să le
documentăm relativ convenabil. Totuşi, există o mare slăbiciune a cercetării
expresiilor lingvistice care lexicalizează liniile corpului în raport cu formele şi
dinamica lor care este resimţită puternic la nivelul trecerii dintre speculativ şi
demonstrabil, aşa cum constată aceiaşi specialişti citaţi mai sus,
J. and C. Messinger, de unde şi nevoia noastră de a relativiza expunerea şi de a
o sancţiona cu rezervele cuvenite:
„Fără această viziune «semantică» a mișcărilor recurente ale corpului,

limbajul gesturilor n-ar fi decât o digresiune plăcută, dar fără fundament
psiho-anatomic. Niște speculaţii, dintre care unele se dovedesc juste,
amestecate cu interpretări fanteziste la care am aderat la începutul
cercetărilor mele.” (Messinger 2013,9).
Vom aborda şi noi problematica în discuţie din două perspective

conjuncte până la contopire, perspectiva lingvistică şi perspectiva semiotică.
1.1. Perspectiva lingvistică

A studia lexicul privind liniile corporale umane ca lingvist înseamnă
a studia lexicalizarea întregii anatomii exterioare umane, mişcările ei şi apoi
productivitatea acestor lexeme în arii laterale diverse: botanică, geografie,
construcţii etc. Noi ne vom limita la câteva lexeme, doar pentru a arăta
limitele și specificitatea unor astfel de abordări şi complementaritatea pe
care o cer în nevoia de exhaustivitate.
1.1.1. Lema cap şi compusele ei

Capul este împărţit în trei segmente egale ca proporţii la orice
persoană, segmente numite şi etaje sau nivele, fruntea şi sprâncenele până
sub ochi este etajul superior, partea de sub ochi, urechile şi pomeţii sunt
etajul mijlociu şi filtrumul subnazal, buzele şi bărbia sunt etajul inferior. Din
sfera capului fac parte noţiuni anatomice precum craniul, vârful capului,
creştetul capului, scalpul, creierul, gâtul, ceafa, părul, favoriţii, inserţia
capilară, faţa: fruntea, tâmplele, sprâncenele, obrajii, pomeţii, gropiţele,
maxilarul, fălcile, urechile, lobii, partea superioară, ochii, genele, pleoapele,
pupilele, arcadele, privirea, nasul, nările, gura, filtrumul subnazal, buzele,
dinţii, limba, cerul gurii, mustăţile, bărbia, barba. Avem un număr de 33 de
itemi lexicali, care descriu partea superioară a corpului, adică doar zona
capului, dar acesta poate fi descris complet şi doar de 17 lexeme: „cap, faţă,
obraz, ureche, gură, buze, dinţi, limbă, bărbie, nas, nări, ochi, pleoape, gene,
sprâncene, frunte, păr”, inventar pe care îl găsim la G. Corniţă (2006,
52).Tot acolo unde găsim şi un inventar al unor lexeme regionale sinonime,
care ridică semnificativ numărul de cuvinte româneşti utilizate pentru cap şi
zona capului:
„Vocabularul secundar, regional sau special înregistrează aproape pentru

fiecare dintre termeni variante cu grade diferite de transfer semantic: cap:
căpăţână, tărtăcuţă, scăfârlie, bibilică, dovleac, minister, devlă, osatură;
faţă: obraz, chip, mutră, mască, muie, moacă, morgă, expresie, figură;
gură: meliţă, fleoancă (tacă-ţi fleoanca!); dinţi: boabe, incisiv, măsea,
molar; maxilare: masticator, fălci; nas: trompă; nări: găuri, furnale; ochi:
oglinda, fereastra sufletului, glob ocular; pleoape: obloane; gene: perii;
păr: claie, moţ.” (Corniţă 2006, 52).
Lexemele care indică părţile corpului în sine par a fi identice cu ceea

ce am putea numi şi linii ale corpului, diferenţa dintre noţiuni fiind una
subtilă şi, deseori, (total ori parţial) irelevantă. Observăm şi noi că,
referindu-ne exclusiv la noţiunea generică cap, (deci nu la toate lexemele
înşirate mai sus care au propriile ocurenţe) dicţionarele româneşti (DEX
2009, s.v. cap) înregistrează un număr excepţional de lexeme definitorii,
expresii şi compuse perifrastice, expresia lor cantitativă fiind următoarea:
Sensuri primare şi
Cuvânt- Loc. Loc.
sensuri secundare şi Expr. Compuse
titlu adv. adj.
figurate
cap 12 15 4 57 8
Tabel 1.
Între acestea există lexeme metaforizante, ori compuse de tipul

capul satului, capul podului, capul statului, capul armatei, capul Bunei
Speranțe, ca şi gura satului, gura podului, gurile râului, gura târgului, gura
cămăşii, gura sacului etc., pe care le-am consemnat pentru a vedea că ele au
folosit la denominări motivate pentru alte realităţi, deconspirând şi modul
ingenios prin care vocabularul unei limbi se poate realimenta şi regenera din
noţiuni vechi.
1.1.2. Alte leme corporale

Ca să putem aprecia bogăţia sau preempţiunea lexemului cap în
economia limbii române, ne-am gândit să îl comparăm cu lexemul mână, la
fel şi cu picior care ar putea fi două segmente comparative sugestive,
sistematizate după aceleaşi criterii ca mai sus:
Sensuri primare şi
Cuvint- Loc. Loc.
sensuri secundare şi Expr. Compuse
titlu adv. adj.
figurate
cap 12 15 4 57 8
mână 9 5 2 58 3
picior 9 6 1 48 2
Tabel 2.
Discuţia pe marginea tabelului reliefează, după metoda statistică,

cantitativă, conjugată cu cea empirică, observativă, diferenţe relativ mici
între productivitatea lexemelor cap, mână, picior, dar consideraţiile
calitative ar putea aduce mai multe noutăţi în opinia noastră, dacă se aplică
diverse triangulaţii metodologice. O analiză pertinentă a construirii
câmpurilor semantice în care intră unele din lexemele amintite găsim, de
exemplu, la G. Corniţă (2006, 56‒57), pornind de la o investigație după
precepte coseriene a productivităţii lexematice a cuvântului faţă:
„faţă
structuri paradigmatice:
primare: câmp: frunte, obraz, ochi
clasă: s.f. Partea anterioară a capului omului; chip,
figură, de la lat. facia; pl. faţă-feţe
secundare: derivate: feţişoară
compuse: feţe-feţe
conversie: faţă în faţă, în faţa, faţă de

sinonime: chip, mutră, mască, muie, moacă, morgă,
expresie, figură, obraz, «aer», prestanţă, înfăţişare”.
Aceeaşi cercetătoare înregistrează în continuare pentru lexemul faţă,

224 de unităţi descriptive, numite „structuri sintagmatice prin afinitate” de
„sintaxă obiectivă” (2006, 56), 736 unităţi descriptive de „sintaxă afectivă”
(2006, 57‒60) şi 25 de locuţiuni şi expresii (2006, 60), ceea ce probează
potenţialul uriaş de desemnare şi reprezentare al acestor lexeme corporale şi
confirmă anticiparea noastră teoretică de mai sus.
1.2. Perspectiva semiotică. Interpretări semiotice ale expresiilor

capului, feţei etc.
Oricum dacă astăzi ceea ce ne interesează poate fi considerat de
domeniul lingvisticii, în plină tradiţie post-, postmodernistă, evident
transdisciplinară, pentru o analiză conceptuală, deci de sens, trebuie să avem
în vedere multiple semiotici culturale, antropologice, psihologice, chiar
medicale şi de aceea ne-am oprit şi noi la o altă modalitate interpretativ-
semiotică a capului, în principal a elementelor feţei sau ale chipului.
Interpretările vizează trăsăturile intrinseci sau statice, ale formei şi extrinseci
sau dinamice, ale funcţiei de semnificare, iar potenţialul interpretativ de tip
speculativ este uriaş. Mai important de subliniat aici este însă faptul că în
cercetările semiotice de acest tip există un cumul de decodări, de tip
imagine‒semnificaţie‒cod şi că acest triunghi semiotic complică foarte mult
acurateţea interpretativă, orice interpretare fiind perfect emendabilă.
1.2.1. Interpretări semiotice ale expresiilor capului

În legătură cu anatomia superioară a corpului numită cap, aşa cum
am spus, vom avea în vedere două aspecte, expresiile şi semnificaţiile statice
şi expresiile şi semnificaţiile dinamicii ale acestuia. Dacă pentru cele
dinamice există un consens filozofic provenit din cercetările asidue din
ultimii ani, aşa cum se menţionează în citatele sugestive de mai jos:
„Într-adevăr, momentul semiotic cel mai interesant al semnelor este cel de

dinaintea şi de după constituirea lor, de vreme ce viaţa semnelor, care nu
este nesfîrşită, dar nu are totuşi limite de principiu, nu se poate termina prin
fixarea lor într-un obiect.” (Codoban 2007, 135‒6).
sau
TI
„Datorită muşchilor feţei, omul poate să-şi modifice cu uşurinţă expresia,
oferind o mare varietate de mesaje printr-un mijloc static de comunicare
nonverbală. Sunt recunoscute îndeosebi şase tipuri de emoţii: furia,
dezgustul, teama, bucuria, supărarea, satisfacţia şi surprinderea, ca
mişcări expresive universale.” (Corniţă 2006, 16),
ori
„În ceea ce priveşte capacitatea de semnificare, Paul Ekman stabileşte, în
1978, 21 de trăsături faciale, repartizate în trei grupe: statice, mobile,
lente/rapide, care oferă 18 tipuri de informaţii: identitate personală, neam,
rasă, gen, temperament, personalitate, frumuseţe, atracţie sexuală,
inteligenţă, boli, emoţie, stare psihică, semne de identificare, adaptori,
ilustratori, reglatori, vârstă, viaţă emoţională anterioară. (personal
identity, kin, race, gender, temperament, personality, beauty, sexual
attractiveness, intelligence, disease, emotion, mood, emblems, adaptors,
illustrators, regulators, age, previous emotional life). Osgood găseşte şi el
şapte grupuri principale ale expresiei faciale: fericirea, surpriza, teama,
tristeţea, furia, curiozitatea şi dezgustul/dispreţul (apud Anghel 2003, 110).
Numeroase alte studii caută posibilităţi de cuprindere şi sistematizare tot
mai sofisticate.” (Corniţă 2006, 16),
surprinzător sau nu staticul morfologiei capului cu elementele sale

componente pare a purta în sine o semiotică la fel de puternică.
1.2.1.1. Expresii şi semnificaţii statice

Suada Agachi, una din popularizatoarele interpretării trăsăturilor de
caracter şi de personalitate după teoria celor cinci elemente de citire a
chipului, atrage în ultimul timp atenţia mass-media cu apariţiile sale
televizate privind tocmai aceste semne statice încastrate pe chip. Potrivit
Suadei Agachi (www.suada.ro), referitor la urechi, dacă acestea sunt un pic
mai depărtate de craniu, acest lucru denotă încăpățânare, dar această
trăsătură trebuie să stea în corelație cu un păr cu firul gros. Inserția părului
poate fi dreaptă, în V sau ușor rotunjită. Cea dreaptă este semn puternic de
masculinitate. Părul cu firul gros este semn al unei antecedente din familii
comune, cei cu părul subțire în schimb provin genealogic din familii nobile.
Basmele populare conţin și ele semioze ale culorii părului uman, de exemplu,
lui Harap Alb i se spune să se ferească de omul cu părul roşu, în unele
variante, sau de spân, în altele, pentru că acesta ar fi viclean, iar faptele
narate din basm întăresc apoi în mentalitatea colectivă aceste credinţe.
Asceţii se cunosc după distanţa dintre sprâncene şi dintre frunte şi sprâncene,
care sunt ambele foarte mici. Practic lipseşte arcada ochiului, iar sprâncenele
trebuie să fie groase şi stufoase. Sprâncenele cu fire încârligate denotă o
natură îndoielnică, dar şi o conexiune mai puternică cu oamenii, cele subţiri,
slab aspectate, sugerează o slabă interacţiune cu semenii. Mai mult, cine are
sprâncene care pornesc vertical, până în 30 de ani divorţează, va avea un
singur copil, ori i se zdruncină relaţia. Filtrumul subnazal bine sculptat
înseamnă vitalitate, poftă de viaţă; cel adânc înseamnă multă energie şi
rezistenţă la efort, iar în combinaţie cu un lob gros al urechii semnalează o
înclinare spre obezitate. O frunte îngustă este caracteristica unui om practic.

Există de altfel trei tipuri de frunte, bombată, dreaptă şi teşită sau înclinată şi
toate poartă semnificaţii caracteriale. Fruntea bombată înseamnă creativitate
şi capacitatea de a vedea problemele panoramic, în ansamblu, cea dreaptă
denotă un caracter organizat, sistematizat, ordonat, iar cea teşită semnalează
un foarte bun negociator. Gropiţa din barbă la bărbaţi ar arăta că posesorul ei
este în căutare de simpatie şi de compania femeilor, iar la femei sugerează
nevoia de atenţie sau de afecţiune, dar, în plus, femeile ar avea şi o natură
răutăcioasă. O faţă rotundă, plină este feminină, yn, şi în baza acestei
trăsături posesorilor li se iartă greşelile sau li se minimizează efectele
eşecului. Bărbaţii cu aceste feţe feminine sunt statici, dar intuitivi. O faţă
pătrată înseamnă un caracter de lider, iar una triunghiulară înseamnă o fire
supusă. Buzele de jos, dacă sunt subţiri, induc prezenţa unei agresivităţi, iar
buza de sus mai groasă sugerează capacitatea de afecţiune. Buzele săpate
înseamnă răutate, lipsă de toleranţă. Se poate măsura această săpătură în
raport cu unghiurile interne ale ochilor, cu care colţurile gurii ar trebui să se
alinieze. Gura, dacă este mare şi ochii bulbucaţi, dublată de frunte înaltă,
înseamnă că avem un caracter singuratic; o gură largă şi ochi mari indică
nelinişte, isterie, anxietate. Un nas coroiat indică un om de carieră. Nasul în
vânt arată că persoana pierde multă energie, dar posesorii acestuia sunt rapizi
şi buni culegători de informaţii. Ochii, ca formă, pot fi purtători de
semnificaţii multiple. Antropologic, se ştie, forma ochiului trădează
apartenenţa la rasele umane, popoare, etnii, tipul european, caucazian sau
mongoloid etc. Psihologic, însă, – pupila dilatată denotă interes sau atracţie,
privirea goală înseamnă interes moderat pentru interlocutor, dezinteres; ochii
îngustaţi semn de apreciere, interes; clipitul des egal emotivitate; ochii
plecaţi indică disimulare, evitarea contactului. Medical, o pupilă dilatată
indică utilizarea de opioide, atropină ş.a. (cf. Lunde 2009, 201), ori o traumă
prin lovire. Semnele particulare pe faţă, între care aluniţele, denotă un
caracter analitic, intuitiv, femeile văd totul mai clar decât alţii, bărbaţii cu
semne faciale sunt lideri.
1.2.1.2. Expresii şi semnificaţii dinamice

Semnificaţiile dinamice sunt aduse de mişcările corporale în diverse
contexte şi aici se intră în imensul domeniu semiotic numit „body language”,
de aceea am selectat din literatura de specialitate câteva din interpretările
privitoare la mişcările capului: rotirea şi înclinarea.
Rotirea capului spre stânga:
„Fugim întotdeauna prin stânga pentru că simţul spaţiului, sau facultatea
spaţială, se situează în aria cerebrală dreaptă, care comandă partea stângă a
corpului. Extrapolând, putem presupune că rotirea capului spre stânga
indică nevoia de a fugi sau de a se debarasa în mod virtual de un inoportun.

Rotirea capului spre stânga denotă un individ mai puţin dinamic sau mai
puţin tonic decât alter ego-ul său, campionul. El este mereu gata să
pornească în cursă atunci când e vorba să participe, dar va da bir cu fugiţii
dacă este constrâns să intre în competiţie cu cineva mai puternic decât el.
Rotirea capului spre stânga este o reacţie preponderent masculină.”
(Messinger 2013, 15).
Rotirea capului spre dreapta:
„Rotirea capului spre dreapta deplasează vigilenţa binoculară pe ochiul

stâng, care depinde de jumătatea dreaptă a creierului sau creierul afectiv.
Această rotire corespunde dispreţului, reacţie provenind de la un subiect
mai impulsiv. Rotirea capului spre dreapta este o reacţie de dispreţ care
indică în mod paradoxal o certă flexibilitate relaţională. Asociată cu profilul
campionului, rotirea capului spre dreapta este gata să scoată în evidenţă
toate sfidările, așa că nu vă încredeţi în el sau în ea, mai ales dacă nu par a
fi ceea ce sunt. De cele mai multe ori, sunt niște outsideri care se dovedesc
redutabili atunci când e prea târziu pentru a riposta. Această rotire este
preponderent feminină.” (Messinger 2013, 16).
Înclinarea capului:
„Capul înclinat într-o parte expune gâtul, făcând într-adevăr subiectul mai
puţin ameninţător și exprimând astfel o atitudine de supunere. Capul se
apleacă într-o parte și rămâne în această poziţie. Această mișcare repetată la
intervale scurte, ba chiar imediat, derivă din cea prin care copilul caută
mângâiere, sprijinindu-și capul pe pieptul tatălui sau al mamei. Când un
adult își pleacă astfel capul e ca și cum și l-ar sprijini de pieptul unui
protector imaginar. Această atitudine de «copilaș» este contrazisă de
semnalele sexuale emise de corpul adultului care o adoptă, conferind
gestului o notă de timiditate. Înclinarea capului este folosită ca element de
seducţie sau, dimpotrivă, ca un act de supunere.” (Messinger 2013, 16).
Observăm nuanţele mai mult sau mai puţin speculative prezente în

toate citatele de mai sus şi ne întrebăm cum ar putea ştiinţa să valideze
aceste semioze?
2. Concluzii
Avansul acestei lumi s-a bazat în mod evident nu doar pe ştiinţă, ci
şi pe lucruri aproximative, necuantificabile, creative, iar forţa şi dinamismul
limbajului corporal sunt o armă inefabilă de persuadare şi de putere care
dinamizează această lume. Cum o face este greu de cuantificat. Dar, dacă
lumea fizicienilor a început să vorbească despre lumea naturală în care trăim
ca despre o uriaşă hologramă, dacă întâlnirile cu extratereştrii sunt iminente,

iar comunicarea va deveni telepatică, dacă spiritualitatea este următorul nivel
de conştiinţă umană, iar locul ştiinţei va colapsa în lipsa lumii materiale,
dacă energia va fi una neconvenţională şi evanescentă, dacă intuiţia va fi mai
presus de gândirea critică, raţională (cum ne avertizau Einstein, Tesla, dar şi
alţii), dacă totul va fi înţeles în termeni de vibraţie şi frecvenţă, dacă nu vom
mai avea nevoie de trup ca să existăm în conştiinţă, probabil că semnele şi
mişcările oricărui corp uman în curând nu vor mai avea relevanţă. Până
atunci, în noosferă circulă idei despre citirea paranormală a chipului, a
mâinii şi a frunţii şi a tuturor liniilor corpului, iar acesta pare a fi următorul
nivel de cunoaştere în semiotică, fie că ea este obţinută pe cale logică, fie că
se bazează exclusiv pe intuiţii, percepţii, presupoziţii şi, desigur, pe
metaforizări şi alegorii. Este probabil o fază prin care cu toţii trebuie să
trecem în înţelegerea inefabilului imediat. Denudarea trăsăturilor faciale şi
corporale este probabil acum ultima frontieră a semioticii, iar, dacă acest
lucru este posibil, verificabil şi validabil imediat, în lumea pe care o ştim
acum, cred că el va însemna un salt evolutiv uriaş, să zicem precum cel de la
tranzistori la computer, adică de la puteri limitate la limite impredictibile în
evaluarea şi manipularea,...dar şi clasificarea şi sortarea oamenilor.
Izvoare
Dialog exclusiv Lapunkt între Toma Pavel și Cristian Pătrășconiu
http://www.lapunkt.ro/2017/01/02/interviu-toma-pavel-literatura-neofera-un-
mod-de-a-intelege-lumeasi-de-a-lua-parte-la-bucuria-sitristetea-ei/.[FB,
03/01/2017].
Bibliografie
Agachi, Suada. Citirea feţei.www.suada.ro [21.04.2019].
Codoban, Aurel (2001). Eero Tarasti, Existential Semiotics. Bloomington and
Indianopolis:Indiana University Press.
Codoban, Aurel (2007).Eero Tarasti, Existential Semiotics.ÎnJSRI, no. 17, 134‒141.
Corniţă, Georgeta (2006).Comunicare și semnificare. Studiul Mimicii. Perspective
interdisciplinare. Ed. a 2-a, rev. Baia Mare: Editura Universității de Nord.
DEX = Dicţionarul explicativ al limbii române.Ed. a 2-a revăzută.Bucureşti:Editura
Univers Enciclopedic Gold, 2009.
DEX online = Dicţionarul explicativ al limbii române.
format electronic.https://dexonline.ro.Copyright © 2004‒2019 [21.04.2019].
Lunde, Paul (coord.).(2009). Secretele codurilor.București: Editura Enciclopedia RAO.
Messinger, Joseph și Caroline Messinger(2013). Cartea gesturilor.Bucureşti:Editura
ALL. http://www.all.ro/carte/cartea-gesturilor.html.[15.05.2019]
CÂTEVA OBSERVAȚII ÎN LEGĂTURĂ CU BILINGVISMUL
Cristina Silaghi
cristinasilaghi73@gmail.com
Abstract. A Few Comments on Bilingualism. In order to achieve communication

between two different language communities, the emergence of bilingualism is an
eseential condition. In the following, we aim to highlight some aspects related to this
complex phenomenon. We will present briefly the research perspectives of
bilingualism revealing its interdisciplinary characterand some definitions of the
concept, wich have at their center the speaking individual and his ability to use two
different linguistic systems in communication.
Keywords: bilingualism, psycholinguistics, sociolinguistics, linguistic interference.
0. Considerații preliminare
Definirea limbii ca fenomen în schimbare din punct de vedere istoric
şi sublinierea legăturii ei cu istoria unui popor constituie un fapt îndeobşte
cunoscut. Pentru ca o societate, oricare ar fi aceasta, să funcţioneze, e nevoie
de o strânsă colaborare între indivizii care o alcătuiesc. Această colaborare
nu se poate realiza decât prin intermediul unui instrument general utilizabil
cum este limba. Natura socială a limbii se dezvăluie, deci, prin faptul că ea
asigură comunicarea dintre indivizi, iar comunicarea, indiferent de nivelul la
care se realizează, reprezintă condiţia esenţială pentru funcţionarea
organizată a unei societăţi.
Limba şi societatea nu evoluează separat: pentru ca o limbă să existe,
este nevoie de indivizi care s-o utilizeze permanent; altfel spus, o limbă
există atâta timp cât există indivizi care s-o vorbească. În acest sens, este
relevantă observaţia făcută de J. Vendryes:
„Limba nu există în afara celor care gândesc în ea şi care o vorbesc. Ea îşi
are rădăcinile în adâncurile individuale: de acolo ea găseşte forţa necesară
pentru a se întrupa în sunetele vorbirii umane. Dar conştiinţa individuală
este doar unul din elementele conştiinţei colective, care îi dictează regulile
sale individului. Dezvoltarea limbilor este, deci, doar un aspect al
dezvoltării societăţii (...) Numai cercetând rolul social al limbii îţi poţi
forma o părere despre ce este limba.” (Vendryes 1921, 322).
C r i s t i n a S i l a g hi | 287
Am punctat sumar, astfel, legătura dintre limbă şi societate şi rolul

limbii ca instrument de comunicare în interiorul unei colectivităţi. Dar,
deoarece „o comunitate lingvistică nu este niciodată omogenă şi nici nu este
închisă în ea însăşi” (Vendryes 1937, 301), nevoia de comunicare se manifestă
nu doar între membrii aceleiaşi colectivităţi, ci şi între grupări umane etnic şi
lingvistic diferite. Ajungem în punctul în care trebuie să subliniem rolul limbii
ca instrument ce asigură comunicarea şi între indivizi aparţinând unor
comunităţi lingvistic diferite. Pentru a face posibilă această comunicare
„interlingvistică”, se impune învăţarea şi utilizarea a cel puţin unei alte limbi,
în afară de limba maternă, situaţie dependentă de factori sociali concreţi,
diferiţi de la o perioadă istorică la alta. Limbile comunităţilor sunt, astfel,
aduse în situaţia de contact lingvistic prin intermediul indivizilor care
alcătuiesc aceste comunităţi. Noţiunea de contact lingvistic s-ar putea defini
drept „situaţie care determină utilizarea alternativă de către anumite grupuri
sau indivizi a două limbi diferite” (Bidu-Vrânceanu et alii 2001, 137) sau
„atingerea dintre limbi, apărută în condiţii geografice, istorice şi sociale
determinate, care duc la necesitatea comunicării între colective umane ce
vorbesc limbi diferite.” (Achmanova 1966, 535). Contactul lingvistic
reprezintă sursa bilingvismului.
1. Caracterul interdisciplinar al bilingvismului

Bilingvismul s-a impus în literatura de specialitate drept o problemă
extrem de complexă, cu multiple implicaţii interdisciplinare. Complexitatea
bilingvismului este evidentă dacă luăm în considerare faptul că acest
fenomen constituie obiectul de studiu al mai multor discipline, precum
psiholingvistica, sociolingvistica, lingvistica. Aceasta este urmarea firească
a faptului că intrarea în contact a limbilor este posibilă prin intermediul
indivizilor ce alcătuiesc comunitatea lingvistică respectivă. Deci, contactul
lingvistic se produce, iniţial, la nivelul individului, extinzându-se, apoi,
treptat, la nivelul grupului social căruia îi aparţine individul.
1.1. Definit din punct de vedere psiholingvistic, bilingvismul
reprezintă „un mecanism psihic (cunoştinţe, priceperi, deprinderi) care îi
permite individului să reproducă şi să producă realizări verbale, aparţinând
succesiv la două sisteme lingvistice” (Vereščeagin 1969, 134).
Psiholingvistica oferă, de asemenea, informaţii privind comportamentul
individului bilingv, vârsta ideală a însuşirii celei de-a doua limbi, acţiunea
bilingvismului asupra gândirii individului, capacitatea individului de a-şi
însuşi o nouă limbă şi de a menţine separate două sisteme lingvistice etc.
1.2. Cercetarea bilingvismului din punct de vedere sociolingvistic
presupune evidenţierea volumului de funcţii sociale şi a sferelor de utilizare
a fiecăreia dintre cele două limbi pe care le utilizează o populaţie bilingvă,
adică examinarea acestui fenomen la nivelul comunității și nu al individului.
Ni se pare semnificativă observația făcută de J. Pohl în acest sens:
„Când două limbi sunt în contact, una tinde să devină dominantă, iar
cealaltă dominată. Limba dominantă tinde să elimine limba dominată în
raport direct cu volumul de comunicaţii, cu diferenţierea economică,
demografică şi culturală a comunităţilor care le vorbesc şi în raport invers
cu diferenţierea de structură a celor două limbi.” (Pohl 1970, 293).
În situația bilingvismului colectiv (social), limbile în contact

funcționează ţinând cont de anumite categorii socioculturale și politice
(Moldovanu 2005). În acelaşi timp, contextele sociolingvistice permit
relevarea diferenţelor de competenţă lingvistică ale indivizilor bilingvi.
Gradul de cunoaştere a celei de-a doua limbi, menţinerea intactă sau
renunţarea treptată la limba maternă sau la limba a doua sunt condiţionate
social de factori precum educaţia vorbitorului, statutul politic al grupului
căruia îi aparţine acesta, ocupaţia lui, poziţia lui socială etc.
1.3. Perspectiva lingvistică oferă date legate de rezultatele
contactului lingvistic, adică înseamnă evidenţierea modificărilor pe care le
suferă fiecare dintre limbile ce intră în contact ca urmare a interferenței
lingvistice. Principala problemă de ordin lingvistic în legătură cu
bilingvismul constă în determinarea măsurii în care cele două structuri
intrate în contact se pot păstra nealterate şi în ce măsură ele se vor influenţa
una pe cealaltă (Martinet 1972). Lingvistul trebuie să alcătuiască „matriţa de
coduri” (Rozencveig 1972, 12) a colectivului lingvistic, adică mijloacele
lingvistice utilizate de membrii săi în condiţiile trecerii de la un canal de
comunicare la altul.
2. Definiţii ale termenului de bilingvism

În literatura de specialitate, a devenit clasică definiţia bilingvismului
dată de U. Weinreich în lucrarea sa Languages in Contact. Finding and
Problems, care revoluționează teoria contactului lingvistic: „Două sau mai
multe limbi se află în contact dacă sunt utilizate alternativ de una şi aceeaşi
persoană. Astfel, locul unde se realizează contactul îl reprezintă indivizii
care utilizează limba. Practica utilizării alternative a două limbi se numeşte
bilingvism, iar persoanele care o realizează –bilingvi.” (Weinreich 1970, 22).
Meritul acestuia constă în faptul că indică trăsătura esenţială a
bilingvismului: utilizarea succesivă a două sisteme lingvistice de către unul
şi acelaşi individ, această trăsătură regăsindu-se şi în alte definiţii ulterioare.
A. Martinet (1970, 18) a subliniat şi el rolul important jucat de
individ în cadrul procesului de bilingvism, considerând că „fiecare individ
nu este doar un câmp de luptă între tipuri lingvistice diferite şi anumite
deprinderi verbale, ci şi o sursă constantă a interferenţei lingvistice.”.
Pe măsură ce cercetările din acest domeniu au evoluat, definiţia

propusă de Weinreich a început să fie resimţită ca fiind incompletă. A apărut
întrebarea: ce înseamnă sisteme lingvistice diferite? În privinţa acestora,
posibilităţile combinatorii sunt variate: (a) poate fi vorba de două limbi cu
statut identic; (b) de o limbă şi un dialect al acesteia; (c) de o limbă şi un
dialect al altei limbi etc., fenomen definit de A. Martinet drept complexitatea
situaţiilor lingvistice reale. Intuind complexitatea acestui fenomen,
Ch. Ferguson reia, în 1959, termenul diglosie (utilizat, pentru prima oară, de
francezul J. Psichari, în 1928, cu referire la situația sociolingvistică din
Grecia) pentru descrierea unui caz în care două limbi (sau două variante ale
limbii, de exemplu dialectele) îşi împart între ele funcţiile: una este folosită
ca mijloc oficial de comunicare, iar cealaltă serveşte necesităţilor
comunicării cotidiene (Ferguson 1959), însă acest nou termen nu a fost
preferat de mulţi autori.
2.1. În definiţiile generale date acestui fenomen, în majoritatea
cazurilor nu se face referire la gradul de cunoaştere a celor două limbi.
Prezentăm, mai jos, câteva astfel de definiții ale bilingvismului Astfel, în
Tratatul de lingvistică generală, prin bilingvism se înţelege„capacitatea unui
individ sau a unei populaţii de a utiliza în comunicare două sisteme
lingvistice diferite.” (Tratat de lingvistică generală 1971, 526).
La V. Ju. Rozencveig (1972, 9) găsim următoarea definiţie a
bilingvismului: „Prin bilingvism se înţelege, de obicei, utilizarea a două limbi şi
trecerea regulată dintr-o limbă în alta în funcţie de situaţia de comunicare.”.
În concepția lui Ju.O. Ţluktenko (1966, 20), bilingvismul reprezintă
competența de utilizare alternativă a două limbi:
„(...) capacitatea dobândită a unui individ sau a unui grup de indivizi de a

utiliza alternativ două limbi şi însăşi realizarea acestei capacităţi, adică
practica comunicării alternative utilizând două limbi diferite. Cu alte
cuvinte, bilingvismul reprezintă un sistem coerent de mijloace de
comunicare, caracteristic unui individ sau unui grup de indivizi, în care
intră mijloace de expresie aparţinând la două sisteme lingvistice diferite.”.
În Dicţionarul de ştiinţe ale limbii, prin bilingvism se înţelege „în

sens restrâns, folosirea alternativă a două limbi; în sens larg, folosire
alternativă a două sisteme lingvistice, indiferent de statutul acestora: limbi
distincte, dialecte ale aceleiaşi limbi sau chiar varietăţi ale aceluiaşi idiom.”
(Dicţionar de ştiinţe ale limbii 2001, s.v. bilingvism/ 87).
2.2. Alţi autori includ în definiţia termenului şi criteriul perfecţiunii
în utilizarea limbilor şi consideră că bilingvismul apare atunci când individul
stăpâneşte în egală măsură ambele limbi. În acest sens, „bilingvismul
înseamnă cunoaşterea şi utilizarea în egală măsură a două limbi.” (Rozental
și Telenkova 1972, 81). L. Bloomfield (1933, 56, apud Ţluktenko1966, 24)
definea bilingvismul drept „capacitatea de a utiliza două limbi ca şi cum

ambele ar fi limbi materne.”. Această poziţie a fost criticată de autori precum
E. Haugen, care aduce următoarea precizare: pentru ca un individ să ajungă
să cunoască şi să întrebuinţeze o altă limbă la fel de bine ca limba maternă,
ar trebui ca „întreaga experienţă pe care el a dobândit-o prin utilizarea unei
limbi să fie dublată în contextul comunicării cu vorbitorii unei alte limbi”
(Haugen 1953, 6‒9), fenomen, practic, imposibil. Autorul menționat
vorbeşte chiar de existenţa unui stadiu prebilingv sau antebilingv, în care o
anumită persoană nu mai este monolingvă, dar deprinderile ei în altă limbă
se reduc doar la pronunţarea unor anumite cuvinte. Ulterior, Haugen
vorbeşte despre bilingvismul pasiv, etapă în care individul înţelege altă limbă,
dar nu poate încă să producă enunţuri verbale proprii în acea limbă.
Pentru A. Martinet (1963, 523), criteriul perfecţiunii, în cazul
bilingvismului, nu are nicio justificare, deoarece, susține autorul, în orice
colectiv lingvistic, există vorbitori ai unei singure limbi ce utilizează forme
incorecte. Niciodată o limbă nu poate fi considerată ca fiind însuşită perfect,
ci doar în măsura în care e suficientă pentru a asigura comunicarea cu
indivizii ce alcătuiesc grupul social. În plus, gradul de perfecţiune cu care
bilingvii vorbesc o limbă sau alta poate fi diferit de la individ la individ, de
la o situaţie de comunicare la alta. Chiar şi atunci când o persoană şi-a
însuşit două limbi concomitent din copilărie, se întâlnesc întrebuinţări
preferenţiale ale unuia sau altuia dintre sistemele lingvistice respective. Din
punctul nostru de vedere, rolul esențial în însuşirea perfectă a unei limbi îi
revine mediului lingvistic, în cele din urmă impunându-se limba cu care
vorbitorul este în contact permanent.
Aceeaşi idee se regăseşte şi la E.V. Vereščeagin, care subliniază că, în
condiţiile bilingvismului, cele mai variate combinaţii de elemente aparţinând
sistemelor lingvistice utilizate depind într-o mică măsură de gradul de
cunoaştere a limbii şi mai mult de cine, cu ce scop şi în ce circumstanţă
vorbeşte (Vereščeagin 1969, 94), adică de situaţia de comunicare.
3. În loc de concluzii
Cele prezentate mai sus ne permit să relevăm faptul că, pentru a da o
definiţie cât mai completă a acestui amplu şi complex fenomen lingvistic, ce
poate constitui, în funcţie de scopul urmărit, obiectul de studiu al mai multor
discipline (psiholingvistică, sociolingvistică, lingvistică), este necesară o
sinteză a informaţiilor obţinute în fiecare din aceste domenii. Elementele
esenţiale pe care trebuie să le includă această definiţie sunt utilizarea
succesivă de către unul şi acelaşi individ a două sisteme lingvistice
diferite, iar luarea în considerare a altor aspecte relevante pentru acest
proces complex, cum ar fi gradul de cunoaștere a celor două limbi, nu face
decât să nuanțeze definiția propusă de Weinreich. Gradul de perfecţiune în
însuşirea unei alte limbi depinde de o serie de factori printre care putem
enumera tipul de contact lingvistic care are ca rezultat apariția
bilingvismului (de exemplu, în condițiile unui contact lingvistic permanent,
care presupune apariția unor relații interlingvistice puternice în procesul
intens de comunicare între comunități lingvistic diferite, sporesc șansele de
însușire foarte bună a unei limbi), frecvenţa utilizării unei limbi în raport cu
altă limbă, prestigiul unei limbi, capacitatea individului de a-şi însuşi o altă
limbă, modul în care ea este însuşită (limba este însușită în condițiile unui
contact lingvistic natural sau artificial) etc.
Pentru cei care cercetează bilingvismul din perspectivă lingvistică,
vor fi relevante rezultatele vizibile la nivelul structurii limbilor în contact,
deoarece, după cum consemna Th. Capidan(1943, 53), bilingvismul este
unul din factorii care „lucrează la schimbările din limbă”. De cele mai multe
ori, ca urmare a contactului lingvistic, se produce fenomenul numit
interferență lingvistică, ce presupune abateri de la norma unei limbi, care
apar în vorbirea bilingvilor ca rezultat al faptului că aceștia cunosc mai mult
de o limbă (Weinreich 1970). Modificările în structura unei limbi, apărute
sub influența unei alte limbi, afectează în mod diferit subsistemele limbii
(fonetica, morfologia, sintaxa, lexicul) și depind de gradul de organizare a
acestora: cu cât subsistemul limbii este mai bine organizat, cu atât
interferența lingvistică este mai redusă și invers, cu cât subsistemul limbii
are mai multe unități constitutive, interferența se produce mai ușor.
Astfel, bilingvismul rămâne o problemă mereu actuală, mai ales în
condițiile globalizării din perioada contemporană, când utilizarea în
comunicare a (cel puțin) două limbi devine o condiție esențială pentru
integrarea în societate, contribuind la lărgirea viziunii asupra lumii și la
creșterea toleranței culturale.
Bibliografie
Achmanova, O.S. (1966). Slovar’ lingvističeskich terminov. Moscova: Izd.
Sovetskaia enciklopedia.
Bidu-Vrânceanu, Angela et alii (2001). Dicţionar de ştiinţe ale limbii. Bucureşti:
Editura Nemira.
Bloomfield, L. (1933). Language. New York.
Ferguson, Ch. (1959). Diglossia.Word, 15, 325‒340.
Capidan, Th. (1943). Limbă și cultură. București: Editura Fundația regală pentru
literatură și artă.
Graur, Al. (coord.) (1971). Tratat de lingvistică generală. București: Editura
Academiei Republicii Socialiste România.
Haugen, E. (1953). The Norvegian Language in America. Philadelphia: University
of Pennsylvania Press.
Martinet, A. (1963). Osnovy obščej lingvistiki. În Novoe v lingvistike, vol. III.
Moscova: Izd. Inostrannoi literatury.
Martinet, A. (1970). Preface. În U. Weinreich. Languages in Contact. Findings and

Problems. Paris: Mouton the Hague,1970.
Martinet, A. (1972). Rasprostranenie jazyka i strukturnaja lingvistika. În Novoe v
lingvistike, VI. Moscova: Izd. Progress, 81‒93.
Pohl, J. (1970). Probleme actuale ale sociolingvisticii. În Limba Română, XIX, nr.
4, 283‒293.
Psichari, J. (1928). Un pays qui ne vent pas sa langue. În Mercure de France, I‒X,
63‒120.
Rozencveig, V. Ju. (1972). Osnovnye voprosy teorii jazykovych kontaktov. În Novoe
v lingvistike, vol. VI. Moscova: Izd. Progress, 5‒24.
Rozental, D.E., Telenkova, M.A. (1972). Spravočnik lingvističeskich terminov.
Moscova: Izd. Prosveščenie.
Vendryes, J. (1921). Le language. Paris: La rennaisance du livre (trad. în lb. rusă
Jazyk, Moscova, 1937).
Vereščeagin, E.M. (1969). Psichologičeskaja i metodičeskaja charakteristika
dvujazyčija (bilingvizma). Moscova: Izd. Moskovskogo universiteta.
Ţluktenko, Ju. A. (1966). Movni kontakty.Kiev: Vyd. Kyivskoho.
Weinreich, U. (1970). Languages in Contact. Findings and Problems.1970. Paris:
Mouton the Hague (trad.în limba rusă de J. A. Ţluktenko, Jazykovye
kontakty, Kiev, 1972).
Webografie
Munteanu, Gh. (2005). Bilingvism, diglosie, conflict lingvistic: o disociere utilă
pentru analiza limbilor în contact. În Limba Română, BDD-A20848.
INFINITIVUL ÎN TEXTELE DE POPULARIZARE A ȘTIINȚEI
TRADUSE DE PETRU MAIOR
Liliana Soare
Universitatea din Pitești
lilianasoare2006@yahoo.com
Abstract. The Infinitive in the Texts of Popularized Science Translated by

Petru Maior. The present study analyses the infinitive structures used by Petru Maior in
his texts of popularized science translated between 1812 and 1816. There are brought
new data and explanations regarding the use of the short and long verbal infinitive. It
can be observed the extensive use of the short infinitive in a period in which the
subjunctive constructions represented the literary norm. The normative perspective of
the scholar is obvious in the use of the long verbal infinitive, inherited from Latin, as part
of the Transylvanian scholars’ plan of norming the literary language.
Keywords: long verbal infinitive, short infinitive, literary norm, mixed features.
1. Româna are două forme de infinitiv: infinitivul lung, moștenit din

latină, și infinitivul scurt, rezultat din infinitivul lung prin apocopa lui -re (a
citire > a citi). Dacă în perioada veche a limbii române literare cele două
forme de infinitiv coexistau (infinitivul verbal lung fiind, totuși, mai puțin
frecvent decât cel scurt), în româna literară actuală doar infinitivul scurt
prezintă toate particularitățile verbale, în timp ce infinitivul lung, fără a,
funcționează ca un nominal.
Studiile diacronice despre infinitiv, cu cele două realizări ale sale,
sunt numeroase, subliniindu-se particularitățile de construcție și de
comportament ale acestei forme verbale nonfinite în vechea română literară
(Diaconescu 1977, Nedelcu 2013, 2015a, 2016, 2017, Stan 2013,
Pană Dindelegan 2015, Ușurelu 2015, Chivu 2015, Timotin și Nedelcu 2015,
Chivu, Pană Dindelegan et alii 2015, Timotin 2017).
Înscriindu-se în linia acestor cercetări, studiul nostru își propune să
completeze, pe baza materialului lingvistic extras din texte elaborate în
Transilvania în primele două decenii ale secolului al XIX-lea, observațiile
anterioare, în special cele referitoare la infinitivul lung. Normă a limbii
literare în secolul al XVI-lea, infinitivul lung își reduce frecvența după 1600,
pentru a fi revitalizat în scrierile cărturarilor ardeleni, elaborate la sfârșitul
secolului al XVIII-lea și în primele două decenii ale secolului următor. S-a

observat că acest fenomen reprezintă „o încercare de reabilitare a unei forme
verbale arhaice aflate în regres și de creare pe baza ei a unei norme literare
ideale, diferite de norma uzuală a textelor epocii și, desigur, de limba vorbită”
(Chivu 2015, 185). În același timp, infinitivul lung, alternând cu cel scurt,
ilustra vorbirea curentă în unele zone din Transilvania, uzul, adică norma
reală, care conserva unele forme arhaice (Chivu 2015, 188). S-a mai
observat că Maior utilizează infinitivul lung în scrierile istorice (Istoria
pentru începutul românilor în Dachia, 1812) și în Dialog pentru începutul
limbei română (1819), texte științifice autentice, reprezentative pentru stilul
„înalt” al limbii noastre de cultură (Chivu 2015, 185).
2. Însă nu doar acest tip de lucrări oferă informații interesante despre

circulația și statutul formei în discuție, ci și textele de popularizare a științei,
traduse de către cărturarul ardelean într-un limbaj accesibil pentru un public
mai puțin instruit. Ca cenzor al tipografiei budane, lui Petru Maior îi revine,
printre alte obligaţii de serviciu, şi sarcina de a traduce câteva texte de
popularizare a ştiinţei (din diferite domenii: economie casnică, pomicultură,
viticultură, medicină veterinară) pe care nu le semnează ca traducător.
Analizând limba acestora, N. A. Ursu conchide că cinci texte nesemnate, și
anume: 1. Învățătură pentru prăsirea pomilor, scrisă de Haintl Franțisc,
domnul Rășpacului și Neschingului, a mai multor învățate și iconomicești
soțietăți împreună soț (Buda, 1812, 171 p.; textul reprezintă primul tratat
elementar de pomicultură elaborat în limba română); 2. Învățătură de a face
sirup și zăhar din mustul tuleilor de cucuruz, după ce s-au cules cucuruzul
de pre ei, întocmită de D. Ioann Nep. Neuhold (Buda, 1812, 24 p.); 3.
Dissertație a lui Ioann Burgher M. D. despre zăhar, carele din must de tulei
de cucuruz și de jugastru se face (Buda, 1813, 28 p.); 4. Învățătură despre
agonisirea viței de vie și despre măiestria de a face vin, vinars și oțet,
întocmită de autorii Șaptal, Rozier, Parmentier și Dussieux și întru acest
chip scurtată de abbatul Ludovic Mitterpaher (Buda, 1813, 109 p., primul
nostru tratat elementar de viticultură); 5. Învățătură pentru ferirea și doftoria
boalelor celor ce se încing prin țeară și a celor ce se leagă şi a unor boale
sporadice, adecă pe ici pe colo îmblătoare, ale vitelor celor cu coarne,
precum şi a cailor, a oilor şi a porcilor (Buda, 1816, 130 p., cel dintâi text
de medicină veterinară în limba română), reprezintă traduceri efectuate de
către învățatul Școlii ardelene (Ursu 1961, 135-143).
3. Infinitivul scurt
Cercetând cele cinci texte, am observat că infinitivul apare, ca
termen subordonat, în grupul verbal, în grupul nominal, în grupul adjectival
și în grupul adverbial.
L i l i a n a S o a r e | 295
3.1. În grupul verbal, centru poate fi:

(a) un verb impersonal(izat) sau o expresie verbală impersonală
(a trebui1, a se cădea, a se cuveni, a se obicinui, a se întâmpla, a fi, a lipsi, a
rămâne, a-i veni în minte): trăbuie a-i sta în coantră (FDB, 35), să
trăbuiască a scurma pământul (MVV, 11); se cade a se osărba (FDB, 107),
se cade a lua aminte aici (NIS, 4), se cade a se lua căldarea de la foc (BDZ,
14), se cade malleolii a se tăia (MVV, 15), tăiarea se cade a se face
primăvara (MVV, 24); paiurile plantei aceștiia se cuvine a se întrebuința
(NIS, 3); sălașelor [...] după fealurile vitelor deschilinite nume s-au
obicinuit a se da (FDB, 4), întru această parte a anului s-au obicinuit a
îngheța apa (FDB, 109); de se va întâmpla cuiva a merge într-o grădină
(HPP, 91); nu e în puterea omenească ploile sau vânturile a le abate (FDB,
6), asupra regulelor poliției iaste a mâna vitele bolnave la locul cel sănătos
(FDB, 36); unui câne ca acest nu e de a te încrede (FDB, 114); ce e spre a
înfrumseța zidurile și spre a plăsmui figuri (NIS, 11); lipsește, dară, a griji
ca grăunțele zăharului să se aleagă de sirup (NIS, 18), lipsește a lua aminte
(NIS, 8); singur aceaia rămâne viariului de a face (MVV, 35); nimănui nu-i
vinea în minte a ispiti (BDZ, 17).
(b) un verb aspectual (a începe, a înceta): încep a boli (FDB, 18),
începând a se dospi (NIS, 4), începe a înflori (BDZ, 5), au început a se
îngroșa (BDZ, 12), începe a lua formă de cristale (BDZ, 15), frunzele n-au
început încă în muguri a se dezvăli (BDZ, 18), începe a se încălzi de soare
(BDZ, 18), începe a ieși (BDZ, 19), începe vița a da rod (MVV, 22), începe
a se mișca mustăreața (MVV, 42), încep a fi trupini noao (HPP, 16), începe
a se înfierbânta (HPP, 62); va înceta de a arăta față roșie (NIS, 12), va
înceta de a mai trage față roșie (BDZ, 13).
(c) un verb modal (a putea, a cuteza, a vrea, a ști): mai rar poate
acest rău a se esca (FDB, 106), nu se poate întrăma (MVV, 5), nimene nu se
poate îndoi (BDZ, 3), puțin se poate cristălisi (BDZ, 7), să poată bine a-i
stoarce (BDZ, 9), (tuleiul) să poată oarecât a se întinde (BDZ, 10), se poate
despărți de must (BDZ, 10), nu se mai poate desface (BDZ, 11), mustul să se
poată răci (BDZ, 14), nu se putea destul pricepe (BDZ, 17), (sirupul) în
scurte figuri se poate întinde (BDZ, 24), neputând vinde poamele verzi (HPP,
51); să nu cuteze a priimi la pășune vită cu prepus (FDB, 29), cel ce va
cuteza a face aceasta (FDB, 36), ar cuteza a păși (FDB, 39), cine cuteză a-l
1
Într-un context, a trebui glosează latinismul opoarte (lat. oportet, -ere) „trebuie, se
cuvine”: mai vârtos opoarte (trăbuie) a se lua aminte (FDB, 125), care, ulterior,
apare singur: opoarte bine a se curăți, a se lămuri sau cu leșie tare a se spăla (FDB,
126). Tot cu acest sens, „trebuie, se cuvine”, este utilizată expresia este op (lat. opus
est): iaste op a descoperi causa (FDB, 105), iaste op adecă lipsă a împuțina
numărul cânilor (FDB, 106).
doftori (FDB, 113); Călbază e născut din latinescul carbasus, mutând r în l,

de nu vei vrea mai vârtos a-l trage de la collabasco (FDB, 15), cine vrea
staurile cele contăgioase a le curăți (FDB, 54); carele va ști lucra (FDB,
118), să știe lucrul său a-l întocmi și, după socoteala stărilor împrejur, a-l
schimba (MVV, 23).
Singurele construcții reținute de evoluția ulterioară a limbii literare
sunt cele cu a putea și a ști, acesta din urmă doar dialectal (despre
construcția regentelor putea și ști, vezi Pană Dindelegan 1992, 125‒126).
În cazul structurii a putea+infinitiv, structură ce prezintă un grad
ridicat de coeziune a componentelor, morfemul a apare rar: a unor vechi și
mai noi părere iaste că pot a se face niscari operații (lucruri) prin care se
încungiură turbarea (FDB, 110). În structuri cu două infinitive coordonate,
morfemul a marchează doar al doilea termen, în condițiile slăbirii legăturii
cu verbul regent: se poate altui sau a se înmuguri fără de deschilinire mare
(HPP, 87; în prima parte a construcției, impersonalul pasiv se caracterizează
prin absorbția celui de-al doilea se: se poate a se altui). Acesta este
obligatoriu când, între infinitiv și regentul său, apar intercalate alte elemente:
să poată bine a-i stoarce, mai rar poate acest rău a se esca, situație
coroborată cu cea a neridicării cliticelor pronominale, ori când infinitivul
este în antepunere: a se înmuguri se pot sadurile cele subțiri (HPP, 79) (mai
multe detalii și exemple la Minuț 2002, 200‒204, Nedelcu 2015b, 238‒246).
Morfemul a lipsește în structurile pasive cu intercalări (pasivizarea fiind un
argument forte în favoarea coeziunii ridicate a structurii), în condițiile
ridicării cliticului reflexiv înaintea regentului: să se poată apoi mustul curat
turna (BDZ, 10); se poate și oleu mult stoarce (HPP, 46); când se pot
sadurile cele din sâmburi ieșite îmboieri (HPP, 80). O structură sintactică
amalgamată, rezultată din operația de tematizare, apare în construcția în care
regentul infinitivului este verbul modal a trebui: [oamenii] acest fatal și trist
rău vor trăbui a-l păți (FDB, 124) (vezi și Minuț 2002, 206‒208).
(d) un verb tranzitiv (a judeca, a trage, a alege, a da, a avea, a
pricepe, a împărți, a încerca, a aduna, a vedea, a amâna): am judecat la
aceste întrebări a răspunde (BDZ, 3); acrimea, fără de a se vătăma dulceața
și mirosul, în sine să o tragă (NIS, 11); spre a scăpa mustul de acrime să-l
alegi (BDZ, 11); domnul grădinei e gata a da de acolo nuiale spre a altoi
sau a înmuguri (HPP, 91); să aibă lemn sau fier spre a se putea prinde cu
mâna (MVV, 19); îndată cât va pricepe a fi vreo vită bolnavă la pășunea lui
(FDB, 50); împărțind pământul cu măsura sau câte cu un pas spre a face
straturi (HPP, 66); am încercat [...] a altui și a înmuguri meri (HPP, 87); își
adună vârtutea noao spre a naște (HPP, 83); pre care le va vedea a fi mai
părtinitoare (MVV, 17); de ar amâna el mai lung tâmp a veni (FDB, 122).
(e) un verb intranzitiv (a se feri, a se deprinde, a se nevoi, a se
deznădăjdui, a ajunge, a se încinge, a se deștepta): se va feri a slobozi copia
vitelor înainte la pășune (FDB, 7), de se va feri a mâna acolo vitele cu rânza
ajună (FDB, 7); s-au deprins a face zăhar (BDZ, 3); mă voi nevoi a le spune
(BDZ, 18); să nu te deznădăjduiești a o întoarce spre dobândă de vie (MVV,
11); spre a lucra cu mășina aceasta ajung doi oameni (NIS, 21); epizootică
boală iaste carea se încinge mai preste mult loc întră vite fără de a se
împlea una de alta (FDB, 13); să se deștepte a-și lămuri limba sa cea
română (FDB, 129).
(f) un operator (contextual) factitiv (vezi Ușurelu 2005) (a face, a
lăsa, a ajuta, a se grăbi, a sili, a se suferi și a se lăsa, cu sensul de „a se
permite, îngădui”, a opri, cu sensul de „a interzice”, a stri(â)mtora, cu sensul
de „a obliga, constrânge”): idrofobia adecă boala carea face a se îngrozi de
apă (FDB, 109), sânt detori îndată o vită ca aceaia să facă a se omorî și a se
înhuma (FDB, 115); să le lași a fierbe sau a se înflăcăra (HPP, 104); o ajută
a se găti (HPP, 18); nu te vei grăbi a o prăpădi de tot (MVV, 44); să fie silit
a se mișca (NIS, 6), e silit a cerca loc (MVV, 5), să nu fii silit a călca
straturile (HPP, 66); nici alte vite să nu se sufere a se apropia pentru frica
trecerii contagiului (FDB, 43); [vitele] să nu se lase a întra în case (FDB,
49); să fie oprit a scoate mai mult vitele la pășune (FDB, 10), să fie oprit și
vitelor celor streine a veni la casele privaților (FDB, 31), să fie oprit a se
ținea târg de vite (FDB, 35); nevindecate pagube pentru pierderea vitelor
sale sânt strimtorați a simți (FDB, 23), va fi strimtorat a face aceaia (FDB,
106), domnii sânt strâmtorați toate a le lucra (HPP, 8). Verbele a opri, a sili
și a stri(â)mtora apar utilizate exclusiv în construcții pasive cu operator.
(g) un pasiv-reflexiv (a se da, a se învăța, a se vedea, a se vesti, a
se deșchide, a se reteza): să li se dea adeseori a linge sare (FDB, 58); să se
învețe a se întocmi (MVV, 13); s-ar vedea a avea oareșce semne de boală de
vite (FDB, 37), se văd a fi sănătoase (FDB, 66), bine se va vedea a se cuveni
(MVV, 53); trebuie boala să se vestească a fi contăgioasă (FDB, 37);
[cămara poamelor] să se deșchidă fără de a ajunge oblu pătrunderea
aerului (HPP, 164); înainte de a se plânta nuieluța, trebuie să se reteze
(MVV, 12).
3.2. În grupul nominal: măestria de a doftori vitele (FDB, 3); să li
se îngăduie zăbavă de a rămânea mai mult tâmp (FDB, 31); leacul cel mai
adeverit de a curma boala (FDB, 40); nu ar avea putere a face un lucru
(NIS, 9), nu-i va lipsi putere de a găti (BDZ, 27); nefiind nicio promejdie de
a da afară fierbând (NIS, 9); timpul de a se plânta via (MVV, 15); cu chipul
de a crește și de a face rod (MVV, 43); în socoteala de a-l ținea sănătos
(MVV, 43); mijlocire de a o întrăma (MVV, 44), mijlocire de a îndrepta
mustul (MVV, 63); acea lipsă de a vedea (MVV, 45); învățătură cu trei
capete a o cuprinde (MVV, 55); e vremea de a turna vinul (MVV, 66) etc.
Se poate observa că, în grupul nominal, de regulă infinitivul este
legat de centru prin prepoziția de; se întâlnesc și situații în care aceasta
lipsește: nu ar avea putere a face un lucru, învățătură cu trei capete a o

cuprinde, rolul fiindu-i preluat de a, care nu mai este morfem al infinitivului,
ci prepoziție (Pană Dindelegan 1992, 121; Ușurelu 2015, 164).
3.3. În grupul adjectival, cu centru adjective sau locuțiuni
adjectivale: vor fi detori a face de știre (FDB, 50), fieștecare ar fi detoriu de
orice pagubă prin cânele său cel turbat acășunată a răspunde (FDB, 107);
spre acel sfârșit rânduiți a lucra (NIS, 16), sânt rânduite spre a face grăunțe
(BDZ, 7); gata a da de acolo nuiale (HPP, 91); trebnic ar fi spre a face
zăhar (BDZ, 17); sânt întocmite sau spre a răsfuga umori (umezele)
îngroșați sau spre a trage cătră sine aceleași umori și împrejurul său a-i
răținea (MVV, 7-8), nu e întocmit a priimi căldura pământului (NIS, 5), e
întocmită și spre a face zăhar (NIS, 11); e de lipsă a gusta dulceața
paiurilor în partea cea din jos tăiată (NIS, 6), de e de lipsă a le pune (MVV,
10); nu trebuie să fii nebăgătoriu de samă a o vindeca (MVV, 37).
3.4. În grupul adverbial, cu centru adverbe și locuțiuni adverbiale
aflate în componența unor expresii verbale impersonale: cu greu iaste a
împiedeca (FDB, 91); în deșert ar fi a pune în mustul acest var (BDZ, 22);
ușor e a judeca (MVV, 6); mai bine e a nu moșteni nicio oaie decât râioasă
(FDB, 96), nu e bine întru altă vreme a înmugura (HPP, 84), A altui în
trupina lemenelor celor mai groase decât policul (degetul cel mare) nu e
bine (HPP, 79); prea de folos iaste stăpânilor de casă a cunoaște firea
vitelor (HPP, 10); va fi slobod a înteți pre supuși ca să facă slujba aceea
(FDB, 38), să nu fie slobod a întra în stauri (FDB, 43).
4. Toate aparițiile infinitivului în tiparele descrise se caracterizează

prin aceeași dublă natură: verbală și nominală, cu observația că natura
verbală este predominantă.
4.1. Trăsăturile verbale sunt date de opozițiile diateziale: activă
(sânt rânduite spre a face grăunțe), pasivă (în varianta reflexiv-pasivă: se
cade a se osărba), reflexivă (carea se încinge mai preste mult loc), reciprocă
(fără de a se împlea una de alta) și de capacitatea de a se combina cu clitice
pronominale (ploile sau vânturile a le abate; începe a se încălzi de soare; să
știe lucrul său a-l întocmi; nu te vei grăbi a o prăpădi).
Totodată, angajează opoziții flexionare de negație: mai bine e a nu
moșteni nicio oaie și de timp: prezent (cel mai frecvent) și perfect. Infinitivul
perfect este rar întrebuințat în traducerile examinate, înregistrând doar două
ocurențe, lucru normal, având în vedere statutul livresc al acestei forme atât
în epoca veche, cât și în cea contemporană: Idiopatică se cheamă dacă
aprinderea în unghii, fără de a fi fost altă mai nainte boală, începe (FDB,
77), mai bine e a le răteza de vârf sau tocma a le tăia înainte de a fi pornit
umezeala lemnului (HPP, 96‒97).
De asemenea, conservă valențele sintactice specifice verbelor:
tranzitivitatea: Nebunie iaste întru răsădirea lemnului a tăia inima
rădăcinilor lemnului (HPP, 13) și selectarea nominalului în poziția subiect:

Semnele vărsatului sânt tristăciunea, mâhnirea, carea cu patru sau cinci zile
înainte de a se ivi vărsatul se ved (FDB, 55), acele le poți sparge și înainte
de a veni doftorul (FDB, 121).
Infinitivul poate atrage diverse tipuri de complemente (direct,
indirect, prepozițional, nume predicativ, predicativ suplimentar): spre a face
straturi; unui câne ca acest nu e de a te încrede; am judecat la aceste
întrebări a răspunde; să se vestească a fi contăgioasă; în socoteala de a-l
ținea sănătos și se poate combina cu adjuncți (de loc, de timp, de mod, de
scop, instrumental, cantitativ): să nu fie slobod a întra în stauri; tăiarea se
cade a se face primăvara; să poată bine a-i stoarce; spre acel sfârșit
rânduiți a lucra; spre a lucra cu mășina aceasta; puțin se poate cristălisi.
4.2. Trăsăturile nominale ale infinitivului sunt date de faptul că
îndeplinește funcții sintactice specifice substantivului: subiect: nimănui nu-i
vinea în minte a ispiti; ușor e a judeca; nume predicativ: iară a judelui
detorie iaste a cerca (FDB, 115); atribut verbal: măestria de a doftori vitele;
timpul de a se plânta via; complement direct: am încercat [...] a altui și a
înmuguri meri; carele va ști lucra; complement prepozițional: se va feri a
mâna acolo vitele; nemica nu te oprește a-l îmbuna; predicativ suplimentar:
se văd a fi sănătoase. Îndeplinește, de asemenea, funcții circumstanțiale (de
scop, de timp, de mod): își adună vârtutea noao spre a naște; înainte de a se
plânta nuieluța, trebuie să se reteze; [cămara poamelor] să se deșchidă fără
de a ajunge oblu pătrunderea aerului. Folosirea cu prepoziții și locuțiuni
prepoziționale, așadar legarea obligatoriu prepozițională de centrul de grup,
este tot o caracteristică nominală: de, pentru, spre, înainte de, fără de.
5. Infinitivul lung
Infinitivul lung verbal apare, în general, în aceleași contexte ca și
infinitivul scurt.
În grupul verbal: drept că nu e în puterea omenească timpul cel
rău a-l schimbare în bun (FDB, 6), spre a se hodinire prea încet le va mâna
(FDB, 8), mai vârtos se cade a avere grijă de adăpare (FDB, 8), cu de adins
se cade a luare aminte (FDB, 9), înceată de a rumegare (FDB, 26), înainte
de a se puteare împlini aceste, ar trăbui propietariul trucidatei adecă a
ucisei vită [...] să se îmbune (FDB, 41), (nu trebuie) ale trupului deprinderi
mai ales subt ferbințeala soarelui a se stămurare adecă a se întețire (FDB,
110), întru acest chip se gătește spre a facere poame (HPP, 16).
În grupul nominal: acele animale sau vite care de aiurea
moștenesc ceva întocmire spre a primire unele boale (FDB, 18).
În grupul adjectival: mustăreața tuleilor nu e întocmită spre a
facere zăhar (BDZ, 6), spre a facere zăhar fără de nicio tehnă nu e mai
întocmită decât jugastru (BDZ, 22).
Infinitivul lung verbal înregistrează 11 ocurențe în textele traduse de

Maior (dintre care o structură repetată o dată în aceeași tipăritură),
majoritatea în textul de medicină veterinară. În patru contexte acesta apare
fără prepoziție, iar în celelalte, cu prepoziție (o dată cu prepoziția de, o dată
cu locuțiunea prepozițională înainte de și de cinci ori cu prepoziția spre).
Categorie mixtă, infinitivul lung prezintă atât trăsături verbale, cât și
nominale (vezi Pană Dindelegan 2015, 197‒224).
Ocurența obligatorie a complementizatorului a, precum și atașarea
directă a infinitivului, fără conector prepozițional, reprezintă caracteristici de
tip verbal.
Alt semn al naturii verbale a infinitivului din exemplele excerptate
este absența particulei finale a. În textele elaborate în secolul al XVI-lea,
traduceri sau originale, formele cu finala -rea sunt mult mai bine
reprezentate comparativ cu cele în -re (pentru o bibliografie a problemei,
vezi Stan 2013, 280). După cum s-a arătat (Pană Dindelegan 2015, 206‒208),
prezența lui –a final în structura infinitivului lung verbal marchează o etapă
importantă în procesul de trecere a infinitivului lung verbal spre cel nominal.
Totuși, apariția lui -a final înregistrează un regres sensibil în secolele al
XVII-lea și al XVIII-lea, situație datorată frecvenței scăzute a utilizării
infinitivului lung verbal (vezi Diaconescu 1977, 87), care este înlocuit atât
de infinitivul scurt, cât și de conjunctiv sau supin (Frâncu 2001).
O altă trăsătură verbală este dată de combinarea cu clitice
pronominale (a-l schimbare), de conservarea valențelor sintactice specifice
verbelor cum ar fi tranzitivitatea (spre a facere zăhar), de opozițiile
diateziale (activă: întocmire spre a primire și reflexivă: a se întețire),
precum și de capacitatea de a-și atrage complemente (spre a facere poame¸ a
avere grijă de adăpare) sau circumstanțiale (spre a facere zăhar fără de
nicio tehnă; subt fierbințeala soarelui a se stămurare adecă a se întețire).
Valoarea slab verbală a înlesnit și apariția infinitivului lung verbal
fără a după prepoziție: de li s-ar îngădui oarecât tâmp pentru mas și pentru
mâncare sau pentru adăpare (FDB, 32); se naște întregimea minței spre
urmare în tot feliul de fapte bune (FDB, 129); râmă cu nasul prin pământ
spre adunare de averi putrăde (FDB, 129); acasă ne sârbesc spre mâncare
(HPP, 5); lemnele pădurețe au puțină umezeală spre înmugurire (HPP, 84);
bine va fi stratul acest spre picurare de vinars întru acest chip a-l întocmi
(NIS, 16); se întărâtă tâmpina spre mișcare (NIS, 24); cu multă vreme
înainte de plântare se cade malleolii a se tăia de la viță (MVV, 15); se cade
viariul înainte de plântare să facă (MVV, 17); o treaptă de fluiditate
(curătorie) carea o are mustul de la apă spre dospire legiuită (MVV, 58); se
naște toată calea spre ieșire (MVV, 56) etc.
Uneori, infinitivul lung verbal fără complementizatorul a este folosit,
în grupul verbal, alternativ cu infinitivul scurt, precedat de a: nu înceată de
dospire (MVV, 72), înceată de a curge (BDZ, 19). Aceeași oscilație o
întâlnim și în cazul grupului adjectival: sânt rânduite spre facere de zăhar

(BDZ, 7), sânt rânduite spre a face grăunțe (BDZ, 7).
Infinitivul lung nominal, caracterizat prin absența lui a și prin
legarea de centrul grupului prin prepoziție, apare uneori alternativ cu
infinitivul scurt, precedat de a: apetita adecă voia de mâncare (FDB, 69),
apetita adecă voia de a mânca (FDB, 55).
6. Infinitivul apare și în componența formelor de viitor. Viitorul de

tipul am a cânta, în care intră infinitivul folosit în traducerile examinate, are
o pronunțată valoare modală, exprimând probabilitatea sau posibilitatea (vezi
Frâncu 2009, 117). Această structură stă la baza viitorului compus cu
indicativul prezent de la a avea+conjunctivul: lipsește potrivirea măsurei
acrimei, carea are a se lua de la var sau de la cretă (NIS, 11), alt feliu are a
se pune (NIS, 42), pomii cei ce au a se îmboieri (HPP, 67), e ochiul cel ce
are a se pune în lontru (HPP, 108). Am identificat două contexte în care, în
structurile compuse cu indicativul prezent de la a avea + a + infinitivul,
acesta din urmă apare precedat de prepoziția de: supt capetul plantei, ce are
de a se depune, să zacă (MVV, 10), în ce chip are de a se face zăharul
jugastrului (BDZ, 22).
7. Succesiunile de verbe la infinitiv sunt mai rare: vor căpăta

prilegiu a se dimica (a se bate, a se mânca cu alți câni) și pre aceia a-i
mușca, întru acest chip spre mânie a se întărâta (FDB, 107), ce e spre a
înfrumseța zidurile și spre a plăsmui figuri e întocmită și spre a face zăhar
(NIS, 11). De regulă, în contextele ce presupun succesiunea mai multor
verbe, pentru a întrerupe izotopia morfologică, cărturarul ardelean folosește:
1. infinitivul în alternanță cu conjunctivul: Să fie oprit întru același loc a
face târg de vite, ci și aceia să fie oprit, de acolo să nu treacă aliurea cu vite
(FDB, 42); Fără de muguri lemnul nici nu poate crește în sus, nice ramuri
nu poate să răsară, nice nu poate să facă poame niciodată și mugurul cel de
asupra pământului nu poate ieși fără de frunze (HPP, 17); Mai cu puținei
sâmburi te poți ajunge și poți cei mai buni să-i alegi (HPP, 73); Neavând
frunze nu se poate zvânta, nice aliurea să se împartă (HPP, 81) etc.;
2. infinitivul scurt în alternanță cu infinitivul lung: Drept că nu e în
puterea omenească timpul cel rău a-l schimbare în bun, ploile sau vânturile
a le abate (FDB, 6); spre a se abate și a se scuti de fierbințeala soarelui și
spre a se hodinire prea încet le va mâna (FDB, 8); Nice o plantă de ale
Evropei ori spre a căpăta must pre ușor, ori spre a facere zăhar fără de
nicio tehnă nu e mai întocmită decât jugastru (BDZ, 22).
8. Deseori, infinitivele apar în coordonare, varianta simplă sau

corelativă: 1. prin juxtapunere: pentru puterea ce are de a tăia, a desface, a
răci și de a opri udul (FDB, 11); cu dirigență (sârguință) a-i scălda, a o
peptăna și cei flocoși de doao ori în an a-i tunde (FDB, 108); 2. copulativă:
vor fi datori [...] a arăta și pre oameni despre primejdia răului timpuriu a-i
înștiința (FDB, 34); să facă bine a se la și a se curăți (FDB, 54); până ce va
începe spuma din aturnare născută a sta în fața mustului și a se înmulți (NIS,
17); 3. disjunctivă: siripul e întocmit de a se face zăhar sau de a priimi forme
de cristal (NIS, 16); cum trebuie a se altui pomii sau a se înmuguri sau
înflueri (HPP, 59); 4. adversativă: Nu e bine boldul sau patima de cățălit în
câni a o împedeca, ci în timpul său a-l îngrădi (FDB, 110); 5. corelativă: și
nice a se despoia, nice cu săpat des din loc a se mișca sau a se vătăma nu
vreau (MVV, 30); timpurile rele nice nu le putem prevedea, nici a le
împiedica (MVV, 37); se nevoiesc nu numai a-și curăți limba sa, a o netezi și
a o polii, ci și la acea culme de deplinire a o înălța (FDB, 128); sânt întocmite
sau spre a răsufla umori (umezeale) îngroșați sau spre a trage cătră sine
aceleași umori și împrejurul său a-i reținea (MVV, 7-8); întrebuințate sau
spre a face șanțuri [...] sau spre a face gard împrejurul viei (MVV, 10) etc.
Se remarcă și prezența masivă a infinitivelor coordonate în cadrul
structurilor explicative, majoritatea excerptate din textul de medicină
veterinară: să nu cuteze cu înjugătură de vite cornute acolo a veni sau acolo
a amâna adecă a zăbovi (FDB, 35), prilegiul de a se contăgi adecă de a se
împlea de la alte oi de această boală (FDB, 58), a se spera adecă a se
nădăjdui (FDB, 74), s-ar putea spera (nădăjdui) (FDB, 88), bine se cade a
se dedura (gilui) (FDB, 91), încep oile a clăudica adecă a schiopăta (FDB,
92), se cade a se osărba (a se ținea) (FDB, 107), a devora adecă a mânca
stercu (FDB, 108), păgubitoarea datină de a rade vițelor barba adecă de a
da pământul în lături de la piciorul trupinei și cu ascuțită unealtă de ras
prețuitele ale rădăcinilor figuri până în trunchiu de a le tăia (MVV, 30) etc.
Cazurile în care un infinitiv apare ca subordonat unui alt infinitiv
sunt frecvente: paiurile plantei aceștiia se cuvine a se întrebuința spre a
scoate dintr-înșii must de zăhar (NIS, 3), tăiarea se cade a se face
primăvara, înainte de a se mișca mustăreața (MVV, 24), să poată pre
agonisitoriu spre a chivernisi bine dospirea a-l îndrepta (MVV, 55), înainte
de a întra în lucru, am judecat la aceste întrebări a răspunde (BDZ, 3), se
pot folosi spre a sădi (HPP, 35), domnul grădinei e gata a da de acolo nuiale
spre a altoi sau a înmuguri (HPP, 91) etc.
9. Examinarea limbii traducerilor arată și frecvența ridicată a

structurilor cu conjunctivul, de multe ori în aceleași contexte, acesta
devenind o alternativă și înlocuind multe dintre construcțiile cu infinitiv încă
din secolul al XVI-lea (Frâncu 2001, 116‒153): e detoriu […] să facă de
știre (FDB, 30), e detoriu să-și țină vitele (FDB, 31), toate cele mai sus zise
cautele adecă feriri cu de-adins trăbuie să le țină (FDB, 33), trăbuie să li se
poroncească (FDB, 36), trebuie să se arunce (FDB, 118), nu poate să vină
(FDB, 112), pot să zic (HPP, 2), nu pot să se prăsească pomii (HPP, 6), nu
pot să crească (HPP, 6), s-ar cădea să se rânduiască lăzăret (FDB, 29),
lipsește să fie cu luare aminte (FDB, 31) etc.
10. Concluzionând, se remarcă uzul extins al infinitivului, în condițiile

în care limba epocii favoriza construcțiile cu conjunctivul. Infinitivul scurt apare
cel mai des utilizat, într-o varietate de contexte. Reintroducerea utilizării
infinitivului lung, moștenit din latină, făcea parte din planul de normare a limbii
literare pe baza modelului latinesc creat de cărturarii ardeleni, acesta
reprezentând, în concepția lor, norma ideală. Examinarea limbii acestor traduceri
demonstrează că viziunea normativă a cărturarului transpare nu doar în scrierile
destinate specialiștilor sau cititorilor cu un nivel de cultură cel puțin mediu, ci și
în textele destinate unor cititori cu un nivel scăzut de instrucție, cum sunt cele de
popularizare a științei, scrise într-un limbaj accesibil. Utilizarea infinitivului lung
verbal, încă în curs în unele variante nordice ale dacoromânei, poate fi văzută
prin prisma dorinței cărturarului ardelean de a generaliza această structură
gramaticală veche (împreună cu revitalizarea unor lexeme moștenite din latină, a
unor fonetisme arhaice sau cu termenii împrumutați din aromână), care punea în
evidență latinitatea limbii române. Este posibil să nu fie întâmplător faptul că
acesta apare cu preponderență în ultimul text tradus (opt ocurențe), textul de
medicină veterinară din 1816, mai aproape, cronologic, de proiectul său
ortografic, Orthographia romana sive latino-valachica, una cum clavi (1819),
cu anexa Dialog pentru începutul limbei română întră nepot și unchiu (unde
infinitivul lung apare, de asemenea, cu o frecvență ridicată), elaborat într-o
perioadă de cristalizare a concepțiilor sale lingvistice2.
Surse
BDZ = Dissertație a lui Ioann Burgher M. D. despre zăhar, carele din must de
tulei de cucuruz și de jugastru se face, Buda, 1813.
FDB = Învățătură pentru ferirea și doftoria boalelor celor ce se încing prin

țeară și a celor ce se leagă şi a unor boale sporadice, adecă pe ici pe
colo îmblătoare, ale vitelor celor cu coarne, precum şi a cailor, a oilor şi
a porcilor, Buda, 1816.
2
De altfel, infinitivul lung este slab reprezentat în textele sale elaborate sau traduse
în perioada 1812-1813, fie că vorbim despre cele patru scrieri de popularizare a
științei, după cum am putut observa aici, fie despre Istoria pentru începutul
românilor în Dachia, unde, în 340 de pagini, acesta înregistrează doar trei ocurențe:
fură înstreinați românii de a purtare dregătorii publice (134), nu e de a se mirare
(241), nu e de a te mirare (329).
HPP = Învățătură pentru prăsirea pomilor, scrisă de Haintl Franțisc, domnul

Rășpacului și Neschingului, a mai multor învățate și iconomicești
soțietăți împreună soț, Buda, 1812.
MVV = Învățătură despre agonisirea viței de vie și despre măiestria de a face vin,
vinars și oțet, întocmită de autorii Șaptal, Rozier, Parmentier și Dussieux și
întru acest chip scurtată de abbatul Ludovic Mitterpaher, Buda, 1813.
NIS = Învățătură de a face sirup și zăhar din mustul tuleilor de cucuruz, după
ce s-au cules cucuruzul de pre ei, întocmită de D. Ioann Nep. Neuhold,
Buda, 1812.
Bibliografie
Chivu, Gheorghe (2015). Normă ideală – normă reală în scrisul literar de la sfârșitul
veacului al XVIII-lea. Infinitivul lung. În Rodica Zafiu, Isabela Nedelcu
(ed.). Variația lingvistică: probleme actuale. Actele celui de-al 14-lea
Colocviu Internațional al Departamentului de Lingvistică, 1. București:
Editura Universității din București, 183‒190.
Chivu, Gheorghe et alii (ed.) (2015). Studii de istorie a limbii române. Morfosintaxa
limbii literare în secolele al XIX-lea și al XX-lea. București: Editura
Academiei Române.
Diaconescu, Ion (1977). Infinitivul în limba română. București: Editura științifică și
enciclopedică.
Frâncu, Constantin (2001). Conjunctivul românesc și raporturile lui cu alte moduri
și timpuri. Iași: Casa editorială Demiurg.
Frâncu, Constantin (2009). Gramatica limbii române vechi (1521‒1780). Iași: Casa
editorială Demiurg.
Minuț, Ana-Maria (2002). Morfosintaxa verbului în limba română veche. Iași:
Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”.
Nedelcu, Isabela (2013). Particularități sintactice ale limbii române în context
romanic. Infinitivul. București: Editura Muzeului Național al Literaturii
Române.
Nedelcu, Isabela (2015a). The Infinitive and the Infinitival Construction. In
Gabriela Pană Dindelegan (ed.). The Syntax of Old Romanian. Oxford
University Press, 232‒248.
Nedelcu, Isabela (2015b). Two Types of Infinitival Complex Predicates: a
Diachronic Perspective. In Gabriela Pană Dindelegan et alii (ed.).
Diachronic Variation in Romanian. London: Cambridge Scholar
Publishing, 225‒252.
Nedelcu, Isabela (2017). Infinitivul lung verbal în româna veche. În
Adina Dragomirescu et alii (eds.). Sintaxa ca mod de a fi. Omagiu
Gabrielei Pană Dindelegan, la aniversare. București: Editura Universității
din București, 295‒300.
Pană Dindelegan, Gabriela (1992). Sintaxă și semantică. Clase de cuvinte și forme

gramaticale cu dublă natură (adjectivul, adverbul, prepoziția, forme
verbale nepersonale). București: Tipografia Universității din București.
Pană Dindelegan, Gabriela (2015). Does Old Romanian Have "Mixed Categories"?.
In Gabriela Pană Dindelegan et alii (ed.). Diachronic Variation in
Romanian. London: Cambridge Scholar Publishing, 197‒224.
Stan, Camelia (2013). O sintaxă diacronică a limbii române vechi. București:
Timotin, Emanuela și Nedelcu, Isabela (2015). Stability and Innovation in the Use of
the Infinitive in an 18th Century Translation from Italian into Romanian. In
Gabriela Pană Dindelegan et alii (ed.). Diachronic Variation in Romanian.
London: Cambridge Scholar Publishing, 253‒276.
Timotin, Emanuela (2017). Particularități morfologice (morfosintactice) ale unui
text românesc de ceremonial din 1763. În Adina Dragomirescu et alii (eds.).
Sintaxa ca mod de a fi. Omagiu Gabrielei Pană Dindelegan, la aniversare.
București: Editura Universității din București, 423‒428.
Ursu, N.A. (1961). Cărți de popularizare a științei traduse de Petru Maior. În Limba
română, X, nr. 2, 135‒143.
Ușurelu, Camelia (2005). Categoria factitivului în limba română. București: Editura
Universității din București.
Ușurelu, Camelia (2015). Observații asupra infinitivului în limba română veche. În
Rodica Zafiu și Isabela Nedelcu (ed.). Variația lingvistică:probleme actuale.
Actele celui de-al 14-lea Colocviu Internațional al Departamentului de
Lingvistică, 1. București: Editura Universității din București, 159‒170.
IRONIA CA MARCĂ A SUPERIORITĂȚII. CAZUL MOROMEȚII
Nicu Stejerean
Şcoala Gimnazială „Lucian Blaga”, Jibou (SJ)
nicu_stejerean@yahoo.com
Abstract. Our study, Irony as Sign of Superiority. A Case-Study: Moromeții, has

mainly one goal – to underline the fact that an important function of irony in
Moromeții novel is to place the performer, mostly Ilie Moromete, in a position of
superiority in confront to other characters.
The moral ascendence is given by the force of irony as a powerfull critical weapon,
which can be used with succes by the most advised and experimented language users.
Keywords: irony, sarcasm, mention, critical, superiority.
De multe ori, comentându-se romanul Moromeții, s-a emis

observația că protagonistul romanului, Ilie Moromete, se diferențiază net de
ceilalți săteni din Siliștea-Gumești, prin capacitatea de a răspunde într-o
manieră personală neplăcerilor pe care viața de zi cu zi i le creează. Acea
manieră personală de a reacționa este, evident, ironia.
Analizând primul volum al romanului Moromeții, din perspectiva
uzului ironiei, am constatat că, într-adevăr, un singur personaj folosește acest
construct lingvistic în mod repetat, ca pe un mijloc de a se impune în fața
celorlalți. Pe de altă parte, fiind în fața unei opere ficționale, suntem
conștienți și de faptul că ironia, deși atribuită personajului principal, este, de
fapt, emanație a instanței creatoare, fiind doar pusă pe seama unuia din
personaje, alter-ego auctorial. Oricum ar fi, uzul ironiei în primul volum al
romanului Moromeții demonstrează un principiu ce guvernează enunțarea
ironică și pe care îl numim principiul superiorității. Din dorința etalării unei
ascendențe morale, sociale, intelectuale etc., dar și pentru a-și evidenția
abilitățile de comunicator, vorbitorul are tendința de a face uz de ironie.
Pe de altă parte, romanul Moromeții mai indică un aspect care, poate,
ar merita o cercetare amănunțită – faptul că uzul ironiei depinde de o
anumită stare sufletească a performatorului, de nutrirea unui sentiment de
liniște, de acomodare la lume. Ilie Moromete face uz de ironie atâta timp cât
se simte la adăpost față de capriciile existenței – are pământ suficient, fapt
N i c u S t e j e r e a n | 307
care îi conferă o anumită siguranță, chiar dacă are de plătit impozite și

datorii la bancă. În același timp, spre deosebire de alți indivizi ai comunității
din care face parte, nu are ambiția de a se îmbogăți, de a acumula mai mult
decât îi este necesar. Această stare de automulțumire, care generează
abilitatea detașării emoționale, abilitate pe care puțini o au în comunitatea
căreia îi aparține Ilie Moromete, creează, la acest personaj, capacitatea de a
ironiza, pe care cei din jur i-o acceptă ca pe o trăsătură definitorie. Spre
finalul cărții, când viața lui Ilie Moromete, asemeni unui râu, iese din matca
în care curgea lent, personajul devine ursuz, laconic, uitând de ironie ca și de
luxul tăifăsuirii ori de cel al contemplării.
Prin urmare, ni se pare evident că, măcar în cazul acestui personaj,
capacitatea de a performa ironic este indisolubil legată de raportarea
individului-performator la lume: când performatorul se află într-o stare de
acomodare la lume, simțindu-și obiectivele atinse, se creează, la nivelul
psihicului său, climatul propice performării ironice. Când, dimpotrivă,
performatorul este într-un raport disjunctiv cu lumea și, mai ales, când își
simte obiectivele nerealizate sau nerealizabile, performarea ironică devine o
formă de comportament lingvistic nonpertinent, pe care o abandonează.
O primă secvență în care Ilie Moromete utilizează ironia este atunci
când, afișând o mină aparent sinceră, își întreabă vecinul, pe Tudor Bălosu,
de ce nu mai merge Victor, fiul său, la sapă:
„- Dar Victor al tău ... El nu mai iese la sapă, Bălosule? Sau de când
e voiajor nu-l mai aranjează? zise Moromete. Adică... admitem cazul că
fiind ocupat ... mai adăugă el.” (Preda 1970, 3).
Aici nu atât ironia în sine este interesantă, cât jocul acesteia, un rol
semnificativ în camuflarea mesajului ironic avându-l ezitările repetate ale
performatorului, care, astfel, dă impresia dorinței de informare – pare că își
caută formularea potrivită, care să servească cel mai bine intereselor sale
informative, când, în fond, nu face decât să nuanțeze, să detalieze enunțul
ironic inițial, prin întrebări și asumpții suplimentare. Ironic este și posesivul
„al tău” care îl plasează pe Victor, adult cu acte în regulă, sub umbrela
tutelariatului, dându-se de înțeles, prin aceasta, că fiul, în ciuda vârstei, este
dependent de părinți. Ironic este și verbul ales pentru a indica activitatea atât
de practicată de sătenii din Siliștea-Gumești – „iese (la sapă)” – ca și cum
mersul la sapă ar fi o „ieșire” recreativă, făcută facultativ, din rațiuni pur
hedoniste. Prin folosirea acestui verb, Ilie Moromete ironizează perspectiva,
considerată de el demnă de a fi blamată, de a vedea muncile agricole de către
orășeni, Victor Bălosu pretinzând a fi la rându-i un om cu comportament de
orășean. Ironia este, în acest caz, generalizantă – este ironizat reprezentantul
unei categorii și, în același timp, întreaga categorie reprezentată de acesta.
Ironică este, după cum spuneam, și întrebarea suplimentară, care, evident,
menționează un presupus enunț al celor din familia Bălosu, și anume acela
că Victor Bălosu nu merge la sapă pentru că, fiind comis-voiajor, nu mai are
timp pentru alte activități. Și în cadrul acestui enunț, summum-ul ironic îl
constituie folosirea verbului „aranjează”, un verb, de asemenea, excerptat de
performator din registrul exprimării urbane. Continuarea este, pentru cei
capabili să înțeleagă performarea, o cheie a vorbirii ironice – sub masca
ezitării, vorbitorul strecoară asumpția „adică ... admitem cazul că fiind
ocupat...”. Enunțul, formulat ipotetic, este unul eminamente nesincer părând
să indice un posibil motiv pentru care victima ironiei nu participă la muncile
gospodărești. De fapt, acest din urmă enunț este ironic – vorbitorul, prin
ezitarea cu care performează, dă de înțeles că motivul pe care îl amintește nu
reprezintă realul impediment pentru care Victor Bălosu nu merge cu ai săi la
sapă, ci este doar motivul pretins drept impedimentul principal care îl
oprește pe Victor Bălosu de la munca agricolă.
Ironia este, în acest caz, una extrem de complexă. Este ironizat
Victor Bălosu pentru pretențiile sale urbane, când, de fapt, continuă să
trăiască de pe urma pământului familiei, încăpățânându-se să nu admită
această evidență. Ironizându-l pe Victor Bălosu, Ilie Moromete ironizează o
întreagă categorie de indivizi prinși între lumea rurală și cea urbană,
incapabili a se adapta la niciuna, categorie mereu existentă în spațiul
românesc (și nu numai). Sunt ironizați, de asemenea, cei care acceptă
comportamentul fals al tânărului, în special tatăl acestuia, nefăcând decât să
încurajeze conduita superficială a fiului, incapabil să adere la lumea urbană
din care și-ar dori să facă parte, părăsind universul familiar pe care, asemeni
fiilor celor mari ai lui Ilie Moromete, îl renegă, însă nedeclarat. Evident,
după cum spuneam, sunt ironizați și cei care consideră că alte ocupații,
precum cea de comis-voiajor, sunt mai importante decât munca pământului
și, probabil, lista victimelor ironiei nu se oprește aici. Am putea numi acest
tip de ironie drept multidirecțională și nonfinită. Este ironia care, asemeni
unui sunet emis într-o peșteră, se propagă din aproape în aproape.
Într-o altă situație, ironia este folosită în scop de admonestare, fără a
actualiza semnificații bogate: luat la rost de Catrina că nu se preocupă ca
masă să fie pusă la timp, Ilie îi dă de înțeles soției, printr-o replică ironic-
sarcastică, că problema mesei este una minoră și că nu merită a i se acorda
atâta importanță:
„- Ilie, unde s-au dus fetele alea? Ce fac eu aici singură? Acu se
întunericește și ce mâncați?
- Raci o să mâncăm, fa, de aia te vaiți tu? răspunse Moromete
trăgând calul spre grajd.” (Preda 1970, 4).
Obida femeii este estompată prin folosirea unei replici ironice menite
a detensiona, dar și a atrage atenția, nonexplicit, asupra inutilității enervării
pentru un astfel de motiv. Ironia este folosită, în acest caz, ca instrument
psiho-social, util în menținerea echilibrului emoțional intrafamilial. Excesul
emoțional al Catrinei este temperat prin performarea unei constatări menite a

indica faptul că problema mesei este una neserioasă, că, de fapt, nu este o
problemă, dat fiind că ei, familia Moromete, nu sunt chiar în situația de a nu
avea ce să mănânce și că, oricum ar fi, ceva tot o să mănânce.
În aceeași categorie a enunțurilor de indicare a inutilității excesului
emoțional poate fi încadrată și ironia din următoarea secvență: „Femeia se
opri deodată din vorbit și chipul i se schimonosi de spaimă. Pe alături de ea
țâșni Duțulache, câinele, ieșind din tindă cu o bucată mare de ceva alb în
gură, pesemne brânză. Femeia îl întrebă:
- Când ai intrat, lovi-te-ar turbarea? Lasă jos! Lasă jos! Lasă jos, n-auzi?
- Dă-i apă, zise Moromete liniștit.” (Preda 1970:15)
Replicii Catrinei, în spatele căreia se află o gamă variată de trăiri,
precum reproș, amenințare, furie, regret etc., Ilie Moromete îi răspunde
printr-o ironie laconică, care diluează gravitatea faptei cățelului. În calitatea
de cap al familiei, Ilie Moromete se pronunță, prin intermediul unei ironii, în
privința unei chestiuni minore, lăsând să se înțeleagă că, odată consumat
incidentul, regretele sunt inutile.
În cadrul aceleiași secvențe a mesei, cu care debutează volumul întâi,
Ilie Moromete folosește ironia pentru a indica lipsa de temei a părerii mamei,
potrivit căreia Niculaie, mezinul familiei, ar trebui lăsat la școală. Secvența dă
seama de una din convingerile personajului, și anume că școala este un capriciu,
pe care nu oricine și-l permite și, în orice caz, nu cineva din familia sa:
„Fă! Fă! Fă, n-auzi? mormăi Moromete. Pune, fa, mâncare și mai
trage-te pe fălcile alea că te-or fi durând de când vorbești! Altă treabă n-avem
noi acuma! Ne apucăm să studiem. Mai bine vezi ce-o să faci, că mâine
dimineață ... dar ce zic eu: mâine dis-de-dimineață o să vie ăla să-ți ia țoalele
din casă.” (Preda 2007, 21).
Considerând că ironia nu este suficientă pentru a o contrazice pe
Catrina, Ilie Moromete îi reamintește una din problemele cu adevărat
însemnate ale familiei – restanțele la plata „fonciirii”, care se soldau, de
multe ori, cu confiscarea de bunuri. Oricum, ironia lui Ilie Moromete
reprezintă un caz evident de menționare – cuvântul, un neologism atipic
pentru contextul în care este folosit, este împrumutat din registrul exprimării
urbane, persiflând una din activitățile acelei lumi îndepărtate. Așa cum
anterior îl ironizase pe Victor Bălosu, pentru că fiul vecinului pretindea că
munca de comis-voiajor era mai importantă decât munca la câmp, Ilie
Moromete își ironizează propriul fiu și soția, pentru că aceștia par să uite
problemele importante ale familiei, lăsându-se pradă unor iluzii precum
„studierea”. De fapt, Ilie Moromete nu neagă importanța cărții, deoarece el
însuși citește ziare, recunoscând superioritatea celor învățați. Ceea ce nu
admite este că Niculaie are o șansă, chiar și una mică, de a ajunge la rândul
său un învățat, dat fiind că școlile sunt scumpe, iar resursele financiare ale
familiei înglodate de datorii reduse. Gândirea sa este mereu una pragmatică

și în acord cu interesele familiei, având impresia că și ceilalți membri ai
familiei gândesc la fel. De fapt, fiecare se gândește la propriul viitor, iar
Niculaie, deși mic, simte că destinul îi este legat de acea studiere pe care
tatăl său o ironizează, crezând-o imposibil de realizat.
Mai încolo, aceeași Catrina este victima ironiei lui Ilie Moromete,
admonestată din nou pentru presupusa gândire ingenuă de care dă dovadă
atunci când, din dorința menținerii unei minime acalmii familiale, susține
plecarea lui Achim, fiul cel mare al lui Moromete, la București, cu toate oile
familiei. De data aceasta, Ilie Moromete o are ca aliată pe Ilinca:
„- Las-o, Ilinco, că au găsit-o găinile și mieii. E plină de găini și de
miei, zise tata cu ironie.” (Preda 1970, 22).
Ironia este realizată, în acest caz, prin intermediul unei hiperbole
uzuale – „plină de...” – prin nimic surprinzătoare. De altfel, nici ironia nu
este una încărcată de semnificații, având un rol cu precădere critic, în această
situație.
Mult mai subtilă este ironia realizată prin concursul naratorului care
face uz de acel stil indirect liber, teoretizat de Anne Banfield (Moeschler și
Reboul 1999, 315), pentru a transmite gândurile lui Moromete: „Îndoielile lui
Moromete țineau de afacerea însăși. Nu-i venea lui să creadă că bucureștenii
nu mai aveau altă ieșire decât să se îngrămădească pe laptele celor douăzeci și
patru de oi ale lui Achim Moromete din comuna Siliștea-Gumești și să-l umple
pe el de bani.” (Preda 1970, 22).
Ironia vizează, pe de o parte, pretențiile negustorești ale lui Achim,
sigur că va câștiga mulți bani de pe urma celor douăzeci și patru de oi ale
familiei, iar, pe de altă parte, ideea în sine de a vinde lapte bucureștenilor, în
concepția tatălui, aprovizionați suficient prin alte mijloace, astfel încât laptele
celor douăzeci și patru de oi nu avea să atragă pe nimeni. Ilie Moromete își
exprimă scepticismul față de tentativa mercantilă a lui Achim, folosind pentru
aceasta arma care îi este cel mai la îndemână, și anume ironia. Dorind însă a
nu mai aprinde spiritele, Ilie Moromete își ironizează fiul în gând.
Nevoit a vinde salcâmul pentru a plăti o parte din taxele funciare
restante, Ilie Moromete admonestează, printr-o ironie sarcastică, uzuală,
nedumerirea lui Nilă, disprețuit pentru ezitare de un tată care și-ar dori ca
membrii familiei sale să-i înțeleagă și să-i aprobe deciziile, recunoscând că
acestea sunt luate pentru binele comun:
„Nilă își dădu pălăria pe ceafă și întrebă încă o dată:
- Salcâmul ăsta? De ce să-l tăiem? Cum o să-l tăiem? Cum o să-l
tăiem? De ce?!...
- Într-adins, răspunse Moromete. Într-adins, Nilă, îl tăiem, înțelegi?
Așa, ca să se mire proștii!” (Preda 1970,78)
Ironia exprimă cât se poate de clar agasarea tatălui care se simte

neînțeles, deși are credința că acțiunile sale sunt raționale, chiar firești, în
situația dată.
Nedumerirea fiului se menține, în ciuda sarcasmului tatălui, astfel că,
atunci când tatăl său îi cere să vină cu caii pentru a trage salcâmul în direcția
dorită, Nilă se arată indecis. Contrariat, incapabil să accepte decizia tatălui
de a tăia salcâmul, Nilă execută mecanic ce i se cere, provocând iritarea
tatălui care se miră disprețuitor de gândirea înceată a fiului:
„- Unde vii, mă, cu ei, Nilă? îl întrebă batjocoritor.
- Cum unde vin? răspunse Nilă nedumerit.
- Adică da! exclamă Moromete. Treci cu ei încoa să cadă salcâmul
pe ei.” (Preda 1970, 80).
Într-o altă secvență, ironia protagonistului romanului este indicată în
mod direct și de către narator, deși enunțarea ironică nu este dintre cele mai
evidente. Astfel, ni se pare curios că acest tip de performare ironică îi pare
naratorului o ironie tipică, în timp ce alte enunțuri de acest tip nu sunt
catalogate ca atare. Secvența este cea în care Ilie Moromete intră la vecinul
său pentru a încheia socoteala vinderii salcâmului și pentru a bea țuica
aferentă schimbului. Intrigat de refuzul lui Victor Bălosu de a bea țuică, Ilie
Moromete îl imită ironic, amendând, și de această dată, pretențiile de
urbanism ale tânărului:
„- Ia o țuică, Victore, îl îndemnă taică-său.
- Ți-am mai spus, tată, că nu obișnuiesc țuică dimineața, răspunse
Victor cu un glas din care se vedea că îi face multă plăcere că nu obișnuiește.
- De ce, Victore? ai stomahul deranjat? întrebă Moromete cu seriozitate.
- Nu, dar nu obișnuiesc.
- Noi obișnuim! spuse Moromete puțin absent, rotunjind și spălând
cuvintele întocmai ca feciorul lui Bălosu.
Victor Bălosu fusese câtva timp voiajorul firmei de la care
cumpăraseră mașina de cusut și învățase să folosească cu gravitate cuvinte
puțin cunoscute. Nici el, nici taică-său nu băgară de seamă ironia ascunsă a
vecinului.” (Preda 1970, 85).
Neavând simpatie pentru vecinii hrăpăreți, Ilie Moromete nu scapă
prilejul de a-i ironiza, iar Victor Bălosu pare a fi victima predilectă, dat fiind
că acesta, fără a sesiza ridicolul comportamentului său, își dă aere de om
educat, înzestrat cu principii de viață temeinice, diferite radical de cele ale
marii majorități, or, după cum subliniam și anterior, el continuă să trăiască în
sat, alături de părinți, care duc aceeași viață simplă pe care o duc majoritatea
sătenilor, chiar dacă sunt printre cei mai înstăriți oameni ai satului. Jocul de-a
bunele maniere și de-a regulile superioare de viețuire îl amuză pe
Ilie Moromete, care folosește ironia prin menționare, reluând (pe un ton
nesincer, chiar teatral) spusele lui Victor, pe care, implicit, le indică drept
neadecvate și față de care se dezice. Structura ironiei folosite astfel de către

protagonistul cărții este, evident, cea teoretizată de Sperber și Wilson (1981).
Ca ironist, te folosești de spusele celui pe care îl ai în vedere prin ironie,
indicând lipsa de temei a afirmațiilor sale. Oricum, decriptarea ironiei în
acest caz, se face doar datorită indicării directe a acesteia de către narator.
Dacă naratorul n-ar fi oferit direcția de interpretare a replicii lui
Ilie Moromete n-am fi avut niciun motiv s-o considerăm drept ironică.
Simpla reluare a unei replici anterioare nu înseamnă neapărat performare
ironică. Menționării îi pot fi atașate și alte atitudini (aprobare, încântare,
dezamăgire, mirare etc.), ironia fiind una din acestea. Prin urmare, naratorul
vrea ca noi să-i percepem personajul drept un ironist.
În alt loc, ironia sarcastică a lui Ilie Moromete are menirea de a sublinia
indolența lui Achim, care întârzie nejustificat să iasă cu caii la păscut:
„- Tu, Achime, n-ai de gând să dai drumul la caii ăștia? Au să roadă
ieslea până te aranjezi tu...” (Preda 1970, 87).
Nici Achim și nici ceilalți fii ai lui Moromete nu sunt niște cocheți,
cu atât mai mult cu cât Achim trebuia să ducă la islaz caii, astfel că aluzia
tatălui este malițioasă. Totuși, responsabilitatea conducerii familiei aparține
tatălui care face uz de arma sa cea mai redutabilă, pentru a-i determina pe
ceilalți să se achite de sarcinile ce le-au fost date. De aceea, Achim nu
reacționează la imboldul tatălui, în ciuda naturii caustice a acestuia. El știe
că tatăl său are dreptate să-i ceară ceea ce îi cere, astfel că acceptă tacit
îndemnul sarcastic.
Pe același ton sarcastic este comentat și comportamentul ofensator al
lui Paraschiv la adresa lui Nilă, luat în râs pentru că acceptă să meargă la
instruirea premilitară:
„- Ce-ai cu el, Nilă? se miră Moromete. E și el deștept. Om de
douăzeci și patru de ani!” (Preda 1970, 88).
Aici, mai mult decât în altă situație, observăm calitățile histrionice
ale tatălui, care mimează atât de bine aprecierea nesinceră. Dând impresia că
îl condamnă pe Nilă și că îi dă dreptate lui Paraschiv, tatăl celor doi
procedează, de fapt, invers. Ironia nu este atât de subtilă să nu poată fi
înțeleasă de cei doi, ci este, mai degrabă, unul din tipurile uzuale – ironia de
tipul critică prin laudă – folosită cel mai des în comunicarea cotidiană.
Același tip de ironie este utilizată de un alt personaj, dascălul Toderici,
atunci când îi mustră pe tinerii chemați la instrucție:
„- Hai mai repede, mă boierilor! strigă Toderici de pe treptele școlii.”
(Preda 1970, 90).
Același personaj performează o ironie similară într-un alt loc:
„O să dea ei de mama dracului, domnii ăștia care nu vor să vină la
instrucție.” (Preda 1970, 94).
Numindu-i mai întâi „boieri”, iar apoi „domni”, învățătorul folosește

cuvinte pe care le dorește a fi insultătoare, sugerând comoditatea celor care
fie participă la instrucție, dar nu manifestă convingere pentru aceasta, fie
refuză a lua parte, ca niște „domni”, care își permit să facă doar ce vor, și nu
ce li se cere. Aceste ironii uzuale, excerptate din comunicarea zilnică, se
pretează pe modelul de decriptare propus de Paul Grice (1975), respectând
structura a spune p, dar a da de înțeles non-p. În același timp, pot fi
considerate și enunțări de tip ecou, după cum indică teoria ecoului a lui
Sperber și Wilson (1981, 1984) – ne putem imagina o situație în care un
vorbitor performează sincer o apreciere de tipul „boierilor” sau „domnilor”,
această enunțare fiind însă transpusă într-o situație în care devine ironică
prin contrastul cu contextul enunțării. În același timp, o astfel de ironie
respectă și teoria propusă de Rachel Giora (1995, 1999), potrivit căreia
ironiile des utilizate, precum cele de mai sus, sunt mai proeminente, fiind
interpretate mai repede decât ironiile inedite, nefamiliare vorbitorilor.
Observăm astfel că, în cazul anumitor performări ironice, teoriile care
descriu ironia sunt complementare, și nu antagonice, dând seama de aspecte
distincte ale performării ironice: mecanismele logico-mentale implicate în
crearea enunțului ironic, interpretarea ironiei etc.
Predominantă pare să fie însă ironia sarcastică, folosită de
Ilie Moromete pentru a-și stăpâni familia, pentru a indica ascendența morală
pe care o are asupra celorlalți, ironia oferindu-i, pe de o parte, mijlocul de a
lansa critici, iar, pe de altă parte, de a o face la modul mai puțin aspru. Așa
cum Nilă fusese admonestat anterior pentru nedumerire, de fapt, pentru lipsa
de consimțire la gestul tatălui de a tăia salcâmul, demonstrând că nu se
gândește, cu adevărat, la problemele familiei așa cum o făcea tatăl său și
cum ar fi trebuit (în concepția tatălui), și Achim este tratat cu sarcasm atunci
când ezită la cerința tatălui de a cumpăra seceri noi, arătând astfel că nu este
preocupat nici el atât pe cât și-ar dori tatăl său de sarcinile familiei:
„- Vezi că peste o săptămână începem secerea, zise Moromete tare,
cu spatele spre drum. Cumpără d-acolo câteva seceri și trimite-le prin ăsta al
lui Scămosu ... că n-avem cu ce secera.
- Unde îl găsesc eu pe Scămosu? răspunse Achim, oprindu-se din mers.
- Întreabă și tu pe cineva p-acolo: «Mă, unde trage alde Scămosu de
la noi din sat?» și o să-ți spuie! Fiindcă toată lumea îl cunoaște p-acolo! îl
lămuri Moromete sarcastic.” (Preda 1970, 203).
Pe același ton sarcastic, Ilie Moromete o ironizează pe Catrina ale
cărei pretenții sunt, în concepția sa, mofturi, pe care Achim nu trebuie să le
ia în seamă:
„- Auzi, mă, Achime, ce spune mă-ta? zise Moromete dintre hamuri
cu un glas furios. Trimite pentru ea și pentru fetele astea, așa, cam ... o
duzină de bazmale.” (Preda 1970, 203). Ironia este, indubitabil, una subtilă și,
pentru un străin, afirmația ar fi putut părea drept una serioasă. Pentru cei ai
casei însă, care îl cunosc pe vorbitor, afirmația ironică nu ridică nici un semn
de întrebare.
Altfel, ironia, în romanul Moromeții, este variată tipologic, fiind
folosită, cu precădere, cea sarcastică, dar nelipsind nici ironiile subtile ori
cele de tip mențiune.
O altă precizare pe care dorim să o facem este că ironia, în romanul
Moromeții, nu servește la construirea semanticii de bază a operei, așa cum se
întâmplă în cazul creațiilor lui I. L. Caragiale. Este folosită mai degrabă
sporadic, similar ironiei verbale, prin urmare, acesta este modul în care am
tratat-o și noi, încercând să observăm ce semnificații dezvoltă și în ce măsură
este în acord cu teoriile pragma-lingvistice care descriu ironia.
Bibliografie
Giora, Rachel (1995). On irony and negation. În Discourse Processes, nr. 19, 239‒264.
Giora, Rachel și Fein, Ofer (1999). Irony: Context and Salience. În Metaphor and
Symbol, XIV, nr.4, 241‒257.
Grice, Herbert Paul (1975). Logic and conversation. În P.Cole & J..Morgan (ed.).
Syntax and Semantics 3: Speech Acts. New-York: Academic Press.
Moeschler, Jacques și Reboul, Anne (1999). Dicționar enciclopedic de pragmatică.
Cluj-Napoca:Editura Echinox.
Preda, Marin (1970). Moromeții. vol. I. București: Editura Minerva.
Sperber, Dan și Wilson, Deidre (1981). Irony and the Use-Mention Distinction. În
P. Cole (ed.). Radical Pragmatics. New York: Academic Press, 295–318.
Sperber, Dan (1984). Verbal Irony : Pretense or Echoic Mention?. În Journal of
Experimental Psychology: General 113, nr. 1, 130–136.
FIGURI SINTACTICE / FIGURI SEMANTICE
ÎN ITHICA IEROPOLITICA, TRADUSĂ
DE VARTOLOMEI MĂZĂREANU ÎN ANUL 1764
Camelia Uşurelu
Universitatea din Bucureşti
cameliausurelu20@gmail.com
Résumé. Figures syntaxiques / figures sémantiques dans Ithica ieropolitica,

traduite par Vartolomei Măzăreanu en 1764. Dans cet article, on a essayé de saisir
le rôle joué par les figures syntaxiques (répétition, symétrie, parallélisme syntaxique)
dans la construction des figures sémantiques (épithète, métaphore, comparaison,
personnification) et, à la fois, le caractère réthorique des travaux religieux et
didactiques du XVIIIe siècle.
Mots-clés: épithète, métaphore, parallélisme syntaxique, symétrie, énumération.
Secolul al XVIII-lea reprezintă pentru cultura română o etapă

importantă în trecerea către modernitate, fără a se produce, însă, o ruptură
faţă de cultura tradiţională. Este perioada în care se înmulţesc scrierile în
limba română, atât cele bisericeşti, cât şi cele laice, prin urmare se constată o
preocupare permanentă pentru traducerea şi tipărirea de cărţi în română. În
anul 1765, mitropolitul Iacov Putneanul va încredinţa arhimandritului
Vartolomei Măzăreanu organizarea unei şcoli duhovniceşti superioare la
Putna. Mazăreanu avea să consolideze biblioteca şcolii teologice din cadrul
mănăstirii, care cuprindea numeroase manuscrise ale copiştilor vechi.
Vartolomei Măzăreanu traduce din slavonă, în anul 1764, Ithica
ieropolitica sau filosofiia învăţătoare de fire, cu simvolii şi cu închipuiri
aleasă, spre povăţuirea şi folosul celor tineri. Lucrarea este o culegere ce
cuprinde numeroase învăţături creştine, cu caracter moralizator, scrisă spre
folosul duhovnicesc al tinerilor, deci având scop didactic (ithica = etica;
ieropolitica = cuvânt compus din iero < gr. ίεπόρ „sfânt” + politica < ngr.
πολιηική „arta de a administra”).
Culegerea tradusă de Vartolomei Măzăreanu este foarte bogată în
procedee retorice, procedee ce se bazează pe o serie de figuri semantice care
au la bază, de cele mai multe ori, figuri sintactice (de construcţie). Între
nivelul semantic şi cel sintactic există, prin urmare, o puternică relaţie de
interdependenţă pe care o regăsim, în aceeaşi perioadă, atât în Divanul lui

Dimitrie Cantemir, cât şi în Didahiile lui Antim Ivireanul.
Dintre figurile semantice, cel mai bine reprezentate sunt comparaţia,
metafora şi epitetul. Dacă epitetele sunt adesea predictibile din punct de
vedere lexico-semantic, fiind orientate spre clasa adjectivului, metaforele și
comparaţiile acoperă o sferă largă lexico-semantică și cunosc variate moduri
de expresie.
Adjectivele cu rol de epitet sunt adesea la superlativ absolut (realizat
cu ajutorul unor formanți cu o mare circulație în secolele al XVI-lea – al
XVIII-lea: mult, prea):
(1) stăpînirea1 cea mult vădzătoare (p. 276)

(2) căi mult dorite, luminate şi prea frumoase (p. 263)
Textul abundă în epitete multiple, care servesc reliefării unor idei şi

sunt adesea baza unor gradații ascendente:
(3) să ajungă vîrful aceștii căi mult dorite, luminate şi prea

frumoase (p. 263)
Alteori, ideea de gradaţie este imprimată enunţului de către

determinanţii ultimului adjectiv al epitetului multiplu:
(4) un om rîios, strîcat și topit de foame și de boală, de bătrîneţe și

de sărăciie (p. 273)
Adjectivele componente ale epitetelor multiple se pot afla adesea în

relaţie de sinonimie contextuală:
(5) viiaţa noastră iaste grea și rece și scîrbelnică și desfătată (p. 262)
Comparaţia presupune, în general, lexicalizarea calităţii comparatului,

calitate ce stă la baza relaţiei de asemănare stabilite între comparat și
comparant (A este x ca B):
(6) puternică iaste dragostea ca şi moartea (p. 272)

(7) care ca iadul ş-au deschis sufletul său şi acesta iaste nesăţios ca
şi moartea (p. 267)
(8) să păzim, dară, pre un lucru tariu ca acesta a frumuseţii noastre
(p. 273)
1
În exemple vom păstra grafia din ediţia de text.
C a me l i a U ş ur e l u | 317
O situaţie asemănătoare o prezintă comparaţiile în care „calitatea”

îmbracă forma unui adjectiv cu rol de atributiv transformat (9) sau a unei
construcţii adverbiale cu rol de adjunct (10) ori de atributiv de bază (11):
(9) să petrecem neclătiţi ca muntele întru socotinţa noastră cea

bună (p. 271)
(10) strălucindu-i ochii mai vîrtos decît a soarelui strălucire (p. 273)
(11) că aşa iaste giungherea Fiiului lui Dumnădzău ca şi a fiului lui
Avraàm (p. 269)
Alteori, în text apar numai comparatul și comparantul, comparaţia

realizându-se fie la nivelul propoziţiei (12, 13), fie la nivelul frazei (14, 15):
(12) să cinstească pre părinţi fii, întocmai ca şi pre Dumnădzău

(p. 280)
(13) focul ca apa curge înaintea lui (p. 265)
(14) oricine va vrea să să înveţe pre sine dragostea lui Dumnădzău,
ca și cum ş-ar pune începătura mai înştiinţată (p. 268)
(15) Şi să-i iubim pre dînşii aşa precum iubăsc, dzice, feciorii cei
buni pre părinţi (p. 280)
În aceste exemple, comparantul este un adjunct comparativ realizat

fie printr-un nominal [ca și pre Dumnădzău (12); ca apa (13)], fie
propoziţional [ca şi cum ş-ar pune începătura mai înştiinţată (14); precum
iubăsc … feciorii cei buni pre părinţi (15)]. De remarcat varietatea de
adverbe comparative utilizate: ca (8, 9, 13), ca și (6, 7, 11, 12), decît (10), ca
cum (14), precum (15).
Comparaţia poate avea forme complexe (v. comparaţia în lanț din
exemplul 17), de multe ori accentuează o idee, combinându-se cu alte figuri
semantice (v. oximoronul cu valoare de hiperbolă din 16), sau este mijlocul
de realizare a simetriei ori a paralelismului sintactic (v. 18):
(16) focul ca apa curge (p. 265)

(17) Dumnădzău iaste ca un îndreptătoriu şi făcătoriu între îngeri,
ca o hrană şi dulceaţă. (p. 265)
(18) În beserică, ca stăpînul în casă, în sufletul vostru ca un mire în
cămară, între drepţi, ca un agiutătoriu și apărătoriu (p. 265)
Comparaţia extinsă din (18) este urmată de o metaforă explicită

complexă, amplă (A = B1 B2 B3 B4), care are aproape rolul unei concluzii
şi care devine un mijloc suplimentar de a reliefa o idee:
(19) Întru cei răi şi vicleni El iaste frică şi cutremur, agiutătoriu celor
ce sînt în nevoi, aducătorilor de nevoi răsplătitoriu neuitat. (p. 265)
Metaforele sunt la fel de bine reprezentate în text ca şi comparaţiile.

Spre deosebire de scrierile religioase din epocă, în lucrarea de faţă există, în
egală măsură, metafore explicite (A este B) - v. (20), (21) – şi metafore
implicite (B), care alunecă adesea către sfere semantice abstracte - v. (22), (23):
(20) faptele cele bune, care sînt începutul a fericirii cei vecinice
(p. 263)
(21) fiind iubire cea de sine împiedecătoare la toate faptele cele
bune (p. 261)
(22) slujitoriu a toată răutatea pentru că aceia îi orbeşte […] la
ochii minţii (p. 262)
(23) şi, care cale a fi bună, pre aceia să îmblaţi şi veţi afla
răcoreala sufletelor voastre (p. 262)
În text se înregistrează şi metafore explicite complexe, în care relaţia

se stabileşte între termenul A şi mai mulţi termeni B (B1, B2, B3, B4).
Adesea termenii metaforici sunt în relaţie de sinonimie (24) sau sunt sursa
unui joc de cuvinte (25):
(24) El [Dumnădzău] iaste frică şi cutremur, agiutătoriu celor ce

sînt în nevoi, aducătorilor de nevoi răsplătitoriu neuitat. (p. 265)
(25) El [Dumnădzău] cu totul iaste ochiu, tot, toate şi întru toate tot.
(p. 265)
Metafora este adesea mijlocul prin care se realizează simetria şi

paralelismul sintactic. În Ithica ieropolitica metaforele stau, în anumite
situaţii, la baza unor parabole realizate prin simetrie (26) sau se combină cu
simetria propriu-zisă şi cu inversiunea [termenul metaforic B precedă
termenul metaforizat A (27)]:
(26) Cela ci priveşte la strălucirea soarelui, îşi pierde vederea

ochilor săi şi cela ci să depărteadză de lumina lui de-a pururea
petrece întru întunerec. (p. 264)
(27) că „începutul şi împlinirea legii dragostea iaste, aşijderea şi
legătura săvîrşirii”, dragostea cea nefăţarnică cătră toţi (p. 276)
Mai slab reprezentate, personificările se remarcă prin trăsătura

[+Abstract] care caracterizează nominalele implicate în context:
(28) puternică iaste dragostea ca şi moartea, însă, fără de nădejde,

degrabă să prăvăleşte şi iaste străpunsă cu săgeţile vicleanului
(p. 272)
Aparent o figură de construcţie simplă, enumerarea îmbracă, în acest

tip de text, forme complexe. Se enumeră substantive (29) sau verbe, adesea
verbele enumerate reprezentând sursa unei gradaţii ascendente (30):
(29) Vrednici de plîns întru adevăr sîntem, de plîns, şi de lacrămi şi

de strîgare şi de mare tînguire (p. 269)
(30) şi de-a pururea pe trecătoarea păcatelor îi îmblîndzeşte, îi
slăbeşte, îi mîngîie, le grăieşte şi-i micşureadză (p. 260)
Alteori se folosesc adevărate lanţuri enumerative, care au rolul de a

accentua o idee:
(31) Acoló au pus Dumnădzău dreptatea, înţălepciunea cea întreagă,

răbdarea, credinţa, curăţiia, înfrînarea, cugetul cel bun, unirea,
înţălepciunea şi celelalte fapte bune cu care iaste şi sărăciia,
defăimarea, osteneala, boalele şi toată amărăciunea şi acestea
sînt cele ce şăd lîngă calea cea fericită. (p. 263)
Uneori, enumerarea antrenează propoziţii interogative sau exclamative,

combinându-se cu simetria şi cu paralelismul sintactic (32, 33) şi / sau cu
repetiţia (34):
(32) Au nu sînt acestea în toate dzilele, au nu ne asămănăm cu roata?

(p. 370)
(33) Trei lucruri n-am putut cunoaşte şi al patrălea nu ştiu [dzice
Solomon]: urma vulturului ce zboară în aer, drumul sau cărarea
a şarpelui ce să tîrăşte pe piiatră, cărarea corăbii ce înoată în
mare şi drumul omului întru tinereţele lui. (p. 260)
(34) Gîndeşte pentru cei ce sînt cu mult mai vrednici decît tine, adu-ţi
aminte cu cît eşti vinovat lui Dumnedzău adu-ţi aminte de gheena!
[…] Adu-ţi aminte de lucrurile cîte ai acmu […]! Adu-ţi aminte
de cei ce-au fost cu mult mai vrednici decît tine şi putea mai mult
decît poţi tu acmu şi, iată, nici pomenirea lor n-au rămas! (p. 370)
Simetriile ample se combină adesea cu reluarea primului element din

construcţiile cu aceeaşi structură sintactică, ceea ce duce, de fapt, la
evidenţierea termenului următor:
(35) Să cercăm, dară, o pavăţă ca aceasta nebiruită, să cercăm

această aghiră tare, să cercăm această nădejde nebiruită, care
iaste fiică şi maică a răbdării şi a iscusirii! (p. 272)
(36) Să ne silim, dară, să ne silim fără de mutare, din dzi în dzi ca

să cîștigăm această făgăduință bună! Să ne silim de cu bună
vreme ca să împlinim chemarea noastră! (p. 271)
Există fraze în care se remarcă o reluare în lanţ, de tipul „a...b / b…c

/ c…d / d…e“, reluare care devine o figură a intensificării:
(37) şi nu numai aceasta, ci ne şi lăudăm în scîrbe, ştiind că scîrba

lucreadză răbdarea, iară răbdarea iscusirea, iară iscusirea
nădejde, iară nădejdea ce ne face noao să ascultăm nu
ruşineadză că dragostea lui Dumnădzău s-au vărsat în inimile
noastre. (p. 272)
Simetria se combină cu paralelismul sintactic şi în construcţiile în

care elementele reluate sunt în relaţie de antonimie. În (38), sunt antrenate în
simetrie două elemente opuse, repetate: fapta cea bună şi răutatea. Dacă în
cazul primului termen al relaţiei de opoziţie se repetă grupul nominal fapta
cea bună ca subiect al verbului dicendi dzice, în cea de-a doua parte a
construcţiilor simetrice, singurul element schimbat este operatorul factitiv
care are ca subiect nominalul răutatea. Spre deosebire de a învăţa,
operatorul a porunci conţine în structura sa semică un sem suplimentar de
tipul [+ Forţă]. Această diferenţă de ordin semantic este mijlocul prin care se
realizează gradaţia ascendentă:
(38) Fapta cea bună dzice să trăim cu fapte bune, iar răutatea ne
învaţă ca să facem toate răutăţile şi cu acelea să trăim. Fapta
cea bună dzice să fii mai bun şi prea înţălept şi ca cu tăcere să
avem nădejde întru Dumnădzău, iară răutatea ne poronceşte nu
numai să fim mai mari şi mai puternici, măcar de-am fi şi nebuni,
ci încă să fim şi mult vorbitori, măreţi şi toată nădejdea noastră
să o punem întru bogăţie. (p. 264)
Alteori simetria şi paralelismul sintactic se combină cu chiasmul (39)

sau cu antiteza (40). În cazul construcţiei (39), se remarcă aceeaşi diferenţă
semantică între verbele cu statut de operator factitiv: a îndemna se combină
cu verbul să lepădăm, verb ce exprimă o acţiune a cărei realizare este mai
certă decât realizarea acţiunii exprimate de locuţiunea verbală să trecem cu
vederea cu care se combină operatorul a sfătui.
(39) Faptele cele bune sfătuiesc să trecem cu vederea cele

vremelnice, ca să cîştigăm cele vecinice, iară răutatea ne
îndeamnă să lepădăm cele vecinice, ca prea lesne să cîştigăm
cele vremelnice. (p. 264)
(40) Poarta cea desfătată şi drumul cel larg iaste, dzice, acea ce
duce întru pierdzare şi sînt mulţi carii intră într-însa, iară poarta
cea strîmtă şi cărarea cea mică duc la viiaţă şi sînt puţini carii o
află pre dînsa. (p. 262)
În alte situații, simetria se combină cu antiteza. De cele mai multe

ori, cele două elemente ale antitezei sunt realizate, din punct de vedere
gramatical, printr-un demonstrativ urmat de o subordonată atributivă relativă.
În acest caz, demonstrativul imprimă textului o notă de generalitate, fraza
dobândind aspectul unei maxime:
(41) Cela ce păzește poruncile își păzește sufletul său, iară cela ce
nu-și poartă grije pentru ale sale căi, va pieri. (p. 275)
De multe ori, argumentarea se foloseşte de exclamaţii sau de

interogaţii retorice, care sunt construite cu ajutorul simetriei şi al
paralelismului sintactic:
(42) O, ce iubire de oameni a lui Dumnedzău! O, ce necunoştinţă a

noastră ne minuneadză pre noi peste măsură să ne mirăm! (p. 269)
Adesea exclamaţia retorică are valoare de hiperbolă datorită

gradaţiei ascendente pe care o imprimă adjectivele din frază:
(43) Atîta iaste de mare, atîta iaste de puternic, atîta iaste de

groaznic Dumnedzăul nostru! (p. 265) (De remarcat faptul că
adjectivul groaznic nu are conotaţii negative în româna veche;
aici are sensul „grozav, minunat“.)
Alteori o exclamaţie retorică pare a fi explicată prin două interogaţii

retorice care îi urmează. Unitatea fragmentului este asigurată de repetarea
unui cuvânt din propoziţia exclamativă în enunţul interogativ şi în fraza
finală, care are valoare conclusivă:
(44) O, ce dragoste! Că nici cu argint, nici cu aur, ci cu al său sînge

ne-au răscumpărat şi ne cheamă la ceriu, iară noi alergăm la
gheena. Şi cine poate după vrednicie să dzică cuvînt pentru atîta
dragoste ce-au arătat cătră noi? Ce minte va agiunge fericirea
aciia, dulceaţa, veseliia, slava şi luminarea? Toate acestea din
dragostea sa le-au gătit Dumnădzău, însă celor ce-l iubăsc pre el.
(p. 270)
Textul tradus de Vartolomei Măzăreanu este o înşiruire de

argumentări care se bazează pe îmbinarea figurilor semantice cu figurile de
construcţie. De altfel, după cum s-a putut observa, figurile de construcţie
bazate pe repetiţie sunt mijlocul prin care se realizează figurile de stil.
Argumentele convingătoare, atât de prezente într-un text cu rol catehetic,
amintesc de opera filosofică a lui Cantemir sau de predicile lui
Antim Ivireanul.
Surse
Măzăreanu, Vartolomei (2018). Ithica ieropolitica (Ms. BAR 67). Ediţie de
Carmen Livia Tudor. Iaşi: Editura Universităţii „Al. I. Cuza”.
QUELQUES RÉFLEXIONS SUR LA RICHESSE D’ASPECTS
FORMELS DU MANUSCRIT 109 DES ENSEIGNEMENTS DE
NEAGOE BASARAB À SON FILS THÉODOSE (p. 2r-20v)
Estelle Variot
Université Aix Marseille, CAER, France
estelle_variot@hotmail.com
Abstract: Some Thoughts on the Richness of Formal Aspects Included in the

Manuscript 109 of Neagoe Basarab’s Teachings to his Son Theodosie (p. 2r‒20v).
The study of an old book such as the manuscript 109 needs the detailed checking of
all elements on each page, in order to detect, by levels, their richness as well as the
way how items fit into each other: first those which constitute the body of a book;
then its covering that permits to replace it in its precise and identifiable editorial
context; and, finally, adding comments made by the copyist who gives in that way
information about some forms or about the content discussed. The sample that we
have selected intends to show the diversity of languages that influenced the ancient
Romanian language and gives us the opportunity to foresee the difficulty generated
by transliteration as well as its importance for the knowledge of this Romanian and
European heritage element that Neagoe Basarab’s teachings to his son represent
(Basarab, MS 109). Otherwise, the body of those Teachings and its formal aspect
tend to make manifest the uniqueness of each manuscript.
Keywords: Neagoe Basarab, numeration, influences, iterative constructions,

additions and comments.
Mon premier contact avec Les Enseignements… a été réalisé, il y a

quelques années déjà, par le biais de la version slavonne fac-simile de ceux-
ci, parcellaire aujourd‟hui qui est accessible grâce aux Éditions Roza
vânturilor. Les premiers résultats relatifs au strict manuscrit slavon ont été
réunis dans différentes communications publiées dans des revues de
Roumanie et de République de Moldavie (Variot 2005, 203‒221 et Variot
2006, 69‒82) et ont permis de mettre en avant l‟importance du lien entre,
d‟une part, la culture dans une aire géographique donnée et, d‟autre part, le
peuple qui l‟exprime dans sa langue historique et naturelle.
En 2014, à l‟occasion d‟un déplacement à Cluj-Napoca (Roumanie),

j‟ai appris – grâce à l‟aide de mon collègue Adrian Chircu1 – qu‟un manuscrit
roumain des Enseignements était conservé à la filiale de Cluj de la
Bibliothèque de l‟Académie2 et une première comparaison de celui-ci auquel
j‟ai eu accès m‟a permis de constater, dès le départ, l‟existence de
différences notables entre les deux manuscrits (le fac-simile slavon
mentionné supra et le roumain cyrillique [MS 109]), notamment, dans le
contenu et dans la localisation de certains passages ou fragments. Afin
d‟avoir une meilleure vision, j‟ai entamé la vérification complète de la
version roumaine (mon domaine de spécialité), afin de mettre en valeur la
démarche de l‟auteur et du copiste reproduite dans ce manuscrit, en vue de le
comparer à terme avec la version slavonne correspondante. J‟ai publié les
premiers résultats de ces recherches, en 2019 (Variot 2019, 93‒104 ;
Variot 2019, 76‒88 et Variot 2019, 78‒83). J‟ai ensuite poursuivi cette
vérification qui est actuellement en cours de révision. La difficulté de la
tâche de translittération d‟un ouvrage manuscrit, abrévié en partie, avec
parfois des techniques différentes, assortie de la vérification systématique de
toutes les lettres de chaque page, qui ont des positions différentes en divers
endroits du texte, est à l‟origine du fait que le corpus choisi, ici, s‟arrête à la
page 20v. Cette communication a pour objet de présenter certaines
caractéristiques qui reviennent plus ou moins régulièrement dans les pages
sélectionnées et qui établissent, à ce niveau, également, d‟une part que les
Pays Roumains ont constitué un carrefour entre des influences marquantes et,
d‟autre part qu‟un ouvrage manuscrit révèle, à chaque relecture, des
hésitations et des particularités formelles spécifiques inhérentes au travail du
copiste.
Le manuscrit 109 qui se compose de 273 pages recto verso (sans
compter la dernière page de l‟ouvrage qui est très détériorée) est assez
unitaire. Cette numérotation en chiffres arabes est visible au crayon sur
l‟ouvrage au recto des pages et ceux-ci sont centrés par rapport au corps. Les
titres sont en rouge, en majuscules sur la première ligne (généralement) et en
minuscules sur les suivantes. Il en va de même de certaines lettres dans le
corps de l‟ouvrage, ici et là. Son aspect le fait ressembler aux livres anciens
enluminés, par les décorations qui ornent les têtes de chapitre.
Il contient d‟une part Les enseignements de Neagoe Basarab (de la
page 2r à la page 246r) et d‟autre part La vie et l’existence de notre saint
père Nifon (de la page 246v à 273v). Il est précisé à ce stade que les deux
premières pages de l‟ouvrage sont en cours de vérification et seront
1
Celui-ci est mon tuteur, suite au décès du regretté Professeur Anatol Ciobanu.
2
La bibliothèque m‟a montré le manuscrit et m‟a transmis une copie scannée pour
que je puisse l‟étudier.
E s t e l l e V a r i o t | 325
exploitées dans une autre intervention. L‟étape à laquelle je suis parvenue,

dans le fragment sélectionné (2r‒20v), me permet ainsi de m‟attacher à la
présentation aspectuelle et formelle du manuscrit ainsi qu‟à son contenu,
dans le but de donner au lecteur une meilleure vision de ses spécificités.
Afin qu‟il ait une idée précise du manuscrit, nous donnons quelques
détails sur la graphie utilisée dans l‟ouvrage. L‟un des points fondamentaux
est que le manuscrit 109 est rédigé en roumain cyrillique. Il dispose de
quelques particularités graphiques : des lettres comportent des « accents »
marqués ; certaines sont en position haute ; d‟autres sont omises au profit
d‟apostrophes ou de signes typographiques (p. 2) voevñdu l‟ ; iaste
.
Quelques-unes encore connaissent des variantes, dès le début du
manuscrit et tout au long de celui-ci. Ce processus affecte, en particulier, la
voyelle o, écrite -o- (p. 2r) : ungrovlahii3 4
ou bien ѽ dans Io
– ; la voyelle u est généralement écrite -ϫ- : bunului mais, à
la page 12v, on la retrouve orthographiée autrement en cyrillique umplea
; la voyelle î (en position initiale) majuscule, dans Începutul
et minuscule, dans în . Les consonnes s et t subissent
également des modifications, suivant leur localisation dans le mot : să
mais milostiv’ ; et (pour la consonne t) încetat . Hormis
cette graphie spécifique qui illustre une influence slave dans la région, nous
pouvons noter la présence de l‟élément grec qui se retrouve aussi au niveau
lexical. Toujours à la page 2r, nous citons en exemple le mot Theodosie
. Cette coexistence de l‟élément gréco-slave contribue à l‟identité
de la langue roumaine, en dehors du substrat dace et de l‟élément latin qui
lui ont donné naissance, par leur mélange.
Lors de précédentes interventions sur le manuscrit 109, nous avions
mis en lumière l‟absence de quelques pages au début, entre les pages 2r et 3r.
Cette étude nous donne l‟occasion de revenir sur ce point que nous
confirmons, par la mise en relief d‟un élément important relatif à une forme
de numérotation supplémentaire intégrée au manuscrit qui apparaît au recto,
à partir de la page 3r. La page 2r, par contre, qui constitue le début du corps
des Enseignements, ne présente pas de lettre en haut à droite. Il en va de
même des deux premières pages qui précédent les Enseignements de
Neagoe Basarab et qui restent en cours de vérification.
3
Translittération latine par nos soins.
4
Scan du manuscrit 109.
La particularité de cette numérotation est qu‟elle est constituée par

des lettres (l‟alphabet cyrillique dérive du grec et certaines lettres sont
communes aux deux alphabets) et qu‟elle commence à la page 3r à la lettre Ʒ
« sept » ; 4 recto и « huit » ; 5 recto θ « neuf » ; 6 recto ї « dix ».
À partir de la page recto suivante, le système de numérotation cyrillique
ancien fondé sur une composition de lettres est employé (avec la lettre
indiquant l‟unité suivie de celle qui correspond au chiffre 10, c‟est-à-dire un
système inversé, semble-t-il, par rapport à l‟ancien système de numérotation
grec). Ainsi, nous avons à la page 7r ɑї « 11 » et ceci jusqu‟à la page 19.
Puis, à la page 17r, le système est inversé avec la lettre correspondant à 20
qui précède celle qui indique l‟unité : on trouve кɑ « 21 » etc. Nous
reviendrons un peu plus loin sur cette indication, relative à la numérotation à
l‟aide de lettres simples ou en composition, quand nous aborderons certains
exemples présents dans le corps du manuscrit et des commentaires et ajouts
du copiste qui sont disséminés tout au long du manuscrit.
La présence de deux feuilles recto verso avant la première lettre de
numérotation manuscrite (3r) et l‟interruption dans le récit entre les pages 2v
et 3r laissent supposer qu‟il manquerait quatre feuilles recto verso au début
de manuscrit. L‟alphabet grec qui a été utilisé pour écrire les langues slaves
ainsi que le roumain rédigé en cyrillique, après la diffusion dans les
principautés roumaines du rite gréco-slavon semble avoir aussi exporté ce
système de numérotation ancien qui utilise des lettres (simples puis en
composition), en cyrillique et, par voie de conséquence, dans les documents
rédigés en roumain cyrillique.
De plus, l‟époque de conception du manuscrit 109 des
Enseignements de Neagoe Basarab correspond à un système « hybride » où
sont employées, par endroits, dans le corps, des lettres cyrilliques (dans le
corps du manuscrit), communes au grec, avec ce système de numérotation
issu du grec, qui se singularise entre les lettres 11 et 19, comme on l‟a vu supra)
et à d‟autres, le système de numérotation latin Nous citons en exemple la p. 11v :
15 ani 5 « 15 ans » ; 13v : 2 « 2 », într[-]un’ câr’lig’
« dans un crochet » ; 3 « 3 » ; 14r : 6 « 6 » ; 15r 30
de mii (pour la pleine compréhension du lecteur : л҂ де ани) « 30
mille » ; 15v 98 de ani (pour la pleine compréhension du lecteur : чй де ани)
« 98 ans ». Afin de compléter le tableau des « influences » subies
par le roumain, on note aussi parfois des nombres écrits directement avec des
5
Dans cette communication, nous indiquerons la translittération latine et la
traduction française et, quand cela sera nécessaire pour la pleine compréhension du
lecteur, nous ajouterons la translittération en cyrillique d‟imprimerie.
mots latins translittérés en cyrillique : p. 14r un’ diaman’t « un

diamant » (voir, à ce sujet, aussi 6, 7 et 8, Variot, 2019).
D‟un point de vue formel, il apparaît différentes annotations dans
l‟ouvrage de référence, mis à part le fait que des (portions de) phrases sont
seulement présentes, à ce stade de la vérification, dans le manuscrit 109,
ainsi que nous l‟avons indiqué dans d‟autres interventions (voir, à ce sujet,
aussi Variot 2019, 93‒104 ; Variot 2019, 76‒88 et Variot 2019, 78‒83), ce
qui contribue aussi à lui conférer un caractère unique.
Ces annotations présentent une graphie quelque peu différente, par
endroits, du fait de l‟utilisation possible d‟un « instrument » à plume plus
fine et parfois difficilement lisible, ce qui nous oblige à émettre des réserves
quant à leur interprétation. On peut établir à ce stade, deux modalités de
renvois principales : les commentaires sur des mots et des formes et de
« simples » lettres de numérotation, à d‟autres pages du manuscrit 109.
Toutefois, il est difficile de réaliser, à ce stade, la datation de tous les renvois
et annotations dont certains ont pu être postérieurs. L‟objectif sera bien sûr
d‟établir, par la suite, sur la base du manuscrit 109, des comparaisons, avec
les autres manuscrits disponibles des Enseignements de Neagoe Basarab.
Cependant, même à l‟étape de l‟analyse du manuscrit où nous
sommes, les notes, commentaires et rajouts constituent un élément très
important car la compréhension des secrets de toutes les abréviations offriront
un meilleur éclairage sur la méthode employée par le copiste (cette étape est
en cours) et/ou par celui qui l‟a analysé ultérieurement – une fois qu‟ils auront
été confrontés les uns aux autres – et sur les interrogations de celui-ci quant à
la langue roumaine utilisée à ce moment précis de son évolution et au contenu
historique et culturel du manuscrit 109. De plus, ces renvois font référence,
dans certains cas, à d‟autres sources, à d‟autres pages du manuscrit ou bien
encore à des mots qui apparaissent à divers endroits de celui-ci.
Nous donnons ci-après quelques exemples de ces renvois et
commentaires qui illustrent, selon notre opinion, la lourdeur de la tâche de la
vérification engagée et qui atteste du travail inestimable réalisé par le copiste
pour finaliser l‟ouvrage et en comprendre les différentes « clefs ».
Ainsi, nous prenons par ordre d‟apparition quelques exemples : p.
3r : dans le corps Ioв’6 Iov‟7 « Job » ; en marge droite їѽв’ гл’. ї Iov’
g . (pour глава) ї « Job chap. 8 » ; p. 8r : dans le corps : iаков’ апл’ iacob’
l’
apl’ « l‟apótre Jacob » ; en marge droite : iак’ зач’ а iac’ zac’ 1

« Jac chap. 1 ». (Cette indication est sous réserve, dans l‟attente de la
6
Translittération cyrillique, ici, pour la pleine compréhension du lecteur.
7
Translittération latine.
confrontation avec tous les autres annotations et renvois du manuscrit ; Iacov

« Jacob ; Jacques » ; zac‟ est traduit ici, à ce stade, par « chapitre » mais a
pour signification généralement « partie, paragraphe, sous-chapitre »).
D‟autres notes apparaissent seulement constituées de lettres, à des pages du
manuscrit. Nous citons en exemples la page 17v : ; 18v et précisons
que ce dernier aspect du manuscrit est en cours de vérification. Les exemples
de ce paragraphe illustrent, encore une fois, la difficulté de la tâche
entreprise ainsi que son très grand intérêt pour la philologie, pour la
linguistique en général et pour la meilleure connaissance du roumain qui
dispose de ses caractéristiques intrinsèques et se situe aux croisées des
chemins entre l‟Orient et l‟Occident.
Un autre aspect important, de notre point de vue, que nous
constatons également au fur et à mesure de la vérification du manuscrit est la
répétition de mots ou bien encore de l‟existence de constructions itératives
(en particulier, l‟emploi à la suite ou à très faible distance dans la ligne ou la
page de termes de même racine/radical. Nous indiquons en exemples les
pages 8r că la judecata milosteniia milosteniia
« car au jugement la charité la charité »
(répétition du mot milosteniia) ; p. 8v : nice putrejunea o putrezeşte
« pas même la putréfaction ne pourrit » et p.
9v : cu spurcăciune spurcată « avec la souillure
souillée » (dans ces deux derniers cas, structures itératives). Ces deux
catégories de constructions semblent pouvoir résulter d‟une copie sous la
dictée qui ne permet pas de se relire ou de trouver dans la hâte de synonymes
à une langue autre qui a pu servir d‟original au moment de ladite copie.
Nous terminons en revenant sur ce caractère hybride du manuscrit
qui se traduit également dans la langue roumaine (qui s‟est enrichie, par ce
biais, des contacts qu‟elle a pu avoir avec d‟autres peuples), si l‟on se penche
un tant soit peu sur l‟origine de certains mots.
Ainsi, le manuscrit 109 donne, par son contenu, une bonne
représentation de différentes couches linguistiques qui se sont superposées
au cours du temps depuis sa conception. Nous ne détaillons pas ces points
car ils ont déjà été abordés dans d‟autres communications que nous avons
citées en bibliographie.
Cependant, pour la pleine compréhension du lecteur, d‟autant plus
que cela requiert l‟accès à un matériel rédigé en cyrillique, nous citons
quelques exemples qui affectent toutes les parties du discours et qui illustrent
cette grande variété : page 2r : începutul « le début » < verbe
(a) începe < lat. incipio, -pere « commencer, débuter » (11. DEX, s.v.) + -l
(article défini roumain neutre < lat. illud) « le » ; Io < Lat. ego « moi ;
je » ; voevodul’ « le prince ; le voïévode » : voevod < sl. voditi

« diriger, conduire » ; Iubitu « aimé » < anc. sl. Liubiti ; p. 12v
chibzuială « réflexion ; considération » < Ho. kepezni + -eală ;
s
grăe cu < (a) grăi < bg. graja sb. grájati ; socoteală
« considérer ; compter » < socoti < ukr. Socotyty ; bucuriia <
bucura < Dace cf. alb. Bukuron ; p. 14r : efudul « Ephod » < ngr.
Ephodos ; hébr. ephad. Un autre point important réside dans une référence
non négligeable à des personnages bibliques, en particulier, p. 3r Dumnezeu
« Dieu » ; David ; p. 15r Elie ; p. 15v folosi
« utiliser » < folos « avantage » ngr. ófelos etc.
L‟étude d‟un manuscrit nécessite un très grand travail à la fois du
texte lui-même mais aussi de ses à-côtés qui, à bien des égards, donnent des
indications sur son auteur ou le copiste chargé de le rédiger et qui éclaire
également sur les pratiques de son époque. Le manuscrit 109 constitue un
ouvrage à part car il contient d‟une part Les Enseignements de
Neagoe Basarab et d‟autre part un pan non négligeable (il manque la fin, à ce
stade de nos travaux) de La vie et l’existence de notre saint père Nifon.
Nous avons tenté de donner ici de nouvelles clefs pour
l‟identification de certaines problématiques, assortie des réserves nécessaires,
et espérons, d‟une part, avoir attiré l‟attention du lecteur sur l‟intérêt de
l‟accès aux ouvrages manuscrits anciens, y compris pour l‟étude de ce stade
de langue au regard d‟évolutions postérieures et, d‟autre part, avoir la
possibilité d‟exposer les prochains résultats, issus des vérifications en cours.
Bibliographie
a) ouvrages:
Basarab, Neagoe (1996). Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie.
Versiunea originală, ediţie facsimilată după unicul manuscris păstrat.
Transcriere, traducere în limba română şi studiu introductiv de prof. dr.
G. Mihăilă. Cu o prefaţă de D. Zamfirescu. Bucureşti : Editura Roza
Vânturilor, 1996 (comprenant le fac-similé du manuscrit slavon). [Nous
n‟avons pas encore pu accéder à l‟édition Învăţăturile lui Neagoe Basarab
către fiul său Teodosie, Versiunea românească de la Curtea de Argeş.
Traducerea fragmentelor păstrate din originalul slavon. Viaţa şi opera lui
Neagoe Basarab, Bucureşti : Editura Roza Vânturilor, 2010.].
Basarab, Neagoe. Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie.
Manuscrit n° 109 – ancien manuscrit 115 de Blaj, consultable à la
Bibliothèque de l‟Académie Roumaine (Filiale de Cluj-Napoca).
*** Dicţionarul explicativ al limbii române [DEX] (2016), ediţia a II-a, revăzută şi
adăugită. Bucureşti : Academia Română & Editura Univers Enciclopedic Gold.
Neagoe, Manole. Neagoe Basarab. Bucureşti : Editura Ştiinţifică, 1971.
b) articles:
Variot, Estelle (2005). Le message humaniste des Enseignements de Neagoe
Basarab à son fils Theodosie (1518-1521). În Atelier de Traduction et
Plurilinguisme. Travaux de l‟Équipe d‟Accueil 854, CAER, « Cahiers
d‟Études Romanes », n°14 (volume triple plus un CD-Rom). CAER :
Aix-en-Provence, édition réalisée par E. VARIOT, Université de Provence
(Aix-Marseille 1), 203‒221.
Variot, Estelle (2006). Le message humaniste des Enseignements de Neagoe
Basarab à son fils Théodose. În Ladislaus Havas, Emericus Tegyey
(coord.), HERCULES LATINUS, Acta colloquiorum minorum anno MMVI
Aqui Sextiis, sequenti autem anno Debrecini causa praeparandi grandis
eius XIII conventus habitorum, quem Societatas Internationalis Studiis
Neolatinis Provehendis diebus 6-13 m. Aug. Aa MMVI in Hungariae
finibus instituet. Debrecini : Societas Neolatina Hungarica Sectio
Debreceniensis, 69‒82.
Variot, Estelle (2019). L‟accès aux manuscrits roumains comme étape fondamentale
dans la connaissance de l‟évolution des langues : le fragment « Poveste
pentru marele Costandin Împărat » des Enseignements de Neagoe Basarab.
În Intertext, 1/2 (49‒50), 13e année, Ulim, (B+), 93‒104, disponible via le
lien : https://ibn.idsi.md/en/vizualizare_articol/84219.
Variot, Estelle (2019). La langue roumaine à travers le manuscrit 109 des
Enseignements de Neagoe Basarab : marques typographiques
conventionnelles de césure et mots composés soudés ou séparés de traits
d‟union (p. 2r‒66v), Université d‟État de Moldavie, FLLS, 2019. În: Anatol
Ciobanu – Omul Cetății Limba Română. In memoriam: 85 de ani de la
naștere. Materialele Simpozionului științific internațional. 17 mai, 2019.
Chișinău: CEP USM, 76‒88.
Variot, Estelle (2019). Le manuscrit 109 des Învăţăturilor Enseignements de Neagoe
Basarab à son fils Theodosie : analyse des abréviations et des marqueurs
d‟équivalences à partir de fragments de l‟œuvre (p. 2r‒66v). UEM,
Grigore Cincilei, in honorem Domnului Anatol Ciobanu, 17 mai 2019. În
Studia Universitatis (Série Sciences Humaines), nþ 4 (129), 78‒83,
disponible via le lien : https://ibn.idsi.md/en/vizualizare_articol/83222.
c) sources internet:
Basarab, Neagoe, Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul-său Theodosie.
Bucureşti – Chişinău : Biblioteca şcolarului. [Consulté 31/08/2019].
Disponible : http://tineretulortodox.md/wp-
content/uploads/2011/03/basarab-neagoe-invataturile.pdf.
Basarab, Neagoe. Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul-său Theodosie.
Ev Scriptorium, 2017. [Consulté le 31/08/2019].
Disponible :https://www.scriptorium.ro/pdf/Basarab,N-
Invataturile_lui_Neagoe_Basarab_catre_fiul_sau_Teodosie.pdf (traduction
du slavon en roumain).
Bobină, Gheorghe, Neagoe Basarab, dans Online Enciclopedia Romanian

philosophy. [Consulté le 31/08/2019]. Disponible : http://www.romanian-
philosophy.ro/ro/index.php?title=Neagoe_Basarab.
Lien complémentaire vers la numérotation cyrillique. [Consulté 4/02/2019].
Disponible : http://boowiki.info/art/cyrillique/systeme-de-numerotation-
cyrillique.html ; et grecque. [Consulté le 4/02/2019]. Disponible :
https://fr.wikibooks.org/wiki/Grec_ancien/Num%C3%A9ration.
*** Dicţionar Explicativ al limbii române, Disponible : https://dexonline.ro/
[consulté 30/08/19].
IPOSTAZE ALE UNUI GENITIV AL „TIMPULUI”
Veronica Ana Vlasin

Academia Română
veronica_vlasin@yahoo.com
Abstract: Aspects Regarding a Genitive of „Time”. The study analyses some

structures composed by a noun referring to moments in time followed by a genitive
in Romanian. The examples were extracted from old Romanian, from dialectal texts
and spoken nowadays Romanian text sources. Such structures, having specific time
meaning, are frequent and could be considered a semantic category among the uses
of genitive in Romanian.
Keywords: genitive, regent having temporal meaning, terms subdivisions of the year,
terms subdivisions of the day.
Structurile ce urmează a fi discutate sunt constituite dintr-un nominal

regent urmat de un nominal în genitiv, care exprimă ideea de moment al zilei,
al anului etc. sau perioade mai lungi de timp, săptămâni, luni, chiar epoci
istorice.
Ideea de temporalitate1 este redată de termenul regent, prin sensurile
aferente lexemului din structură, determinarea genitivală, prin frecvența cu care
se instituie, contribuind la posibilitatea de a considera aceste structuri ca fixând
repere temporale exacte. Această circumscriere în timp se datorează, pe de o
parte, conținutului semantic al termenilor regenți, pe de altă parte, sensului
individualizator adus de prezența în structură a substantivului în genitiv.
Analiza structurilor nu are implicații la nivel sintactic, în toate
exemplele2, substantivul în genitiv având funcția sintactică de atribut genitival
1
GA (II, 1966, 123) include, printre valorile atributului genitival, o serie de „nuanțe
lexicale datorate sensului celor două substantive (determinat și determinant)”, cum ar fi
materia, conținutul obiectului, originea, calitatea etc. și „6. Timpul: În tăcerea zilelor de
iarnă, doar copiii gălăgioși... băteau ghețușurile. SADOVEANU O. I 390” (idem, 124).
Spre deosebire de exemplul din GA, unde nominalul în genitiv este cel care conține
sensul temporal, în structurile selectate de noi genitivul este determinant al termenului ce
indică reperul de timp.
2
Fac excepție exemplele în care genitivul apare cu o prepoziție sau locuțiune
prepozițională (înaintea, în urma, vezi infra, 5.), situații în care are funcția de
circumstanțial de timp în G3.
V e r o n i c a A n a V l a s i n | 333
(G13), iar din punctul de vedere al funcțiilor semantice, pe lângă semnificația

generală de posesie, termenul în genitiv poate exprima rolul de Agent ‒
genitivul subiectiv (răsăritul soarelui, revărsatul zorilor etc.) (GALR I, 72‒73).
Textele sursă sunt reprezentate de scrieri reprezentative pentru limba
română veche, precum cele din corpusurile Hasdeu (Cuv. II, LRV I), scrieri
cu caracter religios (PO, Coresi, CÎ, Tetr.), texte ale cronicarilor (Ureche,
Let., Costin, Let.), iar pentru perioada actuală, am selectat câteva culegeri de
texte dialectale (GN, ALRT II, TDO, TDM II, TDMB I) și două corpusuri
recente pentru limba română vorbită (CIR, CP), obținând, astfel, și o
reprezentare diacronică a structurilor analizate.
Exemplele extrase pot fi clasificate în funcție de sensurile regenților
genitivului:
1. Termeni generali: timp, vreme, pluralul substantivului zi (zile) cu
sensul de perioadă mai mare de timp:
1.1. Timp. Şi venea timpu porumbului 4 (TDO, 51/6‒7 5 ); se face
mare, vine timpu culesului (TDO, 113/16); când venea timpu naşterii (TDO,
352/2); Când venea timpu nunţii se pregătea pentru nuntă (TDO, 416/2).
Notăm și situații în care în locul genitivului poate apărea o construcție
prepozițională cu de: Am spus că vreau să fac şi eu un pic de bani cât era
timp de vară (TDMB I, 1, 17‒18).
Lexemul timp poate apărea în combinații cu diferite prepoziții:
De pe: de vara de pe timpu secerii… până al doilea an (TDM II,
495/5); damigenele era din ‟916 de pe timpu războiului (TDM II, 583/13‒14);
În: Şi-n timpu iernii se duce de cătră ziuă (ALRT II, 116/2‒3); Asta
era-n timpu iernii, la februarie (TDO, 330/13); la fân în timpu dimineţii nu se
poate lucra la fân la oara şase (TDM II, 76/12‒13); şi era în timpu verii, mă
trimisese cu o vacă (TDM II, 178/8‒9); când primăvara, vara în timpu
fânului, aşa (TDM II, 219/5); într-o seară, în timpu culesului (TDM II,
600/16); era-n timpu muncii (TDM II, 633/25); a avut un buboi după gât în
timpu armeţii (TDMB I, 2, 74/8‒9); pe urmă-n timpu nopţii s-a alarmat în sat
foc (TDMB I; 2, 30/8); în timpul lucrului s-a rupt schela (TDMB I, 2, 48/5‒
6); şi-n timpu frământatului pun şi ulei (TDMB I, 2, 79/4‒5); că nu putem ca
să treierăm chiar în timpu adunatului (TDMB I, 2, 81/6‒7); în timpu
războiului atuncea tata era în război (TDMB I, 2, 140/6.
Există și exemple în care genitivul este marcat prin procliticul lui în
structuri cu un substantiv comun: Tot în timpu lu război a ars o vacă [grajdul]
3
Conform clasificării cazurilor (de ordinul 1, 2 şi 3) făcută de D. D. Drașoveanu
(1997, 94−100).
4
Cu excepţia exemplelor din GN, în cazul celorlalte structuri identificate în textele
dialectale am recurs la literarizare, transcrierea fonetică nefiind relevantă pentru
faptele de limbă discutate.
5
Cifra de după bară indică rândul.
(TDM II, 172/17) ori cu numerale cu valoare substantivală: în timpu lu

douăsprezece a fost asta (TDM II, 301/2‒3).
Până la: Cosesc până la timpu prânzului (TDO, 210/14‒15);
Pe: că pe timpu fructelor era atuncea (TDM II, 765/9); când era pe
timpu seceratului la grâu mă sculam de dimineaţă (TDMB I, 2, 91/20‒21);
Pentru: tot pentru timpu iernii (ALRT II, 87/21);
Prin: După asta îi lăsăm până când… prin timpu seceratului îi
răream (TDO, 311/15).
1.2. Vreme: căn‟du se apropïe vrěm9 rodului treměse robïi lui
(Coresi, Tetr., 65); şi aiavea de toate spuneà ucenicilorŭ, ca, cândŭ va venì
vreamea chinului, să n‟aibă a zice vreunulŭ dentr‟înşii că n‟au ştiutŭ că are a
cădeà în mâinile vrăjmaşilorŭ (Coresi, CÎ, 84/19‒21); că vreamea postului
treace, ceasulŭ pocaaniei venit-au (Coresi, CÎ, 88/4); că şì vreamea chinului
lui dospì şi ajunse (Coresi, CÎ, 104/9); Cînd derept aceaia vine vreamea
naştereei, iaca doi era în zgăul ei (PO, 84/24); curînd va veni vreamea
amărăciuniiei tătîni-mieu, că pre frate-mieu Iacob omorî-voiu (PO, 93/41);
iară apoi, dacă mai laşi vrémea socotelii, afli departe… (Costin, Let.,
100/52); Cînd venea vremea culesului, toamna, când se coceau ei (TDO,
111/15); vine vremea prăşitului (TDO, 183/17).
În combinație cu diferite prepoziții:
În: şi – vrěmě sečeratūlui ziče-voĭu sečerâtorilōr (Coresi, Tetr., 56); şi
toatâ mul‟ţimě ōamenilōr ēra făcând1 rūgâ – vrěm9 tămâei (Coresi, Tetr.,
100); ca să nu se spământeaze în vreamea munciei şi chinului lui (Coresi, CÎ,
88/27); şi răbdare arătară-şŭ în vreamea chinului (Coresi, CÎ, 138/36); Şi
cum au rămas în corabie numai Noe pătriarhul den toată lumea în vreamea
potopului (PO, 4); În vremea rezbelului pe patruzecĭ şi opt (GN, 101/XXXIII);
o săpat pînă‟n vremĭa prîndzuluĭ (GN, 121/LXX);
La: Ruven ieşi la secerătură la vreamea secerăturiei (PO, 101/14);
Până pe: a mers toată vara până pe vremea treierişului (TDM II,
741/23);
Pe: Şi pe vrémea coborîtului acestor oşti asupra lui Vasilie-vodă au
peritŭ şi Gorgan (Costin, Let., 94/38); Aseară, pe vremea cinii / m-asmuţa
mândra cu cânii (ALRT II, 131/10‒11); s-a-nregimentat şi pe vremea
comunismului (CIR, 238);
Pentru: iar pentru timpu verii (ALRT II, 87/17);
Supt: Supt vrémea acelor amestecături scoasăsă Alexandru-vodă
(Costin, Let., 73/12); La Hmil era cărţile crăieşti, céle de didésă căzacilor pre
Brabaş şi pre dînsul la Vorşeav, supt vrémea gătirei asupra turcilor
(Costin, Let., 107/15).
1.3. Zile. Structurile care au ca regent acest substantiv reliefează

sensul de durată, perioadă istorică. Nu întâmplător, multe exemple pot fi
identificate în scrierile cronicarilor, cu referire la diferite perioade de domnie.
ĭar au cunpărat Dumitru la vadulŭ Cucutii dela Dobra fata lu
Vădislav di zilele Mivnii vodă (Hasdeu, LRV I, 156 – Notiţă de cumpărăture);
Şi fū de ca se –plŭrâ zilele slŭjbeei lūi (Coresi, Tetr., 101).
În exemple, termenul este cel mai des întâlnit în combinație cu
prepozițiile în și din.
În: Cum să să ştie ć‟am cheltuit pre ĭazul dela moară dela Băbéni în
zilele lu Alexandro vodă (Hasdeu, LRV I, 23 – Memorandum despre facerea
unui iaz de moară); căndu au foost în ziléle lu Alixandru vodă celu bătrănu
tatăl Mihnéei vodă (Hasdeu, LRV I, 39 – O sentinţă); cu carté dumni-méle a
ţiné şi a lua den tot venitul ce va hi de jumătate de balta Bistreţului, cum au
ţănut şi maintĭa în zilele altor domni (Hasdeu, LRV I, 110 – Întărire
domnească); Să am1 vrut1 fi fïi‟nd1 – zilele părinţilōr noştri (Coresi, Tetr.,
68); cu vrěrě tatâlui şi cu ajutorĭul1 fïĭului şi cū sfrşitul1 duhului sfân‟t1 –
zilele mărïei lu Ianăş1 crai (Coresi, Tetr., 167); Şi în zilele marelui de
Dumnezeu luminatu arhiepiscopului Ghenadie (Coresi, CÎ, I/11‒12); Den
mila lu Domnedzeu în dzilele lu Batăr Jigmon, voievodă Ardealului şi Ţărîei
Ungureşti (PO, 11); În zilele acestuia împărat trecură Şcheii Dunărea
(Hasdeu LRV I, 377, 380 – Cronica lui M. Moxa); Iară ce să va fi lucrat în
zilele acestor domni nu să află scris nimic (Ureche, Let., 77/19‒20); iar
letopiseţul striinilor scrie că au fost 6867, în zilele acestui Ştefan vodă ce
scriem mai sus (Ureche, Let., 78/2‒3); Iar Ştefan vodă, miercuri 24 de zile a
aceştii luni, au dobîndit cetatea Dîmboviţa (Ureche, Let., 94/19‒20); De o
secetă mare ce au fost în zilele acestui Pătru vodă, de au peritu toată roada
(Ureche, Let., 153/5‒7 – titlu de capitol); Să rădicasă în dzilele aceştii6 domnii
şi un domnişor de la Orhei (Costin, Let., 39/5); în dzilele ceştii domnii a lui
Alexandru-vodă (Costin, Let., 71/4); Multe şi mari smintéle am apucat şi în
dzilele celor mai bătrîni (Costin, Let., 124/12).
Din: că au fostŭ cumpărat Sarkiz încă din zilele Mihnei vodă
(Hasdeu, LRV I, 160 – O delimitaţiune); fiindŭ cetatea Hotinului din dzilele
lui Gaşpar-vodă pre sama leşilor (Costin, Let., 51/9).
2. Perioade calendaristice (an, lună, săptămână, zi; post),

subdiviziune a zilei, având sens generic (oră, ceas), zi premergătoare unei
sărbători sau unei activități (ajun):
2.1. An: După doi ani ai domniei lui Pătru vodă Aron, rădicatu-s-au de
la Ţara muntenească Ştefan Vodă, feciorul lui Bogdan vodă (Ureche, Let.,
81/19‒21).
6
Pentru topica adjectivului demonstrativ, vezi Dragoș 1995, 75.
2.2. Lună: pentru că mă hotărâsem ca acele şase luni ale vieţii mele să
le ard până la capăt (CP, 68).
2.3. Săptămână: ca era‟n săptămîna Paştśilor şi trăbĭa să le dé dé
paştśi la oamenĭ la besěrică (GN, 114/LXI).
2.4. Zi: Mai ĭuşor1 va fi pâmân‟tului Sodomului şi a Gomorului la
ziōa judecateei de četâţïei ačei9 (Coresi, Tetr., 51, 52, 54, 83); Astăzi e zi de
bucurie şi de veselie, fraţilorŭ, zioa veseliei şi spăseniei, zioa lumineei şi a
curăţiei, zioa pacelorŭ şi a împăcăriei, zioa ce iară ca să fie şì înnoirea
sufletelorŭ noastre (Coresi, CÎ, 115/4‒6); Aceasta iaste cinstită şi sfântă a
purtătoriului de lumină zioa învierei lu Hristosu (Coresi, CÎ, 115/8‒9); De
această purtătoare de lumină săptămână şi de cinstita zi a învierei şi de
biruirea spăsitoriului, Domnul nostru (Coresi, CÎ, 126/3‒5).
Exemplele identificate sunt din texte cu caracter religios. Spre deosebire
de forma de plural a substantivului regent (vezi supra, 1.3.) structurile de mai
sus, prin forma de singular implicată, restrâng durata.
În următoarele două exemple: Când se prinde postu Sfintii Mării…
atuncea-i zice Ziua Ursului (ALRT II, 72/8‒9); este o zi de-i zice ziua
Goangelor (ALRT II, 72/12) genitivul este și unul al denumirii (vezi, spre
exemplu, GA 1966 I, 76; II, 122 sau LRC, 387‒388).
2.5. Post: Când se prinde postu Sfintii Mării… atuncea-i zice Ziua
Ursului (ALRT II, 72/8‒9); Lăsatu secului de postu Crăciunului (ALRT II,
196/28); da nici postu Crăciunului sau al Paştelui nu mâncam cu dulce
(TDM II, 213/20‒21).
2.6. Oră: la ora prânzului mâncăm (TDMB I, 2, 77/23).
2.7. Ceas: sânt cei ce se trimit asupra sufletelor oamenilor
necredincioşi în ceasul morţii (Hasdeu, Cuv. II, 169 – Texte bogomilice); voi
nu vrut1 să vă būcuraţi – časul1 lūmineei lui (Coresi, Tetr., 144); ce să ne
preveghemŭ şi să ne străjuimŭ de ceasulŭ morţiei (Coresi, CÎ, 71/38‒39); că
vreamea postului treace, ceasulŭ pocaaniei venit-au (Coresi, CÎ, 88/4); cându
numai de ceasulŭ morţiei şi de munca de vecie ce cugetaţi atunce (Coresi, CÎ,
109/6‒7).
2.8. Ajun: nu duceam la pădure în ajunu plugăriii (TDMB I, 1,
181/2).
Notăm prezenţa procliticului lui pentru a marca relaţia de caz, cu
substantive care denumesc sărbători: Bună ziua a lu Ajun / Da-i mai bună a
lu Crăciun (ALRT II, 10/14‒15); Seara, în ajunu lui Sfântu Vasile (ALRT II,
300/16); tot în ajunu lu Anu nou (ALRT II, 313/26); ca cum ar fi la Anu Nou
şi-n seara de Ajunu Bobotezei, ai văzut că este ajunu lu Sfîntu Vasile (TDM
II, 571/26‒27); ai văzut că este ajunu lu Sfîntu Vasile (TDM II, 571/26‒27).
3. Momente specifice ale zilei, ca parte a unui întreg (apus, asfințit,

cântători, miez, noapte, răsărit, revărsat7) sau ale unei perioade calendaristice
(sfârșit, în exemplele identificate de noi):
3.1. Apus: i-au încungiuratu mai nainte de apusul soarelui (Ureche,
Let., 152/8‒9); Aproape de apusul soarelui… (Costin, Let., 44/21). În aceste
exemple, sensul temporal al structurii apusul soarelui este completat prin
aproximarea adusă de adverbe: nainte de, aproape de.
3.2. Asfinţit: fetele de la ţară spun că aduc noroc dacă le pui în sân la
asfinţitul soarelui8 (CP, 61).
3.3. Cîntători: Că mana ta iar a veni / Din cântătorii cocoşilor
(ALRT II, 152/10‒11).
3.4. Miez: m-apucă miezu nopţii (TDM II, 243/21); şi ne-a apucat
miezu nopţii acolo (TDMB II, 1, 205/2‒3).
Prezența prepozițiilor (după, la, pe la9), pe lângă rolul lor sintactic, au
relevanță și din punct de vedere semantic, specificând sau aproximând
momentul exprimat de regent + genitiv, la fel ca adverbul (vezi supra, 3.1.):
c-o venit un vecin pe la trei după miezu nopţii (ALRT II, 80/2); am stat până
după miezu nopţii la bal (TDM II, 956/5); vergelează la miezu nopţii (ALRT
II, 105/30); ne-am pomenit la miezu nopţii (TDM II 834/17); când a adormit
el pe la miezu nopţii, hoţu a venit (TDO, 105/20); seara a venit o căruţă pe la
miezu nopţii aşa (TDM II, 496/13).
3.5. Noapte: Face punţi în noaptea Bobotezei şi-a lu Sfântu Vasile
(ALRT II, 303/26) (în același timp și genitiv al denumirii).
3.6. În puterea: noaptea, în puterea nopţii, ger, era un ger… (TDM
II, 112/14). Includem aici și lexemul noapte, datorită sensului menționat de
DLR (s.v.) „III. 3. (Urmat de un substantiv în genitiv și, de obicei, precedat
de prepoziția „în”) Punct, moment culminant în desfășurarea unui fenomen,
a unei acțiuni etc.”, exemplificând prin structura sus amintită (în puterea
nopții): „(popular) miezul nopții”.
3.7. Răsărit(ă): au sosit la Ciceu şi, sîmbătă în răsărita soarelui,
septemvrie 28, au întrat Pătru vodă în cetatea Ciceului (Ureche, Let.:
139/15‒18).
În această structură, împreună cu cele în care apar apus și asfințit,
revărsat, genitivul exprimă rolul de agent (genitiv subiectiv), însă sensul
termenilor și prezența celorlalte subdiviziune ale zilei permit selectarea lor în
inventarul termenilor regenți ai unui genitiv al timpului.
7
Substantivele regent sunt redate alfabetic.
8
Compară cu structura în care în acuzativul determinant îndeplinește aceeași
funcție: puse în sân la asfinţit de soare că aduc noroc (CP, 61).
9
Inventarul prepozițiilor nu se limitează le cele menționate aici, acestea fiind prezente
în textele sursă (vezi, spre exemplu, 3.7., 3.8., unde apar în, până la etc. pentru
structurile care specifică momente ale zilei. Pentru lexemele incluse la celelalte
categorii identificate au relevanță semantică de pe, până la, până pe, pe, prin etc.
3.8. Revărsat: Luptă-se iară cu Iacov un bărbat, tocma pînă la

revărsatul zorilor (PO, 112/24); i-au lovit Ştefan-vodă cu oaste tocmită în
răvărsatul zorilor (Ureche, Let., 86/24‒25).
3.9. Sfârșit: cam pe la sfârşitu lu octombrie se-ncepe culesu po-
rumbului (TDMB I, 2, 129/17).
4. Sensul temporal este identificabil și în cazul structurilor cu

prepoziții sau locuțiuni prepoziționale care cer genitivul. Este cazul prepoziției
înaintea sau a locuțiunii în urma 10 , care, împreună cu genitivul următor,
specifică momentul în timp.
4.1. Înaintea: şi să te blagoslovească înaintea morţiei lui (PO, 89/10); şi
chiemă episcopii şi boiarii şi toată curtea, de i-au învăţatu înaintea morţii şi le-au
arătatŭ moşan pre fiiu-său, Bogdan vodă (Ureche, Let., 147/7‒9); şi lupu s-a dus
la… înaintea Scufiţei Roşii la bunică-sa acas‟, bunica fetiţei (TDO, 89/14‒15);
Primăvara, înaintea semănatului de porumb (TDO, 360/12); păi m-am dus chiar
înaintea nunţii cu vreo două săptămâni (TDM II, 640/23). În structuri cu
pronume în genitiv: nu-i obiceaiu pre pământul nostru cum cea mai mică
înaintea ceii mai mari să mărităm (PO: 98/26); a făcut de mâncare tot înaintea
alorlante (ALRT II, 264/32).
4.2. În urma: iară în urma logofătului Ştefan au răpedzit întîi pre
Sculi, apoi pre Iacomi (Costin, Let., 117/49); că în special puneam grâu în
urma porumbului, în cele mai multe cazuri puneam în urma porumbului
(TDM II, 132/20‒22); da nu faceţi decât în urma unei măsurători se stabileşte
o limită (CIR, 106); în urma decesului soţului a rămas un apartament (CIR,
211). În aceeași situație este și la urma: mîncam la urma clăcii (TDMB II, 1,
159/25).
În cazul perechii antonimice de mai sus, sensul temporal poate fi
decelat de cel spațial doar în context, de aici rezultând și funcția sintactică
(circumstanțial de timp, ca în exemplele de mai sus, sau circumstanțial de loc,
în exemple ca: Şi toate slugile acelui înpărat căzură ğosŭ înaiînte sfinteei
Veneri (Hasdeu, Cuv., II, 119 – Texte măhăcene); Se pune pe scaun înaintea
mărhăilor un mălai, o pită (ALRT II, 126/1) etc.), existând diferite situații în
care devine dificilă stabilirea sensului structurii (implicit, a funcției sintactice):
Şi în urma ceauşului au sositŭ şi o samă de oşti (Costin, Let., 90/27); şi am
ieşit înaintea autobuzului (TDMB I, 1, 198/9) etc.).
În aceeași categorie a locuțiunilor prepoziționale cu genitivul este și
de-a lungul:
4.3. De-a lungul: ce boli a avut ea mai grave de-a lungu vieţii pîn-acum
(CIR, 107).
10
Pentru statutul acestei grupări, având și sens spațial, vezi Vlasin 2015, 653.
5. Remarcăm în textele mai recente prezența a două lexeme, regent al

unui genitiv, în structuri ce implică ideea de temporalitate (neprecizând
momentul ‒ este cazul regentului și nominalul în genitiv care limitează durata):
5.1. Parcurs: după aceea avem grijă pe parcursu anului de ea (TDM
II, 113/13‒14).
5.2. Perioadă: asta era perioada grâului sau muncile grâului (TDM II,
704/14‒15); şi problema cealaltă e cu parcările care se fac în perioada
sezonului rece (CIR, 214); asta era perioada copilăriei (CIR 219); adică ne-am
înţeles foarte bine până la perioada pubertăţii (CIR, 49).
Tipurile de structuri analizate11, constituite dintr-un regent cu sens

temporal și un substantiv (nominal) în genitiv, pe care l-am numit genitiv al
„timpului”, reprezintă grupări care, din punct de vedere semantic, redau
ideea de temporalitate, cu referire la perioade mai mari de timp sau la
delimitări mai precise.
Sensul regentului este completat de determinantul în genitiv,
alcătuind o structură circumscrisă temporal, ilustrând momente ale zilei, ale
anului etc. sau diverse epoci istorice. Adesea, prezența unor prepoziții
antepuse regentului îndeplinesc nu doar un rol sintactic, ci, datorită sensului
lor, ele fixează sau, dimpotrivă, aproximează delimitarea temporală a
structurii regent + nominal în genitiv.
Abrevieri bibliografice. Sigle

ALRT II = Petrovici, Emil (1943). Texte dialectale culese de… Suplement la Atlasul
lingvistic român II (ALRT II). Sibiu–Leipzig: Muzeul Limbei Române –
Otto Harrassowitz.
CIR = Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana (coordonator) (2002). Interacţiunea verbală în
limba română actuală. Corpus (selectiv). Schiţă de tipologie. Bucureşti:
Editura Universităţii din Bucureşti.
Coresi, CÎ = Coresi, Diaconul (1914). Carte cu învăţătură. Publicată de
Sextil Puşcariu şi Alexie Procopovici, vol. I. Bucureşti: Atelierele Grafice
Socec.
Coresi, Tetr. = Tetraevanghelul. Tipărit de Coresi, Braşov, 1560–1561, comparat cu
„Evangheliarul lui Radu de la Măniceşti” 1574 (1963). Ediţie alcătuită de
Florica Dimitrescu. Bucureşti: Editura Academiei R.P.R.
Costin, Let. = Costin, Miron (1979), Letopiseţul Ţărâi Moldovei. De neamul
moldovenilor. Bucureşti: Editura Minerva.
CP = Pop, Liana (2004). Verba volant: Recherches sur l’oral. Cluj: Editura Echinox.
11
Cercetarea noastră nu are pretenția de a fi epuizat inventarul structurilor de acest
tip, acesta poate fi în orice moment completat, la fel cum anumite exemple din
textele sursă utilizate de noi pot fi sporite.
Dragoș 1995 = Dragoş, Elena (1995). Elemente de sintaxă istorică românească.

Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.
DLR = Ediţie anastatică după Dicţionarul limbii române (DA) şi Dicţionarul limbii
române (DLR) (2010). București: Editura Academiei Române.
Drașoveanu 1997 = Drașoveanu, D. D. (1997). Teze şi antiteze în sintaxa limbii
române. Cluj-Napoca: Editura Clusium.
GA = Gramatica limbii române (1966). Vol. I‒II. Ediţia a II-a revăzută şi adăugită.
București: Editura Academiei.
GALR = Gramatica limbii române. (2005). Vol. I Cuvântul, vol. II Enunţul.
Bucureşti: Editura Academiei Române.
GN = Candrea, I.-A., Densusianu, Ov., Sperantia, Th. D. (1908). Graiul nostru.
Texte din toate părţile locuite de români. Vol. II. Bucureşti: Socec.
Hasdeu, Cuv. II = Hasdeu, B. P. (1937). Cuvente den bătrăni. Texte alese cu o
introducere şi note de J. Byck, Tomul I Limba română vorbită între 1550-1600,
Tomul II Cărţile poporane ale Românilor în secolul XVI în legătură cu
literatura poporană cea nescrisă. Bucureşti: Editura ,,Cultura Naţională”.
Hasdeu, LRV, I = Hasdeu, B. P. (1878). Limba română vorbită între 1550–1600.
Studiu paleografico-lingvistic de ~, cu observaţiuni filologice de Hugo
Schuchardt. Bucureşti.
LRC = Iordan, Iorgu, Robu, Vladimir (1978). Limba română contemporană.
București: Editura Didactică şi Pedagogică.
PO = Palia de la Orăştie (text – facsimile – indice) (1968). Ediţie îngrijită de
Viorica Pamfil. București: Editura Academiei.
TDM II = Texte dialectale Muntenia II (1975). Publicate sub redacţia lui Boris Cazacu,
de Paul Lăzărescu, Maria Marin, Bogdan Marinescu, Victorela Neagoe,
Ruxandra Pană şi Magdalena Vulpe. Bucureşti: Editura Academiei R.S.R.
TDMB I, 1; I, 2, TDMB II, 1 = Noul Atlas Lingvistic Român pe Regiuni Moldova şi
Bucovina. Texte dialectale. Vol. I, partea 1; vol. I, partea a 2-a (1993). Culese
de Stelian Dumistrăcel şi publicate de Doina Hreapcă şi Ion-Horia Bîrleanu,
Iaşi. Vol. al II-lea, partea 1 (2002). Bucureşti: Editura Academiei Române.
TDO = Texte dialectale Oltenia (1967). Publicate sub redacţia lui Boris Cazacu, de
Cornelia Cohuţ, Galina Ghiculete, Maria Mărdărescu, Valeriu Şuteu şi
Magdalena Vulpe. Bucureşti: Editura Academiei R.S.R.
Ureche, Let. = Ureche, Grigore (1967). Letopiseţul Ţării Moldovei. Texte stabilite, studiu
introductiv, note şi glosar de Liviu Onu. Bucureşti: Editura Ştiinţifică.
Vlasin 2015 = Vlasin, Veronica Ana (2015). Câteva consideraţii asupra statutului
morfologic al locuţiunilor prepoziţionale cu genitivul. În Înspre şi dinspre
Cluj. Contribuţii lingvistice. Omagiu profesorului G. G. Neamţu la 70 de
ani. Coordonator Ionuţ Pomian, editor Nicolae Mocanu. Cluj-Napoca:
Editura Scriptor şi Editura Argonaut, 645‒656.
DIN VREMEA STUDENȚIEI.
CUM L-AM CUNOSCUT PE PROFESORUL EUGENIO COSERIU
Rudolf Windisch
Universität Rostock, Germania
rudolf.windisch@yahoo.de
Résumé: De la période étudiante. Comment j’ai fait connaissance au professeur

Coseriu. Je me souviens de ma première année d’études français en 1960 à
l’université de Bonn où j’avais rencontré le prof. Eugenio Coseriu (né le 27 juillet à
Mihăileni, République de Moldavie – 7 sept. 2002, Tübingen). Après sa nomination
à la chaire de Philologie Romane à l’université de Tübingen en 1963, j’y suis allé
également terminer mes études avec l’achèvement du doctorat (Dr. phil.) sous la
direction de Coseriu.
Mots-clés: vie étudiante, études, linguiste, Coseriu, linguistiques romane et intégrale.
Şeful Institutului de Romanistică de la Facultatea de Filosofie a

Universităţii din Bonn [Romanisches Seminar la Philosophische Fakultät],
marele romanist prof. Harri Meier îi avertiza pe studenţii Institutului că va
veni un profesor străin de la Univeristatea din Montevideo (Uruguay) drept
„Gastprofessor” (Visiting Professor), de origine română, specialist în
domeniul filologiei romanice, care ştie mai multe limbi romanice, printre
care italiana, spaniola, bineînţeles, şi limba sa maternă, româna. Respectul
nostru, ca tineri studenţi la romanistică, cărora li se cerea cunoaşterea a cel
puţin două limbi romanice, faţă de un profesor care se simţea ca acasă peste
tot în lumea acestor limbi, a crescut semnificativ. Deoarece urmărisem de
câteva semestre cursurile profesorului Meier, care, în decursul mai multor
prelegeri magistrale ne-a informat despre problemele capitale ale disciplinei
noastre, de ex., despre cercetările etimologice exemplificate prin REW,
Romanisches etymologisches Wörterbuch (Heidelberg 1913, 1935) fundat de
marele romanist Wilhelm Meyer-Lübke (1861‒1936) sau despre
„Geschichte der Romanischen Sprachwissenschaft” (Istoria lingvisticii
romanice), pe baza faimoasei Introduceri a lui Iorgu Iordan (1888‒1986),
Einführung in die Geschichte und Methoden der romanischen
Sprachwissenschaft (trad. Werner Bahner, Berlin 1962), eram curioşi să-l
cunoaştem pe acest prof. străin, care se bucura, conform spuselor

profesorului nostru Harri Meier, de o reputaţie anticipată. Profesorul Coseriu
şi-a început activitatea academică în Germania, dacă nu mă înşel, la
Universitatea din Frankfurt/Main, la începutul anilor 1960, pe urmă la Bonn.
Nu-mi amintesc de titlul primului curs magistral al lui Coseriu, ci doar că noi
ne-am adunat toţi studenții Institutului, să-l întâmpinăm pe noul profesor,
E. Coseriu. El şi-a început primele prelegeri, prezentările sau explicaţiile
privind istoria lingvisticii romanice, descrieri lingvistice ale diferitelor limbi
romanice din perspectiva sincronică ş.a.m.d. în limba germană. Ne-am dat
seama de accentul lui „romanic‟, o primă impresie, care nu ne-a deranjat,
întrucât repede ne-am convins că el ne va preda lecţii interesante cu un
material lingvistic prelucrat sub aspecte metodologice care încă nu ne erau
cunoscute; se părea că profesorul îşi construia propoziţiile conform normei
gramaticii germane, înainte de a le rosti. De aceea vorbea mai încet, prin
urmare mai uşor de înţeles pentru noi. Pe scurt: repede prof. Coseriu a
câştigat admiraţia şi recunoştinţa noastră pentru cursurile sale, prin care ne
introducea pe un nou teren al studiilor de filologie romanică. Oare profesorul
nostru, Harri Meier (1905‒1990), a exagerat lăsându-l fără cuvinte pe
profesorul oaspete Coseriu, cu afirmaţia: „El ştie totul.”? Conform
contactelor noastre cu prof. Coseriu, acest elogiu era prin urmare pe deplin
justificat. Însă Coseriu nu a rămas prea mult timp la Bonn; deja în vara
anului 1963 s-a mutat la Tübingen, la Eberhard-Karls-Universität, unde i s-a
oferit o catedră de lingvistică romanică şi generală, tocmai pe baza
recomandării lui Harri Meier din Bonn. Era un post pe viaţă, nelimitat, ca
acela al unui „Beamter”, adică al unui funcţionar de stat. Postul de
„Universitätsprofessor” în Germania însemna culmea unei cariere academice.
Coseriu a acceptat pe acest ordinariat nu numai din acest punct de vedere, ci
şi datorită faptului că marele romanist Ernst Gamillscheg (1877,
Neuhaus/Jindřichův Hradec, Česká Republika ‒ 1971, Göttingen) preda
acolo. Dar ce mă făceam eu, dacă rămâneam la Bonn? Am luat poate cea
mai importantă hotărâre din viaţa mea şi m-am mutat la Tübingen, oraşul
mic şi romantic, aşezat pe malul râului Neckar, oraşul important al
intelectualităţii germane, ca să îi menţionez numai pe poeţii
Friedrich Hölderlin 1770‒1843), Ludwig Uhland (1787‒1862) sau pe
filosofii Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770‒1831) şi Friedrich Schelling
(1775‒1854). Nu eram singurul între foştii colegi de la Bonn care l-au urmat
pe Coseriu, care ne-a primit cu bunăvoinţă la Tübingen. Dintr-o privire
retrospectivă, acest Romanisches Seminar în anii aceia avea aspectul unei
pléjade a romanisticii în Germania, graţie unui colegiu de profesori renumiţi,
ca, de pildă, Ernst Gamillscheg şi Gerhard Rohlfs (1892‒1985), care predau,
fără normă, franceză ‒ Mario Wandruszka (1911‒2004), respectiv literatură
comparată ‒ Kurt Wais (1907‒1995).
R ud o l f W i n d i s c h | 343
„Romanistica” înseamnă la Tübingen continuarea unei tradiţii de

cercetare, care s-a dezvoltat în Germania de la principiile „pozitivismului”,
prin neogramaticieni, prin fondatorii acestei discipline, Friedrich Diez
(1794‒1876) şi Wilhelm Meyer-Lübke, în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea, până la o disciplină recunoscută în cadrul ştiinţelor culturii [şi
Sextil Puşcariu (1877, Braşov / Kronstadt ‒ 1948, Bran / Transilvania) şi-a
făcut ucenicia la Leipzig, la Gustav Weigand (1860‒1930), în romanistică].
Coincidenţa a făcut ca, în timpul studiilor noastre, să mai activeze ca
profesori emeriţi la Tübingen doi reprezentanţi însemnaţi ai acestei metodici
neogramatice, Ernst Gamillscheg şi Gerhard Rohlfs. Pentru noi studenţii,
care mai audiam prelegerile lor, chiar dacă participarea nu se mai lua în
consideraţie ca performanţă de studiu, era de la sine înţeles să profităm de
aceşti mari maeştri. Împreună cu activitatea lui Coseriu, romanistica de la
Tübingen se bucura – dacă pot fi puţin sentimental în retrospectivă – de o
constelaţie strălucitoare. Ce influenţă au avut aceşti profesori asupra
pregătirii noastre, am ajuns să apreciem deplin doar mai târziu. Aşa că nu-mi
rămâne decât să recomand tinerilor filologi să-i citească pe aceşti „clasici”,
de exemplu, Geschichte der Romanischen Sprachwissenschaft, I: Von den
Anfängen bis 1492 (Tübingen 2003) / II: Von Nebrija bis Celso Cittadini
(Tübingen 2015), scrise de Eugenio Coseriu.
Ar mai fi şi un alt punct important: Coseriu ne-a făcut cunoştinţă cu
clasicii cercetării germane, fie cu Hegel, fie cu fraţii Grimm
[„Gebrüder Grimm”: Jacob (1785‒1863), Wilhelm (1786‒1859)], fie cu
filologia secolului al XIX-lea, ca, de exemplu, cu Hermann Paul (1846‒1921)
şi cu Şcoala neogramatică, cu cei din Italia – idealismul filologic al lui
Karl Vossler (1872‒1949) provenind de la Benedetto Croce (1866‒1952);
apoi cu aventura incursiunii în filosofia (lingvistică) greacă, Platon şi
Aristotel, sau cunoaşterea timpului arabomauric al unui Maimonides şi al
multor altora, cu toţii „clasici”. Pentru mine a devenit important faptul că
Eugeniu Coşeriu, provenind din afara Germaniei, ne-a introdus în mare
măsură în cercetarea clasică germană, la care noi înşine încă nu ajunsesem.
Dacă îmi permiteţi, pot da un exemplu pentru referirea lui Coseriu la opere
(lingvistice) pe care noi le considerăm astăzi „clasice” în Germania (spun
aceasta fără ironie, dar şi fără fals patriotism). Mi-a rămas o amintire vie,
pentru a da doar un exemplu între multe altele, numele Hans Georg von der
Gabelentz (1840‒1893), cu cartea sa cuprinzătoare Die Sprachwissenschaft
(Lingvistica, 1891), în care apar, de pildă, dihotomiile atât de importante mai
târziu la Ferdinand de Saussure (1857‒1913), ca sincronie – diacronie sau
langue – parole (în orice caz, în terminologie germană), aplicate deja la
analiza lingvistică, pe baza cărora Saussure, în al său Cours de linguistique
générale, a introdus cotitura coperniciană în lingvistica sistematică.
Gabelentz a rămas în mare măsură necunoscut. Cu siguranţă, nu a fost numai
un act simbolic faptul că colegul Gunter Narr a deschis seria „Tübinger

Beiträge zur Linguistik” (TBL) cu editarea „lingvisticii” lui Gabelentz
împreună cu studiul lui Coseriu despre acesta, privit ca un precursor al lui
Saussure. Împreuna cu Gunter Narr am publicat trei prelegeri pe care
profesorul Coseriu le-a ţinut în primii ani ai activităţii sale magistrale, scrise
de noi cu mâna pe hârtie (încă nu dispuneam în anii 1960 de instrumente
tehnice), tipărite cu o maşină de scris, apoi multiplicate: Einführung in die
strukturelle Linguistik (în semestrul de iarnă 1967/68); Einführung in die
transformationelle Grammatik (1968) şi Geschichte der Sprachphilosophie
von der Antike bis zur Gegenwart. Eine Übersicht (1968/69), publicată mai
târziu în mod integral la editura Gunter Narr, Tübingen (infra). Aceste
„Vorlesungsnachschriften“ (reproduceri scrise la cursuri) le-am trimis cu
poşta la diferite Facultăţi de Romanistică din Germania, unde le-am pus la
dispoziţie studenţilor de romanistică. Fără aroganţă aş pretinde că am
contribuit – indiferent de neajunsurile unei astfel de metode – la o mai
accelerată popularizare a lui Coseriu în cercurile studenţilor. Imaginaţi-vă
numai aceasta – pot să ironizez – profesorul ne cerea nouă, studenţilor
germani, o disciplină de muncă, lăudată şi astăzi de către românii politicoşi,
ca fiind o calitate tipic germană; poate că şi aceasta a fost „clasică”, cel puţin
acest fapt mi-a devenit clar mult mai târziu, când predam deja de ceva timp
la universitate.
Pentru mine a fost important faptul că Coseriu, provenind din
străinătate – mai precis, din Basarabia –, ne-a introdus în mare măsură nu
numai în disciplina „noastră”, adică în lingvistica romanică, ci şi în
cercetarea clasică germană, la care noi înşine încă nu ajunsesem.
Privind cursurile prof. Coseriu, de pildă, „Gramatica istorico-
comparativă a limbilor romanice” (în semestrul de iarnă 1964/65 de trei ori
pe săptămână, dimineaţa între orele 8‒10) sau cursul despre „Latina vulgară”
(publicat sub forma definitivă: Lateinisch-Romanisch: Vorlesungen und
Abhandlungen zum sogenannten Vulgärlatein und zur Entstehung der
romanischen Sprachen (ed. Hansbert Bertsch), Tübingen 2008; Recenzat de
noi, R. Windisch, în ALIL. Anuar de Lingvistică şi Istorie Literară, LI, 2011,
419‒426) care acopereau atunci pentru noi domenii interesante şi a căror
prezentare, ca teme centrale ale romanisticii, a fost privită ca un lucru de la
sine înţeles în viziunea lui Coseriu – toate apar în retrospectiva de astăzi ca
highlight-uri ale cercetării şi ale învăţăturii romanistice.
Cu referire la termenul de „lingvistică integrală”: această noţiune nu
era uzuală pentru noi studenţii la începutul activităţii didactice a profesorului
Coseriu la Tübingen; poate că învăţătura sa, publicaţiile sale nu avuseseră
încă această pretenţie la începutul activităţii sale la Tübingen; în orice caz,
îmi amintesc bine că, într-un cerc restrâns, el a spus că – aceasta se întâmpla
însă mai târziu, în anii ‟80 – concepţia sa lingvistică s-a consolidat încă
R ud o l f W i n d i s c h | 345
devreme, similar cu sistematica timpurie a edificiului filosofic al lui Hegel.

Aici nu aş dori nici să apreciez comparaţia aleasă de însuşi Coseriu, nici să
estimez din ce moment sistematica sa lingvistică a devenit integrală.
Deci, nu pot spune, aşa, din amintiri, când s-a răspândit în Germania
cunoaşterea pretenţiei lui Coseriu de a promova o „lingvistică integrală”,
aceasta devenind un mot cléf al muncii sale. Însă, pot să mă bucur astăzi,
aflându-mă din nou în ţară, aici la Mediaş, în compania colegului şi
prietenului meu, profesorul universitar dr. Mircea Borcilă, care la Cluj a
promovat cu rezultate notabile atât receptarea lui Coseriu, cât şi cercetarea
lingvistică sub acest aspect „global-integral”.
Vreau să mai pomenesc şi o altă capodoperă a profesorului Coseriu:
Synchronie, Diachronie und Geschichte. Das Problem des Sprachwandels,
München, Wilhelm Fink, 1974 (Sincronia, diacronia e historia. El problema
del cambio lingüístico, Montevideo, Universidad de la República, 1958).1 Ca
punere generală în discuţie a problemei lingvistice, m-am ocupat, în lucrarea
mea de habilitare, de schimbarea limbii pe baza vestitei Sincronia: Zum
Sprachwandel – von den Junggrammatikern zu Labov (Frankfurt/Main,
1985). Mă întreb, câţi dintre colegii mai în vârstă nu şi-au construit ei înşişi
mai târziu prelegerile academice pe baza acestor experienţe?
Nici nu aş putea enumera aici contribuţiile lui Coseriu în domeniul
romanisticii, însă aş dori să-mi închei prezentarea de faţă amintind
prelegerea inaugurală la angajarea profesorului Coseriu la Catedra pe care a
deţinut-o mai înainte prof. Ernst Gamillscheg. Aceasta se întâmpla cam în
anul 1964, când a prezentat o „tipologie sintagmatic-paradigmatică a
limbilor romanice” (titlul exact l-am uitat), pe care cei mai mulţi dintre noi
am înţeles-o numai ca pe un început, o tipologie care astăzi ţine de
fundamentele sintaxei sau ale tipologiei romanice. Coseriu nu a fost însă
numai un clasic sau un cercetător cu orientare conservatoare: când în
Germania se învăţa doar silabisirea cuvântului „structuralism” sau se auzea
poate ceva despre o nouă metodă a analizei literare din Franţa, Coseriu
ţinuse deja o prelegere fundamentală despre structuralism, care a avut un
ecou important şi la germaniştii din Tübingen.
Ce merite a mai avut Coseriu pentru romanistica din Germania? Aici
aş aminti activităţile sale în favoarea limbii române: pe lângă prelegerile de
limba franceză (văzute ca un centru de greutate al cercetării şi al învăţăturii
romanistice din Germania), multe dintre numeroasele prelegeri organizate de
Coseriu au fost dedicate limbilor spaniolă, italiană, dar şi portugheză şi
română, desigur, ţinute în limbile respective, astfel încât Tübingen a devenit
1
Cartea a fost tradusă și în limba română: Eugeniu Coșeriu, Sincronie, diacronie și
istorie. Problema schimbării lingvistice, versiune în limba română de
Nicolae Saramandu, București, Editura Ştiinţifică, 1997.
unul dintre puţinele seminarii din Germania care acoperea întreaga arie a
romanităţii. Nu a fost numai – cum zicea de curând, ironic, dna dr. Luminiţa
Fassel (fost cercetător la Universitatea din Iaşi) despre situaţia actuală din
Germania – un institut „vest”-romanic, ci tocmai faptul că Eugenio Coseriu a
atras prin lectoratul românesc, la care activau atunci doi profesori clujeni,
Octavian Şchiau şi Gavril Neamţu, şi romanitatea răsăriteană în cercetare şi
predare. Aşa am învăţat noi, pe lângă rolul pe care l-a avut, de exemplu,
Ramñn Menéndez Pidal (1869‒1968) pentru cultura spaniolă, şi
însemnătatea unui Sextil Puşcariu pentru istoria limbii şi culturii române,
pentru ca, în final, să-i putem compara pe cei doi, din ambele „capete” ale
Romanităţii.
Profesorul Eugenio Coseriu a murit în 7 septembrie 2002 la Tübingen.
El şi-a găsit ultima lui linişte în „cimitirul cel istoric” / Alter Friedhof, unde se
află şi mormântul poetului Hôlderlin şi lui Ernst Gamillscheg.
Bibliografie selectivă
Coseriu, Eugenio (1969; Neuauflage 1976, Einführung in die strukturelle
Linguistik. Edd. Gunter Narr und Rudolf Windisch. Tübingen:
Romanisches Seminar der Universität Tübingen.
Coseriu, Eugenio (1968). Einführung in die transformationelle Grammatik.
Tübingen: Universität Tübingen.
Coseriu, Eugenio (1968/69). Die Geschichte der Sprachphilosophie von der Antike
bis zur Gegenwart. Eine Übersicht. Teil I: Von der Antike bis Leibniz.
Tübingen: Romanisches Seminar der Universität Tübingen.
Coseriu, Eugenio (2015). Geschichte der Sprachphilosophie. I-II. Tübingen: Narr
Francke Attempto.
Coseriu, Eugenio (1988; Neuauflage 2001). Einführung in die Allgemeine
Sprachwissenschaft.Tübingen: Francke.
Coseriu, Eugenio (1995). Introducere în lingvistică. Traducere de E. Ardeleanu /
E. Bojoga. Cuvânt înainte de M. Borcilă. Cluj-Napoca: Echinox.
Coseriu, E. (2001/2008). Latein-Romanisch. Vorlesungen und Abhandlungen zum
sogenannten Vulgärlatein und zur Entstehung der romanischen Sprachen.
Ed. Hansbert Bertsch. Tübingen: Gunter Narr Verlag (Recenzat de
R. Windisch, în ALIL, t. LI, 2011, 419‒426).
Coseriu, E. și Meisterfeld, Reinhard (2003). Geschichte der romanischen
Sprachwissenschaft. Bd. 1: Von den Anfängen bis 1492, Bd. 2: Von Nebrija
bis Celso Cittadini. Tübingen: Gunter Narr Verlag.
Evocări
UN PARCURS ACADEMIC DE EXCEPȚIE:
PROF. UNIV. DR. ELENA DRAGOȘ
Adrian Chircu
adichircu@hotmail.com
Résumé. Le parcours académique exceptionnel de Madame le Professeur

Elena Dragoş. Dans sa brève présentation, un des éditeurs de ce volume, ancien
assistant et collaborateur du professeur des universités Elena Dragoş depuis plus de
deux décennies au sein du Département de roumain de la Faculté des Lettres de
Cluj-Napoca, se propose de retracer le parcours académique de la personnalité honorée
aujourd’hui, l’une des figures représentatives des linguistiques clujoise et roumaine du
dernier tiers du XXe siècle et du début du XXIe siècle.
Par cette démarche, l’auteur veut illustrer les qualités humaines et
didactiques et les principaux moments du devenir professionnel du professeur et
relever sa contribution à la connaissance des faits de langue diachroniques et
synchroniques, ainsi que son implication dans le rayonnement des études
philologiques à Cluj-Napoca.
Mots-clés: évocation, Elena Dragoş, professeur, parcours académique, linguistiques

synchronique et diachronique.
Absolventă a Facultăţii de Filologie a Universităţii Babeş-Bolyai, din

Cluj-Napoca, doamna profesor Elena Dragoș a fost repartizată, prin decizie
ministerială, la Catedra de limba română şi lingvistică generală ca preparator
(1961–1965), ocupând succesiv, posturile de asistent (1965–1974), de lector
(1974–1991), de conferenţiar (1991–1995) şi de profesor (1995–2006), fiind
conducător de doctorat din 1997.
Implicarea susţinută în activităţile didactice şi academice desfăşurate
în cadrul Facultăţii de Litere şi publicarea unor serioase studii de limba
română au convins şi au determinat comunitatea academică să o privească cu
deferenţă şi să o invite să ţină prelegeri de lingvistică în diverse universităţi.
În bună măsură, unii dintre foştii studenţi, peste ani, deveniţi colegi
ori prieteni, îşi aduc aminte cu plăcere de anii în care mergeau pe holurile
Facultăţii de Litere şi o zăreau pe doamna profesor, momente în care erau
cuprinşi de o oarecare sfială şi care trezeau un sentiment de admiraţie, à la
fois. Adesea, aceştia remarcau de la distanţă ţinuta fără de cusur şi

seriozitatea ce o caracterizau, trăsături care pot fi observate până astăzi.
Distins dascăl al literelor clujene, Elena Dragoş a ştiut să
cumpănească lucrurile, faptele şi întâmplările oamenilor pe care i-a cunoscut,
fiind un adevărat model de urmat şi o profesoară desăvârşită, severă, dar
deosebită, altruistă, dar totuşi chibzuită, modernă, dar totuşi cutumiară.
La aceste calităţi fără putință de tăgadă, se adaugă o alta, şi anume
cea de cercetător atent al limbii române şi al dinamicii sincronice sau
diacronice a acesteia, ale cărui contribuţii s-au făcut remarcate în peisajul
lingvisticii de la noi, dar nu numai.
De altfel, în cea din urmă panoramă a lingvisticii româneşti din
ultima sută de ani, este semnalată cea mai importantă contribuţie a
profesorului universitar Elena Dragoş la descrierea limbii române, pentru
care a primit şi premiul Timotei Cipariu al Academiei Române (1995): „O
concepţie aparte asupra sintaxei istorice stă la baza lucrării Elenei Dragoş,
Elemente de sintaxă istorică românească (1995). Autoarea este de părere că
abordarea diacronică a sintaxei implică luarea în considerare a dimensiunii
pragmatice şi stilistice a limbii, propunând o schiţă de sintaxă a românei din
perspectivă funcţional-sintactică”1.
În afara acestei lucrări şi a numeroase alte articole şi studii de
lingvistică (tradiţională şi modernă), doamna profesor a mai publicat
următoarele cărţi, în ţară: Structuri narative la Liviu Rebreanu (1981),
Introducere în pragmatică (2000), Ipostaza pragmatică a discursului
ştiinţific la Ion Heliade Rădulescu (2005), Morfosintaxa metaforei (secolul
al XIX-lea). Consideraţii etimologice şi pragmatice (2016), Magiştrii (2018)
şi în străinătate: Einführung in die Pragmatik (übersetzt und herausgegen
von Rudolf Windisch) (Rostock, 2004).
Suntem convinşi că realizarea acestei radiografii a implicării
doamnei profesor în viaţa universitară clujeană şi în studiul limbii române
este una secvenţială, însă nădăjduim că am reuşit să evocăm aspecte
reprezentative din parcursul academic şi cel ştiinţific ale personalităţii
omagiate în această frumoasă toamnă.
Să trăiţi întru mulţi ani, sănătoşi, frumoşi şi bucuroşi,

Stimată Doamnă Profesor!
1
Marius Sala, Nicolae Saramandu (coord.), Lingvistica românească, Bucureşti,
Editura Academiei Române, 2018, p. 95.
LA ANIVERSARӐ
PROF. UNIV. DR. ELENA DRAGOŞ
Victoria Moldovan
Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca
vimold@yahoo.com
Abstract. Professor Elena Dragoș, at his 80ʼth Birthday Anniversary. This paper
is an anniversary homage dedicated to professor Elena Dragoș. It aims to bring into
attention some moments of Elena Dragoșʼs scientific biography.
Keywords: Romanian language, pragmatics, Elena Dragoș.
Anul acesta la Universitatea Babeş-Bolyai se celebreazǎ un secol de

ȋnvǎţǎmânt superior ȋn limba românǎ, aducându-se un omagiu personalitǎţilor
care şi-au pus vizionarismul şi gândirea creatoare ȋn slujba unui scop ȋnǎlţǎtor,
ce urma ȋndeaproape idealurile fǎuritorilor României Mari. Ȋn respectivul
context istoric, ţara proaspǎt ȋntregitǎ se ȋmbogǎţea cu o nouǎ instituţie
româneascǎ a cǎrei edificare a beneficiat de efortul unei ȋntregi pleiade de
nume ilustre, venite la Cluj pentru a-şi pune entuziasmul, elanul creator şi
notorietatea ȋn slujba unui nobil efort, acela de a contribui la ȋnǎlţarea unui
mǎreţ edificiu spiritual: UNIVERSITATEA. Destinatǎ a fi un rezervor viu,
nesecat de instruire a viitoarelor generaţii de intelectuali, ea ȋşi ȋndeplineşte
continuu menirea, dǎinuind peste timp. Aceasta şi pentru cǎ dintru ȋnceput,
unul din cei patru piloni de bazǎ ai noii instituţii academice se ancora ȋn limba,
literatura şi istoria poporului nostru. Nu ȋntâmplǎtor, chiar Rectorul noii
universitǎţi a fost, deja celebrul profesor, lingvist şi filolog, Sextil Puşcariu –
un adevǎrat savant, dar, ȋn egalǎ mǎsurǎ, vizionar şi perfect administrator al
unei instituţii la ȋnceput de drum.
Sub semnul acestui centenar fructuos, avem ocazia şi bucuria de a
sǎrbǎtori, la aniversare, o remarcabilǎ personalitate academicǎ, un profesor
care se aliniazǎ cu cinste ȋn rândul lingviştilor de renume ai Clujului
universitar din aceastǎ sutǎ de ani, doamna Elena Dragoş. Doamna profesor
se ȋnscrie ȋn suita personalitǎţilor care fac cinste cercetǎrii lingvistice
româneşti şi universitǎţii clujene, ȋn galeria numelor ilustre care ȋncepe cu
Sextil Puşcariu, primul rector al instituţiei nou create, continuând cu alte
nume marcante de profesori dedicaţi nobilei misiuni didactice, dintre care

spicuim spre exemplificare doar câteva: Nicolae Drǎganu, Vasile Bogrea,
George Giuglea, Emil Petrovici, Romulus Todoran, Mircea Zdrenghea,
Dumitru D. Draşoveanu, Carmen Vlad, Gligor Gruiţǎ, Mircea Borcilǎ,
Gavril G. Neamţu.
Formarea academicǎ a doamnei profesor Elena Dragoş, care a
debutat la Universitatea din Iaşi, a continuat la Universitatea din Cluj şi s-a
desǎvârşit printr-un doctorat la Universitatea din Bucureşti, o recomandǎ ca
un produs de sintezǎ al celor trei mari universitǎţi tradiţionale. De altfel,
remarcǎm, ca un fapt demn de reţinut, cǎ ȋntr-una dintre recentele sale
apariţii editoriale, doamna profesor Elena Dragoş aduce un respectuos
omagiu magiştrilor (Magiştrii, Casa Cǎrţii de Ştiinţǎ, Cluj-Napoca, 2018),
care au contribuit ȋn mod direct sau indirect la propria-i performanţǎ
profesionalǎ ȋn toate etapele evoluţiei sale didactico-ştiinţifice.
Activitatea sa debuteazǎ cu postul de preparator la Catedra de limbǎ
românǎ şi lingvisticǎ generalǎ de la Facultatea de Filologie a Universitǎţii
Babeş-Bolyai, post ocupat prin decizie ministerialǎ ȋn 1961 şi atinge gradul
de profesor universitar, obţinut prin concurs ȋn 1995, cu dreptul de a conduce
doctorate din 1997, dupǎ ce a parcurs toate treptele academice, de la funcţia
de asistent universitar, la lector şi conferenţiar, refuzând posibilitatea,
existentǎ la un moment dat, de „a arde etapele”. De-a lungul carierei, a
onorat cursuri şi seminare de istoria limbii, limbǎ literarǎ, stilisticǎ,
pragmaticǎ, a publicat ȋn reviste din ţarǎ şi strǎinǎtate articole cu subiecte din
domeniile de interes menţionate, dar şi câteva cǎrţi care demonstreazǎ
competenţa sa profesionalǎ ȋn varii domenii lingvistice.
Revenind la ȋnceputuri, tânǎra asistentǎ cu care am fǎcut cunostinţǎ
ȋncǎ din primii ani de facultate impunea şi se impunea ȋn faţa studenţilor –
destul de apropiaţi ca vârstǎ – prin temeinicia cunoştinţelor, seriozitate,
rigoare, exigenţǎ, distincţie şi o severitate elegantǎ. Toate aceste calitǎţi –
severitatea ca intoleranţǎ la superficialitate este, incontestabil, o calitate –
pǎstrate nealterate ȋn timp, definesc exact profesorul de azi, altfel plin de tact
şi atenţie faţǎ de interlocutorul student, doctorand sau coleg.
Pe lângǎ profesorul dedicat, recunoaştem ȋn persoana omagiatǎ azi,
care atinge o frumoasǎ şi venerabilǎ vârstǎ, cercetǎtorul mereu activ,
neobosit, cu realizǎri incotestabile, recunoscute şi prin premiile acordate de
forurile competente; astfel, Structuri narative la Liviu Rebreanu (1981) este
rezultatul unei cercetǎri doctorale având ca punct de plecare stilistica;
Elemente de sintaxǎ istoricǎ româneascǎ (1995), premiatǎ de Academia
României, carte izvorâtǎ din preocupǎrile de istorie a limbii române, se
ȋnscrie ca „o lucrare de referinţă în bibliografia româneascǎ de specialitate”.
Introducere ȋn pragmaticǎ (2000) carte premiatǎ de UBB „îşi propune să
sublinieze liniile de forţă ale retoricii moderne, recte ale pragmaticii, una din
V i c t o r i a M o l d o v a n | 353
disciplinele cele mai tinere ale învăţământului universitar, dar cu rădăcini în

cea mai veche preocupare spirituală a omenirii, alături de filosofie, în
retorică”.Einführung in die Pragmatik(übersetzt und herausgegenvon
Rudolf Windisch) (Institut für Romanistik, Universität Rostock), (2004) este
rezultatul unei colaborǎri cu universitatea germanǎ. Morfosintaxa metaforei
(secolul al XIX-lea) Consideraţii etimologice şi pragmatice (2016) se ȋnscrie
pe linia precedentelor preocupǎri şi ȋmbinǎ armonios diverse perspective
(semanticǎ, sintacticǎ, pragmaticǎ) ȋn abordarea metaforei din discursul liric
românesc ȋn sec. al XIX-lea. Aceste valoroase documente scrise vor
contribui şi ȋn viitor la formarea specialiştilor ȋn domeniul limbii române.
Consider cǎ avem ȋn persoana doamnei Elena Dragoş un model de
profesor şi cercetǎtor: ȋn egalǎ mǎsurǎ riguros şi exigent, atât cu sine cât şi
cu ceilalţi. Stau mǎrturie afirmaţiilor mele numeroasele generaţii de studenţi,
masteranzi şi doctoranzi pe care i-a ȋndrumat, ulterior buni profesori de
limba românǎ, iar unii dintre ei continuându-i azi activitatea ca remarcabili
membri ai departamentului pe care Domnia Sa l-a şi condus ȋn calitatea de
şef de catedrǎ ȋntre anii 2000‒2004, cu iniţiative benefice şi urmǎri de lungǎ
duratǎ, cum ar fi programul de masterat. Ataşamentul permanent pentru
catedra şi colectivul acesteia rezultǎ şi din activitatea de profesor consultant
şi conducǎtor de doctorat, continuate de la pensionarea din 2006 pânǎ ȋn
prezent. Cu certitudine, Domnia Sa are şi alte proiecte de realizat, de aceea
ȋnchei cu urarea de a continua mulţi ani pe calea care i-a adus ȋmplinire
deplinǎ.
La mulţi şi buni ani, stimată doamnă profesor!

PROF. UNIV. DR. ELENA DRAGOŞ: „AM ALES SĂ STUDIEZ
LIMBA ROMÂNĂ ŞI SĂ PREDAU ÎN DOMENIUL LINGVISTICII,
DEOARECE AICI POLITICUL N-AVEA CUM PĂTRUNDE”
Ilie Rad
Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca
ilierad@yahoo.com
Abstract. Professor Elena Dragoș: „I chose to study Romanian language and

teach linguistics, because here the politics could not interfere”. The interview
highlights, exclusively, information regarding the life and activity of Mrs. Elena
Dragoș, a distinguished University Professor of the Faculty of Letters in Cluj. It
talks about childhood, primary, secondary and highschool years, and then about the
university studies began at the University of Iași and graduated at the University of
Cluj, preparing the PhD.
The authorʼs interest for linguistics explains itself, as in the case of the Russian
formalists, but with the desire to avoid the intrusions of political factors into
research activity, being well-known that exact sciences are impenetrable in the face
of political commandments. Highly interesting are her opinions with reference to the
affirmation of Romanian linguistics in the context of European linguistics, the
passage the author has made from the History of Romanian Language to very
«modern» disciplines, such as pragmatics, semiotics etc., the panoply of human
values in which she believes, found in the book Magiștrii (2018), her points of view
about the latest spelling reform, the doctoral programmes in Romania etc.
Keywords: Elena Dragoș, stylistics, pragmatics, semiotics, narrativity.
– Stimată Doamnă Profesor, deşi v-aţi născut la Cluj, aţi făcut liceul
la Paşcani. Cum se explică acest detaliu din biografia Dvs.?
– De mult timp, m-am convins că nimic nu e întâmplător în lumea
aceasta. Aşa a fost şi cu mutarea părinţilor mei de la Paşcani la Cluj, în 1938,
tata moldovean sadea din Lespezii Paşcanilor, mama, din familie de ardeleni
(Sărmăşanu, ca nume de fată al bunicii), fugită de prigoana asupra românilor,
exercitată de administraţia maghiară, din Timişeşti (Timişul lui Sadoveanu din
Fraţii Jderi). Fiind un bun tehnician la Atelierele C.F.R. Paşcani, tata,
Constantin Costescu, a fost remarcat de tatăl istoricului şi teoreticianului literar
Adrian Marino, inginer Nicolae Marino, care răspundea de Regionala C.F.R.
Cluj‒Iaşi, propunându-i transferul, cu întreaga familie, la Cluj, unde trebuia să
I l i e R a d | 355
reorganizeze activitatea Atelierelor C.F.R. Cluj. Peste ani, am realizat ce

personalitate copleşitoare era Adrian Marino, în revista căruia, la destul timp
de la apariţia ei, am îndrăznit să public o recenzie la cartea lui Marco Cugno şi
Marin Mincu, I canti popolare romena (1979), în Cahiers roumains d'études
littéraires, 1980, nr. 1.
În octombrie 1938, am respirat şi eu pentru prima dată aerul
burgului transilvan, dar nu pentru mult timp, pentru că, în 30 august 1940, în
urma Diktatului de la Viena, Transilvania de Nord a fost cedată statului
maghiar, astfel că a trebuit să facem drumul înapoi în urbea moldavă, la
Paşcani. Am spune din nou acasă, dar, pe timp de război, ţara era casa
noastră, pentru că, în toamna anului 1942, am traversat-o în curmeziş,
Atelierele C.F.R. Paşcani refugiindu-se la Turnu Severin, din cauza
apropierii frontului de Est; odată cu ele, şi familiile ceferiştilor. Aşa că prima
copilărie am petrecut-o sub ploaia de bombe de la Cazanele Dunării, până în
1944, locuind deseori, câte trei luni, în pădure, în colibe de cetină, împreună
cu alte familii.
Întoarcerea din refugiu a fost, de asemenea, dureroasă. A trebuit să
aşteptăm un an la Mărăşeşti, ca, abia în 1945, să păşim în curtea casei
noastre. Noroc că aveam un acoperiş deasupra capului; ca prin minune, casa
noastră n-a fost distrusă, în ea fiind încartiruit Comandamentul general al
armatei eliberatoare. Dar, fiind vreme de postrăzboi, o altă nenorocire ne
aştepta în prag: pierderea surorii mele de numai trei ani, din cauza gripei ce
bântuia în oraş.
– Vă rugăm să ne evocaţi atmosfera Paşcanilor şi a liceului absolvit de

Dvs. ştiind că Paşcanii reprezintă un loc plin de istorie, cu personalităţi de
marcă ale culturii române, de-ar fi să amintesc doar de Mihail Sadoveanu şi
Constantin Ciopraga!
– Deşi era mai degrabă un târg decât oraş, Paşcanii erau un mare nod
de cale ferată; viaţa de după război a fost plină de privaţiuni materiale şi
spirituale, ca peste tot. Era perioada bonurilor pentru alimente şi
îmbrăcăminte / încălţăminte. Apoi, când societatea comunistă s-a consolidat,
a început stratificarea ei; tata, fiind tehnician cu o casă şi 1 ha şi jumătate de
pământ (zestrea mamei), a fost declarat funcţionar şi deci ni s-a tăiat raţia de
pâine, ulei şi zahăr. Am supravieţuit, dar cu ce sacrificii!
Cât priveşte viaţa spirituală... Ce pretenţii să ai de la un
cinematograf şi, după 1950, de la câteva spectacole de teatru pe an, cu trupe
din toată ţara?
Cred însă că, intrând la şcoală, am suplinit multe din necesităţile
spiritului. Am urmat cursurile celui mai bun liceu (din două!), Şcoala din
Vale, cum i se spunea, care avea toate ciclurile (primar, general, liceal), azi
Colegiul Naţional „Mihail Sadoveanu”. Aici au oficiat profesori de mare
ţinută, trecuţi de prima tinereţe, instruiţi între cele două războaie, cu

parcimonie dăruind din cultura şi profesionalismul lor puilor de ceferişti şi
de ţărani din satele limitrofe orăşelului: Ion Mitroiu, directorul liceului, la
Limba română, Constantin Ciopraga la Limba franceză, ulterior devenind
profesor universitar la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi,
Minodora Bobei la Biologie, Elena Havriş la Limba română şi franceză,
profesori care traversau, fără a fi incomodaţi, linia de demarcaţie şcoală
generală – liceu.
De exemplu, Elena Havriş ne-a învăţat ortografia în clasa a VI-a şi
franceza în clasele de liceu; nu le-am uitat toată viaţa. Profesorul Ion Mitroiu
preda limba română în clasele a VII-a şi a VIII-a (clasa a VIII-a fiind
considerată prima clasă de liceu, după examenul de capacitate).
Astfel, se poate spune că profesorii ne cunoşteau foarte bine pe
fiecare, sprijinindu-ne în demersul nostru de viitor.
Sigur, am trăit în cultul lui Mihail Sadoveanu, dar eram prea tineri să
ne dăm seama de urieşeasca valoare a scriitorului. Ştiu că, în 1955, am
cumpărat romanul Nicoară Potcoavă, ediţia a doua, pe care îl păstrez cu
adnotările de lectură obligatorie. De altfel, casa noastră era gard în gard cu
casa a două surori ale maestrului, dar imensa lor modestie (aer de familie!) le
făcea aproape invizibile.
Dacă şcoala ne-a oferit atât cât s-a putut în cei zece ani petrecuţi în
ea, am avut şansa ca familia să complinească unele lacune: moştenisem, de
la un unchi al meu, întreţinut la şcoală şi facultate de tata, o bibliotecă, unde
găseam aproape tot ce se publicase, pe linie umanistă, înainte şi în timpul
războiului, multe ediţii princeps: Mihai Eminescu, Poezii, ediţia Perpessicius
(1939), Ionel Teodoreanu, aproape toate volumele princeps, Mircea Eliade,
Eugen Lovinescu, Liviu Rebreanu, Cezar şi Camil Petrescu,
Hortensia Papadat-Bengescu, cărţi de filosofie, istorii literare etc. Ajunsesem
un fel de bibliotecă de cartier, când foştii mei învăţători și unii profesori au
intuit că citisem mai mult decât se cerea în şcoală, împrumutându-i cu cărţi.
– După liceu, aţi urmat Facultatea de Filologie a Universităţii

„Al. I. Cuza” din Iaşi, timp de doi ani (1956‒1958). Ce profesori mari aţi avut
aici?
– Deşi năzuiam să devin doctoriţă, m-am reprofilat rapid spre
Filologie din două motive: unul, părinţii mi-au dat de înţeles că puterea lor
financiară era insuficientă pentru a mă întreţine şase ani în facultate. La
aceasta, s-a adăugat o situaţie conjuncturală personală: tata, fiind recepţioner
de calitate pentru materialul rulant produs în Atelierele C.F.R. Paşcani, a
intrat în conflict cu conducerea politică a atelierelor, care cerea cantitate.
Mai ales că nu era membru P.C.R., era mereu ameninţat că va fi arestat, aşa
încât avea deja pregătită, la marginea patului, o valiză cu îmbrăcăminte de
I l i e R a d | 357
iarnă / vară etc. Atunci dezastrul s-ar fi produs: cu copii la şcoală, cu o soţie
bolnavă (a fost atinsă de o schijă în timpul refugiului, care a necesitat
anchiloza piciorului). Rezultatul a fost detaşarea părintelui meu la Atelierele
C.F.R. Burdujeni (Suceava), pe alt post.
Al doilea motiv a circulat ca o legendă în liceu. Deşi eram premiantă
în fiecare clasă (premiul I) şi ar fi trebuit să primesc diplomă roşie, care-mi
facilita intrarea la facultate, fără examen de admitere, în ultimul moment al
clasei a X-a, mi s-a găsit o medie de patru în clasa a VIII-a, la Educaţie
fizică (sic!) (în sistemul de notare, după model sovietic, nota cinci era
maximă), aşa că, la absolvire nu s-a acordat nicio diplomă roşie. Dar, după
două săptămâni, tatăl celei mai bune prietene, care era şi ea o elevă
excepţională, a obţinut diploma, la Iaşi, acoperind astfel faptul că a fost în
puşcărie, ca legionar. Noi am rămas prietene, am stat în aceeaşi cameră la o
gazdă în Iaşi, dar, din nefericire, când era în anul al IV-lea, la Medicină, a
fost exmatriculată din motivul anterior ascuns. A continuat facultatea cu
întreruperi, absolvind-o târziu.
Mie mi s-a spus că pot să dau la orice facultate, că voi reuşi negreşit,
astfel că, în acea vară, n-am avut încotro şi am învăţat Istoria României a lui
Mihai Roller (cca 500 de pagini), pentru a da admitere (600 de candidaţi pe
mai puţin de o sută de locuri) la Filologia ieşeană, secţia română, cu cinci ani
de învăţământ. Am reuşit a doua, iar decanul de atunci, profesor dr. docent
Gavril Istrate, a ţinut să mă felicite, mai cu seamă că, după un semestru, am
luat bursă de merit, pentru cea mai bună şi frumoasă teză de admitere, pe
care o citise în acea sesiune.
Cei doi ani de la Facultatea de Filologie din Iaşi au fost decisivi pentru
orientarea mea viitoare. În anul I, am audiat cursurile unor profesori celebri pe
plan naţional: Profesorul Alexandru Dima, la Introducere în literatură,
I. D. Lăudat la Folclor şi Istoria literaturii vechi, Ariton Vraciu la Lingvistică
şi cel mai iubit profesor şi mentor, savantul în sanscrită şi indoeuropenistică,
Theofil Simenschy, la Limba latină, pentru ca în anul al II-lea să-i am, ca
profesori, pe Nicolae Ion Popa (fratele dramaturgului Victor Ion Popa) la
Literatură română, Dumitru Gafiţeanu la Limba română contemporană,
Valer Stoleriu (alias Val Panaitescu) la Literatură universală şi, desigur,
Theofil Simenschy pentru încheierea cursului şi seminarului de latină.
– Ultimii doi ani de facultate i-aţi făcut la Cluj (1958‒1961). Aţi

găsit vreo diferenţă între cele două Universităţi?
– E firesc să fi existat o diferenţă între cele două facultăţi de la Iaşi şi
Cluj, dar am sesizat-o mai târziu, în anul al III-lea fiind preocupată mai cu
seamă să-mi consolidez poziţia într-ale învăţăturii. Aşa se face că, în al
doilea semestru al anului al III-lea, profesorul de literatura modernă,
Iosif Pervain, s-a pronunţat într-un Consiliu că este una, venită de la Iaşi,
care citeşte tot ce i se dă la bibliografie, dar solicită şi alte surse. Era vorba
de Istoria limbii române, soţia dumnealui fiindu-mi asistentă. Atunci am
constatat că specializarea pe lingvistică mi se potriveşte, mai ales că
sesizasem o asemănare între prof. Dumitru Gafiţeanu şi profesorul Mircea
Zdrenghea în ce priveşte calmul cu care predau, ţinuta academică şi interesul
pentru studenţi (venită din alt centru universitar, aveam nevoie, ca de aer, de
această latură umană rară). Apoi, întâlnirea, în semestrul al II-lea, cu
profesorul dr. Dimitrie Macrea, membru corespondent al Academiei (care
ne-a cucerit cu vorba lui domoală, plină de înţelepciune, cu grija de a nu
încărca expunerea – se vedea că ştie mult mai mult), a avut un rol hotărâtor.
Desigur, în anul următor şi apoi în anul al V-lea, am cunoscut
profesori la Literatură română deveniţi celebri, dar, pe timpul nostru, erau
începători, aproape că furau cu privirea cursul dactilografiat şi-l expuneau cu
suficientă detaşare sau, din contră, cu surescitare. Or, la lingvistică am audiat
cursuri antrenante, înţesate de înaltă cultură ca, de exemplu, cel de
Lingvistică romanică al profesorului Henri Jacquier sau de Lingvistică
generală al acad. Emil Petrovici, ca şi cursul special de secolul al XVI-lea al
profesorului dr. Viorica Pamfil, premiată de Academie cu premiul
Mihai Eminescu pentru ediţia Paliei de la Orăştie.
– Cum se explică atracţia Dvs. pentru limbă şi nu pentru literatură?

Cunoscând sensibilitatea Dvs., plăcerea lecturii, atracţia pentru scriitorii
români (de ar fi să amintesc doar cartea Structuri narative la Liviu Rebreanu),
faptul că aţi studiat la Paşcani şi la Iaşi, unde poezia este la ea acasă,
orientarea spre studiul limbii trebuie să aibă, în cazul Dvs., o motivaţie cu totul
specială. Care să fie aceasta?
– Ceea ce m-a atras spre studiul limbii a fost și faptul că am putut
cerceta, încă din anul al III-lea, sub atenta îndrumare a profesorului
Mircea Zdrenghea, o temă care-mi suscita interes, şi anume exprimarea ideii
de superlativ în textul literar. Aşa se face că a devenit temă de licenţă, din ea
am ţinut o comunicare la sesiunea cercurilor ştiinţifice studenţeşti pe ţară, în
9‒10 aprilie 1960, luând un premiu; textul, apoi finisat, l-am publicat în
Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Series Philologia, an VIII, nr. 2, 1960.
– La Facultatea de Filologie a Universităţii Babeş-Bolyai aţi urcat

toate treptele ierarhiei universitare. Aţi acceptat situaţia că avansarea se
făcea foarte lent, din motive ştiute (aţi stat 10 ani asistent, 17 ani lector
etc.)? Nu v-a demobilizat această situaţie?
– De multe ori m-am felicitat că am ales să studiez limba română şi
să predau în domeniul lingvisticii, deoarece aici politicul n-avea cum
pătrunde. În acelaşi timp, un studiu atent şi corelat cu alte domenii ale
ştiinţei m-au motivat şi mai mult şi am trecut peste parti-pris-urile tinereşti
de avansare, de căţărare în ierarhia universitară. Totdeauna aveam de lucru
(seminarii diverse, bibliografii pe măsură).
I l i e R a d | 359
– În 1971, v-aţi susţinut doctoratul, la Universitatea din Bucureşti.

De ce la Bucureşti şi nu la Cluj? Vă rugăm să ne daţi câteva detalii despre
cum era atunci un doctorat (care a fost tema, cine a făcut parte din comisie,
cum a fost parcursul doctoral etc.).
– Doctoratul a fost una dintre activităţile care m-au ferit de orice
ingerinţă ideologică. Profesorul meu, Dimitrie Macrea, a cărui asistentă
devenisem, a primit conducerea de doctorat în 1966. Eu deja eram înscrisă la
forma de candidat în ştiinţă (după model sovietic), dar am renunţat (de
altfel, s-a şi desfiinţat) şi am dat admitere (doisprezece candidaţi pe zece
locuri) la doctorat. Profesorul era şef de catedră şi decanul facultăţii, dar a
primit, în 1962, coordonarea lucrărilor Dicţionarului enciclopedic român
(patru volume), terminat în 1966.
Fiind mereu prins în diverse activităţi lexicografice, Profesorul a
rămas la Catedra de istoria limbii române de la Facultatea de Filologie a
Universităţii din Bucureşti, după ce organizase admiterea la doctorat la Cluj,
unde, cu încă doi colegi de catedră (Cornel Săteanu şi Ștefan Hazy), am
reuşit. Dar inevitabilul s-a produs, astfel încât am devenit automat doctoranzi
ai Universităţii din București. Am privit această situaţie ca o oportunitate
nesperată de a studia şi cerceta în marile biblioteci ale Capitalei: Biblioteca
Academiei, Biblioteca Universitară, Biblioteca de Stat, Biblioteca
Institutului de Lingvistică (director: acad. Iorgu Iordan) şi, mai ales,
Biblioteca Centrului de Fonetică şi Dialectologie (director: acad.
Alexandru Rosetti), unde lucra şi colega și prietena mea de la Cluj,
Maria Clopoţel-Marin, în calitate de cercetător. Spun mai ales, pentru că aici
domnea spiritul parcimonios al savantului: bunăvoinţa şi largheţea cu care
oferea ultima apariţie editorială din străinătate (aşa am citit cartea Du sens a
lui J. H. Greimas), transmisă şi custodelui bibliotecii, facilitându-mi studiul
şi duminica, fiindcă îmi împrumuta reviste, cărţi, acolo unde aveam cazarea
(la căminele studenţeşti Grozăveşti sau la hotel).
Tema tezei de doctorat, de asemenea, a ocolit sensibilităţile epocii
(Liviu Rebreanu fusese reabilitat, nu de multă vreme, și mai existau ezitări în a-l
studia istoric). Abordând textul narativ din punct de vedere lingvistic şi stilistic,
dădeam câştig de cauză şi cercetărilor de limbă română, şi celor de literatură
într-un fel. Astfel, Imaginea figurativă în proza lui Liviu Rebreanu (formă,
structură, funcţie) a primit girul Comisiei de doctorat, în 6 iulie 1971, ca fiind o
lucrare foarte bună, din comisie făcând parte: prof. dr. docent Gavril Istrate
(Universitatea din Iaşi), prof. dr. Pompiliu Dumitraşcu (Universitatea din Cluj)
şi prof. dr. Boris Cazacu (Universitatea din Bucureşti), preşedintele comisiei
fiind prof. dr. Sorin Stati, decanul facultăţii din Bucureşti.
Ceea ce am argumentat în lucrare, după necesarele capitole de
lingvistică (formă şi structură), a fost că, în ciuda opiniei lansate de
Tudor Arghezi (1922), după apariţia lui Ion, că autorul nu realizează un text
imagistic (un artist se spânzură şi nu dă la tipar asemenea rezultate), funcţia
imaginilor figurative (comparaţie, metaforă, personificare) era cea narativă,
de susţinere a discursului epic prin: funcţia de premeditare, funcţia

contrastant-intensificatoare, funcţia de reliefare a analizei psihologice şi
chiar funcţia simbolică.
Drumul până la susţinerea tezei era unul serios: primii doi ani, două
examene, următorii doi ani – două referate, ce vor deveni capitole ale tezei şi
ultimii trei ani – redactarea tezei. Nu a fost prea uşor, mai cu seamă că eram
într-o lume total necunoscută. Primul examen la Istoria limbii române
literare, din comisie făcând parte profesorul Boris Cazacu şi profesorul
Liviu Onu, împreună cu prof. Dimitrie Macrea, a fost premonitoriu:
expunând subiectul în amănunt (Bibliografia de limbă literară a lui
C. Negruzzi), unul dintre profesori m-a întrebat, glumind, dacă nu o să dau şi
paginile articolelor / studiilor citate în ordine cronologică. Al doilea examen,
de Stilistică, a fost lejer şi datorită atmosferei destinse create de cei doi
profesori, Ion Coteanu şi Paul Miclău. Referatele, susţinute în cadrul
Catedrei de istoria limbii, au fost bine primite, dar primul a fost criticat pe
drept, iar la cel de-al doilea, nu au avut ce critica, tema fiind nouă: Funcţia
narativă a imaginii figurative.
Dar, după cum reiese din întrebare, doctoratul nu conta în promovarea
pe post, la un moment dat consemnându-se la Universitatea Babeş-Bolyai un
adevărat paradox, sesizat de Rectorul Constantin Daicoviciu: eu la Filologie,
soţul meu la Geologie (tot cu doctorat la Bucureşti, conducător fiind acad.
Miltiade Filipescu) aveam doctorate, dar eram încadraţi ca asistenţi, în timp
ce existau conferenţiari fără doctorat. Cum situaţia era generalizată, nu m-am
împiedicat în umori juvenile. Aveam de pregătit teza pentru tipar, aducând-o
în zona sincronizării cu ultimele cercetări (structuri narative). Aşa a apărut,
în 1981, Structuri narative la Liviu Rebreanu, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, apoi iniţierea, în 1975, a Simpozionului Naţional
de Stilistică, Poetică, Semiotică, manifestare care, primind întăriri din partea
colegilor, s-a ajuns şi la forma tipărită, începând cu 1980 până în 1992,
fiecare ediţie având o temă de cercetat: studiul dialogului, studiul textului,
coerenţa şi coeziunea etc., ceea ce l-a transformat într-un simpozion
internaţional.
– Între numeroasele premii pe care le-aţi luat, se numără şi Premiul

„Timotei Cipariu” al Academiei Române. Am pus această întrebare şi unui
scriitor: Credeţi că un premiu poate fi stimulativ, în domeniul ştiinţific sau
literar?
– Premiul „Timotei Cipariu” al Academiei Române l-am primit în
decembrie 1997, pentru o lucrare pe care am elaborat-o iniţial ca un curs de
sintaxă, la vremelnicul înfiinţat an V, de la Secţia română, după 1989. Când
s-a revenit la patru ani de studiu, am revăzut materialul, l-am sistematizat
prin prisma unei metode (Karl Vossler) şi l-am publicat, infinit mai uşor, la
Bucureşti, la Editura Didactică şi Pedagogică, Elemente de sintaxă istorică
I l i e R a d | 361
românească (1995), la cincizeci de ani de la lucrarea postumă a lui

Nicolae Drăganu, Elemente de sintaxă a limbii române (1945).
Desigur, mi se pare obligatoriu să performezi după un premiu
academic. Astfel, în anul 2000, a apărut, la Casa Cărţii de Știinţă din
Cluj-Napoca, Introducere în pragmatică, pornind tot de la un curs ţinut la
Masterat şi la Şcoala doctorală. Mi s-a spus că e cartea după care se predă şi
acum Pragmatica. Varianta germană, apărută în 2004, la Rostock, în traducerea
profesorului Rudolf Windisch, Einführung in die Pragmatik, a avut aceeaşi
motivaţie: necesitatea predării acestei discipline la anul al IV-lea, Filologie.
După pensionare, sfârşind de recenzat aproape treizeci de teze de
doctorat, pe care le-am condus şi care majoritatea au fost tipărite, am
valorificat un material strâns între timp şi astfel a apărut în 2016, la Editura
Academiei Române, Morfosintaxa metaforei (secolul al XIX-lea).
Consideraţii etimologice şi pragmatice. Cu această carte nu mi-am reprimat
plăcerea corelării istoriei limbii cu pragmatica momentelor de realizare a
limbii române literare. Acestea, pe lângă studii, articole publicate în diverse
reviste de specialitate.
– Aţi predat cursuri de istoria limbii române şi istoria limbii române

literare. Din perspectiva specialistului, cum vedeţi noua reformă ortografică
din 1992?
– M-am pronunţat, în 1993, în revista Limba română, nr. 6, p. 287‒
292, împotriva acestei reforme cu iz nostalgic al unor vremuri revolute.
Articolul, intitulat Ortografia şi perspectiva semiotică, se alătura
demersurilor probe, frecvente şi categorice ale Doamnei limbii române,
Mioara Avram, de la Institutul „Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti” din
Bucureşti. Rezultatul: Doamna Profesor dr. Mioara Avram n-a fost primită
în Academie, iar noi ne-am pricopsit cu două litere (â, î) pentru un sunet şi
cu o formă total greşită şi neetimologică (sunt) a prezentului verbului a fi la
persoana I sg. şi a III-a pl.
– În paralel cu cele două discipline, aţi susţinut cursuri de stilistică,

semiotică, pragmatică, analiza discursului, discipline foarte noi, în ton cu
cercetarea europeană şi americană în domeniu. Ştiu că nu v-au plăcut
niciodată „lucrurile fumate”, ca să citez o expresie pe care o foloseaţi
uneori la cursuri. Nu exista riscul ca noile metode moderne de cercetare să
intre la un moment dat în desuetudine?
– Oricare cercetare ştiinţifică, din domeniul umanist, este grevată de
timp, circumstanţe, relaţii cu alte ştiinţe. Vorba împăratului Lothar: tempora
mutantur et nos mutamur in illis. Aş zice că o anume cercetare intră într-un
con de umbră, dar nu aş opta pentru termenul desuetudine. Din contră, există
resurecţii. Mi-a atras atenţia de curând o teză de doctorat, care vehicula o
terminologie semantică a lui St. Ullmann, de prin anii '60‒'70 ai secolului
trecut, şi anume pentru părţile metaforei: tenor şi vehicle, termeni pe care i-am
folosit şi eu în teza de doctorat. M-a surprins plăcut.
– Aţi participat la multe reuniuni, congrese şi simpozioane

internaţionale. Cum este privită lingvistica românească în străinătate? E
cazul să aibă complexele literaturii române, mai puţin cunoscută, din cauza
impedimentului lingvistic?
– Nu ştiu ce li s-a întâmplat altora, dar mie mi s-a părut că suntem
trataţi de la egal la egal. Aş da un singur exemplu. În 1999, am primit o
invitaţie la simpozionul Ordre et distinction, în Franţa, la Metz. Eram
singura din Europa de Est, programată sâmbătă, p.m., în ultima zi a
simpozionului, dar sala era plină de participanţi. Am ţinut comunicarea La
distinction et ordre par des operateurs connecteurs du circonstanciel
exceptiv, după care un mare pragmatician francez, Michel Charolles, s-a
exprimat: în sfârşit, o comunicare de pragmatică! De altfel, ţinea să mă
cunoască, deoarece, în 1987, publicasem în volumul editat de Domnia Sa,
împreună cu Emel Sôzer şi Janos Petôfi, Researches in Text Connexity and
Text Coherence, un studiu intitulat Cohesion and Coherence in Romanian
Linguistics (A Historical Survey). Volumul a apărut în Editura Helmut Buske
Verlag, la Hamburg.
În lingvistică, cercetarea a fost la nivelul la care ne permiteam, după
1989 nu mai aveam nicio scuză, aşa încât, mai ales, lingviştii din Bucureşti
şi-au promovat cercetările în edituri mari din Franţa, Germania, Italia,
Spania, Mexic etc.
– O surpriză în biografia Dvs. intelectuală a fost cartea Magiştrii1,

din 2018. Care a fost motivaţia acestei cărţi?
– Ideea cărţii m-a bântuit de mult, dar n-am avut răgazul să o şi
realizez. Văzând cum involuează relaţia profesor – elev / student, m-am
hotărât să prezint o altă faţetă a acestei relaţii, pe lângă motivul principal de
a aduce un omagiu acestor oameni, care au dăruit din preaplinul spiritual al
lor unor veşnici învăţăcei. Păcat că această carte nu i-a prins în viaţă, dar
atâţia cât au mai rămas au fost nespus de impresionaţi.
– La Universitatea Carolină din Praga, un cadru didactic nu se

poate pensiona, până nu îşi găseşte un „ucenic”, capabil să îi continue
cursurile, proiectele etc. Dvs. cui aţi predat ştafeta?
– În privinţa continuităţii, în fond, cred că trebuie să mă declar
liniştită şi mulţumită. Am învăţat de la profesorul meu, Dimitrie Macrea,
cum să observ care dintre studenţi merită încrederea noastră. Şi i-am găsit în
persoana lui Adrian Chircu, actualmente conferenţiar dr. abilitat, şi a
Mariei Aldea, lector dr., ambii cu teze de doctorat realizate în timpul cât au
1
Domna Prof. univ. dr. Elena Dragoş este membră a Uniunii Scriitorilor din România,
filiala Sibiu.
I l i e R a d | 363
fost lectori de limba română la Aix-en-Provence (Franţa). Dl A. Chircu,

stând patru ani în Franţa ca lector de limba română, şi-a susţinut teza de
doctorat la Université de Provence, iar dra Maria Aldea, doctoranda mea, a
tratat o problemă extrem de disputată: categoria determinării în limba
română. Ambii şi-au publicat tezele. Le mulţumesc că atât Istoria limbii, cât
şi Morfologia istorică este predată, fără întrerupere, la Facultatea de Litere
din Cluj-Napoca.
– Am să vă pun o întrebare grea: Credeţi că există o şcoală de

lingvistică clujeană, cum există una de critică şi istorie literară? Care ar fi
marii ei reprezentanţi şi marile ei realizări?
– Şcoala lingvistică clujeană s-a realizat după Marea Unire (1918),
când primul Rector al Universităţii Daciei Superioare a fost lingvistul de
mare prestigiu ştiinţific, Sextil Puşcariu, care concomitent a înfiinţat şi
Muzeul Limbei Române. Aici, prin coagularea forţelor ştiinţifice din
România Mare, s-a zămislit o mare familie ştiinţifică, într-o disciplină şi
coerenţă de necomparat.
Nu intru în amănunte, care sunt de notorietate, doar subliniez că
Dimitrie Macrea, profesorul nostru, a fost cel mai iubit discipol al lui
Sextil Puşcariu. Desigur, după război s-a detaşat ca valoare şcoala lingvistică
bucureşteană, cu reprezentanţii săi cei mai cunoscuţi, Iorgu Iordan,
Alexandru Rosetti, Alexandru Graur, Ion Coteanu, Florica Dimitrescu,
Mioara Avram, Marius Sala. La Cluj, în contrapondere, şcoala antebelică a
continuat prin Emil Petrovici, cu realizările sale în domeniul Atlaselor
lingvistice româneşti (Micul atlas – 1940, ALR – 1956‒1972, Micul atlas –
1956‒1981), Dimitrie Macrea, cu realizări în lexicografie (DLRL, DLR şi
DLRM), cu studii de dialectologie, gramatică etc.
Desigur, generaţia anilor '70‒'80 avea misiunea modernizării studiilor
lingvistice şi schimbării bazei de cercetare. Aşa s-a întâmplat că, în locul
studiilor de istoria limbii, să se impună cele de limbă contemporană. S-a
conturat o solidă şcoală de sintaxă, al cărui promotor a fost regretatul profesor
D. D. Draşoveanu, cu colaboratorii săi: Constantin Milaş, Gligor Gruiţă,
Ştefan Hazy, G. G. Neamţu. De asemenea, cercetarea în disciplinele de vârf
(Semiotică, Poetică, Pragmatică), dar şi simpozioanele din domeniu, au atras
atenţia comunităţii ştiinţifice naţionale, prin activitatea trio-ului profesoral
Carmen Vlad, Mircea Borcilă şi Elena Dragoş. Moştenirea era prea
copleşitoare, ca valoare, ca să n-o aducem în contextul actual.
– Sunteţi conducător de doctorat, având în palmares peste 30 de

teze susţinute, multe dintre ele publicate. Cum este astăzi un doctorat,
comparativ cu perioada în care v-aţi luat Dvs. doctoratul?
– E adevărat că am avut mulţi doctoranzi, începând cu 1997, dar, în

acea perioadă, nu avea cine conduce lucrări de istoria limbii şi limbă română
contemporană, care erau disciplinele cele mai frecventate. Totuşi, am
încercat, împreună cu doctoranzii, un corpus de reguli, care prelungea
doctoratul uneori de la patru la cinci ani (două examene, două referate, câte
un capitol din teză în fiecare semestru în următorii ani). Circula şi o vorbă
de-a mea, spusă mai mult în glumă: Te-ai măritat / însurat cu doctoratul, zi
de zi, ceas de ceas eşti preocupat de el! Aşa au ajuns să aibă succes
majoritatea celor înscrişi la noi, cu teze notate maxim şi publicate.
Doctoratul de azi, după Bologna, mi se pare o glumă şi, în momentul
în care s-a instituţionalizat, am refuzat să mai conduc teze elaborate în unul
sau doi ani. Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar metoda copy-paste
funcţionează de minune.
– La 17 octombrie 2019 veţi împlini, pentru a doua oară, frumoasa

vârstă de 40 de ani. Cum se vede viaţa din acest prag?
– Viaţa nu e uşoară, dar o poţi face frumoasă, dacă munceşti cinstit,
dacă preţuieşti fiecare minut, dacă apreciezi ce-ţi dăruiesc ai tăi şi ce
dăruieşti tu, dacă o înfrumuseţezi cu arta relaţionării şi căldura prietenilor
de-o viaţă.
Dacă la acestea se adaugă înţelegerea, calmul, înţelepciunea şi
respectul reciproc, al omului de lângă tine (exact de 61 de ani), atunci de ce
să nu speri că viaţa merită trăită, cu ajutorul lui Dumnezeu.
– Ce sfaturi aţi da colegilor mai tineri?

– Nihil sine Deo! şi, de asemenea, Labor omnia vincit improbus
(Vergiliu, Georgice, I, 145‒146), pentru că mi-a plăcut Latina.
– Vă mulţumesc foarte mult şi vă urez, de pe acum, din toată inima,

La mulţi şi fericiţi ani!
Cluj-Napoca‒Sibiu, august 2019

Cuprins:
Editorii
In honorem Helenae Dragoș ........................................................................... 7
Tabula Gratulatoria .............................................................................................. 9
Monica VLASE
Lista lucrărilor științifice publicate de Prof. univ. dr. Elena Dragoș............. 15
Studii
Maria ALDEA
Termeni de retorică în Vocabularu romano-francesu, de Ion Costinescu
(București, 1870)........................................................................................... 29
Katalin BALÁZS
Din istoria frazeologiei ruse .......................................................................... 40
Gabriela BIRIŞ
Acte de limbaj în Rl2: complimentul ............................................................ 49
Carolina BODEA HAŢEGAN
Pragmatica comunicării şi tulburarea de comunicare socială ....................... 56
Carmen-Valentina CANDALE
Las particularidades del ámbito electrónico que determinan la
comunicación mediada por el ordenador (CMO).......................................... 66
Luminiţa CHIOREAN
Rolul semantic din expresia referențială, strateg al sensului poetic .............. 76
Dorin CHIRA
Memory, among the Other Strengths of the Mind ........................................ 86
Adrian CHIRCU, Claudia CHIRCU
Din cele patru zări. Seminţiile Antichităţii în tâlcuirile lui Teodor Corbea
(Dictiones latinæ cum valachica interpretatione) din
perspectivă lexico-gramaticală ...................................................................... 94
Marcela CIORTEA
Ocurențe ale gerunziului în versiunea românească a lui
Dimitrie Cantemir la Stimuli virtutum, fraena peccatorum, de
Andreas Wissowatius .................................................................................. 108
Rozalia COLCIAR
Comentarii metalingvistice în textul dialectal ............................................ 119
Florica DIMITRESCU
Denumiri cromatice recente de origine străină ........................................... 127
Ştefana DUNCEA
Stilistica limbii literare. Contribuţia lui Tudor Vianu ................................. 138
Mihai LISEI
Geo Bogza şi reportajul literar .................................................................... 147
Dumitru LOŞONŢI
Cuvinte provenite de la onomatopee (I) ...................................................... 156
Coman LUPU
Más observaciones sobre la datación .......................................................... 167
Ion MĂRII
Note lexicografice ....................................................................................... 176
Sanda MISIRIANŢU
Traducători de literatură rusă în România................................................... 190
Cristinel MUNTEANU
Teorie şi studiu empiric în lingvistică (în jurul unui citat din
Ortega Y Gasset reprodus de Coşeriu într-o prelegere clujeană) ................ 199
Teodor OANCĂ
Raportul dintre limbă şi dialect din perspectivă politică ............................. 207
Cristian PAŞCALĂU
„Socoteală loghicească”. Constructul enigmistic, o problemă de
interpretare în linia semioticii peirceiene .................................................... 210
Ionuţ POMIAN
Subiectul şi complementul direct. Realizări atipice .................................... 224
Liana POP
Description orale vs description écrite : deux modèles linguistiques
différents ? .................................................................................................. 234
Cecilia Mihaela POPESCU
Din nou despre formele de condițional din limba română.
Schiță de analiză şi categorizare ................................................................. 242
Nicolae SARAMANDU, Manuela NEVACI
The First Aromanian Writers in the Balkan Context .................................. 252
C up r i n s | 367
Petronela SAVIN
Spații pragmatico-discursive ale comunicării despre
alimentația tradițională................................................................................ 266
Mihaela SECRIERU
Liniile corporale umane ‒ o abordare semiotică calitativă şi cantitativă .... 276
Cristina SILAGHI
Câteva observații în legătură cu bilingvismul ............................................. 286
Liliana SOARE
Infinitivul în textele de popularizare a ştiinței traduse de Petru Maior ....... 293
Nicu STEJEREAN
Ironia ca marcă a superiorității. Cazul Moromeții....................................... 306
Camelia UŞURELU
Figuri sintactice / figuri semantice în Ithica Ieropolitica, tradusă de
Vartolomei Măzăreanu în anul 1764 ........................................................... 315
Estelle VARIOT
Quelques réflexions sur la richesse d‟aspects formels du manuscrit 109
des Enseignements de Neagoe Basarab à son fils Théodose (p. 2r-20v) .... 323
Veronica Ana VLASIN
Ipostaze ale unui genitiv al „timpului”........................................................ 332
Rudolf WINDISCH
Din vremea studenției.
Cum l-am cunoscut pe Profesorul Eugenio Coseriu ................................... 341
Evocări
Adrian CHIRCU
Un parcurs academic de excepție: Prof. univ. dr. Elena Dragoș ................. 349
Victoria MOLDOVAN
La aniversarӑ. Prof. univ. dr. Elena Dragoş ................................................ 351
Ilie RAD
Prof. univ. dr. Elena Dragoş: „Am ales să studiez Limba română şi
să predau în domeniul lingvisticii, deoarece aici politicul n-avea cum
pătrunde” ..................................................................................................... 354
Casa Cărţii de Ştiinţă
Redactor: Alexandra Blendea
Tehnoredactare computerizată: Alexandra Blendea
400129 Cluj-Napoca; B-dul Eroilor, nr. 6-8
Tel./fax: 0264-431920
www.casacartii.ro; e-mail: editura@casacartii.ro

Elena Dragos Din Dragoste de Dascal Si D

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Elena Dragos Din Dragoste de Dascal Si D

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Din dragoste de dascăl şi de voroavă.

Omagiu doamnei profesor Elena Dragoş, la aniversare

Editori: Adrian Chircu

 Prof. univ. dr. Gheorghe CHIVU

Editură acreditată CNCS – B

Cartea a apărut cu sprijinul financiar al SC Maris Distribution Group SRL,

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Casa Cărţii de Ştiinţă

În 2019, într-un octombrie auriu, Elena Dragoș împlinește 80 de ani.

Iubită Doamnă Profesor, La Mulţi Ani!

Maria ALDEA Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca

Ioana ANGHEL Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară

Katalin BALÁZS Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca

Gheorghe BÂRLEA Universitatea „Ovidius”, Constanţa

Letiţia BECHERESCU Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca

Gabriela BIRIŞ Universitatea din Bucureşti

Carolina BODEA HAŢEGAN Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca

Mircea BORCILĂ Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca

Luminiţa BOTOŞINEANU Institutul de Filologie Română „A. Philippide”,

Corin BRAGA Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca

Carmen-Valentina CANDALE Universitatea din Bucureşti

Luminiţa CHIOREAN Universitatea de Medicină, Farmacie, Ştiinţe şi

Dorin CHIRA Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca

Adrian CHIRCU Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca

Claudia CHIRCU Şcoala Gimnazială „Horea”, Cluj-Napoca

Gheorghe CHIVU Universitatea din Bucureşti / Academia

Marcela CIORTEA Universitatea „1 Decembrie 1918”, Alba Iulia

Rozalia COLCIAR Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară

Elena COMŞULEA Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară

Daiana CUIBUS Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca /

Anamaria CUREA Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca

Florica DIMITRESCU Universitatea din Bucureşti / Academia

Adina DRAGOMIRESCU Universitatea din Bucureşti / Institutul de

Ovidiu DRĂGHICI Universitatea din Craiova

Caius Romulus DUNCEA Universitatea de Medicină şi Farmacie

Ileana Alina Maria DUNCEA Universitatea de Medicină şi Farmacie

Ştefana DUNCEA Universitatea de Medicină şi Farmacie

Ioan FAICIUC Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară

Ioan-Mircea FARCAŞ Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca,

Jiři FELIX Universitatea Carolină, Praga, Cehia

Ligia-Stela FLOREA Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca

Vasile FRĂŢILĂ Universitatea de Vest, Timişoara

Alexandru GAFTON Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi

Doina GRECU Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară

Ionel HAIDUC Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca /

Iovanca HAIDUC Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca

Felicia Stela IONESCU Liceul Teoretic „Gheorghe Marinescu”,

Mihai LISEI Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca

Dumitru LOŞONŢI Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară

Coman LUPU Universitatea din Bucureşti / Universitatea

Maria MARIN Institutul de Lingvistică al Academiei Române

Ion MĂRII Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară

Sanda MISIRIANŢU Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca

Nicolae MOCANU Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară

Victoria MOLDOVAN Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca

Cristian MOROIANU Universitatea din Bucureşti

Cristinel MUNTEANU Universitatea Danubius, Galaţi

Rodica NAGY Universitatea „Ştefan cel Mare”, Suceava

Bogdan NEAGOTĂ Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca

G. G. NEAMŢU Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca

Nicoleta NEŞU Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca /

Manuela NEVACI Institutul de Lingvistică al Academiei

Dumitru NICA Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi