STILISTICA

R
RA
„ADRESARE INVERSĂ” ÎN ROMÂNEȘTE?

LI B
DE

ARTHURBEYRER

Y
în interesantul studiu Mamă, tată, nene, ecc.: il sistema delte
altocuzioni inverse in rumeno („Cultura- neolatină”, XXVIII, 1968, nr. 1,

T
p. 89—99), Lorenzo Renzi și-a expus concepția cu privire la posibilitatea
folosirii inverse a unor termeni de înrudire cu funcții de adresare. Obser-

SI
vînd rolul în comunicare, pentru moment surprinzător, al cîtorva apela­
tive de tipul acesta, atestate în contexte ca :

ER
Ce zice, maică? întrebase și baba Marghioala a lui Mială, și ea de fală, pe unut mai tlnăr,
dus prin școli.
(E. Barbu, Groapa, București, 19G6, p. 1G6)
IV
ori:
Nu știu clnd o să fie asta, tată,
UN

dar, hotărlt, o să ne jucăm odată,

odată, poate, după scăpătat.
(Tudor Arghezi, Ve^^i^ri, București, 1960, p. 70),
el ajunge la concluzia că avem de-a face cu alocuțiunea inversă. Autorul
L

amintește de Leo Spitzer, care a demonstrat obiceiul adulților de a adopta

anumiți termeni afectivi din vorbirea copiilor (vezi Personenvertauschung

putea printre ” XIII,

RA

in der Ammensprache, în Stilstudien, I: Sprachstile, Miinchen, 1928,

S.26—38, șife Rumanian Vocativ again,m „Bulletin linguistique ,
1945, p. 13—15); în acest sens ne-am
XII, imită referi, altele, ' și la
articolul Echonamen al lui Johannes Knobloch (vezi „Beitrăge zur Namen-
NT

forschung” Neue Folge, 1977, p. 121—124). Lorenzo Benzi acceptă,

în genere, explicația oferită de Leo Spitzer, adăugind doar că procedeul
preluării este unil^t^t^t^ira : adultul îl pe copil, dar nu și invers.
CE

se cuvine mult apreciată. într-adevăr

Argumentarea lui Lorenzo Benzi în privința fenomenului general
ni se pare bine întemeiată, și abordarea unei probleme mai puțin cercetate
ecoul în vorbire este destul de
răspîndit. Cînd, de pildă, soțul se adresează soției prin intermediul apela­
I/

tivului mamă: —Mai dă-mi ceva bere, mamă!, se poate ușor să fi împru­
mutat cuvîntul de adresare la vocativ de la copilul sau copiii lor. în spri­
jinul tezei lui Lorenzo Benzi, inversarea termenului mai poate fi invocată
S

cînd o persoană adultă, de exemplu bunica, se adresează unui copil, de

IA

exemplu nepoțelului :
Nu știu, bunico, nu știu, că pomii nu s-au mai scuturat de frunze și de rod.
(Barbu Delavrancea, Nuvele și povestiri, voi. II [București, 1966], p. 45).
CU

Și totuși mai stăruie cîteva nedumeriri asupra exclusivității așa-numitei

adresări inverse, pe care ne-am permite să le expunem.
 RY
ARTHUR BEYRER 2
92

în privința evoluției în timp a fenomenului nu vedem cum am

RA
putea să facem abstracție de formule de tipul dragul / draga / dragii /
/dragele mamei (mamii), ca și de multe altele pînă la, să zicem, puiul
moșului. Astfel de formule — considerate de H. Tiktin (drg, p. , 943)
drept izvorul unor schimbări ulterioare — sînt frecvente, , fiind, folosite

LI B
de mult în vorbirea populară. Spațiul nu ne va îngădui decât citate
răzlețe :
Mîndra momi Floricuță,
Sco lă, mîndra maim^ld, . . .

Y
Frumușa ua mămuki,
Că mama mlndru ți-o gătat, . .

T
Scolă-t’e, puțu mam>

SI
Scolăt-’e și zin afară,. . .
Mîndra mami Floricuță,. . .
(Constantin Brăiloiu, Bocete din Oaș, in „Grai și suflet”

ER
VII, 1937, p. 21 — 22).
Scoal’, Șperlă, voinicul tatii voinic, scoală-te de pe vatră și vino de primește la masa
de cinste !
IV
(Antologie de literatură populară, voi. II Basmul [București], 1956, p. 142).
Așa el și zise: „Draga tatii fată,
UN

Du-mi-te de scoate nițel vin îndată”...

Aceasta clnd zise începu să strige :
, ,Of, Vlăduțu mamuți moartea ta mă frige”.. .
,,Of! vai! Duțu mamii! of, drag nepoțele !”
L

(Anton Pann, Pagini alese, voi. I [București], 1953, p. 259 și 260).

în asemenea construcții de adresare termenul de înrudire are
RA

rolul unui atribut substantival la genitiv posesiv. Or, sintagme similare

se pot atesta și pentru alte limbi. în germană, de pildă, se spunea Ich
bin eines Konigs Sohn („Sînt fiul unui crai”), contopit mai tîrziu în Konigs-
sohn, iar în limbajul familiar circulă Muttersohn („fiul mamei”) ori Vater-
NT

kind („copilul tatei”) (pentru citat vezi basmul Schneeweisschen und

Bosenrot al fraților Grimm). în bulgară, există și astăzi formule ca Ela,
na mama deteto! (vezi S. Vasileva, Dva slucaja na obrăstenie v razgovornata
CE

rec, în„Bălgarskiezik”, XXIII, 1973, p. 119) sau Pilențe(to) na mama,

kăde se zagubi (vezi C. Ivancev, Edna neopisana upotrebia na clenuvanata
forma, în Sbornik v cest na akademik A. Teodorov-Balan. . ., Sofia, 1955,
p. 272—273).
Cu timpul, atributul genitival își va fi pierdut funcția de marcare
I/

a dependenței, situîndu-se, în cele din urmă, și el pe planul sintactic

al elementului de adresare propriu-zis. Această transformare funcțională
S

se putea realiza în primul rînd în cadrul unor structuri de tipul 'nume

propriu + termen de înrudire (atribut.iv)1. Două pasaje din povestirea
IA

•TUamtă a lui Ion Duca Caragiale ne pot arăta cum se va fi petrecut

schimbarea :
CU

Așa da, Floric’almanuii! așa înțeleg și eu!... Să ia fiecare pe potriva lui! ...așa
trebuie !
iar, după ștergerea raportului posesiv:
 3 „ADRESARE INVERSA” IN ROMÂNEȘTE ? 93

R
Să nu mă faci de rușine, Florică mamă, că mă omor !

RA
(Ion Luca Caragiale, Povestiri, [București, 1952], p. 110 și p. 109).

Menționăm din nou că în limba bulgară se constată o evoluție paralelă,

de pildă : — Mirco, Cina, za nas Petica săm doSla Oudomir, Izbrani proizve-

LI B
deniia, Sofia, 1957, p. 473), -Ti li si, Tacee, ti li si, maika! (id., ib.,
P- 353).
Formule de felul acesta pot fi întîlnite oriunde : Prichindel maică
(I. L. Caragiale, op. cit., p. 62), Cănuță maică (id. ib. p. 20), Zamfirico
taică (I. A. Bassarabescu, Lume de ieri [București, 1958], p. 89), Puiule

Y
mamă, Viorico tată etc. Nu este prea greu de văzut că termenul de înru­
dire se comportă întocmai ca un epitet afectiv pe lîngă elementul de adre­

T
sare — deci ca adjective de tipul dragă, scump (ă ) — și că provine dintr-un

SI
procedeu de elidare : Radule [dragul/sciinipulliubitul. . .mamei, tO^t^i...
drag... la mamă, tată. . .]! în
sau care ești dragu^sem/mpul/iubitul ... mamei, tatei .... sau care ești
prezența unui nume propriu cu funcție de

ER
element al adresării, atributul substantival nu poate fi și el component
de adresare, nici direct și nici indirect, inversat.
Situația se schimbă oarecum cînd termenul de înrudire apare izolat.
IV
Spre ilustrare redăm un pasaj din povestirea Stăpînea odată a lui Barbu
Uda vrane ee:
— Ce e asta, mamă?
UN

— Luntre, sufletul mamii . . .

— E frumos, mamă?
— Frumos, frumusețea mamii. . .
— Pe un’ ne ducem noi, mamă?
AL

— Pe apă, mamă. . .
— Și marea ce e, mamă?
— Tot apă, odorul maichii . . .
TR

— Și ptnă unde ne ducem noi, mamă?

— Pină la dumnezeu, maică. . .
— Uită-te și la ă(<^. .. Cine e ăla, mamă?
— Un rob, să ne slujească, maică. . . .
EN

(Barbu Delavrancea, Nuvele și povestiri, [București, 1956], p. 201).

Benzi
Aici se oferă intr-adevăr prilejul de a interpreta cuvintele mamă și
maică, folosite de către mama copilului, drept formule de adresare inversă
/C

în sensul lui Lorenzo ; ar fi îndeplinită și condiția reluării prin ecou.

Ezităm totuși să spunem că aceasta ar fi singura explicație posibilă,
pentru că credem că termenul izolat nu reprezintă decît restul dintr-o
sintagmă de felul celor descrise mai sus. Vezi și :
SI

— Și apoi, dacă afi făcut atitea orașe, de ce să nu le facem pe toate, măiculiță, că de

crăpat de foame cu mine nu crăpa/i !
IA

(Adelina Mărculescu, impresara turneului, vorbind colegilor ei de trupă, vezi G. Ciprian,

Scrieri, voi. I [București], 1965, p. 159).
— Tată, le-a zis, dacă oi muri eu, să mă ingropați in cutare deal, in pădure.
U

(vezi Antologie de literatură populară, voi. II [București], 1956, p. 262).

Mă, ăia de vă suirăji pe pod, se aude o voce slabă
BC

Din casă,
 RY
ARTHUR BEYRER 4
94

RA
Dați-vă, aagă, mai la o parte, nu-mi stafi In zare,
Să mai văd și eu lumea albă.
(Marin Sorescu, La Lilieci, București, 1973, p. 34).

LI B
Apoi să nu trecem cu vederea faptul că presupusul termen de adresare
nu se situează pe aceeași treaptă de intonație cu o formulă de adresare
autentică. Aceasta din urmă are de multe ori o tonalitate înaltă,_ de
nuanță exclamativă, pe cînd prima variantă se desfășoară pe o linie
enunțiativă coborîtoare, mai lentă și mai puțin reliefată. Pentru uzul din

Y
urmă găsim iarăși paralele în bulgară, de pildă : Păzi se, maika, păzi se

T
dom i rod da ne zacernis s loja pust zagoreț sau Ce gde se beSe izgubil,
baba? (Oudomir, op. cit., p. 68 și 495).

SI
La un moment dat, vorbitorul poate să trateze anumiți termeni
de înrudire de parcă ar fi un element de adresare, de vreme ce nu mai
deslușește bine rolul sintactic și funcțional al cuvîntului izolat. Nu este de

ER
mirare atunci să ajungă chiar și la folosirea unor forme speciale de voca­
tiv. Acestea se atestă mai cu seamă la termenii tătie, tătișor, moș, moșie,
ca de pildă : IV
— Ei, tătișorule, povestea împărăției acesteia este mare.
(vezi Antologie de literatură populară, p. 305) (un bătrin vorbindu-i lui Făt-Frumos).
UN

— Și cit te-ai șterge la un ochi, moșicute, zburară amlndoi caii in slava cerului, la
casele sfintei.
(vezi Basme [București, 1954], p. 252; povestitorul către ascultător sau ascultători),
în adevăr, ni se pare că asemenea expresii se îndepărtează de la relațiile
AL

inițiale de intimitate, ajungînd să reprezinte mai degrabă crîmpeie de

întărire, de admirație sau de uimire (compară în germană exclamația
Mein lieber Alter!, adică, „Bătrînul/moșul meu drag!”). în vorbirea
TR

orășenilor, dezvoltarea ulterioară a deviat; cum altfel ar fi putut- să sară

cocoana Tarsița (vezi schița Art. 214 a lui Ion Luca Caragiale) adresîn-
du-se unui preot în vîrstă :
EN

Popa : — Lasă, că-ți cunoaștem gloria,..

Cocoana: — Ce spui.ațo?

în concluzie, vom spune că, în privința folosirii „inverse” a anu­

/C

mitor termeni de înrudire, ar fi bine să se caute întîi punctul de ple­

care al fenomenului pentru a putea explica transformările de mai târziu
să se țină seamă de eventuale interdependențe, ca, de pildă, de cele
dinție bulgară și romană, și să se admită interpretări suplimentare
SI

datorită faptului că fenomenul discutat mai sus se întrevede a fi destul

de complex.
IA
CU