Teoria vortex a existenţei

Cuprins
I. Argumente pentru teoria vortex
II. Bazele teoriei vortex
III. Aplicarea teoriei vortex la studiul câmpului electromagnetic
IV. Experimente
V. Bibliografie

I. Argumente pentru teoria vortex

În secolul al XVII-lea, René Descartes a conceput o teorie vortex pentru cosmologie, unde prezintă mecanismul
sistemului solar. De aproape un deceniu m-am străduit să dezvolt o teorie ştiinţifică care să explice unitar
structurile elementare şi interacţiunile fundamentale din Univers. Am fost fascinat că structurarea materiei pe
diverse nivele de organizare, de la atomi şi molecule la sisteme planetare şi galaxii, sugerează modelul vortex ca
matrice primordială în devenirea realităţii obiective. Aprofundarea riguroasă a demersului cognitiv în conceperea
unei teorii unitare a existenţei are la bază teoremele lui Gauss pentru câmpul gravitaţional şi câmpul electric, care
pun în evidenţă surse de tip convergent(puţuri) şi divergent(izvoare) pentru particule universale - interpretate ca
elemente primordiale în structurarea existenţei la nivelul cel mai profund. Particulele universale interacţionează
între ele doar prin ciocniri aleatoare, în care se respectă legile de conservare ale energiei cinetice, impulsului
mecanic şi momentului cinetic . Se poate demonstra teoretic că vortex-urile convergente se atrag iar cele
divergente se resping prin forţe invers proporţionale cu pătratul distanţei dintre ele, alfel spus, se verifică legea
atracţiei universale şi legea lui Coulomb. Pentru a explica unde „dispar”, respectiv, de unde „apar” particulele
universale implicate într-un vortex, se impune o abordare dialectică, prin raportare la principiul „unităţii şi
opoziţiei contrariilor” formulat de filozoful german Georg Wilhelm Friedrich Hegel. Termenul de contrarii
trebuie înţeles ca laturi sau tendinţe interne opuse ale elementelor structurale şi proceselor care coexistă, dar se
exclud reciproc, fiind cauzele devenirii existenţei. La nivelul actual al cunoaşterii, aceste caracteristici sunt
îndeplinite de particulele elementare şi antiparticulele corespunzătoare. Se ştie că, fiecărei particule îi
corespunde o antiparticulă, având aceeaşi masă, dar sarcinile electrică, barionică şi stranietatea sunt de semne
contrare. Particulele şi antiparticulele nu pot exista împreună, deoarece se anihilează reciproc, transformându-se
în energie. Deci materia şi antimateria nu pot exista decât în universuri separate. Este firesc să presupunen că
Universul nostru este asociat dialectic cu Universul complementar, având vortex-ul ca punte de legătură între
materie şi antimaterie.

II. Bazele teoriei vortex

Cunoaşterea realităţii obiective prin adevăruri relative care tind asimptotic către adevărul absolut, este un proces
dialectic al raportării finţei umane la devenirea existenţei. Elemente de gândire dialectică au apărut încă din
antichitate, în special la unii filozofi greci(Heraclit din Efes, Platon, Aristotel), care au sesizat conexiunea
universală a fenomenelor, mişcarea şi transformarea continuă a materiei, desigur, în limitele nivelului scăzut de
cunoaştere a realităţii din acea vreme. Tradiţia dialectică în cunoaşterea realităţii a fost promovată de numeroşi
alţi gânditori, dintre care se remarcă în mod deosebit Hegel, personalitate a filozofiei clasice germane care a
prezentat principiile şi categoriile generale ale devenirii existenţei.
Spre deosebire de metafizică, care prezintă prezintă fenomenele realităţii fără legătură unele cu altele, imuabile,
lipsite de contradicţii interne, dialectica ia în considerare diversitatea calitativă, interdependenţa şi interacţiunea
sistemelor materiale, înţelegând devenirea existenţei din perspectiva unor legităţi fundamentale, exprimate concis
prin unitatea şi opoziţia contrariilor, trecerea schimbărilor calitative în schimbări cantitative, pecum şi negarea
negaţiei. Explicarea devenirii existenţei trebuie raportată la legea dialectică universală de unitate şi luptă a
contrariilor. Termenul de contrarii trebuie înţeles ca laturi sau tendinţe interne opuse ale elementelor structurale şi
proceselor care coexistă, dar se exclud reciproc, fiind cauzele devenirii existenţei. La nivelul actual al
cunoaşterii, se cosideră că formele fundamentale de exitenţă a materiei sunt substanţa şi câmpul, ale căror
proprietăţi sunt aprofundate de teoria relativităţii şi teoria cuantică. Cunoaşterea existenţei se raportează la
coordonate spaţio-temporale, intrinsec legate între ele şi de materia care se manifestă doar în mişcare şi
transformare.
Orice teorie nouă trebuie să se bazeze pe ipoteze verosimile, care trebuie să îndeplinească unele cerinţe:
-să aibă simplitate logică şi generalitate maximă;
-să nu contrazică total rezultatele anterioare ale ştiinţei;
-să aibă valoare predictivă, altfel spus, să coreleze evoluţia unei game variate de fenomene;
-să fie testabile, adică să dea naştere la enunţuri empirice verificabile în practică.
Înainte de a prezenta ipoteze novatoare în dialectica devenirii existenţei, este utilă o descriere succintă a
cunoştinţelor actuale despre particulele elementare, domeniu esenţial în care se desfăşoară confruntarea creativă
de idei ştiinţifice la nivelul structurii şi interacţiunilor fundamentale ale materiei.
Modelul standard se raportează la două tipuri de particule elementare, şi anume:
1. particule mesager, care transmit interacţiunile fundamentale – fotonul, pentru interacţiunile electromagnetice,
bosonii vectoriali intermediari, pentru interacţiunile slabe, gluonii, pentru interacţiunile tari, gravitonul, pentru
interacţiunile gravitaţinale;
2. particule generatoare de câmp, din care fac parte quarcurile(up, down, charm, strange, top, beauty) şi
leptonii(electronul, miuonul, tauonul, neutrinul electronic, neutrinul miuonic, neutrinul tau).
Alte particule, deşi sunt cosiderate elementare, au o structură complexă, ca de exemplu:
- nucleonii proton şi neutron sunt sisteme de trei quarcuri p(uud), n(udd);
-hadronii, sunt particule elementare complexe, care interacţionează electromagnetic, tare şi slab, de tipul
mezonilor(fomaţi din două quarcuri) şi al barionilor(formaţi din trei quarcuri).
Unele asemănări între interacţiunile electromagnetice şi cele slabe, au condus la schema unificării acestora, pentru
care S. Weinberg, A. Sala şi G. Glasho au primit premiul Nobel. S-au făcut chiar şi încercări pentru unificarea
interacţiunilor electromagnetice, tari şi slabe, cu posibilitatea de cuplare a hadronilor cu leptonii, asfel încât legile
de conservare ale numerelor barionic şi leptonic să fie înlocuite printr-o singură lege de conservare a numărului
lepto-barionic. Potrivit estimărilor, interacţiunile tari, electromagnetice şi slabe, converg la o scară de
unificare,caracterizată prin distanţe de ordinul m şi energii de aproximativ GeV. La energii mai joase, se
aplică teoria unificată electro-slabă, care prezice existenţa bosonului Higgs, considerat responsabil pentru
generarea maselor celorlalte particule. De remarcat că, fiecărei particule îi corespunde o antiparticulă, având
aceeaşi masă, dar sarcinile electrică, barionică şi stranietatea sunt de semne contrare. Particulele şi antiparticulele
corespunzătoare se pot genera în perechi, la energii suficient de mari, dar şi anihila reciproc, prin emisie a doi
fotoni sau a altor particule identice. Timpul mediu de viaţă al particulelor variază în limite forte largi, de la
s- s, pentru particulele de rezonanţă, la valori foarte mari, practic infinite, pentru particule stabile ca
fotonul, protonul, electronul şi neutrino. În acest cadru conceptual, propunem spre analiză teoria unitară a materiei
şi antimateriei - de tip vortex -având ca repere legile cunoscute ale fizicii. Vortex-ul are semnificaţia de matrice
primordială a existenţei, din care derivă structurile elementare şi interacţiunila fundamentale din Univers. Ca
punct de plecare în demersul cognitiv, se are în vedere cunoscuta teoremă a lui Gauss, în care se afirmă că fluxul
intensităţii câmpului electric printr-o suprafaţă închisă este direct prorţional cu sarcina electrică cuprinsă în
interior. În mod similar, fluxul intensităţii câmpului grvitaţional printr-o suprafaţă închisă este direct prorţional
cu masa substanţei cuprinsă în interior. Aceste afimaţii pot fi demonstrate cu uşurinţă, pe baza dependenţei invers
proporţionale cu pătratul distanţei, a intensităţilor câmpurilor electrostatic şi gravitaţional generate de particule
punctiforme. Analiza aprofundată a semnificaţiei acestor afirmaţii, pune în evidenţă sursele de câmp, care pot fi
pozitive(izvoare) sau negative(puţuri), însă nu s-a putut explica de unde „apar”, respectiv, unde „dispar”
particulele implicate. Este o sugestie pentru introducerea conceptului de vortex, ca punte de legătură între
materie şi antimaterie, dar şi ca model unitar de structurare a existenţei într-un Univers caracterizat prin
dinamism, dualitate şi simetrie. Vortex-ul este parcurs de particulele universale care cuantifică existenţa la nivelul
cel mai profund(subcuantic). Prin conceperea vortex-ului ca structură de bază a existenţei se abordează unitar
conceptele de substanţă şi câmpuri de forţe, precum şi legile fundamentale ale fizicii, care capătă o explicaţie
coerentă, atât intuitivă cât şi abstractă - prin modele matematice concise. Particulele universale interacţionează
între ele doar prin ciocniri aleatoare, în care se respectă legile de conservare ale energiei cinetice, impulsului
mecanic şi momentului cinetic. Este bine de amintit că, legile de conservare admit o abordare interesantă în
cadrul mecanicii analitice, fiind intrinsec legate de omogenitatea şi izotropia spaţiului, precum şi de uniformitatea
timpului, prin aşa-numitele operaţii de simetrie(translaţia în spaţiu, rotaţia spaţială, translaţia în timp). Conform
teoremei Noether, într-un sistem izolat fiecărei operaţii de simetrie îi corespunde o lege de conservare a unei
mărimi fizice. Spre exemplu, din invarianţa funcţiei lui Lagrange faţă de translaţiile infinitezimale în spaţiu,
rotaţiile spaţiale infinitezimale şi translaţiile infinitezimale în timp, rezultă legile de consevare ale impulsului
mecanic, momentului cinetic, respectiv energiei mecanice totale. Este o provocare tulburătoare pentru cercetarea
teoretică să pună în evidenţă ansamblul complet al operaţiilor de simetrie care să justifice toate legile de
conservare din microcosmos. Într-o abordare clasică, se poate considera că, între două ciocniri consecutive,
particulele universale se deplasează rectiliniu şi uniform cu viteza luminii în vid. Teoria vortex este intrinsec
legată de teoria relativităţii, dar şi de teoria cuantică, ciocnirile dintre particulele universale fiind procese
aleatoare. Dacă se aplică teoria cuantică, abordare mai dificilă dar riguroasă, atunci comportamentul particulelor
universale este descris în termeni de probabilitate, noţiunea de traiectorie îşi pierde sensul, aşa cum rezultă din
relaţiile de incertitudine ale lui Heisenberg. Deoarece masa de mişcare şi modulul vitezei particulei universale
sunt constante, incertitudinea în determinarea componentelor impulsului mecanic şi a coordonatelor de
poziţionare în spaţiu, sunt legate de incertitudinile de determinare a direcţiei de mişcare. Alfel spus, particula
universală este o unitate de contrarii, care exprimă continuitatea şi discontinuitatea realităţii obiective la nivel
subcuantic, iar comportamentul în ansamblu, în termeni de probabilitate şi mediere statistică, asigură
omogenitatea şi izotropia spaţiului, precum şi uniformitatea timpului. Totuşi, pentru simplificarea expunerii, este
preferabilă abordarea clasică, fiind intuitivă şi nu viciază major rezultatele teoriei vortex a existenţei. Pentru
particulele universale, energia şi masa de mişcare sunt mărimi fizice redundande, dar nu identice, având în
vedere relaţia lui Einstein,
E= m , dintre energie şi masa de mişcare, fiind suficientă cunoaşterea uneia din aceste caracteristici pentru a
determina pe cealaltă. Particulele universale nu au structură, fiind entităţi imuabile în care materia este distribuită
continuu. Este de presupus că forma particulelor universale este sferică, atunci când nu au mişcare proprie de
rotaţie, respectiv de elipsoid(sferă uşor turtită), în cazul rotirii acestora în jurul axelor centrale, ca efect al forţei
centrifuge, care este o forţă complementară de inerţie, introdusă în sisteme de referinţă neinerţiale pentru ca
principiul fundamental al dinamicii să aibă aceeaşi formă ca şi în cazul celor inerţiale. Mişcarea de rotaţie în jurul
unei axe proprii este caracterizată prin vectorul moment cinetic de spin. Particulele universale cu moment cinetic
de spin nenul au axa de rotaţie dispusă perpendicular pe direcţia de deplasare, caz în care frecvenţa ciocnirilor
frontale atinge o valoare extremă de minim relativ, care asigurăo stare de echilibru stabil. Planul perpendicular pe
direcţia de deplasare este preferenţial pentru axa de rotaţie a particulei universale, fiind posibilă orice orientare în
acest plan. Desigur, orice altă orientare a axei de rotaţie faţă de direcţia de deplasare este posibilă, dar starea
respectivă este instabilă, având o probabilitate neglijabilă. Particulele universale fără moment cinetic de spin se
află în stare de echilibru indiferent. Prin aplicarea legilor de onservare cunoscute, se constată că , în procesele de
ciocnire dintre două particule universale acestea schimbă între ele vectorii viteză şi impuls mecanic. Aşa cum se
precizează în mecanica newtoniană, masa este o măsură a inerţiei unei particule oarecare la schimbarea
vectorului viteză liniară. Similar, sarcina electrică q a unei particule universale, având momentul cinetic de spin
perpendicular pe direcţia de deplasare, poate fi interpretată ca o măsură algebrică a inerţiei sale la schimbarea
direcţiei axei de rotaţie în planul preferenţial. Semnul + sau – al sarcinii electrice este corelat cu cele două sensuri
de rotire ale axei de rotaţie în planul preferenţial. În continuare, se folosesc notaţiile u , u pentru particulele
universale cu sarcină electrică pozitivă respectiv negativă, iar u este simbolul pentru o particulă universală
neutră. Particulele universale cu moment cinetic propriu S sunt caracterizate şi printr-un moment magnetic
propriu, = qS / m ,
unde m este masa de mişcare. Evident, momentul cinetic de spin şi momentul magnetic de spin au aceeaşi
direcţie cu axa de rotaţie. Conform teoremei lui Chasles din mecanica clasică, orice mişcare infinitezimală unei
particule elementare se poate descompune, în fiecare moment, într-o rotaţie infinitezimală în jurul unei axe
instantanee de rotaţie şi o translaţie infinitezimală de-a lungul acestei axe. În acest context, o particulă elementară
are moment cinetic, numai dacă mişcarea sa include o componentă de rotaţie, alfel spus, vortex-ul asociat are şi o
mişcare de rotaţie de ansamblu. Se poate ademonstra că, rezultanta momentelor cinetice ale particulelor
universale participante la un vortex rotaţional, care modelează o particulă elementară în rotaţie faţă de o axă Oz,
are o componentă nenulă pe direcţia axei de rotaţie. Spre exemplificare, pentru electron se obţine expresia
proiecţiei momentului magnetic de spin pe axa de rotaţie
=N = Nq / m = ± eS / m , în ipoteza q / m = e / m
unde N reprezintă numărul de particule universale asociate electronului, e este sarcina electrică elementară, m
este masa de mişcare a unei particulei universale, şi sunt valoarile medii pentru proiecţiile pe Oz ale
momentului cinetic de spin, respectiv momentului magnetic de spin, ale particulelor universale, iar m şi S
sunt masa, respectiv proiecţia pe Oz a momentul cinetic de spin al electronului .
Având în vedere expresia cuantică, S = m h/2 , relaţia precedentă se poate transcrie sub forma
= eh m /2 m = ±
unde m = ± 1/2 semnifică numărul cuantic magnetic de spin al electronului, h reprezintă constanta lui Planck iar
este magnetonul lui Bohr. Există o gamă diversificată de vortex-uri, care diferă între ele prin tipul de particule
universale implicate, modul de structurare şi sensul de parcurgere a configuraţiei spaţio-temporale. În principiu,
orice combinaţie de particule universale (u , u , u ) este posibilă, însă stabilitatea sa depinde de probabilitatea
existenţei configuraţiei respective. În acest mod se explică existenţa unor particule elementare stabile, dar şi a
rezonanţelor cu timp mediu de viaţă foarte scurt.
După cum se ştie, în electrostatică, sarcinile electrice de acelaşi semn se resping, iar în electrocinetică, curenţii
electrici de acelaşi sens se atrag. Este o sugestie pentru admiterea ipotezei că, probabilitatea configurării unui
vortex simplu cu particule universale de acelaşi tip este maximă, faţă de alte combinaţii posibile.
Referitor la modul de structurare a unui vortex, analiza configuraţiei trebuie corelată cu mişcarea acestuia. Pentru
simplificarea expunerii, se propun ipoteze pentru modelarea particulelor elementare în repaus.
Pe lângă vortex-ul simplu, caracterizat printr-o distibuţie cu simetrie sferică a particulelor universale, pot exista
vortex-uri complexe, alcătuite din vortex-uri parţiale, convergente sau divergente, cu aceeaşi axă de simetrie sau
cu axe de simetrie distincte. Este o mare provocare pentru cercetarea ştiinţifică să găsească vortex-ul asociat
fiecărei particule elementare, prin aprofundarea cunoaşterii la nivel subcuantic. Demersul cognitiv este fascinant
atunci când se mai face un pas în descoperirea armoniei existenţei.
Se pare că electronul este o asociere de particule universale de tipul u , într-un vortex simplu divergent, iar
protonul este un vortex complex format din vortex-uri parţiale corespunzătoare celor trei quacuri p(uud).
Teoria vortex poate oferi o explicaţie simplă pentru interacţiunile tari, fără să necesite introducerea unor particule
virtuale, ca de exemplu, a mezonilor virtuali pentru interacţiunea dintre nucleoni. Dacă se admite pentru proton şi
neutron valabilitatea modelelor de structură subnucleară p(uud) şi n(udd), atunci este suficientă ipoteza că
vortex-urile complexe asociate includ vortex-uri parţiale convergente pentru quarcurile de tip d şi vortex-uri
parţiale divergente pentru quarcurile tip u. Având în vedere principiul fundamental că
vortex-urile convergente se atrag iar cele divergente se resping, se poate concluziona că într-o combinaţie de
nucleoni, care formează un nucleu atomic, neutronii asigură, pe ansamblu, forţa de de atracţie dintre particulele
componente. Mai mult, se explică raza scurtă de acţiune a forţelor nucleare, care sunt forţe de saturaţie.
Dezvoltând raţionamentul, se poate explica enigma că numărul de neutroni dintr-un nucleu este egal sau mai mare
decât numărul de protoni. În această logică se poate ajunge la explicarea numărului limitat al elementelor chimice
din Univers. Stabilitatea nucleelor, evaluată prin energia de legătură pe nucleon creşte cu
numărul de masă la nucleele uşoare, atinge un maxim de aproximativ 8,5 MeV, în zona nucleelor de masă
intermediară, după care scade progresiv până la uraniu, unde ajunge în jurul valorii de 7,5 MeV.
Interacţiunile slabe, trebuie abordate într-o manieră similară - prin vortex-uri complexe în care ponderea vortex-
urilor parţiale convergente este apropiată de ponderea vortex-rilor parţiale divergente.
Ca model matematic, vortex-ul poate fi asociat cu un operator aplicat configuraţiilor de particule universale.
În acest cadru conceptual, nu identitatea particulelor universale contează, de altfel, imposibil de precizat, ci doar
configuraţia acestora în vortex. Este o ipoteză firească, prin care se poate explica viteza constantă a particulelor
universale faţă de orice sistem de referinţă legat de particule elementare, în particular postulatul invarianţei vitezei
luminii în vid, pe baza căruia Einstein a conceput teoria relativităţii restrânse.
Desigur, la acest nivel de abordare a teoriei vortex, nu poate fi prezentat decât modelul simplificat de corelare a
ipotezelor fundamentale. În ultimă instanţă, cercetarea experimentală constituie validarea ipotezelor
novatoare în devenirea ştiinţei, mai ales că această teorie este deschisă către tulburătoare enigme existenţiale.
Pentru exemplificare, se prezintă succint demersul cognitiv în abordarea radiaţiei electromagnetice.
Apariţia unei pertubaţii în câmpul de interacţiune prin ciocniri dintre particulele universale, se manifestă prin
modificarea locală a concentraţiei acestora şi deci a densităţii volumice de energie faţă de starea normală de
echilibru – luată ca reper al omogenităţii şi izotropiei spaţiului. Perturbaţiile pot să apară în procesele de
interacţiune dintre vortex-uri sau sisteme de vortex-uri, care conduc la schimbări de configuraţie a acestora.
Propagarea perturbaţiilor este un proces de relaxare, alfel spus, de revenire la starea de echilibru prin intermediul
ciocnirilor dintre particulele universale, care transmit din aprope în aproape surplusul de energie. Unda
electromagnetică este un exemplu de propagare a perturbaţiilor prin intermediul ciocnirilor dintre particulele
universale cu sarcină electrică şi moment magnetic. Fotonul nu reprezintă altceva decât un model fizic simplificat
de transmitere a energiei de la o particulă universală la alta, pe o direcţie oarecare de propagare a undei
electromagnetice.
Din cauza proceselor de ciocnire, materia nestructurată este omogenă şi izotropă, neutră din punct de vedere
electric şi magnetic, particulele universale având toate orientările posibile ale direcţiilor de deplasare. Ponderea
particulelor universale pozitive coincide cu cea a particulelor universale negative, axele de rotaţie find distribuite
aleator în spaţiu, corelat cu orientarea echiprobabilă a direcţiilor de deplasare.
Deoarece particulele universale au aceeaşi masă de mişcare iar modulul vitezei este constant, prin aplicarea
teoremelor de conservare ale impulsului mecanic şi energiei cinetice se deduce că în procesul de ciocnire acestea
schimbă între ele vectorii vitezelor de deplasare. Este o informaţie extrem de importantă, care explică de ce nu se
modifică modulul vitezei de deplasare în procesul de ciocnire dintre particulele universale.
Referitor la structurarea materiei la nivelul microcosmosului, este de presupus că unele particulele elementare în
repaus sunt modelate prin vortex-uri cu simetrie sferică, prin care se face schimbul radial de particule universale
între Universul nostru(alcătuit din materie) şi Universul complementar(alcătuit din antimaterie).
Prin mediere statistică, se poate interpreta că numărul N de particulele universale care se află în sfera centrată în
punctul de de discontinuitate, având raza egală cu drumul mediu parcurs între două ciocniri consecutive, nu este
afectat de procesele de ciocnire. Se admite ipoteza că, această sferă exprimă în Universul nostru forma
aproximativă a particulei elementare modelate prin vortex.
Drumul liber mediu al particulelor universale se poate calcula cu relaţia
l =c t
unde c este viteza luminii în vid iar t este intervalul mediu de timp dintre dintre două ciocniri consecutive.
Parametrii l şi t sunt constante universale pentru fiecare tip de particulă universală.
Câmpurile de forţe gravitaţionale, electromagnetice, tari şi slabe, asociate particulelor elementare sursă, reprezintă
în teoria vortex, patru moduri distincte de configurare a particulelor universale implicate.
Energia totală de legătură a unui vortex se poate defini ca energia necesară deschiderii acestuia, şi corespunde
energiei cinetce totale a particulelor universale incluse în sistemul dual particulă-antiparticulă, interpretat ca punte
de legătură între Universul nostru şi Universul complementar. Având în vedere că particulele universale au doar
energie cinetică, energia totală de legătură se poate calcula cu relaţia
E = (m /2 + m /2) = m
Se obţine astfel celebra relaţie a lui Einstein, care exprimă legătura intrinsecă dintre masă şi energie.
Relaţia de dependenţă a masei de mişcare a unei particule elementare de viteză
m = m /(1-u /c )
capătă semnificaţire intuitivă în teoria vortex, fiind legată de schimbarea configuraţiei acestuia, implicit a
numărului de particule universale asociate. Se poate scrie relaţia de proporţionalitate dintre variaţia în
unitatea de timp a masei particulei elementare şi variaţia în unitatea de timp a numărului de particule universale
asociate, dm/dt ~ dN/dt. În acest context, principiul fundamental al dinamicii relativiste
F= d(mv)/dt= vdm/dt +mdv/dt
capătă o semnificaţie intuitivă. Pentru o exprimare riguroasă, se precizează că un sistem de referinţă inerţial este
considerat în repaus atunci când originea sa coincide cu poziţia unei particule elementare electrice modelate
printr-un vortex cu simetrie sferică.
Oare, de ce masa de repaus a particulelor elementare, modelate prin vortex, nu poate avea decât valori bine
precizate? Răspunsul la această întrebare retorică trebuie căutat în condiţia energiei de prag pentru deschiderea
unui vortex stabil, care modelează o particulă elementară în repaus. Din datele existente în prezent, această
condiţie este îndeplinită de particulele elementare de tip quarc, electron şi proton, la care se adaugă diversele
combinaţii ale acestora în atomi şi molecule.
Este fascinant că vortex-ul reprezintă o unitate de contrarii, între continuitate şi discontinuitate, fiind localizat prin
centrul său, care reprezintă un punct de singularitate în spaţiu. Cu ajutorul acestui concept, se poate extinde scara
dimensională de structurare a existenţei pe diverse nivele de organizare, de la + la - , problema limitelor în
spaţiu şi timp pentru Universului dual fiind fără sens, atât ca nemărginire cât şi ca profunzime. Teoria vortex nu
susţine ipoteza “Big Bang” a naşterii Universului dintr-o singularitate primordială superdensă şi foarte fierbinte,
în urmă cu aproximativ 13,3 – 13,9 miliarde de ani.
Un argument astronomic, deloc neglijabil, în favoarea teoriei propuse, este evoluţia unor stele către stadiul de
„black hole”, un veritabil vortex care se manifestă la scară cosmică. Este firească presupunerea că, există galaxii
în care aştrii se rotesc în jurul unei „găuri negre” sub acţiunea forţelor gravitaţionale, şi poate chiar galaxiile
sunt structurate în jurul unor vortex-uri de mare amploare. Găurile de vierme, numite şi poduri Einstein-Rosen,
reprezintă o extensie a găurilor negre, dincolo de raza Schwarzschild, a unor soluţii pentru ecuaţiile teoriei
relativităţii generalizate. Ele sunt construcţii topologice care „leagă printr-o scurtătură” zone îndepărtate ale
Universului. În teoria vortex, podurile Einstein-Rosen asigură schimbul de particule universale între Universul
nostru şi Universul complementar.
În practică, se poate verifica experimental că într-un lichid, turbioanele convergente se atrag iar cele divergente se
resping, forţele corespunzătoare fiind aproximativ direct proporţionale cu produsul debitelor şi invers
proporţionale cu pătratul distanţei dintre axele de rotaţie ale acestora.
Aceste exemple sunt doar sugestive, pentru că turbioanele dintr-un lichid sau tornadele din atmosferă diferă ca
semnificaţie de vortex-ul universal, care reprezintă un model unitar de structurare a existenţei pe diverse nivele
de organizare, de la microcosmos la megacosmos. Singura asemănare între particulele unui fluid şi particulele
universale este că interacţionează prin ciocniri. Vortex-ul este conceput ca o punte de legătură între materie şi
antimaterie, unitate de contrarii la graniţa dintre Universul nostru şi Universul complementar.
În acest mod se oferă o explicaţie simplă pentru „apariţia” particulelor universale dintr-un vortex divergent şi
„dispariţia” particulelor universale într-un vortex convergent.
Particulele elementare electrice aflate în repaus absolut – de translaţie şi rotaţie - nu au moment magnetic,
deoarece momentele magnetice de spin ale particulele universale implicate în vortex , se compensează prin
compunere vectorială şi mediere statistică, având în vedere că axele de rotaţie sunt distribuite uniform într-un plan
perpendicular pe direcţia de deplasare. Situaţia se schimbă pentru un vortex care se deplasează rectiliniu
şi uniform faţă de un reper inerţial. În acest caz, particulele universale care trec prin vortex, au axele de rotaţie
dispuse perpendicular pe planul format de direcţiile vitezelor de deplasare a acestora şi viteza de translaţie a
vortex-ului. În consecinţă, se modifică configuraţia vortex-ului, asfel încât apar linii închise de câmp magnetic iar
liniile radiale de câmp electric se răresc pe direcţia vitezei de translaţie şi se îndesesc pe direcţii perpendiculare.
Aceste efecte sunt cu atât mai pronunţate cu cât viteza de translaţie este mai mare, aşa cum se întâmplă, de
exemplu la deplasarea electronului.
Trebuie făcută distincţie între traiectoriile particulelor universale şi liniile de câmp – curbele cu proprietatea că
vectorii intensităţii câmpului sunt tangenţi la acestea în orice punct, la un moment oarecare de timp. Curbarea
liniilor de câmp electric şi emisia de radiaţii electromagnetice de către particulele electrice aflate în mişcare
accelerată pot fi interpretate ca efecte de reconfigurare a vortex-ului într-o altă stare. Modelul fizic pentru acest
proces, care se propagă din aproape în aproape cu viteza luminii, îl reprezintă conceptul de undă
electromagnetică. Parametrii undei electromagnetie conţin informaţii despre transformările configuraţiilor de
tip vortex, fapt care îi asigură rolul de purtător de semnal(undă modulată în amplitudine frecvenţă sau fază) în
telecomunicaţii, domeniu care marchează profund civilizaţia contemporană.
Este bine de menţionat că, pierderea de energie a unui vortex în mişcare accelerată se traduce prin lucrul mecanic
efectuat de către o forţă aplicată, egală cu derivata în raport cu timpul a impulsului mecanic. Se ştie că, în
interacţiunile gravitaţionale, masa gravifică este egală cu masa inerţială, iar o trimitere la teoria relativităţii
generalizate pune în evidenţă un spaţiu cvadridimensional descris printr-o metrică riemanniană
d = ·d · , unde tensorii depind de concentraţiile de masă.

Diversitatea structurală a materiei se realizează în principal pe două căi. Pe lângă vortex-ul simplu în care fluxul
de particule universale este convergent sau divergent, pot exista variante cu două sau mai multe fluxuri de
particule universale care pot avea mişcări rotaţionale de ansamblu. Pe de altă parte vortex-urile se pot cupla între
ele prin interacţiuni electromagnetice, gravitaţionale, tari şi slabe, în diverse configuraţii, care corespund modului
de structurare a materiei pe diverse nivele de organizare. Spre deosebire de intracţiunile gravitaţionale şi
electromagnetice, cele tari şi slabe au rază scurtă de acţiune. În ultimă instanţă, la nivel cognitiv, tipurile
fundamentale de interacţiune dintre particulele elementare, sunt scheme de interpretare a devenirii existenţei. Se
poate afirma că structura vortex-urilor determină modul de cuplare a acestora prin interacţiuni fundamentale în
diverse combinaţii posibile. Mai mult, transformarea vortex-urilor prin reacţii nucleare nu este arbitrară, ci
corespunde legilor de conservare a energiei, impulsului mecanic, momentului cinetic, sarcinii electrice, numărului
de nucleoni, parităţii, stranietăţii etc.
Avantajele teoriei propuse constă în gradul înalt de generalitate, simplitate logică şi coerenţă în explicarea unitară
a structurilor şi proceselor fundamentale din Univers, având la bază doar două concepte primordiale, de particulă
universală şi de vortex.
În concluzie, acest model al devenirii existenţei, este conceput într-o viziune dialectică, de conexiune a
proceselor şi fenomenelor pe scară extinsă, fără să neglijeze procesele derulate la graniţa dintre materie şi
antimaterie, în care fiecare particulă din Universul nostru este „reflexia în oglindă” a unei antiparticule din
Universul complementar.
Teoria vortex confirmă reflecţiile fiozofilor despre existenţa materiei doar în mişcare şi transformare. Se pare că,
diferenţa de concentraţie a particulelor universale în cele două manifestări complementare ale existenţei,
reprezintă cauza generării vortex-urilor şi deci a devenirii existenţei. Trăim într-un Univers dinamic a cărui
evoluţie are la bază legile fundamentale ale dialecticii. Un bilanţ pozitiv al tuturor debitelor de particule prin
vortex-uri, are ca efect global expansiunea Universului nostru şi contracţia Universului complementar.
Legile fizice ale transformării materiei capătă semnicaţii profunde în cadrul teoriei unitare vortex. Este firesc să
ne întrebăm dacă particulele universale pot fi puse în evidenţă pe cale experimentală sau reprezintă doar un
concept teoretic pentru explicarea realităţii. În plan filozofic, această întrebare este legată de raportul dintre
obiectiv şi subiectiv în cunoaşterea existenţei.Este menirea fiinţei umane de a descifra tulburătoarele enigme ale
realităţii pentru a elimina „liberul arbitru” în alegerea destinului pe traiectoria evoluţiei istorice.
Să nu se uite că, dualitatea existenţei se manifestă şi prin raportul dintre materie şi un factor ideal activ denumit
conştiinţă sau spirit, capabil să reflecte şi să transforme realitatea obiectivă. Deşi au existat numeroase încercări,
miracolul vieţii încă nu este descifrat. Materia vie prezintă multe necunoscute legate de apariţie, mod de
manifestare şi evoluţie. Teoria lui Darwin, bazată pe selecţia naturală în lupta pentru existenţă, completată cu
rolul important al mutaţiilor genetice în evoluţie, oferă doar o viziune coerentă, dar insuficientă, asupra devenirii
regnului animal. În conştiinţa fiinţei umane, conceptul suprem de divinitate s-a născut din aspiraţia la perfecţiune
prin valorile perene de bine, frumos şi adevăr. Aceste repere fundamentale au raţiunea ca numitor comun, termen
prin care se poate identifica Dumnezeu. Deci, credinţa trebuie corelată cu ştiinţa, arta şi etica, pentru a înţelege
pe deplin devenirea istorică a mentalului colectiv. Trăsătura fundamentală a fiinţei inteligente este nevoia sa de a
descifra enigmele existenţei, care îi marchează evoluţia pe traiectoria socio-culturală de înţelegere şi valorizare,
cu sens unic din trecut, prin prezent spre viitor. Într-o exprimare plastică, destinul omului poate fi descifrat din
mesajul transmis prin Bibile că omul a fost creat după chipul şi asemănarea cu Dumnezeu.
Este o mare provocare pentru filosofi să aprofundeze raportul dintre raţiune şi conştiinţă, prin prisma obiectiv-
subiectiv, pentru a defini just rolul şi statutul fiinţei umane în Univers.
Deschiderea teoriei vortex către interpretări filozofice, este deosebit de permisivă, având ca punct de plecare
ipoteza că orice entitate din Univers reprezintă o configuraţie de particule universale, mai mult sau mai puţin
stabilă, eventual se manifestă ca undă progresivă sau staţionară. Problema se pune dacă poate exista o entitate
informaţională primordială care are o pondere totală sau parţială în devenirea proceselor din Univers. Prin
descifrarea adevărului vom înţelege cine suntem, de unde venim şi încotro ne îndreptăm . Cu siguranţă, pentru
fiinţa umană, creativitatea este un mod veritabil de a-şi justifica existenţa în Univers. Pentru orice structură din
Univers, configuraţia acesteia reprezintă un anumit mod de a exista, dar şi de a interacţiona cu celelalte structuri
din realitatea obiectivă. Altfel spus, noţiunea de configuraţie semnifică unitatea structurală şi funcţională a
existenţei. Valoarea filozofică de adevăr trebuie raportată la cea de configuraţie. Conştiinţa se pare că este o
modelare a existenţei la nivelul creierului, conform unui program specfic, care ne asigură rolul şi statutul de
fiinţe active, capabile să interpreteze şi să transforme mediul înconjurător. Ca materie superior organizată,
creierul(configuraţie complexă de neuroni) poate fi comparat cu un procesor analogic care primeşte, prelucrează
şi transmite semnale, direct sau indirect, mediului intern şi mediului extern. Desigur, componenta hardware a
tehnicii de calcul digitale reprezintă o configuraţie de dispozitive electrice şi electronice, asamblate în blocuri sau
module care îndeplinesc diverse funcţii în structura de asamblu. În ultimă instanţă, sistemele de operare(software
de bază, software de aplicaţii) sunt configuraţii de porţi logice în cele două stări – închis şi deschis. Cu această
semnificaţie extinsă, se poate spune că noţiunea de configuraţie asigură nu numai modelarea proceselor şi
fenomenelor din natură, ci şi a funcţiilor logice specifice conştiinţei. Procesul gândirii este declanşat în toată
complexitatea sa de rezolvarea problemelor puse de viaţă. După Ferdinand de Saussure, întemeietorul lingvisticii
structurale, limba, ca mijloc de comunicare, este un sistem convenţional de semne comparabil cu alte sisteme
semiotice(limbaje de programare, limbajul surdo-muţilor, semnele militare) în care fiecare semn depinde de
celelalte, altfel spus, de configuraţia în care se află. Semnul lingvistic se distinge atât prin semnificant
(reprezentare grafică sau sonoră) cât şi prin semnificat(concept) şi capătă valoare precisă în cadrul sistemului
integrat al limbii. În general, orice proces de comunicare presupune punerea în corespndenţă a noţiunilor de
mesaj şi informaţie printr-o regulă de interpretare, cod sau cifru. În acest cadru conceptual, se înscriu şi modelele
matematice care asigură la nivel abstract cunoaşterea realităţii obiective. Este bine de precizat că structurarea
materiei vii are la bază informaţia genetică din acizii nucleici ADN şi ARN care se află în celule. Omul este o
mare realizare a evoluţiei materiei, care dă sens şi valoare întregii existenţe. Pentru locuitorii de pe Terra, s-ar
putea ca viitorul să le ofere tulburătoare surprize despre fiinţe inteligente extraterestre, care au atins diverse nivele
de civilizaţie pe alte sisteme planetare. Contactul dintre civilizaţii va reprezenta un salt calitativ în devenirea
vieţii şi cunoaşterea adevărului.

III. Aplicarea teoriei vortex la studiul câmpului electromagnetic

Teoria clasică a electrodinamicii reprezintă un model matematic deosebit de util pentru pentru explicarea
fenomenelor electromagnetice. În concepţia clasică, câmpul electromagnetic reprezintă un ansamblu format dintr-
un câmp electric variabil şi un câmp magnetic variabil care se generează reciproc şi se propagă în vid cu viteza
luminii. Mărimile de stare E şi H sunt legate între ele printr-un sistem complet de ecuaţii liniare cu derivate
parţiale, numite ecuaţiile lui Maxwell
1a. div D = ·D =
2a. div B = ·B = 0
3a. rot E = × E = - B/ t
4a. rot H = × H = j + D/ t
unde semnificaţia notaţiilor se presupune cunoscută.
Formele integrale corespunzătoare acestor ecuaţii sunt:
1b. D·dA = dV ( legea lui Gauss pentru câmpul electric)
2b. B·dA = 0 (legea lui Gauss pentru câmpul magnetic )
3b. E·dl = - B·dA ( legea lui Faraday sau legea inducţiei electromagnetice)

4b. H·dl = j·dA + D·dA (legea Maxwell-Ampère)

Prin utilizarea a teoremei lui Stokes şi a teoremei lui Gauss-Ostrogradsky, se poate demonstra echivalenţa celor
două sisteme de ecuaţii, care reprezintă modele matematice abstracte ale câmpului electromagnetic.
În electrodinamică, sistemul Maxwell de ecuaţii cu derivate parţiale este completat cu relaţiile de material
D= E, B= H
valabile pentru mediile cu polarizare liniară şi fără polarizare spontană, unde reprezintă permitivitatea electrică
absolută a mediului, iar este permeabilitatea magnetică absolută a mediului.
Pentru aprofundarea demersului cognitiv, este bine de precizat semnificaţia unor noţiuni matematice. Integralele
de tipul
E·dA, E·dl
au semnificaţia de flux printr-o suprafaţă închisă, respectiv de circulaţie pe o curbă închisă a vectorului E.
Se consideră că divergenţa unui câmp vectorial măsoară productivitatea pe unitatea de volum a surselor câmpului
într-un punct oarecare din spaţiu. Sursele de câmp pot fi pozitive(izvoare) sau negative(puţuri), după
cum divergenţa este pozitivă respectiv negativă. Dacă divergenţa este nulă în orice punct din spaţiu atunci
câmpul nu are surse. Un astfel de câmp se numeşte solenoidal. Orice câmp solenoidal este rotorul potenţialul
vector al câmpului dat. Un câmp vectorial se numeşte irotaţional dacă rotorul câmpului este nul în orice punct din
spaţiu.Un câmp irotaţional se poate calcula prin gradientul unui unui potenţial scalar luat cu semn schimbat.
Suprafeţele caracterizate prin potenţial scalar constant se numesc suprafeţe echipotenţiale. Circulaţia unui câmp
irotaţional este nulă aşa cum rezultă din aplicarea teoremei lui Stokes pe o curbă închisă care delimitează o
suprafaţă oarecare.
Vectorii unui câmp electric irotaţional, E(x, y,z), sunt tangenţi la liniile de câmp, care se pot determina din relaţia
diferenţială vectorială, E×dr = 0, sau ca soluţii ale sistemului diferenţial
dx/ =dy/ =dz/
Spectrul liniilor de câmp oferă o imagine de ansamblu asupra orientării vectorilor câmpului şi permit evaluarea
modulului acestora, prin densitatea liniilor de câmp.
Teoria statistică clasică a fenomenelor electromagnetice a fost concepută de către Lorentz încă din anul 1895,
prin adaptarea ecuaţiilor lui Maxwell la câmpul microscopic al electronului aflat în vid.
Pentru un ansamblu de electroni, câmpul macroscopic se obţine mediere statistică asupra câmpurilor
microcopice ale electronilor. De remarcat că, teorema superpoziţiei pentru câmpul rezultant este evidentă în teoria
vortex şi poate fi tratată drept consecinţă logică a ipotezelor de bază.
Pe de altă parte, legea lui Gauss pentru câmpul electric, decurge firesc din conservarea debitului de particule
universale participante la vortex-ul care modelează particula electrică. Din condiţia conservării debitului de
particule universale prin vortex rezultă dependenţa invers proporţională a concentraţiei particulelelor universale
cu pătratul distanţei faţă de punctul de discontinuitate
n ~1/
Pentru a determina relaţia de structurare a unui vortex, care modelează o particulă electrică în repaus, se cosideră
că sarcina Q a particulei elementare coincide cu sarcina totală a particulelor universale aflate într-un strat sferic de
rază r şi grosime egală cu drumul liber mediu l dintre două ciocniri consecutive
Q=4 nq l
unde n este concentraţia particulelor universale iar q este sarcina particulei universale. Drumul liber mediu l
poate fi asociat cu raza particulei elementare modelate prin vortex.
Pentru inducţia electrică, intensitatea câmpului electric şi potenţialul electric se obţin expresiile
D = nq l , E=nq l / , V=nqr l /
Având în vedere că D = E = - grad V, relaţia (1a) devine
- · (nrl ) = n sau - Δ (nr l ) = n
unde prin s-a notat operatorul lui Hamilton, numit şi operatorul nabla, iar Δ este operatorul lui Laplace. Acestă
relaţie este utilă pentru determinarea distribuţiei în spaţiu a particulelor universale implicate într-un vortex care
modelează o particulă elementară în repaus, şi implicit, a densităţii sarcinii electrice a acestora
= nq
Cunoaşterea concentraţiei particulelor universale participante la vortex este suficientă pentru obţinerea
mărimilor fizice prin care se caracterizează un câmp electrostatic, cu condiţia să fie cunoscute constantele
q şi l , corespunzătoare fiecărui tip de particulă universală. Determinarea constantele universale q şi l reprezintă
un obiectiv pentru cercetarea ştiinţifică, care poate fi atins într-un viitor apropiat..
O sugestie deosebit de utilă pentru analiza unui câmp de particule universale care modelează o particulă
electrică elementară, este oferită de legea lui Faraday, atunci când este aplicată pe o curbă aflată în mişcare cu
viteza constantă u , particula elementară fiind considerată în repaus
(E + B× u )·dl = (E + u× B)·dl = - (B) ·dA
unde u = -u este viteza particulei elementare faţă de curba în mişcare.
Se constată uşor că această lege devine invariantă faţă de sistemele de referinţă inerţiale prin introducerea
conceptului de intensitate de vortex a câmpului electric, E = E + E = E + u× B, unde E reprezintă
componenta intensităţii câmpului electric care este asociată vortex-ului pasivizat „prin îngheţare”la orice
moment de timp t, iar E corespunde vitezei de transformare a acestuia la momentul t, prin deplasarea particulei
elementare. În general, ambele componente sunt funcţii de coordonate şi de timp.
De remacat că, relaţia precedentă permite o nouă interpretare a interacţiunilor dintre o sarcină electrică Q în
repaus şi un vortex care modelează o particulă electrică în mişcare de translaţie, F = QE = Q(E + u× B).
Rezultă că E este un concept unitar pentru interacţiunile electrice şi magnetice.
O relaţie similară se obţine pentru inducţia electrică de vortex
D = D + D = (E + u× B)
Aşa cum s-a arătat, pentru o particulă electrică în mişcare de translaţie cu viteza u, se modifică configuraţia
vortex-ului, asfel încât apar linii închise de câmp magnetic iar liniile radiale de câmp electric se răresc pe
direcţia vitezei de translaţie şi se îndesesc pe cea perpendiculară. Liniile de câmp magnetic sunt de forma unor
cercuri concentice dispuse în plane perpendiculare pe viteza u de translaţie.
Pentru o particulă electrică în mişcare, câmpul magnetic este asociat configuraţiei de particule universale
implicate în vortex, modulul intensităţii câmpului magnetic având expresia
H=M = n = nq / m
unde M reprezintă momentul magnetic al unităţii de volum din vortex iar este valoarea medie, pe direcţia
mişcării, a momentului magnetic de spin, = q S / m , al particulelor universale.
În acest caz, pentru inducţia electrică D , se obţine relaţia de dependenţă
D = nql e + ( nu ) e
unde e şi e sunt versorii pentru direcţiile vectorilor D , D , iar l este drumul liber mediu dintre două ciocniri
consecutive ale particulelor universale. Din ecuaţiile lui Maxwell-Lorentz pentru câmpul microscopic al unei
particule elementare, rezultă ecuaţia de continuitate - care exprimă conservarea sarcinii electrice
·j + / t = · ( u) + / t=0
În noua concepţie, ecuaţia precedentă poate fi extinsă la particulele universale implicate în vortex, sub forma
· (nu) + n / t = 0
Soluţiile acestei ecuaţii cu derivate parţiale sunt deosebit de importante în analiza configuraţiei unui vortex care
modelează o particulă electrică în mişcare de translaţie cu cu viteza u. Mai mult, ecuaţia cu derivate parţiale se
poate extinde la un ansamblu de particule elementare aflat în mişcare de translaţie cu viteza u, caz în care n are
semnificaţia de concentraţie totală a particulelor universale implicate.
Legea lui Gauss pentru câmpul magnetic este o exprimare matematică a faptului că liniile de câmp magnetic sunt
închise. Spre deosebire de anularea fluxului magnetic total pentru orice suprafaţă închisă, circulaţia vectorului
H pe o curbă închisă poate fi diferită de zero, aşa cum rezultă legea Maxwell-Ampère. Forma echivalentă locală
a acestei legi se poate obţine prin alegerea lui H de forma H = u× D, astfel
rot H = rot u× D =u div D – Ddiv u +( D · )u -(u · ) D= u - u D/ z = j + D/ t
unde s-a considerat că viteza de translaţie u este paralelă şi de aceleşi sens cu axa Oz, caz în care D este o funcţie
de tipul D (x, y, t-z/u) – configuraţia vortex-ului, asociat particulei electrice, se deplasează pe direcţia axei Oz cu
viteza u .
Se ştie că o particulă electrică afată în mişcare accelerată radiază energie în direcţia şi sensul vitezei, mai ales
la viteze relativiste. Bilanţul energetic, în cazul câmpului microscopic, se poate exprima analitic prin relaţia
(E + (E·D/2 +H·B/2)dV) = - Y·dS
unde E este energia cinetică a particulei electrice iar Y = E× H este vectorul Poynting.
Mărimea w = (E·D/2 +H·B/2) reprezintă densitatea de energie a câmpului electromagnetic iar vectorul Poyting ,
Y = E× H, caracterizează energia transmisă de unda electromagnetică în unitatea de timp, prin
unitatea de suprafaţă dispusă perpendicular pe direcţia de propagare.
În teoria vortex, relaţia pentru bilanţul energetc are o explicaţie simplă, dacă se are în vedere că energia unui
vortex este suma dintre energia cinetică a particulei elementare modelate (mişcare de ansamblu) şi energia
corespunzătoare configuraţiei particulelor universale implicate. Este evident că, pentru o suprafaţă închisă,
scăderea energiei vortex-ului, este cauzată de transmiterea de energie prin suprafaţa respectivă.
Pentru deducerea ecuaţiilor undelor electromagnetice se consideră cazul unui mediu omogen, izotrop şi fără
distribuţie de sarcină electrică( =constant, =constant, = 0). Prin aplicarea operatorului rotor ecuaţiilor (3a) şi
(4a), precum şi substituirea unor termeni rezultaţi din ecuaţiile (1a) şi (2a), se obţin relaţiile
ΔE - (E) = 0, ΔH - (H) = 0

unde Δ reprezintă operatorul lui Laplace, Δ = + + .

Viteza de propagare a undei electromagnetice se poate calcula cu formula
v = 1/( ) .
Vectorii E şi H oscilează în fază şi sunt perpendiculari atât între ei cât şi pe direcţia de propagare a undei
electromagnetice, fiind legaţi prin relaţia vectorială, E =B × v.
Pentru unda electromagnetică plană, care se propagă în sensul pozitiv a axei Ox, se obţin soluţii de forma
E =E sin 2 (t/T – x/ )
B = B sin 2 (t/T – x/ )
unde T este perioada iar =vT reprezintă lungimea de undă. Se remarcă dubla periodicitate a undei
electromagnetice – în timp cu perioada T, în spaţiu cu perioada .
Unda electromagnetică rezultată prin tranziţiile electronilor între nivelele energetice ale atomilor dintr-o
substanţă, este de fapt un ansamblu de trenuri de undă cu direcţii de propagare arbitrare. În teoria vortex, unda
electromagnetică se propagă prin intermediul oscilaţiilor transversale ale particulelor universale.
Fotonul este identificat cu o cuantă de energie, transmisă de un tren de undă în procesul de propagare.
Cuanta de energie poate fi absorbită de o particulă electrică liberă aflată pe direcţia de propagare, dar şi de către
electronii legaţi -din atomi sau molecule - atunci când valoarea sa corespunde energiei unei tranziţii electronice de
pe nivelul iniţial pe un nivel energetic superior(o altă configuraţie a vortex-ului).
Spre deosebire de concepţia actuală, în care interacţiunile fotonilor cu atomii şi moleculele se desfăşoară
punctual, cu un anumit grad de probabilitate, în teoria propusă, aceste procese au o altă semnificaţie, fiind
considerate trasformări de configuraţii ale particulelor universale prin schimb de energie la nivel de vortex, cu
respectarea legilor de conservare cunoscute.
Teoria vortex poate fi utilizată şi pentru demonstrarea transversalităţii undei electromagnetice. În acest scop se
alege un sistem cartezian de coordonate cu axa Ox paralelă cu direcţia de propagare a undei electromagnetice.
Oscilaţiile longitudinale ale particulelor universale sunt imposibile, deoarece viteza acestora este constantă în
modul. Dacă particulele universale oscilează în planul Oxy, atunci vectorul n, care are aceeaşi direcţie cu E,
este paralel cu Oy. Pe de altă parte axele de rotaţie ale particulelor universale, care au aceeaşi direcţie cu H, nu
pot fi decât paralele cu Oz, deoarece această axă este totdeauna perpendiculară pe traiectoriile acestora.
Se demontrează astfel că vectorii v, E şi H sunt reciproc perpendiculari. Planul de oscilaţie Oxy al particulelor
universale este considerat plan de polarizare al undei electromagnetice.
În concluzie, teorema vortex permite abordarea câmpului electromagnetic, nu numai prin raţionamente abstracte,
ci şi intuitive, semnificaţia noţiunilor E şi H find corelată cu cea de configuraţie.

IV. Experimente
Se impune realizarea unor modele experimentale, mai mult sau mai puţin simplificatoare, pentru validarea teoriei
vortex. Un dispozitiv experimental simplu este format din două sfere goale cu pereţii perforaţi, racordate prin
tuburi flexibile - din cauciuc sau alt material impermeabil şi flexibil- la o conductă comună prevăzută cu un
robinet(pentru reglarea debitului de fluid) şi o pompă care asigură circularea forţată a fluidului prin sistem, într-un
sens sau celălalt. Forţele de interacţiune sunt aproximativ direct proporţionale cu produsul debitelor şi invers
proporţionale cu pătratul distanţei dintre vortex-uri. Pentru scopul propus, forţele de viscozitate trebuie evaluate
ca perturbaţii care afectează măsurătorile. Acest exemplu este doar sugestiv, pentru că turbioanele dintr-un fluid
diferă ca semnificaţie de vortex-ul universal, care reprezintă un model unitar de structurare a existenţei pe
diverse nivele de organizare, de la microcosmos la megacosmos. Singura asemănare între particulele unui fluid şi
particulele universale este că interacţionează prin ciocniri. Măsurători precise, dar mai dificile, se pot efectua în
spaţiul cosmic cu modele de tip sfere goale, având pereţii prevăzuţi cu perforaţii distribuite uniform, care, înainte
de experiment, sunt umplute cu un lichid încălzit (vaporizarea în vid este practic instantanee). Nu ştiu dacă
”National Aeronautics and Space Administration” va accepta să includă în programul de cercetare un astfel de
experiment. Un argument incontestabil în validarea ipotezelor de bază ale teoriei vortex, îl constituie studiul
interacţiunilor dintre antiparticule. Conform teoriei propuse, vortex-ul unei particule elementare din Universul
nostru este asociat cu un vortex de tip opus pentru antiparticula din Universul complementar. Altfel spus, unui
vortex convergent îi corespunde un vortex divergent şi reciproc, unui vortex divergent îi corespunde un vortex
convergent. Este suficient să amintim că vortex-urile convergente se atrag iar cele divergente se resping, pentru a
concluziona că forţele de interacţiune dintre antiparticule identice au acelaşi modul, dar sunt de sens contrar faţă
de forţele de interacţiune dintre particulele asociate. Un astfel de experiment se poate realiza în perspectivă la
CERN sau în alte centre de cercetare. Rezultatul va fi un verdict decisiv pentru teoria configuraţională a
existenţei. Prof. Vasile Tudor, www.voxinventica.com

V. Bibliografie
1. Angot A., Compléments de mathématiques, Paris, 1949
2. Baas J., Cours de mathématiques, Masson et Cie, Paris, 1964
3. Bayet M ., Physique nucléaire, Masson, Paris, !960
4. Bekkenbach E. F., Modern mathematics for the engineer, Graw-Hill Book Company, New York, 1956
5. Born M ., Fizica atomică, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1973
6. Câşlaru C., Prepeliţă V., Drăguşin C., Matematici speciale, Ed. Fair Partners, 2002
7. Chpolski E., Phisique atomique, Ed. Mir, 1977
8. Cristea Gh., Ardelean I ., Elemente fundamentale de fizică, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1985
9. Feymann R ., Fizica modernă, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1969
Halliday D., Resnick R ., Physics for student of science and engineering, John Wiley – Inc, New York, !963
10. Hoyle F., Frontierele astronomiei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1971
11. Iacob C., Introduction mathématique à la mecanique des fluides, Ed. Academiei, Bucureşti, 1959
12. Kampé de Feriet J., Campbell R., Petianu G., Vogel T., Fonctions de la physique mathématique, Centre
national de la recherce scientifique, 1957
13. Kelley I ., General Topology, D. Van Nostrand Co., Princeton, 1958
14. Kip A. F., Fundamentals of electricity and magnetism, McGraw – Hill Book Company, 1969
15. Landau D., Lifşiţ E., Mécanique quantique, Ed. Mir, Moscou, 1980
16. Lapcik V., The Vortex Theory of Matter and Energy , MaddingCrowd Publishing, 2007
17. Martalogu N., Ciocănel A ., Tehnici şi metode experimentale nucleare, Ed, Tehnică, Bucureşti, 1965
18. Messiah A ., Mecanică cuantică, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,1973
19. Mittelstaedt P., Probleme filozofice ale fizicii moderne, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1971
20. Nica D., Mărimi fizice de la A la Z, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2004
21. Nicula Al., Cristea Gh., Simon S., Electricitate şi magnetism, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982
22. Nicolau Ed., Introducere în electromagnetismul teoretic modern, Ed. Academiei, Bucureşti, 1974
23. Pal A ., Ureche V., Astronomie, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982
24. Ridenour L. N., Nierenberg W. A ., Segre E., Modern Physics for the Engineer, McGraw–Hill, New York,
1961
25. Sterian P., Mecanică relativistă şi noţiuni de teoria gravitaţiei, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1979
26. Teodorescu N., Olariu V., Ecuaţii diferenţiale şi cu derivate parţiale, Ed. Tehnică, Bucureşti, !979
27. Tudor V., Alma lux, Ed. Agora, Călăraşi, 2001
28. Tudose C. C., Fizică atomică şi nuclară, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970
29. Vasiu M., Electrodinamica şi teoria relativităţii, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979
30. Yavorsky I. B., Detlaf A ., A modern handbook of physics, Mir Publishers, Moscow, 1982