1888

Dion Kaszas

“În această eră a mişcărilor extremiste, a ereziilor şi convingerilor

nefondate, adevărul deplin al soliei 1888 întăreşte încrederea în biruinţa finală
a Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea. Sfârşitul nu a sosit încă, iar când vom
înţelege corect trecutul nostru, vom fi mult mai pregătiţi să înţelegem
prezentul care ne uluieşte şi vom fi gata pentru viitorul plin de pericole”
(Wieland, “Grace on Trial” 104).
Mulţi membri ai Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea întreabă: “De ce nu a
revenit Isus?” Răspunsul multora este că sunt prea mulţi păcătoşi în biserică.
Alţii spun că biserica este prea lumească sau că Dumnezeu a predestinat
momentul când va veni, şi nimic nu poate schimba aceasta. În cartea “Schiţe
din viaţă,” Ellen White oferă un posibil indiciu când spune: “Nu avem nimic
de temut în viitor, cu excepţia faptului că vom uita calea pe care Domnul ne-a
condus în trecut şi învăţătura Sa din istoria noastră” (196). De aici ar urma
întrebarea: ar putea exista ceva în trecutul AZŞ care să fi fost uitat sau trecut
cu vederea?
Dar întrebarea care trebuie pusă nu este dacă a fost ceva uitat sau trecut
cu vederea, ci ce anume a fost uitat? Când cercetătorii examinează scurta
istorie a adventismului, iese în evidenţă încă o dată importantă, în afara celei
din 1844. Această dată este 1888. În anul 1888 Dumnezeu a trimis o foarte
preţioasă solie. De aici se ridică o întrebare importantă: O vom primi şi vom
intra în Canaan sau vom continua pribegia prin pustie?
Ce s-a întâmplat în anul 1888? La Minneapolis, Minnesota, a avut loc
sesiunea Conferinţei Generale a Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea. La
această sesiune, înaintea delegaţilor a fost prezentată o solie de către doi
pastori tineri – Ellet Waggoner şi Alonzo Jones – care înălţa pe Isus Hristos şi
principiul îndreptăţirii doar prin credinţă. Unii istorici adventişti contemporani
au apreciat importanţa acestei conferinţe după cum urmează: “Unul dintre
cele mai mari ‘evenimente’ din istoria adventiştilor de ziua a şaptea a avut loc
la Minneapolis, Minnesota, în perioada octombrie-noiembrie 1888, la sesiunea
anuală a Conferinţei Generale” (Knight, “User Friendly Guide,” 19). În acea
perioadă, mulţi au respins ceea ce fusese prezentat, şi chiar astăzi mulţi
continuă să respingă acea solie. În cartea în care vorbeşte despre acest
eveniment, Wieland întreabă:
“Ce anume a făcut din conferinţa 1888 o conferinţă ‘epocală’ şi ‘crucială’?
Atât caracterul soliei speciale care a fost prezentată acolo, cât şi maniera
ciudată în care a fost întâmpinată. Solia era unică – cea mai măreaţă solie de
la strigarea de la miezul nopţii din 1844 până atunci; iar modul în care a fost
întâmpinată a fost de neimaginat – cea mai accentuată şi hotărâtă împotrivire
faţă de evanghelie care a avut loc vreodată în mişcarea adventă” (“Grace on
Trial,” 103).
Scopul acestui articol este de a contura istoria acestui eveniment crucial
şi de a demonstra cum a fost primită solia în mijlocul bisericii rămăşiţei de
astăzi.
Atât în trecut cât şi în prezent s-a ridicat întrebarea dacă această solie a
fost de la Dumnezeu. Este adevărată sau falsă? Bisericii rămăşiţei lui
Dumnezeu i-a fost dată darul de a călăuzi omenirea la Dumnezeu, o misiune
care conduce înapoi la Biblie. Dumnezeu a dat bisericii darul spiritului
profeţiei prin lucrarea lui Ellen G. White şi multe dintre afirmaţiile ei arată că
fraţii Jones şi Waggoner au fost inspiraţi de Dumnezeu. Ea spune:
“Dumnezeu i-a făcut pe aceşti bărbaţi soli, pentru a da poporului lumină şi
adevăr” (White, “1888 Materials,” 179). Mai mult, ea a făcut o apreciare care
subliniază rolul lor important: “Domnul a ridicat aceşti bărbaţi şi le-a dat o
solie solemnă pentru a o duce poporului Său” (White, “1888 Materials,” 210).
Aceste declaraţii trebuiesc luate în serios.
Deoarece din remarcile sorei White lipsesc numele fraţilor Jones şi
Waggoner, unii ar putea argumenta că s-a referit la alţi bărbaţi. Totuşi, alt
comentariu al ei pe pe marginea acestui subiect, din “Mărturii către
predicatori,” clarifică poziţia ei: “Domnul, în marea Sa îndurare, a trimis
poporului Său o foarte preţioasă solie prin fraţii Waggoner şi Jones” (91).
Este interesant cum, chiar şi după asemenea declaraţii ca cele de mai sus,
poporul a continuat să o întrebe pe Ellen White în legătură cu această solie.
De fiecare dată ea a garantat pentru aceşti bărbaţi şi pentru originea cerească
a soliei lor. Unii au întrebat-o:
“Ce credeţi despre lumina pe care o prezintă aceşti bărbaţi? Ei bine, eu o
tot prezint de 45 de ani – farmecul inegalabil al lui Hristos. […] Când fratele
Waggoner a prezentat aceste idei la Minneapolis, a fost prima învăţătură clară
despre acest subiect pe care am auzit-o vreodată de pe buze omeneşti […]
Fiecare fibră a inimii mele a spus “Amin” (White, “1888 Materials,” 348, 349).
Totuşi, după toate aceste mărturii ale lui Ellen White după Conferinţa de la
Minneapolis din 1888, poporul tot i-a respins pe solii care transmiteau solia
lui Dumnezeu către poporul Lui. Chiar şi astăzi poporul întreabă dacă solia
1888 a fost de la Dumnezeu. Sora White face o declaraţie interesantă în
această privinţă: “Dacă adoptăm o poziţie în care nu vom recunoaşte lumina
pe care Dumnezeu o trimite sau soliile Lui pentru noi, suntem în pericolul de
a păcătui împotriva Duhului Sfânt […] Întrebarea este: A trimis Dumnezeu
adevărul? A ridicat Dumnezeu pe aceşti oameni pentru a proclama adevărul?
Eu răspund da […] Nu îndrăznesc să-mi ridic mâna împotriva acestor
persoane, ca şi împotriva lui Isus Hristos, care trebuie recunoscut în trimişii
Săi” (White, “1888 Materials,” 608). Ea spune că a-şi ridica mâna împotriva
solilor lui Dumnezeu ar însemna să-şi ridice mâna împotriva lui Isus Hristos!
 Aceasta este ceea ce s-a întâmplat în 1888 şi în anii care au urmat. Fraţii
din conducere au respins solia şi solii. De asemenea, Ellen White spune că
din cauza respingerii şi presiunii exercitate asupra fraţilor Jones şi
Waggoner, exista riscul ca ei să se abată de la adevăr. În realitate, ei au
părăsit biserica din cauza faptului că au fost persecutaţi de fraţii conducători.
Unii au susţinut că, deoarece aceşti oameni ne-au părăsit, solia lor nu a venit
de la Dumnezeu. Aceasta este o concluzie falsă, deoarece sora White a
afirmat clar că şi în cazul în care Jones şi Waggoner ar fi abandonat biserica,
aceasta nu ar fi însemnat că solia pe care au avut-o nu a fost de la
Dumnezeu. În “1888 Materials” ea întreabă: “Dacă solii Domnului, după ce au
stat tare pentru un timp de partea adevărului, cad în ispită şi Îl dezonorează
pe Cel care le-a dat lucrarea, ar fi aceasta o dovadă că solia Sa nu este
adevărată? Nu, deoarece Biblia este adevărată ” (1025).
De-a lungul istoriei bisericii AZŞ, alţii au recunoscut că plecarea din
biserică a lui Jones şi a lui Waggoner nu descalifică solia lor. Wieland şi
Short declară: “Faptul că Jones şi Waggoner în cele din urmă s-au clătinat nu
înseamnă că ‘ei nu au fost dintre noi.’ Dar eşecurile lor ulterioare sunt
interpretate neînţelept pentru a ponegri, subtil şi indirect, solia pe care au
adus-o în 1888, ca şi cum solia i-a dus pe căi greşite” (116). Ellen White a
spus că era profund întristată din cauza respingerii şi persecutării celor doi
bărbaţi. În “1888 re-examinat” este citată următoarea ei declaraţie:
Aş dori ca toţi să vadă că acelaşi spirit care a refuzat să-l accepte pe
Hristos, lumina care împrăştie întunericul moral, este departe de a fi dispărut
în secolul nostru. […] Va suporta solul Domnului presiunea aşezată asupra
lui? […] Dacă solii lui Dumnezeu, după ce au stat tare pentru un timp de
partea adevărului, cad în ispită şi-L dezonorează pe Cel care le-a dat lucrarea,
ar fi aceasta o dovadă că solia Sa nu este adevărată? Nu... Păcatul solului lui
Dumnezeu va produce bucurie Satanei, iar aceia care au respins solia şi pe
soli vor triumfa; dar în nici un caz aceasta nu-i va absolvi pe cei vinovaţi de
respingerea soliei lui Dumnezeu... Simt o mare durere sufletească să văd cât
de repede sunt criticate cuvintele sau faptele fraţilor Jones şi Waggoner. […]
Ei vânează ceva care să-i condamne, iar atitudinea lor faţă de aceşti fraţi, care
sunt angajaţi cu zel într-o lucrare bună, arată simţământul de vrăjmăşie şi
înverşunare din inima lor (119-120).
Chiar şi după aceste declaraţii ale lui Ellen White, sunt unii care continuă
să respingă solia.
Există dovezi şi mai clare nu numai că solii s-au separat de biserică, dar şi
că solia lor a fost respinsă de fraţi în acea perioadă. Ellen White spune că
bărbaţi din poziţii de răspundere au dat pe faţă caracterul lui Satana prin
respingerea acestei solii:
“În aceasta constă secretul mişcărilor menite să creeze opoziţie faţă de
bărbaţii pe care Dumnezeu i-a trimis cu o solie de har pentru poporul Său.
Aceşti bărbaţi au fost urâţi, solia a fost dispreţuită, la fel cum Însuşi Hristos a
fost urât şi dispreţuit la prima Lui venire. Bărbaţi din poziţii de răspundere au
manifestat chiar atributele pe care le-a dat pe faţă Satana” (White, “1888
Materials,” 1525).
Această declaraţie scoate la lumină un adevăr puternic: Când delegaţii au
respins această solie, de fapt ei au dat pe faţă aceeaşi vrăjmăşie faţă de
adevăr ca şi Satana.
Şi mai surprinzătoare sunt declaraţiile care spun că, prin respingerea
acestei solii şi a solilor, fraţii din conducere L-au respins pe Hristos. White
spune: “Există lumină crescândă pentru noi… Când îi văd pe fraţii mei porniţi
împotriva soliilor şi solilor lui Dumnezeu mă gândesc la scene similare din
viaţa lui Hristos şi a reformatorilor… tratând lumina trimisă lor la fel cum au
tratat iudeii lumina pe care le-a adus-o Hristos” (“1888 Meterials,” 911). Alte
câteva declaraţii, toate luate din “1888 Materials” de Ellen White, arată clar
cine a fost respins la Minneapolis: “[Voi] continuaţi să-L respingeţi pe Hristos
în persoana solilor Săi. […] Respingând solia pe care El o trimite, Îl respingeţi
pe Hristos” (398,399). Această perioadă din istoria AZŞ este de fapt o ruşine,
un timp când membrii s-au purtat la fel ca şi iudeii din timpul lui Hristos. Este
uluitor să constaţi că, după ascultarea unor astfel de declaraţii, unii
conducători ai bisericii ar putea numi sesiunea de la Minneapolis o biruinţă
glorioasă, în timp ce este evident că Satana este cel ce a obţinut biruinţa la
acea întâlnire. În cartea lui Wieland “1888: A Brief Look,” Ellen White spune
că cei prezenţi erau
‘La fel ca iudeii.’ [şi] Până în 1988, documentele noastre istorice oficiale
susţineau: (1) Solia 1888 a fost ‘aceeaşi doctrină pe care au predicat-o
Luther, Wesley şi mulţi alţi slujitori ai lui Dumnezeu din bisericile populare;’
‘o reîntărire sau reafirmare şi o nouă înţelegere a credinţei lor în doctrina de
bază a creştinismului;’ ‘o reaccentuare’ a ceea ce bisericile evanghelice au
crezut tot timpul şi a ceea ce adventiştii de ziua a şaptea au devenit suficient
de înţelepţi să creadă în cele din urmă. (2) În general, ‘conducătorii noştri’ au
acceptat cu bucurie solia: ‘pastorii şi laicii adventişti de ziua a şaptea au
primit solia de la Minneapolis şi au fost binecuvântaţi,’ iar Conferinţa din 1888
‘se evidenţiază ca o biruinţă glorioasă… rezultatul final a fost bun… bogat,
atât în sfinţenie, cât şi în roade misionare’ (4).
Prin respingerea constantă manifestată de denominaţiune faţă de
adevărul 1888, s-a creat un gol acolo unde ar trebui să se găsească această
solie. Maniera în care bărbaţii din biserică au încercat să umple acest gol a
fost să înveţe că ceea ce Jones şi Waggoner au predicat în 1888 a fost doar o
reaccentuare a ceea ce au predicat reformatorii.
Ei au învăţat că moartea lui Hristos pe cruce este mai mult decât iertare.
Moartea Lui are ca rezultat o inimă schimbată care este efectul înţelegerii a
ceea ce a făcut Dumnezeu pentru noi prin Fiul Său. Ellen White spune:
“…Iertarea are un înţeles mai cuprinzător decât îşi închipuie mulţi… Iertarea
lui Dumnezeu nu este un simplu act juridic prin care ne scapă de osândă. Nu
este numai iertare de păcat, ci recuperare din păcat. Este revărsarea iubirii
răscumpărătoare care transformă inima” (“Cugetări de pe Muntele
Fericirilor,” p. 93, ed. 1996).
Conceptele lui Jones şi Waggoner nu s-au oprit la “îndreptăţire şi
sfinţire.” De asemenea, ele tratau simbolistica sanctuarului. Acesta este unul
dintre motivele majore pentru care învăţătura lui Jones şi Waggoner nu a fost
o re-acentuare a reformaţiunii, deoarece reformatorii nu au avut concepte
speciale despre sanctuar. Solia despre sanctuarul ceresc aparţine în
exclusivitate adventismului. Este uimitor să vezi cum un astfel de eveniment
cum a fost Conferinţa de la Minneapolis este numit de Ellen White “Marea
Strigare” a celui de-al patrulea înger din Apocalipsa, în timp ce a fost respins
şi dispreţuit de conducătorii bisericii din acea vreme. Rămâne întrebarea
dacă adventiştii din prezent sunt mai bine pregătiţi să susţină aceste idei pe
care adventiştii din 1888 le-au dispreţuit?
Este clar că anul 1888 a fost un an extrem de important pentru biserica
AZŞ, dar, din nefericire, el descoperă că a avut loc o întoarcere acolo unde
Dumnezeu nu plănuise. Din 1888 până în prezent, adventiştii au fost învăţaţi
că acea foarte preţioasă solie de la Minneapolis a fost primită şi este ceea ce
se predică astăzi. Din nefericire, adventiştii pur şi simplu predică aceleaşi
doctrine ca şi celelalte bisericii evanghelice reaccentuând ceea ce au
predicat reformatorii. Cum este posibil să se întâmple aşa când biserica AZŞ
are un aşa grup luminat în istoria ei? Ceea ce predicăm noi astăzi nu este
solia 1888!
De ce nu predică biserica AZŞ adevărul astăzi? Pur şi simplu pentru că nu
a fost pe deplin înţeles, şi unde a fost, a fost ignorat. Acum, când am înţeles
acest lucru, rămâne întrebarea: Vom da atenţie mărturiei lui Ellen White când
spune: “Fie ca cei aleşi de Dumnezeu să nu fie găsiţi în opoziţie faţă de solii
şi soliile pe care le trimite El… faţă de fraţi, faţă de unşii Domnului” (White,
“1888 Materials,” 1038)? Ce vom face cu această lumină? O vom respinge şi
vom proceda la fel cum au procedat iudeii cu Hristos sau cum au procedat
fraţii la Conferinţa din 1888, sau vom cerceta şi vom predica solia care ne-a
fost trimisă pentru a putea merge acasă?
Ellen White spune în “1888 Materials”: “Lumina pe care Dumnezeu o dă
poporului poate fi dispreţuită, refuzată, respinsă, dar modul acesta de a o
trata este periculos pentru sufletele oamenilor. Fraţilor, Dumnezeu lucrează
pentru noi, şi sunt foarte preocupată ca nici o rază de lumină pe care Cerul o
trimite să nu fie tratată cu indiferenţă. Ceea ce comunică Dumnezeu omului
trebuie apreciat şi preţuit. Dacă nu apreciem lumina din cer, va fi spre răul
nostru; poziţia noastră va fi similară cu aceea a iudeilor când L-au respins pe
Domnul vieţii şi al slavei” (512).
Vom continua noi să pribegim la graniţele Ţării Făgăduite? Sau vom
adopta acest adevăr puternic şi îl vom vesti până la marginile pământului,
grăbind revenirea Domnului nostru? Care adevăr? ADEVĂRUL despre
Dumnezeu.