III.2.2.2.

Diamantele

Diamantul împreună cu grafitul (formă amorfă) sunt minerale, care din punct de verdere
chimic, sunt alcătuite din carbon pur. Diamantul este cristalizat în sistemul cubic, cu duritatea maximă
(10) pe scara Mohr, în stare pură fiind incolor. Duritatea extremă a diamantului este explicată prin
legătura stabilă simetrică dintre atomii de carbon. Această duritate diferă după gradul de puritate a
cristalului. Din cauza durităţii mari cristalele de diamant pot fi şlefuite numai cu pulbere de diamat.
Denumirea de diamant provine din limba greacă "adamas" αδάμας, "de neînvins". Masa
diamantului este exprimată în carate ce corespunde cu 0,200 grame.
Diamantele i-au naştere la adâncimi mari (150 km), unde sunt temperaturi ridicate (1200-
1400°C) şi presiuni ridicate. Rocile mamă (de însoţire) a diamantului sunt Peridotit şi Eklogit sau roci
bogate în gaze Kimberlite şi Lamproite. Acestea transportă la erupţia vulcanului şi diamant (topit) sau
fragmente din mantaua scoarţei pământului. Formându-se în aceste condiţii, diferenţa dintre grafit şi
diamant este determinată de timpul de răcire. Diamantele se pot exploata din rocile însoţitoare prin
minerit de exemplu (Namibia, Africa de Sud) sau se separă din aluviunile (depunerile) apelor
curgătoare (ţărmul african). Microdiamantele i-au naştere în urma căderii meteoriţilor mari pe pământ
(ex.craterul Barringer), când se creează condiţiile necesare pentru formarea diamantului, prin existenţa
unor presiuni şi temperaturi ridicate în prezenţa bioxidului de carbon. Vârsta diamantelor este foarte
diferită fiind diamante vechi de peste 3 miliarde de ani şi diamante mai noi, care au vârsta de câteva
sute de milioane de ani.
Încă de la primele descoperiri de diamante din regiunea Kimberley (Africa de Sud), cercetările
de situri noi au fost continuate, căutându-se siturile asemănătoare (pământuri albastre). În perioadele
geologice aceste minerale au migrat prin intermediul agenţilor tectonici, atmosferici şi hidrologici, din
zonele de formare spre zonele de tărm. De exemplu zăcămintele diamantifere din Africa de Sud se
desfăşoară în lungul ţărmului atlantic, acolo unde efectul separării continentului african de cel sud-
american a fost cel mai violent. În mezozoic şi neozoic, nivelul mediu al oceanelor a fost în general
mai ridicat decât în prezent. În timpul glaciaţiunilor cuaternare nivelul Oceanului Planetar a fost mai
coborât, astfel încât în perioadele interglaciare soclurile continentale au tendinţa de a se ridica
accentuând eroziunea de suprafaţă. Prin urmare reţeaua hidrografică a spălat zonele de acumulare a
kimberlitelor, antrenându-le până în zonele de platformă. În măsura în care variaţiile nivelului
Oceanului Planetar a oscilat în timp (de la -170m la +50m în raport cu nivelul actual) şi diamantele au
o densitate mare (nefiind transportate departe de ţărmuri) locul de acumulare a acestora se regăseşte în
prezent în zona platformei continentale de unde pot fi extrase.
Criteriile stabilirii valorii unui diamant sunt: densitatea, duritatea, dispersia şi refracţia luminii,
conductibilitatea termică, strălucirea, puritatea. Spectroscopia (absorbţia unor radiaţii) poate stabili
dacă culoarea diamantului este naturală sau realizată ulterior. Diamantul care va fi şlefuit cu faţete
multe se numeşte briliant (Brillant-care are mai multe variante). Producţia diamantelor naturale pe
glob a atins cantitatea de 20 de tone anual. La această cantitate se adaugă diamantele sintetice (pentru
prima oară fabricate din grafit în 1955) care în cea mai mare parte sunt utilizate în industrie. Prin
acoperirea altor substanţe cu un strat de câţiva microni (tratare cu plasmă) se formează aşa-numitul
strat DLC (diamond-like carbon). Această tehnologie fiind mai departe perfecţionată se produc
diamante magnetice cu dimensiuni de ordinul nanometrului, care probabil vor fi folosite în medicină.
Diamantul are unghiul de refracţie ridicat, de aceea străluceşte intens, ceea ce a dus la utilizarea
principală a diamantelor naturale ca pietre preţioase. În prezent aceste unghiuri a faţetelor unui cristal
sunt realizate cu ajutorul unor programe de simulare, determinând unghiul optimal pentru o strălucire
maximă. Un diamant pur este incolor, în prezent exsitând procedee tehnice cu ajutorul laserului prin
care se îndepărtează impurităţile din cristal, iar prin iradieri a cristalului (în reactoare atomice) s-a
reuşit din diamante cu o valoare inferioară să fie transformate în cristale cu o culoare stabilă verde sau
albastră. Aplicaţiile în industrie ale diamantului sunt următoarele: abraziv, instrumente de tăiat sau
găurit foarte ascuţite şi dure. În medicină (chirurgie) o aplicaţie tot mai largă o are folosirea lamelor de
bisturiu acoperite cu un strat de carbon asemănător diamantului. De asemenea industria electronică
prezintă interes pentru asemenea straturi aplicate pe electrozi, la fel de important este în tehnologia
semiconductorilor sau în chimiei.

III.2.2.3. Metalele grele

Diamantele nu sunt singurele minerale care se acumulează în zona platformelor continetale,

datorită densităţii ridicate, pe lângă ele existând şi o serie de alte minerale grele precum aurul argintul
platina etc.
Pentru astfel de depozite aflate în preajma platformelor continentale geologiii folosesc
denumirea de placer (placers). Această denumire, de origine spaniolă a fost adoptată şi popularizată
de căutătorii de aur din California, şi mai apoi din Alaska, fiind astăzi unanim recunoscută în întreaga
lume. Prin termenul de placer se înţelege locul unde se exploatează mineralele care au fost concentrate
de un curs de apă sau de mişcarea valurilor sau a curenţilor. Pentru a da naştere unui placer, mineralele
trebuie să fie mai dense ca nisipul sau pietrişul, în sânul cărora se acumulează şi să reziste la
agresiunile de ordin chimic şi fizic.
Principalele zăcăminte clastice (placer) pe care geologii le-au cercetat şi pe care societăţile
miniere le-au pus în producţie sunt cele care conţin metale rare (aur, argint, platină sau pietre
preţioase, rubine, safire etc.).
Cele mai mute exploatări se regăsesc în zona Africii de sud-vest, nord-estul statului Sri Lanka,
Japonia (Golful Ariake), Alaska, Indonezia, Thailanda etc. În Africa de Sud, pe coastele de sud-vest,
în apropierea platformei continentale până la adâncimi de 3-40m, funcţionează o staţie care
prelucrează 18000t dematerial brut zilnic ce conţine diamante şi alte metale grele. În Japonia (Golful
Ariake) sedimentele de pe platforma continentală conţin 56% fier şi 12% titan, etc.
Zonele unde se găsesc zăcăminte minerale cele mai bogate sunt în general paralele cu cele
actuale. Este foarte dificilă punerea lor în valoare ca urmare a problemelor de ordin ecologic şi estetic
care pot apărea. Exploatările se realizează doar în cazul în care plajele fosile, ca urmare a unor mişcări
tectonice, sunt situate la distanţă mare de ţărmuri. Locurile cele mai promiţătoare sunt situte în aval de
regiunile continentale bogate în zăcăminte minerale şi de unde reţeaua hidrografică transportă aceste
minerale în mare într-un timp îndelungat.
Aurul exploatat iniţial manual, în prezent este identificat şi valorificat prin intermediul
mijloacelor moderne de investigaţie geologică şi geofizică (ecosondajul). „Febra aurului” a dat naştere
multor legende în California (la jumătatea secolului al XIX-lea), Alaska (începutul secolului al XX-
lea), în Australia, în Brazilia etc. În prezent căutarea acestui mineral a cunoscut o nouă dezvoltare,
unul dintre cele mai promiţătoare locuri din acest punct de vedere, fiind platoul continental al Mării
Bering, unde se varsă o serie întreagă de fluvii din zona Peninsulei Alaska şi a Siberiei Orientale –
două regiuni foarte bogate în aur. Cu toate că o serie de condiţii climatice sunt foarte dure şi prezenţa
banchizei de gheaţă interzice practic munca într-o bună parte a anului, societăţile miniere au început
exploatarea în regiunea gurii fluviului Yucon (S.U.A) sau Kolîma (Rusia)
A existat de asemenea o „febră a argintului” în Mexic, o „febră a cositorului” în Malayezia,
insulele Sonde şi Australia, a platinei în Columbia, a rubinului şi safirelor în Siria, India şi Birmania, a
smaraldelor, în Brazilia şi Columbia
 Distribuţia depozitelor minerale (după National Ocean Survey, 1976, Romanescu 2000)

În Malayezia şi Indonezia (în zona insulelor Sumatra şi Borneo) marile societăţi miniere
exploatează cele mai mari zăcăminte de cositor din lume. Aceste se prezintă sub forma unor pungi de
minereuri bogate (casiterite) care încep adesea din subsolul uscatului şi se prelungesc, aproape
întotdeauna în sedimentele platformei continentale. O societate minieră olandeză ce exploatează zona
platformei continentale din apropiere de insula Palau a publicat rezultatele unui sondaj de 129 carotaje
efectuate, unde a găsit în medie 2,7 kg cositor/m 2. Raportând această valoare la suprafaţa totală
concesionată (740000 m2) rezultă o estimare a producţiei de 2250t metal pur.