Scurt istoric

Pietrele preţioase, simbol al puterii şi al bogăţiei, se găsesc în majoritatea bijuteriilor de coroană, în

marile tezaure şi în colecţiile muzeelor celebre. Interesul faţă de pietrele preţioase datează încă din
Mezolitic. Ele au fost exploatate şi prelucrate în Asia Centrală, Mesopotamia, Egipt, America Centrală.
Atracţia pentru comorile Pământului a făcut ca, după milioane de ani de tăinuire în cotloane subterane, să
iasă la suprafaţă cristale de o frumuseţe rară. Pietrele pretioase, semipreţioase, gemele sau - într-un cuvânt
generic - cristalele au fascinat omenirea din cele mai vechi timpuri. Superstiţiile, mitologia, spiritualitatea
şi literatura au semnalat prezenţa cristalelor ca un subiect aparte, fascinant şi misterios deopotrivă. Pietrele
preţioase sunt menţionate şi în Vechiul Testament.
Clasificarea pietrelor naturale
Majoritatea pietrelor preţioase sunt cristale naturale alese pentru frumuseţea şi raritatea lor.
Gemologia este ştiinţa care se ocupă cu identificarea, expertiza şi evaluarea gemelor.
Gemele sunt substanţe minerale şi organice, naturale şi sintetice.
Gemologii clasifică pietrele naturale în următoarele categorii
-pietre preţioase, în categoria cărora intră diamantul , rubinul , safirul si smaraldul;
-pietre semipretioase , fine , in categoria carora intra pietre trasparente sau translucide mai putin
valoroase;
-pietre ornamentale , translucide sau opace;
-materii organice preţioase, care provin din regnul animal sau vegetal.
Principalele surse de cristale
Mineralele sunt elemente naturale sau amestecuri care formează rocile din scoarţă. Pietrele
preţioase, minereurile metalice, nisipul, sarea şi talcul sunt minerale. Noţiunea de mineral derivă de
cuvântul latin „mina“ şi este legată de apariţia mineritului.
Denumirea mineralelor s-a făcut după locul unde au fost descoperite (aragonit de la Aragon,
antigonit de la Valea Antigonia din Elveţia), după numele unor oameni de ştiinţă (wernerit, goethit) sau
utilizând denumiri din Antichitatea greacă, arabă, latină.
Se cunosc peste 3000 de minerale, dar numai 30 formează majoritatea rocilor, solurilor şi nisipurilor de pe
Pământ.
Sursele de minerale naturale pot fi clasificate astfel:
-roci sedimentare (asigură circa 50% din protecţia mondială de diamant, rubin, safir, agat)
-roci metamorfice (sursă de smaralde, jasp)
-roci magmatice.
Prelucrarea pietrelor preţioase şi semipreţioase
Pietrele preţioase şi semipreţioase sunt prelucrate pentru a le pune în evidenţă frumuseţea şi pentru
a le creşte valoarea. Principalele metode de prelucrare sunt:
 Clivajul este proprietatea unui mineral de a se desface după feţe plane în urma unor acţiuni
mecanice. În funcţie de clivajul unei pietre, bijutierul poate face o selecţie înainte de tăiere
pentru a obţine o prelucrare uniformă.
 gravarea
 găurirea
 tăierea este cea care determină reflexia luminii şi în consecinţă strălucirea emanată de acesta
 sculptarea
 şlefuirea este operaţia prin care un giuvaergiu iscusit poate transforma un cristal brut cu defecte şi
imperfecţiuni într-un obiect de artă valoros. Dintre tipurile de şlefuire cunoscute, enumerăm :
-şlefuirea indiană – folosită iniţial în India la prelucrarea granatelor
-şlefuirea prin erodare - se face folosind praf abraziv şi se foloseşte la prelucrarea agatelor
-şlefuirea modernă – realizată astăzi cu maşini automate şi lasere.
 Proprietăţi macroscopice ale pietrelor preţioase si semipreţioase

Pietrele pretioase pot fi caracterizate, într-o prima fază prin prisma următoarelor proprietăţi:
 culoarea – este foarte importantă şi determină valoarea pietrei respective. Din acest punct de
vedere, pietrele pot fi:
*incolore(diamant, cristal de stâncă);
*colorate idiocromatice, culoarea se datorează unor elemente care apar în formula chimica
( malachit);
*colorate alocromatice, culoarea e determinată de impurităţile sau defectele prezente în
structura atomică a mineralului;
*aparent colorate, culoarea e dată de diferite efecte optice.
 luciul - este foarte important pentru identificarea pietrelor preţioase în stare nativă. Gradul de
transparenţă şi luciul au rol decisiv asupra modului în care va fi tăiată şi prelucrată o piatră
preţioasă. El este dat de reflexia şi difuzia luminii pe suprafaţa pietrelor.
Tipuri de luciu:
• adamantin: diamant
• sticlos: safir
• sidefos: feldspat
• mătăsos: ochi de tigru
 duritatea pietrelor preţioase poate fi un criteriu al valorii, mai ales că diamantul se află în top şi din
acest punct de vedere. Duritatea este rezistenţa unei pietre la zgârâiere, iar scala Mohs este cea mai
folosită scară de duritate
 forma – un cristal are anumite trăsături regulate, simetrice: plan de simetrie, axa de simetrie şi
centru de simetrie. Se cunosc şapte sisteme de cristalizare dar cristalele din sistemul cubic prezintă
cel mai mare grad de simetrie.
 structura internă – determină forma regulată şi proprietăţile acestora. De exemplu, în grafit,
atomii de carbon sunt legaţi într-un aranjament hexagonal cu spaţii largi. Straturile de atomi pot
aluneca uşor unele peste altele, făcând ca grafitul să devină unul din cele mai moi minerale. În
diamant, fiecare atom de carbon este legat de alţi patru într-un aranjament cubic. Această structură
este rigidă şi compactă şi determină duritatea foarte mare a diamantului.

Pietre preţioase

Deşi există peste 130 de minerale considerate preţioase, cu 50 de varietăţi comune circulând pe
piaţă, doar patru compun tetragrama pietrelor cu adevărat de valoare: diamantul, rubinul, safirul şi
smaraldul.
Pietrele preţioase sunt minerale foarte valoroase puţin răspândite în natură. Valoarea lor este data de
duritate, densitate, transparenta, refractie, stralucire si masa exprimată în carate.
Evaluarea pietrelor
O piatră naturală se evaluează prin patru caracteristici notate prin 4C, de la prima literă a denumirii lor în
limba engleză: carat, color, cut şi clarity.
a) Carat reprezinta greutatea exprimată în carate (1 ct.=0,205g);
b) Color precizeaza claritatea, strălucirea culorii pietrei.
c) Cut reprezinta gradul de perfecţiune al tăieturii pietrei.
d) Clarity reprezintă gradul de puritate al pietrei si felul incluziunilor din interiorul ei. Valoarea
comercială a pietrelor preţioase şi semipreţioase joacă un rol important în decizia oamenilor de a le
cumpăra.
Diamantul
Diamantele au fost descoperite pentru prima oara în India, în urmă cu 3000 mii de ani şi se
deosebesc de toate celelalte pietre preţioase deoarece sunt constituite dintr-un singur element, carbonul
pur. Meritul de a afirma că diamantul nu conţine nici un alt element decât carbonul, aparţine lui Gnyton şi
Darry.
Denumirea diamantului vine din limba greacă, cuvântul adamas însemnând invincibil. În stare pură,
diamantul este o substanţă incoloră, cristalizată în sistem cubic. În centrul unui tetraedru regulat se află un
atom de carbon înconjurat la distanţe egale de alţi patru atomi de carbon(vezi figura). Datorită legaturilor
covalente care se stabilesc între atomii componenti, diamantul este un material foarte dur si rigid cu punct
de topire ridicat.
Depozite de diamante
Diamantele se formează la adâncimi mari, peste 160 km, la temperaturi şi presiuni ridicate. Cele
mai mari depozite de diamante au fost găsite în Africa (Tanzania, Zair, Ghana, Botswana),
Australia, Siberia, Venezuela. India a fost vreme îndelungată singura sursă de diamante a lumii, dar
în prezent producţia s-a restrâns destul de mult.
Diamante faimoase
Cullinanul – a fost descoperit în Africa în anul 1905. Cântărea 3106 carate iar cristalografii considerau că
este doar o bucată dintr-un diamant mult mai mare. A fost tăiat în 105 pietre, cea mai mare fiind Steaua
Africii (530,2 carate). Nouă bucăţi Culinan se găsesc astazi în coroana regală britanică.
Vargas – a fost descoperit în Brazilia în anul 1938 şi la acea vreme cântărea 726,6 carate. În anul 1945 a
fost tăiat în 29 de pietre.
Marele Mogul – a fost descoperit în India în anul 1650 şi se pare că avea 797,5 carate. Era un diamant
albăstrui şi din 1739 a dispărut. Specialiştii cred că renumitul diamant KOH-I-NOOR („Muntele de
lumină”) care cântăreşte 186 carate ar fi o bucată din Marele Mogul.
Diamante colorate – Dresden (41 carate, verde), Tiros (12,25 carate, lila), Abaete(238 carate, roz),
Maximilian (176,2 carate, galben-verzui), Hope (44 carate, albastru), Florentiner (137,2 carate, galben).
(figura 6 – diamante colorate)
Diamante sintetice şi falsuri
Obţinerea de diamante artificiale i-a preocupat pe mulţi cercetători. S-a încercat obţinerea unui
diamant de dimensiuni mari prin sudarea mai multor bucăţi mici, sau prin topirea lor. Fabricarea
diamantelor artificiale a rămas, până la sfîrşitul secolului al XIX-lea, visul neîmplinit al alchimiştilor,
fizicienilor, chimiştilor şi mineralogilor. În 1880, chimistul englez Hannay a făcut o experienţă prin care în
tuburi ermetic închise, şi din care s-a scos aerul, s-au introdus particule de carbon, care, supuse unor
temperaturi şi presiuni ridicate, s-au tranformat în cristale. Ştiinţa îi atribuie meritul deschiderii drumului
spre obţinerea diamantului artificial realizat, 13 ani mai tîrziu, în 1893, de către chimistul francez Henri
Moissan
Smaraldul
Smaraldul este una dintre cele mai frumoase pietre pretioase cunoscute.El este un mineral care
cristalizează in sistemul hexagonal, fiind o varietate de beril Be3Al2(SiO3)6 , a cărui culoare verde este
determinată de ionii de crom şi vanadiu.
Culoarea verde a smaraldului este consacrată, verdele de smarald. Denumirea smaraldului provine
din latină – „smaragdus” care înseamnă „inimă de piatră”. Smaraldele perfect limpezi, lipsite de spărturi şi
incluziuni sunt foarte rare. Aceste defecte fac posibilă de multe ori diferenţierea între smaraldele veritabile
şi cele artificiale, uneori putându-se stabili locul lor de provenienţă. Se poate confunda cu turmalina,
dioptaz sau sticlă colorată.
Smaralde artificiale
In anul 1935 se reuşeşte producerea smaraldului artificial numit Igmerald de IG Farben, Bitterfeld
Germania. Smaraldele sintetice au aceeaşi compoziţie chimică şi aceleaşi caracteristici cu pietrele naturale.
The Federal Trade Commission are reguli foarte stricte în acest sens: „pietrele sintetice trebuie să aibă
aceleaşi proprietăţi optice, fizice şi chimice ca şi piatra naturală”.
 Rubinul şi Safirul

Rubinul şi safirul sunt varietăţi de corindon. Corindonul cu compoziţia chimică Al2O3 este un mineral care
se găseşte impurificat cu oxizi ai altor metale (are culoare neagră cenuşie) în zăcăminte mari, care se
exploatează minier. După duritatea sa, 9 pe scala Mohs, el se situează pe locul doi după diamant.
Corindonul impur se utilizează ca pulbere pentru şlefuit (şmirghel), la fabricarea pietrelor de
polizor, la obţinerea de cărămizi refractare (rezistente la temperaturi foarte înalte).
Culoarea acestui mineral este variată şi este influenţată de impurităţile din cristal. Modificaţiile roşii
se numesc rubine iar cele albastre, safire.
Cele mai apreciate si mai frumoase sunt cele roşu-intens, denumite "sânge de porumbel". Rubinele
de un roşu-intens, clare, care depăşesc 5 carate sunt foarte rare, de aceea pretul unui rubin de acest gen este
mult mai mare decât al unui diamant de aceeasi dimensiune.
In Evul Mediu se spunea că apără de ciumă şi de diavol.
Rubine renumite
Nawata (496,5 carate – cel mai mare rubin)
Edward (167 carate)
Rosser-Reeves-Rubin (138,7 carate)
Rubinul Păcii (25 carate)