DAVE EGGERS

O HOLOGRAMĂ
PENTRU REGE
Traducere din engleză și note de
IRINA NEGREA

HUMANITAS
 Pentru Daniel McSweeney, Ron Hadley
și Paul Vida, mari oameni toți

„Nu se întâmplă în fiecare zi să fie nevoie de noi.”

SAMUEL BECKETT

I.

Alan Clay s-a trezit din somn în Jeddah, Arabia Saudită. Era data
de 30 mai 2010. Călătorise două zile, schimbând mai multe avioane,
pentru a ajunge acolo.

În Nairobi cunoscuse o femeie. Au stat unul lângă celălalt,

așteptând fiecare îmbarcarea pentru următorul zbor. Era înaltă,
planturoasă, cu cercei mici de aur în urechi. Avea pielea bronzată și
o voce cântată. Lui Alan i-a plăcut de ea, mai mult decât de alți
oameni din viața lui, oameni pe care îi vedea în fiecare zi. Femeia i-a
spus că locuia în partea de nord a statului New York. Nu prea
departe de locul unde stătea el, la periferia Bostonului.
Dacă ar fi avut curaj, ar fi găsit o modalitate de a rămâne mai
mult timp cu ea. El, însă, s-a urcat în avion și a zburat la Riyadh, iar
de acolo la Jeddah. Un om l-a luat de la aeroport și l-a condus cu
mașina la Hilton.

Un clic, și Alan a intrat în camera lui de la Hilton, la ora 1.12 a.m.

S-a pregătit repede de culcare. Simțea nevoia să doarmă. Trebuia să
facă un drum de un ceas, spre nord, la ora șapte dimineața, ca să
ajungă la opt la Orașul Economic al regelui Abdullah. Acolo, el și
echipa lui urmau să pună la punct un sistem holografic de
teleconferință și să aștepte să i-l prezinte regelui Abdullah, personal.
Dacă acesta era impresionat, urma să acorde companiei Reliant
contractul IT pentru întregul oraș, iar comisionul lui Alan, estimat la
un nivel mediu de șase cifre, putea pune capăt tuturor necazurilor
pe care le avea.
Prin urmare, trebuia să se simtă odihnit. Să se simtă în formă. El,
însă, stătuse patru ceasuri în pat, fără să poată adormi.

S-a gândit la fiica lui, Kit, care era la facultate, o facultate foarte
bună și scumpă. Iar el nu avea bani să-i plătească taxa de școlarizare
pentru toamnă. Nu putea să-i plătească taxa de școlarizare fiindcă
luase o serie de decizii prostești în viață. Nu fusese prevăzător. Îi
lipsise curajul, atunci când i-ar fi fost necesar.

Deciziile lui fuseseră nechibzuite.

Deciziile asociaților lui fuseseră nechibzuite.
Aceste decizii fuseseră prostești și pragmatice.

Dar el nu știuse la vremea respectivă că deciziile lui erau

nechibzuite, prostești sau pragmatice. El și asociații lui nu știau că
luau decizii care aveau să-i împingă în pragul falimentului, așa cum
se întâmplase cu Alan, care era acum aproape șomer, proprietar al
unei firme de consultanță cu un singur angajat, pe care o conducea
din biroul lui de acasă.

Divorțase de Ruby, mama lui Kit. Perioada de timp de când se

despărțiseră o depășea acum pe aceea în care trăiseră împreună.
Ruby era o scorpie afurisită, care locuia acum în California și nu
contribuia cu nimic la susținerea financiară a lui Kit. Facultatea te
privește pe tine, i-a spus ea. Comportă-te ca un bărbat, a adăugat.
Acum Kit nu putea să meargă la facultate în toamnă. Alan
scosese casa la vânzare, dar nu fusese cumpărată încă. Alte soluții
nu mai avea. Le datora bani multora, iar la asta se adăuga suma de
18 000 $ cuvenită celor doi designeri care îi confecționaseră un
prototip pentru o nouă bicicletă, pe care credea el că ar putea să o
fabrice în zona Bostonului. Pentru asta, se chema că era un idiot.
Avea o datorie de 45 000 $ la Jim Wong, de la care se împrumutase
ca să poată achita materialele și închirierea pe două luni a unui
depozit. Și le mai datora încă aproximativ 65 000 $ altor șase prieteni
și posibili parteneri de afaceri.
Prin urmare, era falit. Iar când și-a dat seama că nu va putea
achita taxele de școlarizare ale lui Kit, era prea târziu pentru a mai
solicita vreun alt ajutor bănesc. Prea târziu pentru un transfer în altă
parte.
Dar oare chiar era o tragedie dacă o tânără sănătoasă, cum era
Kit, se retrăgea un semestru de la facultate? Nu, nu era o tragedie. În
lunga și zbuciumata istorie a lumii, nici nu ar conta dacă o tânără
capabilă și deșteaptă, cum era Kit, ar lipsi un semestru de la
facultate. Kit ar supraviețui. Nu era nicio tragedie. Nici pe departe.

Tragedie se putea numi ceea ce se întâmplase cu Charlie Fallon.

Charlie Fallon a murit înghețat în lacul de lângă casa lui Alan. Lacul
de lângă casa lui Alan.
Alan se gândea la Charlie Fallon, în timp ce se chinuia să
adoarmă în camera lui de la Hilton, în Jeddah. Alan văzuse când
Charlie intrase în lac în ziua aceea. Alan pleca de-acasă cu mașina,
spre cariera de piatră. Nu i se păruse normal ca un bărbat cum era
Charlie Fallon să intre în lacul acela cu luciu întunecat, în luna
septembrie, dar nici nu era ceva ieșit din comun.
Charlie Fallon obișnuia să-i trimită lui Alan pagini din cărți.
Trecuseră doi ani de când făcea asta. Charlie îi descoperise pe
transcendentaliști târziu în viață, simțea că exista o afinitate între el
și ei. Văzuse că Brook Farm1 nu era departe de unde locuiau el și
Alan, ceea ce i se părea semnificativ. Și-a căutat rădăcinile în Boston,
sperând să descopere o legătură, dar nu a găsit nimic. Oricum, a
continuat să îi trimită pagini lui Alan, cu pasaje subliniate.
Mecanismele unei minți privilegiate, socotea Alan. Nu-mi mai
trimite rahaturi dintr-astea, i-a spus el lui Charlie. Dar Charlie a
rânjit și i-a trimis în continuare.
Așadar, când Alan l-a văzut pe Charlie intrând în lac, la amiază,
într-o zi de sâmbătă, gestul i s-a părut o evoluție logică a noii
pasiuni a acestuia pentru pământ. Apa îi venea lui Charlie doar
până la glezne, când Alan a trecut atunci prin dreptul lui.

II.

Când Alan s-a trezit din somn în camera lui din hotelul Jeddah
Hilton, știa că întârziase deja. Era 8.15. Adormise abia după ora cinci
dimineața.

Trebuia să fie în Orașul Economic al regelui Abdullah la ora opt.

Era la distanță de cel puțin un ceas de mers cu mașina. Socotind cât
îi lua să facă un duș, să se îmbrace și să găsească un automobil până
la destinație, însemna că avea să ajungă la ora zece. Adică, ar
întârzia două ceasuri din prima lui zi de lucru acolo. Era un prost.
Era tot mai prost, cu fiecare an care trecea.

A sunat-o pe Cayley pe mobil. Aceasta i-a răspuns, cu vocea ei

guturală. Într-o altă viață, hazardul ar fi făcut ca el să fie mai tânăr,
ea mai în vârstă și amândoi suficient de tâmpiți încât să încerce o

1 Comunitate utopică experimentală, inspirată din transcendentalism,

întemeiată În 1840 de către George Ripley, adept al fourierismului.
relație, el și Cayley ar fi fost ceva teribil.
— Salut, Alan! E frumos aici. În fine, poate nu frumos. Dar tu nu
ești aici.
Alan i-a explicat. Nu a mințit. Nu mai putea să-și găsească
energia, creativitatea necesară.
— Păi, nu-ți face griji, i-a zis ea, cu un râs scurt – glasul ei sugera
posibilitatea, râvnita existență a unei fantastice vieți de neclintită
senzualitate –, noi abia ne instalăm. Dar va trebui să-ți găsești un
mijloc de transport. Știe careva cu ce ar putea ajunge Alan până aici?
Strigase către restul echipei, probabil. Spațiul suna cavernos. Alan
și-a imaginat un loc gol și întunecos, trei tineri ținând în mână
lumânări, așteptând să vină el cu lanterna.
— Nu poate să închirieze o mașină, le-a zis ea lor.
Și apoi lui:
— Poți să închiriezi o mașină, Alan?
— O să găsesc o soluție, a răspuns el.

A sunat la recepție.
— Alo, Alan Clay la telefon. Care este numele dumitale?
Așa făcea el, îi întreba pe oameni care era numele lor. Un obicei
deprins demult de la Joe Trivole, pe vremea când lucra la Fuller
Brush. Întreabă numele, repetă numele. Ții minte numele oamenilor,
oamenii te țin minte.
Funcționarul i-a răspuns că numele lui era Edward.
— Edward?
— Da, domnule. Numele meu este Edward. Cu ce vă pot fi de
folos?
— De unde ești dumneata, Edward?
— Din Jakarta, Indonezia, domnule.
— Ah, Jakarta, a spus Alan. Apoi, și-a dat seama că nu avea nimic
de spus despre Jakarta. Nu știa nimic despre Jakarta.
 — Edward, ce-ai zice dacă aș închiria și eu o mașină prin
intermediul hotelului?
— Aveți permis de conducere internațional?
— Nu.
— Atunci, nu, nu cred că ar trebui să faceți asta.

Alan l-a sunat pe concierge. I-a explicat că avea nevoie de un șofer,

care să îl ducă la Orașul Economic al regelui Abdullah.

— Asta va dura câteva minute, i-a spus acesta. Nu vorbea cu

accent saudit. Se părea că nu lucra niciun saudit la acest hotel
saudit. Exact cum presupusese Alan. Foarte puțini saudiți lucrau
undeva, i se spusese. Importau mână de lucru în toate sectoarele.
Trebuie să găsim o persoană adecvată care să vă transporte cu
mașina, a adăugat.
— Dar nu poți să-mi chemi un taxi?
— Nu tocmai, domnule.
Alan a simțit că i se urcă sângele la cap, însă toată încurcătura de
acum era opera lui. I-a mulțumit funcționarului și a închis telefonul.
Știa că nu puteai, pur și simplu, să chemi un taxi în Jeddah sau
Riyadh – sau așa scria în ghidurile turistice, care toate elucidau
amănunțit pericolele la care se expuneau călătorii străini în Regatul
Arabiei Saudite. Departamentul de Stat plasa Arabia Saudită la
gradul maxim de alertă. Răpirile de persoane nu erau improbabile.
Alan risca să fie vândut organizației Al-Qaida, răscumpărat,
transportat peste granițe. Însă Alan nu se simțise niciodată în
pericol undeva, iar angajamentele sale contractuale îl purtaseră în
Juarez în anii ’90, în Guatemala în anii ’80.

Suna telefonul.
— Avem un șofer pentru dumneavoastră. Când ați vrea să vină?
 — Cât mai repede cu putință.
— Va fi aici în douăsprezece minute.

Alan a făcut un duș și și-a bărbierit pielea pătată de pe gât. Și-a

pus un maiou, o cămașă albă cu marginile gulerului prinse în
nasturi, pantaloni kaki, mocasini, șosete cafenii. Îmbracă-te ca un
om de afaceri american, i se spusese. Fusese pus în gardă, i se
povesti despre diverși occidentali excesiv de zeloși, care purtau
kandura și acoperăminte de cap arabe, tradiționale. Oameni care
încercau să se integreze printre localnici, făcând un efort. Acest efort
nu era apreciat.

În timp ce își aranja gulerul de la cămașă, Alan și-a atins

umflătura de pe ceafă, pe care o descoperise în urmă cu o lună. Era
de mărimea unei mingi de golf, o protuberanță ieșită din șira
spinării, care se simțea la pipăit ca un cartilagiu. În unele zile, își
imagina că excrescența făcea parte din șira spinării, căci altminteri
ce putea fi?
Putea fi o tumoare.
Acolo, pe șira spinării, o umflătură ca asta-nu putea fi de cât ceva
invaziv și letal. În ultima vreme, avusese mintea încețoșată și mersul
stângaci, ceea ce îi crea senzația clară și cumplită că îi creștea ceva
acolo, rozând din el, secătuindu-l de vigoare, storcind din el orice
urmă de acuitate și motivație.

Își propusese să meargă la un consult de specialitate, dar pe urmă

renunțase. Niciun doctor nu putea opera așa ceva. Alan nu voia
radioterapie, nu voia să chelească. Nu, subterfugiul era să pipăie
umflătura din când în când, să urmărească simptomele aferente, să
pipăie din nou locul, apoi să nu facă nimic.
 După douăsprezece minute, Alan era gata.
A sunat-o pe Cayley.
— Plec acum de la hotel.
— Bine. Până ajungi tu aici, noi vom instala totul.

Echipa putea să ajungă acolo fără el, echipa putea să monteze

totul fără el. Și, atunci, el ce mai căuta aici, de fapt? Motivele erau
îndoielnice, dar grație lor ajunsese aici. În primul rând, faptul că el
era mai în vârstă decât ceilalți membri ai echipei, toți niște copii, în
realitate, niciunul peste treizeci de ani. În al doilea rând, Alan îl
întâlnise cândva pe nepotul regelui Abdullah, când făcuseră parte
amândoi dintr-o companie de mase plastice, la mijlocul anilor ’90,
iar Eric Ingvall, vicepreședintele firmei Reliant de la New York,
considera că această legătură avea toate șansele să capteze atenția
regelui. Probabil neadevărat, însă Alan preferase să nu îi
demoralizeze.

Alan s-a bucurat de slujbă. Avea nevoie de una. Perioada de

aproximativ un an și jumătate, care precedase telefonul de la Ingvall
fusese umilitoare. Completarea unei declarații fiscale pentru un
venit impozabil de 22 350 $ a fost o experiență pe care nu se
așteptase să o aibă la vârsta lui. Oferise servicii de consultanță de la
domiciliu, în ultimii șapte ani, dar de la an la an veniturile lui se
diminuaseră. Nimeni nu cheltuia bani. Chiar și în urmă cu cinci ani,
afacerile merseseră bine; vechi prieteni îi pasau contracte, iar el se
arăta de folos la rândul lui. Îi punea în legătură cu vânzători pe care
îi cunoștea, forța favoruri, aranja tranzacții, trăgea comisioane grase.
Simțise că își merita banii.
Acum avea cincizeci și patru de ani și era o ciudățenie pentru
această Americă a corporațiilor, la fel ca un avion construit din
nămol. Nu reușea să găsească de lucru, nici să atragă clienți. Trecuse
de la Schwinn la Huffy, la Frontier Manufacturing Partners, la Alan
Clay Consulting, la statul acasă, uitându-se la DVD-uri cu meciurile
echipei Red Sox când câștigase campionatul de baseball în 2004 și în
2007. Meciul când marcaseră în casă, de patru ori consecutiv,
împotriva echipei Yankees. Urmărise acele patru minute și jumătate
de o sută de ori, iar fiecare nouă vizionare îi provoca aceeași mare
bucurie. Un sentiment de echitate, de ordine. Era o victorie care nu
putea fi revocată niciodată.

Alan l-a sunat pe concierge.

— A venit mașina?
— Îmi pare rău, va mai întârzia.
— Cu cine vorbesc – tipul din Jakarta?
— Da, eu sunt.
— Edward.
— Exact.
— Salut, din nou, Edward. Cât timp va întârzia mașina?
— Încă douăzeci de minute. Vreți să vă trimit ceva de mâncare în
cameră?

Alan s-a dus la fereastră și a privit afară. Marea Roșie era calmă,
nespectaculoasă de la această înălțime. O autostradă cu șase benzi
trecea exact de-a lungul coastei. Trei bărbați în alb pescuiau pe chei.

Alan s-a uitat la balconul camerei de lângă el. Și-a văzut imaginea
reflectată în geam. Arăta ca un om obișnuit. Bărbierit și îmbrăcat,
putea să treacă drept normal. Ceva se întunecase, însă, sub fruntea
lui. Ochii i se retrăseseră în orbite, iar lumea observa asta. La ultima
reuniune cu colegii de liceu, un tip, un fost fotbalist pe care Alan îl
disprețuise, i-a spus: Alan Clay, ce-i cu privirea asta pierdută-n
depărtări? Ce s-a întâmplat cu tine?
 O rafală de vânt a venit dinspre mare. În depărtare, un cargobot
se mișca pe apă. Ici și colo, alte câteva bărci, micuțe ca niște jucării.

Pe locul de lângă el, în avionul cu care zburase de la Boston la

Londra, stătuse un bărbat. Omul bea gin tonic și monologa.
A fost bine pentru o vreme, așa-i? spusese tipul. Cât a durat asta,
cam treizeci de ani, nu?! Poate douăzeci, douăzeci și doi? Dar se
isprăvise, nu încăpea nicio îndoială în această privință, iar acum
trebuia să fim pregătiți să ne alăturăm Europei Occidentale într-o
eră a turismului și comerțului. Nu asta spusese, în esență, tipul din
avion? Cam așa ceva spusese.
Nu-i mai tăcea gura, iar paharele cu băutură continuau să vină.
Am devenit o națiune de pisici de apartament, spusese omul. O
națiune de oameni care pun totul la îndoială, se frământă din orice
și gândesc prea mult. Slavă Domnului că americanii care au
întemeiat această țară nu erau așa. Erau alt soi de oameni! Au
străbătut țara în căruțe cu roți de lemn! Unii o mierleau pe drum,
dar ceilalți de-abia dacă se opreau. Pe-atunci, demult, îți îngropai
morții și mergeai mai departe.
Tipul, beat și poate dezaxat, totodată, debutase, ca Alan, în
domeniul producției industriale și, cândva mai târziu, rătăcise
drumul prin lumi tangențiale fabricării de bunuri. Își îneca amarul
în gin tonic și isprăvise cu toate astea. Era în drum spre Franța, cu
intenția să se retragă lângă Nisa, într-o căsuță construită de tatăl lui
după al Doilea Război Mondial. Și cu asta, basta.
Alan se arătase înțelegător și schimbase cu el opinii asemănătoare
despre China, Coreea, despre fabricarea de haine în Vietnam,
dezvoltarea și prăbușirea industriei confecțiilor textile în Haiti,
prețul unei camere bune în Hyderabad. Alan se ocupase câteva
decenii de biciclete, după care migrase, ricoșând periodic între vreo
alte șase domenii de activitate, oferind consultanță, ajutând diverse
firme să rămână competitive în ciuda unor măsuri drastice de
rentabilizare, automatizare, reducere a costurilor de producție, în
fine, lucruri de acest fel. Și, totuși, de la an la an, un tip ca el găsea
tot mai puțin de lucru. Oamenii încetaseră să mai producă mărfuri
pe sol american. Cum să mai poată cineva, fie el sau altul, să
pledeze pentru cheltuieli de cinci până la zece ori mai mari decât
costurile de fabricație din Asia? Iar când salariile asiaticilor au
crescut la niveluri inacceptabile – 5 $ pe oră, bunăoară –, a apărut
Africa. Chinezii fabricau deja teniși în Nigeria. Jack Welch a spus că
producția de mărfuri ar trebui să se desfășoare pe o barjă perpetuă,
făcând înconjurul globului în căutarea celor mai ieftine condiții cu
putință, ori se părea că lumea aplicase textual cuvintele lui. Tipul
din avion protesta, lamentându-se: Ar trebui să conteze unde a fost
fabricat un lucru!
Dar Alan nu voia să dispere, nu voia să fie târât de indispoziția
vecinului său de scaun din avion. Alan era un om optimist, nu-i așa?
El așa zicea că era. Marasm. Acesta era cuvântul pe care tipul l-a
folosit de nenumărate ori. Umorul negru redă perfect situația.
Bancurile! se văicărea tipul. Le-am auzit în Franța, Anglia, Spania. Și
Rusia. Oameni bombănind nemulțumiți de guvernele lor
dezastruoase, de disfuncționalitățile elementare și ireversibile ale
țărilor lor. Și Italia! Amărăciunea de-acolo, spectrul declinului. Asta
era pretutindeni, iar acum este și la noi. Acel sarcasm sumbru. Asta
e ceea ce ucide, pe-onoarea mea. Asta e semnul că ești la pământ și
nu te mai poți ridica!
Alan mai auzise teoriile astea și nu avea niciun chef să le audă
din nou. Și-a pus căștile pe urechi și s-a uitat la filme tot restul
zborului.

Alan a plecat de pe balcon, revenind în cameră, unde era răcoare

și întuneric. Se gândea la casa lui. Se întreba cine era în casa lui în
acel moment. Cine trecea poate pe-acolo, atingând lucrurile,
plecând mai departe. Casa era de vânzare, fusese scoasă la vânzare
de patru luni deja. Acela e lacul unde un tip a murit înghețat?

Singurul lucru pentru care Ruby îl mai suna era casa. Nu s-a
vândut încă? Avea nevoie de bani și se temea ca Alan să nu vândă
casa, păstrând tranzacția cumva secretă. Vei afla când se va vinde, i-
a spus el. Mai există și Internetul, a mai adăugat. A închis telefonul,
când Ruby a început să zbiere.

O femeie cosmetizase casa lui Alan. Există persoane care se ocupă

cu așa ceva. Îți vin în casă și o fac mai atrăgătoare decât ai fi putut tu
s-o faci vreodată. Dau strălucire întunecimii aduse de tine acolo
odată cu mizeria ta umană. Apoi, până se vinde, trăiești într-o
variantă a casei tale, o variantă mai bună. Există mai mult galben.
Există flori și mese confecționate din lemn recuperat. Bunurile tale
personale sunt depozitate în altă parte.

O chema Renee, avea părul vâlvoi, pieptănat în sus ca o vată de

zahăr. Începe prin a descongestiona locul, i-a zis ea. Va trebui să
scoți de-aici și să pui în cutii nouăzeci la sută dintre lucruri, a zis ea,
desfăcând brațul ca un evantai peste tot ceea ce acumulase el în
douăzeci de ani.
Alan a împachetat. A scos lucruri, și iar a scos lucruri din casă. A
lăsat mobilierul, dar când Renee a revenit i-a zis: Acum înlocuim
mobilierul. Vrei să cumperi altă mobilă sau să închiriezi?
Alan a scos și mobilierul din casă. Existau două canapele în
livingroom, pe care le-a dat de pomană. Una, unei prietene de-a lui
Kit. Cealaltă lui Chuy, tipul care îi tundea peluza. Renee a închiriat
obiecte de artă. Abstracții imprecise, le numea ea. Le vedeai în toate
camerele, picturi în culori agreabile, forme vagi fără nicio
semnificație.

Asta fusese în urmă cu patru luni. În tot acest răstimp, el locuise

în casă, dispărând atunci când agenții imobiliari voiau să o arate
unor clienți. Câteodată, rămânea și el. Uneori, stătea încuiat în
biroul lui de la domiciliu, în timp ce vizitatorii umblau prin casa lui,
comentând. Tavane joase, spuneau ei. Dormitoare mici. Astea sunt
pardoselile originale? Se simte un miros de mucegai. Locatarii sunt
oameni mai în vârstă?

Uneori, se uita la cumpărătorii potențiali când veneau, când

plecau. Trăgea cu ochiul pe geamul de la birou, ca un imbecil. O
pereche a stat odată atât de mult, încât Alan a trebuit să urineze
într-o cană de cafea. O vizitatoare, o doamnă cu alură profesională,
îmbrăcată cu un mantou lung din piele, l-a văzut pe geam, de pe
alee, în timp ce pleca. S-a întors spre agentul imobiliar și i-a spus:
Cred că tocmai am văzut o fantomă.

Alan privea cum valurile se sparg molcom la țărm. Cine să știe că

Arabia Saudită avea o asemenea coastă vastă și imaculată? Alan nu
știuse. Se uita la cele câteva zeci de palmieri de dedesubt, plantați în
curtea hotelului lui sau a celui de alături, la Marea Roșie de dincolo
de ei. Se gândea să rămână aici. Ar putea să-și ia alt nume. Ar putea
abandona toate datoriile. I-ar trimite bani lui Kit cumva, ar lăsa în
urmă menghina strivitoare a vieții lui din America. Avusese parte
de ea cincizeci și patru de ani. Nu era suficient?

Dar nu. El era mai mult decât atât. În unele zile era mai mult
decât atât. În unele zile, putea cuprinde lumea. În unele zile, putea
vedea la kilometri întregi depărtare. În unele zile, se cățăra peste
colinele indiferenței pentru a contempla peisajul vieții și al
viitorului lui, așa cum era: cartografiabil, traversabil, realizabil. Tot
ceea ce dorea el să facă mai fusese deja făcut și înainte, și-atunci de
ce el n-ar putea s-o facă? Putea. Dacă ar reuși măcar să aibă o slujbă
permanentă. Dacă ar reuși măcar să întocmească un plan și să îl
execute. Putea! Trebuia să creadă că putea. Bineînțeles că putea.

Contractul cu Abdullah părea o certitudine. Nimeni nu putea

concura cu mărimea companiei Reliant, iar acum mai aveau naibii și
o hologramă. Alan va perfecta tranzacția, își va lua comisionul, își
va achita datoriile față de toți cei din Boston, după care își va
dezvolta o afacere. Își va deschide o mică fabrică, va începe cu o mie
de biciclete pe an, apoi va crește producția. Va plăti taxa de
școlarizare a lui Kit din banii de buzunar. Îi va trimite la plimbare
pe agenții imobiliari, va plăti ceea ce-a mai rămas din casa lui, va
domina lumea, un colos, cu destui bani încât să spună lua-te-ar
dracu pe tine, și pe tine, și pe tine.
Un ciocănit în ușă. Sosise micul dejun. Chifteluțe de cartofi
servite în cameră, în numai cinci minute. Imposibil, doar dacă nu i
se adusese porția de mâncare pregătită pentru altcineva. Așa și era.
Nu-l deranja. L-a lăsat pe chelner să așeze totul pe o masă de pe
balcon și, cu un gest teatral, Alan a semnat nota de plată, instalat la
etajul zece deasupra solului, cu ochii mijiți în bătaia brizei.
Momentan, a simțit că acesta era el. Că i se cuveneau toate acestea.
Trebuia să își ia un aer de om cu sentimentul proprietății, cu
sentimentul de apartenență. Poate că, dacă era genul de om care să
mănânce o porție de chiftele de cartofi pregătite pentru altcineva, un
om pe care hotelul atât de mult voia să-l impresioneze, încât îi
trimisese micul dejun preparat pentru altcineva, poate că era și
genul de om care să poată obține o audiență la rege.
III.

Suna telefonul.
— Am avut o problemă cu primul șofer. Am apelat la altul. E-n
drum spre hotel. Ar trebui să fie la fel în douăzeci de minute.
— Mulțumesc, a zis Alan și a închis.

S-a așezat jos, respirând atent, până a simțit că și-a recăpătat

calmul. El era un om de afaceri american. El nu avea motive să se
jeneze. El putea să obțină ceva astăzi. El putea să nu se comporte ca
un prost.
Alan nu primise promisiuni. Regele este foarte ocupat, i se
spusese în mod repetat, prin e-mailuri și convorbiri telefonice.
Bineînțeles că este ocupat, zisese Alan de fiecare dată, repetând
mereu că el era dispus să-l întâlnească pe rege oriunde și oricând ar
fi dorit Majestatea Sa. Dar nu era chiar așa de simplu; nu era doar
faptul că regele era ocupat, ci și motivul că programul său se
schimba rapid și des. Trebuia să se schimbe des și rapid, având în
vedere că existau mulți oameni care ar fi putut dori să-i facă rău.
Prin urmare, nu este doar faptul că programul regelui se schimbă
des, ținând seama de imperativele statului, ci și necesitatea ca acest
program să se schimbe des, spre binele regelui și al regatului. Lui
Alan i s-a spus că Reliant, la fel ca alți vânzători dornici să furnizeze
servicii pentru Orașul Economic al regelui Abdullah, trebuia să își
pregătească mărfurile și să le prezinte într-un amplasament ce urma
să fie stabilit, undeva în inima orașului care încolțea pe coasta mării,
și că echipa avea să fie anunțată cu scurt timp înainte ca regele să
sosească. Asta putea fi în orice zi, și putea fi la orice oră, i s-a
comunicat lui Alan.
 — Adică zile, săptămâni? a întrebat el.
— Da, i-au spus ei.

Și, astfel, Alan aranjase această călătorie. Mai făcuse ceva de acest
fel înainte – săruți inelul regelui, prezinți produsele, închei o
afacere. Nu e o misiune imposibilă, de obicei, dacă ai intermediarii
adecvați și îți ții capul plecat. Iar acum, când lucra pentru Reliant,
cel mai mare furnizor de IT din lume, nu părea un lucru dificil de
realizat. Abdullah, se presupunea, dorea tot ce era mai bun, iar
concernul Reliant se considera cel mai bun, cu siguranță cel mai
mare, de două ori mai mare decât cel mai important competitor din
SUA.
Îl cunosc pe Jalawi, nepotul dumneavoastră, plănuia Alan să spună.
Sau, eventual: Am relații apropiate cu Jalawi, nepotul dumneavoastră.
Nepotul dumneavoastră, Jalawi, e un vechi prieten de-al meu.
Altundeva, relațiile nu mai contau, Alan știa asta. Nu contau în
America, nu contau prea mult nicăieri, însă aici, printre membrii
familiei regale, spera ca acea prietenie să aibă importanță.

Din delegație mai făceau parte alte trei persoane de la Reliant, doi
tehnicieni și un director de marketing – Brad, Cayley și Rachel.
Aceștia aveau sarcina de a demonstra capacitățile companiei Reliant,
iar Alan trebuia să aproximeze cifrele. Furnizarea de servicii IT
pentru KAEC2 ar însemna, pe loc, cel puțin câteva sute de milioane
pentru Reliant, plus alte încasări ulterioare, și, mai important chiar,
o existență confortabilă pentru Alan. Poate nu neapărat o existență
confortabilă. Însă astfel ar fi rămas să evite un eventual faliment, ar
fi avut un venit cu care să iasă la pensie, iar Kit ar fi rămas la
facultatea aleasă de ea și ar fi fost cu mult mai puțin dezamăgită de
2 În engl., acronim pentru King Abdullah Economic City – Orașul Economic
al regelui Abdullah.
viață și de tatăl ei.

A ieșit din cameră. Ușa s-a închis ca o bubuitură de artilerie. Alan

a pășit în lungul coridorului oranj.
Hotelul fusese astfel construit, încât nimic să nu indice faptul că
se afla în Regatul Arabiei Saudite. Întregul complex, fortificat ca o
cetate pe partea dinspre autostradă și mare, era lipsit de conținut
sau context, neprezentând nici măcar câteva caracteristici de origine
arabă. Locul acesta, conceput întru totul din palmieri și cărămizi
ușoare, ar fi putut să fie în Arizona, în Orlando, oriunde în lume.
Alan a privit în jos, în curtea interioară a hotelului, amplasată sub
un acoperiș de sticlă la zece niveluri mai jos, unde zeci de bărbați
roiau de colo-colo, toți în port saudit tradițional. Alan a încercat să-
și amintească terminologia: roba albă și lungă se numea kandura.
Vălul pătrat din țesătură care acoperă capul și gâtul era ghutra, fixată
pe creștet cu un șnur gros și negru numit iqal. Alan se uita la
bărbații care se foiau într-o parte sau în alta, veșmintele albe
conferind mișcărilor lor un fel de imponderabilitate. O convenție a
spiritelor.
În capătul coridorului, a zărit închizându-se ușa unui ascensor. A
alergat într-acolo și și-a vârât mâna în golul întredeschis. Ușile au
zvâcnit înapoi, parcă surprinse și vinovate. În ascensorul de sticlă
erau patru bărbați, toți purtând kandura și ghutra. Doi au ridicat
privirile spre Alan, dar imediat și-au întors ochii spre ecranul unei
tablete pe care o aveau între ei. Proprietarul tabletei demonstra cum
funcționează tastatura virtuală, rotind aparatul în toate direcțiile și
explicând cum imaginea se reconfigura perfect la fiecare nouă
mișcare, ceea ce îi amuza copios pe prietenii lui.
Containerul de sticlă în care se aflau a coborât vertiginos prin
curtea interioară, jos de tot în lobby, silențios ca o ninsoare lină, iar
ușile s-au deschis în fața unui perete de rocă falsă. Afară, miros de
clor.

Alan a ținut ușa, lăsându-i pe saudiți să iasă, dar niciunul nu i-a

mulțumit. A coborât și el. Diverse fântâni arteziene azvârleau apă în
aer, fără rost sau ritm.
S-a așezat la o măsuță din fontă, în lobby. A apărut un chelner.
Alan a comandat cafea.
Alături, doi bărbați, unul negru și unul alb, ședeau împreună,
îmbrăcați în robe albe identice. Alan citise în ghidul turistic că exista
un rasism accentuat, chiar fățiș, în Arabia Saudită, dar aici vedea
altceva. Poate nu dovezi de armonie socială, dar oricum. Nu-i venea
în minte niciun exemplu de obiceiuri sau dictoane descrise în vreun
ghid de călătorie, care să-și fi avut originea în realitățile locale.
Transmiterea uzanțelor culturale era aidoma buletinelor informative
despre condițiile de trafic. Până ajungeau să fie difuzate erau deja
nerelevante.

Cineva stătea acum în picioare lângă Alan. Ridicând privirea,

Alan a văzut un tânăr bucălat, fumând o țigară albă și foarte subțire.
Tipul a ridicat o mână, ca în semn de salut. Alan a fluturat din
palmă, derutat.
— Alan? Dumneata ești Alan Clay?
— Eu sunt.

Tipul și-a stins țigara într-o scrumieră de sticlă și a dat mâna cu

Alan. Avea degete lungi și subțiri, catifelate ca pielea de căprioară.

— Dumneata ești șoferul? a întrebat Alan.

— Șofer, ghid, erou. Eu sunt Yousef, a zis bărbatul.
Alan s-a ridicat în picioare. Yousef era scund și îndesat, iar,
îmbrăcat cum era cu o kandura ecru, avea o alură de pinguin. Era
tânăr, nu cu mult mai mare decât Kit. Avea fața rotundă, fără riduri,
cu o mustață pufoasă de adolescent.

— Beai niște cafea?

— Da.
— Voiai să o termini?
— Nu, e-n regulă.
— Bun. Pe-aici, atunci.

Au ieșit din hotel. Căldura era vie, rapace.

— Acolo e, a zis Yousef, și împreună au traversat grăbiți mica
parcare până la un Chevrolet Caprice vechi, maroniu ca o băltoacă.
Asta-i iubirea mea, a zis el, prezentându-și mașina, cum ar face un
magician cu un buchet de flori artificiale.
Mașina era o rablă.
— Ești gata? N-ai un bagaj sau ceva?
Alan nu avea. Obișnuia să care o servietă, blocnotesuri, dar
niciodată nu se uitase ulterior la însemnările făcute la vreo ședință.
Acum, mergea la întruniri și nu scria nimic, iar această deprindere
devenise o sursă de putere. Oamenii presupuneau existența unei
mari acuități intelectuale la o persoană care nu-și lua niciun fel de
notițe.

Alan a deschis portiera din spate.

— Nu, nu, a zis Yousef. Eu nu sunt șofer. Stai în față.
Alan s-a supus. Din scaun, s-a ridicat un mic nor de praf.
— Ești sigur că ajungem până acolo cu chestia asta? a întrebat
Alan.
— Merg cu mașina asta la Riyadh tot timpul, i-a zis Yousef. Nu
m-a lăsat în drum niciodată.
Yousef s-a urcat la volan și a întors cheia în contact. Motorul era
mut.
— Oh, stai un pic, a zis el și s-a dat jos, a deschis capota,
dispărând în spatele ei.
După câteva clipe, a închis capota, s-a suit din nou la volan și a
pornit mașina, care s-a trezit la viață tușind sacadat, cu un zgomot
ca pe timpuri.

— Probleme cu motorul? a întrebat Alan.

— Nu, nu. A trebuit să deconectez motorul, înainte să intru în
lobby. Asta ca să fiu sigur că nu umblă cineva la cabluri.
— La cabluri? a întrebat Alan. Ca să explodeze?
— Nu e vorba despre terorism, a spus Yousef. Doar că există un
tip care crede că îi regulez nevasta.

Yousef a băgat mașina în marșarier și a ieșit cu spatele.

— E posibil să încerce să mă omoare, a zis el. Gata, pornim.
Au părăsit sensul giratoriu de la hotel. La ieșire, au trecut prin
dreptul unui Humvee de culoarea deșertului, care avea o mitralieră
montată pe acoperiș. Un soldat saudit ședea lângă vehicul, pe un
scaun de plajă, cu picioarele înmuiate într-un bazin gonflabil.

— Vasăzică, sunt într-o mașină care ar putea exploda?

— Nu, nu acum. Tocmai am verificat. Doar m-ai văzut.
— Chiar ai vorbit serios adineauri? Vrea cineva să te omoare?
— S-ar putea, a zis Yousef, intrând pe șoseaua principală, paralelă
cu Marea Roșie. Dar nu se știe niciodată, până n-o pățești, nu-i așa?!
— Am așteptat o oră ca să vină un șofer cu o mașină care ar putea
sări în aer.
— Nu, nu, a zis Yousef, acum preocupat de altceva. Încerca să
activeze un iPod, un model mai vechi, care era proptit în suportul de
pahar dintre ei. Ceva nu funcționa la legătura dintre iPod și sistemul
stereo al automobilului.
— Nu există motive de îngrijorare. Nu cred că se pricepe să
umble la cabluri ca să facă așa ceva. Nu e un tip dur. E doar bogat.
N-ar fi posibil decât dacă ar plăti pe cineva pentru asta.

Alan s-a uitat lung la Yousef, până tânărului i-a picat fisa: un om
bogat ar putea foarte bine să plătească pe cineva ca să pună o bombă
în mașina tipului care îi regula nevasta.
— La naaaiba! a exclamat Yousef, întorcându-se spre Alan. Acum
tu m-ai băgat în sperieți pe mine.
Alan se gândea dacă să nu deschidă portiera și să se
rostogolească afară din mașină. Părea un demers mai prudent decât
să continue călătoria în mașina acestui om.
Între timp, Yousef a scos altă țigaretă subțire dintr-un pachet alb
și a aprins-o, mijind ochii la drum în față. Treceau prin dreptul unei
serii lungi de sculpturi uriașe, colorate ca niște bomboane.
— Cumplit, așa-i? a zis Yousef. A tras un fum lung, și orice grijă
în privința unor ucigași plătiți părea să fi dispărut. Același lucru l-a
simțit și Alan. De unde ești? l-a întrebat Yousef.
Ceva din atitudinea blazată afișată de Yousef i s-a transmis și lui
Alan, a cărui neliniște a dispărut. Cu formele lui de pinguin,
țigaretele scurte și automobilul Chevy Caprice, Yousef nu era genul
de om care să intre în vizorul asasinilor.

— Din Boston, a răspuns Alan.

— Boston. Boston, a repetat Yousef, bătând darabana cu degetele
pe volan. Eu am fost în Alabama. Un an de facultate.
Deși știa că n-avea niciun rost, Alan a continuat să discute cu
acest smintit.
— Ai făcut studii în Alabama? De ce tocmai Alabama?
— Adică, fiindcă eram singurul arab pe o rază de câteva mii de
kilometri? Am obținut o bursă pentru un an. Asta a fost la
Birmingham, în Alabama. Destul de diferit de Boston, nu?
Lui Alan îi plăcea la Birmingham, și i-a și spus asta. Avea prieteni
la Birmingham.
Yousef zâmbea.
— Statuia aia imensă a lui Vulcan, așa-i? Înfricoșător.
— Exact. Îmi place enorm statuia aia, a zis Alan.

Perioada de timp cât studiase în Alabama era explicația pentru

engleza americană vorbită de Yousef. Nu avea decât un vag accent
saudit. Purta sandale lucrate manual și ochelari de soare Oakley.

Au traversat în viteză Jeddah, unde totul arăta foarte nou, nu ca

în Los Angeles. Un Los Angeles cu burqas, îi spusese cândva Angie
Healey. Lucraseră împreună la Trek o bucată de timp. Îi era dor de
ea. Încă o femeie moartă în viața lui. Erau prea multe, prietene din
tinerețe care au devenit vechi prietene, apoi prietene la bătrânețe,
prietene din tinerețe care s-au măritat, care au îmbătrânit un pic, ai
căror copii erau acum adulți. Și pe urmă erau cele decedate. Femei
răpuse de anevrisme, cancer la sân, limfom non-Hodgkin. Ce
nebunie! Fiica lui avea acum douăzeci de ani, și în curând va avea
treizeci de ani, și curând după aceea, suferințele vor veni ca ploile.

— Dar te regulezi sau nu cu nevasta tipului acela? a întrebat

Alan.
— Nu, nu. Ea e femeia cu care am fost căsătorit acum multă
vreme…
S-a uitat la Alan ca să evalueze reacția lui până în acel punct.
— Dar nu a mers. S-a căsătorit cu altcineva. Acum se plictisește și
îmi dă mie mesaje pe telefon tot timpul. Îmi scrie pe Facebook, peste
tot. Soțul știe asta și crede că am o aventură cu ea. Vrei ceva de
mâncare?

— Adică, să oprim și să mâncăm ceva?

— Am putea merge la un local în orașul vechi.
— Nu, eu tocmai am mâncat. Și am întârziat, ai uitat?
— Oh. Trebuie să ne grăbim? Nu mi-ai spus asta. Nu trebuia să fi
venit pe-aici dacă am întârziat.
Yousef a făcut o întoarcere de 180 de grade și a călcat accelerația.

IV.

Poate că era mai bine pentru Kit dacă stătea un an acasă. Colega
ei de cameră de la facultate, o fată din Manhattan, era o tipă ciudată,
slabă ca o scoabă și iscoditoare din fire. Colega de cameră, căreia nu
i-ar scăpa cât de agitată era Kit în somn, ar formula imediat câteva
opinii despre ce putea însemna acel simptom, modul cum ar putea
fi tratat, cauzele profunde ale unui asemenea comportament.
Observațiile ei ar fi urmate de întrebări, suspiciuni privind diversele
probleme pe care Kit le-ar putea avea. A remarcat niște mici vânătăi
pe brațele lui Kit și a vrut să afle ce fel de om era bărbatul care îi
făcuse așa ceva. A remarcat că vocea lui Kit era ascuțită, un pic
miorlăită, aproape copilăroasă, iar lucrul acesta, a explicat ea,
reprezenta adesea indiciul unor abuzuri sexuale în copilărie, din
cauza cărora vocea victimei stagnează la vârsta traumei suferite. Ai
observat vreodată că ai o voce de copil? a întrebat ea.

— Te ocupi frecvent de așa ceva? a întrebat Alan.

— Adică dacă fac pe șoferul pentru alții? E o activitate colaterală.
Sunt student.
— Și ce studiezi?
 — Studiez viața! a zis Yousef, apoi a râs. Nu, am glumit. Business,
marketing, lucruri de genul ăsta. Habar n-am de ce.

Treceau prin dreptul unui vast teren de joacă, și pentru prima

oară de când venise aici Alan a văzut copii. Vreo șapte-opt, atârnați
la înălțime cu brațele prinse de bare și cățărându-se pe tobogane. Iar
cu ei erau trei femei în burqa de un negru ca tăciunele. Întâlnise și
altădată femei în asemenea veșminte, însă văzând acum aceste
umbre mișcându-se pe terenul de joacă, pe urmele copiilor – Alan s-
a înfiorat. Nu semăna oare cu o viziune de coșmar, când te simți
vânat de o făptură în negru, plutind cu mâinile întinse după tine?
Dar Alan nu știa nimic și nu spunea nimic.

— Cât va dura drumul cu mașina? a întrebat Alan.

— Până la Orașul Economic al regelui Abdullah? Păi, acolo
mergem?
Alan nu spunea nimic. Yousef zâmbea. De data asta, glumea.
— Cam un ceas. Poate un pic mai mult. Când ar fi trebuit să fii
acolo?
— La opt. Opt treizeci.
— Mda, vei ajunge la amiază.

— Îți place Fleetwood Mac3? a întrebat Yousef. Reușise să facă să

funcționeze iPod-ul – care arăta de parcă ar fi stat îngropat în nisip
câteva secole și apoi scos la suprafață –, iar acum trecea în revistă
melodiile din listă.
Au ieșit din oraș și, în scurt timp, au intrat pe o autostradă perfect
dreaptă, croită direct prin deșertul gol. Nu era un deșert frumos. Nu
existau dune. O pustietate inexorabil de plată. O autostradă urâtă

3 Grup rock britanic-american, format În 1967.

traversând pustiul. Mașina lui Yousef a depășit cisterne, camioane
de marfa. Ici și colo, departe în zare, vedeai un sătuc de ciment
cenușiu, un labirint de ziduri și cabluri electrice.

Alan și Ruby străbătuseră odată cu mașina Statele Unite, de la

Boston la Oregon, când merseseră la nunta unui prieten. Genul de
opțiune ridicolă disponibilă înainte de copii. Se certaseră în mod
repetat, exploziv, mai ales apropo de foștii parteneri de viață. Ruby
voia să vorbească despre foștii ei iubiți, cu lux de amănunte. Voia ca
Alan să știe de ce se despărțise de ei și îl alesese pe el, iar Alan nu
voia să audă nimic. Era prea mult dacă pretindea să facă tabula
rasa? Te rog, încetează, o implora el. Ea a continuat să povestească,
exultând triumfătoare. Taci, taci, taci, a răcnit el în cele din urmă, și
niciun cuvânt nu s-a mai rostit între Salt Lake City și Oregon. Cu
fiecare nou kilometru parcurs în tăcere, Alan își imagina că
dobândea mai multă putere și că respectul ei pentru el prindea
aripi. Singurele lui arme împotriva ei erau tăcerea, îmbufnarea;
cultiva ocazional un aer sumbru, posomorât. Niciodată nu fusese
atât de încăpățânat cum era cu ea. Aceasta a fost varianta persoanei
lui care a stat șase ani cu ea. Alan în această variantă de sine era
crâncen, gelos, veșnic cu ochii-n patru. Niciodată nu se simțise mai
energic.

Yousef și-a aprins altă țigară.

— Nu e tocmai cea mai masculină marcă, a remarcat Alan. Yousef
a râs:
— Încerc să mă las de fumat, așa că am trecut de la țigările
obișnuite la astea. Au jumătate din grosimea celorlalte. Mai puțină
nicotină.
— Dar sunt mai fandosite.
— Fandosite. Fandosite. Îmi place asta. Da, sunt fandosite. Unul
din cei doi dinți din față ai lui Yousef crescuse pieziș, încălecat peste
celălalt, ceea ce conferea zâmbetului lui un soi de sminteală aparte.
— Până și pachetul, a zis Alan. Uită-te la el cum arată. Era
argintiu cu alb și micuț, ca un Cadillac în miniatură șofat de un
proxenet-insectă.
Yousef a deschis torpedoul și a aruncat pachetul înăuntru.
— E mai bine așa? a zis el.
— Mulțumesc, a râs Alan.
Timp de zece minute, n-au mai spus nimic.
Alan se întreba dacă individul acesta îl ducea într-adevăr în
Orașul Economic al regelui Abdullah. Dacă nu cumva era un răpitor
șarmant.
— Îți plac bancurile? a întrebat Alan.
— Vrei să zici, genul de glume pe care le ții minte și le spui
altora?
— Da, a zis Alan. Glume pe care le ții minte și le spui altora.
— Glumele de felul ăsta nu sunt specifice saudiților, a remarcat
Yousef. Dar am mai auzit bancuri. Un englez mi-a spus bancul acela
cu regina și scula mare.

Ruby nu putea să sufere bancurile. Ce jenant, obișnuia ea să zică

după câte o seară în oraș, când el spusese unul sau zece bancuri, nici
nu conta câte. Alan știa o mie de bancuri, și toți cunoscuții lui știau
că Alan știe o mie de bancuri.
Ba fusese chiar pus la încercare – un grup de prieteni, în urmă cu
câțiva ani, îi ceruse să spună bancuri timp de două ceasuri
încontinuu. Au crezut că avea să le epuizeze pe toate pe care le știa,
însă el abia începuse să-și dea drumul. Cum de ținea minte atât de
multe, nu știuse niciodată. Dar imediat ce ajungea la poanta unuia,
un altul îi răsărea în minte. Și asta negreșit. Fiecare banc era legat de
următorul, ca șirul de eșarfe scos de un magician.
 — Nu mai face pe mucalitul, îi spunea Ruby. Parcă ai fi actor de
vodevil. Nimeni nu mai spune glume de genul ăsta acum.
— Eu, da.
— Oamenii debitează bancuri, când n-au nimic de spus, declara
ea.
— Oamenii debitează bancuri, când n-a mai rămas nimic de spus,
i-o întorcea el.
Nu-i spunea, de fapt, așa. Replica i-a venit în minte cu mulți ani
mai târziu, dar pe-atunci el și Ruby nu își mai vorbeau.

Yousef bătea cu palma în volan.

— OK, a zis Alan. Unei femei i s-a îmbolnăvit bărbatul. A fost în
comă câteva luni, iar ea a vegheat la căpătâiul lui zi de zi. Când și-a
recăpătat cunoștința, omul i-a făcut semn femeii să vină mai
aproape. Ea vine, se așază lângă el. Bărbatul vorbește cu un glas
sleit. O prinde de mână. „Știi ce?” zice el. „Tu ai fost alături de mine
în toate clipele grele. Când m-au dat afară de la serviciu, tu ai fost
acolo ca să mă sprijini. Când afacerile mele au intrat în declin, tu ai
fost acolo. Când am pierdut casa, tu m-ai sprijinit. Când sănătatea
mea a început să se șubrezească, tu tot alături de mine ai stat… Știi
ce?” „Ce, dragă?” întreabă ea, cu blândețe. „Eu cred că tu îmi porți
mie ghinion!”

Yousef a pufnit, a tușit. A trebuit să-și stingă țigara.

— E bun bancul. Nu mă așteptam la poantă. Mai știi și altele?
Alan era recunoscător. Nu mai spusese bancuri unui tânăr
receptiv, de ani de zile.

— Mai știu, a zis Alan. Hai să vedem… Oh, da, ăsta-i bun. OK,
era odată un om pe care îl chema Odd 4 John Odd. Tipul nu putea
să-și sufere numele de familie. Lumea îl lua mereu în zeflemea pe
tema asta, spunând despre el și nevasta lui că erau „cuplul Odd”,
ziceau despre el că „tipul Odd rămâne pe dinafară”, oriunde se
ducea, și chestii de felul ăsta. Trec anii, omul îmbătrânește și își face
testamentul. Iar în testament scrie că, atunci când va muri, nu vrea
să i se pună numele pe locul de îngropăciune. Dorește doar să fie
înhumat într-un mormânt fără inscripții, cu o piatră funerară
simplă, fără nume, fără nimic. Omul moare, iar soția îi respectă
dorințele. Și așa a ajuns el în acest mormânt fără inscripții, dar, de
fiecare dată când cineva trece prin cimitir și vede mormântul
neinscripționat, se miră: „Uite la ăsta, nu e Odd?”

Yousef râdea cu lacrimi, se ștergea la ochi. Alan îl găsea simpatic.

Chiar și fiica lui, Kit, scutura din cap – nu, te rog nu – ori de câte ori
el încerca să spună vreun banc.
Alan a continuat.
— OK. Uite o ghicitoare: Cum se numește un tip care știe
patruzeci și opt de feluri de a face dragoste, dar nu cunoaște nicio
femeie?
Yousef a ridicat din umeri.
— Un consultant.

Yousef a zâmbit.
— Nu-i rău, a remarcat el. Un consultant. Asta ești tu.
— Asta sunt eu, a convenit Alan. Pentru o vreme, oricum.
Treceau prin dreptul unui parc de distracții, vopsit în culori
strălucitoare, dar care părea abandonat. O roată mare, roz cu galben,
4 Umorul bancului se bazează pe polisemia adjectivului englezesc odd,
care În sintagmele din text înseamnă, pe rând: a) Cuplu nepotrivit, b) Tipul
cu număr impar, c) Uite la ăsta, nu e ciudat?
stătea părăsită, așteptând copiii.

Lui Alan, i-a venit în minte un alt banc.

— OK, ăsta-i mai bun. Un polițist ajunge cu mașina la locul unui
cumplit accident rutier. Părți din trupurile victimelor sunt
pretutindeni, un braț ici, un picior colo. Tipul consemnează totul,
până când dă peste un cap de om. Notează în carnet: „Cap de om pe
bulevard”, dar ortografiază „b-u-l-vard”, și știe că a greșit. Șterge ce-
a scris, încearcă din nou. „Cap de om pe bulivard”. Din nou,
ortografiază greșit. Și șterge, șterge cu năduf. Încearcă iarăși. „Cap
de om pe bolivard”. La dracu! exclamă polițaiul. Privește în jur,
constată că nu se uită nimeni, împinge capul un pic cu piciorul,
scoate creionul din nou. „Cap de om pe bordură”.
— Asta a fost bun, a zis Yousef, deși nu râsese.
Au continuat drumul în tăcere, vreo trei kilometri. Peisajul era
plat și gol. Orice lucru construit aici, într-un deșert implacabil, era
un act de pură voință, impus cu forța pe un teritoriu neadecvat
pentru locuit.

Când au scos din lac cadavrul lui Charlie, arăta ca un sac de

moloz. Fusese îmbrăcat cu un hanorac negru, iar primul lucru la
care Alan s-a gândit a fost că era un maldăr de frunze înfășurate
într-o prelată. Doar mâinile mai erau vizibil omenești.
— Aveți nevoie de ceva de la mine? îi întrebase Alan pe polițiști.
Nu, nu aveau nevoie de nimic. Văzuseră totul, așa cum se
întâmplase. Paisprezece polițiști și pompieri au urmărit cum Charlie
Fallon moare în lacul acela, pe parcursul a cinci ore.

V.
 — De fapt, de ce te duci acolo?
— Unde?
— La KAEC.
Yousef pronunța cake5. Bine de știut, se gândea Alan.
— Treburi de serviciu, i-a răspuns Alan.
— Lucrezi în construcții?
— Nu. De ce?
— Mă gândeam că poate vei contribui la demararea proiectului.
Nu se întâmplă nimic acolo. Nu există niciun fel de clădire.
— Ai fost acolo?
Alan se aștepta ca răspunsul să fie afirmativ. Ceva mai mare decât
KAEK nu putea să existe nicăieri lângă Jeddah. Așa că, desigur,
Yousef văzuse orașul.
— Nu, a zis el.
— De ce?
— Fiindcă nu e nimic acolo.
— Nu încă, l-a corectat Alan.
— Nici vreodată.
— Nici vreodată?
— Nu va fi nimic, a spus Yousef. Este deja mort.
— Poftim?! Nu e mort. M-am documentat în acest domeniu luni
de zile. Urmează să fac o prezentare acolo. Se lucrează cu toate
motoarele turate.
Yousef s-a întors spre Alan și i-a zâmbit cu gura până la urechi,
monumental de amuzat. O să te lămurești când ajungem acolo, i-a
spus el. Și și-a aprins altă țigară.
— Cu toate motoarele turate?! a repetat el. Isuse!

Ca la comandă, pe marginea drumului a apărut un panou

5 În engleză, prăjitură, pronunțat [keyk].

publicitar, făcând reclamă proiectului pentru noul oraș. O familie
ședea afară pe o terasă, cu un amurg neconvingător în spatele lor.
Bărbatul era saudit, om de afaceri, cu un mobil într-o mână și un
ziar în cealaltă. Femeia, care servea micul dejun pentru soțul ei și cei
doi copii veseli ai lor, purta un hijab, o bluză modestă și pantaloni.
Sub fotografie era scris: ORAȘUL ECONOMIC AL REGELUI
ABDULLAH – VIZIUNEA UNUI OM, SPERANȚA UNEI
NAȚIUNI.
Alan a arătat spre panou:
— Nu crezi că imaginea se va adeveri?
— De unde să știu eu?! Știu doar că deocamdată nu s-a făcut
nimic.
— Cum rămâne cu Dubaiul, atunci? Acolo s-a adeverit.
— Aici nu e Dubai.
— Nu poate fi Dubai?
— Nu va fi Dubai. Care femei să vrea să vină aici? Nimeni nu se
mută în Arabia Saudită, dacă nu este obligat, chiar și cu toate vilele
acelea roz de pe malul mării.
— Femeia de pe panou pare cu un pas înainte, a zis Alan. Yousef
a oftat.
— Asta e și ideea, zic ei. Sau nu o zic explicit, însă insinuează că
în KAEK femeile vor avea mai multe libertăți. Că vor avea

posibilitatea să participe mai mult la viața socială, alături de

bărbați, și să șofeze. Lucruri de genul ăsta.
— Și asta nu e ceva bun?
— Dacă se adeverește, poate. Dar nu se va întâmpla așa. Ar fi
putut să se întâmple la un moment dat, dar nu mai sunt bani.
Emaar6 e pe butuci. Concernul dă faliment în Dubai. Totul a fost
6 Emaar Properties, cel mai mare dezvoltator imobiliar din Emiratele
Arabe.
supraevaluat și acum sunt ruinați. Au datorii bănești pe toată
planeta, iar acum KAEC e mort. Totul e mort. Vei vedea. Mai știi alte
bancuri?

Alan era alarmat, dar încerca să nu ia prea în serios afirmațiile

sentențioase făcute de Yousef. Știa că existau detractori în Arabia
Saudită, ca pretutindeni în lume. Emaar, dezvoltatorul mondial care
a construit o mare parte din Dubai, avea probleme, victimă a
speculațiilor financiare, și se știa că, fără implicarea personală a
regelui Abdullah, care să pună la bătaie propriii bani, KAEC era un
proiect compromis. Dar, desigur, regele avea să își investească
fondurile financiare în această afacere. Orașul Economic îi purta
numele. Era moștenirea lăsată de el urmașilor. Din orgoliu, regele
Abdullah nu putea accepta ca întregul proiect să eșueze. Alan i-a
expus toate aceste raționamente lui Yousef, încercând totodată să se
convingă și pe sine de temeinicia lor.
— Dar dacă regele moare? a întrebat Yousef. Are optzeci și cinci
de ani. Ce se întâmplă atunci?

Alan nu avea răspuns. Dorea să creadă că acest lucru, un oraș

ridicat din praf și nisip, putea deveni realitate. Machetele și
reprezentările arhitecturale pe care le văzuse erau splendide.
Turnuri strălucitoare, spații publice și promenade străjuite de
copaci, o serie de canale navigabile pe care navetiștii puteau ajunge
oriunde cu diverse ambarcațiuni. Orașul era futurist și romantic, dar
și practic în același timp. Putea fi construit cu tehnologia existentă și
cu o mulțime de bani, dar bani pe care Abdullah cu siguranță îi
avea. De ce nu investea el, personal, banii, fără Emaar, era un mister.
Omul acesta avea suficienți bani cât să ridice orașul peste noapte – și
atunci de ce n-o făcea? Uneori, un rege trebuie să fie rege.
La următoarea ieșire de pe șosea scria Orașul Economic al regelui
Abdullah. Yousef s-a întors spre Alan, arcuindu-și sprâncenele
zeflemitor, cu un aer de fals dramatism.
— Gata, de-acum ajungem. Cu toate motoarele turate, înainte!

Au părăsit autostrada, îndreptându-se cu mașina spre mare.

— Ești sigur că ăsta e drumul? a întrebat Alan.
— Aici ai vrut să mergi, a spus Yousef.
Alan nu vedea niciun indicator care să anunțe că se apropiau de
oraș.
— Indiferent ce e, acolo e, a spus Yousef, arătând drept în fața lor.
Șoseaua era nouă, dar traversa o zonă unde nu era nimic. Cam
după un kilometru au ajuns la o poartă modestă, două arcade de
piatră peste drum, cu un dom imens deasupra. Era ca și cum cineva
construise o șosea printr-un deșert recalcitrant, ca apoi să clădească
o poartă undeva în mijloc, pentru a sugera sfârșitul unui lucru și
începutul altuia. Era ceva optimist, dar neconvingător.

Yousef a oprit mașina și a lăsat jos geamul din dreptul lui. Doi
paznici în uniforme de camuflaj albastre, cu puști atârnate lejer de
umăr, s-au apropiat precauți și au încercuit vehiculul. Păreau
surprinși să vadă picior de om pe-acolo, darămite doi bărbați într-
un Chevy vechi de treizeci de ani.
Yousef a început să vorbească, menționând prezența pasagerului
și mișcând din bărbie spre el. Paznicii s-au aplecat să îl vadă pe
americanul de pe scaunul din dreapta șoferului. Alan zâmbea
profesional. Unul dintre paznici i-a zis ceva lui Yousef, iar el s-a
întors spre Alan:
— Vor actul de identitate.
Alan i-a înmânat pașaportul. Paznicul a dispărut în biroul lui. A
revenit, i-a dat înapoi lui Yousef pașaportul și, fluturând din mână,
i-a lăsat să treacă mai departe.
 După punctul de control, drumul se bifurca în două benzi. Fâșia
dintre ele era acoperită de iarbă pârlită de soare și pălită, ținută în
viață de doi indivizi în salopete roșii, care udau pe jos cu un furtun.
— Intuiesc că ăștia nu sunt sindicaliști, a zis Alan.
Yousef a zâmbit amar:
— L-am auzit pe un tip în magazinul lui taică-meu deunăzi,
spunând: „Noi nu avem sindicate aici. Noi avem filipinezi”.

Mergând mai departe pe șosea, au ajuns la o porțiune de unde,

pe fâșia cu iarbă dintre benzile de circulație, începea un șir de
palmieri, toți recent plantați, unii dintre ei înfășurați încă în pânză
de sac. Cam la fiecare zece copaci erau intercalate bannere prinse de
stâlpul felinarelor, cu imagini oglindind cum avea să arate orașul
odată terminat. Unul dintre bannere arăta cum un bărbat îmbrăcat
în kandura cobora de pe un iaht, cu servieta în mână, și era
întâmpinat de alți doi bărbați, în costume negre și cu ochelari de
soare. În altă imagine, un bărbat balansa o crosă de golf în zorii
zilei, având un caddy7 lângă el – un alt sud-asiatic, probabil. Exista și
o reprezentare ticluită din condei a unui nou stadion fabulos. O altă
imagine redată de sus sugera cum avea să arate șirul de stațiuni de
vacanță de la malul mării. Într-o fotografie, se vedea o femeie care își
învăța fiul cum să folosească laptopul. Purta un hijab, dar în rest era
îmbrăcată cu haine occidentale, totul de culoarea lavandei.

— Ce motiv ar avea să facă reclamă la acest gen de libertăți, dacă

nu ar fi sinceri? a întrebat Alan. Riscul pe care Abdullah și-l asumă
iritându-i pe tradiționaliști este destul de mare.
Yousef a ridicat din umeri.
— Cine știe? Poate impresiona eventual niște tipi ca tine, așa că s-
7 În engleză, persoană care asigură transportul echipamentului de golf
pentru un jucător.
ar putea să-și facă efectul.

Drumul continua perfect drept, trecând din nou printr-un deșert

fără fond sau formă. Felinare de stradă erau plasate cam din șase în
șase metri, dar altminteri nu exista absolut nimic, totul semănând cu
un șantier lunar părăsit de curând.
După încă un kilometru și ceva, mergând spre mare, copacii au
apărut din nou. Grupuri de muncitori, unii purtând căști de
protecție, alții cu eșarfe pe cap, stăteau ghemuiți sub palmieri, în
depărtare, șoseaua se termina la vreo câteva sute de metri de apă,
unde se înălțau o mână de clădiri, ca niște vechi pietre de mormânt.
— Asta e tot, în esență, a spus Yousef.
Sufla un vânt puternic dinspre deșert, iar praful venea ca o
negură peste stradă. Cu toate acestea, doi bărbați măturau drumul.
Arătând spre ei, Yousef a spus, râzând:
— Uite unde se duc banii. Oamenii ăștia mătură nisipul în deșert.

VI.

Cu totul, noul oraș consta deocamdată din trei clădiri. Exista un

bloc de apartamente roz-pastel, care era cât de cât finisat, însă părea
nelocuit. Mai exista un centru de primire, o construcție cu două
etaje, vag mediteraneeană ca stil, înconjurată de fântâni, majoritatea
fiind însă uscate. Și, în fine, mai era o clădire pentru birouri, cam de
zece etaje, cu panouri mari de sticlă, turtită, pătrată și neagră. Pe un
afiș prins de fațadă scria 7/24/60.
Cu un aer disprețuitor, Yousef a remarcat:
— Asta înseamnă că birourile funcționează zilnic, oră de oră,
minut de minut. Lucru de care mă îndoiesc.
 Au parcat în fața clădirii joase a centrului de primire, amplasat
imediat lângă plajă. Construcția era decorată cu diverse domuri și
minarete. Au coborât din mașină, canicula era cum-»
plită. Erau 43 de grade Celsius.
— Vrei să vii cu mine? l-a întrebat Alan.
Yousef stătea în fața clădirii, parcă întrebându-se dacă înăuntru
exista vreun lucru pentru care să merite să-și piardă timpul.
— Adaugă asta pe factura mea, a insistat Alan.
Ridicând din umeri, Yousef a comentat:
— Mda, s-ar putea să fie amuzant.

Ușile s-au deschis în exterior, automat, iar dinăuntru a ieșit un

bărbat îmbrăcat într-o kandura albă, strălucitoare.
— Domnul Clay! Vă așteptam. Eu sunt Sayed.
Uscățiv la față, avea o mustață lată, ochii mici și veseli.
— Îmi pare rău că n-ați putut veni cu microbuzul, a zis el. Înțeleg
că personalul hotelului nu a reușit să vă trezească mai devreme.
— Îmi pare rău că am întârziat, a zis Alan, cu o privire neclintită.
Sayed a afișat un zâmbet cald, spunând:
— Regele nu va veni astăzi, așa că lipsa de punctualitate nu este
relevantă. Vreți să poftiți înăuntru, vă rog?

Au intrat în clădire, unde era răcoare și mai întuneric.

Privind în jur, Alan a întrebat:
— Echipa de la Reliant este aici, sau…
— Sunt toți în zona de prezentare, a răspuns Sayed, fluturând vag
din mână în direcția plajei. Vorbea cu un accent britanic. Toți acești
înalți funcționari din Regat, i se spusese lui Alan, făcuseră studii la
Ivy League și în Marea Britanie. În cazul acestui individ, Alan intuia
că era vorba despre St. Andrews.
— Dar mă gândeam, eventual, să vă conduc într-un tur al clădirii,
a zis Sayed. V-ar interesa un asemenea interludiu?
Alan considera că ar fi trebuit măcar să ia legătura cu echipa lui,
însă nu a comentat nimic. Turul propus părea inofensiv și, după
toate probabilitățile, rapid.
— Sigur că da.
— Excelent. Un suc?
Alan a încuviințat din cap. Sayed a întors capul, iar un alt asistent
i-a dat un pahar cu suc de portocale, pe care el i l-a înmânat lui
Alan. Paharul era de cristal, semăna cu un potir. Alan a luat paharul
și a pornit în urma gazdelor prin holul de la intrare, plin de arcade
și imagini ale viitorului oraș, intrând apoi într-o sală mare, unde
trona o machetă arhitecturală enormă, înaltă de cel puțin un metru.
— Acesta este Mujaddid, asociatul meu, a spus Sayed, arătând
spre un alt bărbat, care stătea în picioare lângă perete, îmbrăcat cu
un costum business negru. Mujaddid avea aproximativ patruzeci de
ani, un fizic robust și obrajii bărbieriți meticulos. L-a salutat pe Alan,
mișcând scurt din cap.
— Acesta este orașul, așa cum va arăta când va fi complet gata, a
spus Sayed.
Acum, Mujaddid a preluat cuvântul, explicând:
— Domnule Clay, vă prezint visul regelui Abdullah.
Clădirile miniaturale ale machetei, fiecare cât degetul mare de la
mână, erau toate colorate în crem, cu străzi albe șerpuind printre
ele, în bucle line. Erau acolo zgârie-nori, fabrici și arbori, poduri și
canale navigabile, mii de locuințe.

Alan se dovedise întotdeauna un mare naiv în privința

machetelor de acest fel, crezând în asemenea viziuni, în planuri pe
treizeci de ani, miraje ridicându-se din nimic – deși propriile lui
experiențe, când venise vorba de a da realitate unei astfel de viziuni,
nu fuseseră prea reușite.
 Comandase o machetă cândva, demult. Amintindu-și acum de
ea, a simțit o undă de regret. Fabrica aceea din Budapesta nu a fost
ideea lui, însă acceptase bucuros misiunea, socotind că era un pas
spre lucruri mai însemnate. Însă a transforma o fabrică din era
sovietică într-un model de eficiență capitalistă, deținut de Schwinn 8,
fusese un gest de nebunie curată. Alan a fost trimis în Ungaria, ca să
se ocupe de proiect și să aducă producția americană de biciclete în
Europa de Est, ca să deschidă întregul continent pentru compania
Schwinn.
Alan comandase o machetă la scară redusă, organizase o
inaugurare grandioasă, de proiect se legau mari speranțe. Poate
reușeau să livreze bicicletele ungurești și dincolo de Europa. Poate
chiar înapoi, în SUA. Costurile pentru mâna de lucru nu ar însemna
nimic, calitatea produselor ar fi excepțională. Acestea erau
așteptările atunci.
Dar visul s-a destrămat. Fabrica nu a lucrat niciodată la
capacitatea totală, muncitorii nu au putut fi pregătiți corespunzător,
erau ineficienți, iar Schwinn nu dispunea de capitalul necesar
pentru a moderniza utilajele în mod adecvat. Un eșec colosal, iar de
atunci zilele lui Alan la Schwinn, pe post de om capabil să realizeze
un proiect, au fost numărate.

Și, totuși, contemplând acum această machetă, Alan a avut

sentimentul că acest oraș ar putea cu adevărat să fie înfăptuit, ba
mai mult chiar, grație banilor lui Abdullah, acest oraș va fi înfăptuit.
Sayed și Mujaddid se holbau la machetă împreună cu el, aparent la
fel de fascinați ca el, în timp ce îi explicau diferitele etape de
construcție. Orașul, spuneau ei, va fi terminat prin 2025, și va avea o
populație de un milion și jumătate de locuitori.

8 Schwinn Bycicle Company, înființată la Chicago În 1895.

 — Absolut impresionant, a spus Alan, uitându-se după Yousef,
care se foia prin lobby. Alan i-a prins privirea, sugerându-i insistent
să vină și el în sală, însă Yousef a scuturat iute din cap, respingând
ideea.

— Aici ne aflăm noi în momentul de față, a anunțat Mujaddid,

indicând din cap o clădire aflată drept sub nasul lui. Construcția
arăta exact ca aceea în care se aflau atunci, deși cea de pe machetă
avea dimensiunea unui ciorchine, fiind amplasată pe o promenadă
ce se întindea de-a lungul coastei maritime. Subit, un punct roșu
luminos a apărut la etajul al doilea al construcției miniaturale, ca și
cum o navă spațială s-ar fi pregătit să dezintegreze clădirea, folosind
o armă cu laser.

Alan și-a terminat sucul, dar a constatat că nu avea unde să pună

paharul gol. Nu exista nicio masă, iar tipul cu tava dispăruse. Cu
mâneca, a șters fundul paharului, pe care l-a pus apoi pe machetă,
pe ceea ce socotea el că era Marea Roșie, probabil, cam la jumătate
de kilometru de țărm. Sayed a zâmbit politicos, a luat paharul și a
ieșit din sală.
Zâmbind sever, Mujaddid a spus:
— Vreți să vedem un film?
Alan și Yousef au fost conduși într-o sală de bal, cu tavan înalt,
plină de oglinzi strălucitoare și aurării ornamentale, unde mai multe
rânduri de canapele galbene erau aranjate cu fața spre un ecran
gigantic, care acoperea complet un perete întreg. S-au așezat pe jos
și în încăpere s-a făcut întuneric.
Un glas de femeie, cu un accent britanic, sacadat, a început să
vorbească: „însuflețiți de exemplarele calități de conducător ale
regelui Abdullah și îmboldiți de viziunea sa de mare anvergură…”
O variantă generată pe computer a machetei orașului a apărut pe
ecran, de data aceasta plină de animație și lumini strălucitoare, pe
timp de noapte. Un superb lanț muntos de sticlă neagră și lămpi
sclipitoare, peste care camera de luat vederi își plimba obiectivul în
sus și în jos. „Vă prezentăm zorii celui mai mare oraș economic din
lumea contemporană.
Alan s-a uitat la Yousef. Își dorea ca acesta să fie impresionat.
Filmul costase, probabil, câteva milioane. Yousef își trecea în revistă
mesajele de pe telefonul mobil.
„… pentru diversificarea celei mai mari economii din Orientul
Mijlociu…”
Curând, s-a făcut ziuă în KAEC, la nivelul străzilor, și pe ecran se
vedeau șalupe rapide navigând pe canale, oameni de afaceri
salutându-se, cu strângeri de mână, pe malul apei, cargoboturi
sosind în porturi, probabil pentru a expedia în lume nenumăratele
produse fabricate în KAEC.
„Cooperarea financiară interarabă.
Au apărut o serie de steaguri, reprezentând Iordania, Siria, Liban,
EAU. O secvență prezenta moscheea ce urma să fie construită, în
care puteau încăpea simultan două sute de mii de credincioși. Un
scurt instantaneu cu amfiteatrul de prelegeri al unei facultăți,
femeile de o parte a sălii și bărbații de cealaltă.
„Un oraș viu, douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru…”
Un port care putea procesa zece milioane de cargouri anual. Un
terminal rezervat special credincioșilor veniți în pelerinaj, prin care
puteau trece trei sute de mii de pelerini pe sezon. Un complex
sportiv uriaș, care se deschidea ca o scoică.
Acum, Yousef a devenit atent. Aplecându-se spre Alan, a
comentat: „Un stadion în formă de vagin. Nu-i rău”.
Alan nu râdea. Argumentele îl convinseseră. Filmul era
spectaculos. Părea cel mai grandios oraș după Paris. Alan vedea
rolul companiei Reliant în tot acest proiect: transfer de date, video,
telefonie, sistem de transport informatizat, etichetare RFID9,
cargoboturi, tehnologie înaltă în spitale, școli, tribunale.
Posibilitățile erau nesfârșite, dincolo chiar de ceea ce el, Ingvall sau
oricine altcineva își imaginaseră vreodată. În final, filmul atingea
apogeul, camera de luat vederi ridicându-se spre cer, pentru a
dezvălui privirilor întregul Oraș Economic al regelui Abdullah, pe
timp de noapte, sclipind fabulos, cu focuri de artificii înflorind pe
firmament.

S-au aprins luminile.

Din nou, erau într-o sală de prezentare, cu oglinzi și canapele
galbene.
— Nu-i rău, a remarcat Mujaddid.
— Nu-i rău deloc, a spus Alan.
S-a uitat la Yousef, pe fața căruia nu se putea citi nimic. Chiar
dacă ar fi vrut să facă vreo glumă, sau să-și exprime anumite
îndoieli, ceea ce părea să nu fie departe de adevăr, Yousef știa că nu
era cazul s-o facă acum, în această încăpere, cu toate luminile
aprinse.
— Haidem, să vedem macheta cartierului industrial, a spus
Sayed.

Au ajuns curând într-o încăpere plină de desene cu fabrici,

depozite, camioane care erau încărcate și descărcate. Ideea, explica
Sayed, era că aici urmau să fie fabricate lucruri, folosindu-se
petrolul saudit – obiecte de plastic, jucării, chiar și scutece –, pentru
a fi livrate în întreg Orientul Mijlociu. Poate și în Europa și Statele
Unite, de asemenea.
— Înțeleg că ai lucrat în domeniul producției o perioadă de timp?

9 Tehnologie de identificare a produselor prin secvențe radio.

a întrebat Sayed.
Alan era derutat.
— Facem și noi investigații, domnule Clay. Iar când eram puștan
am avut o bicicletă Schwinn. Am locuit în New Jersey cam cinci ani.
La Facultatea de Management, Schwinn a fost unul dintre studiile
noastre de caz.
Veșnic, studiile de caz. Alan participase la câteva dintre ele, dar
după un timp i s-a părut prea deprimant. Întrebările puse de
studenții aceia care făceau pe deștepții, pozând în tineri dornici să
răzbată profesional. De ce nu ați anticipat popularitatea bicicletelor
BMX? Și cum rămâne cu bicicletele de munte? Te sfârtecau acolo. A
fost o greșeală când s-a recurs în întregime la mână de lucru în
China? Și asta venind de la niște puștani, a căror experiență în
afaceri se rezuma la tunderea gazonului vara. Cum s-a ajuns ca
furnizorii voștri să devină competitorii voștri? Asta era o întrebare
retorică. Vrei să scazi costurile de producție, te duci să fabrici în
Asia, dar în curând furnizorii nu vor mai avea nevoie de tine, așa-i?
Învață pe unul să pescuiască. Acum chinezii știu să pescuiască, iar
nouăzeci și nouă la sută din toate bicicletele sunt produse acolo,
într-o singură provincie.
— A fost interesant o perioadă, totuși, nu-i așa?! a remarcat
Sayed. Pe vremea când bicicletele Schwinn se fabricau la Chicago,
bicicletele Raleigh în Anglia, cele italienești, franțuzești… Pentru o
vreme, ați avut o concurentă internațională reală, când puteați alege
dintre produse foarte diferite, implicând moșteniri, sensibilități,
tehnici de fabricație care de care mai diverse…
Alan nu uitase. Ce zile senine fuseseră atunci! Dimineața, era la
fabrica din West Side, urmărind cum bicicletele erau încărcate cu
sutele în camioane, sclipind multicolor în soare ca niște înghețate.
Apoi, se urca în mașină, pornea spre partea de sud a statului, iar
după-amiaza putea fi la Mattoon, la Rantoul sau Alton, verificând
distribuția făcută de dealeri. Văzuse când venise odată o familie,
mami și tati cumpărându-i fiicei lor de zece ani o bicicletă World
Sport, pe care fetița o mângâia ca pe sfintele moaște. Alan știa, și
magazinul de desfacere știa, și familia respectivă știa că bicicleta
aceea fusese confecționată manual, la câteva sute de kilometri în
nord, de către un număr amețitor de muncitori, majoritatea
imigranți – germani, italieni, suedezi, irlandezi, japonezi și, firește, o
mulțime de polonezi –, și că acea bicicletă va dăinui cumva pentru
totdeauna. De ce conta acest lucru? De ce conta că bicicletele
fuseseră confecționate nu departe de-acolo, mergând pe Highway
57? Era greu de spus. Însă Alan își făcea bine meseria. Nu era o
slujbă dificilă să vinzi un asemenea produs, ceva solid, menit să
rămână întipărit mereu în memoria a mii de copii.
— În fine, asta a fost odată, a spus Alan, sperând să pună punct
discuției.
Sayed nu terminase.
— Acum, totul se rezumă la a lipi abțibilduri diferite pe aceleași
biciclete. Toate sunt produse în aceleași câteva fabrici existente –
orice marcă, fără deosebire.
Alan nu prea avea ce să spună. Era de acord cu Sayed. Voia să
continue turul de prezentare, însă studentul la management care
fusese cândva Sayed plonjase adânc în studiul lui de caz.
— Simțiți vreodată că ați fi putut proceda altfel?
— Eu? Personal?
— Da, indiferent de rolul pe care l-ați jucat. Ar fi putut să iasă
altfel? Exista vreo modalitate prin care Schwinn ar fi putut
supraviețui?
Ar fi putut. Ar fi putut. Alan analiza conotația acestor cuvinte, îi
venea să-l ia la bătaie pe omul din fața lui, dacă îl mai auzea
folosind din nou aceste cuvinte.
Sayed aștepta un răspuns.
 — Era complicat, a mormăit Alan.
Nu era prima oară când Alan se confrunta cu această întrebare.
Oamenii deveneau nostalgici când se gândeau la Schwinn.
Considerau că firma se dusese de râpă din cauza nesăbuinței
câtorva imbecili aflați la conducere, imbecili ca el. Cum s-a putut ca
o companie ca Schwinn, care a dominat majoritatea pieței din SUA
timp de circa optzeci de ani, să dea faliment, vânzând totul aproape
pe nimic? Cum a fost posibil așa ceva? Mda, cum să nu fie posibil?
Patronii companiei Schwinn încercaseră să continue fabricarea
bicicletelor în SUA. Potrivit unora, aceasta a fost greșeala nr. 1. Au
rezistat la Chicago până în 1983. Lui Alan îi venea să-l scuture bine
pe cretinul ăsta, cu fumurile lui de MBA în cap. Știi măcar cât de
greu a fost să reziști atâta timp? Să te străduiești să produci biciclete,
niște vehicule foarte complicate, necesitând multă mână de lucru, în
West Side, la Chicago, într-o fabrică veche de o sută de ani, și asta
până în 1983?
— Alan?
Alan a ridicat privirea. Era Yousef.
— Turul de prezentare s-a pus în mișcare. Vrei să vii? Ai putea să
vrei să vii?

Sayed stătea în picioare la capătul coridorului.

— Să mergem la etaj, a zis el.
Două șiruri de trepte, și s-au trezit deasupra orașului în
construcție. Observatorul situat aici oferea priveliști contemplate de
sus, la 360 de grade de jur-împrejur, prin multiple ferestre. Alan a
pășit prin dreptul lor. Era un peisaj aspru, însă din acest punct de
observație orașul era avantajat și părea frumos. Acum, totul căpăta
un sens. Marea Roșie era turcoaz, o briză lină făcând ca apa să se
unduiască ușor și împingând mareea spre mal. Nisipul era aproape
alb, foarte fin. O alee pavată cu cărămizi se pierdea șerpuind în
depărtare, despărțind coasta oceanului de blocul de apartamente
roz și de ceea ce Alan putea vedea acum că erau fundațiile pentru
cel puțin alte câteva clădiri similare. Palmieri erau plantați
pretutindeni în viitorul oraș, inclusiv de-a lungul celui mai apropiat
canal de navigație, curat și albastru ca azurul cerului, care era
alimentat cu apă din mare și traversa metropola, înspre est. Ceea ce
de pe drumul care ducea spre oraș păruse un șantier în paragină se
dovedea acum a fi materializarea reușită a unui proiect foarte bine
gândit. De jur-împrejur, activitatea de construcție era în toi,
muncitori îmbrăcați în salopete viu colorate lucrau la ridicarea
citadelei. Orice investitori care ar fi contemplat proiectul din acest
punct de observație privilegiat s-ar fi convins că lucrările erau
realizate cu mult gust și cu ceea ce Alan, cel puțin, aprecia a fi o
viteză admirabilă.
— Vă place? a întrebat Mujaddid.
— Sigur, a răspuns Alan. Uitați-vă acolo. Toate orașele au nevoie
de râuri.
— Într-adevăr, a zis Mujaddid.
Yousef privea și el prin geam, iar de pe chipul lui dispăruse orice
cinism. Părea sincer impresionat de ceea ce vedea.

Sayed și Mujaddid i-au condus pe Alan și Yousef la un ascensor.

Au coborât două etaje, iar când ușile s-au deschis au constatat că
ajunseseră într-un garaj subteran.
— Poftiți, pe-aici.
Sayed i-a condus la un SUV 10. S-au suit în mașină. Mirosea a nou.
Au urcat o rampă și au ieșit din nou în lumina zilei. Virând strâns
spre stânga, s-au îndreptat spre apă, iar după câteva secunde
automobilul a oprit.
10 Abreviere, În engleză, adoptată și În limba română, pentru sport utility
vehicle (vehicul utilitar sport).
 — Am ajuns, a zis Mujaddid.

Se deplasaseră pe o porțiune de două sute de metri. În fața lor se

afla un cort enorm, cu pânză albă întinsă strâns, de genul celor
folosite la nunti și festivaluri.
— Mulțumesc, a zis Alan, pășind în canicula de-afară.
— Bun, atunci ne vedem la ora 3 după-amiază? a zis Sayed.
Probabil că la un moment dat se pomenise de o întâlnire.
— Da, a răspuns Alan. În clădirea principală sau în centrul de
primire?
— Va fi în clădirea principală, a spus Sayed. Interlocutorul va fi
Karim al-Ahmad, principala dumneavoastră persoană de contact
aici.
Alan rămăsese încremenit în fața cortului, cu un aer nedumerit,
uitându-se la ușa din vinii.
— Oamenii mei sunt înăuntru? a întrebat el.
— Da, a confirmat Mujaddid, fără nicio urmă de îndoială sau
scuză pe față.
— Într-un cort, a zis Alan.
Părea imposibil. Alan era sigur că se făcuse o greșeală.
— Da, a zis Mujaddid. Prezentarea dumneavoastră va fi făcută în
cortul de prezentare. Am convingerea că veți găsi tot ce vă trebuie
înăuntru.
Și, închizând portiera, și-a văzut de drum.

Alan s-a întors spre Yousef.

— Sunt sigur că poți pleca acum.
— Ai cu ce să te întorci la hotel?
— Da, precis există un microbuz sau ceva de genul ăsta. Au căzut
de acord asupra unui preț, iar Alan i-a plătit suma cuvenită. Yousef
a notat un șir de cifre pe o carte de vizită.
 — Pentru eventualitatea în care ratezi din nou cursa de la hotel, a
zis el.
Și-au dat mâna la despărțire.
Arcuindu-și sprâncenele, cu ochii spre cort, Yousef a zis:
— Cu toate motoarele turate, a zis el, și a plecat.

VII.

În cort, Alan nu vedea pe nimeni. Un spațiu vast și pustiu,

mirosind a transpirație și a plastic. Planșeul era acoperit cu covoare
persane, zeci de covoare suprapunându-se unele peste altele.
Aproximativ treizeci de scaune pliante erau răspândite în jur, de
parcă ar fi avut loc o nuntă și oaspeții tocmai plecaseră. O scenă se
înălța într-un capăt al cortului, unde echipa lui Alan urma să
monteze difuzoarele și proiectoarele.
Departe, într-un colț al cortului, a deslușit trei siluete, ca niște
umbre ghemuite, fiecare cu ochii pironiți spre ecranul cenușiu al
câte unui laptop. Alan a pornit spre ei.
— Uite-l, a venit! a tunat o voce.
Era Brad. Purta pantaloni kaki și o cămașă albă scrobită, cu
mânecile suflecate. S-a ridicat să dea mâna cu Alan, străduindu-se
din răsputeri să-i strivească oasele palmei. Bondoc și voinic, cu
picioare aproape crăcănate, arăta ca un antrenor de lupte.
— Salutare, Brad. Mă bucur să te văd.
Rachel și Cayley s-au ridicat și ele. Renunțaseră la abaya, caftanele
lungi pe care le purtaseră la venire, întâmpinându-l acum pe Alan
desculțe, în șort și maiou cu bretele. Cortul avea un sistem de
climatizare, însă aerul condiționat nu făcea față căldurii de afară.
Cei trei tineri aveau pielea lucioasă din cauza nădușelii.
Așteptau ca Alan să spună ceva. Alan nu avea idee ce ar fi vrut ei
să audă. Pe oamenii aceștia nu-i cunoștea decât din vedere. Se
întâlniseră foarte scurt, în urmă cu trei luni, la Boston, dând curs
insistențelor lui Eric Ingvall. S-au făcut planuri, s-au explicat
îndatoririle fiecăruia, s-au trasat termene și ținte precise. Li s-au dat
să semneze niște documente, acele declarații de renunțare la
anumite drepturi, obligatorii când mergeai în RAS 11, prin care se
angajau să respecte legislația Regatului, iar dacă încălcau vreo
prevedere legală și erau condamnați, acceptau să se supună
acelorași pedepse valabile pentru oricine. Declarația indica explicit
execuția capitală printre consecințele pentru anumite crime, inclusiv
adulterul, ceea ce ei semnaseră toți cu o oarecare inconștientă.
— Ia, ziceți, merge bine treaba aici? a întrebat Alan, nevenindu-i
în minte ceva mai bun de spus.
Se căznea încă să accepte faptul că se aflau toți într-un cort.
— E-n regulă, dar nu putem prinde un semnal wireless, a zis
Carley.
— Primim un semnal vag de la Cutia Neagră, a adăugat Brad,
smucind din cap spre clădirea de birouri, deschisă 7/24/60,
amplasată pe un teren mai înalt.
Îi găsiseră deja o poreclă.
— Cine v-a băgat în cort? a întrebat Alan.
Răspunsul a venit de la Cayley:
— Când am ajuns, au zis că prezentările vor avea loc aici,
înăuntru.
— Într-un cort.
— Presupun că da.
— Dar ție ți-au zis ceva, s-a încumetat Rachel, apropo de motivul,
în fine, pentru care ne-au plasat aici, afară? Adică nu în clădirea
principală propriu-zisă?

11 Regatul Arabiei Saudite.

 — Nu, mie nu mi-au zis nimic, a răspuns Alan. E posibil ca toți
vânzătorii să fie aici, afară.
Alan se așteptase să găsească pe puțin alte zece companii, toate
preocupate de pregătiri, lucrând frenetic în așteptarea unei vizite
regale. Dar faptul că erau aici, afară, singuri, într-un cort întunecos –
nu, Alan nu se putea obișnui cu ideea.
— Pare cumva logic, a zis Rachel, mușcându-și obrazul pe
dinăuntru. Dar noi suntem singurii prezenți aici.
— Poate că suntem noi primii, a zis Alan, încercând să păstreze
un ton dezinvolt.
— Mda, ciudat, totuși, să fii de la Reliant și să te trezești aici,
afară, nu crezi? a reflectat Brad.
Brad era omul devotat firmei, un tânăr întru totul competent care,
după toate probabilitățile, nu trebuise niciodată până acum să se
abată de la manualul de strategie al companiei, pe care îl primise la
angajare și îl învățase pe de rost.
— Acesta este un oraș nou. Un teritoriu care nu figurează
deocamdată pe hartă, corect? a zis Alan. Ați întrebat pe cineva
despre conexiunea wireless? s-a interesat el.
— Nu încă, a zis Cayley. Ne-am gândit să te așteptăm și pe tine.
— Și, de fapt, la un moment dat am avut un semnal acceptabil, a
adăugat Rachel.
Acestea fiind zise, a dispărut plutind parcă spre colțul îndepărtat
al cortului, ca și cum s-ar fi așteptat ca semnalul, acum, dacă tot
discutaseră despre el, să fi reapărut.
Alan s-a uitat la computerul lui Cayley, a văzut curbele
concentrice ale semnalului, majoritatea cenușii, nu negre. Pentru o
prezentare holografică aveau nevoie de o linie rapidă, și, dacă nu,
măcar de un semnal puternic, nu ceva anemic și captat la
întâmplare.
— Mda, va trebui să mă interesez în această privință. Ați început
să montați restul echipamentului?
— Nu, încă nu, a zis Brad, tresărind nervos. Am sperat cumva să
fie o situație temporară. Prezentarea nu va putea funcționa prea
bine afară, în cort.
— De când ați ajuns aici, n-ați făcut decât să încercați să prindeți
un semnal?
— Deocamdată, da, a zis Cayley, cumva dându-și seama abia
acum că ar fi putut să facă mai mult.
Din semiobscuritate, în celălalt capăt, glasul lui Rachel le-a
întrerupt discuția:
— Am avut, totuși, un semnal acceptabil o bucată de vreme.
— Corect. Cam acum un ceas, a adăugat Cayley.

VIII.

Exista fără îndoială o rațiune a prezenței lui Alan aici. De ce se

afla într-un cort situat la o sută cincizeci de kilometri de Jeddah, da,
dar și de ce trăia acum pe Pământ? Foarte des, sensul devenea
obscur. Foarte des, era nevoie de niște săpături. Sensul vieții lui era
ca un filon de apă imprecis, la câteva sute de metri sub pământ, iar
el trebuia să coboare periodic o găleată în puț, să o umple, să o
aducă sus și să bea din ea. Însă asta nu avea să-l ajute prea mult
timp.

Despre moartea lui Charlie Fallon s-a vorbit la buletinele de știri

din toată țara. Omul care a intrat într-un lac, dimineața, complet
îmbrăcat. Alan l-a văzut când apa îi venea doar până la glezne, și n-
a dat prea multă importanță faptului. Transcendentalistul se
murdărea de noroi.
Alan a șofat mai departe.
 Însă Charlie a continuat să pășească tot mai adânc. A înaintat
încet. Alți vecini l-au văzut când apa îi venea până la genunchi, apoi
până la talie. Nimeni nu a spus nimic.
În cele din urmă, stătea în lac cu apa până la piept, iar atunci
Lynn Maggliano a chemat poliția. A venit poliția, au venit și
pompierii. Stăteau toți pe mal și răcneau la el. I-au spus să vină
înapoi. Dar niciunul nu s-a dus să-l scoată de-acolo.
Ulterior, polițiștii și pompierii au afirmat că, din cauza bugetului
de austeritate, nu fuseseră pregătiți pentru asemenea intervenții.
Dacă intrau în apă după el, ar fi riscat să fie trași la răspundere,
pentru depășirea competențelor de serviciu. Și, în afară de asta,
ziceau ei, omul stătea în picioare. Nu părea să fi pățit ceva.
Într-un final, o liceană a ieșit pe lac cu o roată de cauciuc umflată,
vâslind din mâini spre el. Când a ajuns la Charlie Fallon, acesta era
vânăt și inert.
Fața a țipat. Polițiștii și pompierii și-au luat uneltele și l-au târât
afară. I-au făcut respirație artificială, dar omul murise deja.

— Alan?
Brad se uita la el, îngrijorat.
— Da, a zis Alan. Hai să aruncăm o privire pe-afară.
A pornit spre intrare. Rachel și Cayley au părut să vrea să vină și
ele, însă Brad le-a oprit.
— Nu e bine să fiți văzute afară îmbrăcate cum sunteți acum, zis
el.
Au răspuns că rămâneau bucuroase înăuntru, unde era răcoare.

Alan și Brad au ieșit din cort împreună. Mijind ochii din cauza
soarelui și a căldurii de-afară, priveau în jur, căutând să descopere
vreun turn sau vreo cutie pentru cabluri.
— Uite, acolo, a zis Brad, arătând spre blocul de apartamente roz,
unde se vedea o mică farfurie satelit montată pe latura clădirii.
Au pornit spre bloc.
— De fapt, ce vrem să găsim aici? a întrebat Alan.
Brad era inginerul din echipă, așa că Alan spera să se poată bizui
pe el în problemele de tehnologie.
— Păi, să vedem dacă antena este conectată la o sursă de energie,
nu?! a zis Brad.

Alan s-a uitat la Brad, ca să vadă dacă omul vorbise serios. Da,
așa era.
Se părea că antena era conectată la o sursă de alimentare. Însă,
fiind plasată la aproximativ treizeci de metri de cort, lor nu le
folosea probabil la nimic. Din nou, s-au oprit, au mijit ochii, au
privit în jur. Au văzut grupuri de muncitori în salopete, purpurii și
roșii, montând cărămizi pe aleea de promenadă și măturând nisipul
de pe ea.
— Ce-i ăla, un turn? a întrebat Alan, referindu-se la o structură de
metal, cu două nivele, ceva între o turlă de sondă petrolieră și un
giratoriu, drept în mijlocul promenadei.
S-au dus până acolo, dar n-au văzut niciun cablu care să
pornească de la schela metalică. Nu era clar. Dacă lucrul acesta era
sau nu semnificativ pentru ei. Au pornit înapoi spre cort, deloc mai
edificați decât la plecare.

Înăuntru, Rachel și Cayley erau acum în două colțuri întunecoase

opuse, din nou ghemuite peste ecranele lor, ca niște mame
îngrijindu-și pruncii.
— Ceva nou? le-a întrebat Brad.
— Nu tocmai, a zis Cayley. Semnalul apare și dispare.
— Ai reușit să trimiți vreun e-mail? a întrebat Brad.
— Încă nu, a zis Rachel.
 Alan simțea nevoia să își revină câteva minute după canicula de
afară, așa că și-a luat un scaun pliant și s-a așezat pe el. Brad s-a
așezat pe locul de lângă el.
— Am tot încercat să îi dăm un e-mail lui Karim, persoana
noastră de contact aici, a zis Brad.
— Unde e el? a întrebat Alan.
— Probabil, aici, în KAEC.
— În clădire? În Cutia Neagră?
— Așa cred.
— De ce nu încerci să te duci până acolo?
— Nu, încă nu. N-am de gând să mă întorc în arșița aia, dacă nu e
absolut necesar.
Și, așa, au continuat să stea pe scaune în cort.

IX.

Eric Ingvall, cu moaca lui tâmpită. Așezat acolo la masa aceea

lungă de granit, citind raportul făcut de Alan și țuguind urât buzele.
Lui Alan îi venise să-i tragă un pumn în nas. Să-i tragă un pumn în
moaca aia onctuoasă, ca să-l învețe minte altădată să fie mai
respectuos cu el.
— Țin neapărat să fii organizat în chestiunea asta, îi spusese
Ingvall.
Ingvall era recunoscut drept un personaj tipicar și constipat din
fire. Când lucrurile nu erau prezentate așa cum îi plăcea lui, se
schimonosea la față, îmbufnat. Nu era mulțumit de raportul lui Alan
despre KAEC. Lui Alan i se ceruse să pregătească un punct de
vedere înainte de călătorie, o privire de ansamblu asupra KAEC,
care erau perspectivele pentru Reliant acolo, iar Alan se conformase
și întocmise un material. Raportul a fost terminat repede, fiind mult
mai lung și mai detaliat decât solicitase Ingvall.
— Dar ai lăsat atâtea întrebări fără răspuns, a spus Ingvall, cu o
expresie chinuită pe față. Și lucrul acesta mă deranjează.
Alan a chicotit gutural și i-a spus că în raport existau așa de
multe întrebări fără răspuns, deoarece el nu fusese încă în Arabia
Saudită și nu putea pretinde că ar cunoaște configurația terenului –
și cu atât mai puțin intențiile lui Abdullah.
— Avem de-a face cu o vânzare, a spus Alan. Faci estimări, faci
un plan, apoi te duci acolo, totul se schimbă, dar tu faci vânzarea.
Ingvall nu zâmbea, nici nu-i dădea dreptate.
— Trebuie să mă asigur că ești persoana potrivită care să plece
acolo pentru această tranzacție, a zis Ingvall. Ai stat pe tușă o
vreme, așa că vreau să mă conving că ești perspicace și eficient. Că
ești un jucător competitiv.
Alan privea afară, la portul de dedesubt.
Familia lui Alan venise în America din Irlanda, în vremea
Foametei. Trei frați au plecat din Comitatul Cork și au descins în
Boston, în 1850. S-au apucat să fabrice nasturi de alamă, iar de la
nasturi au ajuns la o turnătorie în South Boston, unde produceau
sortimente diverse de țevi, valve, boilere și radiatoare. Au angajat
alți irlandezi, iar apoi germani, polonezi și italieni. Afacerile erau
prospere. Frații și-au construit alte case pe coastă. Au angajat dascăli
particulari pentru copiii lor, iar aceștia au învățat latină și greacă.
Numele lor figurau pe toate clădirile din Boston. Biserici și secții de
spitale. Apoi, a venit marea criză economică, și toată lumea a luat-o
de la capăt. Tatăl lui Alan nu avea o a doua casă în Chatham. Era
maistru la fabrica Stride Rite, din Roxbury. Îi mergea bine și a putut
economisi suficienți bani încât fiul său, Alan, să poată merge la
facultate. Alan, însă, a abandonat studiile, ca să vândă produsele
firmei Fuller Brush, iar apoi a vândut biciclete, și a câștigat bine,
extrem de bine pentru o vreme acolo, până când el și alții au decis
să pună alți oameni, aflați la șaisprezece mii de kilometri depărtare,
să confecționeze lucrurile pe care ei le vindeau, așa că relativ curând
a ajuns să nu mai aibă ce vinde, iar acum era în această sală de
conferințe cu vedere spre port, iar el se holba la mutra înăcrită și
boțită a acestui Eric Ingvall, care făcea ce voia cu el și știa acest
lucru.
— Cred că afacerea asta e floare la ureche, spusese Alan.
— Vezi, exact asta mă îngrijorează pe mine. Această încredere
trufașă în propria-ți persoană nu are darul să mă liniștească deloc.

X.

Cayley a tras un scaun mai aproape.

— Bun. Câți oameni crezi că va aduce cu el?
— Cine? a întrebat Alan.
— Regele, a răspuns ea.
— Nu știu. Bănuiesc că vreo zece. Poate mai mulți.
— Crezi că el este singurul cu drept de decizie în materie de IT
aici?
— Așa ar fi logic, desigur. Orașul îi poartă numele.
Acum a venit și Rachel lângă ei.
— Te-ai întâlnit vreodată cu el? a întrebat ea.
— Eu? Nu. L-am cunoscut pe nepotul lui, acum vreo douăzeci de
ani.
— Era prinț?
— Era. Și încă este.
— Vine și el aici?
— Nu, nu. El e la Monaco. Nu se mai implică în afaceri aproape
deloc. Se deplasează cu avionul prin lume, donează bani pentru
cauze filantropice.
Lui Alan i-a venit în minte imaginea lui Jalawi, nepotul lui
Andullah. Chipul lui ciudat. Avea gura strâmbă, desenată parcă de
o mână tremurândă, ceea ce îi dădea un aer ironic, zeflemitor. Însă
era un om foarte sincer, foarte curios și impresionabil, care plângea
din orice. Plângea tot timpul. Văduve, orfani, la orice poveste de
viață îl podideau lacrimile și își desfăcea baierele portofelului.
Jalawi fusese povățuit să își limiteze contactul cu oamenii. Toate
persoanele pe care le întâlnea deveneau problema și preocuparea
lui, încerca să le transforme. Se zvonea că suferea de cancer la oase
într-o fază letală.

— Oricum, a spus Alan. Regele Abdullah nu va veni astăzi aici.

Puteți să vă relaxați.
Preț de câteva momente s-a așternut tăcerea. Era limpede că
Rachel și Cayley voiau să se ducă înapoi la laptopurile lor, dar
bunele maniere le dictau să fie amabile cu Alan, care era cel mai în
vârstă membru din echipa lor, un personaj de proveniență
misterioasă și care, prin urmare, juca un rol important.
— Ai văzut ceva din Jeddah? îl întrebă Rachel.
— Nu, nu mare lucru deocamdată, a răspuns el.
— Ai reușit să dormi un pic? l-a întrebat Cayley.
Alan i-a spus adevărul, că stătuse treaz aproape șaizeci de ore și
că adormise într-un final abia pe la șase dimineața. Amândouă au
insistat ca Alan să se ducă înapoi la hotel, ca să se odihnească. Se
puteau descurca aici și fără el, pentru restul zilei.
— N-ai cumva un somnifer? a întrebat Cayley.
— Nu. Mi-a fost teamă să nu mă prindă la vamă. Dar voi?
Niciunul nu avea așa ceva.

— Mi-a venit o idee, a spus Brad, uitându-se la Alan, de parcă ar

fi vrut să testeze însuși conceputul de a avea o idee. Alan încerca să
pară încurajator.
— Păi, am vrut să aud opinia ta, înainte de a o pune în aplicare, s-
a încumetat Brad să spună. În fine, mă gândeam să telefonăm la
corporație și să le comunicăm că lucrăm aici în condiții care nu-s
nici pe departe satisfăcătoare.
Alan s-a uitat lung la Brad. Cum să-i spună cât mai clar că era o
idee cum nu se putea mai proastă? Încerca să găsească o modalitate.
— Te-ai gândit bine, a zis el. Dar hai să mai așteptăm
deocamdată.
— Perfect, atunci, a răspuns Brad.

— Întâlnirea mea cu acest Karim al-Ahmad are loc la ora 3 p.m., a

continuat Alan. Sunt sigur că vom clarifica totul cu acest prilej.
Cei trei tineri au încuviințat din cap, rămânând tăcuți, împreună,
câteva momente. Nu trecuse cu mult de amiază. Li se părea deja că
stăteau în cortul acela de zile întregi.
— Se știe unde o să mâncăm? a întrebat Cayley.
— Eu nu știu, a spus Alan. Dar voi afla.
Căznindu-se parcă să alunge o dispoziție generală amară, Rachel
s-a aplecat în față, spunând:
— Trebuie să recunosc că tot ce-am văzut pe-aici e de-a dreptul
uimitor. Voi ați fost la clubul de fitness de la hotel?
Brad fusese, Cayley – nu.
— Au un aparat Thigh Master. E un Nautilus.
Și așa au trecut douăzeci de minute, cu discuția despre aspectele
care făceau ca situația lor de acum să fie inedită, ciudată și ideală
sau, eventual, nu tocmai favorabilă. Se întrebau dacă li se va aduce
mâncarea acolo. Se întrebau dacă nu trebuia cumva să meargă ei la
Cutia Neagră, ca să își ia singuri de mâncare. Se întrebau dacă nu se
presupunea că ar fi trebuit să-și aducă mâncare de-acasă.
 Cayley a pomenit despre un telefon nou pe care și-l luase,
arătându-l fiecăruia. A mai spus că, inițial, căutase un loc, pe șantier,
unde să arunce vechiul aparat, dar că în final îl azvârlise pe un
morman de moloz.

Destul de curând, Alan a pierdut firul conversației. Gândurile i-

au zburat aiurea și s-a trezit privind afară. Cortul avea o serie de
ferestre de plastic, prin care nisipul și marea se vedeau cumva
estompat. Alan simțea nevoia să fie afară, acolo, în lumina și căldura
zilei.
S-a ridicat.
— Eh, e timpul să vedem ce naiba se întâmplă, a spus el,
netezindu-și cămașa.
Le-a promis că se va interesa care era situația cu mâncarea, cu
semnalul wireless și cum se explica decizia de a-i fi cantonat într-un
cort de vinii pe malul mării.

XI.

Alan a ieșit din cort, resimțind brusc socul caniculei, și a pornit

pe jos spre Cutia Neagră. Mergea pe alee spre clădirea de sticlă,
ocolind porțiunile nefinisate, mormanele de pământ sau stivele de
cărămizi, grămezile de unelte. A făcut un salt peste un palmier care
aștepta să fie sădit, a traversat strada și a ajuns în fața clădirii de
birouri. Erau aproximativ patruzeci de trepte până sus, la ușa din
față, iar când le-a terminat de urcat avea cămașa leoarcă din cauza
nădușelii.
Înăuntru, un lobby luminat strălucitor, cu ornamente metalice
brunate, aer condiționat și o pardoseală din lemn gălbui. Arăta ca
un aeroport scandinav.
 — Cu ce vă pot ajuta?
O tânără, purtând pe cap o eșarfă legată lejer, ședea în dreapta la
un birou din marmură neagră, în formă de semilună.
— Salut, a spus Alan. Cum te cheamă?
— Mă cheamă Maha, a spus ea.
Ochi negri, un nas acvilin.
— Bună, Maha. Eu sunt Alan Clay, de la Reliant Systems. Am o
întâlnire la ora trei cu Karim al-Ahmad…
— Oh, ați venit prea devreme. Abia a trecut de ora două.
— Da, știu. Dar sunt cu cei de la Reliant, în cortul acela de lângă
plajă, și nu avem semnal wireless, ori asta este esențial pentru
prezentarea noastră.
— Oh, eu nu știu nimic despre vreo conexiune wireless acolo. Nu
cred să aibă un semnal wireless în cort.
— Vezi, asta e problema. E cineva cu care să pot discuta despre
asta?
Maha a mișcat viguros din cap, cu un aer afirmativ.
— Da, cred că domnul al-Ahmad ar fi persoana indicată. El
răspunde de vânzătorii care fac prezentarea în cort.
— Splendid. E aici?
— Nu, din păcate. Va sosi, probabil, aici, exact înainte de
întâlnirea stabilită. De regulă, e la Jeddah, în fiecare zi.
Părea inutil să mai insiste. Nu mai rămăsese decât o oră până la
întâlnirea lui cu al-Ahmad.
— Mulțumesc, Maha, a zis el și a plecat.

Dar nu putea să se întoarcă așa în cort. Nu avea nicio noutate

pentru cei trei tineri, însă se gândea că, dacă ar putea să nu se ducă
acolo decât după întâlnire, ar fi ca și cum în tot acest răstimp fusese
prins într-o lungă întrevedere cu al-Ahmad, pe parcursul căreia
toate chestiunile ar fi fost soluționate.
De îndată ce a ajuns din nou în canicula și lumina puternică de
afară, și-a amintit de mâncare. Nu se interesase care era situația cu
mâncarea. Dar acum nu putea să se ducă înapoi la Cutia Neagră. Ar
fi făcut o figură jalnică, un bărbat asudat tot, punând nenumărate
întrebări sâcâitoare, dar care uitase să se intereseze de chestiunea
mâncării. Nu, va pune toate aceste întrebări la ora trei. Până atunci,
tinerii n-aveau decât să mai aștepte.

Mergea pe alee, pășind pe pavajul din cărămizi incrustate în

desene unduitoare, și reflecta profund. Avea cincizeci și patru de
ani. Îmbrăcat cu o cămașă albă și pantaloni kaki, mergea de-a lungul
unui drum care avea să devină cândva o stradă pe lângă malul
mării. Tocmai se despărțise de echipa lui, trei tineri care aveau
sarcina de a instala și de a demonstra holografic o tehnologie de
comunicări diverse, în fața unui rege. Dar nu era niciun rege, iar ei
erau într-un cort, singuri, și se părea că nimeni nu știa când aveau să
fie remediate aceste neajunsuri.

Alan s-a împiedicat în mers. Călcase cu piciorul în gol, pe o

porțiune de drum nefinisată, unde pavelele nu fuseseră încă
montate. Și-a recăpătat echilibrul, însă își sucise glezna și îl durea
cumplit. A rămas pe loc câteva momente, așteptând să-i mai treacă
durerea.
Pe tot trupul, avea cicatrice de la diverse accidente suferite în
ultimii cinci ani. Devenise tot mai stângaci. Se lovea cu capul de
dulapuri. Își prindea mâinile în uși. Căzuse pe gheață într-o parcare
și câteva luni după aceea a mers țeapăn de parcă înghițise un par.
Nu mai era elegant. Cineva apreciase că era elegant, cu câteva decenii
în urmă. Era într-o vară, bătea un vânt cald, și tocmai dansase.
Femeia era mai în vârstă, o necunoscută, însă cuvântul îi rămăsese
în minte, îl alinase. Avea vreo importanță dacă o doamnă bătrână îl
considerase cândva un bărbat elegant?

Se gândea la Joe Trivole. În prima zi de lucru împreună, la prima

ușă unde s-au oprit, îi spusese lui Alan să îi dea de știre femeii
dinăuntru că erau acolo. Instinctiv, Alan întinsese mâna spre
sonerie.
— Nu, nu, i-a spus Trivole, iar apoi a ciocănit în ușă, o cadență
melodioasă, veselă, rapidă. S-a întors spre Alan. Un străin sună la
sonerie, un prieten bate la ușă, i-a spus el. Ușa s-a deschis.
În spatele ramei cu plasă, stătea o femeie, cu un aer nedumerit.
Avea aproximativ cincizeci de ani, păr cărunt și ciufulit, ochelari
spânzurând de un lănțișor din aramă. Alan s-a uitat la Trivole, care
zâmbea cu gura până la urechi, de parcă ar fi nimerit din întâmplare
acasă la învățătoarea lui preferată din școala primară.
— Bună! Cum vă simțiți astăzi?
— Bine. Voi cine sunteți? a întrebat ea.
— Suntem reprezentanții firmei Fuller Brush, cu sediul în East
Hartford, Connecticut. Ați auzit de Fuller Brush?
Femeia părea amuzată:
— Sigur că da. Dar n-am mai văzut pe nimeni de la voi, de ani de
zile. Hm, mai funcționați încă?!
— Dar cum să nu, doamnă. Și vă mulțumesc că ne acordați câteva
secunde într-o zi minunată ca asta.
Trivole a întors capul, cercetând curtea, copacii, cerul albastru de
deasupra. Iar apoi s-a răsucit din nou cu fața la ușă, începând să se
șteargă pe picioare. Instinctiv, femeia a făcut câțiva pași în spate și a
deschis ușa mai larg. Nu îi poftise înăuntru pe Trivole și Alan, însă
acum le făcea loc să intre în casă – din simplul motiv că Trivole
începuse să se șteargă pe picioare. Subit, Alan a avut senzația că
asista la numărul unui hipnotizator sau magician, simțind că existau
oameni pe pământ pentru care lumea și omenirea erau subiecți
cărora să le poți face farmece.
Alan a continuat să meargă pe trotuarul improvizat. Se apropia
de blocul de apartamente finisat în roz. Văzut de aproape, semăna
cu nenumărate clădiri pe care le zărise de sute ori pe diferitele
coaste din Florida. Era banal, enorm; fațada lată și plată privea spre
mare cu o îndârjire prozaică. Existau, probabil, vreo trei sute de
apartamente în clădire.
Uitându-se la ferestre, a văzut ceva plauzibil. Primul nivel avea
destinația de zonă comercială, cu magazine și restaurante, iar câțiva
dintre viitorii locatari își marcaseră locul. Pizzeria Uno, Wolfgang
Puck. Poate vor apărea oameni aici într-o bună zi, mâncând, râzând
și părând vii.
Încă putea să mai facă asta. Se gândea la bicicleta lui argintie,
prototipul pe care îl comandase. Era atât de frumoasă. Totul era
argintiu și cromat, chiar și pinioanele, chiar și șaua. Cine mai făcuse
vreodată un lucru așa de frumos? Ai fi putut s-o zărești din cosmos,
într-atât era de sclipitoare, strălucind sfidător.
O adusese pe Kit să vadă prototipul.
— Tu ai construit asta? l-a întrebat ea.
— Mda, am comandat-o undeva. Eu am proiectat-o.
— E uluitoare, a spus ea. Poți să mergi cu ea?
— Oricine poate să meargă cu ea.
Kit a pipăit bicicleta, s-a tras înapoi, examinând-o, reevaluând-o.
— Este foarte reușită, tati.

Când va ajunge înapoi la hotel, era decis să îi scrie lui Kit. O

scrisoare. Ea îi trimisese o ditamai epistolă în urmă cu câteva zile,
șase pagini cu scrisul ei ordonat, în cea mai mare parte
condamnând-o pe maică-sa, Ruby, și declarând că nu voia să mai
aibă de-a face cu ea. Acum, Alan se afla în ciudata situație de a
trebui să îi ia apărarea unei femei care îl făcuse ferfeniță de atâtea
ori și cu atâta cruzime, încât se putea considera norocos dacă, de la
distanță, părea încă întreg. Tonul scrisorii lui Kit era rechizitorial și
final, un document marcând, justificând, celebrând sfârșitul
relațiilor cu mama ei.
Alan nu putea lăsa lucrurile așa. Trebuia să repare răul comis.
Alan nu voia să fie în postura de părinte unic. Și îl neliniștea ideea –
sau mai degrabă știa precis – că, dacă Kit putuse să îi găsească
maică-sii atâtea cusururi, la fel de bine ar putea ca, folosind aceleași
etaloane de evaluare, să îl considere și pe Alan drept inacceptabil.
Trebuia să tragă o linie. Trebuia să o reabiliteze pe Ruby.
De ani de zile, el și Kit își trimiseseră reciproc scrisori. Prima a
fost după ce Ruby a luat o amendă pentru DWI 12. Alan a vrut să
plaseze incidentul în contextul situației lor din acel moment, astfel
încât Kit să poată înțelege mai bine. Frumoasă scrisoare, tati,
spusese ea după acel prim mesaj. De atunci, Alan își luase obiceiul
de a-și așterne gândurile pe hârtie, pentru Kit, în scrisori de câte trei
sau patru pagini, care aveau un oarecare impact. Kit le recitea când
trecea prin perioade de îndoieli și șovăieli, i-a spus ea. Aveau darul
de a-i potoli stările de exasperare, de a o scoate din impasurile
sufletești în care se afla. De obicei, voia să plece de la maică-sa, să
rupă legăturile complet. Erau firi diametral opuse ele două,
devenise evident acum, Kit preluând în schimb de la Alan acea
atitudine apatică – Ruby o numea „burgheză” însă, oricum, Kit se
săturase de escaladarea conflictului dintre ele, o secătuiau
tentativele lui Ruby de a lămuri lucrurile în profunzime de fiecare
dată când stăteau de vorbă.
În primul rând, totuși, Kit avea nevoie de niște strategii de izolare
a haosului din jur. De circumscriere a contactelor cu ea. Până de
12 Abreviere În engleză: driving while intoxicated — conducerea unui
vehicul sub influența alcoolului.
curând, nici Alan nu știuse cum să facă asta. E-mailurile fuseseră
cheia. El și Ruby stabiliseră de comun acord să se limiteze în
comunicarea dintre ei la mesajele legate de Kit, și niciunul mai lung
de trei rânduri. Soluția găsită funcționase. Alan nu mai vorbise cu
Ruby la telefon de doi ani, iar acest gen de încetare a ostilităților îi
dăduse posibilitatea să-și revină din punct de vedere nervos și
psihic. Nu mai tresărea ca ars când cineva ridica vocea.
— Alan!
S-a întors în loc. Era Brad. Alan era surprins, însă a simulat un aer
calm.
— Cum mai merg treburile acolo? a întrebat el.
— Bine, a spus Brad. Dar e aproape trei. Te duci la birouri?
Și Brad a zvârlit din bărbie peste umăr, înspre Cutia Neagră.

Alan s-a uitat la ceas. Era 2.52.

— Îhî, exact, a spus el. Punctam doar în gând agenda discuției.

Făcând cale întoarsă, a pornit cu Brad înapoi, pe alee.

— Nu te frământa în privința mâncării, a spus Brad. Rachel a
găsit niște biscuiți sărați în geantă. Așa că noi am rezolvat problema
acolo.
Un vag sarcasm. Lui Alan nu-i plăcea de Brad.

Când au trecut prin dreptul cortului, Brad s-a oprit:

— Mult noroc, a zis el.
Fața tânărului era plină de îngrijorare și mirare. În acel moment
Alan a știut cum avea să fie, peste decenii, când el va deveni
neputincios, incapabil să-și poarte singur de grijă, când Kit îl va
prinde prima oară că a făcut pe el și că îi pică saliva din gură,
incontrolabil. Privirea pe care i-o va arunca atunci era aceasta,
privirea pe care Brad i-o arunca acum – ca atunci când te uiți la un
om care este mai degrabă o povară decât o binefacere, mai mult ceva
nociv decât ceva bun, un om lipsit de importanță, superfluu pentru
mersul înainte al lumii.

XII.

Maha sorbea dintr-un ceai cu gheață.

— Oh, bună ziua din nou, domnule Clay.
— Bună ziua, Maha. Domnul Karim al-Ahmad este în birou?
— Nu, din păcate, nu este.
— Să aștept aici? Avem o întâlnire la ora 3 p.m.
— Da, știu. Dar nu va putea ajunge astăzi aici. Îmi pare rău, însă
este prins cu treburi în Jeddah.
— Este prins cu treburi în Jeddah toată ziua?
— Da, domnule. Dar a zis că mâine va fi aici. Toată ziua, așa că
puteți stabili dumneavoastră ora la care doriți să vă întâlniți.
— Ești sigură că, între timp, n-aș putea vorbi cu altcineva de aici?
Doar despre wireless și mâncare, lucruri de genul ăsta?
— Cred că domnul al-Ahmad este persoana cea mai indicată, cu
care să discutați despre toate aceste lucruri. Și la orice oră mâine va
fi perfect. Toate problemele se vor rezolva, sunt absolut sigură.

Alan s-a întors la cort, unde i-a găsit pe membrii echipei fiecare în
alt colț și cu laptopul în față. Rachel viziona un DVD, ceva legat de
gastronomie, cu un bucătar bărbos. Alan le-a spus că domnul al-
Ahmad nu va veni la firmă în acea zi.

Călătoria înapoi cu microbuzul la Jeddah a decurs rapid, tinerii

sporovăind tot drumul ca niște turiști într-o tabără de vară. Alan
privea șoseaua, pe jumătate adormit, dar simțind acut durerea din
gleznă. Când a ajuns în camera lui, nu-și mai amintea dacă își luase
la revedere de la toți. Ținea minte, însă, că intrase în holul întunecos
al hotelului, unde mirosea a clor.
Stătuse prea mult în soare, așa că semiobscuritatea, răcoarea
dinăuntru, tot confortul artificial și urât creat de mâna omului i se
păreau o binefacere. Dar când ușa masivă de la camera lui a punctat
sfârșitul zilei, s-a simțit singur, ca într-o capcană fără ieșire. Nu
exista niciun bar în hotel, niciun fel de distracție care să îi satisfacă
dorințele, chiar dacă nici nu ar fi știut să le numească. Nu era decât
ora șase și ceva, dar el nu avea nimic de făcut.
Se gândea să-l sune pe unul dintre cei trei tineri, dar a-i invita la
cină nu avea niciun sens. Nu era adecvat. Nu putea nici să o sune pe
vreuna dintre femei. Prea libidinos. Putea să-l sune pe Brad, însă lui
nu-i plăcea de Brad. Dacă mergeau toți la masă și îl invitau și pe el,
mergea cu ei să mănânce. Dacă îl chemau, se ducea. Pe la șapte,
totuși, nu îl sunase nimeni încă. A comandat ceva de mâncare în
cameră, piept de pui și salată.

A făcut un duș. Și-a pipăit cu degetele umflătura de pe ceafa. S-a

băgat în pat, sperând să doarmă.

Dar Alan nu reușea să adoarmă. A deschis ochii și a pornit

televizorul. Se transmitea un reportaj despre deversarea de țiței din
Golful Mexic. În continuare, niciun fel de ameliorare vizibilă. BP,
firma petrolieră britanică, încercase să oprească de deasupra
scurgerea, turnând cumva ciment în spărtura din sonda de foraj
marin. Alan nu suporta să se uite. Pata de petrol îl umplea de
disperare. De săptămâni întregi, încercaseră zadarnic să stopeze
deversarea, iar în tot acest răstimp el și întreaga omenire văzuseră
cum petrolul se dispersa, ramificându-se ca un panaș pe suprafața
oceanului. Alan ar fi fost de acord cu orice metodă extremă de a
pune capăt catastrofei. Când a auzit ideea, propusă de un membru
al marinei militare, de a trimite o rachetă nucleară pe fundul
oceanului, Alan și-a zis, da, da, faceți asta, imbecililor. Orice, numai
să opriți dezastrul. Toată omenirea e cu ochii pe voi.

A închis televizorul.
Se uita în tavan. Se uita la perete.
Alan se gândea la Trivole.
— Orice se poate vinde folosind unul dintre cele patru unghiuri
de abordare, îi spusese el.
Nouă dimineața, iar ei erau pe stradă, în fața unei case
dărăpănate. Se afla la numai câteva străzi distanță de locuința unde
crescuse Alan, însă atunci niciodată casa aceasta aplecată spre
dreapta nu-i atrăsese în vreun fel privirea sau atenția.
— Primul lucru pe care trebuie să-l faci este să-l analizezi pe
client, OK?
Trivole purta un costum din tweed, încheiat la două rânduri. Era
la începutul lui septembrie și mult prea cald pentru o asemenea
vestimentație, însă Trivole nu părea să transpire. Alan nu l-a văzut
să nădușească vreodată.
— Fiecare client necesită un mod de abordare specific, o
modalitate de atragere specifică, spunea Trivole. Există patru
perspective. Prima sunt Banii. E o metodă simplă. Faci apel la
tendința lor de a fi economi. Produsele Fuller îi ajută să pună bani
deoparte, apărându-le investițiile – mobilierul lor din lemn,
porțelanurile lor fine, pardoseala lor acoperită cu linoleum. Îți poți
da seama imediat dacă o persoană are simț practic. Dacă vezi o
locuință simplă, bine întreținută, o rochie practică, un șorț, o
persoană care se ocupă singură de gătit și curățenie, aplici această
primă strategie.
Cea de-a doua metodă vizează Romantismul clientului. Aici vinzi
vise. Plasezi produsele Fuller printre aspirațiile lor. Imediat lângă
vacanțe și iahturi. „Șampanie!” îmi place mie să spun. Cu spray-ul
pentru picioare, îi pun să-și dea jos pantofii și le zic: „Șampanie!”
Poanta asta, Alan n-a înțeles-o. „Pur și simplu «Șampanie!», așa,
din senin?” a întrebat el atunci.
— Da, și când spun asta, clientul are senzația că e Cenușăreasa.
Trivole și-a tamponat fruntea uscată cu o batistă de mătase.
— Al treilea unghi de abordare este Instinctul de Conservare.
Vezi teama în ochii lor, le vinzi instinctul de conservare. E o chestie
simplă. Dacă le e frică să te poftească în casă, dacă vorbesc cu tine
prin fereastră sau altceva de genul ăsta, aplici metoda asta. Aceste
produse vă vor ajuta să fiți sănătos, vă vor feri de microbi, boli, și
așa mai departe. Te-ai prins?
— Da.
— Bun. Ultima strategie implică Reputația. Clientul vrea să
cumpere tot ceea ce cumpără alții. Alegi patru sau cinci dintre cei
mai respectați vecini, le înveți numele pe de rost, îi spui clientului că
acei oameni au cumpărat deja produsele tale. „Adineauri am fost
acasă la doamna Gladstone, care a insistat să vin neapărat și la
dumneavoastră.”
— Asta e tot?
— Asta e tot.

Alan a devenit un bun agent de vânzări, și asta în scurt timp.

Avea nevoie de bani, ca să se mute din casa părinților, ceea ce a și
făcut peste o lună. La șase luni după aceea, avea o mașină nouă și
bani peșin mai mulți decât putea cheltui. Bani, Romantism, Instinct
de Conservare, Reputație: aplicase aceste categorii în orice domeniu.
Când a plecat de la Fuller și s-a angajat la Schwinn, a folosit aceleași
lecții și în vânzarea de biciclete. Toate principiile aveau relevanță:
bicicletele erau practice (Bani); erau obiecte strălucitoare, frumoase
(Romantism); erau sigure și durabile (Instinct de Conservare); și
erau simboluri ale statutului social pentru orice familie (Reputație).
Și, astfel, promovase rapid la Schwinn, de asemenea, urcând de la
vânzări cu amănuntul în partea de sud a statului Illinois, la
departamentul regional de vânzări, apoi la masa de consiliu, alături
de alți directori executivi, în Chicago, planificând strategii și moduri
de expansiune. Iar apoi explozia protestelor sindicale. Pe urmă,
Ungaria, Taiwan, China, divorțul, chestia de acum.

A deschis din nou televizorul. Știri despre naveta spațială. Unul

dintre ultimele zboruri. Alan a închis televizorul. Nici asta nu voia
să vadă.

Subit, s-a surprins formând numărul de telefon al tatălui lui.

Convorbire telefonică internațională, va costa o avere. Însă știrea
despre navetă îl făcuse să se gândească la Ron, iar asta îl făcuse să se
gândească să-l sune.
Era o greșeală. Și-a dat seama că era o greșeală, din secunda în
care telefonul a început să sune.

Și-l imagina pe taică-său, la ferma lui din New Hampshire.

Ultima oară când Alan îl văzuse, în urmă cu vreun an, i se păruse
mai în putere decât nu fusese de zeci de ani. Era rumen la față, cu
ochi vioi, strălucitori.
— Uită-te la dulăul ăsta, i-a spus Ron în ziua aceea.
Erau, probabil, pe verandă, bând whisky, uitându-se la câinii lui
Ron, trei în total, toți gălăgioși și murdari. Preferatul lui era un fel de
ciobănesc australian, care nu stătea locului niciodată.
— Ăla e un dulău pentru toate vârstele, a zis Ron.
Ron locuia la o fermă de lângă White River Junction. Creștea
porci, capre, găini și doi cai, unul pe care călărea și celălalt de care
avea grijă pentru un prieten. Ron nu știa nimic despre ce însemna să
fii fermier, dar, după ce s-a pensionat, și după ce mama lui Alan a
murit, a cumpărat 120 de pogoane de pământ într-o vale noroioasă,
lângă oraș. Veșnic, se lamenta din cauza fermei – Locul ăsta afurisit o
să mă bage-n mormânt –, dar nu încăpea nicio îndoială că în realitate
îl ținea în viață.
Alan se făcuse mai lent odată cu anii, era cârpăcit de cicatrice
peste tot, însă tatăl lui se făcuse cumva mai puternic. Alan își dorea
o relație mai puțin conflictuală, și asta însemna oare că pretindea
prea mult? S-ar fi simțit mai bine fără veșnicele împunsături. Alan,
ție să-ți fie foame? Îi plăcea să îl ia în zeflemea apropo de scandalul
din Ungaria. Ron fusese sindicalist. Fabricau cincizeci de mii de
pantofi pe zi la Stride Rite! obișnuia el să spună. În Roxbury! Era
imposibil să-l faci pe Ron să nu se mai laude cu locul acela, cu toate
inovațiile de atunci! Prima companie care a asigurat supraveghere
pe timpul zilei pentru copiii muncitorilor. Apoi, pentru bătrâni, de
asemenea! La pensionare, beneficiase de toate drepturile bănești și
sociale cuvenite. Însă asta fusese înainte ca firma să desființeze
sindicatele și să mute producția în Kentucky. Asta a fost în 1992.
Peste alți cinci ani, au mutat toată producția în Thailanda și China.
Toate acestea îl făceau pe Ron să disprețuiască și mai profund rolul
jucat de Alan la Schwinn. Faptul că Alan făcuse parte din
conducerea companiei, că se implicase în găsirea unei noi amplasări
a firmei Schwinn, unde nu mai existau sindicate, că se întâlnise cu
furnizori din China și Taiwan, că avusese o contribuție deloc
nesemnificativă – erau cuvintele lui Ron – la tot ceea ce dusese la
distrugerea firmei Schwinn cu toți cei 1 200 de muncitori angajați
acolo, ei bine, toate acestea îngreunau mult comunicarea dintre ei.
Majoritatea subiectelor duceau la ideile diferite pe care le avea
fiecare despre cauzele neajunsurilor care afectau națiunea, și de
aceea erau prohibite. Prin urmare, discutau despre câini și înot.
 Exista un mic lac, pe care Ron îl excavase și în care înota zilnic,
din aprilie până în octombrie. Apa era rece și plină de alge, un miros
pe care îl simțeai întotdeauna în preajma lui Ron. Omul smârcurilor,
l-a poreclit Alan, deși pe Ron nu-l amuzase.
— Vrei să mă ajuți să tai un porc? îl întrebase acesta.
Alan a refuzat.
— Carne proaspătă, băiete, a mai zis el.
Alan voia să meargă în oraș și să mănânce normal, la un
restaurant. Ron juca teatru, într-o oarecare măsură, făcând pe
fermierul autentic. Era un bun cunoscător în materie de gastronomie
franțuzească și vinuri rafinate, dar acum se prostea, înscenând
comicăria aceea despre friptură-și-cartofi. În oraș, Ron privea lasciv
după femei, pe stradă.
— Uită-te la aia! Pun pariu că asta te strânge, nu glumă.
Toată mascarada asta de om al cavernelor era ceva nou la
Ron. Mama lui Alan nu i-ar fi permis niciodată asemenea
grosolănii. Dar care era, de fapt, adevăratul Ron? Poate că exact
bărbatul de acum, așa cum fusese înainte ca soția lui, mama lui
Alan, să-l fi cizelat, să-l fi schimbat în bine?

Telefonul nu mai suna.

— Alo?
— Hei, salut, tati.
— Alo?
— Tati? Sunt eu, Alan.
— Alan? Se-aude de parcă ai vorbi de pe lună.
— Sunt în Arabia Saudită.

La ce se așteptase Alan? Uimire? Laude?

În schimb, tăcere.
— Mă gândeam adineauri la navetă, a spus Alan. Când am fost
noi doi împreună, la lansare.
— Ce cauți în Arabia Saudită?
Suna ca o îmbiere, o invitație de a se făli un pic, așa că Alan a
profitat de ocazie.
— Păi, e foarte interesant, tati. Am fost trimis aici de firma
Reliant, cu o echipă, ca să punem la punct un sistem IT pentru
regele Abdullah. Avem o aparatură de teleconferință, absolut
uluitoare, și vom face o prezentare în fața regelui, cu prilejul unei
întâlniri holografice tridimensionale. Unul dintre reprezentanții
noștri se va afla la Londra, dar va părea că e în aceeași sală, cu
Abdullah…
Tăcere.
Apoi:
— Știi la ce mă uit acum la TV, aici, Alan?
— Nu. La ce te uiți?
— Urmăresc reportajul ăsta despre cum un nou pod gigantic, din
Oakland, California, este confecționat în China. Poți să-ți imaginezi?
Acum au ajuns să ne facă ei și podurile, fir-ar să fie, Alan. Trebuie să
recunosc, am prevăzut multe lucruri. Când au închis fabrica Stride
Rite, am prevăzut asta. Când te-ai apucat să cumperi biciclete
tocmai din Taiwan, am prevăzut și asta. Am prevăzut tot ce s-a
întâmplat cu altele – jucării, electronice, mobilă. Pare logic, pentru
un nenorocit de director de firmă, plin de cruzime și dispus să se
facă frate și cu dracu, pentru a submina economia în propriul lui
folos. Toate astea par logice. Latura de bestie din om. Dar cu
podurile, nu, nu m-am așteptat. Pentru numele lui Dumnezeu, au
ajuns alții să ne facă nouă poduri\ Iar acum, uită-te la tine, te-ai dus
în Arabia Saudită, ca să le vinzi faraonilor o hologramă. Asta chiar
pune capac la toate!

Alan se gândea dacă să nu închidă telefonul. De ce nu, în fond?

 A ieșit pe terasă și a privit spre mare, în larg, unde se vedeau
câteva luminițe în depărtare. Era atât de cald afară.
Ron vorbea în continuare.
— În fiecare zi, Alan, de pretutindeni în Asia, sute de cargoboturi
pleacă din porturile lor, pline cu toate felurile de bunuri de consum.
Asta, apropo de imagini tridimensionale, Alan. Lucrurile acestea sunt
reale. Oamenii aceia fabrică lucruri palpabile acolo, în timp ce noi
facem website-uri și holograme. În fiecare zi, oamenii noștri le fac
lor website-uri și holograme, în timp ce stau așezați pe scaune
produse în China, lucrând la computere produse în China,
conducând mașini pe poduri confecționate în China. Ție situația
asta ți se pare viabilă, Alan?
Alan își pipăia umflătura de pe ceafă.
— Alan, ai băgat la cap ce ți-am spus?
La naiba, putea pretinde că a fost o greșeală. Alan a apăsat pe un
buton al telefonului și a închis.

XIII.

La opt dimineața, Alan era din nou în microbuzul cu care făceau

naveta, cu aceiași tineri. Ciripeau veseli despre hotel și ceea ce
făcuseră în seara precedentă.
— Eu am înotat în piscină, zicea Cayley.
— Eu am mâncat o plăcintă întreagă, spunea Rachel.

Alan nu dormise. Ca într-un carusel continuu, mintea lui

învârtise toată noaptea aceleași neliniști, fără să-și găsească odihna.
La sfârșit, devenise aproape nostim. Când soarele s-a ivit deasupra
mării, Alan își simțea capul greu pe pernă, dar chicotind în sinea lui
și-a zis: La naiba, la naiba, la naiba.
 Când au ajuns în orașul nou, au găsit un bilet pe ușa cortului:
Reliant: bine ați sosit înapoi în Orașul Economic al regelui Abdullah.
Regele Abdullah vă urează bun venit. Vă rugăm, simțiți-vă ca acasă! Vom
lua legătura după ora prânzului.
În cort, totul era neschimbat. În întunecimea dinăuntru, aceleași
nenumărate scaune albe. Nimic nu fusese atins.
— Uite, ne-au lăsat niște apă, a spus Rachel, arătând spre șase
sticle de plastic, aliniate pe covor ca niște piese de artilerie.

Alan și membrii echipei s-au așezat jos în cortul întunecos și

răcoros. Tinerii își aduseseră mâncare de la hotel. Instalați în fața
unuia dintre laptopuri, aproape toată dimineața s-au uitat la un
film.

După prânz, nu a venit nimeni de la Cutia Neagră.

— Cum ar fi să mergem noi la ei? a întrebat Cayley.
— Nu știu, a spus Brad. Se obișnuiește?
— Ce să se obișnuiască? a întrebat Alan.
— Se obișnuiește să apărem așa neinvitați? Poate e mai bine să
așteptăm aici.

Alan a ieșit din cort și a pornit pe jos spre Cutia Neagră. Când a
ajuns, leoarcă de transpirație, l-a întâmpinat din nou Maha.
— Bună ziua, domnule Clay.
— Bună ziua, Maha. Vreo șansă să mă văd astăzi cu domnul al-
Ahmad?
— Mi-aș dori să vă pot răspunde afirmativ. Dar domnul al-
Ahmad este la Riyadh astăzi.
— Ieri mi-ai spus că va fi aici toată ziua.
— Știu. Dar programul lui s-a modificat aseară. Îmi pare rău.
 — Aș vrea să te întreb ceva, Maha. Ești absolut sigură că nu
putem să ne întâlnim cu altcineva aici?
— Altcineva?
— Altcineva care să ne poată ajuta cu o conexiune wireless și care
să aibă competența de a ne furniza o prognoză despre cum se va
desfășura prezentarea noastră, în ceea ce îl privește pe rege?!
— Nu cred, domnule Clay, din păcate. Domnul al-Ahmad este
efectiv principala persoană de contact pentru dumneavoastră aici.
Sunt sigură că și el e nerăbdător să vă cunoască, însă din motive
independente de voința lui a fost nevoit să amâne întâlnirea. Va veni
aici mâine. Mi-a dat toate asigurările în acest sens.
Alan a pornit înapoi spre cort; îl durea glezna.
S-a așezat în întuneric pe un scaun alb.
Tinerii urmăreau un alt film.
— N-ar trebui să facem oare altceva? a întrebat Cayley.
Lui Alan nu-i venea în minte nimic altceva de făcut.
— Nu, a răspuns el. E perfect ce faceți.

După vreun ceas, Alan s-a ridicat în picioare și s-a dus la

fereastra de plastic.
— Lua-o-ar naiba de treabă, a mormăit el.
A ieșit din cort, l-a năucit brusc canicula, și-a revenit și a pornit
pe jos spre Cutia Neagră, leoarcă de transpirație.
Când a ajuns, nu a văzut-o nicăieri pe Maha. Nu era nimeni la
biroul de la recepție. Bun, și-a zis Alan în gând, și a traversat iute
pardoseala holului vast.
A urcat cu liftul, ușile s-au deschis și s-a trezit în forfota unui
spațiu de lucru foarte animat. Bărbați îmbrăcați la costum treceau pe
lângă el, ținând hârtii în mână. Femei în abaya, cu capul descoperit,
circulau grăbite. Pășind în lungul coridorului, nu vedea nicăieri
plăcuțe cu numere sau nume de persoane. Alan nu se gândise exact
ce ar fi putut spune dacă dădea peste vreun funcționar executiv cu
putere de decizie. Exista varianta cu nepotul. Să pomenească de
nepot. Și, desigur, faptul că Reliant era cea mai mare companie din
lume, pentru o misiune contractuală de acest fel. Bani. Romantism.
Instinct de Conservare. Reputație.

— Pari nou pe-aici.

Un glas de femeie, profund și sonor. Alan a ridicat privirea. O
femeie cu trăsături europene, blondă, cam de patruzeci și cinci de
ani, apăruse în fața lui. Avea capul descoperit. Roba neagră care îi
acoperea umerii ca o draperie o făcea să semene cu un magistrat.

— Urma să mă întâlnesc cu cineva, spuse el.

— Ești cumva Alan Clay?
Ce glas! Un timbru tremurat, de parcă cineva ar fi atins coardele
joase ale unei harpe. Un accent din nordul Europei.
— Da.
— Urma să te întâlnești cu Karim al-Ahmad?
— Exact.
— Nu vine azi. Lucrez în biroul vecin cu al lui. Mi-a spus să mă
ocup de dumneata.

Încercând să-și adune mințile, Alan a arborat un surâs sublim:

— Nu, nu. Sunt doar surprins. Înțeleg perfect. Un program foarte
încărcat aici, sunt sigur.
A zis că o cheamă Hanne. Da, vorbea cu un accent, probabil
olandez, presupunea Alan. Avea ochi albaștri glaciali, părul scurt,
cu o tunsoare severă.
— Tocmai mă duceam la o țigară, a zis ea. Vii cu mine?

Alan a ieșit în urma ei prin cadrul unei uși de sticlă, pe un balcon

spațios, unde alți funcționari și consultanți KAEC fumau, stăteau de
vorbă, beau ceai și cafea.
— Atenție la treaptă, i-a zis ea, dar era prea târziu.
Alan se împiedicase deja în covorul lung de sub ușă și, instinctiv,
azvârlise brațele în față, de parcă ar fi vrut să zboare. Vreo zece
perechi de ochi au văzut incidentul și vreo zece perechi de buze au
surâs. Nu era o împleticire banală, ci un gest comic, frenetic, teatral.
Un bărbat nădușit intrând pe scenă, smucind din brațe în toate
direcțiile, ca o marionetă mișcată de sfori invizibile.

Hanne i-a zâmbit compătimitoare și l-a poftit să se așeze vizavi

de ea, pe o canapea joasă din piele neagră. Avea o privire aproape
seducătoare, ceea ce părea imposibil, totuși. Nu, se gândea Alan, ar
fi fost prea repede după ce el se dăduse în spectacol atât de jenant.
Nu, probabil niciodată, de fapt.
— Ești de la Reliant? întrebă ea.
— Da, de curând.
Alan își masa glezna. Și-o scrântise și mai rău.
— Și ați venit aici pentru o prezentare?
— Da, ideea este să furnizăm serviciile IT necesare pentru oraș.
Discuția a continuat în acest fel o bucată de vreme, în timp ce
Alan privea în jur. Niciuna dintre femei, saudită sau nu, nu purta
nimic pe cap. Exista câte un paravan negru de plastic pe fiecare
parte laterală a balconului, limitând priveliștea doar la marea din
față. Și, presupunea el, împiedicându-i pe cei de dedesubt să
zărească vreun crâmpei din lumea egalitară și lipsită de restricții din
interiorul Cutiei Negre. Acesta era jocul de-a șoarecele și pisica,
practicat în Regat. Poporul, oamenii din Regat, erau constrânși să
joace rolul unor adolescenți care se fereau, cu viciile și apucăturile
lor, de ochii severi ai unei armate spectrale de părinți.
 — Și cum merg treburile la Reliant? a întrebat ea.
I-a spus ce știa el, adică foarte puțin. A menționat câteva proiecte,
câteva inovații, dar Hanne știa oricum de toate acestea. Știa totul, s-a
dovedit, despre ce făcea el, despre afacerile lui și toate celelalte
obiective aferente. În câteva minute de conversație, trecând în
revistă locurile unde drumurile lor s-ar fi putut intersecta, au
enumerat câteva firme de consultanță, contractul pentru materiale
plastice din Taiwan, prăbușirea companiei Andersen Consulating,
ascensiunea firmei Accenture.
— Mda, vasăzică ai venit aici ca să studiezi configurația terenului,
a spus ea, stingând țigara și aprinzându-și alta.
— Încerc, de fapt, doar să-mi fac o idee despre o eșalonare în
timp a proiectului. Când ne-am putea aștepta să primim niște detalii
despre programul regelui, lucruri de genul ăsta.
— Ce vi s-a spus? Sper că nu v-au făcut vreo promisiune.
— Nu, nu, a zis el. Ne-au explicat lucrurile foarte clar. Însă eu m-
am agățat de speranța că s-ar putea să fie foarte curând. Mi s-a dat
de înțeles că președintele companiei noastre l-ar cunoaște cumva pe
rege. Că tranzacția ar depinde cumva de ei doi și ar urma să fie
perfectată rapid.
În ochii ei, se citea interesul stârnit de aceste noi informații.
— Mda, asta ar fi bine pentru noi toți. Regele nu a mai fost aici de
ceva timp.
— Cât înseamnă „ceva timp”?
— Păi, eu sunt aici de un an și jumătate, iar de când am venit
regele nu a fost încă aici.

XIV.

Hanne a remarcat negreșit ceea ce fuseseră, probabil, vizibila

întunecare și deznădejde apărute pe chipul lui Alan.
— Dar, știi, a continuat ea. Voi sunteți de la Reliant. Sunt sigură
că oamenii voștri știu mai multe decât mine. Eu sunt doar un
consultant. Mă ocup de statele de plată. Sunt convinsă că
prezentarea voastră este motivul pentru care va veni curând,
înțelegi? Chiar dacă regele ar veni mâine, eu nu aș figura nicidecum
printre cei îndreptățiți să fie la curent cu evenimentul.
A stins și a doua țigară și s-a ridicat în picioare.
— Mergem?

Luând-o înainte, l-a condus înăuntru. Au trecut printr-un hol și

au intrat pe un coridor cu pereți din sticlă, dincolo de care se
înșiruiau diverse încăperi de lucru și săli de conferință. Vreo zece
bărbați și femei se foiau rapid în diferite direcții, jumătate din ei în
vestimentație business occidentală, iar cealaltă jumătate în haine
tradiționale locale. Birourile și încăperile erau aproape complet
goale, fără vreun semn care să sugereze prezența unor persoane
deja instalate sau intenționând să rămână acolo pentru o perioadă
mai lungă de timp. Unele mese de lucru aveau doar câte un monitor,
computerul propriu-zis fusese deconectat și mutat deja. Existau
telefoane, dar fără persoane care să le folosească, proiectoare
îndreptate spre ferestre. Tot ansamblul lăsa impresia unui început
de activitate, ceea ce pesemne și era.
Biroul ei era un cub de sticlă de trei metri pe trei metri jumătate
și, după cum arăta, ai fi zis că Hanne abia se mutase acolo de câteva
minute. Înăuntru, o masă de lucru ieftină, din pal laminat cu furnir
de nuc, și două fișete argintii. Nimic pe pereți, în afară de o bucată
de hârtie lipită în spatele biroului, pe care scria STE CONSULTING.
Citindu-i gândurile, Hanne a zis:
— Eu mă ocup de contractele de muncă, toate salariile
antreprenorilor de construcții. Nu am voie să las documente la
vedere.
Nu existau fotografii cu vreun membru de familie, niciun fel de
relație afectivă cu vreo persoană. Când s-a așezat, cu mâinile strâns
împreunate în fața ei, imaginea de magistrat era desăvârșită.
— Bun, ia spune-mi, e totul în regulă acolo, afară? a întrebat ea,
mișcând din cap spre fereastră, pe unde Alan putea vedea acum
cortul, mult mai departe.
— Mda, oricum voiam să întreb un lucru. De ce ține regele ca
aceste prezentări să fie făcute într-un cort? Nu ar fi mai…
— De fapt, clădirea aceasta nu conține prea multe încăperi
finisate, așa că nu ne putem permite să îi lăsăm pe ofertanți să le
ocupe pe durata pregătirii prezentărilor. Dacă ar fi să vă instalați în
una dintre sălile de conferință, ar însemna ca noi să nu mai avem
acces acolo timp de săptămâni sau luni de zile, poate.
— Și conexiunea wireless? Semnalul nostru este slab acolo, dacă
nu chiar inexistent.
— Mă voi interesa ce se întâmplă.
— Este o condiție esențială pentru prezentarea proiectului nostru.
— Înțeleg. Sunt sigură că se va rezolva. E prima voastră zi aici?
— A doua.
— Ai mai fost în Arabia Saudită înainte?
— Nu.
— Mda, treburile funcționează într-un anumit ritm aici. Și, în
plus, suntem în mijlocul unui pustietăți. Ai aruncat o privire în jur?
— Da.
— Conexiunea wireless este ultima voastră problemă, crede-mă.

Alan a izbutit să schițeze un zâmbet. Nu-și dădea seama dacă

toată povestea asta nu era cumva o festă pregătită în detaliu la
adresa lor toți.
— Să revin mai târziu?
 — La ce bun?
— Spuneai că al-Ahmad va veni mai târziu.
— Poate că da, poate că nu. Mai bine să încerci direct mâine.
Ideea părea deopotrivă exasperantă și ademenitoare, știind că nu
avea absolut nimic de făcut pentru tot restul zilei.
— Ești de pe coasta de est? a întrebat ea, zâmbind.
Alan a încuviințat din cap. Încercase să plaseze exact trăsăturile ei
și accentul, iar acum credea că reușise.
— Și tu ești daneză.
Hanne a mijit ochii, înclinând capul. O reevaluare.
— Nu-i rău, a spus ea. Te-ai adaptat deja? La schimbarea de fus
orar?
— N-am dormit de șaizeci și două de ore.
— Tragedie.
— Mă simt ca o bucată de geam care așteaptă să se facă țăndări.
— Ai pastile?
— Nu. Toată lumea mă întreabă asta. Mi-aș fi dorit să am. Hanne
a clipit din ochi cu subînțeles:
— Am eu ceva.
A scos o cheie, a deschis un sertar de la birou și a aranjat ceva pe
podea. Cu piciorul, a împins obiectul spre gamba lui.
— Nu te uita în jos.
Dar el se uitase deja. Într-un pungă pentru cărți, se vedea ceea
părea a fi o sticlă verde subțire, lungă și cu laturi plate.
— Ulei de măsline? a întrebat el.
— Sigur. Asta să spui oricui te întreabă. Gustă doar un pic când
ajungi înapoi la hotel. O să vezi cum geamul se face țăndări.
— Mulțumesc.
Hanne s-a ridicat în picioare. Întrevederea luase sfârșit.
— Uite, numărul meu de telefon, a spus ea. Sună-mă, dacă ai
nevoie să te ajut cu ceva.
 S-a întors la cort și, înăuntru, i-a găsit pe tineri instalați în trei
colțuri diferite. Fiecare, așezat turcește, cu laptopul în poală,
verificând intensitatea semnalului.
— Vreo noutate? s-a interesat Brad.
Alan vârâse sticla în spatele unui pliu din cort.
— Nimic concret, a spus el.
Le-a explicat că omul lor, al-Ahmad, nu venea deloc în ziua aceea,
dar avea să fie aici în ziua următoare.
— Mâine se va afla totul, a anunțat el.
— Ai mâncat? a întrebat Cayley.
Tonul vocii ei insinua că el, Alan, tocmai se ridicase de la un
dejun copios la Cutia Neagră, dar că lor, amărâților care pătimeau în
cort, nu le adusese nimic.
Alan nu mai mâncase nimic de la micul dejun. Tinerii păreau
satisfăcuți că Alan era la fel de neputincios cum presupuseseră ei
inițial.
— Bun, ia spune, începem să ne instalăm azi? a întrebat Rachel.
Alan n-avea idee.
— Hai să mai așteptăm până mâine, a răspuns el.

Mulțumiți cumva de această explicație, cei trei tineri s-au dus

înapoi în colțurile lor din cort, cu nasul în ecranul laptopurilor. Alan
a rămas postat în mijlocul cortului, neștiind ce ar fi putut face. Nu
avea nimic de lucru în mod special, nici vreun telefon de dat. S-a
retras și el în colțul rămas liber, s-a așezat și nu a făcut nimic.

XV.

Era șapte și jumătate seara, când Alan s-a gândit că era timpul să
încerce doctoria și să cadă lat în pat. Se întorsese la Hilton la ora
șase, mâncase și acum era pregătit să doarmă jumătate de zi. A
deschis sticla de ulei de măsline. Mirosea a ceva medicinal, toxic. A
sorbit o dată. O usturime acidă i-a ars toată gura, iritându-i gingiile,
gâtlejul. Hanne își bătuse joc de el. Chiar voia să-l omoare, sau ce?

A sunat-o.
— Ce-ai vrut să-mi faci?
— Cine-i la telefon?
— Alan. Tipul pe care vrei să-l omori.
— Alan! Ce tot îndrugi acolo?!
— Ce-i înăuntru, benzină?
— Vorbești de la telefonul hotelului?
— Da. De ce?
— Nu e bună legătura. Sună-mă de pe mobil.
Așa a făcut.
Cu un glas agasat, Hanne i-a zis:
— Alan, chestia aia nu este legală aici. Așa că să nu mă mai suni
pentru asta de la telefonul hotelului.
— Chiar crezi că ăștia ascultă convorbirile telefonice?
— Nu, nu cred. Însă persoanele cărora le merge bine în Arabia
Saudită au învățat să fie prudente și să evite riscurile inutile,
pricepi?!
— Bun, deci nu-i benzină? Nici otravă?
— Nu, dar nu diferă mult de alcoolul dublu rafinat din cereale.
Alan amușina gâtul sticlei.
— Scuze, dacă te-am deranjat.
— E în regulă. Mă bucur că m-ai sunat.
— Cred că, efectiv, trebuie să dorm.
— Trage câteva duști și vei dormi.
Alan a închis telefonul și a mai luat o înghițitură. S-a scuturat din
toate mădularele. Fiecare picătură îi jupuia parcă esofagul, însă,
odată ce ajungea în stomac, căldura pe care o simțea recompensa
toată durerea dinainte.

Cu sticla în mână, a ieșit pe balcon. Nu se simțea nicio briză

dinspre țărm. Ba dimpotrivă, parcă se făcuse și mai cald afară de
când se întorsese la hotel. S-a așezat și și-a proptit picioarele sus, pe
balustradă. A mai tras o sorbitură din sticlă. Se gândea la Kit. S-a
dus înapoi înăuntru, a găsit hârtia de scris cu emblema hotelului și,
cu trei foi în mână, s-a întors pe balcon.
Scria în poală, cu picioarele pe balustradă.

„Dragă Kit,
Spuneai despre mama ta că a fost întotdeauna «instabilă
emoțional», și că încă este așa. Lucrul acesta este adevărat într-o
oarecare măsură, dar care dintre noi este egal cu el însuși în oricare
moment? Eu însumi am fost o țintă mișcătoare ani de zile, nu
crezi?”
Nu, nu era bine; trebuia să fie mai constructiv.
„Kit, mama ta este făcută din altă plămadă decât tu sau eu. Din
substanțe mai volatile și mai inflamabile.”

A șters și asta. Marea tragedie apropo de Ruby era că, vorbind

despre ea, el părea întotdeauna un ticălos. Ruby îi făcuse un rău
imens, în mod repetat – îl spintecase și azvârlise tot soiul de chestii
distructive în interiorul lui, iar apoi îl cususe la loc –, dar Kit nu avea
de unde să știe asta. A mai tras o dușcă. O amorțeală i-a cuprins
toată fața. A mai tras o înghițitură. Dumnezeule, se gândea el. Nu
băuse mai mult de două păhărele, probabil, și deja avea senzația că
e imponderabil.
 Alan a intrat în cameră și a deschis laptopul. Voia să o vadă pe
fiica lui. Îi trimisese recent un e-mail cu o fotografie, ea împreună cu
două prietene, toate trei în ținută business, participând la un fel de
târg estival de joburi, la Boston. Dar ea tot ca un copil arăta și acum,
cu o față durdulie de îngeraș, care își va păstra prospețimea și
tinerețea mai mult decât ar fi permis vârsta. A deschis fișierul cu
fotografii și a găsit-o pe cea pe care o căuta. În fotografie, fața lui Kit
era trandafirie, bucălată, pistruiată și strălucitoare. Prietenele ei, ale
căror nume ar fi trebuit să le știe, dar care nu-i veneau în minte
acum, stăteau rezemate una de cealaltă, cu capetele lipite – o
piramidă de speranță și naivitate tinerească.

Intrase deja în programul foto, vastul caroiaj al vieții lui în

imagini miniaturale, așa că a baleiat înapoi, spre pozele mai vechi.
Totul era acolo, și s-a îngrozit. Cu prilejul ultimei aniversări a zilei
de naștere a lui Alan, Kit luase câteva zeci de albume de fotografii
din garajul lui și le trimisese la o firmă specializată, care a scanat
toate pozele și le-a copiat pe un disc. Alan le descărcase la grămadă
pe laptop, iar acum erau toate acolo, fotografii din copilăria lui, din
viața lui cu Ruby, poze cu Kit, de când se născuse și până se făcuse
mare. Cineva, Kit sau cei care scanaseră imaginile, le aranjaseră cât
de cât în ordine cronologică, iar acum Alan, dacă voia, ceea ce
oricum se întâmpla prea des, putea baleia printre mii de poze, un
istoric al vieții lui, văzut în câteva minute. Tot ce trebuia să facă era
să țină degetul apăsat pe săgeată înspre stânga. Era prea simplu. Și
nu era bine. Îl cantona într-o amorțire periculoasă, cu nostalgie,
regrete și oroare.

Alan a mai luat o înghițitură. A închis computerul și s-a dus la

baie, unde s-a gândit dacă să se bărbierească. S-a gândit dacă să facă
un duș. S-a gândit dacă să facă o baie. În schimb, s-a trezit cu
degetele încleștate pe ceafa. Excrescența era tare la pipăit, rotunjită,
dar formată din două jumătăți, și ieșea în relief din șira spinării ca
un mic pumn.
A apăsat pe ea, tatonând, dar n-a simțit nicio durere. Nu făcea
parte din el. Nu existau terminații nervoase acolo. Nu putea fi ceva
grav. Dar atunci, ce era, de fapt? Când a apăsat mai tare, a simțit un
junghi dureros de-a lungul colonei vertebrale. Deci umflătura era
conectată. Însemna că avea o tumoare prinsă de măduva spinării, iar
curând cancerul se va întinde în sus și în jos prin sistemul nervos,
atingându-i creierul, picioarele, întregul organismul.
Așa se explica totul. Un om cândva viguros era acum anihilat de
această tumoare, care creștea încet, vlăguindu-l. Avea nevoie de un
doctor.

A pornit televizorul. Ceva la știri despre o flotilă plecată din

Turcia, îndreptându-se spre Gaza. Ajutoare umanitare, spuneau ei.
Dezastru, se gândea el. A sorbit din nou din pahar. Până la ultimele
înghițituri, fusese doar abțiguit, dar acum, și-a dat seama, era
turmentat de-a binelea. Amorțeala îi cuprinsese zona din jurul
nasului. Și-a luat paharul, a scuturat ultimele picături de pe fund și
le-a turnat pe gât.

Ruby râdea zgomotos și se certa zgomotos. Pe stradă, mai ales, se

dădea în spectacol fără nicio reținere. Nu mai da în copilul ăla, i-a zis
ea unei necunoscute, când ieșeau dintr-un magazin Toys’R’Us. Kit
avea cinci ani. Ruby nu vorbise niciodată cu vreun accent, dar atunci
a rostit cuvintele acelea cu un timbru nazal, iar Alan a presupus că,
lăsând impresia că ar fi din altă țară, Ruby își imagina că avea
dreptul să intervină și că, astfel, orice deosebiri de clasă dintre ele s-
ar anula.
Alan a auzit cuvintele acelea și s-a îndepărtat împreună cu Kit;
știa că avea să iasă cu scandal. În scurt timp au fost în mașină, Kit cu
centura de siguranță pusă, așteptând amândoi în parcare. Alan a
știut, când au trecut pe lângă femeia care își bătea copilul, că Ruby
avea să spună ceva, și a știut că femeia va riposta, iar el nu voia să
audă așa ceva. Nu bănuia că lucrurile vor merge mai departe de-
atât, dar, când Ruby s-a întors la mașină, plângea și era roșie la față.
Femeia o pălmuise. Poți să-ți imaginezi că scroafa aia a dat în mine?
Da, Alan putea crede așa ceva. Femeia i se păruse exact genul de
persoană capabilă să lovească pe cineva. Din moment ce fusese în
stare să-i tragă o mamă de bătaie băiatului, ce ar fi putut s-o
oprească să nu o ia la palme pe femeia care îndrăznise s-o critice?
Existau prea multe episoade de acest fel. Certuri la băcănie, din
cauza unor morcovi veștejiți, se lăsau cu urlete, insulte, o scenă de
neuitat pentru toți locuitorii din orășelul lor. Curând, au fost nevoiți
să meargă cu mașina vreo trei kilometri în plus, până la un alt
supermarket. Ruby avea obiceiul să treacă de la un simplu schimb
de replici pe o anumită temă valabilă în acel moment la afirmații
generalizate despre viața altora și rostul lor pe lume. Fir-ați voi să fiți
de ratați! Ipocriților! Lua-v-ar naiba de maimuțoi cu băcănia voastră cu
tot!

Umflătura de pe ceafa îl momea din nou. Dacă nu făcea parte din

el, nu avea cum să îl doară dacă ar înțepa-o. Asta era singura
modalitate de a controla ce era acolo, de fapt. Ca să se lămurească.
Dacă făcea parte din el – dacă era o malformație din coloana
vertebrală –, l-ar durea, dacă ar înfige în ea ceva ascuțit.

A sorbit îndelung din sticlă și, în câteva secunde, a fost în fața

oglinzii, ținând în mână cuțitul cu lamă zimțată pe care îl folosise la
cină. Avea o vagă presimțire că va regreta lucrul acesta. A aprins un
chibrit și, pe cât se putea, a încercat să sterilizeze lama cuțitului.
Apoi, a apucat bine cuțitul și, răsucindu-l încet, a împuns umflătura.
A simțit o durere, însă doar genul de durere asociată în mod normal
cu o înțepătură în piele. Când a ajuns la excrescență, iar în câteva
secunde și-a dat seama că ajunsese, nu s-a întâmplat nimic
extraordinar. Doar îl durea. O durere standard, fascinantă. Sânge
curgea puțin. A tamponat locul cu un prosop, oprind sângerarea.

Ce descoperise? Că acolo, la ceafă, avea un fel de chist, ceva fără

terminații nervoase. Că nu se murea din asta. Că nu sterilizase bine
cuțitul.
Asta putea fi o problemă. Oricum, mulțumit de îndemânarea lui
chirurgicală, s-a dus la balcon și a privit afară pe fereastră, la
autostradă și la călătorii minusculi de pe ea. Marea Roșie se așternea
dincolo de țărm, inertă, sortită pieirii. Saudiții scoteau apa din ea ca
să o bea. În anii ’70, drenaseră din mare câteva miliarde de galoane
de apă, ca să o desalinizeze și să-și irige cu ea culturile de grâu
recalcitrante, dar ulterior întregul proiect fusese abandonat. Acum,
saudiții beau acea mare. Dumnezeule, se gândea el, ce caută
oamenii în această parte a lumii? Pământul este un animal care se
scutură de purici, atunci când se înfig prea adânc în el, când pișcă
prea rău. Pământul se foiește pe loc, și orașele noastre se prăbușesc;
pământul oftează, și coastele maritime sunt înghițite de ape. Efectiv
n-ar trebui să fim aici deloc.

„Dragă Kit,
Lucrul esențial este conștientizarea sistematică a rolului tău în
lume și istorie. Dacă reflectezi prea mult, îți dai seama că nu ești
nimic. Dacă reflectezi exact cât trebuie, îți dai seama că ești mic, dar
important pentru unii. Este cel mai bun lucru pe care îl poți face.”

Oh, ce căcat, și-a zis el în gând. Era puțin probabil să îi poată

insufla încredere în felul ăsta. Nu era nevoie să aștearnă așa ceva pe
hârtie.

„Kit,
Ai pomenit în scrisoarea ta despre momentul când am mers
amândoi să o luăm pe maică-ta de la închisoare. N-am știut că știai.”
Ruby îi povestise lui Kit despre DWI.
„Aveai doar șase ani. N-am mai discutat niciodată despre asta
după ce s-a întâmplat. Da, a primit o amendă DWI. Au găsit-o
adormită la volan, după ce intrase cu mașina în vitrina unui
magazin. Nu prea știu cum ai aflat chestia asta. Ți-a povestit ea?”
Acestea erau lucrurile de care fugea Kit. Suprasolicitarea
emoțională. Descărcarea sufletească practicată de mama ei în mod
constant, fără discernământ.
„Dacă într-adevăr ea ți-a povestit, n-ar fi trebuit s-o facă.”
Alan dormea, când sunase telefonul.
— Sunteți Alan Clay, soțul lui Ruby?
Ruby era la închisoare, în Newton. N-a avut încotro decât să o
bage valvârtej pe Kit în mașină și să conducă până la închisoare, ca
să o recupereze pe Ruby, care era încă mahmură când a luat-o de-
acolo. Mă așteptam să vii, i-a zis ea. Sunase ca un fel de reproș, ca
un fel de denigrare. I-a zis lui Kit: Bună, scumpete, și a adormit în
mașină în drum spre casă.

„Dragă Kit,
Nu ți-ar plăcea mai mult o femeie interesantă ca mama ta, decât
genul de persoană previzibilă…
Mama ta este un soi rar. Excepțională, foarte performantă.
Nu, așa puteai descrie un automobil sport. Vor copiii ca părinții
lor să fie automobile sport? Nu. Copiii vor mașini Honda. Vor să fie
siguri că automobilul pornește la prima cheie, indiferent de sezon.
 „Kit, știi care este secretul de a te apropia de părinții tăi acum?
Compasiunea! Copiii, când ajung adolescenți, și apoi tineri adulți,
devin necruțători. Orice, în afară de perfecțiune, este jalnic. Copiii
judecă și condamnă cu o severitate demnă de Vechiul Testament.
Toate greșelile sunt impardonabile, ca și cum un contract vizând
perfecțiunea ar fi fost încălcat. Dar de ce nu s-ar putea ca părinții să
beneficieze de aceeași compasiune, aceeași empatie manifestată față
de ceilalți oameni? Copiii trebuie să urmeze mai mult modelul lui
Isus.”

Simțea acum ceva ud pe spinare, o dâră lichidă prelingându-se

spre șale. S-a uitat în sus, gândindu-se la ploaie. Pe urmă și-a dat
seama. Sânge. Uitase să curețe sau să bandajeze locul operației. S-a
dus înăuntru, și-a dat jos cămașa și s-a răsucit cu tot trunchiul spre
oglindă. Nu era atât de rău cum se așteptase – trei vinișoare roșii
croindu-și drum spre talie. Le-a șters cu un alt prosop. Se gândea la
cei de la curățătorie, care aveau să scoată petele de sânge de pe
această cămașă albă. Oameni care nu puneau întrebări.
Noi nu avem sindicate. Noi avem filipinezi.

Era timpul să-și umple din nou paharul. Nimeni nu putea să-l
vadă aici. Era atât de bine să nu te vadă nimeni. Toată ziua stătuse
cu tinerii din echipa lui, fiind vizibil cu intermitențe, o persoană pe
care ceilalți o privesc cu respect, un om important. Până și gestul de
a-și scoate ceara din urechi trebuia făcut cu mare discreție și
rapiditate. Dar acum era în această cameră. Nimeni nu putea să
vadă sângele pe care îl ștergea cu prosopul, pe ceafă. Nimeni nu
avea habar de operația lui secretă, de diferitele lui descoperiri. Iubea
această cameră. Putea fi adevărat așa ceva? Cert era, însă, că el iubea
camera, și ca dovadă a mângâiat peretele.
 Și-a mai turnat în pahar un deget de lichid limpede. Nu era prea
mult. Nu, deloc prea mult. Sticla era încă pe jumătate plină. Luând
încă o înghițitură, a conchis că era minunat. Era mai mult decât
minunat. A fi beat era o consolare. Înțelegea acum atracția beției. Și-
a turnat din nou. Hazardul clinchetului de sticlă pe sticlă. Gâlgâitul
lichidului umplând cupa, oricum.

S-a ridicat. Avea senzația că se legăna camera cu el. Simțea o

amorțeală în tot trupul. Podeaua se răsucea ca un pod de frânghie
destrămată. Asta însemna cumva că i se făcea rău? Nu, nu. Ce-ar
gândi saudiții despre un individ ca el, vomitând într-o cameră de
hotel ca asta? S-a dus împleticit spre pat, s-a îndreptat de umeri și s-
a privit în oglindă. Zâmbea. Se simțea minunat. Ca în dimineața în
care te trezești după un vis intens – toată ziua persistă sentimentul
că ai făcut ceva extraordinar și că întreaga zi este o binemeritată și
necesară odihnă după acea aventură. Era ca o îmbelșugare lăuntrică,
o dublare a unei vieți. Și felul cum se simțea în acel moment era
similar. Se simțea mai mult decât el însuși. Simțea că făcea ceva
extraordinar. Era o minunată completare a zilei, efectiv, cu toate
culorile străzii pulsând, cu podeaua mișcându-se așa.
Pereții erau prietenii lui. Exista ceva special în chestia asta, în
această beție de unul singur în camera ta. Oare de ce nu făcuse
niciodată așa ceva până acum? Putea să facă tot ce poftea, fără să-l
judece cineva. Toate astea erau ale lui. Aceste paturi erau ale lui.
Biroul, pereții, baia aceea mare, cu telefon și bideu. S-a dus spre al
doilea pat și s-a uitat la lucrurile lui, la aparatul de ras electric,
ghidul de călătorie, bibliorafturile, dosarele înșirate ordonat,
pregătite.
S-a uitat la pernele de la capul patului. Cât de albe sunteți! se
gândea el. Îi plăcea sunetul cuvintelor și voia ca pernele să audă
asta. Sunteți atât de albe, repeta el. Acum, gata, nu vă mai holbați.
A dat pe gât ultima sorbitură și a umplut din nou paharul. Asta
este o aventură, se gândea el. Șnapsul face din mine un aventurier. Și
a înțeles atunci, într-un final, de ce oamenii beau de unii singuri, și
beau mai mult decât ar trebui să bea de unii singuri. O aventură în
fiecare seară! Formidabil, cât de logic putea să fie.

Trebuia să o sune pe Kit. Nu, nu pe Kit. Să sune pe cineva, totuși.

A luat telefonul în mână. Avea un mesaj. Venise în ultima oră. Era
dimineață în Boston. A ascultat înregistrarea în căsuța vocală.
Primul mesaj era de la Eric Ingvall. „Salut, amice. N-am primit vești
de la tine, așa că presupun că totul e în regulă. Dă un semn de viață
mâine, dacă ai ocazia. Îmi trebuie un raport de etapă.”
Al doilea mesaj era de la Kit. „Sună-mă. Nu e nimic rău.”
Acum, cu atât mai mult își dorea să o sune, însă ascultând vocea
ei foarte serioasă și foarte subțire – era o persoană minionă și avea o
voce ascuțită, dar întotdeauna fermă și întotdeauna clară –, și-a dat
seama că nu era capabil să vorbească normal în seara aceea. Era
obosit și, mai mult chiar, era beat, știa acum fără niciun dubiu că era
beat, ori niciun tată, când e într-o asemenea stare, nu trebuie să își
sune fiica, în special atunci când speră să îi insufle încredere în
capacitatea lui de a-i asigura confortul financiar necesar.
S-a așezat la birou și s-a apucat să scrie.
„Dragă Kit,
Meseria de părinte este o probă de anduranță. Trebuie să ai
vigoarea și fermitatea unui triatlonist. Oamenii spun: Timpul trece
atât de repede. Copiii cresc atât de repede. Eu nu țin minte, însă, ca
timpul să fi trecut vreodată repede. Au fost zece mii de zile, Kit,
necesitând o disciplină militărească, ordine și precizie. Tu nu ai
întârziat niciodată la școală, la alte activități, la nimic. Gândește-te la
asta! A fost o complicată arhitectură de mese zilnice, programări,
verificări, reguli aplicate și obligatoriu impuse, favoruri implorate și
acordate, frustrări resimțite sfâșietor, dar înăbușite cu tărie. Asta nu
înseamnă că totul a decurs lent sau că a părut excesiv de îndelungat.
Doar că nu a fost repede.”

Va trebui, probabil, să taie acea parte. Nu suna bine, indiferent

cum s-ar fi exprimat. Însă era adevărat. A crește un copil este ca și
cum ai clădi o catedrală. Nu poți face un lucru de mântuială.

„Așadar, pot avea și eu o oarecare libertate de opinie în această

privință? Să fim mai îngăduitori unul cu celălalt. Mi-amintesc când
mi-am dat seama că părinții mei erau și ei ipocriți ca toată lumea.
Aveam optsprezece ani. Și după aceea am făcut mare caz de puterea
pe care mi-o dăduse acea descoperire. Ce aflasem, totuși?
Înțelesesem, presupun, că mințeau și ei din când în când. Și că
maică-mea lua pastile, fusese dependentă de morfină o perioadă de
timp, când eu eram mai mic. Și așa am ajuns să fac pe grozavul cu
ei. Mă consideram varianta lor împinsă la perfecțiune. Te duce cu
gândul la tineretul hitlerist sau la khmerii roșii, așa-i? Copiii, plini
de ei înșiși, de puritatea lor, împușcând adulții în orezării.”

A pus pixul pe masă. Aproape că nici nu mai vedea pagina.

S-a ridicat în picioare și tavanul s-a rotit deasupra lui. S-a
prăbușit pe pat și a privit la perete. Subestimase tăria șnapsului.
Chiar și după ce sesizase cât era de tare, tot îl subestimase. Hanne,
diavoliță împielițată ce ești! se gândea el. Iubesc de-a dreptul această
lume, se mai gândi. Construcția acestui perete. Oamenii care l-au
făcut. Au făcut lucruri bune aici.

XVI.
 Alan a deschis ochii. Ora 10.08. Iarăși ratase microbuzul. Trebuia
să-l cheme pe Yousef.

Balansându-și spre podea partea de jos a trunchiului, s-a ridicat

din pat, în odaia întunecoasă. Dincolo de draperiile groase, știa că
lumina zilei era strălucitoare, prea strălucitoare pentru a te lăsa
învăluit de ea. Simțea o durere acută la baza cefei. Și-a propus să
investigheze mai temeinic ce era sub duș.
Făcând câțiva pași, a descoperit oglinda de deasupra biroului și
și-a studiat imaginea. Arăta dezastruos, cu fața boțită, obrajii căzuți
spre fălci, fălcile revărsate, cumva teatral, peste cămașă.

La duș, în timp ce se spăla pe păr și pe corp, filosofa în gând:

Cine este omul acesta care a ratat microbuzul nu o dată, ci de două
ori, în trei zile? Cine este omul acesta, care a fost capabil să se scoale
din nou la ora 10.00 a.m., nereacționând probabil la sunetul
apelurilor telefonice, la ciocănitul repetat la ușă?
În acel moment, și-a amintit limpede cum o femeie bătuse la ușă
strigând: Alan? Alan? Zbierase la ea, o gonise, crezând că era
camerista. Dar acum și-a dat seama că o cameristă nu ar fi putut să-i
spună pe nume. Fuseseră probabil Rachel sau Cayley. A fost Rachel.
Știa precis acum.

S-a șters cu prosopul și a ridicat receptorul de la telefonul

hotelului. Fusese deconectat. Când făcuse el chestia asta? Multe
lucruri din seara precedentă și le amintea, însă de la un anumit
punct i se rupsese definitiv filmul. A descoperit o adâncitură în ușa
de la baie, la nivelul piciorului. Laptopul era sub pat. L-a
străfulgerat o idee: Dacă îi percheziționaseră camera? Poate că
temerile Hannei la adresa poliției secrete erau întemeiate. Fuseseră
aici membri ai forțelor muttawa. Auziseră convorbirea lor și veniseră
să investigheze, în timp ce el dormea. Nu. În primul rând, sticla de
șnaps era tot acolo, pe jumătate plină.

L-a sunat pe Yousef.

— Ești liber?
— Alan? Ce-i cu vocea asta groaznică? Ai fost atacat?
— Poți să mă duci cu mașina la KAEC?
— Sigur că da. Dar vreau să te întreb, cumva faci intenționat ca să
pierzi cursa de la hotel, fiindcă vrei să stai mai mult timp cu Yousef,
ghidul și eroul tău?
— Folosești prea multe cuvinte, a spus Alan.
— Ajung acolo în douăzeci de minute.

Cu mișcări greoaie, Alan și-a vârât brațele prin mânecile unei

cămăși curate, simțind că pângărea cumva țesătura de bumbac
imaculată. În timp ce se încheia la nasturi, gulerul i s-a frecat de
ceafă, iar durerea a fost extremă. S-a dus la oglinda din baie și s-a
răsucit în loc, dar nu putea să vadă nimic. A fost nevoie de două
oglinzi poziționate strategic, ca să vadă ceea ce semăna cu o rană de
glonț. Sau, mai degrabă, cu o mușcătură de șobolan, un șobolan care
voise să sape o gaură în spinarea lui Alan. O vagă aducere aminte i
s-a furișat în minte: oare chiar scobise cu un cuțit în umflătura de pe
ceafă? Era posibil așa ceva? Și, din nou, bătălia a pornit, între eul lui
responsabil, cum se știa în această dimineață, cel care era dispus să
plătească un șofer pe bani grei ca să îl transporte la locul de muncă,
în viitorul oraș din deșertul de lângă mare, și eul lui care fusese în
stare să se matolească în camera de hotel, împlântând cuțitul în
tumori fantomatice, izbind cu picioarele în uși și compunând
scrisori de neexpediat. Care din cele două personalități merita să fie
sacrificată? Aceasta era veșnica întrebare.
 Alan s-a uitat prin baie, căutând un pansament sau vreun
antiseptic. Nu a găsit nimic. Și-a încheiat nasturii de la cămașă,
sperând să nu vadă nimeni ce își făcuse.

A coborât la parter. S-a așezat în curtea interioară, a comandat

cafea. Lângă biroul concierge-ului exista un panou electronic, pe care
erau anunțate evenimentele ce urmau să se desfășoare în acea zi la
hotel.
NOI VIITORURI: Medina Room
ARAB IAN TRADING SUPPLIES: Mezzanine Floor
PRINCIPII BANCARE: Hilton Hall
PAȘI SPRE SUCCES, Partea I: 10 a.m.
PAȘI SPRE SUCCES, Partea II: 11 a.m.
Putea să devină prosper până la amiază, aici la Hilton. Și-atunci,
de ce se mai ducea la cortul de lângă mare?

Alan sorbea prima înghițitură de cafea, când Yousef și-a făcut

apariția.
— Alan!
— Salut, a spus Alan, încercând să zâmbească.
— Arăți mai rău decât mă așteptam. Ce s-a întâmplat?
— Doar o noapte de…
Alan s-a strunit la timp. Oricât de bine se împrieteniseră, nu avea
de unde să știe care era atitudinea lui Yousef în privința alcoolului.
— Doar neplăcerile schimbării fusului orar. Niciodată nu le-am
resimțit atât de acut.
— Am făcut facultatea în Alabama, a rânjit Yousef caustic. Știu
cum arată un tip mahmur. De unde-ai făcut rost de pileală?
— Prefer să nu spun.
— Preferi să nu spui? a râs Yousef. De ce, crezi că ai dibuit vreun
produs rar? Și nu vrei să-ți periclitezi sursa?
 — Ți se pare că e nostim.
— Exact.
— Am făcut o promisiune.
— Să nu spui mai departe?
— Nu-mi place să-mi încalc promisiunile.
— Oh, Doamne. În regulă. Dar ascultă-mă pe mine: Nu e nevoie
să te duci la KAEC. Este exclus ca regele să vină astăzi. Este plecat în
Yemen. Uite-aici.
Yousef a luat ziarul de lângă Alan și i-a arătat pagina 3: o
fotografie cu Abdullah pe pista aeroportului din Yemen. Lui Alan
nu i se spusese nimic despre asta.
— Ar trebui să mă duc, totuși, ca să salvez aparențele.
— Nu vrei întâi să mănânci ceva? Oricum, ai întârziat deja.

Au ieșit din hotel; lumina zilei, de care Alan se temuse, era

difuză, blândă. Se simțea răsfățat, ca și cum cerul și soarele urmau
să-l purifice, puteau șterge complet destrăbălarea din seara
precedentă.
Portarul, un bărbat mătăhălos cu o mustață de morsă, îi zâmbea
lui Yousef, cu gura până la urechi.
— Salaam, l-a salutat Yousef, dând mâna cu el. Tipul vine des la
magazinul lui taică-meu, i-a explicat Yousef. Cumpără multe
sandale.

Alan s-a urcat în mașină, în timp ce Yousef căuta sub capotă.

După un minut, Alan a coborât din nou și a venit lângă el, ca să-l
ajute.
— Ce urmărim să găsim de fapt? Batoane roșii de dinamită?
— Nu prea știu, a recunoscut Yousef. Poate niște cabluri ciudate?
Alan, care inițial glumise, a întrebat acum:
— Chiar nu știi?
 — De unde vrei să știu? Mă uit la aceleași emisiuni TV ca tine.
Împreună, cei doi bărbați, care nu văzuseră niciodată vreo
bombă, se uitau la motorul mașinii lui Yousef, pentru a detecta dacă
avea montată sau nu vreo încărcătură explozibilă.
— Eu nu văd nimic, a spus Alan.
— Nici eu.
S-au suit în mașină. Yousef a băgat cheia în contact.
— Gata?
— Nu dramatiza mai mult decât e cazul.
Yousef a rotit cheia. Motorul huruia. Alan simțea că îi sare inima
din piept.

Au lăsat hotelul în urmă, trecând din nou prin dreptul aceluiași

soldat saudit, cocoțat pe Humvee, cu fața la umbră sub umbrela de
soare de deasupra, cu picioarele înmuiate într-un bazin gonflabil
pentru copii.

— Vasăzică, taică-tău are o prăvălie?

— În orașul vechi. Vinde sandale.
— Stai un pic. Taică-tău vinde încălțăminte?
— Îhî.
— Și taică-meu la fel. Extraordinar!
Alan a întors capul spre Yousef, ca și cum s-ar fi așteptat să fi fost
doar o glumă. Coincidența părea prea mare.
— Nu mă crezi? a spus Yousef. O să-ți arăt prăvălia, să te
convingi cu ochii tăi. Am lucrat acolo, în adolescență. Toți am fost
obligați să facem asta, mă refer la frații mei și la mine. Însă taică-
meu e un tiran. Nici nu vrea să audă de părerea noastră. Mai ales,
eu aș fi putut ajuta la amenajarea magazinului, contribuind la
modernizarea lui. Dar tata e bătrân acum. Nu-l interesează nimic
din ce e nou.
 Frații lui Yousef se orientaseră cu toții spre alte profesii. Un frate
era medic în Iordania. Altul era imam la Riyadh. Al treilea, și
ultimul, studia la facultate, în Bahrain.

Erau acum pe autostradă.

— Hai să auzim un banc, a zis Yousef. Ca să avem noroc.
— Asta-i vreun obicei saudit?
— Habar n-am. Nu m-am priceput niciodată la obiceiurile
noastre. Sau la ceea ce oamenii își închipuie că ar fi obiceiurile
noastre. Nici nu sunt sigur dacă avem obiceiuri.

— N-am chef de bancuri astăzi, a zis Alan.

Dar, pe urmă, i-a venit unul în minte.
— OK. Soțul și soția se pregătesc de culcare. Soția stă în fața unei
oglinzi lungi și se măsoară cu asprime din cap până-n picioare. „Știi,
dragă”, spune ea, „mă uit la mine în oglindă și văd o femeie
bătrână: fața ridată complet, părul cărunt, umerii gârboviți; am
picioarele groase și brațele complet fleșcăite”. Întorcându-se spre
soțul ei, îl roagă: „Spune-mi ceva pozitiv, ca să nu mai am o părere
atât de proastă despre mine”. Soțul o studiază intens câteva
momente, reflectând la rugămintea ei, iar apoi, grijuliu, îi șoptește
duios: „Eh, bine, văzul ți-a rămas intact”.

Yousef râdea zgomotos. Prea zgomotos.

— Te rog, nu mai face gălăgie.
— Te doare capul chiar atât de rău? Pesemne că a fost vreun
siddiqi rău.
— Ce-i ăla siddiqi?
— Înseamnă prietenul meu. Asta-i ce-ai băut tu.
— Neg cu desăvârșire.
— Alan, eu nu sunt de la muttawa. Iar tu nu ești primul om de
afaceri pe care îl plimb cu mașina. Stai o secundă.

În fața lor era un punct de control. Doi soldați tineri stăteau

postați în mijlocul drumului, oprind mașini. Pe marginea șoselei,
alți trei bărbați în uniformă ședeau într-o mașină de poliție. Yousef a
coborât geamul. Soldatul a mormăit o întrebare către Yousef, el i-a
răspuns, iar soldatul i-a făcut semn cu mâna că e liber să treacă. Și
asta a fost tot. Yousef a pornit mai departe.
— Atâta? Nu a vrut să vadă nimic, până la urmă?
— Uneori mai vor.
— Caută pe cineva în mod special?
— Poate. Oricum, e doar ceva demonstrativ. Nimeni nu își
dorește să fie soldat aici. Ar fi în stare să le dea slujba asta unor
străini, dacă s-ar putea.
Au părăsit orașul, intrând în scurt timp pe aceeași autostradă
pustie. Un camion care căra palmieri i-a depășit, împroșcând cu
praf.
— Ți-e foame sau nu? a întrebat Yousef.
— Nu-mi dau seama.
— Mai bine să întârzii foarte mult decât să întârzii doar un pic.
Am fost șoferul unui tip din Texas, timp de câteva săptămâni, anul
trecut. El mi-a spus chestia asta. Dacă întârzii doar o jumătate de
ceas, seamănă a greșeală. Dacă întârzii două ceasuri, pare
intenționat.
Yousef a ales un local pe marginea drumului, cam la câțiva
kilometri de oraș. Au oprit acolo. Restaurantul era în aer liber, o
serie de încăperi cu pereți scunzi. Au intrat în clădirea principală,
unde te izbea un miros puternic de pește. Fructele de mare nu erau
ceea ce Alan avusese în minte, atunci când își imaginase prima lui
masă după beția cu șnaps. Avea poftă de pâine și șuncă.
Yousef l-a condus spre un galantar lung, cu sute de pești așezați
pe gheață.
Alan a fost la un pas de a vomita.
— Ai vreo preferință? l-a întrebat Yousef.
Alan ar fi mâncat orice, numai așa ceva nu. Își dorea să plece de-
acolo și să-și ia de mâncare ceva uscat, crocant. Biscuiți sărați,
chipsuri. Se învățase, însă, să mănânce orice i se punea în față:
— Alege tu, i-a zis el.
— Hai să luăm doi dintr-ăștia, a propus Yousef, arătând din cap
spre niște pești cam de treizeci de centimetri lungime fiecare, cu
pielea argintie și roz. La noi se numesc najel. Nu prea știu cum s-ar
putea spune în engleză.
Yousef a comandat pentru amândoi.
Se instalaseră afară, deși nu existau scaune. Obiceiul era să stai
lungit pe jos, rezemat de o pernă tare.

Muște în picaj li se așezau pe genunchi și pe brațe. Alan le gonea,

cu o fluturare de palmă, ceea ce nu le împiedica, însă, să revină
aproape imediat. Ideea de a mânca pește în acest decor, sub cerul
liber, pe o asemenea arșiță, îi tăia orice apetit. Un sunet de animal l-a
făcut să întoarcă brusc capul. Pe zidul scund de lângă ei, se postase
o pisică, bătrână de parcă ar fi trăit o mie de ani. Avea ochiul stâng
încețoșat, iar din maxilarul de jos un dinte îi ieșea proeminent în
sus, ca un colț crescut invers. Părea imposibil ca o asemenea jivină
să mai fie încă în viață. Yousef s-a rățoit la ospătar, care a venit cu o
măturică, ușuind pisica peste un alt zid și de-acolo pe alee.

Telefonul lui Yousef a început să vibreze. Tastând rapid cu

degetele mari, acesta a spus:
— E prietena mea.
Alan nu era lămurit în privința femeilor din viața lui Yousef, și i-a
spus asta.
 — O să-ți explic, a zis Yousef.
Fusese logodit cu o fată, Amina, pe care o cunoștea din
adolescență. Când le povestiseră părinților ei ce intenționau să facă,
tatăl ei refuzase să îi acorde mâna fiicei lui. Argumentele împotriva
lui Yousef erau dure: provenea dintr-o familie de beduini, ceea ce
pentru niște saudiți din clasa superioară era inacceptabil. Ne
consideră niște sălbatici, i-a explicat Yousef. Tatăl lui era prăvăliaș,
un om de la țară, fără știință de carte. Faptul că prosperase în viață –
câștigase milioane de dinari, a subliniat Yousef, și ridicase un vast
complex arhitectonic în satul său natal, nivelând un vârf de munte,
ca să poată construi acolo – nu conta deloc.
— Și cu asta s-a terminat tot?
Lui Alan îi năvăliseră în minte tot felul de posibilități: de ce nu
plecaseră din țară? De ce nu fugiseră de-acasă și nu se căsătoriseră
în secret?
— Nu se putea face nimic. Dar e-n regulă. Nu mă mai gândesc la
ea așa de mult acum. Oricum, părinții mei au găsit pe altcineva
pentru mine.
Femeia pe care o aleseseră, Jameelah, era superbă, i-a explicat
Yousef, cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse el vreodată, și pe
neașteptate a fost a lui. S-au căsătorit după câteva luni, dar deși îi
plăcea să o privească, să o contemple când se mișca prin casă, ca
pereche nu se potriveau nicidecum.
— Era proastă ca noaptea.
Au divorțat peste un an, iar el era burlac din nou.
— Întotdeauna am avut necazuri cu femeile. Dar nu și cu Noor.
Noor era iubita lui, în măsura în care o asemenea relație era
permisă. Era un pic mai tânără decât el, douăzeci și trei de ani,
absolventă de facultate.
— E atât de sclipitoare, povestea el. Mă lasă paf în fiecare zi. Și
descinde din seminția profetului Mahomed. Jur că e adevărat.
 Lucrurile mergeau bine cu Noor, povestea el, amândoi încercând
să pună la cale o modalitate de a le spune părinților lor despre
intenția de a se căsători, când Yousef a început să primească pe
telefon mesaje scrise de la fosta lui soție, Jameelah. Aceasta era
măritată acum cu un bărbat bogat, de vreo patruzeci și ceva de ani,
despre care Yousef bănuia că ar fi un desfrânat notoriu, care se
destrăbăla în străinătate.
— Se duce în Europa și face sex cu băieți.
— E homosexual? întrebă Alan.
— Homosexual? Nu. Crezi că asta înseamnă că e homosexual?
Alan nu era suficient de limpede la cap ca să continue pe această
filieră, așa că a abandonat subiectul.

A venit mâncarea. Farfurii pline cu salată verde tocată, felii de

castraveți și roșii, orez brun, khobez – o pâine amintind de naan – și
apoi peștele. Rotind degetul deasupra bucatelor, Yousef a zis:
Syadya. Peștele fusese prăjit bine, însă altminteri era același pește pe
care îl văzuseră sub geamul vitrinei, cu ochi și oase cu tot. Alan a
rupt o bucată de pâine și s-a repezit să guste din pește. A luat o
înghițitură.
— Bun? a întrebat Yousef.
— Perfect. Mulțumesc.
— Prăjit cum trebuie, orice aliment capătă gust.

Pisica și-a făcut apariția din nou. Yousef a zvârlit din picior spre
felina oarbă și bătrână, care a miorlăit indignată, tulind-o din loc.
— Cum spuneam, îmi trimite și câte zece mesaje scrise pe zi.
Unele dintre ele denotă doar plictiseală, de genul „Ce mai faci”, bla-
bla. Dar altele sunt de-a dreptul sexy. Păcat că nu-ți pot arăta câteva.
Yousef trecea în revistă mesajele de pe telefon, iar Alan se gândea
surprins că i-ar plăcea să vadă mesajele sexy de la gospodina
saudită plictisită de viață.
— Dar trebuie să le șterg imediat ce le primesc.
Deși Jameelah putea dovedi minut de minut ce făcea și unde era,
iar soțul ei nici nu citise vreodată acele mesaje, bănuielile lui se
dezlănțuiau totuși necontrolabil.
— Dacă le-ar fi citit, aș fi mort deja, remarcă Yousef. Iar ea ar fi
moartă, fără nicio discuție. Noroc că le-a șters la timp. Tipul a sunat
la compania de telefonie, încercând să le recupereze. A fost ridicol.
Alan era stupefiat. Noțiunile lui despre sistemul judiciar din
Arabia Saudită erau, desigur, incomplete, însă oricum, riscul acesta i
se părea colosal pentru un avantaj atât de neînsemnat.
— Vrei să spui că femeia aceasta își pune viața în pericol pentru
niște mesaje telefonice? Nu riscă să fie linșată de autorități sau așa
ceva?
Yousef s-a uitat lung la el.
— Noi, aici, nu linșăm oamenii, Alan.
— Scuze, a spus Alan.
— Noi îi decapităm, a continuat Yousef, râzând apoi, cu gura
plină de pilaf. Dar nu chiar atât de frecvent. În fine. Și-a luat alt
telefon acum. Adică, are două telefoane – unul pentru convorbiri
obișnuite, pe care el îl poate monitoriza, și altul pe care îl folosește
pentru mine.

— Toate femeile măritate au și un al doilea telefon, îi explica

Yousef. E o afacere colosală în Arabia Saudită.
Întreaga țară părea să opereze pe două niveluri, cel oficial și cel
real.
— Are mult timp liber. Niște indoneziene se ocupă de treburile
gospodărești, așa că nu are altceva de făcut decât să meargă la
cumpărături și să se uite la televizor. Are senzația că trăiește
degeaba. „Tu ești dragostea vieții mele”, așa mi-a scris săptămâna
trecută. Nu știu de unde a scos expresia asta. Prin urmare, soțul vrea
să mă omoare, iar eu trăiesc cu amenințarea asta. Nu știu în ce
măsură să-l iau în serios, totuși. Sunt momente când mă trezesc
subit în toiul nopții, gândindu-mă că efectiv o să mă ucidă, că e
posibil s-o facă oricând. Iar în alte zile îmi vine să râd de spaimele
mele. Nu-i o situație prea grozavă.
Brusc, pe Alan l-a cuprins un sentiment părintesc față de Yousef.
Era o reacție involuntară. Toată această chestie cu soțul gelos părea
destul de simplă. O problemă simplă cu o rezolvare simplă.
— Trebuie să stai de vorbă cu el, față în față.
— Ce?!? Nu, a zis Yousef, scuturând din cap și îndesându-și în
gură încă o bucată de pește.
— Stai de vorbă cu el, a continuat Alan, te uiți drept în ochii lui și
îi explici că n-ai făcut niciodată nimic cu nevasta lui. Fiindcă n-ai
făcut, așa-i?
— Nu, nimic. Nici măcar când eram căsătoriți.
— Bun, îi spui chestia asta și astfel își va da seama că nu minți.
Fiindcă îl privești drept în ochi. Altminteri, cum să te încumeți să te
întâlnești direct cu el, nu-i așa? Dacă te-ai regula cu nevastă-sa, n-ai
avea tupeul să dai ochii cu el.
Yousef începuse să miște aprobator din cap.
— Mda, nu-i rău. Da… E o idee și asta. Îmi place ideea. Totuși, nu
știu dacă e un tip rezonabil. N-am de unde să știu dacă nu e diliu
deja. Toate mesajele pe care mi le lasă pe telefon nu denotă că ar fi
un ins rezonabil.
— Acesta este modul în care trebuie să procedezi, a insistat Alan.
Am deja o vârstă, așa că am căpătat ceva experiență în aceste
chestiuni. Totul se va calma, dacă faci cum ți-am spus eu.

Yousef se uita la Alan, ca și cum ce spunea el era adevărat și logic.

Ca și cum Alan era un om care dobândise într-adevăr multă
înțelepciune, la anii lui. Alan nu era prea sigur dacă era vorba
despre o anumită înțelepciune de viață, și nu mai degrabă de
sentimentul că prea puține lucruri contau cu adevărat. Că prea
puțini oameni sunt de temut, de fapt. Și, de aceea, acum aborda
toate situațiile de acest fel cu o atitudine de fermitate apatică și
înfrunta totul pieptiș. În afară de Ruby, pe care o evita mai mult sau
mai puțin mereu. Alan a preferat să nu îi mărturisească lui Yousef că
în chestiunile amoroase fusese, în general, un ageamiu, și că acum
era celibatar și singur. Că nu se atinsese de o femeie în vreun mod
semnificativ de ani de zile deja, de prea mulți ani. A preferat să îl
lase pe Yousef să creadă că el, Alan, era acum, și fusese
dintotdeauna, un bărbat plin de succes, petrecând vesel în orașele
îmbibate de sex ale Americii. Un bărbat triumfător, cu un apetit
puternic și opțiuni nelimitate.

XVII.

Când au ajuns la șantierul noului oraș, era deja amiază. Yousef l-a
adus cu mașina până la fundătura din apropierea cortului.
— Am impresia că ne vom mai vedea, a spus Yousef.
— Pare plauzibil.
În momentul în care Alan s-a întors să plece, Yousef a exclamat
pe un ton sugrumat:
— Alan, ce ai la ceafă?
Alan s-a pipăit pe spate, uitând pe moment de incizia pe care și-o
făcuse singur. Degetele lui au dat peste o pată umedă de sânge.
— Ce-i asta? a întrebat Yousef, apropiindu-se.
Alan nu știa de unde să înceapă.
— Mi-am rupt o zgaibă. Arată rău?
— Îți curge sânge, s-a prelins în jos, pe spinare. Aveai și ieri
chestia asta?
— Oarecum. Era altfel ieri.
— Trebuie să găsim un doctor.
Alan nu știa nimic despre felul cum funcționa sistemul medical în
Arabia Saudită, însă, da, considera și el că era bine să îl vadă un
doctor. Prin urmare, a stabilit cu Yousef să meargă împreună la un
consult, în dimineața următoare. Yousef urma să aranjeze
programarea.
— Cauți mereu motive să te vezi cu mine, a spus Yousef. E drăguț
din partea ta.
După care a plecat.

În cort, cei trei tineri erau acum în celălalt capăt, față de intrare,
departe de apă, pe întuneric, cu ochii pironiți pe ecranele lor.
— Salutare! a tunat vocea lui Alan, care în mod ciudat se simțea
destul de vesel.
A pornit spre ei, unde s-a așezat pe unul dintre covoare. Privind
în jur, totul i s-a părut exact la fel ca în ziua precedentă.

— Iar te-ai pus în mișcare târziu? a întrebat Brad.

Nu exista nicio scuză acceptabilă. Alan nu a invocat niciuna.
— Așteptăm în continuare conexiunea wireless, a comentat
Rachel.
— Voi mai face niște investigații, a spus Alan. Am o întâlnire
fixată pentru 2.40.
Nu avea așa ceva. Acum, poftim, mai născocea și întâlniri-
fantomă. Cel puțin, va avea o scuză să plece din cort, și chiar destul
de curând.
— Vești bune, totuși, a continuat el. Regele este la Yemen. Prin
urmare, nu trebuie să ne facem griji că ar putea să apară inopinat.
Tinerii au părut încântați, după care s-au dezumflat. Știind că
regele era în altă țară, nu aveau niciun motiv să mai facă acum ceva,
și chiar dacă ar fi făcut, fără o conexiune la Internet oricum nu ar fi
putut testa holograma lor.
— Joci cărți? a întrebat Rachel.
Ce și-ar fi dorit Alan să facă era să fie pe plajă, cu picioarele în
apă.
— Sigur, a zis el.
Au jucat poker. Alan învățase de la taică-său vreo zece variante și
știa să joace bine. Dar nu avea chef să joace cu acești tineri. A jucat,
totuși, și a ascultat conversația lor, aflând astfel că în seara anterioară
Rachel și Cayley stătuseră la taclale până foarte târziu, în camera lui
Rachel. Brad se căznise să ia legătura cu nevastă-sa, iar când a reușit
a aflat că nepoata lui avea tuse măgărească și, cum adică, unde s-a
mai pomenit tuse măgărească în ziua de azi? Au discutat despre
asta și despre reapariția altor boli din veacurile trecute. Reveniseră
cazurile de rahitism și vărsat de vânt, poate chiar poliomielita
recâștiga deja teren. De aici, a început o altă discuție, condusă de
Rachel, care a ținut să le povestească despre câteva prietene de-ale ei
care, când născuseră, trecuseră prin niște experiențe sinistre –
diformități ale pruncilor din cauza medicilor nepricepuți care îi
trăseseră afară prea repede, feți născuți morți, o nenorocire în
timpul unei nașteri cu vacuum. Toate astea păreau relicve din alte
timpuri.

S-a așternut tăcerea. O rafală de vânt a vălurit peretele cortului, în

timp ce toți patru priveau ondulațiile pânzei, ca și cum ar fi sperat
ca vântul să se întețească și să doboare cortul cu totul. Atunci, ar fi
putut să facă și ei ceva. Sau să plece acasă.

Pe vremea când Alan lucra la Schwinn și ajungea într-un hotel

undeva, în Kansas City, cu vreo șase agenți de vânzare tineri, știa că
avea un auditoriu dornic să afle despre ceea ce funcționase bine și
ceea ce nu avusese priză la public în timpul campaniei de
promovare de Crăciun, despre motivul pentru care Sting-Ray
dăduse lovitura, în timp ce Typhoon nu prinsese deloc, despre cum
mergeau treburile la fabrică, ce planuri erau în pregătire în
compartimentul de cercetare și dezvoltare. Tineri râdeau la glumele
lui, îi sorbeau cuvintele de pe buze. Îl respectau și aveau nevoie de
el.

Acum, însă, nu avea ce să-i învețe pe acești oameni. Erau capabili

să pună la punct o hologramă într-un cort din deșert, chiar dacă el
ajungea acolo cu trei ceasuri mai târziu și, oricum, habar nu avea
unde să bage în priză toată instalația. Nu-i interesau nicidecum
procesul de producție sau tehnicile de vânzare directă, la care el
muncise toată viața să le aducă la perfecțiune. Niciunul dintre ei nu
avusese de-a face în vreun fel cu asemenea lucruri. Niciunul dintre
ei nu își începuse cariera profesională, cum făcuse el, vânzând
obiecte reale unor oameni reali. Alan se uita la chipul fiecăruia.
Cayley, cu nasul ei cârn. Brad, cu fruntea lui de om al cavernelor.
Rachel, cu gura ei mică și buzele supte.

Dar, în fond, a existat vreodată un moment în istorie când un

american tânăr să fi vrut să învețe lucruri de la un american mai
bătrân, ori indiferent de la cine? Probabil, nu. Americanii se nasc
știind totul și nimic. Se nasc mișcându-se înainte, rapid, sau
închipuindu-și că așa fac.
— Omule, Statuia Libertății se mișcă din loc!
Asta îi spusese individul din avion – poate singurul lucru care îl
frapase pe Alan drept ceva relevant sau revelator. Tipul tocmai
fusese la New York, vizitase Insula Ellis.
— Toată lumea crede că statuia aia stă pe loc, dar de fapt face
pași!
Tipul stropea cu salivă când vorbea. Nu-și dădea seama sau nu-i
păsa.
— Când am văzut-o cu ochii mei, mi-a stat mintea-n loc. Verifică
și tu, data viitoare când treci pe-acolo. Ți-o jur, tipa merge drept
înainte, fluturându-și poalele rochiei, cu sandalele ei cu tot, de parcă
se pregătește să traverseze oceanul, să se întoarcă în Franța. Mi-a stat
mintea-n loc, pe cuvânt.

După câteva partide de poker, Alan își dorea teribil să plece.

Stătea în cort, unde era întuneric și se simțea tot mai tare mirosul
oamenilor și al lucrurilor lor, în timp ce afară, la nu mai mult de
cincizeci de metri distanță, se afla Marea Roșie.
— Păi, cred că ar cam trebui s-o iau din loc, a spus el.
Tinerii nu l-au îmbiat să mai rămână. Alan s-a ridicat și a pornit
spre ușa cortului.
— O iau în direcția asta, a zis el, indicând nordul, așa că, dacă îl
vedeți pe rege, căutați-mă acolo.
Alan a zâmbit, tinerii au zâmbit, el și-a dat seama că îl considerau
întru totul inutil, și a plecat.

După ce a ieșit din cort, s-a uitat în sus la blocul de apartamente

roz și a văzut o siluetă la fereastră. Întâi, nu i-a venit să-și creadă
ochilor. Însă forma era omenească și se deplasa prin dreptul unei
ferestre de la etajul al patrulea. Pe urmă, o altă siluetă. După care, au
dispărut.
I-a trecut prin minte să se ducă până acolo, să încerce cumva să
intre în clădire, să verifice dacă nu cumva se aud niște voci. Dar n-a
mers mai departe de-atât. A ocolit clădirea și puțin a lipsit până să
cadă într-o groapă. Era mare cât o carieră de piatră – vreo patru mii
de metri pătrați, cu siguranță. Săpaseră, se părea, o fundație, pentru
o construcție lângă blocul de apartamente Florida. Avea o adâncime
cam de cincisprezece metri și fusese cât pe-aci să devină mormântul
lui.

Înăuntru erau rame de sârmă pentru stâlpi, conducte uriașe și

țevi, pe unde aveau să treacă în final apa și căldura. Exista o scară
improvizată, făcută din lemn și noroi întărit. Fără niciun motiv, a
hotărât să coboare. Pe măsură ce se îndepărta de suprafața solului,
aerul se răcorea. Era ceva minunat. Din trei în trei metri, adică la
fiecare nou nivel, temperatura mai scădea cu trei grade Celsius. A
continuat să coboare, până a ajuns pe fundul gropii, unde aerul era
de-a dreptul respirabil. Planșeul era din ciment, deși existau petice
de nisip și mormane de pământ ici și colo. Într-un colț al fundației, a
descoperit un scaun simplu din plastic. Părea făcut ca pentru el,
pentru el în acest moment, așa că s-a așezat pe el. Ședea pe un scaun
de plastic pe planșeul unei fundații din orașul de la Marea Roșie, iar
aerul era răcoros, și totul era cenușiu, și el era profund mulțumit.
Stătea și se holba la peretele de beton.
Își asculta respirația.
Încerca să nu se gândească la nimic.
— Te iert, i-a spus Charlie Fallon.
I-a spus asta de multe ori. Îl ierta pe Alan pentru faptul că o
ajutase pe Annette să se mute din casă. Se certaseră de prea multe
ori, iar Charlie lansase amenințări, spunea Annette. Alan era nevoit
să audă povestea asta în fiecare zi, din partea amândurora. Nu
reușea să se lămurească cine avea dreptate, de fapt. Dar, când
Annette a decis să plece, într-un weekend, profitând de faptul că
Charlie lipsea din oraș, l-a rugat pe Alan să o ajute, iar el a acceptat.
A ajutat-o să golească aproape toată casa.
A doua zi l-a sunat Charlie:
— Țicnită aia a plecat cu toate lucrurile noastre.
 Alan s-a dus acolo, s-a plimbat prin casă. Arăta de parcă un
uragan ar fi măturat totul, lăsând doar hârtii, role de bandă adezivă,
câteva perne.
— Nu pot să nu recunosc, bravo ei, a zis Charlie. Nu mă așteptam
la așa ceva. Îți vine să crezi cât de eficientă a putut să fie? Lipsesc o
zi, și ea golește casa. Fata asta e deșteaptă foc, fir-ar să fie,
dintotdeauna a fost așa.
Charlie nu avea habar că Alan o ajutase, iar Alan nu știa cum să-i
spună, ca să nu se facă foc și pară. Așa că, o bucată de vreme, nu i-a
spus. Ce rost ar mai fi avut, de fapt?
Într-un final, Charlie a aflat. I-a spus Annette, probabil. Charlie a
fost furios un timp. Dar apoi a zis că înțelegea gestul și că îl iertase
pe Alan.
— Are o putere asupra bărbaților slabi din fire, ca tine și ca mine,
a spus Charlie.

Alan s-a ridicat de pe scaun. A început să meargă în jurul

perimetrului, numărându-și pașii. Clădirea avea să fie uriașă.
Șaizeci de metri pe o latură, treizeci și șase pe cealaltă. Lui Alan îi
părea bine că se afla acolo. Îi părea bine că participa la proiect.
Nimic nu putea fi mai plăcut decât asta, ideea de a fi prezent la
începutul unui lucru. Când orașul avea să devină un alt Dubai, un
alt Abu Dhabi sau Nairobi, el va putea afirma că se plimbase prin
fundațiile clădirilor, că pusese bazele întregii rețele IT din afurisenia
asta de așezare urbană. Dar nu putea să se pripească, bucurându-se
înainte de a vedea rezultatul.
S-a așezat din nou jos pe scaunul lui din plastic alb.

Terry Wren făcuse greșeala de a se bucura înainte de vreme.

— Doamne Sfinte, Alan, este fenomenal!
Alan se văzuse cu Terry în urmă cu câțiva ani, când era în trecere
prin Pittsburgh. Alan îl cunoștea pe Terry de vreo douăzeci de ani,
de pe vremea când lucra la Olney, Illinois. Terry evoluase de la
biciclete la oțel și, în final, la sticlă, iar acum lucra la PPG Industries,
o mare fabrică de geamuri, de lângă Pittsburgh. Părea o mutare
strălucită. Care branșă economică putea fi mai ferită de efectele
recesiunii decât industria sticlei? Construcțiile imobiliare puteau
avea suișuri și coborâșuri, însă ferestre sparte vor exista
întotdeauna.
Luaseră cina lângă Three River Stadium, iar Terry era în al
nouălea cer, îi povestise cum PPG obținuse contractul de furnizare a
vitrajelor necesare pentru primele douăzeci de etaje din noul
edificiu World Trade Center. Douăzeci de niveluri de geamuri
laminate rezistente la explozii, o tehnologie specifică elaborată cu
multe eforturi exact acolo, în Pennsylvania.
— E ca și cum am fi fost făcuți pentru această misiune, zicea
Terry, cu gura plină de friptură, ținând furculița în mână ca o sabie
ridicată în semn de victorie.
Terry se zbătuse din toate puterile ca să obțină contractul, iar
acum abia așteaptă să înceapă producția. Băieții de la fabrică abia
așteptau și ei să se apuce de lucru. Ce minunat, să participi la
construirea celebrului Freedom Tower! Ai toate motivele să te scoli
vesel dimineața ca să te duci la lucru.
— Cel mai amplu proiect pe care l-am făcut noi vreodată, zicea el.
Se va munci cu atenție, cu pasiune.
Terry purta la reverul hainei o insignă cu steagul american. Totul
avea o semnificație. Până n-a mai avut deloc.
Când Alan a avut din nou prilejul să se vadă cu el, totul se
terminase. Se aflau amândoi la New York, iar compania PPG tocmai
fusese eliminată din negocieri. Terry era distrus. S-au întâlnit să bea
ceva. Alan a avut impresia că lui Terry îi venea să plângă.
Era aproape imposibil să descâlcești ițele întregii mașinații. Din
câte se părea, Autoritatea Portuară din New York selectase o ofertă
din partea altei companii, Solera Construction. Decizia părea relativ
logică. Cotațiile din licitația lor erau mai mici, iar firma își avea
sediul la New York. Explicația i s-a părut simplă lui Terry – până
când a început să sape mai adânc.
— Oh, Doamne, Alan, dacă ai ști câtă perfidie e la mijloc!
exclamase Terry, apucându-l strâns de braț.
Se dovedește că Solera subcontractase producția de geamuri unei
firme din Las Vegas. Terry era necăjit, însă în continuare considera
că fusese învins într-o competiție desfășurată corect. Nu-i cunoștea
pe cei din Vegas, dar presupunea că fabrica lor se afla pe un teren
închiriat ieftin în deșertul Nevada, folosind mână de lucru
necalificată și permițându-și astfel să mențină un nivel scăzut al
costurilor de producție.
— Relativ normal, așa-i? a zis Terry, pătându-se cu băutură pe
cămașă.
Dar se dovedește că tipii din Vegas nu fabricau sticlă. Era doar de
fațadă. Geamurile erau produse în China. Vitrajele verticale pentru
noul World Trade Center, multiplii de câte douăzeci de metri de
geamuri laminate rezistente la explozii se fabricau în China.
A fost selectată cea mai convenabilă ofertă corespunzând cerințelor
noastre. Aceasta fusese declarația publică făcută de purtătorul de
cuvânt al Autorității Portuare.
— Ce porcărie! a zis Alan.
— Rămâi mască, fir-ar să fie! a exclamat Terry.
Pe urmă însă a ieșit la iveală și clenciul întregii afaceri, ceva
incredibil: fabricantul de geamuri chinez folosea un patent PPG.
Compania PPG elaborase tehnologia geamurilor laminate, o
supusese spre brevetare și obținuse un patent, dar, cu puțin timp
înainte de începerea licitației, cedase patentul unor firme din toată
lumea. Iar una dintre aceste firme era Sanxin Façade, cu sediul pe
țărmul Mării Chinei de Sud. Și Sanxin Façade, s-a adeverit ulterior,
avea să fie firma producătoare a vitrajelor pentru Freedom Tower.
Prin urmare, deși PPG inventase un nou tip de geam laminat
rezistent la explozii, s-a ajuns ca o companie din China să fabrice
vitrajele, cu costuri mai mici, și să le revândă apoi Autorității
Portuare, care încerca măcar să reînvie sentimentul de mândrie și
statornicie în acel centru al centrului incandescent al spiritului
american.

Alan se foia agitat încoace și încolo, pășind pe planșeul fundației

noii clădiri. Începuse să transpire și îi venea să dea cu pumnii în
pereți.
Poate că Terry s-ar fi pensionat oricum. Avea șaizeci și doi de ani.
Însă tranzacția pentru WTC îi venise de hac. Nimic nu-l mai amuza
de-acum.
— Poți să mă consideri un prost, i-a spus Terry, însă am pus mult
suflet în povestea asta cu vitrajele pentru Freedom Tower. Țineam
enorm să participăm la construcția acelui edificiu, fir-ar să fie.

Când Terry și-a dat demisia, răbdarea lui Alan a ajuns la capăt.
Câtă infamie pe toate planurile. Nu numai aspectul comercial, faptul
că Autoritatea Portuară târâse firma PPG în toată acea mârșăvie,
lăsând să se înțeleagă de zeci de ori că, firește, PPG, compania care
elaborase tehnologia, avea să fie furnizorul vitrajelor. Mai era și
faptul că apelaseră pentru așa ceva la o unitate de producție din
străinătate, inducând în eroare cu bună știință PPG – milioane de
dolari investiți în modernizarea echipamentelor tehnologice și
reutilarea fabricii, pentru a avea capacitatea de a produce geamuri
de o calitate optimă –, Dumnezeule, câtă înșelătorie, câtă lașitate și
lipsă de principialitate. Era o infamie. Și asta, unde?! Tocmai la
Ground Zero. Alan se foia de colo-colo, ținând pumnii strâns
încleștați. Câtă nerușinare! La Ground Zero! Prin cenușa trecutului!
Ce mârșăvie! Prin cenușa trecutului! Ce mârșăvie! Ce mârșăvie! Ce
mârșăvie!
— Hei, omule!
Alan s-a uitat în jur. S-a oprit locului. Cine vorbea cu el?
— Hei, omule, tu, de-acolo!
Alan a ridicat privirea. Doi muncitori în salopete albastre se uitau
în jos la el. Domnule, omule! Nu! Nu! spuneau ei, pe un ton
dezaprobator. Gesticulau, desfăcând larg mâinile și adunându-le în
jos ca un căuș, ca într-un fel de invocații menite să îl scoată din
lumea subpământeană, chemându-l insistent sus, sus, sus. Pe chipul
lor se citea: Nu ai ce căuta acolo, la cincisprezece metri sub pământ,
plimbându-te așa, foindu-te de colo-colo, furios, rememorând
întâmplări ce nu pot fi schimbate, nu numai din trecutul tău ca
persoană, ci și din trecutul țării ca întreg.
Dar Alan știa asta. A început să urce treptele spre suprafață. Știa
perfect ce nu avea voie să facă.

XVIII.

Ziua de lucru se încheiase, iar acum Alan se întorcea la Jeddah,

cu microbuzul, împreună cu cei trei tineri; toți au dormit pe durata
drumului spre casă, sau s-au prefăcut că dorm. Călătoria s-a
desfășurat în tăcere. La hotel, au coborât din mașină, aproape fără
să-și vorbească, iar la ora șapte Alan era deja în camera lui, singur. A
comandat o friptură, a mâncat-o, după care a ieșit pe balcon. De-
acolo, a văzut câteva persoane, la vreo sută de metri dedesubt,
încercând să traverseze autostrada, ca să ajungă pe țărm. Se
încumetau câțiva pași, se retrăgeau. Traficul se derula rapid. În cele
din urmă, au reușit, năpustindu-se în slalom printre mașini, iar
Alan nu învățase nimic.

Răsfoind ghidul hotelului, a văzut fotografii de la centrul de

fitness, despre care pomenise Rachel. Cum n-avea niciun chef să
facă exerciții fizice, a coborât cu ascensorul la subsol, unde a fost
întâmpinat de către un antrenor de fitness, postat în spatele unui
birou în formă de semilună; în jurul gâtului avea un prosop alb
pufos. Alan i-a spus că voia doar să arunce o privire, ca să își poată
plănui regimul de antrenament, a adăugat el, foarte serios, așa că i s-a
dat voie să se plimbe prin sală, îmbrăcat la costum cum era.
Cinci oameni se antrenau, toți bărbați, pășind vioi pe benzile de
alergare sau lucrând la aparatele Nautilus. Înăuntru era un miros
persistent de detergent, iar televizorul, reglat pe CNN, se auzea tare.
Antrenorul de fitness a aruncat o privire spre Alan, iar Alan a
mișcat aprobator din cap, cu un aer grav, studiind unul dintre
aparate, ca și cum ar fi spus DA, mâine voi face exerciții aici, în
echipamentul meu de fitness.

Pe urmă a plecat. S-a plimbat prin lobby, fără nicio țintă, apoi s-a
hotărât să se așeze și să urmărească ce se întâmpla în jur. A
comandat un ceai cu gheață, uitându-se la saudiții și occidentalii
care patinau parcă pe o pardoseală lucioasă ca oglinda. Asculta
susurul fântânilor, ecoul glasurilor răsunând sporadic în curtea
interioară, până sus, la acoperișul de sticlă situat la vreo treizeci de
metri înălțime. Hotelul, într-adevăr, nu avea niciun fel de
personalitate. Îi plăcea, însă. Dar, totodată, era un hotel fără niciun
bar, ceea ce însemna că nu prea aveai ce face acolo, jos. Sus, la etaj, îl
aștepta sticla. Așa că, intrând în ascensorul de sticlă, a plutit înapoi
în sus, până la etajul lui.

În cameră, și-a turnat câteva degete de băutură și a început.

 „Dragă Kit,
Ceva s-a schimbat în mine. Ori chestia asta de pe ceafă mă face
să-mi pierd mințile, ori mi le-am pierdut deja.”

Nu, și-a spus el. Încetează cu smiorcăiala. Fă ceva util. A luat o

înghițitură din pahar. Băutura l-a ars pe limbă, i-a amorțit gingiile.
Ochii îi lăcrimau. A mai tras o dușcă lungă.
„Dragă Kit,
Am făcut niște greșeli. Din cauza asta nu vei putea merge la
facultate în toamnă. E simplu, adevărat. Am dat-o-n bară. Dar viața
nu-i ușoară pentru un tip ca mine.”

A luat-o de la capăt.
„Mai întâi de toate, dă-mi voie să-ți spun veștile bune. Se pare că
tranzacția asta cu saudiții merge bine. Poți să te înscrii la cursuri
pentru la toamnă. Voi avea banii. Voi avea suficienți bani cât să
plătesc taxa integral. Pe tot anul, de la bun început, dacă așa cer
nemernicii ăia.”

Acum mințea. Kit nu merita asta. Ea nu greșise cu nimic. Și da,

asta era economia de piață, așa era lumea, școlile erau extrem de
scumpe, ridicol de scumpe – Dumnezeule, de unde scorneau
asemenea taxe de școlarizare? Visau niște cifre, noaptea în somn, și
le adăugau pe urmă încă zece procente? –, și totuși. Dacă ar fi fost
mai prevăzător, dacă nu ar fi fost atât de incompetent, ar fi avut
acum banii care îi trebuiau ei. Avusese la dispoziție douăzeci de ani
ca să economisească 200 000 $. De ce să fi fost atât de greu? Însemna
zece mii de dolari pe an. Mult mai puțin, presupunând că banii ar fi
adus și dobândă. Tot ce trebuia să facă era să strângă 60 000 $ în
bancă și să nu se mai atingă de ei. Dar el nu i-a lăsat acolo. S-a jucat
cu ei. I-a învestit, i-a învestit în el și în alții. Credea că putea aduna
200 000 $ oricând i s-ar fi năzărit, în orice an ar fi ales să o facă. Cum
ar fi putut prevedea însă că lumea își va pierde interesul față de
oameni ca el?

Cu un an în urmă, îi venise ideea să dezvolte o nouă linie de

biciclete – clasice, durabile, pentru colecționari și pasionații de
bricolaj, pentru familiile care, pur și simplu, își doreau ceva
indestructibil. Și astfel a pornit în căutarea unui împrumut financiar.
Și-a făcut socoteala că, dacă ar avea la dispoziție o jumătate de
milion de dolari, ar putea să închirieze un mic depozit de mărfuri,
niște utilaje, ar putea angaja niște tehnicieni și designeri, ar
confecționa câteva prototipuri, ar cumpăra câteva camioane. Știa
perfect ce-și dorea – biciclete simple, solide, cu un design curat, tone
de crom, totul conceput și executat pentru a dăinui o mie de ani,
fără să se perimeze vreodată.

A întocmit un plan de afaceri viabil, însă băncile i-au râs în nas și

l-au trimis la plimbare. Ce spuneai că vrei să fabrici? Unde? Vreau
să fabric biciclete, a zis el. În Massachusetts. Asta i-a amuzat pe toți.
Amuzament fără margini din partea deținătorilor de cash. Un
investitor în capital de risc îi râsese, efectiv, în telefon, hohote de râs
nestăpânit, după care într-un final îi zisese: Alan, cinci miare dacă ți-
aș da, ca să nu mai spun de cinci sute de mii, s-ar isprăvi cu noi! Ne-
ar închide pe-amândoi, crede-mă!

Nu erau vremuri potrivite să ceri bani de la bănci pentru ceea ce

acestea socoteau a fi un proiect de proporții donquijotești. Cei mai
amabili dintre funcționarii bancari de la împrumuturi i-au sugerat
să se adreseze guvernului. Ai auzit de Administrația pentru mici
întreprinderi? l-au întrebat ei. Verifică website-ul lor. Este plin de
informații și ușor de utilizat.
Și așa, Alan a început să apeleze la bănci din ce în ce mai
mărunte, cu funcționari din ce în ce mai sarcastici și nedumeriți de
ce naiba tot îndruga Alan acolo. Nu auziseră niciodată de așa ceva.
Unii dintre angajații băncilor erau atât de tineri, încât nu văzuseră
niciodată un plan de afaceri, care să sugereze vreo producție de
bunuri în statul Massachusetts. Li se părea că dezgropaseră un
șaman de pe vremuri, plin de indicii referitoare la o lume uitată de
mult.
Ha, poftim la el, acum vrea să facă pe sindicalistul! s-a hlizit și
Ron. Alan făcuse greșeala de a-i povesti lui taică-său despre
proiectele lui. Credea că îl va impresiona. Să fi fost, poate, o
tentativă de a-și spăla păcatele? Ron nu l-a susținut deloc.
— Prea târziu, băiețică.
Ca și în alte dăți, prin băiețică înțelegea pușlama.
— Eu nu cred.
— Ai avut contribuția ta la mutarea producției în China. Duhul
înapoi în sticlă nu poți să-l mai bagi. Dar de ce să mă asculți tu pe
mine? De ce nu-ți iei niște consultanți, care să-ți spună ce să faci?
Ron avusese întotdeauna o părere proastă despre consultanți. „Ce
să-mi povestească ei mie despre propria mea afacere? Niște unii care
încasează onorarii scandalos de mari ca să interpreteze eronat
grafice și tabele.”
Alan a renunțat să mai ceară sfaturi de la taică-său.
În puținele ocazii când Alan fusese invitat să înceapă completarea
documentației de împrumut financiar, o degringoladă alarmantă a
împins lucrurile dinspre optimism spre tragism. Iar factorul care
părea să transforme propunerea lui din ceva riscant în ceva toxic nu
era infrastructura americană, nici piața pentru bunuri fabricate în
America, și nici competiția din China. Factorul era Republica
Bananieră. Ea distrugea capacitatea unor întreprinzători ca el de a
face să progreseze această țară. Republica Bananieră i-a distrus lui
creditul, iar faptul acesta distrusese America.

Alan nu verificase niciodată, și nici nu știuse care era punctajul

lui de bonitate, însă i s-a spus, de către toate băncile și chiar de către
câteva firme de investiții în capital de risc, că din cauza acestui
punctaj era considerat un paria. Punctajul lui, 698, era cu circa 50 de
unități sub pragul care l-ar fi calificat drept demn de încredere sau
măcar uman.
După zile întregi de săpături și investigații, a descoperit că
momentul definitoriu al situației lui financiare curente și, totodată,
bariera care anula orice șanse de a i se acorda un împrumut se
identificau cu o anumită cumpărătură de la Republica Bananieră în
urmă cu șase ani.
A avut nevoie atunci de un sacou nou, iar vânzătorul i-a spus că
dacă semna pentru un card de magazin Republica Bananieră, putea
obține o reducere pe loc, de cincisprezece la sută în acea zi, având
posibilitatea de a anula cardul la scurt timp după aceea. Dar cumva,
după ce anulase cardul, acesta nu fusese anulat, iar facturile au
continuat să fie trimise. Asta fiindcă el anulase cardul, nu desfăcuse
plicurile, imaginându-se că erau scrisori publicitare neinteresante.
Astfel, a ajuns la 30 de zile și, în final, la 90 de zile de întârziere la
plată, și apoi la 120, când au început să sune agențiile de recuperare
a datoriilor, iar în acel moment a plătit restanța de 32,00 $ datorată,
un fel de taxă financiară, și a anulat furios cardul, din nou.
Toate acestea, însă, îi împinseseră punctajul de bonitate sub 700,
iar orice tip de împrumut, darămite o a treia ipotecă – luase deja o a
doua ipotecă înainte de dezastrul cu Republica Bananieră –, era
imposibil de obținut.
Bancherii arătau spre punctajul neadecvat și ridicau din mâini
demonstrativ. Când începea să le explice că el își plătise ipotecile,
toate cardurile de credit actuale, cu conștiinciozitate timp de treizeci
de ani, funcționarii bancari deveneau atenți și păreau să aprecieze
acest lucru, după care însă reveneau la atitudinea inițială. Punctajul
de bonitate era același.
Alan încerca să îi convingă.
— Vedeți aici raportul meu de credit actual.
— Da, domnule.
— Și vedeți că singura hibă este acest card de la Republica
Bananieră.
— Exact. Asta e hiba principală, desigur.
— Și sunteți de acord că o penalizare de 72 $ pe un card de la
Republica Bananieră acum șase ani nu poate fi un indicator
semnificativ, în comparație cu cei treizeci de ani de comportament
perfect în achitarea facturilor și a ipotecilor?
— Da, sunt de acord.
Alan credea că învinsese rezistenta funcționarului.
— Prin urmare, putem eluda acest aspect?
Tipul râdea:
— Oh, nu. Îmi pare rău, domnule. Punctajul este sub pragul
nostru de acordare a creditelor. Noi nu putem acorda împrumuturi,
dacă punctajul de bonitate al solicitantului este sub 700.
— Al meu este 698.
— Da. Dar chiar și un punctaj mai mic de 740 necesită o analiză la
cele mai înalte eșaloane.
— Bine, dar punctajele acestea nici măcar nu sunt calculate de
bancă.
— Întocmai.
— O agenție externă se ocupă de asta. Experian.
— Întocmai.
— Se știe cum stabilesc ei care tipuri de carduri sau plăți pot
antrena anumite diminuări ale punctajelor de bonitate?
 — Nu, nu. Astea sunt informații deținute în exclusivitate de către
agenție, a adăugat tipul, chicotind, ca și acum discuția lor s-ar fi
referit la motivațiile lui Dumnezeu însuși. Experian păstrează cu
strictețe secretul studiilor lor, a mai spus tipul.

Alan a încercat să sune la Republica Bananieră. Cei de-acolo nu

știau nimic. „Noi nu ne ocupăm de cardurile de credit la acel nivel”,
i-a zis o salariată. L-a dirijat spre o companie din Arizona. Apelurile
la numărul din Arizona s-au întrerupt în mod repetat, de parcă ar fi
fost ceva intenționat.
Venise epoca dominației mașinilor asupra omului. Acesta era
declinul unei națiuni și triumful unor sisteme proiectate să
zădărnicească orice contact uman, orice argumentare de la om la
om, libertatea de acțiune și de decizie a persoanei. Majoritatea
oamenilor nu voiau să ia decizii. Și prea mulți dintre oamenii care
puteau lua decizii hotărâseră să le cedeze unor mașini.

Alan s-a ridicat în picioare. Liniile camerei au plecat în toate

direcțiile, ca bețișoarele unui joc de marocco. A găsit patul și s-a
lăsat înghițit de saltea. Totul se învârtea ca o morișcă. „Poate că am
băut prea mult”, și-a zis el, chicotind. Și-a lipit palma de perete și
rotirea s-a domolit, apoi s-a oprit.
Nu-i prea rău, și-a zis el, gândindu-se că era un tip foarte nostim
și abil. A vrut să oprească rotirea și i-a reușit. „Felicitări, tinere!” a
zis el.
Alan s-a privit în oglinda de deasupra biroului, iar apoi s-a uitat
la telefon. Și în timp ce se uita la aparat, telefonul a început să sune.
— Alo?
— Sunt Hanne.
— Bine. Ce mai faci?
— Eu nu te-am întrebat ce mai faci, a râs ea.
 — Probabil, am considerat că ar trebui să știi.
Hanne râdea din nou, râsetul ei zdrăngănit, gutural.
— Te-ai băgat deja în pat?
— Nu. De ce?
— E o petrecere la ambasadă, diseară.
— Ambasada Danemarcei?
— Da, orgie și pileală.
— Eu am băut deja. Rachiul ăla de contrabandă.
— Perfect. Vei fi în elementul tău. Vii?

XIX.

A luat un taxi până la ambasadă, iar după douăzeci de minute a

văzut două femei lingând sfârcurile perforate cu cercei ale unui
bărbat, călare peste el ca niște consoarte barbare. Erau acolo oameni
purtând doar lenjeria de corp; și peste tot nenumărate pilule.
Butoaie cu rachiu de contrabandă. Era o atmosferă de dezlănțuire
impetuoasă și nebunie, ba chiar intermitent plăcută.

Un bărbat gras dansa lângă piscină, dansa bine. Avea niște

pantaloni prea strâmți pentru un bărbat atât de corpolent. Hanne
dispăruse la bar.
Alan era singur și umbla fără rost. Nu simțea nevoia să mai bea.
Pantalonii grăsanului scânteiau ca solzii unui pește. Alan avusese
îndoieli în privința bărbatului, se mirase de ce erau atâtea femei pe
lângă el, atrase de el, însă pe urmă grăsanul începuse să danseze și
totul se lămurise. Tipul era fantastic. Și canadian. Un canadian gras
care dansa fenomenal.

În piscină, se desfășura un fel de joc. Oamenii se scufundau după

pastile aruncate în apă. Nu se fuma marijuana la petrecere – ar fi
fost prea mare riscul de a fi detectați de către vecini, cu mirosul
purtat de vânt –, așa că în schimb erau pilule. Erau enorm de multe
pilule, vin și șnaps în sticle neetichetate. Un adevărat paradis al
contrabandiștilor.
Un bărbat înalt, clădit ca un viking, cu păr blond strâns într-o
coadă de cal, arunca pastile pe fundul piscinei, sute de pastile. El le
arunca în apă și lumea plonja să le recupereze. Trebuie să le înghițiți
când vă pot vedea, le spunea el petrecăreților în lenjerie de corp,
care se scufundau în piscină. Regula jocului dicta să aștepți până
ieșeai din nou la suprafață și să înghiți pilula în fața lui. Și așa,
oamenii săreau, doar în lenjeria de corp, se aruncau în piscină, ca să
găsească drogurile – pastiluțe albe și albastre, foarte dificil de
depistat pe fundul piscinei, noaptea. Ce erau, de fapt?
Cineva a zis Viagra, altcineva a zis Ambien, dar nu putea fi
adevărat. În scurt timp, cineva a ieșit în pielea goală din piscină, și
asta a creat o agitație generală. În piscină erau bărbați și femei
îmbrățișați, trupuri refractate, mișcându-se ritmic, și mai erau
pastile, sticle de băutură, însă bărbatul care a ieșit gol pușcă din
bazin întrecuse măsura, s-ar fi zis. Imediat a fost învelit cu un
prosop și trimis valvârtej înăuntru.

Unde era Hanne?

Niciodată nu văzuse oameni de această vârstă comportându-se
așa. Oameni bătrâni, oameni de vârsta lui, dezbrăcați aproape până
la piele. Oameni bătrâni cu pilule, aruncându-și pilulele în gură și
înghițindu-le, dând pe dușcă sticle uriașe de alcool contrafăcut.
Ceva înăbușit în ei se dezlănțuise. Și femeia cu decolteul adânc? Își
purta pieptul ca o tavă în fața ei. Doar plimbându-se printre
petrecăreți, ture după ture, fără niciun alt plan sau țel, se părea. Nu
vorbea niciodată cu nimeni. Ca și cum ar fi fost plătită să facă exact
ceea ce făcea, să se plimbe prin jur, să fie admirată. Asemenea
lucruri se făceau la New York și Vegas, dar aici?

Alan a băut din vreo zece sticle transparente, cu un conținut

întotdeauna limpede ca apa, dar cu gust de mașinărie stricată.

Alan a dat peste un arhitect american. Tipul spunea că proiectase

o parte din KAEC, centrul financiar. Proiectase cel puțin câteva
dintre cele mai înalte clădiri din lume. Provenea dintr-un loc foarte
surprinzător, foarte plat. Iowa? Fusese cordial, umil, poate un pic
buimac. Și-au împărtășit impresii despre lipsa de somn. Arhitectul
tocmai sosise de la Shanghai, unde construia un nou turn, mai înalt
decât tot ceea ce clădise el vreodată. De zece ani, lucrase în Dubai,
Singapore, Abu Dhabi, în toată China.
— N-am mai lucrat în SUA, oh, nici nu mai țin minte când a fost
ultima oară, i-a zis el.
Alan a întrebat de ce, deși știa răspunsul. Era legat de bani,
desigur, dar și de viziune, curaj, chiar și un pic de emulație
personală.
— Nu e vorba neapărat despre faptul că poți să faci cel mai mare,
cel mai înalt bloc de birouri, dar, știi, în SUA acum nu mai găsești
genul acesta de vis și năzuință. Totul e în așteptare, stagnează.
Visele se întrupează altundeva, deocamdată, i-a spus arhitectul,
după care a plecat de la petrecere.

— Vino să stăm de vorbă.

Era Hanne.
— Pe unde-ai umblat? l-a întrebat ea.
Alan habar n-avea.
L-a tras de mână, Alan s-a lăsat condus.
 — Hai să facem prostii, i-a zis ea.
S-au dus în garaj. Trei frigidere încă în cutiile lor.
Și fața ei pe pieptul lui, apoi ochii aceia mici privind în sus spre
el, încercând să fie senzuali, însă neizbutind să fie decât mai
degrabă iscoditori. Alan se simțea descoperit, și a întors capul.
Dar s-au sărutat câteva clipe, după care el s-a oprit. A pretins că
era o chestiune de cavalerism. O problemă de demnitate.
— Pare o aiureală graba asta, nu crezi? a zis el.
Hanne a pășit în spate, uitându-se la el de parcă i-ar fi dezvăluit
un secret cumplit, că fusese membru al SS, în tinerețe, bunăoară. Pe
urmă, a râs., Admirabilă prudență la vârsta ta, Alan!”
A tras-o lângă el, ținând-o îmbrățișată mult timp. A sărutat-o pe
creștetul capului. Asta era prea de tot, o știa și el. Doar nu era tatăl
ei! Sau duhovnicul ei! Era un tâmpit.
Hanne s-a tras la o parte: „Nu mă trata ca pe-un copil”.
Alan și-a cerut scuze și i-a spus cât de mult o plăcea, fiindcă așa
era.
— Nu mă poți face să sufăr, să știi, i-a spus ea. Sunt
indestructibilă.
Asta era în loc de încurajare, o persoană spunându-i alteia că are
ochii larg deschiși, așa că el nu trebuia să-și facă griji că ar putea să
se îndrăgostească de el sau măcar să își aducă aminte de el în viitor.
Voia să fie crudă? Oamenilor nu le convine când sunt opriți de la
ceea ce-și doresc. Și în special când știu că pot avea acel lucru. Asta
îi înfurie și mai rău. În mod limpede, Hanne avea senzația că îi făcea
o favoare lui Alan. Și apoi, când o atinsese și îi simțise gustul, o
refuzase. N-a mai vorbit cu el tot restul serii.

Dar, oricum, petrecerea aproape că se încheiase deja. Asta s-a

întâmplat la sfârșit, înainte de sfârșit, cel puțin înainte de sfârșitul
prezenței lui acolo. Cosmonautul! Un bărbat îmbrăcat în
echipament de cosmonaut. Era o costumație, într-adevăr, însă foarte
reușită, foarte realistă. Un fel de combinație între costumul Apollo și
cel din 2001 al lui Kubrick, la fel de rigid și incomod, cu nervuri
regulate pe mâneci și pantaloni. Astronautul s-a plimbat, pur și
simplu, în acel costum, simulând imponderabilitatea, iar apoi s-a
întors înăuntru. Când, ulterior, a ieșit din nou, fără cască pe cap, s-a
putut vedea că era un om la vreo șaizeci și ceva de ani. Ce băuse sau
ce înghițise oare? Un ins la șaizeci și ceva de ani, preumblându-se cu
încetineală printre invitații la o petrecere, cu gesturi și mișcări de
pantomim, prefăcându-se că încearcă să apuce sânii femeii cu
decolteu adânc.

Era muzică la subsol, cu un fel de ring de dans și un glob disco

improvizat din straturi de staniol. Motown era singura chestie.
Diana Ross și The Shirelles. The Jackson 5. Bărbați și femei de vreo
patruzeci și ceva de ani, frecându-se unii de alții, cu fundul lipit de
organele genitale ale partenerului de dans. Era scandalos să-i vezi
bâțâindu-se așa. Alan simțise nevoia să plece din subsol.

Erau și tineri veseli. Afară, lângă piscină.

Cu băutura în mână, în niște căni roșii, se duceau pe ringul de
dans, timp de o melodie, două, iar Alan s-a trezit lângă ei, pe
șezlonguri, urmărindu-i cum se scufundau în apă, ca să recupereze
pastilele aruncate pe fundul bazinului. Erau trei care făceau asta. O
tânără din Etiopia, dar care vorbea ca o americană. Se născuse în
Miami, lucra acum pentru ambasada Etiopiei. Cu părul zbârlit pe
cap în toate direcțiile, avea un nas drept și subțire, ochi enormi,
pleoape fardate în nuanțe de fumuriu-albăstrui. Împreună cu ea
erau doi tineri zeloși. Nu le dădeai mai mult de șaisprezece ani, cu
obrajii ca niște fructe coapte, cu ochii mici și arzători. Unul era
olandez, celălalt mexican. Erau interesați de Alan, de KAEC, de
orice lucru nou.
— Locul acesta e pe punctul de a exploda, a zis etiopiana.
— Locul acesta e pe punctul de a exploda? a repetat mirat Alan,
imaginându-și că tânăra se referise la un fel de război. Un soi de
teroare. Ceva aidoma masacrului din 1979, de la Mecca, unde
muriseră atâția pelerini.
— Nu, nu, a zis ea. Femeile. Femeilor saudite li s-a făcut lehamite.
S-au săturat de toată porcăria asta. Politica lui Abdullah, care
încearcă să deschidă porți, sperând ca femeile să-și croiască drum
înainte, să preia inițiativa. Se crede Gorbaciov. Pune bazele efectului
de domino. Facultatea coeducațională a fost primul reper. KAEC
este următorul.
Alan s-a întors spre ceilalți doi:
— Sunteți de acord cu asta?
Ceilalți au încuviințat din cap. Știau, probabil, mai mult decât el.

Se juca și fotbal de masă. Un fel de campionat, foarte serios, cu

nume scrise cu creta pe o tablă neagră și reguli stricte de eliminare
din competiție. Pe un mare ecran plat TV rulau filmele lui Russ
Meyer. Astronautul urmărea atent imaginile, aplecat în față,
ținându-și casca în poală.

XX.

Amintiri și revelații confuze i s-au tot învălmășit prin minte lui

Alan în dimineața următoare, cât timp a făcut duș, s-a îmbrăcat și a
citit ziarul Arab News. Ce era chestia aia de lângă chiuvetă? Altă
sticlă de alcool ilicit. I-o dăduse Hanne la plecare. Hanne ținea la el.
Mare prost fusese. Se gândea la cum o sărutase pe creștet. Ce gest
oribil! După prea puține ore de somn și cu un picior încă în lumea
nocturnă de la ambasada daneză, Alan știa că avea să fie prăpădit
de oboseală toată ziua. Și-a băut cafeaua și a frunzărit ziarul, în care
a văzut o mică fotografie a regelui Abdullah, cu o legendă în care se
spunea că revenise în regat.

Aceasta era prima zi, prin urmare, în care părea posibil ca regele
să vină într-adevăr la KAEC. Oricât de improbabil era să ajungă în
oraș, și chiar dacă Alan se simțea de parcă ar fi stat toată noaptea în
portbagajul unei mașini, el și echipa de la Reliant trebuiau să fie
acolo la timp, pregătiți și prezentabili.
— Yousef?
— Nu-mi vine să cred că te-ai trezit deja. Nu-i nici măcar zece
încă. Stai așa! E doar șapte dimineața!
— Vrei să mă duci cu mașina la KAEC?
— Când? Acum?
— Aș vrea să fiu acolo pe la opt și jumătate.
— Lasă mai bine pe la nouă și jumătate. Nimeni nu va fi acolo
înainte de nouă. În felul ăsta, pot să te duc întâi la un doctor, ca să
vedem ce-i cu chestia aia de pe ceafa ta.
Alan s-a întâlnit cu Yousef la rondul hotelului și s-a suit în
Caprice.
— Mă îngrijorează programul tău de somn.
— Am avut o noapte ciudată.

Alan știa că nu trebuia să pomenească de petrecerea de la

ambasadă, dar își dorea teribil de mult să-i povestească lui Yousef.
Lui i s-ar părea amuzant, și ori ar fi uluit că se putuse întâmpla așa
ceva, ori ar zice: Oh, chestii dintr-astea se întâmplă tot timpul. Pe el l-ar
mulțumi oricare din reacții. Însă le promisese tuturor acelor oameni,
inclusiv tipului în costum de cosmonaut, că va păstra tăcerea, iar el
niciodată în viața lui nu încălcase o asemenea promisiune,
indiferent cât de neînsemnată ar fi fost miza.
Au trecut prin dreptul individului postat pe tanc cu umbrela de
plajă, și de data asta Yousef a virat la dreapta, nu la stânga.
— Unde e doctorul?
— La vreo câțiva kilometri distanță. Noor o știe pe femeia care
lucrează la recepție.
— Mulțumesc că faci asta pentru mine, a zis Alan.
— E ușor, a spus Yousef, și și-a aprins o țigară.
— Apropo, am auzit un banc bun aseară.
— Mă bucur.
— Știi ce este legiunea străină?
— Sigur. Legiunea Străină franceză, nu-i așa?
— Exact. Bun, un căpitan din legiunea străină este transferat la o
bază militară din deșert. În timpul vizitei de orientare, vede o cămilă
foarte obosită și jegoasă, priponită afară, în spatele barăcilor pentru
soldați. Îl întreabă pe sergentul care conducea turul de prezentare:
„Hei, ce faceți cu cămila asta?” Sergentul îi spune: „Păi, domnule,
aici noi suntem în mijlocul pustiului, iar oamenii au nevoi sexuale
firești, așa că atunci când se întâmplă asta, noi folosim cămila”.
Căpitanul rămâne surprins, însă, fiind nou-venit acolo, nu vrea să
strice rânduiala locului. Așa că zice: „Mda, păi, dacă e bine pentru
moralul trupelor, nu văd de ce m-ar deranja pe mine”. Căpitanul se
ocupă de treburile lui, dar după șase luni de ședere la fort simte că
nu mai rezistă și îi spune sergentului: „Adu cămila înăuntru!”
Sergentul ridică din umeri și vine cu cămila în camera căpitanului.
Căpitanul își ia un scăunel, se suie pe el, își lasă pantalonii în vine și
face sex viguros cu cămila. Termină și se dă jos de pe taburet. În
timp ce își încheia nasturii de la prohab, îl întreabă pe sergent: „Așa
procedează și soldații din unitate?” Sergentul își studiază bombeul
bocancilor. Nu prea știe cum să-i răspundă. În cele din urmă, spune:
„Păi, știți, domnule, de obicei soldații folosesc cămila doar ca să
ajungă în oraș, la femei”.
— Oh, Doamne! exclamă Yousef, râzând și bătând cu palma în
volan. La început mi-a fost teamă – mă gândeam să nu fie vreo
chestie cu tentă antiarabă. Înțelegi, regulatul cămilei și treburi de-
astea. Dar bancul e bun de tot. E preferatul meu, până acum. Să vezi
ce-o să-i mai placă și lui Noor.

Yousef a încetinit în fața unui spital mare, împrejmuit de ziduri

înalte. A oprit la poartă.
— Poarta e o problemă doar pentru mine, nu și pentru tine.
Yousef l-a salutat pe paznic și, ca de obicei, a arătat din cap înspre
Alan, folosind cuvântul Amreeka de câteva ori, până când i s-a făcut
semn din mână că poate să intre.

Au parcat mașina și au intrat în spital, unde, în scurt timp, Alan a

fost poftit să ia loc într-o încăpere zugrăvită în nuanțe de avocado.
Revistele erau un amalgam de publicații americane și saudite. A
apărut o asistentă medicală, singură, care i-a măsurat pulsul și
tensiunea arterială. A plecat, explicându-i că medicul va veni
imediat.
Alan se holba la pardoseală, întrebându-se cum ar putea explica
mai bine decizia de a se opera singur cu un cuțit de friptură. Nu
avea niciun rost să mintă. Doar un animal ar fi putut provoca acea
rană.

O umbră a întunecat pardoseala de sub el. Ridicând privirea,

Alan a văzut o femeie scundă într-un halat alb.
— Domnul Clay?
— Da.
— Eu sunt doctorița Hakem.
Și, după aceste prezentări, a dat mâna cu el. Mică de statură, nu
putea avea mai mult de vreun metru și cincizeci de centimetri
înălțime. Pe cap, purta un hijab înfășurat strâns, care îi ascundea
complet părul, în afară de o șuviță rebelă care aluneca neîncetat pe
obraz. Ochii păreau să ocupe cea mai mare parte a feței, umplând
parcă toată încăperea. Ghidul lui turistic greșise din nou. I se
spusese fără niciun dubiu că, deși în regat existau mulți medici
femei, acestea purtau abaya și, doar arareori se întâmpla, eventual, să
trateze vreun bărbat. Doar în situații de urgență, cazuri de viață și
moarte, când niciun doctor bărbat nu se afla prin apropiere. Poate că
prezența ei, acum, dovedea că era și el pe moarte, se gândea Alan.

— Ai o excrescență pe spinare?
— E pe ceafă, de fapt. Nu sunt sigur dacă…
În timpul acesta, doctorița s-a apropriat de el, a trecut iute în
spatele lui și, înainte ca el să termine de vorbit, a început să îl
palpeze cu degetele, delimitând conturul rănii. Lui Alan i-a pierit
toată siguranța de sine.
— Aoleu, a zis ea. Ce ți-ai făcut acolo?
Accentul ei nu era întru totul saudit, amalgamând în schimb vreo
alte șase intonații, de la franceză până la rusă. Alan a preferat să nu
mintă.
— Am făcut un pic de investigații.
— Cu ce?
— Cu un cuțit.
— Ai vrut cumva să-ți pui capăt zilelor?
Alan râdea. Nu-și dădea seama dacă nu cumva îl lua peste picior.
— Nu, a zis el.
— Ai luat o anumită medicamentație? Prozac sau…
— Nu sunt deprimat. Eram curios. Încercam doar să văd dacă…
— După cum arată, se pare că a fost un cuțit cu lamă zimțată.
— Exact.
 — L-ai sterilizat?
— Am încercat.
— Hm. Ai o infecție minoră.

S-a tras înapoi, ca să se poată uita în ochii lui. Avea fața în formă
de inimă, o bărbie micuță, buze voluptuoase și roz. Simțea că n-ar fi
trebuit să se uite la ea. Aștepta prea multe de la ea.
— Mda, e doar un lipom, probabil.
— Și asta nu e grav?
Se holba la ecusonul cu numele ei: Dr. Zahra Hakem.
— Nu, e doar o excrescență. Ca un chist.
— Și este…
— Benignă.
— Ești sigură?
Uitându-se acum la mâinile ei, mici, cu unghii scurte, roase până
în carne, a întrebat-o despre posibilele efecte ale poziției umflăturii
în apropiere de măduva spinării, despre probabilitatea ca acest
lucru să fi fost cauza senzației de stângăcie, lentoare, lipsă de
energie, substratul tuturor celorlalte maladii și al slăbiciunii
generale pe care le resimțea de ceva vreme.
— Nu. Eu nu văd nicio legătură cu vreunul dintre aceste
simptome.
— Vreau doar să fiu sigur. Așa s-ar explica unele lucruri.
Și-a înșirat suferințele, nenumăratele neliniști răzlețe.
— Și senzația dumitale este că această umflătură ar fi cauza
tuturor neplăcerilor?
Se uita la el, studiindu-l, zâmbindu-i afectuos.
— Este imposibil?
— Aș zice că este imposibil.
— Simt nevoia, pur și simplu, să-mi spună cineva că nu am nimic
grav.
 — Nu ai nimic grav.
— Dar nici măcar n-ai văzut cum arată rana înăuntru.
— Nu, dar știu ce este.
Și, vrând parcă să-i arate că ține seama de îngrijorarea lui, s-a mai
uitat încă o dată la umflătură, apăsând și palpând insistent, ca și
cum ar fi vrut să o sondeze cu degetele.
— Efectiv, nu poate fi altceva decât un lipom.
— OK, a zis el.
Ocolindu-l, a venit și s-a așezat pe scaun în fața lui. Se uita direct
la el, cu ochi mari, studiindu-l.
— Te frămânți mult din cauza asta, așa-i?
Alan și-a dres glasul. Brusc, i se pusese un nod în gât.
— Mă frământ din cauza prea multor lucruri, a spus el.

Doctorița s-a ridicat în picioare și a făcut câteva însemnări în foaia

de observație.
Alan a avut subit o revelație, pe care nu o deslușise până acum,
deși mocnise pesemne în subconștientul lui de mult timp: dacă acea
gâlmă era cancer, iar el urma să moară, nu ar mai avea de ce să se
frământe. Nu ar mai trebui să-și facă griji din cauza faptului că era
falit. Nu ar mai trebui să-și facă griji din cauza taxelor de școlarizare
pentru Kit sau din cauza viitorului ei. Cu siguranță ești scutit de
plata școlarizării când rămâi orfan de tată.
Doctorița Hakem a luat dintr-un sertar niște materiale și
instrumente medicale, ca să îi trateze rana. Stătea acum în spatele
lui; Alan trăgea adânc aer în piept. Se așteptase să simtă un parfum
proaspăt, eterat, dar mirosul ei era diferit. Nu reușea să-l localizeze.
Îi amintea de copaci, de pământ reavăn. Avea un iz frust, ca de
mosc. Îi sugera o pădure după ploaie, o mireasmă de flori de câmp.

— Am avut și eu exact același lucru acum câțiva ani, i-a zis ea. O
apăsare în piept. O senzație de panică, ca un fel infarct iminent. Iar
când mi-am făcut o electrocardiogramă, eram sigură că diagnosticul
nu putea fi decât murmur cardiac sau aritmie, o explicație plauzibilă
pentru starea de oboseală cronică și vlăguire pe care o resimțeam.
A pus niște unguent pe un pansament adeziv, i l-a aplicat pe
ceafa, după care s-a așezat din nou pe taburetul din fața lui.
— Și? a întrebat el.
— Și nu aveam nimic.
— Ce ghinion, a zis Alan, și amândoi au pufnit în râs.
— N-avem ce face decât să ne resemnăm că din păcate suntem
sănătoși, a spus ea, iar el a râs și mai tare. Dar, pe cuvânt, pot
înțelege de ce ești speriat. Locul unde este amplasat lipomul ar crea
oricui motive de îngrijorare. Așa că îl vom extirpa, iar atunci vom
putea fi siguri. Cum ți se pare ideea?
Alan continua să se uite la perete. Nu știa dacă să se întoarcă
acum cu fata la ea. Privind în direcția ei, a constatat că se uita fix la
el, cu ochi mari, care-l scrutau. Ochi căprui, cu irizații verzi, cenușii
și aurii. Era greu să apreciezi ce vârstă avea. Undeva între patruzeci
și cincizeci de ani, poate un pic mai în etate chiar. Nefiind în stare să
îi susțină privirea, a preferat să se uite în jos. Pantofii ei erau
eleganți, cu toc jos și baretă. A întors din nou capul, pironindu-și
privirea pe un perete, de unde un mănunchi de cabluri, împletite ca
arterele sanguine, ieșeau din cameră și coborau spre holul de la
parter.
— Pot face intervenția chirurgicală cam peste o săptămână, îți
convine?
Alan nădăjduise cu ardoare să fie deja plecat din această țară, de
atunci într-o săptămână, însă fără să vrea a confirmat că era de-
acord. Au stabilit programarea, după care ea s-a ridicat în picioare,
spunând:
— Atunci, pe curând, Alan.
 — Mulțumesc.
— Să nu-ți faci griji.
— OK.
— Mă bucur că te-am cunoscut.
— Și eu mă bucur că te-am cunoscut.

Când a coborât înapoi în lobby, l-a găsit pe Yousef foindu-se de

colo-colo, ca un viitor proaspăt tătic. Văzându-l pe Alan, a căscat
ochii mari.
— Ia zi, cum a fost?
— E ceva benign. N-am nimic. E un lipom.
— Nu e cancer.
— Ea nu crede că ar fi.
Felicitându-l cu o strângere de mână, Yousef i-a spus:
— Mă bucur enorm, Alan.
— Și eu la fel.
— Abdullah e în Riyadh. Am auzit la radio.
Alan nici nu știa dacă să răsufle ușurat sau nu.

Au ieșit din clădire.

— Și te-a consultat un doctor femeie? De unde era?
— Nu știu.
— Saudită?
— N-am întrebat-o.
— De etnie arabă?
— Așa cred. Dar nu știu sigur.
— Dar, probabil, de etnie arabă?
— Presupunerea mea ar fi că da.
Lui Yousef, lucrul acesta i se părea fascinant. Existau nenumărați
medici femei, dar totuși, probabilitatea ca Alan să fie tratat de o
femeie era extrem de redusă.
 — Purta văl?
— Doar un hijab.
— A fost singură cu tine în timpul consultației?
— Da, a fost.
Au ajuns la mașină. Yousef învârtea cheile pe deget, cu un aer
încântat.
— Ce interesant. Ce interesant.

XXI.

În interiorul cortului, ai fi zis că tinerii fuseseră gazați. Zăceau ca

răstigniți pe jos, în mijlocul cortului, cu picioarele unele peste altele,
cu brațele răsfrânte în afară. Arăta ca în Jonestown13.
Alan s-a repezit spre ei.
— Cayley? Rachel? Brad?
Ridicând lent pleoapele, au deschis ochii. Erau în viață.

— Nu mai funcționează aerul condiționat, a izbutit să îngaime

Rachel.
S-au ridicat încet, gemând.
Brad s-a uitat la ceasul de la mână:
— Am dormit cam un ceas. Scuze.
Cayley a privit în sus, cu ochi sticloși.
— Hei, stai așa. Ce-ai pățit la ceafa?
Alan le-a explicat de ce fusese la spital. Le-a arătat pansamentul,
a comentat care erau șansele de vindecare, iar ei au părut la fel de

13 În ziua de 18 noiembrie 1978, În Guyana, 922 de persoane strămutate

din SUA, dintre care 280 erau copii, toți membri ai sectei Templul
Popoarelor, au murit În cea mai mare sinucidere colectivă din toate
timpurile.
optimiști ca Alan – în sensul că precis trebuia să existe o cauză de
ordin medical a simptomelor neplăcute pe care le avea.
— Prin urmare, crezi și tu că după operație te vei simți mai bine?
l-a întrebat Cayley.
A urmat o pauză stânjenitoare.
— Semnalul a fost puternic astăzi, a zis Rachel, salvând situația.
A deschis laptopul, dar aproape imediat a pufnit cu dispreț:
— Bun, acum nu mai e deloc.
— Există vreo șansă ca regele să apară azi? s-a interesat Brad.
— Din păcate, nu. E la Riyadh, a răspuns Alan.
Brad s-a lungit la loc, trântindu-se pe spate, pe covor. Rachel și
Cayley i-au urmat exemplul. Alan a rămas în picioare, lângă ei,
câteva momente, fiecare căznindu-se să inventeze ceva de comentat,
dar, neizbutind niciunul, nimeni nu a mai spus nimic.

Alan a decis să-i lase să doarmă în continuare, până la sfârșitul

programului din ziua respectivă. A ieșit din cort și s-a uitat în jur,
neștiind exact ce-ar fi putut să facă.
A mers în lungul promenadei până a ajuns la o dună. A luat-o
spre mare. Își dorea cu înfocare să calce pe nisip, însă își făcea griji
că l-ar putea vedea ceilalți. Cortul avea ferestrele acelea din folie
transparentă.

Ceva mai departe pe plajă, Alan a zărit un dâmb mare de nisip,

cu un tractor părăsit și o cuvă de excavator alături. Dacă ar reuși să
treacă pe lângă mormanul de nisip și să dispară în spatele acestuia,
ar putea ajunge la apă, fără să-l fi observat careva.

A coborât repede spre țărm, a ocolit mormanul de nisip și s-a

așezat în umbra lui. Odată instalat acolo, a tras cu ochiul peste
dâmb, asigurându-se că nu avea cum să fie văzut de cei din cortul
alb, de Cutia Neagră, de nimeni din blocul de apartamente roz. Era
invizibil pentru toți, în afară de peștii din mare.
Alan nu înceta să se minuneze de propriul său comportament.
Imediat ce făcea ceva, ca acum când se pitise după un morman de
pământ lângă Marea Roșie, se și întreba: Cine-i acest individ, care
pleacă din cortul de prezentare ca să se ascundă în dosul unui dâmb
de pământ?
S-a descălțat și a zbughit-o spre mare. O briză ușoară încrețea
suprafața apei creând unduiri subțiri. Nisipul, cumva albicios, era
împestrițat cu resturi de scoici, de parcă cineva ar tot fi spart farfurii
acolo timp de o sută de ani.

Plaja era îngustă, așa că, în scurt timp, Alan a început să simtă pe
labele picioarelor stropii fini ai valurilor mărunte de la mal. Și-a
suflecat crăcii pantalonilor și și-a muiat picioarele în apă. Era caldă,
ca aerul de deasupra, însă se răcea pe măsură ce se adâncea. Stătea
acum în apă, având grijă să poată fi văzut. Din nou, simțea că se
dedubla și se întreba dacă era întreg la cap. Una era să hoinărească
pe șantierul noului oraș. Și, desigur, cu totul altceva să se ducă pe
plajă. Dar să-și scoată pantofii din picioare, să-și suflece pantalonii și
să intre în apă, asta cum se mai putea chema?!?

Linia orizontului, pe marea ce se așternea în fața lui, nu era

întreruptă de catargele nici unei ambarcațiuni cu pânze, de conturul
nici unei nave, indiferent de care calibru. Părea ciudat ca o
asemenea deschidere maritimă să fie atât de puțin pusă în valoare,
cel puțin din ceea ce văzuse el. Pe distanța de aproximativ o sută
treizeci de kilometri parcurși cu automobilul până aici, Alan nu
văzuse niciun fel de activitate la țărmul mării. Cum era cu putință
ca o porțiune atât de vastă din coasta maritimă să rămână
neexploatată? I-a venit ideea să cumpere una dintre proprietățile
imobiliare de aici. Putea cumpăra o vilă sau două, le închiria pentru
jumătate de an, și tot ieșea în profit. În toiul calculelor și al
estimărilor, brusc și-a dat seama că nu era omul care să poate face
asemenea lucruri. Nu avea banii necesari pentru așa ceva.

S-a aplecat spre suprafața apei, ca să se uite mai bine la o scoică

ce părea nespartă. Era întreagă, intactă, un fel de cochilie de
moluscă. A pus-o în buzunar. A mai găsit încă una, de data asta un
ghioc de melc, translucid ca un porțelan fin, arămiu, cu pete de
leopard și zeci de punctișoare albe. Avusese și el ghiocuri cândva,
probabil chiar mai avea vreo cinci-șase bucăți într-o cutie pe undeva.
Dar niciodată nu găsise în apă un ghioc ca ăsta. Era perfect, de
asemenea – l-a tot sucit și răsucit pe toate părțile, constatând că era
neciobit, nezgâriat. Cele două muchii zimțate, dinspre interior, erau
netede, tărcate. Incredibil, cât de frumos putea fi.
În copilărie, colecționase scoici. Nimic serios, însă cunoștea
denumirilor câtorva varietăți de bază. Avusese o carte – și acum își
amintea cum arăta și cât de voluminoasă i se părea –, în care erau
indicate cele mai valoroase și prețioase scoici din lume. Exista o
anumită cochilie, Conus gloriamaris – Gloria mărilor, ținea minte
perfect, despre care se spunea că valora mii de dolari. O vedea și
acum ca aievea, un con lung ornat cu mii de semicercuri parcă
artizanale, repetate obsesiv. O scoică incredibil de rară. O legendă
spunea că în 1792 un colecționar, deținând unul dintre puținele
specimene din lume, a mai cumpărat unul la o licitație, doar ca să-l
distrugă, sporind astfel valoarea specimenului său inițial. Alan
zăbovea ore în șir cu ochii pe paginile acelei cărți, iar mama lui,
crezând că pasiunea de colecționar, memorarea cifrelor, obsesia cu
fluctuațiile cotațiilor pe piață îi ascuțeau mintea pentru afaceri, i-a
mai cumpărat și alte cărți, iar el memora denumirile, mările unde
trăia fiecare varietate.
 Și-a suflecat pantalonii până sus la genunchi și, stând aplecat așa,
a luat apă în palme și s-a udat pe față. Trecându-și limba peste buze,
a simțit gustul sărat al mării.

Când Kit era foarte mică, obișnuiau să se ducă la plajă, pe malul

oceanului, la Cape, Mâine, uneori Newport. Ea i se așeza în poală și
împreună scormoneau cu mâinile prin pietre și nisip, căutând
cioburi de sticlă șlefuite de valuri, scoici frumoase și stele-de-mare
fosilizate ca niște bănuți. Comparau capturile, punând cele mai
frumoase exemplare într-un borcan-pușculiță, din care scoseseră
monedele adunate. Îi era dor de ea la vârsta aceea, de gingășia
trupului micuț, de greutatea și căldura corpului ei când stătea în
poala lui. Trei sau patru ani să fi avut pe-atunci, când putea să o
salte în aer, să o învăluie duios cu brațele. Putea să o țină strâns la
piept, să o acopere complet când plângea, să-i miroasă părul
împâslit de sare și nisip, să o giugiulească, îndesându-și nasul după
urechea ei. O giugiulea prea mult, știa asta. Nu s-a oprit nici când
Kit avea șapte ani, nici când avea zece. Ruby îi arunca priviri
dezaprobatoare, dar el nu se putea abține. Când Kit avea
paisprezece ani, lui Alan tot îi mai venea să-și îngroape nasul în
ceafa ei, să îi miroasă pielea.

Se gândea cum să compună o scrisoare pentru Kit. I-ar spune că

era nedrept să aibă asemenea așteptări din partea mamei ei. Se
întreba dacă Kit știa că Ruby o născuse natural, fără medicamente,
fără epidurale. Oare asta ar impresiona-o pe Kit? Probabil că abia
dacă, la un moment dat, ar alege și ea să nască la fel.

„Kit, tu susții că mama ta nu s-a schimbat, dar eu îți spun că nu-i

așa. S-a schimbat de sute de ori. Este important să știi că, în cazul
adulților, deși există o dezvoltare continuă, nu se înregistrează
întotdeauna și ameliorări. Există schimbare, dar nu neapărat și o
evoluție în bine.”

Puțin probabil ca asemenea remarci să fie de ajutor. Poate că se

înșela el. Ruby nu se schimbase mai deloc. Dintotdeauna, avusese o
fire imposibilă. O personalitate prea puternică, prea inteligentă și
prea nemiloasă, plus, de la bun început, prea inconstantă pentru a
se fi mulțumit cu un bărbat care vindea biciclete. Și totul după
prima lor întâlnire a fost o dezamăgire.

Plecase în delegație de afaceri la São Paulo. Asta fusese pe când

lucra la Schwinn. Ideea era să deschidă o fabrică acolo, să producă
local vreo șase modele, să le vândă în America de Sud, evitând
sistemul tarifar. Însă deplasarea se soldase cu un eșec total. Omul
lor de contact de acolo era un smintit, un hot. Se așteptase să capete
de la americani un comision astronomic, iar Alan era sigur că
individul ar fi șters-o, dispărând fără urmă, imediat ce și-ar fi
încasat cecul. De aceea, a sunat la Chicago, le-a spus că trebuiau să
înceapă de la zero. Șefii americani au ridicat din umeri și au pus la
conservare întregul proiect. Alan, însă, nu avea bilet de întoarcere
cu avionul decât abia peste alte opt zile.

Ar fi putut pleca, oricum. Însă Alan nu mai fusese în vacanță de

doi ani, iar firma Schwinn se aștepta ca el să lipsească pe puțin o
săptămână, așa că s-a dus înapoi la hotel, a văzut un anunț în hol
pentru o croazieră cu barca pe Rio Negro și s-a înscris să participe.
A urcat în cameră și și-a petrecut restul serii pe balcon, urmărind
traficul de pe carosabil și circulația pietonală de pe trotuare, copiii în
uniformă de școală umblând pe străzi până la unsprezece noaptea.
Timp de un ceas, a urmărit o fetiță: nu avea mai mult de vreo opt ani
și era slabă ca o mâță jigărită, dar plimba de una singură un cărucior
plin cu trandafiri albi, fără să se lege cineva de ea. Nu a vândut nicio
floare.

A doua zi de dimineață, a ajuns repede cu avionul la Manaus, la

gurile fluviului, care, la prima vedere, nu se deosebea prea mult de
ceea ce puteai vedea în delta fluviului Mississippi, sau, probabil, a
oricărui alt râu mare. Aici, Rio Negro era lat, cu ape de un cafeniu
închis. Când se înscrisese în această croazieră, Alan se așteptase să
navigheze prin junglă, pe sub bolți de vegetație densă, pe un fluviu
îngust, cu meandre adânci, de unde să poată vedea maimuțe,
crocodili și piranha țâșnind la atac, sau delfini roz săltând jucăuși. În
schimb, când a ajuns pe malul râului, a trebuit să traverseze o vastă
porțiune mlăștinoasă, pășind pe un podeț improvizat din scânduri,
ca să se îmbarce pe o navă cu zbaturi mari, prevăzută cu trei punți
de lemn, dar care, după cum arăta, părea să aibă tot atâtea șanse de
a pluti pe apă cât ar fi avut și o biserică veche construită din șindrilă.

Programul fiecărei zile era simplu, dar încântător tocmai prin

această simplitate firească. Pasagerii se trezeau odată cu răsăritul
soarelui, moțăiau cam un ceas, iar apoi încă un ceas lenevea fiecare
cum avea chef, pe punți, privind apatici la peisajul care se perinda
în lungul malului, stând la taclale, jucând cărți, scriind în jurnalul
personal, citind despre grădinile ornamentale create de mâna
omului. Pe la ora opt, se servea micul dejun, constând întotdeauna
în ceva proaspăt – ouă, banane, pepene, pâine caldă, suc de
portocale și fructe de mango. După micul dejun, urma un alt calup
de timp liber, iar la zece, poate chiar unsprezece dimineața, nava
ajungea deja într-un port cu lucruri interesante de văzut. O dată a
fost un sat străvechi, cu colibe acoperite cu paie și frunziș, construite
pe un teren înalt, deasupra luncii inundabile de la malul apei;
altădată a fost o excursie prin pădure, în căutare de șerpi, șopârle și
păianjeni.

Pe navă, Alan a dormit mai mult decât ar fi crezut că era posibil.

Era efectul aerului bogat în oxigen, susțineau membrii echipajului.
Oamenii originari din emisfera nordică dormeau enorm în primele
zile, ziceau ei. Alan a constatat că ațipea peste tot – în cabină, pe a
doua punte, pe șezlong, oriunde. Și întotdeauna după somn i se
părea că niciodată nu dormise atât de bine.

La bord se aflau doisprezece specialiști în herpetologie,

majoritatea în vârstă de peste șaizeci de ani, Alan și o tânără de
vârsta lui. Aceasta era Ruby. Înaltă și subțire, avea părul șaten închis,
tuns scurt și foarte creț. Toți membrii echipajului erau îndrăgostiți
de ea și, deși toți erau însurați, îi făceau curte, dar ea îi admonesta
de fiecare dată: „Soția ta, biata de ea”, i-a zis ea unuia dintre ei, un
peruan căsătorit, când acesta a mângâiat-o pe mână la cină. „Nu
meriți o femeie așa bună, oricum ar fi ea și oriunde s-ar afla”, a
continuat Ruby.
Alan stătuse în preajma ei după aceea, doar ca s-o mai audă
vorbind.

După excursia din ziua respectivă, nava ridica ancora din nou,
plutind agale în josul fluviului, iar după-amiaza continua lin, fără
vreun plan sau vreo obligație. La cină, care întotdeauna era
spectaculoasă, se bea multă bere. După cină, stăteau pe punte,
jucând cărți sau domino și ascultând poveștile depănate de Randy,
căpitanul cu două neveste, și de Ricardo, ofițerul secund, care avea
și mai multe neveste. Mai târziu, pasagerii se retrăgeau în cabinele
lor, iar Alan se așeza pe puntea de sus, de unul singur, aproape
invariabil. De acolo putea contempla incredibila imensitate a bolții
cerești, urmărind cum coroanele arborilor se perindau în stânga și în
dreapta, ascultând cârâitul și zumzetul păsărilor, plescăitul
maimuțelor nevăzute.

Alan nu se așteptase la vreo aventură romantică pe acea navă,

însă, pe nesimțite, a ajuns să stea mereu lângă Ruby la toate mesele,
apoi să meargă alături de ea în timpul drumețiilor, ca în scurt timp
să devină prieteni, formând împreună un fel de cuplu. Nici nu era
de mirare, în fond, din moment ce erau amândoi de aceeași vârstă,
la bordul unei nave cu pasageri în etate. Și era el singurul bărbat de-
acolo, dornic să o asculte vorbind ceasuri întregi pe zi? Aerul
respirat pe fluviul acela, adâncul cerului înalt o făceau, pesemne, să
peroreze așa, spunea ea, râzând. Nu te deranjează să mă asculți cum
dau din gură vrute și nevrute? l-a întrebat ea, iar el i-a răspuns că
nu-l deranja, chiar deloc nu-l deranja.

Se plimbau prin junglă și ea îi povestea despre munca pe care

voia s-o facă, un fel de activism menit să salveze lumea.
— Nu, nu! l-a contrazis ea. Ar fi exact opusul viziunilor mele.
Asta fac și susțin toți zevzecii din ziua de azi. Eu mă refer > >
la ceva mult mai serios.
Tuna și fulgera împotriva persoanelor pline de talent și
sensibilitate, care își pierdeau vremea cu lucruri nerelevante,
chestiuni minore, diverse fleacuri. Avea o problemă cu drepturile
animalelor. O deranja nu neapărat propaganda pentru ocrotirea
urșilor panda și a balenelor, cât mania celor care militau pentru
castrarea pisicilor, campania în scopul salvării hamsterilor.
— Foarte bine, foarte bine, n-aveți decât să vă purtați frumos cu
ele, se răstea ea furioasă, referindu-se la animale. Dar atâția bani,
atâția avocați, nenumărate campanii publicitare și mișcări de protest
pentru niște iepurași și șoareci de laborator!?! Ce extraordinar ar fi
să poți canaliza toată această energie în scopul salvării vieții
oamenilor subnutriți din lume!
Alan dădea aprobator din cap, de fiecare dată. Nu știa că era în
joc o ecuație cu sumă nulă. Dar ea exact asta voia să demonstreze.
Energia risipită pe chestiuni neesențiale era ceea ce împiedica orice
progres în privința celor mai presante probleme. Alan era uluit de
inteligența sclipitoare și energia ei, dacă nu chiar de furia ei. Era
exasperată de persistența crizelor globale, care ei i se păreau în mod
iminent rezolvabile. Trimitea scrisori senatorilor, guvernatorilor,
persoanelor influente din FMI. Insista ca Alan să citească fiecare
demers scris, în timp ce ea ședea în cealaltă parte a camerei, cu o
expresie de juisare totală, de parcă ar fi redactat un text vrednic cel
puțin de Magna Charta. După aceea, rolul lui era să-i spună că
Senatorul Y sau Z ar fi nebun dacă nu ar sesiza logica din
raționamentul ei, dar încercând totodată să-i domolească așteptările.
Dar așa ceva părea imposibil. Nu existau jumătăți de măsură în
ceea ce dorea ea pentru omenire, pentru ea însăși, pentru un soț.

Un motor a pornit duduind. Întorcând capul, Alan a văzut un

bărbat într-un buldozer mic. Alături, erau încă doi oameni. Se
pregăteau să înceapă lucrul pe porțiunea de promenadă din
apropiere.
Alan își imagina un fel de legendă viitoare în rândul muncitorilor
de la KAEC, o poveste stranie despre americanul îmbrăcat în costum
elegant, care hoinărea fără nicio țintă pe plajă, ascunzându-se în
dosul unor mormane de pământ și prin fundațiile pustii ale
clădirilor. Nu era prima oară când i se întâmpla așa ceva – exact
când se căznea mai mult să dispară, nu reușea decât să iasă și mai
tare în evidență.
S-a dus înapoi la cort, unde i-a găsit pe cei trei tineri dormind în
întunecimea de plastic. A făcut sul unul dintre covoare și și-a
rezemat capul de el.

Alan era singur pe puntea superioară a ambarcațiunii fluviale.

Era exact înainte de miezul nopții, sub un cer înțesat de stele, când
nava a intrat silențios pe un afluent îngust; briza adia fierbinte, iar
focurile sclipeau în depărtare. Îmbrăcată cu o cămașă galbenă
transparentă, Ruby stătea în picioare în dreptul balustradei, când
Alan s-a apropiat, venind din spatele ei. Simțindu-i însă prezența,
Ruby s-a lăsat pe spate, lipindu-se de el. A cuprins-o cu brațele peste
piept, iar Ruby s-a întors repede spre el; atunci Alan a sărutat-o,
simțind gustul de bere pe buzele ei. Au pornit imediat spre cabina
ei, unde și-au petrecut o mare parte din zilele de croazieră rămase.

S-au căsătorit într-un iureș, cât ai clipi, dar Alan a simțit de la

început că ea privea prin el. Cine era el? Un vânzător de biciclete.
Erau nepotriviți unul pentru celălalt. El era limitat. A încercat să se
ridice la nivelul ei, să își lărgească orizontul minții și să vadă
lucrurile cum le vedea ea, însă lucra cu unelte rudimentare.
Elementul salvator în slujba pe care o avea erau călătoriile, diversele
deplasări pentru firma Schwinn pe noi piețe de desfacere, iar Ruby
aprecia enorm aceste delegații în interes de serviciu. În acele prime
călătorii în Taiwan, Japonia, China și Ungaria, Ruby a mers cu el, și a
fost minunată. Era teribil de fermecătoare, radioasă. A văzut totul, a
făcut cunoștință cu toți partenerii lui de afaceri. Era un oaspete
uimitor, niciunul nu mai întâlnise vreodată o americană atât de
tenace și ageră, cu o curiozitate intelectuală atât de pregnantă.
Dar Ruby era jenată din cauza lui Alan, care nu cunoștea nici
jumătate dintre persoanele despre care vorbea ea – disidenți,
filosofi, lideri în exil. Alan încerca să găsească vreun industriaș
printre meseni, unul dintre soții de-acolo, care să se priceapă la
prețuri unitare și termene de livrare, fără să prea aibă idee despre
potențialul societății civile din Sri Lanka. Uneori, Alan avea noroc,
găsind un asemenea partener de discuții, cu care reușea să se
ascundă de mințile luminate ale idealiștilor prinși în discuții
contradictorii despre detaliile unor planuri inoperante sau ale unor
mandate nefinanțabile.
Partenerul ei de viață ideal, Alan a știut de atunci, ar fi fost un
Kennedy, un Rockefeller. Poate Aristotel Onassis sau George Soros.
Lui Ruby îi trebuia un protector bogat, care să aibă influență politică
și care să poată trage la o parte cortina puterii, ca să-i arate ei toate
pârghiile și butoanele de comandă. Un bărbat care să-i poată finanța
planurile. Când era frustrată, când îl compara în sinea ei cu nisipul
care îi bloca ei rotițele, Rudy devenea rea.
— Noțiunea de „partener hărăzit” e greșită, a spus ea la un
moment dat. Erau la o cină în Taipei, cu un furnizor și soția lui. Cei
doi erau căsătoriți de patruzeci de ani. Ideea că pe lume nu există
decât o singură persoană cu care ți-e scris să fii este absurdă, a zis
ea. Băuse câteva pahare și îi plăcea să se audă gândind cu voce tare.
Calculul este complet eronat! Persoana lângă care ajungi să trăiești
este doar rezultatul unui hazard al proximității.

Alan a deschis ochii în cortul de lângă mare. Tinerii dormeau.

Credeau despre el că e un nimic, un om neimportant. Habar n-
aveau ei că el înotase în Rio Negro cu crocodilii! Că fusese aproape
sfârtecat în bucăți într-o dimineață, când tocmai fosta lui soție,
întotdeauna nemiloasă, fusese singura persoană care se luptase
vreodată pentru el!

Alan îi văzuse pe câțiva dintre membrii echipajului sărind în râu,

de câteva ori, iar de aici porniseră niște discuții despre crocodili, cu
teorii întregi despre cât de rar se întâmpla ca aceștia să atace, fiindcă
nu îi atrăgea carnea de om decât dacă adâncimea apei era foarte
mică sau, în anumite circumstanțe excepționale, când sursele lor de
hrană uzuale se împuținau sau dispăreau complet.
Și, așa, odată când nava era ancorată la mal, în dreptul satului,
câțiva pasageri s-au lăsat ademeniți să intre în apă, unde au înotat
fără nicio teamă. E minunat, au spus ei. Au rămas la apă mică, unde
se bălăceau și copiii din sat, cu toții în fluviu, fără să fie nimeni
devorat de reptilele uriașe. Nici nu părea să existe vreuna măcar în
acea parte a fluviului, până când nu s-a produs o agitație în cealaltă
parte a navei, cam după câteva minute. Un membru al echipajului
fusese la pescuit și tocmai prinsese un pui de crocodil, de mărimea
unui pantof. Alan și Ruby s-au dus repede să îl vadă, și într-adevăr
puiul de crocodil semăna leit cu imaginile pe care Alan le știa din
cărți. Avea o mușcătură incredibilă, cu colți vizibili peste fălcile
încleștate, și părea turbat de furie.
Alan nu avea nicio intenție să înoate. Însă, Ruby, văzând
crocodilul acolo, cum zăcea neputincios pe punte, și gândindu-se
cum reptila aceasta coexistase în apă, la mică adâncime, atât de
aproape de pasageri și copii, a conchis că nu exista niciun pericol,
așa că a sărit în fluviu, bălăcindu-se în voie, și a căutat să îl convingă
pe Alan să vină și el. Alan a refuzat, dar după aceea, când Ruby
stătea lângă el pe punte cu un prosop pe umeri, și a auzit-o
insistând: „Merită să încerci și tu”, atâta i-a trebuit.
A decis, totuși, să se ducă mai în larg, așa că a luat o barcă cu
vâsle de pe navă, a lăsat-o jos pe apă, după care a coborât și el. Se
gândea să vâslească spre mijlocul fluviului, unde să se arunce din
barcă la apă adâncă.
Era o barcă foarte mică, mai degrabă un fel de caiac, fiind foarte
joasă pe suprafața fluviului. Alan vâslea, cu picioarele perfect
întinse în față, și totul i se părea relativ normal. Curând însă, toți
membrii echipajului s-au adunat pe puntea de sub nivelul unde
stătea Ruby, uitându-se la el și amuzându-se copios de situația lui.
Ruby a început să privească și ea cu atenție, înțelegând repede
motivul amuzamentului lor. Barca pe care Alan o alesese nu era
etanșă: ciuruită în mai multe locuri, se scufunda vizibil. Râsetele
membrilor echipajului s-au întețit pe măsură ce barca se scufunda
cu el în fluviu, iar când Alan și-a dat seama că barca se ducea la
fund, hohotele de râs au devenit explozive la vederea mișcărilor iuți
pe care Alan le-a făcut opintindu-se să întoarcă barca pe loc și să
vâslească înapoi spre vas, de teamă să nu se scufunde cu totul.
Lui Alan i se spusese că, de fapt, crocodilii nu sunt nicidecum
periculoși, că nu obișnuiesc să atace un om decât dacă sunt lihniți
de foame și nivelul apei este foarte scăzut, ceea ce nu excludea însă
existenta unor anomalii, ca în orice relație animal-om, oricât de
relaxată ar fi aceasta – în fiecare săptămână se întâmpla ca vreun
tigru de la o grădină zoologică să își înfigă colții în brațul unui
îngrijitor, sau ca vreun elefant să își strivească sub copite dresorul, la
circ. Prin urmare, la ce să se aștepte Alan, acum când se ducea la
fund cu barca în Rio Negro, la o distanță de vreo treizeci de metri de
navă, altfel spus suficient de departe încât să riște tot ce putea fi mai
rău, dacă vreunui crocodil i se năzărea să îl considere bun de
mâncat, iar cei de pe navă n-ar fi avut cum să ajungă să-l salveze la
timp?
Alan se căznea să nu pară panicat, repetându-și în gând că orice
atac ar fi improbabil, imposibil, de fapt, dar pe de altă parte se
gândea: Dar dacă, totuși? Când mai avea circa douăzeci de metri
până la vas, apa a trecut peste pereții bărcii, năvălind înăuntru cu o
viteză alarmantă. Barca nu mai înainta deloc, dispărând repede,
aproape cu totul, în undele ruginii, iar în scurt timp Alan începuse
să se ducă la fund, ca într-o vâltoare, la cheremul crocodililor și al
altor primejdii.
Nu-și dorea decât să înoate înapoi până la navă, cât putea el de
repede, dar se temea ca pleoscăitul apei să nu atragă reptilele
ucigașe spre mișcările frenetice ale membrelor lui. În același timp,
ținea neapărat să ducă înapoi barca la navă, din moment ce a lui
fusese ideea să vâslească spre mijlocul fluviului, și ce idee
nemaipomenit de tâmpită, își dădea seama acum. Nu voia să lase
barca să se ducă la fund, așa că făcea efortul să o țină între picioare,
deși știa că bălăbănind din gambe nu făcea decât să stârnească
interesul reptilelor carnivore din apele fluviului. Și, totuși, cei de pe
navă continuau să se hlizească. Ba unii dintre membrii echipajului
păreau să se fi plictisit deja, întorcându-se cu spatele la el.
Alan a avut un moment când s-a uitat lung la navă, gândindu-se:
Eh, bine, probabil că până aici mi-a fost. Poate că nava avea să fie
ultimul lucru pe care îi era dat să-l mai vadă vreodată. E o
ambarcațiune drăguță, iar pe ea, pe puntea de sus, o vedea pe
frumoasa Ruby, aplecată peste balustradă, urlând subit:
— AJUTAȚI-L!
Nu lipsise mult ca Ruby să sară în apă. Era încovoiată practic
peste parapetul navei, căznindu-se să atragă atenția echipajului de
pe puntea de dedesubt.
— FIR-AȚI AI DRĂCU’ SĂ FIȚI, AJUTAȚI-L, NEMERNICI CE
SUNTEȚI! răcnise Ruby din nou, repetând variațiuni pe aceeași
temă ale ordinului, până când, după un minut, trei dintre marinari
lansaseră deja o barcă pe apă, vâslind spre Alan și reușind să-l tragă
înăuntru.

XXII.

Când Alan a ajuns în camera lui de la Hilton, pe telefon clipea

ledul roșu. Avea un mesaj de la Hanne. Sună-mă, spunea ea.
A sunat-o, iar ea i-a răspuns de la primul apel.
— Ce faci diseară? l-a întrebat.
 Alan se gândea la camera lui, la aventurile disperate pe care
putea să le aibă aici. Patul, oglinda, șnapsul.
— Nimic, i-a spus el.
— Vino la mine acasă. Pregătesc eu ceva.
— Dar e bine să vin?
— Unde locuiesc eu, oamenilor nu le pasă.
— Nu-i nevoie să gătești. Te invit eu la restaurant.
— Nu, nu. E mai nostim să mâncăm la mine acasă. Și mai simplu,
totodată.

Alan l-a sunat pe Yousef. I-a răspuns căsuța vocală.

— Sună-mă. Trebuie să ajung acasă la o prietenă și am nevoie să
mă duci cu mașina.
Lui Yousef i-ar plăcea asta. Alan se aștepta să fie sunat înapoi, din
clipă în clipă, însă nici după treizeci de minute nu primise niciun
semn de viață de la Yousef. Nu se mai întâmplase până acum ca
Yousef să nu fie disponibil. O neliniște sumbră l-a cuprins pe Alan.
I-a trimis un mesaj scris, dar nici de data asta nu a primit vreun
răspuns.
Alan a apelat la concierge, rugându-l să îi cheme un alt șofer, a
cumpărat niște flori din holul hotelului, iar peste un ceas era deja în
fața porții unde stătea Hanne.

A sunat la ușă. A văzut o umbră deplasându-se prin încăperea de

la etaj. Ușa s-a deschis și în prag era Hanne. Purta o bluză de mătase
fără mâneci și pantaloni negri. Era elegantă, calmă, radioasă.
— Niște flori, a spus el.
— Văd, a zis ea.

Casa nu diferea prea mult de biroul ei – arăta de parcă abia s-ar fi

mutat acolo de câteva ceasuri. Nu puteau fi înăuntru mai mult de
cinci piese de mobilier. O canapea, o masă, câteva scaune de lemn
simple. Au trecut împreună prin dreptul bucătăriei, unde o oală
fierbea înăbușit.
— Am făcut o tocană, a zis ea.
Alan i-a spus că mirosea delicios, deși în realitate simțea mai
degrabă un iz puternic de vopsea proaspătă.
— Am niște vin. Bei și tu?
Hanne ținea în mână un termos și un pahar din sticlă, ca pentru
copii, având imprimați lateral doi peștișori dintr-un album de benzi
desenate. Alan a zâmbit, iar Hanne a turnat un lichid trandafiriu,
umplând paharul până la jumătate.
— Un prieten de-aici, din complexul de locuințe, s-a apucat de
curând să facă vin. Omul e din Africa de Sud. Sunt mari specialiști
în vinuri acolo.
Alan a gustat din vin și s-a strâmbat. Era cumva deopotrivă slab
și amar.
— Eh, nu-i bun?
— Ba da, e bun. Mulțumesc, a zis el și a dat pe gât o treime din
lichidul pe care îl avea în pahar.
— Ți-am mai făcut rost de siddiqi, a zis ea, împingând spre el, pe
masă, o altă sticlă de ulei.
— Nici nu am cuvinte să-ți spun cât de recunoscător îți sunt, a zis
el.
Hanne râdea.
— Aici se bea mai mult decât în Finlanda.

Hanne s-a îndreptat spre living-room.

— Vino să stai jos. A trecut ceva timp de când n-a mai fost nimeni
în vizită în casa asta.
S-au așezat pe canapea, fiecare la câte un capăt.
— Probabil că e ciudat aici, a zis el.
 — E atât de ciudat. Dar și atât de liniștit, încât în cea mai mare
parte a timpului îmi place enorm. Lipsa oricărei responsabilități
sociale. Nu ai niciun fel de responsabilități familiale, niciun fel de
responsabilități față de prietenii adevărați. Mă consider norocoasă
dacă am un singur musafir pe lună. E o atmosferă de mănăstire,
ceea ce înseamnă o mare ușurare pentru mine.
Alan mișca înțelegător din cap. Știa și el.
— Și, de fapt, mai sunt și petrecerile de la ambasadă, a zis el.
Hanne și-a aprins o țigară.
— Da, mai sunt și alea. Crezi că m-am făcut de râs?
— Nu, deloc, a zis el. Toți făceau lucruri trăsnite acolo.
Poate așa era mai bine, se gândea el, dacă plasa tentativa ei de
atunci undeva în domeniul smintelilor, al lucrurilor pe care nicio
persoană întreagă la cap nu le-ar putea crede.
În momentul acela, privirea ei a părut să se întunece. Dar
aproape imediat, Hanne și-a recăpătat cumpătul, zâmbind silit.
— Bun, am niște vești pentru tine, privind programul regelui. Va
fi în Bahrain, săptămâna viitoare. Prin urmare, ești liber să faci ce
vrei.
— Oh, a exclamat el, neizbutind să-și ascundă dezamăgirea. Nu
era genul de libertate pe care Alan să și-o dorească acum. El voia să
aibă libertatea de a da curs prezentării proiectului, de a obține
confirmarea tranzacției, de a-și face bagajele și de a pleca acasă. Voia
să aibă libertatea de a părăsi Regatul Arabiei Saudite.

Hanne a așezat mâncarea pe niște suporturi de plastic pentru

farfurii, iar în scurt timp au aflat tot ce era mai important de știut
unul despre celălalt. Alan intuise că era divorțată, și într-adevăr era,
însă se înșelase când presupusese că ar avea copii. Nu avea niciun
copil, acesta fiind, și aranjamentul dintre ea și fostul ei soț, atunci
când se căsătoriseră. Hanne nu-și dorea copii, el nu-și dorea copii.
Dar ulterior, după vreo cinci ani, el a-nceput să-și dorească copii. De
aceea, s-au certat, s-au îndepărtat unul de celălalt, iar în scurt timp
el a lăsat gravidă o altă femeie. Pe atunci erau căsătoriți încă.

Totul s-a simplificat enorm din acel moment, i-a povestit Hanne.
A anunțat la McKinsey că era dispusă să preia joburi plasate la mare
distanță, iar în câteva luni a ajuns la Seul. Apoi, în Arusha. Pe urmă,
Jeddah și KAEC.

Au terminat de mâncat, au strâns farfuriile, iar când Alan se

aștepta să-l invite înapoi pe canapea sau să-l conducă la ușă,
căscând semnificativ, Hanne a zis:
— Vrei să faci o baie?
— Ce să fac?!?
— O baie. Mă gândeam și eu, așa.
— Adică împreună, asta vrei să zici.
Hanne a râs, părând să abandoneze ideea: „Nu contează, mi-a
trecut pur și simplu prin minte să facem asta”.

Dar, de fapt, s-a dovedit că nu se îndupleca să renunțe la intenție.

— Am putea pretinde că suntem la saună.
Alan a reflectat la sugestie, dar nu profund. Se gândea doar că
prefera să prelungească această seară cu ea, oricât ar fi părut de
bizar totul, decât să fi stat singur.
— De ce nu! a zis el.
— Perfect! a exclamat ea voioasă, pornind cu pași iuți spre sala de
baie. Tumultuos, apa a început să curgă în cadă. Lăsând-o să se
umple, Hanne a venit înapoi, s-a așezat pe canapea, și-a luat
paharul și l-a golit.

— Plănuiești să faci scufundări, la mică sau mare adâncime, înot

sau așa ceva?
Alan i-a răspuns că nu se gândise la asta.
— E un loc foarte bun aici. Foarte puțini oameni practică
asemenea sporturi, așa că sunt condiții perfecte. Am fost acum
câteva săptămâni pe plajă, imediat cum treci de KAEC. Am purtat
bikini, deși n-ar fi fost nevoie. După vreun ceas, a venit o șalupă de
la paza de coastă. Era haram14 să ieși pe plajă cu o îmbrăcăminte atât
de sumară.
— Și te-au arestat, sau cum…?
— Nu, mi-au zis ca data viitoare să-i avertizez din timp, dacă
intenționez să mai fac așa. Sunt foarte înțelegători cu occidentalii, în
jurul Jeddahului, să știi. Se fac că nu văd și închid ochii în
majoritatea cazurilor, însă vor să știe unde și ce faci. În general,
fiindcă vor să fie siguri că alți oameni nu te văd făcând ceea ce îți
trece ție prin minte să faci. Mai vrei?
A turnat niște vin și, pe urmă, s-a dus să verifice situația apei din
cadă.
— Pare gata.

Și așa s-au trezit în pielea goală amândoi, față în față, fără să știe
niciunul cum să procedeze în continuare. Ea se dezbrăcase prima,
pășind în cadă pe vârful picioarelor, de parcă n-ar fi știut la ce să se
aștepte. Alan se uita la ea, gândindu-se că era frumoasă, cu forme
generoase, cu pielea pală, pistruiată, cu spinarea bronzată de soare.
A așteptat până Hanne a început să-și facă de lucru cu niște
lumânări plasate în spatele cefei, după care s-a băgat repede în apă
și el, înainte ca ea să apuce să îl vadă gol pușcă.
S-au așezat amândoi pe fundul căzii, cu genunchii la piept, cu
vinul în mână. Acum, Alan poftea la mult mai mult decât avea în

14 În Coran, faptă păcătoasă, interzisă, nelegiuită.

pahar.
— Te îmbăiezi așa adesea? a izbutit el să îngaime.
— Nu prea, a răspuns ea.
Hanne pusese niște detergent de vase ca să facă spumă în cadă,
dar rezultatul a fost anemic și curând clăbucii au dispărut.
— Prea fierbinte? s-a interesat ea.
— E bună, a zis el, fără să mintă. Aprecia gestul ei și o admira, era
mulțumit de întreaga situație, cum stătea așezat confortabil într-o
cadă, cu o nouă prietenă. Dar, pe urmă, din nou, s-a gândit: Ce
naiba căuta el aici, făcând baie în cada acestei femei?

Problema lui era să nu jignească pe nimeni. Nu voia să aducă

nimănui vreo ofensă, așa că prea des spunea da la invitații ca
aceasta. I se întâmplase, la diferite nunți și botezuri, să stea aproape
de femei care îl considerau mai mult decât un prieten, deși
susțineau insistent altceva. Era un idiot.
Precis era ceva provocat de umflătura de la ceafă, se gândea el.
Protuberanța crescuse prea aproape de măduva spinării și afectase
probabil circuitul de transmisie a semnalelor de la creier în restul
organismului. Așa s-ar putea explica incapacitatea lui de a desluși
toate semnalele omenești.

Hanne îl săpunea acum pe genunchi, delicat, ca și cum ar fi

lustruit o balustradă. Alan îi zâmbea. Ea s-a încruntat.
— Atâta reușesc eu să te excit? a zis ea.
Alan nu simțea niciun fel de excitație sexuală și știa, totodată, că
de la o clipă la alta Hanne avea să se simtă jignită. Dacă nu s-ar fi
băgat în cadă deloc, nici situația în care se afla acum nu ar fi apărut.
Nu s-ar mai fi pus problema de erecții sau de așteptările erotice pe
care le avea acum această daneză afabilă, așezată în pielea goală în
fața lui.
 — Nu, nu, a zis el. Ești fenomenală.
— Te-ai supăra dacă aș încerca?
A întins mâna spre penisul lui.
— Nu m-aș supăra, dar aș prefera să n-o faci.
Ea a lăsat mâinile în jos, dezamăgită, prăbușindu-se moale în
partea ei de cadă.
Alan a încercat să-i explice, i-a spus cât de ușoară i se părea viața
fără relații sexuale, i-a povestit despre puritatea elementară pe care
o simțea, despre modul de viață mult mai ordonat pe care îl avea
acum. Fața Hannei se schimonosise într-o mască a groazei.
— Dar ce motive ai să-ți dorești acest gen de simplitate?
— Așa grăit-a tocmai femeia care a părăsit complet Europa.
— Dar nu înseamnă că m-am rupt de omenire în totalitatea ei.
— Același lucru e valabil și în cazul meu. Stau într-o cadă de baie
cu tine.
— Dar trăiești cu aceste bariere impuse. Cu prea multe reguli.
— Cu o singură regulă.
Pentru câteva clipe, între ei s-a așternut tăcerea.
— Chestia asta este foarte frustrantă pentru mine, a zis ea. Nu pot
să-mi dau seama de ce.

Alan știa de ce. Hanne își închipuise că îi făcea o favoare în seara

asta. Și în cealaltă seară. Nu era el cel mai chipeș bărbat din lume,
ceea ce o determinase să creadă că putea fi o pradă ușoară pentru
orice femeie. Acum, însă, când constata că îi scapă, o agasa ideea.
Dar Alan nu i-a dezvăluit nimic din tot acest raționament.
Tot ce i-a zis a fost:
— Mi s-a mai întâmplat asta și înainte.
Hanne a rămas tăcută câteva secunde, după care a țipat scurt. Era
o reacție mai degrabă comică decât primară, denotând cumva faptul
că își recăpătase buna dispoziție.
 — Atunci de ce ai venit la cină?
— Fiindcă îmi place de tine. Fiindcă suntem amândoi aici, în
mijlocul pustiului.
— Fiindcă te simți singur.
— Și asta, da.
— Eu cred că ești secătuit complet.
— Ți-am spus chiar eu asta.
— Poate nu secătuit. Mai degrabă, înfrânt.
Alan a ridicat din umeri.
— Ce te-a făcut să fii așa? Nu există niciun fel de luminiță
înăuntru, acolo.
Aplecându-se, a ciocănit de câteva ori cu degetul în tâmpla lui.
Odată cu acest gest, și-a rezemat o clipă sânii pe genunchiul lui, iar
el a simțit zvâcnetul unei emoții neașteptate.

Alan cugetase la aceeași întrebare timp de aproape un deceniu.

După divorț, fusese furios ani la rând, dar totodată simțise că
trăiește. Răsese, avusese aventuri cu diverse femei, se bucurase de
lucrurile de care era normal să se bucure. Dar acum se schimbase.
Se afla exact într-o situație în care, cândva, ar fi simțit o plăcere
imensă – bunăoară, un văr cântând o baladă irlandeză la un bar,
fiica unui prieten făcând o demonstrație de mare îndemânare pe un
scuter – și afișa un zâmbet cald, spera el. Dar nu simțea niciun fel de
căldură sufletească, nu-și dorea decât să plece acasă. Nu-și dorea
decât să fie singur. Nu-și dorea decât să urmărească meciul echipei
Red Sox, pe DVD-ul lui, bând din sticla cu alcool ilicit primită de la
Hanne.

— Unii, probabil, ar teoretiza susținând că nu ți-ai revenit încă

după despărțirea de fosta ta soție. Că ai rămas încremenit în aceeași
stupoare.
 Pe Alan nu-l interesau teoriile, ceea ce i-a spus și Hannei.
— Vrei să mă mângâi măcar? l-a întrebat ea.
Alan s-a uitat la Hanne, care îl fixa cu o privire neclintită.
— Sigur, a zis el.
Hanne s-a ridicat în picioare în cadă, s-a răsucit în loc și s-a așezat
jos din nou, cu spatele lipit de pieptul lui. Când s-a rezemat mai
mult de el, apăsarea trupului ei l-a făcut pe Alan să-și amintească de
senzația pe care o avea la dentist, când îi puneau pe piept șorțul de
plumb. Și-a lăsat mâna să alunece între picioarele ei, ghidat de
degetele ei.
— Ajungi bine? a întrebat ea.
— Nu prea, a zis el.
Hanne s-a tras un pic mai sus.
— Așa-i mai bine?
— Îhî.
Hanne s-a lăsat din nou pe spate.
A strâns-o de clitoris cu vârful degetelor. Hanne a gâfâit brusc, ca
și cum i se tăiase respirația, apoi a gemut. Alan abia începuse, însă
Hanne răsufla din ce în ce mai zgomotos: sunete frumoase, guturale,
stranii. Din nou, Alan a simțit zvâcnetul unei emoții. Se întreba dacă
avea să se excite până la urmă. A simțit un fel de spasm lăuntric, dar
momentul a trecut imediat.

Hanne îi dirija degetele în mișcări circulare, apoi în formă de opt.

Ținea ochii închiși, iar Alan știa că în mintea ei era undeva departe,
într-un dormitor sau pe o plajă, în adolescență, cu un alt bărbat –
mai puternic, mai tânăr decât el. Un bărbat viguros, disponibil. A
continuat să miște mâna în cerc, cu ciupituri și oscilații, alternativ.
Respirația ei a devenit gâfâită, zgomotoasă, trupul i se lăsase greoi
peste pieptul lui.
 Alan tocmai citise o revistă plină de previziuni futuriste, printre
care figura și certitudinea că, în curând, oamenii vor deține
computere în lentilele lor de contact și vor avea posibilitatea de a
accesa toate informațiile din lume doar cu ajutorul ochilor. Se mai
afirma, de asemenea, că oamenii vor fi dotați cu organe mai bune,
fabricate artificial, că nanotehnologia ne va permite să creăm agenți
anticancerigeni în propriul organism, că vom trăi până la vârsta de
două sute de ani. Lumea își făcea griji la gândul acestei robotizări a
organismului omenesc, uitând că suntem cu toții deja ca niște roboți,
programați și ușor de manipulat. Avem butoane, avem circuite, totul
putând fi identificat schematic și explicat, reprogramat, calibrat.
Absoluta simplitate mecanică ce permitea mișcarea acestei
ciudățenii numite clitoris, în sus, în jos, circular, provocând astfel o
imensă plăcere sexuală, părea rizibil de rudimentară. Dar noi asta
facem, deoarece ne creează un anumit tip de fericire interioară.
Apăsăm pe butoanele care furnizează recompense. Și, astfel, cea mai
mare utilitate a unei ființe umane era aceea de a fi utilă. Nu de a
consuma, nu de a contempla, ci de a face ceva pentru altcineva,
pentru a-i îmbunătăți viața, fie numai și pentru câteva minute.
— Mai repede, acum, a șuierat ea, cu un accent străin foarte
pronunțat dintr-odată.
Mișcările lui Alan s-au întețit. Degetele lui prindeau și făceau
rotocoale, iar răsuflarea ei devenea tot mai sacadată. L-a prins de
mână, iar cu degetele de la cealaltă mână și-a ciupit sfârcurile, pe
rând. Când mângâierile lui au devenit mai lungi, Hanne a fost la un
pas de a țipa. Cu ani în urmă, Alan era destul de versat în asemenea
lucruri. Orgasmele nebunești ale lui Ruby, felul cum scutura din cap,
în spate și în față, șirul confuz de Nu-un sfidătoare, părul ei
flagelându-l cu fiecare răsucire furioasă a capului.

În scurt timp, Hanne și-a încordat brusc corpul, rostind rapid,

repetat, Da, da, da; mai repede, mai repede. Apa s-a revărsat peste
marginea căzii. Cu spatele arcuit, Hanne a atins apogeul. Pe urmă,
s-a terminat.

S-a întors spre el, l-a mângâiat pe obraz, pe buze. S-a uitat în ochii
lui, cu înfrigurare, sperând să deslușească vreun semn că răzbise,
totuși, prin platoșa lui de indiferență, că reușise poate să-l schimbe.
Negăsind, însă, nimic în privirea lui, s-a întors la loc, cu fața spre
peretele acoperit cu faianță. Lipindu-se cu spatele de pieptul lui, a
început să râdă. Va veni o vreme când lumea va crea oameni mai
puternici decât ei. Când toate acestea se vor fi rezolvat. Dar până
atunci vor exista femei și bărbați ca Hanne și Alan, care erau
imperfecți și nu aveau nicio cale spre perfecțiune.

XXIII.

Era weekend la saudiți, iar un asemenea răstimp nestructurat nu

îi putea prii lui Alan. Avea la dispoziție un răgaz prea lung, dar
nimic de făcut. S-a uitat la televizor aproape toată dimineața, după
care s-a dus la sala de fitness. S-a așezat pe trei aparate, împingând
și trăgând, simțindu-se amorțit, și a fost înapoi în cameră după nici
treizeci de minute. S-a făcut după-amiază, și el nu mâncase de
prânz, așa că și-a comandat o omletă și un grepfrut. A mâncat la
soare, pe balcon, urmărind de sus omuleții care pescuiau pe chei,
undeva departe.
În cameră, Alan și-a verificat mesageria vocală, prăpădind încă
100 $, ca să afle că Jim Wong, căruia îi datora 45 000 $, consulta un
avocat.
— Doar o măsură de precauție, i-a zis Jim. Știu că ești o persoană
solvabilă, dar vreau să aflu și eu ce opțiuni am.
 Acesta a fost primul mesaj. Al doilea era mai rău.
Kid luase hotărârea de a lucra pe timpul toamnei la o cooperativă
agroalimentară din Jamaica Plain15. Nici măcar nu o interesa să
meargă la facultate, deocamdată, spunea ea.
E ca naiba, se gândea Alan.
Annette, văduva lui Charlie Fallon, îi lăsase un mesaj, prin care îl
ruga să îi dea copii ale tuturor scrisorilor pe care Alan le primise de
la soțul ei. Cum să-i spună că el le aruncase la gunoi, de fapt? Am
crezut că tipul se țicnise de-a binelea, ar fi putut să-i spună Alan.
Nu. Nu putea să-i spună ei așa ceva.
Și-a verificat e-mailurile, aflând că tinerii de la Reliant se duseseră
la Riyadh. Sper că nu te deranjează!!! îi scria Rachel în mesajul ei. Am
vrut și noi să aruncăm o privire prin orașul ăsta bezmetic!!! Asta, de la
Brad.

După aceea, Alan s-a uitat la ceas și a avut parte de o veste bună:
era ora șase, altfel spus părea OK să treacă la siddiqi. Hanne îi
completase stocul, ceea ce l-a făcut să se gândească afectuos la ea, în
timp ce își lua un pahar curat din baie și își turna primul deget de
trotil.
A sorbit din pahar și „doctoria” i-a alunecat ușor pe gât. În urmă
cu câteva zile, lichidul i se păruse astringent, usturător, dar acum era
aproape catifelat, șoptindu-i duios, prietenul meu, prietenul meu, în
timp ce termina prima doză.
S-a ridicat în picioare și a constatat că deja se amețise un pic și își
simțea membrele mai grele. Alcoolul era mai tare decât data trecută.
Hanne îl avertizase când își luaseră la revedere, el cu părul încă ud,
pe veranda ei.
— Ne vedem prin campus, îi spusese ea.
15 Un vechi cartier, întemeiat de puritanii din Boston, inițial ca parte a
orașului Roxbury, Massachusetts.
 Alan și-a turnat încă un strop și s-a dus cu paharul în baie. A dat
de dușcă jumătate din conținut, după care și-a desfăcut bandajul pe
care i-l pusese doctorița Hakem. Rana părea nevindecată, inflamată,
iar Alan a avut subit revelația că medicul greșise diagnosticul,
probabil. Se știa doar cât de frecvente erau asemenea erori! Doctorul
examina un pistrui, o gâlmă, să zicem, și afirma că nu aveai nimic,
dar pe urmă vedeai cum „fleacul” acela se infectează, crește, se
înnegrește, urmând decesul și apoi procesele pentru malpraxis.

Alan a băut ultimul strop de siddiqi și și-a mai turnat o porție.

Întotdeauna, al doilea pahar părea cel mai bun. Simțeai că-ți iei
zborul. Simțeai că ești imponderabil. Acum, lucrurile se urneau din
loc. De aici, începeai să trăiești. S-a dus înapoi pe balcon, simțindu-
se cherchelit, simțindu-se minunat.

Charlie Fallon începuse să se dilească, Alan fusese sigur de asta.

Cum adică, să-i pună lui texte despre transcendentalism în cutia
poștală?! Numai un țicnit putea face așa ceva. Toate paginile acelea,
scrisori, tăieturi din ziare, xerocopii, erau despre Dumnezeu,
coeziunea cu natura. Astea erau chestiile care îl impresionau pe
Charlie. Grandoare, grandoare – acesta era cuvântul care îi plăcea.
Grandoare și venerație și sfințenie, comuniune, comuniune cu
lumea exterioară. „Alan, toate răspunsurile se găsesc în văzduh,
copaci, apă!” adnotase el pe paginile manifestului de la Brook Farm.
Ca apoi să intre într-un lac înghețat și să-și găsească moartea acolo.
Oare asta era viziunea lui despre comuniune, concepția lui despre
coeziune în același întreg?

Charlie avea două fiice, Fiona și cealaltă; Alan nu-și putea aminti
cum o chema. Amândouă erau mai mari decât Kit, mult prea mari
ca să se mai fi jucat împreună. Aveau părul lins, ochii migdalați și
amândouă obișnuiau să stea cu capul aplecat în față, ca o pălărie
agățată într-un cuier.
Își amintea de o întâmplare, cu Fiona, când văzuseră un foc
straniu într-un copac. Era o după-amiază întunecoasă, ploua mărunt
și vântul sufla în rafale scurte, dar isterice. Alan a venit acasă mai
devreme și a văzut-o pe Fiona stând în stradă, cu ochii în sus. Avea
cam șaisprezece ani, pe atunci. A oprit mașina și a coborât geamul
de la portieră.
— Ce curaj ai să stai afară pe o vreme ca asta! i-a zis el. Fata ținea
în mână un telefon celular, cu ecranul îndreptat spre cer. Faci un fel
de experiment, sau ce?! a mai întrebat-o el.
Fiona a zâmbit:
— Bună, domnule Clay. Copacul acela a luat foc, a explicat ea,
arătând spre un stejar înalt de pe cealaltă parte a străzii.
Alan a coborât din mașină și a văzut un mic foc pâlpâind în
scorbura copacului, la vreo șase metri înălțime. Judecând după
dimensiune și după poziție, focul semăna cu o veveriță.
— A căzut un stâlp de electricitate, i-a spus ea.
Lângă stejar, stâlpul se despicase în două, retezând un cablu de
înaltă tensiune. Firele rămase fără izolație, la prima scânteie au
provocat aprinderea unui mic morman de frunze uscate.
Fiona sunase deja la pompieri, așa că lor nu le rămânea decât să
aștepte în stradă, urmărind cum flăcările începeau să strălucească
mai tare, de fiecare dată când vântul se întețea.
O sirenă șuierând în depărtare. Echipa de salvare venea spre ei.
— Mda, asta a fost tot, a zis ea. Pe curând, domnule Clay.
Erau amândouă persoane adulte acum, Fiona și cealaltă. Dar ce
mai luceau oare? Alan le văzuse la înmormântare: arătau cam la fel,
arătau prea tinere. Însă erau destul de mari deja. Avuseseră un tată
care rezistase suficient de mult. Calitatea de tată ucide tații. Așa a spus
odată cineva, în glumă, în timpul unei partide de golf. Dar el făcuse
destul, Charlie adică. Asta e tot ce contează. Au avut un tată, s-au
făcut mari, puternice, iar acum el nu mai era. Totul părea oarecum
corect. Sau poate că nu.
Un om drăguț, un om blând, un om înghețat pe malul noroios al
unui lac, înconjurat de persoane în uniformă încercând să-l
reanimeze.
Alan a intrat în cameră și a luat o foaie de hârtie.

„Kit,
Cine trăiește suficient de mult dezamăgește pe toată lumea.
Oamenii cred că ești capabil să îi ajuți, dar de obicei nu poți. Și, așa,
arta este să alegi o persoană sau două pe care să te străduiești din
răsputeri să nu le dezamăgești. Persoana din viața mea pe care sunt
hotărât să nu o dezamăgesc ești tu.”
Nu, nu. O tâmpenie. Un căcat. A mai dat pe gât doi centimetri de
șnaps din pahar și a început din nou:

„Kit,
Când mergeam mult în deplasări de serviciu, uneori ajungeam
acasă, după ce tu te culcaseși, și știam că aveam să fiu plecat deja
dimineața, până ca tu să te trezești. Asta se întâmpla când aveai cam
trei ani. Locuiam în Greenville, Mississippi. Ți-a plăcut acolo, un
timp. Aveam un teren imens. Zece acri. Mama ta detesta locul ăla.
Doamne, cât a putut să urască ea Mississippi. Dar eu veneam acasă
târziu. Fabrica era o catastrofă. Muncitorii habar n-aveau ce făceau.
Mutasem acolo toată producția de la Schwinn și a fost un dezastru.
Tu purtai încă scutece, deși probabil că n-ar fi mai trebuit deja. Dar
erau dăți când te trezeai din somn noaptea, udă fleașcă, iar eu mă
dădeam jos din pat ca să te schimb. Mă asiguram întâi că maică-ta
îmi dădea voie și mă duceam să îți schimb scutecul; în fine, deși nu
voiam să te trezești de-a binelea, nu voiam să te sperii, speram în
sinea mea să deschizi ochii, măcar atât cât să îți dai seama că eram
acolo, cu tine. Deschide un pic ochii, mă rugam în gând. Măcar atât cât
să știi că sunt eu. Asta îmi repetam atunci. Deschide ochii, măcar atât
cât să știi că sunt eu, aici, cu tine.”

Nu, nu. Probabil, inutil. Toate chestiile astea. Dar e de-ajuns

pentru astă-seară, s-a gândit Alan, recompensându-se cu o
înghițitură lungă de băutură.
Curând, s-a simțit împăcat, nespus de satisfăcut de acea
înflăcărare pe care i-o dăduse siddiqi. Grandoare, se gândea el. Asta
înseamnă grandoare. S-a instalat comod pe pat, a găsit pe cablu un
meci mai vechi, cu Red Sox, iar pe la nouă seara dormea deja
buștean, turtit de băutură.

Dimineața, a reușit în sfârșit să dea de Yousef la telefon și l-a

întrebat dacă nu voia să vină să ia masa împreună. Nu, nu pot, i-a
spus Yousef. Cel puțin o vreme, nu pot. Stătea ascuns în casa unui
văr, temându-se să iasă în lume. Mesajele de la soțul gelos și acoliții
lui atinseseră un nou prag al amenințărilor.

Alan a luat prânzul în restaurantul hotelului, citind Arab News și

urmărind un grup de oameni de afaceri, europeni și saudiți, așezați
la o masă de vizavi. A auzit un râset melodios și s-a uitat în jur.
Două femei, occidentale, discutau cu un concierge. Purtau eșarfa pe
cap, însă în rest vestimentația lor era neconvențională – pantaloni
strâmți și tocuri înalte. Vorbeau prea gălăgios, chicotind și râzând în
hohote. Puneau întrebări despre plaje.

După-amiază, s-a dus la sala de fitness, unde a stat un ceas,

lucrând chipurile la diverse aparate, iar apoi, drept răsplată, s-a
regalat cu un biftec și restul de șnaps din sticlă.
Când a început să se simtă bine, eliberat de orice autocenzură, a
încercat să îi scrie lui Kit și să se exprime coerent. A încercat să
abordeze îngrijorările ei, nemulțumirile ei, una câte una. Tasta
nebunește, rând după rând.
„Kit, în scrisoarea ta, pomeneai de incidentul cu câinele.”

Kit avea șase ani. Tocmai ieșiseră toți trei din biserică, când o
femeie a trecut pe lângă ei cu un beagle care trăgea de lesă foarte
vioi. Ruby a întrebat dacă era un câine prietenos, iar femeia i-a
răspuns că da, dar exact în acel moment câinele s-a repezit drept la
fața lui Kit și a mușcat-o de bărbie. Ce naiba e asta? zbierase Alan,
de față cu preotul și toți enoriașii. Gonise câinele, care se ghemuise
de frică, schelălăind, de parcă ar fi știut perfect ce rău făcuse și ce
soartă va avea.

„Erai plină de sânge la gură, pe rochița albastră cu care erai

îmbrăcată și urlai în fața a sute de oameni. Da, maică-ta a spus:
«Câinele acesta va fi mort deja, până miercuri». Eram acolo. Am
auzit și eu. Și, într-adevăr, câinele a fost eutanasiat în acea
săptămână. Știu că tu consideri că a fost din partea ei o dovadă de
insensibilitate sau de sadism, dar…”

Alan s-a întrerupt din scris. A sorbit lung din pahar.

A existat o precizie cinică, teribilă în felul cum a dat ea verdictul,
desigur! Dar când un câine atacă atât de violent, mușcă un copil, nu
rămâne decât să fie eutanasiat. Care a fost vina lui Ruby? Reacția
corectă pe care a avut-o?
Alan își amintea veninul din acele cuvinte. Câinele acesta va fi mort
deja, până miercuri. Să ai o asemenea prezență de spirit! În primele
clipe după ce Kit fusese mușcată, Alan a fost într-o stare de panică,
derutat și confuz, întrebându-se dacă să fugă cu Kit în brațe până la
spital, deși nu era aproape, sau să sune la 911, ori să o pună în
mașină și să o ducă valvârtej la Urgențe. Ruby, în schimb, condamna
deja animalul la moarte. Și ce calcule a putut să facă!
După ce animalul a murit, stăpânii acestuia au trimis o fotografie
a lui. Sau au adus-o personal. În cutia poștală, Alan și Ruby au găsit
un plic, conținând o poză a câinelui, în vremuri mai fericite, când
purta la gât un batic colorat.

Dar gata cu câinele. Lămurise problema cu câinele. Și-a mai

turnat în pahar, a mai băut un pic. Acum mai erau doar chestiunile
legate de DWI, îndepărtarea tuturor lucrurilor lui Kit când aceasta
era la școală, ciudata prezență a iubiților lui Ruby la cele mai
delicate ceremonii din viața lui Kit, printre care comuniunea și
festivitatea de absolvire a colegiului…

Alan continua să se simtă bine, în ciuda scrisorilor. Se simțea plin

de viață, maleabil. Avea chef să facă jogging. S-a ridicat în picioare.
Nu putea să facă jogging. A sunat la room service și a comandat un
coș cu chifle și pateuri. Vrând să pară prezentabil în ochii
chelnerului, s-a spălat pe dinți și s-a pieptănat, iar în timp ce stătea
așa în fața oglinzii i-a venit o idee. Avea nevoie de un ac de
siguranță.
A căutat prin sertarele mobilei din cameră, dar nu a găsit nimic.
S-a uitat în dulap, unde a descoperit o trusă de cusut. Mai bine,
chiar.

A venit și pâinea, a semnat de primire, ținându-și răsuflarea. Nu

voia să aibă necazuri cu muttawa. Alan se spălase pe dinți, desigur,
dar dacă totuși chelnerul își dădea seama de adevăr?! Alan a
aruncat o privire spre el, în timp ce acesta așeza tava pe pat, însă
ochii chelnerului păreau inofensivi. Nu-l interesa ce făcea Alan.
Omul a plecat, Alan a închis ușa în urma lui. Se simțea formidabil
de bine. S-a lungit pe pat și a mâncat pateurile, citind ceea ce îi
scrisese până acum lui Kit. Nu avea nicio noimă.

„Eu nu aș face ceea ce a făcut Charlie, dacă te întrebai cumva”, a

scris el, după care a tăiat. În primul rând, lui Kit nu i-ar fi trecut prin
minte așa ceva. Concentrează-te, nu divaga, s-a mustrat el.

„Oh, Doamne, Kit, cât de rău îmi pare pentru ceea ce s-a
întâmplat în Greenville. Am contribuit și eu la decizia aceea stupidă.
Eram strânși cu ușa de sindicatele din Chicago și am luat hotărârea
de a muta totul în Mississippi, unde nu trebuia să ne batem capul cu
niciun fel de măsuri organizatorice. Oh, la naiba, ce porcărie a fost.
Bicicletele produse de noi erau niște mizerii. Azvârlisem pe fereastră
o sută de ani de experiență. Am crezut toți că va fi mai eficient, dar a
fost exact pe dos. Iar eu eram plecat tot timpul. Eram deja axat pe
Taiwan și China. Am irosit câțiva ani acolo. N-am vrut să fiu în
Taiwan, mă crezi?! Dar toată lumea era deja. Fiind acolo, am ratat
câțiva ani importanți din viața ta, și regret enorm. Fir-ar să fie de
treabă! E mai eficient fără sindicate, rade-le complet. E mai eficient
fără muncitori americani, ai înțeles? Rade-i complet. Cum am putut
să fiu atât de obtuz și să nu prevăd ce avea să se întâmple? A fost
mai eficient și fără mine. La naiba, Kit, am reușit să eficientizăm
totul atât de mult, încât eu însumi am devenit redundant. M-am
făcut cu mâna mea nerelevant.
Dar maică-ta era acolo. Indiferent ce a făcut ea și ți-a displăcut,
vreau să știi că tu ești cine ești datorită mamei tale, datorită tăriei ei.
A știut când să fie ea remorcherul. Ea a instituit termenul, Kit.
Remorcherul. Ea era reperul stabil, ea naviga ocolind primejdiile ce
pândeau de dedesubt. Mă consideri pe mine acum reperul stabil,
dar știai că pe atunci, pentru atâta vreme, mama ta fost forța
constantă din existenta ta?”
A știut de îndată ce a terminat de scris că nu va expedia niciunul
dintre aceste texte. Era într-un hal fără de hal. Dar atunci de ce se
simțea atât de puternic?

S-a dus la oglindă și a luat un ac. Plănuia să procedeze ca la

coptul prăjiturilor – introduci o scobitoare în aluatul din tavă, vezi
dacă rămâne lipicioasă. Dacă iese curată, prăjitura e gata.
Căuta un chibrit. Nu avea chibrituri. Era beat și se plictisise să tot
caute diverse obiecte. Acul părea suficient de steril. Revenind în fața
oglinzii, a apucat umflătura între degetele de la mâna stângă și a
potrivit acul deasupra, ținându-l cu mâna dreaptă. Știa care va fi
senzația; nu era prima oară când se înțepa pe piele cu ceva. Dar
acum trebuia să pătrundă mai adânc, suficient de adânc încât
cancerul dinăuntru, indiferent ce-o fi fost, să poată adera la ac.
Bineînțeles că va reuși. Un corp străin se agață întotdeauna de alt
corp străin.
Cel mai bine ar fi să procedeze rapid, s-a gândit el și a împlântat
acul în protuberanta de la ceafa. Durerea a fost acerbă, mistuitoare.
Simțea că leșină. Dar a rezistat, înfigând acul și mai adânc. Știa că
avea nevoie de cel puțin doi centimetri în profunzime. A împins
acul, l-a răsucit și, în mod miraculos, durerea s-a mai domolit. Era o
durere surdă acum, zvâcnind peste tot, pulsându-i în inimă, în
vârful degetelor, dar senzația generală era foarte plăcută.

A tras acul afară și s-a holbat atent la el, așteptându-se la ceva

cenușiu sau verzui, coloritul țesuturilor în putrefacție. Dar n-a văzut
decât un roșu vâscos, în timp ce sângele i se prelingea în jos pe
spinare, sub forma unor firișoare ca niște mlădițe.
Alan se simțea bine, se simțea mulțumit, în timp ce tampona cu
prosopul sângele de pe spate și spăla acul. E un progres, se gândea
el.

A doua zi de dimineață începea săptămâna de lucru la saudiți.

Alan era în continuare pe jumătate matolit, dar pregătit să acționeze
eficient. L-a sunat pe Jim Wong și i-a spus să se ducă dracului,
fiindcă urmau să intre niște bani negreșit, iar dacă tot visa să capete
vreun sfanț din vechea datorie, să facă bine să fie bărbat și să-și
aducă aminte că, de fapt, erau prieteni. Pe urmă, a făcut zece sărituri
pe loc cu picioarele în lateral, l-a sunat pe Eric Ingvall, i-a spus că
regele urma să vină săptămâna viitoare și că toate problemele se vor
rezolva. Ingvall nu avea cum să demonstreze contrariul, iar Alan
putea oricând să-și retracteze afirmațiile. Și, oricum, Ingvall n-avea
decât să se dea cu cracii-n sus și să se reguleze singur c-un par
muiat în zoaie. Da, Alan se simțea puternic. A făcut două flotări și s-
a simțit mai puternic chiar.
Și-a pus la loc bandajul, a terminat trotilul și s-a băgat în pat.
Grandoare, se gândea el, râzându-și în barbă. Se uita în jur, prin
cameră, la telefon, tăvi, oglinzi, la prosoapele îmbibate cu sânge.
Asta înseamnă grandoare, a rostit el cu voce tare, simțindu-se foarte
mândru de el.

XXIV.

Dimineața, simțindu-se vioi, Alan a mers și el cu microbuzul-

navetă, împreună cu cei trei tineri. Soarele, mai dogoritor decât în
oricare altă zi de până acum, părea să-l înjure de deasupra, dar Alan
nu-l băga în seamă. Vorbea tare cu tinerii și făcea planuri. Astăzi, le
spunea el, va obține măcar un simulacru de calendar al întâlnirilor.
Niște promisiuni ferme, dovezi de respect. Se va ocupa nu numai de
problema conexiunii wireless, dar și de aerul condiționat din cort.
Se simțea apt și competent în această zi și, din moment ce nu mai
deranjase pe nimeni din Cutia Neagră în ultimul timp, avea tot
dreptul să pășească înăuntru hotărât, să formuleze cereri și să pună
întrebări, oricât de multe dorea el.
— Oho, Alan, de unde atâta bravadă la tine? a întrebat Rachel.
Alan nu știa nici el.

I-a lăsat pe tineri în cort și a pornit cu pași mari spre Cutia

Neagră.

— Salut, a zis Maha.

— Bună, Maha. Ce mai faci? Karim al-Ahmad este astăzi aici?
Alan se auzea vorbind ca un agent de vânzări din altă epocă.
Avea o voce sonoră, încrezătoare, aproape autoritară.
Bani! Romantism! Instinct de Conservare! Reputație!
— Din păcate, nu.
— Dar va veni?
Maha părea să se uite altfel la el acum. Acum, era un bărbat
insistent, energic, plin de așteptări. Tânăra se făcuse mică în fața lui.

— Nu cred, a răspuns ea, pe un ton umil. Este plecat la New York.

— Este plecat la New York? a repetat Alan, aproape zbierând.
Hanne e aici?
— Hanne?
Alan și-a dat seama că nu cunoștea numele ei de familie.
— O doamnă daneză? Blondă?
Întrebarea lui sunase, însă, ca o comandă: Blondă! Maha și-a
pierdut aplombul și n-a mai spus nimic.
Alan a prins momentul și a forțat nota:
— Mă duc sus, să-i fac o vizită.
 Ce se întâmplase, de fapt? Consultația la doctorița Hakem îi
dăduse un fel de putere stranie. Era un om sănătos! Era un om
puternic! În curând, va suferi o intervenție chirurgicală simplă,
după care va deveni și mai puternic. Și va cuceri, va cuceri! Blonde!
Și, așa, a pătruns în clădire, îndreptându-se spre ascensor. Maha
nu a făcut nimic ca să-l împiedice. Alan avea senzația că ar fi putut
zbura până la etajul trei, dar a preferat să urce cu liftul. Când a ajuns
în cabină, a fost ca și cum ar fi nimerit într-un fel de încăpere
radioactivă de pe planeta Krypton, fiindcă imediat a redevenit cel
dinainte, secătuit brusc de puteri.

Când a ajuns pe etajul unde lucra Hanne, a găsit biroul ei, care
era, însă, gol. Nimic dinăuntru nu sugera că ea ar fi trecut pe-acolo
în acea zi.

— Pot să vă ajut cu ceva?

Alan s-a răsucit pe călcâie și s-a trezit față în față cu un tânăr de
cel mult treizeci de ani, în costum negru și cu o cravată violetă.
— O căutam pe Hanne.
Se căznea să aibă glasul cu care vorbise în lobby, dar nu-și găsea
registrul potrivit. „Consultanta daneză”, a precizat el.
Așa, perfect, asta era. Poate contează în primul rând volumul? Un
ton mai sus de ceea ce se consideră un timbru civilizat și, poftim,
vorbești ca un președinte. Imediat, atitudinea tipului s-a schimbat.
Tânărul și-a îndreptat umerii, și-a luat o mutră mai protocolară.
Volumul vocii marca diferența dintre a fi tratat ca un nimeni și a fi
tratat ca un om care ar putea fi important.
— Din păcate, astăzi este plecată la Riyadh. Pot să vă fiu de folos?
— Alan Clay. Reliant, a rostit Alan, întinzând mâna să-l salute.
— Karim al-Ahmad, a răspuns tipul, făcând cunoștință cu el.
 Tipul după care umbla de atâta timp.
— Nu ești plecat la New York, a remarcat Alan.
— Nu, nu sunt, a confirmat al-Ahmad.
Au rămas neclintiți câteva momente. Al-Ahmad îl evalua. Alan
nici nu clipea. În cele din urmă, trăsăturile feței lui al-Ahmad s-au
destins într-un surâs radios.
— Ce-ați zice să stăm de vorbă, domnule Clay?

Sala de conferințe oferea o priveliște panoramică a întregului

șantier. Puteai vedea canalul navigabil, centrul de primire și apa
mării, ceva mai încolo. Al-Ahmad își ceruse scuze pentru întârzierea
cu care avea loc întâlnirea lor și îl poftise în sala de conferințe.
— Apă minerală? Suc de fructe?
Alan a acceptat un pahar cu apă, încercând încă să se dumirească
de ce personajul acesta inabordabil se afla în clădire, deși
recepționera susținuse că nu era acolo. „Recepționera dumitale mi-a
spus că ești plecat astăzi.”
— E o eroare regretabilă. Tânăra e nouă aici.
— Și ai fost aici în ultimele două zile?
— Nu, n-am fost.
Alan îl studia cu atenție pe Karim al-Ahmad. Era un tip tânăr,
chipeș și foarte cizelat, de parcă ar fi fost sculptat din crom și sticlă.
Dinții îi erau orbitori, tenul nu avea niciun por. Un ins care arăta ca
el, atât de îngrijit și dichisit, și se exprima ca el, cu accentul acela
britanic atât de șic, nu putea să nu-ți trezească unele bănuieli.
Răufăcătorii din filme sunt modelați după bărbați ca acesta. Ca și
cum i-ar fi ghicit gândurile lui Alan, al-Ahmad și-a schimbat cumva
fizionomia, cu o grimasă și un zâmbet spăsit, care nu-l mai făceau la
fel de chipeș.
— Este inacceptabil modul în care ați fost tratat până acum.
Lui Alan i-a plăcut asta. Inacceptabil.
 — Va asigur că niciun furnizor nu este mai important decât
Reliant pentru noi.
Alan a decis să-l creadă pe cuvânt:
— Mă bucur să aud asta. Dar avem câteva probleme.
— Iar eu sunt aici pentru a le rezolva.
Al-Ahmad a scos un carnet cu coperte de piele și un stilou cu
cerneală, a desfăcut capacul și s-a pregătit să noteze. Teatralitatea
acestor gesturi a fost neplăcută, dar Alan a preferat să atace
subiectul frontal.

— Nu putem să montăm prezentarea acolo, afară.

— De ce nu?
— Avem nevoie de o conexiune prin cablu la Internet.
— Asta nu pot face.
— Ne trebuie măcar un wireless puternic.
— Voi cere să se rezolve problema. Ce altceva?
— Aerul condiționat nu funcționează. Oamenii mei suferă din
cauza zăpușelii.
— Situația se va remedia imediat. Ce altceva?
— Cum putem lua masa aici? Până acum am venit cu mâncare de
la hotel.
— Începând de mâine veți avea un serviciu de catering cu
preparate culinare, în fiecare zi.
Alan se simțea extraordinar de puternic. Nu avea niciun indiciu
dacă toate acestea se vor adeveri, dar era nostim să joace teatru. A
trecut apoi la cea mai importantă întrebare dintre toate.
— Cât timp vom mai aștepta până la întâlnirea cu regele?
— Asta n-am de unde să știu.
— Aveți o plajă de timp aproximativă?
— O ce?
— Un calendar estimativ al evenimentelor?
 — Nu, nu am.
Acum, al-Ahmad își închidea carnetul cu însemnări.
— Câteva zile?
— Nu știu?
— Săptămâni?
— Nu știu.
— Luni?
— Sper că nu.

Alan nu mai avea alte subiecte. Tipul îi dăduse informațiile pe

care i le ceruse și, oricum, așa cum Alan se așteptase, nici acesta nu
știa mare lucru despre programul regelui. Se resemnase la gândul că
nimeni de-aici nu știa nimic despre intențiile regelui Abdullah.
Mulțumit, așadar, și dornic să comunice toate aceste vești colegilor
lui, s-a ridicat în picioare, pregătindu-se să-și ia rămas bun de la al-
Ahmad. În timp ce își strângeau mâna, Alan a văzut o priveliște
ciudată, departe, pe canalul de dedesubt.
— Ce-i acolo, un iaht?
— Exact. A sosit ieri. Vă place să navigați?

În câteva minute, Alan și Karim al-Ahmad fuseseră conduși cu

mașina până la canalul navigabil, unde li se prezenta sistemul de
comandă al vasului, un iaht pentru pescuit sportiv, cu o lungime de
nouă metri, alb și intact. Avea cinci kilometri la bord. Era nou-nouț.
— Ați mai condus așa ceva vreodată? l-a întrebat al-Ahmad.
Din tot ceea ce pilotase el, asemănătoare cumva cu acest iaht
fusese o ambarcațiune ușoară, veche de vreo treizeci de ani și
valorând cu câteva milioane mai puțin, dar își dorea să conducă
această minunăție.
— Sigur, destul de des, a zis el.
— Excelent, a spus al-Ahmad.
 Individul care răspundea de iaht, un personaj sfrijit pe nume
Mahmud, a purtat o scurtă conversație în arabă cu al-Ahmad, în
timpul căreia, presupunea Alan, al-Ahmad a încercat să-l convingă
pe Mahmud să îi permită lui Alan să piloteze iahtul pe canal. Era
genul de privilegiu cu care Alan era obișnuit în calitate de factor de
decizie în diverse companii – sau, oricum, așa fusese deprins pe
vremuri. I se propusese să testeze automobile Aston Martin, să
conducă avioane cu elice, fie și pentru scurt timp. Dar mai mult
decât orice, era pescuitul. Tipii de la Schwinn aveau un cult pentru
pescuit, pe lacul Michigan și oriunde ar fi avut ocazia. Au fost
weekenduri în Wisconsin, la lacul Geneva, cu vicepreședinți de
firme, cu câțiva dintre cei mai buni vânzători cu amănuntul. Alan
ducea dorul acestui gen de evenimente.

Al-Ahmad i-a dat cheile.

— Vă predau comanda iahtului.
Alan a răsucit cheia în contact. Motorul a intrat în funcțiune,
torcând regulat. Alan se întreba ce fel de viteză sau traseu era
prudent să aleagă, pe un canal navigabil cu o lungime necunoscută.
Intra oare în mare la o adâncime adecvată, care să-i permită să lase
orașul în urmă și să continue navigarea în larg?
— Cu condiția să nu existe bancuri de nisip ascunse, totul e
perfect, a spus Alan, și au râs amândoi, deoarece canalul era plat și
limpede ca o piscină.
Alan a redus accelerația motorului. Au părăsit dana și, curând, se
deplasau cu viteză de croazieră pe apele turcoaz ale căii navigabile.
Nu exista nicio imperfecțiune nicăieri – niciun fir de gunoi pe apă,
nicio zgârietură pe fundul albiei.

O briză binecuvântată alungase zăpușeala de la țărm, răcorindu-

le frunțile, răvășindu-le părul. Alan s-a întors spre al-Ahmad, care
zâmbea larg, ridicând sprâncenele ca și cum ar fi zis: Crezi că eu am
pus asta la cale? Lui Alan îi plăcea omul acesta, îi plăcea iahtul, îi
plăcea canalul navigabil și îi plăcea acest oraș ce se năștea sub ochii
lui.
Au trecut prin dreptul altor clădiri în construcție, de pe partea
dreaptă a apei, și au văzut un pod pietonal suspendat, undeva mai
în față. Al-Ahmad i-a explicat detaliile planului pentru această parte
a așezării citadine.
— Ați locuit în Chicago, corect? a spus el.
Aici urma să fie cumva ca la Chicago, i-a povestit el, cumva ca la
Veneția. Promenade pe fiecare mal al apei, dane la tot pasul,
restaurante pe ponton, taxiuri acvatice. Criteriile acestei opțiuni erau
de ordin estetic, dar și ambiental. Atmosfera din jurul orașului
Jeddah avea tendința spre smog și poluare, din cauza fabricilor de
materiale plastice, așa că se încerca reducerea emanațiilor de gaze și
fum industrial. Oamenii puteau merge la serviciu cu ambarcațiuni
sportive.
— Te deplasezi cu hidrobicicleta, chemi un gondolier, orice, a
spus al-Ahmad. Virați aici.
Canalul se bifurca, formând un afluent mai mic. Navigând mai
departe pe această nouă arteră, Alan a văzut șantierul centrului
financiar aflat în construcție, despre care îi vorbise arhitectul
american, la petrecerea de la ambasadă. Nu exista deocamdată mare
lucru aici, doar un disc enorm de pământ în mijlocul apei, însă
imaginea era uluitoare, oricum. Toate acele turnuri de sticlă,
ridicându-se din apa cristalină și reflectându-se în ea.
Alan își dorea să rămână aici. Își dorea să vadă orașul ridicându-
se din pustiu, și își dorea să fie proprietarul unei companii de
transporturi. Poate în Marina Del Sol. Cât ceruseră acolo pentru un
apartament de lux? După această tranzacție, și-ar putea permite așa
ceva. Iar tranzacția, acum, părea pe drumul cel bun. Nu mai era
decât o chestiune de timp și așteptare, până la finalizare. Al-Ahmad
îl plăcea, avea încredere în el, din moment ce îl lăsase să piloteze
acest iaht alb și strălucitor pe canalele impecabile ale orașului. Alan
făcea deja parte din istoria timpurie a acestui loc. A navigat în jurul
insulei financiare de două ori, de trei ori.
Erau amândoi niște oameni fericiți, oameni vizionari. Alan a
simțit, pentru prima oară de când sosise, că locul lui era aici.

Când a ajuns înapoi la cort, Alan a dat buzna pe ușă: doi dintre
tineri erau treji și lucrau, fiecare la laptopul lui. Cayley dormea într-
un colț. După ce a trezit-o din somn și i-a adunat laolaltă pe toți trei,
dându-le veștile bune, s-au înviorat aproape instantaneu,
redevenind motivați și competenți, ca atunci când fuseseră angajați
de Reliant pentru această misiune.
În niciun ceas, semnalul wireless a fost suficient de puternic încât
activitatea lor să se poată desfășura normal. Al-Ahmad își
respectase promisiunea și se dovedea a fi, spre marea ușurare a lui
Alan, un om capabil să rezolve diversele probleme apărute, în scurt
timp au venit niște tehnicieni care au reparat aerul condiționat din
cort. Până la începutul după-amiezii, înăuntru se făcuse răcoare, cu
o temperatură plăcută, de douăzeci de grade, așa că tinerii se
apucaseră să monteze tot echipamentul – ecranele, proiectoarele,
difuzoarele. Fixaseră reperele pe scenă, cu bandă adezivă, făcuseră o
scurtă repetiție.

La ora patru erau pregătiți să testeze holograma. Au intrat în

legătură cu biroul din Londra, cea mai apropiată filială a firmei
Reliant, care avea capacitatea de a face o asemenea probă, iar pe la
ora cinci, exact când a venit microbuzul-navetă, rulaseră deja de
două ori, în întregime, prezentarea holografică de douăzeci de
minute. Totul a decurs impecabil. Era ceva uluitor. Unul dintre
colegii lor din Londra părea că se mișcă efectiv pe scena din cortul
lor de la Marea Roșie, reacționând la întrebările în direct care i se
puneau, comunicând nemijlocit cu Rachel sau Cayley pe scenă. Era
genul de tehnologie pe care doar Reliant o avea, doar Reliant putea
să o livreze, pe bani grei. Fabricarea prototipului în SUA fusese
catastrofal de scumpă, însă găsiseră un furnizor în Coreea, care
putea produce lentile conform specificațiilor impuse de ei, la circa o
cincime din costurile plătite în America, chiar mai ieftin decât dacă
ar fi apelat la o fabrică din China. Reliant avea o marjă de profit
substanțială, indiferent de nivelul prețului unitar calculat pe
întreaga afacere, dar mai mult decât atât, tehnologia de teleprezență
făcea parte din uriașa capacitate a sistemelor moderne de
telecomunicare de care dispunea firma Reliant, mergând până la
performanța de a cabla un întreg oraș, oferind soluții de
interoperabilitate pentru transformarea în realitate a oricărei
prezențe virtuale. Alan era absolut convins că prezentarea aceasta,
atunci când Abdullah avea să sosească, va pecetlui rapid tranzacția.
După încheierea celei de-a doua probe de prezentare, Alan i-a
felicitat pe toți, bătând palma cu fiecare, iar tinerii au râs amuzați de
entuziasmul lui. Dar au râs cu un nou respect pe care nu îl
avuseseră până atunci față de el. Alan era un alt om, un om energic.
Știau cu toții că datorită lui fusese rezolvată treaba. El îndreptase
ceea ce trebuia remediat, el pavase calea pentru reușita lor, el era din
nou căpitanul corabiei.

XXV.

Următoarele zile au zburat ca vântul. Miercuri, însă, când au

ajuns la intersecția spre KAEC, era o atmosferă ca la balamuc.
Pentru prima oară de când Alan trecuse printre porți, vedea trafic pe
drum. În fața microbuzului lor erau zece mașini – vehicule utilitare
sport și camioane transportând palmieri, o betonieră, un șir de
taxiuri și furgonete. Toți claxonau.

În cort, tinerii alergau de colo-colo, aranjând scaunele, fixând cu

benzi adezive difuzoarele, făcând probe de microfon.
Rachel l-a văzut prima.
— Chiar o să se întâmple astăzi?
Alan habar n-avea.
— Așa s-ar părea, a zis el.
Brad, ocupat cu proiectorul, a ridicat privirea, spunând:
— Noi vom fi gata.
De-a lungul unui perete al cortului fusese montată o masă mare,
lungă de cel puțin doisprezece metri, acoperită cu o față de masă de
un alb strălucitor, pe care fuseseră așezate zeci de tăvi izoterme din
metal argintiu, pentru mâncare. Serviciul de catering adusese deja
preparatele culinare, unele reci, altele calde, rețete saudite și
occidentale deopotrivă, de la fasole fava până la risotto și șaorma.
Fuseseră aduse și diverse canapele albe, pe care o echipă de
muncitori pakistanezi le aranjau în șiruri, cu fața spre scenă.
Ieșind din cort, Alan a pornit în fugă spre Cutia Neagră, cu
intenția de a afla niște lămuriri în privința orei la care vizita urma să
aibă loc. A auzit un elicopter și, ridicând privirea, a văzut nu unul,
ci două elicoptere, zburând aproape de sol, iar apoi aterizând în
apropierea centrului de primire. A iuțit pasul, ca să ajungă mai
repede la intrarea în clădire.
Așezată la biroul de la recepție, Maha, care fusese atât de
necooperantă până atunci, era dornică să vorbească. Blondă! I-a spus
lui Alan că oamenii regelui, dacă regele venea în acea zi, urmau să-l
înștiințeze cu douăzeci de minute înainte. Oricum, Reliant trebuia să
fie pregătit pentru eveniment în orice moment al zilei.

Alan s-a întors la cort. Brad era pe scenă, așezat picior peste
picior și scriind cu furie ceva la laptop. Rachel și Cayley stăteau în
picioare dedesubt, vorbind la mobil. Alan l-a abordat pe Brad.
— Suntem gata?
— În două minute.
Peste două minute, imediat după ce Brad a anunțat că erau
pregătiți să testeze prezentarea holografică împreună cu echipa lor
din Londra, în cort a intrat un bărbat pe care nu-l mai văzuseră până
atunci. Era saudit, înalt și îmbrăcat cu o kandura albă. În mână ținea
o servietă diplomat din piele. A rămas în cadrul ușii, de parcă nu s-
ar fi încumetat să le invadeze spațiul privat, și a ridicat mâinile
pentru a capta atenția tuturor celor care se foiau frenetic în cort.

— Doamnele și domnilor, cu regret, trebuie să vă anunț că regele

nu va fi aici astăzi. Ați fost induși în eroare.
I-a informat că se produsese o eroare de comunicare undeva, pe
linie ierarhică. O persoană din departamentul de comunicare al
regelui transmisese informații neautorizate și incorecte unei alte
persoane de la Emaar, iar știrea fusese difuzată mai departe, pe o
arie largă, în mod greșit. Programul regelui în KAEC era încă incert,
însă deocamdată se afla, de fapt, în Iordania, unde avea să rămână și
în următoarele trei zile.
Starea de spirit în rândul tinerilor, cel puțin în primele momente,
a frizat disperarea. Alan a avut sentimentul, uitându-se la figura
decepționată pe care o avea Brad, că acesta trăia acum una dintre
cele mai mari dezamăgiri din viață. După un scurt răstimp de
amărăciune adâncă, Rachel și Cayley au revenit la laptopurile lor,
destul de fericite acum când aveau în cort canapele, mâncare și un
semnal wireless puternic, așa că s-au așezat mulțumite să mănânce,
în timp ce Brad zăcea pe scenă, printre diferitele proiectoare, cu
picioarele îndoite din genunchi, ca un ursuleț de jucărie.
Alan a ieșit din cort și a văzut același gen de activitate ca mai
devreme, doar că în sens invers. Camioanele plecau, taxiurile și
furgonetele dispăruseră, orașul se închidea.

Hoinărind pe șantierul de construcții, a observat o serie de

îmbunătățiri pe care le făcuseră în acea dimineață. În jurul Cutiei
Negre apăruse subit un strat lat de flori. Aleea de promenadă era
plină acum de palmieri – cel puțin încă o sută de palmieri fuseseră
plantați în acea zi. În depărtare, din fântânile aflate în jurul
centrului de primire, vedea cum țâșneau acum arcade de apă
strălucitoare, sus, în văzduh.

Stând acum la baza treptelor ce duceau la Cutia Neagră, Alan a

zărit un SUV negru ieșind din garajul subteran. Mașina s-a oprit
lângă el și geamul din spate a coborât, lăsând să se vadă un cap
blond, o figură zâmbitoare. Era Hanne.
— Emoții cu duiumul, a zis ea.
— Cam așa ceva.
— Îmi pare rău pentru alarma falsă.
— Nu-i cazul. Probabil ne-a prins bine ca antrenament.
— Plec înapoi la Jeddah. Vrei să te duc cu mașina?
Alan reflecta la propunere. Știa că nu era nevoie să mai rămână
pe șantier. Dar nici nu voia să fie singur cu Hanne.
— Ar trebui să stau cu echipa, a zis el.
— Ești OK?
— Sigur, a răspuns el.
Hanne a ridicat din sprâncene, cu o expresie ce lăsa să se
înțeleagă că ar fi fost dispusă să se bage în sufletul lui, dacă el i-ar fi
dat vreun motiv să creadă că gestul ei era bine-venit. Alan n-a mai
spus nimic, iar Hanne, fluturând din mână, și-a văzut de drum.
Până să mai facă vreo mișcare, Alan s-a auzit strigat pe nume.
A ridicat privirea spre intrarea în Cutia Neagră. Un tip cu o
figură cunoscută cobora în fugă treptele. Alan n-a reușit să-l
identifice imediat. Noroc că a reușit să-i vadă fața exact la timp.
— Mujaddid, a zis tipul, ajungând în dreptul lui și dând mâna cu
el. Mai ții minte? De la vizita de prezentare a orașului?
— Cum să nu. Mă bucur să te revăd, Mujaddid.
— Foarte palpitantă ziua de azi, așa-i?
Alan a admis și el că fusese o zi foarte palpitantă.
— De fapt, te căutam, a spus Mujaddid. Întâmplarea face să fi stat
de vorbă cu Karim al-Ahmad, care mi-a povestit despre croaziera
voastră pe canalele navigabile și despre cât de entuziasmat ai fost
văzând concret proiectul în dezvoltare.
— Am fost foarte impresionat. Sunt foarte impresionat.
— Excelent. Bun, după cum știi, eu mă ocup de vânzarea
locuințelor private și sper că nu e o aroganță din partea mea dacă
îndrăznesc să cred că s-ar putea să te intereseze achiziționarea unei
locuințe aici, în Orașul Economic al regelui Abdullah.

Înainte ca Alan să poată obiecta, Mujaddid îi și explicase

diferitele avantaje de a avea o a doua casă – a folosit termenul pied-à-
terre16 aici, la KAEC, în special pentru un om în situația lui, care
urma, probabil, să rămână pe loc un timp, pentru implementarea
proiectului IT. Sesizând ceea ce părea a fi aproape o certitudine în
felul în care Mujaddid se exprimase, puternica implicație a faptului
că șansele firmei Reliant de a furniza echipamentele IT erau
imbatabile, Alan a căpătat un nou elan de încredere în viitor. A
acceptat să facă un tur al blocului de locuințe deja existent.

16 În franceză, în text: locuință folosită ocazional.

 — Știai că unii dintre oamenii noștri locuiesc deja aici? l-a
descusut Mujaddid.
Alan nu știuse acest lucru, dar așa își explica acum prezența
persoanelor pe care le zărise ocazional la ferestrele de sus ale
imobilului.

Au intrat în clădire, unde Mujaddid i-a propus să se oprească

întâi în vastul foaier în formă de rotondă, cu o cupolă de sticlă
deasupra, aflat la o înălțime de nouă metri.
— Eh, e deopotrivă grandios și primitor, ce zici?
Era de prost gust și descurajant, dar Alan a încuviințat din cap,
vesel.

— Bun, acum, după cum știi probabil, un etaj al clădirii a fost

finisat, așa că unii dintre membrii staff-ului ocupă în prezent
diversele apartamente. Aș vrea să îți arăt locuințele lor, astfel încât
să poți vedea nivelul de lux și confort disponibile chiar în această
etapă inițială a dezvol…
Mujaddid s-a întrerupt, și-a scos telefonul și s-a uitat la ecran.
Ceva l-a alarmat, din moment ce a decis să răspundă. A urmat o
scurtă conversație în arabă, iar când a terminat, a zâmbit, cumva
vinovat.
— Te rog, mă scuzi un moment? M-au anunțat de la birou că
trebuie să ajung de urgență acolo, la o ședință. N-am cum să mă
eschivez, din păcate.
— Nicio problemă.
— Revin în scurt timp.
Alan făcuse o mutră descumpănită, probabil, și poate chiar așa se
simțea, fiindcă nu avea chef să rămână singur. Mujaddid a născocit
un alt plan.
 — Ce-ar fi să te duci singur la etajul cinci? Sună la ușă, la
numărul 501. Îl anunț pe proprietar că urmează să vii; îți va arăta el
apartamentul. De fapt, e cel mai frumos apartament. Numele
proprietarului este Hasan. Locuiește aici de la început, așa că îți
poate furniza informații mai adecvate decât aș face-o eu.
Mujaddid s-a scuzat din nou și a plecat.

Alan a continuat să inspecteze primul nivel, traversând spațiul

rezervat viitorului restaurant Wolfgang Puck, locul unde urma să fie
amplasată Pizzeria Uno. Pardoseala era plină de praf și nisip.
Singura piesă de mobilier de pe întregul nivel era un enorm stelaj
metalic pentru răcirea produselor de patiserie, plantat drept în
mijlocul etajului, aidoma scheletului metalic mobil al unui zgârie-
nori singuratic. Se simțea ca un caraghios hoinărind așa printr-o
clădire pustie, dar nu voia să pară nepoliticos. Trebuia să facă turul
construcției. Dacă era genul de situație „serviciu contra serviciu”?!
El cumpără un apartament de lux, ei îi dau contractul IT. Oricum,
măcar era o dovadă de amabilitate din partea lui.

Mergând în continuare, a ajuns în capătul clădirii, unde a

descoperit o altă scară, întunecoasă, cu trepte din ciment. Când a
ajuns la etajul trei, a auzit niște glasuri, foarte aproape, exact de
cealaltă parte a ușii de la ieșirea de incendiu. Oare Mujaddid făcuse
o confuzie, spunându-i etajul cinci, în loc de etajul trei?

Când a deschis ușa de la ieșirea de incendiu, larma de glasuri

dinăuntru s-a auzit dintr-odată puternic. Ajunsese într-un spațiu
vast, amenajat rudimentar, plin de bărbați, unii în lenjerie de corp,
alții în salopete, dar toți zbierând la un loc. Era ca o scenă din
filmele cu închisori, unde sala de gimnastică fusese transformată în
dormitor comun. Paturile erau goale, totuși – toți oamenii se
strânseseră în mijlocul încăperii, răcnind, îmbrâncindu-se. Alan
nimerise într-o încăierare. Aceștia erau muncitorii pe care Alan îi
văzuse pe șantier; Yousef îi spusese că erau malaysieni, pakistanezi,
filipinezi.
Lui Alan îi venea s-o șteargă repede de-acolo, dar nu se încumeta
să renunțe la spectacol. Ce se întâmpla oare? Trebuia măcar să se
lămurească din ce motiv se luaseră la bătaie. În mijloc erau doi
bărbați, cu brațele încleștate unul de celălalt. Unul dintre ei ținea
ceva în mână. Alan nu putea vedea ce era – lucrul respectiv intra
perfect în pumnul omului. Bani? Ceva foarte mic. Chei?

Un tip din marginea mulțimii l-a văzut pe Alan și l-a făcut atent
pe individul de lângă el. Amândoi se holbau la el, stupefiați. Unul
dintre ei i-a făcut semn lui Alan să se apropie, probabil cu gândul de
a-l pune să îi despartă pe cei doi bătăuși, din moment ce ei nu
reușeau. Alan a făcut un pas spre ei, dar celălalt tip a fluturat din
mână, gonindu-l. Alan s-a oprit.
Acum, alți câțiva inși îl văzuseră deja pe Alan, iar în câteva
secunde toți cei strânși acolo au aflat de prezența lui. S-a făcut
liniște, iar încăierarea s-a oprit. Toți indivizii, să fi fost cel puțin vreo
douăzeci, stăteau nemișcați, de parcă Alan venise în inspecție să-i
controleze. Cel care îi făcuse inițial semn să se apropie l-a chemat
din nou. Alan a mai făcut un pas spre ei, dar n-a văzut șanțul adânc
din pardoseală. Împiedicându-se, s-a clătinat pe picioare, dând
haotic din mâini, în spate. Și-a recăpătat echilibrul pe moment, dar
pe urmă a alunecat pe nisipul de pe jos, împleticindu-se spre stânga.
A fost cât pe-aci să cadă de-a binelea, dar a reușit să se sprijine la
timp de un zid, rămânând în picioare. Asta s-a petrecut sub privirile
celor douăzeci și cinci de oameni de-acolo.
Alan avea două variante acum. Putea, pur și simplu, să se retragă,
știind că se făcuse de rușine, fără măcar să se apuce să deschidă
gura. Sau putea rămâne pe loc, având în vedere că nu râseseră de el
și că păreau să vadă în continuare un fel de aureolă în jurul lui.
Ceva legat de aerul lui occidental, de vestimentația pe care o purta
sugera că el era îndreptățit să fie aici, mai mult decât ei.

Alan a ridicat mâna:

— Salut!
Câțiva oameni au mișcat din cap.
Pășind spre ei, Alan a simțit mirosul tipic muncitorilor, acel
amestec de nădușeală, țigări, rufe îmbâcsite.

— Bun, ia spuneți, ce se întâmplă aici? a întrebat Alan. Ce-

nseamnă chestia asta?
A sesizat în propria-i voce o undă de accent britanic. De unde îi
venise oare? Nimeni nu spunea nimic, dar Alan știa că le captase
atenția.
Alan a pășit între ei, încurajat de încrederea lor aparentă în rolul
lui de mediator, și le-a cerut celor doi bătăuși să desfacă palmele.
Unul dintre ei nu avea nimic în mâini. În mâna dreaptă a celuilalt
era un mobil. Un model mai vechi, cu clapetă și cu ecranul fisurat.
După cum arăta, ai fi zis că îl azvârlise cineva pe geam. Pe urmă,
înfiorându-se, Alan și-a dat seama că, într-adevăr, exact așa se
întâmplase. Era, probabil, telefonul lui Cayley, pe care tânăra îl
aruncase încă din prima zi.
— Unde l-ai găsit? l-a întrebat el pe tipul care ținea telefonul în
mână.
Omul n-a spus nimic. Habar n-avea ce îl întrebase Alan.
— Vorbește careva englezește aici? a întrebat Alan.

Câțiva dintre oameni au dedus sensul cuvintelor lui, dar au

scuturat din cap. Nimeni nu știa o iotă din limba vorbită de Alan.
Situația părea să se complice. Nu avea posibilitatea să afle de unde
făcuseră rost de telefon, și nici cine ar fi avut dreptul să-l păstreze.
Nu putea descoperi motivele pentru care se încăieraseră, nici cine
avea dreptate, sau care erau relațiile anterioare dintre cei doi, sau
dintre cei pe care îi reprezenta fiecare. Poate era vorba despre o
rivalitate mai veche, vreo dușmănie care data de câteva luni, de
câteva veacuri? Alan nu avea cum să afle adevărul.

Spera să aibă vreo monedă asupra lui. Băgând mâna în buzunar,

a găsit 25 de cenți. Ideea de a lua o decizie, aruncând moneda în aer,
i se părea relativ onestă.

— OK, a zis el, cine ghicește corect, care față este în sus, capătă
telefonul. De-acord?
Le-a arătat oamenilor cele două fețe ale monedei. Păreau să fi
înțeles. A azvârlit moneda în aer, a prins-o, a acoperit-o cu palma și
a arătat spre tipul la care găsise telefonul.
— Ghicește tu, a zis Alan.

Tipul nu spunea nimic. Nu mai jucaseră așa ceva. În timp ce Alan

încerca să găsească o modalitate de a le explica noțiunea de cap și
pajură, celălalt individ a înșfăcat telefonul și a ieșit din cameră,
năpustindu-se în jos pe scări. Timp de câteva momente, celălalt ins
n-a știut ce să facă. Părea să aștepte o soluție din partea lui Alan.
Dar Alan nu avea nicio soluție, iar odată ce lucrul acesta a devenit
evident, individul s-a năpustit afară din cameră, pe urmele celuilalt,
în jos, pe scări.

Atmosfera generală s-a înrăutățit rapid. Ceilalți muncitori l-au

împresurat pe Alan, zbierându-i în nas. Unul l-a tras de mânecă.
Altul i-a dat un brânci în spate. Voiau să-l dea afară, să plece de-
acolo. Alan a bătut în retragere, scuzându-se, neștiind dacă nu
cumva era mai bine să se răsucească pe călcâie și să o rupă la fugă.
În cele din urmă, asta a și făcut, ieșind într-o goană la fel cum
făcuseră ceilalți doi înainte, dar știa că nu putea coborî direct la
parter – risca să dea de al doilea tip, cel care pierduse și care acum
urca probabil înapoi. A alergat pe scări în sus, auzind tropăituri din
spate. Cel puțin câțiva dintre oameni porniseră pe urmele lui, să-l
prindă.

A ieșit de pe scară la nivelul al patrulea. A deschis ușa larg,

luând-o la fugă în lungul etajului pustiu. Nu exista nimic acolo,
decât stâlpi – fără ziduri, fără compartimentări, fără nimic. Ușa nu s-
a închis în urma lui. A auzit duduitul pașilor, când urmăritorii au
pătruns pe etaj. Îl urmăreau în continuare. Chiar aveau de gând să-l
bată? Purta cămașă albă și pantaloni kaki! Nu a întors capul. A țâșnit
glonț spre celălalt capăt al etajului, unde era o altă scară. Împingând
ușa cu umărul, s-a năpustit împleticindu-se, în sus, spre următorul
nivel.
Trebuia să găsească ușa cu numărul 501. Pașii de dedesubt urcau
după el. Răsufla icnit, gâfâia. La nivelul al cincilea, a deschis ușa de
la ieșirea de incendiu, apoi s-a rezemat cu toată greutatea de ea, pe
cealaltă parte, ca să-și tragă sufletul și să blocheze accesul celorlalți.
Când a ridicat privirea, a constatat că făcuse un salt înainte în timp.
Părea să fi nimerit într-o clădire complet diferită. Etajul cinci arăta
perfect, modern, finisat până la cele mai mici detalii.
Se aștepta ca urmăritorii să dea buzna înăuntru din clipă în clipă,
dar din cealaltă parte a ușii nu se auzea niciun zgomot, îi speriase
perspectiva de a intra aici, pe acest etaj finisat? Pentru ei, oare,
clădirea se termina aici, de unde știau că nu mai aveau acces mai
departe? Părea o supoziție cumva logică.
 A străbătut cu pași iuți holul lung, iluminat strălucitor de un șir
de candelabre. Tavanul avea o nuanță de bleumarin, asemenea unui
cer de vară pe timp de furtună, tapetul părea o simfonie de dungi
bleu și ocru. Mocheta groasă, plușată, era crem și se ondula parcă la
fiecare pas, ca marea sub o briză lină. Vedeai în jur diverse
dispozitive, prize de curent, mese din lemn de tec lustruit,
stingătoare de incendiu, absolut toate însemnele unui trai civilizat.
Înmărmurit și dezorientat de ceea ce i se întâmplase, a găsit
apartamentul cu numărul 501 și a ciocănit la ușă. Un bărbat, la
costum, cu un fel de lavalieră la gât, i-a deschis imediat, de parcă ar
fi stat cu mâna pe clanță toată ziua, așteptându-l.
— Domnul Clay, presupun.
Era un bărbat cam de vârsta lui Alan, cu obrajii perfect rași, cu
ochelari pe nas și un zâmbet viclean pe buze.
— Hasan?
— Încântat de cunoștință.
Și-au strâns mâna cordial.
— Mi-a fost teamă să nu te fi rătăcit.
— Cred că așa s-a și întâmplat.
— Poftim înăuntru.
Apartamentul era spațios, larg, scăldat într-o lumină caldă. Se
întindea pe toată lățimea clădirii, cu ferestre panoramice în ambele
laturi. Decorul era sofisticat, cu parchet lucios din lemn tare, covoare
lucrate pe comandă, un amestec de canapele și mese amintind de
mobilierul mijlocului de secol douăzeci, cu obiecte vechi expuse
ostentativ ici și colo – bunăoară, o oglindă uriașă, încadrată într-o
ramă ornată cu frunze aurii și având o crăpătură în formă de fulger
drept pe mijlocul sticlei. Pe perete, deasupra șemineului, se vedeau
patru desene de Degas sau de un alt artist care desena dansatoare
exact ca acesta. Acorduri de muzică clasică se propagau difuz din
fiecare colț al casei.
 — Te simți bine? l-a întrebat Hasan. Arăți de parcă ai fi alergat
câțiva kilometri.
Alan nu auzea niciun zgomot de pe coridor, ceea ce însemna că
persoanele care îl fugăriseră nu aveau cum să-l găsească aici. Era la
adăpost, era în siguranță. Apartamentul acesta putea fi oriunde în
altă parte.
— Mă simt perfect, a răspuns. Doar că am venit pe scări până aici.
Mi-am pierdut antrenamentul.
Alan s-a dus spre fereastra cu vedere la mare, unde a rămas
contemplând priveliștea. Vedea cortul lor, exact dedesubt, dar arăta
cu mult mai mic decât s-ar fi așteptat să i se pară de la o înălțime de
numai cinci etaje. Mai încolo era plaja, pe care a identificat rapid
locul unde stătuse la malul mării.
— Ceai?
Alan s-a întors, vrând să răspundă, dar Hasan a arcuit o
sprânceană, adăugând: „Sau ceva mai interesant?”
Alan a zâmbit, crezând că interlocutorul lui glumește, însă Hasan
stătea în fața unui cărucior din sticlă și metal auriu, pe care se afla
un bar complet dotat, și ținea în mână o sticlă elegantă din cristal.
— Da, te rog.
Alan nu înțelegea nimic din această țară. Nu văzuse nici măcar o
singură regulă care să fie respectată cu strictețe aici. Până adineauri
se aflase în mijlocul unei armate de salahori malaysieni sărăciți,
instalați ilegal pe un etaj al unui bloc neterminat, iar acum ședea în
același imobil, dar cu două nivele mai sus, în cea mai sofisticată
locuință cu putință. Și bea împreună cu om despre care nu putea
presupune decât că era un musulman cu multă influență.
Hasan i-a dat un pahar în care părea să fi turnat whisky și l-a
poftit să ia loc. S-au așezat în capetele opuse ale unei sofale în formă
de „U”, tapițată cu piele albă imaculată.
 — Buuun, a spus Hasan, lungind cuvântul și conferindu-i astfel
nenumărate conotații, toate dezagreabile. Și-a pus piciorul stâng
peste cel drept, cu un gest nu tocmai elegant. Ceva te deranja cumva
la Hasan, iar Alan și-a dat seama care era motivul – un tic facial, sau
două ticuri mai degrabă, acționând concomitent. Când i se zbătea
ochiul stâng, strâmba și din buze, cu o grimasă ce dezaproba parcă
neplăcerea cauzată de ticul pleoapelor. Și suita se repeta: clipit,
grimasă.
— Ai fost peste tot în clădire?

Alan i-a povestit cum nimerise din întâmplare la muncitorii de la

etajul trei. N-a pomenit nimic despre încăierare, având în vedere că
exista posibilitatea ca muncitorii, nefiind niciodată de neînlocuit, să
fie concediați în masă.
— Îmi pare rău. Cum ai ajuns în acea parte a construcției?
— M-am trezit acolo, presupun.
— Ce făceau muncitorii?
— Erau acolo, foindu-se din loc în loc.
— Ai fost șocat de prezența lor aici?
— Nu neapărat. Nu mă mai surprinde nimic aici.
— Bun, a zis Hasan chicotind. E bine așa. Pe ceilalți îi cazăm în
afara șantierului. Ai văzut, probabil, niște trailere. Mai vrei?
A mai turnat niște whisky în paharul lui Alan. Prima cantitate
dispăruse mai repede decât ar fi trebuit.
— Cum merg afacerile? a întrebat Alan, considerând întrebarea
mai mult retorică. Tipul încerca să vândă apartamente de lux în
KAEC. Răspunsul lui nu putea fi decât entuziast.
— Sincer? Destul de anevoios.
Hasan i-a explicat cât de dificil fusese să obțină angajamente
ferme și că puținele lanțuri comerciale care cumpăraseră spații
inițial, cu ani în urmă, când s-a anunțat întemeierea orașului și
șantierul a fost inaugurat, și-au retras ulterior ofertele. Existau
temeri legate de viabilitatea antreprenorului de construcții,
compania Emaar. Existau suspiciuni legate de o posibilă implicare a
unor firme deținute de familia bin Laden. Dar, mai ales, ideea
îngrijorătoare că orașul va muri odată cu regele Abdullah. Că fără
spiritul lui reformist, fără toleranța lui față de tactica dezvoltării cu
pași mici, lucrurile vor regresa și toate libertățile promise în KAEC
se vor face tot una cu nisipul deșertului.
— Dar la parter aveți câteva restaurante ce urmează să se
deschidă, a remarcat Alan.
— E o cacealma, din păcate. Spațiile acelea nu au fost vândute. Îți
mai torn?
Alan terminase și al doilea pahar.
Hasan s-a dus înapoi la bar, ca să pregătească băuturile.
— Alan, se pot face afaceri avantajoase aici. Dacă ar fi să
achiziționezi unul dintre aceste apartamente, ai plăti doar o mică
parte din prețul la care se vor vinde peste un an sau doi. Ai putea
să-l scoți pe piață atunci și să obții un profit de zece ori mai mare.

Alan auzea parcă aievea previziunile lui Yousef, care ricoșau

acum în direcția lui. Faptul că orașul era falimentar, faptul că trustul
Emaar era falimentar, faptul că nimic nu avea să se întâmple
vreodată aici. Faptul că întreaga viziune avea să moară odată cu
Abdullah.
Hasan i-a adus paharul.
— Mulțumesc, prietene, a zis Alan.
Hasan a zâmbit:
— Sunt foarte bucuros să am un partener de băutură.
Alan a întrebat despre rege, de ce nu investea el banii pentru a
construi orașul, pentru a-l vedea terminat, sau măcar funcțional, în
timpul vieții lui?
 — Avem noi o zicală în arabă: „Nu poți să bați din palme cu o
singură mână”. Nu putem ridica acest oraș singuri. Avem nevoie de
parteneri.
— Asta-i bună! a exclamat Alan. Abdullah ar putea clădi orașul
ăsta în cinci ani, dacă ar vrea. De ce s-o tărăgăneze timp de douăzeci
de ani?
Hasan a reflectat la întrebare câteva momente.
— N-am idee, a spus el.

Și, astfel, au recunoscut amândoi cât de mult îi deranja faptul de a

fi la cheremul unor factori asupra cărora nu aveau control, prea
mulți pentru a-i putea enumera. Hasan locuia în KAEC de un an de
zile, acceptând să facă muncă de pionierat aici, și primise în vizită
zeci de oameni ca Alan, încercând să-i ajute să se imagineze acolo și
ei.
— S-ar putea să se trăiască bine la un moment dat, a zis Hasan.
Dar teamă mi-e că nu există voința de a duce treaba la bun sfârșit.
Și, lipsindu-i voința de a pleca sau de a face altceva, Alan a rămas
cu Hasan, jucând șah și bând whisky, ceasuri de-a rândul. Când a
plecat, Alan era aproape beat și se simțea extraordinar. A ieșit pe
casa scării, intenționând să coboare, dar în schimb a luat-o în sus. A
trecut pe lângă un etaj închis, însă scările continuau să urce, așa că
Alan s-a trezit deschizând o ușă care dădea pe acoperiș. Priveliștea
era uluitoare, plaja, construcțiile, canalele navigabile, deșertul, toate
pudrate parcă de freamătul unei lumini aurii. Știa că trebuia să
plece, dar nu se încumeta să se urnească din loc.

XXVI.

Alan a dormit bine, fără să-și explice de ce, și când s-a trezit din
somn ledul roșu pâlpâia din nou pe telefonul hotelului. Alan a
ascultat mesajul, care era de la Yousef. Urma să plece pentru o
vreme, îi spunea acesta, și voia să treacă pe la el ca să-și ia la
revedere. Intenționa să vină la hotel în această dimineață, dacă nu
primea niciun răspuns de la el. Alan a răsuflat ușurat. Un sentiment
de spaimă i se furișase în inimă în timpul nopții, teama că prietenul
lui pățise ceva. Aceasta este problema specifică unei conectivități
constante: orice tăcere mai lungă de câteva ore provoacă gânduri
apocaliptice.
Alan s-a îmbrăcat și a coborât cu liftul, prin curtea interioară,
până în lobby.

— Ai venit.
— Da.
Yousef nu arăta bine deloc.
— Ești în regulă?
— Nu-mi dau seama. Sunt un pic cam speriat.
— Soțul?
— Mda, și acoliții lui. Au apărut la mine acasă.
— Parcă spuneai că stai la vărul tău.
— Am stat, da, dar tipul a devenit tot mai nervos. Locuiește cu
bunică-sa și nu vrea agitație în jurul ei, așa că m-am dus acasă. Nici
n-am ajuns bine acolo, că după un ceas, zdronc, au apărut și ei.
— Și ce-au făcut?
— Vrei să stăm jos o secundă?
A venit chelnerul, iar Yousef a comandat un espresso.
— Aseară, stăteam la televizor și mă uitam la meci, Barcelona cu
Madrid – ai urmărit partida? a divagat Yousef.
— Yousef!
— Corect. Cum spuneam, am auzit niște zgomote afară. M-am
ridicat și am văzut trei tipi la fereastră. Cât pe ce să mă cac pe mine
de frică.
— Și ei ce-au făcut?
— Au stat acolo, pur și simplu. Atâta tot. Dar a fost suficient.
Rezultă că au aflat unde locuiesc și că nu le e teamă să vină acolo, să
se posteze la câțiva centimetri de fereastra mea și să se zgâiască la
mine. Trebuie să plec de-aici.
— Îmi pare nespus de rău.
— Mda, în fine, asta e.
— Și unde te duci?
— Sus, în munți, la casa tatălui meu. Acolo n-au cum să mai
ajungă. Și oamenii din sat vor sta de pază pentru mine. Avem arme
de foc, tot ce trebuie.
Alan și-a imaginat un fel înfruntare crâncenă ca în Vestul Sălbatic.
Ideea îl intriga mai mult decât își putea explica.
— Nu, nu, i-a zis el. Stai aici. Îți iau o cameră în hotel. Au aici
toate măsurile de securitate necesare. Vei fi în siguranță. Invizibil.
Pe măsură ce descria toate aceste avantaje, soluția propusă părea
din ce în ce mai viabilă. Yousef a respins-o însă.
— Nu, eu vreau să fiu acasă. E weekend. Un moment propice
pentru a merge acolo.
— Cât timp intenționezi să lipsești?
Pe Alan l-a cuprins o frică subită că nu-l va mai revedea niciodată
pe Yousef.
— Nu știu. Trebuie să mă simt în siguranță câteva zile. Vreau, pur
și simplu, să ajung într-un loc unde să pot vedea totul în jurul meu
dintr-o poziție absolut avantajată. Atunci, înțelegi, voi putea evalua
situația. Asta-i motivul pentru care am vrut să mă întâlnesc cu tine.
S-ar putea să rămân acolo o bucată de vreme, așa că m-am gândit
să-mi iau rămas-bun, pentru eventualitatea în care ar fi ultima dată
când te văd.
Pe fața lui Yousef nu se citea niciun fel de emoție. Nu era
sentimental de felul lui. Alan, însă, simțea că trebuie să fie alături de
Yousef, care era singurul om întreg la cap pe o rază de sute de
kilometri.

Peste zece minute, Alan era în automobilul lui Yousef, cu o geantă

de voiaj aruncată în portbagaj; plecaseră împreună în munți. Erau pe
autostradă de câteva minute, iar Alan se simțea cuprins de euforie,
când, pe neașteptate, Yousef a virat pe un alt drum.
— Trebuie să ne oprim la prăvălia lui taică-meu. Trebuie să iau
cheile de la casă, să-i cer voie să stau acolo, chestii dintr-astea.
— Adică tu n-ai cheia ta? a întrebat Alan.
— Exact la asta mă refeream. Mă tratează ca pe un străin.

Au urcat în spirală până la nivelul al șaselea al unei parcări auto

din centrul orașului.
— Asta este Orașul Vechi?
Totul părea foarte nou acolo.
— Orașul Vechi începe cam la trei cvartale de aici, i-a explicat
Yousef. Au demolat restul orașului în anii ’70.

Garajul era legat de un mall. Alan și Yousef au coborât câteva

niveluri cu scara rulantă, trecând pe lângă magazine de bijuterii sau
genți de voiaj, pe lângă grupuri de femei în abaya, cu poșete
sclipitoare pe braț pe care grupuri de tineri le cercetau lacom cu
privirea.

Când au ajuns la primul etaj, Yousef l-a condus pe Alan spre

ieșirea din mall. S-au trezit afară, pe o alee, unde lăsaseră deja în
urmă cel puțin un veac de istorie. Această parte a Orașului Vechi
consta într-o serie de străduțe legate între ele, unde își aveau
prăvălioarele diverși negustori. Vindeau nuci, bomboane,
electronice, tricouri de fotbaliști, însă cel mai popular sortiment scos
la vânzare era lenjeria de damă, etalată la vedere în vitrine. Alan s-a
uitat mirat la Yousef, dar el a ridicat din umeri, ca și cum ar fi spus:
Ce-i, ai descoperit și tu contradicțiile din regat?
— Am ajuns, a zis Yousef, oprindu-se cam la șase metri de un
magazin din colțul străzii, cu geamuri de sus până jos și mii de
sandale expuse înăuntru. Doi bărbați stăteau în picioare în spatele
tejghelei. Unul era cam de vârsta lui Alan, părând să fie tatăl, după
cum arăta. Celălalt era mult mai bătrân, adus de spate, rezemat cu
totul de tejghea, de parcă s-ar fi sprijinit ca să nu cadă. Avea cel
puțin optzeci de ani.
— Care dintre ei e…? a încercat să întrebe Alan.
— Surpriză, e moșul, a spus Yousef ursuz. Hai să-ți fac
cunoștință.
În timp ce se apropiau, bătrânul îl măsura pe Yousef, din cap
până-n picioare. Ținea ochii mijiți, buzele țuguiate. Yousef a tușit
intenționat cu gura spre umăr, rostind în surdină „ticălosul”. Au
intrat în prăvălie.

— Salaam! a strigat Yousef, pe un ton vesel.

Fiul a dat mâna cu tatăl și cu vânzătorul, s-au rostit niște cuvinte
în arabă și, după ceea ce Alan a presupus că a fost prezentarea lui,
tatăl i-a aruncat o privire scurtă. Alan a vrut să-i strângă mâna, dar
bătrânul l-a bătut ușor cu palma peste degete, așa cum ai face cu
laba unui câine, când vrea ceva de la tine. Yousef a vorbit cu taică-
său cam un minut, după care bătrânul s-a dus în spatele prăvăliei,
unde l-a urmat și vânzătorul.
— În fine, acum îl cunoști. Mare om, a spus Yousef.
Alan nu știa cum să reacționeze.
— I-am spus că plec în munți. Mi-a zis că îl va înștiința pe
îngrijitorul de-acolo. N-am nevoie de cheie, presupun. Așa că putem
s-o luăm din loc.
S-au întors să plece. Yousef s-a oprit la ușă.
— Stai un pic, nu vrei o pereche de sandale? Ar trebui să-ți iei.
— Nu, nu.
— Ba da, Alan. Ce număr porți?

Sandale de tot felul umpleau toate cotloanele magazinului, de la

podea până în tavan. Toate erau făcute din piele, cu ornamente și
cusături complicate. Erau lucrate artizanal, croite rudimentar. Și,
așa, au ales o pereche de sandale, Yousef a lăsat niște bani pe
tejghea, după care au ieșit din nou pe străduță.
— Prin urmare, acesta este tăticul meu drag, a zis Yousef,
aprinzându-și o țigară. Nu-i prea prietenos din fire. Și nici nu-i place
munca mea. Mai ales când plimb cu mașina diverși americani. Nu-i
convine deloc.
Au mers pe jos până la parcarea auto.
— Dar ești la facultate. Ce-ar vrea să faci, mă rog?
— Vrea să muncesc în magazin, dacă poți crede așa ceva. Am
lucrat acolo o bucată de timp, dar a fost cumplit. Ne-am pierdut tot
respectul unul față de celălalt. E îngrozitor să fii angajatul lui. E-atât
de tiranic. Și zicea despre mine că sunt leneș. Așa că mi-am dat
demisia. Ar trebui să învăț să nu mai aduc musafiri la magazin.

— Trebuie să mărturisesc, a început Alan, dar s-a abținut să mai

continue. Voise să îi dea dreptate lui Yousef în privința tatălui lui,
dar a înțeles la timp că nu putea face asta. Acum, când devenise
apărătorul lui Ruby, adoptase poziția de mediator între toți copiii și
părinții lor, pe care nu-i înțelegeau – despre asta era vorba, de fapt?
Alan își făcea griji pentru Yousef. Își făcea griji pentru viața lui, și
își făcea griji din cauza tatălui acestuia. Ambele neliniști i se păreau
inutile lui Yousef, fiindcă toate problemele, la vârsta lui, par
rezolvabile sau nici nu merită să fie rezolvate.
— Trebuie să mărturisesc, a reluat Alan, dar de data aceasta și-a
continuat ideea. Trebuie să mărturisesc că îl respect pentru ceea ce a
realizat. Tatăl tău face pantofi și îi vinde. E o îndeletnicire simplă și
onestă.
Yousef a pufnit disprețuitor:
— Tata nu face el pantofii ăștia. Îi cumpără. Alți oameni îi fabrică.
El doar îi etichetează.
— Totuși… Este și asta o artă.
Joe Trivole numea asta balet, se gândea Alan.
— Sunt sigur că i-ar putea face el, dacă ar vrea.
— Nu, nu, a insistat Yousef. Îi cumpără angro. Sunt produși în
Yemen. Tata n-a fabricat un pantof în viața lui.

Deja după câteva minute de când plecaseră, Yousef se înveselise

din nou. S-ar fi zis că era nerăbdător să-i arate lui Alan această
fortăreață, imensul complex arhitectonic pe care îl clădise tatăl lui. A
nivelat vârful muntelui, spunea el. Alan nu mai ținea minte de câte
ori Yousef repetase acest lucru. Era o mare mândrie pentru Yousef
faptul că tatăl lui, chiar dacă se certa așa cu el, era un om îndeajuns
de puternic, bogat sau vizionar, încât să poată nivela un munte.
Se deplasau cu mașina spre sud, prin orașul care se așternea în
fața lor, pornind din noul centru modern, continuând spre periferie
cu blocurile de apartamente de culoarea nisipului, apoi cu
magazinele somaleze și nigeriene care comercializau automobile,
când a sunat telefonul lui Yousef. Râzând, a schimbat câteva cuvinte
în arabă, înainte de a face o întoarcere de o sută optzeci de grade,
pornind înapoi, în direcția de unde veneau.
— Vine și Salem, a zis, ridicând din sprâncene încântat.
Yousef i-a explicat că Salem, unul dintre cei mai vechi prieteni de-
ai lui, lucra la departamentul de marketing al unei fabrici americane
pentru scutece de unică folosință.
— Dar e hipiot, nicidecum genul de agent de vânzări dur, a
completat el, după care s-a încruntat jenat, temându-se să nu-l fi
jignit pe Alan. Scuze, a zis el, dar Alan nu se simțea ofensat
nicidecum. Nu exista niciun context în care sintagma agent de
vânzări să-l poată ofensa.
Au parcat pe o alee, între câteva mici blocuri de apartamente.
Yousef a claxonat. Un tip de vreo douăzeci și cinci de ani a coborât
scările în pas săltat, cărând cutia specială a unei chitare acustice. S-a
suit pe bancheta din spate, a dat mâna cu Alan, după care și-au
văzut mai departe de drum.

Salem avea aerul unui ins care și-ar găsi dezinvolt locul în Venice
Beach sau Amsterdam. Avea plete, fire cărunte, un barbișon sare-și-
piper, ochelari șic prin care se vedeau niște ochi mari. Era îmbrăcat
cu jeanși și o cămașă cu arabescuri. Vorbea engleza cu un accent
american și mai puternic decât Yousef, deși Alan nu crezuse că
afacerea ar fi posibilă aici.

În primele zece minute de când se suise în mașină, Salem a stat

cu mâinile pe spătarul celor două scaune din față, cu capul între
Alan și Yousef, povestind despre cea mai stranie întâmplare pe care
o trăise de curând – întâlnise un sclav în blocul unde locuia.
— Spune-i și lui cum l-ai văzut plângând acolo, l-a îndemnat
Yousef.
Salem a povestit cum, cu câteva zile în urmă, găsise un bărbat de
vârstă mijlocie așezat pe trepte, în interiorul clădirii. Salem a pășit
pe lângă el, ocolindu-l, dar pe urmă a observat că omul era disperat
și plângea nemângâiat.
— L-am întrebat ce pățise. Mi-a zis că el era sclav și că
proprietarii lui tocmai îl eliberaseră. Dar el nu știa ce să facă acum.
Oamenii aceia erau pentru el ca niște rude apropiate.
— E vorba despre niște persoane din blocul tău?
— Da, stau în apartamentul de dedesubt.
Salem locuia acolo de un an și văzuse de multe ori această familie
de cinci persoane venind sau plecând, iar ocazional îl văzuse și pe
bărbatul de vârstă mijlocie. Dar până în acel moment nu își dăduse
seama că omul acela nu era vreun prieten sau unchi de-al lor, ci un
sclav pe care îl aduseseră cu ei din Malawi.
— Trebuie să mă mut de-acolo, a zis Salem.
— Înseamnă că suntem doi în situația de a ne schimba locuința, a
remarcat Yousef.
Au discutat despre varianta de a se muta împreună undeva, în
altă parte a orașului, sau poate în altă țară. Salem nu mai avea ce să
facă în RAS deocamdată. Țara aceasta nu mai avea ce să-i ofere.
— E o plictiseală fără margini, a zis Salem.

Alan încerca încă să asimileze povestea despre sclavul din bloc,

când Yousef și Salem au început să discute despre cazurile de
depresie și suicid din regat.
— Probabil că situația nu-i atât de gravă ca la voi, i-a spus Salem
lui Alan. Dar există toate motivele să rămâi surprins de statistici.
Jumătate dintre femei sunt dependente de Prozac. Iar bărbații, cum
suntem noi, își risipesc energia în locuri periculoase.
Salem i-a vorbit despre o anumită atitudine de imprudență și
nepăsare în fața acestei flagrante lipse de oportunități, despre faptul
că lumea de acolo nu se temea prea mult de moarte. I-a spus despre
cursele auto de tip drag racing17 care se țineau departe, în inima
deșertului, unde tineri din familii avute se luau la întrecere cu
mașini puternice, BMW și Ferrari, întâmplându-se frecvent ca unii

17 Competiții pe distanțe scurte, cu start de pe loc și sosire lansată.

dintre ei să sufere accidente, în urma cărora erau grav răniți sau
mureau, fără însă ca lucrurile acestea să fie relatate pe larg în presă
sau măcar amintite. Yousef și Salem au început să discute rapid în
arabă, dezbătând dacă era bine sau nu să-l ducă și pe el să vadă o
asemenea cursă, a aflat Alan ulterior.
— Poate la întoarcere o să te ducem să vezi, a zis Salem. Poate și
la un concert, a mai adăugat el.
Și concertele aveau loc tot în deșert. Salem era muzician,
producător de filme și poet, dar mai ales cantautor, deși nu putea
să-și interpreteze cântecele compuse în săli de spectacol oficiale, nu
putea cânta live decât la concerte underground sau în deșert.
Situația era cu mult mai rea în Riyadh, dar chiar și la Jeddah viața
unui muzician presupunea o permanentă luptă. Or, viața aceasta,
care inițial avusese un anumit farmec și romantism, își pierduse
orice atracție. Salem se gândea acum să se mute undeva în Caraibe,
ca să poată cânta într-o formație, la vreun bar.

Orașul a rămas undeva în spate, drumul traversând acum

deșertul, un pustiu plat și roșu, cu refugii de popas ici și colo sau
stânci suspendate. Autostrada era largă, se circula cu viteză mare,
soarele spânzura inert pe cer, iar Alan era obosit. A ațipit, cu capul
proptit în banduliera centurii de siguranță, legănat de murmurul
grav al vocilor celor doi, care discutau în arabă.

A tresărit din somn, când o portieră s-a închis trântindu-se.

Mașina staționa. Se aflau într-o parcare imensă, înconjurată de
magazine și restaurante. Yousef era plecat, iar Salem își făcea de
lucru cu telefonul. Mijind ochii, Alan l-a zărit pe Yousef intrând
grăbit într-un magazin alimentar.
Ridicându-se în capul oaselor, Alan și-a șters saliva care i se
prelinsese pe bărbie.
 — Cât timp mi s-a rupt filmul? a întrebat el.
Fără să-și ridice ochii de pe telefon, Salem i-a răspuns:
— Vreun ceas, poate. Ai sforăit. Foarte nostim.
O fetiță de vreo șapte ani, purtând o burka, a venit la geam, în
dreptul lui Salem. Imediat, acesta a apăsat pe un buton, ca să
blocheze portierele. Fata a rămas postată la geam, ciocănind
insistent, frecându-și degetele unele de altele.
Alan a remarcat acum că în parcare erau zeci de femei și copii,
majoritatea fete, toate în burka de culoare neagră, plutind parcă de la
o mașină la alta, venind la geam, plutind mai departe, spre altă
țintă.
Alan a început să coboare geamul din dreptul lui. Văzând o
figură mai înțelegătoare, fetița a venit în fugă pe partea lui, cu
mâinile întinse.
— Nu, nu! a strigat Salem. Ridică geamul.
Alan l-a ascultat și, ridicând geamul, a fost la un pas de a-i prinde
fetiței degetele în el. Acum, bătea și mai insistent în geam, cu capul
înclinat pe umăr, nedumerită, mișcând din buze cu înfrigurare. Alan
i-a zâmbit și i-a arătat palmele goale. Fata nu părea să înțeleagă.
Continua să ciocănească în geam.
Salem a reușit să îi prindă privirea și a arătat cu degetul în sus.
Ca prin farmec, fata s-a răsucit pe călcâie și a plecat.
— Ce-a însemnat asta, când ai arătat așa cu degetul în sus? a
întrebat Alan, imitând gestul lui Salem.
Salem și-a reîndreptat atenția spre telefon.
— Înseamnă Dumnezeu are grijă.
— Și are efect?
— Încheie orice discuție.
Când următorul copil s-a apropiat de geamul mașinii, cu ochi
sticloși și îngălbeniți, Alan a arătat spre cer. Fata a dispărut.
— Să nu ai remușcări, i-a spus Salem. Lor le merge bine.
 Alan se uita prin parcare, când în sfârșit a văzut ceea ce ar fi
trebuit să-i sară în ochi de la bun început: o lume pestriță, formată
dintr-un mare număr de oameni foarte diferiți între ei, se deplasa în
aceeași direcție simultan. Iar acum a văzut clar ce se întâmpla. Un
tip într-un Mercedes, drept în fața lor, purtând doar niște pânzeturi
albe și sandale. Familii adunate laolaltă, pregătindu-se pentru
călătorie.
— Asta e pelerinajul? a întrebat Alan.
Salem baleia din nou pe ecranul telefonului, cu clicuri seci, de
parcă ar fi avut în mână un contor Geiger-Müller.
— Nu e Hajj, pelerinajul oficial, care anul acesta are loc în
noiembrie. Este Umrah, un fel de pelerinaj de proporții reduse,
pentru persoanele care nu pot participa la pelerinajul mare.
Yousef a ieșit din magazin, împingând un coș plin cu provizii.
Salem a deblocat ușile și Yousef a încărcat produsele în portbagaj. În
câteva secunde porniseră din nou la drum, iar Alan picotea iarăși.
Asfaltul negricios, atât de neted, și soarele atât de mic, îl adormeau
invariabil. L-a trezit o dispută aprinsă între Yousef și Salem.
— Ce se întâmplă? a întrebat Alan.
Yousef s-a întors spre el, arătând un indicator suspendat
deasupra drumului, drept în față. Autostrada urma să se bifurce,
cele trei benzi principale fiind destinate doar musulmanilor. Un
indicator cu roșu marca ieșirea ce ducea spre o rută ocolitoare, în
jurul orașului Mecca, pe unde aveau voie să treacă nemusulmanii.
Yousef cocheta cu ideea de a încerca să îl strecoare pe Alan, pe
traseul principal.
— Putem să te îmbrăcăm în kandura. Ai trece fără probleme.
— Nu merită riscul, l-a contrazis Salem.
Nu-i surâdea ideea deloc. „Ruta ocolitoare nu înseamnă decât
douăzeci de minute în plus de mers cu mașina. Te rog.”
 — Vrei să treci fraudulos? l-a întrebat Yousef pe Alan, ca să
lămurească lucrurile.
Alan nu voia. Nu era dispus să încalce un regulament de o
asemenea importanță. Însă erau încă pe prima bandă din stânga, iar
ieșirea pentru nemusulmani, cu trei benzi mai la dreapta, se apropia
deja.
Un șuvoi verbal în arabă, dinspre Salem. Yousef nu a reacționat.
Dintr-odată, totul a fost un haos. Salem sărise cu bustul peste
scaunul din față, repezindu-se cu mâinile spre volan. Alan a fost
împins în portieră. Yousef se lupta să dea la o parte mâinile lui
Salem, ca într-un final să-i tragă și o palmă peste față. Auzind
zgomotul, o plesnitură usturătoare, a râs încântat. Salem s-a retras
pe bancheta din spate, bosumflat.
Pe urmă, cu un viraj lin, Yousef a schimbat rapid benzile de
circulație, ajungând imediat pe varianta rutieră pentru
nemusulmani.
Prin oglinda retrovizoare, Yousef i-a aruncat o privire dezamăgită
lui Salem.
— Prostule. Am glumit. AM GLUMIT. Relaxează-te.
Salem spumega de furie în continuare:
— Tu să te relaxezi.
— Ba nu, tu, a rânjit Yousef.

A început să se însereze repede, când urcau prin munți.

— Lanțul muntos Sarawat, a explicat Salem. Abia aștept să
ajungem sus. O să vedeți babuini. Vă plac babuinii?
Zis și făcut, parcă. Când au ajuns pe culmea lanțului muntos,
Yousef a tras pe dreapta într-un popas cu vedere panoramică. De la
altitudinea de circa 1 500 de metri la care se aflau, deșertul se vedea
dedesubt pe o distanță de sute de kilometri. Și peste tot, în acel
popas cu vedere panoramică unde opriseră, o sumedenie de babuini
stăteau jos, mâncau, se plimbau, îmblânziți ca niște pisicuțe.

Au trecut în goană prin Taif, un oraș din vârful muntelui, cu

clădiri în culori vii și străzi cu rafale de vânt rece, iar apoi au coborât
abrupt pe un teren accidentat. Drumul a devenit din ce în ce mai
pustiu, pe măsură ce s-au apropiat de satul natal al lui Yousef, iar
când au ajuns acolo Salem dormea buștean și Alan picotea.
Yousef a oprit brusc mașina.
— Trezirea, trântorilor!
Salem a gemut morocănos, trăgând un pumn în spătarul
scaunului lui Yousef.
În fața lor, o coamă stâncoasă cu crestături în formă de fierăstrău
încercuia ca un inel un mănunchi de luminițe ascunse într-o vâlcea.
Așezarea nu avea mai mult de câteva zeci de case, câteva sute de
locuitori.
— Ăsta-i tot orașul, a zis Yousef. Îl vom vedea mâine.
Au cotit pe un alt drum și au urcat pe versantul muntelui, câteva
sute de metri, înconjurând de două ori masivul, până au ajuns la o
construcție enormă. Nu semăna nicidecum cu o casă.
— Aici e? a întrebat Alan.
— Da, a răspuns Yousef. Casa ridicată din banii câștigați pe
sandale.
Amintea mai degrabă de un hotel, sau de un fel de clădire
municipală. Era o structură pe trei niveluri, din chirpici și geamuri
de sticlă. Parcaseră pe un teren vast, suficient de mare încât să poată
încăpea acolo douăzeci de vehicule, la nevoie. Exista chiar și o mică
moschee, imediat în vale.
— N-am știut… a îngăimat Salem.
Nici el nu mai fusese aici.

În timp ce el și Salem se minunau de această construcție

impozantă, un om a ieșit din casă, venind în fugă spre ei. Era scund,
mai mărunt decât Yousef și mai bondoc. Rotund la față, zâmbea
știrb, cu gura până la urechi. A prins cu amândouă palmele mâna
lui Yousef, scuturând-o energic. I-a fost prezentat lui Salem, cu care
a dat mâna, de asemenea. Când Alan a întins mâna să-l salute, omul
a reacționat de parcă abia atunci învăța gestul. I-a strâns mâna, cu
reținere cumva, apoi și-a tras palma repede înapoi, de parcă ar fi
retras-o din botul unui animal pe care prefera să nu-l întărâte.
— El e Hamza. Îngrijitorul, a explicat Yousef. E angajatul lui tata
de peste douăzeci de ani. Însă nu i-am spus tatei că vii și tu.
— De ce? a întrebat Alan.
— Nu trebuie să te superi, dar asta este mândria tatălui meu. Nu
i-ar plăcea să fie întinată, înțelegi, prin prezența ta. Glumeam, stai
liniștit.
Dar nu glumise deloc.
Hamza s-a răsucit pe călcâie, conducându-i spre casă, unde le-a
deschis ușa.
Yousef a intrat, întorcându-se spre ei în cadrul ușii.
— Gata, sunteți pregătiți? Aceasta este casa, a spus Yousef,
schimbându-și brusc atitudinea: adolescentul înciudat dinainte
devenise un fiu mândru de tatăl lui.

Înăuntru, casa semăna destul de mult cu niște săli de bal goale,

cu covoare pe jos, fiecare suficient de mare încât să poată încăpea în
ea o sută de oameni. În fiecare încăpere, câteva candelabre uriașe
luminau spații largi, fără mobilier, în afară de banchetele plasate de-
a lungul pereților. Întreaga casă, se părea, era destinată în
exclusivitate divertismentului.
— Încape aici tot satul. Asta a fost intenția tatei. Toate nunțile din
sat se desfășoară aici. Trebuie să te duc să vezi o nuntă, i-a spus el
lui Alan. Ți-ar plăcea mult. Poți să porți una dintre costumațiile
speciale, capeți și un pumnal, tot ce trebuie.

Alan încerca să pună în acord imaginea virtuală a constructorului

acestei case cu figura acră și morocănoasă a bătrânului pe care îl
cunoscuse. I se părea imposibil ca acel bătrân să fi clădit asta: un
edificiu care era rodul unei viziuni grandioase și al unei generozități
excepționale, or, tatăl lui Yousef nu i se păruse un om înzestrat cu
asemenea capacități. Au pornit spre etajul trei. Scările, din ciment
turnat, erau inegale, ca și cum zidarul nu ar mai fi manifestat
aceeași atenție până acolo, sus.
— Au terminat acest nivel un pic cam în pripă, a spus Yousef,
zâmbind. Dar perspectiva pe care o oferă scuză orice neajuns.
Au ieșit pe o terasă largă. Afară era răcoare, aer curat, iar
priveliștea se desfășura magnific sub ochii lor. Alan, Yousef, Salem
și Hamza stăteau nemișcați acolo, contemplând tabloul văilor de
dedesubt.
— Oh, trebuie neapărat să vă arăt, a spus Yousef, coborând
treptele în pas săltat.
I-a condus pe Alan și Salem într-o încăpere mai mică, absolut
goală și cu excepția unui seif gigantic aflat pe latura unui perete și a
unei stive de saltele subțiri, de lângă celălalt perete.
— Trebuie să fie undeva înăuntru, aici, a zis el, trăgând de saltele
și aruncându-le pe jos. Alan avea același sentiment ca atunci când
vreun copil al prietenilor lui îl aducea în camera lui, ca să-i arate
toate jucăriile pe care le avea, înflăcărându-se din ce în ce mai mult,
cu cât el se minuna mai tare. Yousef a răsturnat pe jos șapte sau opt
saltele, până a găsit ceea ce căuta: o ascunzătoare pentru arme de
foc. Erau acolo pe puțin zece puști, unele noi, altele vechi,
artizanale, cu pat de lemn și inscripții gravate migălos.
— Asta a fost a lui bunicu-meu, a zis el, ținând cu amândouă
mâinile o flintă veche. I-a dat-o și lui Alan, cu gesturi reverențioase,
de parcă i-ar fi pus în brațe un nou-născut. Era grea, făcută din lemn
masiv.
— Asta e mai nouă.
Yousef a luat flinta și i-a dat-o lui Salem. Modelul mai nou, pe
care îl avea acum, semăna cu un Winchester .44 standard. Alan a
verificat inscripția, și exact așa era. Salem a admirat politicos armele
de foc, însă dezinteresul lui era vizibil. Alan, în schimb, era fascinat.
Fusese un bun trăgător în tinerețe și nutrea o mare afecțiune peste
puștile vechi, cum era aceasta. Și-ar fi dorit enorm să poată ochi cu
una dintre ele, chiar să tragă cu ea, dar nu știa dacă protocolul ar fi
permis așa ceva. S-a mulțumit, așadar, să le laude, iar când Yousef s-
a apucat să le împacheteze la loc în saltele, a presupus că nu avea să
le mai vadă vreodată.
Cumva spera în sinea lui ca Yousef să fi vorbit serios, atunci când
spusese că puștile erau utile pentru îndepărtarea complicilor soțului
fostei lui neveste, dacă s-ar întâmpla să fie atacat. Ideea ca aceștia să
apară aici și să ia cu asalt fortăreața părea o elucubrație, dar în
același timp lui Alan i se umplea sufletul de speranță la gândul unei
asemenea eventualități. Se imagina cocoțat pe terasă, depistând
apropierea cotropitorilor. Își dorea să facă o faptă măreață, pentru a-
și proteja prietenul.
— Ce șanse sunt ca indivizii ăia să vină aici, de fapt? a întrebat
Alan.
— Care indivizi?
— Soțul, complicii lui?
— Tu vorbești serios?! Ăia habar n-au măcar că locul ăsta există.
Tu chiar i-ai vedea în stare să meargă cu mașina patru ceasuri prin
deșert, ca să mă urmărească pe mine până aici?!
Alan a scuturat din cap, renunțând la idee, dar un gând
nemărturisit s-a transmis între ei. Yousef a prins sensul mesajului:
faptul că Alan, nu numai că nu era speriat de un asemenea atac, ci
mai mult, îl accepta, și-l dorea chiar. A pus o mână pe umărul lui
Alan, l-a întors cu fața spre ușă, l-a împins ușor afară din camera cu
arme de foc și a stins lumina.

S-au instalat pe veranda de la al doilea nivel. Hamza a adus afară

carpete și perne, aranjându-le frumos, în linie dreaptă. A intrat
repede înăuntru, de unde a venit cu un serviciu de ceai, cu tot
dichisul, servindu-i cu un aer de mare solemnitate.
Alan și-a băut ceaiul, care era dulce, cu gust de mentă, în timp ce
Salem încerca să-și acordeze chitara, fără prea multă convingere.
Alan nu știa la ce să se aștepte, dar când Salem a început să
ciupească temeinic corzile, bătând cu palma în lemn, ca să redea
efectul de percuție, acordurile sunau ca ale unui cântec pop
occidental, de genul melodiilor pe care le auzi ca fundal sonor, când
ești la cumpărături.
Acum se înnoptase de-a binelea și se făcuse mai răcoare, cu adieri
de vânt ce suflau dinspre vale, până sus, prin toate ungherele
fortăreței. Purtată parcă de o boare, dedesubt s-a ivit o lumină. Pe
urmă, au apărut încă două. Era o motocicletă, urmată de o
camionetă, și ambele își croiau drum în sus.
Yousef a arătat din cap spre chitară, iar Salem a prins aluzia. A
pus instrumentul repede la loc în cutie, a intrat în casă și a revenit
fără să mai aibă nimic în mână.

În scurt timp, trei tineri au apărut pe verandă. Toți erau îmbrăcați

în alb. Cu vârste cuprinse între treisprezece și șaisprezece ani, toți
aveau conformația fizică a lui Yousef, scunzi și trupeși. Toți purtau
kandura albe, ghutra roșii – ca niște oameni de afaceri în miniatură,
cu zâmbete largi, strălucitoare. S-au repezit la Yousef și l-au
îmbrățișat.
— Aceștia sunt verii mei, i-a spus Yousef lui Alan. Doi dintre ei,
oricum. Cel de-al treilea este prieten cu ei.

Alan a făcut cunoștință cu ei, după care Yousef și verii lui au stat
de vorbă un timp în arabă. Salem a rămas pe terasă, ca și cum ar fi
știut că sătenii aceștia sunt o specie diferită. Yousef era puntea
dintre rafinamentul lui Salem, al lui Alan, și acești tineri, despre
care Alan intuia că primiseră o educație pe principii conservatoare,
neavând nimic de-a face cu muzica pop și musafirii din America.
Timpul a trecut, s-a făcut târziu, s-a adus din nou ceai, însă se părea
că tinerii nu se mai văzuseră de mult și aveau de povestit o
sumedenie de lucruri, iar Alan se simțea cumva în plus printre ei.
Când Salem a intrat în casă, invocând oboseala, Alan i-a urmat
exemplul, retrăgându-se și el. Yousef le-a urat noapte bună
amândurora și i-a dat ordin lui Hamza să-i conducă la culcare.

În camera lui Alan, o încăpere spațioasă cât o sufragerie de

protocol, fusese așternută pe podea una dintre saltelele pliabile
subțiri, în care găsiseră ascunse puștile. Peste saltea era întins un
cearșaf, cu o pătură de lână drept învelitoare. Din mașină fusese
adusă geanta lui de voiaj, care se afla acum pe un scaun de lemn,
lângă pat. Hamza le-a arătat unde era sala de baie, le-a dat
prosoape, ștergare, chiar și sandale din piele moale.

Alan s-a lungit pe saltea, trăgând peste el pătura grea de lână. În

casă se făcuse frig deja.
Salem a trecut prin dreptul ușii.
— Noapte bună, a zis el.
— Noapte bună, i-a răspuns Alan.

Era aproape miezul nopții, probabil. Afară, pe fereastră, se vedea

versantul muntelui, la nici zece metri distanță, iar deasupra un cer
metalic-cenușiu și o puzderie de stele. Acum, când stătea întins pe
pat, sub pătură, la căldură, avea chef să hoinărească prin munți în
noaptea aceea, cu Yousef sau Salem, ori de unul singur. Nu era
obosit. Privind fix prin fereastra de deasupra lui, versantul muntelui
i se părea atât de albastru sub razele clare ale lunii. Cu fiecare minut
ce trecea, se simțea tot mai treaz.

Se gândea să compună o scrisoare, dar nu avea hârtie. A găsit un

plic mare lângă ușă și a început: „Dragă Kit, îți scriu dintr-un castel.
Nu glumesc. Mă aflu într-un fel de fortăreață modernă, pe o colină
în munții din Arabia Saudită. Omul care a clădit acest edificiu vinde
încălțăminte. Să nu-ți închipui că e vreun mare fabricant de
încălțăminte. Este un om care deține o prăvălie de aproximativ 40 de
metri pătrați în Jeddah, unde vinde încălțăminte banală, în special
sandale, unor oameni obișnuiți. Și cu banii pe care i-a câștigat și i-a
economisit vânzând încălțăminte, s-a întors în satul lui, a nivelat un
vârf de munte și a construit un castel”.

A pus jos pixul. S-a dus încetișor spre ușă, cu grijă să nu-l
trezească pe Salem. În casă era liniște, dar majoritatea lămpilor erau
încă aprinse. Pășind ușor spre scară, a urcat pe treptele inegale,
până sus, pe acoperiș. Acolo, s-a plimbat dintr-un colț în altul,
admirând priveliștea din toate părțile. A conchis că ar putea trăi aici.
A conchis că ar fi mulțumit așa, dacă și-ar construi o locuință ca
aceasta. Tot ce-i trebuia era să găsească un loc, undeva departe de
orice aglomerație urbană, unde terenul să fie ieftin și construirea
clădirii să nu ridice mari probleme, împărtășea visurile tatălui lui
Yousef, nevoia de a te întoarce la obârșii, de a clădi ceva trainic, ceva
spațios și straniu ca această fortăreață, o casă pe care să o poată
împărți cu familia și prietenii, cu toți cei care contribuiseră la
educația și formarea lui ca om. Dar care erau obârșiile lui Alan? El
nu avea niciun sat strămoșesc. El avea Dedham. Era oare Dedham
un sat strămoșesc? Nimeni de-acolo nu avea habar de existența lui.
Era el cumva din Duxbury? Era el cumva legat de acel oraș, sau
cineva de-acolo mai avea vreo legătură cu el?

În Duxbury, Alan nu putuse nici măcar să construiască un zid.

Alan nu voia să-și amintească de tipul de la comisia pentru
amenajarea teritoriului, dar fără să vrea, chipul acela smead i-a
apărut ca aievea în minte. Tot ce-și dorise Alan atunci era să aibă o
grădină delimitată de un mic zid din piatră. Solul era stâncos în acea
porțiune a curții din spate pe care o alesese, așa că s-a gândit să
amenajeze grădina mai sus de curte, înălțând-o cam cu jumătate de
metru. Văzuse ceva similar într-o carte și i se părea o idee practică,
mai ales că arăta și bine. Grădina ilustrată în carte era încastrată în
lemn, ca o groapă de nisip, dar Alan voia să se armonizeze cu
vechile ziduri din piatră care mărgineau câteva dintre proprietățile
din jurul orașului – ziduri ridicate, unele dintre ele cel puțin, cu sute
de ani în urmă. Unele dintre acele ziduri vechi nu aveau deloc
mortar, fiind doar pietre stivuite meticulos, dar Alan se gândea
totuși să folosească niște ciment, ca liant solid între pietre. Așadar,
după ce a frunzărit la bibliotecă un volum despre zidărie, a mers la
un magazin de materiale de construcții și a cumpărat doi saci de
ciment gata preparat.
Pe urmă, s-a dus la un depozit situat undeva lângă autostradă, ca
să cumpere pietre de construcție. Asta a fost partea cea mai
frumoasă, totul fiind pentru el inedit. S-a plimbat prin depozitul în
aer liber, unde erau mormane imense de pietre în mici țarcuri, o
grădină zoologică de pietre diverse. Într-un final, și-a ales un
sortiment de piatră roz-cenușie, cumva rotunjită ca formă, care
părea să se potrivească oarecum cu piatra folosită la zidul din fața
casei.
 — Cum se procedează? l-a întrebat el pe unul dintre angajații de-
acolo. Tipul era înalt, uscățiv, prea firav pentru a lucra într-un
depozit ticsit de pietre. Nu părea în stare nici să-și ridice pantalonii
din vine, darămite pietroaiele pe care le comercializa.
— Îți transporți singur pietrele?
Alan nu știa.
— Ar trebui?
— De ce nu? Doar dacă nu construiești vreun castel, i-a răspuns
omul.
Alan a pufnit amuzat. Gluma i s-a părut foarte bună pe moment.
— Nuuu, doar un zid.
— Combi ăla e al tău? a întrebat tipul, arătând din cap spre
automobilul cu care venise Alan.
— Exact. Își face treaba?
— Sigur, dar întâi trebuie să cântărim mașina, i-a zis omul.
Bascula e acolo.
În scurt timp, Alan era din nou la volanul mașinii, înaintând pe
două șine, care urcau pe o platformă. Aceasta se afla lângă biroul
depozitului, așa că atunci când a ajuns sus, pe basculă, Alan putea
vedea înăuntru, unde un alt tip a ridicat mâinile cu degetele mari în
sus, rânjind aprobator.
Alan a coborât pe șine și s-a dus înapoi în zona de unde își
alesese pietrele, apucându-se apoi să le încarce în mașină. Nu avea
idee câte ar fi trebuit să cumpere, și nici nu vedea vreun afiș pe care
să scrie cât costau. Dar îl amuza atât de mult întregul proces –
bascula, azvârlirea pietrelor în mașină, balansul amortizoarelor și
portbagajul care se lăsa în jos, progresiv, la fiecare nouă piatră
aruncată înăuntru. A decis să umple mașina, până când bara din
spate cobora la un nivel de la care orice greutate suplimentară
devenea un risc. Zis și făcut. Când a terminat, a închis ușa de la
portbagaj, după care a pornit înapoi spre basculă.
 Din nou, individul pe care îl vedea pe fereastră a ridicat degetele
mari, cu un aer aprobator, după care Alan a coborât și a parcat lângă
birou. Când a intrat acolo, tipul din spatele tejghelei a clipit din
ochi, prietenos.
— O sută nouăzeci de kile.
Dacă prețul pe kilogram era mai mare de un dolar și ceva, se
gândea Alan, o încurcase rău. Bugetul pe care îl prevăzuse pentru
întregul proiect privind grădina era doar de câteva sute de dolari.
Tipul făcea socoteli pe un calculator.
— Ceva ciment? a întrebat el, ridicând privirea.
Alan a scuturat din cap.
— OK. Suma e de o sută șaptezeci de dolari și șaizeci și opt de
cenți.
Lui Alan îi venea să râdă, și oricum a zâmbit fericit tot drumul
până acasă. Cât de simplă putea fi o tranzacție ca asta. Simplă și
practică. A văzut niște pietre. Le-a azvârlit în portbagaj și a cântărit
mașina, tipul a calculat diferența, a determinat greutatea pietrelor și
l-a taxat cu aproximativ optzeci de cenți pe kilogram. Superb.

Construirea zidului i-a procurat lui Alan o plăcere imensă, cum

nu mai simțise de ani de zile, chiar dacă, teoretic, habar n-avea cum
trebuia să facă. Uitase să cumpere unelte de zidărie, așa că a folosit
o roabă pentru a amesteca cimentul și o cazma pentru a-l aplica. A
încercat să aranjeze pietrele cât mai ordonat, punând ciment
deasupra și între ele. Nu știa cât timp putea dura până când
cimentul se usca, sau cât de solid avea să fie zidul, odată terminat.
Ar fi trebuit să lucreze mai încet, așteptând să se usuce un rând de
pietre, înainte de a stivui un altul deasupra, însă lui îi plăcea atât de
mult întregul proces, încât nu avea răbdare să mai facă și pauze. La
fel ca în cazul multor proiecte de-ale lui, în jurul casei și prin curte,
voia să termine totul într-o singură ședință, și, într-adevăr, în patru
ceasuri a fost gata.
Făcând câțiva pași în spate, ca să-și contemple opera, a constatat
că brâul de pietre era cumva pătrat. Zidurile se ridicau până la o
înălțime de aproape un metru și erau absolut medievale prin
aspectul lor rudimentar. Când a pus, însă, piciorul pe latura zidului
pe care o terminase prima, a văzut că era solid. A împins în el, dar
nici nu s-a clintit. S-a urcat cu picioarele pe el: era tare și rezistent ca
un planșeu dintr-o clădire. A fost impresionat profund de acest
lucru! Cimentul! Nici nu era de mirare că arhitecții îl adorau! În
câteva ore, construise un zid pe care doar cu picamerul l-ai mai fi
putut fărâma. Însemna că, în câteva zile, își făcea el socoteala, ar
putea construi și un fel de casă, folosind aceeași metodă. Ar putea
construi orice. Era în extaz.

Pe urmă, însă, a urmat vizita de la departamentul de urbanism.

Când s-a trezit a doua zi, a găsit o foaie de hârtie roșie lipită pe ușa
de la intrare. Era o înștiințare prin care i se cerea să se prezinte la
primărie, să supună spre aprobare planurile de construcție, să
solicite o autorizație. Toate astea pentru un zid de niciun metru
înălțime. Au mai fost, apoi, discuțiile în contradictoriu cu
nemernicul de la comisia pentru amenajarea teritoriului, toate în
zadar însă. Alan nu construise zidul în conformitate cu specificul
orașului, nu lucrase cu o firmă de construcții autorizată, în
consecință zidul trebuia dărâmat. L-au pus să plătească doi
muncitori ca să îi distrugă cu picamerul zidul, grădina, până n-a
mai rămas din toate decât un morman de moloz. I-au călcat în
picioare legumele, toate plantele au fost culcate la pământ. Toată
vegetația a murit. Era cumplit să privești dezastrul lăsat în loc. Și, pe
urmă, a mai trebuit să plătească alți doi oameni, care să care totul
de-acolo.
XXVII.

Când Alan s-a trezit din somn, afară cerul era pământiu. A
coborât la parter. Nu s-au auzit voci de nicăieri, nu a văzut nicio
mișcare, niciun indiciu că răsăritul soarelui era pe aproape. Sălile de
banchet erau goale, bucătăria, pustie. Cineva stinsese până la urmă
luminile. Se gândea dacă să nu se ducă înapoi în pat, dar era sigur
că nu mai putea să adoarmă la loc.

A deschis ușa de la intrare și a văzut valea de dedesubt,

albăstruie și cafenie în lumina lividă a zorilor. S-a așezat pe
balustradă și a observat pentru prima oară că pe domeniul casei, pe
o altă suprafață netezită, la vreo cincisprezece metri mai jos, era o
turmă de oi. Erau închise într-un tare, iar terenul de sub ele era tot
numai pământ sterp și piatră, cu excepția câtorva petice de iarbă
răzlețe. Un panaș de fum despica azurul cerului dincolo de munți.
Alan a intrat în casă și și-a luat aparatul de fotografiat.

A mers până la aleea de acces și a făcut poze de-acolo, cu aleea

coborând pe colină, cu dealurile ce se opreau exact la marginea
domeniului, în spatele casei. A coborât pe alee, a dat în drumul
principal și a pornit în jos, spre localitate.

Valea era liniștită. S-a oprit să facă o fotografie cu un copac țepos,

un mănunchi de flori albe, un autobuz vechi pakistanez, vopsit în
culori vii, scos din uz și împins pe marginea drumului. A pozat și o
capră rătăcită.

Un nor de praf s-a stârnit brusc deasupra unei coline din

apropiere. Era un vehicul, o camionetă albă. Venea spre el, apoi s-a
oprit când a ajuns în dreptul lui. Un geam s-a lăsat jos. La volan era
un bărbat de vreo patruzeci de ani, îmbrăcat într-o kandura cenușie
curată. Semăna un pic cu Yousef, doar că era mai înalt și mai slab.
— Salaam, i-a zis tipul.
— Salaam, a răspuns Alan.
— Ai nevoie să te duc cu mașina undeva?
— Nu, mulțumesc. Merg doar la plimbare, pe jos.
— Faci fotografii?
— Mda, așa cred. E o dimineață frumoasă.
— Te-am urmărit de sus, i-a zis el.
Alan s-a uitat în jur, încercând să-și dea seama cam din ce punct
de deasupra l-ar fi putut studia. Tipul a rânjit sumbru.
— Faci multe fotografii.
— Da, probabil, a spus Alan.
Simțea că se întâmpla ceva, dar nu reușea să își dea seama ce
anume exact. Apoi s-a dumerit.
— American? l-a întrebat tipul.
Ah. Ca de obicei, pe moment Alan a fost tentat să mintă.
— Da, a răspuns el.
— Toate fotografiile astea… Lucrezi pentru CIA, sau cum?
Zâmbetul tipului părea mai natural acum, ceea ce probabil l-a făcut
și pe Alan să devină mai dezinvolt.
— Doar o colaborare cu ei, a glumit Alan. Nu am normă întreagă.
Timpul a smucit din cap spre spate, de parcă ar fi mirosit ceva
neplăcut, ceva nefiresc. Apoi a băgat camioneta în viteză și a luat-o
din loc.

Când Alan a ajuns înapoi la casă, Yousef și Salem erau îmbrăcați,

iar Hamza adusese deja ceaiul afară. Salem era pe verandă, ca în
seara precedentă, cântând la chitară. Yousef l-a văzut pe Alan
venind.
 — Alan! Am crezut că ai fost răpit.
Yousef și Salem râdeau puși pe glume.
— Am mers doar la o plimbare. M-am trezit devreme. Frumos
pe-aici, în zori de zi.
— Este, este. O să mâncăm micul dejun afară. De acord?

Hamza a așternut o față de masă albă pe verandă și cei trei s-au

așezat. A mai adus ceai, pâine, curmale. Aerul era răcoros, dar
soarele se ridica pe cer, iar Alan simțea deja apropierea caniculei,
căldura stâncilor din jurul lor. Stăteau la umbră. Alan voia să le
povestească despre întâlnirea cu tipul din camionetă, fiindcă știa că
o cam zbârcise și că problemele aveau să apară curând, fie și numai
sub forma unui simplu telefon. Trăgea speranța, însă, că tipul va
uita, că tot incidentul fusese fără relevanță, că farsa lui va fi
considerată doar o glumă proastă, și nimic mai mult.
După ce au terminat micul dejun, Yousef a intrat repede în casă,
de parcă tocmai îi venise o idee. S-a întors cu două dintre puștile pe
care i le arătase în seara precedentă. Alan se aștepta la un alt episod
de etalare și admirare a armelor, până când l-a văzut pe Yousef
scuturând pe fața de masă niște gloanțe dintr-o cutie. Erau de
calibru .22. Yousef a introdus un glonț în camera încărcătorului.

Când ești printre străini sau cu niște prieteni de dată recentă,

încărcarea unei arme de foc aduce întotdeauna un moment de
circumspecție. Alan era familiarizat cu armele de foc de mulți ani
deja și se simțea în largul lui când era în preajma lor, la fel cum se
simțea în largul lui și cu Yousef, dar cu toate astea a avut câteva
clipe de cumpănă, trecător, în care s-a gândit la prietenul lui, la
pușcă, la poziția lor, și la toate posibilele motive și consecințe. Se
aflau departe de orice persoană căreia i-ar fi putut păsa de viața lui
Alan. Avea încredere în Yousef, îl considera prietenul lui, cumva ca
pe un fiu, însă undeva în sinea lui o părticică din el îi șoptea: Nu
cunoști prea bine pe niciunul dintre acești oameni.

Yousef a lăsat pușca pe fața de masă și s-a dus în cealaltă parte a

terasei, unde domeniul se învecina cu coasta muntelui. A scos o
cutie de conserve din tufăriș și a pus-o pe zidul scund. Pe urmă, a
venit vioi înapoi.
— Hai să vedem dacă mă mai pricep încă, a zis el.
Alan se aștepta ca Yousef să se lungească pe burtă sau să stea în
picioare, dar el s-a așezat jos, cu genunchii ridicați spre piept. Și-a
rezemat coatele pe genunchi, pușca a proptit-o în umăr. Alan nu
văzuse niciodată pe cineva trăgând din această poziție, care însă
părea cumva firească.
Yousef a țintit cu pușca spre cutie – era la circa douăzeci de metri
distanță – și a tras. Zgomotul nu a fost prea puternic, oricum nu atât
de tare ca la un proiectil de calibru .45. Gloanțele acestea de calibru .
22 erau silențioase, elegante, aproape politicoase prin pocnetele și
cerințele pe care le implicau.
Glonțul a dispărut în desiș. Yousef nu nimerise cutia. A mormăit
ceva în arabă, a golit camera încărcătorului și a pus un alt glonț. A
țintit, a tras, iar de data asta, după o secundă de clătinături pe loc,
cutia a căzut în față de pe piatră, jos pe aleea de acces, ca în filme,
când un cowboy cade de pe acoperișul unui clădiri.
— Foarte bine, a zis Alan.
Hamza a alergat să plaseze cutia la loc.
— Acum tu? a zis Yousef, dându-i pușca.

Alan a luat pușca și a încărcat-o cu unul dintre gloanțele micuțe

cu înveliș auriu, de calibrul .22. Arma era foarte ușoară. Ar fi vrut să
se lungească pe burtă sau să stea în picioare, însă simțea că uzanța
dicta să procedeze ca Yousef.
 Poziția era destul de confortabilă, mimând forma unui trepied.
Alan a încadrat cutia în dispozitivul de ochire al armei, a răsuflat
lung și a apăsat pe trăgaci. Un mic ghem de praf s-a ridicat exact în
stânga cutiei. Yousef și Hamza păreau cumva impresionați, dar
totodată și satisfăcuți de faptul că Alan era un trăgător mai slab.
Cum li s-ar fi părut lor dacă Alan, un bărbat de vârstă mijlocie,
corpolent, îmbrăcat cu pantalonii aceia kaki, s-ar fi așezat pe jos, ar
fi luat o pușcă și ar fi tras mai bine decât ei?
Dar exact asta era Alan decis să facă.
— Pot să mai încerc o dată? a întrebat el.
Ridicând din umeri, Yousef a indicat din cap spre cutia cu
gloanțe. Alan a încărcat un glonț în camera puștii și din nou a ochit.
A ochit, a tras aer în piept și a apăsat pe trăgaci. De data asta, cutia a
încasat un glonț și a căzut de pe zid.
Toți, până și Salem, au scos un murmur admirativ. Alan i-a
înmânat pușca lui Yousef, care zâmbea cu gura până la urechi.

Au continuat în acest fel, trăgând cu rândul, punând cutia la loc,

ciuruind-o pe toate părțile, timp de vreo douăzeci de minute, până
când un vehicul a apărut pe aleea de acces, urcând în viteză. Era
camioneta albă cu care Alan se întâlnise mai devreme. Imediat ce
tipul s-a dat jos, foarte agitat la față, Alan a știut că în curând va
trebui să dea explicații. Faptul că Alan avea o pușcă în mână, în
momentul când tipul a oprit mașina, nu era de natură să îi ușureze
situația. În timp ce tipul venea spre ei cu pași mari, Alan a pus
pușca pe fața de masă, cât mai aproape de Yousef, dar suficient de
aproape cât să îi fie și lui la îndemână. De unde să știe ce se putea
întâmpla? Trebuia să aibă variante de ieșire dintr-un eventual impas.
Întâi, tipul, adresându-i-se lui Yousef, s-a lansat într-o diatribă
vehementă în arabă, arătând tot timpul înspre Alan. Pe urmă, Yousef
s-a ridicat în picioare, Salem s-a ridicat în picioare și el, toți trei
zbierau, iar Hamza nu știa cum să reacționeze. Tipul din camionetă
era cu siguranță o persoană cu care Hamza se vedea zilnic, un om
care locuia în oraș, așa că nu îl putea înfrunta fățiș, după cum nici
nu putea să îi țină partea lui Yousef, orbește. Alan ședea, încercând
să pară cât mai inofensiv cu putință.
În cele din urmă, Yousef l-a întrebat:
— I-ai spus tu ăstuia că ești de la CIA?
Alan și-a dat ochii peste cap, cu o expresie de exasperare.
— El m-a întrebat dacă sunt de la CIA, iar eu am glumit,
spunându-i că am o colaborare cu ei.
Yousef s-a încruntat la Alan:
— Ce te-a apucat să spui asta?
— Am glumit. A fost o glumă. El m-a întrebat. A fost o întrebare
ridicolă.
— Pentru el nu este ridicolă. Acum trebuie să-l conving că nu ești
de la CIA. Cum să fac asta?
Lui Alan îi venea să dispară, sus pe acoperiș, oriunde. Dar i-a
venit o idee: „Spune-i că, dacă aș fi de la EI A, nu m-aș apuca să
declar asta în gura mare primului venit care mi-ar pune o asemenea
întrebare”.

Auzind asta, Yousef a râs. Slavă Domnului, se gândea Alan.

Existase un moment când situația începuse să se întoarcă în
defavoarea lui, în defavoarea tuturor, cu tot felul de necazuri pentru
Yousef, pentru tatăl lui Yousef, pentru Alan. Până la prânz ar fi
putut să se trezească într-un taxi, în drum spre Jeddah. Dar
explicația găsită de Alan își făcuse efectul, îi reamintise lui Yousef
cine era Alan și cine erau amândoi. Erau prieteni și aveau încredere
unul în celălalt.
Yousef s-a întors spre cel care venise să îl reclame pe Alan, l-a
cuprins cu brațul de după umeri și a mers cu el împreună până la
camionetă. Tipul s-a urcat în mașină, s-a instalat la volan, iar timp
de cinci minute Yousef a discutat cu el prin geamul deschis, vorbind
calm și gesticulând emfatic de câteva ori înspre Alan. Și, așa, Yousef
a izbutit să domolească și ultimele rămășițe de furie ale tipului, totul
terminându-se cu bine.
După ce camioneta a plecat, Yousef a venit înapoi, s-a așezat jos și
a răsuflat teatral.
— Nu trebuia să fi spus așa ceva.
— Știu.
— Oamenii nu gustă glumele de acest gen.
— Mi-am dat seama imediat ce am spus asta.
— E ca și cum ai glumi că ai asupra ta o bombă în fața filtrului de
securitate din aeroport.
— Exact aceeași analogie mi-a venit și mie în minte.
— Prin urmare, ne-am înțeles.
— Întotdeauna ne-am înțeles.
— De cele mai multe ori.
— Îmi pare rău.
— OK. Hai să mai tragem cu pușca.
Așa au și făcut, până când Salem a declarat că ar vrea să vadă și
el măcar o parte din oraș sau din ținut. S-au suit într-unui dintre
camioanele tatălui lui Yousef, cu Hamza la volan, și au coborât până
la șesul dintre văi, intrând în oraș. Camionul se deplasa pe drumul
accidentat atât de încet, încât mai repede și nu la fel de ridicol
pentru ei ar fi fost să meargă pe jos. Au trecut pe lângă niște colibe
extrem de sărăcăcioase, apoi pe lângă un șir de case din chirpici,
bine construite, și blocuri de apartamente. Cu totul, în sat nu
locuiau probabil mai mult de vreo două sute de oameni, însă aveau
acolo o școală cochetă, o clinică, o moschee, chiar și ceea ce lui Alan
i s-a părut că ar fi un hotel.
 După grupul principal de clădiri, au continuat pe un drum cu
mult praf până în celălalt capăt al văii, iar după ce au trecut printr-
un fel de defileu îngust dintre două stânci enorme, au ajuns în altă
vale, mai mică. Au coborât un pic, având în fața lor următorul sat,
când Yousef i-a cerut lui Hamza să oprească.
— Asta este casa bunicilor mei, a spus Yousef, arătând spre o
colibă mică, foarte veche. Fusese construită din câteva mii de pietre
plate, fără mortar. Nu era probabil mai veche de optzeci de ani, însă
după cum arăta s-ar fi integrat perfect și într-o epocă demult apusă.
S-au dat jos din vehicul, iar Alan l-a urmat pe Yousef, printr-o
fereastră, în interiorul adăpostului. Casa consta dintr-o singură
odăiță. Acoperișul dispăruse, dar rămăseseră bârnele rotunjite.
Yousef și-a dat jos ochelarii de soare și i-a atârnat de kandura. A luat
o gură de apă din sticla de plastic pe care o avea.
— Habar n-aș avea cum să trăiesc așa, a zis el. Poți să-ți imaginezi
cum ar fi?
Au urcat înapoi în camion.

Și-au petrecut următoarele ceasuri plimbându-se agale cu mașina

prin văi, urcând și coborând pe drumuri cumplite. La un moment
dat, au trecut pe lângă un șir de formațiuni stâncoase neverosimile.
Două rânduri de roci suprapuse, pe jumătate scobite, plasate ca
niște coifuri goale. Au ajuns cu mașina până la coama de sus a văii
tatălui lui Yousef, de unde au văzut satul dedesubt. Din punctul lor
de observație, așezarea părea incredibil de mică și fragilă, genul de
localitate pe care un potop fulgerător ar mătura-o în câteva secunde,
sau orice tip de avalanșă minoră ar îngropa-o complet. Părea absurd
să locuiești acolo chiar și numai o zi sau două, darămite veacuri la
rând. Oamenii de aici ar fi fost extrem de vulnerabili în caz de
secetă, mai ales că singurul drum de ieșire de-acolo putea deveni
inaccesibil, fie și temporar, din cauza noroaielor sau a căderilor de
stânci. Privind în largul văii, unde lucrarea omului era atât de
măruntă în comparație cu lucrarea vântului și a apei, Alan a avut
reacția pe care o avusese de-atâtea ori, și anume: N-ar trebui să
trăiască oameni aici. N-ar trebui ca oamenii să se stabilească pe un
teren pietros, lipsit de apă sau ploi. Dar atunci unde să trăiască?
Natura îi spune omului că îl va nimici oriunde. La șes, îl va nimici
prin tornade. Dacă locuiești lângă coasta mării, natura îți va trimite
un tsunami, care să radă de pe fața pământului munca unor veacuri
întregi. Cutremurele de pământ își bat joc de orice tehnologie, de
orice noțiune de permanență. Natura vrea să ucidă, să ucidă, să
ucidă, să râdă de opera noastră, să se purifice pe sine. Oamenii
trăiau însă unde voiau ei, și trăiau aici, de asemenea, în această vale
imposibilă, și prosperau. Prosperau? Trăiau. Supraviețuiau, se
înmulțeau, își trimiteau copiii la oraș ca să facă bani. Copiii lor
făceau bani și veneau înapoi să niveleze vârfuri muntoase și să
ridice castele în aceeași vale imposibilă. Munca omului este făcută
fără ca lumea naturală să știe. Când natura observă și își poate
aduna forțele, șterge complet tăblița din nou, făcând curățenie.

Întorcându-se spre fortăreață, au trecut pe lângă doi oameni care

construiau un zid de piatră. Metoda lor semăna izbitor cu metoda
pe care o folosise Alan – un morman de pietre, o roabă plină cu
mortar.
— Putem opri? a întrebat Alan, până să-și fi explicat în gând
motivul rugăminții.
Hamza a oprit camionul. Cei doi oameni au ridicat privirile și au
salutat, fluturând din mână. Yousef le-a răspuns de la fereastră,
făcând o glumă în arabă. Oamenii au râs și au venit spre mașină.
— Întreabă-i dacă n-au nevoie de ajutor, a zis Alan.
— N-am de gând să-i ajut! a exclamat Yousef, momentan
contrariat. Te referi la tine? Vrei tu să-i ajuți?
 — Da. Chiar vreau.

Și, după câteva minute în care Yousef și Salem au încercat să îl

facă pe Alan să renunțe la idee, Yousef le-a comunicat oamenilor
oferta, iar oamenii au acceptat-o. L-au pus pe Alan la muncă, în
timp ce Hamza, Yousef și Salem au plecat cu camionul spre casă.

Sarcina lui Alan era să vegheze ca mortarul să nu se întărească,

amestecând mereu, adăugând apă, periodic, iar apoi, odată rezolvat
acest aspect, trebuia să ajute la găsirea pietrelor adecvate pentru a fi
plasate pe zid, în funcție de un loc sau altul. Munca era greoaie, iar
bariera lingvistică era frustrantă pentru ambele părți, însă Alan se
simțea bine în aer liber, folosindu-și brațele și picioarele, nădușind
prin cămașă și pantaloni. Până la sfârșitul zilei, au reușit să termine
cam cinci metri și jumătate de zid. Era de aproape un metru
înălțime, solid, cu mult mai bun decât cel pe care îl construise el în
curtea de-acasă. Dând din cap satisfăcuți, oamenii au dat mâna cu
el, după care Alan a plecat.

Soarele era la asfințit când a pornit înapoi spre castel. Era exclus
să se rătăcească: vedeai fortăreața din orice colț al văii. În douăzeci
de minute, Alan a ajuns sus. Yousef și Salem erau cocoțați pe
parapetul verandei, ca de obicei, iar Salem zdrăngănea la chitară.
— Te-ai distrat? a întrebat Yousef.
— La început, da. Pe urmă a fost un chin, a zis el.
Yousef și Salem au izbucnit în râs. În fața lor era un mare nătărău.
— După cină, am o surpriză pentru tine, i-a zis Yousef, cu licăriri
jucăușe în ochi. Sunt sigur că o să-ți placă.
Salem, care cunoștea secretul, a ridicat din sprâncene, cu un aer
atotștiutor: Da, Alan va fi încântat.
— Dar ce e?
 — Vrei să vânezi niște lupi?
— De ce? Unde?
— Se pare că, în ultima vreme, niște lupi au omorât mai multe oi.
Oamenii organizează o vânătoare. Au nevoie de cât mai mulți
trăgaci pricepuți.
Alan nu mai auzise o asemenea invitație incitantă de ani de zile.
— Vreau să particip, a zis el.
— Vezi, ți-am spus eu, i-a zis Yousef lui Salem, cu subînțeles.
— Nu neg, a confirmat Salem.
Și, luând chitara, a compus un cântec pe loc, despre Alan care
merge la vânătoare.
Nici nu a sunat prea rău.

XVIII.

După cină, două camionete cu platformă descoperită au oprit în

fața casei. Din nou, Salem a ascuns repede chitara. Ambele vehicule
erau albe, dar niciunul nu-l avea la volan pe tipul care îl suspecta pe
Alan că ar fi agent CIA. Erau poate patru bărbați în fiecare
camionetă, cam de etatea lui Alan sau mai în vârstă, plus câțiva
adolescenți amestecați printre ei.
Lui Alan i-a fost oferit locul din față, în prima camionetă, dar el
voia să stea în aer liber. Era o noapte răcoroasă și senină, iar el își
dorea să vadă totul în jur. Câțiva dintre bărbați au obiectat la ideea
lui Alan, dar în cele din urmă Yousef a intervenit și i-a asigurat că
asta era întocmai ceea ce-și dorea Alan și că a-i împlini această
dorință nu era decât o dovadă de ospitalitate din partea lor. În mod
normal, Alan nu ar fi forțat nota, însă în seara asta a făcut-o, fiindcă
după câteva săptămâni în care stătuse închis în hotelul acela steril,
tânjea să respire aerul nopții, să contemple stelele, să se lase
hurducăit în bena camionului.
Așadar, s-a cocoțat în spate, împreună cu cei doi veri tineri și cu
un bărbat mai în vârstă. Toți trei aveau puști. Yousef stătea pe
scaunul de lângă șofer.
— Vii? l-a întrebat Alan pe Salem.
— Cred că glumești, a zis Salem. Ne vedem mai târziu.

Când motorul a pornit huruind gros, camioneta a început să

coboare încet pe aleea de acces. Bărbatul din fața lui Alan, cam de
aceeași vârstă și conformație fizică, îi zâmbea.
Alan s-a prezentat și a dat mâna cu el.
— Atif, i-a răspuns tipul.
O groapă i-a azvârlit pe toți în aer. Când au aterizat la loc, râdeau
toți. Alan spera că Atif nu era la curent cu posibilitatea ca Alan să fie
agent CIA. Își dorea simplitatea de a fi cine era: un nimeni.
— Ați mai vânat lupi vreodată, domnule Alan? l-a întrebat Atif,
ridicând bărbia.
Alan a scuturat din cap.
— Dar ați mai…
Tipul nu găsea cuvântul pentru a-l întreba dacă mai trăsese cu
pușca, așa că a mimat gestul, ca să se facă înțeles: „Ați mai făcut
asta?”
— Da, de multe ori, a spus Alan.
Omul a înclinat din cap, nu tocmai dumerit.
— Dar nu ucis animal?
— Nu, a zis Alan.
Omul i-a zâmbit, cu o gură aproape complet știrbă.
— Ucis om?
— Nu, a râs Alan.
— Mâncat animal? a întrebat omul.
— Da, a răspuns Alan.
 Omul a părut satisfăcut pe moment, dar pe urmă o sticlire
malițioasă i-a apărut în ochi:
— Mâncat om?
Alan a ales să râdă:
— Nu.
Omul a zâmbit.
— Niciodată o dată mâncat om?
Alan a ales să râdă din nou.
Omul a întins brațul și i-a strâns mâna lui Alan.
— Bun, a zis el.

Drumurile erau mizerabile, devenind mai rele pe măsură ce

urcau în munți. Camionul se opintea la urcuș și prin hârtoape,
chelălăind și grohăind parcă, iar Alan se gândea că toți lupii aveau
să fugă, probabil, din calea unui asemenea vacarm.
Într-un final, sus de tot, pe creastă, s-au oprit; verii s-au dat jos,
ajutându-l și pe Alan să coboare. Yousef a apărut din celălalt
camion. Își încărca pușca.
— La ferma de jos, acolo, au fost omorâte niște oi, ultima oară.
Alan a zărit țarcul, estimând o distanță cam de șaptezeci de metri
până acolo.
— Bun, care-i planul?
— Să așteptăm aici, presupun.
— Dar nu ne vor lua mirosul? a întrebat Alan.
Nimeni n-a răspuns, iar el a presupus că remarca lui fusese
irelevantă.
— Tu și cu mine vom sta acolo, a zis Yousef.

Au mers o sută de metri până la o grămadă de bolovani turtiți și

netezi, iar Yousef s-a lungit cu burta peste un pietroi. Alan i-a urmat
exemplul, amândoi ținând puștile îndreptate spre țarcul de
dedesubt. Aveau vizibilitate bună. Proprietarul lăsase aprins un
reflector – lumina puternică nu îi speriase pe lupi până acum, ziceau
oamenii – și bătea un pic vântul, ceea ce însemna că putea să
împuște fără probleme, cu condiția ca lupul să se miște lent și
previzibil. Alan nu se prea pricepea la tehnica de a trage într-o țintă
în mișcare, însă fără niciun obstacol, într-un țarc deschis și luminat
puternic, se gândea că ar putea măcar să nimerească animalul, chiar
dacă glonțul nu ar fi letal.

A văzut cum ceilalți participanți la vânătoare s-au răspândit în

jurul perimetrului țarcului. A numărat nouă trăgători, inclusiv pe
cei doi veri tineri. Dacă se întâmpla ca vreun lup să pătrundă în
perimetru, în bătaia atâtor puști adunate la un loc nu mai avea nicio
scăpare.

Alan nu voia să omoare niciun animal. Îi era groază de momentul

când lupul, lovit de un glonț, ar începe să tresară spasmodic, să se
clatine pe picioare, ca apoi, odată imobilizat, să fie ciuruit de alice. Îi
era groază să audă horcăitul animalului, când toți vor sta roată în
jurul lui, așteptând să moară. Părea însă improbabil ca vreun
animal, oricât ar fi fost el de cretin sau disperat, să pătrundă în țarc
în asemenea condiții, cu atâția oameni în apropiere, sub o lumină
așa de puternică. Pe de altă parte, totuși, Alan habar n-avea cum
decurgea o vânătoare, mai ales una de lupi, și cu atât mai puțin o
vânătoare de lupi în munții din centrul Arabiei Saudite.
Tatăl lui îl învățase să tragă cu arma, sau cel puțin îl luase la
vânătoare de câteva ori. Nu-l învățase prea multe lucruri. Când Alan
avea zece ani, taică-său i-a pus în mână o vechitură de Winchester
de calibru .22, spunându-i: Faci exact ce fac eu. Ron folosea o pușcă
semiautomată de calibru .45, iar Alan mergea în spatele lui. Când
Ron a ridicat pușca, Alan a ridicat-o și el. În cele din urmă, Ron l-a
învățat pe Alan să sufle lung înainte de împușcătură, să țină pușca
cât mai aproape de corp, de obraz, dacă se putea. Dar Alan nu
deprinsese tehnica de a trage cu pușca așa cum sperase Ron, iar
după câteva încercări, n-a mai urmat nimic.
De cealaltă parte a văii au apărut alte două faruri de mașină, ca
un răsărit de soare albastru dincolo de conturul zdrențuit al crestei.
Alan s-a uitat la Yousef. El a ridicat din umeri.
— Chestia asta este un mare eveniment aici. Toți vor să participe.
E ca la Crăciun, a zis Yousef, ca apoi, cumpănind mai bine, să
rectifice: Poate nu ca la Crăciun.
Alan privea în țarcul de jos și nu vedea nimic. Oile erau la
adăpost sub acoperișul lor de tablă, iar lupul nu se încumetase încă
să iasă la rampă. Yousef a lăsat pușca jos, masându-și umărul și
ceafa.
— Hei, ce-ți mai face ceafa? a întrebat el, uitându-se la Alan.
— Bine. Doare.
Zâmbind, Yousef îl studia pe Alan, care stătea lungit peste un
bolovan, pregătit să tragă în orice moment.
— Ai fost vreodată în armată? a întrebat Yousef.
— Nu, ți-am mai spus.
— Ai zis că n-ai fost în CIA.
— N-am fost nici în armată. Taică-meu a fost.
— Și a luptat?
— Da. În al Doilea Război Mondial.
Yousef a scos un sunet admirativ.
— Da? Unde?

Era legendară reținerea veteranilor din al Doilea Război Mondial

de a vorbi despre conflagrația de atunci, dar Ron nu pregeta
niciodată s-o facă, ori de câte ori avea ocazia. Orice stimul îl putea
motiva. Auzea întâmplător un accent italienesc într-un serial TV, și
era suficient ca să înceapă să povestească despre cei doi soldați ai lui
Mussolini – nu-i numea „italieni”, fiindcă, zicea el, adevărații
italieni nu se supuneau comenzilor acelui maniac – pe care îi
omorâse el, sau ajutase să fie omorâți. Imaginea unei asistente
medicale îl provoca să-și amintească de asistentele medicale
germane pe care le întâlnise, sau de asistentele medicale britanice de
la bordul navei cu care revenise acasă, ori de asistenta medicală
poloneză, pe care o cunoscuse destul de intim. Această poveste a
început s-o depene după ce a murit mama lui Alan. Ron devenise
extrem de dur la bătrânețe, nu-i mai păsa de nimic. Dar rămâneau
toate aceste povești, povești de viață mult mai bune decât cele trăite
de Alan sau cele de care ar putea avea parte el vreodată, povești ce
începeau de la niște răniți într-un accident, povești rechemate în
gând auzind o muzică de Schubert, de Wagner, sau urmărind
documentare pe History Channel.
Alan i-a povestit lui Yousef partea cea mai interesantă, cum tatăl
lui fusese făcut prizonier de către naziști, care îl încinseseră la
Mülhberg, iar când sovieticii cuceriseră regiunea, americanii se
așteptaseră să fie eliberați, dar nu a fost așa. Intuiau că Stalin voia să
folosească prizonierii ca monedă de schimb, pentru a obține niște
avantaje. Ron și camaradul care dormea lângă el și-au dat seama că
ceva nu era în regulă și, cu toate că primiseră ordinul să stea pe loc,
să aibă răbdare și să respecte procedura de negociere, ei voiau să
iasă de-acolo. Voiau să meargă acasă. Și, așa, într-o noapte au furat
două biciclete rusești, au gonit pe ele până la gard, au găsit o
spărtură, s-au strecurat prin ea și au evadat pe meleagurile
Germaniei.
Lui Yousef i-a plăcut mult partea asta.
— Ah, vasăzică de-asta te-ai apucat tu să vinzi biciclete, a zis el.
— Cum adică?
— Fiindcă taică-tău a fugit din lagăr pe o bicicletă.
 Alan a tăcut câteva clipe, rumegând ideea.
— Hm, a zis el într-un final. N-am făcut niciodată legătura.
Yousef nu l-a crezut. Cum să nu fi făcut niciodată legătura cu
faptul că tatăl lui evadase pe o bicicletă, singurul vehicul cu care
putea să fugă atât de silențios și atât de repede? Dar exista o
legătură? Alan n-a încercat să despice firul în patru.
— Dar tu n-ai vrut să intri în armată?
— Nu.
— De ce? Nu mai erau războaie bune?
— Exact.
— Dar ai fi luptat în al Doilea Război Mondial?
— N-aș fi avut de ales.
— Dar dacă ai fi avut?
— Ce, de ales?
— Da.
— M-aș fi dus. Aș fi încercat să evit Pacificul.
— Și dacă ai fi tânăr acum?
— Dacă m-aș înrola? Nu.
— De ce? Tot nu există războaie bune?
— Ce-i cu toate întrebările astea, Yousef? Te gândești să intri în
armată?
— Poate. Mi-ar plăcea să fiu pilot.
— Eh, bine, să nu faci asta.
— De ce să n-o fac?
— Fiindcă trebuie să te duci înapoi la facultate și să-ți termini
studiile. Ai o minte excepțională. Stai în banca ta, du-te la facultate,
profită de șansele pe care le vei avea.
— Dar nu am nicio șansă aici. Ți-am mai spus asta.
— Pleacă, atunci.
— Aș putea pleca.
— Fă-o atunci, pleacă.
 — Dar ar fi mai bine să rămân aici și să încerc să schimb lucrurile.
Au tăcut amândoi câteva momente. Apoi, Yousef s-a întors spre
Alan:
— Alan, tu ai lupta pentru noi?
— Cu cine?
— Cu oameni ca mine, în Arabia Saudită.
— Să lupt pentru voi cum?
— Așa cum ați luptat voi pentru irakieni. Sau pentru ce spuneai
tu că luptați. Ca să le oferiți oportunități.
— Vrei să zici dacă aș lupta personal?
— Da.
— Poate. Dacă aș fi tânăr, da.
— Dar altcineva ar lupta?
— Yousef, asta-i o dementă. Nimeni nu invadează Arabia
Saudită.
— Știu. Doar sunt curios. Mă refer la indivizi.
— Vrei să știi dacă niște americani, ca persoane individuale, ar
veni aici ca să lupte alături de voi?
— Exact.
— Nu știu. Probabil. Cred că avem o mulțime de oameni dispuși
să lupte în sprijinul popoarelor care încearcă să își recapete
libertatea. Americanilor le place să se dedice unei cauze. Și nu
gândesc prea mult înainte de a se implica.
Alan a râs de gluma lui. Yousef, nu.
— Vasăzică, dacă eu pornesc o revoluție democratică aici, tu m-ai
susține?
— Asta e planul tău?
— Nu. Doar am întrebat. M-ai susține?
— Bineînțeles.
— Cum?
— Nu știu.
 — Ar fi trimise trupe?
— Cine să le trimită, eu?
— Știi la ce m-am referit. SUA.
— Să trimită trupe? Nicio șansă.
— Sprijin aerian?
— Nu, nu.
— Tactica șoc și groază.
— Aici? Exclus.
— Consilieri, poate. Spioni?
— Aici, în Arabia Saudită? Există deja o sumedenie.
— Dar tu? Tu, personal, ai veni să mă susții?
— Da, a spus Alan.
— Ai răspuns prompt.
— Da, fiindcă știu sigur.
— Cu pușca ta de calibrul douăzeci și doi.
— Exact.
Yousef zâmbea.
— Bun, bun. Când încep revoluția, știu că măcar tu vei fi de
partea mea.
— Precis.
— Ești țicnit.
Yousef a scuturat din cap, rânjind, și și-a luat din nou pușca,
instalându-se la loc în poziție de tragere. Pe urmă, s-a întors din nou
spre Alan:
— Știi că am glumit, da?
— Despre ce?
— Despre dorința ca Statele Unite să ne invadeze țara.
Alan nu știa ce să spună. Yousef avea același rânjet pe față.
— Nu știu dacă e nostim, a zis Alan. Îmi pare rău. N-am știut că
glumeai.
— E OK. Sunt în continuare fericit că vei veni cu pușca ta de
calibrul douăzeci și doi, ca să lupți alături de mine. Chiar dacă n-am
de gând să încep o revoluție.

Și-au reluat pozițiile de supraveghere a văii, însă pe Alan

conversația îl zdruncinase. Yousef pusese întrebările pe un ton
degajat, însă, dincolo de zâmbetul lui, simțeai ceva foarte grav și
foarte serios, ori Alan știa despre ce era vorba. Era certitudinea că
nu va avea loc nicio luptă, și nu se va da nicio bătălie, nu se va
adopta nicio atitudine fermă, și că amândoi, fiindcă nu sufereau de
lipsuri materiale, deoarece, în ciuda nedreptăților din țările lor, ei
doi erau beneficiarii unei bunăstări ridicole, amândoi după toate
probabilitățile nu vor întreprinde nimic. Erau mulțumiți, învinseseră
amândoi. Lupta rămânea în seama altora, altundeva.

Jos, în vale, forfotă. Alan a ridicat pușca și și-a lipit obrazul de

lemnul neted. Dar era doar una dintre oi. Cumva, reușise să scape și
acum voia să li se alăture suratelor ei în țarc. Alan o prinsese în
cătarea puștii, iar o mare parte din ființa lui își dorea să împuște
acea oaie. Nu nutrea niciun resentiment față de animalul acela, mai
ales că știa că ar avea necazuri dacă l-ar împușca, dar pe de altă
parte ținea în mână o armă de foc și de patruzeci de minute tot
așteptase momentul ca să poată trage. Patruzeci de minute doar de
așteptare, de pândă. Dacă ar împușca oaia, măcar s-ar întâmpla
ceva. Puștile sunt făcute pentru a trage cu ele. Așteptarea trebuia să
se încheie.

O rafală de vânt a suflat prin vale și în sus spre creasta dealului,

unde se adunaseră toți. Un vârtej de praf fin a încețoșat văzduhul,
reducând vizibilitatea, însă Alan simțea că vântul îi adusese parcă
strania, dar absoluta certitudine că el va omorî lupul.
 Nu era genul de om care să creadă în premoniții și niciodată nu
avusese sentimentul că viața lui ar fi dictată de ceea ce îi hărăzise
soarta, însă acum, cu obrazul lipit strâns de lemnul rece al puștii, era
sigur că el va apăsa pe trăgaci, lansând glonțul ce va sfredeli inima
lupului. Era atât de sigur, încât simțea un calm extraordinar, un
calm ce îi lumina toată fața într-un zâmbet extatic.
Ce bine va fi, se gândea el. Ce minunat pentru el, să fie cel care va
vedea și va împușca lupul. Să împuști un lup în munții din Arabia
Saudită însemna ceva. Omul care apasă pe trăgaci va fi realizat ceva.

A continuat să stea la pândă, încântat și neșovăielnic o bună

bucată de timp, chiar și după ce a auzit pași și glasuri apropiindu-se
din spate. Nu a întors capul, însă se părea că unii dintre ceilalți
vânători își abandonaseră pozițiile de așteptare și fie intenționau să
pândească lupul de-aici, fie veniseră să îi ia pe Yousef și pe Alan.
Dar, ca și cum ar fi intuit că Alan nu se putea mișca de-acolo, fiindcă
Alan știa ceva ce ei nu știau, preferau să rămână la distanță. Prin
vuietul vântului, vocile lor veneau parcă de departe și păreau
complet lipsite de importanță.

Ce ar face ei dacă Alan împușca animalul? I-ar strânge mâna, l-ar

felicita, bătându-l prietenește cu palma pe piept. I-ar spune toți că se
așteptau ca el să răpună lupul. Din clipa în care îl văzuseră, știuseră
că el va fi cel care le va rezolva problema.
Brusc, forfotă dedesubt. O formă i-a apărut în cătarea puștii. Era
ceva mare, întunecat, rapid. Degetul lui Alan a atins trăgaciul. Țeava
puștii era neclintită. Silueta a ieșit la iveală, iar Alan a văzut capul
unui lup.
Venise momentul.
A suflat lung și a apăsat pe trăgaci. Glonțul a țâșnit din pușcă în
bezna nopții, cu un pocnet gros, iar Alan a știut că el va fi trăgătorul
care a nimerit ținta. El va fi ucigașul.
Pe urmă, a văzut un cap. O claie de păr negru. Nu era lupul. Era
un flăcău. Ciobanul. Ieșise din adăpost ca să aducă oaia înapoi. A
existat o fracțiune de secundă în care Alan a știut că proiectilul ar
putea lovi băiatul, l-ar putea omorî.
Aștepta. Flăcăul privea în sus spre ei, după zgomotul puștii, iar
Alan se aștepta să-l vadă împleticindu-se sau căzând la pământ.
Dar băiatul nu a căzut. Băiatul nu fusese împușcat. Băiatul flutura
din mână.

Simțind cum inima i se zbătea în piept nebunește, Alan a lăsat

pușca jos, pe bolovanul de lângă el. Nu voia să se mai uite la băiat și
nici nu voia ca băiatul să-l vadă, așa că s-a răsucit în loc, cu spatele
la vale. Și atunci i-a văzut pe oameni.
Yousef era acolo, mai erau acolo verii lui tineri și tipul care îl
întrebase dacă el a mâncat animal sau a mâncat om și individul
căruia îi spusese că lucra pentru CIA. Erau toți în picioare acolo, cu
puștile pe lângă ei. Văzuseră toți cum Alan trăsese cu pușca în
cioban, și niciunul nu părea surprins.

La întoarcere, Yousef a stat cu Alan în cabina camionului. Nu au

vorbit nimic, până nu au ajuns la fortăreață și au intrat înăuntru.
— Ar trebui să dormi acum, i-a spus Yousef.
L-a condus pe Alan la camera lui.
— Îmi pare rău, a zis Alan.
— Mâine dimineață voi aranja ca o mașină să te ducă înapoi.
— Perfect.
— Noapte bună, a zis Yousef, și a închis ușa.
Alan nu putea să doarmă. Încerca să-și astâmpere gândurile, însă,
orice ar fi încercat, mereu îi revenea în minte ceea ce fusese pe cale
să facă. Fiindcă nu făcuse nimic, ani la rând sau niciodată chiar,
fusese la pas de a face asta. Din cauză că eforturile pe care le
depusese pentru a crea ceva, pentru a rămâne ceva în urma lui
eșuaseră, fusese la un pas de a face asta.

Înainte să se crape de ziuă, a sosit o mașină.

Alan a ieșit în aleea de acces, unde Yousef aștepta deja.
— El este Adnan. Te va duce la Jeddah.
Adnan a rămas la volan; părea obosit și nemulțumit. Yousef a
deschis portiera din spate și Alan s-a suit în mașină.
— Îmi pare nespus de rău, a zis el.
— Știu, a zis Yousef.
— Este important pentru mine să rămâi prietenul meu.
— Lasă-mi un răgaz. Trebuie să-mi amintesc ce îmi place la tine.

Alan a încercat să ațipească pe drumul de întoarcere, dar n-a

putut. Închidea pleoapele sub soarele alb și vedea doar fața
băiatului, figura oamenilor, expresia placidă a lui Yousef, când Alan
se întorsese cu spatele la vale și îi văzuse pe toți. O expresie ce
denota confirmarea unor suspiciuni.
După ce ajungea la Jeddah, oricum, urma să se vadă cu doctorița
Harem, care îl va opera. Atunci va afla ce nu era în regulă cu el, iar
ea îi va extirpa tot răul.

XXIX.

Alan era în pielea goală sub un halat albastru străveziu, într-o

sală de așteptare dintr-un spital saudit despre care nu știa nimic.
Urma să i se facă o excizie la ceafă pentru a i se îndepărta o
excrescență, despre care el continua să creadă că ar putea fi prinsă
de măduva spinării, secătuindu-l de o parte semnificativă a
spiritului, a voinței, a puterii lui de judecată.
Stând întins așa, pe un pat medical mecanic într-o încăpere albă,
Alan era bucuros că părăsise fortăreața din munți. De când plecase,
o zi și o noapte se tot întrebase: Ce-am făcut, ce-am făcut?
Răspunsul era NIMIC. El nu făcuse nimic. Dar asta nu-i aducea
decât o mică alinare. Alinarea de care avea el nevoie doar doctorița
Hakem i-o putea aduce.

Se afla la King Faisal Specialist Hospital and Researh Center, unde la

internare i se ceruse să se dezbrace complet și să-și îndese toate
lucrurile într-un sac de plastic. Acum ședea pe pat, îi era frig sub
halatul de hârtie, se uita la lucrurile lui, citea brățara de plastic care i
se dăduse, privea afară pe fereastră, se întreba dacă acesta avea să fie
momentul decisiv, după care risca să devină un om bolnav, un om
pe moarte.
A așteptat douăzeci de minute în camera goală. Pe urmă,
patruzeci de minute.

— Salut!
Alan a ridicat privirea. Intrase un om, împingând o targă, pe care
a plasat-o în paralel cu patul pe care stătea Alan.
— Da, acum, a zis omul, indicând că Alan trebuie să se mute
singur pe targă.
Alan s-a urcat pe targă, iar infirmierul, posibil filipinez, l-a
acoperit grijuliu cu o pătură.
— Gata acum, a zis el, și au ieșit din cameră. Au străbătut vreo
zece coridoare cenușii, până în cele din urmă au ajuns la o încăpere
modestă, cu spoturi luminoase pe șină și pereți din beton celular
tencuiți într-o nuanță de albastru prăfos. Nu se așteptase la o masă
de operație, dar exact asta vedea acolo. A fost rugat să se mute
singur de pe targă pe masa de operație. În mintea lui, își imaginase
un fel de cabinet stomatologic – mic, intim, nu cu mult diferit de
încăperea unde îl consultase doctorița Hakem. Acum s-a speriat,
gândindu-se că situația era mult mai complicată. Din nou a avut
sentimentul că temerile lui erau justificate: asta dovedea că
umflătura de la ceafă era foarte gravă, rezultatele operației erau mai
cruciale.

Dar unde era ea? În cameră nu era decât o singură persoană: un

bărbat în halat de chirurgie, un saudit poate, stând în picioare într-
un colț. Se uitase la Alan cu o expresie cumva plină de speranță, de
parcă s-ar fi așteptat ca omul adus acolo pe targă să fie un bun
prieten de-al lui. Văzându-l, însă, pe Alan, pe chipul lui s-a întipărit
o mare dezamăgire, preschimbată imediat într-un rânjet sarcastic.
Și-a scos mănușile de pe mâini, le-a aruncat într-un coș de gunoi și a
ieșit din sală. Alan a rămas singur.

După câteva momente, ușa s-a deschis și înăuntru a pășit un

asiatic tânăr, împingând un aparat pe un cărucior cu rotile. Dând
din cap, s-a hlizit la Alan.
— Bună ziua, domnule, a zis el.
Alan a zâmbit, iar tipul a demarat procedura sinuoasă de
pregătire a aparatului.
— Dumneata ești anestezistul? a întrebat Alan.
Omul a zâmbit. Avea ochii strălucitori, veseli, dar, în loc să-i
răspundă, a început să fredoneze zgomotos, aproape delirant.

Alan s-a lungit pe spate și s-a uitat la tavan, unde n-avea ce să

vadă, însă. A închis pleoapele, iar peste câteva secunde era să
adoarmă. Dacă n-ar fi fost zumzăitul acela smintit al asiaticului de
la gazare, ar fi ațipit imediat. Unii oameni mor în timpul intervenției
chirurgicale. El avea cincizeci și patru de ani, altfel spus era suficient
de bătrân încât să moară, fără a provoca prea multă consternare.
Mama lui murise în urma unui atac cerebral, la șaizeci de ani. Șofa
prin Acton, în drum spre un văr unde se ducea în vizită, când a avut
criza. Pierzând controlul volanului, a ieșit de pe carosabil, mașina s-
a ciocnit de un stâlp de telefon, fără ca ea sau vehiculul să se
accidenteze – tamponarea fusese minoră. Dar pe ea nu au găsit-o
decât a doua zi dimineață, când murise deja. Să mori singur, cândva
în toiul nopții, la o margine de drum. Alan vedea în asta un mesaj
plin de înțeles: în moarte, poți spera la demnitate, dar trebuie să te
aștepți la dezordine.

— Salut, Alan. Cum te simți astăzi?

Cunoștea vocea. A deschis ochii. Capul doctoriței Hakem bloca
lumina. Fața ei părea estompată.
— Bine, a răspuns el uitându-se în jur.
Camera se umpluse de oameni. A numărat șase sau șapte, toți
purtând măști.
— Mă bucur să te văd, a zis ea, pe un ton ca apa rece. Avem aici
un grup internațional de specialiști, care să asiste la această
procedură. El este doctorul Wei din China, a zis ea, arătând spre
tipul de la gazare. El va fi anestezistul nostru. Doctorul Fenton, de
aici, este din Anglia. El va fi observator.
I-a prezentat și pe ceilalți membri ai echipei din Germania, Italia,
Rusia. Dădeau toți din cap, vizibili fiind doar ochii, dar, cum totul s-
a derulat mult prea repede, Alan n-a reușit să rețină cine era exact
fiecare. Întins pe spate, în pielea goală, în afară de un fel de capă
albastră purtată invers, Alan se străduia să zâmbească și să salute,
mișcând din cap.

— Când ești gata, poți să te întorci pe burtă, i-a zis doctorița

Hakem.
 Alan s-a răsucit, cu fața acum în perna apretată, mirosind a
înălbitor de rufe. Știa că era expus indecent, însă imediat o asistentă
medicală l-a acoperit pe picioare și pe șale, întâi cu un cearșaf, pe
urmă cu o pătură.
— Ți-e suficient de cald? l-a întrebat doctorița Hakem.
— Da, mulțumesc, a răspuns Alan.
— OK. Îți este comod să întorci capul pe o parte?
A întors capul cu obrazul stâng în jos și și-a lipit brațele de masă.
— Voi pregăti acum zona din jurul excrescenței, a spus ea.
A simțit cum degetele ei îi desfac halatul în partea de sus. Pe
urmă, ceva ud pe piele. Un burete tamponând. Un firicel de apă
prelingându-se în jos pe claviculă.
— OK. Doctorul Wei va injecta acum zona cu un anestezic local.
Vei simți câteva înțepături de ac.
Alan a simțit împunsătura dureroasă a acului, exact sub chist. Pe
urmă, o alta în stânga. Și încă una, și încă una. Doctorița Hakem îi
promisese că vor fi doar câteva înțepături, dar acum doctorul Wei îl
împunsese de patru ori, de cinci ori, ba chiar de șase ori până la
urmă. Dacă n-ar fi știut că așa era procedura probabil, Alan s-ar fi
gândit că tipul era un sadic.
— Simți ceva aici? a întrebat ea. Apăs pe chist.

Alan simțea ceva, dar a zis nu. Nu voia să fie sedat excesiv. Voia
să simtă un fel de durere, oricât de surdă, dar durere.

— Bun. Ești gata? a întrebat ea.

A răspuns că era gata.
— Acum voi începe, a zis ea.

Își plăsmuia imagini mentale care să corespundă cu senzațiile pe

care le avea, cu sunetele și mișcarea umbrelor de deasupra lui. Au
fost câteva incizii, i s-a părut, judecând după cum mișca brațul
doctorița Hakem. După fiecare incizie, cu mâna cealaltă tampona
zona cu un fel de burete, cu care apăsa cumva locul. Incizie,
tamponat, incizie, tamponat. În fundal, zumzăitul omului de la
gazare, și de deasupra o melodie cu Edith Piaf, parcă.

— OK, am făcut inciziile, a zis doctorița Hakem. Acum s-ar putea

să simți că ți se smulge ceva dinăuntru, atunci când voi extrage
chistul. Ca și cum ar fi ceva lipicios.

Și exact așa, instrumentul din mâna ei a apucat de ceva din el și a

tras. Alan a simțit o gheară în piept. Presiunea era extremă. Și-a
imaginat cum un fel de cârlig îi intră în spinare, înșfăcând materia
aceea ca o caramelă, încercând să o tragă afară, scăpând-o la loc. Și-a
dat seama că niciodată nu i se scosese ceva din corp. Era ceva nou
pentru el și nu era firesc. Dumnezeule, se gândea el. Ce ciudat să
simt cum umblă niște mâini prin mine. Instrumente înșfăcând,
chiuretând. Dumnezeule. Alan era găunos, trupul lui era o cavitate
plină cu chestii ude, un talmeș-balmeș de pungi și tuburi, totul
îmbibat de sânge. Dumnezeule. Instrumentul răzuia în continuare.
Smulgea. A simțit o bucată de țesătură oprind firișoarele umede
care i se prelingeau pe ceafa, spre masa de operație.

Dacă scăpa din asta teafăr și nevătămat, Alan jura să fie mai bun.
Va trebui să fie mai puternic. Mama lui încercase să îi insufle forță,
să îl facă mai tare, mai energic. Obișnuia să-i citească pasaje din
jurnalul unei rude îndepărtate, o femeie care trăia în pădure,
probabil prin partea de vest a statului Massachusetts de azi. Sub
ochii ei, soțul și doi dintre copii fuseseră uciși de indieni, care apoi o
răpiseră. A trăit alături de cei care o țineau prizonieră aproape un
an, când s-a întors printre ai ei. Și-a regăsit fiica, singura
supraviețuitoare a atacului, și împreună s-au apucat să construiască
o fermă de lapte prosperă, pe o suprafață de vreo șase sute de acri,
în Vermont. A scăpat cu viață după o iarnă cumplită, când
acoperișul casei s-a prăbușit sub greutatea zăpezii și o grindă i-a
căzut pe picior. Curând, piciorul i-a fost amputat. A scăpat cu viață
și după epidemia de varicelă, care i-a răpus însă fata abia logodită.
Logodnicul s-a mutat la fermă, preluând întreaga afacere, după ce
femeia a murit la vârsta de nouăzeci și unu de ani. Tu ce ai prefera, să
fii aici acum, sau să treci prin acele nenorociri, răpire, viață în pădure cu
un singur picior? Îi plăcea maică-sii să-l întrebe. Nu suporta
văicărelile, nu suporta niciun fel de slăbiciune în mijlocul bunăstării
în care trăiau ei, la oraș. Patruzeci de milioane de oameni au murit în al
Doilea Război Mondial, obișnuia ea să spună. Cincisprezece milioane, în
războiul din urmă. Ce motive ai tu ca să te plângi, mă rog?

Alan auzea conversația lor în diferite limbi. Un murmur în

italiană, în dreapta lui. O discuție în arabă, la picioarele lui. Și în
continuare fredonatul vesel al anestezistului chinez. Era ciudat cum
de toți acceptau zumzetul smintit al melodiei lui frenetice, dar
nimeni nu-i spunea nimic. Anestezistul părea a fi într-o lume a lui,
mulțumit de sine și aruncând doar câte o privire spre masa de
operație și ceea ce se întâmpla acolo.
— Alan, acum voi intra mai adânc, i-a spus doctorița Hakem.
Gesturile ei aminteau de mișcările unui vânzător de înghețată,
scobind, răsucind, trăgând. Pe urmă, buretele tamponând, tifonul
ștergând. Alan își imagina cum sângele i se ridică prin incizie,
revărsându-i-se pe spinare, liber în sfârșit.
Auzea respirația greoaie a doctoriței Hakem, când trăgea și
tampona. A urmat o serie de plesnituri seci, ca și cum materia
cleioasă din el opunea rezistență, trebuind extrasă cu forța. Alan nu
excludea posibilitatea ca tăcerea ei de acum să fie dovada că găsise
ceva. Sub masa benignă a lipomului, găsise ceva. Ceva negru,
riscând să-i schimbe soarta.

Alan încerca să se concentreze asupra altor lucruri. S-a gândit la

mare, la cort, la ce făceau tinerii. Și-a imaginat reacția lor când ar
afla de moartea lui, aici, pe această masă de operație, în această
încăpere cu tencuială albastră. Ce-ar spune ei? Ar spune că îi plăcea
să facă plimbări lungi pe plajă. Că îi plăcea să doarmă mult
dimineața.
S-a gândit la Kit. Kit singură, fără el. Perspectiva asta era mai
îngrijorătoare. Ruby avea nevoie de o contrapondere. Alan o luase
pe Kit de-acolo, când ea și maică-sa începuseră să se certe. A retras-
o de la școală și au plecat amândoi la Cape Canaveral, să vadă nava
spațială. Mai erau doar câteva zboruri.
În ziua dinaintea lansării, au făcut un tur al tuturor instalațiilor.
Starea de spirit a celor de la NASA se resimțea pretutindeni –
sumbră, tristă, dezabuzată, defensivă. Un clip video promoțional
insista că NASA nu făcea doar să bage miliarde de dolari în rachete și să le
lanseze în spațiu.
Ghidul lor era un bărbat care tocmai împlinise optzeci de ani, pe
nume Norm. Lucrase la NASA din 1956. S-a urcat în autobuz, cu
bastonul în mână, s-a așezat în față, a luat microfonul și, cu un
accent profund texan, a zis cu voce tremurândă:
— Acesta va fi ultimul meu tur. Mă bucur să fiu aici, cu voi.
Kit a vorbit necontenit, așa cum făcea când erau împreună. Ore
întregi, s-au deplasat cu autobuzul, într-un du-te-vino la centrul
spațial, la locul de unde se putea urmări lansarea, poate zece ore
împreună în acel autobuz, și au văzut absolut tot. Ea i-a povestit
despre colega ei de cameră, care era o țicnită, despre campusul
universitar, frumos dar anost, și despre dorința de a-și face niște
prieteni cât de curând, fiindcă se simțea fără rădăcini și neancorată,
parcă. Alan a încercat să o liniștească, așa cum făcuse întotdeauna.
— Eu sunt ochiul atoatevăzător din cer, a zis el. Pot vedea de
unde ai pornit și încotro te îndrepți, iar de aici, de sus, pare absolut
minunat.
Folosise această metaforă, de când Kit era în școala generală. Ești
aproape acolo. Aproape acolo.
Norman le-a arătat clădirea unde mecanicii reparau și pregăteau
navetele, înainte și după zbor. Au văzut acolo Atlantis, pregătită
pentru ultima ei lansare, ultima dintre toate lansările. Era o forfotă
de vizitatori, în grupuri, peste tot, dar Norm părea cel mai sumbru
dintre ghizi.
— Nu mă simt în stare să mai fac aceste tururi cu alte grupuri de
vizitatori, a zis el. Nu vreau să fiu tipul care spune: „Obișnuiam să
facem asta, obișnuiam să procedăm așa”.
Cei mai mulți dintre angajații NASA pe care i-a cunoscut în acel
weekend urmau să rămână fără slujbă în curând. Nu erau genul de
tehnocrați obtuzi, cum se așteptase Alan. Nu, erau prietenoși,
volubili, adesea nostalgici sau emoționați când vorbeau despre un
anumit zbor, despre cum era vremea într-o anumită zi când nava a
țâșnit printr-o gaură din nori.

Alan a simțit că ceva îi străpunge pieptul. Era ca un fel de traversă

de cale ferată, groasă și boantă. S-a încordat din tot trupul.
— Îmi pare rău, Alan, a zis doctorița Hakem.
Durerea s-a atenuat. Mișcările au recăpătat o anumită ritmicitate,
previzibile prin ordinea lor. Scobire, răzuire, smulgere, apoi un
moment de acalmie, când Alan intuia că extirparea se produsese
deja. Apoi, buretele tamponând locul, o pauză și din nou excavarea.
Era interesant să fii așa, un cadavru, un experiment. Cine a spus
că omul este materiei El simțea că nu era nici atât măcar.
 Seara, în hotelul din Orlando, el și Kit au mâncat produse de la
distribuitoarele automate, s-au uitat la filme și au încercat să nu
vorbească despre Ruby, sau despre viitorul cu Ruby, trecutul cu
Ruby, rănile provocate de Ruby.
Dimineață au luat un autobuz până la Banana Beach, cel mai
apropiat loc de unde se putea vedea lansarea. Totul acolo, tot ce era
asociat cu NASA, fusese smuls, umilit. Gardurile erau ruginite.
Pavajul era crăpat. Dar, cu toate acestea, dincolo de apă, o navă
spațială urma să părăsească Pământul, cu tunete făcute de mâna
omului.
Așteptând lansarea navei, făcuseră cunoștință cu un astronaut
autentic, Mike Massimino, venit acolo cu fiica lui. Era un tip nostim,
candid, modest. Zburase cu două nave spațiale, inclusiv în prima
misiune după dezintegrarea Columbiei la reintrarea în atmosfera
terestră. Avea alură de astronaut, bine ras, păr argintiu, trup voinic
în costumul spațial bleu, dar era mai înalt decât majoritatea
bărbaților, probabil de vreun metru nouăzeci, cu un nas acvilin și un
accent tipic din Long Island. A povestit despre mersul prin spațiu
pentru a repara telescopul Hubble, despre cele optsprezece apusuri
și răsărituri de soare pe care le vezi în orice interval de douăzeci și
patru de ore acolo sus, despre cât de dificil este pentru unele religii
– rugăciunile de dimineață, după-amiază, seară, foarte complicat.
Dar e bine pentru catolici, a spus el. La ei, nu trebuie să faci figură
bună decât cam o dată pe săptămână.
Kit râdea. Le-a mai povestit cum stelele, văzute din spațiu, nu
clipesc, fiindcă fără atmosfera terestră nu sunt decât niște puncte
fixe de lumină. Sau cum membrii echipajului lui, în timpul unui rar
răgaz de un ceas, stinseseră toate luminile din navă, ca să vadă mai
bine stelele. În NASA era plin de romantici.
Acum doctorița Hakem intrase și mai adânc în incizie. Alan s-a
crispat, a zvâcnit din tot trupul.
 — Alan?! a exclamat ea îngrijorată.
— Sunt bine, a zis el.
— O să-l rog pe doctorul Poritzkova să te ajute să stai nemișcat.

Alan a consimțit mormăind, și în scurt timp a simțit pe cap un

braț de bărbat. Se lăsase pe el cu toată greutatea, ceea ce era o
exagerare, ținând seama de scopul urmărit. Alan a încercat să-și
modifice poziția dedesubt, să atenueze cumva senzația de apăsare,
dar degeaba.

Doctorița Hakem continua să râcâie și să smulgă, iar durerea

creștea. Cât de idiot trebuie să fii ca să ceri mai puțin anestezic? Era
prea târziu ca să mai îndrepte situația. Va îndura. Trebuia să
răzbească și din asta. Taică-său ar râde de disconfortul lui și ar vrea
să-i arate șrapnelul pe care îl avea încă în șale și după șaizeci de ani
de la război. Alan nu putea scăpa niciodată de diferența între ceea
ce el văzuse, sau avea să vadă ori să îndure vreodată, și ceea ce îi
fusese dat să trăiască tatălui lui. Nu putea nici măcar să se compare
cu el.
— Alan? Ești OK?
A mormăit că da, se simțea bine.

Și acum a văzut un cer înnoptat. Poate că murea. Murea auzind

zumzăitul asiatic smintit. Ce melodie era asta?

Senzația de apăsare pe cap se intensifica. Rusul voia să-și dea

importanță, se părea. N-are decât să împingă. Alan era capabil să
suporte și asta. Se forța să se disocieze, să părăsească trupul agresat.
Alan nu fusese niciodată înjunghiat, împușcat sau sfredelit, nu
avusese niciodată oase rupte. Erau oare cicatricele dovada cea mai
bună că ai trăit din plin? Dacă nu am fi supraviețuit după o
nenorocire, fiind astfel siguri că am trăit, am putea să ne mutilăm
singuri, nu-i așa? Era oare ăsta răspunsul pentru Ruby?
— Ai rămas cu noi, Alan?
— Da, a spus el spre podea.
Apăsarea brațului pe cap a crescut. Era prea mult deja.
— Vrei, te rog, să-i spui tipul care se apasă pe mine să o lase mai
moale? a întrebat el.
Apăsarea a dispărut, tipul scoțând o exclamație de surprindere.
Ca și cum nu și-ar fi dat seama ce făcea.
Senzația de ușurare a fost măreață.

Existaseră întârzieri la unele dintre lansările precedente.

Veneau oameni din toată lumea, dar lansarea se amâna cu câteva
zile, chiar săptămâni. De data asta, însă, Alan și Kit erau acolo, pe
platformele înalte din aluminiu, împreună cu mii de alți spectatori,
urmărind numărătoarea inversă, temându-se să nu se oprească.
Temându-se să nu se amâne lansarea. Am făcut atât de multe
greșeli, părea să spună numărătoarea inversă, nu se poate să mai
facem încă una. Dar numărătoarea continua. Alan o ținea pe Kit de
mână. Dacă lansarea are loc, se gândea el, înseamnă că sunt un bun
tată. Dacă pot să-i arăt fiicei mele acest lucru înseamnă că am făcut
ceva la viața mea.
Numărătoarea inversă a continuat. Când a ajuns la 10, pe urmă la
9, Alan a fost sigur că lansarea va avea loc, deși încă nu-i venea să
creadă. Apoi 1, apoi 0. Apoi nava, la câțiva kilometri în fața lor,
peste apă, s-a ridicat silențios. Niciun zgomot. Doar o lumină
galbenă, propulsând-o în sus, și, abia atunci când nava părea să fi
ajuns la jumătatea distanței până la nori, văzduhul s-a deschis
bubuind în calea ei.
— Tati.
— Explozia sonică.
 Când nava spațială a dispărut prin baldachinul alb al norilor,
Alan plângea, iar Kit a zâmbit văzându-l că plânge, iar după aceea
Alan s-a uitat înnebunit după Massimino, căutându-l din priviri
peste tot, ca să se ofere să-l ajute la orice ar fi avut acesta nevoie. Eu
vând biciclete, i-ar fi spus el. Eu vând capitalism comuniștilor. Lasă-
mă să vând Nava. Te voi ajuta să ajungi pe Marte. Dă-mi să fac ceva.
Dar nu l-a mai găsit pe Massimino. După aceea parcarea auto a
fost atât de aglomerată, toți erau fericiți, mândri, o mulțime de
oameni plângeau și știau că se terminase totul, iar autostrăzile la
întoarcere aveau să fie aglomerate, trebuind să conducă aproape
toată ziua ca să ajungă înapoi la hotelurile lor.

— Alan?
A încercat să spună da, dar a ieșit ceva ca un hârâit șuierat.
— Acum te coasem la loc. Operația a decurs bine. Am scos tot
dinăuntru.

XXX.

Peste un ceas se afla în aceeași încăpere unde se dezbrăcase și își

scotea hainele din sacul de plastic în care le înfundase. În timp ce își
lega șireturile de la pantofi, în cameră a intrat doctorița Hakem.
— A fost un pic mai greu decât m-am așteptat.
S-a așezat pe un taburet în fața lui.
— Nu-i ușor, știu. Te simți mai bine acum?
— La ce te referi?
— Știind că e un lipom, și nu altceva.
— Da, presupun. Ești sigură că nu era prins de măduva spinării,
sau așa ceva?
— Nu. Nu a atins niciun nerv.
 Alan a răsuflat ușurat, dar pe urmă a simțit că nu mai înțelegea
nimic. Dacă nu avusese nicio tumoare, înfiptă în măduva spinării,
care să-l fi tras în adâncul acestor stări de marasm din ultima vreme,
atunci care putea fi explicația?
— Cum te simți? Ai dureri?
Alan se simțea slăbit, amețit, dezorientat. Durerea era aprigă.
— Mă simt bine, a zis el. Dar tu?
A râs:
— Mă simt excelent, a zis ea, ridicându-se.
Dar Alan nu voia s-o lase să plece. Conta enorm pentru el să o
mai aibă aproape câteva minute măcar.
— Ceilalți doctori păreau să te respecte cu adevărat.
— Da, e un grup de medici buni aici. Majoritatea dintre ei,
oricum.
— Mai faci operații acum?
— Poftim?
— Astăzi. Mai faci operații dintr-astea, sau…?
— Pui o sumedenie de întrebări, Alan.
Îi plăcea să o audă rostindu-i numele.
— Mai am doar câteva consultații, a zis ea. Nicio intervenție
chirurgicală.
S-a uitat la unghiile ei, aspre și tăiate scurt.
— E o muncă stresantă? a întrebat el, căutând un pretext s-o mai
retină acolo.
Se aștepta să o vadă plecând, plictisită de sporovăielile lui
prostești, dar ea s-a înmuiat și s-a așezat la loc pe taburet. Poate că
făcea parte și asta din relația doctor-pacient, lucru pe care îl
înțelesese și ea acum, alegând să mai stea.
— Oh, a fost cândva. Când eram la Urgențe. Acum, doar uneori.
— Când?
Inițial, pe fața ei a apărut o expresie contrariată, de parcă ar fi
vrut să exclame: Asta se cheamă conversație la tine?
— Când?! Cred că atunci când sunt la limita critică a capacităților
mele profesionale.
— Nu cu un lipom.
— Nu, nu, a zâmbit ea. Mai degrabă cu o traheotomie. Nu aș mai
face niciodată o traheotomie. Am făcut niște greșeli la o intervenție
de genul acesta, când eram în rezidențiat. Și intru în panică, de
obicei. Când situația devine prea gravă, la mine începe
degringolada.
— Începe degringolada.
— Da, mici demoralizări, când nu mai cred în mine însămi. Ai
pățit și tu?
Cât de departe să meargă? Ar fi putut continua așa zile în șir.
— Da, a zis el, fericit că putuse să se abțină.
— Ai nevoie de ceva, apropo? Împotriva durerilor?
— Nu, mi-e bine.
— Ai aspirină? Tylenol?
— Da.
— Ia măcar câteva pastile, ca să nu se umfle locul operației.
S-a ridicat să plece. El a sărit jos de pe pat.
— Îți sunt foarte recunoscător, a zis el, dând mâna cu ea.
— Da, cu plăcere.
S-a uitat în ochii ei, savurând plăcerea momentului. Era ceva
înduioșător în forma alungită a ochilor ei, în colțurile laterale lăsate
în jos, denotând că la viața ei văzuse lucruri cumplite și era pregătită
să mai vadă și altele.
— Voiam să îți spun că te consider foarte puternică, a zis el. Știu
că nu poate fi ușor ceea ce faci tu, aici în Regat.
Atitudinea ei s-a îndulcit.
— Mulțumesc, Alan. Apreciez mult cuvintele tale.
— Bun, când ne mai vedem? a întrebat el.
 — Poftim?
— Un consult.
— Oh. Sigur, a zis ea, dezmeticindu-se, de parcă ar fi fost plecată
cu gândul în cu totul altă parte. Cam peste zece zile putem să vedem
cum merge vindecarea, să verificăm că firele s-au resorbit, că totul e
în regulă. Dacă apare ceva între timp, poți să mă suni.
I-a dat o carte de vizită de la spital, pe care scrisese numărul ei de
telefon. Pe urmă a ieșit din cameră în vârful picioarelor, ca și cum
Alan ar fi dormit și ea se temea să nu-l trezească.

XXXI.

În fiecare dintre cele trei zile de după operație, Alan a constatat că

se poate trezi la ora fixată, că are timp să mănânce, să se îmbrace și
să prindă microbuzul-navetă până la șantierul noului oraș,
împreună cu Brad, Cayley și Rachel. Așteptau cu toții, zilnic, cu
prezentarea pregătită, iar tinerii își petreceau timpul uitându-se pe
laptop, jucând cărți sau dormind. Yousef a telefonat de câteva ori
din munți, unde continua să stea, convins că absența lui din Jeddah
avea un efect pozitiv. Amenințările se răriseră. Alan l-a îndemnat să
mai rămână acolo, până când acoliții soțului ajungeau să presupună
că murise sau plecase din țară. Și în fiecare zi, la cinci, Alan și cei
trei tineri se suiau în microbuz și se întorceau la hotel, unde Alan
mânca și dormea fără niciun efort. Pe parcursul acestor zile, totuși,
au intervenit lucruri noi.

Într-o zi, după ce își petrecuse după-amiaza pe țărm, Alan s-a

întors la cort, unde i-a găsit pe cei trei tineri dormind, toți pe lunga
sofa albă, de data aceasta într-o nouă configurație. Brad și Rachel
erau la un capăt, ea lungită peste el cu totul, acoperindu-l ca o haină
aruncată deasupra. Cayley era întinsă cu capul în partea opusă lor,
cu mâinile lipite una de cealaltă sub obraz, ca un copil, dar cu
picioarele împletite printre picioarele lui Brad. Alan a preferat să
nu-și imagineze ce se întâmplase, sau ce s-ar fi putut întâmpla, și a
decis să nu-i trezească.

Într-o seară la hotel, știind că ideea era proastă, dar că, oricum, nu
ar fi avut nimic de pierdut, Alan i-a trimis un e-mail doctoriței
Hakem, mulțumindu-i. Într-o turnură a evenimentelor pe care el o
credea imposibilă, ea i-a răspuns.

Dragă Alan,
Am fost fericită și eu când am putut vedea că lipomul era doar
atât, un lipom. Eram sigură, dar în mintea mea persistau câteva
întrebări. Acum, când ești sănătos și nu te pândește vreo moarte
iminentă, sper să te văd în Jeddah, într-una din aceste zile.
Nădăjduiesc că, acum, când ai aflat că nu ești pe moarte din cauza
vreunei tumori maligne, moralul tău a prins aripi și ești plin de
optimism!
Ha, ha,
Dr. Zahra Hakem

Alan și-a petrecut cea mai mare parte a zilei următoare pe malul
mării, gândindu-se la un răspuns care să fie inteligent, spiritual și să
aibă darul de a împinge lucrurile mai departe. Un lucru care, de
asemenea, i se părea imposibil.

Dragă Dr. Hakem,

Moralul meu a prins aripi, într-adevăr, și sunt optimist – poate
prea optimist? Mă simt un pic amețit. Cauza este misterioasă, dar
am pipăit o nouă umflătură ciudată pe spate. Nu sunt medic, dar se
simte ca o mănușă de cauciuc. E posibil să fi uitat dumneata o
mănușă în mine? Uneori, oamenii „uită” diverse lucruri (mănuși,
bunăoară) la o persoană pe care o plac, în speranța că recuperarea
lor le va furniza un pretext de a se vedea cu acea persoană din nou.
Al dumitale,
Alan

Știa că era îndrăzneț, dar, scriind aceste cuvinte, a căpătat ciudata

certitudine că ea voia să-l revadă, și a avut dreptate.

Dragă Alan,
E posibil să fi uitat ceva acolo. Să fie cumva un burete? Poate o
bucățică din gustarea pe care am mâncat-o în timpul operației? Toți
am luat câte o gustare atunci, așa că nu pot fi sigură. Cred că e
nevoie să te văd din nou. Poate în afara spitalului? Nu se cade să le
dăm emoții asigurătorilor tăi.
Dr. Zahra

Acest e-mail a venit seara, la o oră prea târzie ca să mai fi avut

vreo vagă conotație profesională, așa că au continuat să
corespondeze prin e-mail câteva ceasuri după aceea, până când au
stabilit să se întâlnească față în față, întrucât Alan n-avea idee cum s-
ar fi putut aranja așa ceva în RAS, i-a lăsat ei toată inițiativa.
Vin să te iau cu mașina miercuri, i-a scris ea. Voi fi acolo la
amiază. Uită-te după un SUV. Voi scrie inițialele numelui tău pe un
carton, pe care o să-l pun pe parbriz.
A doua zi, Alan nu-și găsea parcă locul. Nu avea astâmpăr să stea
liniștit în cort, iar perspectiva de a hoinări pe plajă nu i se părea
suficient de interesantă. Până la urmă, a plecat pe jos prin șantier,
trecând pe lângă oameni în salopete, pe care îi saluta mișcând din
cap, ca un șef în inspecție. S-a plimbat ore în șir pe drumuri pustii,
simțind cum îi creștea energia cu fiecare nou kilometru parcurs. La
întoarcere, a găsit canalul pe care navigase. S-a plimbat o vreme de-
a lungul lui, uluit de limpezimea apei și de coloritul acela
extraordinar. În mijlocul prafului și al clădirilor care nu aveau să fie,
poate, niciodată, cu nisipul deșertului care încerca neobosit să
înghită totul, exista acest fir imaculat de turcoaz, o culoare
irațională, o culoare nenecesară. Nu oamenii creaseră acea culoare,
dar înlesniseră apariția ei aici. Construiseră albia unui canal și apa îl
umpluse, și în acest fel oamenii aduseseră această uimitoare
frumusețe într-un loc unde nu ar fi avut ce să caute.
Alan s-a plimbat îndelung pe faleza canalului de un albastru
inutil, după care, întorcându-se la cort, a fost surprins, dar nu prea
mult, când a găsit-o pe Rachel stând în poala lui Brad, amândoi față
în față, leoarcă de transpirație, sărutându-se pătimaș, de parcă ar fi
încercat să se înghită reciproc, și asta în timp ce Cayley lucra la
laptopul ei, la nici șase metri mai încolo.
Cayley l-a zărit pe Alan când acesta a intrat și l-a salutat,
fluturând din mână. Dar Brad și Rachel nu aveau chef să se
oprească. S-au uitat la el, așteptând să vadă dacă intenționa să
rămână. Pe Alan nu-l interesa nicidecum ce făceau, mai ales știind
că a doua zi era weekendul când Zahra urma să-l ducă la locuința
fratelui ei, pe malul mării, pentru masa de prânz, așa că pentru el
nu exista niciun motiv să-i întrerupă acum. A ieșit din cort și a
continuat să se plimbe până la sfârșitul programului de lucru din
acea zi.

XXXII.

Un SUV enorm a intrat pe aleea de la Hilton. Era sclipitor, toate

ferestrele și luminile hotelului reflectându-se în caroseria lucioasă ca
obsidianul. În spatele parbrizului Alan și-a văzut inițialele, AC, ca și
cum automobilul ar fi făcut publicitate propriului sistem de
climatizare. Alan a zâmbit, iar portiera din spate s-a deschis.
I-a văzut întâi picioarele. Era îmbrăcată într-o abaya, de sub care
gleznele și sandalele cu toc ieșeau la iveală, drept sub ochii lui Alan.
Ridicând privirea spre ea, a văzut-o zâmbind, cu o expresie de
amuzament pe față.
S-a urcat în mașină, în văzul portarilor și funcționarilor de la
intrarea hotelului, pentru toți un bărbat din Occident invitat în
automobilul unei femei din Arabia Saudită. Cum se putea?

Alan s-a așezat pe banchetă și a închis portiera. Înăuntru era

foarte întuneric. L-a salutat pe șofer, mișcând din cap și zâmbind, în
timp ce mașina, ocolind prin sensul giratoriu de la hotel, a trecut pe
lângă paznicul de pe tanc și a ieșit apoi pe autostradă.

Zahra purta o eșarfa care îi acoperea doar părul, lăsându-i

descoperită fața. În lumina aurie din habitaclu, ochii ei arătau mai
mari și mai căprui decât i se păruseră lui Alan la spital, și erau
machiați cu un fard de pleoape albastru. Părul, veșnic rebel, cum
spunea ea, era atât de des, încât ai fi zis că nu fusese coafat, ci
sculptat într-o pieptănătură. Deasupra frunții, totuși, acele două
cortine pe care trebuia să le tragă la o parte. Ceea ce a făcut și acum,
folosind două degete, și dezgolindu-și fața din nou.

Alan voia să spună ceva semnificativ. Existau multe lucruri pe

care voia să le spună, dar orice s-ar fi gândit să spună trebuia întâi
verificat, probabil. Ce putea fi spus de față cu șoferul?
— Cum e KAEC? a întrebat ea.
La fel ca Yousef, și ea găsea amuzante toate pregătirile și
speranțele pe care el le învestise în orașul-care-va-fi. A rostit KAEC
pe un ton ce sugera că era ceva dizgrațios și prostesc, o abatere a
atenției de la lucruri mai importante.
— În regulă, presupun. Se fac progrese.
Zahra părea sceptică.
— Efectiv chiar așa e, a zis el. Dar e nevoie de timp.
— O grămadă de timp, a subliniat ea.

Au traversat în viteză orașul, trecând pe lângă malluri

scânteietoare și vile somptuoase între ziduri înalte. Șoferul a arătat
ceva pe fereastră, rostind câteva cuvinte peste umăr.
— Zice că acolo e casa unde stă faimosul fotbalist poreclit
„Maradona saudiților”. Crede că ne interesează. Te interesează? a
întrebat ea.
Alan nu avea habar la care casă se referea șoferul, dar observase
că se aflau într-un cartier din Jeddah cumva banal, și ciudat
totodată, unde pe o parte a străzii se vedeau vile extravagante
ascunse în spatele unor ziduri înalte, tencuite în culori pastel și
valorând milioane, iar vizavi, pe cealaltă parte a străzii, se întindea
un vast maidan, unde sute de camioane aduseseră resturi de la
demolări. Mormane de moloz pretutindeni. Alan s-a gândit să o
întrebe pe Zahra despre acest loc, dar se temea să nu se simtă cumva
jignită. Nu știa cât de mândră sau, invers, dezamăgită era de țara ei,
presupunând că asta era țara ei. Nu aflase încă.

— Apă?
Zahra avea două pahare cu apă așezate frumos în
compartimentele speciale pentru băuturi.
Alan a luat o înghițitură.
— Bun? a întrebat ea.
— Mulțumesc, da.
Zahra a dus paharul la buze și, văzând-o așa, cu ochii închiși, lui
Alan i-au trecut prin minte gânduri nebunești. Zahra a pus paharul
la loc și a prins repede cu limba o picătură rămasă pe buze.
— Drumul durează peste un ceas, a zis ea. Până ajungem acolo,
vom fi aflat unul despre altul tot ce e important.
Și a fost oarecum adevărat. Zahra i-a povestit despre anii de liceu
la Geneva. Despre un fost iubit care încerca acum să răstoarne
guvernul în Tunisia. Etapa din viață când a încercat LSD. Perioada
când a colaborat cu organizația Islamic Relief, muncind în taberele
de refugiați din Kurdistan. Anul când fusese medic într-un spital
din Kabul. Ascultând-o, Alan se simțea ca o specie mai puțin
necesară.

— Bun, vasăzică urmează să te întâlnești cu regele, a zis ea.

Alan spera să fie impresionată.
— Da, ăsta e planul.
— Și cum o să fie, tu, personal, îi prezinți lui Abdullah proiectul,
sau…?
Alan și-ar fi dorit să poată spune da. Dar era prea experimentat în
materie de subminare a propriei personalități, așa că a zis:
— Voi face parte din echipă. Nu mă pricep prea mult la
tehnologie. Sunt aici fiindcă îl cunosc pe nepotul lui, sau mai bine
zis l-am întâlnit mai demult.
— Și cine reprezintă concurența? a întrebat ea.
— Nu știu. Momentan, suntem singurii din cort.
— Cort?!
— Nu mă întreba.
— Nu te întreb.
Zahra a întors capul spre fereastră, sperând parcă să-i vină
inspirația pentru un alt subiect de conversație.
— Va fi interesant acum, când chinezii cumpără mai mult petrol
de la rege.
 Alan nu știuse asta.
— Mă întreb, a continuat ea, dacă totul va urma aceeași cale. Mă
întreb dacă Abdullah și întreaga lui echipă nu-și vor modifica subit
angajamentele. Poate că nu mai sunteți voi favoriții.

Brusc, Alan s-a simțit transportat parcă departe de această

mașină, departe de Zahra. Dintr-odată, se făcea că era într-o
încăpere din Boston, la o întâlnire cu Eric Ingvall, care îl întreba din
ce cauză suferiseră un eșec, de ce nu anticipase această situație, de
ce nu luase în calcul și acest factor. Și, pe urmă, s-a gândit la Kit și la
facultatea ei. Și apoi la banii pe care îi datora tuturor cunoscuților
lui.
— Îmi pare rău, a zis Zahra. Nu te îngrijora. Sunt sigură că nu
există motive să te îngrijorezi. Sunt sigură că vouă v-au mai rămas
câțiva ani de tratament preferențial.
Zâmbea insidios, bătând cu degetul arătător în rama ochelarilor.
Dar oare avea dreptate? Nimeni nu putea să întreacă Reliant, în
materie de prețuri sau tehnologie. Mai avea cineva o hologramă? De
fapt, nu știa.
— Îmi pare rău, Alan. Te-am pus pe gânduri.
— Nu, nu. Deloc.
— Pari absent dintr-odată.
— Nu, nu. Scuze.
— Ai o relație cu nepotul. E un avantaj, sunt sigură. Abdullah e
foarte leal, să știi. Și e bine, pentru oricine face afaceri în regat, să
cunoască măcar un membru sau doi din familia regală.

Au discutat despre Abdullah. Zahra îl plăcea cu mult mai mult

decât pe monarhii care îl precedaseră. Alan a opinat că părea un
lucru bun să ai un reformator în poziția lui Abdullah și, pe
nesimțite, s-a trezit comparându-l cu Gorbaciov și De Klerk. Când a
terminat, știa că exagerase. Dar Zahra a preferat să treacă peste
ideile lui catastrofal de greșite, alegând un subiect întru totul diferit.
— Am copii, a spus ea.
— Am bănuit, a zis el.
— Ai bănuit?
— Poate nu neapărat am bănuit. Am presupus că ar fi posibil.
— Am crezut că ai dedus ceva văzând șoldurile mele. Știi, la fel
cum unii își pot da seama de asta după felul de a păși al femeii.
— Nu sunt atât de perspicace.
— În fine, copiii mei sunt adolescenți acum. Locuiesc cu mine.
— Cum îi cheamă?
— Raina și Mustafa. Ea are șaisprezece ani, el paisprezece, încerc
să-l împiedic pe fiul meu să devină un tâmpit ca taică-său. Ai să-mi
dai vreun sfat?
— Îți povestește tot? a întrebat Alan.
— Tu îi povesteai tot mamei tale?
Alan nu făcuse așa. Cu cine stau de vorbă tinerii? Tinerii nu au pe
nimeni cu care să poată discuta, și chiar atunci când au, nu au habar
ce să spună sau cum. Și din cauza asta ajung să comită majoritatea
infracțiunilor din lume.
— Du-te cu el undeva, voi doi, singuri. Eventual, în camping.
Hohotele de râs ale Zahrei au umplut mașina.
— Alan, nu pot să mă duc cu fiul meu în camping. Oamenii nu
fac camping aici. Noi nu trăim în Mâine.
— Nu vă duceți în deșert?
— Presupun că unii se duc, a zis ea, oftând. Băieții se duc la curse
de mașini. Pe urmă, fac accidente și sunt aduși la Urgențe. Am
salvat doi în felul ăsta. Dar, de cele mai multe ori, își pierd viața în
mod stupid.
Alan i-a spus că auzise ceva despre asta.
— De la ghidul tău?
 — Yousef, da. E un băiat nemaipomenit.
— Și nu poate să facă nimic aici.
— Exact asta spune și el.

Zahra și-a împins la o parte cortinele părului, iar de data asta,

fiindcă erau în mașina ei și călătoreau spre coasta mării, fiindcă
afară era soare și fâșii de soare erau și înăuntru, Alan a simțit că i se
taie răsuflarea.
— Ce e? a întrebat ea.
Alan zâmbea ca pentru sine.
— Râzi de gesturile mele când îmi aranjez părul. Soțul meu
obișnuia să mă ia în zeflemea din cauza asta.
— Nu, nu. Mie îmi place.
— Termină.
— Chiar îmi place. Nici nu-ți pot spune cât de mult îmi place.
O grimasă de încredere rezervată i-a schimbat expresia feței.

Drumul sufla și răsufla parcă, îmbrățișând strâns coasta. Alan

avea senzația că putea să simtă gustul soarelui din jurul lui, că putea
să-l mângâie. Îi plăcea totul, peticele de teren viran stivuite cu
gunoaie. Îi plăcea Facultatea de Medicină cu un colegiu pentru
femei și un colegiu pentru bărbați, la cele două capete ale aceleiași
clădiri, amintind vag de Monticello.
— E aproape comic, așa-i? a zis ea.
— Și destul de explicit.
Zahra a râs, pe urmă l-a studiat din nou.
— Nu trebuie să fii emoționat.
— Ți se pare că aș fi?
Era doar în extaz.
— Nu te uiți la mine.
— Urmăream peisajul. Mi-amintește de nenumărate alte coaste
marine. Construcțiile din chirpici ocru pe apă. Iahturile albe.
S-a rezemat de spătar, privind marea pe lângă care treceau, salba
de locuințe înălbite de soare, înșirate în lungul țărmului.

— Tu de unde ești? a întrebat el.

— Vrei să zici de unde sunt părinții mei? Părinții lor?
Știa că putea fi o combinație de etnii nemaiîntâlnită.
— Da, a zis el. E ciudat să pui o asemenea întrebare?
— Nu, nu. Neamurile mele sunt de pretutindeni. De pe-aici, din
Liban. Ceva sânge arab, dar bunica mea era elvețiană. Un străbunic
era grec. Există și un pic de sânge olandez și, desigur, am o mulțime
de rude în Marea Britanie. Am de toate în mine.
— Mi-ar plăcea să fiu și eu așa.
— Probabil că ești deja.
— Nu am cunoștințe suficiente despre asta.
— Păi, poți să te informezi, Alan.
— Știu, știu. Vreau să aflu de unde a venit fiecare. Să știu exact
din ce sunt făcut. Mă voi interesa, oricum.
Zahra zâmbea.
— Probabil că e timpul s-o faci.
Pe urmă, dându-și seama că păruse poate dojenitoare, a mai
adăugat: „Adică, ai tot timpul s-o faci, am vrut să spun”.
Alan nu se simțea nicidecum ofensat. Îi dădea dreptate întru
totul.

— Ce crezi că ar zice copiii noștri despre asta? a întrebat el.

— Cum adică? Despre noi doi, împreună? Fiindcă întruchipăm
un fel de mare incompatibilitate de culturi și civilizații?
— Da, cred că da.
— Te rog. Nu ne desparte decât un filament foarte subțire.
— Exact așa consider și eu.
 — Exact așa și este, a zis ea, privindu-l cu asprime. Nu vreau să
ne implicăm în jocuri de acest fel. E prea obositor. Lasă-le în seama
elevilor.

Aleea se întrerupea la o poartă de fier, pe care șoferul a dat-o la o

parte, apăsând pe un buton undeva în parasolar. Poarta a alunecat
în lateral, dezvăluind o vilă modestă, în nuanțe de crem și alb, cu
ferestre arcuite, uși și perdele roz.
Când au intrat, șoferul a rămas în camera din față, în timp ce
Zahra l-a condus pe Alan în partea din spate a casei, într-o încăpere
cu vedere la mare. A turnat niște suc în două pahare și s-a așezat
lângă el pe canapea. Afară, marea era de un albastru violent,
pudrată în alb, cu mici valuri înspumate. Pe peretele de vizavi, o
pictură semănând cu Alpii elvețieni.
— Ce tablou straniu într-o casă de lângă plajă, a remarcat Alan.
— Fiecare își dorește să fie în altă parte, a zis ea.
Se holbau amândoi la pictură.
— E oribilă, nu-i așa? Fratele meu cumpără tablouri de oriunde se
duce. Orice stațiune de vacanță, orice oraș. Nu are niciun pic de gust
artistic.
— Tu ai văzut zăpadă?
Zahra a ridicat ochii în tavan și a râs, hohote de râs ca un tunet.
— Poftim?!? Alan, ești o mare figură. Foarte deștept în unele
privințe, dar complet aerian apropo de atâtea alte lucruri.
— De unde vrei să știu dacă ai văzut zăpadă?
— Ți-am spus că am studiat în Elveția. Au zăpadă acolo.
— Depinde unde.
— Am schiat de zeci de ori.
Alan nu știa ce să spună.
— Oh, Alan.
— OK, ai văzut zăpadă. Scuze.
 S-a uitat la el, a închis pleoapele și l-a iertat.

A băut sucul care îi mai rămăsese, râzând cu gura în pahar.

— E timpul pentru înot.
— Cum adică, înot?
— Mergem să înotăm. O să împrumuți un slip de la fratele meu.

Alan s-a dus la baie, unde și-a pus un șort albastru, iar când a fost
gata, a apărut lângă ușa de sticlă care dădea spre o mică plajă de
nisip și ceea ce părea o rampă ce ducea în apă. Era ca o pistă de
beton subacvatică, de la veranda din spate până la mare. Dreaptă și
geometrică, semăna cu o platformă de lansare pentru șalupe.

— Ești gata? l-a întrebat ea, atingându-l pe spate.

Doar degetele ei pe piele, și Alan se pierduse cu firea.
— Sigur. Hai să mergem, a zis el, detestându-se.

Nu îndrăznea să întoarcă privirea. Va avea timp, foarte curând, să

o vadă în costum de baie. Zahra era în spatele lui, cu degetele pe
pielea lui, dar el a ales să nu se miște. L-a văzut că studiază rampa
aceea bizară.
— Unchiului meu îi plăcea să facă scufundări la mică adâncime,
așa că și-a construit chestia asta. E un gest de cruzime și de răsfăț
personal, dar folosește. Peștii nu au dispărut.
De fapt, unchiul ei dragase fundul mării, ca să se poată intra ușor
în apă, fără să trebuiască să calci pe corali.
— Intră tu, i-a zis ea, dându-i un tub cu oxigen și un vizor. Vin și
eu imediat. Mă duc să-l trimit pe șofer să rezolve niște treburi.

Alan a deschis ușa, a pășit afară și a intrat în apă. Era mai rece
aici decât în orașul în construcție al regelui Abdullah. După pistă,
fundul mării era plin de bolovani și se adâncea brusc.

Călcând apa, Alan și-a aranjat echipamentul pe cap. Și-a lipit fața
de apă și a văzut imediat că marea era limpede și plină de corali. Un
vârtej de pești portocalii strălucitori a trecut pe sub ochii lui. A
înaintat mai departe în mare, urmărind linia de corali de dedesubt.
Erau glorios de vii și, chiar dacă nu neatinși, se înmulțeau în
continuare. În câteva minute, a văzut un pește-clovn uriaș înotând
în cercuri, un pește-balon fâțâindu-se aiurea, cu aripioarele lui
subdimensionate. Un banc de pești-chirurg, un pește-papagal
ruginiu. Un pește-leopard mișunând de colo-colo, cu expresia lui de
permanentă insatisfacție.

A ieșit la suprafața apei. Erau prea multe lucruri de văzut, prea

multe culori, forme iraționale. S-a uitat spre casă, sperând s-o vadă
pe Zahra, dar nu era acolo. Nevrând să pară neliniștit, a plecat de la
mal, urmând linia de corali de pe fundul mării, până înspre larg, la
apă adâncă, unde a văzut pești mai mari, care se deplasau fără
dificultate de la adâncime mică până departe, în adâncuri profunde.
În față, fundul mării devenea foarte prăpăstios. Apa de-acolo era de
culoarea cernelii, planșeul marin nici nu se zărea. O formă compactă
a zburat prin fața vizorului. Era strălucitoare, orbitoare, uriașă.
Bătând apa cu picioarele, s-a ridicat la suprafață încercând să se uite
de deasupra.
Forma s-a ridicat și ea. Era Zahra.
— Alan!
Inima îi bătea nebunește în piept.
— Am vrut să te sperii, dar nu în halul ăsta.
Alan tușea.
— Îmi pare așa de rău.
În cele din urmă, și-a recăpătat glasul.
 — E OK. N-aveam de ce să mă sperii.
Se uita la ea. Îi vedea capul, părul strâns sus, linia maxilarului
dezgolită – mult mai delicată decât își imaginase el. Era frumoasă,
așa udă, cu părul negru și lucios, cu ochii strălucitori.
Însă restul corpului ei era sub apă.
— Trebuie să mă bag din nou la fund. Vecinii.
Și a arătat din cap spre casele de pe marginea golfului.
— Țin să te previn, totuși. Sunt îmbrăcată ca tine. Cine ne-ar
vedea făcând scufundări, ar crede că suntem doi bărbați. Două
spinări neacoperite, două costume de baie bărbătești. Ai înțeles?
Alan a crezut că înțelesese, dar de fapt nu înțelegea. Nu s-a
dumerit decât după ce a băgat capul în apă din nou, privind prin
vizor. Atunci, a înțeles. Zahra nu purta sutien. Avea un costum de
baie cu dungi albastre, bărbătesc. A rămas fără suflu pe moment.
Dumnezeule. Înota în urma ei, vedea picioarele ei lungi, puternice,
degetele lungi de la mână mișcându-se prin apă, soarele mângâind-
o peste tot, flashuri explodând.
S-a întors spre el, zâmbind larg sub vizor, ca și cum ar fi spus:
„Ești surprins?” Era conștientă, probabil, de calitățile ei fizice, de
faptul că el o plăcea enorm. Pe urmă, s-a răsucit din nou, aferată,
arătând în jos, la miile de pești și anemone-de-mare, în cele mai
incredibile culori, toate vietățile acelea marine țâșnind în sus.
Alan simțea o dorință arzătoare să fie mai aproape, să aibă tot.
Voia să se atingă de trupul ei, ca din întâmplare, să se zbenguie și să
zburde prin apă, să chiuie, cu gura lipită de gura ei. S-a mulțumit să
înoate după ea, ignorând peștii și coralii de dedesubt, ca să vadă în
schimb sânii ei, perpendiculari în jos, strălucind, legănându-se.
Zahra a încercat să-l facă să înoate lângă ea, dar el a rămas în
spate, sperând să fie mai puțin vizibil pentru ea. Au înotat de-a
lungul țărmului, iar la un moment dat Alan s-a încumetat să o
prindă de gleznă, pretinzând că voia să o facă atentă, să îi arate un
pește-clovn uriaș, dedesubt. A venit lângă el, l-a prins de braț
strângându-l. În sfârșit, Alan avea răspunsul. Era sigur. Dar ce să
facă mai departe? Erau prea mulți stimuli, în această apă, sub acest
cer, această lumină ca o împletitură de zăbrele mișcându-se peste
corpul ei strălucitor. Nu văzuse niciodată ceva mai frumos decât
șoldurile ei ridicându-se și coborând, picioarele ei lovind apa, bustul
ei gol ondulându-se. Zahra a înotat spre larg, oprindu-se acolo unde
planșeul mării se adâncea ca o prăpastie de un albastru profund.

S-a ridicat la suprafață, el a venit după ea.

Și-a scos vizorul.
— Inspiră adânc, i-a zis ea.
Alan a ascultat-o. Zahra s-a aruncat în apă, cu mâinile întinse
deasupra.

Alan s-a aruncat și el în apă, după ea. Zahra se împingea prin

apă, cufundându-se trei metri, șase metri. Când s-au întâlnit sub
apă, l-a prins strâns, lipindu-se de el. L-a sărutat, amândoi cu buzele
strânse, apoi l-a sărutat pe piept, pe sfârcuri. El s-a lăsat mai jos,
spre abdomenul ei, sărutând-o acolo, ridicându-se spre sânii ei,
luând în gură fiecare sfârc, pe rând, în timp ce mâinile ei îi răvășeau
părul. Pe urmă Zahra a dispărut. A țâșnit la suprafață, iar el a
urmat-o.

Până a ajuns el deasupra apei și a luat o gură de aer, sub razele

soarelui, ea plecase deja, înotând cu spinarea spre cer, potrivindu-și
tubul de respirat. A plecat după ea. Au pornit amândoi, lent, înapoi
spre mal, pretinzând din nou că erau bărbați, doi prieteni. Când au
ajuns la rampă, s-a întors spre el, făcându-i semn să stea acolo. Alan
a rămas pe loc, urmărind-o din ochi. Zahra a ieșit din apă, s-a
înfășurat iute într-un prosop și a intrat grăbită în casă.
 Alan înota înainte și înapoi, chipurile făcând scufundări, dar în
realitate pândind din ochi un semn din casă. În cele din urmă, a
văzut o mână la una dintre ferestre, chemându-l înăuntru. S-a
năpustit sus pe rampă și a deschis ușa.
— Sunt aici! a strigat ea.

Pornind în direcția de unde auzise vocea, a ajuns în altă încăpere.

Acolo, Zahra ședea îmbrăcată pe podea, cu picioarele încrucișate
sub ea. În jurul ei, pe jos, erau împrăștiate diverse perne. Purta un
șort și un maiou decoltat, ambele vaporoase, ambele albe. Elanul s-a
pierdut, cel puțin pentru el, când s-a așezat în fața ei, zâmbind
prostește.
— Bun, a zis ea.

L-a luat de mână, împletindu-și degetele cu ale lui. Se uitau

amândoi la mâinile lor îngemănate. Nu era capabil să improvizeze
nimic pornind de la asta, nu știa ce să facă în continuare. Fără să
vrea, s-a trezit contemplând un castron cu curmale.
— Vrei una? a întrebat ea, glumind, exasperată.
— Da, a răspuns el, habar neavând de ce.
A luat o curmală, a mestecat pulpa fructului, simțindu-se șocat,
contrariat, ca întotdeauna, de el însuși, de tipica lui incapacitate de a
face ce trebuie atunci când trebuie.

Când a terminat și a pus delicat sâmburele înapoi pe farfurie,

Zahra s-a mutat mai aproape de el și s-a lungit pe o rână. El a făcut
la fel, reproducând poziția ei ca în oglindă. Era atât de aproape de
el, încât îi simțea respirația pe față, mirosul vag de sare, de la apa
mării, de pe limba ei.
Alan îi zâmbea. Știa că mișcarea ei fusese ca o invitație, dar el nu
îi dăduse curs.
— E bine, a zis el, incapabil să găsească altceva mai bun de spus.
Ea zâmbea răbdătoare. El a încercat să se concentreze. Știa că
trebuia să o sărute. Și, pe urmă, trebuia să se lase peste ea. A
imaginat pașii, unde își va potrivi ea umărul, unde își va pune el
mâinile. Trecuse prea mult timp. Opt ani de când nu mai trebuise să
ia asemenea decizii.
A aruncat o privire afară, la cerul scăldat de soare, la marea
enigmatică, și din vastitatea lor și-a tras puterea. Un milion de morți
în acea apă, miliarde trăind sub acel soare, soarele acela ca o lumină
albă crudă printre miliarde de alte lumini asemănătoare, și astfel
toată chestia asta nu era atât de importantă, și de aceea nu atât de
dificilă. Nimeni nu se uita, și nimeni în afară de el și Zahra nu
punea vreun preț pe ceea ce avea să se întâmple în această cameră –
o asemenea forță zămislită din neînsemnătate! – așa că putea la fel
de bine să facă tot ce dorea, adică să o sărute.

Și-a apropiat chipul de al ei, de buzele acelea exuberante. A

închis ochii, asumându-și riscul de a bâjbâi. Zahra răsufla prin nări,
respirația ei fierbinte pe gura lui. Buzele lui au atins buzele ei. Atât
de încet, prea încet. Nu exista niciun balast înăuntru – buzele erau
ca niște perne peste perne. A trebuit să împingă mai tare, ca să
obțină un avantaj, ca să le forțeze să se desfacă. Zahra a deschis
gura, întâmpinându-l; avea gust de mare, profund și răcoros.
Alan i-a cuprins capul cu mâna, părul ei mai sârmos decât se
aștepta. Nu era moale, nu. Petrecându-și degetele prin părul ei, a
prins-o de ceafa cu palma, trăgând-o înspre el. Zahra a gemut.
Acum, mâna ei pe talia lui. Degetele ei lungi, unghiile. Își dorea să le
simtă apucând, pipăind, trăgând.
Și-a lipit buzele de gâtul ei, plimbându-și limba de la umăr până
la maxilar, apoi mai sus. Mirosul acela de trup fierbinte era o
recompensă suficientă. Zahra murmura satisfăcută în urechea lui,
respirația ei. Ori era grozav de iertătoare, ori, din fericire, ușor de
mulțumit. Temerile lui s-au risipit.
Mâna ei încerca să prindă ceva pe deasupra capului, căutând o
pernă. Alan a găsit o pernă aruncată pe jos, i-a pus-o sub cap. O
fracțiune de secundă, ochii lor s-au întâlnit din nou, zâmbitori,
sfioși, uluiți. Ochii aceia, mari ca niște planete – voia acum să le
închidă pleoapele, ca ea să nu se uite la el și să se răzgândească. Ar
fi putut să-i vadă dinții îngălbeniți, plombele, nenumăratele
cicatrice, trupul obosit, cârpăceala unei vieți de dezordine și
neglijență. Dar poate că el era mai mult decât suma părților lui
frânte. Ea văzuse înăuntrul acestor fragmente, de fapt. Ea smulsese
materie moartă din el, tăind, trăgând, tamponând, și cu toate acestea
voia să fie cu el.

L-a tras în jos, spre ea, din nou, gura lui a întâlnit gura ei
deschisă. Mișcările ei deveniseră acum frenetice. Cu unghiile îi
răsfira părul, la baza cefei. Cu cealaltă mână voia parcă să apuce
carnea de pe spinarea lui.
În cealaltă parte a camerei, Alan a văzut o oglindă. Vedea
imaginea lor acolo, brațele ei în jurul lui. Părea puternic, cu brațele
bronzate, vânos. Nu arăta dezgustător. Nu vreau să fac sex cu cineva și
să-mi fie rușine să fim văzuți, îi spusese Ruby. Fiindcă ea presupunea
că totul s-ar termina la treizeci și cinci de ani. Brusc, l-a sfredelit o
durere, o străfulgerare de regret, glacială, pentru tot ce își făcuseră
unul celuilalt, greșeala majoră din viața lui, timpul irosit rănind-o și
lăsându-se rănit de ea, grozăviile care ne fură puțina viață pe care o
avem. S-a uitat din nou la Zahra, în ochii ei negri care îl iertau și se
însuflețeau când îl vedeau zâmbind.

S-a împins mai mult spre ea și s-a auzit gemând.

 — Îți mulțumesc pentru asta, a zis ea.
A râs în urechea ei și a sărutat-o mărunt până în dreptul
claviculei.
— Tragi de timp? a întrebat ea.
— Nu, nu. Așa ți se pare?
— Vino înăuntru, i-a șoptit ea.
Și el a încercat, dar a constatat că nu era pregătit.
— Îmi doresc atât de mult lucrul ăsta, a spus el.
— Mă bucur, a zis ea.
Dar s-au trezit amândoi cerându-și scuze pentru felurite eșecuri,
pentru părțile din trupurile lor care nu voiau să coopereze, sau
cooperau doar cu intermitențe. Când el era pregătit, nu era și ea, și
chestia îl dezarma complet. Oricum, se mângâiau unul pe celălalt cu
disperare, cu reluări diminuate. La un moment dat, încercând să se
mute în spatele ei, a lovit-o cu cotul în frunte.
— Au!
S-a prăbușit pe spate, cu ochii în tavan.
— Zahra, îmi pare așa de rău.
Ea s-a ridicat în capul oaselor, cu mâinile în poală.
— Ești absent?
Nu fusese absent nicidecum. De fapt, îl absorbise ardoarea cu
care o dorea, trupul ei, gura, răsuflarea, vocea ei, încât niciun alt
gând nu mai încăpuse în mintea lui.
— Poate.
Nu avea de ales decât să mintă. I-a povestit despre lucrurile care
îl frământau cel mai tare, casa pe care nu reușea să o vândă, mirosul
acela de descompunere dinăuntru, tipul care se înecase intenționat
în lac, banii pe care îi datora atâtor persoane, banii de care avea
nevoie ca să nu-și dezamăgească fiica, minunata lui fată care nu va
avea parte de ceea ce i se cuvenea, dacă nu cumva vreun miracol se
va întâmpla aici în deșert.
 — Nu e nevoie să fie astăzi, a zis ea, deși lui i-a sunat ca și cum ar
fi spus: Nu e nevoie să fie.
— Ce căcat, a spus el. Căcat căcat căcat căcat căcat căcat.
— E OK, a zis ea.
— Căcat căcat căcat.
— Sst, a spus ea, și s-au rezemat unul de celălalt, istoviți ca niște
pugiliști, privind cum soarele se varsă în mare.

XXXIII.

Amurgul colorase pereții albi ai casei în albastru, iar perdelele

roz, în violet. Afară, marea era agitată și întunecată.
Alan și Zahra ședeau la masa din bucătărie, bând vin alb. El
terminase curmalele.
— Trebuie să plec la Paris pentru câteva săptămâni, a zis ea.
Alan era pregătit pentru asta.
— Cât timp crezi că vei mai sta în Arabia Saudită? l-a întrebat ea.
Alan nu știa.

Au băut o sticlă și au deschis o alta. Erau atât de îndrăgostiți de

lume și atât de dezamăgiți de toate aspectele ei, încât a bea încă o
sticlă de vin în timp ce ședeau la masa din bucătărie părea cel mai
evident mod în care puteau onora totul.

Zahra i-a mai turnat un pahar.

Alan avea sentimentul că Zahra aștepta ca el să plece. Dar venise
aici cu șoferul ei, așa că nu putea să plece până când nu îl expedia ea
de-acolo.

— Vrei să-ți spun o poveste? a întrebat el.

 — Sigur că da, a zis ea.
— Am o poveste pentru fiul tău. Am uitat, cum îl cheamă?
— Mustafa.
— Mustafa, bine. Un nume bun.
Alan era beat și voia ca Zahra să știe asta.
— Uite, o poveste bună pentru Mustafa.
— Mă bucur. Trebuie să-mi iau notițe?
— Nu-i nevoie. Vei retine esența.
— O să mă străduiesc.
— OK. Tata și eu am mers în camping de câteva ori.
— Ah, iar camping.
— Nu este despre camping, propriu-zis. Te rog, ascultă.
— Ascult.

Alan a umplut din nou paharele. Abia mai era în stare să vadă,
dar se simțea foarte puternic.

— Eu aveam vreo zece ani, poate doisprezece. În excursia despre

care îți povestesc, tata m-a dus în New Hampshire. Am mers cu
mașina printr-un parc național. Doar păduri nesfârșite. La un
moment dat am parcat, ne-am dat jos și am pornit la plimbare pe
jos, în inima pădurii. Am umblat așa cel puțin patru ceasuri. În
ultimele trei ceasuri, n-am mai văzut țipenie de om. Eram dincolo
de hartă, efectiv. Asta se întâmpla dimineața devreme. Ne-am pus în
mișcare odată cu răsăritul soarelui. Aveam cu noi rachete pentru
încălțăminte, pe care le-am folosit când am ajuns la un strat de
zăpadă mai afânată. Mersul pe jos, în condițiile acelea, era incredibil
de obositor. Ne opream extrem de des, ca să bem apă sau să luăm o
gustare. Mâncam păstrama de vită și nuci, chestii de genul ăsta. Pe
urmă, continuam urcușul. Pe la ora trei după-amiaza, soarele cobora
deja la asfințit, așa că ne-am oprit. Nu vedeam niciun semn de
civilizație în nicio direcție. Eu am presupus că urma să coborâm
înapoi. Se făcea frig, iar temperatura avea să coboare până la minus
șase sau minus trei grade Celsius. Și hainele cu care eram îmbrăcați
nu erau suficient de groase ca să ne țină de cald.
— Dar ce era în mintea lui? Aveați corturi cu voi? a întrebat
Zahra, îngrozită.
— Asta l-am întrebat și eu. „Avem cort?” Credeam că tata avea un
plan al lui. Dar se comporta de parcă abia atunci și-ar fi dat seama
care era realitatea: că nu am putea să ajungem înapoi înainte să se
întunece și că pe timpul nopții riscam să înghețăm bocnă amândoi
acolo, în creierii munților. Fără a mai pomeni de pericolul de a fi
atacați de lupi, de urși.
— Lupi și urși?! a întrebat ea, cu un aer neîncrezător.
— Crede-mă, da.
— Presupun că nu am de ales.
— Bun, și atunci tata mă întreabă: „Ce ar trebui să facem?” în
momentul acela, mi-am dat seama că voia să mă pună la încercare.
Licărirea din privirile lui denota că eram pus la încercare. M-am
gândit atunci la chestiile pe care le învățasem în organizația de
cercetași și am zis: „Trebuie să construim un adăpost”. Și exact asta
avea și el în minte. A desfăcut rucsacul, de unde a scos o toporișcă și
niște funie. Intenția lui era să ne facem un adăpost din bușteni,
legați ca o plută.
— Oh, nu.
— „Cât timp crezi că avem la dispoziție?” întreabă el, adică până
nu apune soarele și temperatura nu coboară sub zero. „Cam două
ceasuri”, zic eu. „Cred că ai dreptate. La treabă, atunci”, spune el.
— Era un tip dur, a remarcat Zahra.
— Îi place ca lumea să îl considere așa, un tip dur. Bun, și ne-am
apucat de lucru. Cu rândul, tăiam lemnele și le legam. Am asamblat
astfel două panouri, ca niște plute făcute din vreo douăzeci de
bușteni subțiri din lemn de mesteacăn legați împreună. După ce am
terminat, am curățat stratul de zăpadă, pe un pătrat de șase pe șase
metri, și am montat frumos panourile acolo, rezemate unul de
celălalt, în picioare, ca un „A” mare. Am rupt crengi de brad și le-am
așternut pe jos, în adăpost.
— Pare confortabil.
— Era surprinzător de confortabil. Pe urmă, am construit un zid
în jurul adăpostului. Un metru înălțime, de jur-împrejur. Am pus și
zăpadă pe acoperiș, un strat cam de treizeci de centimetri, ca
izolație.
— Și n-a curs apă înăuntru?
— Nu, la minus trei grade?! Era cea mai bună izolație la
îndemână acolo.
— Saci de dormit aveați?
— Nu, nu aveam.
— Omul ăsta era un țicnit.
— Se poate. A întrebat atunci: „Băiete, ce ne trebuie acum?” Am
știut exact. Aveam nevoie de ac și ață, sau de bandă adezivă. I-am
răspuns așa, la care el a scos o rolă de bandă adezivă.
— Pentru ce?
— Ca să confecționăm un sac de dormit din hainele noastre.
— Glumești, sper.
— Ba deloc. Am descusut scurtele și hainele cu care eram
îmbrăcați și le-am lipit laolaltă cu scotch, ca să facem un sac de
dormit, suficient de mare și lat. Și, pe urmă, am dormit acolo, în
indispensabilii lungi de bumbac pe care îi purtam pe sub pantaloni.
— V-ați băgat amândoi în același sac de dormit.
— Exact. Și trebuie să spun că, după ce ne-am instalat bine acolo,
a fost foarte cald.
— N-ați făcut niciun foc.
— Nu, fără foc. Doar unul lângă celălalt.
 — Și dimineața?
— Am lipit scurtele la loc cu scotch și am plecat acasă.
— Vasăzică v-ați salvat de la îngheț construind ceva. Am înțeles.
Dar, din cauza lui, ați fi putut muri amândoi acolo.
— Probabil, a zis Alan, râzând.
— Îmi dai voie să râd, da? a zis Zahra.
— Sigur.
— Bun. Fiindcă, dacă vrei să știi, mie mi se pare totul – a zis ea și
a mișcat mâna prin aer, ca un evantai, în jurul camerei, înglobând
astfel casa, marea de afară, întregul regat, lumea largă și cerul
nemărginit – foarte, foarte trist.

XXXIV.

Regele a vizitat, până la urmă, Orașul Economic al regelui

Abdullah unsprezece zile mai târziu. Vizita a fost anunțată la ora
nouă în acea dimineață și coloana oficială a sosit imediat după
miezul zilei. A făcut un tur pe drumurile pustii din oraș, timp de
douăzeci de minute, a stat cincisprezece minute în centrul de
primire, după care el și suita lui s-au îndreptat spre cortul unde
urma să aibă loc prezentarea.

Alan și cei trei tineri erau pregătiți. Regele s-a așezat pe un fel de
jilț, ca un tron, adus special în acea zi, iar membrii escortei s-au
așezat pe sofalele albe. Brad, Rachel și Cayley au început
prezentarea, care a decurs impecabil. Brad, îmbrăcat cu un costum
business lucios, a salutat asistența, a explicat tehnologia și, apoi, l-a
prezentat pe un alt specialist, care se afla la Londra, dar de fapt, aha,
intra acum pe scenă, ieșind din culise, purtând kundra și ghutra. Lăsa
impresia că ar fi prezent în cort, pe scenă, mișcându-se și vorbind
atât în engleză, cât și în arabă. El și Brad au interacționat un timp,
accentuând faptul că genul acesta de tehnologie era doar una dintre
vastele capacități în domeniu ale companiei Reliant și că erau
încrezători în reușitele pe care le vor avea împreună la KAEC. Pe
urmă, specialistul de la Londra a mulțumit tuturor și a plecat, Brad
a mulțumit la rândul lui asistenței, coborând de pe scenă și mimând
din buze spre Alan și cele două tinere părerea lui despre prezentare:
Uluitor!
Când spectacolul s-a încheiat, regele Abdullah a bătut ușor din
palme, dar nu a spus nimic. Nu au existat întrebări lămuritoare. Nici
el, nici altcineva din anturajul lui nu a vorbit cu vreunul dintre
membrii echipei de la Reliant, deși Alan s-a postat lângă ușă, pentru
eventualitatea în care cineva voia să discute despre ofertă. Nimeni
nu a vrut. Alan nu a avut prilejul să pomenească de nepotul regelui;
erau patru rânduri de bărbați între el și rege, care a plecat în câteva
minute, împreună cu toată suita lui.

Alan s-a uitat în urma lor, când s-au suit în mașini. Nu au mers
departe, însă. Au dispărut în garajul de sub Cutia Neagră. În fața
clădirii, Alan a văzut trei furgonete albe parcate într-un șir ordonat.
Niciodată, de când venise el acolo, nu existase vreun vehicul parcat
în fața clădirii, așa că s-a dus să se uite mai bine. Pe fiecare
furgonetă, pe părțile laterale, erau câte două rânduri de cuvinte,
primul în arabă, al doilea în chineză. Alan nu știa niciuna dintre
aceste limbi.
A așteptat afară, lângă clădire, încercând să nu se facă remarcat,
cam două ceasuri, până când regele a ieșit cu oamenii lui și un
contingent de chinezi în ținută business. Toți au dat mâna unii cu
alții, zâmbind afectuos. Regele a intrat înapoi în Cutia Neagră și,
după câteva minute, coloana lui oficială a ieșit din garaj și a părăsit
orașul. Oamenii de afaceri chinezi s-au suit în furgonetele lor și au
plecat, de asemenea, lăsând în urmă un zid de praf, care nu s-a
risipit decât după două ceasuri.
După ce au plecat, Alan a urcat în fugă scările și a intrat în Cutia
Neagră, unde a găsit-o pe Maha la biroul ei de la recepție.
— Salut, Alan, a zis ea.
— Ce-au căutat aici oamenii ăia? a întrebat el.
Bani. Romantism. Instinct de Conservare. Reputație.
— Au făcut o prezentare pentru rege, a zis ea. La fel ca tine.
— IT, adică?
— Așa cred.
— Și ei au fost aici? În clădirea asta?
Maha zâmbea.
— Dar unde ai fi vrut să fie?
— Și de unde au știut că regele va fi azi aici? a întrebat el.
Maha s-a uitat lung la Alan și, pe urmă, a zis:
— Cred că au fost norocoși, pur și simplu.

În acea după-amiază, tinerii de la Reliant au demontat și au

împachetat echipamentul, apoi au încărcat totul în microbuz, unde
s-au suit și ei. Considerau că nu avea niciun rost să mai stea, așa că
au părăsit Arabia Saudită a doua zi.

Alan a rămas. S-a dus la cort trei zile la rând, sperând să obțină o
întâlnire cu Karim al-Ahmad. Domnul al-Ahmad devenise foarte
ocupat după ziua prezentărilor, i-a spus Maha lui Alan.

Până la urmă, într-o zi, când Alan ședea de unul singur în cort pe
un scaun de plastic alb, s-a auzit un ciocănit la ușă. Alan a răspuns.
Era Karim al-Ahmad, care l-a informat, cu regret, că tranzacția
pentru furnizarea de tehnologie IT în noul oraș fusese încheiată cu o
altă firmă, zicea el, care putea livra IT mult mai repede și la un preț
mai mic de jumătate din oferta lui.
— O firmă chineză? a întrebat el.
— O firmă chineză? Nu știu sigur, a spus al-Ahmad.
— Nu știi siguri
Al-Ahmad a simulat că ar încerca să își aducă aminte.
— Știi, cred că erau chinezi, probabil. Da, cred că erau chinezi.
Dar are asta vreo importanță pentru tine, Alan?
— Nu, a spus Alan.
Nu avea niciun fel de importanță, efectiv.
— I-a plăcut holograma măcar? a întrebat Alan.
— Cui?
— Regelui.
— Oh, da, i-a plăcut, a zis al-Ahmad, cu multă însuflețire în glas și
cu un fel de compătimire. I s-a părut foarte, foarte drăguță.
Alan se uita prin fereastra de plastic la apa albastră a mării, la
apusul de soare.
— Crezi că există vreun motiv ca eu să mai rămân aici? a întrebat
el.
— Să mai rămâi la KAEC?
— Da. Mai sunt și alte servicii pe care cred că Reliant ar putea să
vi le ofere. Iar dacă nu, eu lucrez și cu alte companii, care ar putea fi
foarte utile pentru a ridica din pământ acest oraș.
Al-Ahmad a căzut pe gânduri câteva clipe, cu un deget apăsat pe
buze.
— Eh, bine, lasă-mă să mă gândesc câteva zile, Alan. Aș vrea să te
ajut, poți fi sigur de asta.
— Da, ai vrea?
— Bineînțeles, de ce să nu vreau?
Alan se putea gândi la atât de multe motive. Însă trebuia să
presupună o atitudine binevoitoare. Trebuia să spere în amnezie.
— Atunci, poate o să rămân, a zis Alan.
 Nu era gonit de-acolo, în fond, și nici nu putea să plece acasă
deocamdată, așa cum era acum, cu mâinile goale. Prin urmare,
intenționa să mai stea. Trebuia să mai stea. Altminteri, cine avea să
mai fie aici, când regele ar veni din nou?
Cuvinte de mulțumire

Întotdeauna și mai presus de toți, VV.

Mulțumesc din suflet personalului de la McSweeney, pentru
munca depusă, sub toate aspectele, pentru această carte. Vă
mulțumesc vouă, Adam Krefman, Laura Howard, Chris Ying, Brian
McMmullen, Sunra Thomson, Chelsea Hogue, Andi Mudd, Juliet
Litman, Sam Riley, Meagan Day, Russell Quinn, Rachel Khong,
Malcolm Pullinger, Brent Hoff, Sheila Heti, Ross Simonini, Heidi
Julavits, Alyson Sinclair, Scott Brent Hoff, Eli Horowitz, Walter
Green și Chris Monks. Em-J Staples și Daniel Gumbiner mi-au fost
de un ajutor extraordinar în rezolvarea miilor de treburi, cu munca
de cercetare în cele mai îndepărtate locuri cu putință, dar și în
ultima parte, cea mai dificilă, a procesului de elaborare.
Entuziasmul lor mi-a dat putere necontenit. Mulțumiri deosebite
pentru editorii de la McSweeney – Ethan Nosowsky, Jordan Bass,
Andrew Leland și Michelle Quint –, care au trebuit să citească
această carte de multe ori și ale căror intervenții editoriale au fost
exacte și strălucite.
Această carte s-a născut ca urmare a unei conversații pe care am
avut-o în 2008 cu cumnatul meu, Scott Newman, care a vizitat
Orașul Economic al regelui Abdullah în acel an, cu o corporație
multinațională. Deși acest roman comportă prea puțină asemănare
cu sejurul lui Scott în KAEC, extraordinara generozitate cu care mi-a
împărtășit toate impresiile lui m-a ajutat enorm. Vanessa și înger, vă
mulțumesc și vouă, ca prietene și rude.
Există mulți prieteni în Arabia Saudită cărora aș vrea să le
mulțumesc, în primul rând și mai ales lui Mamdouh Al-Harthy,
ghid și prieten, expert și rege-filozof. Ospitalitatea lui nu poate fi
niciodată răsplătită. Mulțumiri, de asemenea, lui Hasan Hatrash,
poet, scandalagiu și prieten, precum și Faizei Ambah, jurnalistă
curajoasă și scenaristă. Ea a citit versiuni de început și ulterioare ale
acestei cărți, oferind comentarii-cheie și încurajări.
Pentru lectura crucială a cărții, în variate forme, profundele mele
mulțumiri li se cuvin lui Noor Elashi, Wajahat Ali, Lawrence
Weschler, Nick Hornby, Tish Scola, Alia Malek, Roddy Doyle, Brett
O’Hara, Stephen Elliot, Brian Gray, precum și fraților mei, Bill și
Toph. Citiri eroice și repetate au fost făcute de către fenomenalii
romancieri-editori Peter Ferry, Tom Barbash și Peter Orner. Pentru
prietenia lor, precum și pentru priceperea lor în materie de vânzări,
producție și consultanță, le mulțumesc din suflet lui Paul Vida,
Thomas O’Mara, Eric Vratimos, Grant Hyland, Scott Neumann, Paul
Scola și Peter Wisner.
Pentru îndrumările și sprijinul lor de-a lungul multor ani deja,
profunde mulțumiri lui Andrew Wylie, Sally Willcox, Debby Klein,
Lindsay Williams, Jenny Jackson, Kimberley Jaime, Luke Ingram,
Sarah Chalfant, Oscar van Gelderen, Simon Prosser, Helge Machow,
Kerstin Gleba, Christine Jordis, Aurelien Masson, echipei PGW,
precum și celorlalți numeroși redactori, editori și traducători care au
adus cărți ca aceasta în fața unor noi cititori.
Mulțumesc, de asemenea, întregului personal al tipografiei
Thomson-Shore din Dexter, Michigan: Kevin Spall, Angie Fugate,
Josh Mosher, Heather Shultes, Kandy Tobias, Sue Lube, Jenny
Taylor, Mike Shubel, Rich McDonald, Andrea Koerte, Rick Goss,
Christina Ballard, Frankie Hall, Bill Stiffler, Mike Warren, Anthony
Roberts, Tim King, Tonya Hollister, Deb Rowley, John Bennett, Paul
Werstein, Jennifer Love, Alonda Young, Sandy Dean, Matt Marsh,
Renee Gray, Adnan Abul-Huda, Sue Sachray, Jenny Black, Debbie
Duible, Steve Landers, Connie Adams, Pat Murphy, Rob Myers, Al
Phillips, John Harrell, John Kepler, Darken Van Loon, Shannon
Oliver, Diane Therrian, Mary McCormick, Dave Mingus, Sandy
Castle, Sherry Jones, Steve Mullins, Bill Dulisch, Ryan Yoakam,
Doris Zinc, Ed Stewart, Robert Parker, Terri Barlow, Thoe
Tantipitham, Cody Dulish, Dave McAcham și Vanessa Van De Car.

Notă: Această carte include o parte din istoricul firmei Schwinn, o

companie reală, specializată în fabricarea de biciclete, care a
funcționat multe decenii, cu sediul la Chicago. Datele de bază și
curba de evoluție a companiei prezentate aici respectă fidel arhivele
existente, deși acesta este un roman, iar personajul principal, Alan
Clay, nu a lucrat de fapt la Schwinn, experiențele trăite de el fiind
fictive. Pentru a citi o carte de nonficțiune despre Schwinn, bine
scrisă și fantastic de bine documentată, alegeți: No Hands. The Rise
and Fall of the Schwinn Bicycle Company, An American Institution, de
Judith Crown și Glenn Coleman, publicată în 1996 de Henry Holt.
Romanul meu a beneficiat din plin de informațiile conținute în acea
excelentă lucrare.
T inerii W ill şi M ână sunt p utred de
bogaţi. A u în b uzunare 38 000 de do lari
câştigaţi cu uşurinţă, astfel că se hotărăsc
să-şi ia o săptăm ână de vacanţă şi s-o
pornească nu în ju ru l lum ii, cum se
obişnuieşte, ci în zigzag pe p atru co n ti­
nente să-şi îm p artă averea cu cine s-o
nim eri. N u prea ştiu nici ei ce-i în ­
deam nă să facă asta, d ar sim t nevoia
irepresibilă de a-şi pune p lanu l în ap li­
care. Poate se sim t îm p ovăraţi de am in­
tirea p rieten u lui lo r Jack , m ort în tr-u n
accident de m aşină, sau poate că ade­
văratul m otiv le va apărea lim pede mai
târziu . în să p lanu rile ch ib zuite cu grijă
le sunt date peste cap la orice pas şi
fiecare nouă zi le rezervă o altă surpriză.
A şa că, neavând de ales, tin erii se p lim ­
bă cu taxiu l, îşi pierd vrem ea p rin
baruri suspecte din cartiere râu fam ate,
se întâlnesc cu fem ei uşoare şi lasă
bacşişuri regeşti pe unde trec. D ar lo­
cuitorii din Senegal până-n Cuernevaca
nu p ar im presionaţi de m ărinim ia lor,
necum de sclipiciul strident al societăţii
de consum am ericane. W ill şi M ână află
cu stupoare că lum ea e m ult m ai m are
decât se vede în ain tea o ch ilo r, m ai
bizară şi mai plină de aventuri decât şi-ar
fi p utut vreodată im agina.
 Raftul
Denlsei

Colecţie coordonată de
DENISÂ COMĂNESCU
 DAVE EGGERS

Să te ţii alergătură
Traducere din engleză şi note de
ARIADNA GRĂDINARU

HUMANI TAS

fi<Shon
Coperta de
IONUŢ BROŞTIANU
Redactor
IUSTINA CROITORU

DAVEEGGERS
YOU SHALL KNOW OUR V ELO C ITY
Copyright© 2002, 2003, Dave Eggers and McSweeney’s Publishing
AII rights reserved
© HUMANITAS, 2007, pentru prezenta versiune românească

EDITURA HUMANITAS
Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România
tel. 021/317 18 19, fax 021/317 18 24
www.humanitas.ro
Comenzi CARTE PRIN POŞTĂ: tel. 021/311 23 30,
fax 021/313 50 35, C.P.C.E. — CP 14, Bucureşti
e-mail: cpp@humanitas.ro
www.librariilehumanitas.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

EGGERS, DAVE
Să te ţii alergătură! / Dave Eggers; trad.: Ariadna Grădinaru.
Bucureşti: Humanitas, 2007
ISBN 978-973-50-1596-1
I. Grădinaru, Ariadna (trad.)
821.111-31=135.1
TOATE ÎNTÂMPLĂRILE DIN CARTE AU LO C

DUPĂ MOARTEA LUI JA CK ŞI ÎNAINTE CA

M AM A ŞI C U MINE SĂ M URIM ÎNECAŢI PE

UN FERIBOT ÎN FLĂCĂRI ÎN APELE RECI,

C U REFLEXII DE T A N IN ALE R Â U LU I

GUAVIARE, ÎN ZONA CENTRAL-ESTICĂ A

CO LUM BIEI, ÎM PREUNĂ C U PATRUZECI ŞI

DOI DE LO CA LN IC I PE CARE ÎN CĂ N U -I

CU N O SCU SERĂM . ZIUA ACEEA ERA O ZI

SENINĂ CA NIŞTE O CH I ALBAŞTRI, LA FEL

CA PRIM A ZI A ACESTEI POVESTIRI, ÎN

IANUARIE A C U M CÂŢIVA ANI, ÎN N O RD UL

O R A ŞU LU I C H IC A G O , ÎN U M B R A O PU ­

LENTĂ A STAD IO N ULUI WRIGLEY, PE U N

VÂN T JO S ŞI ISCO DITO R CARE BĂTEA DIN­

SPRE OGLINDA ÎNCREŢITĂ A LA CU LU I PE

JUM ĂTATE ÎNGHEŢAT. EU ERAM ÎN Ă U N ­

TRU, LA CĂ LD U RĂ ŞI M Ă FÂŢÂIAM DE LA O

UŞĂ LA ALTA.
 Stăteam de vorbă cu Mână, unul din cei doi buni prie­
teni ai mei, cel care mai era încă în viaţă, şi făceam planuri
de plecare. Ajunseserăm să avem zile bune, săptămâni bune,
când ne prefăceam că era acceptabil faptul că Jack trăise şi
că viaţa lui fusese, în felul ei trunchiat, completă. Asta nu era
una din zilele alea. Mă plimbam nervos de colo până colo şi
Mână ştia că sunt nervos şi ştia ce înseamnă asta. Făceam aşa
când încercam să înţeleg ceva sau când făceam planuri, îmi
flexam încheieturile şi îmi pocneam degetele uşor şi aritmie
şi mă duceam de la extremitatea vestică a apartamentului,
unde încuiam şi descuiam uşa de la intrare, spre latura estică,
la uşa glisantă care dădea pe puntea din spate, pe care o des­
chideam rapid, scoteam capul afară şi o închideam din nou.
Mână auzea fâsâitul slab al uşii care se mişca înainte şi îna­
poi pe şină, dar nu spunea nimic. Era un aer arctic şi era vineri
după-amiază şi eu eram acasă, îmbrăcat în pantalonii de pi­
jama albaştri de flanel pe care pe atunci îi purtam aproape
în fiecare zi şi afară, şi în casă. O pasăre proastă şi agitată, de
culoarea fecalelor, a venit în zbor la cutiuţa cu grăunţe de dea­
supra punţii şi a mâncat seminţele urâte şi amestecate pe care
le pusesem acolo fără vreun motiv anume, pentru ca mai
târziu să regret - păsările mureau în câteva zile şi eu nu voiam
să le privesc nici zborul, nici decesul. Clădirea se încălzea fără
vreun program şi fără o distribuţie echitabilă a căldurii spre
colţuri, iar apartamentul meu, aflat în colţul din stânga sus
al părţii din spate, primea căldura rar şi în salturi. Jack avea
7
douăzeci şi şase de ani şi murise cu cinci luni în urmă şi acum
Mână şi cu mine urma să plecăm o vreme. O încasasem urât
într-un depozit din Oconomowok - n-avea nimic de-a face
cu Jack sau cu orice altceva, pe bune, sau poate că avea, poate
că de departe era vina luvjack şi mai de aproape a lui Mână
- şi trebuia să plecăm o vreme. Pe faţă şi pe spate aveam răni
care făcuseră coajă şi un cucui nasol în formă de pară în creş­
tetul capului şi mai aveam şi banii ăştia care trebuiau împrăş­
tiaţi, aşa că Mână şi cu mine aveam să plecăm. Capul meu
era ca o biserică exprojJriată cu tavanul roind de lilieci, dar
gândul plecării m-a făcut să sar de la această sumbră stare
de spirit la euforie.
—Când ? a întrebat Mână.
—De azi într-o săptămână, am răspuns.
—Pe şapteşpe ?
—Exact.
—Pe şapteşpe luna asta.
—Exact.
—Christoase!
—Poţi să-ţi iei liber o săptămână ?
—Nu ştiu, a spus Mână. Pot să-ţi pun o întrebare tâm­
pită?
- Z i.
—De ce nu la vară ?
—Aşa.
—Sau la toamnă.
—Haide...
—Ce e?
—Plătesc eu tot dacă mergem acum, am spus.
Ştiam că Mână o să spună da pentru că de cinci luni nici
unul din noi nu spusese nu. Ni se ceruseră lucruri dificile,
dar nu spuseserăm nu.
—Şi-mi eşti dator, am adăugat.
—Cum ? Pentru... Of, Doamne. Bine.
—Bun.
—Cât timp spuneai ? a întrebat.
—Cât poţi să-ţi iei liber ? l-am întrebat.
8
 —O săptămână, probabil.
Ştiam că o s-o facă. Mână şi-ar fi dat demisia dacă refu­
zau să-i dea liber. Avea o slujbă decentă, ca şef al pazei la un
cazinou din St. Louis, de pe râu, imediat sub Gateway Arch,
dar pentru scurtă vreme, în liceu, fusese cotat drept cel de-al
doilea înotător din tot statul Wisconsin şi se aştepta ca genul
ăsta de glorie să ţină la nesfârşit. Nu se mai concentrase nici­
odată ca în zilele alea, iar acum era un diletant, cu oarece expe­
rienţă ca inginer de sunet, în alarmele auto, în prognoze meteo
(e adevărat, poveste lungă), puţină experienţă ca tâmplar -
chiar lucraserăm împreună într-o vară, construiserăm o ve­
randă la o casă ca de turtă dulce în Lake Geneva - , dar re­
nunţa la orice slujbă din care nu avea nimic de învăţat sau
unde demnitatea lui avea în vreun fel de suferit. Sau cel puţin
aşa pretindea.
—O săptămână deci, am spus. Facem ce putem într-o săp­
tămână.
Eu locuiam în Chicago, Mână în St. Louis, deşi amândoi
eram din Milwaukee sau din apropiere. Acolo ne născuserăm,
la trei luni distanţă unul de celălalt, iar taţii noştri jucau bow-
ling împreună, înainte ca al meu să plece prima dată, înainte
ca al lui să se apuce să cânte la tobe şi să poarte veste de piele.
Nu vorbeam despre taţii noştri.
Am sunat la agenţiile de voiaj care ofereau bilete numai
dus cu număr nelimitat de călătorii. Biletele îţi permit să zbori
fără restricţii atâta vreme cât mergi într-o singură direcţie, o
dată în jurul lumii fără să te întorci. De obicei ai la dispo­
ziţie douăsprezece luni să închei circuitul, dar noi trebuia s-o
facem într-o săptămână. Biletele costau trei mii de dolari fie­
care, o sumă inaccesibilă pentru oameni ca noi în condiţii nor­
male, în vremuri conduse de raţiune, dar eu făcusem rost de
nişte bani cam cu un an înainte, într-un fel îmi picaseră din
cer, şi de atunci eram nu numai recunoscător, ci şi întruna
perplex din cauza lor. Iar acum urma să scap de ei, sau de
cea mai mare parte din ei, şi eram convins că descotorosin-
du-mă de lovele o să-mi şi limpezesc gândurile, şi că o goană
în jurul lumii era soluţia - nu prea ştiu de fapt cum am ajuns
9
să combinăm aceste două idei. Ne-am gândit pur şi simplu
că o să călătorim în jurul lumii, o singură dată, într-o săptă­
mână, pornind din Chicago, trecând - ideal ar fi - întâi prin
Saskatchewan, apoi prin Mongolia, apoi Yemen, apoi
Ruanda, apoi Madagascar - poate ultimele două în ordine
inversă - , apoi Siberia, apoi Groenlanda şi înapoi acasă.
—O să iasă bine, a spus Mână.
—O să iasă, am spus.
—De câţi bani spuneai că o să scăpăm ?
—Cred că treizeci şti opt.
—Cu tot cu bilete ?
-M d a .
—Deci de fapt scăpăm de cât... treizeci şi două ?
—Cam aşa ceva, am spus.
—Cum o să-i iei ? Cash ?
—Cecuri de călătorie.
—Şi pe urmă cui îi dăm ? a întrebat.
— Nu ştiu încă. Cred că o să ne dăm seama când ajun­
gem acolo.
Şi dacă mergeam numai spre vest pierdeam foarte puţin
timp. Nu era greu să facem înconjurul lumii într-o săptămână,
cu vreo cinci opriri - orele scurse le-am recupera mergând,
mereu spre vest, în sens invers rotaţiei Pământului. De la
Saskatchewan urma să mergem în Mongolia, ne-am gândit,
pierzând numai două sau trei ore dacă o luam de-a lungul
Cercului Polar. Am merge în sens contrar rotaţiei Pămân­
tului şi am refuza apusul soarelui.
Itinerarul s-a schimbat în fiecare din cele patru zile în care
trebuia să ne decidem la telefon, eu consultând un atlas de
buzunar tras în plastic, iar Mână în St. Louis cu globul lui
pământesc, o chestie imensă, de mărimea unei mingi de plajă,
care se rotea nebuneşte între cei doi poli - într-o noapte târziu
se împiedicase de el şi de atunci nu mai era neted - şi care
trona în camera de zi.
Deci primul itinerar:
de la Chicago la Saskatchewan şi de acolo în Mongolia
din Mongolia în Qatar
10
 din Qatar în Yemen
din Yemen în Madagascar
din Madagascar în Ruanda
din Ruanda la San Francisco şi de acolo la Chicago.
Asta ne plăcea. Dar era prea cald, prea concentrat pe o
singură latitudine. Următorul, cu ajustări:
de la Chicago la San Francisco şi de acolo în Mongolia
din Mongolia în Yemen
din Yemen în Madagascar
din Madagascar în Groenlanda
din Groenlanda la Saskatchewan
de la Saskatchewan la San Francisco şi de acolo la Chicago.
Rezolvaserăm problema căldurii, dar am trecut în cealaltă
extremă. Aveam nevoie de un contrast mai pronunţat, să ne
mişcăm mai mult încolo şi încoace, în sus şi în jos, cu con­
diţia să mergem tot timpul spre vest. Al treilea itinerar:
de la Chicago la San Francisco şi de acolo în Micronezia
din Micronezia în Mongolia
din Mongolia în Madagascar
din Madagascar în Ruanda
din Ruanda în Groenlanda
din Groenlanda la San Francisco şi de acolo la Chicago.
Ăsta le avea pe toate. Comploturi politice, şocuri climatice.
Am început, fiecare la el acasă, să căutăm respectivele locuri
pe diferite pagini de internet care înşirau tarife şi orare.
A sunat Mână.
-Cee?
—Am pus-o.
Ceva nu era în regulă cu orarul. Introdusese destinaţiile,
dar, de fiecare dată când părăseam San Francisco - trebuia
să ne oprim acolo în drum dinspre Chicago - , ajungeam în
Mongolia nu după câteva ore, ci după două zile.
—Cum se poate ?
—M-am prins, a spus Mână.
—Ce e?
—N-o să te cruţ.
—Spune-mi.
11
 —Eşti gata ?
—Du-te-n mă-ta!
—E vorba de linia internaţională a datei, a spus.
—Nu.
—Ba da. /
—Linia internaţională a datei!
—Da.
—Dă-o-ncolo de linie internaţională! am zis eu.
—Putem să facem aşa ceva ? a întrebat.
—Nu ştiu. Mai zi-mi o dată cum e chestia asta.
—Păi, după oră, Noua Zeelandă e punctul cel mai înde­
părtat din lume. Ei trec primii în noul an. Asta înseamnă că
dacă mergem de la Chicago spre vest, ne descurcăm bine cu
economisirea timpului până în Noua Zeelandă. Dar odată ce
trecem de ea, sărim o zi. Sărim o zi întreagă.
—Pierdem o zi.
—Dacă plecăm miercuri, aterizăm vineri.
—Deci nu ne mai ajută mersul spre vest, am spus.
—Nu prea. Deloc, de fapt.
Am sunat la o companie aeriană şi femeia care ne-a răs­
puns era de părere că suntem nişte idioţi. Dacă voiam să facem
ocolul lumii într-o săptămână, a spus ea, am petrece şapte­
zeci la sută din excursie în aer. Chiar dacă am merge în aceeaşi
direcţie cu soarele, tot am pierde ore deasupra Pacificului.
—Trebuie să mergem spre est, a spus Mână.
— Poate mergem mai întâi spre est, apoi spre vest, am
spus eu.
—Nu putem. Trebuie să mergem în aceeaşi direcţie ca să
beneficiem de tarif.
Următorul itinerar:
de la Chicago la New York şi de acolo în Groenlanda
din Groenlanda în Ruanda
din Ruanda în Madagascar
din Madagascar în Mongolia
din Mongolia la Saskatchewan
de la Saskatchewan la New York şi înapoi la Chicago.
12
 —Dar pierdem timp cu fiecare zbor, am spus. în felul ăsta
fiecare zbor durează de două ori mai mult.
—La dracu’ ! Ai dreptate.
—Poate ar trebui să scădem numărul destinaţiilor la patru.
Sau să facem traseele mai scurte.
—Ce căcat, a spus Mână. Avem o săptămână întreagă şi
trebuie să renunţăm la Mongolia. Căcaturile astea de avioane
sunt prea lente. Când au ajuns atât de lente ?
Următorul:
de la Chicago la New York şi mai departe în Groenlanda
din Groenlanda în Madagascar
din Madagascar în Qatar
din Qatar în Yemen
din Yemen la Los Angeles şi de acolo la Chicago.
Dar nu existau zboruri din Groenlanda spre Ruanda. Şi
nici din Ruanda spre Madagascar.
—Rahat, am spus.
—Ştiu, ştiu.
Şi nici din Madagascar spre Qatar. Exista unul de la
Saskatchewan spre New York. Şi unul din Mongolia spre
Saskatchewan. Dar nimic între Groenlanda şi Ruanda. Eram
învinşi. De ce să nu existe nici un zbor între Groenlanda şi
Ruanda ? Aproape toate rutele, chiar şi Ruanda-Madagascar,
trebuiau să treacă prin locuri gen Paris sau Londra. Noi nu
voiam să ajungem la Paris sau la Londra. Şi nici la Beijing,
unde voiau ei să oprim în drum spre Mongolia.
—Parcă suntem în Evul Mediu, a spus Mână.
—Habar n-aveam, am spus.
Trebuia să regândim toată treaba. Am luat-o de la capăt.
—Hai să plecăm pur şi simplu, a spus Mână. Luăm biletul
şi pe urmă ne hotărâm din mers. Nu trebuie să planificăm
totul de-acum.
—Bine, am spus.
Dar nu. Compania aeriană insista să ştie exact aeropor­
turile unde urma să ne oprim pe drum. Nu trebuia să le dăm
datele sau orele precise, dar aveau nevoie să ştie destinaţiile
ca să poată calcula taxele.
13
 —Taxele ? a spus Mână.
—Nu ştiam că se poate face aşa ceva.
Am hotărât să renunţăm la biletele în jurul lumii cu traseul
stabilit în avans. O să începem cu Mongolia şi de acolo mai
vedem. Aterizăm şi pe urmă ne ducem la aeroport când sun­
tem gata de plecare. Sau, şi mai bine, aterizăm şi cât sun­
tem încă în aeroport ne luăm biletele de plecare. Noul plan
părea bun - era mai aproape de ideea generală, în orice caz
- de mişcare neîngrădită de a da frâu oricărui, sau poate
fiecărui, impuls. Odat* ajunşi în Mongolia, vedem ce zbo­
ruri pleacă de acolo şi pornim mai departe. Nu putea să coste
cu mult mai mult, am socotit noi. Cât de mult putea să coste ?
Habar n-aveam. Eu trebuia să zbor în jurul lumii într-o săp­
tămână, să trec prin Mongolia la un moment dat şi să ajung
în Mexico City după opt zile, pentru o nuntă - Jeff, un prie­
ten de-al nostru din liceu, se însura cu Lupe, căreia numai
Jeff îi spunea Guad şi a cărei familie locuia în Cuernavaca.
O nuntă uriaşă, mi se spusese.
—Eşti invitat ? a întrebat Mână.
—Tu nu ? am spus eu.
Nu ştiu de ce Mână n-a fost invitat. Puteam oare să-l iau
cu mine ? Probabil că nu. Mai făcusem aşa o dată, la nunta
altui prieten, în Columbus - ne-am gândit că poate pur şi
simplu nu aveau adresa lui - , şi abia când am ajuns ne-am
dat seama de ce Mână nu primise invitaţia de la bun început.
Mână era înalt şi blond şi cu ochi închişi la culoare, cred că
ochi de căprioară se spune, femeile îl plăceau şi, nu ştiu dacă
asta e bine sau rău, avea o nesfârşită curiozitate care-şi în­
tindea generos plasa peste orice, de la ştiinţe până la femeile
cele mai sensibile şi credule. Aşa că se culcase cu prea multe
persoane, inclusiv cu sora miresei, Sheila, o fată cu umeri
netezi şi romantică - şi nu se sfârşise bine, iar Mână, în stilul
lui, uitase toată povestea, inclusiv relaţia dintre Sheila şi mireasă
şi a ieşit o chestie atât de stânjenitoare la nunta aia, atât de
stânjenitoare şi de aiurea. A fost vina mea, atunci ca de fiecare
dată când combinaţia de dorinţe care îl caracterizează pe
Mână - pentru femei, pentru mistere, conspiraţii şi călătorii
14
în spaţiu - şi prostia pură, animalică, ne aruncă inevitabil în
calea dezastrului.

Dar chiar trebuia să facem înconjurul lumii ? Ne-am gân­

dit că nu. O să vedem ce putem vizita în şase zile, şase zile
jumătate, apoi ne întoarcem acasă. Nu ştiam încă prea bine
de unde să pornim - înclinam spre Qatar dar Mână ştia
unde să terminăm.
—Cairo, a spus, încheind a treia silabă cu o lungă expiraţie,
un o plin de melancolie şi speranţă.
—De ce ?
—încheiem călătoria în vârful lui Keops, a spus.
—Mai e voie să te urci pe piramide ?
— Mituim un paznic dimineaţa devreme sau la apusul
soarelui. Am citit eu despre asta. în Gizeh oricine poate fi mituit.
—- Okay, am spus. Atunci aşa rămâne. încheiem la
piramide.
—Vai, frate, a spus Mână, aproape în şoaptă. întotdeauna
mi-am dorit să merg la piramida lui Keops. Nu-mi vine să
cred.
Am sunat-o pe Cathy Wambat, prietena din liceu a mai-
că-mii, care lucra la o agenţie de turism şi avea un nume care
provoca sute de farse telefonice1. Ea şi mama crescuseră în
Colorado, în Fort Collins, pe care eu nu-1 văzusem niciodată,
dar îmi închipuisem întotdeauna fortul propriu-zis, con­
struit din lemn din zonă, care continua să-i apere pe pionieri
de băştinaşi. Acum Cathy Wambat trăia în Hawaii, unde se
părea că se găsesc toate agenţiile de turism cât de cât impor­
tante. După ce a aflat de planul nostru, a fost şi ea de părere
că suntem nişte idioţi, dar a tratat-o cu veselie şi ne-a făcut
rezervările - două bilete numai dus de la Cairo, al lui Mână
mergea mai departe de la New York la St. Louis, iar al meu
spre Mexico City.

1 Wambat se pronunţă foarte asemănător cu wombat - urs mar-

supial.

15
 Mai rămânea să ne gândim de unde să pornim. A sunat
Mână din nou.
—Suntem tâmpiţi.
-C e ?
—Vizele, a spus. ■/
—Aha.
—Vizele, a spus din nou, de data asta cu venin.
—Mă-sa!
Jumătate din destinaţii au picat. Saskatchewan era în re­
gulă, dar Ruanda şi YeÂien voiau vize. Care e diferenţa dintre
un paşaport şi o viză ? Nu ştiam prea bine, dar ştiam că avea
ceva de-a face cu aşteptatul - trei zile, o săptămână - şi n-aveam
atâta timp. Pentru Mongolia era nevoie de viză. Qatar, într-o
demonstraţie grotescă de hybris pentru o ţară de forma şi mă­
rimea unui degetar, cerea o viză pentru care formalităţile
durau o săptămână. Noi mai aveam numai trei zile până la
momentul de la care Mână îşi luase liber.
A sunat din nou.
—Groenlanda nu cere viză.
—Bun, am spus. De acolo începem.
Biletele erau extrem de ieftine, cam patru sute de dolari
fiecare, plecarea de pe aeroportul O’Hare. Tarif de iarnă, ne-a
spus femeia de la compania GreenlandAir. Ne-am înscris şi
ne-am pregătit. Mână urma să vină cu maşina de la St. Louis
vineri, iar plecarea era duminică, spre un oraş pe care nu-1
găseam în nici un dicţionar sau atlas. Zborul făcea escală în­
tâi la Ottawa, apoi la Iqaluit - pe insula Baffin - înainte să
aterizeze la Kangerlussuaq pe la miezul nopţii. Ne-am pus
de acord să nu luăm mai mult de o geantă fiecare - nimic
de trimis în cală, nimic de aşteptat sau de pierdut. Ne-am luat
amândoi câte un rucsac mic - nu rucsacuri de excursionist,
unele standard, făcute pentru cărţi şi prosoape de plajă.
—Paltoane ? a întrebat Mână.
—Nu, am spus eu. Straturi.
Frigul din Chicago în acea lună de ianuarie era tridimen­
sional, viu, acaparator, aşa că ne-am pornit spre aeroport îm­
brăcaţi cu tot ce luam cu noi. Ne-am pus în bagaj haine ieftine
16
şi de care ne puteam lipsi, astfel ca, dacă ajungeam în Mada­
gascar, să putem scăpa de chestiile mai groase acolo. Şi de
acolo spre Cairo în tricou şi cu rucsacurile goale.
— Bun, a spus Mână. Eşti sigur că vrei să plăteşti toată
chestia asta ?
—Da. Trebuie să scap de ei.
—Eşti sigur.
—Sunt.
—Fiindcă nu vreau să faci asta doar ca să te eliberezi sau
mai ştiu eu ce porcărie din asta ciudată. N-are nimic de-a face
cu nimic...
-N u .
—Bun.
—Ne vedem mâine.
Am închis telefonul jubilând şi m-am izbit de un perete,
apoi m-am prefăcut că m-am electrocutat. Aşa fac când sunt
foarte fericit.

Sâmbătă a trebuit să stau cu gemenele vărului meu Jerry,

Mo şi Thor, două fetiţe de opt ani. Jerry era singura mea rudă
din Chicago. Mama plecase din Colorado să se mărite cu tata,
părăsindu-şi părinţii, care acum erau morţi, trei surori şi patru
fraţi, care locuiau toţi în Fort Collins sau în jur. Iar acum că
Tommy - fratele meu cu şase ani mai mare decât mine, care
avea propriul lui garaj şi mustaţă - crescuse, mama se mu­
tase în Memphis, să fie aproape de nişte vechi prieteni şi să
urmeze cursuri de antropologie. Jerry, fiul mătuşii mele Ter-
ry, al treilea dintre cei cinci copii ai ei, era primul avocat din
familie, îi apărea fotografia în Pagini Aurii şi se însurase cu
Melora, a cărei severitate - vorbea numai printre dinţi - era
contrazisă de statura ei de băiat de paisprezece ani.
Jerry şi Melora ştiau că eu sunt cam tot timpul prin
preajmă şi disponibil, aşa că am primit încuviinţarea şi Mână
şi cu mine le-am luat pe Thor şi Mo la cumpărat haine şi
mărunţişuri. Delicata soţie a lui Jerry nu putea să sufere nu­
mele pe care le dădusem eu fetelor, dar n-aveam de gând să
le spun unor puştoaice super de opt ani, cărora le plăcea să
17
vorbească întruna, s-o ia la fugă înaintea mea pe trotuar şi
nu le deranja să fie aruncatc de colo-colo, Persephone şi Pe-
nelope, cc naiba!
Melora a claxonat şi le-a lăsat în faţa blocului. Acolo le-am
găsit noi, la uşa clădirii/îl mai văzuseră pe Mână de trei ori,
dar nu şi-l aminteau.
—N-arăţi aşa de rău, mi-a spus Mo din haina roz şi pufoasă
care o înghiţea.
I-am tras fermoarul în jos câţiva centimetri şi a dat drumul
aerului din plămâni. 1
—E mai bine aşa, am spus.
—Acum ai ochii albaştri, a adăugat Thor, cu toate că ochii
mei fuseseră mereu căprui şi erau în continuare căprui. A făcut
câţiva paşi spre mine şi m-am lăsat în genunchi în faţa ei. Şi
asta e nouă, a spus, atingându-mi nasul, dunga roşie şi
strâmbă care cobora de-a lungul osului.
—Pe aia o avea deja, proasto! a spus Mo.
—Ba nu, a spus Thor.
— O aveam, am zis eu, încercând să le împac, dar acum
e mai închisă la culoare. Amândouă aveţi dreptate.
Am intrat într-un magazin de articole sportive umed, plin
de nailon şi arici, batoane energizante şi carabine şi un pe­
rete de căţărări pe care nu-1 folosea nimeni niciodată. Mână
şi cu mine aveam nevoie de pantaloni - mama tuturor pan­
talonilor - care să fie călduroşi şi să ţină răcoare, să respire şi
să nu lase să treacă nimic, plini de buzunare. Eu mi-am luat
unii standard de camuflaj, dar cu numeroase buzunare - stilul
fotograf de safari, cu compartimente mari, rectangulare, cu
fermoare şi arici, câte două pe fiecare picior. Mână a ţâşnit
din cabina de probă fâşâind zgomotos - pantalonii lui erau
largi, lucioşi şi sintetici, de un gri care bătea în argintiu.
—Arăţi ca un jogger, am spus.
—Sunt comozi, a spus el.
—Ca un jogger care a făcut pe el! a spus Mo.
—Mda, a zis Mână, umezindu-şi degetul mare cu salivă
şi îndesându-1 în urechea lui Mo, dar mă simt rapid.
Gemenele au fost lăsate de capul lor şi tot ce se găsea în
magazin li se părea indispensabil. O lanternă minusculă de
18
agăţat la breloc. Carne de vită uscată. O trusă de prim aju­
tor. Borsete secrete pentru bani şi paşapoarte. Bandane. Mi-
niventilatoare. Cremă împotriva insectelor. Evitam pnvirile
celor din jur, încercând să-i scutesc de neplăcerea de a mă
vedea. Faţa mea nu mai arăta la fel de rău ca în urmă cu două
săptămâni, dar era încă demolată pe alocuri, iar rădăcina na­
sului arunca umbre albăstrui în orbitele ochilor, dându-mi
un aspect saşiu sau ciclopic. Aspectul reflecta întocmai rea­
litatea: un tip care încasase o cafteală cruntă de la trei indi­
vizi într-o cutie de oţel.
—încă mai şchiopătezi, a spus Mână.
-D a .
—Nu e chiar aşa rău, a continuat. Doar un pic sinistru,
atâta tot.
Mână a cumpărat zece bandane, câte cinci pentru fiecare.
Bandanele, a spus el, sunt articolul din care fiecare călător
regretă că nu a luat mai multe.
—O să-mi mulţumeşti, a spus.
Spunea întruna: O să-mi m ulţum eşti Nu-mi amintesc să
fi fost vreodată în situaţia să-i mulţumesc chiar aşa.
Mo şi Thor s-au întors din explorare cu părul încâlcit şi
puloverele legate în jurul taliei. Voiau să plecăm.
—Cine vrea să plecăm, am întrebat-o pe Thor. Tu, Mo ?
—Eu sunt Thor, a spus Thor.
—Care e Thor ? am întrebat.
—Eu sunt! a spus ea.
—îmi pare rău, am spus. Nu pot să vă deosebesc.
—Dar suntem gemene fraterne! a spus ea.
—Ce sunteţi ?
Mo şi-a dat ochii peste cap.
—Gemene fraterne! Doar ştii, prostule!
Am cugetat, mângâindu-mi bărbia.
—Ei bine, cred că am auzit ceva despre chestia asta, dar
nu mi-am imaginat că e adevărat. Probabil că nu voiam să
cred.
—Ce tot spui acolo ? a zis Mo. Se enerva foarte uşor şi i
se încreţea toată faţa.
19
 — Fiţi atente, am spus şi m-am lăsat pe vine în faţa lor.
Faceţi ceva pentru mine. Nu spuneţi nimănui că e ceva în ne­
regulă cu voi. Nu vreţi să vă ia deoparte savanţii sau cerce­
tătorii care lucrează pentru guvern şi să vă facă să vă simţiţi
ca nişte monştri doar pfentru că sunteţi gemene dar nu se­
mănaţi. Dumnezeu a făcut o greşeală şi, da, încă una foarte
mare, pentru că ce gemeni sunt ăia care nu seamănă ? Mai
mult, ce fel de gemeni sunt ăia care arată ca voi, ca două mai­
muţe muiate în acid...
Thor m-a pocnit cfrept în frunte.
—Vorbeai prea repede, a spus.
Le-am dus la Walgreen’s. Aveam nevoie de provizii pen­
tru călătorie. Adevărul e că nu mai văzusem nici o altă pe­
reche de gemeni care să semene mai puţin decât ele două şi
numai Thor părea produsul părinţilor lor, care erau amân­
doi blonzi şi cu tenul alb. Thor era ariană şi avea oase sub­
ţiri, dar Mo semăna mai degrabă cu mine, avea părul negru
şi drept, ochi închişi la culoare şi gene lungi, negre. Eu am
gene din alea negre şi de forma aripilor de liliac, care arată
de parcă folosesc creion dermatograf, iar norocul pe care acest
fapt îl atrage din când în când după sine e nimic pe lângă
necazurile, holbatul şi comparaţiile cu Robert Smith1. Se în­
tâmplă ca lumea să creadă că Mo e fiică-mea, chestie care o
scoate din sărite.
Am cumpărat un tub de pastă de dinţi de voiaj şi o cană
care se pliază, ochelari de soare şi două bluze sport de şapte
dolari bucata, una maro şi una neagră. Mână a luat un tub
de deodorant şi eram la casă, aşteptându-le pe fete şi uitân-
du-ne cum femeia din faţa noastră clădea pe tejghea un mic
turn de cupoane de reduceri. Fiecare cupon fusese decupat
cu grijă şi femeia, care era mărunţică, dar avea pe gâtul fragil
o cicatrice mare şi roşiatică lăsată de o arsură, le ţinea pe toate
făcute sul şi prinse cu o clamă mare de plastic pentru păstrat
alimentele proaspete.

1 Solistul trupei rock The Cure.

20
 Uram cupoanele. Nevoia de cupoane. Aş fi vrut să-i
plătesc eu diferenţa femeii ăsteia. Ar economisi doi dolari şi
aş fi vrut să i-i dau eu, ca ea să-şi poată ocupa timpul cu ceva
mai bun. Cu ce anum e ? Habar n-am. Poate că d e fapt îi place
să decupeze cupoane ? Nu-i place. De când am făcut rost de
ceva bani, duc această luptă continuă cu frustrarea pe care
mi-o provoacă oamenii şi cupoanele lor, oamenii şi hainele
lor murdare, familiile din El Salvador care trăiesc în subsolul
bisericii de după colţ - treceam pe lângă ei în fiecare dimi­
neaţă, îi vedeam aşteptând în staţia de autobuz să-şi ducă fiica
la şcoală, fetiţa cu bluză albă şi fustă plisată - cu impulsul
de a le cumpăra lucruri, măcar mâncare dacă nu altceva, şi
cu incapacitatea mea, datorată închipuitei şi imposibilei
bariere dintre mine şi aceşti străini cu mâini tremurânde, de
a le oferi de lucru şi de a rezolva problema. Nu mi-a plăcut
niciodată să-mi îngraş contul din bancă; mă simţeam mult
mai bine când extrasul de cont arăta ceva apropiat de zero
şi credeam că pot să scap de sumă într-un fel sau altul, în-
tr-un fel care s-o implice pe femeia cu cupoanele de aici, de
la Walgreen’s, dar distanţa părea nesfârşită şi mortală, eu nu
eram sociabil în felul ăsta, nu puteam să trec peste aşa ceva
şi situaţia mă omora.
—Asta-i tot ? a întrebat Mână.
Mo şi Thor ajunseseră la casă. Luaseră şi felicitări de
Sfântul Valentin, un pachet de douăsprezece.
—Mda, a spus Mo.
—Vindeţi şi timbre ? l-a întrebat Thor pe angajatul de la
casă.
—Nu, a răspuns el.
—Ar trebui, a spus ea.
—23 de dolari şi 80 de cenţi, a spus vânzătorul.
—Ai luat şi cremă de protecţie solară ? a întrebat Mână.
Eu nu eram prezent.
- W ill.
Mi-am auzit numele, dar vorbele nu reuşeau să-şi găsească
drumul spre gura mea. îi auzeam pe tnti vorbind, dar eu .eram
absent.
 —Will.
M-am târât înapoi în propria mea minte.
—Ce ? am spus.
Lumea spune că vorbesc rar. Vorbesc într-un fel pe care
unii îl numesc laconic. Sună telefonul, răspund, iar lumea mă
întreabă dacă nu cumva dormeam. Mă rătăcesc în mijlocul
frazelor, lăsând interlocutorul să aştepte minute în şir. Chestia
asta n-o pot controla. Vorbesc, sunt chiar interesat de ce spun,
dar brusc cineva - sujpt convins că asta e explicaţia - cineva
- şi mi-ar plăcea să ştiu cine, pentru că i-aş spune eu vreo
două - îmi împrumută capul pentru câteva clipe. Aşa cum
iei bateria de la un calculator ca să faci să meargă o teleco­
mandă, cineva, mai tot timpul, îmi împrumută capul.
—Cremă de protecţie solară, a repetat Mână.
—Nu, am spus.
A luat un tub şi l-a pus în mormanul meu.
în parcare am urmărit trecând un trio de Forduri Bronco
albe ca laptele - flfe Mte H fc- şi ne-am oprit cu toţii pen­
tru o clipă. Era destul de nasol că încă se mai făceau de cu­
loarea aia, dar să vezi trei deodată părea semn rău. Fetele n-au
fost impresionate, dar nu m-am mirat. Renunţasem să mai
ghicesc ce le-ar putea impresiona. Doar cu câteva luni în urmă
văzusem un bărbat în toată firea, destul de bătrân chiar, şi
care bălmăjea ceva într-o limbă care părea rusă, alergând pe
stradă într-o costumaţie albastră de fluture, iar lor li se păru­
se grozav. Dar cele trei Forduri Bronco nu le spuneau nimic.
Am trecut pe lângă un cuplu de adolescenţi îmbrăcaţi în
piele cu ţinte, ea cu creastă şi părul ras în rest, el ras complet,
cu ţeasta colţuroasă şi vineţie acoperită de mesaje în cerneală
de culoarea cărnii crude.
Mo a luat-o la fugă şi - urlând „Iiiha!“ - i-a ars băiatului
un şut în gambă. Tipul a rămas şocat. Mână şi cu mine am
fost mai puţin şocaţi. Fetele făceau karate la şcoală şi le plăcea
să exerseze pe indivizi care li se păreau bătăioşi.
— A dracu5... nebună, a spus ţeastă, ştergându-şi urma
pantofului de pe jeanşi.
22
 Eu mi-am cerut scuze. I-am aruncat o privire lui Mână,
să mă asigur că nu începe să vorbească.
—Au probleme, a explicat Mână.
Ţeastă s-a uitat la mine clipind cu înţeles, sugerând poten­
ţială agresivitate. Eram cu cinci kile mai greu decât el; costu­
maţia îl făcea să pară mai forţos decât era de fapt. Nu mă
puteam hotărî dacă îmi doream această confruntare, dacă
voiam să fug de ea sau să fac ceva exploziv şi cu final deschis
- cum s-ar termina ? Puteam s-o fac să degenereze într-un
adevărat conflict şi să găsesc astfel un soi de izbăvire - jumă­
tate din mine fierbea, fierbea de săptămâni, sau luni întregi,
sau mai mult...
Ţeastă şi prietena lui s-au prefăcut amuzaţi de atacul lui
Mo - nu era aşa - şi au plecat mai departe. Eu am dat drumul
aerului din plămâni şi am luat-o la fugă cu toţii, formând un
fel de dragon chinezesc şi răcnind refrenul din F roggie Went
A-Courtin.

Le-am lăsat pe gemene acasă la Jerry, limitând conversa­

ţia cu Melora la mormăieli (noi) şi şuierături chiorâşe (ea)
şi ne-am grăbit spre spitalul UIC1 să ne facem vaccinurile.
Asistenta, Glenda, în vârstă de vreo şaptezeci de ani şi cu pie­
lea ca scoarţa de sequoia, s-a prefăcut supărată pe noi:
—Când aţi zis că plecaţi ?
O voce răguşită, dar vioaie, cu accent pe jumătate de
Chicago, pe jumătate rural.
—Mâine, am spus noi.
—Şi vă duceţi... unde ?
—Groenlanda.
—Groenlanda ? în Groenlanda nu e malarie! De ce vreţi
vaccin împotriva malariei ? Şi ce-ai păţit la faţă, scumpule ?
—Accident de maşină, am răspuns.
—S-ar putea să mergem în Ruanda, a spus Mână.
—Cum ? Deci care din ele ?
—Cum adică ?

1 University of Illinois, Chicago.

23
 —Tocmai aţi spus că plecaţi în Groenlanda.
—Păi, poate mergem în ambele locuri.
— Nu se poate în amândouă. Sunteţi voluntari, sau ce ?
Mână a încuviinţat din cap.
—Cred că nici voi rfu ştiţi. Câţi ani aveţi ?
—Douăzeci şi şapte, am spus eu.
—Şi nu aveţi asigurare de sănătate ?
—El are, am spus eu.
—Nu, n-am, a spus Mână.
Eu crezusem că are.
—Ei bine, nu pot să vă fac Larium azi. Nu v-aţi consultat.
Care-i graba ?
—N-avem decât o săptămână, a spus Mână. Nu putem
să ne consultăm cu dumneavoastră ? Dacă suntem aici. Hai
să ne consultăm.
—Nu, scumpule, să vă consulte un doctor. Durează o oră.
Dacă aţi veni înapoi mâine dimineaţă aş putea aranja ceva.
—Ce poţi să ne faci fără consultaţie ? am întrebat eu.
—Vaccinul pentru febra tifoidă şi pentru hepatita A, B
şi C.
—Dar nu pentru malarie.
—Nu. Pentru asta trebuie consultaţie. Dacă faceţi malarie
o să regretaţi graba.
—E fatală malaria asta ? am întrebat eu.
—întotdeauna, a răspuns Mână, savantul amator. E dată
dracului.
—Uneori, l-a corectat Glenda.
—Când nu e fatală ? am întrebat eu.
—O să supravieţuiţi dacă ajungeţi la un spital.
—Bun, am spus eu. O să ajungem.
—Putem să luăm o maşină. Suntem rapizi, a spus Mână.
—Nu ieşiţi din casă noaptea, a zis ea în timp ce noi ne
frecam locul injecţiei. în Ruanda orice ţânţar poate să aibă
malarie.
I-am mulţumit Glendei. Stătea pe taburetul înalt, făcân-
du-ne semne de la revedere cu amândouă mâinile, ca un copil
care sparge baloane de săpun.
24
 Mergeam în urma lui Mână prin holul spitalului şi după
un colţ l-am găsit vorbind cu o femeie în halat de laborator.
Era Pilar.
—Salut, am spus eu.
Era atât de slabă.
—Bună, a spus ea.
Ne-am îmbrăţişat şi ea mirosea ca de obicei a câini şi a
un fel de mentă. Părea imponderabilă. în liceu era robustă,
avea o statură atletică, cu umeri laţi de tenismen, dar acum
era subţire, ochii erau mai mari, pomeţii i se reliefau cu furie
ca nişte dibluri îndoite. Fuseseprietena lui Jack cu ani în urmă,
dar m-am împotrivit ideii - Asta trebuie să fie m otivul Nu e
aşa de uşor - că moartea lui îi provocase ei transformarea.
—Ce căutaţi aici ? a întrebat. Şi ce-ai păţit la faţă ?
I-am spus de vaccinuri, de călătorie.
— N-aveţi nevoie de chestiile astea pentru Groenlanda,
a spus ea.
Am încercat să-i explicăm - destinaţiile ulterioare, totul.
—Şi la faţă ce-ai păţit ? a întrebat din nou.
—Am căzut, am spus.
—Mincinosule.
—Tu pentru ce-ai venit? a întrebat Mână.
—Aici lucrez. La laborator, a spus ea, trecându-şi mâinile
de-a lungul halatului, sugerând că e evident şi ar fi trebuit să
ne dăm seama.
—Ah, a făcut el.
— Şi de ce numai o săptămână ? a întrebat ea. De ce nu
faceţi o excursie ca lumea, să staţi toată vara sau ceva de genul
ăsta?
Am deschis gura, dar nu mi-a venit în minte nici un răs­
puns. Cineva se folosea de capul meu să pună în funcţiune
un filtru de cafea.
Mână se uita gânditor la tavan, fluierând fără să scoată
nici un sunet. Pilar, măslinie şi strălucitoare şi mult râvnită
în liceu, îmi dăruise o noapte, după ce ea şi Jack nu mai erau
împreună, deşi era evident că Jack era cel la care ţinea, iar
eu eram o consolare, un surogat. între Mână şi Jack, care aveau
25
amândoi zâmbete mai lejere şi fizionomii mai frumoase -
cu sau fără bătaie - , era un sentiment pe care ajunsesem să-l
cunosc bine.
—Doar atât avem, am spus.
Pilar şi-a dus degetele la tâmple, ca şi cum ar fi încercat
să stăvilească un torent.
—Migrenă ? a întrebat Mână.
—Nu, a spus ea. Adică, da.
—Mă bucur că te-jm văzut, a spus Mână, înconjurându-i
umerii cu braţul.
După o secundă ea a făcut un pas înapoi, iar eu un pas
înainte şi am prins-o în braţe, şi pentru un moment am stat
toţi trei nemişcaţi, aşteptând să ne spună cineva ce să facem.
0 voce din difuzoare căuta pe cineva. Părea că spune
Dr. Coca. Mână a râs. Am râs cu toţii.
— Chiar aşa îl cheamă, a spus Pilar, apoi a redevenit se­
rioasă.
—Asta e, a spun Mână.
Pilar şi-a pus mâinile în V şi şi-a sprijinit bărbia în palme.
Arunca priviri rapide când spre unul, când spre celălalt şi ochii
1 s-au umplut repede de lacrimi.
—Nu mă bucur deloc că v-am văzut.

Am stat treji până la patru la mine în bucătărie, încercând

noi itinerarii şi citind pagina de internet oficială despre
Groenlanda. Mai erau opt ore până la plecarea avionului.
—Cea mai mare insulă, a spus Mână.
—Limba oficială e groenlandeza, am observat eu.
—Nu groenlandeza pur şi simplu - groenlandeza vestică.
Groenlandeza vestică\ vorbită în regiunile Sisimiut, Maniitsoq
şi Nuuky este limba oficială în toata Groenlanda. Groenlandeza
estică este foa rte diferită de groenlandeza vestică, dar m ajo­
ritatea est-groenlandezilor în ţeleg groenlandeza vestică.
—Populaţia e de 53 000 de locuitori.
—Optzeci şi cinci la sută din suprafaţă e acoperită de gheaţă.
26
 —Sunt disperaţi să atragă turişti. Vin cam opt mii pe an,
dar ei ţintesc la şaizeci de mii.
—Dau nume vânturilor. Fii atent aici: în estul Groenlan­
dei bate Piteraqul, un vânt rece katabatic, un fen om en vân-
tos bine-cunoscut şi foa rte tem ut. C ele mai puternice rafale
până în prezent în Ammassalik au fo st înregistrate în 1972
şi au măsurat 72 m/s.
—Ce-i aia katabatic ?
—Dacă vizitaţi G roenlanda, e bine să ştiţi urm ătoarele
lucruri: condiţiile m eteo se p ot schimba rapid şi p ot apărea
im pedim ente tehnice. Aşa că este întotdeauna recom andabil
să sunaţi la liniile aeriene GreenlandAir cu o zi înainte - sau,
cel mai târziu, în aceeaşi zi.
—Impedimente tehnice. E vorba de vreme ?
—Aşa cred.
Am adormit în camera de zi. Mână pe canapea şi eu pe
fotoliul extensibil şi când ne-am trezit mai aveam la dispozi­
ţie două ore să strângem totul şi să plecăm. Ne puseserăm
de acord să nu împachetăm nimic decât de dimineaţă, decizie
care s-a dovedit uşor de respectat, întrucât împachetatul nu
presupunea decât să înghesuim în rucsac două cămăşi, len­
jerie, obiecte de toaletă şi un atlas de buzunar, operaţiune care
a durat trei minute. Paşapoartele, biletele, cei treizeci şi două
de mii de dolari în cecuri de călătorie şi bandanele. Mână a
luat nişte CD-uri, walkmanul, câteva casete pentru maşini­
le pe care urma să le închiriem, nişte broşuri cu sfaturi de că­
lătorie tipărite de Ministerul de Externe şi un teanc de hârtii
pe care le imprimase de pe pagina web a Centrului pentru
Sănătate Publică, aproape toate despre ebola. Era în stare să
vorbească la nesfârşit despre ebola. Am aruncat în bagaj şi o
biografie a lui Churchill pe care o citeam atunci, dar după
ce mi-am pus rucsacul în spate şi am simţit greutatea celor o
mie două sute de pagini am scos cartea, am rupt primele două
sute şi ultimele trei sute de pagini şi am îndesat-o la loc.
Am adormit amândoi la loc pe canapea. La zece şi jumă­
tate ne-am trezit din nou, cu un spasm...
27
 MARŢI
.. .şi am plecat şi am dormit în taxi, fiecare cu capul spri­
jinit de câte o fereastră, duşi; şoferul ne-a trezit când a oprit
sub copertina terminalului pentru zboruri internaţionale de
la O’Hare. Uşile silenţioase ale aeroportului s-au deschis şi
am ţopăit veseli spre ghişeu, aeroportul era înalt şi degajat,
Mână fluiera cântecul emblematic al lui John Denver, iar la
ghişeu ni s-a spus că zborul fusese anulat; aeroportul din
Kangerlussuaq era îribhis din cauza vântului.
—Nu se poate, am spus eu.
—Vânturile katabatice, a spus Mână.
—Isuse!
—Şi n-avem decât o nenorocită de săptămână.
Femeia ne-a spus că puteam să mergem până la Iqaluit,
şi să aşteptăm.
Cât să aşteptăm ? am întrebat noi.
—Cine ştie ? a răspuns ea, fără să se uite la mine.
Tot timpul i se adresase numai lui Mână şi acum mi-am
dat seama de ce. Din cauza feţei mele.
—Şi dum nealor aşteaptă.
Ne-a indicat un grup de persoane pe o banchetă de cea­
laltă parte a culoarului. Se vedea că pleacă în Groenlanda, toţi
cu jachete îmblănite cu glugă, rucsacuri şi bărbi. Noi arătam
de parcă ne duceam să facem o miuţă.
—Nu putem să aşteptăm, am spus eu.
-T rebuie să plecăm, a adăugat Mână.
Aşa că Groenlanda a picat. Katabatic pe dracu’ ! In mă-sa
cu Groenlanda! M-am uitat la Mână. Era suferinţă sau şoc ?
Femeia de la ghişeul GreenlandAir ne-a sugerat să păstrăm
biletele şi să le folosim a doua zi. Mână părea că mai are pu­
ţin şi explodează.
—Deja am pierdut o grămadă de timp, a spus el.
—E abia miezul zilei, a răspuns femeia.
—Miezul zilei! a pufnit el.
Nu înţelegeam de ce e aşa de supărat. Doar fusese ideea
mea, ce naiba.
28
 Am ieşit din terminal şi ne-am fâţâit de colo-colo prin frig,
trecând în revistă opţiunile; Mână bodogănind. Mână are un
stil de a vorbi privindu-te fix în ochi, fără să clipească, în timp
ce mandibula i se mişcă, chestie care sugerează ori o mare
concentrare, ori nebunie curată.
în faţa aeroportului a oprit o limuzină Lincoln şi din ea
a debarcat o familie îmbrăcată în dashiki1în culori tari. A apă­
rut un hamal şi i-a ajutat cu bagajele. Tatăl african l-a plătit
pe hamal cu două bancnote, dând din cap la fiecare bancnotă
pe care i-o punea în mână, iar hamalul a spus „Mulţumesc,
domnule". Familia a intrat prin uşile automate silenţioase care
se închideau încet; i-am privit cum alunecă, în foşnet de ma­
teriale viu colorate, spre ghişeul Air Afrique, la câţiva paşi
de GreenlandAir. Am intrat după ei şi Mână s-a dus şi el.
Pe monitorul mic şi antic zborul lor era trecut cu litere
luminate slab în verde. Air Afrique, 1.50 p.m. spre Dakar.
—Unde e Dakar? a întrebat Mână.
Am scotocit în rucsac şi am căutat în atlas.
—Senegal.
Biletele ne-au costat o mie şase sute de dolari pentru amân­
doi, numai dus, preţ pe care eu l-am justificat gândindu-mă
- greşit - că or să ni se ramburseze biletele spre Groenlanda.
Niciodată nu mai cheltuisem atâţia bani dintr-odată. Până
şi cele două maşini, singurele pe care le cumpărasem vreodată,
costaseră mai puţin - opt sute, respectiv o mie patru sute de
dolari, amândouă Toyota Corolla. Eram nişte ticăloşi neno­
rociţi. Am îngropat ruşinea undeva foarte adânc. I-am dat foc
şi am dansat în jurul ei, am sărit peste ea. Plecam în Senegal
şi am luat biletele astfel încât să ne întoarcem pe O’Hare de la
Cairo. în felul ăsta zburam spre Dakar, puteam să traversăm
continentul şi să ajungem sus la piramide înainte să zburăm
înapoi - şi nici nu trebuia să vedem Dakarul de două ori. Genial.
Ni s-a spus să aşteptăm să se stabilească poarta. Holul era
plin de senegalezi în dashiki, majoritatea bărbaţi, toţi negri,

1 Robă sau tunică lejeră, de obicei în culori tari, inspirată de îm­

brăcămintea tribală.

29
toţi cu ochelari cu rame argintii, care arătau ca o delegaţie
de la ONU sau un fel de... un fel de grup de bărbaţi cărora le
place să se îmbrace la fel. După cincisprezece minute s-a fă­
cut un anunţ. Zborul, programat să decoleze la 1.50 p.m., va
avea întârziere. Ne-am dus la ghişeu. Ce întârziere ? am între­
bat. Fusese reprogramat, ne-a răspuns o femeie impasibilă,
pentru ora 9 p.m. Mână a căzut în genunchi. Era modul lui
de a se da în spectacol. L-am aşteptat să se ridice, ceea ce a
făcut punctând mişcarea cu o bătaie din palme, şi ne-am înde­
părtat. ^
—E o glumă, a spus.
—Tipii în dashiki nu-s nebuni, am spus eu, arătând spre
grupul de indivizi care pălăvrăgeau şi se învârteau în cerc.
Mână voia să mai încercăm o dată, să ne luăm banii înapoi
şi să căutăm orice altceva. Togo, arhipelagul Franz Josef. Nu
mă puteam hotărî. Unde erau zborurile care chiar se ridi­
cau de la sol ? Nu voiam decât un alt continent, cât de re­
pede posibil. Am întrebat dacă apăruse vreo noutate în
legătură cu decolarea, ce posibilităţi erau. Erau siguri că o să
întârzie atât de mult ? Cum puteau să fie atât de siguri ?
Femeia de la Air Afrique avea răspunsul:
—Pentru că avionul n-a plecat încă de la Dakar.
Zborul de la Chicago la Dakar nu plecase încă de la Dakar.

Aveau un autobuz care a dus pasagerii la hotelul Best

Western, unde am primit fiecare câte o cameră. Aveam la dis­
poziţie şase ore. Autobuzul s-a umplut şi a plecat şi a sosit
altul. Stăteam lângă un tânăr slăbuţ, care-şi ţinea capul în
mâini.
—Air Afrique. De fiecare dată.
Purta un costum gri cu dunguliţe subţiri. Părea să aibă
cam douăzeci şi patru de ani, probabil era student. Ochelari
cu rame argintii. Senegalez, am presupus, după accent.
—E o companie proastă ? a întrebat Mână.
Eu voiam să-l întreb de ce toţi bărbaţii care călătoreau în
Senegal purtau ochelari la fel. Erau cumva distribuiţi de
guvern, cum erau pantofii cu vârf ascuţit în Italia ?
30
 —La capitolul siguranţă stau bine, a spus el, dar nu se gră­
besc. Mereu întârzie. îngrozitor. Puţin le pasă.
Lângă noi un bărbat alb, care semăna întru totul cu David
Carradine spre sfârşitul perioadei K ung Fu, stătea de vorbă
cu un alt bărbat pe care părea că abia îl cunoscuse. Am as­
cultat şi noi. N-aveam de ales - Carradine vorbea tare şi
stăteau la câţiva centimetri de noi. Celălalt bărbat era din
Ghana şi vizita Senegalul pentru prima dată. Nu era foarte
limpede de ce trecea prin Chicago ca să ajungă acolo, dar per­
sonajul principal aici era Carradine, cu dinţii de jos mici, ca
de peşte, şi ascuţiţi, cu o cordeluţă de păr în jurul gâtului şi
un păr unsuros care îi mânjea umerii. Am prins fragmente
de propoziţii, Mână şi cu mine stăteam aplecaţi să-l auzim
pe tipul alb.
—Ei bine, Dumnezeu mi-a dăruit o viaţă de belşug...
Publicul lui, ghanezul, asculta respectuos.
— ...Nu ştiu de ce, ce am făcut să merit asta... în afară
de faptul că am fost cinstit şi cumsecade...
Carradine părea genul de individ care ar vinde portofele
de cânepă făcute de mână la talcioc. M-am mirat că Mână
nu se bagă în discuţie. Individul era genul cu care Mână intra
inevitabil în vorbă. Mână colecţionase atâţia indivizi din
ăştia, avea atâtea poveşti şi de fiecare dată în poveste apărea
cineva pe care abia îl cunoscuse şi cu care se împrietenise
instantaneu - există unii care cunosc tot timpul oameni noi,
şi alţii, ca mine, care-i ştiu doar pe cei pe care-i ştiu de când
s-au născut - şi de obicei la puţin timp Mână le împrumuta
bani sau, în două cazuri separate, i-a lăsat să stea la el în
garaj.
—Da, trăiesc ca un rege, spunea bărbatul alb din autobuz,
şi pot să-mi găzduiesc şi să-mi distrez prietenii din toată
lumea... Bineînţeles, n-am fost niciodată bun la engleză.
Timp de trei ani am făcut cursuri pentru elevii cu dificultăţi...
profesorii nu-mi înţelegeau nevoile speciale...
Autobuzul a oprit la hotel. Carradine avea cinci genţi pe
care s-a chinuit să le ridice, una pe umăr, două în mâna stângă
31
şi două în dreapta. Mână l-a ajutat cu două din genţi, şi indi­
vidul împovărat a venit în urma noastră. Am coborât din au­
tobuz şi am intrat în hol.
—Aţi mai fost în Senegal ? l-a întrebat pe Mână.
Mână i-a răspuns c4 nu.
— Ei bine, o să vedeţi mai mulţi cerşetori şi ologi decât
aţi văzut în toată viaţa voastră.
Mi-a aruncat o privire.
—O să te simţi ca acasă.
Am intrat în hol. Asta a fo st o glu m ă la adresa fe ţe i m ele ?
Cred că da. Formaserăm o coadă, aşteptând să ne cazăm.
Tipul s-a uitat la pantofii noştri, la rucsacuri, evaluând con­
ţinutul.
—Aşadar, a spus, aveţi de gând să cântaţi la tobe ?

Şi eram tot în America. Eram în Schaumburg, sau

Bensenville, sau unde o fi hotelul ăsta, şi mergeam pe un
coridor liniştit cu mochetă în carouri violet cu galben şi nu
eram pe drum spre Senegal şi eu - tocmai mi-am dat seama -
nu-mi luasem pantaloni scurţi şi aveam să ajungem acolo abia
dimineaţă şi pierduserăm o zi. Una din şapte se dusese.
Am trecut pe lângă un cuplu de vârstă mijlocie cu geci
identice:
„Voi doi ar trebui să vă schimbaţi."
„Cum ? De ce ? a spus cuplul de vârstă mijlocie spre capul
meu, în capul meu.“
„Pentru că aveţi geci identice."
„Le-am cumpărat când am fost în vacanţă în Newport."
„N-ar trebui să staţi la vedere."
„Sunt nişte geci drăguţe."
„Nu sunt drăguţe. Trebuie să vă schimbaţi pentru salvarea
noastră, a tuturor."
Aveam constant dispute cu necunoscuţii, deşi totul se pe­
trecea în creierul meu confuz şi de fiecare dată adoptam tonul
ăsta fals şi sfătos - al bunică-mii, presupun - pe care nici
măcar eu nu-1 puteam suferi. Discuţiile tăcute dar hotărâtoare
32
erau un hobby al minţii mele, intram în discuţii cu oameni
pe care îi cunoşteam sau care treceau pe lângă mine în maşină:
„Tu, cel din Lexus."
”E u ? “
„Da, tu. Ai dat prea mulţi bani."
„Cum ?"
„Ai dat prea mulţi bani şi ai sufletul pângărit."
„Ai dreptate. Am greşit, dar o să mă căiesc."
Asta mă ajuta să-mi rezolv problemele, să lămuresc lucru­
rile, să ajung la concluzii finale, edificatoare şi chiar, ocazional,
reciproc convenabile.
„Tu, cel de pe motocicletă."
” D a ’ “.
„Nu-i decât o chestiune de timp."
„Ştiu."
Ar fi distractiv, bănuiesc, dacă n-ar fi permanent şi atât
de tare. Era inevitabil şi acum, la drept vorbind, după atâţia
ani în care îmi făcuseră plăcere dezbaterile, voiam să înceteze.
Voiam ca vocile să tacă şi în general voiam ca mintea mea să
fie mai puţin activă. Voiam să se termine certurile şi să dis­
pară vocea care urma după ele, aia care îşi cerea scuze, tot în
tăcere, de la oamenii cu care intrasem în discuţii şi pe care îi
beştelisem.
— îm i pare râu ! spunea ultima voce, alergând după prima
ca un agent după un candidat. N-o să se mai întâm ple! Uite
aici, ceva pentru d era n j!
Acum îmi doream consens, doream sinteză şi adevărul
adevărat - fără formalităţile unei dezbateri. Nu mai rămă­
sese nimic de dezbătut, nici o discuţie înflăcărată care avan­
sează aparent spre o soluţie salvatoare. Nu voiam decât
adevărul, cât de simplu se poate, fără ocolişuri, nu un pro­
dus al unei dialectici, ci sui gen eris: Adevărul! Cunoşteam
cu toţii adevărul, dar insistam să distorsionăm lucrurile ca
să pară că suntem cu toţii în profund dezacord în toate pri­
vinţele - că în primul şi în primul rând fiecare lucru are două
feţe, când bineînţeles că nu e aşa; au o singură faţă, mereu o
33
singură faţă: aşa cum Pământul e rotund, adevărul e şi el ro­
tund, nu cu două feţe, ci rotund şi...
Mână şi cu mine am primit fiecare câte o cameră. Pe sal­
tea, fără să dau la o parte cuvertura, am închis ochii şi am în­
cercat să dorm, dar îivloc de asta am dat peste propriul meu
cap care plutea pe deasupra patului cu ochii lui mulţi şi ne­
liniştiţi şi capul meu era într-o stare de spirit belicoasă. Omoa­
ră-i p e n en orociţii O m oară-i p e n en orociţi! O m oară-i p e
nenorociţi! Mă întorsesem de unde plecasem. Fugeam de ceartă,
dar mă simţeam în fragul unei bătălii. în fiecare zi erau ore
în care îmi doream să îndrept o mitralieră spre ceva, spre ori­
ce, să simt cartuşele goale cum îmi cad pe picior - ore în care
toate conflictele din lume mi se păreau cunoscute...
M-am ridicat în capul oaselor şi am sunat-o pe mama.
Nu-i spusesem de călătorie - plănuisem să o sun din Gro­
enlanda - şi acum mi se confirma că făcusem bine să aştept.
—Cu banii ăia proaspăt dobândiţi ?
-D a .
—Cathy ce-a avut de spus despre asta ?
—N-a avut nimic de spus.
Ştiam că e furioasă, mai mult pe Cathy decât pe mine.
—Will, chestia asta e prostească.
—Păi...
—Te dai mare, asta faci, scumpule.
—Mda, mersi pentru această...
—Ai avut un an greu, ştiu, dar...
—Ascultă-mă...
—Şi sinceră să fiu, a spus ea, nu mai înţeleg nimic.
M-am uitat în oglinda de dincolo de pat şi am văzut o fi­
gură atât de furioasă şi de nefericită, încât mi-am întors pri­
virea.
—Spune-mi, am zis, cu o răbdare care m-a impresionat
până şi pe mine, de ce, mamă. De ce nu mai înţelegi nimic ?
—Păi, nu eşti tu ăla care nu dădea doi bani pe călătorii ?
Făceai un tămbălău îngrozitor de câte ori voiam să te iau în
câte o excursie, fie şi numai până la Phelps sau mai aproape.
—Aia era altceva.
34
 —Ăla erai tu. Tu eşti ăla care stătea acolo, pe taburetul
ăla din bucătărie, în prima noastră casă, şi spunea că n-are
nevoie să călătorească nicăieri, niciodată. Eu voiam să mergem
într-un loc exotic, şi tu spuneai că poţi să călătoreşti oriunde
şi să te gândeşti la orice fără măcar să ieşi din curte.
Am oftat cât am putut de tare şi de fioros.
—Chiar aşa! a continuat. Mână era ăla care făcea planuri,
voia să ajungă în spaţiu şi mai ştiu eu ce, dar tu spuneai că
d$tea sunt distracţii pentru cei lipsiţi de imagiwtfţie. Era foarte
emoţionant discursul ăla al tău. îmi pare rău că nu l-am în­
registrat.
Mă întrebam cât de zgomotos aş putea trânti telefonul.
Poate că era un telefon din ăla cu soneria pe fund. Asta ar
face un zgomot apreciabil. Nu trebuia decât să-l arunc pe jos
şi...
—Will ? a spus ea.
—Ce ? am spus eu.
—Ce-ar fi să te duci acasă şi să mă suni diseară ca să mai
vorbim despre asta ? Eu cred că faceţi o greşeală. Gândeş-
te-te la bani! Lasă-mă să vorbesc cu Mână. A lui a fost ideea ?
—E prea târziu. Am cumpărat deja biletele.
—Unde spuneai că mergeţi ?
—în Senegal.
A pufnit batjocoritor.
—Nimeni nu se duce în Senegal!
—Ne ducem noi.
—O să luaţi SIDA!
Am închis. Am amintit cumva că s-ar putea să-şi piardă
minţile ? Ultima dată când am vizitat-o în noul ei apartament
din Memphis se spălase cu balsam de păr pe mâini, confun-
dându-1 cu săpunul lichid. Pe Tommy şi pe mine ne îngro­
zeşte gândul că ne aşteaptă douăzeci de ani de senilitate
mânioasă şi de orbecăială, cum a fost cu bunica, pe care ju­
mătate din timp voiam s-o îngrijim, să-i periem părul lung
şi cărunt, dar în restul timpului, din cauza izbucnirilor ei lă­
trate - Unde m i-e b eb elu şu l? Unde m i-e calul? Am spart
35
lucrurile alea pentru că trebuiau sparte /, îţi venea s-o sufoci
cu perna.
Am încercat să aţipesc, dar acum capul meu era treaz, era
ca un ţânc într-o cameră plină de musafiri necunoscuţi. Ţo-
păia şi schelălăia şi sc6tea cărţile din rafturi. Da, eu vorbesc
foarte lent, însă capul meu, când e al meu şi nu doarme şi nu
e împrumutat, nu e lent deloc. Mintea mea, ştiu, pot s-o do­
vedesc, zboară la punct fix ca o pasăre colibri. Planează şi se
învârtejeşte. Şi, câncj^operează la putere maximă, vârtejul nu
se mai opreşte. Maşinile nu se odihnesc, sistemele se răcesc
rareori. Şi, deşi pot să uit orice are cât de mică importanţă
- de asta lumea îmi împărtăşeşte secrete mintea mea are
un talent sinistru pentru organizare, când e vorba de sufe­
rinţă. Nimic din ceea ce e dureros nu se pierde, nici măcar
nu-şi estompează culoarea sau intensitatea sau calitatea su­
netului. Astea erau depozitate în primele rânduri.
Imaginaţi-vă un birou. Biroul e aşezat în vârful unui deal
înverzit, la şaizeci de metri deasupra unei pajişti mătăsoase
împestriţate cu lalele şi ceva care seamănă cu bumbacul. Prin
mijlocul pajiştii şerpuieşte un pârâu îngust şi iute care go­
neşte fâşâind şi şopotind. De la birou priveliştea e magnifică,
iar aerul din jur şi deasupra pajiştii are cam douăzeci şi două
de grade. E parfumat şi limpede, iar cerul e albastru, dar nu
prea albastru, şi una peste alta pare locul ideal în care să
ai un birou. Un birou de unde poţi să urmăreşti ce se în­
tâmplă şi să faci treaba pe care o ai de făcut. Singura păcă­
leală e că biroul e aşezat deasupra unei structuri de mari
dimensiuni, iar intrarea în această structură e chiar în spatele
biroului, dedesubt. Clădirea se continuă zece etaje în jos.
Structura a fost săpată în deal şi găzduieşte un mare colec­
tiv de umanoizi unsuroşi şi palizi şi fără păr - sunt molii şi
chiar aşa arată, cu dinţi uriaşi, pătraţi şi galbeni şi guri care
scot flăcări - , şi toţi au datoria de a-i urmări şi de a-i aduce
la zi conţinutul, un amestec de arhive, dosare, citate, docu­
mente istorice, cronologii, fragmente, studii culturale - cele
mai glorioase, mai banale şi mai sângeroase amintiri.
36
 Să spunem că îmi place că există această structură, că sunt
conştient de valoarea ei şi că am uşor acces la ea. Dacă vreau
ceva, dosarul cu informaţii despre ceva, nu trebuie decât să-l
invoc şi unul dintre angajaţii bibliotecii, care, o spun din nou,
sunt toţi lipsiţi de păr, au ochi rubinii şi se îmbracă în alb,
mi-1 aduce de obicei fără întârziere. Dacă vorbesc la telefon
cu Mână şi el pomeneşte episodul cu Darren Larson, când
l-am împins peste aspersor - eram golănaşi şi bătăuşi şi
Darren Larson s-a tăiat la gambă nasol de tot, i se vedea osul
alb-lăptos, şi pe urmă s-a ascuns după gard lângă lac sub cerul
crepuscular, smiorcăindu-se atunci pot să-l rog pe biblio­
tecar să-mi facă rost de toate informaţiile disponibile despre
întâmplarea respectivă, şi repede, ca să pot purta o conver­
saţie inteligentă cu Mână. După câteva secunde un angajat
zelos, spân, cu ochi rubinii, îmbrăcat în alb şi cu un miros
de sulf cu greu estompat de un parfum rânced, apare în faţa
mea cu un dosar ordonat, din hârtie maro, care conţine toate
datele disponibile în bibliotecă cu privire la ziua cu pricina,
dat fiind faptul că, de-a lungul anilor, biblioteca suferise une­
ori de proastă organizare şi cine ştie câte inundaţii şi incen­
dii - atâtea se pierduseră, dar pe cine să dai vina ?
Şi, cu toate că pun mare preţ pe eficienţa şi elanul profe­
sional al personalului bibliotecii, în ultima vreme a început
să mă îngrijoreze o nouă chichiţă procedurală. în cea mai mare
parte, treaba lor e să răspundă cererilor mele atunci când
formulez o cerere, iar în rest să păstreze ordinea în sistemul
de îndosariere. Implicit, înţelegerea presupune că niciodată
personalul bibliotecii nu trebuie să aleagă în locul m eu ce in­
formaţii să mi se pună la dispoziţie. Dar în ultima vreme mi
s-a întâmplat să stau la biroul meu, încercând fie să lucrez,
fie pur şi simplu să admir priveliştea, să mă uit la pârâu şi să
mă minunez de el, să mă întreb ce-1 face să curgă, dacă sunt
peşti în el, cum s-or numi şi dacă vreunii dintre ei vorbesc
în secret pescărească şi, dacă da, ce şi-or spune - şi să mă
trezesc cu o angajată a bibliotecii lângă mine, care-mi pune
o mână pe spate, în timp ce cu cealaltă arată spre conţinutul
unui dosar pe care mi l-a adus şi pe care l-a deschis pe birou,
37
pentru ca eu să-i urmăresc degetul şi, văzând ce-mi arată, să
rămân cu gura căscată.
Nu vreau să mai văd niciodată nenorocita aia de tăietură
din ziar. Am fost oripilat când am aflat că mama o păstrase.
Numai un psihopat ar face aşa ceva. Nu mi-a arătat-o, dar
o avea, în sertarul în care ţineam foarfecele şi plicurile şi tă­
ieturile din ziare. Din ziarul local, o fotografie a maşinii făcută
zob sub titlul: TÂNĂR MORT ÎN MAŞINA STRIVITĂ DE UN
CAMION ÎN VITEZĂ. Nu mă gândisem niciodată că o să văd
vreo poză, nici măcsfr nu ştiam că se făcuseră poze. Trecu­
seră trei luni şi dormeam din nou normal şi eram în vizită la
mama în Memphis şi am găsit tăietura din ziar. Am citit ar­
ticolul, împăturit pe lung şi rupt, nu tăiat, şi la început nici
măcar n-am ştiut că e vorba de Jack. Timp de câteva para­
grafe nu a fost decât o poveste jalnică şi care-mi dădea fiori
- un nefericit fusese omorât în timp ce conducea prea încet.
Un camion care mergea cu viteză prea mare a ajuns din urmă
maşina bărbatului, a trecut peste ea, strivind-o într-o frac­
ţiune de secundă. Fotografia era clară, maşina era acolo, de
la bara din faţă până la bara din spate, dar nu era decât o abs­
tracţiune, o mâzgălitură furioasă, iar când am desfăcut bu­
cata îndoită l-am văzut pe Jack, în fotografia de la absolvirea
liceului, cu jacheta sport pe umărul drept, poza lui alături de
cea a camionagiului, de parcă formau o echipă, de parcă erau
fundaşul care câştigase meciul şi jucătorul care prinsese pasa.
—M-am gândit, spune bibliotecara cu o voce politicoasă,
profesională, că ar fi bine să vedeţi asta.
Cunosc dosarul ăsta, dar nu simt nevoia să-l văd acum.
N-am cerut afurisitul ăsta de dosar. îi spun şi ei.
—Da, spune ea, dar m-am gândit că ar trebui totuşi să-l
vedeţi din nou. în opinia noastră e important să vă cufun­
daţi chiar acum în studiul lui, să rememoraţi episodul în ur­
mătoarele câteva ore.
Mă uit la dosar şi conţinutul lui urlă la mine cu o voce în
care se regăsesc mii de crime în case murdare. îl împing spre
bibliotecară.
—L-am văzut. Mulţumesc.
38
 Pleacă. Privesc spre pajişte şi zăresc câteva păsări urmă-
rindu-se una pe alta. Am o rază vizuală de treizeci de mile,
poate.
Iar mă trage cineva de mânecă. E alt bibliotecar, un tânăr
cu ochii ca nişte animale în flăcări. E aplecat deasupra biro­
ului şi are cu el un dosar. E acelaşi dosar pe care-1 adusese
şi bibliotecara de dinaintea lui.
—Tocmai l-am văzut, spun.
—Da, dar cei de jos sunt de părere că nu l-aţi examinat
cu destulă atenţie. Mai ales partea cu Nigel, puţoiul de la pompe
funebre şi cu foştii colegi de facultate ai lui Jack care râd şi
fumează afară în ziua înmormântării.
îmi imaginez ce le-aş spune imbecililor ălora dacă i-aş mai
vedea vreodată. Voiam să iau atitudine şi voiam să fac ceva
care să le provoace durere sau jenă, dar voiam să se întâm­
ple în linişte. Totul în linişte. Toleranţa mea faţă de zgomot
se diminuase de la an la an, şi acum atâtea lucruri mă făceau
să tresar. Zgomotul constant de la serviciu, burghiele şi fe-
răstraiele - nu mai suportam zgomotul. înainte să-mi dau
demisia începusem să cer sarcini mai silenţioase. Să zugră­
vesc pereţi şi să fac mulaje, să pun uşi, deşi îmi păstrasem drep­
tul de a opta pentru dărâmarea tavanelor - în general dalele
fonoizolante din zonele de birouri - şi scoaterea podelelor,
îmi plăceau la nebunie amândouă. Atâtea duşumele bune de
lemn acoperite de straturi peste straturi de suprafeţe inde­
zirabile - linoleum fals, plăci aglomerate, cauciuc, mochetă,
ciment, tot felul. îmi plăcea să-mi bag nasul pe sub ele să
găsesc podeaua originală, podeaua din scânduri de brad pa­
ralele îmbinate cu lambă şi uluc, să le scot la lumină, să-mi
plimb palmele aspre peste lemnul lor moale şi să le raşche-
tez şi să le lustruiesc din nou - să încep de la zero cu po­
deaua asta originală şi netedă. Iar tavanele îmi produceau o
satisfacţie la fel de mare când scoteam din grilaje plăcile alea
oribile, ca un cer înstelat cu capul în jos, şi le lăsam să cadă
pe podea, privindu-le cum se sparg. Apoi dădeam jos grila­
jele - atât de uşor! - care ţineau plăcile la locul lor, scoţând
la iveală un tavan cu un metru mai înalt, enorme grinzi de
39
lemn vechi şi pline de liniile şi curbele creşterii şi luptei. îmi
plăcea la nebunie efectul, atunci când amândouă se întâm­
plau în acelaşi loc: ridicarea tavanului, coborârea podelei, prin
scoaterea la suprafaţă a lemnului de deasupra şi de dedesubt,
spaţiul care creştea, spaţiul utilizabil şi aerul astfel obţinut
care se umfla între pereţii imobili. M-am gândit la poza aia
din biroul şefului meu, dintr-un calendar pe care i-1 dăduse
fiică-sa, un Callibotte, nişte bărbaţi aplecaţi deasupra unei
podele de lemn, toţi scăldaţi în lumina soarelui, bărbaţii din
acel unic tablou, îngenuncheaţi şi raşchetând podelele albite
de lemn în camera aia de la erajul doi dintr-un oraş care tre­
buie să fi fost Parisul...
Pornisem pe un drum al amintirilor fericite, câştigate cu
greu, când o altă tânără, fără păr, îmbrăcată în alb şi cu ochii
arzând în negru şi roşu, apare de cealaltă parte a biroului meu.
Acum sunt doi bibliotecari care mă flanchează şi amândoi
arată spre acelaşi material. Ea a adus acelaşi dosar - MAŞINĂ
STRIVITĂ DE CAMION ÎN VITEZĂ - la care tocmai mă uita­
sem şi pe care reuşisem să-l uit. Ea observă că m-am pani­
cat.
—Ce dracu* e ăsta ? întreb.
—Am făcut copii, spune ea.
Am deschis televizorul. STAREA N A ŢIU N II , o reluare pe
un canal prin cablu. Mi-am îngropat urechea în pernă. Pre­
şedintele năvălise în sală şi toată lumea era atât de fericită.
Toţi păreau de-adevăratelea voioşi, absolut toţi. Ce le şop­
teşte preşedintele ? Majoritatea nu fac decât să stea în picioare
şi să aplaude, dar unora preşedintele le şopteşte ceva, ceva
cu adevărat măreţ. Oamenii ăştia, cu costumele şi cravatele
lor, femeile toate îmbrăcate în culori tari, strălucitoare, ca o
grămadă împrăştiată de legume şi fructe gigantice. Ardei ro­
şii şi verzi, şi mere, şi afine, toţi afişând zâmbete dificile, nu
zâmbete chinuite, ci zâmbete pline de resentimente şi de tea­
mă...
M-am corectat. Nu aveam nici un drept să-i judec pe oa­
menii ăştia pe care nu-i cunoşteam şi nici nu aveam să-i cu­
nosc vreodată, pornind de la premisa că zâmbetele lor sunt
40
forţate şi amare, când era absolut posibil să fie oameni buni
şi fericiţi, ca senatorul de Dakota de Nord să fie pe de-a-ntre-
^ul normal şi mulţumit, să fie o persoană care ţine la cei apro­
piaţi şi face tot ce poate să-i ajute pe cei pe care-i reprezintă.
Kra foarte posibil ca distinsul senator de Oklahoma să se
simtă ofensat de câte ori un sondaj indica faptul că publicul
îşi pierduse încrederea şi admiraţia pentru cei pe care îi ale­
sese. Poate că se simţea jignit. Poate că atunci când i se adu­
ceau la cunoştinţă asemenea rezultate tremura şi îi venea să
vomite şi se ducea la fereastră să respire aer proaspăt şi îşi
suna mama, care încă mai locuia în casa în care se născuse el
şi era văduvă şi care îl alina spunându-i şi pe numele mic şi
pc numele de familie, pe care le şoptea împreună, iar şi iar şi
iar şi iar...
Oh, Jim
Oh, James
Oh, James, scumpule
Oh, Jimmy, dragul meu
Oh, Jimmy, Inhofe
Jimmy, Jimmy, fiule
Oh, Jimmy Inhofe
Jim-Jim
Jimmy Inhofe, Jimmy Inhofe
.. .şi asta avea efect asupra senatorului, cu toate că nici unul
din ei nu ştia prea bine de ce.

Era întuneric şi suna telefonul; faţa de pernă era udă în

dreptul gurii.
—Eşti treaz ?
Dormisem două ore. Mi se părea că nu trecuseră decât
câteva minute.
A venit Mână şi am comandat pizza şi ne-am uitat la
R egele p op icelor pe cablu. Sentimentul de vină era colosal.
Iroseam timpul alocat. Avuseserăm la dispoziţie ore întregi
şi dormiserăm. Am fi putut să facem ceva. în săptămâna asta
ideea era să folosim minutele şi orele ca astea, să le luăm şi să
le păstrăm, să le şlefuim, să le aruncăm cât puteam de departe,
41
dar cu prima ocazie - toate orele astea libere pline de nenu­
mărate opţiuni - nu făcuserăm nimic. Am fi putut să facem
autostopul şi să mergem undeva. Am fi putut să batem la uşi
- chiar în hotelul ăsta - şi să cunoaştem oameni sau să fa­
cem avansuri unor persoane pe care nu le-am mai văzut nici­
odată. Dar nu, nimic. Cumpăraserăm biletele către Senegal,
dar acum aşteptam să ni se livreze o pizza într-un hotel Best
Western de pe aeroportul O’Hare - voiam să putem povesti
ce am făcut în fiecare oră din săptămâna asta, să putem spune
că în fiecare ceas^ făcuserăm ceva aparte sau ceva-ce-
n-a-mai-făcut-nimeni-niciodată (cel puţin nu oameni ca noi),
dar în loc de asta ne uitam cum recuperatorii furioşi îi pun
mâna lui Woody pe banda care aduce bilele de bowling.
— Dacă stai să te gândeşti, a spus Mână, rupând o felie
din blat, conform graficului original trebuia să ajungem la
Dakar la unu noaptea, prea târziu ca să mai facem ceva, ori­
cum. Acum ajungem la nouă dimineaţă sau aşa ceva. Ace­
laşi lucru, doar că dormim în avion.
Avea dreptate. Era un titan. Eram din nou în grafic.
Şi într-o oră a sunat din nou telefonul; veneau autobuzele.
Am coborât în fugă până în hol. Acolo, vreo sută de sene-
galezi s-au învârtit o vreme, după care s-au aliniat. Erau şi
câteva femei printre ei, două de vârsta noastră cu pielea atât
de netedă şi fără cusur, încât părea falsă sau prea întinsă. M-am
trezit holbându-mă la şoldurile pline şi rotunde ale unei femei
în roşu, culoarea sângelui proaspăt în lumina soarelui.
L-am înghiontit pe Mână. Şi-a dat ochii peste cap.
Ştia că-mi plac femeile cu rotunjimi solide şi generoase,
de la un metru şaptezeci în sus, la fel de înalte sau mai înalte
ca mine - eu am cam un metru optzeci şi doi - şi cu forme
exuberante, exagerate. Era o preferinţă care se conturase în
ultimii câţiva ani, după ce fusesem cu Charlotte, care m-a re­
creat la umbra formelor ei luxuriante. Charlotte era un model
XXL de măreţe privelişti întinse, care solicita atenţia trotua­
relor şi saloanelor şi avea un râs zgomotos şi catifelat ca
ciocnirea dintre nişte nori mari şi albi. Eram împreună de şase
luni şi ceva, când a anunţat că vrea să se mute la Los Angeles
42
şi să facă lucrurile care se fac de obicei. Am fost invitat să o
însoţcsc, dar am refuzat şi bine am făcut. De toane şi de plic­
tiseală începuserăm să ne răstim şi să scoatem colţii - „Cum
poţi să spui aşa ceva, când ştii că nu ştiu să fluier ?“ „Cum
poţi să spui aşa ceva, când ştii că mătuşa mea are diabet ?“ Şi,
în plus, îmi epuizasem metaforele logice şi erotice, iar pen­
tru un cuplu ca noi, care îşi avea bazele în dormitor, o astfel
de secetă prevestea sfârşitul. Ea avea o fixaţie pentru metafore
în timp ce făceam sex - Eu: „îţi ar câmpul! îţi ar câmpul!"
Charlotte: „Mai tare cu plugul! Mai tare cu plugul!" - şi
cerea imagini noi, tot mai exotice - „îmi andochez bombar­
dierul!", „îţi umplu burrito-ul!“, „îţi scufund... vasul...
strâmt şi... umed!“ - şi presupun că la un moment dat, când
m-am trezit cerându-le idei prietenilor - Mână venise cu ideea
analogiei bombardier/andocaj/Gallactica, idee care ei nu i-a
spus mare lucru - a devenit prea istovitor.
Am încetat să mă mai holbez la valetul de vârstă mijlocie,
alb, cu o mustaţă subţire şi pleoştită care ne-a întrebat:
—Voi doi aţi avut o cină pe cinste, nu ?
—Presupun, am zis eu.
Aveam senzaţia greţoasă că vorbea cu noi pentru că eram
doi din singurii trei albi (împreună cu Carradine, care acum
îi încânta pe alţii cu poveştile lui despre noroc şi ospitalitate
atotcuprinzătoare şi slabe talente matematice) din hol.
—Presupui. Haida, de! Am văzut când vi s-a adus pizza.
A fost un fe s tin !
Mână şi cu mine am zâmbit. Valetul avea la colţul gurii
ceva ce eu speram să fie pastă de dinţi.
„Cretinule!"
„îmi pare rău, Will."
„Şterge-ţi scuipatul de la gură."
„îmi pare rău, Will."
I-am spus că poate să ia restul de pizza, că noi nu mân-
caserăm decât jumătate şi restul era încă acolo, în cameră. A
spus că s-ar putea s-o ia - dacă n-o luase deja Rose. N-am
întrebat cine e Rose. Unde era M ână? Dintr-odată, Mână
dispăruse.
43
 —Deci şi voi mergeţi în Africa ? a întrebat valetul.
Am dat din cap că da. .
—Aveţi grijă pe-acolo, ascultă la mine, a spus el. Locul
ăla e un haos. L-au ciopârţit ca pe o pizza.
Iar pizza. îi plăcea pizza. A venit mai aproape de mine.
—Se omoară unii pe alţii! Fraţii împotriva fraţilor! Unde
ziceai că mergeţi ?
—Senegal.
—Senegal! Senegal! Tre’ s-aveţi grijă pe-acolo. Ţine min­
te - alo! [M-a apiiat de umăr] Acolo l-au doborât pe pi­
lotul ăla din marină şi l-au târât de colo-colo de penis!
I-am spus că asta se întâmplase în Somalia. A dat din cap,
de parcă aş fi fost regele tolomacilor. Se întorsese Mână.
—într-o vreme trimiteam bani în Africa, spunea valetul,
dar pe urmă mi-am dat seama că dictatorii militari luau tot.
Ei iau banii şi pe urmă, când trimitem provizii, ruşii vin şi
încarcă totul în avioane. Le iau cu cărucioarele!
—Corect, a spus Mână, arătând spre el. E corect.
Nu-mi dădeam seama dacă vorbeşte serios.
—Nu ştiai asta, ai ? mi-a spus valetul de parcă-mi împăr­
tăşea un mare secret. Ruşii iau toate chestiile pe care le tri­
mitem - le cumpără direct de la dictatori.
îi plăcea cuvântul.
—E o nebunie. Aşa că nu mai trimit bani.
I-am strâns mâna omului şi m-au trecut fiorii. Uitasem
că am mâna pe jumătate ruptă. Mână i-a strâns şi el mâna.
—Cum vă numiţi, domnule ? a întrebat el.
—Robby.
Tipul avea pe puţin cincizeci de ani.
—Robby, îţi mulţumim. Hand a făcut o uşoară plecăciune.
Ne-am urcat în autobuz.

înţelegeam cum e cu umbra Pământului care acoperă

Luna. Ştiam că în noaptea aia Pământul acoperea cea mai mare
parte a Lunii, lăsând doar o lamă subţire şi încovoiată. Ce
nu ştiam era de ce Luna şi umbra ei sunt atât de limpezi, li­
niile atât de clare. Soarele nu e clar deloc; conturul lui e
44
discutabil şi schimbător. Şi cu toate că ştiu că Soarele e com­
pus din gaze şi Luna din rocă, continui să mă mir de ce cir­
cumferinţa Lunii e atât de clară, cu muchiile atât de precise -
dccupate cu foarfecele din carton.
Avionul şi-a schimbat traiectoria şi acum Luna era în spa­
tele nostru.
Aveam locuri la clasa întâi şi nu ştiam de ce. Ne temeam
că stăteam la clasa întâi pentru că eram albi, iar senegalezii,
mai bine îmbrăcaţi şi mai educaţi şi poate chiar de viţă aris­
tocratică, stăteau în spate, la clasa Economy. Mână şi cu mine
făcuserăm, puşi laolaltă, trei ani de facultate la UW-La Crosse1
şi, până de curând, nu avuseserăm nimic în bancă. Am as­
cuns ruşinea într-un sertar alături de toate nedreptăţile şi am
mâncat. însoţitoarea de zbor ne-a rugat să tragem obloanele;
ca să nu-i deranjăm pe locuitorii din oraşele pe deasupra căro­
ra treceam...
—Chiar aşa a spus ? am zis eu.
—Aşa cred, a răspuns Mână.
.. .apoi Mână a adormit. Am adormit şi eu la scurt timp,
dar m-am trezit din oră în oră şi mă simţeam înţepenit - atât
de înţepenit chiar şi la clasa întâi - de parcă aveam pietriş
amestecat printre muşchi. M-am sculat la trei dimineaţa şi
mi-am amintit că trebuia să semnez cecurile de călătorie. La
bancă îmi spuseseră să le semnez pe toate înainte să plec în
călătorie. Am uitat instrucţiunile imediat, intenţionam să le
semnez acasă, apoi aproape că mi-am amintit în taxi, apoi la
aeroport, după care m-am gândit că o să am timp în avion.
M-am întors spre fereastră şi am ascuns activitatea cu spatele
şi braţul, aruncând din când în când câte o privire în jur să mă
asigur că nu mă urmăreşte nimeni, nimeni care să le spună tova­
răşilor lui din Dakar că în avion erau nişte turişti plini de bani
- Doamne, cât uram banii ăştia şi uite de ce: mă transformau
în altcineva şi îmi deformau percepţiile - care ar trebui jefuiţi
şi înjunghiaţi şi mai târziu târâţi prin oraş de penis.

1 University of Wisconsin, în oraşul La Crosse.

45
 Semnatul a durat la nesfârşit. Casierul rămăsese fără cecuri
de cinci sute de dolari după primele şase, aşa că restul erau
de o sută, două sute nouăzeci în total, în plicuri de câte zece.
După ce semnam fiecare cec, îl lăsam să-mi cadă în poală;
când terminam cu câte un set de zece le adunam, le aranjam
în teancuri bătându-le pe muchie - clic-clic pe măsuţă - şi
le vâram la loc în plicuri.
Prin hublou vedeam aripa avionului argintie şi lucind la
fel cum ar fi lucit şi cu cincizeci de ani în urmă, când ar fi
transportat oameni Jtaai fericiţi şi mai simpli. Toţi fumând şi
vorbind tare - lătrând muzical fiecare ultim cuvânt - şi pur­
tând pălării scumpe. Când am început să zburăm aşa ? Aşa
de neceremonios ? Ar fi trebuit să ştiu, dar nu ştiam. Mână
ar şti. Mână ştia toate chestiile astea, sau se prefăcea că le ştie.
Atâtea întrebări. Dispozitivele de plutire chiar plutesc?
Avioanele chiar plutesc suficient de mult cât să avem timp
să ieşim, sărind pe toboganele alea gonflabile galbene, late şi
sărbătoreşti ? Şi încă ceva: e mai uşor să ucizi pe cineva fru­
mos, sau pe cineva urât ? Dar dacă ar trebui s-o faci cu propri­
ile mâini, plutind pe deasupra ? Cred că asta e altceva. Şi de
ce, când vedem un geam spart pe jumătate, ni-1 dorim spart
de tot ? Vedem cioburile înfipte în ramă şi tânjim să le spar­
gem, unul câte unul, ca pe nişte dinţi. întrebări, întrebări.
Vaclav Havel chiar avea emfizem, sau am visat eu ? Cine avea
emfizem ? Cineva de pe-acolo.
Voiam să dorm în timpul zborului ăstuia. Prea mult timp
de petrecut în compania capului meu m-ar face să mă întorc.
La Oconomowoc şi mai în urmă, la puţoiul ăla de la pompe
funebre şi la ce i-a făcut lui Jack. 'Evident că sicriu închis. Ce
e în capul vostru, oameni buni ?
Semnătura mea pe fiecare cec de o sută de dolari însemna
că era al meu. Dar altfel cecurile nu aveau nici un indiciu de
proprietate; potenţialul pentru fraudă şi abuz părea enorm.
Toate chestiile astea necompletate, frumoase totuşi, cu sparta­
nii lor haşuraţi care se uitau la mine cum semnez cecurile de
culoarea mării, o mare mediterană, unde înotătorii stau întinşi
pe stânci - totul atât de coruptibil. Dar le puteam face mai
46
sigure semnându-le. Semnătură - al meu! Bani negri şi im­
personali toţi până m-am abătut fâşâind asupra lor şi mi-am
pus numele acolo, fâş hârşt fâş, pe linia punctată. Sută după
sută de dolari. Stiloul meu era atât de iute şi de sigur, şi apă­
sam tare ca să fie clar şi lizibil; se auzea fâş! Semnătură - al
meu! Semnătură - al meu! Fiecare zece cecuri o mie, şi toate
ale mele, într-un plic nou şi frumos. Ale m ele! începeam să
am senzaţia că toţi banii ăia care dormitaseră în contul acela
straniu, contul ăla curent deschis de Cathy Wambat - ofe­
rea consultanţă financiară pe lângă slujba ei de bază - erau,
de data asta, aproape adevăraţi. Ceea ce atâta vreme fusese
doar un număr într-un rând al extrasului de cont care-mi era
trimis lunar se găsea acum într-un teanc pe măsuţa din faţa
mea, transformat în realitate de sute de nume, toate ale mele,
sub privirile a sute de spartani.
Mi s-a făcut silă de semnătura mea. Nu mai puteam să
semnez; îmi uram numele. Semnasem npuăzeci de cecuri şi
îmi masam mâna obosită aşa cum am văzut în reclamele la
tratamentele contra artritei. Şi încet mi-am dat seama că va
trebui să mai semnez, de fiecare dată când voi folosi sau încasa
un cec, în prezenţa casierului sau a funcţionarului. De cinci
sute optzeci şi şase de ori semnătura mea va revendica aceşti
bani. Ai mei! Ai mei! Fâş!Fâş!
Un bărbat care stătea de cealaltă parte a intervalului, un
bust masiv sub pătura albastră, a aruncat o privire către mine
şi cecurile mele, teancurile mele ordonate şi stiloul harnic şi
şi-a dat ochii peste cap. Banii nu erau ai mei şi el ştia asta.
Erau bani pierduţi, banii pierduţi ai cuiva, bani care fuseseră
eliberaţi de orice fel de găoace logică şi îşi luaseră zborul, ne­
buneşte, către mine.
Şi mi se dăduseră optzeci de mii de dolari ca să înşurubez
un bec. Nu există aproape nici un alt mod de a descrie ce s-a
întâmplat; aşa a fost. Şeful meu are o broşură făcută de fiu-său
pe computer, o chestie împăturită în două şi trasă la xerox,
cu o listă de servicii, proiecte trecute şi fotografii. Ultima
ediţie, pe cuvântul meu, conţinea o poză cu mine urcat pe
o scară, înşurubând un bec. Habar n-am de ce firma West
47
Side Contractors şi-ar dori să-şi facă atât de curajos recla­
mă la capacitatea de a schimba becuri, dar aşa era. Să fi fost
o glumă la adresa mea, Will Chmielewski - ceva legat de po­
lonezi - pardon, polari - şi abilităţile lor în ce priveşte în­
şurubatul becurilor ? Şeful meu a insistat că nu - Niciodată!
a spus, Isuse, Will, nici gând! - , apoi s-a întors în rulota lui,
înăbuşindu-şi un hohot de râs. Şi nu trece mult şi primesc
un telefon de la cineva de la Leo Burnett, agenţia de publi­
citate cu clădirea aia uriaşă de pe malul râului, care vrea să
ştie dacă mi-ar plăcfca să fiu imortalizat pe milioane de am­
balaje la nu ştiu ce model nou de becuri.
De curând construiserăm un solar pentru o familie de pe
Orchard Street şi se dovedeşte că proprietara lucra la agenţia
asta, era un fel de director artistic şi avea broşura pe undeva,
în timp ce aduna propuneri de logo-uri pentru chestia cu
becurile, a folosit silueta mea pe scară^ şi a vrut să vadă ce
părere are firma şi firma a spus Ăsta! Ăsta-i om ul cu b ecu l!
Ştiam că mama o să fie mândră şi frate-meu Tommy o să
râdă, aşa că am acceptat. Uitaţi logo-ul, dacă mai are vreo
importanţă, mai jos în dreapta. în loc de bani gheaţă mi-au
oferit acţiuni la firma care producea becurile, acţiuni care,
după o splitare sau două, au spus, ar putea să
ajungă la zece, douăsprezece milioane - atât ar
putea ajunge să valoreze în doi ani, spuneau, atât
de bune erau becurile astea noi. Erau geniali,
le-am spus. Becurile lor erau ale dracu’ de bune,
am spus. Apoi le-am dat coordonatele de trans­
fer pentru cei optzeci de mii de dolari, oferta
lor în bani gheaţă şi, aparent, cota de piaţă pen­
tru cei transformaţi în siluete ca să vândă ceva.
M-am simţit pentru scurt timp, în mod greşit,
puternic: C onturul corpului m eu ardea în m in­
ţile a m ilioane de oam en i! Dar apoi m-am prăbuşit cu zgo­
mot. Nu era decât o siluetă, o reducţie. Nu era nimic.
Anul trecut a fost cel mai straniu an cu care am avut de-a
face, a fost cel mai brutal şi bizar - îl pierdusem pe Jack, şi
primisem mai mulţi bani decât văzusem vreodată laolaltă, şi
48
de la o vreme îmi pierdeam mai des cunoştinţa, leşinam mai
des. Resimţeam totul mult prea puternic. Totul îmi atrăgea
atenţia. Petreceam ore întregi plutind în piscine. Lâncezeam
pc terase şi priveam câte o după-amiază întreagă peisaje me­
diocre. Simţeam cum mă copleşeşte încântarea la vederea unui
cuplu fericit. Vedeam sau auzeam de oameni, în general oa­
meni pe care abia dacă îi cunoşteam sau care nici măcar nu-mi
plăceau, care începeau o relaţie, se regăseau după multă bâj-
bâială, şi eram în extaz. Eram luat pe nepregătite de lucruri
familiare. Trăgeam maşina pe dreapta, cu capul sprijinit de
geam, şi încercam să înţeleg cum puteau copacii să fie atât
de v erz i. Melodiile mă izbeau puternic, anumite melodii în
anumite progresii mă făceau să-mi pierd glasul şi să mi se îm­
păienjenească privirea, aproape mă făceau să plâng fără să-mi
producă nici un fel de catharsis. Dădeam din cap uimit de
perfecţiunea câte unui cântec şi imediat eram în maşină, în
drum spre Kmart să-mi cumpăr vreun manual, convins că
pot să învăţ singur să cânt la pian şi, cu gustul meu excep­
ţional, să scot un album, după care mă întorceam spunân-
du-mi Fir-ar al dracu\ ar trebui să învăţ să pilotez avioan e.
Asta vreau cu adevărat să fac. Să pilotez a vioan e. Dar asta
ar dura ani de zile şi eu aveam nevoie să se întâmple mai repede.
Nu voiam decât să fac un curs, să trec examenul de barou şi
pe urmă să practic avocatura, toate astea fără să fi făcut deloc
Facultatea de Drept. Era posibil. Sau poate ar trebui să des­
chid un magazin cu suveniruri de la poliţie, cum plănuiam
în clasa a opta, sau un magazin universal în New Mexico cu
produse de artizanat locale. Şi să mă însor cu o poliţistă. O
să fie enormă, şi puternică, şi o va chema Heather, şi va fi o
femeie tare bună.
încasasem o bătaie cruntă într-un depozit din Ocono-
mowoc şi acum, la două săptămâni întregi după ce anul ăla
nenorocit şi-a dat ultima suflare, încă mă mai simţeam jupuit,
belit şi fript.
Am pus bine cecurile şi m-am culcat la loc şi am visat o
furtună cu picături mari cât nişte automobile. Am visat că
49
priveam furtuna cu reflexii rubinii şi albastre dintr-un buncăr
unde eu eram la adăpost, dar ploaia omora oameni, picăturile
oglindeau şi deformau perfect şi rotund lumea înainte să se
prăbuşească peste cei care aşteptau ca ploaia să aducă viaţă.
/

MIERCURI

Lumina intra ţiptnd prin hublouri, hotărâtă şi sălbatică,

şi am ridicat iute storul cu câţiva centimetri şi ne apropiam
de Africa cu trei sute de mile pe oră, iar dedesubt oceanul
lovea cu disperare coasta Dakarului. Umbra clară a avionu­
lui s-a amestecat cu linia ţărmului, clădirile luceau nisipii şi
albe şi nemişcate, în timp ce apele şi vânturile se năpusteau
asupra lor cu toată furia lumii - şi apoi mureau. Ne aflam
într-un loc deosebit. Ce căutam aici ? Habar n-aveam. Mână
se trezise.
—Senegal, am spus eu.
—Senegal, a spus Mână.
Ne imaginaserăm Senegalul verde, dar era nisipiu.
—Bănuiesc că tot vestul Africii e nisipiu, a zis el.
—Chiar mă aşteptasem să fie verde.
Nu exista burduf între avion şi terminal, doar o scară care
cobora spre pistă. Aerul era cald şi vântul era cald; cerul era
senin, albastru, dar decolorat, iar soarele atârna nemişcat, plic­
tisit şi categoric. Angajaţii care duceau bagajele, cu apărătoare
verzi de genunchi, ne priveau prin ochelarii de protecţie, cu
mâinile încrucişate pe cap.
—Suntem în Africa, a spus Mână.
Am păşit în aeroport.
—Asta e un aeroport african, a spus.
Era micuţ şi deschis în toate părţile. Arăta ca un mic centru
comercial. Ne-am aşezat pe jos, pe linoleumul răcoros şi am
completat formularele de vamă. Eu am terminat, iar Mână
şi-a sprijitit capul de perete.
—Nu-mi vine să cred că am ajuns în Africa, a spus.
50
 —Ştiu, am spus.
—Cum de-am ajuns în Africa ? a întrebat el. Deja nu mai
vreau să plec. Ai simţit cum e aerul ? E altfel. E aer african.
Parcă ar fi amestecat cu mai mult soare. Parcă aerul nostru
nu e amestecat cu la fel de mult soare. Aici îl amestecă per­
fect. E soare şi în vânt, e soare în respiraţia noastră.
—Mă bucur c-ai putut să vii.

Am trecut de vamă şi taximetriştii nu s-au atins de noi

pentru că n-aveam bagaje. Carradine vorbea cu o tânără albă
îmbrăcată în dantele, Blanche în vacanţă, atât de fragilă şi cu
pielea atât de albă, încât, dacă într-adevăr călătorea singură,
nu era zdravănă la cap. Ce căuta aici ? Un păr ca iarba uscată.
O senegaleză masivă îmbrăcată într-un galben strident a
apărut în faţa noastră şi ne-a întrebat ceva.
—Cum ? am spus noi.
—Car’ otel ?
—The Independent, a spus Mână, furând numele dintr-o
uriaşă reclamă luminoasă sub care ne opriserăm.
—Vă duc eu, a spus ea, arătând spre un mic autobuz par­
cat în faţă.
Am întrebat-o dacă putem să scoatem mai întâi nişte bani.
—Bine, a zis uitându-se enervată la ceas.
Eram deja ai ei, copiii ei, şi o ţineam în loc.
Am încasat cecuri în valoare de două mii de dolari - fâ ş !
f â ş f f â ş ! - şi ne-am oprit la toaletă să-i ascundem. I-am dat
jumătate din teanc lui Mână, care i-a împărţit în cinci şi a gă­
sit câte un buzunar pentru fiecare teanc. Eu am îndesat su­
luri în buzunare, în rucsac, în şosete, sub talpă.
Ne-am urcat în autobuz. Eram singurii pasageri. Femeia
s-a aşezat lângă şofer, iar şoferul n-a scos nici un cuvânt.
Pe drumul spre oraş peisajul era arid şi prăfos, de culoarea
pinului scorojit. Drumul trecea printre dune de nisip şi case
de chirpici, clădiri de apartamente alături de cocioabe, blocuri
cu urechi din sute de mici antene parabolice. Pe panourile
publice de afişaj cetăţeni senegalezi priveau critic mizeria sau
urinatul pe stradă şi încurajau consumul de lapte. Drumul
51
era aglomerat de autobuze mici şi albastre şi BMW-uri. Doi
poliţişti au trecut pe lângă noi pe scutere identice.
Când autobuzul se oprea la semafor ferestrele deschise se
umpleau de feţe, mame cu bebeluşi în braţe umblând pe spaţiul
dintre sensurile de ipers şi arătând spre guriţele sugarilor.
—Bebee! Bebee! urlau.
Mai jos, băieţii care vindeau dulciuri şi telefoane mobile
îşi strigau marfa. Bebeluşii erau năpădiţi de muşte. Se întâm­
plau toate prea rapid. Nu eram pregătiţi.
—Dă-le ceva! striga Mână.
—Dă-le tu!
—Ba tu!
Din sensul opus veneau maşini cu optzeci de kilometri
la oră. Aveam bani şi voiam să le dăm - D e asta există ce­
curile de călătorie, tâm pitule! Ştiu! - , dar eram zăpăcit, era
prea brusc totul, iar eu eram preocupat de trafic, bebeluşii
erau prea aproape, aşa că n-am reuşit decât să le zâmbesc vi­
novat, ca un lăcătuş care n-a reuşit să deschidă o uşă. M-am
îndepărtat de geam şi m-am tras mai spre interval şi m-am
făcut mic.
—Bebee! Bebee!
Femeia din autobuz ne urmărea chinul. De ce nu ne spu­
nea să nu le dăm bani ? Ea ar fi trebuit să ne spună să nu le
dăm bani. Ne aşteptăm ca ghizii să-i ţină la distanţă pe conce­
tăţenii lor nevoiaşi. Acum ne urmărea şi şoferul. Am zâm­
bit şi mai larg, încercând să par derutat, agitat. Nu aveam nici
o vină! Mână părea derutat de atitudinea mea, cu toate că
nici nu se trezise de tot şi părul îi stătea ridicol, de parcă abia
se sculase, dar într-un final autobuzul s-a hurducăit mai
departe şi ne-am continuat drumul, până când s-a îngustat
autostrada.
—Bebee! Bebee!
—Domnu’ ! Domnu’ !
O limuzină aurie s-a strecurat în faţa noastră, iar şoferul
vorbea la telefon şi îşi agita pumnii. în scurtă vreme drumul
se îngustase deja şi şerpuia prin oraş, iar în jurul nostru toţi
locuitorii Dakarului în culori ţipătoare vindeau mărunţişuri.
52
Am văzut bărbaţi care duceau cauciucuri de bicicletă către
ateliere de reparaţii. Bărbaţi care vindeau carne direct din că­
rucioare, în timp ce alţii urcau saci cu portocale în maşinile
mergând. Nimeni nu transpira şi nimeni nu fuma. în faţa unui
complex apărat de porţi, un turist alb şi ciufulit într-o jachetă
imensă pe care scria FUBU vorbea cu doi bărbaţi în uniformă
şi cu puşti, în timp ce un grup de studenţi din Italia - Mână
era sigur că erau din Italia - cu bluze albe impecabile şi pan­
taloni negri şi fuste uşor prăfuite, pârâiau pe motorete. Toţi
locuitorii Dakarului, se părea, vindeau câte ceva sau mutau
obiecte dintr-un loc în altul - un oraş al favorurilor mărunte
şi al drumurilor scurte.

Hotelul, aflat în centrul Dakarului, undeva în stânga, era

întunecos, cu un hol de marmură neagră jos şi lustruit şi neted,
totul răcoros, imaculat, dând senzaţia de siguranţă. Intenden­
tul de la recepţie era înalt şi vânos şi purta aceiaşi ochelari
cu rame argintii ca şi cei doi recepţioneri înalţi şi vânoşi cu
care împărţea tejgheaua. A râs la auzul francezei pe care o
vorbea Mână şi ne-a răspuns în engleză. Am cerut o cameră
cu două paturi şi ne-am lăsat bagajele acolo, în încăperea lu­
minoasă, cu vedere atât spre oraşul în tonuri de galben, cât
şi spre marea din stânga, toată în nuanţe de violet şi miere.
—Cât e ceasul ? am întrebat.
—Zece dimineaţă.
—Cum te simţi ? m-a chestionat Mână.
—Mă simt bine. Eşti gata ?
—Sunt frânt, dar ar trebui să mergem.
Am ieşit din holul hotelului în plin centrul Dakarului, cău­
tând o agenţie de voiaj unde să ne rezervăm zborul de ple­
care. Voiam toate informaţiile despre zborurile care pleacă
din Senegal; voiam s-o pornim spre Madagascar sau Ruan­
da, a doua zi. Ne gândeam să rezolvăm întâi cu zborul, apoi
să vizităm cât putem în timpul zilei şi seara şi să fim gata pen­
tru plecarea de dimineaţă. Pe stradă, imediat la ieşirea din
parcarea hotelului, am fost împresuraţi de bărbaţi care iuţeau
pasul şi mergeau în paralel cu noi, în ritmul nostru, mergeau
53
de-a-ndăratelea întrebând „De unde este ? Englezi ?“, în timp
ce-i strângeau mâna lui Mână. Se uitau la mine şi: „Spania ?“
Mereu am parte de Spania, din cauza părului negru şi a genelor.
—American.
— AmeriKHAN, ^ha. Bun venit în Dakar! Ai avut acci­
dent ! Faţa! Mască îţi trebuie, ca lui Phantom! Ha ha! Voi
place la Dakar ? De când în Dakar ?
—De douăzeci de minute.
—A, haha. Douăzeci de minute! Foarte bine. Glumă! Bun
venit! Bun venit! ă trebuie taxi ? Tur ? Eu...
Şi ne-am refugiat în agenţie.
Mână şi-a încercat franceza cu primul angajat, dar fără
mare succes. Am aşteptat să vină unul care vorbea engleză.
—Parcă spuneai că vorbeşti franceză, am zis.
—Vorbesc. Puţin.
—Tatăl tău e francez, aşa e ?
—Dar nu din Franţa. Nu e din Franţa.
—Ce ai pe tine ?
—Cum?
Purta un tricou pe care scria SUNT MÂNDRU DE MOŞTE­
NIREA MEA DE CULOARE. Pe un tip blond cu pantaloni foş­
nitori nu arăta deloc bine.
—De unde-1 ai ?
—De la second-hand.
—Aici n-o să se prindă nimeni de glumă. Sau ce-o fi. Nici
măcar nu e glumă.
—N-o să-şi dea nimeni seama. Şi nu e nici o glumă. Ai
văzut ce scrie pe spate ?
Am dat din cap că da, cu o mişcare lentă, care să comu­
nice suferinţa pe care mi-o provoca. Pe spate scria ECHIPA
DE VOLEI FEMININ ROGERS PARK.
A apărut un vorbitor de engleză şi s-a aşezat la birou în
faţa noastră. Mână s-a aplecat peste birou.
—Am vrea să ştim ce avioane pleacă din Dakar azi şi mâine,
a spus.
—Unde doriţi să mergeţi ? a întrebat angajata, o femeie
impunătoare într-un albastru nepământean.
54
 — Nu suntem siguri, a spus Mână, în engleză. Vrem să
vedem ce opţiuni avem. Aveţi acest gen de in-for-ma-ţie ?
Toate zborurile disponi-bi-le ?
Ăsta e momentul în care Mână a început să vorbească cu
accent senegalez, fără contrageri şi cu pauze între silabe. Era
un accent aproape britanic, dar o versiune mai lentă, cu mult
dat din cap. Un f e l d e a ccent britanic prim itiv ? Cred că da.
De ce fa ce aşa ? O să-l întreb.
—Domnule, unde anume doriţi să mergeţi ? a întrebat fe­
meia.
Şi ea ne credea imbecili.
—Vrem să vedem toate variantele şi pe urmă să alegem
dintre ele, a spus el.
Femeia se uita fix la noi.
—Trebuie să-mi spuneţi unde doriţi să mergeţi.
Engleza ei era bună, fruntea înaltă şi liniştită.
—Nu ne puteţi arăta mai întâi ce zboruri pleacă din Dakar ?
—Nu. Nu pot.
I-am mulţumit şi am ieşit...
—Salut! a spus un individ nou. V-am văzut la hotel. Şi
eu stau la hotel. Domnu’ a avut accident! [Acum se uita atent
la mine, prea atent, mă examina ca un student la medicină]
Domnu’ e un dur. Voi doi petrecăreţi căutaţi distracţie! De
când este voi în Dakar ştiu!
...şi ne-am întors la hotel şi ne-am îndreptat direct spre
unul din cele două birouri de închirieri auto. Voiam să ne
întoarcem la aeroport, să ne rezervăm bilete, după care să
vedem practic tot Senegalul, cu maşina, în după-amiaza aceea.
La birou, un bărbat rotofei şi cu un zâmbet larg. Am cerut
o maşină de clasă mică. A expediat un asistent să o aducă.
La celălalt birou de închirieri, de cealaltă parte a holului,
un bărbat îmbrăcat ca pentru tenis ocăra un alt funcţionar,
mai mărunt. Tenismenul fuma şi vorbea tare şi făcea un întreg
spectacol din uimirea pe care i-o provocau preţurile. Vorbea
engleză şi după accent părea american, cum şi arăta. Avea
şosete albe ridicate pe gambă în stilul lui Van Horn. Ne-am
ascuns în spatele rucsacurilor.
55
 L-am lăsat pe Mână să aştepte maşina şi m-am dus în cen­
trul de afaceri al hotelului să intru pe internet ca să văd ce
zboruri există. La computer era un senegalez enorm de vâr­
stă mijlocie; în jurul lui trei femei care-şi aşteptau rândul. Dar
bărbatul m-a văzut şi mi-a făcut semn să mă apropii, că
aproape terminase. Am zâmbit, încercând să arăt, neputân-
du-mă folosi de franceză, că poate să continue şi că eu pot
să vin mai târziu, oricând. Mi-a făcut din nou semn cu mâna,
accentuând ideea.
M-am apropiat şAun zâmbit, sperând că o să-mi vorbească
în engleză. Mi-a vorbit în franceză.
—Sorry, am spus. No pariez patfrancais. Mon frer - am
spus, arătând undeva spre uşă, într-un fel care voia să spună
că am un prieten care vorbeşte franceză, un vechi prieten -
de la grădiniţă! din născare! - , dar care era în hol, aşteptând
un Ford Taurus. Nu sunt sigur că s-a înţeles.
—Engleză, deci, a spus el cordial. Acestea sunt soţiile mele,
a spus, făcând semn spre cele trei femei care-1 înconjurau,
toate foarte drăguţe, toate foarte înalte.
Am râs rezervat, într-o încercare de a părea politicos, nu
neîncrezător. Trei soţii ? Pe bune ? Luat pe nepregătite, tre­
buia să par impresionat de el şi respectuos faţă de ele, fără
să se întoarcă împotriva mea. Soţiile zâmbeau afectat şi vor­
beau între ele. Erau îmbrăcate magnific, una în galben-tran-
dafiriu, una într-un portocaliu vechi, bogat, iar a treia într-un
albastru de seară târzie - trei regine aşezate pe scaune pliante
în jurul unui Macintosh SE vechi de opt ani, butonat de soţul
lor mult mai bătrân şi care asuda abundent.
—Termin într-o clipă, a spus el. De unde sunteţi ? Lăsaţi-mă
să ghicesc: Texas.
Am minţit.
—Exact! Cum v-aţi dat seama ?
Am început să vorbesc uşor nazal.
—Ah, Texas. Iubesc Texasul. Am fost în Midlands.
—Oh, am spus. Aţi întâlnit...
56
 — îmi pare foarte rău, a spus el, neavând timp să con­
tinue discuţia. Trebuie să termin mesajul ăsta. A arătat spre
monitor.
în câteva minute a terminat şi şi-a cerut scuze şi mi-am
ccrut şi eu scuze şi i-am mulţumit şi a plecat împreună cu
soţiile, iar ultima soţie, cea în galben, a dispărut după colţ
plutind diafan, ca un preot în sutană. Voiam să plec cu tipul
ăla şi cu soţiile lui. N-ar vrea să ne ia şi pe noi în casa lui mare
şi bine păzită şi cu stucaturi roz şi să ne lase să hoinărim de
capul nostru, să ne întindem lângă piscină, iar soţiile lui sau
servitorii să ne aducă băuturi şi loţiune de plajă? Să jucăm
squash împreună. Poate că juca racquetball...
Mână a intrat în cameră cu doi litri de apă îmbuteliată,
extrem de rece. Am luat sticla de plastic, care a început să
scoată gâlgâieli de profundă mulţumire.
—Ei ne aduc maşina în un minut, a spus Mână.
—Trebuie să încetezi cu chestia asta.
—Cu ce anume vrei să încetez ?
— O iau dracului razna. Foloseşte contrageri, ce mama
mă-sii! Vorbeşti ca un extraterestru.
Am căutat pe internet zboruri care pleacă din Dakar. Nici
unul, aproape nici unul, care să nu facă escală la Paris. Nu
puteam să ajungem în Ruanda fără Paris. Nu puteam să ajun­
gem în Yemen fără Paris. Puteam să ajungem în Madagascar,
dar numai prin Africa de Sud. Oriunde am fi vrut să ajun­
gem, ne trebuia o zi sau chiar mai mult. Şi viză. Nu puteam
să trecem nici măcar în Gambia, ţara aia inserată în Senegal
ca o tumoare, fără viză. Numai ca să traversăm continentul,
până la Cairo, ne-ar fi luat toată săptămâna. Nu puteam să
mergem pur şi simplu cu maşina de la Dakar la Cairo ? Nu
puteam. Mauritania cerea viză, la fel şi Mali. Prin nici una
nu era recomandabil să mergi cu maşina.
—La dracu’ ! am spus.
—Am pus-o.
—Da!
Apăruse un bărbat la computerul din spatele nostru, care era
închis când am intrat eu. Era americanul îmbrăcat-de-tenis
57
de la biroul de închirieri. Al lui era D a!-ul. Deschisese com­
puterul şi voia să ne trezească curiozitatea în legătură cu mo­
tivul bucuriei lui.
— Prietenul meu participă la raliul Paris-Dakar, a spus.
—Cursa aia celebră de maşini ? a întrebat Mână.
—Mda. E pe locul şapte.
Accentul lui avea ceva ciudat. Se uita la o pagină cu rezul­
tate.
— Uau! Motocicletă, sau camionetă? a întrebat Mână.
Mână era interesat. Mână părea să ştie despre ce vorbeşte
tipul ăla.
—Motocicletă, a spus el. E chiar bun.
Mână ştia chestii din astea şi ştia câte gorile sunt ucise anual
de gherile în Congo, şi câte tone de cocaină se importă săp­
tămânal din Columbia, şi cum reuşesc, şi cât e de pură, şi cine
ce cartel conduce cu ajutorul căreia din agenţiile americane
şi pentru cât timp. Şi că Spinoza era de fapt autist - asta ci­
tise de curând, nu-şi mai amintea unde, dar e adevărat! I se
studiase A D N -ul! - şi că lui Herbert Hoover îi plăceau bă­
ieţeii (de asta era sigur, deşi s-ar putea să fi fost McKinley,
sau J. Edgar), şi că poţi să le lungeşti oasele piticilor ataşân-
du-le dispozitive externe de lungire a oaselor care arată ca
nişte instrumente de tortură medievale - funcţionează! urla
el, văzuse un documentar cu un tip care crescuse cu aproa­
pe treizeci de centimetri, cu toate că unii pitici obiectaseră,
numindu-1 un fel de Unchiul Tom... şi aşa mai departe, de
douăzeci de ani auzeam rahaturi din astea, încă din clasa întâi,
când spunea că faci viermi dacă-ţi atingi penisul (până la opt
ani am folosit pungi de plastic când făceam pipi) - şi întotdea­
una amestecul ăsta de adevăr, aproape-adevăr şi apocrif - ,
se învârtea prin acest imperiu anecdotic ca un beţiv furios,
dar îşi susţinea cu îndârjire fiecare istorioară, fără vreo urmă
de îndoială şi fără să-ţi permită să te îndoieşti. Dacă nu ştiai
lucrurile astea, erai cu bună ştiinţă ignorant, dar nu erai un
caz pierdut. îşi prefaţa torentele de date cu „Mă rog, pro­
babil că ştii deja, dar uite care e chestia cu minele de zinc..."
58
 în timp ce Mână stătea de vorbă cu tipul ăsta, eu am ac­
cesat şi alte pagini de internet cu zboruri. Dakar-Zair: nu.
Dakar-Kenya: da, dar la un preţ dement şi cu escală la Paris.
Dakar-Polonia: nu. Dakar-Mongolia: nu. Era ca dracu\ De
ce să nu existe nici un zbor între Senegal şi Mongolia ? în­
totdeauna avusesem bănuiala vagă că în restul lumii existau
legături chiar mai bune decât din Statele Unite, că deplasă­
rile între celelalte ţări ale lumii sunt constante şi facile - că
toate celelalte naţiuni sunt îngrămădite una în alta, fac schimb
de informaţii şi-şi plâng de milă, ca fumătorii în stradă, în
faţa clădirii.
—Când ajunge cursa la Dakar ? a întrebat Mână.
—Mâine, poate, a spus tenismenul. Unele dintre maşini
sunt deja aici - alea care au ieşit din cursă. E una în parcare.
N-aţi văzut-o ?
O văzuserăm, când ne întorceam de la agenţia de voiaj,
o camionetă japoneză mică plină de abţibilduri şi împroşcată
cu noroi uscat.
Dakar-Congo: nu. Sudan: nu. Liberia: nu. Uganda: nu.
—De unde sunteţi ? l-a întrebat Mână pe tenisman.
—Chile.
—Aveţi un accent foarte american, a spus Mână.
—Trăiesc în Fort Lauderdale, a răspuns el.
Existau zboruri spre Maroc. Pentru Maroc nu era nevoie
de viză.
—Aha. Şi aţi venit aici ca să vă aşteptaţi prietenul ? - Mână.
Nu-mi displăcea tipul. Chilian care locuia în Florida, iar
acum era în Senegal aşteptându-şi un prieten care venea pe
motocicletă de la Paris - semăna cu noi, m-am gândit, un
gând care ne flata pe mine şi pe Mână - , eram cu toţii că­
lători prin lume care-1 sfidau pe Dumnezeu şi se mişcau şi
învingeau timpul cu avioane şi maşini închiriate. Am încer­
cat să găsesc în trăsăturile lui ceva care să indice că e sud-ame-
rican, am încercat să mă prefac că ar fi trebuit să-mi dau seama.
Păr drept şi negru, ochi căprui strălucitori, faţă ovală, tun-
soare scurtă şi îngrijită, dinţi sănătoşi, înalt...
59
 —Da. E foarte palpitant. Voi aţi venit tot pentru cursă ?
a întrebat el.
— Nu, noi am venit practic... am început eu, dar n-am
ştiut cum să explic.
— Am venit, a intervenit Mână, pentru că era vânt în
Groenlanda.
Tenismenul a râs zgomotos, apoi s-a oprit.
—Nu înţeleg.
—Plănuiserăm să mergem în Groenlanda, am spus eu, dar
zborul a fost anulai din cauza vântului.
A urmat o lungă tăcere.
— Deci staţi până mâine, să vedeţi raliul ? a întrebat el.
—Nu ştim, a spus Mână, întorcându-se către mine. Poate.
De fapt, încercăm să găsim un zbor care pleacă mâine de aici.
—încotro ?
—Nu ştim.
—Dar de ce ? De ce să plecaţi ?
—Nu ştiu. Nu putem sta locului. E greu de explicat.
— Sunteţi criminali ? ne-a întrebat serios şi plin de spe­
ranţă.
Am ridicat din umeri. El a acceptat răspunsul. Ne-am pre­
zentat. îl chema Raymond. Eu m-am prezentat Will, Mână
s-a prezentat Sven. Au vorbit o vreme despre slujbele lor,
Mână explicându-i prognozele meteorologice - „domeniile
dependente de vreme, ca energia, asigurările, agricultura...
şi-ar putea limita riscurile... unul vrea ploaie, celălalt nu, aşa
că împart r i s c u r i l e a l t f e l , am sperat eu tot timpul, decât
o face de obicei, dar n-a fost aşa. Apoi au trecut la fotbal.
—Ei bine, a spus Raymond într-un final, trebuie să plec.
Dar hai să mâncăm împreună mai târziu. Dacă sunteţi în hotel
căutaţi-mă şi mergem să mâncăm. Am fost aseară la un local
italian fantastic şi aş mai merge o dată.
S-a ridicat şi ne-a strâns mâinile şi...
—Will, Sven, mi-a părut bine...
A plecat.
Ne-am dus să verificăm la închirieri; mai aveam de aştep­
tat maşina încă douăzeci de minute. Era ora unsprezece şi
60
nu făcuserăm încă nimic. Avioane, vize, maşini. Aşteptat după
maşini! Era foarte greu de acceptat. încetineala. Timpii morţi.
Dincolo de uşă erau senegalezii, şi marea, şi câmpiile, şi alu­
nele lor - pardon, alunele d e păm ânt - şi dincolo de ele
CCambia, şi soarele se apropia de zenit, şi noi eram tot în holul
hotelului. Aşteptarea! Fiecare drum spre fiecare aeroport din
lume era urât, flancat de dosurile celor mai deprimante case,
şi fiecare hol de hotel nu făcea decât să sublinieze faptul că
suntem trândavi şi muritori. Această, această incorigibilă în­
cetineală a deplasării dintr-un loc în altul - nu aveam instru­
mentele cu care să abordez problema, nici cuvintele cu care
să exprim furia pe care o năştea în mine. Da, eram recu­
noscător maşinilor şi avioanelor pentru capacitatea lor de a
comprima timpul, doar că, odată urcat în ele, ajuns la bordul
lor, timpul încetinea din nou, încetinea dublu, dat fiind con­
textul. Unde mama dracului era teleportarea ? N-ar fi trebuit
să ne teleportăm deja ? Ni s-a promis teleportarea acum câ­
teva decenii! Era un lucru cât se poate de logic. Teleporta­
rea. De ce cheltuiam miliarde pe misiuni spre Marte fără
astronauţi, când am fi putut să pariem toţi banii ăştia pe tele-
portare, singurul progres care ar putea în sfârşit să ne elibereze
de mişcarea înceată de colo-colo, ne-ar transporta trupurile
mari, grase şi încete cu viteza cu care imaginaţia ne poate purta
oriunde - adică exact cu viteza cu care ar trebui să meargă:
cu viteza gândului. La dracu’ cu mişcarea obişnuită. La dracu’
cu maşinile, cu maşinile închiriate, şi cu roţile, şi cu meca­
nica, şi cu marile aparate de metal care erau întotdeauna prea
zgomotoase şi foloseau combustibilul ăsta ridicol, atât de in­
credibil de medieval...
—Hai măcar să dăm o tură pe-afară, a spus Mână.
Era ora unsprezece! Nu făcuserăm nimic!
—Bine, am spus.
Ziua era senină, şi stridentă, şi fierbinte - parcă respirai
prin lână - aşa că am luat-o pe o potecă din spatele hotelu­
lui care cobora douăzeci de trepte spre apă şi am trecut pe
lângă doi băieţi care urcau ducând în braţe o şopârlă. După
ce a traversat o stradă şerpuită, poteca a continuat să coboare.
61
Un paznic care stătea în dreapta potecii, între stradă şi scă­
rile de piatră care coborau, s-a uitat lung la noi, după care a
închis ochii în semn că putem trece - pentru că, am presu­
pus noi, eram albi. Dedesubt, un restaurant pe o terasă, ală­
turi de o piscină albastră şi placidă în jurul căreia stăteau la
soare zeci de europeni, bronzându-se în timp ce-şi deschi­
deau la mijloc romanele în ediţii necartonate, în grupuri de
câte doi sau trei. Am trecut mai departe, cu rucsacii în spate,
spre gardul care separa puntea de ţărmul cu stânci mari,
rotunde şi maronif de jos. Nu exista acces spre plajă. Din­
colo de gard, la două sute de metri spre dreapta doi pescari
senegalezi se bălăceau în apa puţin adâncă de lângă mal, în
dreptul plajei lor pline de bărcuţe din lemn, vopsite negli­
jent în culori îndrăzneţe.
—Aş putea face aşa ceva, am zis.
—Mincinosule, a spus Mână.
—Câţiva ani aş putea să fiu pescar.
—Nu-ţi dau mai mult de şase luni.
Era cald. Am fi vrut să înotăm, dar ar fi trebuit să găsim
o plajă. Şi trebuia să ne mişcăm. Aveam un plan.
Mai întâi, să mergem cu maşina spre sud de-a lungul coas­
tei, spre delta Sine-Saloum să vedem mangrovele şi croco­
dilii, apoi
Să trecem în Gambia, la dracu’ cu vizele, apoi
Să mergem în sus, de-a lungul râului Gambia, până la
Georgetown, apoi
Să facem o întoarcere spre sudul Senegalului şi
Să ajungem înapoi la timp să prindem un zbor de seară,
în cel mai bun caz spre Moscova. Floare la ureche.
Când ne-am întors în holul hotelului maşina tot nu apăru­
se. Mână l-a întrebat pe funcţionarul de la biroul de închi­
rieri, cu care glumise mai devreme şi acum erau prieteni, câte
soţii are.
—Una, a răspuns el.
—Numai una ? a întrebat Mână.
62
 —în curând însă, mai multe. în curând două. A ridicat
i’âte un deget grăsuţ pentru fiecare soţie. Apoi trei şi patru,
a continuat şi zâmbetul i se lărgea cu fiecare deget-soţie.
Au râs amândoi. Am chicotit şi eu de complezenţă. Habar
n-aveam că Senegalul e genul ăsta de ţară.
Ne-am uitat la clientela hotelului formată din oameni de
afaceri şi senegalezi înstăriţi, i-am privit pe bărbaţii care îi
serveau la recepţie, toţi în costume gri şi cu ochelari iden­
tici. Aşteptam de o oră şi jumătate. Voiam să fim în maşină,
pc drum. Spre o plajă, unde să înotăm, apoi spre un parc na­
ţional înţesat de maimuţe şi crocodili, pe urmă mai departe
şi înapoi aici până seara, ca să prindem avionul. Plănuiam să
dăm numai azi cam două mii de dolari trecătorilor.
în cele din urmă ni s-a adus maşina şi, în timp ce ne urcam,
cei doi băieţi s-au oferit să ne spele geamurile. Am refuzat;
au spus că or să aibă grijă de maşină când o parcăm. Le-am
atras atenţia că tocmai plecam, nu parcam. Au râs. Am râs
cu toţii.
—Să le dăm ceva ? a întrebat Mână.
— Hai să pornim mai întâi, am spus. Să ieşim din oraş.
—Conduc eu.
—Nu, mai bine conduc eu la început.
în sfârşit ne mişcăm. Mă simţeam bine la volan. Ne-am
învârtit de patru ori în jurul pieţei înainte să ne hotărâm pe
care dintre cele douăsprezece sau mai multe ramificaţii s-o
luăm. Mână a găsit un post de radio cu muzică americană şi
am ieşit din centru şi am căutat o autostradă. în câteva minute
ne-am rătăcit printre străduţele portocalii şi aglomerate ale
Dakarului. Lumina era seacă şi albă. Câteva secunde mai târ­
ziu mergeam în direcţia greşită pe o stradă cu trei benzi, cu
sens unic, în timp ce zeci de pietoni angajaţi în traversare în
dashiki-urile lor lungi şi imaculate ne făceau semn s-o luăm
înapoi - înapoi, idioţilor! - , după care ne-am împotmolit,
iar eu, cu mişcări iuţi de coate şi multe mormăieli am execu­
tat o întoarcere din trei mişcări în mijlocul drumului, cu o
femeie în faţa noastră, cu un tub imens ţinut în echilibru pe
cap, atâtea femei cu asemenea chestii pe cap, şi toate ne priveau
63
cu un amestec de amuzament şi dispreţ, apoi oprire-porni-
re-hurducăială, oprire-pornire-hurducăială, claxoanele care
nu se mai sfârşeau...
Şi apoi am pornit din nou - la drum! - autostrada se
vedea în faţă - atât de aproape! întreg Senegalul şi mai mult
decât atât la dispoziţia noastră, Senegalul! - şi cu Huey Lewis
la postul local de radio, într-o transmisie de o uimitoare clari­
tate: Do You B elieve in L ove ?

După doar câtfva minute ne pregăteam de moarte. Ce

căuta poliţaiul ăsta în maşina noastră ? Sau poate era soldat ?
Ne ducea spre locul unde erau omorâţi turiştii. Dacă în
Columbia puteau să omoare călugăriţe, puteau să ne omoare
şi pe noi în Africa. Chiar şi în Senegal, care nu fusese etichetat
drept deosebit de periculos, cel puţin conform celor câteva
minute de căutare pe internet la hotel. Dar ce ştiam de fapt ?
Nimic. Ştiam că au aeroport. Eram nişte proşti şi acum ne
îndreptam spre moarte într-o maşină închiriată. Janet Jackson
ţiuia din difuzoare, întrebându-ne ce făcuserăm pentru ea în
ultima vreme.
Poliţistul stătea pe bancheta din spate, aplecat în faţă între
noi, indicându-ne pe unde s-o luăm. Era înalt, avea în jur de
patruzeci şi cinci de ani, era subţire, purta o uniformă nisipie
şi ochelari care păreau a fi Foster Grant. Stătea în mijlocul
drumului şi dirija traficul, când ne-a cerut să oprim. Am oprit,
am tras pe dreapta şi prin geamul de pe partea mea franceza
lui Mână n-a funcţionat deloc. Mână a încercat să desluşească
cu ce greşiserăm, dar omul n-a reuşit să-l facă să priceapă.
Până la urmă, exasperat, a deschis portiera şi s-a urcat în maşină.
Acum ne indica drumul pe străduţele din apropierea cen­
trului Dakarului. Unul din noi avea să fie târât de penis.
Mână şi cu mine trebuia să încropim un plan oarecare şi
vorbeam o engleză foarte iute, în caz că bărbatul ştia vreun
pic limba, deşi eram aproape siguri că nu e cazul.
—Acumurmeazăsănetârâieprinoraşdepenis, am spus eu.
—Nuiderâs. Artrebuisăîncercămsălmituim ?
—Nuîncăaşteaptăunpic.
64
 Tipul ăsta era un poliţai corupt. în Senegal nu trebuia să
ai încrcdere în poliţie. Sau da? Sau poate ăla era Peru...
—Eşticuochiipeel ? Artrebuisăneîngrijorezerucsacurile ?
Rucsacurile noastre erau amândouă desfăcute pe banche­
ta din spate, iar poliţistul stătea între ele. Am aruncat o pri­
vire şi i-am văzut toată mâna mare odihnindu-se dezinteresată
in rucsacul meu.
Am trecut pe lângă mici fortăreţe cu ziduri şi cu alei păzite
de gardieni înarmaţi.
—Crezicămergemlasecţiadepoliţie ?
—Habarnam.
Mână se întorcea periodic către el şi făcea încercări cu
(ranceza, sperând să primească vreo explicaţie pentru toate
astea, sau ce ne aştepta mai departe. Mă rugam să nu trăn­
cănească vreo tâmpenie, cu toate că oricum nu mi-aş fi dat
scama ce spune, aşa că am aruncat cât colo grija asta. Bărbatul
lătra ordine, cu mâna lui mare şi uscată, nu cea din rucsac,
lângă urechea mea, indicându-mi dreapta sau stânga la fiecare
intersecţie. Mi se părea că ne învârtim în cerc. Era totul ar­
bitrar.
—Poatechestiaastaeunfeldejoc ?
Ne-a făcut semn să tragem pe dreapta. Am oprit în spatele
unui taxi, în dreptul unui bar. Poliţistul a arătat spre un in­
dicator, chiar în faţa barului. Era, ne-am dat seama imediat,
chiar locul unde ne oprise prima dată. Făcuserăm un fel de
ocol complicat şi hidos ca să ajungem înapoi aici. Semnul era
un cerc albastru, cu chenarul roşu, indicând că pe stradă era
interzis accesul cu excepţia autobuzelor şi taxiurilor.
Aha. Mână şi cu mine am scos sunete exagerate în semn
că am înţeles şi suntem de acord.
—Aaahaaa! făcea Mână, iar şi iar.
Eram bucuroşi să fim în viaţă. încălcaserăm o lege şi era...
oooh-kay! Acum urma să plătim o amendă şi gata. Eram
veseli şi râdeam cu toţii. Ne învârtise prin oraş douăzeci de
minute doar ca să ne aducă înapoi în locul unde greşiserăm,
ca să ne demonstreze fărădelegea săvârşită. Am râs şi am
65
încuviinţat din cap. Ce proşti am fost! Voiam să-l îmbrăţi­
şez pe poliţist, dar nu cunoşteam obiceiurile locale.
Aveam să rămânem în viaţă.
Cu toate astea pe stradă, pe strada care interzicea accesul
ne-autobuzelor şi taxiurilor, erau zeci de ne-autobuze şi ta­
xiuri. Am încercat să-i atragem atenţia asupra acestui fapt,
dar pe urmă ne-am gândit că n-are rost. Plătim o amendă şi
plecăm mai departe. Dar nu. Ne-a spus să pornim din nou.
Nu coborâse din maşină. Mână a pornit maşina. Acum chiar
eram speriaţi. Acuin urma să murim.
—Acumneomoară ?
— Decesarmaifiobositsănearateindicatoruldacătotavea-
degândsăneomoare ?
Am mai dat cinci sau şase colţuri. Străzile erau extrem de
înguste. Pietonii se întrebau ce caută omul ăsta în maşină cu
doi turişti albi, din care unul avea o faţă de parcă-1 călcase
maşina.
Şi dintr-odată ne-am trezit în faţa hotelului nostru. îi spu-
seserăm la un moment dat unde stăm şi el nu făcea decât să
ne arate drumul.
—Merciy am spus noi.
Eram recunoscători. Hotelul nostru. Drăguţ din partea
lui.
Atunci ne-a cerut bani. I-am oferit zece mii de franci, apro­
ximativ zece dolari. A scuturat din cap. I-am oferit douăzeci
de mii. Nu, nu, a spus. Până la urmă a luat din suportul pen­
tru pahar o bancnotă de o mie de franci, a zâmbit şi a coborât.
O mie de franci era suficient. însemna cam un dolar şi cinci­
zeci de cenţi. Asta era, aparent, tariful. Ne-a făcut cu mâna
şi a pornit în direcţia unde îl găsiserăm.
Maşina s-a înecat. Maşina nu mai pornea. în centrul cen­
trului oraşului, fix în mijlocul traficului din Dakar, ne-a murit
maşina. Mână a sărit la volan încercând s-o pornească. Nimic.
Claxoanele erau la început demente, apoi simfonice. Am împins
maşina cei douăzeci de metri până la hotel. Ne-am întâlnit
cu tipul de la închirieri la mijlocul aleii semicirculare şi am
parcat alături de camioneta japoneză plină de noroi.
66
 —îmi pare foarte rău, a spus tipul de la închirieri. Ştiam
că s-ar putea întâmpla, dar am sperat că nu atât de repede.
Ştiuse că maşina o să moară. Dar nu chiar atât de aproape
dc casă. Mână a încheiat negocierile în timp ce eu stăteam
ncmişcat, holbându-mă la o fereastră de la etajul doi de la
care ne urmăreau două fete albe. Au văzut că mă uit la ele
cum se uită la noi şi s-au tras în spate şi au dispărut.
în camera de hotel, în timp ce aşteptam noua maşină, am
adormit amândoi şi ne-am trezit la cinci.
—Futu-i!
—Ce pierdere de timp.
—N-am făcut nimic.
Nici deltă, nici mangrove, nici Gambia.
Ne era foame.

în hol am dat peste jucătorul de tenis chiliano-american

şi...
—Cum a zis că-1 cheamă ? am întrebat eu în şoaptă.
—Raymond.
—Mersi.
—Salut, Raymond! am spus eu.
—Salut, prieteni!
...şi i-a spus unui taximetrist să ne ducă şase străzi mai
încolo la localul italienesc care-i plăcea lui. Străzile erau în­
guste şi întunecoase. Am deschis geamul şi aerul cald ne-a
atins cu mâini aspre. Clădirile semănau cu clădirile pe care
le mai văzuserăm - cu linii drepte şi colţuri bine definite cu
ferestre între ele - , dar păreau mai aproape de ceva închi­
puit şi construit de arhitecţi din altă lume. Zburam pe sub
acoperişurile lor şi eu rânjeam la vânt pentru că ajunseserăm
până aici şi asta însemna că eram învingători.
Taximetristul ne-a cerut echivalentul a cincizeci de cenţi,
iar eu i-am dat zece dolari; ne-a spus mulţumesc, mulţumesc,
şi că ne aşteaptă până terminăm ca să ne ducă înapoi, sau
oriunde altundeva, oricând, câtă vreme rămânem în ţara lui,
prietenii mei!
67
 Restaurantul era gol cu excepţia a patru italieni beţi şi ro­
tofei care stăteau la bar şi vorbeau cu barmaniţa italiancă şi
beată.
—Mişto tipa, nu-i aşa ? a spus Raymond. De-asta trebuia
să mă întorc. /
Mână a fost de acord.
—Chiar că e drăguţă. Dar mie cam încep să-mi placă sene-
galezele.
—Şi ţie ? a spus Raymond. Ştiu. Sunt superbe. Raymond
a ridicat un deget, pregătindu-se să sublinieze ceva. Dar, a
spus, închizând încet ochii şi ridicând bărbia, toate sunt curve.
—Ce vrei să spui ? a întrebat Mână.
—O să vedeţi, a răspuns el.
Mână şi cu mine ne-am holbat la Raymond şi am clipit
încet. Trebuia să-l suportăm pe bărbatul ăsta o vreme, deşi
era din ce în ce mai limpede că nu era genul nostru. Priete­
niile, chiar şi cele temporare ca asta, se bazează pe apropiere
şi întâmplare, şi ca atare rareori aveau vreo logică. Dar ştiam
că în aceeaşi seară urma să ne despărţim de Raymond şi era
puţin probabil să-l mai vedem vreodată, ceea ce făcea situaţia
suportabilă.
Muzica se scurgea din difuzoare - era un colaj scurt, care
se repeta întruna din Dire Straits, Pink Floyd, Eagles şi White
Album al Beatles-ilor. Am mâncat fettuccine şi am băut bere
senegaleză. Am aflat că Raymond lucra în industria telefo­
niei mobile. Ceva legat de GPS şi celulare şi am mai aflat cum,
destul de curând, orice persoană va putea şti - pentru pro­
pria siguranţă, insista el, bătând uşor în masă cu pumnul, în-
tr-un fel în care probabil o mai făcuse de sute de ori - unde
în lume se găseşte orice altă persoană, localizându-i telefonul
mobil. Dar, încă o dată: în scopuri bune, nu rele. Pentru binele
copiilor. Pentru binele copiilor. Al bunicilor şi al nevestelor.
Era finalul unei epoci şi nu voiam să fiu prin preajmă când
se va întâmpla; schimbaserăm anonimatul pe acces. M-am
cutremurat. Lui Mână, evident, i se făcuse pielea de găină.
68
 * * *

După cină Mână l-a rugat pe taximetrist, care ne aştep­

tase fără radio sau ziare, să ne ducă undeva unde putem as­
culta muzică live.
—Ştii tu, a spus Mână, ceva gen Youssour N’Dour.
Citiserăm în ghidul din holul hotelului că Youssour
N'Dour trăia în Dakar şi era proprietarul unui club. Taxi-
mctristul a părut să înţeleagă, a pornit şi după câteva minute
a tras pe dreapta în faţa unui bar în aer liber.
—Aici este localul unde se cântă muzica aceea care e live ?
a întrebat Mână.
Raymond s-a uitat la Mână. Cineva trebuia să-l strunească
pe Mână.
—Da, da, a spus şoferul, făcându-ne semn să coborâm.
Voi plăcut. Voi plăcut.
Am coborât.
Arăta bine. Un fel de cafenea franţuzească, cu mese afară
şi interiorul luminat în tonuri calde. Dar nu era nici un fel
de muzică, doar mese de fier forjat şi o podea cu dale albe,
un bar cu tejghea neagră pe care se odihnea un bol cu por­
tocale ca în tabloul lui Manet. Am intrat totuşi. Ne gândeam
să bem ceva şi să plecăm.
Ochii tuturor s-au fixat asupra noastră. Erau grupuri de
bărbaţi şi grupuri de femei. Bărbaţii erau turişti şi femeile erau
localnice. Eu m-am dus la baie. în spaţiul micuţ şi răcoros,
cu pereţii umezi ca într-o peşteră şi maronii, m-am spălat pe
mâini cu o bucăţică de săpun în formă de scoică şi care mi­
rosea a ceva ce-mi amintea de casă.
I-am găsit pe Raymond şi pe Mână la o masă afară, împre­
ună cu două senegaleze ceva mai deschise la culoare decât
majoritatea senegalezilor, amândouă cu părul lung şi împle­
tit. Raymond s-a ridicat în picioare, mi-a cedat scaunul lui
şi şi-a luat altul. Fetele m-au examinat scurt şi şi-au întors
privirea. îmi venea să-mi sfâşii pielea de pe faţă.
Au venit băuturile pentru toată lumea. Le-am fost prezen­
tat celor două, m-am prefăcut că le înţeleg numele şi le-am
69
strâns mâinile scurt şi le-am dat drumul imediat. Păreau să
aibă în jur de douăzeci, douăzeci şi doi de ani. Erau surori
şi m-am simţit iarăşi, ca de atâtea ori cu Mână şi cu Jack, ca
a cincea roată la căruţă, singur.
—Sunt din Sierra Leone, a spus Raymond.
—Refugiate, a adiugat Mână.
Nu erau tocmai nemaipomenite, cu ochii mari şi negri şi
dinţi strâmbi şi prea mari. Raymond şi Mână încercau să vor­
bească cu ele în franceză.
—Vorbim puţini franceză, a spus cea mai mare din ele.
Vorbiţi în engleză. In Sierra Leone se vorbeşte engleză.
—Deci vă place acest loc, oraşul Dakar ? a întrebat Mână.
Raymond s-a uitat la el ca la un nebun.
—Ce ? a spus cea mai mică.
Cea mai mică era mai înaltă.
—în Dakar. Dacă vă place, a spus Raymond, enervat.
—Da. E bine.
Cea mare a încuviinţat din cap. Mână a comandat încă un
rând de băuturi şi apoi s-a aplecat spre ele. Era gata să se apuce
de treabă.
— Deci care e situaţia actuală în Sierra Leone ? Charles
Taylor1tot mai dă târcoale ? Ar trebui să ştiu chestiile astea,
bănuiesc, dar a trecut ceva vreme de când n-am mai citit de­
spre asta. Aţi văzut ceva din actele de violenţă legate de co­
merţul cu diamante ?
Păreau consternate şi s-au întors către Raymond pentru
o explicaţie, ca şi cum el ar fi putut traduce.
—Cum vă câştigaţi traiul acolo ? Sunteţi studente ? Când
aţi plecat ? Vreau să spun, părinţii voştri sunt încă acolo ?
Surorile s-au uitat una la alta.
—Ce ? a întrebat cea mai mare, zâmbind.
—Părinţii voştri ? în Sierra Leone ?
—Da. Trăiesc acolo.
—Deci câţi ani aveţi ? a întrebat Raymond.

1 Fostul preşedinte al Liberiei, acuzat de crime de război atât în

propria ţară, cât şi în Sierra Leone.

70
 „Raymond, eşti dur şi ieftin."
„Am văzut mai multe decât tine."
„Asta nu înseamnă nimic."
„înseamnă totul."
„E cea mai comodă scuză."
—Ce ? a spus fata.
—Câţi ani aveţi ? a repetat Raymond.
Cea mare, cea căreia îi adresase Raymond întrebarea, a râs
şi s-a uitat spre sora ei. Sora ei a scuturat din cap. Nu înţelegea.
—De câţi ani sunteţi ? a încercat Mână.
Cea mare a ridicat mâinile într-un gest care voia parcă să
spună „Stop", a închis palmele şi le-a deschis din nou.
—Douăzeci, a spus Mână.
Fata a încuviinţat din cap.
—Şi ea ? a arătat Mână spre sora ei.
A făcut din nou acelaşi gest, cu opt degete în partea a doua.
Optsprezece.
—Optsprezece.
—Nu!
Chestia asta a durat ceva. Raymond râdea.
—Engleza voastră nu e foarte bună, aşa e ? a spus Mână.
—Ce ? a făcut ea.
Raymond a spus-o în franceză. Franceza lui era uluitoare.
—Vorbiţi engleză! a spus fata. Suntem din Sierra Leone!
încotro se îndrepta discuţia asta ? Nimeni nu putea şti. Eu
nu mai ascultam, şi fiecare din cele două fete a început să se
concentreze la un singur bărbat - cea mai mică la Mână, cea­
laltă la Raymond.
Am privit trotuarul peste gărduţul viu scund al cafenelei.
Locul era plin de europeni sau americani grăsuţi, majoritatea
de vârstă mijlocie, voioşi, răbdători. Unii monopolizaseră
atenţia femeilor disponibile, alţii aşteptau împreună cu prie­
tenii, cu mâinile căuş în jurul berilor din paharele înalte. Lângă
uşă era un bărbat fără picioare, care stătea pe un preş.
Acum sora mai mică râdea de ceva ce spusese Mână şi, ca
să fie şi mai explicită, îl apuca de braţ cu amândouă mâinile
71
şi îşi îngropa faţa în umărul lui, ca să demonstreze teribila
veselie pe care i-o provocase. Mână s-a uitat la mine dându-şi
ochii peste cap, ca şi cum s-ar fi trezit cu o pisică în poală.
Au comandat încă un rând de băuturi.
—Deci mergem discotecă acum ? l-a întrebat cea mare pe
Raymond. 7
Mână şi Raymond s-au uitat unul la altul, apoi la mine.
Eu am ridicat din umeri. îmi aminteau de nişte gemene pe
care le cunoscusem în La Crosse, surori care ştiau că pielea
lor e perfectă spre cjjosebire de a noastră, a celorlalţi, şi care
erau foarte iertătoare cu numeroasele solicitări stângace ale
băieţilor albi. Aceste surori, sierra leonezele, aveau aceleaşi
zâmbete strălucitoare, dar complicate.
—Nu, a spus Mână, cred că o să mergem acasă. La hotel.
Era clar o minciună. I-a întins mâna celei mici. Ea şi sora
ei s-au ridicat, s-au uitat urât la mine şi s-au întors la bar.
—Hai să mergem, a spus Raymond.
Când eram cu toţii împreună şi presupuneam că Mână o
să mă întrebe dacă m-ar deranja dacă petrece puţin timp sin­
gur cu una din fete şi că Raymond o să facă acelaşi lucru îi
urâsem pe toţi. îmi părea rău de fete, după care mi-am dat
seama, fără milă, că se meritau unii pe alţii. Acum însă ple­
cam, Mână şi cu Raymond le lăsau în pace, sau le respingeau,
şi acum le iubeam pe cele două surori şi voiam să le apăr de
violenţa unei respingeri. Voiam să fiu singur cu ele. Voiam
să stau la masă cu ele, să râd de alţii împreună cu ele.
Dar ce-am făcut în loc ? Le-am aruncat zâmbetul strâns,
linguşitor pe care-1 arunc cerşetorilor atunci când n-am nimic
să le dau, de fiecare dată însoţit de o uşoară, rapidă ridicare
din umeri, şi am plecat.

Am urcat în urma lui Mână şi Raymond cele două trepte

până la taxi şi am fost înhăţaţi de bărbatul fără picioare. Voia
bani. Apoi o femeie în vârstă, cu degetul mijlociu vârât în
toarta unei căni de tinichea, s-a postat în faţa noastră şi mi-a
înfipt cana la câţiva centimetri de gură. Ne-a apărut în faţă
una din celelalte femei din bar - ce voia n-a spus. Eram încon­
72
juraţi. Ne-am retras în taxi. Raymond s-a urcat lângă şofer
$i a închis portiera. Mână s-a urcat în spate şi eu după el, dar
bărbatul fără picioare se suise pe jumătate în maşină şi nu pu­
team să închid portiera. îi simţeam mirosul respiraţiei şi cuvin­
tele nerostite. De ce nu făcea ceva taximetristul ? Ar fi trebuit
,să ne spună să nu-i dăm bani omului. Ar fi trebuit să-l îm­
brâncească pe bărbat, dar nu făcea decât să privească. Toată
lumea din bar privea.
—Dă-i ceva şi gata, a spus Raymond râzând.
Nu era de râs. Asta era genul de chestie care se întâmplă
în India sau în Biblie.
I-am dat omului monedele pe care le aveam în buzunar
şi s-a dat înapoi suficient cât să putem închide uşa. Bătrâna
a apărut la geamul deschis şi a băgat capul înăuntru. Maşina
se mişca, dar capul ei era pe de-a-ntregul în maşina noastră.
Raymond îi pusese mâna pe umăr şi o împingea. A îmbrân­
cit-o, dar prea puternic - femeia a căzut în boscheţi cu un
ţipăt strident.
Am plecat.
—Isuse! am spus eu.
—Asta chiar c-a fost nasol, a spus Mână.
—Oamenii ăştia sunt săraci, a spus Raymond, fără să se
întoarcă, vorbind prin vântul care sufla prin geam. Ascul­
taţi la mine, a continuat, de data asta întorcându-se cu totul
către noi. Sunteţi aici. Aţi venit aici. Aţi ieşit din hotel. Mer­
geţi pe străzile astea, mă lăsaţi pe mine şi [arătând spre taxi-
metrist cu o mişcare smucită a degetului mare] pe şoferul
ăsta să vă alegem drumul. Căutaţi cu lumânarea întâmplări
din astea. Deschideţi uşa. Inhalaţi. Şi dacă inhalaţi haosul,
îi daţi ceva haosului şi haosul vă dă ceva în loc. Ştiaţi asta ?
Am simţit cum mi se încreţeşte fruntea, semn că gândeam
- adesea fruntea începea să gândească înaintea mea. Am re­
ţinut ce a spus - era un puzzle aruncat pe un preş, dar spe­
ram să-l pot asambla la loc mai târziu.
Am mers în tăcere câteva minute.
—Toată chestia asta n-are nici o logică, a mormăit Mână.
—Inechitatea e prezentă, a continuat Raymond.
73
 Toleranţa mea faţă de el slăbea.
—Doar că nu o recunoaştem dechis. Ştim că suntem mai
puternici, dar ignorăm realitatea asta. Nu ne cunoaştem puterea.
Vă uitaţi şi voi la Star Trek, cum se - care e cuvântul ? se
deplasează de colo-cplo sub formă de raze...
—Teleportează, am spus eu, şocat de direcţia pe care o
lua argumentul şi de faptul că picase drept în ograda mea.
—Aşa, a spus Raymond. Cum vin şi pleacă de pe plane­
tele alea cu probleme prin teleportare ?
— Stai un pic, a$pus Mână şi chiar şi-a dus palma spre
faţa lui Raymond. Vă uitaţi la Star Trek în Chile ?
—Bineînţeles.
Hand a fornăit impresionat.
—Bine, continuă.
— Deci teleportarea asta era bazată pe o mentalitate a
Războiului Rece. Asta era modelul de politică externă ame­
ricană pe-atunci. Se baza pe puterea Americii, pe capacitatea
Americii de a schimba lumile de care se atingea.
Taximetristul a întrebat încotro şi i-am spus încă o dată:
clubul lui Youssour N’Dour. Raymond şi taximetristul se
contraziceau pe ceva. Eu îmi strângeam şi îmi relaxam
pumnii. Tremurau sălbatic, de parcă abia s-ar fi trezit. Mână
a observat.
—Ştii, a spus, ai putea să mergi la spital aici. Tot anonim
ai rămâne. Nimeni nu ţi-ar putea da de urmă aici.
—Ar putea.
—Fii serios. Pe bune. Ar trebui să mergi. Să vezi odată
ce-i cu toate porcăriile astea.
Nu fusesem niciodată la spital după Oconomowok.
Hotărâserăm că, dacă mergeam la spital şi spuneam ce se
întâmplase, toată povestea devenea oficială, şi atunci, dacă
într-o bună zi ne-am întoarce acolo şi i-am omorî pe toţi,
şi-ar da seama că noi am fost. Dar posibilitatea de a mă vin­
deca aici, în Dakar, părea aproape fezabilă. Taximetristul
a mai dat câteva colţuri şi a oprit în faţa unui club care se
numea Hollywood.
—Aici e muzica live ? am întrebat eu.
74
 —Da, da, da - voi place aici! a spus el, îndemnându-ne
înăuntru. Eu aici aştept.
Cu tavanul jos şi oribil, locul era o mică discotecă, roz şi
violet, plină de poze din filme, în alb-negru şi înrămate - ca
într-un muzeu de automobile vechi. Fotografii în mărime na­
turală cu James Dean şi Marilyn Monroe, două sau trei cu
fiecare şi câte una cu Tom Selleck, Sandra Bullock şi Charlie
Sheen, dar şi, oricât de ciudat ar părea, câteva poze cu Val
Kilmer în Top Gun. Localul era gol cu excepţia noastră şi a
doisprezece tineri albi tunşi periuţă. Marinari.
—Aş putea face asta, a spus Mână.
—Să fii marinar? Eşti drogat, am spus.
—Timp de un an aş putea.
—Doar pentru pantaloni. De asta ai face-o.
Raymond a comandat de băut şi a început să vorbească
cu barmaniţa, o tânără senegaleză cu o bluză de dantelă de
o fosforescenţă alb-violetă în lumina neagră. Fata a ocolit ba­
rul şi stătea acum lângă el, atingându-i pieptul. S-a uitat la
mine şi a strâmbat din nas. M-am întins după berea mea şi
am aşteptat să se întoarcă Mână de la toaletă. Locul ăsta mă
deruta. Mă săturasem să mă simt ca un lepros.
Mână a apărut din spate, dar a fost acostat de o femeie
înaltă şi subţire cu o bluză fără umeri, cu bretea după gât şi
pantaloni din imitaţie de piele. Avea un trup ca în fanteziile
unui fetişist - picioarele îmi ajungeau până sub braţ, iar poste­
riorul (nu pot să spun fu n d u l în contextul ăsta; niciodată nu
pot să spun/#«</) era atât de rotund şi de plin, încât părea
că o să explodeze dacă îl înţepi. îl conducea pe Mână spre
micul ring de dans din spate, aflat în dreptul unei oglinzi şi
luminat de dedesubt. Debbie Harry cânta H eart o f Glass şi
întreaga lume stătea nepăsătoare.
Mai era o pereche care dansa, un marinar şi o senegaleză,
dar dansau mai mult cu imaginea lor din oglindă decât unul
cu celălalt. Bărbatul se holba la el însuşi cu o privire care, dacă
ar fi fost adresată oricui altcuiva decât propriei imagini din
oglindă, ar fi putut fi considerată libidinoasă.
75
 Ceilalţi marinari vorbeau între ei, neinteresaţi de barmaniţă
sau de dansatori. Cine era femeia lui Mână ? I-am privit cum
dansează, pe Mână care a dansat un moonwalk şi apoi un soi
de samba, râzând. Mână e genul de tip care are ritm şi se mişcă
bine, dar îi e ruşine, aşa că trebuie să se prostească pe orice
melodie. Acum dans^ aspersorul. Apoi „căruciorul de cum­
părături". O învăţa pe noua lui prietenă „căruciorul de cum­
părături".
—E o ruşine, a spus Raymond, privindu-i pe marinari cu
ochii pe jumătate închişi. Ţara asta le privează pe femeile ei
de demnitate.
Mă gândeam că poate generalizează peste măsură, dar de
fapt nu ştiam suficiente lucruri cât să-mi permit un comen­
tariu.
—Uită-te la Birmania, a continuat el, uită-te la Thailanda,
uită-te la Rusia. Toate îşi vând femeile. Sufletele lor sunt vân­
dute la naştere. Bărbaţii sunt nişte şoareci, iar femeile nişte
vite.
Am băut două pahare de vodcă cu sifon. în scurtă vreme
lui Raymond nu i-a mai plăcut de noua lui prietenă şi a vrut
să plecăm. Partenera lui Mână i-a şoptit ceva şi el a scuturat
din cap şi i-a şoptit şi el ceva, făcându-şi mâna pâlnie la ure­
chea ei. Ea a dat fuga în spatele barului şi s-a întors cu un
pix şi un carneţel. El a scris ceva.
M-am dus la bar să iau o duşcă de ce-o fi. Femeia care
m-a servit purta un sutien alb de sport care arăta de parcă
fusese sfâşiat de tigri - la modă pentru o insulă deşertică.
M-am întors iar. Mână îi arăta ceva prietenei lui. O bucată
de hârtie. O poză. Oare ce era ?
Am înşfăcat-o.
—Ce dracu’ faci ? am urlat. Era o poză cu Jack.
Mână s-a uitat la mine, cu pleoapele grele de milă.
—I-am spus că îl căutăm pe prietenul nostru, a spus.
—Cum adică ?
Era deja beat. Dar n-avea cum, nu atât de repede.
—Ştii ce vreau să spun, a zis el.
—N-are nici o logică, am protestat eu.
76
 —Şi ce dacă ? a spus el.
—Eşti dezgustător.
—Pot să-l arăt cui vreau, idiotule.
—Nu te recunosc.
A pufnit dispreţuitor. Făcea aşa de urât la beţie.
—Să nu mai arăţi niciodată fotografia asta vreunei chel­
năriţe oarecare, am spus.
—Fac ce vreau.
—Ba să crezi tu.
—Băieţi! a spus Raymond, punându-şi un braţ între noi.
Uşurel.
Am ieşit şi am aşteptat în taxi. Voiam să stau o oră sin­
gur în taxi în aerul din ce în ce mai rece, dar după câteva se­
cunde au apărut şi ei.

Mână a cerut încă o dată să fim duşi la clubul de jazz, iar

eu aş fi preferat ca Mână să fie acasă, în St. Louis. N-a fost
o idee bună să-l iau cu mine. Fotografia aia. Ce fel de... ? Nu
puteam să plec acasă, totuşi nu puteam să-l las aici, pentru
că eram în Dakar şi n-aveam la dispoziţie decât săptămâna
asta.
După cinci minute de mers cu maşina pe străzi pustii loca­
lul următor era exact la fel numai că mai rău şi fără Val Kilmer.
—Peste tot în lume, ne-a explicat Raymond, taximetriştii
sunt antrenaţi să ducă turiştii în locuri din astea. Noi intrăm,
taximetristul primeşte un comision, toată lumea e fericită. Nu
suntem decât încărcătură pentru ei. La felul cum călătoriţi
voi doi, o să fiţi ţinte oriunde mergeţi. Sunteţi prada perfectă.
De data asta, imediat ce am intrat, am fost toţi trei atacaţi
la modul cel mai real - femeile se îmbrânceau una pe alta ca
să ajungă mai aproape de noi, aruncându-şi priviri ucigătoare,
una l-a apucat pe Mână de sliţ într-un mod nu atât erotic,
cât posesiv. Raymond s-a trezit alături de o femeie masivă
cu ochi scânteietori, iar Mână a fugit la toaletă. Eu eram lăsat
în pace, mai mult sau mai puţin, aşa că am cerut ceva de băut
şi, privind peste bar, le-am văzut pe cele două surori din Sierra
77
Leone, într-un colţ, dincolo de ringul de dans. M-au văzut
şi ele şi au început să râdă, un râs cald şi compătimitor.
Erau în continuare la produs. Locul era plin - şi mai mulţi
marinari francezi, trei duzini de senegaleze hămesite şi, în rest,
un ghiveci de italieni şi oameni de afaceri europeni mai în
vârstă care stăteau singuri, aşteptând, tot aşteptând. Am pri­
vit ringul de dans cum se aglomerează, se goleşte şi se schimbă
şi la un moment dat sierra leonezele dansau singure şi atunci
m-am hotărât să le dau, înainte să plecăm, conţinutul şosetei
mele stângi, vreo pstfru sute de dolari.
Mână s-a întors ae la toaletă cu o poveste. După spusele
lui înăuntru erau câţiva marinari francezi care l-au întrebat
ce naţionalitate are. American, a spus el. „America!“ au făcut
ei, „voi plătiţi pentru întreaga lume!“ Apoi au ovaţionat cu
toţii şi l-au bătut prieteneşte pe spate. Probabil a inventat totul.
—Partea cea mai dementă, a spus Mână, e că am impre­
sia că vorbeau serios.
—Le-ai arătat vreo fotografie ? am întrebat eu.
—Du-te dracu’ ! a spus el.
—Sunt tineri. Or să înveţe, a spus Raymond.
—Ce să înveţe ? a întrebat Mână.
—Batjocura, a spus el.
Eram impresionat de Raymond. Era în stare să nimerească
un cuvânt ca batjocură în limba lui de adopţie şi, mai mult
de atât, era genul de om care rostea aforisme, căruia îi tre­
ceau prin cap asemenea lucruri: Nu suntem decât încărcătu­
ră - şi putea să le strecoare în conversaţie - , dacă îi dai ceva
haosului, haosul îţi dă ceva în loc. întotdeauna mi-am dorit
să fiu şi eu aşa.
Am privit ringul de dans, plin de umeri lăsaţi şi capete
aplecate care se bălăngăneau, braţe care se ridicau pasiv sus,
tot mai sus. Femeile îşi dădeau părul după ureche, iar băr­
baţii dădeau din cap în ritm, cu pumnii strânşi.
Ce era în neregulă cu Charlotte ? Nimic. Orice nemulţu­
mire părea acum ridicolă. Avea fire lungi de păr negru care
i se încolăceau în jurul sfârcurilor, iar eu văzusem în asta o
problemă, în loc s-o iubesc pentru indiferenţa cu care le privea.
78
Şi îmi displăcea felul cum gemea. Gemea prea mult, mi-am
comunicat eu într-o bună zi şi, mai rău, gemetele ei erau prea
triste. Prea pline de suferinţă. Gemea când o strângeam în
braţe şi gemetele erau obosite, suspinate şi extenuate, ca ofta­
tul unui bătrân care le-a văzut pe toate şi nu-i vine să creadă
că acum cineva îl ţine în braţe, la capătul unui drum pe care
nu-1 poate descrie. Gemetele mă veştejeau, îmi stricau che­
ful şi în cele din urmă m-am plâns de gemetele lui Charlotte,
fără nici un folos. Mi-a răspuns cu un alt geamăt care, îmi
dau seama acum, era sfârşitul sfârşitului.
Am fost un prost. Era toată numai suflet, iar eu mă gă­
seam acum în locul ăsta, unde femeile astea credeau că am
nevoie de ele.
—Hai să mergem, a spus Mână. E prea trist.
Dar eu voiam să descarc banii asupra sierra leonezelor.
Erau inofensive şi, în comparaţie cu restul femeilor de acolo,
mai aveau o speranţă. M-am strecurat pe lângă o femeie cu
gheare imense - pe fiecare unghie era pictat un mic apus de
soare - şi m-am dus la toaletă - o gaură în podea într-o cameră
cât o debara - să scot fără să mă vadă nimeni bancnotele pe
care le ţineam înfăşurate ca o cătuşă în jurul gleznei. Cu
cocoloşul înghesuit în pumnul strâns am traversat ringul de
dans şi le-am găsit pe cele două tinere stând pe margine, plic­
tisite şi am spus „Scuze" înainte să-i îndes bancnotele în mână
celei mai mari. Nici măcar nu s-a uitat la cocoloş; l-a simţit
în palmă, dar a rămas cu privirea la mine. Mi-am dat seama
într-o clipă că era prima dată când vreuna dintre femeile de-a-
colo s-a uitat cu adevărat la mine. Am fugit înapoi peste ringul
de dans, luând un avans în faţa ciorchinelui de femei de la
bar care dădeau să mă înhaţe.
Raymond era afară. Strada era aglomerată şi paznicii de
la uşă ne-au spus noapte bună - drăguţ, m-am gândit - şi
am aşteptat în taxi pe întuneric.
—Sven e încă înăuntru, a explicat Raymond.
Mână a apărut împreună cu cele două surori care îl să­
rutau pe obraji şi îl mângâiau pe piept - fusese considerat
autorul darului meu - şi le-a lăsat pe treptele clubului. A
79
traversat strada şi a venit spre taxi cu paşi mari, zâmbind larg.
A deschis portiera şi s-a urcat lângă mine şi a încercat s-o
închidă, dar Isuse - un corp, iarăşi! - un corp împiedica în­
chiderea portierei şi nu ne permitea să pornim din loc. Era
prostituata mea cu gheare imense. Mă văzuse dându-le banii
celor două surori şi voia şi ea partea ei. Era enormă. Am în­
cercat s-o împing, dar era puternică, cel puţin la fel de grea
ca mine, şi se urcase deja pe jumătate în maşină, împiedi-
cându-ne să plecăm sau măcar să închidem portiera. Ţinea
mâna întinsă şi vorbea repede, în franceză. Apoi în engleză:
—Dă-mi te văd! Dă-mi te văd!
Am găsit o bancnotă de cincizeci de dirhami şi i-am arun­
cat-o. A căzut pe stradă. A ridicat-o şi eu am închis portiera,
aproape prinzându-i mâna. S-a întors repede şi a intrat la loc
în bar, îndesându-şi bancnota în pantaloni, în timp ce noi ple­
cam mai departe.

La ora unu eram deja extenuaţi şi eram înapoi acasă. în

holul negru şi răcoros am aşteptat liftul împreună cu Raymond,
cu ochii ţintă la uşile de oţel.
—Deci, care-i următoarea destinaţie ? a întrebat el. Mâine.
—Nu ştim sigur încă, a răspuns Mână. A ta ?
—Plec în Portugalia cu prietenul meu. Ne luăm o vacanţă
după ce termină cursa. Pe urmă înapoi acasă.
—Crezi că o să câştige ? am întrebat eu.
—Să câştige ? Nici vorbă. Dar nu asta e ideea.
Eu credeam că e.
—De ce nu ? am întrebat.
—Ideea e să te oferi morţii ca să vezi dacă te alege pe tine.
Mână s-a întors spre el.
—Vrea să se asigure că Dumnezeu vrea ca el să trăiască.
Aşa că petrece o grămadă de timp întrebând. Se duce până
pe marginea abisului şi simte răsuflarea lui Dumnezeu în ceafă.
Dacă Dumnezeu vrea să-l ia, nu trebuie decât să sufle.
—Isuse! am făcut eu.
A venit liftul şi s-au deschis uşile.
—Nu el.
80
 —Cine ?
—Nu cred în Isus, a spus Raymond. Cred că El ar fi ori­
pilat de faptul că-1 numim pe Isus Christos fiul Lui.
Pierdusem firul. Mână ne-a adus pe amândoi înapoi la rea­
litate.
—Portugalia, deci.
—Probabil că e frumos, am zis eu.
Nu ştiu de ce am spus-o. Nu mă gândeam la Portugalia
ca fiind o ţară frumoasă, cu toate că nu văzusem niciodată
vreo imagine, sau nu-mi aminteam nici una. Când auzeam
cuvântul Portugalia mă gândeam la Madagascar, uscat, plin
dc arbuşti, sărac, cu copacii foşgăind de lemurieni. Nu ştiam
practic nimic, dar nu suportam gândul că aveam despre na­
ţiunile lumii numai colaje prost întocmite din manuale de stu­
dii sociale şi cataloage turistice frunzărite în grabă.
—Ei bine, a continuat Raymond, mi-e groază, ca să spun
drept. îmi place la nebunie aici. îmi place să-mi îmbrac hai­
nele în locuri noi. Aceeaşi cămaşă, altă ţară! E poate singu­
rul lucru care-mi place atât de mult - să călătoresc. Am
terminat cu femeile, a spus, împingându-şi bărbia în faţă cu
o sfidare teatrală.
S-a auzit semnalul care anunţa etajul lui Raymond şi s-au
deschis uşile.
—Ce contează sunt călătoriile şi copiii, a spus, păşind afară
din lift. Orice altceva e o corvoadă sau moarte.
I-am aruncat o privire lui Mână. Ce dracu’fX inea uşa des­
chisă.
— E devreme, a spus Raymond. Nu vreţi să bem ceva ?
—Acum ? am spus eu.
—Nu e decât 12.30! Am scotch. Scotch de calitate.
Mi-am coborât privirea. N-aveam chef să-mi pierd noaptea
cu Raymond.
—Poate, a spus Mână. Ne oprim mai întâi la noi în ca­
meră şi poate ne vedem pe urmă. La ce cameră stai ?
—716, a spus el. O să fie frumos. în Chile seara nu se ter­
mină niciodată atât de devreme.
—Ne vedem puţin mai încolo, a zis Mână.
81
 La etajul nostru i-am dat bună seara paznicului adoles­
cent care citea Victor Hugo lângă lift.
—Ai de gând să te duci ? am întrebat eu.
—Puţin probabil, a spus Mână.
M-am spălat pe dinţi şi Mână la fel şi ne-am întins pe patu­
rile noastre şi ne-am uitat la un sitcom franţuzesc. O came­
ristă adevărată era fugărită de un majordom adevărat. Celor
care râdeau pe fundal le plăcea la nebunie. Eu voiam să-l
smulg pe Mână de lângă fotografia lui Jack. Era absurd, dar
nu voiam să răbufnifi după ce băusem atâta...
—Suntem în Senegal, a spus Mână.
—Senegal.
—Ieri eram în Chicago.
-M d a .
—Acum suntem în Senegal.
Idiotul.
—Am venit cu avionul, a spus el.
Lămurim totul mâine. în seara asta o să-i dau voie să fie
cretin.
—Senegal e în Africa, a spus el.
—Suntem în Africa, am spus.
—Suntem în viaţă şi am ajuns în Africa.
—Am ajuns aici cu avionul.
—în seara asta am văzut prostituate.
—Şi un bărbat fără picioare.
—Ieri eram în Chicago.
—Ce-ţi face faţa ?
La dracu’ !
—Bine.
—încă arată destul de sinistru.
—Uite, Mână, nu...
—Scuze.
—Mi-e bine câtă vreme nu mă gândesc.
—Scuze.
—Nu-mi mai aminti. E destul de rău că...
—Rahat. Scuze. Acum o să ştiu. Fir-ar mă-sa, fra te ! Şi-a
tras un pumn în piept. Chiar îmi pare rău, Will.
82
 Dar îi părea rău numai pentru că o menţionase; nu pen­
tru că o provocase.
—Nu doare, am minţit.
—Bun.
—Mâine trebuie să ne descurcăm mai bine, am spus.
Voiam mai mult decât amenzi pentru parcare ilegală şi ho­
luri de hotel.
—Aşa o să facem, a spus el, picotind.
A adormit în câteva minute, respirând mult prea zgomo­
tos, cu mâinile între coapse şi cu palmele împreunate ca pen­
tru rugăciune.

Mama lui Jack ne rugase să-i aducem lucrurile, să mer­

gem cu o maşină până în Oconomowoc, unde îşi ţinea Jack
lucrurile vechi, pentru că tatăl lui Jack era prea bătrân, avea
peste şaptezeci de ani şi era distrus, iar ea nu credea că s-ar
putea descurca singură. Aşa că acum vreo trei săptămâni am
închiriat o camionetă şi am mers o oră şi ceva spre nord, de
la Chicago, pe autostrada 94, depăşind trailere încărcate cu
tractoare John Deere, trecând pe lângă fabricile de medica­
mente, Teledyne şi Baxter şi Abbott, trecând pe lângă Mars
Cheese Casde şi Bong Recreation Area - de două ori încerca­
serăm în liceu să furăm firma aia - , am zburat pe lângă fer­
mele gri şi morocănoase de la graniţa cu Illinois şi am ajuns
în Oconomowok. Am oprit la Muzeul Militar Kenosha, un
gazon care se întindea dincolo de autostradă, împestriţat cu
tancuri şi elicoptere jalnice. Probabil că fuseserăm acolo de
douăzeci de ori din copilărie şi de data asta am coborât din
maşină şi am sărit gardul şi am băut singura bere pe care o
adusese Mână. Era ianuarie şi era ora nouă şi locul era pus­
tiu. încă de pe atunci vorbeam de plecare.
—Ce zici de Africa de Sud ? m-a întrebat Mână în timp
ce-şi plimba mâna pe un tanc din cel de-al Doilea Război
Mondial pe care cineva îl numise „momeală pentru tigri“.
Toate maşinile păreau mai fragile decât mi le aminteam şi
mai mici.
—Nu ştiu, am spus. Poate e prea cunoscută.
83
 —Şi în Turcia mi-am dorit mereu să merg. Ai văzut ima­
gini cu Turcia ?
—Aşa cred, am răspuns.
Habar n-aveam, de fapt.
Mână a sărit pe utytanc nemţesc şi s-a uitat prin trapă. Era
imposibil să mai încapă pe-acolo. Adevărul e că se cam îm­
pănase în jurul taliei.
—Churchill a inventat tancul, am spus eu.
—Mi-ai spus ieri. Ai terminat cartea aia ?

O citeam pe *îndelete. O savuram. îmi doream viaţa lui

” N U - .

Churchill. Voiam s-o trăiesc clipă de clipă.

După ce am plecat mai departe, cu Mână la volan, am tre­
cut pe lângă un cuplu care stătea pe bara din spate a maşinii
parcate pe marginea drumului.
—Ce faci acolo ? am întrebat eu.
—Opresc. N-avem încotro.
—Sunt sigur că au mobil.
Nu aveau mobil. Maşina era un Volkswagen Jetta vechi
şi aveau nevoie s-o împingă. Cincisprezece metri, nu mai
mult, după care o să ridice piciorul de pe ambreiaj şi or să-şi
vadă de drum. Bărbatul, îmbrăcat cu un tricou cu Tina Tumer,
era rotofei şi nu putea să împingă singur maşina de pe taluz,
iar femeia, şi mai dolofană, îmbrăcată cu salopetă, nu ştia când
şi cum să ridice piciorul. Deci împinsul ne revenea nouă.
Am zgâlţâit maşina până a scrâşnit pe pietriş. Era uşoară.
Cei doi au sărit înăuntru, iar noi am împins-o până pe asfalt
şi am început să alergăm - era atât de uşoară! După câteva
secunde mergea destul de repede, bărbatul a ridicat piciorul,
ambreiajul a prins, iar Mână s-a urcat pe bara din spate. Ce
mă-sa făcea ?
—Dă-te jos, cretinule, am spus.
Dar el se ţinea în continuare de bară. Eu mă oprisem şi
acum priveam maşina cum se îndepărtează, cu Mână cocoţat
pe ea ca pe un cărucior de la supermarket. S-au aprins stopu­
rile şi bărbatul a urlat ceva pe geam, gesticulând cu pumnul,
îi dădeam dreptate. Mână a sărit jos şi maşina s-a îndepărtat
84
în viteză cu Mână fugind în urma ei şi răcnind măscări. To­
tul începuse atât de simplu, cu nişte intenţii atât de bune şi
de simple...

Complexul era un trio de clădiri paralele, lungi şi joase,

în aer liber, deschise non-stop şi se găsea în Oconomowoc,
imediat la vest de Milwaukee, la douăzeci de minute de locu­
rile unde copilăriserăm. Mână şi cu mine am intrat în par­
carea depozitului, între Industrial Avenue şi Wall Street, nişte
străduţe insignifiante cu pavajul prost, vălurit şi plin de gropi.
Mână era încă furios. Bărbatul din Jetta îl făcuse căcănar,
şi lui caracterizarea i se părea nedreaptă. Noi îi ajutase­
răm şi grasul nu ne permitea să savurăm momentul în stilul
nostru.
—în stilul tau, am spus eu.
— Idiotu’ dracu’ ! Nu pot să cred că există asemenea
oameni.
Se făcuse aproape ora unsprezece şi locul era pustiu. Erau
probabil cincizeci de depozite individuale înşirate pe mai
multe rânduri, fiecare era o cutie albă de tablă ondulată de
mărimea unui camion mai mic, fiecare avea o uşă rulantă,
prinsă de podea cu un lacăt ca o ancoră. Eram singuri în com­
plex. Am parcat în dreptul depozitului nostru, am lăsat moto­
rul mergând şi ne-am dus pe jos până la un magazin Citgo
să luăm ceva de mâncare. La tejghea era un tip cu jeanşi roşi
la buzunarele de la spate şi o şapcă Blackhawks cu cozorocul
deşirat în jurul frunţii roz şi uscate. Achita vreo treizeci de
batoane Red Rope.
—Ai de gând să le mănânci pe toate ? a întrebat Mână.
Mână intră în vorbă cu lumea. Asta e problema. Intră în
vorbă cu persoane în vârstă, le pune întrebări, cu părul lui
blond şi faţa curată, cu aspectul lui inofensiv, dar nu prea
inofensiv, şi ei se simt imediat în largul lor. Dar când îl furnică
ceva pe dinăuntru se poate întâmpla orice.
—Toate ce ? a spus tipul cu şapca Blackhawks.
—Batoanele alea din mâna ta.
-H ă?
85
 Blackhawks înţelegea ce vrea să spună Mână, dar pur şi
simplu nu ştia de ce l-ar întreba cineva la Citgo de Red
Rope-urile lui.
—Dacă le m ânând zic, a continuat Mână. Ştii tu, atunci
când îţi mişti m andibula ş i... ştii tu, mesteci...
—Nebunu’ dracu* ! a spus tipul. Ce mă-ta vrei...
—Nu, ce mă-ta vrei tu ?
Mână răcnea deja şi erau foarte aproape unul de altul.
Mână era mai înalt, îl depăşea cu vreo cinci centimetri şi zece
kilograme. Blackhajţrks a făcut un pas înapoi.
—Dai înapoi, baiatu’ ? l-a provocat Mână.
—Nebunu’ dracu’ ! a spus Blackhawks şi a scuipat spre
dreapta.
— Eu sunt nebun ? Tu ai cumpărat toate batoanele Red
Rope din magazin şi eu sunt nebunul ? Asta mâncaţi voi aici,
în Ocka-Ocka-Noka-Mocka ... sau cum mă-sa îi spune ? Eşti
cumva primarul din Ocka-Schmakka şi mănânci căcaturile
astea de batoane prin lege ?
Mână o luase pe arătură. Blackhawks s-a întors să-şi ia
restul. Vânzătorul, care avea cam şaişpe ani şi un gât dilatat
şi plin de speranţă ca al unei ţestoase, încheia tranzacţia, igno­
rând desfăşurarea acţiunii. Iar eu încercam să ignor totul şi
nu eram sigur de ce. Mână era responsabilitatea mea.
—Muistule! a spus Blackhawks cu un şuierat şi un hăhăit
satisfăcut.
—Muist ? a făcut Mână, dar Blackhawks ieşea deja. Muist ?
Cum adică ? Asta-i tot ce poţi ? Muist ? Poponaru’ dracu’ ...
Tipul a plecat. Nu-mi venea să cred. Aveam douăzeci şi
şapte de ani şi Mână se înjura într-un magazin cu un
Oco-localnic care n-avea mai mult de douăzeci.
—E vreo toaletă pe-aici ? l-a întrebat Mână pe vânzător.
—E stricată, a răspuns el.
—Mincinosule, a spus Mână.
Ne-am cumpărat de mâncare şi, după ce am ieşit, Mână,
cu restul de baton de ciocolată atârnându-i din gură, a urinat
pe peretele exterior al magazinului Citgo, încercând să-şi dea
seama ce a vrut să spună cu „muist".
86
 —Bănuiesc c-a vrut să spună că sunt homo, nu ?
—Nu ştiu.
— Dar ăla care excită vedetele porno înaintea filmărilor
du c tot muist ?
—Nici pomeneală, am spus eu, mirându-mă că ştiam aşa
ceva.
-A h .
Mână şi-a continuat excreţia, iar eu am pornit spre depozit.
I )upă ce am rulat uşa argintie care făcea un zgomot infer­
nal, înainte să aprind lumina, l-am văzut pe Jack Sikma. Stătea
într-un colţ, un poster în mărime naturală a lui Sikma cel lent,
centrul totemic al echipei Milwaukee Bucks, un alb uriaş şi
stângaci, dar un jucător deloc prost pe teren, care aici ne în­
tâmpina cu un zâmbet. Am atins întrerupătorul şi unicul bec
din spatele încăperii s-a trezit la viaţă. Locul era plin ochi.
Mână venise lângă mine, examinându-şi jeanşii stropiţi de
efluviile care ricoşaseră din zid.
—Isuse! a făcut el.
Locul era ordonat, cu şiruri de cutii perfecte aranjate în
teancuri după mărime, iar în dreapta erau lucrurile care nu
mai încăpuseră sau pe care Jack le adăugase după aia. Saltele.
O plasă cu mingi de fotbal. Un pachinko1. Un colţ înţesat
cu vechile lui hărţi selenare.
Era o seară foarte rece.
—Mă duc să mă uit pe-aici, a spus Mână.
- C e ? Unde?
—Pe-aici. E un depozit de arme al Gărzii Naţionale chiar
aici, în spate, pe deal. Decât să stau aici între toate astea şi să
mă uit la tine cum scotoceşti printre ele.
—Nu mă ajuţi să le strâng ?
—Ba da, dar ştiu că vrei să te uiţi prin ele mai întâi.
—Nu vrei să le vezi ?
—Păi... nu.
—Să nu iei camioneta.
—N-o iau. Mă duc pe jos.

1 Joc de noroc japonez, pe un suport asemănător celui de pinball.

87
 — Lasă-i motorul mergând.
— îl las.
—Pe urmă să mă ajuţi să strâng toate astea.
—Când termini cu uitatul, te ajut.
—Bine.
— Mă întorc cam în jumate de oră. Mă duc să văd ce e
acolo sus.
—Chiar ai de gând să...
—Mă întorc.
—Bine. ^
Şi a plecat. Era un tâmpit şi un ciudat - tot timpul dispă­
rea - , dar eram fericit să fiu lăsat în pace. Am deschis o cutie
cu lucrări vechi din şcoală şi desene pe hârtie de desen tehnic,
un teanc de douăzeci, din care optsprezece erau cu planeta
Saturn, unele cu sclipici. Când aveam amândoi unsprezece
ani, înainte să fiu sigur că dacă stai pe toaletă nu-ţi intră în
rect insecte zburătoare şi înainte ca inima să înceapă să-mi
bată neregulat - o să povestesc pe larg mai târziu, dar n-a
fost aşa mare chestie - , Jack şi cu mine ne luam blocurile de
desen şi ne întindeam pe burtă şi ne desenam casele viito­
rului şi peisajul înconjurător, aşa cum avea să arate în 2020.
El era mai bun decât mine la desen tehnic, aşa că el făcea
chestiile astea, iar eu făceam iarba şi animalele şi oamenii, cu
mâini mari şi capete mici, dar orice am fi făcut, oricum ne-am
fi împărţit sarcinile, desenele nu aveau nici o legătură cu vi­
ziunile noastre. Dar ambiţia lor era clară şi astfel îi derutau
pe profesorii noştri care credeau că suntem pe atât de tem­
beli, pe cât ne prefăceam că suntem. Curând însă, toată lumea
şi-a dat seama că Jack era diferit de mine şi de Mână, că ceea
ce la mine era haos la el era calm şi ceea ce la Mână era o gură
căscată şi în continuă mişcare la el era înţelepciune. Dar el
nu era şmecher, deşi Mână şi cu mine ne doream asta şi oca­
zional chiar atingeam un oarecare nivel de şmecherie la scară
locală. Lui Jack îi lipsea gena asta, nu se putea mişca cu fluidi­
tate sau cu furie, nu ştia să-şi împingă şosetele în jos cum tre­
buie şi voia ca părul să-l avantajeze, dar petrecea prea mult
timp încercând să-l ţină la locul lui. Era atent şi mereu pus
88
la punct - noi presupuneam că era din cauză că avea astm
şi timp de ani de zile a fost un copil foarte micuţ, cu mult
mai mic decât noi, ceilalţi, mai scund, mai slab, proporţionat,
dar aproape anemic. îşi coordona bine mişcările, era un atlet
bun, serios, dar atât de mic, un copil în miniatură - până şi
capul îl avea mai mic. Asta până prin ultimul an de liceu când
şi-a dat drumul, a ajuns la 1,80, s-a împlinit şi, cu ochii lui
umezi şi gropiţa din bărbie, a ajuns preferatul fetelor mămoase
care voiau şi să-l răsfeţe şi să-l înveţe lucruri pe care ele le
ştiau şi pe care trebuia să le ştie şi el. Iar el a tratat această
atenţie care i se acorda cu un simţ al responsabilităţii, cu o
solemnitate chiar, care pe noi ne scotea din minţi.
Huruitul stins al camionetei noastre a încetat şi s-au auzit
voci apropiindu-se.

JOI

Ne-am trezit târziu. Era deja ora nouă.

—Cât timp irosit, a spus Mână. Am fi putut să dormim
în maşină pe drum.
—O să ne descurcăm.
—Trebuie să-i dăm bătaie.
Ne îngrămădeam lucrurile în rucsaci.
—Te-ai sculat azi-noapte? am întrebat eu. M-am trezit
pe la 2.30 sau aşa ceva şi nu erai aici.
—Mda, m-am trezit. Vorbeai în somn.
—Ce spuneam ?
—N-avea logică.
—Aşa că ai plecat ?
—M-am dus jos la Raymond.
—Să mori tu !
—Ba da. Frate, individul ăsta...
A bătut cineva la uşă. Am deschis. O femeie mărunţică
a-nceput să ne explice prin gesturi că vrea să facă curat în
89
camcră. Mi-am cerut scuze şi i-am spus că plecăm în curând.
A zâmbit, a făcut o plecăciune şi s-a retras.
—Stai un pic, am spus. De unde vine mirosul ăsta ?
—De la tine. Tu puţi.
—De la amândoi, ^.mândoi puţim.
Mi-am adulmecat subsuorile. Mirosul era foarte puternic.
—Va trebui să ne spălăm hainele astea. Azi o să transpi­
răm în toate.
Ne dăduserăm seama de mult că nu prima transpiraţie pro­
ducea mirosul. Ci a Aoua transpiraţie pe pielea sau hainele
deja expuse. Era re-transpiraţia.
M-am spălat cu mare bucurie. în duş, în timp ce înghi-
ţeam apă, apa îmi cădea şuierând pe cap, iar picăturile grele,
după ce îmi mângâiau abdomenul, îmi atingeau ritmic picioa­
rele. Mi-am spus, de fapt chiar am şoptit cu voce tare, că nici­
odată nu mă simţisem atât de bine la duş.
Am mers cu maşina până la aeroport şi ne-am dus direct
la ghişeul Air Afrique. In spatele biroului erau trei regine -
impunătoare, îmbrăcate în cele mai elaborate şi mai splendide
straie, cu pielea luminoasă ca nişte lampioane lustruite.
Le-am întrebat ce zboruri pleacă din Dakar.
—încotro mergeţi ? au întrebat ele.
—Ce zboruri pleacă de aici ? am întrebat eu.
—Nu ştiţi încotro mergeţi.
—Da si> nu.
Aveau un zbor spre Mauritania, dar pentru Mauritania
era nevoie de viză.
—Mai e şi altul ?
—E un zbor mâine spre Casablanca.
Marocul nu cerea viză. Dar ar fi trebuit să mai stăm în
Senegal încă o noapte. Ceea ce însemna o probabilitate din
ce în ce mai mică de a putea face ocolul lumii. Eşuam în toate
privinţele în acelaşi timp.
Ne-am asigurat că mai sunt locuri la zborul respectiv şi
ne-am hotărât să ne hotărâm mai târziu. Am plecat de la aero­
port şi am pomit-o spre coastă, spre Saly, unde erau plaje.
90
Mai întâi trebuia să înotăm. Apoi o să vedem crocodili şi mai­
muţe. Apoi o să mergem până în Gambia şi înapoi. Era posi­
bil, ne-am gândit noi, dar trebuia să fim rapizi.
Ne-am rătăcit înainte să ieşim din zona aeroportului. în
faţa unui hangar abandonat ne-am oprit să cerem indicaţii,
în parcarea de lângă aeroport erau vreo treizeci de bărbaţi,
jumătate dintre ei în costum. Un contingent de cinci s-a
apropiat de maşină. Am explicat unde voiam să ajungem -
la Saly - şi în loc să ne spună pe unde s-o luăm doi dintre
ei au început să se certe, amândoi cu mâna pe mânerul por­
tierelor din spate. Am mai întrebat o dată pe unde s-o luăm.
Instrucţiuni, atât, am spus.
Apoi ne-am trezit cu un tânăr pe bancheta din spate.
—Vă duc eu, s-a oferit el.
—Ce ? a spus Mână.
El conducea.
—Eu arăt drumul şi voi plătiţi, nici o problemă.
Mână s-a uitat la mine, eu m-am uitat la Mână.
—Eu arăt, voi plătiţi, nici o problemă, a repetat el.

îl chema Abass. Era mai tânăr decât noi şi purta un tre­

ning de nailon; stătea unde stătuse şi poliţistul şi mi-am dat
seama, spre surprinderea mea, că mă bucuram de prezenţa
lui. Era mai bine să fim trei.
Dar după câteva minute, datorită indicaţiilor lui eram deja
pe drumul spre Saly şi el nu ne mai servea la nimic. Am ve­
rificat pe hartă şi am văzut că restul drumului, care în total
lua cam două ore, era drept.
—Nartrebuisăldămjosacum ? am întrebat eu.
—Credcăarfimârlănie.
A rămas. Ne plăcea de el. îi plăcea Otis Redding, şi Mână
avea o casetă cu Otis Redding aşa că am pus James Brown.
Cel mai mult îi plăcea Wu-Tan Clan, dar n-aveam aşa ceva.
Aveam Dolly Parton.
Drumul era o nesfârşită piaţă - magazine cu pneuri, frigi­
dere la mâna a doua şi tarabe cu fructe în aer liber. Trei
şmecheraşi jucau fotbal mecanic pe o masă la nici doi metri
91
de drum. Microbuze albastru strălucitor şi vopsite voios de
mână, pline până la refuz. Când pasagerii voiau să coboare
microbuzul încetinea şi ei săreau pe uşa din spate. Nu oprea
practic niciodată. Copiii erau jegoşi, dar benzinăriile Mobil
şi Shell erau imaculate, ca şi adulţii. Peste tot oameni în
dashiki destul de lungi cât să atingă taluzul nepavat al dru­
mului, dar cu toate astea fără pată.
Lumina era de un alb prăfos cu care ne obişnuiserăm deja.
M-am hotărât ca, după ce ajungem la Saly, să-i dau lui Abass
cam jumătate din btfiii pe care-i mai aveam cu noi - cam
o mie două sute de dolari.
—Ai nevastă ? a întrebat Mână.
—Nu, nu. Curând, a spus el.
—Copii ?
—Nu, nu. Curând.
Ce-ar putea să facă cu banii ? Să înceapă o afacere ? Să fugă
din Senegal ? îmi lipseau instrumentele necesare ca să-mi ima­
ginez.
La un semafor un bărbat vindea suc de portocale. I-am
făcut semn să se apropie. A venit la geam. Dar nu era suc de
portocale. Era lichid de frână. Vindea lichid de frână şi ca­
sete audio. în spatele lui un morman imens de peşti, de for­
ma unui muşuroi, putrezea în soare.
—Ar trebui să-l lăsăm să coboare aici, am spus eu.
Mână i-a expus oferta. Abass a clătinat din cap şi a zâmbit.
—Vrea să meargă la Saly, mi-a tradus Mână.
Am mers mai departe. Mână şi Abass vorbeau despre ceva
care îi provoca lui Mână multe- exclamaţii de surpriză. S-a
întors spre mine:
—Cred că tocmai a spus că tatăl lui a fost ambasador în
Zair.
—Spune-i felicitări, am zis eu, întrebându-mă ce caută un
fiu de ambasador în maşina noastră, în drum spre Saly.
Mână şi Abass au schimbat câteva cuvinte.
—E mort de zece ani, a explicat Mână.
Ne-am exprimat condoleanţele. I-am întins lui Abass un
baton energizant cu fulgi de ciocolată. A făcut semn, prin
92
parbriz, spre un camion de armată francez care trecea pe lângă
noi în direcţia opusă.
—întreabă-1 numele de familie, am spus eu.
Mână a pus întrebarea.
—Diallo, a răspuns Abass.
—Zău ? a făcut Mână.
încă un camion al trupelor franceze.
—Spune-i, am zis eu, că avem un Diallo1celebru în America.
Mână i-a spus. Abass a fost foarte interesat.
—Abass vrea să ştie, a spus Mână, ce-a făcut Diallo al nos­
tru ca să ajungă celebru.
Am mers în tăcere o vreme. Ştiam că n-am reuşi în veci
să-i explicăm şi nu voiam să stricăm starea de spirit.
—Spune-i că e cântăreţ, am zis eu.

La Saly am ieşit de pe şosea şi am mers pe câteva străduţe

boltite de crengile copacilor. Eram într-o staţiune şi curând
vegetaţia a devenit mai luxuriantă, străzile mai puţin aglo­
merate - parcă intram într-un parc naţional din Florida.
Ne-am întreptat spre un hotel care se chema Savana Saly şi
în parcare am ieşit din maşină şi ne-am întins oasele.
Tocmai pregăteam banii - teancul extras din buzunarul
interior, de sub curea - când ne-a spus cât vrea.
—Cât ? a spus Mână. Abass vorbea repede şi cu asprime.
Cred că vrea optzeci de dolari.
—Optzeci de dolari ca să ne arate drumul până la auto­
stradă ?
—Aşa se pare.
—E prea mult, i-a spus Mână lui Abass.
S-a uitat cu duşmănie la Mână. Acum nu mai era prietenul
nostru. Optzeci de dolari pentru trei intersecţii şi o oră de
mers pe autostradă.

1 Amadou Diallo, tânăr african, emigrant ilegal în SUA, împuşcat

mortal de poliţia din New York în 1999. Pentru că victima nu era
înarmată, incidentul a provocat o mare controversă legată de brutali­
tatea poliţiei şi prejudecăţile rasiale.

93
 I-a aruncat şi alte cuvinte lui Mână.
—Cică trebuie să ia un taxi până la Dakar, mi-a explicat
Mână.
Era limpede că n-avea de gând să ia nici un taxi până la
Dakar. Lua autobuzul şi băga banii în buzunar. Nu ne mai
plăcea de el. Ştia că o să ne simţim ca naiba dacă-i dăm mai
puţin decât ne-a cerut, dar optzeci de dolari nu era corect.
M-am uitat spre cer şi cerul nu m-a slăbit. Conduceam de
prea multă vreme şi încă nu mâncaserăm...
- W ill. A
Voiam un tavan, dar era prea subţire şi poros şi m-a luat
ameţeala. Voiam să am deasupra ceva substanţial...
- W ill.
- C e ? Ce?
—în buzunar. Bancnotele.
—Scuze.
I-am dat cei optzeci de dolari, dar nu şi cei o mie două
sute, aşa cum plănuisem. A luat banii şi şi-a scris numele şi
numărul de telefon pe o bucată de hârtie, îndemnându-ne să-l
sunăm dacă avem nevoie de ajutor să ne întoarcem în Da­
kar. I-am spus că o să-l sunăm negreşit. Nenorocitul!
S-a dus pe jos până la autostradă. Mână şi cu mine am
rămas în parcare privindu-1 cum se îndepărtează. Mie-mi ar­
deau degetele de nerăbdare şi eram pe jumătate leşinat.
—Ce păcat, a spus Mână.

La recepţia hotelului, dedesubtul unui acoperiş de paie

şi în afara lui, un m elan ge epuizat de turişti francezi stăteau
pe valize, aşteptându-şi izbăvirea. S-au holbat la noi cu dispreţ.
Ne-am cazat şi ne-am lăsat lucrurile în camera întunecoasă
si răcoroasă. Ventilatorul din tavan se învârtea nebuneşte. îi
y >

lipsea un şurub. Peste tot erau poze cu papagali şi alune.

Ne-am dus să înotăm. La bar ne-am cumpărat două cutii
de Fanta de portocale rece şi le-am cărat în pantofi, pe care-i
ţineam cu degetul ştaif. Luaserăm cu noi un singur rucsac,
94
în care îndesaserăm prosoape din cameră şi paginile mele cu
Churchill.
Plaja era îngustă şi stâncoasă, apa de un albastru cobalt
vibrant. Cei care făceau baie erau toţi albi şi bătrâni, cu carnea
flcşcăită, bărbaţii în bikini, iar jumătate dintre femei, topless
şi cu toate alea atârnând fără grijă. Mână a luat-o la fugă, a
lipăit pe o stâncă precum un jeleu mare şi cenuşiu şi de aco­
lo în apă.
— Futu-i mă-sa! a răcnit din apa care-i venea până la mijloc
şi şi-a dus într-un gest rapid mâinile la faţă. E rece ca dracu’ !
Dar n-a ieşit.
Am intrat şi eu; era criminal. Aerul avea în jur de 38 grade
şi ne aşteptaserăm ca apa să fie la fel, sau pe aproape. Dar
era îngheţată, revigorantă. Rece ca un lac din nordul Wis-
consinului, în iunie.
Voiam să mă încălzesc mai tare înainte să mă arunc în apă,
voiam să mă îmbib de soare. Mi-am întins prosopul, m-am
aşezat cu capul pe nisip şi am ascultat. O pasăre, la cincispre­
zece metri deasupra mea, a căzut din cer ca un avion. Dar
într-o secundă s-a ridicat, cu un peşte în plisc, şi a zburat spre
ţărmul alb.
Mi-am afundat capul mai adânc în prosopul de pluş şi
am închis ochii. Numai pe nisip, aşa ca acum, am simţit vre­
odată că aş putea să dorm la nesfârşit, am simţit că somnul
ar putea fi o destinaţie. Aveam parte de un confort desăvârşit
şi ştiam că bombăneam cuvintele Fantastic, ce bine e, fantas­
tic, ce bine e>dar nu mă puteam abţine. Soarele îmi atingea
jumătate din faţă, un ochi, un umăr. Se apăsa în mine, mă
înghiontea cu degetele în gât, în creştetul capului, în gambă.
Fantastic, fantastic, îmi spuneam. Apoi mi-am zis: Pari atât
de m ulţum it. Da. De ce ? E n epotrivit şi p e bună dreptate.
Ştiu. Dar d e ce spuneai că e n epotrivit ? Nu ştiu. Ba ştii. De
ce facem asta ? De ce încercăm să ne amintim de ce o aseme­
nea stare nu mai e posibilă? Stai puţin. îm i a m in tesc...
Am găsit răspunsul.
95
 Mână oprise motorul camionetei închiriate. îi spusesem
să n-o facă. Sau poate că nu prea mai aveam benzină ? Nu se
putea aşa ceva. N-ar fi trebuit să las motorul mergând. De
când eram aici ? Pierdusem noţiunea timpului. Era o benzi­
nărie alături, aşa că njj conta.
—Mână ?
Nimic.
Auzeam voci afară şi se apropiau. Am pus desenele la loc
în cutie. M-am ridicat, cu spatele la uşă. Podeaua depozitului
a scârţâit şi, când m^am întors, ceva m-a lovit în falcă. Un
avion din ciment. Am căzut în genunchi. într-o clipă aceeaşi
chestie, sau altceva identic, m-a lovit în spate.
De ani de zile nu mai încasasem un pumn. Ăsta fusese un
pumn sau o bâtă? Un ciomag. Un pumn în falcă şi apoi un
ciomag în spate. Nu era pumn; prea tare. O scândură, ambele
dăţi. M-am uitat în jur să văd cine fusese, dar am văzut nu­
mai podeaua. Apoi o pereche de pantofi foarte aproape,
bocanci de muncitor negri, iar în spatele lor o pereche de te-
nişi albi. încă o pereche de pantofi poate. Doi tipi, sau trei.
M-am proptit în genunchi, m-am sprijinit pe coate şi am în­
cercat să-mi ridic capul. Durerea mi s-a înşurubat în şira spi­
nării. Am încercat să vorbesc, dar n-am putut - plămânii în
flăcări. Am căzut în faţă, dar m-am sprijinit în mâini înainte
să mă lovesc cu faţa de podea.
—Ce dracu’ ? am bâiguit.
Cu obrazul pe podeaua rece de lemn am reuşit să disting
trei siluete. Aveam sânge în gură. Mi se prelingea pe bărbie
în timp ce vorbeam. Mână, n en orocitu le!
Am încercat iar să mă uit în sus, dar aproape am leşinat
de durere. M-am ridicat în capul oaselor, cu faţa în jos, şi
mi-am şters sângele cu dosul palmei. M-am uitat în jur după
o armă. îmi simţeam spatele rupt. Nu era o durere surdă;
era acută, aproape plăcută.
Unul din ei a râs. Un râs ca o tuse.
Vârful unui pantof mi-a sfârtecat stomacul. Mi-am pier­
dut plămânii. Am scuipat un cocoloş de sânge pe rogojina
indiană uzată pe care Jack o ţinea în dormitor. Aveam nevoie
96
doar de o secundă să-mi trag sufletul. Fir-ar al dracu’, o se­
cundă.
—Răspunde, a urlat o voce.
Nu auzisem întrebarea.
în genunchi, dar în poziţie verticală, mă clătinam sălbatic,
interacţionând cu pereţii metalici ai depozitului. Făceau un
zgomot mărunt, rapid şi slab. Fâşii de piele de pe încheie­
tura degetelor îmi rămâneau pe pereţi, albe şi cu marginile
roşii. Cel care era mai aproape a râs. După care mi-a tras un
şut drept în piept. De data asta m-am lovit cu capul de podea.
N-am putut evita contactul. Am încercat, dar mâinile mele
păreau prea mici. Apoi capătul scândurii s-a prăvălit peste
mâna mea dreaptă, ca o lopată.
Mi-am pierdut cunoştinţa. Când am deschis ochii mi se
părea că trecuseră ore întregi de când nu mă mai simţisem
viu. Aveam senzaţia că trăgeam aer din nişte plămâni minus­
culi şi zdrobiţi. Nişte plămâni cât nişte degetare. Nu întreză­
ream nici un sfârşit. Aveam nevoie să respir măcar o dată,
totuşi. Doar o secundă. Dar să mor aşa...
Nu, nu-mi reveneam. Mi-am simţit plămânii atât de mici
şi de arşi când am încercat să forţez nişte aer în ei. Voiam un
pistol. Nu nimeriseră pe cine trebuia. Am încercat să spun
ceva, dar când am încercat m-au orbit lacrimile. Plămânii îmi
fuseseră îmbibaţi cu gaz de brichetă şi li se dăduse foc. Ce
voiau ? Totul se învârtea sub mine.
începeam să respir mai uşor, dar aveam mâinile strivite.
Şi chiar dacă găseam ceva cu care să-l pot ataca pe unul din
ei, mai rămânea celălalt. Numai o armă de foc ar fi fost de
folos. Două arme. Un cuţit. Măcar aş fi putut să provoc nişte
stricăciuni. Uram şansele inegale. Mă atacaseră pe la spate şi
erau doi. N-aveam aproape nici o opţiune. Şi unde dracu’
era Mână ? Din clipă în clipă urma să vină cu o bâtă şi să crape
nişte capete. Tânjeam după sunetul ăla.
Unul dintre ei a urlat ceva. Cred că a fost „Răspunde-mi!“
din nou. Nu auzeam chiar tot.
Am dat să mă ridic. Cel care era mai aproape de mine m-a
apucat de păr. L-am pocnit peste mână - aveam mai multă
97
forţă decât crezusem. Un smoc din păr mi-a rămas în mâna
lui. Am făcut doi paşi înapoi şi m-am împiedicat de nişte bu­
căţi dintr-o masă. Eram din nou la pământ. Cel de aproape
continua să râdă. Am încercat să strig, dar n-a ieşit decât o
şoaptă. Coloana mea era un băţ care mă împungea în cra­
niu, o mătură care împingea într-un tavan.
—Nenorocitule! a răcnit cel de mai încolo.
S-a auzit atât de tare în cutia de oţel, încât m-am cutremu­
rat. Celălalt a intrat şi a stins lumina. Gheata a venit de jos,
a interacţionat cu gartea dreaptă a capului meu, şi n-am mai
ştiut pe ce lume sunt.
Când m-am trezit eram singur. Nu-mi simţeam decât ochii.
Aveam senzaţia că-mi fuseseră scoşi, scufundaţi în acid şi pe
urmă înfipţi la loc cu ace. Scândurile din podea erau de stejar,
foarte vechi şi cu muchiile rotunjite. Palma mea dreaptă a în­
tâlnit lemnul în vreme ce obrazul mi-era culcat pe braţ, dar cea­
laltă palmă n-am putut s-o localizez. Nu simţeam nimic acolo
unde presupuneam că ar trebui să fie. Am deschis din nou ochii.
Mi s-a părut că aud un câine. Dar nu era nici un câine.
Am încercat să mă ridic în fund, dar capul îmi era prea
greu. Puteam să-mi mişc obrazul, dar nu să-mi ridic ţeasta.
Nu voiam s-o salt de pe podea, de teamă să nu se rupă ceva.
Mi-am lăsat obrazul la loc şi am dormit. M-a trezit un tros­
net şi m-am sculat în capul oaselor cu un pârâit. îmi simţeam
numai jumătatea de cap care stătuse lipită de podea. Am regur­
gitat şi am scuipat. Mi-am şters mâna de o cutie din spatele
meu, fără să mă uit. Nu voiam să văd nimic alb, vreun os din
mâna mea. Mi-am palpat gâtul să văd dacă sângele curgea con­
stant, ceea ce ar fi însemnat că sunt pe moarte, dar nu curgea.
M-am uitat la podea, unde stătusem cu capul, dar nu era decât
o mică baltă neagră, deja uscată pe margini. Nu se putea să
fi pierdut prea mult sânge. Capul unui câine s-a iţit în uşă şi
apoi a dispărut.
îmi foloseam mâna dreaptă, dar pe stânga nu mi-o
simţeam. Mi-am dat seama că nu-mi simţeam stânga. Unde
mi-era braţul stâng? M-am uitat unde o fi şi l-am găsit
atârnând din umăr ca un clopot de vânt. Era dislocat sau rupt.
98
( lupul stătea la locul lui, dar bălăngănindu-se. Durerea era
utât de acută şi de pulsatilă, că mă fascina. Nu semăna cu obiş­
nuita durere de cap, care e vagă şi surdă; asta era un trosnet
constant pe dinăuntru, de parcă un târnăcop îmi sfărâma con-
titiuu pereţii interiori ai craniului.
Când încercam să privesc în jos mă dureau ochii. I-am
închis.
în urechea internă îmi bâzâiau insecte. Ceva zornăia uşor.
Apoi un sunet strident, ca un şuierat, dar mai ascuţit şi mai
îndepărtat. Mi-am pipăit faţa; partea dreaptă era amorţită.
Am scuturat uşor din cap şi durerea a devenit stratosferică.
Am dormit ore întregi, aşa mi s-a părut. în cele din urmă
m-am ridicat în picioare, dar am căzut imediat şi o explozie
fierbinte de sticlă pisată mi-a săgetat piciorul stâng. Apăruse
din nou câinele. Era un collie alb cu kaki şi stătea în faţa uşii
depozitului. Am deschis gura şi am închis-o la loc. Camio­
neta era la locul ei. Parbrizul era crăpat pe mijloc, o plesni­
tură mare din care porneau zeci de mici afluenţi. Stăteam jos
şi n-aveam idee cum aş putea ajunge la ea.
I-am auzit paşii pe pietriş. Mână.
—Isuse Christoase, ce dracu’ ? a spus. Ce dracu’ s-a întâm­
plat?
îl uram. O încasasem în locul lui. Pe el îl căutau.
—Spune-mi! a zis.
—Unde ai fost ? am gâfâit eu.
—Ce dracu’ s-a întâmplat ?
Mi-am compus o voce.
—Unde ai fost, Mână ?

Mi-am ridicat capul şi m-am aşezat în fund. Plaja arăta

la fel. Mână era mai departe în larg, înotând cu mişcările lui
perfecte spre o mică barcă de pescuit. M-am sculat în picioare
şi aproape că m-am prăbuşit, mi-am încolăcit genunchii cu
braţele şi m-am odihnit şi apoi am intrat în apă, clătinându-mă,
şi mâinile calme şi reci ale mării mi-au cuprins gambele, apoi
genunchii şi şi-au întins degetele groase şi puternice în jurul
pulpelor şi braţele osoase şi îngheţate în jurul taliei. Mi-am
băgat capul la fund şi am ieşit din nou ud şi mai puternic.
99
 Mi-am scuturat părul de pe faţă şi l-am dat peste cap, lă­
sând apa să-mi curgă din gură şi să mi se împrăştie încet în
jos pe gât. Mână s-a ridicat din apă şi a privit în barca goală.
Eu nu vedeam ce e acolo. Dar el găsea adesea lucruri. A înotat
înapoi; barca era goal^.
Pe mal ne-am uscat la soare. Departe în larg, o barcă pes­
cărească şi un bărbat care trăgea un peşte uriaş, sau o bucată
dintr-un peşte. Semăna cu un peşte-spadă şi îi lipseau bucăţi
mari de pe laterale.
—Peşti necrofagi^a spus Mână. Muşcă şi dispar în adânc.
—Bietul om.
—întoarce-te, a spus Mână.
—De ce ?
—Nu mi-ai arătat porcăria aia. Isuse!
-C e ?
—Ai văzut cum arată spatele tău ?
—Nu. Oarecum.
—La dracu’, frate! Ai o vânătaie uriaşă aici - şi-a apăsat
degetul în partea din stânga jos a spatelui - şi aici - şi-a tre­
cut palma peste umărul meu drept - e tot roşu şi zgâriat. E
groaznic.
—Acolo nu mă doare.
—Păi, foarte bine. Doar că arată groaznic.
„De parcă n-ar fi fost vina ta!“
„Credeam c-am depăşit faza asta.“
„Nu sunt sigur că am depăşit-o şi eu.“
O femeie cu umeri puternici se juca lângă apă cu patru
puşti. îl îngropaseră pe cel mai înalt dintre ei şi hăhăiau ca
nişte călăi. Câinele lor a venit spre noi şi aştepta să-l băgăm
în seamă. Era o chestie mică şi albă cu picioare scurte şi târa
după el o lesă. Ne făcea cu ochiul.
—N-are decât un ochi, a spus Mână.
Chiar asa.
L-am scărpinat pe cap. Jumătate din animalele din viaţa
mea avuseseră un ochi lipsă - în copilărie îi dădeam alune
unei veveriţe ciclopice, Terrence, care locuia pe acoperişul
casei; n-am reuşit să-mi dau seama dacă asta aducea noroc,
sau ghinion. Singurul ochi al câinelui era larg deschis, iar
100
cclălalt era strâns închis în jurul orbitei goale. Râdea însă -
era obişnuit să fie admirat. Ascultaţi, prieteni, sunt chior, dar
v ă fa c cu ochiul, arătaţi-m i ţi v o i ceva dragoste. L-am scăr­
pinat peste tot, în timp ce el se mişca ghidându-ne mâinile
spre locurile cu nevoile cele mai presante. Când s-a simţit
mulţumit, s-a întors brusc la familia lui. Trebuia să se în­
toarcă să aibă grijă de nişte lucruri.
în timp ce valurile micuţe veneau să ude nisipul sâsâind
lung, am scos cartea despre Churchill. Acum era la Amira­
litate, punea totul în ordine cu biciul, încerca să mărească pro­
ducţia de nave, îşi şlefuia talentele de orator, i se năştea primul
copil, îi scria scrisori frumoase Clementinei lui. Eu nu scri­
sesem niciodată vreo scrisoare frumoasă nimănui şi nu mă
luptasem niciodată cu burii, nu repusesem pe şine nici un tren
deraiat la Frere, nu stătusem niciodată în faţa tirurilor lor de
artilerie încărcând răniţi în maşini şi îngrijind...
„Churchill, ce-ai fi făcut tu ?"
„Când?"
„în Oconomowoc."
„Ce ? Ce tot spui acolo ?"
„Am fost bătut. M-au pocnit cu bâte. Eram într-un depo­
zit, adunam lucrurile lui Jack, mă uitam prin ele, cred că eram
cam dezorientat şi Mână plecase...
„Unde era Mână ?"
„Se dusese sus, pe deal."
„Mână ar fi trebuit să fie cu tine."
„Ştiu, dar, dacă îmi dau voie să recunosc asta, o să-l pă­
răsesc şi nu vreau s-o fac. Ba vreau, şi încă foarte des, dar
m-am căptuşit cu ej, fără el mi-ar fi mai rău, dacă-ţi vine să
crezi."
„îmi vine."
„Deci tu ce-ai fi făcut ?"
„N-aş putea spune. Nu prea aveam nici o şansă."
„Aş fi luptat alături de tine, Churchill. Oriunde. Ţi-am
mai spus asta ? în India, aş fi fost acolo şi m-aş fi aruncat în
tirul muschetelor. în Egipt, supraveghind armata dervişă la
Surgham Hill, aş fi fost acolo. Cavalerie, infanterie, nu con­
tează ...
101
 —Ar trebui să mergem, am spus.
—Bine, a spus Mână.

Ne-am îmbrăcat rapid ca să putem să mergem cu maşina

prin sate şi să lipim bani de măgari. Eram în Senegal de două­
zeci de ore şi încă nu dăduserăm de pomană nimic.
Am condus eu. Am condus repede. Drumul era uscat, tre­
cea printre arbuşti şi din când în când apărea câte o fermă,
iar pe marginea drumului erau o mulţime de cocioabe, cu gar­
duri din uluci subţiri şi ascuţite. Pământul era uscat, iarba
chihlimbarie. Am dbpăşit şi alte autobuze albastre care
plesneau de cât erau de pline de pasageri care se holbau la
noi, se holbau în gol.
Planul cu măgarul era al lui Mână. în maşină, cu părul încă
ud, ne uitam după măgari singuri de care puteam să lipim bani
pe care să-i găsească stăpânii lor. Ne întrebam ce-or să creadă
stăpânii măgarilor. Ce-ar putea să creadă ? Habar n-aveam.
Bani lipiţi pe un măgar ? Era o idee grozavă, ştiam şi noi. Ba­
nii urma să-i punem într-un plic de hârtie făcut din caietul
de matematică pe care-1 cumpăraserăm, lipit cu leucoplast.
Pe hârtie Mână a scris un mesaj de salut, care funcţiona şi ca
explicaţie, murdărindu-se pe degete de marker permanent
marca Sharpie. Iată mesajul1:

1 Refrenul melodiei Rock You Like a Hurricane a trupei rock

Scorpions.

102
 Am văzut mulţi măgari. Dar de fiecare dată când vedeam
câte un măgar era şi cineva lângă el.
—Trebuie să găsim un măgar singur, ca să fim siguri că
stăpânul o să fie surprins, a spus Mână.
—Corect.
Am mers mai departe.
—Aici arată ca-n Arizona, a spus Mână.
—Şi totuşi staţiunea era destul de luxoasă.
—Fii atent!
Ieşiserăm o secundă de pe drum, cu un scrâşnet de pietriş
şi o înclinare spre partea dinspre pasager, apoi revenisem, ori­
zontal şi drept.
—Tâmpitule! a spus Mână.
—Gata. Nici o problemă.
—Prostule! Ascultă.
Se auzea un sunet plescăit.
—Trage pe dreapta, a spus el.
Aveam pană.
Ne-am oprit. Când am coborât din maşină, era foarte li­
nişte. Pământul era neted şi savana era întreruptă din când
în când de copaci mari, fără frunze, cu trunchiuri noduroase
şi musculoşi de sus până jos. Pe lângă noi a trecut un auto­
buz albastru aprins şi pictat nebuneşte, plin ochi; toată lu­
mea s-a holbat. Soarele era exact deasupra capetelor noastre.
Am scos roata de rezervă şi uneltele şi am ridicat maşina
pe cric. Ne-am apucat să scoatem şuruburile, dar erau rugi­
nite şi nu se clinteau. Le-am lovit cu cheia franceză - fără
nici un rezultat. Ne-am aşezat pe jos lângă maşină, rupţi de
oboseală ca din senin. Asfaltul era atât de cald că îmi venea
să-mi lipesc obrazul de el. îmi imaginam ce urmează: să facem
autostopul până în primul oraş, poate chiar să luăm auto­
buzul, după care să ne chinuim să găsim vreun atelier auto,
apoi să negociem cu mecanicii, să facem drumul înapoi în-
tr-un camion de depanare şi, multe ore mai târziu, să ne
schimbe careva cauciucul spart. Pierdeam o zi întreagă. Deja
pierduserăm prea mult timp.
103
 în spatele maşinii a apărut un bărbat îmbrăcat într-un da-
shiki violet cu negru. Avea pe puţin şaptezeci de ani, falca
mică şi colţuroasă şi ochi mici şi negri în fundul capului. Nu
spunea nimic.
S-a vârât între mine şi Mână şi, fără nici un cuvânt, a pre­
luat comanda. Mai întâi a aşezat o piatră sub roata din spate
ca să împiedice maşina s-o ia la vale. Nouă ne sărise din minte.
Apoi s-a lăsat pe vine şi, cu nişte mâini care, după cum ară­
tau, nu mai văzuseră umezeală de zeci de ani, cu riduri albe
ca nişte pânze de păianjen, a coborât cricul până când roata
s-a aşezat pe asfalt. S-a ridicat în picioare şi a lovit cheia fran­
ceză cu piciorul lui bătrân încălţat în sanda; şurubul s-a rotit.
A mai lovit-o o dată pentru fiecare şurub şi într-un minut
roata era scoasă.
—Pârghie, i-a spus Mână omului, atingându-1 pe umăr.
Era pe punctul să izbucnească şi să spună ceva tâmpit.
—Tu om foarte bun, a continuat bătându-1 prieteneşte
pe spate.
Am pus roata nouă şi omul mi-a permis să strâng eu bu-
loanele. Când am terminat bătrânul s-a întors, s-a uitat la faţa
mea, a zâmbit şi s-a îndepărtat. Nu scosese un cuvânt.
—Dă-i ceva, a spus Mână.
—Crezi ?
—Bineînţeles.
Omul traversase deja, cobora taluzul spre iarba înaltă de
pe partea cealaltă.
—Crezi că-1 jignesc ? am spus eu.
—Nu. Du-te.
Am înşfăcat o mână de bancnote din buzunarul de pe
picior.
Am alergat după el şi când am coborât taluzul mi-am dat
seama că sunt desculţ. Pământul aspru îmi zgâria tălpile, dar
l-am prins douăzeci de metri mai încolo, pe câmpul de pe
partea cealaltă.
—Scuzaţi-mă! am spus, ştiind că n-o să înţeleagă cuvintele,
dar, fiindcă trebuia să spun ceva, am ales cuvintele pe care
le-aş fi spus dacă m-ar fi putut înţelege. S-a întors spre mine.
104
 Am zâmbit şi i-am întins un teanc de bancnote. El se uita
fix Ia nasul meu. Am zâmbit şi mai mult şi mi-am dat ochii
peste cap.
—E o poveste lungă, am spus.
A făcut un gest că nu vrea banii. L-am apucat de mână,
i-am pus bancnotele în palmă şi i-am strâns degetele uscate
şi ridate ca nişte ramuri de mesteacăn. Am zâmbit şi am dat
din cap plin de entuziasm şi de nerăbdare, de parcă luam bani,
nu dădeam.
N-a spus nimic. A luat bancnotele şi s-a îndepărtat. Am
alergat înapoi spre maşină, cu tălpile lipăind fericite; acolo
îşi făcuse apariţia un băiat de vreo şase ani, deşi nu era nici
o casă sau bordei prin preajmă.
—De unde-a ieşit ? am întrebat.
—Acum a apărut, a spus Mână.
Băiatul era desculţ şi purta pantaloni scurţi cu Magnum
P.I.1. Se sprijinea cu mâinile pâlnie la ochi de geamul maşinii,
în care se reflectau câmpurile nesfârşite, proaspăt arate şi us­
cate, din spatele lui.
—Ce vrea ?
—Cred că a venit să ajute.
—Avem ceva să-i dăm ?
—Bani.
—Nu, o să fie jefuit.
I-am dat un pachet de fursecuri cu cremă şi un litru de
apă, care în soare părea grea ca mercurul.
Ne-am urcat în maşină, dar maşina nu pornea. Băiatul,
lângă maşină, striga ceva, fluturându-şi braţele micuţe şi slă-
bănoage.
—Piatra, a spus Mână.
—A, am făcut eu.
Cu ochii la noi, atent, cu mâna ridicată parcă rugându-ne
să nu-1 călcăm, băiatul s-a aplecat şi a dat piatra la o parte.
I-am mulţumit şi am făcut cu mâna şi am claxonat şi am por­
nit în josul coastei.

1 Serial de televiziune american din anii ’80.

105
 Am văzut plaje care erau folosite ca gropi de gunoi. Ni­
sipul era alb şi forma dune, iar dincolo de el apa era limpede,
dar plaja era copleşită de gunoaie, munţi întregi de gunoaie,
şi bărci distruse. La intervale regulate treceam prin câte un
sat, cu case bondoace din chirpici mărginind drumul şi copii
ieşind în fugă prin intrările deschise. Am depăşit alte auto­
buze albastre şi câteva căruţe trase de cai care picoteau, dar
nici un măgar. Nu găseam nici un nenorocit de măgar. Ne-am
gândit că şi vacile ar fi la fel de bune, dar de fiecare dată când
opream şi încercarrusă ne apropiem pe jos de câte o vacă apă­
rea pe drum o macină, sau un autobuz albastru aprins, sau
un ţăran într-o căruţă, sau un copil, şi renunţam. La un
moment dat, când chiar credeam că o să reuşim, banii erau
în plic, plicul lipit cu leucoplast şi ne aleseserăm vaca şi eram
doar la câţiva paşi distanţă, n-a venit o maşină, ci o caravană
întreagă de bărbaţi, francezi am bănuit noi, pe ATV-uri, un­
sprezece în total, unul după altul, jumătate însoţiţi de fete
albe care îi ţineau de mijloc, toţi cu ochelari de aviator şi
câţiva cu eşarfe.
—Dumnezeule, nu, a spus Mână.
Imaginea era tulburătoare şi de neuitat.

Am renunţat la ideea de a lipi bani pe animale. Acum cău­

tam oameni. Oricine, pe care să-l îngropăm în bani. Dar ale­
gerea persoanei a fost o treabă stranie. Am dat peste un grup
de băieţi care munceau la câmp - strângeau fânul cu greblele
şi îl încărcau într-o ditamai căruţa, la care era înhămat un catâr.
Cinci băieţi...
—Or fi fraţi, a spus Mână.
Am oprit la marginea drumului.
—Or să ne vadă, am spus.
—Atunci dă-te jos şi dă-le nişte bani, idiotule.
—Nu încă. Trebuie să fiu sigur.
—Uite, a spus Mână despăturind o hartă între noi. Parcă
am sta dracului la pândă, aşa arătăm.
.. .care munceau împreună, fără pauză. Erau exact ce cău­
tam. Dar nu reuşeam să-mi fac curaj. Nu trebuia decât să cobor
106
(lin maşină, să merg treizeci de metri spre ei şi să le dau o
parte din cei o mie patru sute de dolari care ne mai rămăse­
seră. Trebuia să scăpăm de banii ăştia. Mâine o să mai înca-
lim şi alte cecuri - fâ ş ! fâ ş ! - şi o s-o luăm de la capăt. Deja
rămăseserăm foarte mult în urmă. Dar nu puteam s-o fac.
—Individul ăla are faţă de tată, am spus eu.
—Nu, e doar puţin mai în vârstă decât ceilalţi.
—Nu pot să le dau banii dacă e tatăl lor aici.
—De ce ?
—Pentru că tatăl n-o să vrea să-i ia şi n-o să-i lase nici pe
ci să-i primească.
—Rahat, a spus Mână. Evident c-o să-i ia.
—Ba nu. E o chestie de mândrie. N-o să accepte banii în
faţa fiilor lui.
—Nu şi aici, fraiere. Oamenii ăştia ştiu că au nevoie de
bani şi că noi ne permitem să le dăm. Nu primesc de la un
vecin, primesc de la oameni pentru care banii ăştia nu
înseamnă aproape nimic, pricepi? Şi ei ştiu asta.
—Du-te tu.
—Ba du-te tu. Sunt banii tăi.
—Ba nu sunt. Tocmai asta e.
—Nu pot. Hai să mai aşteptăm. Poate o să se ducă să aducă
bătrânu’ apă sau aşa ceva. Sau mai bine să creezi o diversiune.
Ne-am aşezat jos şi ne-am uitat la ei.
—Parcă am fi nişte animale de pradă, am spus.
— Mda, dar e OK.
—Hai să mergem. O să găsim pe alţii mai buni.
Am plecat mai departe, deşi eu nu eram deloc sigur că o
să ni se pară vreodată OK. Le-aş fi dat patru, cinci sute de
dolari, dar acum plecaserăm. Făcuserăm rău să-i pândim, şi
chiar şi mai rău că nu le dăduserăm bani, o sumă de bani care
să le schimbe viaţa aici, unde câştigul mediu anual, citiserăm
noi, era în jur de o mie şase sute de dolari. Făcuserăm foarte
rău, şi acum eram deja la doi kilometri distanţă şi mergeam
în josul coastei. Spre dreapta, peste câmpuri, dincolo de un
şir subţire de pomi, Atlanticul - staţi un pic; da, corect,
Atlanticul - lucea ca un bănuţ de argint.
107
 Soarele cobora spre apus pe un cer alb-albăstrui şi aerul
se făcea tot mai rece. Ne-am apropiat de un depozit uriaş în
mijlocul câmpului. Construcţia, un fel de galerie, era imensă
şi cu obloanele trase, iar parcarea era acoperită de iarbă. Pe
kilometri întregi nu^mai era nici o altă clădire.
Am parcat. Ne-am uitat în jur.
Un stol de păsări mici şi negre s-a năpustit pe deasupra
clădirii într-un zbor disperat. Nu erau în nici un fel de for­
maţie, pur şi simplu cincizeci de păsări zburau în aceeaşi di­
recţie, fiecare cu tracul ei. Mă rog, nu chiar fiecare avea traseul
ei, dar cele mai multe dintre ele, şi chestia asta m-a dat pe
spate. Nu ştiu de ce m-a dat pe spate tocmai atunci, dar era
prima dată. Când vedem păsări zburând în stol, ne aşteptăm
să fie aranjate în formaţie. Ne aşteptăm la V-uri clare de pă­
sări. Dar astea zburau mai degrabă într-un roi în picaj, pe o
suprafaţă de douăzeci de metri de la dreapta la stânga, şapte
metri de sus până jos. în perimetrul ăsta se deplasau în sus
şi în jos, se legănau încolo şi-ncoace, tăindu-şi calea, ca un
grup de elevi de clasa a şasea care vin de la şcoală pe bici­
clete. Ceea ce ar însemna nu numai liber arbitru, ci şi un simţ

108
al amuzamentului, al capriciului. Cu alte cuvinte, vreau să
ştiu la ce se gândeşte pasărea asta:
Cum îşi percepe zborul ? îşi dă seama de diferenţa din­
tre a plana şi a zbura? Păsărilor le prinde mult mai bine
zborul. Lădiţa mea cu seminţe din Chicago, acum goală, m-a
învăţat cât de agitate şi nervoase erau păsările când ţopăiau
şi dădeau cu capul în geam după seminţele alea mizere. Dar
să ţâşneşti afară din formaţie, asta era dovadă de...
Şi apoi au dispărut.
—Asta e un loc foarte bun să dăm o raită, a spus Mână.
Am fost de acord să dăm o raită.
Am parcat maşina în spatele clădirii ca să nu poată fi văzută
din drum. Cu toate că nu aveam nici o dovadă clară, ne imagi­
nam că e posibil ca nişte vagabonzi să oprească, să ne golească
maşina şi să plece mai departe. Aşa că am ascuns-o; puteam
să ne plimbăm pe câmp şi s-o luăm spre ocean, care era la
un kilometru spre vest.
—Te-ai bronzat ceva azi, am spus.
—Şi tu, a zis Mână.
—Hai s-o luăm încolo, a arătat el spre o fermă micuţă în
depărtare, trei colibe şi un gard de nuiele. Asta urma să fie
prima plimbare pe jos de când eram aici. Pe câmp era linişte.
A luat-o înspre colibe prin savana aspră întreruptă de copacii
uriaşi, noduroşi şi fără frunze, foarte comuni, cu scoarţa
lucioasă şi cioturoasă. Când ne-am apropiat, am văzut silu­
ete sub şi în jurul uneia dintre colibele mai mari, iar în jurul
colibei un gard şi după gard zece sau douăsprezece oi, toate
de un gri murdar. Patru copilaşi au luat-o la fugă în direcţia
noastră, şi din cauza distanţei păreau foarte mici.
—B onjour! a strigat unul dintre ei, şi cuvântul a plutit până
la noi prin aerul rarefiat al după-amiezii târzii purtat de vocea
puternică a unei fete de opt, nouă ani.
Apoi încă o dată: B onjour! de data asta vocea era a unui
băiat. Apoi amândoi au strigat, în timp ce ţopăiau înspre noi:
B onjour!
Mână a strigat şi el:
—B onjour!
109
 —Salut! am strigat eu.
Copiilor ăstora urma să ie dăm banii; nu se putea altfel.
Trebuie să fii cu adevărat binecuvântat ca să strigi după nişte
necunoscuţi cu haine murdare de cealaltă parte a câmpului.
—Trebuie să le dăpi ceva, am spus eu.
Un bărbat a ieşit dintr-o colibă şi s-a întors spre noi.
—Rahat, a spus Mână.
Nu-i voiam decât pe copii. Bărbatul ăsta o să fie suspi­
cios.
—îmi plăcea mai ijiult când erau numai copiii, am spus eu.
—Cui îi pasă ?
—Uită-te la el. Are o coasă în mână sau ce-o fi aia.
Mână a mijit ochii.
—Ai dreptate.
-D a?
Bărbatul stătea acum cu mâna streaşină la ochi, iar copiii
dispăruseră înăuntru.
—O să ne întoarcem, a spus Mână. Mergem să înotăm şi
ne întoarcem după aia.

Am luat-o spre ocean; ştiam că nu e departe. Văzuserăm

tot drumul crâmpeie de apă ivindu-se între oraşe şi copaci.
Am tăiat-o printr-un desiş în direcţia soarelui care cobora
spre apus.
—Futu-i! a spus Mână.
-C e ?
—Ţânţari. Aşa se ia malaria.
Avea dreptate.
—Ai luat crema ?
-N u .
—Futu-i! Ce tâmpenie. Nu vreau să fac malarie.
—Pe mine nu m-ar deranja, am spus eu.
Aveam un soi de fascinaţie, niciodată pusă la încercare,
faţă de boli din astea, care te aduc în pragul morţii, dar nu
şi dincolo, dacă eşti puternic.
Am dezbătut problema. Să mergem mai departe însemna
să ne asumăm un risc necunoscut - locul ăla putea să înceapă
110
să roiască de ţânţari în orice clipă dar să ne întoarcem la
maşină însemna că nu făcuserăm chiar nimic şi că niciodată
nu aveam să facem nimic. Dacă nu puteam să tragem maşina
pc dreapta şi să traversăm un câmp până la ocean, atunci chiar
că nu făceam doi bani.
Am mers mai departe. Pământul era tare, maro şi presă­
rat cu scoici. Erau scoici pe tot drumul până la autostradă,
drumul era bordat cu bucăţi de scoici albe.
—Vezi scoicile astea ? a întrebat Mână.
—Ştiu.
—Toată zona asta a fost pe vremuri acoperită de apă.
După câteva minute se vedea deja oceanul. Era de un al­
bastru foarte, foarte deschis, un albastru uscat şi decolorat
de soare. Ne-am apropiat la câteva sute de metri de ţărm şi
am văzut un grup de căsuţe, toate la fel şi aşezate în formaţie,
între noi şi apă. Erau cam cincisprezece, de mărimea unor
bordeie, frumos aranjate pe un soi de platou, despărţit de noi
şi de plajă printr-un şanţ adânc de cinci metri şi plin cu ceva
ce părea să fie...
—Scurgeri menajere, a spus Mână.
Constructorii rămăseseră fără bani. Era o viitoare staţiune,
dar nu părea să se mai fi lucrat la ea de curând. Nu erau nici
vehicule, nici rulote. Numai acesţe case mici, bine clădite,
zdravene şi fără ferestre, fiecare suficient de mare pentru un
dormitor, o cameră de zi şi o mică verandă. Ne-am apropiat
cât am putut înainte ca şanţul să ne demonstreze că era de
netrecut. Apa era prea adâncă şi murdară să trecem prin ea
şi şanţul prea lat să-l sărim.
—Nu aveau nici un motiv să facă şanţul ăsta, a spus Mână.
Era un bărbat acolo. A ieşit la lumină de cealaltă parte a
şanţului, printre case. Era senegalez, scheletic şi ţinea în mână
un fel de aparat electric, negru, cu o antenă lungă. S-a uitat
fix spre noi.
—Paza, a spus Mână. Au pus pe cineva să păzească.
—Ar trebui să plecăm.
-N u .
111
 Noi îl priveam pe bărbat şi el pe noi.
—Hai să ne facem că plecăm să vedem dacă pleacă şi el,
am spus eu.
—Bine, a zis Mână.
Ne-am întors şi ne^am îndepărtat târşâindu-ne picioarele.
Oare era înarmat ? Putea să ne împuşte dacă voia, şi nimeni
n-ar fi aflat vreodată. Ne-am ascuns în spatele unor arbuşti
stufoşi.
—Pilar mi s-a părut cam slabă, am spus eu.
—Zău ? a făcut M£nă, încercând să ţină un beţigaş în echi­
libru între nas şi buza de sus. Mie mi s-a părut că arăta nor­
mal.
—Ai orbu’ găinilor.
Am săpat o gropiţă, am aruncat înăuntru o cochilie şi am
îngropat-o. Apoi am recuperat-o şi am pus-o exact în ace­
laşi loc în care o găsisem.
— Merge mai încet decât mi-am închipuit, am spus eu.
—Hai să plecăm, a zis Mână.
Ne-am ridicat şi am văzut că omul dispăruse. Am luat-o
de-a lungul şanţului, sperând să găsim un loc mai îngust pe
unde să sărim, să ne apropiem de case şi de marea de din­
colo de ele. Nu după mult timp am văzut o frânghie de rufe
întinsă între o verandă şi copacul de alături, pe care atârnau
cămăşi şi pantaloni, iar pe verandă am zărit nişte prosoape
şi o umbrelă cu Indiana University.
—Dumnezeule! am spus eu. Locuieşte cineva aici.
—Aşa s-ar părea.
—Dar de ce-i lasă tipul de la pază ?
— Putem să lăsăm nişte bani aici, a spus Mână. Să-i pu­
nem într-o pereche de pantaloni.
—Mda, pe frânghia de rufe. Ar fi o chestie.
Am ocolit tot şanţul şi la capătul cel mai îndepărtat am
găsit o porţiune unde puteam să coborâm malul vreo cinci
metri şi să sărim peste apă. Exista un fel de potecă stâncoasă
care cobora spre dreapta şi, după ce ne-am descălţat, pentru
eventualitatea că am ateriza cumva în şanţ, am luat-o în jos,
alunecând şi sărind, şi curând am ajuns să alergăm lejer, ca
112
şi cum am fi coborât nişte scări în fugă. Poteca era acum presă­
rată cu pietre mari şi plate, ca nişte farfurii cu fundul în sus,
şi săream din piatră în piatră şi încă cu o viteză care ar fi tre­
buit să mi se pară alarmantă, dar, nu ştiu de ce, nu era aşa,
şi eram desculţi, chestie care ar fi trebuit să nu alarmeze şi
mai şi, în schimb făcea lucrurile mai simple, pentru că pietrele
erau netede şi răcoroase şi tălpile mele goale aterizau pe ele
şi se răşchirau în jurul lor, ca picioarele de maimuţă, cum
nici un pantof, adidas sau sanda n-ar putea. Jur că degetele
mele apucau pietrele şi pielea mi se lipea de suprafaţa lor
într-un mod care nu putea sugera decât o conspiraţie între
clemente naturale - în acest caz, picioarele şi pietrele netede,
gri-verzui. Nu aveam timp de gândit şi nici nu-mi trebuia -
aveam câteva fracţiuni de secundă în aer, între două pietre,
să-mi calculez opţiunile pentru următoarea aterizare în func­
ţie de stabilitatea fiecăreia şi suprafaţa cea mai netedă. Cre­
ierul şi picioarele lucrau toate la viteză maximă, la nivelul cel
mai înalt al posibilităţilor lor - era emoţionant şi eram mân­
dru de ele, de noi. Mi-a trecut prin minte, în timp ce alergam
fără să rup ritmul, că mi-ar plăcea s-o fac la nesfârşit, şi asta
într-un moment când era cât pe ce să aterizez pe o piatră as­
cuţită, dar am schimbat traiectoria la timp în favoarea unei
pietre mai apropiate şi mai rotunjite şi, în timp ce mă feli­
citam pentru că alesesem atât de impecabil suprafaţa de ateri­
zare, renunţam deja la ideea de a sări pe pietre la nesfârşit,
pentru că probabil după o vreme n-ar mai fi fost distractiv,
dat fiind că implica un oarecare nivel de stres, probabil prea
ridicat - şi, în plus, mi-am spus, ce ciudat e să mă gândesc
la posibilitatea de a alerga la nesfârşit pe pietrele rotunjite din-
tr-un colţ al Senegalului - eram oare în Popenguine ? sau în
Mbour ? - în timp ce chiar asta făceam, şi ce ciudat e nu numai
că pot să-mi calculez în aer poziţia următoarei aterizări, dar
că mă gândesc şi la viitorul meu de etern alergător pe pietre
şi sunt conştient, în acelaşi timp, de aceste gânduri. Apoi s-au
terminat pietrele şi a început nisipul şi am sărit pe nisip cu
113
un ssssst şi tălpile mele au fost recunoscătoare şi am stat pe
loc, privind apa şi aşteptându-1 pe Mână.
Am făcut un salt într-o parte, în noroiul moale, pe pămân­
tul ca o catifea udă. Apoi am urcat pe promontoriul din
mijloc, vreo şase met/i, şi am intrat în staţiune. Casele din
chirpici gri-ardezie erau neterminate pe dinăuntru, întune­
coase şi răcoroase.
Mână a păşit peste un morman de scânduri de placaj.
Am încercat să-mi imaginez cum ar fi trebuit să arate sta­
ţiunea. Şanţul era ddfcfapt albia lărgită a unui pârâu care ţâş­
nea lângă casa de alături, un complex uriaş cu un zid înalt
de piatră. Cu podeţe peste apă şi grădini luxuriante, alei în­
guste luminate de felinare joase şi elegante de-a lungul gazo­
nului bine întreţinut. Dar deocamdată era uscat, cu mormane
enorme de ţevi şi blocuri de BCA care zăceau nefolosite.
—Am putea să rămânem aici la noapte, am spus eu.
Mână s-a uitat în jur.
—Am putea.
—Ne-ar trebui o plasă de ţânţari, sau ceva.
—Putem să luăm din Saly sau Mbuu.
A apărut din nou bărbatul de mai devreme. Nu era băr­
bat. Avea cam şaptesprezece ani. Obiectul din mâna lui nu
era nici un walkie-talkie, nici vreo puşcă. Era un radio cu tran-
zistori la care se prindeau neclar ştirile.
—BonjoHry a spus Mână.
—B onjour, a spus adolescentul.
Şi-au dat mâna, el fără vlagă şi neinteresat. Mi-a aruncat
o privire piezişă şi s-a întors la Mână. Mână l-a întrebat, în
franceză, dacă e paznic. A scuturat din cap. Stătea la un hotel
din apropiere, a spus, făcând un semn spre ţărm, şi se plimba
pe acolo. Nu vorbea prea bine franceza, a spus. El şi cu Mână
au râs. Am râs şi eu. Am rămas aşa o clipă. El şi-a privit
radioul şi a învârtit de buton. Eu am privit o furnică în as­
censiune pe pantoful meu.
Mână a spus la revedere. Bărbatul ne-a făcut cu mâna. Noi
ne-am îndepărtat în direcţia plajei, iar el a dispărut în spatele
114
căsuţelor. Dar ne despărţea de plajă încă un şanţ, unul mult
mai lat şi mai respingător.
—Hai să lăsăm baltă plaja. Vreau să mă întorc la casa aia
şi să văd cine stă acolo.
—Facem figura cu frânghia de rufe.
Ne-am dus la casa cu umbrela cu Indiana. Nu părea să
fie cineva acasă, aşa că puteam să ne furişăm înăuntru, să lăsăm
banii în buzunarul pantalonilor de pe frânghie şi să plecăm.
Amândoi am fost de acord că era chiar mai bine decât să-i
lipim de un măgar.
Ne-am strecurat pe lângă casă, am trecut de frânghia de
rufe, şi faptul că ne furişam aşa făcea ca locul să pară încă şi
mai sinistru. Din cauza întunericului şi a mirosului stătut de
lut. Era genul de loc unde găseşti cadavre. Cadavre sau arme.
Am tras cu ochiul spre veranda din faţă. Prin uşa deschisă
sc vedea colţul unui pat şi un calendar pe perete deasupra lui.
—Du-te tu, am spus eu.
—Ba tu.
-T u .
—Tu.
Mână a apucat-o spre intrare şi curând trăgea cu ochiul
în casă din pragul uşii.
—Bonjour, a spus.
Un bărbat a apărut în prag şi a ieşit în lumină. Era ace­
laşi adolescent cu radioul cu tranzistori pe care tocmai îl în­
tâlniserăm. Nu părea încântat.
Mână i-a strâns din nou mâna. Bărbatul era pe veranda
casei lui, iar noi eram jos, rânjind ruşinaţi.
—Locuieşti aici ?
N-a înţeles întrebarea.
—E drăguţ, a spus Mână. Deştept din partea ta să stai aici.
A făcut un gest către casă. E foarte drăguţă.
Bărbatul se holba la Mână. Mână s-a întors spre mine şi
am înţeles. Am scos banii din buzunarul cu arici cu înceti­
neala cu care un infractor ar pune jos arma în faţa unui poli­
ţist. Am luat teancul de bancnote şi i l-am întins bărbatului.
El n-a făcut nici un gest.
115
 —îmi pare rău, am spus, coborându-mi privirea.
—Putem să... a spus Mână, mişcându-şi braţele ca pe nişte
pistoane, într-un gest care voia să spună noi dăm, tu iei.
—Noi am vrea... am încercat eu.
—Primeşti ? a spup Mână, arătând spre bani de parcă i-ar
fi oferit unui băieţel sceptic o jucărie stricată.
Dar banii ăştia erau noi. N-au cum să fie noi. Ştiam asta.
Nu sunt niciodată noi.
Bărbatul a luat bancnotele. Noi am zâmbit. Amândoi fă­
ceau gesturi care vcjau să spună:
Da, sunt ai tăi.
Noi nu-i p u tem folosi.
Te rugăm nu-ţi fa ce griji în legătură cu ei.
M ulţumim că n e scapi d e ei.
N e-ai fă cu t un m are serviciu.
Bărbatul a aruncat o privire către teanc, dar n-a numărat
banii. A rămas cu ei în mână şi ne-a zâmbit răutăcios. A făcut
stânga-mprejur şi din doi paşi era în casă.

Soarele apunea încet şi vântul era cald şi plăcut. Eram îm­

bătaţi de succes. Eu aveam o gaură în cămaşă, sub braţul stâng,
şi aerul năvălea prin ea pe aripi minuscule. Mergeam repede
înapoi la maşină, printre tufişurile joase. încă ne temeam de
ţânţari, dar nu văzuserăm nici unul.
—Nu e nimic în neregulă, a spus Mână.
—Nici n-are ce să fie, am spus eu.
—I-am dat tipului bani.
—Cât crezi că era acolo ?
—Aproape tot ce-mi mai rămăsese. Vreo opt sute.
—El i-a luat, noi am plecat.
—Nimic în neregulă, a spus Mână.
—Absolut nimic. A fost simplu. A fost bine.
Eram convinşi de asta. Eram fericiţi. Absenţa ţânţarilor
ne făcea fericiţi, ca şi perspectiva de a-i auzi din nou pe copiii
ăia care alergau spre noi dinspre gardurile joase.
Am stat pe loc un moment, mijindu-ne ochii în direcţia
colibelor lor. Am pornit spre aşezarea aceea, dar băiatul şi
fetiţa dispăruseră, sau îi ascunseseră de noi, şi într-o clipă a
116
Apărut din nou tatăl şi avea ceva în mână; un vătrai, un băţ,
un toiag sau un baston sau ceva şi mai sinistru.

Ne-am văzut de drum, am recuperat maşina din spatele

depozitului şi pe autostradă am luat-o în direcţia opusă, cu
Mână la volan, înapoi spre hotel. Fusese o zi lungă şi mi-era
poftă de bere. Voiam patru beri şi mulţi cartofi, apoi somn.
Şi voiam să rămân în Senegal. Era din pricina amestecului
dc soare şi aer, în primul rând, dar şi din pricina oamenilor,
a liniştii, a mării.
—Vreau să mă însor cu ţara asta, am spus.
—E o ţară bună, a zis Mână.
—Vreau să stau o viaţă aici.
-M d a .
—Aş putea, să ştii.
—Da, cum să nu.
Şi mintea mi-a luat-o înainte, ţopăind şi fluierând. în
primul an aveam să ajung să stăpânesc franceza, în al doilea
să mă alătur vreunei unităţi medicale ambulante, să pansez
răni şi să împart medicamente. Vom face vaccinuri. Vom face
cducaţie sexuală. Vom ţine SIDA în frâu. După care o să mă
însor cu o senegaleză şi o să ne creştem copiii muncind cot
la cot - cu toţii - la clinică. Cei mici or să primească pacien­
ţii - poate or să ţină şi o minimă evidenţă a dosarelor - şi
or să-şi facă temele în sala de aşteptare. Eu o să vizitez Ame­
rica din când în când, o dată la câţiva ani; în Senegal voi citi
ziare de limbă engleză cam o dată pe lună, voi adopta un ritm
de viaţă mai lent, mai potrivit cu peisajul de aici, atât de lent
şi de egal, cu apa mereu alături. Vom locui pe coastă.
—Sună bine, a spus Mână.
—Dar asta e o singură viaţă.
-M d a .
—Dar în timp ce-aş face asta mi-aş dori să fi făcut şi alte
lucruri. Să am şi alte vieţi - cea în care să navighez...
—Ştiu, pe o barcă pe care să ţi-o construieşti singur.
—Mda, vreo doi ani pe Mediterana, Marea Roşie, Marea
Caspică.
117
 —Mergi numai pe mări. Fără oceane.
—Da, dar...
—Ştii să navighezi ? Nu ştii. Frate-tău ştie, nu ?
—Mda, Tommy navighează. Dar tocmai asta e problema.
Ar dura ani întregi s£ învăţ destul de bine. Şi în timpul ăsta
n-aş fi aici cu nevasta mea senegaleză. Şi cu siguranţă n-aş
organiza nici excursii de rafting pe râuri din Alaska.
—Păi alege una din ele.
—Tocmai asta-i problema, cretinule.
Am depăşit încjdoi albi pe ATV-uri.
—Cunoşti teoria cuantică, da ?
Aşa începea de fiecare dată; destul de prietenos, dar...
—Sigur, am minţit eu.
— Ei bine, e un tip pe nume Deutsch care a luat teoria
cuantică şi a aplicat-o la tot. La toată viaţa. Ştii care e teoria
cuantică, da ? Max Planck ?
—Zi mai departe, am spus.
Ce idiot!
—în fine, a continuat el. Fizica cuantică pretinde că atomii
nu sunt aşa bătuţi în cuie, nu stau locului ca nişte fructe de
ceară sau aşa ceva, tangibili şi solizi. Sunt mercuriali, la nivel
subatomic. Vin şi pleacă. Apar şi dispar. Ocupă mai multe
locuri în acelaşi timp. Pot fi teleportaţi. Oamenii de ştiinţă
chiar au făcut asta.
—Au teleportat atomi.
—Da. Evident.
Mie de ce nu-mi spune nimeni nimic ?
—Nu-mi vine să cred că am ratat aşa ceva, am spus.
—Tot ei au încetinit şi viteza luminii.
—Asta am auzit.
—Au redus-o la o plimbare de duminică.
—Aşa am auzit şi eu.
Am mers mai departe, cerul a devenit roz şi apoi roşu cără­
miziu, am trecut pe lângă sătucuri care se goleau la venirea
nopţii, unde oamenii stăteau în jurul focurilor.
Mână i-a dat înainte gesticulând şi ţinând volanul cu ge­
nunchii:
118
 — Deci, dacă atomii ăştia pot să fie în mai multe locuri
în acelaşi timp - şi nu cred că mai există vreun fizician care
n-o conteste - individul ăsta, Deutsch, zice că toate lucru­
rile pot să fie într-o groază de locuri în acelaşi timp. Suntem
cu toţii făcuţi din aceiaşi electroni şi protoni, nu ? Deci, dacă
ci sunt în mai multe locuri în acelaşi timp şi se pot teleporta,
atunci trebuie să existe mai mulţi şi din fiecare din noi şi mai
multe lumi, simultan.
—Măiculiţă!
—Ăsta e multiversul.
—Aha. Ce nume ca lumea.
Pe marginea drumului un bărbat vindea doi peşti enormi.
—Auzi ? a făcut Mână, dacă eşti dispus să crezi că există
miliarde de alte planete şi galaxii, chiar şi unele pe care nu le
vedem, ce-o face pe asta să fie aşa deosebită ?
Am trecut pe lângă o pajişte pe care se găsea un panou
de baschet, fără plasă, aplecat înainte ca un preot dând îm­
părtăşania. Doi băieţei deşiraţi cum sunt toţi la zece-unspre-
zece ani, sănătoşi, dar slăbuţi, unul în roşu şi celălalt în
albastru, se băteau pe minge şi fiecare săritură ridica un nor
de praf.
—Trebuie să oprim, am spus eu.
Trecuserăm deja de terenul de baschet.
—De ce ? Să ne uităm ?
—Trebuie să jucăm. N-ai trecut niciodată pe lângă un te­
ren şi... ?
—Will, puştii ăia au doişpe ani.
—Atunci nu ţinem scorul.
Mână a încetinit, a întors maşina şi am scrâşnit pe pietriş
către ei. S-au oprit când ne-au văzut apropiindu-ne. Mână a
coborât din maşină şi a cerut mingea. I-au aruncat-o.
Mână a bătut mingea, care a căzut pe o piatră şi a ricoşat.
Băieţii au râs. Mână a alergat după ea, s-a întors şi a aruncat
cu panoul în stilul ăla ciudat al lui Bob Cousy1, împiedicat
şi de sub umăr; mingea a căzut prin inelul roşu paradit. Mână

1 Unul dintre cei mai mari jucători de baschet din istoria NBA.

119
a aruncat de trei ori din zona de aruncări libere, dar fără suc­
ces. Acum râdeam şi eu împreună cu băieţii. I-am strâns mâna
băiatului în albastru, inventând o serie complicată de strân­
geri care includeau încheieturile şi degetele şi mult pocnit din
degete la final. El credea că ştiu ce fac.
Am încercat să driblez şi am pierdut mingea, ca şi Mână,
din cauza unei pietre. M-am obişnuit cu terenul, cu concavi-
tăţile şi praful lui şi în scurtă vreme chiar jucam, noi împo­
triva lor. Nu erau foarte buni puştii ăştia. Unul din ei era
desculţ şi amândoi dfrau mult mai scunzi decât noi, şi în timp
ce eu încercam să jucăm relaxat, Mână i-a luat mingea din
mână celui mai mic dintre ei şi a înscris fără să-şi ceară scuze.
N-a fost frumos.
Lumina se scurgea de pe cerul albastru vârstat cu mov,
sub care se desenau tuşe neregulate de ruginiu şi oranj. A apă­
rut încă un băiat, mai mare şi mai sigur pe el. Avea adidaşi
aproape noi şi pantaloni de baschet până la genunchi şi un
tricou Puma. Ştia ce vrea. A zâmbit la început, ne-a strâns
mâinile - încă o strângere de mână flască - , dar apoi s-a pus
pe treabă şi nu ne-a mai privit în ochi. Eram noi doi contra
ei trei şi era praf peste tot. Băiatul cel înalt era hotărât să câş­
tige. Jocul a devenit serios. Eu am încercat să schimb echipe­
le, să mai slăbesc tensiunea naţionalistă, dar băieţii au refuzat.
Eu şi Mână eram ridicoli jucând aşa; nu noi eram jucă­
torii - ci Jack, Jack era cel mai bun, cel mai pur jucător pe
care-1 avusese vreodată şcoala noastră, cu un ritm şi o viteză
care mi se părea imposibilă, la un băiat pe care-1 cunoşteam,
un bărbat din Wisconsin al cărui tată vindea seminţe. Noi
jucam cu Jack, iar el nu-şi punea mintea cu noi, dar când voia,
sau când avansul lui nu mai era atât de confortabil si noi des-
J

chideam gura ca să ne asigurăm că ştie, întorcea jocul şi ne

strivea ca pe nişte furnici.
Foarte curând au mai venit zece copii să se uite, apoi două­
zeci, toţi băieţi, jumătate din ei desculţi, cei mai mulţi fără
cămaşă. De fiecare dată când mingea ricoşa de pe teren mai
apăreau alţi doi băieţi din sat care veneau spre noi dornici să
joace. Noi ne ţineam tare pe poziţie, acum contra patru dintre
120
ci. Mână ridica mingea, Mână făcea capac. Mână e înalt, dar
Mână nu ştie să joace, iar acum Mână îşi pierduse controlul.
S-a întunecat. Dădeam pase şi mingea ne lovea în piept
înainte să apucăm s-o vedem. Nimeni nu mai vedea nimic.
Am oprit jocul.
Ne-am dus înapoi la maşină şi am adus apa care ne mai
rămăsese, am luat câte o înghiţitură şi i-am dat sticla băia­
tului în roşu. Roşul i-a întins-o băiatului înalt, care a băut şi
a dat-o băiatului albastru, care a terminat-o. Alt băiat de vreo
treisprezece ani şi-a făcut loc prin mulţimea din jurul ma­
şinii, şi-a arcuit spatele şi a spus clar şi răspicat:
—Tatăl meu e în armată. Numele meu e Steven.
După care s-a întors, a părăsit terenul şi a intrat în sat. în
rest nu prea se vorbise.
Acum a intervenit şi băiatul înalt cu tricoul Puma. Vorbea
ceva engleză; îl chema Denis, ne-a spus.
—Unde locuiţi ? a întrebat.
—Chicago, am răspuns.
—The Bulls! a spus. Voi vedeţi Bulls ?
Mână i-a spus că fuseserăm la nişte meciuri, chiar pe vre­
mea când Jordan mai juca încă. Şi era aproape adevărat. Fuse­
serăm la un meci pe care îl câştigaseră lejer şi la care Jordan
jucase în prima jumătate.
Gura lui Denis a luat o formă ovală exagerată. Era chiar
aşa de bun? a întrebat. Mână a rânjit: Da. Denis a spus că
i-ar plăcea să vină în America să vadă meciuri de baschet, să-şi
vadă vărul care locuia în New Mexico. I-am spus că New
Mexico e foarte frumuşel. Tres bien> am zis.
—Dar, a spus Mână, Pippen e cel mai elegant jucător.
Denis a zâmbit, dar n-a spus nimic. Mână spunea asta tot
timpul: „Pippen e cel mai elegant jucător". Continuarea era
aşa: „Mişcările lui sunt mai fluide. Pippen e McEnroe, iar
Jordan e Lendl“. Asta îi plăcea cel mai mult să spună, mai
ales că oricare om din Chicago îl auzea se înfuria, evident.
Denis a clătinat din cap şi a zâmbit. Nu era de acord, dar
tăcea din gură. Mână i-a întrebat cum îi cheamă. A găsit în
121
maşină o hârtie şi un pix şi i-a pus să-şi scrie numele. Toţi
şi le-au scris pe o bucată de hârtie:

Am pierdut hârtia aia. îmi pare foarte rău. Nu-mi vine

să cred că am pierdu*-o. j
Nu ştiam dacă să le dăm bani. Ne-am urcat în maşină $i
am dezbătut problema. Puştii păreau să se aştepte să le dăm
ceva. Nu ceruse nimic nici unul dintre ei, dar păreau să ştie
că exista posibilitatea, că s-ar putea să urmeze oarecare da­
ruri. Ştiau că ni le puteam permite. Eu mai aveam nişte sute
de dolari americani în pantofi, dar nu cumva asta avea să strice
totul ? Oare murdăream ceva pur - un simplu joc între că­
lători şi gazde - dacă la sfârşit le aruncam nişte bani ? Sau
poate chiar se aşteptau la bani: altfel de ce s-ar fi strâns în
jurul maşinii după meci ? Poate că aşa se petreceau lucrurile
în mod obişnuit: nişte americani opresc maşina, iau mingea,
le arată ce şi cum, le dau bani şi se întorc la hotelurile lor din
Saly...
—Hai să nu, a spus Mână.
—Bine.
Băieţii ne-au înconjurat, făcându-ne cu mâna. Am început
să rulăm, parcurgând cei douăzeci de metri până la autostradă,
în timp ce băieţii plecau care încotro. Am oprit maşina în
dreptul suporterului celor de la Bulls, care-şi dorea să ajungă
în New Mexico. El şi alţi doi prieteni traversau şoseaua.
Am deschis geamul şi l-am strigat. S-a apropiat de geam.
Am băgat mâna în şosetă şi am scos ce am putut. I-am în­
tins trei sute de dolari americani.
—Ne vedem acolo, i-a spus Mână lui Denis. Apoi mie:
Ar trebui să mergem.
Nu aveam destui bani pentru toţi şi erau o mulţime de
copii. I-am spus la revedere lui Denis, care avea ochii umezi
122
de emoţie şi îl iubeam, dar un bărbat stătea pe bancheta din
spate.
—El e fratele meu, a spus Denis. Are nevoie să ajungă la
Mbuu.
M-am uitat la Mână. Mână ar fi trebuit să blocheze uşile
din spate. Fratele lui Denis era în maşină şi era prea târziu;
nu mai aveam de ales. Mbuu era în drumul nostru. L-am salu­
tat pe fratele lui Denis. Se prea poate să-l fi chemat Pierre.
Am intrat pe autostradă cu fratele lui Denis pe bancheta
din spate şi flecăreala lui neîncetată. Nu ne plăcea de el. Mbuu
era la douăzeci de minute de mers, iar Pierre a vorbit întruna
într-o limbă pe care Mână n-o înţelegea pe de-a-ntregul şi
la început n-a putut să bage mâna-n foc că era franceză. Am
avut imediat impresia că fratele lui Denis îşi văzuse fratele
primind banii şi voia şi el.
Pierre a folosit argumentul lui Abass, că avea nevoie de
bani de taxi să se întoarcă. Mână mi-a explicat solicitarea. Am
râs amândoi.
—Aşadar, a spus Mână, întorcându-se spre el, vrei ca noi
[arătând cu degetul spre noi] să plătim ca să te ducem pe tine
[arătând spre el] la Mbuu, ca să ai de unde să te întorci.
Fratele lui Denis a încuviinţat din cap insistent. Fratele
lui Denis nu prea se pricepea la engleză. Nu ştia ce spune
Mână. Mână a râs.
— Nu eşti prea deştept, a spus. Frate-tău e inteligenta’
familiei, nu ?
Mână era deja prea sigur pe el; bărbatul nu ştia deloc en­
gleză, dar continua să dea din cap cu entuziasm.
—Dar ştii de ce, a continuat Mână, i-am dat fratelui tău
trei sute de dolari americani ? Pentru că nu i-a cerut. Dar tu,
tu eşti nesimţit - ştii cuvântul ăsta, nesimţit ? - , aşa că nu
primeşti nici un ban.
Şi cu asta bărbatul a început să trăncănească din nou.
Habar n-aveam ce spune, dar vocea era insuportabilă - ne­
întreruptă şi belicoasă şi mă scotea din sărite.
Ca şi poliţistul, şi bărbatul ăsta băgase mâna în rucsacul
meu, care rămăsese pe bancheta din spate. Am întins mâna
123
să-l iau spunându-i, cu un rânjet până la urechi, că am ne­
voie de ceva dinăuntru. L-am adus lângă mine pe scaunul din
faţă, am cotrobăit prin el, am găsit un pieptene şi am înce­
put să mi-1 trec prin păr cu gesturi exagerate, demonstrând
ce mare nevoie avearrysă mă aranjez chiar atunci, în timp ce
mergeam prin beznă spre Mbuu.
Bărbatul a început iar să vorbească, dar schimbase stra­
tegia: acum îi trebuiau bani să ajungă în Zair. Se prinsese că
făcuserăm o contribuţie pentru planurile fratelui lui de a
ajunge la Chicago £ a presupus că ofeream sponsorizări
pentru orice fel de călătorii. 1
„N-ar trebui să ne ceri bani atât de grosolan."
„I-aţi dat fratelui meu fără să ceară."
„Tocmai asta e. Fără să ceară. I-am dat din proprie ini­
ţiativă."
„Vreţi să aştept să mi se dea."
„Da."
„Vreţi să fiu docil. Vreţi să par indiferent faţă de bani."
„Da."
„Şi drept răsplată îmi primesc partea."
„Da."
„E ruşinos."
„Ştii bine că nu e aşa."
El şi Mână au lătrat o vreme unul spre altul, fără să facă
mari progrese. Când Mână l-a convins să renunţe la planul
cu Zairul, fratelui i s-a făcut foame. Şi-a întins palma între noi.
—Avem ceva de mâncare ? m-a întrebat Mână.
Am scos din rucsac un baton de cereale. Fratele l-a pri­
mit, nu l-a desfăcut şi a continuat să vorbească, să vorbească
în gura mare, cu noi; era o maşină de vorbit. Ne apropiam
de Mbuu şi începea să dispere.
—Dumnezeule, am spus eu, n-avem cum să-l convingem
să se potolească ?
Mână s-a întors spre el, a făcut o pauză şi a ridicat mâinile
în semn de Stop. Bărbatul s-a oprit. Eu am oftat sonor. Am
dat drumul la radio.
„Mă căpiezi, frate al lui Denis. Ne întristezi."
124
 „Nu e treaba mea să vă înveselesc."
„Treaba ta e să fii om. întâi de toate, fii om."
„Nu e timp de blândeţe."
„Nu suntem de acord cu tine."
„Voi faceţi mai mult rău decât bine alegându-vă benefi­
ciarii în felul ăsta. N-are cum să fie cinstit."
„Cum poate să fie cinstit ?"
„Banii vă asigură controlul asupra celorlalţi. Asta şi urmă­
riţi, de fapt."
„Ne dorim exact opusul. Oferind bani, renunţăm la con­
trol."
„Renunţând la el vă exercitaţi puterea. Banii nu sunt ai
voştri."
„Ştiu."
„Vă doriţi puterea pe care o dau banii. Indiferent în ce
mod, vă doriţi puterea."
Am ajuns în Mbuu, un sat cu case din chirpici, cufundat
în întuneric. Nu existau repere fixe - totul se mişca. Pereţii
se mişcau, erau umani. Erau oameni peste tot şi toată lumea
se mişca. Toate casele erau prăvălii deschise. Farurile noas­
tre treceau peste sute de oameni care se plimbau, se uitau la
televizor - vedeam grupuri mari sau familii întregi prin fe­
restrele fără geamuri, toţi în magazinele în aer liber, luându-şi
cina sau bând un pahar la un bar de pe marginea drumului,
totul era atât de aproape.
Ne-am oprit şi ne-am luat la revedere de la fratele lui
Denis. A rămas în maşină, aşteptând. Ne-am uitat fix la el.
Ochii lui vorbeau.
„îmi sunteţi datori."
„Ba nu."
„Nu e deloc în regulă."
„Ba e în regulă."
„Nu eşti sigur. Eşti derutat."
„Da, sunt derutat."
„Nu e deloc în regulă."
125
 A coborât din maşină şi a închis portiera. Ne-am întors
pe şosea şi ne-am continuat drumul înapoi spre Saly să mân­
căm. Nu mâncaserăm nimic toată ziua.
—Nu-mi pare rău de cum am procedat, a spus Mână.
—îl uram pe nenorocit.
Dar absolut nimic altceva nu se schimbase.

Se însera când am ajuns înapoi la hotel. De la o sută de

metri de restaurant auzeam clinchetul paharelor şi furculi­
ţelor, murmurul zecilor de persoane. înăuntru totul era alb
- feţele de masă, florile, oamenii. Candelabre.
—Fir-aş al dracu’ ! a spus Mână. Erau două sute de inşi
la mesele din restaurant, din pătura de sus a clasei de mijloc,
destul de în vârstă, pensionari, genul de oameni pe care-i gă­
seşti la un hotel Ramada din Orlando.
Noi eram tot în hainele de călătorie, pătate peste tot şi o
bună parte dintre meseni se holbau la noi. Eram murdari, iar
Mână arăta ca un snowboarder prea bătrân pentru costumaţia
aia. Purta bandana în jurul gâtului ca un golden retriever.
Ne-am dus la bufet şi ne-am construit piramide din pui,
orez şi fructe pe farfuriile curate şi albe. Oferta era impre­
sionantă: o masă lungă cu salate, una cu sortimente de pâine,
una (cea mai spectaculoasă) cu fructe şi prăjituri şi o aripă
cu carne şi peşte, deservită de trei senegalezi cu bonete de
bucătari. Ne-am aşezat lângă un cuplu de vârstnici, care bol­
boroseau între ei în timp ce ne aruncau ocheade şi în zece
minute au plecat, bolborosind şi mai şi. Un bărbat în alb ne-a
luat comanda de băuturi. Disperaţi şi neştiind prea bine care
sunt regulile, am comandat şase beri pentru toată lumea de
la masă.
—Asa, si spuneai ceva de multivers, am zis eu.
-A a! ’
—Nu-i relevant. Cui îi pasă câte universuri sau planuri
există, dacă tot nu se intersectează ?
Mână îşi băgase în gură un copan întreg. A extras osul care
a ieşit curat, ca de plastilină. Restaurantul era zugrăvit în
roz-pastel şi lipsit de bucurie. Nimeni nu râdea, era foarte
126
puţină mişcare şi nenumărate arsuri de soare. Dădea mai
degrabă senzaţia unui bufet într-un azil de bătrâni din Florida,
intr-o luni după-amiază.
—Cine a spus că nu se intersectează ? a întrebat el.
—Se intersectează ?
—Nu ştiu. N-am citit nimic despre asta. Dar chestia care
ţi-ar plăcea e că într-un multivers ai practic toate opţiunile des­
chise - pe bune, orice îţi poţi imagina - , şi unul din egourile
talc de undeva a ales cutare opţiune. N-ar fi de neimaginat ca
oricare dintre vieţile pe care le-ai putea trăi să fie trăită de unul
dintre egourile tale neştiute. Poate chiar după ce tu ai murit.
A mai luat un copănel şi a îndepărtat toată carnea, venele,
tot zgârciul. Era enervant ca dracu’.
—Păi tot nu serveşte la nimic, am spus eu, dacă n-avem
acceaşi conştiinţă.
—Normal. Ştiu. Pe de altă parte, poate că nu murim. Dacă
pui la un loc paradigma fizicii cuantice cu ideea timpului su­
biectiv, suntem practic cu toţii în viaţă în o mie de locuri în
acclaşi timp, într-un prezent nesfârşit.
Era o singură persoană de culoare la masă - francez, după
cum arăta, şi stătea alături de o femeie albă, soţia lui după
toate aparenţele. Dar în afară de el restaurantul era completa­
mente alb şi toţi mesenii izbitor de asemănători ca înfăţişare
şi castă.
—Chestia e că asta-nseamnă de fapt nemurire pentru atei,
a spus Mână, şi n-avem nevoie să aşteptăm ca tehnologia să
ne prindă din urmă.
Recunosc că suna atrăgător. Cu sau fără conştiinţă, ideea
de a fi în viaţă permanent, undeva. Şi cum rămânea cu visele ?
Trebuie să aibă şi ele un rol - dar ce-mi doream eu, de fapt,
era să am toate opţiunile deschise în acelaşi timp. Nu într-un
univers paralel şi irelevant, ci aici. Voiam să mă opresc şi să
lucrez în spitalul de campanie şi să mă îndrăgostesc de o fru­
museţe locală, dar să mă întorc şi acasă într-o săptămână ca
să pot face multe alte lucruri, cincizeci de direcţii în viaţă,
toate la fel de atrăgătoare şi de posibile - îngrijitor de croco­
dili ! D e când nu mai e n evoie d e p regătire ca să d evii un bun
îngrijitor d e crocodili ?
127
 A intrat un grup de şase persoane, trei bărbaţi şi trei fe­
mei, toţi albi cu excepţia unei femei care era neagră, înaltă,
probabil senegaleză.
—Uau! a făcut Mână, holbându-se după ea.
Era şocantă. O statură incredibilă, cu o rochie albă bine
croită peste pielea uluitoare, cu forme trasate de mâna cea
mai optimistă şi mai sigură - precum cea mai incredibilă ma­
şinărie învelită în piele lustruită. Mână se oprise din mâncat.
M-am oprit şi eu. Aproape toate senegalezele pe care le vă-
zuserăm arătau aşqj genetic fără cusur, puternice, cu ţiniită
de regine şi pielea ca piatra cea mai netedă. '
—Nu te mai holba, i-am zis.
—Nu vreau, a spus Mână.
Jumătate din restaurant o privea. Era prea evident. Fusese­
răm aruncaţi înapoi în alt loc şi alt timp. Oare era aievea ?
Toată lumea o privea pe femeia asta, fie pentru că încălcase
vreo barieră rasială subînţeleasă, fie pur şi simplu pentru că
- speram să fie asta - pe lângă ea toţi arătam ca nişte troli.
—E uluitoare, a spus Mână.
—E cu ei.
—îhâm, dar de ce ?
Aveam o idee, dar n-am spus nimic. Oamenii cu care venise
erau prea puţin impresionanţi pentru ea. Făcea un act cari­
tabil. îmi imaginam că altceva o stimula şi speram că nu fu­
sese cumpărată.
„Ce cauţi cu bărbaţii ăştia ?“
„Am motivele mele.“
„Nu e nevoie să stai cu ei. Te putem ajuta noi.“
„Ajutorul vostru nu e bine-venit.“
„Ajutorul nostru e gratuit. Trebuie să ne alegi pe noi.“
—Hai să mergem, am spus. Am terminat.
Ne-am ridicat şi am privit-o mai bine în timp ce mergeam
spre ieşire - serioasă, dar cu un zâmbet strălucitor ca o
încăpere în care intră brusc lumina - şi am evitat stropii as-
persoarelor pe drum spre cameră. Mână a intrat la duş; eu
am sunat-o pe mama.
—Ce zi e la voi, acolo ? am întrebat.
128
 —Luni, prostuţule. Suntem numai cu şapte ore în urma
voastră.
—Opt, cred.
—Faţă de Groenlanda sunt mai degrabă şapte, cred.
—Ah, nu suntem în Groenlanda.
—Nu v-aţi mai dus ?
—Suntem în Senegal.
—Ah, aşa e. Mi-ai spus. Şi aţi luat ceva până acum ?
—Cum ar fi ce ? Suveniruri ?
—Aveţi grijă să folosiţi prezervative. Câte şase prezer­
vative.
Mi-am dres vocea.
—Şi cum e ?
—E bine, am răspuns. Foarte bine.
I-am spus ce-am făcut. Vorbeam întruna. A fost nevoită
să mă oprească.
—Nu trebuie să-mi povesteşti minut cu minut, scumpule.
„Ba da.“
—Păi asta e ideea, am spus eu.
—Care anume ?
—Povestitul minut cu minut. Vrem să-ţi pese.
—îmi pasă. îmi pasă. Cât aţi dat până acum ?
—Cam o mie, cred.
—Va trebui să măriţi ritmul.
I-am spus despre meciul de baschet.
—Le-aţi dat ceva ?
—Unui puşti. Trei sute de dolari. Era fan Bulls.
—Şi celorlalţi ?
—Le-am dat nişte apă.
—Dar bani ?
—N-am putut, am răspuns. N-aveam cum să-i împărţim
în mod egal. Erau cel puţin cinşpe.
I-am spus despre fratele lui Denis care s-a urcat în maşină
şi nu-i mai tăcea gura.
—Nu i-aţi dat bani, presupun.
-N u .
—Scumpule ?
129
 -D a .
—De ce nu-i aduci înapoi aici şi nu-i dai unei asociaţii ca­
ritabile ? E una cu care lucrează Cathy Wambat - ajută co­
piii săraci născuţi cu palatul nesudat. I-ar plăcea la nebunie să...
— Există o asociaţie caritabilă pentru asemenea cazuri ?
—Bineînţeles.
—Dar ce poate fi mai bine decât facem noi ?
A oftat şi timp de un minut nu s-a mai auzit nimic la ce­
lălalt capăt al firului. ,
—Nu crezi că t4ată chestia asta e o demonstraţie de\su-
perioritate ? a spus ea. 1
-C e ?
—Semnatul cecurilor ş i...
—Să le dai bani. Asta înseamnă superioritate.
—Nu te enerva aşa.
„E un cuvânt tâmpit, asta-i tot. Cuvântul ăsta n-are nici
un strop de logică, aici. E o scuză pe care o foloseşti ca să-ţi
aperi propria inactivitate."
—Will, de unde ştii că-i vor?
—Pot să-i dea altcuiva.
—Păi, vezi...
— Ideea e că eu nu-i vreau. Şi ne place să-i dăm. în cel
mai rău caz e un mod de a cunoaşte oameni.
— Aşadar, a spus ea, cum hotărâţi cine primeşte banii ?
—Nu ştiu. La întâmplare. E evident. Nu ştiu.
A râs zgomotos, teribil de amuzată.
—Nu e foarte corect, nu-i aşa, Will ?
—Fratele lui Denis era un idiot.
A râs din nou, de mine, de data asta răutăcios. Nu-mi ve­
nea să cred că mă enerva aşa pe banii mei.
—Dar e atât de subiectiv, dragă, a spus ea.
—Evident că e subiectiv!
A oftat. Am oftat şi eu. Am aşteptat amândoi.
„Spune-mi tu dacă există o cale mai bună, mamă."
„Nu pot. Nu ştiu nici una."
—De ce-mi faci asta acum ? am spus.
—Nu fac decât să-ţi pun întrebări, scumpule.
130
 „Ce vrei să spui ? Că n-avem voie să le vedem figurile ?
Asta spui. Tu eşti dintre cei care nu i-ar da nimic unui om
de pe stradă, de teamă să nu-i facă rău. Dar atunci care din­
tre noi face pe superiorul ? Te abţii şi acţionezi împotriva in­
stinctelor tale. Există inegalitate şi instinctiv vrem să refacem
egalitatea, imediat. Instinctul ne spune săîmpărţim banii din
bancă cu acela care n-are nimic. Dar tu vorbeşti din spatele
a şapte straturi de negare şi justificări. Dacă te face să te simţi
bine înseamnă că e bine, iar azi, la ocean, am întâlnit un băr­
bat care trăieşte într-o colibă neterminată şi era înalt şi avea
un radio şi i-am dat vreo şapte sute de dolari şi a fost bine.
Nimeni nu ne poate lua sentimentul ăsta şi nici nu poate fi
murdărit cu vorbe ca superioritate şi subiectivitate, cuvinte
stranii şi privilegiate, şi nici nu poţi să te prefaci că ştii o cale
mai bună. încearcă tu ! Fă-o tu ! Noi am dat şi am primit
iubire! Cum poţi să ne privezi de asta ? Nu le cer să ne mulţu­
mească - nici măcar nu rămânem prin preajmă suficient cât
să le dăm ocazia şi oricum nu vorbim limba aia a lor. Vrem
doar să-i vedem, să le atingem mâinile, să ne frecăm în treacăt
de braţul lor, ceva. E voie! Nu există explicaţie care s-o anu­
leze şi nici n-ai cum s-o întorci ca s-o pui într-o lumină proas­
tă sau...“
—Ei bine, am spus eu, întrebările tale nu mi se par inte­
resante.
—înţeleg. Pentru asta îmi cer scuze.
—Cred că te gândeşti prea mult la toată chestia asta, mamă.
—Am o înclinaţie către aşa ceva.
—Nu zău ? N-am remar...
—Pa, pa, isteţule.
A închis.

Mână s-a îmbrăcat şi ne-am împleticit înapoi pe drum.

Cerul arăta ca tavanul unui observator astronomic, plin de
stele, dar nu destul de întunecat. Dedesubt, copacii erau negri,
profilându-se pe fundalul cerului cenuşiu şi aruncându-şi
umbrele peste drumul neasfaltat ca nişte zgârieturi subţiri şi
răutăcioase. Eram ofticat. De fiecare dată când faci o faptă
131
bună există cineva care nu face o faptă bună şi care în momen­
tul ăla, să zicem, grădinăreşte, şi care pune la îndoială modul
în care ai făcut respectiva faptă bună. Pentru fiecare secre­
tară care îi dă jumătatea de sandviş pe care n-o mai mănâncă
unui veteran nespălatei cu înfăţişare de sălbatic care trăieşte
pe străzi, există cineva care pretinde că gestul ăsta nu face
decât să înrăutăţească situaţia. Cei ce nu fac nimic trebuie
să-şi justifice lenea căutându-le nod în papură celor care cel
puţin încearcă...
—Ce tot bombăni acolo ? a întrebat Mână. \
—Nimic.
Nu-mi dădusem seama că bombăn.
—între asta şi vorbitul în somn...
La un bufet ne-am cumpărat îngheţată. Femeia de la tejghea
avea părul ca dansatoarele care acompaniază cântăreţii şi se
uita la televizor la delfini. Mână şi-a luat un fel de tub de înghe­
ţată de portocale, iar eu o limbă groasă de îngheţată de vani­
lie pe băţ, cu glazură de ciocolată. Am rupt ambalajul de plastic
subţire şi lucios şi am mâncat mai întâi ciocolata, apoi înghe­
ţata rece şi albă, atât de moale în aerul umed şi din ce în ce
mai întunecat, şi mi-a curs pe gât şi pe mâini în acelaşi timp.
Treceam pe sub felinarele rare şi aveam câte două sau trei
umbre, pentru că un bec ne proiecta umbra în faţă şi următo­
rul în spate şi uneori se intersectau. Becurile nu ştiau ce fac.
Becurile nu ştiau nimic.
Luna era galbenă şi înconjurată de un halo alb şi lăptos,
îmi intraseră pietricele în pantofi. M-am oprit să mi le scot
şi m-am sprijinit de Mână. După ce am pornit mai departe
pantofii mi s-au umplut din nou.
în jurul staţiunii era plin de discoteci şi cazinouri. Ne-am
dus mai întâi la principalul cazinou, un stabiliment mic, dar
elegant, cu o singură sală cu două mese pentru jocuri de cărţi
şi cam treizeci de jocuri mecanice. Am recunoscut vreo două­
zeci dintre cei cu care stătuserăm la restaurant; din cauza feţei
mele lumea se dădea la o parte şi se uita la noi cu ochi obosiţi.
— Fii atent, a spus Mână arătând cu degetul spre clien­
telă şi făcând semnul infinitului deasupra lor. Nu remarci
nimic la bărbaţii de aici ?
132
 —Puloverele.
—Îhî.
—Isuse!
Toţi bărbaţii din sală, aproape - erau cam douăzeci de
bărbaţi în cazinou, majoritatea tineri şi doisprezece dintre ei
intrau în categoria asta - purtau pe umeri un pulover de bum­
bac, legat lejer la nivelul claviculei. Doisprezece bărbaţi, şi
puloverele erau, fiecare dintre ele, galbene sau albastre ca cerul
şi la fiecare nodul era făcut cu desăvârşită delicateţe. Se părea
că nu puteai pur şi simplu să legi puloverul. Trebuia să fie
aranjat lejer la mijlocul pieptului, ca o etolă. Făcea un unghi
de vreo 85 de grade.
Am fost şocat iar să-mi dua seama că suntem aici. Nu fu­
sesem niciodată mai departe de Nevada - cu Jack şi familia
lui, în vacanţa de primăvară din clasa a patra, cu maşina. Fie­
care drum a durat douăzeci şi două de ore şi ne-au rămas cam
şapte între, pe care le-am petrecut pe spinarea unor cai care
ne voiau morţi sau puşi în lanţuri. Mână fusese la Toronto,
care era de fapt mai aproape de Milwaukee, dar el nu vedea
lucrurile aşa.
Lângă uşă se vindeau vederi, nu cu oceanul, ci cu staţiu­
nile de la ocean, şi am cumpărat una - prima vedere pe care
m-am prefăcut măcar să vreau s-o trimit. Dacă aş avea cui
să-i scriu, unei Clementine, să zicem, aş putea să-mi notez
impresiile, s-o fac să aibă cap şi coadă. Dacă le-aş scrie ge­
menelor, chiar pe şerveţelul ăsta şi cu pixul ăsta împrumu­
tat de la barmanul senegalez care are un semn din naştere ca
o pată de cenuşă, ar păstra scrisorile şi şi-ar aminti mereu că
m-am gândit la ea...
Dragă Mo, Dragă Thor,
Senegal! Vă vine să credeţi? E ceva aparte aici. Ceva care
seamănă cu oricare alt loc. Oamenii... am întâlnit un bărbat...
Dar dacă mă gândesc mai bine, în momentul ăsta nu-mi dau
seama dacă vedem ceva sau ratăm totul... Aerul de aici totuşi
e diferit şi asta e o chestie.
—Până aici e bine.
Mână se uita peste umărul meu.
133
 —Chiar ai surprins realitatea, Will. Şi toate punctele alea
de suspensie.
—Du-te dracu*!

Stăteam afară, în noaptea neagră şi din ce în ce mai rece,

şi ne întrebam dacă am putea face ceva extraordinar. Dacă
ne-am putea onora responsabilitatea pe care o aveam aici:
călătorisem patru mii două sute de mile sau pe-aproape şi,
prin urmare, eram obligaţi să creăm ceva: trebuia să folosjim
ce aveam la îndemână şi să facem ceva important.
—Ai sunat acasă ? l-am întrebat pe Mână.
- N u . Tu?
—Mda.
—Alor mei n-o să le pese. îi ştii.
îi ştiam şi nu-i ştiam. Tatăl lui Mână era un bărbat înalt
şi gârbovit, atâta vreme se aplecase ca să vorbească cu soţia
lui mult mai scundă, încât capul lui părea permanent încli­
nat, cu bărbia în piept. Avea faţa ca o lopată şi ochii ca de
lup şi lucra la o firmă de avocatură, deşi nu sunt sigur că era
avocat; poate că era avocat, dar nu ştiu de ce am bănuiala că
nu era; era un tip distant şi cu ochii mici, care părea în stare
de orice - abuz, crimă, evaziune fiscală, bigamie. Mama lui
Mână era asistentă medicală şi a lucrat la spital aproape toată
copilăria noastră, însă mai târziu a muncit exclusiv în casa
unui muribund, timp de doi ani - o casă impunătoare plină
de marmură care devenise mai mult sau mai puţin a ei,
unde avea propriul ei dormitor, propriul ei loc în garaj, tot
ce trebuie.
Ceea ce era bine, dar şi rău, pentru că atunci Mână a tre­
buit să fie gelos pe această nouă casă şi pe uşurinţa cu care
mama lui reuşea să pară stăpâna ei. Mână avea doi fraţi mai
mari, mult mai mari. îi văzusem numai de câteva ori pe fiecare,
îi ştiam mai mult din fotografiile de la absolvire; nu ştiu de
ce, absolviseră în aceeaşi zi, cu toate că unul din ei, cred că
Steve, cel care era aproape saşiu, era cu un an mai mare de­
cât Eddie, care avea părul ca al lui Shawn Cassidy şi ochi care
nu clipeau şi care îi dăduse porecla lui Mână - la început
134
fusese Mâini, pentru că atunci când era foarte mic prindea
toate mingile care i se aruncau - care pe urmă fusese scurtată
şi devenise Mână, ca să nu te ducă cu gândul la cineva care
şi-ar dori să petreacă puţin timp singur cu copiii tăi.

Ne-am hotărât să mergem în oraş, să găsim o casă şi să

ne înfiinţăm la uşă cu un buchet de flori. Era ceva ce de cinci
ani tot vorbeam să facem - n-am idee de unde a apărut ideea
sau de ce. O să batem la uşă, ne-am imaginat, sau poate o să
intrăm pe uşa din spate, sau pe verandă, în orice caz o să du­
cem flori sau vin. Credeam cu convingere că puteam apărea
în orice casă sau birou, oriunde în lume, cu flori, şi să fim
primiţi înăuntru. Şocul ar fi atenuat de zăpăceală oarbă, apoi
de uimire afectuoasă şi în scurtă vreme am deveni de-ai casei.
Drumul era plin de turişti care mergeau pe jos spre
strada principală din Saly, vreo trei cvartale de restaurante,
cluburi şi baruri şi din când în când câte o maşină care zig-
zaga printre gropi, căutând loc de parcare. Am cumpărat un
buchet mic şi ţipător de margarete, violete şi nişte flori de
prin partea locului, roşii şi umede ca nişte bucăţi de carne.
Două fete desculţe au trecut pe lângă noi călare pe nişte
cai neînşeuaţi de culoarea pietrei. Mână mi-a făcut un semn
că avea de gând să alerge după ele, să sară pe o maşină şi de
acolo în spinarea unuia din cai. Am clătinat viguros din cap.
S-a bosumflat.
Dintr-o casă înclinată spre dreapta şi cu balcon la etajul
al doilea s-a auzit o pisică, şi ne-am oprit. Lângă aleea care
ducea spre casă erau două cutii poştale şi noi, eu cu florile
în mână, am luat-o ca pe un semn.
—Asta e, am spus eu. Trebuie să urcăm.
—Şi sunăm la uşă, sau cum facem ?
—Cât e ceasul ?
—Zece, poate, a răspuns Mână. E prea târziu ?
Ne-am gândit să mergem mai întâi în recunoaştere.
Treptele ne-au absorbit paşii, zgomotele s-au pierdut în po­
deaua şi balustradele de lemn şi am ajuns repede pe palierul
din capul scării, între mai multe uşi.
135
 —La care ? a întrebat Mână.
Una era întredeschisă.
—Asta, am spus eu.
Cum avea clanţă, şi nu mâner, m-am gândit că părea să
ducă spre un alt coridor, aşa că am împins-o şi am intrat. Dar
nu era nici un hol. Ne găseam într-un apartament. Ne-am
uitat unul la altul alarmaţi. Intraserăm deja în apartamentul
cuiva.
Dar nici unul din noi n-a dat să plece. I
Ne-am scos pantdii şi eu am pus florile deasupra lor. Am
păşit în casă şi am închis uşa în urma noastră, şi era atât de
linişte, încât nu mai înţelegeam nimic. Deasupra uşii atârna
portretul unui bărbat în uniformă, un portret ca la carte. O masă
stătea pe vârfuri în mijlocul salonaşului. Patru tacâmuri, res­
turi de la cină. încă nu se auzea nici un zgomot. Pereţi zugră­
viţi într-un măsliniu palid, cu urme de degete. Fotografii
smulse din reviste prinse cu pioneze pe pereţi - trei sau patru
piloţi profesionişti de motocros şi alături de ei o serie de cărţi
poştale cu femei în costumaţii împopoţonate de Paşte. Dea­
supra, un portret făcut la fotograf al unei familii cu patru
membri, familia care locuia aici, am presupus noi, toţi în
echipament de fotbal. Mână s-a uitat spre mine şi a ridicat
din sprâncene vrând să spună Uită-te la asta! Uită-te la n oi!
In credibil!
Apartamentul era strâmt, ordonat şi n-avea nici un obiect
de valoare. în bucătărie se intra din camera de zi, o văgăună
înghesuită cu un blat îmbrăcat în faianţă albastră. Din bu­
cătărie ajungeai în altă cameră, un fel de cameră retrasă, cu
o canapea şi un şezlong mic, cu spătarul drept, fiecare pe câte
o latură. într-un colţ era un morman de animale de pluş - cu
Yosemite Sam în vârf - şi patru mingi de fotbal din cauciuc
aşezate frumos una lângă alta. Un televizor mergea fără sunet.
Nu se auzea nici o mişcare în casă, nici un zgomot, dar
mă aşteptam să apară ceva din clipă în clipă. Un bărbat în
robă şi cu o puşcă în mână. Aproape că m-aş fi simţit uşurat.
Mână era deja în partea cealaltă a camerei, căutând dor­
mitoarele. Erau două uşi. A deschis una, o debara. A băgat
136
apoi capul pe cealaltă uşă şi s-a tras imediat înapoi. A venit
pe vârfuri până la mine - eu mă ascunsesem deja în bucătă­
rie - şi a aat să spună ceva. Am făcut o figură cât am putut
de fioroasă, ca să-i descurajez iniţiativa de a deschide gura.
S-a oprit la timp, indicând prin gesturi ample că se predă.
Am rămas aşa câteva secunde, încercând să ne calmăm,
privind peste masa din bucătărie la televizorul din camera
alăturată. O scenă de deşert, un sat antic de un roz uscat. Apoi
un prim-plan cu un bărbat sfrijit. Apoi Ernest Borgnine îm­
brăcat în soldat roman. Apoi iar bărbatul sfrijit şi mâinile
cuiva intră în cadru - să fi fost ale lui Borgnine ? - şi aşază
pe fruntea bărbatului sfrijit ceva ca un cuib de păsări - A!
O coroană de spini.
Mână a făcut semn către dormitor şi a ridicat patru degete,
apoi a mimat o persoană care doarme, indicându-mi că în­
treaga familie, toţi patru membrii, dormeau în camera aia,
în acelaşi pat. Noi eram în casa lor şi ei dormeau în acelaşi
pat în camera de alături. Abia atunci am început să-mi pun
o mulţime de întrebări: de ce era întredeschisă uşa de la apar­
tament ? Ce puteam face ? Voisem să intrăm cu florile, să fim
primiţi în casă, puşi la masă şi să plecăm după ce ne-am fi
făcut prieteni noi în Saly, iar ei să rămână cu un dar pe măsura
recunoştinţei noastre. Dar în loc de conversaţie zgomotoasă
în crâmpeie de engleză şi franceză stricată ne furişam pe întu­
neric, fără să scoatem un sunet. Cel puţin puteam să scăpăm
de nişte bani.
Casa era curată şi confortabilă şi mică. Locuiau oameni
aici, în ciuda zgomotului de la barurile şi cluburile de dede­
subt şi de pe strada năpădită de nisip. Copiii aveau locurile
lor unde-şi ţineau lucrurile şi... Eu n-aş accepta niciodată
aşa ceva. Nu voiam masă în bucătărie şi fotografii pe pereţi.
Voiam să plec.
De fiecare dată când erau luaţi în prim-plan, apostolii tre­
săreau de parcă erau drogaţi. Sfinţii nu trebuia să se uite fix
cu privirile alea sticloase, nu trebuia să se mişte lent şi gra­
ţios. Sau trebuia ? Voiam un sfânt neîndemânatic - sau unul
rapid. Un sfânt căruia îi plăcea să alerge ca un sprinter, în
pantaloni scurţi de mătase. Anne Bancroft. Era şi ea, în rolul
137
Măriei. Şi apoi, puţin mai jos decât ea, jelindu-se, femeia din
R om eo şi Julieta de Zeffirejli. Arăta la fel. Borgnine, care-şi
privea camarazii urcându-1 pe Christos pe cruce, trecea prin-
tr-un moment dificil. Se simţea groaznic din pricina celor în­
tâmplate, dar, se păre^, nu stătea în puterea lui să se opună.
Mână s-a dus spre televizor şi l-a închis.
Am căutat o vază în dulapurile de deasupra chiuvetei, sau
un pahar mare, sau un borcan. Era un turnuleţ de pahare de
plastic cu Liga Naţională de Fotbal American. Nici unul djn-
tre ele nu putea ţine gorile. Mână mi-a aruncat o privire gră­
bită. Acum el era cel care voia să plecăm. Am ridicat din umtri
cât am putut de tare, pentru că mai aveam nevoie de timp.
într-un colţ era o găleată plină de nisip şi mucuri de ţigară.
Am pus-o în mijlocul mesei din bucătărie şi am înfipt cozile
florilor în ea. Mână şi-a dat ochii peste cap. Florile aveau să
fie moarte, moarte, moarte până dimineaţă.

Am stat în maşină şi ne-am gândit.

— Am putea să mergem să mai căutăm măgari, a spus
Mână.
Am părăsit oraşul şi lăsam rapid în urmă zona cu lumini
şi cu oameni. Am mers printre câmpuri negre, mile şi mile.
Era cineva în spatele nostru.
—Isuse! am făcut.
Farurile se apropiau cu repeziciune.
—Cum se poate aşa ceva ? am spus eu. Mergem prea repede.
S-a auzit un urlet de motor din spate. Lumina farurilor
ne-a înghiţit. Veneau de deasupra, de la un camion. Era la
câţiva centimetri de noi. Eram sigur că se apropie.
„Jack.“
CC
» •••
„Jack, vrei să...“
Am tras de volan către marginea drumului. Camionul ne-a
depăşit mugind.
—Ce s-a întâmplat ? a întrebat Mână.
— Cretinul ăla mergea cu trei sute de kilometri pe oră,
am spus.
138
 Mână s-a uitat la mine, fără să înţeleagă.
—Will, nu era...
—Ce ? am spus eu.
—Nimic.
Autostrada era în beznă şi aerul tot mai rece.

Am ieşit din maşină şi am stat o vreme pe capotă, arun­

când spre drum cu bucăţi din drum. Mi-a trecut prin minte
că trebuie să ne întindem cu capul pe drum. Era o viziune
pc care o avusesem şi, cum hotărâserăm să dăm curs ideilor
dc genul ăsta, sau celor mai multe dintre ele, am făcut-o. Cal­
darâmul era fierbinte, dar n-am auzit nimic.
— Hai să facem chestia cu lipitul banilor, a spus Mână,
ridicându-se.
-U n d e ?
—Găsim noi un loc.
Am mers mai departe şi ne-am oprit în dreptul unei căsuţe
pătrate de chirpici cu acoperiş de paie. Am sărit din maşină;
o capră a behăit. Era o capră mare, înaltă de cam un metru
şi jumătate, albă cu un pic de gri pe burtă.
—Am putea să-i aruncăm înăuntru pe geam, am spus eu.
—Nu, a spus Mână.
—De ce ?
—Hai să facem figura cu capra.
Trebuia s-o facem. Mână a scos plicul şi i-am lipit pe mar­
gini o bucată nouă de leucoplast. Eram pregătiţi.
— Du-te tu spre ea din faţă, a spus Mână, şi eu o să mă
strecor din spate. Tu distrage-i atenţia.
—Cu ce ?
—Dă din mâini.
Capra mă privea. Era legată cu o funie lungă.
—Să fac umbre pe pereţi ?
—Ce-o fi. Sigur.
Isuse! Mână ţinea plicul şi se apropia încet de capră, cu
mâinile întinse şi plicul gata să fie lipit.
—Hei, capro, am spus eu, dorindu-mi din toate puterile
s-o fac să se simtă în largul ei.
139
 Capra a behăit din nou.
—Ai grijă, a spus Mână, caprele sunt foarte afurisite.
—Cum ? Ce le înfurie ? Tâmpitule ce eşti.
—Nu ştiu. Ochii. Nu te uita fix la ea.
—Nu vrei să... j
—Nu te uita la ea. Mârâie sau nu ştiu ce face. Te uiţi la ea ?
-N u !
—Şi nu urla. Caprele urăsc urletele.
Eu îl uram pe Mână. Mi-am întors capul în direcţia opusă
în timp ce mă apropialti spre capră dintr-o parte, o figură â
la Ben Vereen.
—Ai ajuns lângă ea ? am întrebat.
—Aproape. Se uită la mine ? Mă vede ?
—Nu ştiu. Nu vă văd pe nici unul, cretinule.
—Păi aruncă-i măcar o privire.
Aruncă-i o p rivire.
- B ă i!
—Ssst. Aproape am ajuns, a spus Mână.
—L-ai lipit ?
—Mi-e frică s-o ating. Ţine-o de cap.
—Ce să fac ? S-o ţin de cap ?
—Apuc-o de coarne.
-N u .
- U h , oh!
-C e?
—Fii atent! a urlat Mână.
Capra venea spre mine. Dar dintr-o parte. Ţinea capul jos
şi venea spre mine în nişte salturi mari, ciudate şi piezişe.
Mişcările alea n-aveau nimic natural. Ca să se propulseze un
metru înainte se arunca doi metri într-o parte. Am făcut
câţiva paşi în spate, apoi m-am întors şi am luat-o la fugă.
—Nu pe-acolo! a strigat Mână.
-C e?
—Vino încoace! Se uită urât!
-U n d e ?
—Fugi în zigzag! în zigzag!
140
 Am alergat spre Mână, dar prin laterala caprei şi m-am
apropiat la un metru şi jumătate de ea şi am auzit-o cum
mârâia şi tuşea. Mână era după un zid scund din apropierea
colibei.
—■Vino aici! urla.
Am sărit peste zid şi m-am chircit lângă Mână. Capra se
afla dincolo de ţarcul ei, cu privirea pierdută în noaptea nea­
gră, ca un animal prost şi împuţit ce era.
—Şi acum ce facem ? am întrebat eu.
V îi lăsăm în colibă, a spus Mână.
—\Nu intrăm, am spus eu.
N-aş mai putea să fac asta niciodată, să intru aşa într-o
casă. Indiferent ce casă.
Am luat plicul şi l-am lipit afară, pe zid. Nu prea se li­
pea, dar Mână l-a netezit cât a putut de bine.
Lipiserăm bani pe peretele unei colibe.
—Cât crezi că e acolo ? am întrebat eu.
—Vreo trei sute.
—Ce chestie ciudată, să găseşti bani lipiţi de casă.
Poate că era prea ciudat. Poate că nici n-or să-l deschidă,
date fiind împrejurările. N-aveam timp să dezbatem problema.
Din clipă în clipă îi puteam trezi pe toţi cei din casă şi nu
voiam aşa ceva. Pe plic rămăsese scris mesajul lui Mână...

141
 ...carc trebuia să vorbească de la sine.
Ne-am îndepărtat de colibă în fugă, aproape sărind.
—Frate, a spus Mână, chiar ar trebui să venim mâine di­
mineaţă să vedem ce se întâmplă. Trebuie să văd.
—Or să-şi dea seanţa că noi am fost. Or să ne vadă.
— Am putea să facem rost de un binoclu şi să privim
de pe...
—De pe ce ?
— De pe o creastă din apropiere. Sau dintr-o casă con­
spirativă. O casă condjpirativă!
Acum voiam şi eu să cunosc familia. Voiam să-i văd când
găsesc plicul, să le văd expresia de surpriză, de bucurie. Vo­
iam să-i văd aşezaţi în jurul mesei, toţi patru, mama, tatăl,
fratele, sora, încercând să-şi dea seama de unde veneau banii,
ce însemnau, cine îi lăsase şi pe cine dracu’ ar putea să gă­
sească să le traducă cuvintele de pe spatele plicului. Poate că
or să-şi cumpere şi alte capre. Oare câte capre se puteau cum­
păra de banii ăia ? Cel puţin două. Poate zece ? Am presupus
că erau o familie de toată frumuseţea. De ce să nu-i vizităm ?
Pentru că avionul nostru pleca de dimineaţă, sau imediat după
prânz, şi pentru că dacă i-am cunoaşte am... Ei bine, voiam
să-i cunosc, aş fi făcut orice să-i cunosc, aş fi vrut să petrec
cu ei o zi, o lună, să-i pun să construiască o extensie lângă
casă pentru noi, să-şi împartă mâncarea cu noi, să ne arate
pământurile, cum să avem grijă de capre. Dar n-o să-i întâl­
nesc pentru că ar fi fost o invazie şi pentru că nu puteam să
trec peste asta. Puteam să le doresc numai bine şi să le lipesc
un plic cu bani pe perete, dar nu puteam să le strâng mâinile
şi nu puteam să-i las să-mi vadă faţa.

Eu conduceam. L-am rugat pe Mână să-mi găsească ceva

de mâncare. Mi-a aruncat în poală un baton de cereale cu fulgi
de ciocolată.
Chiar de la prima muşcătură s-a rupt ceva. Am avut sen­
zaţia că muşcasem dintr-un zgârci sau un cartilaj. Ceva mai
tare. Că mestecam pietre.
—Condu tu puţin, am spus.
142
 Mână s-a întins şi a apucat volanul. Am scuipat - o masă
diformă de cereale şi sânge şi pietricele albe. O măsea. Un
molar. Mă deruta faptul că nu simţeam durere.
—Ce s-a întâmplat ? a întrebat Mână. Nu văd.
I-am arătat ce aveam în palmă.
—Măiculiţă! Frate!
Ştiam de ce se rupsese. După Oconomowoc îmi simţeam
toată gura dezmembrată şi reconstruită. Dinţii mi se clăti­
nau sau erau ciobiţi, şi ăsta era cel mai mare.
Am tras pe dreapta.
—îmi pareţrău, a spus Mână.
Am aruncat pe fereastră tot ce scuipasem. Aşchiile de dinte
au zornăit pe pavajul grosolan.
—Ascultă, a spus Mână pe un ton jos, care sugera că tre­
buie să mă aştept la o informaţie serioasă.
Am ascultat. Dar odată ce mi-a captat atenţia n-a mai ştiut
ce să spună. Am stat aşa o lungă jumătate de minut.
— De multă vreme n-am mai pierdut nici un dinte, am
spus eu.
Mână a oprit radioul.
—Will, îmi pare rău, a zis.
—Ştiu. Ai mai spus.
—Ştiu. Dar...
A dat aerul afară pe nas cu zgomot, şi-a lăsat capul pe spă­
tarul scaunului şi a închis ochii.

Am ieşit de pe pietriş şi am intrat înapoi pe autostradă şi

mi-era teamă de cum o să reacţioneze capul meu când o să
încerc să dorm. De luni de zile nu reuşeam să adorm dacă
nu beam sau nu mă masturbam, şi în seara asta ştiam că o să
mă chinui foarte tare.
—Hai să mergem înapoi să înotăm, a spus Mână.
Asta îmi doream.
De la hotel am luat-o spre apă şi ne-am lăsat hainele pe
stânca mare şi gri de pe care sărise Mână mai devreme. Am
intrat în apă în boxeri şi lumina lunii ne dădea o culoare albăs­
truie. Apa era mai caldă acum. Făcuserăm o grămadă de zgomot,
143
dar apa neagră şi uleioasă ne-a redus la tăcere. Tăiam încet
oglinda apei, ruşinaţi că distrugeam liniştea. Ne ţineam umerii
sub apă şi era mult mai cald aşa. Capul lui Mână venea spre
mine fără să se vadă nici o mişcare, un cap care aluneca pe
gheaţă. J
—N-arăţi bine, a spus el.
—Pardon.
—Arăţi distrus.
—Ştiu. ^
M-am băgat la funa. Mi-am ţinut genunchii la piept şi
m-am dus în jos.
Apa mi-a şuierat în urechi, dar n-a pătruns în mine să mă
umple. Continuam să cad ghemuit, ca o minge. Era întuneric,
era tumult. Am alunecat şi mai jos. Mi-a trecut prin minte
că poate era o groapă în locul ăla, o groapă de kilometri în­
tregi în fundul golfului, în care aş putea să mă scufund la
nesfârşit. Puteam să mă scufund într-un fel de gaură de vierme
apoasă şi să cad mii de metri şi să ies din nou la suprafaţă în
cu totul alt loc. Aş ieşi la suprafaţă într-un alt fel de lume, o
lume condusă de peşti ultrainteligenţi sau...
Fără vreun motiv anume mi-am imaginat ratoni, mi-am
imaginat că sub apă, de cealaltă parte a găurii de vierme, se
găsea o societate de ratoni vorbitori care fumau pipă şi râdeau
de întâmplările din ceea ce ei numeau Lumea de Sus, adică
lumea mea. Aş trăi printre ei o vreme şi regina lor, mai în
vârstă, dar nu prea bătrână, autoritară, dar nu lipsită de bună­
voinţă, s-ar îndrăgosti de mine şi ar insista să devin concu­
binul ei, şi din punctul ăsta de vedere toate ar merge bine,
aş avea avantaje impresionante şi aş duce o viaţă frumoasă
- până când într-o bună zi s-ar plictisi de mine odată cu apa­
riţia unui nou candidat, un iordanian venit printr-un tunel
din Marea Moartă...
Dar de ce nu ne umple apa asta - de ce nu ne intră prin
urechi şi nu ne îneacă ? Şuieratul e furia oceanului care nu
reuşeşte să ne în ece. Dar ce ne păzeşte să ne inundăm ? Sun­
tem aşa de bine presurizaţi ? Cred că suntem. Of, taci din gură.
144
 Când am ieşit din nou la suprafaţă ni se alăturase o fe­
meie. Stătea lângă Mână. Era femeia de la cină. Miraculoasa
femeie de la cină.
Râdea de ceva ce spusese Mână. Purta un costum de baie
întreg de culoare albă. Pielea ei părea absolut desăvârşită în
lumina slabă, iar dinţii îi sclipeau când râdea.
Stăteam cu toţii în apă până la mijloc.
—Bună, mi-a,spus ea.
—Salut, am răspuns eu.
—Prietenul tău spunea că te ascunzi de mine.
Mână rânjea. I-am spus femeii că nu mă ascundeam de ea.
—Ţi-e ruşine cu faţa ta, a spus ea.
—Nu, am zis. Dar lui îi e.
Am făcut semn cu capul spre Mână, care şi-a muşcat buza
de sus cu dinţii de jos. Lui îi e ruşine cu faţa mea.
Tremuram. Nu înţelegeam ce căuta aici cu noi.
—Voi doi sunteţi foarte departe de casă, a spus ea.
—Mda, am spus eu.
S-a lăsat în genunchi şi şi-a băgat capul sub apă.
—Şi tu eşti departe, a zis Mână.
O chema Annette şi era din Paris. Era aici cu familia, a spus,
doi băieţi mici şi soţul. Erau aici de şase luni, pentru că soţul
ei fusese trimis de doctor să-şi vindece o bronşită persistentă.
Nu ştiam că oamenii mai fac aşa ceva, că au timpul şi banii
necesari ca să se mute pentru atâta vreme într-o ţară cu o climă
mai blândă cu traheea lor. I-a imitat tuşea, un sunet profund
şi sacadat, şi a râs. Era o chestie europeană, mi-am imaginat
- deopotrivă decadentă şi iubitoare şi plictisită - să râzi de
tuşea propriului soţ.
Era prea frig să mai stăm în picioare, aşa că ne-am lăsat
toţi în genunchi. Numai capetele ne ieşeau deasupra apei şi
aşa ne era cald.
—Voi doi sunteţi homo ? a întrebat Annette.
Vorbea serios. I-am spus că nu. A zâmbit.
—îmi pare bine că v-am cunoscut, a spus ea.
Am încuviinţat amândoi din cap.
145
 — Uită-tc la noi. Suntem un grup de capete! a spus ea.
Numai capete. înfricoşător!
Avea o voce plină, dar uşor răguşită, miere presărată cu
nisip. Ochii, când se uita drept la mine, nu erau în regulă. îi
fugeau când spre dreapt^, când spre stânga, şi o luau uşor în
afară, astfel încât numai dacă te uitai direct la ea şi ea la tine
îţi puteai da seama că nu reuşea să-mi focalizeze privirea pe
ce era drept în faţa ei. Privirea ei trecea pe lângă tine ca vântul.
Mână a plonjat şi s-a îndepărtat înot, arătându-i lui An-
nette mişcările lui perfecte. L-am privit amândoi, şi eu i-am
spus că uneori mă gândesc cum o fi să înoţi fără picioare.
Chiar mă gândeam la asta.
—Să înoţi fără picioare, a spus ea, lăsându-şi capul pe spate
şi udându-şi părul. îmi place. Ar fi spectaculos.
M-am băgat iar cu capul la fund. Cu apa şuierându-mi
pe lângă urechi, mă gândeam dacă ar trebui să mai ies la supra­
faţă şi dacă da, în acelaşi loc, sau nu ? Aş fi putut s-o apuc
de picioare. Aş fi putut să-mi îngrop faţa între coapsele ei.
Aş fi putut să mă îndepărtez pe sub apă şi s-o iau prin surprin­
dere. Dar în timp ce mă gândeam am rămas fără aer şi am
ieşit la suprafaţă în acelaşi loc.
—Deci facem parte din acelaşi club, a spus ea, dând din
cap către fiecare din noi, întâi spre Mână şi apoi spre mine.
—Mda, a spus Mână. Noi stăm în camera 415.
—Nu, a spus ea. Nu acest club. A râs. Nu hotelul. Aici
e clubul nostru.
A aruncat priviri rapide spre dreapta şi spre stânga.
— Aha, a spus Mână. Cum ar fi Clubul Urşilor Polari.
—Nu, nu. Tu taci din gură! a spus ea, arătând spre Mână.
Te tot repezi cu răspunsurile! Vreau să spun că şi eu, şi voi
am venit aici să fim singuri. Sau departe de ceilalţi. Sunt toţi
înăuntru si dorm si noi suntem aici.
—Noi de fapt voiam să înotăm, am spus eu.
Annette s-a uitat lung la mine şi apoi şi-a aruncat iar părul
pe spate, ca să şi-l ude. Nu era fiinţă omenească aşa cum eram
noi. Noi eram reali, făcuţi din piele şi păr, neterminaţi şi cu
asperităţi, dar ea fusese sculptată şi netezită şi...
146
 —Mama mea, a spus ea, zice că asta e Lumea a Patra.
—Ce ? Senegalul ? a întrebat Mână.
—Nu, nu. Nu Senegalul, a răspuns ea, şi capul ei a alune­
cat spre al lui. S-a oprit când a ajuns la treizeci de centimetri
de faţa lui Mână. Tu aşa de uşor răstălmăceşti!
—Bine, a spus Mână.
Eu rânjeam şi Mână m-a văzut că rânjesc. Nici n-o cu­
noşteam pe femeia asta, dar ea ştia lucruri despre noi.
—Nu prim a lume, a continuat ea, lumea din care venim,
nici a doua sau a treia lume, unde atâtea persoane calcă apa.
Asta e diferită. Lumea a patra e alegerea fiecăruia. Sunt paşi
mici pe care-i facem dinspre celelalte lumi.
M-am băgat iar cu capul în apa golfului. De acolo nu-mi
dădeam seama ce accent are. Sintaxa era aiurea, dar vocabu­
larul era impresionant. Am încercat să-mi amintesc cât bău­
sem la cină. Aproape că mă aşteptam să n-o mai găsesc acolo
când aveam să ies la suprafaţă. Am scos capul şi ea era un­
de-o lăsasem, cu silueta ei ca o lacrimă întoarsă.
—Toată lumea doarme şi noi suntem aici, în mare. Asta
e lumea a patra. A patra lume e prezentă şi disponibilă. Noi
am făcut totul aici. Noi venim şi apoi creăm lucruri care or
să se întâmple. A patra lume e jumătate gând, jumătate reală.
E un câmp de operaţiuni.
Am plutit mai aproape de ei. Acum capetele noastre erau
la nici un metru unul de altul. Şi-a dat seama că eram derutaţi.
— Bun. De exemplu, pe voi ce v-a făcut să veniţi în
Senegal ?
—Bătea vântul în Groenlanda, am spus eu.
Un mic banc de peşti şi-a făcut drum printre busturile
noastre scufundate.
—Ideea principală e, a spus ea, încercând să-şi stăpânească
frustrarea, că trebuie să ne desprindem de speranţa continui­
tăţii. Impuls. Noi trebuie să vedem fiecare loc şi fiecare mo­
ment ca un întreg. Diferit, independent. Un câmp de
operaţiuni.
De ce tot spune „ câmp de operaţiuni* ? O s-o întreb. Cum
ştie cineva care vorbeşte o engleză imperfectă o sintagmă
147
precum „câmp de operaţiuni" ? Pentru că m am ei ei i se pă­
rea foa rte important. Da, cum să nu. Unde e mama ei ? Oare
ar trebui s-o întrebăm ? N-ar trebui. Femeile la vârsta asta
nu mai au mame.
Mână a dat să spună,/:eva, dar din gură nu i-a ieşit decât
apă, care i s-a prelins pe bărbie şi pe gât înainte să ajungă îna­
poi de unde venise.
—Ce vârstă au copiii tăi ? am întrebat eu.
Nu ştiam cu ce altceva să încep. Un vas de croazieră, spu-
zit de lumini untoase,jke mişca de-a lungul liniei orizontu­
lui, mult mai repede decât mi-aş fi imaginat.
—Şapte şi doisprezece, a răspuns.
Albul ochilor ei era mult prea alb în întuneric. Mi-am în­
tors privirea.
—Sunt nişte vârste foarte frumoase, am spus eu.
Dinspre vas s-a văzut o străfulgerare, sau poate era o
rachetă luminoasă care s-a arcuit pe cer.
—Asta e o decizie, a spus ea, făcând semn cu capul în di­
recţia vasului. Să te urci pe un vas e o decizie. Dar deciziile
după alegerea asta sunt limitate. Mama mea, ea mă îndeamnă
să păstrez mereu lumea a patra ca alternativă. Trebuie să uiţi
de impuls şi să începi iar, şi iar, şi iar, şi iar. A spus iar de
vreo douăsprezece ori. Era puţin ţăcănită. Şi de aici puteţi
să mergeţi oriunde în Africa!
S-a aruncat în apă şi a înotat spre ţărm cu mişcări perfecte,
cu silueta ei netedă şi elastică. S-a oprit, s-a desfăşurat şi a
rămas pe loc.
— Acum mă duc la copilaşii mei înapoi, a spus, apoi a
foşnit pe nisip şi şi-a îngropat faţa într-un prosop ponosit
imitând modelul şi textura pieii de gazelă.
—Ne-a părut bine, a spus Mână, şi vocea lui s-a repezit
până la ea, peste suprafaţa calmă şi dură a apei.
—O să ne mai vedem, sunt sigură, a spus ea. Lumea noas­
tră, pe care şi voi o iubiţi acum, nu e atât de mare.
S-a întors şi a urcat treptele în fugă; picioarele ei sprin­
tene săreau şi loveau nisipul ca scăpărarea unui chibrit. S-a
148
lăsat în jos ca să treacă pe sub frunzele de palmier şi a dis­
părut.
Mână şi cu mine făceam pluta, lăsând apa să ne şuiere în
urechi şi să ne ude faţa. Se vedeau toate stelele. Simţeam de­
desubtul nostru peşti enormi care aşteptau să mănânce ceva,
poate chiar pe noi. Departe, peste apă, cineva mergea cu ca­
iacul. Era trecut bine de ora unu noaptea.
în momentul ăla am fost sigur. Că locul meu era în pielea
asta. Că organele mele\erau ale mele şi ochii mei erau ai mei
şi urechile, care nu auzeau nimic altceva decât liniştea aces­
tei nopţi şi respiraţia mea slabă, erau ale mele şi le iubeam
atât pe ele, cât şi ce erau în stare să facă. Era atâta apă în atâtea
locuri, atâta apă năvălea peste tot, sus şi jos, şi apa de deasu­
pra se mişca mult mai repede decât apa de dedesubt. Sub apă
era nisip, apoi pietre, kilometri de pietre, apoi foc.
Dar începeam să obosesc. Trebuia să ieşim din apă îna­
inte să începem să o confundăm cu patul. Eram sigur că din
pricina asta se îneacă oamenii; nu prin luptă, nu prin încă­
ierare, ci cu gânduri de odihnă.

Mână a adormit în câteva secunde. Camera avea două nive­

luri şi patul lui era într-un separeu mai sus decât al meu. îi
auzeam respiraţia, neregulată, dar înfundat, ca bâzâitul unei
insecte care se luptă cu o uşă de plasă. Ventilatorul din ta­
van se învârtea sălbatic.
în biblioteca mea s-a produs agitaţie. Am simţit cum se
zguduie scările din pricina tropăitului, picioarelor de bibliote­
car galopând, încărcat de dosare. Am închis uşile, am blocat
liftul. Mi-am urcat scările şi am luat-o la fugă peste vale, scă­
pând de informaţia care venea spre mine...
M-am forţat să mă gândesc la altceva decât Oconomowoc
şi am încercat să stăvilesc potopul. Am trecut de la Wisconsin,
de la America de Nord şi am chemat Africa. Am străbătut
Africa, mi-am imaginat râuri pline de bărcuţe care transportă
mâncare. Oameni îmbrăcaţi în cele mai neruşinate culori des-
cărcau bunurile din bărci. Voiam să număr pachetele. Aveam
nevoie să mă concentrez asupra acestei scene, să număr
149
lucruri, să observ lucruri, să trăiesc în scena asta şi să nu mă
mai întorc. Râul era liniştit. Râul curgea drept. Râul era maro­
niu. Apoi roşu. Râul era îmbibat de sânge. Pe râu pluteau
cadavre şi cadavrele se îngrămădeau ca nişte buşteni. Eram
în Ruanda. De ce ne doriserăm Mână şi cu mine să mergem
în Ruanda ? Ca să vedem. Era datoria noastră să vedem. Să
vedem ce se putea face. Noi eram ăştia ? Sau ruandezii erau
de fapt altcineva ? Pluteau cu burta în jos pe râul maroniu şi
îngust. De la o biserică la alta, sub naosuri şi strane. Să-i ia
dracu\ Pentru că voiam să punem capăt măcelurilor, dar
trebuia să ştim numărul, opt sute de mii, şi nu aveam nici un
fel de putere asupra numărului ăstuia. Să-i ia dracu* pentru
că ne-au pus în cârcă aşa ceva.
Voiam să meargă mai repede, dar Jack refuza să meargă
mai repede. Conducea cu mâinile aşezate pe volan exact la
o sută douăzeci de grade, ceea ce era bine şi îi dădea maximum
de control asupra maşinii, mai ales în situaţii periculoase, dar
îl împiedica să vadă vitezometrul. Aşa că la fiecare câteva se­
cunde trebuia să ridice degetele mari, ca autostopiştii, ca să
poată vedea cadranul. Ne scotea din sărite. Mână şi cu mine
voiam să mergem măcar cu zece kilometri peste limita de
viteză, pentru că toată lumea ştia că poţi să mergi cel puţin
cu viteza asta fără să fii prins. Spuneam:
—Jack, când ai de gând s-o calci ? E un V-8, fratele meu!
Şi a călcat-o, chiar dacă doar cu maşina break pe care o
condusese mama lui, apoi sora lui Molly şi acum el, şi oprea
la fiecare stop, oprea de tot, chiar dacă nu era ţipenie de om
pe o rază de kilometri.
Aşa că atunci când am auzit că fusese un accident de maşină,
pentru o clipă am răsuflat uşurat, pentru că ştiam că e o gre­
şeală, că Jack n-ar fi condus niciodată atât de repede încât să
fie implicat într-un accident. îmi imaginam că în accidente
sunt implicate numai maşini rapide, maşini care intră în co­
liziune la viteză maximă. Dar nu era cazul cu Jack. El con­
ducea pe banda lui şi mergea cu viteza admisă, sau chiar mai
puţin. Camionul a coborât panta din spate cu 130 la oră, a
văzut maşina lui Jack care se mişca prea încet, parcă ar fi stat
150
pc ioc - ca şi cum Jack şi maşina lui ar fi fost obiectc nemiş­
cate. Camionul ajunge din urmă maşina dar nu o izbeşte; iner­
ţia face ca roţile să se ridice şi să urce pe maşina lui Jack,
făcând-o zob, cu toate cele douăsprezece roţi deodată, şi totul
sc întâmplă într-o fracţiune de secundă, apoi camionul trece
mai departe, cotind spre dreapta, derapează, ajunge pe spa­
ţiul dintre sensurile de mers, şoferul e aruncat în geamul la­
teral şi se alege cu o contuzie şi nimic mai mult.
„Ştiu cum te cheamă, qamionagiu nenorocit."
„Familia prietenului tău m-a iertat."
„Eu n-am iertat nimic."
Mirosul din depozit era un miros rece, lemn rece, alumi­
niu rece. Eram la pământ, înainte să-mi pierd cunoştinţa de
tot, şi m-am gândit că urmează şi o explicaţie. Eram acolo,
pe scândurile reci, deja îmi curgea sânge din gură şi coastele
îmi zvâcneau şi mă întrebam dacă îmi perforaseră pielea şi
mă gândeam la o explicaţie. Eram atât de curios. Trebuia să
primesc un răspuns. Căutau ceva care se găsea printre lucrurile
lui ? Trebuia să stiu. Voiam să-i omor si să fac baie în sân-
gele lor, dar mai întâi voiam să ştiu de ce.
„De ce s-a întâmplat asta ?"
„Noi eram acolo, tu erai acolo."
„Daţi-mi un răspuns."
Mână era pe altă lume, dormea sus. Cum putea să doarmă
în Senegal ? Voiam să-l trezesc, dar n-am făcut-o. Era vina
lui. în parte era vina lui. Totul era în parte vina lui. Lumea
întreagă era în parte vina lui. M-am ridicat şi am găsit o pă­
tură de rezervă sus, în dulap, m-am acoperit cu ea şi am în­
chis iar ochii.
„Rahat, Mână."
„Dormi, frate."
„La dracu’ ! Vreau să ies din nenorocitul ăsta de cap."
„Bea ceva."
„Ce? Unde?"
„Relaxează-te. Respiră."
„De ce nu i-am omorât pe nenorociţii ăia ?“
151
 „Am încercat. Am aşteptat. Am căutat. Tu n-ai vrut să
ne întoarccm. N-ai vrut să suni la poliţie şi pe urmă n-ai vrut
să ne întoarcem."
„Inima mea are salturi şi căderi - asta nu-i viaţă, fir-ar a
dracului!" j
„Nu e."
„Nimic nu vindecă aşa ceva."
„Timpul o să vindece."
„Nu pot să aştept."
„Will, se mai întâmplă."
„Nu pot să rămân singur cu mintea mea, Mână. Mi-e frică
de ea. De propria mea minte! într-o vreme îmi doream şi
îmi plăcea să-mi petrec timpul singur cu mintea mea. Acum
mi-e groază de ea. Obişnuiam să mă ocup de grădinărit..."
„Ştiu. Domnişoara Yorro. Am lucrat şi eu pentru ea.
Aveam amândoi treişpe ani."
„Când mă lăsa singur în straturile cu pakasandra stăteam
pe covoraşul pe care mi-1 dădea - un covoraş vechi de
maşină - şi mă uitam la pakasandra şi la buruienile dintre
flori şi mă lăsam în voia curentului. Mâinile mele se întin­
deau spre gâtul unei buruieni şi începeam să trag, încet,
pipăindu-i tulpina, scoţând şi pământ odată cu ea, trăgeam
cât puteam de blând, până când rădăcinile se rupeau cu un poc­
net uşor; atunci se desprindea complet, eu mă dezechilibram
imperceptibil, buruiana ieşea cu tot cu pământ şi eu scuturam
pământul de pe rădăcini, stropind cu negru florile de pakasan­
dra. Apoi o azvârleam într-un morman şi treceam la următoa­
rea buruiană. Pentru unele era nevoie de ambele mâini.
Uneori puteam să mă ocup de două dintr-odată. Eram plătit
cu ora şi voiam să stau între pakasandre la nesfârşit. Eram
mai meticulos decât ar fi fost cazul. Spre sfârşit ajungeam să
petrec câte cinci minute vânând buruienile rămase. Căutam
printre frunzele de pakasandra să văd dacă nu erau pe
dedesubt buruieni abia răsărite. Pământul era atât de negru
şi de umed. Domnişoara Yorro îl uda des. Şi în tot timpul ăsta
îmi mângâiam fiecare perete al capului. Rătăceam prin inte­
riorul capului meu, cu lacrimi de bucurie în ochi, nostalgic
152
chiar, bucurându-mă de suprafeţe, de numeroasele camere,
dc camerele vechi şi de camerele goale."
„Ascultă, W ill..."
„Dar încet-încet camerele goale se umplu. Se umplu cu
chestii atât de jalnice şi de brutale, pe care nici nu le-ai fi putut
concepe la treisprezece ani. Şi în scurtă vreme îţi dai seama
că sunt prea multe camere, prea multe camere ocupate şi prea
puţine goale. Merg pe coridoare şi deschid uşi şi e foarte greu
să găsesc o cameră neocupată sau care să nu fie plină de gră­
mezi care urlă." \
„Hai, termină cu tâmpenii^."
„Ele trăiesc în camerele astea. Respiră acolo, le aud râsul,
încerc să le ţin în camerele în care eu nu intru, dar se mută
şi eu uit unde sunt şi când suntem împreună în aceeaşi cameră
încep să freamăt, strâng prea multe în mine, nu reuşesc să-mi
controlez dorinţa - moarte lor şi chiar şi mie, o să-mi ames­
tec sângele cu al lor, o să mă leg de ele ca lanţul de ancoră,
orice-ar fi, mă fac să doresc moarte propriei mele minţi."
„Nu mai pot să ascult."
„Nu-ţi dai seama că în toată călătoria asta, aproape mi­
nut cu minut, au fost cu mine, au fost mereu cu mine ? Ţi-am
dat un mic, un insignifiant indiciu al prezenţei lor. Când dai
mâna cu mine, dai mâna cu ele. Când pun coatele pe masă
ca să mănânc sau să vorbesc cu tine peste masă, ele mănâncă
odată cu mine, vorbesc prin mine."
„Nu ştiam."
„Singurele momente când nu sunt cu mine e atunci când
viteza e copleşitoare, când activitatea de moment le înlătură,
le dă la o parte. In clipa în care mă opresc, vin peste mine.
Când ochii mei se opresc pe ceva vin peste mine. Mână, o
să mă ajuţi să mă răzbun şi atunci o să pot să mă odihnesc."
„Pe cine ? Pe cine vrei să te răzbuni ?"
„Pe nenorociţii din Oconomowoc. în primul rând pe ei."
„Mai sunt şi alţii ?"
„Sigur că mai sunt."
„Cine ?"
„Şoferul de camion."
153
 „încetează."
„Nenorocitul de la firma de pompe funebre, ăla care i-a
făcut ce i-a făcut lui Jack."
„Şi-a făcut treaba. Şi noi am închis sicriul/4
„Şi tu vrei. Ai zis că Virei să dai cu el de pereţi."
„Nu."
„Aşa ai spus!"
De dincolo de fereastră, din spatele aspersoarelor, se au­
zea un fel de gâlgâit, o voce subţire care râdea scurt. Apoi
s-a închis o uşă. Mi-air^pus mâinile între picioare.
„Eu am provocat toate lucrurile astea care ni se întâm­
plă, Mână."
„Nu începe."
„Am bătut copii mai mici ca noi. I-am îmbrâncit în pră­
păstii. Am trecut în fugă pe lângă fata aia retardată, Jenny
Ferguson, şi i-am smuls rochia intenţionat. îţi aminteşti asta,
cretinule ? Noi am făcut toate astea şi asta e răsplata. Există
un echilibru. Totul există în perfectă opoziţie newtoniană1."
„Eşti dus."
„Mă mai aşteaptă şi altele. Prea des am acţionat cu agre­
sivitate neprovocată şi acum acelaşi lucru mi se întâmplă şi
mie. Am făcut si> altele. Lucruri de care tu nu stii."
>
„De la tatăl tău au pornit toate astea."
„Hai să-i lichidăm pe nenorociţii ăştia."
„Care?"
„Porcii ăştia. Din Oconomowoc. Mi-au şters cu buretele
atâţia ani din viaţă. Atâta vreme am încercat să-mi fac un loc
în lume şi acum m-au trimis înapoi. Nu vreau să mai fiu înde­
părtat. Am petrecut atâta timp departe şi în cele din urmă
am intrat din nou în lume şi acum nu pot să fiu aici. E un
efort prea mare să umblu în pielea asta şi cu sângele ăsta...
şuieră la mine. Mă scufund în propriul meu sânge şi el şuieră
la mine."
„Termină."

1 Referire la principiul acţiunii şi al reacţiunii, a doua lege a dina­

micii formulată de Newton.

154
 „Ţii minte cum eram."
„îţi spuneam Omul Robot. Te-ai retras în tine. N-avea
nici o logică. Tatăl tău plecase de atâta vreme."
„Asta n-avea nici o legătură."
„Asta a fost când inima ta a început să bată aiurea."
„Neregulat. Leşinam foarte des şi la început doctorii au
spus că e altceva, ceva obişnuit în adolescenţă - te ridici
repede, îţi pierzi cunoştinţa, un efect al creşterii rapide - , dar
se întâmpla prea des, mă trezeam pe podeaua curăţătoriei
peste gunoaie reciclabile şi cu un ciob de sticlă de Schwep-
pes înfipt şapte centimetri în^omoplat."
„îmi amintesc." x
„Şase copci. Atunci în camera de gardă am făcut primele
analize cu o doctoriţă înaltă şi frumoasă, doamna Hilliard,
care m-a reinventat, m-a născut din nou cu sindromul
Wolff-Parkinsson-White, o aritmie aparte care are legătură
cu electricitatea şi valvele, sau o disfuncţie a acestor valve şi
a electricităţii lor, botezată WPW. Majoritatea celor care o
au, a spus ea, sunt..."
— Luptători profesionişti, a zis mama, încercând s-o facă
să râdă pe doctoriţă. Hilliard s-a aşezat şi ne-a expus datele
de bază ale bolii, un tip de aritmie care nu era răspândită, dar
nici rară. Dar eu nu voiam să ştiu toate detaliile. Voiam să
ştiu ce puteam şi ce nu puteam să fac fizic, ce puteam şi ce
nu puteam să mănânc - mâncare uscată ? mâncare cu sos ?
numai supă ? - şi nimic altceva. Doamna doctor Hilliard -
era o figură, cu privirea sigură şi faţa senină, dar hotărâtă a
unui sarcofag egiptean - ne-a spus că aproape nimeni nu
moare de WPW, dar unii mor - unii mor, a spus, ridicân-
du-şi privirea de la genunchiul meu, pe care îl strângea ca pe
un grepfrut. Aproape toţi cei care suferă de WPW, a spus ea,
duc vieţi normale, cu excepţia unor atacuri, crize, leşinuri şi
mici accidente cerebrale din când în când. Toate astea mă în­
grijorau foarte vag; cel puţin aveau să adauge nişte suspans.
Existau remedii sigure, operaţia pe cord deschis, o modalitate
de a degaja locul obturat - ablaţie, aşa se numea procedura
- , dar nu era necesară decât în cazurile extrem de grave. Al
155
meu nu era. Până de curând leşinurile mele se întâmplaseră
cam de două ori pe an şi fuseseră minore şi uşor de supor­
tat. Dar ultimul an fusese o perioadă de presiune şi şocuri,
de averse şi alunecări de teren..."
„îmi amintesc când ţi/au spus de WPW. Ai fost foarte ciu­
dat o vreme. Tatăl tău plecase din nou..."
„La vârsta de doişpe ani, după ce mi s-a explicat totul,
m-am hotărât că niciodată n-o să mai exprim şi n-o să mai
fiu părtaş la nici o emoţie omenească. Urmăream ştirile la tele­
vizor şi voiam să mă dkociez de ce vedeam. Am renunţat la
calitatea de membru. Voiam să devin un om mai bun deba-
rasându-mă de slăbiciunile omeneşti. Aveam să devin un om
mai bun încetând să mai ridic vocea, să mai plâng, să mă mai
înfurii, să mă întristez, să mă enervez sau să mă entuziasmez.
Mă săturasem să stau treaz toată noaptea aşteptând să se lu­
mineze, întrebându-mă ce o să se întâmple dacă adorm, cine
o să vină să mă omoare."
„îmi amintesc că adormeai la şcoală."
„Ideea era să rezolv problemele omenirii prin distanţare,
retragere, începând cu mine. Nu exista ordine pe lume, dar
urma să existe o ordine în modul în care mă mişcăm eu prin
lume. Voiam să elimin acele elemente de comportament uman
care provoacă necazuri - necazuri ca acelea cu domnul Ein-
horn, pe care îl ştiam drept tipul care avea grijă de piscină pe
timpul verii şi pe care de curând îl văzusem curtând-o şi mân-
gâind-o pe mama, cu mâinile lui grăsuţe pe umerii ei, în bu­
cătărie, într-un mod care nu părea delicat."
„Nu-mi vine să cred că a ieşit cu el."
„De două ori."
„Evoluaseşi peste noi, ceilalţi."
„Mi-era uşor să devin un om mai bun. în primul rând,
vorbeam monoton. Nu puteam să mă entuziasmez şi nu
puteam să mă supăr. Eram un vizitator din altă parte, poate
din Rusia, şi totul mi se părea amuzant, interesant, dar numai
în foarte mică măsură şi numai dintr-o perspectivă antropolo­
gică. Nu eram posac; eram previzibil. Mergeam în ritmul nor­
mal pentru o fiinţă omenească. Mergeam pe bicicletă cu viteza
156
optimă, o viteză practică, fără să mă ridic de pe şa, pentru că
asta ar fi însemnat că aveam o urgenţă. La evenimentele or­
ganizate la şcoală aplaudam numai când aplaudau şi ceilalţi,
dar refuzam să ovaţionez sau să strig. Convorbirile telefo­
nice erau scurte şi la obiect. Puneam receptorul în furcă fără
să-l trântesc; urcam şi coboram pe scări nici repede, nici încet;
mă spălam pe dinţi timp de cincisprezece minute pentru că
aşa sugerase dentistul meu, despre care recunosc acum că nu
era în toate minţile; îmi ţineam capul drept pentru că dacă
îl aplecam mi se părea că siţgerez prea mult interes; nu tră­
geam vânturi şi nici nu mă ^cobeam în nas; mă spălam te­
meinic dimineaţa şi seara. gândeam cum aş putea merge
cât mai neutru şi am ajuns la concluzia că era nevoie de cât
mai puţine mişcări ale braţelor şi paşi lungi şi egali."
„Eşti sigur că toate astea nu s-au întâmplat după ce tatăl
tău a căzut peste mama ta ?"
„Asta a fost după."
„Dar s-a întâmplat, nu ?"
„Ştiu că eram în mijlocul camerei de zi. Covorul era aspru,
galben sau alb. Când a căzut arăta de parcă dormea. Eu stă­
team jos, sau poate în picioare, şi era noapte. Ştiu că era noapte
pentru că îmi vedeam imaginea reflectată în fereastra neagră.
Semănăm cu mine, doar că ochii păreau mai goi, carnea sub­
ţire si uscată ca hârtia."
;şi?*
„Şi atunci a căzut peste ea. Ea stătea în picioare sub mini-
balconul din mijlocul camerei, cu un castron cu mere în mână.
Cred că tocmai ne întreba dacă le mai mâncăm, pentru că erau
vechi şi bătute. Şi în clipa următoare era sub el. El a căzut
din balcon şi a aterizat peste ea. Paharul din mâna lui a căzut
pe covor şi l-a pătat. Ea a început să se vaiete."
„Cum s-a putut întâmpla aşa ceva în casa de pe Oak
Street ?"
„Nu acolo, în casa unde stăteam înainte. Era o balustradă
în capul scării. Balconul era cam la trei metri înălţime. Era
o casă cu niveluri intercalate şi el era în capul scării, la balus­
tradă, privindu-ne pe amândoi şi pe urmă dintr-odată a căzut
157
şi aterizat peste ea. Ea a scos un ţipăt şi apoi a început să se
vaiete."
„Tot nu înţeleg cum poate un bărbat să aterizeze peste o
femeie fără să-i rupă toate oasele."
„Ea nu a păţit mai nimic, cu excepţia unei fracturi foarte
subţiri la încheietura mâinii. A avut mâna în ghips o vreme;
ghipsul îl am şi acum. Ea nu ştie."
„E uimitor că n-a omorât-o."
„Da."
„Şi la cât timp dupt asta au divorţat ?"
„Erau deja divorţaţi. Erau divorţaţi de ani de zile."
„Cum vine asta? Nu înţeleg."
„Nici eu nu înţelegeam. Ştiu doar că divorţaseră deja. Dar
nu stiu
> ce căuta el acolo."
„Se împăcaseră."
„N-am simţit nimic când a plecat iar. « Aha », am spus
când mi-a zis mama. Am închis ochii pe jumătate. Am pri­
vit-o cum plânge. Priveam cum i se prelinge saliva pe băr­
bie. Tommy era în Alaska la fabrica de conserve, aşa că eram
numai noi acasă. A venit la mine şi m-a îmbrăţişat şi eu mi-am
lăsat braţele în jos, pe lângă corp. Putea să mă strângă în braţe
dacă voia, pentru că ea aşa era, un haos de slăbiciuni tipic ome­
neşti, de emoţii amestecate, dar eu trecusem de faza asta.
Transpira. Am privit-o cum plânge de fiecare dată când îi mai
povestea câte unei prietene, la telefon, aşezată la masa din
bucătărie, cu degetele răşchirate prin părul încâlcit. Am pri­
vit-o respirând cum respiră femeile care nasc, în reprize scurte
şi cu ochii larg deschişi. A plâns iar când i-a aruncat mân­
carea, din frigider şi din cămară, napolitanele îngheţate şi
caisele şi carnea de vânat care era încă la marinat."
„Nu mi-a plăcut de tine atunci. Dar ţi-ai revenit."
„Ştiu, Mână, dar sunt prea multe din astea. E totul în devăl­
măşie. Toate ies la suprafaţă dintr-odată. Bibliotecarii roiesc
şi se multiplică. De ce se întâmplă toate astea ? Vreau să dis­
pară toate. Nu-mi mai trebuie la nimic toate rahaturile as­
tea. Mă trimite înapoi."
158
 „înlocuieşte-le. Găseşte-ţi lucruri noi. Mai bune. Aur, fo­
tografii, picioare cu riduri ca pânza de păianjen."
„N-o să meargă."
„Totul e din cauza tatălui tău."
„Nu, Dumnezeule."
„Dar chiar aşa, acum unde e ?"
„E tot în Milwaukee."
„Când l-ai văzut ultima oară ?"
„Acum şapte ani. Mai mult." *
„Nici nu-1 cunoşti." \
„Mi-1 amintesc numai cum cojea o\portocală, repede, cu
lama cuţitului lipită de degetul mare, sugându-şi degetul plin
de bătături în timp ce învârtea portocala. Asta făcea când eram
mic şi asta făcea şi când l-am văzut ultima dată. Ataca porto­
cala cum jupoaie un vânător un animal. Se pricepe să mane­
vreze cuţitul. Ştie cât de ascuţită trebuie să fie lama."
„Asta ştii tu despre el ?"
„îmi amintesc cum citea cu voce tare din Noul Testament.
Eram prea mic să ştiu poveştile alea din Grimm, dar îmi amin­
tesc limba, cunosc vrajba din paginile alea. Nu ştiu dacă era
un om cu frică de Dumnezeu, dar ştiu că îi plăceau mult pa­
ginile alea. Nu mergeam la biserică, dar el citea din Noul Tes­
tament şi îl ştia bine. Citea din cărticica lui, subliniată cu roşu
şi cu adnotări pe margini; citea din ea pe veranda acoperită
a casei noastre, în timp ce în grădină Tommy şi cu mine prin­
deam broaşte şi licurici. Din fundul grădinii, din iarba umedă
şi înaltă, îi vedeam silueta, îl auzeam murmurând şi din când
în când ridicând brusc vocea. Citea din Isaiia indiferent dacă
era cineva acolo să-l asculte sau nu - citea cu glas tare, strivind
ţânţarii care i se aşezau pe gât."
„Asta-i tot ce ştii despre el."
„Asta-i tot."
„Toată chestia asta e din cauza lui. Totul. Furia ta."
„Ba nu e, cretinule! Nu tot ce se întâmplă are legătură cu
altceva! Aici e vorba de echilibru!"
„Pentru Jack."
„Da, pentru Jack."
159
 „Vrei capul cuiva pentru Jack."
„Da, voiam capul cuiva pentru Jack. Voiam capul camio­
nagiului. îi ştiam figura, părul lung şi şerpuitor. Bibliotecarii
mei cu ochii roşii îmi aduceau fotografia lui din oră în oră
şi mi-am imaginat răzl^unarea în mii de feluri. Dar nu ne­
apărat moartea. îmi imaginam cum îi tai câte ceva - un pi­
cior, trei degete, o ureche - şi o făceam încet, recitând în
timpul ăsta legile referitoare la circulaţie şi la omorul din
culpă, dar ştiu cât timp l-am avut lângă mine, cât a durat până
să-mi dispară figura Mi din faţa ochilor şi să nu-mi mai ţin
pumnii încleştaţi. Ştiu cât durează! Şi acum m-am întors de
unde am plecat. Mă aşteaptă ani întregi de aşa ceva şi de data
asta nu mai pot. M-am luptat zece ani cu faţa aia urâtă a neno­
rocitului de taică-meu, cu braţele lui lungi şi osoase, fruntea
ridată, cu obiceiul lui de a face cu ochiul permanent, şi pe
urmă Randall Winston Jr. de la firma de transporturi United
Van Lines şi sufletul lui unsuros şi nepocăit, şi acum asta şi
nu pot să mai trec încă o dată prin aşa ceva. Am nevoie să
scap de nişte bucăţi din creier. Nu-mi trebuie atâta memo­
rie. Nu mai vreau memorie. îmi trebuie..."
„îi confunzi pe nenorociţii ăştia cu..."
„Nu confund nimic."
„Will, îţi înţeleg furia, dar totul e din cauza lui Jack. Dar
o să fie nevoie de ani de zile ca să te împaci cu ce s-a întâm­
plat. Dă-1 în mă-sa de creier. N-ai nevoie de creier. Scoate-1
si aruncă-1 lumii."
„Asta vreau."
„Aruncă-ţi creierul lumii!"
„Asta vreau."
„Atunci aruncă-1! Aruncă-ţi creierul lumii!"
„Tremur în faţa ta, Doamne - uite ce mi-au făcut, gân­
durile care mă însoţesc în somn, care merg alături de mine
zi de zi - dacă aş putea, le-aş ridica trupurile către tine,
Doamne, să le supun vrajbei sau milei tale. Să fie vrajba, te
rog!"
„Cu cine vorbeşti ?"
160
 „Niciodată până acum nu mi-am dorit să se abată un ase­
menea rău asupra cuiva, dar iată-mă, şi exact asta îmi doresc.
C)h, fă-mi hatârul ăsta! Ştiu că vor fi pe veci în casa mea, în
camcrele minţii mele, ştiu şi m-am resemnat, dar pentru că
ştiu că sunt acolo le vreau moarte. Nu le pot permite să res­
pire acolo! Le vreau îngropate sub podeaua din pivniţele su­
fletului meu. Nu poţi, nu vrei să-mi faci hatârul ăsta ? Pentru
asta voi fi pe veci robul tău neabătut, unealta ta aici, printre
ticăloşi. O să-ţi susţin faptele, crynte sau nobile, la vedere
sau pe ascuns, indiferent cât m-ar costa. Lasă-mă, Doamne,
să-i aduc la Tine pe oamenii aceştia, lasă-mă să-i pun în calea
vrajbei Tale. O să-i ţin în picioare ca să-i poţi lovi. O să le
adun rămăşiţele, dacă vrei să-i sfâşii în bucăţi. O să le albesc
oasele, dacă îi jupoi de piele şi de carne. Aici, sub cerul ăsta
de piatră, simt că pot să-ţi cunosc furia. Oh, spune-mi, Te
rog, că ştii ce înseamnă furia! Vreau ca toate furtunile tale
să se adune într-una, aştept să văd cum Ţi se înnegresc ceru­
rile şi să aud oasele rupându-se când Te pregăteşti să...“
Am deschis ochii. Auzeam respiraţia regulată a lui Mână.
Afară, umezeală şi greieri, şopocăitul aspersoarelor pe tufe
şi ferigi.

VINERI

M-am trezit furios pe Mână şi el n-avea cum să ştie de ce.

—Nu pot să mai trec prin încă o noapte ca asta, am spus.
—Ce ? La discotecă ? De ce ?
—Ce tot vorbeşti acolo ?
—Hai să mergem.
—Mergem. Uită-te la noi. Mergem.
îşi îngrămădea lucrurile în rucsac. A tras fermoarul şi era
gata de plecare.
—Trebuie să mergem, am spus eu.
Mână s-a oprit. S-a uitat la mine ca un tată, un tată care
ştie că fiul lui are nevoie de o mamă.
161
 —O să continuăm să ne mişcăm, a spus el în timp ce stră-
băteam parcarea acoperită cu pietriş alb. O să am eu grijă.
Hai să mergem.
—La noapte n-am să pot să mă culc, am spus eu.
Ne-am aruncat rucs^cii pe bancheta din spate.
—Bine. O să rămânem treji şi o să găsim ceva de făcut.
—Bun.
—N-o să dormim, a spus el. Asta-i planul. Oricum n-ar
trebui să dormim.
Trebuia să plecăm jjlin Dakar înainte de prânz. Eram în
a doua zi. Plecaserăm din Chicago cu treizeci şi şase de ore
în urmă. Drumul era liber, şi Mână a dat radioul la maxim
şi eram în delir. Aerul mă liniştea, şi am cumpărat portocale
de la un băiat de pe marginea drumului şi dulciuri din Mbuu,
unde ne temeam că o să dăm peste fratele lui Denis. N-am
dat. Am mâncat şi eram lipicios pe mâini de la zeamă.
—Am o surpriză pentru tine, a spus Mână.
Eram pe coastă şi Mână a virat spre una dintre plajele aco­
perite de gunoaie. Am parcat pe marginea drumului, în mij­
locul unui grup de băieţi îmbrăcaţi în cămăşi subţiri şi jeanşi.
— Ce-i asta ? am întrebat eu.
—Ai răbdare, a spus Mână sărind din maşină.
A vorbit o clipă cu băieţii şi unul dintre ei a arătat spre
un bărbat mai în vârstă, puţin mai departe, care vopsea o pan­
cartă mare şi albă înfiptă în nisip. Au discutat ceva, şi Mână
a venit înapoi la maşină.
—Facem o tură, a spus. Scurtă, dar o să fie distractiv.
Mână se înţelesese cu bărbatul ăsta, Thione, să ne plimbe
în susul şi în josul coastei jumătate de oră. Trebuia să vedem
lucrurile şi dinspre apă, a spus el, şi nici o viteză, a spus el,
nu e ca viteza pe apă.
Am pornit de pe plajă şi am pus umărul alături de alţi doi
bărbaţi să scoatem barca de pe un banc de nisip de lângă mal.
Eu m-am aşezat în faţă, Mână la mijloc. Un adolescent a sărit
în barcă imediat înainte să pornim. El era navigatorul.
Eram într-o şalupă mică şi albă folosită drept taxi, câr­
mită de un bătrânel şi ghidată de un adolescent care stătea
162
la prova în timp ce ambarcaţiunea sălta pe valuri, în picioare,
ţinând o frânghie legată de vârful bărcii, de parcă ar fi călărit
un cal de circ alb şi împopoţonat. La picioarele noastre, apa
plescăia înainte şi înapoi. M-am aplecat peste marginea şalu­
pei, încercând să privesc fix în acelaşi loc în timp ce spuma
se învolbura pe lângă noi, albă şi albastră - şi voiam să-mi
scufund braţul în apă. Să-l las să atârne leneş prin apă, cum
am făcut în ziua aia cu Helen Peters, pe lacul Phelps, goi, în
barca aia... Dar apa n-ar mai fi ca acolo, nu aici, unde ne miş­
căm atât de repede, senzaţia n-ar mai fi de apă, ci mai degra­
bă de pavaj care trece pe sub mine ax viteză. Frunzele au ajuns
până la apă şi apoi s-au ridicat, moi şi dese, învârtejindu-se
dement.
Marea nu era calmă şi plimbarea era tumultuoasă, ca şi
cum barca ar fi căzut de la înălţime şi sărea acum pe supra­
faţa apei. Tic-tic-tic - B U F ! Când barca sălta şi fundul ei plat
lovea suprafaţa dură a apei coloana mea se presa, pentru o
clipă, între aşteptarea de a ne lua zborul şi dorinţa bărcii de
a coborî şi a lovi apa, de a o plesni cum plesneşti un pantof
pe masă la o întâlnire la nivel înalt - ZB A N G ! - , şi se ridica
şi bufnea din nou şi apa se repezea pe lângă noi, şi eu vedeam
tot, plajele albe şi căsuţele de-a lungul ţărmului, kilometri de
plaje stâncoase, şi atunci mi-am dat seama că nu-mi mai do­
ream decât B U F ! B U F ! Barca sărea şi din când în când venea
câte un val mai mare sau lovea un val obişnuit într-un fel
anume şi între ele eram în aer

163
164
165
166
 şi ZBANG când aterizam, aterizam ca o ghiulea de tun şi eu
strângeam din dinţi - BUMBUMBUM - pregătindu-mă pen­
tru următoarele şocuri şi mă uitam la Mână şi la bătrân aş­
teptând o privire plină de milă - ce d -d-dracu ’ ? dar nici
unul nu voia să fie părtaş. Erau ocupaţi, îşi îndreptau întreaga
atenţie asupra călătoriei, asupra modului în care avansează
barca - când călătoreşti e foarte important să participi, să crezi
în progres, să fii martor la tranziţii. Dar şi eu călătoream şi
o luam foarte în serios. Când mergi cu o şalupiţă cu motor
trebuie s-o iei foarte în serios. B U F ! Mersul într-o barcă din
astea implica un oarecare dramatism, felul cum avansează
de-a lungul coastei, cum se loveşte de apă - încă trei valuri
mici: BÂ LD Â BÂ C ! Avansam. Nu numai că ne mişcăm, dar
ne mişcăm repede - treceam pe lângă lucruri care se mişcau
încet sau nu se mişcau deloc. B U F ! Singura mişcare care îmi
spunea ceva era mişcarea relativă, aveam cu adevărat senzaţia
167
de viteză numai când treceam în viteză pe lângă alte lucruri.
B U F! B U F! Barca a virat brusc.
„Mână, azi m-ai salvat, dar mai încolo ce fac ?"
„O să fim mereu în mişcare, o să am eu grijă."
„Dar mâine?"
„O să ne mişcăm şi mâine."

Am străbătut în viteză savana şi periferiile - le dăduserăm

barcagiului bătrân şi barcagiului tânăr bacşişuri regeşti - şi
am ajuns la aeroport înainte de unsprezece. Am lăsat maşina
în faţa biroului de închirieri, i-am dat băiatului de-acolo cheile
şi un bacşiş de cincizeci de dolari şi am alergat spre aeroport.
La ghişeul Air Afrique cele trei regine uluitoare, din nou
splendide în albastru şi galben şi verde, au vrut câte patru
sute de dolari, bani gheaţă, pentru fiecare din biletele spre
Casablanca, aşa că mi-am scris numele pe încă nişte cecuri
de călătorie la biroul de schimb valutar - e u ! e u ! fâ ş ! fâ ş !
- şi m-am întors şi i-am dat banii, un teanc gros de cinci cen­
timetri, celei mai în vârstă dintre ele.
—Ah, deci tu boşul cel mare ? a întrebat ea.
—Ce anume ? am spus eu.
—Boşul cel mare! Tu! a repetat.
—Da, boşul cel mare, ăsta! a spus alta dintre ele.
—Dar voi cerut-aţi bănetul, am spus eu, în limbaj stil Mână.
Eram derutat. Nu voiam să fiu boşul cel mare.
— Cineva lovit boşul cel mare, a spus a treia, făcând un
gest cu pumnii spre faţă.
Au râs toate de nu se mai opreau.

în avion am frunzărit o revistă intitulată African Business,

cu un articol despre Charles Taylor din Sierra Leone; în una
dintre poze purta pantofi sport de la Keds şi cozoroc. Am
început să coborâm spre Maroc. Care era verde. Cât vedeam
cu ochii din aer era verde.
—N-ar trebui să fie deşert - toată ţara ? a întrebat Mână,
aplecându-se spre mine peste interval.
168
 Peste tot erau petice pătrate de terenuri agricole cusute
între ele cu portocaliu. Faptul că Mână nu ştia nimic despre
Maroc - că era verde, de exemplu - demonstra ce lacune
apar în cunoştinţele celor care îşi iau toată informaţia de pe
internet.
— Aşa credeam şi eu, am spus. Dar la fel mi s-a întâm­
plat şi cu Houstonul. întotdeauna\mi-am imaginat că e uscat
şi maro, dar de fapt sunt copaci peste tot, sute de kilometri
în toate direcţiile.
—Noi am crezut că Senegalul e verde.
—Le-am încurcat. Sau ei le-au încurcat. Senegalul ar tre­
bui să fie verde şi Marocul maro.
—E superb acolo jos, a spus Mână.
—Chiar e.
—Frate, sper să dăm peste nişte tuaregi din ăia.
—Din care ?
—Tuaregi ? Ştii ce sunt tuaregii.
-N u .
—Tuaregii ? Oamenii albaştri ?
îmi venea să arunc cu pietre în el.
—Spune-mi, am zis.
— Oamenii albaştri. Parcă asta înseamnă cuvântul. Oa­
menii albaştri. Tipii ăştia erau nişte ticăloşi. Un fel de negu-
ţători-bandiţi nomazi care ţâşneau din Sahara şi jefuiau
caravanele. Erau demenţi. Ochi albaştri, piele albastră şi tot
tacâmul. Nu s-au văzut oameni mai înspăimântători. înalţi
de patru metri.
M-am uitat urât la el, gândindu-mă cum m-aş descurca
dacă aş scăpa de el în Casablanca.
— Nu mă crezi? a făcut, jignit. întreabă pe oricine din
Maroc de tuaregi. Sau de oamenii albaştri. Spune oam enii al­
baştri şi să vezi cum fug îngroziţi.

Un tren ne-a dus până în oraş. Peisajul care trecea pe lângă

noi era de un verde electric presărat cu aflorimente stâncoase
gri şi crestate. Pietre fărâmiţate peste tot; copii îmbrăcaţi ca
nişte ţărani din Evul Mediu alergau de-a lungul şinelor şi
169
dădeau cu pietre în câini şi unii în alţii. Cocioabe şi corturi
şi case de cărămidă prăbuşite şi legate cu sfoară de rufe să nu
se dărâme de tot.
— Isuse! a spus Mână. Nu mă aşteptam la aşa ceva. Mă
aşteptam la ceva gen TGnisia, deşert, chestii de-astea. Aici
parcă suntem în Balcani.
Am privit de la geamul trenului nostru în mişcare cum un
băiat aruncă cu o piatră în capul altui bărbat şi îl nimereşte.
—Cum crezi că arată Balcanii ?
—Aşa, nu ? Clădiri prăbuşite, oameni cu portul în tonuri
pământii, toată lumea mişună încolo şi-ncoace, focuri peste
tot. Asta e sărăcie tipică zonelor cu climă rece; arată de parcă
ar fi trecut tancuri pe-acolo.
Dar era atât de verde. Oare ţara era chiar atât de săracă
precum părea ? în avion ne temeam că o să dăm peste o ţară
prea burgheză, unde o să dăm bani oamenilor ca noi, dar
acum, aici, femeile cu şaluri, băieţii şi pietrele lor, oraşele de
corturi.
Mână s-a întors spre un tânăr care stătea în spatele nostru
ca să-l întrebe, în franceză, cât mai e până la Casablanca.
—De unde sunteţi ? l-a întrebat el pe Mână, în engleză.
—Chicago, a răspuns Mână.
—Oh, Chicago! E foarte periculos ?
Am aşteptat inevitabilul:
—O, da, foarte, a spus Mână.
Am râs. Toţi cei care locuiesc în Chicago folosesc replica
asta. Bărbatul era însoţit de doi prieteni care stăteau cu spa­
tele la noi, dar care acum s-au întors.
—Smashing Pumpkins - din Chicago, corect ? a spus băr­
batul.
—Corect, a spus Mână.
—Sunt cel mai mare fan! Mă ocup de muzică. Sunt pro­
ducător de albume rap. Rap franţuzesc.
El şi cu Mână au vorbit despre muzică. Din câte spunea,
rap-ul franţuzesc era la mare preţ în Maroc. Cel mai tare! a
spus bărbatul. Dincolo de fereastră peisajul rural se retrăgea
170
şi clădirilc erau din cc în ce mai mari, mai îngrijite şi mai pă-
traţoase. în dreapta, dincolo de interval, a apărut Pacificul,
.imitat şi negricios, cu crestele albe ale valurilor repezindu-se
spre zidurile oraşului Casablanca. Spre stânga, aşezarea
scânteietoare ocupa aproape tot peisajul; clădirile, atât de
multă sticlă, luceau în auriu târziu, cu contururi neclare, som­
nambule, exact ca în Los Angeles^ Am trecut prin triaj şi acum
pc dreapta, între zidurile coridorului exterior era un şir de
douăzeci de corturi circulare di\i piele cârpită şi peticită,
licoare cu câte un foc alături.
în spatele meu Mână şi tipul de la casa de discuri vorbeau
despre Falco şi Right Said Fred şi RunDMC şi despre po­
sibilitatea să revină, toţi deodată sau, şi mai bine, secvenţial.
—Cum rămâne cu tuaregii ? am întrebat eu peste spătar,
întrerupându-i.
Mă gândeam că tipii ăştia ar fi putut, la fel de bine ca ori­
cine altcineva, să demonstreze incapacitatea lui Mână de a
lăsa vreo informaţie nerăstălmăcită, vreun adevăr netorturat.
Kxistă ?
Privirea bărbatului a devenit dură.
—N-aţi venit aici în căutarea tuaregilor, sper. Trebuie să
vă sfătuiesc să abandonaţi această misiune. Asta e misiunea
voastră ?
—Da, a şoptit Mână serios şi secretos. Sunt ucigaşi ? Am
auzit câte ceva despre asta - sunt oameni albaştri şi crimi­
nali, deloc iubitori de oameni.
—Ei bine, a spus bărbatul aplecându-se spre noi, se ştie
că omoară tot, pe oricine îi vede. Nimeni care s-a întâlnit cu
ci faţă în faţă nu s-a mai întors. Numai zvonurile. Trăiesc în
deşert, în sudul Saharei, sunt câteva mii şi sunt fără milă. Sunt
mai inteligenţi decât noi, dar şi mai puternici. Unii spun că
au patru metri înălţime şi au şase degete la mâini...
Mână s-a întors spre mine, îngâmfat peste poate.
—Mai spune-mi, i-a zis el noului nostru prieten, uitân-
du-se la mine. Apoi s-a întors către el. E adevărat tot ce se
spune ?
171
 —Bineînţeles că nu, a zbierat bărbatul. Fac mişto de tine,
prostule ce eşti!
Doi dintre prietenii lui râdeau pe înfundate. Cel dc-al trei­
lea nu vorbea engleză, aşa că doar privea.
îmi venea să mor. Incredibil cât de bun era tipul ăsta. Era
un monstru. Mână îşi dădea ochii peste cap, cu limba între
dinţi şi legăna din cap ca o marionetă.
—Foarte drăguţ, a spus. Ai terminat ?
Marocanii continuau să râdă.
—încă nu ? a întrebat Mână.
Nu puteau vorbi. Au clătinat din cap. încă nu.

La recepţia hotelului, cu biroul lucios care ne venea până

la piept, făcut din mahon şi mai bătrân decât noi, un trio de
americance, toate în jur de douăzeci şi patru de ani. Oftau
şi râdeau batjocoritor. Era o problemă cu ceva, multe pro­
bleme cu tot felul de lucruri. Nu le venea să creadă că sunt
în Maroc şi au o asemenea problemă. Le era refuzată o carte
de credit. Trebuia să sune la bancă şi nici că se putea ceva
mai cum plit. Da, puteau să semneze şi să trimită prin fax
autorizaţia pentru transferul de informaţii, dacă de asta era
n evo ie. Sigur, orice trebuie ca să se mişte ceva odată! Mai ur­
mează să-mi ceară şi un bilet de la, ha-ha, m am a! Totul era
incredibil şi călătoria atât de difială.
Erau primii turişti pe care-i vedeam în Casablanca. Le
uram. Aveau agendele electronice pe tejghea şi suflau să-şi
dea la o parte părul de pe frunte. Dădeau telefoane de la re­
cepţie. Cereau să fie dispreţuite.
Am întrebat-o pe recepţioneră, în timp ce aştepta răs­
punsul faxului trimis de americance, de unde putem închiria
o maşină. Mână şi cu mine hotărâserăm să închiriem o ma­
şină de la hotel, să mergem în suburbia mizerabilă de lângă
gară şi să le dăm bani celor din corturi, după care să dăm un
tur prin Casablanca, să luăm o cină rapidă şi să mergem la
Marrakesh, unde puteam ajunge înainte de miezul nopţii. A
doua zi s-o petrecem în Marrakesh, dar să plecăm de acolo
172
la şase în dimineaţa următoare spre Moscova şi de acolo în
Siberia.
Angajaţii de la hotel nu ne-au putut ajuta, cu toate că au
încercat. Hotelul nu avea birou de închirieri auto şi cele două
recepţionere nu înţelegeau de ce vrem să ajungem cu maşina
la Marrakesh în aceeaşi seară.
—De ce în seara asta ? a întrebat cea mai în vârstă.
Era o femeie masivă. Lângă ea ui^a mai mică, mai subţire,
mai tânără şi mai radioasă i-a zâmbit ^ui Mână şi şi-a coborât
privirea. Engleza ei era timidă, aşa că o lăsa pe cea solidă să
vorbească. Cea solidă era solidă, dar nu genul meu.
Am încercat să explicăm nevoia noastră de a fi în mişcare.
Mână dădea din mâini încercând să sugereze multă mişcare,
învârteală, răsuceală. Femeile se holbau la el. Am împrumu­
tat cartea de telefon. Am găsit un număr de la Hertz şi am
sunat, dar era închis. Afară se întunecase deja şi nu-mi venea
să cred cât de repede se lăsa noaptea în jurul nostru. Am între­
bat dacă mai pleca vreun tren spre Marrakesh în aceeaşi seară.
Nu ştiau; ne-au sugerat să ne întoarcem la gară şi să aflăm.

Unii nu ştiu, iar cei care ştiu uită uneori că prin corpurile
noastre trece curent electric. Sunt prea prost să ştiu de ce e
curent electric, şi nu altă sursă de energie - de ce nu fisiune
nucleară la nivel submolecular ? - , dar aşa e. Curentul elec­
tric alimentează sinapsele şi tot curentul electric provoacă miş­
cările inimii. Iar la mine mişcările nu sunt tocmai în regulă.
Am un fel de muşchi în plus şi se pare că noi, cei cu WPW,
avem un circuit în plus şi dacă în mod normal semnalele cir­
culă prin ceva care se cheamă Fasciculul His, calea asta în plus
pe care o avem noi captează impulsurile electrice în ventri­
cule şi le trimite înapoi, anormal, spre atrii. Am văzut odată
un film despre asta în biroul doamnei doctor Hilliard şi atunci
mi s-a părut logic, dar a fost singura dată. însă a ajuns să-mi
placă ideea nevoii de curent electric în inimă şi faptul că nu
te puteai baza pe el, că era neregulat şi inconstant. îmi amin­
team un experiment cu o baterie veche şi două portţigarete
de-ale lui Tommy - habar n-am de ce mi-am adus aminte
173
de asta. Era în holul hotelului un telefon public foarte vechi
şi ciudat, carc m-a făcut să mă gândesc la baterie şi...
Am ieşit şi am pornit pe stradă şi am cântărit opţiunile.
—Vrem să stăm aici ? a întrebat Mână.
în cafeneaua de alături bărbaţii se uitau la un meci de fot­
bal la televizor. Toţi în naine de tweed maro şi nisipiu, iar
deasupra lor fumul vălurea.
—Nu cred, am spus. Chiar şi tipii din tren ne-au reco­
mandat să mergem la Fez sau la Marrakesh.
Am mers mai depai$e. Altă cafenea, alţi bărbaţi în haine
de tweed care priveau meciul la televizor, nişte siluete ne­
clare în fumul de culoarea lutului ars.
—Trebuie să fie un meci important, a spus Mână.
—Ar trebui să plecăm.
—Nu putem să plecăm.
— Am putea să ne întoarcem, la aeroport şi să vedem ce
zboruri sunt.
—Dar de ce-am venit aici ?
—Să stăm câteva ore şi s-o luăm din loc, nu ?
—Sunt frânt.
Extrem de ruşinaţi, ne-am cazat la Hotel Casablanca.
Camera avea linoleum pe jos şi nu erau prosoape. Mână s-a
întins să dea drumul la televizor. Se transmitea un concurs
de schi de la Aspen. Apoi:
—Nu pot să cred. Fii atent, a spus Mână.
Cursa, raliul Paris-Dakar.
—Nu-mi vine să cred - e transmisă la televizor aici.
—în Maroc. U au!
Ne-am uitat la maşinile de teren care străbăteau savana
senegaleză cu 140 la oră, săltând pe cauciucurile imense ca
nişte pisoi care se reped după un ghem de lână. Camera de
luat vederi din elicopter sugera că cineva - dar cine? -
controla cu o telecomandă maşinile care se umpleau de praf
printre aşezări şi terenuri agricole. Dar cine ? Imaginile sur­
prindeau săteni care scoteau apă dintr-o fântână, săteni adu­
naţi în jurul unei maşini care-şi pierduse roata din stânga
spate. Şoferul maşinii era în pragul apoplexiei - camera se
174
învârtea deasupra, fără zgomot, în timp ce bărbatul îşi smul­
gea casca din cap şi o trântea pe jos; a ricoşat prin iarba aurie.
Un băiat a alergat să o culeagă de pe jos.
N-aveam săpun în cameră. Era frig în cameră. La cursă,
pe ecran, motocicletele zburau deasupra deşertului ca nişte
viespi. Eram în Casablanca şi televizorul atârna dintr-un colţ
şi Mână stătea în picioare sub el, nemişcat, cu pumnii înde­
saţi în buzunare. \
\
\
Am făcut duş şi m-am îmbrăcat cu aceleaşi haine şi mi-am
ascuns banii împăturindu-i, rulându-i şi mototolindu-i în ace­
leaşi buzunare şi şosete. Amândoi alternaserăm aceleaşi două
tricouri şi acum amândouă erau de nepurtat. Am umplut
chiuveta, am turnat şampon pe tricoul de rezervă şi l-am lăsat
în apa gri. Când am ieşit din baie în camera rece, l-am găsit
pe Mână tot cu mâinile în buzunar, privind cursa.
—Simţi cum miros ? am întrebat.
—De aici ?
—Păi da.
-N u .
Eu simţeam. Nu era un miros urât, nu încă, dar era un
miros anume, care avea ceva de spus. Am ieşit în stradă să
căutăm ceva de mâncare. Am trecut pe lângă un măcelar care
le oferea trecătorilor trei vaci întregi, atârnate de căngi, în spa­
tele cărora se sclifoseau, la adăpostul unui geam, o gamă lar­
gă de cărnuri şi cârnaţi peste care trona un şir de mici creiere,
absolut intacte, de culoarea unei îngheţate mov topite.
Un bărbat înghesuit într-o jachetă sport prea mică ne-a
prins din urmă şi ne-a asigurat că ne văzuse la hotel şi voia
să ne ureze b-b-bun-b-bun venit în Casablanca şi dacă ne
p-p-pla-ce. Un peşte bâlbâit.
I-am spus că ne place Casablanca, dar nu şi unii dintre
oameni. Unii dintre oameni, a spus Mână, sunt puţin cam
insistenţi. Bărbatul a încuviinţat prompt şi a rămas lângă noi.
Unde m-m-mer-gem ? a vrut să ştie. Nu mai auzisem nici­
odată pe cineva bâlbâindu-se pe altă limbă, cu atât mai puţin
pe o limbă care îi e străină. Era grozav.
175
 Să mâncăm, am răspuns.
—M-m-mer-geţi la disco pe urmă ? a întrebat el.
—Nu, mersi.
—Voi place la disco! Foarte bună disco!
—Mersi oricum. /
„Ai de ales, bâlbâitule."
„Ba nu.“
„Atunci noi avem de ales."
A schimbat tactica.
—Voi trebuie s-avefi grijă pe-aici, a spus el, sunt băieţi
care vin şi fură din buzunare la voi, a spus şi în timpul ăsta
trăgea de buzunarele lui Mână cu gesturi inutil de sugestive.
A trecut pe lângă noi o maşină plină cu adolescenţi care
au strigat ceva obscen despre francezi; credeau că suntem
francezi, chestie pe care nu ştiam cum s-o iau. Am scăpat de
peştele bâlbâit şi am trecut pe lângă restaurante chinezeşti
goale şi alte cafenele pline de bărbaţi şi cafelele lor şi hainele
de tweed si fotbalul si fumul.
Am mâncat la un birt cu uşile deschise spre stradă şi un
televizor cu meciul dat la maxim. Maroc-Egipt.
—Doamne, a spus Mână. Aşa se explică.
Ne-am prefăcut că celorlalţi le pasă că suntem şi noi în
birt, dar nu era adevărat. Am mâncat un fel cu pui şi orez
pe care l-am ales pe ghicite din meniul scris în arabă. Car­
tierul ăsta arăta ca zona de nord din Chicago - unghiurile
oblice ale intersecţiilor, barurile de cartier, omogenitatea, deo­
potrivă liniştitoare şi neliniştitoare. Era răcoare, în jur de cinci­
sprezece grade şi mâncarea era bună. Uitaserăm să mâncăm
toată ziua şi iată-ne aici. Era prima mea masă fără al doilea
molar din stânga, şi golul era un abis şi era ud şi emoţionant.
La una dintre mesele din partea cealaltă doi băieţi, fraţi, de
zece şi doisprezece ani, cu gurile deschise şi limbile plimbân-
du-se în sus şi în jos, îşi arătau unii altora mâncarea mestecată
pe jumătate.

In meseria mea am făcut de câteva ori şi stucaturi, am apli­

cat maglavaisul într-o baie sau două şi o dată într-un hol înalt
176
cu tavanul de culoarea mărului cu scorţişoară şi mi-a fost milă
de cei care erau nevoiţi să locuiască acolo. Mă depăşeşte de
ce ne dorim pereţi care te zgârie când îi atingi - oamenii ăia
cu holul măr-cu-scorţişoară aveau copii! Dar marocanilor
ăstora le plăcea stucul, suprafeţele texturate ale pereţilor. Totul
avea epidermă pronunţată, ceva care se dă la tine şi chestia
asta începea să mă enerveze.
Zece cvartale mai încolo am trecut printr-o perdea de măr­
gele şi am pătruns în cel mai întunecos bar posibil, lung şi
îngust, plin de bărbaţi, şi iar tweed, iar fotbal - un fel de pub
marocan cu specific sportiv. Am comandat câte o bere mică
şi în sticle verzi. Toată lumea bea din sticlele alea mici şi verzi.
Ne-am ridicat şi ne-am uitat la tonomat; totul era în arabă.
—Bonjour, a spus un bărbat de la o masă din dreptul ta­
liei mele.
Am spus bonjour. Avea lângă el nouă sticle verzi goale,
aşezate ordonat pe două rânduri. M-am uitat în jur şi am
văzut că aşa era obiceiul - sticlele băute se păstrau şi se aran­
jau, ca dovadă.
—Nu sunteţi francezi, a spus.
—Nu, am spus eu.
—Americani, a spus Mână.
— A h , AmeriCHANi, a spus el, rânjind. M uzică pop ame-
riCHANă, da, d a ! E agles! a spus, apoi s-a lansat în tr-o ve r­
siune credibilă a soloului de chitară din H otel California.
Mână a aplaudat şi bărbatul a zâmbit.
—Şi Pink Floyd! Eu place! Ui donnid... nău ediu ... kei-
san!
Acum chiar se pornise.
—Daa! Uidon nidnâu ediukeişăn!
Ţinea ritmul bătând în masă. Apoi încă un solo de chitară,
dar nu, din păcate, unul din aceeaşi melodie.
„Vreau să vii cu noi."
„Mi-ar plăcea."
„Vii cu noi la Cairo."
„De vis."
„Dar noi nu mergem. N-avem curajul ăsta."
177
 —Tot mai vrei să plecăm ? l-am întrebat pe Mână.
Ne plimbam prin oraşul liniştit, printr-un parc întunecos
care nu se mai sfârşea. El a spus că da. Puteam să ne luăm
lucrurile de la hotel şi să plecăm.
—Unde ? am întrebat/
—Undeva. Marrakesh.
—Acum ?
Era unsprezece şi jumătate.
— Trebuie să existe vreun tren de noapte care pleacă
de-aici. $
A făcut o pauză şi, cum stăteam la semafor într-o inter­
secţie mare, a trecut ca vântul o maşină, s-au auzit strigăte
şi cineva a aruncat o sticlă de plastic de Sprite pe jumătate
goală. Mi-a atins uşor piciorul.
—Ce-au spus ? am întrebat.
—Ceva urât, cred. Antifrancez. Poate ar trebui să plecăm.
—Mda. Nu ne mişcăm suficient de repede. Şi nici n-am
scăpat de prea mult. Cât crezi c-am dat ?
—Poate vreo opt mii două sute.
—Trebuie să fim mai rapizi.
Am mers spre hotel, hotărâţi să ne strângem lucrurile şi
să plecăm.
Am trecut pe lângă o femeie cu un bebeluş în braţe şi încă
un copil care dormea cu capul în poala ei, în faţa unui cine­
matograf unde rula Apocalipsa cu Schwarzenegger. Deasu­
pra intrării era un afiş uriaş al filmului Casablanca, primul
lucru legat de filmul ăsta pe care-1 vedeam de când veniserăm
în oraş. Femeia a întins mâna când am trecut pe lângă ea. Mă
înfuriau mamele care-şi scoteau copiii pe străzi.
„N-ar trebui să-i aduci aici."
„Şi ce-ai vrea să facem ?"
„Trebuie să aveţi vreo casă. Ce i-ai făcut familiei tale de
nu mai vrea să te primească ?"
„N-o să afli."
„Te foloseşti de copiii ăştia."
„Habar n-ai."
„Atunci o să trec mai departe."
178
 „Dar oricinc cerc bani înseamnă că are nevoie. Mama ta
a spus asta. Mama ta a spus că dacă cineva cerşeşte înseamnă
că are nevoie. De asta există cuvântul cerşit
„Măcar du-i undeva şi spală-i pe faţă.“
„O să încerc." 1
Am alergat înapoi şi i-am dat toţi banii americani pe care-i
aveam la mine - poate trei sute cincizeci de dolari - , dar n-am
putut s-o privesc. M-am aplecat spre ea şi bebeluşul înfăşat
într-un pled maro, i-am găsit mâna şi i-am îndesat bancno­
tele în palmă, cu ochii închişi de parcă băgăm mâna sub o
piatră să apuc o salamandră. Am fugit să-l prind din urmă
pe Mână.
—Hai să ieşim de pe strada asta, am spus.
—De ce ?
—încă poate să ne vadă.
Mână şi-a mijit ochii.
—Te rog. Mână. Vreau să plec de-aici şi să cotesc undeva.
Nu vreau să vină după mine derutată, mulţumindu-mi sau
mai ştiu eu ce. Hai să fugim.
Am alergat un cvartal şi am intrat pe o stradă mai liniştită.
—A fost aşa de greu, am spus.
Stăteam sprijinit cu spatele de o vitrină. M-am uitat îna­
poi să mă asigur că nu venea după noi.
—Să-i dai ?
—Da. Doamne, ce greu a fost.
—Ştiu, a spus el.
—E ruşinos, nu crezi ?
—De ce ?
—Nu ştiu.
„Când le dai hârtiile, Mână, te simţi atât de murdar."
—Crezi că a păţit ceva ? am întrebat.
Mă temeam să nu mă vadă cineva când îi dau banii şi să
vină pe urmă să i-i ia.
—Sunt sigur că n-a păţit nimic.
—Cineva o să-i ia banii, am spus eu.
—E isteată.
y

—Ar trebui să stăm cu ea.

179
 —Parca puternică, a spus Mână.
—Nu mai ştiu ce să cred, am zis eu.
—Ştiu.
— De ce dracu* e totul atât de straniu? De ce e atât de
greu ? /
Habar n-aveam, nici unul din noi.
Ne-am îndreptat spre hotel şi eu ştiam că mai am puţin.
Promiseserăm să nu dormim, dar iată-ne. Mi-era frică de pat.
în seara asta patul o să mă distrugă.
„Mână, hai să nu dm-mim."
Puteam să beau până nu mai ştiu de mine şi să nu mai pot
să gândesc. Aşa o să fac. Puteam să fac să pară distractiv, să-l
conving pe Mână să bem din minibar, dacă exista aşa ceva,
sau să cumpărăm o sticlă de ceva în drum spre hotel, să mă
prefac că face parte din marele proiect al călătoriei. M arele
proiect era să ne mişcăm şi să ne opunem timpului, nu să bem,
să ne ascundem , să dorm im . Prea târziu. Nu câştigasem încă.
Nici n-o să câştigi. Nu vreau nici măcar două minute singur
cu mintea mea. Nu ştiu unde voia să mă ducă în seara asta,
dar ştiam că nenorocitul de la pompe funebre era pe undeva
pe-acolo. Se tot apropia, era undeva în pivniţele minţii mele
şi se fâţâia nerăbdător şi gata să urce pe scările mele pustii...
—Am putea să mergem la moschee, s-a oferit Mână.
îl iubeam pentru că mă scotea înapoi la aer.
—Care dintre ele ? am întrebat.
—Aia de-acolo.
—Aia nu e moschee. Uită-te la ea. E biserică.
Ne-am apropiat de uriaşa structură albă care se înălţa
fantomatică în întuneric. O plăcuţă se ţinea de gardul de fier
forjat care despărţea parcul de trotuar: Cathedrale du Sacre
Coeur.
—Ce ciudat, a spus Mână.
—Hai să luăm ceva de băut şi să mergem înapoi la hotel,
am spus eu.
—Ce plictiseală. Eşti obosit ?
—Da.
180
 Mama lui Jack nc-a rugat să venim devreme la slujbă. Ea
şi tatăl lui Jack, care abia se ţinea pe picioare şi petrecuse toată
ziua dinaintea înmormântării într-un scaun cu rotile, slăbit
peste poate, nu se hotărâseră daca vor ca sicriul să fie des­
chis sau închis şi voiau să-l vedem noi pe Jack şi să-i ajutăm
noi să se hotărască. /
—Atunci dormim în seara asta, dar pentru ultima dată,
a spus el.
—Bine. de acord.
Am ajuns la biserică la două pentru slujba de la ora trei
şi am aşteptat în hol, făcându-ne vânt cu cărticelele de psalmi.
Erau aproape treizeci şi opt de grade şi cei de la biserică nu
aveau de gând să dea drumul aerului condiţionat decât cu cinci
minute înainte de ora trei. Tatăl lui Jack era afară, în curtea
văruită şi luminoasă dintre biserică şi casa parohială, în sca­
unul cu rotile, cu privirea pierdută în straturile cu margarete
ieftine şi plante târâtoare ofilite. De mai mult de zece ani nu
prea mai aveam ce să ne spunem, de când îl trimisese pe Jack
pentru un an la Academia Militară Culver. îl prinsese furând
din frigiderul din pivniţă un bax de bere Coors şi atâta i-a
trebuit. Sora lui Jack, Molly, nu era acolo; nimeni nu mai
ştia nimic de ea de trei ani; exista teama vagă că ar putea să
apară, dar n-a fost să fie.
Mama lui Jack a plecat să cumpere lumânări; preotul îşi
dăduse seama că cele albe erau pe terminate şi avea de gând
să folosească roşii. într-un acces de nebunie aproape, mama
lui Jack a urlat Nu, a insistat să fie albe, i-a strigat în faţă pre­
otului că trebuie să fie albe şi a plecat cu maşina să găsească
lumânări albe, înalte şi subţiri.
Ne-a rugat să rămânem acolo, să ne uităm noi primii la
Jack şi, dacă arăta bine, ea şi soţul ei se vor hotărî pe urmă
ce fac.
Individul de la pompe funebre, Nigel, şi-a făcut apariţia
cu douăzeci de minute înainte de trei. Era doar cu câţiva ani
mai mare decât noi, cu ochelari cu rame negre subţiri. Ochii
îi vibrau şi părul geluit din belşug îi ţâşnea din cap cu o com­
petenţă rece, ca nişte iarbă de plastic stropită cu rouă.
181
 —E gata, dacă vreţi să-l vedeţi, a spus.
îl uram amândoi.
L-am urmat în biserică şi, de cum am intrat, mi-am dat
seama că nu e în regulă. Sicriul era pe jumătate deschis şi nu
era în regulă. De la distafaţa asta Jack era cenuşiu sau albas­
tru. Culoarea nu era în regulă.
—Isuse! am spus şi m-am oprit.
—Ce ? a spus Mână. Nu ştii încă.
—Ba ştiu.
—Ştiu că de aici arltă rău, dar e din cauza luminii, pro­
babil. Oamenii ăştia îşi cunosc meseria.
—De unde ştii tu ?
—Aşa se face de obicei. Toată lumea lasă sicriul deschis.
—Nu e deloc în regulă.
—Trebuie să mergem mai aproape.
Nigel ne aştepta, la câţiva paşi mai încolo, pe interval, cu
capul uşor aplecat, plin de respect faţă de discuţia noastră.
Auzind că avem de gând să ne apropiem a ridicat bărbia, a
forţat un zâmbet şi a încuviinţat din cap. L-am urmat. îmi
simţeam picioarele adormite. Atât de uşoare. Erau goale pe
dinăuntru şi le mişca altcineva.
După încă zece paşi a devenit evident. O dăduseră în bară.
Isuse Christoase! Era cenuşiu. Avea faţa enormă şi lată.
Adăugaseră metri de carne. Era prea multă carne. îi atârna
de sub nas ca o draperie. Pielea nu avea nici o culoare - era
o nuanţă ternă, ca zugrăveala de pe casă şi în găurile din
obraji avea fard care arăta de parcă îl aplicaseră nişte fetiţe
cu pensula. Arăta de cincizeci de ani. Avea părul pieptănat
cu cărare, dar nu pe partea care trebuia.
—Au dat-o în bară grav de tot, am spus.
—Ştiu, a spus Mână.
Ne opriserăm din nou la vreo şapte metri de sicriu. Căp­
tuşeala sicriului era argintie şi prea lucioasă. Arăta de şaizeci
de ani.
—Vă rog, a spus Nigel, cu braţul întins spre corpul lui
Jack, cu palma deschisă, invitându-ne să ne apropiem.
182
 —Nu ne mai ruga nimic, a spus Mână. Eu te rog să dis­
pari dracului de-aici.
Era un dezastru. Nu mai văzusem pe nimeni care să arate
aşa, nu mai văzusem nici un sicriu deschis, şi nu era în regulă.
Oamenii ăştia erau nişte imbecili. Cine putea să vrea aşa ceva ?
Kra o crimă. De unde scoseseră toată carnea aia ? Atârna pe
el, curgea în gulerul alb şi apretat. Avea bărbia moale, lichidă.
Cine putea să vrea aşa ceva ?
—Justin, William, ar trebui să priviţi îndeaproape ce
treabă bună am făcut. Dacă vă faceţi griji în legătură cu ac­
cidentul, să ştiţi că am avut mare grijă să ascundem gaura din
tâmpla stângă...
Mână i-a tăiat-o scurt, l-a înhăţat de cot şi l-a întors vio­
lent cu faţa spre el.
—Dacă nu ne laşi dracului în pace, nenorocitule, îţi rup
tot ce se poate rupe.
Nigel a pufnit şi a plecat. Mama lui Jack s-a întors după
câteva minute. Mână şi cu mine stăteam pe bancă, de o parte
şi de alta a intervalului şi sicriul era închis. A ridicat din sprân­
cene şi noi am clătinat din cap.
—Bun, a spus şi s-a aşezat direct pe jos cu picioarele întinse
în faţă, între noi. Bun. Bun.
Mână şi cu mine eram în camera de hotel din Marrakesh
şi cumpăraserăm o sticlă de vin şi Mână mă lăsa pe mine să
beau pentru că ştia. Mi-am umplut şi am băut şase pahare şi
am căzut lat, fericit şi prost.

SÂMBĂTĂ

De dimineaţă am găsit un birou Avis; înăuntru era un băr­

bat rotofei şi îmbrăcat cu un sacou. Acelaşi sacou roşu. Ne-am
bucurat să-l vedem. Am completat formularele şi el a cerut
o maşină prin telefon şi după câteva secunde urla la bărbatul
183
de la celălalt capăt al firului. Urla şi lovea cu mâna în tejghea
la fiecare silabă:
—Ack [ibum] nek \bum\ rek [bum-bum].
Ceva îl enerva la culme.
După zece minute uoralt bărbat rotofei şi agitat ne-a adus
maşina şi am pornit; maşina a mers încontinuu. Maşinuţa
nu avea nici casetofon, nici radio, dar am luat-o oricum şi
am mers de-a lungul coastei. Era sâmbătă şi toată lumea ieşise
din casă şi era o lumină californiană. De jur împrejurul pa­
latului regelui Hassanltl II-lea - un templu enorm şi splen­
did atârnat deasupra oceanului ca o casă la malul mării - am
văzut bărbaţi care-şi împingeau fiicele pe biciclete şi adoles­
cenţi care pescuiau peste gardurile de protecţie. Mai departe
pe ţărm, de-a lungul Bulevardului Cornişei, alte mii de tineri,
în majoritate băieţi, jucau fotbal şi înotau, cu toate că nu era
o zi caldă - maxim optsprezece grade. Am coborât din maşină
pentru scurtă vreme, conştienţi, pentru prima dată în sfârşit,
că suntem în Casablanca, studiindu-i aerul, care era diferit
de cel din Senegal - mai dens, mai uşor, mai luminos, mai
vag - habar n-aveam. Nu puteai să greşeşti cu un nume ca
ăsta - Casablanca - ne-am gândit noi şi ne-am întrebat dacă
are aceeaşi sonoritate în toate limbile. Ne-a depăşit un grup
de copii pe biciclete, ţinând în echilibru planşe de surfing.
Ne găseam dintr-odată în Redondo Beach1; ei îi spuneau
’Ain Diab şi nu semăna cu nimic din ce-mi imaginasem de­
spre Maroc. Pentru o clipă ne-a trecut prin minte să rămâ­
nem aici şi să ne petrecem ziua pe plajă, să ajutăm copiii să
caute crabi printre stâncile uriaşe sărutate de valuri. Dar n-am
rămas pentru că trebuia să ne mişcăm.

Am mers mai departe, spre Marrakesh.

Am ieşit din oras si am trecut de cele zece benzinării
y y y

enorme, perfecte şi curate ca nişte cutii lăcuite, şi peisajul a

devenit plat şi verde. Marrakesh era la câteva ore de mers de

1 Una dintre cele mai populare staţiuni din California.

184
Casablanca, aşa ni se spusese. De-a lungul drumului erau
numai terenuri agricole, presărate cu case mici şi povârnitc
din chirpici. Eu conduceam şi-i dădeam tare.
Treceam pe lângă alte maşini <pe parcă ar fi fost parcate
sau ar fi mers cu pedale, propulsate de picioare pe ritmuri
de xilofon.
—Să-mi spui Ronin, am zis eu.
Probabil că niciodată nu mai mersesem atât de repede. Vi­
tezometrul arăta 200 de kilometri la oră.
—Nu vreau să-ţi spun Ronin.
—Conduc ca în Ronin1 aşa că spune-mi Ronin.
—Nu pot să te las să continui aşa. '
—Cine te...
—Will. încetează.
—Trebuie să graseiezi primul R, e RRRRRRRonin.
Peisajul era de un verde expansiv şi copt, iar solul por­
tocaliu; exact ce văzuserăm din avion. Aveam aproximativ
patru mii de dolari în monedă marocană, pe care îi schim­
baserăm în Casablanca.
Sărăcia era absurdă. La ţară sărăcia e mereu absurdă, cu
atâta loc şi atâta aer, casele astea mutilate, toate pe jumătate
prăbuşite, cele mai multe fără acoperiş, aşezate în peisajul ăsta
fabulos şi luxuriant. Nu era limpede ale cui erau terenurile
agricole şi nici ce căutau casele alea dărăpănate pe terenurile
atât de bine întreţinute şi nici de ce nici una dintre ele nu avea
acoperiş. Frânghii de rufe, păsări, câini, gunoaie. Am trecut
în goană pe lângă familii, oameni încotoşmănaţi şi înghesuiţi
unii în alţii cu toate că ziua era călduroasă, în căruţe trase de
catâri. Am trecut, mergând încă destul de tare, cam cu 130
la oră, pe lângă un grup de femei aplecate pe marginea drumu­
lui, îmbrăcate în mai multe straturi, cu capetele acoperite cu
zdrenţe terne, femei masive cocoşate să adune fânul...

1 Film din 1998, cu un număr record de scene cu urmăriri pe şosele;

cuvântul „ronin" vine de la termenul japonez care înseamnă samurai
ce nu e în serviciul nici unui stăpân.

185
 Am tras pe dreapta. I-am întins lui Mână un teanc de banc­
note.
—Ce le spui ? l-am întrebat.
—Nu ştiu. Ce-ar trebui să le spun ?
—întreabă-le pe undtf s-o luăm.
Mână a dat să coboare din maşină, dar purta ochelari de
soare enormi şi argintii, strălucitori şi cu toartele perforate.
—Mână, nu poţi să te lipseşti de ochelari ?
—Nu.
—Dacă cobori în pantalonii ăştia de nailon şi cu ochelari
Top Gun Liberace transmiţi un mesaj foarte ciudat...
Femeile, inclusiv cea cu secera, ne priveau cum ne con­
trazicem în maşină. Am înşfăcat o hartă şi am întins-o pe
bord.
—Şi care anume e mesajul pe care-1 transmitem, Will ? De
obicei transmitem un mesaj normal ?
—Nu poţi să ţi-i scoţi ? Te rog ?
I-a scos şi mi i-a aruncat în piept. I-am prins, dar le-am
rupt un braţ, intenţionat.
A pornit pe marginea drumului şi a urcat taluzul, apro-
piindu-se de femei. Când a ajuns la mai puţin de cinci metri
şi femeile s-au oprit toate şi s-au adunat în jurul lui, le-a între­
bat ceva. Cum se ajunge la Marrakesh, poate. Binevoitoare,
au arătat toate în direcţia în care mergeam oricum. Apoi el
a făcut nişte gesturi elaborate de recunoştinţă şi le-a oferit
teancul de bancnote, vreo cinci sute de dolari.
Le-au luat şi în timp ce el se îndepărta s-au uitat după el
şi i-au făcut cu mâna, apoi a făcut şi el cu mâna. Am făcut şi
eu cu mâna. Am pornit mai departe, în timp ce femeile se
adunau în jurul celei căreia îi dăduse banii.
—Au fost drăguţe ? am întrebat.
—Ce vrei să spui ?
—Au zâmbit ? Au fost drăguţe ?
—N-am putut să vorbesc cu ele. Nu vorbeau franceză.
—Dar au zâmbit ?
—Sigur. Doamne drăguţe. Mari. Voinice. Erau bucuroase.
Le-ai văzut. M-au ajutat bucuroase.
186
 Era soare peste tot şi peisajul a început să fie ondulat. Dea­
luri verzi, dealuri roşii, apoi dealuri acoperite cu copaci cu
trunchiurile subţiri şi coroanele ca nişte pămătufuri. Apoi pe
stânga drumului un oraş enorm şi roşu, Benguerir, roşu cără­
miziu, construit din argilă şi piatră, străvechi, neschimbat şi
înspăimântător, scund şi nesfârşit. După alţi câţiva kilometri,
din pământ au început să apap dealuri, măslini - atât de verde
totul! Curbe domoale şi aţâţa verde. Nici unul dintre locu­
rile în care trăisem nu avea atâta dramatism. Oraşele sunt eti­
chetate drept pline de dramatism, dar de fapt sunt cât se poate
de sigure, în oraş e ca şi cum ai sta mereu în casă - prea multe
luminiţe şi ferestre grele şi colţuri perfecte. Da, există riscul
să fie oameni periculoşi ascunşi prin colţuri întunecoase, dar
aici! Aici e fâşâială. Aici se prăvălesc pietre. Aici poţi să-ţi
imaginezi tsunami sau gheţari în mişcare. Sau balauri. Eu am
fost obsedat de balauri în copilărie, ştiam tot, ştiam că oame­
nii de ştiinţă sau indivizi care se dădeau drept oameni de şti­
inţă calculaseră cum s-ar putea să fi zburat în realitate balaurii,
că pentru a zbura şi a scuipa flăcări ar fi trebuit să fie plini
de hidrogen în cantităţi atât de mari şi într-un echilibru atât
de teribil, încât... M-am întrebat repede dacă mi-aş da viaţa
ca să poată exista balauri. Dacă cineva mi-ar oferi târgul ăsta,
viaţa ta în schimbul existenţei balaurilor. M-am gândit că poate
da, poate nu.
Apoi am trecut un râu, Rbia, şi pe marginea drumului au
început să apară din loc în loc bărbaţi care stăteau în picioare
şi vindeau peşti cu care îmbiau trecătorii, peşti lungi şi uzi
atârnaţi de cârlige. Apoi bărbaţi şi băieţi care vindeau spa­
ranghel, ţinând un mănunchi într-o mână şi făcând semn ma­
şinilor cu cealaltă. Bărbaţi care vindeau bucheţele de beţe.
Ştiam că Mână n-o să reziste tentaţiei.
—Fii atent la ăştia... a spus.
—Nu, am zis.
Taxiurile de-aici, erau toate Mercedes-Benz, gălbui, nuanţa
lichiorului Chartreuse. Apoi drumul a luat-o iar spre sud-vest.
Pământul era din ce în ce mai roşu şi mai sângeriu pe măsură
ce ne apropiam de Marrakesh, o întindere vastă şi joasă la
187
poalele unui lanţ muntos care se desfăşura la dreapta şi la stân­
ga. Churchill iubea munţii ăştia, munţii Atlas; era singurul
peisaj pe care-1 descrisese din timpul celui de-al Doilea Răz­
boi Mondial. „Cel mai încântător loc din lume", i-a spus lui
Roosevelt când s-au întâlnit aici în '38 să pună la cale atacul
asupra Normandiei.
„Domnule Churchill, aţi primit o misiune."
„Da."
„Aş vrea să mi se fi încredinţat mie această misiune. Vreau
eu locul dumneavoastră în evenimentele mondiale, poziţia
lui centrală. V-aţi născut în jgheabul unei catapulte!"
„Te înşeli. Mi-am găsit misiunea."
„Nu sunt de acord."
„Cum doreşti."
„Spuneţi-mi: misiunea mea unde e? Unde sunt buncă-
rele şi tranşeele mele, unde e nenorocitul meu de Gallipoli1?"

Acum, apropiindu-ne, vedem dealurile din ce în ce mai

verzi, copaci din ce în ce mai înalţi, de un verde-închis şi cu
vârfuri ascuţite, vedem râurile curgând la vale, totul atât de
luxuriant. Solul roşu. Culorile în nuanţele vinului. Şi multe
alte culori, într-o armonie perfectă. Habar n-aveam că o să
fie aşa de luxuriant. Un bărbat de pe marginea drumului ţinea
ceva în mână, dar nu un peşte - ceva bulbos şi cu blană. Când
am trecut pe lângă el ne-am dat seama că nu era blană, ci pene
- un mănunchi de găini atârnate de un cârlig. Bărbatul purta
un dashiki maro cu glugă. Să ne vezi opriţi pe marginea
drumului, cincisprezece kilometri mai încolo şi pe Mână care
traversează în fugă şoseaua şi o ia peste câmpul de pe partea
cealaltă spre o familie cu un cal, o familie care călătorea, toţi
cu boccele. Să-l vezi pe Mână care întreabă pe unde trebuie
s-o luăm, apoi se loveşte cu palma peste frunte - Aha! - şi
le dă un teanc de bancnote. Să-i vezi cum îi oferă nişte smo­
chine, pe care odată ajuns în maşină le mestecă şi le scuipă

1 Campania din Gallipoli (1915), gândită de Churchill, a fost unul

dintre marile dezastre ale aliaţilor în Primul Război Mondial.

188
şi lc aruncă. Să-l vezi cum îi dă bani unui băiat care vindea peşte,
şi pe băiat care insistă să luăm unul, pe care Mână îl pune în
portbagaj rânjind şi uitându-se urât la băiat, care ai zice că
se aştepta să-l mâncăm pe loc. Să-l auzi pe Mână după aia:
—Nu facem nimic rău! Nimic!
—Aşa e, am spus eu.
—Asta a fost amuzant. Bun băiat.
Am mărit viteza. Mergeam cu 120 la oră.
—Trebuie să-mi spui Ronin, am spus.
—Trebuie să-ţi ard una.
Am discutat în treacăt dacă nu cumva le dădeam oameni­
lor false speranţe. Dacă nu cumva se răspândea prin partea
locului, printre populaţia săracă de la ţară, convingerea că dacă
aştepţi suficient de mult pe marginea drumului apar nişte
americani în maşini ermetice de închiriat şi îmbrăcaţi cu pan­
taloni care fâşâie şi împart teancuri de bani. Că plătim sume
extravagante ca să ni se spună pe unde s-o luăm.

Era mijlocul după-amiezii şi drumul era pustiu. Numai

din când în când câte un taxi Mercedes sau BMW cu firmă
luminoasă, sau câte un autobuz cu turişti. Nu părea să fie mare
trafic de navetişti în Maroc. Majoritatea persoanelor de pe
drum şi de pe marginea drumului erau bărbaţi şi cei mai mulţi
dintre ei purtau costume, costume prăfuite şi roase. Bărbaţi
în costume cu dungi subţiri mânau turme de oi. Bărbaţi în
smochinguri uzate stăteau cu mănunchiuri de sparanghel în
mână la câţiva centimetri de maşinile care se legănau pe şosea.
într-un orăşel plin de bănci ne-am oprit să luăm ceva de
băut. Bărbaţi eleganţi aşezaţi la mese în cafenele au dat din
cap către noi şi am intrat într-un restaurant întunecos şi răco­
ros şi am cumpărat portocale şi suc la pachet. Lumina soare­
lui care cădea pe umerii vânzătorului era albă şi oblică şi apa
pe care ne-a turnat-o în pahare era cea mai limpede apă pe
care am văzut-o vreodată. Era sufletul pur al lumii.

în faţă, munţii se decupau clar; vârfurile erau acoperite

cu zăpadă. Când am coborât spre Marrakesh au apărut
189
panourile publicitare, câte unul pentru fiecare dintre diferitele
staţiuni, pentru terenuri de golf şi telefoane mobile. Drumul
s-a lăţit la patru benzi şi s-a umplut de scutere, care pârâiau
când ambalau motorul şi troncăneau când schimbau viteza.
Apartamente pe stânga şi pe dreapta - din ce vedeam puteam
la fel de bine să fim în Arizona şi ne-am oprit la prima
agenţie de voiaj pe care am văzut-o. înăuntru era un singur
angajat care ne-a spus, când l-am întrebat încotro puteam
pleca în aceeaşi seară, că el se ocupă numai de croaziere şi
de pachete turistice pentru danezi şi suedezi.
Oraşul era incredibil de roşu! Zidurile, care erau peste tot
şi peste tot roşii, aveau exact culoarea cojii de pe rana care-mi
traversa nasul, un maro şters, dar oarecum dulce, liniştitor,
dar vital. Minarete şi curţi alături de cafenele pariziene, clă­
diri cu şapte niveluri şi balcoane de fier forjat, trotuare roind
de oameni îmbrăcaţi după ultima modă, şi noi ne-am grăbit
spre aeroport în timp ce soarele cobora spre apus şi învăluia
oraşul şi deşertul într-un voal fin şi rozaliu.
în jurul aeroportului era un parc prăfuit, copaci mici, unde
zeci de familii ieşiseră la picnic, iar copiii jucau un fel de „am
pierdut o batistuţă“.
înăuntru, în aeroportul răcoros cu linoleum alb, la ghi­
şeul liniei aeriene:
—Ce zboruri pleacă în seara asta ? a întrebat Mână.
Un bărbat prietenos şi calm într-o uniformă albastră:
— Unde doriţi să mergeţi, domnule ?
— O să ştim imediat ce ne spui unde zboară avioanele
voastre.
—Domnule, trebuie să ştiu întâi unde doriţi să mergeţi.
—Spune-ne unde zburaţi voi.
— D um neavoastră să-mi spuneţi unde vreţi să zburaţi.
Bărbatul trecuse repede de la amuzament la ceva care se
apropia de turbare.
—Eu am întrebat primul, a spus Mână.
A continuat o vreme. Abordarea asta nu funcţionase ni­
căieri şi nici n-avea să funcţioneze. Am aflat că în trei ore
pleca un avion spre Moscova, cu escală la Paris. Dacă re­
uşeam să ajungem la Moscova puteam să ajungem şi la
190
Irkuţk, în Siberia - verificaserăm la Dakar, împreună cu
Kaymond şi existau zboruri regulate, la un preţ rezonabil
, şi, dacă reuşeam să ajungem în Siberia, puteam să ajun­
gem şi în Mongolia, pentru că sigur erau curse regulate între
Irkuţk şi Ulan Bator!
Ne-am hotărât să luăm zborul de Moscova. Până dimi­
neaţă ajungeam. La ghişeu ne-au/cerut cash, aproape o mie
o sută de dolari pentru cele doua/bilete. Rânjeam mulţumiţi.
() să zburăm! în sfârşit!
La biroul de schimb valutar mi-am pus numele, fâşâind
ca un nebun, pe douăsprezece cecuri de câte o sută de dolari
si i le-am împins pe sub geamul de protecţie unui bărbat cu
o mustaţă groasă şi intransigentă, ca o perie pentru masa de
biliard. Bărbatul, îndesat şi furios pe această nedreptate fă­
cută corpului său, pe lucrurile pe care le văzuse în viaţă, pe
tot aerul din lume, a refuzat să le primească; semnătura mea,
a spus el, nu semăna cu cea din paşaport. Mi-a împins cecu­
rile înapoi pe sub geam, a mârâit şi ne-a alungat cu un gest.
Eu am spus te rog. I-am spus că, da, îmi schimbasem sem­
nătura nu de mult, de aici nepotrivirea. Dar nici măcar nu
mă asculta.
—Am voie să-mi schimb semnătura! am spus.
Nu vorbea engleză. Mână a încercat cu franceza, dar fără
succes.
Mână şi-a pierdut controlul.
Schimbătorul de valută stătea în spatele geamului de pro­
tecţie, pe deplin mulţumit.
—O să iei cecurile astea şi o să ne dai banii pe ele! Mână
scuipa acum pe geam. Lumea se uita la noi. Bărbatul nu a
spus nimic. Mână a început din nou, de data asta în franceză.
Apoi a trecut la cealaltă engleză:
—Tu om rău! a răcnit. Noi avem zbor! Zbor spre Rusia!
Avem nevoie de el! Eşti om rău!
Izbucnirea lui Mână a fost bruscă, bizară şi neproductivă.
Alt bărbat, care aştepta în spatele nostru, ne-a spus să mer­
gem la o bancă din centrul oraşului - acolo or să ne schimbe
cecurile. Nu aveam de ales şi timp la limită. în timp ce mer­
geam spre ieşire, Mână a urlat, arătând cu degetul, tremurând:
191
 —Ne întoarcem şi-ţi arătăm noi, om rău ce eşti! O să mai
vezi tu americani!

Am traversat oraşul în viteză, încetinind, oprind, sărind,

continuând. Toate băncile erau închise. Am scos cinci sute
de euro de la un bancomat - mai mult nu se putea la o sin­
gură retragere - şi apoi mi-am amintit de alţi opt sute, în
bancnote americane, prinşi cu bandă adezivă în interiorul ruc­
sacului.
Aveam la dispoziţie douăzeci şi cinci de minute să prin­
dem avionul; nu mai trebuia decât să schimbăm banii.
—Rahat, am spus eu.
-C e ?
—Trebuie să ne întoarcem la căcăciosul ăla îndesat.
—Corect. Dar îi arătăm noi lui. Am câştigat!
Am fost de acord. O să fie nevoit să schimbe banii şi o
să-l batem, o să-i păşim peste corpul întins pe jos în faţa noas­
tră, şi el o să trebuiască să se întoarcă la nevastă-sa, cu ume­
rii pleoştiţi şi slab, pentru că n-a reuşit să ne distrugă fericirea
- n-a reuşit azi să strice planurile unor călători nevinovaţi
prin lume. Aveam şapte minute să ajungem la el.
Am trecut printr-un giratoriu din centrul oraşului,
aproape i-am tăiat faţa unui scuter şi am fost opriţi imediat
de un poliţist pedestru într-un impermeabil galben. Ne-a
făcut semn să oprim pe margine. Era înalt şi avea şi el musta­
ţă neagră şi groasă. Avea pielea pământie, dar obrajii rumeni
de la soare. Era exact ca celălalt; avea să ne pună beţe-n roate.
Mi-a cerut carnetul şi l-a studiat.
—Chicago! a spus.
—Exact, am spus eu.
Nu era ca celălalt.
—Frumos ? a întrebat.
—Foarte frumos.
—Tommy Lloyd Wright!
—Foarte drăguţ acolo, am spus eu. Clădiri mari. O gră­
madă de Tommy Lloyd Wright, exact.
192
 — Studiez arhitectura. îmi place Wright foarte mult.
Vedeţi ?
—Da, multe. Casa Robie ? Foarte frumoasă e. Iar vorbeam
în stilul lui Mână. Foarte drăguţ acolo, am adăugat. Foarte
drăguţ şi în Maroc. Am zâmbit cu încredere de neclintit în
iubirea mea faţă de ţara lui şi în viitorul ei.
„Dacă ne stai în cale ne eşti duşman."
„Puteţi s-o luaţi cum vreţi."
„E inuman să stai în calea progresului altuia."
Mână s-a aplecat peste m^ie şi a încercat să-i spună de
avionul pe care încercam să-l prindem.
— Domnule, noi trebuie ca să prindem avion! La aero­
port ! Putem ca să plecăm ?
Mână făcea ca avionul, braţele lui zburau prin interiorul
maşinii, cu efecte de sunet cu tot. în timp ce Mână îşi făcea
avionul să decoleze printre diverse foşnituri, poliţistul şi-a
dat ochii peste cap şi ne-a lăsat să plecăm. îi iubeam.
La aeroport am abandonat maşina închiriată în parcare
- aveam de gând să sunăm la agenţia din Paris - şi am aler­
gat la ghişeu, care era gol. Alături, la biroul liniei aeriene, s-au
mirat să ne vadă din nou.
—V-aţi întors! Unde plecaţi ?
—La Moscova! Avem bani schimbaţi.
Am înşirat banii pe tejghea. Era obscen.
—A nu, nu, a spus el. E prea târziu. Vedeţi ? Bărbatul de
la ghişeu a arătat spre fereastră. Avionul, o aeronavă mare a
companiei AirFrance, era pe pistă, vizibilă, chiar în faţa noas­
tră. Pasagerii urcau încă pe scară.
—Poţi să-i suni ? a întrebat Mână.
I-au sunat. N-au mai vrut să ne lase să urcăm la bord.
Veniserăm cu cincisprezece minute mai devreme, dar cu zece
minute prea târziu.
—îmi pare rău, a spus marocanul, dornic să ne ajute. Nu
vă mai primesc. Din motive de siguranţă, aşa au spus.
—Sună-i! a urlat Mână.
—Nu pot. Sunt francezi, a spus bărbatul.
Am făcut o pauză suficient de lungă cât să ne dăm seama
că nu înţelegeam.
193
 Eram înmărmuriţi. Timp de două orc alergaserăm prin
tot oraşul şi acum trebuia să rămânem peste noapte în Marra-
kesh. Eram dărâmaţi. Nu puteam să ne urcăm în avion, care
era sub nasul nostru, la nici cincizeci de metri de noi. Unii
pasageri încă mai urcay scările, urcau de pe pistă în avion,
încă mai erau unii care se întorceau şi le făceau cu mâna celor
dragi rămaşi în aeroport. Era un bărbat cu trei crose de golf
într-o mână şi un Goofy de pluş în cealaltă. Dar noi nu ne
puteam urca. Era o ticăloşie. Nu puteam rămâne în
Marrakesh! îl văzuse$ăm deja, eram în Maroc de o zi, eram
deja de două zile în Africa, aproape trei şi iată-ne aici, obli­
gaţi să rămânem la sol, să stagnăm. Sunt şapte continente şi
noi petrecuserăm aproape jumătate din timp pe unul dintre
ele.
M-am aşezat pe podeaua rece şi netedă în faţa biroului
liniei aeriene, în timp ce Mână continua să se certe înăuntru.
A scâncit şi s-a prefăcut că plânge, apoi le-a oferit vodcă pe
care n-o avea, trabucuri cubaneze din care nu avusese şi nici
nu văzuse vreodată - „Vă asigur, domnule, că astea sunt
de cea mai bună calitate, făcute de tutungiul personal al lui
Castro“ - şi într-un final, după ce a eşuat pe toate planurile,
s-a interesat de zborurile de a doua zi. Podeaua de sub mine
era rece, dar nemişcată şi curată. Aeroportul era imaculat.
Mi-am lăsat capul într-o parte şi mi-am mijit ochii, gândin-
du-mă că-mi pot face privirea să traverseze holul ca o pasăre
în zbor jos. Podeaua lucea stins, fără viaţă. O clipă am avut
senzaţia că sunt din nou pe O’Hare, încercând să plec spre
Senegal. Simţeam alternativ furie şi o linişte interioară imensă.
Fiecare mişcare zădărnicită era un afront, era aproape
imposibil de înţeles. Era atât de greu să înţelegi un Nu. Dar
cu fiecare pas pe care nu-1 făceam o parte a sufletului respira
uşurată.
Mo &Thor...
Toţi au banii lor. Eprimul lucru pe care-l face fiecare ţară
nouă, tipăreşte bani. Banii de aici sunt superbi, cum sunt aproape
toţi banii în alte ţări - până şi în Canada sunt mai frumoşi
194
 decât ai noştri. Mână (vi-l amintiţi pe Mâna, v-a spus cum prind
vânătorii suricate în capcană şi a făcut demonstraţie pe tine,
Thor) spune că banii din Noua Zeelandă au nişte ferestruici de
plastic transparent. Banii sunt cu adevărat singura cale de comu­
nicare tangibilă, dacă
—Hai să mergem, imbecilule.
Apăruse Mână, râzând cu marocanul de la compania aeriană,
care era îmbrăcat ca un pilot şi avea şi o servietă asemănă­
toare. Am lăsat deoparte cartea poştală şi, în timp ce afară,
pe pistă, avionul nostru decola/spre Paris, am trecut prin uşile
şuierătoare ale aeroportului şl am ieşit în noaptea rece şi se­
nină din Marrakesh.

Ne-am recuperat maşina, dar ne simţeam de parcă am fi

furat-o - era tot acolo, aveam cheile, dar era aşa de straniu
- şi ne-am întors în oraş să căutăm un hotel. Aveam de gând
să ne cazăm şi apoi să mergem spre munţi, unde plănuiam
să găsim oameni care sălăşluiesc printre dealuri, locuiesc în
colibe şi la ei o să mergem în puterea nopţii - pe cerul tot
mai negru erau deja stele şi. luna se ivise la linia orizontului -
şi o să le aruncăm snopi de bancnote prin ferestrele deschise
şi fără geamuri şi apoi o să plecăm.
Dar mai întâi o să vedem Djemaa el-Fna1; trecuserăm pe
lângă el cu maşina pe drum spre bancă şi deja era nebunie
curată, se adunaseră mii de oameni, nenumăraţi localnici şi
turişti care se învârteau în jurul magazinelor în aer liber şi
chioşcurilor cu mâncare, toţi în dashiki şi haine de la Doc-
kers, cu privirea copleşită şi auzul tocit de mugetul de zgo­
mote. Ne-am cazat la un hotel banal de sticlă şi oţel şi timp
de zece minute ne-am uitat, încă o dată, la raliul Paris-Da-
kar la televizor. Amplasaseră o cameră pe una dintre maşini
şi pilotul lăsa în urmă sat după sat, case şi figuri neclare ră­
mâneau, la propriu, în ceaţă.
Mână, cu o revistă în mână, a intrat în baie.

1 Piaţă şi bazar din partea veche a Marrakeshului; numele poate

însemna „adunare a morţilor", dar şi „locul moscheei dispărute".

195
 — Mă duc la baie, a spus, ceea ce însemna cel puţin ju­
mătate de oră - douăzeci de minute pentru golirea intesti­
nelor, zece pentru duşul de după. Mână trebuie să facă duş
de fiecare dată, habar n-am de ce.
Am sunat-o pe mairui.
—Şi cine a fost norocosul azi ? a întrebat. Alţi jucători de
baschet ?
—Nu, acum întrebăm pe unde s-o luăm.
—Ca să ajungeţi unde ?
—Oriunde mergeijfc.
—N-aveţi hărţi ?
—Bineînţeles că avem.
—Deci ştiţi pe unde s-o luaţi.
—Ah, da, mereu.
—Deci jucaţi teatru.
Mână s-a năpustit afară din baie de parcă ar fi hrănit înăun­
tru nişte urşi care s-au repezit la el. îl copleşise propria du­
hoare, care acum se răspândea prin cameră.
—Nu ştiu, am spus.

Am băut câte o bere la barul hotelului, care se chema

Timofey’s. Barmaniţa tânără s-a uitat la faţa mea şi şi-a ţuguiat
buzele compătimitor. Am acceptat mila şi am zâmbit. Nu
eram în bar decât noi şi o femeie foarte bătrână, cu părul alb
strâns la spate într-o coadă de cal, care stătea la o masă de la
care se vedea holul. în faţa ei era un pahar cu un lichid lim­
pede, pe care-1 ţinea cu ambele mâini.
—Ar trebui să ne aşezăm lângă ea, a spus Mână.
Ştiam că are dreptate. Dar nu cunoşteam oameni de vârsta
ei. Poate că n-o să ne poată suferi. Avea pe puţin şaptezeci
si cinci de ani.
>

Mână era deja aproape de masa ei. L-am urmat. Până am

ajuns şi eu, Mână se aşezase deja, picior peste picior, cu
glezna sprijinită pe genunchi. Nu ştiu ce replică a folosit în
deschidere. Femeia mi-a întins mâna. I-am strâns degetele
subţiri şi cu pielea flască, un săculeţ de piele plin de instru­
mente delicate. Era franţuzoaică. Ne-am prezentat; numele
196
ci de familie (ni lc-a spus pe amândouă) suna cam ca In gres.
Mână stătea în dreapta ei, iar cu chiar în faţă. Era o femeie
frumoasă. De aproape părea mai tânără, de şaizcci dc ani,
poate. îşi păstrase încă nasul acvilin şi ochii strălucitori. Sorbea
din băutură cu un pai mic şi roşu.
—Voi doi sunteţi amanţi, a spus ea.
Mână a râs. Eu am ridicat din sprâncene atât de tare, încât
mi-au ajuns la rădăcina părului.
—Mulţumim, a spus Mână. O s-o luăm ca pe un compli­
ment. Dar nu suntem. \
Femeia şi-a aplecat capul întrVo parte şi a privit printre
noi.
—Sunteţi fraţi. Unul e adoptat.
—Nu, am spus eu.
Mi-am dat seama că rânjeam. Voiam să continue să
ghicească.
—Nu mai ştiu, a spus ea strângându-şi buzele într-un gest
de nemulţumire. Fac pe înţeleapta.
Cred că de cinci sau şase ani nu mai stătusem de vorbă
cu cineva atât de bătrân, de când murise unchiul mamei, Jarvis,
pe care ea îl iubea pentru că o învăţase să călărească şi să
argăsească piei. Dar Jarvis nu vorbea niciodată aşa. Femeia
îmi studia faţa, iar ochii i se roteau de parcă încerca să pri­
vească în jurul meu.
—Accident, am spus eu.
—Aşa cred şi eu, a spus ea. Ceva ce vrei să uiţi, cred.
—încerc, am spus. Poate, da.
Mână a întrebat-o ce face aici. Ne-a zis că a venit aici cu
soţul ei imediat după căsătorie şi au revenit apoi cât au putut
de des. El era mort de cinci ani.
—E cea de-a cincizecea noastră aniversare, a spus, cu un
zâmbet epuizat. Vocea i se pierdea spre sfârşitul frazelor, ulti­
mele cuvinte pluteau în şoaptă ca nişte pălării luate de o pală
de vânt. Ce vă aduce la Marrakesh ? a întrebat. Aţi venit pen­
tru golf ? S-a uitat la hainele noastre. Nu păreţi jucători de golf.
—Suntem botanişti, a spus Mână.
197
 Sfinte Sisoc.
—Minţi, a spus ea, apoi a sorbit din băutură fără să-şi ia
ochii de la el.
Vocea Ellei Fitzgerald se auzea dintr-o boxă mică aflată
deasupra capetelor noastre. Sau poate era Sarah Vaughn. O
clipă am fost îngrijorat că ele, Ella şi Sarah, ştiau că nu le pot
deosebi şi erau furioase.
—Aţi prins al Doilea Război Mondial, a spus Mână.
Femeia a râs, £
—Unde eraţi ? a întrebat el.
— Cernay, a spus ea.
Şi au început.
— Era în zona ocupată, sau sub guvernul de la Vichy ?
—Zona ocupată.
Mână se aplecă spre ea. Cu cât o priveam mai mult, cu
atât mi se părea mai tânără. Avea obrajii fermi şi plini de
culoare. Trăsăturile feţei erau delicate, dar puternice, ca făcute
din sticlă suflată.
—Am ajutat şi noi, a spus ea. Mama şi cu mine adminis­
tram ferma.
—I-aţi ajutat pe m aquis1.
—De unde stii toate astea ?
—Am dreptate ? Eraţi aproape de Elveţia, poate ?
—Eşti fan al războiului, a spus ea ţintuindu-1 cu degetul
ei micuţ învelit în piele ca într-un bandaj prea larg.
—L-am studiat, a spus Mână. Nu fan, student.
—Şi eu la fel, am spus eu, gândindu-mă că recenta lectură
despre Churchill justifica afirmaţia.
—Tatăl dumneavoastră a luptat ? a întrebat Mână.
—A fost ucis în prima lună după începerea războiului, a
răspuns ea. Nu era militar. Era şofer de camion, a fost omorât
lângă Abbeville.
—îmi pare rău, am spus eu.

1 Membrii Rezistenţei în Franţa ocupată.

198
 — Fratele lui, unchiul meu, s-a dus în munţi, a spus ea.
Era o pădure deasupra fermei noastre, într-o vale. A stat acolo
ani de zile. împreună cu trei unguri.
—Antifascişti.
-D a .
—Unchiul dumneavoastră era comunist ?
—Nu. Nu la momentul ăla. Nu.
—Ce vârstă aveaţi ? am întrebat eu.
—Când ?
—Când ce ?
—Când au ocupat Franţa. \
Nu puteam niciodată să rostesc cuvântul nazişti.
—Nouăsprezece, a răspuns ea.
Ea şi mama ei adăpostiseră prizonieri evadaţi care treceau
în Elveţia. Raportau naziştilor o producţie mai mică decât
cea reală şi le dădeau surplusul celor care treceau prin regiune
sau care duceau lupte în munţi. Se măritase cu un soldat ungur.
—Nu suntem botanişti, am spus. Am venit şi noi pe-aici.
—El a apărut pe un bec, a zis Mână.
Femeia s-a uitat la mine, zâmbind politicos.
—El a fost al doilea în topul celor mai buni înotători din
întreg Wisconsinul, am spus eu.
Ce tâmpiţi eram.
—Ce aţi făcut după război ? a întrebat Mână.
—Am plecat, a răspuns ea. Am părăsit Franţa. Unchiul
meu a fost executat în piaţa centrală a oraşului de naziştii
francezi. Le otrăvise mâncarea, omorâse pe şase dintre ei, aşa
că l-au jupuit de viu şi pe urmă l-au împuşcat. într-o vreme...
După un timp nu mai părea foarte real. Sau poate era...
Vocea îi pierea din nou.
—Nu-i nevoie să ne povestiţi, să ştiţi, am spus eu.
—Ştiu, a spus ea. Dar atât de rar am ocazia să... A râs scurt
şi s-a şters la gură cu şervetul. Să educ nişte tineri americani.
A sorbit din băutură.
—Ţin minte că a fost ca o săptămână... ca atunci când
îţi aminteşti cum ai căzut la pat. Când ţi-e capul...
199
 îşi mişca mâinile în jurul capului de parcă ar fi încercat
să direcţioneze curenţii de aer sau să ţeasă.
—în anul următor, în 1944, mama a murit din cauza unor
complicaţii la naştere, a continuat şi, remarcându-ne surpriza,
a adăugat: Ea avea patruzeci şi doi de ani, iar el era preot,
imaginaţi-vă. Dar asta e altă poveste. A trebuit să plecăm din
oraş. Nu mai puteam rămâne acolo.
I-au mutat la Amsterdam, unde soţul maică-sii, căreia ea
îi spunea Pipi, cred, şi-a continuat munca de inginer. Mână
se holba la ceasul ei, olpiesă simplă cu cadran de aur, cu o
curea neagră şi lată. Un ceas bărbătesc.
Era târziu şi trebuia să plecăm. I-am spus unde.
—Ar trebui să veniţi cu noi, a spus Mână în stilul lui de
gazdă generoasă. Apoi, dându-şi seama ce spusese, a izbuc­
nit: chiar ar trebui!
—N-o să găsiţi acolo genul de oameni pe care-i căutaţi,
a spus ea.
—De ce ? am întrebat eu.
—Sau poate că da. N-ar trebui să vă descurajez.
—Veniţi cu noi! a repetat Mână.
—Spre munţi ? E nouă şi jumătate.
—Mergem mai întâi la Djemaa el-Fna.
—Oh, nu, a spus ea, aşezându-şi mâna pe a lui Mână. Voi
doi o să vă trăiţi aventura fără mine. Am văzut munţii pe lu­
mină si nu cred că are cum să fie mai interesant acum.
„Mână, ar trebui să rămânem aici cu ea. O să-i fim com­
panioni în noaptea asta. Şi poveştile ei! Valorează mai mult
decât orice am putea găsi în munţi."
„Dar asta e istorie."
„Exact."
„Parcă nu aşa ne-a fost vorba. Am căzut de acord să ne
mişcăm, nu să stăm la poveşti."
„Am crezut c-o să vrei să mai stăm."
„Am auzit destul."
—Cu toate astea avem nevoie de dumneavoastră, m-am
trezit spunându-i. Chiar vrem să veniţi cu noi.
200
 A părut surprinsă. Insistenţa mea i-a amintit de altceva.
Nu mai eram inofensivi.
—Nu, a spus. Salutaţi munţii din partea mea.
Din nou ultimele cuvinte s-au pierdut, astfel încât părea
că vin de undeva din depărtare, din aval, croindu-şi drum îm­
potriva vântului.
Ne-am ridicat.
—Ne permiteţi să vă oferim ceva de băut înainte să ple­
căm ? a întrebat Mână.
A încuviinţat din cap.
Am pornit hotărât spre bar şi am cbmandat încă un pahar
din băutura pe care o avea în faţă. Păr^a să fie gin. I-am adus
paharul şi i l-am aşezat între degetele osoase. Mână s-a încli­
nat, i-a luat mâna micuţă în a lui şi i-a sărutat-o pe verigheta
subţire de argint de pe deget. M-am înclinat şi eu, dar spa­
tele mi-a trosnit altfel decât până atunci şi n-am putut să con­
tinui şi nici n-am mai putut s-o privesc. M-am întors cu ochii
închişi şi, împreună cu Mână, am coborât în fugă cele trei şi­
ruri de trepte şi am ieşit în aerul nopţii.

Afară era cald încă şi când am ajuns la maşină roata din

stânga spate era pe jantă. Am rămas.pe loc, cu gurile căscate,
jumătate de minut. Nu trecuserăm prin nici o ţară fără să fa­
cem pană.
De data asta Mână şi cu mine ne puteam descurca singuri,
amintindu-ne şmecheriile bărbatului din savană, cel cu pi­
cioarele ridate ca o pânză de păianjen din obsidian. Am lăsat
maşina pe cele patru roţi şi am slăbit şuruburile. în câteva
minute am văzut cu coada ochiului picioarele unui bărbat.
Avea aproximativ patruzeci de ani, părea, sau voia să pară,
o persoană de succes şi purta o eşarfă albă. M-a gonit de lângă
cheia franceză. M-am ridicat şi i-am dat-o. Nu ştiam ce vrea.
Văzând că scosesem şuruburile, s-a apucat să manevreze
cricul, învârtindu-1 agitat.
—Cineeăsta ? am întrebat.
—Habarnam, a răspuns Mână.
201
 A apărut încă un bărbat şi l-a gonit pe primul de lângă
cric. Primul bărbat s-a dat la o parte şi l-a lăsat pe cel dc-al
doilea să termine treaba. N-aveam idee ce se petrece. Eram
în stare să schimbăm cauciucul şi singuri, dar acum, cu noi
cu tot, eram patru bărbaţi în jurul maşinii ocupându-ne de
cauciuc şi încă doi care apăruseră între timp şi se uitau. De
parcă era vorba de un proiect pentru construirea unei auto­
străzi în America.
—Aşaseîntâmplăaici, am spus eu. Toatălumeavreasăschim-
becauciucuri. Eocupaţlalorpreferată.
—Eocupaţiapreferatăatuturor, m-a corectat Mână.
Toată lumea voia să dea o mână de ajutor. Toată lumea
voia să dea o mână de ajutor sau să fie pregătiţi în caz că era
nevoie de ei. Aşa stăteau lucrurile.

Terminaserăm, cauciucul fusese schimbat şi noi eram tari

şi am mâncat la Pizza Hut şi ne-am simţit deopotrivă ruşinaţi
şi extrem de fericiţi cu pizza în faţă. Restaurantul era gol;
fusese o zi foarte lungă; mâncarea era adevărată şi caldă.
Chelnerul de la Pizza Hut ne-a adus sucurile şi apoi încă un
rând, gratis. Arătam ca naiba. Eram obosiţi, dar nu ne mai
rămăseseră decât cinci zile. Avuseserăm şapte şi acum mai
erau doar cinci, patru şi jumătate, şi oare le petrecuserăm cu
folos ?
—Chiar trebuie să ajung la Cairo, a spus Mână.
—Ştiu.
—Dar dacă o luăm spre nord, spre Moscova...
—Le putem face pe amândouă, am spus, deşi habar n-aveam
ce vorbesc.
în mintea mea restul excursiei se derula cu viteza unui
avion şi graţia unui vehicul pe pernă de aer. Mai multă apă,
mai mult aer - un balon! Un dirijabil! Mai multe bărci şi
maimuţe, şi unde ziceau că e zidul ăla ? Cel pe care îl ating
milioane de oameni, aşezat în mijlocul pieţei ăleia aurii...
Am mers cu maşina la Djemaa el-Fna. Dincolo de şuvoa­
iele afluente de pietoni cărora le vedeam numai contururile
am văzut mulţimea, un uriaş munte de oameni care se mişca
202
la orizont: capotele a mii de trupuri amestccate. Nu ştiam
exact în jurul a ce erau adunaţi. Vreun fel de târg de vechi­
turi ? Nu ne spusese nimeni.
Am parcat, şi doi băieţi care mergeau pe aceeaşi bicicletă
s-au oferit să ne vândă haşiş. Am spus nu, mulţumim. Ne-au
implorat să cumpărăm puţin. Am refuzat. Mână l-a bătut uşor
pe spate pe unul din ei şi le-a urat numai bine.
—Poponarilor! a spus puştiul.
Am străbătut piaţa pe jos, dar, dexând căutam loc de par­
care, şi până acum, mulţimea se împuţinase. Era în jur de ora
zece. Toate femeile dispăruseră şi bărbaţii erau şi mai
flămânzi. Cu mormăieli şi şoapte încă zece vânzători de haşiş
şi-au făcut simţită prezenţa. Am trecut printre ei şi am oco­
lit maimuţele care stăteau agăţate de mâini la lumina felinare­
lor - în jurul saltimbancilor se îngrămădea toată mulţimea
aia" - şi am intrat în arcadele cu magazine.
Am intrat şi ne-am târşâit picioarele printr-un desiş tot
mai îngust de bunuri, separate de pereţi improvizaţi şi rogo­
jini atârnate, printre vânzători care lătrau, vindeau tenişi, ruc­
sacuri, eşarfe, CD playere, aparate foto, obiecte de artizanat,
covoare, bijuterii şi vase şi orice fel de obiecte pe care mâna
omului le poate face din tablă vopsită în argintiu sau auriu.
Ne-am oprit într-o mică enclavă peste care stăpânea un
bărbat mărunt, cu mişcări rapide, ochi mici şi iuţi şi sprân­
cene stufoase, de animal. Orice obiect pe care îl luam în mână
sau îl priveam provoca un torent de propuneri şi insistenţe.
Ne-a numit prietenii lui, ne-a oferit reduceri pentru studenţi
şi şi-a pus mâna pe spatele lui Mână, bătându-1 uşor şi agitat.
—Prietene, mi-a spus, apucându-mă de umăr, ţi s-a în­
tâmplat ceva şi eu am exact ce-ţi trebuie. A scos o sabie lungă,
de aproape un metru, curbată şi cu o teacă ornamentată. Vezi
ce frumoasă ?
—Cât costă ? am întrebat. îmi plăcea sabia.
—Pentru tine o sută de dolari.
Mână a izbucnit în râs. Eu m-am orientat spre modelele
mai mici. ^
203
 Vânzătorul continua să vorbească. La început am râs când
l-am auzit cu Prietene, prietene,, ajut eu y apoi am încercat să-i
spunem că nu era nevoie să-şi facă numărul cu noi, că eram
nişte tipi informaţi şi ştiam cât face etc., dar el nu s-a bătut,
aşa că nu ne-a rămas degât să râdem în continuare. Ne-am
tocmit cu el fără convingere. Voiam câteva prostioare, vreo
două cuţite, o casetă mică de bijuterii, ovală şi bătută cu sma­
ralde false, care se desfăcea şi se transforma în brăţară şi ne-am
prefăcut că plecăm când ne-a respins oferta. A oftat. S-a uitat
în jur şi s-a dat după o $raperie roşie, ca să ne dea de înţeles
că, dacă ni le lăsa la preţul ăsta, o făcea pe ascuns de şeful lui
şi de Dumnezeu. Din admiraţie pentru eforturile omului şi
din camaraderie şi tărie sufletească, am cumpărat de la el cinci
obiecte - două cuţite decorative, două casete din alea mici
de bijuterii şi o farfurioară de cositor gravată.
—La revedere, prieteni! a spus el când şi-a dat seama că
plecam, dar deja eram cu spatele la el. Vreţi joc frumos de
şah ? Reduceri minunate pentru studenţi estem!
Dar noi plecaserăm deja şi aveam planuri mult mai com­
plexe.
Ne-am întors în piaţă şi am căutat încă o galerie comer­
cială. Insă pierduserăm prea mult timp. Majoritatea prăvăli­
ilor erau deja închise. Fie îşi coborâseră deja porţile metalice,
fie proprietarii îşi strângeau marfa.
—La dracu"!
—Nu, uite unul deschis.
O prăvălie mare de la marginea pieţei era încă deschisă.
De fapt nu era mai mult decât un garaj, dar era luminoasă şi
plină până la tavanul înalt de cinci metri. în faţa uşii, un câine
vagabond scurma printr-un morman uriaş de gunoaie şi re­
ziduuri umane.
L-am salutat pe proprietarul corpolent şi am intrat prin­
tre rafturile strălucitoare şi supraaglomerate cu vase, carpe­
te şi cutii, farfurii şi cuţite. Prăvălia asta, cu alămurile şi vasele
ei de cositor, cu nuanţele atât de strălucitoare de roşu şi al­
bastru, era mai seducătoare decât toate tablourile posibile şi
imposibile - era ca o tapiţerie medievală şi o sută de naturi
204
moarte olandeze laolaltă, dar mai luminoasă; grija şi price­
perea cuprinse în obiectele astea făceau ca fiecare glob să se
ridice la înălţimea oricărei opere pe care o realizase sau o pu­
tea realiza cel mai celebru artist, ca de altfel orice raft din ori­
ce băcănie şi orice magazin decent de jucării - dar locurilor
acestora n-avea să le fie niciodată recunoscută frumuseţea,
şi nici un cazino...
Printre serviciile de ceai şi jocurile ţie şah şi casetele micuţe
pentru obiecte deosebite am căutat şi am găsit obiectul cel
mai mic, mai ieftin şi mai puţin atrăgător* din tot magazinul.
Era un lanţ pentru chei ancorat de un animal mic şi alb, proba­
bil o oaie, cioplit rudimentar dintr-un material lăptos care
părea să fie răşină acrilică. Am mângâiat-o, i-am arătat-o lui
Mână, care făcea pe consilierul meu în materie de obiecte pre­
ţioase, cu un mormăit aprobator. Mână s-a apropiat de mine,
a atins-o şi şi-a manifestat zgomotos interesul.
—Nu e incredibilă ? am întrebat eu.
—E aproape dureros de incredibilă, a spus el.
Ne-am manifestat limpede interesul. Ne-am întors spre
bărbatul corpolent şi l-am întrebat în franceză cât costă.
Nu vorbea franceză. A fugit spre un birou din fundul în­
căperii şi s-a întors cu o bucată de hârtie liniată, împăturită
în patru. Pe ea scria:
60DH
Şaizeci de dirhami, cam trei dolari.
M-am uitat la bucata de hârtie, apoi la breloc. M-am în­
cruntat. Am scuturat încet din cap. Acum urma şmecheria.
I-am cerut hârtia şi pixul. Mi le-a întins şi sub 60DH am scris:
150 D H .
Apoi i-am dat-o înapoi.
—O kay! a spus el cu o grimasă.
Ne-am înţeles. îi puseserăm la încercare răbdarea, dar câş­
tigaserăm o tocmeală dură; era un om corect.
Mână s-a apropiat. I-am arătat hârtia, indicându-i faptul
că acest om cumsecade fusese de acord cu condiţiile mele
dure. Mână însă nu era uşor de mulţumit. A vrut să pipăie
205
brclocul. I l-am pus în palmă. Şi-a plimbat degetul dc-a lun­
gul lui. A examinat atent inelul de metal, deschizându-1 şi în-
chizându-1 de parcă se juca cu o carabină pentru coardă. Apoi
a clătinat din cap, a luat pixul şi hârtia şi sub 60DH şi 150 DH
a scris: /
250D H .
în momentul ăsta m-am gândit că s-ar putea să fi sărit peste
cal.
Nici vorbă. într-adevăr, încă o dată bărbatul s-a uitat lung
la oferta noastră, cu băjjbia sprijinită în pumn... şi fără să se
grăbească a aprobat înclinând încet din cap. îmi tremurau ge­
nunchii.
Am luat din nou oaia în mână. Mi-am frecat obrazul de
ea. Am sărutat-o uşor şi m-am uitat în ochii ei mici şi negri.
Preţul nu era în regulă.
—Două sute cincizeci ? i-am spus lui Mână. E o insultă.
Am luat hârtia de la el şi am scris dedesubt:
1800D H .
I-am întins-o din nou vânzătorului şi de data asta chiar
mă aşteptam să ridice braţele în aer şi să râdă. Insistam să-i
plătim în jur de o sută douăzeci de dolari pentru un breloc
care făcea trei.
Dar omul nici n-a clipit. Era un titan. Şi-a dus un deget
la buze, nu ştiu dacă ne cântărea sănătatea mintală sau se pre­
făcea a cugeta la ultima noastră ofertă, şi după o pauză exact
cât trebuie de lungă... a acceptat din nou. Nu cred să mă fi
distrat vreodată aşa de bine.
Dar Mână s-a întors către bărbat, a clătinat din cap, a spus
„Bine" şi i-a dat banii. Se terminase.
Am plecat. Piaţa era aproape goală.
— Cum se face că n-ai mers mai departe ? am întrebat.
Eram ofticat. Abia ne încălziserăm.
Am trecut pe lângă doi bărbaţi care-şi dezmembrau ta­
raba, aruncau gheaţa la loc într-un frigider pe roţi şi-şi îm­
pachetau peştii.
— Cât de departe ai de gând să mergi cu chestia asta ? a
întrebat Mână.
206
 —Până la capăt.
—Pc bune.
—Pe bune, tâmpitulc. De asta suntem aici.
Ne-am ridicat. Câţiva oameni reacţionau zgomotos la
ceva. O maimuţă făcuse un giumbuşluc.
—Haide, fii serios. Ne-au mai rămas cam paişpe mii de
dolari. Ce-ar fi să mai scăpăm de două, trei mii şi să ne de­
clarăm mulţumiţi ? '
— Nu ăsta ne-a fost planul, Mân^ Isuse! Cum rămâne
cu câmpul de operaţiuni ? Ţii minte ? 6ram acolo, deţineam
controlul absolut asupra momentului. Cream artă acolo...
—Vorbeşti de femeia aia din Saly, tipa aia dusă?
—Annette.
—Nu era în toate minţile. Câmp de operaţiuni ? Dute-n
mă-ta! Problema cu ideea asta e că trebuie să-i vezi pe oamenii
ăştia ca pe nişte... mă rog, să vezi cum se potrivesc în poză.
Cum se potriveşte tipul ăsta din magazin ? Face parte din
grup, sau din peisaj ?
M-am gândit o clipă.
—E în cor, am spus.
—Aha. In cor.
Un bărbat înalt a trecut pe lângă noi cu paşi mari, ascuns
sub o glugă de culoarea scoarţei de copac. A şoptit Haşiş, apoi
Prafuri şi a dispărut.
—Ascultă, a spus Mână, dă-o în mă-sa de idee originală.
Eu aş fi avut ce face cu banii ăia.
—De ce-mi faci asta acum ? N-ai spus nimic până acum.
—Nu mi-am imaginat că o iei chiar aşa în serios. Am cre­
zut să o să-ţi vină mintea la cap la un moment dat şi o să păs­
trezi restul.
—N-ai dreptul să-mi faci asta, mai ales acum.
Ne-am oprit. Stăteam în mijlocul Djemaa el-Fna. La capă­
tul îndepărtat al pieţei era un hotel şi de la un balcon un băr­
bat părea să ne privească.
—Poate ar trebui să mergem acasă, a spus Mână.
Nu vorbea serios.
—Eu nu merg, am spus. Du-te tu.
207
 Stătea cu mâinile în şolduri şi capul aplecat în faţă.
—Pur şi simplu nu vreau să... a început el. Cred că toate
astea au de-a face cu tot restul, ceea ce e în regulă, dar nu-mi
spui de ce şi atunci trebuie să-mi amintesc întruna, pentru
că de fiecare dată când d im ceva înseamnă ceva pentru tine...
Dar nici atunci nu pricep.
—Nu există nici o legătură, am spus eu.
Mână mă privea pieziş, sfidător.
—Chiar nu există.
—Şi de ce dracu’ rm există ? a întrebat el.
—Tu vrei să existe o legătură, dar nu există. Suntem aici.
Am fost în Senegal şi acum suntem aici. Hai să mergem.
—Eu nu merg, a spus.
—Bine, am spus. Isuse!
Şi m-am aşezat. Pavajul era rece.
Acum eu nu mai voiam să plec. Voiam să-l fac pe Mână
să plângă. Nu puteam să-l fac pe nenorocit să plângă.
Mână s-a ridicat în picioare, cu mâinile în şolduri, şi se
uita cum se goleşte piaţa. A oftat. A închis ochii. I-a deschis
după o clipă şi părea gata să spună ceva - când priveşte în
gol, fără să clipească, mă aştept să înceapă să turuie - , dar a
închis gura şi şi-a aplecat capul până ce urechea i-a întâlnit
umărul. A fluierat câteva note din nimic anume.
M-am întins de-a binelea pe caldarâm şi mă uitam în sus.
Fumul de la grătare vârsta cerul negru, fără stele. Nu-1 ve­
deam pe Mână, dar umbra lui îmi diminua vizibilitatea pe
partea dreaptă. Cu cât stăteam mai mult în poziţia asta, cu
atât îmi simţeam corpul tot mai greu. Mă simţeam uriaş, inert,
de o masă nelimitată. Mi-ar putea lua ore întregi să mă ridic.
S-ar putea să nu mă mai mişc niciodată. Aş putea să mă con­
topesc cu peisajul. M-aş putea topi în caldarâm. Aş privi cum
priveşte un munte, cum priveşte un om de la balcon, oame­
nii şi tranzacţiile lor, ofertele şi ameninţările şuierate, amu­
zat şi fără nici o obligaţie. De la un balcon, chiar şi la patru
metri înălţime, distanţa era suficientă. Vezi mişcare dedesubt,
dar nu e a ta.
208
 Ochii îmi ardeau, plini de lacrimi. Mi-au şiroit pe obraji
şi mi-au intrat în urechi, răcindu-se în aerul întunecat.
- W ill.
—Of, la dracu’ ! am răsuflat eu.
Stătea în picioare lângă pantofii mei.
Răbufnirea lacrimilor a transformat fumul de deasupra în
cristal. Mi-am tras mucozităţile înapoi în nas, am închis ochii
şi am stors apa din ei, împroşcându-mi-o peste oase şi pe jos.
—La dracu’, la dracu’, la dracu’ \
Umbra lui Mână s-a prăvălit peste\mine. Se aşezase pe jos,
cuprinzându-şi genunchii cu braţele în jurul genunchilor.
—Futu-i! am spus. Futu-i, futu-i!
Mă apucase sughiţul. Simţeam cum oamenii care treceau
pe lângă mine încetineau, apoi o porneau, treceau mai departe.
Eram singura persoană întinsă pe caldarâmul din Djemaa
el-Fna.
—Ia-o mai uşor, a spus Mână.
Mă dureau ochii. Mi se extrăgea apa din tot corpul şi efor­
tul era incredibil. Aveam fruntea tensionată şi simţeam o pre­
siune la rădăcina nasului. Gâtul avea spasme şi tuşea. Nu-mi
aminteam să mai fi plâns vreodată aşa. Eram jalnic.
—La dracu’, am spus.
—Ştiu.
—Şase luni, fir-ar să fie.
Mână a dat afară aerul din plămâni.
Şase luni însemna că era în trecut. Trăiserăm aceste şase
luni şi nu ştiam de ce. Ne hotărâserăm s-o facem, ne hotă-
râserăm că asta voiam, să ne sculăm şi să muncim, cum făceam
eu, în pantalonii de pijama ? Cine mi-a spus că o să petrec,
aşa cum făcusem cu o lună în urmă, o săptămână întreagă în
zona fără locuri de pe stadionul Wrigley, privindu-i pe anga­
jaţii de la întreţinere cum înlocuiesc scaunele rupte ? Că o să
le aduc pe Mo şi Thor, aşa cum făcusem, de cinci ori la lac
în noiembrie şi decembrie, arătându-le pe unde s-ar plimba
bărcile dacă ar fi cald, arătându-le clădirile înalte şi gemene
care semănau cu nişte sticle, mergând prin zloata din jurul
fântânii moarte şi sperând că or să-mi îngheţe picioarele.
209
Nu-mi trecca prin minte nici un lucru pe care-1 făcusem în
ultimele şase luni care să mă fi adus undeva sau care să fi do­
vedit în vreun fel că sunt aici şi că respir acrul lumii într-un
scop cât de cât justificabil.
Pur şi simplu nu ne hfotărâserăm încă, nici unul dintre noi.
Ştiu că nici tatăl lui Jack nu se hotărâse. Nu luaserăm încă
nici o decizie conştientă în legătură cu ce urma să facem sau
să nu facem. Stăteam şi clipeam şi aşteptam să ni se spună.
Am simţit o bătaie uşoară înăuntrul meu, cineva mă bătea
în piept pe dinăuntni: Aveam un acces de hiperventilaţie.
Conexiunile adiţionale, un impuls puternic de-a lungul Fas­
ciculului lui His. Un bărbat s-a oprit şi i-a spus ceva lui Mână
în franceză. Mână s-a ridicat, i-a mulţumit omului şi s-a aşezat
la loc.
—Ştiu cum ar fi arătat la cincizeci de ani.
Mână n-a spus nimic.
—Ştii că s-ar fi îngrăşat, am spus. Ar fi arătat ca taică-său.
Chel şi cu ditamai fundul gras. Ştii că asta îl aştepta. La dracu’ !
Mână n-a spus nimic. Am auzit cum cineva înmoaie ceva în
apă în apropiere, apoi îl scoate şi îl scurge lovindu-1 de ceva
din lemn sau din plastic, o masă sau o găleată.
—Mereu am vorbit serios în legătură cu valea aia, am spus.
—Ştiu că vorbeai serios.
Când Jack s-a mutat în D.C. şi Mână stătea în St. Louis,
mi-a venit ideea că, chiar dacă locuiam o vreme în state di­
ferite, până la urmă o să cumpărăm pământ împreună, poate
lângă Phelps dacă Jack putea să lucreze de-acasă, întrucât el
era singurul dintre noi care avea o slujbă cât de cât per­
manentă. Luaserăm foarte în serios ideea. Sau eu o luam în
serios şi ceilalţi doi spuneau Mai v ed em , dar era clar că vor
şi ei, mai ales dacă făceam eu toată treaba. Copiii noştri s-ar
fi putut juca cu copiii unchiului Jack, ai unchiului Will, ai
unchiului...
Ne gândeam să-i schimbăm numele lui Mână cu unul mai
puţin sinistru.
Pământul avea să fie lângă lac sau, dacă nu, într-o vale.
O vale mică, nepopulată, împădurită, nu prea abruptă. Am
210
fi cumpărat fiecare câţiva acri, eram sigur că ne puteam per­
mite, terenurile de lângă Phelps n-aveau preţuri rele şi eu aş
fi făcut pentru fiecare un proiect şi Mână şi cu mine am fi
supravegheat construcţia şi am fi angajat echipe din zonă, iar
Jack şi cu Mână ar fi ajutat şi ei şi le-am fi construit pe toate
trei într-o singură vară.
Am fi avut o ditamai grămada de câini! Cai. Păuni. Ah,
să trăieşti între păuni. Văzusem o dată păuni de aproape şi
sfidau atâtea legi ale culorii şi ale gravitaţiei, încât cu sigu­
ranţă erau nişte genii demente care aşteptau să pună stăpânire
peste tot. Peşti australieni, pisici sălbatice, trei leneşi şi mai­
muţe din India - am fi avut cele mai ridicole animale. Era
logic să locuim împreună şi să avem valea asta numai pen­
tru noi şi era logic ca şi copiii noştri să se simtă ca acasă în
oricare dintre case şi să cunoască fiecare centimetru din valea
aia, să se rostogolească pe versanţi toamna când cad frunzele
sfărâmicioase şi roşietice. I-am fi auzit cum schelălăie de la
fereastra de la etajul doi unde ne-am fi construit luminatoare
şi am fi restaurat mobilă veche.
Fumul din piaţă s-a risipit şi deasupra noastră au început
să se vadă câteva stele palide. Nu făceau şi nu însemnau nimic.
—Mi-am dat seama acum vreo lună, a spus Mână.
Un câine vagabond zburlit amuşina lângă picioarele mele.
— Că e pentru totdeauna, a continuat. Ştiu că se presu­
pune că ştii că e pentru totdeauna, dar pe urmă mergi într-o
zi pe stradă - mergeam aşa într-o duminică dimineaţă, mi
se pare că pe lângă o biserică, toată lumea ieşise de la slujbă
şi m-am oprit în mijlocul trotuarului şi am spus mama dra­
cului. Mama dracului.
Şuiera cuvintele.
—Ştiu, am spus, încercând să-mi potolesc respiraţia.
—E perioada aia imediat după, a spus Mână, când eşti încă
şocat şi îţi pui costumul şi împrumuţi pantofi adecvaţi şi te
opreşti să pui benzină pe drum spre nenorocita de înmor­
mântare, îţi curge benzină pe mâini şi, îngrijorat, intri în toa­
leta benzinăriei să te speli -- ştii că eram îngrijorat că o să
apar la înmormântare mirosind a benzină ? La o înmormântare
211
ca aia, unde toată lumea vorbeşte despre maşini şi chestii
de-astea ?
—Ştiu.
—Dar pe urmă vin lunile astea când trăieşti pe jumătate
convins că o să se remedieze totul. A trebuit să-mi schimb
talonul maşinii acum câteva săptămâni şi stăteam acolo şi am
început să mă gândesc că nu trebuia decât să plătesc o amendă
restantă pentru Jack. Ca şi cum întârziaserăm cu plata şi ni-1
luaseră sau aşa ceva. Am început să mă agit la coadă, mă pur­
tam ca şi cum, la dract’, trebuie să mă duc să iau actele lui
Jack! Poate că sunt în maşină! Tot timpul îmi trec chestii
de-astea prin cap. Ai păstrat casetele din robotul telefonului ?
—N-aveam cum. Am căsuţă vocală.
—Ei bine, eu am păstrat o casetă cu un mesaj lung de la
el. Era beat şi m-a sunat, descria cum s-a dus la Memorialul
Lincoln cu o femeie cu care lucra. Cred că era un fel de cor
de tineret care cânta acolo la miezul nopţii şi a petrecut o
noapte nebună acolo, la Memorialul Lincoln, cu o femeie mai
bătrână cu care lucra.
—Cine era ?
—Una mai în vârstă. E despărţită de soţul ei. Dar presu­
pun că s-au dus să ia cina şi apoi să bea ceva, într-o seară în
care soţul ei, sau ce-o fi fost, o suna întruna. Ea nu voia să
se ducă acasă şi atunci a ieşit în oraş cu Jack.
—Mie nu mi-a povestit de chestia asta.
—I-a povestit-o robotului meu. O să ţi-o pun s-o asculţi
când ne întoarcem. Au ajuns până la urmă la Memorialul Lin­
coln şi au dat peste vreo sută de adolescenţi care cântau gospel.
„Dacă aş putea să-i ating doar poalele veşmântului", acolo,
la picioarele Memorialului Lincoln. La naiba, Will. Plămânii
tăi au luat-o razna.
Am încercat să trag încet aer în piept. Lângă capul meu
a apărut o pereche de sandale şi m-am trezit la umbra unui
bărbat care stătea pe vine.
—Nu, mersi, a spus Mână.
Bărbatul si-a pus degetele pe tâmplele mele.
—Nu, nu! a spus Mână.
212
 Am scuturat din cap să mă eliberez de mâinile lui. Bărbatul
s-a ridicat şi s-a îndepărtat.
„Suntem atât de slabi, Mână. N-am făcut nimic."
„E prea curând."
„N-am făcut nimic."
—Cum de se întâmplă aşa ceva ? am întrebat. N-am idee.
—Nimeni n-a mai auzit de una ca asta. Isuse, s-a mai în­
tâmplat vreodată aşa ceva ? Nu era pe lista de lucruri care se
pot întâmpla, un camion care...
—Mai şterge-te o dată la nas.
Eu stăteam tot pe jos, cu picioarele sub mine de parcă aş
fi căzut.
—Te gândeşti vreodată la ultimejle lui secunde ? m-a în­
trebat.
—Nu ştiu, am spus.
„Ştiu cum au fost ultimele lui secunde, Mână."
—S-a terminat repede, să ştii, a spus Mână.
—Ştiu. Am vorbit despre asta...
—Dacă tot e să ţi se întâmple aşa ceva, cel puţin n-a du­
rat mult...
—Nu-i aşa, Mână.
—Ba aşa a fost.
—Ba nu. Ştiu că am spus amândoi că şi-a găsit liniştea şi
aşa mai departe, dar Dumnezeule, nu pot să mă gândesc la
el aşa. Nu pot. E exact pe dos.
—Ştiu.
—Mi-au mai murit bunici, şi un unchi, dar pe ei chiar mi
i-am imaginat liniştiţi. Mă gândesc la ei morţi şi mi-i imagi­
nez întinşi. In iarbă, iarbă înaltă, de un verde intens. Infinit
de confortabilă. Dar Jack...
—Ştiu.
—Pe Jack mi-1 imaginez înţepenit sub gheaţă. E încă treaz
şi e înţepenit acolo, sub gheaţă. Undeva, şocat ca dracu5sub
gheaţă, şi e singur acolo. E mereu singur şi asta e partea cea
mai grea. Asta e partea care mă face să spumeg de furie. De
asta vreau capul camionagiului, pentru că Jack e singur un­
deva sub gheaţă, sau sticlă, sau ce-o fi. Şi aşteaptă.
213
 — Ascultă. N u... nu vreau să-mi rămână în minte ima­
ginea asta, Will.
—Nu numai că n-o să mai facem chestia cu valea, toată
tâmpenia aia, am spus eu. Dar nimic n-o să mai fie la fel. Pur
şi simplu nu mai e posibil, nu mai poate să fie la fel...
—Ce vrei să spui ?
—Tu crezi că eu vreau să fiu aici ? Nu vreau să fiu aici.
Locul ăsta nu e ce trebuie, Mână.
—Care loc ? Aici ? Marrakesh ? Cum aşa ?
—Nu e ce trebuie| Ştii că nu e. Toată lumea ştie că nu e
ce trebuie. Al dracu’ să fie! Nu e ce trebuie. Suntem cu to­
ţii aici şi ne prefacem că e ce trebuie pentru că suntem prea
politicoşi, fir-ar al dracu’.

Ne-am întors la maşină. Mână mă ajutase să mă ridic de

pe jos şi acum stătea cu palmele pe capota maşinii, una peste
cealaltă, şi cu bărbia pe mâini.
—Conduc eu, a spus.
—Nu, mă simt bine, am zis eu.
—Dar vreau să conduc. Doar spune-mi pe bune că n-o
să vrei nimic din banii ăştia după ce scăpăm de ei.
—Absolut nimic.
—Pentru că cred c-ai face-o. Dacă asta vrei să dovedeşti
- că ai face-o - atunci te cred.
—Nu asta e ideea.
—Bine.
—Conduc eu, am spus.
—Nu, a spus Mână. Mi-a venit altă idee.
în câteva secunde Mână era într-un taxi. Era o coadă lungă
de taxiuri care aşteptau turiştii răzleţi şi Mână se urcase în
unul din ele. Eu după el.
Mână i-a cerut să dea o tură şi să ne lase lângă maşina noas­
tră. I-a luat cam unsprezece secunde. Ne-am oprit.
—Aici ? a spus taximetristul.
-D a.
—Da ? Aici ?
-D a .
214
 Taximctristul a râs. I-am dat o bancnotă dc cincizcci dc
dolari.
Pe măsură ce faţa mi se usca şi se răcorea şi începeam iar să
respir regulat, am mai făcut figura asta încă de trei ori. Mână
s-a urcat imediat în alt taxi şi i-a spus şoferului să dea un tur
de piaţă şi i-a dat optzeci de dolari în dirhami. Era minunat.
0 dată am ocolit o fundătură. A doua oară am coborât trei ma­
şini mai încolo. De fiecare dată am plătit extravagant şi taxi-
metriştii au primit banii, ştiind că ştim noi ce facem. Şoferii,
spre deosebire de vânzător, ştiau despre ce e vorba, ştiau că nimic
din astea nu însemna de fapt nimic, sau însemna totul, dar în­
tr-un fel pe care n-aveam să-l înţelegem niciodată. Fiecare din­
tre ei a plecat mai departe rânjind fericit. Camarazi!
Au trecut iar băieţii pe bicicletă.
—Poponarilor, au spus.

Ne-am pus de acord să mergem spre munţi. Am luat încă

un taxi, de data asta am mers cam un cvartal, până la maşina
noastră, şi ne-am îndreptat în direcţia în care văzuserăm ul­
tima dată munţii. Unde erau munţii ? Nu se mai vedeau din
oras;>7 eu conduceam si» am mers în direcţia » în care credeam
noi că sunt, pe lângă clădiri şi ziduri înalte şi roşcate care des­
părţeau drumul de complexe rezidenţiale şi de castele, şi cu­
rând am ajuns într-o zonă rurală, dar ne rătăciserăm.
Era miezul nopţii şi noi ne pierduserăm prin întinderile
largi şi plate din jurul oraşului. Aerul se răcea din ce în ce
mai tare şi noaptea era calmă. Ne-am întors în oraş şi am gă­
sit repede un taximetrist care stătea pe capota Mercedesului
galben pe o alee, dinaintea unei cafenele cu feţe de masă în
carouri, lângă un grup de bărbaţi care jucau domino.
I-am propus să-l plătim ca să ne arate drumul spre munţi,
el în maşina lui şi noi într-a noastră. Era sceptic. Mână a scos
un teanc de bani din buzunarul de pe cracul pantalonilor şi
1 l-a fluturat pe la ureche. Tâmpitul. Bărbatul a ridicat un
deget, rugându-ne să aşteptăm, iar el s-a întors la masă, unde
a discutat cu ceilalţi trei bărbaţi, toţi solizi şi mustăcioşi. S-au
215
uitat cu toţii spre noi, apoi şi-au privit mâinile, în vreme ce
taximetristul le spunea ceva.
—Despre ce vorbesc ? am întrebat eu.
—Poate despre traseu, a spus Mână şi s-a aşezat pe capota
maşinii noastre. /
Bărbaţii au continuat, discuţia devenise aprinsă, cu iz­
bucniri sacadate de şoapte şuierate. Unul dintre ei a arătat
spre altul, care, furios, a arătat înapoi spre primul. Primul a
dispărut pe o uşă din spatele lor, cu un ochi la noi, şi a re­
apărut după câteva seounde îmbrăcat în altă haină. S-a dus
pe o alee lăturalnică, în timp ce taximetristul nostru s-a apro­
piat de noi, dând din cap afirmativ. El s-a urcat în maşina lui
şi noi într-a noastră. M-am uitat la Mână, el la mine şi am
înţeles amândoi că nu era în ordine.
>

Marrakeshul e o ţesătură de străduţe înguste cât să încapă

fundul unui elefant şi pe astea am mers, eu la volan, mult prea
repede. Zidurile nu erau la mai mult de cincisprezece centi­
metri de maşină. Capacele roţilor au râcâit de vreo două ori
de ziduri, de ghivece cu plante. Parcă mergeam pe holurile
unul bloc. De zeci de ori, în faţa câte unui gang, m-am între­
bat dacă încăpem, sau o să rămânem blocaţi ca un camion
într-un tunel prea îngust. Bănuiam şi speram şi ne rugam să
ne găsim izbăvirea prin labirintul ăla strâmt şi dărăpănat.
Maşina mugea la curbe din cele mai strânse şi se strecura prin
coridoare imposibile.
Locatarii se holbau de la uşi şi ferestre - oare ? alea erau
feţe sau ? - , iar cei de pe stradă se dădeau la o parte din calea
noastră. N-am văzut nici o altă maşină, ceea ce făcea ca dru­
mul să fie mai simplu, dar mai neliniştitor. Aveam ce căuta
acolo ? Eram singurele două vehicule în mişcare în zona asta
a oraşului, la ora asta din noapte.
Am gonit pe alei şi apoi pe sub o arcadă şi dintr-odată
ne-am scurs într-o piaţă largă, cu ziduri înalte, dar deschisă.
Erau aproape o sută de metri până la ziduri şi acolo - mama
mă-sii! - se desfăşura un meci de fotbal, iar noi am trecut chiar
prin mijloc, printre cincisprezece tineri slabi şi cu şosete lungi
216
care urlau, în faţa noastră, la miezul nopţii. Intraserăm în joc.
Maşina noastră trece drept prin mijlocul terenului, maşina
noastră în urma maşinii lui.
—Ai văzut ? a întrebat Mână.
Văzusem.
—Tocmai am trecut prin mijlocul unui meci de fotbal, la
dracu’.
—La unu noaptea.
—Chiar eşti Ronin.
—Sunt Ronin.
Printr-un labirint de bulevarde mărginite de ziduri înalte
şi roşii, exact ca printr-un labirint, şi - la dracu’, chestia asta
a durat jumătate de oră, toată povestea, aleile, străduţele în­
guste de piatră cu bărbaţi care împingeau cărucioare, bărbaţi
în pridvoare, maşinile noastre vâjâiau pe lângă ei, la nici jumă­
tate de metru de picioarele lor. Era amuzant, dar din clipă
în clipă mă aşteptam să fim opriţi, să ni se ia maşina şi să fim
strangulaţi sau cercetaţi în amănunt sau amândouă...
Şi acum apăruse o maşină în spatele nostru.
—Ai văzut ? am întrebat.
—Pe ăla din spate ? Rahat. Da.
—Ce să caute o maşină în spatele nostru ?
—Habar n-am.
—Câţi sunt înăuntru ? Nu te întoarce.
—Doi.
—Cine sunt ? Nu te întoarce.
S-a întors.
—Unul din ei seamănă cu tipul de la cafenea.
—Care tip ?
—Ala cu haina. Ala care s-a dus înăuntru şi...
—Bun. La dracu’ !
—Nu e bine.
„Mână, imbecilule!"
„Ştiu. Ştiu."
—E clar că ne urmăresc, a spus.
Aşa era. Mergeam în urma unei maşini şi eram urmaţi de
alta. Erau doi bărbaţi în maşina din spatele nostru şi stăteau
217
cam la patru metri distanţă de noi. Maşina din faţă a mai cotit
de vreo cinci ori şi noi după ea şi maşina din spate ne-a ur­
mat. Nu era nici o greşeală, nici o coincidenţă.
—Tot acolo sunt, a spus Mână.
- Ş t iu ! J
—Sunt vorbiţi între ei, a spus Mână.
—Cine ?
—Toţi. Ne duc undeva. Spre vreo fundătură. N-o să avem
cum să dăm înapoi. ^
—Taci dracu’ din gură.
îmi simţeam stomacul prins ca într-o gheară. Pentru o
clipă am avut o senzaţie stupidă de uşurare că prietena
noastră din Rezistenţa franceză nu venise cu noi. Pentru
că viitorul nostru părea pecetluit: la un moment dat, pe o
alee îngustă, maşina din faţă o să oprească şi maşina din spa­
te o să se apropie şi o să fim prinşi în cursă şi or să ne uci­
dă şi o să dispărem.
Trecuseră multe minute. Poate douăzeci de noi curbe.
Bărbaţii din maşina din spate, abia vizibili în întuneric, nu
făceau nici un gest, nu dădeau nimic de înţeles. Era afacere
serioasă.
—Nu-mi vine să cred ce se întâmplă, a spus Mână.
—Poate nu se întâmplă.
—Ba bineînţeles că se întâmplă. Suntem singurele trei ma­
şini din tot oraşul ăsta. Mai vezi să treacă vreuna ?
Avea dreptate. Cele două maşini erau acolo pentru noi.
Mână a închis geamul şi a încuiat portierele, care au făcut
un zgomot ca un pistol armat.
—Fă stânga undeva. Scapă de ei, a spus Mână.
—Ştiu, tâmpitule, am spus.
Nu aveam unde să cotesc. în ciuda tuturor opţiunilor pe
care părea să le avem, sau mai degrabă maşina din faţa noas­
tră le avea, nu aveam nici o opţiune. Fiecare stradă lătural­
nică era o fundătură.
—Aşteaptă până în ultima clipă şi pe urmă...
—Taci din gură, Mână.
218
 A mormăit şi apoi şi-a împins mandibula în faţă, rotind-o
de parcă încerca s-o pună la loc. Nu-1 mai văzusem niciodată
făcând aşa.
—Ai de gând să faci cum ţi-am spus ? Cred că...
—Lasă-mă să mă gândesc! am izbucnit.
—La dracu’, frate!
—Nu, du-te tu dracului! Tu eşti cretinul care i-a flutu­
rat ăluia banii prin faţă.
Asta a avut efect. Nu avea răspuns.
—N-am spus du-te dracu’, am spus la dracu’.
—Du-te dracu’ oricum, am zis eu.
Mâinile mele strângeau volanul, iar şi iar. încheieturile
degetelor nu erau albe, ci roşii. M-am uitat în oglindă. Erau
acolo. Nu reuşeam să mă hotărăsc dacă o să fie mai uşor sau
mai greu să mor împreună cu cel mai bun prieten. Voiam să
mor eu primul, de asta eram sigur...
Erau şi alţi bărbaţi pe străzi, singuri sau în perechi. Unii
împingeau cărucioare. Mă temeam să nu trec cu maşina peste
picioarele lor - atât eram de aproape de ei. Am trecut pe
lângă un intrând, în care mustea o lumină muştar, unde doi
bărbaţi seJfnbrăţişau în timp ce alţii, cel puţin vreo două­
zeci, îi priveau...
Nu, se luptau. Unul ţinea un cuţit la gâtul celuilalt...
—Ai văzut ? am întrebat.
—Ba bine că nu.
Dintr-odată nimic nu era în regulă.
—Numai să nu opreşti.
Maşina din spate nu renunţase. N-aveam nici cum să în­
cetinim fără să ne lovească. Dar unde ne duceau ? Strada s-a
lărgit. Apoi s-a îngustat la loc. Nu mai rezistam. Inima îmi
bătea să-mi spargă pieptul. Aproape că îmi venea să opresc,
să renunţ. Am început să mă întreb dacă eram pregătit.
— La dracu’, a spus Mână. Nu-mi vine să cred. Ştii, to­
tuşi ... Trebuie s-o spun, e un mod foarte interesant de a muri.
Vreau să spun... Dar or să ne împuşte, sau ce ?
—Taci dracu’ din gură!
219
 —Jur că-1 trag după mine pe unul din ci. Ce vor? Banii,
sau maşina ? Pe amândouă, presupun. La dracu’ !
—Poate ar trebui să ieşim de pe stradă.
—Am fi morţi dacă ar conduce Jack.
—Ce drăguţ. /
Poate că eram pregătit să mor.
Eram atât de obosit.
Poate voiam să mă fac şi eu zob. Ca să fii pregătit trebuie
să fii obosit, trebuie să fi văzut multe, sau să crezi tu că au
fost multe - avem capacităţi diferite, suntem în stare să ab-
sorbim şi să suportăm cantităţi atât de diferite de viziuni şi
de suferinţă - , şi în momentul ăla am început să mă gândesc
că într-adevăr văzusem destule, că în general îmi făcusem
plinul şi în materie de stimuli vizuali, săptămâna asta îmi ară­
tase până acum destule şi eram sătul. Alergatul pe stânci în
Senegal era suficient, copiii şi strigătele lor cu bonjour - nu­
mai asta şi era suficient să mă pregătească pentru sfârşit; dacă
nu puteam să fiu suficient de recunoscător pentru faptul că
fusesem acolo înseamnă că eram bolnav şi nerecunoscător,
şi eu nu voiam să fiu nerecunoscător, niciodată, voiam să fiu
conştient de darurile care mi se fac, să le păstrez, să am grijă
de ele. Trăisem atâtea, încât eram gata să înfrunt o lamă de
cuţit pe o alee şi să accept totul zâmbind senin, mulţumit să
plec de pe lumea asta pe val. Zburasem cu avionul! Doar un
minuscul procent din oamenii de pe lumea asta aveau să
zboare vreodată cu avionul - şi văzusem Africa repezindu-se
spre mine ca o creatură vie şi furioasă. Puteam să mă las răpit
şi înghiţit de aleile astea umede fără să protestez.
Maşina din spate părea gata să ne buşească. Era atât de
aproape, încât îi auzeam motorul huruind mai tare decât al
nostru.
Deodată Mână s-a pus pe urlat, aproape plângând:
—Urăsc chestia asta. [Lovind geamurile] O urăsc \Mă simt
prins în capcană! Urăsc să n-am nici o ieşire!
Schimbam din ce în ce mai des direcţia.
„Jack, am nevoie..."
220
 „...
—Nu suport să fiu urmărit aşa! Nu suport!
Lovea în bord acum.
—Uşor, am spus.
—Du-te-n mă-ta! Uşor, auzi!
„Jack..."
«
„ ...
—Am putea să oprim, să ne dăm jos şi să fugim cât pu­
tem, am spus.
Mână a cugetat.
— Bine, a spus, calmându-se. E o opţiune. îmi place.
Putem oricând să batem la uşa unei case şi să cerem ajutor.
—Corect.
—Cât sunt de aproape acum ?
—Sunt tot imediat în spatele nostru.
M-am uitat la figurile lor, amândoi cu mustaţă, amândoi
lipsiţi de orice expresie. Am întors repede capul. Era totul
cât se poate de real. Astea erau vieţile noastre, vieţile noas­
tre relativ fără complicaţii, care se încheiau acum sălbatic în
această notă bizară, pentru că cineva s-a hotărât să lege vieţile
noastre din Wisconsin, fericite şi lipsite de primejdii, de acest
finaTriedrept şi sângeros. Era vina lui Mână. Cum ? Nu ştiu.
O să luptaţi împreună. O să fim duşi pe vreo alee întune­
coasă, în vreun depozit. O să fim despuiaţi, jefuiţi, bătuţi, ju­
puiţi ...O să dispăreţi. Nu ţi-e team ă ? Ştiu. De ce ? Ţi-era frică
de m oarte, o frică palpabilă. Când erai O m ul R obot stăteai
treaz până dim ineaţă ca să fii sigur că nu te ia în timpul nop­
ţii. Plângeai la ora de astronom ie când dom nul G eoghan ne
vorbea despre cât e de scurtă viaţa, cât de puţin durează om e­
nirea. Ştiu. Nu suportam să-l ascult. Când vorbea de moar­
tea iminentă a soarelui nostru, îmi pierdeam controlul. Şi ţii
m inte ce a spus la prim a oră? Da.
- W ill?
A spus: „Singurul a devă r infailibil din viaţa noastră e că
tot ce iubim p e lum ea asta ne va f i luat". Tocmai îşi pier­
duse soţia. Asta a fost. Aşa e. îşi pierduse soţia şi venea la
221
şcoală în ficcarc zi într-un trening albastru intens, cu dungi
albe. Era maratonist.
- W ill?
îmi amintesc. îmi amintesc că era oarecum liniştitor.
—Will, boule! j
—Ce ? Ce e ?
A trebuit să încetinim când am trecut pe lângă un grup
de bărbaţi şi unul a dat un pumn în maşină.
—Urăsc porcăria asta! Faptul că nu ştim! De ce dracu’
dau în maşină ? ,1
Nu ştiu de ce, erau acolo o mulţime de măcelari, bărbaţi
cu şorţuri albe pătate de sânge, care împingeau cărucioare cu
cuţite şi toporişti atârnate de mânere.
—N-are nici o logică, a spus Mână.
—Ştiu.
—Cel mai ilogic e faptul că nu suntem deja morţi. Ar fi
trebuit să fim morţi până acum.
—Dacă ceva din toată chestia asta ar fi avut vreo logică,
n-am fi aici. Trebuie doar să aşteptăm.
Mână a pufnit indignat.
—N-am venit până aici să aştept, a spus. Acum unde sunt ?
—Uită-te tu.
Mână s-a întors.
—Au dispărut!
—Cum ? M-am uitat şi eu în oglinda retrovizoare. Mama
mă-sii! M-am uitat încă o dată. Au dispărut. Incredibil. De
ce au dispărut ?
Ieşiserăm de pe drumul îngust, zidurile s-au dat la o par­
te; eram din nou la drumul mare, sub cerul liber şi mândru.
—Eram convins că o s-o încurcăm acolo, a spus Mână.
—Ştii, cred că chiar era s-o încurcăm.
După câteva secunde taximetristul a oprit. Am oprit şi noi
lângă el. Eu aveam încă nervii încordaţi, încă mă aşteptam la
vreo ambuscadă. Nu s-a dat jos din maşină. A arătat doar în
sus, cu tot braţul întins, ca un stâlp de semnalizare - p e aiciy
ne-a indicat, tot înainte.
222
 Mână i-a dat o sută dc dolari, chiar dacă încă ne întrebam
dacă mai devreme avusese de gând să ne omoare sau să ne
jefuiască. Am mers aproape doi kilometri fără să spunem ni­
mic şi în cele din urmă am tras la marginea drumului. Mi-am
sprijinit capul de geamul lateral. Maşina şuiera. Am oprit
motorul.
—îmi pare rău, am spus. Am crezut...
A privit o vreme pe geam.
—Nu te mai gândi, a spus.
—Tot mai vrei să mergem ?
—Aşa ar trebui. Conduc eu.
Am coborât din maşină şi aerul era rece şi capota zbâr-
nâia. Am schimbat locurile şi Mână a pornit. Am mers în di­
recţia munţilor, încă vreo zece minute. Nici ţipenie de om
nicăieri, nici o mişcare.
—Ce te-ai gândit că s-ar putea întâmpla ? a întrebat Mână.
—Am crezut că o să ne privim unul pe altul murind, am
spus.
Aerul se răcea tot mai tare. Drumul era în pantă.
—Dacă s-ar ajunge la aşa ceva aş vrea să mor primul, a
spus el.
—Hai să nu. vorbim despre asta, am spus.
Cred că i-am omorât pe indivizii ăia de sute de ori în câ­
teva minute.
—Sunt terminat.
Am mers mai departe şi după câteva minute ne-am oprit
la o benzinărie luminată strălucitor şi deservită de un negru
uriaş într-o salopetă albastră - primul şi singurul negru pe
care-1 văzuserăm sau aveam să-l vedem în Maroc - pe care
mustaţa îl făcea să semene foarte tare cu o morsă, o morsă
îmbrăcată în uniformă albastră. Am intrat ca să merg la toa­
letă şi înăuntru erau trei bărbaţi care se uitau la televizor. Când
am ieşit unul dintre ei a spus ceva.
—Ce-a spus ? a întrebat Mână.
—Am auzit cuvintele „America" şi „curvă," cred. Adaugă
un predicat şi cred că ne-a insultat.
—Ciudată chestie, noaptea asta.
223
 —Tot mai vrei să mergem ?
—Aşa ar trebui.
Aşa că am luat-o în sus spre munte.

Schimbaserăm locurile, acum conducea Mână, dar asta nu

era partea săracă a oraşului. Ne tot gândeam că o să ajun­
gem şi în zona săracă, însă, în loc de asta, pe o lungime de
treizeci de kilometri şoseaua - atât cât puteam să vedem pe
drumul neluminat - era străjuită de copaci perfecţi, plantaţi
cu grijă, şi imediat diftcolo de ei ziduri înalte. Complexuri
rezidenţiale înconjurate cu ziduri, unul lângă altul, câteva
anunţate clar ca fiind staţiuni, şi alte zeci care erau ori uriaşe
reşedinţe private, ori baze militare, ori mari furnicare de
activităţi controversate - tabere de educaţie sexuală sau baze
conspirative de antrenament sau laboratoare noi şi fantastice
în care se creau fiinţe omeneşti din celule stem sau se extrăgea
ADN din rămăşiţe umane din timpul glaciaţiunii. Nu ne era
foarte clar nimic din ce vedeam, cum treceam în goana maşinii
pe lângă zidurile lor înalte şi nesfârşite.
Apoi am început să urcăm, adică drumul urca şi noi cu
el, pe serpentine şi fără parapet. Ne-am dat seama că sun­
tem în munţi când aerul a devenit rece şi farurile noastre lumi­
nau vârfurile copacilor, frunzele sfărâmicioase care se iveau
de sub nivelul drumului, fotografii gri cu crengi în luminile
noastre trecătoare.
In receptaculul liniştit şi întunecat al maşinii, Mână vor­
bea despre originile SIDA, ceva cu un drum de camioane în
2air. Totul a început de la camionagii, spunea. Camionagiii
livrau un fel de pânză, pluş, credea el, prin tot Zairul, şi se
opreau la bordeluri, cum fac toţi camionagiii, facilitând ast­
fel răspândirea virusului. Ne-am trezit pe un pod şi ne-am
dat seama că suntem foarte sus deasupra unei ape sau a unei
prăpăstii, sau ce-o fi fost - n-aveam să ştim niciodată.
La celălalt capăt al podului, la unu noaptea în munţii ăş­
tia negri şi îngheţaţi, am dat peste doi bărbaţi în uniformă,
cu mâna întinsă şi degetul mare ridicat, făcând autostopul.
224
Uniformele lor, diferite, dar asemănătoare cu ce ştiam noi,
parcau militare.
—Ar trebui să-i luăm ? am întrebat eu.
—Nu ştiu, frate. Deja am avut parte dc destule în noap­
tea asta.
Am trecut pe lângă ei plini de îndoieli şi de ruşine şi am
mai urcat cinci sau şase serpentine, iar aerul se răcise atât de
tare, încât geamurile maşinii păreau că devin ţepene, iar aerul
s-a strâns şi s-a comprimat. Nu existau nici cocioabe, nici cor­
turi sau căsuţe de chirpici. Nu era nimeni aici sus. De fapt
nu trăia nimeni aici - cel puţin noi nu vedeam pe nimeni în
noaptea neagră şi încordată - , nici tu focuri anemice la care
să se încălzească ţărani, nici tu frânghii de rufe întinse între
şandramale.
Am parcat la marginea drumului şi am ieşit din maşină.
Era cu un grad mai frig aici, sus, poate chiar două, şi noi
n-aveam geci. La cinci metri unul de altul, abia ne vedeam.
Mână stătea cu pumnii vârâţi în buzunare, încercând să-şi
încălzească mâinile. Eu stăteam cu mâinile pe cap, cu degetele
încrucişate. Nu era nici lună, nici stele.
—Am fi putut să ajungem în prăpastie, a spus Mână.
—M-am gândit şi eu la asta, am spus.
—Dacă am alege locul potrivit, a spus el, cel mai rău lucru
care s-ar putea întâmpla ar fi să distrugem maşina.
—Ştiu.
—Asta ar fi o chestie. S-o luăm în jos pe o pantă, să ne
izbim de un copac, să ieşim din maşină, poate să ne întâlnim
cu soldaţii ăia şi să facem autostopul împreună.
Am rămas tăcuţi o vreme şi mi-am dat seama că nu se au­
zea nici un sunet. Nu erau nici animale, nici oameni, nici mă­
car vântul nu-şi făcea loc printre copaci. Eram pe munte, pe
ce ne imaginam noi că ar fi vârful muntelui şi o clipă mi s-a
părut că aud o apă, dar pe urmă nu. Nu era nimic. Ne-am
urcat la loc în maşină.
Am întors şi am început să coborâm încet, am traversat
iar podul înalt de peste râu sau canion, am trecut iar pe lângă
militari, care stăteau în acelaşi loc, în mijlocul podului şi am
225
rulat mai departe, în jos, tot mai jos şi ci stăteau acolo şi noi
ne întrebam cum pot să stea. în frigul ăla.

în cincisprezece minute am ajuns înapoi jos şi zburam pe

un drum plat flancat de^opaci drepţi, plantaţi la distanţă egală.
—Uite un tip, a spus Mână.
Am încetinit.
—Unde ?
— Mai în spate, un tip care merge cu un toiag uriaş în
mână. I*
Am dat înapoi câteva sute de metri până l-am văzut. Un
bărbat cu haine comode de lână, tipice pentru cineva care tră­
ieşte în aer liber şi face des drumeţii - pe de-a-ntregul au-
tosuficient, dar fără să ducă după sine aproape nimic. Rucsacul
lui de piele era mic, decorativ ca al unei fete care-şi petrece
timpul prin mall-uri. Ne-am oprit. S-a oprit şi el.
Mână a coborât, luând cu el cam cinci sute de dolari în
bani marocani. S-a apropiat de bărbat şi l-a întrebat care e
drumul spre Marrakesh. Bărbatul s-a uitat la Mână de parcă
era un nebun, sau o fantomă. Era un singur drum spre Marra­
kesh din partea aia şi noi eram pe el; era evident că ne îndrep­
tam direct spre Marrakesh. Mână şi-a făcut numărul: a făcut
un gest spre drum, care voia să spună Dacă în ţeleg bine - şi
cred că da - m ergem p e drumul ăsta şi ajungem la Marrakesh,
cum spui dumneata. Omul a încuviinţat încă o dată din cap
şi şi-a întins braţul ca o suliţă, în direcţia Marrakesh.
Mână a scos bancnotele. Nu ştiu din ce motiv - să fi fost
întunericul ? - i le-a pus sub ochi, de parcă omul nu mai vă­
zuse bani în viaţ^lui sau suferea de hipermetropie. Bărba­
tul a refuzat banii şiVvrut să se îndepărteze. Mână s-a postat
în faţa lui şi a insistat. Omul a luat teancul de ziceai că ar fi fost
rugat să ducă gunoiul altcuiva. Apoi a plecat mai departe.
Mână s-a întors în fugă la căldura din maşină.
—A fost cam ciudat, am spus eu.
—Mda, nici măcar nu i-a numărat. I-a pus în buzunar şi
a plecat mai departe.
—O să-i folosească.
226
 —Nu ştiu. Nu crcd că o să-i păstreze. Pare genul de om
care o să-i dea altcuiva. Parcă era din Ţinutul de Mijloc, un
om şi toiagul lui, mergând prin lume în puterea nopţii.
Mă gândeam la creierul omului, la orele neîntrerupte din
capul lui, fără nimic care să-l distragă, fără dialog.
„Nu ştiu cum reuşiţi, domnule."
„Will, ai mai avut conştiinţa liniştită şi o s-o mai ai.
„Nu-i adevărat, atâta lucru ştiu şi eu."
—Aproape am ajuns, am spus. Cât e ceasul ?
Era două şi ceva. începuserăm ziua în Casablanca cu
aproape şaisprezece ore în urmă şi aproape muriserăm - mai
că am fost măcelăriţi pe o stradă pustie din Marrakesh sau
poate nu. Dar părea atât de real. Niciodată nu ajunsesem
să-mi simt sfârşitul atât de aproape. Nici o criză, nici o an­
goasă, nici un leşin nu mă adusese atât de aproape.

Eram în oraş şi parcaserăm pe strada principală. Drumul

era lat şi pe lângă noi treceau maşini răzleţe huruind, zbâr-
nâind, foşnind. Mână stătea cu capul sprijinit de geamul la­
teral, privind în sus la lună.
—E plină, sau aproape plină ?
—Aproape plină.
Eram pregătit pentru somn. Era două şi jumătate. Am
mers spre hotel şi ne-am oprit la un semafor; firma verticală
de neon a hotelului se vedea de la două intersecţii.
O maşină a oprit lângă noi. Patru tineri de douăzeci şi ceva
de ani, trei femei şi un bărbat, înghesuiţi într-o maşină argin­
tie, de clasă medie. S-a făcut verde şi am demarat. La următo­
rul semafor au oprit iar, în stânga maşinii noastre. Femeia
de lângă şofer s-a aplecat pe geam, îndemnându-1 pe Mână
să deschidă şi el geamul. L-a deschis.
—B onjour, a spus ea.
Era marocană şi splendidă. Pe lângă pielea ei a noastră pă­
rea aspră, ca o pânză de sac cusută cu sfoară.
—B onjour, a răspuns Mână.
227
 —Sunteţi englezi, a spus ca.
— Americani.
—A h! Bun. Unde mergeţi ?
Engleza ei era fără cusur. A tuturor era. Eu ştiam şaizeci
de cuvinte în spaniolă şf Mână poate de două ori mai multe
în franceză şi atâta tot. Cum se putea aşa ceva ? Toţi pe lumea
asta ştiau mai mult decât noi, chestie pe care întâi o detes­
tam, apoi o găseam extrem de reconfortantă.
Cei opt ochi din imşina lor ne priveau, feţele erau lipite
de geamuri. Era o maşină mică. S-a făcut verde. Nimeni nu
s-a mişcat.
—Acasă, a spus Mână. Tocmai am fost pe munte.
—Pe munte ? De ce ?
Conversaţia avea loc în mijlocul drumului.
—E o poveste lungă, a spus Mână.
—Care ?
—Nu contează.
S-a făcut din nou roşu.
—Deci ce faceţi acum ?
—Nu ştiu. Voi ce faceţi ?
—Ar trebui să veniţi în oraş!
—Ce ? Unde ? Unde mergeţi ? Mână ieşise pe jumătate pe
geam, cu braţele atârnându-i. Eu cred că stăteam cu gura căs­
cată. Era incredibil.
Femeia şi-a tras capul înapoi în maşină. înăuntru a avut
loc o dezbatere scurtă şi animată. Apoi a reapărut.
—Clubul Millennium, a spus.
Mână s-a întors spre mine. Am simţit cum mă străbate
un curent electric. Era o senzaţie plăcută. Le-am spus că ve­
nim şi noi. Ştiam că aşa trebuie. Eram treji de vreo douăzeci
de ore, dar era atât de bine să spui da. De unde apăruseră ?
Nu fusesem abordat niciodată în stilul ăsta, cu Unde m er­
geţi fy dintr-o maşină care trage lângă a mea. De sute de ori
îmi dorisem să se întâmple aşa ceva. Mă uitam - mă uitam
la toate maşinile oprite lângă mine la semafor, sperând că o
să se întâmple ceva şi aproape niciodată nu vedeam pe ni­
meni uitându-se înapoi - toţi se uitau mereu în faţă şi de
228
liecarc dată mă simţeam ridicol. De ce s-ar uita oam enii la
tine ? De ce le-ar păsa ?
Dar ăstora le pasă. Au aruncat o undiţă şi cu mă simţeam
de parcă trăiam o a treia sau a patra viaţă, viaţa altcuiva. Sen­
zaţia era ca dimineaţa când, după ce tc-ai dezmeticit, poţi în
sfârşit să strângi pumnii. Fusesem atât dc aproape de final şi
atât de pregătit pentru el - mai aproape şi mai pregătit ca
niciodată - , şi acum voiam asta, îmi doream tot ce urma să
se întâmple:
O să ne întâlnim cu ei acolo, o să ne dăm jos şi o să fim
fericiţi că am ieşit din maşină.
O să ne fie ruşine cu hainele noastre, cu tricourile noas­
tre de la Walgreen’s, cu mirosul nostru puternic.
O să plătim pentru toţi, o sută de dolari numai intrarea,
ştiind - fiind dureros de conştienţi de faptul - că i-am fi pu­
tut cheltui pe ceva mai bun.
O să coborâm o scară de un roşu întunecat, boltită - in­
teriorul unei aorte - , iar jos o să dăm peste o avalanşă de
oglinzi, sticlă, suprafeţe cromate.
Localul o să fie aglomerat, clientela jumătate marocană,
jumătate europeană, înstărită, dar de o bogăţie uşor obosită,
iar locul o să mustească de ceva care bănuiesc - pentru că
n-am cunoscut-o direct - că e decadenţă.
în timp ce eu o să aştept să ni se aducă băuturile, ei cinci,
inclusiv Mână, or să se îndrepte spre ringul de dans, ţinân-
du-se de mâini, ca un şir de copii decupaţi din hârtie.
O să vreau şi eu să dansez. O să fiu prea treaz şi o să pă­
zesc gentile. O să mă afund în separeu, rânjind de bucurie
pentru ei, chinuit pe dinăuntru.
O să remarc că prea des sunt treaz şi am grijă de genţi.
Când ei or să facă o pauză o să încerc să vorbesc cu ma­
rocanii, dar muzica o să fie prea tare şi m-aş auzi ca şi cum
aş vorbi printr-o perdea de vânt şi ploaie. Două dintre tipe
or să fie studente la drept şi or să-şi dorească să ajungă jude­
cătoare.
Eu o să încerc să le explic cum am fost în munţi, căutând
oameni cărora să le dăm bani —şi unde sunt săracii voştri,
229
apropo ? Dc cc nu e nici unul în munţi ? dar ei n-or să mă
audă, sau poate doar or să sc prefacă.
Mână o să danseze cu una dintre ele, îmbrăcată cu pan­
taloni argintii strâmţi, imitaţie dc piele de şarpe şi cu forme
spectaculoase, în timp oTe ceilalţi trei or să plece, zâmbind şi
ridicând din umeri, lăsându-mă să mă lupt cu al cincilea pa­
har de vodcă cu sifon.
Mână o să danseze „căruciorul de cumpărături".
Mână o să danseze „aspersorul".
Mână o să danseze ^viermele". Mână ştia să danseze „vier­
mele".
Eu o să ştiu că în orice oraş, la o oră atât de târzie, sunt
oameni care dorm. Că majoritatea dorm. Dar că în orice oraş,
în orice comunitate, există câţiva care sunt treji la ora asta,
care sunt treji şi dansează şi acolo trebuie să fim şi noi. Că
dacă trăim aşa cum am trăit săptămâna asta, atunci chiar tre­
buie să fim treji, să fim împreună cu oamenii care dansează
încă.
Chiar dacă nu pot să mă eliberez de mintea mea suficient
cât să dansez şi eu.
După o oră o să ne trezim într-un separeu alături de câţiva
nemţi - patru bărbaţi, trei femei, toţi în jur de treizeci şi cinci
de ani, veniţi în Marrakesh, după cum o să aflăm, într-o
excursie organizată de firma la care lucrează. „Suntem aici
s-o facem lată!" o să spună una din tipe, după care o să stingă
un chibrit pe limbă.
Mână o să se uite la mine:
—Eşti bine ? o să întrebe.
—Da, o să spun.
—Arăţi mai bine, o să spună el.
Şi o^să ştiu o clipă că sunt altfel. învinseserăm moartea
înpăfo dată şi acum învingeam somnul şi o să mi se pară că
ne putem lipsi de amândouă pentru totdeauna. Şi apoi o să-mi
vină ideea, care o să pară nemaipomenit de adevărată pen­
tru o clipă, că ar trebui să fim în pragul morţii în fiecare săptă­
mână, de două ori pe săptămână - câte am putea să realizăm!
Ce limpezi ar părea toate!
230
 —Vreau să merg mai departe, a spus Mână.
Era ora patru şi Ie lăsaserăm acasă pe ultimele două femei
cu care dansaserăm, într-un bloc de apartamente care arăta
ca un cămin studenţesc. Mână conducea şi a oprit la urmă­
toarea intersecţie.
—Nu, am spus. Unde ?
—La Fez. E la numai patru ore distanţă. Poate mai puţin.
—Nu putem. Avionul nostru pleacă mâine. Adică azi, mai
târziu.
—Ştiu. Şi totuşi.
Eram prăbuşit. Mă dureau ochii.
—Hai să dormim, am spus, dezamăgindu-ne pe amândoi.
—Somnul e plictisitor. Mergem până la Fez şi ne întoar­
cem la timp.
Avea dreptate, dar nu puteam să-i spun. Abia puteam să
vorbesc, atât eram de terminat.
—Trebuie să dormim, am şoptit.
—Nu ştii dacă e adevărat. Nu eşti sigur.
—Ba da. în clipa asta ştiu. Nici nu mai văd bine.
—Am putea să continuăm aşa. S-o lungim. Mai avem zece
mii de dolari. Ne-ar ajunge pentru o lună, cel puţin. Poate
chiar două.
Cuvintele noastre înceţoşau aerul din maşină.
—Fata aia, prima dintre ele - era cea mai ridicolă femeie
pe care am văzut-o vreodată.
—îmi doresc atât de tare să rămân aici.
—Tocmai ai spus că vrei să pleci mai departe.
—Vreau. Poate mergem până în Siberia, dar ne întoar­
cem.
—Nu ne mai întoarcem aici, am spus eu.
Am găsit un loc de parcare în faţa hotelului.
—Ştiu, a spus el.
—Să vezi tot restul lumii, apoi să te întorci.
—Ştiu. Bine.
Am dormit.
231
 DUMINICĂ

Ne-am trezit la zece şi ne-am dus la aeroport să vedem

ce zboruri sunt. Ştiam că sunt zboruri spre Paris şi Londra.
La ghişeul liniei aerienfc, şeful ne-a zărit şi a întins braţele.
—Unde mergeţi azi, prieteni ? în Mozambic ? în China ?
Am râs. Ce glumeţ.
—Stai puţin, a spus Mână. Ce zbor spre Mozambic ? Când ?
Bărbatul a tresărit,, de parcă am fi încercat să-l lovim.
— Nu, prietene, ^spus, dar de data asta nu mai vorbea
serios, nu zburăm spre Mozambic.
La trei pleca un avion spre Londra şi la şase unul spre Pa­
ris. Voiam să vorbim din nou engleză.
—Vrem să luăm zborul ăla spre Londra, am spus. Ştiam
deja că, dacă voiam să ajungem oriunde spre nord, trebuia
mai întâi să ajungem într-un nod. Pe Heathrow o să vedem
noi ce facem mai departe.
—De data asta aşteptaţi avionul ? ne-a întrebat bărbatul.
—Stăm aici.
Mână a cumpărat sucuri şi ne-am aşezat. Aeroportul s-a
umplut în curând cu albi bronzaţi, majoritatea cu crose de
golf. De unde ieşiseră ? Nu-i văzuserăm pe nici unul în oraş,
nici în munţi, nici la discotecă. Nu văzuserăm nici măcar
vreun teren de golf. Noi nu ne bronzaserăm. Cine erau toţi
oamenii ăştia, cuplurile astea tinere, unele fabuloase, tinere
blonde cu părul fin şi bărbaţi bine făcuţi, cu jeanşi perfect
întinşi - nici unul nu se temea că l-ar putea pierde pe celălalt.

Mai erau două ore, O md douăzeci de minute, până la

decolarea avionului. Ne mai rămăseseră cam patru sute de
dolari în bani marocani.
—Trebuie să ieşim, am spus eu. Nu putem să ne urcăm
în avion cu ăştia.
—Le-am spus că stăm aici.
Am plecat.
232
 Am mers până la zidurile staţiunii. Nu departe de aero­
port era un lanţ de hoteluri, cu alei lungi dc la stradă şi porţi
dc fier şi ne-am repezit spre unul din ele, numit Tcmptation,
şi am parcat vizavi de intrarea cu flori roz. Staţiunea era în­
conjurată de ziduri, parapeţi ciclam înalţi de patru metri şi
imediat dincolo de ziduri, pe dreapta, o comunitate de cocioabe,
la umbra barierelor şi a copăceilor de deasupra.
—Du-te tu, am spus eu.
-C â t?
I-am dat tot ce aveam, păstrând câteva bancnote ca mostră
pentru Mo şi Thor. Mână s-a apropiat de structura cea mai
apropiată, o cutie galbenă de lemn şi gips-carton, destul de
mare pentru două persoane, cam cât un cort de camping.
Mână - tâmpitul - avea încă sticla de suc cu el. Ochelarii
de soare, reparaţi cu opt timbre autoadezive, îi stăteau pe cap,
uitându-se la cer. A aruncat o privire pe uşă. A ieşit o femeie
ştergându-şi mâinile cu o cârpă de vase roşie şi plină de apă.
Mână a salutat-o cu un gest. Femeia a dat din cap către
el şi s-a întors spre mine. I-am făcut şi eu cu mâna. A dat iar
din cap, de data asta către mine.
Cu sticla de suc în stânga, Mână a început să scotocească
buzunarul drept după bancnote. Femeia s-a uitat din nou la
mine. Am zâmbit ca şi cum mi-aş fi cerut scuze, dar cu o ex­
presie care voia să spună Ai puţină răbdare.
Ceva nu mergea. Mână căuta în buzunar cu ambele mâini,
îşi pusese sticla sub braţ şi când în cele din urmă a eliberat
bancnotele sucul s-a vărsat, un mic gheizer maroniu, pe pi­
cioarele goale ale femeii.
M-am întors. Nu mai puteam să privesc. Am făcut câţiva
paşi spre maşină, nu mai voiam să am de-a face cu Mână. Ce
fel de om îşi ia cu el sucul ? Te duci să le dai trei sute de do­
lari unor oameni care locuiesc într-o cocioabă si-ti> > iei sucul
cu tine ? Nimic din ce-am făcut nu semăna nici pe departe
cu ce ne imaginaserăm. Poate că nu ne puteam abţine să fa­
cem un dezastru pe unde treceam...
Trebuia să văd ce se mai întâmplă. M-am întors iar. Mână
era în genunchi. Mână îi ştergea picioarele femeii cu propria
233
ci cârpă de vase. Tampona şi ştergea, cu mişcări rapide dar
blânde, în timp ce ea îl privea uluită şi nemişcată. A coborât
cârpa pe gamba stângă, i-a curăţat genunchiul drept, i-a fre­
cat piciorul drept plin de praf şi apoi pe stângul. După care
a luat-o de la capăt. Era insuportabil; nu mai puteam să mă uit.
Femeia l-a atins pe cap, rugându-1 să înceteze, să se ridi­
ce, iar el, după ce i-a mai privit o dată picioarele, s-a ridicat.

Garajul lui Mână, acoperit cu ţigle noi care păstrau încă

nuanţa pinului descoji$ era trainic, dar nu foarte înalt. Al meu
era destul de scund, dar plin de găuri. Cu ani în urmă Tommy
şi prietenii lui încercaseră să-l înalţe cu placaj şi carton as­
faltat, dar totul s-a dus pe apa sâmbetei când şi-au dat seama
că scândurile era pline de termite şi nu-şi puteau susţine nici
propria greutate. Garajul lui Mână, pe de altă parte, era solid
şi înclinat şi de pe el plănuiam să sărim. Ideea era simplă şi
absolut logică pentru trei puşti care-şi doreau să devină casca­
dori: trebuia să sărim de pe garaj într-o camionetă în mişcare.
Aveam treisprezece ani şi tatăl lui Mână avea o camionetă
albastră pe care o băga cu spatele în garaj în fiecare seară
pentru că îi plăcea adrenalina - aşa îi spunea; era prima dată
când auzeam cuvântul folosit în sensul ăsta - îi plăcea să fie
în maşină, cu faţa spre stradă, cu soarele în faţă, când se ridică
uşa garajului şi să poată să ţâşnească pe drum fără să privească
înapoi. Era un om ciudat, dar entuziasmul lui i se transmi­
sese lui Mână limpede şi nediminuat.
Intr-o dimineaţă, înainte să mergem la şcoală, Mână, Jack
şi cu mine am aşteptat. Puseserăm pături/în spatele camio­
netei cu o seară în urmă, pături închise la culoare, asortate
cu albastrul cobalt metalizat al tablei, ca tatăl lui Mână să
nu le observe în lumina slabă din garaj. Noi eram pregătiţi,
dar Jack nu voia să sară. Voia să se uite la noi cum sărim. Şi
el avea de gând să devină cascador - sau aşa a pretins când
l-am întrebat; îl întrebaserăm insistent, ca să fim siguri, după
ce a refuzat să testeze cârligele de abordare făcute de noi şi
ne-a ridicat suspiciuni - , dar, cu toate că părea convins, n-a
vrut să facă saltul.
234
 —Papă-laptc, am spus noi.
—Bine, a făcut cl.
Dar nu înţelegea ce rost arc. De ce să nu aşteptăm până
mai creştem şi să ne antrenăm cu cascadori autorizaţi adevă­
raţi ? Cum ? am întrebat noi. El era convins că spune ceva
foarte logic, dar noi am rămas mască. Autorizaţi ? Cascadori ?
Ne-am certat cu el până a cedat. N-avem nici o şansă, am
insistat noi, n-avem nici o şansă măcar să dăm p rob e ca să
devenim cascadori dacă nu dovedim mai întâi că avem cali­
tăţile necesare. Bine, a spus el şi a promis să sară odată cu
noi.
Uşa garajului s-a deschis sub noi cu un hârâit şi am văzut
cum apare capota camionetei şi lumina soarelui de dimineaţă
se reflectă în ea rece şi albastră. Nu lucraserăm la sincronizare.
Nu pregătiserăm nici un semnal şi nici o numărătoare...
Jack a sărit. I-am privit spatele coborând spre metalul ca­
mionetei, l-am văzut prăvălindu-se în genunchi şi pe mâini
şi apoi rostogolindu-se pe spate. Camioneta nu se mişca. Tatăl
lui Mână oprise imediat - îi aterizaseră în maşină şaizeci de
kilograme - şi tocmai deschidea portiera când Jack, încă în­
tins pe spate, a privit în sus şi ne-a văzut pe amândoi, cu gura
căscată, încă pe acoperiş. Nu părea surprins.

Dragă Mo, dragă Thor,

Suntem în Maroc de două zile, cred, şi vreau să vă intre bine
în cap o chestie: nu ştii nimic până nu ajungi la faţa locului. Ni­
mic. Nimic, nimic, nimic. Nu ştii nimic despre alte persoane, de­
spre alte locuri. Nimic, nimic, nimic. Ştiind asta - că nu ştii nimic
în afară de ce vezi -, lucrurile se complică. Oamenii vor să ob­
ţină totul uşor, aşa că ghicesc. Şi cu ghicitul raha
—Putem să plecăm acum ? Ar trebui să plecăm.
—Stai puţin, am răspuns eu. Eram hotărât să termin de
scris vederea. Parcaserăm aproape de aeroport.
—Ai scris „rahat" într-o carte poştală ? Nu poţi să faci
aşa ceva. Or să ţi-o confişte.
—Cine ?
235
 — Cenzura! Marocanii n-or să accepte aşa ceva. Pentru
cine c ?
—Pentru... Las-o baltă.
Mo. Thor. j
Vă scriu chiar în momentul când M ână (îl ţineţi minte pe
Mână. La parcul de distracţii el a fost ăla care a lovit-o pe Mo
cu mingea în stomac) se pregăteşte să sară dintr-o maşină în
mişcare (a noastră) într-o căruţă trasă de cai, de asemenea în
mişcare. Voi să nu încercaţi aşa ceva decât atunci când o să fiţi
mai mari - mult mai mari, cred dar nici nu aşteptaţi prea
mult. Mie nu-mi vine să cred că noi am aşteptat atât. O să fie
grozav, o să termin vederea după ce facem chestia asta.

Azi aveam de gând s-o facem.

—Bine, a spus el.
Mână urma să sară din mers din maşina noastră închiriată
într-o căruţă şi apoi să-i dea căruţaşului banii pe care-i mai
aveam. Voiam să mergem cu maşina în dreptul căruţei, cu
douăzeci şi ceva de kilometri la oră, iar Mână urma să sară
de pe geamul lui direct în căruţă, o ţintă destul de mare, la
fel de mare ca remorca unei camionete.
—Poate e prea uşor, a spus Mână.
Am mers în sus şi-n jos pe drumul spre aeroport de şapte
ori, încercând să ne sincronizăm cu diferite căruţe. Uite una
dintre ele:

236
 Toate erau bine construite şi mergeau destul de încet, dar
de fiecare dată când ne apropiam ceva ieşea prost. Ori venea
un poliţist din spate sau din direcţia opusă, ori oprea lângă
noi câte un bărbat pe scuter şi ne întreba dacă avem nevoie
de ajutor; a fost şi unul care ne-a oferit haşiş. Copii pe bici­
clete se uitau la noi cu prea mare curiozitate. Unde mergeau
toţi oamenii ăştia ? Erau ca nişte figuranţi plătiţi să se fâţâie
pe-acolo...
Mână ieşise jumate pe geam.
—N-o să meargă, a spus, băgând capul la loc în maşină.
A intrat înapoi. Am întrebat de ce n-o să meargă.
—Cuplu de torsiune, a spus.
Am tras pe dreapta. Am privit fix în faţă. N-aveam de gând
să-l întreb ce avea de-a face cuplul de torsiune cu săritul în-
tr-o căruţă.
—Hai să facem schimb, am spus.
—Nu poţi să sari. De-abia mergi.
—Hai să-i dăm bătaie. Sar eu.
„Trebuie să merg până la capăt, Mână."
„Am mers deja până la capăt."
„Trebuie să mergem până la capăt de fiecare dată."
Mână a trecut la volan şi eu m-am aşezat în cadrul por­
tierei şi am întors să vedem dacă putem să prindem din urmă
vreo căruţă. Am găsit una aproape de intrarea în aeroport.
De data asta chiar putea să ne iasă: să sar, să-i dau banii, să
sar la loc jos, pe şosea şi să zburăm spre Moscova.
Ne-am apropiat de aceeaşi căruţă. Era oare aceeaşi ? Era.
Mână a încetinit până a ajuns la viteza ei, cam optsprezece
kilometri la oră. Bărbatul de pe capră, care la început nici nu
ne-a băgat în seamă, a întors brusc capul şi ne-a privit deru­
tat, îngrijorat. Ne uitam unul la altul. Eu încercam să găsesc
un mod de a mă arunca în căruţa lui, iar el părea să ştie ce
am de gând. M-am uitat la partea din spate a căruţei, apoi la
el, la măgarul lui şi din nou la el. Nu voia să sar în căruţa lui.
I-a strigat DU! măgarului, să grăbească pasul.
Era stupid. Ar f i m inunat dacă ar putea să-ţi iasă. Stupid.
Absolut spectaculos! Am pus un picior pe cotiera portierei.
237
Cu mâna dreaptă m-am agăţat de marginea dintre uşă şi ca­
pota maşinii. Distanţa până la căruţă nu era mai mare de un
metru, un metru şi ceva. E simplu. Taci dracului din gură!
O nimica toată.
—Intră la loc în maşină, idiotule, a strigat Mână.
—E simplu, am spus eu, deşi am spus-o prea încet şi nu
m-a auzit.
—O să ne aresteze, a urlat Mână.
Am pus piciorul pe prag şi am sărit. Căruţa a venit spre
mine şi vedeam fibra lemnului din care erau făcute scându­
rile laterale. Vedeam sparanghelul, sau ce-o fi fost. Umărul
şi cotul bărbatului. Apoi un loc gol între mărfurile din căruţă,
pe scândurile gri unde aveam să aterizez. Le-am simţit,
mâinile mi s-au lovit de ele, apoi şi pieptul, dar picioarele mi
se târau pe jos. Mi-am pocnit bărbia de lemn, apoi am văzut
cerul învârtindu-mi-se deasupra capului, m-am rostogolit cu
un vaiet şi am aterizat cu spinarea pe caldarâm şi am văzut
soarele şi nu se mişca.
Ratasem. Sau nimerisem, dar nu sărisem suficient de
departe. Nu-mi luasem destul avânt. Cuplu de torsiune. Nu
e vorba de cuplul de torsiune. Ar putea fi. Coloana mea era
un tunel prin care curgea sticlă pisată. Vedeam dedesubtul
căruţei şi picioarele măgarului. Măgarul avea picioare cu petice
de păr aspru, gri-oţel, şi semăna cu o jucărie de pluş jerpelită.
Era răcoare la umbra căruţei, temperatura era perfectă. Ime­
diat am avut o senzaţie de confort şi mulţumire. Dedesub­
tul întunecat al căruţei îmi amintea de un hambar.
—Spune ceva! Era Mână. Spune ceva, idiotule.
—Ce ? am molfăit.
Căruţaşul se aplecase şi el deasupra mea. Feţele astea două.
Atât de diferite. Faţa căruţaşului era şuie. Mandibula era hâită
spre dreapta. Dinţii o luau în toate direcţiile.
Durerea din coloană a început să aibă intensităţi diferite.
In curând avea să fie din nou surdă.
—Arăţi ca dracu’, a spus Mână.
Bărbatul de lângă el, care acum stătea pe vine, nu spunea
nimic. Se uita la mine de parcă eram un copil din vecini pe
238
care nimeni nu-1 înţelege, dar pe care trebuie să-l suporte zil­
nic, puştiul care fugăreşte pisicile şi spionează femeile în vârstă.
—Te doare ceva anume ? a întrebat Mână.
Mi-am adunat picioarele sub mine şi m-am ridicat. Că­
ruţaşul era scund şi acum se uita la mine de jos în sus. Am
închis ochii şi m-am împleticit câţiva paşi spre stânga. îmi
pierdeam echilibrul. Sau nu ? Nu ştiam. Distrugerile puteau
fi oriunde. Nu m-ar mai fi surprins nimic.
—Vrei să te urci în maşină, sau să stai aici ? m-a întrebat
Mână. Parc-ai fi un sac de nisip.
—îmi pare rău, am spus. Mă dureau plămânii. Eram con­
vins că n-am cum să ratez. Am văzut că şi măgarul se uita la
mine. Dintre toţi trei, lui părea să-i fie cel mai milă.
Mână şi cu mine ne-am ridicat, el aşteptând să vadă dacă
mă ţin pe picioare, eu aşteptând un semn. Căruţaşul s-a în­
dreptat spre măgar.
—Stai puţin, a spus Mână. Apoi către mine: De ce nu ?
Am scos bancnotele din şosetă şi i le-am dat lui Mână,
care i le-a întins căruţaşului. Omul a scuturat din cap, năucit,
dar a luat banii. S-a urcat la loc pe capră şi şi-a îndemnat măga­
rul s-o ia din loc, în caz că ne răzgândeam. Spatele meu era
carne vie, ciuruit de sute de bucăţele de prundiş. Ne-am ur­
cat la loc în maşină.
—Ar trebui să rămânem aici şi să mergi la un doctor, a
spus Mână.
—în Maroc ? Nu.
—Congolezii ăia veneau aici la studii. Te-ai uitat în jur ?
Sunt bani aici, nu glumă. Trebuie să fie buni.
—Hai să prindem avionul.
Mână a oftat şi a pornit motorul.
—Nu vreau să fiu răspunzător pentru aşa ceva, a spus el.
—N-o să fii. N-am nimic.
—Eşti o epavă nenorocită.

Am predat maşina şi l-am văzut pe ticălosul de la biroul

de schimb valutar care mi-a negat dreptul de a-mi schimba
239
semnătura, punându-mi-sc de-a curmezişul. Am schimbat
banii de care aveam nevoie - nenorocitul i-a schimbat fără
probleme şi ne-am îndepărtat de-a-ndăratclca, privindu-1
sfidători, arătându-i degetul în tăcere. îmi reglasem contu­
rile cu individul. Dar când am ajuns la uşă Mână s-a întors
la ghişeul lui. J
—Tu om rău, a răcnit.
Omul l-a privit, nemişcat.
—Noi venim aici şi dăm bani poporului tău, şi tu încerci
să ne opreşti! Eşti un obstacol! Peste tot sunt oameni ca tine!
Oameni care ne stau în cale. Eşti o constipaţie! O constipaţie!
Toată lumea se holba la el.
— Vezi ce i-ai făcut prietenului meu ? Arăta spre mine.
L-ai făcut să cadă dintr-o căruţă! E numai vina ta! Totul pe
lumea asta e din vina oamenilor ca tine!
Bărbatul nu dădea semne de tulburare. Asta l-a făcut pe
Mână să-şi piardă cumpătul.
—Ştii ce păţesc cei ca tine în Biblie ? Sunt alungaţi! Mor
în potopul lui Noe! Sunt izgoniţi din templu! Izgoniţi! Ci­
teşti Biblia, necioplitule ? O citeşti ?
Trăgeam de el. L-am apucat de spatele tricoului şi s-a în­
tors să plecăm.
— Izgoniţi din Biblie! a mai răcnit o dată, înainte să ie­
şim din încăpere în lumina de afară.

In revista liniei aeriene era un articol despre un bărbat ca-

re-si construia o avionetă cu care să facă naveta.
—Sfinte Sisoe! i-am spus lui Mână. Ai văzut ăsta ?
—Şi eu tot pe-ăsta îl citesc.
Avea şi el un exemplar.
Avioneta va avea un preţ accesibil şi va putea transporta
pe oricine oricând. Un avion pentru un singur pasager, în
stare să zboare spre orice destinaţie de pe glob, mai mult sau
mai puţin - unele detalii nu erau încă puse la punct - părea
să fie soluţia pentru absolut orice problemă, mai ales a mea.
Nu existau restricţii, nu trebuia să aştepţi pe nimeni şi nici
să te bazezi pe nimeni. Simţeam că o să leşin. Singura problemă
240
era timpul. Inventatorul lucra la avion de douăzeci dc ani şi
acum realizase un prototip - era fermecător; se dădea şi o
fotografie şi tot ce trebuie - dar, se spunea în articol, era foar­
te probabil să mai dureze încă douăzeci de ani, în cel mai bun
caz, înainte să fie pus la punct pentru zboruri civile şi încă
zece până să ajungă să fie disponibil pe scară largă. O să am
aproape cincizeci de ani sau, şi mai probabil, o să fiu mort.
Iar avionul, ca orice idee perfectă, ca orice idee perfect con­
cepută şi pusă în practică de o singură persoană, stârnise sus­
piciunea unui puhoi de oameni. De ce, se întrebau ei, ar
proiecta cineva o maşină perfectă, capabilă să zboare oriun­
de şi oricând, dar pentru o singură persoană ?
Mână a pus jos revista.
— Arătai ca o veveriţă zburătoare, a spus, întorcându-se
spre mine. Păcat că nu te-ai văzut. Cu braţele întinse şi tot
ce trebuie. Şi tricoul s-a umflat cumva de la vânt - a fost su-
pertare, arătai de parcă ai fi avut mai multă carne sau, nu ştiu,
ca o velă. Dar pe urmă n-ai putut să te prinzi de căruţă. Par­
că te-ai izbit de ea şi ai ricoşat.

Pe Heathrow ne-am dus direct la biroul de informaţii. O

femeie de vârstă mijlocie cu părul cârlionţat, cenuşiu ca fierul
şi chipul exprimând oboseala fericită a unei învăţătoare de
la clasa a treia înainte de pensie, ne-a întrebat dacă ne poate
ajuta cu ceva şi noi am răspuns că da. Voiam să ştim, am spus,
dacă pleacă vreun zbor în următoarele două ore spre vreo
ţară din Europa de Est pentru care nu e nevoie de viză.
Nici măcar n-a râs. Să vedem, a zis, şi a scos de sub tejghea
o carte imensă, un fel de carte de telefon, plină cu informaţii
privitoare la vize în toate ţările lumii. I-am zâmbit femeii şi
unul altuia. Femeia asta era o figură. Ne gândeam ce daruri
i-am putea trimite după ce ne întorceam acasă. Eram fericiţi
că ne aflăm în Londra, printre toţi oamenii ăştia, în aeropor­
tul ăsta aerisit şi sclipitor plin de figuri exotice, din epoca teh­
nologiei de vârf, cu haine bine croite şi alese cu grijă şi discrete,
care se mişcau siguri pe ei, hotărâţi chiar, încrezători în vii­
torul lor şi siguri de iubirile lor.
241
 Pentru Belarus era nevoie de viză. Pentru Kazahstan era
nevoie de viză. Era un zbor spre Moscova, dar femeia bă­
nuia că ar fi durat cel puţin două zile să obţinem viza, aşa
ne-a spus, muşcându-şi interiorul obrajilor. De ce Europa
de Est ? ne-a întrebat. Nu ştiam. Voiam să ne fie frig. Măcar
o zi sau două, a adăugat Mână.
—O zi sau două, a repetat ea privind prin ochelarii micuţi
la paginile gri ale cărţii cu naţiuni.
—Estonia ? a spus. Nu e nevoie de viză.
Mână a lovit cu paJ&na în tejghea. Mă temeam să nu scoată
un chiot.
—Estonia!
Stai puţin.
—Şi e vreun zbor spre Estonia ? am întrebat eu.
Femeia a verificat pe monitor. Era. Pleca în două ore spre
Talin, via Helsinki, un zbor al companiei FinnAir. Femeia
asta avea toate informaţiile de pe lume.
—Putem să vă luăm cu noi ? a întrebat Mână. Ea a chicotit
şi l-a atins uşor pe mână. Am spus la revedere şi în scurtă
vreme o iubeam şi pe femeia de la biroul de schimb valutar,
care mi-a preschimbat cecurile de călătorie pe care mi-am scris
numele - fâ s ! fâ s ! - de încă douăsprezece ori - al m eu al
m eu al m eu al m eu al m eu al m eu al m eu al m eu al m eu al
m eu al m eu al m eu ! - şi, deşi nu avea bani estonieni, ne-a
dat lire sterline şi mărci germane, care erau acceptate la Talin
şi pe care le-a numărat o dată şi încă o dată, femeia asta tâ­
nără şi pistruiată, cu o faţă lată ca o velă umflată de vânt.
Am cumpărat o carte despre Estonia şi Letonia şi bom­
boane mentolate şi gumă şi baterii de la un pakistanez înalt
- cred că pakistanez, dar ştiu că nu-i indicat să încerc să
ghicesc - care îi zâmbea lui Mână ciudat şi fără motiv, şi am
mâncat la un restaurant irlandez cu personal internaţional -
chelneriţă olandeză, picolo suedez, barman coreean (i-am
întrebat pe toţi) - , şi, cu toate că doi dintre ei au fost gro­
solani, nu ne-am supărat pentru că în carte scria că Estonia
e plină de minuni ale naturii şi că Talinul e o bijuterie a Eu­
ropei de Est...
242
 — Zice că c ca o suburbie a Helsinkiului, a spus Mână.
—Deci nu c sărac ?
—Nu. Scrie aici că toată lumea are telefon mobil.
— La dracu’ ! am spus. înseamnă că va trebui să plecăm
clin oraş. O să plecăm şi o să căutăm nişte oameni.
—Ha! a spus Mână scărpinându-şi coastele şi citind în con­
tinuare. Credeam că o să fie un fel de Sarajcvo, sau aşa ceva,
plin de ziduri dărăpănate şi găuri de glonţ.
Avionul era plin de oameni de afaceri albi, blonzi, sub pa­
truzeci de ani - un club al tinerilor antreprenori scandinavi.
Am stat în spate şi am citit tabloide britanice, cu paginile lor
setoase de sânge, uluite, pioase şi salivânde. Stewardesa nu
reuşea să scoată un miniaspirator din compartimentul de ba­
gaje de deasupra noastră. Mână s-a oferit şi am primit vin
gratuit pe tot timpul zborului.
Am băut în repetate rânduri unul în sănătatea celuilalt şi
ne-am trezit beţi în aeroportul din Helsinki, gol şi tăcut şi
fără urmă de murdărie, bântuind printre magazinele de mult
închise, cu uşi de metal cromat, în timp ce angajaţii aeropor­
tului alunecau pe lângă noi - „Isuse!“, „Cred că glumeşti"
- pe trotinete pliante argintii şi sclipitoare. Apoi patruzeci
de minute pe calea aerului spre Talin, pe urmă am trecut prin
vamă, am fost întâmpinaţi de o rafală de vânt îngheţat, fu­
rios şi sticlos şi am sărit într-un taxi al cărui şofer, cu părul
lins şi fălcile late, semăna cu tipul care are grijă de fondurile
comunitare la noi în oraş. Respectivul, domnul Einhorn,
apăruse în posturi indecente, se spune, nu în faţa copiilor, ci
a bunicuţelor lor, dintre care una vociferase într-un final.
Taximetristul vorbea voios în engleză şi ne-a dus în singurul
loc în care mai puteam găsi pe cineva treaz.
Era unu noaptea şi întunericul era dens. Eram aproape
de Cercul Polar, dar nu vedeam nimic din el. Eram aproape
de Cercul Polar ? Aşa credeam. Aerul era amestecat cu noapte,
aerul ăsta care îţi absorbea respiraţia. Peisajul era cufundat
într-un gri-negru din care se ivea lumina palidă a felinarelor
de pe stradă. M-am prefăcut pentru o clipă că suntem pe
Lună, iar casele erau laboratoarele exploratorilor. Estonia
243
putea să fie Luna, am hotărât cu - era una din cele zccc sau
douăsprezece ţări pe care nu-mi propusesem niciodată să Ic
văd, nu ştiam pe nimeni care să o fi văzut, dar găsisem aici
tot ce ne doream...
—întotdeauna mi-am imaginat că Estonia e cea mai tare
dintre ţările baltice, a spus Mână.
—Ce ? am făcut eu.
Mână s-a aplecat în faţă şi i s-a adresat tare şoferului:
—întotdeauna eu gândesc că Estonia e cea mai super din­
tre toate naţiunile bajjtice!
—Mulţumim, a spus şoferul, întorcându-se să-l studieze
pe Mână. Veniţi din Statele Unite ?
—Maroc, a spus Mână.
— Nu! a spus şoferul întorcându-se încă o dată să-l
privească pe Mână.
—Azi venim din Maroc! a continuat Mână. Mâine o să
venim din Estonia!
Au râs amândoi. De unde scosese tâmpenia asta ?
Ce-am văzut din Talin era vechi şi întunecat, dar am văzut
foarte puţin. Am ajuns la hotelul Metropol şi ne-am lăsat
bagajele în camera simplă şi curată şi apoi am coborât la bar,
care era şi cazinou în acelaşi timp, tot în roşu şi verde puternic
de Kentucky şi cu toate mesele, poate şapte cu totul plus una
în spate, ocupate. Am băut câte o bere de culoarea lutului
ars la bar, în timp ce Mână o urmărea atent pe femeia cu im­
planturi neruşinate şi decolteu adânc, blondă şi cu o figură
luminoasă şi puternică sugerând rezistenţă încrâncenată, care
ne-a servit băuturile.
—Aşadar, a spus Mână, Estonia.
—Suntem într-un cazinou în Talin.
Eram mort de oboseală. Ar trebui să d orm i Să te trezeşti
d evrem e. Nu aşa se face. E totuna. Nu înseamnă acelaşi
lucru. Dormim când cădem. Dormim numai când nu ne mai
putem mişca. E infantil. Dar înseamnă totul. E o iluzie a p ro­
gresului. D acă stai treaz nu înseam nă că fa ci vreu n progres.
Iluzia e suficientă.
244
 Lângă noi stătea un bărbat slinos, ostentativ, cu o batistă
dc mătase ieşindu-i din buzunar, care vorbea cu o femeie mai
tânără îmbrăcată în catifea albastră. Dincolo de ei doi bărbaţi
cu paltoanele pe ei veneau spre noi ocolind barul.
Unul era înalt şi solid şi transpira abundent sub povara
hainei, a grăsimii, a inimii suprasolicitate. Celălalt era mai mic,
slab şi musculos şi cu o faţă slabă, ca basistul celor de la Bri-
tish Invasion1. Ne-au întrebat ce naţionalitate avem. Le-am
răspuns că americană. Cel mai solid a venit clătinându-se spre
mine, cu salivă la colţurile gurii, cu privirea înceţoşată, gata
să spună ceva.
Dar n-a zis nimic. Şi-a pierdut interesul şi s-a întors spre
bărbatul cu batista de mătase însoţit de femeia cu picioare
lungi. I-a pus bărbatului o întrebare în estoniană. Bărbatul
a răspuns ceva ce n-am putut să aud, la care bărbatul masiv
l-a salutat cu un sonor H eil H itler!
Toţi ochii s-au întors brusc spre locul unde stăteam noi.
Auzisem vreodată pe cineva spunând asta ? Nu. Nu cu ure­
chile mele. Dar pentru că bărbatul era aproape de noi şi eram
nou-veniţi, părea că suntem împreună. Sau că eram implicit
răspunzători.
M-am retras câţiva paşi şi am zâmbit ca şi cum mi-aş fi
cerut scuze de la toţi cei din bar, în timp ce Mână îi striga
Huo huo mătăhălosului, care apoi a luat berea lui Mână, a
dat pe gât un sfert din ea şi i-a dat-o înapoi. După care s-a
întors către bărbatul cu batista şi a repetat figura: salutul, Heil
Hitler-u\. Apoi el şi prietenul lui, basistul, au plecat. Era clar
că-mi scapă ceva. Naziştii ajunseseră cumva până aici ? Eu
de ce nu ştiam ? Erau atâtea chestii pe care Gilbert nu le spu­
nea în biografia lui Churchill, şi atâtea altele care trebuiau
condensate. Ziua Z, temelia tuturor relatărilor americane

1 Sub această denumire sunt cunoscute trupele de rock and roii

din Marea Britanie care au avut succes în Statele Unite, Canada şi
Australia între 1964-1966, dar mai târziu termenul s-a extins la toate
valurile de artişti britanici care au ajuns să aibă succes la public în afara
Marii Britanii.

245
despre război, e rezumată într-o pagină sau două. Hiroshima
a primit un paragraf, Nagasaki o propoziţie. Nu ştiam nimic;
lacunele din cunoştinţele noastre erau haotice şi enervante.
Erau găuri - puteau fi peticite, dar se înmulţeau fără vreo
regulă şi fără remuşcărj. Şi chiar dacă ştiam ceva, dacă citise­
răm ceva, dacă eram aproape siguri de ceva, n-aveam să ştim
niciodată adevărul, n-aveam să ne apropiem măcar de el.
Adevărul trebuie văzut. Orice altceva nu e decât poveste, mai
mult născociri înflorite decât fapte brute, neprelucrate.
I
Mână a jucat pocher în timp ce încercam să punem lucru­
rile cap la cap. Tipul cu batista de mătase era neamţ, am bă­
nuit noi, iar estonienii le purtau încă pică nemţilor pentru
rolul pe care îl jucaseră în ocupaţia sovietică ? Mână era sigur
că Germania ocupase Estonia - ştia că ocupase Letonia -
şi ăsta i se părea un motiv suficient. Am rămas la explicaţia
asta şi eu l-am privit pe Mână cum pierde o sută de dolari
din banii mei. M-a derutat o clipă pierderea banilor. Nu mai
era atât de clar ce se întâmplă cu ei. Cât dăduserăm până
acum ? Habar n-aveam. Părea o grămadă de bani, dar nu pu­
tea să fie mai mult de şapte mii cinci sute. Mai aveam mulţi.
Şi numai trei zile, chiar mai puţin - şaizeci de ore. Cum ieşim
din chestia asta ? Şi cui să-i dăm ? Ideea era să-i dăm oameni­
lor care aveau nevoie de ei, sau doar să scăpăm de ei ? Eu ştiam
răspunsul, evident, dar trebuia să i-1 reamintesc lui Mână. Păi
lămuriserăm o dată asta, în Marrakesh ? Tot timpul învăţam
lucruri şi le uitam. Aproape nimic nu se putea învăţa pentru,
totdeauna. Mână voia să piardă bani acum, aici. Am fi putut
să-i pierdem pe toţi aici, desigur, şi încă uşor, dar asta ne-ar
fi făcut să ne simţim mai liberi ? Intr-un fel, sigur că da, dar...
—Hai să mergem, am spus.
Angajaţii cazinoului, la fel de mulţi ca patronii, erau ocu­
paţi să privească, să atingă uşor postavul, pielea, pereţii de
culoarea vişinei putrede.
—Bine, a spus Mână. Şi cu asta a terminat. Aveam o vagă
teamă că Mână s-ar putea să fie, în secret, cartofor înrăit şi
m-am simţit uşurat. Ne puteam păstra mobilitatea.
246
 Am ieşit în stradă - frigul ne biciuia obrajii goi - şi l-am
rugat pe taximetrist, acelaşi, care stătea în taxi şi citea din
Giinter Grass - ciudată potriveală - să ne ducă în Oraşul
Vechi, centrul cultural al Talinului, şi el a pornit maşina atră-
gându-ne atenţia totodată că nu mai e nimic deschis.
Se şi făcuse ora două şi era duminică şi oraşul era mort.
Călătoriserăm toată ziua, ce pierdere de timp! Nu făcuserăm
nimic.
Taxiul cu geamurile coborâte ne-a dus prin Oraşul Vechi
şi maşina de-abia se târşâia peste pietrele cubice în timp ce
omul ne indica principalele obiective - biserici şi pieţe pu­
blice, toate probabil mai vechi până şi decât plajele din ţara
noastră. Eu căscam şi ochii îmi lăcrimau de la aerul înghe­
ţat, când în cele din urmă am oprit în dreptul unei mici firme
pe care era desenată silueta unei femei goale şi cu forme ge­
neroase.
Mână a făcut semn spre firmă.
—Trebuie să intrăm. E deschis ?
Taximetristul a spus că e; era singurul local din Talin
deschis duminică la două noaptea. Chiar mai vrem să mer­
gem într-un alt club pentru domni ? Numai ăsta e deschis.
Dar am fost în prea multe locuri din astea. Ştiu. Călătorim
mii de kilometri spre est, apoi mii de kilometri spre nord şi
mergem numai în locuri din astea în care nişte fetiţe şi băie­
ţei o fac pe femeile şi bărbaţii. N -avem de ales. Trebuie să
fim aproape de alte suflete şi num ai aici sunt treze.
L-am plătit pe taximetrist şi am luat-o pe jos pe o alee în­
gustă, am trecut printr-o uşă medievală de lemn rotundă în
partea de sus şi apoi am coborât. Am continuat pe un co­
ridor cu tavanul jos şi apoi iar am coborât printr-o uşă batantă
dublă şi într-un final am ajuns într-un fel de hrubă într-un
subsol, care aproape sigur servise de închisoare sau de criptă
pentru clădirea în care se afla şi unde într-o parte se depo­
zita fânul, iar în alta se torturau oameni. într-un colţ stăteau
doi bărbaţi la costum, dar care nu erau împreună, iar în faţa
noastră, dincolo de o coloană de apă din plastic transparent,
luminată în verde şi plină de bule şi de peşti zebră falşi care
247
ţâşneau încolo şi-ncoace, o femeie dată cu sclipici, cu cizme
înalte şi sclipitoare dc Barbarella dansa topless, legănându-sc
sălbatic în jurul unei bare aurii.
Ne-am aşezat. Un separeu cu o masă argintie în mijloc.
Cu băuturile în faţă j*m privit-o pe femeie dansând. Era
înaltă, cu părul roşu, pielea albă şi ochii albaştri. Nu dansa
nemaipomenit, dar se vedea că iubeşte bara aia.
—Peste tot - o bară, a spus Mână.
Dansatoarele se dau în vânt dupa barele astea şi se tot în­
vârt în jurul lor şi uneori fac figuri teribil de acrobatice, dar
niciodată n-au vreun efect asupra mea. Stau cu capul în jos
pe bară, se răsucesc în jurul ei, cu spatele, cu faţa, călare pe
bară. N-am nimic împotriva barei, dar mă gândesc că poate
nu merită atâta atentie.
„Mână, n-avem ce învăţa de la genul ăsta de oameni."
„Poate, dar sunt treji, şi noi la fel. E suficient."
Sau poate că voiam şi eu o bară. Femeile astea făceau nişte
manevre impresionante, dar cu bara ca punct de plecare, ca
stâlp şi auxiliar. Eu n-aveam asemenea bară. Oare aş putea
să fac lucruri mai multe şi mai bune dacă aş avea o bară au­
rie ? Dar n-aveam bară.
A terminat de dansat şi, când Mână s-a dus să mai aducă
ceva de băut, a venit la mine. Cu o clipă mai devreme era dan­
satoarea de pe mica scenă, cu cizmele şi bara ei, iar acum era
peste mine, cu genunchiul proptit pe bancheta tapiţată lângă
coapsa mea, revărsându-şi asupra mea căldura, mirosul de us­
turoi, şamponul, cu aromă puternică de căpşuni, părul lung
care-mi gâdila nasul. Mi-a atins bărbia, plescăind compăti­
mitor în timp ce-mi studia diversele/zgârieturi şi coji, iar eu
uluit la culme zâmbeam politicos.
O chema Olga. Era rusoaică, dar voia să plece în Suedia,
să câştige mai mult.
—Asta e ultima mea zi aici, a zis.
A doua zi urma să plece în Suedia să se facă barmaniţă.
Am întrebat-o dacă ştie să servească la bar. A răspuns că nu.
„Nu pleci mâine în Suedia."
„Ştiu."
248
 „O să tc plătim exagerat, ca să te ajutăm."
”Da‘“
„Dar tu o să rămâi aici."
„Poate."
„Nici nu pot să-mi imaginez cum ai ajuns aici."
„Noi doi semănăm mai tare decât crezi."
Avea un zâmbet cald şi dinţi strâmbi. Semăna cu o fostă
vecină de-a mea, Angela Tomaso. Mi-a trecut prin minte că
poate chiar era Angela Tomaso. Ideea părea ispititor de po­
sibilă. De ce să nu danseze Angela Tomaso într-un bar din
Estonia ? N-o mai văzusem pe Angela de şaisprezece ani, din
vara în care fratele ei...
Fata asta nu era Angela Tomaso. Mi-a zâmbit privindu-mă
în ochi, apoi s-a întors cu spatele la mine. Mână venise îna­
poi - unde erau băuturile ? Uitase de băuturi - şi acum tipa
era călare pe Mână şi lucrurile erau mult mai puţin elegante.
Părea să-l placă cu adevărat. între mine şi el, îl prefera pe el.
Chiar şi într-o tranzacţie ca asta ea avea ocazia să aleagă. Mână
rânjea ca un nebun. Orice act de caritate are la bază o alegere.
Mintea mea vorbea înainte cu ea:
„Cred că îţi place de Mână."
„E imposibil să te prefaci tot timpul."
îl încălecase, cu o mână între picioarele lui şi una prin pă­
rul lui.
„Olga, sunt de acord. Nu poţi să te prefaci în toate."
„N-ai cum să te prefaci. Am o inimă neliniştită şi nestator­
nică şi de asta sunt aici. Izbucneşte de atâtea ori în fiecare
noapte şi n-am ce face. Ştiu că sună cam ciudat, dar chiar îmi
place prietenul tău şi chiar şi tu. Ce simt pentru tine e mai
abstract, iubirea mea te urmăreşte de sus, te aprobă, iar tu
faci parte din peisajul pe care-1 iubesc, peisajul uman, pe când
cu prietenul tău e ceva mai bine definit. E vorba de mirosul
lui, de ceafa lui lată..."
„Bine. Suficient."
Mână încerca să scoată ceva - ce ? Ah, bani! - din şosetă.
Eu mă uitam la dosul grăsuţ al femeii, traversat de aţa slipului,
care urca şi cobora în poala lui Mână.
249
 „Dar vezi cât de tare semănăm tu şi cu mine, Will ? Amân­
doi reacţionăm la vederea necunoscuţilor. Nu ne place să tre­
cem pe lângă oameni fără să dăm din cap. Suntem distruşi
când oamenii sunt mitocani cu noi. Suntem distruşi când oa­
menii nu fac aceleaşi eforturi ca noi. Nu putem să acceptăm
limitele relaţiilor normale dintre oameni - reci, îmbrăcate,
limitate. Inimile noastre nu vor să fie ţinute în această lesă,
Will!"
Dar, la fel de brusc cum venise la noi, s-a întors pe ringul
de dans şi s-a lansat îr&r-o nouă repriză de răsuciri în jurul
barei aurii şi sclipitoare. Poate îi mai plăcea şi altcuiva bara.
Poate îmi scăpa ceva. Am privit în jur la ceilalţi patroni şi
nu m-aş fi mirat să văd vreun individ bătând din palme, cu
gura până la urechi, înnebunit după bară. Dar n-am văzut
nimic de genul ăsta.
Lângă bar era un telefon public, aşa că am sunat-o pe
mama.
—Unde zici că sunteţi ? a întrebat ea. Nu aud nimic.
Mi-am înfipt degetul în urechea liberă.
—La un bar în Estonia. Ce oră e la voi ?
—Trei. Pictez un taburet.
—Ce faci ?
—Un taburet.
—Il pătezi ? Cu ce ?
—Pictez. Pictez.
—In garaj ?
—Sunt afară...
—Ai grijă să fie venti... Oh. -
Din cauza legăturii proaste ne auzeam cu întârziere şi asta
ne făcea ezitanţi. Aşteptam până să spunem ceva şi atunci vor­
beam amândoi deodată.
Dansatoarea îşi băgase două degete în gură. Acum se ţinea
de bară cu gleznele şi stătea cu capul în jos. Legătura dintre
acrobaţiile ei şi orice sugestie erotică era greoaie şi evazivă.
M-am întors cu faţa spre telefon, încercând să mă concen­
trez.
250
 — Unde spuneai că sunteţi ? a întrebat mama din nou,
aproape ţipând.
—Estonia. Talin.
I l-am situat pe hartă. Nimeni nu ştie unde e Talin.
—Scumpule, a spus ea, pierzându-şi orice interes pentru
Talin, mi-ai spune dacă ai fi spart ceva pe-aici, nu ?
—Să sparg ceva ? Cum ar fi ?
—O farfurie, un pahar, orice.
—Nu înţeleg.
—Ştii că uneori merg desculţă.
—Da. Dar ce-ai făcut, ai călcat pe vreun ciob ? Ce tot spui
acolo ?
—Mi-ai spune, nu-i aşa ?
— Bineînţeles. Dar n-am mai intrat pe acolo de luni de
zile, mamă.
„Dumnezeule, mamă. Ce se-ntâmplă acolo ?“
—Voiam doar să mă asigur că mi-ai spune. M-am trezit
de dimineaţă şi mi-a fost frică să intru acolo... Eram sigură
că e plin de cioburi. Şi ştii ce greu e să vezi cioburile alea, Will.
—Bun.
—Şi nu vreau să fie cioburi peste tot, scumpule. Nu vreau
să calc pe sticlă pisată.
—Bun, am spus eu.
—Şi de ce tocmai Estonia ?
—Nu ştiu. Nu cer viză.
—Eu aproape am plecat în Danemarca odată.
—Când ?
— Cu tatăl tău, evident. Voiam să ne petrecem luna de
miere acolo. Toate lalelele alea.
—A h! Mă enerva la culme când vorbea de el fără răutate.
—Pleacă de-aici! a urlat.
-C e?
—Câinele vecinului. Se freacă de taburetul meu.
„Mamă, revino-ţi.“
—Scumpule.
-C e ?
—Ar trebui să te las să închizi.
251
 —Am timp.
—Eu nu.
—Ar trebui să vezi locul ăsta. Au nişte acvarii uriaşe pline
de peşti de plastic care se fâţâie încolo şi-ncoace şi zboară.
Ca scânteile unui foc dp tabără. Sau ca atunci când încerci
să arzi un ziar şi devine uşor şi începe să plutească, când ţi
se ridică în jurul capului...
- W ill.
—Sau şi scânteile se ridică. Ţii minte ? Atunci, la râul Wolf,
când m-ai dus de ziua |iea ? Şi era mormântul ăla fals deschis
pe marginea potecii, cu giulgiul pe el. Cu o pată de sânge în
mijloc...
—Trebuie să închid, Will. Distracţie frumoasă la strip-
tease.

Ea a vrut să mergem la Great America1. Asta s-a întâm­

plat cu numai trei ani în urmă, pe la mijlocul unui iunie de
care se minuna toată lumea - albastru şi senin; după ploile
abundente din mai, vegetaţia era de un verde adânc, în tonuri
subacvatice, şi mulţi veniseră acasă pentru o nuntă - Teddy,
colegul nostru de liceu, se însura cu o femeie cu şapte ani mai
în vârstă şi cu zece kilograme mai grasă decât el, chestie care
s-a discutat mult, şi înainte, şi după, mai ales că ea a fumat
ţigară de la ţigară în timpul petrecerii şi al nenumăratelor dis­
cursuri. Mama a vrut să meargă la Great America şi să mergem
şi noi cu ea, eu, Jack şi Mână. Aveam douăzeci şi patru sau
douăzeci şi cinci de ani şi ne-am ţinut cu toţii după fusta ei
- ah, la dracu’, era şi Pilar cu noi, nu ştiu de ce - toată ziua,
am lăsat-o pe ea să plătească, am lăsat-o pe ea să aleagă în ce
să ne dăm. In ziua aia ei s-au dat în Demon -- eu refuzam să
mă dau în orice care m-ar fi adus cu capul în jos, iar miro­
sul barei din dreptul pieptului îmi amintea de accidente cu
bicicleta, aşa că am aşteptat şi m-am uitat la ei - şi după asta
i-am privit pe toţi trei venind spre mine ţinându-se de braţ
şi cu picioarele aproape încolăcite. Era prostesc şi jenant şi

1 Parc de distracţii tematic în apropiere de San Francisco.

252
amuzant şi prostcsc. Atunci la prânz, în timp cc ronţăia car­
tofi prăjiţi cu maioneză, Mână a anunţat că după părerea lui
o căcare ca lumea e mai mişto decât o partidă de sex ratată,
opinie susţinută de mama şi care aproape l-a omorât pe Jack.
în aceeaşi zi Jack a menţionat că nu l-ar deranja să-şi păs­
treze aceeaşi slujbă, în acelaşi post, „încă douăzeci sau trei­
zeci de ani“. Era mulţumit. Când a terminat de enumerat
plăcerile pe care i le oferea munca, nici unul dintre noi n-a
mai zis nimic. Ziua s-a terminat când am plecat la ora şase,
dar a reînceput în parcare când am descoperit că mama lă­
sase farurile aprinse. Fusese ceaţă de dimineaţă şi a mers cu
farurile aprinse şi acum maşina era moartă şi trebuia s-o luăm
de la capăt.
Am jucat table pe capotă cât am aşteptat maşina de la de­
panare şi, când s-a rezolvat, ziua s-a încheiat din nou, dar a
reînceput când ne-am oprit să mâncăm, şi pe urmă maşina
n-a mai vrut să pornească. Din nou depanarea, dar de data
asta am aşteptat înăuntru, la bar - prima dată când am băut
ceva împreună cu mama - , şi Jack şi Mână s-au comportat
ca şi cum era normal şi O.K. - mai bine aici decât în pivniţa
lui Mână, unde dădeam pe gât cutii de bere Old Milwaukee
înainte să încercăm să-i furăm decapotabila Melindei Aghani.
Dar pentru mine faptul că erau acolo şi mama, şi ei era o cioc­
nire a două lumi, şi fiecare înghiţitură mă zăpăcea şi mai tare.
Jack ne-a spus povestea cu sora lui Molly care, la treispre­
zece ani, ar fi spus că n-o să facă sex niciodată. De ce ? Pen­
tru că ştii ce fa ce penisul să se scoale ? Sângele. Penisul e plin
de sânge! Jack o imita perfect, stridenţele asurzitoare, indigna­
rea de matroană ofensată. Mamei îi plăcea la nebunie, nu
numai pentru că n-o prea simpatiza pe Molly - nimeni n-o
simpatiza —,ci şi pentru că Mână şi Jack ştiau că mama voia
să fie tratată fără mare consideraţie şi ei îi făceau pe plac, nu
îndulceau nici un cuvânt din cauza prezenţei ei. Avea părul
atât de scurt în vremea aia. Se luase după câteva dintre prie­
tenele ei şi abordase tunsoarea scurtă a vârstei mijlocii, ca Liza
Minelli, o cască cu cârlionţi care-i mângâiau tâmplele. îi fă­
ceau trăsăturile prea pronunţate, ochii prea mari, pomeţii prea
253
proeminenţi. Dar ca se îndrăgostise de ziua asta şi era lim­
pede că nu voia să se rupă, nu voia să plecăm din bar. A ascul­
tat povestea lui Mână despre cum a ascuns el, când avea şapte
ani, pisica moartă la el în cameră, ca să nu fie îngropată. Nu
suporta ideea de a îngropa ceva, aşa că a pus-o mai întâi într-o
cutie veche de Lego, dar au început să colcăie furnicile, aşa
că a tăiat burta unui urs de pluş şi a vârât corpul ţeapăn în
descompunere al pisicii în burta ursului, pe dulap, până când
mirosul, în căldura de august, a devenit prea puternic şi l-a
dat de gol. Mama adulta cu ochii larg deschişi şi plini de
bucurie ceea ce, în combinaţie cu părul, o făcea să pară
aproape nebună. N-am ajuns acasă decât la miezul nopţii,
dar ea a rămas trează toată noaptea, vorbind la telefon cu
Cathy Wambat în Hawaii, căreia i-a relatat fiecare moment,
şi hohotele ei periodice nu m-au lăsat să dorm, dar nu i-am
spus niciodată.

—Nu-mi mai simt gleznele.

—Gleznele ? Serios ?
—Mi se mai întâmplă. Putem să stăm jos ?
—Pe frigul ăsta? Ne e mai bine dacă mergem.
Ne plimbam prin oraş, străbăteam un parc îngheţat spre
hotel, şi ceva îmi bubuia în piept, îmi bătea în stern. Era o
senzaţie nouă.
—Ai dreptate, am spus.
Am mers mai departe. Am cercetat străzile din preajma
parcului, căutând taxiuri.
—Ţi-e bine ? a întrebat Mână.
—De ce ?
—Te ţii de burtă. E de la ce-am mâncat?
—Nu, nu, mi-e bine.
—Crampe ?
-N u .
Mi-a aruncat o privire neîncrezătoare.
—Ar trebui s-o ţinem tot înainte. Se vede biserica de lângă
hotel.
—Bun, am spus. Trebuie să mă întind.
254
 Am mers în direcţia turlei. Simţeam o strânsoarc ciudată,
o gheară altfel decât în alte dăţi, în coşul pieptului. Abia în­
cepeam să studiez serios durerea, să o plasez în spaţiu...
M-am prăbuşit. Am aterizat sub o bancă de la marginea
parcului şi am simţit cum mă cuprinde o căldură. Era atât
dc cald, atâtea nervuri târâtoare mi se împrăştiau prin corp
şi erau atât de fierbinţi şi răspândeau în mine o căldură atât
de lichidă... M-am visat cu faţa în pământ. Capul meu săpa
prin solul negru şi moale, îşi croia drum, răsucindu-se şi râ-
câind, fără degete. Pământul era atât de cald. Am deschis ochii.
Eram întins pe spate.
Ningea! Era mirific. Cu cei mai mari fulgi pe care-i văzu­
sem vreodată. Mamă ce mari erau, cât nişte păsări, şi cădeau
peste mine, învârtindu-se, dar prea repede. Prea repede - că­
deau de parcă erau de plumb, fără capriciile lor obişnuite. Că­
deau drept, ca ploaia. Abia puteam să respir. Trăgeam aerul
din nişte plămâni minusculi şi zdrobiţi. Plămâni de mărimea
unui degetar. Pleoapele mi s-au închis şi mi-am pierdut din
nou cunoştinţa. M-am văzut în spinarea unui balaur, în vreme
ce el pârjolea pădurile şi câmpurile - sau poate că eu eram
balaurul. Eu eram balaurul? Zburam atât de repede, mă
năpusteam foşnind şi scuipând foc peste drumuri, peste toate
camioanele jegose - Eu eram nenorocitul de balaur!

Dumnezeule, ce trebuia să facem în seara aia ? Jack a murit

cu zece minute înainte de prânz.
După ce am mâncat în tăcere cartofi ondulaţi şi sandvişuri
cu frigărui, în timp ce priveam un băieţel care juca un joc
Galaga vechi, ne-am dus la un film, Furnicutze - singurul
care rula la ora potrivită. Acolo şi pe drumul dintre locul unde
am mâncat şi cinematograf ne-am prefăcut că ne interesează
ce se întâmplă în jurul nostru. Eu atingeam toate suprafeţe­
le de sticlă care-mi ieşeau în cale. Atingeam vitrinele maga­
zinelor. Atingeam geamurile maşinilor. Am atins suprafeţele
de sticlă ale şcolii primare din apropierea casei. Mână urma
să rămână la mine în noaptea aia şi în următoarele două, până
după înmormântare, înainte să se întoarcă la St. Louis.
255
 După film, carc a fost prea sumbru pentru starea noastră
dc spirit, ne-am cumpărat acadele de la un magazin 7-11 şi
am aşteptat în parcare. în scurt timp am terminat acadelele
şi am început să ronţăim băţul. N-avcam unde să mergem.
A doua zi nu era încă posibilă.
Am văzut un bărbat la un telefon public, luminat în albas­
tru sub neonul defect al marchizei. Stătea sprijinit cu o mână
de peretele de cărămidă, iar în cealaltă ţinea receptorul ca pe
o halteră. Trântea receptorul, forma din nou, iar închidea,
înjura, forma numărm. L-am privit în linişte, mestecând.
O maşină de poliţie enormă şi zgomotoasă s-a năpustit
în parcarea micuţă ca o balenă eşuată pe o plajă. Un ofiţer
îmbrăcat în kaki, cu pantalonii vârâţi în cizmele negre, s-a
îndreptat încet către bărbat, i-a luat receptorul din mână şi
l-a pus în furcă. Au început să vorbească. în scurtă vreme a
apărut încă un echipaj de poliţie, de data asta într-o maşină
de teren. Acum erau trei poliţişti şi toţi vorbeau cu bărbatul
care, bănuiam noi, dădea telefoane obscene sau îşi hărţuia vreo
fostă prietenă. în câteva minute se făcuseră cinci poliţişti -
doi vorbeau cu el, unul vorbea prin staţie - oare chema şi
mai mulţi poliţişti ? - , iar ultimii doi îi priveau pe cei doi care
vorbeau.
Mână şi cu mine ne-am făcut să râdem unul pe altul, in­
terpretând pe roluri ce ne închipuiam că vorbeau poliţiştii.
Noi muream de râs, şi poliţiştilor nu părea să le pese. Ne
aruncau câte o privire la intervale regulate, doi bărbaţi care
stăteau sub marchiză şi râdeau pe înfundate, şi m-am temut^
apoi am sperat, că or să se ia şi de noi - lucrurile s-ar fi îndrepj
tat într-o nouă direcţie măcar pentru seara aia, noi nu ma}
ştiam cum să folosim orele pe care le aveam la dispoziţie, în
seara aia sau în viitor - , dar n-au făcut decât să-şi mijească
ochii, să rânjească batjocoritor şi în cele din urmă i-au pus
cătuşe bărbatului şi l-au luat.

îmi venea sângele în cap. Eram cu capul în jos şi simţeam

împunsături în stomac. Am deschis ochii şi am descoperit
256
că pluteam şi vedeam trotuarul şi iarba îngheţată de la lin me­
tru jumate înălţime. Rahat, doar nu...
Nu.
—Lasă-mă jos, am spus. Mână mă căra pe umăr.
—Eşti treaz.
—Mă omori, idiotule.
—Vrei să stai în picioare sau...
—Pune-mă jos şi gata.
M-a lăsat jos şi am stat pe picioarele mele.
—încotro mergeai ? am întrebat.
—Nu eram încă foarte sigur.
—Cretinule!
—Ce-ai pe faţă ? a întrebat, arătând spre nasul meu. Am
pus mâna şi am simţit sângele. Se rupsese coaja.
—H ei! a urlat Mână şi a luat-o la fugă.
Un taxi aluneca uşor pe lângă parc şi Mână alerga spre el
fluturându-si braţele.
y y

Taximetristul, brunet şi cu cioc, îi avea lângă el, pe scau­

nul din faţă, pe soţia şi bebeluşul lui. Noi ne-am urcat în spate
şi am început să ne certăm dacă să merg sau nu la spital. Mână
insista şi eu la fel. Mână era îngrijorat şi eu la fel, puţin, dar
am căzut de acord să aşteptăm până dimineaţă să văd cum
mă simt. Episodul durase puţin şi deja mi-era mai bine.
Sângele îmi picura încă prin corp, mă umplea la loc, dar era
din cauza frigului, m-am gândit eu. M-am gândit s-o sun pe
doamna doctor Hilliard, dar n-aveam chef să socotesc diferenţa
de fus orar şi oricum nu voiam s-o deranjez. Era din cauza
frigului. Presiunea aerului rece, sângele rece pompat prin corp,
amândouă cereau prea mult efort. Ce căutam în Estonia,
oricum ? Toată chestia asta cerea prea mult efort. Aerul, aerul
la presiune înaltă. Aveam nevoie de căldură. Voiam la Cairo.
Soarele din Cairo era atât de generos.
La hotel, bărbatul de la recepţie s-a uitat la noi acru, iar
cazinoul era închis. Am urcat în cameră, în timp ce Mână vor­
bea ca o moară stricată despre mortalitatea infantilă în Africa
de Sud, despre rolul lui Mandela...
257
 Cred că tot mai vorbea când am adormit. Am dormit şi
am avut un vis aproape exclusiv acustic - mi s-a părut că a
durat orc întregi şi visam pe cineva, enorm, dar îndepărtat,
care râdea pe înfundate, un râs dureros şi înecat, şi de data
asta camera arăta exactca a maică-mii, cu tabloul ăla cu barca
urcată pe capră şi dedesubt pământul crăpat de secetă. Apoi
Olga şi mama erau una şi aceeaşi persoană şi îmi spuneau să
cumpăr o puşcă şi să omor câinii ăia turbaţi cu spume la gură.

I
LUNI

Mă simţeam bine şi în putere, aşa că ne-am strâns lucru­

rile şi am plecat.
—Eşti bine ?
—Cred că da. Mă simt bine.
Am închiriat o maşină de la două tinere blonde cu saco-
uri roşii - sacourile roşii ne-au oferit atâta mângâiere - şi
le-am spus că o s-o returnăm în Riga, Letonia, a doua zi. Nu
ştiam dacă puteam să ne simţim împăcaţi în legătură cu ziua
dinainte.
—Primul drum, a spus cea din stânga, ar trebui să fie la
un magazin, să vă cumpăraţi câte o haină.
Era jucăuşă şi vorbea corect. Era un frig monoton, dar
intens şi zăpada se zbenguia prin oraş, schimbându-şi direcţia
în zbor, fulgii roiau, se rătăceau, apoi găseau noi traiectorii.
Aveam de mers trei sau patru ore spre sud şi voiam sălne
uităm după săraci pe drum. Ne gândeam să petrecem noap­
tea în Riga, iar de dimineaţă să mergem la Liv. în ghidul nAs-
tru turistic se vorbea de Liv, un trib fino-ugric de pescari,
vechi de cinci mii de ani, ai căror urmaşi trăiau încă pe coasta
vestică a Golfului Riga. Nu mai erau decât o mână de bă­
trâni care mai vorbeau limba livoniană şi ne-am gândit să mer­
gem acolo, să-i găsim, să le dăm restul de bani - cam
unsprezece mii de dolari. Apoi ne întoarcem, lăsăm maşina
la Riga, luăm un zbor spre Cairo, mituim un paznic de la
258
piramide să ne lase să ne urcăm în vârful lui Keops şi de acolo
să privim răsăritul soarelui revărsându-se peste Sahara. Perfect.
La cafeneaua de alături, în timp ce aşteptam maşina, am
citit împreună un ziar local - pe prima pagină era fotografia
unui bărbat, un vânător, cu trei animale moarte la picioare,
lincşi sau pume - şi am urmărit o întâlnire între trei tineri
oameni de afaceri, care vorbeau între ei în engleză cu accent
asemănător, est-european. Am mâncat pâine prăjită cu gem.
La banca din apropiere, care arăta exact ca toate băncile din
America, cu sticlă şi oţel şi branding costisitor, am mai înca­
sat din cecurile de călătorie. Mi-era atât de silă de numele meu,
încât devenise dureros. L-am scris pe fiecare cec, iar semnă­
tura mi-era din ce în ce mai dezordonată. Casiera mi-a numă­
rat banii de trei ori, repede ca un crupier, după care mi i-a
întins cu un gest lent, vrând să spună că însemnau mai mult
pentru mine decât pentru ea. Dar nu eram sigur că aşa e.
Am ieşit din oraş şi am dat drumul la căldură. Tot nu
aveam haine.
Pe marginea drumului, printre copaci, am început să ve­
dem bărbaţi. La fiecare zece, cincisprezece kilometri era câte
un bărbat care stătea în pădure, pe o buturugă. Nu făceau
nimic anume. Era clar că nu pescuiesc la copcă - nu era nici
un fel de apă la picioarele lor, nu era decât solul pădurii. Dar
altfel părea poziţia de pescuit la copcă. Am văzut trei sau pa­
tru şi pe urmă un bărbat la vreo şaptezeci de ani, mai aproape
de drum decât ceilalţi care stătea pe o cutie în faţa unui foc
mic, dar puternic. în apropiere, un drum neasfaltat pornea
din autostradă şi dispărea între copacii înalţi şi drepţi. Eu con­
duceam. Mână se uita în urmă după ei.
—E o fetiţă cu el, a spus.
-U n d e?’
—Uită-te.
—Nu pot. E gheaţă pe drum.
—Sunt exact ce ne trebuie. întoarce.
—Pe bune ?
—Ar trebui. O să vezi.
259
 Am întors şi am parcat pe pietrişul de pe marginea dru­
mului.
Mână a coborât şi a vorbit cu bărbatul, întrebându-1 cum
se ajunge la Părnu, un orăşel mai mic, pe drumul spre Riga.
Fetiţa, de vreo şase ani?/era îmbrăcată într-un costum de fâş
roz şi s-a apropiat de Mână şi de bărbat trăgând după ea o
sanie de plastic, tot roz. Mână i-a întins bărbatului un teanc
de bancnote. Bărbatul s-a uitat la bani şi pe urmă l-a condus
pe Mână spre un morman de beţe de lângă marginea dru­
mului. Mână a studiatifoeţele o secundă şi a părut să înţeleagă
intenţia omului. Beţele erau de vânzare şi omul i le oferea
lui Mână. Mână a făcut un gest că nu le vrea şi a îndesat banii
în palma bărbatului. Apoi s-a întors la maşină. Bărbatul stă­
tea nemişcat, privindu-1 cum se urcă în maşină. I-am făcut
cu mâna. Mi-a făcut şi el.
—Hmmm, a spus Mână, punându-şi centura.
-C e ?
—Sper din tot sufletul că fetiţa aia era nepoata lui.
—A a...
—Că dacă nu, tocmai i-am finanţat unui pedofil o nouă
ascunzătoare.
—Cât i-ai dat ? am întrebat.
—Cam trei mii de krooni, cred.
—Suficient pentru ascunzătoare şi piscină.
—Fetiţa e bine, am spus, dorindu-mi să cred ce spun. Pă­
rea fericită. Zâmbea dintr-un costum roz. Avea sanie. E bine.
—Presupun. Dar tipul o ducea cam prost.
„Mână, toate poveştile sunt mai triste decât ale noastre."
„Chiar toate."

Obosiserăm amândoi de atâta vorbit. Am mers în tăcere

kilometri întregi. Drumul era pustiu. Pământul era alb şi de
la o altitudine foarte joasă nu mai creşteau copaci. Estonia
putea să semene cu Nebraska şi Nebraska putea să semene
cu Kansasul. Kansasul cu Marocul. Marocul cu Arles. Şi aşa
mai departe. Când eram mic credeam că toate ţările erau - erau
obligate să fie - complet diferite: Congo era tot o junglă,
260
robustă şi umedă şi verde, Germania era numai păduri negre,
Rusia era albă, toată siberiană. Dar acum fiecare ţară părea
să ofere şi câte puţin din toate celelalte şi fiecare peisaj, mi-am
dat seama în cele din urmă, exista undeva în Statele Unite.
Ceea ce a cam luat din farmecul întregii poveşti. Nu prea
avea rost să pleci din ţara ta dacă nu cauţi decât privelişti şi
oameni săraci, aşa cum n-avea nici un rost să păcăleşti pe cineva
împreună cu care puneai la cale o păcăleală. La dracu’ ! Ce
căutam noi aici ? Aveam senzaţia că eram plecat de acasă de
luni de zile, că eram în Estonia de săptămâni întregi. Dar era
foarte ciudat. E egoist să călătoreşti - banii ăia puteau fi daţi
unor oameni înfometaţi şi tu îi foloseşti pentru ochii tăi
flămânzi, deşi nevoile primilor trebuie să fie peste celelalte,
nu ? Şi există într-adevăr nevoi individuale ? Cât de multă ne­
încredere colectivă trebuie anihilată ca să putem accepta ideea
de turism ?
Mână s-a întins spre butonul radioului şi i-a dat drumul.
— Auzi ? a făcut. Era Up W here We B elon g, al lui Joe
Cocker. Asta era principala melodie la îngheţată de Şampa­
nie. Ţii minte ?
—Bulgăre de şampanie1.
—Şi eu ce-am spus ?
—îngheţată.
—Frate, nu pot să uit dansurile alea. Eram în gimanziu,
nu ? Balurile din primul an - cred că nimic pe lumea asta nu
mi-a plăcut mai mult. N-am mai atins de atunci nivelul ăla
de fericire.
La petrecerile organizate în gimnaziu exista un moment
care se chema Bulgărele de Şampanie. Mai întâi se întâmpla
la petrecerile organizate de centrul de recreere din oraş, şi la
petrecerile astea venea toată lumea; încă nu eram atât de su­
prasaturaţi încât să nu le suportăm treji. Mergeam cu toţii,
mergea toată lumea la petrecerile astea din sala de sport a cen­
trului de recreere. Ne duceau cu maşina părinţii sau (şi mai
bine) fraţii mai mari şi, de la ora opt până la ora zece, în sala

1 în original, Champagne Snowball.

261
aia pătrată domnea haosul. Nu-mi amintesc să fi văzut vre­
odată vreo supraveghetoare, sau vreun reprezentant al cen­
trului, sau pe oricine care ar fi putut să stea cu ochii pe noi
sau să ne ţină în frâu. Eram trei sute de elevi şi DJ-ul...
—îţi aduci aminte cxjm îl chema pe DJ ? a întrebat Mână.
—B.J. McGriff.
—Da! Exact! Mamă!
— ...şi nimeni nu ştia dacă aşa îl chema de-adevăratelea
sau dacă îşi schimbase numele din motive profesionale pline
de speranţă, dar greşiţfdirecţionate. B.J. era la liceu, dar nu
la cel din oraş. Şi nici nu arăta ca băieţii din oraş. Era genul
New Wave pe vremea când noi n-aveam încă nici cablu TV.
Avea părul scurt şi vopsit portocaliu, purta cercei rotunzi,
mici şi groşi în amândouă urechile şi pantaloni de catifea bă­
gaţi în ghetele lustruite şi cu vârful ridicat, mai potrivite pen­
tru un bărbat delicat.
Eram în clasa a şaptea şi era ora opt şi un sfert când Mână,
Jack şi cu mine ne-am urcat în Grand Caravan-ul roşu, cu
panouri de lemn, al familiei lui Jack, condus de sora lui, Mol-
ly. Opt minute mai târziu a oprit pe aleea din faţa centrului
de recreere şi, în timp ce ne grăbeam să coborâm din maşi­
nă, s-a întors spre noi.
—Petrecerile astea sunt pentru căcănari, a spus.
—Ce-i aia un căcănar ? am întrebat eu.
Chiar şi la treişpe ani îmi dădeam seama că de-abia auzise
cuvântul şi nu ştia ce înseamnă.
— Tu ar trebui să ştii, a spus şi a hohotit fals.
Era o mare ticăloasă.
Am deschis uşa. Aveam o idee.
—Ne mai vedem, căcănaro, am spus şi am luat-o cu toţii
la fugă, râzând. Timp de aproape doi ani asta avea să rămână
cea mai tare fază care-mi ieşise.
Cu toate că Molly nu era printr^ tipele cool din şcoală,
pentru noi dădea bine să coborâm din rabla aia. A plecat, des-
fiinţându-ne cu un gest, pe când ceilalţi copii se aplecau înăun­
tru prin geamul din dreapta al maşinii părinţilor şi dădeau
cuminţi din cap în timp ce taţii le dădeau instrucţiuni despre
262
unde şi când şi le reaminteau chestii legate de bani, atenţie
şi moderaţie.
—M olly... avea probleme mari, am spus eu.
—Ţin minte, a spus Mână, şi în timpul ăsta s-a terminat
cântecul şi a urmat Starship. Era un post de radio estonian
cu muzică din anii '80. Molly. Uau!
Am mers din parcare spre unde se vedea lumină. în sala
de sport era ca în iad. Se arunca cu mingi zgrunţuroase în
nou-veniţii care erau suficient de fraieri să intre pe uşa prin­
cipală dublă. Luminile erau stinse, cu excepţia unor reflec­
toare mici care cădeau pe B.J. şi pe care, se părea, le adusese
chiar el. Altfel, singurele surse de lumină erau cele patru uşi
deschise din colţurile sălii. Veniseră atât mondenii şcolii, cât
şi ceilalţi, care stăteau pe margine. Venise Meredith Shannon
în pantalonii ei albaştri, strâmţi cu cuvintele NU TE APLECA
imprimate şi întinse pe fund. îi purta în fiecare marţi. Era şi
Terri Glenn, care se uita cu dispreţ la toată lumea şi care în­
văţase de curând cuvântul om niprezent şi reuşea să-l folo­
sească la fiecare a patra sau a cincea propoziţie. Şi Larry şi
Dan, cei doi băieţi grăsani, care nu erau gemeni, nici măcar
fraţi şi asta îi făcea şi mai siniştri, pe care îi plăcea toată lumea,
dar care veneau la petreceri cu cască în cap. Am înaintat prin
adunătura întunecată, uitându-ne după fete care ne plăceau,
fete cu care voiam să ne sărutăm franţuzeşte, pentru că asta
era chestia deopotrivă puţin probabilă şi minunată: aici nu
numai că puteai să te săruţi cu oricine, dar sărutatul colegilor
de clasă era permis, era obligatoriu.
—Nu-mi vine să cred că ne lăsau să facem aşa ceva, a spus
Mână şi a deschis geamul ca să arunce un cotor de măr.
Iată cum se desfăşoară Bulgărele de Şampanie: mai întâi
- o melodie lentă. O pen Arms (H ere I am), The O ne That
You L ove, orice de Spandau Ballet. Prospectezi, alegi, găseşti
pe cineva şi îi spui aceste cuvinte: „Dansezi ?“ şi te îndrepţi
cu persoana spre un loc aglomerat, unde nu va fi uşor să fii
văzut. îţi pui braţele anemice, braţele pe care ai jurat să le
lucrezi, în jurul taliei ei, iar ea îşi pune braţele după gâtul tău.
Toată lumea e deja fleaşcă după melodiile ritmate, după ce
263
Dan şi Mână au avut iniţiativa unui elaborat dans în grup,
pe melodia 5-4-3-2-1 a lui Major Tom, aşa că te aştepţi ca
spatele partenerei să fie jilav. O să miroasă a Sea Breeze. Tâm­
pla ei alunecă pe umărul tău. îi simţi căldura pieptului lân­
gă al tău. O să simţi cui# palpită. N-o să mai simţi niciodată
ceva asemănător, aşa că scufundă-te în palpitarea aia. Pune-o
într-un buzunar închis cu arici al pantalonilor bufanţi ai su­
fletului tău. Dacă fata e la fel de înaltă ca tine, şi probabil că
e, apropie-te mai mult şi atinge-ţi faţa de obrazul ei fierbinte.
Când se încinge prea Are schimbă obrazul. Să sperăm că nu
te întreabă dacă ai un creion în buzunar, deşi ştie foarte bine
că nu e creion. Să sperăm că nu faci pe tine. De ce să fa ci p e
tine ? Nu ştii. Ea o să-şi răcorească faţa suflând cu buza de
jos uşor în afară şi bretonul o să i se ridice pentru o clipă, ca
un banner legat la un balcon. O să-i simţi bărbia fierbinte
pe umărul tău şi sânii care îţi apasă pieptul la fiecare respi­
raţie. Te întrebi dacă-i place de tine suficient cât să vă săru­
taţi. Te întrebi dacă ar trebui (sexi!) sau nu (ciudat!) să-ţi
freci cocoşelul de interiorul coapsei ei. Te întrebi unde sunt
prietenii tăi. Te întrebi cât e ceasul. Cât timp a mai rămas -
îţi trebuie mai mult timp! îl vezi pe Jack dansând cu Annmarie
şi-ţi dai ochii peste cap. 11 priveşti cum face pe jignitul şi se
preface că plânge. Râzi şi când partenera ta te întreabă ce ţi
se pare aşa de amuzant spui „Oh, comedia vieţii". Simţi cum
se răceşte spatele transpirat al fetei. îţi laşi mâinile puţin mai
jos. Te întrebi dacă sărută bine. într-un final, cam după un
minut de la începutul melodiei, vine porunca lui B.J.:
—Bulgăreeee!
O spune arzător şi lungind cumva vocalele făcând tot posi­
bilul să imite, cu vocea lui de şaptesprezece ani, un bariton
înfăşurându-şi buzele în jurul microfonului negru, rece j i
zgrunţuros. Iar la auzul acestui cuvânt eşti obligat sâ-p/sâ-
ruţi partenera. -
—Poti să scoţi efectul stereo ? a întrebat Mână.
y y

L-am scos. Mână se cuibărise lângă portieră.

—Nu puteam niciodată să dorm după petrecerile alea, a
spus Mână. A apăsat pe butonul de dezaburire.
264
 Iar după petrecere, în patul meu de acasă, cu faţa la perete
şi încercând să dorm, dar fără nici un succes, înţelegeam că
ni se dăduse ceva, un crâmpei din soarele care exploda nu­
mai pentru noi...
—Dar acum sunt atât de obosit, a spus Mână. M-a doborât.
—Vrei să dormi acum ?
—Măcar să închid ochii o secundă.
—Bine, am spus eu.
La nici zece secunde după ce rostea „Bulgăreeee!“, când
tocmai ne obişnuiam cu forma gurii partenerului, venea
„Şampanieeee!“, moment în care trebuia să facem schimb de
parteneri, în mijlocul melodiei, având astfel ocazia să cunoaş­
tem şi să ne bucurăm şi de alt partener. Dar de fapt nu tre­
buia să facem schimb decât dacă ne convenea, dacă actualul
partener nu ne mai atrăgea sau exista un altul mai interesant,
mai liber. Oare B.J. ne sugera să schimbăm partenerul ? Nu.
Şi aproape jumătate din melodii erau lente, ceea ce însemna
că dacă voiai, şi eu voiam, unii voiau, majoritatea voiau, toţi
voiau, puteai să dansezi cu douăsprezece persoane diferite,
sărutându-te cu fiecare două minute, două minute şi jumă­
tate - şi chiar mai mult, dacă una din melodii se întâmpla să
fie Stairway to H eaven, caz în care, totuşi, la naiba, trebuia
să încerci măcar să dansezi din nou la final, când devenea mai
ritmată. Nimeni nu ştia de fapt cum să danseze pe Stairway
to H eaven. Unii continuau să se bălăngăne încet, ignorând
ritmul mai rapid, dramatismul, toate ţipetele alea, dar majo­
ritatea începeau să ţopăie puţin, sărind pe loc, poate să-l imite
pe chitarist, ceva. Pur şi simplu nu e melodia potrivită pen­
tru dans; asta era morala.
Dar când auzeam Bulgăre ne ridicam brusc capul unul
de pe umărul celuilalt, eram de aceeaşi înălţime şi gura ei venea
peste mine, ca o gaură neagră care se apropie. Dinţii ni se lo­
veau şi ea respira în interiorul meu. Era atâta umezeală! Mă
trezeam zburând cu viteză prin gura ei, ca un liliac care sca­
nează pereţii. Aşa cum mâncarea rămasă între dinţi face din
limbi exploratori, ei bine, fiecare limbă devenea un topograf
şi fiecare aftă un lanţ de munţi cu creste ascuţite, aşa încât şi
265
limba mea se prefăcea într-un conchistador care cartografia
gura umedă şi întunecată a lui Mary-Kate. îi cunoşteam cre­
vasele, stalactitele şi stalagmitele, suprafeţele line ale măsele­
lor ei late. Mă luptam pentru dominaţie cu limba ei, care îmi
cerceta gura în timp cq^o păzea pe-a ei. După treizeci de se­
cunde, terminând de explorat lumile pe care mi le oferea gura
ei, treceam mai departe şi în curând îi simţeam extremităţile
creierului, îi gâdilam marginile netede. Cotrobăiam prin par­
tea din spate a craniului, mă năpusteam prin trupul ei, rico­
şând din capilare şi jpartilaje, apoi urcam iar, devorând şi
căutând, în timp ce ochii ei erau ca nişte mărgele în gura mea.
Asta mi-a amintit de ceva: am deschis ochii să văd dacă ai ei
erau deschişi, dar nu erau, erau întredeschişi, buzele i se odih­
neau uşor peste ale mele, aşa că am închis şi eu ochii şi am
pătruns mai adânc în interiorul ei, până în centrul ei unde,
în cele din urmă, i-am descoperit peisajul. Era întuneric acolo
unde se găsea ea şi nu vedeam aproape nimic, începeam să
mă îndoiesc de ce ştiam, dar i-am zărit râul şerpuitor, sub­
ţire şi limpede, încălzit de soare, apoi mănunchiul de vreo
douăzeci de mici deluşoare, iar la poalele lor era casa ei înaltă
şi albă, curată şi frumoasă sub razele unei luni în al treilea
pătrar şi luminată din interior de o sută de lumânări înalte
şi subţiri.
Am deschis ochii şi am văzut că Jack mă privea. Era acolo,
în braţele lui Jenny Erdmann, privindu-mă, zâmbind cu zâm­
betul lui de bătrân înţelept şi binevoitor. Atunci, mai mult
decât în orice altă ocazie, am remarcat ce urechi pleoştite are.
Chiar era clăpăug, ticălosul. I-am făcut un semn obscen.
—Mână.
Dormea.
—Mână.
După petrecere am aşteptat-o pe Molly, dar nu foarte
mult. Ştiam că n-o să vină să ne ia după ce o făcusem căcănară.
Cu cămăşile lac de transpiraţie, reci acum în aerul nopţii, am
luat-o spre casă. Erau aproape patru kilometri până la noi
în cartier; ştiam asta pentru că Mână îl pusese pe taică-său
să verifice pe kilometrajul maşinii.
266
 Am mers mai întâi prin pădure, prin spatele centrului de
recreere, apoi am traversat terenul de golf. Se construise un
parapet nou între autostradă şi noul complex de locuinţe, aşa
că ne-am urcat pe el şi am mers de-a lungul muchiei lui rotun­
jite, care atunci era numai pe jumătate îmbibat de apă, trecând
de heleşteul pe care constructorii îl transformaseră în lac.
Mână voia să mai rămânem pe-afară, şi eu la fel. Ne-am
cocoţat pe parapet, deasupra autostrăzii aglomerate, în aerul
tot mai rece şi rafalele de vânt. Jack voia să meargă acasă.
—De ce ? am întrebat noi.
Firele electrice au zbârnâit.
Jack părea perplex. Pentru că trebuie să mergem acasă, a
spus. Pentru că acolo locuim şi ni s-a dat o oră la care să ne
întoarcem.
Ne-am certat o vreme, cu toate că Jack nu prea cunoştea
datele problemei. Nu înţelegea ce ar avea de câştigat stând
pe-afară. Ce-am putea face ? a întrebat. Mâine o să fim obo­
siţi toată ziua, a spus.
Nu ne venea în minte nimic de făcut. Dar ne simţeam bine
acolo sus pe parapet, deasupra lacului.
„Mână, n-ar fi trebuit să-l luăm cu noi."
„Până acum a fost O.K."
Mână continua să doarmă.
„Nu voia să vină. De fapt niciodată nu voia cu adevărat
să vină. Voia să stea cu noi, dar nu prea vedea rostul lucru­
rilor pe care hotărâm să le facem."
„Voia să vină."
„De zece ani, doişpe, am vedenii cu vaca aia. îi văd ochiul,
o văd arzând şi ochiul ăla pare treaz, viu, de-atâta vreme.
Ochiul ăla negru şi lichid."
„Termină."
„Mână, asta i-am făcut vacii ăleia."
, nu e vorba de vacă."
„Mână, am ars-o de vie."
„Vaca era pe moarte."
„Am turnat benzină pe ea şi i-am dat foc."
„Eram mici. Acum nu mai vorbim de vacă."
267
 „Ştiam că c un afront adus lumii."
„Vaca urma să fie mâncată. Aveam trcişpe ani şi trebuia
să reacţionăm violent împotriva lumii. îi cunoşteam regulile
şi demonii cărora le permitea să trăiască printre noi. Am
omorât vaca pentru că trebuia să ne exprimăm indignarea."
„Jack nu voia să participe, dar n-a vrut să ne lase singuri."
„A stat pentru că aşa a vrut."
„Când am plecat de la petrecere am traversat terenurile
de golf şi am ajuns la ferma aia micuţă cu cele şase vaci. Am
intrat în magazia de Jângă staul şi am găsit benzină şi i-am
dat foc vacii. Nici o clipă n-am pus la îndoială că e bine ce
facem. N-am pus-o la îndoială atâţia ani după aia, nu ? La
momentul ăla părea lucrul cel mai potrivit să turnăm benzină
peste vacă şi să-i dăm foc."
„Avem voie să creştem."
„Nu avem voie să avem asemenea reacţii. Numai unii au
voie să polueze lumea. Eram treji şi am plănuit-o. Uram vaca
aia. Toţi trei treceam pe lângă vaca aia cu bicicletele în fiecare
weekend şi plănuiam s-o omorâm. Am avut eu o viziune cu
o vacă în flăcări şi ne-am hotărât să o transformăm în rea­
litate. Nu aveam nici un drept."
„Nu contează."
„Vaca nici nu s-a clintit când am înmuiat-o. Apoi a simţit
arsura, pe măsură ce benzina i se îmbiba în piele. S-a rostogo­
lit pe jos. Şi atunci am aruncat chibritul. Nu aveam nici un
drept."
„Am făcut-o şi cu asta, basta."
„Nu aveam nici un drept. Era în acelaşi an în care ne-a
trecut prima dată prin cap să sărutăm toate fetele. Eram nişte
băieţi haini. Ar fi trebuit să fim închişi, sau ţinuţi sub medi-
caţie, sau omorâţi. îmi amintesc că ne-am uitat cum arde vaca
aia cu toată detaşarea. N-a scos nici un sunet vaca aia. Era
aşa o linişte şi noaptea era atât de senină, de limpede şi ste­
lele erau ca nişte ciorchini strălucitori şi noi am stat lângă gard,
ne-am rezemat de el pe urmă şi ne-am uitat la flăcările al­
bastre şi roşii şi la trupul de sub ele schimbându-şi culoarea
de la alb, la gri, la negru."
268
 „Termină dracului. Nu faci decât să răscoleşti trecutul de
dragul răscolitului. N-are nici un rost."
„Mintea mea face toată chestia asta, cretinule! Aşa fu n c­
ţionează. Sare de la un episod crâncen la altul."
„Pe mine nu mă amesteca."
„L-am stricat pe Jack, Mână. Toate ideile proaste erau ale
noastre. Şi nu aveam nici un drept. Aveam cu toţii lucruri
pe care alţii nu le aveau. Aveam un magazin 7-11 curat la o
azvârlitură de băţ - aşa e - , ăsta e motivul pentru care Jack
s-a prăpădit. Şi pentru care faţa mea e făcută zob. E pedeapsa
meritată, nimic mai mult."
„Din partea cui ?"
„Nu ştiu."
„Din partea lui Dumnezeu ?"
„Din partea cui reglează conturile. Cineva reglează con­
turile. Cineva are grijă să existe un echilibru."
„Nimeni n-are grijă de echilibru, Will."
„Echilibrul stă la temelia lumii."
„Dacă ar fi existat echilibru, Will, n-am fi acum aici. Dacă
există echilibru, atunci există şi logică, şi dacă există logică,
atunci tu nu eşti pe ambalajul de bec şi noi nu suntem aici."
„Există destul echilibru."
„Nu te flata singur gândindu-te că e meritul tău. Problema
ta e că tu crezi că lucrurile ţi s-au întâmplat pentru prima dată
ţie şi că tu eşti pivotul în jurul căruia se învârt toţi oamenii
şi toată lumea aşa cum e ea acum."
„Dar o să existe o pedeapsă. Eu mi-am primit-o pe a mea.
Şi toţi sunt pedepsiţi. Se întâmplă mai întâi în mintea noas­
tră şi apoi în lumea reală."
„Nu. Nu există echilibru, şi nici pedeapsă, şi nici reguli.
Regulile şi echilibrul despre care trăncăneşti tu sunt invenţii,
iluziile oamemlor care se tem de moarte."
„E mult mai mult decât atât. Eu am văzut şi o să vezi şi
tu după ce or să te bată înlăuntrul propriului tău cap. Am
stat şi am citit din trecutul nostru şi aproape m-au omorât
în bătaie. Asta e pedeapsa pentru hybris-ul nostru, pentru bru­
talitatea noastră."
269
 „Pe mine nu mă amesteca în chestia asta. Eu nu sunt vic­
tima nimănui."
„Dacă n-ar exista limite, ne-am putea transforma viziu­
nile în realitate. Dar nu putem."
„Ba putem. Bulgărele de Şampanie."
„Oh, Doamne, nu."
„Ba da. Era unul dintre puţinele momente perfecte, când
dădeam frâu liber fiecărui impuls, ne îndeplineam fiecare do­
rinţă. Apăream la petrecere cu o mare derută în pantaloni,
dar cu dorinţe clare. $oate coapsele alea în haine strâmte de
reiat, şi nimic nu arată mai bine pe nişte coapse pline decât
reiatul, şi nu ne doream decât să-i ţinem în braţe pe oame­
nii ăia, să ne legănăm împreună cu ei şi să ne deschidem gura
pentru ei. Voiam să-i simţim palpitând, şi i-am simţit. Vo­
iam să le simţim gura apăsată pe gura noastră şi să le vedem
luminile dinăuntru, şi aşa a fost."
„Dar asta s-a întâmplat acum paişpe ani. La începutul li­
ceului, prostule. în rest n-a fost decât haos."
„Păi acum te contrazici. Dacă e echilibru, nu poate fi haos.
Dacă totul e la întâmplare, nu poate să existe pedeapsă. Ceri
pedeapsă în speranţa că o să-l vezi pe Dumnezeu. Fără pe­
deapsă nu există Dumnezeu. Dacă există echilibru, atunci
există şi Dumnezeul tău. Dacă există echilibru, atunci există
şi viaţa de apoi."
„M-am gândit să te părăsesc."
„Când ? De ce ?"
„în momentele mele de inconştienţă m-am gândit să te
părăsesc, aşa cum m-ai părăsit tu. Cum m-ai părăsit în Oco-
nomowoc. Când eram în Marrakesh şi eram urmăriţi prin
labirintul ăla de străzi unul dintre primele mele gânduri a fost
Uau, asta chiar ar f i ceva. L-aş putea lăsa aici. M-am gândit
la R egele p o p icelo r..."
„Te gândeai la R egele pop icelor când ne pregăteam să
murim pe străduţele alea ?" \
„Nu pot să-ţi explic cât de repede lucra mintea mea." \
„Bine." ’
270
 „Mă gândeam la Bill Murray cum l-a păcălit pe Woody
să iasă din maşină când tipii ăia de la bowling voiau să-i
omoare şi cum a plecat mai departe şi l-a lăsat pe Woody
acolo şi..."
„Unde vrei să ajungi ?"
„Au fost momente în ultimele săptămâni când mi-am do­
rit să fi fost tu."
„Ce ? Ce să fiu eu ? Să fi luat eu bătaie ? Şi eu voiam să fiu
cu, tâmpitule! Ţi-am spus de o mie de ori! Aş încasa bătaia
aia şi încă zece la fel pentru tine, cretinule."
„Am vrut să fi fost tu în locul lui Jack."
„Jack n-ar fi venit aici cu tine. Jack era prea precaut. Jack..."
„Nu, nu, înainte de asta."
„Nu chestia cu camionul."
„Mi-au trecut prin minte cele mai negre gânduri, Mână.
în zilele alea de după Oconomowoc. Dormeam şi mă tre­
zeam spumegând. Nu voiam să fiu treaz. Bibliotecarii vier-
muiau. Catalogau şi multiplicau. îndosariau totul cu mare
grijă în arhive adânci, dar ţineau copiile la îndemână. Nu ştiam
dacă trebuie să stau cu ochii deschişi sau închişi. Cu ochii
închişi eram la mila lor; le acordam întreaga mea atenţie. Cu
ochii deschişi îmi vedeam faţa, corpul. îi ţineam deschişi şi
mă uitam la televizor. Nu răspundeam la telefon. Voiam să
mai treacă o zi, ca să fiu sigur că se întâmplase cu adevărat.
Cât de multe se întâmplaseră ? îmi trasam o hartă a durerii,
dar nu verificam tot. Nu voiam încă să aflu toate răspunsu­
rile. Eram plin. înghiţisem o duzină de grenade. Coloana îmi
ardea mocnit. Maxilarul nu era fracturat şi era mai bine decât
mă aşteptam, dar partea dreaptă era albastră şi se înnegrea,
şi mai era şi o vânătaie verde care se lăţea."
„Ştiu toate astea."
„Ochii mi se învineţeau din ce în ce mai tare, şi cel puţin
stângul avea să devină negru. Aveam o zgârietură subţire de-a
lungul nasului şi nu reuşeam să-mi amintesc când o căpăta­
sem. Aveam o tăietură la tâmpla stângă şi părea zimţată. M-am
băgat în cadă şi apa s-a făcut imediat gri şi apoi roz. N-am
putut să mă ridic din cadă şi a trebuit să mă preling peste
271
margine şi să mă târăsc spre toaletă, de care m-am sprijinit
ca să mă salt. Am băut toată berea pe care o aveam în frigi­
der, şapte sticle. Am zăcut pe canapea şi cădeam din când în
când într-un somn superficial. Aveam nevoie de vocile şi râ­
sul de la televizor." f
„Will."
„M-am trezit că mă uitam la un show de comedie pe ca­
blu şi că-mi plăcea la nebunie. Era ora zece dimineaţă, pe urmă
şase după-amiază şi cinci beri mai târziu- calde, din căma­
ră - se şi făcuse ora urjşpe. Mă uitam la oamenii care-şi plim­
bau câinii pe-afară şi aş fi vrut să vină la mine şi să mă joc şi
eu cu căţelul lor. Aş fi vrut să fie Mo şi Thor acolo, să se
plângă de toate, să joace prinselea cu discurile mele vechi. încă
şapte - cutii de data asta, din rezerva din subsol a vecinului
- şi s-a făcut aproape şase dimineaţă, şi atunci trebuia să-mi
dau seama dacă toate astea se întâmplaseră de-adevăratelea.
Mâna dreaptă avea o fractură pe undeva; nu puteam să strâng
pumnul şi chestia asta mă înfuria mai tare decât orice."
„Taci dracului din gură!"
„Şi printre toate astea mă întrebam ce s-ar fi întâmplat dacă
ai fi fost tu în maşina aia. Dacă te-ar fi strivit pe tine camio­
nul ăla. Pentru o clipă mi-am dorit să fi fost tu. Mi-am do­
rit să fi fost tu şi să. fi mers cu Jack la depozitul ăla, pentru
că el nu m-ar fi lăsat singur. El n-ar fi plecat. El ar fi stat cu
mine. Dar n-o să-ţi spun asta niciodată. Şi nici nu-mi mai do­
resc asta, n-o mai cred şi nu mă mai întreb cum ar fi fost."
„Mulţumesc."
„N-ai de ce."
„Dar, Will, viaţa ta a fost trăită de o sută de ori. De o mie
de ori. Nu e chiar atât de grozavă, serios. N-o mai lua aşa
în serios. Nu te mai purta aşa de delicat cu ea."
„Sunt prea fragil, fir-ar al dracu’. Nu pot să sufăr să fiu
fragil. Mâna - cred că mi-am rupt-o. Mi-am luat avânt şi am
ratat şi am nimerit în peretele de metal şi acum abia mai pot
să strâng pumnul şi de câte ori dau mâna cu cineva mă chir­
cesc de durere. Nu mai sunt bun de nimic. Tresar din orice.
Dacă dau peste un meci de box la televizor trebuie să-l în­
272
chid. Dacă aud voci ridicatc îmi sare sufletul. Dacă văd în­
tr-un film poliţist trei bărbaţi care-1 bat pe unul am nevoie
dc un pahar ca să mă calmez. Mână, nimeni nu mi-a zis ni­
mic de povară. De ce nu ne-au vorbit părinţii noştri despre
povară ?"
„Ce povară ?"
„Nenorocita de p ovară , Mană. Cum trăieşte femeia aia,
Ingres ? Aia din Marrakesh. Dacă suntem nişte receptacule,
şi asta suntem, atunci noi, tu şi cu mine, suntem plini ochi,
şi asta înseamnă că ea e la fundul unui lac adânc. Cum poate
să suporte şuieratul apei ?"
„Nu suntem receptacule; suntem proiectile."
„Suntem statici şi pustii. Suntem plini ochi şi grei ca plum­
bul."
„Suntem impermeabili, şi suntem proiectile, şi suntem
atotputernici."
—Mână.
„Oconomowoc a fost limita mea. Până atunci fusesem plin
până la refuz, dar Oconomowoc m-a făcut să dau pe dina­
fară. N-am mai putut să ţin în mine. Nu pot să ţin în mine."
„Nu e vorba de Oconomowoc. Oconomowoc n-a fost
nimic. E vorba de Jack. Jack te-a distrus, dar trebuie să... Nu
mai vreau să-mi aud gândurile. Vreau ca mintea mea să fie
doar o parte din altceva. O mică parte dintr-un organism care
gândeşte. Cum e planta aia pe care-au descoperit-o în Minne­
sota? Cel mai mare organism viu continuu - un fel de
plantă subacvatică sau ceva care se întinde pe kilometri în­
tregi. Aşa ceva vreau. Să fiu o părticică din chestia aia, mintea
mea să fie doar o părticică din operaţiunea aia. Să nu mai am
propriile mele gânduri. Vreau să-mi donez capul."
„Bine, atunci. Aruncă-1."
„Doamne, Mână, n-avem decât douăzeci şi şapte de ani.
N-ai senzaţia că cineva îşi bate joc de noi ? Povara! Nu pot...
O să fie din ce în ce mai rău. O să am un copil, şi copilul o
să moară. Dacă o să am un copil şi o să moară ? Am tăieturi
până la os. Am fost tăiat până la os şi membrele mele atârnă
ca nişte zdrenţe. Dacă ai putea să simţi cum e să trăieşti în
273
corpul ăsta - totul ţipă, nu pot nici măcar să strâng pum­
nii..."
„Nu înţelegi ? Treci peste asta."
„Mână, sunt pregătit. Ard de nerăbdare să cunosc lumea.
Dar eram deja îndurerat, Nu-mi dădeam scama cât de îndure­
rat. Apoi am pus la cale excursia asta şi eu am crezut că pot
să fac mai mult, mai bine. Dar acum vreau să văd sfârşitul.
Când ştii când ţi se va ridica povara de pe umeri o suporţi
mai uşor. Aveai habar?"
„Trebuie să dai toj.ce poţi."
„Asta şi fac."
„Noi o plăsmuim. Noi o invocăm."
„De fiecare dată când o facem, e o lume nouă. Trăiesc din
nou. Iubirea există implicit în fiecare conexiune. Aşa şi tre­
buie. De asta, când lipseşte, înnebunim. Ne strică echilibrul
şi suntem nevoiţi să ne zbatem să ne găsim judecata. E greşit
şi crud să trecem pe lângă oameni fără să le spunem că îi iubim
şi ştim asta foarte bine. Trăim într-o perpetuă stare de ne­
gare şi dezechilibru."
„Ei bine, eu n-aş merge chiar până acolo..."
„Toată lumea trebuie să ne accepte."
„Ne-au acceptat."
„Mână, ai remarcat că băiatul ăla din Senegal semăna cu
Jack? Cel cere a dat la o parte piatra de sub roata maşinii.
Prima dată când am făcut pană. Semăna foarte bine cu Jack."
„Băiatul ăla era negru, Will."
„D ar..."
„Jack era roşcat şi avea pistrui, Will."
„Dar era ceva în privirea lui. In felul în care parcă s-a în­
clinat când s-a dat înapoi cu piatra în mână. Nu ştiu. Ceva
în elasticitatea privirii lui. La dracu’ ! îl văd pe Jack peste tot.
îi văd ceafa, profilul - îi văd profilul lângă mine, în curte la
noi, îl văd aplecat deasupra unui avizier, ţinând markerul în
mână cum îl ţinea el, ca un retardat, în pumn, ca atunci, cu
genunchii uzi de la iarbă şi cum alerga când alerga la 400 de
metri, cu bărbia împinsă în faţă, nu numai la linia de sosire,
ci pe toată distanţa..."
274
 —Mână.
„Am încercat, fir-ar al dracului."
Am tras maşina pe dreapta. Aveam nevoie să fie treaz.
—■Mână.
Continua să doarmă. Am dat radioul mai tare.
—Mână.
—Ce e ? De ce ne-am oprit ?
Ne opriserăm. Trăsesem pe dreapta pentru că nu mai ve­
deam.
—Will, Dumnezeule, şterge-te la nas, a spus Mână.
Mi-a întins o şosetă.
—Mama mă-sii!
Am încercat să-mi şterg toată porcăria aia din ochii şi de
pe faţă. Eram plin de porcărie din aia.
—Mama mă-sii! am spus.
—Mama mă-sii! a spus Mână.

Maşina era gri pe dinăuntru, cu geamurile aburite, şi eram

gata să conduc mai departe. Stăteam pe loc de zece minute
şi era suficient.
— Hai să mergem, am spus. Hai să facem următoarea
chestie.
Ne-am oprit câţiva kilometri mai încolo, la altă benzinărie
curată şi neprietenoasă. Am cumpărat dulciuri şi, în timp ce
ne îndreptam spre maşină, am convenit că trebuie să îngro­
păm o comoară. Pe drum spre Riga o să luăm un teanc de
bancnote, o să-l îngropăm undeva şi o să ajutăm pe cineva,
un copil, s-o găsească.
Ne-am oprit într-o suburbie, la o bancă suburbană, şi, în
timp ce Mână s-a dus vizavi să cumpere şosete pentru amân­
doi - mirosul degajat de ale noastre devenise de curând
insuportabil - , am schimbat cecuri în valoare de o mie de
dolari. Am semnat cu furie hârtiile mediteraneene. Trebuia
să mă gândesc la o metodă mai uşoară. După asta va trebui
să-mi schimb semnătura.
Ne-am întâlnit la maşină, unde ne-am pus şosetele cele
noi - călduroase, curate, uscate - şi am ieşit din oraş şi am
275
căutat un drum ncasfaltat de pe care puteam să intrăm ne­
observaţi în pădure, să îngropăm comoara şi pe urmă să gă­
sim şi nişte copii în apropiere. Am ieşit de pe şosea şi am mers
pe un drum cu hârtoape, uitându-ne după oameni. Căutam
un sătuc aproape de pădure. Dar pădurea s-a rărit şi în scurtă
vreme erau numai terenuri agricole, goale, gotice şi nici urmă
de locuitori. Am dat peste un fel de gater, unde se încărcau
bucăţi egale de cherestea în camioane enorme. Dar nu era nici
un copil. M-am gândit la ceva.
—E abia ora unu^unt încă la şcoală.
Mână a oftat şi a recunoscut fără chef că am dreptate.
—Corect.
Pe marginea drumului stătea un autostopist, un băiat de
vreo douăzeci de ani, cu jeanşi şi o geacă de piele neagră, deco­
lorată de atâta purtat.
—Ar trebui, am spus.
—De ce ?
—E frig ca dracu’.
Am oprit şi s-a urcat şi s-a afundat în bancheta din spate,
pe mijloc, cu capul între scaunele noastre, zâmbind. Am por­
nit mai departe.
—De unde sunteti ? a întrebat.
y

Am răspuns că suntem din Anchorage. I s-a părut mişto.

Geaca lui, chestia aia imensă de piele, avea pe piept o
insignă cu Nirvana. Sub ea, una cu Pantera. La încheietură
purta o brăţară din aia lată de piele neagră bătută cu ţinte,
ca o zgardă de buldog. Capul, pe care l-am ghicit în oglinda
retrovizoare: păr nespălat, piele extrem de albă, o roşeaţă în
jurul ochilor şi la colţurile gurii, ca şi cum şi-ar fi lins într-una
pielea roasă de vânturi crâncene şi neîntrerupte.
—Frig, nu ? a spus Mână.
—Nu-i chiar aşa rău, a răspuns autostopistul.
Cred că erau minus cinşpe grade.
—De când stai acolo ? am întrebat eu.
A făcut ochii mari când mi-a auzit întrebarea si mi-am dat
y

seama că e din cauza feţei mele. Dar nu şi-a întors privirea.

—Două ore, trei ore, cred, a spus.
276
 L-am întrebat cum îl cheamă şi ne-a răspuns: Taavi Mets.
Taavi făcea parte dintr-o trupă. Cânta la tobe. O vreme a vor­
bit cu Mână despre detalii - mărci şi ani. Mână a cântat la
chitară într-o trupă care se chema Trecutul viitorului. Taavi
a mai întrebat o dată cum se chema. Mână i-a spus: Trecu­
tul viitorului. Taavi n-a înţeles, dar nu e nici o pagubă.
înregistrase ceva, trupa asta a lui Taavi ? Da. Un CD ? Prea
scump.
L-am întrebat cum se cheamă trupa. A scris pe o hârtie
atât numele lui, cât şi numele trupei:

Am vrut să-i facem pe plac lui Taavi şi am pus Foo

Fighters - ceva mai bun nu aveam. Taavi era elev la o şcoală
profesională din Talin şi mergea spre casă. Eram bucuroşi
că-1 avem cu noi în maşină. Ne simţeam bine în trei. Taavi
studia inginerie mecanică şi locuia în Părnu.
—Auzi... a spus Mână, întorcându-se spre Taavi.
M-am gândit că o să înceapă să pună întrebări despre situa­
ţia economică din Estonia, despre trecerea la piaţa liberă, despre
privatizarea industriei, dar pe Mână îl preocupa altceva.
—Vreau să te întreb ceva despre luptele astea între câini
si ursi.
Am râs scurt.
—De ce pun câinii să se lupte cu urşii ?
Mână vorbea cât se poate de serios. Taavi nu înţelegea.
Mână a intrat în detalii.
—Ştii tu, iau un urs, îi scot colţii, îl leagă cu lanţuri de un
stâlp şi asmut şase câini pe el.
—Cine ?
—Estonienii.
Taavi a clătinat din cap.
277
 —Unde ai văzut aşa ceva ?
—La televizor.
—Când ?
—De fapt, un prieten a văzut. Un prieten a văzut la tele­
vizor de-adevăratelea*
—Un urs care se luptă cu câini ? a spus Taavi. Eu n-am
văzut aşa ceva.
—Nu se întâmplă ?
—Nu, a spus Taavi şi a râs pe înfundate.
—Iau [a lung] u&ul şi îi taie ghearele.
—Urşi ? Eu n-am văzut.
—Nu e un sport popular în Estonia ?
—Nu, eu n-am văzut.
Eu am simţit o mare uşurare, dar era limpede că Mână
încă mai spera că Olga, dansatoarea rusoaică, avea dreptate
şi Taavi, toboşarul inginer din Estonia, greşea. Mână voia să
fie adevărat că estonienii pun urşii să se lupte cu câini. Era
o cruzime să-l lipsească de aşa ceva - ar fi devenit un arti­
col din fascinanta lui bibliotecă de date, un obiect preţuit şi
atent lustruit din marea lui colecţie de anecdote pe tema cru­
zimii faţă de animale, cu toate că deja avea prea multe.
L-am întrebat pe Taavi cum se distrează cu prietenii şi ne-a
spus o poveste lungă despre cum el şi amicii lui au băut vodcă
ilegală - nu mai tare, dar mai ieftină - în pădure cu o săp­
tămână în urmă...
—Noi îi spunem raza lunii, am spus eu.
—Faza lumii ? a spus Taavi.
—Nu, raaaza lunii.
.. .în jurul focului. Părea distractiv; semăna cu ce făceam
şi noi în Wisconsin, am spus noi. Numai anumiţi oameni beau
iarna sub cerul liber: cei din Midwest şi cei din Estonia.
—Cred că-mi place Wisconsinul, a spus el, rânjind.
—Ţi-e dor de sovietici ? a întrebat Mână.
Taavi a râs.
—Nu. Nu prea.
Ne-a povestit cum el şi prietenii lui, când erau mici, dădeau
cu pietre în convoaiele armatei. I-am spus că noi aruncam
278
cu ghinde în poliţişti. S-a gândit o clipă. Şi-a ţuguiat buzele
într-o poză gânditoare. Era bine cu Taavi în maşină, dar în
acelaşi timp groaznic. Peisajul din jur, împădurit şi pudrat
cu zăpadă, era prea cunoscut. Taavi era prea cunoscut.
—Iţi place mai mult acum ? După 1989 ? a întrebat Mână.
—Da, da, a zâmbit el.
„Poate din cauza gurii, Taavi."
— în Estonia, economia merge foarte bine ? a întrebat
Mână.
—[Cu un râs înfundat] Din ce în ce mai bine.
„E din cauza râsului."
„Ce-i cu el ?"
—Dar merge bine, într-un interval scurt, aşa ? a întrebat
Mână.
—Da. Cred că da.
—Dar Talinul e un oraş înstărit, aşa ? Am auzit că toată
lumea are telefon mobil.
—Cine spune asta ?
—Cartea.
Mână i-a arătat ghidul turistic. Taavi a cercetat pagina, atin­
gând hârtia cu degetele de parcă ar fi fost un glob de cristal.
— [Chicotind] O, nu, eu nu, eu nu.
Nimic nu era adevărat. Nimic din ce scria în ghid nu era
adevărat, cu excepţia hărţilor. Oare hărţile or fi adevărate ?
Nimic altceva nu era. Cuvântul realitate n-avea cum să existe.
Toate realităţile se schimbă pe drumul spre tipar.
Taavi ne-a arătat o mică fabrică, aflată cam la un kilometru
în faţă.
—Am lucrat acolo pe timpul verii.
Engleza lui era mai bună decât a lui Mână.
—Chiar acolo ?
—Da. Eram... construiam poduri.
—Chiar acolo ? am spus eu. Se construiesc poduri acolo ?
-D a .
Fabrica nu părea destul de mare pentru aşa ceva.
—Un fel de fabrică ? Ai şi sudat ?
—Puţin.
279
 —Dcci e o fabrică mare ?
—Nu ie foarte mare. Poduri mici.
Dacă era adevărat - că există fabrici care construiesc po­
duri mari şi altele care construiesc poduri mici - , ştiam că
de acum încolo plăcerile pe care mi le va oferi viaţa vor fi
mai ample şi mai intdfnse. Şi Mână punea informaţia la ca­
tastif.
—Vreţi să vedeţi ? a întrebat Taavi, dând din mână ca din-
tr-o vâslă, într-un gest care voia să spună că putem să ieşim
de pe şosea la primaj)ifurcaţie.
Puteam să facem aşa ceva ? Am p u tea ! Ar treb u i! O să ne
ia prea mult timp. Şi trebuie să ajungeţi u ndeva ? La Riga.
Mergem la Riga. Dar ce e la Riga ? La Riga e Riga, şi ne-am
hotărât să vedem Riga.
— Cred că cel mai bine ar fi să ne vedem de drum, am
spus eu.
—Aşadar, a zis Mână, trecând la vocea tunătoare de gazdă
generoasă, vrei să fii inginer sau tobar ?
Răspunsul a venit rapid:
—Tobar, tobar.
Am râs cu toţii. Mână şi Taavi au vorbit despre înregis­
trări, despre cât costă în Estonia să înregistrezi într-un stu­
dio, unde şi-au făcut casetele, cum a venit Metallica să cânte
în Talin şi a atras peste treizeci de mii de oameni - cel mai mare
concert care s-a văzut vreodată în Estonia. Ne plăcea de Taavi
şi lui îi plăcea de noi. Voiam să-l întreb atâtea lucruri - voiam
să ne povestească de sovietici şi de tancurile pe care le ţineau
în Talin - , să ne zugrăvească imaginea asta. Şi chiar au fost
minirevolte, minirăscoale, o rezistenţă subterană organizată ?
Avea prieteni în armata sovietică şi, dacă da, asta a dus la con­
flicte - a fost vreunul dintre ei pedepsit sau omorât după eli­
berarea Estoniei - , au existat represalii?
Dar cel mai mult am vorbit despre muzică şi băutură.
Mână fusese la New York, adică acolo unde-şi dorea Taavi
să ajungă. Mână văzuse turneele după ani de zile de pauză
ale celor de la Who şi Sex Pistols, amândouă în Milwaukee
şi asta l-a dat gata pe Taavi. Faptul că acest Taavi Mets semăna
280
întru totul cu cineva din liceu era o chestie normală şi limi­
tativă şi un ghinion. Sau poate că era bine aşa. Ce voiam, de
fapt ? Voiam ca lumea să fie mai mică şi mai mare şi absolut
la fel, dar să avanseze. Habar n-avem ce vrem. M-am între­
bat dacă Taavi ar vrea să vină cu noi la Cairo şi m-am gân­
dit să-l întreb, dar pe urmă m-am răzgândit. Taavi avea ceva
extrem de cunoscut, poate ceva din felul în care asculta, sau
poate râsul înfundat şi sforăit, sau, cel mai probabil, felul în
care asculta. Prezenţa lui începea să mă neliniştească. îmi
plăcea de Taavi, dar prezenţa lui acolo, în spaţiul dintre scau­
nele din faţă - ceva nu era în regulă, pe bune. Mă temeam
să nu-1 vadă cineva acolo. Şi-ar da seama...
Peisajul era atât de familiar. Pinii, mestecenii, drumul în­
gheţat, ciorile...
Am încercat, fir-ar să fie. Am fi putut ajunge acolo mai
devreme. Era încă în viaţă când am ajuns. Când am ajuns la
spitalul ăla uitat de Dumnezeu din Fond Du Lac, era încă
în viată. Când am aflat si m-am convins că avusese un acci-
y y

dent, că un camion îi strivise maşina, am crezut să s-a dus,

dar pe urmă Pilar a spus că era în viaţă, că rezista, conectat
la aparate, şi am tras adânc aer în piept. Mână şi cu mine am
plecat la opt seara şi am ajuns la spital la zece.
Mama lui Jack era acolo, dar tatăl lui se dusese până la
maşină să ia o pătură. La ce-i trebuia pătura ? a întrebat Mână.
„I se face frig foarte uşor", a spus ea. Nu l-am putut vedea
pe Jack. Nu făceam parte din familie, şi era prea curând.
Camera era plină de doctori. Jack avea aproape toate verte­
brele zdrobite şi măduva secţionată. Nu era aproape nici o
şansă s-o repare. Dar era, sau nu era, pentru numele lui Dum­
nezeu ? Am stat pe coridor. Ne-am aşezat pe jos pe coridor.
Mi-am lăsat capul pe podea. Era, sau nu era ? Podeaua de sub
mine era rece, dar nemişcată şi curată. Spitalul era imaculat.
Mi-am lăsat capul într-o parte şi mi-am mijit ochii, gândin-
du-mă că-mi pot face privirea să traverseze holul ca o pasăre
în zbor jos. Podeaua lucea stins, prostesc. Era, sau nu era f
Mama lui Jack l-a rugat pe Mână să vadă ce face soţul ei
- plecase de douăzeci de minute. Mână s-a dus şi s-a întors
281
cu el şi mi-a şoptit că-1 găsise îngenuncheat lângă portbagajul
maşinii, cu mâinile deasupra capului, pe capotă, şi că stătuse
lângă el aproape două minute până să-şi dea seama că e aco­
lo. Mână îmi spunea toate astea şi eu ascultam, dar în acelaşi
timp priveam un tablou^ peste umărul lui, unul dintre sutele
de tablouri de pe pereţii holului, toate de la centrul local de
arte, acuarele pictate de amatori. Cel din spatele lui Mână înfă­
ţişa o portocală roşie străpunsă de un cuţit.
Jack era conştient când l-au adus la spital. Era miezul
nopţii şi eram singuri fa cantină cu mama lui Jack şi ea ne-a
spus. Mânca o banană şi ne-a spus în vreme ce mesteca. Avea
nişte ochi foarte mici, fără pleoape, nişte deschizături tăiate
în pielea feţei. Avea fruntea puternic ridată, cu pielea groasă;
ridurile erau ca nişte tăieturi de cuţit într-un bulgăre de lut.
O iubeam, dar acum ne simţeam trădaţi. Ne spunea asta abia
acum şi nu făcea nimic în nici o privinţă. Eram gelos pe
medicii de pe ambulanţă. Voiam să le trag un pumn în sto­
mac şi pe urmă să mă uit la ei de sus, cu piciorul pe pieptul
lor şi să le cer să-mi spună ce a spus. Ce a spus ? Mama lui
nu ştia. Nu era coerent. Deci cum era, conştient, sau inco­
erent ? Era dusă. Nu ne era de nici un folos. Toată lumea
renunţase deja. Isuse Christoase, nimeni nu ştia ce face acolo.
Mama lui Jack s-a dus înapoi la etaj.
—E inutilă, a spus Mână.
Avea dreptate. Taică-său era cuibărit într-o pătură în sala
de aşteptare, iar maică-sa mânca o banană.
Era conştient când a ajuns la spital. La dracu’, oameni buni,
nimeni nu ajunge conştient la spital şi pe urmă... Nu poţi
să renunţi când cineva ajunge conştient la nenorocitul de spi­
tal. Care erau şansele ca doctorii din Fond Du Lac să ştie ce
fac ? Zero. Părinţii lui Jack aşteptau ca doctorii să facă ceva.
Nu era timp de aşteptat. Ce dracu’ făceau ?
—Ar trebui să-i găsim pe tipii ăia, a spus Mână.
Am ieşit din cantină şi am căutat în pagini aurii numere­
le companiilor private de ambulanţe. Nici unii n-au vrut să
ne spună nimic, nenorociţii - n-au vrut să ne spună dacă ei
îl duseseră la spital sau nu. Am hotărât că n-avem nevoie să
282
ştim ce a spus. O să aflăm mai târziu, dar pentru moment nu
contează. Mână şi cu mine am avut întâlniri secrete în parcare,
unde dădeam cu piciorul în pietre şi rupeam crengi din copaci.
Când am intrat în spital Mână a urmărit o doctoriţă în lift
şi a luat-o la întrebări. Voia să ştie mai multe despre pronos­
tic şi despre tratament. Toţi refuzau să vorbească cu noi.
— Au dat-o în bară, mama mă-sii, mi-a spus. Au dat-o
în bară şi ascund ceva.
—Ce-a spus ?
—Nimic, ceea ce dovedeşte ce ţi-am zis.
Doctorii ştiau mai mult decât ne spuneau, şi Mână era
sigur că puteau face mai mult. Făcuseră o greşeală şi acum
muşamalizau totul. Dacă era conştient când l-au adus, ar tre­
bui să fie bine, a spus Mână. Am fost de acord. Era conştient!
Ei făcuseră ceva greşit.
Mână s-a dus până la un magazin Walgreen’s deschis non-
stop şi când s-a întors păşea sprinten pe coridor, dând din
cap, privind pieziş, pregătit.
—Ce-i aia ? am întrebat.
—Ştii foarte bine ce e, a spus, scoţând din pungă un re­
portofon.
Ştiam ce are de gând să facă.
—N-o să obţii nimic dacă ştiu că îi înregistrezi, am spus.
—Ştiu, a spus el şi mi-a arătat ce mai conţinea punga -
un carneţel, câteva pungi de alune, o rolă de leucoplast şi faşă
de cea mai bună calitate. N-or să ştie.
Ne-am dus la baie şi i-am lipit reportofonul cu banda
adezivă de abdomen, după care i-am legat faşa în jurul corpu­
lui ca să-l ţină în loc. Doctorii care o dăduseră în bară aveau
să ajungă la puşcărie. Sau medicii de pe ambulanţă. Or să li
se ceară daune de miliarde. Or să fie ruinaţi. A purtat apa­
ratul în următoarele şase ore. Ca să înregistreze trebuia să
apese butonul din dreapta sus. Mână o să se întoarcă, prefă-
cându-se că strănută şi o să apese butonul. O să funcţioneze.
Dar eu nu credeam că o să funcţioneze. Usa salonului în
care era Jack era închisă, şi nu ştiam care avea să fie următoa­
rea noastră mişcare. Am fi putut face ceva în fiecare secundă,
283
dar continuam să aşteptăm. Stăteam pe loc, privind chiorâş,
aşteptând. Ne gândeam cum să ne ţinem mâinile ocupate cât
timp aşteptăm. Toată lumea aştepta. Numai din când în când
lumea ne dădea câte ceva de făcut, în reprize scurte şi fru­
moase, sarcini de care frrebuia să ne achităm, şi ne simţeam
ca băgaţi în priză şi plini de energie în timpul ăsta. Dar aici,
acum, trebuia să jucăm teatru, pentru că numai noi eram în
stare să dregem lucrurile. Nu puteam să facem nimic, la dracu’.
Ajungi la un magazin care tocmai s-a închis. Vezi luminile
aprinse, vezi oameni îţfeuntru făcând ordine în rafturi şi totuşi
te întorci şi pleci, pentru că semnul de pe uşă ţi-a spus să pleci.
E aşa de uşor să ţi se zădărnicească planurile. Suntem toţi slabi
şi laşi. Dar eu vreau să bat cu pumnii în uşă, să sparg geamul,
să bag capul şi să pun mâna pe clanţă, să-mi dau singur
drumul înăuntru...
Mână a înregistrat conversaţii cu asistente şi brancardieri,
şi se apropia tot mai mult de doctori. Când s-a umplut prima
parte a casetei ne-am dus iar la baie şi am desfăcut faşa şi am
întors caseta şi am lipit reportofonul la loc.
—Ai obţinut ceva folositor ?
—Nu tocmai, dar nu mai am mult. Sunt toţi speriaţi. Sunt
speriaţi de moarte.
„Doamne Dumnezeule, nu te gândeşti că aş putea folosi
lucrurile astea împotriva ta ? Nu ştii că tot ce poţi tu pot şi
eu ? Nu ştii că pot să comand vânturile, să mişc plăcile tec­
tonice ale pământului ăstuia, exact ca tine ? Pământul ăsta nu
e al tău; e al nostru. Nu ştii asta, la dracu’ ? De ce te joci cu
noi, când ştii că eu o să-ţi fac acelaşi lucru ţie, sau chiar mai
rău ? O să asmut vânturile lumii tale împotriva ta. O să le
amestec cu oceanele, o să le împletesc şi o să le abat împotriva
ta şi o să te privesc cum te îneci în apele învolburate de sân­
gele şi oasele celor pe care-i iubeşti. Uită-te la tine. Uită-te
la tine! Eşti spân şi alb şi ochii îţi ard în negru şi roşu - de
ce eşti aşa de sigur că n-o să te fac şi eu să suferi la fel ? Ce
te face să fii atât de sigur ? Pot să-ţi iau cerurile şi să le sfâşii
şi să le mototolesc, să le înghit, să le dau foc. Ce te face să
crezi că n-o să te urmăresc până la capătul lumii ca să te fac
284
să plăteşti pentru toate astea ? Ce te face să crezi că n-o să le
întorc pe toate împotriva ta ? O să fac valurile de sânge să te
izgonească! O să stau pe munte şi o să-mi năpustesc jude­
cata asupra ta. O să-ţi faci drum spre casa m ea ! Apoi are să
se pogoare asupra ta răul; şi nenorociri au să cadă asupra ta;
n-ai să le poţi opri; şi pustiirea are să se abată asupra ta nă­
prasnic şi tu n-ai s-o ştii! Şi ce-ai să spui în Ziua Judecăţii,
în pustiirea ce va să vină din adâncuri ? Spre cine-ai să fugi
căutând alinare ? Şi unde-ai să-ţi cunoşti slava ?...
Oh, Doamne, mă răsucesc şi sunt ud - am să-ţi iert to­
tul dacă ne dai asta, dacă ne dai atât doar. Dacă ne dai putere
şi ne eliberezi drumul, atunci o să te preamăresc şi o să-ţi aduc
laudă în toată lumea. Dar dacă ai să ni-1 iei, atunci o să-mi
guşti răzbunarea

—Am o idee, a spus Mână. Ridică-te.

Vorbise la telefon cu nişte cunoştinţe de-ale lui din cercu­
rile medicale din St. Louis şi aflase de un spital din Mexic
unde se făceau operaţii experimentale pe măduva spinării.
-U n d e ?
—Chiapas.
-N u .
—Pe cuvântul meu.
înlocuiau vertebrele cu unele din ceramică făcute după
mulajele celor originale, iar măduva mai întâi o congelează
- Mână a spus tratam ent prin şoc hipoterm ic - ca să accepte
mai uşor tratamentul, grefele de nervi periferici...
— Asigurările n-or să plătească aşa ceva, i-am atras eu
atenţia.
Mă ridicasem în picioare şi stăteam amândoi lângă tabloul
cu portocala roşie. Pictorul care făcuse portocala aia nu era
în toate minţile.
—Şi ce ? Ai tu bani, a spus Mână.
Aveam. Aveam! Eram extaziat la gândul de a-i folosi
acum. O să fo lo sesc nenorociţii ăia d e ban i! Puteam să folo­
sesc banii. Banii aveau un scop. Eram pentru prima dată con­
ştient de o rânduială divină. De asta primisem banii. Totul
285
căpăta sens. Bineînţeles că există o logică! Există o rânduială!
Un bec, nişte bani veniţi din senin şi acum asta.
„Doamne Dumnezeule, asta e ultima ta şansă."
Eram convins că tratamentul mexican o să coste fix optzeci
de mii de dolari. O să funcţioneze. O să fie greu, dar era po­
sibil. Uneori greutăţile îţi apar în cale şi tu trebuie să te arun­
ci cu capul înainte şi să găseşti rezolvarea. O să plătesc să-l
ducem pe Jack până acolo, indiferent cum. Oare exista un
elicopter special ? „Un avion militar", a spus Mână. Atunci
o să ne lipim de un aiâon militar care merge oricum încolo.
Sau poate mergem la cargou, într-un avion obişnuit. Nu vă­
zusem niciodată o targă în avion.
—O să coste mai mult de optzeci de mii, a spus Mână. Cu
totul o să ajungă la mai mult de jumătate de milion.
— Nu, nu, am spus eu. O să fie optzeci de mii. N-o să
coste mai mult de atât.
Există un motiv. Asta e momentul în care motivul devine
limpede. A renunţat.
In Hawaii era abia ora cinci, aşa că am sunat-o pe Cathy
Wambat să mă asigur că puteam să am acces la bani imediat.
O să dureze o zi sau două ca să lichidez fondurile mutuale,
a spus ea, şi o să plătesc comisioane. Bine, am spus eu. Cât aveam
disponibil în bani lichizi ? Cam douăzeci de mii, a spus ea,
într-un cont curent. Nu-i investiserăm încă. Bun, am spus.
Douăzeci de mii ne ajung ca să pornim operaţiunea, sigur.
Or să-şi dea seama că ne permitem să plătim intervenţia, or
să ştie că suntem serioşi. Cum rămâne cu banii lichizi ? am
întrebat. Cum fac rost de ei ? M-am gândit că ar fi mai bine
să-i am cash, ca să pot să demonstrez că-i am, clar şi fără
ezitare. Ea a sugerat un transfer telegrafic. Dura mai puţin
de o oră, a spus. Am fost de acord dar nu eram sigur. Aveam
la dispoziţie ora aia ? O să ştim de îndată ce ajungem în Mexic.
A sunat telefonul public. Era mama. O sunase Cathy şi
îi dăduse numărul. Era două noaptea. Nu voiam încă să vor­
besc cu ea. Cathy nu ştia pentru ce vreau banii, dar o sunase
oricum pe mama. Vin acolo, a spus ea. I-am spus că îl ducem
pe Jack în Mexic şi că o să plecăm înainte să ajungă ea aici.
286
Am implorat-o să nu pună întrebări - planul era încă în sta­
diu incipient. O să fie greu, dar era posibil. Putea să vină cu
avionul, a spus. I-am zis să aştepte până a doua zi - poate
ne putem întâlni în Mexic. Cum să ajungă în Mexic din
Memphis ? a întrebat. Nu ştiu, am spus eu. Ne faci să pier­
dem timpul. Am pus-o să jure că n-o să le spună părinţilor
lui Jack de planurile noastre. N-ar înţelege.
Bun, deci cum puteam ajunge în Mexic ? Ştiam că e prea
departe pentru un zbor cu elicopterul. Dar cum să facem rost
de un avion militar ? Mână avea, sau aşa credea, o relaţie în
Kansas, la baza aeriană Whiteman. Deci să mergem cu avionul
până în Kansas. Prea departe. Mână şi-a amintit de un tip pe
care-1 cunoştea la baza din Peoria - cineva de la Garda
Aeriană de-acolo. Peoria era mult mai aproape. Cu elicop­
terul până la Peoria şi de acolo în Kansas ? Sau poate un avion
de la baza navală de la Marile Lacuri ? Nu, nu, acolo nu aveam
cunoştinţe. Va trebui să mergem cu maşina o parte din drum:
de la Fond Du lac la Peoria
de la Peoria la Whiteman
de la Whiteman la Mexico City.
Dar de ce să mai trecem prin Whiteman ? Poate puteam
să sărim peste Whiteman. Dar aveau avioane cu reacţie în
Peoria, sau numai din alea cu elice ? Mână cugeta. Mână a mai
dat câteva telefoane. în scurtă vreme aveam certitudinea că
doctorii ascund ceva. îi vedeam vorbind între ei, cu figuri pre­
ocupate, iar unul dintre ei a ridicat vocea, furios pe ceilalţi,
dar aceştia l-au liniştit. Ne evitau. Ne evitau privirile! Exis­
tau disensiuni în interior. Cineva o dăduse în bară. Şi acum
era prea târziu să mai repare ceva. Trebuia să intervenim noi.
Dar figura cu elicopterele şi avioanele dădea greş. Mână
îşi suna cunoştinţele, dar nu reuşea să obţină ajutor. Oamenii
obişnuiţi nu erau plimbaţi cu avioane militare, şi numai ru­
dele ar fi putut obţine autorizaţia să-l transporte cu un zbor
comercial. Poate să mituim un angajat al companiei aeriene ?
Prea riscant. Ştiam că s-ar putea să fim nevoiţi să-l ducem
noi cu maşina. Probabil că n-o să avem de ales. O să închi-
riem o dubiţă. Drumul o să ne ia cam treizeci de ore, am
\ 287
calculat noi. Poate mai mult ? Patruzeci. O să-i sunăm pe pă­
rinţii lui de pe drum. Or să-şi dea seama că e cea mai bună
variantă. Or să ştie că, deşi ei renunţaseră, noi nu, şi merita
să încercăm. Aveam destui bani, o să le spunem. Avem optzeci
de mii de dolari care ajung pentru tot. Va trebui să le dăm
doar puţine detalii, ca să nu încerce să ne găsească, să ne
oprească. îşi vor fi pierdut minţile până atunci şi n-o să pu­
tem să avem încredere în ei. Or să ne mulţumească până la
urmă. O să-l salvăm pe Jack, şi va trebui să ne mulţumeas­
că. Oare o să fim op^ţi la graniţă ? Nu ştiam. Am putea să-l
ascundem. O să para că doarme. O să coborâm targa, ca să
semene cu un pat. O să luăm o mulţime de perne.
Am întrebat încă o dată şi ni s-a spus că o să mai dureze
cel puţin douăsprezece ore până să-l putem vedea. „El ar vrea
să ne vadă", i-am spus doctoriţei şi ea a dat din cap şi a fost
de acord, dar a spus că trebuie să mai aşteptăm douăspre­
zece ore. O s-o încuiem în birou. îi operau nişte vertebre din
partea de jos, apoi trebuiau să elibereze presiunea asupra tul­
pinii nervoase care duce spre creier şi apoi...
E ora trei dimineaţa. Am ieşit în parcare să ne luăm la
întrecere. Eram atât de încordaţi, încât simţeam nevoia să aler­
găm. Ne-am întrecut de la un capăt la altul al parcării, evi­
tând maşinile, în lumina becurilor stradale care ne făceau şase
umbre rapide. Linia de sosire era un gard viu scund, aspru
şi negru - cel care sărea primul peste el câştiga. Aveam treabă,
dar nu sosise încă momentul; toate la timpul lor. Când se
face dimineaţă în Mexic, îi sunăm şi îi anunţăm că venim; când
starea lui Jack se stabilizează îl luăm. Dar deocamdată tre­
buia să ne umplem timpul cu ceva, fără să dormim, aşa că
alergam prin parcare, şi Mână imita felul în care aleargă Jack,
cu pieptul înainte, cu bărbia în faţă de parcă era mereu la linia
de sosire.
La ora cinci eram înăuntru şi mama lui Jack a venit de la
reanimare. Ne-a spus că activitatea cerebrală a lui Jack era
minimă şi scădea de la o oră la alta. Ce înseamnă asta ? am
întrebat eu. A răspuns că înseamnă că nu mai detectau
288
activitate craniană - craniană a spus? nici măcar nu se spune
aşa - şi că se ducea. N-a spus că c în moarte cerebrală. A spus
că activitatea cerebrală se diminua, sau aşa ceva. Mână voia mai
multe detalii, dar ea nu le ştia. Ea şi soţul ei nu puneau între­
bările corecte. Trebuia să luăm problema în mâinile noastre.
Deci i-au făcut tomografie ? a întrebat Mână. Bineînţeles, a
spus ea. Nu reacţionează la nici un fel de stimuli, a spus. Asta
nu înseamnă nimic, am zis eu. Activitatea cerebrală nu poate
fi măsurată. Nu poate! am spus. Ai dreptate, a intervenit
Mână. Mama lui Jack a plecat, şi Mână a spus că a citit despre
asta în nişte reviste şi că probabil aveam dreptate. Nimeni
nu ştie de fapt nimic despre activitatea cerebrală. Nu poate
fi măsurată. E o ştiinţă inexactă. Mână şi cu mine n-am dat
aproape nici o importanţă cuvintelor ei.
Mână s-a dus din nou la Walgreen’s şi a cumpărat un atlas
şi a căutat cel mai bun traseu. Am întrebat o asistentă de
vârsta noastră, neagră şi voinică, cât ţine o perfuzie. O să avem
nevoie de şase. O să luăm zece. Am întrebat dacă există apa­
rate portabile, aparate care pot fi conectate la un generator
şi încap într-o maşină. Mână era sigur că toate maşinăriile
există şi în variantă portabilă şi că trebuia să poată funcţiona
în cazul unei pene de curent. Asistenta ne-a explicat că spi­
talul avea ceva care ar putea funcţiona, dacă era instalat adec­
vat. La urma urmei aveau aşa ceva şi în ambulanţe. O să
mergem dimineaţă la magazinul de electrice să cumpărăm ce
ne trebuie. La ce oră se deschid magazinele ? Electricele de
obicei la şase. Timpul s-a scurs repede până la cinci, apoi s-a
oprit. Intre cinci şi şase ne-am dat palme ca să nu adormim,
să rămânem vigilenţi. Nu erau nici un fel de noutăţi.
La şase Mână s-a dus la magazinul de electrice şi s-a în­
tors cu prelungitoare şi cabluri şi liţă - n-am pus întrebări -
şi un mic generator, pe care a dat sute de dolari. La şapte şi
jumătate am plecat să închiriez duba. Nu eram foarte departe
de birourile firmei Enterprise, aşa că m-au luat ei cu maşina.
A durat prea mult. Am aşteptat în parcare o jumătate de oră,
înjurându-i, plănuind să le fac praf duba. A apărut un tip tânăr
\ 289
isteţ şi zâmbăreţ, cu gulerul tricoului ridicat, care m-a invitat
în birou şi după douăzeci de minute eram înapoi în parcarea
spitalului cu duba de culoarea sucului de struguri, şi ne-am
apucat să scoatem scaunele. Cele două scaune din spate tre­
buia să dispară, dar ce^ă facem cu ele ? Le-am lăsat pe tro­
tuar şi ne-am gândit că o să le ascundem mai târziu în pădure,
de cealaltă parte a străzii. Trebuia să ne gândim la atâtea
lucruri. Poliţia o să-mi găsească maşina cu care veniserăm până
acolo şi or s-o remorcheze şi or s-o ţină la ei când or să afle
că l-am luat pe Jack.jm i păsa ? Nu reuşeam să mă hotărăsc.
Nu, nu-mi păsa prea mult. Am mutat-o oricum în capătul
parcării, în spatele clădirii, aproape de tomberoane, dar tot
mă aşteptam să n-o mai găsesc. Am mutat în grabă tot ce-am
putut din portbagaj în dubă. Duba era o maşină puternică
şi puteam să mergem cu viteză. Chiar dacă luam câte o amendă
în fiecare stat, tot nu conta. Era o parte inevitabilă a călăto­
riei. Dacă aveam să conducem amândoi, nu va trebui să dor­
mim sau să ne oprim. O să fie tot mai cald pe măsură ce o
să ne apropiem de locul spre care o să-l ducem pe Jack să fie
salvat, unde o să se trezească şi o să spună Mama mă-sii,
băieţi, unde dracu9sunt ? şi noi o să-i spunem ce s-a întâm­
plat şi el o să fie extrem de uimit, dar nu foarte surprins. In
vreme ce el o să se refacă, toată lumea o să vină să-l vadă şi
până la urmă o să ne întrebăm dacă n-ar trebui să rămânem
naibii de tot în Mexic, toţi trei. Aici pământul e mult mai
ieftin chiar decât în Phelps, nu-i aşa ? Ba bine că nu. Poate
că sănătatea lui Jack o să fie fragilă după operaţie. O să fie
ca Kennedy, o să poată să joace touch football1 şi să se simtă
foarte bine, dar în acelaşi timp o să fie sensibil, n-o să mai
fie niciodată în putere. Kennedy! La dracu’, cu el semăna!
Sau poate semăna numai la păr, din cauza pieptănăturii ăleia
cu cărare. Sau poate numai din pricina faptului că aveau acelaşi
nume. încercam să gândesc şi îmi feream ochii de soarele

1 Sport foarte asemănător cu fotbalul american şi rugbiul, dar în

care nu este permis contactul fizic.

290
dimineţii, care era aproape de linia orizontului şi striga la
mine, în timp ce mă uitam la Mână care se întorcea în fugă
dinspre pădure, unde ascunsese scaunele. Se făcea deja foar­
te cald, deşi era atât de devreme, când mama lui Jack a ie­
şit din spital şi a venit spre noi cu mâinile împreunate
deasupra capului...

—Nu începe din nou, a spus Mână.

—Nu încep, idiotule.
—Nucuindividulăstaînmaşină.
—Nu încep.
Taavi nu spunea nimic.
Drumul se scurgea spre Părnu, un orăşel cu clădiri bon-
doace de cărămidă roşie, în centrul căruia se ridicau turlele
unei clădiri oficiale pătrăţoase, de culoarea vinului roşu. Aici
o să coboare, a spus Taavi.
—Aici, opreşte, te rog, a spus. Am oprit la o benzinărie.
Mână i-a dat adresa lui şi Taavi a spus că o să-i trimită o ca­
setă şi ne-am luat la revedere. Taavi a coborât şi a traversat
parcarea cu paşi vioi, îndreptându-se spre staţia de autobuz
de pe partea cealaltă a străzii. Am scos din buzunar toate măr­
cile germane şi i le-am dat lui Mână.
—Bun, a spus Mână. Speram să faci asta.
A alergat după Taavi.
L-a prins din urmă la marginea străzii şi i-a dat bancno­
tele, echivalentul a vreo opt sute cincizeci de dolari.
—Pentru trupă, a spus, nu pentru vodcă!
Taavi a râs şi i-a mulţumit şi a traversat strada în fugă.
Mână s-a întors la maşină, a intrat şi a dat căldura mai tare.
—Ce bine-a fost! a spus.
Am ieşit din parcare. Am trecut pe lângă Taavi, care aş­
tepta autobuzul, dar n-am vrut să ne mai vadă, aşa că nu i-am
făcut cu mâna.

—încă mai vrei ? a întrebat Mână.

- Da. \
 La ora asta copiii ieşiseră sigur dc la şcoală. Era aproape
patru şi în lumina din ce în ce mai slabă - doar un strop de
galben într-o mare puţin adâncă de alb - îi vedeam peste tot
pe micuţi. Acum conducea Mână şi am trecut de zonele rezi­
denţiale din apropierea ^rumului principal, între şinele de calc
ferată şi ocean. Ştiam unde sunt copiii; acum nu mai trebuia
decât să îngropăm comoara.
Mai aveam cel mult o oră de lumină. Am ieşit din oraş şi
după câţiva kilometri am ieşit din şosea în dreptul unui fel
de rezervaţii forestiere. Am luat-o pe un drum şerpuit, am
trecut peste liniile ferate şi am ajuns la răspântia cu trei dru­
muri. Mână a oprit.
—E un loc la fel de bun ca oricare altul.
Am fost de acord.
Am ieşit din maşină şi am studiat zona. Am găsit un co­
pac strâmb la vreo cincisprezece metri de răspântie. în spa­
tele copacului exista deja un fel de văgăună - casa unor
veveriţe de pământ sau a unor şerpi. Era suficientă. Am scos
un sul de bancnote din şoseta stângă. Mână a început să mă­
soare cu piciorul distanţa de la ramificaţia drumului până la
copac, călcând atent, încet, de parcă ar fi măsurat o cameră.
Număra concentrat, aşa că mi-a venit o idee haioasă. Ceva
haios de spus.
—Patru şase doişpe zece unu doi şase...
Era tare.
—Termină, cretinule.
—Nouă optzeci doişpe patru.
Supertare.
—Mi-a ieşit ?
y

—Da, prostane.
-H a!
—Ce e?
— Huo, tocmai am reuşit să te influenţez cu puterea
mintii!
y

A luat-o de la capăt şi când a terminat măsurase două­

zeci şi trei de paşi. A rămas la marginea gropii. Pădurea era
tăcută şi nemişcată.
292
 —în ce pui comoara ? a întrebat, fără să-şi ridice privirea.
—Nu ştiu ? Avem vreun cufăr ?
—Nu. Dar ne trebuie ceva. Mai ai chestia aia pe care ai
cumpărat-o în Maroc ?
—Cutia aia pentru bijuterii ? Aia ?
—Îhî.
—Nu, aia e pentru mama. Nu putem s-o folosim, am spus,
dar ştiam bine că aşa o să facem.
în pădure era linişte.
Am cotrobăit prin rucsac şi am găsit-o. Am îndesat banii
în cutia argintie şi grosolană, bătută cu mărgele de sticlă co­
lorată. Bancnotele nu încăpeau. Am scos jumătate din ele, iar
pe celelalte le-am împăturit în patru şi le-am înghesuit înăun­
tru şi chiar şi aşa capacul abia se închidea. Erau cam două mii
de krooni înăuntru, dar ne-am fi dorit să fie mai mult. Ne
era din ce în ce mai greu să scăpăm de banii ăştia nenorociţi.
Mână a săpat în spatele copacului.
—O îngropăm la jumate de metru adâncime sau mai mult,
apoi înfigem un cuţit în pământ în locul respectiv.
—Ce cuţit ?
—Ala pe care l-ai cumpărat în Marrakesh.
—Nici nu mă gândesc. L-am luat pentru Mo şi Thor.
—Avem nevoie de el. Fără cuţit n-o să arate cum trebuie.
Am fost nevoit să recunosc că ar arăta mult mai mişto cu
un mâner de cuţit ieşind din pământ. Am scos cuţitul şi Mână
l-a înfipt în pământ, chiar deasupra comorii. Arăta ca lumea
cuţitul ăla ieftin cu decoraţiuni complicate în pădurea aia esto­
niană îngheţată, în liniştea aia.
—Ce poveste punem pe hartă ?
—Cum?
—Ne trebuie o poveste. Să explicăm cum a ajuns aici. De
exemplu, nişte marinari marocani care fugeau de hoţi au hotă­
rât că Părnu e cel mai sigur loc în care pot să-şi ascundă co­
moara.
După ce a spus-o, Mână a hotărât că suna perfect. „Asta
e povestea" a spus. îmi plăcea şi mie. Mi-ar fi plăcut la
nebunie când aveam nouă ani. Ar fi imprimat o cu totul altă
dirccţic copilăriei mele. O veritabilă com oară îngropată.
Chiar dacă puştiul respectiv n-o să creadă partea cu maro­
canii, îi va lărgi oricum orizontul, îi va deschide mintea spre
atâtea posibilităţi; numai găsitul comorii ar putea să ţină co­
pilul - şi pe prietenii lu/şi pe prietenii prietenilor - departe
de cerul plumburiu şi jos al adolescenţei; de câte ori vor cre­
de că au văzut tot ce era de văzut sau, dimpotrivă, că extra­
ordinarul nu e posibil - şi ce ciudat e că aceste două lucruri,
atât de diametral opuse, există mereu împreună într-o minte
blazată - or să-şi aminlbască de comoară, de marocanii fugari,
de faptul că au găsit banii aici, în pădurea asta bătrână, aproape
de şine, pe drum spre orăşelul lor...
Mi-am dorit atât de tare aşa ceva când eram mic. Cu aşa
ceva cerul meu ar fi fost mai înalt.
Am acoperit cuţitul cu o creangă lungă şi subţire, plină
de ace. Apoi am aşezat trei crengi lungi în jurul copacului,
într-un fel de triunghi, unul care ar fi putut fi observat de
posesorul hărţii, dar nu şi de trecătorul obişnuit. Ca la un
semn, a trecut pe lângă noi un cuplu în costume de jogging
şi ne-au aruncat o privire fugară. Mână s-a prefăcut că stu­
diază flora. Eu le-am făcut cu mâna.
înapoi în maşină, după ce am dat drumul la căldură, am
desenat harta. Eu voiam să pară veche şi autentic marocană,
dar mă temeam că pixul o să-i trădeze provenienţa recentă.
Voiam să fie misterioasă, cu o aură criptică şi străveche, dar
fără referiri oculte.
—De ce desenezi lama ? a întrebat Mână.
—E înfricoşător ?
—Evident că e.
—Prea târziu.
—Măcar fă-1 să lucească. Cuţitele lucitoare sunt mai pu­
ţin înfricoşătoare.
Am făcut lama să lucească. Mână a scris în stil marocan
- cu toate că nu e foarte priceput la scris - şi a inventat re­
gulile.
—Dă căldura mai tare, a spus. Se făcea tot mai frig. Crezi
că hârtia de matematică strică atmosfera ?
294
 —N-avem de alt fel, am spus.
—Ce-ar fi să ardem marginile ?
—Nu, lasă. E un truc prea ieftin.
—Merge, a spus Mână. Or să creadă. Trebuie s-o facem.
—Refuz.
— Ce fel de hartă e desenată pe hârtie de matematică
zdrenţuită de la spirală ? O să pară făcută de un idiot.
—Ai chibrituri ?
— în trusa de prim ajutor, a spus, întinzându-se să-şi ia
rucsacul de pe bancheta din spate. A găsit chibriturile. Voiam
să fac eu figura cu arsul marginilor.
—Dă-mi-le mie, am spus. Am ieşit din maşină, am aprins
un chibrit şi am apropiat flacăra de hârtie. Flacăra lichidă a
muşcat din foaie şi atunci am suflat în ea şi am stins-o. Aveam
mâinile atât de reci, încât abia mi le puteam mişca. Am atins
flacăra de hârtie în alt loc şi am stins-o din nou. Mai aveam
un singur chibrit şi l-am folosit pentru colţul din dreapta al
foii, aici, aici şi aici. Am suflat în cele trei mici focuri şi pe
urmă am încercat să sting şi chibritul. N-am putut. Nu re­
uşeam să suflu. Am deschis gura, dar nu-mi găseam suflul.
Mă simţeam ameţit. Jumătatea de sus a câmpului vizual a
început să mi se întunece. Am deschis portiera şi m-am aşezat
în maşină.
—Trage portiera, a spus Mână. îngheţăm.
N-am putut. Nu-mi simţeam mâinile. Un frison m-a stră­
bătut din cap până-n picioare, de parcă îmi adormise tot cor­
pul, ca şi cum un picior ar putea să doarmă. Mi-a zguduit
coastele şi le-a gâdilat. Părea să-mi mişte organele, schimbân-
du-le între ele, dându-le la o parte, lăsând în loc goluri şi apoi
înlocuindu-le.
Aerul era atât de limpede! Respiraţia noastră era atât de
limpede!
—Inchide-o! a strigat Mână.
Mi-am regăsit mâinile. Am închis portiera.
—Drăguţ, a spus el luând harta în mână. Arată mult mai
bine. v
Vederea mi-a revenit şi am < it încet. Isuse!
295
 —Ciudatule, a spus el.

Iată harta:

296
 Vedeţi cum am făcut cuţitul să lucească ? Cred că mi-a ieşit.

Trebuia să găsim un copil, băiat sau fată, singur, pe drum

spre casă şi să-i punem harta în cale, băgată într-o sticlă. Suna
bine în teorie, dar a devenit imediat imposibil de pus în prac­
tică. Străzile erau prea aglomerate şi, în plus, dacă alegeam
un copil, ne-ar fi văzut cum îi aşezăm sticla în drum şi s-ar
alege praful de tot misterul.
—Atunci o lăsăm în tufişuri, a spus Mână. Găsim nişte
tufişuri pe o stradă puternic circulată.
—Dar dacă o găseşte un părinte ?
—Ai dreptate. Nu merge.
Am hotărât s-o dăm pur şi simplu unui copil. Să ne dăm
jos din maşină şi să i-o dăm. Nu, mai bine unui grup de copii,
ca să se simtă în siguranţă - un copil singur n-ar lua nici­
odată o sticlă cu o hartă înăuntru de la doi străini, nu-i aşa ?
Dar dacă puştii le spun părinţilor că au primit harta de la doi
americani, atunci părinţii, temându-se să nu fie vorba de o
capcană întinsă de nişte pedofili, le-ar interzice cu siguranţă
să se ducă să caute comoara...
—Ar trebui să procedăm foarte direct, a spus Mână. O
să găsim un puşti însoţit de taică-său şi le-o dăm.
—Nu. Nici gând. Care mai e distracţia ? Ce copil vrea să
plece la vânătoare de comori cu taică-său ? Nu, nu.
—Bine. Am înţeles. Căutăm o bicicletă parcată în faţa unei
case şi prindem sticla de bicicletă. Aşa o să fim siguri că ajunge
la copil, că o găseşte singur...
—Bun. Aşa facem.
Era o idee bună. Şi în plus sporea misterul întregului plan.
Biciclete estoniene! Poate că erau altfel. Cu spiţe mai sub­
ţiri - sau curbate.
Ne-am învârtit cu maşina prin zona rezidenţială, un ames­
tec de case solide si banale de suburbie - nu foarte diferite
de cele din oraşul nostru, de fapt - şi cocioabe, magazii şi
parcele goale. Dar după douăzeci de minute era aproape în­
tuneric şi nu văzuserăm nici o bicicletă.
— Copiii ăştia nu merg cu bicicleta ? Care-i problema ?
297
 —E iarnă. E prea frig.
—Eu mergeam cu bicicleta iarna.
—Da, cum să nu.
—Ba m ergeam . Aveam de împărţit ziare.
Se vedea oceanul. D^ne de nisip se ridicau imediat în spa­
tele ultimului rând de case. Am întors.
Am trecut de ultimele case şi am intrat pe un drum în­
gust care şerpuia printre ierburi înalte care se ridicau din
gheaţă şi zăpadă, ca nişte peri lungi dintr-un scalp alb şi rece.
Am trecut peste un pj>deţ şi aproape am ajuns la plajă şi ah!
- lumină! Era mult mai multă lumină aici. Soarele apunea,
sau tocmai apusese - nu era foarte limpede, pentru că cerul
era gri cu roz şi pătura de nori acoperea soarele, în cazul în
care mai era încă pe cer. Deasupra noastră cerul era sidefiu,
roz şi albastru şi argintiu, ca nişte băltoace lăsate în urmă de
maree.
Am sărit din maşină şi am început să scârţâi prin zăpadă.
Vântul era rece şi tăios. Plaja era o întindere de lamele zimţa­
te de gheaţă, zeci de farfurii albe sparte, iar apa puţin adâncă
îngheţase. Spre dreapta, aproape de apă, era un balansoar
înjghebat din două cauciucuri legate între ele. O simplă silu­
etă care se profila pe fundalul peticelor de alb şi roz împle­
tite în fire grosolane şi panglici delicate. A început să ningă.
Am alergat înapoi spre maşină, urlând:
—Asta e !
—Asta e !
—Adu bandana!
—Şi banda adezivă!
Mână a dispărut în maşină şi apoi a ieşit, a închis portiera
şi a venit spre mine alunecând pe gheaţa albă şi neregulată,
ca nişte colturi de stâncă.
’A . *

—In leagăn ?
-M d a .
—Bine.
Ne-am gândit să ascundem harta în interiorul cauciucu­
lui. O să fie în siguranţă şi o să fie descoperită la primăvară.
Am alergat spre leagăn, iar picioarele noastre făceau să geamă
298
pojghiţele de gheaţă. Când am ajuns, am văzut că frânghii­
le leagănului erau nişte dungi negre, groase, iar pe cauciu­
curi şi în interiorul lor se aşezase zăpada.
—O s-o punem în interiorul cauciucului ăstuia, în partea
de sus, am spus eu. Acolo n-o s-o ningă.
—Cum o s-o faci să stea ?
— O să pun banii în bandană şi pe urmă o s-o lipesc...
Doamne, ce frig e! Deja nu-mi mai simt degetele.
—Grăbeşte-te!
Am pus un sul de bani marocani în bandana albastră şi
am împăturit...
—N-o împături, a spus Mână. Ruleaz-o.
—Ruleaz-o tu. Mâinile mele sunt moarte.
... harta şi am băgat-o în bandană.
—Banii pentru ce sunt ? a întrebat Mână.
— Ca să ştie că sunt bani adevăraţi în joc. Că or să mai
fie şi alţii pe lângă ăştia, când or să descopere comoara...
—Ca lumea!
A împăturit colţurile bandanei în jurul banilor şi al hâr­
tiei şi a lipit-o în interiorul cauciucului şi a înfăşurat banda
de jur-împrejur de câteva ori. Eu nu-mi mai simţeam decât
degetul mare de la mâna stângă. Degetul era ataşat de mână
printr-o legătură foarte slabă. In rest, nimic.
—S-a lipit ? am întrebat.
—Cred că da.
—Hai să mergem.
Ne-am întors la maşină, buf-buf cu portierele şi am dat
căldura la maxim. Zăpada acoperea parbrizul ca o crustă de
tifon. Ne-am îmbrăţişat dârdâind. Ne-am aşezat palmele în
dreptul gurilor de încălzire. Degetele ni se încălzeau repede,
degetele, sfărâmicioase de la frig, se topeau acum, se micşorau,
deveneau lichide. Le-am mulţumit contemporanilor şi îna­
intaşilor pentru miracolul căldurii şi am pornit motorul.

Am condus pe întuneric spr^ Letonia, am trecut pe lângă

Hăâdemeeste, Jaagupi, Treimani>iar zăpada se repezea spre
noi ca un roi de fantome, o armat^ de mici fantome fără
299
conducător. Am discutat despre probabilitatea să găsească
cineva harta. S-o găsească cineva înainte să vină primăvara.
Ca cineva să păstreze harta, să se ia după ce scrie acolo şi să
n-o arunce la gunoi.
—N-o să facă aşa geva din pricina banilor, am spus eu.
— Corect. A fost bună ideea cu banii ca momeală, a zis
Mână. Dar de ce am pus bani marocani în bandană şi esto­
nieni în comoara propriu-zisă ?
—La naiba!
—Am putea să nq$întoarcem.
—Nu, nu. Hai să mergem mai departe. Aproape am ajuns
la graniţă.
în oraşul de frontieră Ainazi am dat peste un punct de
control. O parte din mine spera să găsim militari sovietici şi
kalaşnikovuri. Am oprit şi Mână a coborât geamul. Un
bărbat în costum gros de fâs şi o mapă în mână ne-a între­
bat de unde venim: Talin, am spus; şi încotro ne îndreptam:
Riga, am spus. A vrut să verifice portbagajul; ne-am supus.
Ne-a pus să ne dăm jos - aerul era atât de rece, încât zgâria
ca o carte de credit frecată de un obraz neras - , după care
ne-a trimis spre o ferestruică dintr-o clădire mică, în spatele
căreia stătea o femeie tot în costum de fâs, care ne-a cerut,
în engleză, paşapoartele. I-am dat paşapoartele şi am observat
că avea pe birou o cutie cu bomboane de ciocolată. Ninsoarea
se rărea.
—Am o întrebare, a spus Mână.
—Da, a spus ea şi ne-a întins paşapoartele.
Trebuie să fie ciudat, m-am gândit, să lucrezi la un birou
în costum de fâs. Mână:
—Ai de gând să ne oferi şi nouă bomboane, sau nu ?
—Din astea ? a întrebat ea, arătând spre bomboane.
Mână şi-a dat ochii peste cap.
—Da, alea. Le ţii pe toate pentru tine ?
Femeia i-a aruncat o privire prefăcut exasperată, dar care
ascundea mare căldură, o privire care-i spunea clar că dacă
se întoarce a doua zi ar putea să rămână împreună şi mai
târziu să se căsătorească. Nu părea s-o deranjeze hainele
300
noastre jegoase şi feţele murdare. Promiseserăm să ne cum­
părăm haine noi, sau măcar nişte pantaloni, de cum ajungem
la Riga. Mirosul nostru era deja greu de ignorat.
Cu un zâmbet compătimitor, ne-a întins cutia prin fereas­
tră. Eu am luat una rotundă. Mână a înşfăcat trei.
Am mulţumit şi ne-am întors la maşină.
— Letonii sunt nemaipomeniţi! a spus Mână, trecând
graniţa.
—Mda, am spus. Letonii sunt cei mai tari!

Douăzeci de minute mai târziu:

—Oamenii ăştia nu sunt sănătoşi!

—Sunt duşi.
—Nu înţeleg, a spus Mână, care-i ideea. De ce să te porţi
aşa?
— Ce dracu’ i-am făcut noi tipului ăluia ? m-am mirat.
Eram înapoi în maşină, clocotind de nervi, după ce ne-am
oprit să punem benzină şi să cumpărăm Pringles la vreo trei­
zeci de kilometri de graniţă. Era întuneric şi am intrat în ben­
zinăria cu magazin şi cafenea, şi cele douăsprezece persoane
dinăuntru s-au holbat la noi de parcă am fi intrat cu un ve­
hicul pe pernă de aer cu cadavre atârnate de capotă.
Când am păşit înăuntru vânzătorul, un individ cu umeri
pătraţi şi fălci late s-a uitat chiorâş la noi, dar când ne-am uitat
şi noi la fel şi-a coborât privirea. Toată lumea ne privea fix.
Cu furie, cu suspiciune evidentă, cu ură curată, chiar amenin­
ţător. Ne-am apropiat de tejghea şi Mână i-a spus salut tipu­
lui, făcându-i cu mâna. Bărbatul n-a răspuns la salut. Am plătit,
iar omul ne-a aruncat restul pe tejghea cu un gest care ne spu­
nea să plecăm, repede, că nu eram bine-veniţi. Acum eram
la loc în maşină şi conduceam prin gheţăria aia, pe un drum
cu două benzi pe sens tăiat prinţr-o pădure întunecată cu co­
paci groşi şi drepţi. \
—Pe tine ar trebui să te placă,\m spus, referindu-mă la
faptul că Mână, cu aspectul lui arian, cu părul blond şi ochii
închişi la culoare, măcar părea de-al locului.
301
 —Dar tu eşti polonez, a spus el.
—La a patra generaţie, am zis.
Poate chiar mai mult. Din cauza numelui tatălui meu nu
mă mai simţeam prea ataşat de originea mea, de înaintaşii din
care se trăgea omul ăla,/
—Ştiu că o asemenea comparaţie o să sune ciudat, spu­
nea Mână, dar mă simt de parcă am fi negri şi am călători
prin sudul lui Jim Crow1. De parcă oamenii ăştia ştiu că sunt
nevoiţi să ne accepte banii, dar chestia asta nu le place de­
loc. De parcă toată luţ&ea de aici de-abia aşteaptă să plecăm.
Ce naiba, părem ciudaţi sau ceva ? Suntem îmbrăcaţi aiurea ?
—Tu arăţi ca un snowboarder şi eu ca un explorator ama­
tor, iar faţa mea arată a ceva în putrefacţie.
„De ce sunteţi aşa, oameni buni ?"
„N-ai dreptul să ne judeci."
„Vă cunosc."
„Am fost sub ocupaţie ani de zile. Suedezii, nemţii, ru­
şii. Apoi iar germanii, iar ruşii. în ultima mie de ani am avut
douăzeci de ani de pace. N-ai nici un drept să ne judeci. Nu
ştii nimic."
„Ba da, ştiu!"
„N-ai idee ce înseamnă viaţa, ce înseamnă durerea. Dure­
rea e mereu reală şi e mereu personală. E cel mai personal
lucru pe care-1 avem. Ne roade pe fiecare dintre noi în mod
diferit. N-ai cum să ştii..."
„Ba da, am! Am!"

0 vreme am condus ţinând volanul cu limba. Drumul era

gol şi uscat şi eu eram la volan şi eu am încercat primul. Mi-am
scos limba cât am putut de mult şi am obţinut un oarecare
control asupra maşinii. Mi-era uşor să ţin maşina în linie
dreaptă, dar n-am încercat să întorc. Apoi Mână s-a aplecat
spre volan şi a început să lingă volanul încercând să întoarcă.

1 Legile lui Jim Crow, în vigoare între 1878-1967 în statele din sudul
SUA, prin care negrii erau supuşi discriminării sociale în toate insti­
tuţiile publice.

302
Nu mergea la fel de bine dintr-o parte. O luam caş întruna.
Am şters volanul cu o cămaşă de-a lui Mână.
—A fost haios, a spus el.
Nu era chiar aşa haios. în căutare de mai multă distrac­
ţie, ne-am oprit o secundă să încercăm să ne rostogolim peste
capotă cum fac cascadorii, în caz că ne loveşte o maşină în
timp ce traversăm sau că alergăm pe cineva cu o armă. Am
oprit şi Mână s-a dat jos. Apoi eu am pornit, foarte încet, iar
Mână a venit în fugă dinspre marginea drumului, a sărit şi
s-a rostogolit peste capotă, aterizând în picioare pe partea
cealaltă. Mergea destul de bine. Apoi am schimbat locurile
şi am încercat şi eu. O clipă, în timp ce alunecam peste capotă,
am ştiut că aş fi putut să fiu un poliţist foarte bun. Dar să fii
poliţist înseamnă că poţi să reacţionezi numai... Destinul tău
zilnic e determinat de greşelile lumii...
Nu aveam eeci şi după câteva minute nu ne mai simţeam
extremităţile. In maşină am dat drumul la căldură.
—Nu-mi vine să cred că n-am încercat până acum.
— Ştiu, a spus Mână. E o îndemânare absolut necesară.
Cum stăteam opriţi pe marginea drumului, farurile noas­
tre păreau să fie singurele lumini pe sute de kilometri, cu toate
că, aşa slabe şi îndreptate în jos cum erau, nu luminau mai
mult de cinci metri în faţă.
—Hai să fugim, a spus Mână.
—Unde ? Pe drum ?
—Prin pădure.
—Bine.
Am coborât în fugă taluzul şi am intrat în pădure. Era
întuneric beznă. Eram sigur că unul din noi se va izbi de un
copac. Eu alergam cu mâinile întinse în faţă, ca un sprinter
orb. Mână ţipa ca o bufniţă. Fugeam cât puteam de repede,
evitând copacii, iar paşii noştri scârţâiau sonor pe solul haşu­
rat al pădurii. îmi lăcrimau ochii de la vântul rece. Lacrimile
îmi ţâşneau printre pleoape şi alunecau tremurat spre ure­
chi. Mână alerga şi el cu mâinile întinse. M-am întors puţin
să văd cât de departe ajunseserăm. Maşina se vedea încă, dar
foarte mică. Când eram mici, înainte să-l cunoaştem pe Jack,
303
Mână şi cu mine fugeam de copiii mai mari. La meciurile de
fotbal din liceu, care erau atât de plictisitoare încât era im­
posibil să le urmăreşti, aruncam cu ghinde în ci şi fugeam.
Nu ne prindeau niciodată; cunoşteam fiecare ascunzătoare,
fiecare rigolă şi podeţ jpeste pârâul care curgea prin spatele
terenului. Dumnezeule - tocmai am sărit peste un cerc de
pietre, rămăşiţele unui foc - ce căutam în Letonia ?
A început din nou să ningă. Totul era negru în jur, dar
copacii erau şi mai negri, iar zăpada dădea găurele în supra­
faţa nopţii. Respiraţiajnea a devenit mai zgomotoasă, îmi um­
plea capul, şi frunzele de sub paşi îmi loveau picioarele cu
mai multă forţă...
Am căzut. Pământul era moale şi a fost o uşurare să cad.
Era mai cald pe jos. Mână era în faţa mea şi continua să alerge.
M-am întors pe spate şi m-am uitat în sus printre crengile
negre şi împletite, cu vârfurile argintii. Respiram atât de zgo­
motos.
Aveam stele false lipite de tavanul camerei mele de acasă.
Camera fusese mai întâi a lui Tommy şi el pusese stelele, care
acum se dezlipiseră la colţuri şi se curbau. Nu sclipeau.
Obişnuiam să mă scol. Mă duceam spre camera mamei,
pe treptele reci, şi, imediat ce crăpăm uşa, deschidea ochii.
Ea nu dormea ca oamenii. Se odihnea, dar nu dormea nici­
odată. Vino încoace, scum pule, spunea şi dădea la o parte
cuvertura. Mirosea dulce, a lămâie; avea respiraţia atât de
caldă. Era atât de cald sub pătură, încât mă întrebam dacă ar
trebui să mă mai întorc în patul meu, la locul de sub pătura
mea rece, pe perna mea rece. Mă scărpina uşor pe spate câteva
secunde şoptind
Oh, Will
Oh, William
Oh, William, scumpule
Oh, William, dragul meu
Will, Will, fiul meu
apoi se oprea, lăsându-se în voia somnului sau a cine ştie
ce. Eu mă întindeam în pat şi mă uitam la tabloul de pe pe­
rete ce-mi părea alb cu negru în lumina ceţoasă. Tabloul
304
înfăţişa o barcă urcată pc capre, aplecată într-o parte, cu un lac
verde pe fundal. Sau poate un râu. Barca era la reparat - ta­
bloul se intitula La prim ăvară ridicăm pânzele - şi fusese
pictat de bunicul meu, mi-a explicat odată mama, în timp ce
priveam tabloul şi ea îşi ţinea mâinile pe umerii mei. Mă ui­
tam fix la tabloul ăsta, cu griurile lui galbene şi tonurile cenuşii
de albastru, cu alburile goale şi cu copacii goi şi îndoiţi şi cu
pământul răsucit şi noduros din spatele lor.
Uneori nu reuşeam să adorm şi coboram uşor din pat -
dinspre figura ei se auzea, ca o respiraţie, „Hai, puiule, du-te
înapoi în pat" - şi deschideam încet uşa, care fâşâia pe covor,
apoi o închideam la fel de uşor, cu acelaşi fâşâit şi pe urmă
rămâneam pe hol, în faţa dulapului cu lenjerie şi mă jucam
cu uşile lui glisante, deschizându-le şi închizându-le pe rând.
Adesea dormeam jos în dulap învelit cu prosoape. Puteam
să dorm oriunde; îmi plăcea s-o aud cum mă caută de dimi­
neaţă. Dormeam în baie, cu capul sub toaletă. Dormeam în
camera de zi, sub măsuţa de cafea din sticlă, şi mă trezeam
cu ochii la fundul alb al paharului meu de lapte din noaptea
trecută; în maşină dormeam iar şi iar, pe scaunul şoferului,
aşa cum făcuse şi ea adesea în excursiile lungi, când trăgea
pe dreapta să se odihnească pe autostrada pe care aerul în­
cins tremura.
„Mână, tu eşti ăla de care n-am fost siguri niciodată. Când
era ceva de făcut, nu veneam la tine. Eu mă duceam la Jack
şi Jack venea la mine. Aveam încredere în Jack. Am încre­
dere şi în tine, dar ştiam, nu numai eu, că n-o să fii alături
de noi - nu mereu. Erai de obicei cu noi, dar trebuie să fii
prezent mereu. Să fii bărbat înseamnă, în primul rând, să fii
prezent, Mână."
„Iar vorbeşti despre taică-tău."^__
„Ba nu!" ’
„Ba da."
„Da, despre el vorbesc. El n-a fost lângă mine, şi asta în­
seamnă că tu trebuie să fii! înseamnă că ştiu să deosebesc un
bărbat de un vierme. Şi mai înseamnă că n-am nici un pic de
305
răbdare cu bărbaţii care se poartă ca nişte viermi. Cu bărba­
ţii care nu sunt niciodată prezenţi."
„Dar ideea întregii călătorii, Will, e să nu fii prezent. Nu
eşti nicăieri. Unde eşti ? Cui îi eşti alături ? Ai traversat ju­
mătate de lume, ai merş/cu 160 de kilometri la oră prin ţări
despre care nu ştii mai nimic."
„A fost o vreme când plănuiam să mergem în spaţiu."
„Eu plănuiam. Eu eram ăla."
„Când vorbeam dacă să lăsăm tot ce avem şi să plecăm
în spaţiu. Ce am face âacă ni s-ar oferi şansa să mergem în
spaţiu într-o misiune de explorare, fără să ne mai putem în­
toarce. Să nu ne mai vedem niciodată familia şi prietenii.
Aveam de ales între lume şi ce puteam vedea cu ochii."
„Eu am spus că aş pleca."
„De asta ne făceam griji din cauza ta, Mână."
„Acum n-o să mai plec."
„Acum n-ai mai pleca."
”NU*“ întinşi pe jos în pădure şi trebuia să ne gândim
Stăteam
ce să facem mai departe. Aveam o viziune şi trebuia s-o trans­
formăm în realitate. I-am spus lui Mână că o să mă urc în-
tr-unul din copacii ăştia înalţi şi, când o să ajung pe la şapte
metri, o să sar din el în alt copac, de care o să mă agăţ.
—Nu se poate, a spus Mână.
—Ba sigur că se poate.
—Tu nu poţi. Nu uita ce-ai păţit în Maroc.
—Acolo a fost altceva. Aia era o ţintă în mişcare.
—De data asta o să mori.
—O facem, am spus.
—Acum ?
—Lasă-mă o secundă.
Trebuia să mă odihnesc mai întâi. încă ningea. Trebuia
să fiu sigur.
Jack."
CC
„ ...
„Jack, ştiu că ne urăşti pentru ce facem. Ştiu că ţi se pare
prostesc. Ştiu că nimic din ce-am făcut nu e stilul tău.“
306
 » •••
„Jack, m-am chinuit să te visez. Te-am visat prins sub
gheaţă, treaz."
„ ... «
„Jack, Doamne Dumnezeule, ieri am mers printr-un soare
arzător prin păduri care semănau cu pădurile noastre. Jack,
te-am căutat printre copacii ăia, şi ştiu că e o prostie, dar în
Saly m-am uitat la o femeie care mai târziu a devenit Annette,
Mână a vorbit despre ceva care se cheamă multivers, şi eu
nu credeam de fapt nimic, nu eram convins că ce spune el e
valabil sau se bazează pe ceva adevărat, dar pe urmă, când
am auzit zgomotul furculiţei care se lovea de cuţit, m-am în­
trebat ce posibilităţi există şi pe urmă azi m-am trezit gân-
dindu-mă că o să te văd. Azi părea nu numai posibil, ci chiar
probabil. Era probabil aici, în peisajul ăsta care seamănă atât
de tare cu al nostru, de-acasă, şi... Multiversul e explicaţia pen­
tru vise, nu-i aşa ? La dracu’, Jack, chiar am crezut că o să te
vedem. Dar nici măcar nu ştiu dacă e posibil să trăiască în­
tr-un loc ca ăsta un alt tu, dacă ai murit în Wisconsin. Sunt
mai multe egouri care trăiesc deodată, mor deodată, sau are
fiecare propriul lui drum ? Ar fi trebuit să întreb. De ce n-am
întrebat ?"
„ .. . «
„Dar, Jack, am petrecut ziua asta în Letonia gândindu-mă
că o să te văd. Oamenii de aici seamănă cu noi, cu vecinii
noştri şi pădurile seamănă cu ale noastre; azi am mers pe un
drum - am luat-o pe acolo încercând să ajungem la tribul
Liv - care şerpuia printre pini exact ca drumul care duce la
Phelps, şi pentru o clipă m-am gândit că, da, era posibil şi,
da, Mână şi cu mine o să ajungem la tine. Mi-a trecut prin
minte o clipă că după următoarea cotitură o să dăm peste
lumină şi limpezime şi acolo o să fii tu şi o să fie ca o petre­
cere surpriză, înţelegi ce vreau să spun?"
„ ...
„A fost un moment când am crezut că aşa ceva e posibil,
că după un cot al drumului o să găsim o explicaţie şi un sfârşit
307
şi o să spunem Oh, da, în sfârşit. Sau Evident, evident, era
clar că aşa o să fie. Ceva, ştii ?“
«
» *••
„Jack, am fost deasupra Marrakeshului, în munţii Atlas,
am fost acolo la miezul/hopţii, sau aşa ceva, şi nu ştiam bine
de ce, dar am fost mai deştepţi decât toţi care ne-au urmă­
rit şi pe urmă am urcat, şi tot timpul cât am urcat eram si­
gur că o să apară un motiv. Atât de des în ultima vreme am
crezut că dacă ne punem cumva la dispoziţia întâmplării o
să primim un răspun *şi o să existe un motiv. Că dacă o să
vedem munţii Atlas pe întuneric şi o să fim obligaţi să ur­
căm până în vârful lor pe întuneric, odată ajunşi în vârf, după
ce o să trecem pe lângă soldaţi şi peste poduri, ni se va arăta
un motiv. Pentru că altfel, de ce am mai venit ? Propriile noas­
tre sisteme de ghidaj... ei bine, nu ştiu dacă funcţionează prea
bine în clipa asta, ne tot rătăcim pe străduţe înguste, unde
bărbaţii se ameninţă între ei cu cuţitul, în timp ce alţii ovaţio­
nează şi îi întărâtă, şi de multe ori m-am gândit că poate chiar
ăsta e răspunsul, că ne era dat să rămânem acolo cu ei, că
maşina din faţa noastră trebuia să încetinească, iar cea din
spate să ne înghesuie şi să ne ţină acolo, pe străduţele alea
întunecoase. Dar pe urmă maşina care ne urmărea a dispărut,
sau poate nici măcar nu ne urmărea, şi am mers mai departe
după maşina din faţa noastră şi omul ne-a arătat drumul spre
munţi. Totul s-a deschis în jurul nostru şi eram liberi să
mergem unde voiam. Eram acolo, sub cerul liber, şi eram
liberi să mergem unde voiam."
„...
«
„Aşa că am urcat pe munte, şi aerul era din ce în ce mai
prospăt şi mai rece, şi am luminat vârfurile copacilor cu faru­
rile, şi în tot timpul ăsta eram siguri că o să găsim un motiv
acolo sus, dar apoi am ajuns acolo, unde ne închipuiam că e
vârful, şi ne-am oprit şi am ieşit din maşină şi simţeam că sun­
tem pe o culme şi era linişte. Nu se auzea nici un sunet -
nici animale, nici apă, nici păsări, nici insecte, nici oameni,
nici măcar vântul printre crengile copacilor. Ajunseserăm pe
308
munte, în vârf, şi nu era nimic acolo. Jack, Mână şi cu mine
ne-am trezit de atâtea ori săptămâna asta în locuri despre care
credeam că or să ne spună ceva şi când am ajuns acolo ni­
meni nu ne-a spus nimic. La spital, Jack, eram sigur că ni se
spune ceva, că ni se dă o şansă, că banii ăia nenorociţi ser­
vesc la ceva şi că Mână şi cu mine suntem buni la ceva, dar
atunci mama ta a ieşit în parcare cu mâinile pe cap."
«
»...
„De câteva ori aici şi în savană au apărut oameni care ne-au
făcut semne şi le-am făcut şi noi semne, dar nu ştiu dacă ne-am
înţeles vreodată unii pe alţii. Uneori ne-am înţeles. Nu ştiu.
Am ales să vorbim limba banilor, şi nu ştiu dacă a fost cea
mai potrivită. Jack?"
CC
» ...
„Ştii, totuşi, cel mai rău a fost când eram în vârful mun­
telui ăluia şi mă gândeam că de fapt vreau să fiu jos, să fiu
urmărit pe străduţele alea. Nu vreau să-ţi spun toate astea
pentru că nu am dreptul să-mi doresc lucrurile astea şi sunt
sigur că ţi se pare jignitor, dacă ne gândim unde eşti tu şi de
ce, dar, Jack, când eram acolo pe munte şi ascultam fără să
auzim nimic, aşteptam şi nu auzeam nimic, şi ni se făcea frig,
voiam să fiu înapoi jos, pe străduţele alea. Jack, voiam să fiu
urmărit şi să urmăresc şi eu, voiam să fiu mai aproape de
moarte, decât să fiu acolo în linişte în vârful muntelui. Jack,
n-am idee dacă ştii ce linişte era acolo sus. Era atât de întu­
neric ! Era mult mai multă lumină pe străzile alea, şi până şi
cuţitul de la beregata bărbatului ţintuit la perete, pe aleea aia,
promitea atâta alinare, tăişul lamei părea să-mi promită atâta
iubire, avea să fie ca un deget care-mi mângâie gâtul şi atunci
când am coborât din maşină cu Mână şi aşteptam amândoi,
voiam să fiu din nou acolo jos, pierdut în ghetoul ăla. Acolo
jos existau reguli şi aveam ceva de făcut, erau puţine alterna­
tive şi asta aduce asemenea mângâiere, Jack!"
CC
„ ...
„Nu ţi-am spus niciodată, Jack, dar de multă vreme îmi
doream aşa ceva, voiam un fel de limită şi - partea asta n-o
309
să-ţi placă deloc - , înainte să te duci şi chiar după, visam cu
ochii deschişi la accidente de maşină. De multe ori când eram
la volan mi-am dorit să mă răstorn, să derapez şi să mă răs­
torn şi să cad din maşină şi să mi se întâmple ceva. Voiam să
aterizez în cap şi să-mi^pierd jumătate din el, sau să cad pe
picioare şi să-mi pierd unul sau pe amândouă - voiam să mi
se întâmple ceva, ca să am mai puţine opţiuni, ca pe harta mea
să existe un singur drum drept, trasat cu roşu. Voiam limi­
tări, frontiere care să-mi uşureze povara pentru că cel mai
mare chin, Jack, cândjjpram acolo sus, pe întuneric, era liniş­
tea ! Nu voiam decât să ştiu ce trebuie să fac. în ultimele luni
n-am avut habar, am fost paralizat de linişte, şi pentru o clipă
ceva mi-a vorbit, şi atunci am venit aici, am venit în Africa
şi din când în când am găsit răspunsuri, din când în când era
câte un cor şi cânta pentru noi şi ne arătau şi ne priveau şi
ne aprobau, dar la fel de des era tăcere, şi stăteam clipind în
soare sau sub cerul nopţii, şi trebuia să ne gândim ce să facem
în continuare."
,y . . . «
„Doamne, Jack, trebuie să fie un motiv pentru care fe­
meia aia din Londra, femeia nemaipomenită de la informa­
ţii, ne-a trimis aici, nu-i aşa ? Când eram acolo totul părea
să se petreacă la întâmplare şi ne-am spus ha, ha, deţinem con­
trolul, da, ha, ha, avem o săptămână şi iată-ne aici, de ce nu
- dar pe urmă, când eram în avionul spre Talin, am avut sen­
timentul pe care-1 ai de fiecare dată când soseşti într-un loc
aberant: te întrebi ce n-a mers bine în lume, de ai ajuns tu
acolo. Vrei să te întorci. îţi doreşti să nu fi plecat niciodată
de acasă. Ai făcut o greşeală. Toată lumea a greşit. E un
coşmar. îţi doreşti să nu fi plecat niciodată. Vrei să te arunci
la loc în patul tău şi pe urmă să dai banii pe CD-uri. Dar după
aia speri că în curând o să ţi se spună sau o să ţi se reamin­
tească ce cauţi de fapt acolo. Pe un aeroport, presupun, ai
înţelege dacă te-ar aştepta rudele sau cineva, mama, verii, un
unchi sau o mătuşă, nepoatele - i-ai vedea, poate, pe verişorii
durdulii, care ţi-ar arăta că şi-au făcut temele, sau aşa ceva,
şi atunci ai şti de ce ai venit. Dar mie nu mi s-a întâmplat
310
niciodată aşa ceva, ştii bine, şi când am aterizat în Estonia,
sau în oricare dintre locurile alea, nu era nimic, bineînţeles,
nu mă aştepta nimeni, nu ne aştepta nimeni acolo şi nimeni
n-avea nevoie de noi acolo. Nimic nu ne lega de nimeni de-a-
colo şi trebuia să creăm noi o legătură, presupun, pentru că
altfel nu eram decât noi, fără nici o cale de ieşire şi nici o plasă,
şi dacă nu eram decât noi, nişte fantome, nesemnificativi şi
nelegaţi de nimeni, nu nişte oameni, ci doar nişte ochi care
văd, atunci ceva nu era în regulă. Am simţit că ceva nu e în
regulă. Nu vreau să fim doar nişte ochi, nu-i aşa, Jack?"
<(
,,...
„Dar treizeci şi două de mii de dolari ? Ce porcărie mai
e şi asta ? Ce însemnătate ar putea să aibă ? Jack, am avut mo­
mente în viaţă când mi-am dorit să nu fiu nimic altceva de­
cât nişte ochi care văd, dar acum nu vreau să fiu doar ochi.
Vreau cuţitul ăla la beregată, Jack, sau să am grijă de poşe­
tele marocanelor ca toţi ceilalţi să poată să danseze. Iar cele
treizeci şi două de mii de dolari - ştiu că tu ţi-ai spune că
am fost un fraier nenorocit, ştiu că te-ai uita fix la mine un
minut întreg curăţându-ţi dinţii cu limba într-un fel care îmi
spune verde în faţă cât de prost am fost, dar eu chiar cred că
mi-a ieşit, că a început să-mi iasă. Din când în când îmi iese."
„ .. .
«
„Jack, în vârful muntelui nu se auzea nimic şi nu era nici
un fel de ordine. Nu era nici măcar o dungă pe mijlocul dru­
mului. Nu erau case, nici măcar animale. Dar pe străzile de
la poale, în timp ce urmăream şi eram urmăriţi, în timp ce
fugăream şi eram fugăriţi, era atâta ordine! O ordine genială!
Nu era nici un pic de îndoială - totul era regizat, totul era
acţiune. Un motiv! Un scop! O iubire născută din faptul că
le păsa că suntem acolo. Chiar dacă intenţia lor era să ne jefu­
iască sau să ne schilodească sau să ne ucidă, le păsa suficient
cât să ne ofere urmărirea! Exista un motiv pentru care măce­
larii îşi împingeau cărucioarele pline de sânge pe sub geamurile
caselor din care băieţeii auzeau cuţitele ascuţite încă, deşi de-a-
bia tranşaseră atâţia vitei, şi îşi cunoşteau viitorul. Exista un
motiv! Si eu voiam să fiu băiatul ăla din camera aia. Voiam
311
să fiu în camera aia, în siguranţă, între patru pereţi, să mă gân­
desc la o fată în straie musulmane care mergea împreună cu
mama ei pe străzile din Marrakesh şi le zâmbea unor străini
dintr-o maşină. Le zâmbea unor străini dintr-o maşină din
spatele vălurilor, Dumnezeule, poţi să-ţi închipui ? Asta era,
Jack, mama mă-sii! Vr^au să fiu în camera aia, Jack, să mă
gândesc cum într-o bună zi o să cunosc o Charlotte... La
dracu’, Jack, când eram mici te-ai gândit vreo clipă că o să
cunoaştem o Charlotte, o Charlotte cu păr acolo şi cu carne
abundentă peste tot, ^Charlotte care putea să ne omoare cu
un singur hohot de râs grav şi plin de înţelesuri ? în camera
aia de deasupra străzilor pline de cuţite ar exista viaţă pen­
tru că acolo n-ai fi niciodată departe de lama unui cuţit sau
de respiraţia caldă a mamei tale, de respiraţia ei pe spatele tău,
pe jumătate adormită lângă tine, în timp ce ai privi tabloul
cu barca urcată pe capre şi ai visa să ai o casă pe Saturn...
Vezi ? Era ordine acolo, pe străduţele alea înguste! Era ceva
de făcut! Erau oameni pe care să-i atingi şi cu care să te baţi!
La dracu’, până şi o bătaie e mai bună decât liniştea de aici,
de sus - nu vreau decât să mai gonesc pe străduţa aia îngustă,
să mă simt strivit, fugărit şi fugărind la rândul meu - fiecare
cotitură era singura opţiune pe care o aveam şi ce senzaţie
minunată! Dar când am început să urcăm pe munte n-a mai
fost nimic aşa - nici măcar nu vedeam unde suntem, cât de
sus, de cât de sus am putea să cădem.
Aşa că am coborât la loc. Şi imediat am regăsit căldura
labirintului ăluia şi am început să căutăm ceva, orice - un
poliţist care să ne tragă pe dreapta, să ne întrebe de Chicago,
oameni care să-şi arate afecţiunea faţă de Mână pentru că i-a
învăţat să danseze „căruciorul de cumpărături"... La dracu’,
Jack, nu ştiu ce-a fost asta, tot dansul ăsta - ce avem voie să
facem în timp ce căutăm lucruri pe care suntem obligaţi să
le facem. Ce avem voie să facem în timp ce căutăm lucruri
pe care suntem obligaţi să le facem?"
CC
» •• •
„Jack, îmi pare rău. Dar nu mai urcăm acolo, pe muntele
ăla, sau poate chiar pe nici un munte, niciodată."
312
 —Ajută-mă.
Mână şi-a împletit degetele şi a făcut o scăriţă şi mi-am
pus piciorul pe ea şi m-a ridicat. M-am prins de crengile dc
jos ale unui brad solid şi m-am săltat. Am ajuns în picioare
pe cracă, care era groasă cât piciorul meu şi perpendiculară
pe trunchi. Eram cam la trei metri înălţime.
—Sari de-acolo şi gata, a spus Mână, uitându-se în sus la
mine. Te prind eu. O să fie super.
—Vorbesc serios. Urc mai sus.
—Nu urca.
— Ştii foarte bine că întotdeauna ţi-ai dorit să faci asta.
—Şi ce ? Eu sunt eu, tu eşti tu. Tu eşti o epavă.
Am urcat repede pe următoarele crăci. Erau la distanţă
rezonabilă una de alta şi într-un minut eram la aproape şase
metri deasupra pământului. Era mai multă lumină aici, fiindcă
era mai aproape de lună, dar pentru mine vizibilitatea era tot
scăzută. Nu eram foarte sigur spre ce o să sar. Am avut încă
o viziune în care Mână sărea în acelaşi timp cu mine, spre
copacul meu. I-am împărtăşit ideea.
-N u .
—Ba da, am spus eu.

în câteva minute Mână era la nivelul meu, cam la patru

metri mai încolo. Ii distingeam silueta, dar nu şi trăsăturile
feţei. Ne alegeam fiecare crengile din copacul de vizavi - eu
din al lui, el din al meu - spre care să ne lansăm şi de care
să ne prindem. Ideea era să sărim, cum face un gimnast la
paralele inegale, să ne agăţăm de o creangă, aflată mai jos de
nivelul nostru actual, şi odată ancoraţi bine, să cădem inten­
ţionat şi cu grijă ultimii vreo patru metri.
—Ţi^ai găsit o cracă ? am întrebat.
—Aşa cred. Aia care e chiar sub tine.
Speram să fie o cracă solidă.
—Stai puţin, am spus, încercând să examinez creanga de
sub mine. Avea cam treizeci si cinci de centimetri circumfe-
y

rinţă. Părea solidă. Arată bine, am spus. A mea e în regulă ?

A făcut si el acelaşi lucru.
y y

313
 —Parc solidă, a spus.
—Bine, am zis. Mor dc frig. Eşti gata ?
—Nu. Stai un pic, m-a domolit el şi şi-a suflat în pumni.
Gata.
—Bun.
—Rahat, a făcut.
—Ştiu.
—O să doară dacă nu reuşim să ne prindem, a spus.
—Nu e nimic ascuţit dedesubt. Cel mult ne rupem niş­
te oase. j.
—Să nu aterizezi în cap, asta e cheia.
—Ştiu.
—Mă iei de aici dacă-mi rup ceva ? a întrebat Mână.
—Fii serios.
—Pe bune.
—Evident.
—Bun. Gata. Rahat.
—Gata...
—Frate, e ca în povestea aia cu heliul, a spus Mână.
-C e ?
—Heliul. Nu ţi-am povestit ?
—Nu. Hai să-i dăm drumul. Nu mai trage de timp.
—Nu ţi-am spus de Raymond şi de heliu şi toată poves­
tea?
-N u .
Mă scotea din minţi când făcea asa.
—Eram în Senegal. Am început să-ţi povestesc la un mo­
ment dat. A doua zi.
—Nu poţi să-mi spui mai târziu ? Ar trebui să sărim până
nu ne îngheaţă mâinile şi nu mai putem să ne prindem.
—Păi asta e ideea.
—Ştiu.
—Nu. Vreau să spun... Bine, las-o baltă.
—Numărăm în jos de la zece, am spus, şi sărim.
—De când aveam opt ani ne dorim să facem asta. Ţii minte ?
— Atunci voiam să sărim de pe acoperiş într-un copac,
nu dintr-un copac în altul, am zis. Acum taci din gură. Zece.
314
 „Mână, trebuie s-o faci."
—Nouă.
„Asta e pentru mine, ticălos nenorocit."
—Opt, am spus şi îmi ţiuia capul.
Oare puteam să sărim atât de departe ? Nu ne gândise­
răm încă serios că s-ar putea să cădem, că era o posibilitate.
—Şapte, am spus.
„Mână: ultima şansă."
—Şase, a spus el.
Poate nu era chiar aşa de departe. Ne simţeam în sigu­
ranţă.
—Cinci, am spus.
„Mână, dacă sari o să ştiu că pot să plec."
—Patru, a spus el.
Era o săritură simplă. Nu era o săritură simplă. Eram la
şase metri înălţime şi urma să sărim peste patru metri în la­
teral. Dacă nu ne loveam sau nu ne prindeam de o creangă
să ne oprim căderea, o să ne rupem un picior sau mai rău,
asta era clar. Să nu aterizezi în cap. Ştiu, ştiu.
—Trei, am spus.
—Doi, a spus el.
—Unu, am spus. Sari.
—Acum ?
—Hai, Mână!
A sărit spre mine şi eu spre el. Ne-am intersectat în aer.
Aerul era negru şi nu i-am văzut decât ochii şi mâinile ca nişte
gheare uriaşe şi albe şi pe urmă propria mea creangă mi s-a
interpus în câmpul vizual, zbârnâind spre mine. Am lovit-o
cu antebraţele şi m-am lăsat să cad până m-am prins cu mâinile
- m-am prins h^şi^atunci m-am oprit. Picioarele mi se le­
gănau în faţă, apoi în spate şi greutatea îmi solicita umerii -
dar, mama mă-sii, reuşisem! Am chiuit. Mână a chiuit şi el.
M-am întors şi l-am văzut pe Mână cu spatele spre mine, atâr­
nat şi el de o cracă şi uitându-se la mine peste umăr.
—Maaamă! a spus.
—Ştiu.
315
 După câtcva secunde ne-am dat drumul amândoi deodată
pe ultimii patru metri şi ne-am prăbuşit pe solul uscat şi zgo­
motos al pădurii.
—Oau, frate! a spus Mână.
— Ştiu.
—Mă simt în stare să mă prind de orice.
-M d a .
— De orice clădire, vreau să spun. Aş putea să sar între
oricare două clădiri. Asta mi-am dorit să fac de când mă ştiu.
Cum am ajuns la doirâzeci şi şapte de ani fără să încercăm
niciodată ? Toată lumea vrea să facă aşa ceva.
Jos, pe pământ, nu mai era aşa de frig. Stăteam cu picioa­
rele îndoite sub mine, unul lângă altul, de ziceai că-s rupte,
dar n-aveau nimic, şi ne simţeam bine.

După ce ne-am întors în maşină ne-am încălzit şi ne-am

cules rămurelele şi frunzele de pe tricouri şi din păr şi, în
timpul ăsta, am rememorat săritura de zece, cincisprezece ori,
cele mai bune momente, senzaţia de zbor de la un copac la
altul, presiunea incredibilă asupra umerilor după ce ne-am
prins de cracă, de parcă ne trăgea un rechin de picioare...
—Cât mai e până la Riga ? am întrebat eu.
—Cam o oră.
—Şi zi ce era cu heliul.
—Eşti sigur că nu ţi-am mai spus ?
—Da. Hai să mergem.
Mână a scos maşina în drum şi am ieşit din pădure.
—Chestia cu heliul chilian, povestea lui Raymond ?
—Nu mi-ai spus, am zis. Care-i povestea ?
— Credeam că ţi-am spus. în noaptea aia, după ce
ai adormit, m-am dus la el în cameră să beau nişte whisky.
Am băut câte un pahar şi el s-a lansat într-o poveste lungă
despre înaintaşii lui. Am vorbit o groază. Eşti sigur că nu
ţi-am spus nimic ?
—Rahat.
-C e ?
—Uite.
316
 Din faţă venea spre noi o maşină de poliţie cu girofarul
în funcţiune. în scurtă vreme s-a oprit, şi şoferul, cu braţul
scos pe geam, ne-a făcut semn să oprim. Am tras pe dreapta.
Bărbatul de pe locul din dreapta coborâse din maşină şi a
apărut la geamul nostru, în costum de fâş. A spus ceva în le­
tonă. Eu am ridicat mâinile şi am făcut o figură caraghioasă
şi nedumerită. A lătrat din nou prin fereastră şi, ghicind care
e întrebarea, Mână mi-a întins actele maşinii închiriate şi eu
le-am dat mai departe, împreună cu permisul. Poliţistul mi-a
deschis portiera şi mi-a făcut semn să-l urmez. Mână a ieşit
şi el din maşină şi acum stăteam toţi în picioare. Poliţistul,
roşu la faţă, cu păr blond tuns milităreşte, i-a făcut semn lui
Mână să intre la loc în maşină. A intrat. Eu l-am urmat pe
poliţist până la maşina lui, în care se găsea alt poliţist mai ma­
siv, tot în costum de fâş.
—Prea repede, a spus primul.
I-am spus că-mi pare rău. Mergeam, a spus el, cu 123 în-
tr-o zonă în care limita era de 90 de kilometri la oră. Mi-a
venit să zâmbesc.
—Ah, am spus.
Cu câteva minute mai devreme mersesem cu peste 135.
—Prea repede! a urlat el. Dintr-odată era şi mai furios.
Nu prea ne prinseserăm încă de relaţia dintre kilometri
şi mile pe oră. Acum bănuiam că într-adevăr mersesem prea
repede.
Poliţistul era de-a dreptul furios.
—Tu plăteşti amendă, a spus el.
—Bine.
N-a spus cât.
—Cât ? am întrebat^
A scos un calculator, exact ca marocanul din bazar, cu
două zile înainte, şi a tastat 4-0-0.
—-Acceptaţi bani estonieni ? am întrebat.
A oftat exagerat. Nu accepta bani estonieni. I-a spus ceva
partenerului lui. Au părut buimăciţi, apoi enervaţi. S-au con­
trazis între ei.
317
 —Asta-i tot ce am, am spus. I-am arătat portofelul, plin
de bani estonieni, printre care se amestecaseră nişte mărci şi
lire sterline. Poliţistul s-a întors la calculator şi a mai tastat
ceva. El şi complicele lui şi-au spus ceva repede. (Să cerem
mai m ult ? Cât ? Ai vă$ut ce teanc de bani are ? Să punem
mâna pe ei!)
Mi-a arătat calculatorul. 2-0-0. I-am dat 200 de krooni şi
mi-a făcut semn să plec.
Când m-am întors în maşină, Mână se juca cu combina.
—Am o întrebarejia spus el.
- Z i.
—A fost vreo ţară în care nu ne-a oprit poliţia ?
-N u .
—Nici una.
—Stai puţin. Estonia.
—Am fost traşi pe dreapta de patru ori în cinci zile.
Adevărat.

Există o zonă în care marea e adâncă, dar nu prea adâncă,

şi e neagră. Bleumarin ca afinele, cu miezul mov, dar un bleu­
marin care lasă lumina să treacă printr-un milion de pori ne­
văzuţi. Nuanţa e uniformă, dar stridentă, ca un neon văzut
printr-un gel turcoaz. Dar bleumarinul e invadat de norişori
violeţi ca cerneala, care vin de jos şi fac vălurele şi împart ma­
rea într-o zonă luminoasă deasupra şi una întunecată care tot
creşte dedesubt.
Imaginea asta, întoarsă cu capul în jos, era exact cerul de
deasupra Rigăi.
Ce ne aşteptam să găsim în Riga ? Ceva mai tern, mai puţin
spectaculos. Dar, Dumnezeule, Riga asta, când îi traversam
periferiile şi intram drept în miezul ei, era strălucitoare şi vie.
Plină de magazine luminate încă la ora şapte seara, de hoteluri,
cazinouri, restaurante, oameni care mergeau spre casă îmbră­
caţi în haine ample şi căciuli înalte de blană, troleibuze mari,
sau cum s-or chema chestiile alea care merg pe şine şi sunt
agăţate de nişte fire, pline de navetişti care cântăresc în minte
318
greşeli uşoare ce atrag după ele pedepse şi se întreabă unde
e Dumnezeu şi darurile lui multaşteptate.
Ne-am oprit la un magazin de îmbrăcăminte care semăna
cu Gap şi deservit de acelaşi gen de tinere indiferente. Era
închis. Am bătut în geam, privindu-le pe fete cum împăturesc
hainele şi cară umeraşele dinspre cabinele de probă. Am bă­
tut iar.
—Scuze, am spus când una dintre fete, cu o figură ca de
băieţel britanic, a crăpat puţin uşa. Avem mare nevoie de
pantaloni. Ne laşi să intrăm o clipă şi să luăm ceva ? O să ne
mişcăm repede.
Am bănuit că vorbeau engleză şi am avut dreptate. A zâm­
bit şi ne-a lăsat să intrăm, după care a încuiat uşa în urma
noastră. M-am dus la raftul cu pantaloni, am găsit ceva kaki
măsura mea şi i-am adus la tejghea. Aici era altă fată, micuţă
şi cu părul negru. Toate aveau pielea palidă, roz-bombon.
Mână le-a invitat la cină. Au refuzat. Ne-au spus să ve­
nim înapoi a doua zi şi atunci or să meargă cu noi la masă.
—Plecăm mâine, am spus eu.
—Dar aţi spus că tocmai aţi ajuns, a zis cea micuţă.
—Aşa e, i-am răspuns eu. Acum zece minute.
Chiar îmi doream să accepte. Voiam să stau de vorbă, pen­
tru prima dată în călătoria asta, cu nişte fete care nu sunt de
vânzare.
—Facem noi cinste, am spus.
—Ar trebui să veniţi mâine, a zis cea mai înaltă. De ce să
nu vă întoarceţi mâine ? Mergem mâine la masă. In seara asta
suntem ocupate.
Le-am spus că o să ne întoarcem, deşi ştiam bine că nu e
aşa, şi am plecat şi ne-am cazat la un hotel - o clădire străve­
che de culoarea nisipului ud, lângă un McDonald’s care ocupa
urTcvartal întreg. Ne-am lăsat bagajele şi ne-am uitat câteva
minute la ştirile britanice. Dădeau noutăţi de la cursa Pa-
ris-Dakar...
—Incredibil.
—Nu-mi vine să cred.
319
 .. .deşi aveam senzaţia că trecuseră săptămâni de când vă-
zuscrăm ultima dată ştiri de la cursă, dar bineînţeles că nu
trecuse decât o zi, iar cu încă două zile în urmă maşinile în
persoană se repezeau direct spre noi, în Dakar.
Dar acum cursa se germinase; cineva câştigase, altcineva
murise. Murise un pilot celebru, şi asta era o ştire importantă,
cu toate că moartea câtorva pietoni, care se produsese cu
aceeaşi ocazie, nu era.
Am făcut duş şi ne-am îmbrăcat şi l-am rugat pe recepţio-
ner să ne recomandeicâteva restaurante. Era mai frig decât
înainte. Era iraţional de frig. Oamenii se grăbeau de la o uşă
la alta, toate luminate în culoarea chihlimbarului, traversau
străzile înguste, pavate cu piatră şi flancate de vitrine de ma­
gazine europene bogat împodobite, încastrate în ziduri de
cărămidă veche, care ofereau mâncare, CD-uri, suveniruri,
lenjerie.
Ne-am rătăcit. Ne era foame. Mână a întrebat o tânără
cu mâinile îndesate în haină, dacă vorbeşte engleză. Fără să
încetinească pasul a minţit:
-N u .
Am început să alergăm, uitându-ne după restaurantul care
ne fusese recomandat. L-am găsit cu ajutorul unui cuplu de
vârstă mijlocie care părea de-al locului, dar vorbea cu accent
australian, şi când am intrat toată lumea s-a uitat la noi. Loca­
lul avea un aspect medieval şi era foarte conştient de asta, cu
mese de stejar şi bănci lungi la care se îngrămădiseră grupuri
de prieteni zgomotoşi. Am mâncat şi toată lumea se holba
la noi. Am plecat şi toată lumea se uita la noi. Să fie din cauza
feţei mele ? Mereu era din cauza feţei mele. Nimănui nu-i
plăcea să vadă o faţă în halul ăla. Noi voiam să fim prieteni
cu toţi, voiam să cântăm împreună cântece de suflet, dar în
loc de asta ei râdeau între ei si se holbau la noi. Am ieşit cu
gând să bem ceva. Pietrele cubice ne absorbeau paşii.
—Fii atent. Mână se oprise şi arăta spre o firmă mică, gra­
vată, de deasupra noastră. Muzeul Evreiesc.
—Şi ce-i cu asta ?
320
 —Nu credeam că a mai rămas vreun evreu aici. Nemţii
au omorât toţi evreii din ţările baltice. Sau cel puţin aşa cre­
deam.
Am rămas pe loc o clipă. Mi-am suflat în pumni să mă
încălzesc.
—Ăsta trebuie să fie cel mai sumbru loc din toată Riga,
a spus Mână.
-M d a .
Mână s-a cutremurat.
—Eu n-aş putea să intru în locul ăla. îţi imaginezi cum
trebuie să fie să te întorci aici ? Să fii evreu şi să te întorci aici ?
La dracu’ ! Nici gând.
Am mers mai departe şi, când n-am mai suportat frigul,
am intrat într-un mic bar şi am coborât o scară în spirală şi
am nimerit într-un labirint Lasertag1.
—Asta e Lasertag ? a întrebat Mână.
Adolescentul de la tejghea s-a ridicat în picioare...
—Ieste!
.. .şi ne-a condus în încăperea zugrăvită în culori fluores­
cente în stilul anilor ’80, ca o discotecă retro făcută anume
pentru petreceri de burlace. Locul ăsta era jumătate bar, jumă­
tate magazin Lasertag, ceea ce nouă ni s-a părut o idee foarte
bună. Am urcat şi am comandat două beri. Ne-am uitat la
oamenii care mergeau prin frig bombănind, strâmbându-se,
făcând planuri.
—E mai frig ca în Chicago, am spus eu.
—Latitudinea trebuie să fie aceeaşi. Aerul e exact la fel.
—Aici toată lumea merge repede.
—Toţi poartă negru.
—Şi blănuri.
—Corect! a spus Mână. Câtă blană!
—Aproape toate femeile poartă blană.
—Mai ales alea peste patruzeci de ani.
—Dar de ee atâta negru ?

1 Joc individual sau de echipă, în care se adună puncte prin atin­

gerea adversarilor cu dispozitive cu infraroşii.

321
 —îşi exprimă întunericul interior. Posomoreala. [Acum
cu voce de sociolog] E o opinie larg răspândită că letonii se
acoperă cu mari haine de blană pentru că vor să dispară. Le
e ruşine cu corpurile lor. Şi căciulile. Ai observat că au că­
ciuli mari, unele tot de blană. Pe astea le poartă pentru că le
e ruşine cu capetele lor...
Două femei care stăteau la bar, aproape de noi, ne-au sa­
lutat cu un gest din cap. Am spus bună. De fapt, numai una
a vorbit cu noi. Avea în jur de cincizeci de ani, păr scurt şi
negru, un maxilar masculin şi ochii depărtaţi; avea faţă de
mamă. Şi-a împins panarul în direcţia noastră şi ne-a pus în­
trebări - de unde suntem, ne distrăm, unde stăm. I-am spus.
S-a ridicat, a venit la masa noastră şi s-a aşezat. O chema Katia.
Prietena ei, care purta o haină de blană albastră pufoasă, care
o gâdila pe faţă ca un boa de pene, a rămas la bar, pe un sca­
un înalt, picior peste picior.
—Cât rămânedzi in Riga ? ne-a întrebat.
—Plecăm mâine, am spus eu.
—Mâine! Voi venit aici pentru un pahar!
—Da, a spus Mână, cât se poate de serios. Am auzit că
berea letonă e foarte bună.
—Unde locuiţi în America ?
Mână a spus în Chicago.
—Chicago ? E foarte periculos ?
—Foarte! a răspuns el.
Comentariul ăsta a schimbat întru câtva tonul conversa­
ţiei şi a determinat sosirea femeii îmblănite. Haina ei era ver­
de. S-a lăsat să alunece de pe scaunul de bar şi a descins la
masa noastră.
—Ea nu vorbeşte engleză, a spus Katia.
Cealaltă femeie a zâmbit, apoi a făcut semn cu degetul
mare şi arătătorul ţinute la doi centimetri distanţă:
—Puţin.
y

Şi a zâmbit din nou. Ochii ei m-au studiat pe mine şi apoi,

mult mai în detaliu, pe Mână. I-a mijit şi apoi i-a deschis larg,
într-un mod pe care sunt nevoit să-l numesc felin. A făcut-o
322
de mai multe ori. Probabil că vreun idiot i-a spus cândva că
c sexi. O chema Oksana.
—Regret că nu vorbim letonă, a încercat Mână.
—Noi de asemenea nu vorbim letonă, a spus Katia.
—Şi atunci în ce limbă vorbeaţi adineauri ?
—Rusă. Nu suntem letone. Suntem rusoaice.
—Ah. Deci şi voi sunteţi în vizită ?
—Nu. Ne-am născut aici.
—Şi atunci cum sunteţi rusoaice ?
Katia i-a spus ceva prietenei cu blana verde şi apoi au râs
amândouă - râsete scurte şi meschine, râsete ca nişte lovi­
turi de pumn.
—Letonia e pe jumătate rusă, a spus ea.
—Ah, am spus noi.
Trebuia să luăm de bună informaţia, cel puţin până puteam
să verificăm în ghid.
—Dar ne tratează ca pe nişte [a scos limba şi a făcut un
gest de parcă ar fi alungat o pisică de pe masă]...
—Vă tratează nu bine ? De ce ? - din nou Mână. îmi ve­
nea să-l bat.
—De ce ? Eh de unde să ştiu de ce ? Sunt corupţi.
—Cine ?
—Guvernul. E condus de mafioţi. Oamenii de aici sunt
de treabă. Dar guvernul nu ne vrea aici şi ne face greutăţi.
Sunt infractori, mafioţi.
—Guvernul e format din mafioţi ?
Mână era sincer interesat. Barmanul, de vârstă cu noi şi
cu cioc, ne privea.
—Bineînţeles. Şi în Rusia există mafie, dar nu e organizată.
Sunt împrăştiaţi şi [a făcut un gest ca şi cum ar fi înjunghiat
pe cineva şi i-ar fi luat gâtul]... Aici mafia e organizată.
în momentul ăsta ştiam ce o să spună Mână - o ghiceam
de la o poştă, un tren cu aburi lent, care se apropia pufăind
şi fluierând -^m^aveam cum să-l opresc.
—Deci i-am putea spune... crimă organizată ?
—Exact, a spus ea încuviinţând încet din cap şi arătând
cu degetul spre Mână, în timp ce sorbea din pahar.
323
 Nu se prinsese de glumă. Mână ştia că n-o să se prindă.
Era un mare porc.
Un bărbat masiv, bărbos şi urât, cu un nas coroiat ca un
cioc de cocoş, care stătea la bar, se ridicase şi stătea acum în
spatele femeii care vor)z>ea cu mine şi cu Mână.
—De unde sunteţi ? a întrebat.
Am spus Montreal şi i-am aruncat o privire acră fran-
ţuzesc-canadiană, ca şi cum şi el avea de gând să ne asuprească.
—Vă plac femeile astea ?
A făcut un gest c$ mâna peste capetele lor ca o anima­
toare de la un concurs TV care prezintă un uscător de păr.
Am dat amândoi din cap că da. Ne plăcea de ele.
Bărbatul a pufnit dispreţuitor.
—La mulţi le plac femeile astea! Drăguţe doamne!
O femeie mărunţică s-a strecurat în spatele lui, l-a atins
pe umăr şi au pornit împreună spre uşă.
—Distracţie plăcută, ne-a urat el peste umăr.
Katia şi Oksana s-au uitat spre el cu ură. Eu i-am arun­
cat o privire lui Mână şi n-am mai avut nici un dubiu. Dacă
am fi fost mai isteţi ne-am fi dat seama mai devreme. De ce
aproape toate femeile pe care le întâlnim au aceeaşi ocupa­
ţie ? Pentru că cine altcineva ar sta de vorbă cu tine ? Nu vreau
să gândesc aşa. Iar v o i cu ce v ă ocupaţi, nu daţi şi v o i bani
ca să prim iţi dragoste ? Hai, să fim serioşi. Nu e m are d ife­
renţă, nu-i aşa ? Eu vreau să cred că e.
—E un prost, a spus Katia. Vezi cum suntem tratate ?
Femeia a vorbit despre chirie şi despre penuria de locuri
de muncă şi despre fiul în vârstă de şapte ani al Katiei. Am
întrebat-o dacă are o poză cu el, dar n-avea. Mână le-a în­
trebat cu ce se ocupă. Katia a tăcut câteva secunde şi i-a arun­
cat o privire Oksanei. Erau şomere, a spus. Oksana a făcut
iar figura cu ochii de pisică în direcţia lui Mână.
— Şi, a spus Katia, tot către Mână, vă place să dansaţi ?
Mână a spus sigur că da. Katia a descris un club unde se
dansa, numit Pepsi...
—Ca băutura?
—Nu ştiu.
324
 —Avem noi o băutură care se cheamă...
—Ştiu.
.. .unde ne-a asigurat că o să fie plin, chiar şi într-o zi lu­
crătoare ca asta, la o oră atât de târzie. Mână a spus că poate
ne vedem acolo mai târziu. Minciuna era evidentă pentru toţi.
—Nu o să veniţi, i-a spus femeia-pisică lui Mână, bosum-
flându-se.
—O să încercăm, a spus Mână, luându-i mâna mică în ale
lui, care erau încă mâzgălite de markerul cu care scrisese me­
sajul din Scorpions în Senegal.
M-am ridicat ca să le arăt că plec acasă. S-a ridicat şi Mână.
—Deci o să veniţi să ne întâlnim. Trebuie, a spus Katia.
—Da, a spus el.
„Aproape că aş fi preferat să ne cereţi bani şi gata."
—Când ? La ce oră ? a întrebat ea.
„Ne lucrezi pe două fronturi. îi oferi sex lui Mână - i-o
oferi pe prietena ta - şi, dacă asta nu funcţionează, trânteşti
povestea cu copilul. Nici măcar nu ştim dacă ai într-adevăr
un copil."
„N-ai nici un drept să mă judeci."
„Cred că pot să mă întreb. Să speculez."
„Nici una, nici alta. N-ai rezista nici o zi de viaţă ca a mea."
— De îndată ce ne schimbăm, mergem la dans, a spus
Mână, trecându-şi mâna pe deasupra hainelor ca pe un scan-
ner. Nu vreau să vin la discotecă îmbrăcat asa.
—Bine, deci jumătate de oră ?
—Da. Şi pe urmă ne întâlnim.
—Promiţi că o să vii ?
-D a .
—Promiţi ?
—Da. Promitem.
Am ieşit pe uşă şi Mână m-a urmat.
Strada era pustie.-^
—Nu te duci cu ele râm întrebat.
-N u .
—Aia cu blana era destul de drăguţă.
325
 —Nici nu ştiu ce să spun, a zis Mână. Mă simt ca dracu’
din cauza lor. Cu Olga era altceva, ea îşi căuta de lucru sau
aşa ceva. Dar astea două... De ce să nu le dăm bani ?
—Le-am dat ceva, nu ?
—Nu. Am plătit băuturile.
—Ah.
—Ai auzit ce a spus Katia despre copilul ei, nu ? Ar tre­
bui să-i dăm banii. Să-i dăm ei pe toţi. Au nevoie de ei, nu ?
Estonienii le suflă în ceafă. Au nevoie de bani.
—Cine ? am spus. d n e le suflă în ceafă ?
—Da. Letonii. Scuze.
—Nu vreau să le dau lor banii.
—De ce ? Pentru că nu-ţi place de ele.
—Exact.
—Dar ce înseamnă asta ? N-are nici o logică. Ce vrei să
răsplăteşti ? Bunele maniere ? Aici e vorba de control.
—De fiecare dată când nu-ţi mai deosebeşti capul de cur
spui că e vorba de control. E vorba de control s-a transfor­
mat într-un clişeu al psihologilor amatori ca tine.
Ne îndreptam spre hotel, sau cel puţin aşa credeam, dar
pierdeam repede orice simţ al direcţiei.
—Dacă vrei, poţi să le dai ce am în pantof.
-C â t?
—Vreo două sute de dolari.
—Bine.
Ne-am întors şi am pornit în direcţia în care o luaseră ele.
Am luat-o iar la fugă. Eu alergam cu genunchii la piept,
doar-doar reuşeam să mă încălzesc.
—N-ai terminat povestea cu heliul, am spus, articulând
cuvintele printre gâfâieli. înainte să ne oprească poliţia.
—Aa.
S-a oprit brusc. îi plăcea genul ăsta de spectacol.
—Trebuie să-ţi spun asta!
—Cred că iar ne-am rătăcit.
—Ştiu.
L-am întrebat pe un bărbat în vârstă, cu pleoape grele şi
figură colţuroasă. Ne-a dat o idee despre cât de aiurea o
326
luascrăm. I-am mulţumit şi mi-a trecut prin cap să-i dăm bani
pentru că ne ajutase, dar paltonul din păr de cămilă trăda fap­
tul că era o persoană înstărită. Noi în continuare nu aveam
nici un fel de geacă.
—Zi mai departe, am spus, în timp ce treceam iar pe lân­
gă localul cu Lasertag.
—Bine, a spus Mână. Trebuie s-o iau mai din urmă. Aşa,
cred că înaintaşii lui Raymond erau mai mult sau mai puţin
chilieni nativi, de la Pacific - partea de sud-vest a ţării. Ar­
hipelagul nu-ştiu-cum. Chronos. Cam aşa ceva. Arhipelagul
Chronos. Şi chilienii ăştia aveau teoria, sau poate credinţă e
un cuvânt mai potrivit, că toţi oamenii îşi poartă înaintaşii
cu ei. în sânge, cum ar veni, în minte.
—Asta nu e chiar aşa de...
Eram pe o stradă lăturalnică pavată cu pietre. Riga era atât
de ordonată, fiecare detaliu reflecta cele mai delicate manie­
re europene şi cu toate astea era - la dracu’ - frig de înţe­
peneai.
— Ştiu, a spus Mână, dar cred că modul în care puneau
problema o făcea deosebită. Ideea lor era că nu numai că ne
curge prin vene acelaşi sânge cu al celor cu care suntem în­
rudiţi, dar le şi purtăm cu noi toate amintirile. Sufletele tu­
turor. Le purtăm cu noi visele, şi suferinţele, şi furia, şi tot.
Raymond vorbea foarte mult despre chestiile nasoale pe care
le purtăm cu noi. Cum ar fi atunci când rudele tale au mu­
rit urât.
—Doamne! Sună înfricoşător.
Ne-am oprit la un magazin care vindea brânză şi apara­
tură electronică. Se părea că eram singurii oameni din Riga
care mergeau pe jos. Când vedeam pe câte cineva, era întot­
deauna o persoană singură care mergea în pas vioi, înfofo­
lită în blănuri.
—Nu, suna mai bine ctm^o spunea. Are legătură cu den­
sitatea. Se pare că-şi doreau această densitate de suflete.
Densitatea e dezirabilă. Se pare că ei văd sufletul altfel de­
cât noi, care-1 considerăm o chestie imponderabilă, spirit,
fum. Ei concep sufletul ca pe un munte. Ca pe un munte
327
pc care fiecare îl purtăm cu noi, şi ne dorim ca muntele nos­
tru să fie solid şi dens, pentru că asta înseamnă că familia noas­
tră a trăit vieţi pline de experienţe semnificative. Dar cred că
şmecheria e să găseşti o cale să te mişti.
—Cu muntele după tine.
— Mda. Aici m-a can/ pierdut. îmi place partea cu sân­
gele şi cu vocile tuturor în capul tău.
îmi îngheţaseră picioarele. Le simţeam ca pe nişte gheare.
—Ai uitat partea cu vocile, am spus.
—Scuze. Păi presupmi că poţi să-i auzi pe toţi ăştia, mor­
ţii şi oamenii care au acelaşi sânge cu tine - mai întâi părinţii
şi pe urmă toţi ceilalţi, mătuşile şi unchii şi aşa mai departe
- în acelaşi fel în care împărţi totul cu ei. în grade diferite,
în funcţie de diverse chestii. Mii de voci, poate milioane. Un
cor nesfârşit. Şi totul se întâmplă în sângele tău! Mi-a plă­
cut la nebunie ideea. Mă gândeam la cablurile din fibră optică,
la felul în care pot să stocheze atâta informaţie...
—Ei na, scuteşte-mă.
—Hai s-o luăm pe-aici.
—Bun.
—Aşa, şi ideea e că ăştia sunt oamenii în faţa cărora dai
socoteală. îi porţi cu tine tot timpul, la propriu. Tu eşti tu,
dar în acelaşi timp eşti ei, într-un fel mult mai tangibil decât
orice idee iudeo-creştină. Şi nu e vorba de reincarnare - n-o
să mai fii niciodată tu, în sensul că n-o să mai ai niciodată
control asupra altui corp. Mori şi devii parte din cor, o voce
între altele. Suna foarte frumos cum a spus-o Raymond. Şi
aşa că atunci când vorbim, tu şi cu mine, la un anume nivel
vorbim cu vocile a mii de oameni. Şi provocarea constă în
parte în a ţine minte toate astea, sau cel puţin presupun că
rolul ceremoniilor şi învăţăturilor lor e să ajungă în contact
mai direct cu corul, să-i caute şi să-i recunoască, să vorbească
cu ei.
—Ca un medium ?
—Nu, mai degrabă să asculte. Să nu-i piardă din v ed er e.
Care era cuvântul ăla pe care l-a folosit ? Nu era un cuvânt
englezesc, era în spaniolă, cred, şi nu găsea un echivalent în
328
engleză sau în franceză. însenina să vorbeşti cu visele a mii
de oameni, cu judecata unui neam de sânge. Ceea ce, din câte
am înţeles eu, înseamnă să ţii cont în tot ce faci de vocea aces­
tui cor.
—Aha.
—Cred că aşa era.
—Dar... Stai un pic, ăla nu e hotelul ? Turla aia de-acolo ?
—Nu. Hotelul e cu faţa spre piaţă, ţi-aduci aminte ?
—Aha.
—Deci...
—Nu ştiu ce să zic, pare foarte restrictiv. E ca şi cum tot
neamul ţi-ar pune la îndoială fiecare acţiune.
Nu eram nici măcar prin preajma hotelului sau a disco­
tecii Pepsi, dar se vedea restaurantul McDonald’s, ceea ce în­
semna că nu suntem totuşi foarte departe.
—Hai să intrăm şi să-l întrebăm pe portar, a spus Mână.
Am trecut prin uşile turnante şi ne-am încălzit în holul
înalt de marmură albă.
—Eraţi drogaţi ? am întrebat.
—Ce legătură are asta ?
—Zi mai departe.
Portarul nu era acolo. Eram la recepţie. Aveau hărţi micuţe
cu centrul oraşului. Mână a luat una. Pe spate erau reclame
la restaurante şi cluburi. A identificat discoteca Pepsi. O să
ne întoarcem şi o să le găsim. Am stat în hol să ne încălzim.
—Nu eram drogaţi, a spus Mână.
—Bine. Zi mai departe. Toate vocile din creier.
—Poate că nu explic eu cum trebuie. Aşa cum o spunea
Raymond... era perfect... părea atât de plin de semnificaţii
faptul că erau în viaţă. îşi purtau sângele şi vocile cu atâta
graţie, înţelegi ? ^
Nu înţelegeam.
- N u .’
—E vorba de iluzia asta cu care trăim, iluzia că vrem să
uităm lucruri. Că avem nevoie să uităm ca să putem trăi, că
totul e prea m ult, că poverile noastre sunt atât de mari, încât
329
simţim nevoia să ne autolobotomizăm, cel puţin parţial,
chimic sau... mă rog. Nu ?
—Sigur, am spus.
—Dar oamenii ăştia chiar vor să poarte cu ei totul şi pe
toţi. Fac fiecare pas împreună cu mii de alţi oameni, rostesc
fiecare cuvânt deodată cu mii de alţi oameni. Ei nu uită ni­
mic, ştii - recunosc greutatea acestor munţi, toţi merg cu
munţii ăştia după ei, sau cel puţin încearcă. Frate, oamenii
ăştia sunt incredibili. *
—Te cred. Deci asta e o religie bazată pe credinţa în Dum­
nezeu ? Au un zeu-munte principal care-i îndrumă pe cei­
lalţi, pe minimunţi ?
—Nu, nu. Nu s-ar potrivi. La ce să-ţi trebuiască un zeu
central, care se îngrijeşte de toate, când fiecare poartă cu sine
înţelepciunea a mii de oameni ? Această acumulare îi face pe
toţi să aibă înţelepciunea zeilor, experienţa imortalităţii. Cel
puţin potenţial.
—Se închină la ei înşişi.
—Nu. Nu se închină deloc. Sunt doar nişte oameni care
duc cu ei nişte munţi, care-şi cunosc greutatea propriilor su­
flete.
—Aici intervine partea cu heliul ?
—Hai să le găsim pe doamne.
Ne-am făcut curaj şi am trecut de uşi şi frigul ne-a lovit
din toate părţile.
—Şi se pare, a continuat Mână, că pe vremuri, acum o mie
de ani sau cam aşa, oamenii ăştia se închinau la păsări.
—Hai, fii serios.
— Erau absolut fascinaţi de zbor, mai mult decât majo­
ritatea triburilor străvechi, şi bineînţeles că-şi doreau şi ei să
zboare...
—Dar e o problemă: ei sunt munţi.
—Corect, corect. Erau munţi, şi încă foarte grei. Ştiau asta.
Aşa că după o vreme asta a devenit principala problemă a
civilizaţiei lor. Cum să zboare ? Cum să zboare cu toată gre­
utatea asta ? Săreau de pe stânci mai mici încercând să zboare,
330
dar cădeau. Sute au murit în felul ăsta şi au presupus că asta
se întâmplă din cauză că au sufletele prea grele.
—Isuse!
—Mda, săreau şi cădeau. Era groaznic. Pierdeau cam o
treime din fiecare generaţie. Atât de mulţi mureau. Aşa că
au început să studieze ce mănâncă şi ce fac păsările şi au fă­
cut şi ei tot ce-au putut să imite păsările.
—Şi-au făcut aripi din pene.
—Nu. Nu aveau voie să le facă rău păsărilor, credinţa lor
nu le permitea, aşa că n-aveau de unde să ia destule pene. Prin­
cipala chestie de care şi-au dat seama, cred, a fost conceptul
de...
S-a oprit.
—N-am mai trecut o dată pe lângă magazinul ăsta de brân­
zeturi ?
—Nu-mi mai amintesc.
S-a uitat pe hartă. A ales un traseu.
—Aşa, şi ce-au zis în legătură cu păsările ? Le-au studiat
timp de vreo sută de ani şi până la urmă au descoperit ceva.
Ceva despre aer. Despre absorbţia aerului.
—Mă mir că ai ţinut minte atâtea lucruri.
—O, îmi amintesc tot. Dar nu-mi vine să cred că nu mai
ţin minte cum se chemau. Era un nume indian şi o poreclă
englezească... Oh!
-C e ?
—îmi amintesc chestia cu aerul. Deci au urmărit păsările
şi le-a studiat şi au ajuns la concluzia că păsările mănâncă aer
ca să se susţină în zbor. Le-au văzut pe păsări zburând cu
ciocurile deschise, cam ca balenele când mănâncă plancton,
îmi închipui, şi pentru că satul lor era foarte sus pe o culme,
păsările pe care le vedeau, şoimi şi ulii, presupun, planau, folo-
sindu-se de curenţii ascendenţi. Aşa că pentru oamenii ăştia
aripile nu păreau esenţiale.
—Aripile nu erau esenţiale.
—Pentru ei totul se reducea la aspirarea aerului. Aşa şi-au
închipuit, înţelegi tu, dacă stai să te gândeşti, ştiinţa lor era
331
destul de naivă, dar era ambiţioasă într-un fel. Chiar încer­
cau să înţeleagă. Aşa că au emis teoria că păsările luau din
aer ceva ce ci nu luau, sau procesau chestia respectivă în alt
fel, sau ceva dc genul ăsta. Vedeau păsările ca pe nişte reci­
piente pentru gaze, ca ni^te baloane, pentru care aripile nu
erau decât nişte instrumente de ghidaj. Aşa că şi-au închi­
puit că pot să fie şi ei nişte recipiente pentru gaze. Mai uşori
decât aerul. Prin urmare au început să sară.
—Nişte demenţi.
—Păi văd păsările care planează deasupra văii lor, coboa­
ră şi se ridică iar şi încep să se gândească dacă nu cumva are
ceva de-a face cu unghiul de aspirare. De fapt nu fac decât
să experimenteze, şi deja de ceva vreme mor sărind de pe
stânci, aşa că acum încep să sară de la înălţimi mai mici şi în­
cearcă să se umple de aerul ăsta special. Sar într-o veselie. Sar
şi aleargă şi toată chestia asta ajunge să facă parte din rutina
lor zilnică, săritul şi ţopăitul de colo-colo.
—Ce încearcă ? Să-şi crească volumul de heliu din corp ?
—Cam aşa ceva. Construiesc o mitologie în jurul între­
gii poveşti şi pretind că într-o bună zi tribul lor va zbura. îşi
imaginează că dacă sar destul de mult şi aspiră cum trebuie
aerul ăsta special, poate că după trei generaţii munţii lor or
să conţină destul heliu cât să reuşească să zboare.
—Isuse!
—Mda, dar evident că treaba asta nu prea funcţionează
şi încep să-şi dea seama în sinea lor, cum au păţit şi creştinii
cu a doua venire a lui Isus, că poate n-o să se întâmple nici­
odată. Dar asta nu înseamnă că lecţiile nu sunt valoroase. Uni­
cul lor scop are nişte efecte secundare foarte simpatice. în
cazul ăsta, e vorba presupun de faptul că a început să le placă
să sară de colo-colo. începuse deja să facă parte din cultura
lor. De câte ori vedeau un deal se apucau să sară din vârful
lui până la poale. Dacă dădeau peste o vale, începeau să alerge
ca nebunii dintr-o parte în cealaltă. Şi făceau sex ca nebunii,
dar înţeleg că asta a fost ideea vreunui preot mai isteţ. Una
peste alta, cred că spaniolilor li s-a părut destul de caraghios
că oamenii ăştia alergau şi ţopăiau cu gura larg deschisă, de
332
parcă erau mereu surprinşi sau plini de uimire, aşa că i-au
considerat mereu puţin ţăcăniţi.
—Aşa că pur şi simplu...
—Săritorii!
-C e?
—Aşa le-au zis. Spaniolii au dat peste oamenii ăştia care
săreau tot timpul de colo-colo, se urcau pe dealuri şi pe culmi
şi săreau de-acolo, aşa că i-au numit Săritorii.
—Săritorii.
— Îhî, Săritorii. Chiar le plăcea să sară. A devenit un rit
de trecere, un mare salt de pe margine, şi au combinat obi­
ceiul ăsta cu tradiţia cu munţii. N-au renunţat la ideea cu he­
liul, sau poate era hidrogen, dar în loc de „combustibil"
pentru zbor au luat-o ca pe o modalitate de a-şi uşura po­
vara, de a-şi aera munţii. Aşa că săritul şi alergatul şi înota­
tul şi toate chestiile astea, uneori alergatul aiurea la nesfârşit,
au ca scop uşurarea greutăţii munţilor pe care-i cară după ei.
Au ajuns să nu mai poată funcţiona fără asta. Au adăugat la
nevoia de alimentare cu hrană pe cea de alimentare cu heliu.
—Şi oamenii ăştia mai există încă acolo ?
— în Chile ? Nu. Au fost alungaţi de spanioli, cred. Au
fost împrăştiaţi în patru zări. Dar erau relativ nomazi din ca­
pul locului, aşa că n-a fost mare chestie. Probabil că cei mai
mulţi s-au integrat până la urmă, totuşi. Raymond crede că
se trage din ei, dar nu există aproape nici o modalitate să de­
monstrezi aşa ceva.
—Aa.
—Dar fii atent aici. Asta e partea cea mai tare. Sau unul
din cele mai bune lucruri. La un moment dat conchistadorii
asediază satul principal, cocoţat pe o creastă înaltă şi zim­
ţată. Un fel de Masada, în esenţă. Sunt cam trei mii de Sări­
tori şi poate vreo cinci mii de spanioli, dar spaniolii au artilerie,
şi atunci Săritorii ştiu că e o cauză pierdută.
—Asa că s-au omorât.
j

—N u! Nu, nu. Nu fac asa ceva. Niciodată.

-O h .
—Niciodată!
333
 —Şi atunci ?
—Au fugit!
—Au fugit.
—Indivizii ăştia sc cred cei mai rapizi oameni de pe pă­
mânt ! Sunt convinşi că pQt să depăşească pe oricine, chiar şi
desculţi. Aşa că au de gând să aştepte o vreme, să vadă dacă
nu pleacă spaniolii, după care îşi pun coada pe spinare. Au
de gând să zboare, practic. Să-şi ia munţii şi să plece.
—Aşa că au plecat pur şi simplu ?
—Nu exista nimic a|olo pentru care să merite să lupte,
din punctul lor de vedere. Vreau să spun, stau acolo bi-
ne-mersi şi într-o bună zi apar unii care vor să-i omoare, sau
în fine. Ei pur şi simplu sunt incapabili să proceseze aşa ceva.
—Aşa că au fugit.
—Altă chestie în care credeau şi care are rădăcini adânci
în istoria şi filozofia lor e impermanenţa spaţiului. Nici mă­
car nu rămâneau prea mult în acelaşi loc. Nu erau nomazi
constant, adică nu se mutau din două în două săptămâni, ca
indienii vânători de bivoli, dar aveau o curiozitate în ceea ce
priveşte spaţiul, ştiau că există şi alte locuri unde se pot duce
şi că, dacă tipii ăştia vor să le ia pământurile, nu sunt încân­
taţi, dar nici nu se simt proprietari peste ele, aşa că...
—Au plecat.
—Au plecat mai departe. Au continuat să se mişte. Erau
multe de văzut.
—Iar conchistadorii au rămas cu pământul, sau banii, sau
ce o fi fost.
—Mda. Dar Săritorii au lăsat un mesaj pe stânca de dea­
supra satului lor, l-au săpat în piatră pentru conchistadori.
Mesajul ăsta s-a transformat practic într-un moto al Sări­
torilor, cu toate că mie nu mi se pare foarte logic. Vreau să
zic, e şi nu e. Raymond a recunoscut că mesajul a fost tra­
dus din limba originară a Săritorilor în spaniolă şi pe urmă
înapoi, aşa că cine ştie cât e de exact. A mai fost un savant
american care a pieptănat traducerea, pare-mi-se, un tip de
la Universitatea din Chicago, aşa că măcar sună cum te aş­
tepţi să sune un mesaj săpat în piatră deasupra unui sat sub
asediu ca să-l vadă invadatorii după ce locuitorii au fugit.
334
 —Spune dracului odată care e mesajul.
Mână a tras aer în piept şi şi-a deschis palmele, acceptând
darul ploii.
— SÂ TE ŢII ALERGĂTURĂ ! a răcnit în liniştea oraşului
rece şi epuizat.

După zece minute l-am găsit: clubul Pepsi era la nici o

sută de metri în faţa noastră.
—Bun, a spus Mână. Am amorţit tot.
Nu era nimeni la intrare şi am coborât o scară largă spre
un club cu tavanul jos, lumini roşii şi scaune de bar din ara­
mă mată. Arăta ca un subsol pe care cineva l-a reamenajat
ca să aibă unde să se distreze cu prietenii. în primul separeu,
Oksana şi Katia. Katia, care stătea cu faţa spre intrare, s-a
luminat când am terminat de coborât scările şi ne-am îndrep­
tat spre ele.
—Sunt şocată! a spus pe când ne prelingeam în separeu,
Mână lângă Oksana şi eu lângă Katia. Niciodată bărbaţii vine!
—N-am fi vrut, a spus Mână, cu o pauză dramatică pe
care o iubea la nebunie, să ratăm întâlnirea asta pentru nimic
în lume.
Apoi i-a sărutat mâna.
Am băut un fel de whiskey din care beau şi ele şi Mână
a dansat cu Oksana. Eu nu voiam să dansez cu Katia. Mă gân­
deam că ar fi ca atunci când dansezi cu unul din părinţi la o
nuntă.
—Nu îţi place de mine, a spus ea cu ochii la fruntea mea.
—Ba da, am spus.
—Hai la mine acasă. Eşti obosit.
Nu voiam să mă duc la ea acasă. Dar nici nu voiam să-l
aştept pe Mână. Mână o învăţa charleston pe Oksana.
—Ar trebui să-l aştept pe Mână, am spus.
—Mână o să fie bine.
—Bine.
Katia nu mă atrăgea deloc sexual şi era total lipsită de far­
mec. Era grosolană şi nu făcea nici un efort să fie agreabilă.
Nu ştiam de ce plec cu ea. Voiam să-i văd casa, presupun, şi
335
să văd ce şi-a închipuit să o să facem odată ajunşi acolo. I-am
făcut semn lui Mână care acum dansa cu Oksana şi cu haina
ei - nu şi-o scosese şi, la prima vedere, Mână părea că dan­
sează cu haina - pe o melodie lentă de-a lui Cindy Lauper,
că plec. Mi-a aruncat o privire îngrijorată, care s-a înmuiat
într-o ridicare din umeri.
Afară am găsit un taxi şi pe bancheta din spate am cunos­
cut parfumul tare al Katiei, un miros ascuţit şi lichid, un mi­
ros de caise, dar alcoolizat.
—Unde lucrezi ? mja întrebat.
—Lucrez pentru un antreprenor, am spus.
—Ce-i aia ?
—Un constructor. Case, birouri. Construim chestii.
—înţeleg. Eşti un dur.
—Corect, am spus eu. Un dur.
—Şi aşa te-ai lovit la faţă, a spus ea, întinzând mâna spre
urechea mea şi îndepărtându-mi o şuviţă de păr din ochi. La
construit.
—Da, am spus eu.
—Asta o să treacă, a spus ea şi a făcut un gest de parcă
alunga tăieturile de pe faţa mea, la fel cum făcuse mai devreme
cu rusii
5 si) infracţiunile
> lor.
Locuia la vreo zece minute de mers, într-o cutie de cără­
midă, la etajul doi, unde se ajungea pe o scară cufundată în
beznă, şi m-a ţinut de mână când am urcat-o şi când am pă­
şit peste un animal, probabil un câine, dar cu un miros şi mai
urât. Pe măsuţa de cafea era o aglomeraţie de farfurii şi pa­
hare şi cărţi care păreau manuale de şcoală. Deasupra era o
fotografie a unui bărbat în uniformă, făcută prin 1970, fixa­
tă pe un panou şi învelită în plastic. Pe canapea, o pătură imen­
să cu steagul britanic. Era cineva sub pătură. Fiul?
—Nepoata mea, a spus Katia. Am tras cu ochiul la mar­
ginile păturii şi am văzut un cap de fată. M-am întrebat unde
era băiatul ei, dacă într-adevăr exista. Vino pe-aici, mi-a spus
Katia.
M-a condus pe un coridor slab luminat, de culoarea ni­
sipului ud şi am intrat în camera ei. Un pat mare, nefăcut.
336
Pe perete, deasupra patului, un peisaj din Hawaii, cascade
care ţâşneau printr-un verde cum nu se poate mai optimist.
Nu a aprins lumina.
—Stai jos, a spus.
M-am aşezat pe pat.
—Scoate-ţi hainele, a spus.
—E frig.
—Scoate, a spus, arătând spre bluza mea.
Mi-am scos bluza. Când mi-a ieşit iar capul la suprafaţă
Katia dispăruse. Am auzit apa curgând undeva pe hol şi mi
s-a făcut si mai frig şi m-am gândit să-mi pun bluza la loc
pe mine. In schimb mi-am scos pantalonii şi boxerii. M-am
aşezat pe pat gol, întrebându-mă dacă nu cumva testiculele
mele stau pe ceva neigienic.
Katia a intrat pe uşă şi s-a postat în picioare în faţa mea.
—Ce vrei să facem ? a întrebat.
—Poftim ?
Vorbeam spre abdomenul ei.
—Ce să-ţi fac acum ?
Habar n-aveam. Cu jumătate de oră în urmă îmi trecuse
prin minte că poate, la un moment dat, între discotecă şi apar­
tamentul ei, o să mă simt atras de ea, sau de ideea unei re­
laţii fizice cu o femeie mai bătrână şi obosită. Dar odată ajuns
aici mă simţeam ca la o consultaţie la pediatru. Am ridicat
din umeri.
—Intinde-te, a spus ea.
Mi-am dat drumul pe spate pe pat. Salteaua era subţire
şi moale, din spumă poliuretanică. Aveam degetele de la pi­
cioare reci şi simţeam pe gât un curent subţire, dar puternic
care venea dinspre fereastra din dreapta mea.
—Intoarce-te, a spus ea.
M-am întors. Era mai cald dacă stăteam pe burtă pe cearşa­
furile de flanel. Am închis ochii şi am simţit imediat că o să
dorm acolo. Au trecut treizeci de secunde, timp în care am
auzit foşnet uşor de haine în spatele meu. Zgomot înfundat
de cizme căzute pe podea.
337
 Am simţit cum patul se lasă spre margine şi i-am simţit
căldura deasupra mea. Genunchiul ei s-a frecat de coapsa mea
stângă, iar mâna dreaptă i s-a afundat în saltea lângă umărul
meu. Pelvisul ei a aterizat primul pe şalele mele, apoi abdo­
menul pe spatele meu, iaria sfârşit toracele şi pieptul. Braţele
ei s-au aşezat exact peste ale mele şi mi-a împletit degetele
între ale ei.
—Ţi-e mai cald acum ? a şoptit cu gura îngropată în ceafa
mea.
—Da, am răspuns. &
Mi-era aşa cald.
—Nu te mişca, a spus ea.
—Bine.
Şi am rămas aşa amândoi. Mă aşteptam să-i simt respira­
ţia coborându-mi pe spate, pieptul săltând, dar o simţeam
numai prin pelvis, care îmi presa şalele de fiecare dată când
respira. Abdomenul i se contracta cu fiecare respiraţie, pe care
o auzeam lângă ureche şi care îmi imprima ritmul bătăilor
inimii. Greutatea ei era ideală si-mi
) era cald si) voiam să-i fie
si7 ei cald.

M-am trezit la patru şi jumătate dimineaţă, singur în pat.

Am găsit-o pe Katia în living, aşezată pe jos şi uitându-se la
televizor, cu spatele sprijinit de canapea şi afundat în semi­
cercul pe care-1 făcea sub pătură trupul nepoatei. Se uita la
nişte bărbaţi din Michigan care făceau figuri complicate de
schi nautic la viteză mare.
—Şi asta-i tot ? a întrebat ea.
—Trebuie să plec, am spus.
-U n d e ?
Muream să-i spun. Cairo. Cairo!
—înapoi la hotel. Mâine plecăm cu maşina la Talin.
—E frumos ?
—Unde anume ? La Talin ?
Nu fusese niciodată acolo. Era ca si cum cineva din Green
y

Bay n-ar fi fost niciodată în Milwaukee.

A dat din cap că da.
338
 —E minunat, am spus. N-am apucat să vedem mult.
—O să ne ajuţi ? a întrebat şi a întins mâna.
Am privit-o un moment. N-a clipit.
— Bineînţeles, am spus şi am început să scotocesc prin
buzunare. Am găsit un teanc de cecuri de călătorie. M-am
întrebat dacă le-aş putea trece pe numele ei, dar am presupus
că nu. în buzunarul de pe cracul pantalonilor erau cam cinci
mii de krooni. I-am întins bancnotele şi am continuat să mă
caut prin toate buzunarele. Oare cât făcea faptul că a stat întin­
să peste mine ? Nu se putea măsura. Puteai spune că nu valora
nimic - că ar fi trebuit să fie gratis - sau că valora milioa­
ne, şi ambele variante ar fi fost logice. Nimic nu era cuan­
tificabil - sau mai degrabă toate fuseseră la un moment dat
şi numerele se puteau rosti cu încredere, dar nu mai era aşa.
Am găsit o hârtie de cincizeci de dolari şi i-am dat-o. A
lăsat deoparte banii estonieni ca să despăturească şi să exami­
neze bancnota americană. Asta era tot ce aveam. Am păstrat
cele câteva monede letone din buzunarul stâng, echivalen­
tul a vreo doisprezece dolari.
A observat că eram uşor jenat de faptul că-i dădusem tot
ce aveam la mine.
—O să mai primeşti, a spus.
—Ştiu, am spus.
—Oamenii ca tine primesc întotdeauna mai mult, a spus
ea şi a arătat spre cei doi sportivi de pe ecran, care au sărit şi
au zburat peste un grup de douăsprezece persoane care s-au
lăsat în jos, într-o bărcuţă de culoarea sângelui proaspăt în
soarele de amiază.

Am luat un taxi prin noaptea neagră până la parcul

Esplanade, pe care l-am traversat în fugă şi m-am năpustit
în hotel. în lift m-am provocat singur să-mi sprijin capul de
perete. Şi am făcut-o. M-am provocat să merg prin lift cu capul
lipit de perete şi am făcut-o şi pe-asta, încercând să menţin
un unghi cât mai mare între corp şi perete. Peretele, podeaua
şi cu mine - formam un triunghi isoscel.
339
 Mână era treaz şi clădea telefoane să afle ce zboruri sunt
spre Cairo. Ne mai rămăseseră patruzeci şi două de ore până
când Mână trebuia să ajungă în St. Louis, iar eu la nunta din
Cuernavaca, aşa că am făcut socoteala invers:
Trei ore de la New York la St. Louis
Două ore pierdute - £-au dus cinci
Unsprezece între New York şi Cairo
Opt ore pierdute din cauza fusului orar
S-au dus douăzeci şi patru
Opt ca să ajungem <|pla Riga la Cairo
Treizeci şi două de ore, cel puţin, numai pe drum.
Eu m-am dezumflat. Mână era încântat.
—Ne rămân zece ore întregi pentru Cairo! Perfect!
—Dar asta ar însemna să plecăm în clipa asta. E miezul
nopţii, Mână. Mai pierdem opt ore ca să dormim aici în noap­
tea asta.
Mi-a aruncat o privire goală, de parcă aştepta să-mi re­
trag cuvintele.
—Oh, Doamne, a spus.
S-a trântit pe pat şi a blestemat Letonia. A cui fusese ideea
cu Letonia ? a vrut să ştie. Nu reuşeam să-mi amintesc a cui
fusese ideea. O aleseserăm dintr-o carte mare şi gri. Cum am
putut să dăm Cairo pe Riga ? Se plimba nervos prin cameră.
A dat drumul la căldură, apoi a închis-o. A încercat să des­
chidă fereastra, dar nu era fereastră din aia. S-a spălat pe dinţi
şi a deschis o bere din minibar.
Am sunat oricum la aeroport. Am aflat că puteam ajunge
la Cairo a doua zi, dar numai prin Praga. Zborul dura zece
ore. Ajungeam în Egipt la două dimineaţa. Mână era iar plin
de entuziasm.
— E perfect. Ne dăm jos din avion, luăm un taxi spre
Gizeh, ne urcăm pe Keops la cinci, gata pentru răsărit. Sun­
tem acolo când răsare soarele, apoi coborâm frumos şi ne ră­
mâne destul timp să ne întoarcem.
Chiar că suna bine. Am sunat iar la compania aeriană. Dar
am aflat că trebuia să plecăm din Egipt la şase dimineaţa ca
340
să poată Mână să ajungă în St. Louis. Numai aşa ar fi reuşit
să fie înapoi la timp. începea să conştientizeze limitele.
—Deci ne-ar rămâne cam două ore la piramide.
—Corect.
—în toiul nopţii.
Am dat din cap afirmativ.
—Futu-i!
Nu-i venea să creadă. A dat drumul la televizor, pe un
canal porno. Două americance opriseră maşina în dreptul unei
case de pe malul mării şi îi întrebau ceva pe doi bărbaţi cu
părul lung. Mână se învârtea prin cameră făcând socoteli, de­
senând în aer cu degetul arătător, testând diferite scenarii, pu­
nând tot timpul aceleaşi întrebări: De ce nu există un zbor
de noapte ? Eşti sigur că soarele răsare abia la şase...
—Ar trebui să plecăm acum, a spus.
-U n d e ?
Acum cei patru făceau sex, două perechi paralele se miş­
cau la unison, apoi în perfectă alternanţă, ca nişte pistoane.
Era impresionant.
—Ce s-a întâmplat cu Katia? a întrebat Mână.
—Nu prea mult.
—V-aţi dezbrăcat ?
Am dat din cap că da.
—Ai folosit ceva?
—N-am făcut sex.
—Oricum. Dacă te-a atins...
—N-a fost aşa, am spus.
—Trebuie să plecăm de aici, a spus el. Urăsc locul ăsta.
Riga e un rahat.
Era atent să prindă vreo mişcare în piaţa din faţa hotelu­
lui. Am fost de acord că n-avea nici un sens să mai rămânem
aici.
—Ştii că n-o să ne iasă figura cu Cairo, am spus.
—Dar la Cairo voiam să ajung în primul rând.
—Ascultă...
—în primul rând acolo, la dracu’ !
341
 Acum cele două femei îi fardau pe bărbaţi şi apoi s-au
aşezat în poala lor, erau cu toţii goi şi se răsuceau şi în tot
timpul ăsta ţineau pasul cu coloana sonoră.
—Futu-i! a urlat Mână.
—Taci dracu’ din gurjă! am spus.
—Nu-mi vine să cred că nu mergem la Cairo. La dracu’ !
A dat un şut în televizor şi a dărâmat uşiţa din imitaţie
de lemn care ascundea butoanele
— încearcă să pui lucrurile în context, Mână, am spus.
S-a aşezat pe calori&r, privind pe fereastră Riga înghe­
ţată, apoi s-a apucat să urle cu capul în pernă cât de nedrept
e totul, cum am avut la dispoziţie o săptămână întreagă şi ui-
tă-te la noi, eram în Riga şi n-aveam cum să ajungem la Cairo
să vedem răsăritul. Cum era posibil să fi mers toate atât de
bine, până şi harta comorii ieşise bine, şi acum să ni se în­
tâmple asta ?
Eu am adormit, dar Mână a rămas treaz ore întregi, şi la
intervale regulate suna la companiile aeriene şoptind agitat
în telefon, pe tonuri care variau de la rugăminţi la acuzaţii.
Aveam o oarecare teamă că o să găsească o cursă convena­
bilă şi o să mă trezească, insistând să plecăm pe loc.
Dar de dimineaţă eram tot în Letonia şi aveam timp până
la două să prindem zborul de Copenhaga, nodul aerian de
unde se zbura spre New York şi de acolo Mână să plece la
St. Louis şi eu spre Mexico City. Am hotărât să mergem o
oră cu maşina spre nord-vest, de-a lungul coastei, să căutăm
satul tribului Liv. Erau sărmani şi pe moarte şi numai cinci
dintre ei mai vorbeau limba. Voiam să-i găsim, să le lăsăm
tot ce mai aveam, să părăsim Letonia şi continentul şi să ne
îndreptăm spre casă.
Eram învinşi. N-o să vedem Cairo. N-o să vedem răsă­
ritul de pe piramida lui Keops. Şi de acum încolo n-or să mai
existe opţiuni, niciodată aşa ca aici. Doamne, era obscen. Ar
fi trebuit să păstrăm banii, cea mai mare parte a lor, să-i inves­
tim, ca să avem mereu. Aş fi putut să fac asta în fiecare an
dacă aş fi plănuit mai bine. N-am plănuit nimic bine. Mi-era
342
groază să mă întorc în Chicago, sau în Mcmphis, sau undc-o
fi - lâncezeala, acumulările sufocante.
Ne mai trebuiau bani şi încă o săptămână undeva şi ne
mai trebuiau senegalezi care locuiesc în viitoare staţiuni, co­
pii care să strige bonjour /, discoteci marocane şi săruturi de
noapte bună, bomboane de ciocolată de la femei cu pufoaice
îmblănite la puncte de frontieră.

MARŢI

De dimineaţă în restaurantul hotelului erau numai cos­

tume, mic dejun continental şi clinchet de argintărie. Mă sim­
ţeam ameţit. Argintăria era atât de grea.
—Trebuie să conduci tu azi, am spus.
—Bun. Conduc eu. Vreau să conduc.
Am citit un ziar de limbă engleză în care scria despre ani­
versarea eliberării Rigăi. Unul după altul, cetăţenii din po­
zele din ziar, cu figurile înceţoşate de aburii respiraţiei,
rememorau unde erau, cum s-au simţit şi toţi îi admirau pe
cei care apăraseră turnul radio. îi iubeam iar pe letoni. Erau
tari ca fierul şi foloseau toată lumina disponibilă. îşi prefă­
ceau lumina în foc.
Mână conducea şi am ieşit din oraş spre nord şi am mers
de-a lungul coastei de vest a Golfului Riga, căutând tribul
Liv. Era zece dimineaţă când am pornit şi trebuia să prin­
dem zborul de două. Nu ne gândiserăm bine. N-aveam cum
să ajungem acolo - erau cel puţin o sută patruzeci de kilo­
metri - şi înapoi la timp. Dar încă nu ştiam asta. Peisajul era
neschimbat, era exact ca în Wisconsin, cu un cer lăptos şi su­
focant.
Eu am hotărât că trebuie să le trimitem gemenelor o scri­
soare din Letonia. Mă simţeam vinovat de când cu harta
comorii, ştiind că pentru ele nu făcusem niciodată aşa ceva.
Am scotocit prin rucsac după hârtia de matematică şi am în­
ceput, cu toate că mâna îmi era nesigură şi mă simţeam ca
343
năuc sau beat. Aveam de gând să i-o trimit lui Stu şi să-l fac
să-mi promită că nu i-o arată Melindei.
Mo! Thor!
(Ştiaţi că în Scandinaviq se pune mereu semnul exclamării
după formula de introducere ? Cred că e adevărat, cu toate că
am auzit-o de la Mană. îl ţineţi minte pe Mână ? El v-a dus la
acvariu şi s-a certat cu ghidul.) Aşa că am un sfat pentru voi.
Nu vreau să-l şifolosiţi. Vreau doar să-l auziţi, să-l aveţi, la ceva
timp după ce s-a în tâm pit - după ce a fost de folos. Nu mă
luaţi în seamă. Sfaturile rar ajung la destinaţie. E ca spada în­
fiptă în stâncă - o laşi acolo şi poate într-o zi îi e de folos cuiva,
îm i pare rău - mergem cu maşina prin Letonia şi nu garantez
pentru starea mea de spirit. 1. Gândurile sunt făcute din apă şi
apa îşi face mereu drum. 2. Dacă nu puteţi să evitaţi apa, fugiţi.
—Ce scrii acolo ?
—Un bilet pentru gemene.
—Nu poţi să scrii acum. Ratezi tot.
—Dar parcă suntem în Michigan. Nu ratez nimic.
—N-o să mai vii niciodată aici. Trebuie să absorbi cât poţi
de mult. Gândeşte-te - n-o să mai vezi niciodată locurile as­
tea, niciodată!
—Sunt aproape gata. Lasă-mă să termin.
— Faci ca ăia care dorm în avion. Zboară pe deasupra
Munţilor Stâncoşi sau mai ştiu eu pe unde, şi ei dorm, cu
capul sprijinit de fereastră.
— Şi tu ai dormit în avion, Mână. Pe drum spre Dakar.
—Dar atunci era noapte.
Avea dreptate.
—Taci naibii şi lasă-mă să termin.
3. Există urşi şi există câini mici. Fiţi puternice ca ursul! Dacă
vă scot colţii, striviţi câinii. Urşii uită mereu capot oricând să
se aşeze pe câini şi să-i strivească. Striviţi câinii!
4. Dacă staţi într-o casă bântuită, chemaţi-văprietenii şi apu-
caţi-vă să dărâmaţi pereţii. Cine să mai bântuie o casă făcută
bucăţi? Aha!
344
 Mergeam aproape de apă, oceanul era în dreapta, prin-
tr-o zonă rurală cu coaste abrupte şi acoperite de pini, şi tre­
ceam din când în când pe lângă comunităţi cu combinaţii din
alea ciudate de case de vacanţă şi cocioabe pleoştite. Şi pie­
tonii, şi motoriştii ne făceau ochi dulci şi se uitau urât la noi
deopotrivă. Nu înţelegeam de ce. La altă benzinărie ne-au
urât de-a dreptul. Am abandonat scrisoarea şi am aruncat-o
pe bancheta din spate. Mi se terminaseră vederile şi nu-mi
ieşise cum trebuie. Am mers mai departe, în timp ce soarele
topea gheaţa de pe parbriz.
—Uite un tip.
Pe marginea drumului stătea un bărbat sprijinit într-un
baston strâmb, în straie ţărăneşti şi cu picioarele înfăşurate
în cârpe. Faţă zbârcită, sac la picioare, cărucior de lemn.
—îl întrebăm cum se ajunge la Riga.
Mână a oprit.
Am tras maşina lângă el şi Mână a coborât. îi vedeam
mişcările întrebătoare. Bărbatul a întins un deget gros şi nodu­
ros şi a arătat în direcţia în care mergeam. Mână a cerut o
confirmare folosindu-şi braţul ca pe un indicator rutier. Omul
a dat din cap afirmativ, uluit. Timp de douăzeci de secunde
au arătat cu rândul în aceeaşi direcţie pe acelaşi drum. Ştiam
cu toţii care e drumul. Era aberant. Drumul e întotdeauna
evident când eşti chiar pe el şi e rece şi drept. Mână a scos
un sul de bancnote şi i le-a întins. Bărbatul a făcut un gest
de refuz. Mână le-a împins şi mai aproape de el. Omul le-a
luat de parcă ar fi acceptat ceva mult mai intim - o şuviţă
de păr sau o felicitare făcută de mână. Apoi s-a întors şi a
rămas cu ochii aţintiţi în direcţia din care veniserăm.

O oră mai târziu avansaserăm numai o jumătate de cen­

timetru pe hartă şi ne-am dat seama că n-o să ajungem la timp.
Am întors.
Ca un fel de consolare, am ieşit de pe şoseaua principală
şi am luat-o pe un drum spre ocean. Era mai puţin în­
gheţat decât pe partea estoniană, dar plaja era o pojghiţă
de gheaţă întreruptă de băltoace. Eu m-am gândit că ar trebui
345
să încercăm să mergem pe jos spre apă şi poate să înotăm.
Ar fi o chestie spontană şi de neuitat, dacă supravieţuiam.
Mână a rămas lângă maşină în timp ce eu m-am îndrep­
tat spre apă. Pe plajă zăcea un tun vechi, plin cu ambalaje de
îngheţată. Am scârţâit mai doparte spre ţărm. Era gheaţă, dar
nu era limpede la ce adâncime era nisipul.
Am mers spre apa gri din care ieşeau bucăţi de gheaţă cât
nişte mingi. O limbă mare de gheaţă atârna deasupra apei.
M-am lăsat pe burtă şi m-am aplecat să ating apa. Mai făcu­
sem asta la lacul Phelps. Ialna apa e mai plăcută şi mai iubi­
toare.
Soarele dispăruse. îi ratasem ultimele secunde. Timpul de­
venise elastic. Uitasem de Mână.
Mi-am odihnit palma pe luciul apei, iar apa s-a unduit, a
vălurit şi s-a ridicat să-mi sărute podul palmei.
Apa nu era Dumnezeu. Apa care se unduia uşor în va­
luri mici nu avea nimic spiritual. Era o apă rece şi încreţită
şi perfectă la atingere când băgăm mâna în ea şi îmi săruta
palma iar şi iar, nu înceta să mi le sărute - şi de ce nu ne mul­
ţumeam cu atât ?
Atunci am căzut. Pojghiţa de sub picioarele mele a cedat
şi am căzut trei metri prin gheaţă şi m-am trezit în apa gri şi
aspră până la genunchi. Mai căzusem în ape îngheţate, poate
de zece ori, dar niciodată pe o plajă ca asta, unde volumul
de apă era nelimitat. Mi s-a tăiat răsuflarea. Timp de o se­
cundă am simţit ceva. Am simţit o strânsoare şi era sigură şi
era bine. Era bine. Era bine. Era bine. Poate că aşa era. Există
un motiv, m-am gândit. Aşa trebuia să fie. Când o să se în­
tâmple, o să fie cam aşa. M-am întrebat dacă...
M-am întors repede spre Mână, aşteptându-mă să-l văd
alergând spre mine, panicat. Dar nici nu se clintise. Râdea.
Era cam la treizeci de metri de mine şi se distra copios.
Eu am crezut că am încurcat-o rău - am crezut că o să tot
cad - , dar Mână văzuse tot, văzuse că apa nu era adâncă şi
râdea.
—Nenorocitule! am spus.
—Eşti mult prea distractiv, a spus el.
346
 S-a târâit spre mine şi m-a ajutat.
Ne-am întors la maşină şi am dat drumul la căldură, în­
dreptând-o spre picioare. Aveam degetele ca nişte pietre reci
lipite între ele. Mi-am scos pantofii şi picioarele mi s-au to­
pit ca plasticul.
Am plecat. Mână continua să râdă, dar i-am spus cum apa
mi-a sărutat palmele iar şi iar şi a înţeles despre ce vorbesc.
O sută douăzeci de kilometri la oră prin păduri de pini
şi mesteceni, gonind spre aeroport. Aveam la dispoziţie o oră
pentru un drum de două ore. Mergeam cu faţa spre soare,
care cobora deja spre apus, iar şoseaua era ca îmbibată în
mercur.

—Putem să mergem la Polul Nord, a spus Mână. El con­

ducea şi tocmai izbise cu pumnii în volan. Ideea l-a băgat în
priză. Suntem destul de aproape, nu ?
— Şi crezi să sunt zboruri care pleacă azi din Riga spre
Polul Nord ?
—Da, cred, a spus. O simt.
N-am zis nimic.
—De fapt sunt destul de încântat că ne întoarcem acasă,
a continuat. Mâine o să dorm la muncă, însă. O să-mi ia o
săptămână să-mi intru iar în ritm, pun pariu.
Aerodromul era în flăcări.
—Când te întorci de la nuntă ?
„Nu mă mai întorc, Mână."
- W ill.
—Nu prea ştiu, am spus. Cred că o să rămân pe-acolo o
vreme.
„O să plec mai departe, Mână."
—Cât?
—Nu ştiu.
Se holba la mine.
—Mergi, i-am spus. Fii atent la drum.
„Mă înţelegi, Mână ?"
„Acum da."
347
 în apropiere de Riga ne-am oprit într-o staţie de autobuz
să întrebăm care e drumul spre aeroport, iar Mână a arun­
cat un pumn de mărci germane în sacoşa de plastic a unei
bătrâne. Am ieşit de pe autostradă şi am gonit pe un drum
de coastă, de-a lungul unui şir neîntrerupt de fabrici cu obloa­
nele trase şi echipamente abandonate. Nu erau nici un fel de
indicatoare spre vreun aeroport, cu atât mai puţin spre aero­
portul principal al Rigăi, deşi conform hărţii ajunseserăm deja
acolo. Spre stânga era un câmp uriaş şi deschis, acoperit cu
iarbă înaltă şi galbenă. £
—Nu poate să fie ăsta, am spus eu.
—La naiba, a spus Mână.
Am şerpuit prin păduri rare şi printre curţi, iar drumul
era din ce în ce mai plin de gropi şi crăpat de cârcei tot mai
adânci. într-un final a intrat într-o parcare mare, în faţa unei
clădiri frumoase, dar dărăpănate care semăna cu o gară de
cărămidă din Midwest.
Mai era un singur vehicul în parcare, care ieşea în timp
ce noi intram. I-am făcut semn să oprească.
—Scuzaţi-mă! a spus Mână.
Bărbatul, care conducea camioneta ponosită şi purta o şapcă
de zugrav, a clătinat din cap.
—Aeroport ? a încercat Mână.
A scuturat din cap şi a plecat mai departe.
Eram pe un aerodrom sovietic dezafectat.
—La dracu’, am spus. O să pierdem avionul.
Ne-am întors pe acelaşi drum. Aerodromul pe lângă care
goneam ardea. Flăcări de un metru jumate, doi metri înălţime,
pe o fâşie lungă de aproape douăzeci de metri. Speram că
fusese pus intenţionat. M-am gândit că poate ar trebui să aler­
tăm pe cineva. Dar pe câmp, era un camion cu doi bărbaţi
înăuntru. Aveau situaţia sub control. Am mers mai departe,
în direcţia celuilalt aeroport de pe hartă. Trecuserăm pe lângă
el când veneam încoace.
Ne-am oprit încă o dată în aceeaşi staţie de autobuz, ca
să confirmăm că suntem pe drumul cel bun şi am găsit acolo
348
acelaşi grup de persoane, aceeaşi femeie. S-a apropiat cu paşi
repezi de maşină şi a început să trăncănească.
—Hai să mergem, am spus eu. N-avem timp.
Eram înapoi pe autostradă, mergeam spre râu şi mai aveam
cam douăzeci de minute până la aeroport. După suburbii şi
peisaje industriale abandonate, am trecut pe lângă un şir lung
de aproape doi kilometri de cocioabe minuscule, care păreau
lipite între ele, toate foarte joase şi construite din resturi de
cherestea şi tablă ondulată.
—Tot ne-au rămas prea mulţi, am spus eu.
Voiam să scăpăm aici de tot ce mai aveam, de tot ce mai
puteam găsi, dar nu mai aveam timp să oprim şi să dăm banii
personal locuitorilor din bordeie. Mi-am luat rucsacul de pe
bancheta din spate şi am înşfăcat aproape toţi banii estonieni
dinăuntru. Am lăsat câteva bancnote ca suvenir pentru Mo
şi Thor.
—Cât ai acolo ?
—Tot, am spus. Plecăm.
I-am făcut ghemotoace. Făceau cam trei mii de dolari.
—Fă-o, a spus Mână.
I-am azvârlit pe fereastră, înspre cocioabe, în timp ce
maşina mergea cu optzeci de kilometri la oră. Au aterizat în
boscheţii de pe marginea drumului.
Mi-am scos din şosetă toate lirele sterline. Toate geamurile
erau coborâte. Le-am mototolit şi le-am aruncat. Era vânt
şi bancnotele au zburat înapoi în maşină şi ne-au lovit peste
faţă. Le-am aruncat din nou.
—Asta e ...! a urlat Mână ceva.
—Ce ? am urlat si eu.
Stăteam cu capul afară şi priveam banii cum se învârt şi
saltă. Am aruncat iar. De data asta ghemorocul s-a desfăcut
în zbor, explodând ca un origami, lăsând un vârtej de bani
în urma noastră.
Am găsit un teanc de bani marocani şi i-am aruncat. Şi
banii estonieni - tot. Şi într-un minut au dispărut toţi, şi erau
atât de mici şi noi eram pe aeroportul din Riga şi ne-am
349
strecurat pe lângă angajaţii de la pază, toţi în costume por­
tocalii de fâş, şi am dormit tot drumul până în Danemarca.

Aveam de stat o oră în aeroportul din Copenhaga. Nu

exista nici un zbor spre Polul Nord şi pentru Mână fusese
o lovitură puternică. Pe aeroportul danez, la vamă: „E prima
dumneavoastră vizită în Danemarca ?" „Da." „Atunci vă urez
bun venit!“ Am găsit un telefon şi am sunat-o pe mama. în
timp ce formam numărul a trecut pe lângă mine un japonez
cu un bandaj cu Hello K^ty pe ochi.
—Şi, cine a primit banii azi ? a întrebat mama.
—Un ţăran bătrân.
—Ah, bun. Dacă e ţăran e bine.
—Şi am aruncat nişte bani pe geamul maşinii.
—Tot unor ţărani ?
—N-am văzut oamenii. Treceam pe lângă o aşezare de
cocioabe în apropierea aeroportului. Era interminabilă.
Aproape că părea fals.
„Mamă, o să te iau cu mine. Ne întâlnim acolo şi plecăm.
O să mergem numai spre sud. Mi-au mai rămas nişte bani
şi o să scăpăm de ei."
—Şi aţi aruncat banii pe fereastră.
—Exact. Bani britanici, în cea mai mare parte. Era frig.
—Apropo de asta. Cineva a lăsat o fereastră deschisă aici.
-C e ?
—M-am întors de la piaţă şi am găsit totul zburând prin
casă din cauza curentului. Totul se mişca! Era casa lui
Dorothy, Will. Şi mi-am spus Cine să f i fo st aici şi să f i lăsat
toate ferestrele deschise ? Şi mintea mea mi-a dat un singur
răspuns, un anume Will H ...
—Mamă.
„Ne întâlnim acolo şi mergem."
—Păi bănuiesc că o să rămână un mister, nu-i aşa ?
„Mi-e aşa de greu să te ascult, mamă. Nici nu ştii ce greu.
Nu mă auzi cum îmi trag sufletul ? Nu m-ai mai văzut de-a-
tunci. Mamă, nu ştii ce mi-au făcut."
„ .. .
«

350
 „Nu ţi-am dat niciodată ceva substanţial, mamă. O să-ţi
dau ceva. O să te duc în lumea asta, lumea a patra, ce dracu’
o mai fi şi asta. Nici nu ştii cât de aproape am fost săptămâna
asta, de mai multe ori. îmi tremură inima şi-mi palpită, mamă.
E foarte ciudat. Dar mă simt bine. Am un avans considerabil
acum. O să fie aşa de bine. O să vin după tine şi o să te iau
şi o să mergem repede."
Faţa lui Mână a apărut lângă mine, nerăbdătoare.
—Trebuie să plec, i-am spus mamei.
„Zburăm peste ocean, mamă: peste ocean!"
Am închis. Aeroportul era plin de oameni minunaţi care
miroseau curat. Cred că ăsta e cel mai bogat şi cel mai ne­
maipomenit aeroport din lume. Mână şi cu mine ne-am aşe­
zat la coadă pentru control.
în faţa noastră era o familie, sau un fel de grup mai mare,
care îşi lua la revedere de la un bărbat de vreo treizeci de ani,
ei siropoşi şi trişti, iar el dureros de frumos. Mai întâi un băr­
bat, în vârstă şi chel, l-a îmbrăţişat şi i-a şoptit ceva. Un unchi,
poate. Apoi o fată de vreo şaisprezece ani s-a întins - tipul
ăla frumos era înalt - şi l-a îmbrăţişat şi l-a pupat. Erau acolo
şi patru femei cam de vârsta lui şi toate au făcut un pas în
faţă şi l-au strâns în braţe şi apoi s-au dat un pas înapoi. Apoi
au luat-o iar de la capăt, cu toţii, în aceeaşi ordine, de data
asta cu şi mai multe pupături. La urmă a apărut mama lui,
sau cel puţin aşa părea, pe care n-o remarcasem la început,
dar care acum s-a aruncat de gâtul lui, sărutându-1 pe gât şi
şoptindu-i ceva la ureche. Toată scena asta era aproape scâr­
boasă - atâta afecţiune! - , dar pe urmă nu mi s-a mai părut
deloc scârboasă.
Mână şi cu mine a trebuit să luăm avioane diferite.
—Mă bucur c-am făcut-o, a spus el.
—A fost o săptămână ca lumea, am spus eu.
Ne-am strâns mâna şi ne-am luat la revedere.

Era un loc gol între locul meu, 13C, şi al unui bunic, care
stătea la fereastră şi ne-am întins amândoi picioarele. Când
am început să moţăim ne-am dat seama că ne atingem, dar
351
nici unul din noi nu s-a obosit să-şi schimbe poziţia. Mi l-am
uitat pe Churchill în avion şi nu-mi amintesc nimic din es­
cala pe Heathrow; am fost acolo şi m-am învârtit fără ţintă
şi am aşteptat trei ore. M-am urcat în următorul avion şi am
dormit în fund, pe locul rrveu de la interval, şi am aterizat în
Mexico City de dimineaţă, coborând în spirale în soarele care
abia răsărise.

MIERCURI

Aveam nevoie de bani şi m-am uitat să văd dacă mai am

cecuri. Nici unul în rucsac, nici unul în buzunare. Am cău­
tat încă o dată. Nimic. Dădusem prea mult. Ce idiot! Nu mai
aveam bani. Ştiam că abia peste trei zile o să-mi intre ceva
pe card. Isuse!
Am găsit într-un buzunar două mii de dirhami. M-am dus
cu ei la biroul mexican de schimb valutar.
— Nu acceptăm decât valută forte, a spus bărbatul de la
ghişeu.
Mi-a stat pe limbă să spun ceva despre peso, dar n-am spus
nimic.
Mi-am amintit de pantofi. M-am aşezat pe o bancă şi
m-am descălţat. Sub una din tălpi am găsit o bancnotă de o
sută de dolari. Sub cealaltă era un plic împăturit în patru, cu
cecuri în valoare de o mie de dolari. Salvarea.
Dar erau ude fleaşcă. Cecurile mele de călătorie, ajunse
acum în Mexic, erau fleaşcă de la baia în Marea Baltică, în
care căzusem prin gheaţa letonă. Le-am întins să se usuce,
toate zece, pe măsuţa de lângă bancheta pe care stăteam.
In timpul ăsta cărăuşii şi călătorii aruncau priviri spre mine
şi aranjamentul meu. Li se părea că joc solitaire, sau jocul ăla
de memorie şi concentrare, cu banii. Am zâmbit slab.
Un grup s-a oprit să mă privească. Poate era o familie.
Intre ei era o fetiţă de vreo doişpe ani, modelată la repezeală
din grăsime de copil, care avea un plan. M-a abordat, urmată
de ceilalţi.
352
 —Bună, a spus, în engleză. Ce mai faci ?
I-am spus că bine.
—Bun, a spus. Pot... pot să te întreb ceva ?
Ţinea la piept un caiet. în spatele ei, cinci zâmbete largi.
Tata, mama, un frate mai mic (şi el la fel de durduliu) şi poate
un unchi sau o mătuşă. Stăteau la câţiva paşi în spate şi priveau.
Am întrebat-o dacă e pentru şcoală.
—Para escuela ? am întrebat.
A zâmbit şi a dat din cap că da. Fratele, care se apropiase
şi era chiar în spatele ei, a dat şi el din cap. Semăna cu un puşti
pe care-1 cunoşteam când eram mic, un băiat blond şi bondoc
pe nume Carter.
—Eşti prima dată în Mexic ? m-a întrebat fetiţa.
—Da, am răspuns.
A bifat o căsuţă în caiet.
—Cum te... cheamă ?
—Numele întreg ?
A scris ceva în caiet. A continuat.
—Ai mâncat vreodată mâncare mexicană ?
—Da. De multe ori.
Credea că mă cheamă Numele întreg. îmi venea să râd.
I se vedea buricul proeminent prin tricoul prea mic şi colacii
de grăsime ca nişte hipopotami care îi dansau pe burtă.
—Ai cumpărat vreodată produse de artizanat mexicane ?
a întrebat.
—De artizanat ? Nu, încă nu.
A bifat o casetă.
—îţi place în Mexic ?
—Da, am spus. Foarte mult. Iubesc Mexicul.
Voiam să-i spun mult mai multe, voiam să-i spun, în primul
şi în primul rând, că o iubesc. Şi pe fratele ei la fel, şi nu nu­
mai pentru că semăna cu primul meu prieten. îi iubeam şi
familia - numai o familie perfectă, uluitoare, s-ar deplasa in
corpore până la aeroport ca să-şi ajute fiica la un proiect pen­
tru lecţia de sociologie. Fata asta n-o să ştie toată viaţa decât
dragoste - multă şi nesfârşită dragoste. Voiam să fac parte
353
din familia lor, să mă mişc împreună cu ei. Mi-aş purta sin­
gur povara.
Eu îi zâmbeam ei şi ei îmi zâmbeau înapoi.
—Mulţumesc foarte mult, a spus ea. Putem facem poză
acum ? /
Am spus sigur că da. Stăteam încă jos când tatăl s-a apro­
piat cu aparatul foto şi fratele a venit lângă mine. L-am apu­
cat pe frate de mijloc, de toţi colăceii ăia, iar fata era în dreapta
mea.
— Como te llamas ? ljam întrebat.
—Gabriel, a spus.
— Yt u? am întrebat-o pe fată.
—Tiffany, a spus.
N-am spus nimic.
—Tiffany Marfa Cervantes, a spus.
Am râs. Ea a zâmbit.
Fraţii ăştia doi or să se iubească toată viaţa. Tatăl a făcut
poza şi mi-a mulţumit. Voiam să o îmbrăţişez pe fată, dar
mi-am zis că ar putea să pară ciudat. Ea ar face-o, m-ar îm­
brăţişa, dar pe urmă le-ar părea rău pentru mine şi s-ar în­
treba ce nu e în regulă, de ce aveam nevoie de manifestări de
afecţiune din partea unor fetiţe de doisprezece ani pe care
nu le cunoşteam.
y

Atunci mi-a picat fisa că profesorul ei o să-şi dea seama

că încurcase partea cu numele. Trebuia să corectez ce scri­
sese.
—Por fa v o r , am spus, m i nom bre es... no es...
A părut derutată. M-am gândit să-i iau pur şi simplu pixul
din mână şi să repar greşeala din caiet, dar acum familia se
uita la mine de parcă ceva nu era în regulă.
—Por fa v or, am spus iar, după care am luat unul dintre
cecuri, încă ud pe margini, şi i l-am întins, arătând cu degetul
la numele din mijloc. Mi..., am spus.
Implicaţiile îmi roiau în minte. Numele meu era numele
meu - era inteligibil şi complet - numai când eram privit
de centurioni, numai pe linia de pe centru, din partea de sus
a cecului, şi uram numele ăsta, îl uram scris acolo. Dar Tiffany
354
Maria a înţeles. A început să copieze numele în caiet, muş-
cându-şi buza de jos cu dinţii de sus, hotărâtă să-l scrie cum
trebuie. A terminat şi mi-a arătat. Am zâmbit.
Am bătut-o prieteneşte pe spate. Mi-a făcut cu mâna de
la revedere. în spatele ei, membrii familiei mi-au făcut şi ei
cu mâna şi ea s-a dus lângă ei şi s-au îndepărtat împreună pe
hol, unde lumina ţâşnea înăuntru pe uşi şi se arunca pe po­
dea în dungi groase şi albe.
Scriam repede. Mai întâi mi-am scris numele, am semnat
fiecare cec pe linia de jos, potrivindu-mi semnăturile. Am
semnat nouă cecuri şi cu fiecare dintre ele ştiam că mă apropii
de momentul în care o să scap odată de numele ăsta îngrozi­
tor. Pac, fâşypâcyfâş - fiecare punct pe i era un pumnal înfipt
în pieptul nenorocitului ăluia. Şi apoi am luat-o de la capăt
şi în mijlocul fiecărui cec am scris numele ei, din ce în ce mai
clar şi cu mai multe înflorituri:
Tiffany Mana Cervantes
Tiffany Maria Cervantes
Tiffany Maria Cervantes
Tiffany Maria Cervantes
Tiffany Maria Cervantes
Tiffany Maria Cervantes
Tiffany Maria Cervantes
Tiffany Maria Cervantes
Tiffany Maria Cervantes
Şi am pus cecurile la loc în plicul lor ud şi eram gata să
mă duc după ea - îi vedeam încă întreaga familie, la cinci
uşi mai încolo - dar oare puteau să încaseze chestiile astea ?
Nouă sute de dolari trecuţi pe numele unui copil de doispre­
zece ani ?
Am scris o notă explicativă. Am scos iar cecurile - încă
îi vedeam; se opriseră să intervieveze alt călător - şi mi-am
trecut seria permisului de conducere pe spatele fiecăruia. Am
îndesat cecurile la loc în plic. Asta o să fie dovada. Eram liber
şi am pornit pe urma lor, alergând ca un idiot, gâfâind, cu
bărbia deschizându-mi drumul.

355
 încă mă mai urmăreau, râzând, dar nedumeriţi, când m-am
urcat în autobuzul spre Cuernavaca. A fost destul de mişto.
Nu aveam bagaje de lăsat în compartimentul de dedesubt,
aşa că am urcat şi autobuzul a pornit, s-a îndepărtat chiar când
ei veneau după mine, toţi şâse, cu tatăl lui Tiffany în frunte,
şi le-am făcut cu mâna prin geamul fumuriu în timp ce ne
urneam.
Autobuzul era aglomerat şi mirosea de parcă cineva mân­
case spaghete înăuntru. Erau televizoare deasupra capului şi
pe ecrane licărea o com ele romantică, chiar când toţi bebe­
luşii din autobuz au început să plângă şi înainte ca eu că cad
într-un somn perfect, negru, de plumb. Timp de trei ore am
dormit dus, cu saliva prelingându-mi-se pe umăr, cu frun­
tea sprijinită de geamul rece şi întunecat.
Camera mea era într-o vilă uriaşă, galbenă, unde avea să
aibă loc cea mai mare parte a nunţii, chiar în vârful unui deal
de unde se vedea întreg oraşul ca un patchwork în culori pas­
tel, încâlcit şi imposibil, dar fără discuţie frumos, cu grajduri
alături şi crini peste tot. Am ajuns târziu, după două noaptea,
şi toată lumea dormea. în vreme ce ei dormeau, eu am aler­
gat pe coridoarele pustii şi răcoroase. Am zburat în jos pe
scări şi am ieşit în curte. Pe terenul din jurul casei, negru şi
ud de rouă, erau păuni - păuni albaştri şi trei păuni albi, mag­
nifici, atât de puri, că şocau privirea şi cu cozi care se întin­
deau mai mult de un metru în urma lor şi fiecare levita perfect
şi orizontal, ca asistenta unui magician dormind fără nici o
grijă. Am dormit în cel mai mare pat pe care l-am văzut vreo­
dată, înalt de tot şi atât de moale, un pat peste o mie de alte
paturi, înconjurat de un grup de cărţi aşezate una lângă alta,
pe rafturile de mahon, toate despre minunile sfinţilor.
A doua zi s-a oferit un prânz la care toată lumea, nu glu­
mesc, aproape toţi cei o sută de invitaţi, au ţinut câte un toast,
unii şi în engleză, şi în spaniolă, toţi sclipitori şi ştergându-şi
lacrimile cu degetele şi cu palmele, şi totul era atât de minunat
şi umbrelele în soare păreau nişte lampioane - pe gazonul
ăla verde toată lumea plângea. Mirele şi mireasa au menţionat
câţi copii îşi doresc să aibă - între şase şi doisprezece - şi
356
au zis că indiferent unde vor alege să locuiască - deşi, sin­
cer, deocamdată habar n-au - , copiii se vor naşte în Mexic,
ca să fie puternici, nu fragili, nu ca aceia născuţi în America.
Era acolo şi o fată pe care o cunoşteam din liceu, Frances,
însărcinată acum şi măritată cu un tip uriaş şi blond din
Mexico City, care lucra pe râul Sacramento, făcea fotografii
la cotiil râului cu cei care făceau rafting, şi mi-a venit să plâng
când am văzut-o - nu mi-am imaginat c-o s-o mai văd vreo­
dată! - era atât de mare şi rumenă în obraji şi soţul ei era
aşa de mândru - ce copil frumos o să fie! - şi ceremonia în
sine, într-o biserică veche la vreo doi kilometri de moşie, cu
muzică murmurată de o formaţie de mariachi crăcănaţi şi îm­
brăcaţi în culoarea prunei, şi, când mirele şi mireasa au ieşit
din biserică, am aruncat petale roz şi galbene şi albe, toate
mustind încă de viaţă, iar copiii din vecini s-au îngrămădit
să le culeagă de pe jos şi să le arunce din nou.
La recepţia din seara aia, care s-a ţinut afară sub cerul
luminat puternic de lună, printre cele mai albe feţe de masă,
printre scaunele albe şi toţi crinii, am mâncat şi am cum­
părat pe ascuns trabucuri de la chelneri şi apoi toată lumea
s-a mutat pe ringul de dans şi eu nu ştiam dacă pot să dansez,
dar prietena mea însărcinată m-a tras după ea şi, treaz fiind,
am ţopăit şi eu, în timp ce ea râdea întruna. Spatele nu mă
durea şi aveam capul limpede! După ce a plecat cu soţul
ei, eu am mai rămas şi am dansat cu mireasa, apoi cu mirele,
apoi cu fetiţele care împărţeau flori şi cu domnişoara de
onoare cu o claie nebună de păr, care mă ţinea de mijloc cu
mare forţă şi hotărâre...
Şi în curând nu mai rămăseserăm decât douăzeci - părin­
ţii şi copiii se duseseră la culcare - şi am dansat pe melodii
de-ale lui Slade şi Quiet Riot şi Cyndi Lauper, care ne să­
geta cu vocea ei plină de speranţă tânguitoare şi îndurerată
- DJ-ul din Cuernavaca ştia tot şi ştia ce înseamnă bucuria
şi cum s-o întreţină şi chiar s-o înteţească - şi la cinci dimi­
neaţa, când eram cu toţii leoarcă de transpiraţie şi muţi de
uimire de cât suntem de binecuvântaţi, după ce a plecat ul­
timul autobuz spre hoteluri, lăsându-ne să mergem acasă pe
357
jos sau cu taxiul sau să dormim sub o masă pe iarba înaltă şi
moale, lumea a început să sară în piscină şi, când au sărit ei,
am sărit şi eu. Mi-am scos pantalonii şi pantofii în care mai
aveam încă bani dintr-un ţinut rece şi suspicios şi am sărit
- a durat mult până să aterizez şi în aer am văzut toate fe­
ţele ! - am sărit cu gura deschisă, absorbind totul, şi aerul
era rece şi apa era foarte rece, dar am sărit, dintr-odată, şi mi-a
îngheţat inima. Frate, chiar am crezut că ăla e sfârşitul, în
secunda aia. S-a oprit o clipă, jur, dar apoi sunetele şi ima­
ginile au revenit şi, timp dJîncă două luni minunate şi inter­
minabile, am trăit.

358
 La preţul dc vânzare se adaugă 2% ,
reprezentând valoarea tim brului
literar ce se virează
U n iu nii Scriitorilo r din Rom ânia,
C o nt nr. R 0 4 4 R N C B 5101 0000 0171 0001,
B .C .R . U n irea, F iliala sector 1, Bucureşti

Tehnoredactor
M A N U E L A M Ă X IN E A N U

Corector
M A R IA PĂ D U R E A N

DTP
A N G E LA A R D E LE A N U

Apărut 2007
B U C U R EŞTI - RO M Â N IA

Lucrare executată la C .N .I. „C O R E SI" S.A.

 în colecţia Raftul Denisei au apărut

ARTHUR GOLDEN, M em oriile unei gh eişe

SARAH HALL, M ichelangelo E lectric
KURT VONNEGUT, Pianul m ecanic
ŞTEFAN HEYM, R elatare despre reg ele D avid
JOHN FANTE, în trea b ă p ra fu l
NICK HORNBY, Turnul sinucigaşilor
L.P. HARTLEY, M esagerul
SALMAN RUSHDIE, Furie
RAYMOND QUENEAU, Florile albastre
MARGUERITE DURAS, Stăvilar la P acific
LAURA RESTREPO, D elir
ANAÎS NIN, In cest
NIKOS KAZANTZAKIS, lo r b a G recul
ALMUDENA GRANDES, C astele d e carton
MITCH ALBOM, Marţi cu M orrie
D.M. THOMAS, H otelul alb
CHRISTOPHERISHERWOOD, Adio, Berlin
KURT VONNEGUT, Bufoniada
ANTHONY BURGESS, Portocala m ecanică
IRVIN D. YALOM, Plânsul lui N ietzsche
ANAÎS NIN, Foc
LEO PERUTZ, C ălăreţul suedez
JEANETTE WINTERSON, Pasiunea
NAGHIB MAHFUZ, Akhenaton, ce l ce sălăşluieşte
a d evă r
JIM CRACE, In clipa m orţii
ANTONIO LOBO ANTUNES, Bună seara lucrurilor
de pe-aici
ERIC-EMMANUEL SCHMITT, Milarepa
ERIC-EMMANUEL SCHMITT, D omnul Ibrahim şi
florile din Coran
ERIC-EMMANUEL SCHMITT, Oscar şi Tanti Roz
WILLIAM GOLDING, îm păratul muştelor
PASCAL QUIGNARD, Vila Amalia
ALMUDENA GJANDES, Vârstele lui Lulu
ISMAIL KADARE, Palatul Viselor
JESUS DÎAZ, Spune-mi ceva despre Cuba
PAUL AUSTER, Palatul lunii
NICOLE KRAUSS, Istoria iubirii
CARLOS FUENTES, O companie neliniştitoare
ALESSANDRO BARICCO, Castele de fu rie
TAICHIYAMADA, Străini

în pregătire

JONATHAN SAFRAN FOER, Extrem de tare şi incredi­

bil de aproape
YASUNARI KAWABATA, Maestrul de go
D ave Eggers, unul din tre cop iii teribili
ai tinerei generaţii de scriitori am eri­
cani, s-a născut în C h icago în 1970 şi a
stu d iat la U n iv e rsity o f Illin o is. A
început s i scrie ca editor la Salon.com şi
în 1990 a fondat revista M ight. D ebu­
tează în 2000 cu A H eartbreaking Work
o f a Staggering G enius, o carte auto bio ­
grafică ce a devenit bestseller, num ă-
rându-se p rintre finalistele la P ulitzer
Prize pentru non-ficţiune şi fiind aleasă
cartea anului de către LosA ngeles Times,
San Francisco Chronicle, Washington
Post şi Time. D oi ani mai târziu îi apare
p rim ul rom an, Să te (ii alerg ătu ră!
(Y ou Shall K now O u r Velocity), care s-a
bucurat de un succes răsunător. O pseudo-
urm are intitulată The O nly M eaning o f
the O il-W et Water apare în 2004 şi po­
vesteşte aventura sud-am cricană a două
personaje din rom anul anterior. Eggers
continuă să p ublice cu succes volum e de
proză scu rtă: H o w We A re H u ngry
(2004), The U nforbidden is Compulsory;
or, Optimism (2004), Short Short Stories
(2005). Pentru cel m ai recent rom an al
său, What Is the What: The Autohio-
graphy o f Valentino Achak Deng (2006),
Dave Eggers a fost nom inalizat în 2007
p rintre finaliştii la N ational B ook C ritics
C ircle Prize.
Romanul Să te ţii alergătură! a fost desemnat cartea anului 2002
de publicaţiile Village Voice, Minneapolis Star Tribune şi San Jose
Mercury News, iar în S.U.A. ediţia paperback a atins vânzări de
peste 1,4 milioane de dolari.

Cei care nu se dau duşi din faţa televizoarelor când se transmite

Jackass sau Survivor vor adora această carte care combină cu un
umor irezistibil toate convenţiile unui reality-show cu cele ale unui
road-movie. Faceţi cunoştinţă cu Will şi Mână - un fel de Don
Quijote şi Sancho Panza americani - care o pornesc contra
cronometru prin lumea largă să scape de nişte bani câştigaţi cu
uşurinţă, să afle dacă Senegalul este verde, dacă există dragoni
de-adevăratelea şi dacă tuaregii chiar măsoară patru metri. Din
păcate n-au decât o săptămână la dispoziţie. Şi să te ţii alergătură!

„J.D. Salinger, Ken Kesey şi Jack Kerouac într-unul singur."

The Times

„Eggers scrie cu emoţie, sinceritate dezarmantă şi umor despre

durere şi pierdere. Să te ţii alergătură! e elegia dulce-amăruie a
sfârşitului tinereţii." r. „ ,
lim e s L iterary Supplement

„Fraze care şerpuiesc, se rostogolesc, aleargă nebuneşte şi se întorc

în goană la cititor... Când e vorba de tineri autentici şi sinceri,
nimeni nu scrie mai bine decât Dave Eggers."
The New York Times Book R eview

„Unul dintre cei mai buni scriitori la ora actuală."

Nick Hornby