py

Co
o t
o N
D

RAZE de LUMINĂ
SOARTA FEMEII EVREICE
ÎN ANII HOLOCAUSTULUI
 „și în această beznă au
apărut raze de lumină”…
Dalia Ravikovich „Culegere completă de poezii”,
editura Ha-kibbutz Ha-meuhad, Tel Aviv, 1995

O evreică cu o stea galbenă de hârtie

Fotografie realizată de un fotograf german, ghetoul Kutno, Polonia, 1941
Getty Images

Ghetoul Kutno a fost înființat într-o zonă mlăștinoasă deschisă, unde fusese
o fabrică de zahăr. Aproximativ 7.000 de femei, bărbați și copii evrei au fost
adunați în clădirile vechi. Mulți au fost nevoiți să locuiască în aer liber, în camere
fără acoperiș, în corturi făcute din pături și în alte construcții improvizate,
asamblate din dărâmături de mobilier.
Majoritatea prizonierilor din ghetoul Kutno au fost uciși.

Holocaustul este, prin amploare și cruzime,
distrugerea totală și sistematică fără precedent,
a poporului evreu, a culturii și religiei acestuia,
săvârşită de Germania nazistă și complicii săi.
Expoziția prezintă propriile istorii ale unor femei
de a-și păstra familiile. Acest lucru a necesitat un
efort eroic. Responsabilitatea femeilor față de
y
copiii lor, pe de o parte, le-a dat putere și energie
în lupta pentru supraviețuire și, pe de altă parte,

p
a dus adesea la moartea mamelor împreună cu
evreice, ne transmite vocile lor, ne povestește
despre comportamentul și reacțiile lor faţă de
C o
copiii lor.
Dacă o femeie reușea să supraviețuiască acțiunii
realitatea răului fără margini și a violenței în care
s-au pomenit.
o t
de exterminare, era trimisă la muncă forțată în
lagărele naziste. Acolo femeile încercau să se
Înainte de război, evreicele, de regulă, trăiau
într-o societate conservatoare patriarhală în care
bărbatul era capul familiei, în timp ce femeia
o N adapteze și să supraviețuiască, după ce li s-a luat
totul: personalitatea, numele, familia, obiceiurile
vieții lor anterioare. Când femeilor le lipseau
avea responsabilități tradiționale în gospodărie
și, uneori, unele venituri suplimentare. În aceste
condiţii, femeile nu au devenit lideri în societatea
D cunoștințele, studiau, când părea că nu mai au
puteri, se adunau cu duhul și le găseau. Când
femeile înseși și membrii familiei lor au fost lipsiți
evreiască. de dreptul la viață, mergând la moarte, au făcut
În timpul Holocaustului, evreicele și-au asumat ca fiecare minut al timpului rămas să aibă sens.
un rol principal în familie, care poate fi definit ca În cadrul acestei expoziții dorim să vorbim despre
un „angajament față de viață”. Aceasta însemna astfel de femei.
supraviețuirea cu orice preț și în orice circumstanțe.
La începutul războiului, mai ales în țările ocupate
din estul Europei, mulți bărbați au fost trimişi pe
front sau au reușit să fugă spre est, alții au fost
trimiși de către nemți la muncă silnică. Mai târziu,
bărbații, încercând să părăsească orașele, s-au
mutat în mediul rural, unde cei mai mulți dintre
ei au fost uciși. Astfel, femeile, rămase singure cu Această expoziție itinerantă se bazează pe
copiii și bătrânii în teritoriile ocupate, constituiau expoziția „Razele de lumină. Soarta femeii
principala populație a ghetourilor. Bărbații erau în timpul Shoah (Holocaustului)”, care a fost
puțini, dar aceștia, în cele mai multe cazuri, și-au expusă la Yad Vashem.
pierdut liniștea sufletească și statutul de cap al Responsabilul de expoziție - Judit Inbar
familiei nemaiputându-i întreține pe cei dragi.
Expoziţia a fost pregătită de departamentul de expoziţii
În condiții de foamete și teroare, femeile au fost itinerante al complexului memorial Yad Vashem.
cele care trebuiau să-și asume responsabilitatea Design: departamentul de sisteme informatice, Yad Vashem
SHOAH - HOLOCAUSTUL

Holocaustul este, prin amploare și cruzime,

distrugerea totală și sistematică fără precedent
a poporului evreu, a culturii și religiei acestuia,
comisă de Germania nazistă și complicii săi.
Cauzele principale ale Holocaustului au fost
antisemitismul și teoria rasială nazistă. În
perioada 1933-1941, Germania nazistă a urmat
inițial o politică de privare a evreilor de drepturi
civile și de proprietate, iar mai târziu, a trecut
la măsuri de separare a evreilor de societate,
până la segregarea lor totală. Aceste acțiuni au
găsit un sprijin larg în societatea germană, apoi
în majoritatea țărilor ocupate ale Europei. La
py
sfârșitul anului 1941, se dezvoltase un sistem
nazist de măsuri îndreptate împotriva evreilor,
C o
t
Fotografie trimisă de un soldat german de pe front.
care a fost numit „soluția finală a problemei Pe verso este o inscripție: „Evrei în timpul unei acțiuni, Ivangorod, Ucraina, 1942”

evreiești”.

No
Germania nazistă a luptat pentru distrugerea
completă a evreilor din Europa și nu numai.
United States Holocaust Memorial Museum (USHMM), Washington DC, USA

D o
După execuțiile milioanelor de evrei, alţii au
fost concentrați pentru a fi trimiși în lagărele
morții – construite după modelul întreprinderilor
industriale, unde evreii erau exterminați cu
ajutorul gazului. În toate etapele transportării La sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial în
către aceste lagăre, naziștii ascundeau adevărul 1945, aproximativ șase milioane de evrei fuseseră
despre scopul deportării. exterminați.

Yad Vashem – complex memorial al Holocaustului situat pe Muntele Comemorării din Ierusalim,
a fost fondat în 1953. De la începuturile sale, sarcina principală a lui Yad Vashem este de
a perpetua memoria Holocaustului, de a colecta documente, numele victimelor și mărturii,
precum și de a efectua cercetări științifice, de a dezvolta și de a implementa programe
educaționale.
Iubirea
Iubirea era un refugiu şi o insulă de consolare în mijlocul haosului total.

py
C o
o t
N
Nuntă, ghetoul Lodz, Polonia
Principiile societății umane se bazează pe
relațiile conjugale și pe familie.

D o
În anii Holocaustului, când toate normele
existenței umane au fost încălcate, căsătoria și
familia au rămas singurul sprijin.
Oamenii nu știau ce le va aduce o nouă zi, ce se
va întâmpla într-o oră, așa că unii încercau să
creeze iluzia permanenței. Se îndrăgosteau în
locuri și condiții greu de imaginat. Se căsătoreau,
fără să știe dacă vor putea fi împreună, dacă vor
supraviețui.
Mulți simțeau nevoia unei căsătorii oficiale
pentru a nu fi „trimiși spre est”, iar uneori,
dimpotrivă, în speranța că vor fi trimiși împreună.
Căsătoria părea o modalitate de a obține bani,
mâncare și, în general, de a rămâne în viață.
Pe lângă relațiile oficiale se dezvoltau și cele
neoficiale – legături spontane, scurte, fără
obligații reciproce.
Astfel de relații puteau fi o încercare de a
găsi protecție împotriva amenințărilor lumii
exterioare sau o încercare de a câștiga măcar
puțină căldură. Erau și „mezalianțe” – relații care
în alte împrejurări, normale și pașnice, nu s-ar fi Ultimul rămas bun
Auschwitz-Birkenau, 1945
dezvoltat deloc. Zinovy Tolkachev
Iubirea
M ARTA BYK
18 noiembrie 1941
Către: Truda Byk
Brooklyn, New York

... orice ar fi, nu-ți face griji... Și încă ceva:

m-am căsătorit în martie.
Sunt foarte fericită! Îți va plăcea
ginerele. Voi încerca să-l descriu: înalt,
cu părul negru. Numele lui este Marjan
Fürstenberg, este din Šabac – acesta

py
este un lagăr pentru emigranții evrei
din Serbia. Are 24 de ani, este mecanic

C o
auto, electrician și tehnician radio. Nu
poate scrie acum, pentru că lucrează în

o t
suburbie.

N
Marta, Viena, Austria, 1938
Salutări și pupici de la Marta și Marjan
În 1939, Gertrude Byk din Viena, a reușit să

D o
obțină o viză americană pentru ea și cei doi
copii ai săi, Marta și Herbert. Marta, inspirată de
ideile sioniste, visa să ajungă în Țara lui Israel și
a refuzat să plece în America.
În noiembrie, ea a pornit într-o călătorie spre
Israel, alăturându-se unui grup de 1.300 de
refugiați evrei care navigau de-a lungul Dunării.
Au ajuns în Serbia și, neputând să meargă mai
departe, au încercat să se stabilească în orașul
Šabac.
În ianuarie 1941, Marta a început să-i scrie
scrisori mamei ei. Odată cu începutul ocupației
germane, un grup de refugiați evrei s-au pomenit
în spatele sârmei ghimpate, îndurând agresiune
și crimă. În octombrie 1941, bărbații au fost
luați, sub pretextul că sunt duși la muncă, și
uciși. O lună mai târziu, Marta, fără să știe ce s-a
întâmplat, i-a scris mamei sale că s-a căsătorit
cu Marjan Fürstenberg.
Ultimele informații de la Marta datează din
noiembrie 1941. Până în ianuarie 1942, toți
membrii grupului ei, inclusiv Marta însăși, au
fost uciși. Scrisoarea Martei către mama și fratele ei, Herbert
Iubirea
M IRIAM LITMAN
Leon Libak, care era un prieten de-al meu la
Auschwitz, a venit să mă viziteze. Câteva zile mai
tarziu, m-a cerut în căsătorie... Dar nu eram pregătită
să accept. Simțeam că în acel moment nu sunt
pregătită pentru căsătorie. Leon a stat lângă mine
toată noaptea așteptând un răspuns pozitiv. Văzând
că acest lucru nu se întâmplă, a spus în rusă: „Acum
mă despart de tine, mă voi întoarce doar dacă vei
simți necesitatea”.

py
A plecat și nu l-am mai văzut niciodată.
La acel moment, am primit încă cinci oferte de

ele.
C o
căsătorie, dar nu am răspuns pozitiv la niciuna dintre

o t
Miriam, Italia, 1945

N
Miriam s-a născut în 1923. Ea nu era acasă la

o
Pustelnik când toți evreii din localitate au fost

D
trimiși la Treblinka și exterminați. Ea s-a mutat
la Varșovia, iar ulterior s-a alăturat partizanilor.
După ce Miriam a fost capturată, ea a fost trimisă
la Auschwitz, unde l-a întâlnit pe Leon (Libak)
Kreitzberg, pe care îl cunoștea încă înainte de
război. Leon a fost membru al Sonderkommando
(prizonieri ai lagărului care au fost selectați de
naziști pentru a lucra la camerele de gazare).
El îi transmitea lui Miriam haine și mâncare de
care putea face rost. Leon i-a făcut un inel lui
Miriam.
La sfârșitul războiului, Miriam a fost printre
evreii care au fost trimiși de către naziști la
marșul morții. Ea a fost eliberată din lagărul de
concentrare Lenzing din Austria. În lagărul de
persoane strămutate (DP), ea l-a întâlnit din nou
pe Leon, care a supraviețuit și el. Miriam nu a
acceptat oferta de a se căsători cu el.
Miriam l-a întâlnit mai târziu pe Noah Navo, un
soldat al brigăzii evreiești. Ei s-au căsătorit și
au ajuns în Israel. Miriam și Leon nu s-au mai Inel cu o inimă roșie în centru și numere gravate ale prizonierilor de la
întâlnit niciodată. Auschwitz, Miriam și Leon – un cadou pentru Miriam de la Leon care era
îndrăgostit de ea.
MATERNITATEA
Dorinţa disperată de a-şi salva copiii, le punea pe mame în faţa unei decizii dificile

Una dintre cele mai dificile dileme cu care s-au

confruntat familiile evreiești a fost găsirea unor
locuri de refugiu pentru copii. Pentru a se decide
asupra unui astfel de pas, realizând că s-ar putea
să nu-și mai vadă copiii niciodată, părinții trebuiau
să ia o decizie: dacă nu vor face acest lucru, copiii
vor muri. Este greu de imaginat cum luau tații și
mamele o astfel de hotărâre. Mulți nu au putut

py
niciodată să-și transfere copiii la adăposturi, nici
chiar dacă așa o ocazie apărea.
În ghetou, mamele erau ocupate cu lupta zilnică
C o
pentru supraviețuire, să găsească hrană și să aibă

o
grijă de igienă pentru a preveni răspândirea bolilor. t
N
Multe mame care au rămas însărcinate, au încercat
să întrerupă sarcina, realizând că nu vor putea să

o
hrănească și să îngrijească un nou-născut atunci

D
când familia se lupta deja să supraviețuiască.
Totodată, erau femei care tocmai pentru că erau
atâţia morți în jur, încercau să dea o șansă la o
nouă viață.
Mamele care au fost supuse selecției cu copiii lor
au primit uneori de la călăi dreptul de a face o
alegere groaznică – de a muri împreună cu copiii
lor sau de a încerca să-și salveze propria viață.
Este imposibil să ne imaginăm scene mai tragice
și mai teribile. Copiii erau smulși cu forța din
mâinile mamelor selectate pentru muncă, predați
bunicilor sau femeilor străine care se întâmplase
să se afle în apropiere și trimiși la moarte.
Au fost mame pe care frica de moarte, instinctul
de supraviețuire într-o atmosferă de teroare și
cele mai severe violențe le-au împins la un pas
incompatibil cu normele relațiilor dintre copii și
părinți. Dar au fost și cazuri când mamele, având
posibilitatea de a rămâne în viață, au ales să
moară împreună cu copiii. Iar această alegere nu
era evidentă la momentul respectiv și în acele
Femei și copii evrei din Szydlowiec și din împrejurimi, Polonia, deportați în
circumstanțe. lagărul de exterminare Treblinka, 23 septembrie 1942
MATERNITATEA
GENIA JUDZKI
Septembrie 27, 1943

Dragă doamnă Bronja!

În ultima vreme îmi este foarte greu să vă
scriu... Bronka, vă scriu și vă implor, vă rog,
aveți grijă de fiul meu micuț, fiți mama lui!
Michál să mănânce cât mai mult, nu se
știe ce îl așteaptă, să fie mai sănătos și mai
puternic!

py
Din nou, vă rog să fie întotdeauna
îmbrăcat călduros și să poarte șosete.

C o
Nu mai pot scrie, am rămas fără lacrimi.
Fie ca Cel Atotputernic să vă protejeze pe

o t
amândoi!
Vă sărut.

Genia, Sosnowiec, Poland, înainte de război

o N
D
În august 1943, în timpul unei acțiuni de distrugere
a ghetoului din Sosnowiec, soțul lui Genia, Ber
(Bronek), a fost capturat și ucis.
Genia cu micul său fiu, Michál, a reușit să evadeze
în partea „ariană”. A putut să obțină documente
false pentru ea și fiul ei. Ea l-a dat pe Michál sub un O scrisoare scrisă de Genia către poloneza
Bronja, care îi ascundea fiul
nume fals, în grija unei poloneze pe nume Bronja.
Genia și-a găsit un loc de muncă ca menajeră în casa
unui medic german. Medicul, conform serviciului,
trebuia să se mute la Viena. El i-a propus lui Genia
și fiului său să meargă cu el. Originea evreiască a
lui Genia a fost ulterior dezvăluită. Ea a fost trimisă
la închisoare, iar Michál la un orfelinat. După ce la
Gestapo au informat-o că va fi deportată spre est,
ea a decis să-l ia cu ea pe Michál temându-se că
orfelinatul va fi distrus.
În 1944, Genia și Michál au fost deportaţi la
Auschwitz și uciși. Copiii din orfelinat au supraviețuit. Genia cu fiul Michál, ghetoul Sosnowiec, 1941-1942
MATERNITATEA
ESTER FRENKEL
Vineri

Dragii mei,
sunt în tren.
Richard al meu, eu nu știu ce e cu el. El încă e la Pithiviers.
Salvați-mi copilul, pruncul meu nevinovat!!! Sunt sigură că
plânge amarnic. Salvați-l pe
Richard, băiețelul meu. Nu pot scrie. Inima mea,
Richard al meu, sufletul meu, e atât de departe și nimeni
nu-l apără pe copilașul meu de doi anișori.

Dați-mi-l pe
py
De-aș muri, repede, о, copilașul meu!

Richard al meu!

C o Esta

Ester și Richard, 1941

Colecția privată a lui Fanny Korman

o t
o N
D
Richard s-a născut în 1940, în Franța, în familia lui
Nissan și Ester (Esta) Frenkel. În timpul raziilor care
au avut loc la Paris în perioada 16-17 iulie 1942,
poliția franceză a primit ordin să aresteze femei
și copii evrei în vârstă de peste 16 ani. Ester nu
a vrut să-și părăsească fiul. Soțul ei fusese deja
deportat la Auschwitz. Ester și fiul ei au fost trimiși
în lagărul de transfer din Pithiviers. Trei săptămâni
mai târziu, din ordinul poliției franceze, copiii au
fost separați cu forța de mamele lor, care au fost
trimise la Auschwitz. Richard, care avea doi ani, a
rămas cu alți copii în Pithiviers.
Câteva săptămâni mai târziu, la ordinul lui Eichmann,
autoritățile franceze i-au transferat pe copii în
lagărul Drancy și de acolo la Auschwitz.
La Auschwitz, atât Ester, cât și fiul ei Richard – la
O carte poștală pe care Ester a aruncat-o din trenul ce se îndrepta spre
aproximativ o lună după mama sa, au fost uciși. Auschwitz. Cartea poștală era adresată rudelor ei
MATERNITATEA
D I NA BUCHLER
Loborgrad, 15.4.1942
Expeditor: Blanka Buchler,
Camera No. 42

Fiica mea iubită! Pe 28 va fi a doua ta

zi de naștere. Fie ca Cel de Sus să te
binecuvânteze! Fericire și sănătate îți
dorim, și ca să fii cât mai curând alături de
părinții tăi
Te sărutăm,

py mama și bunica

C o
o t
Dina, 5 ani, și mătușa ei, Blanka, după război

o N O bucată de carton cu numele Dinei, pe care mama ei

a atârnat-o de gâtul fetiței când a trimis-o din lagăr.
Pe carton este scris numele Dinei, data ei de naștere
și numele a două rude cărora fata ar fi trebuit să le fie
transmisă. Pe spate, mama a scris numele și adresa

D
medicului pediatru al Dinei.

În Iugoslavia, la Zagreb, în 1940, în familia lui

Dragutin și Blanka Buchler s-a născut o fiică, Dina.
La un an de la începutul ocupației germane, tatăl
Dinei a fost deportat în lagărul de la Jasenovac și
ucis. Dina, mama ei, Blanka, și bunica ei au fost duse
într-un lagăr de concentrare din Loborgrad. Blanka
a reușit să o trimită pe Dina din lagăr la verișoara
sa, Blanka First. Un an mai târziu, mama și bunica
Dinei au fost ucise la Auschwitz.
La trei luni după ce Dina a ajuns la Blanka First,
acesta din urmă a dat fata la o mănăstire, iar ea
însăși s-a alăturat partizanilor. Mai târziu, Dina a
ajuns la o femeie pe nume Anitza Beilitz , care a
maltratat-o și din cauza căreia a suferit foarte mult.
Blanka a avut grijă ca fetița să ajungă la familia
Beritić, unde a fost primită foarte călduros. Dina a
fost botezată și numită
Maja.
După încheierea războiului, Blanka a luat-o pe Dina,
în ciuda împotrivirii familiei Beritić, care dorea să o
Blanka cu fiica ei Dina ina și Gina Beritić
adopte, și a plecat cu fetița în Israel. (în cărucior)
GRIJA PENTRU CEL DE-APROAPE

Femeile ocupau locul central în organizarea ajutorului celor slabi şi neajutoraţi

py
C o
Înainte de război, evreicele erau angajate în diverse

o
domenii de activitate și în diferite posturi. Cu toate t
Margot Stein, o angajată a unei organizații de asistență socială (OSE), examinează
o fetiță în lagărul Bompard, Marsilia, Franța, 1941-1942

N
USHMM, Courtesy: Margot Stein Samuel
acestea, în mod tradițional, majoritatea erau în
rândul educatoarelor de grădiniță, profesoarelor

D o
de școală, bonelor, bucătăreselor și croitoreselor.
În timpul Holocaustului, multe femei au continuat
să lucreze în cadrul tradițional și chiar l-au extins.
Aproape toate femeile în acel moment trebuiau
să meargă la muncă pentru a-și întreține familiile.
Multe evreice din ghetou au fost implicate și în
activități sociale pentru a-i ajuta pe cei aflați în
nevoie.
Ele organizau cantine publice gratuite, orfelinate,
creau un sistem de asistență socială pentru
bătrâni. Ele îngrijeau, creșteau și învățau copiii ai
căror părinți au fost deportați în lagăre sau trimiși
la muncă forțată. În ghetou, în detașamentele de
partizani și în lagăre, erau femei doctorițe, surori
medicale, asistente.
Uneori erau nevoite să-și expună viața și sănătatea
unui pericol de moarte în timp ce ajutau pacienți
infecțioși sau copiii aflați în ascunzișuri. Când
trebuiau să meargă la moarte – chiar dacă exista
vreo posibilitate de salvare, nu lăsau copiii singuri.
În ciuda faptului că situația se înrăutățea de la o zi la
alta, iar puterile le părăseau, femeile au continuat Lectură cu voce tare
ghetoul Theresienstadt, 1942-1945
să-i ajute pe cei aflați în nevoie. Pavel Fantl
GRIJA PENTRU CEL DE-APROAPE

ST EFANI A WILCZYŃSKA
Data: 2 Aprilie, 1940

Draga mea, suntem bine. Eu lucrez puțin la orfelinat, Korczak

lucrează mult mai mult. Eu nu am venit [în Eretz - Israel],
pentru că nu vreau să plec fără copii.

a ta Stefa

Stefania
Muzeul Beit Lohamei HaGettaot (Arhiva Foto), Israel

py
Stefania (Stefa) s-a născut în Polonia, în 1886. A
absolvit Universitatea din Liege din Belgia și, la
întoarcerea ei la Varșovia, a fost numită șefă a unui
C o
orfelinat evreiesc.
În 1909, Stefania l-a cunoscut pe doctorul Janusz
o t
Korczak. În 1919, orfelinatul s-a mutat într-o clădire
nouă. În acel moment, Korczak devenise șeful
orfelinatului, iar Stefa, prietena loială și tovarășa de
o N
arme a lui Korczak, era adjuncta acestuia. În timpul
Primului Război Mondial, Korczak a fost recrutat în
armata țaristă rusă ca medic. Stefa a continuat să
D
conducă orfelinatul și să fie responsabilă pentru
locuitorii acestuia chiar și atunci când numărul
copiilor a ajuns la 150.
În 1938, Stefania a venit în Eretz Israel. Până în
Cartea poștală pe care Stefania a trimis-o prin Crucea Roșie prietenilor din
1939, a fost în kibbutzul Ein Harod, apoi s-a întors Kibbutz Ein Horod, 1940
Muzeul Beit Lohamei HaGettaot (Arhiva Foto), Israel
la Varșovia. La începutul ocupației naziste, prietenii
Stefei din Ein Harod au reușit să aranjeze ca aceasta
să părăsească Polonia, dar ea a refuzat și împreună
cu doctorul Janusz Korczak, și copiii au ajuns în
ghetou.
Prin ordinul din 6 august 1942, în ghetou a început
deportarea copiilor din orfelinate. Stefania, Korczak
și alte educatoare, care au avut ocazia să evite
deportarea, au decis să rămână cu 192 de copii
ai orfelinatului și au ajuns la Umschlagplatz (locul
de adunare). Copii de 9-12 ani mergeau alături de
Stefania.
Toți au fost trimiși în lagărul de exterminare
Doctorul Korczak și Stefania cu copiii, 1923
Treblinka și uciși acolo. Muzeul Beit Lohamei HaGettaot (Arhiva Foto), Israel
GRIJA PENTRU CEL DE-APROAPE

TRU DE GR OAG
Conștiința noastră sionistă a cerut să facem tot ce ne stă
în putere pentru a reduce chinurile sufletești ale copiilor
din ghetou. Am folosit orice mijloace pentru asta. Se
putea obține hârtie, am reușit să păstrez puțină vată de
pe vremea când eram soră medicală. Așa au apărut micile
obiecte artizanale din vată realizate de mâinile copiilor și
adolescenților.

py
Trude
Beit Terezin, Givat Haim Ihud, Israel

C o
o t
o N
D
Trude s-a născut în Hohenstadt, Cehoslovacia,
în 1889. În 1911, la Viena, a primit diploma de
educatoare, iar în 1939, a urmat un curs de
infirmieră.
În 1942, ea și familia ei au fost deportați în ghetoul
Theresienstadt. A lucrat ca asistentă în spital, în
ghetou, unde avea grijă de bătrâni și alienați. Pe
lângă această muncă, ea a lucrat ca educatoare
într-o grădiniță și o creșă, a ținut prelegeri pe
teme legate de munca ei și învăța copiii cum să
meşterească obiecte din hârtie și vată.
Își punea tot sufletul în munca ei în încercarea de
a diversifica și îndulci cumva viața prizonierilor din
ghetou, a bătrânilor și a copiilor, pentru a le insufla
în inimă puțină speranță și lumină.
Lucrările copiilor din ghetoul Theresienstadt (Terezin)
Trude și familia ei au supraviețuit. Beit Terezin, Givat Haim Ihud, Israel
FEMINITATEA
Dorinţa de a rămâne femeie în pofida tuturor, permitea să-ţi păstrezi aspectul uman

Nu e posibil de imaginat o incongruență mai mare

– feminitatea și Holocaustul. Păstrarea feminității
în acel iad este un lux inaccesibil, s-ar părea, ultimul
lucru pentru care merită să cheltuiești eforturi.
Și totuși, feminitatea este esența unei femei ca
persoană. A-i lua femeii dorința ei de a-și păstra

py
feminitatea, înseamnă a o priva de integritatea ei
naturală ca persoană.
Uneori, femeile trebuiau să-și folosească
C o
atractivitatea pentru a supraviețui sau a salva un

o
membru al familiei și, uneori, numai pentru o bucată t
N
de pâine. Din punctul lor de vedere, acesta era un
alt mod de a supraviețui, prin toate mijloacele.

o
A arăta bine în anii cumpliți ai Holocaustului

D
însemna păstrarea sensului vieții. Cu rămășițele de
pudră, care se păstra ca ochii din cap, femeile, înainte
de selecție, își pudrau propriii obraji, ai mamelor
și ai prietenelor. Pudra a devenit un remediu Cămașă din lagăr, primită de Helen Riba în lagărul de lângă Leipzig, la care a
adăugat un şirag de mărgele portocalii
pentru salvarea vieților. Când apăreau păduchii,
care erau cauza răspândirii bolilor infecțioase în
lagăre, pieptenele des devenea un obiect de care
putea depinde viața. Igiena personală era cea
mai importantă condiție pentru păstrarea vieții.
Spălarea și menținerea corpului curat erau sarcini
aproape imposibile. Și totuși, în ciuda tuturor
obstacolelor, femeile au încercat să nu se delase.
Dacă se ivea ocazia, se spălau și cu apă rece ca
gheața, chiar și în sezonul rece. Deținută evreică, numărul 13138 din Radom, Polonia, după ce i s-a ras părul,
Auschwitz
Legile rasiale naziste interziceau actele sexuale Panstwowe Muzeum w Ozwięcimiu, Poland

între naziști și victimele lor și, uneori, acest lucru

proteja de violența sexuală. Dar existau și alte
moduri de a umili și de a agresa femeile. Erau forțate
să se dezbrace și ținute goale multă vreme în văzul
tuturor, le atingeau trupurile și le băteau aspru.
În lagăre, selecția femeilor nude era o procedură
obișnuită.
În Płaszów, am găsit un ruj folosit, am răzuit ce a
mai rămas pe o bucățică de celuloid și l-am ascuns.
De fiecare dată când eram transferați din lagăr în
lagăr, ne vopseam puțin obrajii cu aceste rămășițe.
Maryla Szperling
FEMINITATEA
LI N A BERE SIN
Eram îmbrăcați în uniforme
ale lagărului. Fiind croitoreasă
profesionistă, am început să-mi
imaginez cum și din ce aș putea să-mi
fac un sutien.
Am rupt căptușeala de pe mâneci, așa
am căpătat materialul. Am smuls trei
nasturi de pe jacheta mea bărbătească.
O femeie care păstra un ac în jacheta sa
Lina (stânga) cu surorile ei Betty și Anna, octombrie, 1945

py
mi l-a dat pentru o rație de o zi.
Din panglica cu care era cusută pătura,
Lina s-a născut în 1910, în Lituania. În 1933, s-a
căsătorit cu Iakov Beresin și s-a mutat la Kovno
(Kaunas). În 1935, s-a născut fiica ei Shulamit. În
C o
am tras firele. După o lungă căutare în
barăcile vecine, am găsit o sticlă spartă
1941, evreii din Kovno au fost mutați în ghetou.
În martie 1944, Shulamit a fost deportată la
ot și am luat un ciob.
Apoi, chiar pe jos, în baracă, am croit un
Auschwitz în timpul unei „acțiuni pentru copii” și se
pare că a murit acolo. În timpul lichidării ghetoului
din iulie 1944, Lina și cele două surori ale sale au
o N sutien cu acest ciob și l-am cusut.
Am purtat acest sutien timp de aproape

D
fost trimise în lagărul de concentrare de la Stutthof.
Acolo, Lina și-a cusut un sutien.
Soțul Linei a fost ucis la Dachau. Lina și surorile ei
șapte luni, până la eliberarea mea.

au supraviețuit.
După război, Lina a emigrat în Mexic și s-a
recăsătorit.

Sutien cusut de Lina în lagărul Stutthof

FEMINITATEA
M ARGOT FINK
Când am ajuns la Reichenbach, am avut
ocazia să-mi fac un pieptene din bucăți
de sârmă. L-am ținut cu mine tot timpul,
în ciuda pericolului. Sunt sigură că dacă
pieptenele ar fi fost găsit, aș fi fost aspru
pedepsită.

py
C o
o t
argot după război

o N
D
Margot s-a născut în 1925, la Köln, Germania. În
1938, ea și fratele ei mai mic, Max, au fost trimiși
să-și viziteze unchiul, în Olanda, unde, prin decizia
părinților lor, au și rămas. În 1942, Margot și Max,
The comb made by Margot in the Reichenbach women’s prison camp
împreună cu alți membri ai familiei unchiului lor,
se ascundeau în casa lui din Amsterdam. În martie
1943, ascunzătoarea lor a fost descoperită și toți
cei care s-au refugiat în ea au fost capturați. Margot
a ajuns într-un grup de muncitori de la fabrica
„Philips”. În iunie 1944, acest grup a fost trimis
la Auschwitz, iar de acolo în lagărul de femei din
Reichenbach. În februarie 1945, au fost duși într-
un „marș al morții” spre Cehia.
La 1 mai 1945, au fost eliberați și transportați în
Suedia.
Când Margot s-a întors în Olanda și s-a reunit cu
unchiul ei supraviețuitor și cu fiica lui cea mică,
a aflat că părinții, fratele mai mic și mătușa ei au
murit.
Un an mai târziu, Margot s-a repatriat în Eretz Israel.
REZISTENŢA ŞI SALVAREA
Femeile s-au folosit de genul lor pentru a contribui la eforturile de rezistenţă

În anii Holocaustului, orice acțiune menită să reziste răspunderii colective, când toți prizonierii deveneau
naziștilor și complicilor acestora a însemnat un pas ostatici, s-a extins și asupra încercărilor de evadare.
deliberat către o posibilă moarte. Evreii nu aveau Pedepsit era nu doar cel care a îndrăznit să facă un
nici cea mai mică șansă pentru propria lor salvare pas atât de disperat, ci și restul prizonierilor.
sau victorie prin lupta armată. Scopul rezistenței a
fost păstrarea demnității umane.
Când vorbim despre rezistența evreicelor, trebuie
de avut în vedere că, atâta timp cât acestea
rămâneau alături de cei dragi, nu putea fi vorba

py
de rezistență, întrucât responsabilitatea pentru
familie, pentru viața copiilor cădea pe umerii lor.
Doar fetele tinere, deja suficient de mature, dar
C o
încă neresponsabile pentru alți membri ai familiei,

o
își puteau permite să participe activ la lupta armată, t
să se alăture unei organizații clandestine.
N
De regulă, prezența femeilor în detașamentele

o
de partizani ne-evrei era nedorită. Ele nu erau

D
considerate ca o adevărată forță de luptă,
erau percepute doar ca o sursă de dificultăți
suplimentare. Femeile erau acceptate în
detașamente pentru posturi auxiliare, în calitate
de bucătărese, spălătorese, lucrători medicali și
uneori ca „prietene” ale partizanilor care luptau
în detașament. Adesea, atitudinea față de aceste
femei era extrem de ostilă. Trei activiste capturate în timpul reprimării revoltei din ghetoul din Varșovia, 1943
Membrii Organizației militante evreiești (BOE): mai întâi din dreapta Malka
În organizaţiile clandestine, una dintre sarcinile Zdroiewicz, alături de ea sunt prietenele ei, Bluma și Ruchaleh

principale ale femeilor era organizarea salvării şi

asistenţei. Femeile erau asistente, mesageri, ghizi
atunci când era necesar să se găsească și să se
amenajeze un loc de adăpost. Aveau grijă de copiii
orfani, ai căror părinți au fost deportați sau au murit,
și de cei care se ascundeau în diferite adăposturi.
Rezistența femeilor în lagărele naziste s-a exprimat
în primul rând prin faptul că, riscându-și viața,
transmiteau prizonierilor tot ceea ce puteau fura
de la locul de muncă, tot ce putea servi drept armă.
Unele femei din lagăre intrau în rândurile celor din
organizațiile clandestine. Se cunosc cazuri când Rachel Rudnicki cu un grup de partizani din pădurile Rudnicki.
Fotografie făcută după eliberarea oraşului Vilnius, 1944
femeile au atacat gardienii și au murit pe loc. Legea Arhivele Centrale de Stat, Moscova
REZISTENŢA ŞI SALVAREA
FANNY SOLOMIAN
Am început imediat operațiile. Am deschis abcese, chiar am amputat
un deget. Uneori mi-au lipsit cunoștințele, dar am muncit cu avânt,
din toată inima... După ce am găsit o carte despre medicina populară
„Medicina păstrează sănătatea”, am devenit o adeptă înfocată a
acestui sistem.

Aproape fiecare femeie din detașamentul nostru avea un bărbat

care era considerat patronul și protectorul ei de atenţiile altor
bărbați. ... Pur și simplu nu m-am putut obișnui cu ideea că, de
dragul calmului în timpul zilei, trebuie să accepți să fii „deranjată”
Fanny în uniformă militară noaptea.

py
Fanny a absolvit Academia de Educație Fizică din
C o
Varșovia și a lucrat ca kinetoterapeut într-un spital.

o
A fost trimisă în Suedia la cursuri de perfecționare t
N
de către Ministerul Educației al Poloniei. Când a
început războiul, ea s-a întors în orașul natal, Pinsk.

o
După uciderea evreilor din ghetoul Pinsk, Fanny

D
a fost printre puținii care au reușit să evadeze în
păduri și să se alăture partizanilor. La început,
Fanny a îndeplinit sarcinile unei asistente în mici
diviziuni ale detașamentului, apoi a devenit medic
șef, a organizat o sală de operație, în care a efectuat
multe intervenții chirurgicale.
În ciuda importanței muncii sale și a funcției sale
înalte, Fanny, fiind femeie și evreică, a simțit că nu
se bucură de respectul pe care îl merită din partea
camarazilor săi.
După război, Fanny împreună cu soțul și fiica ei s-au
mutat în Eretz Israel.

Medalia Victoriei
și o pagină
dintr-o carte
de medicină pe
care Fanny a
folosit-o în timp
ce se afla într-un
detașament de
partizani. „Fata în fața spânzurătorii”, Editura Moreshet și Sifriyat Hapoalim, 1971
REZISTENŢA ŞI SALVAREA
M IRJAM WATERMAN
Orfelinatul, condus de Katy Mulder (în
Hilversum), găzduia mulți copii evrei. Printre
ei a fost și Kitty Frank, de care am avut grijă.
Odată, când am venit să o vizitez, Kitty m-a
chemat în cameră, a închis ușa și a spus:
„Mai am o sarcină aici – să am grijă de doi
bebeluși nou-veniți”. Mi-a arătat copiii și
i-am recunoscut. Erau frate și soră, pe care
i-am dus acum doar câteva zile la gară.
Numele fetei era Miriam Hamershlag, avea

py
un an și jumătate, iar fratele ei, Henry, avea
doar două săptămâni.

o
Mirjam și Menachem, 1943

În timpul războiului, Mirjam și soțul ei, Menachem

t C
Pinkhof au fost membri ai unei organizații clandestine
din Olanda, care se ocupa de salvarea copiilor evrei.
Mirjam aducea la gara din Amsterdam copii ai căror
No
părinți erau supuși deportării rapide sau fuseseră
deja trimiși în lagărul de transfer de la Westerbork.
Ea venea la gară cu un cărucior și aștepta acolo
D
o femeie-mesageră care să-i plaseze apoi pe copii
o
la familii adoptive sau la orfelinate, unde erau
ascunși. Mirjam nu știa cine era această femeie și
unde se duceau copiii pe care ea îi dădea în grija ei.
Mirjam a fost arestată și trimisă în lagărul Bergen
Belsen. Ea a supraviețuit și, după eliberare, a fost
implicată activ în reîntoarcerea copiilor salvați în
grija organizațiilor evreiești.

Miriam și Henry (Zvi) Hamershlag în orfelinatul din Hilversum, 1944

Jacheta pentru copii în care Miriam Hamershlag a fost înfășurată

când a fost adusă la Hilversum Vesela pentru copii cu care Henry Hamerschlag a ajuns în Hilversum
PRIETENIA
Prietenele înlocuiau familia, suportul lor ajuta la supravieţuire

py
o
Un medalion făcut din pâine pe care Hana Frenkel l-a primit cadou de ziua de
naștere de la prietenele ei dintr-un lagăr de muncă.

C
Maturizarea în timpul Holocaustului a fost foarte

o
rapidă. Fetele care, în virtutea vârstei lor, erau în t
N
esență încă copii, se comportau ca femeile adulte.
Rămase fără părinții, ele adesea rămâneau fie

o
singure, fie cu frații și surorile lor mai mici și erau

D
nevoite să lupte pentru supraviețuire, să-și asume
responsabilitatea pentru soarta apropiaților lor.
Multe dintre ele aveau prietene apropiate al căror
sprijin le-a ajutat să supraviețuiască. În această
prietenie, în amintirile comune de acasă, de amici,
ele adunau forță interioară, a cărei prezență nici
nu o bănuiau.
Femeile adulte nu mai puțin aveau nevoie de
sprijinul prietenelor lor atunci când erau epuizate
în ghetou sau în lagărul de muncă, rămase fără soți
și familii, care erau sprijinul și sursa lor de energie
vitală.
Grupurile de prietene din timpul Holocaustului
erau un fenomen special specific femeilor, după
cum notează istoricul Judy Baumel-Schwartz, la
acea vreme era mai sigur să rămâi în umbră,
să fii invizibil, iar un grup de prietene atrăgea
atenția. Dar un astfel de grup avea avantaje, care
constau în sprijin reciproc, care mărea șansele
de supraviețuire. Grupurile mari erau formate
din altele mici – două-trei prietene sau rude, unde Felicitare primită de Fella Rosenberg la 10 ianuarie 1945, cu ocazia vârstei de
14 ani, de la prietenele mamei sale din lagărul de la Auschwitz înainte de a fi
femeile mai în vârstă aveau grijă de cele tinere. trimisă la „marșul morții”.
PRIETENIA
HI LDE GRÜNBAUM
Eram „unul pentru toți și toți pentru unul”.
Chiar dacă nu eram mereu împreună,
simțeam totuși umărul prietenei. Ajuta
foarte mult, atât fizic, cât și psihic.

Anne Borinski

Alma credea că, dacă vom supraviețui

acestor vremuri, vom demonstra că în lagăr
am reușit să facem ceva, că a existat un sens

y
în supraviețuirea noastră.

p
o
Hilde (prima din dreapta) cu fetele din orchestră, după eliberare
Cu permisiunea Hildei Simha, kibbutz Netzer Sireni
Hilde Grünbaum

Hilde s-a născut la Berlin. A studiat vioara și a

t C
cântat într-o orchestră de tineret. În 1940, Hilde
s-a alăturat unui grup de tineri sionişti care se
pregăteau să se mute în Eretz Israel şi învăţa
No
elementele de bază ale agriculturii la o fermă
din Arensdorf. La 20 aprilie 1943, întregul grup a
fost trimis în lagărul de la Auschwitz-Birkenau. D o
Acolo membrii grupului țineau legătura între
ei. Liderul lor, Anne Borinski, a devenit figura
centrală a acestei reţele. Fetele își transmiteau
bilețele cu mesaje despre ceea ce se întâmplă O mapă cu note făcută de Hilde dintr-o față de pernă pe care a primit-o de
la o prietenă din Auschwitz și pixul pe care Hilde l-a primit pentru a rescrie
și se susțineau reciproc. note pentru orchestră
Împrumutată de la Hilda Simha, kibbutz Netzer Sireni
Hilde a fost înscrisă în orchestra lagărului de
femei. Dirijoare a fost cunoscuta violonistă
Alma Rose. Ea vedea existența orchestrei ca
pe o modalitate de supraviețuire pentru femei.
Alma a reușit să obțină condiții mai bune pentru
muzicieni. Hilde a reușit să aducă mai multe
prietene din grupul ei cu ea în orchestră și să
aibă grijă în continuare de alimentația celorlalți
membri ai grupului său.
Hilde nu doar a cântat la vioară, dar și a rescris
note. De-a lungul timpului, ea a devenit mâna
dreaptă a Almei Rose.
Alma a murit la Auschwitz. Hilde, Anne Borinski
și alte câteva fete din grupul lor au supraviețuit Anne, Elveția, 1945 Аlma cântă la vioară, Olanda, 1942

și au ajuns ulterior în Eretz Israel. Cu permisiunea lui Eldad Aloni,

Kibbutz Maayan Tzv
Amadeus Press, Courtesy of the Mahler-Rose’
Collection, Ontario
PRIETENIA
LI LI KASTICHER
Aveam un singur obiectiv – să sprijin pe
evreice, să nu le las să renunțe, să nu lase
mâinile în jos, să nu se dezamăgească de
viață, să nu-și piardă cumpătul.

py
C o
Scrie, desenează și poți câștiga premii:

ot 1- Un castron de cartofi
2- Un ac de cusut

Lili, Israel, 1953

o N 3- O ghicire în palmă

D
Cu permisiunea lui Yitzhak Ben-Hanoha, Haifa, Israel

Lili (Alice) Kasticher s-a născut în orașul Novi

Sad din Iugoslavia.
La 21 de ani a fost deportată din Ungaria la
Auschwitz-Birkenau și de acolo în lagărul de
concentrare Ober Hohenelbe . O dată la două
săptămâni, duminica, deținuților din lagăr li se
acorda timp pentru igiena personală. În aceste
ore, Lili a ținut așa-numitele „întâlniri culturale”,
la care au participat aproximativ douăzeci
de femei. Ele concurau în creație artistică,
compuneau poezii și povestiri. Prizonierele au
făcut o scenă improvizată din mai multe lăzi
și recitau, interpretatau, argumentau, făceau
sculpturi din cartofi, compuneau cântece,
cântau și visau la eliberare. Lili ascundea foile
cu poezii și desene sub haine. Ea a supraviețuit
și a emigrat în Israel în 1948. Desenele lui Erika Goldmann, ale lui Fajgi Spiegel și ale unei fete necunoscute
CREDINŢA
În anii de disperare, femeile au găsit mângâiere şi sprijin moral în credinţă

py
C o
Rugăciunea de Yom Kippur, ghetoul din Lodz, Polonia, 1941
The Jewish Heritage-Writing Project

o t
o N
D
În anii Holocaustului, au apărut multe întrebări
legate de credință. Unii simţeau că Cel Atotputernic
i-a părăsit. Nu puteau să înțeleagă de ce și pentru
ce li se întâmplă o asemenea suferință. Alții au
găsit mângâiere și putere spirituală tocmai în
credință. Ester Obstfeld aprinde lumânări de Hanukkah într-un adăpost, Amsterdam,
Olanda, 1942. Adăpostul în care se ascundea Ester a fost descoperit, ea a
Grație credinței, oamenii au continuat să mențină fost trimisă în lagărul de la Sobibor și a murit.

bazele morale, forța mentală și umanitatea, chiar

și atunci când fizic nu aveau puterea de a îndura
tortura.
Femeile credincioase au continuat cu
încăpățânare să mențină tradițiile evreiești și,
pe cât posibil, să sărbătorească sărbătorile.
Continuau să se roage, posteau în zilele de
post, nu mâncau pâine în săptămâna Paștelui și
aprindeau lumânări în zilele de sâmbătă și de
sărbători.
În plus, credința le-a dat acestor femei puterea
morală care le-a modelat comportamentul în
timpul Holocaustului: capacitatea de compasiune
și milă. Femeile coc pască de Pesah, ghetoul din Varșovia, Polonia
CREDINŢA
LI VIA KORALEK
Îmi amintesc de rabinul nostru din orașul Gyor,
care, înainte de a fi trimis la Auschwitz, ne-a
adunat și ne-a spus: „Nu locul sfințește omul,
ci omul sfințește locul”. În această zi sfântă,
trecem testul înaintea Atotputernicului…
trebuie să respectăm porunca „nu fura”.
Cu toții primim aceleași porții mizerabile și
trebuie să ne mulțumim cu asta.

Din predica Liviei de Yom Kippur,

în lagărul de concentrare Parschnitz, 1944

Livia (a doua din dreapta) și elevele ei, Csorna, Ungaria, 1943

py
C o
o t
o N
D
Livia s-a născut în orașul Gyor din Ungaria. În iunie
1944, a fost deportată la Auschwitz. În august, a fost
transferată în lagărul de concentrare Parschnitz,
unde Livia lucra într-o fabrică care producea piese
pentru avioane.
În seara de Yom Kippur din 1944, la rugămintea
prietenelor de lagăr, Livia a ținut o predică. „Nu
am vrut să fiu capo, nu am vrut să fiu lider. Nu era
necesar. Am vrut doar să sprijin.” Nu au mâncat
rația de pâine pe care au primit-o prizonierii în
acel Yom Kippur, ci au păstrat-o, ascunzând-o sub
perne.
De Paște, femeile au încercat să țină Sederul de
Paște, dar nemții le-au împiedicat despărțindu-
le în diferite barăci. Livia nu a mâncat pâine în
săptămâna Paștelui.
După război, Livia s-a căsătorit cu Aladar (Iuda)
Foi cu textul unei predici rostite de Livia de Yom Kippur,
Spiegel și au emigrat în Israel. în lagărul de concentrare Parschnitz
CREDINŢA
D I TA KURSC HNER
Acolo era o femeie pe nume Klari Kahna.
Ea se ruga zi și noapte. I-am ascultat
rugăciunile și m-am gândit că ar trebui să le
scriu. Dacă vom muri cu toate, atunci oamenii
vor ști că aici au fost femei evreice. Scriind, am
stat lângă ea toată noaptea.
Ea s-a rugat în vechea limbă sacră, iar eu am
notat rugăciunile după ea cu litere latine.

Hedi și Dita în lagărul pentru persoane

strămutate, 1946

py
C o
o t
o N
D
Dita s-a născut la Viena în 1930. În 1939, ea și familia
ei au fugit în Ungaria, iar în iunie 1944, au fost
deportați la Auschwitz-Birkenau. Din Auschwitz,
Dita a fost trimisă împreună cu mama ei, Hedi, în
lagărul de muncă de la Gelsenkirchen și de acolo
în lagărul de la
Sommerda
. Ditei îi părea că niciun evreu nu va supraviețui
acelui masacru. S-a simțit obligată să scrie
rugăciuni, astfel încât, cum spera ea, să păstreze
iudaismul. În Sommerda, Dita a reusit să fure
autocolante destinate cutiilor cu piese, pe care ea
nota rugăciunile rostite de Klari Kahna. Întrucât
Dita nu știa ebraică, le-a notat cu litere latine.
Pe măsură ce războiul se apropia de sfârşit, Dita
și Hedi au fost forțate la un marș al morții. Dita și
mama ei au fost eliberate la Leipzig și, după ceva
timp, au ajuns în Eretz Israel. Foaia cu o rugăciune pe care a scris-o Dita
ALIMENTAŢIA
Când stomacul este gol, pregătim mâncare imaginară

py
C o
o t
N
Când femeile au intrat în lagăr după ce și-au pierdut

o
familiile, tot au încercat să-și păstreze aspectul
O femeie care gătește într-o bucătărie improvizată,
lagărul de internare din Gurs, Franța

D
uman. Le ajuta notarea rețetelor culinare.
De obicei, rețetele erau transmise din mamă în fiică,
contribuind astfel la păstrarea tradițiilor familiei,
a comunității și a caracteristicilor geografice. De
aceea, în ciuda tuturor, în iadul lagărului, pe ruinele
lumii obișnuite, flămânde și epuizate de munca
istovitoare, femeile scriau rețete.
Femeile făceau aceste înscrieri pentru a păstra
realitatea, din care rămăseseră doar amintiri,
pentru generațiile viitoare.
Adesea, indicau o cantitate exagerată de produse
în mod deliberat pentru a da fanteziei lor un aspect
mai magic.
Femeile notau rețetele pe fiecare bucățică de hârtie
pe care puteau pune mâna, foloseau rămășițele
de creioane care cu greu puteau fi găsite sau
schimbate pe o rație de pâine. Iar când nu era nici
hârtie, nici creion, noaptea în barăcile întunecate
din lagăr își spuneau rețetele ca pe basme. Pentru
câteva secunde, femeile păreau să transforme
acest loc înfricoșător în casa pe care fiecare dintre
ele o avea cândva. O femeie hrănește o fetiță, ghetoul din Lodz, Polonia getcie
ALIMENTAŢIA
Y EH UDIT AUFRIC HTIG
Când Yehudit s-a îmbolnăvit și nu a venit după
rație, prietena ei apropiată, Edith Gombus,
i-a transmis o bucată de pâine și un bilet care
descria o masă imaginară.

Dimineața: mic dejun în stilul Carlsbad –

ou, unt, brânză de vaci, gem.
Înainte de prânz: iaurt, lángos, ridiche.
Prânz: supă de cartofi cu smântână și frunză
de dafin, sparanghel în pesmet cu frișcă.

py
Ouă prajite ochiuri și friptură de vită cu paste
în sos de roșii. Mere coapte în sos de vanilie.

C o
Gustare de după-amiază: cacao cu frișcă,
challah cu migdale, tort „Cuibul de viespi”.

ot Cina: creier, cartofi prăjiți cu ceapă, salată

cu ceapă verde, fursecuri mici cu cafea

Yehudit cu puțin timp înainte de arest, Olanda, iunie 1944

o N neagră, fructe.
Am mâncat totul și ți-am lăsat o bucățică de
pâine.

D
Yehudit s-a născut în Ungaria. În 1938, a emigrat
în Olanda, la Amsterdam. La începutul ocupației Bilețelul cu „fantastica masă”
naziste, Yehudit s-a întâlnit cu soția ambasadorului pe care Edith l-a transmis lui
Yehudit
Ungariei în Olanda și a primit de la aceasta un
pașaport care nu indica originea ei evreiască.
Yehudit s-a alăturat activiștilor în rezistenţă.
Ea a distribuit bonuri de mâncare false și a livrat
mâncare evreilor care se ascundeau în fermele
olandeze.
În 1944, conform unui raport al unei femei
olandeze, Yehudit a fost arestată și deportată în
lagărul de transfer de la Westerbork, iar de acolo în
lagărul de concentrare pentru femei Ravensbrück,
unde a fost trimisă la muncă forțată la fabrica
„Siemens”. În Ravensbrück, Yehudit și prietenele ei
și-au notat rețetele.
Yehudit a supraviețuit și după război a emigrat în
O bucată de pânză din steagul nazist pe care Yehudit a brodat numele
Franța, de acolo în Israel. femeilor din lagărul de concentrare Ravensbrück
ALIMENTAŢIA
VAL Y KOHN
După muncă, ne-am întors în baracă, abia vii de oboseală.
Ca de obicei, am început să notez ce povesteau femeile despre
mâncare, despre cea mai gustoasă, divină, delicioasă... pe care
am mâncat-o în imaginația noastră.
În fiecare seară scriam ceva legat de mâncare; Am scris pe tot
ce-mi apărea în cale, inclusiv pe fotografia lui Hitler găsită pe
stradă.

Prăjitură cu miere
1 kg făină, 1/4 zahăr, 12 miere, 2 gălbenușuri, rom,
cafea, praf de copt.

py
Se amestecă cu frișcă, se adaugă albușuri.

o
Deasupra se presară nuci și zahăr

C
Valy, înainte de război

o t
o N
D
Valy și soțul ei, Ewald, locuiau la Praga înainte
de război. În iulie 1943, Vali, soțul și mama ei
au fost deportați în ghetoul Theresienstadt. De
acolo, în octombrie 1944, Valy și mama ei au fost
trimise în lagărul de la Auschwitz-Birkenau. Valy
a fost selectată, iar mama ei a fost ucisă. Câteva
săptămâni mai târziu, Valy a fost transferată în
lagărul Lenzing. Acolo ea nota rețete culinare pe
formulare germane pe care le găsea pe stradă.
Ulterior, Valy a fost trimisă în lagărul de la
Mauthausen.
După eliberare, Valy a aflat că soțul ei a murit. „Totul
s-a prăbușit. Această rană nu se va vindeca. M-am
întors, dar fără Ewald nu m-am simțit acasă.”
În 1946, Valy a ajuns în Eretz Israel. Ea s-a căsătorit
și a născut o fiică. Câteva rețete scrise de Valy
CREAŢIA
A crea – înseamnă a respira!

Aptitudinea pentru creativitate și nevoia de a crea

deosebește o persoană de alte ființe vii. În perioada
sumbră a Holocaustului, în anii fricii și umilinței, mai
mult poate decât în orice altă perioadă, evreii s-au
străduit să creeze.
Femeile au fost, de asemenea, implicate activ în
creativitate. În ghetou și chiar în lagăre, au participat
la concerte și spectacole. Conform izvoarelor istorice
py
cunoscute de noi, ele se ocupau mai puțin de
artele plastice. Femeile țineau jurnale, participau la
C o
activitățile arhivei istorice a lui Emmanuel Ringelblum

o
din ghetoul din Varșovia și colectau mărturii. Scrierea t
Scenă dintr-o piesă de teatru prezentată în ghetoul din Varșovia, Polonia
Bundesarchiv, Koblenz, Germany

poeziilor era foarte răspândită în rândul femeilor.

N
Tot o formă relativ nouă de creativitate la acea vreme
erau fotografiile, multe erau făcute de femei.
o
D
Angajarea în diverse tipuri de creativitate a fost o
manifestare a nevoii spirituale atât personale, cât
și sociale, un fel de curent de aer proaspăt pentru a
continua să trăiască. Creativitatea, ca o gură de aer,
a ajutat femeilor să-și exprime durerea și suferința,
să-și verse disperarea sau, dimpotrivă, a făcut posibil
să privească viața prin prisma ironiei și umorului.

Autoportret Julia Pirotte,

Marsilia, Franța, 1942
Musée de la photographie de
Charleroi / Julia Pirotte

Ca membră a organizației
clandestine „Macii”, în
1944, Julia și-a fotografiat
activitățile, precum și femei
și copii din lagărele naziste.
În 1943, Julia a trimis un
reportaj foto în SUA „Franța
sub ocupație”. Mai târziu, ea Dansatoarea de flamenco Catharina Frank
a documentat și eliberarea Ghetoul Theresienstadt, 1944
Franței. Charlotte Buresova
CREAŢIA
S EL MA MERBAUM- EISINGER
„O poezie”
7.7.1941

Vreau să trăiesc!
Vreau să râd și să înfrunt greutățile,
Vreau să lupt, să iubesc și să urăsc, Și să țin
cerul în mâini.
Vreau să fiu liberă, vreau să respir și să strig:
Eu nu vreau să mor. Nu!
Nu.

py
C o
Selma, Cernăuți, mai 1940

o t
o N
Selma s-a născut la Cernăuți, Bucovina. În tinerețe
a început să scrie poezii.
D
În octombrie 1941, Selma și părinții ei au fost
mutați în ghetou. În 1942, familia a fost deportată
în Transnistria. După o călătorie istovitoare, Selma Albumul Selmei cu desene și poezii

și familia ei au fost trimiși într-un lagăr de muncă

din Mikhailovka. Foamea, brutalitatea sadică și
teroarea din partea germanilor și a gardienilor
ucraineni făceau ravagii în lagăr. Înainte de a fi
trimisă în Transnistria, Selma a reușit să predea
un album cu desene și poezii iubitului ei, Leiser
Fichman, pe care l-a cunoscut în organizația „Ha-
shomer Ha-tzair”, și căruia i-a dedicat poezii.
Selma a murit de tifos pe 16 decembrie 1942. Un
an mai târziu, părinții ei au fost uciși.
În timpul ocupației, Leiser a fost dus în lagăr la
muncă silnică. A păstrat albumul Selmei până în
1944, iar apoi l-a transmis Elsei, prietena Selmei
din Cernăuți. Leiser a reușit să se îmbarce pe nava
imigranților ilegali „Mefkure”, care se îndrepta spre
țărmurile Eretz Israel. „Mefkure” s-a scufundat în
Marea Neagră. Leiser a murit fără să știe despre Moartea Selmei Merbaum - Eisinger
Ghetoul Bershad, Transnistria, 1943
moartea Selmei. Arnold Dagani