JAN OTČENÁŠEK

Pe când în rai ploua…

ploua

96

Coperta colecţiei: Val Munteartu

Ilustraţia copertei: Doina Ţăndău

EDITURA EMINESCU
1974
 Cuprins

CAIETUL ÎNTÂI
CAIETUL AL DOILEA
CAIETUL AL TREILEA
 CAIETUL ÎNTÂI

24 mai

E DE AJUNS SĂ-MI MIJESC OCHII

şi gata, am şi ajuns acolo şi până şi prin pâcla asta subţire văd totul cât se
poate de limpede.
În primul rând, o casă. O cunosc din descrieri şi din atâtea schiţe făcute
cu stângăcie, ştiu multe despre ea dar, una e să ştii din auzite şi alta e să vezi
cu propriii tăi ochi. Aşadar, asta e! Zidurile faţadei strălucesc orbitor, iar
geamurile ferestrelor clipesc prietenos, clădirea e mare şi împărţită în câteva
aripi, dar asta nu-i ştirbeşte cu nimic intimitatea; într-o clipită m-am şi
îndrăgostit de ea, la nebunie. Nu mă mai satur privind-o. Se înalţă, mândră
în singurătatea ei, la marginea unui drum ce străbate o vale largă, în preajma
căreia, cândva, în vremuri îndepărtate, îşi dădeau întâlnire câteva pâraie
susurătoare, cu apa rece ca gheaţa şi străvezie; acum însă, încotro priveşti
nu vezi decât pajişti lăţoase, cu iarba grasă de un verde ţipător şi, de jur-
împrejur, păduri şi iar păduri. Acestea, ce-i drept, sunt întunecate şi adânci,
sunt codrii romantici din basmele de odinioară, dar n-au deloc darul să
înspăimânte, şi se pare că încercuiesc iazul numai pentru a-l feri de
intemperii; se înghesuie unul în altul pe coastele dealurilor înconjurătoare,
gonind tot mai sus, până aproape de contururile unor creste prelungi, de-a
lungul cărora se întrec în goană vijeliile şi de ale căror culmi se freacă norii.
E dimineaţă, una din acele dimineţi înălţătoare ce-ţi pot fi hărăzite numai
la munte; soarele îşi aruncă ochiul său strălucitor asupra văii, inundând-o de
căldură, în capătul cel mai apropiat al nesfârşitelor pajişti paşte în tihnă o
cireada de vaci, iar dangătul tălăngilor se răspândeşte molcom în liniştea
tremurătoare. Aerul freamătă şi miroase a iarbă, a apă, a răşină şi
Dumnezeu mai ştie a ce, e tare şi tăios, de te dor plămânii, şi material,
necrezut de material, încât îl poţi mânca şi bea, îl poţi pipăi şi răsuci între
degete ca pe un fir de aţă, şi poţi construi din el o cetate sau te poţi pierde în
el, pulverizându-te fără urme; într-un cuvânt, e aerul-obiect.
Ia te uită! Ţineţi-mă să nu cad, oameni buni! E oare cu putinţă? Este, de
ce să nu fie – tânăra aceea în pantaloni albaştri sunt eu, fără îndoială şi mie
în sută, eu! Da, în clipa asta chiar, desculţă şi cu părul răvăşit, alerg în jos
pe treptele scării din faţa casei şi clipesc din ochi în bătaia razelor puternice
ale soarelui. Podişca şubredă de peste pârâu se încovoaie pentru o clipă sub
greutatea mea, dar numaidecât se îndreaptă la loc. Am ajuns pe pajişte.
Iarba luceşte în roua dimineţii, e rece şi moale – adevărată desfătare pentru
nişte tălpi întemniţate de când lumea în strânsoarea pantofilor şi deprinse cu
piatra tare a caldarâmului. Alerg puţin prin ea, galopând, genunchii sus, un,
doi, un, doi, apoi încerc să fac şi o „stea”, până nu de mult o executam la
perfecţie, acum însă îmi iese în chip şi fel, – de bună seamă mi s-a mai
îngreunat un pic poponeaţa; noroc că nu mă vede nimeni. Mă strecor prin
păiuşul înalt, apoi mă opresc şi mă uit în jurul meu. Da, eşti aici, fetiţo,
ciupeşte-te să te convingi: stai sub bolta lustruită a cerului undeva într-un
colţişor infim al globului pământesc şi, plină de uimire, simţi cum circulă în
tine sângele şi cum îţi bate inima – fericită, mânioasă, frământată,
înnebunită şi puţin îngrijorată; fericită de lumea cea de toate zilele, de faptul
că trăieşti în ea, fericită de soare, de pâraie şi de arbori, de vânt şi de firele
ierbii, fericită de propriul tău trup, dar şi mai mult de al celuilalt, de al
omului căruia îi aparţii şi care îţi aparţine.
Mă trezesc abia la auzul unor paşi – e Petr, cine altul ar putea să fie? Se
întoarce din pădure pe potecă, fluieră în surdină şi soarele împroaşcă
fulgere din sticlele ochelarilor săi. Îl cunosc de-acum după mers, e mersul
aparte al omului căruia i-au crescut prea mult membrele: mâinile parcă n-ar
colabora cu picioarele şi viceversa, capul împins înainte; mişcare ce aduce
mai curând a acţiune de cucerire a spaţiului decât a mers omenesc. Mă
zăreşte şi-mi flutură din mână, iar eu o iau la fugă să-l întâmpin, zbor,
plutesc prin aer într-o nepământească stare de imponderabilitate, am ajuns
în faţa lui. Îmi zâmbeşte docil, e încă nebărbierit, cu pantalonii îndesaţi în
cizmele de cauciuc şi miroase a vânt şi a frunză de brad. Mă trage lângă el
şi degetele îi aluneca sub jachetă pe sânii goi; mă feresc, dar în clipa
următoare eu însămi întind mâinile şi mi le odihnesc pe pieptul lui neted.
Ne îndreptăm spre casă lipiţi unul de altul, nu scoatem o vorbă, iar eu
savurez din plin apăsarea braţului său pe umeri; îmi place grozav când mă
ţine aşa în timpul mersului, cu toate că în felul acesta mă obligă să întind
pasul.
Suntem aici, e de ajuns să mijesc ochii şi văd totul cât se poate de
limpede – casa, valea, pe el şi pe mine…
— Aha! – mă tulbură ca din senin Petr. — Eşti iar acolo, nu-i aşa? E alt
Petr. Praghez încă: poartă veston şi sub veston unica sa bluză cu guler rulat,
pe care a trebuit să i-o cumpăr, ca să nu umble ca un ştrengar dezmăţat;
trage dintr-o Lipă, ţigara sa preferată, şi, amuzat, se uită la mine cu ochii
întredeschişi, peste măsuţa din cafenea.
— Gata, frumuşel înapoi, nu, mai suntem încă la Praga!…
Mă scoate un pic din sărite faptul că de fiecare dată mă surprinde cu atâta
uşurinţă, pesemne nici nu-i prea greu, şi râde întotdeauna de încurcătura
mea: „În asemenea momente pe chipul tău se citeşte o absenţă nespus de
caraghioasă şi te zgâieşti înainte ca un medium în transă”. Mă rog, n-am
încotro, povestea asta ţine într-un fel de firea mea, şi-apoi, are şi el alte
obiceiuri, cu mult mai urâte!
În ceea ce mă priveşte, pur şi simplu, nu sunt în stare să nu-mi reprezint,
până în cele mai mici amănunte, locurile pe care urmează să le vizitez,
oamenii cu care urmează să mă întâlnesc sau evenimentele care, fără
îndoială, nu mă vor ocoli. Deosebirile dintre înfăţişarea visată şi înfăţişarea
reală a lucrurilor au darul să trezească în mine, întotdeauna, o uimire deloc
neplăcută: şi această uimire e cu atât mai mare, cu cât cele două imagini nu
se confundă, şi, de obicei, ele nu se confundă. Toate examenele de la
Facultate, pe care le-am luat cu excepţional, le-am trăit anterior în ediţiile
cele mai sumbre, şi viceversa. Nu, nu sunt chiar atât de trăsnită, încât să văd
în asta un sistem şi cu atât mai puţin un semn al destinului; mi-e cât se
poate de limpede că toate aceste închipuiri premergătoare nu sunt decât
produsul fanteziei, al necesităţii naive de a mă întrece pe mine însămi şi că
ele sunt tributare dorinţei mele de a vedea cutare sau cutare lucru soluţionat
aşa şi nu altfel, sau, dimpotrivă, fricii că deznodământul ar putea fi cu totul
altul. Petr le denumeşte visuri sine garantia, iar eu mă supăr şi îi iau în
nume de rău faptul că uneori se amuză râzând de ele, – fireşte acceptabil, în
contul meu… Cinstit vorbind, eu una nu văd ce găseşte el rău în povestea
asta.
— De fapt, tu trăieşti de două ori – mi-a spus el atunci în cafeneaua
amintită. Arborase, ce-i drept, o mină cât se poate de gravă, dar eu îl cunosc
şi cunosc prea bine acest fel de seriozitate şi de aceea m-am şi zbârlit uşor,
ca să-l previn.
— Ce vrei să spui?…
— Nimic. E clar, nu? Mai întâi în maculator şi abia pe urmă pe curat.
— Ai tras iar alături! am clătinat eu din cap, stăruitor. – Omul scrie mai
întâi în maculator pentru a se feri de prostii şi de greşeli gramaticale, atunci
când va trece totul pe curat; lucrul acesta este evident…
— Acum a vorbit tocilăreasa! – a ţinut să sublinieze, cu un zâmbet blajin,
cu toate că ar fi trebuit să ştie că în felul ăsta avea să mă întărâte şi mai
mult.
— Ascultă, cu tocilăreasa asta te rog să isprăveşti odată pentru totdeauna,
şi fii bun şi lasă-mă să termin ce-am avut de spus! Aşadar, imaginându-mi
lucrurile dinainte, eu nu scriu nimic în maculator, de altfel, în viaţă nici nu
se poate aşa ceva, din păcate! Şi să nu-mi spui tu mie că nu faci şi tu la
fel!…
Mi-am dat seama că nimerisem în plin, judecând numai după faptul că
faţa i s-a alungit, iar buza de jos i-a ţâşnit înainte. Şi-a stins tacticos ţigara şi
a dat din cap aprobator:
— Da, asta face oricine – într-o anumită măsură! Tu însă sari niţel peste
cal… Dar ştii ce, eu propun pax! – se grăbi să adauge, oferindu-mi peste
masă două degete pentru încheierea actului de pace.
Le-am scuturat cu două degete, rostind cu acest prilej cuvântul pax, drept
care pacea fu restabilită, în chip solemn, pentru totdeauna, dar nu m-am
considerat încă pe deplin satisfăcută şi de aceea am întrebat:
— Te deranjează mult povestea asta?
— Nu, mult nu! Te iau cu ea cu tot. Numai că uneori îmi pun întrebarea
dacă nu sunt şi eu, cumva, un rod al fanteziei tale şi nu…
— Fii calm – i-am retezat vorba. Tu exişti al dracului de bine. Chiar şi de
sine stătător. Ştiu asta cât se poate de precis…
— În cazul ăsta, mi s-a luat o piatră de pe inimă – mi-a răspuns,
acoperindu-mi cu palma mâna pe placa de marmură a mesei. Mai ştii şi
altceva tot atât de precis?
— Destule. De pildă, că te iubesc… Simţeam căldura mâinii lui şi ochii
din spatele ochelarilor săi îmi zâmbeau albastru şi neprefăcut.
— Din ce în ce mai bine – mi-a spus – dar în aceeaşi clipă fruntea i s-a
încreţit. — Şi, totuşi, aş fi bucuros dacă ai fi niţel mai reţinută, Lu. Ce-ar fi
să ai răbdare până poimâine, când o să fim la faţa locului? E drept, e frumos
acolo, dar să nu te aştepţi la cine ştie ce idilă – cel puţin pentru început nu!
Tu nu cunoşti Sumava, aşa cum o cunosc eu, s-ar putea să-ţi dea cumplit
peste cap toate închipuirile tale bucolice…

27 mai

Ploaia a început, de fapt, îndată după ieşirea din Pisek, astfel că dreptatea
a fost din nou de partea lui, dar cred că treaba asta n-a avut darul să-l bucure
prea mult; cel puţin faţa lui nu trăda acest lucru. Mai întâi, a picat din cer o
răpăială caraghioasă, părea mai curând o ploicică de primăvară inofensivă şi
de scurtă durată, dar iată că ne-am înşelat: pe măsură ce ne apropiam de
zona muntoasă, bolta se întuneca tot mai ameninţător, spre miazăzi, norii se
contopeau alcătuind un perete gri-vineţiu, care se aşternea apoi peste
primele coline submontane ca un covor cenuşiu al dezolării. Mergeam
direct într-acolo, asta fără doar şi poate, şi priveliştea aceasta stârnea în
mine un simţământ de nelinişte şi îngrijorare: mi se părea în clipa aceea, cât
se poate de neverosimil, că, undeva în lume, ar mai trebui să lumineze un
petic de soare. Dezamăgirea era cu atât mai mare cu cât dimineaţa
părăsisem o Pragă scăldată de soare, deasupra acoperişurilor Oraşului Vechi
cerul era brăzdat doar de nişte dâre, de un alb strălucitor, care, chipurile, ar
anunţa vreme bună – în limbajul comun asta se numeşte tragere pe sfoară!
Iar acum am intrat în horă, ce ploicică, ce ploaie torenţială, asta-i aversă
în toată legea, ce mai, rupere de nori şi, colac peste pupăză, dublată de
rafalele perfide ale unui vânt năpraznic.
— Cofele o să înceapă să cadă abia peste zece minute – am ţinut să
amintesc, dar, credeţi-mă, nu-mi ardea deloc să glumesc, da de unde!…
Mormăitul ursuz de alături se stinse în răpăitul aversei.
— Ei, fir-ar să fie – se răcori Petr după o clipă – meteorologii de la radio
au tras iar în bară. Glezna mea a avut dreptate. Dacă deştepţii ăia m-ar fi
întrebat pe mine… Amuţi în mijlocul frazei, smuci volanul cu putere, şi-i
trase o înjurătură zdravănă. — L-ai văzut, idiotul, iese din pădure pe
asemenea prăpăd şi nici nu se uită… să mă apuce toţi dracii, nu alta!
Cum în faţă nu vedeam aproape deloc, deoarece pe sticla parbrizului apa
pur şi simplu se rostogolea – mă uitam la el dintr-o parte. Sta aplecat asupra
volanului, cu fălcile încleştate încât i se formau pe ele noduri, şi, prin
secţiunea trasată pe parbriz de mişcarea gungurită a unicului ştergător,
urmărea cu încordare meandrele şoselei şi blestema pe înfundate. Îl
compătimeam un pic, dar în acelaşi timp eram şi mândră de el. Căci, între
noi fie spus, ceea ce întreprindea el acum era o bătălie, o adevărată bătălie
cu stihia şi terenul; după lunile de iarnă şoseaua era toată numai fisuri şi
gropi înşelătoare şi mersul pe ea aducea cu un slalom cât se poate de
riscant. Îmi plăcea aşa cum arăta din profil, i se vedeau trăsăturile
bărbăteşti, şi, de aceea, nu mă deranja câtuşi de puţin faptul că aproape nici
nu mă lua în seamă; în ceea ce mă priveşte, aş spune chiar, că în asemenea
momente de necaz, femeile ar face bine să-şi pună lacăt la gură şi să nu-i
împiedice pe bărbaţi în munca lor trudnică.
— Numai să ţină ştergătorul – spuse Petr, mai curând pentru sine.
Aveam impresia că ploaia bătea în acoperişul maşinii cu o ură de-a
dreptul înverşunată, de parcă ar fi vrut să-l găurească şi să ne pătrundă până
la piele; pornirea ei mi se părea, pur şi simplu, dezgustătoare. Lumea din
faţa geamului se pierdea într-un abur cenuşiu, dezolant şi îmbibat de
umezeală cerească – şi abia dacă vedeam la câţiva metri înaintea mea; din
când în când se întuneca – era în clipele în care străbăteam o pădure – apoi
se făcea din nou lumină, pe lângă noi zbura, în direcţie opusă, o tăbliţă
indicatoare de la intrarea într-un sat al cărui nume nu-mi spunea nimic, o
piaţă sătească pustie şi noroioasă, cu o biserică, şi un cârd de gâşte plouate,
un zid de cimitir, o staţie de benzină în piaţa goală a unui orăşel oarecare, şi
iar dealuri şi dealuri, şi serpentine spre culmi tot mai înalte, şi vânt şi ploaie
torenţială, ce mai, urgie în toată legea – aşa va fi, probabil, puţin înainte de
a trâmbiţa arhanghelii sfârşitul lumii. Dar, în definitiv, putea să fie şi mai
rău; ce bine că nu-i furtună, din copilărie mă înspăimântă grozăviile ei
ostentative şi nici acum nu sunt în stare să nu-mi dau în vileag teama asta
prostească.
Şi eu, care-mi pusesem în gând, cu toată sfinţenia, să par cât mai vitează!
Povestea asta mă costă destul efort, îndeosebi pentru faptul că, şi din punct
de vedere fizic, mă simţeam mai mult decât prost: de când mă ştiu nu mi-au
priit drumurile prea lungi cu maşina şi, pe deasupra, ca un făcut, dimineaţă,
înainte de plecare, mi-a venit în vizită şi obişnuitul oaspete lunar; nu mă
aşteptam să vină atât de curând, iar hurducatul şi scuturăturile astea, care nu
mai conteneau, aveau pur şi simplu darul să mă distrugă. Întotdeauna, cu
acest prilej, cel puţin în primele ceasuri, mă chinuiesc destul, şi în măsura
posibilităţilor, mă retrag undeva, pentru că în asemenea clipe nu suport să
mă atingă nimeni – nici măcar Petr – dar acum, în goana maşinii mă apucau
mereu nişte dureri de şale înfiorătoare, încât eram silită să strâng dinţii cu
putere ca să nu gem în gura mare. Ce să fac? M-am înfăşurat bine cu o
pătură, în maşină aerul era umed şi rece, iar eu căutam într-una poziţia cea
mai avantajoasă – dacă se putea măcar vorbi despre aşa ceva.
Bineînţeles, până la urmă Petr a sesizat foiala mea neîntreruptă.
— Ce s-a întâmplat? se auzi vocea lui, grijulie. Ţi-e rău?
— Nu-i nimic. Trece. Am stat niţel prea mult şi nu-mi găsesc locul. Nu
trebuie să te preocupi de treaba asta!
— Aş putea să opresc un pic…
— Intenţionezi să alergi în ploaie? Te priveşte. Eu una, nici nu mă
gândesc. Mi-am făcut permanent…
Am răsuflat uşurată văzând că nu şi-a dat seama de nimic; mai bine să se
isprăvească odată povestea asta şi să ajungem cât mai repede la destinaţie;
oricum, treburile astea femeia e datoare să le îndure şi să le ispăşească
singură, şi singurul lucru de care mă temeam puţin era să nu înceapă să-mi
mângâie, din mersul maşinii, genunchii goi; adeseori obişnuieşte să facă
acest lucru şi, în alte împrejurări, suport gestul lui cu o atitudine mai mult
decât binevoitoare. Din fericire era prea ocupat cu mânuirea volanului. Şi-
aşa treceam prin momente grele, Doamne-Dumnezeule – îmi venea în minte
ca din senin, la tot pasul – încotro, ne duc zdruncinăturile astea? Ce ne
facem dacă şi acolo o să toarne tot aşa, te pomeneşti că o să ne dizolvăm, ca
prafurile într-un pahar cu apă, că o să… Simţeam cum durerea aceea
păcătoasă din şale scutura din mine ultimele rămăşiţe de curaj adunat cu
atâta trudă şi, din când în când, toată întreprinderea noastră, la care
consimţisem de bună voie, îmi părea curată nebunie, o trăsnaie la pătrat;
poate că avea dreptate Eva, când a încercat să mă facă să renunţ, spunându-
mi: „Fetiţo, ce-o să te faci tu acolo, în văgăuna aceea? O să mori de
plictiseală!” Dar nu, asta-i o prostie, n-avea dreptate, nici vorbă că n-avea,
trebuie să rabd, să destram şi să gonesc aceste gânduri sclifosite, aceste
temeri şi spaime de domnişoară pragheză, deprinsă cu confortul; doar nu
mă duc acolo singură, mă duc cu Petr şi cu Samson, aşa că? Aşa că, nimic!
Samson! Am scos mâna de sub pătură şi, discret, i-am mângâiat tabloul
de bord spălăcit: rezistă, Samy, îl îndemnam în sinea mea – doar n-o să ne
laşi pe o vreme ca asta, tu bătrâne luptător; dacă te ţii bine, chiar mâine te
spăl şi te lustruiesc, de-o să străluceşti ca un Mercedes! Aş fi în stare
aproape să jur că m-a înţeles, căci în ciuda vârstei sale de patriarh se ţinea
de-a dreptul excelent: motorul îşi dădea curaj pentru asaltarea altor culmi,
răcnind ca un taur rănit, caroseria scârţâia şi zornăia de parcă urma din clipă
în clipă să se desfacă şi să se risipească în toate direcţiile, dar, calm, asta nu
se va întâmpla! Ca să mai uit un pic de suferinţa mea, mi-am concentrat
gândurile asupra lui Samson: mă gândeam la el cu duioşie şi recunoştinţă;
în ciuda faptului că îţi oferă tot ce vrei, în afară de confortul dorit, prin
crăpăturile uşilor suflă în el vântul, cabina miroase a unsoare râncedă şi a
piele mucegăită, şi, a vorbi despre suspensie, ar însemna să comiţi cel puţin
o exagerare; clanţa de la uşă e înlocuită de o sfoară groasă, indicatorul de
direcţie din stânga adeseori nu ţâşneşte, astfel că Petr e nevoit să scoată
mâna pe fereastră ca să-l ajute să iasă. Nici glasul armăsarului nostru nu se
aseamănă cu glasul automobilelor moderne, cu acel zumzet discret, ce
aproape te adoarme, ci aduce mai curând a hârâit, a horcăit şi a ciocănit, sau
a clănţănit din dinţi în toiul frigurilor; ba, aş spune că se aseamănă cel mai
mult cu zgomotul hodorogit al unei maşini agricole scoase din uz, poate cu
o secerătoare, dar, în orice caz, e un glas cu multă personalitate, iar mie mi
se pare de un curaj trufaş, ceea ce nu-mi displace – m-am obişnuit cu el. De
altfel, Samson nu e chiar un automobil oarecare, cel puţin pentru mine nu,
şi asta pentru simplul motiv că în mintea mea el e indisolubil legat de
existenţa lui Petr: a fost martorul primei noastre întâlniri; prima excursie cu
el a rămas pentru mine de neuitat, prin aceea că a trebuit să-l împingem preţ
de trei kilometri până la cel mai apropiat atelier de reparaţii auto, iar la
întoarcere Petr a trebuit să cotrobăiască la tot pasul prin măruntaiele lui
ostenite, ca să-l determine să meargă; îmi amintesc cum s-a ruşinat,
sărăcuţul, de excursia aceea neizbutită, cum căuta tot felul de scuze pentru
maşina lui, şi cât de drag mi-era el mie în acele clipe. În cabina spaţioasă a
bătrânului Samson m-a sărutat pentru întâia oară, în ea, pentru întâia oară,
ne-am atins unul de celălalt şi am trăit tulburarea apropierii trupeşti, în ea
am mâncat, am dormit şi ne-am adăpostit de furtuna care ne-a surprins pe
malul râului; lipsa ei de confort are pentru mine izul intimităţii şi al
siguranţei căminului conjugal. Ştiu că şi Petr îl iubeşte pe Samson, chiar
dacă adeseori îl împroaşcă, fără milă, cu reproşuri şi blesteme – adeseori se
plânge cu voce tare de capriciile lui împinse la extrem şi de înclinaţiile sale
spre prefăcătorie – dar mai ştiu că îi păstrează şi un înduioşător respect care,
neiniţiatului, ar putea să i se pară excentric.
— Închipuieşte-ţi – mi-a spus odată – închipuieşte-ţi că pe vremea când îl
fabricau la „Tatrovka”, eu mă jucam încă în ţărână. Da, da, dumnealui e cu
şapte ani mai mare ca mine!…
E lesne de înţeles că înfăţişarea arhaică a lui Samson devine, nu o dată,
ţinta observaţiilor caustice ale multora dintre înfumuraţii proprietari de noi
maşini Skoda, MB, Simca sau Renault, dar noi ne-am obişnuit cu asta, şi la
nevoie ştim să-i şi înfruntăm. O dată, când îl aşteptam în dreptul maşinii
noastre pe Petr, la marginea trotuarului s-a înţepenit din mers un Saab roşu,
strălucitor, şi, pe fereastra lui, s-a aplecat în afară un crai sclifosit pe cale să
chelească, tipul clasic al playboy-ului încrezut care mie îmi calcă pe nervi şi
mă îngreţoşează profund. Mi-a rânjit dezvăluindu-şi o dantură suspect de
albă, şi, cu un gest dezgustător, mi-a arătat perna de lângă el, ca o invitaţie.
— Alo, fetiţo, n-ai vrea să schimbi, cumva, căruţa?
I-am zâmbit drăgălaş şi i-am spus:
— Nu, moşulică, nici gând de aşa ceva! La mine contează mai curând
cine stă la volan, e clar?…
I-am fluturat din mână lui Petr, care tocmai se apropia, şi m-am desfătat
auzind duduitul furios al motorului, în clipa în care Saabul s-a desprins din
loc. Tunde-o!
Iar azi, în timp ce luam benzină la staţia din Milin, a prins curaj şi s-a
agăţat de noi chiar şi un proprietar de Trabant.
— Doamne – a spus el, cu prefăcută admiraţie – rabla asta merge cu
benzină?
Păstrând un calm de aur, Petr a închis capota şi, fără nicio grabă, i s-a
adresat obraznicului:
— Nu, eu torn în ea cojola, e clar? Alta, mai nouă, nu pot să-mi cumpăr,
pentru că, ştiţi, trăiesc din ce-mi produce creierul, dar oricum, îmi puteţi da
de ştire; stimate domn, când o să vă rămână în pană pe undeva uruitoarea
asta; cu mare plăcere o să viu să vă remorchez…
Bineînţeles, îndată după ieşirea din oraş, blegul ne-a depăşit, behăind
provocator din claxon, dar pe noi treaba asta nu ne-a scos câtuşi de puţin
din sărite.
— Întinde-o băiete – a spus Petr chicotind, şi după ce a izbit cu palmele
în volan a adăugat: — Noi nu ne grăbim. N-avem unde şi nici de ce. Cine
goneşte după ziua de mâine, pierde ziua de azi – şi asta nici prin gând nu ne
trece! Tu ce părere ai?
— De acord – am răspuns precipitat – cu excepţia citatului care nu mi s-a
părut prea original.
— De ce-ar trebui să fie adevărul foarte original?
— N-am chef de ceartă… Cine era, Montaigne sau…
— Bară! a zâmbit Petr, băgând în viteza a treia. Cineva cu mult mai
apropiat, Lu, tata! Nu-mi amintesc să se fi grăbit vreodată, sau să-i fi scăpat
vreun lucru important…
Aş spune că vitezele pe care Samson e în stare să le ia nu sunt deloc
exorbitante şi ele nu pot fi stabilite cu precizie deoarece kilometrajul nu mai
funcţionează de câteva decenii. Suntem obişnuiţi ca aproape orice maşină
sau motocicletă să ne-o ia înainte, jucându-se, în timp ce noi depăşim un
tractor sau o băbuţă cu roaba. Ei şi? În definitiv de ce trebuie neapărat să
întrecem pe cineva sau să ne grăbim nu ştiu unde, de vreme ce pot fi fericită
şi aici, în acest loc, în acest colţişor al globului pământesc, şi nu cunosc
nicio raţiune pentru care, cu câţiva kilometri mai încolo, aş fi mai fericită –
pentru mine acest simţământ e prea puţin legat de locul în care mă aflu. Nu
ne omorâm după vitezele vertiginoase care scot sufletul din om şi-l silesc să
holbeze ochii cât cepele, vitezele în timpul cărora lumea din jur îşi pierde
materialitatea, intimitatea şi farmecul amănuntului, risipindu-se şi
transformându-se într-o adiere fantomatică. Cu cât mai frumoasă trebuie să
fi fost priveliştea ei din trăsură? Nu, nu sunt fiinţa care să plângă după tot
ce-a fost; cu toate acestea, mă îndoiesc că, datorită vitezelor mai mari omul
ar fi astăzi substanţial mai mulţumit decât în trecut. Dar, ştiu eu? S-ar putea
să fie asta o necesitate fatală, unul din narcoticele omului de azi, poate că în
felul acesta încearcă să se întreacă sau să se depăşească pe sine însuşi,
smulgând astfel de la viaţă un dumicat mai mare. E conştient în acelaşi timp
de toate flerurile pe care această obsesie le aduce după sine şi, totuşi, de
frânat nu mai e în stare să frâneze, căci demonul pe care el însuşi l-a
eliberat din captivitate, cu atâta imprudenţă, nu mai vrea să dea înapoi şi
începe să pună stăpânire pe el, fără milă. Oricum ar fi, eu una n-am nevoie
de viteză, ba, pot spune că mă înfiorează şi, se pare, că şi Petr se poate
dispensa de ea, ba, mai mult, că renunţă la ea deliberat; aşa că faptul de a nu
ne grăbi nu este o chestiune exclusivă a astmei vehiculului nostru, iar viteza
pentru noi nu reprezintă doar strugurii acri.
 Şi totuşi Samson s-a bucurat şi în această privinţă de o satisfacţie
neaşteptată, iar eu îmi amintesc şi acum, cu duioşie, de acea scenă, oarecum
trăsnită, petrecută în toamna anului trecut: coboram o pantă lungă spre
centrul unui orăşel oarecare, şi nu băgasem de seamă că trecusem de mult
de tăbliţa indicatoare. Împins de propria greutate, Samy gemea la vale ca un
pur sânge şi deodată, stop – controlul circulaţiei pe şosele! În faţa noastră
staţionau câteva maşini, în spatele nostru soseau altele, şi toate aşteptau
amendă pentru depăşirea vitezei legale. Nu pricepeam nimic, şi, cu atât mai
mare a fost uimirea noastră când miliţianul ne-a adus la cunoştinţă că
povestea ne priveşte şi pe noi: „Fiţi bun şi coborâţi, domnule conducător…”
şi aşa mai departe! De bună seamă se aştepta să ne ciorovăim cu el şi să ne
tocmim cu vehemenţa celorlalţi şoferi.
— Ce viteză spuneaţi că am atins? a întrebat Petr nedumerit.
— Şaizeci şi nouă de kilometri pe oră! s-a auzit răspunsul laconic.
Nu-mi amintesc să-l mai fi văzut vreodată pe Petr atât de uluit.
— Cât? a rostit el cu sufletul la gură. Cât aţi spus? Nu cumva vă înşelaţi?
Miliţianul a dat din cap categoric
Petr s-a întors spre maşină şi s-a uitat la mine cu expresia unei bucurii
euforice.
— Ai auzit? Şaizeci şi nouă de kilometri pe oră! Asta înseamnă că în
anumite momente… ce mai, e fantastic Samson, şi… Nu, nu e cu putinţă
ca…
— Nu-i cu putinţă – l-a întrerupt miliţianul, făcându-l să amuţească – ci
sigur! Aparatele noastre funcţionează cât se poate de bine.
— N-am nimic împotriva lor, dar… uitaţi-vă şi dumneavoastră la maşina
asta… asta-i…
— Maşină, nemaşină – a mormăit miliţianul, pe sub mustaţă, izbind cu
chitanţierul în palmă. Dumneavoastră mă ţineţi din treabă, vedeţi doar, nu
sunteţi singur, mai sunt şi alţii! Sunteţi dispus să plătiţi amendă pentru
depăşirea vitezei reglementare – sau nu?
Trăiam, odată cu Petr, uimirea şi mândria lui fără margini, era în ele ceva
ce aducea a bucurie copilărească. În cele din urmă Petr s-a scărpinat în cap
şi a răspuns plin de voioşie:
— Plătesc, cum să nu. Plătesc bucuros! Infracţiunea e infracţiune şi se
plăteşte cu amendă, asta-i drept şi cinstit… numai că… ştiţi… nu vă
supăraţi că vă întreb… Primesc adeverinţă scrisă cum că…
 — Primiţi! i-a retezat-o scurt miliţianul, de data asta ofensat.
— Fain! Şi… şi aţi putea să menţionaţi în această adeverinţă şi viteza pe
care aţi constatat-o? Trebuie să mă înţelegeţi şi dumneavoastră, eu în viaţa
mea n-am…
Privirea pe care i-a aruncat-o reprezentantul ordinei publice era mai mult
decât semnificativă. S-a schimonosit la faţă şi i-a satisfăcut dorinţa, dar eu
aş fi în stare să pun rămăşag că după plecarea noastră s-a întors către unul
din colegii săi şi, cu un gest la fel de semnificativ, s-a bătut cu degetul pe
frunte.
Chiar în ziua următoare, Petr mi-a arătat chitanţa cu pricina pusă într-o
ramă cu geam şi prevăzută cu o ureche de atârnat pe perete.
— Aşa, şi cu asta le astupăm gura tuturor înfumuraţilor – a ţinut să
menţioneze pe un ton categoric, neobişnuit din partea lui.
— Şaizeci şi nouă de kilometri pe oră, negru pe alb cu confirmare
oficială! Asta nu-i maşină, ci rachetă! a mai adăugat apoi, după care a agăţat
rama de tabloul de comandă şi acolo atârnă şi în ziua de azi.
Două şi un sfert, ploaia torenţială a slăbit oarecum, transformându-se într-
o ploaie care, tocmai prin blândeţea ei, ameninţă să fie mai de lungă durată.
Şi mie mi-era mai bine, dar tot oarecum; mă simţeam deznădăjduit de slabă
şi parcă stoarsă de puteri, ce mai, devenisem o adevărată arătare. Doamne,
ce-o să se facă el cu mine? Câţi kilometri mai sunt până acolo? Vreo
cincizeci, cred, mai mult nu! Şi fiindcă nu doream să ne oprim, am scos din
săculeţ câteva felii de salam pe care le-am rupt bucăţele-bucăţele, şi am
început să-l hrănesc pe Petr din mers. Le apucă zgomotos cu o poftă de lup
înfometat, fără să-şi ia privirea de pe şosea; din când în când îmi prindea cu
dinţii vârfurile degetelor şi mi le muşca mărunt, încercând în felul ăsta să
mă mai distreze puţin; simţea, de bună seamă, că aveam nevoie de acest
lucru. Ce s-a întâmplat?
Se părea că-l nemulţumeşte ceva; cu o expresie, trădând îngrijorarea,
asculta mereu duduitul motorului şi scutură din cap. „Nimic, totul e în
regulă, dar am senzaţia că volanul trage într-o parte, roata din stânga o ia un
pic razna, o fi slăbit ventilul; ticălosul, îşi închipuie că drept acum îmi arde
mie să mă ocup de el!”
Chiar dacă nu vreau şi nu pot să afirm textual că, din punct de vedere
tehnic, Petr este un categoric antitalent, ştiu totuşi, şi asta cu toată
certitudinea, că nu manifestă un deosebit interes pentru maşini şi motoare şi
că, într-o mare măsură, natura l-a lipsit de înzestrarea pentru gândirea
tehnică. Şi, totuşi: aşa cum nevoia l-a învăţat pe Dalibor să cânte din vioară,
bătrâneţea lui Samson l-a silit pe Petr să devină un maestru în ajungerea la
destinaţie cu orice preţ. E suficient să cureţe un gunoi din carburator, cu o
bucată de sârmă sau de sfoară, să astupe cu surogat de cafea o gaură a
radiatorului, să lipească un tub de cauciuc cu leucoplast sau să rostească
nişte formule magice şi apoi să izbească de trei ori cu toată puterea în roţile
din faţă, ca Samson să-l asculte. Îşi cunoaşte bine armăsarul, cu toate
neajunsurile şi proastele sale obiceiuri, şi se pricepe să-l determine să-şi
continue cursa, cu o inventivitate, care, în mine are darul să trezească o
admiraţie deschisă şi neprefăcută. Fireşte, dacă astăzi ne-ar lovi ghinionul
cu o defecţiune mai serioasă, n-am avea de ce să ne mirăm: de mult nu mai
făcuse Samson o cursă atât de lungă şi, în plus, sărăcuţul era încărcat fără
milă. Căci nu plecăm, totuşi, într-o excursie obişnuită, ci pe o perioadă
îndelungată, cine ştie dacă nu pentru totdeauna, astfel că, în cutia şi în
partea din spate a maşinii căram cu noi toate bunurile noastre. Nu erau prea
multe, dar în Samson ele au încăput cu chiu cu vai, iar patul pliant, de care
din motive necunoscute Petr nu era în stare să se despartă – (te pomeneşti
că s-a iubit pe el cu una dintre predecesoarele mele?) – a trebuit să-l legăm
pe acoperiş; nutream faţă de el o uşoară ură, şi nu m-ar durea câtuşi de
puţin, dacă pe drum l-am pierde şi s-ar duce pe apa gârlei.
Abia în asemenea împrejurări realizezi cu uimire câte lucruri şi
mărunţişuri de tot felul, pe care altfel nici nu le iei în seamă, îţi trebuiesc
pentru o viaţă cât se poate de obişnuită şi cât de ridicol depinzi de ele.
Haine, fireşte, trebuie să ai, dacă nu vrei să umbli printre oameni aşa cum
te-a făcut mama, de asemenea rufărie, ciorapi şi încălţăminte, dar de aceste
obiecte de primă necesitate ţin şi o sumedenie de accesorii indispensabile
ca, de pildă, umeraşele, şanurile şi periile, dar şi periuţele de dinţi, şi
mănuşile de baie, şi briciul, şi pămătuful, şi piatra de faţă, şi bigudiurile, şi
lingurile de pantofi, şi cele de mâncat, şi pălăriile, şi şepcile, şi mantalele de
ploaie, şi cizmele de cauciuc pentru noroi, Dumnezeule şi câte şi mai câte.
Orice activitate a omului, până şi cea mai simplă, e greu de conceput fără
zeci de lucruri şi lucruşoare, de aparate şi alte prostii, care, ori îi mijlocesc,
ori îi facilitează această activitate. Nu ne-a rămas, deci, decât să luăm cu noi
şi vase de gătit, şi tacâmuri, şi un lavoar, şi un lighean, şi un hârdău, doar nu
ne ducem la hotel – poate în viitor – dar şi o mică farmacie, şi creioane, şi
hârtie de scris, şi, în sfârşit, cărţi, fără de care nu se poate: am triat temeinic
bibliotecile noastre şi am păstrat din ele doar volumele cele mai dragi, cele
mai indispensabile, într-un cuvânt cele mai, iar pe celelalte le-am vândut pe
la anticariate, dar şi aşa s-au adunat două lădiţe. Schiurile, fireşte, o să ne
trebuiască la munte, de ele însă, ţin şi bocancii, şi pantalonii de ski, şi
bluzele de vânt, şi beţele, şi ceară de uns! Am întocmit liste cuprinzătoare,
încercând să tăiem din ele tot ce se putea, dar în aceeaşi clipă ieşea la iveală
că în privinţa indispensabilităţii fiecărui lucru în parte, părerile noastre se
deosebeau fundamental; din când în când ne-am şi certat pătimaş, ca apoi să
ne împăcăm la iuţeală, istovitoarea noastră tocmeală încheindu-se de fiecare
dată cu compromisuri dureroase – ceva contra ceva: eu am renunţat la
albumul de fotografii şi la un ursuleţ ponosit, pe care-l aveam din copilărie;
în schimb, Petr, cu un oftat dramatic, s-a despărţit de canarul său Hynek-
Vilém; până la urmă însă am luat cu noi aproape tot ce ne aparţinea pe
această lume. Văzând mormanele acelea, Petr s-a apucat cu mâinile de cap
şi a spus pe un ton tragic:
— Asta-i nebunie curată, fetiţo! Zău dacă nu-i vine omului să fugă în
pădure şi să trăiască în copaci. Sunt curios dacă Samson o să fie în stare să
se caţere cu calabalâcul ăsta măcar pe Cukràk!
Şi în clipa aceea habar n-avea că în valiza mea apucasem să mai strecor şi
o rochie de seară şi noua rochie de şifon imprimat în culori vii, pentru
cocktail, rochie care, potrivit spuselor sale, mă prindea de minune.
— Rezon, soro – a ţinut să mă înţepe Eva răutăcios – ce-o să pui pe tine
când o să te ducă la vreo chermeză iepurească?
Aveam, oarecum, uşoare mustrări de conştiinţă pentru acest şiretlic, dar
inima mi s-a mai uşurat văzând că şi Petr încălcase înţelegerea, atunci când
cu puţin înainte de a porni la drum – a furişat în maşină o reproducere de
proporţii destul de mari, după tabloul înfăţişând înduioşătoarea scenă a
despărţirii lui Karel Haliceo Borovsky de familia sa, înainte de a pleca la
Brixen; ştiam că-l primise în dar de la tatăl său, care pretinde că acest tablou
s-ar cuveni să-şi aibă locul în orice căsnicie cehă, şi că Petr a ţinut
întotdeauna la părerea originalului său părinte. Şi unul şi celălalt am păstrat
solidar secretul infracţiunii noastre, iar Samson – ce-i drept, suflând din
greu, cu viteză de melc şi răcnind de durere – s-a căţărat totuşi pe Cukràk.
Ce mai, e un băiat de ispravă!
 Toarnă iar, cu găleata. În depărtare, peste crestele munţilor, a fulgerat
chiar; am numărat până la cincisprezece până să bubuie tunetul; slavă
Domnului, e departe încă, dar şi aşa mi s-a făcut inima cât un purice.
Mergeam direct în întâmpinarea acestei urgii; of, de s-ar retrage furtuna
înainte de a ajunge noi acolo, măcar azi! Petr, ce-i drept, susţine că trăsnetul
nu loveşte în maşini, vorbindu-mi în acest timp despre nu ştiu ce lege a
fizicii cu privire la nu ştiu ce cutii metalice, dar dracu’ să mai creadă în
fizică!
Din senin am simţit privirea lui aţintită spre mine.
— Ţi-e frică? m-a întrebat, şi mi-a atins mâna.
— Te gândeşti la furtună?
— Nu, asta trece. Mă gândesc aşa – la toate…
La drept vorbind îi puteam spune că da, un pic, mai bine zis, destul, dar
că, oriunde, în orice alt loc din lume în care n-ar fi el cu mine mi-ar fi teamă
infinit mai mult şi mai altfel. Aşa simţeam, şi, întrucât eram mai mult decât
sigură că şi el ştia acest lucru, şi fiindcă, în general, nu-mi place să exprim
ceea ce mi se pare evident, am preferat să nu-i răspund, ci doar să dau din
cap.

30 mai

Ne strecuram pe străduţele înguste şi umede ale unui oraş oarecare,

ploaia nu mai contenea, Petr mi-a atras atenţia că acesta e oraşul de
reşedinţă raională cel mai apropiat de Jeleni, – doar unsprezece kilometri,
pe un drum de munte – aici vom veni după cumpărături şi, fireşte, la
cinematograf. Hm, în cazul ăsta să-l cercetez cum se cuvine, ca la o adică să
nu mă rătăcesc… Am un simţ al orientării, aş zice, exagerat de şubred,
niciodată nu ştiu încotro e nordul, şi cu mare uşurinţă uit chiar şi numele
străzilor. „Cusur tipic femeiesc, spune Petr, tu te orientezi înainte de toate
după vitrine, şi, în special, după vitrinele cu articole de modă şi
încălţăminte.”
La prima vedere, oraşul nu mi-a plăcut câtuşi de puţin, mi se părea pustiu
şi neprimitor; după oraşele Cehiei de miazăzi, lăsa impresia unei aşezări
străine şi năpăstuite, de parcă nici n-ar fi aparţinut acestei ţări; zidurile
caselor, coşcovite şi jilave, inspirau un sentiment de singurătate şi
deprimare, prăvăliile erau destul de amărâte şi sărăcăcioase, iar strada
principală aproape moartă. S-ar putea însă ca aceasta să fie doar o primă
impresie, mă consolam eu în sinea mea; plouă, şi pe vreme de ploaie se
spune că până şi Veneţia ar fi nesuferită. Şi-apoi asta nu-i Veneţia, ci un
oraş obişnuit şi lipsit de importanţă, aflat într-o zonă limitrofă, la cel mult
douăzeci de kilometri de frontieră; în treizeci şi opt a fost izgonită de aici
majoritatea cehă, iar în patruzeci şi cinci majoritatea germană; multe acte de
sălbăticie s-au petrecut între zidurile sale bătrâne, e un oraş-centrifugă, un
mixer de destine omeneşti, iar tu nu fi nedreaptă, pe vreme însorită e cu
siguranţă mai primitor! N-am înţeles de ce la cinematograful de pe strada
principală era aprinsă firma de neon, atâta timp cât afară încă era lumină,
dar oricum nu ardeau toate literele şi astfel cinematograful se numea C
NEMA LUM NA; la intrarea lui se înghesuia un cârd de tineri plouaţi, iar
din megafonul ce atârna deasupra lor hârâia melodia Lady Carnaval; aici
mi se părea că sună altfel decât la Praga.
Petr opri în piaţa pipernicită, şi, trăgându-şi fâşul pe el, îmi spuse că
trebuie să se repeadă până la direcţie. Ce-ar fi să mă duc între timp la o
autoservire, să cumpăr provizii pentru câteva zile? Îmi târam picioarele prin
ploaie, pe caldarâmul stricat şi mi-era urât de toate: de vreme, de acest oraş,
de întreaga lume şi de mine însămi, sunt o fiinţă insuportabil de sensibilă,
dacă nu chiar o laşă. Ca să vezi, domnişoară răzgâiată, nici nu ţi-ai scos
bine călcâiele din Praga şi te-ai şi fleşcăit de-a binelea, să-ţi fie ruşine! M-
am ruşinat, dar, şi aşa, fără Petr mă simţeam nespus de părăsită. Un căţeluş
plouat, o corcitură înfiorătoare, cu coada încovrigată ca un arc de ceas, se
întoarse spre mine, îmi mirosi glezna, apoi, cu neascuns dispreţ faţă de
venetic îşi văzu mai departe de drumul lui. Ploaia cădea nemiloasă peste
mine, permanentul s-a dus dracului, îmi veni deodată în minte; îmi închipui
cum trebuie să arăt!
Aerul în autoservire era îmbâcsit cu tot felul de mirosuri complicate; îmi
venea rău de la ele, dar mă încăpăţânam să rezist; cu coşuleţul de sârmă în
mână, stau hotărâtă în mijlocul unui grup de femei, ale căror paltoane
emanau un iz de umezeală stătută. Mi se păreau ursuze şi chiar
neprietenoase, simţeam privirile lor cercetătoare aţintite asupra mea; aşadar,
adulmecaseră şi ele străinul. Carne nu era, cică vineri abia o să fie, laptele şi
mezelurile la fel, aşa că nu mi-a rămas decât să mă împac cu nişte conserve
de gulaş, de coloşvari capusta şi o carne de vită cu ciuperci. Şi gata, să mă
văd cât mai repede afară, la aer curat.
Ce mă fac eu aici? În timp ce mă întorceam cu sacoşa burduşită spre
maşină, mi se părea că dimineaţa însorită de azi rămăsese în urmă cu ani şi
ani, că am ajuns în altă lume, sau cel puţin la capătul aceleia pe care o
cunoşteam. Simţeam umezeala ei pătrunzându-mi până la piele, şi era, din
punct de vedere calitativ şi cantitativ, altă umezeală decât aceea cu care, de
bine, de rău, mă obişnuisem: aceasta era dezgustător de lipicioasă,
obsedantă, omniprezentă, atotpătrunzătoare, o simţeam în gură, în nări, în
urechi şi în păr. Şi avea un miros ciudat; lumea din jurul meu era cufundată
în ea şi ea domina cu o brutalitate neînduplecată, suverană. Iar acum mă
subjugă şi pe mine!
După ce m-am aşezat în maşină şi am clănţănit un pic din dinţi, m-a
cuprins deodată simţământul absurd, dar absolut absurd, că Petr n-o să se
mai întoarcă niciodată şi eu o să rămân aici singură, expusă bunului plac al
acestei singurătăţi străine; era un simţământ pe nimic întemeiat, dar el
creştea cu fiecare minut, devenind tot mai puternic, până în clipa în care l-
am zărit pe Petr apropiindu-se de maşină cu mersul său legănat. Pasul lui mi
se părea niţel cam nesigur, picăturile de ploaie îi împroşcaseră şi-i pătaseră
sticlele ochelarilor, mi-a făcut semn cu mâna, dar pe chipul lui nu se citea
deloc entuziasmul, ci mai curând contrariul: aşa plouat, arăta abătut şi
şubred. S-a oprit în faţa lui Samson, a lovit cu piciorul într-unul din
cauciucuri, a scuturat din mână, aşadar se pleacă mai departe, şi când a
intrat în maşină a tras după el răcoarea jilavă de afară. Hm!
— Ceva nu-i în regulă? am întrebat abia după ce, în răcnetul istovit al
motorului, începusem să ne căţărăm pe serpentinele din pădurile ce
dominau împrejurimile oraşului.
— Nimic deosebit. Cheile sunt la comitetul naţional din Jeleni – mi-a
răspuns calm, dar eu mi-am dat seama numaidecât că ceva l-a scos din
sărite – ca actor e de-a dreptul submediocru. Abia după un timp a izbit cu
palma în volan şi a explodat uşor:
— Bineînţeles, birocraţii ăştia au lăsat totul baltă! Aşa că în primele zile
să nu te aştepţi la nicio idilă, fetiţo… Şi, colac peste pupăză, a început iar să
mă supere măseaua. Te rog să nu-mi repeţi că trebuia să mă duc să mi-o
scoată la Praga, asta ştiu şi eu şi sunt sigur că până la urmă o să ajung la
vorbele tale!
 — Nu-ţi fie teamă, o să te iert. Şi-apoi, nu mă îndoiesc că se va găsi pe
undeva pe aproape un potcovar. Asta ţi-o scoate cu maxilar cu tot.
— Grozav! Mângâierea ta e de neplătit. Îţi mulţumesc.
Pădure şi iar pădure, nu se mai sfârşeau aceste păduri; şoseaua comunală,
deteriorată, urca în pantă tot mai abruptă ca, pe neaşteptate, să coboare în
nenumărate curbe; Samson împroşca în dreapta şi-n stânga apa din băltoace,
din când în când îşi freca şoldurile de crengile dese ale brazilor, scuturând
de pe ele picăturile de ploaie. Era mereu în formă, în timp ce eu nu mai
făceam nici cât o ceapă degerată. Ploaie şi ceaţă. Mi se părea că începe să se
întunece, deşi nu se făcuse nici ora cinci; nimic din peisajul pe care-l
străbăteam nu se vedea. În cele din urmă am început să privesc nătângă în
faţa mea, lumea de dincolo de parbriz era o lume ireală, se încreţea în
puhoaiele de apă, încet, încet, eu mă transformam într-un simplu obiect,
apoi mi s-au îngreunat pleoapele, le-am închis resemnată, şi, facă-se voia
Domnului, o să-i trag un pui de somn!
M-a trezit o linişte foşnitoare.
Stăteam şi Samson tăcea.
Locul de la volan era pustiu – mi-am frecat ochii: cu ochiul stâng vedeam
la marginea drumului câteva case obişnuite, vasăzică acesta e Jeleni.
Clădirea aceea mai mare e desigur comitetul raional, iar cu o casă mai
încolo e Centrocopul local, nimic frumos nu aveau în înfăţişarea lor aceste
clădiri, dar m-a liniştit faptul că toate se află aici la locul lor. Satul era
acoperit de o ceaţă ploioasă şi nicăieri nu se zărea nici ţipenie de om.
În schimb când mi-am întors capul în partea cealaltă, era cât pe ce să scot
un ţipăt de spaimă. O faţă! Nu mă aşteptam la aşa ceva. Un bărbat, într-o
încremenire statuară, stătea lipit de maşină şi mă cerceta. Era îngrozitor de
jerpelit, pe cap purta o glugă de sac, iar chipul său uscăţiv dezvăluia de la
prima vedere semnele neînşelătoare ale debilităţii mintale: fruntea îngustă,
expresia ochilor apatică şi gura întredeschisă prosteşte. Nu mă înfricoşa atât
înfăţişarea lui întristătoare, cât privirea lui fixă: se citea în această privire
efortul chinuitor al omului incapabil să mai înjghebeze un gând ca să-l lege
de cel precedent, să înţeleagă şi să se descurce în faţa unui nou fenomen; se
citea în această privire curiozitatea şi, în spatele ei – o dorinţă lacomă. Dar
pe asta s-ar putea să mi-o fi sugerat spaima. Şi chiar dacă se uita la mine
aproape inofensiv, m-au costat eforturi considerabile până am izbutit să-mi
întorc capul.
 Din fericire, în aceeaşi clipă l-am zărit pe Petr. Se apropia venind dinspre
clădirea comitetului, cu o legătură de chei în mână şi într-o vie conversaţie
cu un om mai mărunţel, dar lat în umeri, care ducea de braţ un băiat cam de
vreo opt ani. Părea de o importanţă aproape comică, gesticula cu un avânt
nemăsurat, era numai în cămaşă şi pantaloni, şi când te uitai la el se
scărpina în păru-i scurt şi ţepos. În clipa în care cei trei au ajuns în dreptul
maşinii, supărătorul gură-cască s-a retras din calea lor făcându-se nevăzut.
Nu mi-a rămas decât să ies în ploaie; Petr m-a prezentat noilor veniţi:
— Panocha – a rostit bărbatul acela mărunţel, cu o voce neaşteptat de
groasă scuturându-mi mâna mai-mai să mi-o smulgă din umăr; limbuţia lui
aducea cu revărsarea apei dintr-un baraj deteriorat, şi, în plus, vorbea
înspăimântător de tare, aproape răcnea: — Îmi pare bine, tovarăşă. Eu
conduc aici fabrica de cherestea şi, pe deasupra, sunt şi preşedintele
comitetului, dar, de felul meu sunt din Moravia, de la Breclav; vă daţi
seama că nici mie nu mi-a mirosit bine aici, în primul rând vremea asta, iar
azi, parcă în ciudă, toarnă de dimineaţă fără încetare; dar asta nu-i nimic,
dacă vă interesează, aici, la Jeleni, a fost măsurată cea mai mare cantitate de
precipitaţii din întreaga republică, asta este, ce să-i faci, în felul ăsta cel
puţin suntem şi noi importanţi prin ceva, ce mai tura-vura, aici plouă fără
şir, dar omul se obişnuieşte, iarna se însoară aici dracu, şi, ce să vă mai
spun, oamenii sunt ca oriunde, o amestecătură venită de pretutindeni, dar de
bine de rău, merge – într-un cuvânt, asta-i cea mai înfundată Fundătură din
toată Europa; eu sunt pescar şi îmi place să trag şi cu arma, păstrăvi sunt
aici ca purecii şi vă dau un sfat, după ce vă instalaţi, dacă vă instalaţi,
apucaţi-vă să faceţi copii, cu cât mai mulţi, cu atât mai bine, ca să aveţi o
distracţie; aici e destul de trist, şi partea cea mai proastă e atunci când
bărbatul începe să tragă la măsea de unul singur, acasă; eu cunosc toate
astea, căci vorba ceea, sunt din Moravia, am cinci copii şi la al şaselea se
lucrează, ăsta-i mijlociul, hai, spune bună ziua, tâlharule, uitaţi-vă cum
cască gura la automobilul dumneavoastră, aşa ceva n-a mai văzut. Doamne,
cum aţi ajuns cu el până aici?…
Capul îmi uruia şi nu mai percepeam nimic din ce spune, dar mă
prefăceam că-l ascult; în scurta sa expunere, de cinci minute, domnul
Panocha a azvârlit din el, claie peste grămadă, o sumedenie uimitoare de
informaţii gâfâind şi pufăind sub presiunea cuvintelor. Băiatul lui era
curiozitatea întruchipată – ochii albaştri, fermecători, sub un păr cârlionţat
la fel de fermecător; mi-a plăcut din primul moment. Când i-am întins mâna
şi l-am întrebat cum îl cheamă nu s-a intimidat câtuşi de puţin.
— Franta-a – a graseiat guriţa lui, şi numaidecât a început să turuie:
— Dumneavoastră o să locuiţi la Moara Vulpilor? Nu ştiţi că acolo
bântuie stafiile?
— Nu mai spune! l-am întrerupt, uluită. — Şi cine? Dracu, sau? …
Până să apuce să-mi răspundă, tăticul i-a şi dat un brânci.
— Hai, nu mai trăncăni şi şterge-o acasă, palavragiule! Nici nu ştiţi câte
necazuri am cu el, veşnic născoceşte câte ceva, astea le ştie din cărţi, ce
mai, leit maică-sa, şi ea e tot aşa, un fel de măscărici. Ei, şi?… Spuneţi-mi,
n-aţi vrea măcar în noaptea asta să dormiţi la noi? Loc avem berechet, şi
mie îmi face plăcere să mai stau de vorbă cu oameni învăţaţi; aici omul
vede mereu aceleaşi mutre, şi-apoi, ştiţi, acolo nu vă aşteaptă niciun
confort, mă gândesc să nu îngheţaţi de frig.
Am răsuflat uşurată când m-am văzut scăpată din raza de acţiune a
vorbăriei sale ucigătoare. În decursul întregii convorbiri, dacă am izbutit să
rostesc trei fraze, iar Petr nu cu mult mai mult. Aşadar, succes! Prin geamul
din spate l-am văzut pe domnul Panocha uitându-se după noi şi
scărpinându-se în cap îngândurat – un flecar, dar, pe cât se pare, un om
cumsecade.
Nu mai e mult, îndată după dealul acela împădurit; şoseaua se transformă
deodată într-un drum mlăştinos în care se vedeau urmele unor roţi de
tractoare; cauciucurile uzate patinau cumplit pe noroi, astfel că Samson ne
zdruncină, înaintând aproape la pas. Din când în când depăşeam câte o
căsuţă răzleaţă. Jeleni nu are decât un mic centru, restul căsuţelor s-au
împrăştiat de-o parte şi de alta a căii, dar şi-aşa intrarea noastră n-a rămas
neobservată: pe şosea eram însoţiţi de câţiva dulăi din sat, care, hămăind
nevoie mare, asaltau roţile lui Samson, şi de o droaie de plozi zgribuliţi de
frig ce chiuiau de zor, dintre care, un puişor de ţigan cu căpăţâna neagră ca
tuciul se agăţase chiar de portbagajul lui Samson, mergând aşa o bucată de
drum. Perdelele de la fereşti se dădeau mereu într-o parte şi din spatele lor
ne urmăreau nişte ochi cercetători de femeie: aha, va să zică ăştia sunt
nebunii aceia din Praga care şi-au băgat în cap să locuiască la moara lui
Mölke, ţţţţ!
— L-ai văzut pe omul acela cu sacul în cap? l-am întrebat pe Petr după
ce-am pătruns în pădure.
 — Da, Panocha mi-a povestit ceva despre el. Îl cheamă Sepp, a rămas
probabil moştenire de la nemţii strămutaţi. E un debil mintal din naştere şi
abia poate vorbi. Se duce cu vitele la păscut şi e absolut inofensiv… Vreau
să sper că nu te-a înspăimântat prea tare. Trebuie să-nţelegi, e la fel de
curios în ceea ce te priveşte, cum sunt şi ceilalţi, şi, spre deosebire de aşa-
numiţii oameni normali, nu ştie să-şi manifeste această curiozitate.
— Prea tare nu m-a speriat, am minţit fără să stau pe gânduri. Ce-ţi face
măseaua?
— Mai bine. I-am dat să tragă un păhărel de votcă şi s-a făcut niţel mai
cumsecade…
— Aşadar terapie sănătoasă, cum îi spui tu. Ai să faci din ea un
alcoolic…
Mi-a răspuns rânjind:
— Şi ai ceva împotrivă, Kadlecová? Vreo obiecţio-menţiune de ordin
moralo-igienico-pedagogic?
Mi-a venit să râd: mă cheamă Ludmila, pentru majoritatea cunoscuţilor
sunt Lida, pentru mama Duşka, pentru Eva – sora mea – sunt fetiţa, iar Petr
îmi spune în fel şi chip; are pentru mine un arsenal inepuizabil de nume, în
funcţie de propria-i dispoziţie şi de situaţia afectivă momentană dintre noi –
de la solemnul şi înălţătorul Ludmila şi până la duiosul Lu, folosind pe
parcurs tot soiul de gaiţe, gâsculiţe, şi prostii pur onomatopeice, ajungând
până la camaraderescul fetiţă sau protestatarul femeie! Dar de câte ori
izbutesc să-l scot din sărite, se manifestă adresându-mi-se, simplu, cu
agreabilul Kadleková! Cumplit, dar i-o plătesc întotdeauna cu un exagerat
de fermecător iubiţelule, eventual cu buburuzule, ştiind bine că la auzul
acestor cuvinte de răsfăţ i se face pielea ca de găină.
— Nu, iubiţelule, nicidecum! Cel mult, m-ar interesa să mai rămână ceva
în sticluţa aceea. Oare nu ştii că prin locurile astea sunt mulţi şerpi
veninoşi?
— Şerpi? a suspinat el, ridicându-şi resemnat mâna de pe volan.
În clipa aceea însă, tocmai trecusem de o bisericuţă cocoţată în vârful
unei coline nu prea înalte, de unde drumul începe să coboare printr-o pădure
din ce în ce mai rară, şi, până să mai apucăm să facem iar pace — am ajuns
la destinaţie!
 1 iunie

Mai întâi casa. Stam şi priveam faţada şi altceva nu se mai vedea;

împrejurimile erau cufundate într-o ceaţă cenuşie, de sus turna într-una cu
găleata şi, în plus, se întunecase, cu toate că nu erau nici ceasurile şase.
— Tu-tu-tututututu, am ajuns! strigă zgomotos Petr şi în acelaşi timp opri
motorul sufocatului Samson. Fain, bătrânul s-a ţinut tare, ce zici? Nici nu
m-am aşteptat din partea lui să fie atât de viteaz; niciun bucluc…
M-am întors spre el, străduindu-mă să-mi pavoazez faţa cu o expresie cât
mai entuziastă, dar, de bună seamă, n-am reuşit să fac acest lucru destul de
convingător. Petr îmi puse mâna pe genunchi şi mă întrebă, de data asta cât
se poate de încet:
— Cum te mai simţi, Lu? Ţi-ai mai revenit un pic?
— O să meargă – i-am răspuns cu însufleţire – o să meargă.
Dădu din cap, dar pe chipul lui nu se citea deloc mulţumirea; fruntea i se
încreţi de tot, părea obosit şi încurcat, de mi se făcu şi milă de el; nu, niciun
pic nu ştie să se prefacă omul ăsta al meu, da’ de unde! Strănută a răceală şi
îşi veni în fire:
— Rămâi în maşină, eu o să încerc să deschid, ultima oară am avut serios
de furcă, broaştele sunt ruginite. N-are rost să ne ude pe amândoi afurisita
asta de ploaie!
Se strecură din maşină cu fâşul pe el şi cu gluga trasă peste ochi; din
câteva salturi urcă treptele micii terase din faţa uşii principale, cu cheile
zornăitoare în mână; acolo începu să cotrobăiască prin ele. Treaba dură cam
mult, încerca mereu altă cheie, o îndesa în broască, apoi se căznea s-o
răsucească, dar degeaba. Nu mergea. Alta! Zgâlţâi furios clanţa şi, în sfârşit,
uşa cedă, iar el dispăru în clădire.
În timp ce se afla înăuntru – mi se părea că lipseşte de o veşnicie – m-am
uitat pe geamul maşinii la casa noastră.
Vasăzică, asta e! Amănuntele, aşa cum le cunoşteam din schiţele lui Petr,
coincideau – scara cu terasă, uşa, ferestrele, şi acoperişul; în rest însă, era cu
totul altă casă decât aceea pe care mi-o construisem în închipuirile mele.
Acest lucru l-am simţit pe loc, cu toate că de la prima vedere imaginea reală
a casei mult visate, a făcut ca ea să se evapore numaidecât din mintea mea;
ciudat cu câtă iuţeală e în stare realitatea să şteargă visul! Şi, în clipa aceea
chiar, începu să-mi fie aproape dor de cea visată. Aceasta, ce-i drept, era
zdrobitor şi irezistibil de materială, mai mare, în schimb, mai dărăpănată şi
străină, o solitară posomorâtă şi posacă, fără pic de căldură intimă. Nu te
întâmpina şi nu te poftea înăuntru, dimpotrivă, obloanele de la ferestre,
închise, îi împrumutau înfăţişarea respingătoare a unui răposat, iar burlanele
găurite lăsau să se scurgă apa de ploaie pe zidul coşcovit al faţadei. Părea că
musteşte de umezeală această casă, că e îmbibată ca un burete de baie. Mă
întrista şi mă neliniştea, şi numai la gândul că va trebui să părăsesc cabina
lui Samson şi să intru în ea, mă cuprindea o desperare, dacă nu chiar o
panică nesăbuită. Dar nu, n-am voie să mă dau cu nimic în vileag, asta l-ar
mâhni cumplit pe Petr, şi-apoi, ce ştiu, s-ar putea ca înăuntru casa să fie mai
primitoare şi eu să mă obişnuiesc cu ea, da, o să mă obişnuiesc, trebuie să
mă obişnuiesc, ce altceva mai bun îmi rămâne de făcut? Calm, femeie!
Pe tencuiala albă şi fărâmicioasă a faţadei se mai putea citi şi acum o
inscripţie cu litere mari, gotice:

FUCHSENMÜHLE

Cu alte cuvinte, Moara Vulpilor, o denumire destul de frumoasă; în

stânga, sub inscripţie, cu litere mai mici: Besitzer Heinrich Mölke, în
dreapta, Gegründet A.D. MDCCCXXV; iar mai jos, chiar deasupra uşii,
greu de citit: Gelobt sei Jesus Christus!
Într-un fel sau altul, pe mine inscripţiile astea pe cale de dispariţie avură
darul să mă impresioneze, erau o mărturie neîndoielnică a faptului că până
şi această clădire însingurată şi pustie fusese locuită cândva de oameni vii!
Mi-am aruncat privirea în partea opusă, unde ar fi trebuit să fie valea
aceea despre care Petr îmi vorbise în termeni atât de poetici – dar nu era
aproape nimic. Un drum noroios, albia unui pârâu inundată de ploaie şi o
pajişte ce se pierdea după câţiva metri în ceţurile mohorâte şi în ploaia
torenţială ce nu mai contenea. Înfrigurată, am început să tremur şi am închis
ochii, dar în aceeaşi clipă am fost tulburată de un fluierat, era semnalul
nostru comun, cunoscutul fragment din Fra Diavolo.
Fantoma plouată a lui Petr sta pe terasă şi-mi făcea semne să vin. Mi-am
încheiat mantaua de ploaie şi am ieşit iute la aer. Mai-mai să mă înece tăria
lui. Vântul se opintea în mine împingându-mă pe scări în sus. Petr mă
prinse cu mâinile de umeri, de bună seamă ar fi vrut să-mi spună ceva, dar
nu ştia cum să înceapă.
 — Ascultă, Lu – stoarse din el în cele din urmă – ştii, n-aş dori să te
sperii prea mult şi să intri în panică… O să trebuiască, pentru început, să
strângem dinţii, peste câteva zile, însă, de bine, de rău… ai să vezi! Eu…
ştii… cum să-ţi spun…
Stam acolo amândoi, în semiobscuritate, bătuţi de ploaie şi vânt, eu mă
căzneam zadarnic să-mi opresc sau cel puţin să-mi temperez clănţănitul
dinţilor, dar înfăţişarea lui nefericită şi aerul său de vinovăţie îmi insuflară
pe loc un curaj înverşunat şi totodată îmi spuneam în sinea mea: Doamne,
ce drag mi-e mie acest om! L-am mângâiat pe obraji, erau aspri şi umezi, şi-
am încercat să arborez un zâmbet cât mai nepăsător.
— Ce te-ai face dacă ai fi un explorator în regiunile polare? M-ai lăsa
acasă în faţa sobei? Nici gând!…
M-am apropiat de uşă, dar până să apuc să intru, el mă reţinu, uitându-se
la mine cu un aer solemn şi oarecum încurcat:
— Un moment! Nu aşa!
Cu dreapta mă cuprinse pe după umeri, cu stânga pe sub genunchi, apoi,
gâfâind uşor, mă săltă pe braţe şi, potrivit ritualului, mă trecu peste prag; nu
m-am împotrivit, gestul lui mă copleşise!
Semiobscuritate! Mai curând întuneric. Iz de mucegai jilav şi de ceva ce
aduce cu mirosul stătut al încăperilor de multă vreme nelocuite şi neaerisite.
Înfiorător! Simţeam cum mă ia cu leşin! Un coridor întunecos ducea, pe
toată lărgimea casei, până undeva în beznă; în stânga uşi, în dreapta uşi, şi
între ele nişte pereţi coşcoviţi şi cactografiaţi de murdărie, tencuiala
scorojită şi scrijelită, purtând încă rămăşiţele unei zugrăveli de o banalitate
insuportabilă, dezvăluia, în multe locuri, zidăria de piatră; un robinet de
apă, înfăşurat cu zdrenţe mucede, care, probabil, trebuiau să-l ferească de
îngheţ, un chepeng putregăit, peste intrarea în pivniţă – gata, ajunge?
Mă uitam îngrozită la acest prăpăd, incapabilă să fac vreo mişcare: abia
după un timp m-am întors spre Petr care sta la fel de tăcut şi de înmărmurit.
— Sărută-mă, te rog! am rostit în şoaptă, pe un ton aproape milog – ştii
bine că nu-ţi cer asta niciodată, dar acum… acum simt nevoia… Suntem
doar la noi acasă, nu-i aşa?
Era desigur pentru el ceva cu totul neaşteptat, dar fără îndoială îşi dădea
seama în ce stare mă aflam. Probabil că nu se simţea nici el cu mult mai
bine. Stam faţă în faţă în aerul mucegăit al unei împărăţii neospitaliere şi ne
lipeam cu desperare unul de celălalt. Ne strângeam în braţe şi ne sărutam
flămânzi şi cu nesaţ ca în primele zile; nu ne ştiam, de altfel nici nu aveam
de cine, simţeam limba lui furişându-mi-se printre buze şi atingând-o pe a
mea, şi, deodată, a început să-mi fie mai bine, căci pentru o clipă m-am
refugiat din adâncul spaimei mele în întunericul cald al gurii lui cu gust de
ţigară ieftină – acum nu mai am pe nimeni, decât pe el şi el pe mine, acum
depindem unul de celălalt, mi-a venit în minte; da, acum e totul în joc, ori
ne pierdem pe noi înşine şi poate şi legătura dintre noi, care s-a născut în cu
totul alte condiţii, ori…
În tăcerea ce venea de departe răsunau burlanele, şuiera vântul, şi noi
stam în mijlocul ei într-o ciudată încremenire, legaţi trup şi suflet. Dacă n-aş
fi fost indispusă, am fi strămutat probabil tulburarea noastră într-una din
încăperi şi ne-am fi iubit pe scândura murdară a duşumelii, aşa, însă, a
trebuit să mă desprind din strânsoarea lui. A înţeles, şi-a lăsat braţele să-i
cadă de-a lungul trupului şi din nou ne-am trezit în realitatea aceea cruntă,
lucizi şi rupţi unul de altul. Trebuie totuşi să ne apucăm de treburi, îndată se
înnoptează…
Am deschis prima uşă din dreapta: camera era foarte încăpătoare, dar în
afară de o bancă strâmbă şi încovoiată şi de o saltea de paie întinsă de-a
lungul ferestrei, nu se mai vedea nimic din ea. Înaintea venirii mele, Petr
apucase să deschidă toate obloanele de la parter, astfel că de afară se
scurgea în casă un pic de lumină, dar, şi aşa, pustietatea acestei hardughii
neprimitoare îmi tăia răsuflarea.
— Nu, nu aici, Lu – îmi spuse Petr, împiedicându-mă să pătrund în odaie.
Aici, pe cât se pare, a fost sufrageria. Şi-o să mai fie. Sau, mai bine, salonul
de primire, asta înseamnă fără bar şi fără canapea; în ceea ce mă priveşte,
sunt pentru un bar lung din lemn băiţuit şi scaune înalte din lemn natural…
Mă luă de mână şi mă conduse spre uşa opusă; încăperea era considerabil
mai mică decât cealaltă şi la fel de pustie, dar într-un colţ se tolănea o sobă
mare de bucătărie, care, în ciuda faptului că era pe jumătate dărăpănată, iar
plitele ei de mult se răciseră, împrumuta totuşi odăii ceva din atmosfera
intimă a unei aşezări omeneşti. M-am apropiat de ea: din balamalele ei
ruginite, portiţa scoase un scârţâit sfâşietor.
— Ce-ar fi să ne instalăm pentru astă-seară aici? se auzi în spatele meu
vocea lui Petr. — Mâine o să poţi alege căci, slavă Domnului, camere avem
berechet, şi pentru spaţiul excedentar nu se plăteşte nimic, fetiţo! O să
trăieşti aici ca o contesă! În pod mai sunt câteva piese de mobilă, n-au
apucat să le fure pe toate. Şi-o să facem şi căldură, lemne avem destule în
hambar. Ei, hai spune şi tu ceva!…
— Dacă stau bine şi mă gândesc – am început eu, cu aerul omului iniţiat
– aş zice că bananele au un gust leşinător!
— Ia te uită! exclamă el uluit. — Şi la concluzia asta ai ajuns tu singură,
în unanimitate, fără nicio abţinere?
— Mulţumit, iubiţelule?
— Cu prisosinţă, Kadlecová! Cum văd, creşti. Dar spune, eşti pentru
pax?
— Pax tibi, Petr! am răspuns, întinzându-i vârfurile degetelor.
Am încercat şaltărul de lângă uşă, ţac-ţac, dar nimic, lampa fără glob ce
atârna din plafon n-avea bec; de fapt nu era decât un simplu fir ce se
termina cu un ciot de dulie. Am zâmbit acru şi am recitat cu voce tare:
— Şi spuse Domnul: Să se facă lumină! Şi lumină se făcu…
— Nu te osteni, şi nu-l osteni nici pe Dumnezeu – mă amuţi Petr într-o
clipită. Reţeaua electrică e, ca să zic aşa, întreruptă; va fi nevoie de câţiva
stâlpi noi ca să fie pusă din nou în funcţiune. Mâine mă reped până la
direcţie, ca să le spun să trimită un electrician, la treaba asta eu nu mă
pricep. Iar pentru nenea întâmplare o să cumpăr o lampă cu gaz. Azi o să
trebuiască să ne descurcăm cu lumânările. Sper că veţi supravieţui acestei
calamităţi leidi…
— Nu numai că voi supravieţui, sir! În definitiv, la flăcările lumânărilor
se cinează în cele mai luxoase restaurante! Fireşte, ştiu asta numai din cărţi.
Se spune că ar fi o notă de mare distincţie.
— Este. Dar gata, destul cu flecăreala, spuse pe un ton categoric – să ne-
apucăm de treabă, că altfel pierim aici de foame şi de frig…
Umblă de colo până colo pe duşumeaua goală, dând din mâini agitat; în
multe locuri scândurile se lăsau suspect sub greutatea lui şi trosneau
înfiorător. Se duse să încerce clanţele de la ferestre. Acestea, bineînţeles, nu
se închideau cum trebuie, chitul învechit se fărâmiţa între degete; în
fereastra din stânga lipseau două ochiuri de geam, va trebui să le înlocuim
cu carton, altfel degerăm aici până dimineaţă.
— Uite ce propun: tu deschizi ferestrele, să se primenească aerul, nu de
alta, dar miroase aici ca la morgă, şi între timp eu car din maşină tot
calabalâcul. Pun la vot – se opune cineva?
— Nu, dar…
 — Mai sunt ceva nelămuriri?
— Da, adică… nu… Dar n-ai vrea să-mi spui unde se află aici o…
toaletă? La urma urmei sunt şi eu un muritor de rând, ştii doar
— A, vasăzică asta era!… spuse bătându-se pe frunte ca omul căruia îi
cade fisa, dar în aceeaşi clipă începu să se scarpine în păr, descumpănit.
Mda, a numi asta toaletă… e oarecum prea mult, ai să vezi. Latrină, ar mai
merge, dar cel mai potrivit ar fi să i se spună, cu iertăciune – căcăstoare!
Toaleta va trebui de-abia s-o construim. Deci, binevoieşte a te deranja pe
coridor până în curte şi numaidecât la stânga, nu se poate să n-o descoperi,
fiindcă, ştii, îi lipseşte uşa. Dar ia-ţi cu tine lanterna şi, mai cu seamă, ai
grijă să nu te afunzi. În caz de ceva, fluieră semnalul sau strigă. E clar?
— Este. Dar ştii tu singur că bucuria asta n-am să ţi-o fac.
Şi numaidecât ne-am despărţit, fiecare îndreptându-ne spre treburile sale.
Trebuie să recunosc că izbutise să califice amintita instalaţie cât se poate
de exact, chiar dacă în termeni oarecum drastici, şi că nu exagerase câtuşi
de puţin: ceea ce mi-a fost dat să văd în conul de lumină era pur şi simplu
înspăimântător şi asta în ciuda faptului că întunericul ce devenea din ce în
ce mai dens, mă scutea de surpriza unor detalii inutile. Nu mi-a rămas deci
decât să mă bizui pe pipăit şi pe noroc, ah, cerule! Şi o asemenea nedreptate
a trebuit să mi se facă tocmai mie, femeii despre care cunoscuţii pretind că
sunt aproape obsedată de necesitatea curăţeniei fizice! Petr spune că la mine
povestea asta a căpătat caracterul unui adevărat cult; adevărul e că lipsa de
curăţenie mă îngrozeşte, că suport greu tot ce-i murdar, slinos, lipicios şi
vâscos, şi asta, atât la oameni, cât şi la animale – de unde se pare, şi
dezgustul meu pentru şerpi şi orice reptilă – dar, îndeosebi, mă scârbeşte şi
mă deprimă sentimentul propriei mele neîngrijiri, pielea unsuroasă sau
îmbâcsită de transpiraţie; această aversiune, aş zice, idiosincrasie, faţă de
necurăţenie mi-a impus încă din copilărie un regim sever de igienă, care nu
e departe de noţiunea curăţeniei ca ritual.
În timp ce poposeam în locul acesta fantastic, cuprinsă de sentimentul
unui dezgust şi al unei deprimări inexprimabile, mi-a fulgerat din nou în
minte întrebarea dacă suntem nişte oameni normali sau dacă nu cumva am
înnebunit amândoi de-a binelea. Şi din nou mi-au răsunat în ureche,
învălmăşite unele peste altele, cunoscutele glasuri ale colegilor şi colegelor
din redacţie, al mamei şi al Evei, şi toate scârţâiau aceiaşi melodie: „Nu
vreau să mă cert cu tine, fetiţo ştiu că Petr e un băiat grozav, dar e niţel cam
aiurit, şi asta o ştii şi tu prea bine. Cu siguranţă c-o să te bage într-un
bucluc”. Şi peste vocea tăioasă şi categorică a Evei se suprapunea altă voce,
îngrijorată şi rugătoare: „Sufleţelul meu, ce-o să te faci tu în pustietatea
aceea, se spune că acolo vremea e îngrozitor de aspră, ce să cauţi acolo
tocmai tu, o friguroasă? Niciodată n-ai trăit la ţară, şi mai cu seamă la
munte, tu nu ştii ce înseamnă toate astea, te mai şi îmbolnăveşti, păcatele
mele, şi eu o să mor aici de teamă pentru tine, nu, nu se poate, o să vorbesc
chiar eu cu Petr şi-o să-l conving să renunţe… — Nu, mamă, asta să n-o
faci, n-ai voie, oricum eu tot mă duc cu el!” Şi alte glasuri: „Ce-o să faceţi
voi acolo. Lida? Nu te prosti! Pentru asta te-ai omorât atâţia ani cu
facultatea? Gândeşte-te, nici să găteşti nu te pricepi, ca să nu mai vorbesc
de filozoful tău! V-a sărit la amândoi o doagă… — Se poate, dar acum,
nimic nu mai contează!… — Pentru numele lui Dumnezeu, gândeşte-te, o
să mori de plictiseală, tu, o ahtiată de cultură, fără teatre, fără concerte, doar
n-o să stai tot timpul să dezlegi cuvinte încrucişate! Şi-apoi, îţi dai seama
odată ce-ai părăsit la Praga serviciul şi casa – adio – aşa repede nu mai
ajungi tu înapoi, asta nu-i glumă
— Vasăzică dumneata chiar vrei să ne părăseşti, tovarăşă Kadleková? Da’
ce-ţi veni, îţi lipseşte ceva la noi? Mai chibzuieşte!” — Gata, am chibzuit,
tovarăşe director, acum ce să mai chibzuiesc, sunt aici, da, sunt aici şi mă
simt în chip şi fel. De fapt, îngrozitor. Cumplit. Sunt disperată, şi-mi vine să
plâng. Mai cu seamă în clipa asta. Dinţii îmi clănţăne de frig şi de teamă,
dar n-au decât să clănţăne! N-au decât!
Auzi? Ploaia asta n-o să înceteze niciodată, mai mult ca sigur. Şi bezna,
bezna asta neagră, nu, încă nu, trebuie să mă obişnuiesc cu ea. M-am
împleticit pe întuneric înapoi spre coridor, bâjbâind cu mâinile înaintea mea
– clanţa, lemnăria jilavă şi tencuiala ce se năruie la prima atingere! Ajunsă
pe coridor, n-am mai rezistat şi mi-am aruncat ochii şi în celelalte încăperi:
şuviţa de lumină alunecă dintr-un loc într-altul şi iscodeşte colţurile, hm,
noroc că aud paşii lui Petr, trage din greu, sărăcuţul, cărând bunurile
noastre, în timp ce eu… Mda, peste tot la fel: pustietate, devastare şi jaf, aer
stătut şi umezeala atotstăpânitoare; în spatele unei uşi, un maldăr de ziare şi
reviste nemţeşti, SIGNAL citesc pe una din coperţi; în pragul altei încăperi
mi se taie respiraţia de frică: un zgomot ciudat, de fugă, un foşnet, un tropot
surd de picioruşe mărunte sau cam aşa ceva — Şterge-o! Sar înapoi şi
trântesc uşa – ce-a fost asta? Dumneavoastră o să locuiţi la Moara Vulpilor?
Păi acolo bântuie stafiile! Fugi cât mai departe! La primul etaj nu mă
încumet, nu, pentru nimic în lume; întunericul pe scara de piatră e plin de
mişcări ciudate şi de umbre suspecte: conul de lumină se opreşte pentru o
clipă pe o cruce mare de lemn, ia te uită, asta a rămas, pe asta n-a furat-o
nimeni. Şi-acum? Ce mă fac?
Să mă spăl măcar un pic, să mă spăl, începe să-mi fie silă de mine însămi,
un regat pentru o cadă obişnuită, cu apă obişnuită, pe cât posibil caldă! Am
încercat robinetul, dar, aş de unde, nimic!
Îmi rămâne deci pârâul, săpunul şi prosopul îl am cu mine, n-are decât să
plouă!
Mă furişez pe lângă uşa odăii noastre şi ţuşti, afară, nu-mi place să se uite
cineva la mine în timp ce mă spăl, nici măcar Petr; lumina din faţa mea
aleargă prin noroiul plescăitor al drumului şi pe iarba vâscoasă – peste tot
întuneric şi vânt. Albia e înecată de apă care se rostogoleşte bulbucind cu
putere; pe podişca de scânduri nu îndrăznesc să mă duc, dar descopăr un
bolovan mare chiar la marginea pârâului – asta e! Las lanterna aprinsă pe
scândură, ca, mă rog, de bine de rău să văd un pic, mă urc în creştetul
pietroiului şi-mi încep ritualul. Apa e rece, de te şi doare atingerea ei, şi
grasă, încât săpunul numai cu greu se duce de pe mine; bolovanul de sub
picioarele mele se clatină ameninţător, astfel că efortul meu aduce aproape
cu un număr acrobatic de echilibristică; dar, în sfârşit, merge. Abia la urmă,
în timp ce mă ştergeam – făcusem probabil o mişcare nesăbuită – bolovanul
s-a urnit şi vai, e de rău, s-a isprăvit cu mine! Am dat de belea! Până să
apuc să sar pe iarbă, pietroiul îmi fuge de sub picioare şi iată-mă în apă
până la genunchi; simt curentul de gheaţă cuprinzându-mi picioarele; mi le
frânge, e cumplit şi neîndurător, dau sălbatic din mâini ca să-mi păstrez
restul de echilibru, să nu cad cu tot corpul în apă, ca un butuc…
În clipa aceea însă, m-a răzbit plânsul, un plâns de jale şi de groază; ţip în
întuneric, ca un iepure, înfig degetele în mâlul argilos şi urlu şi răcnesc spre
pădure:
— Petr! Petrrrr! Ajutooor! Sunt aici, în apă!…
Salvarea se prezentă cu o operativitate exemplară: într-o secundă, silueta
lui Petr ţâşni pe uşă afară şi porni glonţ în direcţia zbieretelor mele. Lu! A
înţeles numaidecât ce se întâmplase, m-a apucat de mână şi în clipa în care
era gata-gata să mă las păgubaşă şi să leşin, dintr-o zmucitură m-a tras la
mal. Auzind cum în timpul mersului îmi plescăia apa în pantofi m-a luat în
spinare, şi, fără să sufle o vorbă, m-a dus acasă. Fain, dar…

2 iunie

…Totuşi isprava asta nesocotită nu mi-a fost trecută cu vederea, atât de

uşor; în odaie mi-am încasat praftura cuvenită.
— Eşti o bleagă, Kadleková, o mocăită, o curcă pragheză, o sardea
speriată şi… şi în plus o încăpăţânată fără pereche! m-a dojenit el,
încruntându-se ca un demon.
Şedeam pe lădiţa cu cărţi, descălţată acum de pantofii uzi, cumpăraţi de
la Casa de Modă – cu ăştia s-a zis, le pot pune cruce! – el stătea în faţa mea,
şi în tot timpul acestui morocănos discurs îmi freca fără milă, cu prosopul
aspru, pulpele îngheţate, de simţeam, cum îmi arde pielea. Dar era plăcut.
— Binevoieşte te rog şi renunţă aici la asemenea prostii, da? Aici nu eşti
la baia din Podoli! Dacă ciripeai o vorbă, aş fi scos lavoarul şi aş fi adus
apă, iar dacă aveai răbdare să se şi încălzească, ai fi putut să te bălăceşti în
voie, alături, în sufragerie… numai că tu, nimic, tu, bineînţeles, trebuie să
judeci întotdeauna cu mintea ta!
Îi ascultam predica cu un aer pocăit, cinstit vorbind săpuneala lui era
destul de justificată, dar în sinea mea tot am rânjit la auzul cuvântului
sufragerie. Poftim, a şi început să-i spună sufragerie acestei hardughii, ce
mai, e totuşi ţăcănit, avea dreptate cine spunea; inteligent şi bun, dar ţăcănit.
Am aşteptat să-şi tragă un pic răsuflarea, şi în clipa aceea m-am repezit
peste vorbele lui:
— Mea culpa, dar ce-ai zice dacă – bineînţeles după ce-ţi vei descărca
furia pe săturate – ai încerca să aprinzi focul? E un frig aici ca în temniţa
condamnaţilor la moarte prin înfometare…
Amuţi cu gura întredeschisă, holbând ochii la mine din spatele ochelarilor
săi cu sticlă groasă; pe urmă, însă, scutură resemnat din cap şi începu să
râdă:
— Mda. Căci, pe cât se pare, nu numai cuvântul îl ţine pe om în viaţă –
rosti liniştit. În acelaşi timp îmi ridică piciorul şi-mi sărută metatarsul,
dezarmându-mă total; — Şi fă bine de-ţi pune alţi pantofi! N-ai vrea să-i
tragi o votcă? se mai grăbi să adauge.
 — Nu prea. Ştii prima zi nu-mi face bine, şi-apoi… tragi tu şi pentru
mine! Iar îşi face de cap măseaua aceea alcoolică? Ai grijă să nu vezi
şoricei albi, n-ar fi exclus să mişune pe aici…
— Nu, măseaua e în ordine. Mai curând foamea mă supără. Şi în
general… Cum să spun… Inaugurarea n-a reuşit, nu-i aşa?
Interesant: la lumina pâlpâitoare a trei lumânări, atmosfera deveni o idee
mai intimă, chiar dacă întreaga încăpere se asemăna cu o şatră ţigănească.
Nu puteai face un pas fără să te împiedici de ceva; două umbre, monstruos
mărite şi deformate, se umflau tremurătoare pe zidurile goale, se frângeau
în colţurile odăii, se interferau, se contopeau, se despărţeau şi dispăreau –
spectacol comic şi deopotrivă înfiorător, scene din ororile cinematografice!
Ia te uită, a şi desfăcut în apropierea sobei patul său preferat, şi peste el a
întins sacul de dormit; cu idei preconcepute, am hotărât să nu-l folosesc; n-
are decât să se dăruiască singur amintirilor dezmierdătoare, după bunul
plac! De altfel, chiar alături, se afla ceea ce, de departe, amintea de un fel de
canapea: prin pânza ruptă ieşeau câlţii, iar pe sus răsăreau arcurile, dar nu-i
nimic, mă vâr în sac şi supravieţuiesc!
— Ce vrei să mănânci? Meniul e foarte bogat – gulaş, coloşvari capusta
sau carne de vită cu ciuperci, chifle n-am găsit, iar pâinea e tare ca piatra…
Azi, de pildă, aş vrea piroane în sos alb pe funie de zahăr!… Castronul,
ceştile de ceai, tacâmurile, în seara asta întind masa pe lădiţa cu literatură,
oricum va fi prima noastră cină sub acoperiş propriu!
Cu dinţii încleştaţi, mă străduiam să birui borcanul cu carne de vită,
tinicheaua capacului era bună pentru tancurile blindate, în cele din urmă l-
am smuls cu deştele şi mi-am şters sudoarea de pe frunte.
După ce am răsturnat în castron conţinutul gelatinos al borcanului, am
auzit dinspre sobă o înjurătură rostită cu jumătate de glas, şi mi-am întors
privirea într-acolo. Petr, lăsat pe vine în faţa portiţei deschise, se uita la
grătarul pe care fumegau slab câteva bucăţi de lemn, şi, cu un beţişor,
scormonea de zor prin ele.
— Ce s-a întâmplat? Ceva, nu-nu-nu?
— Ba da-da-da – mormăi el – numai că nu vrea sa ardă, fir-ar să fie, îmi
vine să-i ard un şut!
Mi se făcu milă de el, era, pe cât de deznădăjduit pe atât de
neîndemânatec omul ăsta al meu, şi m-am dus iute spre el.
— Întinde-o. Încălzitul sobelor e mai curând o treabă femeiască.
 Şi astfel izbucni bătălia noastră prometeică pentru obţinerea focului,
numai că aici nu erau zeii de la care să-l şterpelim, ci numai o sobă bătrână
şi încăpăţânată care refuza cu îndărătnicie să ne dea ascultare. Am învârtit şi
am sucit de nu ştiu câte ori lemnele pârlite, am căutat altele mai uscate şi
din nou am aprins o sumedenie de chibrituri, dar nimic – poate că e nevoie
de mai multă hârtie, stai, de suflat o să sufli după ce se încinge, vezi,
blegule, acum ai stricat totul, nu fi atât de nerăbdător! Dar trage măcar soba
asta amărâtă? Cum să nu, ah, fir-ar să fie! Ce s-a întâmplat? Mi-a intrat o
aşchie în deget. Ţi-o scot eu, dar, te rog, ai grijă să nu-ţi retezi capul cu
toporul ăsta! Ce-ai zice dacă aş stropi hârtia cu un păhărel de votcă? Eşti
nebun, nici să n-aud… Mai bine vezi că am în sacoşă o sticluţă cu benzină
pentru brichetă, ad-o încoace, între timp eu pregătesc totul, dar bagă de
seamă să nu zburăm în aer, pentru numele lui Dumnezeu! Dă-te la o parte,
şi buf, o flacără scurtă ţâşni în odaie şi în urma ei răbufni un fum înecăcios.
Zadarnic, nu arde şi pace! După o jumătate de oră de eforturi istovitoare,
colorate de discuţii aprinse cu privire la condiţiile arderii, am căzut amândoi
pradă desperării, epuizaţi, murdari, abătuţi, tuşind şi sughiţând; fumul
înţepător ne stârnea lacrimile în ochi, ne împleticeam în jurul sobei
neînduplecate şi boceam ca la înmormântarea speranţelor noastre, eu
boceam cu adevărat. Ce-i de făcut? Avem totuşi lampa cu spirt. Numai că
eu am uitat spirtul acasă.
— N-avem încotro fetiţo – spuse Petr, frecându-şi ochii – trebuie să
aerisim, căci altfel ne sufocăm. Acoperă-te cu ceva!
Vântul tăios, care dădu buzna, cu sete, pe fereastră, stinse la iuţeală
lumânările; ne-am trezit pe neaşteptate într-o beznă înfiorătoare – şi asta îmi
dădu lovitura de graţie…
M-am prăbuşit pe canapea ca secerată, mi-am tras repede pătura până
peste nas, şi, sub ea, mi-am înăbuşit suspinul tânguitor. Nu, asta nu trebuia
să ni se întâmple, toate s-au unit într-un complot perfid împotriva noastră,
focul e doar însăşi viaţa, abia după ce a pus stăpânire pe el a început omul
să fie ceea ce este, o, Prometeu, ştii cât de mult te admir, titanule, vino de ne
dă o mână de ajutor, că altfel ne dăm sufletul! N-a venit. Opt şi jumătate, ai
mei sunt adunaţi acum, cu toţii, în semiobscuritatea verzuie a televizorului,
tata moţăie, mâine e în schimbul de dimineaţă, pe linia şaptesprezece,
mama, bunica, Eva şi Evzen, preadistinsul ei soţior; oare ce-or fi făcând
trăsniţii noştri? aruncă mama din senin – numai de nu li s-ar întâmpla vreo
nenorocire!
Când, de bine de rău, am izbutit să mă familiarizez cu întunericul, am
surprins în dreptunghiul mai luminos al ferestrei, conturul capului şi
umerilor lui Petr: sta acolo, fuma şi aştepta cu răbdare ca fumul să
binevoiască să-şi ia tălpăşiţa din odaie. Dârdâia de frig de se auzea până la
mine, şi asta înseamnă mult: Petr e un bărbat călit, frigul nu-l doboară cu
una cu două. Deodată azvârli cu un bobârnac mucul de ţigară şi strigă
înviorat:
— Să-ţi spun o noutate, Lu! Se opreşte ploaia, pe cinstea mea!
— Iiiinteresant – se auzi de sub pătură clănţănitul dinţilor mei – asta o să
aducă, probabil, o furtună de zăpadă sau un taifun. Cât poate fi de aici până
la cel mai apropiat Park-Hotel? Sau până la cea mai apropiată morgă?
Nu-mi răspunse, închise încet ferestrele, apoi ţăcăni din brichetă şi
aprinse lumânările. Îşi freca mâinile deasupra flăcărilor, alerga pe loc, să se
încălzească, şi în clipa aceea activitatea lui creatoare, neînfrântă, mi-era de-
a dreptul nesuferită. Îmi clipi din ochi şi mă plesni peste şold.
— Sus, plăpândo, nu te lăsa! Pune pe tine tot ce ai. De fugit n-ai unde,
pentru asta e prea târziu…
Am pufnit revoltată; n-aveam niciun chef să ies din puţinul acela de
căldură pe care mi-l făurisem din resurse proprii.
— Ascultă – i-am spus pe un ton grav – ce-ar fi să ardem tot ce se vede
aici? Ne-am duce la puşcărie, dar cel puţin pe moment ne-am încălzi!…
— Minte luminată! exclamă el, cu o calmă apreciere. Asta zic şi eu idee!
Lasă-mă puţin să reflectez asupra ei!
Restul primei noastre seri sub acelaşi acoperiş s-ar putea numi oricum,
numai idilă nu. Şedeam faţă în faţă pe lădiţele cu cărţi, înfăşuraţi în pături
ca beduinii, doar nasul ne ieşea din ele în aerul rece, ne îndopam cu felurile
reci ale lancimitului, pe care le stropeam cu câte o duşcă de kofola şi mai
rece, şi din gurile noastre se înălţa un abur călduţ. Petr veni cu propunerea
năstruşnică să încălzim apa pentru ceai la flăcările lumânărilor, dar eu am
respins cu asprime această tentativă absurdă, chiar dacă de la grăsimea
aceea rece îmi venea rău de la stomac; aveam senzaţia că ninge în el şi
îngheaţă, că încetul cu încetul se transformă într-o regiune polară.
— Gata! am spus, cu hotărâre – am terminat. Ce propui pentru astă-
seară? Un cinema, un teatru, sau numai o plimbare pe Kampa?
 Strânse din umeri, se aplecă să ridice sticla cu vodcă, apoi, fără nicio
grabă, trase o înghiţitură; cu acest prilej am băgat de seamă că sticla era
aproape goală. După aceea îşi linse degetele unsuroase şi rânji spre mine,
fără să se formalizeze.
— Simţul umorului macabru n-aş fi crezut că sălăşluieşte în tine, dar dă-i
înainte dacă asta îţi face bine. Dacă vrei îţi scot din valiză patinele cu rotile
şi poţi să te învârteşti, alături, în sufragerie, după pofta inimii…
Calm, o să ajungem şi la ele! Fireşte, dacă supravieţuim acestei nopţi…
Se ridică în picioare, dând astfel a înţelege că orice altă vorbărie o
socotea inutilă şi lipsită de sens, drept care, trecu la acţiune: stinse două
lumânări, pe a treia, împreună cu sticla de vodcă o duse lângă patul lui şi în
clipa următoare, dezbrăcat numai de bluză şi fără pantofi, începu să se
strecoare în sacul de dormit, ca melcul; în cochilia sa. În acest timp
mormăia satisfăcut, o melodie răsuflată.
— Ce-i cu tine, Lu? Ai de gând să mi te transformi aici într-o stană de
sare?
Nu-mi rămânea decât să-l imit. A aşteptat până m-am înşurubat şi eu în
sacul meu şi după ce am tras peste mine pătura, suflă în lumânare, şi
căscând zgomotos, spuse:
— Pte-bună! Şi să visezi ceva nemaipomenit, de pildă despre o cadă de
apă caldă, sau despre plaja de la Dubrovnik. Visele sunt pe gratis.
N-am spus nici pâs. Mă simţeam jignită de această urare acră şi jalnic de
prozaică; în sinea mea îi reproşam că tocmai azi nu m-a sărutat de noapte
bună. Un timp am stat tăcuţi în întuneric, pe urmă l-am auzit zvârcolindu-se
agitat şi smiorcăind din nas: de bună seamă, îi căzuse fisa şi acum se gândea
cum s-o dreagă, dar mie nici prin minte nu-mi trecea să-i vin în
întâmpinare.
— Lu?… răsună întunericul, vibrând pe un ton de vinovăţie
înduioşătoare.
— Hm?…
Şi numaidecât am simţit mâna lui umblând, destul de nesigură, pe sacul
meu de dormit; se furişă înăuntru prin deschizătură şi degetele îmi atinseră
mângâietor obrajii. Acum se gudură! Mi-am înfipt uşor dinţii în ele, dar asta
nu le-a intimidat, dimpotrivă: au alunecat mai în jos, apoi fără să se
pripească, şi cu toate menajamentele, începură să-şi croiască drum spre
sâni, prin partea de sus a puloverului. Acum nu mă mai împotriveam, ştiam
că-i plac sânii mei, iar în ceea ce mă priveşte ador aceste mângâieri înainte
de a mă fura somnul; nu au în ele nimic din pofta agresivă, ci mai curând
ceva ce aduce a gingăşie, ca şi când, prin ele, degetele lui ar aduce un
omagiu sânilor mei, pentru căldura lor catifelată. Mă simţeam bine. M-am
mişcat singură, în aşa fel, încât sânul drept să-i alunece în palmă.
— Eşti tare supărată?
— Acum nu – am şoptit întunericului – în schimb mi-e teamă că n-o să
adorm. Hai să mai stăm un pic de vorbă. Povesteşte-mi ceva!
— Da, numai că eu nu mai ţin minte nicio poveste. Despre ce să-ţi
povestesc?
— Despre orice. De pildă, despre locul unde ne aflăm acum, şi despre ce-
o să mai fie.
— Suntem pe lume. Simplu – ne-am rostogolit într-o vale oarecare, în
jurul nostru nu-s decât munţi şi păduri, încă n-ai apucat să le vezi. E
întuneric şi un frig câinesc, dar suntem doi, aşa că nu trebuie să-ţi fie teamă.
— Pământul fu apoi nearătos şi pustiu, şi-o beznă adâncă sălăşlui peste
prăpăstii – am început să citez, pe dinafară. — Aşa se spune că ar fi fost în
ziua întâi! Cel mai mult mă îngrijorează gândul că tu ai să ai multe necazuri
din pricina mea, Petr! Să fii răbdător şi îngăduitor cu mine, iar eu o să
încerc să mă descurc şi s-o scot la capăt! Şi ştii ce? Dacă o mai iau vreodată
razna, ca astăzi, poţi să-mi arzi vreo doua peste fund şi să mă boscorodeşti
aşa cum ştii tu: Kadlecová, eşti o femeie imposibilă, răzgâiată şi gălăgioasă
ca o capră, eşti o tocilăreasă şi binevoieşte, te rog, de-ţi ia valea, nu meriţi
un bărbat ca lumea!
Am auzit un hohot de râs, în timpul căruia degetele lui se furişară de sub
pulovăr şi mi se aşezară pe buze.
— Un bărbat ca lumea, ce mai e şi asta? Prostuţo, dacă îţi închipui că mie
mi-a fost uşor când am ajuns aici, atunci te înşeli, şi-ai tras alături, nici
măcar în bară. Nu m-am aşteptat, la un asemenea prăpăd… Când te-am
pescuit din pârâu, m-a bătut deodată gândul: ce-ar fi să ne-adunăm
calabalâcul şi să dăm bir cu fugiţii?
— Dar pe faţa ta nu s-a văzut.
— Nu s-a văzut. Unul din noi va trebui întotdeauna să-şi adune curajul în
clipele mai grele. Sau cel puţin să se prefacă. Uneori s-ar putea să fii tu
aceea care…
— Mă cam îndoiesc. Mă iubeşti?
 Nu răspunse, degetele lui începură să se îndepărteze de mine, dar tot am
mai apucat să le prind şi să de readuc la buzele mele.
— Să nu mârâi – i-am spus – poate că e o întrebare prostească, dar tu ştii
bine că, din când în când, am obiceiul să pun asemenea întrebări prosteşti!
— Iar tu ştii prea bine – mă făcu el să amuţesc pe un ton neaşteptat de
grav – că nu-mi place să spun acest lucru. Întotdeauna, în astfel de
împrejurări, am sentimentul că mă întrebi dacă-mi iubesc propriul cap,
rinichii sau mâinile; întrebarea e lipsită de orice logică. Tu ţii de mine, îmi
aparţii! Asemenea întrebări se pot pune numai atunci când se cercetează
atitudinea faţă de un obiect străin şi nu…
Îmi venea să râd.
— Cu alte cuvinte – i-am întrerupt înflăcărata expunere – pot constata cu
emoţie că sunt ceva cum ar fi de pildă omuşorul tău sau un deget de la
picior, eventual…
— Şi ce vezi tu rău în asta? Acelaşi lucru e valabil şi pentru mine.
— Fain, se omologhează, dar oricum eşti un pedant! Şi un caraghios. Era
de ajuns să răspunzi te, şi gata! Mie mi-e drag şi stomacul tău şi ficatul tău
şi urechile tale – tot ceea ce văd şi nu văd la tine… Dar fii pe pace:
întrebarea asta o să ţi-o pun iar, în cel mai bun caz, abia peste o săptămână.
— Dumnezeule, ce mă fac eu cu fiinţa asta! se tângui el şi, cu ostentaţie,
căscă zgomotos. — Ce-ar fi să încerci să adormi? Mie mi-e un somn, de-mi
vine să plâng.
— Dă-i drumul! i-am spus ofensată, şi m-am întors pe partea cealaltă.
Peste puţin timp însă, iar n-am mai rezistat: — Petr!…
Mi-a răspuns doar o furie dureroasă:
— Ce s-a mai întâmplat?
— Ciudat, câtă beznă e adunată în noi, nu-i aşa?
— Ce anume?
— Beznă. Dacă e s-o luăm aşa, suntem de fapt nişte saci îndesaţi cu
întuneric. Stomacul e veşnic în întuneric, plămânii şi inima nu văd niciodată
lumina zilei, cel mult gura, dar e de ajuns s-o închizi şi, gata, beznă! Aş fi
cât se poate de bucuroasă să-ţi văd, de pildă, inima sau… spune-mi ţie nu ţi
se pare ciudat?
— Nu, câtuşi de puţin!… Vrei poate să mă prosternez şi în faţa faptului
că nasul mi-a încolţit în mijlocul capului şi nu în fund? Hai, dormi, diavole!
Aveam senzaţia că-mi scapă şi evadează undeva, de aceea nu m-am lăsat:
 — Ascultă – am mai încercat, de data asta în şoaptă – dormi?
Poate că în clipa aceea începuse să viseze despre una dintre
predecesoarele mele – se smuci sălbatic pe patul lui preferat şi rosti cu voce
stinsă:
— Da. Buştean. Dacă nu încetezi, să ştii că mă îmbăt criţă şi, în plus, îmi
vâr dopuri în urechi! Declar solemn, că ador nu numai apendicul tău, dar şi
glanda suprarenală, şi buricul – ajunge? Hai, spune, ce-a mai produs
creieraşul tău aiurit, pentru numele lui Dumnezeu?
Ascultă, ce ar fi să ne atace cineva şi să ne omoare?
— N-au decât! Să omoare! urlă el, distrus. Foarte bine. Sper însă că va fi
atât de civilizat, încât să mă lase în timpul ăsta să dorm! Să dorm! M-auzi!
Să dooorm! Cu asta m-a jignit definitiv; poftim, bădăranul, mi-am spus în
gând, nu fără invidie, auzind pufăitul lui cu o regularitate de ceasornic –
adoarme şi pe mine mă lasă să zbor de una singură în pustietatea asta;
Doamne, de ce mi-e dat tocmai mie să iubesc un asemenea bădăran?

3 iunie

Cred că prima noapte a fost şi cea mai cumplită din câte am trăit până
acum, mai cumplită va fi doar aceea în care sufletul mi se va despărţi de
trup, cu alte cuvinte când îmi voi da duhul.
Ajunsesem cu număratul până la trei mii, dar somnul nici gând să se
lipească de mine; mi-a venit în minte să scot din valiză flaconaşul cu
meprobamat, dar asta ar fi însemnat să ies din sac – hm! În cele din urmă tot
nu mi-a rămas altceva mai bun de făcut; l-am trezit pe Petr şi l-am rugat
umilă să mă conducă până la toaletă, singură nu m-aş fi încumetat să merg.
Mi-a satisfăcut dorinţa cât se poate de binevoitor, mi-a împrumutat lanterna
şi m-a aşteptat discret în faţa uşii ce dă spre curte. S-a purtat de-a dreptul
cavalereşte, chiar dacă dinţii îi clănţăneau de zor, iar după ce ne-am întors
în odaie a adormit din nou, într-o clipită.
Cu asta însă, bineînţeles, suferinţa lui nu a luat sfârşit.
Întunericul, Doamne, întunericul ăsta! Nu era un întuneric calm şi sigur,
ca acela ce-l leagănă pe om să adoarmă, era un întuneric negru ca abanosul
şi impenetrabil – întunericul vampirilor şi al fantomelor cu mers tiptil: mi se
părea ameninţător de viu, se mişca, te împresura, se rostogolea şi te îngropa,
sfârâia în urechi ca gazul scăpat pe conductă. Zăceam cufundată în beznă şi
năduşeam cu o spaimă copilărească. Unele sunete, de bine de rău, le
desluşeam – picuratul apei din burlane, scârţâitul balamalelor şi şuierul
vântului ce bătea de undeva de sus – altele însă erau greu de identificat şi de
aceea cu atât mai înspăimântătoare: asta aduce cu scâncetul unui copil
abandonat, pe urmă paşi… călcătura prudentă şi târşită a răului; îl auzi cum
adulmecă în spatele uşii, îl auzi? Acum apucă de clanţă… şi… Nu, e o
prostie, îmi spuneam cu încăpăţânare, astea-s halucinaţiile spaimei tale de
puştoaică, nu-i nimic şi nimic nu poate fi, femeie zăpăcită, cum vrei tu să
rezişti aici şi să nu înnebuneşti de cinci ori pe zi de atâta groază? Doar nu
eşti singură, lângă tine pufăie Petr, în cazul cel mai rău îl trezeşti cu un
strigăt şi el nu te lasă, nu te lasă, nu te lasă! Îi purtam pică pentru somnul lui
atât de liniştit, pentru beţia uşoară în care se cufundase, păcătosul – ce-ar fi
totuşi să trag şi eu o duşcă? Nu! Nu ies din sac, nici moartă! M-am
încumetat să deschid ochii – o fi miezul nopţii, ceasul spiritelor şi al
răposaţilor hoinari care nu şi-au găsit liniştea în mormânt… În clipa aceea,
luna se strecură printre nori, lucirea ei glacială căzu pe pervazul ferestrei şi
în ea totul părea şi mai fantomatic. Am strâns repede pleoapele – ce-ar fi să-
mi astup urechile? Auzi? Din nou scâncetul acela sfâşietor şi paşi pe coridor
– imposibil să mă fi înşelat, de data asta i-am auzit cât se poate de clar,
acum o să scârţâie clanţa şi…
Şi în clipa aceea n-am mai fost în stare să mă stăpânesc şi am atins pe
întuneric umărul lui Petr. A sforăit de două ori, ca omul tulburat din somn şi
a început să geamă.
— Petr – am strigat în şoaptă – cineva umblă aici! E pe coridor, i-am
auzit paşii! Ascultă!
Parcă înadins, în clipele următoare se aşternu o linişte desăvârşită, şi
numai după un timp se auzi din nou, de afară, tânguitul acela ciudat.
— Auzi?
— O ciovică – făcu el constatarea ca un cunoscător – un fel de bufniţă
mai mică. Din astea sunt şi pe la noi, pe Sázava, acum e vremea lor când se
iubesc. Nu-i vina ei că are un glas atât de nesuferit…
Pe urmă însă, de bună seamă numai pentru a mă linişti, începu, căscând şi
oftând, să se deşurubeze din sacul de dormit; intră în pantofi, iar mantaua de
ploaie şi-o trase doar peste umeri. Dâra de lumină, răspândită de lanternă,
alunecă pe valize, pe raniţă şi pe duşumea, apoi se înfipse în uşa ce dădea
spre coridor!
Am mai apucat să-l prind de mâneca goală a mantalei,
— Sper că n-ai de gând să ieşi!
— Nu te prosti! începu el să mârâie şi îşi smulse mâneca din strânsoarea
mea. Te rog frumos să te laşi de prostii! Nu ştiu cine s-ar învrednici să mă
lovească.
Şi numaidecât porni spre uşă – nu-mi scăpă din vedere faptul că din mers
apucase toporul – şi dispăru în bezna neagră a coridorului.
Singură, am rămas singură aici, în pustietatea asta înfiorătoare! Calm!
Aveam senzaţia că frica storcea din mine ultima rămăşiţă de viaţă şi
urechile mi se transformau în nişte uriaşe aparate radar ce înregistrau
sunetele cele mai infime. Inima o luase razna, o simţeam bătându-mi tocmai
în gâtlej. Dacă se întâmplă ceva, dacă mi l-a omorât acolo cineva? Ce mă
fac? Sar pe fereastră, din fericire nu e prea departe de pământ, şi mă ascund
în Samson! Sau, mai bine, sub el, Samy n-o să mă lase, nu, n-o să mă lase!
Ori să fug, s-o rup la fugă în întuneric, indiferent încotro, pârâu-nepârâu, să
mă pitesc undeva sub un muşchi de pădure, sub o grămadă de frunze –
numai să nu rămân aici. Prostie, nu mă duc nicăieri, stau pe loc, închid
ochii, îmi astup urechile şi mă fac că dorm; o să mă fac din ce în ce mai
mică, şi o să mă strâng de groază, până n-o să mai rămână din mine decât o
bilă mică, abia perceptibilă – nu, eu nu sunt aici, şi, de aceea, nu mi se poate
întâmplă nimic! Ar trebui să-ţi fie ruşine; în loc să te văicăreşti ai face mai
bine să te duci în ajutorul lui, să încerci cel puţin acum să te urneşti, în
ultimele clipe ale vieţii tale, ce te faci dacă… dacă… Da’ ce-o fi făcând el
atât acolo? E plecat de-o veşnicie şi nu s-o mai întoarce, ce mai, gata, s-a
terminat, ăsta-i sfârşitul, sfârşitul! Linişte!
Paşi. Se apropiau, se depărtau – ai cui paşi? Şi o voce, aş fi în stare să jur
că era a lui Petr, dar nu pricepeam un cuvânt: suna înăbuşit şi parcă încerca
să convingă pe cineva de ceva, cu cine o fi stând el de vorbă acum? Ce mai,
am înnebunit! Pe urmă se auzi trosnind uşa de la intrare, şi în clipa
următoare Petr îşi făcu apariţia în pragul odăii: era întreg. Aruncă toporul
într-un colţ şi, netulburat, începu să-şi scoată pantofii. Uf, mi s-a luat o
piatră de pe inimă! Ce bine!
— Hu – suflă înfrigurat şi se furişă repede în sacul lui. Când cineva e
lipsit de fantezie, nu prea e distracţie cu el, dar când are atâta cât ai tu, e
catastrofă curată… Am uitat să închidem uşile pe coridor şi s-a făcut curent.
Asta-i tot. Requiescat in pace!…
Stinse lanterna şi sări cu poftă în apa somnului, cufundându-se adânc în
ea, dând astfel a înţelege că nu doreşte să mai fie trezit, dar cu asta nu mă
linişti: nu credeam nimic din ce-mi spusese, l-am auzit doar vorbind cu
cineva, ce dracu, m-am aiurit de tot?
De altfel, în clipele următoare întreaga poveste se repetă, iar eu,
nemaiputându-mă stăpâni am izbucnit ca un copil într-un hohot de plâns
sfâşietor, făcând să răsune sacul. În definitiv, n-are decât să mă audă!
— Ce-i cu tine, Lu? De ce plângi?
Cu întrebarea asta parcă ar fi ridicat stavila unei disperări reţinute – am
explodat cu toată puterea şi nimic nu mă mai putea linişti:
— Petr… eu… eu nu rezist aici, o să înnebunesc? Poţi crede despre mine
ce vrei, dar eu vreau să plec, să plec acasă; n-are niciun rost să mai rămân,
sunt o femeie fricoasă şi n-am ce căuta aici!…
Tăcu un timp, luat prin surprindere de veridicitatea tristeţii mele, de bună
seamă se gândea ce-i de făcut cu mine, apoi spuse cât se poate de calm şi
fără umbră de mânie:
— Bine, Lu, probabil că ai dreptate. E vina mea că te-am tras aici. Mâine
aranjez totul. Acum însă linişteşte-te şi încearcă să adormi, da?
Şi numaidecât am simţit mâna lui; m-am prins de ea ca înecatul de un fir
de pai, şi nu i-am mai dat drumul; o strângeam între degete şi o lipeam de
faţa mea plânsă, ah, Petr, Petr…
Şi până la urmă am izbutit să adorm.

4 iunie

M-a trezit un gâdilat în nas şi propriul meu strănut.

Mi-am desfăcut niţel pleoapele şi – unde mă aflu?
Plafonul alb de deasupra mea nu-mi era câtuşi de puţin familiar, ar fi
nevoie de puţin var şi de o bidinea, îmi trecu prin minte – şi de o perie cu
coadă; ia te uită câtă pânză de păianjen s-a adunat pe la toate colţurile! Aha,
acum ştiu, da, acum ştiu totul.
Deodată am deschis ochii larg şi în aceeaşi clipă i-am închis la loc sub
asaltul luminii. Să se facă lumină! – Şi lumină se făcu! Se strecura pieziş
spre mine prin ambele ferestre, şi inunda încăperea cu strălucirea ei clară şi
orbitoare; lumina de a doua zi… Zece şi jumătate trecut! Zece şi jumătate,
trecut! De obicei mă trezesc destul de lent şi fără chef, sufăr, ca mulţi
oameni de altfel, de o încetineală a mişcărilor şi a gândurilor, dar acum, nu
ştiu de ce, am ţâşnit din sacul de dormit ca un şoarece speriat şi m-am
postat cu amândouă picioarele pe duşumeaua murdară.
Unde-i Petr? Patul lui preferat era pustiu, sacul împăturit şi pus bine, dar
acum, pe lumină, n-am mai căzut pradă panicii, primejdia era izgonită.
Numai în ciorapi, m-am împleticit printre valize până la fereastră, şi m-am
uitat afară.
Nu, nu găsesc destule cuvinte pentru a-mi exprima uimirea faţă de
această metamorfoză!
O lume ca după potop se înfăţişa înaintea ochilor mei, într-o găteală de
primăvară! Nici urmă de ploaie, vântul de dimineaţă apucase să risipească
şi să alunge norii de deasupra văii, doar nişte ghemotoace de aburi străvezii
mai alunecau peste crestele împădurite, mistuindu-se în transparenţa
fantastică a aerului. Priveam înaintea mea, într-o pioasă încremenire, totul
era – cum ar spune Petr – peste aşteptări: pajiştile verzi şi stufoase, se
zbenguiau zănatic în prospeţimea dimineţii de munte, aerul suna şi tresărea
în valul de căldură, iar soarele zburda cu razele sale pe voioasa boltă
albastră.
Ia te uită, vasăzică asta-i valea despre care Petr îmi vorbise la Praga în
termeni atât de poetici! Era alta decât cea visată de mine, infinit mai
spaţioasă şi, fără îndoială, mai frumoasă, materialitatea ei îmi tăia pur şi
simplu răsuflarea, şi nu era deloc pustie, aşa cum mi-o imaginasem eu:
departe, în marginea de jos a povârnişurilor împădurite am zărit câteva
căsuţe de munte – în clipa aceea nu bănuiam că erau părăsite cu totul sau
numai pe jumătate – şi acestea lăsau impresia că toată valea era populată,
impresie înşelătoare, dar binevenită la prima vedere.
Nu mă mai puteam desprinde de lângă fereastră; pe urmă se trezi în mine
o energie necunoscută, gata, destul cu zgâitul, adună-te fetiţo, în halul ăsta
n-ai ce căuta aici! Mi-am scos la iuţeală pantalonii şifonaţi şi tot ce trăsesem
pe mine peste noapte, şi, sfidătoare, m-am hotărât să-mi pun o rochie de
vară din monofil multicolor; o asemenea zi trebuie întâmpinată cum se
cuvine – aşa, ca să se ştie că sunt aici!
 Coridorul, în care lumina ţâşnea prin uşile deschise, arăta acum mai
primitor, dar cum am ajuns acolo au şi început să-mi clănţăne dinţii. Afară,
pe terasă, era mai bine: aerul era încă răcoros, dar razele ascuţite ale
soarelui îşi opinteau căldura în pielea mea şi-mi încingeau tot corpul. Ce
fericire! Mi-am desfăcut braţele, mi-am întins oasele, apoi mi-am sprijinit
palmele de metalul jilav al balustradei şi am clipit în jurul meu, mulţumită.
Din liniştea ce mă cuprinsese nu mă tulbură decât un fluierat, semnalul
nostru – Petr! L-am zărit lăsat pe vine pe puntea de peste pârâu, unde spăla
în apa iute vasele rămase murdare de la dezastruoasa noastră cină din ajun.
Spre el! Am zbughit-o pe scări, în jos, şi am rupt-o la fugă sărind peste
băltoace. Cu sufletul la gură m-am oprit în dreptul lui.
— Ahoi!
— Ahoi! îmi răspunse fără să schiţeze un zâmbet şi îşi văzu mai departe,
netulburat, de vasele lui. Grăsimea sleită nu voia deloc să se ducă, dar el,
răbdător, o freca de pe farfurii cu sârma, şi lipsa lui de îndemânare îmi
pricinuia pur şi simplu dureri. M-am ghemuit lângă el, şi, fără să suflu o
vorbă, m-am apucat să-l ajut; ce bine ar prinde acum un pic de nisip!
— Cum ai dormit? mă întrebă, fără măcar să se uite la mine.
— Fain.
Am lăsat spălatul, nu de alta, dar mă dureau mâinile de la apa rece ca
gheaţa; m-am îndreptat din şale şi, fericită, mi-am dus mâinile la ceafă şi le-
am împreunat. Entuziasmul ce mă inundase simţea nevoia să fie
exteriorizat:
— Petr, aici e o adevărată minunăţie uluitoare! N-am bănuit că…
— Da, la soare şi cimitirul pare mai vesel!…
Tonul acesta lucid mă făcu să înmărmuresc, ce i s-o mai fi năzărit
nătăfleţului, o asemenea dimineaţă, şi dumnealui… Dar nu m-am trădat şi
am pus mâna pe lighean.
— Eşti de mult în picioare?
— Hm! Am fost cu Samy în sat ca să telefonez la direcţie pentru lumină.
Prea curând n-o s-avem, cică n-ar fi sârmă şi nu mai ştiu ce, aşa că am
cumpărat trei lămpi cu petrol şi o sticlă de spirt. Lampa de gătit e în
sufragerie, dacă vrei poţi să-ţi faci micul dejun şi să-ţi încălzeşti apa de
spălat.
— Eşti o adevărată comoară, băiete, dar unde-i Samson?
 — L-am tras în curte, sub şopron. Cu timpul o să fac din el garaj, merită
bătrânul Samy să-şi petreacă restul vieţii la adăpost. Dar fii liniştită, îl scot
eu iar…
Nu ştiu de ce, dar comportarea lui nu-mi plăcu deloc.
— Unde mai vrei să te duci azi?
— Auzi întrebare – spuse mirat, şi pentru prima oară mă învrednici cu
privirea. – După prânz te duc la gară. Dacă-i dăm puţină bătaie, prinzi
acceleratul de după-masă la Budějovice…
Numai grimasa mea desperată îl făcu să amuţească:
— Ce să caut eu la Budějovice? N-am niciun chef să mă duc acolo!…
În sfârşit lăsă baltă vasele alea nesuferite, se ridică în picioare şi îşi şterse
mâinile îngheţate de pantalonii de catifea. Smiorcăi din nas. Apoi începu.
— Ai uitat probabil de înţelegerea noastră de astă-noapte, Nu-ţi reproşez
nimic, acum, bineînţeles, îţi place aici, dar să ştii că nu tot timpul e aşa…
Cu asta mi-a tăiat răsuflarea, şi-am început să bâjbâi cu mâna în gol.
— Şi cum, eu… tu rămâi aici? Singur? Fără mine?
— Cum altfel? Ştii doar că mi-am dat demisia de la institut, şi n-aş vrea
să par un măscărici. Lucrurile tale le trimit pe urmă, cu trenul, şi după ce-o
să fac niţică ordine pe aici, o să poţi să vii din când în când să mă vezi…
Să tacă! Am întors repede capul, să nu-mi vadă ochii înlăcrimaţi; stam
ghemuită pe un bolovan, la trei paşi de el… şi mă simţeam îngrozitor: ştiam
bine că nu glumea, că vorbele lui nu erau o joacă sau un atac viclean la
sentimentele mele, prin care să încerce să mă reţină aici; îl cunosc până într-
atât, încât să-mi dau seama că nu-i capabil de aşa ceva.
Am tăcut amândoi multă vreme, eu spălam cu o pedanterie comică
ligheanul şi în acest timp mă năpădeau pe rând simţăminte din cele mai
haotice: ruşinea, înverşunarea şi regretul sufocant, vecin cu plânsul; în clipa
aceea aş fi vrut să mor, dar până la urmă puse stăpânire, pe toate, mânia!
Minunata şi orbitoarea presiune a unei cumplite mânii, împotriva mea şi
împotriva lui; ţâşni din mine ca o dulce şi binefăcătoare explozie!
— Ascultă!… mi-am auzit deodată propriile răcnete – tu ai înnebunit de-a
binelea! Eu nu mă mişc de aici nici în ruptul capului! Aici rămân de-ar fi să
fac pe mine de trei ori în fiecare noapte… m-auzi, necioplitule, aici rămân,
nu plec nicăieri… şi nu te mai holba la mine cu ochii tăi filozofici de
scrumbie uscată! ţipam la el cu un temperament de precupeaţă, în timp ce
părul răvăşit mi se răspândea, cu agresivitate, în toate părţile: – Să-ţi iasă
din cap că o să scapi de mine aşa uşor, ca să-ţi aduci pe urmă alta în loc…
m-auzi, cu mine nu-ţi merge…
Şi, în culmea erupţiei temperamentului meu vulcanic, nu m-am mai putut
stăpâni şi am aruncat peste el un lighean plin cu apă, fapt care avu darul să
mă răcorească pe cinste. În aceeaşi clipă îmi veni să mă prăpădesc de râs –
înfăţişarea lui era de un comic de-a dreptul irezistibil.
Sta pe podişca de lemn cu celălalt lighean în mână, iar apa se prelingea
de pe el şiroaie, ca de pe duhul apelor; un timp rămase neclintit, privind
încruntat înaintea lui, apoi pe faţa lui începură să se întreacă zâmbetele.
— Ludmila – rosti el cu un accent solemn – de fapt, dacă stau şi mă
gândesc bine, tu eşti o femeie grozavă! Chiar în ciuda faptului că eşti o
bestie turbată…
Şi legănă ligheanul în braţe, şi, până să apuc să mă feresc, m-am trezit şi
eu udă din cap până în picioare. Am urlat de spaimă şi abia îmi mai trăgeam
răsuflarea, ce mai, rochia s-a dus pe copcă, iar permanentul pe apa
sâmbetei, dar nu-i nimic, asta ai să mi-o plăteşti tu, fiară sălbatică!
După care se dezlănţui o bătălie nimicitoare, cu apă rece ca gheaţa;
azvârleam unul asupra celuilalt hectolitri întregi de apă şi răcneam şi
nechezam şi clănţăneam din dinţi, ei gata, ajunge, pentru numele lui
Dumnezeu! După ultima porţie, am sărit cu sufletul la gură pe podişcă, l-am
cuprins cu braţele de mijloc… şi aşa uzi până la piele cum eram, am început
să ne sărutăm ca smintiţii pe gură, pe faţă, să ne hlizim unul la altul, şi să ne
prostim nevoie mare – până când se auzi sub noi un trosnet şi ne-am trezit
deodată amândoi în apa aceea rece şi iute; dar acum puţin ne mai păsa!
Chiar în clipa în care, cu chiu cu vai, ne târam afară din apă, se nimeri să
treacă uruind şi pufăind pe drumul din preajma casei noastre, un tractor cu
remorcă, în care se aflau câţiva oameni necunoscuţi: de sub cozoroacele
şepcilor turtite, feţele aspre şi neclintite ale tăietorilor de pădure ne cercetau
cu severitate şi pe fiecare dintre ele se putea citi: ia te uită, ăştia sunt cei doi
din Praga, nici vorbă că-s loviţi cu leuca, de altfel mi-am spus şi eu asta de
la bun început!
După ce ne-am furişat în casă am declarat pe un ton categoric:
— La prânz o să avem gulaş cu spagheti… Ah, dacă te-ai vedea cum
arăţi! Miroşi a câine plouat!
— Linişteşte-te Kadlecová – se repezi el în mine – linişteşte-te! În viaţa
mea n-am văzut o tocilăreasă atât de plouată.
 Se înţelege că am reuşit de minune să ard gulaşul pe lampa de spirt, în
schimb spaghetele nici nu se puteau muşca, dar Petr înghiţi porţia lui cu o
poftă demnă de un Gargantua, şi trecu acest dezastru culinar sub o tăcere
cavalerească pentru care, în sinea mea, îl binecuvântam. Siesta de după-
amiază ne-am petrecut-o aplecaţi asupra unei ceşti de cafea turcească slabă,
Petr fuma şi mă urmărea cu interes în timp ce-mi introduceam în păr
bigudiurile de metal; până acum nu mă mai văzuse cu ele în cap şi, de bună
seamă, înfăţişarea mea îl amuza.
— Arăţi, cu astea, ca un erou dintr-un sci-fi – ţinu el să sublinieze foarte
la obiect. — Fii atentă să nu te lovească trăsnetul.
I-am arătat limba:
— O să trebuiască să te obişnuieşti, iubiţelule, acasă făceam treaba asta
în singurătate, şi aici n-o am! Dar nu-i nimic, în felul ăsta cel puţin, se
remarcă nasul meu expresiv, îmi dau perfect seama, că ar putea să fie mai
modest şi ceva mai nostim, dar…
— Nici să nu te gândeşti, mie îmi place aşa! Pare demn de încredere. Ce-
ar trebui să spun eu, cu trompa asta a mea?… Ai în schimb nişte urechi
micuţe şi fermecătoare. Dar, apropo, cum stai cu auzul? Aşa, în general,
auzi destul de bine?
I-am răspuns cu promptitudine aruncând după el cu pantoful, şi în aceeaşi
clipă m-a pufnit râsul.
Gata, de ajuns cu pălăvrăgeala, e cazul să ne apucăm de treabă, dacă
vrem să trăim aici cât de cât, omeneşte!
Mă cuprinse deodată o vrednicie creatoare, neaşteptată. Cu ce să
începem? E clar: cu măturile şi ligheanele cu apa, mai întâi scoatem totul pe
coridor, măturăm duşumeaua, acolo unde a mai rămas ceva din ea, şi în
timp ce eu încerc s-o frec cu peria aspră, din pai de orez, tu expulzezi de
aici păianjenii! Nu exclud ideea că aduc noroc, dar numai la gândul că una
din aceste vietăţi cumsecade, cu un exagerat număr de picioare, ar putea să-
mi intre în păr, mi se face pielea ca de găină! Pe urmă dispunem, aşa,
provizoriu, cele câteva piese de mobilă – în măsura în care pot fi numite
astfel aceste cuiburi de carii – într-un cuvânt, de aici începem atacul!
În principiu, Petr căzu de acord cu mine, dar propuse ca înainte de a porni
la treabă, să întreprindem, fie şi în treacăt, o inspecţie generală a întregii
noastre împărăţii.
 — E absolut necesar, căci, de obicei, omul se teme de lucrurile şi locurile
pe care nu le cunoaşte.
Am zbughit-o din casă după el, cu pulovărul pe mine; soarele ce-i drept,
frigea, dar, de îndată ce se ascundea sub nori, răcoarea se făcea simţită bine.
În primul rând am început să ocolim casa pe dinafară. Călcam prin iarba
miţoasă, ne furişam printre tufele de aluni şi ne înecam în nişte bălării
neînchipuit de înalte, ce asaltau zidurile cu dorinţa avidă de a le înghiţi.
— Va trebui să le tăiem – menţiona Petr, cu un aer de gospodar
conştiincios şi încercat – asta-i junglă curată! O să mă apuc de treaba asta
cât mai curând; tata spune că zidurile simt nevoia să respire, la fel ca noi,
oamenii; şi, crede-mă, ca zidar se pricepe.
Şi se şi apucă să frângă crengile ce ne aţineau calea, de parcă le-ar fi
declarat război până la distragerea totală, şi înflăcărarea lui belicoasă îl
prindea de minune.
— Tu crezi că zidurile se pot îmbolnăvi şi ele de tuberculoză?
Clar – răspunse dând din cap – chiar dacă în cazul lor i se spune altfel.
Numai că zidurile astea ţin la tăvăleală, sunt nemaipomenit de trainice; pe
vremea aceea se construia pentru secole întregi, nu ca azi. Nu te lăsa
înşelată de ceea ce vezi la suprafaţă, coamele şi acoperişul sunt, în general,
în bună stare, iar casa, cel puţin în părţile locuite, n-are igrasie, şi ăsta-i
principalul! Asta-i casă solidă, nu glumă, şi-o să stea în picioare chiar şi
atunci când blocul acela din prefabricate, în care s-a mutat Eva cu Evzen al
ei, o să ajungă o dărăpănătură! Da, da, casa asta o să ne supravieţuiască
tuturor!
Pentru mine era limpede că tocmai această presupusă longevitate a casei
noastre îl fascina, vorbea despre ea aproape ca un îndrăgostit, iar mie îmi
părea rău. Un pic, că nu-i puteam împărtăşi înflăcărarea, cel puţin
deocamdată nu!
— Nu – m-am grăbit să-l contrazic pe un ton categoric – nu, nouă n-o să
ne supravieţuiască! Noi doi n-o să murim niciodată!
— Doar aşa – admise el, împăciuitor, şi îşi continuă mersul împleticit
printre tufele de pălămidă, cufundat de-a binelea în meditaţiile sale.
Chiar dacă schiţele lui neîndemânatice nu puteau să redea nici pe departe
posomorâta atmosferă poetică a casei, ele erau totuşi destul de detailate, ca
să-mi permită o orientare relativ uşoară; mă surprindea numai întinderea ei:
da, cu toate acareturile care ţineau de ea, era mai mare decât în închipuirile
mele, mai mare şi mai părăginită, în ciuda faptului că, în bătaia soarelui de
după-amiază, părea cu mult mai reconfortantă decât pe vremea câinească de
ieri. Într-un fel îmi amintea de o fortăreaţă în miniatură, poate şi prin aceea
că era împrejmuită din toate părţile de un zid puternic şi gros; asta îmi
convenea, pentru că în aparenţă, cel puţin, zidul acesta trezea în om
sentimentul siguranţei şi al invincibilităţii. Planul întregii aşezări avea
forma unui trapez destul de neregulat: de clădirea principală, care constituia
baza, se lipea alta, mai joasă, în schimb mai lungă, întinzându-se până în
capătul ansamblului; majoritatea ferestrelor erau fără geamuri, iar unele
chiar fără rame, asemănându-se cu nişte ochi scoşi.
— Aici s-ar putea face un azil de noapte ideal pentru turişti, nu crezi? se
auzi glasul lui Petr.
Nu i-am răspuns; îmi lipsea imaginaţia lui, iar toată hărăbaia asta la al
cărei capăt ajunsesem, mi se părea de-a dreptul înfiorătoare şi numai bine
coaptă pentru lopată şi târnăcop.
M-am oprit şi am început să-mi arunc privirea în jurul meu: de pe o
colină domoală, dintr-un loc înconjurat de arbori şi tufişuri, cobora spre noi
un pârâiaş îngust, dar foarte iute, cotind în dreptul aripei din spate a casei şi
vărsându-se, la câteva zeci de metri mai jos de clădire, în pârâul principal ce
străbătea întreaga vale.
În iarba înaltă am descoperit nişte vestigii ce aminteau de scocul unei
mori, şi numaidecât i-am atras atenţia lui Petr.
— Aşa este, cândva aici a fost o moară, dar e mult de atunci, şi ea a
supravieţuit doar prin denumirea întreprinderii – Fuchsenmühle. Asta a fost,
într-adevăr, scocul, iar roata morii era probabil aici. Mai sus, la marginea
pădurii, lângă şirul acela de copaci, se află un lac şi din acest lac îşi trage
izvorul pârâiaşul ăsta. Hai dă fuga să-l vezi, să-ţi dai şi tu seama ce
înseamnă liniştea şi ce perspectivă se deschide de-acolo asupra întregii văi;
pentru scăldat, apa e prea rece şi plină de mâl, dar m-am gândit că ar fi bine
s-o populăm cu păstrăvi. Închipuieşte-ţi ce senzaţie ar fi dacă vizitatorul ar
putea să împrumute de la noi o nuia să-şi facă undiţă, şi să-şi prindă un
păstrăv pentru cină!…
— Ăsta-i gol! am chiuit în semn de admiraţie şi m-am grăbit să vin şi eu
cu puţinul meu de contribuţie: — Şi ce-ai zice dacă i-am reda acestui loc –
măcar parţial, şi numai aşa, de curiozitate – caracterul său original? Să
reparăm scocul şi să facem rost de o roată, vorba ceea, dacă-i moară, moară
să fie… Ar fi o moară stil, nu crezi?…
Se uită la mine cu o uşoară suspiciune, de bună seamă nu era sigur dacă
nu-l iau cumva peste picior.
— Uşurel, acum avem alte griji! Să vedem!… Toate la vremea lor!
— De ce oare i s-o fi spus Moara Vulpilor?
— Asta nu ştiu. Poate că au fost pe-aici multe vulpi, de altfel şi valea asta
se numea Fuchsenwise, un motiv o fi fost de i s-a spus aşa…
— Mie povestea asta mi se pare cumplit de caraghioasă. Imaginează-ţi un
vulpoi bătrân, cu şapca prăfuită de făină, în chip de morar, vulpi în chip de
prim-ajutor şi de ajutor de morar şi pui de vulpe în chip de ucenici,
trebăluind cu sacii şi măcinând şi măcinând şi…
— Da, îmi închipui cât se poate de viu această scenă – mă făcu el să
amuţesc şi, dintr-un salt, trecu peste pârâu – dar încetează mai bine cu
măcinatul, şi binevoieşte a mă urma!
M-am lăsat pe vine la marginea pârâului, am adunat apă în căuşul palmei
şi am băut – apa era rece şi înviorătoare. Apoi am rupt-o la fugă pe urmele
lui Petr.
Mă aştepta la uşa unui hambar, aflat chiar la capătul moşiei noastre, şi îşi
expunea faţa la soare. Am mers de-a lungul pereţilor din spate ale
şoproanelor şi grajdurilor, apoi de-a lungul unui zid înalt şi crăpat, care se
întindea până în clădirea principală, întrerupt doar de o poartă cu boltă, pe
jumătate năruită, reprezentând unica intrare în curte. Nu era greu să te
strecori prin ea, pătrunderea nedorită a unui intrus fiind împiedicată aici pur
simbolic. Ai grijă, fetiţo, să nu-ţi cadă în cap, nu fi atât de pripită!
Curtea, de bine de rău, o cunoşteam: era pângărită de tot felul de troace
vechi care, de bună seamă serviseră odinioară la ceva, dar acum zăceau în
neştire prin iarba înaltă şi prin bălăriile atotstăpânitoare. Ce prăpăd! Butoaie
stricate şi cercuri ruginite. Scânduri putrede. Zdrenţe şi sticle goale. Şi
pustietate. Era o curte moartă, lipsită de orice viaţă. Portiţele coteţelor erau
date peste cap sau lipseau cu desăvârşire, de sub şopron ieşea în afară botul
lui Samson, ahoi, Samy, unde-ai ajuns la bătrâneţe, sărăcuţul de tine?
Aproape de zidul gardului se înălţa o fântână cu pompa îngroşată de rugină;
am încercat să pun pârghia în funcţiune, dar din pompă nu se scurgea nicio
picătură de apă, şi, în tăcerea mormântală a curţii, glasul pistonului răsuna
atât de jalnic, şi cu atâta reproş, încât am preferat să-l las în plata Domnului.
 — Nu-i nimic – interveni Petr, curmând chinuitoarele mele meditaţii –
după apă o să ne ducem la pârâu, şi, cu timpul, o să refacem instalaţia. De
bine de rău, ţevile şi rezervorul sunt în bună stare, o să avem nevoie doar de
o pompă nouă la motor. Hai să ne uităm la etajul întâi, vrei?
Treptele de lemn duduiau şi scârţâiau înfiorător sub apăsarea noastră,
casa scării duhnea a praf şi a tencuială putregăită, şi totul era aici învăluit
într-o beznă sumbră; dar, iată că pe coridorul lung de la etaj, prin ferestrele
aflate la capetele lui, se scurgea lumina zilei. Uşi şi iar uşi. Am observat că
pe tăbliile lor erau bătute nişte plăcuţe de metal cu nişte cifre încă lizibile,
de la unu până la doisprezece – ia te uită, mi-am spus, embrionul unui viitor
hotel! Le-am deschis pe rând şi ne-am uitat în încăperi numai din prag:
semănau între ele ca două picături de apă şi toate erau pustii – pustii. Într-o
odaie din capul coridorului, ţâşnea, prin fereastra laterală, lumina soarelui,
şi, din pricina asta, probabil, mi se păru mai familiară şi mai locuibilă; în
plus, mai oferea şi o privelişte reconfortantă a văii.
— Ascultă – i-am spus lui Petr, întorcându-mă spre el – ce-ai zice să ne
instalăm aici dormitorul? Mie îmi place această cameră, e uscată, şi, mai cu
seamă, nu se vede nimic de afară… Aşa că… pricepi?
Pricepu. Pentru prima oară în timpul acestei inspecţii, zâmbi şi mă sărută
din spate, pe gât, sub urechea stângă.
— Minte genială, şi mie mi-a trecut prin cap ideea asta, ce să mai vorbim,
ăsta-i un adevărat cuib al giugiulelii!
Îşi dădu pe loc consimţământul, vizibil fericit de interesul meu şi de
faptul că măcar într-o privinţă îmi poate face pe plac. Şi numaidecât hotărî
să ocupe pentru el camera opusă, ca să-şi amenajeze în ea biroul său de
lucru.
— Toată viaţa mi-am dorit aşa ceva, dar niciodată la Praga n-am reuşit
să-mi fac… Nu-i nevoie de prea multe, ajung o masă, un scaun şi o lampă
cu gaz, rafturile pentru cărţi o să încerc să mi le încropesc şi singur…
Şi în timp ce vorbea, strălucea de o bucurie copilărească şi pentru o clipă
izbuti să mă molipsească şi pe mine.
Podul şi pivniţa nu mă ispiteau, să mai aştepte; şi în afară de asta toată
foiala începuse oarecum să mă plictisească, mai bine zis, să mă deprime.
Impresia generală nu era deloc înălţătoare şi simţămintele mele zburau de
colo până colo, între crizele efemere de optimism încăpăţânat şi cele de
neagră descurajare, deşi pentru ambele extremităţi nu existau suficiente
motive raţionale. De bună seamă totul depindea mai curând de moment şi
de impresiile întâmplătoare, de oboseală şi de locul în care ne aflam, de
starea lui aproximativ bună sau de gradul lui de şubrezire. Şi, întrucât ştiam
că astea nu sunt decât numai şi numai simţăminte, le păstram numai şi
numai pentru mine. De ce să-l întristez cu ele şi pe bietul Petr?
Când seara târziu, răpuşi de oboseală, ne-am înşurubat, cu mâinile şi
picioarele frânte, în sacii de dormit, din întuneric răsună glasul lui Petr:
— Sper că azi n-o să-ţi mai fie teamă…
— Şi eu sper – i-am răspuns – dacă o să mă ajuţi puţin…
— Cum? Îţi promit să nu mă mişc niciun pas de lângă tine!
— Fain, dar nu despre asta-i vorba… Chiar tu ai spus că omul se teme cel
mai mult de necunoscut, de pildă, şi de ceea ce-i umblă prin cap, ca o
sperietoare. Eu, cum să-ţi spun, nu sunt Fecioara din Orléans care a auzit
vocile acelea, şi dacă vrei să nu intru la idee că-mi filează o lampă, trebuie
să-mi spui cu cine ai stat de vorbă azi-noapte…
Întrebarea nu era pe placul lui; tăcu un timp, dar până la urmă tot se foi în
sac, şi, sprijinindu-se în coate, îmi răspunse:
— Fii liniştită, prea mult nu-ţi filează ţie lampa aceea, şi de auzit ai auzit
bine, chiar şi cu urechile tale mici. Toată povestea e de fapt un fleac, şi nu
merită să ne pierdem vremea cu ea… A fost Seep, idiotul satului, l-ai văzut
doar! Ei, şi? Era curios să afle ce şi cum, şi de aceea a venit să ne vadă. Şi
mie mi-a fost neplăcut când i-am luminat faţa cu lanterna, ştii doar că nu e o
frumuseţe de bărbat. L-am făcut să-şi ia tălpăşiţa cu o bruscheţe, aş zice,
inutilă, şi acum îmi pare rău; sărăcuţul, e absolut inofensiv. Ei – aşa e mai
bine?
— E! Dar, oricum, mâine ne mutăm sus, nu-i aşa?
Până să apuce să-mi răspundă, am adormit buştean.

12 iunie

Cam multe zile au trecut până să ajung la aceste însemnări; am avut de

lucru până peste cap, omorându-ne cu dereticatul şi cu amenajarea odăilor
noastre, până la istovire. Serile eram atât de frântă încât mi se lipeau ochii
de o oboseală pe care n-o mai cunoscusem de când mă ştiu.
 Dar efortul ne-a fost răsplătit, acum se poate spune că locuim – măcar, de
bine de rău, cum obişnuieşte să sublinieze Petr, cu luciditate, şi zău, are
dreptate.
Azi se împlinesc paisprezece zile de când am sosit aici, şi aceste
paisprezece zile au fost, fără îndoială, cele mai ciudate zile din viaţa mea.
Cu alte cuvinte: paisprezece zile fără presă cotidiană, fără săptămânale,
fără radio şi televiziune, pe scurt, fără toate acele mijloace de informaţii pe
care civilizaţia le oferă omului modern, fără vacarmul străzilor pragheze,
fără feţele care înainte mă înconjurau zi de zi, fără plăcutele taifasuri la o
cafeluţă în redacţie, fără cancanuri, fără panică şi certuri în polemici de
specialitate – toate astea, la drept vorbind, nici nu prea îmi lipsesc – dar şi
fără coafor, fără baia din Podoli, fără plimbările de seară, fără teatre şi
concerte, aşadar, fără tot ceea ce înainte cu greu aş fi fost în stare să şterg
din viaţa mea.
— Te plictiseşti? m-a întrebat Petr, cam a patra zi.
— Nu – i-am spus adevărul adevărat – lângă tine, nu ştiu de ce, nu prea
îmi merge cu plictiseala. Mai curând mi-e teamă că n-o să fac faţă
exigenţelor tale. La Praga, nici nu realizam acest risc, mă zăpăciseşi de-a
binelea.
— Aiurito! Sunt totul plin numai de tine. Şi mintea, şi mâinile, şi… Şi-
apoi, ca să se plictisească, omul are nevoie de timp…
Avea dreptate, n-avem timp de aşa ceva – cel puţin deocamdată nu – pe
urmă om vedea! De ce să ne gândim prea mult înainte?
Potrivit unui grafic al treburilor de primă urgenţă, temeinic discutat şi
aprobat în unanimitate, mâine ne apucăm să dereticăm viitoarea lui cameră
de lucru, şi, în plus, mie îmi mai revine şi sarcina de a spăla cu detergenţi
maiourile, dacă vrem să nu putrezească de murdărie! Şi încă ceva…
Un lucru e mai mult ca sigur: invadarea acestei fermecătoare singurătăţi
înseamnă în viaţa noastră o ruptură, o ruptură radicală în felul nostru de a
trăi, şi, probabil, şi în destinele noastre. Acest cuvânt patetic mă îngrozeşte
un pic, dar n-am ce-i face, asta-i situaţia. Problemele care la Praga mi se
păreau a fi grave şi de o importanţă aproape mondială, aici s-au redus cu o
viteză uluitoare, risipindu-se aproape, şi în locul lor s-au înghesuit într-o
clipită altele, pentru neiniţiaţi poate caraghios de mărunte, dar pentru noi, în
situaţia noastră, de o însemnătate vitală. N-a fost nevoie să le căutăm, au
apărut de la sine: cum să mâncăm, cum să dormim, cum să ne spălăm, cum
să scăpăm de guturai şi de anghină, cum să ne familiarizăm cu
împrejurimile şi cu oamenii în mijlocul cărora va trebui să trăim, cum să
facem rost de oameni să ne ajute: problemă cu apa, problemă cu focul,
problemă cu lumina, pentru început lucruri din cele mai elementare, dar, în
cele din urmă, tot mai complicate şi mai exigente din punct de vedere
tehnic.
De pildă: cum să baţi cu dosul toporului o scoabă în zidăria de piatră şi,
în acest timp, să nu-ţi scoţi ochiul? Azi totul e în perfectă ordine şi Petr îşi
poate scoate liniştit bandajul de pe frunte; dar în primul moment mi-a fost
teamă c-o să se scurgă din el tot sângele şi dacă nu m-ar fi reţinut aş fi
alergat peste munţi şi văi să aduc un doctor.
— Arăţi ca un maharadjah – am constatat a doua zi, după ce-mi trecuse
spaima – nici nu ştii ce bine-ţi vine!
S-a strâmbat la mine şi mi-a intrat cu mâna în păr:
— Râzi tu, diavole, dar n-a lipsit mult ca să-l ai în faţa ta pe Jan Žižka!…
Mai departe: cum să tai cu un ferăstrău tocit o blană de brad, şi-apoi din
tot felul de scânduri şi scândurele să încropeşti o laviţă care să nu se
prăbuşească numaidecât sub fundul celui ce se aşază pe ea? Fapt izbutit
abia după cinci chicsuri şi, unde mai pui că şi asta numai de bine de rău!
Cum să durezi o etajeră care să suporte şi povara grea a unor volume din
domeniul filosofiei pure şi a istoriei – de data asta numai patru (!!) chicsuri,
colorate în schimb cu o unghie ruptă de la degetul meu gros. Sau cum să
dregi uşa faimosului nostru W.C. şi s-o înfigi în balamale? Ne-am irosit cu
povestea asta o întreagă după-amiază, dar, oricum – în măsura în care nu
plouă – continuăm să ne ducem pentru nevoile urgente în lăstărişul des de la
marginea pădurii şi, cu acest prilej să tragem adânc în piept mirosul
îmbătător al acelor de conifere, fără îndoială spre marele gaudiu al
animalelor şi al spiriduşilor de pădure. Şi toate astea făcute fără nici o
experienţă în ale muncii manuale, fără priceperea şi sculele necesare! Zi de
zi descoperim câte o nouă Americă în domeniul breslelor meşteşugăreşti, zi
de zi suntem siliţi să improvizăm câte ceva, să ne descurcăm cu orice preţ,
şi, în plus, să nu cădem pradă deznădejdii totale în faţa propriei noastre
neîndemânări: a mea, cel puţin, este catastrofală şi, se pare, înnăscută, dar
n-aş putea spune că Petr e cu mult mai iscusit, chiar dacă, uneori, are
tendinţa pur bărbătească de a se preface că ar fi ceva mai presus: face un pic
pe grozavul, iubiţelul meu, dar până la urmă nu-i rămâne altceva decât să
suplinească lipsa de iscusinţă cu o tenacitate de-a dreptul fanatică, susţinută
temeinic de nişte înjurături fantastice şi viguroase, şi într-un sortiment
nespus de bogat, pe care, pur şi simplu, nimeni nu l-ar putea bănui în
vocabularul unui cărturar specializat în ştiinţele umanistice.
Toate muncile astea ne costă multă energie, risipită în zadar, eforturi nu
numai de ordin fizic, ci şi intelectual, sforţări nemaipomenite, şi o voinţă
sălbatică! Dar, pentru toate astea, suntem doi! Uneori mâinile ne cad
neputincioase de-a lungul trupului, de oboseală sau de atâta descumpănire,
suntem la capătul puterilor, sau răpuşi de o desperare mută, dar când
lucrurile se îngroaşă rău de tot, începem, ca din senin, să facem din toate
băşcălie, transformând cu repeziciune tragedia într-un simplu caraghioslâc,
după care ne apucă o criză de râs nestăvilit, şi nechezăm, şi ne prostim de
parcă ar fi dat strechea în noi!
Şi, spre marea noastră mirare, ajută şi asta un pic!
— Cine are pretenţia – zbiară Petr ca un catâr – că orice masă trebuie să
aibă toate picioarele egale? Se mai poate pune şi o pană, nu? Aici nu
suntem la Alcron. Cel puţin deocamdată nu! Dar ştii ce? Acum ne
fecalizăm, pe toate, şi-o ştergem în pădure! Amin!
— Eşti i-re-zi-sti-bil! îi spun eu în asemenea momente, după ce mă satur
de râs. O să-i scriu lui Zdenek, aici s-ar putea face un film grotesc, presărat
cu gaguri inedite; să vezi ce-o să se mai bucure!… În ceea ce mă priveşte,
aş fi dispusă să accept rolul protagonistei…
Aruncă după mine cu ce-i pică la îndemână şi, fără să mai sufle o vorbă,
se duce să-şi pună cizmele de cauciuc; apoi încuiem casa cu cheia şi pornim
în sus, pe drumul pădurii: nu-i departe, doar o sută de metri ne despart, şi
suntem înconjuraţi de pădure din toate părţile. Tăcem, în timpul mersului
Petr mă cuprinde cu braţul pe după umeri, sau de mijloc, şi şoldurile noastre
stau lipite unul de altul.
— Spune-mi, te rog – mi se năzare mie din senin – în ce direcţie e Praga?
— Ghiceşte.
Arăt numai aşa, de încercare, drept înainte, şi el scutură uimit din cap;
simţul meu de orientare îi ia din nou, pentru a nu ştiu câta oară, piuitul.
— Păi da! În direcţia aceea e graniţa, la cel mult zece kilometri, de aici
trebuie să fie Pasov! Ascultă, minune a minunilor, cum văd, tu trăieşti pe
lumea asta ca o găinuşă oarbă, zău aşa! Uită-te şi tu, cel puţin, unde-i
soarele în această clipă; atâta lucru ar trebui totuşi să ştii, că ne aflăm la
sud-est de Praga; dacă ţi-ar da prin minte s-o întinzi acasă, ar trebui s-o iei
exact în direcţie opusă, spre Jeleni şi de-acolo mereu spre nord. Acum te-ai
lămurit? Altfel te-ar înhăţa grănicerii şi ăştia, spre norocul tău, te-ar trimite
înapoi, din post în post…
— Şi ce dacă? mă oţărăsc eu, ofensată. M-ar trimite înapoi… şi gata…
Şi-apoi, aş avea eu grijă să-l întreb pe primul om care mi-ar ieşi în cale: nu
te supăra, domnule, nu ştii cumva pe unde se poate ajunge în Piaţa Václav?
Găsesc întotdeauna în zelul lui o distracţie uşor răutăcioasă, şi nu mă
opresc până când nu-l apucă desperarea şi nu mă face să amuţesc,
astupându-mi gura cu palmele.
Deocamdată, vremea e aproape bună de export; cu excepţia câtorva
răpăieli scurte, deasupra noastră se întinde o boltă arzătoare şi veselă de
iunie, aerul e fierbinte, dar peste vale bate neîncetat o adiere de vânt
catifelată. Pădurea e o adevărată splendoare. Mă încumet să fac această
afirmaţie în ciuda conştiinţei că singură, şi mai cu seamă pe întuneric, n-aş
pune piciorul în ea, pentru nimic în lume; nu e vorba totuşi de o pădure
idilică aşa cum sunt pădurile din interiorul ţării; pădurea în mijlocul căreia
ne aflăm acum, n-o cunosc decât din tablourile lui Mařak; e o pădure ca din
basme sau din piesele cu bandiţi ale teatrului de păpuşi. Aş fi în stare să jur
că noaptea mişună pe aici spiriduşi şi ielele şi pun mâna în foc că şi acum
sunt aici, dar ochiul muritorului de rând nu-i poate surprinde deloc. Pădurea
e învăluită într-o tainică semiobscuritate verzuie, ca de vrajă, căci numai cu
zgârcenie lasă crengile dese ale brazilor să pătrundă în ea lumina zilei;
pădurea asta e toată un joc complicat de lumini şi umbre; şi e plină de pânze
de păianjen strălucitoare, de putregai şi de răcoare jilavă. Ne strecurăm prin
tufele înalte de ferigă, ne căţărăm în neştire pe povârnişuri abrupte, trecem
peste rădăcini întoarse, năpădite de licheni şi picioarele ni se afundă în
muşchiul afânat. — Fii atentă pe unde calci, Lu. Dă-mi mâna să te ajut!
Şi linişte, o linişte aparte, veşnic fremătătoare şi uşor deprimantă;
clipocitul pârâului şi strigatul în răstimpuri al unei păsări au darul să
accentueze şi mai mult impresia singurătăţii şi a în accesibilităţii severe –
uite acolo, psst! – şi într-o frântură de secundă surprind grupul statuar al
unei căprioare cu puiul ei, dar în aceeaşi clipă a şi dispărut, nu mă pricep
încă să privesc această pădure, mai sunt în ea, deocamdată, o străină şi pe
deasupra o străină venită de la oraş, care nu ştie încă să se mişte nici măcar
firesc prin ea. Vorbim puţin. Aici, plimbările zilnice prin pădure au în ele
ceva din evlavia serviciului divin, şi amândoi simţim că a tulbura această
linişte cu flecăreli inutile, ar fi un act de blasfemie. La întoarcere ne oprim,
ca de obicei, la izvorul din marginea luminişului cu iarbă înaltă, loc pe care
amândoi l-am îndrăgit cu deosebire; mă las în genunchi pe piatra netedă
acoperită de muşchi şi beau apă din căuşul palmei – acesta fiind, probabil,
unul din ritualurile slujbei religioase de toate zilele. Simt în acest timp,
aţintită asupra mea, privirea fixă şi puţin descumpănită a lui Petr, şi mă simt
sub ea atât de bine, că mă sufoc de fericire, nu alta.
De fapt, nici nu sunt în stare să spun de ce şi de unde se adună în mine
această bucurie spontană şi aproape agresivă, o bucurie insuportabilă, care,
pur şi simplu, mă copleşeşte. Poate că izvorăşte din însăşi elementara
conştiinţă că mă aflu aici, şi nu singură, că trăiesc într-o lume în care
trăieşte şi el, viu şi material, nu ca prinţul ideal din poveste. Şi rămân
aproape înmărmurită când îmi dau seama că acest Petr, în carne şi oase, nu
aduce câtuşi de puţin cu iubitul visat de mine odinioară! Din fericire! E o
bucurie născută din simpla noastră existenţă, o voluptate intensă,
necunoscută, ce ţâşneşte din însăşi setea de a fi; nu ştiu, s-ar putea; un lucru
însă ştiu cu certitudine şi anume, că prelungesc cu bună ştiinţă această clipă
ameţitoare, fermecată eu însămi şi distrusă aproape de simplitatea acestei
ecuaţii: eu plus el, egal… Nu, nu îndrăznesc s-o scriu pe hârtie, şi cu atât
mai puţin s-o exprim cu voce tare –, mi-e teamă, pesemne, să nu provoc
răul sau să nu stârnesc zeităţile nefavorabile, dar ea trăieşte în mine. Şi
totuşi, până şi această bucurie e umbrită de o îngrijorare stranie şi cât se
poate de nelogică; de un fel de spaimă ex post la gândul că lucrurile s-ar fi
putut petrece altfel, că nu ne-am fi întâlnit pe această lume sau nu ne-am fi
remarcat unul pe celălalt în îngrămădirea aceea de chipuri omeneşti, că…
Fireşte, e o îngrijorare stupidă şi, prin caracterul ei ulterior, lipsită de sens,
dar totuşi o simt; alternativa aceea înfiorătoare, că am fi putut trece unul pe
lângă celălalt în timp sau în spaţiu, mă înspăimântă şi acum. Petr ar râde de
povestea asta din străfundul plămânilor, cine ştie; mai bine să nu i-o
împărtăşesc. Nu mai sunt în stare să mă imaginez fără el, ori să-mi închipui
ce s-ar fi ales de mine dacă unul din noi s-ar fi născut, să zicem, cu numai
treizeci sau cincizeci de ani mai devreme ori mai târziu, – eu aici, iar el, de
pildă, în Noua Zeelandă! Cumplit risc al neîntâlnirii! Dar ce te-a apucat,
femeie nerecunoscătoare, ai căpiat, de ce te prosteşti? Minunea s-a
întâmplat, şi el e aici, la un pas de tine, uite, se apleacă şi-ţi pune mâna pe
umăr, ca şi când, cu această simplă atingere, ar vrea să se asigure încă o
dată de ceva, deci totul e în perfectă ordine – ce mai vrei? Nimic, de fapt nu
mai vreau nimic, sau, cel puţin, aproape nimic, principalul e să nu clintesc
nimic din loc, şi nimic să nu schimb, asta e, da, în asta stă totul!
Ciudat: de obicei oamenii înalţă imnuri de slavă trecutului, indiferent
cum a fost el; li se pare fermecător, de o intimitate idilică şi sigur prin
inaccesibilitatea lui; prezentul e de preferinţă înjurat; aşi, de unde, acum nu
mai e ce-a fost; iar viitorul, datorită necunoaşterii şi imprevizibilului, le
inspiră teamă. În ceea ce mă priveşte, lucrurile stau cu totul astfel: trecutul
meu, înţelegând prin asta tot timpul trăit fără Petr, mi se pare de o sărăcie
nudă, sterp şi irosit în zadar; din perspectiva actuală îl văd cât se poate de
precis; a fost perioada nestatorniciei şi a tristei rătăciri printre oameni care
nu-mi spuneau nimic sau prea puţin, perioada simţămintelor de suprafaţă şi
a bucuriilor firave. Mă gândesc acum la Lu din acea vreme, cu o indulgentă
compasiune, şi ca la alt om. Viitorul? Ştiu eu, s-ar putea să fie mai bun, mai
cu seamă în măsura în care e legat de Petr, dar în acelaşi timp îmi insuflă
parcă o teamă îndepărtată, pentru că în el… Dar mă rog întruna, ca asta să
se întâmple cât mai târziu, cât mai târziu… Nu, nici nu vreau să mă gândesc
la aşa ceva, exclus! De la o anumită vreme şi, aş spune chiar, de la o dată
precisă, eu ador prezentul! Fără rezerve şi fără compromisuri. Mă
obsedează să ştiu şi de ce; dacă aş fi în stare, dacă ar sta câtuşi de puţin în
puterile omului, l-aş face să se oprească; i-aş da neschimbarea şi trăinicia
granitului; sau, cel puţin, l-aş frâna; stai, clipă, să mă prind de tine, să-mi
înfig în tine degetele ca într-o iarbă proaspătă, să închid ochii şi să mă
topesc în tine, nu pleca, tu, miraculos şi ireversibil acum, care ne aparţii,
sunt fericită în tine, cu trupul şi cu sufletul, atât de fericită, încât mai fericită
n-aş mai putea fi; de aceea nu te las de lângă mine, nu!
Şi tocmai această chinuitoare tristeţe, izvorâtă din conştiinţa că singură n-
aş fi capabilă de acest lucru, mă obligă întotdeauna să acţionez: întind
mâinile spre Petr, îl cuprind pe după gât şi-l trag la pieptul meu. Nu se
împotriveşte, s-ar putea ca în clipa aceea să înţeleagă ce se petrece în mine
şi ce-mi trebuie de la el, mă strânge în braţe cu atâta putere, de parcă ar vrea
să mă absoarbă, să mă ascundă în el, să desfiinţeze graniţa dintre trupurile
noastre şi… pe urmă, pe urmă stăm întinşi amândoi pe un covor de muşchi
afânat, cufundaţi în noi, într-o mută şi sufocantă nemişcare, în spatele
nostru se aude susurul mărunt al unui fir de apă şi, simţi? – da, din nou a
izbutit imposibilul, acum, acum, taci, şi nu răsufla, să ţină cât mai mult, să
nu se mai sfârşească…
— Trebuie să plecăm, Lu. Se întunecă…
La marginea pădurii deschide, mai cu seamă în bătaia soarelui de acum,
priveliştea stenică a întregii văi; nu mă satur s-o privesc. Stăm amândoi în
dreptul unui trunchi de brad puternic, sub crengi mă simt întotdeauna
îngrozitor de mică şi neînsemnată, Petr povesteşte ceva, dar eu abia îl aud.
Ia te uită! La poalele unui povârniş domol din capătul muntos al văii,
scapără reflexele iazului şi, ceva mai jos, e casa noastră; ne aşteaptă, aş
avea chef să-i flutur din mână şi să-i strig, hei, aici suntem? Şi, de jur-
împrejur, păduri, şi liniile ondulate ale coamelor de deal în trandafiriul
asfinţitului. De atâtea ori mi-a enumerat Petr numele fiecărei culmi în parte,
dar mie pe-o ureche mi-au intrat şi pe alta mi-au ieşit; sunt un caz
incorigibil şi fără speranţă. Spre mirarea mea, de aici nu par prea înalte,
valea se află la o altitudine considerabilă faţă de nivelul mării, iar casa
noastră, la aproape nouă sute de metri! Pajiştile au şi început să îmbrace
veşmintele de vară, sclipesc de albul margaretelor şi al chimenului alb,
răsună de ţârâitul asurzitor al greierilor.
— Priveşte ce de fragi o să fie – mă tulbură Petr din contemplaţie – parcă
văd, nici două-trei săptămâni, şi-o să vii aici să paşti.
— Şi dacă o să funcţioneze cuptorul, o să fabric o plăcintă pe cinste!
— Nu umbla cu ameninţări – îmi răceşte înflăcărarea, obraznicul, şi
porneşte pe povârniş la vale.
Mă năpustesc după el cu o nuia mare în mână şi, spre marea mea
surprindere, îl nimeresc cu un con uscat drept în creştetul capului.

13 iunie

Şi totuşi: aş minţi dacă aş face afirmaţia că m-am şi obişnuit aici, până

atunci mai trebuie să treacă, probabil, multă, multă vreme! Dacă,
bineînţeles, voi fi în stare vreodată să mă obişnuiesc aici cu desăvârşire!
Pentru un om de categoria mea, pentru o plantă crescută în umbra blocurilor
din Praga, cum spune Petr despre mine, nu va fi uşor. Prea bine simt şi
realizez cât de legată e prezenţa mea, în această pustietate, de omul cu care
trăiesc aici; singură, cu greu aş rezista câteva ceasuri şi aş întinde-o cât mai
iute ca să ajung urgent undeva, printre oameni. Spun asta, deşi îmi place
aici din ce în ce mai mult, şi în ciuda faptului că lipsa de confort şi
condiţiile aspre de viaţă mă deranjează de la o zi la alta tot mai puţin. Cu
astea se deprinde omul înainte de toate; spre plăcuta mea mirare, am
constatat că nu sunt nici pe departe o fiinţă atât de prăpădită şi de fragilă
cum mă socoteam altădată, că atunci, când e nevoie şi ştiu pentru ce, dar
mai cu seamă, pentru cine, sunt în stare să-mi încleştez dinţii, cum scrie la
carte. Şi pe chestia asta sunt foarte mândră, dar, oricum: se pare că privirea
răsfăţată a turistului şi simţul pentru frumuseţea peisajului se deosebesc al
dracului de sentimentul apartenenţei totale la peisaj, – sentiment pe care eu
însă nu-l am. Cel puţin, deocamdată; aş putea spune chiar că dimpotrivă:
din când în când, pe fundul conştiinţei mele se sedimentează ideea absolut
imposibilă şi de-a dreptul absurdă, că ar trebui să rămân aici pentru
totdeauna; nici pe departe nu sunt capabilă să mă împac cu un asemenea
gând şi să mă contopesc cu această lume; prezenţa mea aici continui s-o
consider o escapadă uşor romantică, o distracţie hazlie sau, dacă vreţi; o
aventură de vacanţă, ce se va sfârşi cu o cuminte întoarcere acasă.
Toate acestea mi le-a zugrăvit cu o sinceră plasticitate, ieri după-amiază,
domnul Saska, inspectorul silvic de la pădurăria din capătul opus al văii,
vecinul nostru cel mai apropiat:
— Păi, da – admise el, după ce ascultase, cu un nesuferit zâmbet de
indulgenţă, imnul meu de laudă la adresa peisajului – aşa este. La început,
oricine se instalează aici e cât se poate de încântat; fireşte, până apucă să
vadă bine cum stau lucrurile şi, mai cu seamă, când e vremea frumoasă.
Totul începe abia mai târziu, îndeosebi toamna. Atunci îl cuprinde pe om un
neaşteptat dor de ducă, un dor din ce în ce mai cumplit, vecin cu nebunia!
Nici nu vă puteţi închipui cum e dorul aici, pe Şumava; e ca mâlul ce se
aşază, şi nu-l dai jos de pe tine nici cu băutura… Ţi se face deodată greaţă
de toate, nici la copaci, nici la pârâu nu mai poţi să te uiţi, îţi vine să vomiţi
de mirosul ierbii, de foşnetul acesta veşnic, de atâtea ploi torenţiale însoţite
de furtuni – pe care dumneavoastră încă nu le-aţi apucat, dar nicio grijă, o
să aveţi parte şi de asta; aici sunt adevăratele canonade… Mai sus de noi, la
marginea pădurii, se află o fântână: nu ştiu cum se face, că nu trece o
furtună fără să fie lovită de trăsnet; în asemenea clipe, îi vine omului să dea
foc la toate şi s-o ia la sănătoasa, să fugă de aici, cât mai departe, undeva la
şes, printre oameni, fiindcă aici se simte deodată pierdut ca la capătul
pământului – cine dracu m-a împins să viu încoace? Eu sunt de fel de lângă
Kolín. Mă înţelegeţi, nu-i aşa? Eram învăţat cu alte păduri şi cu alt soi de
oameni, mă duceam pe la cinematografe, pe la balurile săteşti şi, de ce-aş
tăgădui, umblam şi pe la fete; multă vreme am făcut teatru amator, nici nu
v-ar veni a crede câte roluri am jucat, şi acum aş fi în stare să-l spun pe
dinafară pe Karel din Noaptea la Karistein sau pe morarul din Lucerna… de
fapt, dorinţa mea ar fi fost să intru mai curând în teatru decât în pădure, dar
ştiţi cum e când ai un tată pădurar. Partea cea mai proastă, însă, e că până la
urmă te prosteşti şi te împaci, fără voia ta, cu starea lucrurilor de aici, dacă
n-apuci să-ţi iei tălpăşiţa la timpul potrivit. Într-o bună zi constaţi că munţii
aceştia ţi-au intrat sub piele, că ţi-au pătruns până în măduva oaselor, şi
atunci eşti pierdut! Asta-i ca o infecţie; dracu’ ştie cum, dar eu am avut de
două ori prilejul s-o şterg de aici, şi totuşi zac mai departe pe meleagurile
astea blestemate! Într-o zi o să dau aici ortul popii, o să fiu îngropat printre
nemţi în cimitirul din Jeleni, iar pe mormântul meu o să las prin testament
să mi se scrie: Aici se odihneşte CENÉK SASKA, omul care n-a vrut să
trăiască şi să moară în aceste locuri! Nevasta mea, Jarmila, în cei nouă ani
de când suntem aici n-a izbutit încă să se obişnuiască, şi tot mai tremură de
frică. De câte ori mă întorc acasă, după lăsarea întunericului, o dată nu se
întâmplă să nu găsesc agăţate pe sfoara din spatele uşii tot felul de oale şi
capace – chipurile să facă zgomot, dacă ar încerca nu ştiu cine să intre şi să
ne jefuiască…
Păşea pe drumul văii, împingând din spate bicicleta, bocancii lui bătuţi în
ţinte zdrobeau bulgării de lut, eu înaintam alături de el în dogoarea amiezii
şi-i ascultam lamentarea, cu simţămintele cele mai amestecate; aveam
certitudinea că în mare măsură exagerează, ca să pară mai interesant, fapt
care, cinstit vorbind, mă şi amuza un pic, dar, în acelaşi timp, din motive cu
totul neclare, nutream faţă de el şi un sentiment de milă destul de
accentuată.
— Cu alte cuvinte am izbutit să mă fac şi eu auzită în timp ce el îşi trăgea
răsuflarea – cu alte cuvinte şi dumneavoastră credeţi că n-o să rezistăm aici,
n-am dreptate?
Îmi răspunse în aceeaşi clipă, fără să ezite:
— Aveţi. Nimeni de pe aici nu crede că veţi rămâne.
— Înţeleg. De bună seamă, toţi localnicii ne socotesc nebuni, nu-i aşa?
 — Cei mai mulţi da, eu, de pildă, nu! De altfel nu veţi fi primii care au
fugit din moara asta blestemată, fiindcă, să ştiţi, nu înfloresc în ea nici banii,
nici norocul. Nimeni n-o să se mire de fuga dumneavoastră. Nu vă supăraţi,
dar eu unul nu vă înţeleg; doi oameni tineri, învăţaţi, şi încă din Praga, să
vină să se îngroape într-o văgăună ca asta! Nu înţeleg! De ce? La ce bun?
N-aş putea spune că omul dumneavoastră s-ar pricepe prea grozav la munca
fizică, iar dumneavoastră… Ce să mai zic, dumneavoastră vă speriaţi până
şi de o vacă – ţinu el să-mi amintească de această ruşine, zâmbind cu un aer
cam nesuferit. De fapt, am să vă ţin pumnul strâns ca să izbutiţi, căci în
felul ăsta mi-ar fi şi mie cârciuma mai aproape, şi vorba ceea, să-mi fie cu
iertăciune, dar femei frumoase, ca dumneavoastră, nu prisosesc pe aici. Ştiţi
ce? Veniţi împreună la noi, sâmbătă seara, să vă uitaţi la televizor; eu o să
încerc să împuşc ceva şi stropim vânatul cu o sticlă din sortimentul „Praga”.
— Cu plăcere. Dar cu o singură condiţie, domnule inspector…
— Ce-ar fi să-mi ziceţi numai Cenék – se grăbi el să mă întrerupă, cu o
ardoare insistentă, care mie nu-mi plăcu; dar în aceeaşi clipă pur şi simplu
mă ului:
— Ştiţi, asta mă va ajuta, atunci când voi încerca să vă seduc. Deci, care-i
condiţia?
Ia te uită, vasăzică dumnealui începe să-şi dea arama pe faţă. Se pare c-o
să am cu el anumite dificultăţi; cu atât mai mari, cu cât sunt lipsită de orice
experienţă în ceea ce priveşte acest gen de tehnică a seducerii; banalitatea şi
caracterul ei rectiliniu, mi-au luat, ce-i drept, piuitul, dar mi-am dat seama
numaidecât că în descumpănirea mea, vizibilă, dumnealui ar fi putut să
descopere o încurajare şi un îndemn la alte obrăznicii şi, de aceea, am
hotărât să ignorez acest avânt de mascul neîndemânatic cel puţin atâta timp
cât nu va trece de la aluzii imorale la fapte.
— Făgăduiţi-mi că despre vacile acelea n-o să suflaţi o vorbă, mai cu
seamă…
— Mai cu seamă, de faţă cu omul dumneavoastră, este? S-a făcut! Asta
rămâne numai între noi doi, doamnă… Lida! Aveţi cuvântul unui bărbat! Şi
acum aţi face bine s-o luaţi iute la picior, nu de alta, dar peste o jumătate de
oră o să bubuie de mama focului. Punem pariu pe un pupic? Nu? Păcat!…
Păcat că m-ai dezamăgit, vecine, păcat, mi-am spus în sinea mea, în timp
ce goneam spre casă. Fireşte, nu doream să stric cu el căruţa chiar din
primele zile cine ştie, poate că în rest e un om cumsecade, iar aici, vecinii
depind, fără îndoială, infinit mai mult unii de alţii decât la oraş. La urma
urmei, cu insistenţele cicălitoare ale bărbaţilor am învăţat să mă descurc, la
el mă supără doar primitivismul legat de o tenacitate de-a dreptul maniacă,
nelăsând să-i scape nici măcar prilejul pentru un asalt verbal. Nici n-aş fi
crezut că tocmai eu sunt tipul de femeie după care să se dea în vânt bărbaţii
de genul lui Saska; mai ştii, te pomeneşti că numai lipsa de alte femei, mai
arătoase, face din el un omnivor sexual, ce ştiu eu? La prima vedere, aş
putea spune că mi-a şi plăcut un pic, chiar dacă pentru gustul meu e
oarecum, prea curtenitor – mustăcioara îngrijită, obrajii trandafirii, l-aş
vedea foarte bine interpretând rolul junelui amurez într-o operetă din mediul
silvic. În schimb e bine legat, nu prea înalt, – am impresia că lângă mine
încearcă din răsputeri să-şi ţină trupul într-o perfectă încordare pentru a
câştiga cei câţiva centimetri cu care-l depăşesc în înălţime – într-un cuvânt e
un bărbat destul de agreabil, în vârstă de treizeci şi cinci de ani; elocvenţa
lui, cu înclinaţie spre melodramatizare, nu-l dezminte pe fostul artist
amator.
Ne-am cunoscut cu oarecare întârziere – pe Petr îl cunoaşte mai de mult –
în schimb în nişte împrejurări oarecum comice şi pentru mine destul de
penibile.
Cum până la prăvălia din Jeleni e totuşi o distanţă cam lungă de mers pe
jos, o dată la două zile mă duc după lapte la prima gospodărie, aflată
numaidecât în spatele pădurii şi, ca să ajung mai repede tai drumul trecând
pe o potecă îngustă. Plimbarea asta, la început, îmi făcea plăcere; într-o
bună zi, însă… Păşeam încet, cu bidonul plin, şi, ca să-mi treacă de urât,
fluieram cu putere nişte arii din opere…
Necazul a început abia când am ieşit din pădure în gura văii: pe drumul
principal şi în preajma lui, păştea, sub supravegherea absentă a lui Sepp, o
numeroasă cireadă de vaci. Păreau liniştite, preocupate de păscutul lor, dar,
oricum, numai gândul că ar trebui să trec printre trupurile lor mătăhăloase,
mă făcea să mă înfior. Şi, în plus nu-mi mirosea a bine nici privirea lui
Seep, care-mi urmărea nătâng fiecare pas. Ce era de făcut? În cele din urmă,
după un scurt timp de ezitare, mi-am înăbuşit teama şi, arborând un curaj
artificial, am pornit drept înainte. La început, prezenţa mea n-a trezit în
rândurile dobitoacelor nici cel mai mic interes: pluteam parcă într-o stare de
imponderabilitate, nepământeană, şi cu inima cât un purice, printre vaci
bălţate şi viţei, atât de aproape de trupurile lor, încât le simţeam mirosul şi
căldura – Doamne, ce de muşchi, şi ce de vrăbioare! Totul mergea bine, ura,
ieşisem aproape din încercuire, când, deodată… Un exemplar dintre cele
mai mătăhăloase – aş putea să jur că era un taur – scutură din cap cu putere
şi aşa, din senin, o rupse la fugă pe pajişte – drept spre mine! Am iuţit pasul
discret, dar fiorosul animal cu coarne se apropia de mine, ca un tanc! Ce-o
fi vrând, pentru numele lui Dumnezeu, doar nu-l întărât cu nimic; aveam
senzaţia că-i şi aud în spate gâfâitul horcăitor şi tropăitul greu al copitelor
şi, pe urmă… Pe urmă am căzut pradă unei panici totale şi şterge-o, şterge-
o! Fără să mă mai uit înapoi, am ţâşnit ca o sălbatică şi dă-i înainte, ah,
Doamne, acum mă ajunge, mă ridică în coarne, dă cu mine de pământ şi mă
calcă în picioare până s-o alege praful de mine: şi ajutor nicăieri, cretinul de
Seep se amuză de bună seamă copios pe seama mea, în loc să-i gonească pe
monştrii săi din preajma mea; mamă, Petr, unde sunteţi, gata, n-o să vă mai
văd niciodată, aleargă, fetiţo. Fugi, nu te lăsa, rezistă, dar nu mai pot; o
ultimă încercare de a sări peste şanţul puţin adânc, şi pleosc, m-am întins în
el cât eram de lungă! Bidonul în care clipocea laptele mi-a zburat din mână,
şi adio! Zăceam acolo cu faţa lipită de iarbă şi, cu ochii închişi, îmi
aşteptam pieirea…
Spre uimirea mea, nu se înfăţişă – în locul gâfâitului horcăitor auzeam, în
liniştea dinaintea morţii, doar bâzâitul muştelor şi un hohot de râs înfundat.
O minune? M-am încumetat să salt puţin capul: deasupra mea sta aplecat un
bărbat necunoscut, în uniformă de vânător, care mă ajută să mă pun pe
picioare. M-am ridicat şi, înainte de toate, m-am uitat înapoi: urmăritorul
meu – acum aveam impresia că e mai degrabă de genul feminin – păştea
blajin la câteva zeci de metri mai încolo, iar de la marginea pădurii Seep
rânjea la mine cu mutra lui de idiot; aşa se face că m-am putut dedica în
linişte salvatorului meu. În sfârşit, acesta se potoli, îmi întinse bidonul
bineînţeles gol – şi cu acest prilej se prezentă: Saska. Ne-am strâns mâna,
iar eu am avut destul de furcă pentru a salva, de bine de rău, aparenţele. M-
a întrebat dacă mă antrenez aici pentru luptele cu taurii, am luat vorbele lui
drept o tentativă de a glumi şi i-am răspuns că da. N-aţi putea să-mi spuneţi
cu ce l-am întărâtat pe acest animal? A zâmbit: nu ştiu, s-ar putea ca tot
necazul să se tragă de la pantalonii dumneavoastră roşii, ştiţi bovinele sunt
cam certate cu roşul. Dar, mai curând cred că vi s-a părut. Aşa? Voiam să
mă despart de el, dar manifesta faţă de mine un interes, aş zice, de-a dreptul
exagerat; amabilitatea sa galantă nu-mi displăcea, cu toate că avea în ea
ceva ieftin; într-un cuvânt nu m-a lăsat să plec.
— Doar n-o să vă întoarceţi acasă cu bidonul gol!
Şi numaidecât îmi propuse să mă duc cu el la pădurăria din capătul de jos
al văii, – nu-i nici la un kilometru de casa noastră, lapte au acolo berechet,
iar nevasta lui o să mă ajute, fără îndoială. M-am lăsat convinsă, căci în
ciuda limbuţiei sale debordante, era destul de simpatic şi părea a fi un om
demn de a i se acorda încrederea.
Pădurăria mi-a plăcut din primul moment, aşa îmi închipuisem eu
întotdeauna o pădurărie, în schimb nu aşa mi-o închipuisem pe stăpâna ei,
Saskovä – mi se prezentă în prag o femeie, întinzându-mi o mână rece; era
încă tânără şi frumoasă, dar destul de uscăţivă; de pe faţa ei străvezie se
uitau la mine doi ochi întunecaţi de o linişte şi de o rătăcire stranie, iar din
zâmbetele ei trecătoare răzbeau razele oboselii; spre deosebire de bărbatul
ei, vorbea cu zgârcenie şi se părea că suferă de pe urma limbuţiei
zgomotoase a acestuia. Mi-a umplut bidonul cu lapte şi comportarea ei era
cât se poate de binevoitoare; cu toate acestea, în anumite momente aveam
sentimentul neplăcut că nu mă ia deloc în seamă; a stabili cu ea orice fel de
contact va fi desigur un lucru dificil, dacă nu chiar imposibil; păcat, dar ce
se poate face?…
— Iar dumnealui e Libor al nostru – mi-l prezentă Saska pe moştenitorul
său, care, cu muţenia spiritului, apăruse pe neaşteptate în tindă. Un băieţel
slăbuţ, cam de vreo opt ani, de o asemănare frapantă cu maică-sa, îmi
întinse o mânuţă fragilă; ciripi ceva şi, în aceeaşi clipă, la fel de tăcut,
dispăru fără urmă.
M-am simţit deodată printre ei atât de inutilă, încât am preferat să-mi iau
cât mai repede rămas bun şi asta a fost tot!

16 iunie

Trebuie să recunosc că Saska nu s-a înşelat: nu trecuseră nici zece minute

de când intrasem în casă – unde mai pui că eram şi singură, căci Petr
plecase de dimineaţă în sat – când s-a stârnit furtuna.
A început cu o dogoare zăpuşitoare – aerul încremenit într-o tăcere
moartă, stânjenită doar de bâzâitul înteţit al muştelor, care asaltau ferestrele
ca ieşite din minţi: un fel de încordare insuportabilă domnea în atmosferă şi
în sufletul meu. Mă împleticeam prin casă ca o fantomă şi toate îmi cădeau
din mână. Deodată, ca şi când ai învârti un comutator electric, afară se
întunecă şi în clipa următoare se auzi un bubuit prelung, mai întâi de
departe, apoi mai aproape, din ce în ce mai aproape; o rafală neaşteptată
zgâlţâi zdravăn obloanele, şi bum!…
Bum! O serie întreagă de lumini fulgerătoare – valea căpătă pe
neaşteptate altă înfăţişare, fantastică şi înmărmurită – şi după fiecare
fulgerare urma o bubuitură asurzitoare, care se răspândea în vale ca într-un
cazan de spălătorie. Şi, ca multe altele, furtuna aceasta nu se asemăna nici
ea, decât foarte vag, cu furtunile din interiorul ţării; aceasta era infinit mai
dramatică, înspăimântătoare prin spontaneitatea ei perfidă, iar ostentaţia
efectelor ei scenice făcea să-ţi îngheţe sângele în vine. Odată cu ea se iscă şi
o rupere de nori şi din cer începu să toarne ca din cofă. În cele din urmă
totul se contopi într-o avalanşă aproape neîntreruptă de tunete şi trăsnete,
făcând să se zguduie casa din temelii şi eu odată cu ea! Aşa o fi arătând,
pesemne, un atac aerian cu bombardiere grele sau aşa vor arăta Dies irae;
mi se părea cu neputinţă ca sărmana casă să reziste până la capăt, să mă
ocrotească de acest prăpăd. Şi, în acelaşi timp, eram încredinţată că, sub
presiunea infernală a naturii dezlănţuite, pământul avea să se destrame şi să
trosnească din încheieturi – gata, destul, ajunge!
Şi, parcă dinadins, asta se întâmplă tocmai acum când sunt aici singură, şi
tocmai mie care la o simplă fulgerare de departe tremur ca varga, cuprinsă
de o spaimă de-a dreptul atavică – mamă, spune-i să nu mai facă aşa, mi-e
frică! Îngrozitor, dar, de fapt, ce s-a întâmplat cu mine? În ultima clipă mai
apucasem să închid ferestrele, pe urmă, însă, totul s-a petrecut ca în vis.
Alergam de colo până colo, ca o nebună prin casa pustie şi dârdâiam de
groază; totul e să nu te uiţi afară, nu, pentru nimic în lume să nu te uiţi!
Unde-i Petr? Dacă aş şti să mă închin, n-aş ezita nicio secundă şi m-aş
închina. Din motive cu totul inexplicabile am aprins pe masă trei lumânări,
după care m-am ghemuit într-un colţ, lângă sobă. Închide ochii şi astupă-ţi
urechile, şi apucă-te de ceva tare! Bâjbâind prin beznă, am dat de vătrai, l-
am strâns în mână cu toată puterea dar… numaidecât mi-a dat prin minte că
trăsnetul ar putea să lovească tocmai în coşul sobei şi… fugi! Trosc şi buf,
am dat buzna pe coridorul întunecat şi m-am lipit cu spatele de perete; aici
mi se păru că mă aflu în cea mai mare siguranţă şi, cu Dumnezeu înainte, să
se sfârşească o dată povestea asta! Stam aşa cu vătraiul în mână şi la fiecare
bubuitură simţeam cum mai îngheaţă în mine o bucată de viaţă.
Mă rog, dacă acesta trebuie să-mi fie sfârşitul… Pe urmă, însă, din agonia
mea lentă mă tulburară nişte glasuri, însoţite de un zgomot de paşi
tropăitori. Cineva îşi târa picioarele pe scară şi se apropia de intrare;
deodată, uşa se deschise vijelios şi pe coridor se năpustiră câteva siluete
bărbăteşti: tăietorii pe care urgia îi prinsese, de bună seamă, în pădure. Erau
dărâmaţi de oboseală şi uzi până la piele, dar în culmea bucuriei că se aflau
la adăpost; coridorul se înţesă pe neaşteptate de glasuri zgomotoase şi de
miros bărbătesc de tutun, de transpiraţie şi de zdrenţe jilave; ce mai, un
parfum paradisiac! Cele mai multe din feţe îmi erau cunoscute, aşa că n-
avea de ce să-mi fie frică, de altfel oamenii rămăseseră lângă uşă şi în plus
se şi scuzară apoi pentru intrarea lor furtunoasă.
De bine de rău, în preajma lor mi-am mai revenit, şi totuşi teama nu m-a
părăsit cu desăvârşire.
— Fiţi liniştită, doamnă – spuse un bărbat de statură înaltă, lat în umeri şi
cu faţa parcă cioplită din lemn – cu noi nu vi se poate întâmpla nimic.
— Credeţi că trăsnetul nu poate lovi aici? am întrebat pe un ton molatic.
— Cum să nu poată! De putut poate. Dacă pătrunde aici, trebuie să-l
înşfăcăm numaidecât şi să-l azvârlim în ploaie. Cum văd, dumneavoastră îl
aşteptaţi cu vătraiul!
Explozie de râs; până şi eu m-am silit să zâmbesc, dar o detunătură
năprasnică de afară îmi şterse la iuţeală surâsul de pe obraji.
— Cel mai al dracului e însă ăla sferic – spuse fără pic de teamă şi într-o
cehă destul de stâlcită, un altul, pirpiriu şi cu faţa ca de ştiucă; era limpede
că-l amuza să bage şi mai multă spaimă în mine. — Din astea sunt pe aici
berechet. E ca o bilişoară mică de foc. Dar înfiptă mai rău ca un câine.
După frate-meu, a încercat odată să se vâre şi în privată, noroc că apucase
să tragă uşa… Iar după cel ce se teme de el, cică s-ar înfige şi în pat…
— Mai cu seamă când e vorba de-o muiere frumoasă – ţinu să pună gaz
peste foc un al treilea, spre distracţia generală –, fulgerul ăsta rotund e tare
neobrăzat…
Explozia de râs sforăitor fu curmată de o bubuitură infernală din imediata
apropiere a casei; o simţeam cum mă pătrunde până în străfundul
măruntaielor, instinctiv am strâns în mână vătraiul şi am închis ochii. Dar,
ca şi când cu acest efect de final, încordarea s-ar fi spart, bubuiturile
deveniră deodată mai slabe şi mai rare, iar furtuna, cu bolboroselile ei din
ce în ce mai puţin ameninţătoare, începu să părăsească valea – da, da, aşa
e!…
Trăiam o adevărată izbăvire, o adevărată înviere din morţi şi, ca din
senin, puse stăpânire pe mine o sete de activitate de-a dreptul delirantă: în
recunoştinţa mea debordantă m-am oferit să pun de ceai, dar ei m-au
refuzat, da de unde, trebuie să-i dăm bătaie, până nu ne-apucă altă vijelie –
o bere, mă rog, ar fi altceva! Am adus repede din cămară trei sticle de bere
blondă, de zece grade, le-au dat pe gât cât ai zice peşte, şi gata, au şi pornit
spre ieşire.
— Mulţam frumos – mai spuse unul din ei – şi când o să deschideţi
dugheana o să venim să vă bem până la ultimă picătură! Dar aveţi grijă, în
timpul furtunii nu uitaţi niciodată de vătrai…
Şi într-o clipită m-am trezit din nou singură în toată casa.
Linişte.
O linişte vibrantă, de o cucernicie copleşitoare, o linişte fremătând de
clipocitul molcom al stropilor şi degajând o uşurare fantastică, domnea în
mine şi în jurul meu; o savuram, smerită, pe terasă, lângă balustrada
umezită de ploaie. Aerul împrăştia un miros puternic de ozon. Lumea, după
potop, era spălată şi purificată de toate păcatele, iar pădurile suflau un abur
albicios şi străveziu. La răsărit, pe fundalul norilor negri-vineţii, mai
zburdau fulgere, iar de departe se auzeau bubuituri înăbuşite, în timp ce
partea de sus a văii se scălda într-o strălucire gălbuie, din ce în ce mai
intensă. Deodată, ca şi când cineva ar fi desfăcut la iuţeală o cortină, soarele
ieşi din nori, lumină iarba şi băltoacele proaspete şi într-o clipită razele lui
începură să frigă. Mi-am expus faţa şi braţele goale, să mi le îmbrăţişeze cu
dogoarea lor. Trăiesc, murmura ceva în mine, după toate nenorocirile prin
care am trecut azi, mai trăiesc, şi asta e o adevărată minune!
Până să mă apuc de treabă, am auzit de afară un duduit foarte familiar; se
apropia, devenea tot mai puternic, apoi, deodată, amuţi şi în aceeaşi clipă
răsună cunoscutul semnal… Am ţâşnit din casă ca o săgeată, da, era Petr!
Se strecura anevoie din Samson, împiedicat de gambeta neagră pe care o
purta pe cap – pentru numele lui Dumnezeu, ce mai e şi asta, i-a sărit o
doagă sau s-a pilit? Acum rânjeşte în bătaia soarelui! M-am agăţat de gâtul
lui şi m-am lipit de el cu atâta violenţă, încât, sărmanul, a început să se
clatine îngrijorător.
 — Eşti întreagă? mă întrebă după ce-şi recapătă răsuflarea.
— De bine de rău. Dar în timpul tărăboiului am murit cam de zece ori.
Dar tu, tu unde ai fost, ticălosule?
— În sat. Dar când am plecat de acolo mai era încă furtună. Bietul
Samson, a avut de tras, nu glumă. Şi tu, tu unde ai supravieţuit, în pivniţă
sau în pod?
— Ghiceşte! i-am retezat-o scurt, îndreptând repede atenţia asupra
obiectului de pe capul lui: — Ce-i cu asta, de unde ai luat-o?
— De la un om din cârciumă. Băieţii de la fabrica de cherestea m-au silit
să trag şi eu câteva ţoiuri, ei, şi a fost niţică băşcălie… Am pus cu ei
rămăşag că n-o scot din cap până nu deschidem dugheana… Şi-apoi, mă
prinde cât se poate de bine, n-ai impresia?
— Am – se auzi cu un calm suveran replica mea. Atâta doar că pari o
imitaţie de cioclu. De bună seamă te-ai decis să joci aici rolul unei figuri
comice.
Mă privi clipind şi strânse din umeri:
— De ce nu? Ce vezi tu rău în asta? Dacă-i amuză… În definitiv, râsul e
un lucru bun şi, crede-mă, nici aici nu prisoseşte. Iar mie n-o să-mi cadă
rangul câtuşi de puţini. Pe tine te deranjează mult povestea asta?
Ştiam că nu se omoară prea mult cu ţinuta şi demnitatea sa exterioară, în
privinţa acestei noţiuni are păreri cu totul deosebite de ale mele, dar asta mi
se părea totuşi un pic peste…
— Şi să nu-ţi faci iluzii, fetiţo – ţinu să mai adauge. Amândoi suntem
pentru ei nişte figuri oarecum comice. Aş spune că din punctul ăsta de
vedere nu prea ne deosebim. Ei şi? Se poartă cu noi mai bine decât m-aş fi
aşteptat şi mai toţi ne ţin pumnul strâns ca să reuşim. Aceluia, de care râd
niţel, n-au niciun motiv să-i poarte pică, să-i facă vreun rău sau să-l
invidieze. De altfel, şi despre tine i-am auzit povestind o legendă
înduioşătoare, cum ai încercat, nu de mult, să împungi o vacă şi cum ai
stropit şanţul cu lapte…
— Aha, vasăzică a şi ieşit la iveală: mai curând decât mă aşteptam. —
Saska, nu-i aşa? am izbucnit mânioasă. Mizerabilul!
— Da de unde, dimpotrivă, ăsta a tăgăduit, cu vehemenţă chiar. Numai
că, vezi, pădurile astea au zeci de perechi de ochi şi, deocamdată, oamenii
de pe aici ne mai poartă un mare interes. Ei şi, în definitiv, n-au decât. Este?
 — Este. N-au decât. În cele din urmă am început să râd singură de
popularitatea mea nedorită, şi abia în clipa aceea mi-am dat seama că de
acoperişul lui Samson era legat ceva – un obiect burduhănos, de dimensiuni
impresionante. M-am întors spre Petr cu o privire nedumerită.
— Să nu-mi spui că nu ştii ce e – mi se adresă, cu o nuanţă de triumf în
glas. O asemenea cadă n-a avut nici madam de Pompadour, fetiţo! Numai în
două locuri curge, dar foarte puţin, două lipituri şi gata, o să te scalzi în ea
ca o regină!
— Oameni buni, ţineţi-mă să nu cad! izbucni din mine un chiot de
bucurie. — Unde ai găsit-o?
— Nu eu, Panocha a dibuit-o nu ştiu pe unde, şi ţi-o trimite ţie; ţine
grozav de mult să nu-ţi lipsească nimic aici; ăsta zic şi eu preşedinte!… M-
am gândit şi am făcut toate speculaţiile posibile, o plasăm în odăiţa din
spatele bucătăriei şi facem din ea camera de baie; cred că aşa ceva a şi fost
acolo, judecând după instalaţia de apă şi scurgerea din podea – senzaţional,
ce zici? Hai, trage-ţi răsuflarea şi vino de mă ajută s-o dau jos, că e grea ca
un sarcofag egiptean!…
Ia te uită, Panocha! Dacă în clipa asta ar fi aici, nu m-aş putea stăpâni să
nu-i dau un pupic. Niciodată n-aş fi crezut, că în anumite împrejurări, omul
se poate bucura atât de mult de un lucru atât de firesc pentru lumea
civilizată.
Am cadă! Cine mai e ca mine! Entuziasmul meu era neţărmurit, jubilam
şi ţopăiam în jurul tăcutului Samson, ca un derviş. Reţinerea plină de
indulgenţă a lui Petr îmi călca, în clipa aceea, pe nervi: de ce nu se bucură
cu mine? Mi-era limpede că în mania lui de călire a trupului, va continua să
se ducă în fiecare dimineaţă la pârâu, ca să-şi toarne peste el cele două
ligheane de apă rece ca gheaţa; asta, zice el, îl întăreşte şi-l înalţă pe om,
încearcă şi tu, e destul numai să-ţi ţii răsuflarea! Dar, treaba lui, n-are decât
să se prostească mai departe, ascetul! Fac pariu că din când în când n-o să
reziste şi-o să se folosească şi el de cadă! Ce-i drept, e drept, era o cadă
arhaică, iar ca formă, caraghios de nemodernă; smalţul aproape şters, se
ascundea sub un strat de murdărie învechită, dar eu mă şi vedeam
bălăcindu-mă în ea.
Ne-a dat serios de furcă, era într-adevăr grea şi, în plus, pe jumătate plină
cu apă de ploaie; când am izbutit s-o dăm jos, eram amândoi uzi leoarcă.
Ne-am spetit apoi, pe căldura aceea zăpuşitoare ca două vite de povară;
până am izbutit să urcăm cu ea scările şi s-o ducem în viitoarea cameră de
baie. Pe masa din bucătărie mai pâlpâiau încă flăcările lumânărilor pe care
n-apucasem să le sting din vreme. Fără îndoială că Petr le văzuse, dar a
trecut peste încercarea mea de vrăjitorie cu o discreţie pe care nu pot să n-o
apreciez.
Abia la destinaţie am constatat că preţiosului obiect îi lipsea unul din
picioarele ornamentale; nu-i nimic, o proptim cu o bucăţică de lemn şi gata,
stă ţeapănă, de parcă ar sta aici de când lumea.
Toată după-amiaza am muncit la ea cu o râvnă plină de afecţiune,
frecând-o de zor cu detergenţi şi clătind-o cu apă de pârâu, iar seara i-am
arătat-o lui Petr cu un aer trufaş:
— Fain, îmi spuse el satisfăcut şi se grăbi să adauge:
— Dar de îmbăiat o să te îmbăiezi în ea abia mâine, da? Arbora în acest
timp o mină mai mult decât misterioasă şi, spre indignarea mea, refuză cu
încăpăţânare să aducă hotărârii sale o motivare temeinică. — Ai răbdare –
mă expedie în cele din urmă – cine ştie, s-ar putea să mai vină şi altă
surpriză…
Aşa s-a şi întâmplat. Surpriza următoare se înfăţişă în persoana domnului
Tautze, un bătrânel pipernicit şi jerpelit din Jeleni. Chiar a doua zi, în zori,
dumnealui dădu buzna în casa noastră şi fără să se sinchisească de mine sau
de orice altceva, se apucă să cerceteze cu atenţie soba aceea îndărătnică.
Tautze e neamţ de origine, ceha o ştie foarte prost, de aceea preferă să n-o
vorbească, dar nici în limba lui maternă nu-i prea simplu să te înţelegi cu el;
vorbeşte fornăit, şi, colac peste pupăză, într-un dialect local cu care adeseori
nici măcar Petr nu-i în stare să se descurce; Tautze e tocmai opusul
guralivului, în schimb e de o sârguinţă extraordinară pe care rareori o mai
întâlneşti în zilele noastre; e foarte miop, pe nasu-i mânjit de funingine
poartă nişte ochelari de sticlă groasă, şi am senzaţia că stârneşte în jurul lui
un miros de capră.
— Unde l-ai descoperit? l-am întrebat pe Petr.
— Cei din sat m-au trimis la el; are o pensie mică, şi e bucuros să mai
scoată un ban; se spune că s-ar pricepe la toate.
Cu un interes profesional, moşul controlă soba pe dinăuntru şi pe
dinafară, smulse plăcile ieşite, încercă grătarul, şi în acest timp fonfăi
mereu, în limba lui, ceva neînţeles, de parcă ar fi vrut s-o convingă dinainte
să fie cuminte şi ascultătoare; apoi luă legătura de chei şi se duse în pod să
cerceteze coşul. Se întoarse mulţumit, îşi prepară la iuţeală lutul şi sticla
solubilă, îşi bău, într-o muţenie impenetrabilă, sticla cu bere, îşi făcu în
grabă semnul crucii şi se puse pe lucru. Ceea ce făcea el nu era o muncă
obişnuită, ci un adevărat concert. Participam la el amândoi, în calitate de
spectatori copleşiţi de o pioasă exaltare; în timpul lucrului, bătrânul era
chiar frumos. Nu-mi scăpau interesul şi admiraţia cu care Petr îi urmărea
orice mişcare, era limpede că îndemânarea bătrânului avea darul să-l
impulsioneze şi să-i impună.
— Priveşte – îmi spuse în şoaptă – asta se numeşte dexteritate
meşteşugărească, omul ăsta ştie să muncească şi să tragă ca taică-meu, e o
adevărată comoară la casa omului!
Încercă să înnoade cu el firul unei discuţii de specialitate, eventual să-l
ajute, dar n-o nimeri. Moşul respinse, morocănos, atât pălăvrăgeala inutilă,
cât şi participarea activă a mâinilor sale, şi nu se sfii să dea în vileag nici
faptul că-l socoteşte un neîndemânatic, care mai mult încurcă decât ajută;
de bună seamă, îl supăra orice mişcare insuficient de iscusită pentru un
meseriaş de competenţa lui.
În clipa aceea mi se făcu milă un pic de bietul Petr.
Nu trecuse mult de ceasurile amiezii când bătrânul Tautze se duse la
pârâu să-şi clătească mâinile năclăite de lut; la întoarcere îşi aprinse o pipă
cu un miros înfiorător, după care declară cu modestie, dar pe un ton de o
gravă demnitate, că a terminat.
— Şi credeţi c-o să ardă? m-am încumetat să întreb cu expresia îndoielii
tipice gospodinelor din zilele noastre; în aceeaşi clipă, însă, aş fi preferat să
încasez o pereche de palme. Poate pentru întâia oară cel întrebat se
învrednici să-mi acorde şi mie atenţie şi în privirea lui se citea o uimire
vecină cu ofensa, aş zice chiar cu indignarea, de parcă această întrebare n-ar
fi fost pe înţelesul lui. Scutură din cap, bolborosi ceva, foarte scurt, şi fără
să mai sufle o vorbă începu să-şi adune sculele.
— Ce-a spus? m-am adresat lui Petr. L-ai înţeles?
— Aşa, un pic. Zicea că soba o să ardă. Am impresia că l-ai jignit rău de
tot…
În clipa aceea însă, pe Tautze ia-l de unde nu-i. Petr alergă repede pe
urmele lui, am văzut pe fereastră cum se tocmeşte cu el şi încearcă să-i vâre
cu sila în mână nişte bani, pe care moşul îi refuza clătinând din cap cu
încăpăţânare. În cele din urmă Petr izbuti totuşi să-i strecoare în buzunar
câteva hârtii de zece coroane şi s-o rupă la fugă.
— N-aş fi bănuit – i-am spus când îşi făcu apariţia în odaie – că Prometeu
poate să arate atât de jerpelit…
— Nici eu! Dar se pare că e nevoie să mai învăţăm cum să ne purtăm cu
titanii. Sunt îngrozitor de mândri şi de susceptibili.
Ne uitam la sobă cu ochi întrebători, cel dintâi se trezi din visare Petr.
— Mă duc după lemne – spuse înviorat, – pregăteşte hârtia şi chibriturile.

20 iunie

Avem foc în sobă! Da, un foc viu, adevărat, elementul încătuşat şi

întemniţat într-un spaţiu strâmt şi îmblânzit ca să ne slujească, îl auzi cum
sfârâie şi cum trosneşte? Nu, asta nu-i o sobă obişnuită, e un adevărat
cuptor cu foale, o forjă care l-ar mulţumi până şi pe Hefaistos; avem foc şi
nu ne mai putem sătura de el! Ne face să vibrăm, să ne înfiorăm, şi, în
entuziasmul nostru nestăvilit, îi aducem din hambar mereu alte coşuri
încărcate cu lemne uscate ca iasca; pofta lui nesăţioasă ne cucereşte, ne
captivează. Ce mai, e o fiară, mai curând o fiară sălbatică, ne fascinează cu
suveranitatea şi frumuseţea lui nestatornică.
Noroc că după scurta furtună de ieri, vremea s-a mai răcorit, căci altfel
dogoarea lui ne-ar topi; în odaie e o căldură ca la tropice, suntem încinşi,
înfierbântaţi, ne sufocăm de atâta zăpuşeală, sudoarea curge de pe noi
şiroaie, dar nu mai contenim să alimentăm focul. Serile aici sunt răcoroase,
dar acum nu ne mai speriem de ele, azi, pentru prima dată o să avem
căldură, o căldură abundentă, de prisos, o căldură voluptoasă! Probabil că
ne-am ieşit un pic din minţi; tot restul după-amiezii îl petrecem desfătându-
ne la gura sobei, în faţa flăcărilor; gravi şi solemni, nu ne exprimăm bucuria
prin cuvinte şi trăim amândoi momentul ca pe o festivitate – ca pe un
serviciu divin, închinat elementului dezlănţuit care abia acum face din
spaţiu o aşezare omenească, din palatul regal şi din peştera stră-străbunilor
noştri. Suntem de-a dreptul înmărmuriţi de transformarea acestei încăperi;
batem duşumeaua în lung şi în lat şi la fiecare întâlnire ne sărutăm pe buze.
Ce ne facem cu acest surplus? Am deschis uşa spre coridor, avem atâta
căldură încât ne putem permite luxul de a face risipă, de a-i da frâu liber să
se împrăştie în toată casa, să dezmorţească niţel odăile pustii, de atâta
vreme nelocuite, să mai încălzească zidurile astea moarte şi să le trezească
la viaţă.
— Cred că evenimentul ar trebui sărbătorit – propuse Petr.
Bineînţeles că da, dar cum? Am început prin a aşeza pe plita încinsă nu
numai cele două căzănele de spălat rufe, ci şi toate oalele şi cănile,
castroanele, tigăile şi crătiţile, şi am încălzit în ele o cantitate absurdă de
apă; odaia fierbea şi clocotea, şi totul bolborosea aici ca în bucătăria unei
vrăjitoare; aburul se condensa pe geamuri şi le înceţoşa.
O să mă îmbăiez, o să mă cufund toată în apa fierbinte şi-o să mă topesc
în ea. Petr îmi ajută să car vasele şi să răstorn apa în cadă – nesaţul meu îl
amuza.
— Lasă-te de nebunii, ajunge, mi te mai îneci în cada asta aiurită şi pe
urmă ce mă fac? Unde fac eu rost pe aici de o altă femeie?… Ştii ce? Până
te îmbăiezi, eu dau o fugă cu Samson în sat să cumpăr ceva de mâncare şi
de băut. Nu uita să pui lemne pe foc!
Am încuiat uşa de la intrare cu cheia, şi am început să acţionez.
Mi-am pregătit cearşafuri de şters şi rufărie curată, pe urmă m-am dus în
bucătărie şi am smuls totul de pe mine. Stam despuiată în apropierea sobei,
şi, cu o încetineală rafinată, savuram în linişte dulcea eliberare din
încătuşarea vestimentară. Întindeam braţele spre plita fierbinte şi mă lăsam
pradă dezmierdării gingaşe a valului de căldură catifelată; pătrundea în
mine prin toţi porii şi mă topeam în ea ca într-o tăcută fericire, – încă, încă!
Deodată m-am zărit în dreptunghiul oglinzii de pe perete, n-am putut rezista
ispitei şi am pornit într-acolo.
Ia te uită, vasăzică asta sunt eu, întreagă, aşa cum m-a făcut Dumnezeu.
Mi-am cuprins sânii în palme: mda, în general, sunt mulţumită de ei; după
aceea mâinile mi-au alunecat pe curbele şoldurilor şi ale coapselor, mi-am
mângâiat apoi pântecul. Goală, eşti mai frumoasă, obişnuieşte să-mi spună
Petr, ştii asta? Da, ştiu. Goliciunea mă avantajează şi tocmai de aceea nu-mi
place să abuzez de ea. N-ai motive să te plângi nici de chipul tău; în ciuda
unei infime lipse de armonie a trăsăturilor
— Nici eu nu ştiu în ce constă – faţa ta e atrăgătoare; n-aş putea spune,
textual, frumoasă, ci, mai curând, drăguţă. Asta-i destul. Am fruntea lată,
ochii uşor oblici, jucăuşi şi plini de curiozitate. Petr afirmă despre ei că, în
anumite momente, ar putea aparţine unuia dintre animalele de noapte, –
ceea ce mi se pare măgulitor, fireşte, cu o anumită rezervă. Părul meu e des,
de un blond întunecat, cu o şuviţă mai deschisă la mijloc. Petr îi spune
Calea Lactee, colegele din redacţie jură în unanimitate că e cooolosal de
interesantă, dar sunt sigură că în aceeaşi unanimitate împărtăşesc bănuiala
că şuviţa cu pricina e rezultatul intervenţiei neprecupeţite a oxigenului
— În cazul ăsta, însă, n-au nimerit-o, şuviţa e autentică. Şi totuşi, cred că
principalul meu atu este statura; nimic peste măsură, nicio disproporţie
supărătoare. Îmi cercetam cu atenţie trupul şi mă bucuram de el cu bucuria
recunoştinţei şi puţin şi a încrederii de sine, conştientă de faptul că e frumos
şi parcă anume făcut pentru iubire; că Petr e veşnic tulburat de el, şi că i-l
pot dărui încă sănătos şi plin de prospeţime. Ştiu că-l admiră, că găseşte în
el voluptatea – şi ce-şi poate dori mai mult o femeie?
Mi-e drag trupul meu şi nu mă sfiesc câtuşi de puţin să mărturisesc acest
lucru; de altfel, e tot ce am şi mi-e drag pentru însuşi faptul că e capabil să
trăiască intens legătura cu bărbatul, că ştie să se supună iubirii fizice până la
incandescenţă, până la arderea şi satisfacerea deplină. Îl priveam, îl
atingeam încet cu degetele şi simţeam cum începe să mocnească în el
dorinţa; se trezea în pubis şi în sfârcurile sânilor, simţeam în ei o uşoară
durere, şi, treptat-treptat, punea stăpânire pe tot trupul cu arhicunoscuta
înfiorare a unei gingaşe tensiuni.
Eram singură, dar toate aici îmi aminteau de Petr; mă înduioşau lucrurile
lui, pulovărul aruncat pe speteaza scaunului, pantofii, maiou şi cămaşa lui
de flanel: le luam pe rând în mână şi le lipeam de obraji: miroseau a Petr;
trupul şi pielea lui erau în ele. Nu sunt în stare să descriu bucuria şi
nerăbdarea cu care îl aşteptam în clipa aceea, întotdeauna îl aştept cu
nerăbdare, chiar şi atunci când pleacă de lângă mine numai pentru scurtă
vreme, şi de fiecare dată îl întâmpin fericită, cu tot, cu tot ceea ce sunt.
Dar gata. Destul, trebuie să-i dau zor, să fiu gata înainte de a se întoarce.
A!… Până şi în atingerea apei fierbinţi era ceva drăgăstos, o îmbrăţişare şi o
promisiune! Îmi spălam trupul cu o temeinicie aproape rituală, dar în
acelaşi timp mă grăbeam ca să nu mă surprindă despuiată. Nu-mi place să-
mi expun goliciunea privirilor lui în momentele obişnuite, nu umblăm goi
unul în faţa celuilalt, şi amândoi ştim de ce, cu toate că în clipele apropiatei
îmbrăţişări, şi în timpul ei, nu cunoaştem oprelişti. Nu facem asta dintr-o
pudoare banală sau din considerente morale, aş spune că e vorba aici mai
curând de nevoia de a păstra acestor clipe ameţitoare unicitatea lor
sărbătorească; în asemenea împrejurări nu ne apropiem niciodată unul de
altul cu mişcările şi gesturile obişnuite într-o activitate oarecare.
M-am clătit cu apă rece, şi când am început să mă şterg am auzit de afară
familiarul uruit al motorului. Am deschis repede uşa. În clipa următoare
Petr dădu buzna în odaie ca o vijelie, ţinând triumfător deasupra capului o
găină, slavă Domnului tăiată şi curăţată de măruntaie.
— O să avem un ospăţ pe cinste – jubila el – am cumpărat-o de la fermă,
e caldă încă! O facem cu unt, la cuptor, şi o halim toată! Două sticle de vin
alb se şi răcesc în pârâu…

22 iunie

Mă întorc cu gândul la acea seară, pentru ceea ce a însemnat ea în

comparaţie cu toate celelalte care i-au precedat. Aş putea spune că, în felul
ei, a fost prima noastră seară aici, la munte, şi, ştiu eu, poate prima noastră
seară în general, şi prima noastră cină autentică.
Eram, ca oricând altă dată, singuri; doi la o masă, la aceeaşi masă
amărâtă şi descleiată, numai că de data asta în spatele nostru vuia şi trosnea
focul. Dar şi masa arăta altfel ca de obicei. Aprinseserăm cele două lămpi
cu gaz, ceea ce asigura un spor considerabil aspectului sărbătoresc, eu
întinsesem pe masă o faţă albă ca zăpada şi-mi dădusem silinţa să fie
aranjată cât mai frumos. Înainte de a se întuneca, am dat fuga pe pajişte şi
am adus de acolo un braţ întreg de margarete cu care am împodobit toate
vazele. Petr îşi luase în primire funcţia de pivnicer, dar, când te uitai, dădea
târcoale cuptorului.
— Simţi cum miroase? anunţa de fiecare dată fascinat, mişcând din nări
ca un iepuraş.
Până să se frigă pasărea, m-am pieptănat şi n-am şovăit să-mi pun rochia
de cocteil, fapt care l-a impresionat pe Petr îndemnându-l să se îmbăieze şi
el în cadă, şi să se radă cu toată grija. În general nu prea îi place să se
bărbierească, dar atunci când se hotărăşte face din asta un mic ceremonial:
în conservatorismul lui înverşunat refuză aparatul electric şi lama,
deopotrivă, din principiu se rade cu un brici vechi moştenit de la taică-su,
pe care, înainte de începerea ritualului, îl trage la curea cu un aer plin de
importanţă. Sacoul, bineînţeles, l-a refuzat, în schimb şi-a pus pe el o
cămaşă curată, albă!
Apoi, într-o tăcere solemnă, ne-am aşezat la masă faţă în faţă, şi ne-am
înfipt în găină. Poftă bună! Mulţumesc, asemenea! Mâncam cu o sobrietate
aleasă, dar şi cu o poftă fantastică, folosind la început tacâmurile, pe urmă
însă numai mâinile. Din când în când, ciocneam paharele, bing, ţine-l de
picior să sune! În timpul mesei am vorbit puţin, abia a doua sticlă de vin ne-
a mai descleştat limbile. La un moment dat n-am izbutit să-mi înăbuş un
sughiţ uşor, aha, vasăzică am ajuns şi aici, ar fi cazul să mai pui frână,
fetiţo, beţia ta e de obicei flecară şi necontrolată, şi asta nu se prea
potriveşte cu atmosfera festivă de azi! Pe farfurii nu mai rămăseseră decât
oscioarele roase; ne-am şters bărbiile unsuroase, Petr şi-a aprins ceremonios
o ţigară, şi am continuat să stăm pe scaun, unul în faţa celuilalt, satisfăcuţi
şi cât se poate de nespirituali. Focul îngâna, fermecător, tăcerea ce se
aşternuse.
— Să ne fie ruşine – se auzi deodată vocea lui Petr. Nu trăim ca să
mâncăm, ci mâncăm ca să trăim.
— Hait! Cine s-a exprimat astfel?…
— Un oarecare domn Molière… cu alte cuvinte o persoană cu
autoritate…
— Aha! Asta înseamnă că în momentul respectiv era ori prea ghiftuit, ori
avea dificultăţi cu digestia, altfel n-ar fi putut să spună aşa ceva!
— Nu vă pot servi, de altfel cuvintele amintite le-a rostit prin gura lui
Harpagon. Dar… ce-ai zice de-o mică plimbare?
Am zis da. Am îndesat bine soba cu lemne, am stins lămpile şi am tras pe
noi la iuţeală câte un pulovăr gros.
Întunericul ne-a întâmpinat cu o răcoare neaşteptată, valea se cufundase
în somnul ei de noapte, mirosea a apă şi a iarbă, bolta cerească sclipea
scânteietor deasupra noastră. Urcam pe potecă de-a lungul pârâului,
îndreptându-se spre iaz; şi din nou tăceam; Petr mergea la câţiva paşi
înaintea mea – era conturul staturii lui cu familiarul său mers legănat,
proiectat de fundalul mai luminos al cerului.
Ne-am oprit abia în dreptul iazului.
Mi-e drag acest loc, uneori mă reped singură până aici şi mă tăvălesc
niţel în iarbă; ziua, iazul e îmbucurător de viu, pe luciul lui mişună vietăţi
acvatice, spre seară concertează aici broaştele; pe întuneric, însă, pustietatea
lui e pur şi simplu dezolantă. Ca de altfel toate pe aceste meleaguri: muţenia
de o tainică severitate, întunecimea pădurilor şi freamătul lor melancolic;
glasul neîntrerupt şi invariabil al acestor munţi; nicăieri nu zăreşti o fiinţă
vie, o fereastră luminată, nimic, absolut nimic, decât beznă şi foşnet de
frunze în coroanele arbuştilor scuturaţi de adierea uşoară a vântului, şi
prăpastia lucitoare de deasupra capului… Nu, măreţia aceasta sumbră nu
trezeşte în mine entuziasmul şi uimirea contemplativă kantiană; dimpotrivă:
mă apasă, îmi insuflă o nostalgie fără margini, întărită de sentimentul
propriei nimicnicii şi al propriei ratări, şi ăsta-i un sentiment cumplit, de o
tristeţe sufocantă, cu atât mai desperată, cu cât nu se poate face nimic
împotriva lui.
Am căutat pe întuneric mâna lui Petr şi m-am prins de ea; cel puţin,
acum, nu sunt singură aici!
— Spune ceva! l-am rugat în şoaptă.
În loc de cuvinte mă trase spre el şi mă îmbrăţişă. Poate că în clipa aceea
trăia şi el ceva asemănător, poate că în felul acesta încerca să mă ascundă şi
să mă pună la adăpost de propria-mi tristeţe, de neţărmurirea zdrobitoare a
nopţii din care se furişa în mine răcoarea; nu ştiu, dar mă simţeam mai bine.
Căldura altui trup şi o răsuflare fierbinte pe ceafă, da, Petr şi cu mine,
suntem doi pentru a înfrunta toate astea! Două creaturi plăpânde şi
neputincioase, doi aliaţi împotriva acestor întunecimi fioroase, împotriva
pustietăţii neantului şi a propriei noastre efemerităţi – înfruntăm toate astea
cu două suflări şi cu ecourile lor firave ţâşnite din piepturile noastre; sunt,
fireşte, arme fragile şi tragic de puţine în faţa unei asemenea superiorităţi
numerice, dar altele n-avem.
Şi, totuşi, – doi, suntem doi! îmi spun cu inima uşurată, Petr şi cu mine!
Din vremurile străvechi oamenii cred în anumite cifre, unora atribuindu-le
chiar însuşiri magice – tot felul de trei, şapte, treisprezece sau patruzeci – n-
am auzit însă să-i fi preocupat vreodată cifra doi. Şi asta, în ciuda faptului
că au doi ochi, două mâini şi două picioare, în ciuda faptului că orice viaţă
nouă se naşte din unirea a două trupuri de două sexe. De ce? Nu-mi pot
explica altfel această lipsă de recunoştinţă, decât prin aceea că pe atunci
asupra greutăţii cifrelor hotărau în primul rând preoţii sau vrăjitorii, şi
nicidecum îndrăgostiţii. N-au decât! Eu una, de la o vreme, recunosc în
exclusivitate aceasta cifră, e cifra miraculoasă a celei mai mari apropieri cu
putinţă, a dragostei pământeşti şi deci, şi a vieţii; tot esenţialul e cuprins în
ea, jur pe orice! Doi – e mai mult ca unu, dar totodată mai mult ca trei şi,
într-un anume sens, mai mult ca orice!…
Stăm aşa, de mult, lipiţi unul de altul, străjuiţi de cupola luminoasă a
cerului, şi ne încălzeam cu trupurile noastre; dragul meu, îi spuneam fără
cuvinte, iubitul meu. Aproapele meu, tu acel unic al doilea, unicul al doilea
cu putinţă! Mă gândesc la tine şi tremur pentru fiecare răsuflare a ta, pentru
fiecare picătură din sângele tău, pentru fiecare celulă a trupului tău! E un
simţământ uluitor şi minunat, până la înfiorare, până la teama permanentă
de a nu te pierde şi de a nu rămâne iarăşi singură, pentru că acum aş fi
singură altfel decât înainte de a te fi cunoscut; ţine-mă strâns şi nu mă mai
părăsi niciodată, fără tine n-aş putea să trăiesc pe această lume, aş înnebuni,
m-aş preface în pulbere şi m-aş risipi în neant! Tu, omul meu viu – cum să-
ţi spun eu ţie toate astea, cum să-ţi spun că nu te mai simt doar ca pe un
iubit, că eşti totodată camaradul meu, mă înţelegi, prietenul, fratele,
tovarăşul meu de drumeţie, că însemni pentru mine mai mult decât orice om
de pe faţa pământului. Mai mult decât părinţii, decât toate rudele şi toţi
cunoscuţii la un loc, mai mult decât eu însămi, şi am sentimentul că pentru
mine vei însemna întotdeauna mai mult chiar decât acel ce, poate, se va
naşte odată din noi…
Nu, nu, stop! Cred că asta nu e bine, e poate chiar un gând pervers, puţin
peste, nu-i aşa? – iar mie mi-e teamă că într-o bună zi voi fi pedepsită
pentru asemenea gânduri, mai bine nici să nu le exprim!
Şi, astfel, tăceam, tăceam şi-l percepeam în clipa aceea cu tot ceea ce
sunt. Am închis ochii şi mi-am oferit sânii buzelor lui, ia-i, sunt ai tăi,
înfruptă-te: leşin sub presiunea aceea stăruitoare şi te vreau, te vreau cu o
dorinţă cumplită, aproape dureroasă, şi neruşinată;
Ia-mă… chiar acum, aici, dacă vrei. Pe iarba asta jilavă, sub bolta
înstelată, să ne fie martore planetele!…
— Nu, Lu, să mergem acasă!…
Acasă! Cuvântul acesta avea o rezonantă stranie şi neobişnuită, dar
tocmai în clipa aceea am simţit pentru întâia oară că hardughia aceea de
casă, care la început mă respinsese cu răceala şi pustietatea ei neprimitoare
– începea deodată să devină un cămin adevărat. N-o vedeam, dar ştiam de
soarta ei. Arde în ea focul, în încăperile ei vaste şi înspăimântătoare se află
tot ce ne aparţine, între zidurile ei trăim, respirăm şi râdem – în sfârşit, am
găsit-o!
 Odaia mă întâmpină cu căldură, cu miros de lemn, în semiobscuritate –
numai focul proiecta pe plafon imagini tremurătoare. Petr încuie uşa de la
intrare şi când pătrunse în cameră, am întins braţele spre umbra lui. Ne-am
descoperit pe dibuite: mai întâi cu mâinile, apoi cu gura, cu răsuflarea, şi în
cele din urmă cu trupul.
— Mă vrei?…
Şi fără să mai aştept consimţământul lui, l-am tras pe canapeaua din
colţul cel mai întunecat al încăperii, şi, smucindu-l, l-am făcut să se
răstoarne peste mine. Nu s-a împotrivit. Şi din nou a început acel ceva nou
şi firesc şi pentru întâia oară, şi din nou acea trăire intensă, acel simţământ
de îndârjită duioşie, acea senzaţie de înălţare într-o spirală ce mereu se
strâmtorează, de zbor abrupt, şi de avântată încordare. Îl strângeam cu o
forţă desperată, de parcă m-aş fi temut să nu scape din încleştarea mea – ar
fi fost cumplit, de nesuportat – dar nu, cum ar putea, de vreme ce-i în
braţele mele şi-l simt adânc în mine şi-i aud vocea de aproape; vorbeşte,
vorbeşte, te rog, vreau să te aud, vreau să-mi aparţii în întregime, cu grai cu
tot! La început a fost ca un vis ţesut cu încetinitorul, o mişcare blândă, dar
de învăluire – bătăile ritmice ale valurilor ce se sparg la ţărm, amorţeala
timpului măsurat de două răsuflări – pe urmă totul se transformă într-un
galop din ce în ce mai accelerat, asemănându-se cu goana în direcţia
soarelui, spre o culme pe care vom ajunge şi vom poposi amândoi în
aceeaşi clipă spre a ne năpusti unul asupra celuilalt – de pe acum simt că
aşa va fi, că ne apropiem de ea cu fiecare fior… Şi din nou m-am auzit pe
mine – dar oare acesta e glasul meu – acel indescriptibil amestec de gemete,
suspinuri şi tânguiri prelungi ce-mi ţâşnesc din tot trupul, şi din nou
cunoscuta spaimă că nu voi rezista, că nu voi putea supravieţui acestei
intensităţi supraomeneşti, că trăirea aceasta depăşeşte limitele oricărei
capacităţi senzoriale, pentru că… pentru că era ceva prea puternic, prea
deplin, aproape insuportabil, mortal, poate că voi muri, dar nu-mi pasă, căci
nu voi fi singură în clipa aceea de grea cumpănă, pentru că el va fi cu mine,
în mine, şi vom muri unul în celălalt şi unul prin celălalt, şi de aceea
primesc, primesc asta… din trupul lui… Pe urmă, pe urmă însă am încetat
să mai respir, să mai gândesc şi să mai exist ca o fiinţă de sine stătătoare,
pentru că această fiinţă murise şi în locul ei era acum alta, pentru că eu nu
mai exist, ci existăm; şi timpul cască ochii mirat în faţa acestei răzvrătiri, eu
nu-i mai aud pasul tiptil, acel picurat ameninţător al secundelor, gata, nu
mai e, s-a zis cu el, pentru că nu mai suntem decât noi doi; nu mai percep
nimic şi totuşi… Când am simţit că şi el se apropie să mă ajungă din urmă,
am făcut un gest absolut inconştient, pe care până atunci nu mă mai
încumetasem să-l fac. A trebuit să se întâmple: i-am cuprins trupul cu
picioarele şi l-am lipit de mine cu o forţă înfiorătoare ca să nu fugă din mine
înainte ca actul să se fi consumat, ca… ca să nu mă lase iar singură în
pustiu, nu, azi n-aş fi în stare să suport acest lucru, nu mai pot, te rog, azi
nu! Şi pe urmă, nu din nou, ci pentru prima oară, da, pentru prima oară am
simţit izvorând din adâncul lui spre adâncul meu ceva ca o alinare ce
pătrundea în mine şi mă inunda, iar acum, acum strig şi-mi aud strigătul, e
strigătul dureros şi triumfător al groazei şi al bucuriei şi al uimirii în faţa
acestei înălţătoare pulsaţii, acum, şi în sfârşit acum, mă dăruiesc ţie toată şi
tu eşti tot al meu, acum, pentru întâia oară şi pentru totdeauna, acum şi încă,
şi încă, şi încă…
Ticăitul ceasornicului, o răsuflare, şi încă una, dănţuitul tremurător al
luminilor pe plafon – mă uitam acum la ele cu ochii deschişi: exist, trăiesc,
sunt în viaţă! Am supravieţuit. Conştiinţa revenea agale, de departe, în
scurgerea uşoară şi potolită a destinderii – sentimentul refluxului
binefăcător. Zăceam cufundaţi în el, muţi şi sugrumaţi de uimirea originară
– doi! Îl simţeam pe acel al doilea chiar lângă mine; respira cu capul lăsat
alături de capul meu, – se mişca şi mă atingea uşor cu degetele pe obraji.
Mă săruta pe gură, dar sărutarea lui nu mai întruchipa acum decât cuvinte
de duioşie şi mulţumire; le înţelegeam. Mă dăruiam lor în tăcere, fără să le
răspund; la început nici măcar nu m-am clintit de teamă să nu sperii şi să nu
gonesc murmurul sacru din mine, pe urmă i-am căutat cu degetele faţa şi
părul, nu, acum nu vorbi, nu vorbi despre ceea ce s-a întâmplat! Sălăşluia în
mine liniştea, o linişte luminoasă şi sonoră, tot trupul meu era acum liniştit,
vibrând supus în ultimele ecouri ale voluptăţii alături de trupul lui. Trupul
lui? Mi-e drag, întotdeauna şi în toate situaţiile, în primele semne ale
tulburării, în timpul îmbrăţişării, şi altfel, dar îl iubesc deopotrivă şi după
reflux; mi-s dragi în asemenea clipe atingerile lui, iar acum am nevoie de
ele. Chipul îşi pierde expresia crispată, e iar cunoscutul chip apropiat ce-ţi
insuflă atâta siguranţă, iar ochii din spatele sticlelor groase ale ochelarilor
sunt lizibili: iradiază din ei mândria masculului, se citeşte în ei recunoştinţa.
Dar parcă şi o nuanţă a vinovăţiei; mă înduioşează, chiar dacă n-o înţeleg –
ce fel de vinovăţie?
 — Mă duc să pun pe foc – se auzi vocea lui.
Mi-am ridicat capul şi l-am urmărit cu privirea; umbra trupului său se
apleca spre portiţa sobei şi alimenta focul; îmi plăcea în tresărirea aceea
strălucitoare. Am profitat de moment şi, în sfârşit, mi-am tras rochia de pe
mine. A băgat de seamă acest lucru şi, la iuţeală, s-a despuiat şi el până la
piele şi s-a aşezat lângă mine pe canapea. Chiar şi în semiobscuritate îl
vedeam cum îmi zâmbeşte. Cu o desperare prefăcută i-am arătat rochia de
coctail sfâşiată.
— Uite în ce hal e!
— Calm, fetiţo! Îţi cumpăr alta la primul iarmaroc.
Am râs şi mi-am întins oasele, cu mâinile împreunate sub ceafă – o fiară
fericită la culme în propria-i piele.
— Nu-i nevoie. În definitiv e şi vina mea. Ba, aş zice, în primul rând.
Sunt tare neruşinată, nu-i aşa? Şi unde mai pui că nici nu doresc să fiu altfel
– să ia dracul toate rochiile din lume!…
— Aşa, fetiţo, nici în rai n-a fost aşa ceva. Şi acum…
— Şi acum… acum mă simt ca bibilica străbună îndată după primul
păcat.
Mă prinse de coapsă şi mă zgâlţâi dojenitor.
— De unde poţi tu să ştii ce-a simţit ea după aceea? Ca să nu mai vorbim
de faptul că…
— Nu ştiu, îmi închipui! Ca să-ţi spun drept, am despre ea o părere foarte
bună! Primul păcat pe lume, şi de la bun început atât de senzaţional. O fi
fost o poamă bună. Nu crezi?
Râse de această idee şi strânse din umezi.
— Ştiu şi eu? Aş putea spune că a fost, dar asta e o chestiune de gust. În
definitiv a trăit în rai, într-un lux ca pe Riviera, şi, de bună seamă, nu i-a
lipsit decât acea unică… ştii tu… Eu, în imaginaţia mea – iertată-mi fie
comparaţia – o asemuiesc un pic cu tine: blondă, cu picioare lungi, cu o
superbă poponeaţă de muieruşcă faină şi… absolut pământeană. Şi
irascibilă. Şi al dracului de curioasă. Dar, oricum, faptul că a fost femeia
care a rupt şi a muşcat cea dintâi din fructul oprit al pomului cunoaşterii mi
se pare de o lipsă de logică fundamentală şi…
— Ce vezi tu nelogic în treaba asta? i-am curmat vorba pe un ton ofensat.
Dacă îţi închipui că brevetul cunoaşterii îl deţine în exclusivitate bărbatul,
atunci află că ai tras în bară, drăguţule. Te asigur că până la urmă ar fi făcut
asta şi fără ajutorul şarpelui! Dar continuă, te rog – cum a fost?
— Cum! Avea o minte ageră, abundând în fantezie; probabil că a fost o
excelentă parteneră pe vreme urâtă, jucăuşă, senzuală, în principiu raţională,
dar uneori trăsnită. Simpatia ta faţă de această fiinţă izvorăşte pesemne din
anumite asemănări…
— Fapt care mă măguleşte. De pildă?
— De pildă – ţie ţi-e teamă să nu-ţi scape ceva în viaţă şi ca să nu se
întâmple aşa, ai fi dispusă să săvârşeşti orice – chiar şi acel păcat originar.
— Se pare că da – am admis pe un ton blajin. Numai că pentru treaba asta
trebuie să fie întotdeauna doi. Dacă Adam ai fi tu, – atunci, fără să clipesc!
Dar tu?…
Pufni pe nas – semnul neînşelător că va încerca să dribleze.
— Eu? Cum să spun… De altfel, acolo, în rai, sortimentul de bărbaţi era
al dracului de limitat, aşa că…
— Nu te fofila, iubiţelule! Mie nu-mi scapi. Da sau nu?
— Păi da – suspină el bătându-se resemnat cu palmele pe genunchi. Şi
eu. Cu tine n-aş fi rezistat – exclus!…
— Şi fără mine? Vreau să spun… cu altă străbunică? Hai repede!
— Ce ştiu eu? Aş spune că alteia i-aş fi rezistat, ştii. Eu am un anumit
simţ al disciplinei. Omenirea, probabil, n-ar fi luat fiinţă dacă…
Şi din nou tăcere; din senin am devenit amândoi serioşi şi sobri. I-am pus
mâna pe spate, era lat, dar destul de slab, oase, piele, şi muşchi; am alunecat
cu degetul în jos peste vertebrele zbârlite, de parcă aş fi coborât nişte trepte,
şi mi-am lipit uşor pleoapele.
— Te simt şi-acum în mine – am spus după un răstimp de tăcere – eşti în
mine şi vei rămâne pentru totdeauna! Ştii asta?
Se aplecă, mă cuprinse cu braţele pe după umeri, şi în felul acesta mă sili
să deschid ochii. Nici în semiobscuritate nu-mi scăpă expresia lui, se uita la
mine grav şi cu o insistenţă cercetătoare.
— Ştiu, Lu – rosti în şoaptă – ştiu. Azi am fost foarte imprudenţi, dar
eu… Spune-mi, ce ţi-a venit, de ce-ai făcut asta?
Am clătinat din cap, încet, dar apăsat:
— Nu mi-a venit, Petr. Pur şi simplu am simţit că azi trebuie să se
întâmple, că aşa e bine şi că de-acum încolo nu te mai las niciodată să pleci
de lângă mine înainte… Pentru că… pentru că vreau să am cu tine un
copil… Dăruieşte-mi-l!
Am avut impresia că l-a scuturat o uşoară tresărire; buzele îi zvâcniră un
timp, dar nu izbuti să murmure prin ele un cuvânt desluşit. Apoi se întinse
lângă mine şi mă cuprinse toată: cu braţele şi cu picioarele. Mă cotropea cu
trupul lui şi-mi căuta gura, dar întrucât simţeam nevoia aproape chinuitoare
de a-i spune tot ce-aveam pe suflet, i-am luat capul în mâini şi l-am
îndepărtat.
— Nu, aşteaptă, lasă-mă să vorbesc – îi şopteam în obraji – trebuie să-ţi
spun! Să ştii, eu nu doresc copilul cu orice preţ şi cu orice bărbat nu, asta
nu… Îl vreau numai de la tine… din sămânţa ta, ca să fii tu, numai tu!
Vreau ca tu să-l trezeşti în mine, să crească în mine în linişte… şi să se
mişte… uite, aici… pune mâna, vezi aici se întâmplă… şi… pe urmă…
Mda, probabil că povestea o să doară, dar eu nu mă mai tem, pentru că
durerea asta o să fie pentru tine şi pentru că tu o să fii lângă mine şi-o să mă
ţii de mână, promite-mi! Nu, nu vorbi… Ştiu bine ce gândeşti – ţi-e teamă
că e prea devreme, fiindcă abia acum ne-am înfiripat aici şi încă nu vedem
ce va fi cu noi… Poate că ai dreptate, dar eu nu mai pot şi nu vreau să
aştept, încearcă să mă înţelegi… Şi să ştii, nu mă mai tem de nimic, decât
de un singur lucru: să nu ţi se întâmple ţie ceva rău… să nu te pierd. Înainte
a trebuit să fim raţionali şi prudenţi; acolo, la Praga, fără speranţa de a
obţine o locuinţă, ce ne-am fi făcut cu el? Şi ştii bine că am fost raţionali,
luni şi ani în şir am fost raţionali… În ciuda faptului că întotdeauna mă
apuca desperarea când trebuia să te smulgi şi să mă părăseşti înainte de a te
furişa în mine… Mi se părea cumplit, de o cruzime nefirească, şi
întotdeauna îmi părea rău pentru amândoi… Dar acum… acum nu mai
suntem nevoiţi, acum când avem un acoperiş deasupra capului, această casă
care ne adăposteşte… Ce importanţă are că e goală şi dărăpănată, că uneori
mă mai încearcă frica în ea, îţi promit că voi depăşi acest moment, îţi
promit… De altfel nici nu mai sunt în stare să-mi închipui că s-ar putea
naşte în altă parte decât aici, numai aici…
Pe urmă n-am mai putut vorbi, pentru că m-a făcut să amuţesc astupându-
mi gura cu buzele lui, şi din nou ne-am iubit, nu cu aceeaşi sete aproape
înspăimântată ca înainte, ci în deplină cunoştinţă şi cu o gingăşie voită,
mult, şi din nou fără întrerupere…
 Se ridică în picioare şi se duse să pună lemne în sobă, la întoarcere îşi
aprinse o ţigară şi se opri în faţa mea. Se uită la mine tăcut, îngândurat, apoi
dădu din cap şi în surâsul lui se citea sentimentul de uşurare al simplei
înţelegeri.
— Ai dreptate, spuse înviorat. — Ai dreptate. În definitiv, când se nasc
oamenii din reflecţii raţionale?
I-am răspuns clipind din gene: ştiam că totul e limpede între noi şi că
orice cuvânt în plus n-ar fi făcut decât să fărâmiţeze ceea ce simţeam
amândoi – întâmplă-se ce s-o întâmpla! Şi mă simţeam minunat, îmi venea
să chiui şi să zburd de fericire. Deodată, am sărit cu picioarele goale, pe
duşumeaua rece şi mi-am întins oasele.
— Şi… ştii tu ce-i grozav?
— Nu, ce-ţi mai năzări?
— Că acum în timpul „faptei”, nu mai trebuie să tăcem ca şoarecii în
cămară, şi că… în general, pricepi? E de-a dreptul senzaţional, nu crezi?
Pricepu şi faţa i se lumină de un zâmbet cald. În clipa aceea ne-am adus
aminte de felul cum înainte, în timp ce ne iubeam, eram nevoiţi să ne
îmblânzim şi să ne limităm manifestările vocale, pentru a n-o tulbura din
somn pe doamna Irma, gazda lui Petr, care dormea în spatele unui perete
subţire al odăiţei lui. Biata doamnă Irma! Era văduva prea timpurie a unui
medic dentist, o femeie cumsecade şi discretă, dar nici pe departe bătrână:
aş fi în stare să pariez că uneori ne auzea, chiar dacă amândoi ne stăpâneam,
din răsputeri, iar eu îmi înfundam faţa cu perna şi muşcam din ea. Cu toate
acestea nu ne reproşa niciodată nimic; Petr, în scrupulozitatea sa exagerată,
suferea cumplit din această pricină şi se ruşina în faţa ei, cu desperare.
Pssst! Lu, te rog, doamna Irma încă nu doarme! Iar acum – acum suntem
poate pentru prima oară cu adevărat singuri, da, singuri cu desăvârşire,
uluitor de singuri şi neînfrânaţi!… Conştiinţa singurătăţii, care întotdeauna
mă îngrozeşte, şi mă deprimă puţin, căpătase deodată pentru mine un
farmec fascinant. Şi în clipa aceea mă cuprinse o dorinţă sălbatică de a mă
despăgubi pentru chinurile şi renunţările de altădată, să eliberez dintr-o dată
din mine toate sunetele acelea înăbuşite, cuvintele care în decursul lunilor şi
anilor parcă mi-ar fi îngheţat în piept, şi – ce? Hai să ne răzbunam pe toţi
acei pssst, să-i răzbunăm aici pe toţi îndrăgostiţii din lume, ale căror
îmbrăţişări sunt nevoite să fie surdo-mute!
 L-am apucat de mână şi l-am tras spre fereastră; am deschis-o larg şi am
început să strig în noaptea de vară, peste freamătul pădurilor şi peste
clipocitul pâraielor – strigam şi chiuiam cât mă ţineau plămânii şi nu m-am
oprit nici în clipa în care pe chipul lui Petr am surprins o expresie de uşoară
teamă. Ridicol! Un timp se gândise, de bună seamă, dacă nu cumva mi-o
luase mintea razna, pe urmă însă îi căzu fisa şi îşi alătură şi el, cu poftă,
glasul glasului meu. Captivantă scenă: doi oameni, goi puşcă, un bărbat şi o
femeie, stând în faţa unei ferestre deschise şi zbierând într-un duet
desăvârşit, până la răguşeală, spre o beznă mută şi nepăsătoare!
— Stop, Kadlecová, un pic de consideraţie pentru cei din jur! îmi spuse
Petr rugător, în timp ce-mi adunam puterile pentru un nou strigăt-protest. O
să căpieze vulpile!
— Vulpile! am mai apucat să exclam, înainte ca el să izbutească să mă
smulgă de lângă fereastră: — Noapte bună, vulpilor! Noapte bună, fetiţe
roşcovane!
Dar acum, într-adevăr, stop, destul cu scrisul fetiţo, şi du-te la culcare,
mâine trebuie să moi rufele. Şi să te duci în sat după cumpărături şi,
Doamne, câte nu mai sunt încă de făcut…
 CAIETUL AL DOILEA

29 iunie

PLOUĂ, A ŞASEA ZI DE CÂND

plouă mărunt, dar cu o înverşunare neîmpăcată; de şase zile trăim iar
învăluiţi în nori, lumea de dincolo de fereşti se mistuie în ceaţă şi musteşte
de atâta apă, să te apuce nebunia, nu alta! Pâraiele se revarsă peste maluri şi
în albia lor se îngrămădeşte ceva ce aduce a cacao subţire, ce mai,
dezgustător! M-am umflat în pene atunci când am afirmat că încep să mă
obişnuiesc aici; această prematură declaraţie a fost făcută cu o gravă
uşurinţă şi era legată exclusiv de vremea însorită – ploile astea sunt în stare
să topească în om orice fărâmă de curaj şi să-l ucidă cu îndărătnicia lor.
Uneori am senzaţia că plescăitul neîntrerupt mă va scoate din minţi, dar mă
străduiesc din răsputeri să nu mă dau cu nimic în vileag.
De altfel, acest lucru se poate vedea din dispoziţia amândurora:
deocamdată, ce-i drept, nu ne certăm, ne menajăm unul pe celălalt cu o
scrupulozitate aş zice exagerată, dar într-o muţenie şi o tristeţe neobişnuite.
În timpul zilei ne foim prin casa neprimitoare şi toate ne cad din mână.
Suntem întemniţaţi, întemniţaţi de zidurile astea jalnice şi de umezeala
atotpătrunzătoare: o înfruntăm alimentând în permanenţă focul, dar şi aşa
ploaia ne îngrădeşte descurajator. Petr încearcă să repare broaştele de la uşi,
dar nu prea îi merge, când te uiţi azvârle sculele cât colo şi suflă, şi pufneşte
pe nas; eu încălzesc alte oale cu apă şi din nou spăl podelele sau şterg praful
prin odăile de la etajul întâi; amândoi ne dăm seama de inutilitatea acestei
trebăluieli, dar e mai bine să faci ceva decât să stai cu braţele încrucişate şi
să caşti ochii în ceaţă. Seara, ne aşezăm faţă în faţă la lumina fumegândă a
lămpii cu gaz, şi jucăm o partidă de mariaj în doi, dar curând ne ridicăm de
la masă şi ne înfofolim în plăpumile jilave. Din când în când, Petr iese afară
şi, pe urgia asta, dă târcoale casei de la distanţă. Nu ştiu de ce face asta, şi
n-aş putea spune că în asemenea momente înfăţişarea lui ar fi deosebit de
încurajatoare; o siluetă tristă, înfăşurată într-o manta impermeabilă şi cu
gluga trasă pe cap, se clatină printre zdrenţele de negură cenuşie, alunecă pe
pământul noroios şi cercetează cu desperare cerul acoperit: de bună seamă îl
roade faptul că treburile nu merg aşa cum le plănuise. Intră în odaie,
ochelarii i se aburesc de căldură, aşa că nu vede înaintea lui, smulge de pe
el mantaua udă, se ghemuieşte pe laviţa de lângă sobă şi tace ca o bucată de
lemn: din când în când smiorcăie din nas, omoară câte o muscă cicălitoare –
nu mă simt cu nimic mai bine, poate chiar mai rău!
— Ascultă – răsună glasul meu, spărgând cucernica tăcere – ce ne facem
dacă ploaia asta nu se mai opreşte niciodată?
Îmi răspunde cu un gest în gol şi nedefinit.
— Prostie – mormăie apoi morocănos – asta ar fi împotriva legilor
naturii. Odată şi odată trebuie să iasă iar soarele!…
— Numai că eu încetez să mai cred în această minune. S-a supărat, nu ne
mai iubeşte, nici pe noi, nici aceşti munţi. La Praga s-ar putea să
lumineze…
— Ei şi, n-are decât! Ce-mi pasă mie? se aude dinspre sobă vocea lui, de
data asta pe un ton mai violent. — Du-te pe urmele lui, dacă fără el nu poţi
exista!
Asta mi se pare a fi mult prea nedrept; pentru o clipă mi se taie respiraţia
şi ochii mi se aprind de lacrimi, am impresia că şi el îşi dă seama de acest
lucru, căci numaidecât îşi întoarce faţa într-o parte, scrâşnind înfundat. Îmi
încleştez dinţii şi trec totul sub tăcere. Ştiu ce înseamnă asta: până şi Petr
care – în opoziţie cu irascibilitatea mea permanentă – e amabilitatea şi
reţinerea personificată, are, din timp în timp, zilele lui negre. Apar fără
cauze exterioare de înţeles, manifestându-se printr-o muţenie şi o
depresiune psihică vizibilă, ce se transformă apoi într-o susceptibilitate
extremă; un zâmbet nu scoate din el în aceste zile şi-ţi insuflă chiar şi puţină
teamă: oare acesta să fie Petr, apropiatul, luminosul şi atât de înţelegătorul
Petr? În asemenea momente am sentimentul că răzbate din el o neîncredere
oarbă în tot ceea ce-l înconjoară, de parcă în aceste zile şi-ar pune pe nas cei
mai întunecaţi ochelari din lume; trăieşte cufundat cu îndărătnicie în el şi
mestecă în adâncul lui un fel de gânduri tulburi, în care nu mă lasă să
pătrund. Ai ceva? Nu, n-am nimic, ce să am? Şi, te rog, nu mă mai cerceta
atât!… Cel mai grav e atunci când se străduieşte cu desperare să nu-şi
exteriorizeze spleen-ul: încăpăţânarea lui fără sens, aproape
autoflagelatoare, de a-i menaja pe alţii, îl extenuează, dar să se dezbare de
ea nu-i în stare cu niciun chip. Am impresia că mă ia în seamă numai pe
jumătate, şi mai curând ca pe o povară, ceea ce mă mâhneşte şi mă intrigă
deopotrivă, dar arţagul meu înnăscut îşi pune, în asemenea zile, frâu şi
zăbale. În plus – probabil potrivit cunoscutelor legi ale perfidei cumulări de
nenorociri – îl mai supără şi nefericita aceea de măsea; şi din nou o alină cu
vodcă, pe care şi-a adus-o în taină odată cu cumpărăturile din sat, şi – colac
peste pupăză – e răcit zdravăn. Nu trece o clipă să nu se răspândească în
toată casa, ca un ecou surd, tusea lui hârâitoare. — Nu-i nimic, fetiţo, îmi
spune cu hotărâre, fii răbdătoare, trece şi asta, cum trec toate – dar totodată
simt că atmosfera se îngroaşă şi între noi se va produce unul dintre
incidentele periodice, pe o temă din cele mai meschine şi mai banale. Şi pe
astea le cunosc: îşi găsesc ventilele cele mai discrete, dar ştiu că se sting la
fel de repede, aşa cum au izbucnit, şi că abia după ele atmosfera dintre noi
se îmbibă iar de mirosul ozonului înviorător al împăcării.

30 iunie

Gata, a şi venit, şi, ca de obicei, a început cu toată inocenţa.

După-amiază l-am zărit prin fereastră pe Panocha: împingea bicicleta pe
drumul dinspre pădure şi de ghidon atârna, bălăbănindu-se, sacul lui de
pescar, doldora de peşte; apa curgea gârlă de pe el, dar, în rest, părea bine
dispus. Se opri în capul scării şi zbieră la noi cu vocea lui de taur:
— Hai, ce se-aude, mai trăiţi, sau v-aţi topit de-a binelea?
Vizita lui ne căzu bine, un timp am înjurat împreună vremea, nu v-am
spus eu că aici ploaia nu se încurcă? Toarnă cu nemiluita! În casă refuză să
intre, am zor, spuse, dar înainte de a da să plece, cu pasu-i legănat, scotoci
prin sac şi ne întinse două exemplare superbe de păstrăvi.
Păstrăvi-curcubeu, ţinu el să menţioneze cu semnificaţie. Pregătiţi-i
pentru cină, cu unt. Şi presăraţi-i cu migdale tocate, n-o să prididiţi să vă
lingeţi buzele! În cele din urmă veni cu o propunere ispititoare: spre seară
se duce cu soţia în oraş, la cinematograf, căci, vorba aceea, din când în când
mai trebuie omul să-şi scoată femeia în lume, ce-ar fi să mergeţi cu noi? Ce
se joacă nu ştiu, dar n-are nicio importanţă, cinematograful e cinematograf.
Eu şi-aşa adorm întotdeauna în timpul filmului!
 Am chiuit de bucurie – nimic nu-mi dorisem mai mult în captivitatea
noastră, decât un pic de muzică, un spectacol de teatru sau măcar un film –
şi am consimţit cu atâta entuziasm, încât, prin atitudinea mea, l-am pus pe
Petr în faţa unui fapt împlinit: într-un cuvânt, mergem şi chiar neîntârziat –
ce punem pe noi?
Până în sat ne-a dus Samson, în faţa căsuţei Panochilor am trecut în
Sportul lor demodat, care, sub povara a patru persoane adulte, mai-mai să-şi
frece burta de şoseaua desfundată. Pe nevasta lui Panocha o cunosc şi ne
îndrăgim deopotrivă. Nu ştiu ce-aş putea spune interesant despre ea: o
femeie de patruzeci de ani, rotofeie, nici frumoasă, nici urâtă, o mămică
bună la inimă, o bătrână cât se poate de echilibrată şi împăcată cu destinul
ei, îi place să râdă tare şi să-l boscorodească pe zgomotosul ei soţ – uite ce,
strigătele astea păstrează-le pentru şedinţă, poate mai asurzeşte vreunul de
urletele tale!
Se juca filmul lui Antonioni: „Blow-up”; îl văzusem la Praga în urmă cu
câteva săptămâni, dar aici l-am savurat şi mai mult – o adevărată desfătare
cinematografică! Până şi Panocha, în ciuda obiceiului său, nu adormi şi
rezistă până la capăt, iar la ieşire, chiar în foaierul cinematografului, se făcu
auzit atât de bubuitor, încât oamenii întoarseră capul după noi.
— Ei, şi-acum să mă lămuriţi şi pe mine – explodă el – l-a atins
domnişorica aia pe cetăţeanul ăla în tufiş, ori nu?
Panochová încercă să-l potolească, încetează, tată, ce-o să creadă oamenii
ăştia despre noi, dar intervenţia ei avu exact rezultatul contrariu.
— N-au decât să creadă ce poftesc – tună el şi fulgeră – fiecare gândeşte
ce vrea cu mintea lui, nu? Ei drăcie, pe banii mei am dreptul să ştiu ce şi
cum, şi nu mă las prostit de nimeni! Mai întâi, dacă nu mă înşel, zăcea
acolo, l-a văzut toată lumea, şi, deodată, focus-pocus, ia-l de unde nu-i; iar
şmecherul ăla cu aparatul, în loc să dea fuga după poliţai, juca tenis de unul
singur, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, şi, unde mai pui, că fără mingi
şi fără alea, cum le zice, rachete… şi gata, şlus! Ca la nebuni. Numai că mie
îmi place să fie totul clar.
Mărturisesc că zelul lui m-a amuzat uşor – şi fără pic de răutate –
subliniez acest lucru! – şi în timp ce maşina ne hurduca înapoi, spre munte,
am încercat cu foarte mult tact – lucru pe care, de asemenea, îl subliniez să-
i explic cât mai simplu mormăitorului Panocha, intenţia regizorului. Bietul
Antonioni a ieşit cam şifonat din povestea asta.
 — Uitaţi-vă, scumpă domniţă, – mă puse la punct, de data asta pe un ton
aproape împăciuitor – asta-i treaba lui, şi-l priveşte personal; dar dacă nu
ştie cum a fost de-a adevăratelea, atunci să se lase păgubaş şi să nu ia
oamenii peste picior! Cum adică, o dată l-a pocnit, pe urmă nu l-a mai
pocnit? Mă rog, să zicem că eu nu înţeleg, dar nici căzut în cap nu sunt…
Frumos ar mai fi dacă, la mine la fabrică, m-aş face numai că le dau
oamenilor salariul, şi, pe urmă, ciuciu. Mulţam frumos!…
În cele din urmă povestea se încheie cu un râs general – şi noapte bună,
data viitoare mergem iar împreună, poate c-o să joace ceva cu Marvan – dar
în timp ce ne strecuram cu Samson prin noroi şi prin burniţa întunecată,
răsună, ca din senin, vocea lui Petr. Nu-l vedeam la faţă, dar din tonul lui
sufla un vânt care mă îngheţa îmi spuse că lecţia oferită lui Panocha puteam
s-o păstrez pentru mine, a fost o atitudine de prost gust, aducând mai
degrabă cu înfumurarea şi…
Cuvintele lui mă jigneau cu atât mai mult cu cât în această privinţă aveam
cugetul curat; mă cunoaşte până într-atât, încât să-şi dea seama că acesta nu
e stilul meu! Comportarea lui mi se păru un atac direct la persoană şi într-o
clipită mi-a sărit muştarul. Cum? Înfumurare? A înnebunit? Cu alte cuvinte,
să-mi ţin gura chiar dacă am convingerea că sunt mai aproape de adevăr?…
Cum adică?…
Şi numaidecât se stârni între noi o ceartă violentă, din ce în ce mai
violentă, presărată de cuvinte înţepătoare. Vorbeam deodată, cu un exces de
politeţe cumplită, confecţionam maxime sentenţioase ultra-artistice şi
rosteam cuvintele cu vocea sugrumată, forţând-o până la răguşeală şi într-o
cehă exagerat de corectă – semn neînşelător că mânia începea să ne
întunece minţile!
Cu un calm suveran şi nesuferit, declară că într-o anumită măsură îmi
găseşte o scuză, această manie de a da lecţii altora fiind, de bună seamă,
pentru absolventele şcolii superioare de pedagogie, ceva tipic, mai bine zis,
o deformaţie profesională.
Împingea lucrurile prea departe! Nu putea să nu ştie că în felul acesta mă
provoacă la maximum, ticălosul! Am ripostat cu acelaşi calm., obiectând
că, tăcerea lui, pe care Panocha o putea interpreta foarte uşor ca pe o
încuviinţare a bolboroselilor sale hilare, n-a fost decât în aparenţă o
atitudine plină de tact, în realitate fiind de fapt o descalificare de esenţa cea
mai brutală, o lipsă de considerare bătătoare la ochi şi o îngâmfare deşartă;
că menajamentele lui faţă de părerile altora nu-s decât un biet formalism!
Cu satisfacţie am auzit cum, după această lovitură directă şi curată, omul
de lângă mine a şuierat printre dinţi, abia trăgându-şi răsuflarea; pe urmă
glasul lui se făcu din nou auzit: chipurile nu-i vorba numai de aspectul
moral al lucrurilor – aha, a şi început să devieze! – dar până şi nivelul
expunerii mele a fost chipurile, sub nivelul ideologic al filmului, iar din
penibila mea interpretare, de bucătărie, l-a apucat iar durerea de dinţi…
Au! Îmi venea să mor, să urlu, să-i dau cu ceva în cap, sau, cel puţin, să
sar din maşină în timpul mersului.
— Da, asta ar avea un efect aparte – dar perspectiva fleşcăraiei de pe
drum, prin care până şi Samson abia se strecura cu un strigăt de durere
tânguitor, şi ploaia îmbelşugată mă făcură în ultima clipă să mă abţin. Drept
care, setea mea de răzbunare crescu cel puţin în proporţie aritmetică; mi-am
ieşit din fire şi numai cu mare greutate am reuşit să-mi înăbuş plânsul.
Cum? Ce-şi închipuie dumnealui despre mine, în orgoliul lui de filozof? De
ce mai trăieşte cu mine dacă sunt atât de proastă?
Mă corectă pe un ton glacial: niciun moment n-a spus că sunt o proastă,
asta, chipurile, a fost adaosul meu, el şi-a exprimat doar serioase îndoieli în
ceea ce priveşte nivelul expunerii mele. Personal, vede semnificaţia filmului
– pe care, de altfel, îl urmărise cu un interes neprefăcut – în cu totul altceva.
Categoric, realizatorul filmului nu şi-a propus să bage spaima în mica
burghezie! Dar nu despre asta e vorba. Bineînţeles; recunoaşte dreptul
deplin al regizorului de a-şi exprima ideile originale şi propriile trăiri, oricât
de exclusive ar fi ele, dar în acelaşi timp el e dator să ţină seamă şi de riscul
neînţelegerii lor de către cea mai mare parte a spectatorilor, căci, la
cinematograf – e bine ştiut – nu se duc numai profesoare cu înflăcărare
artistică, ci şi oameni de felul lui Panocha.
Am bătut din palme, ostentativ:
— Vai, ce noutate! Şi asta ai descoperit singur, în unanimitate şi fără
nicio abţinere? Vrei poate să spui că judecata lui Panocha despre viaţă e mai
profundă decât… că, pur şi simplu, Panocha are dreptate?
— Desigur, mi-a replicat cu un dezgustător aer de superioritate, în felul
lui, are; şi dacă nu-s capabilă să pricep atâta lucru, e cu neputinţă să pot
înţelege până la ultimele consecinţe tocmai acest film; dar n-are rost să mai
discutăm, recunoaşte singur că această polemică alunecă din ce în ce mai
mult spre nivelul subsolului ideologic, transformându-se într-o harţă
deşartă, fără conţinut.
Şi, totuşi, am continuat-o în virtutea nu ştiu cărei inerţii şi cu o
nediminuată energie, chiar şi după ce am intrat în odaie, în timp ce mă
străduiam să încing soba ca să mă apuc de păstrăvii aceia nefericiţi. Îi puse
capăt Petr într-o criză de furie istovitoare, declarând că, într-un fel sau altul,
ceea ce am demonstrat eu, a fost performanţa unui snob cu calificare
intelectuală de provenienţă pragheză; chipurile, n-are nimic împotriva
intelectualilor, fireşte numai în măsura în care dispun într-adevăr de intelect
şi nu numai de măşti şi de proaste obiceiuri intelectualiste, în măsura în care
sunt intelectuali autentici! Îi preţuieşte mai mult pe cei de soiul lui Panocha
şi pe alţii ca el, decât pe semi-intelectuali!
Şi poc, punctul culminant al certei căpătă o înfăţişare aproape scenică, de
mare efect: mai întâi am pus mâna pe cei doi păstrăvi răposaţi şi i-am dat cu
ei în cap – aşteptasem cu nerăbdare să mă înfrupt din ei, dar acuma, na,
înghite-i singur! – şi, în acelaşi timp, i-am recomandat, să se ducă naibii şi
într-un anume loc al cărui nume nu prea se potriveşte pe hârtie, după care,
cu plânsul gata să dea în răscoale, am zbughit-o afară din odaie, m-am
năpustit în sus pe scara întunecoasă, am dat buzna în dormitor şi, trăgând
uşa în urma mea, am învârtit cheia în broască, de două ori. Zgomotul de uşă
trântită se revărsă în ecouri semnificative prin toată casa.
…Şi acum, de mai bine de un ceas stau cocoşată deasupra hârtiei şi rod
creionul chimic, stomacul îmi ghiorăie înfiorător – probabil o să mor aici de
foame – şi-mi vine să bocesc: imaginea păstrăvilor aflaţi cu un etaj mai jos,
îmi sugerează halucinant scenele unor ospeţe fantastice – dar nu, nici gând,
nu cedez! Din detaşarea timpului încep să văd încăierarea noastră în
adevărata ei lumină, îi văd meschinăria şi lipsa de semnificaţie, dar, oricum,
mândria nu-mi permite să bat în retragere.
Nu! În definitiv, el a început. Ah, Doamne, când oare… când!…
În sfârşit, aud pe coridor familiarul pas, apoi scârţâitul clanţei, un ciocănit
în uşă şi, în cele din urmă, şi o voce sugrumată. Aha – e aici!
— Ascultă, Lu, m-auzi? Deschide! Ştiu că nu dormi…
Tac şi-mi ascut urechile. După un scurt răstimp aud din nou:
— Hai, femeie, la urma urmei, toată povestea n-a fost decât o prostie.
Ceartă pentru un păr de capră… Mă rog, dacă aşa socoteşti tu că e bine,
fie… Să ştii însă, în privinţa miezului problemei mă menţin pe poziţie; în
schimb recunosc, cu pocăinţă, că azi, în mod cu totul excepţional, eu am
fost acela care a început! Gata – ce mai, eşti mai bună! Mea culpa!… Iar
dacă ai de gând să rămâi acolo, atunci închide cel puţin fereastra, nu de alta,
dar să nu-ţi lase gura apă din pricina mirosului de păstrăvi!
I-am fript şi i-am şi presărat cu migdale! Propun pax şi dacă vrei o
stropim cu vodcă! Ce zici?
Nu mai sunt în stare să mă stăpânesc. Şi, împotriva voinţei mele, încep să
zâmbesc; ia te uita, dumnealui încercă să-mi frângă voinţa cu păstrăvii aceia
nefericiţi, Satan! Dar şi-aşa, ştiu cum se va termina povestea asta: ştiu că
peste câteva clipe mă ridic şi mă duc să-i deschid, şi nici sărutul lui nu-l voi
evita, – dar mai ştiu că azi noi doi nu ne vom iubi: incidentele tulbură
întotdeauna ceva între noi, mi-e drag şi după aceea, dar în asemenea
momente nu tânjesc după îmbrăţişarea lui, după cum nici el nu tânjeşte
după a mea; nu ne numărăm printre îndrăgostiţii cărora cearta sau
încăierarea să le aţâţe dorinţa fizică sau pentru care incidentul să constituie
un suport cu efect afrodisiac… Şi totuşi, mai stau puţin şi amân
deznodământul, pentru a savura în voie grotescul meu triumf – încă o clipă,
şi încă una mai mică, dar când îi aud din nou glasul, sunt dezarmată.
— Spune-mi, Lu… tu ai observat că nu mai plouă? S-a înseninat, se vede
până şi Carul mare… Şi ştii, nici pe mine nu mă mai doare măseaua!…

4 iulie

Aşa este, e de necrezut, dar de trei zile soarele frige de pe un cer necrezut
de albastru, valea e inundată de razele lui până dincolo de crestele munţilor,
iar eu mă simt în această bucurie a luminii ca un mânz despriponit. Peste zi
e zăpuşeală, dar aici zăpuşeala nu e niciodată atât de istovitoare ca la şes,
pentru că valea e veşnic primenită de vânt sau cel puţin de o adiere uşoară;
e o căldură plină de prospeţime, care nu te moleşeşte. În timpul lucrului
cântăm amândoi într-un duet îngrijorător de dezlânat – Petr cântă atât de
fals, de-ţi vine să-ţi baţi copiii, nu alta, în schimb cu atât mai pasionat şi mai
gălăgios – nu arii înălţătoare din opere, ci nişte şlagăre răsuflate ce ne-au
mai rămas în minte de la Praga, ca de pildă acelea despre un fluture care şi-
a luat-o în cap… şi altele asemănătoare. Şi între noi vremea s-a mai
luminat, ne scăldăm amândoi într-o amoroasă idilă, rareori se întâmplă să
trecem unul pe lângă altul fără să ne sărutăm sau fără să ne mângâiem din
fugă, în rest, însă, trudim de iese şi untul din noi. Râdem mult şi ne aiurim
nevoie mare. Simţământul fundamental: totul e uşor şi parcă la îndemână!
Aş zice că oamenii de la oraş cu greu îşi dau seama ce rol important joacă
vremea asupra simţămintelor şi dispoziţiei lor, că, spre deosebire de noi, ei
sesizează asta cam în proporţie de douăzeci la sută, doar atunci stau şi
reflectează: — E cazul sau nu să-mi iau mantaua de ploaie?… Dispoziţia
lor depinde mai mult de ceea ce spun ziarele, radioul şi televiziunea; trăiesc
sub focul concentrat al cuvintelor, în ciclonul informaţiilor de zi cu zi, în
puhoiul zarvei şi vacarmului pe care nici nu le mai realizează, în inflaţia de
tonuri şi imagini, în încercuirea liber consimţită a cancanurilor şi a panicii
de scurtă durată, a necazurilor mărunte, a speranţelor şi micilor bucurii cum
ar fi, de pildă, atunci când fac rost de-o carne specială pentru un biftec
autentic, sau de un săculeţ cu lămâi. Nu sunt convinsă – îndeosebi în aceste
zile – că i-aş invidia. Aici se trăieşte prin definiţie altfel; mai liniştit,
oarecum mai tărăgănat, iar ziua parcă ar avea aici mai mult de douăzeci şi
patru de ore; informaţiile despre lume şi despre istoria ei contemporană
răzbat până la noi ca nişte ecouri de departe, subţiate şi strecurate parcă prin
pânza deasă a pădurilor, aşa că aici ele nu au acea insistentă şi
cutremurătoare rezonanţă a nemijlocirii din centrele populate. În schimb,
vremea are, în acest loc, o importanţă cu totul excepţională: încep să fiu
conştientă că dependenţa noastră de ea este, în mare măsură, aproape fatală,
ca, de altfel, a fiecărei fiinţe omeneşti de pe aceste meleaguri pustii – ca şi a
fiarelor din pădure. Acum e iulie, cum va fi oare la toamnă – la iarnă?

6 iulie

Ieri după-amiază ne-am căţărat pe una din cele mai apropiate coline, îi
spune Ostruzna1 şi povârnişurile ei fac cinste acestei denumiri; piscul ei
stâncos şi pleşuv e unul din puţinele înălţimi înconjurătoare ce oferă
ochiului o privelişte atât de deschisă în toate direcţiile. Munţi şi iar munţi;
păduri, coaste acoperite de pajişti verzi; şi tăieturile văii – una, două, trei, cu
neputinţă să le numeri, culori şi lumini şi umbre, nu, renunţ la orice
descriere, ar fi o încercare nu numai îndrăzneaţă, dar şi sortită dinainte
eşecului. Nu dispun de suficiente cuvinte pentru a zugrăvi multitudinea şi
caracterul variat al lumii ce se desfăşoară înaintea ochilor mei.
Petr stătea aşezat pe un bolovan, la câţiva paşi mai jos şi se holba la hartă
– inexplicabilă nevoie de a desluşi fiecare colină în parte, ca şi când
denumirea le-ar fi sporit cu ceva farmecul – eu stăteam în picioare, chiar pe
culmea dealului şlefuită şi netezită de vânturi şi ploi, şi tăceam, copleşită de
o emoţie sufocantă. Toate astea, ale tale vor fi, auzeam în foşnetul de
mătase, pe toate ţi le voi dărui, de mi te vei închina căzută cu faţa la
pământ! Nu, Ispititorule, nu voi cădea, şi aşa sunt ale mele şi în mine,
apage Satana! – de fapt eu nici nu cred în tine, eşti ridicol! Mai degrabă mă
întind pe spate şi mă iubesc cu omul acesta viu de lângă mine – aici în
bătaia soarelui şi a vântului, cu faţa la cer şi c-o piatră sub ceafă…

15 iulie

De la o zi la alta, încet, dar sigur, Moara vulpilor căpăta tot mai mult
aspectul unei aşezări omeneşti, prinzând viaţă, de parcă s-ar fi trezit dintr-
un somn de vrajă secular; iar învierea ei din morţi era însoţită de un scârţâit
de pilă, de lovituri de ciocan şi de tot felul de alte zgomote în toiul unei
activităţi febrile; prin încăperile surde ale casei se revărsau în cascade
ecouri de paşi şi de glasuri bărbăteşti.
În măsura în care vremea permite, mutălăul Tautze ne frecventează
aproape în fiecare zi şi, într-adevăr omul ăsta e pentru noi indispensabil:
amândoi ştim că, fără priceperea lui de meseriaş iscusit, cu greu ne-am urni
din loc, şi de aceea pur şi simplu îl răsfăţăm. Comportarea lui e la fel de
reţinută, îndeosebi faţă de mine, vorbeşte tot atât de puţin, iar atunci când se
învredniceşte să spună ceva, se adresează mai curând obiectului la care
tocmai lucrează, decât nouă; dar se pare că într-o anumită măsură Petr i-a
intrat în graţii, în calitate de ajutor: ba, mai mult, uneori îl lăsă să lucreze
singur şi numai din când în când mormăie morocănos şi-i smulge vereţaigul
din mână. De bună semnă, i-a căzut fisa că doctoraşul ăsta din Praga nu-i
chiar atât de netot pe cât pare, sau poate s-a lăsat înduplecat un pic de
înflăcărarea şi obedienţa lui de ucenic în timpul lucrului – cine ştie! O
remuneraţie precisă pentru munca lui refuză şi acum să stabilească şi, astfel,
în fiecare seară se desfăşoară în faţa casei o scenă pe care eu o urmăresc cu
voluptate: Tautze răsuceşte din cap întărâtat, se fereşte ca o fecioară
speriată, abordând o mină de om jignit, care, chipurile, ar vrea să fugă, şi
toată tărăşenia se termină abia atunci când desperatul Petr reuşeşte – tot,
chipurile, prin vicleşug! – să-i strecoare în buzunarul hainei sale jerpelite
câteva hârtii de zece coroane. E, bineînţeles, un joc cât se poate de stupid,
dar Tautze stăruie asupra lui, cu o încăpăţânare de-a dreptul comică.
— A luat – anunţă Petr triumfal, când se arată în odaie după această scenă
– fain!… Urzus, ursuz, dar e o adevărată comoară, pe loc aş intra la el ca
ucenic. Mâine ne apucăm de toaleta aceea, mi-a promis că mai vine cu un
pensionar care se pricepe la zidărie.
Şi aşa a fost – a doua comoară se numeşte Dont, Imrich Dont, cum a ţinut
el să mi se prezinte de la intrare şi e tot de naţionalitate germană. E mai
tânăr ca Tautze, şi se şi prezintă infinit mai bine. Iar într-o anumită măsură
ţine şi la aspectul său exterior; e limpede că se rade cel puţin de două ori pe
săptămână şi îşi piaptănă destul de des cu un pieptene ştirb, moţul de păr
cărunt ce-i cade mereu pe frunte. E un moşulică tare chipeş, şi, ce-i drept,
cu cât e mai vorbăreţ, cu atât e mai puţin activ decât fanaticul Tautze; dar şi
aşa face treabă berechet! Se pare că limbuţia lui îi calcă pe nervi
introvertitului Tautze, dar lui Dont puţin îi pasă de asta, e veşnic în apele
lui.
— Încă două-trei cărămizi şi closetul e fertig – îmi aduse la cunoştinţă
într-o cehă acceptabilă, în timpul gustării de la ora zece; şi, clipind glumeţ,
se grăbi să adauge: — O să tronaţi pe el, ca o regină!…
Această amabilitate în plus, nu mi-a făcut prea mare plăcere, dar am
primit-o surâzătoare. Dacă omul ăsta prezintă pentru noi vreun avantaj mai
substanţial, atunci el constă în primul rând în apetitul său de Gargantua e un
mâncău fără pereche. Cantităţile de mâncare pe care le consumă în decursul
unei zile de muncă sunt de-a dreptul uluitoare; din fericire, însă, nu-i deloc
mofturos, astfel că o catastrofă financiară iminentă, categoric nu ne
ameninţă. Dar, oricum, în zilele când e la noi în pensiune, am impresia că
frământ aluat de găluşte pentru un regiment întreg, şi mă dor mâinile de
atâta cât trag la malaxor. Petr pretinde că, trebuie să aibă, fără îndoială,
limbrici, altfel nu-i în stare să-şi explice voracitatea lui. În timpul lucrului
vorbeşte ori cântă, behăind ca o capră. Uneori simt aţintită asupra mea
privirea lui stăruitoare; calitativ am senzaţia că aduce cu privirea pe care o
acordă farfuriei încărcată vârf cu găluşti în sos tomat; de bună seamă am
devenit şi eu obiectul voracităţii sale generale, dar nu mi-e teamă că voi fi
vreodată nevoită să-i resping de pe mine mâinile sale cât cazmaua. E în
esenţă un om politicos şi – cu excepţia râgâielilor de după fiecare masă, fapt
considerat de el, probabil, a nu fi o necuviinţă în societate – are o
comportare aproape aleasă. Şi totuşi, sub privirea acestui om mă simt, aşa
puţin, ca o găluşcă unsuroasă din farfuria lui şi, cu o uşoară îngrijorare,
aştept momentul în care o să-şi înfigă furculiţa în mine.
În ciuda tuturor deosebirilor dintre ei, aceşti doi au totuşi ceva comun: şi
unul şi celălalt răspândesc în jurul lor un iz de capră destul de pătrunzător.
La început, înrudirea lor pur olfactivă nu-mi intra în cap, clar. Panochová,
această cronică vie a Jelenului zilelor noastre, m-a pus la curent cu toate,
până la cel mai mic amănunt.
— Scumpa mea – a râs ea cu poftă, auzind întrebarea mea – cum să nu
pută a capră, de vreme ce trăiesc amândoi în aceeaşi magherniţă cu
Dočkajova! Vrăjitoarea asta ţine grozav la capre; pretinde că laptele lor e
bun pentru boala de piept, dar mai cu seamă pentru a păstra tinereţea femeii.
Mă rog, povestea cu tinereţea nu prea-i merge, dar ce-i drept poftă de
bărbaţi are, afurisita, mereu!
Să reconstitui în minte chipul pomenitei erotomane nu era un lucru prea
dificil – Dočkajova, aha. Asta-i băbuţa aia izbitor de murdară şi gălăgioasă,
cu ochii străpungători şi cu cocul răvăşit, ca vai de lume – gata, acuma ştiu!
O dată la două zile mă duc după cumpărături la Metelka – magazin cu de
toate – mai bine-zis băcănie – ori la Taraba, măcelărie şi cârciumă sub unul
şi acelaşi acoperiş; şi acolo mă întâlnesc, faţă în faţă, cu mai toate figurile
de femei din tot Jelenul – nu de alta, dar alte prăvălii nu există în localitate.
Bineînţeles, aceste încăperi minuscule şi pipernicite nu servesc numai
pentru cumpărături, ci funcţionează şi ca un fel de bursă a noutăţilor şi
cancanurilor; nu domnesc în ele nici lipsa de personalitate, nici forfota
aceea grăbită, atât de tipice pentru marile magazine cu autoservire din
Praga. Aici e destulă vreme pentru taclale, toţi se cunosc între ei, până în
tainele cele mai adânci.
Îmi amintesc cum am păşit pentru întâia oară în dugheana domnului
Metelka: ţiling! se zbătuse deasupra capului meu clopoţelul de la intrare, şi
ciripitul gureş al femeilor se stinse ca prin farmec. Ia te uită, a pătruns
printre noi un venetic, psst! Şi dintr-odată m-am trezit sub focul concentric
al unor priviri – e drept piezişe – dar de o inimiciţie sfredelitoare; feţele lor
deveniseră pe neaşteptate gravuri în lemn, numai ochii rămăseseră vii. Aha,
citeam în ei, cât se poate de limpede, asta-i muierea doctorului acela trăsnit
din Praga, care locuieşte acum la moară, ţţţ, uitaţi-vă la ea, haimanaua
împopoţonată, umblă în pantaloni, ca hăndrălăii, şi îşi ascunde ochii cu
ochelari negri! Şi ce mânuşiţe, le-aţi văzut? Parc-ar fi una din alea de la
teatru, ce caută asta aici? În primele clipe m-am simţit stânjenită, aş zice
chiar îngrijorată, dar m-am stăpânit: doar n-o să mă apuc acum, de hatârul
lor, să mă îmbrobodesc ca babele şi să umblu în şorţuri înflorate, asta ar fi
curată şarlatanie, ar însemna să joc un rol fals, să fiu alta decât sunt, ca
dumnealor abia să mă dibuiască şi să mă ia peste picior! Mă înţelesesem
dinainte cu Petr asupra modalităţii de comunicare cu populaţia locală:
fireşte, e absolut necesar să ne apropiem de oameni, dar nu până într-atât,
încât să ne înecăm în vârtejul unor conflicte şi antagonisme de tot felul,
care, fără îndoială, pun în mişcare până şi un sat de munte atât de izolat, şi
să ne trezim, fără voia noastră, în vreo tabără bine delimitată – deci: în
niciun caz să nu adoptăm o atitudine distantă, de superioritate, ci o anumită
circumspecţie în relaţii şi în stabilirea de contacte şi, mai cu seamă, să nu ne
amestecăm, cu o impertinenţă zeloasă, în destinele unor oameni pe care nu-i
cunoaştem încă în asemenea măsură, încât să putem emite asupra lor o
judecată obiectivă. Cel puţin deocamdată, nu! Acum mă aflam la primul
examen: am salutat respectuos, să se vadă şi să se audă, dar fără ostentaţie
inutilă; comportarea mea a fost modestă, dar nu umilă, prietenoasă, dar fără
insistenţe supărătoare, şi procedeul a dat roade. La numai câteva zile după
aceea, gheaţa s-a spart şi limbile femeilor s-au dezlegat de la sine. Ardeau
de curiozitate şi se întreceau care mai de care cu bunăvoinţa lor. Ei, cum vă
place la noi? Mă rog, aici nu-i ca la Praga, deh, Praga e o fericire, şi ce, şi
behehe… Aveţi părinţii acolo? Şi fraţi, şi surori? Şi câţi ani aveţi? Eu nu v-
aş fi dat atât. Dar deh, la oraş femeile îmbătrânesc mai încet ca aici! Şi, mă
rog, ce-i găteşti omului dumitale?… Întrebările păreau absolut inocente şi
inofensive, dar eu simţeam, categoric, că ele erau menite să mă cântărească,
să mă scuture şi să mă verifice, ca la cadre; aş spune că nota finală a fost
cam de zece minus sau nouă – la toate fireşte, n-am făcut faţă sută la sută –
dar, oricum, e fain, cum ar zice Petr, e cât se poate de satisfăcător.
Cu fiecare zi ce trecea feţele acelea aspre, severe, şi prea timpuriu
îmbătrânite, ţâşneau la suprafaţă din anonimatul lor, îmi surâdeau şi se
topeau de amabilitate; azi, celor mai multe le pot spune pe nume, îmi sunt
apropiate, iar unele chiar dragi; dar nu-mi fac nici o iluzie că ar fi dispuse să
mă primească în rândul lor! Sunt veşnic pentru ele aceeaşi pasăre exotică,
aceeaşi mânuşiţă albă, acelaşi intrus, sau, pur şi simplu, un oaspete
temporar. De altfel, lăuntric, şi fără rezerve, nici eu nu mă pot număra
printre ele, ba, mai mult, nici nu încerc să ascund acest lucru; ar fi din
partea mea o minciună străvezie şi n-o merită – într-un cuvânt, mă aflu la
ele, în mijlocul lor, fără însă a fi de-a lor, cel puţin până acum nu, şi cine
ştie dacă voi fi vreodată!
Feţe şi nume: aceasta e doamna Bečičkova2 – un nomen omen perfect! –
de la ferma de stat: Vino să iei laptele de la noi, fătuţo! Lângă ea, molfăie,
cu gingiile ştirbe, Vranová, mamă a şapte plozi zdrenţăroşi şi soţia-martir a
celui mai renumit beţiv din Jeleni; surceaua de colo, în chip de femeie cu
ochii înfundaţi în orbite se numeşte Fogtová sau Fogtovka, cum i se mai
zice: se spune despre ea că din când în când, ar avea revelaţii divine, însuşi
preotul din localitate s-ar fi pronunţat că a fost hărăzită cu un dar aparte,
întrucât lui, în decursul celor treizeci de ani de activitate păstorească, nu i s-
a întâmplat ceva asemănător; la început Fogtovka m-a înconjurat cu o
dragoste creştinească, dar sentimentele ei s-au răcit în clipa în care a
constatat că n-am intenţia să frecventez slujbele duminicale de la biserica
satului, ca să nu mai vorbim de faptul că nu eram botezată: numai pentru
asta sunt, fără îndoială, în ochii ei, o candidată sigură la chinurile iadului.
Aş putea continua multă vreme cu această enumerare, dar, ajunge, la ce
bun?
Peste una, însă, nu pot să trec, şi aceasta e tocmai Dočkajová, zisă şi
Dočkajka: e pur şi simplu, cu neputinţă s-o ignorezi – pe scurt, e un tip
original! De altfel a fost şi cea dintâi care, nu numai că mi-a vorbit în
dugheana amintită, dar mi-a şi oferit ajutorul ei multilateral: De orice veţi
avea nevoie, să zicem, la curăţenie, veniţi la Dočkajka. Stau în ultima
cocioabă din marginea pădurii, chiar în drum spre dumneavoastră… Abia
acum îmi dau seama de faptul că şi la ea mă izbise mirosul acela puternic de
capră. Deşi e trecută, fără îndoială, de şaizeci de ani, e uluitor de sprintenă
şi vioaie, veselia ei merge până la exuberanţă, iar vocea ei aminteşte de
croncănitul ciorilor. În esenţă, e o inimoasă, dar şi a dracului de afurisită,
vai de acela care o asmute şi pică în raza de acţiune a gurii sale nestăvilite:
e măturat şi azvârlit în toate părţile, e blestemat, îngropat, şi acoperit de cele
mai fantastice sudălmi, dintre care unele neînţelese. Dočkajka s-a născut
undeva prin părţile de răsărit ale primei republici şi mânia îi aduce pe limbă
cele mai suculente expresii ale limbii sale materne. Ca femeie, însă, e
aproape slută, dar asta nu-i diminuează cu nimic sex-appeal-ul pentru un
anume tip de bărbaţi de o vârstă mai înaintată, ci dimpotrivă! — Eu am
magnet şi flăcăii au cârlig la mine, se face ea auzită, din când în când,
dezvăluindu-şi cu acest prilej, în hohotul ei de râs triumfător, cei doi canini,
singurii care i-au mai rămas; iar acei ce mă bârfesc, n-au decât să crape de
invidie şi să mă pupe în… — Numai dacă şi-l mai spală câteodată, şuşotesc
femeile, înţepător, în spatele ei. Tautze şi Dont convieţuiesc cu ea, de atâţia
ani, ca să zic aşa, în devălmăşie şi, de bună seamă, puţin le pasă că au
devenit ţinta unor bârfeli complicate şi a unor presupuneri neclare din
partea întregii obşti jelenite; doi amanţi bătrâiori ai unei nu mai puţin
bătrâioare amante, Doamne, ce-or mai fi în stare să facă doi moşnegi ca
ăştia? Cele mai numeroase dintre minţile populaţiei locale – aparţinând cu
deosebire sexului slab – sunt râcâite şi surescitate de imaginile monstruoase
ale unor orgii dezlănţuite, nedemne pentru nişte babalâci de seama lor, dar,
adevărul-adevârat e că nimeni nu ştie ce se petrece în realitate îndărătul
ferestrelor cocioabei sale dărăpănate – ca să nu mai vorbim de faptul că,
împreună cu cei trei „destrăbălaţi”, mai trăieşte acolo şi învechitul
pensionar feroviar Kreh, în vârstă de aproape optzeci de ani, dar acesta n-ar
fi chipurile, decât un tolerat al Dočkajkăi, din considerente sentimentale;
făcuse parte din garnitura precedentă a amanţilor ei pe care, cu excepţia lui
– i-a şi însoţit, unul câte unul, cu toată dragostea şi cu întristarea ostentativă
a văduvei multiple, la locul de veci. Kreh trăieşte oarecum retras şi numai
rareori iese din cocioabă; se spune că doarme în nişte perne fantastic de
murdare, în aceeaşi odaie cu şase capre, dar într-o mulţumire deplină. Anul
trecut a venit să-l viziteze fiul său mai mare, şofer de autobuze undeva în
partea de nord a ţării: văzând halul de mizerie în care trăia taică-su, ar fi
izbucnit în suspine amare şi aproape cu sila l-ar fi dus la el acasă, dar la
numai paisprezece zile după aceea bătrânul şi-a făcut din nou apariţia în
Jeleni. „Scumpii mei, îngăima el la tot pasul, femeia lui mă scotea din
sărite, gâşca, toată jiulica mă şicălea şi-mi spunea – la noi trebuie să te speli
în fiecare ji, şi ce credeţi că i-am jis.: fac şeva pe duşul tău, aşa i-am jis, ce,
vrei să mor?” Oamenii l-au ascultat cu zâmbetul pe buze, dar şi cu o
înduioşare chiar şi pentru ei neînţeleasă – bietul bătrân! S-ar putea spune că
văduvii înaintaţi în vârstă sunt specialitatea Dočkajovei: trăieşte cel puţin cu
doi deodată, dar, se vorbeşte că într-un trecut nu prea îndepărtat, ar fi locuit
la ea şi câte patru. Gurile rele pretind că-i jumuleşte de tot ce-au economisit,
că-i obligă să-i aducă acasă ultimul bănuţ, atât din pensioară cât şi din ceea
ce câştigă în plus, iar gurile cele mai rele încearcă să sugereze, cu un aer
misterios, că pe cei ce s-au ofilit de-a binelea şi, deci, nu mai sunt buni de
nimic – vrăjitoarea asta îi ajută aşa, un pic, să ajungă mai repede în lumea
drepţilor. Eu socotesc asta o născocire brutală şi grosolană. În jurul stingerii
din viaţă a bătrânului Sabata se spune că ar fi existat anumite neclarităţi de
natură să stârnească până şi interesul organelor de ordine publică, dar nu s-a
descoperit nimic. Dočkajka nu face niciun secret din faptul că doarme
laolaltă cu iubiţii ei, vorbeşte despre aceştia ca despre băieţii ei şi
întotdeauna în termenii cei mai frumoşi. „Băieţii mei au poftă de puţină
carne, domnule Taraba, n-ar strica dacă mi-aţi da o bucăţică mai moale,
căci, vorba ceea, cu dinţii niciunul nu stăm prea bine în casa noastră!… Şi-
apoi, dacă stai şi te gândeşti, oricare dintre ei ar putea să plece dacă ar dori,
de pildă, unul ca Dont, care, slavă Domnului, e încă un bărbat chipeş: ăsta i-
a călcat pragul Dočkajovei cu trei ani în urmă, în calitate de zidar, ca să-i
dreagă niţel tencuiala coşcovită; a cedat pe loc magnetismului erotic al
bătrânei şi de atunci n-a mai plecat din casa ei.
Se pare că, în magherniţa aceea dărăpănată de la poalele pădurii,
domnesc o armonie şi o înţelegere pilduitoare, că sub acoperişul ei nu
sălăşluiesc patimile, prejudecăţile şi discriminările – nici măcar de ordin
naţional – şi că băieţii Dočkajkăi nu se gelozesc între ei, ceea ce constituie
un lucru demn de remarcat, cu o menţiune aparte. Este, ce-i drept, o
societate curioasă, dar funcţionând fără cusur, un fel de azil erotic de
bătrâni, în care femeia-amantă îşi exercită puterea cu o suveranitate, pe cât
de legitimă, pe atât de nepărtinitoare. BineînţeIes, e o împărăţie a murdăriei
şi a dezordinei – din complicatul ei amestec de izuri şi mirosuri mă ia uşor
cu leşin, ori de câte ori sunt nevoită să calc frontiera acestei împărăţii, şi
niciodată nu-s capabilă să-mi birui greaţa ce mă cuprinde pentru a fi în stare
să beau ceaşcă de cafea pe care Dočkajka mi-o oferă atât de stăruitor – dar,
în definitiv, ce importanţă au toate astea, de vreme ce pe niciunul dintre
locuitorii acestui imperiu povestea nu-l stânjeneşte câtuşi de puţin? Banii
sunt adunaţi la un loc, în folosul tuturor. Dočkajka găteşte, uneori mai spală
şi rufele, şi, când se iveşte un ban în plus, se repede la oraş unde cumpără,
de la cofetarul ei, prăjituri şi două sticle de vermut dulce – cinjaua, cum
obişnuieşte ea să spună – frige o gâscă sau un iepure de casă, lângă carnea
de porc, şi organizează o serată. Ce se întâmplă la o asemenea serată nimeni
nu ştie precis. Până noaptea târziu răzbat din cocioabă zdrăngănitul sfâşietor
al ţiterei lui Tautze şi un glas tânguitor de femeie. Ia te uită, îşi şuşotesc
oamenii, cu indignare şi răutate, la Dočkajka e iarăşi panchet! Unii pretind
că organizatoarea panchetului dansează în faţa bătrânilor ei amanţi desculţă
şi cu părul despletit, spre a-i dezmorţi şi a le aprinde sângele pe cale să se
răcească. Alţii, înzestraţi cu o fantezie mai rodnică şi mai exuberantă, se
jură chiar că au văzut-o pe fereastră cam îşi stropeşte spectatorii cu leacuri
vrăjitoreşti, stoarse din ierburi şi buruieni fierte, după care începe să zboare
în faţa lor, călare pe o coadă de mătură. Fireşte, Panochova şi cu mine
considerăm treaba asta o născocire absurdă, care în urmă cu numai câteva
secole ar fi putut avea pentru Dočkajka consecinţe tragice; dar şi azi, când,
din fericire, nu-i decât o poveste dezgustătoare de natură să-i descalifice
mai curând pe răspânditorii ei decât pe cei afectaţi, pe mine mă irită şi mă
indignează la culme.
Când i-am povestit toate astea lui Petr, în timpul cinei, mi s-a părut că se
amuză copios, cel puţin la început; în cele din urmă, însă, a lăsat cuţitul şi
furculiţa pe masă şi, scârbit, a pufăit pe nări, cu putere.
— E de-a dreptul uluitor ce tâmpenii fantastice scornesc oamenii… şi,
totuşi, n-au destulă fantezie pentru a fi în stare să-şi imagineze că aceşti
bărbaţi singuratici o iubesc pe Dočkajka, la modul cel mai obişnuit. Şi ea pe
ei! Ce anume îi deranjează în toată povestea asta, pentru numele lui
Dumnezeu? Că nu stau să mucegăiască într-un azil de bătrâni sau că nu s-au
stins de tot ca bărbaţi? Dacă vrei să ştii, Lu… eu unul sunt mândru de ei!
Îmi pun însă întrebarea: de ce tocmai explicaţia cea mai simplă e pentru
atâţia oameni mai puţin acceptabilă decât tot felul de vrăjitorii şi farmece –
şi asta în secolul de graţie douăzeci. Te rog, lămureşte-mă, eu unul, pur şi
simplu nu pricep!
Am ascultat această erupţie a indignării – la el neobişnuită – în tăcere şi
cu o bucurie fără seamăn: pe urmă m-am aplecat peste masă şi am sărutat
buzele unui Petr care între timp se potolise.
— Eu nu pot să te lămuresc – i-am spus cu gingăşie – dar nedumerirea ta
îmi place şi în clipa asta îmi eşti nespus de drag… tocmai din pricina ei!
Eşti capabil măcar asta să înţelegi?…
 19 iulie

Şi totuşi sunt nevoită să mă întorc la cei trei: toate bârfelile şi toate

presupunerile acelea stupide n-au avut câtuşi de puţin darul de a tulbura
atitudinea noastră faţă de ei; ba, mai mult, aş spune, chiar, că aceşti oameni
sunt acum mai pe înţelesul nostru şi mai apropiaţi decât cei mai mulţi dintre
locuitorii Jelenului – şi asta, nu din motive pur utilitare, resping categoric
această idee!
Se pare că Dočkajka a simţit bunăvoinţa noastră şi nu ştie ce să mai facă
să ne fie pe plac; îmi spune cu duioşie fătuţă sau fata mea şi mă înconjoară
cu o grijă de-a dreptul maternă: să speli atâtea geamuri câte are hardughia
voastră – asta nu-i o treabă pentru matale, fătuţa mea, ai nişte mânuşiţe ca
brânza şi-i păcat de ele, când ai nevoie, trimite vorbă cu băieţii şi Dočkajka
vine în zbor, călare pe mătură!
Petr e pur şi simplu entuziasmat de moşnegii lui şi-i venerează, aproape,
fără niciun discernământ critic: în toate îi consultă, la modul cel mai serios,
şi cum spun ei, aşa rămâne. Nu iese din vorba lor. În fiecare seară, după
terminarea lucrului, îi pofteşte la un pahar de băutură tare, pe asta n-o
refuză nici măcar mutălăul de Tautze, în schimb la hărţuiala aceea
caraghioasă, din faţa casei, nu renunţă, şi stăruie asupra ei cu o încăpăţânare
îndârjită. E limpede că fără aceşti doi oameni lucrările de adaptare a casei ar
înainta cu pas de melc, sau chiar deloc, ştiu bine acest lucru; în ciuda
faptului că lui Petr nu-i place să stea de vorbă cu mine despre necazurile lui,
iar întrebările mele îşi găsesc răspuns doar într-un gest plictisit al mâinii.
Cred că are griji până peste cap: s-a dovedit, de pildă, că a obţine meseriaşi
de la oraş, nu este şi nici nu va fi atât de simplu, cum îşi închipuise el în
naivitatea şi lipsa lui de experienţă, ca să nu mai pomenesc de faptul că
suntem ameninţaţi şi de dificultăţi de ordin financiar. Ori de câte ori se
întoarce de la direcţie, nu e chip să stai de vorbă cu el.
— Ştii ce? îmi răspunde în cele din urmă – lasă treburile astea pe seama
mea, e destul că trag eu ponoasele. Auzi, dacă s-a mai pomenit aşa ceva,
chipurile, greutăţi obiective, hm… Apoi, una câte una, parcă trase cu
cleştele, ţâşnesc din el alte decepţii de tot soiul: — Aşa cum stau lucrurile,
de lumină electrică n-o să ne bucurăm prea curând. Trebuie să mai avem
răbdare. Şi nici cu instalaţia de apă perspectivele nu-s mai bune, mereu
lipseşte câte ceva, şi pentru anul ăsta oricum nu-i planificată…
Las aşadar totul pe seama lui, inclusiv problema financiară, dar pe chestia
asta mi-e conştiinţa ştirbită; neiniţierea nu are darul să-mi alunge grijile:
dacă tot ceea ce ne-am pus în minte, într-un moment de entuziasm juvenil, e
peste puterile noastre? Dacă toată povestea asta nu-i totuşi altceva decât o
extravaganţă romantică, aşa cum declarase Eva, într-o înduioşătoare
armonie cu soţiorul ei iubit, marele cugetător Evžen? Dacă dăm chics pe
toată linia şi va trebui să ne cărăbănim în altă parte – Dumnezeu ştie unde?
Dacă? Dacă… Dar dacă exagerez, căci, la drept vorbind, habar n-am de
nimic? Aşa că, las-o mai moale, fetiţo, cu defetismul ăsta prematur! Şi aşa
înfăţişarea lui Petr e de natură să mă neliniştească: mi se pare trudit şi
abătut – cel puţin, uneori; după terminarea lucrului, se închide sus, în odaia
lui – ce-o fi făcând acolo? — sau se duce singur în pădure şi hoinăreşte
până se lasă soarele în asfinţit. În asemenea clipe pot spune că aproape
urăsc această casă. Fără Petr mă simt în ea ca într-o celulă de închisoare şi
mă cuprinde un dor cumplit de toate şi de toţi: de mama, de tata, de Eva, de
cunoscuţi – şi aşa se face că mă încui în dormitor şi scriu scrisori – o ducem
minunat aici, dar îmi lipsesc mesajele voastre, scrieţi-mi mai des, scrieţi-mi
ce mai faceţi, cum o duceţi, şi ce mai e nou pe la voi – dar tânjesc şi după
animaţia şi freamătul străzilor pragheze, după mirosurile lor amestecate şi
nedefinite, după Oraşul Vechi, după arborii seculari de pe Kampa şi după
măsuţele de cafenea, după o muzică bună şi după o piesă interesantă,
după… Aş vrea să-mi birui tulburarea, să mă stăpânesc, dar e cu neputinţă,
dorul acesta e de nestăvilit, mă roade, mă macină, mă mistuie, îl trăiesc cu o
durere aproape fizică, e ca o piatră grea pe inimă, cu atât mai apăsătoare cu
cât nu i-o pot divulga lui Petr – căci asta ar însemna să-i dau o lovitură
perfidă pe la spate! De altfel, dorul de toate câte am pomenit e legat numai
şi numai de el, fără el nu vreau şi nici nu-s în stare să-mi imaginez nimic;
ştiu însă că dacă el n-ar fi aici, mi-aş lua numaidecât tălpăşiţa, chiar azi,
acum, la nevoie desculţă, în genunchi sau în patru labe ca un câine! Iar când
începe să se lase înserarea, e şi mai rău. Dorul e înlăturat de o frică teribilă
şi eu mă transform într-un sac îndesat de o teamă tremurătoare: casa se
umple deodată de umbre şi de sunete suspecte, ce mai, gata, au şi început să
mişune pe aici piticii, spiriduşii, ielele de spumă şi tot felul de alte dihănii
din basme, şi până şi cele mai comune obiecte din jurul meu prind viaţă şi
cască la mine nişte ochi cât cepele – ce cauţi tu aici, fricoaso, îmi spun
aceşti ochi, pleacă, fugi de-aici cât mai e timp! Huşşş! lăsaţi-mă în pace, nu
mă chinuiţi, ştiţi doar că trebuie să rămân aici. Se strâng în odaie, în
preajma sobei şi eu mă sperii de orice foşnet şi de orice scârţâit, ba chiar şi
de ecoul propriilor mei paşi, nu mă încumet să mă duc nici până la W.C. şi,
neavând încotro, nu-mi rămâne decât să fac pipi într-o uriaşă oală de noapte
din porţelan, pe care am descoperit-o în hambar; din anii copilăriei n-am
mai stat pe un asemenea tron, mi-e ruşine din pricina lui şi-l scot afară în
mare taină, ca Petr să nu-l vadă. În sfârşit, pasul lui, îmi adun repede
puterile să-i ies în întâmpinare, şi: ahoi, gaiţo! Tu m-ai aşteptat? Nu trebuia!
În timpul cinei e de obicei tăcut, aş fi în stare să pariez că habar nu are ce
mănâncă, şi treaba asta mă jigneşte profund. Când privirile noastre se
întâlnesc, faţa lui se împodobeşte la iuţeală cu un zâmbet tăcut, sforţarea lui
e bătătoare la ochi, eu i-o plătesc cu aceeaşi monedă, dar amândoi ştim prea
bine ce avem pe inimă; iar această lipsă de sinceritate, de-o parte şi de alta,
nu ne aduce niciun folos!
— Ceva nou? încerc eu să întreb cu discreţie, ori de câte ori se întoarce
de la oraş.
— Nu prea, Lu – mormăie plictisit, ocolindu-mă cu privirea.
Nu ştiu de ce, dar pe măsură ce trece vremea, mă cuprinde tot mai mult
simţământul deprimant că oamenii de la direcţie, acei factori competenţi,
privesc proiectul nostru cu o neîncredere crescândă… Ba, mai mult: că
înflăcărarea lui Petr are mai curând darul să-i stânjenească decât să le
impună, că-l socotesc, de bună seamă, un visător steril, un ţicnit iremediabil
sau un fantast suspect – unde s-a mai pomenit una ca asta: un doctor în
filozofie să vrea să facă pe cârciumarul! Într-un cuvânt, sunt încredinţată că
această iniţiativă, prin însăşi ciudăţenia ei, le tulbură digestia şi îi şi
înspăimântă puţin! Bineînţeles e numai o impresie şi o presimţire
nebuloasă, dar de pe acum eu mă gândesc la ei cu un fel de pornire
răutăcioasă.

26 iulie

Azi e ziua onomastică a mamei, e sfânta Anna şi eu am uitat să-i trimit o

scrisoare de felicitare, îmi pare rău, dar în ultimele două zile am avut numai
necazuri. O să îndrept această greşeală, scriindu-i chiar acum o scrisoare
lungă, în care o să-i spun că aici curge numai lapte şi miere, soarele ne
răsfaţă de dimineaţă până seara cu razele lui mângâietoare. Totul merge
strună, o duc ca în rai şi aşa mai departe…
Pun destul preţ pe instinctele mele, adeseori ele s-au dovedit a fi
îndreptăţite, iar presimţirile mele neclare s-au adeverit, în bună măsură,
chiar şi alaltăieri când, pentru prima oară de când ne aflăm aici, ne-am trezit
cu un fel de inspecţie inopinată de la direcţia spaţiului locativ.
Trei bărbaţi, îmbrăcaţi orăşeneşte, cu nelipsitele serviete la subţioară, au
descins dis-de-dimineaţă dintr-o Volgă de culoarea verde a mazărei şi, unul
câte unul, au urcat treptele de la intrarea principală. Din fericite, nu ne-au
surprins în starea de neglijenţă matinală, dar, şi aşa, nu ne-au scutit de
tresărirea mirării. Ca să-mi ascund încurcătura, i-am poftit, îndată ce s-au
produs prezentările, la o cafea. Au refuzat-o. În general, arborau – cel puţin
aşa mi se părea mie – o mină extrem de încordată; mă rog, conaşilor, nicio
pagubă, voia dumneavoastră, iar dacă vă închipuiţi cumva că vreau să vă
influenţez cu această cafea, atunci binevoiţi a afla că vă puteţi pune pofta în
cui!
Îi urmăream de la distanţă şi nu-mi plăceau câtuşi de puţin.
Aproape toată dimineaţa s-au învârtit şi s-au sucit bătând în lung şi-n lat
clădirea şi acareturile, au cercetat, au iscodit şi au adulmecat totul, au
ascultat explicaţiile lui Petr cu nişte feţe rigide şi inexpugnabile,
încuviinţând sau clătinând din capetele lor nespus de importante; din când
în când notau câte ceva în carnetele lor de însemnări şi bineînţeles se
exprimau numai în cuvinte nebuloase care să nu-i angajeze cu nimic.
Aveam impresia că se comportă, un pic, ca nişte nababi, dar asta s-ar putea
să fi fost din pricina pornirii mele anticipate. Nu mi-a scăpat din vedere nici
iritarea lui Petr – sta lângă ei ca un elev de liceu surprins asupra faptei,
obrajii îi ardeau, şi asta mi se părea o atitudine nedemnă din partea lui şi mă
făcea să fiu aproape furioasă pe el.
Înainte de a se urca din nou în Volga lor, au stat mult de vorbă cu el în
faţa casei, astfel că n-am auzit niciun cuvânt din cele ce discutau; deodată,
însă, unul din ei – aş spune că era cel mai în vârstă şi cel mai puţin crispat –
a venit la mine în odaie şi mi-a cerut o ceaşcă de ceai. Vă rog, cu mare
plăcere! Mi se prezentă cu o curtoazie de modă veche: Pomajzl;
comportarea lui era în general binevoitoare: în timp ce vorbea, se sufoca, de
bună seamă suferea de un astm cronic, şi veşnic îşi ştergea cu batista fruntea
jilavă. Se înţelege că am profitat de ocazie şi l-am luat la întrebări; fireşte,
cu discreţie.
— Hm, cum să vă explic eu dumneavoastră toate astea! îmi spuse el cu o
voce şuierătoare, în timp ce învârtea linguriţa în cana cu ceai. — Eu unul vă
înţeleg, dar încercaţi şi dumneavoastră să înţelegeţi problema din punctul
nostru de vedere! Nu trebuie să vă mire prudenţa noastră, căci nu-i chiar
atât de simplu să îneci atâţia bani aici, într-o vale pustie ca asta. Cine poate
să-şi ia o asemenea răspundere? Cine ne poate da garanţia că, de bine de
rău, treaba o să meargă? Hrrr? Hrrr! Domnul doctor are ochi prea mari, şi,
mai cu seamă, multe pretenţii, are fantezie şi e animat de cele mai bune
intenţii. În schimb îi lipseşte, cu desăvârşire, experienţa în activitatea
hotelieră, şi asta nu poate nimeni tăgădui. Nu vreau să spun că ne-am lăsat
păcăliţi de elocvenţa dumisale, nu, am fost însă de acord – şi mai cu seamă
eu – să-i dăm prilejul să încerce, dar atâta timp cât nu se va dovedi că treaba
merge şi că banii investiţi vor fi recuperaţi, nu vă puteţi aştepta la prea
multe din partea noastră! Vă rog să nu vă supăraţi… Noi îl sfătuim să fie
modest, cel puţin la început, şi vă asigur că avem faţă de dumneavoastră
cele mai bune intenţii! Dacă afacerea prinde, n-o să ne uităm la un bănuţ în
plus şi veţi căpăta absolut totul, chiar şi acel music-box, despre care
dumnealui ne vorbeşte de pe acum cu atâta înflăcărare; deocamdată, însă,
vă putem oferi numai strictul necesar. Da… Dar dumnealui nici nu vrea să
audă de aşa ceva, şi-o ţine într-una morţiş cu: daţi-ne, daţi-ne! Dacă doreşte
să-şi înece în povestea asta proprii bani, aşa cum, de altfel, a şi început să
facă, n-are decât, noi nu-l putem opri, chiar dacă, personal, nu l-aş sfătui;
noi însă… ştiţi… nu administrăm propria noastră avere şi de aceea suntem
nevoiţi să procedăm cu spirit de răspundere! Entuziasmul e un lucru
minunat, scumpă doamnă, dar, luat în sine, nu-i nici pe departe îndeajuns
pentru câştigarea unei cauze; cu entuziasmul se poate da şi faliment…
Amuţi istovit de atâta vorbă şi sorbi din cana cu ceai…
Îl ascultam cu toată atenţia, uşor înspăimântată, dar cu stăpânire de sine:
vasăzică aşa stau lucrurile; dar, mă rog, în definitiv pot fi bucuroasă că în
felul ăsta mai aflu şi eu ceva; e, ce-i drept, glasul unei minţi rigide dar,
oricum, într-un fel, mă linişteşte. Continuaţi!
— Uitaţi-vă – reluă numaidecât, arătând cu un gest molatic în jurul lui –
valea aceasta e ruptă de toate drumurile turistice, e o adevărată Fundătură la
capătul pământului, nu-i aşa? Ce le puteţi oferi aici vizitatorilor – în afară
de frumuseţile naturale, care, de altfel, se găsesc din belşug în toată
Sumava? Spuneţi, ce? Ca să nu mai vorbim de căile de acces… şoseaua
până în sat mai e cum e, deşi, între noi fie spus, e o ruşine, dar ce să mai
zicem de drumul din sat încoace! După părerea dumneavoastră, câţi turişti
ar fi dispuşi să rişte şasiul maşinii ca să ajungă până aici zdruncinaţi de
drumul acesta desfundat? Păi, vedeţi? Atâta timp cât satul şi administraţia
silvică nu-l vor cârpi, de bine de rău, eu unul, mă îndoiesc, da, mă
îndoiesc!… Mai departe: cine ne garantează nouă că într-o bună zi nu vă
plictisiţi de povestea asta şi nu spălaţi putina – aşa cum de altfel, au mai
făcut-o alţi doi înaintea dumneavoastră? Aha! Da, înţeleg, îmi dau seama că
aceste reflecţii nu vă sunt pe plac, şi nici nu văd de ce v-ar fi, dar noi…
Cum să vă spun… ştiţi, aici nu se îmbogăţeşte nimeni cât ai bate din palme:
îndrăznesc să vă spun asta dintr-o experienţă îndelungată, eu, Pomajzl,
bătrânul şoarece de birou, veşnic cu creionul şi hârtia în mână! Credeţi-mă!
În sfârşit, am prins curaj şi i-am explicat că pe noi nu ne interesează
câtuşi de puţin să ne îmbogăţim, vă asigur că nu dorim altceva decât să
trăim aici omeneşte, pentru că ne sunt dragi aceste locuri, şi ne vom strădui
să facem totul ca şi oaspeţilor noştri să le placă aici, să se simtă la noi
printre prieteni adevăraţi, care nu urmăresc să-i jumulească; să se simtă
altfel, mai bine, decât acolo unde omul se gândeşte numai la acumulare şi
profit, vrem, ca să zic aşa, să promovăm ospitalitatea în sensul originar şi
adevărat al cuvântului şi cred că ştim cum să procedăm pentru a izbuti, în
ciuda faptului că, deocamdată, nu avem destulă experienţă în acest
domeniu… Ar fi totuşi păcat ca un loc atât de frumos, cum e această vale,
să rămână veşnic nepopulată, şi asta, îndeosebi pentru faptul că pe Sumava
sunt prea puţine hoteluri, ceea ce constituie, de bună seamă, principalul
motiv al neexploatării ei turistice…
Eram uimită în sinea mea de propria-mi elocvenţă, luptam cu înflăcărare
pentru visul nostru comun – vorbea din mine Petr – şi mi se sugruma
gâtlejul de emoţie; la un moment dat am avut impresia că preopinentul meu
a simţit acest lucru. Mă ascultă cu atenţie, ba, mai mult, dădea din cap
aprobator, arătându-şi ţeasta pleşuvă, probabil că efuziunea mea îl
impresiona plăcut, poate îl şi înduioşa un pic, dar mă îndoiesc că avea şi
darul să-l convingă.
 Sorbi restul de ceai, îşi şterse fruntea de sudoare şi se ridică de pe scaun
anevoie.
— Mda, fireşte – rosti într-o şoaptă sâsâită – nimic de zis, de frumos e
frumos aici, dar numai cu frumuseţea omul nu se hrăneşte, şi apoi, nici n-ar
avea unde să doarmă, nu-i aşa? Nu va supăraţi că vă spun toate astea! Dar
să ştiţi de la mine, dacă vreţi să faceţi faţă, trebuie să învăţaţi multe lucruri
în această branşă, să vă daţi şi examenele cuvenite; în sfârşit, asta n-ar fi
cine ştie ce, doar sunteţi oameni deştepţi şi cultivaţi… Eu vă ţin pumnul
strâns, ca să reuşiţi… şi dacă ar fi să vă dau un sfat personal, v-aş spune să-l
ţineţi niţel în frâu pe încăpăţânatul dumneavoastră, ca să fie mai modest cu
pretenţiile, şi mai cu seamă, să dea dovadă de înţelepciune! Să-şi scoată din
cap castelele din Spania. La început o cârciumă ca lumea, cu alte cuvinte
prosperă, şi pe urmă om vedea, hrr, hrrr!… Vă mulţumesc mult de tot
pentru ceai, a fost bun, şi dacă afacerea dumneavoastră izbuteşte, o să vin
din când în când să beau câte un ceai, căci, din păcate, medicii ăştia ingraţi
mi-au interzis alcoolul cu desăvârşire şi odată pentru totdeauna…
Îmi întinse o mână moale şi umedă, făcu o plecăciune curtenitoare şi
porni spre uşă; în prag, însă, se opri, ca şi când, pe neaşteptate, şi-ar mai fi
adus aminte de un lucru important.
— Încă ceva – spuse cu un aer complice, înăbuşindu-şi glasul într-un
zâmbet ce trăda o uşoară vinovăţie. Cred că n-ar strica dacă domnul doctor
ar renunţa la gambeta lui şi ar lăsa-o acasă, măcar atunci când vine la noi, la
direcţie, hrr, hrrr… Ştiu, e o prostie în fond, dar oamenilor nu le face o
impresie prea bună, credeţi-mă, – şi… vă rog să nu mi-o luaţi în nume de
rău.
Hm… În ciuda faptului că nici eu nu suport monstruozitatea aceea pe
capul lui Petr, totuşi, sfatul acesta, desigur bine intenţionat, avu darul să mă
întărâte: în definitiv ce-i priveşte pe ei? Ce are comun pălăria tare cu ceea
ce vrem noi să demonstrăm aici? Vasăzică asta îi deranjează pe babalâcii
ăştia hodorogiţi! N-am clintit o geană, dar când uşa se închise în urma lui,
am scos cu voluptate limba de-un cot, în direcţia în care dispăruse acest
pedant încuiat!
Numai că – până să apuc s-o bag înapoi în gură, în prag îşi făcu apariţia
Petr, care se holba la mine, înmărmurit: nu mă întrebă nimic, obrajii îi
ardeau de emoţie şi era foarte grăbit. Mă încunoştinţă, pe scurt, că trebuie să
plece cu ei la direcţie ca să trateze ceva important, şi nu ştie când o să se
întoarcă şi… iartă-mă. Şi scumpa mea, şi te pup, şi ahoi!
În clipa următoare în faţa casei se auzi portiera Volgăi închizându-se
zgomotos, motorul începu să duduie, iar eu m-am trezit din nou singură cuc
în casa asta pustie: bătrâneii noştri nu trebăluiau astăzi, sosirea neaşteptată a
funcţionarilor de la oraş îi făcuse să se răzgândească şi să-şi ia tălpăşiţa.
Ştiam dinainte ce avea să urmeze: mai întâi o plictiseală cumplită,
multiplicată de sentimentul părăsirii şi al inutilităţii, care, încetul cu încetul,
dar neînduplecat şi fără milă, se transformă în obişnuita melancolie, dublată
de un fel de dor universal. De, ce să-i faci, trebuie să rabd, şi basta, – numai
de-ar veni înapoi pe lumină!
După masa de prânz am rătăcit prin casă, pe urmă, plictisită, m-am dus în
sat după nişte cumpărături absolut inutile, numai aşa ca să mă aflu în treabă
şi să scap pentru câteva ceasuri de singurătate, adică de mine însămi.
Ciudat: abia aici am constatat, cu stupoare, că nu sunt deloc tipul solitarului,
aşa cum credeam uneori despre mine, pe când mă aflam la Praga; că numai
rareori suport singurătatea, exclusiv în momentele de relaxare spirituală, dar
şi asta numai în preajma unor oameni vii, şi, înainte de toate, atunci când
mă decid eu singură pentru ea. Fără aceste condiţii atenuante, singurătatea
mă deprimă, iar asta de aici e, pur şi simplu, ca greutatea apăsătoare a
pietrei de mormânt; calitativ şi cantitativ e atât de diferită de cea citadină,
încât nici nu ştiu cum să mă descurc cu ea…
Mda, în fond ce-o să se întâmple, o să cumpăr şi eu măcar un pachet de
chibrituri, şi o sticlă de ulei vegetal, şi n-o să renunţ aici la taifasul cu
femeile din dugheană.
În primele ore ale după-amiezii prăvălioara era pustie, am cumpărat
câteva lucruri inutile, după care, cu sacoşa pleoştită am hoinărit prin sat fără
nici o ţintă. Până la urmă am trecut chiar şi pragul bisericii: o construcţie
aparte, toată din lemn, întunecoasă şi de o sobrietate posomorâtă,
neasemănându-se prin nimic cu acele bisericuţe săteşti, vesele, sclipind de
albeaţă sub turlele în formă de ceapă, pe care le cunosc din Cehia de
miazăzi. Până şi în această după-amiază fierbinte de iulie domneau în ea
răcoarea şi semiîntunericul. Am stat un timp pe băncile aspre, necizelate –
până şi biserica era acum pustie – şi am rătăcit cu ochii pe zestrea-i
sărăcăcioasă; pe urmă însă, a pus stăpânire pe mine tristeţea, şi am ieşit cât
mai repede la soare.
 Afară, zăpuşeală încremenită, lumină şi umbre – de undeva, tăcerea era
tulburată de uguitul porumbeilor, iar de departe răzbătea până aici
scrâşnetul tânguitor al ferăstrăului circular, glasul caracteristic al acestor
meleaguri!
Încotro? Atenţia îmi fu captivată de cimitirul din localitate, mai bine-zis
de cimitirul-miniatură: se răsfira pe o întindere de câteva zeci de metri
îndărătul bisericii şi în jurul zidului său mărunt, pe jumătate surpat, nişte
molizi înalţi făceau un fel de gardă de onoare. Mi-am aruncat mai întâi o
scurtă privire peste zid, apoi m-am încumetat să pătrund, în liniştea lui sacră
prin portiţa întredeschisă şi la fel de dărăpănată: mă înghiţi pe neaşteptate o
muţenie adâncă, şi deodată am început să mă simt în postura intrusului
neobrăzat. Hm, căsuţa aceea părăginită, lipită de zidul din fund, a fost
probabil cândva morga cimitirului; mă treceau fiori ca de gheaţă prin tot
corpul, deşi ştiam prea bine că de multă vreme nu se mai făceau aici
înmormântări. Cimitirul e degradat prea din cale-afară, mormintele se
îneacă încetul cu încetul sub buruienile şi tufişurile atotcotropitoare, crucile
de fier, de la căpătâiul lor sunt înclinate sau complet răsturnate, iar literele
de aur înscrise pe plăcile de tablă neagră au fost spălate de ploile torenţiale,
în asemenea hal, încât abia mai pot fi citite. Vanitas vanitatum! Păşeam
printre morminte, într-o dispoziţie oarecum elegiacă, mă impresionau până
la înduioşare aceste vestigii lăsate pradă uitării, şi mă străduiam să descifrez
numele întipărite pe plăcuţele negre: nume cehe descopeream puţine,
majoritatea populaţiei fostului Hirschfeld fusese, de bună seamă, de
naţionalitate germană. Aici zace un oarecare Anton Hübner cu soţia sa
Annemarie, născută Schuster, alături de ei, Adolf Wimperski, iar ceva mai
încolo Hans Kölbel – nume şi iar nume, ce nu-mi spuneau nimic, însoţite de
data naşterii şi a morţii, unele din ele repetându-se destul de des: am
numărat cinci Tautze, trei Mülleri şi opt Zahni. De-a lungul zidului se
înşirau câteva cripte, în care îşi dormeau probabil somnul de veci
notabilităţile Hirschfeldului. Gelobt sei Jesus Christus!
Unul din aceste morminte comune mă captivă din prima clipă: aici zac
Heinrich Mölke, proprietarul hotelului din Fuchsenwiese, şi soţia sa
Christina, născută Schmidt! Aşadar, aici se odihnesc în pace acei ce
umblau, respirau, râdeau şi se iubeau în încăperile în care trăim noi azi –
predecesorii noştri? Oare cum or fi arătat? Stam aplecată asupra
mormântului lor părăsit, copleşită de cele mai complicate simţăminte, mai
cu seamă după ce băgasem de seamă că amândoi muriseră în acelaşi an,
1945! Faptul, mi se părea înduioşător, dar nicidecum surprinzător: se
întâmplă destul de des ca doi soţi, care au trăit împreună mulţi ani fericiţi,
să moară repede unul după altul, aproape în acelaşi timp. Şi eu aş vrea să
mor odată cu Petr, nu pot şi nici nu vreau să-mi închipui măcar o singură zi
fără el! Nu vreau – şi, totuşi, în faţa acestui mormânt încremenit în muţenia
lui, am simţit cum tremur toată de teamă şi îngrijorare; şi, în clipa aceea, m-
a cuprins un dor chinuitor de a-l vedea pe Petr, de a-l avea chiar acum lângă
mine, să-l strâng în braţe şi, cu toată puterea, să-l lipesc de trupul meu, să-l
ascund pe el în mine şi pe mine în el, nu, una ca asta tu n-ai voie să-mi faci,
niciodată, făgăduieşte-mi acest lucru, oricât de imposibil ar fi!… Tu ştii că
în ciuda faptului că sunt o fricoasă, uneori chiar meschină şi geloasă, sunt
capabilă, la momentul potrivit, să fiu şi foarte tolerantă şi generoasă, nu-i
nimic pe lumea asta ce nu ţi-aş îngădui şi ce n-aş face pentru tine, poate că
aş fi în stare să mă împac până şi cu trădarea ta, să-ţi înţeleg şi infidelitatea
şi, ştiu eu, poate că, până la urmă, aş supravieţui chiar dacă într-o bună zi ai
înceta să mă mai iubeşti şi m-ai părăsi pentru altă femeie, numai asta nu –
asta îţi interzic, m-auzi? Îţi interzic. Îţi in-ter-zic! Tu trebuie să trăieşti, să
exişti pe această lume, indiferent cum, chiar şi fără mine, şi departe de
mine… pentru că eu n-aş putea trăi fără conştiinţa că exişti, că respiri, că
pot să te aud, să te ating sau să te zăresc. Fie şi de la distanţă, peste un gard
străin, fără ca tu măcar să bănuieşti! Aşa, simt eu cu adevărat, şi un pic mă
şi înspăimânt când mă gândesc cât e de puţină mândria iubirii mele, disperat
de puţină, câtă umilinţă ar fi ea în stare să îndure şi cât de slabă şi lipsită de
apărare sunt în faţa ei. Poate nu e drept, e poate excentric gândul meu – nu
ştiu ce simt alte femei care iubesc – poate nici n-ai fi de acord cu el şi m-ai
ocări, dar şi-aşa… Şi-aşa toate aceste eventualităţi inimaginabile,
îngrozitoare şi înjositoare mi se par mai suportabile decât ideea că…
înţelege-mă că n-aş putea, m-aş strecura după tine în pământ ca un vierme,
ca o râmă, şi…
Destul, Lu, ajunge, mă face să amuţesc un glas dojenitor, vino-ţi în fire!
Pe lumea asta e atâta suferinţă reală, atâta tristeţe şi atâta durere – nu le
jigni cu necazurile tale fictive, nu ai acest drept, cel puţin deocamdată nu!
Ştiu, ai dreptate, dar explică-mi, de ce-i iubirea presărată de atâta teamă
neîntreruptă, e neapărat necesar să fie aşa? Mi se pare acest lucru de o
cruzime şi de o injustiţie cumplită; iar eu te iubesc enorm, nespus de mult,
la nebunie!
Şi eu pe tine, Lu, de altfel asta-i unica posibilitate de a iubi. Dar ştii ce?
Scoate batista, şterge-ţi lacrimile, suflă-ţi bine nasul să se audă trâmbiţând,
şi pleacă, tu n-ai ce căuta aici, pricepi, întinde-o!
Pe urmă, cel puţin sub presiunea unor simţăminte nedefinite, am făcut un
lucru foarte ciudat: m-am strecurat afară printr-un gol săpat de vreme în
zidul mărunt al cimitirului, am cules de pe pajişte câteva margarete mari, şi
pe aceeaşi cale m-am înapoiat în cimitir şi le-am aşternut pe mormântul
soţilor Heinrich şi Christine Mölke. De ce-am făcut asta, nu ştiu, de bună
seamă în clipa aceea mi s-a părut că e gestul care mi se potriveşte, vrând
poate să fie o manifestare a recunoştinţei, a solidarităţii, sau a înduioşării
faţă de pustietatea ultimului lor loc de odihnă, nu ştiu! Iar în sinea mea am
luat hotărârea de a face acest lucru şi în viitor, ori de câte ori voi trece pe
aici!
Portiţa cimitirului scârjâi prelung în urma mea.

27 iulie

M-au trezit un zgomot metalic şi nişte înjurături înfundate.

Am sărit de pe canapea cu picioarele ţepene şi am căscat ochii la lumina
lămpii cu petrol pe cale să se stingă; din gâtlejul sugrumat de spaimă n-am
fost în stare să scot nici măcar un piuit.
Bineînţeles, era Petr – uf! Stătea în pragul uşii cu două oale şi cu
căzănelul pentru spălatul vaselor în braţe, şi se holba la mine, plin de
nedumerire, dindărătul sticlelor groase ale ochelarilor.
Abia acum, cu inima nespus de uşurată, am izbutit să realizez că, de fapt,
iniţiatorul acestui vacarm infernal fusesem chiar eu. Să mă explic: văzând
că se întunecă şi Petr – puşlamaua – nu se mai întoarce, am urmat exemplul
doamnei Saskova, colega mea într-ale fricii din celălalt capăt al văii; am
întins sfoara pentru uscatul rufelor între uşa de la intrare şi uşa odăii, şi am
atârnat de ea tot felul de vase de bucătărie. Astfel, în eventualitatea unui
atac prin surprindere, aş fi fost avertizată din timp, spre a mă putea ascunde
în baie, unde, cu vătraiul în mână, să mă pregătesc pentru apărare. Nu mă
las eu bătută, aşa, cu una cu două! Practica însă, ce-i drept, a scos la iveală
cu totul altceva, dar după această ingenioasă măsură de prevedere eu una m-
am simţit atât de sigură, încât, în cele din urmă, am adormit buştean.
— Ce mai e şi asta? se auzi în sfârşit glasul lui. Fortificaţiile cetăţii
Devin?
— Să nu îndrăzneşti să râzi de mine, că te omor!
— Nu, nu îndrăznesc. De altfel ideea e demnă de un adevărat Kutuzov!
ţinu el să aprecieze cu o seriozitate problematică. — Fără îndoială, orice
tâlhar şi-ar lua picioarele la spinare. Dar te întreb, nu crezi că e păcat de
aceste vase?…
— Dar de mine, ce crezi, n-ar fi păcat?
Rânji nesuferit şi, în drum spre masă, mă plesni uşor peste fund. Numai
rareori face acest lucru; ştie că un anumit gen, rustic, de a glumi, mă calcă
pe nervi – aşa se bate cel mult o vacă bună de muls şi nu o femeie, bădăran
de pe Sazava! – şi chiar din acest gest mi-am dat numaidecât seama că
dumnealui venise legănându-se, într-o dispoziţie de zile mari. Vasăzică aşa,
în timp ce eu încremenesc aici de groază, ticălosul… etc., etc. Mişcările lui
erau mai degajate, şi pufnea pe nas, din greu, mai mult ca de obicei; nu-mi
plăcea: răzbea din el o veselie prefăcută şi în timp ce-şi scotea ghetele,
icnind şi abia trăgându-şi sufletul îmi aruncă o privire neaşteptată:
— Ţi-e tare frică singură, aici?
Stam în faţa lui în halatul de culoare deschisă, întruchipare a reproşului şi
dârdâiam de frig, în ciuda faptului că întrebarea lui avu darul să mă
încălzească activ. Şi, în plus, am început să mă simt penibil de caraghioasă
– ia te uită un exemplar perfect de nevastă care, întocmai ca în paginile unei
reviste umoristice, îşi întâmpină bărbatul cu făcăleţul în mână – asta a
izbutit el să facă din mine!
— Nu mi-e atât de frică (termenul e prea slab) – pe cât mi-e de groază!
Sper, cel puţin, că faptul în sine nu te miră – într-o noapte ca asta!…
Scutură din capu-i îngreunat şi toropit de băutură şi îşi frecă obrajii cu
palmele:
— În primul rând… e abia zece, dar, oricum, iartă-mă! Am pierdut
ultimul autobuz, astfel că, mai tot drumul l-am bătut pe jos; pe urmă… pe
urmă s-a oprit în dreptul meu maşina administraţiei silvice şi, mă înţelegi,
n-am avut încotro, a trebuit să-i poftesc la Taraba, la un păhărel. Nu vreau
să spun prin asta că n-aş fi avut şi eu chef să trag o duşcă… Şi-apoi, n-am
pierdut timpul în zadar, am aflat de la ei că foarte curând se apucă de
drumul acela ce duce spre noi… Până şi Panocha a promis că va discuta
problema asta în comitet şi la raion. Cu ceva tot m-am ales!…
— Şi, în al doilea rând? am întrebat, din nou, de data asta pe un ton
oarecum mai puţin iritat.
— În al doilea rând… în al doilea rând, n-o să te mai las niciodată
singură aici, noaptea… În măsura în care acest lucru va fi câtuşi de puţin cu
putinţă, îţi promit! Şi o să-ţi fac rost de un pistol de alarmă sau de un tun
nou-nouţ. Împotriva stafiilor ca şi împotriva fiinţelor imateriale de tot soiul
se recomandă creta, eventual un talisman sfinţit, iar lupului rău care va
încerca să te ispitească, păcălindu-te cu glasu-i mieros, să nu-i deschizi!
Pax?…
— Pax tibi, nemernic păcătos – am suspinat dezarmată de propriul meu
râs. A ce duhneşti, a rom sau a rachiu vânătoresc?
— Ştiu şi eu, o fi şi una şi alta – mărturisi el, fără să clintească o geană.
Dar gata, ajunge, abia mai văd cu ochii, iar tu dacă mai stai mult aici, te
prefaci cu siguranţă într-un sloi de gheaţă; să isprăvim cu palavrele şi să ne
retragem în culcuş!…
Se întoarse cu spatele spre mine şi se gârbovi un pic, dându-mi astfel a
înţelege că intenţionează să mă ducă în cârcă până sus, în dormitor. Şi,
întrucât eram dispusă să văd în gestul lui o manifestare a pocăinţei, n-am
ezitat o clipă şi m-am agăţat de gâtul lui. M-a apucat cu mâinile mai jos de
genunchi, m-a săltat în spinare ca pe un sac de ovăz şi a ieşit cu mine din
odaie. În cotul coridorului întunecos se împletici vizibil şi avu de furcă până
să-şi regăsească echilibrul.
— Ei drăcie – îşi uşură el inima – nu cumva ai câştigat în greutate?…
— Niciun gram! Cum văd, obligaţiile mondene te-au cam dărâmat.
Dormitorul era inundat de lumina lunii care sporea senzaţia de frig. În
timp ce Petr aprindea lampa cu petrol, eu am dat buzna în pat; pernele erau
reci, umede şi vâscoase ca peştii, mi-am tras pilota până peste nas,
încercând să produc sub ea un pic de căldură, dar treaba mergea foarte
încet: de bună seamă, aici va trebui să facem de pe acum foc în sobă – şi,
vorba aceea, nu suntem decât în iulie!
Mi-am scos bărbia din bârlogul meu şi m-am uitat la Petr: umbla prin
odaie în lumina tremurătoare a lămpii şi pocnea nervos din degete; îmi
părea abătut şi trist, mâine o să-l silesc măcar să se bărbierească, mi-am
spus în gând… Se opri în dreptul ferestrei şi îşi sprijini încheieturile
mâinilor de pervaz: tăcea cu înverşunare, privind îndelung valea ce se
deschidea în faţa lui. Strălucirea lunii împrumuta chipului său uscăţiv o
înfăţişare aproape bolnăvicioasă.
— Nu vii să te culci?…
— Ba da, imediat, îmi răspunse tulburat, fără să se mişte.
— Hai, Petr, ieşi la iveală cu veştile proaste!
Abia acum se întoarse spre mine şi strânse din umeri.
— N-am cu ce, Lu. Totul a rămas aşa cum a fost, ceea ce, fireşte, nu
înseamnă că e bine! N-aş vrea să te plictisesc cu poveştile astea…
M-am săltat uşor, rezemându-mă în coate:
— Ţi-aş fi recunoscătoare dacă m-ai plictisi cu poveştile astea, măcar un
pic! Închipuieşte-ţi că ne aflăm pe aceeaşi corabie şi că am dreptul să ştiu
dacă plutim în întâmpinarea unor gheţari sau dacă nu cumva luăm apă!
Zâmbi amar la vorbele mele şi după un timp de meditaţie îmi răspunse:
— Comparaţia ta nu stă în picioare… Mă înţelegi? Deocamdată noi nu
plutim deloc, şi, aşa cum se prezintă situaţia, prea curând nici nu vom pluti.
Corabia noastră se află deocamdată pe şantier şi-i lipsesc încă multe; nu-i
decât un schelet de navă şi ce-i mai prost e că acei ce hotărăsc soarta ei se
tem ca ea să nu se scufunde, îndată după lansare. E clar?
— Aş zice, prrrea clar – am spus dârdâind de frig.
Se aşeză lângă mine pe marginea patului, îmbrăcat încă, îşi petrecu
degetele prin păr şi, smiorcăind din nas, ca un om răpus de răceală, reluă:
— Într-o anumită măsură, îi înţeleg, chiar dacă… Mda… În definitiv, ce-i
interesează pe ei să aibă aici, pe aceste meleaguri muntoase, un mic hotel în
plus? Asta n-ar face decât să le dea mai multă bătaie de cap şi să le
pricinuiască mai multe griji; altceva, mă îndoiesc – şi vezi… aici e buba!
Ce ştiu ei despre această vale? Dumnealor pretind că s-ar afla în afara căilor
turistice, iar eu pretind că aceste căi nu vor exista atâta vreme cât oamenii
nu vor avea aici unde să doarmă şi să mănânce, şi, uite aşa, ne învârtim
mereu pe loc şi iar o luăm de la început. Greşeala constă în faptul că nu am
tratat cu ei lucrurile mai precis de la bun început, înainte de a ne fi
trambalat până aici; iau vina asupra mea, acum însă e prea târziu şi pentru
noi… şi pentru ei… Dar ia spune, ce ţi-a zis ţie crustaceul acela birocratic?
— În linii mari, nimic deosebit – i-am răspuns cu maximum de
indiferenţă – ne-a recomandat modestie… Dar purtarea lui a fost
cuviincioasă…
 — Modestie! plesni el din mâini, şi iritarea îl făcu să se ridice de pe
marginea patului. Şi eu sunt pentru modestie, dar ei ar prefera să nu bage în
afacerea asta nimic, nici măcar un bănuţ găurit! Spune şi tu, pot oare să
poftesc nişte oameni în acest căsoi eolian, fără lumină electrică, fără apă şi
fără cele mai elementare instalaţii sanitare? Ce să le ofer? Privelişti
frumoase şi aer curat, pentru spălat binevoiţi a vă deranja până la pârâu, iar
pentru nevoi, după brădet – asta pentru început! Ori ar fi mai bine, poate, să
încropesc aici nişte ruine cu strigoi şi stafii, sau să scobesc o peşteră cu
stalactite şi stalagmite, ca să aibă oamenii prilej de uimire şi prosternare?
Ori să înfiinţez aici o casă pentru obezi şi să-i mân pe grăsani cu bâta peste
pajişti ca să mai dea jos din osânză? Pentru numele lui Dumnezeu! Ştii bine
că mă gândesc la cu totul alt gen de oaspeţi, la oameni care să ştie să
aprecieze şi să guste frumuseţea locului şi…
— Eu, de pildă, aş putea să fac streaptease – am ţinut să subliniez, foarte
la obiect. Sunt destul de arătoasă, sau… poate nu?…
— Mda, de pildă… rosti cu sufletul la gură, şi, frânt de oboseală, se lăsă
din nou pe marginea patului. — Ţi-am spune Naiada de la izvorul din
pădure, iar eu aş acompania spectacolul la bumbardon! Sau să facem direct
din casa asta un loc de refugiu, romantic, pentru soţii dornici să se relaxeze,
poftiţi la noi, fără grijă, la noi jumătatea dumneavoastră nu vă poate dibui!
Acumulările ar merge strună… Ce zici?.
— Aş zice că acum să nu-ţi mai frămânţi capul cu necazurile astea şi să te
vârî lângă mine la căldurică – i-am spus cu un calm departe de a sălăşlui în
mine. Un lucru însă, sper, ne este limpede amândurora deopotrivă…
Suntem în povestea asta singuri, şi trebuie să ne bizuim unul pe celălalt!
Dar suntem doi. În ceea ce mă priveşte, ştii doar că atunci când e cazul, mă
pricep să fiu încăpăţânată ca un catâr!…
Mi-am dat seama că făcusem pe grozava până peste poate, dar am spus
toate astea numai pentru a-l încuraja şi cred că în mare măsură am reuşit. S-
a aplecat asupra mea, a răsucit din cap şi în clipa următoare a început să-mi
zâmbească.
— Kadlecová – răsuflă cu inima uşurată – eşti o persoană, Kadlecová!
Pe urmă am stat întinşi în întunericul rar, încălzindu-ne unul de trupul
celuilalt şi toată tristeţea a fost, cel puţin pentru ziua de azi, izgonită: patul
se transformase deodată într-o corabie, şi pluteam cu ea pe talazurile de
smarald ale strălucirii selenare.
 — Dormi? am auzit după un timp.
— Nu. Vorbeşte!
Se întoarse spre mine cu tot trupul şi mă îmbrăţişă.
— Lu – îmi şopti la ureche cu o voce pentru mine aproape necunoscută –
uneori regret că nu-s în stare să-ţi spun întotdeauna ceea ce simt; de aceea,
trebuie să mă bizui de fiecare dată pe capacitatea ta de a sesiza totul
singură. Ştii, eu am avut în viaţă mult ghinion; de fapt, dacă stau şi mă
gândesc, numai ghinion, ce mai, sunt un nepricopsit… O dată însă… o dată
am avut o baftă nemaipomenită care mi-a răsplătit toate necazurile – ba
chiar ceva mai mult! Un noroc incredibil, neaşteptat şi, aş spune, nemeritat,
numai că omul nu ştie niciodată ce merită cu adevărat şi pentru ce anume.
Pe scurt: într-o bună zi, în februarie se vor împlini de atunci patru ani…
Într-o clipită am priceput despre ce vorbeşte. Comunicativitatea afectivă a
lui Petr e mai impresionantă şi mai sugestivă prin timiditatea şi
inofensivitatea ei neprefăcută, şi, mai cu seamă prin raritatea ei: poate fi
uşor speriată şi risipită, cu un simplu cuvânt.
— Te iubesc, Lu. Nu până la moarte, cum se obişnuieşte a se spune… aşa
ceva nici nu e cu putinţă, iar mie, mi se pare asta o blasfemie… te iubesc cu
tot ceea ce sunt şi pentru tot ceea ce eşti şi îţi aparţine, mă înţelegi?… De
pildă, pentru mirosul părului tău şi al pielii tale… pentru clipele în care
zâmbeşti, ca şi pentru cele în care te înfurii şi faci nazuri… iubesc glasul tău
şi clipitul pleoapelor tale… te iubesc când dormi, şi când te trezeşti şi caşti
ca un leu somnoros, şi-mi sunt dragi şi gândurile tale, chiar şi cele mai
nesăbuite şi mai… Dacă ar fi cu putinţă ţi-aş săruta şi creierul în care se
zămislesc toate ideile tale năstruşnice, zău, crede-mă nu exagerez, şi să nu-
ţi închipui că vorbeşte din mine beţia, nu, nu! Probabil că iubesc până şi
aerul pe care-l respiri, şi lucrurile pe care le atingi, pudoarea şi senzualitatea
ta, ambianţa în care te mişti şi pe care tu o făureşti acea lume a ta, mă
înţelegi?… felul cum pui florile în vază sau cum întinzi faţa de masă, şi
chiar şi acele lacrimi pe care le verşi în timp ce tai ceapa, pentru că…
pentru că în toate astea eşti tu, iar eu sunt în toate astea acasă la mine… N-
am ştiut niciodată să-mi imaginez ceva asemănător şi nici azi nu sunt în
stare să… Te-am iubit din prima clipă şi deopotrivă pe urmă, când am
început să trăim împreună, la Praga, dar acum, aici… Poate ţi se pare
ridicolă efuziunea mea atât de neaşteptată, dar ştii… Eu simt nevoia şi
trebuie să-ţi spun toate astea… pentru că… Mă auzi?
 Nu mă încumetasem până atunci să fac nicio mişcare şi nici să răsuflu
prea zgomotos, dar după întrebarea aceasta am deschis ochii. Cum? Despre
ce anume mă întreabă? Odaia se înţesă deodată de o beznă întunecată, luna,
de bună seamă se înfofolise în nori şi, în răstimpul de tăcere, auzeam nişte
bubuituri îndepărtate; m-am lipit şi mai mult de trupul lui şi nu mai simţeam
niciun fel de teamă.
— Vorbeşte! Vorbeşte!
— Nu ştiu cum să-ţi spun. Azi după-amiază mi-a fost dat să trăiesc ceva
deosebit… Şedeam pe un scaun într-un birou oarecare, aplecat asupra unei
cafele turceşti de cea mai proastă calitate; în jurul meu zumzăiau nişte
glasuri, se vorbea, probabil, despre un lucru care ne priveşte pe noi foarte
mult, dar eu… eu mă aflam deodată cu gândul în altă parte şi nimic din ceea
ce se spunea acolo nu percepeam… ba, mai mult, mi-era totul absolut
indiferent, inexplicabil de indiferent, pentru că… pentru că în clipa aceea
voiam să fiu lângă tine, mă cuprinsese aşa, din senin, un dor grozav, nu ştiu
nici de ce şi nici de unde izvorâse dorul ăsta, – pe scurt, doream să te ating,
să te pipăi să… şi aşa… M-au costat eforturi disperate ca să n-o şterg de
acolo ca un ştrengar şi să n-o rup la fugă spre tine… da, da, atât de obsedant
era acest dor. Şi…
O sclipire ireală dezvălui pentru o fracţiune de secundă peretele odăii şi,
bum! un bubuit ameninţător acoperi glasul lui Petr: furtuna se strecura în
valea noastră, cu o poftă sălbatică, iar ploaia torenţială care o preceda, făcea
de pe acum să răsune cu răpăitul ei, cornişele casei.
— Şi, mai departe?
— Mai departe nimic deosebit, cel puţin la suprafaţă. Totul s-a petrecut în
mine. Mi-a venit în minte că omul n-ar trebui să părăsească nici măcar
pentru un minut fiinţa pe care o iubeşte atât de mult. Ştiu că asta nu se
poate, dar oricum… Şi, deodată, m-a cuprins o tristeţe necunoscută mie şi a
început să mă chinuiască teama disperată, ca, nu cumva, să ţi se fi întâmplat
ceva… da, da, pentru că în clipa aceea mi-am dat seama, da, mi-am dat
seama cu o insistenţă cumplită că fără tine n-aş mai şti cum să… pricepi…
că n-aş mai putea… mă înţelegi? Mergeam pe şosea ca ameţit de băutură,
cu toate că în clipele acelea încă nu eram, se întuneca, şi eu încercam să mă
închipui pe mine însumi, pe vremea când încă nu te cunoşteam, să mi-l
închipui pe omul de atunci… dar, degeaba, nu eram deloc în stare să
realizez acest lucru. Nici nu-mi mai aduc aminte de acest om, şi, cinstit
vorbind, îl compătimesc. Pe urmă, mă înţelegi, s-a băut, eu, drept să spun,
am băut puţin, iar ei strigau la mine că un bărbat în toată firea, n-ar trebui,
chipurile, să se ţină toată ziua de fusta femeii; şi… până la urmă, până la
urmă m-am făcut că mă duc la closet, am sărit gardul şi am şters-o
englezeşte. În pădure m-am poticnit de ceva şi m-am lovit la genunchi, dar
n-am simţit nimic şi am continuat să alerg ca în vis, gonind mereu, fără
încetare… M-am trezit din toate, abia aici, pe coridor, când am dat iama în
tigăile şi crătiţile înşirate pe funie…
Vijelia nocturnă sfâşia acoperişul, casa se cutremura şi se zdruncina din
temelii, trosnetele pârâitoare, ce se transformau în bubuituri prelungi şi
înfiorătoare, se contopeau cu clipocitul apei şi cu suflarea noastră –
magistral decor acustic, pe care noi aproape nici nu-l percepeam… Şi
numai explozia asurzitoare, din imediata şi înspăimântătoarea apropiere,
avu darul să ne readucă la realitate – Doamne, Dumnezeule! Nu, casa
noastră n-a avut de suferit de pe urma trăsnetului… dar…
Abia dimineaţă am putut constata ce anume se întâmplase. Ponoasele le
trăsese un stejar secular ce străjuia aripa dreaptă a casei: una din crengile
sale puternice fusese lovită şi ruptă, iar fulgerul care alunecase pe scoarţa
zbârcită a trunchiului lăsase în urma lui o cicatrice neagră cu iz de arsură; în
rest însă, bătrânul acesta venerabil părea nevătămat. Am răsuflat uşurată în
clipa în care Petr mi-a dat toate asigurările că acest bătrân neînfricat avea să
supravieţuiască; stejarul e viteaz, dacă ni se întâmpla nouă, ar fi fost mai
rău!
Mi-am întors privirea spre el şi abia atunci mi-am adus aminte de ceva!
— Ascultă, unde ţi-ai lăsat gambeta? Dacă nu mă înşel, azi-noapte când
ai dat buzna în casă erai fără ea…
— Aşa e – mărturisi el cu o neascunsă indispoziţie – zău dacă mai ştiu pe
unde a rămas. Ori am uitat-o undeva, ori mi-a şterpelit-o vreun binevoitor.
Pariul meu s-a dus pe copcă, dar tu, tu eşti bucuroasă, nu-i aşa?
Un timp am tăcut, pe urmă însă am clătinat din cap.
— La drept vorbind, nu prea!
Şi fără să mă mai delectez privind surprinderea lui, m-am întors şi am
pornit iute spre casă.

2 august
 În măsura în care nu plouă sau cerul nu-i acoperit de nori ne ducem, spre
seară, la cinematograful nostru particular. Nu e deloc departe…
Dăm fuga până la etajul întâi şi pătrundem în camera cu numărul cinci,
ultima din celălalt capăt al coridorului. E îndreptată spre apus şi în loc de
fereastră are o uşă ce dă într-un mic balconaş de lemn. Scândurile coşcovite
ale duşumelei se lasă sub noi ca un avertisment, dar noi tragem speranţa că
vor rezista. Petr aduce din odaie două scaune şubrede, le aşază unul lângă
altul, mi-l oferă cu un gest curtenitor pe cel mai puţin hodorogit apoi, cu
mâinile încrucişate pe piept, se instalează comod lângă mine şi
cinematograful începe…
Filmul, ce se desfăşoară pe toată lărgimea apuseană a boltei cereşti, ne
captivează de fiecare dată prin scenografia lui, e un gigantic cinemascop cu
o risipă de culori ce-ţi fură ochiul. Acţiunea e cât se poate de simplă şi
lipsită de orice conflict – filmul se intitulează Apus de soare pe Şaua
stăncuţelor – în schimb, în ceea ce priveşte decorul e de fiecare dată altul,
aş zice nou-nouţ. Uneori filmul e o idilă suavă, înduioşând prin smerenia
lui, alteori o dramă, drama tulburătoare a culorilor, a luminilor şi umbrelor
cu licăriri fantastice în plină mişcare, ce capătă, pe rând, înfăţişări bizare.
Decorul sonor, în ciuda modestiei şi obişnuinţei sale, e întotdeauna de o
sugestivitate eficientă: freamătul neîntrerupt al pădurii, şuierul vântului
pieptănând firele ierbii, şi lătratul îndepărtat al câinilor, având darul să
sporească, în sufletul omului, sentimentul singurătăţii. Câteodată, Petr îşi
aduce chitara şi ciupeşte din strunele ei cântecul Călăreţii cerului, unica
melodie pe care a izbutit s-o înveţe pe dinafară.
Din principiu, şi fără o înţelegere prealabilă, în timpul proiecţiei nu
scoatem o vorbă, dar şi după terminarea filmului renunţăm la orice aprecieri
sau observaţii critice – nimeni dintre creatorii operei nu-i curios să le
asculte. Sunt clipe minunate, dar, iată, întunericul se înghesuie în valea
noastră, iar pe cerul pe cale de a se stinge în beznă, a şi început să clipească
scânteietor, o stea solitară, aşa că, repede, la căldurică! Urmarea în numărul
viitor, adică mâine – bineînţeles dacă n-o să toarne iar cu găleata!

3 august
 Păcat! Saska, vecinul nostru cel mai apropiat de la pădurărie, mi-a
devenit cu desăvârşire nesuferit. Şi cred că pentru totdeauna.
Bănuisem că, după toate incursiunile sale verbale, într-o bună zi avea să
se încumete la o ofensivă adevărată, şi, de aceea, prezenţa lui m-a îndemnat
de fiecare dată să persist într-o uşoară stare de alertă, dar asta n-a fost de
ajuns. Şi-a dat toată silinţa. Nu a irosit o clipă fără să-mi dea în vileag faptul
că sunt în graţiile sale amoroase, efuziunile lui verbale acoperindu-se tot
mai mult de rugina banală a melodramei, iar privirile cu care le însoţea
erau, pe cât de miloage în intenţia lor de a înduioşa, pe atât de neobrăzate
prin insistenţa lor: penibilul se îmbina în ele, aş zice în chip magistral, cu
ridicolul, dar, în rătăcirea sa erotică de cocoş de munte, omul nostru nu
sesiza probabil nimic din toate astea. La început l-am înfruntat cu umor,
curând însă, am înţeles că, la acest gen de apărare, dumnealui nici prin gând
nu-i trece să consimtă, iar glumele mele în loc să-l potolească, erau mai
degrabă de natură să-l întărâte şi mai mult.
După multe insistenţe am acceptat în cele din urmă invitaţia lui, şi
sâmbătă după-amiază ne-am dus la pădurărie să ne uităm la televizor: seara
se desfăşura calmă, stăteam în camera de zi, aşezaţi pe scaune, ca la
cinematograf şi căscam gura la ecranul televizorului. După săptămâni în şir
de abstinenţă „televizorică”, râdeam în hohote la cea mai mare prostie, şi
orice şlagăr mi se părea neobişnuit de înduioşător. Stăpâna casei era, ca
întotdeauna, zgârcită la vorbă, dar foarte ospitalieră, atitudinea ei faţă de noi
ar putea fi definită drept o amabilă nepăsare, fapt care mă pune mereu în
încurcătură. Nu sunt în stare s-o intuiesc, şi cu atât mai puţin să-mi determin
sentimentele faţă de ea; nici până azi nu ştiu despre ce să-i vorbesc, pentru a
face să scapere din ea măcar un minimum de feminitate sau, pur şi simplu,
un firesc interes omenesc: răspunde întotdeauna cu o bunăvoinţă molcomă,
obosită, dar niciuna din tiradele mele, menite să închege o conversaţie, nu-
şi atinge ţinta. Îndată după ora nouă, îşi ceru scuze, invocând o durere de
cap şi, pe neauzite, se strecură afară din odaie Am vrut şi noi să ne luăm
rămas bun şi să ne retragem, dar Saska ne-a reţinut – acum urmează filmul
acela poliţist de producţie engleză, nu se poate să nu-l vedeţi! Sta pe scaun
chiar în spatele meu şi, foarte atent – cu un zel ce stârnea, oarecum,
suspiciunea – îmi umplea într-una paharul cu vin.
În cele din urmă, intriga filmului izbuti totuşi să mă înşurubeze în scaun
şi, în plus, vinul începu, încet, încet, să mi se urce la cap; m-am lăsat pradă
dulcei nepăsări, complăcându-mă în această atitudine până în clipa în care
Petr se ridică şi ieşi la aer curat, chipurile să fumeze! Gestul lui nu mă
surprinse câtuşi de puţin, în ciuda faptului că nu strâmbă niciodată din nasul
lui de estet, atunci când e vorba de un film poliţist, rareori rezistă totuşi să-l
urmărească până la capăt pe ecranul televizorului şi – spre deosebire de
mine – nu are deloc pasiunea de a-l ghici pe criminal înaintea
deznodământului final al intrigii.
Numai că abia ţăcănise uşa în urma lui, şi am şi simţit în clar-obscurul
verzui ce domina încăperea, mâna amfitrionului orbecăind să dea de mâna
mea. O găsi şi o strânse uşor. Nu era deloc plăcut pentru mine, dar nu
bănuiam în gestul lui nicio primejdie; îmi venea mai curând să râd – acest
gen de sudaţie a mâinii la adăpostul semiîntunericului din cinematograf îl
fumasem de mult! – şi de aceea l-am lăsat în pace. Greşeală! În clipele
următoare mişcările lui deveniră mai agresive, stăpânite parcă de o aprigă
febrilitate şi până să mă dezmeticesc spre a-i opune rezistenţă, Saska săvârşi
un lucru neaşteptat, nemaipomenit, pentru care nu găsesc cuvinte, şi cu atât
mai puţin o scuză!
Cu mare greutate mi-am înăbuşit strigătul ce sta să-mi ţâşnească din
piept! M-am smuls din strânsoarea lui şi m-am ridicat în picioare cu atâta
violenţă, încât scaunul se răsturnă pe podea în spatele meu; mă sufoca
indignarea, sporită de gustul umilitor al tulburării care, în pofida dispreţului,
trecuse totuşi prin mine ca un fior – de ce să nu recunosc. Dar, peste toate
precumpănea sentimentul abuzului şi al jignirii, spaima, şi o greaţă gata să-
mi întoarcă maţele pe dos. Numai cu preţul unui mare efort am izbutit să mă
stăpânesc şi să nu-l scuip. Şi imediat m-am năpustit spre uşă. Nu m-a
reţinut, între timp îi căzuse probabil fisa că s-a întrecut cu gluma – dracu’
să-l ia!
Abia în aerul proaspăt şi tăios de afară mi-am revenit un pic. Unde-i Petr?
L-am descoperit în întuneric după capătul licăritor al ţigării şi în clipa
următoare ne-am şi despărţit de acest ticălos…
Până şi despre cele întâmplate în această seară m-am hotărât să nu-i spun
nimic lui Petr, povestea mi se părea a fi sub orice nivel; comportarea mea
era calmă, dar, de bună seamă, Petr sesizase ceva, căci în timp ce păşeam
sub bolta scânteietoare, îndreptându-ne în susul văii, vocea lui răsună ca din
senin:
— Saska?…
 — Ce vrei să spui? l-am întrebat cu prefăcută indiferenţă, încercând să-
mi ascund emoţia.
— Aşa… Nu ştiu nimic, dar mi se pare mie că între el şi femei ceva nu e
tocmai în perfectă ordine. Donjuanismul e de obicei semnul ce nu înşală în
această privinţă, veşnic simte nevoia să se manifeste, să demonstreze că…
Uneori îşi are rădăcinile în murdării banale şi în absenţa capacităţii afective,
dar, în genere, cauzele lui sunt mai adânci… N-aş vrea să-l nedreptăţesc pe
Saska, aş zice că, în rest, e un om cât se poate de cuviincios şi chiar
prietenos. De altfel, ştiu despre el numai ceea ce mi-a dat a înţelege
Panocha…
— Ce ţi-a dat a înţelege?
Curiozitatea mea îl făcu să amuţească un timp. E disperat la culme când
trebuie să spună ceva despre cei din preajma lui, ceva ce numai pe de
departe ar putea aduce a calomnie, şi nu o dată, scrupulozitatea lui grijulie
îmi calcă, pur şi simplu, pe nervi; să mă explic: atitudinea asta lasă impresia
că ar refuza, din principiu, să tragă, despre oamenii din jurul lui, nişte
concluzii cât de cât definitorii, ceea ce mie mi se pare o treabă pe cât de
exagerată, pe atât de nepractică.
— Ei, ce… – începu să scoată din el, călcându-şi pe inimă – Panocha, ce-
i drept, recunoaşte capacitatea lui de muncă şi-i atribuie încă multe alte
calităţi, dar… cum să-ţi spun… îi ia în nume de rău faptul că se ţine după
toate fustele, într-un cuvânt – pretinde că ar fi un muieratic! Nevasta lui cică
ar suferi cumplit pe chestia asta, şi nu numai ea! Sunt trei ani de când
întreţine relaţii cu Hartová, profesoara din sat… Odată, cică, sărmana ar fi
încercat să se sinucidă; au stat cu toţii de vorbă cu el, căutând să-l
potolească, dar fără niciun folos! Sărmana, în fiecare an cere transferul în
altă parte, dar până la urmă tot ea revine asupra propriei sale hotărâri… Şi,
colac peste pupăză, se mai vorbeşte despre el că s-ar culca şi cu o
funcţionară de la direcţia silvică din oraş… Dar asta se spune că n-ar fi
decât un simplu cancan… Şi, totuşi, eu unul nu m-aş mira deloc, dacă ar
încerca să-şi extindă baza sa erotică!…
— Vrei să spui, cu mine?
— Da, cu tine! Nu sunt chior de-a binelea.
Gravitatea cu care rostise aceste cuvinte, mă sili să izbucnesc într-un
hohot de râs uşuratic; m-am agăţat de el, din mers, cu toată greutatea,
străduindu-mă pe întuneric să-mi potrivesc pasul cu a lui.
 — Aiuritule – i-am spus, înecându-mă de râs. Nu tăgăduiesc faptul ca
gelozia ta mă unge la inimă, căci, vorba ceea, nu pot spune că aş avea prea
multă parte de ea, iar uneori am impresia că tu nici nu eşti în stare de un
asemenea simţământ; dar… atunci când pentru aşa ceva nu sunt motive nici
măcar cât negru sub unghie, mă faci să râd!… Ştiu şi eu, poate că în
privinţa asta comit o eroare fundamentală, şi s-ar putea ca într-o bună zi să
mă străduiesc să-ţi ofer vreun prilej, dar te asigur că niciodată cu acest
pădurar de operetă: aşa ceva nu poţi să-mi pretinzi!…
Nu-mi răspunse, ba, mai mult, arboră o mină ca şi când ar fi meditat
asupra celor spuse de mine, dar, în timp ce treceam puntea de peste pârâu,
îşi încetini, pe neaşteptate, pasul şi îmi aţinu calea cu trupul.
— Ascultă – îmi aruncă în obraz, şuierând printre dinţi – de unde ştii tu
că nu-s în stare să fiu gelos? Asta-i iarăşi una din neroziile tale, poc, şi gata!
Vrei să spui că dacă nu holbez ochii şi nu-ţi scotocesc prin dulapul cu rufe,
nu sunt gelos? Dacă în privinţa asta te simţi cumva subalimentată, atunci
află că totul se poate recupera, în joacă!
Până să apuc să mă feresc, întinse mâna după mine în beznă şi, apucându-
mă de beregată, îmi sugrumă glasul, reducându-l la un horcăit dramatic:
— Te-ai închinat în seara asta, Kadlecová? Hai, vorbeşte, neruşinato,
vorbeşte!
M-am hotărât pentru o apărare atât de vehementă, încât, dintr-o dată, am
început să ne clătinăm şi ne-am prăbuşit amândoi în iarba miţoasă de pe
marginea drumului. Mă acoperea cu tot trupul, dar tot nu mă dădeam bătută,
şi, astfel, ne-am tăvălit în păiuşul umed unul peste altul; eu mă prăpădeam
de râs, în timp ce el mai persista să-şi joace rolul şi mă strângea de beregată,
săvârşind actul sugrumării aproape la perfecţie, au, lasă-mă, descreieratule,
sunt inocentă, încetează, nu vezi că mă gâdili? Pe urmă m-am trezit zăcând
pe spate, moartă de-a binelea de o moarte nespus de frumoasă, şi priveam,
cu ochii căscaţi, la bolta înstelată. Cosmosul, de deasupra mea, se învârtea
împrăştiind polen de stele, aveam senzaţia că sunt adăpostită sub cupola
unui uriaş planetariu şi mi-era nespus de bine; tot ce-i murdar şi dezgustător
pe lumea asta se spulberase deodată şi dispăruse fără urmă, luat parcă de-o
apă curată, iar peste mine sta întins Petr. După un timp se ridică şi mă ajută
să mă pun pe picioare.
— Ei? Cum a fost? întrebă cu sufletul la gură. — În regulă?…
 — Păi, să zicem că da. Pentru un începător a fost chiar o performanţă
satisfăcătoare!
Duminică am şi uitat de incidentul petrecut în casa pădurarului, dar, luni
dimineaţă, în timp ce Petr se afla cu Samson la o şedinţă în oraş, se prezentă
la mine însuşi iniţiatorul incidentului. Îşi făcu apariţia pe neaşteptate sub
veranda noastră, cărând în portbagajul bicicletei o vulpe împuşcată; la
început se comportă de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Mă aflam tocmai în
verandă şi astfel n-am mai apucat să dispar la momentul potrivit;
îndrăzneala lui era peste puterea înţelegerii mele, dar priveliştea fiarei
răpuse avu darul să trezească în mine curiozitatea în asemenea măsură,
încât până la urmă am coborât.
— Tot mai sunteţi supărată? începu el cu o îndoielnică iscusinţă în arta
conversaţiei, arborând totodată o mină de om pocăit, cu vădita intenţie de a
mă impresiona.
— Nu, i-am răspuns, cu un calm suveran, dar fără urmă de zâmbet. — De
fapt, nici nu-mi amintesc despre ce-i vorba.
— Păcat, suspină el. Dacă, într-adevăr, aşa stau lucrurile, aş fi mai
bucuros să fiţi supărată. Asta ar însemna că…
— N-ar însemna absolut nimic, dar absolut nimic!…
După această replică tăioasă, gâfâi din greu, abia trăgându-şi răsuflarea
dar, de bună seamă, n-avea de gând să cedeze şi de aceea încercă să
reînnoade firul discuţiei.
— I-aţi spus despre cele întâmplate…
— Nicidecum! Sunt capabilă să mă îngrijesc şi singură de persoana mea,
nu vă supraapreciaţi! Şi, îndeosebi, să nu vă închipuiţi că între noi s-ar fi
zămislit vreo taină romantică despre care Petr n-ar trebui să ştie! Dacă nu i-
am spus nimic, e pentru că nu văd în povestea asta nimic serios sau cel
puţin, primejdios. N-a fost decât o întâmplare, o poveste jalnică şi
îngrozitor de penibilă, vă asigur!
— Din ce în ce mai bine – dădu din cap cu ostentativă întristare. — Daţi-i
înainte, nu vă lăsaţi, tăiaţi în carne vie! Doamne, că tare vă mai pricepeţi să
fiţi rea şi rece, de parcă aţi avea în dumneavoastră sânge de peşte. De fapt,
eu n-am venit decât să vă cer scuze şi să vă explic…
— Nu-i nevoie! l-am făcut din nou să amuţească; pe urmă însă, n-am mai
rezistat: — Cu toate că habar nu am ce speranţe aţi nutrit…
 — Cum adică, nu ştiţi? izbucni plin de uimire, şi în clipa aceea aproape
că i-am dat crezare. Ce vi se pare de neînţeles, atunci când bărbatul
încearcă… mai bine-zis când vrea ea femeia să simtă cât de mult o
doreşte?…
Păstrarea calmului m-a costat eforturi considerabile, dar am izbutit.
— Dacă vorbiţi serios – i-am spus cu o voce străină – cazul
dumneavoastră e cu mult mai grav decât mi-am închipuit!…
Se legănă, mutându-se de pe un picior pe altul, şi încercă să clipească
înduioşător, dar, pesemne, încă nu se împăcase cu gândul că prin asta
povestea fusese încheiată, în cele din urmă izbi cu palmele în ghidonul
bicicletei şi cuvintele ţâşniră din el precipitat:
— Oricum ar fi, eu unul tot nu vă înţeleg!
— Asta vă priveşte! Dumneavoastră aţi decis, fără îndoială, că sunteţi
irezistibil în faţa oricărei femei. Numai că, vedeţi, nu-i deloc în intenţia mea
de a vă abate din calea erorii!…
— Ce ştiţi despre mine? izbucni el, zdrobit. Nu mă înţelegeţi, după cum
nici eu nu vă înţeleg pe dumneavoastră! Numai că… eu… cum să spun, eu
nu-s în stare să-mi imaginez că aţi fi chiar atât de inaccesibilă! Asta, asta
e… peste…
Disperata sa incapacitate de înţelegere avu darul să mă înduioşeze un pic,
era veridică, şi, ciudat, în ea îmi părea total lipsit de apărare; ceva se îndulci
în mine, ba, mai mult până la urmă am şi zâmbit.
— O să încerc să vă explic, dar trebuie să-mi făgăduiţi că despre asta n-o
să mai vorbim niciodată, bine? Aşadar… ca să ştiţi, eu nu sunt suficient de
frigidă pentru a simţi nevoia să mă culc cu primul bărbat care îmi iese în
cale! Sunteţi în stare să înţelegeţi acest lucru? Mai exact, nu sunt deloc
frigidă – dimpotrivă, a mă culca cu un bărbat înseamnă pentru mine mult,
foarte mult…
— Şi, în afară de asta, sunteţi plină de obstacole morale!
— Nu, povestea asta nu are absolut nimic comun cu moralitatea. Dar
dacă m-aş culca cu dumneavoastră, aş face asta dintr-o cumplită
constrângere. Nu ştiu de ce! De altfel nici dumneavoastră nu v-aţi alege cu
nimic dintr-o asemenea poveste, decât cel mult cu consolidarea erorilor, rod
al vanităţii fără margini de care sunteţi animat.
— Cu alte cuvinte… nici un alt bărbat nu poate fi luat în consideraţie?
Dar bine… asta-i…
 — N-am făcut această afirmaţie! S-ar putea să-mi apară în cale bărbatul
care să mă facă să-i fiu necredincioasă lui Petr – cel puţin fizic – ce ştiu eu,
viaţa e lungă, iar eu nu sunt Ioana d’Arc… numai că, vedeţi… nu sunteţi
dumneavoastră acel bărbat! Şi nici nu veţi fi, de asta sunt sigură, absolut
sigură!
Cuvintele mele avură efectul unei palme pe obraz, l-am văzut
îngălbenindu-se la faţă şi încleştându-şi maxilarele. Îşi feri ochii, ca şi când
i-ar fi fost teamă să-mi întâlnească privirea.
— La ce vă gândiţi acum? am întrebat uşor speriată.
— Vasăzică aşa… rosti răsuflând din greu. În viaţa mea n-am lovit o
femeie. Niciuna! Dar acum ar fi mai bine să tăceţi, să lăsăm totul baltă!
— Excelent! De altfel mi-aţi şi promis…
— Ce-am promis? izbucni el revoltat. — Doar atât că nu voi mai vorbi
despre asta, dar… Şi-apoi, tot nu vă cred, nu pot să cred că…
— …că nu voi fi urmaşa domnişoarei Hartová şi a…
— Nu vorbiţi astfel despre ea, nu merită această jignire! Cancanuri! Da,
îmi dau seama, astea mi se trag în special de la scandalagiul de Panocha! La
şedinţe, îl priveşte, n-are decât să trăncănească şi să urle cât pofteşte, dar pe
mine să mă lase în pace! Ce ştiu oamenii? Nici eu nu ştiu cum să mă
descurc cu povestea asta… Ce să fac, mi-e dragă şi ştiu că asta o face să
sufere; şi nu-s în stare să mă despart de ea, chiar dacă ştiu prea bine că nu
voi divorţa niciodată; ce să vă mai spun, într-un cuvânt – fără ea nu pot trăi
sper ca măcar atâta lucru puteţi să înţelegeţi?
— Asta da. Şi… soţia dumneavoastră?
— Şi ea mi-e dragă – altfel! Simplu, altfel! E plămădită parcă din alt
aluat, veşnic e frământată, dracu’ ştie la ce se tot gândeşte, dar mi-e
dragă!… Şi-apoi, fir-ar să fie de treabă, unde naiba scrie că un bărbat în
toată firea şi zdravăn ca un armăsar, e dator să iubească o singură femeie,
unde? Asemenea lucruri nu pot pretinde decât preoţii şi… şi cei de soiul lui
Panocha! Mahomedanii sunt mai isteţi la minte, dacă mă năşteam printre ei
n-ar mai fi fost acum atâta tevatură în jurul meu! Uneori mi-e teamă să nu-
mi pierd minţile, zău aşa; într-o bună zi mă duc în pădure, pun ţeava puştii
la gură şi… gata! Pe urmă toată lumea o să răsufle uşurată, da, toată lumea!
Şi eu!
Trase uşor cu coada ochiului să verifice efectul spuselor sale; de bună
seamă nu era mulţumit de rezultat şi, de aceea, socoti cu cale să acorde din
nou struna discuţiei – jalnic diletant! Şi, ca şi când abia în clipa aceea şi-ar
fi adus aminte de ceva, scotoci la iuţeală prin servieta de piele ce atârna de
ghidonul bicicletei, scoase de acolo două cărţi şi mi le întinse spunând:
— Nevastă-mea vă mulţumeşte mult de tot; când e vorba de cărţi e în
stare să le şi înghită. Le-am citit şi eu, aia, despre evreul înşelat de nevastă e
pentru mine mult prea încâlcită, în schimb cealaltă ce să mai spun…
Dispreţul a răscolit fierea în mine! De ce i-aţi împrumutat-o tocmai pe asta?
Dinadins, nu-i aşa?
— Nu. E o carte bună, şi nu înţeleg prin ce a putut să vă scoată din
sărite…
— Prin tot! scuipă Saska, mânios. Asemenea lucruri n-ar trebui să se
scrie, oamenii au şi aşa destule necazuri şi amărăciuni. Deloc n-am
priceput, ştiţi, mă refer la omul acela – de ce-l dispreţuieşte nevastă-sa? De
ce? Dumneavoastră s-ar putea să ştiţi; că vorba ceea, sunteţi femeie… În
definitiv, era mort după ea, îi aducea de toate, se târa pe burtă în faţa ei, şi
dumneaei… Vă spun cinstit, am urât-o, şi tot timpul i-am ţinut lui parte, în
speranţa c-o va ucide, aşa ar fi trebuit să se sfârşească. Ce-oţi fi având în
capul vostru, voi femeile? Păreţi nişte îngeri – dar de fapt, nu sunteţi decât
nişte strigoi! Da, nişte făpturi monstruoase! Ce să mai spun, individul care a
scris toate astea habar n-are despre micul iad ce există între soţ şi soţie, ce-i
al lui e-al lui!
— Sunteţi sigur că acest mic iad trebuie să existe întotdeauna?:
— Asta, categoric… chiar dacă pe dinafară nu se vede. Şi povestea e
întotdeauna atât de cumplită de te scoate din minţi, nu alta! Dar partea cea
mai proastă e că altfel nici nu se poate; cel mult dacă omul s-ar schilodi de
bună voie şi ar înceta să mai fie bărbat…
Nu-l mai ascultam decât cu o singură ureche, căci începuse să mă
intereseze mai mult vulpea aceea împuşcată: era şi-acum frumoasă, în colţul
botului ei alungit sângele sta să se usuce; am atins-o cu mâna şi mi-am dat
seama că încă nu se răcise de tot.
— Sărăcuţa, am spus cu compătimire. — A fost neapărată nevoie s-o
împuşcaţi?
— Ei, da, ce să zic, sărăcuţa! îşi vărsă el năduful — Dacă aţi fi şi
dumneavoastră pădurar, sau dacă aţi creşte măcar câteva păsări, n-aţi mai
cânta cântecul ăsta. Ucigaşă şi hoaţă, asta e! Sunt multe pe aici, şi le împuşc
la tot pasul. Acum, vara, blana nu prea face parale, cu carnea lor, însă, îmi
hrănesc bufniţele.
— Oricum îmi pare rău de ea.
— Aha! Şi de mine nu vă pare rău? alunecă el din nou pe panta
melodramei. — A, da, e lesne de înţeles – am uitat că dumneavoastră
sunteţi, totuşi, inaccesibilă — Ei, rămâneţi cu bine!…
În aceeaşi clipă sări pe bicicletă şi se opinti în pedală cu toată greutatea.
Păcat! Priveam în urma lui, îl vedeam cum saltă peste hurducăturile
drumului ce ducea în josul văii, şi, cu o tristeţe lucidă, îmi dădeam seama că
toată discuţia noastră fusese fără folos, că incursiunile acestui incorigibil
poligam aveau să se repete. Ah, Ceněk Saska – care ne-ai dezamăgit!…

6 august

Noaptea trecută am citit la lumina lămpii cu gaz piesa lui Sartre Cu uşile
închise. Am avut impresia că mi-a căzut în mână dintr-o suspectă
coincidenţă, oarecum ca o provocare; cumplită piesă, a avut asupra mea o
influenţă nimicitoare.
— Nu-mi trebuie frigarea – strigă Garcin în final, dintr-un ciudat infern.
— Infernul – sunt ceilalţi!
Aşa să fie? Mă cuprinsese o groază fără margini şi dinţii îmi clănţăneau
de frig. Nu, nu sunt atât de naivă în îndrăzneala mea, încât să mă încumet să
polemizez cu această piesă, aşa că piui doar în surdină: da, s-ar putea, dar şi
cerul… sunt ceilalţi! Şi am curajul să şi enunţ o definiţie proprie, banală
poate, dar pe care aş fi în stare s-o apăr cu un adevărat fanatism, pentru că
aşa simt; Fericirea – e celălalt!…

8 august

Şi, totuşi, din când în când, uitându-mă la Petr, îmi trece prin minte: ce-or
fi însemnând, oare, toate astea? După atâţia ani de studii şi planuri, un
filozof în al cărui viitor mulţi şi-au pus mari speranţe – şi iată-l aici,
imitând, cu un îndoielnic succes, salahorul, trudind ca o vită de povară
pentru a scoate din pământ ceva în care oamenii din preajma noastră nu
prea au încredere! De câtă vreme nu l-am mai văzut îmbrăcat în nişte haine
ca lumea şi cu cravată la gât? Să fie, într-adevăr, mulţumit cu noua lui
situaţie, ori se preface numai în încăpăţânarea sa înverşunată? Nu ştiu…
Într-o zi – era curând după sosirea noastră aici, l-am întrebat, cu o
discreţie exemplară, dacă nu cumva regretă, măcar un pic, faptul de a-şi fi
părăsit munca pentru care se pregătise atâta amar de vreme. Întrebarea nu
prea i-a fost pe plac, dar, probabil, nici nu l-a surprins: un timp a stat şi a
meditat asupra ei descumpănit, ştergându-şi degetele murdare de pantalonii
soioşi:
— N-aş putea spune – mi-a răspuns în cele din urmă, cu un zâmbet cam
obosit. — Nu ştiu cum să-ţi explic. Ştii… Omul e atras spre filozofie de un
fel de curiozitate materială, neobişnuită, de nevoia de a descoperi cu
creierul un lucru de o importanţă substanţială, dar, mai cu seamă, de
credinţa că acest lucru e cu putinţă… Hai să zicem că mie toate astea mi-au
trecut! Să zicem că am avut chef să puric puţin cojocul vieţii, dar, mă rog,
înţelegi… Sau că mi s-a făcut dor de ceva palpabil ce poate fi pipăit; cu
degetele, de un ceva cât se poate de obişnuit şi de concret, un fel de
nostalgie a materiei… La urma urmei eu sunt un băiat de la ţară, Praga mi-e
foarte dragă, dar, niciodată nu m-am obişnuit în ea cu adevărat, ştii doar! Şi,
în afară de asta – a continuat mai vioi, după un scurt timp de tăcere, – în
afară de asta, mi-am dat seama că dacă mă las păgubaş, omenirea nu va fi
lipsită de un nou Kant sau de un nou Hegel; nu-mi fac niciun fel de iluzii în
ceea ce mă priveşte! Şi-apoi, probabil că am lâncezit prea mult aplecat
asupra cărţilor – într-un cuvânt, buchiile mi-au împuiat capul, m-am plictisit
să tot citesc şi iar să citesc, să mă duc la institut şi să prezint planuri de
lucru; au încetat să mă mai amuze articolele, studiile, polemicile abstracte şi
toate câte se leagă de ele… Nu, să nu-ţi închipui cumva că aş renega toate
astea sau că mi-aş da aere făcând pe grozavul, nu, filozofia e un lucru
măreţ, mai curând o chemare decât o profesie, iar ceea ce am făcut eu nu-i
decât o soluţie a mea, particulară, deloc facilă, dar, cum să-ţi spun, nu
puteam merge mai departe! Şi, pe deasupra, să aştepţi nu ştiu câţi ani una
din aia de „două plus hol”, ca pe urmă să te înfunzi într-unul din
combinatele acelea uriaşe de locuit, nu, asta nu! Îmi dau seama perfect de
bine că în acest secol nici nu se poate altfel, ba, mai mult, ştiu că e un lucru
absolut necesar şi chiar dorit de cei mai mulţi dintre oameni, dar, ciudat, pe
mine orice uniformizare mă stânjeneşte cumplit, şi n-am ce-i face: m-am
născut într-o căsuţă clădită de străbunicul meu, cu mâna lui, pricepi?
 Am dat din cap în semn că am priceput, dar, de bună seamă, sesizase
lipsa mea de convingere, şi, numaidecât, cu un zâmbet având menirea să mă
bucure, a adăugat:
— Şi-apoi… cine spune că aş avea intenţia să atârn sofistica mea în cui,
pentru totdeauna? Nici prin minte nu-mi trece! Ideile, într-adevăr măreţe,
originale şi revoluţionare se nasc câteva într-un secol şi nu văd niciun motiv
pentru care – dacă vreuna şi-ar pune în gând să mă lumineze – nu m-ar
lumina chiar aici, în această vale, eventual în timp ce stau aplecat deasupra
hârdăului cu var?
Rostise toate astea cu o accentuată doză de autoironie, având darul să
stârnească în mine întristarea. Multă vreme după aceea am reflectat adânc
asupra acestor cuvinte: da, motivele invocate se ţineau în picioare, nu erau
lipsite de logică, nici de convingere, şi totuşi bănuiam că nu erau toate şi
unicele, că mai existau şi alte motive, despre care nu vorbeşte. Realitatea e
că ne aflăm aici, şi asta ar trebui să-mi fie de ajuns
În definitiv, oricât de apropiaţi am fi unul de celălalt, în domeniul lui, cu
alte cuvinte în filozofia pură, nu mă pricep; rareori se întâmplă să pătrund în
ea – şi – cinstit vorbind, cu mâna pe inima – nici nu mă prea omor de dragul
ei: nu. Ea nu înseamnă pentru mine doar strugurii acri; probabil că pentru
acest gen de gândire capul meu nu-i destul de bine mobilat. Ori de câte ori
se nimerea – ce-i drept foarte rar – să fiu martora unei discuţii între Petr şi
unul dintre erudiţii săi colegi, discuţie pe cât de aprinsă, pe atât de iniţiată,
mă simţeam aidoma barbarului în civilizata Atenă: în ciuda atenţiei mele
concentrate, nu pricepeam decât foarte puţin. Înţelegeam, ce-i drept,
semnificaţia fiecărui cuvânt şi a fiecărei noţiuni luată în parte, dar nu în
corelaţia dintre ele. Şi, în general, îmi scăpa esenţa problemei: erau pentru
mine nişte lucruri mult prea savante, prea complicate şi abstracte, şi, faptul
în sine, mă deprima.
— Pe chestia asta nu e cazul să te frămânţi, fetiţo – mă mângâia Petr, de
fiecare dată când îi mărturiseam zbuciumul meu – nu e câtuşi de puţin
important să pricepi aceste lucruri. Poţi trăi liniştită şi fără ele! Pe mine,
dacă vrei să ştii, mă calcă pe nervi semidocţii, filistinii şi toţi
pseudointelectualii palavragii, care folosesc anumite noţiuni cu atât mai
bucuroşi cu cât le înţeleg mai puţin; tot soiul de fluturi de cafenea, care se
căznesc să-şi suplinească absenţa farmecului feminin şi a calităţilor umane
cu o flecăreală plină de efect; ştii ce, ia să mă lase în pace! Inteligenţa ta e
de altă categorie şi prin excelenţă feminină; tu gândeşti, înainte de toate, în
imagini, dar, ce-i mai important – în suficientă măsură de sine stătătoare!
Eşti posesoarea unui creier de o independenţă agreabilă – ce-i drept, uneori
foarte rebel, dar asta mie îmi convine de minune; înţelegi, nu eşti o bandă
de magnetofon.
Cu toate acestea, la început mă chinuia gândul că nu eram în stare să
discut cu el despre munca lui ca o iniţiată; un pic îl şi pizmuiam, ba, mai
mult, mi-era teamă că, odată cu scurgerea timpului, avea să se plictisească
de mine, considerându-mă o prostuţă, dar toate aceste temeri s-au dovedit a
fi absolut neîntemeiate – din fericire! M-am şi împăcat cu gândul că în afara
lumii pe care o populăm împreună, Petr mai are încă una, a lui, un univers
al ideilor şi al meditaţiilor sale, în care, cu toată bunăvoinţa, n-aş face decât
să rătăcesc ca într-un labirint, dar, în care, din principiu, el nici nu încearcă
să mă atragă: niciodată nu m-a silit să mă familiarizez cu lucrările lui, să
discutăm, despre ele şi, eventual, să mă pamez în faţa lor şi să cad în fund
într-o profundă admiraţie. S-ar putea crede că a trăi cu un filozof nu-i un
luciu deosebit de înălţător – cel puţin pentru un om care are o anumită
părere, preconcepută, chiar dacă nu exagerată, despre valenţele sale
cerebrale, – dar, în cazul meu, e cum nu se poate mai uşor. Să mă explic:
dacă Petr suportă greu ceva, în primul rând e deşteptăciunea ostentativă,
inteligenţa afişată şi snobismul obsesiv în folosirea cu orice preţ a
neologismelor; prea multe a citit şi prea mult a reflectat la toate astea ca să
nu sesizeze balivernele înzorzonate şi distinse ce încearcă să sugereze, fără
pic de vlagă, o oarecare profunzime filozofică – denumind această intenţie:
ondularea ceţei. Am impresia că atitudinea sa fundamentală faţă de lume e
permanentă şi neprefăcuta sa uimire; uneori această atitudine poate friza
chiar naivitatea şi curiozitatea copilărească, dar lui puţin îi pasă. Tare nu-i
place să dea poveţe şi să impună părerile sale altora; cu mult mai mult
întreabă decât vorbeşte, şi asta pe oricine, indiferent de nivelul de instruire
sau de gândire al celui chestionat. Aş spune că, într-un anume fel, filozofia
sui generis a unei femei simple ca Dočkajová îl interesează tot aşa cum îl
interesează deducţiile complexe şi complicate ale unuia dintre foştii săi
colegi, şi aş mai adăuga că meditează asupra ei cu toată seriozitatea. Las-o
în pace, Lu, băbuţa asta a trecut prin multe, din amestecul ăsta de experienţă
şi superstiţii se poate ciupi câte ceva!… E un auditor atent, iar interesul lui
– sau chiar respectul faţă de părerile altora – merge atât de departe, încât e
în stare să le asculte până la capăt, cu o perseverenţă de necrezut: nu
sălăşluieşte în el acea sete a nerăbdării cu care mulţi oameni obişnuiesc să
curme cuvântul interlocutorilor lor, pentru a-şi pune cât mai repede în
valoare propriile păreri şi a se acoperi de strălucire.
Petr e, înainte de toate, un spectator, un spectator uimit, contemplativ, şi
nicidecum un om al acţiunilor hotărâte: s-ar putea ca într-o anumită măsură
să mă înşel în această privinţă, să nu fie decât o impresie, dar, eu una, nu
mi-l pot imagina, să zicem, în postură de mare magnat industrial sau de
conducător de oşti. Mă uluiesc oamenii animaţi de idealuri şi adevăruri atât
de vanitoase, dispuşi însă oricând să trimită la moarte alţi semeni de-ai lor!
Fireşte, e un citat din Montaigne, dar sunt încredinţată că şi Petr l-ar semna
fără să ezite. Şi, în ciuda instruirii sale, e limpede că apreciază, fără
prefăcătorie, înţelepciunea omului obişnuit, izvorâtă din simpla experienţă a
vieţii, chiar dacă e departe de el gândul naiv de a o mitiza şi absolutiza. De
aici probabil şi respectul lui aproape înduioşător faţă de părerile tatălui său
şi dragostea faţă de distinsul domn Michel de Montaigne; Eseurile acestuia
constituie cartea sa de căpătâi şi se pare că atitudinea faţă de autorul lor e
aproape afectivă, în ciuda faptului că nu-l consideră una din culmile
filozofiei Universale. Montaigne e pentru el mai curând un frate, e fratele
tuturor acelora ce trăiesc, nicidecum un gheţar inaccesibil, şi, înainte de
toate, un bărbat înţelept. De altfel, pe Montaigne îl înţeleg şi eu şi-l
îndrăgesc, dar asta nu numai prin mijlocirea lui Petr sau pentru a-i face pe
plac, ci, probabil, pentru că mă primeşte cu bunăvoinţă în universul
meditaţiilor sale, iar Eseurile lui constituie pentru mine o lectură
interesantă, şi, pe alocuri, chiar, tulburătoare.
Cei mai ridicoli i se par lui Petr atotştiutorii şi indivizii care oricând au la
îndemână un punct de vedere în orice problemă; cu alte cuvinte, ironizează
acel gen de imbecilitate iluminată, al cărui prototip desăvârşit e pentru el
Evžen, soţiorul surorii mele Eva. Ăştia doi, unul lângă altul, sunt ca focul şi
apa, iar antipatia reciprocă, de-a dreptul materială, nu şi-o ascund câtuşi de
puţin; pentru juristul sârguincios şi plin de ambiţii, Petr e, fireşte, un
vântură-vânt lipsit de spirit practic, un rătăcit fără viitor, şi, în esenţă, un
trândav ce face de pomană umbră pământului; bineînţeles, nici părerea lui
Petr despre el nu e cu nimic mai bună.
— A te lua în serios pe tine însuţi, cu o gravitate împinsă până la extrem,
e semnul sigur al unei anumite decăderi psihice – a declarat despre el, nu de
mult… Mai-mai să nu-l recunosc, căci rareori e dispus să se exprime despre
cineva, cu atâta ironie şi cu atâta dispreţ, aşa cum s-a exprimat în legătură
cu propriul meu cumnat. Şi s-a grăbit să adauge:
— În perfecţiunea sa infailibilă, asupra căreia, pentru mai multă
siguranţă, a decis de unul singur, o pramatie ca el e încredinţat că întreaga
omenire, de la apariţie şi până în zilele noastre, a trebuit să trudească şi să
se concentreze din răsputeri pentru a da naştere unei făpturi atât de
desăvârşite cum e el – domnul nostru atoateştiutor, răsărit din Barba
Înţelepciunii! Şi însăşi această confuzie hazlie, îl face pe dumnealui să-i
terorizeze, pe plan intelectual, pe toţi din jurul său. Şi nu numai pe plan
intelectual. În privinţa asta Eva e o jalnică mărturie; a început şi ea să
priceapă tot şi vorbeşte cu vocea lui, ca un megafon – şi ce fată minunată
era!
Am încercat să obiectez:
— Dar de iubit o iubeşte, nu crezi?
— Mă rog, în felul lui, da – încuviinţă el, dând din cap morocănos. — De
altfel şi ea ţine de colecţia proprietăţii personaje a Marelui înţelept,
întocmai ca un covor sau ştiu eu… De iubit însă, un asemenea om nu se
poate iubi decât pe sine! Şi-a căzut cu tronc în asemenea hal, încât atunci
când se priveşte în oglindă, sunt sigur că e cuprins de valul fierbinte al
dragostei. Nu iese din el niciodată şi nici nu văd de ce-ar face un asemenea
pas, de vreme ce se simte atât de minunat în cochilia propriei sale
perfecţiuni, oricât de fictivă ar fi ea. E un narcisist evident şi, cine ştie, s-ar
putea să-şi contemple cu o duioasă admiraţie până şi propriile fecale!
Mi-a venit să râd: totul era, fără îndoială, o exagerare împinsă spre
extrem – pentru Petr aproape fără precedent – dar, în esenţă, povestea asta
conţinea o mare doză de adevăr.

9 august

Şi, un post-scriptum la însemnările de ieri – într-un fel se leagă de ele!

Azi după-amiaza, în timp ce Petr era plecat la fabrica de cherestea după
scânduri, am pătruns în taină în cămăruţa lui – mai bine zis în biroul lui – ca
să fac pe acolo niţică ordine: nu neg faptul că la această incursiune m-a
îndemnat, în bună parte, şi curiozitatea.
 Ce să mai spun, îngrozitor – nu-mi intră deloc în minte cum poate un om
civilizat să-şi petreacă timpul într-o asemenea harababură; să citească, să
scrie, ba chiar să se dăruiască unor meditaţii de mare profunzime. Praf, iz
acru de fum de ţigară stătut, troiene de scrum într-o cutie de cremă de ghete
şi zeci şi zeci de chibrituri arse; ciorapi mototoliţi, o sumedenie de conuri
de molift, dăltiţe, pilişoare, bucăţi de şmirghel şi piese din lemn natural,
neterminate; într-un ungher, pe podea, zăcea în neştire vasul cu unelte de
pescuit, iar etajera, făcută de mântuială şi agăţată în perete, se încovoia sub
povara revistelor şi a cărţilor de ştiinţă din domeniul filozofiei: am aruncat
o privire fugară peste titlurile lor, şi am rezistat, jucându-mă, tentaţiei de a
frunzări vreuna din ele. Într-un colţ al mesei, bineînţeles, Montaigne şi, în
vecinătatea lui, o sumedenie inimaginabilă de cărţi şi broşuri de pură
orientare practică: despre turnarea betonului, despre prelucrarea lemnului şi
despre principiile de bază ale ospătăritului; în total, trei cărţi de bucate –
una din ele chiar italiană! – apoi o carte despre arta vânatului, una despre
peştii din apele noastre curgătoare, una despre degustarea vinurilor… şi aşa
mai departe. Ia te uită despre ce filozofează dumnealui în turnul său de
fildeş! Şi mai cochetează cu speranţa că, într-o bună zi, o să lumineze aici
una din acele idei originale şi revoluţionare, ce se naşte o dată într-un secol!
Pe urmă am auzit de departe uruitul lui Samson – aha, stăpânul se
întoarce, întinde-o de aici, fetiţo! – dar până s-o şterg din odăiţă, am mai
apucat să iau în mână o carte subţire aflată chiar în mijlocul mesei; era
întredeschisă şi anume întoarsă cu cotorul în sus. Mda, un roman poliţist al
doamnei Agatha Christie!

14 august

Gata, acum ştiu ce trebuie să fac ca să nu-mi mai fie frică de cumplitele
furtuni care, de la o vreme, bântuie prin valea noastră zilnic – uneori chiar
de câteva ori pe zi. Procedeul cel mai verificat e să-l caut la iuţeală pe Petr,
oriunde s-ar afla, să-mi ascund capul sub cămaşa lui şi să mi-l înghesui în
adâncitura de la subsuoară! Nimic nu mi se mai poate întâmpla şi, dacă ar fi
să se întâmple, ni s-ar întâmpla amândurora deodată! Slabă mângâiere, ce-i
drept, dar, totuşi, o mângâiere!
 16 august

Trebuie să-i scriu Evei, am primit de la ea o scrisoare şi, nu ştiu de ce,

ceva nu-mi miroase a bine, cu toate că e scrisă cu calm, la obiect şi nu
conţine nicio calamitate exterioară. Dunko, surioară păcătoasă, de ce nu dai
niciun semn de viaţă… şi aşa mai departe; acasă, toată lumea e sănătoasă,
tata se duce o dată la două zile să bea o bere „La Pisica” şi înjură
programele de televiziune, mama se plânge, pe căldurile astea, de inimă şi
se gândeşte mereu la tine; aşează-te deci în fund şi scrie-i fără întârziere,
pasăre a paradisului, ingrată şi nerecunoscătoare! Urmează apoi câteva
noutăţi, deloc impresionante, despre cunoştinţele noastre. Jarka s-a întors de
la Dubrovnik neagră ca un papuaş şi la tot pasul îţi împuie capul cu
descrierea litoralului adriatic; o ştii doar cât e de lălâie şi de nătăfleaţă; noi
ne pregătim pentru Mamaia, mi-am cumpărat o saltea pneumatică şi tot
felul de alte fleacuri pentru înotul sub apă; despre premierele teatrale o să-ţi
scriu mai încolo, teatrele sunt acum în vacanţă, iar Praga e parcă pustie. A
murit domnul Ditrich, vecinul de la etajul patru, îl ştii tu, bătrânelul acela
care ţinea papagali australieni; acum, în timpul verii, era singur în casă, şi l-
au găsit, sărăcuţul, abia a doua zi!… Surprinzător ce puţin pomeneşte de
Evžen, iar atunci când îl pomeneşte se referă la el mai mult în legătură cu
noua lor locuinţă, trei plus hol şi terasă, în cartierul Záběhlice: amândoi
aleargă, în căutarea unei mochete, frigiderul îl au acasă, aşa că moşmolesc
coctailuri, şi mai au şi o combină stereo, cu o mulţime de discuri! (La ce
bun, de vreme ce Evžen îşi găseşte desfătarea estetică maximă în Buletinul
oficial!) Skodiţa MB, o vom căpăta, probabil, chiar în primăvară, îl ştii doar
pe Evžen şi, apropo – se pare că îl ameninţă o nouă avansare la birou, aşa că
e… Dar tu, suflete, când ai de gând să-ţi faci apariţia în Praga noastră
maternă?
Nu, fetiţo, nu-mi fac nici o apariţie – în ciuda faptului că însăşi Petr mi-a
propus acest lucru! Şi ştiu şi de ce. Am decis să nu plec până nu punem aici
măcar puţină ordine, până nu deschidem dugheana noastră. Nu-l las pe Petr
singur, locul meu e aici, lângă el, ştii?… Şi-apoi, de ce să mă înjumătăţesc,
ca să mă chinui fără rost? Mi-e teamă că această trambalare mi-ar răscoli şi
mi-ar spori şi mai mult dorul – nici pe departe n-am izbutit să mă
descotorosesc de el, ba, aş zice, că dimpotrivă. Uneori am senzaţia că el
continuă să crească în sufletul meu ca un pom. Acest lucru, bineînţeles, n-o
să ţi-l mărturisesc însă niciodată ţie, pentru nimic lume; ai fi în stare să mă
mai şi compătimeşti şi numai de aşa ceva n-am nevoie; sunt fericită, în
ciuda dorului care mă roade atât de mult; în schimb o să-ţi scriu despre alte
evenimente, mult mai importante…

18 august

Ca să zic aşa, suntem trei! Dar stai, să nu ne pripim, ziua de ieri trebuie
descrisă frumos, pe îndelete, aşa cum s-au petrecut lucrurile; şi socotesc că
merită această osteneală!
Ar fi desigur o eroare să credem că noi am fi unicele fiinţe vii din această
casă! Nu ştiu cum o fi fost înaintea sosirii noastre; acum însă nu-i aşa: nu
suntem singuri! Prezenţa anumitor creaturi e, ce-i drept, înviorătoare şi
binevenită, cu a altora m-am deprins ulterior, dar cu unele vietăţi
coexistenţa e categoric indezirabilă.
Să luăm, de pildă, muştele! Nu ştiu dacă au fost aici şi înaintea noastră, în
schimb acum le avem din belşug, mai cu seamă în jurul sobei şi se pare că
numărul lor sporeşte, ori de câte ori se pripăşeşte prin preajma casei Seep
cu cireada lui de încornorate. Am făcut tot ce se poate, am încercat să le
afumăm, să le ucidem cu paleta, dar cele mai eficiente s-au dovedit a fi tot
vechile şi bunele hârtii de prins muşte – atâta doar că de câte una din ele mi
se lipeşte şi mie părul, de câteva ori pe zi. Mai grav e însă, faptul că în
ciuda acestor măsuri, zilnic pătrund câteva până sus în dormitor: cine
cunoaşte, îşi poate da seama ce infern e în stare să stârnească o singură
musculiţă, numai cu bâzâitul şi cu zborurile ei perseverente şi cicălitoare –
ca să nu mai vorbim de pişcături! Le urăsc din tot sufletul şi, de aceea,
proclam, ca măsură de represalii împotriva lor, decimarea!
Din fericire, în lupta împotriva acestor bestii sadice ne ajută ziua lăstunii
care, Dumnezeu ştie când, s-au cuibărit sub streaşina şopronului, iar după
asfinţit Eustache – liliacul casei, descendent din familia… Când l-am zărit
pentru întâia oară zburând în ciudatu-i zigzag pe sub plafonul dormitorului,
am bătut în retragere: în ciuda şubredelor mele cunoştinţe în domeniul
ştiinţelor naturale, nu-mi venea a crede că o pasăre ar îndrăzni să pătrundă
într-o odaie la adăpostul întunericului, şi, în afară de asta, îmi scăpase din
vedere, mai bine-zis uitasem că acestei fantome zburătoare îi lipseşte coada.
Petr mi-a furnizat după aceea învăţămintele necesare, dar asta n-a avut darul
să mă liniştească: într-o clipită au început să-mi roiască prin minte toate
superstiţiile stupide, pe care oamenii le pun, pe nedrept şi cu viclenie pe
seama liliecilor, în special aceea că beau sânge omenesc şi se înfig de
preferinţă în părul femeilor. Acum pot spune că de Eustache nu-mi mai este
frică – aproape deloc… Locuieşte cu mica sa familie în pod şi e un
gentleman desăvârşit, de o discreţie exemplară, deloc cicălitor sau băgăreţ:
înainte de culcare prinde în dormitor câteva muşte sau vreun ţânţar rătăcit,
iar atunci când ne facem noi apariţia cu lampa de gaz aprinsă, dumnealui, ca
o fiinţă binecrescută, iese pe fereastră şi se retrage în beznă. Din apropiere,
însă, nu mă încumet să-l privesc în faţă; fizionomia lui, de bună seamă, nu-i
de natură să încurajeze, dar simpatia mea pentru lilieci – şi îndeosebi pentru
Eustache – creşte vertiginos.
Fireşte – ca în oricare femeie, şoarecii stârnesc în mine o groază de-a
dreptul panicardă, şi, bineînţeles, şi ăştia şi-au găsit să apară! Mai întâi în
pivniţă, pe urmă în cămară, iar într-o seară am surprins unul chiar sub
otomana din odaia mare. Am sărit la iuţeală pe un taburet şi am început să
răcnesc de spaimă: Petr s-a încumetat la o faptă bărbătească şi, înarmându-
se cu puşca cu aer comprimat, a întreprins o adevărată vânătoare: povestea
nu se mai sfârşea, după aproape un ceas de peripeţii şi emoţii tulburătoare,
izbuti să-l vâneze şi să mi-l arate la lumina lămpii. Era un şoarece destul de
ciudat, deosebindu-se prin ceva de şoarecii obişnuiţi pe care-i ştiam de-
acasă; în special coada era altfel, mai lungă şi parcă mai turtită. A doua zi
Saska ne-a învăţat că de fapt acesta nici nu era un şoarece, ci un pârş,
vietate rară pe cale de dispariţie şi de aceea ocrotită prin lege. Faptul în sine
avu darul să trezească în noi un anumit respect, astfel că, faţă de pârşi avem
în general o comportare plină de menajamente şi asta cu atât mai mult cu
cât şi dumnealor cunosc măsura în ceea ce priveşte devastarea cămării şi, la
drept vorbind, nici nu ne supără prea mult; am impresia că însăşi conştiinţa
rarităţii lor îi obligă să fie mai nobili decât şoarecii de rând, şi că prestigiul
nostru social creşte şi el prin prezenţa acestor distinse necuvântătoare: căci,
vorba ceea, găzduim un fel de nobilime şoricească şi, în ultimă instanţă, ne
putem atribui şi anumite merite, oricât de modeste ar fi ele, pentru salvarea
lor de la pieire!
Nu de mult, aflându-mă în curte, am auzit dinspre hambarul cu lemne un
zgomot necunoscut şi, în clipa următoare, un ţopăit ciudat. Am pornit într-
acolo să văd ce se întâmplă şi când m-am apropiat de uşa întredeschisă, mi-
a ieşit în cale, legănându-se, un fel de cactus viu – un arici! Mă cerceta cu
ochii săi micuţi şi ageri şi niciun semn, oricât de mic, de teamă sau emoţie
nu izbutea să-i ameninţe comica-i demnitate; până să mă dezmeticesc,
dumnealui, zdup-zdup, se şi făcu nevăzut într-un tufiş.
Numai că toţi ăştia nu sunt decât nişte oaspeţi nepoftiţi, care convieţuiesc
cu noi sub acelaşi acoperiş, fără asentimentul nostru, şi uneori chiar fără
cunoştinţa noastră, mai curând nişte toleraţi, nicidecum îngrijiţi; trăiesc
întru totul după legile lor, şi n-ar fi exclus ca şi ei să ne considere nişte
oaspeţi nepoftiţi – eventual chiar cotropitori!
Şi, în sfârşit, veni şi după-amiaza de alaltăieri!
Era sâmbătă, şi cu o mare desfătare mă consacram îngrijirii trupului meu:
îmi spălasem părul cu şampon şi, în timp ce mă uscam lângă fereastră, mi
se oferi, pe neaşteptate, un spectacol bizar.
Pe drumul ce duce din sat spre casa noastră, mergea – în măsura în care
mişcările acelea se mai puteau numi mers – cine credeţi? – Petr, trăgând
după el, de o funie lungă, un animal bălţat (numai pete albe şi negre).
Neobişnuit de încornorat, şi neobişnuit de îndărătnic – pe scurt, o capră!
Comportarea celor doi – e vorba de Petr şi de capra cu pricina – s-ar fi
potrivit de minune ca scenă grotescă într-un film mut. În primul moment
nu-mi venea să-mi cred ochilor şi mă întrebam în sinea mea dacă nu cumva
Petr a înnebunit de-a binelea. Intrigată, am tras la iuţeală ceva pe mine şi
am zbughit-o în curte, ca o vijelie. Vederea nu mă înşelase.
Petr târâse între timp animalul până în dreptul unuia dintre coteţe, şi
acum se căznea din răsputeri să-l împingă înăuntru! Zadarnic, capra se
împotrivea cu încăpăţânare Petr mi se părea vlăguit, gâfâia, fruntea îi lucea
de transpiraţie şi înjura şi blestema ca un păgân! Întoarse capul şi, zărindu-
mi privirea speriată – fără să mai simtă nevoia de a da vreo explicaţie – se
răsti la mine, încruntat:
— Decât să caşti gura, mai bine m-ai ajuta s-o împing! Ce ştii tu, habar n-
ai ce chin a fost… Când mă trăgea ea pe mine, când eu pe ea… şi un tufiş
n-a lăsat în pace, pocitania asta! Ca să nu mai spun că a slobozit din ea,
afurisita, peste un milion de măsline…
Capra nu era câtuşi de puţin pe placul meu; avea o înfăţişare destul de
diabolică, iar behăitul ei trăda, prin excelenţă, o dispoziţie belicoasă. Şi ce
coarne, Dumnezeule! În cele din urmă însă, m-am decis totuşi să mă apropii
de ea măcar din spate, s-o apuc de şoldurile ei sfrijite, şi astfel, cu forţe
unite, am izbutit s-o vârâm în adăpostul coteţului. Acolo, Petr o priponi de
un cârlig bătut în perete, şi scuipă să-şi uşureze sunetul. Când să iasă pe
poarta scundă, se izbi cu fruntea de grinda de sus, de se auzi cum duduie.
— Ei, şi! – pară el, cu bruscheţe, întrebarea mea încă nerostită. O capră!
Da, o capră domestică. Dočkajka mi-a vârât-o pe gât, spunând că laptele ei
ar avea, chipurile, multe din alea, cum le zice, a… da, etamine… Muierea,
dacă-l bea, cică n-ar mai îmbătrâni, şi câte şi mai câte nu mi-a îndrugat…
Cu vorbăria ei, femeia asta e în stare să-ţi ciuruiască şi măruntaiele, o ştii
doar! Mie însă mi-a dat prin minte ce grozav ar fi dacă n-ar mai fi nevoie să
te duci după lapte tocmai la fermă, oricum ţi-e frică de lupi când treci prin
pădure, ca să nu mai pomenim de incidentele tale cu cireada de vaci, aşa
că… ei, ce zici?
Mă holbam la el cu mâinile împreunate la piept, şi luptam din răsputeri
să-mi păstrez calmul. Aiuritul – până una alta nu suntem în stare să ne
descurcăm cu noi înşine, şi uite ce ne mai lipsea! Ce ne facem,
Dumnezeule, cu sluţenia asta încornorată!
— Aşa că… nimic, am crâcnit resemnată. Ar fi fost totuşi cazul să-mi
atragi atenţia mai de mult că ai de gând să încropeşti aici o gospodărie!
— Ce vrei să spui? A ţine o capră e un fleac, pe asta o strunim jucându-
ne.
— Aşa! Şi când ai intenţia să mâni încoace o vacă, un cârd de găini şi…
— Calm, fetiţo! chicoti amuzat. — Ce nu-i, pot veni toate, frumuşel, la
vremea lor! Întâmplător… câteva păsări n-ar strica, ne-ar prinde chiar
foarte, foarte bine… Cu înaripatele astea nu-i nicio treabă. Dont ne
sfătuieşte să creştem iepuri de casă… ştii doar cât e de greu să găseşti pe
aici o bucăţică de carne… Şi, în definitiv, de ce n-am avea şi o vacă? Iarbă,
slavă Domnului, avem din belşug, şi ar fi grozav să putem oferi oaspeţilor
noştri laptele direct de la ugerul vacii, nu crezi?.
— Dă-i înainte! l-am îndemnat pe un ton glacial – ce-ai zice de câţiva
cai?
Bineînţeles, în înflăcărarea lui, pică numaidecât în capcană:
— Ar ajunge şi unul… Ştii, un armăsar blând şi aşezat… un trăpaş, nu o
sălbăticie… Imaginează-ţi numai: o cursă călare de-a lungul văii! În
schimbul unei taxe modeste oaspetele ar putea, de pildă, să se scuture de o
spondiloză veche! Mai mare dragul!
 — Pe cămilă şi-ar scutura-o şi mai bine!…
— Nu, cămila ar degera pe aceste meleaguri!… Şi ştii ce, mai lasă-te de
băşcălie – profă îndărătnică!
Să fi încercat să-i scot din cap aceste fantezii, n-avea niciun sens – cel
puţin nu acum, mai întâi să-şi spargă singur tărtăcuţa – şi, în afară de asta,
în pofida desperării mele, începuse să-mi fie limpede că, oricum, va trebui
să mă împac cu sporul survenit în familia noastră.
— Hm… Nu puteai să alegi măcar una mai puţin încornorată?
— Asta avea coarnele cele mai mici, iar Dočkajová m-a asigurat că are o
fire blajină, aproape ca un câine. Capra, nu face rău omului.
Şi astfel nu-mi rămase nimic mai bun de făcut, decât să acţionez: sub
şopron am descoperit o seceră bine ruginită, şi, înarmată cu ea, m-am dus
pe pajişte să tai niţică iarbă. Treaba mergea afurisit de greu, vârful secerei
se înfigea mereu în pământ; trăgeam de ea, cu o vehemenţă atât de furioasă,
încât nu lipsea mult să mă autoscalpez; până la urmă însă, am reuşit totuşi
să încarc coşul vârf şi, însufleţită de sentimentul triumfului, am pătruns cu
el în coteţ…
Capra îmi aruncă o privire neliniştită şi scutură din capu-i încornorat – în
ultima clipă am mai apucat să sar într-o parte şi să scap de primejdie…
Deloc nu-mi plăcea expresia ochilor ei spălăciţi; mi se părea făţarnică şi rea,
dacă nu chiar cinică, – şi, chipurile, ar avea o fire blajină! Şi-acum, ce mă
fac? N-aveam nici un chef să mă apropii de ea; am aruncat iarba cu coş cu
tot, sub picioarele ei subţiri şi, arborând ţinuta cea mai distinsă, am părăsit
sala de bal…
Petr sta în uşă şi privea scena cu un interes aproape înduioşător. Avu parte
însă de o decepţie amară – capra mirosi iarba, muşcă alene câteva fire, dar
în clipa următoare întoarse capul, manifestându-şi protestul cu un behăit
prelung.
— Nu vrea să mănânce! izbucni Petr, disperat. Ia te uită, bocitoarea
pofticioasă şi rafinată!
— Cum văd, o să trebuiască s-o hrănim à la carte.
— Aiurea! Cum îşi face digestia, îi vin iar minţile la cap! Ar trebui însă
să-i aşternem câteva paie, ca să n-o tragă de la pământul ăsta rece, nu
crezi?…
Se făcu! Într-un hambar am descoperit un braţ de paie învechite; mai
prost fu însă, înainte de amiază când Petr declară solemn că trebuie mulsă;
orice capră trebuie mulsă ca să nu-i plesnească ugerul, pricepi? Dar, fii
calmă, Dočkajka m-a instruit – aşadar, să pornim la treabă!
Şi am pornit. Fireşte, ceea ce s-a petrecut în următorul sfert de oră la
adăpostul coteţului nu se poate reda în cuvinte: scena a fost într-adevăr
infernală, şi s-ar putea să se fi asemănat un pic cu luptele de tauri; nu ştiu,
în Spania n-am fost niciodată. De îndată ce Petr se aşeză, cu doniţa între
genunchi, pe scăunelul din dreptul caprei şi-i atinse ugerul plin, între cei doi
se dezlănţui o bătălie pe viaţă şi pe moarte: capra tresări ca o fecioară naivă
şi sfioasă şi sări într-o parte cu atâta violenţă, încât Petr se trezi într-o clipită
la podea.
Urmă o altă tentativă, dar, din nou, fără rezultat!… Şi, totuşi, trebuie s-o
mulgem! Ei drăcia-dracului, uite ce face animalul ăsta! Stai, nu vezi, ai
zăpăcit-o de tot! Ce-o fi cu ea? Na, mititico, na, căpriţă, na, fetiţo! Dacă de
afară ne-ar fi auzit un neiniţiat, ar fi putut să creadă că în coteţ se pregătea
un asasinat bestial, fără precedent: — Apuc-o de gât! Ţine-o! Mai strânge
niţel funia, să nu se zbată! Încă! Nu te prosti, nu vezi c-a început să horcăie?
Acum! Auuu! M-a lovit, bestia! Ei, lasă, că-i arăt eu ei!… Şi toate aceste
strigăte, blesteme şi comenzi gâfâite se împleteau cu acel beee de jale şi de
rezistenţă disperată – iar bătălia nimicitoare pentru o oală cu lapte nu se mai
sfârşea!
— Ascultă – mi-a venit în minte, în clipa în care am fost lichidată cu
desăvârşire.
— Ce-ar fi să-i dăm un somnifer? Mi-au mai rămas câteva de la…
— E tocmai ce-i lipseşte – se răsti la mine, ciocănindu-şi fruntea cu un
gest plin de semnificaţie. — Încearcă să i-l bagi în gură! Şi dă-i şi un pahar
cu apă, să-l poată înghiţi… Aş zice, mai bine, să-i cânţi un cântec de leagăn
– nani, nani, puiul mamii!
— Şi ce vrei să faci?
— Ce! Dacă ai apuca-o cum trebuie de coarne şi ai ţine-o ca lumea…
— Ha! Cum văd te-ai ţăcănit de tot! Aşa ceva n-o să fac niciodată,
iubiţelule! Până într-atât nu mi-ai intrat chiar în sânge… încât să mă las
schilodită pentru tine de o capră!…
Până la urmă însă, nu mi-a rămas altceva decât să mă încumet să înfrunt
imposibilul. Făcând uz de toată viclenia femeiască, m-am apropiat pe
neobservate de animalul neurastenizat şi, când nu se aştepta, l-am înşfăcat
de coarne cu amândouă mâinile deodată. Şi am ţinut. Cu toată puterea. Cu
dinţii încleştaţi. Acum ştiu ce înseamnă asta – ştiu câtă forţă şi agilitate
poate fi într-o capră obişnuită, şi care sunt limitele puterilor mele! Povestea
a început cu o zgâlţâială nebunească, cu tăvăleli de la un perete la celălalt,
beee, am încasat o lovitură zdravănă cu coarnele drept în şolduri, dar asta
avu darul mai curând să mă întărească şi să-mi îndârjească şi mai mult
strădania şi mânia. În cele din urmă, de bine, de rău, am reuşit totuşi să-l
stăpânesc pe acest drac împieliţat. Cel puţin în asemenea măsură, încât Petr
să se poată concentra numai asupra actului aşa-numit al mulgerii, dar –
Dumnezeule! – dacă bătălia asta ar trebui să se desfăşoare de două ori în
fiecare zi, eu una renunţ, şi, ori devin consumator declarat de ceai, ori mă
dau cu berea!
— Mulge! i-am spus lui Petr gâfâind de atâta istovire. Mult nu mai pot s-
o ţin!…
— Încearcă şi tu cu metoda convingerii! Că, slavă Domnului, papagalul
îţi merge strună!…
— N-o să mă apuc acum să behăi… Vezi de mulge şi nu mai sporovăi
pentru numele lui Dumnezeu, mulge! Că eu – eu nu mai…
— Vezi doar că mulg – se auzi un geamăt surd de sub burta caprei – fac şi
eu ce pot, dar dacă nu vrea să curgă! Nimic, nici măcar o picătură — S-a
încăpăţânat… Afurisita!
Acesta era adevărul adevărat, oricât şi oricum ar fi tras de uger – nimic!
Capra parcă ar fi fost înfundată. Şi, chipurile, Dočkajka l-ar fi învăţat
mişcarea esenţială! După un timp de grea suferinţă, atât din partea caprei
cât şi a noastră, fundul oalei tot uscat era, iar pe Petr îl apucă desperarea.
Azvârli oala cât colo, se ridică în picioare şi porni spre uşă; se opri în prag,
se rezemă cu spatele de uşorul uşii şi, visător, cerceta cerul. După care ţinu
să menţioneze:
— Se adună norii.
— Interesant – i-am răspuns dezgustată – aşa ceva n-am mai avut pe aici!
Am lăsat coarnele din mână şi m-am retras la o distanţă convenabilă.
Aşa, acum am pus-o de mămăligă… şi dumnealui mai trăncăneşte despre
vacă!
— Ascultă – am spart eu tăcerea după un răstimp de adâncă meditaţie.
Spune-mi, eşti sigur, dar absolut sigur… că dumneaei e… capră? Vreau să
spun dacă nu cumva…
Mă amuţi cu privirea şi îşi înălţă braţele spre cer:
 — Ha! Doar sunt de la ţară! Întotdeauna am avut capre pe lângă casă.
Dacă ar vedea un ţap, cred că le-ar cuprinde o spaimă de-a dreptul mistică.
Mă rog, fie, hotărârea asupra sexului caprei a fost deci luată, dar faptul în
sine nu schimba cu nimic situaţia misericordioasă în care ne aflam: ce să
faci cu un animal domestic care refuză cu îndărătnicie nu numai
îndeplinirea funcţiei sale fireşti, dar chiar şi aceea de a mânca?
Eram turtiţi, amândoi deopotrivă. După o scurtă, dar agitată consfătuire,
ne-am decis s-o ducem înapoi la Dočkajka şi să-i solicităm un instructaj mai
detailat despre mulsul caprelor – altceva nu ne-a dat prin minte. Petr,
bineînţeles, ţinu să precizeze că pentru nimic în lume nu mai merge cu ea pe
jos: în timp ce-o aducea din sat se strânsese în urma lui o droaie de plozi
care ţipau şi ţopăiau de bucurie, iar Krest, îl ştii tu, inginerul acela
mustăcios de la direcţia silvică a urlat la mine, de departe, atrăgând atenţia
locuitorilor din Jeleni – priviţi, oameni buni, un număr senzaţional ce n-a
văzut lumea – bărbatul cu capra! Nu, nu, destul m-am făcut de ruşine, ca să
mai ofer un alt spectacol asemănător! Îl scoatem din hambar pe Samson şi o
cărăm cu maşina…
Excelentă idee, pe loc am fost de acord cu ea – numai că nimeni nu-şi
poate închipui ce înseamnă să împingi, să îmbrânceşti, să înghesui, să
îndeşi, eventual să înfunzi un satir furios pe perna din spate a unui
automobil! Grozăvia grozăviilor! Încă de la primul duduit al motorului,
capra noastră căzu pradă paroxismului absolut, înălţându-se în aer într-o
poziţie aproape verticală. Şi în timp ce o târam spre portiera maşinii,
dumneaei s-a apucat să le facă pe toate deodată: să behăie, să urineze şi să
slobozească mereu măsline, care curgeau din ea ca monezile dintr-o
puşculiţă spartă – ne-am întrebat uluiţi de unde adunase în ea atâta material
– iar tânguitul ei dramatic, pur şi simplu îţi sfâşia inima.
Pentru oamenii care tocmai ieşiseră din pădure spre a se duce la masă,
spectacolul trebuie să fi fost o adevărată distracţie: un bărbat şi o femeie, el,
doctor în filozofie, ea, pedagog diplomat, căznindu-se să înghesuie o capră
într-o rablă veche!
— Încotro? au strigat ei, de departe. — În excursie; îvine ploaia!…
Oricum, fără ajutorul lor n-am fi reuşit să urcăm capra în maşină; nici
măcar n-am fi urnit-o din loc. Oamenii râdeau în hohote de bucurie, ne
fluturau din mâini, iar capra, depozitată prin nu ştiu ce miracol pe perna din
spate, behăia ca o subretă în plină criză de isterie; şi ce să vă mai spun,
continua să se uşureze nevoie mare! Eu mi-am astupat, urechile cu palmele,
în timp ce Petr se omora cu schimbătorul de viteze şi, mânios la culme,
fornăia pe nas.
— Asta nu e capră – menţionă el în timp ce ne hurducam cu Samson prin
pădure – e o nevropată în toată puterea cuvântului! Dočkajka m-a păcălit,
vrăjitoarea afurisită!
— Ce poţi să ştii? am obiectat eu. O fi avut şi ea o copilărie amărâtă, te
pomeneşti c-au înţărcat-o mai repede decât trebuia. Mai ştii, s-ar putea ca şi
caprele să sufere de sindrom astenic depresiv.
— Lasă-te de goange, eu mă gândesc serios! Aş spune că în cazul de faţă
e vorba, mai curând de un fel de traumă datorită civilizaţiei sau tehnicii.
Reacţia ei la zgomotul lui Samson a fost de o exagerare inadmisibilă, ai
observat?
— Observat, cum să nu, numai că… în ceea ce mă priveşte, îl consider pe
Samson mai mult un fenomen natural, decât tehnic – rog a se interpreta asta
ca un compliment.
Reflectă un timp asupra spuselor mele, după care, încuviinţă din cap, şi
rosti fără nici o umbră de jignire în glas:
— Şi eu îl consider la fel. În orice caz e viu, nu e un produs de fabrică, o
materie moartă dacă pot să zic aşa. Samson e o personalitate prin tot ceea ce
are, cu alte cuvinte îşi are slăbiciunile şi moravurile lui urâte, dar vorba
ceea, te poţi înţelege cu el. De asta mi-e mai drag decât creatura asta
nătângă din spatele nostru, decât acest beee!…
— Şi de aceea îl vom păstra, chiar şi atunci când vom fi nişte pensionari
de ţară — atâta vreme cât nu se va dezmembra de la sine! Promite-mi că-l
vom păstra!
— De câte ori să-ţi mai promit acest lucru? Ho, prr, Samy!
Capra amuţi odată cu motorul; ajunsesem la destinaţie şi – vai! Dočkajka
abia ne zărise prin fereastra haciendei sale şi îşi şi înălţă mâinile,
frângându-le patetic deasupra capului; după care zbură spre noi vâjâind ca o
erinie: n-o văzusem niciodată atât de mânioasă; era cu neputinţă s-o
potoleşti.
— Şi i-aţi făcut oameni fără di sâmţâre, şi i-aţi făcut? apăsă pe claxonul
ei strident şi numaidecât se năpusti asupra caprei. — Şi i-aţi făcut, diavoli
nepricopsiţi di la oraş!… Uitaţî-vî cum tremură toată, sărăcuţa, de parcă i-ar
fi făcut şineva farmeşe! Vino, Lizinka, vino, nu-ţi fie teamă, fetiţa mea…
 Stam ţepeni în faţa ei, ca opăriţi, şi nu îndrăzneam să suflăm o vorbă. În
cele din urmă guriţa i se răci un pic, dădu fuga în casă de unde se înapoie
numaidecât cu o oală şi, pe loc, se apucă de instructaj. Mai întâi îl trimise
pe Petr să aducă din spatele cocioabei câteva crenguţe de salcâm, astea îi
plac Lizinkăi cel mai mult, şi să vedeţi cum o să se liniştească! Rezultatul fu
de-a dreptul uluitor: îi întindeam caprei crenguţă după crenguţă, dumneaei
le inhala cu boticul ei catifelat, le rumega încet, ca o gurmandă, şi de muls
nici nu-i mai păsa.
— Uiti, ici-şa – predica Dočkajka, în timp ce şuviţa ţâşnitoare, de un alb
imaculat, făcea să răsune fundul de tinichea – uiti, aşa si lucră, nu-i mari
scofalî, tătu-i să n-o zgândărâţi şi să n-o zăpăşiţi di cap, Lizei îi plaşi s-o iei
frumuşăl, cu binişorul, deh, şi să-i faşi, muiere!… Ei – şi-amu, gata!
Bătu capra cu dragoste peste şoldurile ei costelive, de se auzi duduind, şi,
în acelaşi timp, îi şopti încet, la ureche:
— Aşă, acuşica ti duşi iar cu dumnealor, drăguţi, şi di n-or fi buni cu tine,
muşcă funia, şi dă-i bătaie acasî!
Ea însăşi o conduse apoi spre uşa maşinii şi, ce să vezi, minunea-
minunilor! Capra urcă în Samson de bună voie, şi, unde mai pui, cu o ţinută
distinsă, demnă de o adevărată regină.
În vreme ce străbăteam din nou pădurea, se auzi deodată glasul lui Petr:
— Noroc că avem şi noi în spatele casei câţiva salcâmi, ăştia fac minuni!
Cum văd, o să trebuiască s-o corupem niţel pe stimabila…
— Aşa se pare. Ascultă, cum vrei să-i spui? îmi veni deodată în minte. —
Liza?
— N-aş vrea, aşa o cheamă pe una din verişoarele mele şi e o fată
straşnică, o ştii tu!… Aş propune… Kunhuta.3
— De ce tocmai Kunhuta?
— Aşa! Uită-te bine la fizionomia ei.
— Ai dreptate, e tipul clasic al Kunhutei, de acord.
Şi aşa a rămas.
Din fericire, amândoi suntem de la natură suficient de receptivi, şi, astfel,
ţinând minte întocmai îndrumările şi dispoziţiile Dočkajkăi, am înregistrat
în aceeaşi seară – fireşte, nu fără obstrucţii din partea caprei, şi ruinând mai
toţi salcâmii – un succes remarcabil.
 Petr îl copleşi pe generosul dăruitor cu un val de măguliri de-a dreptul
înduioşătoare. Pe urmă, într-o atmosferă solemnă, am dus oala cu preţiosul
nectar în odaia mare, am aşezat-o în mijlocul mesei, iar Petr, într-un
moment de supremă admiraţie, căzu pradă unui entuziasm debordant;
zburda ca un băieţandru. Când mă aşteptam cel mai puţin, mă luă în braţe şi
dansă cu mine, între masă şi canapea, un vals scurt, dar cu o stângăcie
înfiorătoare, încât era gata-gata să ne prăbuşim amândoi la podea: ca
dansator e într-adevăr submediocru.
După care, îmi întinse oala ceremonios şi – na, trage tu prima înghiţitură,
cin-cin!
Am tras: laptele mai era cald încă, dar, gustul lui neobişnuit şi stăruitor,
n-avu darul să mă impresioneze prea mult – probabil voi continua să mă
duc la fermă, dar asta nu-i spun acum, – de ce să-i tulbur bucuria?
— Grozav, nu-i aşa?
Îmi smulse nerăbdător oala din mână şi bău şi el cu atâta nesaţ, încât îşi
stropi barba nerasă; plescăi apoi de plăcere, iar restul şi-l turnă în cap, astfel
că laptele i se prelingea acum şiroaie din păr peste obraji. Aiuritul!
— Ce mai, şampanie în toată legea – jubila într-una – şi direct de la
canea, oameni buni!
Acum – îmi veni mie în minte, văzându-l cât e de înfierbântat – acum îi
spun! Te pomeneşti că acesta e momentul potrivit şi irevocabil, acel
moment în care asemenea lucruri se pot rosti cu voce tare şi cu riscul
minimal, întrucât cuvintele au rezonanţa acelui patos deosebit şi, aş zice,
uşor convenţional, care însoţeşte întotdeauna astfel de comunicări; da, acum
aş putea şi ar trebui să-i spun, acum şi numai acum! Şi…
— Ce-i cu tine? se nelinişti deodată, văzând cât eram de pleoştită: Nu-ţi
place? E o chestiune de obişnuinţă, te asigur…
— Nu. Nu-i vorba de asta, laptele e grozav. Şi sunt sigură c-o să mă
obişnuiesc…
— Atunci de ce taci? Te uiţi la mine de parcă… Şi lacrimi, pentru numele
lui Dumnezeu! … De ce?
— Nu-i nimic, nu te mai uita la mine! i-am răspuns cu un calm uimitor,
privindu-l drept în ochi. În aceeaşi clipă însă, pe faţa mea flutură un zâmbet
împotriva voinţei mele. — Mă întrebam numai cum o să arăţi tu… ca tată,
pricepi?
 Încremeni cu oala în mâna. Vreme îndelungată se uită la mine în tăcere,
neîncrezător, şi cu buzele întredeschise: înţelegerea venea spre el pe ocolite
croindu-şi drum de departe; apoi, deodată, scutură din cap, să se
dezmeticească şi, cu o grabă de-a dreptul comică, îşi şterse laptele de pe
faţă şi îşi petrecu degetele prin părul umed.
— Stai – stoarse din el cu o voce răguşită – ce-ai vrut să spui?
— Exact aşa cum e. Şi cum va fi! Ca să zic aşa, e sută la sută.
Doamne, ce tăcere! Stam împotmoliţi în ea, fără speranţă de ajutor, eu şi
omul acela cu ochelarii de pe care încă mai picura laptele; pe perete ticăia
ceasornicul, apoi răsunară din el nişte bătăi hârâitoare şi în spatele
ferestrelor începu să fileze amurgul; nu-i nimic, îmi spuneam în sinea mea,
nu ştiu de ce; pot sta aşa până la ziua judecăţii supreme, timp, slavă
Domnului, am destul, iar din ziua de azi oricum nu ne mai alegem cu nimic,
din pricina ploii!
— Dumnezeule, Lu, şuşoti Petr şi, în sfârşit, izbuti să se dezlipească din
loc. Se apropie de mine şi mă atinse nesigur, ca un orb; apoi făcu ceva cu
totul neaşteptat: îmi prinse mâna în mâna lui şi mi-o scutură zdravăn, de
parcă ar fi vrut să-mi ureze sărbători fericite. Nu ştiu, şi niciodată nu voi
înţelege ce a vrut să însemne acest gest involuntar şi lipsit de orice logică –
de bună seamă nici el – dar eu una nu-l voi uita niciodată.
După aceea, glasul lui se auzi ceva mai tare:
— Lu!
Ca până la urmă un răcnet izvorât din adâncul plămânilor să se reverse în
ecouri peste toată valea, şi peste munţii înconjurători:
— Luuuuuuuuuu!…
Din fericire însă – înainte de a se fi produs ireparabilul – se auzi un
ciocănit sfios în uşa ce dă spre coridor şi în prag îşi făcu apariţia chipul de
popândău speriat al domnului Brotànek, dirigintele poştei din Jeleni. Se
dusese să prindă plătică la iazul din apropierea casei noastre, şi, parcă
înadins, i se terminaseră chibriturile.

22 august

Da, da, aşa stau lucrurile, sufleţelul meu; o să-i scriu Evei că sunt în pom
sau, cum se mai zice – am rămas! Nu există niciun dubiu, asta-i situaţia!
Vrei nu vrei, o să te fac mătuşă, dar mamei să nu-i spui nimic, mi-e
conştiinţa încărcată că nu i-am scris de atâta vreme, şi-apoi, vreau să-i
comunic asta singură, cu solemnitatea cuvenită, pricepi?
Aşadar, sunt… însărcinată! Ciudat cuvânt, paradoxalitatea lui mă farmecă
– însărcinată şi totuşi fără nicio împuternicire! Faptul mi l-a confirmat abia
după a doua vizită, doctorul Jirsak de la maternitatea spitalului orăşenesc:
m-am repezit până acolo în mare taină, nu voiam să-l alarmez pe Petr,
înainte de a fi absolut sigură. În funcţia sa de înger vestitor, Jirsak mi-a
plăcut peste măsură: e un bărbat la patruzeci de ani, înalt, şi, cum se zice,
bine legat; în ciuda tâmplelor încărunţite, – interesant de altfel – mai
mocneşte încă în el ceva din adolescentul timid – e tipul răposatului Gary
Cooper sau al lui Gregory Peck; graseiază, miroase a antiseptice şi iradiază
din el calmul convingător al specialistului încercat. Se pare că i-am plăcut;
şi el mie. Cred că e unul dintre puţinii bărbaţi care – fireşte dacă n-ar fi Petr
– m-ar duce la pat gata înfierbântată. Să-mi fie ruşine pentru asemenea
gânduri, în starea în care mă aflu, dar… Mi-am dat seama de acest lucru
chiar din clipa în care nu-mi venea să mă dezbrac în faţa lui; spre norocul
meu însă, el însuşi m-a ajutat, trecând cu ostentaţie peste pudicitatea mea
infimă. Şi, îndeosebi, mi-a convenit că nu s-a ţinut de mofturi: asta e, mi-a
spus, în timp ce mi-a dat câteva îndrumări elementare; sunteţi sănătoasă tun,
mai veniţi din când în când să vă văd şi, la revedere cam peste şapte luni! Şi
numaidecât schimbă vorba pe cu totul alt făgaş. Cum mai stau lucrurile prin
valea dumneavoastră? Păstrăvi sunt pe acolo? Spuneţi-mi, dar cinstit, v-aţi
trambalat până aici de bună voie? Nu mai spuneţi! De necrezut! Şi nu muriţi
de plictiseală în pustietatea aceea? Eu mă aflu aici de la absolvirea
Facultăţii şi am încetat să mă mai plâng; citesc, ascult muzică – de la Bach
până la Vlach – pescuiesc şi iarna gonesc cu schiurile. Aici m-am căsătorit,
am o fire mai curând de câine, decât de pisică, sunt legat mai mult de
oameni decât de locuri, dar, uneori, mă cuprinde câte un dor nebun de Praga
şi atunci urlu ca un descreierat, mă înţelegeţi, sunt praghez get-beget, m-am
născut în Vinohrady, ferestrele noastre dădeau spre Grebovka, cunoaşteţi,
nu?…
…Socoteala poate fi făcută pe degete: iunie plus şapte - cu alte cuvinte, la
sfârşitul lui martie sau începutul lui aprilie. Să mă explic: mi-am băgat în
cap că l-am conceput chiar în noaptea aceea când am făcut pentru prima
oară foc în sobă, şi mă ţin de acest gând cu o încăpăţânare pe care eu însămi
n-o înţeleg. Teamă? Deocamdată nici vorbă de aşa ceva – evenimentul mi
se pare încă mult prea îndepărtat – dar probabil c-o să-mi fie, mă cunosc
doar. Nu mi-e frică atât de durerea fizică pe cât mi-e frică de faptul că va fi
pentru mine o experienţă cu totul necunoscută. Şi, ce-i mai rău în toată
povestea, e acel sentiment al irevocabilităţii. Conştiinţa că acest lucru nu
poate fi evitat – întocmai ca şi propria-ţi moarte – într-un cuvânt, sunt
intrată. Dar de pe acum încep să-mi pun în minte să nu mă trădez cu nimic,
să strâng din dinţi şi să fiu vitează, atât cât se poate!…
În rest nimic, dar absolut nimic nu se întâmplă cu mine; primele necazuri
ale sarcinii, vreau să spun prin asta greaţa, voma şi hipersensibilitatea la
anumite mirosuri, le-am absolvit, trupul mi-a rămas deocamdată absolut
intact, nimic nu se observă în fizionomia lui, pântecele e încă drept, iar
pielea de pe el e netedă, ca oricând înainte de… Şi totuşi! Totuşi! S-a
cuibărit în mine o linişte bizară, o linişte necunoscută şi plăpândă ce parcă
ar sta în aşteptare. Pur şi simplu, o aud! Nu, deocamdată nimic nu se face
auzit din mine, nimic, dar eu ştiu că acel ceva e în mine – pentru moment
doar o presimţire, o promisiune sfioasă, un vis despre ceva, pe scurt – ceva!
Sau, poate el? Oricum, e în mine. Îl încălzesc cu căldura mea, îl hrănesc cu
trupul meu şi el pe mine cu al lui, mă împlineşte, ştiu de existenţa lui, dar
refuz să mi-l imaginez mult prea concret, căci, acum, în aceasta fază el e
încă un nimic, sau aproape nimic, e ceea ce se numeşte un embrion, o
pocitanie caraghioasă şi neînsemnată, una din acele monstruozităţi pe care
le ilustrează, cu o plasticitate feroce, tratatele de ginecologie. Dar, mai ştiu
că odată cu înaintarea vremii, va căpăta din ce în ce mai mult asemănarea
omului, şi, într-o bună zi – după închipuirea mea acest lucru se va întâmpla
în toiul nopţii – într-o bună zi va tresări în adâncul meu un fel de zvâcnire
timidă, dar stăruitoare, ca atunci când îşi întinde picioruşele o broscuţă…
Când te vei face auzit, puiul meu drag? Nu ştiu, dar de pe acum mi-e ciudat
de drag acel ceva din mine, pentru că e în el Petr, omul alături de care nimic
nu mă înfricoşează pe această lume, pentru că de pe acum sunt codificate în
acel ceva însuşirile lui fizice şi morale, calităţile, slăbiciunile, şi obiceiurile
lui urâte, pentru că, prin acel ceva, omul meu drag e întipărit în mine. Ideea
mă încântă, mă farmecă, dar nici prin gând nu-mi trece să consider toată
povestea un miracol: e o legendă obişnuită, deloc extraordinară, iar eu sunt
locul ei de desfăşurare – acţiunea ei se petrece aici, în mine. Firescul şi
banalitatea ei nu numai că îmi convin, dar, într-un fel mă şi liniştesc – sunt
una din milioanele de femei normale într-o situaţie normală – şi nimic din
toate astea nu ştirbeşte farmecul acestei legende: aş spune că acest farmec e
independent de unicitate, şi e unic tocmai prin autonomia lui. Refuz să
glorific sau să mitizez această poveste, îmi ajunge perfect aşa cum e, prin
însuşi faptul că există, ba, mai mult, pe măsură ce timpul trece, vorbesc din
ce în ce mai puţin despre ea cu voce tare. Şi nici Evei n-o să-i scriu toate
astea, o să-mi impun să fiu sobră şi concisă: am vaga senzaţie că efuziunea
emfatică ar avea darul mai curând s-o întristeze decât s-o bucure şi, fără
voia mea, chiar s-o rănească…

24 august

Petr e încă aiurit de toată povestea, dar se stăpâneşte; atâta doar, că

exagerează peste măsură. Nu e de mirare, şi pentru el e ceva cu totul
necunoscut. În primul rând ar vrea să-mi interzică orice efort fizic, n-am
voie nici să scot din pivniţă o lădiţă cu bere sau să spăl geamurile – mă
păzeşte ca un vultur; după el ar trebui, probabil, să stau tot timpul pe scaun,
şi, visătoare, să casc ochii în gol. Mi se pare ridicol – cu atât mai mult cu
cât trupeşte mă simt excelent, nu-mi amintesc să mă fi simţit mai bine sau
să fi arătat vreodată mai frumoasă ca acum. Pur şi simplu, înfloresc, şi asta
nu numai potrivit propriei mele aprecieri, mi-o spune cine vrei şi cine nu
vrei, fireşte cu excepţia lui Tautze, dar dumnealui nu s-a ocupat de mine
niciodată, – pentru el nu sunt şi de bună seamă nu voi rămâne decât o
spumă şi atâta tot.
Uneori, în toiul muncii, Petr şi cu mine ne aruncăm din zbor, în prezenţa
altor persoane, câte o privire fugară, şi, fără să schimbăm o vorbă, le ştim
pe ale noastre. Sălăşluieşte în el o bucurie mută dublată de o drăgălăşenie
timidă, i se citeşte asta din lucirea ochilor, sub care, însă, eu simt că
mocneşte o sfială inconştientă – faţă de mine! De ce? Acum e deopotrivă
comic şi înduioşător, în primul rând prin strădania lui de a adopta o ţinută
bravă şi demnă în acelaşi timp: slavă Domnului că nu prea reuşeşte, şi astfel
mă hrănesc cu speranţa că după un timp îi va trece şi asta.
Primele semne de normalizare au şi apărut: în sfârşit, după atâta amar de
vreme s-a hotărât să descuie cu un şperaclu acea tainică chiţimie de sub
scara podului – unica încăpere pe care încă n-o iscodiserăm până acum, şi a
pătruns în ea. O cercetam din prag, n-aveam niciun chef să păşesc înăuntru.
În afara cenuşiului, a mirosului de aer stătut, a murdăriei învechite şi a
pânzei de păianjen, cămăruţa era pur şi simplu înţesată cu tot soiul de
troace, din cele mai diferite; vrafuri întregi de reviste germane, gălbejite de
vreme, trei trofee de cerb, un fel de capcană, un leagăn, o statuetă colorată a
nu ştiu cărui sfânt cu mâna ruptă, un untar deteriorat, o roată de tors, o
colivie de păsări alături de un gramofon de modă veche cu o pălărie
gigantică – pe scurt, o împărăţie fantastică a unor obiecte de mult scoase din
uz şi depuse la păstrare, de te apuca şi ameţeala privind la această puzderie
de vestigii prăfuite!
În faţa acestui spectacol, Petr căzu pradă unui entuziasm vecin cu extazul,
care pe mine nu mă surprinse, şi numaidecât începu să cotrobăiască prin
toate:
— Doamne! striga de bucurie, la fiecare descoperire cu astea s-ar putea
amenaja un magazin de antichităţi de categorie mijlocie!… Ţine-mă să nu
cad! Uite, un teatru de marionete, cu păpuşele cu tot. Iar aici… ce mai,
lanterna magică! De când eram puşti mi-am dorit-o la nebunie, şi, poftim,
dumneaei mă aştepta aici! Ca să vezi!… Serile, am putea să le oferim
oaspeţilor spectacole cu proiecţii de diapozitive, acompaniate cu muzică de
gramofon, ce zici? Discuri avem cu nemiluita, poftim: Povestirile lui
Hofmann, Dansul Anitrei de Grieg, potpuriu din opereta Liliacul, iar aici –
Horst Wessel Lied… un hit clasa întâi!… L-ai ascultat vreodată, prea-
distinsa mea doamnă?
— Nu. Şi nici nu doresc să-l ascult, comoara mea… Mă gândesc în ce hal
o să arăţi, distinse domn!
Precaută, am renunţat la tentativa mea de a-l scoate de acolo şi am
coborât înaintea lui. A apărut în odaie, după un timp destul de îndelungat,
murdar din cap până în picioare, ducând la subţioară doi pari de lemn, de
rostul cărora nu mi-am dat seama imediat.
— Catalige – mi-a explicat, laconic. Şi n-ar fi fost el dacă, fără întârziere
şi cu verva lui proprie, nu s-ar fi apucat să le încerce.
Urmăream toată povestea ca pe o clovnerie de un nivel acceptabil şi mă
prăpădeam de râs: era într-adevăr irezistibil cum se sălta, stăruitor, o dată şi
încă o dată pe treptele cataligelor, ca în aceeaşi clipă să revină la podea; în
sfârşit, primul pas periculos, un clătinat şi, buf! — Nu râde! s-a răţoit la
mine, nu râde! Trebuie să meargă, când eram puşti umblam cu ele cât se
poate de bine, şi cu bravură! După o serie de eşecuri ruşinoase, izbuti să
stăpânească mişcările elementare şi nu se mai putea sătura de ele. Se legănă
un timp, ţeapăn, între plafon şi duşumea, apoi dispăru pe coridor şi zdup-
zdup – bubuitul înfricoşător îşi revărsă ecoul în toată casa. — Te salut,
hăulea, triumfător, ce minunat e să vezi lumea din perspectivă aeriană! Şi în
culmea crizei sale de orgoliu, trecu pragul uşii principale şi ieşi în verandă,
de unde încercă să coboare treptele de la intrare. Asta, de bine de rău, reuşi,
jos însă, cataligele se afundară în lutul moale şi într-o clipită zbură de pe ele
şi căzu grămadă, ca o plăcintă. Se ridică în picioare, se scutură de praf şi
luând cataligele pe umeri le duse înapoi în chiţimia de lângă pod. Când
trecu pe lângă mine, menţionă cu toată seriozitatea:
— O să prindă bine! Cataligele sunt un lucru folositor la casa omului.
— Fără îndoială – am ţinut să-l asigur – cel puţin, oaspeţii vor avea
superbul prilej să-şi frângă cu ele mâinile şi picioarele, – fireşte, în
schimbul unei taxe modeste!…
Se uită la mine şi făcu din mână plictisit, dând astfel a înţelege că din
anumite puncte de vedere mă socoteşte un caz pierdut.
Făcusem, ce-i drept, remarca de mai sus cu o accentuată doză de sarcasm,
dar în sinea mea răsuflăm uşurată, căci, în sfârşit, din imitaţia aceea de
demnitate paternă începea să răsară din nou vechiul şi cunoscutul Petr, cu
toată zburdălnicia şi veselia lui neastâmpărată acel Petr care îmi lipsea cu
desperare!

25 august

Ciudate clipe – nici nu ştiu precis cum să denumesc această stare: e

simţământul unei împliniri necunoscute, al armoniei smerite şi voluptuoase
între mine şi lume – mi se pare de înţeles aşa cum mă înţeleg pe mine
însămi, în fine, ocup în ea locul ce mi se cuvine şi ştiu de existenţa ei,
nimica nu mă mai înspăimântă şi toate sunt deodată atât de fireşti: pădurea,
pajiştea, coamele munţilor, iarba şi norii, această casă, eu şi tot ceea ce se
petrece în mine. Îmi simt existenţa şi o savurez.
Încet încet se lăsa întunericul; stam nemişcată în faţa casei şi, într-o totală
relaxare, priveam valea: înserarea era plină de umbre complicate şi de
lumini pe cale să se stingă; în liniştea elegiacă răsuna doar dangătul
tălăngilor atârnate de gâtul vacilor şi, de departe, lătratul firav al câinilor.
Mă tulbură din visare un zgomot de paşi pe coridor; s-a deschis uşa, dar
n-am întors capul: ştiam că e Petr. Trebălui un timp în jurul plitei, apoi se
lăsă păgubaş şi veni spre mine; tăcea însă, de parcă i-ar fi fost teamă să nu
mă stânjenească. Stătea chiar în spatele meu, îi simţeam răsuflarea
mângâindu-mi părul, ceafa, apoi i-am simţit şi mâinile: le strecură pe sub
braţele mele, îmi acoperi sânii cu palmele şi în acelaşi timp se lipi cu trupul
de mine… Am închis ochii şi am rămas în aceeaşi totală nemişcare, căci,
prea mi-era bine! Îmi dădeam seama că mă doreşte. Din clipa în care i-am
vorbit despre starea mea, a adoptat, fără niciun rost, o atitudine reţinută, cu
atât mai nepotrivită cu cât eu îl doream acum mai mult ca oricând.
Suspină şi-mi sărută lobul urechii.
— Aş fi în stare să pariez că în visurile tale sine garantia ai şi ajuns să-l
înscrii la şcoală!
Mă mâhni un pic tonul uşor ironic cu care făcuse această afirmaţie, dar
înainte de toate mă întrista faptul că-mi ghicise gândul. Am scuturat din cap
şi m-am grăbit să-i dau replica.
— Dacă vrei să ştii, chiar la şcoala de dans! Dar în aceeaşi clipă m-am
zbârlit: — Ia ascultă, ce-ai vrut să spui, cum adică… să-l înscriu? De ce nu
s-o înscriu? Voi bărbaţii sunteţi nişte fiinţe pur şi simplu imposibile! Cum se
pronunţă cuvântul om – gata, în mod automat vă şi imaginaţi o creatură cu
mustăţi şi pantaloni…
— Ho-ho – zâmbi şi-mi suflă în păr – cum văd, o izbucnire a
emancipării! Bine, în cazul ăsta fac cuvenita rectificare – s-o înscrii!
Ciucure ori butonieră – se aprobă şi una şi alta. Şi, dacă vrei să ştii, dintr-o
mie şi unu de motive eu apreciez mai mult femeile decât bărbaţii; simpatia
mea precumpăneşte, ca să zic aşa, în favoarea lor.
— Mai cu seamă atunci când au optsprezece ani şi coapse perfecte, nu-i
aşa?
— Nu! N-am nimic împotriva coapselor perfecte, sunt, pe cât se pare,
condamnabil de normal, dar de data asta mă nedreptăţeşti! Cu alte cuvinte,
m-ai lovit sub centură…
— Scuză-mă, şi nu mă lua în serios, n-am vrut să te supăr. Totuşi – ce-ar
fi dacă mi-ai spune şi mie măcar unul din acele o mie şi unu de motive? Mă
interesează…
 — De pildă… de pildă, însuşi faptul că soarta voastră pe lume e mai grea
decât a noastră, cel puţin aşa mi se pare! Poate nu sub aspectul social sau al
poziţiei voastre în societate, şi nici pentru că trebuie să naşteţi copii… şi aşa
mai departe; mă gândesc mai mult la faptul că atunci când femeia îşi
găseşte în viaţă omul potrivit…
— Ca de exemplu eu pe tine – m-am repezit să-i curm vorbele.
Rămase puţin înmărmurit, apoi însă, schiţă un zâmbet şi dădu din cap
aprobator.
— De ce nu? Ca de exemplu tu pe mine, ori eu pe tine.
— Ia te uită! Şi de ce, mă rog, îţi închipui că tu eşti cel potrivit?
— Nu-mi închipui – spuse şi-mi întoarse faţa spre el – ci ştiu. Şi, crede-
mă, nu-i în asta nici o fărâmă de îngâmfare, Lu. Ştiu acest lucru la fel de
bine cum ştii şi tu că eşti femeia potrivită pentru mine. N-am pretenţia că
suntem unul pentru celălalt unica posibilitate, dar, evident, cea optimă
suntem. Amin!…
Certitudinea cu care fuseseră rostite aceste cuvinte şi expresia ochilor săi
avură darul să mă dezarmeze, şi pe bună dreptate: da, într-adevăr, a fost
serios, simţeam acest lucru.
— În mod cu totul excepţional, sunt de acord – am oftat, şi pe loc m-am
grăbit să adaug: — Chiar dacă, în rest, eşti un bleg fără pereche.
— Ia te uită! Cum adică, aşa deodată?
— Pentru că te porţi ca atare – cu alte cuvinte, blegeşte!
— Fain – din ce în ce mai bine – ţinu el să mă acopere de laude – acum e
mai clar! Şi… n-ai putea să-mi sugerezi cam ce să întreprind? De pildă…
Ceea ce fu chiar şi pentru mine puţin prea mult, şi astfel mi-am ridicat
privirea şi m-am lipit de el cu putere.
— De pildă… să dai fuga până la uşa de colo şi să suceşti cheia în
broască de două ori? Ce zici?…

Dar, mai târziu, pe când şedeam unul lângă altul la masă, şi la lumina
lămpii cu petrol tocam ciupercile, nu m-a răbdat inima să nu reînnod firul
discuţiei, atât de plăcut întrerupte:
— Ascultă, de fapt, ce-ai vrut tu să spui cu posibilitatea aceea… optimă!
Se uită la mine, cu chipul omului nedumerit.
— Sper că acest lucru e limpede, nu?
— Pentru mine, nu prea. Ştii doar că am reflexe mai întârziate…
 — Asta aşa e – râse el – dar numai atunci când îţi cade bine la socoteală.
Mda… am vrut să spun că orice om trebuie să dea o dată în viaţă peste acel
al doilea; cu alte cuvinte peste acel care i se potriveşte cel mai bine.
Pricepi? Cel mai bine dintre toţi oamenii pe care-i întâlneşte pe această
lume…
— Cum adică, trebuie? am obiectat, cu o voce şovăielnică.
— E cât se poate de firesc şi nu văd în asta niciun fenomen de ordin
metafizic. Cum să-ţi spun, un asemenea om trebuie nu numai să existe, ci
într-o bună zi să şi apară… Mie, cel puţin, mi se pare un lucru cât se poate
de logic.
— Şi când dai de el… pe urmă, ce se întâmplă?
— Ce ştiu eu? mormăi morocănos şi lăsă cuţitul pe masă. Întreabă-l pe
Evžen, ăsta le ştie pe toate, eu nu fac decât presupuneri! Cum să-ţi spun?
Teoretic se poate întâmpla să nu-l deosebească printre celelalte figuri şi, pur
şi simplu, să treacă pe lângă el fără să-l ia în seamă. Eventual. Aceasta e o
imagine tristă, dar şi mai tristă mi se pare posibilitatea de a-l deosebi şi de a
nu fi în stare să intre în contact cu el. Cel mai rău e însă atunci când acest
contact se stabileşte şi… pe urmă, din motivele cele mai diferite, îl pierde –
asta e foarte rău. Cât priveşte motivele, gama lor e, pe cât se pare, foarte
variată… Ia te uită, o mânătarcă!… Îmi arătă o ciupercă durdulie şi ciocăni
în picioruşul ei cu încheietura arătătorului: — Sună sănătos.
N-aveam în clipa aceea prea multă înţelegere pentru calitatea ciupercii,
pentru că rumegam în minte cuvintele lui.
— Hu, şi-acum mă mai trec fiorii – am ţinut să menţionez. — Da, cu
efect întârziat! Când mă gândesc la posibilităţile acelea smintite, care
eventual ar fi putut să ne împiedice să ne întâlnim, mă apucă groaza… În
definitiv, puteai să nu te naşti… sau să nu fi venit atunci la bazinul de
înot… sau…
— Stop, opreşte-te, aiurito! mă făcu el să amuţesc. Ce mă tot invoci aici,
cu efect retroactiv? Şi, în general, vorbeşti prostii! Mai spune că totul a fost
scris undeva, în stele, sau dă-i drumul cu destinul scris cu D mare!…
— Vrei poate să conteşti că există aşa ceva?
— Nu contest nimic! Numai că în concepţia comună asta e o noţiune
extrem de vagă şi mulţi oameni îşi explică prin ea aproape totul. E foarte
comod – destinul, şi gata! Ce mai vrei, ne-am întâlnit, ne-am cunoscut, şi
ăsta-i singurul lucru important! Cred că ne-am cunoscut la cinci minute
după ce Gusta ne-a prezentat unul altuia, n-ai impresia? Iar dacă nu m-aş fi
născut sau nu m-aş fi dus în după-amiaza aceea la înot, nu m-aş fi numărat
printre oamenii pe care i-ai întâlnit în viaţă, şi asta ar fi altă piesă, pricepe
odată!
— Nu! am strigat, revoltată, aşa ceva să nu-mi ceri! De fapt ce trebuie să
pricep? Tu spui foarte calm – altă piesă. Dar ce fel? Şi ce rol aş juca eu în
ea? Numai când mă gândesc la gravitatea clipei de la bazinul de înot, când
mă gândesc la responsabilitatea pe care am avut-o faţă de noi înşine în acel
moment, fără măcar să bănuim… Doamne!…
— Hai, toacă, să isprăvim odată treaba asta, curmă el avalanşa mea de
cuvinte înspăimântătoare. Apoi clipi cu un aer liniştitor şi spuse: — În
definitiv, ne-am fi putut, oare, permite să nu venim atunci la bazin?
Simţeam că mă sufoc şi abia îmi mai trăgeam răsuflarea; tonul de
pseudoseriozitate cu care se exprimase, mă puse pe jeratic. Am izbit cuţitul
de masă.
— Credeam că vorbeşti cu mine serios! Şi, când colo, tu… Ei, da,
bineînţeles, cum o să coboare domnul filozof la o discuţie cu o femeie de
rând!… Buretele ăsta să nu-l tai, din pălăria lui o să-ţi fac un şniţel pane –
cu toate că de fapt ai merita să ţi-l lipesc pe mutra asta nesuferită!
— Mă rog, facă-se voia ta, dacă asta te poate linişti.
În clipa următoare am amuţit amândoi, supăraţi. În tăcerea ce se
aşternuse, am auzit suflul şuierător al vântului şi răpăitul picăturilor de
ploaie în pervazul ferestrei.
— Plouă, constată el, înviorându-se. Mâine, dis-de-dimineaţă, pornesc în
căutare de ciuperci.
— Nu cumva să îndrăzneşti! Dacă-mi vii cu alte provizii, să ştii că ţi le
bag în prăjituri!…
— De ce nu? S-ar putea să iasă o nouă descoperire culinară – prăjituri à
la Kadlecová! Ar fi cazul să născocim o specialitate de ciuperci pentru
oaspeţi; în cartea de bucate italiană am dat de câteva reţete interesante.
Am dat din mână, resemnată, şi nu i-am mai răspuns.
De bună seamă voia să mă îmbuneze şi de aceea, reveni la tema iniţială:
— Ai dreptate. Clipa întâlnirii e minunată, dar, mai curând, în amintire.
Altfel e cumplită, omul se simte în ea ca un mieluşel lipsit de apărare…
Dacă şi-a închipuit, naivul, că în felul ăsta a încheiat discuţia, s-a înşelat:
pe loc, şi cu o poftă de harţă renăscută, am pornit la atac:
 — Şi dacă omul rezistă în ea, ca de pildă noi doi, pe urmă ce se
întâmplă?…
— Pentru numele lui Dumnezeu şi-al tuturor sfinţilor din ceruri! izbucni
el cu o voce tânguitoare. — Cum văd, azi eşti într-o formă de zile mari! Ai
chef de vorbă… Bine… Dacă ţii neapărat, putem continua: probabil că de
fiecare dată e altfel. Întâlnirea e abia începutul, asta o ştii doar din
experienţă. Mă înţelegi, cum să-ţi spun, întâlnirea nu-i ca examenul de
bacalaureat, îl dai, şi gata, te şi numeri printre oamenii maturi, cu diploma
în buzunar. Pentru că… relaţia dintre bărbat şi femeie e un organism viu. E
schimbătoare. Şi într-o neîncetată mişcare… Îşi aprinse o ţigară şi, după ce
trase primul fum, reluă: — Cel mai rău e atunci când omul crede că e
stăpânul ei, odată pentru totdeauna; iar dacă se culcă pe ea, aşa cum se
culcă pe o canapea comodă – atunci e începutul sfârşitului.
— Cu alte cuvinte, eşti convins că această relaţie trebuie făurită sau…
— Da, încuviinţă el. Ba, aş zice chiar că trebuie creată. Căci ceea ce
numim noi dragoste nu e niciodată un produs de serie. E un prototip, un
unicat. Un fel de invenţie sau dacă vrei, o operă de artă. Imaginează-ţi câte
posibilităţi sunt, câte variante de ordin fizic şi moral, şi înjghebează din
aceste diferenţieri un tot – asta-i trudă…
— Da, asta aşa e – am admis cu bunăvoinţă. Uneori chiar îngrozitoare!…
— Păi vezi – iar noi o împărţim pe din două. Nu că aş vrea să fac pe
grozavul, şi nici să-l mânii pe Dumnezeu – dar între noi nu s-a terminat încă
totul… Şi numaidecât se aprinse: — Şi, oricum, Lu, de vreme ce treaba
merge totuşi, truda asta e cât se poate de plăcută, nu crezi? Cum să nu! Ştii,
e ca şi când ai scrie un roman sau ai picta un tablou… iar în povestea asta
orice om – până şi cel mai simplu şi mai lipsit de talent artistic – e un
creator. Hai să trudim mai departe, vrei?
Am răspuns surâzător la această chemare, citând-o pe domnişoara
Capulet:
— Vorbiţi ca din carte…
— Şi mai adaugă: ca dintr-o carte legată în piele de măgar! Dar, crede-
mă, Lu, am fost foarte serios.
—Şi eu! m-am grăbit să-l asigur. — Sunt bucuroasă că ai despre
fenomenul ăsta… o opinie atât de strălucită… Hei, asta arunc-o, nu vezi că
e plină de viermi?
 Ne tulbură un zgomot de paşi mărunţi, psst, auzi? Şi încă o dată. Nu eram
în stare să desluşesc nici cauzele lui şi nici locul de unde venea.
Nimic – spuse Petr – pârşii au început iar să-şi cam ia nasul la purtare. O
să trebuiască să-i atingem niţel peste lăbuţe pe aceşti boiernaşi.
Vorbele lui mă liniştiră şi astfel m-am apucat să toc mai departe: treaba
asta nu se mai sfârşea…
— Şi dacă totul reuşeşte… vreau să spun… această trudă?
— Aha… şi cam ce-ai vrea să auzi?… Mda… În cazul ăsta omului nu i se
mai poate întâmpla nimic care să-l înspăimânte prea mult pe lumea asta – în
afară de moarte!
Dincolo de ferestre ploaia se înteţi şi din adâncul pădurii răsună o
împuşcătură îndepărtată. În odaie se răcorise, m-am ridicat de pe scaun şi
am vârât în sobă câteva vreascuri uscate. Un timp am privit, flăcările
înviorate, îmi plăcea jocul lor, iar murmurul ploii din spatele ferestrelor
sporea şi mai mult atmosfera intimă a camerei. Când m-am întors la
ciupercile noastre, Petr m-a apucat de mână şi m-a aşezat pe genunchii lui.
M-am lipit de obrajii săi, l-am sărutat pe gură şi, în acest timp, fără voia
noastră, ne-am frecat nas în nas.
— Ţi-e nasul rece, îmi spuse. – Apoi îl prinse uşor între dinţi, îl strânse
cu gingăşie şi-l încălzi cu suflarea sa.
— Ascultă – se auzi din nou vocea mea, după ce ne apucasem iar de tocat
– spune-mi, dar cinstit, te gândeşti la ea?
Îşi ridică privirea spre mine, cu mirare!
— La cine?
— Ei, lasă, că ştii tu! Voiam să spun… ţi-e teamă de ea? Mie da. Cumplit.
Nu-mi răspunse imediat. Strânse din umeri, apoi lăsă briceagul pe masă şi
îşi aţinti privirea într-o parte, fixând duşumeaua, de parcă i-ar fi fost un pic
ruşine.
— Nu sunt de piatră – rosti în cele din urmă, fără expresivitate.
— Înseamnă, deci, că te gândeşti la ea! De multe ori?
Strânse iar din umeri, şi apucă iar cuţitul şi o altă ciupercă.
— Asta n-aş putea spune. Încerc, pe cât se poate, să nu mă gândesc la ea,
să mă dezobişnuiesc, de preferinţă sparg lemne sau îl conduc pe Samson,
dar nu prea izbutesc. În ciuda strădaniei mele, o percep. Poate în
permanenţă, nu ştiu. Parcă s-ar cuibări sub tot ceea ce fac şi sub tot ceea ce
gândesc… chiar şi sub ceea ce simt pentru tine! Ce să-i faci, aşa e dacă
omul s-a născut odată om!
E stupid şi dificil, în acelaşi timp, dar, se pare, cât se poate de normal –
într-un cuvânt, e destinul omenesc.
— Tu crezi că animalele nu se tem de ea?
Pe chipul lui fulgeră un zâmbet, apoi scutură din cap:
— Du-te în grajd şi întreab-o pe Kunhuta.
Începu să taie un exemplar de ciupercă demn de trimis la expoziţie, dar
după câteva clipe nu se mai putu stăpâni: — Aş spune că se tem şi ele, o
simt, dar probabil, altfel, instinctiv doar. Pe când omul – această anomalie a
naturii – a descoperit-o şi cu intelectul. Ştie de ea, şi s-ar putea ca tocmai în
asta să fie una din acele deosebiri fundamentale dintre el şi celelalte
creaturi. Înfiorătoare descoperire, dar fără ea cu greu ar fi ajuns el să fie
ceea ce este pe această lume. Nici măcar tu!
— Mulţumesc frumos! am exclamat, ca să mă răcoresc un pic. — Şi fără
asta nu se putea?
— Pesemne că nu. Pare, ce-i drept, paradoxal, dar ceva adevărat există în
povestea asta; într-un cuvânt – fără moarte, viaţa noastră n-ar fi omenească.
Această conştiinţă bolnavă persistă în tot ceea ce gândim, în adâncul
simţirii noastre, în tot ceea ce facem… Fără această teamă, specific
omenească, n-ai simţi intensitatea vieţii, nici fericirea, nici dragostea
umană, – şi s-ar putea ca tocmai din acest inacceptabil sfârşit, să se fi născut
toate anxiozităţile, dar şi toată măreţia acelei creaturi ce poartă numele de
om; mă înţelegi… celebrele catedrale, arta, minunile tehnicii, Goethe şi
Einstein, ştiinţa, filozofia şi… şi uciderea omului de către om – la animale,
uciderea semenilor constituind, pur şi simplu, o excepţie. Şi gata, slavă
Domnului, am scăpat şi de ciuperca asta! Zău dacă îmi mai simt degetele!…
Iar mâine, nu mă mai duc după ciuperci – poate poimâine! declară pe un ton
categoric şi se ridică de pe scaun.
— Ia te uită, da ce-ţi veni aşa, deodată?
— N-ar fi exclus ca mirosul lor să trezească în om nevoia unei
pălăvrăgeli nedorite.
— Într-adevăr, nu-i exclus – am încuviinţat râzând. — Da, ia spune, ţie
nu ţi-e foame?
— Şi încă ce foame! Cu vorbăria asta, digestia se face mai repede decât
te aştepţi.
 Nu mai aveam încotro, trebuia să ies la iveală cu un adevăr destul de
dezagreabil…
— Mea culpa, Petr… în crăticioara de pe plită sunt câteva vrăbioare…
sau cam aşa ceva! Carnea care mi-a dat-o Taraba, era de la boul cel mai
încăpăţânat din lume, am înăbuşit-o cu capacul aproape două ceasuri, dar nu
s-a lăsat deloc înduplecată. În schimb e bine friptă, aş zice arsă…
Acceptă situaţia fără să clipească din ochi, şi spuse cu generozitatea lui
caracteristică:
— Nu-i nimic, pârşii au o dantură fără cusur. La treabă!
Apoi în timp ce stam întinşi în dormitor, fiecare sub plapuma lui şi
dârdâiam de frig, am ţinut cu tot dinadinsul să mă mai fac auzită:
— Ascultă, după tine înseamnă că şi eu sunt o anomalie a naturii, nu-i
aşa!
— Desigur, mârâi, căscând în gura mare şi se întoarse, pe o parte. — Dar
pe chestia asta nu trebuie să te necăjeşti: eşti o anomalie cât se poate de
arătoasă, Kadlecová! Dar dacă nu încetezi odată cu flecăreala, îţi jur că-ţi
astup megafonul cu un ghiveci de flori şi pe urmă îmi fac harakiri!… ’pte
bună!…
— Şi ţie – am piuit îmblânzită; în aceeaşi clipă însă, m-am întors şi eu
într-o rână şi, cu o voce stinsă, am murmurat doar: — Te-ar scoate prea tare
din sărite dacă ţi-aş mai aduce la cunoştinţă că te iubesc neobişnuit de mult?
— Nu! mârâi, de data asta cu gingăşie şi suflă cu putere în mucul lămpii
cu petrol.
 CAIETUL AL TREILEA

28 august

DA, A ŞI ÎNCEPUT SA PLUTEASCĂ

în aer. Deocamdată numai ca o presimţire străvezie, mai curând se simte,
decât se vede, dar de existat există, în afară de orice îndoială – e aşa ca
bănuţul strecurat încetişor în mâna orbului, şi eu îmi spun pe dinafară: eşti
aici… Dar nu, încă nu-i, mai zăboveşte încă, bate pasul pe loc în pragul
uşii, cu degetul pe butonul soneriei – să intru, să nu intru?… E un oaspete
binecrescut!
Zorile încolţesc anevoie din străfundul ceţurilor lăptoase, peste zi valea e
inundată de lumina unui soare arzător, în a cărui dogoare totul trăieşte şi
zburdă cu o intensitate aproape suspectă; în schimb amurgurile se înfofolesc
din nou în aceleaşi ceţuri, cu o bunăvoinţă de-a dreptul exagerată. Frumoase
zile, şi robuste! Îmi amintesc de bărbaţii în floarea vârstei: mai ştiu încă să
strălucească şi să cucerească, dar obosesc curând şi se retrag mult prea
devreme. Nu ştiu cum să redau în cuvinte această transformare abia
perceptibilă; acel metaforism de ornamentalitate inventivă în zugrăvirea
frumuseţilor naturii à la: Toamna, pictoriţa zvăpăiată şi-a scuturat
penelurile în coroanele ciufulite ale arborilor şi… şi aşa mai departe – ar
avea azi efectul unei parodii nedorite, şi de aceea nu rămâne decât să faci
obişnuita constatare la obiect: se apropie toamna, sau toamna bate la uşă!
Ceea ce constituie totodată şi titlul clasic pentru clasica temă de compunere
în învăţământul de nouă ani – deci, scrieţi elevi!
E în toate şi sub toate. E în oboseala înduioşătoare a vieţuitoarelor şi a
lucrurilor, în spulberarea afabilă a puterii, o simt în atmosferă, în firele
ierbii, în susurul pâraielor. Şi în zumzetul gâzelor – până şi acesta sună
acum mai molatic – e chiar şi în noi, în stările noastre: suntem, într-un fel,
autumnali. Niciodată, n-am avut prilejul să-i simt venirea atât de nemijlocit
ca acum; la oraş, omul are senzaţia că evenimentul nu-l priveşte personal,
pe când aici – aici, vrând nevrând, devine participant direct al acestui
fenomen.
Pădurea e plină de trosnete misterioase, de tânguiri, şi e învăluită într-o
tăcere tainică în care, din când în când, se mai aude câte un ţipăt de pasăre;
dar trăieşte – poate cu mai multă intensitate decât în toiul verii – şi rodeşte!
Lucrează, trudeşte! Se întrece pe sine printr-o iraţională supraproducţie de
ciuperci, de parcă le-ar secreta într-una prin toţi porii. E o risipă în toată
puterea cuvântului, căci oamenii de pe aceste meleaguri nu se prea omoară
de dragul ciupercilor.
Mi-au plăcut ciupercile de când mă ştiu, dar ceea ce se petrece aici e
chiar şi pentru mine mult prea mult, şi, în plus, a început să mă cuprindă şi
teama că Petr şi-a ieşit din minţi; o dată la două zile apare cu coşuleţele
îndesate vârf – şi unde mai pui că nu-şi îngăduie să adune decât ciupercile
cele mai ciupercate, niciun burete şerpesc sau vreun burete galben, cu alte
cuvinte, ciuperci una şi una, asupra cărora nu mai e cazul să stai la îndoială
sau să frunzăreşti prin manualul lui Smatlach. Le-am consumat până acum,
preparându-le în chip şi fel, după toate reţetele cunoscute, ne-am săturat de
ele până în gât, aşa că nu ne mai rămâne decât să le uscăm. Toată
duşumeaua viitoarei sufragerii e acoperită cu hârtie de ziar, spectacolul e o
adevărată orgie micologică, mai bine-zis, curată nebunie.
— O să ne prindă bine – mă linişteşte Petr – câţiva săculeţi trimitem la
Praga; să vezi tu ce-o să se mai bucure fraţii şi ce-or să mai jubileze când
le-or vedea. Ce să mai vorbim, aici e, fără doar şi poate, paradisul
ciupercilor…
Uneori aud din pădure câte un trosnet însingurat, şi ştiu ce vrea să
însemne: a luat sfârşit rutul căprioarelor, curând pădurea va fi înţesată de
cerbi şi mulţi bărbaţi din sat se vor duce să-i vâneze. Cel mai cumplit e
duminica după-amiază; atunci valea şi pajiştile se transformă într-un
adevărat abator de iepuri; nu suport acest masacru şi de aceea prefer să nu
ies; îmi ajunge când văd hurducându-se pe sub ferestrele noastre câte un car
împovărat cu zeci, poate chiar cu sute de urecheaţi ucişi, cu ochii holbaţi şi
tulburi şi, în urma lor, un cârd de bărbaţi înveseliţi de băutură.
Nu mă pricep, dar cred că treaba asta trebuie să fie rodul unei pasiuni
înfiorătoare, de bună seamă atavică. Până şi dintr-un om ca Panocha – din
acest activist cumsecade şi plin de abnegaţie, care tot anul se îngrijeşte de
liniştea şi fericirea semenilor săi – a răsărit un asasin însetat de sângele
animalelor: aproape în fiecare zi, pe înserate, porneşte cu flinta spre pădure,
nu vede, nu aude, numai rareori se opreşte să mai schimbe o vorbă, şi chiar
şi atunci pomeneşte doar de căprioara pe care a răpus-o la poalele Ostružnei
sau de urmele unei capre negre descoperite de el la Verpany. E pur şi simplu
obsedat de dorinţa de a-l doborî pe cutare mistreţ, sau măcar pe cutare pui
de un an; asta nu mai e carne, ci cremă de şocolată, o să vedeţi! Nici nu vă
puteţi închipui, povesteşte cu o admiraţie plină de ură, câtă viclenie zace în
bestiile astea, ce mai, să-ţi istoveşti picioarele şi să-ţi dai sufletul alergând
după ele, nu alta! Şi vai, dacă se întâmplă numai să răniţi o asemenea fiară!
Mulţi pădurari şi-au petrecut câte o noapte în pom; asta nu e fiară, ci tanc,
întrebaţi-l, de pildă, pe Saska, să vă spună şi el…
Se pare că această manie a omorului îi cuprinde pe toţi bărbaţii; până la
urmă i-a căzut pradă şi Petr, care, de altfel, e iubirea de pace întruchipată:
alaltăieri, s-a lăsat momit de Saska şi s-a dus în pădure, de unde s-a întors
cu aceeaşi privire aprinsă pe care o cunosc din ochii lui Saska şi Panocha, şi
din ochii injectaţi ai câinilor de vânătoare. Mi-a descris pe larg nu ştiu ce
aventură a omorului care a costat viaţa unui cerb, ca până la urmă să-mi
trădeze intenţia de a-şi face şi el rost la anul de o flintă – n-am încotro, mă
înţelegi, trebuie, de ochii lumii!
Între Panocha şi Saska se desfăşoară un fel de întrecere vânătorească
nedeclarată, ura lor permanentă îmbogăţindu-se acum cu o nuanţă nouă – se
bârfesc unul pe altul, fără înfricare şi cu toată dârzenia: Panocha conduce în
privinţa căprioarelor, în schimb îl macină invidia că Saska are la activul său
un mistreţ de o sută de kilograme: păi, cum să nu – dacă n-ar trebui să mă
îngrijesc de soarta comunei şi aş putea să hoinăresc şi eu toată ziulica, de
dimineaţa până seara, prin pădure, aş fi răpus până acum cel puţin trei, dar,
oricum, succesul lui a fost o întâmplare norocoasă! La rândul său, Saska
declară că adeseori preşedintele nimereşte animalul în moale şi nu în
ventricul; cred şi eu, cum să vadă, dacă tot anul stă cu nasul în hârţoage;
într-o bună zi, ţineţi minte ce vă spun, omul ăsta o să împuşte o vacă, facem
prinsoare, Ludmila!
Nu, nu fac nicio prinsoare – şi, cu el, cu atât mai puţin! Nu mă
interesează deloc aceste distracţii – mai bine-zis, destinderi criminale; şi
chiar dacă, raţional, le înţeleg justificarea, nimeni nu mă va sili vreodată să
mă entuziasmez de dragul lor! E o chestiune pur bărbătească, şi-apoi, eu am
acum cu totul alte preocupări, ce-i drept, nu cu efecte atât de spectaculare,
dar pentru conservarea vieţii cel puţin tot atât de importante.
Şi în timp ce scriu aceste rânduri, poc, poc! Şi iar, poc!

29 august

În faţa casei noastre a fost înălţată o schelă sau ceva ce aduce a schelă –
şi, cei trei, sub îndrumarea specialistului Dont, s-au apucat să tencuiască: tot
timpul tremur de spaimă ca nu cumva această construcţie, făcută de
mântuială, să se prăbuşească sub picioarele lor, dar, deocamdată, ţine. Petr
miroase a var şi a transpiraţie; după terminarea lucrului e stropit din cap
până în picioare, dar străluceşte de fericire – aşa cum începe să strălucească
şi faţada casei în bătaia soarelui. Câteva zile încă şi casa noastră va lumina
valea, ca albul imaculat al florii-reginei.

30 august

Zile în şir, de dimineaţa până seara, se aud de pe pajişti pufăitul

tractoarelor şi huruitul secerătoarelor – oamenii de la fermă cosesc iarba
miţoasă, o întorc de pe o parte pe alta să se usuce la soare, iar peste noapte o
adună în clăi înalte. Unde sunteţi, domnule Breughel, ca să pictaţi toate
astea încă o dată? Valea se sufocă de mirosul ameţitor al ierbii muribunde,
de te doare şi capul de intensitatea lui. Strănut ori de câte ori îmi pătrunde
pe nări, odată cu praful invizibil, şi, pentru mai multă siguranţă, peste
noapte închid ferestrele dormitorului – înspăimântător miros!
Dar, n-avem încotro – tăiem şi noi, intrăm cu secera în orice colţ de iarbă
din preajma casei, uscăm şi adunăm – bineînţeles în clăi mai mici şi mai
puţin artistice, pe care până dimineaţa vântul le dă peste cap şi le împrăştie
în toate părţile. Ce să-i faci? Alte greutăţi, dar trebuie să ne gândim la
minigospodăria noastră – cu alte cuvinte, la Kunhuta!
Ah, afurisita! Cu o oarecare doză de optimism s-ar putea spune că, de
bine de rău, am ajuns cu ea la o înţelegere, dar dedesubtul acestui armistiţiu,
încheiat la iuţeală, dăinuie între noi un fel de pizmă, pur femeiască. Se pare
că Petr, în ciuda faptului că se îngrijeşte de ea infinit mai puţin, se bucură
totuşi de mai multă simpatie din partea ei: cu mai multă plăcere se lasă
coruptă de el cu câteva frunze de salcâm – mă întreb ce-o să se întâmple
când într-o bună zi, bietul salcâm n-o să mai fie? – iar, uneori, cu un behăit
scurt, îi linge până şi mâna. De ce? Nu ştiu. Nu mă pricep la frământările ei
de ordin afectiv, şi, de aceea, nici prin gând nu-mi trece să fiu geloasă!
În zilele însorite, mărinimoasă cum sunt, o priponesc în spatele casei cu o
funie lungă, ceea ce, fireşte, îi convine de minune – căci pe cât e de lacomă,
pe atât e de curioasă – dar de vreun semn de recunoştinţă din partea ei, nici
vorbă, ingrata! Ce-i drept, se lasă mulsă de mine, mâna mea, e, fără
îndoială, mai uşoară şi mai delicată decât a lui Petr, dar tensiunea dintre noi
se menţine. Kunhuta noastră e un animal cu multă personalitate, dar greu de
înţeles, e extrem de individualistă, de o mândrie şi de o încăpăţânare
insuportabilă şi cu un dezvoltat simţ pentru glumele răutăcioase, a căror
victimă, din lipsă de experienţă, sunt, fireşte, în exclusivitate, eu. Ori de
câte ori pătrund în coteţ, dumneaei mă fixează cu ochii ei de o perfidie
diabolică, şi scoate un behăit prelung şi morocănos – be-e-e-eeeee! Pot
traduce, fără dificultate, în limba oamenilor, această manifestare sonoră a
distinsei doamne Kunhuta: Mi-ai adus salcâm? Sau cel puţin o chiflă? Nu?
În cazul ăsta nu capeţi nicio picătură – de-ar fi să-mi plesnească ugerul! Şi
încă nu ştiu dacă, atunci când te vei întoarce, n-o să-ţi ard o copită zdravănă
în fund, aşa, ca să mă ţii minte! Uneori am senzaţia că pur şi simplu mă
ameninţă: Lasă că-ţi arăt eu ţie, când o veni să mă vadă mătuşa Dočkajka o
să mă plâng de tine şi-o să mă ia înapoi acasă – aici mă plictisesc de
moarte! Ceea ce, la drept vorbind, mă lasă rece; n-ai decât, îmi spun în
sinea mea – cară-te şi binevoieşte de a mă lăsa în plata Domnului,
splendoare încornorată!

2 septembrie

S-a întâmplat un eveniment ciudat: nu ştiu ce să cred, şi de aceea îl

consemnez fără niciun comentariu.
Mă întorceam din sat unde fusesem după cumpărături, şi chiar de la
marginea pădurii mi-am dat seama că în faţa casei noastre staţiona, alături
de Samson, încă un automobil. Ţineţi-mă, oameni buni, să nu cad! Era o
maşină de lux mare, lăbărţată şi lustruită glanţ, de producţie occidentală; în
vecinătatea ei, Samy se distingea ca un vagabond alături de un play-boy
într-o revistă ilustrată în culori. Uimirea mea crescu şi mai mult când, de
aproape, îmi fu dat să constat că automobilul cu pricina purta un număr
străin cu semnul de recunoaştere – D!
În odaia mea l-am surprins pe Petr plin de var, aşa cum coborâse de pe
schelă, în compania unei femei necunoscute. Era o doamnă în jur de
patruzeci de ani, foarte bine conservată şi foarte arătoasă, îmbrăcată într-un
taior sport ce cădea pe ea fără cusur, iar părul, uşor încărunţit în dreptul
tâmplelor, o prindea de minune: la prima vedere trezea încredere, dar nu
ştiam de unde s-o iau şi unde s-o plasez. Şedea pe marginea unui scaun
descleiat şi fuma, în timp ce Petr sta proţăpit în faţa ei, într-o totală
descumpănire.
Când mă zări în pragul uşii, se ridică de pe scaun şi îmi ieşi în
întâmpinare cu braţele deschise, ca o veche prietenă, stârnind în jurul ei un
miros de parfum scump, pe care îl folosea cam peste măsură.
— Mă numesc Meilingová – mi se adresă cu un glas mângâietor, de
artistă, şi-mi zâmbi cu amabilitate – îmi face mare plăcere să vă cunosc…
Plăcerea era şi de partea mea, dar numele ei nu-mi spunea absolut nimic.
Ca să am timp să mă dezmeticesc, am arborat la iuţeală mina gazdei
ospitaliere şi i-am oferit o ceaşcă de cafea.
Nu m-a refuzat, continuând să vorbească, de parcă ar fi fost în întrecere
cu cineva.
— Vă rog să mă iertaţi pentru ceha mea stâlcită… cândva am ştiut-o
destul de bine, dar e mult de atunci, tare mult, şi, ştiţi, cu timpul omul mai
uită…
Am asigurat-o că vorbeşte cât se poate de bine şi asta nu era o amabilitate
de circumstanţă: ceha ei era, ce-i drept, cam şovăielnică, şi când nu-şi
amintea o anumită expresie, sărea pentru o clipă gardul în curtea limbii
materne, dar pentru mine era mai mult decât satisfăcătoare; ce bine ar fi
dacă după atâţia ani de învăţătură aş vorbi şi eu franceza sau rusa, măcar aşa
cum vorbeşte ea ceha!
— Sunteţi amabilă – spuse cu recunoştinţă şi se grăbi să adauge: Şi chiar
frumoasă!…
Abia cu asta mă puse în încurcătură: ce să-i răspund, sper că n-a venit aici
numai pentru a-mi comunica acest lucru; Petr simţi încurcătura în care mă
aflam şi interveni prompt ca să nu bâjbâi fără rost.
— Ştii, Lu, doamna Meilingová s-a născut aici, în…
 — Da – îi curmă vorba pe un ton de o căldură înduioşătoare, şi
numaidecât se învioră: — Chiar în această casă! Nu vă supăraţi că v-am luat
aşa… prin sur… surprindere, nici nu ştiţi ce înseamnă pentru mine, să fiu…
să fiu după atâţia ani din nou acasă! Mi-era teamă de această revedere, dar
când mi s-a spus în sat, că locuiţi… da, că locuiţi aici, şi că aveţi de gând
chiar să… redeschideţi Fuchsenmühle… nein, n-am mai re-re-zis-tat… cum
e corect? Aşa?… Şi… şi am ţinut neapărat să vă cunosc. Ştiţi, m-am gândit
să uit puţin… pardon… să mă uit puţin pe aici şi… pe urmă… wieder weg,
verstehen Sie? Locul meu nu mai este aici…
Dar, înregistrând expresia mea veşnic nedumerită, se grăbi să dea
explicaţia necesară, însoţită de un zâmbet luminos:
— Meiling e numele meu după căsătorie, ca domnişoară mă numeam
Mölke, acum e clar? Annemarie Mölke, ja, unica fiică a foştilor proprietari
de la Fuchsenmühle, fratele, Hans, a căzut în patruzeci şi patru, pe frontul
de răsărit…
Aha, vasăzică, aşa! În ciuda nesiguranţei în exprimare, era de-a dreptul
debordantă prin comunicativitatea ei expansivă; Petr şi cu mine abia dacă
apucam să deschidem gura, dar eu îmi dădeam seama de ce: în înduioşarea
ei sinceră, Meilingová era, într-adevăr, drăguţă şi simpatică. Sorbi din cafea
şi o lăudă, dar, în acelaşi timp, mie nu-mi scăpă din vedere faptul că
cercetase cu o privire fugară marginea ceştii, să vadă dacă e curată, şi gestul
ei avu darul să mă mâhnească un pic. Aflarăm apoi că locuieşte în Passau,
de partea cealaltă a Şumavei, unde soţul ei are un magazin cu aparate
electrice, le merge bine, dar începutul a fost greu, foarte greu… are doi
băieţi, acum sunt cu tatăl lor la mare, în Italia, soţul a fost rănit acolo în
timpul războiului, cu toate acestea iubeşte Italia; de aici se întoarce acasă şi
pleacă şi ea după ei. Pe băieţi o să-i aducă data viitoare, vrea să le arate
locul unde s-a născut mama lor, Fuchsenmühle; şi această vale miraculoasă
care, în amintirea ei, rămâne veşnic un rai pământesc. Ah!… Locuieşte la
hotel, în Železna Ruda, dar, cu maşina asta, e un fleac să vii până aici, cu
toate că şoselele sunt destul de proaste, ca să nu mai vorbim de drumul din
sat încoace, mein Gott!…
— Iar Hirschenfeldul… – acum Jeleni, nu-i aşa? – nici nu l-am mai
recunoscut! Până şi oamenii sunt alţii, şi sunt puţini, am recunoscut-o doar
pe Frau Weigel, dar ea e acum foarte bătrână şi nu-şi mai aduce aminte, şi
pe Tautze, ăsta e mereu acelaşi, nu s-a schimbat deloc, dar dumnealui nici
nu s-a sinchisit de mine şi a rămas cocoţat pe schelă. Întotdeauna a fost el
aşa… un pic… seltşam…
— Ciudat o ajută Petr, binevoitor.
— Ja, ciudat, aşa a fost întotdeauna, şi când te gândeşti că mi-e un fel de
rudă îndepărtată. Nici nu vă puteţi închipui cum arăta înainte această vale,
până şi pajiştea era împrejmuită cu gard, şi acum… atâtea case dărăpănate
şi pustii. Ja, e cam trist acum pe aceste locuri, da, şi ţi se strânge inima, dar,
ce să-i faci, principalul e că această casă stă în picioare, şi că va deveni iar
hotel ca altădată… Wirklich schön!…
O ascultam amândoi, ce-i drept, cu răbdare şi cu o anumită înţelegere, dar
ne simţeam din ce în ce mai stingheriţi, iar în anumite clipe aveam
sentimentul stupid şi, fireşte, neîntemeiat, că pentru înfăţişarea actuală a
paradisului ei pierdut, ne învinovăţeşte şi pe noi. Nimic din cele rostite de
ea nu sugera acest lucru, ba, dimpotrivă, atitudinea ei era prietenoasă, eram
tot timpul dragii ei, şi, totuşi, – sau poate tocmai pentru asta? – simpatia
mea faţă de această femeie scădea văzând cu ochii. Comportamentul ei, de
o rară bunăvoinţă, avea ceva din aerul protectorului suprem şi aproape
agresiv; aveam senzaţia că femeia aceasta mă încercuieşte; pe scurt,
întrecea o anumită măsură, sau, cum am spune noi, sărea peste cal. Şi din
toată comportarea ei emana siguranţă de sine, neascunsă, a omului căruia îi
merge bine, şi pe mine treaba asta mă indispune în mod deosebit. Cred că
nici Petr nu se simţea mai bine: tăcea mai tot timpul, dar eu îmi dădeam
seama că şi în el mocnea o anumită tensiune, gata să răbufnească, şi, de
aceea, era veşnic cu ochii în patru:
— Nu trebuie să vă mire – interveni, pe neaşteptate, peste lamentările ei
înduioşătoare. — Ştiţi, până nu de mult, oamenilor noştri nu li se părea
sigură aceasta graniţă, aşa se explică de ce nu s-au înghesuit să vină
încoace. Dar situaţia o să se schimbe. Şi, în afară de asta, regiunea e săracă,
unde te uiţi numai munţi şi păduri… A fost mizerie multă pe aceste
meleaguri…
— Mizerie! – exclamă doamna Meiling, ca şi când nu i-ar fi venit să-şi
creadă urechilor; dar în aceeaşi clipă se stăpâni:
— Da, se poate, a fost şi mizerie. Dar unde n-a fost? Şi unde nu este?
Nici la noi nu merg toate aşa cum ar trebui să meargă…
Era cât pe ce să nu-l mai recunosc pe Petr, de unde se adunase în el
înflăcărarea asta de agitator, de vreme ce ştia prea bine că spusele lui nu
erau în întregime adevărate? Şi, întrucât am vrut să evităm o discuţie ce n-ar
fi dus la niciun rezultat, am invitat-o pe doamna Meiling să viziteze casa. A
acceptat propunerea noastră, şi chiar cu entuziasm.
Umblam în preajma ei ca doi ministranţi, îi deschideam uşile odăilor şi ne
ruşinam un pic de pustietatea lor. Petr îi explica de fiecare dată cum vor fi
amenajate, doamna Meiling dădea din cap aprobator, dar, cu gândul, era,
fără îndoială, departe, în împărăţia amintirilor.
— Aici – oftă ea în pragul dormitorului – aici m-am născut; în colţul
acesta stătea pătuţul meu! Văd că şi dumneavoastră v-aţi instalat aici
dormitorul, da, e o cameră foarte luminoasă şi intimă, nu-i aşa?
Mă jenam din pricina dezordinei ce domnea aici, nu fusesem pregătită
pentru o asemenea vizită; am încercat, cu toată discreţia, să ascund în
şifonier treningul jerpelit al lui Petr, dar n-am reuşit. Ei şi, mi-am spus în
gând cu furioasă părere de rău, n-are decât să creadă că s-a mutat aici
pleava – pleava cehească! În definitiv, ce ne pasă nouă de ea? Dar, în clipa
următoare, această explozie lăuntrică de mândrie patriotică mi se păru
caraghioasă şi mă făcu să râd; pentru numele lui Dumnezeu, ce se întâmplă
cu noi, şi de ce nu pleacă odată această femeie?
În dreptul scării ce duce spre podul casei, avu un moment de ezitare, păli
şi numaidecât porni glonţ spre parter, de parcă ar fi ars în urma ei.
— Amintirile… rosti ea, ca o scuză, observând nedumerirea de pe feţele
noastre – nu din cele mai fericite, mă înţelegeţi!…
Abia în odaia mare îmi fu dat să aflu şi restul. Doamna Meiling se aşeză
din nou la masa noastră, şi amuţi ca din senin; apoi, deschizându-şi
tabachera din argint filigranat, îşi ridică spre noi ochii ei umezi de lacrimi.
— Nu-i deloc plăcut să revii în felul acesta – spuse în timp ce scutura
scrumul în cutia de cremă de ghete – dar plecarea, credeţi-mă, a fost şi mai
grea, dragii mei. Atunci în patruzeci şi cinci…
— Pe atunci eram mică de tot – mi-am făcut auzit glasul, numai aşa, ca să
tulbur tăcerea apăsătoare ce se aşternuse pe neaşteptate.
— Da, ştiu – îmi zâmbi binevoitoare – n-aveţi cum să vă aduceţi
aminte… Dar pentru mine a fost un moment îngrozitor! Fiecare dintre noi
are parte în viaţă de un asemenea moment… mai devreme sau mai târziu…
Ah, mai întâi Hansi, pe urmă părinţii; anul acela, ştiţi…
— Eu aveam atunci unsprezece ani, aşa că mi-l amintesc, doamnă
Meilingová – interveni Petr, cu un calm aproape nefiresc. Cine nu-l
cunoştea, nu-şi putea da seama ce se petrecea cu el: — Vreau să spun, mai
bine-zis îmi amintesc că acestui an i-au precedat alţi ani; deci n-a picat din
cer. Tatăl meu tocmai atunci se întorsese de la Dresda unde zăcuse mulţi ani
în puşcărie; fusese condamnat pe viaţă; precum vedeţi, despre acest an
avem amintiri diferite, veţi înţelege desigur…
— Înţeleg – încuviinţă din cap doamna Meiling, cu întristare. — Da, în
asta constă toată tragedia… Toţi privim trecutul numai prin prisma
propriilor trăiri, dar ceea ce s-a întâmplat nu s-a întâmplat, totuşi, nici din
vina mea, nici din vina voastră, nu-i aşa? Ce puteam face noi trei, ca să
împiedicăm toate astea? Va trebui probabil să învăţam să ne înţelegem unii
pe alţii, căci altfel soarta lumii va fi în mare primejdie.
— Din fericire acum e altă lume – replică Petr cu o voce aproape
inexpresivă.
— Da, din fericire… Deci, nu ne rămâne decât uitarea, nu-i aşa, căci
altfel omul n-ar mai putea nici să trăiască… nici să se mai întoarcă la
Hirschfeld.
— Acum Jeleni – menţiona Petr, cu o susceptibilitate inutilă.
— Ja, acum Jeleni – admise doamna, scuzându-se cu o jumătate de
zâmbet. Ştiu la ce vă gândiţi… Da, anul acela a fost pedeapsa pentru
vinovăţia noastră, pentru toate grozăviile… da, Hitler, războiul… Am fost
cu soţul meu să vedem Mathausenul… Pentru ce a fost condamnat tatăl
dumneavoastră la Dresda?
— Aşa… răspunse Petr, parcă fără niciun chef, ridicând plictisit din
umeri. — A ascultat un post de radio străin, din păcate nu singur, şi pe
urmă…
— Ach so, într-adevăr cumplit, wirklich… Tatăl meu s-a compromis cu ei
prea mult – aşa se spune, nu? – prea mult… Veneau la noi la vânătoare,
până şi Henlein venea, şi ştiţi, nu-i aşa, cine a fost Henlein? Mama l-a rugat
nu o dată pe tata, dar… spuneţi şi dumneavoastră, care bărbat ascultă de
sfatul femeii! Da, tata era un om aspru şi puţin cam… da, dar nu era un om
rău, vă asigur… Când a căzut Hansi… Dar în definitiv ce rost are să vă
spun eu dumneavoastră nişte poveşti învechite… schön weg! Afară e
frumos, iar munţii aceştia au rămas aici, în ciuda faptului că multe s-au
schimbat…
Discuţia, în care se furişau tot mai multe pauze apăsătoare începu să se
asemene cu o navă ce plutea printre piscurile unor stânci tăioase. De bună
seamă, doamna Meilingová sesizase şi ea situaţia şi de aceea, ca un bun
cârmaci, schimbă la iuţeală direcţia navei, îndreptând-o spre apele mai
sigure ale amintirilor din copilărie: dintr-o dată se învioră şi aproape
întineri. Mă tot întrebam în sinea mea dacă nu e cazul s-o invit la masă, dar
nu eram în stare să mă hotărăsc: nu mă simţeam în apele mele.
— Şi totuşi – trecu apoi ca din senin pe alt făgaş şi ochii începură să-i
lucească de umezeala lacrimilor – şi totuşi se întâmplă anumite lucruri…
Da, oamenii încă n-au pierit. Am fost la cimitirul din Hirschfeld… pardon,
din Jeleni, şi ce credeţi că mi-a fost dat să văd: pe mormântul părinţilor mei,
o mână de flori… cât se poate de obişnuite, din acelea care cresc pe
pajişte… Nu apucaseră încă să se usuce, e limpede că cineva le-a pus acolo
nu de mult. Am plâns, aplecată peste ele, ca o… Nu, nu-mi pot închipui
cine le-a pus, cine şi-a adus aminte că acolo zace un oarecare… Heinrich
Mölke şi soţia lui Christine… Cine ar fi putut să fie?…
— Nu ştiu – ţâşni din mine, fără voia mea – probabil cineva dintre
oamenii dumneavoastră…
— Nein, de asta mă îndoiesc, draga mea… n-au mai rămas în viaţă decât
foarte puţini, şi-apoi… tatăl meu n-a fost prea îndrăgit, mai cu seamă spre
sfârşitul războiului când…
— Părinţii dumneavoastră au murit în acelaşi an, nu-i aşa, doamnă?…
Întoarse spre mine nişte ochi îndureraţi şi plini de mirare:
— Da… amândoi în acelaşi timp, chiar în aceeaşi oră… dar… Cum,
dumneavoastră nu ştiţi?
— Iertaţi-mă – i-am răspuns înmărmurită – n-am vrut să vă…
— Ah, nu-i nimic, ce-a fost, a fost… I-au găsit abia a doua zi, ştiţi, după
evacuare… Nu s-au prezentat la gară, şi eu… eu nu eram aici… Acolo sus,
în pod, i-au găsit… atârnând unul lângă altul de grindă… da, se
spânzuraseră… N-au putut să părăsească aceste locuri, neamul lor a trăit
aici peste două sute de ani, pricepeţi, n-au putut!
Simţeam cum spaima făcea să mi se încrânceneze toate măruntaiele şi,
dintr-o dată, mi se uscară buzele şi cerul gurii: mi-am întors privirea spre
Petr, cerând parcă ajutor, dar şi el tăcea mâlc, fixând într-o totală nemişcare,
o crăpătură din podea. Vasăzică aşa s-a întâmplat – în pod, acolo unde mă
duc să întind rufele la uscat! Pe grindă!
Dar, gata, ajunge! În tăcerea mormântală, doamna Meilingová se
dezmetici şi, venindu-şi în fire, îşi şterse la iuţeală ochii cu batista şi îşi
întinse un pic de pudră pe obraji. Apoi, ridicându-se brusc de pe scaun,
declară că e timpul să plece. N-am reţinut-o. La despărţire ne copleşi cu o
avalanşă de mulţumiri, aţi fost tare drăguţi, şi vă rămân recunoscătoare
pentru răbdarea ce aţi avut-o faţă de mine, sunt bucuroasă că vă aflaţi aici
tocmai dumneavoastră, şi că Fuchsenmühle continuă să trăiască, în cele din
urmă deschise poşeta şi întrebă pe Petr:
— Cât vă datorez? Cafeaua a fost, într-adevăr, bună, wirklich…
Se părea că după această întrebare Petr începea încetul cu încetul să se
trezească din uimirea ce-l cuprinsese; o fixa pe doamna Meilingová cu nişte
ochi, de parcă în clipa aceea i-ar fi tras cineva o pereche de palme.
— Nimic – hârâi el – absolut nimic! Ştiţi, noi… noi… încă n-am
deschis…
— Ach so… spuse ea, cu un zâmbet luminos – sunteţi foarte drăguţi şi
amabili… Când o să deschideţi hotelul vă rog să-mi scrieţi – vă las cartea
mea de vizită! O să viu bucuroasă, cu soţul şi cu băieţii mei… şi o să vă
recomand şi cunoscuţilor noştri – oameni cumsecade, unul şi unul…
Ne-am dus s-o însoţim până la maşină şi în faţa casei am devenit martorii
unei scene, care, pe mine, împotriva voinţei mele, avu din nou darul să mă
înduioşeze.
La geamul automobilului sta gârbovită, într-un fel de respectuoasă
plecăciune, silueta întristătoare a cretinului Sepp. Căsca gura înăuntru, fără
să se clintească; de bună seamă luxoasa limuzină trezise în creierul său
tulbure curiozitatea şi sărmanul nu rezistase: pe faţa lui se citea un fel de
sfială, vecină cu teama, dublată însă de o dorinţă arzătoare a cărei împlinire
îi putea aduce o mare bucurie.
— Aber das ist doch… Sepp4? – exclamă doamna Meilingová şi fără să
ezite, porni direct spre el.
Cretinul îşi ridică privirea speriat şi pe chipul lui monstruos se oglindi
deodată expresia vinovăţiei şi a jalnicei descumpăniri: ar fi vrut probabil să
fugă repede la cireada lui, care păştea nu departe pe pajişte, dar fu reţinut.
— Sepp! – i se adresă fosta stăpână şi începu să-i vorbească în acel ciudat
dialect pe care nici Petr nu-l pricepe, dar acum eu înţelegeam tot ce-i
spunea:
— Sepp, mă recunoşti, Sepp? Eu sunt Annemarie… Annemarie Mölke…
Anchen… no endlich!
 Bietul de el făcu la început o mutră ce trăda totala nedumerire şi spaima;
era limpede că frumoasa doamnă îi inspira teamă, dar, până la urmă, faţa lui
se lumină totuşi de un fel de înţelegere, fireşte destul de problematică.
Rânji, arătându-i dinţii gălbejiţi, apoi îşi scoase din cap pălăria zdrenţăroasă
şi în acest timp din gâtlejul lui ţâşniră un fel de zbierete neinteligibile. Când
doamna se apropie de portiera maşinii, amărâtul se dădu respectuos într-o
parte.
— Vedeţi – ne spuse ea, de data asta cu mâinile pe volan – vedeţi…
singura fiinţă… care m-a recunoscut şi m-a întâmpinat cu bucurie… Şi pe
loc ochii i se împânziră iar de lacrimi. Cred că în clipa aceea mi s-a făcut
milă de ea pentru întâia oară.
Înainte de a porni motorul, deschise din nou poşeta şi-i întinse lui Sepp o
bancnotă împăturită. Amărâtul o primi, o vârî iute în buzunar, dar expresia
dorinţei rugătoare tot nu dispăru de pe chipul lui, de bună seamă voia
altceva. În cele din urmă se încumetă la fapte, întinse mâna sa murdară spre
maşină, încercând s-o introducă înăuntru prin geamul lăsat. Ne trecu prin
minte că descreieratul intenţionează s-o stânjenească pe doamna parfumată,
Petr se şi repezise gata să intervină, dar cretinul ne furniza o nouă mărturie
a totalei sale inofensivităţi: dorinţa lui era doar să claxoneze! Doamna
Meilingová pricepu numaidecât. Şi ea însăşi îi arăta butonul claxonului.
Sepp se desfătă mai întâi pipăindu-l, apoi apăsă de câteva ori în şir – ti-tata
– ti-ta-ti-tatata! Sunetele stridente ale claxonului se răspândeau în toată
valea şi reveneau, pe aripile ecoului.
Mi-am astupat urechile, să scap de zgomotul acesta infernal, dar odată cu
el toată scena, tragicomică, a reîntâlnirii dintre cei doi consăteni luă sfârşit
pe neaşteptate: satisfăcut, cretinul ne întoarse spatele şi, fără să-i mai pese
de cineva, se îndreptă cu mersu-i legănat, spre pajiştea unde se aflau vacile
lui.
— Da – oftă doamna Meilingová – reîntoarcerea e prilej de întristare!…
Ne mai flutură din mână, apoi motorul începu să duduie majestuos şi
superba pasăre măiastră se îndepărtă. Ne uitam tăcuţi în urma ei, fiecare
cufundat în gândurile lui, şi abia când maşina dispăru în pădure, Petr îşi
reveni: rupse ferfeniţă cartea de vizită pe care o mai ţinea între degete şi,
bucăţică cu bucăţică o oferi, cu generozitate, adierii de vânt care tocmai se
stârnise întâmplător.
— De ce faci asta? am întrebat cu mirare.
 Se posomorî la faţă şi scuipă scârbit:
— Nu doresc câtuşi de puţin ca această casă să devină un loc de pelerinaj.
Tu da?
— Nu. Dar mă gândesc că a fost foarte drăguţă cu noi, nu crezi?
— Da, nespus de drăguţă – acceptă el, ştergându-şi ochelarii cu un colţ al
cămăşii. Bănuiesc că ar fi fost dispusă să ne plătească poşirca aia chiar în
valută forte. Dar, din principiu, refuz s-o consider primul nostru oaspete…
Îşi mai aduse aminte de ceva şi se grăbi să adauge, cu un zâmbet acru: —
Cât vă datorez? Psss…
— Ei, şi! Sunt sigură că n-a vrut să ne jignească, nu fi şi tu atât de pornit!
— Sunt – strigă morocănos şi se îndreptă spre casă. Mă rog, s-ar putea ca
ea să nu aibă nici o vină, dar în comportarea ei era ceva… Mda, sunt furios
pe mine cu efect retroactiv! Spune-mi, tu ai înţeles de ce m-am lăsat
provocat să trăncănesc, fără niciun rost, verzi şi uscate? Eu nu am vorbit cu
ea ca un patriot năduşit de înflăcărare, ci, drăcia dracului! De unde se adună
oare în om atâta înflăcărare pe nepusă masă?…
— Ascultă – am ţinut neapărat să intervin – tu ce crezi, a înţeles ceva din
toată discuţia asta?
— Nu, îmi replică scurt, şi în aceeaşi clipă se uită la mine mirat: — Dar,
de fapt, ce-ar fi trebuit să înţeleagă? Ştii tu?
— Nu. Dacă stau şi mă gândesc, nici eu nu ştiu. Dar, oricum… toată
povestea a fost destul de stranie şi parcă mai deosebită…
— Asta da – admise el fără să stea pe gânduri. După care, observând că
moşulicii noştri de pe schelă, ne urmăreau plini de curiozitate, se învioră şi
strigă în gura mare:
— Gata, am venit!

2 septembrie

Îmi venea să ţip, dar nu izbuteam să storc din mine nici măcar un piuit:
totul mergea din ce în ce mai rău! Mai întâi un sunet – tânguitul prelung al
vântului, şi, peste el, izbituri ritmice, provocate de două obiecte ce se
ciocneau unul de altul, bim, bam… bim, bam… Nu mai cântăream nimic,
uşoară ca fulgul eram purtată de curent în sus, spre bezna liliecilor; uşa
podului se deschise singură înaintea mea şi, în lumina aceea nefirească, i-
am zărit… Atârnau foarte aproape unul de celălalt, cu capul lăsat în piept, şi
în bătaia vântului se atingeau uşor, bim, bam; mi se păreau imens de înalţi,
alungiţi de propria lor greutate – am închis ochii, dar îi vedeam şi prin
perdeaua groasă a pleoapelor. Ştreangurile erau agăţate de două scoabe
bătute în grindă, la o apropiere lipsită de orice logică; de câte ori nu-mi
venise mie în minte până acum, când legam de ele sfoara pentru întins
rufele: de ce sunt atât de apropiate una de alta? Acum ştiu! Mi se părea că
au ochii deschişi. Se învârteau, împinşi de curent, în jurul propriei lor axe,
ca într-un dans bizar, şi se uitau la mine cu ochii stinşi, din adâncul
orbitelor. Înlemnită de groază, am aruncat un braţ de flori la picioarele lor –
şi fugi! măcina în gol creierul meu: trebuie să scapi cât mai repede de aici –
fugi şi…
Şi, pe urmă, nimic. M-am dezmeticit în întuneric, cei doi dispărură într-o
clipită, dar sunetul acela, bim-bam dăinuia; era adevărat şi, în chip nedorit,
lega visul de starea mea de trezie. Şi nu era singurul – casa se înţesase iar de
tot felul de sunete, de scrâşnete şi scârţâituri inexplicabile; şuierat de vânt,
zgomot de paşi pe coridor, acum o bătaie puternică în uşă – nu, nu e decât
spaima mea! Spaima asta o să mă scoată din minţi. De mult încetasem să le
mai sesizez şi să-mi mai fie teamă de aceste sunete, şi acum…
Casa noastră parcă se schimbase din nou, devenise iar fortăreaţa aceea
mohorâtă şi înspăimântătoare, făcută parcă să-l îngrozească pe om, iar
acum, când ştiu ce s-a întâmplat în pod – la numai câţiva metri de patul
meu… De ce a venit aici? Cine a pus-o să vină? Dacă n-aş fi ştiut nimic…
Mi-am tras repede plapuma peste ochi şi m-am ghemuit sub ea, simţeam
cum transpir, mă sufocam de căldură, dar tălpile mi-erau reci ca gheaţa şi
lipicioase ca vâscul. Probabil că în pod a rămas o fereastră deschisă – ce
altceva ar putea să fie? Numai că pentru nimic în lume nu m-aş duce s-o
închid; şi acum n-aş ieşi pentru nimic în lume nici măcar pe coridor. Ah, de
s-ar crăpa odată de ziuă, de s-ar crăpa!
Petr sforăia voiniceşte şi ţiuia pe nas ca o marmotă, eram furioasă pe el,
şi furia mea era plină de reproşuri! Plescăiam, încercând să-l potolesc, dar
totul era în zadar, şi-apoi, între noi fie spus, sunetul acesta omenesc avea
oarecum darul să mă liniştească: cel puţin nu sunt singură, şi de-ar fi să se
întâmple ceva… Nu, n-o să-l trezesc, mi-am spus în gând, e frânt de
oboseală şi ar râde de mine ca aseară în timpul cinei: — Nu te aiuri, Lu,
povestea asta n-are nicio legătură cu noi şi nici cu această casă! În care
clădire veche nu s-a întâmplat ceva asemănător? Zidurile şi grinzile n-au
nicio vină, fricoaso!
Lui îi convine să vorbească, ce-i pasă! Doarme buştean şi eu mor de
invidie!
Acum însă trebuie să aflu tot adevărul – altfel n-o să am linişte niciodată!
Am încercat să-l descos pe Tautze – dar fără niciun rezultat! – aşa că, m-am
adresat lui Dont: o porţie dublă de găluşte avu darul să-i stârnească
substanţial comunicativitatea; îşi şterse lingura de pantalonii ponosiţi,
plescăi din limbă satisfăcut şi începu:
— Va să zică aşa, v-a surprins faptul că Tautze nu s-a dat jos de pe schelă
când o apărut dumneaei! Nu-i de mirare, ştiţi, dânsul şi doamna Mölke erau
rude îndepărtate şi se zice că ar fi fost chiar ceva între ei… ştiţi, ein
Liebesroman! Mölke i-a suflat-o, cred şi eu, cu bănuţii lui!… Şi colac peste
pupăză, în patruzeci şi doi l-a mai şi denunţat – chipurile pentru defetism,
aşa se spunea pe atunci – şi bietul Tautze a înfundat puşcăria. Ştiţi, Mölke
ăsta, a fost o mare jigodie!…
Înduioşătoarea legendă despre dragostea până dincolo de mormânt se topi
într-o clipită ca un fulg de zăpadă pe o faţă înfierbântată – şi ce frumos mi-o
făurisem, păcat! Mi-era milă de ea, şi de mine. Dar cu asta tot nu m-am
mulţumit: spre seară am înnodat firul unei discuţii întâmplătoare cu
Panocha, care făcuse un popas pe la noi.
— Cum, tovarăşă, dumneata n-ai ştiut? spuse el, cu gravitate, scoţându-şi
înainte sprâncenele stufoase; dar numaidecât dădu din mână, parcă plictisit:
— Flecăreli băbeşti! Oamenii au prea multă fantezie, ar face mai bine să se
îngrijească de cei vii!… Mă rog, se spune că pe aici ar fi bântuit strigoii.
Uneori s-ar fi văzut, chipurile, lumini pe la fereşti, şi tot de aici s-ar fi auzit,
nişte sunete şi tânguiri ciudate. Dar asta a fost demult, îndată după război.
Vă daţi seama, pe atunci bântuiau prin locurile astea tot felul de haimanale
venite chiar şi de dincolo de frontiera noastră! Pesemne că din când în când
mai înnopta pe aici câte un vagabond sau câte un dezertor – ori, ştiu eu,
vreun tâlhar venit să miroase cam ce s-ar mai putea jefui. Ce-i drept, s-au
petrecut pe aici multe lucruri necurate, dar acum e linişte şi ordine!
Avea probabil dreptate, dar asigurările lui nu prea mă liniştiră. Ce să fac.
O să mă obişnuiesc, altceva mai bun nici nu-mi rămâne de făcut, trebuie să
înghit şi asta; un lucru însă ştiu cu toată certitudinea: în pod nu mai întind
rufele la uscat niciodată! Uşa aceea o încui cu cheia şi nu mai calc pe acolo,
de-ar fi să râdă Petr de mine după pofta inimii, până n-o mai putea.
Iar florile… florile, oricum nu mai cresc acum pe pajişte!

7 septembrie

Să trăieşti, alături de un excentric plin de fantezie poate fi cât se poate de

amuzant, dar să trăieşti alături de un excentric înzestrat cu o imaginaţie
creatoare excedentară – e, pur şi simplu exasperant!
Acum avem şi găini! Trei din primul foc: două albe, iar a treia neagră din
cap până în picioare.
Astea-s cei trei crai de la răsărit – mă instrui Petr cu toată bunăvoinţa. Le
deosebeşti uşor una de alta, vezi, aia de colo are o pată neagră pe spate!
Frumoasă distracţie, nimic de zis, era exact ce ne mai lipsea. La început
am încercat să privesc lucrurile cu umor, reuşind astfel să-mi păstrez
calmul.
— Fain! i-am spus. — E limpede ca lumina zilei. Pata neagră pe spate.
Sunt fericită că nu mi-ai adus de la bun început un unsprezece complet sau,
ştiu eu, ceva în genul celor doisprezece apostoli: Trei crai, constituie, pentru
început, o tripletă mai mult decât satisfăcătoare.
— Nu-i aşa? Cine ştie, s-ar putea ca la primăvară să scoată pui, şi în felul
ăsta vom avea prilejul să le oferim oaspeţilor noştri ouă proaspete direct de
la fundul găinii.
Felul în care primi oftatul meu înăbuşit mă întărâtă, începea să mă
îngrozească gândul că în curând o să urmeze şi vaca şi trăpaşul, ba chiar şi
cămila – de-ar fi să şi îngheţe! – într-un cuvânt, totul pentru binele şi
fericirea oaspeţilor noştri!
Ciudate creaturi mai sunt şi găinile astea. Dacă între mine şi Kunhuta,
mijloacele de comunicare sunt extrem de dificile şi foarte dezagreabile – cu
ele practic nici nu există: îşi trăiesc viaţa în exclusivitate, numai de dragul
lor. Singura excepţie se iveşte atunci când ies pe treptele scării ce dau spre
curte şi le adresez în gura mare verificatul mesaj al mătuşilor de la ţară: na,
pui, pui, pui, na!… În aceeaşi clipă aud tropăitul lor mărunt şi grăbit, se
reped spre mine ca la întrecere şi fără să-mi acorde vreo atenţie mai
deosebită, se năpustesc grămadă asupra boabelor de porumb. Pe astea nu
sunt în stare deloc să le dibuiesc, ceea ce nu înseamnă însă că aş avea cu ele
greutăţi mai mici. Poate chiar mai mari decât cu capra!
Îmi sunt străine şi destul de nesuferite, mai cu seamă în zori când din ele
ţâşneşte cârâitul acela prelung şi scrâşnitor, care se împotriveşte oricărei
descrieri verbale; nu ştiu ce dispoziţie sufletească vor să exprime cu ajutorul
lui.
Fireşte, în domeniul găinilor sunt total lipsită de experienţă, dar astea, ale
noastre, mi se par nişte schizofrenice evidente în marea împărăţie a
păsărilor domestice. Desigur… n-ar fi exclus ca în privinţa asta să fie
vinovat şi felul în care dumnealor au fost importate în curtea noastră. Petr
le-a adus cu Samson, legate într-un sac – păi da, că altă treabă n-aveam
decât să le las să-mi pângărească perna maşinii! – şi procedeul acesta a
însemnat probabil pentru ele un adevărat şoc. Cel puţin în primul moment.
Când le-a dat drumul din sac, comportarea lor a fost mai mult decât
excentrică: ţineau capul sucit într-o parte, umblau prin curte şontâc-şontâc
împleticindu-se la tot pasul ca nişte alcoolice inveterate.
Petr le înălţase dinainte scara spre poiata deschisă şi le pregătise cuibarele
de nuiele; şi acum – la treabă, doamnelor, şi să vă daţi toată silinţa!
De bună seamă, nu l-au înţeles: după patru zile de convieţuire paşnică,
pot declara că în afara găinaţului dezgustător, domniile lor nu ne mai oferă
nimic, şi cu atât mai puţin ouăle atât de mult râvnite. Cuibarele sunt goale,
iar noi abătuţi şi deprimaţi.
— Ce-i cu voi? – le îndeamnă Petr la tot pasul – grăunţele, slavă
Domnului, le înghiţiţi şi ouă, nicăieri! Asta nu-i corect din partea voastră!
Dacă nu vă băgaţi minţile în cap, să ştiţi c-o să înotaţi una câte una în apa
clocotită. Aţi înţeles?
— Dar dacă ouă? îmi veni mie în minte – că parcă aşa se spune, nu? A
oua… Ştii, uneori aud câte una cotcodăcind mai ciudat şi, potrivit
informaţiilor pe care le deţin, dumnealor anunţă în felul acesta întreaga
omenire că tocmai au adus pe lume un ouşor…
— Cap luminat! ţinu să aprecieze Petr. – Dar… unde? Unde ar fi putut să
binevoiască dumnealor să se ouă?… Trebuie să căutăm.
Şi astfel căutăm – treaba asta îmi aminteşte de jocul de-a v-aţi
ascunselea: cotrobăim prin toate coteţele şi prin toate hambarele, iscodim
toate ungherele – şi nimic! Deocamdată nimic. Ce vipere! Va trebui să
pândim momentul când vreuna din ele începe să-şi ia tălpăşiţa pe
neobservate, şi… după ea! — Ascultă – dar dacă dumnealor se duc să-şi
depună ouăle undeva, în afara gospodăriei noastre, în vreun tufiş sau chiar
în pădure?
Primele ouă le-am descoperit abia a treia zi. Cu totul întâmplător, când
Petr s-a urcat la volanul maşinii aflată sub şopron. Aşezându-se pe pernă
auzi sub el un trosnet abia perceptibil. Şi chiar în ziua următoare am
descoperit acolo alt ou. Se pare că perna din faţă a bătrânei noastre rable
devenise locul preferat al găinuşei negre. În faţa acestui fenomen, Petr
clătină din cap uluit:
— Straniu! Spune, ai fi putut crede că o găină poate avea o atitudine atât
de pozitivă faţă de motorism? Kunhuta era gata – gata să-şi piardă minţile
din pricina lui Samson!…
Cele albe ouă, deocamdată, într-o adâncă ilegalitate. Ori de câte ori auzim
cotcodăcitul triumfal al vreuneia din ele, dăm buzna în curte după ea, dar de
fiecare dată e prea târziu! În naivitatea lui, Petr încearcă s-o descoase pe
făptaşă, dar aceasta pur şi simplu îl ignorează, porneşte ţanţoşă prin curte,
din când în când mai râcâie şi ciuguleşte câte ceva, iar eu aş putea să jur că
perversa se amuză, făcând haz de desperarea noastră: — Ştiţi ce, vedeţi-vă
de treaba voastră, că eu tot nu vă spun nimic, aţi fi în stare să mi le furaţi şi
să le mâncaţi, iar eu am de gând să le clocesc şi să scot din ele pui –
cotcodac!
— Proasto! – îmi bat joc de ea – fără cocoş nu ţine!
— Asta e adevărat, răspunde Petr în numele ei. — Dar ce-i un cocoş la
trei găini? Ar deveni un trântor şi pe urmă ce te mai faci cu el? Poate la
primăvară. Acum însă, e mai bine ca dumnealor să facă ouă şi să nu-şi
irosească vremea cu probleme sexuale!…
Uneori le urmăresc şi am impresia că nu suferă câtuşi de puţin din pricina
acestei inaniţii erotice, fiind frigide. Şi, în general, consider găinile nişte
fiinţe îngrijorător de inerte proaste şi lipsite de posibilităţile unui avânt
sufletesc sau fizic; sunt, ca să zic aşa, nişte maşinuţe de fabricat ouă,
umblând pe două picioare; aşa se face că apreciez cu efect retroactiv,
consistenţa ocarei: ai minte de găină! Pe cinstea mea, se potriveşte de
minune.
Dar iată că ieri am avut prilejul să constat că totuşi există ceva ce aduce a
viaţă afectivă la găini, şi că până şi ţaţele noastre nătăfleţe sunt capabile, în
unele împrejurări, de anumite manifestări psihice.
 Momentul culminant al acestui ciudat eveniment n-a fost departe de
oroare.
Cu totul întâmplător, mă uitam pe fereastră afară şi le-am zărit pe cele trei
hahalere pe poteca din faţa casei: aha, de bună seamă dumnealor şi-au săpat
drum pe sub poartă şi au pornit în excursie prin împrejurimi – şi pe urmă
noi ne omorâm căutând ouăle! Am hotărât să le interzic cât mai energic
această escapadă, dar, înainte de a apuca să mă retrag de la fereastră, s-a
produs chiar sub ochii mei o adevărată tragedie: pe drumul ce duce spre
pădure gonea cu o viteză neobişnuită un tractor şi… buzna peste ele! Un
cotcodac infernal, bătăi disperate din aripi, şi, după ce tractorul le depăşi, în
urma lui rămase pe şosea o pată neagră nemişcată. Am ieşit repede din casă
şi m-am năpustit spre locul nenorocirii; da, într-adevăr, era tocmai găina cea
neagră! Zăcea cu căpşorul lăsat pe dunga de noroi, fără să manifeste cel mai
mic semn de viaţă, în timp ce colegele ei stăteau proţăpite la un pas de ea,
într-un fel de încremenire a groazei şi o priveau înmărmurite. Ce s-o fi
petrecând în capul lor?
Mi-era milă de biata găinuşă şi eram mânioasă pe tractoristul acela
zăpăcit, dar ce puteam face – în felul ăsta tot n-aveam s-o trezesc la viaţă;
aşa că, până la urmă, am luat o hotărâre foarte practică şi anume, să fierb
din ea măcar o supă cum scrie la carte.
Am apucat-o aşadar pe răposată de picioare şi, urmata de jalnicul
cortegiu al tovarăşelor ei, am dus-o sub şopron. Căpşorul cu ochii închişi se
bălăbănea întristător deasupra pământului; am aşezat-o pe un butuc şi m-am
repezit în bucătărie: trebuie să încing soba, să pun la încălzit apă în oala cea
mai mare, să trag cu ochiul în cartea de bucate, să văd ce se cuvine să pui
într-o adevărată supă de găină şi… şi pe urmă, ce? Mi-era limpede că
înainte de toate trebuia s-o jumulesc, s-o desfac şi s-o curăţ de maţe – în
viaţa mea nu mai făcusem aşa ceva; dar n-aveam încotro! Cu această
decizie şi înarmată cu cel mai tăios cuţit de bucătărie am ajuns sub şopron;
m-am aşezat pe un alt butuc şi am luat trupşorul lipsit de viaţă în braţe: mai
era cald încă şi nu părea deloc deteriorat. Doamne – de unde că încep?
Când am apucat de primul smoc de pene şi am dat să-l jumulesc – ei,
bine, în clipa aceea găinuşa a tresărit, iar trupşorul acela, până atunci inert, a
început să zvâcnească! Dintr-o dată a pătruns în el viaţa! Găina a deschis
ochii mari şi scoţând un cotcodac înfiorător, a prins să mi se zbată sălbatic
între degete. Şi-a înfipt ciocul în braţul meu, m-a plesnit zdravăn cu aripile
peste faţă şi, în fine, s-a eliberat. Nu, niciodată nu voi uita privirea cu care
m-a gratulat în acel moment: se citeau în ea uimirea şi groaza deopotrivă,
dar şi ura, o ură fioroasă, aş zice nepăsărească – şi ca să zic aşa, ucigaşo,
cotcodac! Dacă ar fi fost doar o idee mai mare, aş fi rupt-o probabil la fugă,
de frică să nu mă ciocănească până nu m-o da gata! Cotcodăcind întărâtată
de groază, o zbughi iute de sub şopron şi dispăru fără urmă, în timp ce eu
şedeam pe butuc cu cuţitul în mână, înjungheată parcă de propria mea
spaimă: cu întârziere am înţeles că fusese doar ameţită şi că… Doamne, ce
grozăvie!
De atunci ne evităm reciproc: ea, de bună seamă, mă urăşte şi se teme de
mine, iar eu mă simt în faţa ei oarecum ruşinată.
Abia spre seară am zărit-o din nou în tovărăşia celor două găinuşe albe,
arăta cât se poate de normal, dar mie mi-era limpede că-mi mâncasem cu ea
lefteria pentru totdeauna, şi că dumneaei mă calomniază cumplit în faţa
prietenelor ei: — Vedeţi fetelor, fiţi atente, asta e în stare să vă jumulească
de vii! Şi, mai cu seamă, niciun ou, aţi înţeles? Cotcodac!… Mă ignorează
cu o ostentaţie aproape neobrăzată şi nu mă îndoiesc că a reuşit să le
prelucreze şi pe celelalte, căci, la ispititorul meu; na, pui, pui, pui, nu se mai
aude obişnuitul tropot de paşi mărunţi; toate trei mă privesc acum de la o
distanţă sigură, iar la grăunţe se reped abia după ce părăsesc terenul.
Pe scurt, cu găinile am pierdut partida pe toată linia şi, probabil, voi
continua să mă duc după ouă la dugheana domnului Metelka. Ca să nu mai
vorbesc de faptul că am fost serios zdruncinată în convingerea mea cu
privire la inexistenţa vieţii spirituale la găini.

8 septembrie

Azi-dimineaţă, după o îndelungată absenţă, l-am zărit din nou pe ariciul

nostru; ieşea tocmai din curte pe gaura din uşa hambarului, părea somnoros
şi zgribulit de frig, dar se ţinea atât de ţanţoş şi de solemn, încât nu sunt
sigură dacă nu purta pe nas ochelari cu ramă neagră.

10 septembrie
 Şi iarăşi nostalgia! Alta decât cea dinainte vreme, de o intensitate mai
mică şi mai puţin chinuitoare – într-un cuvânt, nostalgia de toamnă. Mă
copleşeşte răzbind din freamătul peisajului înconjurător, sporită de
murmurul ploilor, şi, spre mirarea mea, nu e legată de oameni, ci mai
curând de oraşul în care m-am născut şi am trăit până nu de mult. Ce-ar fi să
mi se dea prilejul să încalec pe unu din vânturile ce bântuie pe aici şi să mă
las purtată de el pe străzile lui, două-trei ceasuri – atâta doar, mai mult nu l-
aş lăsa pe Petr singur în această pustietate!…
Merg cu tramvaiul – cu cel nou şi atât de frumos luminat – să zicem, de
la Braník până la Holešovice; privirile oamenilor alunecă încruntate şi
absente peste figurile semenilor din jur, fiecare e înfofolit în gândurile lui;
un june blond, cu urechile cam clăpăuge, se uită ţintă la genunchii mei, dar
fiindcă ştiu că sunt acceptabili îi permit acest lucru, chiar dacă pe faţa mea
se citeşte expresia respingerii totale. Pe neaşteptate cobor şi hoinăresc pe
străduţele Oraşului vechi – Doamne, cât de bine cunosc aici fiecare locşor –
arunc o privire tainică în gangul nostru, miroase acolo a piele şi a clei…
apoi mă opresc pe pod, scuip în apa râului, şi numaidecât dau o fugă până la
Kampa, să mângâi scoarţa unui arbore secular. Şi, repede!… Ce-ar mai fi de
făcut?… Spre seară vâr nasul în foaierul unuia dintre teatrele mele preferate
şi trag adânc în piept căldura lui aromată; mai trag cu coada ochiului la un
afiş, pe urmă mă pierd într-un cârd de oameni ce tocmai intră la
cinematograf – e o prostie, nu-i aşa? – dar mirosul de cârnaţi prăjiţi îmi fură
nasul şi mă atrage spre ghereta din cunoscutul colţ: daţi-mi şi mie unul cu
mai mult muştar, dar repede, vă rog, căci sunt grăbită – vântul meu nu
aşteaptă!…
Cu câteva clipe în urmă am avut o vizită neobişnuită – meditaţia mi-a fost
tulburată de un scârţâit de uşă şi în spatele meu – Petr! Părea niţel
descumpănit – căci între noi domneşte înţelegerea sfântă de a ne respecta
reciproc clipele de singurătate – sta în prag, nemişcat; venise, chipurile,
numai pentru că nu găsea chibriturile, aha – dar, când să plece, mai zăbovi
un pic, şovăitor. Bătu pasul pe loc, mutându-se de pe un picior pe altul, şi,
întorcându-şi privirea spre mine, întrebă cu un zâmbet blajin:
— Îmi este îngăduit să aflu ce tot scrii acolo? Nu cumva un roman?
— Ce-ţi veni! i-am răspuns aruncând creionul pe măsuţă. — Mai degrabă
ceva ce aduce a jurnal de bord.
— Aşa! Şi… cum se numeşte… vaporul?
 — Asta ar trebui să ştii tu… în calitate de căpitan… nu crezi?
Strânse din umeri şi pufni pe nas:
— Nu ştiu. Vasul încă n-a fost lansat la apă, şi, când va fi… asta numai
stelele o ştiu! Dar te rog, nu te deranja!… Dă-i înainte… Hm… Vasăzică
nu-i vorba de un roman… Păcat, fantezia nu ţi-ar lipsi…
— Să zicem că nu – am zâmbit amuzată – dar asta nu-i de ajuns. Pentru
aşa ceva îmi lipseşte curajul. Dar, nu-ţi fie frică, n-o să ţi-l dau niciodată să-
l citeşti!…
— De ce?… Ce anume te împiedică? Nu cumva aşa-zisa pudoare a
autorului?
— Nu, nici vorbă de aşa ceva, dar… ştii, mi-e teamă că în caietele astea
te-am înfrumuseţat prea mult; deh, se pare că nu te văd cu obiectivitate şi ce
mă fac dacă până la urmă te umfli în pene?… Scriu doar despre ceea ce se
petrece aici şi ce cred eu despre toate astea, atât şi nimic altceva.
— Atunci, scrie! Cina o încropesc eu şi singur. O să avem gulaş cu
cârnaţi!
După ce uşa ţăcăni în urma lui, mi-am sprijinit bărbia în palme şi,
absentă, am căscat gura spre amurgul înnegurat de ploaie; îmi pierise pofta
de scris.
Roman! Cum i-a putut măcar trece prin minte una ca asta? Îmi venea pur
şi simplu să râd, în viaţa mea nu m-am gândit la aşa ceva; eu vreau, înainte
de toate, să trăiesc, nu să scriu! De altfel, pentru roman îmi lipseşte,
categoric, un conflict real, care între noi – cel puţin deocamdată! – nu există
şi, cinstit vorbind, nici nu-l prea doresc; dimpotrivă, mă îngrozeşte şi-l refuz
cu mulţumirile de rigoare! Conflictul bărbat – femeie – dragoste se naşte de
obicei atunci când în relaţiile dintre ei ceva începe să scârţâie, când afectul
se află sub ameninţarea unei primejdii din afară sau dinăuntru. La noi –
slavă Domnului! – nu scârţâie nimic, iar legătura noastră nu-i de nimic şi de
nimeni ameninţată; dacă ar fi ceva, nu s-ar putea să nu ştiu. Iar o poveste de
dragoste fericită, ori o fericire fără rezerve în dragoste, nu sunt în stare să
născocesc – cel mult ca un Kytch insuportabil sau ca un final peste fraza de
încheiere a unui volum de basme. Dar oricât mi-aş frământa creierul şi
oricât mi-aş stoarce memoria, nu-mi amintesc să fi citit vreodată ceva în
genul ăsta! Faptul nu trebuie să mire, oamenii cu greu i-ar da crezare, şi nu
numai atât: din fericire, în această vale a plângerii există întotdeauna ceva
suspect, neverosimil, şi aş zice chiar provocator – îndeosebi pentru oamenii
care nu sunt sau nu ştiu să fie fericiţi. Acel ce-ar trâmbiţa în gura mare
despre el că e fericit, ar fi considerat de mai toţi de pe aceste meleaguri un
prostănac senin sau, pur şi simplu, un primitiv. La drept vorbind, eu una nici
nu ştiu de fapt ce-i fericirea, şi nici nu am ambiţia s-o definesc – probabil
nici n-aş izbuti – şi sunt pe deplin satisfăcută că sunt în stare s-o simt şi s-o
trăiesc cu o intensitate variată; pentru mine ea nu este o noţiune abstractă,
are o înfăţişare. Ochi, faţă, două mâini şi glas. Şi, în afară de asta suntem
amândoi cât se poate de normali şi deci, nepotriviţi şi nerentabili ea eroi de
roman. Nu vreau să spun prin asta că am fi comuni, plicticoşi sau absolut
neinteresanţi – nu, suntem pur şi simplu, normali. Aş avea curajul să afirm
în numele amândurora că în noi nu sălăşluiesc nici sadismul, nici
masochismul, nici sado-masochismul, nici… ce mai, pe scurt, niciuna din
acele devieri de ordin psihic, despre care se face atâta zarvă în anumite
publicaţii şi cu care literatura modernă operează din belşug; şi dacă totuşi,
ar fi ceva – căci, vorba ceea, nu se poate cunoaşte omul pe sine până într-
atât, încât să ştie totul despre el! – atunci, cel mult, în adâncul
subconştientului şi într-o măsură atât de infimă, încât, practic, nici nu ne
dăm seama. Dorinţele şi tulburările mele trupeşti sunt legate exclusiv de
prezenţa bărbatului, iar în ultima vreme (pot afirma asta cu toată
certitudinea) de a unui singur bărbat. Şi declar, cu putere de jurământ, că
prin asta nu mă simt deloc păgubită, iar din punct de vedere erotic, slavă
Domnului, nu mă plictisesc! Pentru tot ceea ce am devenit ca femeie şi
amantă îi datorez lui Petr, el pretinde acelaşi lucru despre mine şi n-am nici
un motiv să nu-i dau crezare. Şi, mai departe? S-ar putea ca, potrivit
arhicunoscutelor canoane ale moraliştilor de granit, să sărim oarecum peste
cal în timp ce ne iubim, să fim, ca să zic aşa, tributari prea mult şi fără
niciun fel de reţinere voluptăţii trupeşti, dar, în privinţa aceasta suntem
aproximativ amândoi la fel. Aşa că nici din aceste situaţii nu se pot naşte
între noi conflicte sau discordanţe amoroase, acele chinuitoare şi penibile
eşecuri, fără putinţă de consolare, aşa cum mi-au fost hărăzite alături de
Zbyněk: glorioasă amintire! Şi, pe urmă – ce măsură şi ce pondere? Nimic,
dar absolut nimic din ceea ce facem, atunci când ne iubim şi ne răsfăţăm, nu
este şi nu poate fi amoral şi înjositor, nu, asta-i exclus; iar mie puţin îmi
pasă de scornirile moraliştilor! Toţi mi se par suspecţi şi îmi amintesc de
sărmanele stridii; deasupra o carapace solidă şi dură, iar înăuntru un
conţinut gelatinos! Şi dacă totuşi există la mine şi la Petr ceva interesant –
şi poate nu întru totul normal – atunci, în primul rând e faptul că ne iubim şi
ştim să ne iubim fără rezerve, că… dar, despre asta, mai bine psst… iar din
motive de securitate bat de trei ori cu degetul în placa de lemn a mesei!
Asta e tot şi, de fapt, altceva nici nu vreau şi nici nu cer, mie îmi ajunge
această fericire obişnuită şi anonimă, şi o reţin! Nu doresc un destin
excepţional de un tragism înălţător, n-o invidiez nici pe doamna Bovary şi
nici pe Julieta Capulet, nu m-aş schimba nici pe dulceaga Manon, nici pe
Anna Karenina; soarta oarecarei şi invizibilei Ludmila Kadlecová, pedagog
diplomat, cu domiciliul actual în comuna Jeleni pe Şumava, mă satisface
întru totul. Pe scurt – mă simt în propria-mi piele destul de bine, uneori
chiar excelent, iar simţirile mele şi tot ceea ce trăiesc pot renunţa fără cea
mai mică umbră de invidie la orice publicitate, la focurile bengale şi la
lacrimile unor spectatori înduioşaţi. Numai de-ar ţine povestea aşa cât mai
mult, altceva nu-mi doresc! Dar ce ştiu, şi ce pot şti? Azi, ce-i drept, nu
există conflicte între noi, asta însă nu trebuie să însemne câtuşi de puţin că
într-o bună zi ele n-ar putea să se ivească! Ce fel, de ce natură, asta nu ştiu,
nu sunt capabilă să mi le imaginez şi nici nu vreau să încerc acest lucru; dar
şi aşa îmi este limpede că ceea ce global noi numim viaţă – sau destin! – are
destulă, chiar prea destulă imaginaţie, ca să facă asta şi pentru mine. Are
infinit mai mult timp şi mai mult spirit de inventivitate, e un creator cu o
putere de fabulaţie incomensurabilă: ştie să fie pe cât de afabil şi poetic, pe
atât de crud şi de feroce, folosind cu predilecţie metoda surprinderii, cu
lovituri mişeleşti, pe la spate! Şi chiar dacă aceste conflicte nu s-ar ivi, ne
aşteaptă oricum destule lucruri triste şi cumplite pe care, ca oameni, nu le
putem evita, lucruri la care de pe acum mă gândesc cu teamă şi înfiorare, şi
cu o revoltă conştientă de neputinţa ei – îmbătrânirea, oboseala, bolile şi…
Scriu toate astea şi în acest timp o lacrimă mi se prelinge pe obraz şi cade
pe hârtia liniată – gata, ajunge! Petr ar spune că mi-am vârât iar nasul în
ciuperci. Mă miră că nu ţi-e ruşine, femeie fricoasă şi nerecunoscătoare! Ştii
ce? Fă bine, te rog, de-ţi şterge ochii şi trage niţel aer în piept! Simţi? Prin
toată casa se revarsă un miros de ceapă înăbuşită şi de cârnat afumat –
gulaşul e gata – vin numaidecât!

11 septembrie
 Minigospodăria noastră s-a schimbat peste noapte; nu mai avem găini!
Ca în fiecare dimineaţă Petr a deschis cu o stinghie uşa poiatei şi liniştea
stranie dinăuntru l-a făcut să înmărmurească. S-a căţărat pe scară, a tras cu
ochiul în semiobscuritatea tulbure, apoi m-a strigat să vin lângă el:
— Priveşte, au întins-o!
Într-adevăr, poiata era pustie, cuibarele date peste cap, iar pe podea se
vedeau urmele unei lupte inegale: smocuri de pene smulse şi câteva pete de
sânge… Ce-o fi cu ele? Abia în clipa aceea mi-am dat seama că azi n-am
auzit cârâitul lor nesuferit din fiecare dimineaţă; ce mai, e limpede că li s-a
întâmplat un necaz mare. Poate chiar cel mai mare! Petr era distrus, şi la
întrebările mele nu făcea decât să strângă din umeri. Să fi fost un hoţ? Asta
ni se păru cu totul neverosimil, şi numai Saska – care trecu ceva mai târziu
cu bicicleta prin preajma casei noastre – ne lămuri cum devine cazul.
Cercetă mai întâi cu atenţie locul crimei, apoi dădu din cap, cu ochii
fulgerători de ură:
— Da, într-adevăr, un hoţ a fost, dar cu patru picioare Vulpea… asta-i
isprava ei… ce mai, le-a târât în pădure. Acum capcanele nu mai au niciun
rost, degeaba le-am pune, că bestia nu mai dă pe aici. Iar voi nu vă mai
aiuriţi, în felul ăsta nu puteţi ţine păsări, pentru aşa ceva trebuie o poiată ca
lumea, bine asigurată şi, înainte de toate, un câine! Lăsaţi asta pentru la
primăvară, e singurul sfat pe care vi-l pot da, ouă găsiţi şi la prăvălie…

15 septembrie

De câteva zile n-am mai apucat să scriu, am avut alte griji, mult mai
mari: n-au fost, ce-i drept, zile zadarnice, şi n-ar fi exclus ca ele să fi fost
hotărâtoare pentru soarta noastră. Acum totul e limpede, dar încă nu sunt
sigură dacă pot răsufla uşurată!
Nu mai plouă, cerul s-a înseninat, iar casa noastră străluceşte de albeaţa
tencuielii în zilele aurite de septembrie; mirosim a var şi a prospeţime şi,
totuşi, am impresia că Petr nu vede şi nu percepe mare lucru din toate astea;
nici măcar pe mine!
Am înţeles că-l încearcă iar zilele sale negre şi eram dispusă să mă
adaptez situaţiei. N-ar fi fost, de altfel, nimic nou! Se târa prin casă ca o
fantomă îndoliată, iar la întrebările mele de investigare dădea răspunsuri
monosilabice; mocnea în el o tristeţe sfâşietoare, din care răzbeau o răceală
şi o nepăsare de neînţeles faţă de tot ce se petrecea în jurul lui. Nu-l
recunoşteam. Nu. Nu era Petr! Nu-şi mai găsea locul şi deodată parcă n-ar
mai fi ştiut ce-i de făcut; se ocupa, în exclusivitate, cu treburi mărunte şi
inutile: toată dimineaţa spărgea lemne sub şopron, cu toate că aveam
destule, apoi se aiurea aducând de la pârâu cantităţi imense de apă. După-
amiaza se înfunda ca o urechelniţă în cămăruţa lui şi nu-şi mai scotea de
acolo călcâiele până nu se lăsa înserarea. Ce-o fi făcând acolo? Citeşte,
scrie, meditează? Când, o dată, mi-am lipit, din curiozitate, urechea de uşa
bârlogului său, am auzit un murmur duios de chitară şi asta nu mi-a plăcut
deloc.
În sfârşit, miercuri a sosit de la oraş un autocamion încărcat cu ceva ce
trebuia să fie chipurile, mobilă pentru odăi. Subliniez acest ceva! Văzând-o,
îţi venea mai degrabă să plângi decât să izbucneşti în urale de bucurie; în
primul moment mi-a fulgerat prin minte întrebarea dacă nu cumva cei de la
direcţie îşi bat pur şi simplu, joc de noi. Opt paturi de metal aproape noi,
aşa cum se văd prin spitale, cu vopseaua coşcovită şi somierele lăsate, – alt
bordei, alt obicei! – în schimb, o mulţime de coşuri de gunoaie şi de
ştergătoare de noroi, toate nou-nouţe! Astea, de bună seamă, erau
excedentare. La vederea acestor „daruri” Petr pufni furios pe nas, îşi
încleşta fălcile şi se cufundă în tăcerea sa încăpăţânată. Ia te uită –
inventarul viitoarei întreprinderi, de atâtea ori făgăduit, de atâtea ori
urgentat şi atât de mult aşteptat! Mai bine zis, prima tranşă, restul urmând
să-l primim abia săptămâna viitoare! După plecarea hamalilor, ne-am
apucat de treabă ca nişte descreieraţi. Ne-am străduit să combinăm piesele
de mobilă, în aşa fel, încât să se potrivească, de bine de rău, una cu alta; ne-
am omorât cu vechiturile astea până seara târziu, dar rezultatul a fost mai
mult decât jalnic: aspectul încăperilor era pur şi simplu deprimant, arătau ca
nişte hardughii respingătoare prin sobrietatea şi lipsa lor de intimitate, ce
mai, o porcărie!
Petr îşi şterse fruntea de sudoare şi, extenuat, căzu grămadă pe unul din
paturi; încercă somiera, săltându-se uşor – somiera protestă sub greutatea
lui cu un scârţâit de durere – apoi, mi se adresă cu un calm absolut nefiresc:
— Spune-mi… cum îţi imaginezi tu… purgatoriul?… Şi văzând că nu-i
răspund, reluă, arătând cu mâna în jurul lui: — Asta e! Sărăcie, lipsă de
personalitate, plictiseală cruntă! Sau, mai bine zis, de moarte! Aveţi de gând
să vă sinucideţi? Vizitaţi-ne! În camerele noastre veţi înţelege numaidecât
că viaţa e plină de o tristeţe insuportabilă şi vă veţi arunca în ştreang de
bunăvoie, cu o adevărată voluptate. La noi îi puteţi pune capăt uşor, frumos
şi elegant!
— Nu vorbi de funie în casa spânzuratului! l-am întrerupt, înspăimântată.
— Aha, ai dreptate, am uitat că aici există şi o tradiţie! Păi vezi?
— Încetează, şi nu te mai prosti! Şi-apoi… am încercat eu să-l mai
încurajez un pic – se pot aduce o mulţime de îmbunătăţiri; de pildă… nişte
perdeluţe, feţe de masă, iar pe pereţi câte o reproducere mai acătării şi nişte
podoabe din lemn natural!…
— Sau ochelari cu sticlă roz pe nasul vizitatorilor!…
Amărăciunea lui veninoasă începea să mă calce pe nervi.
— Nu te înţeleg, în definitiv, la ce te-ai aşteptat?…
— Ca să vezi – crâcni stânjenit – nici eu nu mai ştiu la ce!
— Da, observ! Şi-mi dau seama că, într-un fel, bătrânul Pomajzl de la
direcţie a avut dreptate – eşti un visător şi un idealist incurabil…
— În grai popular, un bou fără pereche! Şi un ţicnit iresponsabil, hai,
serveşte-te, fără jenă. De altfel Pomajzlii au întotdeauna dreptate, acum
încep şi eu să cred acest lucru. Se încălzesc încet şi cu precauţie, bravo lor,
armăsari viteji! Dacă n-ar fi Pomajzlii, nu ştiu zău ce s-ar întâmpla pe
lumea asta…
Dimineaţa m-a trezit un zgomot cunoscut. Patul lui Petr era gol. Desculţă
şi dârdâind de frig m-am repezit la fereastră şi l-am surprins pe Samson
legănându-se agale pe drumul ce duce în sat. Încotro a pornit? De bună
seamă a luat o hotărâre de moment! În odaia mare am descoperit o hârtie,
cu un mesaj mâzgălit în mare grabă: „Plec în oraş, la direcţie, aşa nu se
mai poate, ceva trebuie să se întâmple! Mă întorc spre seară aşa că fii
cuminte şi nu te aiuri, ahoi – al tău ţicnit incurabil…”
În ziua aceea toate îmi scăpau din mână, iar timpul se scurgea cu viteza
râmei. Spre seară am făcut foc în sobă şi am pregătit o cocă pentru turte de
cartofi: mie, de fapt, nu-mi plac, în schimb lui Petr au darul să-i trezească o
fericită asociere cu anii copilăriei sale. Să înfulece, deci, pe săturate, când s-
o întoarce acasă! Când însă pe la orele şase la ferestre a început să coboare
întunericul, am lăsat totul baltă şi, pe neaşteptate, am căzut pradă unei
panici uşoare: ce-i drept, până azi Petr s-a ţinut de cuvânt, de multă vreme
n-am mai rămas singură în pustietatea acestei case de piatră, încercuită din
toate părţile de munţi şi codri adânci! Dacă Petr nu se înapoiază repede, eu
una nu mai rezist şi o şterg de aici cât ai zice peşte – doar n-o să aştept să se
întunece de-a binelea şi casa să se ticsească iar de umbre suspecte şi de tot
felul de sunete şi mai suspecte! Acum, când ştiu precis ce s-a întâmplat în
această casă, nu mă mai simt ameninţată doar din afară, ci şi dinăuntru, de
sus, din podul acela blestemat! Uşa spre el ce-i drept, e încuiată, cu cheia,
dar… nu, nu mai pot, dacă rămân aici, de spaimă, îmi pierd şi minţile; pe
măsură ce lumina se risipeşte, simt asta tot mai stăruitor; da, cele două
scoabe bătute în grindă, nu, fugi… fugi de aici, până nu se întunecă de tot!
Mă duc să-l întâmpin pe Petr, drumul prin pădure mă îngrozeşte deopotrivă,
dar o să fluier şi n-o să mă uit nici în dreapta, nici în stânga… şi, dacă nu-l
întâlnesc pe Petr, mă opresc şi le fac o vizită Panochilor: nu, nu s-a
întâmplat nimic doamnă Panochová, am avut doar drum pe aici, şi…
Dă-i zor! Tocmai când mă năpusteam pe uşă, în bezna aproape
desăvârşită, treptele verandei fură linse pe neaşteptate de lumina unor faruri
– în sfârşit! Dar nu era Samson, am recunoscut pe loc Spartakul Panochilor
şi m-am cutremurat de groază. Din maşină sări afară preşedintele şi,
deschizând cealaltă portieră îi ajută lui Petr să coboare. Doamne, ce s-a
întâmplat? Din câteva salturi am ajuns lângă ei, nimic, Petr stătea înaintea
mea drept, şi tăcut, pe întuneric nu-i vedeam faţa, dar…
Panocha mă cuprinse pe după umeri şi mă conduse înapoi în casă, în timp
ce Petr păşea alături de el. Păşea? Mi se părea mai curând că se clatină şi se
împleticeşte; îşi freca mereu obrajii cu palmele, şi smiorcăia din nas…
— Nu vă speriaţi, tovarăşă, fiţi calmă, – bolborosea într-una preşedintele,
ca să mă liniştească – nu e cazul să vă văicăriţi, mâine o să zburde şi o să se
învârtească iar ca un titirez…
— Dar ce i s-a întâmplat? am izbucnit înspăimântată.
— Ce să i se întâmple, nimica toată, s-a luat şi el un pic la harţă în bufetul
de lângă autogară, ştiţi, acolo se adună de obicei pleava, şi, cum să vă spun,
aşa se întâmplă, mai cu seamă prin locurile astea… Se bea vârtos, o vorbă
se naşte din alta, mă rog, n-a fost el acela care a început, dar nici nu s-a
lăsat călcat pe bătătură, şi asta-mi place, un bărbat nu trebuie să îngăduie să
i se scuipe în paharul cu bere. Zic oamenii că s-a ţinut bine. Din fericire s-
au băgat în treaba asta şi băieţii noştri din pădure, ăştia îl cunosc şi, vorba
ceea, l-au scăpat de belea şi l-au adus în sat. L-am lipit eu niţel cu plasture.
I-ar mai trebui o compresuţă, două, şi gata, o să fie iar în formă!…
 Petr şi încăierarea în cârciumă – asta în mintea mea nu se aduna deloc.
Abia la lumina lămpii cu petrol am putut să-l cercetez ca lumea şi n-a lipsit
mult să scot un strigăt de spaimă; arăta înfiorător: gulerul de la cămaşă rupt,
fruntea lipită cu un leucoplast cât toate zilele, sub ochiul stâng o vânătaie
zdravănă; încercă să bâiguie ceva, dar de bună seamă îl dureau buzele, şi
căzu, ca retezat, pe otomană, cu faţa la perete.
— Să nu-l luaţi la rost, mă instruia Panocha în şoaptă, şi mai cu seamă să
nu-l compătimiţi, asta bărbaţilor adevăraţi nu le place!…
Nu zăbovi nici măcar cât să se încălzească, zicea că în noaptea asta mai
are de completat nişte rapoarte; nu l-am reţinut, dar l-am însoţit până la
maşină. La mulţumirile mele dădu din cap şi când se îndesă în spatele
volanului, îşi împinse şapca turtită pe ceafă şi tuşi ca să-şi dreagă glasul: era
limpede că mai avea ceva pe limbă şi nu ştia cum să înceapă.
— Ştiţi – spuse el, peste torsul hârâit al motorului – ceea ce spun acum,
vă priveşte pe amândoi… Dacă rămâneţi aici, o să fac pentru voi tot ce-mi
stă în puteri. Şi nu numai eu. Ceva se mai găseşte, mă înţelegeţi, nu-i
aşa?… Dar dacă aveţi de gând să plecaţi… – şi nimeni nu v-ar putea lua în
nume rău această hotărâre – atunci faceţi asta cât mai repede, înainte de
începe prăpădul. Iernile aici sunt foarte aspre. Aşa… Şi… Noapte bună…
Nu înţelegeam deloc de ce-mi spune toate astea. Să plecăm?
Când, zgâlţâită de frig, m-am înapoiat în odaie, canapeaua era goală, iar
din baie se auzea clipocitul apei şi un chihăit de tuse seacă; viteazul nostru
luptător se punea pe picioare! După un timp, ieşi gătit cu o cămaşă curată,
aruncă prosopul ud peste stinghia de deasupra plitei, trase cu ochiul spre
mine, dar nu izbuti să-mi dăruiască obişnuitul surâs. Se duse pe coridor de
unde reveni numaidecât cu o sticlă de vodcă negolită:
— Tragi cu mine un păhărel? mă întrebă, de parcă nici usturoi n-a
mâncat, nici gura nu-i miroase.
— Nu. Acum nici prin gând nu-mi trece – i-am răspuns tăios şi m-am
grăbit să adaug: — Ştii ce mi-a spus Panocha în urmă cu câteva clipe?
— Nu ştiu, dar îmi pot închipui…
Cu unghia degetului gros scoase dopul de la sticlă, îşi umplu păhărelul şi-
l dădu peste cap; apoi se scutură şi smiorcăi din nas.
— Nu turna în tine ca într-o putină! am mârâit cu o voce întunecată:
— De ce faci asta? Ce-i cu tine? Nu-i nevoie să-mi povesteşti nimic, bătaia
aceea nu mă interesează, dar… aş vrea să ştiu şi eu ce vor să însemne toate
astea.
Se aşeză anevoie pe scaun, îşi lăsă braţele pe masă şi din nou smiorcăi
din nas, întristător… Apoi, cu un aer nesigur şi parcă de vinovăţie, mă privi
de jos în sus: părea distrus, doborât de-a binelea – nu numai de încăierarea
aceea; niciodată nu-l mai văzusem în asemenea hal. Şi dintr-o dată mi se
făcu o milă cumplită de el şi aş fi vrut să mă reped şi să-l îmbrăţişez, dar
ştiam că aşa ceva nu-mi pot îngădui dacă vreau să scot ceva de la el.
— Asta înseamnă – răspunse, în sfârşit, uitându-se adânc în ochii mei –
că suntem pe dric… şi că va trebui să ne luăm tălpăşiţa de aici cât mai
repede! Da, Lu!…
Un moment, ce-a spus? Mai întâi, trebuie să mă dezmeticesc din uimire,
îmi dădeam seama că nu glumeşte, că era întru totul convins de ce spunea.
— Ce vorbeşti?… am bolborosit încurcată. — Şi cum, aşa… deodată?
— Nu-i deodată. Mă gândesc la asta de multă vreme. Dar n-am vrut să te
plictisesc înainte de a fi cazul, pricepi? Acum însă… acum totul e
limpede!…
Simţeam saliva strecurându-mi-se anevoie prin gâtlejul strangulat.
— Ei, da, pentru aceste menajamente îţi mulţumesc într-adevăr din toată
inima! Puteai să mă scuteşti de ele… Şi spune, crezi că e mai bine aşa?…
— Nu ştiu – rosti abătut. — Probabil că am aşteptat şi eu o minune. Care
însă, nu s-a prezentat. Ce mai, asta-i situaţia, eu sunt vinovat de toate, eu
sunt învinsul, Lu – şi iau totul asupra mea!
— Ştii ce, orgiile astea autocritice păstrează-le pentru tine! Spune-mi ce
s-a întâmplat!
Îşi frecă obrajii cu palmele, mai trase o duşcă, după care se uită la mine
cu un zâmbet de durere.
— Mă rog, dacă ţii neapărat, îţi spun. Tot ce-am mai reuşit, a fost să
tencuim această hardughie şi cu asta basta! Moşnegilor le-am plătit din
buzunarul meu – adică din al nostru – şi mi-au mai rămas doar câteva
sutare, pricepi? Într-un cuvânt, suntem pe geantă – am dat faliment! Din
salariul pe care mi-l dau dumnealor, am putea, de bine de rău, să trăim.
Bătrâneii, ce-i drept, s-au oferit să lucreze în continuare şi să aştepte cu
plata până când vom deschide, dar la aşa ceva eu nu marşez; ca băiat de la
ţară mi-e groază de datorii. Şi-apoi, nici nu mai cred că vom deschide
vreodată. Toată povestea e o prostie. Poţi crede ce vrei, dar… dar acum
trebuie, în sfârşit, să ne băgăm minţile în cap şi să privim situaţia noastră
realist şi cu luciditate, à la Pomajzl! Gata, s-a zis cu micile distracţii, a fost
frumos, dar… Acum e în joc soarta noastră! Şi dacă ar fi numai a
noastră!…
Mă holbam la el ca hipnotizată, îmi dădeam seama că duce paharul la
gură, pentru a nu ştiu câta oară, dar acum nu-mi mai păsa: n-are decât să
pilească, dacă, asta-i uşurează inima; probabil că ar trebui să trag şi eu un
păhărel, în deznădejdea tulbure ce mă copleşise.
— Mda, realist, à la Pomajzl! Dacă am fi privit lucrurile aşa, la Praga, n-
am fi venit niciodată aici!
Îmi spuse rânjind:
— Şi ar fi fost păcatul atât de mare?
Întrebarea mă luă prin surprindere şi avu darul să mă şi supere un pic:
— Da, ar fi fost, dacă ţii neapărat să auzi! Ar fi fost! Şi… mai departe?…
— Mai departe!… E clar, nu? Ne strângem catrafusele şi o luăm din loc:
direcţia Praga! Câteva săptămâni rezistăm noi, în timpul ăsta găsim un
serviciu şi, pe urmă… ca înainte… aşteptăm acel două plus ceva,
proprietate personală, undeva, într-un nou cartier de locuinţe.
— Bine, să zicem aşa! am admis numai de formă. Dar nici pe departe nu
eram convinsă de spusele mele şi cu atât mai puţin dispusă să mă împac cu
o înfrângere atât de rapidă. Căci asta ar fi categoric o înfrângere, o
capitulare, dacă nu chiar o dezertare în toată legea. Nu! Dar de ce, omule?
De ce? N-ar fi mai bine să rămânem şi să găsim o slujbă aici? Indiferent ce
fel!… Iar la primăvară să ne-apucăm din nou de treabă, nu crezi? Până şi
Panocha a promis… a promis să ne…
— Prostii! mă întrerupse de data aceasta cu desperare în glas şi pe un ton
aproape rugător: — Tu nu ştii nimic… Mă înţelegi, azi am aflat – şi asta e
definitiv – am aflat că pe lumina electrică putem conta în cel mai bun caz
abia la primăvară… Şi cine ştie dacă şi atunci, eu unul nu mai cred
nimic!… Şi cu apa aşijderea… pe scurt – cauze obiective, lipsă de material,
de oameni şi tititi şi tititi – cunoşti doar! Iar de şosea au de gând să se apuce
tot abia la anul! Ce-i drept, s-au arătat foarte mărinimoşi, au hotărât chiar
să-mi dea în continuare salariul de bază, cu toate că, în timpul iernii,
lucrările vor sta pe loc – dar bineînţeles, aşa ceva eu am refuzat! Sărac, dar
cu fruntea sus!
— Bine-ai făcut, totuşi asta nu înseamnă…
 — Ce nu înseamnă? Înseamnă, Lu, înseamnă, pricepe şi tu atâta lucru,
pentru numele lui Dumnezeu! Tu ai vrea să rămâi aici peste iarnă – în
aceste condiţii? Să înduri gerurile şi furtunile de zăpadă cu o singură sobă,
cu un godin şi cu o lampă cu petrol?
Asta-i nebunie curată! Dacă cel puţin am avea şi noi păr des pe tot corpul
sau blană ca animalele sau dacă am fi în stare să hibernăm, mă rog, dar
aşa… Eu ştiu mai bine cum stau lucrurile, am făcut milităria în aceste
locuri, şi crede-mă, e o chestiune de viaţă şi de moarte! Şi nu uita că nu-i
vorba numai de viaţa noastră! Să nu-ţi închipui că nu m-am gândit la toate
posibilităţile şi că am luat această hotărâre aşa… în pripă, nu, nu, vulpe
şireată!…
Am întins spre el paharul gol:
— Toarnă-mi! Şi să reflectăm!
— Despre ce să mai reflectăm? mă făcu să amuţesc cu glasul său istovit,
şi reluă scuturând din cap: — Şi nu-i vorba numai de greutăţile pe care le-
am pomenit. Trebuie, în sfârşit, să dăm cărţile pe faţă, Lu, să isprăvim cu
prefăcătoria! Nu ni se potriveşte şi nu ne stă bine deloc; niciodată n-a
existat între noi aşa ceva, până aici în această vale blestemată!…
Prefăcătorie! Ce fel? M-am dus repede la fereastră şi am privit în beznă:
— Eu nu ştiu de nici o prefăcătorie, Petr…
— Cum adică? am auzit din spatele meu. — Îţi închipui poate că eu nu
ştiu cât tremuri tu de frică aici? De toate ţi-e frică, da, de toate! Nici nu mă
miră, pentru un om crescut la oraş… Şi mai ştiu că suferi aici din pricina
acestei înfiorătoare lipse de confort, de frigul acesta veşnic, de umezeală, de
murdărie… Şi să nu-mi spui tu mie, că nu te mistuie dorul, că tot nu te-aş
crede! Cumplit, nu-i aşa? Şi de toate! Ştiu, aici nu faci decât să lâncezeşti şi
să vegetezi, te ţii, ce-i drept, excelent, bărbăteşte, înţeleg, nu vrei să-mi faci
sânge rău şi să-mi îngreunezi situaţia, dar faci asta, cu preţul unui efort
nemaipomenit şi al unei presiuni permanente asupra ta! Şi eu nu mai vreau
acest lucru. Nu mai vreau, m-auzi? Nici n-am dreptul să-ţi cer aşa ceva. Am
dat dovadă de o totală lipsă de răspundere atunci când te-am tras după mine
aici, m-am purtat ca un ştrengar, ca un băieţandru necopt, iar acum îmi dau
seama de toate astea şi mă simt îngrozitor… Stai, nu mă întrerupe, acum nu
mai pot, trebuie să-ţi spun totul până la capăt!… De altfel şi eu mă prefac,
da, da, în faţa ta fac pe eroul, sunt autoîncrederea personificată ce umblă pe
două picioare, mă umflu în pene şi îndrug verzi şi uscate… şi în acest timp
nu mai ştiu ce-i cu mine, şi cum să mă mai descurc! Într-un cuvânt, toate m-
au depăşit, asta e! Sunt pe drojdie, înţelegi? Dar, mă rog, eu… eu sunt
nepriceputul, mocăitul şi visătorul nerăbdător, cum spui tu… şi cum
spune… Pomajzl! Mereu îmi bag în cap câte ceva şi nu las lumea în pace
până nu mă izbesc cu tărtăcuţa de realitate! Şi asta nu se referă numai la
afacerea asta aiurită, e probabil destinul meu, o defecţiune congenitală –
căci întotdeauna îmi ies toate anapoda, adică altfel decât mi-am imaginat.
Dezgustător! Practica îmi demonstrează de fiecare dată eroarea pe care o
săvârşesc; da, da, nici eu n-am ce căuta aici, şi, de aceea, unica soluţie
înţeleaptă şi raţională – trebuie să înţelegi, e să…
Am înţeles, dar asta nu diminua cu nimic mâhnirea ce mă copleşise: da,
eram amândoi la capătul puterilor, simţeam acest lucru cât se poate de
limpede, ceea ce storsese din el cu atâta trudă era adevărul gol-goluţ,
realitatea pură, un zid de netrecut. Şi, totuşi… Mai eram aici, valea ce se
întindea în faţa mea îmi sugera liniştea şi siguranţa, o corabie ireală plutind
peste valurile tălăzuite ale strălucirii selenare ce împrumuta culmilor
muntoase o a treia dimensiune: iată decorul unei scene în care doi cârpaci
amărâţi, doi penibili cabotini n-au ce căuta!
— Înţelept şi raţional, poate – am piuit, abătută – dar oare nu mai există
şi altceva, de pildă… mai puţin raţional? Sau… deloc raţional?…
La întrebarea asta nu-mi răspunse, se ridică de pe scaun, veni lângă mine
la fereastră şi-mi apucă umerii, pe la spate. Gata. Nu mai suflu o vorbă,
niciun cuvânt de consolare nu mai am de gând să rostesc, de acum înainte
puţin îmi pasă! M-am smuls din mâinile lui şi m-am reîntors la masa pe
care, alături de paharele goale, zăcea coca uitată: de mâncat se mănâncă şi
după ce gornistul a sunat retragerea! Şi pentru a speria şi a risipi gândurile
tulburi m-am apucat de treabă cu înverşunare.
Mă stânjeni un râs înfundat; mi-am aruncat ochii spre fereastră.
— Lu – se auzi, din senin – tu ştii ce-mi închipuiam? Îmi închipuiam că
vei fi bucuroasă, că în sinea ta vei jubila şi…
Privirea mea îl făcu să amuţească la jumătatea frazei, şi să înghită noduri.
— Din ce în ce mai bine – am oftat epuizată. — Probabil că şi despre
mine ţi-ai spus: ei, o plăpândă, o floare firavă răsărită din caldarâmul
Pragăi, profa ta pirpirie… dar eu mai sunt şi alta, şi de acest lucru mi-am
dat seama aici. Şi… şi acum ştiu că atunci când o să ne luăm tălpăşiţa de
aici… o să… o să miorlăi ca un motan! Nu ştiu de ce, dar o să bocesc! Şi în
afară de asta, o să-mi fie teamă!
— Teamă? De ce? Asta chiar că nu mai înţeleg…
— Şi totuşi o să-mi fie. O să-mi fie teamă poate să nu se schimbe ceva
între noi, după acest dezastru, să nu se strice… ştii, nu, nu încerca să-mi
scoţi nimic din cap! Da, Petr, ne asumăm un mare risc! Şi când o să mă uit
din Samy, înapoi, în vale…
Şi în clipa aceea a fost rândul meu să amuţesc la jumătatea frazei: mă
copleşise o bănuială înspăimântătoare, fără precedent în gândirea mea, o
bănuială pe care expresia feţei lui Petr avu darul s-o sporească şi mai mult –
nu, nu, asta nu se poate!…
Am încremenit cu turta crudă în mână, apoi, cu vocea ridicată spre
patosul ameninţător şi plină de severitatea cu care Atotputernicul i se
adresase biblicului fratricid, am întrebat:
— PETR! UNDE E SAMSON?

16 septembrie

Întrebarea a rămas agăţată în spaţiu, neputând să mai răsune până la

capăt, în tăcerea grea ce se aşternuse!
Dar înainte de a apuca să răsune am ştiut cu certitudine, că, încă o dată,
presimţirea mea nu mă înşelase.
Cred că în clipa aceea am avut pentru întâia oară în viaţa mea un
sentiment de ură şi de dezgust, faţă de omul de lângă fereastră, cu atât mai
mare cu cât n-a reacţionat în niciun fel la această întrebare.
S-a speriat, s-a speriat vizibil, părea că sub privirea mea îndârjită se
micşorează, şi se scofâlceşte în chip ciudat, numai că… în loc să arboreze o
mină corespunzătoare simţămintelor ce-l încercau, se străduia să joace
teatru, adoptând o atitudine calmă, de un firesc mincinos, ba chiar şi o
uşoară mirare, ah, cât e de jalnic acest diletant, acest… Până la urmă, totuşi,
nu-l răbdă inima şi, cu ochii aţintiţi în podea, bâigui cu voce nesigură:
— Unde vrei să fie? În oraş… L-am… l-am vândut, Lu…
Şi din nou tăcere: mă simţeam ca într-o stare de hipnoză şi stăteam ca
înlemnită cu turta de cartofi în mână. Calm, cu orice preţ trebuie să-mi
păstrez calmul!
 — Şi asta mi-o spui aşa?… Abia acum?
Se învioră şi începu să-mi motiveze nemotivabilul:
— Păi, cum altfel?… N-am vrut să-ţi spun înainte, pentru că ştiam că n-ai
fi fost de acord… Şi, să nu-ţi închipui, pentru numele lui Dumnezeu, că mie
mi-a fost uşor, nu, asta nu… dar să judecăm cu mintea limpede, fetiţo!
— A cui minte? Sper că a ta! Pe a mea te rog să fii atât de bun şi s-o laşi
în pace!…
— Lu! spuse tânguitor, lasă-mă să-ţi explic! Înaintă un pas spre mine, dar
calmul meu, de un nefiresc înfiorător, îl făcu să îngheţe şi rămase ţintuit
locului; aşa stând lucrurile, întinse braţele: — Înţelege, Lu… Samy e pe
ducă, nu mai sunt în stare să mă descurc cu el. Aici, peste iarnă, oricum nu
ne-ar fi fost de folos, iar până la Praga, mă îndoiesc că am mai putea ajunge
cu el… Te rog din suflet, să renunţăm la efuziunile sentimentale pentru o
pârâitoare amărâtă; în situaţia noastră nu ne putem permite aşa ceva! De
fapt, dacă stai şi te gândeşti, e uluitor că s-a mai găsit cineva care… Da, l-a
cumpărat un cetăţean de la abatorul comunal, un oarecare Burian, mă întreb
eu singur ce l-a apucat să-l cumpere când are un Wartburg nou-nouţ; mi-a
dat pe el patru mii şi l-a luat fără să mai stea pe gânduri… Se încumetă să-şi
târâie picioarele până aproape de masă, vârî mâna în buzunar şi, umil, aşeză
printre paharele goale un pachet gros cu hârtii de o sută: — Uite, cred că am
putea rezista cu ei câteva săptămâni…
Cu un gest mecanic, am luat banii în mâna stângă în dreapta continuam
să ţin turta crudă de cartofi – şi, în acest timp am observat că mă urmăreşte
cu nişte ochi însetaţi de curiozitate şi speranţă. Asta mi-a pus capacul: nimic
n-a înţeles, probabil că a şi răsuflat cu inima uşurată socotind că a scăpat,
dar din nou s-a înşelat amarnic!
Şi când, în sfârşit, mi-am ridicat privirea şi l-am zărit în faţa mea, ceva a
cedat în mine, băşica plină de o tristeţe încinsă, care creştea în fiinţa mea cu
o forţă de nestăvilit, îngreunându-se şi ameninţând cu sufocarea, plesni pe
neaşteptate, izbucnind, ca focurile de artificii, într-o superbă şi uşurătoare
explozie! Mi-am luat avânt şi, cu toată puterea, i-am azvârlit pachetul de
bancnote slinoase drept în obraz: se auzi un pleosc zgomotos şi în clipa
următoare hârtiile de o sută începură să zboare prin odaie ca nişte fulgi mari
de zăpadă murdară…
— Ascultă! am răcnit în cele din urmă, nemaiputându-mi stăpâni furia –
ascultă, nemernicule! Trădătorule! Iuda Eucariotul! Ia-ţi cei treizeci de
arginţi ai tăi şi înghite-i! Apucă-te cu ei de alte afaceri trăsnite, dar fără
mine!…
Explozia mea îl făcu să se piardă complet cu firea, gâfâia din greu, abia
trăgându-şi răsuflarea, dar tot mai încercă să mă îmblânzească, naivul!
— Lu, te rog…
— Niciun Lu!… i-am strigat în faţă, ca ieşită din minţi. — Pe Lu s-o laşi
în plata Domnului, iar tu, tu… Şi… dacă vrei să ştii, nu te compătimesc
câtuşi de puţin, ar fi trebuit să te chelfănească mai zdravăn, să te facă pilaf!
Proasta de mine, am crezut că trăiesc cu un bărbat în toată firea, nu cu un
fricos… cu un bărbat în stare să se ţină de cuvânt şi… când colo… s-a
arătat a fi un rahat, un capitulard, un mic burghez care tremură pentru
ciolanul lui şi… şi ce să-ţi mai spun: când te văd aşa, mi se întoarce
stomacul pe dos!
Cu asta l-am nimerit în plin.
— Lu! – ţâşni din el, de data asta mai tăios – gata, ajunge! Ei drăcia
dracului! Pricepe măcar atât, că am fost bine intenţionat!
— Nu! Nu pricep, o asemenea porcărie nu pot şi nu vreau să pricep
niciodată! Şi lasă-mă, te rog, în pace, nu te apropia de mine, te avertizez,
ticălosule!
Şi când, totuşi, făcu o tentativă de apropiere, am sărit iute într-o parte şi,
luându-mi un nou avânt, l-am pocnit cu turta crudă drept în cap. Coca i se
întinsese pe frunte şi se prelingea în jos pe obraji, dar nici imaginea înjosirii
lui nu avu darul să mă potolească, dimpotrivă, mă întărâtă şi-mi dădu şi mai
mult curaj – acum ar trebui să te vezi, figură penibilă ce eşti, aşa arăţi în
realitate!… Am început să iau de pe masă turtă după turtă, şi, ca o
descreierată, să le azvârl după el, pleosc, şi pleosc, na, ţine, asta-i răsplata
pentru Samy, na, ghiftuieşte-te, tâlharule! Te urăsc!…
În sfârşit, se dezmetici până într-atât încât să se poată aduna şi să încerce
să întreprindă o palidă apărare; se apropie de mine bâjbâind cu braţele în
aer, ferindu-se cu coatele; dar, o nouă rafală de cocă îl opri în loc. Arăta
fantastic, să râzi şi deopotrivă să-i plângi de milă, nu alta, coca se prelingea
pe trupul lui, iar el gâfâia şi pufnea într-una:
— Gata, Lu, ajunge!
Da, ajunge! După consumarea muniţiilor m-am moleşit pe neaşteptate;
din fugă, mi-am smuls şorţul de pe mine şi ca o vijelie am dat buzna pe
coridor; de aici am rupt-o la fugă pe scară în sus, şi glonţ spre dormitor! Am
pătruns în odaie şi, fără să mai zăbovesc, am răsucit cheia în broască, de
două ori. Şi abia în clipa în care am căzut grămadă pe pat şi mi-am înfipt
dinţii în pernă, am dat frâu liber lacrimilor. Mânie, dezamăgire, furie,
compasiune, ruşine, şi mai ce? Un amestec întreg de simţăminte indigeste;
pur şi simplu mă sufocam – cum de-a putut să facă el una ca asta? Îl uram
cumplit în clipa aceea şi născoceam răzbunarea cea mai înspăimântătoare.
Ceva mai târziu am auzit scârţâitul clanţei şi un ciocănit sfielnic în uşă,
nu, nici prin minte nu-mi trece să-l las să intre, n-am de gând să mă mai uit
azi la fizionomia lui de asasin, şi, mai cu seamă, nu vreau să mă vadă cum
dau aici apă la şoricei!
Dar ce ispravă mai face acolo? De pe coridor se auzi deodată un zgomot
cu totul necunoscut, treptele scării începură să duduie – te pomeneşti că s-a
ţicnit de-a binelea? – şi în sfârşit, o muzică de gramofon: nişte răcnete
guturale în ritm de marş, ţâşnite din gâtlejuri bărbăteşti şi însoţite de un
clinchet ciudat; era ceva dezgustător şi, într-un fel, chiar fantomatic; mi-am
astupat repede urechile, să dorm, trebuie să dorm! Dar înainte de a izbuti să
aţipesc, am ajuns la o hotărâre definitivă şi povara care-mi apăsa inima se
uşură ca prin farmec.
Deşteptătorul îmi zurui brutal la ureche, am sărit ca friptă din pat şi m-am
îmbrăcat la repezeală – să fug, cât mai iute, înainte ca el să se trezească!
În dreptul uşii ce dă în odaia mare, nu m-a răbdat totuşi inima şi am
crăpat-o niţel – bineînţeles, prăpăd: Petr zăcea întins pe otomană şi sforăia
ca un păgân, mâna stângă îi atârna spre podea şi avea o mutră groaznic de
amărâtă, aşa-i trebuie! Pe masă, printre sticlele goale, printre păhărelele
răsturnate şi troienele de bancnote, trona regeşte un gramofon de modă
veche cu o pâlnie uriaşă, iar în preajma lui zăceau, în neştire, o sumedenie
de discuri.
Prin ferestre se furişa în odaie soarele de dimineaţă, peste noapte furia,
din mine se evaporase în bună măsură, cu toate acestea nu m-am învrednicit
să trec pragul, de altfel trebuia oricum să-i dau bătaie, dacă voiam să mai
prind autobuzul. Dă-i zor! La uşa de la intrare s-a trezit în mine gospodina,
aha! În cămară am descoperit o pungă goală de făină şi în mare grabă am
mâzgălit pe ea cu litere de-o şchioapă: KUNHUTA TREBUIE MULSĂ!
Aşa! Am ales anume o formă impersonală, întrucât n-aveam niciun chef să
mă adresez la persoana a doua, acestui nelegiuit.
 În sat am ajuns cu sunetul la gură, iar în autobuz m-am săltat cu o clipă
înainte ca uşa să se închidă cu un sâsâit prelung. Dar mă simţeam bine.
Hotărârea îl oţeleşte întotdeauna pe om; şi, în plus, îi dă vigoare şi o poftă
nebănuită de activitate creatoare. După mine, autobuzul mergea insuportabil
de încet. Abia se târa. Nu sesizam mai nimic din cele ce se petreceau în
jurul meu. În poşetă aveam un plic cu economiile mele secrete – aproape
cinci mii de coroane! – noroc că fusesem destul de precaută şi nu apucasem
să le scot la iveală în faţa acestui descreierat, căci de mult ar fi fost şi ele în
aer, şi acum ce mă făceam! Planul meu era cât se poate de simplu: dau
buzna peste cetăţeanul ăla – îl cheamă Burian – îl iau repede şi-l obţin pe
Samy înapoi, cu orice preţ! Eram decisă să fac uz de toată elocinţa mea,
eventual şi de farmecul meu feminin – dar, ce-ar fi să-i ofer cu cinci sute
mai mult? Asta ar trebui să-i ajungă, fireşte numai dacă cetăţeanul cu
pricina nu-i cumva un poltron sau un jecmănitor inveterat! Cum o fi
arătând? Tot drumul am discutat cu el pătimaş, ne-am ciondănit, i-am tot
promis şi l-am tot rugat; am elaborat efuziunea mea sentimentală până în
cele mai mici amănunte, şi, cu anticipaţie, începeam să simt o anumită
pornire împotriva lui.
Inutil, până la urmă totul a mers mai uşor decât îmi închipuisem! Nu vă
supăraţi, care-i drumul spre abator? Aha. Mulţumesc! Din piaţa oraşului am
ajuns acolo numaidecât şi nici la poartă n-a trebuit să aştept prea mult. Asta
e! Nu ştiu după ce l-am recunoscut imediat. Mergea legănându-se prin
curte, într-un halat stropit de sânge – statura mijlocie, lat în umeri, tipul
fantelui în retragere, acum un bărbat la treizeci de ani prea timpuriu
căpătuit; două tăieturi ale ochilor pe o faţă umflată se uitau la mine şi mă
cercetau cu o suspiciune întunecată, – mda, despre ce-i vorba? A durat un
timp până să înţeleagă din expunerea mea încâlcită ce anume doream de la
el; mai întâi a făcut o mutră sugerând refuzul, pe urmă, m-a privit cu
şmecherie, dar când a auzit de cele cinci sutare în plus s-a muiat văzând cu
ochii şi s-a scărpinat pe frunte cu unghiile.
— Bine, spuse în cele din urmă, cu un zâmbet strâmb – dacă ţineţi atât de
mult la rabla asta hodorogită, s-a făcut! Dar să ştiţi, asta, fiindcă sunt eu
Burian… Ce mai, sigur că am fost bine ciupit când am cumpărat-o… În
aceeaşi clipă însă îşi dădu seama că de pe poziţiile cumpărătorului vorbise
împotriva propriului său interes şi trecu la iuţeală pe alt post, de teamă ca nu
cumva să-i cer să-mi facă vreo reducere. Dar şi aşa am răsuflat uşurată.
Până la urmă Burian se dovedi a fi un om neaşteptat de cumsecade şi
săritor: când i-am destăinuit că nu posed carnet de conducere, s-a oferit
singur să mă ducă până acasă, fireşte, după terminarea schimbului, urmând
să se întoarcă în oraş cu autobuzul.
Reîntâlnirea cu Samson a fost pentru mine de-a dreptul sfâşietoare: sta,
sărmanul, în curtea casei lui Burian, în preajma unui morman de gunoaie,
murdar, umilit, îngrozitor de singur şi de părăsit, un hodorog, cum se
exprimase despre el temporarul său proprietar! Să-i plângi fie milă, nu alta!
Samy, i-am spus în gând, Samy, eu sunt, bătrâne, mă recunoşti? Hai, vino,
să mergem împreună la netrebnicul tău stăpân, ştiu bine că tot îl mai iubeşti
în ciuda tuturor necazurilor pe care ţi le-a pricinuit!
Pentru prima oară călătoream cu Samson condus de mâini străine: se şi
simţea acest lucru, Burian nu-l răsfăţa câtuşi de puţin, iar motorul urla ca o
fiară încolţită; în cele din urmă însă, zgâlţâită zdravăn, am răzbit totuşi până
în valea noastră, iar eu am răsuflat uşurată pentru a doua oară. Pe drum,
măcelarul nostru căzuse pradă unei limbuţii nestăpânite şi – în măsura în
care nu-l acoperea pe Samson cu cele mai alese înjurături – strălucea printr-
o galanterie abundentă şi rigidă; în anumite momente aveam neplăcuta
senzaţie că încerca să mă îmbrobodească! Se fălea nevoie mare, duhnea a
transpiraţie înecăcioasă, dar cel mai mult mă stânjenea faptul că se uita la
genunchii mei chiar şi atunci când ne aflam în curbele cele mai periculoase.
Când am ajuns la destinaţie, ieşi în vileag cu o propunere mărinimoasă:
— Când mai veniţi pe la oraş, daţi o fugă şi pe la mine, la întreprindere;
fac prinsoare că în văgăuna asta nu căpătaţi o bucăţică de carne ca lumea!…
Am oprit în faţa casei, nu, mai departe nu-i nevoie, vă rog frumos,
ajunge! Şi ca să mă descotorosesc de el cât mai iute i-am promis că o să-l
mai caut, şi l-am copleşit cu mii de mulţumiri. Abia după ce a luat-o din
loc, îndreptându-se cu pasu-i legănat spre pădure, am băgat de seamă că pe
perna din spate zăcea un pachet. Am desfăcut hârtia de ziar îmbibată de
sânge şi am rămas înmărmurită: o bucată serioasă de muşchi, trei rinichi de
viţel şi câteva vrăbioare gigantice! M-a pufnit râsul – să-l fi mustrat oare
cugetul pentru cele cinci sute de coroane în plus sau asta trebuia să fie
prima arvună în vederea unei idile amoroase? Se aprobă şi se ia!
După aceea am apăsat de trei ori pe claxonul lui Samson.
Când m-am dat jos din maşină l-am zărit pe Petr: coborî agale treptele
verandei, apoi, cu pas domol, porni legănându-se spre noi. Nu părea deloc
grăbit. De departe îmi plăcu, era proaspăt bărbierit şi cămaşa curată îl făcea
să strălucească în soarele după-amiezii; de aproape însă arăta destul de
pricăjit: vânătăilor fizice li se alăturaseră, fără îndoială, vânătăile morale,
dublate de o mahmureală în toată legea. Dar se ţinea bine, arbora o mină de
om netulburat, pe mine însă nu izbutea câtuşi de puţin să mă înşele. Se opri
în faţa noastră cu mâinile în buzunar, scutură din capul său îngreunat încă
de oboseală şi scuipă într-o parte:
— Ce mai e şi asta?
— Ce să fie? Nu vezi? i-am replicat, la fel de netulburată. Uimirea lui,
ascunsă cu multă trudă, mă amuza copios. — Noua mea maşină! Am
cumpărat-o chiar acum de la un măcelar.
— Felicitările mele – mormăi cu un zâmbet melancolic – nastoiasci-
rolsrois5! Numai să nu cadă din el motorul în timpul mersului!
— Vezi mai degrabă să nu cadă ceva din tine – i-am frecat ridichea cu
indignare. — Dacă ar şti să vorbească, ţi-ar spune el vreo două, să-l ţii
minte.
Păstra în continuare aceeaşi atitudine rigidă, trăgându-se de lobul urechii,
dar mie nu-mi scăpă din vedere faptul că pe chipul lui goneau acum nişte
zâmbete firave pe care el nu era în stare să le înăbuşe. În cele din urmă
întrebă cu o francheţe dezarmantă:
— Lu, sunt un mare imbecil, nu-i aşa?
Am rânjit batjocoritor, nu simţeam în clipa aceea nevoia să-l contrazic.
Se apropie şovăielnic de Samson, îşi plimbă palma pe capota lui murdară,
apoi îi atinse aripa coşcovită:
— Va trebui să-l ferchezuim un pic – ţinu să menţioneze. — O porţie
dublă de şampon!… Şi abia după aceea îi dădu în sfârşit prin minte
principalul: — Ascultă… de unde ai avut bani?…
— Ce-ţi pasă! i-am răspuns de sus. — Cred că i-am promis măcelarului o
noapte de dragoste pătimaşă, exact nu-mi mai amintesc. Sau m-am atins de
zestre… Ai ceva împotrivă?
— Nu, serios…
— Atunci ascultă: când o femeie trăieşte cu un aiurit, trebuie să pună şi
ea un ban deoparte, nu crezi?… Dar ce-ai zice dacă m-ai ajuta să-l duc în
hambar?
 Cu o bunăvoinţă exagerată sări la volan, învârti cheia de contact, apăsă pe
acceleraţie şi… şi nimic! Motorul scheună supărat, dar refuză să pornească.
Încă o dată, din nou acelaşi tânguit al motorului, şi nimic. Eu însămi eram
uimită în faţa acestei îndărătnicii. După a zecea încercare, Petr scoase capul
pe fereastră şi se minună:
— Zău dacă nu-mi vine să înnebunesc; ieri pornea cât se poate de bine
şi… cum aţi ajuns aici?… ei drăcia dracului!…
— Te miri, după toate câte i le-ai făcut? Eu nu. E ofensat. Samy are
caracter. Aşteaptă poate să-i ceri scuze.
— Mda, n-ar fi exclus – admise el, abătut. După care îşi lăsă mâinile pe
volan şi spuse: — Binevoiţi a mă ierta, venerate patriarh! Ajunge?…
Şi din nou nimic. În cele din urmă a trebuit să-l împingem cu forţe unite
pe acest moşneag traumatizat, de ne-au trecut toate sudorile.
— Pramatia – se răcori Petr, după ce ieşirăm din hambar, astfel că Samy
nu mai putu să-l audă. — Asta o să ne mai dea serios de furcă! Se spune că
bătrâneţea sporeşte defectele de caracter până la stări patologice. Şi totuşi –
adăugă de data asta pe un ton mai blajin – ieri, când l-am părăsit în faţa
acelei spelunci ordinare, am crezut că mă loveşte damblaua! Se uita după
mine cu farurile lui plesnite şi-mi spunea cu multă amărăciune şi părere de
rău: — Vasăzică aşa, acum. După ce m-ai stors ca pe o lămâie, şi m-ai sleit
de puteri, mă dai pe patru miare nenorocite! Am fugit de lângă el într-
adevăr ca Iuda. Numai că în locul plopului tremurător am descoperit bufetul
acela infect…
— Gata, isprăveşte! l-am întrerupt. Ţi-e foame?
— Foame? Kunhuta m-a salvat de la moarte cu nectarul ei nemaipomenit.
Ca să nu mai vorbesc că te-am lăsat fără pic de pesmeţi…
Am râs binevoitoare şi l-am bătut pe spate prieteneşte:
— Aşa-ţi trebuie. Dar ştii ultima noutate? Deseară o să avem un banchet,
am făcut rost în oraş de ceva extraordinar. Priveşte!
Ne simţeam mai bine, eram din nou toţi trei împreună, dar necazul
fundamental tot nu se risipise. Ne-am dat seama de acest lucru când, după o
cină opulentă, şedeam la masă faţă în faţă, îngreunaţi şi moleşiţi de atâta
mâncare. Plutea în aer, peste capetele noastre şi tăceam amândoi ca
înlemniţi. Ca să tulbure liniştea aceea apăsătoare, Petr mută gramofonul pe
măsuţa de lângă fereastră şi începu să învârtească încet de manivelă.
 — Închipuieşte-ţi că merge! spuse cu obişnuita-i însufleţire. — Numai
de-am găsi ace, astea pe care le-am descoperit aici, în adâncitura asta, sunt
uzate, şi cine ştie dacă azi se mai fabrică aşa ceva! Te invit la un mini-bal,
fetiţo!
Aşeză placa pe discul gramofonului şi în clipa următoare din pâlnia
metalică răzbi un foşnet dogit care, de departe, amintea de un vals din
opereta Liliacul. Era mulţumit, porni repede spre mine, şi, cu o plecăciune
curtenitoare, bătu călcâiele milităreşte.
— Îmi pot permite să vă invit la dans, leidi Lu?
L-am refuzat, astupându-mi urechile, hârâitul acela era de-a dreptul
înfiorător.
— Hm! Ce-ai zice să înfund pâlnia cu un ciorap? propuse el nezdruncinat
în hotărârea sa. — Sunt sigur că ar suna mai decent… consordino!…
— Încetează! am gemut, ca să-i mai tai din elan. — Spre deosebire de
tine, eu am fost dotată cu ceva ce se numeşte ureche muzicală.
Jignit, se schimonosi la faţă, dar în aceeaşi clipă se făcu din nou tăcere.
Se aşeză înapoi la locul lui şi începu să învârtească în mână paharul, de
parcă l-ar fi captivat reflexele luminii pe suprafaţa netedă a sticlei; apoi îl
lăsă iar pe masă de se auzi ţăcănind, şi îşi ridică privirea spre mine:
— Şi, mai departe…
— Spăl vasele şi mă duc să mă cuibăresc sub plapumă.
— Nu la asta mă gândeam… Mă gândeam, cum o să fie în continuare…
aşa, în general…
Am rămas nemişcată. Aşteptam această întrebare şi eram perfect
pregătită s-o înfrunt; mai mult eram decisă şi, de aceea, când m-am făcut
auzită, după dramaticul răstimp de tăcere, glasul nu-mi tremura câtuşi de
puţin.
Nu ştiu ce ai tu de gând, în definitiv poţi face ce pofteşti: de pildă, cu
mintea ta limpede, s-o întinzi înapoi la Praga şi să aştepţi acolo acel unu
plus două, într-un cartier de locuinţe noi; eu însă, rămân!
Cred că expresiei, care apăru în momentul acela pe chipul lui, i se spune:
se uită de parcă acum ar fi picat din cer!
— Nu!
— Da – am piuit, fermecată de propriul meu calm.
— Singură?
 Păi, cum altfel, de vreme ce tu pleci? Anunţ la mica publicitate nu
intenţionez să dau!
Uimirea îl ridică de pe scaun; îşi petrecu degetele prin păr, apoi începu
să-şi frece obrajii iritat.
— Stai – izbucni cu voce gâfâită – am senzaţia că în clipa asta cuiva i-a
sărit aici o doagă şi… bănuiesc că nu mie! Totuşi…
— Da, totuşi!
Nu rezistă privirii mele şi porni să bată încăperea într-un marş frenetic; se
opri în dreptul sobei răcite şi începu să-şi frângă mâinile deasupra capului.
— Oameni buni – scânci deznădăjduit – aici a înnebunit o profesoară
cehă, da, chiar în clipa asta a înnebunit!
— Încetează cu bocitul! Şi mai cu seamă nu încerca să mă faci să renunţ,
cruţă-ţi răsuflarea, hotărârea mea e definitivă. De ieri m-am decis. Nu mă
scoţi de aici decât cel mult în sicriu! Mă agăţ de zidurile astea şi-mi înfig
dinţii în ele! Şi de scos tot nu mă scoţi!…
— Lu, căpşor nefericit! Ce-ai zice de-o aspirină? Vino-ţi în fire! Ce-ţi
veni?…
— Aşa… i-am răspuns cu fermitate — Mai bine-zis, am înţeles că atunci
când un filozof aiurit începe să gândească lucid şi, ca să zic aşa, raţional,
omul normal ar trebui s-o ia cât mai repede la sănătoasa. Iar eu sunt cel mai
puţin curioasă să cunosc acest gen de gândire din partea ta. Aşa aş putea
foarte bine să convieţuiesc şi cu Evžen!…
— Bine – ţâşni cuvântul din el sfârâind. Se ţinea cu mâinile de cap, de
bună seamă se temea să nu-i zboare – bine, să zicem că ai avea un pic de
dreptate, dar… de ce? Fii bună, te rog, şi spune-mi, de ce? Un motiv trebuie
totuşi să existe!
— Şi dacă nu există? Simplu – nu mă întorc acasă încununată de lauri!
Atâta lucru ai fi putut să înţelegi şi singur; păcat, îmi pare rău că nu pricepi
nimic, că eşti atât de încuiat, încât…
— Ce anume nu pricep? strigă în gura mare şi se apropie de mine ca un
rob.
De data asta începu să-mi fie milă de el, înspăimântarea lui nu era deloc
prefăcută.
— De pildă, că… o casă nu devine cămin numai prin faptul că omul se
mută în ea. Şi-apoi cum vrei să-i convingi mai bine pe indivizii aceia de la
direcţie… şi pe Pomajzl, că avem intenţii serioase cu întreprinderea noastră,
decât rămânând aici peste iarnă? Mă rog, nu rămâi tu, rămân eu!…
Îmi dădeam seama că şovăie, dar nici nu cedă:
— Şi asta o spui tu?… Tu care până şi rufele te temi să le întinzi în pod,
tu care clănţăni din dinţi şi dârdâi de frig ziua în amiaza mare, tu…
— Da, eu! Şi-o să-mi mai fie frică, şi-o să îngheţ, dar – rămân aici!
Tonul cu care fuseseră rostite aceste cuvinte – era tonul sentinţei – îl făcu
să se prăbuşească din nou pe scaun şi scaunul protestă sub greutatea lui,
scârţâind de durere. Se scutură ca să se trezească din înmărmurire, pufnea
pe nas zgomotos, dar de polemizat polemiza acum cu mine numai în gând,
căci graiul îl părăsise cu perfidie.
Cu sentimentul triumfului şi al satisfacţiei nedesluşite m-am apropiat de
sobă şi am turnat apă clocotită în hârdău. Am încetat să-l mai iau în seamă,
dar numai de formă, şi-l urmăream cu priviri piezişe.
N-avu răbdare să stea pe scaun şi sări din nou în picioare; tropăia agitat
prin odaie, făcând să duduie podeaua şi trăgea din ţigară, fumegând ca un
coş de fabrică.
În ciuda valului de înduioşare ce mă copleşise nu i-am ieşit în
întâmpinare – n-are decât să înghită găluşca pe care singur şi-a pregătit-o!
Pe urmă l-am simţit aproape în spatele meu. Dar nici asta nu m-a
determinat să-mi părăsesc vasele – iar calmul meu avu darul să-l întărâte;
mă prinse de umeri cu atâta violenţă încât oala îmi scăpă din mână şi
împroşcă apa din hârdău; mă întoarse cu faţa spre el şi în felul ăsta mă sili
să-l privesc drept în obraz. M-am speriat, arăta îngrozitor. La capătul
stăpânirii de sine mă apucă de gât şi începu să strângă, şi să strângă.
— Ascultă!… hârâia gâtlejul lui – nu te juca! Jură… jură că nu glumeşti;
că iei totul în serios! Că nu-i iar o aiureală de-a ta! Jură, bestie, că de nu, s-a
zis cu tine!
Ce-mi rămânea de făcut, de vreme ce nu doream să-mi dau obştescul
sfârşit în mâinile unui descreierat?
— Aşa! răsuflă liniştit, şi-mi dădu drumul din strânsoare. — Alea iacta
est! Dar bagă de seamă, pe urmă să nu vii să-mi boceşti: ţine minte ce-ţi
spun!
Şi în clipa aceea se scutură din nou toată amărăciunea, ne holbam unul la
altul de parcă atunci ne-am fi văzut pentru întâia oară. Ne minunam unul de
celălalt şi respiram fericiţi… Apoi, pe neaşteptate, am explodat amândoi
într-un hohot de râs nestăvilit, vecin cu isteria…
— Nu ştiţi, domnule Khon, de ce a trebuit să înghiţim noi broaştele
acelea? se îneca Petr în sughiţuri şi-mi tot căra la ghionţi în umeri, să mă
dărâme, nu alta. A trebuit să caut un scaun, de teamă să nu mă doboare, dar
ieşirea lui mă ungea la inimă! În faţa mea se afla iarăşi Petr – în sfârşit îl
recunoşteam – zbiera şi zburda ca ieşit din minţi!
— Lu, fiară cicălitoare, profa mea aiurită, eu… o să… Asta, din pricina
ta!
Îl cuprinse o criză de hărnicie nemaipomenită, şi nu-şi mai găsea
astâmpărul. Dădu fuga la fereastră, o deschise larg şi din adâncul
plămânilor urlă să-l audă munţii şi pădurile:
— Hei, s-aude, noi rămânem aici, aşa, ca să se ştie! După care se năpusti
la uşă, o dădu de perete şi cu o voce de taur răcni spre coridorul întunecat,
făcând să zbârnâie toată casa până în pod: — Rămânem aici şi nimeni nu ne
poate izgoni, nici viii nici morţii! Nu ne mai urnim de aici!…
Nu-i răspunse decât tăcerea de dincolo de mormânt. I-am înţeles intenţia
şi gestul lui mi se păru o provocare fără rost, ori o somaţie nesăbuită. Şi
când se izbi de mine adierea rece cu iz de mucegai ce bătea dinspre coridor,
am început să tremur fără voia mea, dar să mă sperii n-am mai apucat, căci
Petr mă şi înşfăcase în braţele lui vânjoase şi mă săruta pe gură, cu atâta
patimă, de-mi tăie şi răsuflarea.
Întrebare: poate oare acest bărbat cu ochelari să facă împotriva mea un
lucru pentru care să fiu în stare să-l urăsc cu adevărat şi să nu-l iert
niciodată, în afara faptului de a înceta să mă mai iubească?

21 septembrie

Gata, a venit, şi nu numai după calendar! Valea şi peisajul din jur sunt
într-o veşnică frământare, totul e numai freamăt şi agitaţie, de parcă s-ar
pregăti să-şi ia zborul spre înălţimi; crengile copacilor se freacă una de alta
şi se ridică întrucâtva acţionate fără întrerupere, de nişte compresoare
invizibile. Am intrat în horă, suntem şi noi componentele zadarnicei dorinţe
de a zbura; e poetic, dar şi obositor – ce-ar fi să se facă linişte, măcar pentru
o clipă? Aşi, de unde! Mersul sub cerul liber devine o luptă pentru fiecare
pas, spaţiul nu se supune drumeţului de bună voie – vrea să fie cucerit.
Şi ce puzderie de lumini şi de reflexe, de licăriri şi de umbre, e o toamnă
atât de ţipătoare, nici n-ai zice că-i artă! – Rătăceşte în mine un crâmpei de
poezie şi mă torturează plăcut, căci pentru nimic în lume nu-s în stare să-mi
aduc aminte cine a scris-o! Nu-i nimic, precizia poetului e de-a dreptul
uluitoare: ca pitoresc tot ce se vede în jurul nostru e peste poate, ce mai, un
Kitsch grozav şi neverosimil, ca însăşi realitatea.

22 septembrie

Auzi? Odată cu primele geruleţe, răsună din codri un trâmbiţat gutural

care mă trezeşte din somn în mijlocul nopţii. Când l-am auzit pentru întâia
oară, l-am deşteptat pe Petr. Acum ştiu – sunt strigătele cerbilor în toiul
rutului: în timpul nopţii pădurea îşi trăieşte extazul ei zgomotos. Nu mi-e
frică, dar răcnetele acestea ciudate, de departe şi de aproape, mă înfioară:
oare ce s-o fi petrecând în beznele acelea întunecate, ce drame şi ce tragedii
ale pasiunii se consumă acolo? Câte ceva mai aflu despre ele de la pădurari
şi mă impresionează; uneori, sunetele acestea stridente îmi amintesc de
tânguitul durerii, dar ele nu stârnesc câtuşi de puţin în mine acea tulburare
sexuală, pe care mi-o făgăduise cu viclenie Saska, ci mai curând uimirea şi
nostalgia.

23 septembrie

Lumina lămpii mi se furişa printre gene de la o distanţă discretă; stam

lungită pe otomană, aproape despuiată, cu ochii închişi şi cu picioarele
lipite unul de altul. Simţeam alunecând pe pielea mea, dinspre sâni spre
pântece apoi pe şolduri, o mână mai uşoară şi mai gingaşă, ca întotdeauna
după actul îmbrăţişării.
Ceasul bătu hârâitor ora zece şi zgomotul lui mă stânjeni.
— Spune-mi – răsună glasul meu, spărgând tăcerea fragilă – oare cum s-
or fi simţit ei atunci când au plecat?…
Ce gafă! În aceeaşi clipă mâna zbură în semiîntuneric ca o pasăre
speriată, iar omul de lângă mine se săltă, sprijinindu-se în coate.
 — Cine?… Aha – se dumiri numaidecât – tu te gândeşti iar la cei doi…
Hm… doar n-oi fi crezând că au existat cu adevărat!…
— Nu, dar nu asta e important!… Ceva totuşi mă tulbura în toată
povestea… Şi, pe loc, am pescuit din memorie: — Cu sudoarea frunţii
pâinea ţi-o vei câştiga!
— Ce pot eu să ştiu?…
— Asta ştiu şi eu că nu poţi, ageamiule! Dar ai putea măcar să-ţi
imaginezi! De pildă, din propria ta experienţă…
— Stai! mi-o reteză scurt. — Dacă îţi închipui cumva că locul de unde
am plecat noi îl consider un paradis, atunci află că ai tras în bară!…
— Nu te înfuria! Eu nu-mi închipui asta… chiar dacă… uneori… Dar,
oricum, tu crezi că au fost tare nefericiţi?
Încăpăţânarea acestei întrebări îl proiectă într-o tăcere meditativă:
— Zău nu ştiu – rosti în cele din urmă – aş putea cel mult să presupun! Să
zicem că da. Au avut probabil şi ei momente de extenuare – mă gândesc,
fireşte, la viaţa lor pământească – şi s-ar putea ca în acele zile să fi tânjit şi
ei după un adăpost sigur, după acea plăcută stare de amorţeală, căreia i se
spune fericire paradisiacă. „Mare prostie am făcut”, îi trecea prin minte
fiecăruia în asemenea clipe, dar mă îndoiesc că-şi mărturiseau acest lucru
cu voce tare! Ca oameni, au cunoscut şi oboseala şi durerea şi… teama de
moarte… Au fost însă şi momente – şi nu e chiar atât de greu să ni le
imaginăm – când îşi spuneau: „Fain, grozav, ce bine că am gustat din pomul
acela al cunoaşterii, într-adevăr, n-avem ce regreta!” Şi au repetat povestea
iniţială încă o dată şi încă o dată, până când din această activitate s-a născut
– fireşte, nu pe placul Domnului – omenirea…
— Trebuie să fi fost pentru ei o experienţă nemaipomenită!
— Cred şi eu – admise cu bunăvoinţă – ce vrei, prima experienţă de
viaţă. Câtă vreme au fost nemuritori, probabil nici nu şi-au dat seama că
trăiesc. De asemenea, n-ar fi exclus ca în acel paradis să fi fost o plictiseală
de moarte, cu alte cuvinte confort clasa întâi cu preţul sterilităţii. Taică-meu
ar spune că li s-a urât cu binele. Dar… ia ascultă, ţie îţi pare rău că şi-au
luat tălpăşiţa de-acolo? Mai bine-zis… că au fost puşi pe liber?…
— Mie? Ce-ţi veni? Şi-apoi, n-au plecat singuri, animalele au trebuit de
bună seamă să plece după ei, altfel cum ar fi putut să se înmulţească?…
Bănuiesc că şi ele au descoperit un pom al cunoaşterii, nu crezi?
 — Vezi, asta nu mi-a dat prin minte – spuse admirativ – probabil că da.
Mai ştii, poate că s-a produs acolo o revoltă colectivă a creaturilor
împotriva aceluia care le-a creat. Sunt sigur ca el era bine intenţionat, vorba
ceea, de vreme ce le-a zămislit voia să le ferească şi de moarte, numai că…
în însăşi alcătuirea lor ceva nu era în regulă, ceva care pur şi simplu
clocotea în ele şi le îndemna spre creaţia proprie; acel instinct al
reproducerii care, poate, din punctul de vedere al forurilor supreme era un
defect, dar care până la urmă s-a impus chiar cu preţul celei mai grave
sancţiuni, cu alte cuvinte, cu preţul renunţării la nemurire! Dar hai să lăsăm
asta, te rog! Pălăvrăgim înfiorător! Şi, zău, tu eşti de vină!
În sobă focul se stingea pe îndelete, iar eu simţeam o răcoare uşoară
atingându-mi corpul.
— Bine, e vina mea! Dar ce-ai zice dacă te-ai duce să pui câteva lemne
pe foc?
— Ce-ar fi să te duci tu! Stai la margine şi eşti mai aproape!…
Întrucât n-aveam niciun chef să mă ridic, m-am întins după pătură şi am
tras-o repede până peste capetele noastre; ne-am trezit astfel amândoi într-
un cort improvizat pe care-l încălzeam cu suflarea noastră. Am atins cu
degetele pântecul lui Petr şi m-am împiedicat de cicatricea rămasă de pe
urma operaţiei de apendicită.
— Mă îngrozesc numai la gândul că n-ar fi plecat!
— Iar începi? spuse clintindu-se din loc. — Şi de ce mă rog?
Am început să mă gudur şi mârâind fericită m-am lipit de el.
— Pentru că… pentru că altfel n-am sta acum aici, împreună… Pentru că
altfel nu te-aş putea atinge, de pildă, în locul ăsta! Pentru că… aşa, în
genere… Vasăzică, a meritat, Adame, n-ai avut ce regreta! Iar eu le sunt
amândurora recunoscătoare, şi le rămân îndatorată! Pe mine mă mâhnesc cu
totul alte lucruri, uneori…
— Ia s-auzim, ia s-auzim – de pildă?
— De pildă… mă rog, o să-ţi spun, deşi nu ştiu cum, mă înţelegi, nu-i
decât un simţământ. Tare aş vrea să aflu… Cum aş putea face să nu mai fim
singuri… cusut fiecare în propria-i piele… mai bine zis, să nu mai fim
veşnic despărţiţi unul de altul prin spaţiu… Uite, chiar şi acum!… Ce n-aş
da să pot pătrunde în tine, să mă risipesc înlăuntrul tău, să mă unesc cu tine
odată pentru totdeauna şi… mă înţelegi? Aş face asta fără să mai stau o
clipă pe gânduri! Aş vrea să fim un singur trup şi, o singură fiinţă… să nu
ne fie mereu teamă unuia de soarta celuilalt şi să ştim că vom sfârşi
împreună, în aceeaşi clipă!…
— Dar bine, Lu – oftă abătut – asta…
— Ştiu, ştiu ce vrei să spui, e o prostie, bineînţeles, dar – totuşi… e, într-
adevăr, cu neputinţă?
— Absolut! rosti apăsat, făcându-mă să amuţesc. — Şi chiar dacă n-ar
fi… nu fi lebădă! Ca să nu mai spun că din noi doi ar lua naştere un hibrid
înfiorător. Doamne!… Stătu un timp şi reflectă, apoi începu să râdă încet cu
o voce nesuferită: — Închipuieşte-ţi numai atât: că ne-am lua la harţă şi ne-
am ciondăni într-un singur trup – ce monolog furtunos, ce aiureală! Şi să mă
iubesc singur ca un narcisist sau ca un hermafrodit, brrrr… halal
dragoste!… Nimeni nu reuşeşte să mă scoată din sărite atât de frumos şi de
plăcut cum reuşeşti tu… şi atunci, atunci ce m-aş face?… Cum ar fi să nu-l
aştept pe acel al doilea, să nu mă pot bucura de venirea lui şi să nu-l
întâmpin… Şi apoi, nu-mi pot imagina o scenă mai idioată ca aceea în care
omul se blagosloveşte singur, aruncându-şi în propria-i scăfârlie cu turte de
cartofi necoapte! Nu, asta nu înghit – aşa cum sunt întocmite lucrurile e cât
se poate de bine, înţelege!
Cu asta m-a dat gata, şi, bosumflată – m-am tras de lângă el cu ostentaţie.
— Bine că înţelegi tu – i-am retezat-o scurt, şi m-am chircit în mine. Ca
să vezi, sunt o femeie neînţeleasă! După un timp însă, nu m-a răbdat inima
şi am reluat: — Cu toate acestea, din croncănitul tău nesuferit se desprinde
ceva interesant… aş zice, un anumit avantaj!… În felul ăsta, cel puţin, o să
te ridici singur şi singur o să te duci să pui lemne în sobă. În timp ce eu o să
rămân sub pătură, la căldurică, iar mâine…
— Ha! Soluţie tipic femeiască! tună şi fulgeră…
Şi totuşi se ridică, se apropie cu paşi mărunţi de sobă, se lăsă pe vine în
faţa portiţei deschise şi, cu multă grijă, scormoni jeraticul. După care,
alimentă focul cu câteva bucăţi de lemn: reflexele flăcărilor începură să
joace pe pieptul lui păros şi chipul lui căpătă, deodată, o expresie aproape
diabolică. Aveam impresia că zăboveşte acolo prea mult şi fără nici un rost;
mi se făcuse dor de apropierea lui fizică şi de aceea i-am strigat:
— Vino odată – să te pot întâmpina!

2 octombrie
 De multe zile n-am scris; zăcând pe spate e greu să scrii şi nici acum nu
ştiu dacă voi avea chef şi destulă putere să continui: creionul cântăreşte în
mâna mea cât o grindă!
Să mă explic: s-a întâmplat un lucru grav, un lucru îngrozitor şi, într-un
fel, ireparabil, chiar dacă toţi încearcă să mă convingă de contrariu; se
aseamănă cu înjunghierea mişelească pe la spate, iar eu nu-s în stare să
înţeleg nici în ruptul capului semnificaţia şi cauzele întregii poveşti. Să fi
fost oare o pedeapsă – dar pentru ce? – sau numai o îmbinare de coincidenţe
murdare şi perfide?
Omul are totdeauna tendinţa de a atribui, anumitor întâmplări mărunte,
semnificaţia unor preveniri ascunse, a unor prevestiri şi avertismente
dramatice: ulterior încearcă să tragă din ele anumite concluzii şi să le pună
într-o problematică legătură cu evenimentul principal, dar treaba asta e de
florile mărului, pentru că, vorba ceea, e prea târziu. Ce mai – s-a întâmplat!
…Îmi amintesc cât se poate de precis că înainte de culcare am stat în faţa
oglinzii şi, cu oarecare trufie, mi-am cercetat trupul: nu, până acum nu se
vede nimic – încă nimic!
Iar noaptea?… Stam într-o rochie de vară, aplecată asupra râului, undeva
pe Pragul Smetana, şi mă ţineam de balustradă – încă din timpul pubertăţii
veneam aici adeseori să citesc şi să visez – şi totul mi se părea straniu:
straniu, de neînţeles şi indescriptibil. Cheiul era pustiu, deşi soarele frigea –
unde s-au risipit cu toţii?… Pe urmă o adiere de vânt – era un fluturat din
aripi, da, am şi zărit-o! O pasăre uriaşă, un fel de vultur, sau un condor!…
Zbură din nou deasupra capului meu şi-mi atinse părul cu ghearele. —
Doamne, ce vrea de la mine? Cu ochii întredeschişi urmăream cum înscrie
deasupra râului un cerc larg, ajungând cu el până dincolo de copacii seculari
ai Kampei, şi din nou se întoarse, îndreptându-se în picaj asupra mea, şi
numai în ultimul moment am izbutit să-mi feresc capul; un clămpănit de
cioc tare şi încovoiat şi un croncănit ameninţător – dar nu eram deloc în
stare să mă mişc sau să scot un strigăt de ajutor. Şi din nou – ah, acum a
dispărut pentru o clipă! Mi-am înălţat privirea: pe o băncuţă, aproape de
mine, şedea într-o ţinută ţeapănă şi demnă un pitic, un spiriduş caraghios
care se uita la mine cu nişte ochi uriaşi şi compătimitori şi ridica mereu din
umeri; la un moment dat alunecă de pe bancă, atingând pământul şi pe
urmă… din nou zborul acela!
 Mă trezi propriul meu strigăt: în jur, un întuneric mai negru ca bezna; în
imediata apropiere o suflare liniştită, e aici – vasăzică n-a fost decât un vis,
slavă Domnului, probabil că am mâncat ceva ce nu trebuia, dar… sunetul
acela clămpănitor era totuşi real! Inexplicabil! Venea de sus, şi de bună
seamă în mare măsură el fusese inspiratorul acelei scene înspăimântătoare.
Nu cred câtuşi de puţin în semnificaţia viselor pentru prezicerea viitorului:
ele ar putea spune, eventual, ceva în legătură cu starea senzorială de
moment a omului, dar categoric nimic despre ziua lui de mâine – şi asta,
prin însuşi faptul că ele nu sunt decât nişte produse haotice ale creierului în
timpul somnului şi deci o chestiune lăuntrică a omului, pe când adevăratele
calamităţi îl asaltează pe om. De cele mai multe ori, din afară. Şi totuşi! Vis
– vis, dar atmosfera aceea apăsătoare a neputinţei, ca un fel de cocleală în
suflet, nu mă părăsi nici în lumina dimineţii; mă copleşea un simţământ
ciudat, nesigur, dar foarte neplăcut, aveam senzaţia că zac într-o piele
străină. Nu m-am trădat şi asta a fost, poate, marea mea greşeală! Am şi eu
zilele mele negre – sunt altfel decât cele încercate de Petr: în asemenea zile
am impresia că toate se unesc şi complotează împotriva mea; lucrurile şi
obiectele cele mai comune îmi opun o rezistenţă înverşunată şi refuză să-mi
dea ascultare. Ori îmi pică din mână, ori se ascund de mine, cu o răutate
îndârjită… încet-încet cad pradă unei panici cumplite, şi mă apucă
desperarea când îmi dau seama cât sunt de uitucă – unde mi-am lăsat ieri
ceasul de mână? Unde mi-e pieptănul? Sunt absolut imposibilă; mai ştii,
poate m-am sclerozat! În asemenea zile ar trebui probabil să mă vâr înapoi
în pat şi să rămân acolo până a doua zi! Numai că Petr m-ar lua peste picior
– o vedeţi, ţigancă superstiţioasă?!? Ce-ar fi să te duci să scuipi de trei ori
peste gard?
La micul dejun am scăpat pe jos o ceaşcă de porţelan cu desen înflorat şi
s-a făcut zob! Îmi venea să bocesc, eram tare mândră de acest servici; Petr a
ţinut să menţioneze ceva despre nişte cioburi care aduc noroc, dar cu asta
izbuti cel mult să mă înfurie şi mai tare.
— Cum văd, iar te-ai sculat cu fundul în sus! constată el, ca să zic aşa, la
obiect. Ceaşca nu are suflet. Şi-apoi mai avem cinci…
Fără să bănuiască nimic, călcase pe o mină! Explozia de mânie cu care
am reacţionat la această îndoielnică mângâiere m-a uluit până şi pe mine
chiar din clipa declanşării ei, mai târziu mi-a părut rău, iar a doua zi, ce să
mai spun, – Dumnezeule! A fost într-adevăr o ieşire cu totul deplasată şi
imbecilă – fără nici un ocol l-am expediat într-un anume loc! – dar el, ca şi
când ar fi înţeles ceva, a ridicat doar din umeri, descumpănit, fără să sufle o
vorbă. Şi aste m-a zăpăcit de-a binelea. Şi m-a umilit. Am trântit uşa cu
putere în urma mea, poftim, dumnealui nu intenţionează să-şi strice buna
dispoziţie şi, pur şi simplu, scapără de atâta înfumurare şi încredere de sine,
egoistul!…
După ora nouă l-a scos pe Samson din hambar, zicând că se duce în oraş
să comunice la direcţie hotărârea noastră nezdruncinată de a rămâne – mă
rog, să plece! Şi nici la despărţire nu s-a încumetat să mă sărute – am făcut
probabil o mutră ca a Gorgonei, aşa că s-a limitat la un simplu ahoi şi mă
întorc cam pe la patru!
A plecat, iar eu am rămas singură, cu micile mele necazuri şi simţăminte,
părăsită acum până şi de propria-mi mânie şi cotropită deodată de o
moliciune neînţeleasă. Mă foiam prin casa pustie ca o marionetă. Îmi
amintesc că vasele nespălate din ajun miroseau îngrozitor şi, aplecată
asupra hârdăului, simţeam cum mi se întoarce un pic stomacul pe dos; dar,
de bine de rău, am izbutit să le spăl până la capăt şi – pe urmă! Pe urmă…
Ceasul bătu hârâitor de zece ori – semnalul lui avu asupra mea efectul
unei comenzi neclare. Ce-ar fi să dau o fugă până în grajd şi să-i duc
Kunhutei o oală cu coajă de pâine muiată? Mă dau bine pe lângă ea! Am
ieşit în curte îmbrăcată uşor, în nişte pantaloni sport strânşi, lipiţi, şi într-o
bluză nu mai puţin lipită de corp, afară era o vreme superbă, iar soarele
aproape frigea. M-am desfătat privind lumea din jur; aerul scânteia şi te
îmbăta cu miresmele lui pătrunzătoare; era fantastic de limpede şi aveam
impresia că desluşesc fiecare piatră de pe culmea pleşuvă a Ostružnei.
Şi – pe urmă! Când am ieşit din grajd m-a cuprins deodată senzaţia
neclară că, de undeva, cineva mă urmăreşte! Nu ştiu să fi avut pentru asta
vreun temei mai concret – să zicem un zgomot suspect sau altceva, nu-mi
amintesc, dar…
Pe neaşteptate atenţia mea a fost captivată de uşa hambarului în care în
urmă cu un ceas se mai afla Samy. Dar mai cu seamă de gaura rămasă în ea,
cam la nivelul ochilor omeneşti, în locul unde lipsea din scândură un nod…
Nu ştiu cu ce m-a atras şi de unde se adunase în mine acel curaj nesăbuit,
atât de impropriu mie – du-te, du-te acolo!
Am apucat clanţa ca hipnotizată şi dintr-o zmucitură am deschis uşa.
Şi am scos un ţipăt înfiorător.
 Gata. Ajunge – aici ar trebui poate să mă opresc şi să încerc să uit, dar
mi-e cu neputinţă! Chiar şi acum. După o distanţă de atâtea zile, continui să
trăiesc întreaga gamă de simţăminte disperate, la fel de stăruitor şi cu
aceeaşi intensitate ca în clipa aceea infernală: de la spaima nebunească,
până la şocul mâniei dublate de o greaţă sufocantă.
Sepp!
Într-o fulgerare a minţii am înţeles totul: s-a furişat în curte pe poarta
rămasă întredeschisă, şi s-a cuibărit în hambar de unde mă urmărea prin
deschizătura aceea! Mai curând mă înghiţea din ochi şi, în acest timp, se…
Chipul cretinului era încleştat într-o mască respingătoare; şi pe faţa lui se
citea spaima, o spaimă depăşită însă de sentimentul fericit al unei lascivităţi
dezgolite care împrumuta ochilor o expresie de-a dreptul vrăjită şi-l
împiedica să se oprească din activitatea sa, deşi fusese surprins asupra
faptului! Dimpotrivă!… Pe chipul lui nu se citea nici urmă de agresivitate,
dar nici de vinovăţie, era uluitor de concentrat şi…
Am trântit uşa hambarului cu toată puterea şi – fugi! Îmi amintesc că în
timp ce goneam, din mine ţâşneau nişte sughiţuri de plâns guturale şi
tânguitoare;
M-am năpustit spre uşa de la intrare orbeşte, rănită de moarte şi cu
conştiinţa necinstirii; bâjbâiam cu mâinile în gol… Poate tocmai de aceea
m-am şi poticnit şi m-am întins cât eram de lungă pe cele trei trepte de sub
uşă – m-am lovit, nu m-am lovit, habar n-am, nu-mi amintesc nimic, în
clipa aceea nu mai simţeam şi nu mai percepeam nimic, totul se contopise
în mine într-o unică poruncă a autoconservării: în casă şi încuie uşa cu cheia
în urma ta!
Am reuşit. Mi-am venit în fire abia în odaia mare şi am izbucnit într-un
hohot de plâns nestăvilit, un plâns al neputinţei care nu mai contenea. Gata,
ajunge – şterge-ţi lacrimile şi nu te mai gândi la toate astea! În definitiv, ce
s-a întâmplat? Dacă stau şi mă gândesc, nimic! Când am chemat raţiunea în
ajutor, mi s-a părut că faţă de iniţiatorul acestei alarme înspăimântătoare nu
nutream niciun fel de ură, ci mai degrabă un dezgust atenuat de o profundă
compătimire – la urma urmei ce vină are sărmanul? E oare vinovat că în
pofida afecţiunii lui mintale, mai sălăşluieşte în el un instinct nepotrivit,
năvalnic, care nu poate fi înăbuşit? Faptul e mai curând întristător decât
cumplit şi, la drept vorbind, sărăcuţul n-a întreprins nici o tentativă, e într-
adevăr inofensiv şi de aceea n-o să-i spun lui Petr nimic.
 După un timp l-am zărit pe fereastră: se îndepărta de casa noastră,
târşindu-şi încet picioarele pe pajiştea de toamnă, cu pălărioara lui grotească
pe cap – inocent, aşa cum pot fi numai copiii sau nebunii. De bună seamă a
şi uitat de întreaga poveste, iar mintea lui tulbure rumega acum, în silă, altă
imagine neclară.
S-au întâmplat oare toate astea aievea? Ori a fost numai o halucinaţie?
Am luat repede un calmant şi mi-am clătit faţa cu apă rece ca gheaţa; m-
am liniştit puţin, dar visul acela apăsător tot n-a încetat. Ceva se întâmplă cu
mine, ceva real, fioros de real, simt acest lucru chiar dacă… Pe urmă, totul
s-a desfăşurat într-adevăr în lumea viselor şi din ce în ce mai precipitat!
Mai întâi o durere uşoară de mijloc ca la începutul ciclului; faptul m-a
mirat, fără însă să mă sperie – probabil că aşa trebuie să fie. M-am întins pe
otomană şi am îndoit genunchii, dar durerea nu ceda, ci, dimpotrivă, se
intensifica – simţeam în măruntaie, o apăsare necunoscută, un fel de
activitate febrilă, ca un îndemn sau aşa ceva – devenea tot mai complicată şi
mai agresivă, iar eu îmi dădeam seama că-mi încleştez dinţii şi că pe frunte
îmi ţâşnesc broboane de sudoare. Calm, fetiţo, calm! Adevărata spaimă a
pus stăpânire pe mine abia la toaletă, în clipa în care am constatat că
sângerez… Asta, totuşi n-ar trebui să se întâmple, mi-am spus; sunt doar
însărcinată! În privinţa aceasta orice eroare se exclude! M-am târât înapoi
în odaie ca un cărăbuş rănit şi m-am prăbuşit pe otomană.
După aceea am căzut într-o nepăsare nătângă, legată probabil de un
imbold al autoconservării, şi m-am ascuns în ea ca într-o cochilie; nu-i
nimic, murmura ceva în mine, cu încăpăţânare; trece, cum se întoarce Petr,
trece, Doamne, de-ar veni odată!
Douăsprezece bătăi hârâitoare şi tot n-a trecut, dimpotrivă, printr-o
detaşare ireală de mine însămi, mi-am dat seama că gemeam şi mă
zvârcoleam – asta ţi se trage de la visurile tale precedente, îmi spunea Petr –
sine garantia – trezeşte-te, Kadlecová; da, să mă trezesc… dar cum? Pe
urmă s-a deschis uşa şi în prag s-a ivit chipul himeric al lui Cenék Saska –
aha! – a aflat că motanul nu-i acasă; salahorul ăsta erotic, priapicul ăsta cu
smoc de pene la pălărie?… Dar cum m-a zărit, a făcut o mină gravă şi a
rămas cu gura căscată. Nu ştiu despre ce am vorbit amândoi sau dacă măcar
am vorbit, îmi amintesc doar atât că mi-a apărut un pic caraghios văzându-l
cum intră, cuprins de o panică neaşteptată şi nemaiştiind ce să facă; a
aruncat peste mine o pătură, apoi a început să mă bată uşor pe braţe şi în
timpul ăsta bolborosea ceva neînţeles; pe urmă a zbughit-o glonţ din odaie
de parcă ar fi luat foc casa, şi… nu te lăsa, Ludmila, auzeam de la o distanţă
cosmică – vin cu ei numaidecât, rezistă, te rog, ah, boul de mine!…
Şi din nou singură, singură; un punct neînsemnat, o tolbă de durere în
mijlocul universului: ticăitul ceasului îmi ciocăneşte în creier, dar timpul stă
pe loc ca o băltoacă de apă clocită, nu-l sesizez, nu-l percep, cufundată în
mine, chircită ca o fiară, ceva se întâmplă cu mine, sângerez şi visul nu mai
conteneşte, desfăşurându-se ca un film tremurat – e un vis despre un mers
zdruncinat cu maşina pe un drum accidentat, – simţeam parcă toate
pietricelele şi toate ridicăturile şoselei – sunt dusă undeva, cu lumină, într-
un sicriu neobişnuit de spaţios, spre uimirea mea are ferestre… Iar cerul e
de un tulbure gălbui, povestea asta nu se mai sfârşeşte, e ca agonia – ce mă
fac dacă nu-l mai văd? — Dumnezeule, şi părerea aceea de rău, cumplit de
sfâşietoare şi sugrumantă! Lacrimile mi se revarsă şiroaie pe obraji, încerc
să-mi imaginez chipul lui, dar nu văd decât cicatricea rămasă de pe urma
operaţiei de apendicită; şi viaţa lui atârnase atunci de un fir de aţă, era
ameninţat de o perforaţie, ca mine acum… Vă doare ceva? întreabă o voce
şi eu încuviinţez doar din gene, mai multă putere nu găsesc în mine! Îndată
ajungem! Grozav! Şi din nou cerul, de data asta sinistru, lumea se leagănă
sub mine într-o mişcare ritmică, şi mă doare – nu uita să cumperi din oraş
cuişoarele acelea! – umbră, o umbră catifelata şi blândă, un şoc de lumină
orbitoare în ochi şi cineva mă întreabă neîncetat ceva; ce vor de la mine? –
şi deodată o culoare albă, uimitor de albă, o strălucire cromatică şi un
clinchet gingaş de clopoţei, acum aproape nici nu mă mai simt pe mine,
simt un obiect, un lucru azvârlit undeva la fund; iată însă nişte mâini
străine, dar, le sesizez cu bucurie, căci simt că mă pot agăţa de ele ca să nu
mă prăbuşesc de pe palier, sunt mâini care nu mă lasă, mă pot bizui pe ele;
pe urmă o scurtă înţepătură de ac în antebraţ, au! – unu, doi, trei, şi, ce bine!
lumea se topeşte, se mistuie, şi eu odată cu ea, sunt un praf efervescent, dar
asta nu mă îngrozeşte deloc, căci lângă mine e mama, şi Eva – de unde până
unde voi aici, fetiţele mele?
Şi pe urmă nimic – în sfârşit nimic!
Pe urmă, însă, acel dulce şi fermecător nimic se desface de sus în jos, ca
o cortină, şi chipul cuiva se impune obsedant ochilor mei, dă înapoi, se
estompează şi se risipeşte, dar numaidecât revine cu o claritate perfectă, îl
recunosc cu spaima unei trufii deşarte – vai, sunt nepieptănată! – şi, gata,
acum ştiu: e chipul cu farmecul adolescentului maturizat à la Gary Cooper
sau Gregory Peck – îmi surâde încreţindu-şi uşor fruntea şi obrajii,
Doamne, unde… unde? Apoi, pe neaşteptate, mă dumiresc; cu o risipă de
eforturi îi impun să schiţeze un zâmbet bărbătesc, încerc să mişc din buze,
să deschid gura, merge, şi deodată îmi aud propriul glas:
— Încă mai e azi?
— Nu, acum e mâine! Dar ce importanţă are?
De fapt, are dreptate, şi asta mă linişteşte puţin, dar numaidecât vin cu o
nouă întrebare – cea mai importantă!
Mă ia de mână – e firavă şi fragilă, poate nici nu-mi aparţine – şi, cu un
firesc încântător, fără pic de patos, îmi răspunde:
— Nimic îngrozitor, se întâmplă… În termeni ştiinţifici asta se numeşte
avort spontan. Ştiţi ce înseamnă?
Dau din cap în semn că ştiu şi în primele clipe rămân aproape
nepăsătoare: mai sunt încă ameţită, într-o stare de toropeală binefăcătoare,
pur animalică, mai mult vietate decât om. Abia mai târziu, odată cu primul
gând adresat lui Petr, începe să mişte în mine ceva dureros…
— Data viitoare va trebui să fiţi mai prudentă – aud din imediata mea
apropiere. Ce isprăvi aţi făcut, nu vă amintiţi? Aţi căzut, v-aţi obosit prea
mult, v-aţi enervat cu ceva, ori… o traumă psihică?…
Nu-mi amintesc şi nici nu vreau să-mi amintesc.
— Ei, nu-i nimic – îmi spune, ridicându-se în picioare – sunteţi tânără şi
sănătoasă, ce n-a reuşit prima oară o să… Nu vă este îngăduit să plecaţi
capul!…
Îi sunt îndatorată pentru aceste cuvinte de mângâiere, chiar dacă în
aceeaşi clipă nu mai cred în ele; glasul lui e o plăcere să-l asculţi, le alintă,
dar mă răpune slăbiciunea mea. Îmi vine să dorm, să mă lase, oricum sunt
alta, nu mai sunt ceea ce-am fost, după fiecare trăire mai intensă, omul e un
pic altfel, nu mă recunosc!
Secunde, minute, ceasuri, – zac lungită într-o cutie sclipind de albeaţă, pe
un pat străin, mă simt ca un sac ciuruit, dar, treptat, treptat încep să percep
timpul: sfârâie, ticăie în radiatoarele încălzirii centrale, bâzâie pe geamul
ferestrei odată cu musca speriată de apropierea morţii, salt şi zburd în el ca
într-un cărucior, miroase aici a antiseptic, a supă rară şi a pâine, trebuie să
mâncaţi, mă îndeamnă o voce de femeie, încercaţi! Nu pot, – Doamne, pe
unde s-a împotmolit, când o să mai apuc să-l văd, unde e?
 O să apuc – pasul acela îl desluşesc şi dintr-o mie: se apropie, conturul
unei siluete mult prea alungite apare în spatele geamului lăptos al uşii: când
o deschide, tăbliile zăngăne uşor – el e! Eşti altul? Nu, eşti acelaşi, cum te
ştiu, te întâmpin numai cu ochii, nu-s în stare să adun laolaltă destule
cuvinte şi… despre ce-o să vorbim?
E aici. Stă un timp în picioare la prora corăbiei mele albe, apoi, stângaci,
se lasă pe un scaun şi pufneşte pe nas: temător parcă, mă atinge cu privirea,
deschide gura pe jumătate, dar nu scoate o vorbă. Îmi dau seama ce-i în
sufletul lui, de aceea îi zâmbesc molatic şi mă grăbesc să-i sar în ajutor:
— Cum a fost la direcţie? Ce-a zis Pomajzl? A holbat ochii cât cepele,
nu-i aşa? Nu ştiu ce-a făcut Pomajzl, în schimb el cască ochii la mine,
întrebându-se desigur dacă sunt conştientă, sau dacă nu cumva aiurez, după
narcoză.
— Ei – oftează lăsând capul în piept – totul e în regulă!
— Şi Kunhuta?
— Şi ea. S-a lăsat mulsă de mine. Îţi transmite salutari…
— Ascultă – îmi trece deodată prin minte – tu crezi că e cu putinţă ca…
deasupra Vltavei să zboare un condor?…
— Nu ştiu – rosteşte încet, de data asta fără mirare – Dar… m-aş cam
îndoi…
Şi din nou tăcem neputincioşi, am sentimentul că pentru a ne reapropia va
trebui să parcurgem un drum anevoios, amândoi suntem cătrăniţi şi răpuşi
de această întâmplare nefastă. În sfârşit, Petr îşi revine cel dintâi prinzând
curaj, îmi aşază peste braţe câteva garoafe, ca unei răposate, apoi scoate din
servietă o carte cu povestiri de Andersen, pe care a găsit-o deschisă pe
noptiera mea. Abia acum mă podidesc lacrimile – slavă Domnului! – îi apuc
mâna şi i-o strâng cât pot, apoi o trag spre mine.
Am impresia că gestul meu acţionează şi asupra lui ca o comandă, se
scutură şi se trezeşte din amorţeala ce-l cotropise, se aplecă spre mine şi mă
întreabă cu o voce împrumutată:
— Dar tu cum te simţi, Lu? Te mai doare?
— Nu, acum nu – îmi ascult glasul nefiresc de calm – Golul nu doare.
Muşchii feţei încep să-i zvâcnească. Îşi fereşte numaidecât privirea şi
mărul lui Adam îi joacă nervos pe gâtlej.
— Să nu mai vorbim despre asta!
 — De ce? mă fac din nou auzită cu aceeaşi voce calmă şi parcă străină.
— Noi doi putem vorbi despre orice! Trebuie, Petr!… şi-mi las mâna pe
plapuma matlasată exact în locul unde sălăşluieşte viaţa în mine. — Aici nu
mai e nimic, băiete! Nu e vina mea… M-au spintecat şi m-au ciopârţit ca pe
o gâscă de ospăţ, acum suntem iar doi, numai doi. Dar doctorul spunea că
asta se întâmplă, că nu-i chiar atât de îngrozitor şi că… în clipa aceea mi-
am întors la iuţeală privirea şi m-am uitat îndelung pe fereastră, spre
grădina în care şuiera vântul hoinar. — S-ar putea să fie un pic şi vina mea
– am reluat cu voce stinsă – probabil că m-am bucurat prea mult! Când
aveam zece ani îmi doream nespus de mult să găsesc sub pomul de Crăciun
o păpuşă-prinţesă, şi mă tot întrebam; o să le dea oare prin minte? Da, de
unde, nu le-a dat, am găsit acolo o săniuţă şi, ca un făcut, în iarna aceea n-a
fost în Praga nici pic de zăpadă… Cum venea, aşa se ducea… Probabil că
omul nu trebuie să se bucure prea mult în aşteptarea unui anumit lucru, nu
crezi? Pe tine de fapt nu te-am aşteptat, nici măcar n-am ştiut că ai să-mi
apari în cale, tu, ca să zic aşa, ai căzut din cer sau din lună – şi de aici mi se
trage totul!
Am amuţit abia atunci când am observat că-şi acoperise faţa cu palmele;
trăncăneşti, fetiţo, îmi spuneam în sinea mea, trăncăneşti aiurea şi fără
niciun rost – să-ţi fie ruşine!
— Nu vorbi aşa – bolborosi printre degete – te rog, nu vorbi aşa… dacă
nu vrei să-ţi bocesc aici ca o cocotă bătrână! Mie mi-e de ajuns că trăieşti.
Peste câteva zile te duc acasă!
După aceea – niciunul n-a mai scos o vorbă, tăceam ţinându-ne de mână,
de parcă ne croiam drum printr-o pădure neagră şi deasă, neputincioşi,
hârjoniţi, zdreliţi şi lipsiţi de apărare, uimiţi de toate şi de goliciunea noastră
bizară: părăseam tocmai unul din acele raiuri pământeşti, poarta ţăcăni în
urma noastră dar… eram doi!

3 octombrie

Reîntoarcerea mea în Valea Vulpilor s-a asemănat cu un jalnic triumf –

jalnic şi lipsit de logică – m-am întors acasă cu braţele goale şi învinsă! În
sat n-am zărit nicio figură omenească, maşina salvării avea geamurile mate.
Dar şi aşa îmi dădeam seama că sosirea mea era în centrul atenţiei şi, în
gând, auzeam vocile femeilor ciripind în dugheana domnului Metelka: Aţi
auzit? A pierdut copilul – ei, cine, aia de la moară, aia de umblă toată
ziulica în pantaloni şi arată ca un liliac de noapte, cu ochelarii întunecaţi pe
ochi… Nu zău? Serios? Sărăcuţa, îmi pare rău de ea!…
În casă domnea o ordine desăvârşită, iar dormitorul, ce să mai spun, m-a
întâmpinat în toată strălucirea – asta-i isprava Dočkajkăi a ţinut să mă
informeze Petr, s-a instalat jos în odaia mare şi zice că în primele zile nu te
lasă să pui mâna pe nimic! Nu vrea să ia niciun bănuţ, şi zău, nu ştiu ce mă
fac cu ea, Lu!…
Ah, Dočkajka! Mă jenez s-o ating cu cuvântul – nici lângă mama nu m-aş
simţi în mai mare siguranţă! Şi dacă ar fi numai ea! De fapt ar trebui să
vorbesc despre mai toţi oamenii din sat, îndeosebi despre femei: nu le-am
văzut, n-au dat năvală, nu s-au înghesuit în dormitorul nostru; cu toate
acestea, le-am simţit neîncetat prezenţa de parcă zeci de mâini s-ar fi întins
mereu spre mine şi asupra mea. Gestul lor ne ungea la inimă, dar în acelaşi
timp ne aflam şi într-o situaţie penibilă: cum să le mulţumim sau cum să le
refuzăm pentru a nu le jigni?
Eram copleşiţi de grija şi atenţia lor lipsită de orice ostentaţie şi insistenţă
cicălitoare: doamna Bečickovà a tăiat o găină să-mi facă supă, doamna
Kraftová un iepure de casă, de la fermă ni s-a adus din proprie iniţiativă
lapte şi unt, familia Sirotka ne-a trimis o oală cu miere, până şi domnul
Taraba a ţinut să-şi facă apariţia, iar domnului Metelka nici prin gând nu i-a
trecut să se lase mai prejos, inginerul Krejcar a intrat ca o furtună cu un
cogeamite ficat de căprioară – încercaţi să-l faceţi înăbuşit cu ceapă, ce mai,
o adevărată delicatesă, o să vedeţi! Şi Panochii Doamne, Dumnezeule, ce ne
facem noi cu toate astea, nici într-o săptămână nu izbutim să le mâncăm!…
Ştiu că e mai atractiv şi de mai mare efect să descoperi la oameni
cusururi, să le dezvălui josniciile şi egoismul, dar acum, în clipa aceasta, nu
pot – aş minţi!. Simplu, nu pot, chiar dacă nu-mi fac iluzii… Îi cunosc, am
aflat destule despre ei. Nici măcar apa şi aerul curat de pe aceste meleaguri
nu izbutesc să facă din ei îngeri, dar…
O zi, două, trei – zăceam cuminte şi disciplinată în patul meu şi-mi trăiam
învierea din morţi… Din când în când citeam povestirile lui Andersen, iar
în răstimpuri căscam pur şi simplu ochii pe fereastră: plouă, iar plouă,
vântul zgâlţâie coroanele copacilor şi goneşte frunzele prin preajma
geamurilor plânse, noaptea cerbii îşi continuă trâmbiţatul şi mă zmulg din
somn la fel ca în urmă cu câteva zile, totul e ca înainte, nimic nu s-a
schimbat aici – în afară de mine!
De fapt nu mă mai doare nimic, durerea şi-a luat tălpăşiţa din trupul meu;
a lăsat însă în urma ei o tristeţe surdă, înăbuşită, dar tărăgănată; o senzaţie
de gol, dublată de sentimentul înfrângerii: sunt veşnic tributară unei
resemnate şi mute păreri de rău, incapabilă să rodească lacrimi. Nu le
doresc. Nu sunt o fire plângăreaţă, încerc din răsputeri să mă eliberez, să
scap de această obsesie – gata fetiţo, ajunge, împacă-te cu soarta, sau cel
puţin uită, altceva mai bun tot nu-ţi rămâne de făcut! Dar cum? Cum
anume? În faţa acestei situaţii raţiunea e neputincioasă iar veşnica
alergătură între cauză şi efect e pierdere de vreme fără niciun rost! De ce?
De ce, simplu, de aia, – s-a întâmplat şi basta!
În prezenţa lui Petr îmi impun o mină veselă, chiar dacă nu-mi fac nicio
iluzie că se lasă păcălit de ea. Uneori am impresia că vrea să-mi spună ceva
foarte important şi nu îndrăzneşte, sau nu ştie cum să înceapă: seară de
seară stă la căpătâiul meu. Îndrugăm verzi şi uscate, râdem – numai despre
ceea ce s-a întâmplat ne ferim cu grijă şi cu teamă să aducem vorba; mi se
pare un lucru cât se poate de nefiresc, căci până şi gândurile neexprimate se
adună şi se înalţă între noi ca un nor întunecat; mă încearcă simţământul
chinuitor că norul acesta ne desparte dureros, îndepărtându-ne parcă unul de
altul, ba chiar ne şi ameninţă cu ceva; dar ce e de făcut?
Abia a patra zi după o avalanşă de râs nestăpânit, deveni deodată grav,
mă apucă de mână şi aşa, ca într-o doară, ţinu să amintească:
— Ştii, într-un anumit pasaj, Montaigne spune… Majoritatea oamenilor
sănătoşi consideră că e o mare fericire să ai mulţi copii! Eu şi alţi câţiva ca
mine consideram la fel de mare fericirea de a nu-i avea! Tu ce zici?
Întrebarea lui mă surprinse nespus de mult: mă simţeam oarecum atacată
pe la spate, şi, astfel, după câteva clipe de meditaţie nervoasă, am clătinat
din cap, scurt dar categoric:
 — Ce zic eu? Hm… Aş zice că uneori până şi Montaigneul tău a cam
scrântit-o! Ba, mai mult, că din când în când a izbutit să spună şi câte o
prostie mai mare ca el!…
Nu mi-a dat nicio replică, a înţeles pe loc că încercarea lui discretă a fost
falimentară, că prin rigiditatea ei a avut mai curând darul să mă incite decât
să mă liniştească! Şi, negăsind ceva mai bun de făcut, a lăsat capul în jos şi
mi-a dat drumul la mână. În clipa aceea mi s-a făcut milă de el, şi întrucât şi
mie mi s-a părut apoi că judecata mea fusese prea ireverenţioasă şi penibil
de categorică, m-am grăbit să adaug:
— În definitiv şi la urma urmei, n-a fost nici el decât un om, nu-i aşa?
Încuviinţă din cap, fără să scoată o vorbă, şi după aceea nu s-a mai
pomenit un cuvânt despre această poveste; dar, în aceeaşi zi, mi-a fost dat să
aflu că până şi în rolul de consolator e de-a dreptul inepuizabil! Când a
început să se lase înserarea, s-a ridicat brusc de lângă patul meu, şi-a tras la
iuţeală mantaua de ploaie şi a plecat în sat, unde, chipurile, avea de rezolvat
o treabă importantă; în timp ce-mi spunea toate astea arbora o mină foarte
misterioasă.
N-a trecut niciun ceas de când plecase când am auzit scările duduind sub
pasul lui apăsat. A dat buzna în dormitor aşa cum venise – picăturile de
ploaie se prelingeau de pe manta umezind duşumeaua – s-a apropiat de
mine, şi pescuind în buzunarul uriaş al mantalei, mi-a lipit la iuţeală în
palmă ceva moale şi cald, un fel de ghemotoc de păr negru şi alb… Am
chiuit de uimire…
Era un căţeluş – un pui micuţ şi disperat în neputinţa lui, nu ştiu dacă
avea paisprezece zile: abia vedea cu ochii şi în locul vocii de câine răsuna
din el doar un scheunat tânguitor. Tremura tot de frică şi mirosea a fân. L-
am apropiat de obraz şi abia acum, după ce am înţeles de ce se află aici şi
de ce mi l-a adus Petr, am simţit în mine ceva ca o destindere surdă, si, în
sfârşit, ochii mi s-au umezit de lacrimi. Nu le-am opus nicio rezistenţă, de
altfel nici nu puteam să le cruţ, aşa că n-au decât să curgă gârlă! Petr se
înspăimântă de ele, crezând, de bună seamă, că făcuse o nouă gafă…
— Ce-i cu tine, Lu? Dacă nu-ţi place, îl duc înapoi…
— Să nu îndrăzneşti! am izbucnit fără voia mea, lipind de obraji vietatea
aceea tremurătoare. — E absolut superb. De unde l-ai luat?
— Ei, căţeaua lui Mrazek a fătat cinci deodată, iar eu mi-am zis că,
oricum, o să avem nevoie de un dulău ca lumea, mă înţelegi… din pricina
găinilor… N-am pretenţia că ar fi un exemplar de expoziţie, dar ceva tot e
de capul lui. Nu-i aşa? E destul de prezentabil…
A trebuit să-i dau dreptate: căţelul nostru e, bineînţeles, o corcitură
înfiorătoare şi totuşi n-aş spune că o să iasă din el griveiul tipic de ogradă,
acel paria modest al seminţiei canine, cu coada răsucită ca un arc de
ceasornic; de pe acum se văd la el anumite semne ce trădează rasa – din
păcate însă nu ale unei singure rase! Aparent s-ar înrudi mai mult cu
foxterierul, dar ce mă fac cu boticul şi cu lăbuţele astea strâmbe! În sfârşit,
vom vedea! Cred că, după actuala lui înfăţişare, determinarea întregului
amestec de rase, ar fi o sarcină grea chiar şi pentru un chinolog cu
experienţă.
— Cum ai de gând să-i spui – mă tulbură Petr din reflecţiile mele.
— Ştiu şi eu… De pildă – Cain. Tu ce zici?
— Brr! De ce tocmai numele unui fratricid?
— Ei şi? Un nume ca oricare altul. Aşadar, fii binevenit în casa noastră,
Cain!…
Se pare că modesta ceremonie a fost greşit înţeleasă de căţeluşul nostru –
căci, în aceeaşi clipă, a început să mă boteze el pe mine. În ultimul moment,
doar, a apucat Petr să mi-l smulgă din mână ca să nu pătimească pătura, şi
astfel, pe duşumea s-a întins o mică băltoacă strălucitoare, prima din acele
nenumărate ce aveau să-i urmeze! După aceea l-a ridicat în sus pe vinovat
şi, la lumina lămpii cu petrol, l-a cercetat din toate părţile: părea mulţumit.
— Doamne – spuse în cele din urmă cu o duioasă admiraţie în glas – e
prost ca noaptea! Uite la el cum cască ochii, bleguţul! Brr!
Pe loc i l-am luat pe Cain din palmele lui fioroase.
— Te rog să nu-l jigneşti, ai înţeles? Nu e vina lui şi, apoi, cine ştie cum
te uitai tu când erai de vârsta lui? El e cel puţin dornic să trăiască, chiar
foarte dornic… în timp ce al nostru… probabil…
Nu mi-am putut rosti gândul până la capăt – m-a amuţit privirea lui Petr,
mai întâi nedumerită, apoi înspăimântată şi, până la urmă, chiar
ameninţătoare.
— Pentru numele lui Dumnezeu! izbucni cu voce răguşită, agitând
pumnul pe la nasul meu. Trezeşte-te, Kadlecová! Uneori pari o femeie
înţeleaptă şi raţională, dar în aceeaşi clipă eşti în stare să trânteşti ceva atât
de cumplit… şi să fii atât de imposibilă, încât îi vine omului să-şi ia
câmpii… ori să te plesnească zdravăn peste fundul gol! Cum poţi să
vorbeşti aşa… ei, drăcia dracului!
Furia îl ridică de pe scaun, umbla de colo până colo prin odaie, bocănind,
tunând şi fulgerând, cu mâinile împreunate deasupra capului. Mă uitam la el
cu căţeluşul în braţe şi deodată, am început să mă simt nemaipomenit de
bine: să râd, nu cutezam, dar şi aşa gustam peste măsură murmurul acela
încântător – în sfârşit! În sfârşit suntem acasă! Îmi dădeam seama că dacă aş
vrea, aş putea şi acum să mă ciondănesc cu el pe săturate, să-i recomand să
mă lase în plata Domnului ori să se ducă să se plimbe, că în toiul unei
ciorovăieli aprinse am şterge de pe noi siropul acela lipicios al
menajamentelor, al jenei şi al nesincerităţii şi am fi din nou noi înşine – aşa
că n-are decât să spumege cât pofteşte, să facă să duduie şi să trosnească
duşumeaua, între noi a şi început să miroase ozonul suav şi binefăcător al
destinderii şi al normalizării – aşa că, dă-i înainte, băiete, nu te lăsa! Şi în
acest timp îmi spuneam: Doamne, cât mi-e de drag acest bărbat!
Iar a doua zi am şi coborât şi am încălzit soba în odaia mare.

8 octombrie

Aşadar, nu mai aşteptăm, începem lucrările de fortificare – e şi timpul!

Am senzaţia că mă aflu în pragul unei bătălii cu caracter pur defensiv:
inamicul ce se apropie de noi tot mai mult, odată cu scurgerea fiecărei zile,
e pe cât de puternic pe atât de perfid, iar armele sale sunt cumplite – gerul,
zăpada, avalanşele şi viforniţele pustiitoare, foamea, împresurarea cu
singurătatea şi câte şi mai câte, vai de acela pe care-l surprinde nepregătit!
Elaborăm un plan de apărare până la cele mai mici detalii.
Cu ce să începem? Bineînţeles cu ferestrele: în încăperile nelocuite
lipsesc multe ochiuri de geam şi aproape în toată casa ferestrele sunt
neetanşate: până şi în odaia mare se furişează prin crăpăturile din jurul
ramelor frigul, iar vântul vrăjitor scoate uneori din ele nişte melodii atât de
tânguitoare, de mi se face pielea ca de găină. Încercarea de a supravieţui
iarna la munte cu asemenea ferestre echivalează cu hazardul, dacă nu chiar
cu sinuciderea! Din fericire, mai dispunem de câteva mii de coroane, iar
moşulicii noştri se pricep la toate, aşa că vom etanşa ferestrele măcar în
camerele pe care le folosim nemijlocit.
 Cain a şi început să se adapteze, ni se încurcă printre picioare şi fabrică la
băltoace, cu nemiluita; parcă ar lucra în acord, – tună şi fulgeră ordonatul şi
iubitorul de ordine Dont – într-o bună zi, o să se reverse Sumava din pricina
lui, o să vedeţi!
După apă va trebui să mergem în continuare la pârâu, pe orice vreme, dar
nu asta ar fi problema cea mai gravă; elementul cel mai important va fi
pentru noi focul, cu alte cuvinte, căldura; e de neconceput că am putea face
faţă cu soba din odaia mare şi cu godinul plesnit din dormitor, aşa că, de ieri
încă, Petr a adus de la oraş două musgrave de modă veche, cumpărate, zice
el, pe nimica toată. Lemne avem destule, cel puţin aşa mi se pare, la nevoie
ne mai ajută administraţia silvică, ori fabrica de cherestea şi îngerul păzitor
Panocha. Din ziua în care i-am comunicat hotărârea noastră de a rămâne, a
preluat asupra noastră, fără să spună o vorbă, ceva ce aduce a patronaj; se
abate pe la noi aproape în fiecare zi şi, cu fruntea încreţită, urmăreşte
mersul lucrărilor de fortificare. N-ar fi exclus ca în timpul furtunilor de
zăpadă să nu putem răzbi chiar şi câteva zile până în sat, aşa că trebuie să ne
facem şi nişte provizii. Alcătuim liste cuprinzătoare: câteva cutii de
conserve, o halcă serioasă de slănină, un sac de cartofi, făină, câteva sticle
de votcă – acestea bineînţeles rămân sub supravegherea mea –
medicamente, feşe de pansat, un butoi cu gaz, spirt, Doamne, câte ne mai
trebuie! Şi-o să-l oblig pe Petr să se ducă în oraş să-şi scoată măseaua aceea
ticăloasă – ce, vrei să începi pe urmă să alergi de ici până colo prin ger şi
să-ţi spargi capul de un felinar? Cum poate să se teamă în halul ăsta de
dentist un bărbat în toată firea, asta nu mai înţeleg!
Şi când vor fi gata toate astea, vom începe să lucrăm în afara casei: n-ar
avea niciun rost să zăcem tot timpul în odaia mare căscând ochii pe
fereastră, ca să nu mai vorbim de faptul că fără salariu de la direcţie pe care,
din îngâmfare, Petr a refuzat să-l primească în lunile de iarnă, ne vom trezi
curând pe geantă şi, într-un fel sau altul, vom fi nevoiţi să ne câştigăm
existenţa. Şi de asta tot Panocha s-a îngrijit: „Fiţi calmi, copii, am promis
doar că vă dau o mână de ajutor – şi Panocha nu umblă cu fleacuri!” Peste
iarnă Petr se va duce să lucreze ca forţă auxiliară la fabrica de cherestea,
acolo e nevoie oricând de braţe de muncă, va trebui poate să tragă din greu,
dar sper să se obişnuiască, iar câştigul nu va fi de aruncat! Eu, ce-i drept, nu
voi avea un serviciu propriu-zis, dar oricum se va găsi de lucru şi pentru
mine berechet: din când în când voi merge la şcoală să ajut la curăţenie şi în
afară de asta, mai trebuie pusă niţică ordine în biblioteca comunală:
trebuiesc achiziţionate cărţi noi şi mai cu seamă trebuie introdusă acolo o
evidenţă serioasă, cu fişe bine întocmite – de mult nu se mai ocupă nimeni
de ea şi bani, slavă Domnului sunt – ce zici tovarăşă, asta ar fi o treabă bună
pentru dumneata, nu crezi? Ai mai putea învăţa şi tehnica proiecţiei, avem
aici un aparat sonor pentru filme de şaisprezece milimetri, şi n-ar fi rău ca
din când în când să mai organizăm câte un cinematograf! Amatori o să
avem destui în satul ăsta însingurat, de asta n-am nicio grijă, în special
printre femei şi copii. Şi dacă încropim toate astea şi le punem niţel pe
roate, vă ies câţiva bănuţi bunişori, dumneata ce zici? Eu. Ce să zic? Zic că
da şi, foarte bucuroasă, mă apuc de treabă imediat.
Acum câteva zile am cunoscut-o, în sfârşit, pe profesoara din localitate, o
fată cam anemică şi… tristă, originară de undeva de lângă Plzeň; nu e nici
frumoasă, nici urâtă, mi-a plăcut, nu ştiu de ce, de la prima vedere şi am
sentimentul că e vorba de o simpatie reciprocă.
— Clar, altfel nici nu se putea – a ţinut să menţioneze Petr, cu un aer de
respingătoare suveranitate – profele se recunosc între ele după miros!
Mi se pare închisă şi timidă; fireşte, nici prin gând nu-mi trece să-i dau în
vileag faptul că ştiu de suferinţele ei cu Saska şi nu intenţionez câtuşi de
puţin să mă bag în sufletul ei, dar am vaga impresie că în curând voi deveni
confidenta ei. Cinstit vorbind, nu prea doresc acest lucru. Sunt alături de ea,
mă străduiesc s-o înţeleg, dar să dai, indiferent cui, vreun sfat în chestiuni
strict sentimentale, înseamnă, după mine, a da dovadă de o îndrăzneală
grosolană, dacă nu chiar de o prostie fără margini. Şi apoi, toată
înţelepciunea mea în acest domeniu – dacă există vreuna! – se rezumă la
faptul că în rătăcirea mea erotică am dat de Petr; înainte de a mă întâlni cu
el eram, în privinţa asta, într-o situaţie la fel de jalnică, dacă nu chiar mai
jalnică decât a ei… Şedeam amândouă în singura clasă a şcolii din localitate
– mă simţeam în atmosfera şi izul acela familiar ca acasă, în ciuda faptului
că până atunci nu mai fusesem niciodată singură la catedră – şi, curând, am
ajuns la o înţelegere în ceea ce priveşte colaborarea noastră. Ea însăşi a
venit cu o propunere care de-a dreptul m-a emoţionat: în podul şcolii
descoperise un teatru de marionete cât se poate de bine păstrat şi o ladă
plină cu păpuşi; e adevărat, ar mai fi de pus la punct câte ceva, de înviorat
un pic culorile decorurilor, de confecţionat alte costume câtorva dintre
păpuşi şi de făcut rost de nişte piese de la oraş, dar… ideea în sine mă
proiectă la iuţeală în braţele unui entuziasm neprefăcut! Să mă explic:
teatrul de păpuşi a fost încă din copilărie pasiunea mea supremă; l-am trăit,
pur şi simplu, împreună cu Eva, iar atmosfera lui mă farmecă şi azi cu
naivitatea ei plină de poezie. Am chiuit de bucurie şi în aceeaşi clipă ne-am
năpustit amândouă pe scara ce duce spre pod.
În afară de asta, serile voi continua să lucrez împreună cu Petr pentru
viitoarea noastră întreprindere: trebuie să ne perfecţionăm cunoştinţele în
domeniul culinar şi al ospătăritului, nu de alta, dar la primăvară urmează să
ne prezentăm la examenul de calificare. Pe lângă obişnuitele mâncăruri
ieftine, am vrea să-i surprindem pe oaspeţii noştri cu o specialitate a casei,
ca să-şi lingă buzele şi degetele de plăcere: eu propun pui à la margraf –
reţeta am descoperit-o într-o veche carte de bucate cehă – Petr insistă pentru
păstrăvii cu migdale, ăştia, slavă Domnului! se găsesc pe aici tot anul din
belşug.
Şi, în sfârşit, o să ne apucăm şi de obiectele din lemn natural: Petr s-a
decis să ornamenteze cu ele salonul în care vrea să instaleze un bar cu
scaune înalte; tot salonul urmează să fie amenajat cu piese de mobilă
confecţionate din lemn foarte puţin prelucrat, doar băiţuit, şi treaba asta dă
mai multă bătaie de cap decât amenajarea lui cu un mobilier convenţional.
Încă din primele zile ale şederii noastre aici, am început să adunăm în
timpul îndelungatelor noastre hoinăreli prin pădure, tot felul de crengi şi
bucăţi de lemn ciudat răsucite de natură, ale căror forme, neobişnuite,
uneori de-a dreptul bizare, au darul să stârnească imaginaţia şi
inventivitatea; hambarul de lemne e plin de ele, şi în lunile de iarnă va
trebui să le sortăm şi să le prelucrăm. Adeseori Petr se delectează
cotrobăind prin ele.
— Uite, îmi arată el, captivat de câte un exemplar din cele mai
promiţătoare, asta e o şopârlă în toată legea, nu ţi se pare?
— Nu, nu mi se pare, şopârlele nu sunt atât de burduhănoase, mă pronunţ
eu ca un expert, asta aduce mai curând a broască!
— Aiurea, te pricepi tu la şopârle cum mă pricep eu să fluier, pun
prinsoare că nu le cunoşti decât din manualul de ştiinţe naturale – praghezo!
Seriozitatea şi îndărătnicia lui mă întărâtă uneori şi astfel, numai de-al
dracului, mă încăpăţânez să descopăr în formele acelea extravagante
lucrurile cele mai absurde cu putinţă:
 — Asta vrea să fie zeiţa Venus? Ha, în viaţa mea n-am văzut femeie cu
trei sâni, asta se aseamănă mai degrabă cu o maşină de scris sau cu o
pipă!… În astfel de împrejurări mă străpunge cu o privire plină de o uimire
ucigătoare şi se repede la mine furios:
— Dacă ai chef de băşcălie, şterge-o la cratiţele tale, şi nu-mi trăncăni
mie aici verzi şi uscate, Kadlecová!… N-am bănuit niciodată că femeia
alături de care trăiesc e înzestrată cu o fantezie atât de perversă!…
Doamne, ce animaţie o să fie aici în serile de iarnă!

24 octombrie

Ieri a fost sâmbătă, o zi obişnuită de toamnă; pe cer se rostogoleau valuri

de nori îndesaţi şi vântul gonea prin vale ca un câine turbat – dar până acum
nimic! Atâta doar că dimineaţa, între geamurile de la odaia mare,
termometrul arăta minus două grade. Petr mai dormea, primele două zile la
fabrica de cherestea i-au cam dat de furcă, aşa că am pornit singură, cu Cain
în braţe, să fac o scurtă plimbare. Pădurea te deprima cu pustietatea ei
neobişnuită, cufundată într-o tăcere adâncă şi iscoditoare; mă simţeam în ea
ca într-o biserică devastată: n-am zărit pe nicăieri nicio vietate. De bună
seamă, atmosfera aceasta îl impresiona şi pe Cain: tremura ca varga şi
scheuna de jale, voia sărăcuţul acasă, la căldură, în lădiţa lui de lângă sobă –
nu-ţi fie teamă, fricosule, nu te părăsesc, şi dacă vrei să ştii, nici eu nu mă
simt prea grozav în singurătatea asta! Brr!
Înainte de culcare am luat lanterna şi m-am dus să văd dacă nu-i lipseşte
ceva Kunhutei. În curte m-a înghiţit o beznă înfiorătoare, vântul zgâlţâia
coroanele copacilor şi schelălăia, să-ţi ia auzul, nu alta! M-a cuprins
deodată îngrijorarea şi am avut o strângere de inimă. Iiiarna!
Şi când am pornit împleticindu-mă înapoi, spre uşa casei, am simţit
deodată cum mi se aşază cu gingăşie pe buza de sus ceva foarte uşor, ceva
umed şi rece – şi numaidecât am înţeles pe ce lume mă aflu!
Da, era un fulg de zăpadă: l-am lins la iuţeală, dar în clipa următoare mi
s-a lăsat altul pe vârful nasului. Şi… al patrulea…
Dimineaţa mă trezi o lumină nefirească. Petr era gata îmbrăcat şi, într-o
totală nemişcare, se uita afară, pe fereastra dormitorului. Mi-am tras repede
pe mine capotul şi, dârdâind de frig, m-am apropiat de el.
 În clipa aceea chiar, soarele se strecură pentru o secundă din nori şi toată
valea se aprinse de o albeaţă fantastică încât a trebuit să mijesc ochii. N-o
recunoşteam, era cu totul alta: tăcută şi albă, iar culmea pleşuvă a Ostružnei
strălucea ca o lumânare – ce s-a întâmplat, unde am ajuns peste noapte?
Apoi, deodată, se întunecă şi în tăcerea mormântală începu din nou să se
presare de sus acea risipă de alb imaculat – şi totul era de o frumuseţe de-a
dreptul înspăimântătoare!
— Ei, şi-acum să ne ţinem bine! se auzi, în fine, glasul lui Petr. Şi fără să-
mi arunce o privire, mă cuprinse cu mâna stângă pe după umeri şi mă trase
la pieptul lui: — Intrăm într-un tunel al dracului de lung!
Ne uitam amândoi la ninsoarea din ce în ce mai deasă, mă simţeam
nespus de bine, parcă mai luminoasă, apoi, ca din senin, am spart tăcerea
aceea îndelungată:
— Ascultă, de fapt pentru ce ne aflăm noi aici?
Întrebarea, ţinând seama de durata şederii noastre aici, părea, desigur, de
neînţeles, – era una din acele întrebări inconştiente pe care le rostim pripit,
înainte de a fi în stare să apreciem oportunitatea ei – dar, din felul în care a
reacţionat, mi-am putut da seama că şi el şi-o pune din când în când.
— Asta ar trebui să ştii tu, nu crezi? mormăi posac, pufnind cu putere pe
nas. După care se dezlănţui cu destulă violenţă, de parcă ar fi polemizat cu
cineva:
— În ceea ce mă priveşte sunt din ce în ce mai convins că totul merge
bine. Tu nu? N-aş putea spune că la Praga ar fi scârţâit ceva între noi, nu,
asta nu, şi totuşi… Nu. Nimic îngrozitor, niciun semn de destrămare sau de
plictiseală. Niciun conflict, da’ de unde, nimic de genul ăsta… cel mult un
fel de oboseală uşoară, neînsemnată, dublată însă de sentimentul unei rutini
exagerate, sau cam aşa ceva. Nici eu nu ştiu cum să mai spun… Şi să nu-mi
pretinzi că n-ai simţit şi tu la fel! Mă rog, acolo omul putea să-şi bage în cap
că ştie totul dinainte, că alunecă pe şine potrivit unui orar sigur – mai întâi o
locuinţă într-un microraion, cu frigider şi televizor, pe urmă doi copii, de
preferinţă un băiat şi o fetiţă… şi dacă treburile merg în continuare atât de
frumos, atunci şi o maşină nouă, iar ca o culminare a acestei ascensiuni
îmbucurătoare, o cabană într-o colonie la marginea pădurii sau pe malul
apei, într-un loc repartizat în exclusivitate… Şi, mă rog, de ce nu? În
definitiv, totul e în perfectă regulă, numai că… numai că într-o bună zi
constată că aceste perspective îl cam indispun şi-l întristează… şi începe
deodată să aibă sentimentul că de fapt nu-şi face viaţa sa proprie, ci
completează doar un formular al dracului de plicticos, şi atunci e de rău cu
el! Sau dimpotrivă, pricepi?
— Absolut – am ţinut să-l asigur fără şovăială. — Şi nu numai atât, nu-i
aşa?
— Şi nu numai atât! repetă el cu vizibilă uşurare; îmi atinse nasul cu
buzele şi începu să râdă: — Ai un năsuc rece ca al câinelui când e sănătos.
Brrr, e un frig aici, ca la Polul Nord, iar stomacul meu începe să intoneze o
cantată pur şi simplu respingătoare!

27 octombrie

De trei zile tot ninge şi iar ninge, ce ne facem dacă nu mai încetează
niciodată? Ninsoarea asta nestăpânită îmi calcă pe nervi şi mă dezgustă;
acum încep să înţeleg de ce la anumite popoare culoarea albă are
semnificaţia morţii – şi pe noi a început să ne apese şi să ne întristeze;
suntem prizonierii ei – gata, ajunge! Să înceteze odată!

29 octombrie

Un lucru, atât de comun – numai că aici asta nu înseamnă doar fulgii

capricioşi ce flutură zglobiu peste străzile Oraşului vechi, pentru
amuzamentul copiilor şi spre marele necaz al intendenţilor; aici e o povară,
o povară apăsătoare, un destin cumplit, un blestem. Şi asta nu-i decât
uvertura la un spectacol cu o montare fastuoasă, atâta tot; Petr pretinde că
zăpada asta n-are încă puterea să reziste, dar eu mă cam îndoiesc de spusele
lui. Săracul, zi de zi, cu noaptea în cap, îşi croieşte drum prin viscol şi
troiene, îndreptându-se spre fabrica de cherestea, şi urmele bocancilor
dispar numaidecât în urma lui sub zăpada proaspătă; după-amiaza se
întoarce acasă clătinându-se de atâta istovire, simulează prospeţimea ba,
mai mult, încearcă să şi glumească, ţinându-se de clovnerii, în schimb
aţipeşte deasupra farfuriei cu supă de cartofi, iar noaptea nici măcar nu
sforăie. N-aş putea spune că în privinţa asta eu mă laud mai bine: încă nu
ne-am obişnuit, ne împleticim prin lume umblând ca nişte strigoi, şi unde
mai pui că nici de harţă nu ne mai arde! De bună seamă, pentru o ceartă
zdravănă n-avem destulă energie.
Azi mi-a adus de la poştă o scrisoare de la Eva: la Praga e o toamnă
frumoasă, plouă des, dar în fiecare după-amiază soarele străluceşte peste
Vltava! Evžen întreabă mereu când o să ne treacă odată nebunia şi când…
mă rog… Şi-au cumpărat un gril electric, iar de ziua ei de naştere a căpătat
un aparat de masaj cu piese de schimb şi… Şi ce? Să fac pe mine de ciudă?

1 noiembrie

În sfârşit, azi înainte de amiază vremea s-a mai îndreptat niţel şi până la
urmă s-a arătat şi soarele; în schimb gerul s-a înăsprit, e îngheţ, iar la apus
au început iar să se înghesuie pe cer nori întunecaţi.
Înainte de a se lăsa înserarea, ne-am luat la trântă cu zăpada, străduindu-
ne să croim o potecuţă strâmtă între verandă şi pârâu – avem nevoie de apă!
După zece minute de caznă, eu una am încetat să mai vântur lopata şi mi-
am sprijinit bărbia de vârful cozii. Din solidaritate faţă de mine, Petr se lăsă
şi el păgubaş şi, tăcut, îşi roti privirea peste valea pustie.
— Oare cum o să arate? se auzi din senin vocea mea, spărgând liniştea
molcomă.
L-am smuls din meditaţia lui.
— Cine anume?
— Cine… primul nostru oaspete! Uneori încerc să mi-l imaginez şi mă
gândesc de pe acum la el animată de cele mai calde sentimente. Primul, mă
înţelegi?
Scutură din cap, şi, cu un gest lipsit de orice lirism, scuipă peste troiene.
— Ce idee! Al dracului de pripită! Şi tocmai acum!
— Tocmai acum! Dacă nu mă înşel, şi din pricina lui stăm şi lâncezim
aici! Dacă am şti că nu vine, am putea foarte bine să azvârlim lopeţile în
zăpadă şi să ridicăm ancora. Dar el o să vină, noi încă nu-l cunoaştem, dar
el există, trăieşte undeva în tihnă, fără să bănuiască măcar că noi stăm aici
şi-l aşteptăm. E un simţământ aparte să aştepţi şi să te bucuri de venirea
unui om necunoscut!
Rânji, schimonosindu-se la faţă, şi se scărpină pe frunte.
 — Vorbeşti despre el ca despre un amant şi ar fi poate cazul să te altoiesc
niţel cu coada lopeţii. Iar dacă ţii neapărat să-mi cunoşti părerea, atunci află
că aşa cum îl văd eu n-o să fie nimic de capul lui. O să sosească pe un covor
zburător, o să dea câteva târcoale deasupra Ostružnei şi în cele din urmă o
să aterizeze în mijlocul pajiştei. În loc de nas o să aibă o antenă, iar până la
noi va fi adus de doi şoricei albi, pe care el însuşi îi va scoate, anterior,
dintr-o pălărie tare, adică dintr-o gambetă. Ce ţi se pare atât de deosebit în
toată povestea asta?
Am respins o asemenea eventualitate cu destulă asprime:
— Nu-i adevărat, va fi cu totul altfel. Va fi mai frumos! Va veni pe jos,
apostoleşte, de sus, din sat, şi când îşi va arunca privirea peste vale, va
exploda de entuziasm… Da, da, şi o să fie istovit de drum, iar eu o să-i
gătesc ceva atât de senzaţional, încât o să explodeze de entuziasm pentru a
doua oară: „În sfârşit; bine că v-am găsit, dragii mei! Prin toată lumea am
hoinărit, nouă perechi de tălpi am tocit bătându-i drumurile, dar niciodată n-
am bănuit că undeva pe acest pământ există şi un rai!”
— Amin! se amestecă în vorbă, cu un aer de suspectă înduioşare. Şi
îndată după el vor da buluc alţii şi alţii, agitând deasupra capului lampioane
multicolore, şi ne vom prinde cu toţii de mână, şi vom dansa pe pajişte hora
frăţiei şi vom cânta în cor Oda bucuriei sau Roata morii se-nvârteşte –
parcă şi văd totul aievea! Dar… ce părere ai, nu crezi că ar fi cazul să ne
reapucăm de corvoada noastră? Îndată o să înceapă iar să ningă şi apoi, îţi
spun drept, tare n-aş vrea să văd cum îţi faci, fără niciun rost, o gaură în cap
cu coada asta de lopată…

6 noiembrie

Sunt la ultima pagină a caietului, nu-mi mai rămân decât vreo câteva
rânduri, aşa că – stop! Urmarea în numărul viitor – cine ştie? În bezna din
ce în ce mai groasă din spatele ferestrei, vântul scutură şi împrăştie fulgii,
fitilul de la lampă filează, şi, în plus, creionul îmi înţepeneşte între degete.
În fond, despre ce să scriu, nu se întâmplă nimic, atâta doar că ninge şi iar
ninge şi capul îmi cade de oboseală pe hârtie. Şi astfel nu-mi rămâne
altceva mai bun de făcut decât să pun bine şi acest caiet, lângă cele două
precedente, şi să răsucesc cheia în broasca sertarului. Închei, mă duc mai
bine jos să-i hrănesc pe Petr, pe mine, pe Kunhuta şi pe Cain, şi…
CU BINE SOARE ŞI LA REVEDERE.

…ŞI UN P.S. LA CAIETUL AL TREILEA

Exist.
Simt, mă simt pe mine – da, exist! Nu mă mişc, şi totuşi ştiu că exist. E
un lucru uluitor de simplu şi de elementar, dar, se pare, fericirea poate fi
nespus de simplă şi de elementară. Exist într-un loc izolat şi de mică
însemnătate pe această lume, undeva sub învelişul de aer ce învăluie globul
pământesc, spre a ne feri pe noi de neprevăzutul cosmosului – numai gândul
la subţirimea lui trezeşte în mine nişte ameţeli îngrijorătoare; doar câţiva
kilometri în sus, pe verticală, şi s-a zis cu suflarea mea, – cu mine, fericitul
locuitor al acestei invizibile membrane, consumatorul nesăţios al acelui gaz
ce poartă numele de aer! Stau înfiptă în încremenirea fierbinte a clipei, o
savurez ca un degustător rafinat, cu toţi porii şi cu toate simţurile, o înghit,
o devorez. Îmi vine să strig, să urlu de plăcere, dar nu îndrăznesc s-o tulbur.
Exist.
Stau cu pleoapele încleştate, în palmă simt ceva jilav şi rece, – e
balustrada verandei noastre – în rest însă, sunt inundată de o fierbinţeală
dezmierdătoare. Mă pătrunde până în oase, mă răzgâi şi mă desfăt cu ea, o
păstrez în taină, numai pentru mine. Fii binevenit, soare ceresc! Sunt supusa
ta, poţi face din mine ce vrei, să mă deschizi şi să mă sfârteci, simt
atingerea ta binefăcătoare pe piele, în păr, pe sfârcurile sânilor şi în pubis,
răsfăţul nostru se aseamănă aproape cu un act amoros, da, din pricina ta
sunt o infidelă – păcătuiesc cu soarele!
Circumspectă, întredeschid pleoapele şi nu-mi vine a crede: mi se pare
de-a dreptul neverosimil că în urmă cu mai puţin de paisprezece zile aici
mai bântuia încă, sălbatic, furtuna de zăpadă.
… Stau într-o bancă scorojită şi mă omor cu o compunere; subiectul:
Primăvara! Gheţuşurile s-au risipit, pe trotuare băieţii se joacă cu bile; şi, în
încheiere, atu-ul suprem: peste puţină vreme prinţesa Primăvară va smulge
sceptrul fioroasei regine Iarna. Punct. Povestea asta m-a dat gata, sunt
epuizată şi mă umflu în pene de bucurie, ce mai, e o compunere de nota
zece: metafora asta pur şi simplu se încovoaie sub povara originalităţii, şi
totuşi nu e rea, e ceva de capul ei! Pentru că aici e altfel decât la oraş, aici
nu-i cu ciocănitul respectuos la uşă, aici totul se ia cu asalt. Un atac
furibund şi o presiune înverşunată, bătălii îndârjite pentru dezgolirea
fiecărui peticuţ de pământ şi pentru sărirea fiecărei linioare pe cadranul
termometrului. Din toate însă, primăvara se aseamănă aici cel mai puţin cu
acea prinţesă binecrescută: e o brută, un beatnik zbârlit şi fanfaron, care îţi
intră în casă izbind în uşă cu piciorul. Singura ei scuză sunt o mulţime de
treburi ce nu suportă amânare: în primul rând, să taie cu aparatul de sudură
autogenă a soarelui blindajul zăpezii, să-l găurească, să-l mototolească, să-l
batjocorească, pe urmă să măture şi să adune în albia pâraielor toată
fleşcăraia asta murdară, să elibereze şi să scoată la iveală iarba umedă şi
slută. Şi câte şi mai câte! Atâtea eforturi şi strădanii, atâta trudă şi stăpânire
de sine, atâtea suspine, atâta susur şi clipocit şi freamăt şi ticăit şi trosnete şi
prăbuşiri în foşnet – şi toate astea sub ochii încurajatori ai fericiţilor
suporteri: pădurea, coroanele copacilor – încurajare, ce-i drept, cam
sfielnică, fiindcă îndeobşte se ştie că aici, peste câteva luni, iarna se
reîntoarce victorioasă şi ar fi, deci, o imprudenţă să-i stârneşti şi să-i aţâţi
peste măsură setea de răzbunare!…
Mirosuri şi mirosuri: aşa miroase vântul, aşa pământul jilav, aşa zăpada
fleşcăită, apleacă-te asupra ei, lipeşte urechea, şi din adâncuri vei auzi
bolborositul zelos al rigolelor şi al pârâiaşelor subterane. Totul înoată:
pârâul din faţa casei a ieşit din albia lui, iar podişca s-a dus azi-noapte la
vale, luată de apele umflate; drumurile s-au transformat în lacuri
mlăştinoase, iar mersul prin ele în plescăit de raţă; dar peste toate pune
stăpânire o dorinţă însetată de ordine şi curăţenie, dorinţa marei scuturături
– căreia i-am căzut pradă şi noi!
De departe, aud un huruit familiar, dar nu mă mişc, huruitul se apropie, se
răspândeşte în toată valea ca zdrăngănitul carelor husite – şi, deodată, se
stinge. Un ţăcănit de uşă trântită, paşi; un timp scrâşnesc pe zăpadă, un timp
fleşcăie prin noroi, pe urmă ceva îmi şuieră prin preajma capului şi se
striveşte de perete în spatele meu; apa îmi împroaşcă părul; speriată,
deschid ochii.
Petr!
Stă mai jos de mine, în cizme de cauciuc şi cămaşă de flanel, şi soarele se
reflectă în sticlele ochelarilor săi; e stropit din cap până în picioare cu noroi.
Îl întâmpin doar cu privirea; văzând că nu mă mişc, din trei salturi ajunge
pe balcon, mă cuprinde cu braţele pe la spate şi-mi acoperă sânii cu
palmele.
Excelent. Mă întorc şi mă uit de aproape, drept în faţa lui: e puţin
schimbată, parcă trecută un pic şi pe deasupra, năpădită de o barbă
neîngrijită. O ating uşor cu buricele degetelor şi în acest timp îmi dă prin
minte o idee îndrăzneaţă, parafrazându-l pe Descartes: Iubesc – deci exist!

4 mai

Şi Domnul a spus: Să se facă lumină! Şi lumină se făcu. Şovăind, şi cu

senzaţia că inima îmi bate tocmai în gâtlej, am întins mâna spre şaltăr, l-am
învârtit, ţac – şi lumină se făcu! Becul din plafon se aprinse cuminte şi
ascultător; copleşită de emoţie mi-am întors privirea spre Petr; sta lipit de
mine şi, zâmbind, asista tăcut la acest act solemn. Ţine-mă să nu cad, uite,
arde!
Eram dispusă să consider asta drept un miracol, deşi ştiam prea bine că
această lumină nu fusese creată de Porunca Supremă, ci fusese adusă aici pe
sârmă, din sat – iar Klabik, şeful echipei de electricieni trimisă de la oraş,
era cel mai puţin dispus să se considere un făcător de minuni.
— Nu-i nici o scofală, doamnă – a ţinut el să spună, cu un aer amuzat pe
faţa-i bucălată, în timp ce-şi freca în baie degetele cu periuţa de plastic –
treaba asta o fac de douăzeci şi cinci de ani… Aş fi descoperit-o poate şi
singur, dar mi-a luat-o înainte un oarecare Edison, aşa că, în loc de glorie,
nu-mi rămâne decât să trag din greu… N-aveţi cumva pe aici un prosop?
Demonstrativ, am cărat lămpile cu gaz în pivniţă, gata, s-a sfârşit, îmi
spuneam cu îngâmfare – s-a zis cu semiobscuritatea aceea cadaverică, s-a
zis cu retezatul mucurilor fumegânde şi cu mirosul acela înecăcios ce nu se
mai isprăvea – la revedere, monştri burduhănoşi, semănători de tristeţe
tremurătoare, cum de-am putut trăi cu voi atâta amar de vreme?
Pentru întâia oară la cină am tăcut amândoi copleşiţi de emoţie uitându-
ne unul la altul cu gura căscată; se pare că această strălucire neobişnuită
avea efect şi asupra lui Cain: zburda şi se zbenguia ca ieşit din minţi şi n-
avea niciun chef să se ducă la culcare. După-masă Petr veni cu o propunere
vicleană, spunând că evenimentul ar trebui să fie niţel sărbătorit; fără nicio
obiecţie am scos din rezerve o sticlă de votcă neterminată, dar înainte de a
mă apuca să umplu paharele am venit şi eu cu o propunere suplimentară.
Petr a cam strâmbat din nas, dar, până la urmă, a căzut de acord.
Am tras la iuţeală pe noi paltoanele. Petr a vârât sticla în buzunar, după
aceea am alergat ca nebunii prin casă şi am aprins becurile – în toate odăile!
Păşeam ţinându-ne de mână prin bezna vântoasă, în sus pe drumul
nămolos ce duce spre pădure. Tu vezi? Nici măcar la un pas! Alunecam prin
noroi şi ne croiam vad prin băltoace, dar nu ne lăsam! Nu, nu te întoarce,
încă nu! Când am ajuns la marginea pădurii eram frânţi de oboseală.
Acum – stânga-n-pre-jur! Ah…
Lumea în jur era cufundată într-o întunecime desăvârşită, cerul înnourat;
sub noi însă, în capătul de sus al văii, sclipea, peste negurile înfiorătoare, o
casă, şi din toate ferestrele ei ţâşnea o lumină vie, puternică: le-am numărat:
una, două, zece, cincisprezece… Era o frumuseţe de-a dreptul ireală,
dârdâiam de frig, dar nu eram în stare să-mi desprind ochii de la această
minunăţie.
— Aşa, şi-acum la treabă, Lu! Arde-i o duşcă, să-ţi priască! Să vezi ce
bine o să te simţi!…

6 mai

Şi totuşi… sacrificiul nostru n-a fost zadarnic – a meritat! Aş putea să jur

că tocmai încăpăţânarea feroce cu care am rezistat aici peste lunile de iarnă
a izbutit să spargă gheaţa. Nu încape nicio îndoială că faptul i-a impresionat
până şi pe cei de la direcţie; în cel mai rău caz, le-a căzut şi lor fisa,
înţelegând că nu suntem doar doi trăsniţi care la primele necazuri mai mari
îşi adună catrafusele şi dau bir cu fugiţii; şi sunt sigură că şi-au dat seama şi
de faptul că avem intenţii foarte serioase în întreprinderea noastră.
Aşa se face că pe la începutul lui aprilie şi-a făcut din nou apariţia o
comisie în frunte cu fantomaticul nostru Pomajzl; maşina, o Tatra 603 de
opt cilindri, a trebuit să tragă greu ca să străbată valea prin troienele şi
furtuna de zăpadă ce nu mai contenea; fapt care, de buna seamă, n-a avut
darul să îndulcească inima amintiţilor funcţionari; şi astfel ne-am trezit
deodată iar cu sufletul plin de îndoieli. Au cutreierat din nou toată casa, au
dat din cap cu aerul lor grav, au luat notiţe şi au vorbit între ei cu jumătate
de glas; Pomajzl îşi croia drum prin spaţiu cu ciocul său coroiat, iar
bronhiile lui hodorogite şuierau de zor (a băut în acest timp kilograme
întregi de ceai de buruieni pe care eu i l-am fiert cu o mare operativitate);
părea însă mulţumit, ba, chiar mai mult, plăcut surprins şi impresionat:
— Cum văd, n-aţi stat pe tânjală… Da, ideea cu lemnul natural nu e
rea… hrrr… Salariul pe lunile astea a fost depus şi vă stă la dispoziţie,
distinse cavaler al îndărătniciei, noi nu suntem exploatatori! Şi
dumneavoastră, doamnă… de la întâi aprilie sunteţi amândoi pe stat… ei,
ei, lăsaţi!… Mda, aţi avut noroc, cu excepţia lui ianuarie, anul asta iarna a
fost destul de blândă… vreau să zic… n-a fost din cele mai năpraznice…
Unul din ei, un bărbat impunător cu părul frumos încărunţit – probabil un
ştab – ne-a întrebat, zâmbind aproape părinteşte:
— Cine dintre dumneavoastră a fost Robinson şi cine a funcţionat în rolul
lui Vineri?
Petr a ridicat din umeri şi m-a căutat cu privirea:
— Ei, am făcut şi noi cu rândul, tovarăşe director. Ce zici, Lu?
Râsul care se stârnise atât de vijelios, făcând să duduie odaia, eram
înclinată să-l consider de bun augur. După terminarea inspecţiei i-am invitat
pe toţi la o ceaşcă de cafea – cât priveşte serviciul am făcut toate eforturile
ca să fie exemplar! – şi în timp ce dumnealor îşi sorbeau la căldură licoarea
neagră, neobositul Pomajzl ne-a tras deoparte şi a ieşit cu noi pe coridor,
unde a început cu obişnuita lui cazanie.
— Bine, bine, sunt bucuros că aţi rezistat, şi vă mărturisesc cinstit, nu
eram prea încrezător, dar… oricum… să nu exageraţi cu iluziile! Sunteţi doi
entuziaşti plini de imaginaţie, şi asta nu e rău, aşa trebuie… numai că…
Mda, cum să vă spun eu… Aici nu-i vorba doar de farmecul peisajului şi de
atitudinea frumoasă faţă de oaspeţi… Da, e lăudabil faptul că vreţi să vă
daţi silinţa ca ei să se simtă aici ca într-o casă de prieteni, aşa cum spuneţi
dumneavoastră – …dar asta nu-i destul!… De altfel, sunt curios cât o să vă
mai ţină înflăcărarea asta, să ştiţi de la mine, oaspeţii sunt totuşi oameni, şi
nu îngeraşi, de asta o să vă daţi seama foarte repede, iar ospătăritul nu-i nici
sindrofie, nici bairam, ci mai înseamnă şi rapoarte şi situaţii şi cifre şi
norme, ce mai, vrafuri întregi de hârtii… Şi griji cu aprovizionarea, şi
probleme cu personalul, şi aşa mai departe… şi dacă n-o să fiţi în stare să
faceţi faţă la toate astea, curând o să daţi faliment… Şi pe urmă, să nu veniţi
să-mi bociţi, lui Pomajzl îi place ordinea şi disciplina. Ştiu că vă sâcâi şi vă
indispun cu croncănitul meu, dar socot că e de datoria mea să vă atrag
atenţia, ca să vă mai răcoresc niţel minţile înfierbântate!…
În clipa aceea îl apucă o criză cumplită de tuse, îşi şterse cu batista
fruntea brobonită de sudoare, dar când se linişti, ne făcu din ochi şi toate
cutele de pe faţa lui se adunară la un loc alcătuind ceva ce trebuia să aducă
a zâmbet:
— În sfârşit – scoase din el, cu voce răguşită – ce-aţi zice de pildă de
întâi iunie? V-ar conveni, ori e prea devreme pentru voi?
Devreme! Ce anume? Şi în aceeaşi clipă ne-am dumirit. Nu, nu e!
Dumnezeule sfinte – întâi iunie! Pentru prima oară simţeam nevoia să sărut
buzele învineţite ale acestui corb funcţionăresc. Plini de zel, ne-am apucat
să-i spunem ba una, ba alta, să-i dăm tot felul de asigurări, vorbeam
amândoi deodată de nu se mai înţelegea nimic, până când neabătutul şi
veşnic lucidul Pomajzl ne făcu să amuţim:
— Vasăzică, ne-am înţeles… Va trebui însă să-i daţi zor, căci, vorba ceea,
treabă mai e aici berechet, dumneata domnule doctor să vii pe la mine să
încropim împreună un fel de grafic. La inaugurare veţi invita oameni din
sat, funcţionarii administraţiei locale şi silvice; nu strică să vă aveţi bine cu
ei; o să vin şi eu, o să-mi fierbeţi un cazan cu ceai din ăsta minunat, şi-o să
mă îmbăt până n-o să mai ştiu de mine, s-a făcut?
A trebuit să împingem vârtos la maşină ca s-o urnim din loc, roţile
patinau, învârtindu-se neputincioase în zăpadă, şi când, în sfârşit, colosul
porni spre sat cu un uruit prelung şi tânguitor, ne-am năpustit amândoi în
odaie şi, cu strigăte de luptă indiene, am căzut unul în braţele celuilalt –
iupiii, avem totul în buzunar – trăiască întâi iunie! – am câştigat! Până şi
potentaţii ăştia rigizi încep să priceapă că după toate câte am pătimit aici în
timpul iernii, nimeni şi nimic nu ne mai poate scoate atât de uşor din
bârlogul nostru, în care ne-am înfipt cu ghearele şi cu dinţii. Aşa că –
răbdarea noastră n-a fost zadarnică, a meritat osteneala, pun capul că a
meritat!…
Mă rog, nu tăgăduiesc: au fost clipe grele, uneori cumplite, şi au fost şi
clipe în care credeam că n-o să rezistăm şi în sinea noastră ne şi adunam
catrafusele, da, au fost şi clipe din astea! Când mă gândesc acum la ele, îmi
apar ca nişte năluciri apăsătoare. Mi-am pus în gând să nu-mi mai întorc
privirea înapoi, să uit, dar, oricât aş încerca, nu sunt în stare.
 Luni în şir n-am mai scris, n-am avut pentru asta nici timp, nici condiţiile
cele mai elementare; azi am introdus în caietul trei câteva file volante şi m-
am închis în dormitor. Peste iarnă mi-am făcut pe nişte bucăţi de hârtie doar
câteva însemnări scurte, acum le revăd, le triez, le pun în ordine cronologică
şi, citindu-le, mă încearcă simţămintele cele mai contradictorii – câte nu
ascund aceste rânduri!…

3 decembrie: s-a pierdut Cain! Petr l-a descoperit printre troiene, în

spatele casei, era amorţit de frig, înspăimântat, şi nu mai avea putere nici să
scheaune, prostuţul; îl îngrijim, şi tragem nădejde să scape! Minus
douăzeci!

12 decembrie: câteva zile încântătoare, zăpada străluceşte de te dor şi

ochii, Petr a plecat azi la fabrică pe schiuri, dar zice că se lasă păgubaş de
acest sport, nu merită osteneala; Saska îi recomandă tălpigele, un fel de
rachete de tenis pentru picioare, dar de unde să le iei? Cain s-a făcut bine şi
se ţine de nebunii.

14 decembrie: iar ninge, uf, îngrozitor! Mă chinuie o tuse şi un guturai

feroce, fornăi, şi, colac peste pupăză, mâine organizăm la şcoală primul
spectacol de păpuşi – Năzdrăvăniile lui Kašparek! Am tracul
avanpremierei.

15 decembrie: minus paisprezece, viscol. Petr a mers cu mine la

spectacol, pe Cain l-a luat într-o sacoşă bine căptuşită cu zdrenţe. Am
fonfăit patru roluri, Petr a trebuit să-l citească pe Satan, şi a fost la înălţime!
Premiera a reuşit, strigăte, urale, – atâta doar că la mijlocul actului doi
regelui i-a căzut capul şi Petr a fost nevoit să-l pescuiască de pe scenă –
spre marele deliciu al copiilor! De emoţie, Karlík Vantoch a început să
vomite murdărind duşumeaua, iar Jaruška Kosová n-a mai putut suporta
spectacolul acela infernal şi s-a ascuns plângând în spatele paravanului de
lângă sobă. Printre spectatori se afla şi Tautze – îi plac păpuşile la nebunie!
– şi, bineînţeles, omniprezentul Panocha. A fost mulţumit, dar la urmă tot
ne-a ajutat cu o critică tovărăşească şi constructivă: data viitoare să dăm
ceva mai educativ şi mai puţin înspăimântător, nu de alta, dar o să ţipe copii
noaptea în somn… şi apoi… ar putea să mai creadă în draci şi în vrăjitoare!
Ajung, spunea el, dracii pe care ni-i oferă oamenii vii. Aşadar: din punct de
vedere pur pedagogic, un anume eşec!

17 decembrie: Petr boleşte, probabil o gripă, Saska i-a recomandat rom

amestecat cu unt. Ticălosul! Nu ştiu dacă asta ajută, dar tratându-se cu
temeinicia lui bine cunoscută, până seara s-a făcut criţă şi a început să
îndruge verzi şi uscate, fireşte din domeniul filozofiei. Dimineaţa n-a mai
avut răbdare să stea în pat, şi, în ciuda protestelor şi mustrărilor mele
vehemente, s-a dus totuşi la fabrică, împleticindu-se.

19 decembrie: un mic iad îmbrăcat în alb, minus şaisprezece! În timpul

nopţii viforul a rupt din castan o cracă groasă, aceasta la rândul ei a spart
acoperişul de carton asfaltat al garajului, şi, dimineaţa, Samson era îngropat
în zăpadă. Cumplită trudă. Disperată. Acum, de bine de rău, totul e în
regulă, pe cât se pare şi Petr, şi sper să nu moară!

21 decembrie: în schimb eu – eu sunt frântă de oboseală, slăbită de iarnă

şi veşnic îmi vine să dorm! Mai rău e atunci când mă duc în sat după
cumpărături trebuie să-l iau cu mine pe Cain în sacoşă; altfel, ştiu,
sărăcuţul, ar scheuna până şi-ar da duhul. Am făcut scurtă la mâini ca un
urangutan, nu ştiu ce-o să fie cu mine, cel mai bine ar fi să… nu, nu spun…

22 decembrie: suntem amândoi întorşi pe dos – frumos Crăciun ne

aşteaptă!

25 decembrie: a fost minunat! Petr a tăiat din pădure un brăduţ de toată

splendoarea, l-am împodobit cu tot ce vrei şi ce nu vrei, am atârnat în el
până şi bigudiurile mele, iar în odaia mare a fost o atmosferă intimă, de-a
dreptul miraculoasă. De-acasă ne-a sosit un pachet, Saska ne-a adus o pulpă
de căprioară, şi ce ne mai trebuia? După-amiază au venit Panocha şi
Pepicek şi ne-au adus cu sania daruri de la oamenii din sat. Numai bunătăţi:
o bucată de carne afumată, un cozonac, dulciuri, ouă şi o cană cu miere… A
trebuit să depun eforturi ca să-mi stăpânesc explozia de plâns. Sub pom,
daruri cu caracter pur practic: eu am căpătat un bilet de tramvai folosit, un
compas cu acul rupt, un con de brad gigantic, o pietricică provenind,
chipurile, din Zidul Foametei! – şi un tub de purgative care, în loc de
purgative conţinea o muscă vie (!). Lui Petr, moşul cu barbă i-a lăsat un
ciucure de la nişte hamuri de cal, o sticlă cu aer de Praga bine înfundată şi
portretul imaginar al Primului Oaspete, executat în culori pastel de un pictor
necunoscut. (Aduce, într-un fel, cu neuitatul bărbos din manualele de
geografie sub care strălucea falnica denumire: alb!) Cain a avut parte de o
porţie specială de lapte, iar Kunhuta s-a delectat cu un vârf de cozonac pe
care, bineînţeles, am izbutit să-l ard. După cină, un punci fierbinte, pe urmă
am cântat colinde, iar mai târziu, la lumina pomului, ne-am răsfăţat. Întrucât
de Cain mă jenez – dar şi pentru a-l păstra neprihănit – mititelul a fost
transportat dinainte în dormitor, iar văicărelile lui au ţinut loc de cor
muzical la îmbrăţişarea noastră! În rest însă, atmosferă de zile mari!

27 decembrie: singurătatea asta cumplită ne apasă sufletul, îndeosebi

după ce se întunecă, dar povara ei ne este uşurată de conştiinţa că oamenii
din sat ştiu de existenţa noastră: ne fac să simţim acest lucru cu cea mai
mare discreţie. Suntem pentru ei un fel de avanpost, şi probabil că în sinea
lor îşi spun: „Da, ne aflăm aici la capătul pământului, dar între noi şi
pustietatea munţilor şi a pădurilor trăiesc în vale cei doi nebuni din Praga,
dincolo de ei nu mai e nimic, decât zăpadă…”

29 decembrie: minus douăzeci! Suntem prizonierii gerului, din casă nici

nasul nu se poate scoate, e un chin să te duci la closet, un chin să mergi la
pârâu după apă, în hambar după lemne. Gata, m-am hotărât: o aduc pe
Kunhuta în casă şi-i întind nişte paie în sufragerie, mi-e milă de ea; Petr ar
fi bucuros să-l iau şi pe Samson – bineînţeles dacă ar încăpea pe uşă… E un
chin să respiri, să te mişti, să ţii pleoapele-deschise, să exişti! Dormitorul nu
poate fi încălzit, noaptea ne înghesuim unul în altul şi ne încălzim cu
trupurile noastre, ca animalele. Beznă. Vuiet, şuierat de vânt, mi se strânge
inima de tristeţe; mă încăpăţânez să reconstitui figurile colegelor din
redacţie; stau într-un anume colţ din Praga cu degetele încleştate pe un stâlp
de felinar; oameni, maşini, tramvaie, asta ajută puţin, dar prea puţin… Din
când în când am impresia că asalturile naturii dezlănţuite depăşesc puterea
de rezistenţă a casei, cine ştie, te pomeneşti că nici nu mai stă pe pământ, că
se înalţă în chip de navă cosmică; a deviat de pe orbita stabilită şi acum
goneşte rostogolindu-se fără ţintă prin fioroasele pustiuri ale universului! Şi
noi cu ea! Ah, de s-ar sfârşi odată cu mugetul, cu scârţâitul şi cu zgâlţâitul
ăsta înnebunitor… nu mai pot, îmi vine să…
 30 decembrie: vremea s-a îndreptat un pic – aşa că, ura! În schimb e un
ger de crapă pietrele!…

6 ianuarie: nu, despre asta n-o să-i povestesc nimic lui Petr: mă târam din
sat cu Cain şi cu sacoşa de cumpărături, şi eram atât de istovită, încât nici
nu-mi dau prea bine seama ce anume mi s-a întâmplat. Rătăcisem probabil
prin viscol, văitându-mă în gând de soarta mea… Pe neaşteptate, m-am
trezit stând pe o buturugă înzăpezită de la marginea drumului şi-mi simţeam
trupul copleşit de o căldură plăcută – apoi, nişte semnale în creier, ca un fel
de avertisment: ridică-te! Dar n-aveam niciun chef… până şi Cain tăcea
mâlc… Să mor şi să dorm! îmi şoptea la ureche prinţul danez, să dorm, să
dorm, de ce nu? După aceea m-a tulburat din visare o siluetă ce se clătina
prin viscol – aş putea să jur că era Sepp, îţi mulţumesc Sepp! Când am
ajuns acasă, nu-mi mai simţeam picioarele, stranie senzaţie – n-am picioare!
Numai să nu-mi degere, trebuie să mă sfătuiesc cu Dočkajka, asta se
pricepe la toate; dar am impresia că nu-i chiar atât de grav, încep iar să le
simt. Mă dor, mă mănâncă, şi sângele zvâcneşte în ele…

9 ianuarie: afară, minus cincisprezece, înăuntru o ceartă infernală! Cine a

lăsat deschisă fereastra de la pivniţă? Vântul i-a spart geamul şi pivniţa e
acum plină de zăpadă. Tu! Bineînţeles! Tu ai fost acolo ultimul! Suntem cu
nervii în batistă, şi de o irascibilitate absurdă; povestea asta ne doboară, ne
dă gata, trudim ca nişte animale de povară; cu degetele îngheţate şi amorţite
de frig, batem în scânduri fereastra cu pricina, şi unul nu suflă o vorbă. Îl
urăsc, e nesuferit, şi nu sunt sigură dacă o să-i mai vorbesc vreodată, da, o
să fug, o să-l părăsesc şi-o să mă duc să predau undeva la o şcoală din
celălalt capăt al ţării, de pildă în Beskyzi sau… mă rog, n-are decât să
rămână singur, să se lamenteze şi să-i pară rău! Să sufere!

10 ianuarie: pace. Cain a fost transportat din nou în dormitor, se pare că

începe să se deprindă cu exilul său temporar, ce mai, e inteligent!

12 ianuarie: ieri a murit bătrânul Kreh – iubitul în retragere al

Dočkajkovei. Dont l-a găsit dimineaţă în odăiţă, printre capre. Era rece.
Dočkajka şi-a pus rochia de văduvă – se spune că pentru a douăsprezecea
oară! – din văicărelile ei răzbate ceva de nuanţă orientală Dont şi Tautze
sapă groapa, şi sunt şi ei la fel de trişti… E un ger de crapă pietrele, dar ne
ducem la înmormântare.

15 ianuarie: să fugim, să fugim de aici! Acel dintre noi care va da glas

acestei porunci îl va elibera pe celălalt de acest blestem lipsit de orice
logică… dar…

16 ianuarie: nimic nou – cu alte cuvinte, nimic bun! Lâncezim,

vegetăm…

18 ianuarie: zi neagră – Petr! I s-a întâmplat ceva la fabrică; bineînţeles,

n-a vrut să se trădeze, păcătosul! Văzând că trece atâta timp şi nu se mai
întoarce, am pornit prin viscol să-i ies în întimpinare; am ajuns.
Împleticindu-mă, până în sat, am intrat la Taraba, nu era, mi s-a spus că
plecase de mult spre casă!
Am luat-o înapoi prin pădure, abia trăgându-mi picioarele, de văzut, dacă
se vedea la câţiva paşi; am strigat până am răguşit – nimic. Pe urmă l-am
descoperit: sta sprijinit, de un copac de la marginea drumului, cu picioarele
adâncite în troiene şi mai-mai să nu mă recunoască – îşi pierduse în zăpadă
ochelarii. Ce-i cu tine? Eram pe jumătate înnebunită de spaimă; răsufla din
greu, avea faţa albă ca varul, şi icnea de durere. L-am ajutat să meargă, l-am
rugat să spună ceva – nimic, m-am chinuit cu el până când, din fericire, au
dat peste noi câţiva lucrători din pădure. Spre seară a sosit Panocha,
aducând cu sania un medic de la oraş: o lovitură în coaste, să sperăm că e
vorba doar de o contuzie, dar asta vom vedea; să stea întins, nemişcat,
poimâine o să vin să-l văd; cumva mă strecor eu până aici!… Asta e prea
mult pentru mine, sunt absolut descumpănită, aş prefera să-l transport
imediat la Praga, dar ştiu bine că nu mă voi încumeta să-i fac o asemenea
propunere, şi, astfel, stau şi veghez la căpătâiul lui, îl hrănesc şi-l păzesc să
nu se mişte, cu aerul că nu s-a întâmplat nimic, iar de bocit mă duc să
bocesc pe coridor.

20 ianuarie: se pare că partida e câştigată, cel puţin aşa pretinde medicul,

dar asta se vede şi din comportarea pacientului: se întremează cu o iuţeală
de-a dreptul miraculoasă, iar au intrat în el toţi drăcuşorii şi a început să se
fâţâie, împieliţatul! Ba, mai mult, a dat de veste, prin viu grai, că se duce la
fabrică, trogloditul! În cel mai rău caz, îl chem pe Panocha şi-l legăm de pat
cu chinga! Îi citesc alternativ din Stepa lui Cehov şi din Lauda nebuniei a
lui Erasmus din Rotterdam, vremea e miloasă cu noi – minus opt grade!

21 ianuarie: cu tălpile mele se întâmplă ceva, din când în când mă dor şi

simt în ele nişte mâncărimi suspecte. Mâine mă duc la oraş să-i cumpăr
ochelari lui Petr, şi, în taină, o să mă reped până la policlinică – ce să fac,
am nevoie de picioare, căci vorba ceea, altele de schimb, nu am!
Acest petic de hârtie îmi stăruie între degete mai mult decât celelalte:
zadarnic încerc să-mi reamintesc ce m-a făcut să scriu aceste câteva fraze:
ce anume le-a precedat?
Sunt surprinsă şi, cumva, mă simt atacată de ele pe la spate.

23 ianuarie: ceva am reuşit totuşi să înţeleg de când mă aflu aici: de bună

seamă omul nu poate iubi doar în proporţie de patruzeci, cincizeci sau chiar
şaizeci la sută – cel puţin conştient nu! – Ori – ori! Toate rezervele pe care
şi le-ar aduna intenţionat, din motive de precauţie, s-ar întoarce, în mod
inevitabil, împotriva lui: focar infecţios al afectului, ceva ce aduce cu
necroza, cu însăşi trădarea substanţei. Iubirea presupune dăruirea sută la
sută, inocenţa şi inofensivitatea copiilor sau a nebunilor, eliminarea
perfidiei şi, categoric, încrederea – mai bine oarbă decât niciuna! – ea cere
să mergi înainte fără să stai pe gânduri şi să reflectezi, să devii un fanatic al
atitudinii ferme… să nu te tocmeşti şi să nu laşi nimic pentru mai târziu! În
definitiv, pentru când? Această viclenie rigidă e de fapt o mână introdusă în
însăşi temeliile vieţii, şi eu una nu dau nici doi bani pe ea! Iar dacă e să-ţi
făureşti nişte rezerve, atunci să fie rezerve adunate din bucuria şi duioşia
clipelor frumoase şi împlinite, ca omul să nu amorţească şi să nu devină
fragil îndată ce ele se răcesc. Am oare destul din acest combustibil? Cred că
da, fără încetare şi cu spiritul de prevedere al hârciogului, adun în mine
mereu alte rezerve… Da, sunt un fanatic conştient şi voluntar al
sentimentelor ce i le nutresc acestui ochelarist anti-frumos, cu faţa veşnic
nebărbierită, acestei seminţe a tuturor metehnelor cu putinţă, acestui… dar,
gata, ajunge, în clipa asta chiar a dat buzna în odaie ca o vijelie.

25 ianuarie: ceartă şi bucluc! Sau dimpotrivă?

26 ianuarie: vremea s-a înăsprit al dracului, dimineaţă minus douăzeci şi

trei – cum se poate trăi pe un asemenea ger? Cel mult să încingi bine soba şi
să te cuibăreşti în cuptor! Afară nu se poate respira, e ca şi când ţi-ar înfige
cineva un cuţit în plămâni, iar în casă e un frig de te apucă pandaliile; pe
lângă sobă, mai merge, şi bag la lemne în ea, vorba ceea, ca la foc! Mâine
trebuie să mă duc după cumpărături, proviziile se împuţinează şi ne
ameninţă foamea; o să pun pe mine tot ce am ca îmbrăcăminte, şi-o să văd!
Petr a început iar să meargă la fabrică, se întoarce acasă cu frigul în oase,
dar se pare – ori, ştiu eu, se preface – că nu-i pasă; necazurile şi suferinţele
pur şi simplu îl însufleţesc, de bună seamă are în el ceva straniu! A adus
acasă al doilea salariu – de data asta, o mie opt sute douăzeci în mână – şi e
mândru, spunând că de-acum încolo ar putea să-şi câştige existenţa ca
muncitor la fabrica de cherestea; ce mai, arde şi scapără de bucurie.

29 ianuarie; minus douăzeci şi cinci – totul capătă o încetineală ciudată.

Şi, în primul rând, eu. Sunt semi-congelată, gata pentru hibernare. N-o să
ne-ajungă lemnele. N-am fost în stare să sparg gheaţa, m-am pocnit cu
barda în cap. N-avem apă, şi, colac peste pupăză, plita s-a prostit de tot. Ah,
de-ar veni odată vara! Eu una, nu mai pot, mă vâr în pat, n-am niciun chef
să privesc o asemenea lume. Şi din nou zvâcnetul acela ciudat în tălpi, ca un
ticăit, probabil am în ele un deşteptător. Ninge…

30 ianuarie: am spart o lampă cu gaz – să te ţii ce tărăboi o să iasă…

Ninge…

31 ianuarie: belea după belea, ne-am zăpăcit amândoi de atâtea belele.

Aprovizionarea e în aer, deseară o să avem turtă de cartofi şi cafea din
surogat, iar mâine trebuie să ajung în sat, de-ar fi să merg în patru labe.
Sau… ce-ar fi s-o întindem de tot? Da, să fugim!…

2 februarie: lumea din jur trosneşte, foşneşte, împietreşte – vifor, prăpăd!

Noaptea aud iar, de sus, zgomotul acela bălăbănit ce-mi sfâşie nervii –
podul e închis! – şi mai aud ceva ca un fel de chicotit… Or fi cei doi
spânzuraţi, îşi bat joc de noi, siguri probabil de victorie; socotesc pesemne
că în felul ăsta ne vor mătura de aici şi casa va fi iar a lor. S-ar putea să aibă
parte de această bucurie. Frica îmi sugrumă gâtlejul, dar în acelaşi timp
spumeg de furie… Poate că-mi filează o lampă, n-ar fi exclus, dar sunetele
astea, o dată şi încă o dată, acum, acum… nu, nu-l trezesc pe Petr, trebuie să
doarmă! Şi mai isprăviţi o dată, voi, cei de sus; lăsaţi-ne în pace… nu v-am
făcut niciun rău, doar atâta că locuim şi suferim aici în locul vostru, asta-i
tot – vă rog, încetaţi!

5 februarie: ce mai, e rău cu noi! Ascultă, nu crezi că hardughia asta ar

trebui priponită de pământ cu nişte funii groase? Sunt sigură că până la
urmă o ia în sus cu noi cu tot!… Vântul a spart un ochi de geam în baie şi a
stricat acoperişul – în pod ninge de zor. Şi zăpada se adună… Nu mă sui
acolo nici în ruptul capului! Până mâine mai rezistă, nu crezi? Ce ştiu eu?
Ştiu doar atât că iarna asta ne dă gata; furtuna de zăpadă nu mai conteneşte
– cel puţin dacă ar bate în uşa dinspre coridor. Asalt după asalt, beznă, e
abia şapte şi jumătate – acum la teatru se înalţă cortina – stăm ghemuiţi, cât
mai aproape de sobă, înfăşuraţi în pături ca beduinii şi tăcem ca peştii.

6 februarie: Petr a venit cu o teorie nou-nouţă: când se simte omul mai

rău, e bine să se apuce de cântat; asta, chipurile, ajută. Şi astfel – în timp ce
afară e urgia lui Dumnezeu – noi stăm în mijlocul odăii îngheţate şi cântăm
cât ne ţine gura într-un duet dezacordat: Koline, Koline şi Ah, dragostea
divină… Cântăm, răcnim, ca să tăiem cu glasul nostru vuietul ameninţător
din spatele ferestrelor; pe urmă ne postăm faţă în faţă şi-i tragem un twist
îndrăcit, urmat de nişte ţopăieli sălbatice; şi, într-adevăr, asta ajută un pic…
Cain se holbează la noi, cu ochişorii lui prostuţi. Dacă ne-ar vedea cineva
pe fereastră – să zicem de pildă unul ca Sepp – sunt sigură că ne-ar socoti
cretini, şi, zău, n-ar fi departe de adevăr. Fac prinsoare că amândoi ne
gândim la unul şi acelaşi lucru – să fugim! Să fugim!…

8 februarie: ceea ce se întâmplă cu noi aici, are, fără îndoială, o anumită

gradaţie! Să fugim!… Să fugim, cât mai e timp!

9 februarie: dacă m-ar întreba cineva ce anume aş vrea să transmit

omenirii – nu mi-e teamă că un asemenea interviu se va produce! – n-aş sta
o clipă pe gânduri şi aş zbiera de aici, din această pustietate, până când
strigătele mele s-ar răspândi pe tot globul pământesc: Da, există! Există şi
sălăşluieşte între oameni! Credeţi-mă! Mă sfiesc un pic de acest cuvânt, e
răsuflat, e irosit şi pângărit de folosirea lui uşuratică şi nesăbuită, e
banalizat de versurile amărâte şi de textele languroase ale şlagărelor – dar
nimic din toate astea n-a reuşit totuşi să-l scuture de conţinut. Şi nu veţi
izbuti să mă convingeţi de contrariu nici cu eşecurile, nici cu dezamăgirile,
nici cu oboseala, nici cu scepticismul, nici cu incapacităţile şi erorile
voastre, nu, nu veţi izbuti, chiar dacă acestor sute şi mii de mărturii
zdrobitoare ale voastre eu nu le pot opune decât una singură: Alta nu am,
dar şi asta îmi ajunge cu prisosinţă!

11 februarie: ce mai, ăsta e sfârşitul! Nu găsesc cuvintele să mă exprim,

s-a întâmplat ceva cumplit, inexplicabil – suntem la capătul puterilor şi al
stăpânirii de sine. Scriu şi nu-mi simt degetele… Uneori viaţa operează cu
nişte întâmplări de-a dreptul monstruoase, un autor mai cumsecade nici n-ar
coborî la nivelul lor! Era seară, stăteam amândoi la gura sobei şi citeam din
jurnalul lui Byrd, Singur – în care celebrul explorator descrie peripeţiile
sale în noaptea polară; găseam poate o anumită consolare în faptul că el se
aflase într-o situaţie mult mai grea decât noi – şi chiar în clipa în care am
ajuns la nenorocirea lui cu soba, ne-a trăsnit un miros ciudat; Fum! Să fie
oare o sugestie a lecturii? Absurd! Dar de unde, acest miros stăruitor? În
dormitor făcusem foc ieri seara, dimineaţa soba era rece, şi totuşi… mirosul
înecăcios devenea din ce în ce mai persistent, mai concret, şi, pe
neaşteptate, mi-am dat seama că mă cam doare capul… Şi Petr… Cain
adormise. Zăpăceală. Ceva se întâmplă! Pe coridor, nimic, în schimb când
am ajuns cu lampa la etaj… Fum! Aproape nu se vedea, atâta era de gros –
şi mucul lămpii pe cale să se stingă. De unde? Am dat de perete uşa de la
dormitor – o privelişte înfiorătoare… În colţul de lângă sobă o roşeaţă
aprinsă – deocamdată fără flăcări, doar o rugină încinsă mocnind în
duşumea. Strig ca ieşită din minţi, sughiţăm amândoi înecaţi de fum, bocim,
ochii ne ustură, ne clătinăm… Petr a deschis larg fereastra, suflarea rece a
nopţii s-a contopit cu fumul – minus douăzeci! Dar nu mai simt nimic…
Apă! Repede apă! Fuga jos, pe întuneric. Am turnat peste focarul acela
toată rezerva, dar fără niciun folos, dimpotrivă, situaţia s-a agravat şi mai
mult… Şi acum? Zăpadă! Lopeţi, oale – să scoatem lucrurile în ger, nu, asta
mai târziu! Nu ştiu ce se întâmplă cu mine. Gata, s-a sfârşit, ăsta-i sfârşitul!
Să fugim şi să lăsăm totul să ardă. Sfârâit, roşeaţa încinsă nu creşte, dar nici
nu scade, zburăm prin casă ca nişte păsări de noapte, ne ciocnim unul de
altul, cădem… zăpadă! Până la urmă, Petr a tras pe el câteva ţoale, şi a luat-
o la goană dispărând în beznă… Sunt moartă de spaimă, ameţită de fum,
umblu ca o marionetă, sus, jos, alte ligheane cu zăpadă, nu mai mai pot, o
să ardă totul, hainele, pernele, plăpumile, cărţile, tot ce avem, şi odată cu
asta şi visurile noastre… Stau pe coridor, rezemată cu spatele de zid şi
clănţăn din dinţi… cât… cât o să mai dureze… Câţiva bărbaţi, în frunte cu
Petr, dau buzna pe scări, bocănituri, tuse – o pompă de incendiu n-ar putea
ajunge până aici! – comenzi arţăgoase: nu, nu zăpadă, nisip! Nisipul e sub
şopron! – dar astea nu mă mai privesc pe mine – n-aveţi pe aici un
stingător? Nu. Lovituri de târnăcop în duşumea, casa se cutremură din
temelii şi în jurul ei beznă rece ca gheaţa. Ce s-a întâmplat? Dogoarea a
spart căptuşeala coşului, focul s-a strecurat încet pe grinda de deasupra
odăii, şi-a extins cu răbdare spaţiul ca să poată răsufla, şi de aceea… Nu
înţeleg absolut nimic, dar asta nu mai are acum nicio importanţă! În cele din
urmă focul a fost răpus – însă cu ce preţ! Soba a fost scoasă în curte,
dormitorul e un morman de moloz şi gunoaie, duhoare înecăcioasă de lemn
ars, cenuşă, în colţul unde se afla soba se cască acum o gaură hidoasă prin
care se vede jos în odaie, praf, întuneric, ger – în sfârşit, ne-a pătruns până
la os!… Mi se pare? Nu, nu mi se pare! Puteţi să râdeţi, voi cei de sus,
acum aţi reuşit… În timp ce oamenii plecau, l-am auzit pe unul din ei
spunând: — Într-o bună zi, ăştia doi se împiedică de-o scoabă şi dau de-a
dura Ostružna!… Dar glasul răstit şi energic al lui Panocha l-a pus repede la
punct: — Tacă-ţi gura, Emane – că şi tu scrii m-am într-un cuvânt. De data
asta nu sunt ei vinovaţi!… S-ar putea, dar eu am şi început să aud prin sat
acel alo, nebunilor de la moară le-a luat foc casa, ce ispravă au mai făcut?…
Ascultă, nu ştii cumva ce cântau pasagerii Titanicului, atunci când… Să
fugim!

13 februarie: urmările? Înfiorătoare! Trăim? Se pare că da. Minus

douăzeci, prin dormitor zboară fulgi de zăpadă, e pierdut pentru noi,
fereastra trebuie să rămână larg deschisă, că te sufoci, nu alta! Gerul
pătrunde în toată casa, iar prin gaura din plafon răzbeşte acum şi în odaia
mare. Ne-am baricadat în ea dar ne e teamă să facem prea mult foc în sobă.
Ce să mai spun. Ne simţim grozav de bine. Suntem pur şi simplu la pământ.
Dorm pe canapea, cu toate pernele şi cu toate păturile peste mine. Nici nu
mă mai dezbrac, spălatul în baie e o adevărată suferinţă – Petr doarme pe
patul pliant, înghesuit în sacul lui de dormit, ca în acea primă seară de tristă
amintire! Nu ştiţi cumva, domnule Khon, de ce a trebuit să înghiţim noi
broaştele acelea? Acum nu mai cântăm, aproape nu vorbim şi nici nu ne
certăm, n-avem de ce. Panocha ne-a propus să ne mutăm pentru câteva zile
la ei, zicea că ne strângem noi cumva, să fie loc pentru toţi, dar n-are niciun
rost. Praf şi cenuşă. Cenuşă şi praf. Simt asta în gură şi în suflet. Nu trăim,
ci duhnim! Totul în jurul nostru duhneşte a ars: hainele, pernele, cărţile,
mâncarea, aerul. Şi Cain. Pfiu, să-ţi fie ruşine, căţeluş afumat! Îţi vine să
vomiţi de atâta duhoare, şi colac peste pupăză, frig… Suntem însă aici.
Două jalnice fantome, dar suntem, existăm!

14 februarie: azi-dimineaţă, înfruntând troienele, şi-au croit drum până la

noi moşulicii noştri: au bătut peste gaura din duşumea câteva scândurele,
asta-i tot ce se poate face acum. Restul la primăvară! La primăvară – sună
frumos, ca în basme. Ne mai prinde oare primăvara aici? Exclus! Fiecare zi
de ezitare e pentru mine un infern, încleştez dinţii şi…

15 februarie: ieri seara, după ce ne-am ghemuit în culcuşurile noastre, am

auzit răsunând pe neaşteptate în bezna puturoasă: – Lu! – vocea lui m-a
înduioşat, era nesigură şi stinsă. Instinctiv, am presimţit despre ce-ar fi vrut
să-mi vorbească – în sfârşit! – şi totuşi nu l-am încurajat, prefăcându-mă că
dorm. Nu ştiu de ce, poate că eram prea dărâmată, ori poate mi-am dat
seama de starea în care era el în clipa aceea, nu ştiu – pe scurt: cuvântul
eliberator n-a fost rostit, aşa că… aşa că lâncezim mai departe, aici!

16 februarie: se pare că, într-adevăr, omul se obişnuieşte şi cu

spânzurătoarea! În ciuda aerisirii sistematice, duhoarea asta nesuferită, care
pătrunde în toate şi înghite tot, se retrage foarte încet, acum însă noi n-o mai
simţim ca la început. Îi aparţinem, suntem locuitorii unei lumi în care
domneşte mirosul de ars. Iar azi, pentru prima oară după atâta amar de zile,
sub tavanul nostru găurit a răsunat din nou râsul. Am adus din pivniţă restul
de carne afumată, rămasă de la Crăciun; Petr şi-a încreţit nările, revoltat la
culme: — Ai înnebunit, femeie? Du-o înapoi – mi se întoarce stomacul
numai când mă uit la ea! La drept vorbind, aş putea mai degrabă să te miros
pe tine!…
O explozie de uşurare şi ne-am cocoşat amândoi de râs, adulmecându-ne
unul pe celălalt, cu nesaţ: filozof afumat, şi profă cu piure de mazăre!
Menu…

17 februarie: Cain expediat din nou în exil! Fireşte, nu în dormitor, ci în

sufragerie, să-i ţină de urât Kunhulei. A avut o comportare suspect de
calmă, cuminte căţeluş, dimineaţă însă am descoperit cocotierul cu tulpina
ronţăită – bestie invidioasă! Prima chelfăneală din considerente pur
pedagogice; de treaba asta a trebuit bineînţeles să mă ocup eu, Petr nefiind
în stare să lovească o fiinţă mai slabă…

20 februarie: mi-e mai bine – cu excepţia tălpilor care mă dor din când în
când; Petr s-a urcat cu moşulicii în pod şi au dres împreună acoperişul; cu
acest prilej a scos din grindă cele două scoabe şi le-a ascuns undeva. Nici
nu bănuieşte ce piatră mi-a luat de pe inimă: sunetele de sus au încetat,
farmecele s-au risipit – duhoarea nu?

27 februarie: din fericire, ne mulţumim cu puţin, de pildă cu faptul că

gerul s-a muiat, iar după-amiază a strălucit şi soarele. Doamne, lumea asta e
totuşi frumoasă! Iar duminică! După masa de prânz am scos din hambar o
sanie de modă veche – pe băncuţa ei e arsă cu fierul litera M – şi am
coborât cu ea povârnişul dinspre iaz.
Fundul meu e numai o vânătaie şi deseară am proiecţie în sat. Cică, un
film de spionaj – rupere, producţie R.D.G.

4 martie: în pădure e foamete; iar am găsit trei căprioare moarte – se

moare pe capete; în special căprioarele! Adeseori vedem pe fereastră
vânatul mare ieşind în vale, până în preajma casei noastre. Inginerul Krejza
m-a întrebat, nu de mult, dacă n-aş vrea să mă duc să hrănesc animalele, la
jgheabul din marginea pădurii; jgheabul se află la cel mult trei sute de metri
de noi, şi zice că nu trebuie să-mi fie frică. Am încuviinţat pe loc, fără să
stau pe gânduri; mi-e milă de umbrele astea amărâte, şi nu fac pentru ele
nicio economie, de-ar fi să dau şi din buzunar. Văd de departe frumoasele
lor siluete statuare, postate printre copaci; se uită la mine păstrând distanţa
respectuoasă şi aşteaptă disciplinat până răstorn în albie o găleată de melasă
– uneori şi două! Au început să mă cunoască, se pare că m-am pus bine pe
lângă ele şi dacă ar fi la o adică, strig tare peste munţi şi văi, spre fiinţele
mele dragi, cu coarne de aur… Care dintre cerbii aceştia superbi se va grăbi
oare să-mi vină cel dintâi în ajutor? Poftă bună, dragii mei!

9 martie: minus patru – un fleac pentru noi, muntenii! Ha!

17 martie: zăpadă, ger. Dar – ceva pluteşte în aer! Ceva…

 21 martie. Aşadar, oficial, cu alte cuvinte, potrivit calendarului, am
câştigat partida, numai că, înadins parcă – tocmai azi s-a dezlănţuit o
furtună de zăpadă. Şi un nou bucluc, de data asta a intrat la apă Petr, oameni
buni…
Dar gata, ajunge! Mă ridic de la masă, mă apropii de fereastră şi…
abracadabra! — trag de sfoară şi păpuşa atotputernicului vrăjitor scutură
cuminte bagheta magică – culmea Ostružnei luceşte de albul zăpezii în
bătaia soarelui, dar pajiştile din vale au şi căpătat nuanţa galbenului închis.
Câte flori de păpădie smălţuiesc oare acum aceste pajişti? Asta ar putea să
socotească numai o maşină de calculat electronică, eu nu! Aşa că, îmi întind
oasele ca o pisica, mă întorc la masă, strâng crâmpeiele acelea de hârtie
mâzgălită şi fără nicio părere de rău le arunc în sobă: asta aduce, oarecum,
cu scoaterea morţii din sat, primăvara!

17 mai

Greu mai găsesc o clipă de răgaz pentru scris, casa noastră e înţesată de
oameni, voci şi zgomote – meseriaşi de la oraş! – gătesc ca pentru un
regiment, nu mai ştiu unde mi-e capul, dar sunt într-o dispoziţie excelentă,
de zile mari. Vin pe aici şi moşulicii noştri, privesc în jur cam pizmaşi şi
strâmbă din nas – îndeosebi posacul Tautze – asta-i treabă de mântuială, nu
muncă cinstită! Bineînţeles exagerează, dar eu îi înţeleg. Au început până şi
lucrările de amenajare a drumului ce duce din sat spre noi – răspunderea
asta şi-a asumat-o administraţia silvică – va fi numai ceva provizoriu,
nicidecum o şosea desăvârşită, dar, oricum, se va putea merge pe ea cu
maşina fără riscuri prea mari – cel puţin până la iarnă! cum pretinde cu o
anumită doză de maliţie nesuferitul de Saska. N-au mai rămas decât
cincisprezece zile! Atât! Trăiesc într-o permanentă stare de agitaţie şi am
trac; noaptea mă zvârcolesc în pat, iar în visele premergătoare am şi trăit
ziua aceea de nenumărate ori – sine garantia! Petr e de un calm de-a
dreptul dezgustător şi face băşcălie de mine, dar se omoară muncind…

20 mai
 Tacâmuri, farfurii adânci şi întinse, mici, potrivite şi mari, platouri, oale,
căni, ceşti şi ceşcuţe – câte din fiecare? – cupe, pahare şi păhărele şi
păhăruţe mici de tot. Scobitori. Tirbuşoane. Feţe de mese şi şervete de
pânză! Ştergătoare de noroi. Perii de ghete, de haine. Creme de tot felul. Şi
pentru bronzat! Plăcuţe de tablă cu numerele camerelor. Munţi de vase, praf
de frecat, detergenţi, lăzi cu bere şi vin, câteva sticle de băuturi tari,
esenţiale, solniţe şi…
Şi aşternuturi de pat, prosoape, tablouri mici de atârnat pe pereţi, lămpiţe
şi becuri, umeraşe pentru haine, vaze, flori, hârtie de toaletă, oliţe de noapte
– pentru înzestrarea noastră din punct de vedere tehnic sunt absolut
indispensabile! – măsuţe de grădină, umbrele mari de soare, o pungă cu
bicarbonat pentru înlesnirea digestiei, şi medicamente; de comandat:
ilustrate cu Ostružna şi peisajul înconjurător – 1023 metri deasupra
nivelului mării – un barometru, curse pentru şoareci – eventual pentru
pârşi? – cărţi, reviste, scuipători, coşuri, o tăbliţă cu indicarea locului de
parcare, un aparat de radio cu pick-up, discuri, cuiere, conserve, sticle cu
sifon, sucuri de citrice, purgative, zâmbete prieteneşti, răbdare, şezlonguri,
cârpe de şters podeaua când o să vomite Pavlicek – Doamne, cât e de
complicată viaţa omului şi de câte fleacuri şi prostii are nevoie pentru ea!
Şi… dar gata, ajunge, am început s-o iau razna! Şi… Nu ştii, am uitat ceva?
Am o presimţire că… uf! Da, ai ghicit, fetiţo – am uitat ceva: să ne zâmbim
şi din când în când să ne dăm câte un pupic! Aha – păi vezi, asta e!

22 mai

Valea şi codrii s-au transformat într-o volieră gigantică – din revărsatul

zorilor şi până în asfinţit zuruie de ciripitul şi cântatul păsărilor, de-ţi vâjâie
şi capul de atâta zvon; ce mai, curată orgie! Unele glasuri am şi început să
le desluşesc, chiar dacă în materie de ornitologie sunt o laică; Petr are mai
multă experienţă – mă rog… flăcău de la ţară!… Asta e mierla de pădure,
iar acum – acum e sturzul, da, ăsta fluieră ca un bărbat, îl auzi? Eva mi-a
trimis magnetofonul meu, un Sonet Duo străvechi, – aha, mi-a venit o idee!
Când mă trezeşte dimineaţa strigătul de afară, îi dau drumul şi pun
microfonul pe pervazul ferestrei deschise. Pe urmă, mă vâr înapoi la
căldurică şi înregistrez. O bandă cu această simfonie a naturii o trimit acasă
la ai mei, iar Petr le trimite una foştilor săi colegi, la Institut, ca să-şi
limpezească şi ei un pic creierul îmbâcsit de atâta filozofie! Ca supliment le
mai punem şi o furtună şumaviană originală – în primă audiţie! O bandă o
păstrăm aici pentru iarna viitoare – ca pe un fel de primăvară conservată.

24 mai

Din robinetele instalaţiei noastre curge apă; sfârâie şi pufneşte hârâitor, e

rece ca gheaţa, de te taie. Nu alta, dar e fantastică! Sunt sigură că are şi
efecte curative. De boilere, nici vorbă nu poate fi deocamdată aşa că, pentru
oaspeţi, o vom încălzi cu zâmbete fierbinţi şi cu puterea noastră de sugestie.
Dar n-am nicio grijă, oaspeţii noştri o să-i dea repede de gust şi n-o să se
amăgească pentru atâta lucru. Sau…

26 mai

Azi – şi, întâmplător, chiar în aceasta clipă – se împlineşte un an de când

am dat năvală aici. De necrezut – îmi întorc privirile în jurul meu:
sufrageria e aproape gata, salonul miroase a lemn natural şi a baiţ proaspăt
întins – o împărăţie a basmului – la care din formele acestea încântătoare să
mă uit mai întâi?… Suntem pregătiţi! Gata de plecare! Lu, permite-mi, te
rog, să te felicit! Şi eu te felicit pe tine, căpitane; pornim în larg, goeleta
noastră are acum chiar şi un nume! Deasupra uşii de la intrare atârnă o
firmă lată, în lemnul căreia denumirea a fost arsă cu literă ornamentală –
atoate priceputul Tautze s-a întrecut pe sine!

MOARA VULPILOR

Îmi place, n-am simţit deloc nevoia să născocim altă denumire – de altfel,
Petr are un simţ înnăscut al tradiţiei… Iar de-o parte şi de alta placa e
străjuită de două felinare din fier forjat. Ieri seară le-am aprins.
— Aşa – a spus Petr, înduioşat – astea o să lumineze aici ca două faruri în
beznă, şi-o să-i poftească la noi pe toţi flămânzii, pe toţi însetaţii şi pe toţi
istoviţii. Fiţi bineveniţi, voi cei care aţi sosit cu gânduri bune în această
vale, sunteţi acasă!
Un asemenea moment merită, totuşi, o mică sărbătorire; intimă!
 31 mai

Mâine! De scris, nici gând… Doamne, ce zarvă, ce zor!

2 iunie

Gata, am trecut şi examenul ăsta, – aş zice cu zece minus! Vremea a fost

pur şi simplu de export, înghesuială mare, casa se umfla de atâta strigăt şi
râs, era o hărmălaie ca de bâlci – nu mai lipseau decât gheretele de tir şi
căluşeii, ca imaginea să fie întregită; în monotonia vieţii sătucului pierdut în
pustietatea munţilor, orice prilej de distracţie e bine venit, şi, pe deasupra, în
cazul de faţă a acţionat şi curiozitatea: — Ia să vedem, ce ispravă au făcut
acolo zăpăciţii ăia? Au venit bărbaţi şi femei din Jeleni – după-amiază s-au
zbenguit prin faţa casei şi copiii – au venit oameni de la exploatarea silvică
şi de la fabrica de cherestea, funcţionarii Comitetului naţional, precum şi
reprezentanţii direcţiei, în frunte cu neobositul Pomajzl. N-au fost cruţate
cuvintele de laudă, sub ferestrele sufrageriei bubuia, din ce în ce mai
dezlânat – fanfara pădurarilor, iar odată cu lăsarea soarelui în asfinţit, pe
pajiştea de peste râu au sfârâit scăpărător şi câteva rachete colorate! La
deschidere, Panocha a ţinut pe verandă un fel de discurs, în care a subliniat
importanţa turismului pentru sănătatea oamenilor muncii, a apreciat
iniţiativa noastră şi a sugerat cam ce-ar putea să însemne întreprinderea
noastră pentru descoperirea frumuseţilor acestei văi fermecătoare, deci şi
pentru Jeleni şi întreaga Sumava… Şi aşa mai departe! — Aşa-i el, trebuie
să trăncănească, a ţinut să menţioneze Saska, până nu spune tot, nu se lasă;
vorba ceea, pe aici nu prea se ivesc asemenea prilejuri, ţţţţ!… M-am răstit la
el, jignită – mie personal nu mi-a displăcut performanţa lui Panocha, iar
alţii au răsplătit-o cu aplauze furtunoase şi chiar cu urale puternice!
Eu însă nu prea am avut când să mă bucur de această serbare, am fost tot
timpul în focuri! În timp ce Petr se îngrijea de gâtlejurile însetate, eu aveam
misiunea de a potoli stomacurile înfometate. În ajutor aveam o fată din sat
şi pe indispensabila Dočkajka; cu contribuţia ei nepreţuită am gătit un cazan
întreg de gulaş foarte picant – l-am botezat gulaş à la Ostružna – iar
succesul a fost de-a dreptul senzaţional! Până seara n-a mai rămas nici
măcar o porţioară de leac, şi astfel le-a venit rândul mezelurilor şi
conservelor. Gulaşul a fost al dracului de piperat, a apucat să-mi spună Petr
la repezeală; nu vezi, ăştia o să sugă până ne usucă; pe cinstea mea, ăştia
parcă ar avea cisternă în loc de burţi. Nici Pomajzl n-a stat pe tânjeală şi
dintr-un capriciu funcţionăresc a băut, cred, o găleată întreagă cu fiertură de
buruieni, preparată după o reţetă miraculoasă a vrăjitoarei Dočkajová. În
sănătatea stăpânei casei! Nici el n-a fost zgârcit cu laudele, dar, vorba ceea,
n-ar fi fost el, Pomajzl, scepticul corb de cancelarie, dacă n-ar fi picurat
peste trufaşa noastră bucurie măcar o picătură de venin. — Rezultatul abia
de-acum încolo se va vedea – a hârâit el, aşa, din senin – e câte un loc,
parcă ar fi blestemat!… Cunosc asta dintr-o practică îndelungată, orice-ai
face, anunţuri la ziar, propagandă, de-ai făgădui şi soarele şi luna de pe cer
– nimic! „Ei, în cel mai rău caz, vă băgăm noi aici câte o tabără de copii sau
câte un instructaj, ăştia nu-s pretenţioşi şi nu-şi pot îngădui să aleagă prea
mult! În fine, vedem noi…
Până noaptea târziu s-a răspândit peste valea visătoare vacarmul
petrecerii care, fără îndoială, a speriat animalele pădurii până hăt departe,
iar cântul hârâit ce ţâşnea din gâtlejurile răguşite ale bărbaţilor devenea din
ce în ce mai zgomotos, dând în vileag gradul de chercheleală al mesenilor;
casa noastră se transformase dintr-o dată într-o corabie ameţită, pe a cărei
punte se umbla cu pas clătinat – din ce în ce mai nesigur… Cele câteva
incidente mai supărătoare care, pe noi, doi boboci naivi şi lipsiţi de
experienţă, au avut darul să ne cam indispună, s-au produs, după părerea
mea, numai datorită excesului de băutură; a ieşit astfel la iveală că în afara
slabelor beţii flecare, capricioase şi plângăreţe, blajine şi petrecăreţe,
neobrăzate ori, hai să zicem, uşor sarcastice, doi sau trei dintre cei prezenţi
au dovedit o beţie îngrijorător de susceptibilă, supărăcioasă şi irascibilă,
agresivă chiar, dornică de încăierare! La modul acesta lamentabil s-a
manifestat, spre marea mea uimire, pădurarul Alfons Balatka; acest om care
în stare de trezie e nespus de cuviincios şi de o blândeţe aparent vecină cu
timiditatea, s-a arătat, după câteva păhărele, un aprig căutător de nod în
papură, ţâfnos, excesiv de susceptibil şi, în ultimă instanţă, un bătăuş însetat
de sânge şi dornic de măsele scoase. Ţinta atacurilor sale turbate devenise
în primul rând Petr – ce caută printre noi acest domnişor din Praga? –
horcăia cu spumă la gură, arătând cu degetul spre victima lui – pe toţi de
aici ne consideră nişte boi, uitaţi-vă la el, se citeşte asta pe mutra lui de
papiţoi! – şi a durat destul până să reuşească ceilalţi pădurari să-l scuture
zdravăn şi să-l scoată, pe acest demon fioros, la aer curat. Am răsuflat
uşurată, dar mult timp după aceea am mai auzit, prin fereastra deschisă a
odăii, nişte sunete amintind precis de zgomotul palmelor pe obraz şi de
loviturile surde în maxilare, însoţite de un nechezat furios, încununat cu
gemete de durere…
Până la urmă, de bine de rău, toate focarele acestor creiere rătăcite au
putut fi stinse, iar serbarea s-a încheiat într-o atmosferă de relativă voie
bună – uf!…
În ciuda acelor câtorva ieşiri penibile, a fost o zi frumoasă, iar pentru noi
de-a dreptul triumfală; dar, oricum ar fi fost, când am rămas singuri, după
miezul nopţii – în mijlocul unei dezordini fantastice, printre pahare
răsturnate şi chiar sparte, în duhoarea acră de alcool, de ţigări ieftine şi
resturi de mâncare, ne-am dat seama, cât se poate de limpede, că aceşti
oameni, în cea mai mare parte oameni de treabă şi minunaţi, nu sunt şi nu
vor fi niciodată oaspeţii noştri obişnuiţi! Da’ de unde! Motive sunt câte
vrei: toţi preferă berea de la butoi, dar, înainte de toate, localului nostru îi
lipseşte – iertat fie-mi cuvântul – acea împuţită atmosferă familiară a
cârciumii lui Taraba, îmbibată de un amestec de izuri complicate, pentru ei
foarte intime, care nu pot fi imitate sau fabricate în mod artificial; nu avem
nici masa de biliard cu pânza ruptă şi ciupercuţele ciocănite, nici acel tablou
murdărit de muşte, dar sugestiv şi impunător, de deasupra tejghelei, în care
însăşi moartea îşi lasă mâna ei costelivă pe umărul băutorului şi, cu un
binevoitor spirit de înţelegere, îl îndeamnă: Să golim paharul şi să mergem!
Ne este cât se poate de limpede că localul nostru nu va deveni un local pe
placul inimii lor, şi nici nu vedem vreun motiv pentru care ar fi dispuşi să
bată drumul prin pădure pentru o sticlă de bere. Îi înţelegem, şi, în
consecinţă, povestea nu ne întristează câtuşi de puţin. De altfel nici nu ne
pusesem în gând să ne angajăm într-o luptă de concurenţă, dinainte
pierdută, cu o cârciumă sătească; asta are altă menire şi alt farmec,
adevăraţii noştri oaspeţi urmează abia să sosească! Când anume? Te
pomeneşti că mâine chiar, aşa că, iute, să-i dăm zor, să facem iar să
strălucească totul de curăţenie – la treabă!…

4 iunie
 Ciudat: nici ieri, nici azi n-a venit nimeni. Nu e de mirare, afişele de
reclamă de pe şosea încă nu şi-au spus de bună seamă cuvântul, şi, în plus, a
şi plouat.
Petr pretinde că povestea asta presupune timp, răbdare şi calm – acum,
avem din toate trei, berechet!

6 iunie

Continuăm să fim senini şi bine dispuşi, ce zile frumoase şi ce soare

arzător! E un timp superb! Numai să nu mi se strice carnea în răcitor! Îi
dăm înainte, nu ne lăsăm, uşile noastre stau larg deschise, dar nimeni nu le
trece pragul…

7 iunie

Cum e cu putinţă – a şasea zi şi… N-are niciun rost să lâncezim zile

întregi în casa pustie, gata, ne-am hotărât: dimineaţa sunt de serviciu eu,
după-amiază Petr. Mă duc zilnic să mă bronzez într-un luminiş din pădure;
m-am şi făcut neagră ca o papuaşă, cum ar spune mama; Petr stă ceasuri
întregi pe malul iazului şi discută cu peştii. Despre ce oare? Într-o debara
am descoperit un clopot şi l-am atârnat în verandă: în caz de ceva… cei ce
se află de serviciu îl cheamă pe celalalt în ajutor. Dar clopotul tace de atâtea
zile, cu îndărătnicie! Cu carnea aceea trebuie totuşi să fac ceva, ce-ar fi s-o
toc pentru un faşirt de primă calitate? Nu, mai aştept până mâine, dacă
totuşi… Calm şi răbdare!

8 iunie

Unde eşti – o tu, mitic Cel Dintâi? De ce şovăi, de ce zăboveşti,

porumbelule? Şi unde sunteţi voi, ceilalţi, atât de mult, visaţi? Nu ştiţi să
citiţi? Nu ştiţi unde-i Valea Vulpilor – raiul pe pământ? Veniţi să vă
răsfăţăm, să vă răzgâiem, să vă sufocăm cu dragostea noastră, să vă
înfofolim ca pe pruncii necuvântători – veniţi, vă dăm şi stelele de pe cer –
şi ce mai vreţi? Veniţi, această inactivitate e de-a dreptul înfiorătoare! Ei
drăcie, ce mai aşteptaţi, voi bestii cu scăfârlii şi mutre necunoscute, voi…
Nu, iertaţi-mă, asta numai aşa… ştiţi, m-a luat gura pe dinainte, dar
indolenţa şi tergiversarea voastră încep să mă scoată din sărite, asta aduce
de-acum a conspiraţie împotriva noastră, şi, zău, nu merităm această soartă!
Cum a spus funcţionarul acela lucid? E câte un loc, parcă ar fi blestemat!
Tâmpenie! Cu Petr nu vorbesc despre situaţia noastră, ne purtăm amândoi
ca şi când ar ploua la vecini, dar optimismul lui neînduplecat cine ştie dacă
nu-i prefăcut? – mă calcă totuşi un pic pe nervi! Încasările pe prima
săptămână: Kěs: 0,00 – să te ţii ce-o să spună cei de sus, mai mare ruşinea!

9 iunie

De scris am vreme din belşug, dar dispoziţie nici cât negru sub unghie –
de scris se poate scrie despre ceva şi despre cineva, dar la noi nu se
întâmplă nimic! Florile de păpădie s-au stins, au rămas din ele doar nişte
mici globuri de puf – umbreluţe miniaturale pe care vântul le spulberă şi le
împrăştie în toate părţile…

10 iunie

În sfârşit, azi-dimineaţă, cam pe la orele zece – clopotul s-a făcut auzit!

Alarma m-a surprins în grajd, lângă Kunhuta; am dat năvală în odaie ca un
uragan: Petr sta la fereastră şi privea cu binoclul spre drumul ce vine din
sat. Mi l-a întins şi mie, fără să spună o vorbă. Da, erau doi, un bărbat şi o
femeie în ţinută turistică, doi nimeni între două vârste; tocmai ieşiseră din
pădure în valea inundată de soare – ăştia sunt! Da, ăştia-s Ei! Sigur sunt Ei!
Tremuram de nerăbdare şi de emoţie, simţeam inima bătându-mi tocmai în
gâtlej… Deodată însă… bărbatul s-a oprit, şi-a dus mâna streaşină la ochi şi
cu vârful bastonului i-a arătat femeii o direcţie, peste vale, după toate
aparenţele spre poteca ce urcă la Muntele Ursului – 1073 de metri deasupra
nivelului mării – cu alte cuvinte, departe de noi! Şi numaidecât au şi pornit
în direcţia aceea. Dar bine, asta nu se poate! Nu! Povestea asta m-a zdrobit,
m-a dat gata, era de o cruzime stupidă, absurdă! M-am întors spre Petr, dar
ne-am vorbit numai din ochi: pricepi ceva? A strâns din umeri şi a părăsit în
grabă odaia, cu aerul omului deloc impresionat, dar pe coridor a tras un şut
puternic în ceva; tic s-a auzit cum duduie. Cu binoclul la ochi, am continuat
să-i însoţesc pe cei doi. Se îndepărtau, devenind din ce în ce mai mici, până
când au dispărut de tot din câmpul meu vizual – mă rog, n-aveţi decât.
Duceţi-vă! mi-am spus în sinea mea, înăbuşindu-mi lacrimile, duceţi-vă, dar
vă urez ca, acolo sus, să crăpaţi de foame şi să vă sufocaţi de sete, să vă
ardă soarele până o să vă uscaţi, ori să dea o ploaie să vă ude până la
piele… da, da. De asta nu scăpaţi, la apus au şi început să se îngrămădească
norii – fain, daţi-i înainte, vă urez să vă…

12 iunie

Degeaba curăţ şi lustruiesc vasele, degeaba şterg praful, azi se cerne o

ploaie măruntă, Petr s-a închis în vizuina lui; din când în când mâzgăleşte
ceva pe hârtie, din când în când chinuieşte chitara, scoţând din ea nişte
sunete înfiorătoare – de nesuportat. Încet-încet, dar sigur, pune stăpânire pe
noi o linişte nătângă, un fel de nepăsare, nu însă resemnarea totală… încă
nu. Ce e de făcut? Să aşteptăm. De altfel – să nu-l mâniem pe Dumnezeu,
ce ne lipseşte aici? De iubit ne iubim, tăcerea din jurul nostru o speriem
cântând, pălăvrăgind, izbind uşile; zburdăm ca trăsniţii, ne ţinem de
năzbâtii, pe scurt, trăim aici ca în rai – în aceeaşi cotropitoare singurătate,
ca străbunii noştri biblici – numai că… Ascultă, nu crezi că ar trebui să
controlăm reclamele acelea de pe marginea şoselelor? Nu, nu e cazul, le-am
văzut, sunt în regulă! Fii calmă, fetiţo! Sigur, lui îi convine să vorbească
aşa, aiuritul! Poate că lipseşte aici un loc de scăldat, nu crezi? Ce-ar fi să-i
punem pe moşulici să încropească un bazin?… Apa nu s-ar încălzi aici
niciodată. Dar ce-ai zice de un poligon de tir cu discuri aruncate din şanţ?
Sau să construim în pârâul din pădure o cascadă miniaturală – Cascada
Vulpilor! Eu aş propune mai degrabă o grădină zoologică cu dresură de
pârşi. Ce-ar fi să plantăm în iaz un duh al apelor? Tautze îl face la iuţeală,
fără să trebuiască să i-l descriu prea mult. Am o idee mai bună: am putea
răspândi vestea că apa izvorului din pădure are efecte curative miraculoase,
că ajută, de pildă, la creşterea părului chiar şi pe o ţeastă pleşuvă – ăsta ar fi
un gol la păianjen, ce zici! Gura, fiară sălbatică, la o asemenea şarlatanie n-
o să mă împingi niciodată, eu mă trag dintr-o familie onorabilă, pricepi? Şi-
atunci, ce? Atunci – nimic!

13 iunie

Nici umbră de om! Clopotul tace cu încăpăţânare, o să-l înec probabil în

pârâu.

14 iunie

Încep să mă obişnuiesc. Încet, dar sigur, adopt atitudinea omului aflat la

odihnă; cu sentimentul din ce în ce mai puternic şi mai stăruitor că nu va
mai călca nici dracu’ pe la noi, mă cuprinde o stare de lenevie capricioasă,
cu înclinaţie spre umorul macabru; şi nu-i deloc neplăcut. Ceva tot am
reuşit! Petr perseverează în optimismul său fantastic şi aşteaptă pe curând o
mare afluenţă de oaspeţi – neobositul! Şi de ce nu? În definitiv tot atâta
costă… Ce-ar fi să le scriem cunoscuţilor din Praga – veniţi fraţilor, că de
nu, prindem mucegai, – o să fie băşcălie mare, veniţi copii. Ieri, în sfârşit, ni
s-a instalat şi telefonul – i-am sunat numaidecât pe ai mei; o ducem aici ca
în sânul lui Avraam, oaspeţi cu grămada, oameni distinşi, unul şi unul, nu
ştiu ce să fac mai întâi etc., etc. – pe urmă am vorbit cu Panochii; în rest
nimic, telefonul tace mâlc, pe noi nu ne-a chemat încă nimeni cine să cheme
o casă blestemată?

15 iunie

A fost – n-a fost…

Veniţi la mine, cuvinte, nici nu ştiţi ce mult îmi trebuiţi voi mie în aceste
clipe! Cum să încep? Totul e să nu mi-o ia gândul înainte, să descriu
evenimentele, pe rând, aşa cum s-au petrecut!
Gata, mi-am adus aminte: povestea a început cu un fel de nelinişte,
dublată de o uşoară încordare ce aducea mai degrabă a aşteptare. Dar, dar ce
mai aşteptam? Pe cine?
Stam în faţa mesei, cu lingura de lemn în mână, aplecată asupra oalei în
care dospea coca pentru gogoşi; odaia era scăldată în soarele puternic al
dimineţii, de te dureau şi ochii de atâta strălucire; mă simţeam un pic
toropită şi parcă de pe altă lume. Cain se lupta de zor cu papucul, iar pe
suprafaţa aluatului se formau băşicuţe-băşicuţe; în rest însă, casa era
cufundată într-o linişte nefirească, iar în odaie domnea o zăpuşeală
încremenită şi apăsătoare, cine ştie, poate de la toate astea mi s-a tras, nu
ştiu…
O intervenire neaşteptată şi involuntară, la început nici măcar nu m-a
surprins! Din proprie experienţă ştiu că evenimentele pot fi trăite sui
generis – asta subliniez – chiar dacă ele n-au avut loc; şi pot fi trăite cu o
expresivitate impresionabilă – uneori euforică, alteori înspăimântătoare; de
bună seamă, e vorba aici de o anumită capacitate de imaginaţie senzorială,
cu care, după toate aparenţele, sunt înzestrată şi blagoslovită din belşug.
Chiar peste poate, cum pretinde Petr – gata, abţine-te, Lu!
Dar era prea târziu! Simplu: din senin mi s-a părut că aud sunând
telefonul, dar nu era obişnuitul sunet zornăitor ce străbate întreaga casă;
aducea cu un orăcăit scurt şi nefiresc, care făcea să mi se încrânceneze toate
măruntaiele de fiorul rece al groazei. Şi, pe urmă…
Pe, urmă, într-o neplăcută detaşare de mine însămi, m-am văzut
îndreptându-mă spre uşă — Doamne, prima chemare! – apuc nerăbdătoare
receptorul şi în aceeaşi clipă aud vocea mea. Până şi aceasta avea un ecou
nefiresc şi îndepărtat – alo, aici e Moara Vulpilor, da, la telefon… vă ascult.
Din pârâitul hârâitor s-a desprins deodată o voce surdă, absolut
necunoscută: un bărbat… Rostise probabil un nume, dar mi-a scăpat… Alo,
dumneavoastră sunteţi… Da, vorbiţi! Şi din nou câteva clipe de foşnet
pârâitor, apoi o voce tuşind anevoios, să se dreagă, hm, hm, după care…
Alo. S-a întâmplat o nenorocire… m-auziţi?… Mai bine mă reped până la
dumneavoastră! Hm… O adiere de vânt rece ca gheaţa; receptorul capătă pe
neaşteptate greutatea mercurului. Sau a lutului. Cine-i la telefon? Şi ce vrea
de la mine? De ce nu-mi spune ce s-a întâmplat? Să-mi spună! Ce? Alo…
Şi iar: trebuie să vă ţineţi tare… Să fiţi curajoasă… o nenorocire… eu…
alo, m-auziţi? Da. Nu. De ce să mă ţin tare, de ce să fiu curajoasă?
Înapoi! Opriţi totul! Nu, nu vreau! Nu-i adevărat!
Golurile tăcerii sunt împlinite de bâzâitul tot mai puternic al muştelor în
luptă cu geamul ferestrei.
Trăieşte? Îmi aud propriul strigăt. E un strigăt fără glas ce stăruie doar în
mine; e ciudat că-mi dau seama de acest lucru! Trăieşte? Trăieşte? Mai mult
nu-s în stare să dau. Sunt acum întruchiparea acestui unic cuvânt. De ce
tăceţi? Spuneţi-mi dacă trăieşte, vă rog!…
Vocea se poticnea, istorisind cu un lux de amănunte chinuitor ceva greu
de înţeles, dar tot nu izbutea să-şi roiască drum spre răspunsul aşteptat de
mine cu atâta înfiorare; cumplit! O acopeream cu strigătul acelui unic
cuvânt, de parcă aş fi vrut s-o fac să amuţească, s-o întrerup, s-o descânt, nu
pricepeam cuvintele disparate, dar, din ceea ce prindeam mi se dezvăluia…
o scenă cutremurătoare: îl văd pe Samson ieşind încet de pe o stradă laterală
în şoseaua de tranzit din preajma gării… pe urmă, de pe o pantă lină se
apropie într-o goană nebunească un autocamion uriaş cu remorcă; se
năpusteşte ca o fiară sălbatică direct spre… şi… un şoc infernal: un zgomot
asurzitor de tablă turtită, scrâşnet de sticlă, hârşâit de cauciucuri pe pavaj –
închid ochii! – tablă, fier, piatră – cât e de fragil trupul omenesc în faţa
acestor materii dure, pe care omul le pune în mişcare cu trufaşă îndrăzneală!
Câteva secunde de tăcere înfrigurată în care se înfige un strigăt de femeie ce
face să-ţi îngheţe sângele în vine şi… şi muştele… muştele acelea
nesuferite – nu, povestea asta nu mai e de suportat… Trăieşte? Nimic
altceva nu mai are acum vreo importanţă, vorbiţi, pentru numele lui
Dumnezeu… simt că înnebunesc! vorbiţi!
Apoi casc ochii la receptorul din palmă, mâna se lasă în jos; n-are decât,
să bolborosească, să rumege cât o pofti… alo, m-auziţi? Nu. Acum nu mai
aud! Se pare că mă duc undeva. Încotro? Spre masă? Spre fereastră? Nici
asta, de fapt, nu mai are nicio importanţă. Ceva umblă în mine…
Prima reacţie: un calm nefiresc! Un fel de împietrire, urmată de o
mobilizare automată a tot ce-i viu în mine, creierul meu parcă s-ar fi
acoperit operativ cu un strat de protecţie şi refuza… refuză cu îndârjire ce
se întâmplă cu mine? Şi totul în jurul meu e de o excentricitate ireală – nu-
mi aparţine, pentru că într-un fel nici eu nu-mi aparţin, pentru că acum eu
nu mai sunt eu, pentru că – nimic!…
Până când, o fulgerare a conştiinţei străpunge stratul de protecţie – o
fulgerare violentă, scurtă şi zgâlţâitoare ca o descărcare electrică – mă
clatin, şi degetele mi se încleştează convulsionat pe un obiect de lemn, am
orbit! La capătul opus zace o tabacheră de piele turtită, o recunosc. Şi din
nou îmi aud propria-mi voce. Acum însă, e alta. Dar tot numai în mine. E
mai curând un geamăt, un vaiet prelung, ce se transformă într-un strigăt
horcăitor – strig! Sunetul acesta mă îngrozeşte, nu-l emit eu, e ceva din
mine, un fel de magnetofon ascuns undeva în adâncurile mele… Am nevoie
de el pentru ca supra-presiunea să nu-mi încovoaie toracele, e o reacţie
strictă a instinctului de conservare: mă îndes în carcasa impenetrabilă a
strigătului fără glas. Şi-mi înăbuş cu el auzul! Aş avea nevoie de lacrimi,
dar pentru ele încă n-am resurse: mi-au secat. În clipele în care îmi trag din
greu răsuflarea aud zumzetul multiplicat al muştelor, peste care se aşterne
de la o distanţă imaginară un sunet metalic de goarnă. Mă chircesc în mine,
încercând să mă fac mai mică, să mă împuţinez, ca să scap neobservată…
Fiţi tare! Dar de ce? Pentru ce să fiu tare? Oricum? De ce să fiu? Resping
categoric o asemenea aberaţie.
Singură. Singură? Da, singură. Pentru totdeauna. Definitiv. Asta
înseamnă – irevocabil! Deocamdată sunt capabilă să înţeleg acest lucru doar
cu zona periferică a creierului meu descompus; şi numai acel fapt simplu,
acea situaţie stupidă cu care el nu are nimic comun şi în care eu nu sunt în
stare să-l plasez. Deocamdată!
Acum nu mai strig. Dar încep probabil să-mi pierd minţile, trâmbiţatul
acela îndepărtat nu mai încetează, dimpotrivă devine din ce în ce mai
puternic: desluşesc chiar o melodie cunoscută… Numai să nu mă dau bătută
atât de repede, cu asta el n-ar fi de acord, îl cunosc! L-am cunoscut! Nu…
Lucrurile din jurul meu sunt monstruos de reale şi de doveditoare – relicve
proaspete. Mă împresoară şi se holbează la mine batjocoritor – vezi cât eşti
de mică şi de slabă în faţa noastră? Noi nu pierim, noi nu suntem vii, dar şi
aşa ştim să vorbim. Suntem palpabile. O să te chinuim şi-o să te supunem la
nişte torturi de toată frumuseţea, ţine minte! De noi nu scapi cu una cu
două!
Unde e? Unde sunt mâinile lui, ochii, despicătura din bărbie, unde…
Aha, acum totul se apropie prăvălindu-se peste mine din toate părţile: într-o
sclipire orbitoare a conştiinţei surprind dintr-un foc toată grozăvia! Mă lupt
din nou cu respiraţia, o dată şi încă o dată, scena se repetă, şi toate răzbat
până la mine rostogolindu-se cu regularitatea valurilor, acum, şi acum,
clipocitul ritmic al durerii, iar eu sunt malul… să fug – dar încotro? Încotro
poţi fugi de tine însuţi? În locul tău? Lacrimi, pentru numele lui Dumnezeu,
lacrimi! Ah, tu, profă plângăreaţă! Numai că aşa nu se mai poate, nu mai
rezist, mă descompun, mă prefac în praf şi pulbere. Unde e? Nu sunt în
stare să mi-l imaginez, şi nici n-am voie, aşa ceva nu mi-ar îngădui. În
cuierul de lângă uşă e agăţată o manta de ploaie cu buzunarele întoarse, asta
o să mă ajute – în sfârşit!… Plutesc cu o barcă plesnită de uscăciune, pe
undele unui râu cu apă sărată – disperat slalom printre stânci – plutesc
îndepărtându-mă de mine, dar încotro? Nu-i niciun unde. Acum nu mai e
nimic… Să-mi înfig unghiile în carne, să mă cramponez cu înverşunare de
această fărâmă neînsemnată a durerii fizice – să înăbuş măcar pentru o clipă
acel vaiet, acea tânguire lăuntrică, mai mult, şi mai mult, nu – aşa nu pot să
rămân aici, nu pot, să fug, repede, cât mai repede… să alerg mereu înainte,
până la epuizare, să mă scutur de propriul meu trup, să cad istovită şi să mă
furişez în pământ ca o râmă, sau să mă izbesc cu capul de un copac şi –
linişte… După el! Da, după el! Indiferent unde. Să pătrund la el prin uşa
închisă, prin zid, prin carapacea tăcerii îndârjite, să-mi lipesc buzele de
buzele lui cât mai sunt calde – respiră, te rog, îţi poruncesc să respiri,
respiră cu suflarea mea, cu plămânii mei. Îl fur şi-l duc de aici!… Nu,
trezeşte-te, vino-ţi în fire, îţi pierzi minţile, n-ai voie, pentru că el nu mai
este el, acum e un lucru, un obiect supus unor mâini străine – acum nu mai
e al tău! E altfel!… Să ies din această casă şi să las uşile larg deschise, să
mă reped până la gara cea mai apropiată – unul până la Praga. Cu supliment
de accelerat de la Budějovice! Nu, asta e trădare, simt acest lucru, aşa că…
Gata, acum ştiu: mă îndrept spre pădure şi de acolo mă caţăr sus pe vârful
Ostružnei chiar sub el, într-o parte a drumului, e o stâncă uriaşă ieşită în
afară – cândva ne-am adăpostit sub ea de o ploaie torenţială, acolo nu mă
găseşte nimeni… Da, mă ascund sub ea, îmi sprijin capul de o piatră, şi mă
prefac în piatră. Mă înalţ, mă ridic în mine, dar mâna n-o întind asupra mea!
Cât mai poate dura povestea asta? O zi, două, maximum o săptămână –
revărsat de zori, lumină, întuneric, soare şi lună, ploi şi vânt, neîntrerupt,
dar o să rezist, aici nu pot să rămân, nu pot! Şi totuşi!… Chiar din clipa asta
ştiu că voi rămâne, că nu voi fi în stare să plec, ştiu ce mi-ar spune dacă aş
pleca, îl cunosc! L-am cunoscut! Acest perfect compus e înfiorător. Dar şi
eu am devenit perfect compus, ceva ce a fost şi s-a terminat. Au fost odată
doi!… Niciodată nu mi-a poruncit cu adevărat, şi tocmai de aceea îl ascult!
Dar cum, cum să trăiesc, sfătuieşte-mă, nu mă lăsa singură în această
nenorocire! Da, ştiu, am din ce să consum, din ceea ce am trăit şi am simţit
alături de tine o pot duce ani în şir, poate chiar tot restul vieţii, sunt saturată
şi nici acum nu m-aş schimba pe nimic, numai că… Da, rămân, nu văd unde
aş merge fără tine. O să te îngrop aici, în cimitirul acela mic şi pustiu… iar
în nopţile calde o să mă strecor prin spărtura zidului dărăpănat – ştiu unde e
– o să mă culc lângă movilita ta de pământ, aproape de tine, şi o să stăm
amândoi de vorbă – de imaginat n-o să mi te imaginez, nu, nu-ţi fie teamă –
iar înainte de revărsatul zorilor o să dispar! Nimeni n-are voie să mă
surprindă aici, zvonul s-ar răspândi din gură în gură: sărăcuţa, şi-a pierdut
minţile – m-ar împiedica să mai vin, şi, cine ştie, s-ar putea să mă închidă
într-un ospiciu, undeva, departe de tine, şi atunci sunt sigură că aş
înnebuni… Şi aşa încetez să mai respir, mă sufoc, alte valuri mă năpădesc şi
mă îneacă, sunt strânsă într-un cleşte, înfiptă într-o frigare, nu mai pot
înainta, nu vreau, vreau să mor, vreau să vin la tine, să mă mistui, să mă
risipesc, să nu aud, să nu ştiu, să nu simt. Să nu mai fiu… nu!
Şi, pe urmă – chiar pe fundul acelei prăpăstii – mă stânjeneşte deodată un
sunet… un fel de sunet mărunt ce răzbate până la mine de departe, dar cu o
îndârjire stăruitoare, e din ce în ce mai clar. Cioc, cioc, cioc, un ciocănit de
o perfectă regularitate, ce se repetă în scurte răstimpuri de tăcere… Nu-mi
vine a crede, dar sunetul acesta nu conteneşte, dimpotrivă, străpunge zidul
de piatră şi mi se furişează în creier, mă zgâlţâie, mă scutură şi mă smulge
din amorţeala de moarte, hei, trezeşte-te, asta-i prea de tot… Deschid la
iuţeală pleoapele, plutesc din adâncul întunecat spre luciul luminos al apei,
clipesc uluită în bătaia luminii orbitoare – şi, dintr-o dată, totul revine la
locul lui, eu, soarele strălucind în fereastră, ceasul de pe perete; rămân
înmărmurită – n-au trecut nici două minute de când… De când ce? Mă
întorc, sub ochii mei dospeşte în oală aluatul, în mâna strâng cu putere
lingura de lemn şi – nu ţi-e ruşine, Cain? Lasă papucii, păcătosule!
Cioc, cioc, cioc – de data asta însă o zbughesc afară din odaie, răcoarea
coridorului îmi şterge obrazul, şi eu ţuşti! pe uşa ce dă în curte – aha, dintr-
acolo se aude! – ies repede sub bolta albastră a cerului şi, ameţită, mă
împleticesc înaintând pe urmele acelor bătăi ritmice: mă atrag ca un magnet
şi mă înalţă deasupra pământului, gata, acum ştiu!
Uşa hambarului scârţâie, în jur miroase a lemn şi a fân uscat, iar înăuntru,
la căldură, învăluit de lumina clar-obscură – Petr! Mi-e frică să fac o
mişcare ca să nu se risipească. Stă călare pe o ladă, numai în pantaloni şi
cămaşă, cu mânecile suflecate, şi bate de zor cu ciocanul într-o daltă. E atât
de preocupat de munca lui, încât în primele momente nici nu mă simte, dar
tânguitul balamalelor şi asaltul vijelios al luminii solare îl stingheresc. Se
întoarce cu faţa liniştită, deloc tulburată, dă din cap abia perceptibil şi, fără
să lase uneltele din mână, mă întreabă:
 — Ce avem la prânz?
Mă urnesc din loc, mă apropii de el, încet, încă nu-mi vine a crede, şi
numai cu preţul unor eforturi extraordinare reuşesc să mă stăpânesc.
— Gogoşi – rup cu greu din gâtlejul uscat.
— Fain! şi se apleacă din nou, reluându-şi lucrul. Dar în clipa următoare
– ca şi când nu i-ar fi plăcut ceva în expresia feţei mele – îşi ridică iar
privirea, aruncă uneltele într-o parte, pe duşumea, şi mă ţintuieşte cu nişte
ochi cercetători.
— Ascultă, ce-i cu tine? Arăţi de parcă în clipa asta ai fi căzut pe spate
într-un tufiş de afine…
— Acum e bine, nu mai am nimic – îi răspund în şoaptă, frecându-mi
obrajii cu palmele. Şi nu mă mai întreba! Te rog însă să-mi spui că trăieşti!
Că eşti viu!
Răsuceşte din cap, cu mirare, se ridică de pe ladă şi se îndreaptă spre
mine.
— Ai mai auzit vreodată ca unui cadavru să-i ardă de gogoşi?
— Lasă-te de glume, eu vorbesc serios… Şi… unde-i Samson?
— Unde să fie? În garaj!… Şi numaidecât dă din mână supărat.: — Am
vrut să mă reped până în oraş, dar n-am izbutit să-l pornesc nici măcar cu
manivela! Iar are toane, moşneagul nostru! Dar ce-i cu tine? Ce-ai mai
scornit cu fantezia ta bolnăvicioasă? Dacă nu crezi, pune mâna…
Am zâmbit, dar ochii mă usturau îngrozitor, nu eram în stare să-mi
ascund emoţia. Pe urmă am întins mâna şi l-am pipăit: nu visam. Era viu,
garantat şi uluitor de viu! Mirosea a lemn şi a transpiraţie – aşa miroase şi
acum! – ochii săi căprui mă priveau încurcaţi, ca de obicei; se citea în ei
întrebarea şi deopotrivă semnul unei nelinişti mute. La început s-a răsucit
un pic sub atingerile mele, pe urmă însă, simţind probabil ceva, a rămas
nemişcat. Nu, nu-mi spune nimic, l-am făcut eu să tacă, astupându-i gura cu
palma, acum nu mai avem despre ce vorbi, nici eu nu mai spun nimic! Nu
mă mai săturam adulmecându-l – braţele, umerii, despicătura bărbiei şi
nările, părul, şoldurile; în purtarea mea era un mic ritual, o idolatrie a
tuturor simţurilor – mi-am petrecut pe trupul lui degetele înfiorate, apoi
mâna mi-a alunecat sub cămaşă şi s-a oprit precis într-un anume loc; da,
bătea, rezonanţa puternică şi netulburată izvora din adâncul unui trup viu,
mă îmbătăm cu el, adulmecându-l cu nesaţ.
 Pe urmă m-a cuprins în braţe şi m-a strâns la pieptul lui; stam aşa, în clar-
obscurul sufocant, lipiţi unul de altul, două trupuri contopite şi un singur
gând – simţeam ce avea să se întâmple, ce trebuia să se întâmple în clipele
următoare, prea mult l-am dorit şi era cât se poate de lesne să-l molipsesc;
da, acum, chiar acum şi în acest loc!
A mai apucat să se desprindă pentru o secundă din strânsoarea mea ca să
închidă cu o lovitură de picior uşa hambarului, pe urmă însă, într-o
îmbrăţişare încleştată ne-am prăbuşit amândoi într-un colţ, pe o grămăjoară
de fân de anul trecut şi ne-am pierdut unul în altul.

Ce se întâmplă? Speriată, am deschis ochii şi l-am căutat pe Petr: respira

lângă mine cu capul cufundat în fân – auzi? Hm. Un glas de trompetă – l-
am recunoscut numaidecât – răsuna de aproape, poate chiar din curte, aş fi
în stare să jur că nu ţine de vis, că şi el e real.
Buimacă, abia am apucat să-mi trag pe mine pantalonii şi să-mi scutur
din păr firele de iarbă uscată între timp Petr crăpase uşa hambarului şi prin
deschizătură, se uita atent în curte. În cea mai desăvârşită linişte m-am târât
până aproape de el şi m-am ridicat pe vârfuri ca să văd peste umărul lui.
Ţineţi-mă, oameni buni, să nu cad! În capul de jos al scării de la intrarea
principală, se tolănea un om necunoscut şi, mijindu-şi ochii în bătaia
soarelui, sufla de zor la o trompetă cu piston. Se pricepea, tonul catifelat
flutura prin aer ca o bătaie molcomă de aripi, împrăştiindu-se în toată
curtea. Necunoscutul, un bărbat de vreo patruzeci de ani – faţa rotundă,
înconjurată de o barbă năpârlită – părea destul de banal şi nimic pe el nu
amintea de înfăţişarea turistului; era îmbrăcat orăşeneşte, pantalonii burlan
de culoare închisă contrastau caraghios cu sandalele; pe cap avea o
pălărioară turtită, cu borul întors în sus. De la prima vedere părea ieşit din
comun şi oarecum hazos. Lângă el zăceau nişte mape negre îndesate cu
hârtii şi de ele era legată, cu o sfoară, o cutie de lemn.
Când ne-am încumetat să ne strecurăm la lumină, vizitatorul inoportun şi-
a tras repede trompeta de la gură, a sărit în picioare ca ars şi a început să
clipească spre noi cu ochii săi micuţi şi pătrunzători, ca ochişorii unui pui
de animal nostim şi amuzant.
— Asta-i culmea! strigă cu voce tunătoare. — Cutreier toată casa din
pivniţă până în pod şi nicăieri nici ţipenie! Cârciumarul şi cârciumăreasa se
ascund de oaspeţi în hambar. Ei bravo! Pe cinstea mea dacă nu mi-a părut
rău că nu sunt tâlhar…
— Iertaţi-ne – rosti Petr într-un suflet, şi se repezi spre el cu paşi mari –
nu ne aşteptam să veniţi… şi… am avut şi noi o treabă…
— De care nu mă îndoiesc! zâmbi vizitatorul cu căldură, acceptând mâna
oferită.
Petr şi cu mine ne uitam unul la altul cu un aer de vinovăţie şi simţeam
cum ni se taie răsuflarea. Dar numaidecât am zâmbit şi eu degajată, şi, cu
prezenţa de spirit atât de caracteristică mie, i-am întins mâna:
— Oricum ar fi – eu una vă urez bun sosit în mijlocul nostru, şi vă salut
cu frenezie! Mă numesc Kadlecová…
— Bašus – răsună din el un lătrat ca de buldog, în acelaşi timp îmi arse o
plecăciune curtenitoare, ba, mai mult, făcu şi o încercare să-mi sărute mâna.
— Da, da, aţi auzit cât se poate de bine! Vă puteţi închipui că acesta ar fi
numele unuia dintre pictorii celebri ai lumii? Numele nu-l caracterizează pe
om, al meu, în cel mai bun caz, s-ar fi potrivit unui hingher – Bašus!
— Eu unul, n-aş privi lucrurile atât de tragic – menţionă Petr cu gravitate,
dar buzele îi zvâcneau – e un nume sonor, cu rezonanţa focului de mortieră;
cunosc nume care horcăie, hârâie, foşnesc sau pur şi simplu chiţăie fără pic
de personalitate… Bere n-avem decât de zece grade, în rest, apă minerală,
suc de citrice sau vin…
În sufragerie, unde l-am ademenit cu un exces de zel neîntrecut, domnea
o răcoare plăcută. Oaspetele îşi lăsă pe masă cutiuţa şi trompeta, apoi se
aşeză fericit, pe un scaun şi începu să-şi facă vânt cu pălăria.
— Uf, aici e, într-adevăr, divin – ţinu să aprecieze plimbându-şi privirea
ageră în jurul lui – aşa îmi imaginez eu Nirvana. Merge mustăria, distinşii
mei amfitrioni?
— Merge – răspunse Petr cu calmă modestie. — Am deschis doar de
câteva zile, aşa că… Dacă aţi dori să înnoptaţi… din nouă apartamente sunt
libere exact nouă, la alegere!
— Din păcate sunt nevoit să renunţ la această bucurie, deseară trebuie să
fiu la Budějovice! Cum adică… nouă?… Asta înseamnă că…
— Aţi ghicit – m-am amestecat eu în discuţie – întocmai! Sunteţi primul
nostru musafir – primul, primul, pricepeţi? Vă aşteptăm aici de-o veşnicie.
Ce-ar fi să intonaţi din trompetă un acord triumfal?
 — Cum să nu, cu plăcere! Se întinse repede să-şi ia instrumentul, îşi
umflă fălcile ca un hârciog şi: ta-ta-ta, taaaa! Şi încă o dată şi încă…
Ne-am ridicat amândoi de pe scaun şi, copleşiţi de emoţie, am salutat
milităreşte.
Abia după ce şi-a pus trompeta înapoi pe masă, s-a lămurit de-a binelea
şi, încruntându-şi sprâncenele stufoase, a izbucnit patetic, cu braţele
avântate:
— Asta-i nemaipomenit! Formidabil! De-a dreptul epocal! În sfârşit… în
sfârşit mă aflu şi eu undeva primul, primul undeva şi pentru ceva! Asta nu
mi s-a mai întâmplat niciodată. În articolele despre arta plastică apar de
obicei cu numele generic:… Şi alţii! Drept care, mă doare în cot din toată
inima, în schimb, împrejurarea de faţă, vă spun cinstit, îmi dă lacrimi în
ochi. Întâiul! Trăiască Bašus Întâi – sună destul de bine, nu-i aşa?
— De-a dreptul regeşte! am exclamat, de parcă aş fi fost fermecată.
— Cred că evenimentul trebuie sărbătorit – interveni Petr şi, cu o
pilduitoare prezenţă de spirit, privi spre tejgheaua barului. — O înghiţitură
de votcă nu poate să strice înainte de masă. Sper că nu aveţi nimic
împotrivă, distinse domn…
— Ferească Dumnezeu! se înspăimântă Întâiul, numai de simpla
bănuială. — Dintre toate creaturile pământului, cea mai de neînţeles rămâne
pentru mine creatura aşa-numită – abstinent! Aşa că, nu vă mai codiţi, şi
aduceţi-o aici! De altfel, această situaţie impune să închinăm un pahar întru
cinstirea zeilor ospitalităţii, ca să-şi pogoare graţia asupra nobilei fapte a
domniilor voastre. La treabă!
După ce-am ciocnit solemn paharele şi le-am dat pe gât dintr-o
înghiţitură, s-a trezit în mine bucătarul-şef; şi astfel, cu zâmbetul şi tonul cel
mai seducător, m-am adresat musafirului:
— Şi ce-aţi dori la masa de prânz, domnule, Întâi? Am o bucată de
muşchi pentru grătar, mai fraged ca visele fecioarei, un puişor crescut pe
bătătură, aş putea să vi-l frig pe salvie, eventual pe…
— Apage… apage satanas! se înspăimântă oaspetele, cu toată
sinceritatea, întinzând mâinile spre mine în semn de împotrivire. — Ia te
uită, biblica Marta, numai la rele se gândeşte! Dar în aceeaşi clipă se domoli
şi adăugă oftând: Ţin un regim de o stricteţe feroce, îmi pare rău, dar la
punctul ăsta o să trebuiască să vă cam dezamăgesc… Şi vă rog, nu mă mai
terorizaţi ispitindu-mă cu aceste năluci ale plăcerilor excesive – că zău, nu
rezist!
Într-adevăr, am fost puţin decepţionată, dar, întrucât ştiam că a nu
dezvălui în faţa oaspeţilor simţămintele personale ţine de regulile
fundamentale ale unei deserviri exemplare, mi-am păstrat pe faţă expresia
neştirbită a cordialităţii indestructibile. Acelaşi lucru a izbutit şi Petr, i-a
umplut din nou paharul şi numai aşa, ca într-o doară, l-a întrebat:
— Ce-aţi zice de nişte gogoşi cu marmeladă de afine?
— De casă! m-am grăbit să-i dau şi eu una sub centură. — Şi o supă de
cartofi înainte?
— Pe scurt… v-am propune să mâncaţi cu noi, simplu, ca acasă!
Spre marea noastră mirare, bucatele acestea rustice se încadrau oarecum
în regimul lui feroce; oaspetele nu se putu stăpâni să nu plescăie pofticios
din limbă, în timp ce ochişorii îi sclipeau de bucurie:
— Ce mai, gata, mă dau bătut, m-aţi pus cu umerii la pământ,
ispititorilor! Da, dar să fie clar, asta numai pentru a nu vă trata cu un refuz
categoric, în calitatea mea de prim-muşteriu…
M-am ridicat de la masă, era cazul să mă duc să văd de plită, dar, înainte
de a apuca să părăsesc sufrageria, l-am mai auzit spunându-i lui Petr:
— Sunteţi posesorul unui exemplar de toată splendoarea, amice! Să fiu al
dracului, astea, al căror farmec nu capitulează de la prima vedere, sunt cele
mai frumoase! Dacă n-aţi fi atât de simpatic, vă asigur că aş încerca să-i
sucesc capul cu şarmul meu neîntrecut. Luaţi asta drept un compliment!
— Iau! a răspuns Petr surâzător, grăbindu-se să menţioneze foarte la
obiect: — În armată am fost un boxer destul de bun. Dispun de o directă
solidă şi de un croşeu foarte temut…
— Se poate, numai că, în asemenea situaţii eu excelez printr-o agilitate
vicleană demnă de un Odiseu – sunt convins că înainte de începerea
ostilităţilor aş apuca să suflu şi să vă aburesc sticlele ochelarilor. Dar, ştiţi
ce, mai bine nu încerc…
Focul în sobă se stinsese de mult, nu-mi rămânea decât să-l aţâţ din nou,
dar faptul acesta n-avu deloc darul să-mi strice buna dispoziţie; şi în ciuda
faptului că de pe urma schimbărilor vertiginoase mi se învârtea puţin capul,
mă simţeam totuşi excelent. Nu sunt capabilă să descriu această stare în
cuvinte – cel mult cu aproximaţie: e sentimentul înţelegerii calme cu lumea
cea de toate zilele, al armoniei şi al plenitudinii miraculoase, pe scurt: eram
iar în propria-mi piele… şi, ca întotdeauna după o îmbrăţişare desăvârşită
cu Petr, simţeam din nou acea căldură aparte, acel ecou ce continua să mai
vibreze în mine, acel fior, acea amorţeală mângâietoare, ce se revarsă în
cascade, din pubis, în tot corpul. Mă învârteam în jurul plitei şi la un
moment dat, m-am surprins fluierând în toată legea.
Ca să vezi – până la urmă aşteptarea noastră n-a fost totuşi zadarnică! A
venit. Sau, mai ştii, te pomeneşti că a picat din cer? Puţin îmi pasă! De câte
ori nu l-ai născocit şi de câte ori nu ţi l-ai imaginat fetiţo în chip şi fel; şi
acum, iată-l, e aici cu trompeta şi cu flecăreala lui cu tot, şi tu nici nu ştii ce
să mai crezi despre el; te-a dezamăgit te bucură sau te scandalizează felul
lui de a fi? Ce mai, e aşa cum e şi lui puţin îi pasă dacă coincide sau nu
închipuirilor tale. Ajunge că e aici şi că e întâiul! Şi, ca de obicei – cu
iuţeala cu care ştergi de pe tablă literele scrise cu cretă – realitatea şterge
toate imaginile sine garantia şi, din clipa aceea, tu nu mai eşti în stare
pentru nimic în lume să-ţi reaminteşti cum arăta el de fapt în închipuirile
tale! Hm!…
De afară bătea dogoarea dinaintea amiezii, pe fereastra deschisă s-a
strecurat în odaie un bondar şi-mi zumzăia cicălitor în jurul capului. Din
sufragerie răzbea până aici murmurul neînţeles al unei convorbiri aprinse,
presărată la tot pasul cu explozii de râs bărbătesc; pesemne cei doi se
înfierbântă cu votcă şi forma lor e din ce în ce mai bună! În timp ce turnam
în cratiţă primele linguri de cocă, în prag îşi făcu apariţia Petr, care-mi
spuse într-o exaltare a bucuriei:
— Ascultă, individul ăsta e un aiurit fără pereche, dar nemaipomenit de
interesant! Un tip original! Hai, dă-i bătaie, că de nu, mă zăpăceşte de-a
binelea cu pălăvrăgeala lui, Sfinte Sisoe!
Prânzul a reuşit: am mâncat toţi trei la aceeaşi masă, într-o încântătoare
atmosferă de voie bună şi nicio clipă n-a fost nevoie să îndemnăm oaspetele
să mănânce. Cu o lăcomie de lup înfometat a înghiţit pe nerăsuflate o
farfurie plină cu supă de cartofi şi un castron uriaş de gogoşi; înfuleca într-o
concentrare vecină cu evlavia, dar şi aşa mai apuca din când în când să ne
bombardeze cu tot felul de complimente, la care Petr şi cu mine ne
tăvăleam de râs.
Pe urmă am stat un timp aplecaţi asupra farfuriilor rase şi năclăite de
unsoarea dulce şi cleioasă, într-o pioasă tăcere; răsuflăm fericiţi. Bašus
plescăia din limbă, şi, râgâind discret, îşi mângâia rotunjimea moderată a
burţii, aruncându-ne o binevoitoare privire părintească.
— Şi cum e? se făcu auzit, în cele din urmă: — Soţ şi soţie?
Petr îşi ridică stânjenit capul şi se întoarse spre mine:
— Remarcabilă întrebare, ce zici, Lu? Suntem?
— Păi, bineînţeles! l-am repezit dojenitor. — N-ai vrea să fii atât de bun
şi să-ţi aminteşti? Am fost, pe câte ştiu, la o anumită instituţie, înainte de a
fi înaintat cererea aceea pentru construirea unei locuinţe din fonduri
personale, este? Dumnezeule – am suspinat dramatic, frângându-mi mâinile
– cu ce bărbat trăiesc eu aici, domnule Întâi! Ei, acum ţi-ai adus aminte,
ticălosule?… Nu voiau să ne cunune pentru că refuzai categoric să-ţi pui
cravata. Da, făceai acolo o mutră de ucigaş! Şi muzica ai refuzat-o, şi
inelele şi… toate… Te scotea din ţâţâni vorbăria acelui venerabil funcţionar
cu chelie, te suceai pe loc şi n-aveai astâmpăr, iar acel da l-ai urlat cu o voce
atât de înfiorătoare încât n-a lipsit mult să-i scape bietului om mapa din
mână. Cumplita încurcătură, şi-au închipuit, desigur, că-mi atârn de gât un
om care tocmai scăpase de la Bohnice… Pe urmă am înfulecat chiftele de
cartofi la automatul Koruna, iar după-amiază am stat pe malul Vltavei şi ne-
am bălăbănit picioarele deasupra apei. A fost fain de tot, atâta doar că
mama s-a supărat foc, ea n-o să ne ierte niciodată – auzi dumneata, primul
copil şi să-i facă ei una ca asta!
— Aţi auzit? m-a întrerupt Petr cu faţa luminată de cunoaştere:
— Aşadar, suntem soţ şi soţie! Suntem. Adică ce?
— Dar noi nu prea ne omorâm cu practicarea acestui joc – m-am grăbit
eu să adaug, cu luciditate.
— Înţeleg – pufni Bašus, râzând ştrengăreşte şi, se bătu cu palmele peste
coapse – înţeleg, voi nu sunteţi obligaţi, voi sunteţi mai mult! Mi-am dat
seama pe loc de acest lucru, din clipa în care v-aţi strecurat afară din grajd;
mi-am zis în sinea mea: ascultă Bašus, acum holbează bine cepele,
ghinionistule, ăsta nu-i un spectacol de toate zilele – neobrăzaţii ăştia sunt
două creaturi al dracului de fericite…
— Păi, da – admise Petr, îngăduitor – de ce-am făgădui? Suntem cât se
poate de obişnuiţi, dar aşa cum spuneţi – al dracului de fericiţi! Nu-i aşa,
Lu?
N-am apucat să răspund, căci în clipa aceea cu Bašus se petrecu un lucru
ciudat, o schimbare de-a dreptul uluitoare; se pare că această declaraţie,
făcută cu atâta calm, avu darul să-l zdruncine de tot.
— Nu – bolborosi el, căscând ochii la noi înspăimântat – nu, nu spuneţi
asta. Psst! E de neconceput să asculţi aşa ceva! Cum… cum puteţi? Vă daţi
seama ce vorbiţi, vă…
— Dar ce putem face, dacă noi doi, într-adevăr suntem! am ciripit
buimacă – zău!…
Îmi luă piuitul cu un gest de autoconservare
— Gata, ajunge! Cu atât mai rău! Sau cu atât mai bine! Dar tăceţi!
Sunteţi înfiorători! Nişte diavoli! Ce vreţi? Să mă distrugeţi? Vreţi să mi se
desprindă urechile de cap? E înfiorător, e îngrozitor să… să spui aşa ceva cu
voce tare! Şi din plin, ca şi când nimic nu s-ar întâmpla – vorba ceea, nici
usturoi n-am mâncat, nici gura nu-mi miroase – înţelegeţi şi voi, nebuni
iresponsabili, voi, două pocitanii monstruos de superbe, înţelegeţi că eu…
eu n-am mai auzit asta până acum din gura nimănui! Niciodată! Sunteţi cei
dintâi care…
— Ca să vezi – îl întrerupse Petr, încercând să-l consoleze – cel puţin,
într-o privinţă, suntem şi noi primii! Paharele la mine! Repede!
Curiozitatea nu mă lăsă în pace.
— Spuneţi-mi… cum v-aţi dat seama că noi…
— Aşa… oftă musafirul şi, ostenit, se lăsă încet pe scaun. — În cuvinte e
greu de redat dar, la anumite lucruri, am, ca să zic aşa… miros… Oamenii
fericiţi – şi asta chiar şi atunci când se tem să mărturisească – sunt o
realitate oarecum ciudată… mă înţelegeţi? – o realitate cumplită,
irevocabilă, neproblematică! Pentru majoritatea oamenilor obişnuiţi această
realitate e un spectacol dificil. Irită! Are în el ceva ce incită, mai bine-zis,
provoacă, dar… Cu un gest de tragedian neiscusit mai turnă în el un pahar
de votcă, pufni pe nas, sforăi ca un cal şi, după ce aşeză paharul înapoi pe
masă, expresia crâncenă de pe faţa lui începu să se topească într-un zâmbet
de fericire: — Cu cât reflectez mai mult asupra acestui lucru, cu atât îmi
dau seama mai mult că fără ei lumea asta ar fi de nesuportat! Nu ştiu exact
de ce. Poate că, prin ceea ce au în ei, oxigenează aerul! Ori poate pentru că
întreţin focul – cu alte cuvinte, acea fărâmă de speranţă firavă şi veşnic
falimentară care scapără şi pentru noi, faliţii amărâţi… Speranţa în ceva
care, de fapt, constituie esenţialul în viaţă!
Hm! După această alocuţiune, se înstăpâni în odaie o linişte elegiacă de-a
dreptul îngrijorătoare, în care timp oaspetelui nostru i se împreunară
pleoapele; mi se părea că ochişorii lui se acoperă de membrana nictitantă a
găinii. L-au răpus, probabil, gogoşile cu marmeladă de afine. Peste vale se
răspândea pastorala încântătoare a tălăngilor şi o adiere de vânt aducea în
sufragerie parfumul florilor de salcâm – Kytsch în domeniul parfumurilor!
Profitând de situaţie, Petr întinse iar mâna. Şi apucă sticla de votcă,
ticălosul!
— Ia te uită! – spuse admirativ – mai întâi am crezut că eşti muzicant, pe
urmă pictor… şi, când colo, dumneata eşti, de fapt, filozof, nu-i aşa?
— Amator, prietene, amator – se trezi împricinatul, smulgându-se din
braţele lui Morfeu – sau diletant, la alegere! Am trăit până acum din ce vrei
şi ce nu vrei, ştiu să fac multe lucruri, dar pe toate doar ca amator. Şi, cu
trecerea vremii, încep să bănuiesc tot mai mult că până şi pictura mea…
Mda… Precum vedeţi de lipsa autocunoaşterii nu sufăr. De fapt, mie cel
mai mult îmi place să privesc, sub acest aspect sunt, de bine de rău,
profesoraş profesionist! Văd în jurul meu lucruri care, altora – îndeosebi
celor ce se grăbesc să treacă repede prin lume – le scapă. Da, numai că arta
asta e bună exact pentru ca să mori liniştit de foame. Şi cu filozofia la fel.
Ştiţi ce-a spus, de pildă… Platon?…
— Câte ceva mai ştiu – îi răspunse Petr cu o exemplară modestie – numai
că nu ştiu exact la ce te gândeşti dumneata în clipa asta…
— Da, înţeleg! îl linişti Bašus şi reluă nestânjenit: — A spus, de pildă –
bună seara! Să zicem! Pe ce facem prinsoare, că a spus asta uneori? Numai
că atunci când pronunţă acest lucru un titan al spiritului, e un citat! Aproape
o idee. Şi omul e dispus să reflecteze asupra ei. Pe când, dacă spun asta eu,
nu e decât un simplu cântat
— Adică o flecăreală! Un salut răsuflat, un fel de rahat de câine – bună
seara şi… basta! Vedeţi, în asta constă acea măruntă, dar insesizabilă
deosebire între Platoni şi Bašuşi!
Petr izbucni într-un hohot de râs admirativ, şi, de data asta fu rândul meu
să profit de ocazie: cu discreţie, am înşfăcat sticla de votcă pe jumătate
goală, şi ţuşti cu ea sub masă – nicidecum din zgârcenie, ci de teamă pentru
desfăşurarea discuţiei şi pentru nivelul ei.
— Ce anume te preocupă în domeniul filozofiei? îl întrebă Petr, cu toată
seriozitatea.
— Orice. Dar de interesat mă interesează numai ceea ce se referă la viaţă,
mă înţelegeţi? Problema morţii o ignorez cu desăvârşire! Căci moartea –
izbucni cu o voce patetică, ridicând degetul arătător – moartea e o vită!
Acesta e crezul meu, distinşii mei simpatizanţi – da, cântatul meu, doctrina
lui Bašus, ţineţi minte asta, dragii mei! Moartea e o vită! Conştient, şi de la
mare înălţime, fac ceva pe ea, chiar dacă îmi dau perfect de bine seama că
până la urmă o să mă ajungă şi pe mine – VANITAS VANITATUM…
Nu-mi mai amintesc despre ce-am mai flecărit în continuare, un lucru
însă e sigur: nu ne-am plictisit. Ideile ţâşneau din el cu o uşurinţă
miraculoasă şi fără niciun control. Probabil se cherchelise niţel… Dar ce
importanţă are?… Şi am curajul să fac afirmaţia că plăcerea a fost şi de
partea lui.
— Dumnezeule – a spus la un moment dat, uitându-se la noi cu nişte ochi
vrăjiţi – dacă oamenii ar bănui măcar… ce spectacol curios şi
nemaipomenit li se oferă aici – ar porni încoace în pelerinaj ca la
Altamira… sau la Lourdes, zău, să mor!
Înainte de cafea, ne-a prezentat câteva trucuri cu cărţile de joc – deloc
noi, dar veşnic amuzante şi pline de efect – iar după cafea ne-a solicitat
puţină muzică. La dispoziţie! Am dat fuga spre aparatul de radio şi după ce-
am reuşit să storc din el un şlagăr mai sprinţar, oaspetele nostru s-a ridicat
de pe scaun şi, cu o plecăciune galantă, m-a invitat la dans. Din nou am
izbutit să-mi înăbuş simţămintele particulare şi astfel, în clipa următoare am
început să ne bâţâim amândoi printre scaune şi mese sub privirea amuzată a
lui Petr. Din fericire însă oaspetele obosi curând şi, cu sufletul la gură, o
aşeză înapoi pe scaunul lui.
Pe la patru pescui din buzunar o ceapă de modă veche şi văzând ora
înaintată se sperie declarând, cu sinceră părere de rău, că trebuie să se
grăbească la tren.
Şi pe noi ne-a cuprins întristarea. Şi, curios, abia atunci l-am întrebat cum
ne-a descoperit şi ce anume l-a îndemnat să vină în valea noastră.
— Nimic… a răspuns el, dând din mână cu un aer de indiferenţă, şi în
acelaşi timp s-a ridicat în picioare – simplu, întâmplarea! Mă las purtat prin
lume numai de ochi, hărţile şi indicatoarele nu mă interesează. Cine ştie, s-
ar putea ca de aici să mi se tragă toate nenorocirile, dar… Ei şi?… De fapt,
mi-a venit ideea să încerc şi eu câteva desene şi acuarele din natură, care să
se potrivească pe pereţii caselor construite din prefabricate. Cu pânzele mari
treaba merge din ce în ce mai prost, iar pictori sunt pe toate drumurile ca
păduchii – şi mai buni ca mine! Ha – unde-s pereţii pe care să încapă tot ce
se pictează? Din când în când îmi pun întrebarea unde se duce toată invazia
asta de tablouri? Apar mereu altele şi în viaţa mea n-am văzut om să se
îndure să distrugă un tablou. Dumneavoastră, da? Păi, vedeţi, e un mister!
Tăcu, şi, parcă fără voia lui, sorbi cele câteva picături de votcă rămase pe
fundul paharului, apoi, într-o tristă concentrare începu să-şi adune boarfele.
— Şi uite aşa, am hoinărit bătând drumul până aici; m-am aşezat pe
malul iazului, mai sus de voi, din când în când stricam hârtia, din când în
când chinuiam trompeta – acasă gazda m-ar fi dat afară de urechi… E
frumos aici, al dracului de frumos, numai că – asta nu se poate picta! Dracu
ştie de ce, ori nu mă pricep, şi, într-adevăr, am avut o zi proastă, n-a mers şi
pace – toate încercările mi s-au părut nişte caricaturi stupide, nişte imitaţii
ofensatoare, – pe scurt, nişte kytsch-uri să-ţi vină să vomiţi, nu alta; se
simţea în ele lipsa de aer, de spaţiu, de conţinut, într-un cuvânt le lipsea
esenţialul… Aici trebuie să fii, mă înţelegeţi, să fii în miezul lucrurilor, asta
e – şi astfel eu n-am făcut aici decât să fiu, da, am fost doar şi am privit. Nu,
nu vă obosiţi, pentru nimic în lume nu vă arăt mâzgălelile astea, le distrug
fără suspine şi fără nicio remuşcare! Dar să ştiţi, nu-mi pare rău că am fost
aici – să mor! Sunt sigur că o să visez această vale afurisită, deşi, credeţi-
mă, nu doresc deloc să ştiu cum îi spune şi pe unde anume se poate ajunge
la ea cel mai uşor. La ce bun? Eu nu sunt turist. Şi în plus, de pe acum încep
să presimt că n-o să mai dau pe aici niciodată!
— Dar de ce? tresări din mine un strigăt de desperare. Oare nu v-a plăcut
nici măcar un pic la noi? Sau am făcut ceva ce nu v-a convenit? Ştiţi, noi…
— Dimpotrivă! mă făcu să amuţesc cu un oftat melodramatic –
dimpotrivă, şi tocmai aici e buba! Nu vă străduiţi să înţelegeţi, fiinţă
distinsă şi încântătoare! Cum să spun, omul parcă n-ar trebui să încerce să
pătrundă pentru a doua oară în rai – asta l-ar putea duce la pierzanie. Aşa că
– atunci când mi-o fi mai rău pe lume o să trebuiască să mă mulţumesc cu
gândul că, într-o vale pierdută, nu ştiu unde, trăiesc doi oameni uşor
ţăcăniţi, dar fericiţi, un bărbat şi o femeie… şi sunt sigur că în felul ăsta o să
mi se uşureze sufletul!… S-ar putea ca în cinstea voastră să mă şi
boieresc…
Scoase din buzunar un portmoneu jerpelit, în formă de potcoavă, îl
scutură bine de se auzi zuruind ca o tamburină, apoi îl căscă şi, plin de
importanţă, începu să scotocească prin mărunţiş:
— Plata! strigă energic.
 Petr îşi reveni cel dintâi:
— Una ca asta nici prin gând să nu vă treacă! În calitate de prim oaspete
aţi fost invitatul nostru şi noi nu vom îngădui…
Se pare că declaraţia lui Petr avu darul pur şi simplu să-l zdrobească:
— Cum? se îngrozi oaspetele, încruntându-şi sprâncenele ameninţător. —
Cum adică? Nici prin gând să nu-mi treacă? Protestez! Vreţi să mă jigniţi?
Să mă scuipaţi în obraz? N-am meritat acest lucru… Nota, am spus!…
— Dar bine, noi… noi nu vrem să vă jignim! – am început să mă
lamentez, înspăimântată.
— Zău, nu, şi vă rugăm să ne înţelegeţi! se grăbi Petr să mă ajute; dar
Bašus nu putea fi potolit. Se foia în faţa noastră, de parcă ar fi dat în el
strechea, răsufla din greu, horcăia şi zgâlţâia portmoneul, făcându-l să
răsune ca o biruitoare; în cele din urmă, totuşi, se mai domoli şi un rânjet
blajin îi schimonosi faţa.
— Mă rog, să zicem – spuse gâfâit – nu vă iau nimic în nume de rău, vă
cred, dar şi aşa – oricum – niciodată! M-auziţi? Niciodată! Puteţi crede
despre Bašus ce poftiţi – palavragiu, paiaţă, măscărici, beţiv, cârpaci
— Tot ce doriţi, dar profitor n-o să faceţi din el niciodată! Niciodată!
Asta ar fi culmea… Ufff – cerul înstelat deasupra capului şi legea virtuţii în
tine, ei… cine dracu a spus asta? Ah, memoria!…
— Kant – menţionă cu modestie Petr şi trecu numaidecât la acţiune. —
Bine, eu unul vă înţeleg, dar, pentru numele lui Dumnezeu, liniştiţi-vă
odată! Vom face aşa cum doriţi…
Se duse până la bar, luă de acolo bonierul şi creionul, se instală comod la
masa alăturată şi, cu fruntea încreţită, începu să mâzgălească foarte grav
nişte cifre, încremenisem de uimire. Nu se omora deloc cu firea, avea timp,
mai controlă o dată socoteala, dădu din cap mulţumit, apoi, în tăcerea
dramatică ce se aşternuse, tăie tacticos nota din carnet şi, cu calmul
dumnezeiesc al chelnerului de meserie, o aşeză pe masă în faţa clientului:
— Poftiţi, distinse domn, consumaţia dumneavoastră face exact o
coroană cehoslovacă – da, cu totul, inclusiv taxele aferente!
Bašus bulbucă ochii la el şi înghiţi în sec:
— Cum? Cât aţi spus? Nu, nu se poate! vorbiţi serios?
— Absolut! îl făcu Petr să tacă, de data asta cu severitate în glas. —
Eroarea este exclusă – atât, nici mai mult, nici mai puţin! V-aş ruga însă,
respectuos, boierule, dacă se poate să plătiţi cu bani mărunţi.
 A durat un timp până când oaspetele şi-a revenit din acest şoc: de bună
seamă ar mai fi vrut el să obiecteze ceva, dar faţa lui Petr era de granit, şi
astfel, cu un suspin de durere, scoase din portmoneu o monedă de o coroană
şi o puse pe marginea mesei.
— Poftim – restul păstraţi-l pentru dumneavoastră!
Petr mătură moneda de pe masă, o scuipă pe-o parte şi pe alta, să aducă
noroc şi, după o aruncare elegantă în aer o prinse cu dexteritate în palmă şi
o scufundă în adâncul buzunarului de la pantaloni.
În clipa aceea Bašus nu se mai putu stăpâni şi ieşi cu adevărul în vileag:
— Pfu – răsuflă uşurat – mi s-a luat o piatră de pe inimă, dragii mei! La
drept vorbind… ei, da, la drept vorbind, nu ştiu dacă aveam, cu totul, de-o
bere mică! Oricum, ar fi trebuit să mă treceţi la răboj – şi vorba ceea, primul
muşteriu! Asta v-ar fi adus probabil ghinion, şi stam şi mă tot gândeam
dacă să vă întocmesc o chitanţă, sau să vă las mai bine trompeta amanet…
Ah, diavoli ce sunteţi!…
Aşa s-a încheiat povestea. L-am însoţit apoi până în drum şi acolo ne-am
luat rămas bun. Lui Petr i-a strâns mâna călduros, pe mine m-a sărutat uşor
pe frunte; emoţia îi strangulase gâtlejul. Şi noi, cinstit vorbind, eram destul
de fleşcăiţi.
Pe urmă, s-a întors brusc şi fără să mai sufle o vorbă a luat-o din loc.
Stam unul lângă altul ca două statui şi ne uitam după el.
Păşea energic pe drumul uscat ce duce spre comună, împovărat de cutia
lui de pictor şi de trompetă, necunoscut şi totuşi apropiat, singur, ciudat de
singur în risipa de lumină a soarelui; se îndepărta, ne părăsea…
Abia la marginea pădurii se opri şi se mai întoarse cu faţa spre noi; îşi
duse mâna stângă streaşină la ochi, iar cu dreapta ne salută fluturând. I-am
răspuns şi noi cu acelaşi fluturat.
Şi, ce să vă mai spun? Pe neaşteptate, îşi lăsă încărcătura în iarbă şi duse
trompeta la gură. Am interpretat gestul lui ca pe o încercare de a ne
mulţumi pentru ospitalitate şi numaidecât am recunoscut şi melodia:
Estrelita! Glasul tremurător al trompetei cresta aerul fierbinte se contopea
cu dangătul îndepărtat al tălăngilor, pierzându-se încet în clar-obscurul
foşnitor al pădurilor.
Cu bine, Întâiule, i-am spus în gând, oricine ai fi şi oricum ai fi, n-o să te
uit niciodată – zău, să mor…
Pe urmă dispăru din ochii noştri şi nu se mai văzu. A fost – n-a fost?
 Ne-am dus înapoi în casa pustie, n-am mai vorbit despre el, dar amândoi
ştim la fel de bine că adeseori ne vom întoarce cu gândul la el.
Petr zâmbi, abia perceptibil, şi ţinu să menţioneze;
— Localul ăsta, zic eu, n-o să fie o întreprindere obişnuită!
Ajuns în sufragerie, deschise sertarul de la tejghea, pescui din buzunar
moneda de o coroană şi, de la mare înălţime, o lăsă să cadă în micul jgheab
de tinichea. Se auzi un cling ascuţit. Apoi se uită la mine cu faţa vrăjită:
— Va fi o bombă în situaţia încasărilor pe o săptămână, ce zici?
— Clar! Cei de la direcţie o să leşine de fericire!
Dar gata, destul cu vorbăria, aveam de lucru până peste cap cu dereticatul
şi cu spălatul vaselor; Cain scheuna şi zgâria de zor uşa de la odaia mare;
şterge-o afară, creatură nefericită! Plita îşi mai împrăştia dogoarea, mirosul
de cocă prăjită era irespirabil, iar muştele, parcă le apucase amocul.
Când m-am uitat pe fereastră, l-am zărit pe Petr: cu mâinile în buzunare
dădea târcoale casei de la mare distanţă, de parcă-şi pusese în gând s-o
cerceteze din toate punctele cardinale; în anumite clipe îşi petrecea degetele
prin păr şi părea nespus de îngândurat; ba mai mult, în concentrarea lui nu-l
mai lua în seamă nici măcar pe Cain, care, mârâind, şi schelălăind îmbietor,
îi asalta pantalonii! Ia te uită – îmi spuneam în sinea mea, cu o uşoară
nelinişte – ce-o mai coace oare căpăţâna asta de filozof?
Abia îmi cufundasem mâinile în hârdăul cu apa dezgustător de unsuroasă,
când îşi făcu apariţia în odaie şi mă surprinse cu o propunere de-a dreptul
tulburătoare:
— Lu, zile aşa de frumoase, ca asta de azi, nu sunt prea multe pe aici…
Ce-ai zice dacă am lăsa totul baltă şi am întinde-o într-o excursie?
— Toate voturile pentru Unanimitate!… Dar… ce-ţi veni, aşa, deodată,
preascumpule?
— Uneori am idei pur şi simplu geniale – îmi răspunse. — Şi apoi… aşa
cum se vede… azi n-o să fie aici prea mare îmbulzeală!
Mi-am şters mâinile de şorţ şi imediat m-a pufnit râsul – cu asta, ce mai,
m-a făcut praf!
Nechezam din ce în ce mai zgomotos şi nimic pe lumea asta nu mă putea
potoli: din nou, după atâta vreme, pusese stăpânire pe mine una din acele
crize de râs nestăvilit şi ucigător, în faţa căreia sunt aproape neputincioasă.
Aducea cu o adevărată convulsie această veselie debordantă ce mocnise în
mine săptămâni în şir şi care nu aştepta decât impulsul cel mai inofensiv, ca
să răbufnească. De obicei în asemenea împrejurări îl contaminez şi pe
uluitul Petr. Şi iată, contaminarea s-a produs. Urlam amândoi şi nechezam
într-un duet înfiorător, ne cocoşam de râs peste masa încărcată cu gogoşi ce
stăteau să se răcească, sughiţam, ne înecam şi rosteam frazele numai pe
jumătate – pe cinstea mea, aşa e… ai nimerit… îmbulzeală… da…
îmbulzeală azi n-o să fie!… Ştii ce? Închidem dugheana şi pe uşă atârnam o
ţidulă: Azi nu se servesc băuturi, binevoiţi a vă osteni până la pârâul cel mai
apropiat. Sau: Nu ciocăniţi, suntem plecaţi în pădure, în scopul
reproducerii! Ne clătinam, ne împleticeam şi ne poticneam, să leşinăm de
atâta râs nu alta, iar apariţia lui Cain în pragul odăii ne-a dat gata: expresia
feţei lui de căţel era de-o elocvenţă de-a dreptul cuceritoare şi aproape
omenească. Vai, spuneau ochii aceia holbaţi şi caraghioşi, oamenii mei au
înnebunit de-a binelea, ce mă fac eu aici printre ei?…
Pădurea era toată numai adiere caldă şi foşnea de uscăciune: cu toate
acestea îşi păstra o prospeţime plăcută: era pădurea de zi, spiriduşii şi ielele
moţăiau undeva în trunchiurile scorburoase ale copacilor sau la umbra
ferigilor, animalele se adăposteau în răcoarea tufişurilor, aşa că pădurea era
numai a noastră.
Tăcuţi şi pe îndelete am urcat cărarea ce şerpuieşte prin afiniş până la
coasta abruptă a Ursului, pe urmă am părăsit clar-obscurul pădurii şi am
ieşit în luminişul ce urcă în pantă uşoară; era încins de soare, răsuna de
zumzetul surd al gâzelor, de ţârâitul greierilor, iar priveliştea pe care ne-o
dezvăluia avu darul, ca de obicei, să-mi taie respiraţia: pădurile
înghesuindu-se la deal pe un povârniş ce se caţără până în creştetul munţilor
înconjurători, unduirile domoale ale colinelor cu coame alungite, culmea
stâncoasă şi pleşuvă a Ostružnei, şi, sub toate astea, în miezul acestor
minunăţii – valea; iar în capătul de sus al văii – casa de piatră însingurată,
din care noi am expulzat duhurile, trezind-o la viaţă din amorţeala somnului
de moarte – ahoi, acasă! Pe urmă am rătăcit cu ochii mai departe. Doamne,
câtă frumuseţe!… O apăsare dulce îmi îndurera inima, atât de intensă, de
necuprins şi chinuitor de necomunicativă era această frumuseţe – niciodată
nu bănuisem că frumosul poate îndurera o inimă în felul ăsta – şi frumuseţe
era multă, prea multă pentru o inimă obişnuită de femeie, pentru inima unei
oarecare Ludmila Kadlecová!
— Mergem mai departe? răsună, în spatele meu, vocea lui Petr.
 — N-am chef! N-am chef nici să mă mişc, nici să vorbesc, nici să
gândesc, am chef doar să fiu! Simplu, să fiu! E puţin – numai să fii?…
— Nu, îmi răspunse surâzător. — Mulţi oameni nu se pricep prea bine să
fie. E, ca să zic aşa, o treabă foarte complicată şi uneori chiar obositoare. A
nu fi e infinit mai uşor decât a fi – de fapt e cât se poate de uşor – şi totuşi
nu e deloc tentant… Bine, s-a făcut, deci, să fim şi atâta tot!
Am căutat un loc umbros la marginea luminişului, ne-am trântit în
muşchiul afânat, am pus capul pe un buştean şi eram doar. O toropeală
dulce şi binefăcătoare ne lipea pleoapele. În tăcerea zumzăitoare răzbea
până la noi, de departe, dangătul tălăngilor şi lătratul câinelui ce străjuia
cireada de vaci a lui Sepp.
— Ascultă – m-am făcut auzită din senin şi în aceeaşi clipă m-am săltat,
sprijinindu-mă în coate, ai putea să-mi explici de ce sau de cine am râs
amândoi în asemenea hal?
— Aş putea – mormăi, fără a se obosi să deschidă ochii. Dar de ce mă
întrebi? Să nu-mi spui că nu ştii şi singură, că nu ştiu ce-ţi fac!
M-am lăsat înapoi pe spate şi din nou mi-am mijit pleoapele: da, ghicise,
şi nu mai era nevoie să vorbim despre asta cu voce tare. Într-adevăr, ştiam:
da, am râs pentru că… pentru că în clipa aceea – după toate câte ne fusese
dat să trăim în această zi – am început să ne dăm seama amândoi, cu o
claritate neobişnuită, că… partida era pierdută! Da, pierdută, cel puţin în
mare măsură. Nu era, fireşte, decât un simţământ, o bănuială, însă o
bănuială al dracului de concretă şi de stăruitoare, în definitiv, de ce să nu
recunoaştem că Pomajzl a avut dreptate? Cu alte cuvinte – că în această
vale n-o să se încrucişeze prea curând căile turistice, şi cine ştie dacă se vor
încrucişa vreodată?… Că valea asta e într-adevăr damnată în frumuseţea ei
– şi noi în ea! Asta, deci, am reuşit! Şi curios: îmi dădeam seama de acest
lucru într-o permanentă stare de meditaţie euforică nejustificată, înşelătoare
şi destul de absurdă – de a cărei trăinicie aveam, chiar în clipa aceea,
serioase îndoieli; şi, totuşi, povestea n-avu darul să-mi strice câtuşi de puţin
buna dispoziţie. Dimpotrivă, îmi venea mai curând să râd din nou şi aş fi
fost gata să fac prinsoare că Petr simţea la fel! Ei şi, îmi spuneam în sinea
mea, doar n-o să facem pe chestia asta în pantaloni! Am pierdut, dar
totodată refuz categoric să cred că ne-am aflat şi ne aflăm aici în zadar! Nu
ştiu de ce, dar refuz! Cum o fi arătând, oare, o înfrângere adevărată? Hm,
un oarecare Pomajzl vine şi ne aduce la cunoştinţă, cu luciditatea lui
proverbială, că – hai să zicem – într-o bună zi vom muri. Şi are dreptate.
Pomajzlii au de obicei dreptate, o dreptate rece, respingător de firească şi
uscată ca o baligă de cal învechită. Noroc însă că important în viaţă e numai
ceea ce se întâmplă înainte de a ajunge la acest adevăr, înaintea acestei
cumplite clipe a transformării – şi, în ceea ce ne priveşte, numai despre asta
poate fi vorba! Şi nu e superb oare acest înainte şi acest acum, această
clipă, această zi, această săptămână, această lună şi aceşti ani, care ne
aparţin amândurora: fără rezerve? Acum, acum suntem, trăim şi suntem
conştienţi de acest lucru cu toată puterea fiinţei noastre, până la epuizare:
aşadar… despre ce înfrângere poate fi vorba? Ridicol!
M-am ridicat în picioare, mi-am scuturat de pe pantaloni acele de brad şi
mi-am întins oasele ca o pisică. Petr sta întors pe-o parte şi studia cu interes
microuniversul de sub el; unei furnici zorite îi pusese în drum o frunză de
brusture şi acum o sălta în sus ca pe un covor fermecat.
Mi-am adus aminte de ceva şi, ca să nu uit, i-am atins fundul cu vârful
pantofului. Pe urmă încă o dată, ceva mai insistent.
— Ieri ţi-a adus poştaşul o scrisoare. Sper că de la o cobră de douăzeci de
ani. Te asigur că-i scot amândoi ochii…
— Bară! chicoti măgulit, şi nici măcar nu se învrednici să-şi întoarcă
privirea. — I-am scris unui prieten, unui fost coleg de militărie – acum e
ştab mare la un anumit minister – şi mi-a răspuns. Asta-i tot… Fără să se
grăbească, aşeză frunza de brusture pe salteaua de muşchi, apoi se lăsă pe
spate şi începu să clipească spre mine, scrutător, peste rama ochelarilor:
— Nimic deosebit. M-am informat doar despre posibilităţile de înfiinţare a
unei crescătorii de nurci. E o treabă extrem de interesantă.
Înregistrând atenţia mea ascuţită, se ridică şi el în picioare, şi, cu o
indiferenţă de-a dreptul suspectă, mă întrebă.
— Ai văzut vreodată o nurcă vie? Mda… Mă mir şi eu de ce-ţi pun
această întrebare, unde s-o fi văzut tu… o profă pragheză! Superbă fiară;
ce-i drept, muşcă un pic, dar are o blană nemaipomenită! Creşterea nurcilor
e o treabă folositoare şi, în plus, aduce republicii valută cu carul! Iată de ce
mi-a venit ideea să… Îşi frecă meditativ bărbia cu degetele, uitându-se la
mine cercetător:
— Cunoşti clădirea aceea, pe jumătate dărăpănată, de lângă pârâu; ştii tu,
aia aflată cam la două sute de metri mai jos de noi; o ştii, nu-i aşa? E păcat
să stea de pomană, construcţia aceea ar putea deveni un loc ideal pentru o
asemenea crescătorie! O să începem în mic, cu titlu experimental, că nu-i o
treabă chiar atât de uşoară… Pe urmă…
— Continuă! l-am îndemnat cu sânge rece – hai, dă-i înainte.
— Hm, deocamdată n-ar fi prea multe de spus. M-am gândit şi la
moşulicii noştri, ştii, acum, după ce-am terminat cu lucrările, probabil că
ard şi ei gazul de pomană, şi vegetează. Şi ştii, în sat mai sunt mulţi
moşulici din ăştia isteţi… O să-i propun lui Panocha, sunt sigur că o să
accepte. Dar tu, tu ce zici?
— Păi, da, sigur, am încuviinţat cu o cumpătare ce m-a vrăjit şi pe mine.
— De ce nu? Mă întreb însă, de ce tocmai nurci? De ce nu, de pildă, nutrii,
ori guzgani de mosc, ori sarigi, ori eventual… Uimirea de pe faţa lui avu
darul să impulsioneze fantezia mea întreprinzătoare şi s-o pună în mişcare
cu turaţia maximă: — Activităţi utile sunt, slavă Domnului, cu duiumul!
Ce-ai zice, de exemplu, dacă am creşte aici scoici de Burgundia, sau
picioare de raci fără raci? Am mai putea, eventual, şi învăţăm papagalii să
înjure în sanscrită sau să facem cercetări în legătură cu influenţa muzicii
asupra creşterii producţiei de lapte la vaci. Despre asta am citit eu nu de
mult într-o revistă-magazin; cele mai eficiente se spune că ar fi marşurile lui
Kmoch, iar la auzul dixilandului, din ugerele lor cică ar ţâşni frişca gata
bătută…
— Încetează, bestie! horcăi de furie şi se năpusti asupra mea cu mâinile
întinse: – Eventual aş putea să te şi lovesc! Ei, da, mi-am pus în gând să
trezesc această vale din somnolenţa ei… şi asta cu orice preţ, pricepi,
Kadlecová? Iar eu privesc lucrurile astea al dracului de serios şi nu voi
permite…
— Şi eu, iubiţelule, şi eu iau totul în serios. Dar mai cu seamă pe tine!…
Am izbutit să mă feresc în ultima clipă.
Mă urmări încă un timp, cu suspiciune, apoi se mai potoli şi braţele îi
căzură de-a lungul trupului; în cele din urmă izbi cu piciorul într-un con de
brad şi scutură din cap.
— Doamne, ce viaţă am şi eu! Îzbucni, uşurându-şi inima, şi suflă cu
putere pe nas. — Ascultă Kadlecová, dacă n-ai fi o camaradă atât de
grozavă, pe cinstea mea, niciodată nu te-aş ierta că mi-ai căzut cu tronc în
halul ăsta! După care se grăbi să adauge cu blândeţe: – Iar nurcile alea, uită-
le deocamdată. Încă nu e fierul chiar atât de cald!… Nu, nici pe departe!
 Expedie totul cu o fluturare a mâinii şi zâmbi încurcat, dar din clipa aceea
ştiam perfect de bine pe ce lume mă aflu, îl cunosc doar! Şi chiar şi acum,
când scriu aceste rânduri, mi-e cât se poate de limpede că odată cu acel gest
nu se sfârşise nimic, ci dimpotrivă: mâine sau poimâine o s-o ia de la
început! Cui să mă plâng? O fiinţă, care şi-a legat soarta de un nebun
înzestrat cu nişte însuşiri creatoare atât de excentrice, trăieşte neîncetat într-
un fel de curent al capriciului. Acesta-i destinul meu. Unora ar putea să li se
pară un destin greu, poate chiar cumplit, dar eu – eu îl accept! Şi-l aprob!
Urmări cerul senin cu o privire cercetătoare şi spuse:
— În seara asta o să pice. Ţine minte ce-ţi spun, glezna mea nu mă
înşală! Hm… Valea asta o fi, poate un rai adevărat, dar parcă plouă în ea
prea mult. Aşa că…
Nu-mi venea să cred. M-a apucat însă cu braţul pe după umeri şi m-a silit
să merg: am coborât în vale pe aceeaşi cărare pe care venisem şi într-
adevăr: nici nu ajunsesem bine la bradul nostru, din marginea pădurii, când
am auzit răsunând din depărtare primele bubuituri…

SFÂRŞIT
 Notes

[←1]
Pintenul. (n.tr).
[←2]
Behăitoarea (n.tr.).
[←3]
Nume ceh de femeie, folosit demult, echivalent cu Marghioala (n. tr.).
[←4]
Dar bine… ăsta-i Seep! (Germ.).
[←5]
Un Rolls-Royce în toată legea (în rusă, incorect) (n.tr.).