PETER V.

BRETT

Seria: DEMON
Volumul 5

MIEZUL
Original: The Core (2017)

Traducere din limba engleză și note de:

ANA-VERONICA MIRCEA

virtual-project.eu

2024

VP - 2
 PROLOG

TEMNICERI

334 D.Î.

— Vom năboi asupra voastră.

Cuvintele lui Alagai Ka, demonul Consort, se desprindeau de pe
buzele salahorului uman pe nume Shanjat. Consortul zăcea legat,
într-un cerc de forță, dar spărsese unul dintre lacăte și luase
salahorul în stăpânire înainte de a izbuti temnicerii lui să-l
împiedice.
Cu voința zdrobită, Shanjat era acum aproape o marionetă,
spre durerea temnicerilor demonului, care le savura suferința. Îl
făcu pe salahor să-și mute greutatea de pe un picior pe altul,
dobândind cunoașterea trupului său. Nu era la fel de folositor ca
un metamorf, purta armele primitive ale creaturilor de la
suprafață și avea o legătură sentimentală cu temnicerii, de care
Consortul putea să profite.
— Ce Miezului vrea să-nsemne asta? întrebă poruncitor
Exploratorul.
Ceilalți îi spuneau Arlen sau Parʼchin. Îi înrâurea pe toți, dar
nu îi domina cu adevărat.
Consortul pătrunse în centrul vorbirii salahorului și începu să
înșire din ce în ce mai clar mormăiturile primitive prin care se
înțelegeau oamenii.
— Regina va face ouă cât de curând.
Exploratorul se uită în ochii salahorului și își încrucișă brațele
la piept. Glifele trasate cu cerneală în carnea lui pulsau de
energie.
— Asta știm. Ce legătură are cu o năboire?
— M-ați întemnițat și mi-ați ucis cei mai puternici frați,
răspunse Consortul. În Curtea mintalilor n-a mai rămas nimeni
cu destulă forță ca să le-mpiedice pe reginele tinere să-și
secătuiască mama de magie și s-ajungă la maturitate.
Exploratorul ridică din umeri.

VP - 3
 — Reginele se vor omorî unele pe altele, nu-i așa? Chiar acolo,
în încăperea unde vin pe lume, și cea mai puternică va lua în
stăpânire cuibul. Mai bine o regină abia ieșită din ou decât una
ajunsă la maturitate deplină.
Consortul rămase cu ochii salahorului țintuiți asupra
Exploratorului, în vreme ce ai săi priveau aurele celorlalți oameni
din cameră.
Înarmat cu mantia, sulița și coroana Omorâtorului de Mintali,
Moștenitorul – cel căruia îi spuneau Jardir – era de departe cel
mai primejdios. Înlănțuit în cercul de glife, Consortul nu putea
face mare lucru dacă el, înfuriat peste măsură de subjugarea lui
Shanjat, se hotăra să-l ucidă.
Însă propria aură îl trăda. Oricât de mult și-ar fi dorit să ucidă
demonul captiv, avea nevoie de el viu.
Mult mai interesantă era împletitura de sentimente dintre
Moștenitor și Explorator. Iubire și ură, rivalitate și respect. Furie.
Vinovăție. Un amestec îmbătător; Consortul îl studia savurându-l.
Moștenitorul ardea de nerăbdare să afle mai mult. Nevoit să se
lase condus de Explorator, care îi dezvăluise prea puține lucruri,
era plin de o iritare care îi străbătea aura, fisurând-o.
Vânătoreasa, cea căreia îi spuneau Renna, era mai greu de
descifrat. Cu pielea mânjită de glife puternice, femela înverșunată
dogorea de magie furată din Miez. Își folosea energia cu mai
puțină abilitate, o risipea când nu izbutea s-o țină sub control.
Stătea ghemuită, cu arma în mână, gata să sară la prima
dezechilibrare a forțelor.
Ultima era salahoarea, Shanvah. La fel ca marioneta, nu era
îmbibată cu o magie puternică. Dacă n-ar fi ucis un prinț al
demonilor cu armele ei, Consortul nu i-ar fi dat nicio atenție,
considerând-o lipsită de importanță.
Însă, cu toate că avea mai puțină forță decât restul
capturatorilor lui, aura lui Shanvah era superbă. Marioneta îi era
tată. Voința ei puternică ținea neclintită suprafața aurei, sub care
durerea îi frângea sufletul. Amintirea acelei dureri urma să-l
delecteze pe Consort odată ce avea să despice țeasta femeii și să-i
muște din carnea moale a minții.
Deocamdată făcu marioneta să râdă, îndreptând atenția
oamenilor către ea, nu către el.

VP - 4
 — Reginele tinere nu vor avea prilejul să lupte. Fiindcă niciunul
dintre frații mei nu e destul de puternic ca să-i domine pe ceilalți,
vor fura fiecare câte un ou și vor fugi.
Exploratorul șovăi, începând să înțeleagă.
— Vor întemeia cuiburi noi în toată Thesa.
— Au început deja, fără îndoială.
Consortul făcu marioneta să-și fluture sulița și, cum era de
așteptat, oamenii o urmăriră cu privirea.
— Ț inându-mă aici, vă osândiți semenii la moarte.
Își mișcă lanțurile cu delicatețe, căutând un punct slab. Glifele
gravate pe metal îl arseră, trăgând de magia lui, însă își ținea
strâns puterea. Deja sfărâmase un lacăt și își eliberase un picior.
Dacă mai spărgea încă unul, marioneta ar fi putut să strice
îndeajuns cercurile, cât să-i înlesnească fuga.
— Câți mintali au rămas în cuib? întrebă Exploratorul. Până
acum, noi am ucis șapte, fără să te punem la socoteală pe tine. Aș
zice că nu e o nimica toată.
— În cuib? întrebă Consortul. Acum nu mai e niciunul. Nu mă-
ndoiesc că deja și-au împărțit locurile de prăsilă și se străduiesc s-
aducă pacea în noile lor teritorii înainte de depunerea ouălor.
— Locuri de prăsilă? întrebă Vânătoreasa.
Marioneta zâmbi.
— Oamenii din Orașele voastre Libere își vor da curând seama
că nici zidurile, nici glifele lor nu îi apără atât de bine cum au fost
lăsați să creadă.
— Cutezătoare vorbe, Alagai Ka, spuse Moștenitorul, având în
vedere că zaci legat în fața noastră.
Consortul găsi în sfârșit ceea ce căuta. Mica fisură a unuia
dintre lacăte, tocit încetul cu încetul în lunile scurse de când îl
întemnițaseră. Spărgându-l, ar fi putut scăpa din lanț, dar
puterea de care avea nevoie ar fi strălucit și temnicerii săi ar fi
putut s-o zărească înainte de a izbuti să se elibereze.
— Vi s-a îngăduit să vă păstrați locurile de prăsilă în așteptarea
acestor vremuri.
Marioneta făcu un pas într-o parte și ochii oamenilor o urmară.
— Pentru frații mei, vânătoarea e pe primul loc. Își vor lua
salahorii, vă vor sparge zidurile ca pe ouă și își vor umple cămările
ca să-și îndestuleze reginele nou-născute.
— Ș i osânda Alei o să crească în pântecele lor, spuse
Moștenitorul. Nu trebuie să-ngăduim așa ceva.
VP - 5
 — Eliberați-mă, propuse Consortul.
— Nici gând! mârâi Exploratorul.
— De fapt, n-aveți de ales, sublinie Consortul. Doar întoarcerea
mea încă mai poate împiedica năboirea.
— Ești Prințul Minciunilor, spuse Moștenitorul. Nu suntem atât
de neghiobi încât să ne-ncredem în vorbele tale. Avem de ales.
Vom coborî în abis și o vom ucide pe Alagaiʼting Ka, să scăpăm de
ea pentru totdeauna.
— Pretinzi că nu sunteți neghiobi, ripostă Consortul, dar crezi
că puteți să supraviețuiți pe drumul către cuib? N-o s-ajungeți nici
măcar până unde-a pătruns Kavri înainte să fugă, zdrobit, spre
suprafață.
Cuvintele avură efectul dorit, căci Moștenitorul se crispă,
strângându-și sulița cu mai multă putere.
— Alte minciuni. Kaji v-a înfrânt.
— Kavri a ucis mulți salahori, admise Consortul. Mulți prinți. A
fost nevoie de veacuri ca să repopulăm cuibul, dar încercările lui
de a pătrunde pe teritoriul nostru au dat greș. Semenii voștri nu
pot spera să-nfăptuiască mai mult. Ăsta nu e nici primul, nici
ultimul ciclu.
— Ai spus că ne poți călăuzi către Miez, spuse Exploratorul.
— E totuna cu a cere să pășiți pe steaua zilei, îi atrase
Consortul atenția. Ați fi mistuiți cu mult înainte să ajungeți acolo.
O știi foarte bine.
— Atunci către cuib, stărui Exploratorul. Până în Curtea
Mintalilor, în încăperea unde regina demonilor își aduce pe lume
odraslele.
— Ș i asta o să vă ucidă.
Consortul făcu marioneta să înainteze încă un pas.
— Ne încercăm norocul, spuse Vânătoreasa.
Erau în sfârșit în poziția dorită. Marioneta își înălță sulița și o
aruncă spre inima Exploratorului. Așa cum era de așteptat, el se
disipă și arma zbură nevătămătoare mai departe, drept către
Moștenitor, care pară lovitura rotindu-și brusc propria suliță.
Marioneta își azvârli scutul cu toată puterea și marginea lui
dură sparse una dintre verigile glifate care-l țineau întemnițat pe
Consort. Vânătoreasa se repezi să atace, însă salahoarea scoase
un țipăt și îi tăie calea către tatăl ei.
Marioneta avu timp să se răsucească, luând în mâini lanțul
glifat, în vreme ce Consortul sfărâmă veriga slăbită cu o răbufnire
VP - 6
a magiei adunate în ea. Aidoma unui păianjen care înlătură o
pânză distrusă, marioneta descolăci lanțul. Glifele argintii arseră
pielea Consortului, dar durerea era un preț mic pentru libertate.
Când zvâcni dintr-o gheară, magia răbufni iarăși, doar cât să
trimită în zbor o frântură din veriga sfărâmată, care lovi coroana
Moștenitorului și i-o azvârli de pe cap, ca să nu mai poată înălța
scutul cu care-l prinsese în cursă la început.
Vânătoreasa o împinse pe salahoare într-o parte și se avântă
într-un salt, încercând să oprească marioneta, dar era prea târziu.
Consortul se disipă chiar în clipa în care își avânta ea armele,
lăsându-și solidă doar o gheară, cu care, în trecere, îi despică
pântecul. Demonul se strecură prin deschiderea făcută de
marionetă și se rematerializă lângă bariera de glife din afara
cercului.
Exploratorul se repezi către perechea lui, care icnea,
străduindu-se cu disperare să nu-și lase mațele să se-mprăștie pe
podea. Vânătoreasa nu se putea concentra îndeajuns ca să se
disipeze, refăcându-se, iar Exploratorul avea să piardă și timp
prețios, și putere ca s-o vindece.
Consortul desenă în aer o glifă de izbire și dalele de piatră de
lângă picioarele Moștenitorului săriră în aer, făcându-l să se
poticnească tocmai când se repezea după coroană. Marioneta lovi
coroana cu piciorul, trimițând-o în partea opusă a încăperii, apoi
îl atacă pe Moștenitor, ca să-l mai întârzie câteva secunde.
Răsucindu-se, Consortul își săltă coada boantă, împroșcând cu
fecale distrugătoare de magie, ca să lase glifele fără putere.
Era gata să se disipeze iarăși, când Moștenitorul strigă:
— Ajunge!
Izbi cu coada suliței în podea, și un val de magie trânti pe toată
lumea. Consortul își reveni repede, dematerializându-se și
repezindu-se spre golul din cercul de glife, dar nu înainte ca
Exploratorul să-și azvârle magia, dând deoparte o draperie astfel
încât lumina zorilor să cadă peste breșă. Steaua zilei încă nu se
ridicase deasupra orizontului, însă lumina îi ardea deja magia – o
suferință de nedescris. Demonul nu cuteză să se apropie.
Vânătoreasa se disipă, apoi se readună, cu rănile vindecate. Cu
mâini deprinse s-o facă, ea și Exploratorul desenară în aer glife
care trimiseră șocuri dureroase în norul Consortului tocmai când
fugea de lumină. În acea formă fără trup, nu putea controla

VP - 7
marioneta, pe care salahoarea o prinse și o imobiliză. Moștenitorul
își recuperă coroana și înălță scutul, imobilizând iarăși demonul.
Nu mai era nimic altceva de făcut, Consortul trebuia să se
predea și să negocieze. Aveau totuși nevoie de el viu. Se solidifică
retrăgându-și ghearele și acoperindu-și dinții, cu brațele ridicate,
așa cum făceau oamenii în semn de supunere.
Vânătoreasa îl lovi cu putere în lateralul capului și glifele de
izbire îi umplură țeasta de un huruit năucitor. Ea nu-și stăvilea
pornirile. Ceilalți aveau să se stăpânească.
Dar, când lovitura îl răsuci, Exploratorul îl pocni din partea
opusă, crăpându-i țeasta și azvârlindu-i un ochi din găvan.
Consortul se împletici chiar înainte de o a treia lovitură, cu
coada suliței Moștenitorului, care îl izbi cu mai multă forță decât
un salahor al pietrei.
Bătaia continuă și Consortul se gândi că, mânați de sălbăticia
lor primitivă, cu siguranță îl vor ucide. Încercă să se disipeze, dar,
asemenea Vânătoresei cu câteva clipe înainte, descoperi că nu e
cu putință să se concentreze îndeajuns pentru a înfăptui
transformarea.
Pe urmă nu mai izbuti să se concentreze nici măcar atât cât era
nevoie ca să-și dea seama de la cine vin loviturile – nu mai existau
decât răsunetul și șocul fiecăreia.
Apoi își pierdu cu desăvârșire puterea de concentrare. Totul i se
întunecă în fața ochilor.
•
Consortul se trezi chinuit de durere. Încercă să absoarbă putere
din rezerva sa interioară, dar îi rămăsese prea puțină. Pesemne
că, în timpul leșinului, Absorbise din greu ca să-și vindece rănile
cele mai grave. Celelalte aveau să se lecuiască de la sine.
Rămăsese fără afurisitul ăla de lanț. Poate că-n clipa aceea
tocmai se grăbeau să-l repare. Poate speraseră că l-au scos din
luptă pentru mai mult timp.
Dacă asta credeau, erau mult mai proști decât avusese el
vreodată impresia. Draperia fusese trasă și simțea întunericul de
dincolo de pânza groasă. Evadarea era din nou la-ndemână. Își
înălță o gheară și Absorbi un strop din magia care-i rămăsese ca
să dea putere unei glife desenate în aer.
Însă puterea se risipi înainte de a-i ajunge în vârful ghearei și o
zvâcnire dureroasă îi străbătu trupul, smulgându-i un șuierat.

VP - 8
 Absorbi din nou și din nou puterea se spulberă, deși își simțea
toată carnea arzând.
Își coborî privirea spre pielea sa și înțelese totul în clipa în care
zări strălucirea glifelor.
Se folosiseră de ace ca să deseneze pe pielea lui cu cerneală, la
fel cum o făcuse Exploratorul pe propriul trup. Era acoperit de
glife.
Glife ale minții, acordate cu casta lui. Îl întemnițau în propria
piele, împiedicându-l și să se disipeze, și să-și trimită gândurile în
afara minții sale. Încă și mai rău, dacă el – sau unul dintre
temnicerii lui – le umplea cu destulă magie, glifele aveau să-l
ucidă.
Era cu mult mai cumplit decât lanțul. O umilință mai mare nici
că și-ar fi putut imagina.
Dar orice problemă are o soluție. Ș i orice glifare, un punct slab.
Avea s-aștepte momentul potrivit ca s-o găsească.

VP - 9
 1

ȘI UNA, ȘI ALTA

334 D.Î.

O contracție o trezi brusc pe Leesha.

Cele zece zile petrecute pe drum, cu o escortă de tăietori de
lemne, o învățaseră cu neplăcerile. Numai putea să doarmă decât
pe-o parte, deși bancheta trăsurii nu era făcută pentru așa ceva.
Se hotărâse să doarmă pe podea, ca Amanvah și Sikvah în trăsura
lor plină cu perne.
Valuri de durere se revărsară asupra ei în timp ce mușchii
mitrei i se strângeau și i se destindeau, pregătindu-se pentru ceea
ce îi aștepta. La soroc trebuia s-ajungă abia peste treisprezece
săptămâni, dar pentru nicio femeie nu era neobișnuit să treacă
prin asta.
Și prima oară toate intră în panică, obișnuia Bruna să spună,
crezând că vor naște înainte de vreme. Mi s-a întâmplat și mie, deși
am scos în lume zeci de prunci urlători înainte de gemetele cu care
am slobozit unul de-al meu.
Leesha începu să răsufle repede și regulat, ca să se liniștească
și să poată îndura durerea. Nu era ceva nou. Loviturile puternice
ale fătului îi învinețiseră și îi înnegriseră pielea pântecului.
De când rămăsese grea, Leesha fusese de mai multe ori nevoită
să se folosească de magia puternică a glifelor. De fiecare dată,
pruncul reacționase violent. Ca efect secundar, magia putea să
ofere putere și vigoare mai presus de cele omenești. Pe bătrâni îi
reîntinerea, iar pe tineri îi aducea, înainte de vreme, pe o culme a
împlinirii lor. Întețea sentimentele și șubrezea stăpânirea de sine.
Cuprinși de zvârcolirile magiei, oamenii puteau deveni violenți.
Periculoși.
Ce i-ar fi putut face o astfel de putere unui prunc încă neformat
pe deplin? La nici măcar șapte luni, Leesha arăta și se simțea de
parcă i s-ar fi împlinit sorocul. Se aștepta să vină copilul pe lume

VP - 10
înainte de vreme și s-ar fi bucurat să fie așa, ca nu cumva să
crească prea mare pentru o naștere normală.
Sau să-mi tragă un pumn în mitră și să se târască afară fără
ajutorul meu.
Leesha răsuflă iarăși și iarăși, dar nu se liniști, și nici durerea
nu se dădu dusă.
O grămadă de lucruri pot stârni contracții, o învățase Bruna.
Cum ar fi loviturile date de făt într-o bășică plină a udului.
Leesha găsi oala de noapte, dar, deși se ușură, își domoli prea
puțin spasmele. Se uită în vasul de porțelan. Lichidul era tulbure
și sângeriu.
Înlemni, cu mintea alergându-i în vreme ce privea fix oala. Pe
urmă copilul o izbi cu forță. Ea țipă de durere și în acea clipă știu.
Avea să nască.
•
Leesha era așezată pe banchetă când veni Wonda să-i spună
cum stau lucrurile. Abia începea să se lumineze de ziuă.
Wonda dădu drumul hățurilor, coborând de pe cal cu agilitatea
unei pisici. Ajunse pe treapta trăsurii în mers și deschise ușa, apoi
trecu fără efort pe bancheta din fața Leeshei.
— Suntem aproape acasă, maestră, dacă vrei să te speli puțin.
În timp ce dormeai, Gar a luat-o înainte. Ne-a trimis vorbă.
— Cât de rău e? întrebă Leesha.
— Rău, răspunse Wonda. S-au adunat toți grămadă. Gar a-
ncercat să-i oprească, cum i-ai cerut. A spus că e ca și cum ai
încerca să smulgi o buturugă cu mâinile goale.
— Angiersienii și afurisita lor de etichetă!
Leesha se strâmbă. Începea să-nțeleagă cum putea ducesa
Araine să treacă pe lângă un nor de servitori care se ploconeau
făcându-se că nu-i vede. Uneori numai așa puteai ajunge unde
voiai să mergi.
— Nu-s doar servitoare și străjeri. S-a adunat și jumătate din
consiliul orașului.
— Pe noapte!
Leesha își ascunse fața în mâini.
— Poruncește și tăietorii de lemne o să facă din trupurile lor un
tunel prin care o s-ajungi imediat înăuntru. Le spunem tuturor c-
o să-i vezi după ce te odihnești.
Leesha clătină din cap.

VP - 11
 — Mă întorc acasă fiind noua contesă. N-o să încep prin a mă
feri de toată lumea.
— Da, maestră.
— Trebuie să-ți spun ceva, Wonda, continuă Leesha. Dar să nu
te pierzi cu firea.
Wonda o privi nedumerită, apoi făcu ochii mari. Începu să se
ridice.
— Wonda Cutter, rămâi cu fundul pe bancheta aia.
Leesha o amenință cu degetul și, după ce fata se lăsă să cadă
înapoi, continuă:
— Între contracții se scurg câte șaisprezece minute. Până să
vină copilul, ar mai putea trece câteva ore. Azi o să depind întru
totul de tine, draga mea, așa că vreau să m-asculți cu atenție și să
rămâi concentrată.
Wonda înghiți în sec, cu greutate, dar încuviință din cap.
— Da, maestră. Spune-mi ce vrei și o să am grijă să se facă.
— O să părăsesc trăsura mergând maiestuoasă și o să mă-
ndrept spre ușă. Din mers, o să vorbesc cu n mai mult de un
singur om în același timp. Nu ne oprim deloc și nu ne încetinim
pașii.
— Da, maestră.
— O să te numesc, în auzul tuturor, conducătoarea gărzii casei
mele, adăugă Leesha. Dacă toată lumea e adunată în curte, așa
cum spui, anunțul meu o să fie de-ajuns ca să poți prelua
comanda și să trimiți tăietoarele de lemne să ia în primire paza
vilei regale. Pe urmă, în camerele mele nu-i va fi îngăduit nimănui
să intre, în afară de mine, de tine și de Darsy.
— Ș i Vika? întrebă Wonda.
Leesha clătină din cap.
— O să-și vadă bărbatul pentru prima oară după multe luni. N-
o să-i răpesc asta. Vika nu poate face nimic de care să nu fie în
stare și Darsy.
— Da, maestră.
— Nu spui nimănui ce se petrece. Nici străjilor, nici lui Gared,
nimănui.
— Dar, maestră…, începu Wonda.
— Nimănui.
Cuvântul ieși cu un mârâit, căci o altă contracție o făcu pe
Leesha să strângă din dinți. Era ca și cum în jurul mijlocului i s-
ar fi înfășurat un șarpe, strângând-o.
VP - 12
 — N-o să las vreun cuvânt scăpat cu nesăbuință să preschimbe
totul într-un spectacol de Saltimbanc. Aduc pe lume copilul lui
Ahmann Jardir. N-o să-i dorească toată lumea binele, iar după
naștere amândoi vom fi… o pradă ușoară.
Privirea Wondei se aspri.
— Nu atâta vreme cât sunt eu prin preajmă, maestră. Jur pe
soare!
•
Wonda ieși din trăsură fără să dea vreun semn că ar fi fost ceva
în neregulă și puse cu ușurință piciorul în scara calului ei în
mișcare.
Lumina glifelor din trăsură păli în lumina zorilor, dar își
recăpătă strălucirea când se închise ușa. În aceeași clipă se
reactivară glifele tăcerii și Leesha lăsă să-i scape un geamăt de
durere.
Se ridică, punându-și o mână pe șale și pe cealaltă sub pântecul
greu. Glifele de căldură înfierbântară ceainicul cât ai clipi. Leesha
turnă apa aburindă pe o cârpă, apoi și-o apăsă pe față.
În oglindă se văzu palidă și cu cearcăne negre sub ochii duși în
fundul capului. Tânjea să-și strecoare mâna în punga cu hora,
Absorbind un strop de magie care să-i dea putere să treacă prin
chinurile facerii, dar era prea primejdios. Se știa că magia agită
nebunește copilul și nu-și dorea nicidecum așa ceva.
Aruncă o privire spre cutia cu pudre, dar ea se pricepea să
deseneze glife, nu să-și sulemenească fața. Ăsta era talentul
mamei sale. Făcu tot ce-i stătea în puteri, adică își perie părul și
își netezi rochia.
Drumurile din cătunele care mărgineau Văiuga Tăietorului de
Lemne se unduiau, șerpuitoare, urmărind contururile marilor glife
create de ea și de Arlen Bales. Văiuga reunea acum mai bine de o
duzină de așezări, era o rețea din ce în ce mai mare de glife ce se
uneau, alungând în fiecare noapte demonii la mare distanță.
Leesha o cunoștea la fel de bine ca pe un ibovnic, nu era nevoie să
se uite pe geam ca să știe că tocmai treceau prin Adăpostul Nou.
Aveau să intre curând în Văiuga Tăietorului de Lemne, capitala
ținutului Văiuga și centrul glifelor mari. Cu numai doi ani în
urmă, Văiuga fusese un sat locuit de nici trei sute de suflete – nu
era suficient de mare încât să reprezinte un punct pe hartă. Acum
era pe măsura oricăruia dintre orașele libere.

VP - 13
 O altă contracție o zgudui. Se îndeseau – le mai despărțeau
doar câte șase minute. Se dilata și simțea copilul lăsându-se tot
mai jos. Răsuflă adânc. Existau ierburi care domoleau durerea,
dar nu cuteza să le ia înainte de a se ascunde în odăile ei, în
siguranță.
Săltă un colț al perdelei ca să tragă cu ochiul și își regretă
imediat gestul întâmpinat cu urale. Sperase că, sosind înainte de
ivirea zorilor, întoarcerea ei avea să fie discretă, dar o escortă de
mărimea celei care o însoțea nu putea trece neobservată. Chiar și
atât de devreme, oamenii se îngrămădeau pe străzi sau priveau de
la ferestre procesiunea ce șerpuia pe drumul către casă.
Era bizar să se gândească la fortăreața lui Thamos ca la o casă,
dar acum îi aparținea ei, căci ea era contesa Ț inutului Văiuga. În
absența Leeshei, Darsy făcuse din casa ei din Pădurea Tăietorilor
de Lemne principalul locaș al Ș colii Culegătoarelor de Ierburi,
sperând că avea să fie prima dintre multele școli din Văiuga.
Leesha ar fi preferat să se afle acolo, instruind ucenice, însă
instalându-se în fortăreață putea înfăptui mult mai mult de-atât.
Strâmbă din nas când fortăreața îi apăru în fața ochilor. Era o
construcție masivă, fortificată, construită ținându-se cont mai
mult de posibilitatea de a o apăra decât de frumusețea ei, cel
puțin în privința înfățișării exterioare. Într-un anumit fel,
interiorul era și mai rău – un palat luxos în mijlocul unei așezări
la a cărei reconstrucție se trudea din greu. Două probleme pe care
trebuia să le rezolve acum, când acel loc îi aparținea.
Porțile mari ale fortăreței erau deschise și pe ambele părți ale
drumului se înșiruiau rămășițele Sulițașilor de Lemn, cavaleriștii
lui Thamos. Abia dacă mai erau cincizeci; ceilalți pieriseră, la fel și
contele însuși, în Bătălia de la Orașul Docurilor. Erau splendizi pe
uriașii lor mustangi angiersieni, om și cal deopotrivă de neclintit,
cu chipuri ca de piatră. Purtau cu toții armuri și erau înarmați
până-n dinți, de parcă s-ar fi așteptat din clipă-n clipă să fie
conduși de Leesha la luptă.
Curtea avea un aer la fel de războinic și, totodată, la fel de
festiv. În stânga, căpitanul Gamon și locotenenții lui stăteau,
călare, în fruntea câtorva sute de oșteni, cu toți bățoși și privind
drept înainte, cu halebardele grele înfipte în pământ, toate în
același unghi.

VP - 14
 În dreapta erau toți servitorii din fortăreață – o altă armată în
toată puterea cuvântului – aliniați cu aceeași strictețe ca
pedestrimea, cu uniformele curate și apretate.
Ar fi interesant de văzut ce s-ar întâmpla cu alinierea asta fără
cusur dacă aș naște aici, în curte.
Ideea o amuza, însă apoi copilul o izbi cu piciorul și pofta de râs
îi dispăru.
Așa cum o prevenise Wonda, câțiva oameni stăteau la piciorul
treptelor fortăreței. Lordul Arther se afla în frunte, țeapăn în
uniforma lui de ceremonie, cu sulița în mână. Lângă el era Tarisa,
cândva doică a contelui, devenită între timp camerista Leeshei.
Gared aștepta alături de Rosal, logodnica lui, și de mama acesteia.
Îi însoțeau Inchizitorul Hayes, culegătoarele de ierburi Darsy și
Vika, tatăl Leeshei și… pe noapte!, chiar și mama ei, Elona,
înfigând priviri ucigătoare în spatele lui Rosal. Leesha se rugase
ca ora atât de matinală s-o ferească măcar de acel demon, dar, ca
de obicei, rugăciunea ei nu fusese ascultată.
Wonda își strecură capul pe ușă.
— Gata, maestră?
O nouă contracție o sfâșie. Se simțea dogorind și asuda chiar și
în aerul rece al iernii.
Zâmbi fără să-și trădeze suferința. Picioarele îi tremurară când
se ridică și simți copilul cu vreo doi centimetri mai jos.
— Da, draga mea. Să ne grăbim.
La sosirea trăsurii, Gamon descălecă. El, Arther și Gared
aproape că se împiedicară unul de altul în graba de a-și oferi
mâna ca sprijin când Leesha se pregăti să coboare. Ea nu-l luă în
seamă pe niciunul, ci o apucă pe Wonda de braț în timp ce pășea
cu mare grijă pe trepte. Nu era de dorit să cadă în fața întregii
adunări.
— Bine ai revenit în Văiuga, contesă Paper! spuse Arther,
înclinându-se curtenitor. E o mare ușurare să te vedem
nevătămată. Când am auzit de atacul de la Angiers, ne-am temut
de tot ce putea fi mai rău.
— Mulțumesc! răspunse Leesha, străduindu-se să-și păstreze
echilibrul.
Toți cei de la curte făceau plecăciuni și reverențe. Păstrându-și
spatele drept, Leesha le răspunse înclinând din cap, cu o
demnitate care ar fi umplut-o de mândrie pe ducesa Araine.

VP - 15
 Apoi se puse în mișcare. Wonda se înclină ca să poată merge în
fața ei, cu toate că o susținea. Două tăietoare de lemne voinice
pășeau în spatele lor, la foarte mică distanță.
Luați prin surprindere, bărbații se retraseră împleticindu-se din
calea micului grup, dar își reveniră repede și se grăbiră să-l
urmeze. Gamon izbuti primul să țină pasul cu Leesha.
— Doamna mea, am întocmit o listă a celor care vor asigura
paza…
— Mulțumesc, căpitane Gamon!
Leesha își simțea pântecul fremătând. Strânse din coapse,
gândindu-se cu groază că apa i s-ar fi putut rupe înainte de a
intra în casă.
— Fii, te rog, bun și dă-i-o căpitanului Wonda.
Gamon făcu ochii mari și se opri brusc.
— Căpitanului Wonda?
— O numesc acum pe Wonda în fruntea gărzii casei mele,
spuse Leesha răspicat, continuând să înainteze. O înaintare în
rang prea mult amânată.
Gamon se grăbi s-o ajungă din urmă.
— Dacă modul în care am condus-o eu a lăsat cumva de dorit…
Leesha zâmbi, întrebându-se dacă s-ar fi putut întâmpla să
vomite.
— Nicidecum. Serviciile tale au fost exemplare, iar vitejia cu
care aperi Văiuga e mai presus de orice îndoială. Rămâi
comandantul Soldaților de Lemn, dar străjile casei mele vor
asculta numai și numai ordinele Wondei. Poruncește-le oamenilor
tăi să rupă rândurile și să se-ntoarcă la îndatoririle lor. Nu
suntem în pericol să fim atacați.
Gamon arăta de parcă s-ar fi străduit să-nghită o piatră, dar,
după lunile petrecute în Angiers fără să știe dacă e prizonieră sau
oaspete, Leesha se săturase să vadă Soldați de Lemn pretutindeni.
Wonda alesese deja tăietori de lemne care să preia paza vilei și le
făcu semn unora să se posteze la intrare, iar altora, să cerceteze
pas cu pas interiorul clădirii.
Când Gamon rămase locului, uluit, Arther se grăbi să-i ia locul.
— Toată servitorimea…
— … arată fără cusur și gata să-și înceapă ziua, îl întrerupse
Leesha. S-o lăsăm să-și vadă de treburi.
Fluturând scurt mâna, dădu de înțeles că toată lumea poate să
plece.
VP - 16
 — Desigur, doamna mea.
La semnul lui Arther, mulțimea începu să se împrăștie. El părea
gata să mai adauge ceva, dar mama Leeshei se împinse în față,
urmată de Erny. Elona era grea, în luna a șasea, dar își ascundea
bine sarcina sub rochii cu decolteu adânc, care îi mascau
pântecul și care atrăgeau privirile în altă parte. Bărbații se feriră
din calea ei de parcă ar fi fost un miezing.
— Fiica mea, contesă de Văiuga!
Elona își deschise brațele, cu fața strălucindu-i de… Oare așa
arăta pe chipul ei mândria? Avea oricum un aer înfricoșător.
— Mamă, tată.
Leesha îi lăsă pe amândoi s-o îmbrățișeze scurt, încercând să-și
stăpânească tremuratul.
Elona i-l simți, dar avu destul bun-simț ca să-și coboare vocea.
— Arăți groaznic. Ce e cu tine?
— Trebuie doar să intru în casă și să mă odihnesc.
Leesha o strânse pe Wonda de braț și se puseră din nou în
mișcare. Altora le-o fi fost teamă s-o stânjenească pe Elona, însă
Wonda era tot atât de neoprit ca un copac în cădere. Elona dădu
să le urmeze, dar Erny o opri. Ea îl fulgeră zadarnic cu privirea,
căci, aidoma Wondei, bărbatul ei fusese întotdeauna de partea
Leeshei.
— Bun-venit acasă, contesă!
Rosal făcu o reverență adâncă, îndelung exersată, iar mama ei îi
urmă exemplul.
— Emelia, spuse Leesha, având grijă să-i rostească numele
adevărat. Doamnă Lacquer. Nu mă așteptam să vă găsesc aici în
zorii zilei.
Gared li se alătură și toți trei o urmară pe Leesha către trepte.
— Contele le-a îngăduit doamnelor să locuiască în fortăreață,
de dragul bunei-cuviințe. Putem găsi o altă…
— Prostii!
Leesha îi făcu lui Rosal cu ochiul.
— Avem loc din belșug. Ce-ar însemna ca o femeie de bună
condiție, ca tine, să se mute în casa baronului înainte de
căsătorie? Ar fi un adevărat scandal!
Gared roși.
— Sunt recunoscător. Am niște hârtii, trebuie să te uiți pe ele
când ai timp…
— Trimite-mi-le în dimineața asta.
VP - 17
 Leesha era la doi pași de trepte.
Era rândul inchizitorului Haynes să se apropie, cu o plecăciune
adâncă. Lipsa puștiului Franq sărea în ochi, fiindcă altminteri
acolitul nu se despărțea niciodată de maestrul său.
— Contesă. Slavă Ziditorului că ești nevătămată!
Următoarea trăsură din șir se opri și ușa i se deschise. Haynes
făcu ochii mari când îl văzu pe Veghetorul Jona coborând. Cu un
strigăt, Vika se desprinse din șirul celor ieșiți în întâmpinare și
coborî în goană scările către bărbatul ei.
Hayes o privea șocat, dar, chiar și tremurând de durere, Leesha
zâmbea cu sinceritate.
— Inchizitorule, o să-ți facă plăcere să afli că însărcinarea ta
vremelnică din Văiuga a luat sfârșit. Jona va reîncepe să oficieze
în ținutul nostru.
— E absurd, se grăbi inchizitorul să spună, împroșcând cu
salivă. N-am de gând să las pur și simplu catedrala mea pe
mâna…
Leesha ridică dintr-o sprânceană.
— Catedrala ta, inchizitorule? Cea din ținutul meu?
Nu se oprise din mers. Ușile fortăreței erau mai aproape, totuși
încă atât de departe!
Silit să-și sacrifice demnitatea, Haynes își săltă robele și alergă
în urma ei.
— Numai ducele Pether mă poate elibera din…
Leesha îl întrerupse, scoțând o scrisoare cu sigiliul regal.
— Rolul tău de inchizitor s-a încheiat.
— Inchiziția nu l-a avut în vedere doar pe Veghetorul ăla eretic,
argumentă Haynes. Mai e și problema lui Arlen Bales…
— Pe care tu și Consiliul Veghetorilor o puteți dezbate când
doriți în Angiers, ripostă Leesha. Păstorul Jona va avea în grijă
credincioșii din Văiuga.
Haynes căscă gura chiar mai tare decât Gamon.
— Păstor?!
— Înălțimea Sa i-a acordat titlul când a devenit duce, îl lămuri
Leesha, și, oricum, Văiuga are mai mulți locuitori decât Angiersul.
Pactul Orașelor Libere le dă Veghetorilor noștri dreptul să
înființeze un nou ordin.
Neștiind cum să reacționeze, inchizitorul luă scrisoarea și n-o
mai urmă pe Leesha, care înainta cu hotărâre. Decretul ducelui o
împuternicea să-l aleagă pe conducătorul spiritual al ținutului
VP - 18
Văiuga, dar ea îi forța limitele înălțându-l pe Jona la rangul de
Păstor. Era o declarație de independență care n-avea să-i placă
Tronului de Iederă, dar acum, când se afla din nou la adăpost în
Văiuga, nu prea mai putea fi oprită.
Darsy se apropie în grabă când Leesha îi făcu un semn, iar
trupul ei masiv o despărți de inchizitor, alungându-l efectiv.
— Fie numele Ziditorului lăudat, mă bucur să te văd, maestră!
— Nici n-ai tu idee…
Leesha o îmbrățișă și își coborî vocea:
— Contracțiile vin din două în două minute. Dacă nu intru mai
repede, o să nasc aici, pe trepte. Wonda a trimis femei să stea de
pază la intrarea în apartamentele regale.
Darsy dădu aprobator din cap, fără șovăire.
— Vrei s-o iau înainte sau să te ajut să mergi?
Leesha simți un val de ușurare.
— Ajută-mă, te rog.
Darsy o prinse de celălalt braț și o călăuzi împreună cu Wonda,
în timp ce următoarea trăsură se opri și Amanvah, Sikvah și
Kendall coborâră cu un aer solemn. Darsy le privi curioasă.
— Maestră, întrebă ea, unde e Rojer?
Continuând să respire adânc și regulat, Leesha arătă spre
sicriul coborât din trăsură de un grup de tăietori de lemne.
Darsy scoase un țipăt sugrumat și se opri brusc. Dacă n-ar fi
fost Wonda, Leesha și-ar fi pierdut echilibrul și s-ar fi împleticit.
— Nu te pierde cu firea, Darsy! mârâi Wonda. Acum n-avem
timp de pierdut.
Darsy încuviință din cap, adunându-se, și se puseră din nou în
mișcare.
Parcă plutind, Amanvah se apropie iute de trepte, fără să se
sinchisească de privirile cu care o săgetau Wonda și Darsy.
Leeshei îi fu de ajuns s-o privească o dată în ochi.
Știe.
— Contesă Leesha, începu damaʼting.
— Nu acum, Amanvah, șopti Leesha.
Amanvah continuă să se apropie ca și când n-ar fi auzit-o.
Wonda întinse brațul ca să-i taie calea, dar Amanvah își înfipse în
el încheietura unui deget, făcându-l să cadă suficient timp cât să
poată trece nestingherită.
— Trebuie să fiu de față la naștere, spuse fără ocolișuri.
— În Miez o să fii! mârâi Darsy.
VP - 19
 — Am aruncat zarurile, maestră, spuse Amanvah în șoaptă. O
să mori dacă n-o să-ți fiu alături în următoarele ore.
— E un soi de amenințare?
Vocea Wondei era joasă, amenințătoare.
— Încetați toate! zise Leesha. Vine cu noi.
— Eu pot face orice, începu Darsy.
Leesha gemu, simțind nevoia să se ghemuiască.
— Nu e timp.
Puse un picior pe trepte. Era o distanță atât de scurtă, dar ei i
se părea un munte.
Tarisa aștepta sus. Deși Leesha izbuti să urce fără ajutor, ei îi
ajunse o singură privire ca să priceapă ce se întâmplă.
— Pe aici, spuse, răsucindu-se pe călcâie și deschizând ușile,
pentru a pocni apoi din degete către un grup de servitoare.
Toate se grăbiră s-o urmeze și, ca un conducător de oști, Tarisa
le dădu instrucțiuni și le trimise într-o parte sau alta.
Leesha știu că vestea urma să se răspândească repede, dar nu
mai era nimic de făcut. Se concentră asupra propriei respirații și
ca să pună un picior în fața celuilalt.
Imediat ce părăsiră marele hol de la intrare, Wonda le făcu
semn străjilor. În timp ce acestea își strângeau rândurile în jurul
lor, femeia voinică o săltă pe Leesha în brațe ca pe un copil și o
purtă așa pe tot restul drumului.
•
— Împinge! spuse Darsy.
Era un îndemn fără sens. Leesha simțise copilul mișcându-se în
clipa în care o sprijiniseră de tăblia patului. Venea indiferent dacă
ea împingea sau nu. Se dilatase complet și apa i se rupsese,
împroșcând frumoasa armură de lemn a Wondei.
Însă pe urmă copilul se zvârcoli și ea țipă de durere. Ț ipă și
Darsy când văzu pântecul Leeshei umflându-se, lovit pe
dinăuntru de mâini și picioare minuscule. Era ca și cum în ea s-ar
fi aflat un demon care se străduia să iasă croindu-și drum cu
ghearele. Vânătăi noi apăreau, văzând cu ochii, peste cele vechi,
palide, care-i acopereau tot pântecul.
— Îl vezi? întrebă Leesha.
Darsy trase aer în piept și reveni între suporturile improvizate
pentru sprijinul picioarelor.
— Nu, maestră.
Fir-ar al Miezului! Ajunsese atât de aproape!
VP - 20
 — Ajută-mă să mă ridic, spuse Leesha, agățându-se strâns de
mâna Wondei. O să fie mai ușor dacă stau pe vine.
Se aplecă și se strădui să-și încordeze mușchii, ca să împingă
copilul, eliberându-l.
Fătul izbi din nou, de parcă ar fi lovit-o o copită de cal. Ea țipă
și se dezechilibră, dar Wonda o prinse și o așeză la loc, pe perne.
— E așa cum m-am temut, vorbi Amanvah. Maestră, trebuie să
fac o tăietură ca să scot copilul.
Wonda se postă imediat între ele.
— Nici gând!
Darsy se ridică în picioare, dominând-o cu statura ei pe
mărunțica Amanvah.
— Nici dacă ai fi ultima Culegătoare de Ierburi din lume.
— Leesha vah Erny amʼPaper amʼVăiuga, spuse Amanvah, pe
Everam și pe speranța mea de a ajunge în Rai, îți jur că singura ta
șansă de a supraviețui acestei nopți e să mă lași să te tai.
Wonda avea acum cuțitul în mână și Leesha știa cu câtă iuțeală
îl putea folosi.
Însă apoi Amanvah făcu ceea ce ea nu și-ar fi imaginat nici într-
o mie de ani. Căzu în genunchi, își lipi palmele de podea și-și
apăsă fruntea între ele.
— De dragul sângelui pe care-l împărțim, maestră. Te rog! Ala
are nevoie de tine. Sharak Ka are nevoie de tine. Trebuie să mă
crezi.
— Sângele pe care-l împărțiți? se miră Darsy. Ce Miezului?
— Fă-o, mormăi Leesha, în timp ce zvârcolirile fătului
continuau.
— Nu e cu putință să vrei, începu Darsy.
— Ba este și asta vreau, Darsy Cutter! se răsti Leesha. Se
pricepe mai bine decât tine să mânuiască un cuțit, iar tu o știi.
Lasă-ți mândria deoparte și ajut-o.
Darsy se încruntă, dar dădu aprobator din cap în timp ce
Amanvah scotea pietre din punga ei cu hora.
— O să v-adorm pe amândoi…
Leesha clătină din cap.
— Liniștește copilul, dar eu rămân trează.
— Nu e timp să iei ierburi pentru durere, zise Amanvah.
— Atunci dați-mi ceva pe care să-l strâng în dinți.
Pielea din jurul ochilor lui Amanvah se încreți când zâmbi în
spatele vălului. Dădu din cap.
VP - 21
 — Onoarea ta e nemărginită, fiică a lui Erny. Durerea nu e
decât vânt. Apleacă-te aidoma palmierului și lasă-l să sufle pe
deasupra ta.
•
Urletele copilului înfășurat în scutece și pus în brațele Wondei
umpleau încăperea în vreme ce Amanvah și Darsy își terminau
treaba. Darsy cosea rana, iar Amanvah pregătea magia hora ca să
grăbească lecuirea.
Wonda stătea țeapănă, ca un proaspăt tată, îngrozită de gândul
că ar fi putut strivi copilul dacă l-ar fi strâns prea tare. Se uită în
jos, la mica față măslinie, și Leesha știu că tânăra avea să fie
oricând gata să apere bebelușul cu prețul vieții.
Brațele Leeshei zvâcniră, dornice să se întindă, dar știa că
trebuie să stea neclintită până se încheie totul. În clipa aceea îi
era aproape de-ajuns să știe că pruncul e sănătos și în siguranță.
Aproape.
— Ce e? întrebă ea.
Capul Wondei zvâcni la fel ca al ucenicei surprinse în timp ce
visa cu ochii deschiși.
— Maestră?
— Copilul meu, răspunse Leesha, rugătoare. E băiat sau fată?
Atât de multe depindeau de asta! Un fiu verdean al lui Ahmann
Jardir ar fi putut stârni un război fățiș cu Krasia, însă unei fete
avea să i se dea mai puțină importanță. Krasianii aveau să vină
după copil, de asta Leesha nu se îndoise niciodată, în ciuda
jurămintelor lui Amanvah. Dar răspunsul la întrebarea când vor
veni, acum sau peste zece ani, atârna de buzele Wondei.
Tânăra sprijini copilul pe un singur braț și îi desfăcu scutecul.
— E b…
Se încruntă, uitându-se cu mai multă atenție. Când își ridică
privirea, avea fața schimonosită.
— Să fiu a Miezului dacă știu, maestră. Nu-s Culegătoare de
Ierburi.
Leesha se holbă la ea, nevenindu-i să-și creadă urechilor.
— Wonda, nu e nevoie să fii Culegătoare de Ierburi ca să știi ce
are un băiat și ce are o fată.
— Într-adevăr, maestră.
Wonda părea îngrozită.
— Dar bebelușul are și una, și alta.

VP - 22
 2

OLIVE

334 D.Î.

Poate pentru prima oară în viață, Leesha nu-și găsi cuvintele.

Rămase cu ochii holbați și cu gura căscată în vreme ce țipetele
bebelușului răsunau în încăpere.
Un copil născut deopotrivă cu părțile bărbătești și cu cele
femeiești nu era ceva de care să nu mai fi auzit. În cărțile ei scrise
de erudiți din vechime erau descriși astfel de prunci, dar era cu
totul altceva să vezi în carne și oase un asemenea copil.
Copilul ei.
Tarisa se uită peste umărul Wondei și icni înainte de a se
întoarce cu spatele.
Leesha întinse o mână.
— Vreau să văd.
Darsy îi prinse brațul și i-l lipi de masă.
— Leesha Paper, dacă vrei să te leg, mai mișcă-te o singură
dată înainte să termin!
Dinspre ușă se auzi un țipăt și, uitându-se într-acolo, Leesha
dădu cu ochii de un coșmar: una dintre străjile Wondei se
împleticea, ferindu-se de-a-ndărătelea din calea unei Elona Paper
foarte furioase.
— Ah, Bekka! strigă Wonda. Am spus să nu intre nimeni!
— Iertare, Won! țipă Bekka. M-a ciupit de sfârc și s-a-mpins
înăuntru!
— Te mai ciupesc și de altceva dacă mai încerci să mă ții
departe de fiica mea! o preveni Elona. De ce nu mi s-a spus…
Când Wonda se răsuci și văzu copilul din brațele ei, cuvintele i
se opriră Elonei în gâtlej. Se repezi cu brațele întinse, dar Wonda,
abilă, se trase într-o parte. Privirea pe care i-o aruncă Elona ar fi
înfricoșat un miezing, însă ea îi răspunse arătându-și dinții.
— E în ordine, spuse Leesha, și tânăra, domolindu-se, o lăsă
fără nicio tragere de inimă pe Elona să ia copilul.

VP - 23
 În ochii mamei Leeshei erau lacrimi.
— Pielea e ca a tatălui, dar ochii ăștia sunt ai tăi. Îndepărtă
păturica. E băiat sau…?
Încremeni, scăldată în lumina glifelor când Amanvah își activă
magia lecuitoare.
Valul de forță era ca aerul pentru cineva aflat pe punctul de a
se îneca. Zgudui trupul Leeshei, refăcând tot ce se vătămase și
umplând-o de o putere nouă. Când lumina păli, ea dădu să se
ridice.
— Nu, nu te mișca, începu Darsy.
Leesha n-o luă în seamă.
— Wonda, te rog, ajută-mă să trec în pat.
Războinica o săltă în brațe fără niciun efort și o duse în imensul
pat moale. Leesha întinse mâinile și Elona îi puse copilul în brațe,
care își înălță spre ea ochii de-un albastru-aprins; și Leesha fu
cuprinsă brusc de o iubire nețărmurită.
Wonda Cutter nu e singura gata să-și dea viața pentru tine,
dragostea mea. Vai și-amar de cei care-ar încerca să ne despartă,
fie ei oameni sau demoni.
Sărută fața frumoasă, perfectă, și scoase copilul din scutece,
apoi îl lipi de pielea pieptului ei, împărțindu-și cu el căldura
trupului. Bebelușul începu să-i caute sânul și ea și-l masă,
pregătindu-l, în timp ce buzele lui dibuiau sfârcul. Gura mică i se
deschise larg și Leesha îl trase mai aproape, în cea mai bună
poziție pentru alăptat.
Câte mame tinere îndrumase ea în astfel de clipe? Câți nou-
născuți potrivise la sân? Dar nimic nu se compara cu ceea ce
trăia nemijlocit, văzându-și copilul fără cusur începând să sugă.
Icni când simți cu câtă forță o face.
— E totul bine? întrebă Darsy.
Leesha încuviință din cap.
— Are atâta putere!
Simți copilul cum suge și știu că putea îndura orice durere ca
să-și hrănească pruncul. În ultimele luni se temuse de atâtea ori
și cu atâta disperare pentru viața lui, însă acum era acolo. Viu. În
siguranță. Începu să plângă de bucurie.
Tarisa își făcu apariția cu o bucată de pânză umedă și îi șterse
lacrimile și sudoarea.
— Toate mamele plâng când alăptează pentru prima oară,
doamna mea.
VP - 24
 Avea nevoie de ușurarea oferită de lacrimi, dar întrebările fără
răspuns erau prea multe ca să se lase în voia ei. Când răsuflarea
sacadată i se potoli, o lăsă pe Tarisa să-i șteargă ochii pentru
ultima oară, apoi îndepărtă scutecul.
Wonda nu greșise. La prima vedere, copilul părea un băiețel
sănătos, cu penis și testicule pe deplin formate. Abia după ce îi
săltă scrotul văzu Leesha, sub el, și un vagin de asemenea perfect.
Răsuflă adânc, se trase ușor înapoi și cercetă mai bine
bebelușul. Era mare, prea mare ca să poată ieși din ea fără s-o
rănească și fără să-și pună viața în pericol. Amanvah avusese
dreptate. Tăietura ei le salvase amândurora viețile.
Pruncul era și puternic, și flămând. După cât se putea vedea,
era absolut sănătos – nu exista niciun indiciu care să facă
deosebirea dintre un băiat și o fată.
Leesha își puse ochelarii glifați și își continuă cercetarea în
profunzime. Aura copilului era strălucitoare – mai strălucitoare
decât oricare alta văzută de ea, în afară de ale lui Arlen și Renna
Bales. Era puternic și… vesel. Se hrănea cu o plăcere sufletească
la fel de mare ca a ei. Din ochii Leeshei reîncepură să izvorască
lacrimi și se văzu nevoită să și le șteargă înainte de a-și continua
cercetarea.
O nouă privire în jos îi confirmă prima părere. Organe
bărbătești și femeiești, ambele sănătoase și utilizabile.
Încuviință din cap către Wonda.
— Ș i una, și alta.
— Cum Miezului e cu putință? întrebă Elona.
— Am citit despre asta, spuse Leesha, deși, de văzut, n-am mai
văzut niciodată. Înseamnă c-au fost fertilizate două ovule, dar
unul l-a absorbit…
Cuvintele i se înăbușiră când își simți gâtlejul îngustându-se.
— E vina mea, spuse cu răsuflarea întretăiată.
— Cum adică? se miră Darsy.
— Magia. Leesha avea senzația că pereții încăperii imense se
strâng în jurul ei. Am folosit-o prea mult. Începând de când eu și
Inevera ne-am luptat cu demonul minții, în prima noapte după ce
eu și Ahmann…
Fața i se schimonosi când înțelese pe deplin oroarea celor
petrecute.
— Eu le-am contopit.

VP - 25
 — Rahat de demon! o repezi Elona. N-ai de unde să știi. Ai zis
chiar tu c-ai văzut așa ceva în cărți.
— Io nu-s în fiecare zi de acord cu Elona, maestră, spuse
Darsy, dar aici ea are dreptate. N-ai de ce să crezi că-i din pricina
magiei.
— Ba da, insistă Leesha. Am simțit când s-a-ntâmplat.
— Ș i ce dacă? se amestecă Wonda. Ar fi fost mai bine să te lași
înfrântă de demon?
— Sigur că nu, încuviință Leesha.
— N-are rost să dai vina pe omul cuprins de febra luptei,
spunea Bruna, îi reaminti Darsy. Toată lumea știe ce era de
făcut…
— … numai când privește în urmă, încheie Leesha.
— Am citit aceleași cărți ca tine, continuă Darsy. Acolo scrie
cum poți lecui așa ceva.
— Cum lecuiești? întrebă Elona. Niște ierburi o să-i închidă
crăpătura sau o să-i poată face cocoșelul să se usuce și să cadă?
— Sigur că nu. Darsy ridică din umeri, cu ochii la copil. Pur și
simplu… alegem una sau alta. O fată atât de voinică poate trece
cu ușurință drept băiat.
— Iar un băiat atât de frumușel poate trece cu ușurință drept
fată, ripostă Elona. Așa nu se lecuiește nimic.
— Ai dreptate. Darsy făcu un semn din cap către masa pe care
o operaseră pe Leesha, unde Amanvah continua să-și vadă de
treabă. Da, dacă adăugăm la asta câteva tăieturi și cusături…
— Wonda, spuse Leesha.
— Da, maestră?
— Străpungi cu o săgeată pe oricine altcineva în afară de mine
care încearcă vreodată să-i facă așa ceva acestui copil.
Wonda își încrucișă brațele.
— Am înțeles, maestră.
Darsy își ridică mâinile.
— Eu doar…
Leesha o întrerupse cu o zvâcnire a degetelor.
— Ș tiu că nu-i vrei răul, Darsy, dar asta e o barbarie. N-o facem
decât dacă sănătatea copilului e în primejdie. S-a-nțeles?
— Desigur, maestră, răspunse Darsy. Dar lumea o să-ntrebe
dacă e băiat sau fată. Ce răspundem?
Leesha își îndreptă privirea spre Elona.

VP - 26
 — Nu te uita la mine. Ș tiu mai bine decât tine că despre astfel
de lucruri noi n-avem niciun cuvânt de spus. Voința Ziditorului e
voința Ziditorului.
— Bine grăit, soție a lui Erny, zise Amanvah.
Se îndepărtase ultima de masă, cu mâinile încă roșii de sângele
de la naștere. Le ridică spre Leesha.
— Acum e vremea potrivită, maestră. Nicio aruncare a zarurilor
nu e mai puternică decât aceea din momentul nașterii.
Leesha căzu pe gânduri. Lăsând-o pe krasiană să-și arunce
alagai hora înmuiate în amestecul de sânge și de fluide de la
naștere, i-ar fi îngăduit să vadă deopotrivă viitorul ei și pe cel al
copilului. Chiar dacă ar fi fost cu desăvârșire sinceră – și
damaʼting nu erau renumite pentru așa ceva –, i-ar fi fost greu să
pună totul în cuvinte. Ar fi păstrat secrete, de care Leesha ar fi
putut avea o nevoie disperată.
Dar îngrijorarea pentru copilul născut din sămânța tatălui ei
strălucea în aura lui Amanvah. Dorea cu disperare să arunce
zarurile ca să-l poată proteja.
— Pun condiții, spuse Leesha. Ș i nu sunt negociabile.
Amanvah se înclină adânc.
— Orice.
Leesha ridică dintr-o sprânceană.
— O să-ți spui rugăciunile în thesană.
— Firește.
— Ș i o să-mi dezvălui mie tot ce vezi; mie și numai mie,
continuă Leesha.
— Ei, vreau să aflu și eu! se amestecă Elona, dar Leesha
continuă să se uite fix la Amanvah.
— Da, maestră, răspunse krasiana.
— Pentru totdeauna, adăugă Leesha. Dacă peste douăzeci de
ani o să te-ntreb ceva despre ceea ce ai văzut, o să-mi răspunzi pe
larg, fără șovăire.
— Jur pe Everam! răspunse Amanvah.
— O să lași zarurile neclintite până când izbutesc să-mi fac o
copie a aruncării, pe care s-o pot păstra.
La asta, Amanvah șovăi. Nimănui din afară nu-i era îngăduit să
studieze damaʼting alagai bora și cu atât mai puțin să-ncerce să-și
cioplească propriile zaruri. Inevera i-ar fi tăiat beregata dacă ar fi
acceptat așa ceva.
Dar, peste câteva clipe, dădu aprobator din cap.
VP - 27
 — Am zaruri de lut pe care le putem fixa în poziția dorită.
— Ș i o să mă-nveți să le citesc, continuă Leesha.
În încăpere se lăsă tăcerea. Chiar și celelalte femei,
necunoscătoare ale obiceiurilor krasiane, simțeau cutezanța acelei
cereri.
Amanvah miji ochii.
— Da.
— Ce-ai văzut când ai aruncat zarurile pentru copil în Angiers?
mai întrebă Leesha.
— Primul lucru după care m-a învățat mama să mă uit.
•
Leesha așeză klați glifați împrejurul străvechii mese regale pe
care o folosiseră pentru operație. Glifele se activară, punând
stavilă sunetelor venite din ambele părți, când ea și Amanvah se
aplecară asupra mesei, studiind zarurile strălucitoare.
Cu una dintre lungile ei unghii vopsite, Amanvah arătă un
simbol proeminent.
— Ka.
Cuvântul krasian care însemna „unu” sau „primul”.
Apoi arătă altul.
— Dama.
Preot.
Un al treilea simbol.
— Sharum.
Războinic.
— Primul… preot… războinic… Leesha făcu ochii mari și i se
tăie răsuflarea. Shar’Dama Ka?
Amanvah dădu din cap.
— Dama înseamnă „preot”, spuse Leesha. Adică bebelușul e
băiat?
Amanvah clătină din cap.
— Nu neapărat. „Fruntea luptătorilor sacerdotali” e o traducere
mai bună. Genul cuvintelor e neutru, îngăduie să fie chemați la
Hannu Pash și băieți, și fete.
— Așadar copilul meu e Izbăvitorul? întrebă Leesha, nevenindu-
i să creadă.
— Nu e atât de simplu, răspunse Amanvah. Trebuie să-nțelegi
foarte bine, maestră, că zarurile ne dezvăluie ce ne stă în puteri,
dar, de cele mai multe ori, nu ajungem să facem tot ce am fi în
stare.
VP - 28
 Arătă un alt simbol. Irrajesh.
— Moarte, spuse Leesha.
Amanvah încuviință din cap.
— Uite, vârful zarului e îndreptat spre nord-est. Moartea
timpurie e unul dintre cele mai probabile viitoruri ale unui copil.
Leesha își încleștă maxilarul.
— Nu și dacă am și eu un cuvânt de spus în privința asta.
— Sau eu, încuviință Amanvah. Pe Everam și pe speranța mea
de a ajunge în Paradis! Pe toată Ala! Nu există nelegiuire mai
mare decât să-i faci rău cuiva care ne-ar putea salva pe toți. Ala,
adăugă, arătând un alt zar, plasat în diagonală față de simbolul
irrajesh. Chiar dacă riscăm, în schimb, să ducem la pierzanie
întreaga lume.
Leesha se strădui să accepte sensul cuvintelor, dar era
copleșitor. Le lăsă deoparte.
— Ce-ar face poporul tău dacă ar afla că nou-născutul e
deopotrivă de parte bărbătească și femeiască?
Amanvah se aplecă mai mult, studiind nu doar simbolurile
mari din centrul zarurilor, ci și pe cele câteva zeci mai mărunte,
înșiruite pe margini.
— Li s-ar rupe sufletul. E prea primejdios să vestim acum ce îi
e sortit copilului, dar, dacă n-o facem, mulți vor vedea în asta un
semn că Everam e nemulțumit de tribul Văiuga.
— Ș i vor avea o scuză pentru spulberarea păcii făurite cu greu
de mine și de Ahmann, adăugă Leesha.
— Puținii care mai au nevoie de scuze după ce fiul lui Jeph l-a
aruncat pe Izbăvitor de pe o stâncă.
Amanvah se aplecă iarăși, ca să se uite cu mai multă atenție la
unul dintre zaruri.
— Uite, aici, spuse, arătând un simbol de pe fața îndreptată
spre grupul celorlalte zaruri. Ting. Fată. Își plimbă un deget pe
muchia zarului și continuă mișcarea, arătând cum întâlnește linia
simbolul irrajesh. Se suprapun într-o mai mică măsură dacă dai
de veste că bebelușul e fată.
•
Când Leesha și Amanvah terminară, copilul fusese deja îmbăiat
și i se schimbaseră scutecele. Dormea în brațele Elonei, care
moțăia pe un scaun. Wonda stătea protectoare alături, în timp ce
Darsy măsura agitată încăperea cu pasul. Tarisa luase de pe pat

VP - 29
așternutul plin de sânge și îl înlocuise cu unul curat, iar acum își
făcea de lucru pregătind cada pentru baie.
— Fată, spuse Leesha, trecând dincolo de glifele tăcerii.
Darsy se opri brusc. Elona se trezi cu o tresărire.
— Ăăă, ceee?
Mijind ochii, Leesha se uită prin ochelarii glifați la aurele
femeilor adunate în fața ei.
— Pentru toți cei aflați acum în afara acestei încăperi, tocmai
am adus pe lume o fetiță sănătoasă.
— Da, maestră, zise Wonda. Dar, așa cum ai spus tu însăți,
bebelușul trebuie păzit zi și noapte. Mai curând sau mai târziu,
cineva o să tragă cu ochiul când schimbăm scutecele. Îngrijorarea
îi coloră aura. Ș i, fiindcă veni vorba…
Leesha râse.
— Din ordinul contesei, tu, Wonda Cutter, nu ai această
îndatorire. Ș tergerea fundulețului unui copil ar fi o irosire a
talentelor tale.
Tânăra răsuflă ușurată.
— Slavă Ziditorului!
— O să cercetez eu însămi aura fiecărui slujitor și străjer din
garda mea înainte de a-i îngădui să se apropie de copil. Leesha se
uită la Tarisa. Ș i toți cei în care nu pot avea încredere, oricine ar
fi, vor fi nevoiți să-și găsească de lucru altundeva.
În aura cameristei sale străfulgeră spaima și Leesha oftă. Nu-i
era deloc mai ușor, fiindcă știuse că asta urma.
— Le vom spune și Vikăi, și lui Jizell, continuă ea. Trebuie să
urmărim toate creșterea copilului, pentru cazul în care starea sa
ar avea urmări neașteptate asupra sănătății.
— Desigur, încuviință Darsy.
— Dacă-i spui lui Jizell, îi spui ducesei-mamă, o preveni
Wonda.
Jizell era acum Culegătoarea de Ierburi Regală a ducelui Pether
și primea ordine direct de la Araine.
Leesha întâlni privirea Tarisei.
— M-aștept s-ajungă oricum la urechile ei. E de preferat să afle
de la mine.
— Tot așa stă treaba și cu ea?
Degetul lui Darsy zvâcni către Amanvah.
— Da.

VP - 30
 Aura krasianei rămase rece și netedă. Întrebarea era
îndreptățită.
— N-o să-mi mint mama și n-o să-i ascund nimic, dar avem
interese comune. Damajah va fi cât se poate de interesată să
apere copilul de orice pericol și numai mulțumită ei îl vom putea
împiedica pe fratele meu să-ncerce să pună mâna pe el sau să-l
ucidă.
Elona deschise gura, dar Leesha puse capăt disputei înainte de
a începe.
— Am încredere în ea.
Se întoarse spre Amanvah.
— Tu și Sikvah veți sta aici, cu noi?
Krasiana clătină din cap.
— Îți mulțumesc, maestră, dar în vila onoratului meu soț sunt
gata deja destule camere ca să avem unde locui. După o
captivitate atât de îndelungată, vreau să mă aflu sub propriul
acoperiș, alături de oameni din poporul meu.
— Firește. Leesha își puse o mână pe pântecul soției lui Rojer,
care amuți, șocată. Dar te rog să-nțelegi că acum și noi suntem
poporul tău. Suntem de trei ori legați prin sânge.
— De trei ori legați, încuviință Amanvah, punându-și mâna
peste a Leeshei, într-un gest atât de intim, încât, cu doar câteva
luni în urmă, ar fi fost de neimaginat.
Era straniu cum o suferință comună putea face uneori ceea ce
nu era cu putință în vremuri bune.
— Ce-a vrut să-nsemne asta? întrebă Darsy după plecarea
krasianei.
— Înseamnă că Amanvah și Sikvah poartă copiii lui Rojer,
răspunse Leesha. Oricine nu le sare în ajutor când vreuna dintre
ele dorește ceva trebuie să aibă un motiv al Miezului de bun.
Darsy făcu ochii mari, dar încuviință din cap.
— Am înțeles, maestră.
— Acum, dacă se poate să mă lăsați singură, continuă Leesha,
aș vrea să-mi pun fiica în pătuțul ei și să fac baie.
Wonda se îndreptă spre ușă, dar Elona zăbovi, cu aura
spunând că nu-i surâde să se despartă de bebeluș.
— Pe noapte, mamă! spuse Leesha. Într-o oră te-ai lipit de
copilul ăsta mai mult decât de mine în toată viața mea.
— Încă nu-i atât de rău de gură ca tine.
Elona își coborî privirea spre pruncul adormit.
VP - 31
 — O mică făptură norocoasă. Eu una aș fi putut conduce orașul
nostru dacă m-aș fi născut cu sculă.
— Ai fi fost un bărbat pe cinste, încuviință Leesha.
— Nu, nicidecum, o contrazise Elona. Nu mi-am dorit niciodată
să fiu bărbat. Am vrut doar să am și o sculă. Steve mi-a cioplit
cândva una de lemn. A lustruit-o de strălucea și-a spus c-o să
facă față când n-o să fie nicio alta în casă.
— Ziditorule! exclamă Leesha, dar Elona n-o luă în seamă.
— A făcut-o pentru mine, însă tatălui tău îi plăcea când…
— Ducă-se Miezului, mamă! se răsti Leesha. O faci înadins.
Elona chicoti.
— Bineînțeles, fato. Când vrei să-ți păzești fundul, nu-ți îngădui
niciun răgaz.
Leesha își ascunse fața în mâini.
Elona se potoli în sfârșit și îi întinse copilul.
— Voiam să zic doar că femeile Paper sunt dârze și fără sculă.
Leesha zâmbi.
— Adevărat.
— Cum o să-i spui? întrebă Elona.
— Olive.
— M-am întrebat întotdeauna dacă ăsta e nume de fată.
Olivele1 seamănă a boașe.

1
Regionalism arhaic, sinonim cu „măsline” (n.tr.).
VP - 32
 3

CONTESA PAPER

334 D.Î.

Când izbuti să-și desprindă privirea de la Olive, care dormea

adânc în pătuțul ei, Leesha dădu cu ochii de Tarisa, care aștepta
răbdătoare. Aura femeii mai vârstnice încă mai semăna cu a unui
iepure încolțit, dar nimic altceva nu o trăda.
— Doamna mea trebuie să fie istovită. Stai jos și eu o să-ți perii
părul. Leesha se pipăi și își dădu seama că jumătate dintre
agrafele cu care își prinsese părul, aranjându-l pentru întoarcerea
acasă, atârnau desprinse sau dispăruseră. Purta doar o cămașă
de noapte îmbibată de transpirație și de sânge, peste care își
pusese un capot de mătase. Dâre de lacrimi uscate îi brăzdau
obrajii.
— Cred că arăt oribil.
Tarisa o conduse către oglinda din dormitor, îi scoase agrafele
din păr și începu să i-l perie. Era un ritual pe care-l repetaseră de
multe ori și pe Leesha o străbăteau, chinuitori, fiorii nostalgiei. Se
afla în camerele lui Thamos, printre servitorii lui, în fortăreața lui.
Își dorise să-mpartă totul cu el, ca într-un basm, dar, în povestea
ei, rolul prințului se încheiase.
Totul îi amintea de el, o înconjurau frânturi din viața lui
curmată brusc în floarea vârstei. Trofee de vânătoare și sulițe
împodobeau pereții, alături de portrete fastuoase ale familiei
regale. Trei armuri lăcuite stăteau pe suporturile lor, ca niște
santinele tăcute ale încăperii.
Leesha își îndreptă privirea spre podea, dar nările o trădară,
captând mirosul uleiurilor aromate pe care le întrebuința contele,
parfumuri ce trezeau amintirea dragostei, a pasiunii și a pierderii.
Tarisa îi surprinse mișcarea.
— Arther a vrut să scoată toate astea de aici, ca să nu fii
nevoită să le privești. Să te cruțe de suferință.
Leesha simți un nod în gât.
VP - 33
 — Mă bucur că n-a făcut-o.
Tarisa încuviință din cap.
— I-am spus că, dacă mișcă un singur scaun, îl las fără
gogoloaiele cu semințe.
Leesha închise ochii. Viața oferea puține plăceri care o alinau
așa cum o alina periatul părului, când peria se supunea mâinii
Tarisei. Își aminti brusc cât de obosită e. Magia vindecătoare a lui
Amanvah o întărise, revărsând în ea o forță care între timp se
risipise, dar magia nu putea înlocui cu adevărat somnul.
Însă, înainte de asta, avea ceva de pus la punct.
Întredeschise un ochi și cercetă aura Tarisei.
— De cât timp ești iscoada ducesei-mamă?
— Dinainte de venirea ta pe lume, doamna mea.
Aura Tarisei se umplu de țepi, dar glasul îi rămase calm.
Mângâietor.
— Deși nu m-am gândit niciodată că sunt iscoadă. Când am
fost adusă să-l alăptez, Thamos era în scutece. Să-i spun mamei
lui tot ce i se întâmpla făcea parte din îndatoririle mele. Alteța Sa
îl iubea, dar avea de condus un ducat și soțul ei era rareori prin
preajmă. În fiecare noapte, când tânărul prinț dormea, îi
povesteam tot ce făcuse în timpul zilei.
— Chiar și după ce băiatul a ajuns bărbat în toată firea?
Tarisa pufni.
— Mai ales atunci. O să vezi pe măsură ce crește Olive, doamna
mea. O mamă nu încetează niciodată să vegheze asupra copilului
său.
— Despre ce anume îi povesteai ei? întrebă Leesha.
Tarisa ridică din umeri.
— Mai ales despre femeile din viața lui. Alteța Sa își dorea cu
disperare să-l vadă însurat și voia să știe totul despre fiecare fustă
care-i atrăgea atenția. Tarisa întâlni privirea Leeshei. Dar nu i-a
fost atrasă decât de o singură femeie.
— Ș i ea avea un trecut neguros, ghici Leesha. Un scandal din
frageda tinerețe, zvonul că s-ar fi culcat cu demonul deșertului…
Tarisa își coborî din nou privirea, fără să încetinească nici
măcar o clipă mișcările uniforme și mângâietoare ale periei.
— Bârfe, doamna mea. În Cimitirul Miezingilor și pe băncile din
Casa Sfântă. Printre tăietorii de lemne și, Ziditorul știe, și în odăile
servitorilor. Mulți povesteau cum vă uitați tu și Omul Pictat unul
la altul și cum ai plecat în Krasia să-i faci curte lui Ahmann
VP - 34
Jardir. Nimeni n-a putut dovedi că ai ajuns în patul vreunuia
dintre cei doi, dar oamenii n-au nevoie de dovezi ca să bârfească.
— N-au avut niciodată.
— Nu i-am spus Alteței Sale nimic din ce nu auzea și de la alții,
continuă Tarisa. Dar i-am zis să nu creadă nici măcar un cuvânt.
Tu și Înălțimea Sa erați mai mult decât prudenți. Când șireturile
corsajului tău au început să fie prea întinse, am presupus că e
vorba de copilul prințului. Așa am crezut cu toții. Toți servitorii te
iubeau. I-am scris Alteței Sale cu încântare despre bănuielile mele
și am așteptat cu sufletul la gură să-i spui tu Înălțimii Sale.
— Însă pe urmă ne-am despărțit, o întrerupse Leesha, și v-ați
dat seama că dragostea voastră pentru mine e o greșeală.
Tarisa clătină din cap.
— Cum am fi putut noi să încetăm să te iubim, când lordul
nostru n-a făcut-o?
— Thamos m-a izgonit, spuse Leesha.
— Da, încuviință Tarisa. Ș i umbla pe coridoare ca o stafie și-și
petrecea ore întregi cu ochii la portretul tău.
Leesha simți un nod în gât pe care încercă zadarnic să-l
înghită.
— Poate că unii speră că mâine o să dai de veste că Thamos are
un moștenitor, continuă Tarisa, visând că ar mai putea să existe
în casă o fărâmă din prinț pe care s-o iubească și căreia să-i
poarte de grijă. Dar niciunul dintre ei n-o să-ți întoarcă spatele
când o va vedea pe Olive.
— Aș vrea să te pot crede.
— Eu nu mi-am cunoscut niciodată propriul fiul, adăugă
Tarisa. Eram slujitoare în bucătăria unui nobil mărunt și, fiindcă
soția lui n-a izbutit să-i ofere copii, m-au plătit ca să mă culc cu el
și să renunț la pruncul meu.
— Tarisa!
Leesha era îngrozită.
— S-au purtat corect cu mine, zise femeia. Mi-au dat bani și m-
au recomandat ca să intru în slujba ducesei-mame, devenind
doica și dădaca tânărului prinț Thamos. El a luat locul fiului pe
care nu l-am văzut niciodată.
Se întinse și-și așeză cu blândețe mâna pe pântecul Leeshei.
— Ziditorul nu ne întreabă ce copii vrem să ne dea. În casa asta
e îndeajuns de multă dragoste pentru orice copil al tău, doamna
mea.
VP - 35
 Leesha își puse mâna peste a ei.
— Gata cu doamna mea. Te rog să-mi spui maestră.
— Am înțeles, maestră. Tarisa o strânse de mână, apoi își
îndreptă spatele. Probabil că acum apa e fierbinte. Mă duc să
pregătesc baia.
Plecă, iar Leesha își îngădui să-și ridice din nou privirea către
rămășițele iubirii ei pierdute.
Ș i plânse.
•
Leesha lăsă draperiile trase toată ziua, ca să se uite la Olive cu
ochelarii ei glifați, savurând forța și puritatea aurei copilului. Olive
mânca lacomă, dormea puțin și o fixa pe Leesha cu ochii ei de un
albastru strălucitor. Magia dinlăuntrul ei avea strălucirea unui
sentiment de dincolo de dragoste, de dincolo de adorație. Era ceva
esențial și pur.
O bătaie în ușă o smulse pe Leesha din transa în care intrase.
Wonda se duse să deschidă și Leesha auzi voci înăbușite. Tânăra
închise ușa cu un pocnet, o încuie iarăși și se întoarse în dormitor.
— Arther așteaptă afară, spuse ea. I-am tot zis că ești ocupată,
da’ el se tot întoarce. Vrea să-ți vorbească despre ceva arzător.
Leesha se ridică în capul oaselor.
— Bine. M-a mai văzut și altă dată în cămașă de noapte.
Tarisa? Te rog, du-o pe Olive în camera ei cât stau de vorbă.
Când Tarisa o ridică, Olive strânse dureros degetul Leeshei în
pumnul său mic. Aura ei îndureră inima Culegătoarei de Ierburi.
Lordul Arther se opri la o distanță respectuoasă de pat și se
înclină.
— Mă rog să fiu iertat pentru nedorita mea prezență, contesă
Paper.
— E în ordine, Arther. Sunt sigură că n-ai fi venit dacă n-ar fi
fost ceva important.
— Într-adevăr este, răspunse el. Felicitări pentru aducerea pe
lume a fiicei tale! Am înțeles că a… sosit mai devreme decât era de
așteptat. Sper că sunteți sănătoase amândouă.
— Mulțumesc, da, suntem, dar credeam că Wonda ți-a spus
atâta lucru.
— Mi-a spus, desigur, încuviință el. Am venit pentru altceva,
care e destul de urgent.
— Pentru ce anume?

VP - 36
 Arther își îndreptă spatele. Nu era înalt, dar demnitatea poziției
îi dădea un aer falnic.
— Cu tot respectul, contesă, cer oare prea mult dacă doresc să
mi se spună nemijlocit că sunt îndepărtat de la conducerea
slujitorilor din această casă?
Leesha făcu ochii mari, surprinsă.
— Ț i-a spus cineva că aș fi hotărât așa ceva?
— Înalta doamnă Paper, răspunse Arther.
— Înalta doamnă… Pe noapte! Mama? exclamă Leesha.
El se înclină din nou.
— Înalta doamnă Paper s-a mutat în fortăreață acum o
săptămână, când a sosit în Văiuga vestea despre urcarea ta în
rang. A fost… greu de mulțumit.
— Nici n-ai habar, spuse Leesha.
— E dreptul ei, firește, continuă Arther. În lipsa poruncilor tale,
ea și tatăl tău ocupă primul loc în ierarhia casei. Am presupus că
i-ai trimis să pregătească fortăreața.
Leesha clătină din cap.
— M-am gândit doar că e o locuință mai bogat mobilată decât a
tatălui meu.
— Asta nu mă privește, spuse Arther. Dar, în după-amiaza
asta, după ce ne-a dat de veste că ai adus pe lume o fiică, mi-a
spus că de serviciile mele nu mai e nevoie și că ea va conduce,
nemijlocit, toată servitorimea.
Leesha gemu.
— O strâng de gât pe femeia asta!
Se uită la Arther.
— Fii sigur că Miezul o să-nghețe înainte de a-i îngădui eu
mamei mele să-mi conducă gospodăria. O să i-o spun limpede
înainte de sfârșitul zilei.
— E o ușurare, spuse Arther. Dar, după îndepărtarea lui
Gamon și a lui Haynes, nu pot să nu mă-ntreb dacă nu cumva
sunt eu următorul Dorești să mă retrag?
Leesha îl măsură cu privirea.
— Acum, după moartea lui Thamos, dorești să rămâi în slujba
mea?
— Da, doamna mea.
— De ce? întrebă Leesha fără ocolișuri. N-ai fost niciodată de
acord cu tacticile mele, mai ales cu ajutorul dat refugiaților.

VP - 37
 Indignarea străbătu aura lui Arther ca un șoc, însă el doar
ridică dintr-o sprânceană.
— Doamna mea, nu contează ce am aprobat și ce nu. Datoria
mea era să păstrez echilibrul veniturilor prințului și să am grijă
să-i fie cheltuiți banii cu înțelepciune. Am avut întrebări cu privire
la toate cheltuielile propuse de consiliu, fiindcă altminteri mi-aș fi
neglijat îndatoririle. Dar toate hotărârile luate de Înălțimea Sa au
fost duse la îndeplinire cu zel și fără întârziere. Poți fi pe deplin
sigură că voi face la fel pentru tine, dacă mă vei păstra.
În aura lui nu era nici urmă de minciună, dar întrebarea
Leeshei rămăsese fără răspuns.
— De ce? repetă ea. Mă așteptam să-ți anunți plecarea imediat
după sosirea mea și să te-ntorci la proprietățile tale din Angiers.
În aura lui Arther se întrezări fulgerător o imagine. Era
deformată, dar Leesha desluși o vilă angieriană cândva măreață,
căzută în ruină, legată de el deopotrivă prin rușine și printr-o
extraordinară mândrie.
— Proprietățile familiei mele au fost zălogite ca să-mi cumpăr
un grad de comandant al Soldaților de Lemn. Asta și un strop de
noroc m-au ajutat să devin scutierul tânărului prinț Thamos.
Viața mea i-a aparținut. La fel au stat lucrurile cu Gamon.
O altă imagine, Thamos, Arther și Gamon, de nedespărțit, ca
frații.
— Dar acum prințul nu mai e.
Arther nu-și trădă nicidecum durerea care-i sfâșia aura.
— Ș i nici Angiersul din care-am plecat. Orașul e ocupat de
Sulițele de Munte ale lui Euchor, cu armele lor care scuipă foc.
Soldații de Lemn vor fi cât de curând trimiși să păzească hotarele
și să pună capăt certurilor între vecini și spectacolelor
Saltimbancilor fără brevet. Chiar dacă am dori să ne întoarcem,
acolo nu mai e nimic pentru noi.
Leesha nu se gândise la asta.
— Unde te-ai duce dacă ți-aș cere să te retragi?
— Aș rămâne intendentul Soldaților de Lemn din Văiuga, dacă
nu m-ai lăsa și fără slujba asta. M-aș întoarce la cazarmă și aș
încerca să intru în serviciul unuia dintre baroni. Poate în al
baronului Cutter.
— Încă nu știu cu certitudine cui îi ești loial, Arther. Mă tem că
trebuie să renunț la orice menajamente – Leesha lovi ușor cu
degetul în ochelarii ei glifați – și să găsesc răspunsurile în aura ta.
VP - 38
 Arther își întoarse privirea mai întâi către lămpi și către
ferestrele acoperite de draperii, apoi se uită la ochelarii ei glifați –
o privi o clipă îndelungată. Aura lui era activă, dar prea complexă
pentru ca Leesha s-o poată desluși, de parcă el ar fi continuat să-
și pună în ordine sentimentele trezite de acea invadare a
intimității.
În cele din urmă, pufni și își îndreptă spatele.
— Doamna mea, ești iertată pentru orice vrei să mă-ntrebi fără
menajamente. Așa cum punerea tacticilor tale sub semnul
întrebării a fost datoria mea, datoria ta este să-mi pui loialitatea
sub semnul întrebării înainte de mă lua în slujba ta.
— Mulțu…, începu Leesha.
— Dar, o întrerupse Arther ridicând o mână, ca să lucrăm cu
bună-credință, trebuie să cădem de acord că nu mă vei mai
supune niciodată acestei… Își flutură o mână către ochelarii
Leeshei. Acestei cercetări nedrepte fără să existe motive și dovezi
întemeiate.
Ea clătină din cap.
— Dacă ai senzația că am dat buzna în intimitatea ta, te rog să-
mi primești scuzele, dar acești ochelari fac acum parte din mine.
N-o să mi-i scot de fiecare dată când intri în încăpere. Arther, în
Văiuga se vor face schimbări. Dacă cineva aflat acum în serviciul
meu e stânjenit de magia glifelor, la plecare va primi, desigur,
recomandări excelente și o sumă de bani considerabilă.
— Prea bine, doamna mea. Voi avea grijă să afle toată lumea.
Cât despre mine, dacă mai ai întrebări legate de onestitatea mea,
te rog să mi le pui și să terminăm.
Aura lui Arther se învolbura de tot mai multă indignare. Se
considera mai presus de orice învinuire și neîncrederea ei îl
ofensa.
Leesha știa că trebuie să fie prudentă. S-ar fi putut să
descopere că Arther îi e loial, dar să-l înstrăineze cu neîncrederea
ei.
Își încrucișă brațele.
— Copilul e al lui Ahmann Jardir.
Aura lui Arther nu se schimbă.
— Nu sunt idiot, doamna mea. Chiar dacă lordul meu nu mi-ar
fi spus adevărul cu luni în urmă, dacă acest copil ar fi fost al lui,
mama ta ar fi dat de știre strigând din turn.
— Ș i totuși rămâi în slujba mea?
VP - 39
 — Ahmann Jardir e mort. Indiferent ce s-ar fi întâmplat înainte,
cred că legăturile tale cu krasianii, oricare ar fi fost, au murit
odată cu el. După bătălia de la Orașul Docurilor, nu ne mai putem
îndoi că noul conducător al krasianilor vede în Văiugă un
dușman, iar eu te cunosc destul de bine încât să știu că n-o să i-o
predai niciodată.
— E-al Miezului de adevărat, spuse Wonda.
— Ș i lordul meu e mort, continuă Arther, cu indignarea din
aură înghițită de un gol din ce în ce mai larg. Ș tiu că l-ai iubit, că
te-a iubit și el. Înainte de a vă întâlni, amândoi erați… liberi să vă
dăruiți dragostea. Eu n-am dreptul să vă judec.
— Dar îi trimiteai cu regularitate rapoarte ministrului Janson.
— Îi trimiteam cu toții, chiar și Înălțimea Sa. Thamos nu-i
ascundea nimic Tronului de Iederă.
— Acum și Janson e mort, spuse Leesha. Iar catastifele Văiugii
s-au închis. Angiersul pe care-l știam noi nu mai e, tocmai ai
spus-o tu însuți. Văiuga trebuie să-și găsească propria cale.
— Ai de gând să devii Ducesa Văiugii, ghici Arther.
— Ș i dacă ar fi așa? întrebă Leesha. Îmi vei fi loial mie – adică
Văiugii – sau Tronului de Iederă?
Arther se trase un pas înapoi și își desprinse de pe spate sulița
de ceremonie. Wonda se crispă, dar mâna Leeshei o ținu pe loc în
timp ce Arther, îngenuncheat, își așeza sulița în fața patului.
— Ț ie și Văiugii, doamna mea. O jur pe Ziditor și o voi jura din
nou sub lumina soarelui!
Leesha întinse o mână și el o luă.
— Iar eu jur că voi fi demnă de încrederea ta, domnule prim-
ministru.
Arther îi sărută mâna.
— Îți mulțumesc, doamna mea!
Se lăsă pe călcâie și se ridică în picioare cu mișcări line, scoțând
din săculețul prins de centură o tăbliță de scris.
— În cazul ăsta, am primit deja zeci de cereri pentru câte o
frântură din timpul tău și există o serie de probleme urgente…
Leesha oftă, dar simți că, oftând, îi dispare o mare parte din
încordare. Aruncă o privire spre camera copilului.
— Domnule ministru, ai timp până când începe Olive să
plângă.
•
Leesha Paper, Maestra din Văiuga
VP - 40
 Spatele Leeshei zvâcni dureros în timp ce înșira cuvintele pe
hârtie pentru ceea ce părea a fi a mia oară. Scaunul lui Thamos
era o uriașă monstruozitate sculptată, aleasă mai degrabă pentru
intimidare decât pentru confort. Magia o ajuta să-și revină mai
repede, dar nu voia s-ajungă dependentă de ea, mai ales când
Olive sugea cu lăcomie de vreo zece ori pe zi.
Își puse o mână pe mușchii înțepeniți ai spatelui și se întinse.
Începuse să semneze pe la jumătatea dimineții. Dincolo de
fereastra camerei de lucru, cerul se întuneca.
Ministrul Arther înhăță hârtia și o puse în vârful teancului celor
semnate, așezând o alta în fața ei.
— Cincizeci de mii de klați pentru valtrapuri cu blazonul
baronului Cutter.
Arther arătă suma trecând peste ea cu capătul condeiului
înainte de a trasa cu iuțeală un X în partea de jos a paginii.
— Semnați aici.
Leesha cercetă pagina cu privirea.
— E ridicol! Nu aprob așa ceva. Baronul își poate împopoțona
caii pe banii lui. Avem guri flămânde de hrănit.
— Îmi cer iertare, maestră, spuse Arther, dar valtrapurile au
fost trimise acum o lună. Sunt pe caii baronului, iar vânzătorul
trebuie plătit.
— Cum de s-a făcut fără aprobare? întrebă Leesha.
— Înălțimea Sa l-a lăsat pe baronul Cutter la conducerea
Văiugii și omul ăsta preferă să înfrunte cu mâna goală un demon
al lemnului decât să se atingă de-un condei.
Arther pufni:
— Se pare că văiugenii pecetluiesc o înțelegere scuipând în
palmă și strângându-și mâna.
— Cei mai mulți știu totuși să citească.
Leesha se aplecă și semnă scrâșnind din dinți, apoi se uită la
teancul înalt de hârtii, neglijent stivuite, trimise de scribul
baronului.
— Toate sunt așa? întrebă.
— Mă tem că da, răspunse Arther. Oamenii au avut nevoie de
un simbol în jurul căruia să se adune în lipsa contelui și a ta. Mai
ales după ce au dispărut domnul și doamna Bales. În privința
asta, baronul Cutter s-a descurcat de minune. Ca administrator…
a lăsat foarte mult de dorit.

VP - 41
 Leesha încuviință din cap. Nu era nimic nou pentru ea; îl
cunoștea pe Gared de când venise pe lume. Oamenii îl iubeau și
aveau încredere în el. Era unul dintre ei – primul tăietor de lemne
care răspunsese la chemarea lui Arlen Bales când le ceruse să
iasă cu securile în noapte. De atunci, stătuse noapte de noapte
între văiugeni și demoni și o știau cu toții. Iar cu el la cârma
Văiugii dormeau mult mai liniștiți.
Însă se pricepea mai bine să cheltuiască banii decât să-i
numere. Leesha putea să scoată din tiparniță nenumărați klați,
dar valorau doar atât cât credeau oamenii că valorează.
— Dacă ți-aș cere acum să pleci, ai mai încerca să intri în
slujba baronului Cutter? întrebă ea.
Arther răsuflă zgomotos pe nas.
— Amenințarea aia a fost o vorbă-n vânt, maestră. Baronul
Cutter își schimbă servitorii mai repede decât golește stacanele de
bere. Scutierul Emet a plecat din slujba lui fiindcă l-a amenințat
că-i smulge brațele.
Leesha oftă.
— Ș i dacă ție ți-aș porunci să te retragi din serviciul meu și
baronului să te ia în slujba lui?
— S-ar putea să-mi încalc jurământul și să trec de partea
krasianilor, răspunse Arther, și Leesha râse atât de tare, încât o
ustură gâtul.
Privirea i se îndreptă din nou spre teancul de hârtii și veselia o
părăsi. Își frecă tâmplele ca să-și domolească durerea surdă ce
avea să devină curând puternică dacă nu mânca și nu-și petrecea
o oră în grădină, de una singură.
— Gared are nevoie de un scrib care să nu se teamă de el.
— Nu știu unde găsești un asemenea bărbat, fiindcă Arlen
Bales nu mai e.
— Nu mă gândeam la un bărbat, ripostă Leesha. Wonda?
— Nu te uita la mine, maestră, răspunse tânăra. La hârtii îs
mai nepricepută decât Gar.
— Atunci fii drăguță și adu-o aici pe domnișoara Lacquel, îi ceru
Leesha.
Wonda zâmbi.
— Da, maestră.
•
— Îți mulțumesc că ai venit, Emelia!

VP - 42
 Leesha întinse o mână către un scaun de lângă masa ei de
lucru.
— Te rog, ia loc.
— Mulțumesc, contesă!
Mișcându-se lin, Rosal făcu o reverență adâncă, atent exersată,
apoi se ridică agitându-și fustele astfel încât să se așeze fără ca
vreo cută să fie nelalocul ei.
— Te rog, spune-mi maestră, zise Leesha. Ceai?
Rosal încuviință din cap.
— Da, te rog, maestră.
Leesha îi făcu semn Wondei. Tânăra ar fi putut pune ață în ac
cu arcul și dădea dovadă de aceeași îndemânare și când era vorba
să toarne ceaiul și să aducă două cești aburinde, cu tot cu
farfurioarele lor, într-o singură mână, ca pe doi klați.
— Cum ți s-a părut Văiuga până acum? întrebă Leesha,
luându-și ceașca.
— Minunată.
Rosal își puse zahăr în ceai și amestecă.
— Toată lumea e atât de primitoare! Ș i așteaptă nunta cu
entuziasm. Chiar și mama ta s-a oferit să m-ajute cu pregătirile.
— Serios?
Leesha auzea așa ceva pentru prima oară. I se părea de
neimaginat ca Elona să se ofere s-ajute pe cineva, și mai ales pe
Emelia Lacquel, din pur altruism.
Rosal încuviință din cap.
— Mi-a făcut cunoștință cu cele mai pricepute florărese și
croitorese și mi-a dat câteva sfaturi… interesante în privința
rochiei.
— Mama nu irosește materialul, spuse Leesha. Mai ales pentru
partea de sus.
Rosal își luă ceașca făcându-i cu ochiul.
— Orice ar visa ea e nevinovat pe lângă ceea ce am purtat eu.
Dar nu și de data asta. Rosal a fost pentru alți bărbați. Gared va
avea o mireasă ca-n poveștile Saltimbancilor.
— Gared nu va avea nimic până nu-și pune hârtiile în ordine,
sublinie Leesha, arătând teancul de pe masă.
Rosal încuviință din cap.
— Gared nu se pricepe deloc la hârtii… După nuntă, pot…
— Asta n-o să rezolve problema, draga mea, o întrerupse
Leesha. Trebuie să-ți amintesc că-mi ești datoare?
VP - 43
 Rosal clătină din cap. Leesha o convinsese pe ducesa-mamă să
n-o arunce în închisoare după scandalul de la curte.
— Bineînțeles că nu, maestră.
— Bun. Zarurile lui Amanvah spun că pot să am încredere în
loialitatea ta față de Văiuga și acum am nevoie de cineva ca tine
de partea mea.
Rosal lăsă ceașca jos și își îndreptă spatele, cu mâinile în poală.
— Cum pot fi de ajutor?
Leesha arătă teancul.
— Spune-i logodnicului tău că nu poate fi golit de semințe până
ce nu se lasă convins să faceți împreună ordine în catastifele lui.
Rosal ridică dintr-o sprânceană și buzele i se arcuiră într-un
zâmbet subtil.
— Vai, maestră, dar eu nu l-am golit niciodată pe baron de
semințe! Nu suntem cununați! Gândește-te la scandal!
Zâmbetul i se lăți.
— Dar îi țin copacul în alertă. Îi spun că numai după ce-l văd
legat i-l scot din pantaloni. Acum, ori de câte ori rămânem
singuri, dă fuga după cătușe.
— Ziditorule! exclamă Leesha. Ești din același soi rău ca mama.
Ai grijă să nu-și capete puterea din timpul nopții, fiindcă s-ar
putea să rupă cătușele alea.
Ochii lui Rosal sticliră.
— Maestră, în adâncul ființei lui, nu și-o dorește.
— E bine dacă aștept afară, maestră? le întrerupse Wonda.
Rosal îi zâmbi.
— Vai, Wonda Cutter, ai roșit!
— E ca și cum v-aș asculta vorbind despre fratele meu, zise
Wonda.
— Eu am doi frați, ripostă Rosal. Ș tiu mai mult decât mi-aș dori
despre toate iubirile lor. Dar, adăugă, făcând cu ochiul, n-aș
spune că nu mi-e de folos.
— Atunci pot spune că vei avea, cât de curând, problema… ah,
spuse Leesha zâmbind fără să vrea… în mână?
Cele trei femei râseră la unison.
— Nu-ți mai face griji pentru asta, maestră, răspunse Rosal. O
să-i pun cătușele sub masa lui de lucru.
•
— Maestră, soarele a apus, spuse Tarisa.

VP - 44
 Leesha și-o desprinse cu greu pe Olive de la sân și i-o întinse
Elonei.
— Au sosit cu toții și au primit ceai?
Tarisa se apropie ca să-i aranjeze decolteul, pudrându-i-l cu
îndemânare.
— Mulți dintre ei așteaptă deja de o oră, spuse Wonda.
Leesha dădu din cap. Thamos își lăsa sfetnicii să aștepte ca să-
și arate puterea și ei i se părea potrivit să păstreze obiceiul la
prima întrunire după întoarcerea din Angiers.
Mai mult decât atât, chemându-i la o oră atât de târzie, Leesha
putea să aștepte amurgul, când soarele își revărsa lumina prin
ferestrele dinspre apus ale sălii. Își puse ochelarii glifați, se ridică
și, cu pași ușori, ieși pe coridor. Se întorsese deja de o săptămână,
nu mai putea să amâne adunarea.
— Leesha Paper, Maestra din Văiuga, spuse simplu Arther,
conducând-o în sală prin intrarea regală, mascată de monstruosul
tron al lui Thamos.
Leesha avea de gând să se descotorosească de el, dar
deocamdată o ajuta să-și atingă țelul, dominându-i pe toți ceilalți.
Își îndepărtase înadins titlul de contesă din fața numelui,
pentru că îi fusese acordat de Angiers, față de care nu dorea să
rămână îndatorată. Era timpul ca Văiuga să devină independentă.
Toată lumea se ridică în picioare, făcând plecăciuni și reverențe.
Le răspunse încuviințând din cap, apoi, cu o mișcare a mâinii, îi
invită să se reașeze. Doar Arther rămase în picioare, alături de
tron.
Leesha își plimbă privirea peste adunare. Tatăl ei, Erny, vorbea
în numele Ghildei Glifarilor, iar Smitt, în al Ghildei Negustorilor.
Păstorul Jona stătea în uriașul jilț de lemn al Inchizitorului Hayes,
care însă își găsise un scaun aproape la fel de mare și era așezat
alături. La fel stătea și căpitanul Gamon alături de baronul Gared.
Darsy și Vika se aflau în capătul opus al mesei, cea dintâi pe
scaunul capitonat care fusese înainte al Leeshei. Alături de ele
erau Amanvah, Kendall și Hary Roller, Marele Maestru al Ghildei
Saltimbancilor.
— Vă mulțumesc tuturor că ați venit! spuse Leesha. Ș tiu că e
nevoie de multe pregătiri pentru ceremonia de la noapte, așa că
această primă întrunire va fi scurtă. În primul rând, după cum
știți cu toții, lordul Arther rămâne prim-ministru. Dădu din cap
către el. Domnule ministru?
VP - 45
 Arther făcu un pas în față, cu tăblița de scris pregătită.
— Maestră, Văiuga are acum șaisprezece baronii, fără a pune la
socoteală Pădurea Culegătoarelor de Ierburi. Unsprezece au glife
mari active. Patru au început să plătească biruri. Celelalte
rămân… locuri nesigure, cu oameni abia începându-și o viață
nouă.
Dintre acestea, cele mai multe erau locuite de refugiați fugiți
din calea krasianilor, care de un an tot soseau fără oprire. Văiuga
crescuse din ce în ce mai mult ca să-i adăpostească, scosese din
tiparnițe klați cu care să-și pornească negoțul și le dăduse
materiale pentru construcții.
— Toate trimit oameni care să li se alăture tăietorilor de lemne,
sublinie Gared. Vin recruți zi de zi și asta-i bine. Glifele mari țin
demonii la distanță, da’ nu-i împuținează. Dacă s-a schimbat
ceva, s-a schimbat în rău.
— Întrebuințăm mulaje și șabloane ca să le glifăm armele și
scuturile, spuse Erny. Nu sunt la fel de bune ca alea trasate cu
mâna, dar ne îngăduie să ținem pasul cu cererile. Lucrăm și pe
suluri de material, ca să facem cât mai multe Mantii ale
Nevăzutului.
Leesha încuviință din cap.
— Ce facem ca să avem din nou o cavalerie puternică?
— Jon Stallion a trimis către noi mai mulți cai, răspunse Smitt.
Sulițașii de Lemn…
— Sulițașii Văiugii, îl corectă Leesha, cu ochii la Gamon.
— Cum? întrebă Smitt.
— Începând de azi, compania Soldaților de Lemn e desființată,
răspunse Leesha. Oricine vrea să li se alăture Soldaților Văiugii va
fi înrolat imediat și își va păstra rangul și solda, dacă jură credință
Văiugii. Ceilalți…
Gamon ridică o mână. El și Arther discutaseră deja despre asta.
— Am vorbit cu oamenii, maestră. Niciunul nu vrea să se-
ntoarcă în Angiers.
Leesha încuviință din cap.
— Își vor recăpăta curând puterea, căpitane.
Pe urmă se uită la Jona, care stătea lângă țeapănul Inchizitor
Haynes.
— Ș i Veghetorii tăi, Păstorule?
— Va trece destul timp înainte de a-și recăpăta puterea, spuse
Jona. Năvălitorii krasiani au ucis și Veghetorii, și Puștii, oriunde i-
VP - 46
au găsit. Mai avem doar câțiva ca să călăuzească prea multe
suflete. De aceea, dacă am binecuvântarea ta, vreau să-l
împuternicesc pe Inchizitorul Haynes ca vorbitor în numele
primului Consiliu de Veghetori din Văiuga.
Leesha și inchizitorul se uitară unul la altul. Ș i el purta ochelari
glifați. Leesha vedea lumina glifelor dansând în fața lor și știa că îi
urmărește aura așa cum și ea o urmărea pe a lui.
Ș i cu asta căzuseră de acord mai înainte. Așa puteau amândoi
să-și păstreze seriozitatea și demnitatea în timp ce-și vorbeau în
fața întregii adunări așa cum se înțeleseseră.
— Cum crezi că o să reacționeze Ducele Pether, întrebă Leesha,
dacă o să renunți la Biserica din Angiers și o să juri credință unei
Biserici de sine stătătoare a Văiugii, cu Jona ca Păstor?
Hayes trasă cu iuțeală o glifă în aer. Leesha o văzu unduind
peste magia din jur și îndemânarea lui o impresionă. Ș i ochii lui
urmăreau unduirea.
Leesha zâmbi când văzu în aura lui că înțelege ce se petrece.
Veghetorii au mai multă putere decât știu.
Haynes își reveni din uimire.
— Eu l-am instruit pe Pether. O să se simtă trădat. Biserica din
Angiers o să mă declare eretic și probabil o să poruncească să fiu
ars de viu dacă o să mai calc vreodată pe pământ angiersian.
— Ș i totuși vrei s-o faci?
— Am fost trimis în locul ăsta ca să-năbuș erezia. Să readuc
Văiuga sub controlul Păstorului Pether și al Bisericii din Angiers.
Dar, în lunile pe care le-am petrecut aici, am întâlnit oameni de o
credință uimitoare și de un curaj uluitor și ochii mei au văzut
lucruri pe care Consiliul Veghetorilor din Angiers nu poate decât
să și le imagineze. Nu pot pretinde că mi-e cunoscut planul
Ziditorului, dar știu că El m-a adus aici cu un motiv anume, ca să
stau între acești oameni și Miez. Ca să le dau de știre că Ziditorul
îi privește și e mândru.
Aura îi strălucea de convingere și Leesha încuviință din cap
către Jona.
— Nu e nevoie de binecuvântarea mea, Păstorule, dar o ai.
— Mulțumesc, maestră! răspunse Jona. Vom începe să ridicăm
Puștii la cinul de Veghetor și să aducem Puști noi, dar ar putea
trece ani înainte de a ne reface rândurile.
— Desigur, spuse Leesha. Poate e timpul să-l faceți Veghetor pe
Puștiul Franq?
VP - 47
 Aurele celor doi bărbați se colorară. Schimbară priviri nervoase
unul cu celălalt și cu Gared. Culoarea undui, înaintând încet în
jurul mesei, până când deveni limpede că Leesha nu știa ceva
cunoscut de toți ceilalți. Chiar și de Darsy.
— Ce e? întrebă ea.
— Franq e o mică parte a unei probleme mai mari, răspunse
Darsy. Una care crește chiar în mijlocul Văiugii, ca o buruiană
rea.
— Copiii Glifați, ghici Leesha.
— Nu ne mai înțelegem cu ei! Gared lovi cu palma lui uriașă în
masa care se clătină, făcând ceaiul să clipocească în toate cănile.
Nu mai vin când chemăm oamenii la luptă și nu mai ascultă decât
de-ai lor.
— Trăiesc în Pădurea Culegătoarelor de Ierburi, spuse Smitt.
Refuză să mai doarmă între patru pereți.
— Parcă n-ar mai fi oameni, adăugă Gared. Se preschimbă-n…
altceva.
Era rândul Leeshei să bată cu palma în masă.
— Ajunge, baroane! Nu vorbim despre demoni. Sunt frații,
surorile și copiii văiugenilor. Vorbim despre Callen, fiul lui Evin și
al lui Brianne. Se uită la Smitt. Despre fiul tău Keet și despre
Stela, nepoata ta.
— Callen i-a rupt brațul lui Yon cel Cărunt, zise Gared.
— I-am prins pe Keet și pe Stela furând dintr-o magazie de-ale
mele, povesti Smitt. Mâncare, arme, unelte. Când am încercat să-i
opresc, propriul meu fiu m-a doborât la pământ dintr-o lovitură.
Am pus un lacăt nou și, când s-au întors, au spart cu picioarele o
ușă din lemnaur, groasă de cincisprezece centimetri, de parc-ar fi
frânt vreascuri.
— Ce legătură au toate astea cu Puștiul Franq? întrebă Leesha.
— Am aflat că acești Copii au început să se antreneze, făcându-
și propriile ritualuri, începu Haynes s-o lămurească. Temându-mă
că sunt în pericol s-ajungă eretici, l-am trimis pe Franq să-i
îndrume. Rapoartele spuneau că-și doresc cu disperare să-nvețe
să glifeze și el e un Glifar priceput. S-a folosit de asta ca să fie
primit printre ei.
— Ș i?
Haynes răsuflă prelung.
— Li s-a alăturat, maestră.
Leesha făcu ochii mari.
VP - 48
 — Îmi spui că Franq, un om care e formalismul în persoană, li
s-a alăturat Copiilor Glifați?
Haynes dădu din cap cu amărăciune.
— Maestră, ultima oară când l-am văzut nu purta decât o robă
simplă, cafenie.
— Nu e ceva neobișnuit, zise Leesha.
— Mânecile erau tăiate, ca să i se vadă glifele tatuate pe brațe,
adăugă Haynes. Ș i duhnea a sudoare și a sânge de demon.
— Trebuie să mă-ntâlnesc cu ei, spuse Leesha. Cât mai curând.
— Nu-i o idee bună, maestră, se amestecă Wonda.
— Are dreptate, Leesha, întări Gared. Copiii-s periculoși.
— Eu i-am antrenat, zise Wonda. Pe mine o să m-asculte. Ș tiu
c-o să m-asculte.
Leesha clătină din cap.
— Trebuie să văd cu ochii mei. Vă asigur c-o să mergem acolo
pregătiți și n-o să-i provocăm în niciun fel înainte de a ne lămuri
de ce sunt în stare.
— Trebuie să fie cineva pe care l-ai putea trimite să iscodească,
să vadă cum stau lucrurile, zise Wonda.
— E o treabă pe care s-ar cuveni s-o facă heraldul meu,
răspunse Leesha. Cu Rojer plecat dintre noi, locul e liber. Se uită
la Kendall. Dacă vrei, îl poți ocupa tu.
Tânăra făcu ochii mari, nedumerită.
— Io, maestră? Nu-s decât o ucenică…
— Prostii! o întrerupse Leesha. Rojer însuși mi-a spus că, din
câți oameni a întâlnit vreodată, ești singura care are talentul lui
de a vrăji demonii. Văiuga are nevoie de așa ceva acum, când el
nu mai e, iar cuvântul lui e mai mult decât suficient pentru mine.
Mare Maestre al Ghildei?
Hary Roller zâmbi, scoase un sul de pergament și i-l întinse
tinerei femei.
— Brevetul tău de Saltimbanc, Kendall-încântă-demoni.
— Ah, îmi place cum sună asta! spuse ea, luând pergamentul.
— Așadar, accepți să-mi fii herald? insistă Leesha. Brevetul e al
tău oricum, dar nu-mi doresc pe nimeni altcineva în postul ăsta.
Kendall se uită la Amanvah, care încuviință din cap.
— Da, desigur, maestră.
Hayes pufni dezaprobator. Leesha se uită la el ridicând dintr-o
sprânceană.
— Te roade ceva, inchizitorule?
VP - 49
 — Doar purtarea noului tău herald, care pare să se supună mai
întâi voinței unei preotese evejane și abia apoi contesei sale.
Sprâncenele krasianei se uniră și aura i se umplu de țepi. O
văzu și Haynes și tresări. Leesha ridică o mână înainte de a apuca
Amanvah să riposteze.
— Inchizitorule, în Kendall mă încred fără rezerve, ceea ce nu
pot zice despre judecata ta din momentul ăsta. Cât despre
Amanvah…
Leesha se uită la damaʼting și zise:
— Poți să le spui tuturor.
Amanvah răsuflă adânc și redeveni senină.
— După funeraliile soțului nostru, eu și Sikvah ne întoarcem în
Mărinimia lui Everam. Damaji’ting a tribului Kaji a fost ucisă când
fratele meu a preluat puterea cu forța. Eu trebuie să-i iau locul.
În jurul mesei se auziră icnete.
— Damaji’ting…, începu Jona.
— „Păstoriță” e traducerea cea mai apropiată de adevăr, îl
lămuri Amanvah, deși nu e completă, fiindcă e vorba totodată de
un titlu laic. Voi fi conducătoarea tuturor damaʼting și a tuturor
femeilor din tribul Kaji, cel mai numeros din Krasia.
— Atunci păstoriță și ducesă deopotrivă, zise Jona, cu o
plecăciune. Felicitări, Înălțimea Ta!
Vestea le trezi tuturor aceleași sentimente, care se făcură auzite
în jurul mesei ca niște ecouri. Amanvah le răspunse tuturor dând
din cap cu demnitate regească înainte de a se uita în ochii
Leeshei.
— Maestră, nu pot vorbi în numele mamei mele și al fratelui
meu, dar, mulțumită legăturii noastre de sânge, tu și Văiuga veți
avea întotdeauna în mine un aliat.
Leesha încuviință din cap.
— De asta nu mă îndoiesc.
Se întoarse din nou spre Arther.
— Ce vești am primit din Lakton?
El se uită spre Amanvah cu neîncredere.
— Maestră…
— Domnule ministru, nu poți spune nimic pe care Amanvah să
nu-l afle după reîntoarcerea printre krasiani, sublinie Leesha.
El strânse din buze și începu să vorbească, alegându-și
cuvintele cu mare grijă.

VP - 50
 — Insula e în continuare liberă, deși pe apă numărul piraților
krasiani e în creștere.
— Dar partea de pe malurile lacului? întrebă Leesha.
— E încă sub controlul krasianilor, dar pozițiile lor își pierd din
ce în ce mai mult puterea. Rămășițele oștii Prințului Jayan nu s-
au întors. Jumătate dintre oșteni au dezertat și pradă ca lupii
toate așezările în care ajung. Ceilalți s-au baricadat între zidurile
Mănăstirii Zorilor.
— Ș i refugiații care se adăpostiseră acolo?
Leesha îl trimisese pe Briar Damaj să vadă dacă scăpase cineva
de măcel.
— Briar a intrat în mănăstire de mai multe ori, spuse Gared. A
călăuzit deja un grup până aici. În seara asta trebuie să sosească
ultimii. Printre ei e și o familie de demnitari milnezi pe care vrea
să ți-i prezinte.
Leesha sorbi din ceai.
— Li s-au pregătit deja camere și vor fi invitați la mine după ce
se vor odihni o zi sau două.
Își lăsă ceașca jos.
— Amanvah, acum să discutăm despre ceremonia din noaptea
asta.
•
Când se încheie întrunirea, Elona era dincolo de ușă, măsurând
holul cu pasul, dar nu-l aștepta pe Erny. Ochii ei, la fel ca aura, îl
țintuiau pe Gared în timp ce își sărută în fugă soțul pe obraz și îl
împinse ca să-și vadă de drum.
Nimeni, nici măcar Haynes, cu ochelarii lui glifați, nu observă
pe cine urmărește ea cu privirea. Cu toții erau pur și simplu
bucuroși că nu ajunseseră ținta ei și se grăbeau să treacă pe lângă
ea. Însă Gared mai zăbovi, stând de vorbă cu Arther și Gamon.
Când intră Elona, ceilalți doi plecară atât de repede pe cât le
îngăduia propria demnitate. Când o văzu și Gared, ea apucase
deja să închidă ușa, prinzându-l în cursă.
Elona se întoarse spre Leesha, care își desluși în aură ceea ce
văzuse și în altele: o vălurire de spaimă care o îmboldea să plece
în fugă. Îi plăcea să creadă că-și poate controla mai bine mama,
dar aurele nu mințeau niciodată.
— Ne lași puțin singuri, draga mea?
Vocea Elonei era primejdios de tăioasă. Cuprins de panică,
Gared se uită la Leesha.
VP - 51
 — Îmi pare rău, Gar, dar chiar trebuia să se întâmple mai de
mult. Tu și mama aveți de discutat.
Le întoarse spatele și Wonda deschise masiva ușă regală pe care
o închiseră apoi în urma lor.
— Wonda, deocamdată asta e tot, spuse Leesha.
— Maestră?
— Poate c-o să fie nevoie să m-amestec între ei. Vrei să fii
atunci prin preajmă?
Panica dădu acum buzna în aura Wondei. Pe noapte! Oare
exista, în întreaga lume, cineva care nu era îngrozit de Elona?
— Nu, maestră.
— Atunci pleacă. Fugi s-o cauți pe Rosal. Spune-i să vină să-și
scoată logodnicul din sala adunării.
Cu aura inundată de ușurare, Wonda se răsuci pe călcâie și
plecă în fugă.
De când se întorsese în Văiuga, Leesha renunțase la șorțul cu
multe buzunare purtat de Culegătoarele de Ierburi. Araine îi
spusese că nu se potrivește unei contese, e sub demnitatea ei și,
oricât de mult i-ar fi displăcut, Leesha nu putea să nu-i dea
dreptate.
Dar pentru Leesha era nepotrivit și nedemn să nu lase să se
vadă cine este. Le ceruse tuturor să-i spună „maestră” și rochiile
ei aveau buzunare elegante, pline cu ierburi și obiecte glifate.
Dintre acestea din urmă alese o sferă delicată, de argint,
atârnată de capătul unui lănțișor din același metal. Ș i-o puse într-
o ureche și, ca să nu cadă, trecu peste ureche lănțișorul și-l lăsă
s-atârne în spate ei. În sferă era o frântură dintr-un os de demon.
Leesha pusese o alta, geamănă, în tronul său și, cu ajutorul ei,
putea s-audă tot ce se petrecea în sala adunării.
— Mă ocolești, băiete, spunea Elona, dar nu pe tonul tăios cu
care li se adresa altora.
Acum suna aidoma torsului unei pisici adormite deasupra unei
borte de șoarece.
— Pur și simplu am fost ocupat, răspunse Gared.
— Da, ai fost mereu ocupat, încuviință Elona. Până când ai
avut în pantaloni un copac țeapăn și-ai venit la ușa mea, să te
milogești ca un câine.
— N-o s-o mai fac.
Vocea lui Gared era foarte rugătoare.
— I-am promis Leeshei și am jurat pe soare.
VP - 52
 — Un jurământ din ăsta e ușor de făcut, zise Elona. Să-l ții e
mult mai greu – crede-mă. E ușor acum, cu șopârla aia
angieriană, care te secătuiește de semințe zi și noapte. La început
e întotdeauna așa. Crezi că n-o să mai ai niciodată nevoie de altă
femeie. Dar ea o să se sature de corvoadă și-o să-ți dezlege
izmenele din ce în ce mai rar. Apoi, într-o zi, când o să simți că-ți
pocnesc boașele, o să mă cauți, știind c-o să te iau în primire de la
frunză la rădăcină și c-o să folosesc trucuri de care tinerica ta nici
măcar n-a auzit vreodată.
Gared gâfâi. Oare Elona îl atingea?
— Ce zici, băiețaș? Te golește ea așa cum sunt în stare eu?
— N… noi… n-am… făcut-o încă, se bâlbâi Gared.
— Trebuie să fii plin până-n albul ochilor!
Elona râse, și râsul ei era triumfător.
— Ce-ai zice dacă i-aș face tinerei tale logodnice o favoare,
luându-ți ceva spumă de deasupra, de dragul vremurilor de
odinioară?
Se auzi un zgomot de mobilă mutată cu poticneli.
Elona râse iarăși.
— Mă vrei sub masă, ei? Ca să am grijă de tine în taină, în timp
ce lumea se foiește în jur?
Din nou mobilă urnită din loc.
— N-o să se întâmple din nou, doamnă Paper, mârâi Gared.
Izbăvitorul a spus că pot să fiu un om mai bun și asta mi-e ținta.
— Ești un idiot, băiete! se răsti Elona. Poți avea ceva mai bun
decât fata aia.
— Nici măcar n-o cunoști! exclamă Gared.
— Am băut cu sclifosita aia și cu mama ei cretină destul ceai ca
să-neci un demon al apei. N-are ce să-ți ofere acum, când fiica
mea e din nou singură.
Pe noapte, mamă! se gândi Leesha. Iar începi?
Dar Gared o surprinse.
— N-o mai vreau pe Leesha. Am fost nebun după ea, știu, dar
ce-am vrut eu n-are cum să meargă.
Adevărat, încuviință Leesha.
— Nu e vorba doar de Leesha, idiotule! se rățoi Elona. Dacă te-
nsori cu ea, o să fii Duce de Văiuga. Pe noapte! Într-o bună zi ai
putea ajunge regele Thesei!
Glasul Elonei reîncepu să toarcă.

VP - 53
 — Acum, după ce-a avut câteva sulițe, e pregătită pentru un
copac adevărat. Iar când n-o să se urce-n el, o să culeg eu
fructele.
— Ș … și Erny?
Glasul lui Gared era pițigăiat.
— Pfui, făcu Elona. O să se-ascundă-n dulap și-o să se
dezmierde singur până când o să pleci, ca de obicei.
Era prea mult pentru Leesha. Își scoase sfera glifată din ureche
și deschise ușa.
În capătul opus al sălii, încremenit ca o căprioară îngrozită,
Gared folosea masa consiliului pe post de scut.
— Slavă Ziditorului! exclamă baronul, fugind spre ea.
Leeshei îi veni să râdă când îl văzu pe Gared Cutter, doi metri și
cincisprezece centimetri de mușchi fără pic de grăsime,
ascunzându-se în spatele ei.
— Bine, păstrează-ți-o în nădragi! mârâi Elona. Ceea ce-ai lăsat
în urmă oricum nu se schimbă!
— Ei, asta ce vrea să-nsemne? întrebă Gared peste umărul
Leeshei.
— Înseamnă că am copilul tău în pântec, cap de lemn! se răsti
Elona.
— Ce? se miră el. Credeam că doar ai pus pe tine câteva kile.
N-ar fi putut spune nimic mai rău. Aura Elonei se înroși și ochii
i se bulbucară.
Însă apoi ușa se deschise și intră Rosal.
— Pe noapte!
Elona își azvârli mâinile în sus.
— În afurisita asta de fortăreață toată lumea trage cu urechea
pe la uși?
Rosal zâmbi.
— Eu doar îl căutam pe Gared.
Se uită la el, făcându-i cu ochiul.
— Trebuie să se ocupe de catastife.
Gared era palid când Rosal se uită din nou la Elona.
— Asta nu e o noutate pentru mine. Gared se pierde cu firea
când îți rostește cineva numele.
— Da? se miră el.
Rosal îi întâlni ochii, țintuindu-i cu privirea.
— N-ai dat de belea pentru nimic din tot ce-ai făcut, așa că
acum fii isteț și taci. Pun eu lucrurile la punct.
VP - 54
 Gared răsuflă ușurat.
— Da, draga mea.
Elona își înfipse mâinile în șolduri, acum întoarsă spre Rosal.
— Ești mai deșteaptă decât te credeam, fetico.
Rosal răspunse cu o reverență batjocoritoare.
— Înaltă doamnă Paper, știu că-n Văiuga ești cineva, dar eu am
mers la școală cu câteva zeci de-alde tine. Puțin îmi pasă că l-ai
antrenat pe Gared, dar în noaptea nunții noastre o să-i arăt
lucruri care-l vor face să dea uitării trucurile tale de nevastă de la
țară.
Mâna Elonei zvâcni către părul lung și des al celeilalte, pe care
n-o luă prin surprindere. Rosal îi azvârli mâna cu un dos de
palmă și un singur pas o îndepărtă destul de mult cât să nu poată
fi atinsă. Mișcările ei aveau echilibrul unei dansatoare și Leesha
știa că, dacă ar fi vrut, ar fi putut riposta cu o lovitură.
Însă Rosal își păstră controlul. Vocea îi era calmă, iar zâmbetul,
la locul lui.
— Nu mai e al tău.
— Cum Miezului să nu fie! Ș i-a pus odrasla în mine.
— Porți un copil, încuviință Rosal. Dar e al lui Gared? Cine
poate ști? Ești femeie măritată.
— Ș i ce-o să spui când copilul n-o să semene cu Erny? întrebă
Elona.
Rosal ridică din umeri.
— Mă îndoiesc c-o să se mire cineva. Ai reputația ta. „Ce face
Înalta doamnă Paper acum?” e întrebarea la care răspund
servitorii la beție, punând prinsoare. Ș tiai?
Aura Elonei se înnegură din nou, dar rămase locului, înlemnită.
— Dar… dacă e într-adevăr al meu? scânci Gared.
Toate privirile se întoarseră spre el.
— I-am spus Izbăvitorului c-o să fiu un om mai bun, continuă
el, cu vocea recăpătându-și puterea încetul cu încetul. Nu vreau
scandal, da’ ce soi de om îs dacă mă lepăd de copilul meu?
Rosal se apropie de el. Gared tresări când o văzu întinzând
mâna, dar ea i-o puse cu delicatețe pe braț.
— Bineînțeles că n-o să faci una ca asta, iubire. Nu ți-aș cere-o
niciodată. Dar, dacă ne convingem că e copilul tău, îi poți rămâne
alături în mai multe feluri.
— A, da? zise Gared.

VP - 55
 — Când o să vină pe lume, o să fim deja căsătoriți, răspunse
Rosal. Iar în contractul de căsătorie o să scrie clar că pe primele
locuri din linia de succesiune stau copiii noștri. Pe urmă, dacă o
să dorești, o să poți recunoaște copilul ăsta.
Rosal își puse o mână pe obrazul lui.
— Dar s-ar putea să descoperi că e mai ușor pentru toată
lumea dacă pur și simplu îl vizitezi foarte des și-i faci nenumărate
daruri.
Elona își încrucișă brațele.
— Ș i dacă încep eu scandalul?
— N-o să-l începi, spuse Rosal. Nu fără dovezi și probabil nici
dacă le-ai avea. Nu ești atât de deșteaptă cum te crezi, Înaltă
doamnă Paper, dar ai destulă minte cât să nu faci prostia asta. Ai
de pierdut mai mult decât Gared.
Leesha se hotărî în sfârșit să vorbească.
— Mamă, dacă vrei, o chem pe Amanvah. Cu doar o picătură
din sângele tău și cu o aruncare a zarurilor, îți poate oferi dovada.
Putem lămuri lucrurile aici și acum.
— Ș i tu, fiica mea?
Elona scuipă pe covor, se răsuci pe călcâie și ieși ca o furtună.
Gared gemu și Rosal îl bătu pe braț.
— Răsuflă, iubire. Te-ai descurcat bine. Tărășenia nu s-a
încheiat, dar ce-a fost mai rău s-a dus. Stai la distanță de Elona și
las-o în seama mea.
Se întoarse spre el și îl privi lung în ochi.
— Ș i, după ziua nunții noastre, n-o să mai vrei niciodată să
urce ea pe copacul tău.
— Nu vreau nici acum, spuse Gared.
Rosal îl prinse de barbă și îi trase fața în jos, pentru un sărut
pe obraz.
— Băiat deștept.
Gared își puse mâna peste a ei.
— Credeam că n-o să-ți dai seama niciodată, da’ știi ce-am
făcut.
Rosal zâmbi.
— Am căzut de acord că trecutul e trecut. Ș i al tău, și al meu.
Se uită la Leesha.
— Mulțumesc, maestră!
— Daaa, Leesha, zise Gared. Ai sosit la țanc, ca Izbăvitorul.
— Nici chiar așa, spuse Leesha.
VP - 56
 — Rahat de demon! se aprinse Gared. Nu-i prima oară. Leesha,
ai fost întotdeauna acolo când au avut oamenii nevoie de tine. Ș i
tu, și Rojer, și Arlen Bales. Ați venit împreună în Văiuga când
eram înfrânți și ați schimbat soarta luptei. Aici nu e nimeni căruia
să nu-i fi schimbat tu viața.
— Acum Arlen nu mai e. Ș i nici Rojer. Toată lumea o să-și dea
seama că nu eu sunt Izbăvitorul când o să vadă ce hotărâri
prostești am luat.
— N-o să vadă așa ceva.
Gared îi respinse spusele fluturând din braț.
— În Văiuga vin oameni cu sufletul zdrobit, căutându-l pe
Izbăvitor, însă dau mai întâi ochii cu Leesha Paper, care le poartă
de grijă.
Ea clătină din cap.
— Mai întâi dau ochii cu tine, Gared.
— Da, poate, pe drum, încuviință el. Tăietorii de lemne îi fac să
se simtă în siguranță, dar asta nu le oferă un loc unde să doarmă
și nu le umple burțile. Nu le vindecă rănile făcute de demoni. Nu
le pune-o haină pe spate și nu le găsește de lucru. Nu le dă o viață
nouă înainte să priceapă că s-a zis cu aia dinainte. Tu faci toate
astea, Leesh. E timpul să nu te mai simți vinovată.
— Vinovată? se miră ea.
— Pen’ că tu ești vie și Rojer nu mai e, spuse Gared. Pen’ c-a
trebuit să-i ucizi pe krasianii ăia veniți să-l omoare pe duce. Pen’
că astă-vară ai otrăvit niște Sharum ca să nu se-ntoarcă împotriva
noastră. Pen’ că te-ai încurcat cu demonul deșertului. De fiecare
dată, ai făcut ce-ai făcut numai ca s-ajuți oamenii. N-ai fost nici
egoistă, nici rea. Nu-ți mai tot spune c-ai fost.
Leesha se uită la el, încercând să dea deoparte anii scurși, ca să
vadă dragostea lor din copilărie sau pe flăcăul pe care-l urâse
atâta vreme. Pe bărbatul care-i distrusese reputația și poate chiar
și viața. Cel pe care-l privea era toți aceștia și niciunul dintre ei.
Greșelile tinereții îi azvârliseră pe amândoi pe drumuri noi.
Fuseseră drumuri grele, dar, urmându-le, deveniseră inevitabil
cei mai puternici oameni din Văiuga.
Ș i undeva, pe drum, el ajunsese să-i fie ca un frate. Rămăsese
același bădăran cu cap de lemn, dar era un om bun, așa că ea îl
îndrăgea. Întinse brațele și luă mâinile lui Gared și Rosal într-ale
ei.
— Sunt cu adevărat fericită pentru voi doi.
VP - 57
 4

RAGEN ȘI ELISSA

334 D.Î.

— Pe noapte!
Ragen se opri brusc când copacii groși de pe ambele părți ale
drumului glifat pe care călătoreau Mesagerii se terminară pe
neașteptate. Se lăsa seara, dar era încă lumină.
— Am trecut pe-aici cu mai puțin de un an în urmă și pădurea
se-ntindea cât vedeai cu ochii.
— Securile tăietorilor de lemne sunt în mișcare și zi, și noapte,
spuse Briar.
Băiatul mergea pe jos, izbutind cumva să țină pasul cu caii.
Chiar și din șa, Ragen simțea mirosul lui Briar. Elissa îl pusese
să se spele, dar toată rădăcina-porcului pe care o mâncase îi
umpluse transpirația de izul ei. Duhoarea îl apăra noaptea de
demoni, dar și atrăgea asupra lui atenția oricui altcuiva.
— Nu doar că au curățat terenul, zise Elissa. Au apărut așezări
întregi care înainte nu erau.
— Ș i glife mari, spuse Briar. Miezii nu se pot atinge de Văiuga.
— Slavă Ziditorului! răsuflă Elissa ușurată. Am ieșit din Miln ca
să simt, măcar o singură dată, gustul nopții sub cerul liber. Acum
m-am săturat. Sunt pregătită pentru ziduri, o baie și un pat
moale.
— Zidurile te moleșesc, zise Briar. Uiți cum e afară.
— Eu cutez să spun că nu-mi e greu să-mi aduc aminte, îl
contrazise Ragen.
Veniseră din Lakton pe căi părăsite ale Mesagerilor. Ragen avea
hărți, dar, de când fusese construit marele drum al Mesagerilor,
multe dintre cele vechi fuseseră înghițite de mlaștini.
Însă drumul mare era prea periculos. După bătălia de la Orașul
Docurilor, krasianii trimiseră o oaste să cucerească Mănăstirea
Zorilor, cel mai bine apărat loc, în afară de Lakton însuși, văzut
vreodată de Ragen. El și Păstorul Alin crezuseră că vor putea să
VP - 58
reziste acolo câteva săptămâni, însă nici măcar acele ziduri
imense nu erau pe măsura Observatorilor krasiani și a scărilor
lor. Luptaseră corp la corp pe ziduri încă din prima zi și se
văzuseră siliți să fugă spre docuri.
Corsarii krasiani îi urmăriseră îndelung, dar nu izbutiseră să
țină pasul cu căpităneasa Dehlia și cu Jelania Sharumului.
Urmăritorii îi pierduseră din vedere suficient cât să trimită bărci
către un cătun de pescari dinspre miazănoapte, de unde își
putuseră începe călătoria de întoarcere în Miln.
Krasianii cucereau, rând pe rând, toate satele de lângă drumul
Mesagerilor, așa că Ragen își călăuzise grupul prin locuri
lăturalnice și prin cătune îndepărtate, mergând pe ceea ce s-ar fi
putut numi mai degrabă amintirea unor poteci. Pe drum
înfiripaseră legături valoroase și îi trimiseră lui Euchor rapoarte
ori de câte ori fusese cu putință, dar numai Ziditorul știa dacă
vreunul ajunsese până la el.
Ragen clătină din cap când se apropiară de prima glifă mare.
— Îmi amintesc vremurile când Văiuga Tăietorului de Lemne
era un cătun cu mai puțin de trei sute de locuitori. Acum
adăpostește peste o sută de mii, după cum socotesc unii.
— Totul i se datorează lui Arlen, spuse Elissa.
— Chiar l-ați cunoscut? întrebă Briar. Pe Omul Pictat?
— Dacă l-am cunoscut? Ragen râse. De fapt, noi l-am crescut.
Ca pe un fiu.
Când Briar se uită în sus, la el, își întinse brațul și îl strânse de
umăr. Băiatul de obicei nu se lăsa atins, dar de data asta nu se
feri ci, dimpotrivă, se aplecă ușor către el.
— Așa cum ai devenit și tu fiul nostru.
— Într-o altă viață, l-ai fi putut numi fratele tău.
Elissa rostea cuvintele cu voce tot mai înăbușită.
— Însă acum Arlen nu mai e.
— Ba e, zise Briar.
— Cum așa, băiete? întrebă Ragen.
— L-au văzut oamenii, răspunse Briar. Când au venit krasianii
prima oară. El era pe drum, dând ajutor.
— Au fost doar zvonuri, spuse Elissa.
Ragen întinse brațul ca s-o ia de mână.
— Briar, la beție oamenii spun tot felul de povești.
Băiatul clătină din cap.

VP - 59
 — Alți oameni, alte locuri, aceeași poveste. A desenat glife în aer
și miezii au izbucnit în flăcări.
— Crezi? întrebă Elissa.
— Nu m-ar mira, răspunse Ragen, deși el, unul, nu cuteza să
creadă. Băiatul ăla e prea încăpățânat ca să moară.
Elissa râse, fornăind a plâns.
Apoi își ridică brusc privirea.
— Se aude cineva cântând?
•
— Acolo!
Ragen se uita printr-o lunetă și, indiferent ce ar fi văzut el,
pentru Elissa era pierdut în semiîntuneric.
— Ce este? întrebă ea.
Ragen îi întinse luneta.
— Pare o procesiune funerară.
Prin lunetă, Elissa văzu un Saltimbanc care cânta la scripcă,
flancat de două femei care cântau; erau krasiane, în robe
strălucitor colorate. În spatele lor mergeau un Veghetor și o femeie
somptuos îmbrăcată, urmați de escortele lor și de șase tăietori de
lemne, cu o targă de lemn pe umerii lor lați.
Pe urme le călcau sute de oameni, cu glasurile contopite într-
un cântec. Erau conduși de o trupă de Saltimbanci, cu straiele lor
pestrițe strălucind de culoare.
— Saltimbancul din frunte, spuse Elissa, uitându-se din nou
într-acolo. Ar putea fi prietenul lui Arlen? Vrăjitorul scripcii, Rojer
Juma-de-Mână?
— Numai dacă Arlen n-a băgat de seamă că Juma-de-Mână e o
femeie cu două mâini fără cusur, răspunse Ragen.
Elissa se uită mai bine și văzu că are dreptate. În frunte
mergeau trei femei.
Le studie. Cântecul lor se auzea nefiresc de clar, purtat de aerul
nopții ca prin farmec.
— De ce se-ndreaptă o procesiune funerară către marginea
glifei mari?
— Ca să omoare șapte miezi, spuse Briar.
Elissa îl privi nedumerită.
— La ce bun?
— E un ritual krasian, o lămuri Ragen. Ei cred că uciderea a
șapte demoni – câte unul pentru fiecare stâlp al Paradisului –

VP - 60
onorează un spirit plecat dintre noi și îl călăuzește pe drumul
singuratic.
— Drumul singuratic? întrebă Elissa.
— Calea care duce spre Ziditor. Ș i către judecata lui, îi explică
Briar, cu vocea tot mai sugrumată.
Se retraseră de pe drum când procesiunea ajunse în dreptul
lor, apoi se amestecară în mulțime. Maestra din Văiuga ținea în
mână o baghetă care părea un os lung și subțire, placat cu aur și
ornamentat cu glife. Pe măsură ce înaintau, trasa glife luminoase,
care atârnau în aer ca niște litere de argint. La o zvâcnire a mâinii
ei, toate se avântară în înaltul cerului și, într-o răbufnire, deveniră
mai strălucitoare, luminând procesiunea.
— Ragen, șopti Elissa.
— Văd.
Ragen auzise de magia krasiană cu oase de demon, dar până
atunci n-o înțelesese cu adevărat. Dacă în oasele demonilor era
magie după moartea lor, atunci orice Glifar priceput putea face
exact ce făcuse maestra.
Iar în Miln puțini Glifari erau mai pricepuți decât Marele
Maestru al Ghildei și decât soția lui.
Procesiunea se opri într-un luminiș larg și trioul din frunte
părăsi drumul ca să treacă în centrul lui. Își schimbară cântecul
și pe margini apărură demoni atrași de sunet. Elissa îl strânse pe
Ragen de braț, apăsându-l cu unghiile sale ascuțite, dar niciunul
dintre ei nu izbuti să rostească vreun cuvânt.
Din mulțime se auziră câteva țipete când miezingii ajunseră la
un pas de oameni, dar melodia se schimbă iarăși și ghearele
demonilor opriți brusc brăzdară adânc pământul.
Scripcara continuă să cânte, păstrând centrul luminișului fără
niciun demon, în timp ce krasianele îi dădeau ocol, alungând o
parte dintre demoni cu strigăte ascuțite și ținându-i pe alții
încremeniți locului, până când din fiecare soi nu mai rămase
decât un singur demon.
Puterea cu care cele trei femei controlau demonii era
incredibilă. Elissa nu mai văzuse nimic pe măsură. Prin
comparație, păleau până și istorisirile lui Arlen despre Rojer,
vrăjitorul scripcii.
— Trebuie să luăm puterea asta în Miln, spuse Elissa.
— Da, încuviință Ragen.

VP - 61
 — Juma-de-Mână a scris muzica pe hârtie, spuse Briar. Am
văzut-o la Saltimbanci.
Elissa încuviință din cap.
— O să-l găsesc pe Marele Maestru al Ghildei Saltimbancilor și
o să-i plătesc oricât cere pentru un exemplar.
— Nu costă nimic, spuse Briar. Juma-de-Mână a zis că toată
lumea o poate primi.
— Să nu-mi spui că…
Privirea Elissei zvâcni către giulgiu și îi văzu blazonul brodat: o
scripcă și un arc, încrucișate.
— Pe noapte! șopti ea.
•
Un zgomot tunător de pași atrase privirea Leeshei. În partea
opusă a luminișului, un demon al pietrei de șase metri înălțime
ieși din pădure dând la o parte pomii dezgoliți de iarnă ca pe niște
trestii.
Tăietorii de lemne își strânseră rândurile în spatele lui,
prinzându-i în cursă pe cei șapte demoni din luminiș și
împiedicându-i pe alții să intre. Uneltele glifate ale muncii lor le
atârnau pe umeri, nefolosite în noaptea aceea. Stăteau de strajă
înarmați doar cu vocile lor.
Intonau „Țineți focu-aprins în vatră”, un cântec vechi, știut de
toți văiugenii. Era menit să-i ajute pe tăietorii de lemne să
lovească cu securile în timp ce lucrau. Leesha ținea minte noaptea
în care-l auzise Rojer prima oară. Pe urmă fredonase melodia zile
în șir și o tot cântase la scripcă. Îi făcuse doar foarte mici
modificări, dar izbutise cumva să pună în muzică magia lui
specială.
Acum, prima strofă îi ajuta pe tăietorii de lemne să pășească în
cadență în timp ce țineau la distanță miezingii, pe care apoi a
doua strofă îi atrăgea, iar a treia îi zăpăcea când asupra lor
cădeau loviturile de secure.
— Continuă să ne apere, șopti Leesha.
— Ce-ai spus, maestră? întrebă Wonda.
— Rojer ne apără chiar și acum.
— Firește, răspunse Wonda. Ziditorul nu l-ar fi luat pe Rojer la
El dacă treaba lui aici nu s-ar fi încheiat.
Pe Leesha o neliniștise întotdeauna ideea că Ziditorul are un
cuvânt atât greu în materie de supraviețuire și de moarte. Dacă

VP - 62
așa stăteau lucrurile, care mai era rostul Culegătoarelor de
Ierburi? Însă gândul că Rojer era în Paradis o alina.
Erau, cu totul, șapte demoni, câte unul pentru fiecare stâlp al
Paradisului krasian. Un demon al focului dansa în jurul
picioarelor unui pietros. Mai erau acolo un demon al mlaștinii, cu
brațe subțiri ca niște fuse, și unul al lemnului, cu brațe lungi. Un
demon al câmpului, lucios și scund. Un demon bondoc al
prundului se foia cu mișcări greoaie, iar în văzduh se rotea un
demon al vântului.
Amanvah și Sikvah tăcură, iar Kendall își lăsă scripca în jos.
Preoteasa ridică o mână.
— Jaddah.
— Asta e pentru mine.
Wonda îi încredință Leeshei arcul său și își suflecă mânecile
largi în timp ce se îndrepta cu pași mari spre centrul luminișului.
Glifele pictate pe brațele ei răspândeau o lumină blândă.
Îl alese pe demonul mlaștinii și fugi înainte ca el să apuce s-o
înșface. Nu era destul de flexibil ca să lovească pe cineva aflat atât
de aproape și ea îi dădu mai multe lovituri, cu forța sporită de
glifele de izbire de pe pumnii și coatele ei. Un toc glifat de cizmă îl
făcu pe demon să se retragă împleticindu-se, iar ea se apropie din
nou cu iuțeală și îl pocni cu piciorul peste un genunchi,
trântindu-l pe spate.
Wonda se apropie pentru a treia oară, se aruncă peste miezing
țintuindu-i la pământ și îi potopi capul cu o ploaie de lovituri. El
își agita disperat brațele, dar, după o vreme, mișcările nu-i mai
erau decât răspunsuri reflex la loviturile neîncetate. Glifele
Wondei începură să strălucească din ce în ce mai tare, până ce
capul demonului crăpă și se despică.
— Awash, spuse Amanvah când Wonda se retrase în cele din
urmă, plină de sânge de demon care îi sfârâia pe glife.
Apoi înaintă Gared. Securea îi stătea prinsă pe spate, dar își
purta uriașele mănuși protectoare glifate și îl alese ca dar pentru
Paradis pe demonul lemnului, înalt de trei metri. Nu era la fel de
grațios și de iute ca Wonda, dar imediat demonul nu mai făcu
nimic altceva decât să se apere, clătinându-se pe picioare când
dădea înapoi sub loviturile răsunătoare. Rezistă mai puțin decât
demonul mlaștinii.
— Umas.

VP - 63
 Amanvah rosti numele celui de-al treilea stâlp al Paradisului,
chemându-i astfel în luminiș pe ucenicii lui Rojer, conduși de
Harry Roller. Saltimbancii îl aleseră pe demonul câmpului și
muzica lor îl aduse la disperare înainte de a-l asmuți împotriva
demonului prundului, la care se repezi imediat, străduindu-se să-
l zgârie, dar ghearele lui nu puteau pătrunde prin carapacea
groasă. Demonul prundului îl azvârli pe cel al câmpului la pământ
și îi zdrobi țeasta cu gheara lui grea.
Amanvah prinse privirea Leeshei.
— Rahvees.
Leesha răsuflă adânc și înaintă ridicându-și bagheta hora și
îndreptând-o către demonul prundului. Trasă în aer, cu iuțeală,
glife argintii, bine conturate. Erau glife de frig, care îl înghețară,
sângele solidificându-i-se în vene. Apoi glifele lectrice trimiseră
șocuri și durerea sfâșie pieptul miezingului.
— Pentru tine, Rojer.
Leesha trasă glife de izbire și demonul se fărâmiță.
— Kenji.
Kendall înaintă, punându-și arcușul pe coarde. Îl atrase fără
efort pe demonul focului către ea, făcându-l să-și umple gura cu
scuipatul lui de foc. Apoi își schimbă cântecul, silindu-l să și-l
înghită.
Dogoarea nu putea pătrunde prin solzii demonilor focului, dar
despre interiorul trupurilor lor nu se putea spune același lucru.
Demonul se sufocă și căzu pe spate, zvârcolindu-se în timp ce îi
ardeau măruntaiele.
Rotind-se în jurul lui, Kendall grăbi ritmul și notele deveniră
aspre, discordante. Vâlvătăiosul se tângui și țipă, încovrigându-se
ca să se apere în vreme ce ritmul muzicii devenea tot mai rapid.
Arcușul se mișca atât de iute, încât nu se mai zărea clar când ea
își sălta capul de pe bărbia scripcii. Muzica începu să răsune atât
de tare, încât Leeshei îi zvâcneau timpanele chiar și sub ceara cu
care ea și ceilalți oamenii din cortegiu își astupaseră urechile.
Demonul focului se zvârcoli pentru ultima oară, apoi încremeni.
Kendall lăsă muzica să se stingă în timp ce Amanvah arăta către
demonul vântului din văzduh.
— Ghanith.
Sikvah înaintă la rândul ei, strigând către demon. El continuă
să se rotească, acum coborând cu ghearele pregătite s-o înșface pe
fata mărunțică, pentru a se reînălța cu ea în aer.
VP - 64
 Dar, când ajunse destul de aproape, Sikvah își atinse gâtul și
scoase un asemenea țipăt, încât demonul se opri brusc, bătu cu
disperare din aripi, apoi se prăbuși, mort. Sikvah își privi sora-de-
cununie făcând o plecăciune.
— Horzha.
Mătasea colorată a straielor lui Amanvah se unduia în vânt în
timp ce aceasta se îndrepta agale spre demonul pietrei, începând
„Cântecul Asfințirii”. Vocea i se înălță singură în noapte, ținând
miezingul în strânsoarea sa.
Se plimbă în jurul pietrosului, cântând tot mai tare și mai tare.
Își ținea o mână pe gât, folosindu-se de magia colierului său.
Vocea îi deveni atât de puternică, încât Leesha își acoperi urechile
și, cât cuprindea ea cu privirea, toată lumea făcu același lucru. Pe
urmă, când rezonanța crescu, avu impresia că poate vedea
vibrațiile aerului.
Apoi, brusc, se auzi un trosnet foarte puternic și demonul
pietrei căzu, izbind pământul cu o bubuitură.
— Onorate soț, Rojer asu Jessum am’Hanul am’Văiuga.
Vocea lui Amanvah ajungea nefiresc de departe.
— Rojer Juma-de-Mână, discipol al lui Arrick al celui mai Dulce
Viers, îngăduie jertfelor noastre să cheme un serafim care să te
călăuzească pe drumul singuratic către Everam, spre a cina la
masa Lui până ce va fi nevoie să ți se mai întoarcă o dată sufletul
pe Ala.
•
Leesha mergea alături de Amanvah când intrară în Cimitirul
Miezingilor. Sikvah și Kendall erau cu doi pași în urma lor, urmate
de Veghetorul Jona și de tăietorii de lemne care-l purtau pe Rojer
către rug.
Culegătoarele de paie își făcuseră bine datoria. Fața frumoasă a
lui Roger era senină, nu trăda prin nimic violența morții sale.
Purta veșminte pestrițe, din mătase de culori aprinse, și arăta de
parcă în orice clipă ar fi fost gata să se ridice dintr-un salt și să-
nceapă să cânte muzică de dans.
Era întins pe un pat din cozi de secure încrucișate, sprijinit pe
umerii largi ai lui Gared, ai Wondei și ai altor șase văiugeni aleși
cu grijă. Dug și Merrem Butcher. Smitt. Darsy. Jow și Evin Cutter.
Cimitirul gemea de lume, oamenii se îngrămădeau pe pavajul
din bolovani din jurul rugului și umpleau străzile în toate

VP - 65
direcțiile. Toate drumurile din Văiuga Tăietorului de Lemne se
întâlneau acolo, în centrul glifei mari.
Rugul se înălța în fața scoicii acustice, care fusese sălașul
puterii lui Rojer. Gared și Wonda plângeau fără să se ascundă
când îl așezară pe Rojer pe platforma imensă, deasupra unui
morman de vreascuri.
Amanvah, Sikvah și Kendall căzură în genunchi pe scenă,
tânguindu-se și plângând zgomotos, în timp ce krasiane tinere le
adunau lacrimile de pe obraji în sticluțe glifate.
Leesha voia să plângă. Lacrimile îi aduseseră întotdeauna
alinare și, în ultimele săptămâni, plânsese adesea pentru Rojer în
momentele ei de singurătate. Însă acolo, în fața tuturor oamenilor
din Văiuga, simțea că lacrimile îi secaseră. Thamos mort. Arlen
plecat, soarta lui Ahmann nesigură. Ș i acum Rojer. Oare îi era
sortit să-i îngroape pe toți bărbații pe care-i iubise?
După o vreme, Amanvah își veni în fire și se ridică în picioare,
plimbându-și privirea pe deasupra mulțimii în vreme ce-și activa
colierul.
— Sunt Amanvah vah Rojer vah Ahmann am’Hanul am’Văiuga,
prima soție a lui Rojer asu Jessum am’Hanul am’Văiuga. Soțul
meu a fost ginerele lui Shar’Dama Ka, dar nimeni nu neagă că și
el însuși a fost atins de Everam. Îi ardem trupul respectând
obiceiurile voastre, însă în Krasia sharik hora, oasele eroilor, sunt
venerate, sunt mai presus de toate celelalte. Oasele onoratului
meu soț vor fi scoase din rămășițele sale, lăcuite și acoperite cu
sticlă glifată, pentru a întemeia un nou templu al Ziditorului aici,
pe pământul sacru al Cimitirului Miezingilor.
Kendall începu o melodie lentă, de doliu, și glasul lui Amanvah
se înălță în cântec. Sikvah i se alătură și toate trei învăluiră
mulțimea în muzica lor cu aceeași ușurință cu care vrăjiseră
miezingii.
În timp ce cânta, Amanvah scoase mica țeastă a unui demon al
focului și o îndreptă spre rug, cu degetele alunecându-i pe glife, ca
să trezească magia. O vâlvătaie răbufni dintre fălci și aprinse
lemnul de sub rug. Culegătoarele de paie umpluseră trupul fără
viață cu chimicale și rumeguș, așa că luă foc repede, strălucind
deasupra mulțimii fermecate de cântecul krasian.
Când această ceremonie se încheie, Leesha se urcă pe scenă,
dregându-și glasul. N-avea un colier ca al prințesei, dar scoica

VP - 66
acustică își avea propria magie, care îi duse cuvintele departe, în
noapte.
Lacrimile ei încă nu voiau să izvorască și fără îndoială că
nedumerea mulțimea îndoliată.
De ce nu plânge?
Nu l-a iubit?
Nu-i pasă?
Răsuflă adânc.
— Rojer m-a făcut să-i făgăduiesc că, dacă va sosi vreodată
ziua asta, le voi cere tuturor să cânte și să danseze și voi arunca
toate discursurile în flăcări odată cu el.
Ici și colo se auziră râsete.
— A spus-o cu toată sinceritatea.
Leesha scoase o hârtie împăturită.
— Ba chiar a și scris-o.
Despături hârtia și citi:

Leesha, eu, unul, am de când să trăiesc destul de mult

cât să-mi uluiesc strănepoții cu trucuri magice, dar știm
amândoi că viața nu merge întotdeauna după cum o
plănuiești. Dac-o fi să mor, contez pe tine să te asiguri că
n-am o ceremonie funerară plictisitoare și deprimantă.
Spune-le tuturor c-am fost formidabil, cântați ceva trist
când îmi aprindeți rugul , apoi cere-i lui Hary să cânte
ceva săltăreț și poruncește-le oamenilor să lase vorbăria i
să danseze.

Leesha împături hârtia la loc, apoi și-o strecură într-un

buzunar al rochiei.
— Fără Rojer Juma-de-Mână eu n-aș fi fost acum aici. Cutez să
spun că mulți dintre noi n-ar fi fost. Nu doar o dată muzica lui a
fost ultima redută a apărării Văiugii. Ne-a dat timp să ne
regrupăm, să ne punem pe picioare, să ne tragem răsuflarea. La
luna nouă, când Arlen a căzut din văzduh, scripca lui Rojer a
momit miezingii în ambuscadă după ambuscadă, îngăduindu-ne
să rezistăm toată noaptea. Dar nu așa mi-l amintesc cel mai bine,
continuă Leesha. Rojer era întotdeauna pregătit cu o glumă când
eram tristă sau să-și plece urechea spre spusele mele când aveam
nevoie de așa ceva. Într-o clipă, putea să fie vocea conștiinței mele,
iar în alta, să facă o tumbă. Când problemele se înmulțeau și
VP - 67
povara lor părea de neîndurat, Rojer își lua scripca, alinând toată
suferința. Asta era magia lui. Nu desenarea glifelor sau azvârlirea
fulgerelor. Nu anticiparea viitorului sau lecuirea rănilor. Rojer
vedea în inimile oamenilor și ale demonilor deopotrivă și le vorbea
cu muzica lui. N-am mai întâlnit pe nimeni asemenea lui și nici
nu m-aștept să mai întâlnesc vreodată. Rojer era formidabil.
Leesha își simți gâtlejul îngustându-se, își duse mâna la gură și,
brusc, își găsi lacrimile. Amanvah însăși se repezi să i le adune
înainte de a-i cădea de pe obraz.
După câteva clipe, izbuti să-și recapete stăpânirea de sine și se
întoarse către mai-marele Saltimbancilor din scoica acustică.
— Hary, e timpul pentru dansul ăla.
•
Elissa bău și dansă cu văiugenii toată noaptea. Ragen o învârti
cum nu mai făcuse de când începuse să o curteze și chiar și Briar
dansă cu ea – băiatul își mișca picioarele cu o ușurință uimitoare
și prindea repede pașii. Toți trei râseră până când îi durură obrajii,
simțindu-se în siguranță și veseli după numai Ziditorul știa cât
timp.
Când noaptea era pe ducă, Saltimbancii se despărțiră ca să-i
atragă pe dansatori înapoi, în baroniile lor, așa cum momea
cândva Juma-de-Mână miezingii, și toată Văiuga se umplu de
chiote și râsete.
Un cor de gemete întâmpină lumina zorilor strecurată prin
ferestrele cârciumii din Hanul lui Smitt. Pe tăvi erau mormane de
ouă, slănină și pâine și urcioare cu apă, iar în capătul fiecărei
mese se găsea câte o găleată pentru vomă. Nefiind în stare să se
miște destul de repede, cineva își goli burta pe podea. Imaginea
răscoli stomacul Elissei, dar ea răsuflă de mai multe ori adânc și
își fixă privirea asupra urciorului cu apă până ce încăperea nu se
mai învârti.
Stefny, nevasta hangiului, ajunse când omul încă mai voma,
aducând o cârpă udă ca să-l șteargă la gură și o alta, de spălat pe
jos, ca să i-o pună apoi în mâini. Bărbatul avea destulă minte cât
să se-apuce să curețe mizeria.
— Te simți bine? o întrebă Stefny pe Elissa. Cunosc privirea
asta. Unul borăște și alții încep și ei, degrabă.
— Îmi trece, răspunse Elissa, sorbind din apă.
Stefny încuviință din cap.

VP - 68
 — Azi nu mai e mare lucru de făcut. Maestra Leesha a trimis
vorbă că vă primește mâine. Hangița adulmecă aerul, cu ochii
zvâcnindu-i spre Briar.
— E timp destul pentru odihnă și pentru o baie bună înainte de
a merge la curte.
Briar se încruntă. El, fie binecuvântat, se bucura de rezistența
tinereții, așa că, după o noapte pierdută, arăta mult mai bine
decât cei din jur. La micul-dejun dăduse gata o porție dublă, iar
acum se ridică în picioare.
— Vin să vă iau mâine-dimineață.
— E loc des…, începu Stefny.
El o întrerupse.
— Nu-mi plac zidurile. Mi-am găsit un tufăriș în Pădurea
Culegătoarelor de Ierburi.
Plecă fără niciun alt cuvânt.
•
În dimineața următoare, când intră Ragen în cameră, Elissa
încă mai era în cadă, deși apa se răcise de mult.
— S-a dovedit că Smitt e aici și cămătar, spuse el. După ce s-a
trezit cât de cât din beție, numele nostru a fost de-ajuns ca să ne-
mprumute destui bani pentru drumul de întoarcere în Miln. O să
fie nevoie de câteva săptămâni ca să năimim oameni și să ne
facem provizii, dar de-acum înainte totul va merge șnur.
— Să te-audă Ziditorul! răspunse Elissa. Începusem să mă tem
că, până ne-ntoarcem, copiii o să crească mari.
— E greu să faci planuri când năvălesc cotropitori, zise Ragen.
Dacă Ziditorul există, aș spune că a dus partea Lui la bun sfârșit
ajutându-ne să răzbim până aici.
Pe Briar îl găsiră așteptându-i la poartă, așa cum promisese.
Încă mai mirosea a rădăcina-porcului, dar murdăria dispăruse.
Elissa îl văzuse înotând în iazuri și pâraie reci ca gheața fără ca
măcar să tremure de frig, dar se întrista totuși de fiecare dată
când îl privea. Ragen sperase să se-ntoarcă acasă împreună cu el,
iar Elissa visase să-l deprindă cu plăcerea unei băi și a hainelor
curate, însă amândoi știau că astfel de gânduri sunt pure fantezii.
Calea care făcuse din el ceea ce era nu putea fi străbătură în sens
invers.
Fortăreața contesei era plină de străjeri, printre care se
numărau uimitor de multe femei, cu armuri identice cu ale
bărbaților și tot atât de intimidante ca ei. Milnezii erau înalți, însă
VP - 69
văiugenii mai erau și lați în spate. Mulțumită straielor bogate,
Elissa și Ragen nu fuseseră opriți de paza de la intrare, însă, spre
surprinderea lor, în interior prezența lui Briar le deschisese
drumul.
— Briar!
La auzul strigătului, se întoarseră toți trei și dădură cu ochii de
statura impunătoare a baronului de Văiuga Tăietorului de Lemne.
Băiatul se încordă, dar apucă mâna pe care i-o întinsese uriașul.
Baronul îl trase spre el cu o smucitură și îl cuprinse într-o
îmbrățișare de urs.
Când îi dădu drumul, Briar se grăbi să se tragă înapoi, la o
distanță mai mare decât lungimea brațului baronului. Acesta se
întoarse spre Ragen și Elissa, care priviseră scena cu gura
căscată.
— Băiatul mi-a salvat viața. Pe noapte! Nu mai știu numărul
vieților salvate de el.
— Da’ tu l-ai omorât pe mieziul ăla.
Baronul ridică din umeri.
— Da, poate, da’, dacă nu erai tu, ar fi smuls o bucată din
mine.
— Pentru un băiat care trăiește în pădure, pare să aibă o
mulțime de prieteni puternici.
Ragen întinse mâna, iar el și Gared își strânseră unul altuia
antebrațul.
— Ragen, Marele Maestru al Ghildei Glifarilor din Fort Miln. Iar
ea este soția mea, Mama Elissa, fata contesei Tresha de Ț inutul
Dimineții; negoțul cu glife se face sub îndrumarea ei.
Elissa nu-și amintea când fusese ultima oară nevoită să facă o
reverență, dar mișcarea îi era încă întipărită în reflexe.
— Sunt încântată să te cunosc, baroane!
— Lordul Arther are azi o grămadă de treabă, zise Gared. M-a
trimis să vă conduc la maestra Leesha.
Îi călăuzi printr-un lung șir de coridoare, trecură pe lângă sălile
pentru primiri oficiale și pătrunseră în aripa cu apartamente.
— Maestra a născut acum o săptămână. Îi place să aibă copilul
aproape.
— Sunt uimită că ne primește pe toți, dacă n-a trecut decât o
săptămână, spuse Elissa.
— Briar zice că sunteți importanți, prin urmare sunteți, o
lămuri Gared în timp ce se apropiau de o ușă străjuită de una
VP - 70
dintre cele mai voinice femei văzute vreodată de Elissa. Chiar și în
interior își ținea arcul pe umăr și o mică tolbă cu săgeți pe șold.
— Iertați-mă, lipsesc un minut. Tre’ să fiu sigur că nu… Gared
se înroși la față. Hrănește copilul sau mai știu io ce.
Elissa nu-și lăsă zâmbetul să ajungă pe buze. Bărbații erau în
stare să-nfrunte și demonii, și krasianii, și orice altceva le mai
scotea viața în cale, dar să privească un prunc care suge era,
pentru mulți dintre ei, greu de îndurat.
Gared vorbi cu străjera, care se strecură înăuntru și se întoarse
o clipă mai târziu ca să le spună că pot intra. Camera de lucru era
spațioasă și avea ferestre largi, cu draperiile grele trase deoparte,
ca să poată intra soarele dimineții. Maestra din Văiuga stătea pe
un tron, în spatele unei mese de lucru imense, din lemnaur
sculptat și lustruit, dar când intrară ei se ridică și veni să-l
îmbrățișeze pe Briar, fără să se sinchisească de hainele lui
murdare și de nelipsitul miros de rădăcina-porcului. Îl ținu mult
la piept, sărutându-l pe creștet, și Elissa știu că e o femeie pe care
se poate bizui.
Când se despărțiră, Briar își ridică privirea și văzu leagănul
într-un colț al încăperii, în spatele biroului.
— Este…?
— Olive, răspunse contesa. Fiica mea.
Pe fața lui Briar se lăți un zâmbet.
— Pot să…?
— Bineînțeles. Dar fără niciun zgomot. Abia am izbutit s-o
adorm.
În timp ce băiatul se îndrepta spre leagăn cu pași neauziți, ca
de pisică, Leesha se întoarse spre ceilalți.
— Bine ați venit în Văiuga, Mamă, Mare Maestre al Ghildei! Beți
un ceai?
— Mulțumesc, doamna mea, răspunse Elissa, ducându-și
mâinile spre fuste.
Leesha își flutură mâna, în semn că reverențele nu sunt
necesare, și îi conduse către canapelele din jurul măsuței de ceai.
— Vă rog, spuneți-mi Leesha. Briar mi-a povestit ce-ați făcut
pentru laktonieni. Între noi nu e nevoie de formalități.
— Am făcut doar ceea ce ar fi făcut oricine altcineva aflat în
poziția noastră, în măsura în care s-a putut, răspunse Ragen.
— Cei mai mulți aflați în poziția voastră ar fi fugit acasă, nu și-
ar fi petrecut mare parte din timp ajutând refugiații și luptătorii
VP - 71
care opun rezistență, sublinie Leesha în timp ce o slujitoare turna
ceaiul. Ș i cred că oamenii care construiesc aici Noul Lakton vor
spune că ați fost de foarte mare ajutor.
— Ai făcut cercetări, maestră, comentă Elissa.
— Îmi place să știu ce se-ntâmplă.
— Condoleanțe pentru pierderea lui Juma-de-Mână. Faima lui
a ajuns până în Miln și mai departe. Puterea pe care-o aveți
noaptea mulțumită cântecelor lui e… uluitoare. Ne-ar plăcea să
ducem muzica lui în Miln, adăugă Elissa. Ar apăra călătorii,
caravanele…
Leesha încuviință din cap.
— Desigur. Nimic nu-i poate onora memoria mai mult decât
răspândirea cântecelor lui în lung și-n lat. Prin voi, le vom trimite
Saltimbancilor voștri muzica lui scrisă.
Elissa se înclină.
— Îți mulțumim, maestră! E un gest generos.
— E cel mai mărunt pe care-l putem face cu gândul la prietenul
nostru comun, spuse Leesha.
Elissa ridică dintr-o sprânceană.
— Briar?
Leesha clătină din cap.
— Băiatul găsit de Ragen pe drum cu mulți ani în urmă și
crescut ca și când ar fi fost al vostru. Arlen Bales.
Gared își scăpă cana cu ceai, care se făcu țăndări pe podea.
•
— Crezi că e încă în viață? întrebă Elissa.
— Bineînțeles, răspunse baronul Cutter. Doar el e Izbăvitorul,
nu?
— Nimeni pe lumea asta nu-l iubește pe Arlen Bales mai mult
decât mine, răspunse Elissa. A fost un băiat de o inteligență
sclipitoare și a devenit un bărbat nemaipomenit. Dar eu i-am șters
lacrimile și i-am curățat voma. L-am certat când se încăpățâna și
l-am văzut făcând greșeli. I-am văzut rănile sufletului și l-am
văzut învinuindu-se pe sine însuși pentru ele. Nu știu dacă o să-l
pot vedea vreodată în el pe Izbăvitor.
— N-are importanță, spuse Leesha. Izbăvitor sau nu, a pus
lumea pe o cale pe care avem cu toții nevoie s-o străbatem.
— Dacă nici asta nu-i treabă de Izbăvitor, atunci io nu-ș’ care e,
se amestecă Wonda. Îmi mănânc arcul, cu tot cu tolba cu săgeți,

VP - 72
dacă el nu-i viu. Oamenii l-au văzut pe drum, ajutându-i pe
fugarii din Lakton.
— Nimeni nu i-a văzut fața, zise Leesha. Ar fi putut fi Renna.
— Soția lui, adăugă Elissa.
Regreta multe din viața ei, dar gândul că lipsise de la nunta lui
o umplea de cea mai adâncă durere. Dacă vreun om merita cu
adevărat un strop de fericire, acela era Arlen.
— Pe noapte, așa e! zise Ragen. Nu m-am gândit că vreo femeie
o să-l convingă vreodată să-și facă o familie.
O străfulgerare de durere brăzdă chipul Leeshei și Elissa îl
atinse discret cu piciorul pe Ragen. Arlen le vorbise despre Leesha
și despre ceea ce trăiseră împreună – scânteia stinsă de un val de
spaimă și de panică.
Ragen nu prea prindea subtilitățile, dar de data asta nu se
înșela. Nu era prima oară când Arlen fugise de o femeie care îi
oferea ceva prea încântător ca sufletul lui chinuit să-l poată
îndura. Ce soi de femeie ajunse în cele din urmă până la el?
— Renna Bales mi-a salvat viața, spuse Gared. Ne-a salvat pe
toți când a căzut Izbăvitorul.
— A căzut? întrebă Ragen. De pe stâncă, cu demonul
deșertului?
Baronul clătină din cap.
— ’Nainte de asta. Când au venit mintalii s-atace Văiuga, în
nopțile cu lună nouă. Am plecat cu Rojer și Renna, ca iscoade, și-
am dat de o mare belea. Demonii minții își săpau propriile glife.
— Pe noapte! exclamă Ragen. Miezingii pot să glifeze?
— S-ar părea că numai mintalii, îi răspunse Leesha, însă, pe
lângă glifele lor, ale noastre par mâzgălelile unor copii.
— Ne-am luptat nebunește, da’ erau prea mulți, continuă
baronul. Am ajuns înapoi cărat pe umăr de Renna. Rojer i-a spus
domnului Bales ce-am văzut și el a țâșnit în văzduh.
— Ce? se miră Elissa.
— S-a avântat ca o pasăre, zise Wonda. L-au văzut mii de
oameni plutind pe cer și azvârlind fulgere ca Ziditorul însuși.
Ragen se uită la Elissa.
— Cum e cu putință?
— Absorbea din glifa mare, răspunse Leesha. Lua o mare
cantitate de putere și o arunca în glifele demonilor; înainte de a
apuca să le activeze pe de-a-ntregul. Dar până și o glifă mare are
limitele ei.
VP - 73
 — Strălucea ca un soare și, o clipă mai târziu…
Wonda șuieră.
— … s-a stins ca o lumânare. A căzut și s-a spart de pavaj ca
un ou.
Elissa icni, astupându-și gura cu mâinile.
— Am crezut că totul e pierdut, povesti Gared. Nimeni nu s-a
dat bătut, dar nu prea mai aveam speranțe. Atunci a preluat
Renna Bales conducerea. A rezistat pe ultima linie de apărare
când tot restul era la pământ. A rezistat până când s-a întors
domnul Bales printre noi. S-au ținut amândoi de mâini când ne-
au potopit demonii și i-au azvârlit înapoi, în noapte.
— Nu-i mort, zise Wonda. Un om care poate scăpa teafăr din
așa ceva…
Leesha își țuguie buzele, apoi încuviință din cap pentru sine
însăși, ridicându-se în picioare.
— Gar, zăvorăște ușa! Wonda, draperiile!
Ragen, Elissa și Briar se uitară nedumeriți cum erau încuiați în
cameră și cufundați în întuneric. Leesha descuie un sertar al
mesei sale de lucru, de unde scoase ceva care părea o bucată
mare de obsidian, dar ghiciră ce anume e chiar înainte de a o
potrivi Leesha într-un locaș din perete, de unde țâșni o plasă de
glife ce se răspândiră în jurul lor, scăldându-i într-o lumină glifică
blândă.
— Niciun sunet n-o să răzbată din camera asta.
Leesha se reașeză la locul ei, își luă ceașca și sorbi gânditoare.
— Dar ce-o să vă spun nu trebuie repetat niciodată.
— Jur pe soare! spuse Gared.
— Bineînțeles, maestră! adăugă Wonda.
Briar mormăi în semn că e de acord.
Ragen luă mâna Elissei.
— Ai cuvântul nostru!
— În noaptea când am aflat că Laktonul a fost atacat de
krasiani, Renna Bales a venit la mine, le povesti Leesha. Mi-a
spus că Arlen trăiește.
— Ș tiam eu! răbufni Wonda, tocmai când Gared izbucni în râs,
bătând zgomotos din palme.
— Ziditorul fie lăudat, șopti Ragen, însă Elissa nu spuse nimic,
știind că mai urmează ceva.
— Mi-a mai spus și că nu vor mai veni aici, continuă Leesha.
Au devenit prea puternici și atrag atenția mintalilor asupra
VP - 74
Văiugii, exact cum face și Ahmann în Krasia. Aveam nevoie de
timp ca să ne întărim apărarea, așa c-au plecat ca să ni-l ofere.
— A zis-o cu gura lui, se amestecă Gared. I-a spus lui Jardir că
el e ultimul lucru care i-a mai rămas de rezolvat înainte să atace
Miezul.
— Ce vrea să-nsemne asta? întrebă Ragen.
— Arlen se poate preschimba în ceață, la fel ca demonii,
răspunse Leesha. Poate și Renna, a făcut-o când ne-am văzut
ultima oară. El zice că aude chemarea Miezului, că poate
pătrunde sub pământ, către el, ca un miezing în zori. Dar, adăugă
ea, clătinând din cap cu tristețe, nu crede că ar avea mari șanse s-
ajungă în Miez dacă ar încerca.
— Mai multe șanse decât oricare dintre noi, comentă Gared.
Ragen părea să-și păstreze calmul, dar îi strângea mâna Elissei
atât de tare, încât pe aceasta începuse să o doară. Își puse cu
delicatețe cealaltă mână peste a lui și strânsoarea slăbi.
— Gared are dreptate. De câte ori a-nșelat Arlen moartea? O să
reapară tocmai când o să ne pierdem speranța și-o să reîncepem
să ne facem griji pentru el.
Ragen râse.
— Da, ăsta e băiatul meu.
— Între timp, trebuie să facem ce ne-a cerut, să devenim mai
puternici, spuse Leesha. Dar n-o putem face dacă ne străduim
mai mult să ne ucidem unii pe alții decât pe miezingi.
— N-am început noi lupta asta, maestră, sublinie Ragen.
Krasianii cred că se-apropie Sharak Ka, iar Evejahul le spune că
singura speranță de supraviețuire a omenirii e îngenuncherea
tuturor în fața Tronului de Cranii.
— Ei au început lupta, încuviință Leesha, dar pregătiri se fac de
mulți ani. Euchor nu și-a construit armele de foc și n-a antrenat
peste noapte oameni care să le folosească.
— E adevărat, încuviință Ragen. Ș i-a pus de multă vreme în
gând să subjuge Tronul de Iederă și să reunească Thesa sub
conducerea lui, dar n-ar fi atacat niciodată primul.
— Atunci, spuse Leesha, întrebarea e dacă acum, când îl are,
se va mulțumi cu Angiersul sau îi va folosi pe krasiani ca scuză ca
să înainteze spre miazăzi și să ia în stăpânire toate orașele libere?
Elissa schimbă din nou o privire cu Ragen.
— Va înainta. Ș i se va aștepta să-l urmați și să-i mulțumiți
fiindcă vă acordă acest privilegiu. Văiuga e o putere prea mare ca
VP - 75
să sufere în fața porților sale când Angiersul îi dă drepturi asupra
ei.
— M-am săturat de oamenii care nu și-au vărsat nici măcar o
picătură de sânge pentru Văiuga, dar vin încoace și se-așteaptă să
le facem temenele, zise Gared.
— De temenele n-o să fie nevoie, spuse Leesha. Armele lui
Euchor nu vor funcționa atât de bine pe cât își dorește el.
— Mulțumită ție, ghici Elissa. Mulțumită magiei tale.
Leesha încuviință din cap.
— Am glife care lasă chimicalele fără putere. Armele cu foc nu
sunt binevenite în ținuturile mele.
— O să ne-nveți câte ceva despre magia oaselor și despre
păstrarea acestor hora? o întrebă Elissa.
Gared și Wonda se uitară la maestra lor, dar Leesha nu șovăi.
— Desigur. La urma urmei, pe mine cine credeți că m-a
învățat? Ș tiu că nu mai ești Mesager Regal, adăugă ea, uitându-se
la Ragen, dar te rog să duci un ultim mesaj și, în Miln, să fii vocea
mea în fața Alteței Sale, ducele Euchor.
Ragen se înclină.
— Aș fi onorat, maestră. Alteța Sa se așteaptă să-i dăm un
raport complet la întoarcere. Ai cuvântul meu că voi păstra
secretele pe care mi le-ai încredințat și că voi negocia în numele
tău cu bună-credință.
Leesha se înclină la rândul ei.
— Eu sunt onorată. Putem discuta amănuntele în zilele
următoare. Deocamdată vă invit pe toți trei să vă mutați bagajele
în fortăreața mea.
— Mulțumim, maestră, răspunse Elissa. Primim cu bucurie.
— Eu stau bine, zise Briar. Mi-am găsit un tufăriș în Pădurea
Culegătoarelor de Ierburi.
La asta, Leesha își ridică privirea.
— Dormi în pădurea mea?
— Da.
— Îi știi pe Copiii mei Glifați?
El încuviință din cap.
— I-am văzut de multe ori. Sălășluiesc în noapte, ca mine. Sunt
curajoși, dar…
Briar se strădui să găsească un cuvânt potrivit.
— Furioși.

VP - 76
 — Vrei să-i cauți la noapte pentru mine? Am lipsit o vreme și aș
vrea să știu la ce să m-aștept când o să trec pe la ei.
Băiatul încuviință din cap.
— Da.

VP - 77
 5

HAITA

334 D.Î.

Desculț, Briar înainta tiptil prin Pădurea Culegătoarelor de

Ierburi. Cizmele de piele moale pe care le purta din respect față de
covoarele maestrei Leesha erau legate una de alta și îi atârnau de
umăr, sub scutul deformat al tatălui său.
Picioarele desculțe spuneau multe lucruri pe care cizmele nu i
le puteau spune. Găseau teren ferm, pe care putea păși fără
zgomot. Simțeau căldura rămasă unde stătuse o pradă, vuietul
apei din apropiere, tropotul picioarelor în fugă. Deslușeau lucruri
care te făceau o parte a nopții, în loc să rămâi în poziția de a o
străbate cu stângăcie. Lucruri care făceau deosebirea dintre viață
și moarte.
Lui Briar îi plăcea la nebunie Pădurea Culegătoarelor de
Ierburi. Prea întinsă ca să i se dea o formă magică, era unul
dintre puținele locuri din Ț inutul Văiuga neapărat de o glifă mare.
După căderea nopții, demonii lemnului se foiau pe ramuri și
colindau printre trunchiurile copacilor. Demonii apei înotau în
iazuri. Demonii vântului treceau pe deasupra potecilor largi și se
roteau deasupra luminișurilor.
Însă, chiar și în mijlocul naturii sălbatice, putea să vadă cum
modelează maestra Leesha pădurea din interior. Unele dintre
schimbări, ca aleile de eton glifate și stâlpii plini și ei de glife,
săreau în ochii oricui. Altele, care-și trăgeau puterea din
înfățișarea firească a locului și din plantele cultivate, erau atât de
subtile, încât trecătorii necunoscători ar fi putut să nu afle
nicicând că se găsesc sub protecția maestrei.
De aceea Briar avea o încredere oarbă în ea. Leesha își făcuse
timp să-i înțeleagă pe miezi. Ș tia că un anumit soi de mușchi
alunecos de pe crengi îi poate face pe demonii lemnului să
ocolească un pâlc de copaci sau că un petic de pământ uscat
putea să limiteze teritoriul cutreierat de un demon al mlaștinii. Că
VP - 78
nucii și nucile atrag miezii în căutare de pradă și că alte plante îi
alungă.
Când hoinărea prin pădure, Briar o ajuta tăind tulpini de
rădăcina-porcului pe care le replanta în locuri strategic alese. Un
pâlc sălbatic crescuse ca un inel în jurul unui lemnaur bătrân, cu
crengile atârnându-i deasupra lor precum brațele unui părinte
iubitor, care își îmbrățișează copilul. Un pârâu pe jumătate
înghețat străbătea acel petic de pământ, măcinând solul de sub
rădăcinile groase. Crea o mică adâncitură pe care Briar putea s-o
lărgească și s-o lungească, iar pământul umed avea un miros
destul de înțepător ca să pună pe fugă și demonii, și oamenii.
Briar mărea puterea de apărare a pădurii cu dragoste și în
armonie, nelăsând nicio urmă a mâinii sale modelatoare. Pădurea
îi răspundea cu aceeași dragoste, oferindu-i hrană și adăpost ferit
de miezi.
Copiii Glifați nu dădeau dovadă de aceeași delicatețe. Briar
descoperea, ici-colo, urme ale trecerii lor, împrăștiate ca gunoaiele
pe stradă. Crengi rupte, plante călcate în picioare, glife cioplite în
coaja vie a copacilor groși. Unele dintre capcanele lor erau destul
de ingenioase ca să prindă un demon, însă altele erau atât de
bătătoare la ochi, încât le observau până și miezii.
Însă Briar îi văzuse luptând. Cu toate stângăciile lor, noaptea
aveau putere. Ar fi fost o prostie să-i subestimezi. Maestra Leesha
era înțeleaptă fiindcă voia să afle mai multe despre ei.
Briar ajunse lângă pâlcul lui, dar niciodată nu se ducea direct
la intrare. Îi dădu un ocol, ca să-și verifice apărarea. La fel ca
maestra Leesha, prefera în locul capcanelor duhorile care îi
îndepărtau pe demoni cu duhul blândeții. Câteva mănunchiuri de
rădăcina-porcului, replantate și lăsate să crească în voie, erau de-
ajuns ca să trimită pe o altă cale un demon ieșit la vânătoare.
Alte mirosuri aveau efecte asemănătoare asupra oamenilor.
Până și temerarii care sălășluiau în Pădurea Culegătoarelor de
Ierburi se fereau să pășească pe un petic de pământ plin de
canabis sau care duhnea a putreziciune. Într-un loc, un pârâu
deviat preschimbase poteca în nămol absorbitor, pe care aveau
să-l ocolească lemnoșii și oamenii deopotrivă.
Totul păru în ordine până când dădu peste o capcană
proaspătă. Era într-un loc unde, cu luni în urmă, împrăștiase
leșuri de animale umplute cu rădăcina-porcului. Spre deosebire
de plante și de pâraiele deviate, alte piedici aveau nevoie să fie
VP - 79
bine întreținute. Leșurile dispăruseră și Briar găsi urme lăsate de
demonii care se reîntorseseră acolo.
Capcana era bine meșteșugită și dovedea că măcar unul dintre
Copiii Glifați luase locul în stăpânire ca teren de vânătoare. Ș tia
destul de bine cum să folosească piedicile din jurul adăpostului
lui Briar ca să mâne demonul spre capcana ascunsă. Într-un șanț
puțin adânc, săpat anume pentru asta, se afla lațul, parțial
acoperit de obișnuitul grohotiș de pe solul pădurii.
Funia fusese frecată cu sevă și de-a lungul ei fuseseră lipite
crenguțe cu frunze, ca să dea impresia că e un lujer care se pierde
printre ramurile unui copac veșnic verde. Doar atunci când se
urcă pe ele, Briar descoperi plasa cu contragreutăți.
Chiar și cineva foarte prudent ar fi putut fi prins într-o capcană
atât de abil ascunsă, însă Briar cunoștea foarte bine acea parte a
pădurii și lațul îi sărise în ochi de parcă ar fi fost aprins. Era
supărător – atât de aproape de locul unde-și punea el capul jos,
lăsându-se în voia somnului, dar făcea cererea maestrei Leesha
mai ușor de dus la îndeplinire. În amurg, vânătorul avea să fie
acolo, la pândă. Briar nu trebuia decât să aștepte.
•
În adâncitura în care dormea, Briar se trezi în întuneric, căci,
după zece ani de viață în afara adăpostului glifelor, simțea
apropierea nopții ca pe un fior rece.
Adăpostul lui nu era mare, dar, de fiecare dată când se întorcea
acolo, săpa ca să-l mai adâncească puțin, îi adăuga o răsuflătoare
sau punea încă o proptea pentru pământul bătătorit. Pereții și
podeaua erau căptușiți cu tulpini uscate, tari, de rădăcina-
porcului, pe care era plăcut să te-ntinzi și prin care nu pătrundea
apa. Chiar dacă intrarea era descoperită, mirosul i-ar fi oprit pe
miezi să treacă de ea.
După ce se întinse, Briar ascultă cu atenție, uitându-se pe rând
prin toate găurile făcute ca să iscodească împrejurimile. Când se
convinse că nu e nimeni în preajmă, săltă trapa doar îndeajuns
cât să se strecoare afară, în centrul tufei lui de rădăcina-porcului.
Rădăcinile plantei râmau ca animalul căruia îi purtau numele,
împletindu-se într-un soi de iarbă densă, care se întindea ca un
covor. Briar se grăbi să-nchidă trapa, să netezească locul și să
presare frunze ca să-l ascundă.
Croindu-și drum prin tufăriș, rupea câte o frunză de ici și de
colo, le culegea lăsând cele mai greu de observat urme posibile. Pe
VP - 80
unele le mânca, iar cu restul își umplea buzunarele. La o oarecare
distanță de bârlogul unde dormea, era o altă trapă, sub care își
vărsa udul și necurățeniile.
Furișându-se către capcană, observă cu uimire că vânătorul e o
femeie care stă la vedere, neobosindu-se să se-ascundă în vreme
ce aștepta lângă laț, cu cuțitul pregătit.
Maestra Leesha îi spusese că Stela Inn nu e cu mult mai în
vârstă decât el, însă era mai înaltă și părea femeie în toată firea,
într-o mai mare măsură decât se simțea el bărbat. Magia îi
fortificase trupul, pe care nu prea se străduia să și-l ascundă.
Purta doar o bucată de pânză în jurul taliei. O alta, ca o bandă, îi
acoperea sânii. O bentiță de piele îi înconjura fruntea.
Pielea dezgolită era plină de glife. Modelul începea de pe labele
picioarelor, i se unduia pe pulpe și pe coapse, i se răsucea în jurul
mijlocului, apoi îi aluneca în josul brațelor. În timp ce se uita la
ea, Briar simțea că i se strânge pieptul și că îi arde fața.
Zvâcni din tot trupul ca să-și revină și dădu un ocol locului. Se
așteptase să găsească alți vânători ascunși, gata s-o ajute, dar,
după câteva minute, se convinse că Stela era singură.
Era bizar. Copiii vânau în haită, o știa din ce văzuse cu ochii
lui. Asta era ceva nou.
Se furișă fără zgomot în spatele fetei și urcă în copacul cu
contragreutățile, pe o creangă din partea opusă ei. De acolo putea
s-o studieze, ținând în același timp sub observație împrejurimile.
Stela n-avea nici suliță, nici scut, dar, alături de cuțit, atârnau
de cingătoarea ei câteva pungi și câteva ornamente. După ce se
întunecă de-a binelea, nu mai făcu nicio mișcare, însă nu încercă
nicidecum să se-ascundă.
Un scrâșnet de neconfundat se auzi când demonul lemnului
care luase în stăpânire acel petic de pădure intră greoi pe poteca
presărată de Stela cu leșuri proaspete de animale. Briar crezu că
fata o să se ascundă, dar ea rămase neclintită. Oare voia să
devină ea însăși momeala din capcană?
Dar, când se apropie, mieziul nu dădu niciun semn că ar fi
văzut-o. Glifele de pe pielea Stelei căpătaseră o strălucire blândă
și demonul o ocoli cu privirea de parcă n-ar fi fost acolo.
Era un truc bun. Mieziul trecu pe lângă ea fără să bănuiască
nimic și păși în laț.
Mișcându-se cu iuțeală, Stela îl lovi cu piciorul în spatele
genunchiului, trântindu-l la pământ. Se răsuci ca o dansatoare și
VP - 81
reteză frânghia care fixa contragreutățile. Încărcată cu pietre
grele, plasa căzu și lațul se strânse în jurul genunchiului
lemnosului, smucindu-l și lăsându-l apoi să se legene cu capul în
jos. Stela măsurase bine. Ghearele demonului se agitau zgâriind
aerul chiar deasupra pământului.
Când trupul demonului se legănă spre ea, fata se ghemui,
urmărind ghearele creaturii cu ochi aprigi. Când legănarea îl duse
în partea opusă, ea se repezi, îi lovi brațul cu palma, azvârlindu-l
ca pe o creangă, și se apropie de el destul de mult cât să n-o mai
poată atinge. De acolo, îl izbi iute, când cu pumnii, când cu
coatele, cu câte o străfulgerare de magie la fiecare atingere.
Înainte ca demonul să-și revină, îl îndepărtă de ea cu o lovitură de
picior.
Îl atacă astfel, repezindu-se și retrăgându-se de încă trei ori,
controlând pe deplin spațiul înfruntării și năucindu-l fără încetare
pe mieziul care încasa lovitură după lovitură.
Numai că demonii lemnului erau puternici și carapacea lor era
groasă. Putea să-l lovească dureros și să-l rănească, însă magia
lui îi vindeca rănile înainte de a ajunge ea să-i dea lovitura
ucigătoare.
Briar se uită la cuțitul ei, încă în teaca prinsă de cingătoare.
Își încarcă glifele, înțelese el. Semnele de pe pielea ei își sporeau
puțin câte puțin strălucirea la fiecare lovitură și, în loc să
obosească, părea să devină tot mai iute în mișcări și tot mai
puternică. Se avânta parcă plutind, schimbându-și combinația de
lovituri și retrăgându-se cu mare repeziciune înainte de a avea
demonul timp s-o lovească la rândul lui. Pentru ea, mieziul părea
să fie ca manechinul făcut de tatăl lui Briar în curtea lor, ca să-și
învețe fii sharusahk.
Tiparele stilului ei de luptă începură să se distingă, spunându-i
lui Briar multe despre Stela. Cât de departe poate să lovească,
cum se mișcă, limbajul trupului ei. Lucruri bune de știut dacă
avea s-o înfrunte vreodată în luptă.
Everam, fă să nu fie niciodată nevoie, se rugă el. Stela devenea
tot mai feroce pe măsură ce strălucirea glifelor ei creștea. Curând,
fiecare lovitură tăia întunericul ca un fulger și zgomotul său
tunător stârnea ecouri printre copaci.
Părea c-o să omoare lemnosul în bătaie, dar el încă se mai
zvârcolea când lumina și sunetele atraseră o atenție nedorită.
Briar văzu un demon al câmpului care se folosea de gheare ca să
VP - 82
se cațăre într-un pom din apropiere, adică într-un punct de
observare cam la fel de avantajos ca al lui. Ochii creaturii
urmăreau mișcările Stelei așa cum făcuse el mai înainte,
deslușindu-le tiparele.
Mieziul se lăsă pe picioarele din spate. Briar știa cât de departe
pot să sară câmparii. Dintr-un singur salt, avea să fie în spinarea
Stelei.
Demonul se avântă și scoase un strigăt, aruncându-și scutul.
Mieziul își înălță privirea în direcția sunetului cu o fracțiune de
secundă înainte de a fi lovit de scutul care îl azvârli cât colo,
luminându-l cu străfulgerarea glifelor. Ș i Stela se uită în sus și
făcu ochii mari când îl zări pe Briar sărind din copac.
Stela se îndepărtă, ferindu-se de demonul lemnului care se
legăna. Mieziul căzut în capcană se folosi de prilej ca să lovească
funia cu putere, dar pe toată lungimea ei erau cusute glife
minuscule, care scânteiau respingându-i ghearele.
Cuțitul era acum în mâna Stelei, dar ea încremeni iarăși, cu
glifele strălucindu-i. Demonii se uitau la ea clipind, fără să-și
poată limpezi vederea. Peste câteva clipe, ea făcu trei pași repezi și
se trase spre stânga. Ochii miezilor o căutau prin locul unde se
aflase mai înainte.
Dar, pe când Stela era în siguranță, demonii îl vedeau foarte
bine pe Briar, care se lăsase prostește să cadă în mijlocul lor,
grăbit să sară în ajutorul ei.
Demonul câmpului se năpusti asupra lui și el n-avu timp să-și
rotească sulița cu vârful spre atacator. Îl pocni zdravăn cu
mânerul ei, azvârlindu-l cât colo în timp ce el se rostogolea ca să
se îndepărteze.
Demonul se avântă din nou, dar se împletici când Stela îl călcă
pe coadă. Pe urmă i-o reteză cu o lovitură de cuțit. O jerbă de
sânge negru țâșni și o împroșcă.
Lichidul scânteie și sfârâi când îi atinse glifele de pe piele. O
nouă forță le străbătu pe toate, pâlpâind, și pe chipul fetei se
întipări sălbăticia. Când demonul se răsuci spre ea, îl izbi cu
piciorul în față, dându-l la o parte.
— Tu cine Miezului ești?
Briar n-avu timp să-i răspundă. Arătă cu sulița.
— Păzea!
Săltându-se din toate puterile, demonul lemnului ajunsese
destul de sus cât să taie funia. Se rostogolise în aer și se izbise
VP - 83
zgomotos de pământ, tocmai când demonul câmpului își revenea
și începea să se învârtă în jurul lor.
Stela sări pe lemnos înainte de a apuca să-și revină, cu glifele
de izbire de pe palmele ei străfulgerând cu un bubuit când îl
plesni peste urechi. Năucit, demonul nu o putu împiedica să
treacă repede în spatele lui. Ea îi azvârli în jurul gâtului un șirag
de mărgele glifate și strânse cu putere. El se ridică și picioarele
Stelei începură să se legene în gol, dar se ținea bine, cu șiragul
bine înfășurat în jurul pumnilor.
Un mârâit îi reatrase imediat atenția lui Briar asupra
pericolului când demonul câmpului se apropie tiptil. Mârâi la
rândul lui; demonul răspunse cu un șuierat, făcând ochii mari
când Briar îi scuipă în față sucul frunzei de rădăcina-porcului pe
care o mestecase.
Câmparul căzu pe spate, țipând strident. Briar își ridică sulița,
ca să termine cu el, dar un strigăt venit din spatele lui îl opri.
Demonul lemnului păși de-a-ndărătelea, împleticindu-se, și o izbi
pe Stela de un copac, trântind-o la pământ cu răsuflarea tăiată.
Demonul câmpului avea să-și revină repede, dar Briar se răsuci
pe călcâie și alergă spre lemnosul care-și ridicase o gheară,
pregătindu-se s-o sfâșie pe fata neajutorată. Briar scoase un
strigăt, abătând atenția demonului exact cât era nevoie ca să-i
înfigă sulița în spate.
Glifele de pe armă străfulgerară, trimițându-i fiori din creștet
până-n tălpi. Demonul își repezi brațul spre el, dar Briar se dovedi
mai iute. Se feri de o lovitură pășind în lateral și o pară pe a doua
înălțând mânerul suliței încă înfipte în spatele creaturii. Magia
continuă să se reverse, secătuind puterea mieziului în vreme ce pe
Briar îl făcea să se simtă de neînvins. Smulse sulița și o împlântă
iarăși, se feri de o nouă lovitură și îl străpunse pentru a treia oară.
Fața i se schimonosi într-un mârâit care-i dezgoli dinții și scoase
strigăte de neînțeles, desfătându-se cu durerea demonului a cărui
forță vitală se scurgea în el.
Ț ipătul Stelei îl dezmetici. Ea și demonul câmpului se
rostogoleau în țărână, încleștați într-o luptă sălbatică. Dâre de
sânge rămase în urma trecerii ghearelor lui brăzdau corpul fetei
de o parte și de alta și ea îi ținea botul la distanță cu degetul mare
înfipt în ochiul lui. Glifele de pe deget sfârâiau, iar cu celălalt
pumn lovea demonul.

VP - 84
 Briar se feri de o nouă lovitură a lemnosului, apoi îi înfipse iute
sulița în bărbie, împingându-i-o până în creier. Mieziul se smuci și
se zvârcoli, apoi, când căzu mort la pământ, Briar își smulse
sulița.
Băiatul se răsuci pe călcâie, gata s-alerge în ajutorul Stelei, dar
ea se rostogolise și stătea deasupra demonului, fără să se ferească
de zgârieturile ghearelor lui în timp ce-l înjunghia iar și iar cu
pumnalul ei glifat. În scurt timp, mieziul nu mai mișca.
Briar se grăbi să se apropie și îi privi atent rănile.
Îi întâlni privirea.
— Te-a tăiat rău.
Stela clătină din cap, punându-și o mână sub ea.
— Niște zgârieturi. Magia o să le-nchidă.
Izbuti să se ridice pe jumătate, apoi șuieră de durere,
clătinându-se.
Briar o prinse în brațe ca s-o ajute.
Stela se răsuci să-l privească.
— Ești Noroilă, nu-i așa? Cel care l-a călăuzit pe conte până la
Orașul Docurilor.
Scuipă pe pământ și Briar se întrebă dacă disprețul e pentru el
sau pentru Orașul Docurilor, care ajunsese să însemne înfrângere
și pierdere.
— Briar, mârâi băiatul. Noroilă nu-mi place.
Stela scoase un chicotit șuierat.
— Bine, nu-mi sări la beregată, n-am știut. Toți ne pricopsim cu
porecle care nu ne plac. Dacă m-aș fi răstit la toată lumea care
mi-a spus Stelly, pentru frații și surorile mele ar fi fost doar un
motiv în plus s-o facă mai des.
— Așa e.
Frații și surorile lui fuseseră la fel.
— Briar, știi vreun loc unde ne putem odihni puțin? întrebă
Stela.
El încuviință din cap. Fiindcă ea vâna atât de aproape, era
oricum nevoit să-și abandoneze adăpostul. N-avea nimic de
pierdut dacă o ducea acolo.
— Un loc sigur. Nu e departe.
Stela făcu ochii mari când o conduse în tufărișul de rădăcina-
porcului.
— Aici sunt poteci.
Se uită în urmă.
VP - 85
 — Nici gând să le zărești vreodată de-afară.
— Miezii nu vor intra, zise Briar. Rădăcina-porcului îi face să
borască.
— Chestia aia pe care i-ai scuipat-o demonului în față?
El încuviință din cap.
— Nu e de mirare că-ți miroase răsuflarea ca pârțurile unei
Culegătoare de Ierburi, spuse Stela.
Briar râse. Era o glumă bună.
— Credeam că tu ai dat peste locul meu de vânătoare, continuă
ea. Presupun c-a fost taman invers.
Briar clătină din cap.
— Nu vânez miezi. Îi sâcâi numai când mă sâcâie ei pe mine.
— Iar atunci îi sâcâi foarte bine, sublinie Stela.
Briar ridică din umeri, îi găsi un loc unde să stea și dispăru în
gaura lui. Se întoarse cu punga plină de ierburi ca să-i curețe
rănile, dar ea avusese dreptate. Simplele zgârieturi îi dispăruseră
deja, iar tăieturile cele mai puțin adânci prinseseră coajă. Doar
câteva trebuiau cusute. Când termină, făcu o pastă de rădăcina-
porcului și începu să i-o întindă pe răni.
— Pe noapte! se răsti ea. Ustură!
— E mai bine decât să faci febra demonului, ripostă Briar. Te
chinuie mai mult chiar dacă o tratezi.
Stela strânse din dinți și îl lăsă să continue.
— Probabil te simți singur. N-ai o haită cu care să vânezi și care
să-ți țină noaptea de cald.
— Am familie, mărturisi Briar.
Stela se uită în jur neîncrezătoare.
— Aici?
— În oraș.
— Atunci de ce nu stai cu ai tăi?
— Nu-mi plac zidurile.
— Arlen Bales a spus că-i fac pe oameni să uite ce e afară, în
noapte, încuviință Stela.
— Eu nu pot să uit, zise el. Nu uit niciodată.
— Ș i eu am familie dincolo de ziduri, îi dezvălui ea. O iubesc,
dar familia nu e Haita. După ce m-odihnesc un pic, poate te duc
să faci cunoștință cu haita mea.
— Dacă e așa grozavă, de ce vânezi de una singură?
Ea chicoti.

VP - 86
 — Ăștia din Haită îs ca frații și surorile. Ești gata să mori pentru
ei, dar uneori te scot Miezului din minți.
De când Briar își pierduse familia în noapte trecuseră mai mult
de zece ani, dar își aducea aminte. Cum îl chinuiau frații și
surorile. Cât îi ura. Ar fi dat orice ca să-i aducă înapoi.
— Ducă-se Miezului! șuieră Stela uitându-se la cusături. Abia
am pus să mi le facă și acum trebuie refăcute.
Își împinse acoperitoarea de pe talie în jos, ca să vadă mai bine
în ce măsură i se stricaseră glifele tatuate, și Briar își simți fața
arzând. Întoarse capul.
Stela îl prinse de bărbie, reîntorcându-i fața către a ei. Zâmbea
de parcă ar fi știut un secret.
— Ai ceva de mâncare? Uciderea demonilor îmi stârnește mereu
foamea.
Îi făcu lui Briar cu ochiul.
— Printre altele.
El rupse câteva frunze de rădăcina-porcului și i le oferi.
Ea își dădu ochii peste cap.
— Să nu-mi spui că astea-s tot ce ai. Nici măcar nu le-ai spălat.
Briar își îndesă una în gură.
— Fac bine. Umplu burta și țin miezii departe.
Stela nu părea să-l creadă, dar luă frunzele.
— Nu poți săruta un bărbat care mănâncă usturoi decât dacă
mănânci și tu, așa spune mama întotdeauna.
Mușcă dintr-o frunză și se strâmbă.
— Miroase-a zeamă de demon al mlaștinii.
Briar râse.
— Aha.
— Îți intră-n nas.
Stela înghiți și își vârî în gură o altă frunză.
— Nu prea mai simți alte mirosuri.
— Te-obișnuiești cu asta, spuse Briar.
— Miroase mai bine decât o grămadă dintre Copii. Juma de
Haită nu s-a mai spălat de-o lună și lupta cu demonii te umple de
duhoare.
Stela arătă către buruienile învălmășite pe trapa lui Briar.
— Acolo dormi?
El încuviință din cap.
— E loc pentru doi? întrebă ea.
•
VP - 87
 Tulpinile de rădăcina-porcului trosniră când Briar se trase mai
lângă perete, dar, oricât de mult s-ar fi ferit el, Stela se cuibărea
tot mai aproape. Stătea cu spatele, cu șoldurile ei rotunde lipite de
el. În ciuda frigului nopții, aerul din bârlog era încins.
Neștiind ce să facă altminteri cu brațele, o cuprinse și palmele i
se înfiorară când îi simți pielea. Stela se foi, astupându-i pentru o
clipă nasul cu părul ei. Briar trase aer în piept din reflex și
mirosul ei îl copleși. Simți o mișcare în pantaloni și se strădui să
se tragă înapoi, ca nu cumva să simtă și ea. Însă Stela scoase un
sunet, pe jumătate chicotit, pe jumătate mârâit, frecându-și fesele
de el. Briar gemu și ea se întoarse brusc ca să-l privească în față.
— Nu vânezi, spuse, ducându-și mâna între picioarele lui și
strângând, dar uciderea demonilor te întărește, ca pe orice alt
bărbat.
Îl împinse, întorcându-l pe spate, și Briar încremeni, neștiind ce
are de făcut. Dacă ar fi avut loc, ar fi fugit în noapte, dar bârlogul
era îngust și Stela îl țintuise în culcuș. Rămase neclintit când ea îi
desfăcu pantalonii, eliberându-i bărbăția. Înainte de a-și da seama
ce se întâmplă, Stela își săltă șoldurile, îi călăuzi mădularul cu
mâna, apoi se lăsă iar în jos, cu putere.
El icni și o înșfacă de șolduri, dar Stela controla totul, așa că el
nu mai putu decât să reziste când ea începu să se miște.
— Ah! strigă Briar, cu mâinile și picioarele crispându-i-se.
Stela îl sărută, mușcându-i buza.
— Să nu-ndrăznești! mârâi ea. Io încă nu-s acolo!
Briar țipă ascuțit când simți ceva incontrolabil. Se zvârcoli, cu
mâinile și picioarele zvâcnindu-i pe când împroșca în ea.
Stela nu se înfurie, cum se așteptase el, ci mârâi râzând, apoi,
în timpul zvâcnirilor lui, se apăsă mai tare în jos.
— Da, cu asta mă descurc. Ț ine-mă strâns.
Îl prinse de umăr, lăsându-se cu toată greutatea pe el. Îl zgârie
și îl mușcă, dar totul părea, cumva, așa cum trebuia să fie, și Briar
o ținu bine cât se tot izbi de el.
Rămaseră întinși, gâfâind, agățați unul de altul în aerul gros,
înăbușitor.
Stela își undui șoldurile și îl simți încă în ea, încă tare.
Îl sărută.
— Slavă Ziditorului! Nu s-a terminat de-a binelea. Așază-mă pe
spate.

VP - 88
 Briar înghiți în sec.
— Păi… Eu nu…
Stela râse, îl înșfacă încleștându-și picioarele în jurul lui și se
rostogoli până ce îl aduse deasupra ei.
— Destinde-te.
Îl sărută din nou.
— Nu te grăbi. În încăierarea aia ne-am încărcat amândoi cu
magie din belșug. O s-avem parte de învârtoșare și umezire toată
noaptea. Să profităm cât mai mult cu putință.
•
Somnul îi cuprinse după destul de multă vreme. Stela avea
degetele încleștate de brațul lui Briar, cu care se învelise de parcă
ar fi fost o pătură, și sforăia. Erau unul lângă altul, lipiți din
cauza sudorii, și Briar simțea ceva de care uitase cu desăvârșire.
Se simțea în siguranță.
Își aminti cum dormise, când avea șase ani, în patul părinților
lui, cuibărit între ei, la căldură. Își aduse aminte de noaptea în
care se trezise și crezuse că în casă e un miezing. De noaptea în
care întețise focul ca s-alunge umbrele și uitase să deschidă coșul
de fum.
De noaptea în care arsese familia lui.
Ț inea minte silueta neagră a casei lor conturată pe fundalul de
un portocaliu strălucitor. Fumul înecăcios care tălăzuia, umplând
aerul, în vreme ce el stătea ascuns în tufa de rădăcina-porcului.
Demonii se vânzoleau în jurul focului, așteptând să fie distruse
glifele. Când dăduseră năvală pe ușă, familia Damaj deja urla.
Briar se trezi tresărind, izbindu-se cu capul de tavanul
bârlogului său.
— Ceheee? murmură Stela, însă Briar nu mai putea să respire.
Pereții se strângeau în jurul lui. Trebuia să iasă. Să iasă sau să
moară.
Se retrase cât Stela era încă năucită, își înșfăcă hainele și se
cățără, ieșind prin trapă.
Afară își recăpătă suflarea. Își umplu îndelung plămânii cu
aerul rece al nopții în repetate rânduri, fără i se pară vreodată că
era destul. Pieptul i se strângea, mușchii i se umflau. Ocoli locul,
învârtindu-și brațele ca să se reasigure că nu sunt ziduri în jurul
lui.
Simțurile păreau să-i ardă, nu-i scăpa nimic, vedea și auzea
totul. Adierea vântului printre frunze și tulpini. Ușorul foșnet al
VP - 89
vieții din toiul nopții. Strigătele îndepărtate ale demonilor. Era
conștient de toate, gata să reacționeze cât ai clipi la cea mai mică
amenințare. Avea pumnii strânși și aproape că-și dorea să-l
amenințe ceva, ca să scape de încordarea care creștea și tot
creștea, lăsându-i senzația că se va rupe în bucăți.
Auzi trapa deschizându-se și se întrebă dacă n-ar fi fost bine s-
o rupă la fugă în noapte înainte de a-l găsi Stela.
— Briar? strigă ea. Te simți bine?
— Da, răspunse el, deși se simțea rău.
— Totul e clar, spuse Stela. Nu e nevoie să-mi explici. Ș tiu ce
simți.
Briar se întoarse cu spatele la ea, cu privirea pierdută în
întuneric.
— Nimeni nu știe.
— Ai început să te destinzi, nu-i așa? întrebă ea. Apoi ți-ai adus
aminte ce li se întâmplă celor care se destind. Ț i se îngustează
pieptul. Îți e greu să respiri. Poate ți se pare că pereții se strâng în
jurul tău. Trebuie să ieși în aer liber, unde măsori locul cu pasul,
ca un lup de noapte înlănțuit.
Briar se uită la ea.
— Cum de-ai știut?
— M-am îmbolnăvit anul trecut, când a fost molima, spuse
Stela. A luat-o jumătate din sat. Oamenii scăpau lumânările din
mâini sau dădeau peste lămpi. Izbucneau focuri peste tot.
— Focul atrage miezii, zise Briar. Urmăresc totul și așteaptă să
se strice glifele.
Stela încuviință din cap.
— Am stat în hanul bunicului până ce s-a umplut camera de
fum, apoi am ieșit în noapte împleticindu-mă, cu sora mea mai
mică și cu unchiul Keet. Mergeam pe jumătate cărată de Keet și
ne mișcăm încet. Demonii ne-ar fi înșfăcat…
Stela se întoarse cu spatele, răsuflând greu, și Briar se duse
lângă ea. Neștiind ce să spună, își deschise brațele și ea se aplecă
spre el.
— Dar sora mea s-a împiedicat, continuă Stela. Au înșfăcat-o pe
ea.
Se uită din nou la el, cu ochii în lacrimi.
— Nu ești singurul care nu suferă zidurile, Briar. Nu ești
singurul care sare din somn speriat și nu mai poate să respire.
Arlen Bales vorbește despre asta în Noul Canon.
VP - 90
 — Noul Canon? se miră Briar.
— Fratele Franq stă de vorbă cu toată lumea care s-a întâlnit
vreodată cu Arlen și Renna Bales. Scrie toate învățăturile lor, ca
să nu le mai uităm niciodată.
Stela se răsuci în brațele lui.
— Nu ești singur, Briar. Toți cei din Haită simt asta. Aproape
toți am pierdut pe câte cineva, am văzut de prea aproape ce poate
face noaptea. De-aia ne deosebim de oamenii din oraș, dar ne
suntem alături unii altora. Dacă ne lași, îți putem fi și ție alături.
Briar încuviință din cap. Nici măcar nu-și imagina ce și-ar mai fi
putut dori în plus.
•
Briar știa drumul către tabăra Copiilor Glifați, dar se lăsă
călăuzit de Stela, mergând în urma ei. Era încă întuneric și magia
palpita în el, furnicându-l, și simțea totul cu ardoare. Înainta
parcă plutind, mai degrabă urmărind mirosul ei decât văzând-o.
Stela. Gândul la ea îl îmbăta.
Auzi zgomotele taberei de la aproape doi kilometri distanță.
Când ajunseră mai aproape, murmurul vocilor venit dintr-acolo
umplu pădurea. Din fața lor se auzi și un lătrat, apoi Briar văzu
un câine lup imens sărind pe un bolovan de pe potecă. Câteva
clipe mai târziu apăru și o santinelă.
Toți văiugenii erau mai înalți decât Briar, dar acela, cu mușchii
brațelor cât capul lui, îl depășea cu vreo treizeci de centimetri.
Purta o armură de lemn: coif, platoșă, mănuși și jambiere, toate
glifate și lăcuite. De centură îi atârna o suliță de aproape un
metru, cu sânge de demon încă fumegând pe glifele de pe lama ei
lată, de argint.
— Ei, Stela! strigă uriașul. Aproape că se văd zorii! Pe unde ai
fost în bezna nopții?
Stela râse, împingându-l într-o parte.
— Am avut nevoie de câteva ore departe de duhoarea ta de
măgar, Callen Cutter.
El își făcu loc să treacă, dar cam în silă. Cu ochii lui de noapte,
Briar văzu că Stela îl domină.
— Ăsta cine Miezului e?
Callen se repezi cu palma spre Briar când trecu prin dreptul
lui, urmând-o pe Stela. Briar îl prinse de încheietura mâini și îl
smuci, folosindu-se de forța loviturii bărbatului mai voinic ca să-l
arunce la pământ. Câinele lup mârâi, ghemuindu-se ca să se
VP - 91
avânte într-un salt, dar Briar îl privi în ochi și îi răspunse tot cu
un mârâit, oprindu-l brusc.
În tabără erau aproape o sută de oameni. Briar zări câțiva copii
și câțiva bătrâni, dar cei mai mulți erau cam de vârsta lui: sub
douăzeci de ani. După înfățișare, recunoscu milnezi, angiersieni,
laktonieni, ba chiar și krasiani. Unii purtau robe sau bucăți de
armură; alții aveau pielea glifată dezgolită până la limita de jos a
decenței.
Toți ochii se întorseseră spre Briar, pironindu-l cu greutatea
privirii lor colective. Îi venea să fugă, dar Stela îl prinse de mână și
i-o strânse, liniștindu-l. Callen se ridică în picioare, cu o expresie
ce prevestea furtuna, însă se retrase când Stela mârâi, arătându-
și dinții.
Ea se întoarse apoi spre mulțime.
— El e Briar Damaj! Cel despre care Gared a spus că a salvat
pe drum viața Înălțimii Sale.
— Ș i apoi l-a condus la moarte.
Un bărbos făcu un pas în față, cu părul lui des, castaniu, dat
pe spate ca să lase la vedere o glifă a minții tatuată pe frunte.
Purta o robă cafenie, de Veghetor, pe care fuseseră brodate glife, și
ținea în mână un toiag sculptat și încovoiat.
— Mi-aduc aminte de el. Noroilă. Trădătorul krasian.
Briar își dezgoli dinții.
— Nu-s trădător. Laktonian. Nu-i vina mea c-arăt ca ei.
Stela îl strânse din nou de mână.
— Noroilă, adeveri ea, cu voce puternică. Dar, în afară de mine,
oricine o să-l numească așa o s-o facă printre dinți mai puțini. Am
vărsat împreună sânge de demon. E din Haită.
Haită. Îi plăcea cum sună cuvântul, dar, uitându-se la fețele
celor care se holbau la el, Briar știu că vorbele nu sunt de-ajuns
ca să fie primit în rândurile ei.
— Așa merge acum?
Vorbitorul nu atingea înălțimea lui Callen și nu era spătos, ci
deșirat. Purta și o armură mai ușoară, cu glifele trasate cu un fier
încins pe piele fiartă. Semăna cu Stela. Arătă spre Briar cu sulița
lui scurtă, pe lama căreia glifele luceau de forță interioară.
— Tu hotărăști cine e din Haită și cine nu?
Stela își puse mâinile în șolduri.
— Mai îndreaptă mult sulița aia spre mine, unchiule Keet,
spuse ea, apăsând în batjocură pe cuvântul care dezvăluia gradul
VP - 92
lor de rudenie, și toată lumea de-aici o să vadă cum ți-o-ndes în
fund.
Keet șovăi. Se uită în toate părțile, căutând sprijin, dar nu găsi
mai deloc. În tabără, prea puțini își doreau să se amestece într-o
astfel de înfruntare. Își țineau privirea plecată, deși urmăreau
totul cu interes. Callen continua să se uite urât la Briar, dar nici
el nu părea dornic s-o provoace pe Stela fără ocolișuri.
Ea se aplecă spre Keet care, din reflex, se lăsă ușor pe spate.
— Briar e din Haită.
O clipă mai târziu, Keet își coborî privirea.
— Dacă tu vrei să-l faci Tatuat, nu-i treaba mea.
— O să-l inițiem, fu de acord Stela. Însă pe urmă își poate găsi
propria cale. Odată ce-o să vedeți ce-i stă în putere să facă, unii s-
ar putea să înceapă să-și spună noroili.
Briar se încruntă și ea îi făcu imediat cu ochiul.
— Mai bine decât duhnitori-a-rădăcina-porcului.
Briar râse fără să vrea.
— Cu toții trebuie să ne găsim propria cale.
Bărbatul în robă de Veghetor se apropie de Briar. Stela îi
strânse mâna dureros de tare, însă bărbatul se mulțumi doar să
facă o plecăciune.
— Bine-ai venit, Briar! Eu sunt Fratele Franq.
Strânsoarea mâinii Stelei slăbi, iar ceilalți Copii Glifați se
destinseră la rândul lor. Callen și Keet n-or fi fost în stare s-o
provoace pe Stela, însă omul ăla era.
— Ești cel care scrie Noul Canon.
Franq respinse ideea fluturând din mână.
— Cuvintele le aparțin lui Arlen și Renna Bales. Eu doar le pun
pe hârtie.
— Ș i ne-ajuți să le înțelegem, adăugă Stela.
Franq se înclină în fața lui Briar pentru a doua oară.
— Te rog să mă ierți că te-am numit trădător. Veghetorii
Ziditorului m-au învățat să judec, însă Arlen Bales mi-a arătat o
cale mai bună. Toți cei care stau împreună în noapte devin frați și
surori. Suntem cu toții Izbăvitori.
În toată tabăra, oamenii trasară glife în aer, repetându-i
cuvintele.
— Suntem cu toții Izbăvitori.
•

VP - 93
 — Maestra Leesha ne-a împărțit la început în trei grupuri, îi
povesti Stela lui Briar în timp ce îi arăta tabăra. Cei mai puternici
au fost antrenați ca să li se alăture într-o bună zi tăietorilor de
lemne. Maestra le-a dat sulițe glifate speciale, mai scurte, ca să
absoarbă magia mai ușor. Noi le spunem mațo-pompe, fiindcă
înfigi una în mațele unui demon și toată magia lui e pompată în
tine. Callen e șeful Pompelor.
Briar întoarse ușor capul, cercetând grupul lui Callen în vreme
ce Stela îi arăta un altul.
— Grupul lui Keet a fost mai nevolnic, cei mai mulți dintre
oamenii lui au încercat să intre în rândul tăietorilor de lemne și n-
au fost primiți. Le spunem Oscioare, fiindcă maestra Leesha le-a
pus în sulițe așchii de os de demon. Cu ele pot face acum ce nu
erau în stare să facă doar cu mușchii lor.
Stela îi arătă o altă adunătură de oameni, unde se vedeau mai
ales femei tinere, îmbrăcate la fel de sumar ca ea.
— În grupul meu au intrat oameni care nu sperau că vor izbuti
vreodată să lupte cu demonii. Nu sunt destul de puternici ca să
mânuiască o secure sau ca să-ncordeze un arc ca al Wondei.
Maestra ne-a făcut cea mai mare onoare, adăugă ea, ridicându-și
mâna glifată. Ne-a glifat pielea.
— Maestra Leesha te-a tatuat? se miră Briar.
Stela încuviință din cap.
— A desenat glifele cu lujer negru, însă apoi a plecat din
Văiuga. Când au început să se șteargă, am rugat-o pe Ella Cutter
să ia un ac și cerneală și, înainte de a se șterge, să mi le pună pe
piele pentru totdeauna.
Briar observă că, în tabără, toți ceilalți stăteau la o distanță
respectuoasă de Tatuați. Deși în general de statură mai măruntă,
membrii grupului Stelei se mișcau, chiar și acolo, ca niște
prădători.
— Copiii s-au înmulțit între timp, continuă Stela. Au venit
văduvele și copiii multor Sharum morți la luna nouă.
Arătă către corturile și către fântâna grupului krasian. Nu
purtau nicio luptă, dar toți aveau vălurile de noapte ridicate, chiar
și bărbații. Uitându-se cu mai multă atenție, Briar observă că
mulți aveau pielea deschisă la culoare a nordicilor, dar adoptaseră
îmbrăcămintea și obiceiurile krasianilor.
— Pe urmă ni s-a alăturat Fratele Franq și a început să
pregătească Fârtații.
VP - 94
 Stela îi arătă un grup mai mic, în robe simple, cafenii.
O femeie înaltă ieși în fața grupului de krasiani, făcându-le
semn cu mâna. Părul care-i alunecase de sub acoperitoarea
capului era cărunt și în privire i se citea înțelepciunea, dar nu se
mișca aidoma femeilor bătrâne. Era puternică.
Stela îl conduse pe Briar la ea și făcu o plecăciune.
— Briar, ea e Jarit, Prima Soție a maestrului de instrucție
Kaval. Conduce grupul Sharum al Haitei.
Femeia îl privi pe Briar cu ochi iscoditori, încercând să dea
deoparte stratul de țărână și de sevă de rădăcina-porcului ca să
deslușească trăsăturile de dedesubt.
— Care ți-e numele? îl întrebă în krasiană.
— Briar asu Relan am’Damaj am’Mlaștină, răspunse el.
— Damaj e nume krasian, remarcă Jarit. Ș i totuși pretinzi că nu
ești unul de-al nostru?
— M-am născut și am crescut în Mlaștinasat, răspunse Briar.
Jarit încuviință din cap.
— Mi-aduc aminte de dispariția tatălui tău. Bărbații din tribul
Kaji l-au căutat în oraș și în Labirint, neștiind dacă a pierit în
gheare de alagai sau dacă l-a ucis sabia unui Majah. Cui i-ar fi
putut da prin cap c-a fugit în miazănoapte?
— L-ai cunoscut pe tata?
Jarit clătină din cap.
— Nu, dar soțul meu a fost cel mai bun maestru de instrucție al
tribului Kaji. În casa lui am învățat multe.
— Jarit și nepoata ei Shalivah au început să ne-nvețe
sharusahk, spuse Stela, după ce Wonda Cutter a plecat cu
maestra Leesha.
La auzul cuvintelor ei își făcu apariția o fată de vreo zece ani.
Părea mai degrabă fiica lui Jarit decât nepoata ei, însă Briar știa
cum poate magia să scape pe cineva de povara anilor. Își plimbă
privirea de jur-împrejurul fântânii și își dădu seama cât de mulți
dintre krasiani erau copii. Doi băiețandri purtau roba cafenie a
Fârtaților, la care își adăugaseră vălul de noapte.
— Veghetorul v-a convertit și pe voi, ca pe tata, ghici Briar.
— Încă ne mai rugăm lui Everam, spuse Jarit.
Briar încuviință din cap.
— Tata spunea că Everam e Ziditorul și Ziditorul e Everam.
Jarit zâmbi.

VP - 95
 — Tatăl tău a fost un bărbat înțelept. N-am fost convertiți de
Veghetori și nici noi nu i-am convertit pe ei. L-am văzut cu toții pe
Arlen Bales aruncând fulgere din cer când a venit Alagai Ka, la
Asfințire. Dacă a mai existat vreo îndoială, a dispărut când Arlen
Bales l-a învins pe Ahmann Jardir în Domin Sharum. Fiul lui
Hoshkamin n-a fost adevăratul Izbăvitor. Fiul lui Jeph este
Shar’Dama Ka și trebuie să fim pregătiți să răspundem la
chemarea lui.
Briar mormăi, căci n-avea cu adevărat un răspuns. Arătă cu
capul către soarele care începuse să se înalțe.
— De ce își țin oamenii tăi vălurile ridicate?
— Everam ne cere să fim modești în lumina lui, răspunse Jarit.
Arlen Bales ne-a arătat că, atunci când o înfruntăm pe Nie,
trebuie să ne dezgolim fețele și să stăm semeți înaintea sa.
— Nu te lăsa amăgit de modestia ei, îl sfătui Stela pe drumul de
întoarcere către tabăra Tatuaților. Când Jarit și grupul ei de
Sharum își lasă vălurile în jos, poți să le plângi miezingilor de milă.
Briar scuipă.
— N-am milă de irosit pentru miezi.
— Bine spus. Stela îl strânse din nou de mână, trimițându-i
fiori în tot trupul. Haide. Avem treabă, dacă vrem să te inițiem în
seara asta.
— Ce treabă? întrebă Briar.
Se opriră lângă o fată blondă, care își împletea părul. Nu putea
fi cu mult mai mare decât Stela. La fel ca toți ceilalți Tatuați, nu
purta nimic mai mult decât niște fâșii de piele în jurul brațelor și
al picioarelor, iar pe restul trupului i se întrețeseau tatuaje.
— Ea e Ella Cutter, spuse Stela.
Tânăra femeie îl cântări pe Briar din priviri, dar degetele ei
sprintene continuau să împletească.
— E cea mai bună tatuatoare a noastră.
Ella zâmbi.
— Să-nceapă cu o baie și cu un bărbierit. Eu lucrez doar pe
pânză curată.
Stela își flutură o mână în fața nasului.
— Cu asta începe lista mea. Ai o coajă de săpun?
•
— Nu sunt sigur că vreau așa ceva, spuse Briar.
Se simțea bizar după baie. Stela găsise o perie țeapănă și îl
frecase centimetru cu centimetru, iar alte Tatuate râseseră tot
VP - 96
timpul, făcând glume răutăcioase. În aerul rece al dimineții, pielea
uscată și iritată îl furnica.
Stela nu-i luă în seamă cuvintele.
— De ce Miezului tot mai miroși a rădăcina-porcului?
— Dacă mănânci destulă, transpiri o parte din ea. Ț ine miezii la
distanță chiar dacă te silește cineva să faci baie.
La asta Stela râse, apoi îi dădu o robă curată și îl duse în cort,
unde Ella, cu toate ustensilele ei, îngenunche lângă un foc mic.
— Arată-i Ellei mâinile tale.
— Nu sunt sigur că vreau așa ceva, repetă Briar. Ai zis să vin în
tabără. N-ai zis c-o să fiu tatuat.
— Arlen Bales zice că trupul tău e singura armă pe care-o ai
întotdeauna cu tine, spuse Ella.
— Deocamdată doar palmele, zise Stela. Fiecare Tatuat își
întipărește glife pe piele. Ne oferă o armă pe care n-o pierdem
niciodată.
Briar nu putea să nege că-i plăcea cum sună asta. Nu se
împotrivi când Ella întinse mâinile spre el. I le simți catifelate
când le luă pe ale lui, întorcându-i-le ca să-i vadă palmele.
— Mai întâi cu lujer negru, spuse, luând o pensulă și o
călimară. Nu te mișca.
Cu mână sigură, cutezătoare, îi desenă o glifă de izbire în
palma dreaptă și una de apărare în stânga.
— Atac și apărare, spuse Stela. Primele unelte pentru gaisahk.
Cuvântul era krasian, însemna luptă cu demonii, dar Briar nu-l
mai auzise până atunci.
Odată ce termină, Ella îi aruncă Stelei o privire.
— Ce zici?
— Perfect! exclamă Stela. Fă-le.
Ella așeză între ei o măsuță.
— Pune-ți brațul aici.
De măsuță erau prinse curele și, când fata își duse mâna spre
ele, Briar o retrase brusc pe a lui. Ultima dată când văzuse o
astfel de masă își dăduse seama că era de fapt un instrument de
tortură.
Stela îl liniști.
— E doar ca să nu zvâcnești de durere. Chiar și celor mai buni
dintre noi li se întâmplă câteodată. Eu stau aici, Briar. Nu las pe
nimeni să-ți facă niciun rău.

VP - 97
 Briar se uită în ochii ei, răsuflă adânc și își așeză brațul pe
masă, cu palma în sus. Stela strânse bine curelele, iar Ella luă
ceva care lui i se păru mai întâi o pensulă mică. Abia când ea
începu s-o treacă prin foc, Briar văzu că perii sunt ace.
•
— Ce zici? întrebă Ella, ștergându-i sângele de pe palma stângă.
Pe dreapta i se pusese deja o prișniță și îi fusese bandajată.
El își îndoi palma, privind mișcarea liniilor glifei. Pe urmă și-o
încordă și își arcui degetele în jurul ei, în forma corectă pentru o
lovitură sharusahk cu palma deschisă, așa cum învățase de la
tatăl lui.
— Minunat! răspunse.
O armă pe care n-o putea pierde niciodată, o parte din el, chiar
în mai mare măsură decât transpirația cu duhoare de rădăcina-
porcului. Gândul îl făcu mai încrezător decât se simțise vreodată.
În vreme ce Ella îi bandaja mâna, se uită în jos, la picioarele ei
lungi, acoperite de glife, invidiind-o pentru protecția și pentru
puterea pe care i le ofereau.
Stela îl plesni peste ceafă.
— Ei, gata cu asta. Du-te să mănânci ceva și odihnește-te cât
stau eu puțin de vorbă cu Ella.
Briar încuviință din cap și ieși din cort. Soarele era sus pe cer și
mulți dintre cei din tabără dormeau la umbră. Însă de colo-colo se
foiau destui cât să-l facă să se simtă cam îngrămădit. Avea nevoie
să fie singur.
Înainte de a-l zări cineva, ocoli cortul, cu gândul ca, ajungând
în spatele lui, să plece din tabăra Copiilor Glifați și să se-ntoarcă
în Pădurea Culegătoarelor de Ierburi.
— Serios? Vocea Ellei se auzea clar prin peretele cortului. Te-ai
înfipt în jegosul ăsta mic?
— Nu numai că m-am înfipt, răspunse Stela. I-am și luat prima
sămânță.
— Nu! strigă Ella cu glas pițigăiat. Ești sigură?
Stela râse.
— N-avea idee ce face.
La auzul cuvintelor, Briar își simți fața arzând. Râsul ei, atât de
frumos cu o clipă înainte, acum îl sfâșia.
— Atunci a fost rău, presupuse Ella.
— N-aș zice asta, răspunse Stela, și Briar ciuli urechile.
Împuțitul ăsta mic a făcut-o cu entuziasm. Prima dată a țâșnit
VP - 98
prea repede, dar și eu eram pe-aproape. Pe urmă a tot luat-o de la
capăt.
Briar zâmbi cu gura până la urechi.
— Toți krasianii au măciuca mică? întrebă Stela.
Lui Briar îi îngheță zâmbetul pe față.
— Ăia cu care-am fost eu n-o aveau, răspunse Ella. Nu e chiar
atât de mare ca la tăietorii de lemne, dar mai mare decât a
multora.
— Briar e pe jumătate laktonian, spuse Stela. Poate de-asta e
mică.
— Cât de mică? întrebă Ella.
Probabil că Stela îi arătă cu mâna, pentru că hohotele ei de râs
îl urmăriră pe Briar când fugi din tabără.
•
Briar își adună puținele lucruri din ascunzătoarea lui și se
întoarse în groapa pe care-o săpase sub lemnaur, departe de
terenurile de vânătoare ale Copiilor Glifați. Nu mai știa ce simte în
privința Stelei, dar era convins că niciodată n-o să mai poată să
doarmă în apropierea Haitei.
Gândurile încă i se învălmășeau haotic în cap pe când se
îndrepta spre fortăreața maestrei Leesha. Acolo străjile patrulau,
dar nimeni nu-l zări când sări peste zid și străbătu curtea pe furiș,
ca să se cațăre apoi pe un perete al fortăreței aflat în umbră.
Mâinile bandajate îl încetineau, deopotrivă fiindcă nu-l
susțineau așa cum ar fi trebuit și fiindcă îi aminteau tot ce se
întâmplase în ultima zi. Nu știa dacă înspre mai bine sau înspre
mai rău, dar o simplă însărcinare de iscoadă îi schimbase viața
pentru totdeauna.
Traversă acoperișul în fugă, aplecându-se ca să nu fie văzut,
până ce ajunse deasupra ferestrei camerei de lucru a maestrei,
către al cărei pervaz coborî.
Temându-se să nu fie zărit, se uită mai întâi pe fereastra
coridorului. Două femei din garda condusă de Wonda păzeau ușile
încăperii, atente doar la ce se petrecea în afara ei. Briar trecu la
fereastra camerei de lucru.
Maestra stătea pe divan, cu Olive în brațe. Era cu spatele la
fereastră și Briar nu mai văzu pe nimeni altcineva în cameră.
Întinse mâna să bată în geam.

VP - 99
 — Intră, Briar, îl invită Leesha, înainte să apuce el să facă
vreun zgomot. Ș i închide repede fereastra. Aerul de-afară e rece ca
o inimă de demon.
Briar strecură o sârmă între canaturi și desfăcu încuietoarea.
Căldura focului care vuia în vatră îl cuprinse când se strecură
înăuntru și închise geamul. Frigul îl supăra rareori, dar puține
lucruri izbuteau s-o facă. Se obișnui repede cu căldura și păși cu
grijă, ca să nu lase țărână pe podeaua glifată.
Maestra avea șireturile rochiei desfăcute și copilul la sân, ceea
ce, cu o zi înainte, abia dacă i-ar fi atras atenția lui Briar. Însă
acum se simți roșind și își coborî privirea.
— N-ai de ce să te uiți în altă parte. Nu e rușinos să-ți folosești
sânii în scopul pentru care i-a creat Ziditorul. Lumea trebuie să se
deprindă cu priveliștea.
Leesha arătă către măsuța cu ceai și gustări.
— Toarnă-ți un ceai și ia o gustare.
Lui Briar îi lăsă gura apă când văzu sandvișurile. Spre
deosebire de batoanele delicate, cu pâinea decojită, oferite de
ducesa Araine, acestea erau felii groase de pâine rumenită cu
bucăți generoase de carne. Își îndesă unul în gură și mușcă, apoi,
fără să-l lase din mână, scoase din buzunar un pumn de frunze
uscate de rădăcina-porcului, pe care le mărunți într-o cană
pentru a turna apoi peste ele ceai fierbinte.
Pe urmă se uită cu prudență la canapeaua goală din fața
divanului maestrei. Era proaspăt îmbăiat, dar tot se simțea prea
murdar ca să se-așeze pe ceva atât de frumos.
— Stai jos, Briar, zise Leesha. Elissa mi-a povestit că la
Mănăstirea Zorilor nu voiau să le murdărești mobila de noroi, dar
aici ești oaspetele meu.
El se așeză și rămase țeapăn, cu picioarele strâns lipite, ca să
ocupe cât mai puțin loc cu putință pe canapea. Se aplecă și
continuă să mănânce, așteptând să i se opărească bine frunzele.
Leesha își drese glasul.
— Asta nu-nseamnă că n-ai nevoie de un șervet.
Mama lui îl dojenise astfel de o mie de ori, așa că se grăbi să-
nșface un șervet și să și-l întindă pe genunchi.
— Ce s-a-ntâmplat cu mâinile tale? Lasă-mă s-arunc o privire.
Olive începu să se zvârcolească și să plângă când Leesha o
desprinse de la sân.
Briar își ridică mâinile ca s-o oprească.
VP - 100
 — E-o nimica toată. Doar zgârieturi. Spălate și bandajate.
Avusese de gând să-i spună de tatuaje, dar, în clipa în care ar fi
trebuit s-o facă, minciuna îi veni pe buze cu ușurință. El însuși nu
știa exact ce însemnătate aveau și nu voia să facă pe nimeni
părtaș la nedumerirea lui înainte de a chibzui pe îndelete de unul
singur.
Leesha părea gata să insiste, deși o lăsase pe Olive să ia din
nou sfârcul.
— Tu nu ești neîndemânatic, Briar. Ce s-a-ntâmplat?
— Am dat de Stela Cutter bătându-se cu miezii și am intrat în
luptă, răspunse el, sărind peste amănunte. Pe urmă m-a dus în
tabăra Copiilor.
— Stela Cutter a ieșit singură la vânătoare? se miră Leesha. I s-
a urât cu viața?
— Se pune în pericol mult mai puțin decât crezi. E puternică. E
în fruntea Copiilor.
— Stela? Leesha rămase cu gura căscată. N-are nici patruzeci și
cinci de kile și n-a văzut decât optsprezece veri.
— Toată lumea se teme de ea și de ceilalți Tatuați, spuse Briar.
Se poartă ca și cum nu le-ar fi frică, dar eu mi-am dat seama.
— Le e frică? De ce?
Briar ridică din umeri. Stela devenise cu totul alta după ce nu
mai fuseseră singuri. Multe rămăseseră de neînțeles în privința ei
și a Copiilor.
— Câți sunt acolo? întrebă Leesha.
— Cel puțin o sută. Tatuații, Oscioarele, Pompele, Sharum și
Fârtații. Își spun Haita.
Olive adormise la sân. Leesha o desprinse cu delicatețe și se
ridică, apoi o așeză pe umăr. Fetița râgâi mulțumitor, fără să se
trezească, și Leesha o duse în camera copilului, unde o culcă.
Se întoarse după numai câteva clipe, cu șireturile rochiei strâns
legate, și se așeză în fața lui Briar. Ochii ei de culoarea cerului îl
sfredeliră.
— Povestește-mi totul.
•
Cerul începuse să se-ntunece când se-ntoarse Briar în tabăra
Copiilor Glifați. Îi dezvăluise Leeshei totul despre Haită, dar
păstrase doar pentru sine amănuntele care îl priveau. Nu era
treaba ei.

VP - 101
 Copiii se vânzoleau, pregătindu-se pentru noapte. Reparau și
pliau plase din plăci glifate, ascuțeau lame și își desenau glife pe
piele. Shalivah, fetița krasiană, dădea lecții de sharusahk unui
mare număr de oameni din toate grupările haitei. Semăna cu un
șarpe și trecea lin dintr-o postură în alta, cu o grație de
neimaginat.
Briar se apropie fascinat.
— Everam a binecuvântat-o pe nepoata mea, spuse Jarit,
venind alături de el. Obișnuia să se uite când îi antrena Kaval
frații. O dată, el a surprins-o exersând mișcările și a plesnit-o.
Dacă-ndrăznești să intri în posturile sacre, trebuie s-o faci cum se
cuvine! a strigat. Dacă un bărbat care nu e soțul tău pune mâinile
pe tine, faci de rușine casa Kaval sau îi rupi brațul? Jarit zâmbi.
Onoratul meu soț o punea să repete o mișcare de o sută de ori,
apoi îi poruncea să curețe la nesfârșit sala de antrenament.
— De jur-împrejurul nostru, la vreo optzeci de kilometri
distanță, e Sharak sub Soare.
Briar rostise cuvintele krasiane care însemnau Războiul la
Lumina Zilei, acea cucerire a întregii omeniri fără de care
Evejahul spunea că Sharak Ka nu poate fi câștigat.
— De partea cui veți trece când va ajunge la voi?
— Haita n-o să lupte într-un Sharak sub Soare, răspunse Jarit.
După cum ne-a dezvăluit fiul lui Jeph, în vărsarea sângelui roșu
nu există onoare.
— Nimic mai adevărat, spuse Stela, alăturându-li-se.
Îl plesni pe Briar pe spate.
— Începusem să mă tem că nu te mai întorci.
— Îmi place să stau de unul singur, răspunse el.
— Da, am înțeles. Dar lumina pălește. E timpul să mergem în
locul de inițiere.
Briar îi aruncă o privire plină de curiozitate, dar o urmă,
lăsându-se călăuzit către locul unde se adunaseră Tatuații. Erau
ceva mai mult de douăzeci, doar cu fâșii de pânză drept haine și
acoperiți de glife. Cei mai mulți erau scunzi și firavi, dar cu ochi
de prădător. Fratele Franq stătea printre ei, purtând doar un bido
cafeniu. Trupul lui musculos era plin de tatuaje, dar își păstrase
și toiagul încovoiat.
O luară la fugă prin noapte până ce ajunseră lângă o movilă
înaltă; era împrejmuită cu stâlpi glifați, care lăsau liberă doar
cărarea către culme.
VP - 102
 — Rămâi aici, îi spuse Stela lui Briar.
Fără să aștepte răspunsul lui, chiui avântând un prinzător de
alagai în aer, apoi o luă din nou la fugă, împreună cu ceilalți.
Briar avea o poftă nebună să fugă, fie către zgomotele de luptă
și către străfulgerările luminoase care urmară, fie în direcția
opusă, dar așteptă răbdător și, după o vreme, observă că zgomotul
și străfulgerările se apropiau.
Tatuații reapărură curând, conduși de Stela și Franq. Trăgeau
între ei un demon al lemnului care se zbătea, aproape îndoit de
cablul prinzătorului de alagai și de toiagul încovoiat din jurul
gâtului său. În spatele lor, ceilalți Tatuați batjocoreau mieziul,
lovindu-l cu picioarele și cu pumnii ca să nu-și poată recăpăta
echilibrul în vreme ce era târât în cercul glifat în care se afla
Briar.
Priveliștea răspunse la toate întrebările acestuia din urmă
despre „inițiere”. El începu să-și desfacă bandajele de pe mâini, iar
Tatuații se opriră, formând un cerc în jurul lui. Pielea palmelor
era puțin cam sensibilă, dar glifele erau clare, bine conturate.
Stela se uită la Briar în timp ce, împreună cu Franq, târa
demonul în centrul movilei, oprindu-l în fața lui.
— Inițierea se termină când e mort.
Briar încuviință din cap și ea apăsă un buton al prinzătorului
de alagai, eliberând cablul exact când Franq își retrase toiagul.
Veghetorul desenă o glifă în aer, deasupra lui Briar.
— Binecuvântările Izbăvitorului fie asupra ta, Briar Damaj!
Pe urmă cei doi se retraseră în cercul privitorilor.
Demonul lemnului se scutură scoțând un urlet, sorbind guri
mari de aer și scărpinându-și gâtul. Rănile lui nu erau grave și
magia avea să-i redea curând întreaga putere de luptă.
Briar nu-i lăsă timp. Se apropie de el dintr-un salt și îi puse
palma dreaptă deschisă pe genunchi. Glifa de izbire străfulgeră,
demonul căzu țipând strident și un val de forță urcă în brațul lui
Briar, care, fiindcă tot era atât de aproape, scuipă sevă de
rădăcina-porcului în ochii demonului, orbindu-l. Tatuații îl
aclamară.
Briar se retrase când se ridică demonul, înalt de peste doi metri
și cu brațe destul de lungi ca să brăzdeze pământul cu ghearele.
Încercă să dea de urma lui Briar lăsându-se călăuzit de zgomote,
dar strigătele Haitei i se revărsau în urechi. Așa că începu să
adulmece, dar mirosul de rădăcina-porcului îl făcu să strănute.
VP - 103
 La fel ca oamenii, demonii închid ochii și strâng din pleoape
când strănută. Briar se folosi de prilej ca să se apropie iarăși și să-
i prindă brațul în mâna stângă. Glifa de apăsare fumegă,
umplându-l pe Briar de forță când zdrobi încheietura mâinii
mieziului cu glifa de izbire.
Lemnosul urlă, prinzându-și ghearele rămase fără vlagă în
cealaltă mână, iar băiatul se retrase destul de departe cât să nu
poată fi atins și începu să se rotească în jurul lui.
Înțelepciunea îi poruncea lui Briar să nu se grăbească. Devenea
tot mai puternic după fiecare lovitură, vătămând demonul mai
repede decât putea să se vindece, mai ales fiindcă el îi Absorbea
magia. Acel soi de prudență îl ajutase să supraviețuiască atât de
multă vreme, petrecându-și nopțile sub cerul liber de când avea
doar șase veri.
Atacă din nou, lovind mieziul în spate și dezechilibrându-l.
Acesta își repezi spre el brațul teafăr. Briar se feri ghemuindu-se,
apoi se avântă iarăși, pocnindu-l peste bot cu palma deschisă.
Rațiunea îi cerea să se retragă iarăși, dar demonul părea să-și fi
încetinit mișcările. Pășea înapoi clătinându-se, fără să se apere, și
Briar continuă să atace, lovind întruna. Uită de prudență. Uită de
apărare. Simțea apropierea clipei în care avea să ucidă.
Rotindu-și cu sălbăticie imensul braț noduros, demonul îl pocni
în stomac, crăpându-i coastele și azvârlindu-l în aer. Băiatul căzu
la pământ la vreo doi metri distanță și uralele privitorilor se
stinseră într-un icnet.
Tușind sânge, Briar se dezmetici și se rostogoli ca să se ridice.
Magia începea deja să-l vindece, dar totul se rotea în jur când
încercă să facă un pas, iar lemnosul, care între timp își recăpătase
puterile, sări la el.
Strigătele Tatuaților, dintre care al Stelei răsună cel mai tare, îl
încurajară, dar nimeni nu se clinti ca să-l ajute. Ș i asta făcea
parte din inițiere. Inițiatul omora demonul sau demonul îl omora
pe el.
Brațele demonilor lemnului erau lungi și puternice, dar nu și
iuți în mișcări. Prea amețit ca să lupte, Briar se aruncă la pământ.
Ghearele vânturară aerul deasupra capului său când demonul
trecu pe lângă el.
Băiatul rămase culcat și lăsă magia să-i străbată trupul,
desăvârșindu-și lucrarea. Lumea nu se mai rotea când lemnosul

VP - 104
se opri brusc, lăsând bulgări mari în urma ghearelor cu care
sfâșiase pământul de pe culmea movilei.
Apoi, cu un urlet, mieziul atacă iarăși. Briar se feri,
rostogolindu-se în ultima clipă, și îi azvârli o pungă în gura
deschisă. Lemnosul își înfipse dinții în ea din instinct, umplându-
și gura și nările cu pulbere de rădăcina-porcului.
În timp ce demonul se sufoca și râgâia, Briar se ridică în
picioare. Cântări totul din ochi o clipă, apoi văzu ce șansă i se
ivise, se repezi spre lemnos și, folosindu-se de genunchiul lui
noduros, i se urcă în spate. Își strecură un picior în subțioara lui
și îi înconjură cu el brațul teafăr, imobilizându-l, apoi îl apucă de
gât cu mâna strângă. Glifa de apăsare fumegă și se încinse, iar
strânsoarea lui Briar deveni atât de puternică, încât ar fi putut
zdrobi oțelul. Gâtul demonului era plin de mușchi reliefați și de
tendoane, dar nu era decât carne.
Briar își puse mâna dreaptă pe ceafa lemnosului. Glifa de izbire
străfulgeră, împingând în față, în timp ce glifa de pe mâna cealaltă
apăsa către spate. Cele două mâini se apropiau una de alta
încetul cu încetul.
Demonul se zbătu cu disperare și dădu ocol movilei
împleticindu-se. Se apropie de privitori, dar mulțimea nu făcu
altceva decât să-i adreseze glume batjocoritoare și îl împinse
înapoi, spre centru, cu lovituri de picioare și pumni glifați.
Demonul își azvârli brațul liber pe spate, dar, fiindcă avea
încheietura ruptă, ghearele nu-l ascultau cum ar fi trebuit. Briar
primi loviturile fără să-și slăbească strânsoarea.
Demonul se aruncă la pământ și se rostogoli, încercând să
scape de el. Băiatul rămase o clipă fără aer, dar simți disperarea
potrivnicului său și strânse mai tare. Tatuații amuțiseră și își
ținură răsuflarea până ce gâtul mieziului se frânse cu un pocnet
auzit de toată lumea.
Mulțimea izbucni în urale și dădu buzna în cerc când Briar
tocmai îl ridica pe uriașul demon ucis deasupra capului pentru a-l
azvârli cât colo.
Pe urmă, toată lumea îl săltă pe brațe și îl purtă în jurul
movilei, aruncându-l, prinzându-l și scandând:
— Tatuat! Tatuat! Tatuat!
Briar nu se mai simțise niciodată atât de viu.
O fată scoase ca prin farmec un fluier și începu să cânte o
melodie veselă – toată lumea dansa.
VP - 105
 Sătul să tot fie aruncat în sus, Briar se lăsă să alunece pe
propriile picioare chiar în fața unei Stela Inn radioase.
— Ș tiam că poți s-o faci!
Îl sărută, cu buzele lui încă pulsând de magie.
— Ai ucis mai repede decât toți inițiații de până acum, și nu ți-
am ales un demon mic.
Îi făcu cu ochiul.
— Am vrut să-i impresionezi.
Briar știa că ar fi trebuit să spună ceva, dar nu-i veni în minte
niciun cuvânt. Se mulțumi să-i zâmbească prostește.
Stela își scoase cuțitul, îl răsuci în mână și i-l întinse cu
mânerul înainte.
— Nu-i gata. Acum tre’ să-i scoți inima neagră.
Pentru câteva clipe, Briar se uită la ea nedumerit, apoi se
dezmetici și luă cuțitul. Se îndreptă spre demon cu pași mari,
prinse una dintre plăcile carapacei lui și înfipse cuțitul sub ea.
Glifele de tăiere străfulgerară când smulse placa, pe jumătate
tăind și pe jumătate sfâșiind pieptul lemnosului ca să-l deschidă.
Glifele de pe palmele lui Briar Absorbiră magia sângelui negru,
care le acoperi și care le făcu să strălucească, dându-i o putere de
necrezut. Azvârli cuțitul și smulse următoarea placă a carapacei
cu mâinile goale. Ș ubrezi coșul pieptului demonului cu glifa de
apăsare, apoi lovi din toate puterile cu cea de izbire, sfărâmând
oasele.
Își înfipse mâinile în creatură. Câteva clipe mai târziu, îi înălță
inima în văzul tuturor și Tatuații îl ovaționară iarăși. Scoseseră de
undeva un butoi mare cu bere și dădeau din mână în mână
stacane pline ochi.
— Unchiul meu Keet n-a crezut că Noroilă are chemarea în el!
tună Stela către gloată. A zis că Briar Damaj nu e destul de bun
pentru Haită!
Ceilalți răspunseră râzând batjocoritor și Stela își propti mâinile
în șolduri.
— Ce zic Tatuații?
— E din Haită! strigară ceilalți, înălțându-și pumnii în aerul
nopții. Din Haită! Din Haită!
Stela veni lângă Briar și își puse mâinile pe inimă. Ș i le retrase
înnegrite de sânge.
— E din Haită!

VP - 106
 Își întinse sângele pe piept și suspină de plăcere când glifele
străluciră, absorbind puterea.
— Izbăvitorul e puternic în tine, încuviință Franq, venind în
urma Stelei să atingă inima.
La fel ca ea, își șterse sângele de pe mâini, întinzându-l pe
tatuaje și înfiorându-se când le văzu devenind mai strălucitoare.
Apoi se întoarse spre Briar și întinse un deget negru ca să-i
deseneze o glifă pe frunte.
— Ești din Haită.
— Vreau să-l mai savurez o dată, spuse Stela, strângând inima
în mâini ca să-și frece apoi cu sânge tatuajele de pe brațe.
— Ei, și urmează să savurezi și o-mbucătură din inimă? o luă
Ella în râs.
— Nu te gândi că n-o fac! exclamă Stela.
— Ați auzit, Tatuaților? strigă Ella. Stela o să guste din inima
demonului!
— Fă-o! strigă cineva din mulțime.
— N-are curaj! zbieră o fată.
— O să borăști, sunt sigur! adăugă râzând un tânăr slăbănog.
— Culegătoarele de Ierburi zic că sângele demonilor e otrăvitor,
spuse altcineva.
Stela se uită la Franq, dar el nu încercă s-o oprească. De fapt,
privirea lui arzătoare se lipise de ea și de inimă. Cu poftă.
Zâmbind cu sălbăticie, Stela își înfipse dinții și smulse o bucată
din inima demonului. Gura i se înnegri în vreme ce mesteca
având în ochi sclipirea nebuniei. Icni o dată, dar izbuti să înghită
toată bucata din gură.
— Are gust de căcat de demon, strigă ea, și gloata râse.
Se întoarse spre Briar și-i oferi inima. Când el se trase înapoi, îl
înșfacă de pieptul cămășii, îl smuci spre ea și îl sărută cu gura
deschisă.
Buzele lui se umplură de sânge scârbos, cleios și împuțit, dar îi
simți puterea. Avu impresia că fierea îi urcă în gât și înghiți cu
greutate, simțind cum sângele își croiește drum înăuntrul lui.
Franq se apropie cu pași mari când Stela se retrăgea. Briar se
aștepta în mare măsură să-i ocărască, blestemându-i să-i înghită
Miezul. Însă el o sărută pe Stela, gustându-i sângele de pe buze la
fel ca Briar.
Acum Briar se aștepta s-o vadă pe ea respingându-l, însă Stela
părea să primească sărutul cu bucurie, vrăjită de năvala magiei.
VP - 107
 Briar o pierdu din vedere când alți Tatuați se îngrămădiră să
muște din inimă. Curând nu mai rămase nimic din ea și toată
lumea icnea și râdea, cu fețele înnegrite de sângele demonului.
Dornici de mai mult, unii se repeziră la leșul demonului, îi
sfâșiară pieptul și scoaseră grămezi de carne.
Mulți începură să se sărute, întinzându-și unul altuia sângele
de demon pe față și pe trup. Briar îi văzu pe Ella și pe tânărul
slăbănog, mânjiți de sânge, îndepărtându-se de demon. Ella îi
întoarse privirea râzând și îl chemă unduindu-și degetul mic în
timp ce bărbatul o culca pe spate în țărână.
Briar roși și se întoarse cu spatele, dar văzu cum aceeași scenă
devenea ceva obișnuit pe movilă. Cele câteva fâșii de pânză care
serveau drept îmbrăcăminte fuseseră îndepărtate și glifele
străluceau puternic în noapte.
Stela dispăruse. Briar hoinări printre dezlănțuiții Copii Glifați,
căutând-o. Cu simțurile inundate de magie, haosul i se părea
ireal. Stela nu era de găsit pe movilă. Briar începu să coboare pe
cărarea către pădure.
O auzi gemând și grăbi pasul, neștiind ce avea să găsească. Se
năpusti printre copaci ca s-o vadă pe Stela dezbrăcată, în patru
labe, mârâind. Fratele Franq era îngenuncheat în spatele ei, cu
bido-ul tras într-o parte, lăsând la vedere o măciucă de trei ori cât
a lui. O trăgea pe Stela în ea, ținând-o cu mâinile de șolduri.
Briar își încleștă pumnii, cu toate instinctele urlându-i să
lovească bărbatul. Să-l omoare. Să-i desfacă pieptul ca pe al
demonului și să se ospăteze cu inima lui.
Însă Stela își ridică privirea.
— Briar! N-o face pe sfiosul! Am loc pentru doi.
Îi făcu semn să se apropie și el încremeni îngrozit. Era o idee
oribilă să li se alăture. O întinare a frumuseții de care se bucurase
împreună cu ea. Repulsia îl copleși, însă bărbăția i se întări în
pantaloni, trădându-l.
Clătină scurt din cap, se răsuci pe călcâie și fugi printre copaci.
— Briar, așteaptă! strigă Stela.
Îl auzi pe Franq zbierând furios când Stela îl respinse. Ș i începu
s-alerge mai repede când începu să-l urmărească zgomotul
tălpilor ei lovind în goană covorul de uscături al pădurii.
Fugi în zigzag printre trunchiuri, dar, pe când strigătele
furioase ale lui Franq se pierdeau în depărtare, Stela ținea pasul.

VP - 108
 — Ducă-se Miezului, Briar! Vrei, te rog, să te oprești și să
vorbești cu mine?
El nu se opri, dar n-avea niciun plan. Locul nu-i era familiar și
gândurile încă i se mai învălmășeau. Stela câștigă teren până
când, întinzând mâna, izbuti să-l prindă de braț.
— Ce bezna nopții te-a apucat?
Briar se răsuci spre ea.
— Tu erai… Tu…!
Stela își încrucișă brațele.
— Ei, ce eram? Nu-ți aparțin ție, Briar Damaj, doar fiindcă te-ai
înfipt în mine.
El îi azvârli brațul.
— N-am spus asta! Ș tiu că vrei mai mult decât un împuțit mic
cu măciuca mică.
Privirea Stelei se îndulci.
— Ne-ai auzit pe mine și pe Ella, nu-i așa? Pe noapte îmi pare
rău, Briar! N-am spus-o cu răutate.
El râse.
— Ce altceva putea fi?
— Doar vorbărie între fete, răspunse Stela, zâmbindu-i
obraznic. Nu înseamnă că nu vine și rândul tău.
— Ce?
Briar se retrase clătinându-se în timp ce ea înaintă.
— Îmi placi, Briar. Nu e o minciună. M-am simțit în siguranță
azi-noapte, cu tine.
Briar se opri, intrând cu spatele într-un copac, și Stela se lipi de
el, încă acoperită doar de tatuaje și de sângele demonului. Inima
lui bătea nebunește.
Ea își duse o mână între picioarele lui și strânse.
— Ai făcut treabă bună și după ce s-a terminat lupta. Cu
măciuca mică sau nu, nu las să-mi scape un bărbat în stare să
tăbăcească fundul demonilor și apoi să-mi arcuiască degetele
picioarelor de plăcere.
Îl sărută din nou pe Briar, cu răsuflarea încă încinsă de magie,
amintind de sângele împuțit al mieziului.
Când buzele li se dezlipiră, Stela îi luă bărbia în mâna ei liberă,
întorcându-i capul ca să-l privească în ochi.
— În Haită nu ne aparținem unul altuia. Eu mi-o trag cu cine
vreau, când vreau, iar tu ar trebui să faci la fel. Ellei i-o fi plăcând
să glumească, dar, după tot ce i-am povestit, e curioasă.
VP - 109
 Îi desfăcu șireturile pantalonilor, eliberându-l. Totul părea să se
învârtă, însă în acel singur loc se simțea țeapăn – și gata să
răbufnească.
— Dar nu în noaptea asta.
Îl luă în mână, piele pe piele. Briar închise ochii și strânse din
dinți ca să nu țipe.
— Noaptea asta e noaptea ta, Tatuatule. Începem așa, apoi mă
poți avea cum vrei tu.
Îl lipi din nou de copac și se cățără pe el. Se lăsă cu toată
greutatea asupra lui, întinzându-și mâna între picioarele lui ca să-
i mângâie ouăle. El țipă de plăcere și Stela chiui, încântată,
mișcându-se din ce în ce mai repede în timp ce se agățau
înfierbântați unul de altul, zgâriindu-se.
Când terminară, Stela se lăsă să alunece de pe el și făcu câțiva
pași nesiguri înainte să-i întoarcă spatele și să se-așeze în patru
labe. Întoarse capul peste umăr și se uită în ochii lui zâmbind.
— Asta a vrut Franq. Acum o face de unul singur și ce și-a dorit
el e al tău.
Cuvintele Stelei treziră în el o poftă primitivă, desăvârșita
plăcere de a da deoparte un rival, luând ce a fost al lui. Ș i de ce
nu? Dominația făcea parte din rânduiala firească a lumii. Lupii se
dominau unii pe alți. La fel și miezii.
De-acum o să fiu ca ei?
Se uită la Stela, plină de sânge de demon, chemându-l, și ceva
începu să se zbuciume în el. Asta era viața pe care și-o dorea?
Clătină din cap și-și lăsă mâinile în jos, ca să-și ridice
pantalonii.
— Nu.
Stela îi aruncă o privire furioasă.
— Nu? Ce Miezului vrea să-nsemne asta?
Briar își legă pantalonii.
— Noaptea trecută, în adăpostul meu, am crezut…
— Ce, Noroilă? se răsti Stela, sărind în picioare. Că suntem un
singur suflet rupt de Ziditor în două?
— Că ai înțeles, răspunse Briar.
— Am ucis doi demoni și ne-am tras-o. Ce e de înțeles aici?
— Că lumea nu-nseamnă doar atât. Dincolo de Pădurea
Culegătoarelor de Ierburi oamenii se luptă pentru viețile lor, iar
Haita nu face nimic altceva decât…
— Să vâneze și să ucidă demonii care-i atacă, mârâi Stela.
VP - 110
 Briar clătină din cap.
— Ș i voi îi atacați. Furați bere și mâncare chiar și de la familiile
voastre. Nu încercați să-i apărați când se lasă noaptea. Nu vreți
decât…
Își flutură disprețuitor mâna către ea.
Stela își puse mâinile în șolduri.
— Decât ce, Noroilă?
În ochii ei erau pumnale, dar, odată ce începuse să vorbească,
Briar nu se mai sinchisea.
— Să vă scăldați în sânge negru și să vă-mperecheați ca
animalele. Ș i să dați Miezului pe oricine nu face parte din haita
voastră.
Stela se repezi la el. Magia îi iuțise mișcările, dar și Briar se
înfruptase din ea. Se retrase un pas, destul de repede cât să se
ferească de palma ei.
— Ș i ce, acum vrei s-o ștergi? Nimeni nu-i întoarce spatele Stelei
Cutter, și cu atât mai puțin tu, un împuțit care își dă drumul cât
ai clipi.
Încercă din nou să-l lovească, dar Briar îi respinse brațul,
plesnindu-i-l cu mâna dreaptă. Glifa de izbire o atinse cu o
străfulgerare de putere, trântind-o la pământ.
El o privi îngrozit. Stela nu era demon, dar, fiind plină de sânge
negru, glifa reacționase ca și cum ar fi fost. Briar scuipă, fiindcă
încă mai simțea în gură gustul acelui sânge.
Apoi se răsuci pe călcâie și fugi în noapte.
•
Briar se întoarse în fortăreața maestrei Leesha, strecurându-se
pe lângă paza de noapte fără să fie văzut, și ajunse în grădina ei
personală. Dacă Stela sau ceilalți Copii Glifați îl urmăreau, acela
era ultimul loc unde s-ar fi gândit să-l caute.
Tufărișul de rădăcina-porcului era ispititor, dar nu spre somn
se îndreptau gândurile lui Briar. Dimpotrivă, brațele și picioarele îi
fremătau de energie care se voia eliberată.
Umblă prin grădină până ce ajunse s-o cunoască în amănunt.
Avea trei intrări: două largi, ademenitoare, și una ascunsă în
spatele unui perete al casei parohiale, mascată de vegetație.
Briar își săpă sub rădăcina-porcului un bârlog pe care să-l
poată folosi pe viitor. Apoi se antrenă la sharusahk. Făcu orice îi
putea împiedica gândurile să alunece spre Stela Cutter.

VP - 111
 Leesha lăsase să se vadă că o atrag grădinile ducesei Araine,
prin care se plimba cel puțin de două ori pe zi. Așa cum era de
așteptat, când cerul încă nu se luminase pe deplin, ușa ascunsă
se deschise și maestra se strecură printre ierburi.
Odată ce se convinse că e singură, Briar îi ieși brusc înainte.
— Sunt periculoși.
Mâna Leesha se repezi într-unul dintre numeroasele buzunare
ale rochiei sale, însă apoi îl recunoscu.
— Pe noapte, Briar! Într-o bună zi o să te pomenești cu fața
plină de pulbere orbitoare.
Înclinând capul, băiatul îi arătă distanța dintre ei.
— Nu poți s-arunci pulberea atât de departe.
— Ț țț. Ai pățit ceva, Briar?
El nu știa ce să-i răspundă. Se spălase centimetru cu
centimetru, dar încă mai simțea pe piele sângele, încă mai avea
gustul lui în gură. Zgârieturile Stelei se vindecaseră, dar încă îl
mai mâncau.
— Cine sunt periculoși, Briar? întrebă Leesha.
— Copiii Glifați, răspunse el. Nu luptă ca pădurea să fie un loc
sigur. Luptă fiindcă lupta te umple de plăcere. Magia ne face să
ne simțim de neînfrânt.
— Ai spus ne face?
Leesha se apropie, îi luă o mână și i-o întoarse cu palma în sus.
Icni când văzu glifa.
El își retrase mâna.
— Am crezut că sunt ca mine. Nu-s. Nu-s deloc ca mine.
— Briar, ce s-a-ntâmplat?
— În noaptea asta au mâncat inima unui miezing, îi povesti
Briar. I-a… îmbătat. I-a sălbăticit. O să fie din ce în ce mai rău.
Leesha rămase cu gura căscată.
— Idioată fată, murmură ca pentru sine. Ne-a spus chiar el. A
spus că îi mănâncă.
Leesha mârâi, încleștându-și pumnii.
— Ce? întrebă Briar năucit.
— Arlen Bales poate să zboare nu doar mulțumită tatuajelor, îl
lămuri Leesha. Îl ajută carnea aia blestemată!
Briar o privi prostește, neînțelegând ce vrea să spună. După
câteva clipe, Leesha se adună și se uită la el.
— Trebuie să te duci înapoi, Briar. Trebuie să-i convingi să stea
de vorbă cu mine.
VP - 112
 Băiatul clătină din cap.
— Nu mă duc înapoi. Nici acum, nici altă dată. Plec acasă.
— Acasă? se miră Leesha. Elissa și Ragen mai rămân aici
câteva săptămâni.
— Nu în Miazănoapte, zise Briar. Acasă. În Lakton.

VP - 113
 6

EVERAM E O MINCIUNĂ

334 D.Î.

Uitându-se cum își hrănea Shanvah tatăl, dându-i cu lingura

un terci subțire, Renna strânse din dinți. Shanjat înghițea din
reflex, privind fix înainte fără să se uite la nimic. Aura lui
strălucea de viață, dar era plată, neclintită. Aurele dezvăluiau
sentimentele, dar Shanjat n-avea de arătat niciunul.
Priveliștea îi făcea rău Rennei. Cu câteva zile înainte, Shanjat
fusese un bărbat puternic, în floarea vârstei. Un luptător de
departe mai bun decât ea. Acum nu avea mai multă voință decât
bătrâna ei vacă de lapte. Putea să meargă pe un drum dacă era
condus, să se așeze pe vine în privată și să se șteargă când i se
spunea s-o facă, ba chiar și să-și mănânce singur terciul cu
lingura dacă îi era pus în față. Dar, lăsat de capul lui, ar fi stat
locului, privind în gol, până ce ar fi căzut din picioare.
La următorul cat al turnului, Arlen și Jardir țipau unul la altul,
ceea ce nu era de niciun ajutor. Într-un anume fel, era partea cea
mai rea. Shanvah, de obicei atât de calmă și de nepăsătoare,
plângea fără să se ferească, tresărind la fiecare sunet încărcat de
furie care răzbătea de sus.
— Fii tare! spuse Renna. Vor găsi o cale să-l readucă pe tatăl
tău înapoi, la noi.
— Oare? întrebă Shanvah, îndepărtând cu muchia lingurii un
strop de salivă de pe buza tatălui ei.
Apoi îl sărută pe obraz și se îndepărtă, urmată de Renna.
— N-o să apuce toată lumea ziua în care se va sfârși Sharak Ka,
spuse Shanvah cu voce joasă, dacă o s-o apuce cineva. Să mori în
gheare de alagai e o onoare. Însă această… Shanvah arătă spre
Shanjat, care se holba în gol… Jumătate de viață? Alagai Ka a
lăsat în batjocură, sub înfățișarea tatălui meu, un înveliș gol prin
care-și susură răutățile. Îl ucid pe tata cu mâna mea dacă
Izbăvitorul nu-l poate face din nou cum a fost.

VP - 114
 Renna avea un nod în gât și se trezi clipind ca să-și oprească
propriile lacrimi. Nu s-ar fi putut spune că ea și Shanvah erau
prietene, dar nu mai conta. Krasianii credeau că toți cei care
varsă sânge împreună în noapte devin rude și, la bine și la rău,
asta erau ele acum.
Shanvah se uita la ea, provocând-o din priviri s-o contrazică.
— Când va sosi clipa, spuse Renna, voi fi acolo ca să-ți adun
lacrimile.
Shanvah reîncepu să plângă și o luă în brațe. Renna rezistă
imboldului de a o împinge, o îmbrățișă strâns și o bătu pe spate.
Când se liniști, Shanvah se retrase, își desfăcu eșarfa și se duse
la lighean să se spele. Când se privi în oglinda argintată, pe fața ei
se citea o hotărâre sumbră.
Se întoarse spre Renna scoțând un cuțit mic, bine ascuțit.
— Nu voi împărtăși soarta tatălui meu.
Renna privi lama cu prudență.
— Shan, încă nu se știe sigur că nu poate fi salvat. Încă nu-i
timpul.
— Nu e pentru el. Shanvah roti cuțitul cu degete agile și i-l
întinse Rennei cu mânerul înainte. E pentru mine. Vreau să-mi
crestezi pe frunte glife ale minții.
Renna clătină din cap.
— Le pot desena cu lujer negru.
— Lujerul negru se șterge cu timpul. Iar rezerva noastră s-ar
putea să se micșoreze pe drumul către abis. L-ai auzit pe tatăl
demonilor: E o călătorie lungă și voi sunteți muritori. Va veni o
vreme când veți lăsa garda jos, iar atunci voi fi liber.
Renna miji ochii.
— Da, s-ar putea să ai dreptate. Le putem tatua…
Shanvah clătină din cap.
— Evejahul ne poruncește să nu ne profanăm trupul cu
cerneală de neșters. O să urmez exemplul lui Shar’Dama Ka.
Renna o privi și văzu în aura ei putere și hotărâre.
— Da, bine. Îi luă cuțitul și o întinse pe spate. Ai nevoie de ceva
din care să muști?
Shanvah clătină din cap.
— Durerea nu e decât vânt.
•
— N-avem de ales, tre’ să ne ținem de plan, spuse Parʼchin.
Jardir îl privi, nevenindu-i să-și creadă urechilor.
VP - 115
 — Ba avem de ales, Parʼchin. Întotdeauna ai de ales. Tu ai avut
de ales când ai intrat în Sharik Hora și ne-ai deschis calea asta și
avem de ales și acum. Nu te lăsa orbit de cuvintele mieroase ale
lui Alagai Ka. Susține planul tău nebunesc și ăsta e un motiv să
ne gândim mai bine. Încearcă să ne momească, făcându-ne să ne
uităm adevărata îndatorire.
— Care anume? întrebă Parʼchin.
— Conducerea poporului nostru în Sharak Ka, în avangarda
luptei dintre Everam și Nie.
— Pe noapte! își dădu Parʼchin ochii peste cap. Încă mai îndrugi
aiureala asta? Ahmann, Everam e o minciună. Nie e o minciună.
A spus-o chiar demonul. Fantasmagorii menite să-mpiedice
oamenii să se teamă de întuneric.
Pe Jardir nu-l mai surprinse blasfemia, dar continuă să se
minuneze de încăpățânarea lui Parʼchin.
— Cum poți spune așa ceva, Parʼchin, după tot ce-am văzut?
Câte profeții trebuie să se-ndeplinească înainte de a începe tu să
crezi?
Parʼchin închise ochii.
— Acum pot să văd viitorul. Soarele… o să răsară mâine. Zâmbi
batjocoritor și deschise ochii. Când o să se-ndeplinească asta, o să
fii convins că eu vorbesc cu Ziditorul?
— Când îți eram anjin’pal, nu erai atât de obraznic. Nu-ți băteai
joc de ceea ce nu înțelegeai.
— Greșești. Îmi bat joc de poveștile inventate de tine ca să
explici ceea ce nu înțelegem amândoi. Ahmann, pentru creaturile
astea, noi suntem vite. Pentru ei, Sharak Ka nu-nseamnă nimic
mai mult decât un taur care ațâță vacile și, datorită nouă, le-a
lovit pe toate strechea. Vor alerga cu sau fără noi. Poporul meu va
opune rezistență în noapte, sunt sigur. Tu nu ești sigur de-al tău?
— Parʼchin, poporul meu a opus rezistență în noapte cu mult
înaintea poporului tău, îi aminti Jardir.
— Atunci să le lăsăm s-o facă! strigă Parʼchin. În timp ce apără
suprafața, noi avem o șansă să coborâm sub ea.
— În abisul lui Nie, zise Jardir. Însă tu continui să nu iei în
seamă divinele instrucțiuni ale lui Kaji, înscrise în Evejah.
— Evejahul e o carte. Una rescrisă de-a lungul anilor, și oricum
niciodată n-a spus toată povestea.

VP - 116
 — Ș i cum aflăm povestea asta, Parʼchin? Cum de știi tu, un
necredincios, mai multe despre Kaji decât sacrul lui ordin de
cărturari?
— Dama sunt oameni politici, sublinie Parʼchin. Corupți. Ai
spus-o chiar tu. De-aia l-ai dat pe Andrah jos de pe tron. Au
modificat Evejahul după placul lor, iar preceptele lui nu le sunt
impuse în aceeași măsură tuturor. Adevăratul Evejah e pictat pe
pereții din Soarele Anoch. Sau era, înainte de a le dărâma
săpătorii tăi aproape în întregime.
Jardir își încrucișă brațele.
— Adică în schimb ar trebui să ne-ncredem în Tatăl
Minciunilor?
Parʼchin râse.
— Nu merg cu încrederea în demonul ăsta mai departe decât
ajung vârfurile sulițelor noastre. Dar am aruncat o privire în capul
unui demon pe care l-a trimis să mă ucidă. Când afli ambele
versiuni ale poveștii, e mai ușor să deosebești adevărul de
minciună.
— Ș i ce-a ieșit cu adevărat la iveală acum trei mii de ani?
întrebă Jardir. Ce mare secret au ascuns dama?
— Neizbânda lui Kaji. N-a ajuns până la capătul drumului. N-a
ajuns la regină. Dacă ar fi izbutit, n-am fi acum în beleaua asta.
— Ne-a dăruit milenii de pace. Iar alagai-ii s-au întors numai
după ce am dat uitării învățăturile lui. Cine n-a izbândit, Kaji sau
noi?
Parʼchin își frecă bărbia înciudat.
— Ce mai contează? Cu sau fără Ziditor, regina își va face
ouăle. Fie lăsăm asta să se-ntâmple și ne conducem oștile
împotriva cuiburilor care vor apărea precum ciupercile pe toate
pământurile noastre, fie încercăm s-o oprim și poate-poate avem
norocul să înfăptuim ceea ce n-a izbutit Kaji.
Jardir se încruntă.
— Crezi că-l putem controla pe Alagai Ka?
Parʼchin ridică din umeri.
— Trebuie să stăm din nou de vorbă cu el.
— Cum? Cu pielea glifată, nu mai poate atinge mintea lui
Shanjat, iar fără asta nu poate vorbi.
— Glifele îl împiedică s-o facă de la distanță, răspunse Parʼchin,
dar încă mai poate intra în mintea neglifată a unui om pe care-l
atinge.
VP - 117
 — Adică vrei să-l dăm pe kai-ul meu încă o dată în ghearele lui
Alagai Ka. Să-l facem o marionetă care să răspândească
minciunile demonului. O armă de care se poate folosi împotriva
noastră.
— Ce altceva putem face? întrebă Parʼchin.
Jardir nu răspunse.
•
Renna lucra ținând fața lui Shanvah cu mâna stângă. În mâna
ei dreaptă, cuțitul stătea ferm, crestând carnea de pe fruntea fetei
ca s-o lase cu o cicatrice în stare să absoarbă magia și să o
păstreze.
Magia curgea prin ambele mâini ale Rennei, activând glifele
crestate de lama deja ascuțită ca briciul și grăbind vindecarea. În
urma cuțitului, rănile prindeau coajă în câteva secunde.
Shanvah nici măcar nu clipea când era tăiată, dar în aura ei
era spaimă.
— N-ai de ce să te îngrijorezi, spuse Renna. Ș tiu ce fac. Când o
să termin, o să fii tot frumoasă.
— Să porți cicatricele din alagai’sharak e o onoare, spuse
Shanvah.
— Atunci de ce ești încordată ca un porc dus la tăiere?
Privirea lui Shanvah se îndreptă către scări.
— Au tăcut.
Renna se opri, dându-și pentru prima oară seama că strigătele
de la catul de deasupra încetaseră. Fusese atât de concentrată,
încât nu observase.
— Credeam că nimic nu poate fi mai rău decât să-mi aud
unchiul și pe Parʼchin țipând unul la altul, adăugă Shanvah.
— Dar măcar nu se sugrumă între ei, răspunse Renna. Tre’ să
credem că, dacă și-ar fi pus asta în gând, ar fi făcut-o cu luni în
urmă.
— Când Sharak Ka se apropie, credința ne e pusă la încercare
în fiecare zi.
Shanvah se destinse, cu aura senină de acceptare a realității.
— Gata, zise Renna, făcând ultima tăietură.
Se uită la glifa dintr-o parte și din alta, îndepărtând ultima
bucățică de carne înainte de a lăsa cuțitul jos.
— Cum? începu Shanvah, dar un icnet îi întrerupse cuvintele și
făcu ochii mari.
Renna se întoarse și îi văzu pe Arlen și Jardir coborând scările.
VP - 118
 — Ce faceți? întrebă Jardir.
Shanvah își luă avânt cu o mișcare de foarfecă a picioarelor și
se rostogoli pentru a îngenunchea în fața lui. Își puse palmele pe
podea și își apăsă fața între ele, atingând lemnul cu cicatricile de
pe frunte.
— Îndurare, Izbăvitorule! Fiica lui Harl mă glifează la cererea
mea.
Jardir întinse mâna, își strecură un deget sub bărbia ei și îi
săltă fața.
— Mama ta se lăuda cu frumusețea ta și cu ușurința cu care-ți
va găsi un soț.
— Nu mă-ndoiesc că un soț pentru nepoata Izbăvitorului va fi
ușor de găsit, fie ea frumoasă sau nu, răspunse fata. Dar în abis
nu vor fi soți. Nici frumusețe. Doar alagai și sharak.
Jardir încuviință din cap.
— Ești pe cât de curajoasă, pe atât de înțeleaptă, nepoată.
Onoarea ta e nemărginită.
Shanvah nu se trădă prin nimic, dar, la auzul cuvintelor lui,
aura i se aprinse de mândrie.
— Îl pot glifa și pe tata?
Jardir clătină din cap.
— Mă tem că va fi din nou nevoie de el. Mai avem întrebări
pentru Prințul Minciunilor.
Auriul pur al aurei lui Shanvah deveni un vălmășag de culori
învârtejite: mânie, ciudă, umilință. O văzură cu toții, însă ea își
păstră calmul, lăsându-și privirea în jos.
— Vorbește! îi porunci Jardir. Văd întrebarea în inima ta și nu-
mi pot îngădui s-o las să te învenineze.
— Rușinea tatălui meu, acum închis într-un trup fără voință,
nu e destul de mare? Trebuie să-l lăsăm pe Alagai Ka să pătrundă
iarăși în el? Onoarea tatălui meu a fost nemărginită. Te implor,
dacă nu poate fi lecuit, lasă-mă să-l trimit pe drumul singuratic.
— Nepoată, n-au toți războinicii norocul să-și dea iute sfârșitul
în gheare de alagai, răspunse Jardir. Eroi făr’ număr, oameni
mari, ca maestrul de instrucție Qeran, care l-a antrenat pe tatăl
tău, au rămas în viață cu răni despre care credeau că-i vor ține
pentru totdeauna departe de alagai’sharak. Pe acești oameni nu
trebuie să-i onorăm pentru ceea ce au făcut în slujba lui Everam
mai puțin decât pe cei plecați pe drumul singuratic.
Shanvah se foi de pe un picior pe altul.
VP - 119
 — Chiar tu ai spus, Izbăvitorule, că toți cei schilodiți în luptă
sunt scoși din alagai’sharak. Dar îl trimiți pe tatăl meu cu mintea
schilodită înapoi în luptă.
— Nu e ceva care nu s-a mai întâmplat, ripostă Jardir.
Numeroși luptători schilodiți s-au oferit să fie Ademenitori în
labirint, murind glorios în timp ce conduceau demoni la pieire.
— Cuvintele tale sunt adevărate, Izbăvitorule, stărui Shanvah,
dar tatăl meu nu mai are voință, nu se poate oferi. Ș i nu pot să
cred că el și-ar fi dorit această… oroare.
Renna văzu o înciudare neputincioasă crescând în aura lui
Jardir. Nu era deprins să-i fie puse la îndoială hotărârile de
oamenii lui, mai ales de cineva care abia își văzuse a optsprezecea
vară. Însă răsuflă adânc și aura i se limpezi. Arlen se străduise s-o
învețe trucul ăsta, însă ei nu-i reușise niciodată.
— Aduci onoare familiei tale, Shanvah vah Shanjat, spuse
Jardir. Însă eu l-am cunoscut pe tatăl tău mai bine decât tine. Ne-
am bătut în șirul terciului când eram nie’Sharum și am sângerat
împreună în Labirint. Onoarea și loialitatea lui erau atât de demne
de laudă, încât i-am dat-o pe sora mea, onorata ta mamă, ca
Primă Soție.
Gesticulă cu Sulița lui Kaji, pe care o avea întotdeauna în
mână, și asta o copleși pe Shanvah, limpezindu-i aura.
— Acum și aici, spun, și Everam mi-e martor, că Shanjat asu
Cavel am’Damaj am’Kaji nu m-ar refuza dacă i-aș cere să devină
vocea răului, fiindcă numai așa pot învinge în Sharak Ka.
Shanvah își lipi din nou fața de podea, plângând fără să se
ferească.
— Bineînțeles că Shar’Dama Ka are dreptate. Onoarea tatălui
meu a fost nemărginită, iar eu îl fac de rușine cu nesiguranța
mea. Izbăvitorule, n-o să mă mai îndoiesc niciodată de hotărârile
tale și, dacă o să-mi ceri vreun sacrificiu, să știi că sufletul meu va
fi întotdeauna dornic să te slujească în Sharak Ka.
— De asta am fost întotdeauna sigur, nepoată.
— Alagai Ka l-ar putea trimite din nou pe tata împotriva ta, așa
cum s-a întâmplat azi-noapte, adăugă Shanvah. Te implor să-mi
îngădui să stau de pază când îl va atinge Prințul Asfințirii. Dacă
va fi nevoie să fie doborât, s-ar cuveni s-o fac eu.
Se uită în sus și, cu uimire, îl văzu pe Jardir înclinându-se în
fața ei.

VP - 120
 — Firește. Shanvah vah Shanjat am’Damaj am’Kaji, n-am
întâlnit niciodată un războinic cu mai multă onoare decât tine.
Sufletul tatălui tău își cântă mândria. Când se va elibera în sfârșit
și va porni pe drumul singuratic, pașii săi vor fi mai ușori, căci va
ști că lasă-n urmă o moștenitoare demnă să-i ducă mai departe
sângele.
Cuvintele lui limpeziră din nou aura lui Shanvah, ștergând
vârtejul culorilor cu o lumină albă, neîntinată.
•
Mâinile și picioarele lui Shanjat erau încătușate. Le unea un
lanț scurt, care îi îngăduia doar să stea așezat, nu și în picioare.
Toate lanțurile fuseseră glifate de Parʼchin, iar Jardir simțea
puterea glifelor.
Dacă legăturile îl stânjeneau cumva, kai’Sharum-ul n-o arăta în
niciun fel, în vreme ce Jardir îl ducea, ca pe un copil, pe treptele
către închisoarea lui Alagai Ka. Dacă n-ar fi respirat, Shanjat ar fi
părut mort, cu ochii goi privind într-un punct fix.
Demonul își ridică privirea când intrară și își lăsă capul pe-o
parte când Jardir traversă glifele, cu fiecare pas acoperit de
Shanvah, cu sulița ei. Jardir îl așeză pe Shanjat în mijlocul
încăperii, apoi se retrase în afara cercului care îl ținea pe demon
prizonier.
Demonul nu se îndreptă spre Shanjat, ci se mulțumi să-i fixeze
cu ochi imenși, neomenești. Jardir simți nesfârșitul întuneric al lui
Nie în acele lacuri negre, dincolo de care se ascundeau gândurile
de necitit ale creaturii.
Parʼchin și jiwah a lui traseră deoparte draperiile grele. Se
lăsase noaptea, dar afară nu domnea întunericul Asfințirii.
Lumina lunii se prelinse prin ferestre și Alagai Ka șuieră,
împleticindu-se către centrul încăperii.
Jardir simți furnicături pe piele când demonul se înfășură în
jurul lui Shanjat. Shanvah strânse mai tare sulița, cu aura ca o
coardă de arc bine întinsă. Tânjea să lovească, ca să omoare și
demonul, și pe tatăl ei, dar era una dintre surorile de suliță ale lui
Everam, născută din sângele de Sharum al lui Jardir. Își îmbrățișă
suferința și și-o stăpâni.
Shanjat își ridică privirea, cu ochii din nou strălucitori și vii. Se
întoarse spre Shanvah cu buzele schimonosindu-i-se.
— Everam să mă ierte c-am adus pe lume o fiică atât de jalnică.
Ar fi fost mai bine pentru toată lumea dacă Tikka te-ar fi măritat
VP - 121
înainte de a te trimite în Palatul Dama’ting. Ar fi fost mai bine
dacă ți-aș fi zdrobit capul când am văzut că nu ești decât o fată.
Shanvah își ținea sulița neclintită, dar Jardir vedea cum
cuvintele îi sfâșiau aura.
— Fratele tău m-ar fi salvat, continuă Shanjat. Sau măcar mi-
ar fi făcut onoarea de a mă ucide.
Lacrimile lui Shanvah luciră în lumina lunii, dar rămase
neclintită.
— Nu asculta cuvintele astea otrăvite, nepoată, spuse Jardir.
Nu e tatăl tău cel care vorbește.
— O, ba da, îl contrazise Shanjat râzând.
Râsul semăna atât de bine cu hohotele zgomotoase ale
prietenului său, încât lui Jardir i se frânse inima.
— De-asta e atât de delicios! Salahorul ăsta s-a lăudat,
spunându-le prietenilor ce fiu puternic crește în perechea lui. În
prima clipă când te-a văzut, s-a simțit dezgustat. Ș i-a imaginat că
te ucide ca să-și spele fața.
— Încetează!
Soția lui Parʼchin înaintă un pas.
— Avem nevoie de tine viu, dar asta nu-nseamnă că nu putem
tăia din carnea ta câteva bucăți pe care-o să le faci pe urmă să
crească la loc.
Demonul își lăsă din nou capul într-o parte și o studie.
— Ce-o să fie oul tău? întrebă Shanjat. O să te mai lase
perechea ta să mergi alături de noi când o să afle că-l porți?
— Ce tot spune, Ren? întrebă Parʼchin.
— Să fiu a Miezului dacă știu, răspunse Renna.
— Oamenii lasă tare mult de dorit când e vorba de împerechere.
Shanjat plescăi.
— Zece cicluri de neajutorare pentru un singur ou. Dar nu te
teme. Te vom ține în viață până la naștere. Mintea unui copil e o
gustărică delicioasă – ca ouăle de păsări pe care le mâncați voi.
Renna mârâi, scoțându-și cuțitul.
Jardir se puse în mișcare ca să-i taie calea către demon, însă
Parʼchin i-o luă înainte. Își pierdu contururile, transformându-se
în ceață, și traversă încăperea ca să prindă din nou formă în fața
ei.
— Încearcă să ne scoată din sărite, Ren. Vrea să ne-nfuriem
destul de tare cât să intrăm în cerc și să-i dăm lui o șansă de

VP - 122
scăpare. Atâta vreme cât glifele rezistă, trebuie să rezistăm și noi,
orice ne-ar pune.
Renna gâfâia, străduindu-se să-și stăpânească furia care-i
clocotea în aură.
— Parʼchin spune adevărul, soră, zise Shanvah. Chiar tu mi-ai
explicat că prinții ăștia ne fură gândurile, dar le dau glas doar
celor care dor.
Renna răsuflă prelung, săgetându-l pe demon cu privirea.
— Sunt mari șanse să ai gust de balegă, dar să nu crezi că
asta-nseamnă că n-o să-ți mănânc și creierul.
Vorbea serios. Jardir îi vedea aura și știa că i-o vede și demonul,
care părea să se-ntrebe dacă s-o mai întărâte sau nu.
— Puneți-mi întrebările, zise Shanjat. Creatura asta o să-mi
slujească drept gură și drept cal pe cărările întunecate de sub
pământ.
Parʼchin făcu un pas spre el.
— În ce loc de pe suprafață începe poteca spre abis?
— E spre miazănoapte și spre răsărit, răspunse demonul. În
munți, nu departe de locul unde ați purtat, tu și Moștenitorul,
duelul vostru primitiv pentru supunere.
— Pe pământuri nestăpânite de niciuna dintre părți, sublinie
Jardir. E foarte bine pentru ceea ce avem de gând.
— Nestăpânite de voi, încuviință Shanjat, dar nu fără stăpân.
— Atunci cine e stăpânul? întrebă Jardir.
— Grupurile în care e împărțită turma voastră de la suprafață
nu înseamnă nimic pentru mine. La ultima mea vizită, cel de-
acolo mi-a oferit minți proaspete pentru cămara mea.
Jardir își încleștă pumnii, dar nu mușcă momeala.
— Poteca e păzită?
— Magia se scurge spre suprafață într-un șuvoi puternic printr-
o deschidere atât de mare. Salahorii sunt atrași acolo, dar nu
pricep cu adevărat ce anume apără.
— Odată ce găsim peștera aia, cât avem de mers până în sălașul
demonilor? întrebă Parʼchin.
— Sunt câteva săptămâni chiar și pentru un metamorf,
răspunse Shanjat. Mai multe cicluri pentru picioarele încete și
stângace ale oamenilor.
— Găsim mâncare pe drum? întrebă Parʼchin. Apă bună de
băut?

VP - 123
 — Atât de multă magie și nici cea mai mică idee despre
modurile în care se poate întrebuința. Energiile din Miez vă pot
ține în viață fără să fie nevoie să mâncați.
— Voi n-aveți nevoie de mâncare? întrebă Renna. Atunci de ce
ai o cămară?
Shanjat zâmbi.
— Voi de ce beți zemuri fermentate de fructe și de grâne? De ce
cântați și dansați?
Parʼchin clătină din cap.
— E vorba de mai mult de-atât. Nu poți să faci ceva din nimic.
Poate că n-aveți prea des nevoie de hrană, dar aveți. Mai ales
reginele.
Shanjat încuviință din cap.
— Frații mei pot trăi fără mâncare, dar niciunul dintre noi n-o
face de bunăvoie. Reginele pline de ouă trebuie să se hrănească –
la fel și puii noștri. Cuiburile vor umple cât de curând pământurile
voastre și în fiecare vor ieși din ouă câte patru mii de mici salahori
flămânzi, care vor rade tot de pe suprafață.
Renna scrâșni din dinți.
— Pe scurt, vrei să zici că n-avem nevoie de provizii?
— Totuși o să ne luăm, spuse Jardir. N-am încredere în
cuvintele demonului.
— De ce nu? întrebă Shanjat. Nu te-ai lăsat toată viața călăuzit
de zarurile cioplite de femelele tale din oasele noastre?
Asta îl răni pe Jardir uluitor de adânc.
— Zarurile vorbesc cu vocea lui Everam.
Shanjat râse.
— Nu sunt decât o scamatorie de Saltimbanc! Întrezărirea
primitivă a unei minuscule părți dintr-o infinitate de posibilități.
— Aceste întrezăriri primitive ne-au condus la izbândă după
alta asupra semenilor tăi, sublinie Jardir.
— Poate, ripostă Shanjat. Sau poate că noi jucăm un joc mai
complex, în care până și prin minusculele voastre izbânzi sunteți,
de fapt, uneltele noastre.
— Unelte care te-au prins cu nădragii-n vine, ripostă Parʼchin.
Unelte care te-au întemnițat și te-au lăsat să asuzi sub soare.
Unelte care te-ar putea ucide dintr-o toană. Vrei să zici că și asta
face parte din jocul vostru?
— În orice joc există riscuri, spuse Shanjat. Iar ăsta e încă
foarte departe de sfârșit.
VP - 124
 — Partea din noaptea asta s-a sfârșit, zise Jardir.
Înălță Sulița lui Kaji și desenă în aer o glifă care dădu putere
tatuajelor de pe pielea noduroasă a demonului. Acesta urlă, se
desprinse de Shanjat, căzu pe spate și începu să se zvârcolească
pe podea. Ceilalți se apropiară în timp ce Shanvah traversa glifele
ca să-și ia tatăl.
•
— Creatura aia afurisită n-a mințit.
Arlen îngenunche în fața Rennei, cercetându-i aura.
— Nu e decât o scânteie, dar există.
— Treaba cu retragerea n-a ținut, spuse Renna.
Arlen se ridică și o privi în ochi.
— Ziditorul știe că n-am făcut-o fără cusur.
Clătină din cap.
— Trebuia s-avem mai multă grijă.
— De ce? întrebă Renna. Sunt nevasta ta. Trebuie să-ți port
copiii. Ziditorul știe că-i poți face. Vrei să zici că nu-i dorești?
— Sigur că-i doresc. Nu există în lume ceva pe care să mi-l
doresc mai mult. Vreau să zic că nu e timpul potrivit.
— Atâta vreme cât demonii ies noaptea, timpul n-o să fie
niciodată potrivit. Nu-nseamnă că nu trebuie să ne trăim viețile.
— Ș tiu, răspunse Arlen. Dar nu poți merge spre Miez purtând
copilul nostru.
— Nu pot? Renna își încrucișă brațele. Așa crezi tu, Arlen Bales.
S-a-ntâmplat vreodată să se termine bine pentru tine o discuție pe
care-ai început-o cu nu poți? Pot și voi merge.
— Pe noapte, Ren! strigă Arlen. Cum o să-mi stea mintea la
treaba pe care o am de făcut dac-o să-mi petrec tot timpul
făcându-mi griji pentru tine?
— Ce, te crezi singurul care are sentimente? O s-o faci așa cum
o fac și eu de fiecare dată când pleci și te-apuci de ceva
primejdios.
— Da, dar acum îmi fac griji pentru doi, ripostă Arlen.
— Ș i. Eu. La. Fel.
După atâtea luni în care mâncase carne de demon, Renna era
aproape tot atât de iute în mișcări ca el. Nu văzu palma ei venind.
Lovitura îl făcu să se dea înapoi un pas și stârni ecouri între
zidurile de piatră ale turnului.
Arlen își apăsă o mână pe obraz, privind-o uluit.
Ea îl amenință cu degetul.
VP - 125
 — Nu porți tu copilu’ ăsta, Arlen Bales. E o parte din mine. Mai
spune o dată că n-am destulă grijă de el și palma aia o să ți se
pară un sărut.
— Atunci cum de vrei să-l iei în inima sălașului demonilor? Ai
văzut ce poate face un singur mintal. Ce șanse o s-avem în
blestemăția lor de cuib?
Renna ridică din umeri.
— Ce șanse avem dacă rămân aici, sus, și-ți nasc copilul cu noi
și noi cuiburi apărând în toată Thesa?
— De asta nu suntem siguri, spuse Arlen. Demonul ar fi putut
să mintă, să trișeze ca să-i dăm drumul.
— Ducând până la capăt ce-am început, jucăm deja soarta
omenirii pe o singură carte.
— Ș i cum o să ne descurcăm? întrebă el. Luăm cu noi o
Culegătoare de Ierburi?
Renna își dezgoli dinții.
— Dacă-i rostești numele…
— De ce nu? Ș i ea e grea. Puteți face o creșă în Miez.
— Nu-mi trebuie nicio Culegătoare de Ierburi. Am cu mine doi
Izbăvitori.
— Nu e amuzant, Ren.
— Ai spus chiar tu că acum copilul e doar puțin mai mare decât
o scânteie. N-o să mă-ncetinească decât peste câteva luni. Până
atunci fie o să-nvingem, fie n-o să mai conteze.
— Ș i dac-o să ai grețuri dimineața?
— Nu poate fi mai rău decât după ce-nghit carne de demon,
răspunse Renna. O să mă descurc. Ai nevoie de mine.
— Păi…, începu Arlen.
— Nu poți să negi, îl întrerupse ea. Jardir are intenții bune, dar
voi doi nu priviți lumea în același fel. Cândva te-a aruncat într-o
groapă-capcană pentru demoni. Să nu-ți închipui că n-o s-o facă
iarăși dac-o să creadă că e vrerea Ziditorului.
Arlen răsuflă zgomotos.
— Să nu crezi c-am uitat.
— Shanjat e o cochilie goală, continuă Renna. Încă mai respiră,
da-napoi nu se-ntoarce. Iar dacă totuși s-ar întoarce, eu una nu
m-aș încrede-n el.
— Ai dreptate, încuviință Arlen.
— Shanvah e o luptătoare fără egal, dar nu se poate disipa și n-
are puterea noastră, a celorlalți. Dacă vrei măcar o șansă de
VP - 126
izbândă, ai nevoie de mine. Lumea are nevoie de mine. Trebuie să
pui asta mai presus, întocmai cum i-am cerut cu toții lui Shanvah
să pună lupta noastră mai presus de tatăl ei.
•
Jardir se uită la Shanvah minunându-se de ceea ce devenise
nepoata lui. I se părea că nu trecuseră mai mult de câteva zile de
când o zărise prima oară, ca nou-născută care urla în brațele
surorii lui. După obiceiul krasian, o văzuse foarte rar în primii ani
ai vieții ei și deloc după ce, fiind încă o copilă, fusese luată în
Palatul Dama’ting.
Acum era femeie în toată firea, purtând în sine o onoare a cărei
povară l-ar fi putut doborî pe cel mai puternic Sharum. Shanjat
era golit de sentimente, așa că tot ea purta și povara rușinii
amândurora, bine zăvorâtă înăuntrul ei.
— Vino să stai lângă mine, nepoată.
Jardir disprețuia scaunele nordicilor, așa că-și împinse roba
spre spate ca să se-așeze pe podea cu picioarele încrucișate. În
acest timp, se concentră și activă una dintre puterile Coroanei lui
Kaji. Pe când Shanvah se așeza la rândul său, Jardir puse în jurul
lor o sferă de tăcere, împiedicând cuvintele pe care le rosteau s-
ajungă la Shanjat.
Fata îngenunche în fața lui, aplecându-se ca să-și lipească
palmele de podea.
— Ridică-ți ochii! porunci Jardir. Sunt Shar’Dama Ka, dar îți
sunt și unchi. Tatăl tău fiind… absent, pe drumul nostru către
abis îți voi vorbi deopotrivă sub aceste două chipuri.
Shanvah se lăsă pe călcâie.
— Mă onorezi mai mult decât merit, Izbăvitorule.
Jardir clătină din cap.
— Nu, copilă. Nu e decât o mică parte din onoarea pe care ai
dobândit-o ca urmare a faptelor tale și o nimica toată pe lângă
ceea ce sunt nevoit să-ți cer.
— Înțeleg, unchiule. Alagai Ka nu ne poate călăuzi spre abisul
lui Nie fără vocea tatălui meu.
Jardir încuviință din cap.
— Nici nu-l putem lăsa pe demon să umble liber. Trebuie
înlănțuit.
Shanvah închise ochi și trase aer în piept.
— Alagai Ka a spus că tatăl meu o să-i fie cal.

VP - 127
 — Cred că într-adevăr așa trebuie să fie. Îți imaginezi cât rău ar
putea face Alagai Ka dacă ar pune stăpânire pe mintea mea sau
pe a chin-ului? Noi nu putem risca să-l atingem altfel decât în
luptă.
— Ș i nu-l putem lăsa să-l controleze pe tata fără să fie păzit tot
timpul, zise Shanvah.
— Îi vom despărți de câte ori va fi posibil, dar trebuie să
presupunem că, de fiecare dată când atinge mintea tatălui tău,
Prințul Minciunilor află tot ce-a văzut și ce-a auzit. Nu mai putem
vorbi orice în prezența lui. Iar în apropierea lui trebuie să fim
mereu cu ochi-n patru. Nu putem ști în ce măsură rămâne sub
înrâurirea demonului când nu sunt împreună.
Shanvah își puse palmele pe podeaua pe care o atinse apoi cu
fruntea. Pe urmă își îndreptă spatele și îl privi din nou în ochi.
— Înțeleg care e locul meu în toate astea, unchiule. N-o să te
dezamăgesc.
Jardir văzu în aura ei că spune adevărul. Cu inima frântă, avea
să-și poarte povara pe tot drumul către Miez. Își deschise brațele
și, câteva clipe mai târziu, Shanvah se foi stângace în îmbrățișarea
lui, până când o strânse la piept cu putere.
— De asta nu mă-ndoiesc.
•
Parʼchin observă sfera de tăcere creată de Jardir când el și
jiwah a sa li se realăturară celorlalți. Încuviință din cap și se așeză
pe podea, între Jardir și Shanvah. Renna își găsi loc în partea
opusă lui, astfel încât fiecare să-i poată privi pe ceilalți trei în față.
— Dacă ne hotărâm să trecem la fapte, trebuie s-o facem cât de
curând, spuse Parʼchin.
— Da, încuviință Jardir. Dar nu prea curând.
— Ce vrea să-nsemne asta? întrebă Parʼchin.
— Înseamnă că, înainte de a pleca spre abis, trebuie să mi-o
văd pe Jiwah Ka. S-o țin din nou în brațe și s-o pun s-arunce
zarurile stropite cu sângele meu.
— Nu e timp…, începu Parʼchin.
— Nu e o rugăminte, fiu al lui Jeph! Cuvintele lui Jardir sunară
ca o lovitură de bici. Trebuie să ne folosim de orice avantaj, iar
zarurile ne pot ajuta foarte mult să-l înfruntăm pe Prințul
Minciunilor.
— Ș i dacă, spre mulțumirea ei, zarurile îi vor spune să ne
însoțească? întrebă Parʼchin.
VP - 128
 — Atunci ne va însoți. Așa cum ne însoțește Jiwah Ka a ta. N-o
să umble cu tertipuri când e în joc soarta întregii Ala. Tot ce face
Inevera e făcut pentru Sharak Ka.
Jardir văzu în aura lui Parʼchin că ar fi vrut să-l mai
contrazică, dar se stăpâni.
— E corect așa. Ș i eu, și Ren trebuie să ne oprim în câteva
locuri. Să le spunem oamenilor ce-o să se abată asupra lor dacă
nu ne vine în ajutor un miracol.

VP - 129
 7

EUNUCII

334 D.Î.

Un junghi dureros între picioare îl trezi pe Abban din una

dintre rarele pierderi de cunoștință care treceau drept somn în
noua lui realitate. Se ridică în capul oaselor de pe pământul rece,
tresărind, iar durerea din laba piciorului îi spori suferința în timp
ce-și mijea ochii în lumina focului.
Hasik îi luase mai întâi mădularul. Abban se oțelise, știind ce
urma, dar nimic nu poate cu adevărat să pregătească un bărbat
pentru așa ceva. I-l retezase cu dinții și îl silise pe Abban să se
uite.
Abban îl rugase pe Everam să-l lase să sângereze până la
ultimul strop sau să facă o febră și să moară, însă războinicii căliți
în lupte, ca Hasik, știau să lecuiască o rană. Întâi legase ce
rămăsese, apoi arsese capătul.
Umezeala dintre coapse îl făcu pe Abban să creadă că rana se
deschisese. Lanțurile îi zornăiră când se grăbi să-și dezlege
șireturile pantalonilor zdrențuiți ca să vadă ce se întâmplase.
În timpul retezării, Abban se rugase să moară, însă acum, cu
sau fără mădular, voia foarte mult să trăiască. Îndepărtă pânza.
Pe bandaje nu era sânge proaspăt, însă aveau pete galbene și erau
ude leoarcă.
Nu vedea ceva nou. Acum își golea udul printr-o gaură de ac
făcută în mijloc, în carnea carbonizată. Nu avea niciun control,
bășica i se golea tot timpul, fără oprire. Era întotdeauna ud între
picioare și duhnea a pișat. De cealaltă parte a focului, Hasik râse.
— O să te-nveți cu asta, khaffit. O să te obișnuiești atât de bine
cu pantalonii uzi, încât o să te simți la fel de bine ca în unii
uscați. O să te-nveți atât de bine cu putoarea pișatului tău, încât o
să tragi aer pe nări și n-o să simți niciun miros, deși toată lumea
din jurul tău o să se plângă că duhnești.

VP - 130
 — Cel puțin asta-mi dă speranțe, spuse Abban, trăgându-și la
loc pantalonii.
Oricum n-avea cu ce să-și schimbe pansamentul. Deocamdată
trebuia să suporte umezeala.
— Bucură-te cât mai poți, khaffit.
Hasik își flutură mâna către cerul care se lumina.
— Soarele o să răsară curând. Câte s-au adunat?
Abban strânse din dinți, dar știa că nu-și poate îngădui să nu
răspundă. Hasik se hrănea cu suferința lui așa cum se hrănea
orice alt Sharum cu magie. Dar, chiar dacă de o anumită doză de
tortură nu putea să scape, n-avea nimic de câștigat dacă îl
întărâta pe Hasik ca să-l chinuie mai tare. Așa că răspunse:
— Paisprezece. Un număr sacru. Paisprezece zile de când l-ai
ucis pe fiul Izbăvitorului.
Hasik râse. Râdea foarte des acum, era mult mai bine dispus
decât îl mai văzuse vreodată Abban.
— Ș i pe al tău. Ai crezut, fără-ndoială, că lama otrăvită din
capătul cârjei tale e o idee foarte bună. Cum a arătat împlântată
în fundul lui Fahki în vreme ce făcea spume la gură și se
zvârcolea?
Hasik râse din nou când Abban înghiți în sec fără să găsească,
așa cum îi stătea în fire, un răspuns potrivit.
Magia protectoare din jur trosni cu o străfulgerare de lumină.
Un demon al lemnului se învârtea de unul singur în jurul cercului
lor, căutând o deschidere acolo unde nu era niciuna. La vremea
când își primea negrul, până și cel mai nătâng Sharum avea bine
întipărit în minte cercul de apărare esențial, iar Hasik se dovedea
mai ascuțit la minte decât lăsa să se vadă.
În clipa aceea stătea întins pe șaua calului său, cu mâinile sub
cap. Lângă el zăcea o sticlă goală dintr-o băutură spirtoasă de-a
chin-ilor. Urmărea cu ochi reci foiala demonului.
— De ce nu-l omori? întrebă Abban. Nu pentru asta trăiește un
Sharum?
Hasik scuipă înspre demon.
— După toți anii în sharaj n-ai învățat nimic despre noi, nu-i
așa, khaffit?
— Am aflat că vă place măcelul mai mult decât îi urâți pe
alagai, răspunse Abban. Că nu preferați dușmanii puternici, ci pe
cei slabi, și mai ales pe molaticii chin. Dar, beat sau nu, nu te
credeam laș, nu credeam că te temi de-un singur demon.
VP - 131
 Se aștepta ca vorbele lui să-l înfurie pe Hasik, însă războinicul
rămase locului, calm.
— Nu mă tem de nimic, dar am terminat cu acest război
prostesc al lui Everam.
— Acum, când Sharak Ka bate la ușă? tatonă Abban terenul.
Hasik părea să se afle într-un rar moment de meditație. Poate
izbutea să afle ceva folositor. Olog fiind, nu putea fugi de
cumplitul Sharum. Singura lui șansă era să găsească un mod de
a-l manevra, astfel încât să-l țină în viață până ce se ivea un prilej.
— Izbăvitorul trebuia să ne conducă în Sharak Ka, răspunse
Hasik. Însă Ahmann a fost înfrânt de-a dreptul rușinos, iar fiul lui
era jalnic. Cine ne mai rămâne? Dacă zvonurile sunt adevărate și
Parʼchin e încă în viață, mă duc în abis înainte de a-l urma.
Își flutură mâna către demon, care le asculta cuvintele
urmărindu-i cu privirea goală a unei cămile.
— Mă lupt cu demonii când am ceva de câștigat, dar nu-i mai
ucid de dragul lui Everam. Ce-a făcut Ziditorul vreodată pentru
mine?
Abban clătină din cap.
— Dacă există, Ziditorului nu-i lipsește cu desăvârșire umorul,
fiindcă abia acum am început să ne-nțelegem unul pe altul.
— Poate fiindcă acum am rămas amândoi fără mădular.
Hasik se linse pe buze.
— Îți jur, khaffit, a fost cea mai dulce carne pe care-am gustat-o
vreodată. Sunt tentat să mai tai o bucată.
— Cu siguranță e atât de bună, fiindc-am mâncat multă carne
de porc, spuse Abban. Dacă i-ai întors într-adevăr spatele
Paradisului și cauți plăcerile oferite de Ala, nu există alta mai
presus.
Hasik râse.
— Îndrăznețe cuvinte, khaffit. Mă-ndoiesc că orice fel de carne
poate dărui o plăcere mai mare decât cea pe care-am avut-o
deasupra nevestelor tale și a fiicelor tale fecioare.
— După cum spuneai, amândoi am lăsat acele zile în urmă.
Acum suntem eunuci și trebuie să ne luăm plăcerea de unde mai
putem. Găsește-mi un porc și-ți pregătesc o masă pe care n-o s-o
uiți niciodată.
— Ani de-a rândul ai tot încercat să mă otrăvești, spuse Hasik.
Ce te face să crezi c-o să izbutești acum?

VP - 132
 Era adevărat. În copilărie, când erau împreună în sharaj, Hasik
îl bătea pe Abban cu regularitate. Odată, Abban se răzbunase
punându-i în terci o picătură de venin de șarpe de nisip. Nu
îndeajuns ca să-l ucidă, dar Hasik își petrecuse o săptămână
îmbrățișând durerea deasupra gropilor cu necurățenii.
Nimic nu dovedea vinovăția lui Abban, însă Hasik nu era prost.
Bătăile se întețiseră. După acea săptămână fatidică, Abban
încercase în nenumărate alte rânduri să-l otrăvească pe Hasik cu
o doză mai periculoasă, însă luptătorul voinic învățase lecția. Nu
mai ținea cont de șirul terciului, la ora mesei pur și simplu alegea
un alt băiat, la întâmplare, și îi lua castronul.
Deși pentru un dal’Sharum mândria era adesea mai presus de
rațiune, puțini cutezau să i se opună. Pe cei care o făceau – fiind
adesea mituiți de Abban – Hasik îi snopea în bătaie cu încântare
în fața tuturor celorlalți.
— Ai fost întotdeauna greu de ucis, recunoscu Abban. Dar ăsta
nu e un motiv ca să nu mai încerc.
— Nu-ți lipsește cu totul coloana vertebrală, khaffit, chiar dacă
ți-e frică să mă ataci cu mâna ta.
Hasik își desfăcu brațele.
— Când ești gata, vino la mine. O să-ți dau voie să mă lovești o
dată. Dac-o să vrei, o s-o poți face cu o lamă otrăvită. Tot o să am
timp să-ți scot ochii și să ți-i îndes pe gât. Ș i să-ți trag limba afară
ca să ți-o retez dintr-o mușcătură.
Abban își întoarse buzunarele pe dos, cu lanțurile zăngănindu-
i.
— Oricum n-am niciun pic de otravă. Dar, Everam îmi e
martor, îți pot frige un porc care-o să te îmbete de când o să simți
mirosul fumului, care-o să-ți lase gura apă. Pielea porcului se
întărește, devine o crustă crocantă, lucind de grăsime, iar carnea
de sub ea o să te facă să-ți dorești să fi renunțat mai de mult la
Paradis.
— Pe barba lui Everam, khaffit! strigă Hasik. M-ai convins! Azi
o să găsim un porc și-o să-l frigi ca să sărbătorim primele noastre
două săptămâni împreună.
Hasik își duse mâna la centura lui lată și scoase un ciocan mic.
— Dar mai întâi să ne facem rugăciunea de dimineață.
În timp ce vorbeau, demonul își pierdu contururile, se
transformă în ceață și se prelinse înapoi, în abis. Soarele începu
să se înalțe deasupra orizontului și Hasik se ridică în picioare.
VP - 133
 Ciocanul – nicidecum o armă de Sharum – era o unealtă de
meșteșugar, furată întâmplător de Hasik când fugiseră de resturile
oastei lui Jayan, după bătălia de la Angiers. Un bulgăre de fier în
capătul unui mâner solid.
Dar Hasik îl folosea cu abilitatea cu care mânuia o damaʼting
un scalpel, îl răsuci absent între degete, flexându-și-le când
îngenunche lângă Abban.
— Te rog, îl imploră negustorul.
— Ce-mi oferi azi, khaffit? întrebă Hasik.
— Un palat, răspunse Abban. Unul care să-l facă de rușine pe
al celui mai măreț Damaji. O să-mi golesc cuferele și o să-i fac
turnuri atât de înalte, încât o să poți vorbi cu Everam.
— Vorbesc cu El în fiecare zi, răspunse Hasik.
Abban încă mai purta o cizmă în piciorul schilod, dar cealaltă îi
dispăruse de mult, căci piciorul îi era prea umflat ca să mai
încapă în pielea ei. Hasik i-l înfășurase în zdrențe ca să nu
înghețe, deși Abban întâmpina cu bucurie amorțeala adusă de frig
după noua durere din fiecare dimineață.
— Everam, dăruitor de lumină și viață – aici Hasik desenă o
glifă în aer –, Îți mulțumesc azi și în fiecare zi de acum înainte
pentru că l-ai adus pe dușmanul meu în mâinile mele. Așa cum
am făgăduit cu mult timp în urmă, Ț i-l jertfesc os cu os.
Abban urlă când Hasik îi înșfacă piciorul vânăt și umflat,
țintuindu-i-l de pământ în timp ce căuta un os întreg. Îi zdrobise
degetele și trecuse la oasele căputei, înaintând încet către gleznă.
Abban nici măcar nu visase vreodată că laba piciorului unui om
are atât de multe oase.
— Nu te mai văicări, khaffit, spuse Hasik, rânjind. Un Sharum
își frânge degetele picioarelor în fiecare zi scoțând un simplu
mormăit. Așteaptă până încep să-ți zdrobesc oasele de deasupra
gleznei. Ș oldul. Așteaptă până când îți sparg dinții.
— Atunci o să ne fie mai greu să purtăm aceste discuții
încântătoare, zise Abban.
Hasik râse în timp ce-și cobora ciocanul către piciorul lui.
Durerea era insuportabilă și, când vederea începu să i se-ntunece,
Abban întâmpină uitarea ca pe o iubită.
•
Când începu să-și recapete încetul cu încetul cunoștința, Abban
atârna pe spatele uriașului cal de luptă al lui Hasik, ca un sac
plin cu făină. Fiecare pas al animalului îi trimitea valuri de
VP - 134
amețeală și de greață, care îl străbăteau ținând isonul durerii
neîntrerupte.
Se lăsă o vreme în voia ei, plângând. Ș tia că plânsul lui e
muzică pentru Hasik, dar el nu fusese niciodată în stare să
îmbrățișeze durerea ca un Sharum.
Totuși, chiar și cele mai cumplite dureri devin suportabile cu
timpul, mai ales când te amorțește frigul. În cele din urmă, greața
dispăru și Abban își reveni într-o destul de mare măsură cât să
simtă înțepătura unui fulg de zăpadă care-i izbi obrazul.
Deschise ochii și văzu rafale de ninsoare purtate de vânt. Către
miazănoapte se adunau nori groși. Viscolul avea să-nceapă
curând.
Mergeau pe Vechea Cale a Colinei, un drum pietruit al
Mesagerilor care lega cândva Orașele Libere din Thesa de Fortul
Colina, un oraș de-al chin-ilor distrus de alagai cu aproape o sută
de ani în urmă. Prințul Jayan se folosise de acel drum –
abandonat pe aproape toată lungimea sa – ca să-și ducă
războinicii spre miazănoapte, să atace Fortul Angiers.
Era ca și cum ar fi călătorit printr-un mormânt. Jayan prădase
satele și fermele angiersiene, înșiruite de-a lungul drumului, și
ruinele lor arse păreau să-l judece pe Abban, care-l încurajase pe
prințul nătâng să-și urmeze planul nebunesc.
Hasik scuipă.
— Ț inuturile verzi sunt pline de porci doar până când vrei să
mănânci unul.
— Ia-o la stânga la următoarea răspântie, spuse Abban.
Hasik se uită la el peste umăr.
Lanțurile zăngăniră când Abban arătă către o dâră îndepărtată
de fum care plutea deasupra copacilor.
— Oștenii lui Jayan n-au mers după pradă decât până la vreo
doi sau trei kilometri distanță de drum, dar pe hărțile mele sunt
cărări ale Mesagerilor către ferme și cătune mai îndepărtate.
— Bună veste, spuse Hasik. S-ar putea să nu fiu nevoit să tai o
bucată din tine pentru cină.
— Oricum mă tem că mi-au rămas doar o grămadă de ciolane și
prea puțină carne, spuse Abban.
Hasik chicoti și își mână calul pe cărarea de pământ bătătorit,
intrând în pădure. De o parte și de alta, copacii erau deși și, în
plină zi, pe acel drum umbrit era destul de întuneric pentru ca
Abban să se teamă c-o să apară vreun alagai.
VP - 135
 Trecură pe lângă mai multe ferme, oaze de pământ defrișat în
mijlocul pădurii. Toate erau ruine, arse și părăsite, cu vitele luate
și cu toată recolta culeasă până la ultimul bob.
Abban nu era surprins. Mii de dal’Sharum, oșteni ai lui Jayan,
își pierduseră viața în măcelul de la porțile Angiersului. Când
vestea înfrângerii se răspândise, toți chi’Sharum se întorseseră
împotriva stăpânilor lor și fugiseră, iar rămășițele oastei lui Jayan,
poate vreo zece mii de Sharum, se împrăștiaseră care încotro.
Numai Everam știa dacă aveau să se regrupeze, redevenind cât de
cât o forță, însă dezertorii erau cu siguranță destul de numeroși ca
să otrăvească viața chin-ilor încă mulți ani.
— Armele cu flăcări le-au îngăduit chin-ilor să-și păstreze
poarta neatinsă, spuse Hasik, dar n-au destule forțe ca să-și apere
fântânile mai mici.
— Încă nu au, sublinie Abban.
— Ziua de azi e tot ce contează, khaffit. Mâine s-ar putea să văd
totuși câtă carne ți-a mai rămas cu adevărat pe ciolane.
Următoarea fermă la care ajunseră nu era părăsită. Abban
simțea miros de fum, dar nu era duhoarea acră a flăcărilor care
mistuie totul. Mirosea a grăsime sfârâind în tigaie și mirodenii din
ținuturile verzi, era fumul lemnului care încălzea o vatră.
Dar nu dădură de verdeni. Sau nu numai de verdeni. Doi
Sharum mergeau pe lângă gardurile care apărau ogorul și curtea,
curățând glifele de zăpadă. Alții păzeau o mână de chin care
munceau în grădină. Se sprijineau cu nepăsare în sulițe, însă
verdenii erau suficient de înțelepți cât să nu vrea să afle cât de
repede le pot face să lovească. Din casă și din grajduri se auzeau
zgomote.
— Se pare că s-au stabilit aici, zise Abban.
— Noi n-am fost făcuți pentru iernile astea din miazănoapte,
khaffit, spuse Hasik, deși Abban nu-l văzuse niciodată dând
semne că l-ar fi supărat frigul.
— Poate-ar fi înțelept să…, începu negustorul, dar războinicul
nu-l luă în seamă, ci dădu pinteni calului, care o porni la trap.
Hasik deschise poarta și intră în curte înainte de a se auzi
vreun strigăt. Nouă Sharum apărură apoi în goană în jurul
calului, alcătuind un cerc de sulițe cu vârful spre interior.
Hasik scuipă pe pământ.
— Nimeni de strajă. Cine conduce gloata asta?

VP - 136
 — Mai întâi vrem să știm numele tatălui tău, războinicule,
răspunse un Sharum.
Era mai voinic decât ceilalți și avea aerul unei căpetenii, deși
vălul din jurul gâtului lui era la fel de negru ca ale celorlalți.
— Sunt Hasik asu Reklan am’Kez am’Kaji.
— Câinele lui Jayan, spuse căpetenia, rămas fără piciorul lângă
care stătea.
Ceilalți râseră.
Hasik râse împreună cu el.
— Foarte adevărat, dar acum am eu un câine.
Întinse mâna, arătând spre Abban.
Toți ochii se îndreptară spre ei și negustorul se descurajă mai
tare sub privirile lor. Fără îndoială că abia atunci îl observaseră.
Un Sharum se concentra mai întâi asupra oricărei posibile
amenințări.
— Khaffit-ul Izbăvitorului, spuse primul războinic. Nu mai e
atât de fălos. E adevărat că poate preschimba nisipul și balega de
cămilă în aur?
— Poate într-adevăr, răspunse Hasik. E în stare să le vândă
apă pescuitorilor de pe malul lacului și lemn tăietorilor de copaci.
Războinicul își înclină capul spre umăr ca să se uite în ochii lui
Abban.
— Asta nu l-a salvat.
Hasik își arătă dinții.
— Nimic n-ar fi putut în ziua mea bună. Ei, noi v-am spus
numele noastre. Te întreb din nou cine ești.
— Orman asu Hovan am’Bajin. Bine-ai venit în csar-ul meu. Nu
e palatul unui prinț, dar avem sclavi și hrană din belșug.
— Tribul Bajin nu se-ntoarce la Lacul lui Everam? întrebă
Hasik.
— Acești bajini nu se-ntorc, răspunse Orman. Cine conduce
acum acolo? Qeran? Nu-mi doresc câtuși de puțin să devin pirat și
să-mi petrec viața pe apă.
— Atunci la mănăstire, zise Hasik. E tot în mâinile lui dama
Khevat?
Orman clătină din cap.
— Deocamdată poate că mai e, dar n-are destui oameni ca s-o
păstreze. Cu oastea lui Jayan înfrântă, pescuitorii sunt probabil
nerăbdători s-o recucerească. E punctul-cheie pentru atacul
Lacului lui Everam. De ce să ne petrecem o săptămână înghețând
VP - 137
pe drumul ăla plin de demoni ca să ne-alăturăm unei lupte fără
sorți de izbândă, când aici e cald și bine? Ț inuturile verzi sunt un
loc plăcut și numai bun de jefuit.
— Înțelepte cuvinte!
Hasik se uită de jur-împrejur prin curte.
— Aveți porci?
Orman încuviință din cap.
— Sclavii chin îi mănâncă. Ai nevoie de hrană pentru khaffit?
— Se poate hrăni din grăsimea lui, răspunse Hasik. Cred c-o
să mănânc eu unul.
— Dacă asta vrei, zise Orman, și dacă ai cu ce să-l plătești.
Avem și femei. Femei chin, nu prea ai la ce să te uiți, dar sub
văluri sunt toate la fel de bune, nu-i așa?
Unul dintre oamenii lui Orman îi șopti ceva la ureche. El își lăsă
capul pe spate și râse. Apoi întâlni ochii lui Hasik.
— Mi-au reamintit că dulăul lui Jayan a fost castrat. Nu prea
mai ai ce face cu femeile, este?
— Nț.
Abban clătină din cap:
— O să regreți asta, fiu al lui Hovan.
Acesta se uită la el.
— Ce?!
În secunda următoare icnea și se apleca, înșfăcând mânerul
cuțitului azvârlit de Hasik, acum înfipt între picioarele lui.
Ceilalți războinici se năpustiră. Înfipseră o suliță în gâtul
calului, însă armele lor alunecară pe armura de sticlă glifată
purtată de Hasik sub robe. El sări de pe cal rostogolindu-se, cu
sulița în mână, chiar în clipa în care animalul se cabra. Abban fu
azvârlit cât colo și se izbi de pământ cu forță, într-o răbufnire de
durere.
Hasik era o ceață în mișcare printre ceilalți războinici. Pe urmă
și contururile celorlalți se pierdură într-o ceață.
Apoi totul se întunecă.
•
Abban se trezi pe o podea tare, de lemn. La câțiva pași distanță,
în vatră ardea un foc, răpindu-i amorțeala din răni și aducându-i
înapoi durerea. Asupra lui era aplecată o femeie care-i ștergea
fruntea cu o cârpă udă.
— Trăiești.

VP - 138
 — Trăiesc, confirmă Abban. Deși în clipa asta îmi doresc cu
totul altceva.
— Ei bine, eu îi mulțumesc Ziditorului pentru asta, spuse
femeia. Noul stăpân a zis că oricine moare o să fie călăuzit pe
drumul singuratic de familia mea.
Abban își miji ochii întorși spre lumină.
— Noul stăpân? Hasik?
Ea încuviință din cap.
— A omorât trei bajini. Celorlalți le-a tăiat boașele.
Femeia scuipă.
— Cu nimic mai puțin decât meritau.
— Schimbarea stăpânului poate părea acum o ușurare, dar,
prin comparație, ai putea începe să-i crezi pe bajini o
binecuvântare.
— Pentru noi n-a mai rămas niciun fel de binecuvântare în
vremurile astea, ale falșilor Izbăvitori. Nu mai putem spera decât
să rămânem în viață.
— Când scapi cu viață îți rămâne întotdeauna o speranță, o
contrazise Abban. Eu am întrezărit de mai multe ori calea
singuratică, dar zac aici, încă răsuflând pe Ala.
— Stăpânul a spus că ești bucătarul lui, zise femeia. Bărbații
vor tăia un porc, ca să-l frigi tu. O sărbătorire a nașterii noului
său trib.
— Un trib de eunuci.
Abban încercă să se salte în capul oaselor.
— Presupun că n-aveți nimic cu care să otrăvesc carnea.
— Dacă am fi avut otravă, aș fi folosit-o de mult.
Femeia întinse o mână și-l ajută să se ridice.
— Eu sunt Dawn.
— Un nume frumos. Eu sunt Abban asu Chabin am’Haman
am’Kaji. O să am nevoie de ajutorul tău ca să pregătesc ospățul.
Mă tem că nu pot să stau în picioare fără cârje, dar nici cu ele nu
m-aș descurca prea bine.
— Avem un scaun cu roți, folosit de bunicul meu înainte de a
se fi prăpădi, spuse Dawn.
— Slavă Ziditorului! O să-ți fiu recunoscător dac-o să m-ajuți să
m-așez în el. Dacă Hasik vrea un ospăț, e înțelept să nu-l lăsăm s-
aștepte.
Dawn încuviință din cap, părăsi pentru puțin timp încăperea și
se întoarse cu scaunul. Era meșterit de cineva de-al casei, din
VP - 139
lemn nefinisat, dar destul de solid cât să susțină trupul lui
mătăhălos.
— Câți războinici are Hasik acum? întrebă în timp ce Dawn îl
împingea în bucătărie.
Trei femei, una mai bătrână și două mai tinere, munceau deja
acolo, pregătind masa de seară. Două aveau vânătăi și toate
țineau ochii în jos.
— Ș ase încă în stare să lupte, deși acum toți pășesc cu
delicatețe. Încă doi cu oase rupte. Trei lăsați afară, în zăpadă.
Un țipăt și o străfulgerare de lumină atraseră atenția lui Abban
către fereastră. Era întuneric și ninsoarea purtată de vânt izbea în
geamuri. Toți Sharum erau fără-ndoială afară, curățau locul de
demoni, dorindu-și cu nerăbdare alinarea adusă de magia care
avea să le vindece rănile dintre stinghiile picioarelor.
N-o să vă crească la loc, ar fi vrut Abban să le spună. Magia
avea să închidă tăieturile și să le refacă oasele rupte, dar nu putea
pune înapoi ceea ce le fusese retezat.
— Ș i familia ta? întrebă Abban.
— Ș apte. Dawn arătă cu capul către celelalte femei. Mama și
fiicele mele, ginerele, soțul și socrul meu.
— Bajinii au ucis pe cineva? mai întrebă Abban, întinzându-se
ca să miroasă mirodeniile de pe un raft.
Dawn clătină din cap.
— Ei nu știu niciun cuvânt din thesană, dar am înțeles limpede
că voiau sclavi, nu măcel.
La asta, una dintre femeile mai tinere începu să plângă și sora
ei se apropie de ea, gata s-o aline.
— Cine supraviețuiește poate să spere, spuse Abban.
— Ești altfel decât ceilalți, zise Dawn. Tu și noul stăpân vorbiți
limba noastră și toți se poartă cu tine…
— Eu sunt khaffit, o lămuri negustorul. Un laș. În ochii
războinicilor, nu valorez mai mult decât tine și ai tăi. Vom plăti
toți cu viața dacă n-o să-i mulțumească ospățul. Hai să vedem
porcii.
Abban tremură, cuprins de frigul serii, când Dawn îl scoase
afară, în ninsoare, și traversară curtea luminată de un felinar,
îndreptându-se spre abator. Sharum se mișcau cu iuțeală în
întunericul de dincolo de gard, întrerupt din când în când de câte-
o străfulgerare a glifelor.

VP - 140
 Bajinii omorâseră aproape toate celelalte animale, însă
disprețuiau porcii. Erau șapte, grași și sănătoși. La vederea lor, lui
Abban îi lăsă gura apă.
Pe ăștia i-aș vinde cu o mie de draki bucata dacă aș găsi
cumpărătorul potrivit. Își scoase din cap gândul inutil. Bazarul se
afla la mare depărtare, iar el avea să-l revadă numai dacă așa era
inevera.
Trăiește în prezent, își reaminti, sau n-o să ai niciun viitor.
Bărbații chin erau în abator, cu toții plini de vânătăi și
mișcându-se țepeni. Doi erau în floarea vârstei, iar al treilea mai
bătrân, dar încă robust.
— Ăla.
Abban le arătă cel mai bun dintre porci.
Tânăr și gras, porcul guiță ascuțit când îl înjunghiară. Abban îi
lăsă pe cei trei bărbați să-și vadă de treabă și Dawn îl împinse
înapoi, spre bucătărie, unde puteau face planul pentru cină.
Hasik dădu de ei în curte.
— Khaffit, mă bucur să te văd treaz. N-am uitat ce mi-ai
făgăduit.
Părea aproape vesel, de parcă fiecare bărbat pe care-l jugănea îi
mai spăla o parte din propria rușine.
— Îmi îndeplinesc întotdeauna făgăduielile, răspunse Abban. O
să fie nevoie de-o noapte și de-o zi ca să se frigă porcul așa cum se
cuvine.
Hasik încuviință din cap și atinse diamantul din centrul
turbanului său de kai’Sharum. În miezul nestematei se găsea o
frântură de os de demon și, când vorbi iarăși, vocea îi răsună cu
putere în întreaga casă, în curte și în hambar.
— Tribul eunucilor postește până la apusul soarelui! Vă dau
cuvântul meu că oricine e prins atingându-se de mâncare înainte
de a da eu poruncă să-nceapă ospățul de mâine o să-și piardă și
limba, așa cum și-a pierdut mădularul.
— Nu uita ce mi-au adus mie amenințările astea batjocoritoare,
spuse Abban.
Hasik ridică din umeri.
— Într-o bună zi o să fiu slab și un om sau un alagai o să mă
ucidă. Până atunci sunt puternic și batjocoresc pe oricine și
oricum îmi face plăcere.
Se uită în noapte.

VP - 141
 — Rănile cărnii lor s-au vindecat deja. Postul și festinul îi vor
ajuta să-nceapă să-și accepte noile vieți.
Abban încuviință din cap.
— Kai-ul e înțelept. Va fi un ospăț pe care nu-l vor uita
niciodată.
— Ar fi bine să fie, spuse Hasik. Altminteri tu vei fi cel fript pe
urmă de femeile chin.
•
Pe Abban îl fură somnul în hambar, cuibărit în scaunul cu roți
și desfătat de căldura cărbunilor și de aroma porcului pus în
frigare. De când se afla în captivitate, nu mai ajunsese niciodată
atât de aproape de ceea ce însemna pentru el confortabil.
Cu atât mai cumplit i se păru albul incandescent al durerii care
îl trezi.
Deschise brusc ochii și, în lumina zorilor strecurată prin ușa
hambarului, îl văzu pe Hasik îngenuncheat în fața lui, cu micul
său ciocan în mână. În timp ce khaffit-ul dormea, îi luase piciorul
de pe scaun, i-l pusese pe o buturugă și îi spărsese încă un os, ca
jertfă pentru Everam.
Hasik râse în timp ce Abban țipa.
— N-o să mă satur niciodată de sunetul ăsta, khaffit! Vreau să
știi ce-nseamnă să te trezești în fiecare zi în suferință.
— Nu…
Abban tuși.
— Ce-ai spus, khaffit?
— … m-ai…
Abban se străduia să răsufle, cu fiecare cuvânt apăsându-i
greu limba.
— … lăsat… nici… măcar… să-ți… ofer… mită.
Hasik zâmbi.
— Era una valoroasă?
Abban încuviință din cap.
— O… plăcere pe care până și… Damaji se tem… să și-o ofere.
Hasik se ridică și își încrucișă brațele.
— Pe-asta trebuie s-o aud.
— O duzină de heasah. Alese pentru că seamănă aproape
perfect cu Damajah, ca să danseze pe perne pentru tine.
Hasik se înroși la față și Abban își înțelese greșeala.
— Ș i ce să fac eu cu o heasah fără mădularul meu?

VP - 142
 — Există centuri pe care le poartă uneori o heasah, ca să
înlocuiască sulița unui bărbat, răspunse Abban. N-am mințit
când am spus că ți-aș putea da un mădular de aur, mai neted,
mai mare și mai țeapăn decât a fost vreodată cel adevărat.
— Dacă aș vrea să mă fac de râs purtând așa ceva, nu lui
Damajah aș avea chef să i-o trag.
Hasik îi aruncă o privire pofticioasă.
— Nu, khaffit, pe tine te-aș face să urli. Chiar mai tare decât
nevestele și fiicele tale.
Își îndesă ciocanul la loc, în centură.
— Acum apucă-te să-mi pregătești ospățul.
Everam, dac-aș avea măcar un strop de venin de aspidă de
tunel, se gândi Abban, dar știa că se minte singur. Acolo, olog în
inima ținuturilor verzi pline de Sharum dezertori puși pe jaf, ar fi
fost un prost dacă l-ar fi otrăvit pe Hasik. Puternicul kai’Sharum
era singura lui speranță de supraviețuire până ce aveau s-ajungă
pe pământ krasian sau la negustorii lui din Văiuga.
— Mai bine câte un os spart în fiecare zi decât o suliță în spate
sau un laț de-al chin-ilor în jurul gâtului, murmură el.
Așa că fripse porcul cu cea mai mare grijă, făcând din șoriciul
lui o crustă crocantă, delicioasă, unită cu carnea fragedă și
suculentă printr-un strat de grăsime topită. Le instrui și pe femei,
învățându-le cum să pregătească și cușcuș și alte feluri de
mâncare demne de palatele krasiane. Folosind porumb din Thesa,
izbuti să imite mulțumitor un soi de mâncare de mazăre preferată
de tribul Bajin și le porunci femeilor s-o gătească în cantitate
mare, în onoarea noilor oameni ai lui Hasik.
Kai’Sharum-ul rămase bine dispus toată ziua. Abban avu grijă
să postească și chin, așa că mirosurile ispitiră pe toată lumea din
fermă. La apusul soarelui, chiar și bajinii părură nerăbdători să se
ospăteze când auziră chemarea la masă.
Sharum luaseră două mese de-ale verdenilor, le scurtaseră
picioarele și le puseseră cap la cap. Când sosiră ceilalți, Hasik
îngenunchease deja pe un pat de perne din capul mesei.
— Orman, spuse el, arătând către singura pernă din dreapta
sa.
Conducătorul bajin îl privi cu ură, dar nicidecum dornic să-l
provoace iarăși. Îngenunche, cu ochii în jos. Ceilalți războinici îi
urmară exemplul, îngenunchind pe podeaua goală, câte patru de
fiecare parte a mesei.
VP - 143
 După ce-și ocupară cu toții locurile, Hasik arătă către celălalt
capăt al mesei.
— Chin.
Cei trei bărbați angiersieni păstrată distanța, ocolind pe departe
până ce îngenuncheară unul lângă altul, încordați de spaimă, în
locul arătat lor.
Bajinii se încruntară și Orman vorbi.
— Cinăm laolaltă cu acești chin?
Mișcându-se prea repede ca să poată fi urmărită cu privirea,
mâna lui Hasik îl înșfacă de barbă și trase cu putere, izbindu-i
fața de tăblia mesei. El zbieră și se zbătu, dar Hasik continuă să-i
strângă barba deasă în pumn, ținându-l cu fața în jos până se
liniști.
— Poate-ai crezut că, dacă stai îngenuncheat în dreapta mea, ai
dreptul să-mi pui întrebări, spuse Hasik. Mai ai gânduri din astea
prostești?
Orman clătină încet din cap.
— Nu.
— Nu? întrebă Hasik.
— Nu, stăpâne.
Hasik mormăi, dădu drumul bărbii și continuă ca și cum nimic
nu s-ar fi întâmplat.
— Așezați-vă, Sharum.
Războinicii îngenuncheați își schimbară poziția cu abilitate
ostășească. Câte ore își petrecuseră făcând instrucție în sharaj?
Cei trei chin rămaseră în genunchi, așa cum îi învățase Abban.
Asta păru să-i liniștească pe bajini.
Niciun loc pentru mine, observă Abban, încântat să fie
surghiunit la bucătărie, departe de ochii celorlalți. Trimitea
femeile încoace și încolo, ca să umple masa cu platouri aburinde,
care atrăgeau atenția bărbaților flămânzi. Inhalau aromele,
gustând cu nările în timp ce gurile începeau să le lase apă.
În final aduseră cu un cărucior animalul în frigare, încă
mustind de grăsime. Untura topită picura într-o tavă așezată sub
trupul suculent.
— Pregătiți-vă pântecele pentru o minunăție la care nici măcar
n-ați visat vreodată, spuse Abban, zâmbind la vederea privirilor
aruncate de ceilalți către porc.

VP - 144
 Până și puternicii Sharum puteau fi vrăjiți de aroma lui.
Propriile măruntaie ale lui Abban gemeau și chiorăiau, dorindu-și
cu disperare să ia parte la ospăț.
— Vino să stai în spatele și în stânga mea cât gust minunăția
asta, khaffit, spuse Hasik.
— Kai-ul mă onorează, răspunse Abban.
— Aiurea. Vreau doar să m-asigur că-ți continui postul. Ești
prea gras, Abban. O să vezi că e spre binele tău.
Negustorul era atât de flămând, încât și-ar mai fi sacrificat încă
un os ca să guste din porc, dar n-avea rost să protesteze. Hasik se
mulțumise să-l umilească pe Orman. Dar, dacă Abban l-ar fi
contrazis în fața oamenilor lui, n-ar fi avut de ales, ar fi fost nevoit
să-l ucidă.
Sau mai rău, se gândi Abban. Răsuflă adânc. Deocamdată
valora mai puțin decât un războinic, dar știa că valoarea o să-i
crească spectaculos îndată ce Hasik o să guste din porc.
Însă Hasik încă nu îngădui să-nceapă ospățul. Își lipi palmele și
închise ochii. Toată suflarea din jurul mesei îi urmă imediat
exemplul.
— Preaslăvite Everam, care îi cinstești pe cei puternici, începu
Hasik, îți mulțumim pentru ospățul dinaintea noastră. E
împotriva legilor tale să te ospătezi cu carnea porcilor, dar mi-ai
arătat că legile sunt pentru cei slabi.
Făcu o pauză.
— Eu am fost cândva slab, condus de plăcerile cărnii, chiar și
când atrăgeau asupra mea, în repetate rânduri, suferință și
nenoroc. Făcusem din cea mai slabă parte a mea conducătorul
meu.
Își îndreptă spatele.
— Acum, acea parte a mea a fost retezată și sunt în sfârșit liber.
Liber să privesc lumea din jurul meu fără nicio slăbiciune. Văd
pentru prima oară nisipul din dune și știu că asta mă face mai
puternic.
Se uită la bajini.
— Fără îndoială că, dacă vi s-ar ivi prilejul, toți ați înfige o suliță
în mine. Dar o să vedeți că acum și voi sunteți liberi. O să vedeți
că ați devenit mai puternici.
Se întoarse spre Orman.
— Mai sunt și alții Sharum prin preajmă?
Orman încuviință din cap.
VP - 145
 — Vreo zece khanjini au luat în stăpânire o fermă din josul
drumului.
— Tu și oamenii tăi veți avea cât de curând prilejul să duceți
rușinea voastră în vizită la frații voștri din noapte.
Hasik zâmbi.
— O să descoperiți că nimic nu vă ușurează chinul mai mult
decât împărțirea lui cu alții.
Bajinii rămaseră posomorâți, dar Abban văzu că-n ochi li se
aprinsese o sete nouă. Hasik nu se înșela.
Acesta din urmă se uită spre verdeni și le vorbi în limba lor.
— Everam vă surâde, chin. În noua orânduire a lucrurilor, și voi
puteți dobândi onoare. Alegerea vă aparține. Puteți fi sclavi sau
puteți învăța să luptați, ca să v-alăturați nouă.
Bărbații mai tineri încremeniră, îndreptându-și privirea spre cel
mai bătrân. El șovăi, dar numai o clipă. Apoi se ploconi așa cum îl
învățase Abban, punându-și palmele pe dușumeaua pe care o
atinse cu fruntea coborâtă între ele.
— Vom lupta.
— Atunci să pecetluim asta cu un ospăț! strigă Hasik.
Ridică hartanul pe care i-l tăiase Abban, și șoriciul pârâi când
mușcă, umplându-și gura cu carne. Făcu ochii mari și apoi în
jurul mesei se stârni haosul când și ceilalți se repeziră la mâncare.
Khaffit-ul lihnit de foame suferea privindu-i cum se îndopau,
însă își păstră masca, aruncându-i lui Hasik doar o privire destul
de plină de jale cât să se simtă satisfăcut când îl batjocorea,
arătându-i degetele și buzele lui lucioase de grăsime.
Aveau și bere din miazănoapte, turnată după bunul plac al
fiecăruia. Curând, bajinii râdeau, ba chiar și cei trei chin păreau
să se destindă. După ce platourile se goliră, se umplură din nou și
se goliră a doua oară, ritmul înghițiturilor începu să se
domolească; mâncau cu toții mai mult de plăcere decât de foame.
Hasik se lungi pe patul lui de perne în timp ce cântară cântece de
luptă.
În cele din urmă, femeile scoaseră din cameră castroanele goale
și resturile porcului, iar Hasik își îndreptă privirea spre verdeni.
— Ați mâncat din porcul meu, spuse. A mai rămas un singur
lucru care vă-mpiedică să v-alăturați eunucilor.
Cei trei se uitară nedumeriți unul la altul în timp ce Orman
izbucnea în râs, scoțând un cuțit.

VP - 146
 8

MĂNĂSTIREA

334 D.Î.

— O duzină de sclavi grași, îmbrăcați ca mine, făgădui Abban.

Primești câte unul în fiecare zi a fiecărei luni, ca să-l torturezi
până ce, de Asfințire, îl ucizi într-un mod inventiv, cu totul nou,
și-o iei apoi de la capăt.
— Asta e bună, recunosc, spuse Hasik.
— Cruță-mă și-o pot preschimba în realitate.
Hasik pocni din limbă.
— În punctul ăsta dai greș, khaffit. La ce bun să pretind vreme
de un an că mă răzbun, când adevărata răzbunare îmi scapă
printre degete?
— Atunci facem o înțelegere pentru toată durata vieții mele. De
fiecare Asfințire, câte un sclav îmbrăcat astfel încât să-mi semene,
până când ajungi să te bucuri chiar de moartea mea.
Hasik strânse din buze.
— Ideea e valoroasă. O să-mi îngădui să cuget asupra ei câteva
luni. Apoi lovi cu ciocanul și Abban urlă.
Ș i eunucii, și sclavii se obișnuiseră deja cu urletele și vaietele
lui, nu le mai luau în seamă. Odată, când o aprindere a sângelui
pornită din oasele lui zdrobite amenințase să-l ucidă, Dawn
cerșise îndurare în numele lui.
Hasik îi glifase piciorul și i-l mânjise cu sânge împuțit, de
alagai. Sângele ăla activase glifele și îl lecuise. Își recăpătase
vigoarea, scăpând de durere, dar oasele zdrobite ale labei
piciorului și ale pulpei i se uniseră într-o ruină răsucită. Abban se
temea că nici măcar o lecuitoare cu puterea lui Damajah nu-l mai
putea face să meargă iarăși.
Pe urmă Hasik le tăiase lui Dawn și fiicelor ei nasurile, ca o
avertizare de neșters pentru oricine s-ar mai fi simțit tentat să-i
plângă de milă.

VP - 147
 Hasik plecase când Abban izbuti să-și stăpânească durerea
îndeajuns cât să se târască în scaunul lui. Când îl puse în
mișcare, îndreptându-se spre cortul lui Hasik, în tabără agitația
era în toi, sclavii alergau în toate părțile ca să-i slujească pe
războinici.
În ultimele cinci săptămâni, numărul Eunucilor crescuse
considerabil. La început se întâmpla când și când, dacă Hasik
vâna Sharum dezertori; uneori prindea câte unul sau doi, iar
alteori câte o hoardă numeroasă. Cei mai proaspeți recruți erau și
cei mai dornici să captureze și să castreze noi membri, de parcă
tăierea mădularului altui bărbat l-ar fi ajutat pe-al lor să crească
la loc.
Pe măsură ce se înmulțeau, prădau ferme și cătune, sporindu-și
proviziile. Apoi se petrecu imposibilul: războinicii începură să vină
la el. Sharum care umblau după pradă, dar care n-aveau pic de
noroc, începură să i se alăture, renunțând de bunăvoie la bărbăția
lor în schimbul unei burți pline și al sentimentului că fac din nou
parte din ceva plin de forță.
Viața lui Abban se schimbase în bine de când tribul Eunucilor
se mărise. Hasik îl vindeca acum cu regularitate, căci avea nevoie
de agerimea privirii și de limpezimea minții lui. Cândva trimis la
munca de jos, ca bucătar, khaffit-ul se reîntorsese pe un teren
familiar lui: ținea în ordine registrele lui Hasik și era intendentul
oastei lui și al caravanei de sclavi.
Hasik stătea tolănit pe pernele din pavilionul lui, mâncând ouă
și șuncă.
— Pe inima neagră a lui Nie, khaffit! spuse el. Dacă aș fi știut
cât de delicioasă e carnea porcilor, i-aș fi întors cu mult timp în
urmă spatele legii lui Everam.
— Scapi de-o mare povară, încuviință Abban, dând deoparte
Evejahul și mâncând și bând după pofta inimii.
Hasik mușcă încă o dată din felia de șuncă, cu buzele lucind de
grăsime.
— Citește-mi evidențele.
Strângând din dinți, Abban își aduse scaunul lângă masa de
scris.
— Ai… trei kai’Sharum, o sută șaptezeci și doi de dal’Sharum,
opt sute șaptesprezece kha’Sharum, două sute șase chi’Sharum și
patru sute treizeci și șase de sclavi. Avem patru sute șaptezeci și
doi de cai…
VP - 148
 Hasik își puse mâinile sub cap și închise ochii, de parcă ar fi
ascultat muzică. Pentru un conducător bun, cum fusese Ahmann,
evidențele erau o povară, însă în urechile unuia ca Hasik sunau
ca o listă a propriilor bogății, și Abban nu putea să nege că, într-
un timp foarte scurt, adunase o avere considerabilă. Atât de mare,
încât toți Eunucii se bucurau de generozitatea lui. În caravană nu
răbda nimeni de foame și toată lumea avea haine potrivite ca să se
apere de frigul iernii. Fiecare Sharum era bine echipat și toți i se
supuneau. Chiar și recruții chi’Sharum aveau arme pentru
instrucția lor în plină desfășurare.
Clapa cortului se deschise și intră Orman, acum cu vălul alb,
de kai’Sharum, în jurul gâtului. Rămăsese al doilea la comandă,
după Hasik, și, din câte își putea da Abban seama, îi era pe deplin
loial și foarte priceput. Tribul Bajin era mic și, dacă n-ar fi intrat
în rândul Eunucilor, Orman probabil că n-ar fi dobândit niciodată
un rang atât de înalt.
— Eunuc Ka, spune el după ce se înclină, a sosit un Mesager.
Pretinde că te cunoaște.
— Un Mesager? întrebă Hasik. De la cine?
— De la Dama Khevat! tună un kai’Sharum, făcându-și loc pe
lângă straja de la intrare.
Abban îl recunoscu imediat, după cicatricile de pe față, o palidă
urmă a loviturii ghearelor unui demon al nisipului primită în
satul Baha kad’Everam, într-o noapte, cu un sfert de veac în
urmă. Magia îl păstrase tânăr, dar se număra printre onorații
vârstnici din generația tatălui lui Abban.
Jesan, anjin’pal-ul lui Hasik.
Pentru un Sharum, legătura dintre cei doi anjin’pal era la fel de
puternică precum una de sânge. Pentru cei apropiați ca vârstă era
o legătură frățească, însă cel mai adesea era asemenea celei dintre
tată și fiu. Li se spunea adesea tați-din-noapte, iar relația nu era
mai puțin complicată decât aceea dintre tatăl adevărat și fiu. Erau
mentori și figuri autoritare.
Cei doi rămăseseră apropiați atâta vreme cât Hasik fusese
cumnatul Izbăvitorului, un membru respectat al familiei regale.
De când căzuse în dizgrație, nu-și mai vorbiseră.
— Jesan.
Hasik se ridică în picioare.
Cei doi bărbați se îndreptară unul spre celălalt fără să-și ducă
mâna la arme, dar nici n-aveau de ce. Amândoi fuseseră Sulițe ale
VP - 149
Izbăvitorului și erau mai mult decât capabili să se ucidă cu
mâinile goale.
Însă se strânseră unul pe altul de umeri și se îmbrățișară
râzând.
— Khaffit! Rachiu pentru anjin’pal-ul meu! strigă Hasik,
conducându-l pe Jesan către perne.
El se așeză în centru, unde teancul de perne era mai mare, și le
făcu semn lui Jesan și Orman să se așeze, primul în dreapta și al
doilea în stânga lui.
Dawn apăru, umplu în tăcere o tavă și o puse de-a curmezișul
brațelor scaunului lui Abban. Își ținea privirea plecată, ceea ce era
o mică binecuvântare, fiindcă nu era nevoit să-i întâlnească ochii
ori de câte ori se uita în gaura căscată unde fusese nasul ei.
Femeia dispăru la fel de repede cum apăruse și Abban își îndreptă
scaunul spre perne, ducând tava.
Hasik luă un pahar și i-l întinse lui Jesan.
— Atât de departe spre miazănoapte nu există couzi, dar am
descoperit că distileriile chin-ilor fac chiar ceva mai bun.
— Doar apă, mulțumesc.
Vocea lui Jesan era încordată.
— Poate puțină șuncă?
Hasik arătă cu mâna către platou.
— Everam n-ar fi făcut ceva atât de delicios dacă n-ar fi fost
menit să fie mâncat.
Jesan se crispă.
— Poate tocmai de aceea ni s-a poruncit să nu-l mâncăm.
— Cum așa?
Întrebarea lui Hasik părea pusă cu indiferență, dar tonul avea
ceva provocator.
Jesan îl privi în ochi răsuflând adânc. Ritmul familiar lui Abban
spunea, într-un limbaj ușor de înțeles, că Sharum-ul se
străduiește să-și păstreze calmul.
— Ca să ne readucă aminte că avem cu toții un stăpân.
— Crezi că am nevoie să mi se-aducă aminte cine mi-e stăpân?
întrebă Hasik cu voce scăzută.
— Nu sunt Ziditorul, Hasik. Nimic nu se întâmplă fără ca
Everam s-o fi dorit. Nu-mi pasă că bei couzi. Nu-mi pasă că
mănânci carne de porc. Am vărsat sânge împreună în noapte și
asta e tot ce contează. N-am venit aici ca un vârstnic încruntat, ci
ca anjin’pal-ul tău. Ce avem de discutat e urgent.
VP - 150
 — Desigur. Hasik se lungi din nou pe perne, sorbind din
paharul pe care i-l oferise lui Jesan. Te rog, continuă.
— Dama Khevat te felicită fiindcă eforturile tale de recapturare
a dezertorilor de la bătălia din Angiers sunt încununate de succes.
E și ăsta un mod de a privi lucrurile, cugetă Abban.
Hasik încuviință din cap.
— Oamenii s-au descurajat când Sharum Ka și cei mai buni
luptători ai săi au fost uciși în timp ce năvăleau asupra porților
Angiersului.
Minciuna îi veni ușor pe buze. Abban, singurul martor încă în
viață care ar fi putut spune că Hasik însuși îl omorâse pe Jayan,
era destul de înțelept ca să păstreze tăcerea.
— Ai fost nedreptățit când ți s-a luat onoarea, frate – aici, Jesan
îl privi rapid pe Abban cu dezgust –, dar ți-o poți redobândi.
Mănăstirea Zorilor e din nou atacată de chin. Nu o putem păstra
fără ajutor.
— Cum e cu putință? se miră Hasik. Khevat avea o mie de
războinici, ca să nu mai pun la socoteală rămășițele forțelor lui
Sharum Ka.
— După Bătălia de la Angiers au izbutit să se-ntoarcă două mii
cinci sute de oameni, răspunse Jesan, dar s-a întâmplat în miezul
lunilor reci. Cu lacul înghețat lângă țărm, n-am avut destulă
mâncare. Dama Khevat i-a trimis în Lacul lui Everam. Însă a
urmat un dezgheț, pe neașteptate. Niște chin care ne pun bețe-n
roate au deschis poarta principală pentru un raid al pescuitorilor,
care, la adăpostul întunericului, au înfruntat răceala de gheață a
apei și au adus pe uscat o forță considerabilă.
— Pe barba lui Everam! murmură Abban.
Mănăstirea era construită pe un mal înalt și abrupt, cu doar un
singur drum îngust către poarta principală și cu niște trepte
periculoase, greu de urcat, care porneau de pe doc. Zidurile erau
aproape de necucerit, dar dacă poarta fusese deschisă…
— Când am descoperit trădarea, eram deja copleșiți numeric,
continuă Jesan. Însă Icha, fiul Izbăvitorului, a adunat oamenii și
am respins dușmanul, recucerind poarta și docul.
— Firește.
Hasik sorbi din rachiu.
— Sunt doar niște chin.
— Însă atacurile n-au încetat, continuă Jesan. Pescuitorii ne-
au furat corăbiile și le-au dus prea departe ca să le mai putem lovi
VP - 151
cu scorpionii și cu aruncătoarele de pietre. Khevat a poruncit să
fie uciși toți sclavii chin, dar pescuitorii au găsit în continuare
aliați între zidurile noastre. Niște chi’Sharum din Mărinimia lui
Everam au strecurat înăuntru câteva sute printr-un tunel secret
din subterane, au dat foc și au deschis din nou poarta.
— Verdenii sunt stăruitori, comentă Hasik.
— Khevat a poruncit să fie uciși toți chin, Sharum și sclavi
deopotrivă. Zidurile continuă să reziste, dar am rămas mai puțin
de trei sute de Sharum, dintre care jumătate prea grav răniți ca să
poată lupta.
— Nu-și pot grăbi lecuirea ucigând alagai, întrebă Orman.
Jesan clătină din cap.
— Oamenii sfinți chin au glifat prea bine totul. Alagai-ii ocolesc
locul.
Jesan scoase un sul de pergament, care purta pecetea lui Dama
Khevat și pe a lui Icha, cel de-al treilea fiu al lui Ahmann Jardir.
Hasik îl luă și i-l întinse lui Abban, pentru că el, firește, nu știa să
citească.
Abban desfăcu pergamentul.
— Salutări pentru Hasik asu Reklan am’Kez am’Kaji, în anul lui
Everam 3785, de la Dama Khevat asu…
Hasik îl întrerupse cu o zvâcnire a mâinii.
— Ș tiu cine sunt Khevat și puștiul mucos. Treci la mesaj.
Jesan se zbârli în timp ce Abban își plimba privirea pe pagină,
trecând repede peste nesfârșitele formalități.
— Ț ie și oamenilor tăi vi se poruncește să renunțați la
obiceiurile voastre nelegiuite și să vă întoarceți în Sharak-ul sub
Soare. Păcatele vă vor fi iertate și demnitățile înapoiate.
— Ni se poruncește? întrebă Hasik.
— Așa scrie aici, răspunse Abban.
Hasik se uită la Jesan, care înghiți în sec.
— Cine îmi poruncește, Jesan? Cum spuneai, am uitat cine îmi
e stăpân.
— Izbăvitorul…, începu Jesan.
— A ales să-i fie loial unui khaffit, în loc să-mi fie loial mie, îl
întrerupse Hasik. Ș i la scurt timp după asta a fost doborât de
Parʼchin. Moștenitorul lui a fost un idiot care s-a purtat cu mine
de parcă aș fi fost câine. Ș i pe el l-au doborât niște chin.

VP - 152
 — Prințul Asome e acum Shar’Dama Ka, spuse Jesan. I-a
măcelărit pe Damaji și l-a ucis pe Ashan în lupta pentru Tronul de
Cranii.
— Ducă-se-n abis cu toții, cu Asome pe urmele lor. Toți mi-au
întors spatele.
Hasik se aplecă spre Jesan.
— Chiar și tu, ajin’pal.
Jesan nici nu clipi.
— Atunci răspunsul e nu?
Hasik se destinse, lăsându-se pe spate cu un rânjet.
— N-am spus nicidecum asta. M-am săturat să dorm în cort.
Cred că o fortăreață cu ziduri trainice e mult mai potrivită pentru
Eunuci.
Se întoarse spre Orman.
— Trimite iscoade la mănăstire. Vezi în ce măsură se adeverește
povestea asta.
Orman se bătu cu pumnul în piept și sări imediat în picioare.
— Îndată, Eunuc Ka!
— Oastea ta de dezertori n-o să te urmeze dacă scuipi pe
Tronul de Cranii, spuse Jesan.
— Oamenii mei îmi sunt loiali, după cum o să te convingi cât de
curând.
Zâmbetul lui Hasik se lăți când își desprinse de centură cuțitul
curbat, bine ascuțit.
— Onoare ție, tată-din-noapte. Așa cum tu ai făcut din mine un
Sharum, eu voi face din tine un Eunuc. Am nevoie de mai mulți
kai.
Calmul lui Jesan se spulberă în sfârșit. Urlă și se luptă, dar în
cele din urmă totul se dovedi zadarnic când oamenii lui Hasik îl
țintuiră la pământ și îi smulseră pantalonii.
•
Aveau să se scurgă câteva zile înainte de a se întoarce iscoadele
lui Orman, dar Hasik porunci imediat să se strângă tabăra. În
afară de corturi, în zori totul era împachetat și, când Hasik înălță
ciocanul, sclavii tocmai scoteau stâlpii din pământ.
Ț inta era degetul mic de la piciorul lui Abban. Hasik i-l lecuia în
fiecare noapte cu sânge de alagai și în fiecare dimineață i-l
zdrobea din nou. Degetul era acum ceva noduros și diform, din ce
în ce mai grotesc de la o zi la alta.
Ș i, oricât s-ar fi străduit, Abban nu se putea învăța cu durerea.
VP - 153
 — Mâncători afunzi! zbieră el.
Hasik se opri.
— Ce?
— Lacul chin e atât de întins și de adânc și e plin de pești cu
carapace, răspunse Abban. Mâncători afunzi.
— Ce-i cu ei? întrebă Hasik.
— Sunt carne interzisă de Evejah, îl ispiti Abban. Dar eu i-am
gustat, Eunuc Ka. Presărați cu mirodenii și scufundați în grăsime
și zeamă de lămâie, se despică aidoma cărnii, dar se topesc în
gură. Chiar și șunca pălește prin comparație cu ei.
Hasik își încrucișă brațele.
— Cutezătoare cuvinte, khaffit. Ș i o minciună ușor de dovedit.
— Ș i dacă se dovedește că nu e minciună?
— Atunci o să sfărâm un os de-al lui Dawn în locul unuia de-al
tău, ca să-l răscumpăr pe cel sfărâmat azi.
Gândul îl îngrozi, dar, după câteva clipe, Abban hotărî că e o
schimbare în bine cu care poate trăi.
— După ce cucerești mănăstirea, o să pregătesc eu însumi
festinul. O să vezi.
— Poate.
Hasik înălță ciocanul și îl coborî atât de repede, încât Abban nu
avu timp să se pregătească.
Urlă.
•
La scurt timp după aceea, caravana era deja în mișcare pe
Vechea Cale a Colinei, înaintând cu viteza melcului către
Mănăstirea Zorilor. Avea s-ajungă peste o săptămână sau mai
multe, dar, galopând, cei cinci sute de oameni din cavaleria lui
Hasik puteau ajunge într-o singură zi.
— Tu vii cu noi.
Hasik îi întinse frâul unuia dintre puternicii cai de luptă
krasiani.
Abban privi animalul cu îndoială.
— Nu sunt făcut pentru cai, Hasik. Ei, dacă ai avea o cămilă…
— Cândva nici mie nu-mi plăceau caii, spuse Hasik. În Labirint
te puneau în primejdie și abia după ce-am invadat ținuturile verzi
am simțit durerea de după o zi petrecută în șa.
Zâmbi.
— Dar o să ți se pară mai ușor să călărești fără boașe.

VP - 154
 — Nu mă-ndoiesc, răspunse Abban. Dar cu siguranță că v-aș
încetini. N-ar fi mai bine să rămân cu caravana și să mă alătur
vouă după ce veți fi în siguranță, între zidurile mănăstirii?
— Picioarele tale schiloade nu ne vor încetini când ești în
spinarea unui cal. Nu sunt atât de prost încât să te scap din ochi,
khaffit. Dacă sunt doborât în luptă, o să pornești pe drumul
singuratic alături de mine.
— Să-mi dea Everam un asemenea noroc!
Abban se cățără pe cal săgetat de dureri, apoi se legă bine de
șa. Așa cum îi făgăduise Hasik, locul dintre picioarele lui avea de
suferit mai puțin decât își aducea aminte.
— Binecuvântări mărunte, murmură el, în vreme ce se puneau
în mișcare către miazăzi, lăsând repede caravana în urma cailor
lor iuți.
Către sfârșitul zilei, se întâlniră cu una dintre iscoadele trimise
de Orman, care făcea cale-ntoarsă.
— E totul întocmai cum a spus kai-ul, ba chiar mai mult de-
atât, zise bajinul, arătând spre Jesan.
Hasik și-l ținea pe acesta alături, la fel ca pe Abban, temându-
se că fostul lui ajin’pal, un luptător curajos, putea încerca să se
răzbune.
— Mănăstirea e iarăși asaltată, chiar acum. Chin și-au făcut
tabăra în fața porții principale, iar portul e plin de corăbiile lor.
Dacă n-o cuceresc azi, o să cadă cu siguranță mâine.
— Pe inima neagră a lui Nie! mârâi Hasik. Faceți-le semn
oamenilor. Călărim într-acolo cu toată iuțeala.
Când Hasik le porunci să se oprească, Abban se simțea
recunoscător pentru lipsa ouălor sale. Caii le erau scăldați în
sudoare, dar călăreții se aflau pe o culme înaltă, de unde vedeau
mănăstirea foarte clar de la distanță.
Când apuse soarele, lupta se încheie și oștenii chin se retraseră
în corturile și în cercurile lor glifate.
Își îngăduiau să aștepte. Mii de oameni blocau drumul îngust
care urca pe malul înalt, singurul de pe uscat pe care o oaste
putea ajunge la poartă. Își făcuseră tabăra la poalele dealului și
erau pregătiți s-aștepte oricât de mult era nevoie.
— Ș tiu că apărătorii sunt slabi, spuse Orman.
— Iar ajutorul ăla din Lacul lui Everam n-o să sosească prea
curând, completă Hasik. În partea din spate, apărarea lor e
jalnică.
VP - 155
 Jesan încuviință din cap.
— Îi putem ataca în zori.
— În zori? se miră Hasik.
— Soarele apune, zise Jesan. Nu putem ataca oameni noaptea.
— Eu n-am niciun stăpân, îi aminti Hasik. Mie nu-mi spune
nimeni ce n-am voie. Nu e cu nimic diferit de ce ne-au făcut ei de
Asfințire.
— Nu trebuie să decădem pe căile chin ale necredinței, zise
Jesan.
— Nu mai există căi ale necredinței. Suntem liberi.
Hasik se întoarse spre Orman.
— Lași oamenii să-și odihnească o oră caii, apoi intrăm în
luptă.
•
În bezna nopții, când oștenii chin erau în corturi sau se
încălzeau în jurul focurilor, neînarmați și fără armuri, cinci sute
dintre cei mai buni oameni ai lui Hasik îi atacară.
În timpul măcelului care urmă, le distruseră tabăra, însă
Hasik, mai înțelept decât fusese Prințul Jayan, ținu flăcările și
masacrul departe de proviziile dușmanilor.
Tăiară o brazdă printre pescuitori, le sparseră liniile fără să-și
încetinească nicio clipă înaintarea în susul dealului. Chin
construiseră fortificații din loc în loc, dar erau menite să oprească
un atac venit dinspre zidurile mănăstirii, nu din partea opusă.
Curând, Eunucii aveau tot drumul sub control, asigurându-i
spatele lui Hasik, care, împreună cu Jesan, Orman și Abban,
călărea către poartă.
Hasik trase aer în adâncul pieptului, dar nu avu nevoie să
strige, anunțându-și prezența. Cu lanțul și contragreutatea
zăngănind puternic, grilajul porții se ridică, îngăduindu-i să intre
împreună cu oamenii săi.
Dama Khevat și Kai Icha așteptau în curte. Amândoi erau plini
de sânge, cu pete roșii pe robele albe, de dama. Dacă bătrânul
preot fusese nevoit să intre în luptă, se aflau într-adevăr într-o
primejdie cumplită.
Khevat se înclină ușor, cu un aer de superioritate, ca orice
dama în fața unui Sharum.
— Everam te-a trimis în cel mai negru ceas al nostru, fiu al lui
Reklan…

VP - 156
 Fără să-l ia în seamă, Hasik se întoarse către Orman, arătând
cu degetul.
— Pune o sută de oameni odihniți pe ziduri. Adu alți cincizeci
pentru paza curții.
— Am nevoie de oameni și în subterane, spuse Icha. În peșterile
de sub mănăstire s-au adunat mulți chin și forțează ușa…
— Alți cincizeci în subterane, îi spuse Hasik lui Orman, fără să-
i arunce tânărului nicio privire. Ceilalți să fie gata să iasă iar
călare, acum, când stăpânim poarta.
Icha își încleștă pumnii.
— În zori o să-i zdrobim.
Hasik catadicsi să se uite la el.
— Nu, băiete, o să-i zdrobim acum, cât sunt împrăștiați și
însângerați. Acum, înainte să poată să fugă cu proviziile sau să-și
reîntărească pozițiile și să ne-ntârzie ariergarda.
— E noapte…, începu Khevat.
Abban își dădu ochii peste cap.
— Dama, te rog. Deja ai mai pierdut o dată disputa asta.
Khevat își întoarse privirea spre el, tremurând de furie.
— De ce e gunoiul ăsta încă în viață? Mă așteptam să-l ucizi cu
mult timp în urmă!
— Întotdeauna ai avut așteptări mărunte, spuse Hasik.
— Ț i-a tăiat mădularul, mârâi Khevat.
— Iar eu l-am mâncat pe-al lui, ripostă Hasik. Apoi le-am tăiat
pe ale tuturor oamenilor mei, ca să nu se creadă niciunul mai
bun decât mine.
Khevat păli.
— E o oroare…
Hasik zâmbi, scoțându-și cuțitul curbat.
— Dama, roagă-te lui Everam să te-nveți cu ea.

VP - 157
 9

MAJAHII

334 D.Î.

— Sângele, Damajah.
Inevera luă sticluța destupată pe care i-o întindea Ashia și
turnă câteva picături prețioase peste zarurile din palma ei. Își
strânse degetele și, cu o abilitate dobândită în urma
nenumăratelor repetări ale gestului, rostogoli oasele netede, bine
lustruite, până ce sângele le acoperi pe toate în aceeași măsură.
Păstrat într-o sticluță pecetluită, la loc răcoros, departe de
lumina soarelui, fluidul gros încă mai avea un strop de magie, o
mireasmă a sufletului posesorului său. Era de-ajuns ca să lege de
el puterea zarurilor și poate să-i smulgă lui Everam câteva secrete,
ajutând-o să pună o ordine în haosul de viitoruri învârtejite în fața
ei.
Era un ritual pe care-l îndeplinea zi de zi, în bezna dinainte de
răsăritul soarelui. O parte dintre viitoruri erau de nepătruns, cu
prea multe căi care se întâlneau și cu prea multe care se
despărțeau ca să poată desluși ceva măcar cât de cât probabil. În
altele totul se întrerupea brusc, prezicându-i propria moarte.
— Pot să pun o întrebare, Damajah? spuse Ashia.
Inevera o privi iritată. Ashia se schimbase în săptămânile
scurse de la lovitura de stat dusă la bun sfârșit de Asome, din
Noaptea Hora. Încercarea propriului frate de a o strangula sub
privirile aprobatoare ale propriului soț era de-ajuns ca să schimbe
imaginea lumii în ochii oricărei femei.
Chiar și stând de pază în camera cu perne a stăpânei sale,
Sharum’ting Ka îl purta pe Kaji, fiul ei abia trecut de vârsta
prunciei, în bandulieră, lipit de pântec. Nu se mai despărțea de
copil sub niciun motiv, nici măcar când își îndeplinea datoria
sacră.
Inevera văzuse că asta n-o făcea nicidecum mai puțin letală.
Leșurile rămase în urma ei în timpul loviturii de stat care-l
VP - 158
înscăunase pe Asome o dovedeau. Aidoma mamei lui, Kaji putea fi
neomenește de tăcut când voia. Inevera îi cercetase aura și
descoperise că, atunci când mamei lui îi încetineau bătăile inimii,
la fel i se întâmpla și copilului. Într-o bună zi, avea să fie un
Observator excelent.
Însă, în momente alese după bunul lui plac, Kaji își făcea vocea
auzită pe tot cuprinsul camerelor lui Damajah. Când râdea el,
picioarele apăsate de povara datoriei deveneau mai sprintene, iar
țipetele lui o puteau face până și pe Inevera să-și piardă centrul.
Dar, în timp ce el prelua o parte din însușirile mamei sale, și ea
le prelua pe ale lui. Înainte Ashia n-ar fi îndrăznit nicidecum să-
ntrerupă ritualul aruncării zarurilor.
— Întreabă, încuviință Inevera.
În Noaptea Hora, Ashia se pusese în cel mai mare pericol
aducându-i pe Kaji și pe Kajivah, bunica ei, la Damajah. Probabil
că singurii oameni din Krasia în care avea Inevera încredere erau
propriii eunuci și surorile de suliță, iar Ashia o știa. Cu soarta
fiului său legată de a sa, nu era de mirare că tânăra începea să-și
facă auzit glasul.
— De ce-ți irosești timpul căutându-l pe khaffit, când dușmanii
se înmulțesc chiar aici, în palat?
Pentru că soțul meu e mort, se gândi Inevera, dar nu rosti
cuvintele. Nie stivuise mulți bolovani deasupra ei, dar toate erau
din temelia surpată de căderea lui Ahmann. Neprevăzuta
provocare a lui Parʼchin crease o abatere care azvârlise câinilor
zeci de ani de planificare migăloasă. Inevera își legase soarta prea
mult de a lui Ahmann, convinsă că el e Izbăvitorul. Sigură că, în
cele din urmă, n-are cum să dea greș. Unul lângă altul, puterea
lor fusese absolută.
Ș i el era acum mort precum mulți alții. Acum erau pretutindeni
sulițe îndreptate spre inima ei, spre inima a tot ce construiseră ea
și Ahmann.
Nici în propriile Jivah Sen nu mai putea avea încredere. În afară
de Belina, toate aveau câte un fiu care își conducea acum
nemijlocit tribul. Își aveau propria bogăție și propria putere.
Deveniseră încăpățânate și Inevera avea prea puține unelte cu
care să le facă să i se supună.
„Destinele voastre se întrepătrund”, spuseseră zarurile despre
Inevera și Abban. Era nevoie să-și unească puterile ca să se plece
în vântul dispariției lui Ahmann.
VP - 159
 — Pentru că lui Everam nu-i pasă ce poveri purtăm, îi răspunse
Ashiei. Lui Everam îi pasă numai și numai de un singur lucru.
Ashia încuviință din cap.
— Sharak Ka.
— Ceva de care soțul tău a uitat, zise Inevera. Strădaniile lui
din noapte au fost ca să dobândească puterea. Acum are tronul,
dar nicio strategie în Primul Război. Cineva trebuie să-și îndrepte
toată atenția către războiul ăsta. Khaffit-ul reprezintă un avantaj
și orice avantaj trebuie păstrat. Dacă Abban nu se-ntoarce
curând, mă tem c-o să descopere că nepotul lui i-a luat tot avutul
ca să i-l dea lui Asome.
Cu asta, închise ochii și șopti o rugăciune către Everam,
simțindu-și degetele încălzite de alagai hora pe măsură ce le era
chemată puterea, acordată cu aura lui Abban.
Le aruncă și privi glifele profeției străfulgerând pentru a răsuci
zarurile, făcând din ele o întrezărire a necunoscutului.
E în mâinile bărbatului care nu e bărbat.
Inevera răsuflă adânc, păstrându-și centrul. Dacă se afla în
mâinile lui Hasik, viitorul khaffit-ului era sumbru, însă lui Hasik
nimic nu-i făcea mai mare plăcere decât suferința altora. Nu
putea să-și dorească să-l ucidă pe loc. Avea să-l rănească,
făcându-l să sufere iarăși și iarăși, până ce Abban avea să
sângereze din o mie de tăieturi.
Poate era timp.
— Hasik, spuse ea.
Ashia n-avea nevoie de mai mult. Se grăbi să se îndrepte către
camera friguroasă în care avea Inevera sângele aproape tuturor
bărbaților, femeilor și copiilor din Krasia.
În mod normal, ar fi curățat zarurile între aruncări, dar, odată
ce destinele lui Abban și Hasik erau acum legate, lăsă esența celui
dintâi s-ajute vraja. Ashia se întoarse cu sângele lui Hasik și
Inevera începu să răsufle uniform, destinzându-se în timp ce
acoperea cu alt strat zarurile deja lipicioase.
— Everam, dăruitor de lumină și viață, se rugă ea, copiii tăi au
nevoie de răspunsuri. Te implor, dăruiește-mi cunoașterea căilor
lui Hasik asu Reklan am’Kez am’Kaji, fostul cumnat al lui
Shar’Dama Ka. Unde poate fi găsit?
Se răspândește spre miazănoapte ca otrava.
Puterea lui Nie crește în el.
Ș i-a întors fața de la Sharak Ka.
VP - 160
 •
— Shar’Dama Ka!
Străjile loviră cu sulițele în podea când intră Asome în sala
tronului.
Inevera stătea tolănită pe tronul ei de perne, pe treapta de sus a
daisului, alături de Tronul de Cranii placat cu electrum. Poziția ei
era îndelung exersată; lăsa cu viclenie impresia că e destinsă,
nepăsătoare și supusă, când de fapt era oricum altcumva.
Inevera nu putea să nege că al doilea fiu al ei avea înfățișarea
potrivită. La fel ca tatăl lui, purta acum negrul luptătorilor sub
roba sa albă. Ș i avea asupra sa imitații meșteșugite ale Suliței și
Coroanei lui Kaji. De la distanță nu le puteai deosebi de cele
adevărate, pierdute când Parʼchin îl luase pe Ahmann cu sine în
beznă.
Evejahul le interzicea bărbaților deveniți preoți să poarte arme
și, în afară de Izbăvitor, de mai multe veacuri nimeni nu mai
purtase coroană. Cele două obiecte erau un mesaj care le
transmitea tuturor că Asome e mai presus de acea lege. În spatele
lui mergea al treilea fiu al Ineverei, Hoshkamin, ridicat la rangul
de Sharum Ka, urmat cei zece frați Damaji ai lor; cu toții aveau
cincisprezece ani, conduceau câte un întreg trib și se uitau cu
venerație la fratele lor mai mare.
Când ajunse mai aproape, Inevera văzu că suliței și coroanei lui
le lipsea un fragment din glifele gravate pe cele originale, dar,
privite în lumina lui Everam, străluceau de o putere care nu
trebuia subestimată. Făurite din electrum și nestemate neprețuite,
cu miez de alagai hora, erau acoperite cu familiarele caligrafii
fluide ale lui Melan și Asavi. O trădare pregătită luni de-a rândul.
Cei zece Damaji purtau pe turbanele lor câte o singură piatră
prețioasă glifată. Nestematele puteau să absoarbă și să emită
magia, concentrând-o, și fiecare fusese glifată de mama
Damaji’ting a tânărului, dându-i câteva puteri mărunte.
Însă coroana lui Asome avea, la fel ca a lui Ahmann, nouă
coarne, fiecare împodobită cu câte un alt soi de nestemată. Nici
măcar Inevera nu putea ghici care era adevărata măsură a magiei
lui Asome când o purta și nu-l văzuse niciodată ieșind din aripa
lui de palat fără s-o poarte.
Probabil că îl putea copleși totuși într-o luptă a magiilor, dar nu
cu ușurință și nici fără să se pună în pericol, iar Asome o știa.
Avea grijă să nu-și pună magia la încercare înfruntându-și mama.
VP - 161
 Ahmann, încrezător în puterile și în poziția sa, își ținuse sala
tronului ferită de lumina soarelui, pentru ca atât el, cât și Inevera
să poată folosi oricând magia. Asome smulsese draperiile grele
care acopereau ferestrele imense ale curții Izbăvitorului, scăldând-
o în lumină dinspre răsărit și apus și decretând că întrunirile se
vor ține numai în lumina lui Everam.
Inevera voia să creadă că luase hotărârea fiindcă se temea de
ea, însă în inima ei știa că faptele lui nu izvorăsc din spaimă, ci
din înțelepciune.
În tine e prea mult din mine, fiul meu, se gândi ea cu
amărăciune.
— Mamă.
Ajuns pe treapta de sus, Asome se înclină ușor în fața ei.
— Fiule.
Inevera îi întinse mâna.
Asome nu putea s-o refuze rămânând totodată curtenitor, dar îi
luă mâna cu prudența unui îmblânzitor de șerpi și se aplecă să
sărute aerul de deasupra ei, ferindu-se să i-o strângă în vreun fel
sau dintr-o poziție care să-i ofere ei un cât de mic avantaj.
— Dacă voiam să te-azvârl de pe daisul ăsta, aș fi făcut-o cu
săptămâni în urmă.
Vocea Ineverei era prea joasă ca s-o mai audă și altcineva.
Asome o sărută scurt și se retrase cu o mișcare lină.
— Dacă nu cumva zarurile ți-au spus s-aștepți.
Îi întoarse spatele și se așeză pe tron.
— Pentru tine au fost întotdeauna mai importante decât
legăturile de sânge.
Jos, priviri asemănătoare traversară spațiul liber dintre curteni
când noii Damaji și mamele lor Damaji’ting își întâlniră privirile.
Preț de mai multe veacuri, fuseseră grupuri de câte doisprezece,
însă după Noaptea Hora rămăseseră doar câte zece.
Dama Jamere se desprinse de pupitrul pentru scris ocupat atât
de multă vreme de Abban și înainta. După dispariția unchiului
său, tânărului dama îi rămăseseră pe deplin în grijă toate
proprietățile lui și îi moștenise locul la curtea Izbăvitorului.
Jamere îngenunche în fața treptelor, punându-și palmele pe
podea și fruntea între ele.
— Onorezi curtea cu prezența ta, Izbăvitorule.
La fel ca Abban, Jamere era cu desăvârșire corupt. Numai că,
pe când unchiul lui fusese corupt în moduri de care Abban și
VP - 162
Inevera se puteau folosi, ea nu-și putea da seama cui îi era loial
Jamere nici măcar când îi cerceta aura în lumina lui Everam.
Iar Asome îl cunoștea pe Jamere din Sharik Hora. Erau de
aceeași vârstă și Inevera nu avea nevoie să-i vadă aura ca să știe
că fuseseră amanți. În clasa lor de nie’dama, legătura dintre
Asome și Asukaji era notorie și puțini băieți nu erau dornici să se
culce cu ei, sperând că vor avea parte de favoruri de la familiile
puternice ale celor doi. Asukaji fiind mort, după cât timp avea să-
și reia Asome obiceiurile?
Ochii Ineverei zvâcniră către fiul său, care-l privea pe cel mai
bogat om din Krasia prosternându-se. Un zâmbet bizar, abia
schițat, îi arcuia buzele. Poate c-o făcuse deja.
Trebuie sad găsesc pe Abban, și încă repede.
— Ridică-te, prietene, spuse Asome, făcându-i semn cu sulița.
Prezența ta aduce o mare îmbunătățire curții mele khaffit.
— Puțini sunt în stare să scoată oamenii din sărite ca dragul
meu unchi, spuse Jamere. Se va întoarce printre noi dacă e
inevera.
Asome încuviință din cap.
— Sau dacă a pierit în nefericitul atac al fratelui meu asupra
fortăreței pădurii și tu faci acum definitiv parte din curtea mea, e
tot inevera. Poți sta pe a șasea treaptă.
Jamere se ridică în picioare cu grație și urcă treptele zâmbind.
Se opri pe a șasea, cu una înainte de tron. Capul lui era
considerabil mai jos decât al lui Asome, dar suficient de aproape
cât să-și poată vorbi în șoaptă atât de încet, încât până și Inevera
trebuia să ciulească urechile ca să le prindă cuvintele fără magie.
— Care e cea mai presantă problemă pe ziua de azi? întrebă
Asome.
Jamere își răsfoi hârtiile, dar numai de dragul spectacolului. La
fel ca unchiul lui, ținea minte fiecare cuvânt.
— Tribul Kaji, Shar’Dama Ka.
Kaji, cel mai mare și cel mai puternic trib din Krasia, își
pierduse ambii conducători în Noaptea Hora, Asome și Inevera,
amândoi Kaji, preluaseră provizoriu conducerea, dar asta le
micșora puterea de a fi imparțiali, mai ales când tribul Majah se
răzvrătise.
Asome se întoarse spre Inevera, dar vorbi destul de tare ca să-l
audă întreaga curte.

VP - 163
 — Mamă, când se-ntoarce sora mea din ținuturile verzi ca să
primească turbanul negru de Damaji’ting?
— I s-au trimis mesaje, răspunse ea. Sora ta n-o să-și neglijeze
îndatoririle.
— Atunci unde e? întrebă Asome. Până acum ar fi trebuit să
primim un răspuns.
— Răbdare, fiule, îl sfătui Inevera. Nici tu n-ai găsit un nou
Damaji pentru trib.
— Fiul meu va fi Damaji, răspunse el.
— Fiul tău e un copilaș, îi reaminti Inevera. Răbdare.
Asome zâmbi.
— Într-adevăr. Așa că m-am hotărât să numesc un Damaji
provizoriu, care să păstreze turbanul și care să vorbească în
numele tribului în consiliu până ce își câștigă fiul meu robele.
Jamere făcu un semn și străjile deschiseră ușile, lăsând să intre
un grup de bărbați. Conducătorul grupului era Dama Baden, un
bărbat de peste șaptezeci de ani, cu burdihanul rotunjindu-i
partea din față a robelor de parcă ar fi purtat un copil. Mergea
sprijinindu-se într-un baston, dar ochii îi rămăseseră ageri și se
îndrepta spre tron cu o privire triumfătoare.
În spatele lui mergeau doi bărbați. Shar’Dama Raji, nepotul și
moștenitorul său – un altul din generația lui Asome – și
kai’Sharum-ul gărzii lor de corp.
Cashiv.
La vederea lui, Ineverei îi îngheță sângele în vene. Ani de zile,
depinsese de anonimat ca să-și ocrotească familia în bazar. La
urma urmei, Dama’ting purtau văluri ca să-și ascundă identitatea
și multe femei se numeau Inevera.
Dar, la fel ca Asome și Jamere, Cashiv și Soli, fratele Ineverei,
fuseseră amanți. Dintre toți oamenii în viață, Cashiv era singurul
care o ținea minte așa cum fusese în copilărie și care îi cunoștea
familia.
Tatăl ei, Kasaad, îl omorâse pe Soli când aflase că e push’ting,
iar Cashiv, deși nu îndrăznise să le sfideze pe damaʼting
răzbunându-se, nu îl iertase.
Acum Cashiv îi întâlni privirea și ea știu.
— Baden a fost întotdeauna un ghimpe în coasta consiliului,
spuse Inevera încet, cât s-o audă doar fiul ei. E lacom de bani și
de putere. Nu putem avea încredere în el.
Asome rămase netulburat.
VP - 164
 — Mie mi-a dovedit că e demn de încredere.
— Ș i ce ți-a dat în schimbul locului din fruntea consiliului?
întrebă Inevera.
Asome zâmbi.
— Ceva neprețuit. Înainte de apuca Inevera să-i răspundă, se
întoarse spre Jamere. Acum, când consiliul e din nou complet, îi
poți trimite pe Majahi înăuntru.
Suita lui Baden se înclină și își ocupă locul în fruntea tinerilor
Damaji în timp ce Jamere le făcea din nou semn străjilor. Ușile se
deschiseră și Damaji Aleveran dădu buzna înăuntru. Încă nu
împlinise 60 de ani, era robust și primejdios.
Când Maji, fratele majah al lui Asome, nu izbutise să-l ucidă pe
Damaji Aleverak, Asome îl executase cu mâna lui, rupând pactul
care păstrase pacea între triburile Kaji și Majah după urcarea lui
Ahmann pe tron. Asome nu mai avea alt frate majah dama pe
care să-l pună în frunte și, cu copleșitorul sprijin al întregului
trib, turbanul negru ajunsese la Aleveran, cel mai vârstnic fiu al
lui Aleverak.
Acesta părăsise imediat consiliul, o întemnițase pe Belina și o
reînscăunase pe fosta Damaji’ting majahă, foarte bătrâna, dar
formidabila Chavis. Acum mergea în spatele lui, la fel de furioasă
ca el. Onoarea lui Aleverak fusese nemărginită și uciderea lui îi
făcuse pe toți majahii să-și ascută sulițele.
Cei doi erau urmați de o mică armată de gărzi de corp Sharum.
Sulițele Izbăvitorului înșiruite de-a lungul pereților sălii îi
depășeau numeric, însă ei erau alerți, gata să lupte și să moară
apărându-și conducătorii.
— Damaji Aleveran! strigă Asome, atacând direct miezul
problemei. Vă cer, ție și noii Damaji’ting a tribului tău, să
îngenuncheați în fața Tronului de Cranii și să vă ocupați locurile
cuvenite în sală. Faceți-o și totul va fi iertat.
— Iertat? mârâi Aleveran, arătându-și dinții. Nu eu sunt cel
care a săvârșit o crimă, băiete. Nu eu sunt cel care a mânjit
această sală a tronului.
— Măsoară-ți cuvintele, Damaji, îl preveni Hoshkamin, și în
toată încăperea luptătorii se încordară. Te afli în fața lui
Shar’Dama Ka.
Aleveran părea gata să scuipe pe podea, dar Chavis își puse o
mână pe umărul lui, făcându-l să se răzgândească.

VP - 165
 — Shar’Dama Ka e mort, spuse el. Majahii nu se vor pleca în
fața unui uzurpator care se folosește de magia hora ca să ucidă la
vreme de noapte.
Hoshkamin miji ochii, însă Asome era destul de înțelept cât să
nu agraveze conflictul.
— Stai liniștit, frate. Sharak-ul sub soare e dezlănțuit, adăugă
Asome, iar Sharak Ka se întrevede amenințător. Krasia trebuie să
fie unită ca să putem spera că vom învinge. Nu mai vreau vărsare
de sânge pentru cele petrecute. Stai în fruntea tribului Majah, așa
cum a stat tatăl tău.
— Cum aș putea sta în fața celui care mi-a ucis tatăl? întrebă
Aleveran.
— Într-adevăr, cum? întrebă Inevera, atrăgând toate privirile
asupra ei. În palat, dacă nu chiar și în afara lui, se știa că și pe ea
încercase Asome s-o ucidă. Nu ești primul Damaji care își pierde
tatăl în lupta pentru tron. Suntem cu toții datori să ne punem în
slujba voinței lui Everam.
Damaji’ting Chavis făcu un pas în față.
— Cu asta suntem de acord. Însă voința lui Everam a fost
întotdeauna un mister. Am întrebat hora și Ziditorul ne-a dat un
răspuns care ne rezolvă problema.
Inevera miji ochii, întrebându-se ce pune la cale bătrâna. Își
dorea să poată trage draperiile peste ferestre, ca să-i vadă aura.
— Mie hora nu mi-au spus nimic de soiul ăsta.
— Atunci avem mare noroc că ne-a mai rămas cineva cu mai
multă experiență.
Zâmbetul lui Chavis mustea de o superioritate binevoitoare.
Inevera îi răspunse cu un surâs, dorindu-și să-și poată pur și
simplu scoate bagheta hora și s-a spulbere pe babă, luându-i
viața.
— Ș i ce propuneți? întrebă Asome.
Următoarele cuvinte ale lui Aleveran uluiră curtea, amuțind pe
toată lumea.
— Tribul Majah să-și ia partea din pradă și să se-ntoarcă în
Sulița Deșertului.
•
Inevera și Asome îngenuncheară pe pernele din camera ei
personală de prezicere. Două uși acoperite de draperii grele o
despărțeau de lumina strălucitoare a soarelui din Sala Tronului

VP - 166
de alături. Scăldată în întuneric, Inevera se destinse puțin când își
redobândi puterile.
Ușurarea dispăru imediat ce se uită la fiul ei, care strălucea în
lumina lui Everam aproape cu tot atâta putere ca tatăl lui. Aura îi
era plată și uniformă, ca urmare a unei vieți consacrate meditației.
Marii maeștri din rândul dama cufundați în meditație aveau o
aură de un alb tern, dar când erau în activitate nici măcar cei mai
pricepuți nu-și puteau controla în totalitate sentimentele care le
străbăteau suprafața aurei. La aflarea unor noutăți, în aura lui
Asome aveau să apară străfulgerări.
Se întrebă ce vede el când se uită la ea, cât de bine a învățat să
descifreze înțelesul neîncetatelor schimbări ale culorilor și al
tiparelor create de secrete păstrate doar pentru sine.
— Unde e familia mea? întrebă Inevera.
— Nu înțeleg ce vrei să spui, răspunse Asome.
Aura lui trădă minciuna, dar Inevera nu-și putea da seama
dacă își pierduse controlul când îi auzi întrebarea sau dacă îi
îngăduise înadins s-o vadă.
Absorbi magia dintr-o bucată mare de hora ascunsă în podea,
sub perna ei. Asome miji ochii când aura ei deveni mai
strălucitoare și, cu toate că nu lăsă spaima să i se citească pe
față, Inevera o văzu traversându-i aura ca o străfulgerare.
— Nu mă minți, băiete.
Frica dispăru din aură când Asome se uită prin încăpere.
— În camera asta s-a culcat tata cu Leesha Paper, nu-i așa?
Inevera miji ochii când Asome se uită în jos, la perna lui.
— Poate c-a avut-o chiar aici, în locul ăsta! Era o chin impură,
desigur, dar destul de atrăgătoare, dacă-ți plac cele de soiul ei.
Am auzit că, după asta, ai redecorat camera dându-i foc.
Ș tia cum s-o rănească. Inevera îi recunoscu meritul. Rezistă
loviturii cu fața senină, netrădându-se nicidecum.
— Ș i tu unde îngenunchezi când îi sugi mătărânga lui Cashiv?
Asome îi răspunse cu un zâmbet răutăcios.
— N-o să îi sug eu mătărânga lui Cashiv. Asta o să fie datoria
bunicului Kasaad, dacă nu mi-l înapoiezi pe Kaji. Cel puțin până
când se hotărăște Cashiv să-l ucidă.
Pentru o clipă, Inevera își pierdu centrul. Doar pentru o singură
clipă, dar lui Asome nu-i scăpă asta și în aura lui se văzu
satisfacția oferită de acea victorie măruntă.

VP - 167
 — Tatăl tău a iertat păcatele lui Kasaad, spuse ea. I se va
înfățișa lui Everam curat.
— Ț i-a omorât fratele fiindcă era push’ting. Poate de-asta l-ai
ascuns de noi. Ai știut că eu s-ar putea să nu fiu la fel de iertător
ca tata.
— Shar’Dama Ka trebuie să fie milos.
— Numai mila lui Everam e nemărginită.
Asome ridică din umeri.
— Ai separat atât de bine familiile noastre, încât pierderea n-o
să mă facă să plâng.
Inevera însăși izbutise cu puțină vreme în urmă să-și ierte tatăl
pentru crimă. Asta o împovăra, dar n-avea de ales. Prizonierii ei
erau cel mai puternic avantaj pe care îl avea în înfruntarea cu
Asome și nu putea să-i elibereze nici măcar în schimbul vieții
propriului tată.
— Ș i Manvah?
— Va fi în siguranță alături de mine, răspunse Asome. Tratată
cu toată curtoazia cuvenită mamei lui Damajah. Așa cum cred că
e tratată și Tikka mea.
Inevera încuviință ușor din cap.
— Bineînțeles. Acum să vorbim despre neputința ta de a-i
aduce pe majahi în rândurile noastre când ai urcat pe cele șapte
trepte împleticindu-te.
Iritarea ciurui aura lui Asome chiar în timp ce el zâmbea.
— Cu ce diferă de urcarea tatălui meu pe tron? Nici el n-a
izbutit să-i domolească pe majahi pe deplin. Sunt o pacoste
pentru unitatea noastră încă de când Kaji l-a înfrânt pe Majah în
Domin Sharum, cu trei mii de ani în urmă.
— Dacă ai fi așteptat să mai crească Maji…
Asome respinse ideea fluturând din mână.
— L-am cunoscut pe fratele meu mai bine decât tine, mamă.
Am fost educat alături de el în Sharik Hora. N-avea să crească
niciodată destul de mult cât să-l înfrângă pe Aleverak, cu sau fără
hora. Căderea lui a fost inevera.
— Ș i ce plan ți-ai făcut tu pentru această eventualitate?
— Nu sunt decât două posibilități. Găsim ceva care să-i
domolească pe majahi îndeajuns cât să accepte noua domnie sau
îi silim să se supună.

VP - 168
 — Cu ce preț? întrebă Inevera. Sunt prea mulți. Intrând pe față
în război cu ei ne vom nimici propriile forțe tocmai când Sharak
Ka bate la ușă.
— Am putea să-i lăsăm să plece, spuse Asome, dar și asta ne-ar
slăbi. Deja verdenii sunt mai numeroși decât noi.
Inevera își duse mâna în punga cu hora și își scoase zarurile
placate cu electrum.
— Astea sunt întrebări pentru Everam.
•
Inevera își înălță cuțitul curbat.
— Întinde mâna.
Aura lui Aleveran era ca de piatră, dar privirea îi fugi spre
Chavis. Damaji’ting încuviință ușor din cap și el își suflecă mâneca
pentru a întinde apoi un braț ferm.
Inevera făcu iute o tăietură superficială din care se scurse doar
sângele necesar pentru vrajă, fără niciun strop în plus. Nu era
nevoie să-i înfurie mai tare pe majahi.
— Everam, ziditor al Paradisului și al Alei, dăruitor de lumină și
viață, copiii tăi au nevoie de îndrumare. Damaji Aleveran ar trebui
să-și conducă oamenii înapoi, în Sulița Deșertului?
Zarurile scânteiară când le aruncă. Ș i ea, și Chavis se aplecară
când le văzură oprite locului. Își plimbau privirea de la un simbol
la altul, luând în considerare orientarea zarurilor unul către altul
și către răsărit, locul de unde izvora lumina lui Everam zi după zi.
Chiar și așa, interpretările erau mai multe, toate reprezentând
viitoruri posibile. Descoperirea celui mai probabil era o artă pe
care dama’ting se străduiau toată viața s-o apropie de perfecțiune
și cele mai pricepute dintre ele aveau adesea păreri diferite.
— Dacă porțile Suliței Deșertului se închid în urma majahilor,
nu se vor redeschide fără vărsare de sânge.
Inevera se uită la Chavis, ca să vadă dacă vrea să conteste
corectitudinea citirii, însă bătrâna se mulțumi să mormăie
aprobator.
— E inevera, spuse ea. Ahmann Jardir a fost un Izbăvitor
măsluit, iar oștile lui sunt sortite înfrângerii. Sulița Deșertului e
ultima noastră speranță.
— Damaji’ting, nu știu ce v-au învățat în Sala Negurii, zise
Inevera, dar noi le învățăm pe nie’dama’ting să nu presupună ceea
ce zarurile nu spun.

VP - 169
 — Poate că oștile noastre riscă să fie înfrânte fiindcă majahii
dezertează în ceasul când avem cea mai mare nevoie de ei,
sublinie Asome. Pleacă pe furiș, să se-ascundă ca niște khaffit
când toată omenirea se unește împotriva lui Nie.
— Nimeni nu se unește sub conducerea ta, băiete, îl repezi
Aleveran. Oastea ta deja nu mai e decât o parte din a tatălui tău și
se micșorează pe zi ce trece. Vrei un război pe străzile noastre, ca
s-o împuținezi și mai mult?
— Te fac mai marele consiliului de Damaji, așa cum a fost tatăl
tău, îi propuse Asome. Numai tronul va fi mai presus de tine.
Aleveran clătină din cap.
— În abis cu consiliul tău. N-o să mă plec în fața unui om care
a-ncălcat legile sacre ca să-mi ucidă tatăl la vreme de noapte.
Inevera se uită la Chavis.
— Să-ntrebăm din nou zarurile.
— Tu ți-ai pus întrebarea cu sângele lui Aleveran. Acum Asome
o să-și dea sângele pentru o întrebare de-a mea.
Asome se crispă, îndreptându-și spatele.
— Sunt Shar’Dama Ka. Crezi că poți cere sângele meu?
— Sângele tău poate cruța sângele multor oameni de-ai noștri,
răspunse Chavis. Dacă ești Shar’Dama Ka, ești și destul de
înțelept ca să-ți dai seama de atâta lucru.
Prin aura lui Asome străfulgeră îndoiala. Vru să se uite la
Inevera, cerându-i din priviri un sfat, însă se răzgândi. Își suflecă
mâneca și întinse brațul, cum făcuse și Aleveran.
Chavis scutură în pumn zarurile acoperite cu sângele lui.
— Everam, ziditor al Paradisului și al Alei, dăruitor de lumină și
viața, copiii tăi au nevoie de îndrumare. Damaji Aleveran ar trebui
să se plece în fața lui Asome asu Ahmann am’Jardir am’Kaji?
Aruncă zarurile și din nou amândouă femeile se aplecară să le
cerceteze. La fel ca înainte, un răspuns era mai puternic decât
celelalte.
— Nu.
Inevera încuviință din cap către Asome, adeverind răspunsul
rostit de Chavis, dar văzu că fiul ei n-are încredere în ea.
— Dacă nu poți rămâne, du-ți oamenii la Lacul lui Everam, zise
Asome. Sunt terenuri bune, cu apă din belșug și la fel de verzi ca
Mărinimia. Ț i le dau să le cucerești pentru Everam.
Aleveran clătină din cap.

VP - 170
 — Să le cuceresc tocmai când apele pescuitorilor se dezgheață
și își reîncep atacurile? N-o să fiu piedica ta în calea verdenilor
după ce au împrăștiat ostile fratelui tău. Ia-ți-le tu și lasă-ne pe
noi în Mărinimia lui Everam.
— Mai degrabă-ți iau ție capul, mârâi Asome.
— Încearcă să mi-l iei acum, îl provocă majahul. Sau lasă-ne să
plecăm în pace, ca ultim zid în calea forțelor lui Nie.

VP - 171
 10

PROBLEME DE FAMILIE

334 D.Î.

Atenție, soră a mea, spuseră degetele lui Jarvah. N-am mai

văzut-o niciodată pe Damajah atât de furioasă.
Ashia își găsi centrul în liniștitoarea greutate a lui Kaji, care
dormea în banduliera lui, când Damajah dădu buzna în cameră.
Cu ferestrele acoperite, strălucea și trosnea în lumina lui Everam.
— A pus mâna pe familia mea, mârâi ea.
Ashia își lăsă capul într-o parte. Familia ei? La urma urmei,
Ashia și surorile sale de cununie erau nepoatele Ineverei.
Izbăvitorul dispăruse, Jayan era mort și Asome stătea pe tron.
Despre cine vorbea?
— Iertare, Damajah, dar nu înțeleg.
Ochii Ineverei îi întâlniră pe ai Ashiei. Privirea ei te înfiora
oricând, însă acum ardea cu atâta putere, încât Ashia își dori să-și
poată îngădui să se uite în altă parte.
— Mama și tatăl meu, Manvah și Kasaad, sunt încă în viață, o
lămuri Damajah. Până de curând au trăit în bazar, anonimi. Nici
măcar Izbăvitorul n-a aflat de existența lor decât cu foarte puțin
înaintea căderii sale.
Ashia miji ochii. Ea și surorile ei de suliță o urmau pe Damajah
pretutindeni, dar se părea că abia dacă o cunoșteau.
— Asome i-a descoperit și i-a luat ostatici, spuse Ashia.
— Dama Baden și Cashiv, garda lui de corp, știau de ei.
Micha tresări violent când Damajah scuipă pe podea.
— Ar fi trebuit să-i ucid cu mult timp în urmă.
Damajah clătină din cap.
— Asta nu poate rămâne așa. Imediat ce apune soarele, îți iei
surorile de suliță în aripa de palat a fiului meu și îi găsești.
Ashia puse o mână protectoare peste Kaji, lipindu-și-l de piept.
— Nu-mi pot lua fiul în aripa lui Asome. Micha și Jarvah…

VP - 172
 Ochii Ineverei fulgerară și aura ei își mări strălucirea până ce
deveni greu de privit. Ashia își duse mâna la ochi ca să nu fie
orbită.
— O. Au. Pe. Mama. Mea.
Damajah rosti cuvintele răspicat, făcându-l pe fiecare să
lovească aidoma unui bici.
— Ț i-am suportat destul obrăznicia, Sharum’ting Ka. N-o să-ți
trimiți surorile mai mici singure într-un loc periculos. O să faci ce-
ți poruncesc. Kaji va fi în siguranță în Criptă, cu bunica lui.
Ashia se lăsă să cadă în genunchi, cu palmele pe podea, și se
înclină, punându-și fruntea între ele.
— Da, Damajah.
— Asome mi-a dat motiv să cred că-i ține în apartamentul regal,
spuse Inevera. Nu mă-ndoiesc că vrea să-și cunoască mai bine
bunicii, începeți căutarea de acolo și puneți în camerele lui o
bucată de hora ca să-mi fie ureche.
Ashia încuviință din cap.
— Desigur, Damajah.
— Când aflați unde sunt părinții mei, dați-mi de știre și o să-i
eliberez eu însămi.
La asta, Ashia își ridică privirea îngrozită. Inevera încă mai
strălucea de putere, așa că închise ochii.
— Damajah! Nu te poți pune astfel în pericol.
— E inevera.
•
Ashia străbătu mai multe coridoare secrete din partea de jos a
aripii ocupate de Damajah, toate săpate de curând în măruntaiele
dealului de sub palatul ducelui din ținuturile verzi.
Pereții de piatră netedă sclipeau în lumina glifică, iar
simbolurile înșiruite de-a lungul lor nu îngăduiau nici
pătrunderea demonilor, nici pe a oamenilor. Acolo își săvârșea
Damajah cele mai profunde vrăji și tot acolo își ținea cele mai
prețioase comori.
— Pe inima neagră a lui Nie!
Cuvintele reverberară de-a lungul coridorului.
— E printre voi cel puțin unul care să aibă vreun pic de minte?
Am spus suc de mere!
E în toane rele? îl întrebară degetele Ashiei pe eunucul de lângă
ușă.
E numai în toane rele, răspunseră degetele eunucului.
VP - 173
 Ashia oftă și își găsi centrul înainte de a deschide ușa. Camerele
lui Kajivah erau spațioase și luxoase, cu servitori mereu gata să-i
ofere tot ce-i era necesar. În clipa aceea erau cu toții în genunchi,
cu aurele pline de spaimă.
— Sacră Mamă, spuse unul, în ținuturile verzi, fructele astea
nu se coc în această parte a anului. În toată Mărinimia lui Everam
nu găsești absolut niciunul.
Kajivah trase aer în piept, pregătindu-se să strige ceva fără
îndoială cumplit, dar o zări pe Ashia în cadrul ușii și furia i se
risipi odată cu aerul scos din piept. Se îndreptă spre ea cu pași
mari și cu brațele întinse.
— Dă-mi-l mie.
Fălcile Ashiei se încordară sub văl, dar desfăcu legăturile și îl
sprijini pe Kaji pe brațul ei până când îl luă Kajivah.
Bătrâna deveni cu totul alta în clipa când îl strânse în brațe și
Ashia știu că, orice s-ar fi întâmplat, Kajivah n-avea să-i facă
niciodată rău strănepotului ei; avea să stea între el și toți demonii
din abis.
— Vrei să ai grijă de el peste noapte? întrebă Ashia.
După Noaptea Hora, când merseseră împreună pe marginea
abisului, aceea avea să fie prima noapte petrecută de Ashia
departe de fiul ei.
— Desigur, desigur.
Kajivah nu-și dezlipea ochii de copil.
— Mulțumesc, Tikka.
Acum bătrâna își ridică privirea.
— Să nu-mi mai spui așa. Niciodată.
Ashia înghiți în sec. Cândva, dintre numeroasele nepoate ale lui
Kajivah, ea fusese favorita. Insistențele lui Kajivah le trimiseseră
pe ea și pe surorile ei de suliță în Palatul Dama’ting unde
porniseră pe calea către Sharum’ting. Acum, în ochii bunicii lor,
nu mai însemnau nimic.
Își coborî privirea cu o plecăciune.
— Cum dorești, Sacră Mamă.
Se răsuci pe călcâie și se grăbi să se îndepărteze de Kaji, ca nu
cumva să i se spulbere hotărârea și să îl ia înapoi.
Să te strecori în aripa palatului ocupată de Asome era greu
chiar și în timpul nopții. Pe culoare patrulau străji și dama
înarmați, cu ochii glifați ca să poată vedea în lumina lui Everam.
Tapiseriile, covoarele și dalele erau glifate ca să oprească alagai-i,
VP - 174
însă Ashia putea să vadă și glife foarte asemănătoare cu cele
folosite de damaʼting. Simboluri care dădeau alarma chiar dacă
trecea peste ele un om, ferind acea parte a palatului de ochi
iscoditori. Fărâmele de hora cu al căror ajutor spera Damajah să
tragă cu urechea aveau să fie de prea puțin folos, cu magia lor
blocată.
Însă Ashia, Micha și Jarvah își purtau robele de kai’Sharum’ting
pe care glifele nevăzutului fuseseră brodate cu fir de electrum.
Atât în ochii oamenilor, cât și în lumina lui Everam, se pierdeau
printre formele și culorile din jur cu ușurința cu care se confundă
un demon al nisipului cu dunele. Nu puteau fi văzute decât
atunci când se mișcau cu iuțeală.
Ș i bijuteriile lor erau încărcate cu magie, inelele și brățările care
le împodobeau mâinile și picioarele le îngăduiau să se agațe de
pereți și de tavane ca păianjenii. Încetul cu încetul pătrundeau tot
mai adânc în sanctuarul soțului ei.
Caută la caturile de dedesubt, îi ceru Ashia lui Jarvah după ce
trecură de primele bariere. Asome trebuie să aibă un palat de jos.
Găsește-l și strecoară-te înăuntru dacă poți.
Da, Sharum’ting Ka.
Jarvah dispăru, iar Ashia și Micha urcară spre caturile locuite.
Palatul avea șapte caturi, câte unul pentru fiecare stâlp al
Paradisului, însă scara exterioară ajungea doar până la al șaselea,
unde toate ușile erau păzite de câte un kai’Sharum cu ochi-n
patru, strălucitor în lumina lui Everam.
Catul al șaselea, rezervat pentru familia regală, era un loc bine
cunoscut de Ashia. Ș i ea, și Kajivah aveau camere acolo. De fapt,
fuseseră camerele lui Asome, însă bărbatul ei nu văzuse pernele
din interior decât o singură dată.
Damajah credea că binecuvântata ei mamă e ținută tot la catul
al șaselea.
La catul de sus, ocupat doar de Asome, se putea urca doar pe o
scară interioară, fără îndoială tot bine păzită. Tinerele femei se
opriră și se agățară de tavan imediat ce îl zăriră pe paznicul ușii.
Chiar și cu vălul alb, de noapte, ridicat, Ashia îl recunoscu pe
vărul ei Iraven, primul născut dintre fiii majahi ai Izbăvitorului.
După ce Damaji Aleveran îi luase rangul, ajunsese în garda
fratelui său mai mare.
Micha își desprinse o mână de tavan, făcând semnul care
numea poțiunea adormitoare purtată asupra lor. Turnată pe o
VP - 175
cârpă apăsată apoi cu forță peste nas și gură, îl putea lăsa pe cel
mai voinic bărbat fără cunoștință pentru o vreme și cu amintiri
încețoșate despre momentele dinaintea leșinului. Degetul ei mic se
curbă aidoma unui semn de întrebare.
Ashia clătină din cap.
Prea lent, spuseră degetele ei. Lovitura Precisă.
Învățată de la Enkido, maestrul lor de sharusahk, Lovitura
Precisă țintea puncte esențiale ale corpului. Locuri unde se
întâlneau mușchi, vene și nervi. Ț intele erau mici și adesea în
mișcare, unicate, la fel ca posesorul lor, dar o lovitură rapidă și
exactă putea să ologească pentru o scurtă vreme dușmanul sau
chiar să-l lase imediat fără cunoștință.
Cele două tinere se mutară încetul cu încetul în poziția
potrivită, agățându-se de tavan exact deasupra vărului lor. Micha
avea să-l țină, iar Ashia avea să-l lovească. Dar, înainte de a da
Ashia semnalul, doi nie’dama cu tăvi pline de mâncare urcară
scările. Înțelegând limbajul trupului, își dădu seama că Iraven îi
recunoscuse și că avea să-i lase să treacă nestânjeniți.
Când se deschise ușa, Micha n-avu nevoie de niciun ordin, o
urmă imediat pe Ashia, care sări dincolo de prag. Se opriră, după
două rostogoliri identice, de o parte și de alta a culoarului, cu
zgomotul absorbit de brățările glifate. Robele li se zăriră, neclare,
preț de o clipă, dar, când intrară băieții, redeveniră invizibile.
Podeau glifată era un amalgam de semne care puteau trage un
semnal de alarmă dacă puneai piciorul unde nu trebuia. Ashia
memoră calea cunoscută de băieți, dar ea și Micha îi urmară
înaintând pe lângă pereți și confundându-se perfect cu
zugrăveala. Ajunseră la o scară interioară păzită de doi preoți cu
toiege glifate și cei doi nie’dama se despărțiră, unul își continuă
drumul pe coridor, iar celălalt urcă la catul al șaptelea.
Urmează-l. Ashia îl arătă cu degetul pe primul băiat. Fusese
trimisă să-i găsească pe părinții lui Damajah, dar, aflându-se atât
de aproape, nu putea rezista ispitei, voia să-i arunce o privire
soțului ei trădător. Îl urmă pe al doilea băiat furișându-se pe
tavan mai repede decât urca el pe trepte. Deveni umbra lui la
trecerea de gărzi și de uși, până ce ajunseră în sfârșit într-o
anticameră, unde băiatul puse tava pe o masă, bătu la ușa din
capătul opus, apoi se grăbi să plece, închizând ușa coridorului în
urma lui.

VP - 176
 Ashia era pregătită să sară înăuntru la deschiderea celeilalte
uși, dar, când îl văzu pe Asome, i se tăie răsuflarea și fu cât pe-aci
să rateze ocazia. De când era măritată cu el, de câte ori îl văzuse
deschizându-i cuiva ușa? Asta era treaba femeilor și a servitorilor.
Apoi Asome făcu inimaginabilul. Shar’Dama Ka, conducătorul
suprem al întregii Krasii, se aplecă și luă el însuși tava. În vreme
ce era cu spatele, Ashia se strecură înăuntru, cu gândurile
învârtejindu-i-se în minte. Devenise Asome un singuratic după
moartea lui Asukaji? Nu mai era decât o umbră chinuită a lui
însuși? O parte din ea spera că era adevărat. O degustare a
osândei pe care-avea s-o primească în Paradis.
— Cina, soarele meu! strigă Asome, și Ashia clipi nedumerită.
Își pierduse iubitul și, din câte știa el, și soția, și își găsise deja
pe altcineva? Furia amenința să-i zdruncine centrul, dar o alungă
și, agățată de tavan, se furișă pe urmele soțului ei până în camera
lui cu perne. De cine avea să dea acolo? De dama Jamere? De
Cashiv? De unul dintre frații vitregi ai lui Asome?
Ultimul om la care se aștepta era fratele ei, Asukaji, căruia îi
frânsese gâtul.
•
— Nu mi-e foame. Vocea lui Asukaji era o șoaptă hârșâită. Ia
mâncarea de-aici.
Asome puse tava lângă pat. Asukaji zăcea perfect întins, cu
trupul neclintit, cu aura plată. Nu era mort, dar nici cu adevărat
viu.
Asta se schimba de la gât în sus. Aura din jurul capului fratelui
ei era arzătoare și necontrolată, privirea, limpede și fața, răvășită
de sentimente.
E paralizat, înțelese Ashia îngrozită. Pentru un războinic, era o
soartă mai rea decât moartea. Chiar și după ce încercase s-o
stranguleze, nu dorea să abată asupra lui o asemenea nenorocire.
În copilărie fuseseră apropiați și o parte din ea încă îl mai iubea.
— Trebuie să mănânci, dragostea mea, insistă Asome. Nu-ți
simți foamea, dar e acolo. Fără hrană o să te stingi.
— Ș i ce dacă? întrebă Asukaji. E mai bine să mănânc, să zac
aici neajutorat și peste o oră să mă scap pe mine, împuțind patul?
Aș fi putut să mor cu onoare. În schimb, tu mă silești să zăbovesc,
captiv în carapacea asta nevolnică.
Asome se așeză pe marginea patului și luă una dintre mâinile
fără vlagă ale lui Asukaji.
VP - 177
 — Nu pot izbândi fără tine. Jumătate dintre planurile și
șiretlicurile mele sunt ideile tale.
— Nu la asta te gândeai când i-ai tras-o acelei heasah.
Asukaji mârâi cu atâta furie, încât capul îi căzu pe-o parte.
Asome i-l întoarse la loc și îl sărută pe frunte.
— E sora ta și chiar tu ai stăruit să mi-o fac Jiwah Ka.
Obrajii Ashiei se crispară. Se concentră mai tare asupra
propriei respirații, tăcută ca piatra.
— Eu îți sunt Jiwah Ka! Strigătul lui Asukaji era răgușit. Ea a
fost un pântec care să-ți poarte fiul pe care nu ți-l pot purta eu.
Asome săltă capacul tăvii și aburul se ridică dintr-un castron
cu terci subțire, care era probabil tot ce putea să-nghită fratele ei.
Asome suflă peste lingura plină, ca o mamă care pregătește
mâncarea unui copil.
— Aveam nevoie să-i câștig încrederea, vere. Ca să creadă că-i
sunt credincios ei și umil în fața mamei. Iar dacă aș fi zămislit alt
fiu pentru noi ar fi fost cu atât mai bine.
Asukaji scuipă către lingură când ajunse aproape, dar saliva i
se prelinse pe bărbie.
— Nu sunt prost, Asome. Ț ie nu-ți stătea mintea la fii și la
comploturi când ai făcut-o.
— Ce contează?
Asome luă un șervet de mătase și-l șterse pe Asukaji la gură.
— Ea n-a putut niciodată să-ți ia locul în inima mea. Nimeni nu
poate. Dacă n-ai fi fost gelos, Ashia ar fi putut fi o Jiwah Sen
valoroasă. Însă tu ai stăruit s-o omorâm.
Îl apucă pe Asukaji de fălci și strânse până când dinții i se
depărtară îndeajuns cât să poată strecura lingura.
— Dar n-ai fost un luptător pe măsura ei, nu-i așa, dulcea mea
iubire? Asome îi îndesă terciul în gură. Nici Melan și Asavi,
împreună, n-au fost pe măsura mamei. Acum ele sunt pe calea
singuratică, tu zaci țeapăn, iar mama a luat ostatici de mare
importanță pentru tron.
Asome masă gâtul lui Asukaji până când acesta înghiți.
— Amanvah se va întoarce cât de curând să preia conducerea
tuturor dama’ting din tribul Kaji, aducând cu ea o Jiwah Sen fără
îndoială la fel de primejdioasă ca sora ta și un soț binecuvântat de
Everam.
— E chin și khaffit, mârâi Asukaji. Amanvah ar fi trebuit să fie a
mea, așa cum a fost Ashia a ta. Așa ne-am înțeles.
VP - 178
 — Khaffit sau nu, puterea lui asupra alagai-ilor e de
netăgăduit. Ce-aș fi putut să spun când tata i-a dat-o lui? Puterea
mamei o să crească după întoarcerea lor. Trebuie să echilibrăm
balanța acum, cât e încă timp.
Asukaji încetă să se mai opună și mâncă în tăcere. Tandru și
grijuliu, Asome îl masă la fiecare înghițitură până ce castronul se
goli.
— Îmi pare rău, vere. Asukaji arăta jalnic când Asome îi șterse
ultima pată de pe buze. Te-am dezamăgit. Everam m-a cântărit și
m-a găsit nedemn.
— Ești încă viu, răspunse Asome. O să găsim o cale de a te
lecui. Dama fac deja pași mari în deprinderea magiei hora. Curând
vom descifra secretele dama’ting. O să te refaci și o să ai o a doua
șansă de a dobândi gloria.
— Damajah m-ar putea lecui acum, spuse tăios Asukaji. Îi
avem pe părinții ei. Nu va cuteza să refuze.
— Să nu subestimăm cutezanța mamei mele, îl preveni Asome.
Cine poate ști cât valorează de fapt pentru ea această dal’ting și
acest khaffit?
— Cu siguranță nu la fel de mult…
Asome vorbea cu greu, efortul îi înroși fața…
— … ca Tikka sau Kaji, fiindcă altminteri i-ai avea în palatul de
jos.
Asome clătină din cap.
— N-am încredere să-i las acolo, printre experimentele făcute
de dama. În camera de lucru a lui Dama Shevali, o explozie i-a
ucis un nie’dama și l-a lăsat pe altul fără un ochi.
— Ostaticii ar face bine să valoreze ceva, gâfâi șuierător
Asukaji. Ai dat turbanul meu negru în schimbul lor. Dacă nu-ți
pot răscumpăra fiul, măcar să-mi înapoieze mie trupul.
— Nu-i putem dezvălui mamei mele o asemenea slăbiciune. Ar
găsi cum s-o-ntoarcă împotriva noastră. Turbanul o să-ți fie
înapoiat după ce te vindeci. Baden crede că-l păstrează pentru
Kaji. Ș tie că nu e al lui pentru totdeauna.
— Nu-l subestima pe Baden, șopti Asukaji. Ș tiu cum te guduri
pe lângă Cashiv. Te face să pari prost.
— Îl pot manevra pe Cashiv.
— Tocmai asta mă-ngrijorează.

VP - 179
 — Ce importanță are? mârâi Asome. Am mers la petrecerile lui
Baden cu sticluțe cu ulei în centură de când eram în sharaj. Tu
te-ai culcat cu Cashiv de tot atâtea ori ca mine.
— Are importanță, pentru că apoi ți-am putut oferi plăcere ție,
răspunse Asukaji. Pentru că ți-am fost Jiwah Ka, prima teacă a
suliței tale.
— Încă ești, răspunse Asome.
— Atunci ia-mă.
— Cum?
Lui Asome îi căzu falca.
— Acum, până nu-ncepe să se scurgă prin mine terciul ăla
blestemat, îl imploră Asukaji. Întoarce-mă pe burtă și ia-mă.
— Asukaji…, începu Asome.
— Nu!
În ochii fratelui ei erau lacrimi.
— Nu te pot opri să te culci cu alții, dar jur pe Everam că nu
mai înghit nicio altă lingură de terci dacă nu continui să te culci
cu mine.
Asome trase aer în adâncul pieptului și îl suflă înapoi pe
îndelete. Ashia nu mai suportă să se uite când luă ulei și începu
să se pregătească pentru ceea ce urma. Fugi din cameră în timp
ce soțul și fratele ei erau prea ocupați ca s-o observe.
Când ajunse la scară o găsi de Micha așteptând-o, ca o
binevenită abatere a gândurilor sale.
Raportează! porunciră degetele Ashiei.
I-am găsit, răspunse Micha. Sunt străji, dar împreună am
putea…
Ashia făcu semnul pentru Nie.
Datoria noastră e să-i dăm de știre lui Damajah.
Jarvah li se alătură când coborau.
Palatul de jos al lui Asome e apărat de magia hora N-am putut
să mă strecor înăuntru.
N-are importanță, îi spuse Ashia. Am aflat tot ce îi e necesar lui
Damajah.
Cele trei Sharum’ting se furișară pe lângă străji și ieșiră din
aripa lui Asome.

VP - 180
 11

VRĂJITORII

334 D.Î.

— Pe găoaza împuțită a lui Nie!

Inevera își adună zarurile. Nu o preveniseră că mama ei e în
primejdie, iar acum nu-i dezvăluiau decât vești proaste și
incertitudini.
Răsuflă adânc, încercând să-și găsească iarăși centrul, dar
împăcarea o ocoli. Căzuse în dizgrația lui Everam? Cum putuse El
să permită să i se-ntâmple una ca asta lui Manvah, cea mai
onorabilă femeie în viață? Până atunci o prevenise ori de câte ori
planase vreo amenințare asupra familiei ei.
Însă acum soțul ei era mort și zarurile o trădaseră.
Se lăsă pe călcâie, apoi, când simți vibrații în cercel, se ridică.
Legătura cu Ashia și cu surorile ei de suliță se întrerupsese când
cele trei pătrunseseră în aripa lui Asome. Semn rău. Melan și
Asavi le dezvăluiseră lui Asome și fraților lui secretul magiei hora
și ei păreau să-nvețe foarte repede.
— Damajah, șopti Ashia în urechea ei, tocmai din cealaltă parte
a palatului. I-am găsit, dar mai e ceva. Trebuie să-ți vorbim
imediat.
— Ne vedem în tunelul dinspre apus.
Inevera se îndrepta deja spre ușă. O împodobeau bijuterii glifate
și avea punga hora plină cu vrăji. Când Melan și Asavi veniseră s-o
ucidă, se bizuise doar pe baghetă, fiind prea încrezătoare în
puterea ei. N-avea să repete aceeași greșeală.
Purta robe opace, din mătase stacojie, cu glife brodate cu fir de
electrum. Erau aidoma robelor surorilor de suliță ale lui Everam,
făceau toate privirile – omenești și de alagai – să alunece pe lângă
ea ori de câte ori și-o dorea. De centură își prinsese cuțitul curbat
cu care lua sânge pentru preziceri. Nu era menit să fie
întrebuințat ca armă, dar tăișul său ascuțit ca briciul avea să fie
util dacă orice altceva dădea greș.

VP - 181
 Cele trei Sharum’ting o așteptau într-un tunel secret care ducea
spre aripa apuseană. Damajah ceruse aripa răsăriteană ca să
vadă când mijesc zorii, iar Shar’Dama Ka pe cea dinspre apus, ca
să știe când se înstăpânește amurgul.
— Asukaji trăiește, spuse Ashia.
Inevera se încruntă. Alt fapt pe care zarurile nu i-l dezvăluiseră,
dar, la drept vorbind, nici ea nu le întrebase.
— Mi-ai spus că l-ai ucis.
— I-am frânt gâtul, adeveri Ashia. Dar se agață de viață, fără să
se poată mișca, ascuns în camerele lui Asome. Vrea să ți-o dea pe
Manvah în schimbul vindecării lui, însă Asome nu are încredere
în tine.
— Nici eu n-am încredere în el, răspunse Inevera. Asta nu
schimbă nimic. Mergem să-i eliberăm pe părinții mei.
Ashia păși în fața ei și îngenunche cu palmele pe podea.
— Nu e nevoie să se pună Damajah în primejdie. Noi am trecut
dincolo de glifele apărătoare ale soțului meu. Surorile de Suliță ale
lui Everam îți pot elibera părinții.
Inevera clătină din cap. În privința asta, răspunsul zarurilor
fusese clar.
— O să muriți dacă mergeți fără mine, iar ai mei nu vor fi
eliberați.
La asta, aurele celor trei tinere se înnegurară. Erau cele mai
bune luptătoare întâlnite de Inevera vreodată, însă mândria lor, la
fel ca onoarea, era nemărginită.
— Ș i vom izbândi dacă ne însoțește Damajah? întrebă Ashia.
Inevera răsuflă prelung.
— Nu e limpede.
— Damajah, trebuie să…
Inevera bătu din palme, întrerupând-o.
— Nu-mi spui tu mie ce trebuie să fac, Sharum. Datoria ta e să
taci și să te supui.
•
Inevera lăsă surorile de suliță să o înconjoare, Ashia trecând în
fața ei și Micha și Jarvah flancând-o. Toate înaintau repede și fără
zgomot, cu robele confundându-li-se cu plăcile tavanului.
Pătrunseră în coridoarele îndepărtate și, fără să fie văzute,
ajunseră la scara de la al șaselea cat, unde stătea de strajă Iraven.
După cum o prevenise Ashia, băiatul era cu ochi-n patru,
înveșmântat într-o armură de nepătruns, din sticlă glifată, care
VP - 182
strălucea puternic în lumina lui Everam. Inevera putea să vadă
oasele de demon din miezul armelor și al armurii sale, destul de
numeroase cât să-i dea o putere neomenească și o rapiditate pe
măsură.
Inevera își desprinse bagheta din cingătoare. Făcută din osul
brațului unui demon al minții și acoperită cu electrum, avea
destulă forță cât să azvârle întregul acoperiș al palatului. Încă
agățată de tavan, desenă cu iuțeală în aer un șir de glife,
Absorbind magie și modelându-și vraja înainte de o azvârli către
războinicul care nu bănuia nimic.
Ahmann ar fi putut s-o ierte dacă îi omora fiul fiindcă n-avea de
ales, însă Iraven era ultima lor speranță de a readuce tribul Majah
alături de celelalte. Vraja Ineverei avea să-l afunde într-un somn
profund, fără vise.
Însă, în clipa când o azvârli, glifele de pe armura lui Iraven
străfulgerară, strălucind de propria lor magie. În loc să se
prăbușească adormit, el se propti mai bine pe picioare, aducându-
și sulița în poziție de apărare.
— Arată-te, slugă a lui Nie!
Privirea i se plimbă de-a lungul pereților, cercetătoare.
Inevera nu-i lăsă timp să le descopere sau să dea alarma, ci
sări jos, în fața fiului ei vitreg.
— Crezi că Damajah e sluga lui Nie?
Iraven făcu ochii mari.
— Ce cauți neanunțată în aripa de palat ocupată de Shar’Dama
Ka?
— O mamă are nevoie de permisiune ca să-și viziteze fiul?
întrebă Inevera.
Iraven nu-și coborî arma.
— Oaspeții nu se furișează atârnați de tavane și nu aruncă vrăji
asupra străjilor. Dacă ai venit cu un interes anume, dezvăluie-l.
— Ș tii ce mă interesează, răspunse Inevera. Majahii au luat-o
ostatică pe mama ta, sora mea de cununie, însă tu stai aici, ca
temnicer al mamei mele.
Iraven nu păru deloc impresionat.
— Damajah, cuvintele tale ar avea mai multă greutate dacă nu
ai ține-o tu însăți ostatică pe Tikka.
— E datoria mea s-o apăr pe Sacra Mamă, ripostă Inevera, să
n-o las prinsă în tirul încrucișat al săgeților dintre mine și cei care
uneltesc împotriva mea.
VP - 183
 Iraven nu se lăsă convins.
— Fără îndoială că și Asome se străduiește s-o apere pe mama
ta în același fel.
— Vrem cu toții tot ce e mai bine pentru mamele noastre, spuse
Inevera. Ar trebui să te duci la a ta acum, înainte de a fi luată din
Mărinimia lui Everam.
La asta, aura lui Iraven se coloră. O imagine a Belinei pluti
deasupra lui, legată prin nenumărate ițe ale sentimentelor, așa
cum e legată orice mamă de fiul ei.
— N-am mai multe șanse s-o văd decât ai tu să te las să intri
aici, spuse Iraven cu amărăciune. N-o pot elibera singur, iar
Asome n-o să fie de acord cu o salvare care poate stârni un război
pe față.
— Pișat de demon. Asta vrea Asome să te facă să crezi.
— Atunci de ce nu ne sprijină Damajah? De ce ești aici și nu în
palatul lui Aleveran, ca să-ți salvezi sora de cununie?
În aura lui se zări o scânteie. Una pe care ea ar fi putut s-o
ațâțe, preschimbând-o în flacără.
— Fiindcă asta e o însărcinare pentru tine, Iraven asu Ahmann
am’Jardir am’Majah, răspunse. Tatăl tău a dat cumva înapoi,
speriat, din fața fiecărei probleme pe care n-a putut s-o rezolve cu
sulița? Damaji ți-a luat ceea ce ți se cuvine prin naștere, dar asta
nu-nseamnă că nu-ți poți recâștiga drepturile.
Iraven șovăi. Focul din el se întețea, dar cu prudență.
— Cum?
— Du-te la Aleveran. Supune-i-te, recunoaște-l drept
conducător și te va lua cu el când tribul Majah va părăsi
Mărinimia lui Everam. Acoperă-te de glorie și toți războinicii vor
șopti numele familiei tale. Te vor urma, unul câte unul.
Deasupra lui Iraven apăru o nouă imagine, o versiune
idealizată a lui însuși, plină de măreție, și mândria începu să-i
crească odată cu vâlvătaia din inimă.
Însă pe urmă scutură din cap, spulberând imaginea.
— Fratele meu spune că-ți faci din cuvinte arme, Damajah.
— Nu rostesc decât adevărul. Te-am tras eu însămi dintre
coapsele mamei tale și am aruncat zarurile ca să-ți citesc viitorul
înainte de a-ți tăia buricul. Încă mai ai partea ta de glorie și ești
destul de bărbat ca s-o dobândești.
— Poate, răspunse Iraven. Dar n-o s-o dobândesc nefăcându-mi
datoria în noaptea asta. Nu mă-ndoiesc că garda ta de
VP - 184
Sharum’ting stă la pândă în apropiere, gata să mă ucidă dacă
refuz, dar nici cuvintele, nici amenințările nu mă vor face să-mi
părăsesc postul.
Cu asta, izbi cu coada suliței într-o dală glifată, una despre care
Inevera știa că va da alarma, activând o rețea din care făceau
parte celelalte câteva mii din jurul ușii.
Își ridică bagheta hora și Absorbi puterea înainte de avea loc
activarea. Iraven făcu ochii mari.
— Acha! strigă el. Intruși!
Sunetul ar fi răsunat pe scară, dar câteva glife iute trasate în
aer îl opriră la fel de ușor cum opriseră alarma.
Inevera se apropie de el.
— Iraven, n-am nevoie de Surorile de Suliță ale lui Everam ca
să trec de tine. În Evejah scrie că lovirea unei damaʼting sau
stânjenirea ei în orice fel îți atrag moartea. Ce osândă o să-ți dea
Everam dac-o lovești pe Damajah însăși?
Cu toate simțurile aprinse de magia care o străbătea, Inevera
simți sudoarea chiar înainte de a broboni fruntea băiatului. I se
făcu milă de el, sfâșiat între îndatoriri – un alt nevinovat prins în
tirul încrucișat al săgeților pornite din două tabere.
Dar părinții ei erau de cealaltă parte a ușilor închise și pericolul
în care se aflau creștea de la o secundă la alta.
Iraven închise ochii.
— Everam să mă ierte.
Apoi lovi.
Inevera îi ieși în întâmpinare și abătu lovitura suliței cu
încheietura mâini, încovoiată ca un cârlig. Prinse mânerul armei
și trase în timp ce lovea.
Plăcuțele de sticlă glifată din robele lui Iraven, deloc elastice,
erau prea țepene ca să acopere punctul de întâlnire de la baza
gâtului său. Armura flexibilă era menită să respingă vârful unei
sulițe, nu să blocheze o singură lovitură a încheieturii unui deget
ridicat în afara pumnului Ineverei. Cu o forță și o iuțeală sporite
de magia hora, mâna ei se avântă, mișcându-se prea repede ca să
i se mai poată distinge contururile.
Însă Iraven păru să-i cunoască ținta, căci își întoarse capul,
primind astfel lovitura în falcă. Se folosi de forța ei ca să se
rostogolească, răsucindu-se apoi, cu sulița măturând locul
aproape de podea, ca să secere picioarele Ineverei.

VP - 185
 Surprinsă, dar fără să-și piardă controlul, ea se lăsă pe spate,
își propti palmele de podea și lovi cu piciorul, nimerindu-l pentru
a doua oară în falcă, ferindu-se în același timp de suliță și
ridicându-se.
Iraven se clătină, însă și el își păstră controlul, ducându-și
sulița în spate și reechilibrându-se. Strălucea de magie, iute în
mișcări și puternic. Ashia și surorile ei de suliță se lăsară să cadă
pe podea, dar Inevera le opri cu un șuierat, arătându-le dosul
palmei.
N-avusese niciodată prea mare respect pentru stilurile de luptă
deprinse de un Sharum Damajah, dar Iraven fusese antrenat de
soțul ei și de Damaji Aleverak, cei mai buni doi maeștri de
sharusahk din toată Krasia. Își mișca arma și picioarele într-o
armonie perfectă, lăsându-i prea puțină energie pe care s-o
întoarcă împotriva lui când para cele mai primejdioase dintre
loviturile ei și le lăsa pe celelalte să ricoșeze de armură. Totul în
timp ce atacurile lui cu sulița încercau s-o facă să-și descopere
puncte-cheie ale picioarelor, unde ar fi putut lovi ca s-o
schilodească.
Oricât de repede s-ar fi mișcat el, Inevera era mai iute; se
apleca, ferindu-se de vârful suliței și de șuturile lui sau parându-
le fără să-l atingă mai mult decât era neapărat necesar. Se
ghemui sub o lovitură a suliței lui, curbându-și piciorul ca să-l
izbească în spate. Trupul lui se încovoie, aplecându-se în față, și
se împiedică apoi, când ea îi agăță glezna cu piciorul care-i fusese
mai înainte sprijin.
Asta ar fi trebuit să pună capăt luptei, însă Iraven o surprinse
iarăși transformându-și căderea în tumbă și redirecționând toată
energia împotriva ei. Ea prinse mânerul suliței, iar el o izbi cu
piciorul în burtă, azvârlind-o peste tocul ușii.
Inevera știu că fusese prea milostivă când alese să se folosească
de Sharusahk în loc de magie. Avea asupra ei hora care activară
miile de glife care împodobeau tocul ușii, umplând locul de lumină
și dând alarma în tot palatul.
Când Iraven o atacă iarăși, își arătă dinții într-un mârâit, izbi
vârful suliței cu piciorul, îndreptându-l în jos, apoi se avântă în
susul mânerului ca să-și pună un picior în jurul gâtului lui,
trântindu-l pe podea.
Războinicul continuă să se zbată și să lupte, însă ea primi cu
nepăsare loviturile neînsemnate, pocnindu-l în punctele de
VP - 186
întâlnire ale liniilor de putere din brațe și din picioare, pe care i le
întrerupse odată cu întreruperea fluxului de sânge îndreptat spre
creier.
— Pleacă din Mărinimia lui Everam împreună cu majahii, îi
spuse când aura lui începu să se întunece, sau o să am grijă să-ți
fie capul înfipt deasupra porții orașului.
— Damajah, trebuie să fugim.
Ashia întinse mâna, ajutând-o să se ridice, în timp ce Iraven se
lăsa moale pe podea, rămas fără cunoștință.
Fără să-i ia în seamă cuvintele, Inevera studie magia scursă
prin plăcile podelei. Trasă semne complicate în aer și strălucirea
glifelor începu să pălească, pe când a baghetei ei se întețea. Arătă
către o dală stinsă.
— Sparge-o.
Ashia nu stătu pe gânduri, o sparse cu o lovitură de pumn,
Inevera mai secătui încă două și, după ce le sparse Ashia, își
ridică bagheta și desenă în aer o glifă de izbire, care smulse ușa
din balamale.
— Ucideți pe oricine ne stă în drum, porunci Inevera, și cele trei
Sharum’ting își desprinseră de pe spate sulițele scurte, din sticlă
glifată care conținea electrum; erau tăioase ca briciul și
indestructibile.
Străjerii se apropiau în fugă pe coridorul pe care intraseră
femeile. Inevera scoase din punga ei hora și aruncă spre ei o mână
de bile negre, din sticlă turnată în jurul unor fărâme de os de
demon al fulgerului. Din mușchii înțepeniți ai atacatorilor zburară
scântei și gărzile ei de corp îi doborâră ca pe niște piese de pe o
tablă de joc. Sulițele lor străfulgerară și Inevera știu că bărbații nu
se vor mai ridica niciodată.
În fața lor, un grup de kai’Sharum se masase în dreptul ușii
dincolo de care se aflau părinții ei. În spatele luptătorilor stăteau
doi dama cu toiege strălucitoare în lumina lui Everam.
Ashia și surorile ei de suliță azvârliră spre ei așchii de sticlă
tăioasă, însă un dama își înălță toiagul și o rafală de vânt duse
armele înapoi, către ele. Cele mai multe ricoșară din armurile
tinerelor, însă una se înfipse în golul dintre plăcuțele de pe coapsa
lui Jarvah. Ea nu scoase niciun sunet, ținând pasul cu atacul
condus de Ashia, dar Inevera îi văzu rana ondulându-i aura și știu
că e gravă.

VP - 187
 Înainte de a ajunge cele trei Sharum’ting la străji, celălalt dama
își ridică la rândul său toiagul, trimițând spre ele un jet de foc
rudimentar, dar puternic. Flăcările se răspândiră cu iuțeală,
cuprinzând două străji când umplură holul.
Ashia și surorile ei de suliță nu șovăiră; se adăpostiră în spatele
scuturilor lor de sticlă și continuară să înainteze. Glifele de pe
scuturi absorbiră focul demonic și, o clipă mai târziu, tinerele
femei erau în mijlocul războinicilor.
Se auzi un strigăt când Micha schilodi un Sharum înfigându-i o
suliță în picior. Sângele țâșni când Ashia își răsuci sulița cu două
vârfuri prin gâtul unui kai’Sharum. Un geamăt urmă după
lovitura dată de Jarvah printr-o îmbinare a armurii de sticlă.
Acum, pereții și covoarele ardeau, dar Inevera nu simțea
dogoarea, căci bijuteriile ei glifate Absorbeau energia. În timp ce
continua să înainteze, primul dama trimise o altă răbufnire de
vânt, însă ea o despică imediat cu o zvâcnire e baghetei, o adună
în spatele ei și o trimise înapoi, către preot.
Cei doi dama își ridicară toiegele în apărare, cu glifele
străfulgerând ca să despice vântul cum îl despicase ea, dar
Inevera trimise după rafală una dintre vrăjile ei și glifele de izbire
spulberară podeaua și îi trântiră la pământ.
Unul își scăpă toiagul și Inevera îl făcu să zboare învârtindu-se,
ajungând prea departe ca să fie înșfăcat. Celălalt dama îl ținea
strâns pe al său, cu degetele alergându-i ca ale unui flautist ca
să-i activeze glifele. Inevera își înălță bagheta, gata să-l ucidă
înainte de a apuca să elibereze energia capturată.
Însă ușa se deschise și ea își văzu mama. Iar în spatele lui
Manvah era Asome, cu o mână în jurul gâtului ei.
— Ai ajuns suficient de departe, mamă.
•
Inevera încremeni. Bagheta hora era caldă și plină de sudoarea
lipicioasă care o năpădise brusc. Chiar și puterea din toiegele mari
ale celor doi dama, în care se aflau cu siguranță oase de demon,
era o nimica toată pe lângă cea adunată în bagheta Ineverei –
îndeajuns de multă cât să omoare pe toată lumea din palat.
Dar nu îndeajuns ca să-i elibereze mama. Nu înainte de a-i
frânge Asome gâtul.
— Trebuie să spun că sunt surprins că ai mușcat momeala,
spuse Asome. Chiar ai crezut c-o să fie ușor?
— Elibereaz-o! zise Inevera. E bunica ta, nu o sclavă chin.
VP - 188
 — Niciuna dintre voi n-a făcut niciun efort ca să am prilejul s-o
cunosc, ripostă Asome. De ce mi-ar păsa dacă moare? Dar o s-o
eliberez când o să-mi înapoiezi fiul. Când o să mi-o înapoiezi pe
adevărata mea bunică.
Asome își lăsă capul într-o parte, uitându-se la Ashia. Purta
văl, dar, cu toate că-i fusese un soț jalnic, era în stare s-o
recunoască.
— Ș i pe soția mea „moartă”.
— Trei ostatici în schimbul unuia singur? Dama ai voștri sunt
vrăjitori nevolnici, dar credeam că-n Sharik Hora vă-nvață măcar
cea mai simplă parte a aritmeticii.
Asome zâmbi.
— Bucură-te de avantajele voastre cât mai poți, mamă. Melan și
Asavi ne-au învățat multe despre magia hora, chiar dacă n-au
făcut-o intenționat. Vă ajungem tot mai mult din urmă pe zi ce
trece. Magia nu mai e doar privilegiul damaʼting.
— Încălcați învățăturile Evejahului, spuse Inevera. Nu lăsați
niciun vrăjitor în viață, i-a spus Kaji poporului său.
Asome ridică din umeri.
— Mamă, acum eu sunt Shar’Dama Ka. E timpul să schimbăm
aceste versete, ca să țină pasul cu vremurile.
— Asasinând ca să-ți croiești drum spre tron nu devii
Shar’Dama Ka, băiete, ripostă Inevera. Ai trădat întreaga Krasie și
ai pus în pericol chiar și Sharak Ka, numai ca să-ți satisfaci
ambiția. Mamă, iartă-mă, adăugă ea, întâlnind ochii lui Manvah.
Primul Război trebuie să fie mai presus chiar și de familie.
— Ești fiica mea. Te-aș iubi și dacă ai stinge soarele.
Furia înfierbântă aura lui Asome, umplând-o de țepi. Capul îi
zvâcni, dând un semnal, și Kasaad fu împins pe coridor,
împleticindu-se din pricina piciorului de lemn. Cashiv rânjea în
spatele lui, ținându-i un cuțit la gât. Brațul său aflat la vedere era
protejat de armură și avea grijă să-l țină pe masivul Kasaad în
față, ca pe un scut.
— Atunci să-ncepem cu puțin, spuse Asome. Predă-mi-o pe
soția mea chiar acum sau Cashiv îi despică beregata tatălui tău.
Degetele Ineverei tânjeau să ridice bagheta, dar i-ar fi fost de
prea puțin folos. Nu-l putea lovi pe Cashiv fără să-și pună tatăl în
primejdie, așa cum nici pe Asome nu-l putea ucide fără să-și pună
mama în pericol. Din capătul celălalt al holului se auzeau venind

VP - 189
întăriri. Aveau s-ajungă curând, dama cu toiege hora și mulți,
foarte mulți Sharum.
— Nu i-o da, fiica mea, spuse Kasaad, răsuflând scurt când
Cashiv îi apăsă lama pe gât. Izbăvitorul m-a iertat. Sufletul meu e
curat.
Inevera îi privi aura și știu că spusese adevărul. În zilele sale de
Sharum, Kasaad fusese bețiv și laș, însă acum era gata să moară
și să se-nfățișeze la judecata lui Everam. Sufletul lui privea
drumul singuratic, gata să-l străbată pentru binele familiei sale.
Ș tia că Asome vede în el doar un khaffit – un om a cărui moarte
nu e o pierdere. Manvah era cu adevărat valoroasă. Pe ea nepotul
său n-avea s-o omoare niciodată.
— N-o să fie niciodată curat după ce i-ai făcut lui Soli!
Mușchii lui Cashiv se încordară, însă Asome se grăbi să-și ridice
o mână, oprindu-l.
— Mă duc, Damajah, spuse Ashia.
Inevera se concentră asupra propriei răsuflări și clătină din cap.
Sharak Ka trebuia să fie pe primul loc. Zarurile spuneau că Ashia
mai avea de jucat un rol. Kasaad nu avea.
— Fiule, ai încercat deja să-ți omori soția. N-o să mai ai un alt
prilej.
Asome își lăsă mâna să cadă și lama lui Cashiv fulgeră, trăgând
o linie de sânge fierbinte de-a latul gâtului lui Kasaad. Inevera
țipă când tatăl ei căzu, înecându-se cu propriul sânge. Ș i, în clipa
când Cashiv rămase fără trupul tatălui ei ca scut, ea ridică
bagheta, scoțând viața din el cu o detunătură. Azvârlit în aer,
războinicul căzu pe coridor, cu rămășițele fumegându-i, dar răul
fusese deja făcut.
Manvah scoase un sunet înăbușit când Asome o trase mai
aproape, făcându-și-o scut și târând-o înapoi, în cameră. Oamenii
lui își strânseră rândurile, ca să nu poată fi urmărit.
— Omorâți-le! strigă Asome, închizând ușa cu o lovitură de
picior.
Inevera îi lăsă să plece și își ridică bagheta hora bucuroasă că o
poate folosi fără s-o pună în primejdie pe Manvah. Cu degetele
libere, le vorbi celor trei Sharum’ting.
— Nu lăsați supraviețuitori.
•
Sunt o proastă, își spuse Inevera când se întorceau, cu urme de
arsuri și însângerate, în aripa palatului controlată de ea.
VP - 190
 Luaseră un tribut cumplit, lăsând pe coridoarele lui Asome o
dâră de Sharum și dama morți, dar numărul lor era o nimica toată
în comparație cu al celor aflați încă sub comanda fiului ei. Garda
lui avea să fie deja triplată. N-avea să mai existe o a doua șansă
acum, după ce capcana lui își îndeplinise menirea.
Numai Asome, Manvah și surorile de suliță rămăseseră în viață,
ca martori ai celor întâmplate, dar asta nu știrbea deplinătatea
înfrângerii Ineverei. Fusese arogantă când se lăsase călăuzită de
furie în loc să se supună rațiunii reci a zarurilor.
Acum tatăl ei murise și ea se îndoia c-o să-și mai vadă mama
cât încă mai era în viață. Lui Asome i se confirmă bănuiala că
soția lui trăiește.
Ș i ce câștigase Inevera în schimb?
Nimic.
Când ajunseră în camerele sale, Ashia i se adresă cu o
plecăciune:
— Damajah. Mă pot duce la fiul meu?
Inevera se uită către fata care încă nu împlinise douăzeci de ani
și văzu teama dinăuntrul ei. Nu se temea pentru sine însăși – în
noaptea aia fusese gata să moară în luptă sau sacrificându-se.
Dar întâlnirea cu soțul ei o făcuse să se teamă pentru fiul lor.
Inevera văzu imaginea lui Asome plutind ca un spirit bântuitor
deasupra Ashiei, care știa că el ar fi fost gata să ucidă toți
bărbații, femeile și copiii din Krasia ca să-l ia pe Kaji înapoi.
Inevera întinse mâinile și Ashia se crispă, cu uluirea citindu-i-
se în aură. Oare Damajah voia s-o îmbrățișeze?
Însă aceasta nu o strânse în brațe, ci își apăsă palmele pe roba
ei, în locul unde o tăiase sulița unui Sharum în timpul fugii lor.
Rana se vindecase, dar mâna Ineverei se retrase plină de sânge.
Ea îngenunche, își scoase zarurile și apoi și le rostogoli în
palmă, acoperindu-le cu esența nepoatei sale înainte de a le
arunca.
— Everam, dăruitor de Lumină și Viață, copiii tăi au nevoie de
îndrumare. Cum îl pot apăra cel mai bine pe onoratul tău fiu Kaji
asu Asome am’Jardir am’Kaji, astfel încât el și mama lui să te
poată sluji în Sharak Ka?
Alagai hora își întețiră strălucirea și ea le aruncă, privindu-le cu
ochi reci în timp ce se rostogoleau pentru a forma un tipar
alambicat. Avu nevoie de un timp destul de îndelungat ca să-l
descifreze.
VP - 191
 Trebuie să-l caute pe khaffit folosindu-se de tatăl tatălui ei și să-l
găsească pe vărul tău pierdut…
Inevera miji ochii. Nu era surprinsă că Abban încă mai avea un
rol de jucat, iar trimiterea Ashiei în afara hotarelor Mărinimiei lui
Everam chiar ar fi putut fi singura cale de a-i ține pe ea și pe Kaji
în siguranță. Tatăl tatălui Ashiei era Dama Khevat, care se aflase
cândva la comanda mănăstirii și care probabil rămăsese tot acolo.
Dar vărul? Care văr?
De data asta se tăie pe ea. Zarurile spuseseră că e vărul ei, nu
al Ashiei. Poate sângele ei urma să-i dea răspunsuri pe care
sângele fetei nu le putea oferi.
Dar, ca întotdeauna, zarurile ridicară mai multe întrebări decât
răspunsuri.
O să-l recunoască după miros.
— O să te strecori afară în timpul învălmășelii, când se vor
pregăti majahii de plecare, îi spuse Inevera Ashiei. Asome n-o să
se-aștepte să te trimit altundeva. Străduiește-te s-ajungi la Lacul
lui Everam. Înfrângerea lui Jayan a lăsat acolo multe mame
văduve. Una în plus n-o să atragă atenția, iar în afara capitalei
nimeni n-o să vă recunoască pe tine și pe Kaji.
— Ș i după ce ajung? întrebă Ashia. Cum o să-l găsesc pe
khaffit?
— Caută-l pe Qeran, o instrui Inevera. Maestrul de instrucție e
acum mai-marele orașului și pirații lui domină apele, cel puțin
până la venirea primăverii. Dacă te poate ajuta cineva să-l găsești
pe stăpânul lui pierdut, atunci el e acela. O s-arunc zarurile în
fiecare zi și-o să-ți dau de știre dac-o să aflu ceva nou. Vor trece
mai multe zile până ce-o s-ajungi atât de departe, încât să nu mai
putem ține legătura prin fărâma de hora din cercelul tău. Pe urmă
vei fi pe cont propriu.
Ashia puse încă o întrebare:
— Ș i vărul pierdut?
Inevera ridică din umeri.
— O să-l recunoști după miros.
— Asta nu-nseamnă mare lucru.
— Trebuie să avem încredere în Everam. Răspunsul zarurilor a
fost limpede. Trebuie să-i găsești pe amândoi ca să-ți poți
îndeplini menirea în Sharak Ka.
Ashia își atinse fruntea de podea.
— Cum poruncești, Damajah.
VP - 192
 Se ridică și plecă să-și ia rămas-bun de la surorile ei de suliță,
care o așteptau afară, în tăcere. Aveau să știe că pleacă, dar
nimeni, în afară de ea și de Inevera, n-avea să știe unde și de ce.
— Nepoată, spuse Inevera, și Ashia se opri brusc.
Se răsuci pe călcâie și întâlni ochii mătușii sale.
— Să știi că n-aș putea fi mai mândră de tine nici dacă ai fi fiica
mea. Dacă există umeri în stare să poarte această povară trimisă
de Everam, aceia sunt umerii tăi.
Inevera își deschise brațele și Ashia, uluită, căzu la pieptul ei
pentru prima oară de când trecuse de vârsta copilăriei.

VP - 193
 12

SECĂTUIRE

334 D.Î.

— Bekka îi vede acum.

Wonda își ținea capul aplecat spre umăr, ascultând cuvintele pe
care frântura de os de demon le făcea să-i răsune în coif.
— Sunt Stela și Keet, se furișează pe drum către magazia lui
Smitt. Leesha încuviință din cap. Veneau întotdeauna când
magazia era reumplută, deși Smitt își tot schimba programul.
Cineva le dădea de veste.
Își puse mantia și mănușile.
— Să mergem. Spune-le Bekkăi și celorlalte să stea pe
acoperișuri, cu degetele departe de trăgaciul arbaletei. Dacă văd o
singură săgeată răzleață, cineva rămâne fără slujbă.
— Da, maestră, răspunse Wonda, dar dacă vreunul face vreo
mișcare către tine, îi vin de hac chiar eu. Nu risc nimic când e
vorba de siguranța ta.
Leesha își strânse în mână punga hora, un gest care o liniștea.
— Nici eu, spuse.
Bruna o învățase că e nedemn să alergi, însă avea picioare
lungi și le puse la treabă, înaintând cu pași iuți. Copiii Glifați erau
mai rapizi pe timpul nopții.
Wonda își atinse din nou coiful.
— Da, am înțeles.
Se întoarse spre Leesha.
— Nu se grăbesc. Se plimbă de parcă tot orașul ar fi al lor.
Leesha strânse din buze când îl văzu pe Smitt, cu brațele
încrucișate, în fața ușilor masive ale magaziei, întărite cu sticlă
imposibil de spart.
— Încearcă să nu-i provoci, spuse ea, oprindu-se alături de
hangiu.
— Eu pe ei?! se miră Smitt. Fiul și nepoata mea mă jefuiesc din
două în două săptămâni și tu te temi că eu o să-i provoc pe ei?
VP - 194
 — Are dreptate, îl susținu Wonda.
— Da, încuviință Leesha. Dar sunt îmbătați de magie și noi nu
vrem o luptă. Am venit doar ca să vorbim.
— Sper că și ei se vor mulțumi cu atât, spuse Wonda.
Chiar în clipa aceea, Stela și unchiul ei apărură de după colț și
se opriră brusc când dădură ochii cu cei trei care-i așteptau.
Amândoi străluceau de putere, dar Stela era mai strălucitoare. Nu
tot atât de strălucitoare ca Renna Bales, dar mai strălucitoare
decât oricine altcineva văzut vreodată de Leesha, în afară de Arlen
și Jardir. Ș i asta după numai o jumătate de an.
Ș i e isprava mea, se dojeni. Arlen m-a prevenit. M-a implorat. Dar
eu am fost sigură că știu mai bine.
Keet, cel puțin, avu decența să pară supărat că fuseseră
surprinși. Stela doar chicoti.
— Crezi că e amuzant? întrebă Smitt. V-am pus un acoperiș
deasupra capului și v-am umplut burțile de când ați venit pe lume
și voi mă răsplătiți jefuindu-mă?
— O, las-o mai moale, Pappy, răspunse Stela. Ziditorul știe că-ți
poți permite. Noi ne vărsăm sângele afară, în fiecare noapte, iar tu
te mai îngrași câte puțin în fiecare zi.
— O mulțime de oameni își varsă sângele în noapte, ripostă
Wonda. Nu e o scuză pentru ăia care-ajung tâlhari.
— N-am făcut niciodată rău nimănui, se amestecă și Keet. Am
luat doar câțiva saci și câteva butoaie. Vreți să răbdăm de foame
mai bine?
— Obișnuiați să munciți pentru mâncare, spuse Smitt.
— O facem și acum, argumentă Stela. Mai mult ca oricând!
Ț inem oamenii în siguranță.
— Rahat de demon! se supără Smitt. Nu ieșiți în noapte pentru
nimeni altcineva în afară de voi.
— Bunicul tău are dreptate, interveni Leesha. Nu v-am glifat
pielea ca să vă-mbătați cu magie și să vă destrăbălați în pădurea
mea.
— Nu, tu doar ne-ai dat să gustăm, apoi ne-ai părăsit! se răsti
Stela. Arlen Bales a spus că suntem cu toții Izbăvitori, dar tu vrei
să ții puterea doar pentru tine!
— Ei, nu vorbi așa cu maestra Leesha! mârâi Wonda.
— Hai, Stela. Să plecăm și gata, zise Keet.
Stela nu-l luă în seamă, își încrucișă brațele și se propti bine pe
picioare, privind-o pe Wonda în ochi.
VP - 195
 — Sau ce?
Armura se auzi pârâind când Wonda își încleștă pumnii.
— Sau îți trag o bătaie, bețivă mică!
Deasupra Stelei străfulgeră o imagine, cu Wonda punând-o la
pământ pe terenul de antrenament. Fata era nerăbdătoare să-și ia
revanșa.
— Încearcă, pocitanie! Te crezi atât de grozavă fiindcă Leesha
te-a făcut câinele ei de atac. E timpul să te pună cineva la loc, în
cușca ta.
Ș i aura Wondei era în flăcări. Leesha își puse mâna pe brațul ei,
liniștind-o.
— Nu v-am părăsit, îi spuse Stelei. Ducele mi-a poruncit să
merg la Angiers. Ce era să fac? Legile ne-ajută să rămânem
civilizați. Dar voi se pare c-ați uitat.
— Da, legile, ripostă Stela. De parcă tu le-ai lăsat vreodată să
te-mpiedice să faci ce-ai vrut.
— Tot ce-am făcut a fost pentru binele ținutului Văiuga.
— Serios? o contrazise Stela. De-asta l-ai adus în fortăreața ta
pe puiul demonului deșertului?
Wonda mârâi și Leesha se văzu nevoită să-și proptească palma
în pieptul ei ca s-o țină pe loc.
— Da, tot de-asta. Ai fi preferat să dea oștile lui buzna în
Văiuga, ca în Rizon și Lakton?
Stela râse.
— Vrei să zici că nu ți-a plăcut niciun pic s-o faci pe fata rea?
Că atunci nu ți s-au arcuit degetele picioarelor?
— Nu trebuie să-ți dau ție explicații, ripostă Leesha.
— Sigur că nu, zise Stela. Nemaipomenita Leesha Paper nu
datorează explicații nimănui. Lipsește din oraș șapte ani și când
se-ntoarce împarte porunci în dreapta și-n stânga de parc-ar fi
făcut-o careva ducesă.
— Ajunge! spuse Leesha. Am pus condiții când ți-am glifat
pielea și le-am dat arme oamenilor tăi. Le-ați încălcat și pe ele, și
legile din Ț inutul Văiuga. Veți fi arestați și veți da seamă unui
judecător pentru fărădelegile voastre.
Stela izbucni în râs.
— Ce oaste ne arestează?
Leesha arătă cu degetul și, când se răsuciră, cei doi văzură
tăietoare de lemne care blocau ieșirea de pe alee. Stăteau la
distanță, cum le ceruse Leesha, dar nu lăsau loc de trecere.
VP - 196
 Stela se întoarse din nou spre Leesha zâmbindu-i strâmb.
— Nu-s de-ajuns. Nici pe departe.
Se avântă într-un salt și străbătu cât ai clipi cei zece metri care
le despărțeau.
Dar, oricât de iute în mișcări ar fi fost, Wonda Cutter era mai
iute. Păși în fața Leeshei, de neclintit ca un demon al pietrei, și o
izbi pe Stela în piept cu palma deschisă, făcând-o să se oprească
brusc, cu pieptul golit de aer, și să cadă apoi la pământ.
Glifele tatuate pe toată pielea Stelei străfulgerară, ca o reflexie a
urii din aura ei. Nicidecum grav rănită, își puse mâinile sub ea.
Nelăsându-i timp să se ridice în picioare, Wonda o lovi cu
piciorul în burtă și îi răsuci un braț la spate. Stela țipă, dar scăpă
repede din strânsoare, căci Keet se apropie și o lovi pe Wonda în
cap cu coada suliței lui hora atât de tare, încât îi rupse cureaua
coifului de lemn, care căzu și se rostogoli.
— Să plecăm! strigă Keet, trăgând-o pe Stela în picioare în timp
ce tăietoarele de lemne se repezeau spre ei.
Stela îi azvârli brațul.
— Nu plec până n-o pun la pământ pe pocitania asta!
Wonda încă se mai împleticea când Stela o pocni drept în falcă,
cu glifele de izbire de pe pumn străfulgerându-i.
Dacă Wonda ar fi fost un om obișnuit, fie și o tăietoare de
lemne, probabil că lovitura ar fi ucis-o. Dar și pielea ei era glifată,
iar în armura de lemn avea hora. Chiar și așa, Leesha auzi osul
plesnind.
Își scoase bagheta, dar Wonda încă nu era la pământ. Se feri de
următoarea lovitură făcând un pas în lateral, o prinse pe Stela de
încheietura mâinii și, folosindu-se de avântul fetei, și-o izbi de
trup, frângându-i câteva coaste.
Keet nu păruse dornic să lupte, însă acum, când n-avea
încotro, aura i se aprinse, aproape la fel de dogoritoare ca a Stelei.
Cu o lovitură de picior, o împinse pe una dintre tăietoarele de
lemne atacatoare peste femeia de lângă el, iar unei a treia îi trase
un pumn în față. Cu un an în urmă, fusese un băiat blând și cam
prostuț, însă acum se mișca aidoma unui prădător, lovindu-și
potrivnicele în punctele cele mai slabe și nescăpându-le nicio clipă
din ochii când se străduiau să-l împresoare.
Stela avusese dreptate. Nu aduseseră destui luptători.
Stela și Wonda se băteau ca demonii, dându-și lovituri
puternice. În vâltoarea înfruntării, sharusahk-ul lor își pierdea
VP - 197
frumusețea mișcărilor, devenind doar un amestec brutal de
lovituri de picior și de pumni și de răsuciri. Wonda o trânti pe
Stela la pământ, luptându-se corp la corp cu ea ca s-o țintuiască
locului, însă Stela își înfipse cotul în ea, cu glifele de izbire
străfulgerându-i. Apoi încercă ea s-o țintuiască pe Wonda, care
însă își strecură piciorul între ele și o azvârli cu o lovitură.
— Destul! strigă Leesha, ridicându-și bagheta.
Stela se întoarse și se îndreptă spre ea, privind-o cu ochi de
miezing.
Cu ușurința cu care își așternea semnătura pe hârtie, Leesha
trasă în aer un șir de glife care-i deveniseră familiare. S-ar fi putut
folosi de magie ca s-o lovească pe Stela, dar nu fata purta vina
pentru cele întâmplate – cel puțin nu în întregime. Așa că alese
glife de Absorbție.
Stela țipă în vreme ce îi era secătuită magia. Glifele ei se
întunecau pe măsură ce bagheta se încălzea în mâna Leeshei.
Wonda se întinse, vrând s-o înșface pe Stela, dar țipă la rândul ei
și își retrase mâna când simți puterea Absorbției.
— Opriți-l pe Keet! strigă Leesha. Pe asta am prins-o eu!
Dar realitatea părea să fie alta. Stela își recăpătă controlul
asupra picioarelor și înaintă furioasă, cu flăcări în ochi. Văzându-
și nepoata apropiindu-se, Smitt se trase un pas înapoi.
Bagheta frigea acum, dar Leesha strânse din dinți și rămase
neclintită, deși simțea magia trecând prin mănușile ei glifate
speciale și urcându-i în braț. Îi dădea putere, dar îi întețea furia și
ciuda.
— Cum îndrăznești?! strigă. Erai o nimeni, nu însemnai nimic!
Un șoarece neisprăvit în spitalul meu! Ț i-am dat putere ca să lupți
în noapte și asta faci tu cu puterea aia? Așa mă răsplătești?!
Trasă din nou glife în aer, mărind forța Absorbției.
Ș i apoi, brusc, aura Stelei se stinse cu o pâlpâire, ca flacăra
unei lumânări. Ea căzu la pământ, fără suflare.
— Pe noapte!
Văzând-o astfel, Leesha își veni în fire. Opri Absorbția și alergă
spre fata prăbușită, cu panica urlând în ea în vreme ce și magia i
se întețea. Nu voise să absoarbă atât de mult. Nu voise s-o ucidă.
Stela încă mai era caldă, dar nu mai sufla, inima i se oprise și
aura i se întunecase. Bagheta era încă fierbinte în mâna Leeshei și

VP - 198
ea o atinse de glifa-cheie de pe pieptul fetei, dându-i înapoi o parte
din ceea ce îi luase.
Văzu cheia sorbind magia cu lăcomie, trimițând în rețeaua de
glife o scânteie care străbătu în goană tot trupul Stelei. Fata
tresăltă puternic și ochii i se deschiseră larg când trase aer în
piept cu un icnet, apoi recăzu pe spate, gâfâind. Aura ei era
palidă, dar Leesha îi văzu inima bătând iarăși și știu că va
supraviețui.
Între timp, Wonda și tăietoarele de lemne îl țintuiseră pe Keet la
pământ, lăsându-l fără armură și fără arme. Wonda părea să se
vindece, dar falca ei era strâmbă. Leesha ar fi putut fi nevoită să-i
tragă o lovitură ca să revină la forma inițială.
— Keet și Stela Inn, sunteți arestați, spuse Leesha. Speram că
n-o să folosesc niciodată temnița construită de contele Thamos,
dar nu-mi lăsați de ales.
Stela tuși și scuipă sânge, dar zâmbea.
— Nu pentru mult timp. Haita o să afle ce s-a-ntâmplat. O să
vină să ne elibereze.
— Atunci veți sta împreună în celule.
Dar Leesha știa că, dacă și ceilalți Copii Glifați mâncau carne de
demon, n-avea să fie atât de simplu.
Lucrurile aveau să se înrăutățească înainte de a se îmbunătăți.
•
— Nu văd de ce e nevoie de toate astea, maestră, spuse Darsy
în timp ce Leesha sorbea din ceai cu ochii la Soldații Văiugii care
pătrundeau pe terenul Ș colii Culegătoarelor de Ierburi.
Se aflau în ceea ce fusese cândva coliba Leeshei, iar acum
ajunsese locul de unde maestra-șefă Darsy conducea Ș coala. Era
straniu să intre ca oaspete în fosta ei casă.
— Mă rog să nu fie, răspunse ea, dar tabăra Copiilor Glifați se
află la numai câțiva kilometri depărtare și-și vor da cât de curând
seama că i-am întemnițat pe Stela și Keet. Cu ardoarea tuturor
sentimentelor sporite de magie, ar putea fi dornici să se răzbune,
dar deloc năzuroși când își vor alege ținta.
Darsy o privi cu înțelegere.
— Nu-i vina ta, Leesha. N-ai știut ce-o să se-ntâmple.
— N-am știut? Arlen mi-a spus să nu le glifez pielea. Pe noapte,
m-a implorat să n-o fac! Ș tia ce le face minților oamenilor. Atunci
mi-am spus că n-are destulă încredere în noi, însă acum îmi dau

VP - 199
seama că eu n-am avut destulă încredere în el. Voința de a-i
rezista unei asemenea puteri… Ce soi de om o are?
Darsy răsuflă prelung.
— La-nceput am crezut că Renna Bales e rea, dar ea a trecut de
partea binelui, nu-i așa?
— Cred că da, însă l-a avut pe Arlen Bales alături, zi și noapte.
Copiii nu se au decât unii pe alții.
Leesha sorbi din ceai.
Melny ieși din bucătărie cu o tavă.
— Un biscuit, maestră?
— Mulțumesc, draga mea.
Leesha luă unul. Mirosea delicios.
Un zâmbet lumină fața lui Melny. Era tânără și frumoasă și
pieptul ei umflat și pântecul abia îi mai încăpeau în rochia țesută
în casă, iar văzând-o îngrijind locuința lui Darsy, nimănui nu i-ar
fi trecut prin cap că e Ducesa de Angiers, plecată din oraș pe furiș
alături de ucenicele Leeshei, după ce soțul îi fusese ucis în timpul
atacului krasian.
— Să-ți mai aduc ceva, maestră? întrebă ea.
— Ceaiul e un pic cam prea dulce, răspunse Leesha. Data
viitoare, să nu-mi mai pui zahăr în cană.
— Pot s-aduc altă cană…
— E-n ordine, draga mea, spuse Leesha. Cum te simți?
— Foarte bine, maestră. Maestra-șefă Darsy m-a învățat atât de
multe!
— Nu destul de multe despre coacerea aluatului, murmură
Darsy în timp ce tânăra ieșea din cameră, fredonând pentru sine.
Leesha se uită la biscuit. Era ars pe margini, cu partea din
centru prea groasă. Luă o înghițitură și, cum era de așteptat, la
mijloc nu se copsese.
— Cele mai multe dintre ucenicele pe care le-ai adus se
descurcă bine.
Darsy clătină din cap.
— Asta…
— L-am văzut pe bărbatul ei murind, spuse Leesha. Nu are pe
nimeni și eu am făgăduit c-o s-o țin în siguranță.
Nu era adevărat, nu întru totul. Dacă Ducele Pether și prințesa
Lorain din Miln nu izbuteau să aducă pe lume un moștenitor,
copilul purtat de Melny avea să fie primul în linia succesiunii la
tron.
VP - 200
 Leesha știa că într-o bună zi ar fi putut avea nevoie să-i
folosească pe amândoi ca unelte politice și se detesta pentru asta.
— Îți mulțumesc că ai primit-o!
Darsy ridică din umeri.
— Nu-i o minte strălucită, încă mai învață cum merg lucrurile
la bucătărie și cum se dă cu mătura, dar face treabă bună cu acul
și e întotdeauna senină. Se uită la toată lumea cu zâmbetul ăla
frumos și toată lumea o adoră, mai ales așa, cu copilul în pântec.
— Dar cu oaspeții noștri milnezi cum stau lucrurile? întrebă
Leesha.
— Învățăm de la ei mai multe decât învață ei de la noi,
recunoscu Darsy. Marele Maestru de Ghildă Ragen și Mama
Elissa ne-au dat lecții de glifare toată săptămâna.
Clătină din cap.
— Totuși nu mi se pare în regulă să-l învățăm pe un bărbat
magia oaselor.
— Va trebui să te obișnuiești cu asta, Darsy. La fel cum se
obișnuiesc bărbații cu femei sulițașe. Olive mă face să mă gândesc
foarte mult la limitările pe care ni le impunem. De ce să nu poată
fi un bărbat culegător de ierburi dacă are înclinații către asta și e
dornic s-o facă?
— Să fiu a Miezului dacă știu!
Darsy răsuflă zgomotos.
— E doar ciudat, atâta tot. Data viitoare îi învățăm despre
secretele focului.
— Ai auzit veștile despre Bătălia de la Angiers, ripostă Leesha.
Bărbații din Miln le cunosc deja, dar nicio armă care scuipă foc n-
o să-i salveze dacă un demon al minții și-i alege drept țintă la luna
nouă. Marele Maestru de Ghildă Ragen l-a crescut pe Arlen Bales.
Dacă nici el nu e demn de încredere, putem renunța la orice
speranță.

VP - 201
 13

TESTAMENTUL LUI ARLEN BALES

334 D.Î.

— O să fie furioasă, îl preveni Renna.

— Ei, ce-ți imaginezi tu e-o nimica toată, recunoscu Arlen. Dar
e îndreptățită să știe.
— Ești sigur că nu vrei să vin și eu? întrebă Renna.
Nu adăugă nimic, dar imaginea lui Arlen îmbrățișând-o
pasional pe Leesha îi străbătu într-o străfulgerare aura. Acum,
când erau bărbat și nevastă, nu credea că există cu adevărat un
risc, dar nu putea uita ce se întâmplase.
— Mă-ntorc cât de curând să te iau, Ren, răspunse el, dar
Leesha și-a câștigat dreptul să mă ia la rost și fac mai bine față
dacă sunt singur.
— Atâta vreme cât asta e tot, zise Renna. În afară de mine, n-
are nimeni dreptul să te plesnească.
— Păi nu-s eu norocos?
Arlen îi făcu cu ochiul, trase aer în adâncul pieptului și, când îl
suflă afară, se lăsă să se disipeze. Demonii numeau asta starea
intermediară, când existau numai ca energie supusă tuturor
curenților magiei din jur și numai voința îi putea ține într-un
anumit loc.
Voința lui cercetătoare găsi un lujer de magie înălțat din Miez și
îl folosi drept călăuză ca să alunece cu mult sub suprafață. Acolo i
se deschiseră în față mai multe căi, pierzându-se toate într-un
labirint complicat, dar el își alese drumul fără șovăire. Chiar și de
la sute de kilometri depărtare, simțea curentul glifelor mari din
Văiuga, care Absorbea toată magia din acele locuri într-o vâltoare
imensă.
Lăsă acel curent să-l Absoarbă până ce pătrunse în rețeaua
energiilor, apoi își încordă voința și ajunse să orbiteze în jurul
glifei mari din centru, fiindcă altminteri ar fi fost spulberat.

VP - 202
 Acolo i se deschise o poartă către cunoaștere, pe care o primi
absorbind o mare parte din tot ce se întâmplase în absența lui și
fusese aflat de toată suflarea; din toate alese o singură aură și se
lăsă să alunece spre ea cu viteza gândului.
Glifele cu care înconjurase Leesha fortăreața contelui erau
formidabile, însă menirea lor era să respingă demonii și, doar în
anumite cazuri, oamenii. Arlen nu era nici om, nici demon când
se strecură prin crăpături, nevăzut pentru ochii neglifați. Chiar și
cei cu vedere glifică nu deslușeau decât o creștere a magiei din
jur, atrasă de glifele de pe pereți. Pe acestea, Arlen aluneca la fel
de ușor ca pe glifa mare. El o învățase pe Leesha să facă rețelele
de glife; îi cunoștea scrisul mai bine decât oricine altcineva.
Aluneca pe contururile trasate de mâna ei ca și cum ar fi
mângâiat o parte din ea, amintindu-și cum se dezmierdaseră unul
pe altul în ceea ce părea o altă viață. Se bucură că nu o luase pe
Renna cu el. Când se disipau, își dezgoleau toate sentimentele.
Pe Leesha o găsi în camera de lucru a contelui. Acolo se
materializă, într-un colț întunecos, trimițându-și o parte din
propria magie interioară către glifele nevăzutului tatuate pe
mâinile și picioarele sale.
Astfel ascuns, Absorbi un strop din magia încăperii, Citind-o.
Nu mai era camera de lucru a contelui. Thamos nu mai fusese
acolo de luni de zile și o singură privire către aura Leeshei îi spuse
că ea e acum contesă.
Puterea și povara pe care o aducea cu sine radiau din ea
aidoma căldurii și tot felul de imagini îi dansau în jur ca niște
demoni.
Arlen își aduse aminte să respire, lăsând durerea să se reverse
asupra lui. În ciuda fanfaronadei sale, contele Thamos se
numărase printre oamenii buni, întotdeauna prea puțini. Moartea
lui nu făcuse lumii nicio favoare.
Leesha nu era singură. Wonda stătea de pază, cu glife trasate
cu lujer negru zărindu-se de sub mâneca suflecată a bluzei sale.
Strălucea de putere și era o plăcere s-o privești. Arlen se uitase în
mii de aure, dar puține erau atât de pure și de nealambicate ca a
ei.
Însă nimic nu se compara cu ceea ce radia din leagăn. Copilul
Leeshei și al lui Jardir strălucea aidoma unui soare minuscul.
Arlen își înghiți nodul din gât și își șterse o lacrimă.

VP - 203
 Jur-împrejurul încăperii erau glife ale tăcerii inactive. Arlen le
activă schițând o glifă în aer.
Leesha se crispă, simțind schimbarea. Mâna i se duse imediat
la cingătoarea de care atârna o baghetă din os de demon placată
cu aur.
Întotdeauna în alertă, Wonda își duse mâna la cuțitul de pe
șold.
— E totul în ordine, maestră?
— Vezi dacă nu cumva e cineva la ușă, răspunse Leesha. Ia-ți
arcul!
— Nu e nevoie, Won.
Arlen ieși din colțul întunecos.
Leesha sări imediat în picioare, trasând în aer o glifă
metamorfică.
— Nu-s demon, Lesh, spuse Arlen. Sunt eu. Pe cuvânt de
onoare!
— Izbăvitorule!
Wonda căzu într-un genunchi.
Arlen își dădu ochii peste cap.
— De câte ori să-ți mai spun să termini cu prostia asta ca să-
ncepi să-mi dai ascultare, Wonda Cutter?
Ea ridică din umeri, săltându-se în picioare.
— De vreun milion de ori, cred.
— Atunci am ajuns deja cu numărătoarea la jumătate.
— Mă bucur să te văd, domnule, zise ea. Ș tiam eu că nu ești
mort.
— Ș i eu mă bucur să te văd. Am ceva să vă spun, ție și altor
câțiva, și asta cât de curând. Sunt mândru de tine. Dar acum ți-aș
rămâne îndatorat dacă ai sta dincolo de ușă, să te asiguri că nu
ne trezim din întâmplare cu vreun oaspete.
— Da, domnule.
Wonda își luă arcul și tolba cu săgeți și se îndreptă spre ușă.
— Nicio vorbă nimănui, Wonda, spuse Leesha.
— Da, maestră.
Wonda închise ușa în urma ei.
— Contesă Paper, zise Arlen. Să fac o plecăciune sau…?
Leesha își prinse bagheta la loc, de cingătoare, și își deschise
brațele.
— Taci și-mbrățișează-mă!

VP - 204
 Se strânseră în brațe cu putere. Mirosul ei îi umplu nările:
ierburi și săpun, dulceața laptelui de mamă și acel parfum numai
și numai al ei. Se simți tentat să i-l soarbă, cu fața afundată în
părul ei, așa cum făcuse cândva, dar izbuti să se stăpânească.
Se despărțiră fără tragere de inimă, dar, odată slăbită
strânsoarea, Leesha îl împinse de lângă ea.
— Fir-ai al Miezului, Arlen Bales! Ne-ai tras o spaimă soră cu
moartea! Tu și afurisitele tale de planuri secrete! Ș i Ahmann
trăiește?
— Bine-nțeles, Leesha, răspunse el, frecându-și ceafa. N-am
omorât pe nimeni. Doar ți-a spus Renna.
— Nu mi-a spus.
Leesha pur și simplu scuipă cuvintele.
— Mi-a spus că nu se mai întoarce, așa cum n-o să te mai
întorci nici tu.
Îl plesni cu palma peste piept. Arlen ar fi putut s-o oprească,
sau să se ferească, sau să se disipeze ca mâna ei să treacă prin el,
dar se lăsă lovit.
— Zi tot ce-ai strâns pe suflet, Leesha. Ș tiu c-o merit.
— E-al Miezului de adevărat, mârâi ea, însă calmul lui îi
spulberă o parte din furie.
Sentimentele Leeshei puteau să dea în clocot, însă în adâncul ei
domnea rațiunea. Avea întrebări și nu i le putea pune țipând.
Din cealaltă parte a încăperii se auzi un scâncet și copilul se foi.
— Uite ce-ai făcut! îi reproșă Leesha. De-abia adormise.
— Nu-s eu ăla care-a zbierat.
Leesha se îndreptă spre leagăn, însă Arlen se mișcă mai iute.
Luă bebelușul în brațe și nu izbuti să-și pună stavilă unui zâmbet.
Aruncă o privire peste umăr și văzu panică în aura Leeshei. Se
îngrozise când îl văzu că-i atinge copilul, dar se stăpânea,
păstrând tăcerea. Arlen întinse un deget și pruncul i-l luă, uitând
să mai scâncească când își înălță ochișorii spre el.
Uitându-se cu atenție în aura copilului, Arlen descoperi de ce se
temea Leesha.
— Ei, nu vezi în fiecare zi așa ceva.
Aura Leeshei se umplu de prudență.
— Numai atât ai de spus?
Arlen nu-i luă în seamă întrebarea.
— Cum o cheamă?
— Olive.
VP - 205
 Arlen văzu plutind deasupra Leeshei imaginea a doua olive
gemene.
Râse.
— Olivele seamănă a boașe.
Leesha își încrucișă brațele.
— Așa a zis și mama.
— E un nume bine ales, spuse Arlen. Ei o să-i placă.
Prudența din aura Leeshei fu înlocuită de curiozitate.
— Ce te face să crezi că e fată?
Arlen se uită la copil, punându-și aceeași întrebare. Privi mai în
profunzime, trimițând prin Olive o undă de magie pe care apoi o
Absorbi și Citi urma rămasă. În aura bebelușului, jur-împrejurul
său, dansau imagini. Mai multe decât văzuse Arlen vreodată. Nu
erau nici gânduri, nici amintiri. Pruncul era prea mic pentru așa
ceva. Semnificau ceea ce ar fi putut să se-ntâmple.
— Nu știu, răspunse într-un târziu. Dar știu că am dreptate.
Olive se va considera fată, dar va știi că nu e nici fată, nici băiat.
Suferința străpunse aura Leeshei. Ochii i se umplură de lacrimi
și își duse o mână la gură ca să-și înăbușe un suspin.
Arlen o sprijini pe Olive pe un singur braț și cu celălalt o
strânse pe Leesha de umăr.
— N-are importanță. Va fi Olive, prea mare ca să încapă în
vreun tipar. Lumea va trebui să se-nvețe cu ea.
Leesha izbucni într-un râs sugrumat.
— Mama a spus și asta.
— Mama ta are o minte ascuțită. Pe Olive o așteaptă vremuri
grele, dar e la fel de specială ca părinții săi. Poate chiar mai mult.
Lumea nu poate azvârli asupra ei nimic căruia să nu-i poată face
față.
Leesha își ridică privirea spre el, cu ochii încă umezi.
— Cum de știi tu toate astea?
Arlen se uită din nou la imaginile învârtejite în jurul lui Olive și
ridică din umeri.
— Acum văd lucruri. Uneori ce gândesc oamenii, iar alteori…
altceva. Ca zarurile, așa cred. Nu ceea ce va fi, dar ceea ce ar
putea fi. Sunt puține șanse să ajungă cineva prea departe în
viitor, dar dacă izbutim să scăpăm cu bine de ceea ce va veni…
— Unde e tatăl ei? întrebă Leesha.

VP - 206
 — De pază, până ce termin eu aici, răspunse Arlen. Pe urmă
are și el ceva de pus la punct în Mărinimia lui Everam. Apoi vom
pleca din nou.
— Ce are de pus la punct? Ce păzește? Unde plecați? Ce va
veni?
Arlen răsuflă prelung.
— Am stârnit viespile din cuib, Leesh. Vor năboi asupra
noastră și se poate spune că e vina mea.
Văzu străfulgerarea de durere din spatele ochilor Leeshei
înainte de a-și apăsa ea tâmplele cu palmele, domolind-o.
— Așa vorbește acel Arlen Bales pe care-l cunosc.
Leesha se îndreptă spre scaunul ei.
— Ceai?
— Da, mulțumesc.
Olive închise ochii și, având grijă să n-o trezească, Arlen se
așeză ușor pe canapeaua din fața Leeshei. Ea turnă ceaiul și el luă
ceașca cu mâna liberă. Era amar, ceea ce nu-l miră. Leesha nu-l
lăsase înadins fără zahăr; pur și simplu nu-i trecuse niciodată
prin gând că unora le place ceaiul îndulcit.
Ea îl privi prin ochelarii glifați, mijindu-și ochii.
— Pe noapte, Arlen Bales! Dacă vrei zahăr, e de-ajuns să ceri.
El zâmbi.
— Citești aurele mai bine decât vrei să se creadă.
— Nu e nevoie de-un demon al minții. Văd zaharnița plutindu-ți
deasupra capului.
— Imaginile apar numai după înveți să citești aure.
Leesha îi respinse cuvintele fluturând din mână, dar Arlen își
putea da seama că e încântată.
— Adică tu ai vrut mereu zahăr și n-ai spus niciodată nimic?
Arlen ridică din umeri.
— Nu-l pui pe masă decât dacă te roagă cineva și n-am vrut să
te sâcâi. La vremea mea, am băut ceai mult mai amar.
— Sânge de demon? întrebă Leesha și el își simți propriul sânge
înghețând în vine.
Își păstră masca nepăsătoare, cercetând aura ei ca să vadă cât
de mult știe.
Apoi răsuflă prelung, lăsându-și cana jos.
— Cum ți-ai dat seama?

VP - 207
 — Nu eu, răspunse Leesha. Stela Inn. Acum e în temniță, într-o
celulă glifată, și zeci de tinerei îmbătați de magie se înfruptă cu
carne de demon în Pădurea Culegătoarelor de Ierburi.
— Pe noapte!
Arlen își ascunse fața în palmă.
— Ai fi putut să-mi spui, îl dojeni Leesha. Ai fi putut să ai
încredere în mine.
— Așa cum am avut când mi-ai spus că n-o să glifezi pielea
nimănui? Ca atunci când ți-am spus că prea multă magie e
periculoasă și am crezut că ai înțeles? Leesha, ai văzut cum eram
eu. Umblam prin pustietăți ca un animal, uitând ce-nseamnă să
fii om. Am fost cât pe ce să vă las pe tine și pe Rojer să muriți pe
drum, și încă m-ați prins într-o zi bună.
Leesha își încrucișă brațele.
— Dar pentru Renna a fost bine?
El se încruntă.
— În privința asta, ea nu mi-a dat de-ales mai mult decât tine.
Sunt înconjurat de femei care nu fac ce le spun.
Leesha se strâmbă la el.
— Poate c-așa trebuie, ca să nu fii lăsat să te porți ca un prost.
Arlen chicoti fără să vrea.
— Da, poate.
Ea se ridică și se îndreptă spre o masă pe care trona un serviciu
de ceai; unul simplu, de lut. Era o ducesă fără argintărie. Se
întoarse cu zaharnița, luă un cleștișor, pescui două cuburi și le
puse în cana lui Arlen. Lăsă zaharnița pe masă și se-ntoarse pe
scaunul ei.
— Acum spune-mi unde-ați fost și ce-ați făcut.
— Am încredere în tine, Leesha Paper. Întotdeauna am avut.
Dar, așa cum tu nu mi-ai încredințat secretele focului când ți le-
am cerut, păstrez și eu câte ceva doar pentru mine. Așa cum avem
cu toții dreptul.
Leesha strânse din buze, dar nu-L contrazise.
— Acum…
El oftă.
— Nu știu dac-o să mai trăiesc destul de mult cât să te revăd,
așa că secretele nu prea își mai au rostul. Îți spun tot ce vrei să
știi, dar vreau să-mi juri acum și aici c-o să păstrezi tăcerea. Dacă
află cineva ce-o să-ți spun și e prins apoi de-un demon al minții,
întreaga lume e în pericol.
VP - 208
 Leesha nu șovăi.
— Jur pe copilul care doarme în brațele tale! Îți voi păstra
secretele în siguranță.
Arlen încuviință din cap.
— Mintalii n-au venit după mine și după Jardir din întâmplare.
Ei iau treaba asta, cu Izbăvitorul, mult mai în serios decât
Veghetorii. Ne spun Unificatori. Mintali în stare să stârnească
salahorii ca să opună cu adevărat rezistență. Atâta vreme cât
suntem noi aici, vor continua să ne atace.
— Renna mi-a spus atâta lucru când ai trimis-o.
— Am crezut că ne putem lupta cu ei, așa cum s-a mai luptat
omenirea odinioară, continuă Arlen. Apoi, la luna nouă, m-au
prins în cursă și mi-au umblat prin minte cum răscolești într-un
cufăr. I-am auzit stând de vorbă în capul meu. Mi-au văzut toată
viața și toate planurile și au râs de toate ca de o glumă bună. Însă
apoi, continuă Arlen, bătându-se cu degetul pe tâmplă, le-a
scăpat ceva.
— Ce?
Arlen o văzu stăpânindu-se cu greu să nu se aplece spre el,
nerăbdătoare să afle totul.
— Au aflat de unde am glifele. Au văzut în mintea mea Soarele
Anoch și au jurat că, la următoarea lună nouă, se vor întoarce
acolo, să-l șteargă de pe fața pământului.
Leesha miji ochii.
— Ai știut unde aveau să fie.
Arlen încuviință din cap.
— Atunci am știut că nu pot să-l omor pe Jardir, cum aveam de
gând. Demonii îmi văzuseră planul în minte. Trebuia să fac
altceva, la care nu se așteptau.
— Domin Sharum a fost de la bun început un șiretlic, deduse
Leesha. L-ai răpit pe Ahmann și l-ai dus acolo.
Arlen încuviință iarăși din cap.
— Împreună cu Renna, Shanvah și Shanjat.
Leesha își încleștă pumnii și țepii furiei îi umplură aura,
înfierbântând-o.
— Dar nu și împreună cu mine. Nici cu Rojer, sau Gared, sau…
— Nu puteam să risc, o întrerupse Arlen. Totul depindea de
ascunderea noastră într-o cameră mortuară foarte mică până ce
veneau demonii să-și golească măruntaiele în sarcofagul lui Kaji.

VP - 209
Orice om în plus le oferea încă o șansă să ne descopere și să fugă
înainte de a-i ataca.
— Ș i ce s-a-ntâmplat? întrebă Leesha.
— Coroana lui Jardir poate da naștere unei sfere cu suprafața
glifată. Demonii nu pot nici să intre, nici să iasă. Am ucis câțiva
mintali de mai mică importanță, iar pe mai-marele lor l-am atras
și ne-am închis cu el înăuntru.
Leesha făcu ochii mari.
— Vrei să spui că…
Arlen încuviință din cap.
— Alagai Ka. E la fel de real ca tine și ca mine.
— L-ați ucis?
Arlen se uită în jur, ca să se convingă că glifele tăcerii sunt încă
active. Ș i, pentru orice eventualitate, mai trasă câteva în aer. Glife
ale nevăzutului. Ale abaterii atenției. Leesha îl urmări cu privirea,
răbdătoare.
— Blestematul ăla a șters cu noi pe jos, vorbi el în cele din
urmă. Chiar asta a făcut. Eu, Jardir și Renna am avut nevoie de
toată forța și șiretenia noastră ca să-l doborâm în sfârșit și să-l
punem în lanțuri.
Leesha rămase cu gura căscată.
— L-ați pus în lanțuri?
— E în viață. Pe el îl păzește Jardir.
— Dar de ce?
— N-o să-ți placă răspunsul, o preveni Arlen.
Ea se încruntă, încrucișându-și brațele.
— Atunci spune-mi-l repede.
— Îl facem să ne călăuzească până în Miez, ca s-o ucidem pe
regina demonilor.
— Pe noapte!
Aura Leeshei dădea de înțeles că se pregătește să-l certe cu
asprime, dar, când pricepu pe deplin enormitatea spuselor lui, se
domoli.
— Ș i demonii vor da năvală să va oprească?
Arlen clătină din cap.
— Nu tocmai.
•
— Pe noapte! exclamă din nou Leesha, după ce Arlen o lămuri
întru totul.
Ș tiuse dintotdeauna că el nu e-n toate mințile, dar așa ceva…
VP - 210
 — Continui să crezi că e o idee bună să vă duceți jos, în cuibul
lor?
— Ai alta mai bună? ripostă Arlen.
Olive dormea pe brațele lui, părând atât de liniștită! Aura lui
protectoare o învăluia. Cum ar fi fost să crească fără să-l
cunoască? Fără să-și vadă niciodată tatăl? Leesha nu se pricepea
la fel de bine ca el să citească aure, dar chiar și ea vedea că
pentru Arlen e vorba de o luptă din care există riscul să nu scape
cu viață.
— Ai zis că demonii de mai mică importanță își fac deja cuiburi,
spuse ea. Ați putea să-l ucideți pe regele lor și să-i vânați pe
ceilalți, unul câte unul. Să purtați războiul cu demonii ca
odinioară.
— Atunci oamenii erau cu mult mai numeroși. În oastea lui Kaji
erau cu milioanele. Noi nici măcar acum n-avem destui oșteni, ca
să nu mai spun cum o să fie dacă regina demonilor va face o sută
de mii de ouă.
Arlen răsuflă zgomotos.
— Dar pesemne că tot așa s-a purtat războiul și odinioară, fără
doar și poate. Kaji a luptat sub pământ, o spune Evejahul și
Alagai Ka o confirmă.
— Kaji a ucis-o pe regina demonilor?
— A încercat. A fost cât pe ce. Dar ceva l-a oprit în ultima clipă.
Numai Ziditorul știe ce.
— De când crezi tu în Ziditor? întrebă Leesha.
Arlen ridică din umeri.
— Ș tii ce vreau să spun.
— De unde știți că demonul ăsta nu vă atrage într-o cursă?
continuă Leesha cu întrebările.
El ridică iarăși din umeri, în același stil care o înfuria.
— Probabil că asta urmărește. Dar miezingii nu știu că venim și,
mulțumită mantiilor tale, e puțin probabil să fim văzuți. Iar
demonul înlănțuit și plin de tatuaje nu ne poate face prea mult
rău.
— Vorbești de parcă v-ar fi dovedit deja că vă poate face mai
mult rău decât v-așteptați.
Arlen încuviință din cap.
— N-o să riscăm fără rost. Ș i nu pot sta aici, așteptând să ne-
nghită noaptea pentru totdeauna.
— Așa e, încuviință Leesha. Nu poți.
VP - 211
 — Mintalii vor încerca să-și deschidă calea către Orașele Libere
așa cum spargi un ou, o preveni Arlen. Au nevoie de carne
proaspătă pentru reginele lor gata să-și scoată puii. Toate
așezările mari vor fi atacate când își vor împărți între ei teritoriile.
— Ș i ce se-ntâmplă după ce ne ucid pe toți și rămân fără
mâncare?
Leesha își masă tâmplele.
— Își măresc terenul de vânătoare. Nu suntem singurii oameni
din lume, Leesha, iar ăsta nu e singurul lor cuib.
— Ș i atunci? Voi ucideți regina, noi ținem piept năboirii și nu
ne-alegem decât cu un răgaz vremelnic?
Arlen clătină din cap.
— Nu și dacă o să construim în continuare glife mari. Dacă
rezistăm încă un an, peste o generație miezingii nu vor mai putea
să se materializeze niciunde în Thesa.
— Crezi asta cu adevărat?
— În aceeași măsură în care cred orice altceva, răspunse Arlen,
și în aura lui nu se zărea nici urmă de minciună. În copilăria mea,
oamenii nu credeau că te poți lupta în vreun fel cu demonii. S-a
dovedit că se-nșelau, iar pe urmă nu au crezut că thesanii și
krasianii se pot uni. S-a dovedit că s-au înșelat și de data asta.
Leesha, ne scriem singuri destinele atâta vreme cât nu ne lipsește
curajul.
Olive gânguri, foindu-se ca să se lipească mai bine de el, iar
Leesha își încleștă un pumn.
— Atunci asta facem. De ce ai nevoie?
— Trebuie să trimitem vorbă în celelalte orașe. Poți lua legătura
cu cei din Angiers? Euchor n-o să ne-asculte, dar am în Miln niște
prieteni…
— N-ai, îl întrerupse Leesha.
— Cum adică? întrebă el.
Ea savură clipa.
— Elissa și Ragen sunt aici, în Văiuga.
Arlen făcu ochii cât cănile de ceai și ea zâmbi.
— Erau în Lakton când l-au atacat krasianii. Rămân chiar în
fortăreața asta până-și adună provizii pentru drumul spre casă.
— Atunci mă scutesc pe mine de-un drum până acolo.
Arlen își recăpătase controlul asupra propriei fețe, dar Leesha
vedea de câtă plăcere îl umpluseră cuvintele ei.

VP - 212
 Ziditorule, îngăduie-i această mică bucurie. Dac-o merită cineva,
Arlen Bales e acela.
— Te rog, îi poți cere Wondei să-i aducă aici cât alunec eu
înapoi, s-o iau pe Renna? întrebă el. Să-i cheme și pe Rojer și
Gared.
Leesha încremeni, păstrându-și calmul care se reflecta pe
propriul chip, dar asta nu conta. Arlen putea să vadă prin ea.
Privirea i se opri imediat deasupra umărul ei, asupra stafiei care
plutea cu siguranță acolo. Din aura lui dispăru orice urmă de
ușurare.
— Rojer e mort?
Pe brațul lui, Olive începu să plângă.
•
Arlen își ștergea lacrimile când el și Renna se rematerializară în
camera de lucru a Leeshei. Așa cum o rugase, ea îi adunase acolo
pe Ragen, Elissa, Derek, Wonda și Gared.
— Pe noapte! îi șopti Gared Wondei. N-aș fi crezut c-o s-apuc
ziua în care să-l văd pe Izbăvitor plângând.
Leesha îl săgetă cu privirea, dar era prea târziu. Arlen avea
auzul fin ca al unui liliac.
— Sunt om ca și tine, Gar! se răsti el. N-am dreptul să vărs
câteva lacrimi pentru un prieten?
— Bineînțeles că ai, răspunse Gared. Am vrut să spun doar
că…
— Că încă-ți mai stă mintea la aiureala cu Izbăvitorul când ai o
grămadă de lemne de tăiat!
Seninătatea pe care erau obișnuiți s-o vadă pe fața lui Arlen
dispăruse. Ochii îi azvârleau flăcări, întocmai că ai Stelei. Aura lui
era de un roșu dogoritor și toată lumea din încăpere putea s-o
vadă.
Când înaintă, Gared se trase înapoi. Genunchii i se îndoiră și
aura lui Arlen se aprinse mai tare.
— Gared Cutter, numai încearcă să-ngenunchezi și-ți dau
cuvântul meu că…
Leesha se avântă spre el, însă Renna, ea însăși cu ochii umezi,
umflați și roșii, ajunse prima să-și pună mâna pe brațul lui Arlen,
oprindu-l.
— Respiră, șopti ea.

VP - 213
 Arlen rămase locului și răsuflă adânc. Furia i se scurse din
aură odată cu aerul scos din piept și toată lumea din încăpere oftă
ușurată.
— Iartă-mă, Gar! spuse Arlen.
— Am meritat.
Gared roși și își flutură mâna, dând de înțeles că acest lucru nu
mai avea importanță.
— Da’ poate-ar trebui să mă schimb.
— Nicidecum, zise Arlen. Nu pe tine eram furios. Eu ar fi
trebuit să fiu acolo. Ar fi trebuit…
— Ei, îl întrerupse Gared, eu îmi spun asta în fiecare noapte. N-
ar fi trebuit să plec din oraș și să-l las pe el întemnițat.
— E la fel pentru noi toți, zise Leesha. Niciunul dintre noi nu și-
a închipuit că Janson putea fi atât de cutezător.
Acum se înroși aura Rennei.
— Să-nțeleg că Janson ăsta nu mai răsuflă?
Leesha se uită de jur-împrejur prin încăpere. Fiindcă soțiile lui
Rojer se întorseseră în Krasia, păstrarea secretului nu-și mai avea
rostul.
— Sikvah i-a tăiat gâtul într-o latrină din palat.
Gared miji ochii.
— Micuța Sikvah? Nu pot să cred.
— Să crezi, zise Wonda. În noaptea aia m-am pus în calea ei.
M-a doborât atât de ușor, de parcă i-ar fi dat o palmă unui
copilaș.
— Călătorie sprâncenată!
Renna scuipă pe podea și Leesha își mușcă limba.
— Îmi pare rău că n-am fost aici la ceremonia funerară, zise
Arlen. Leesha spune că aș fi avut ce vedea.
— Toată Văiuga a ieșit în noapte, povesti Wonda. Zeci de mii de
oameni, cântând cântecele lui Rojer și implorându-l pe Ziditor să-i
dea binecuvântarea lui în Paradis.
— Noi am sosit când ceremonia era în plină desfășurare, spuse
Ragen.
— N-am mai văzut niciodată ceva atât de frumos, adăugă
Elissa.
Arlen își înghiți un nod din gât.
— Atunci măcar am avut aici familia.

VP - 214
 El și Ragen se pregătiră să-și strângă mâinile, dar se răzgândiră
și, în schimb, se îmbrățișară scurt, bătându-se unul pe altul pe
spate.
Bărbații.
Leesha se opuse imboldului de a-și da ochii peste cap.
Elissa își deschise brațele și Arlen îi căzu la piept. Se cutremură
și toată lumea își coborî privirea spre podea, lăsându-le celor doi
câteva clipe de intimitate. Renna își văzu scuipatul cu bule de aer
de pe podea și schiță o glifă cu degetul, făcându-l să se evapore.
Când se despărțiră în sfârșit, Elissa scoase o batistă de mătase
și șterse cu delicatețe ochii lui Arlen. Leeshei îi era greu să și-l
imagineze pe acel Arlen lăsând pe cineva să facă asta, dar el doar
își trase nasul până ce Elissa termină și îl sărută pe frunte.
Arlen se răsuci și întinse un braț spre Renna.
— Ea e soția mea, Renna Bales.
Renna se apropie un pas, dar rămase cu ochii în jos. O
străfulgerare de rușine îi străbătu aura, iar în jur îi pâlpâiră
imagini. O rochie cuviincioasă. O cadă. O amintire a propriei
înfățișări dinainte de a-și tăia părul cu un cuțit ca să n-o încurce
în lupte.
Ziditorule, s-a schimbat atât de mult în ultimul an! Leesha clătină
ușor din cap. Pe noapte, toți ne-am schimbat!
Sentimentele Rennei erau lesne de înțeles, mai ales în prezența
Elissei, care își purta noblețea ca pe o robă. Dar nimic din
expresia feței și din aura ei nu spunea că înfățișarea Rennei ar
avea o cât de mică importanță. Își deschise brațele la fel cum făcu
pentru Arlen și o îmbrățișă strâns pe tânăra care șovăia.
— Ai grijă de băiatul meu? o întrebă apoi cu voce scăzută.
Renna își trase nasul și încuviință din cap.
— Îmi dau toată silința. Se trase înapoi și ochii celor două femei
se întâlniră în sfârșit. Am fost de față când Arlen și-a pierdut
mama. Mi-a povestit că tu și Ragen i-ați fost alături chiar și când
nu știa că are nevoie de voi. Vă mulțumesc!
Ș i apoi lacrimile apărură în ochii Elissei și se îmbrățișară iarăși.
Pe urmă se apropie Derek și se uită lung la Arlen, încercând să
vadă dincolo de tatuajele de pe fața lui. Deasupra sa străfulgerară
imagini: Arlen tânăr, cu părul de culoarea nisipului și obrajii
netezi, fără nicio glifă pe piele. Era frumos și Leesha îl privi cu
inima îndurerată.

VP - 215
 — A trecut mult timp, spuse Derek, întinzând mâna.
Arlen i-o îndepărtă cu o lovitură de palmă și îl trase într-o
îmbrățișare, strângându-l cu putere.
— Prea mult. Ș i acum ești Mesager! Cine-ar fi crezut!
Derek răspunse cu un zâmbet larg.
— Am avut nevoie de-un șut în fund ca să ies pe ușă. Dacă n-ai
fi fost tu, aș fi putrezit și-acum în Aurul lui Brayan.
Arlen îi respinse spusele fluturând din mână.
— Ce fac Stasy2 și Jef?
— Destul de bine, când izbutesc să-i văd. Contele îi ține închiși
în fortăreața lui și după ce stau două săptămâni în vizită mi se dă
de-nțeles că nu mai sunt binevenit.
— Atunci ia-i în casa ta, spuse Arlen.
— Ușor de zis și greu de făcut, răspunse Derek. Stasy și Jef au
sânge regesc, dar eu n-am. Nu le-aș putea oferi o viață pe măsura
celei oferite de contele Brayan, chiar dacă el i-ar lăsa să plece. Nu
pot decât să continui să muncesc, sperând că-ntr-o bună zi o să
câștig destul de mult cât să-i iau cu adevărat înapoi.
Arlen pocni din limbă.
— „Într-o bună zi” ăsta ducă-se Miezului! O rezolvăm chiar
acum. Nu ne-am riscat pielea aducându-te în Miln ca să aibă
Brayan pe cine umili. Faci cât zece de-alde el.
Se întoarse spre Leesha.
— Pot folosi masa ta de lucru?
Ea încuviință din cap și el se așeză, luă un pergament și afundă
condeiul în cerneală cu o mână bine deprinsă cu scrisul. Apoi se
uită la Ragen.
— Ce mi-a lăsat Cob prin testamentul său?
— Cincizeci și unu la sută din câștigurile atelierului lui de
Glifar. Ș i două dintre cele cinci locuri din consiliul Negoțului cu
Glife, al tău și al lui. Le închiriem. Ai o avere de milioane de sori,
dacă vrei s-o accepți.
Arlen încuviință din cap, se aplecă și, cu scrisul lui frumos, cu
înflorituri, începu s-aștearnă cuvinte pe pagina albă.

Testamentul lui Arlen Bales /pt. tehno: vezi original/

2
Derek și Stasy sunt personaje din nuvela Brayan’s Gold (Aurul lui Brayan), a cărei acțiune se petrece în
tinerețea lui Arlen (n.tr.).
VP - 216
 — Locul lui Cob vă rămâne ție și Elissei, îi spuse lui Ragen,
împreună cu treizeci dintre cele cincizeci și unu de procente ale
mele. Locul meu și celelalte douăzeci și unu de procente vor fi ale
tale, adăugă uitându-se la Derek.
Acesta făcu ochii mari și șocul îi albi aura.
— Nu e cu putință să vorbești serios.
— La fel de serios precum căderea nopții, răspunse Arlen. Tu ai
ieșit dintre glife să mă cauți când ai crezut că am nevoie de ajutor.
Acum ai tu nevoie de ajutor și mă bucur că ți-l pot oferi.
— Da, aproape că se bâlbâi Derek, dar milioane de sori? Dacă o
să ai nevoie de ei într-o bună zi?
— E prea puțin probabil să-mi folosească acolo unde mă duc.
În plus, am aur din belșug, ascuns prin toată Thesa.
— E adevărat, întări Gared. Am văzut butoaiele.
— Îl ții în butoaie?
Derek rămase cu gura căscată.
— Păi nu-l pot lăsa pe podea, nu? întrebă Arlen.
Termină de scris și suflă peste cerneală, ca s-o usuce.
— E nevoie de martori. Leesha? Gared?
Leesha luă condeiul și semnă, apoi i-l întinse lui Gared. El se
încruntă și mâna îi tremură puțin, dar izbuti să-și scrie numele.
Lecțiile date de Rosal mergeau bine.
— Gata, spuse Arlen, tamponând pergamentul cu un săculeț cu
cenușă și rulându-l. Acum să-l vedem pe Brayan cum mai
încearcă să te doboare.
— Dar tu nu ești mort, zise Derek.
— După câte știe tot restul lumii, sunt. N-ai de ce să te temi,
Derek. Totul e acum al tău.
— Păi…
Derek clătină din cap.
— Nu știu ce să spun.
— Spune mulțumesc, îi sugeră Elissa.
Derek îl îmbrățișă din nou pe Arlen.
— Mulțumesc!
— Felicitări, partenere!
Ragen îl bătu pe Derek pe spate.
— Sunt norocos că te am!
Mai trecură câteva minute înainte de a se așeza toată lumea,
gata să soarbă din ceaiul Leeshei. Ea avu grijă să pună zaharnița
la îndemâna tuturor.
VP - 217
 Arlen scoase o scrisoare și i-o întinse lui Ragen.
— Pentru Veghetorul Ronnell. Ș i el are bine înfiptă în cap
povestea cu Izbăvitorul, dar asta înseamnă c-o să-mi dea
ascultare în privința unor lucruri pe care Euchor n-o să le ia în
seamă.
Ragen luă scrisoarea.
— Vrei să-i spunem că trăiești?
— Nimeni din afara acestei încăperi n-are de ce s-o știe.
În timp ce vorbea, Arlen se uită de jur-împrejur, ca să-
ntâlnească ochii tuturor.
— Tu și Elissa ați plecat din Miln la puțin timp după dispariția
mea. E simplu să spuneți c-ați luat testamentul meu la prima
voastră trecere prin Văiuga și l-ați avut la voi în tot timpul scurs.
— În ultimele luni am schimbat multe mesaje cu cei din Miln, îi
atrase atenția Elissa.
Arlen ridică din umeri.
— Spuneți că vi l-a dat Rojer, cerându-vă să nu-l încredințați
nimănui altcuiva.
— Un mesaj secret, chiar înaintea dispariției tale? întrebă
Elissa. N-o s-ajute la spulberarea credinței că ești Izbăvitorul.
— Nu cred c-o s-o spulbere ceva, răspunse Arlen. Credința asta
e la fel de greu de clintit ca un demon al pietrei.
— Da, încuviință Elissa. La fel și convingerea ta că nu ești.
El își dădu ochii peste cap.
— Pe noapte, nu și tu!
— N-avem cum să verificăm dacă cineva e sau nu Izbăvitorul,
sublinie Ragen.
Arlen îl privi nevenindu-i să-și creadă urechilor.
— Chiar tu m-ai învățat că nu există Izbăvitori.
— Nu te-am învățat așa ceva. Am spus doar că, atunci când
omenirea are nevoie, se ridică din mijlocul nostru conducători
măreți, care ne călăuzesc. Existența lor e dovedită de documente,
Arlen. E un fapt real. Ziditorul n-a coborât atunci din Paradis ca
să ne spună ce sunt ei și nu m-aștept să coboare nici acum, dar
asta nu înseamnă că lumea noastră nu s-a schimbat fiindcă Arlen
Bales și-a păstrat cu încăpățânare convingerile.
— E-al Miezului de-adevărat! zise Gared și Leesha nu se putu
abține să nu recunoască puterea argumentului.

VP - 218
 Era Arlen Bales Izbăvitorul? Sau era Ahmann Jardir? Avea
binecuvântarea divină vreo importanță dacă ei porneau pe calea
aleasă?
— Nu pot lăsa oamenii s-aștepte să-i salvez eu, ripostă Arlen.
— M-am săturat să tot aud asta, se amestecă Wonda. Eu am
crezut în tine din prima clipă. Da’ credința mea nu m-a-mpiedicat
să lupt.
— Nici pe mine, spuse Gared.
— Nici pe majoritatea văiugenilor, completă Leesha.
Arlen se încruntă la ea și se întoarse spre Renna.
— Ce importanță are? întrebă soția lui. Nu schimbă nimic din
ceea ce avem cu toții de făcut.
Cuvintele ei liniștiră aura lui Arlen; încăpățânarea care o brăzda
lăsă loc pentru meditație.
— Credința lui Ronnell și a altor Veghetori ar putea fi singura
salvare a Milnului înainte de a fi prea târziu. Vremuri grele se
apropie, vor sosi curând. Euchor are toată încrederea în armele
lui azvârlitoare de foc, dar nu vor fi de-ajuns, nu vor face față
pentru mult timp. Casele Sfinte vor fi cele mai sigure locuri din
Miln după ce demonii vor sparge zidurile.
Ragen și Elissa se uitară unul la altul, pălind.
— Crezi că se va ajunge atât de departe? întrebă Ragen.
— Zidurile Milnului rezistă doar fiindcă n-au fost niciodată
puse la încercare. Dacă Ciungul a izbutit să facă o spărtură,
pentru mintali va fi o nimica toată. Zidurile Caselor Sfinte sunt
mai puternice, dar nu pe măsura demonilor pietrei care azvârlă
bolovani. Oamenii nu se vor salva doar ascunzându-se. Trebuie să
fie gata să lupte.
Le povesti la iuțeală o mare parte din tot ce-i spusese Leeshei:
capturarea regelui demonilor, năboirea care avea să urmeze și
planul lui de atac al cuibului.
La asta, Gared sări în picioare.
— Vin cu voi.
— Nu, nu vii, zise Arlen.
Se ridică și Wonda.
— Nu vă putem lăsa pe voi doi să vă duceți acolo jos singuri.
— Nu suntem singuri, spuse Renna. Vin și Jardir și Shanvah, și
ei știu să lupte. Voi doi puteți face mai multe aici sus decât acolo
jos.
Gared clătină din cap.
VP - 219
 — E destul de rău ce s-a-ntâmplat cu Rojer…
— O să se-ntâmple și-n Ț inutul Văiuga, dacă nu-i vor avea pe
Gared și Wonda Cutter aici când va fi din nou lună nouă, îl
întrerupse Arlen. Dorința voastră de-a ne însoți valorează pentru
noi cât întreaga lume, dar Renna are dreptate. Nu e lupta voastră.
— Însă m-ați putea ajuta luând-o în grijă pe Promisa, zise
Renna. N-aș vrea s-o iau cu noi jos, în beznă.
— Firește, spuse Wonda.
— Are nevoie de o mână fermă, dar nu se sperie când e vorba
de luptă, adăugă Renna, iar în vocea ei se simțea încordarea, ca a
unui părinte care renunță la un copil.
— O să-i port bine de grijă, făgădui Wonda. Jur pe soare!
— O s-aveți nevoie de tot ajutorul pe care-l puteți găsi, îi
preveni Arlen. Mintalii vin cu toate forțele. Va trebui să luptați cu
ingeniozitate și să profitați de orice avantaj. Ț ineți Văiuga în
siguranță, dar găsiți cuibul și, dacă puteți, distrugeți-l. Trebuie să
fie într-un loc unde o grotă subterană se deschide către suprafață.
Destul de aproape cât să-și poată îndruma salahorii ca s-atace
Văiuga, dar destul de departe cât să nu-l descoperiți din
întâmplare.
— O să trimit grupuri de iscoade mâine, înainte de orice
altceva, spuse Leesha.
— Ar fi fost bine dacă ați mai fi avut-o pe Amanvah, cu zarurile
ei, zise Arlen.
— Amanvah s-a-ntors în Krasia, dar a făgăduit că ne trimite o
altă damaʼting, ca să păstreze legătura cu noi, îi spuse Leesha.
— Abia dac-aveam încredere în Amanvah, mărturisi Gared, dar
măcar ea era măritată cu Rojer. Acum va trebui să ne-ncredem
într-o preoteasă care n-are nimic în comun cu Văiuga?
— Ș tiu ce simți, Gared. Pe cuvântul meu. Dar trebuie să-
ncepem odată s-avem încredere unii în alții. Nu mai avem timp să
ne luptăm între noi. Un prinț al demonilor aflat în preajmă e
ultimul lucru despre care ar spune minciuni un bun evejan, îl
asigură Arlen.
— Până la luna nouă a mai rămas mai puțin de-o săptămână,
le aminti Renna. O s-ajungă aici până atunci?
Leesha clătină din cap.
— Până una alta, mi-am făcut zarurile mele și Amanvah m-a
învățat câte ceva despre citirea lor. Poate izbutesc să ajut la
descoperirea locului.
VP - 220
 — Ș tii ce faci? o întrebă Arlen.
Ea zâmbi.
— Tu știi?
Gared și Wonda părură scandalizați de întrebare, dar Arlen
râse.
— M-ai prins.
— Pentru Văiuga lucrurile stau destul de bine, zise Ragen, dar
în Miln sunt o mie de grote în care s-ar putea ascunde un demon
al minții.
— Milnul nu are un Izbăvitor… Încă nu are.
Arlen făcu cu ochiul.
— Mintalii vă vor subestima. Ar putea fi destul de neghiobi ca
să se-arate.
— Ș i dacă nu vor fi? întrebă Elissa.
— Lasă-mi o sticluță cu sângele tău, sugeră Leesha. Poate
izbutesc s-arunc eu zarurile sau o pot convinge pe damaʼting să
le-arunce pentru tine.
Arlen încuviință din cap.
— Bine gândit! O să vorbesc cu Jardir înainte de plecarea lui în
Krasia. Poate vă face el rost de ajutor în privința asta.
— Dar cum o scoatem la capăt cu Angiersul? întrebă Leesha. Ș i
cu Laktonul?
— La Lakton pericolul e mai mic, răspunse Arlen. Cel puțin în
oraș. Prin apă nu se transmite bine magia, iar mintalii de pe țărm
nu pot conduce salahorii pe tot drumul de pe lac. Iar teritoriul de
pe maluri va fi apărat de krasiani. Cât despre Angiers…
Ridică din umeri.
— Nu pot spune că știu mare lucru despre ducele Pether și mă-
ndoiesc că ar fi dornic să m-asculte dacă aș pătrunde în camera
lui de lucru cum am pătruns în asta.
— Aici ai dreptate, încuviință Leesha. Vede în tine o amenințare
și își ațâță Consiliul de Veghetori împotriva ta.
Arlen răsuflă zgomotos și se-ntoarse spre Ragen.
— Ț i-ai petrecut acolo mai mult timp decât noi toți. Ș tii pe
cineva care te-ar asculta?
— Cel mai adesea am ajuns la Rhinebeck și Janson, răspunse
Ragen. Am fost de câteva ori la vânătoare cu frații ducelui, dar
fiecare își are propriul cerc de curteni, iar pe Pether l-am cunoscut
cel mai puțin. O să-și aducă aminte de mine într-o destul de mare
măsură cât să mă primească în audiență, dar mă-ndoiesc că-l pot
VP - 221
înrâuri prevestindu-i sfârșitul omenirii fără să-i aduc vreo dovadă.
Pe Marele Maestru al Ghildei Glifarilor l-am ajutat de multe ori să-
și umple buzunarele de bani, însă Veghetorii își au propriii Glifari
și, cu Pether pe tron, ghilda noastră e în dizgrație.
Leesha se uită la Elissa.
— Trebuie s-ajungi la ducesa Araine.
— La ducesa-mamă? se miră Arlen. Cum ne-ar putea ajuta
baba aia ramolită?
— Mama nu e ramolită.
Tonul calm al Wondei era plin de respect, dar Leesha văzu în
aura ei o loialitate înverșunată și știu că o văzu și Arlen.
— Tot ce-a făcut a fost spre binele Văiugii.
— E mai ageră decât pare, întări Gared, dar n-o să ne fie de
mare ajutor într-un război.
Leesha oftă. Dacă totul era atât de cumplit cum spunea Arlen,
n-avea rost să mai păstreze secrete.
— Până în momentul în care Rhinebeck a fost asasinat, iar
Sikvah l-a omorât pe Janson, ducesa Araine a fost adevărata
putere din Angiers.
Arlen miji ochii.
— Cum adică?
— Ai spus întotdeauna că familia regală nu e în stare nici să se-
ncalțe fără Janson, răspunse Leesha. Era mai adevărat decât ai
crede. Ceea ce nu știați, nici tu, nici oricine altcineva, e că Janson
îi dădea raportul, nemijlocit, lui Araine.
Ochii lui Arlen o fixau, citindu-i aura, și Leesha știa că poate să
vadă adevărul din cuvintele ei.
— Când am „dispărut” de la audiența voastră la duce, m-am
întâlnit cu ea și am negociat condițiile înțelegerii cu Văiuga. La
întâlnirea voastră, totul a mers după cum a tras Araine sforile.
Rhinebeck avea un cuvânt de spus despre mersul lucrurilor doar
în măsura în care putea hotărî calul unui Mesager încotro s-o
apuce.
— Pfui! spuse Arlen. Dar acum, când Rhinebeck și Janson nu
mai sunt?
— Nu știu, recunoscu Leesha. Ducesa Lorain era în ascensiune,
iar Pether avea convingerea că Ziditorul l-a pus pe tron.
— Ducesa-mamă ar putea să ne creadă fără să-i aducem
dovezi?

VP - 222
 — O să vă dau scrisori. Fosta mea maestră Jizell e acum
Culegătoare de Ierburi Regală. A fost în Văiuga și-a văzut cu ce ne
luptăm. Sper că ea o să vă dea crezare.
— Pe noapte! vorbi din nou Arlen. N-avem timp pentru politică
și șușoteli. Ne trebuie orice aliat pe care-l putem găsi.
— Ne-ai putea ajuta să găsim aliați mult mai aproape de casă, îi
atrase Leesha atenția. Trebuie să stai tu de vorbă cu Copiii Glifați.
El clătină din cap.
— În niciun caz.
— Ai spus că ne trebuie orice aliat pe care-l putem găsi, stărui
ea. Orice avantaj. Sunt puternici, Arlen, și te venerează. Ești
singurul care-i poate călăuzi.
El clătină din cap încă o dată.
— Nu mi-am înscenat propria moarte și nu m-am ascuns într-
un turn vreme de atâtea luni ca să ies acum la paradă în fruntea
unei gloate. Cu cât știu mai mulți oameni că trăiesc, cu atât mai
mult punem totul în pericol. Tu ai făcut mizeria asta, Leesha.
Trebuie s-o cureți singură.
— Despre ce vorbiți? întrebă Renna.
Arlen se întoarse spre ea.
— Leesha a hotărât, de capul ei, să glifeze cu lujer negru o
șleahtă de puștani. S-au zăpăcit cu toții, nu mai țin cont de
rațiune și de bun-simț.
— Nu sună chiar atât de rău, comentă Renna.
— Apoi, într-o noapte, au mâncat inima unui demon, ca s-o
facă pe grozavii.
— Pe noapte! murmură Renna.
Gared se înverzi la față.
— Asta nu-i otravă?
Arlen oftă prelung.
— Așa am vrut eu să creadă toată lumea. V-ați întrebat
vreodată de ce eu și Ren avem puteri în plină zi? De ce Umbră,
câinele lui Evin, s-a făcut cât un lup de noapte?
— Arlen…, începu Elissa.
El îi întâlni ochii și durerea îi străpunse aura.
— N-am avut de-ales. Krasianii m-au lăsat să mor în deșert. N-
aveam nimic altceva de mâncat. Dacă ei iau atât de mult de la noi,
mi-am spus, de ce n-am lua și noi ceva înapoi?
— Cred c-o să vărs, spuse Wonda.
— St! o mustră Leesha.
VP - 223
 — E-n ordine, zise Arlen. N-ai nicio vină, Won. Dar știi cum e
când îți glifezi pielea.
— Te înnebunește, adeveri ea. Nu mai ești în toate mințile.
Arlen încuviință din cap.
— Eu tocmai descoperisem glifele de luptă. Nu conta dacă fac
bine ce fac, singurul meu gând era să trăiesc suficient de mult cât
să le redau oamenilor.
— Dar, dacă știi că glifele de pe piele te înnebunesc, crede-mă
că asta nu-i nimic pe lângă mâncatul cărnii de demon, se
amestecă Renna. Am început s-o mănânc și eu, ca să pot ține
pasul cu Arlen, chiar înainte de a sosi aici, în Văiuga. Ț ineți minte
cum eram atunci?
— Înspăimântătoare.
Gared se trase înapoi când Renna se uită la el.
— Nu e o insultă.
Ea îi zâmbi.
— Mă înspăimântam și pe mine. Ș i uneori încă mă mai
înspăimânt. M-am luptat cu mine însămi în fiecare zi. Dar l-am
avut pe Arlen Bales, care m-a ajutat să trec prin asta.
— Ș i Stela și ceilalți au nevoie de tine, îi spuse Leesha lui Arlen.
— Nu-i pot ține pe toți de mână, ripostă el. După câte știe toată
lumea, sunt mort. E nevoie să rămân așa.
— Stela e acum în temniță, stărui Leesha. Mai curând sau mai
târziu, ceilalți vor veni după ea și-o să ne batem între noi tocmai
când avem cea mai mare nevoie să fim uniți.
Arlen se-ntoarse cu spatele, încleștându-și pumnii.
Renna se uită la Leesha.
— Maestră, știu că asta-i camera ta de lucru, dar aș vrea să
rămân câteva minute singură cu bărbatul meu.
Deasupra capului îi plutea o imagine fantomatică, în care-l
plesnea pe Arlen peste ceafa rasă. Era atât de amuzantă, încât
Leesha izbuti cu greu să nu zâmbească.
— Desigur.
•
Arlen n-avea nevoie să vadă aura Rennei ca să știe ce însemna
tonul vocii cu care le cerea celorlalți să plece. O pusese să-i
promită c-o să-i scoată prostia din cap, plesnindu-l ori de câte o
să fie nevoie, și ea se ținuse întotdeauna de cuvânt. Se întoarse
spre ea, gata să pareze lovitura.

VP - 224
 Însă Renna era calmă, cu brațele încrucișate. În aura ei nu era
furie, doar dezamăgire.
— Le-ntorci spatele unor oameni la ananghie? Ăsta nu-i
bărbatul cu care m-am măritat.
El strânse din dinți la auzul cuvintelor usturătoare.
— Ș i ce-ar trebui să fac, Ren? Abia am izbutit să te țin pe tine în
frâu când te purtai ca o sălbatică. Ai auzit-o pe Leesha, aici sunt
câteva zeci. N-am timp pentru așa ceva.
— Atunci îi lași de izbeliște? Pe oamenii din Văiuga? Pe Stela
Inn? Pe Callen Cutter? Noi doi am meritat să fim salvați, dar ei nu
merită?
— Nu e atât de simplu cum pare.
Renna clătină din cap cu îndârjire.
— Toți sunt Izbăvitori, așa le-ai spus. Ai vorbit serios sau au
fost doar niște cuvinte cu care-ai amăgit o șleahtă de tăietori de
lemne speriați, făcându-i să iasă-n noapte?
— Bineînțeles c-am vorbit serios.
— Atunci trebuie să ne facem timp, zise Renna. Poți găsi pentru
ei câteva ore.
Arlen se încruntă.
— Câteva ore nu-s de-ajuns. Eu mă străduiesc de doi ani și tot
am fost cât pe ce să-i smulg capul lui Gared Cutter când mi-a
atins un punct sensibil. Ai auzit-o pe Leesha. Franq le-a sucit
mințile cu aiureala asta despre Izbăvitor. Deja ne răstălmăcește
cuvintele ca să scoată ce vrea el. Orice le-aș spune, o fie întors pe
dos după plecarea mea.
— Atunci Franq are nevoie de-o mamă de bătaie. În fața
tuturor. De cuvinte pe care nu le poate răstălmăci. Ziditorul știe
că n-o ador pe Leesha Paper ca restul oamenilor din oraș, dar
până și eu recunosc că acum trebuie să li se spună Copiilor Glifați
să stea sub comanda ei până se pune capăt năboirii.
Arlen oftă prelung.
— Să zicem că fac asta. Că-i iau deoparte și-i bat bine pe Stela,
pe Franq și pe oricine mai e nevoie. Le spun să nu mai fure, să li
se supună conducătorilor Văiugii și să continue să lupte cu
demonii. De dragul discuției noastre, să zicem că m-ascultă. Pe
urmă să zicem că măcar pe unul dintre ei îl ia gura pe dinainte și
spune prin oraș că trăiesc sau că e vreunul prins de un mintal. Se
duce de râpă tot planul nostru. Toate sacrificiile noastre din

VP - 225
ultimele luni. Prinții miezingi nu sunt proști, Renna. Își vor da
seama ce urmărim și ne vor aștepta pregătiți.
Renna își puse mâinile în șolduri.
— Bine, atunci o fac eu.
Arlen clătină din cap.
— E prea periculos…
Ea scuipă pe podea.
— Puștanii încă nu-și cunosc puterile. Eu am avut nevoie de
mai multe luni și de un pericol de moarte ca să-nvăț să mă
disipez. Acum e momentul să-i fac să muște țărâna și să-i trimit
înapoi, la lumina zilei.
Renna rânji.
— Zici că mintalii se tem de noi? Ce vor face când vor vedea alții
ca noi, cu zecile?
Pe fața lui Arlen se așternu încetul cu încetul un zâmbet.
— Or să stea cu ochii pe suprafață. N-or să ne mai caute pe noi.

VP - 226
 14

O MAMĂ DE BĂTAIE

334 D.Î.

Shanvah era exact acolo unde se aștepta Renna, medita în fața

ușii celulei tatălui său.
Cu mintea odată distrusă de demon, în Shanjat nu se mai
putea avea încredere. Era ținut în lanțuri într-o celulă, unde fiica
lui îl hrănea și îl spăla de trei ori pe zi. Ușa celulei era încuiată tot
timpul.
Coridorul din afara celulei devenise căminul ei. Își adusese un
covoraș pe care putea să îngenuncheze, meditând, pe care putea
să facă sharusahk sau să-și lustruiască armele. Oricând n-avea
altceva de făcut, putea fi găsită acolo.
Avea ochii închiși când Renna se materializă în liniște, dar o
simți și îi deschise.
Sări imediat în picioare și se apropie de noua sosită.
— Ești bine, soră a mea?
Renna clătină din cap.
— Nu-s. Ai sticluțe pentru lacrimi?
— Desigur, soră a mea.
Shanvah scoase din punga de lângă covoraș o sticluță
minusculă, cu o parte a gurii mai înaltă și destul de ascuțită ca să
adune lacrimile de pe obraji.
Apoi îngenunche pe unul dintre capetele covorașului și, cu un
gest, o invită pe Renna să i se alăture.
— E o onoare să-ți fiu de ajutor când te rogi, îndurerată de o
pierdere. Cine a plecat pe drumul singuratic?
— Nu-s învățată cu rugăciunile, spuse Renna, dar simți că i se
înmoaie genunchii și se lăsă în jos, punându-și-i pe micul covor.
Am ceva de făcut și e important dacă vrem să mai fie cineva în
viață pe fața pământului când vom termina.
— Onoarea ta e nemărginită, soră a mea, spuse Shanvah. Vei
izbândi.
VP - 227
 — Da, poate. Dar în clipa asta știu doar că prietenul meu e
mort și eu nu…
Shanvah păstră tăcerea când vocea Rennei se stinse, înăbușită,
și ea se strădui să-și păstreze calmul. Ochii o usturau.
— Nu vreau să creadă c-am fost prea ocupată ca să plâng
pentru el.
— Desigur, zise Shanvah.
— Dar m-am gândit că, dacă aș avea o sticluță din asta în
buzunar…
— I-ai putea purta onoarea cu tine când vei înfrunta încercările
care vor urma, completă Shanvah.
— Da, așa e, încuviință Renna.
— Rostește-i numele, astfel încât Ev… ăă, Ziditorul să-l poată
auzi.
Shanvah ridică sticluța.
— Rojer. Ăăă, fiul lui… Jessum din familia Inn din Ț inutul
Văiuga.
Shanvah lăsă mâna cu sticluța în jos, deodată fără vlagă.
— Rojer Inn, Saltimbancul?
— Saltimbancul, da, răspunse Renna. L-ai cunoscut?
— E vărul meu prin alianță, căsătorit cu sora mea de suliță
Sikvah și cu verișoara mea Amanvah. Ele sunt tefere?
Renna miji ochii. După atâta vreme petrecută împreună, cum
era cu putință să nu știe atâta lucru? Ea și Sharum’ting stăteau de
vorbă adesea, dar în clipa aceea își dădu brusc seama cât de
puține știau de fapt una despre alta.
— Amanvah și Sikvah sunt bine sănătoase, o asigură ea. Poartă
amândouă copiii lui Rojer. Acum sunt în drum spre Inevera.
— Mulțumesc!
Shanvah scoase încă o sticluță.
— L-am întâlnit pe Rojer o singură dată, dar o să plâng cu tine.
— O să plângi pentru un om pe care abia dacă l-ai cunoscut?
se miră Renna.
— O, soră a mea, răspunse Shanvah cu amărăciune. Lacrimile
nu sunt niciodată greu de găsit. Vorbește-mi despre fiul lui
Jessum.
— Când am ajuns pentru prima oară în Văiuga, am fost pe
picior greșit. Eram beată de magie și furioasă, așa că nu-i pot
învinovăți pe oameni fiindcă n-au vrut să intre în vorbă cu mine,

VP - 228
mai ales pen’ că toți voiau ca Arlen să se-nsoare cu fandosita
domnișoară Paper.
— Leesha Paper? Curva din miazănoapte care l-a sedus pe
unchiul meu?
Renna râse zgomotos.
— Fato, trebuie să stăm mai mult de vorbă.
Pe urmă își aminti de ce îngenuncheaseră și o inundă un val de
vinovăție.
— Toată lumea din Văiuga m-a privit cu dispreț, continuă ea.
Toată lumea, în afară de Rojer Inn. Mi-a sărutat mâna când ne-
am cunoscut. M-a tratat ca pe un om, pe când Leesha și ceilalți se
purtau de parcă-aș fi fost un rahat pe încălțările lor.
Clătină din cap.
— La luna nouă, mi-a salvat viața de atât de multe ori, încât nu
le mai știu numărul. Nu doar viața mea. Cântecul Asfințirii a
apărat mii de oameni pe câmpul de luptă și în afara lui. Fără
Rojer Inn, Ț inutul Văiuga n-ar mai fi existat.
Renna tresări.
— Tu și Sikvah sunteți surori?
Shanvah încuviință din cap.
— Verișoare, dar am fost instruite împreună în Palatul
Dama’ting.
— Leesha spune că e o luptătoare.
— O mare luptătoare.
— Asta nu știu. N-am văzut-o niciodată luptând, dar toți
demonii fugeau speriați de ea. Spui că ați fost instruite împreună.
Înseamnă că știi să cânți?
— Bineînțeles.
— La funeraliile lui au cântat Cântecul Asfințirii, zise Renna. Eu
n-am fost acolo, așa cum n-am fost nici când el a avut cea mai
mare nevoie de mine.
Shanvah îi puse în mână una dintre sticluțe.
— Cântă cu mine, soră a mea, ca să-l putem călăuzi pe fiul lui
Jessum pe drumul singuratic.
Discuția o liniștise pe Renna atât de mult, încât se temu că n-o
să-și poată aduce lacrimi în ochi la comandă, însă apoi Shanvah
începu să cânte.
•
Renna își apăsă degetele pe piept și simți sticluța cu lacrimi
cuibărită acolo, pe șnurul ei de piele. Mergea încet pe urmele
VP - 229
Wondei, care elibera din post paznicii temniței. Trimițând fără
întrerupere magie către glifele nevăzutului de pe pielea ei, era ca
un corb pe cerul nopții, de nezărit pentru oricine nu se uita cu
atenție. Ș i nimeni nu o făcea, căci atenția tuturor era atrasă de
femeia uriașă.
— Acolo, jos, zise aceasta, descuind ușa grea din lemnaur
întărit cu benzi de oțel glifat.
Înăuntru, un șir de trepte grosolan cioplite în piatră cobora
pierzându-se din vedere.
— Mulțumesc, Won! spuse Renna.
— Îmi pare rău că tre’ să faci asta. Instruirea Stelei și a
celorlalți a fost treaba mea.
Wonda lăsă privirea în jos.
— Nu mi-a ieșit deloc bine. Stela a fost cât pe ce să mă omoare
când am adus-o aici noaptea trecută.
— Nu e vina ta, o liniști Renna. Io am încercat să-l omor pe
Arlen nu doar o singură dată, când magia era puternică în sângele
meu.
Wonda rămase cu gura căscată.
— Pe cuvânt de onoare?
Renna încuviință din cap.
— El ar fi putut să mă ucidă atunci. Pe noapte, uneori îmi
doream s-o facă! Da’ nu eram io. Am ajuns să mă stăpânesc. Ș i
Stela poate dacă e destul de puternică.
— Ș i dacă nu-i? întrebă Wonda.
Renna îi aruncă o privire aspră.
— Dacă nu-i – dacă niciunul dintre ei nu-i –, pun eu lucrurile
la punct și-o las pe maestra ta cu conștiința curată.
Cuvintele ei nu aduseră în aura Wondei plăcere, ci doar un soi
de ușurare. Renna își dădea seama că tânăra voinică o iubește pe
Leesha, dar știe că maestra ei detestă să execute pe cineva, chiar
și atunci când e cu adevărat necesar.
Rămasă singură, Renna coborî ușor în josul treptelor, simțind
cum i se zbârlește părul pe ceafă când auzi ușa închizându-se,
zăvorâtă, în spatele ei, ceea ce o lăsă doar în lumina palidă a
glifelor.
Acestea luceau pe pereți și pe podea și le simți trăgând din ea.
În jur nu era pic de magie, căci puternica rețea de glife o
Absorbea, ținând captivii secătuiți. Renna își grăbi pașii. Dacă nu-

VP - 230
și stăpânea bine magia din trup, glifele Leeshei aveau s-o lase fără
ea.
Chiar și pentru o temniță, locul părea neterminat. Contele
Thamos făcuse pereții și podeaua din piatră neprelucrată, ca să-
mpiedice miezingii să se înalțe în interior, dar, așa cum stăteau
lucrurile cu o mare parte a fortăreței, murise înainte de încheierea
lucrului. Iar Leesha, căreia nu-i stătea în fire să întemnițeze
oamenii în frig și în beznă, lăsase până de curând temnița
întocmai cum o găsise. Piatra era nelustruită și cele mai multe
celule n-aveau gratii. Glifele erau pictate, nu gravate. Totul părea,
în cel mai bun caz, provizoriu.
— Cine-i acolo? strigă Stela din capătul celălalt al coridorului.
Vocea i se schimbase, își pierduse sfiala pe care-o ținea minte
Renna de când o auzise ultima oară, cu doar o jumătate de an în
urmă. Acum era mai profundă. Sigură pe sine.
— V-am zis că n-avem ce vorbi până ce nu vin Tatuații să mă
scoată de-aici.
— Ei, cu mine cred c-o să stai de vorbă, spuse Renna, oprindu-
se chiar în fața gratiilor celulei în care era fata.
Stela își miji ochii, fără îndoială ajutată de propria vedere glifică
să vadă strălucirea celeilalte femei. Era murdară, dar mai voinică
și mai musculoasă decât și-o amintea Renna. Pielea tatuată i se
ivea din salopeta de lucru pe care o primise. Aura ei era ștearsă,
secătuită, însă Renna putea să-și dea seama în ce măsură o
schimbase carnea de demon, probabil pentru totdeauna.
Am fost o proastă când am crezut că pot ascunde așa ceva de
Arlen, își spuse.
Celula părea destul de confortabilă, cu privată în spatele unei
draperii și cu un pat curat, dar fără nimic care să poată fi
întrebuințat ca armă sau pentru înlesnirea evadării. Gratiile erau
groase, din fier, înfipte adânc în piatră.
— Renna Bales.
Stela rămase cu gura căscată, apoi căzu într-un genunchi.
— Termină imediat cu rahatu’ ăsta de demon!
Uluită, Renna se auzi vorbind la fel ca Arlen.
— Mi s-a spus că voi, Copiii, ați scris tot ce-am spus eu și Arlen
vreodată, da’ nu-mi amintesc să vă fi zis vreunul dintre noi să-
ngenuncheați. Sau să furați. Sau să vă-ntoarceți împotriva
prietenilor și-a rudelor.
Stela se ridică în picioare, cu nesiguranță în aură.
VP - 231
 — Ei nu ne-nțeleg.
— Voi nu sunteți în stare să vă-nțelegeți! se răsti Renna. Faceți
tâmpenii, vă-mbătați cu magie, vă purtați mai degrabă ca demonii
decât ca oamenii!
Stela se trase înapoi, în celulă, și Renna văzu cât de tare o
usturau cuvintele. Aura i se umplu de rușine și de spaimă.
Bun. Renna înaintă și prinse gratiile în mâini, Absorbind din
nou din puterea păstrată în sine însăși. Gratiile se arcuiră ca niște
crengi subțiri, îngăduindu-i să pășească printre ele.
Stela încremeni când trecu pe lângă ea ca să se-așeze pe pat.
Renna o chemă alături bătând cu palma în locul rămas liber.
— Vino să stai puțin cu mine. Ziditorul știe că tu și prietenii tăi
meritați câte-o curea pe spinare, dar nu pentru asta am venit,
dacă nu cumva mă stârniți s-o fac.
Fata se apropie cu prudență și se așeză unde i se arătase.
— Am trecut prin ce treceți voi acum, începu Renna. După ce-
am început să-mi glifez pielea, nu mă mai puteam gândi decât că
tre’ să ucid demoni. Oamenii care ieșeau doar ziua mi se păreau
nevolnici. Pentru ei n-aveam decât dispreț. Într-o tavernă, i-am
tăiat mâna unui bărbat după ce și-a pus-o pe piciorul meu.
Stela scuipă pe podeaua celulei.
— A meritat.
— Da, poate. Dar n-am făcut-o pen’ că merita. Am făcut-o pen’
că-n fața ochilor nu vedeam decât roșu. Pen’ că eram beată de
magie și nu puteam gândi.
Renna își puse un deget sub bărbia Stelei și o ridică până când
li se-ntâlniră privirile.
— Așa se poartă un animal, Stela Inn. Așa luptă miezingii. Cu
înverșunare, dar fără să gândească niciun pic. De-aia în Bătălia
de la Văiuga Tăietorului de Lemne un grup de tăietori de lemne
speriați i-a înfrânt și i-a pus pe fugă.
Își retrase degetul, dar continuă să se uite în ochii fetei.
— Însă la luna nouă, când vin mintalii, demonii nu mai luptă
prostește. O fac cu istețime, așa cum tre’ s-o facem și noi. Fiindcă
mintalii se vor întoarce, e tot atât de sigur ca răsăritul soarelui în
fiecare dimineață.
Ochii Stelei începură să se umezească.
— Am încercat, doamnă Bales, am încercat, dar totul s-a dus
Miezului. Am întâlnit un băiat. Un băiat bun și mi-a plăcut ca

VP - 232
nimeni altul. Dar eram atât de beată de magie, încât, fără să stau
pe gânduri, l-am făcut să sufere. Ș i-apoi el mi-a-ntors spatele…
— Tu nu voiai nimic altceva decât să-i vii de hac, completă
Renna.
— Da, recunoscu Stela cu amărăciune.
— Mai trăiește băiatul ăsta?
Stela își trase nasul.
— Nu mulțumită mie.
— Ai ucis vreodată pe cineva? întrebă Renna, privind în
adâncul aurei fetei. Să nu mă minți.
— Nu, răspunse Stela, și aura îi adeveri răspunsul. Uneori am
vrut. Am rupt câteva oase, dar n-am omorât pe nimeni.
— Atunci nu e prea târziu. Nu e prea târziu să-ți revii și să ții
totul sub control. Acum, după ce-ai mâncat inima aia de demon,
n-o să mai fi niciodată om ca toți oamenii, dar o să te poți stăpâni,
la fel ca mine și ca Arlen.
Stela se uită la ea cu ochi mari.
— Ș i Izbăvitorului i se-ntâmpla să-și piardă controlul?
— Nu-i place să fie numit așa, și tu o știi, sublinie Renna. Dar
da. Niciodată nu te poți controla pe de-a-ntregul, dar e bine așa.
Uneori e nevoie de înverșunare. De sălbăticie. Uneori, cât te lupți
cu ghearele demonului, e tot ce te ține în viață. Dar trebuie să-ți
amintești cine e adevăratul dușman, Stela Inn. Nu se poate să uiți
vreodată.
— Miezingii, răspunse Stela.
— Da, încuviință Renna. Dacă-ți întorci puterea dobândită în
timpul nopții împotriva oamenilor, nu devii mai bună ca demonii.
Tu vrei să te bați cu semenii tăi?
Stela clătină din cap.
— Nu.
— Dar ceilalți?
Stela își lăsă umeri-n jos.
— Sunt rătăciți. Cum am fost eu. Mi-a mai venit puțin mintea
la cap când m-a secătuit maestra Leesha, dar ei sunt încă plini de
sânge de demon. Nu știu dacă vor asculta de cineva; mă tem că
nici măcar de tine.
Renna își puse mâna peste a ei.
— Atunci o să-i silim s-asculte.
•

VP - 233
 Când deschise ușa și o văzu pe Stela pe scări, în spatele Rennei,
Wonda se crispă, dar păstră tăcerea și făcu un pas înapoi,
lăsându-le loc să treacă.
Stela se uită la ea cu aura sfredelită de durere.
— N-am fost eu însămi, Wonda. Ș tiu că asta nu-mbunătățește
lucrurile, dar… nu eram eu însămi și te rog să mă ierți.
Wonda strânse din buze.
— Ș tiu cum e, Stel. Chiar știu. Dar, așa cum spunea tata,
„scuzele nu repară greșelile decât pe jumătate”.
— Suntem pe cale să reparăm și cealaltă jumătate, spuse
Renna. Dă-i Leeshei de știre că trec pe la ea după ce le trag
Copiilor o săpuneală.
— Am înțeles, zise Wonda.
— Ș i Keet? întrebă Stela.
— Mai poa’ s-aștepte, răspunse Renna. Ca garanție a bunei
voastre purtări. În plus, tre’ să fac un truc care n-o să meargă cu
el.
O luă pe Stela de mână, cu glifele de pe piele atingându-li-se.
Simți furnicături în punctul de legătură. Apoi trimise în trupul
fetei un strop de putere, doar pentru a-l Absorbi înapoi, Citind-o.
Schimbarea era deja în sângele ei. Poate nu îndeajuns ca să se
poată controla – nu încă – sau poate îndeajuns…
Se disipă și o trase pe Stela după ea când se prelinse în jos, în
glifa mare, de unde alunecă spre Pădurea Culegătoarelor de
Ierburi.
Se materializară o clipă mai târziu, chiar la marginea pădurii.
Leesha și Arlen creaseră rețeaua de glife mari din Văiuga, astfel
încât pădurea să se afle într-un gol, pe de-o parte, fiindcă era greu
să modeleze atât de mulți copaci, și, pe de alta, ca să poată face
acolo nestânjeniți experimente cu magia demonilor.
— O să vărs.
Stela se îndepărtă împleticindu-se și se lăsă să cadă în patru
labe, tresăltând din tot trupul în timp ce i se golea pântecul. Dură
destul de mult până ce își recăpătă răsuflarea și se șterse la gură.
— Întotdeauna e așa? întrebă.
Renna ridică din umeri.
— Mie nu mi s-a-ntâmplat niciodată, dar, înainte de a încerca,
am mâncat carne de demon mai multă vreme decât tine. Pesemne
e mult mai ușor când te conduci singur.

VP - 234
 — Pesemne, încuviință Stela. A fost ca și când un vântos ar fi
apărut de niciunde, m-ar fi luat în gheare și-ar fi zburat cu mine
prin aer. Numai c-acolo nu era aer.
— Saltă-te-n picioare și Absoarbe un strop de putere, o sfătui
Renna. O să te simți mai bine.
— Să Absorb? se miră Stela.
— Ca și cum ai trage aer în tine prin picioare, o lămuri Renna.
Răsuflă adânc și suge un strop de magie din glifa mare. Nu prea
multă.
Stela ridică dintr-o sprânceană, închise ochii, strângând cu
putere, și scrâșni din dinți, trăgând în piept înghițituri mari de
aer. Era aproape caraghioasă. Ș i nu Absorbi magie, aura îi rămase
întunecată.
— Nu așa, spuse Renna, apropiindu-se ca s-o ia din nou de
mână. Uite așa.
Absorbi, trăgând magie din glifa mare în Stela. Aura fetei deveni
imediat strălucitoare și ea își îndreptă spatele. Ș i rămase cu gura
căscată.
— Mă simt din nou puternică. Cum ai făcut asta?
În aura ei era acum însetare, semn că dependența de magie
reapăruse.
— O să vă-nvăț, pe tine și pe ceilalți, după ce reîncep și ei să se
poarte omenește. Dar trebuie s-aveți mare grijă. În glifele mari e
foarte multă putere. Dacă vă lăcomiți și luați prea mult, ardeți ca
uleiul aprins.
Stela înghiți în sec și prin aură îi străfulgeră spaima.
— Acum arată-mi unde e tabăra Copiilor, îi ceru Renna.
Magia le ajuta să alerge cu iuțeală neomenească, atât de
repede, încât contururile copacilor pe lângă care treceau li se
păreau neclare. Renna își petrecuse o bună bucată de vreme în
pădure, însă Stela o cunoștea în amănunt, ca pe o încăpere din
casa ei. Peste numai câteva minute, mulțumită vederii sale glifice,
Renna zări o îngrămădire de lumini strălucitoare și știu că tabăra
e aproape.
O prinse pe Stela de braț, oprind-o brusc.
— Întinde mâinile!
În aura Stelei era nedumerire, dar o ascultă fără șovăire pe
Renna, care îi trasă glife ale nevăzutului pe brațe, pe picioare și pe
piept, împărțind între ele un strop de putere. Își activă și propriile
glife și amândouă deveniră siluete tot mai palide, pierzându-se în
VP - 235
noapte. Renna o prinse pe Stela de mână înainte de a-i fi prea
greu s-o vadă și amândouă își continuară drumul într-un ritm
mult mai lent.
Pătrunseră în tabăra nepăzită de nimeni, căci toți Copiii se
îngrămădeau în jurul unui podium, cu ochii la fratele Franq, care
mergea de la un capăt la altul, strigându-și cuvintele. În fața
amvonului său stăteau vreo șase Fârtați tineri, cercetând
mulțimea cu priviri reci.
Bărbatul Sfânt nu mai semăna deloc cu Puștiul țeapăn pe care
și-l amintea Renna. Părul și barba, cândva tunse cu îngrijire, îi
crescuseră în voie, iar în locul robelor din materiale fine purta
una de Veghetor din cătune, din pânză cafenie, țesută în casă,
murdară și cu mânecile tăiate ca să i se vadă tatuajele. Era mai
strălucitor decât oricine altcineva din mulțimea din jur.
— Îngăduim una ca asta? întrebă el. Le îngăduim să-i țină pe
fratele și pe sora noastră în lanțuri pentru nimic mai mult decât
dorința de a alerga liberi sub cerul nopții?
— Nu! strigară Fârtații ca la comandă și multe voci din mulțime
li se alăturară, cu aurele înroșite de furie.
Rennei îi era destul de ușor să distingă Tatuații, cu aurele
strălucindu-le aproape de tot atâta putere ca a lui Franq, și
Oscioarele, cu armele lor cu oase de demon. Își pierduseră
conducătorii și clocoteau de furie. Deasupra capetelor le pluteau
imagini în care Copiii dădeau buzna în fortăreața Leeshei,
spărgând ușile cu lovituri de picior. Având în vedere puterea
adunată în cele două grupuri; Renna se gândi că ar fi putut avea
sorți de izbândă.
Numai că Franq nu convinsese pe toată lumea. Grupul Sharum
stătea deoparte, cu Jarit și nepoata ei în frunte, privind cu aure
calme restul gloatei. Nu părea cu putință să fie înrâuriți, dar nici
nu păreau dornici să se pună de-a curmezișul.
Însă Pompele lăsau impresia că ar fi putut fi convinse. Callen
Cutter stătea în fața lor alături de Jas Fisher, cu brațele
încrucișate. Erau și ei furioși, dar mai puțin decât ceilalți, fiindcă
gustaseră mai puțină magie decât restul grupurilor. Nu se
alăturau corului de zbierete.
— Frate Callen! strigă Franq, știind foarte bine pe cine trebuie
să convingă. Te îndoiești de îndreptățirea atacului nostru?

VP - 236
 — Îi vreau pe Stela și pe Keet înapoi la fel de mult ca oricare
dintre noi, răspunse Callen. Dar asta nu-nseamnă că-s gata să
sparg ușa maestrei Leesha cu picioarele.
— Sunt momente când oamenii de bună-credință trebuie să se
opună nedreptății! strigă Franq. Eram de față când Arlen Bales
însuși i-a spus Inchizitorului Hayes: Leagă pe cineva vinovat de
adulter de stâlp, la bunul plac al demonilor, și frâng stâlpul pe
genunchi și-nfig o jumătate în ușa ta și pe cealaltă în ușa contelui.
Prin asta, Izbăvitorul ne-a spus că aceia care înfruntă pericolele
nopții sunt mai presus de legile oamenilor.
Renna își amintea cuvintele. Arlen le rostise la furie, într-o
ceartă care, culmea ironiei, începuse când tocmai Franq, care
servise mesenii cu vinuri fine în pahare de cristal, o luase în râs
pentru lipsa ei de rafinament. Acum nerafinatul era el, se foia ca
un animal, străduindu-se să întărâte mulțimea în numele lui
Arlen.
Destul! își spuse ea, retrăgând puterea din glifele nevăzutului.
— Ș i eu am fost acolo! strigă, intrând în mulțime cu pași mari.
Toate fețele se-ntoarseră spre ea și lumea făcu ochii mari. Copiii
se retraseră, împiedicându-se de cei din spatele lor când îi făceau
loc să se apropie de podium.
— Renna Bales, se șoptea în jurul ei, dar ea înainta fără să dea
atenție șoaptelor, fixându-l pe Franq cu privirea.
— Iată!
Franq arătă spre ea fluturându-și larg brațul, ca un
Saltimbanc.
— Renna Bales, soția Izbăvitorului, s-a întors ca să ne conducă
pe îndreptățita noastră cale!
— Nu sunteți îndreptăți să atacați Văiuga! se răsti ea.
El șovăi, dar numai pentru o clipă.
— Negi cuvintele Izbăvitorului? Vă îngăduiți anumite libertăți, a
spus el, și trebuie să știți care sunt limitele.
Renna se disipă și se materializă o clipă mai târziu pe podium,
lângă Franq. Îl înșfacă de robă, îl răsuci și-l aruncă de pe
platformă astfel încât să cadă pe spate în mijlocul unui cerc tot
mai larg de privitori.
— Încalci limitele când îmi spui mie ce-au însemnat cuvintele
bărbatului meu! strigă ea. Te folosești de cuvintele dintr-o ceartă
începută chiar de tine!

VP - 237
 O porni spre trepte, țintuindu-l pe Franq cu priviri furioase, dar
tinerii lui acoliți îi tăiară calea. Încurcătura în care se aflau le
învolbura aurele. Fuseseră învățați s-o venereze, însă Franq era
acela care îi cunoștea pe fiecare în parte, cel care îi instruise, cel
care le câștigase loialitatea. Franq le dăduse putere.
Renna trebuia să se ocupe și de ei, și poate și de alții, dar toate
lucrurile la timpul lor. Trasă în aer o glifă de izbire, împrăștiindu-i
din fața ei în timp ce se îndrepta către șeful lor ca un lup de
noapte către pradă.
Fratele Franq se săltase, acum stătea ghemuit, ca un animal
pregătit de salt. Nu era rănit, magia pe care și-o adunase din
belșug în trup i-l întărea și aura îi clocotea de ură.
Bun. Renna își lăsă garda jos în timp ce se apropia, momindu-l
s-o atace. El mușcă momeala și se repezi, încercând s-o trântească
la pământ. Ea se feri cu ușurință, pășind în lateral, îl prinse de
braț și se răsuci, folosindu-se de propriul lui elan ca să-l azvârle
cât colo.
Franq scăpă nevătămat, dar asta n-o îngrijoră. Oricât de mult
și-ar fi dorit să-l bată zdravăn, spectacolul era mai important.
Trebuia să le ofere privitorilor o luptă dreaptă, dominată de ea.
Franq cântărea cu vreo cincizeci de kilograme mai mult decât
ea și aura îi strălucea de magie, dar sharusahk-ul lui era încă
rudimentar. Renna luptase cândva la fel ca el, crezând că-și poate
lua forța din ferocitatea potrivnicului său. Când se lupta cu
nătângii miezingi salahori, era adesea de ajuns.
Însă antrenamentele ei cu Shanvah îi scoseseră asta din cap.
Sharum’ting o umilise cam la fel cum îi făcuse ea lui Franq, și asta
până când învățase să aibă respect pentru stilul de apărare al
potrivnicului și pentru inteligența lui. Mai mult decât atât,
krasiana o învățase despre punctele de întâlnire, unde se
întretăiau și se ramificau liniile de forță ale corpului. Era secretul
sharusahk-ului practicat de damaʼting și Renna, cu vederea ei
glifică, distingea perfect punctele strălucitoare din aura lui Franq;
erau ca stelele pe cerul nopții.
De două ori mai furios, el o atacă din nou, acum cu garda sus.
Dar pumnii lui loviră doar aerul când Renna se îndoi de mijloc,
lăsându-se pe spate și izbindu-l cu călcâiul în punctul de întâlnire
de pe șold. Franq se îndoi ca o bucată de hârtie, iar ea își încolăci
un braț în jurul bicepsului lui drept și îi răsuci brațul la spate. O

VP - 238
lovitură de picior în spatele genunchiului îl doborî, iar ea îi săltă
brațul în sus până când se rupse cu un pocnet sonor.
Franq urlă de durere, dar Renna văzu în aura lui că lupta nu se
încheiase. Împingându-se cu putere în pământ, izbuti să-și aducă
un picior sub el și, cu tot cu brațul lui rupt, Renna își pierdu o
mare parte din avantaj. Sharusahk-ul se baza pe greutatea
luptătorilor și pe priceperea de a profita de mișcările celuilalt, iar
Franq era atât de încărcat de magie, încât, pentru el, Renna nu
cântărea mai mult decât o păpușă.
Ea îi dădu drumul, își puse mâinile în șolduri și zâmbi
batjocoritor în vreme ce el se sălta scrâșnind din dinți, rămânând
apoi ghemuit și trăgând de braț ca să și-l îndrepte și să și-l vindece
apoi prin magie. În câteva clipe urma să fie din nou gata de luptă.
Renna se puse în mișcare ca să termine cu el înainte de asta,
dar se auzi un strigăt și Fârtații o atacară. Își reveniseră din
uimire și veneau ca o haită de salahori să-și apere mintalul.
Renna răsuflă adânc, își găsi centrul și se concentră asupra
punctelor de întâlnire din aurele lor. O femeie tânără încercă o
lovitură de picior, dar ea i-l prinse și, cu încheieturile a două
degete înfipte în coapsă, îl făcu să atârne fără vlagă. Altul o atacă
cu pumnul și se trezi zburând prin aer. Renna trecu mai departe,
lăsându-se în jos și răsucindu-se ca s-agațe piciorul unui băiat pe
care era sigură că-l văzuse în oraș, rânind în grajduri.
Ultimul era un krasian tânăr, care lupta cu mai multă abilitate
decât ceilalți, dar nu era la fel de iute în mișcări. Renna se trase
cu doi pași înapoi, parând loviturile lui de pumn și de picior, și,
când îl aduse în poziția potrivită, îi zdrobi șoldurile, scoțându-l din
luptă.
Apoi avu din nou cale liberă către Franq, care între timp își
revenise. Aura lui ardea de furie, dar acum știa că n-are șanse în
lupta corp la corp. În schimb, își ridică mâna și trasă în aer o glifă
de izbire strălucitoare. Mișcările lui erau în cel mai bun caz
rudimentare și încărcă glifa cu mai multă putere decât avea
nevoie.
Renna se disipă, devenind cețoasă, și forța distrugătoare trecu
prin ea ca să-l trântească la pământ pe unul dintre acoliții lui
Franq, cu trupul stâlcit.
Așa nu mai merge.
Renna traversă locul înconjurat de privitori ca o pală de vânt.
Franq tresări și loviturile lui sălbatice de pumn trecură prin
VP - 239
silueta ei cețoasă ca și cum s-ar fi luptat cu aerul. Ea se
materializa în spatele lui, înconjurându-i gâtul cu un braț și pe al
doilea trecându-și-l prin subțioara lui, ca să-și încleșteze degetele
de încheietura celeilalte mâini.
Într-o luptă obișnuită l-ar fi putut sufoca, dar era prea puternic,
iar ea voia să transmită un alt mesaj. Așa că se concentră asupra
glifelor de pe pielea ei, unindu-le cu ale lui Franq. Dar nu trimise
magie în el, cum făcuse cu Stela, ci Absorbi cu toată forța, sugând
în ea puterea lui.
Mușchii lui Franq înțepeniră de parcă ar fi fost scuipat de un
demon al fulgerului. Renna păstră controlul, ținându-l strâns și
secătuindu-l cu tot mai multă forță. Glifele de pe pielea ei își
întețiră strălucirea, până ce deveni dogoritoare și ea le simți
încingându-se. Ochii, gâtul și nările i se uscară, arzând-o, dar
continuă, uitându-se cum pălește aura lui Franq. Durerea crescu
până când avu senzația că-i e tot trupul în flăcări, dar rezistă
până ce aura bărbatului păru gata să se stingă cu o ultimă
pâlpâire.
Atunci îl eliberă, lovindu-l cu piciorul în spate, și el căzu moale
la pământ. Durerea ei devenise de neîndurat, și azvârli cât mai
multă magie cu putință către cer, trasând o glifă care preschimbă
noaptea în zi.
Încă simțindu-se gata să plesnească de atâta energie, Renna
redeveni ceață, se solidifică lângă acolitul krasian căruia îi
zdrobise șoldurile și se uită în aura lui în vreme ce îi îndreptă
oasele, apoi trimise o parte din magia ei ca să le prindă din nou
unele de altele. Apoi zbură către tânărul doborât de glifa de izbire
trasată de Franq, dar îl găsi mort, cu aura stinsă ca o lumânare.
Fir-ar al Miezului!
Apoi se folosi de un alt truc de-al lui Arlen: devenind ceață doar
în parte, se avântă în văzduh și, pe fundalul luminos creat de glifa
ei, pluti deasupra Copiilor copleșiți deopotrivă de venerație și de
spaimă. Cu toții mijiră ochii și, totodată, făcură mâinile pâlnie,
străduindu-se s-o deslușească în văzduhul strălucitor.
Pe noapte! se gândi ea. Sunt toți atât de tineri!
— Arlen Bales nu v-a spus niciodată să jefuiți! Renna trasă în
aer glife ca să-și mărească puterea vocii până ce putu să
cutremure copacii. Nu v-a spus să scoateți nelegiuiții din
închisoare! A cerut să fie respectat, da, dar mai întâi i-a respectat
el pe ceilalți! Ș i a avut încredere în maestra Leesha! Ea, mai mult
VP - 240
decât oricine altcineva, a apărat Văiuga în vremuri grele. Mai mult
decât oricine altcineva, ea v-a călăuzit. Arlen știa asta, o știu și eu
și e timpul s-o știți și voi! Oricare dintre voi nu i se supune, o să
primească de la mine o mamă de bătaie, pe lângă care ceea ce i-
am făcut lui Franq o să pară o pălmuță la fund!
În lumina glifei, zeci de fețe se uitau în sus, la ea, într-o tăcere
uluită.
— Dacă m-ați înțeles, spuneți da! se răsti Renna.
— Da! strigară cu toții. Da! Da! Da!
Ea trasă o glifă mai mică, ca s-o lumineze pe Stela, către care
arătă cu degetul. Fata intrase în cercul de privitori ca să-l ajute pe
Franq să se ridice.
— Stela Inn, spune da!
O altă glifă trasată rapid, și da-ul Stelei răsună mai tare decât
oricare altul.
Renna își strânse pumnul, cu glifele din palma ei dogorind de
putere.
— Frate Franq, spune da!
Franq își ridică privirea spre ea, cu aura lui întunecoasă în
sfârșit plină de spaimă.
— Da, spuse cu glas răgușit, dar Renna avu grijă să i-l facă să
sune clar pentru toată lumea.
Apoi pluti lin către pământ, îndulcindu-și vocea în ce timp ce
lăsa lumina din spatele ei să pălească.
— Ș tiu ce simțiți. Magia vă împiedică să gândiți cu ușurința de
mai înainte. Vă preschimbă orice sentiment într-o furtună. Mi s-a
întâmplat și mie. Ș i lui Arlen.
Tălpile ei atinseră pământul. Continuă să vorbească răsucindu-
se încet, ca să întâlnească pe rând toți ochii din jurul ei.
— Dar, acum mai mult decât oricând, nu trebuie să uitați că
sunteți oameni. Miezul se va trezi iarăși și trebuie să fiți gata de
luptă, ca s-apărați nu doar Văiuga, ci întreaga omenire. Va fi
ultima noastră șansă.
Se uită în ochii lui Jarit.
— Sharak Ka nu mai vine asupra noastră. Fiindcă e deja aici.
Își desfăcu brațele.
— Acum aveți puteri, dar niciunul dintre voi nu știe cum să le
controleze. Ș i se termină rău, continuă ea, arătând leșul stâlcit al
acolitului, când nu sunteți în stare s-o faceți. Vă pot ajuta, dar în
cele din urmă va trebui să v-ajutați singuri.
VP - 241
 •
Renna văzu aura Leeshei, la început destinsă, apoi încordându-
se când înțelese că nu Arlen era acela care se materializa în
camera ei de lucru.
Bun. Nu vreau să se simtă prea-n largul ei.
Cele două femei se uitară o clipă una la alta, dar Leesha se
grăbi să-și desprindă privirea.
— Îți mulțumesc c-ai venit! Ceai?
— Da, mulțumesc! Nu pot să stau mult. Trebuie s-ajung înapoi,
la Arlen, înainte să răsară soarele.
Se trânti pe unul dintre scaunele luxoase ale contesei și își puse
picioarele pe masă. Ochii Leeshei zvâcniră către ele, dar păstră
tăcerea în timp ce Wonda turna ceaiul.
— I-ai văzut? întrebă apoi.
— Da, răspunse Renna.
— Ș i? insistă Leesha, când văzu că ea nu se grăbește să
continue.
— Stela a avut dreptate. Se pregăteau să vină-n Văiuga și să-ți
spargă porțile.
— Pe noapte! exclamă Wonda. Câți sunt? Când?
Deasupra ei plutiră imagini cu meterezele fortăreței pline de
femei cu arbalete.
Renna îi făcu semn să se liniștească.
— I-am potolit, așa cum am promis.
Se întoarse din nou spre Leesha.
— Vor continua să-ți dea dureri de cap, dar va trebui să te
descurci singură.
— Ce-ai făcut, dacă pot să-ntreb?
Leesha arăta de parcă ar fi înghițit o lămâie. Renna nu zâmbi
cu superioritate, dar știa că Leesha vede în aura ei tot ce simte și
era foarte bine.
— Franq îi ațâța mai mult decât oricine altcineva, o lămuri
Renna. Vedea mirajul măreției. Răstălmăcea cuvintele lui Arlen ca
să-i servească lui. L-am bătut zdravăn, în văzul tuturor celorlalți.
Am băgat în ei frica de Ziditor. Nu-ți pot făgădui că vor fi ușor de
manevrat, dar noaptea vor lupta pentru Văiuga și furtișagurile vor
înceta.
— Ce-am putea face ca să ne-asigurăm că lucrurile vor rămâne
așa? întrebă Leesha. Au vreo pretenție?
Renna clătină din cap.
VP - 242
 — Încă-și mai schimbă chiloții după micul meu spectacol, dar
asta n-o să dureze. Am de gând să mai trec pe la ei de câteva ori,
ca să le bag mințile bine-n cap. Eliberează-l pe Keet dimineață, în
semn de bună-credință din partea ta. Dar sparge Haita dacă poți.
Găsește-le Pompelor și Oscioarelor loc printre tăietorii de lemne și
poate ar fi bun un loc pentru Franq în noul consiliu de Veghetori
condus de Jona.
— Da’ tocma’ ai spus că el e ațâțătorul! exclamă Wonda.
Însă Leesha încuviință din cap.
— Un motiv în plus să-l ținem sub ochii noștri. O să vorbesc cu
Jona și-o să-i cer să cheme consiliul la o întrunire sub lumina
soarelui.
— Ingenioasă idee, recunoscu Renna. Tatuații vor fi o problemă,
indiferent unde i-ai aduce. Nu îi pierde din ochi, dar eu n-aș vrea
să îi știu în interiorul zidurilor tale.
— O să ne gândim la ceva, spuse Leesha.
— Nu știu exact ce s-ar putea face cu grupul de Sharum,
continuă Renna. I-aș putea cere un sfat lui Jardir, înainte de-a se
duce să-și vadă nevasta.
La asta, Leesha tresări, și Renna se blestemă fiindcă fusese atât
de neghioabă. Fusese o vreme când ar fi aruncat așa ceva ca s-o
înțepe cu bună știință, dar…
— Scuze, spuse. N-am vrut să…
— Totul e așa cum e, zise Leesha.
Scoase din unul dintre numeroasele buzunare ale rochiei sale o
scrisoare pecetluită.
— Vrei să i-o dai când îl vezi? Dacă trebuie să afle despre copil,
mai bine să afle de la mine.
Renna încuviință din cap, luând scrisoarea.
— Sigur că da.
— Mulțumesc, Renna! Ș tiu că noi n-am fost întotdeauna…
Renna trase zgomotos aer pe nări.
— M-am săturat să te tot aud îndrugând asta, Leesha. Nu te
topești de dragul meu și nici eu de-al tău. Dar asta nu-nseamnă
că nu suntem în aceeași tabără. N-o să te-mpiedic să faci ce e
bine pentru copilul tău.
Fără să vrea, Renna își trecu degetele peste pântecul încă plat,
cu gândul la viața care se înfiripa acolo.

VP - 243
 — Adevărat și bine zis, răspunse Leesha, dar își lăsă brusc
capul într-o parte, cercetând aura Rennei până ce aceasta simți că
i se face pielea ca de găină.
— Ce e? se răsti.
— Wonda, draga mea, spuse Leesha, vrei să ne lași puțin
singure?
— Da, maestră, răspunse tânăra, luându-și arcul atârnat de
perete și îndreptându-se spre ușă.
După ce o închise în urma ei, Leesha activă toate glifele tăcerii
din jurul încăperii, iar Renna se ridică, nemaiizbutind să stea pe
scaun nicio clipă în plus.
— Ce e?!
— Ești grea, spuse Leesha.
Rennei îi îngheță sângele-n vine. Se strădui să-și controleze
aura și răsuflă adânc ca să-și păstreze calmul. Trebuia să nege?
S-o repeadă pe Leesha, spunându-i să-și vadă Miezului de-ale ei,
că asta n-o privește?
N-o privea, așa cum n-o privea nici pe ea copilul Leeshei, dar cu
o jumătate de an în urmă, când aflase de existența lui, răsucise
cu încântare cuțitul în rană.
Răsuflă prelung.
— Sunt măritată. Nu-s datoare să-ți dau explicații.
— Nu ești.
Leesha se ridică în picioare și se apropie. Își ținea brațele
deschise, avea privirea calmă, vocea mângâietoare. Aura îi era
încordată, plină de îngrijorare.
— Dar folosirea magiei în vreme ce eram gravidă a avut urmări
pentru copilul meu. Te rog, de dragul bebelușului, lasă-mă să văd
cum stau lucrurile cu el.
Renna își simți mușchii încordându-se. Pumnii i se strânseră și
numai cu un mare efort de voință izbuti să și-i redeschidă. După
ce abia terminase predica ținută Copiilor Glifați, magia din
sângele ei urla, dând mai multă forță tuturor sentimentelor,
îndemnând-o să fugă sau s-o atace pe Leesha, amuțind-o înainte
de-a apuca să-i dezvăluie secretul oricui altcuiva. Dar nu se
simțea în stare decât să stea locului, răsuflând adânc.
Fără îndoială că, oricât s-ar fi străduit ea să-și mascheze aura,
Leesha îi vedea aproape toate frământările, dar Culegătoarea de
Ierburi rămase calmă, fără să schițeze niciun gest și fără să
rostească niciun cuvânt.
VP - 244
 — Da, sigur, spuse în cele din urmă Renna. Cred că e o idee
bună.
•
— Cum a mers? întrebă Arlen când Renna se materializă în
bucătăria turnului lor.
El, Jardir și Shanvah mâncau, era ora mesei de dimineață.
— Am rupt câteva oase și am făcut scamatorii cu foc, răspunse
Renna. Le-am vârât înapoi în oase frica de Ziditor și i-am pus pe
calea cea bună, dar, dacă vor să se poată controla când vor năboi
demonii, au nevoie de lecții. Înainte de plecarea noastră, o să mai
trec pe-acolo de câteva ori.
Se întoarse spre Jardir.
— Printre ei sunt krasiani. Văduvele și copiii celor din escorta
Leeshei. Își desenează glife pe piele cu lujer negru, deși, din câte
am văzut, carne de demon nu mănâncă. Dar sunt rătăciți,
Ahmann. Văiuga e acum casa lor, însă nu-și găsesc locul în ea.
— Să nu-ți imaginezi că și-l vor găsi, spuse Jardir. Dar e foarte
puțin probabil să părăsească locul sfințit de sângele soților și
taților lor.
— Leesha spune că-ți va rămâne îndatorată dacă-i vei da un
sfat.
— Cine îi conduce? întrebă Jardir.
— Jarit.
Jardir încuviință din cap.
— I-a fost Jiwah Ka lui Kaval. M-am uitat în sufletul ei, e
neprihănit. S-a descurcat bine, și-a ținut oamenii laolaltă. O să-i
vorbesc despre ea Ineverei. Va trebui să trimită în Văiuga
damaʼting și Sharum care să le escorteze. Frații și surorile noastre
din Pădurea Culegătoarelor de Ierburi nu vor fi lăsați pradă
uitării.
— Mai e ceva, spuse Renna, scoțând scrisoarea. Leesha m-a
rugat să ți-o dau.
Jardir făcu ochii mari, luă hârtia, o duse imediat la nas și îi
sorbi parfumul.
— Mulțumesc, Renna jiwah Arlen am’Bales am’Pârâul!
Se înclină și se grăbi să plece.
Renna clătină din cap.
— Vorbește despre nevasta lui cu o suflare și cu următoarea
adulmecă parfumul Leeshei.

VP - 245
 — Noi nu vedem căsătoria ca voi, verdenii, spuse Shanvah.
Evejahul ne spune că dragostea e nemărginită. Pentru Damajah
nu e dezonorant să-l împartă. O parte din ceva infinit rămâne
infinit.
— Asta merge pentru toată lumea? se interesă Renna.
Dragostea e îndeajuns de nemărginită pentru ca o femeie să aibă
doi soți?
— Ai pe cineva în vedere? întrebă Arlen.
Shanvah păstră tăcerea, dar fața ei spunea limpede că ideea în
sine o scandalizează.
— N-aș zice, răspunse Renna.
•
Renna îl privea pe Ragen, care călărea pe Dansatorul
Amurgului cu stângăcie, gonind în jurul terenului de instrucție,
străduindu-se să-l simtă. Era un bărbat voinic și un foarte bun
călăreț, însă Dansatorul nu era un cal obișnuit. În înălțime îl
depășea cu un cap pe orice alt mustang, iar mustangii erau, la
rândul lor, uriași în comparație chiar și cu puternicii cai de luptă
milnezi, preferați de Mesageri. Arlen se gândise mult în grija cui
să-l lase pe prețiosul său armăsar – prietenul său – și, în cele din
urmă, nu găsise pe nimeni mai demn de încredere ca Ragen, omul
care îl învățase să călărească.
Promisa era darul ei de logodnă. Avuseseră de gând să lase cei
doi cai să se împreuneze, mărindu-și astfel familia în mai multe
moduri. La plecarea Rennei din turn cu caii, Arlen avusese lacrimi
în ochi. Iar acum, când o văzu pe Wonda apropiindu-se, Renna
înțelese ce simțise el. O mângâie pe Promisa pe gât, încleștându-și
degetele de coama ei.
Părând să-i simtă încordarea, iapa fornăi și bătu din picior.
Renna își sprijini capul de ea și nu se mai luptă cu lacrimile.
— O să mă-ntorc după tine. Jur pe soare că Wonda o să fie
bună cu tine! Nicio altă femeie nu-i mai potrivită să te călărească
în lipsa mea.
Wonda se apropie de ele sigură pe sine, dar Renna desluși în
mirosul ei ceva care îi trăda teama. În Văiuga, calul lui Arlen și
iapa Rennei erau adevărate legende.
— Nu-i pune zăbală și șa, spuse Renna. Are un harnașament de
care să-ți atârni coburii și care te-ajută să stai pe spatele ei, dar
nu-i plac hățurile. Nu te teme s-o smucești zdravăn de coamă
dacă vrea să te-azvârle sau să facă doar ce vrea ea. Suportă.
VP - 246
 Wonda înghiți în sec, dar încuviință din cap.
— Tata avea un cal de povară, dar nu și bani pentru șa. Am
învățat să călăresc pe deșeuate.
— Nu ține cont de mofturile ei până nu-nvață să te respecte,
continuă Renna, și totul va fi bine.
Promisa se uită la Wonda cu răceală, dar o lăsă să-i pună mâna
pe gât. Gestul sublinie cumva realitatea despărțirii și nodul din
gâtul Rennei se mări.
— Cel mai mult îi plac merele verzi, adăugă cu voce sugrumată.
Sunt acre, ca firea ei.
— Îi cumpăr azi un butoi plin, zise Wonda.
— Dar nu se supără dacă-i pui miere în ovăz.
— Avem albine chiar aici, în fortăreață.
Renna nu mai putu îndura. Suspinând, o îmbrățișă pe Promisa
pentru ultima oară și plecă în fugă.
•
— Glifa mare e cel mai de preț dintre bunurile noastre, dar și
cel mai mare dușman, spuse Renna cu glas sonor.
Mergea de colo-colo prin sala de cursuri a Ș colii Culegătoarelor
de Ierburi. Pe podea era pictată o miniatură a glifei mari,
încărcată cu magie de bucățile de hora încrustate în pereți.
Leesha și Wonda stăteau pe margine, privind cu brațele
încrucișate. Amândouă străluceau intens de o putere de
neconfundat pentru Copiii Glifați așezați jur-împrejur. Renna le
garantase că sunt în siguranță, dar ele nu voiau să riște câtuși de
puțin.
— V-aduceți aminte cum a plutit Arlen în văzduh? întrebă
Renna mulțimea adunată. Azvârlind fulgere asupra demonilor?
Mai mulți copii ovaționară și aplaudară. Renna încuviință din
cap și așteptă până se liniștiră.
— V-aduceți aminte cum a căzut?
Acum nu mai aplaudă nimeni. Fusese cel mai negru ceas al
Văiugii.
— Glifele Absorb magia și o păstrează, spuse Renna. De forma
lor depinde încotro o trimit, dar când stai aici, între linii, continuă
ea, bătând cu piciorul în glifa mare de pe podea, poți Absorbi câtă
magie vrei.
Absorbi, devenind din ce în ce mai strălucitoare, până ce o
parte dintre privitori își făcură mâinile streașină la ochii. Apoi
demonstrația lăsă puterea să se scurgă înapoi, în simbol.
VP - 247
 — În glifele mari din Văiuga puterea e îndeajuns de multă cât
să te facă să te simți ca Ziditorul însuși, dar noi, oamenii, nu
suntem făcuți ca să fim lăcașul unei asemenea forțe. Nu e cu
putință nici pentru mine și n-a fost nici pentru Arlen Bales. El a
Absorbit prea mult și a fost mistuit. A căzut pe pavaj și s-a făcut
zob ca un ou.
Renna arătă spre contesă.
— Dacă maestra Leesha n-ar fi venit în mare grabă să-l
vindece, n-ar fi scăpat cu viață.
Înclinând din cap, Leesha aprobă cuvintele înadins menite să le
reamintească tuturor puterile ei.
— Stela Inn! strigă Renna. Vino aici să absorbi niște putere din
glifa asta.
În aura fetei era teamă, dar se apropie, pășind cu prudență pe
glifa de pe podea.
— Fără sandale, spuse Renna. Pentru început, e de dorit să-ți
pui glifele direct pe linii.
Stela își azvârli sandalele și se așeză pe una dintre cele mai
groase linii, închizând ochii.
— Fă cum te-am învățat. Absoarbe cu delicatețe, fără grabă. Cu
grijă, ca să nu fie prea mult.
Răsuflarea Stelei era egală, dar inima îi bătea nebunește în timp
ce se străduia să nu se lase inundată de plăcerea vecină cu
extazul.
— Cât de mult e prea mult?
— Deocamdată ajunge, îi spuse Renna când glifele începură să-
i strălucească fără voia ei, devenind vizibile chiar și pentru ochii
neglifați. Dacă nu te oprești, o să simți mâncărimi înăuntrul tău.
O să ți se usuce ochii, gâtul și nările și-o să-ți fie greu să te
concentrezi. Mai mult decât atât, totul o să-nceapă să te doară și
n-o să mai poți gândi limpede. Continuând, o să-ți pierzi controlul
și-o să arzi de vie.
— Cum las surplusul să iasă?
Stela părea îngrijorată și teama din aura ei se reflecta în aurele
privitorilor.
— Glifa trage de el chiar acum. Numai voința ta îl ține în tine.
Lasă-l să se scurgă încet și în același ritm, ca și cum ai turna apă
clocotită dintr-un ibric.
Stela închise ochii, dorind să i se scurgă magia, dar era prea
nerăbdătoare, o împingea în loc să lase glifa să-și facă singură
VP - 248
treaba. Aceasta sorbea cu lăcomie și Renna se văzu nevoită s-o
înșface pe Stela de mână ca să oprească Absorbția înainte de a fi
secătuită.
— O încercare bună, spuse. Du-te la locul tău. Ella Cutter, vino
să-ncerci și tu.
Renna mirosi când următoarea fată se apropie. Tatuații
mâncau în continuare carne de demon, dar ea nu le spuse să
înceteze. Puterea avea să le fie necesară cât de curând.
Dacă-i putea învăța să și-o controleze.

VP - 249
 15

ÎNTOARCEREA SURORILOR

334 D.Î.

Unul dintre numeroșii cercei ai Ineverei începu să vibreze. Ea își

plimbă degetul pe conturul urechii drepte până ce îl găsi. Al doilea
din vârf.
Damajah oftă ușurată. În sfârșit.
Răsuci cercelul până când glifele se aliniară și vibrația încetă.
— Fiica mea.
— Everam să te binecuvânteze, mamă, răspunse Amanvah. E
bine să-ți aud din nou glasul.
— E la fel de bine să-l aud pe-al tău. Everam a vegheat asupra
ta.
— Poate. Mă-ntorc în Mărinimia lui Everam la mai puțin de-un
an după plecare, deja văduvă.
— E inevera. Zarurile-mi spun că-l porți pe moștenitorul fiului
lui Jessum.
— Ca și Sikvah, deși suntem amândouă abia la începutul
sarcinii.
— Un motiv în plus să vă-ntoarceți la ai voștri, spuse Inevera.
Sikvah e cu tine?
Un cercel de pe urechea stângă a Ineverei începu imediat să
vibreze.
— Sunt aici, Damajah, se auzi vocea lui Sikvah după ce îl
răsuci.
— În cât timp ajungeți?
Cerceii n-aveau putere când distanța era mare.
— Peste o zi, răspunse Amanvah. Sau cel mult două.
— Vă trimit o escortă. O s-o conducă Jarvah. Nu acceptați alta.
— E totul atât de groaznic, încât nu pot să am încredere într-o
escortă trimisă de fratele meu? se miră Amanvah.
— E încă și mai cumplit. Asome ar fi vrut să fie ucisă Ashia în
timpul loviturii lui de stat.

VP - 250
 — Nu!
Sikvah rămase cu gura căscată.
— Ashia s-a dovedit a fi mai puternică. L-a schilodit pe Asukaji.
— Măcar Asome n-o să mai încerce să mă silească să mă mărit
cu vărul meu, zise Amanvah.
— Poate, încuviință Inevera, dar, în ochii lui, asta îți dădea cea
mai mare valoare. Să nu-ți imaginezi că n-o să te ucidă fără
șovăire dacă astfel o să-mi poată șubrezi mie puterea.
— Cât sunt eu în viață, lui Amanvah nu i se va întâmpla niciun
rău, Damajah, spuse Sikvah.
— S-ar putea să descoperi că ești și tu o țintă, nepoată, o
preveni Inevera. Ashia a fost trimisă dincolo de hotarele
Mărinimiei lui Everam, iar Shanvah nu s-a-ntors. Acum tu ești
Sharum’ting Ka.
Când sensul cuvintelor se limpezi, se lăsă tăcerea. Într-un
târziu, vorbi Amanvah.
— Felicitări, soră a mea! Everam să te binecuvânteze!
— Nu merit, spuse Sikvah.
— E bine să fii umilă în fața lui Everam, zise Inevera, dar,
dintre surorile de suliță, tu ai acum rangul cel mai înalt. Te-am
văzut crescând, știu ce mult valorezi.
— N-am izbutit să-mi apăr soțul, se învinovăți Sikvah. Sângele
lui îmi pătează onoarea.
— Prostii, o contrazise Amanvah. Am fost acolo, soră a mea. Nu
puteai face nimic mai mult. Mulțumită abilității tale am
supraviețuit ca să-i purtăm urmașii și ca să-l răzbunăm.
— Zarurile au vorbit, spuse Inevera. Micha și Jarvah își vor
pune sulițele în slujba ta când vă veți întâlni. Nu e un rang pe
care-l poți refuza. Sharak Ka bate la ușă și trebuie să ne ridicăm
cu toții la chemarea lui Everam.
— Da, Damajah, răspunse Sikvah. Mă voi strădui să fiu demnă.
— Ești deja, zise Inevera.
— Asta-nseamnă că putem să nu mai pretindem că sora mea
de cununie e o dal’ting nevolnică? întrebă Amanvah. Renunțăm la
șiretlicul ăsta?
— Imediat, răspunse Inevera. La curte sunt puțini atât de
proști, încât să nu-și fi dat deja seama.
— Bun, se bucură Amanvah. O să mă simt mult mai bine știind
că există o armură care-l apără pe moștenitorul soțului nostru din
pântecul ei.
VP - 251
 — Ce alte vești aveți din Văiuga? se interesă Inevera. Ce e cu
copilul purtat de maestra Leesha?
Amanvah n-o întrebă de unde știe. Ș tia că mama ei are darul
Vederii.
— Copilul s-a născut, spuse ea. Chiar eu l-am scos din pântec.
— Atât de curând?
Inevera nu izbuti să-și ascundă surprinderea.
— N-au trecut decât șase luni…
— Maestra Leesha a lăsat multă magie să treacă prin ea însăși,
îndreptând-o într-o parte sau alta. De-asta copilul a crescut mai
repede. Ș i eu, și sora mea de cununie trebuie să fim prudente în
privința asta.
Exista acest pericol, dar era ultimul lucru la care se gândea
Inevera. Aici era vorba de ceva care putea să schimbe mersul
războiului.
— Ș i copilul? întrebă ea. E băiat sau fată?
•
— Nie ’Damaji’ting Amanvah vah Ahmann am’Jardir am’Kaji,
prima născută dintre fiicele lui Shar’Dama Ka și ale lui Damajah,
prințesă a întregii Krasii! strigă dama Jamere când Amanvah se
înfățișă înaintea Tronului de Cranii.
Era înveșmântată în mătasea albă purtată de damaʼting, care îi
plutea în jur ca fumul, dar își păstra feminitatea îndeajuns cât să
le reamintească tuturor că e fiica Ineverei. Asome continua să-și
adune curtea în lumina soarelui și lumina aurie scânteia pe glifele
brodate pe pânză cu fir de electrum.
Vălul ei alb fusese înlocuit cu unul negru, ca dovadă a ceea ce
știau toți cei de față. La frageda vârstă de optsprezece ani, urma
să-și ocupe locul în fruntea tuturor damaʼting din tribul Kaji.
— Kai’Sharum’ting Sikvah vah Hanya am’Jardir am’Kaji,
continuă Jamere, prima născută dintre fiicele prințesei Hanya, a
treia soră a lui Shar’Dama Ka.
Numele lui Hasik fusese înlăturat, la fel și dezonoarea care îl
însoțea, dar această absență le reamintea tuturor nelegiuirile
tatălui ei.
Sikvah arăta totuși impresionant, înveșmântată în negrul
Sharum și cu văl alb. Pe spate i se încrucișau două sulițe gemene,
la care putea ajunge cu ușurință, prinse sub un scut mare,
rotund, făurit în întregime din sticlă imposibil de spart, glifată și
încrustată cu electrum. Rămânând înadins cu un pas în urma lui
VP - 252
Amanvah, înainta cu grația unui animal de pradă, iar armura din
plăcuțe de sticlă glifată de sub robe îngroșa silueta ei firavă.
— Soră, verișoară, fiți binecuvântate! strigă Asome din înălțimea
tronului său, deși se posomorî când o văzu pe Sikvah în veșmânt
de războinic.
Inevera privea totul de la înălțimea podiumului ei cu perne, fără
să facă nici cel mai mic efort ca să-și ascundă zâmbetul.
Sub privirile întregii curți, cele două femei îngenuncheară,
punându-și palmele pe podea și fruntea între ele. Apoi se ridicară
la unison, înălțându-și privirile către cele șapte trepte ale tronului.
Amanvah își atinse gâtul cu un deget și cuvintele ei, suave și
melodioase, reverberară în toată încăperea.
— Am venit la chemarea Tronului de Cranii, onorate frate,
pentru a sta pe locurile care ni se cuvin la curtea Izbăvitorului.
— Femeile din tribul Kaji au nevoie de înțelepciunea ta în
fruntea lor, soră.
Vocea lui Asome chiar suna convingător.
— Dar pe tine nu te-am chemat, verișoară.
— Am chemat-o eu, se amestecă Inevera, folosindu-se de
bijuteriile ei glifate ca să dea putere glasului, așa cum făcuse și
Amanvah. După moartea soției tale Ashia și după dispariția lui
Shanvah, eșarfa albă de Sharum’ting Ka va merge la Sikvah.
Asome se încruntă, iar Baden ieși din grupul de Damaji ca să
se-ncline în fața tronului.
— Cu tot respectul, Damajah, pentru așa ceva nu există niciun
precedent. Onorata verișoară a lui Shar’Dama Ka nu a ucis niciun
alagai în luptă. Nu și-a câștigat dreptul de a purta suliță și cu atât
mai puțin pe acela de a le conduce pe surorile de suliță ale lui
Everam.
Amanvah se uită la el ca la o gânganie pe care voia s-o
strivească.
— Cu tot respectul, Damaji, tu nu ești cunoscut pentru ieșirile
tale în noapte nici măcar acum, în vremurile lui Shar’Dama Ka.
Cine te crezi ca să depui mărturie despre faptele acestei Jiwah
Sen a mea în alagai’sharak?
Își plimbă din nou privirea asupra întregii curți și își activă din
nou colierul, ca să-i poarte cuvintele către toate urechile.
— Pe onoarea mea și pe speranța de a ajunge în Paradis, depun
mărturie în fața lui Everam și a Tronului de Cranii că Sikvah vah

VP - 253
Hanya am’Jardir am’Kaji a arătat soarelui mai mulți alagai decât
orice Sharum din Krasia.
— Absurdă afirmație.
Cuvintele lui Baden stârniră murmure aprobatoare în toată
încăperea.
— În oastea Izbăvitorului sunt Sharum care au început să lupte
și să ucidă alagai cu cinzeci de ani înainte de nașterea acestei fete.
Afirmația ta îi dezonorează.
Asome bătu cu sulița în podea.
— Așteptăm scuzele tale, soră.
Amanvah își înălță privirea ca să-ntâlnească ochii fratelui său.
— Nici măcar tu, Shar’Dama Ka, nu-mi poți porunci să depun
mărturie măsluită în fața Tronului de Cranii. Împreună cu
bărbatul nostru, eu și sora mea de cununie am făcut puzderie de
alagai să-și piardă mințile, căzând pradă armelor tribului Văiuga.
Chiar și metamorful care l-a ucis pe maestrul de instrucție Enkido
a tremurat la auzul cântecului nostru și doar apoi l-au putut
omorî cei care ne însoțeau.
Asome șovăi. Mulți războinici din Mărinimia lui Everam
văzuseră magia scripcii fiului lui Jessum, văzuseră cum mâna
alagai la tăiere ca pe miei. Era o putere pe care Asome o râvnea și
numai Amanvah și Sikvah știau cum s-o stăpânească.
— Posibil, cedă Baden. Numai că un Sharum luptă cu sulița, nu
cu magia.
Amanvah zâmbi.
— Damaji, vrei să pui la-ncercare măiestria surorii mele de
cununie în lupta cu sulița?
Baden surâse batjocoritor.
— Îmi ceri să lovesc o femeie în fața întregii curți a
Izbăvitorului?
— Bineînțeles că nu, venerabile Damaji. Te invit să alegi un
luptător care să te reprezinte. Poate unul dintre cei despre care
spui c-au ucis mai mulți alagai decât sora mea?
Amanvah se întoarse către mulțime, cuprinzând-o cu o privire
atentă.
— Sau poate vestitul tău nepot, Shar’Dama Raji?
Toți ochii se întoarseră către acesta. Era tânăr, avea doar cu
câțiva ani mai mult decât Sikvah. Un luptător din rândurile
preoțimii, bine-cunoscut pentru neînfricarea sa în lupta cu alagai-
i. Era înarmat chiar și în plină zi, cu apărătoare din argint glifat
VP - 254
pe încheieturile degetelor, și se sprijinea ușor în mânerul biciului
glifat pentru care era renumit. O coadă de alagai cu țepi făcută
colac îi atârna de centură. Era un bărbat înalt, pe lângă care
mărunțica Sikvah părea pitică, dar ea nu șovăi, se întoarse spre el
cu pumnii strânși, încrucișați deasupra capului, și îl salută cu o
plecăciune de luptător.
Raji zâmbi și făcu un pas în față, iar ochii îi zvâcniră către
bunicul său, așteptând să-i îngăduie s-o zdrobească pe fata
obraznică. Însă Damaji simți capcana. Vreme de zeci ani avusese
legături cu Miresele lui Everam și știa mai bine decât oricine că nu
trebuia să le subestimeze. Iar abilitatea și curajul cu care lupta
Ashia erau deja legendare în palat. Dacă Sikvah se dovedea tot
atât de formidabilă și moștenitorul lui era pus la pământ în fața
întregii curți, risca să-și piardă prestigiul.
Ș ovăi, plătind fiecare clipă cu câte un strop din demnitatea pe
care se străduia să și-o păstreze.
Capcana nu-i scăpă nici lui Asome.
— Ajunge! Tata nu tolera violența la curtea lui și n-am s-o
tolerez nici eu. Dama Baden are dreptate. Nimeni nu pune la
îndoială puterea acestor… cântece vrăjite, dar Sharum devii
mânuind sulița. Oricare i-ar fi talentul, Sikvah n-a omorât niciun
alagai în luptă, de față cu martori.
— Atunci o va face la noapte, propuse Amanvah. Câți martori
vrei să fie?
— Chiar dacă izbutește, uciderea unui demon cu neînfrântele
sulițe ale lui Damajah și cu armura făurită de ea nu e o faptă
vitejească lăudabilă. Sharum’ting Ka trebuie să fie demnă să
conducă războinici în Sharak Ka. Tronul nu-i recunoaște acest
titlu lui Sikvah.
— Ce faptă vitejească l-ar mulțumi pe Shar’Dama Ka? întrebă
Amanvah.
— Trebuie să ucidă un demon ca un adevărat Sharum. Cum a
ucis tatăl nostru, pe când era doar un băiat în bido, care, cu o
suliță neglifată, lupta ca să-și dobândească armura.
— Shar’Dama Ka a vorbit, vesti Inevera, iar Tronul de Perne e
de acord. În noaptea asta, Sikvah va intra în alagai’sharak în
bido, cu o suliță neglifată. Mâine în zori va veni în fața tronului cu
un cap de alagai care să ardă sub primele raze de soare sau vom
găsi o altă conducătoare pentru surorile de suliță ale lui Everam.

VP - 255
 Din adunare se auziră icnete de nemulțumire, mai ales ale unor
Damaji’ting ofensate de simpla idee a silirii unei femei să renunțe
la decență în fața bărbaților războinici.
Sikvah nu le lăsă timp să protesteze, ci se lăsă imediat din nou
în genunchi, lipindu-și fruntea de podea.
— Pe Everam, se va face, Shar’Dama Ka!
•
Inevera studie zarurile cementate de Amanvah pe o placă de
ardezie, pe care notase direcția spre care arătau și ora aruncării.
— Ești sigură că totul e redat cu precizie?
Prin aura lui Amanvah undui iritarea, ca o imagine a strădaniei
copilului de a ieși din umbra părintelui. Era ceva care nu trebuia
trecut cu vederea dacă voia ca fiica ei să fie o Damaji’ting demnă
de acest nume, dar era mai important să deslușească sensul
corect al prezicerii decât să-i cruțe mândria.
— Da, mamă.
— Ș tii ce-nseamnă asta.
Inevera avu grijă să nu rostească fraza ca pe o întrebare. Fiica
ei nu era proastă.
— Înseamnă că, dacă profeția i se dezvăluie vreodată, pe Asome
n-o să-l oprească nimic să ucidă copilul, răspunse Amanvah.
Înseamnă că, în ochii lui Everam, Olive Paper e adevăratul
moștenitor al lui Ahmann Jardir. Înseamnă că acest copil ar putea
fi Izbăvitorul renăscut.
Era un adevăr amar. Inevera i se dăruise soțului ei de
nenumărate ori și îi adusese pe lume patru fii și trei fiice, dintre
care niciunul cu un asemenea viitor posibil. Târfa din
miazănoapte se zbenguise cu el o singură săptămână și dăduse
naștere primului posibil Shar’Dama Ka dintr-o întreagă generație.
Inevera clătină din cap.
— Fiica mea, Izbăvitor nu te naști, ci devii.
Amanvah o privi pieziș.
— Dacă e așa, de ce nu făurim o oaste de Izbăvitori, cum avea
de gând Arlen Bales?
— Am face-o dac-ar fi cu putință. Cu tatăl tău și Arlen Bales
dispăruți, copilul ăsta e singurul posibil Izbăvitor de care știm.
Poate chiar singurul din lume.
— Trebuie protejat, zise Amanvah.
— Protejată, o corectă Inevera. I-ai dat maestrei Leesha un sfat
bun. Copilul e mult mai în siguranță dacă toată lumea crede că e
VP - 256
fată. Vrăjitorii lui Asome nu vor găsi în asta nicio minciună, chiar
dacă vor ajunge să stăpânească vreo formă a prezicerii.
— Fată, încuviință Amanvah.
— Ce a cerut în schimb maestra Leesha ca să te lase să vezi
viitorul copilului? întrebă Inevera.
Zarurile îi spuseseră să pună ea însăși întrebarea când o să fie
singură cu Amanvah. Îi mai spuseseră și că răspunsul n-o să-i
placă.
Într-adevăr, aura lui Amanvah se răci, ca a unui hoț de
buzunare prins cu o pungă în mână. Închise ochii și își controlă
răsuflarea, găsindu-și centrul înainte de a răspunde.
— Am aruncat zarurile ude de sângele ei înainte de nașterea
copilului, spuse Amanvah. Am știut că nașterea o să fie grea, iar
copilul, cu totul aparte, poate tocmai ceea ce m-ai învățat tu,
atâția ani de-a rândul, că trebuie să caut.
— Tragi de timp, zise Inevera.
Amanvah răsuflă adânc încă o dată.
— Maestra Leesha a cerut s-o-nvăț să citească alagai hora.
— Ce?! strigă Inevera.
Cu ochii încă închiși și răsuflarea egală, Amanvah își păstră
calmul când, punându-și mâinile în poală, îngenunche pe pernele
din camera personală de prezicere a Ineverei.
— Mamă, știu că ai motive s-o urăști pe Leesha Paper. Nu i-am
pus eu frunză neagră în ceai la porunca ta?
Amanvah deschise ochii, întâlnindu-i pe ai Ineverei.
— Dar te-ai înșelat în privința ei. Îi e dușmană lui Nie și a făcut
mai multe decât oricine altcineva cunoscut de mine ca să
pregătească lumea pentru Sharak Ka – chiar dinainte de a da
naștere acestui copil. Dacă vrem să câștigăm primul război, ei
trebuie să i se ofere toate avantajele.
Inevera răsuflă cu putere pe nas singurul semn care trăda furia
ce ardea în ea. Amanvah făcuse mai mult decât îi era îngăduit
dezvăluindu-i vrăjitoarei verdene secretele dama’ting și nesocotind
autoritatea ei, ca Damajah.
Însă totodată avea dreptate. Împotrivindu-se propriilor emoții,
Inevera văzu adevărul în centrul său.
— Ai din nou dreptate, fiica mea, spuse apoi. Mă temeam că
ești prea tânără pentru vălul negru, dar văd că temerile mele au
fost fără rost. Vei fi o Damaji’ting excelentă.

VP - 257
 Mândria îmbujoră în treacăt aura lui Amanvah, dar se mulțumi
să facă o plecăciune.
— Mă onorezi, mamă.
— Maestra Leesha n-a avut vreme să-nvețe prea multe în
puținul răgaz rămas până la plecarea ta din Văiuga, spuse
Inevera.
Amanvah încuviință din cap.
— I-am lăsat cele mai importante părți din Evejah’ting, dar va
avea nevoie de cineva care s-o instruiască. I-am făgăduit că-i voi
trimite o damaʼting care să-mi ia locul în Văiuga. Poate pe Jaia
sau pe Selthe.
Inevera strânse din buze.
— Au prea puțină experiență. Una dintre ele ar putea oferi
ajutor, dar pentru o însărcinare atât de importantă trebuie să
trimitem o femeie mai înțeleaptă.
— În cine putem avea încredere? întrebă Amanvah. Cele mai
multe dama’ting ar fi mai degrabă tentate să-i taie gâtul maestrei
și să fugă cu copilul, cu gândul să ajungă următoarea Damajah.
— Pericolul există, încuviință Inevera. Va trebui să-ntrebăm
zarurile. Aș ucide-o eu însămi pe maestră și aș răpi copilul, dar
palatul nu e un loc sigur atâta vreme cât stă fratele tău pe tron.
Cu cât e mai departe de el, cu atât are Olive mai multe șanse să
devină Shar’Dama Ka și să salveze Ala.
— Sau s-o distrugă, sublinie Amanvah.
Inevera încuviință din cap.
— E povara de pe umerii Izbăvitorului.
•
Sikvah îngenunche în fața Tronului de Cranii acoperită doar de
bido, o simplă fâșie de pânză neagră înfășurată în jurul sânilor și
încrucișată între picioarele ei. Fața și părul îi erau descoperite și
nu purta niciuna dintre bijuteriile ei glifate, nici măcar bine
cunoscutul colier. Pe podea, alături de ea, era o suliță simplă, din
lemn și oțel, neglifată, dar acoperită de sânge de demon, care
sfârâia sub soarele dimineții.
Arăta scandalos în ochii tuturor. Inevera se delecta văzând cum
năucea bărbații. Jumătate erau tulburați și își fereau privirea. Alții
se holbau fără rușine. Niciunul nu gândea limpede.
În spatele ei îngenuncheară șapte Sharum’ting cu văluri negre,
fiecare purtând câte un sac din catifea neagră, groasă.

VP - 258
 — Onorate Shar’Dama Ka, nu mi-ai spus ce soi de alagai îmi
aduce mai multă glorie, vorbi Sikvah, așa că am ucis câte unul
pentru fiecare stâlp al Paradisului.
La un semn, războinicele ei deschiseră sacii, lăsând să se
rostogolească pe podeaua de marmură capetele a șapte demoni:
unul al vântului, unul al focului, unul al pietrei, unul al
câmpului, unul al mlaștinii, unul al prundului și unul al malului.
În clipa în care căzu asupra lor lumina soarelui, izbucniră toate
în flăcări.
Dacă spectacolul îl irită, Asome nu se trădă în niciun fel.
— Ridică-te, Sharum’ting Ka.
Amanvah se apropie cu un coif înfășurat într-un turban alb și îl
puse pe capul lui Sikvah în timp ce ea se sălta în picioare. Noua
Sharum’ting Ka primi și o robă neagră simplă, pe care o îmbrăcă
fără grabă.
— E de-ajuns, învestitura ting s-a terminat.
Gesticulând larg cu sulița, Asome le îngădui să se retragă.
— E timpul să ne ocupăm de majahi.
Străjile deschiseră larg ușile pentru Damaji Aleveran și suita sa.
Chavis îl însoțea, urmată cu supunere de Belina, care-și purta din
nou eșarfa albă și vălul negru de nie’Damaji’ting. Îi însoțea și
Iraven, privind către podea. Numai Everam știa ce jurăminte îi
smulseseră Aleveran și Chavis ca să-i redea măcar aparența unei
poziții importante în trib, dar era de bun augur, dacă exista o cât
de mică speranță ca majahii să li se realăture celorlalți krasiani.
Așa cum se înțeleseseră dinainte, în sala tronului fusese adusă
o masă, către care coborâră Asome și Inevera, în întâmpinarea
soliei majahilor. Cu sulița în mână și coroana pe cap, Asome avea
înfățișarea unui rege, dar Aleveran nu păru impresionat, ci doar
nerăbdător să-nceapă formalitățile.
Jamere le înfățișă pactul, două exemplare ale unui hrisov lung,
care le garanta majahilor dreptul de a părăsi Mărinimia lui
Everam pentru a se întoarce în Sulița Deșertului.
Inevera îl ura pe Asome pentru că îi silise s-ajungă la așa ceva,
dar deocamdată nu era nimic de făcut. Ca să semneze cu sângele
lor, Asome și Aleveran își înțepară degetele, strângându-le apoi
până ce se scurseră destule picături cât să aibă în ce să-mi
înmoaie condeiele.
Tot astfel semnară apoi ceilalți Damaji, printre care și cei ai
triburilor supuse majahilor, care rămâneau în Mărinimia lui
VP - 259
Everam ca să-l slujească pe Asome. Triburile mici, cum era
Sharach, nu însemnau o mare pierdere, dar Observatorii din
tribul Nanji îi slujiseră pe majahi veacuri la rând. Când fratele
nanji al lui Asome semnă, punând capăt alianței cu majahii, pe
fața lui Aleveran se citea amărăciunea.
— Cu asta s-a încheiat, spuse el, rulând exemplarul său și
sigilându-l într-un tub glifat. Plecăm în pace, dar nu poate fi
vorba și de iertare. Ala e imensă și de o mare diversitate. Să dea
Everam să nu ne mai întâlnim niciodată.
Se îndreptă spre ușă cu pași mari, pocnind din degete. Belina și
Iraven aruncară câte o ultimă privire spre Inevera, apoi urmară
restul suitei care părăsea sala.
•
Urmară zile lungi, cu nesfârșite șiruri de suplicanți care
implorau tronul, unii luându-se la întrecere ca să umple golul
lăsat de majahi, iar alții cerând protecție sau renegocierea
drepturilor asupra terenurilor. Majahii luaseră tot ce puteau căra,
dar pământurile pe care le stăpâniseră erau întinse, cu mult teren
arabil atât de mănos, de îi făcuse pe verdeni atât de molatici.
La început, Asome încheia adunarea cu un ceas înainte de
chemarea la rugăciunea de la apusul soarelui, dar, pe măsură ce
se scurgeau zilele, o lăsa să continue tot mai mult și mai mult,
până ce, în cele din urmă, soarele apuse când toată curtea încă se
afla în sala tronului. Inevera crezu mai întâi că e o simplă
neglijență, dar, pe măsură ce i se activă acoperământul capului,
plin de nestemate, și începu să vadă în lumina lui Everam, știu că
nu se aflau acolo din pură întâmplare.
Acum toți Damaji străluceau de putere, cu pietre prețioase
glifate în inele și turbane, cu baghete acoperite cu aur și cu pungi
cu hora la cingătoare. Vrăjitorii dama nu se ascundeau, toiegele
lor groase, din os de demon, erau izvoare bogate de putere.
Asome îi prinse privirea și i-o susținu cu un zâmbet de jefuitor.
Stăpânirea dama’ting asupra nopții pălea. Cât de curând fiul ei
urma să decidă că nu mai are deloc nevoie de ea?
Inevera răsuflă adânc, străduindu-se din greu să-și găsească
iarăși centrul. Ea era cea care începuse să dezechilibreze balanța
bărbat-femeie când le dăduse femeilor sulița, dar nu dorise
niciodată să le pună în locul bărbaților din trib.

VP - 260
 Era cu putință ca Asome să vadă lucrurile cu totul altfel. La
curtea lui, mulți erau de părere că s-ar fi cuvenit să se întoarcă la
obiceiurile din vremurile vechi, când femeile erau tăcute. Supuse.
Sclave.
Se cutremură. Abia pe urmă își dădu seama că îi vibrează un
cercel. Își plimbă o unghie lăcuită pe conturul urechii, numărând
ca să afle cine încearcă să ia legătura cu ea. Era fără îndoială ceva
important, altminteri n-ar fi deranjat-o pe Damajah în timpul unei
adunări a curtenilor.
Nu era niciuna dintre surorile ei de cununie, nicio Sharum’ting.
Nu era una dintre fiicele ei.
Degetul îi ajunse în sfârșit pe lobul urechii. Ș i îi stătu inima.
Cercelul ăla nu mai vibrase de multe luni.
Nu se mai întâmplase după prăbușirea lui Ahmann în
întuneric.

VP - 261
 16

PREAIUBITA

334 D.Î.

Parʼchin îl conduse pe Jardir până într-un luminiș de lângă

turn.
— Ești sigur c-ai înțeles cum merge?
Îngrijorarea din aura lui îl mișcă pe Jardir. Deși el încercase de
două ori să-l ucidă, fratele lui verdean își făcea griji pentru el.
— O s-o scot cu bine la capăt, Parʼchin, răspunse, dându-și
deoparte propriile îndoieli.
— Se întețește vântul, trebuie să fii pregătit să…, începu Arlen.
Jardir chicoti.
— Ajunge, Parʼchin! Am o mamă ramolită și cincisprezece
neveste! Nu e nevoie să mă dădăcești și tu.
— Trebuia să mă simt cumva stânjenit, nu?
Parʼchin întinse mâna, dar Jardir nu i-o luă în seamă; în
schimb, își îmbrățișă strâns ajin-pal-ul.
— Orice amânare se întoarce împotriva noastră, spuse
Parʼchin. Fă ce ai de făcut, dar ai grijă să nu te lași absorbit de
ceea ce se petrece acolo.
— Ș i tu, Par’chin, fii prudent cât lipsește jiwah a ta. Onoarea lui
Shanvah e nemărginită, însă dragostea pentru tatăl ei e o
slăbiciune de care Alagai Ka o să profite dacă i se ivește prilejul.
Parʼchin încuviință din cap.
— Asta mi-e limpede. Tu doar… grăbește-te să te-ntorci, da?
— Da, răspunse Jardir, desprinzându-și sulița lui Kaji de pe
spate pentru a o ține apoi în fața sa, de-a curmezișul, ca pe
mânerul biciului unui dama.
Pe vârful și pe coada armei placate cu electrum erau gravate mii
de glife. Așa cum se întâmplase și cu glifele coroanei, Jardir
izbutise să-nțeleagă la ce serveau multe dintre ele, însă celelalte
rămâneau un mister, iar câtorva abia le descoperise
întrebuințarea.
VP - 262
 Își puse degetele mari pe glifele aerului și își concentră toată
voința, atrăgând în sine puterea armei străvechi când se avântă,
cu rafalele vântului unindu-se ca să-l înalțe în văzduh.
Urcă tot mai sus și mai sus, râzând încântat când văzu întregul
ținut micșorându-se sub el. Vântul îi biciuia fața îmbătându-l, îi
pătrundea proaspăt și rece în piept. Pe cerul nopții, stelele
străluceau din ce în ce mai puternic, iar el simți că se contopește
cu frumusețea creației lui Everam și o forță pe care n-o mai
întâlnise până atunci.
Așa cum îl prevenise Parʼchin, în înaltul cerului curenții erau
puternici, dar el le făcu față pe deplin, până ce intră într-un pâlc
de nori joși. Brusc, orbit și biciuit de ploaie și de gheață, își pierdu
concentrarea și se prăbuși către Ala.
Izbuti să-și adune din nou puteri cu care să-mpingă în pământ,
micșorând forța izbiturii, dar asta nu-l împiedică să se
rostogolească pe câmp, croind o brazdă în iarba înaltă, pe
jumătate înghețată.
Se ridică în picioare și, înjurând și scuipând fire de iarbă,
încercă să-și curețe robele murdărite. Puterea adunată în trupul
lui îl ajutase să scape nevătămat, dar Mantia Nevăzutului dăruită
de Leesha se mânjise și această pătare a onoarei ei îl îndurera.
Trimise putere în glifele mantiei și murdăria se evaporă, dispărând
ca apa dintr-o tigaie încinsă.
Măcar sunt destul de departe cât să nu mă vadă Parʼchin, își
spuse.
Începu să se concentreze pentru o nouă încercare, dar se opri
când auzi un mârâit gros. Un demon al câmpului se năpusti
asupra lui la numai o clipă după sunetul care îl prevenise, dar el,
care se lupta de zeci de ani cu alagai-i, nici n-avea nevoie de mai
mult. Se răsuci și înfipse sulița în creatura căreia îi Absorbi apoi
magia ca și cum ar fi sorbit-o printr-un pai.
Se avântă din nou în văzduh, clătinându-se ușor când se înălță
și prinse viteză, dar în cele din urmă izbuti să se stabilizeze. Sus,
în nori, era frig, dar Absorbi mai multă putere, încălzindu-se în
timp ce zbura spre miazănoapte și spre apus, către Mărinimia lui
Everam.
Un țipăt ascuțit răsună în noapte și, când să se întoarse, dădu
cu ochii de trei demoni ai vântului; îl urmăreau bătând cu putere
din aripile pieloase ca să micșoreze distanța care-i despărțea.

VP - 263
 Jardir ar fi putut să-și iuțească zborul, dar i se părea sub
demnitatea lui să fugă de alagai, lăsându-i în viață ca să vâneze
pe Ala. În schimb, se opri, se înălță mai sus și se întoarse
descriind o jumătate de cerc ca s-ajungă în spatele lor. Având
grijă să nu strice delicata combinație de glife și de Absorbție care îl
ținea în aer, îndreptă sulița lui Kaji către una dintre creaturi și
trimise un val de magie care brăzdă cerul fără să lovească ținta
care zbura tot mai iute. Jardir mai încercă o dată, și încă o dată,
până ce îi găuri în sfârșit o aripă, făcându-l să se prăbușească
rostogolindu-se. Ala era cu aproape doi kilometri mai jos. Nici
măcar puternica magie vindecătoare a alagai-ilor nu-l putea ajuta
să-și revină după o asemenea izbitură.
Ceilalți demoni îl zăriră iarăși și se rotiră în direcții opuse ca să
se repeadă asupra lui, cu ghearele aripilor scoase. Îndreptându-se
spre ei cu iuțeală, Jardir se temu și că o altă lovitură ar fi putut să
nu nimerească ținta și să nu mai rămână în aer dacă ar fi încercat
să absoarbă energia unei ciocniri directe cu demoni.
Dar mai putea face și altceva. Trasă în aer glife de frig când
unul dintre alagai trecu printr-un petic de nori. Umezeala se lipi
de pielea zgrunțuroasă și îngheță, cuprinzând demonul într-o
crustă de gheață care-l făcu să cadă din văzduh ca un bolovan.
Ultimul alagai continuă să se apropie vijelios, dar Jardir nu
încercă nici să-l lovească, nici să fugă, ci se mulțumi să planeze,
cât de bine putu, rămânând locului și părând o pradă ușoară. Dar
în același timp se concentră asupra puterilor coroanei ca să se
înconjoare cu un scut de nepătruns pentru slugile lui Nie.
Demonul se lovi de acea barieră nevăzută cu atâta forță, încât
oasele lui goale în interior se frânseră ca ale unei păsări care se
izbește de un geam din sticlă groasă. Sângele țâșni, lăsând în
urma alagai-ului căzut o dâră neagră care pieri în vânt când
Jardir retrase scutul și își continuă călătoria.
Acum, controlând bine totul, descoperi și cum să domolească
împotrivirea vântului și zări drumul Mesagerilor, un fir minuscul
ce se întindea departe, jos, călăuzindu-l neabătut către casă.
Abia după ce se îndepărtă foarte mult de turn încercă să ia
legătura cu Inevera, căci se temea că slugile lui Nie ar fi putut să
simtă vibrațiile aerului. Nu dorea câtuși de puțin să le conducă la
închisoarea lui Alagai Ka. El și Parʼchin căzuseră de acord că
distanța străbătută într-o oră ar fi trebuit să fie de-ajuns, dar în

VP - 264
văzduh era greu să măsori timpul și oricum nu era vorba decât de
o presupunere.
Mărinimia lui Everam se afla încă la sute de kilometri distanță,
prea departe pentru ca bucățica de hora din cercelul lui să-i ducă
vocea până acolo, însă, pentru prima oară în viață, Jardir își
controla pe deplin propria putere și înțelegea întru totul cum lucra
acea fărâmă delicată de magie. Concentrându-se, cu ajutorul
coroanei putea mări puterea cercelului îndeajuns cât să-și facă
geamănul de pe urechea Ineverei să vibreze.
Ea avea să fie cu siguranță furioasă, dar Jardir nu putea nici
să-și stăpânească zâmbetul la gândul surprizei care o aștepta, nici
să-și împiedice inima să bată mai repede pe măsură ce se apropia
clipa când avea s-audă glasul ei.
Se scurse ceva timp înainte de a se crea legătura, magia
scurgându-se în voie prin cercelul Ineverei și înapoi, într-al lui.
— Cine ești? întrebă ea cu mânie. Cine îndrăznește…?
— Liniștește-te, răspunse el. Cine te-ai aștepta să fie, dacă nu
bărbatul tău?
— Ahmann Jardir e mort, scrâșni vocea ei. Nu mă las prostită
de-un metamorf care-mi vorbește cu glasul lui.
Jardir se încruntă. Se așteptase la multe răspunsuri, dar o
negare de nestrămutat nu se număra printre ele.
— Sunt chiar eu, jiwah. Ne-am cunoscut în pavilionul
damaʼting, în ziua în care mi-a rupt Hasik brațul. M-ai învățat să-
mi îmbrățișez durerea. Erai frumoasă și ți-am păstrat chipul în
ochii minții mele ani de-a rândul, până ce l-am revăzut în ziua
nunții noastre.
Urmă o tăcere, apoi o șoaptă mai sfioasă decât orice auzise
vreodată din gura neînfricatei lui soții.
— Ahmann?
El simți cum gâtul i se strânge.
— Da, preaiubita mea.
— Ce sunet e ăsta?
Vocea Ineverei tremura.
— Îmi vorbești din Paradis?
Jardir avu nevoie de câteva clipe ca să-și dea seama ce sunet
aude ea. Râse.
— Nu, jiwah. E doar vântul, șuieră în vreme ce mă grăbesc tot
mai tare să ajung la tine.

VP - 265
 — Cum e cu putință? se miră Inevera. Zarurile mi-au spus că
ești mort.
— Oare? întrebă Jardir. M-ai învățat că alagai hora nu mint,
dar uneori spun altceva decât credem noi.
— Mi-au spus, acum o jumătate de an, că alagai-i s-au dus să
profaneze trupul lui Shar’Dama Ka.
— E adevărat, dar nu s-au dus să mă pângărească pe mine.
— Nu e cu putință să fi fost Parʼchin, spuse Inevera. Dacă l-ai fi
înfrânt, te-ai fi întors.
— N-a fost Parʼchin, adeveri Jardir. Prinții alagai s-au dus la
Soarele Anoch să distrugă orașul lui Kaji și să-și golească mațele
peste oasele lui.
Ș uierul vântului acoperi aproape în totalitate icnetul Ineverei.
La auzul vocii ei, Jardir își iuți din instinct zborul, dorindu-și cu
disperare s-o mai țină o dată în brațe.
— Nu puteai îngădui una ca asta, presupuse ea.
— Nu, încuviință Jardir. Ș i totuși da. Ș tiind, pentru prima oară,
unde vor ataca prinții alagai, am făcut o alianță care altminteri n-
ar fi fost posibilă. Eu și Parʼchin ne-am dus la Soarele Anoch
împreună și i-am așteptat să vină la locul de odihnă al lui Kaji.
— Ș i ce s-a-ntâmplat?
— Nu-ți pot spune decât după ce vom fi împreună, în siguranță,
protejați de coroană. Vorbește-mi despre tine. Lunile în care am
lipsit trebuie să fi fost grele, dar pe toată Ala nu știu pe nimeni
mai în stare decât tine să poarte o asemenea povară. Cum a fost?
— Am avut inima frântă, dar nu m-am dat bătută.
La auzul vorbelor ei, Jardir răsuflă ușurat.
— Gloria ta e nemărginită. L-ai pus pe Ashan pe tron?
Urmă o lungă tăcere. Destul de lungă încât Jardir să verifice
dacă s-a păstrat legătura, trimițând prin cercel un strop de magie.
— Jiwah?
— Poate că și despre asta e mai bine să vorbim tot când vom fi
împreună, veni în cele din urmă răspunsul ei.
•
Când Jardir ajunse deasupra palatului său de pe culmea
dealului înalt din centrul Mărinimiei lui Everam, Inevera îl aștepta
pe acoperiș. Robele roșii îi unduiau, diafane, în aerul nopții,
luminate de strălucirea bijuteriilor ei. Rotunjimile trupului i se
deslușeau prin mătase, lăsând foarte puțin de ghicit.

VP - 266
 Cândva detestase robele ei scandaloase, care-i reaminteau că
puterea lui asupra propriei Jiwah Ka nu e nicidecum absolută.
Însă acum, după luni de despărțire, nu se putea gândi la nimic
altceva în afară de frumusețea ei. Răsuflă adânc, savurând
parfumul ei din aerul nopții, și simți cum se întărește.
Imediat ce coborî pe acoperiș, ea îi căzu în brațe și el o strivi
strângând-o la piept. Lipit de al lui, trupul ei era deopotrivă
catifelat și viguros. Ș tia cât de puternici devin mușchii ei când și-i
încordează. Erau multe de spus, dar Jardir își alungă pentru
câteva clipe toate gândurile, afundându-și nasul în părul ei
îmbietor și delectându-se cu parfumul ei. Se depărtară unul de
celălalt doar atât cât era nevoie ca să-și unească buzele cu
lăcomie. Cu un simplu gând, el se folosi de coroană ca să pună în
jurul lor o sferă a tăcerii.
— Majahii împânzesc drumurile, spuse apoi. Ce…?
— Mai târziu, îl întrerupse Inevera, lipindu-și buzele dulci de
ale lui și prinzându-l de cingătoare.
— Aici? întrebă el. Acum?
Ea îi rupse eșarfa din jurul mijlocului cu un pocnet.
— Nu mai aștept nicio clipă-n plus.
Smulse de pe umerii lui Mantia Nevăzutului dăruită de maestra
Leesha și o întinse pe acoperiș ca pe o pătură pe nisip.
Cu un mormăit, el o prinse de mijloc și îi săltă picioarele cu
ajutorul piciorului lui. Ea nu se opuse când o culcă pe mantie,
rupând mătasea care o acoperea acolo unde nu o putea îndepărta
destul de repede. Avea pielea dată cu uleiuri, fără fir de păr, și o
simți alunecoasă când pătrunse în ea.
Se împreunară fără să apeleze la vreunul dintre trucurile
damaʼting, fără dans de pernă și fără cele șapte dezmierdări.
Pasiunea lor era feroce, animalică, îi ușura după luni de
abstinență. Mușcându-se, zgâriindu-se și lovindu-se, își
dezvăluiau dorințele și nevoile mârâind și înghiontind. Jardir știa
că întoarcerea lui trebuie să rămână secretă, dar în acele clipe
pentru el nu exista decât Inevera, Prima lui Soție; pasiunea
pusese stăpânire pe el.
Când terminară, rămaseră alături într-un cuib de haine rupte,
asudați în aerul rece al nopții. Jardir nu-și dezlipea privirea de la
fața ei, sorbindu-i-o ca un om mort de sete. Își plimbă mângâietor
degetele pe obrazul ei și în josul urechii, simțind de cine o lega
fiecare cercel. Celelalte soții ale lui. Nepoatele. Acum, când le
VP - 267
înțelegea puterea, nu-i venea să creadă că mai înainte nu o
simțise.
— Ar trebui să fiu furios fiindcă ai făcut din cerceii ăștia un
secret, spuse.
Inevera zâmbi.
— E datoria unei Prime Soții să vegheze asupra soțului ei. Dacă
ai fi știut, ai fi împiedicat cumva ceea ce nu voiai s-ajungă la
mine.
— Ca timpul petrecut de mine între perne cu Leesha Paper, zise
Jardir.
Inevera își păstră calmul, dar nu izbuti să-și ascundă
sentimentele din aură. Privirea lui îi pătrunse în adâncul
sufletului și văzu durerea de acolo.
— Ai ascultat clipă de clipă, spuse.
— Cum aș fi putut să n-ascult? Te pierdeam în favoarea
acelei…
Jardir îi luă fața în mâini și o sărută iarăși.
— Niciodată, preaiubita mea. Suntem legați unul de altul, în
viața asta și în următoarea. Acum înțeleg de ce te-ai culcat cu
Andrahul. Te iert, deși nu e nevoie de iertare, pentru că ai pus
Sharak Ka mai presus de orice altceva.
Inevera suspină și el o strânse în brațe.
— Am nevoie de tine, jiwah. Acum trebuie să fim mai uniți ca
oricând. Gata cu secretele. Gata cu minciunile și cu jumătățile de
adevăr, întreaga Ala e în cumpănă și nu există nimeni în care să
am mai multă încredere decât în tine.
Ea îl sărută și se trase înapoi ca să-l privească în ochi.
— Înțeleg de ce te-ai culcat cu Leesha Paper. Te iert, deși nu e
nevoie de iertare, pentru că ai pus Sharak Ka mai presus de orice
altceva. Sunt a ta și tu ești al meu. Zarurile au prezis că
întoarcerea ta va da de veste că-ncepe Sharak Ka și că-i vom face
față fiind o singură minte și o singură inimă. Gata cu secretele.
Gata cu minciunile și cu jumătățile de adevăr. Jur, în fața lui
Everam, pe speranța mea de a ajunge în Paradis!
Întinse mâna și atinse cercelul din urechea lui.
— De ce n-am mai putut să te-aud după ce-ai căzut?
— Parʼchin a descoperit legătura dintre cercei înaintea mea. Le-
a stăvilit puterea și am ajuns curând la prea mare distanță ca să
mai fie de folos.
— Parʼchin!
VP - 268
 Inevera scuipă.
— Ar fi trebuit să-l ucid când am avut prilejul.
Jardir clătină din cap.
— Ș i probabil să osândești Ala la pierire. El m-a învățat cum să
folosesc coroana lui Kaji ca să măresc puterea cercelului și să pot
lua legătura cu tine de la sute de kilometri distanță.
Inevera făcu ochii mari.
— Poți face așa ceva?
Jardir încuviință din cap.
— E simplu. Te pot învăța și pe tine. Parʼchin m-a învățat multe
cât m-a ținut captiv.
— Captiv? mârâi Inevera. A cutezat…?
— Liniștește-te, jiwah. Fiul lui Jeph a făcut ceea ce trebuia ca
să dobândim avantaje în Sharak Ka. Așa cum ai făcut și tu
întotdeauna.
— Nu cred așa ceva.
Jardir o prinse cu delicatețe de brațe și o privi în ochi.
— Uită-te-n sufletul meu, jiwah. Dacă nu crezi nimic altceva,
crede-mă când îți spun că Parʼchin se gândește numai și numai la
Sharak Ka. Eu l-aș fi ucis în Domin Sharum, dar el n-a avut
nicidecum intenția asta. Avea planuri mai mari. Glorioase.
— Să-i atacați pe prinții lui Nie în Soarele Anoch.
Jardir zâmbi.
— Oh, jiwah. Ăsta n-a fost decât începutul.
•
— Damajah! exclamă Micha când Inevera deschise ușa către
scara care ducea pe acoperiș. Robele tale…
Erau într-adevăr rupte, dar Inevera le ținea unite deasupra
sânilor, strângându-le în pumn, fără nicio știrbire a înfățișării sale
regești și a aerului poruncitor.
— N-are importanță. Aveți grijă să fie liber drumul până în
camerele mele.
— Da, Damajah! răspunse Micha.
Jardir se simți mândru când își văzu fiica mișcându-se cu o
ușurință plină de grație în negrul de Sharum’ting, dar rămase
înfășurat în Mantia Nevăzutului, mărindu-i puterea cu a lui.
Micha și cealaltă fiică luptătoare a lui, Jarvah, care, după ce
coborâră, merse în spatele lor pe coridoare, nu-l vedeau cum o
urma pe Inevera către camerele lor.

VP - 269
 — Aveți grijă să nu mă tulbure nimeni, le spuse Inevera celor
două fete, apoi închise ușile, le încuie și activă o rețea de glife care
ar fi putut opri o întreagă oaste – fie ea de oameni sau de alagai.
Se întoarse spre Jardir și îl mai îmbrățișă o dată.
— Singuri din nou. O să ne bucurăm de o intimitate deplină
până când vom hotărî cum e cel mai bine s-anunțăm întoarcerea
ta.
El oftă.
— Mă tem că e prea devreme, preaiubito. Încă nu pot cere
înapoi Tronul de Cranii. Poate n-o să se-ntâmple asta niciodată.
În afară de tine, nu trebuie să știe nimeni că m-am întors și
trebuie să plec înainte ca lumina zilei să mă lege de Ala.
— Nu se poate! protestă Inevera. Abia te-ai întors.
— Totuși trebuie.
— Nu înțelegi, stărui ea. S-au întâmplat atâtea!
— Orice-ar fi pălește pe lângă calea din fața mea. Sharak Ka e
povara care ne-apasă.
Inevera răsuflă adânc și aura i se liniști când îi luă mâinile într-
ale ei.
— Ashan e mort.
Jardir făcu ochii mari.
— Ce?
— Ș i Jayan, continuă Inevera, strângându-i cu putere mâinile
când rosti numele primului lor născut. Ș i toți Damaji-i din
consiliu, precum și fiul tău Maji. Cu toții uciși de Asome, noaptea,
când s-a urcat pe Tronul de Cranii.
Jardir deschise gura, dar nu scoase niciun cuvânt. Oricare
dintre acele morți era o lovitură. Vestea în care se înșiruiau toate
îl uluia și îl copleșea. O acceptă, strângând la rândul său mâinile
Ineverei.
— Povestește-mi totul.
Nevenindu-i să-și creadă urechilor, o ascultă pe Inevera
dezvăluindu-i tot ce se petrecuse în Krasia după dispariția lui.
Coaliția triburilor era fragilă, știuse asta dintotdeauna, dar nu-și
imaginase că, în lipsa mâinii lui unificatoare, o să se spulbere atât
de curând.
— A fost o greșeală să-l fac pe Asukaji succesor al
conducătorului tribului Kaji, spuse. Lui Asome nu i-am lăsat
deschisă decât o cale care să-l ducă mai sus.
Inevera clătină din cap.
VP - 270
 — Hotărârea ta a fost cea corectă, bărbate. N-aveai de unde să
știi că-n inima lui stă cuibărit un asasin.
Jardir își încleștă pumnul.
— Folosindu-se, noaptea, de hora ca să ia tronul, a pângărit
toate țelurile noastre.
— Ș i ne-a lipsit de sprijinul unuia dintre cele mai puternice
triburi, adăugă Inevera. Însă acum, dacă te-ai întors, poate că
majahii se vor răzgândi.
Jardir clătină din cap.
— Preaiubita mea, n-am cum să-i aduc înapoi fără să-mi
dezvălui prezența, iar asta n-o pot face.
— De ce? întrebă Inevera. Ce poate fi mai important decât să ții
toate forțele noastre laolaltă acum, când Sharak Ka bate la ușă?
— Sharak Ka nu bate la ușă, preaiubita mea. E aici. Acum.
Alagai-i se adună deja în număr mare, făcându-și cuiburi pe toată
întinderea ținuturilor verzi. Trebuie să mă duc la obârșie ca să-i
opresc.
Inevera îl privi, nevenindu-i să creadă.
— E cu putință să vorbești despre abisul lui Nie?
El încuviință din cap.
— Nu ne-am dus la Soarele Anoch ca să-i împiedicăm pe alagai
să ne pângărească strămoșii. De fapt, i-am lăsat s-o facă.
— De ce?
— Ne-am dus acolo ca să-l capturăm pe Alagai Ka. Ș i am
izbândit, preaiubito!
— Cu neputință, zise Inevera.
— Aproape. Puterile noastre unite, alături de cele ale Primei
Soții a lui Parʼchin, Shanjat și Shanvah, abia au fost de-ajuns.
— Shanjat și Shanvah te-au găsit?! exclamă Inevera.
— Chiar așa, spuse Jardir. Îți mulțumesc că i-ai trimis,
preaiubita mea. Dacă n-ar fi fost ei, n-am fi izbutit. Onoarea lor e
nemărginită. Shanvah și-a trecut pe răboj uciderea unui prinț
alagai.
— Ș i Shanjat?
Jardir oftă și îi povesti cum încercase Alagai Ka să evadeze și
cum zdrobise mintea cumnatului lor. Îi povesti cum îl
interogaseră și îi vorbi despre planul lui Parʼchin.
— O nebunie, conchise Inevera.
— O nebunie superbă, sublinie Jardir. Glorioasă. Demnă de
Kaji însuși. E un plan cutezător, care țintește chiar inima lui Nie.
VP - 271
 — Îl credeți pe Prințul Minciunilor pe cuvânt? se minună
Inevera. Pe boașele lui Everam, bărbate, ești chiar atât de prost?
— Bineînțeles că nu. Mergem la risc, dar miza e întreaga Ala.
Jardir își suflecă mâneca, dezgolindu-și brațul brăzdat de
nenumărate cicatrici făcute de cuțitul curbat al Ineverei.
— Am bătut tot drumul până în Mărinimia lui Everam pentru
ca Damajah să poată arunca zarurile, întrebându-le dacă avem
șanse de izbândă.
•
Jardir se opuse nevoii de a-și scărpina brațul în timp ce lecuia
ultima tăietură făcută de Inevera. Ea părea hotărâtă să-l
secătuiască nu doar de sămânță, ci și de sânge, tot aruncând
iarăși și iarăși zarurile în căutare de răspunsuri. Nicidecum
adânci, tăieturile erau ușor de lecuit, mai ales acum, după ce
Parʼchin îi arătase trucul, dar îl mânca pielea care se lipea la loc.
Cumva, mâncărimea era mai greu de suportat decât durerea.
— Ce vezi? întrebă el când nu mai putu îndura.
— Moarte, răspunse Inevera, încă fixând zarurile cu privirea, cu
fața luminată de nelumeasca lor strălucire roșie. Devieri. Viclenie.
— Cuvintele astea nu-mi sunt de ajutor, preaiubita mea. Planul
lui Parʼchin are speranțe de izbândă?
— Prea puține. Totuși trebuie să te duci.
Răspunsul îl surprinse. Crezuse că Inevera o să-i spună doar
ceea ce l-ar fi putut reține în Krasia.
Ah, preaiubito, se gândi. Te-am subestimat din nou.
— Sunt viitoruri în care muriți cu toții în abis, încă departe de
îndeplinirea țelului, continuă ea. În altele o găsiți pe Alagai’ting
Ka, dar sunteți copleșiți de numărul demonilor. În unele sosiți
prea târziu, când puii sunt deja ieșiți din ou.
— Dar izbânda e posibilă.
Jardir își încleștă un pumn.
— Posibilă, așa cum e posibil să găsești în deșert un anumit
grăunte de nisip, răspunse ea. Dar și dacă această infimă
probabilitate devine realitate, n-o să supraviețuiți cu toții.
— Nu contează. Viețile noastre sunt neglijabile pe lângă
importanța cauzei pentru care luptăm.
— Nu te grăbi să devii martir. Fii cu ochii-n patru. Văd trădare
la fiecare pas.
— Dar trebuie să mă duc? întrebă Jardir.
Inevera încuviință din cap.
VP - 272
 — Dacă n-o faci… ne condamni pe toți la pieire. Parʼchin a
deschis zăgazurile unui fluviu care nu se va opri până nu se va
revărsa în mare.
Jardir scoase dintr-un buzunar special al robei sale patru
sticluțe pe care le așeză pe o pernă, în fața ei. Erau pline cu un
lichid de un roșu intens, care se lipea de sticlă.
— Sânge de la Par’chin, jiwah a lui, Shanjat și Shanvah.
Inevera se grăbi să le înșface.
— Fii binecuvântat, bărbate!
Jardir căută din nou în robă și scoase o a patra sticluță. Spre
deosebire de celelalte, era plină cu un lichid negru ca smoala.
Ochii Ineverei se aprinseră și aura i se răci.
— Ăsta e…?
— Sânge de demon, adeveri Jardir, luat cu forța de la Alagai Ka.
Mâna Ineverei tremură abia vizibil când luă ultima sticluță.
— O să fie nevoie de timp ca să pregătesc zarurile pentru
fiecare nouă aruncare și ca s-aleg întrebările.
Jardir încuviință din cap.
— Am și eu ceva de făcut între timp.
— Cred că ar trebui să merg cu tine când va veni vremea, spuse
Inevera. Ca acea jiwah a lui Parʼchin.
— În niciun caz, zise el poate cam prea repede.
Inevera își arcui sprâncenele.
— Krasia are nevoie de tine mai mult ca oricând.
Era adevărat, dar poate nu conținea întregul adevăr, și ea vedea
cu siguranță asta.
— Forțele lui Nie cresc și depinde de tine să ții oamenii noștri
uniți pentru luptă. Eu n-am fost niciodată în stare să-i manevrez
cu atâta pricepere ca tine.
— Poate, cedă întrucâtva Inevera. O să-ntreb zarurile. Dar dacă
prezența mea adaugă o singură deviere care te aduce pe calea
către izbândă…
— O s-o luăm în considerare, punând-o în balanță cu devierile
care ne aduc pe calea unei izbânzi urmate de descoperirea că,
între timp, oamenii noștri, rămași fără conducător, s-au măcelărit
între ei, completă Jardir.
Inevera încuviință din cap cu tristețe, lipindu-și de trup mâna
în care ținea sticluțele. Pe urmă le puse deoparte, se îndreptă spre
o cutie de lemn lăcuit și se întoarse cu un ac și un tub.

VP - 273
 — Am nevoie de mai mult sânge. Ca să-l folosesc și acum, și
după plecarea ta.
Jardir începu să-și scarpine instinctiv brațul.
•
După ce termină cu sângele, Inevera îl dori iarăși. Spre
deosebire de împreunarea de sub stele, acum făcură dragoste mai
tandru, pe pernele de mătase pe care le împărțeau de când
deveniseră soț și soție. Inevera începu pentru el dansul de pernă,
lepădându-și vălurile unul câte unul, până ce rămase
înveșmântată doar în bijuteriile ei, apoi luă ulei de kanis și desfată
sulița lui Ahmann cu toate cele șapte dezmierdări sacre înscrise în
Evejah’ting.
Abia apoi puse sulița lui în teacă, tresăltând într-un ritm
străvechi și aducând în fața ochilor lor Paradisul, înainte de a
coborî înapoi, pe Ala.
Măruntaiele lui Jardir chiorăiră în timp ce stăteau îmbrățișați
pe pernele parfumate.
— Pot să vindec tăieturile, preaiubita mea, dar magia nu poate
face nicidecum carne și sânge din nimic.
Inevera încuviință din cap.
— Firește. Dar, deși nu poate face nicidecum carne și sânge din
nimic, magia poate face mâncare și băutură din orice.
— Cum așa? întrebă Jardir.
— E una dintre primele vrăji pe care trebuie să le stăpânească o
damaʼting înainte de a-și îmbrăca roba, spuse Inevera. Una care
va fi de neprețuit în timpul călătoriei voastre.
Se îndreptă spre o urnă mare, de lut, din care puse în două
boluri mari nisip alb, fin. Netezi nisipul și, cu unghia ei lăcuită,
desenă pe el glife, o rețea complicată pe care Jardir o privi cu
mare atenție. O clipă mai târziu, unul dintre boluri era plin cu
apă limpede și rece, iar celălalt cu cușcuș aburind. Jardir gustă și
făcu ochii mari.
— N-am mai gustat niciodată ceva atât de…
— Perfect, spuse Inevera. Dacă glifele sunt trasate greșit,
mâncarea și apa sunt otravă, însă, dacă le faci cum trebuie, sunt
hrană la fel de pură ca lumina lui Everam.
Într-adevăr, deși cu o clipă mai înainte fusese înfometat, o
singură înghițitură și o sorbitură de apă îl mulțumiră pe deplin.

VP - 274
 — Parʼchin spune că pe drumul către abis am putea face câteva
săptămâni. Mă temeam că va trebui să cărăm cu noi provizii
pentru întreaga călătorie.
Inevera clătină din cap.
— Cu binecuvântarea lui Everam, totul e cu putință. Acum
scoate-ți robele astea care te fac de rușine. Dacă mergi în abis,
trebuie să porți veșminte demne de Shar’Dama Ka, umplând de
spaimă inimile slugilor lui Nie.
Jardir se uită în jos, la hainele sale. Uitase de cafeniul purtat
de khaffit, în care-l îmbrăcase Parʼchin în timpul captivității sale.
Încercase astfel să-l umilească – poate pe bună dreptate –, dar de
așa ceva nu mai era nevoie.
Ș i trebuia să-și îmbrace adevăratele robe și din alte motive.
•
Jardir puse mâna pe ușa Criptei și simți cum brățara pe care i-o
dăduse Inevera îl încălzea. Ușa masivă, din câteva tone de piatră
neșlefuită, întărită cu glife desenate cu electrum, se deschise la
acea simplă atingere, într-o tăcere de mormânt. Coridorul din fața
lui era gol, doar cu pereții acoperiți de glife care îl scăldau în
lumina lor.
În timp ce ușa se închidea în urma lui, Jardir se înfășură în
Mantia Nevăzutului și se grăbi să străbată tunelul până la o
ramificare. În fața ușii care îl interesa stătea un paznic, un eunuc
fără limbă, înveșmântat în negrul Sharum și cu cătușe de aur la
încheieturile mâinilor și la glezne. Străjerii eunuci erau maeștri în
sharusahk-ul dama’ting, iuți în mișcări și letali.
Jardir trasă cu degetul în aer un șir de glife, dându-le putere cu
coroana. Câteva clipe mai târziu, pleoapele eunucului începură să
se îngreuneze. Se luptă cu somnul, scuturând din cap ca să-și
limpezească mintea, dar magia era de neînfrânt. Se rezemă cu
spatele de perete, se sprijini în suliță și adormi în picioare.
Cu privirea-coroanei, Jardir vedea prin ușa de lemn masiv ca și
cum ar fi fost de sticlă. Înăuntru, mama lui era trează și își
dojenea două nurori, soțiile lui Jardir, Everalia și Thalaja, care o
pieptănau. Încăperea era bogat mobilată, dar arăta totuși ca o
închisoare.
— Nu atât de strâns, fată proastă! se răsti Kajivah la Everalia,
care îi împletea o coadă fără cusur. De câți ani ai nevoie ca să-
nveți s-o faci ca lumea? Ș i tu!

VP - 275
 Se întoarse pe jumătate spre Thalaja, care îi periase părul
dându-i un luciu desăvârșit.
— Ț i-am spus să treci de-o sută de ori cu peria. Am numărat
nouăzeci și șapte. Ia-o de la-nceput.
Jardir se întristă văzând că soțiile lui dal’ting erau nevoite să
stea închise împreună cu mama lui – sclave întru totul, doar nu și
cu numele –, deși fără îndoială că astfel, pentru Kajivah,
captivitatea era mai ușor de îndurat. Fusese cu bună știință orb în
multe privințe legate de poporul său și chiar și de familia sa. Oare
ar fi putut face mai mult ca să pună stavilă năpastei care i se
extinse în casă dacă ar fi dat atenție necazurilor făcute de Kajivah
soțiilor lui sau ambițiilor fiilor săi?
Clătină din cap. Nu avea nimic de câștigat privind înapoi. Era
timpul să privească înainte. Mai trasă în aer glife, adormindu-le
pe Everalia și Thalaja la fel cum îl adormise pe eunuc.
Kajivah simți că nurorile ei se opriseră, se uită peste umăr și le
văzu respirând liniștit, cu ochii închiși. Scoase un țipăt.
— Obraznicelor! Îndrăzniți să dormiți în timp ce vă vorbește
Sacra Mamă?
Jardir ridică o mână și zăvorul din cealaltă parte a ușii se ridică
la rândul său. Intră tocmai când Kajivah se pregătea s-o
pălmuiască pe Everalia.
— Nu te-atinge de soția mea, mamă! spuse el. Nu te poate auzi.
Le-am adormit pa amândouă ca să putem sta de vorbă între patru
ochi.
Când îi auzi vocea, Kajivah tresări, se întoarse spre el și țipă din
nou.
— Ahmann, fiul meu! Fiul meu! Te-ai întors din abis!
Alergă spre el plângând de bucurie și, când își azvârli brațele în
jurul lui, Jardir o strânse la rândul său în brațe. Pentru câteva
clipe, își îngădui să uite totul, să fie pentru o ultimă oară fiul ei, în
siguranță în brațele mamei.
Însă ea începu să vorbească suspinând.
— Slavă lui Everam că ai venit, fiule! Heasah aia cu care te-ai
însurat mă ține închisă ca pe-un khaffit prins când fura pâine. Ar
trebui s-o biciuiești pentru neobrăzarea ei. M-am gândit
întotdeauna că ești prea blând, o lași să vină la curte îmbrăcată ca
o dansatoare de pernă și…
Jardir o prinse de brațe și o îndepărtă atât cât era nevoie ca să-l
poată vedea.
VP - 276
 — Ajunge, mamă! Vorbești despre Damajah a Krasiei, nu
despre una dintre servitoarele tale dal’ting! În fiecare clipă a
fiecărei zile, ea ține neclintită piept forțelor lui Nie, pe când tu nu
ești în stare decât să te plângi și să ocărăști slujitorii și femeile din
casa noastră! Faci familia de râs cu purtarea ta!
Kajivah îl privi cu ochi mari, uluită.
— Dar…
— Nu vreau să mai aud nimic! o întrerupse Jardir. Zici că am
fost prea blând și ai dreptate. Dar cu tine ar fi trebuit să fiu mai
aspru.
— Nu spune așa ceva! strigă Kajivah. Ț i-am fost întotdeauna
loială!
— Eu am pus-o pe Inevera pe piedestalul Tronului de Cranii,
sublinie Jardir. Eu am lăsat-o pe ea să-mi aleagă succesorul. Eu
am avut încredere în ea, ca să ne țină poporul în siguranță în
lipsa mea. Ș i tu pe cine-ai susținut?
— Ț i-am susținut fiii, care-ți sunt moștenitori.
— Fiii mei sunt prea tineri pentru povara guvernării! se răsti
Jardir. Chiar și după ce Asome și-a omorât fratele și jumătate din
consiliu, crezi că servește Krasia mai bine decât Inevera?
— Ce-a făcut femeia asta, în afară de a mi te lua? întrebă
Kajivah. Mi-a luat fiicele și nepoatele, le-a dat femeilor sulița…
— Pe inima neagră a lui Nie, mamă! strigă Jardir. Nu te poți
gândi la nimeni altcineva în afară de tine? Sharak Ka dă peste
mine și tu vrei să-mi înveninezi curtea cu ciorovăieli muierești? Eu
le-am dat femeilor sulița, nu Inevera, și dacă ea n-ar fi „luat-o” pe
Shanvah de lângă tine, fata ar fi fost nesărată și nefolositoare. Dar
Ineverei i-a fost dată Viziunea de Everam însuși. Ea a văzut ce
încercări mă așteaptă, a instruit fata și mi-a trimis-o când aveam
cea mai mare nevoie de ea. Fără ea și fără tatăl ei, care-au luptat
umăr la umăr ca să-mi apere spatele, aș fi fost copleșit în ultimele
câteva luni. Aș fi putut pieri și Ala ar fi pierit odată cu mine.
— Dar Ashia m-a lovit, protestă Kajivah. A omorât Sharum și
mi-a furat nepotul.
— Ashia e mama băiatului, nu tu. Nu poate fura ceea ce e deja
al ei. Fata aia are mai multă onoare decât cele mai de frunte
Sulițe ale Izbăvitorului și din cauza ta ea și copilul ei au fost
nevoiți să plece din Mărinimia lui Everam.
Aura lui Kajivah se răci.
— Kaji aplecat?
VP - 277
 — Da, a plecat, spuse Jardir. Numai așa putea fi Asome
împiedicat să-l facă unealta lui, cum te-ar fi făcut și pe tine. Te-ar
fi folosit ca s-o înlăture pe Damajah a lui Everam, punând în locul
ei o babă proastă, care nu înțelege ce-nseamnă să conduci o țară.
— Niciodată nu mi-ai mai vorbit așa, se plânse Kajivah. Mie,
care ți-am dat viață. Mie, care te-am hrănit la sânul meu. Mie,
care te-am susținut după ce tatăl tău a plecat pe calea
singuratică. Ce-am făcut ca să merit mânia ta?
— Vina e doar a mea, recunoscu Jardir. Am fost prea
concentrat asupra dușmanilor noștri din afară și nu m-a interesat
ce se-ntâmplă cu femeile de la curtea mea. Te-am lăsat să te porți
ca o stăpână a tuturor, să țipi la oricine cuteza să-ți aducă alt soi
de nectar decât cel cerut sau să-ți împletească părul prea strâns.
Te-am lăsat să crezi că, dacă locuiești în palat, toată lumea e
datoare să te slujească și nicidecum invers.
Kajivah se făcea tot mai mică sub cuvintele lui și Jardir vedea
în aura ei cât de tare o dor. Totuși continuă. Între ei nimic n-avea
să mai fie niciodată la fel, dar nu avea de ales. Putea fi ultimul lui
prilej de a pătrunde în sufletul ei, de a face din ea acel aliat și acel
conducător de care avea nevoie Krasia.
— Ascultă-mă, mamă, și ține bine minte cuvintele mele. Toată
Ala e în cumpănă și trebuie să știu că, în lipsa mea, mă pot bizui
pe sprijinul tău. Am nevoie de tine. Krasia are nevoie de tine.
Kajivah căzu în genunchi.
— Firește, fiul meu. Asta mi-e singura dorință. Spune-mi ce să
fac și voi face.
— De fiecare dată când te pui împotriva lui Damajah, toată
Krasia are de suferit. Eu plec iarăși mâine și s-ar putea să lipsesc
vreme de mai multe luni sau chiar să nu mă mai întorc niciodată.
Să te supui Ineverei până la întoarcerea mea. Nu lui Asome. Nu
fiilor și nepoților mei. Ineverei.
— Ș i dacă nu te mai întorci? întrebă Kajivah.
În aura ei era suferință, însă Jardir n-avea timp s-o cruțe.
— I te supui ei până la moarte.
Jardir ridică sulița lui Kaji și o puse pe umărul mamei sale.
— Jură. În fața mea și în fața lui Everam.
— Jur!
Jardir își îngroșă vocea.
— Ce juri, mamă?
Bătrâna își ridică spre el ochii plini de lacrimi.
VP - 278
 — Jur, în fața lui Everam și în fața lui Shar’Dama Ka, fiul meu,
să mă supun lui Damajah, Inevera vah Ahmann am’Jardir, întru
totul, până la întoarcerea ta sau până la moartea mea!
Kajivah își încleștă mâinile de tivul robelor lui.
— Dar trebuie să te-ntorci, Ahmann. Nu pot îndura să te pierd
și pe tine așa cum i-am pierdut pe tatăl tău și pe Jayan.
— E inevera, iubită mamă. Trebuie să ai încredere în marele
plan al lui Everam. N-o să mă las ucis cu ușurință, dar, dacă-mi
este menit să-mi dau viața pentru binele Alei, n-o să mă-
mpotrivesc.
La asta, Kajivah izbucni în plâns, iar Jardir se lăsă într-un
genunchi și o ținu în brațe în timp ce suspina. Când se liniști, se
ridică săltând-o odată cu el și o stabiliză bine pe picioare.
— Acum trebuie să te las aici. O să fii eliberată după plecarea
mea. Nimeni, nici măcar aceste Jiwah Sen ale mele nu trebuie să
știe c-am venit să te văd.
— Dar de ce? întrebă Kajivah. I-ai da poporului nostru atâtea
speranțe dacă ar ști că trăiești!
— Fiindcă forțele lui Nie mă vânează, sunt chiar acum în
căutarea mea. Vestea despre întoarcerea mea v-ar pune în pericol
și ar atrage privirile prinților ei când eu vreau să fie îndreptate în
altă parte.
Jardir se duse la Thalaja și Everalia și le sărută fără să le
trezească.
— Fiți binecuvântate, dulcile mele soții!
O porni spre ușă, dar se mai întoarse încă o dată către mama
lui.
— De azi înainte le vei arăta soțiilor, fiicelor și nepoatelor mele
respectul care li se cuvine.
Kajivah se înclină.
— Desigur, fiul meu.
El îi privi aura vreme îndelungată, punând în balanță adorația
unui băiat și înțelepciunea unui bărbat în toată firea. Își dădu cu
durere seama că nu sunt unul și același lucru.
— Te iubesc, mamă! Deși plec în adâncurile abisului lui Nie, să
nu te îndoiești niciodată de dragostea mea.
— Niciodată! îi făgădui Kajivah. Ș i tu să știi, fără nicio îndoială,
că sunt mai mândră de tine și te iubesc mai mult decât oricine a
trăit vreodată.
El încuviință din cap și ieși.
VP - 279
 •
Jardir părăsi încăperea luând cu sine magia care îi adormise
atât soțiile, cât și pe paznicul de la ușă. Când se treziră, ușa
Criptei era închisă în spatele lui.
Înfășurându-se din nou în Mantia Nevăzutului, străbătu palatul
până la o fereastră nepăzită prin care se strecură afară, ca să-și ia
zborul. Noua sa putere îl îmbătă când vântul rece i se năpusti în
față sub cerul nopții luminat de lună și de stele. Se simți nevoit
să-și readucă aminte că zborul e un dar de la Everam, o unealtă
sacră, nu o jucărie menită să-l încânte. Se îndreptă către partea
opusă a palatului, unde se aflau camerele care îi aparținuseră
cândva – luate acum în stăpânire de neobrăzatul său fiu.
Ferestrele erau bine glifate și cu gratii care să-mpiedice intrarea
oricărui nepoftit. Asome se temea cu siguranță de asasini, și asta
nu fără motiv. Dezonoranta lui urcare pe tron îi înfuriase pe mulți
dintre cei mai puternici oameni din Krasia. Jardir alese un perete
exterior dincolo de care se afla un coridor rar folosit. Apoi trasă
mai multe glife pe care le învățase în timpul luptei cu Alagai Ka,
plătind un preț greu. Piatra zidului se topi, devenind noroi și dând
naștere unui portal destul de larg cât să poată trece prin el. Odată
ajuns înăuntru, trasă în aer o glifă care să-mpiedice alagai-i să
intre prin deschizătură. Chiar și acolo, în centrul puterii Krasiei,
nu voia să riște lăsând în noapte un punct slab.
Dădu iarăși putere mantiei și o porni pe coridor către camerele
fiului său. Acolo, spre mâhnirea, dar nu și spre surprinderea sa,
găsi ceea ce îi spusese Inevera: Asukaji era țintuit la pat, cu aura
plată și lipsită de viață, iar Asome, încă purtând copia adevăratei
coroane, își îngrijea singur iubitul. Servitorii lipseau cu
desăvârșire, fapt pentru care Jardir era recunoscător.
Deși nu putea să-l vadă, Asome simți că se întâmplă ceva
neobișnuit. Neliniștea i se citi mai întâi în aură, apoi se crispă
ușor, ciulindu-și urechile. Se întoarse, plimbându-și încet privirea
prin încăpere în timp ce coroana lui căpătă o strălucire cumplită.
Inevera îl prevenise că băiatul a învățat foarte bine s-o folosească
și că, deși avea mai puține puteri decât a lui, era totuși
formidabilă.
— Cine-i acolo? întrebă Asome, cu privirea alunecându-i de-a
lungul peretelui de care se sprijinea Jardir și străduindu-se să se
oprească asupra lui.

VP - 280
 Se ridică și întinse mâna după suliță, o altă copie care strălucea
de putere.
Nemaivăzând de ce ar mai fi trebuit să se ascundă, Jardir își
lăsă mantia să cadă.
— Bine te-am găsit, fiule.
Se aștepta la surprindere sau chiar la spaimă. Nu se aștepta
nicidecum să fie atacat de Asome. Tânărul lovi ca o aspidă de
tunel, repezindu-și către el sulița strălucitoare.
— Ș arlatanule! Tata e mort!
Jardir abia avu timp să-și ridice propria suliță ca să trimită în
lateral vârful celeilalte. Asome se îndârji, lovind iarăși și iarăși cu o
iuțeală orbitoare, de fiecare dată sub un alt unghi, căutând o
breșă în apărarea tatălui său.
Nu era surprinzător pentru un războinic care înfruntase
noaptea demonii cu mâinile goale și care își croise drum în susul
celor șapte trepte ale Tronului de Cranii ucigând. Jardir însuși îl
antrenase, deprinzându-l, ca și pe frații lui, cu un stil de luptă
alcătuit din cele mai periculoase sharukin ale tuturor triburilor.
Jayan, care moștenise statura lui Ahmann, fusese mai masiv și
mai puternic. La început, asta reprezentase un avantaj vizibil,
însă Asome se dedicase instruirii din Sharik Hora și își găsise
propriul stil. Era iute, neobosit și letal. Sulița și coroana îl
umpleau de energie, dându-i o putere mai presus de cea
omenească.
O lovitură deviată de Jardir nimeri o coloană de marmură
destul de groasă ca un bărbat să n-o poată cuprinde în întregime
cu brațele și lăsă în urmă un păienjeniș de spărturi ajunse până
în partea opusă.
Uluit de neașteptata ferocitate a atacului, Jardir lupta doar ca
să se apere, căci nu era deloc pregătit să-și ucidă al doilea fiu, mai
ales după ce-l pierduse pe primul. Așa cum îl învățase chiar el,
Asome avea grijă să nu atace de două ori la rând după același
tipar, își mișca picioarele fără încetare și următoarea lui lovitură
nu putea fi ghicită nicidecum de un luptător obișnuit.
Numai că Jardir nu era un luptător obișnuit. Ș i el își croise
drum spre Tronul de Cranii ucigând și se folosea de privirea-
coroanei cu o abilitate deplină, încă neatinsă de Asome. Deși în
general stabilă, suprafața aurei tânărului unduia când își trimitea
energie către mâini sau picioare. După doar câteva clipe necesare

VP - 281
pentru a face din asta o obișnuință, Jardir izbuti să afle
următoarele mișcări ale fiului său înainte de fi începute.
Când porni următoarea lovitură a lui Asome, Jardir era deja în
mișcare. Se feri pășind în lateral și își desprinse o mână de pe
propria suliță, încleștându-și-o de mânerul suliței fiului său. Apoi
izbi puternic cu piciorul și Asome, care încă-și strângea în mâini
arma, primi din plin lovitura în șold; se îndoi de mijloc când fu
azvârlit cu spatele într-un perete, lăsând ambele arme în mâinile
lui Jardir.
— Asome! strigă Asukaji, dar nu izbuti să scoată decât o
hârâială greu de auzit.
Suferința îi contorsionă aura în timp ce se străduia zadarnic să-
și silească trupul distrus să vină în ajutorul iubitului său.
— Acum vrei să vorbești, fiule? întrebă Jardir, însă Asome se
năpusti din nou asupra lui, neînfricat.
Jardir aruncă armele destul de departe cât să nu se poată
ajunge la ele cu ușurință. Dacă era nevoie, putea să-și cheme
sulița înapoi desenând o glifă în aer, dar era mai bine să se lupte
folosindu-și doar mâinile și picioarele, ca nu cumva să-și ucidă
băiatul fără să vrea, înainte de a apuca să stea de vorbă.
— Dispari, fantomă! strigă Asome, atacându-l. Nu mă mai
bântui!
Jardir nu izbuti să pareze lovitura de pumn, dar urmă calea
circulară a energiei, nelăsându-i fiului său niciun avantaj pentru
următorul atac. Cuvintele auzite îl uluiseră și, în timp ce se
luptau, se uită în sufletul fiului său, căutând ceva care să-l
lămurească. Privirea-coroanei desluși imaginile care începură să
se înalțe: Asome zvârcolindu-se și răsucindu-se în somn, țipând și
trezindu-se brusc, cu o tresărire violentă. O dată, fiind doar pe
jumătate treaz, îl lovise pe Asukaji, și de-atunci nu mai dormeau
împreună. Într-o altă noapte fusese cât pe ce să-l ucidă pe
Jamere, sufocându-l printre perne înainte ca tânărul dama să-l
trezească pe deplin.
Asome era într-adevăr bântuit, vedea chipul dezaprobator al
tatălui său ori de câte ori închidea ochii.
Așa și trebuie, se gândi Jardir.
Ca să se poată apropia, se lăsă nimerit de o lovitură piezișă,
apoi îl înșfacă pe Asome de robă și trase chiar în timp ce-l pocnea
cu piciorul în coapsă, forțându-i genunchiul să se întindă peste
măsură. În ciuda poziției sale perfect echilibrate, tânărul se
VP - 282
clătină, mutându-și greutatea de pe un picior pe altul, mișcare de
care Jardir profită ca să-l trântească la pământ. Se încleștară într-
o luptă corp la corp, cu lovituri prea iuți și prea furioase ca să-și
mai citească aurele pentru a desluși fiecare intențiile celuilalt. Era
o luptă instinctivă pentru dominare – acel soi de luptă de care
avusese Jardir parte toată viața. Nici pentru Asome nu era o
noutate, dar, ca prinț al Krasiei, știuse întotdeauna că potrivnicii
săi au grijă să nu-l ucidă.
Jardir urcase spre culmile puterii fără să se bucure de un
asemenea lux. Asta îi îngăduise să-i înfrângă pe numeroșii dama
care încercaseră să-l împiedice să ia conducerea Suliței Deșertului
și tot asta îl ajuta să câștige lupta cu Asome. Supunându-l
centimetru cu centimetru, ajunse să-și țintuiască fiul la podea, cu
o mână prinsă sub el. Îi controla partea de mijloc a trupului,
împiedicându-l să-și folosească picioarele, și îi imobiliza cealaltă
mână, apăsându-și totodată brațul pe gâtul lui.
L-ar fi putut sili să-și întoarcă imediat capul într-o parte. Erai
în mare avantaj dacă îți împiedicai potrivnicul să te vadă, dar pe
Asome îl speria cel mai tare fața dezaprobatoare a tatălui său și
Jardir i-o arătă.
— Nu sunt o fantomă. Nu visezi, ești treaz. M-am întors la ceea
ce ai izbutit să faci din curtea mea în puținele luni ale absenței
mele: o ruină care și-a pierdut credința în Everam.
Asome începu să se zbată mai tare, căci panica și spaima în cea
mai pură stare îi dădeau o nouă forță, dar tatăl său îl ținea
zdravăn, hotărât să nu-l lase să scape. Loviturile și zvârcolelile
tânărului se dovedeau zadarnice, căci Jardir era mai mare de
statură, mai greu și mai puternic. Se trase pentru o clipă înapoi,
săltându-l pe Asome odată cu el doar pentru a-l împinge apoi
brusc în jos, izbindu-l cu capul de podea.
— N-am venit aici ca să mă lupt cu tine! se răsti. Nu vreau să-
mi ucid fiul, deși o merită.
Îl trânti din nou cu capul de podea și dalele din jur crăpară.
Zvârcolelile lui Asome se domoliră în sfârșit. Oare își recunoștea
înfrângerea sau doar rămăsese fără aer? Neștiind care e
răspunsul, Jardir continuă să apese până când aura fiului său
păli și pleoapele îi coborâră ușor. Atunci îl eliberă, ridicându-se
brusc și trăgându-se un pas înapoi. Desenă o glifă în aer și sulița
lui Kaji i se întoarse în mână, în timp ce Asome icnea,

VP - 283
străduindu-se să respire, și încerca să se ridice împingând în
podea cu un braț vlăguit.
— Ai de ales, spuse Jardir. Rămâi în genunchi și accepți să te
judec eu sau m-ataci din nou și te trimit pe drumul singuratic, să
te judece Everam însuși.
Aura lui Asome se învârteji și nici măcar Jardir nu izbuti să
înțeleagă ce are de gând. Putu doar să vadă că tânărul a înțeles că
e într-adevăr tatăl lui, dar știe că, luând tronul, a mers prea
departe și că s-ar putea să nu existe cale de întoarcere.
În cele din urmă, își puse palmele pe podea și își apăsă fruntea
între ele, tremurând.
— Ce vei face cu mine, tată?
— Asta rămâne de văzut. Trebuie să răspunzi pentru
fărădelegile tale, dar ai mai putea fi încă de folos în Sharak Ka.
— Ce fărădelegi am săvârșit, tată?
În timp ce vorbeau, Asome își ridică privirea către aura lui
Jardir. Absorbea din coroană, refăcându-se cu iuțeală. Peste
câteva clipe, avea să-și redobândească toată puterea de luptă.
Jardir se pregăti să-i facă față dacă era suficient de nebun încât
să-l atace iarăși.
— Mai e nevoie să-ntrebi, fiule? Ț i-ai trădat fratele, trimițându-l
la moarte, și ți-ai ucis unchiul ca să-i iei tronul pe care fusese
așezat în mod legitim.
— Cu ce diferă asta de gloriosul tău exemplu, tată? Tu nu l-ai
trădat pe Parʼchin, trimițându-l la moarte? Nu l-ai ucis pe Damaji
Amadeveram, care te-a instruit în Sharik Hora, și pe toți fiii lui, în
drumul tău către Tronul de Cranii? Nu l-ai străpuns pe Andrah
cu sulița așa cum înfige un khaffit un porc în frigare?
— A fost cu totul altceva, ripostă Jardir, fără să fie sigur că
într-adevăr rostește cuvintele pentru fiul său și nu pentru el
însuși.
— Ce altceva? stărui Asome.
— A fost inevera.
— Vrerea lui Everam? Sau a mamei?
— Ș i una, și alta. Andrahul nu era onest. Neghiobia lui ne
omora poporul. Amadeveram a fost un om bun, dar făcea parte
dintr-o conducere putredă și nu voia să se retragă. Moartea lui n-
a avut nimic dezonorant.
— Fratele meu nu era onest, spuse Asome. Neghiobia lui ne
omora poporul, silindu-l să intre în război fără să fie pregătit, doar
VP - 284
ca să-și potolească el setea de putere și s-arate că e demn să
moștenească tronul. Dac-ar fi fost lăsat să izbândească, sub
conducerea lui Krasia ar fi avut de suferit.
— Poate, spuse Jardir.
— Ș i poate Parʼchin ne-ar fi condus către glorie când a adus
sulița în Labirint, ripostă Asome. Alegem ceea ce credem că e mai
bine pentru poporul nostru, tată. Tu m-ai învățat asta. Nu mi-a
făcut deloc plăcere să-mi ucid unchiul, dar făcea parte dintr-o
conducere putredă și moartea lui n-a avut nimic dezonorant. N-
am folosit hora și i-am provocat pe el și pe Damaji în văzul tuturor,
așa cum spune legea noastră.
— Noaptea, mârâi Jardir. Când toți oamenii sunt frați. Ș i mi-ai
îmboldit ceilalți fii să-și măsluiască încercările sacre, folosindu-se
de hora.
Asome ridică iarăși din umeri.
— Parʼchin a mințit înainte de Domin Sharum, când a povestit
cum l-ai trădat? Nu te-ai întors împotriva lui noaptea, azvârlindu-l
demonilor?
Jardir scrâșni din dinți.
— Ba da. Ș i nimic nu mă umple de mai multă rușine. Dacă
Parʼchin nu s-ar fi dovedit mai puternic decât l-am crezut atunci,
toată Ala ar fi avut de suferit.
Asome îl privi pieziș.
— Cum?
— Eu și Parʼchin ne-am împăcat. Împreună, l-am capturat pe
Alagai Ka și vom coborî în abis cu el alături, ca ostatic.
Dacă asta îl surprinse, Asome nu se trădă.
— Cu ce scop?
— Ca să găsim calea prin labirintul abisului și să putem trece
de numeroasele oști ale lui Nie, până ce vom ajunge la Alagai’ting
Ka.
Asome miji ochii.
— E cu putință să izbândiți așa ceva?
— Alagai hora spun că eu sunt Izbăvitorul; sau că Parʼchin
este. Dacă poate cineva să facă asta, atunci putem noi doi,
împreună.
— S-ar putea să nu te întorci, sublinie Asome.
— Te gândești să păstrezi tronul pe care l-ai furat, spuse Jardir.
Asome îl privi în ochi.
— Am căzut de acord că n-a fost o fărădelege, tată.
VP - 285
 Jardir încuviință din cap.
— Toți Damaji și Andrahul au avut parte de o moarte onorabilă.
Fratele tău a fost dus la pieire de neghiobia lui.
Prea repede pentru ca Asome să-i poată urmări măcar
mișcarea, îl prinse zdravăn cu o mână de gât. Cu mâna cealaltă îi
smulse coroana și i-o aruncă în partea opusă a încăperii. Asukaji
scoase un țipăt răgușit când Asome începu să se zbată neajutorat
în strânsoarea de fier a tatălui său.
— Dar mai e o fărădelege pe care n-am pus-o la socoteală,
mârâi Jardir. Una pe care n-o pot ierta.
Îl tase pe Asome atât de aproape, încât nasurile li se atinseră.
— Ai încercat să-ți ucizi mama. Ț inându-și fiul de gât, îl săltă
de la podea și îl izbi de o coloană de marmură. Numai fărădelegea
asta e de-ajuns ca să osândească orice om, trimițându-l pe vecie
în abis. Dar Inevera e Damajah, jiwah Ka a lui Everam însuși.
Strânse mai tare și Asome se învineți la față, străduindu-se din
greu să răsufle.
— Aș fi milos dacă, pentru asta, ți-aș smulge albul și te-aș
azvârli pe fereastră, ca să-ți găsești moartea. Aș fi milos și dacă te-
aș înlănțui despuiat în bazar, ca să se pișe pe tine fiecare khaffit
în parte și să-și rumenească un porc în frigare deasupra focului
care-o să-ți mistuie trupul.
Aproape în chinurile morții, Asome îi lovea brațul cu mâini
neputincioase. Jardir nu voise decât să-l înspăimânte, dar în clipa
aceea descoperi că furia îi e sinceră și se simți tentat să-și ucidă
fiul trădător înainte de a mai face iarăși de rușine Tronul de Cranii
și poporul său.
Cu un urlet, îl azvârli pe perne, alături de ologul Asukaji.
— Dar e nevoie de tine, dacă ți-a mai rămas un strop de onoare.
Asome rămase din nou icnind și gâfâind în timp ce se străduia
să-și recapete răsuflarea, dar își reveni mult mai greu, căci nu mai
avea coroana ca să absoarbă putere. Jardir așteptă răbdător, deși
noaptea se apropia de sfârșit.
— Încă nu ești pregătit pentru tron, fiule, spuse după ce
luciditatea reveni în privirea lui Asome. Trădarea ta o dovedește.
Dar, orice s-ar întâmpla, Sharak Ka a început. Alagai-i se adună.
Alagaiʼting Ka va face ouă cât de curând și demonii vor mișuna pe
suprafața Alei. Chiar acum prinții alagai se străduiesc să-și
înfiripe cuiburi în toate ținuturile și își vor aduna oști care să le
apere. Krasia are nevoie de un conducător.
VP - 286
 Asome se împletici când încercă să se ridice de pe perne și căzu
stângaci pe podea. Se strădui din răsputeri să respire prin gâtul
strivit când îngenunche, lipindu-și fruntea de dale.
— Trăiesc ca să mă supun, tată.
Jardir îi privi aura. Nu izbuti să descopere dacă spusese sau nu
adevărul, dar văzu că în mintea fiului său deja căpătau contur
imagini în care se vedea luptând în noapte cu prinții alagai.
Tânărul era însetat de glorie. Nerăbdător să-și răscumpere
greșelile. Nerăbdător să dovedească, în sfârșit, că e fiul tatălui
său.
Cu o glifă desenată în aer, Jardir aduse sulița lui Asome în
mâna sa. Ș i-o trecu peste umăr, punând-o în locul propriei sale
arme, apoi chemă și coroana, pe care și-o legă de eșarfa care-i
înconjura mijlocul.
— Mâine, în fața întregii curți, o să urci cele șapte trepte și o să
cazi în genunchi în fața pernelor lui Damajah. O s-o implori să te
ierte pentru fărădelegile tale și o să juri c-o s-o slujești așa cum m-
ai sluji pe mine, supunându-i-te întru totul, până la moarte.
Spune totul din inimă, cu sinceritate, și ea o să-ți înapoieze sulița
și coroana. Dă greș, și porțile Paradisului îți vor fi închise pe vecie.
Asta aduse înapoi îndoieli care răvășiră aura lui Asome. Jardir
îi cerea să se umilească în fața întregii curți.
— Ea îi ține captivi pe fiul meu și pe mama ta.
— Kaji e cu mama lui. Cu Prima ta Soție.
Jardir se întoarse ca să-l fixeze cu privirea pe schiloditul
Asukaji, a cărui aură căpătă culoarea rușinii.
— Cu sora ta mai mare, pe care ai încercat s-o asasinezi.
Se uită din nou la Asome.
— Cererea ta de-ați recăpăta copilul e respinsă. Planul tău de a-
ți sili verișoara să-ți dăruiască un urmaș a fost lipsit de onoare și,
dacă mi-ar fi fost cunoscut, nu l-aș fi aprobat niciodată. Numai
Ashia îți poate reda drepturile asupra fiului tău, dacă te iartă, dar
n-o să-ți fie deloc ușor să dobândești această iertare.
Aura lui Asome se întunecă și Jardir știu că e cu putință să-i fi
cerut prea mult. Dar tânărul își lipi din nou fruntea de podea.
— Fie cum spui, Izbăvitorule.
— Sacra Mamă își va recăpăta libertatea, continuă Jardir. De
asta m-am ocupat deja. Nici tu, nici Inevera nu mai aveți dreptul
s-o țineți captivă. Manvah va fi eliberată în aceleași condiții și o vei
aduce în fața mamei tale și a curții când îți vei cere iertare.
VP - 287
 — Desigur, tată.
Jardir se întoarse spre Asukaji.
— Ș i tu, nepoate? Tu, care-ai fost dornic să iei viața surorii tale
și a tatălui tău, lăsându-mi sora cea mai mare văduvă. Vrei să
zaci în continuare aici, stâlcit și amărât, pe când sufletul ți se
zbârcește ca inima neagră a lui Nie?
Asukaji își îmbrățișă tumultul din aură.
— Nu, Izbăvitorule, șopti. Sunt gata să pornesc pe drumul
singuratic și să mă plec în fața judecății lui Everam.
Jardir se uită în sufletul nepotului său, scotocindu-i printre
speranțe și vise ca printre robele dintr-un dulap. Setea lui de
glorie și de măreție nu era mai prejos decât a iubitului său. Asome
și Asukaji purtau în egală măsură vina trădării din Noaptea Hora.
Dar în acea noapte Asukaji fusese umilit. Imaginea înfrângerii
sale de către sora sa îi era gravată în suflet cu fierul roșu, era o
cicatrice probabil imposibil de vindecat. Lunile pe care și le
petrecuse zăcând schilodit îl aduseseră în pragul disperării. Dacă
și-ar fi putut lua singur viața, ar fi făcut-o de mult.
Totuși, undeva, în adânc, rămăsese o scânteie luminoasă. Nu
mințea când spunea că e nerăbdător să se înfățișeze judecății lui
Everam, căci își înțelesese în sfârșit greșeala. Născuți în familii
privilegiate, el și Asome crezuseră că au de la sine dreptul să urce
în frunte. Dar nu-și pierduseră dorința de a i se opune lui Nie.
Jardir se ghemui lângă pernele pe care zăcea tânărul.
— N-o să fie atât de simplu, nepoate. Juri să renunți la Nie, în
viața asta și în următoarea?
— Jur, Izbăvitorule! răspunse Asukaji.
— Jur s-o slujești pe Damajah? S-o implori să te ierte, așa cum
trebuie să facă Asome?
Firavă ca o flacără de lumânare, speranța lumină sufletul lui
Asukaji.
— Jur, Izbăvitorule!
— Juri să-ți slujești poporul, în loc s-aștepți să fii slujit?
continuă Jardir. Să te pui în slujba tuturor, de la dama până la
cel din urmă chin?
Întrebarea era prea complicată pentru ca mintea lui s-o poată
pricepe, dar tânărul nu șovăi.
— Jur, Izbăvitorule!
Jardir îi puse o mână pe frunte și își trimise în trupul lui
propriul spirit, în căutarea acelui punct de întâlnire unde fuseseră
VP - 288
tăiate liniile puterii. Îl găsi, un nod de cicatrici și de legături
întrerupte, o prăpastie între minte și trup.
Cu o simplă și singură apăsare, Jardir spulberă piedica și
refăcu tot ce fusese retezat. Asukaji țipă, întâi de durere, apoi
extaziat. Începu să râdă, apoi să plângă când își mișcă mâinile și
picioarele slăbite.
Jardir se retrase din trupul lui, apoi se îndepărtă. Asome alergă
la iubitul său și îl îmbrățișă, cu lacrimile care le șiroiau pe obraji
amestecându-se. Jardir dădu mulțumit din cap. Se înfășură în
mantie și activă glifele nevăzutului. Când cei doi tineri avură iarăși
ochi și pentru altceva în afară de ei înșiși, el pășise deja în noapte
și zburase înapoi, către aripa palatului ocupată de Inevera.
•
Îndată ce intră pe fereastră în camerele Ineverei, Jardir își
umplu nările de parfumul din aer. Îl savură, întipărindu-și-l în
amintire. Evejahul spunea că abisul duhnește a pucioasă, a
moarte și a disperare.
Se duse la măsuța ei cu parfumuri, luă pe rând în mână
sticluțele delicate și le sorbi mirosul până ce o găsi pe aceea care-l
ducea cel mai adesea cu gândul la Prima lui Soție. În noaptea fără
sfârșit din adâncurile lui Nie, avea să-l apere cu aceeași putere ca
o glifă.
O găsi pe Inevera cufundată în meditație, cu ochii la zarurile
împrăștiate în fața ei și cu aura netedă, calmă. Își dădu seama că
e conștientă de prezența lui, dar nu scoase niciun sunet, așteptă
în tăcere până când ea își îndreptă spatele și se lăsă pe călcâie, cu
mătasea robei întinzându-se și conturându-i trupul.
Chiar și după pasiunea lor lăsată în voie mai înainte, imaginea
îl stârni. Stătuse prea mult timp departe de ea ca să se sature
într-o singură noapte.
Inevera îl privi peste umăr și zâmbi.
— Curând, dragostea mea. O să te am din nou înainte de a
pleca de lângă mine.
Jardir își simți bătăile inimii întețindu-i-se.
— Nu mai crezi că trebuie să vii și tu?
Inevera se uită la zaruri cu tristețe.
— După cum te-ai temut, șansele tale de izbândă în adâncuri
mai cresc puțin dacă te însoțesc, dar, chiar dacă învingem, la
întoarcere ne vom găsi poporul distrus. Nie devine tot mai

VP - 289
puternică. În fața mâniei sale, toată Ala va tremura
înspăimântată.
— Ce altceva ai mai aflat? întrebă Jardir.
— Alagai Ka e foarte, foarte bătrân. Prințul minciunilor spune
adevărul când pretinde că e născut pe vremea lui Kaji.
— E tatăl demonilor, zise Jardir. Poate că există dintotdeauna,
de când pângăritoarea împuțiciune a lui Nie a-nceput să se
prelingă în miezul Alei.
Inevera clătină din cap.
— După măsurătorile pe care le fac semenii lui, pe vremea lui
Kaji era doar cu puțin mai mare decât un pui abia ieșit din ou. De
când a venit Nie, s-au perindat mulți tați ai demonilor.
— Parʼchin crede că și acum sunt mai mulți. Că împuțiciunea
lui Nie va continua să existe chiar dacă vom învinge. Probabil
dincolo de mare. Dincolo de munți. Dincolo de zăpezile din
miazănoapte.
— Lupta dintre Everam și Nie e veșnică, spuse Inevera. Precum
în cer, așa și pe pământ.
Jardir încuviință din cap.
— Nimic nu e mai prețios și mai vremelnic decât pacea. Așadar
Alagai Ka a devenit Consortul Mamei Demonilor după moartea lui
Kaji. Ce altceva mai poți spune despre el?
— Când viața e atât de lungă, nu poți întrezări mare lucru,
răspunse Inevera. Dar se teme. Poate pentru prima oară în viața
lui.
— Se teme pentru el? Sau pentru Alagai’ting Ka?
— Pentru el. Puțin îi pasă de Mama Demonilor, îl interesează
doar puterea pe care-o are fiindcă îi e Consort. Se teme c-o să
moară de mâna voastră sau de ceea ce urzesc rivalii în lipsa lui.
— Ne vom putea încrede în el când o să ne călăuzească spre
abisul lui Nie? întrebă Jardir.
— Să vă încredeți în el? Inevera râse. Trebuie să vă-ndoiți de
fiecare dintre cuvintele lui și de toate motivele pe care le invocă. În
toate e trădare. În privința asta nu există dubii. Dar o să vă ducă-
n abis, urmărindu-și propriile scopuri, nu pe-ale voastre.
— O cursă.
— Poate. Sau un șiretlic. Alagai Ka minte spunând adevăruri și
nu spune niciodată tot. Trebuie să v-așteptați la orice.
Jardir strânse din buze. Era un sfat bun, dar tot atât de vag pe
cât de evident.
VP - 290
 — Aș vrea să-ți pot spune mai mult, preaiubite. Dar viitorurile
care vi se deschid în față se împrăștie în prea multe direcții.
Mergeți prin nisip, pe un făgaș prea puțin adânc, la vreme de
furtună.
— Mi-ai vorbit despre niște stâlpi în nisip, stărui Jardir. De
constante în mijlocul haosului de viitoruri.
— O să găsiți ceva de-al lui Kaji. Un dar de la strămoșul tău,
care o să vă călăuzească în beznă.
Jardir se aplecă spre ea, dornic să afle amănunte.
— Ce e acel ceva? Unde?
— Nu știu ce să spun. Nu trebuie să-l căutați voi. Vă e menit
să-l găsiți. Poate că, în înțelepciunea sa, Izbăvitorul a văzut că e
posibil să dea greș și a lăsat un semn pentru urmașul său?
— Cu trei mii de ani în urmă? se miră Jardir.
— Pentru Everam, timpul nu-nseamnă nimic. El există dincolo
de timp și le vorbește profeților Săi.
— Ș i Parʼchin? întrebă Jardir.
— Va trebui s-aleagă. Între soția lui și datorie. Totul atârnă de
asta.
— Ea poartă un copil.
Inevera încuviință din cap.
— Un băiat cu un potențial nemărginit și cu un viitor plin de
disperare. Se va naște în beznă și va avea bezna în el.
— Așadar va trăi, spuse Jardir.
Însemna că Renna o să supraviețuiască suficient de mult cât
să-l aducă pe lume și măcar asta era ceva.
— Poate, zise Inevera. Dacă Renna vah Harl am’Bales
am’Pârâul vă însoțește în bezna de sub pământ, sunt viitoruri în
care fiul ei trăiește și viitoruri în care moare. În unele se naște în
captivitate, fiind, la fel ca mama lui, delicatesă pe masa lui Alagai
Ka. În altele se naște orfan, scos prin tăiere din trupul ei care
începe să se răcească.
Jardir își încleștă pumnii. Parʼchin avea o jiwah obraznică și
prea iute din fire, dar, dintre toate femeile pe care le cunoștea,
doar onoarea Ineverei o depășea pe a ei.
— Ș i dacă nu vine cu noi? întrebă el.
— Veți da greș, răspunse Inevera pe un ton categoric, și Ala va fi
nimicită.
— Atunci trebuie s-avem încredere în ea. M-am uitat în sufletul
fiicei lui Harl. Nu va șovăi.
VP - 291
 — Trebuie să ne rugăm să nu șovăie.
— Ș i Parʼchin va merge până la capăt. Chiar dacă viețile soției și
copilului său vor fi prețul, va înfige el însuși sulița în inima lui
Nie.
— Nu-ți pune încrederea în asta, îl sfătui Inevera. Oricare ar fi
sentimentele tale în privința lui și indiferent ce-ai văzut când i te-
ai uitat în suflet, e bărbat, iar bărbații sunt supuși greșelii, mai
ales când e vorba de perechea lor.
Cu ochii minții, Jardir revăzu fața lui Asome învinețindu-se în
timp ce-l strângea de gât fiindcă îndrăznise s-o pună în pericol pe
Inevera.
— În vorbele tale e înțelepciune, preaiubita mea. Voi fi acolo ca
să nu-l las pe Parʼchin să-și abandoneze calea. Mai e și altceva?
— Deocamdată nu. O s-arunc din nou zarurile după ce voi avea
timp să mă gândesc la ceea ce mi-au dezvăluit deja.
— Fiindcă am mărit puterea cerceilor, o să-mi poți vorbi până o
s-ajungem la gura Alei și-o să ne-ncepem călătoria în bezna de
sub pământ. Acolo magia va pune stavilă sunetelor.
— Între timp mai avem de vorbit și despre altele, spuse Inevera.
Jardir scoase sulița și coroana lui Asome.
— Mâine, Asome și Asukaji vor îngenunchea în fața ta, ca să te
implore să-i ierți și să le redai puterea. Dacă vor izbuti să te
convingă, toată lumea va ști că s-au pus în slujba ta.
În bătaia răsuflării prelungi a Ineverei, vălul ei dansă aidoma
fumului.
— Ș i mama?
— Va fi eliberată și redată ție tot atunci.
Jardir îi aruncă o privire aspră, dându-i de înțeles că hotărârile
lui nu sunt discutabile.
— Ș i mama mea va fi eliberată. Niciunul dintre voi n-o s-o mai
țină captivă vreodată.
— Firește, preaiubite. Am rostit adevărul când am spus că n-am
vrut decât s-o protejez. Nu i-aș fi făcut nicidecum vreun rău,
răspunse Inevera cu o plecăciune care părea sinceră.
Dar în aura ei se ascundea ceva.
— Credeam că minciunile nu-și mai au rostul între noi,
preaiubita mea, zise el.
Inevera îl privi în ochi.

VP - 292
 — Eu pun Sharak Ka mai presus de orice altceva, bărbate. Am
închis-o pe Kajivah ca să nu fiu nevoită să-i fac vreun rău dacă
Asome încearcă să mă-nlocuiască.
Dinții lui Jardir se încleștară, dar își îmbrățișă furia. Nu-și putea
învinui soția pentru asta. Își iubea mama, dar știa că nu e
nicidecum în stare să poarte povara celei de-a șaptea trepte.
Ca să spulbere încordarea, schimbă vorba.
— Unde e Abban?
— Zarurile îmi spun că trăiește, răspunse Inevera. Cred că
Hasik l-a ucis pe Jayan ca s-ajungă la khaffit, pe care l-a răpit pe
urmă. Ashia e chiar acum în căutarea lor.
Jardir se încruntă.
— Am fost un prost când l-am lăsat pe Hasik în viață. Ori de
câte ori mi-a fost milă de el, am avut motiv să regret pe urmă.
— Mila n-ar trebui niciodată regretată. Poate că Hasik mai are
un rol de jucat în Sharak Ka.
— Poate, admise Jardir. Mi-a mai rămas puțin timp. Ce trebuie
să mai am în vedere?
În loc de răspuns, Inevera își atinse o brățară și din spatele lor
se auzi zgomotul unui zăvor. Ușa se deschise ca să intre Amanvah
și Sikvah.
Jardir se uită iritat la Inevera.
— Am zis să nu spui nimănui.
În ciuda cuvintelor abia rostite, nu putea să nege că-i face
plăcere să vadă o eșarfă neagră pe capul celei mai mari dintre
fiicele sale și una albă pe capul nepoatei. Dulcea Sikvah părea
feroce în robele purtate peste armură și având cu sine o suliță și
un scut; privind-o, Jardir se umplu de mândrie.
— Amanvah și Sikvah au vești de o importanță vitală, spuse
Inevera. Sunt sigură c-o să vrei să le afli chiar de pe buzele lor.
— Tată.
Amanvah îngenunche în fața lui, punându-și palmele pe podea.
— Inima mea cântă când te văd aici, viu. L-am considerat pe
Parʼchin om de onoare. Mă bucur că încrederea mea în el n-a fost
o greșeală.
Jardir își deschise brațele.
— Ridică-te, preaiubită fiică, și îmbrățișează-mă.
Amanvah i se aruncă în brațe mai repede decât o cerea decența,
însă el doar râse, strângând-o cu putere la piept. Când o ținuse
ultima oară așa? Înainte de a fi trimisă în Palatul Dama’ting, cu
VP - 293
mai bine de zece ani în urmă. El și Inevera se străduiseră atât de
mult să-și deprindă copiii să fie conducători, dar nu găsiseră timp
ca să-și arate dragostea părintească.
Pentru mulți dintre copiii lui era deja prea târziu, dar în acele
clipe își îngădui să iasă din pielea lui Shar’Dama Ka și să fie doar
tată.
— Sunt mândru de tine, fiica mea. Să nu te-ndoiești niciodată
de asta.
— N-o să mă-ndoiesc, tată, răspunse ea, desprinzându-se din
îmbrățișare cu tot atâta greutate ca el.
Avea ochii umezi.
Jardir nu se retrase complet, ci rămase cu un braț în jurul ei,
întinzându-l pe celălalt spre Sikvah.
— Vino și tu în brațele mele, nepoată. Deplâng pierderea
voastră. Onoarea fiului lui Jessum a fost nemărginită. Fără el, Ala
e mai întunecată, dar Paradisul cu siguranță strălucește mai
puternic ca oricând.
Înfățișarea fioroasă îi dispăru. Din nou cu aerul ei dulce, Sikvah
i se alătură surorii ei de cununie în îmbrățișare, plângând
amândouă fără să se ferească. Cu privirea-coroanei, Jardir văzu
că magia din jur, atrasă de durerea lor, pătrunde în lacrimile care
le alunecau pe obraji în șiraguri de lumină de o frumusețe mai
presus de cuvinte.
Inevera scoase o sticluță pentru lacrimi și adună picăturile
prețioase. După ce se umplu, o astupă și i-o întinse lui Jardir.
Sticluța strălucea de putere aproape la fel de intens ca bijuteriile
ei hora.
— O amintire pe care s-o porți cu tine, alături de parfumul
meu, când vei călători spre abis.
Zâmbetul ei era încordat.
— Să-ți aducă aminte de dragoste în acel loc al disperării fără
sfârșit.
Jardir luă sticluța cu venerație, înclinându-se când și-o
strecură în buzunar.
— E adevărat că Shanvah va merge în bezna de sub pământ
împreună cu tine, unchiule? întrebă Sikvah.
— Da, nepoată. Sora ta de suliță s-a acoperit de o imensă
glorie. Un prinț al demonilor a pierit ucis de sulița ei și a ținut de
una singură piept hoardelor lui Nie în vreme ce eu și Parʼchin ne-
am luptat cu Alagai Ka.
VP - 294
 Sikvah îngenunche iarăși și își desprinse de pe spate sulița
strălucitoare și scutul lucios ca oglinda. Erau din sticlă întărită cu
electrum, făurite și glifate de Inevera însăși. Sikvah își scoase și
inelele, brățările de la încheieturile mâinilor și de la glezne,
colierele. Toate aveau strălucirea orbitoare a puterii, iar înșiruirile
complicate de glife gravate de soția și de fiica lui licăreau albe sub
privirea-coroanei.
— Izbăvitorule, pentru această călătorie, sora mea de suliță
trebuie să aibă cele mai bune arme de atac și de apărare, spuse
ea. Aș fi onorată dacă ai vrea să-i duci toate acestea, alături de
dragostea și de binecuvântarea mea.
Jardir își puse o mână pe umărul ei.
— O voi face cu mândrie, Sharum’ting Ka.
— Spune-i că, în noapte, Cântecul Asfințirii o va apăra, zise
Amanvah. Dacă vocea ei e destul de puternică, o să vă protejeze
pe toți pe drumul către abisul lui Nie.
Jardir încuviință din cap.
— Fiul lui Jessum a văzut ceea ce noi am uitat. În rugăciunile
vechi din cântecele noastre e păstrată adevărata putere contra lui
Nie. Când vom merge să ne alăturăm lui în Paradis, îl vom găsi pe
soțul vostru așezat la masa lui Everam.
Cuvintele lui le aduseră în ochi lacrimi noi, dar aveau prea
puțin timp pentru plâns. Îngenuncheară cu toții pe perne, în cerc.
Glifele Ineverei erau puternice, dar, nevrând să riște nimic, Jardir
înălță și câmpul protector al coroanei.
— Maestra Leesha a dat naștere copilului tău, tată, spuse
Amanvah. Din pântecele ei l-am scos eu însămi.
Jardir aflase despre copil din scrisoarea Leeshei, dar Amanvah
adăugase ceva nou. Ochii îi zvâcniră spre Inevera, dar aura ei își
păstra seninătatea.
— Am aruncat zarurile acoperite de sângele de la naștere, tată,
adăugă Amanvah.
Jardir își încleștă un pumn și se văzu nevoit să îmbrățișeze o
neașteptată încordare. Avea copii cu zecile. De ce tocmai soarta
aceluia conta atât de mult pentru el?
— Ce-ai văzut?
— Potențial, răspunse Amanvah.
— Toți copiii lui Everam au, zise Jardir.
— Acesta ar putea fi Shar’Dama Ka, se amestecă Inevera. Ar
putea să salveze lumea sau s-o ducă la pieire.
VP - 295
 Jardir se uită când la Amanvah, când la ea.
— Sunteți sigure?
— La fel de sigure ca de orice altceva pot spune zarurile,
răspunse Amanvah.
— Fiica noastră are ochi ageri, preaiubite, sublinie Inevera. Am
studiat și eu răspunsul zarurilor. Copilul e la fel ca tine – la fel ca
Parʼchin.
— Un Izbăvitor, spuse Jardir.
— Izbăvitor nu te naști, devii, zise Inevera. Întrebarea este dacă
putem conta pe această heasah chin a ta ca să învețe copilul tot ce
trebuie să știe.
— N-o numi astfel pe Leesha Paper! se răsti Jardir.
Cuvintele lui loviră aura Ineverei ca un bici, dar nu era nimic
de făcut.
— E mama copilului meu, e valoroasă ca dușmancă a lui Nie și
nu doar o singură dată a zădărnicit încercarea ta de a o ucide sau
de a o amuți. Nu trebuie nici s-o iubești, nici să fii bună cu ea, dar
– pe Everam! – și-a câștigat dreptul de a fi respectată.
Fălcile Ineverei se încordară, dar făcu o plecăciune.
— Îmi cer iertare, preaiubite! Când vine vorba de soția ta
verdeană…
Jardir ridică o mână.
— Te înțeleg, preaiubito. Nu ai de ce să simți altceva. Dar
Sharak Ka e aici, așa că trebuie să fim mai presus de astfel de
lucruri și să facem pace cu verii noștri verdeni, dacă vrem să
supraviețuiască omenirea.
— Desigur.
Inevera răsuflă adânc, regăsindu-și centrul.
— O să fac pace cu verdeana mea… zahven, cum ai făcut tu cu
al tău.
Zahven. Cuvântul însemna deopotrivă „rival” și „egal”. Inevera
recunoștea pentru prima oară că asta e Leesha Paper pentru ea,
iar Jardir știa cât de greu îi era să recunoască.
— Un copil îi aparține mamei sale, spuse el. Iar Olive o să fie
mult mai în siguranță departe de uneltirile din Krasia. Chiar dacă
Asome își regăsește onoarea, se vor ivi mulți alții care să-ncerce să
se folosească de copil.
— Sau să-l ucidă, încuviință Inevera.

VP - 296
 — Asta nu-nseamnă că nu-i putem trimite instructori, adăugă
Jardir. Ș i o gardă de corp. Oameni despre care vă spun zarurile că
știu ce onoare li se face.
— Olive va primi educația unei fete, spuse Amanvah. Putem
trimite lângă ea o Sharum’ting deghizată, o gardă de corp secretă,
cum mi-a fost Sikvah mie.
Jardir se uită la nepoata sa.
— Pe cine ne sfătuiești să alegem?
— Pe Micha, răspunse ea fără să stea pe gânduri. După mine, e
cea mai vârstnică, are sângele de Sharum al Izbăvitorului și îi e
soră vitregă lui Olive Paper. O va păzi cu prețul propriei vieți și o
va învăța să se apere singură.
— Perfect!
Jardir încuviință din cap, uitându-se la Prima lui Soție.
— Ș i cine-o s-arunce zarurile pentru ea?
— Vom trimite la tribul Văiuga trei damaʼting, răspunse
Inevera. O fecioară, o mamă și o babă.
— Cine-o să le conducă? întrebă Jardir.
— Priceperea bătrânei Favah la citirea zarurilor era venerată
încă de când purtam eu bido, spuse Inevera. O să fie severă și n-o
să se plece în fața niciunui chin, dar copilul are nevoie de așa
ceva.
Jardir o cunoștea pe bătrâna dama’ting. Privirea ei era în stare
să-l intimideze, dar în suflet n-avea loc decât pentru sinceritate.
— Ș i mama?
— Dama’ting Shaselle, care a fost instruită odată cu mine în
Palatul Dama’ting.
Jardir încuviință din cap. Shaselle fusese una dintre cele mai
apropiate sfătuitoare ale Ineverei în timpul urcușului său spre
culmea puterii.
— Fecioara?
Inevera se întoarse către Amanvah, care căzu pe gânduri. După
câteva clipe, își scoase din punga de la cingătoare alagai hora, le
aruncă și le studie cu mare atenție.
— Dama’ting Jaia, răspunse ea în cele din urmă. A primit de
foarte curând albul și încă nu și-a adus pe lume o moștenitoare.
Zarurile spun că va găsi un tată demn de asta în ținuturile verzi și
va întări și mai mult legăturile noastre cu tribul Văiuga.
— Perfect! spuse Jardir. Zorile se apropie și a mai rămas ceva
despre care trebuie să vorbim.
VP - 297
 — Majahii, zise Inevera. Se întorc în Sulița Deșertului.
Jardir păli.
— Ce?
— Inevera, răspunse soția lui. Așa au vrut zarurile.
— De neacceptat, spuse Jardir.
Ea ridică din umeri.
— Nu mă-ndoiesc că, dacă zbori până în mijlocul lor și îl înveți
minte pe Aleveran așa cum ai făcut cu fiul tău, îi poți întoarce din
drum.
Jardir clătină din cap.
— N-o pot face fără să pun în mare pericol toate țelurile luptei
noastre.
— Atunci trebuie să ne-ncredem în voia lui Everam.
Inevera se întoarse către celelalte femei.
— Lăsați-ne singuri.
În timp ce fiica și nepoata lui plecau, Jardir se uită pe fereastră
și văzu orizontul colorându-se.
— M-ai ținut până s-au ivit zorii.
Inevera surâse.
— Bărbate, o zi de odihnă într-un loc sigur nu e puțin lucru
înainte de plecarea pe drumul către abis.
•
Un vânt rece îl izbi pe Jardir în față la căderea nopții, când își
luă zborul de pe acoperiș. Voia să se-ntoarcă imediat în turn, dar
se trezi îndreptându-se spre miazănoapte, în zbor grăbit către
Văiuga. Nu avea niciun plan pentru apariția lui acolo, dar cu
primii doi fii ai săi dăduse greș și asta era o povară grea. Dacă
avea să dea greș și în abis, Olive rămânea ultima speranță a Alei și
nu putea îndura să plece fără s-o țină măcar o singură dată în
brațe și să-i șoptească o binecuvântare.
Noaptea, Văiuga era plină de viață, dar, simțindu-se în
siguranță pe glifele lor mari, văiugenii nu se uitau în sus. Jardir
găsi cu destulă ușurință fortăreața descrisă de Amanvah, se
înfășură în mantie și, cu privirea-coroanei, se uită deopotrivă pe
ferestre și prin pereți până ce găsi camera pe care o căuta.
Înăuntru era un leagăn în care strălucea puternic aura pură a
unui suflet nevinovat.
Glifele de pe pereții încăperii erau puternice, dar menite să țină
la distanță alagai, nu oameni. Jardir deschise fereastra cu doar
un strop de magie și se strecură înăuntru. Își lăsă sandalele pe
VP - 298
pervaz și se apropie de leagăn cu pași ușori, ca să nu trezească
bebelușul.
N-ar fi trebuit să se ostenească. Când își coborî privirea spre ea,
Olive îl fixă cu ochi mari, trează, ca și cum l-ar fi așteptat.
În afară de aura Primei sale Soții și a lui Parʼchin, Jardir nu
mai văzuse o alta la fel de strălucitoare. În plus, aceea era…
curată. Neîmpovărată de compromisuri, eșecuri sau rușine.
Rușinea îl cuprinse pe el însuși și își lăsă pentru o clipă privirea
în jos.
Apoi privi din nou aura copilului și ceea ce văzu îl surprinse.
Când aflase cum stau lucrurile, se gândise că Olive va avea de
înfrânt o slăbiciune, ca și cum, fiind pe jumătate băiat și pe
jumătate fată, ar fi fost deopotrivă mai prejos și decât un băiat și
decât o fată.
Dar, când trimise privirea-coroanei în profunzime, descoperi că-
n jurul lui Olive dansează nenumărate imagini, mai multe decât
văzuse vreodată într-o singură aură. Erau imagini fantomatice
fugare a ceea ce ar fi putut deveni. În loc să i se înjumătățească,
posibilitățile i se dublaseră.
Când o luă din leagăn, Olive gânguri ușurel. Frumusețea
sunetului aduse lacrimi în ochii lui Jardir. O cuibări pe brațul
său.
— Everam să te binecuvânteze, fiica mea!
Când o lipi de el, ea căscă, încrețindu-și nasul. Pentru o clipă,
Jardir nu știu ce să facă. Niciodată nu-și mai ținuse vreun alt
copil în brațe cu atâta tandrețe.
Poate că, dacă ar fi făcut-o, multe ar fi mers altfel.
— Mama ta crede că sunt un tată jalnic, șopti el, și, la drept
vorbind, poate că nu greșește. Întotdeauna mi-am îndreptat
atenția către Sharak Ka, nu către familie. Cu cel mai mare dintre
fiii mei am dat greș și nu-mi cunosc mai deloc fiicele.
Olive ridică o mână, își încâlci degetele în barba lui și trase cu o
putere surprinzătoare.
— Nu-ți pot făgădui că pentru tine voi fi un tată mai bun, Olive
vah Ahmann am’Jardir am’Văiuga. Plec pe un drum care, pentru
mine, ar putea fi fără întoarcere, dar o fac din dragoste. Din
dragoste pentru tine și pentru toți oamenii de pe Ala. Mă rog să nu
ai niciodată parte de această povară, dar, dacă într-o zi va cădea
pe umerii tăi, să-ți dea Everam putere ca s-o poți purta.
— Am’Paper, spuse o voce în spatele lui.
VP - 299
 Luat prin surprindere, Jardir se răsuci, adoptând o poziție de
apărare și ocrotind copilul cu trupul său în timp ce-și înșfăca
sulița.
Nicidecum amenințătoare, Leesha Paper stătea cu brațele
încrucișate, acoperite de mânecile largi ale capotului său. Era așa
cum și-o amintea, frumoasă ca zorii zilei, semeață ca un munte.
— Nu suntem cununați, Ahmann. Numele ei e Olive Paper, nu
Jardir.
— E a mea, Leesha. Stă scris în aura ei. Poți nega asta?
— Bineînțeles că nu. O să recunosc întotdeauna cine e, dar
numele tău va atrage armele asasinilor ori de câte ori urmașii tăi
se vor simți amenințați.
— L-am făcut pe Asome să-mi știe de frică. N-o să…
— Ai peste șaptezeci de copii, Ahmann. Poți garanta pentru toți,
în toți anii care vor urma?
— Nu pot garanta nici pentru alagai. Cineva ca Olive va fi toată
viața ținta atacurilor lui Nie. De va fi inevera, ea se va dovedi mai
puternică. Asta nu e o scuză.
— N-am nevoie de scuze, ripostă Leesha. Nu suntem cununați,
iar legea e clară. E Olive Paper. Ș i de ce n-ar fi? Eu am adus-o pe
lume. Am purtat-o în trupul meu, am hrănit-o cu laptele meu. Eu
o apăr. Eu o s-o cresc.
— Numele meu și binecuvântarea mea sunt tot ce-i pot dărui
înainte de a pleca în abis.
Leesha zâmbi în sfârșit.
— Atunci să-i fie al doilea prenume. Olive Jardir Paper.
Jardir acceptă compromisul, uitându-se din nou în ochii
copilului.
— Everam să te binecuvânteze, Olive Jardir Paper!
Leesha se apropie de el și-l sărută ușor pe obraz.
— Am făcut un copil frumos.
Olive îl trase de barbă, încercând să și-o strecoare în gură.
— Într-adevăr.
— Greșesc presupunând că pe la mine n-aveai de gând să treci?
— Adevărul e că nu știam dacă sunt binevenit, răspunse Jardir.
Scrisoarea ta nu mi-a spus nimic despre asta. Am vrut doar să
binecuvântez copilul.
Leesha își puse cu delicatețe mâna pe capul lui Olive și îi
mângâie frumosul păr negru.
— L-ai binecuvântat deja.
VP - 300
 — Atunci fie binecuvântată mama lui, încă tot atât de frumoasă
precum cel mai albastru cer.
Leesha râse.
— Mereu seducător. Să nu crezi c-o să mai pui încă un copil în
mine înainte de plecare. Unul mi-a fost de-ajuns.
Jardir își simți fața arzând.
— Nu… N-am vrut să spun…
Leesha râse, prinzându-l de bărbie.
— Te tachinam, Ahmann.
Jardir tânjea s-o ia în brațe, dar se grăbi să-și întoarcă privirea
spre Olive.
— Inevera trimite în Văiuga trei damaʼting care s-o sfătuiască și
s-o instruiască. Odată cu ele va sosi și fiica mea Micha. Va purta
robe de dal’ting, dar, la fel ca Sikvah, a fost instruită de Enkido.
Va avea grijă ca sora ei vitregă să fie în siguranță. În privința asta
te poți bizui pe ea.
— Mă voi bizui, făgădui Leesha. Mulțumesc!
Jardir o așeză pe Olive la loc, în leagăn, după ce-i descâlci
degetele micuțe din barba lui.
Se întoarse să plece, dar Leesha îl prinse de un braț, apoi îl
îmbrățișă strâns. El o cuprinse cu brațele pentru o ultimă oară,
savurând parfumul părului ei. Leesha își puse capul pe pieptul
lui.
— Ai grijă de tine, Ahmann. Întoarce-te s-o vezi pe fiica ta
crescând.
— N-am de gând să mă las ucis prea ușor, făgădui el. Everam
să te binecuvânteze, Leesha vah Erny am’Paper am’Văiuga!
O sărută. O atingere ușoară ca fulgul a buzelor ei, care zăbovi
pe ale lui chiar și după ce se despărțiră. El păși pe pervaz, își
încălță sandalele și se avântă în noapte.

VP - 301
 17

FORTĂREAȚA PĂDURII

334 D.Î.

Ragen strânse mai tare frâul Dansatorului Amurgului când

soarele începu să coboare sub linia orizontului. Simțea calul
masiv încordându-se, cu mușchii puternici pregătindu-se pentru o
luptă de care el, unul, se ruga să fie feriți.
— Stranie senzație, să continui să călărești după apusul
soarelui.
Armura glifată a lui Derek era reparată de curând și atât de
lustruită, încât strălucea, dar își ținea mâna aproape de sulița
atârnată de șaua calului.
— O să te-nveți cu asta.
Yon cel Cărunt, un bărbat uriaș, cu trupul plin de mușchi, era
conducătorul escortei lor de tăietori de lemne.
— Drumurile-s glifate și-aveți în urma voastră douăj’ de tăietori
de lemne.
— În cât timp ajungem în oraș dacă putem merge și după
lăsarea întunericului?
Elissa purta o mantie glifată pe care o cumpărase din Văiuga și
pantaloni de călărie noi, din piele. Ragen nu-și amintea s-o fi
văzut vreodată în pantaloni în primii lor douăzeci de ani petrecuți
împreună. Acum înfățișarea ei i se părea firească, la fel și
priceperea cu care își strunea iapa.
— Nu știu exact, recunoscu Yon. Am trăit optzeci de ani fără s-
ajung la mai mult de trei kilometri depărtare de locul unde m-am
născut.
Ragen miji ochii. Yon avea peste optzeci de ani? Părea mai
tânăr decât el.
— Atunci de ce te-ai oferit să ne-nsoțești până la Miln? se miră
Elissa.

VP - 302
 Yon își mângâie barba lungă, ale cărei fire, negre în partea de
lângă obraji, deveneau apoi cenușii ca fierul, pentru ca la vârf să
fie cu desăvârșire albe.
— Fiul și nepoții mei au crescut. Mi-am culcat nevasta pe rug
acum șaisprezece veri. Magia mi-a dat o a doua viață. De data asta
am de gând să văd o parte ceva mai mare din lume.
— Dacă vrei să fii Mesager, ai prilejul să devii, spuse Derek. Eu
mi-am petrecut douăzeci și doi de ani în Aurul lui Brayan. În tot
orașul nu erau mai mult de șaizeci de suflete și-l puteai străbate
de la un capăt la altul într-un sfert de oră. Însă de-acum, adăugă
el după o răsuflare prelungă, mi-ajunge cât am văzut din lumea
largă. Servitorii îmi cunosc fiul mai bine decât mine. Familia
nevestei mele preferă să mă știe cât mai departe, dar, după ce mă-
ntorc în Miln, n-am de gând să-l mai părăsesc.
— Da, încuviință Ragen. Trebuia să fi ajuns deja cu toții acasă,
dar mai avem mult până acolo. De unul singur, aș ajunge de-aici
la Miln în două săptămâni. Pentru un convoi ca al nostru, o să fie
nevoie de-o lună dacă nu ne grăbim puțin. La doar câteva ore de
mers de-aici e un loc de tabără glifat. Dacă nu ne oprim înainte
de-a ajunge acolo, câștigăm o jumătate de zi.
•
Elissa își păstră calmul. Nu părea mare lucru, dar, când aveai
în față un drum de încă o lună, merita să scurtezi timpul cu o
jumătate de zi mergând câteva ore pe întuneric.
Copiii au nevoie de tine. Marya. Micul Arlen. Oare cum se
simțeau după aproape un an de când le plecaseră părinții? Prin
scrisori se asigurau unii pe alții că totul e bine, dar asta nu putea
înlocui nici mâna călăuzitoare a mamei, nici dragostea tatălui.
Ca să se-ntoarcă mai repede la ei, ar fi călărit toată noaptea.
Pipăi punga de catifea care-i atârna de cingătoare, liniștită de
prezența condeiului său de argint.
Unealta era rezultatul cunoștințelor dobândite de la
Culegătoarele de Ierburi și de la Ghilda Glifarilor din Văiuga.
Oamenii locului trasau glife în aer cu baghete hora, care ei i se
păreau greu de mânuit și lipsite de precizie. Prefera să glifeze cu
pana.
Când maestra Leesha le oferise cu generozitate materiale
pentru baghete hora, Elissa, Ragen și Derek își făcuseră în schimb
condeie. Acestea erau groase, acoperite cu argint glifat, cu miez
din os de demon și cu vârful din electrum. Punându-și degetele pe
VP - 303
glifele de pe mâner, Elissa putea mări sau micșora puterea
Absorbită trimisă în vârf, dându-i glifei trasate câtă forță voia.
Dar între glifele trasate ca să exerseze într-un loc sigur din
școală și cele îndreptate împotriva unui demon care te-atacă era o
diferență. Un miezing zbiera undeva, în depărtare, și coapsele
Elissei se încordară atât de tare, încât se temu că ar putea să taie
răsuflarea iepei.
Călăriră încă vreo trei ore, timp în care lumina amurgului se
împuțină treptat, lăsând bezna să-i ia locul. Stâlpii glifați
răspândeau o lumină palidă, care nu răzbătea prin desișul de pe
marginile drumului. De dincolo de el se auzeau țipete, mârâieli și
zgomote de pași, dar niciun demon nu încerca să treacă de glife.
Dansatorul Amurgului bătea din copite și fornăia în timp ce
Ragen se străduia să-l țină în frâu. Derek avea scutul pe braț.
Până și Yon părea încordat, cu mâna alunecându-i către mânerul
lung al securii atârnate de șa, astfel încât s-o poată desprinde cu
ușurință.
— Atât de curând după luna nouă, miezingii ies la suprafață în
forță.
Luna nouă. Elissa simți un fior rece pe șira spinării. Arlen le
spusese că demonii, de obicei capete seci, se pot uni în luptă când
sunt în preajmă mult mai puternicii mintali. Își duse mâna la
diadema de aur pe care o purta și își trecu degetul peste glifele
minții. Ceilalți le aveau gravate pe coifuri.
Ziditorule, fă să nu fie nevoie de ele.
— Să mergem ceva mai iute, spuse Ragen. Locul de tabără nu
poate fi departe.
Înaintând pe cât de repede le-o îngăduiau căruțele din convoi,
își continuară drumul într-o liniște sumbră, pe fundalul strigătelor
și mârâielilor. Când i se obișnuiră ochii cu întunericul, Elissa
începu să zărească siluete trecând în grabă pe lângă marginea
drumului. Oare erau urmăriți?
În cele din urmă nu mai putu să îndure nesiguranța. Scoase
din punga de catifea condeiul de argint, cercetând în același timp
întunericul cu privirea. Desluși o mișcare și trasă o glifă de lumină
îndreptând-o într-acolo și având grijă să trimită către vârf doar o
scurtă răbufnire de magie.
Urmă o străfulgerare de lumină și ea își regretă imediat
hotărârea.

VP - 304
 Erau înconjurați. Zeci de miezingi se împrăștiară, fugind de
lumină, și fără îndoială că mai erau mulți alții, pe care nu-i
văzuseră.
— Tăietori de lemne! strigă Yon. Luați-vă securile! Pregătiți și
arbaletele, dar nu irosiți săgețile, trageți numai dacă e întrerupt
șirul de glife!
Spaima îi făcu să se miște mai repede și curând zăriră tabăra
glifată. Era ocupată, dar rămăsese destul loc și pentru căruțele și
caii lor. Elissa începu să respire cu mai multă ușurință.
Însă pământul începu să se cutremure.
Yon scuipă.
— Demoni ai pietrei. Toată lumea în tabără! Arcurile pregătite
jur-împrejur! Imediat!
Tăietorii de lemne se mișcau calmi și siguri pe ei, dar asta nu
alunga spaima din ce în ce mai puternică a Elissei. Se încumetă
să traseze o altă glifă de lumină și văzu doi demoni ai pietrei de
cinci metri înălțime, cu carapacea parcă de granit. Unul ținea în
gheare un pin, ca pe o bâtă. De rădăcini încă mai atârnau bulgări
de pământ și tot trunchiul era plin de crengi rupte. În spatele
celor doi, ceilalți miezingi se adunau cu zecile.
Al doilea demon al pietrei avea un bolovan cât un butoi pentru
apa de ploaie.
Ziditorule!
Elissa abia înțelesese ce se petrecea când brațul lung al
demonului se mișcă aidoma unei catapulte, azvârlind bolovanul
către tabără.
Încremenită de groază, Elissa îl privi preț de o clipă îndelungată
trasând un arc prin văzduh; abia apoi își aminti de condei.
Desenă în grabă o glifă de izbire. Neavând timp să calculeze de ce
forță e nevoie ca să oprească bolovanul, deschise vârful pe de-a-
ntregul ca să umple de magie glifa.
Izbitura spulberă piatra, însă reculul o trânti de pe cal. Lovi
pământul cu putere și condeiul îi zbură dintre degetele
neputincioase în timp ce asupra taberei cădea o zloată de praf și
pietricele.
— Elissa!
Ragen sări din șaua Dansatorului Amurgului și alergă spre soția
lui, care se străduia să se salte în capul oaselor.
Ea îl alungă fluturând mâna.
— Sunt teafără! Atenție la demoni!
VP - 305
 Derek își scoase condeiul și trasă cu grijă glife de lumină, ca să
poată fi văzuți dușmanii. Arbaletele tăietorilor de lemne își
azvârliră săgețile, dar erau prea mărunte ca să facă mare lucru în
afară de a-i întărâta pe demonii pietrei, care se apropiau furioși.
— Trebuie să ieșim dintre glife și să-i doborâm. Yon își pregăti
securea. Jase! Lary! Voi veniți cu mine!
— Stați! strigă Ragen. Sunt prea mulți! Rămâneți între glife!
— Glifele n-or să reziste cu doi pietroși care lovesc cu copaci și
azvârlă bolovani! veni strigătul de răspuns al lui Yon. Lasă-ne să
ne facem treaba!
— Fir-ar al Miezului! înjură Ragen, luând-o la fugă ca să-i
oprească pe tăietorii de lemne.
Demonul pietrei cu copacul își trase brațul înapoi, pregătindu-
se să-l azvârle peste stâlpii glifați. Ragen își scoase condeiul și
trasă o glifă de căldură.
Când îi dădu putere, o răbufnire de lumină și un șuier
străpunseră văzduhul, dar cu urmări mai puțin impresionante. O
parte a copacului se înnegri, carbonizată, și zburară câțiva
tăciuni, dar asta nu-l stingheri câtuși de puțin pe miezing.
— Rahat de demon! mârâi Ragen, încercând iarăși.
De data asta trimise prea multă putere. Copacul izbucni în
flăcări care cuprinseră demonul și luminară noaptea.
Celălalt demon al pietrei își ținuse labele pe față când tăietorii
de lemne reîncepuseră să tragă cu arbaletele, însă acum își
împleti ghearele și, cu toată forța, lovi cu amândoi pumnii în
pământ. Elissa se împletici când încercă să se ridice în picioare,
iar în tabără îi văzu și pe alții dezechilibrându-se. Săgețile
arbaletelor ajunseră departe de țintele alese.
Elissa își căută cu frenezie condeiul în țărână. Dacă pietroșii
izbuteau să facă o breșă în cercul de glife, demonii ar fi dat buzna
în tabără. Găsi condeiul după câteva clipe și scutură praful de pe
glife. Alergă spre stâlpii glifați și trasă cu mare atenție o glifă de
izbire, încărcând-o cu o putere moderată. Reculul nu avu forța la
care se așteptase și glifa prinse viață cu o străfulgerare, lovindu-l
în piept pe demonul care zdruncina terenul.
Miezingul fu azvârlit pe spate, dar părea nevătămat. Derek
trasă glife ale frigului și le trimise putere din belșug. Ș uieră când
scăpă condeiul dintre degetele înghețate, dar picioarele demonului
se albiră, acoperite de chiciură.

VP - 306
 Ragen i le ținti cu glife de izbire. La a treia lovitură, unul dintre
picioarele creaturii se sparse cu un zgomot răsunător.
Flăcările care mistuiseră pinul se stinseră, lăsându-l nevătămat
pe demonul în jurul căruia dansaseră. Acesta se îndreptă spre
stâlpii glifați, dar Elissa, Ragen și Derek erau acum pregătiți și își
trasară glifele unul după altul. Elissa trânti miezingul la pământ;
Derek îi îngheță pieptul. Încă încinse de flăcări, plăcile carapacei
se crăpară când se răciră brusc. Ragen se grăbi să trimită din nou
o rafală de glife de izbire, care săpară în pieptul demonului și îi
striviră inima.
Ceilalți demoni se retraseră, dispărând dincolo de marginile
locului scăldat în lumina glifică.
— Luptă inteligent.
Yon scuipă pe pământ.
— Demonii n-ar trebui să fie-n stare să folosească arme când
nu e un mintal în apropiere, iar de la luna nouă au trecut trei zile.
— Sunt multe pe care încă nu le știm, zise Elissa. Maestra
Leesha spune că și metamorfii pot conduce salahorii.
— Da, încuviință Yon, dar, dacă e vreun metamorf pe-aici, nu
vrea să se-arate.
— Probabil, spuse Ragen.
— Să nu ne mai forțăm norocul, propuse Yon. De-acum înainte
ne facem tabăra înainte de căderea întunericului și stăm de pază
toată noaptea.
— Ne obișnuiserăm să ne facem mai multe griji din pricina
krasianilor decât dintr-a miezingilor, zise Elissa.
— Cred că asta se schimbă, spuse Yon. Noaptea capătă tot mai
multă putere.
•
Câteva zile mai târziu, Ragen îi călăuzi către Buturuga
Fermierului. Nimeni nu dormise bine, dar acum, când în fiecare
seară își petreceau câte o oră întărind glifele, demonii nu le mai
puneau la încercare. Poposiră la hanul preferat de Ragen pentru
cină și pentru o întreagă noapte de odihnă, iar în dimineața
următoare se străduiră să înainteze cât mai repede, ca s-ajungă în
Fortul Angiers la ora prânzului.
Porțile imense de lemn nu mai semănau una cu cealaltă,
fuseseră peticite cu scânduri noi în locurile unde le spărseseră
krasianii. Pretutindeni erau schele; noul duce nu făcea doar
reparații, ci și îmbunătățiri.
VP - 307
 — Îngroașă zidurile, spuse Ragen. E semn bun.
— Poate, dacă vor să fie apărați de krasiani, răspunse Yon.
Dacă vreo câțiva demoni ai pietrei încep s-arunce bolovani,
zidurile astea nu rezistă mult.
Purtând uniforma familiară din ținutul natal al lui Ragen,
Sulițele de Munte patrulau pe ziduri și păzeau poarta. Baionetele
lor erau la fel de periculoase ca orice suliță, dar cu rol mai
degrabă decorativ. Acum, când forța distructivă a armelor lor
aruncătoare de foc era cunoscută, nimeni nu îndrăznea să-i
provoace. Soldații de Lemn angiersieni, cu sulițele lor obișnuite,
purtate pe umeri și părând bizare prin comparație, aveau
însărcinări mai umile, interogau călătorii și percheziționau
căruțele.
— Numele și motivul care v-aduce la Angiers, spuse unul dintre
ei, apropiindu-se de Ragen, care călărea în fruntea convoiului.
— Ragen, Marele Maestru al Ghildei Glifarilor din Miln,
răspunse el, scoțând hârtii care purtau pecetea lui Euchor însuși.
Străjerul făcu ochii mari și se duse să ceară părerea
superiorului său, care făcea parte dintre Sulițele de Munte.
— Soldații din Angiers sunt acum la ordinele celor din Miln?
întrebă Elissa.
— O fi stând fratele lui Rhinebeck pe tron, răspunse Ragen, dar
se pare că Euchor a devenit adevărata putere din Angiers.
— Trebuie să fim foarte atenți, spuse Elissa. La curte toată
lumea e probabil plină de resentimente.
Când trecură dincolo de poartă, îl găsiră pe comandantul
tuturor Sulițelor de Munte așteptându-i în șaua unui cal de luptă
cu desăvârșire alb.
— Ragen!
Vocea tunătoare era un sunet binevenit.
— Mi s-a părut mie că simt un iz scârbos în vântul dinspre
miazăzi!
— Bruz! strigă Ragen, sărind din șa odată cu celălalt. Nu știam
că Euchor a trimis la Angiers tocmai fața ta pocită!
Se îmbrățișară cu putere, cu platoșele făcându-li-se una de alta
în timp ce râdeau și se băteau pe spate.
— Da, chiar mutra mea a ales-o ca să-i fie gardă prințesei.
Bruz era unul dintre cei mai importanți sfetnici ai lui Euchor în
privința oștirii. Ragen îl cunoștea de câteva zeci de ani.
Îl bătu cu degetul pe un epolet.
VP - 308
 — Ș i ai urcat în grad.
Bruz încuviință din cap.
— După ce-am respins atacul krasianilor, Euchor a trimis alte
trei mii de Sulițe de Munte spre miazăzi, alături de o proclamație
și de un cufăr cu aur care-a fost cât pe ce să rupă spinarea
catârului.
— Impresionant!
— Ce pot spune eu despre tine nu e mai prejos! Toată suflarea
din miazănoapte vă e îndatorată pentru că ne-ați trimis vești din
spatele liniilor krasiane. Fără-ndoială că Euchor o să vă
răsplătească la întoarcere. Între timp, odihniți-vă în palat.
Rămâneți cât de mult doriți.
— Mă tem că nu prea mult, spuse Ragen. Avem mesaje de dus
la curte, dar și eu, și Elissa suntem nerăbdători să ne-ntoarcem
acasă, la copii.
— Firește, firește, zise Bruz.
Fluieră, și o escortă de Sulițe de Munte începu să strige și să-
mpingă ca să li se facă loc.
— Nu e necesar, spuse Elissa, când un oștean îmbrânci un
vânzător ambulant, trântindu-l la pământ, fiindcă nu se retrăsese
destul de repede din calea convoiului.
— Ba da, răspunse Bruz. Capetele astea de lemn trebuie să-
nvețe să se miște când fluieră Sulițele de Munte. Fără noi, acum
ar fi fost cu toții morți sau sclavi ai krasianilor.
Ragen strânse din buze și se uită în ochii Elissei clătinând din
cap. Din fericire, ea nu mai stărui.
— Mă aflu aici și din motive mult mai oficiale, spuse Ragen. A
trecut ceva vreme de când nu mai sunt Mesager regal, dar contesa
Leesha m-a convins să mai intru în rolul ăsta pentru o ultimă
oară și să vorbesc în numele Văiugii la curtea ducelui Pether.
Bruz ridică dintr-o sprânceană.
— Un mare maestru de ghildă milnez vorbește în numele unei
contese angiersiene? Nu-nseamnă că pui laolaltă țeluri care se bat
cap în cap?
— Vremurile sunt cumplite, lordul meu. Nimeni n-o poate
condamna fiindcă nu vrea să trimită în Angiers un înlocuitor al lui
Juma-de-Mână la atât de puțin timp după ce-a fost ucis.
— Lui Euchor n-o să-i placă, sublinie Bruz.
— N-o să fie prima oară când Înălțimea Sa se supără pe mine.
Bruz râse.
VP - 309
 — Ei, supărare e puțin spus!
Ajunseră la palat, unde, la intrarea în coridor, aștepta o altă
figură cunoscută.
— Ziditorul să mă apere, murmură Ragen când Keerin,
heraldul idiot al lui Euchor, le ieși grăbit în întâmpinare.
— Ragen! strigă acesta, cu brațele larg deschise, ca atunci când
se revăd doi prieteni vechi, deși despre ei nu se putea spune așa
ceva.
Cu cincisprezece ani în urmă, făcuseră împreună o singură
călătorie ca Mesager și Saltimbanc, dar nu se simpatizaseră
niciodată unul pe altul. Keerin își dobândise cea mai mare parte a
faimei însușindu-și meritele lui Arlen. Iar o dată, când băiatul
protestase în public, el și prietenul său Jaik fuseseră bătuți de
Keerin și de ucenicii săi.
Keerin își păstră calmul când Ragen se trase într-o parte,
ferindu-se de îmbrățișarea lui.
— Mă bucur să te revăd, bunul meu prieten!
Fălcile lui Ragen se încordară.
— Cu ce te pot ajuta, Keerin?
— Speram că pot găsi un loc în convoiul tău, ca să ne-ntoarcem
împreună la Miln.
Ragen clătină din cap.
— Euchor te-a trimis aici ca herald și, atâta vreme cât el nu te
cheamă înapoi, oferindu-ți o escortă, nu se face să m-amestec.
— Oh, ce tot spui!
Bruz se străduia să nu izbucnească în râs.
— Maestrul Keerin și-a dus de mult îndatoririle la bun sfârșit.
Noi pur și simplu nu-i putem da o escortă și, în ciuda curajului
său legendar, nu e dornic să călătorească de unul singur.
La asta, Keerin înghiți în sec, dar nu-l contrazise, ci își coborî
glasul, ca să vorbească doar pentru urechile lui Ragen.
— L-ai auzit. Aici nu sunt dorit și, la curtea asta, Saltimbancii
sunt uciși. Mai întâi Jasin Sunet Aurit și ucenicii lui au fost
măcelăriți în coridorul de jos, iar sărmanul maestru Juma-de-
Mână în Turnul de la Miazăzi. Puțin îmi pasă dacă Euchor nu mă
mai ține în serviciul lui. Vreau să plec acasă.
Ragen se uită la Elissa. Nici ea nu-l avea la inimă pa Keerin,
dar își puse o mână pe brațul lui.
— Ș tiu cum e să-ți dorești cu disperare s-ajungi acasă.
Bineînțeles că te poți alătura convoiului nostru.
VP - 310
 Saltimbancul se lumină la față, luă mâna ei în ambele mâini și
i-o sărută de mai multe ori.
— Îți mulțumesc, Mamă! Ziditorul să te binecuvânteze! Încep
imediat să împachetez!
Scoase un scurt strigăt de bucurie, se trase înapoi făcând o
tumbă, cu mantia pestriță învârtejindu-i-se într-o străfulgerare de
culori, și se îndepărtă alergând pe coridor.
— O să regretăm asta, spuse Ragen.
— Poate, încuviință Elissa. Dar, după toate aceste luni, nu pot
sta în calea cuiva care nu vrea decât să meargă acasă.
Un paj își făcu apariția și Bruz își flutură mâna în direcția lui.
— Vă rog să mă iertați, am multe de rezolvat. Înălțimile lor vă
vor primi la curte diseară. Până atunci, vă las în grija Micului
Ministru.
— Micul ministru? se miră Ragen.
Băiatul făcu o plecăciune.
— Mă numesc Pawl. Căpitanul general îmi spune așa fiindcă
sunt fiul prim-ministrului Janson.
— Nu sunt eu primul care i-a spus așa, dar i se potrivește.
Bruz ciufuli părul băiatului.
— E singurul care pricepe ceva din registrele tatălui său. Nu
știu ce ne-am face fără el.
•
— Pe aici.
Pawl le arătă Elissei, lui Ragen, lui Derek și lui Yon un coridor
lung.
— Camerele voastre încă nu sunt gata. Dar am pregătit un
salon unde între timp puteți să vă odihniți și să gustați câte ceva.
— Când ai un salon, se cheamă că ești bogat, sublinie Yon.
În încăperea luxoasă îi aștepta o masă încărcată cu mâncare.
Era și un ceainic din care se înălțau aburi. Nu lipseau nici apa,
vinul și chiar un urcior cu bere. După mai multe zile pe drum,
arăta atât de ademenitor, încât Elissa o văzu abia după câteva
secunde pe bătrâna care-și savura ceaiul pe o canapea.
După o singură privire aruncată bijuteriilor și mătăsurilor ei,
făcu o reverență adâncă.
Îl înghionti cu cotul pe Ragen, care se grăbi să facă o
plecăciune. Yon și Derek, aflați la jumătatea drumului către masa
plină, se opriră locului cu stângăcie.
Ducesa-Mamă își flutură mâna iritată.
VP - 311
 — Ajunge! N-am de gând să țin niște bărbați înfometați departe
de mâncare. Atacați toate bunătățile, băieți!
— Înțeleg imediat când mi se cere să plec.
Ragen și ceilalți mai schițară în grabă câte o plecăciune și se
îndreptară spre mâncare și băutură.
— Apropie-te și lasă-mă să te privesc, draga mea, spuse Ducesa
Mamă. Ochii mei nu mai sunt ce-au fost.
Elissa se apropie, rezistând imboldului de a face încă o
reverență când Araine se ridică în picioare ca s-o întâmpine.
— Înălțimea Ta.
— Poți lăsa titlurile la ușă, Elissa. Eu și mama ta ne scriem
dinainte de a te naște tu. Suntem prietene vechi. Nu mă-ndoiesc
că ți-a vorbit despre mine.
Ultimele cuvinte o luară pe Elissa pe nepregătite. I se întâmpla,
cumva, ori de câte ori venea vorba de mama ei.
— Eu și contesa nu stăm prea des de vorbă.
Araine pufni.
— Asta e puțin spus. E ceva despre care merită să discutăm la
ceai.
Pawl trase un scaun pentru Elissa și o servi cu ceai și cu tot
soiul de sandviciuri delicate.
— Am o scrisoare pentru tine, spuse Elissa după ce pajul se
retrase lângă perete.
— Direct la subiect, zise Araine. Ai mult mai multe în comun cu
mama ta decât crezi.
Comentariul o irită pe Elissa, dar se abținu să răspundă și
scoase plicul cu scrisoarea Leeshei. Ducesa îndepărtă sigiliul cu o
unghie ascuțită și citi iute toate paginile.
Apoi oftă.
— Mă tem că nu-i pot oferi decât un sfat.
Elissa clipi nedumerită.
— Leesha spunea că ești adevărata putere din Angiers.
— Am fost. Înainte de uciderea lui Janson. Înainte ca Euchor
să cumpere Tronul de Iederă în schimbul vieților noastre. Iar
Pether a revendicat puțina putere pe care nu mi-a furat-o Lorain.
Întregul Angiers era condus din camera mea pentru brodat.
Acum, acolo nu mai e decât o colecție de broderii neterminate.
— Asta poate fi o problemă, spuse Elissa. Eu și Lorain…

VP - 312
 — Nu vă mai puteți înghiți una pe alta de când v-ați certat în
copilărie, completă Araine. Tânărul lord Sament te-a invitat la
Balul Echinocțiului?
— La al Solstițiului, o corectă Elissa. Ș i l-am refuzat.
— Făcând-o pe fiica Ducelui de Miln să simtă că e doar pe locul
al doilea.
— De unde știi toate astea?
— Tresha îmi tot spune povești despre tine încă de când a dat-o
afară pe prima ta doică. E cât se poate de mândră de tine.
De data asta, Elissa nu izbuti să se abțină.
— Dacă ai impresia asta, înseamnă că n-o cunoști pe mama
atât de bine cum crezi.
— Nu fi atât de sigură, draga mea. Ai dat naștere unui scandal
de toată frumusețea când ai fugit din Castelul Răsărit-de-Soare ca
să te măriți c-un Mesager. Ea doar își dorea pentru tine tot ce
putea fi mai bun.
— Dacă așa stau lucrurile, nu înțeleg de ce, dorindu-mi tot ce e
mai bun, m-a dezmoștenit. Din fericire pentru ea, surorile mele-au
fost mai ascultătoare, s-au măritat cu baronii pe care i-a invitat
să defileze prin grădinile noastre.
Araine își flutură mâna.
— N-o să recunoască nici în ruptul capului, dar te-a admirat
fiindcă i te-ai împotrivit. A fost o ispravă de care surorile tale
papă-lapte nu sunt în stare. Nu trebuie să spui decât un singur
cuvânt ca să te primească înapoi.
— Să mă primească înapoi!
Elissa scrâșni din dinți.
— De parcă măritându-mă cu cel mai bun bărbat pe care l-am
cunoscut vreodată aș fi comis o fărădelege pe care trebuie s-o
ispășesc. Mama poate să-și țină pentru sine intrigile de la curte și
bârfele șoptite pe la colțuri.
Araine pufni ușor nedumerită.
— S-ar putea să n-ai de-ales. Ai făcut și ai văzut prea multe ca
să te-ntorci imediat la măturatul podelelor din atelierul tău de
glifat. Mă aștept ca, după sosire, să fii chemată degrabă în fața
Consiliului Mamelor, pentru un raport complet despre aventurile
tale în ținuturile mlăștinoase. Cunosc foarte bine șleahta aia de
babe afurisite. Oricare ar fi sentimentele pentru mama ta, ea o
conduce. E mai bine să-ți fie aliată decât dușmancă.

VP - 313
 Elissa înghiți în sec. Consiliul Mamelor era aproape tot atât de
puternic ca ducele Euchor și răspundea de tot ce se petrecea
zilnic în Miln. Oricât de mult ar fi detestat s-o recunoască, dacă
ea și Ragen voiau să facă orice fel de schimbare în oraș înainte de
a fi prea târziu, avea nevoie de consiliu de partea ei.
— S-ar putea să ai dreptate. Mulțumesc pentru sfat!
Cuvintele îi lăsară un gust rău, dar izbuti să le rostească
zâmbind curtenitor.
— Firește, știm cu toții că mama ta nu e cea mai interesantă
dintre problemele tale de familie.
Araine luă un sandvici de pe masă și îl dădu gata din două
mușcături.
— Cum așa? se miră Elissa.
— L-am cunoscut pe tânărul domn Bales anul trecut, spuse
Araine, înainte de toată treaba asta cu demonul deșertului. Era
mai scund decât spun poveștile, dar mi s-a părut băiat bun. Poate
idealist, însă pe tineri asta îi prinde.
Elissa răspunse alegându-și cu grijă cuvintele.
— Era, într-adevăr, băiat bun.
— Un băiat bun care l-a făcut pe Euchor să pară un prost.
Acum, când se știe că băiețelul vostru de pripas a devenit Omul
Pictat, la curte toată lumea se-ntreabă ce-ați știut și cum ați aflat.
Dacă ești înțeleaptă, îți cântărești bine cuvintele și ai grijă ca tu și
soțul tău să spuneți aceeași poveste.
— Ne pot pune ce întrebări vor, zise Elissa. N-avem nimic de
ascuns.
— Desigur.
Araine bătu cu scrisoarea Leeshei în cana de ceai.
— Tu crezi asta, fetițo? Demonii vor năboi peste noi?
— Da, răspunse Elissa. Miezingii sunt din ce în ce mai mulți,
deși și văiugenii, și krasianii îi ucid cu miile. Pe drum ne-au vânat.
Îi povesti pe scurt despre demonii pietrei care loveau stâlpii
glifați.
— Doi demoni care pun glifele la încercare nu dovedesc că se
urzește ceva pe ascuns. Aici n-am observat nicio schimbare a
apucăturilor lor. Poate se-ntâmplă fiindcă Văiuga îi provoacă.
— Chiar vreți să riscați mergând pe ideea asta? întrebă Elissa.
— Krasianii sunt adevăratul dușman, răspunse Araine. Mi-au
ucis trei fii, frații lui Pether. L-au ucis pe soțul lui Lorain. Plus mii
de soți, soții și copiii din Orașele Libere, cu mult mai mulți decât
VP - 314
au ucis demonii în același răstimp. Iar acum fugarii din bătălia de
la Angiers s-au adunat în bande de vagabonzi și sunt de-o
cruzime oribilă. Castrează bărbați și băieți și îi înrolează în
rândurile lor, iar în urmă nu lasă decât sânge și cenușă. Niciun
cătun dinspre răsărit nu e în siguranță.
— Ș i îl împiedică pe Euchor să se proclame rege, adăugă Elissa.
— Nu știu nimic care l-ar putea împiedica acum s-o facă, spuse
Araine. Ș i-a jucat mult prea bine cărțile. Profitând de adăposturile
fortificate de pe drum, o să-și tot trimită Sulițe de Munte spre
miazăzi; când numărul lor va fi destul de mare, vor continua să
înainteze în aceeași direcție până ce li se vor alătura oamenilor
recrutați de Pether din Văiuga, ca să-i zdrobească pe krasiani o
dată pentru totdeauna.
Elissa sorbi din ceai fără să-și ridice privirea.
— E puțin probabil să-și trimită contesa Paper războinicii s-
atace ținuturi vecine, când ea e de părere că amenințarea
demonilor e din ce în ce mai puternică.
— Începe să-nvețe dansul, încuviință Araine, dar mă tem că n-o
să aibă de-ales. Iar voi aveți propriile probleme. Fiți cu mare
băgare de seamă când ajungeți acasă.
•
— Ș i iaaatăăă de ceee i se spuuune înnooodătuuura
mieeezinguuuluiiiii!
Keerin plimbă arcușul pe strune, încheindu-și cântecul cu o
înfloritură, și Elissa răsuflă prelung, ușurată. Saltimbancul era
atât de fericit că plecase din Angiers, încât nu-și mai pusese
scripca în cutia ei de câteva zile.
Slavă Ziditorului! Audiența lor la Pether și Lorain nu mersese
prea bine, iar avertizarea Arainei îi stăruia în minte, sâcâitoare.
Fiți cu mare băgare de seama când ajungeți acasă.
Abia apucase să-i mulțumească Ziditorului pentru liniște, când
Keerin începu alt cântec.
Îi veni să-și astupe urechile, dar se stăpâni.
— Aș plăti o sută de sori ca să tacă omul ăsta.
— Eu te-am prevenit, spuse Ragen.
— Nu-i chiar atât de rău.
Lui Yon și celorlalți văiugeni le plăceau cântecele și, în timp ce
călăreau, corul vocilor lor i se alătura Saltimbancului.
— Nu-i pe măsura lu’ Juma-de-Mână, da’ în Văiuga ni-s dragi
Saltimbancii cu părul roșu. Am băut câteva beri într-o tavernă din
VP - 315
Podul Peste Fluviu. Cineva mi-a povestit că acest Keerin a tăiat
brațu’ unui demon al pietrei. Nici măcar nu s-a folosit de muzică.
Imaginați-vi-l pe mărunțelu’ ăsta față-n față c-un pietros.
— De tot râsul, încuviință Ragen.
Yon surâse cu nostalgie.
— Aș fi vrut să fiu de față, să văd cu ochii mei.
Ragen rămase cu gura căscată.
— Chiar crezi povestea asta?
— Da, de ce nu? se miră Yon. În ultimii doi ani am văzut multe
care fac de râs toate născocirile îndrugate la beție. Nu m-aștept să
fi ajuns herald regal spunând minciuni.
Uluit, Ragen nu-și găsi imediat cuvintele. Dar, înainte de a
apuca să deschidă gura, Elissa îi puse o mână pe braț și el se
liniști.
— Nu-l puteam lăsa acolo, zise ea. Orașul ăla se pregătește de
război, iar noi doi știm foarte bine că, în ciuda reputației sale din
taverne, Keerin nu e nicidecum un luptător.
— Spre norocul lui, Euchor a construit pe drum adăposturi
fortificate, ca să le poată trimite provizii trupelor sale din Angiers,
zise Ragen. Văiugenii nu sunt nevoiți să-i admire curajul la vreme
de noapte.
Într-adevăr, își petrecuseră ultimele nopți în siguranță, în
spatele zidurilor bine glifate ale adăposturilor, unde se găseau
provizii din belșug și câte o garnizoană de Sulițe de Munte cu
arme azvârlitoare de foc.
Următorul se zărea deja, construit sus, pe un deal, într-un loc
de unde se vedea totul în jur. Zidurile sale groase și fumul care se
înălța din coșuri promiteau o noapte la căldură, departe de
demoni.
Însă, când ajunseră mai aproape, Elissa descoperi spărtura
dintr-un zid. O pală de vânt aduse mirosul din adăpost și ea își
dădu seama că fumul pe care-l vede urcând în văzduh nu e
nicidecum ademenitor.

VP - 316
 18

ACASĂ

334 D.Î.

În balansoarul său preferat, Jeph Bales trăgea din pipă,

cuprinzându-și curtea cu privirea. Copiii lui se sprijineau de
balustrada verandei, uitându-se în toate părțile în vreme ce, pe
cer, soarele cobora. Dinăuntru le auzea pe Norine și Ilain în
bucătărie, grăbindu-se să pregătească masa de seară.
În curte umbrele se lungiră și Jeph rezistă imboldului de a mai
verifica o dată glifele. Se lăsă pe spate, trăgând din pipă până ce
în căuș tăciunii începură să scânteieze.
Propria stăpânire de sine îl surprinse până și pe el. Apusul avea
un fel al său de a scoate la iveală toate spaimele ținute înăuntrul
fiecăruia pe timpul zilei, iar Jeph fusese întotdeauna laș. Cu
numai un an în urmă se foia prin casă, verificând și reverificând
lacătele și glifele.
Se scurseseră cincisprezece ani de când, stând chiar în acel loc
și nefiind în stare decât să-și încordeze coapsele, cu speranța că n-
o să-și sloboadă udul, privise cum o atacau miezingii pe Silvy,
soția lui.
Dar, cu o vară înainte, când Renna Tanner apăruse în curtea
lui țipând, anii de rușine și de încordare din el răbufniseră. Își
luase securea, coborâse de pe verandă și făcuse ceea ce ar fi
trebuit să facă pentru Silvy cu atâta vreme în urmă.
Pe urmă sosise Mesagerul tatuat, cu armele lui glifate. De-
atunci, Jeph ucise treizeci și șapte de demoni de unul singur sau
ajutându-i pe alții să le vină de hac. Metoda lui favorită – și cea
mai sigură – era o lovitură puternică înainte de solidificare, pentru
a ține apoi în rană arma glifată până ce magia ei secătuia puterea
miezingului.
Demonii erau de două soiuri. Cei de primul soi, Localnicii, se
înălțau întotdeauna în același loc și, cu răbdarea unui nemuritor,
izbeau iarăși și iarăși în aceleași glife, în așteptarea acelei nopți
VP - 317
inevitabile în care refacerea acestora avea să lase de dorit
îndeajuns încât linia interdicției să poată fi întreruptă.
Cei din al doilea soi, Hoinarii, umblau din loc în loc în căutare
de pradă. Se fereau să vină acolo unde existau Localnici, dacă nu
erau cumva atrași de prea multă zarvă.
Nu cu mult timp în urmă, la apusul soarelui curtea era plină de
siluete cețoase. Însă Mesagerul o curățase cu săgeți glifate,
omorând majoritatea Localnicilor. Jeph scăpase de ceilalți de pe
pământul lui încetul cu încetul, ucigându-i fără întrerupere, așa
cum plivești buruienile.
Trecuseră mai multe săptămâni de când nu mai apărea
niciunul, însă locurile ca ferma lui, izolate și răspândind miros de
oameni și de vite, atrăgeau Hoinari care, dacă nu li se punea
stavilă, puteau deveni Localnici.
— Acolo! strigă ascuțit Silvy, arătând către cotețul unde țineau
porcii pe timpul zilei.
O încețoșare trădătoare, ca fumul sau ca învolburarea aerului
în zilele fierbinți de vară, vestea înălțarea unui demon la nici trei
metri distanță de locul unde fusese sfâșiată tiza ei.
Jeph scuipă, apoi răsturnă în scuipat restul de tutun aprins
din pipă și îl strivi sub talpă.
— Afurisitele-astea de creaturi ale Miezului îs mai rele ca
șoarecii de câmp, spuse. De fiecare dată când încep să mă simt
ușurat…
Jeph cel Tânăr își potrivi în arc o săgeată glifată.
— Te scap eu de el, tati.
— Nici gând.
Jeph întinse mâna către târnăcopul lui greu.
— Tu stai pe verandă și te uiți după alții. De ăsta mă ocup eu.
Jeph admira curajul băiatului, dar, la paisprezece ani, fiul lui
nu era un arcaș atât de bun cum îi plăcea să se creadă. Iar
demonii se vindecau repede. Dacă nu-l ucidea din prima
încercare, miezingul putea să fugă și să se-ntoarcă apoi cu bună
știință în același loc.
Înaintă prin curte cu pași mari, încă minunându-se de imensa
schimbare a lucrurilor. Înainte, să treci dincolo de glife când ți se
materializa un demon în curte însemna să mergi la moarte sigură.
Acum nu mai era decât o altă muncă trudnică. Periculoasă, dar,
dacă nu erai atent, așa erau multe altele pe care le făceai la fermă.

VP - 318
 Jeph era întotdeauna atent. Îl urmărea pe demonul în formare,
dar arunca priviri și în restul curții, ca să se-asigure că nu-și
adusese și vreun prieten.
Când ajunse lângă ea, silueta cețoasă tocmai căpătase
înfățișarea unui demon al câmpului, care deschise botul să șuiere,
dar nu scoase niciun sunet; materializarea încă nu era deplină.
Pentru alte câteva secunde, nu-i putea face niciun rău lui Jeph.
Însă el putea să atace miezingul. Cu ușurința pe care-o capeți
după numeroase repetări, își înălță târnăcopul deasupra umărului
cu o mișcare lină, apoi lăsă lama grea să-și facă treaba când o
prăvăli în capul demonului cu suficientă forță cât să despice un
buștean.
O lamă obișnuită ar fi ricoșat din carapacea groasă de pe țeasta
creaturii, însă Jeph își glifase târnăcopul cu mâna lui. Glifele
străfulgerară, trimițându-i în susul brațului un val zdruncinător
de energie când lama izbi, pătrunzând adânc.
Jeph se cutremură, pătruns de ceva asemănător cu plăcerea,
cu împlinirea poftei trupești. Energia îl străbătu, făcându-l să se
simtă puternic, de neînvins. Avea aproape cincizeci de ani, dar se
simțea mai plin de forță ca la treizeci. Toate simțurile i se ascuțiră,
începu să audă clar vocile copiilor de pe verandă și pe ale femeilor
din casă, ba chiar și animalele închise dincolo de ușile masive ale
hambarului din capătul opus al curții.
Ascultă cu atenție, ca să nu-i scape cumva zgomotele făcute de
alți demoni. Pentru o clipă, chiar speră că mai sunt și alții, doar
ca să se simtă din nou inundat de putere. Ca să poată lua înapoi
ceva din tot ce-i răpiseră ei. Își dezgoli dinții.
Stăpânește-te, Jeph Bales, neghiobule! În minte îi răsunau
cuvintele tatălui său, care dădea întotdeauna glas rațiunii. Ce
idiot speră să aibă demoni în curte?
Scutură din cap și își veni în fire. Omora demoni, dar, spre
deosebire de alții din Pârâu, nu se dădea în vânt după asta.
Vibrantul val de putere îi aducea o plăcere neegalată de nimic din
tot ce cunoscuse vreodată, dar nu merita să-ți pierzi stăpânirea de
sine, care te ținea în viață pe când alții ajungeau pe rug.
— Tati! Păzea! strigă Jeph cel Tânăr.
El se întoarse și dădu cu ochii de o altă siluetă care se
materializa la numai câțiva pași distanță. De obicei, miezingii se
înălțau exact la apusul soarelui.

VP - 319
 Pesemne că ăsta a dormit până târziu, își spuse Jeph, în vreme
ce creatura începea să se solidifice. Cu spatele drept și
sprijinindu-se doar pe două picioare, era probabil un mic demon
al lemnului.
Jeph se apropie grăbit, dornic să smulgă noua buruiană, dar,
când își înălța târnăcopul, un al doilea demon începu să prindă
contur lângă primul. Ș ovăi. Ș i în minte auzi iarăși vocea tatălui
său.
Nu te descurci cu doi. Fugi! Rupe-o imediat la fugă!
Jeph cel Tânăr îi împărtășea temerile.
— Tati! Lasă-te-n jos!
Băiatul încordă arcul și trimise săgeata chiar în clipa când cel
mai apropiat demon sărea la Jeph, solidificându-se mai repede
decât ar fi crezut el că e cu putință. Se auzi un șuierat, urmat de
vibrația unei cozi de săgeată.
Jeph clipi nedumerit când văzu, la numai câțiva centimetri de
locul unde i s-ar fi înfipt în cap, săgeata care încă mai vibra,
strânsă în mâna Mesagerului încruntat, ivit în fața lui.
Roba cafenie, de Veghetor, purtată la vizita de mai înainte,
dispăruse, dar tatuajele îl făceau de neconfundat. Era îmbrăcat cu
o cămașă larg descheiată la gât, din bumbac de un alb spălăcit, și
cu pantaloni de doc, cu marginile suflecate deasupra picioarelor
goale. Tot suflecate erau și mânecile cămășii, dezgolindu-i brațele.
Nou-venitul se răsuci ca s-arunce spre verandă o privire aspră.
— Tinere Jeph, dacă n-ai învățat că nu tre’ să tragi când e un
om în calea săgeții, n-ai nicio treabă cu arcu’ ăla!
— Mesagerule?! strigă băiatul. Am crezut că ești demon!
— Băiatu’ are dreptate, zise Jeph, întorcându-se spre bărbatul
apărut în curtea lui. Erai cețos, ca ei…
Cuvintele îi pieriră de pe buze când o văzu pe femeia care se
materializă lângă Mesager. Aproape că n-o recunoscu. Își retezase
părul lung, își tăiase rochia până ce din ea nu mai rămăsese nimic
și își pictase glife pe piele, dar la ochi și la forma feței semăna atât
de bine cu nevasta lui, încât nu se putea înșela.
— Renna? întrebă el. Renna Tanner?
— Acum e Renna Bales, spuse Mesagerul.
— Cum? se miră Jeph, întorcându-se spre el.
Mesagerul se uită la glifele de pe săgeată și mormăi. Apoi puse
mâna pe umărul lui Jeph și îl privi în ochi. Privirea aia avea ceva

VP - 320
familiar, dar Jeph nu reuși să-și dea seama de unde s-o ia decât
după ce Mesagerul vorbi din nou:
— Avem multe de vorbit… tată.
Jeph încremeni, holbându-se la ei. În curte era întuneric, dar
târnăcopul lui încă vibra de magia care i se scurgea în susul
brațului, așa că vederea de noapte îi era puternică. Așa cum
făcuse și cu Renna, privi cu ochii minții, îndepărtând glifele, și
văzu în fața Mesagerului un ecou al chipului primei sale soții,
sfâșiată de demoni cu cincisprezece ani în urmă, chiar în acel loc.
Genunchii i se înmuiară și lama ridicată a târnăcopului se
prăvăli, înfigându-se în pământ. Deodată amețit, se propti în
coada uneltei. Simțea aerul devenind mai dens și noaptea
înghițindu-l ca o apă.
— Arlen?
Nu mai putea să răsufle. Nu se mai putea ține pe picioare.
Mesagerul îl prinse când se împletici.
— Da, tată. Io sunt.
•
Jeph era amorțit când își conduse pe verandă fiul și… Ce îi era
Renna acum? Cumnată? Noră?
— Duceți-vă-năuntru și spălați-vă pentru cină! le ceru copiilor.
Spuneți-i mamei voastre să mai pună încă două farfurii la masă.
Cei doi nu se clintiră, ci continuară să se holbeze la nou-veniți,
până ce Jeph bătu din palme.
— Duceți-vă!
Se uită în urma copiilor care se grăbiră să intre în casă fără să
le poată găsi vreo vină. Se trase deoparte ca să-și lase oaspeții să
intre primii, nedezlipindu-și ochii de la bărbatul în care i se
preschimbase fiul de-a lungul vremii. Acum, când știa adevărul,
nu se putea ierta fiindcă mai înainte nu observase asemănarea de
neconfundat, cu sau fără glife.
Arlen trăia.
Băiatul lui se întorsese, fiind acum bărbat.
Aerul din jurul mesei părea fragil, de parcă dacă ar fi vorbit
cineva s-ar fi spulberat visul și nou-veniții s-ar fi preschimbat în
ceață, dispărând ca și cum n-ar fi fost niciodată acolo. Conduși de
Norine, rostiseră o scurtă rugăciune înainte de a începe să
mănânce în tăcere. Până și copiii simțeau încordarea. Nici vorbă
de obișnuita ciorovăială, de ciupiturile pe sub masă, de istorisirile
despre munca din timpul zilei.
VP - 321
 — Te rog, vrei să-mi dai barabulele3? îi spuse Arlen lui Cholie,
care tresări de parcă ar fi văzut o stafie.
Stafia fratelui său mai mare, întors din morți ca să-i ceară
barabule.
În cele din urmă, Ilain nu mai putu să îndure.
— O să am nevoie de ceva timp ca să m-obișnuiesc, Ren. Cu
ideea că-mi ești noră.
— N-ar trebui să-ți fie greu. Ani de zile te-ai purtat de parcă ne-
ai fi fost mamă.
În tonul Rennei era ceva care dădea de înțeles că urmează o
înțepătură. Ș i, Ziditorul știa, putea s-o-nțepe din atâtea motive!
Mama lor murise când Renna era încă mică, dar Ilain fugise cu
Jeph doar câțiva ani mai târziu, lăsându-și surorile în grija tatălui
lor, un adevărat fiu al Miezului.
Ilain se încordă, așteptând lovitura, dar Renna renunță la orice
ar fi putut spune și zâmbi. Își întoarse privirea spre copii.
— Când mă uit la nepoata și la nepoții mei, am impresia că te-
ai deprins să fii.
Ilain răsuflă ușurată și răspunse tot cu un zâmbet.
— Am fost binecuvântată fiindc-am putut învăța din greșelile
mele.
Apoi, înainte ca discuția să se îndrepte iarăși spre ape tulburi,
se întoarse spre Arlen.
— Aș zice că pân’ la urmă ți-ai ținut făgăduiala, te-ai întors
după Ren.
Jeph scrâșni din dinți. Muierea proastă nu putea să-și țină
gura? Era hotărâtă să-i alunge iarăși?
Însă Arlen păru să se-agațe de cuvintele ei ca de o mână
salvatoare.
— Nu m-am întors după Ren. M-am întors ca să-mi mai văd o
dată casa și ca să fiu sigur c-aveți glife care v-ajută să vă apărați.
Ca să m-asigur că n-o să se mai întâmple…
Aici se opri, cum făcuse și Renna, alegându-și cu grijă
cuvintele.
— … niciodată ceea ce li s-a întâmplat multor familii din
Pârâul, încheie apoi, dând din cap către Norine. Însă când am
văzut-o pe Ren acolo, legată de stâlp…
Clătină din cap.

3
Cartofi – regionalism mai potrivit decât „cartofi” pentru traducerea argoticului taters (n.tr.).
VP - 322
 — Nu puteam să stau cu mâinile-n sân, mulțumindu-mă să
privesc, nu-i așa?
În jurul mesei se lăsă o tăcere stânjenitoare, pentru că asta
făcuseră ei – asta făcuse toată suflarea din Pârâul lui Tibbet:
stătuse cu mâinile-n sân, mulțumindu-se să privească.
În cele din urmă, Jeph își regăsi vocea.
— Sigur că nu puteai, spuse, privindu-și fiul în ochi. Slavă
Ziditorului, asta nu ți-a stat niciodată-n fire! Ne-ai făcut pe toți de
rușine, da’ am meritat-o.
Arlen încuviință foarte ușor din cap, aproape inobservabil.
— Am ținut-o minte pe Ren. Cât am fost… plecat, m-am gândit
în unele nopți la ea. La sărutarea pe care mi-a dat-o în noaptea
dinaintea morții mamei.
Clătină din cap.
— De fapt, n-am considerat c-o strângere de mână între tații
noștri a făcut din ea logodnica mea. Mi-am închipuit că o femeie
ca ea și-a găsit pe altcineva între timp.
Se întoarse spre Renna, o luă de mână și continuă, privind-o în
ochi.
— Am fost în Miln și-n deșertul krasian. Am văzut aproape toate
locurile aflate-ntre ele care merită să fie văzute. Ș i mulți au
încercat să-mi găsească o nevastă și să mă convingă să m-așez la
casa mea, dar nimeni n-a izbutit. Cine-a știut că femeia sortită
mie m-a așteptat aici, acasă, în tot acel timp?
— Eu am știut.
Renna îl strânse de mână.
— Dar Arlen Bales a fost dintotdeauna încăpățânat.
— Ah, asta-i puțin spus, întări Jeph, și în râsetele din jurul
mesei încordarea de mai înainte aproape că nu se mai simți.
— Cred că-i romantic, spuse Jeni Tailor, luându-l de mână pe
Jeph cel Tânăr.
Ș i ei fuseseră logodiți, probabil exact în același fel, deși aveau să
mai treacă ani până s-ajungă la vârsta potrivită pentru căsătorie.
— Tu ai traversa lumea dintr-o parte-n alta și-napoi pentru
mine, Jephy?
Jeph cel Tânăr se înverzi și tuși, mormăind ceva care semăna a
încuviințare. Jeni continuă să zâmbească, părând să nu-i observe
stânjeneala.
— Așadar, voi v-ați întors definitiv? întrebă Ilain. Ați venit acasă
să vă-ntemeiați o familie? Noi ne gândim să construim o casă
VP - 323
nouă, să plătim oameni să ne-ajute. Din Pășunea Însorită vin
foarte mulți în Pârâul. Lucrurile s-au îmbunătățit peste tot, în
ciuda belelelor.
Arlen își ridică privirea.
— Belele?
— Cholie, Silvy, spuse Jeph. Strângeți masa și puneți ceainicul
pe foc, apoi fugiți puțin la joacă.
— Azi-dimineață am făcut un tort, zise Norine. Îl păstram
pentru șapteazi, după întoarcerea de la Casa Sfântă, da’ asta e o
ocazie specială. Jeni, ce-ar fi să vă duceți voi, tu și Jeph cel Tânăr,
să-l tăiați și s-aduceți și ceaiu’?
— Vreau să rămân, scânci Jeph cel Tânăr.
— Tu și Jeni vă puteți întoarce la masă când sunt gata tortu’ și
ceaiu’, le îngădui Jeph. Acum ștergeți-o de-aici!
Copiii se grăbiră să plece, iar Jeph se ridică de la masă și își luă
pe îndelete pipa și punga cu tutun. Îi întinse punga fiului său.
— Am o pipă de rezervă…
— Nu e nevoie, spuse Arlen, fluturând din mână. Când eram
Mesager, fumam câteodată. Mă ducea cu gându’ acasă. Acum
sunt aici…
Ridică din umeri.
— Nu simt că se cuvine s-o fac.
Jeph încuviință din cap, recunoscător că are motiv să se uite în
jos cât umplu pipa și o aprinse cu o lumânare. Pufăi de câteva ori,
până ce tutunul deveni incandescent și îl învălui într-un nor de
fum parfumat, apoi se reașeză pe scaunul lui.
— După plecarea ta, lucrurile s-au… complicat. În Pârâul totul
e înfloritor, însă oamenii au devenit…
— Mai aspri, completă Ilain.
— Oamenii-au prins curaj, se luptă cu miezingii, zise Norine,
însă unora… a-nceput să le placă tare mult.
Arlen încuviință din cap.
— Nu e ceva neobișnuit. Vă fac necazuri?
— Nimic care s-o pună pe Selia-n încurcătură.
Jeph trase din pipă.
— A adunat oameni într-o miliție4 – au ucis aproape toți
demonii care bântuiau în Piața Satului și pe Dealul lui Boggin. Lui

4
Aici cu sensul arhaic de armată nepermanentă sau de rezervă (n.tr.).
VP - 324
Brine i-a fost mai greu în Pâlcul de lângă Pădure, dar ciopârțirea
demonilor lemnului a ajuns să le stea în fire tăietorilor de lemne.
— Nu mă miră, zise Arlen. Pun prinsoare că acum fac lemn de
construcție din belșug, cum nu s-a mai întâmplat de mulți ani.
— Da.
Jeph își potrivi pipa între dinți.
— Aproape toată lumea o duce mai bine. În Pârâul nu se mai
culcă nimeni cu burta goală.
— O veste bună, spuse Arlen. O s-aveți nevoie de scânduri
pentru noul vostru gard.
— Un gard nou?
— O să v-arăt un alt soi de glifare, pus la încercare în Văiuga
Tăietorului de Lemne. O s-alunge demonii de pe pământul vostru
o dată pentru totdeauna.
Scoțându-și pipa din gură, Jeph suflă un nor de fum dulce.
— Sună prea frumos ca să fie adevărat.
— Vine laolaltă cu multe vești rele, spuse Arlen. Ajungem și la
asta. Întâi vreau să aflu cum mai stau lucrurile prin Pârâul.
Copca de Pescuit încă vă mai face necazuri?
— Puține, la început, dar ei n-au glife pentru sulițele lor de
pescuit, așa că noi, ceilalți, am devenit…
— … mai puternici, completă Arlen. Se-ntâmplă când ucizi
demoni.
Jeph încuviință din cap.
— Pe urmă, pescarii n-au mai putut să-și bată joc de oameni.
Raddock a-ncercat să se țină tare, dar ceilalți au vrut să fie
apărați de miliție și nu l-au mai votat. Încă mai e Vorbitor, dar nu
mai are asupra nimănui înrâurirea de mai-nainte.
— Nu mi-a plăcut cum se purtau, se amestecă Norine. Dar
Ziditorul mi-e martor că-n vremurile astea-i rău să fii pescar.
Miliția îi terorizează și le ia mai mult decât se cuvine din peștii
prinși.
— Tre’ s-oprim asta ’nainte de-a se înrăutăți, spuse Arlen.
— Aș zice c-au găsit ce-au căutat, sublinie Renna.
Sătenii din Copca de Pescuit se aflaseră în fruntea gloatei care-
o legase de stâlp, lăsând-o la bunul plac al demonilor, după ce
tatăl ei îl ucisese pe Cobie Fisher.
— Raddock Lawry a găsit ce-a căutat, Ren, încuviință Arlen.
Poate și Garrick Fisher. Da’ li s-a arătat c-au greșit. Pedepsirea

VP - 325
întregului cătun pentru ce-au făcut două capete seci nu duce la
nimic bun. În lupta cu demonii suntem toți în aceeași tabără.
Renna părea gata să-l contrazică, dar se mulțumi să
încuviințeze din cap.
— După ce mâncăm tortu’, alunec până la Selia, să stau de
vorbă cu ea.
— Aluneci? se miră Jeph.
— E-un mic… truc magic pe care l-am deprins în călătoriile
mele, îl lămuri Arlen. Așa am venit io și Ren încoace.
— V-ați format din ceață, spuse Jeph.
Aproape că uitase.
— V-ați înălțat ca demonii, în loc să veniți pe calu’ ăla mare și
fioros…
Vocea i se stinse, dar Arlen doar chicoti.
— Da, Dansatorul te poate înfricoșa și când nu sparge cu copita
o țeastă de demon. E mai iute decât orice cal pe care l-ai văzut
vreodată, da’ pe lângă curenții care te poartă pe sub pământ se
târăște ca melcu’.
— Curenți? repetă Ilain nedumerită.
— Curenții magiei, spuse Renna. Curg din Miez ca șuvoaiele
dintr-un heleșteu. Dacă-nveți cum, plutești pe ei ca o bărcuță de
hârtie.
— Aiureli, zise Norine.
— Ț i-arăt mai târziu, îi făgădui Arlen, având tonul unui om cu
simț practic, făcând-o să tacă.
Nu încercase s-o convingă, dar îi vorbise despre o imposibilitate
de parcă ar fi fost un brăzdar pe care avea să i-l arate după ceai.
— Care-i cea mai mare belea din Pârâul? Cei care și-au făcut
din pescari cal de bătaie?
Jeph clătină din cap.
— Jeorje.
Arlen se încruntă, dar își păstră calmul în timp ce Jeni și Jeph
cel Tânăr intrară ca să pună pe masă tortul și ceaiul. Jeorje
Watch, Veghetor și Vorbitor pentru Straja de Sud, condusese acea
adunare a consiliului satului care hotărâse să fie scoasă Renna în
noapte.
Arlen continuă să se uite în ochii tatălui său, așteptând. Când
farfuriile și cănile au fost aranjate pe masă, iar Jeph cel Tânăr și
Jeni s-au reașezat pe scaunele lor, Jeph nu mai șovăi.

VP - 326
 — Straja de Sud s-a desprins de Pârâul imediat ce-a primit
glifele de luptă.
Arlen își puse în ceai o linguriță de miere.
— În primul rând, ar fi de spus că nici nu prea au făcut
vreodată parte din viața de-aici.
— Când eram eu copilă, se amestecă Norine, Straja de Sud
făcea parte din Pârâul în aceeași măsură ca toate celelalte cătune.
Însă Jeorje s-a certat cu Vorbitoru’ Satului, tatăl Seliei, după ce
una dintre nepoatele lui a fost ucisă de demoni în Piață. Pe urmă,
străjenii n-au mai venit pe-aici decât rareori, pentru negoț sau ca
să răspundă la chemarea marelui corn. Nimeni n-o spune pe față,
da’ se zice că ranchiuna a rămas de ambele părți.
— Când s-a-ntâmplat asta? întrebă Arlen.
Norine ridică din umeri.
— Să tot fie vreo cincizeci de ani.
— Cam mult. Cine poartă ranchiună atâta vreme? zise Arlen.
— Ranchiuna se-ntețește cu anii; te-apasă tot mai tare,
răspunse Jeph. Până când apăsarea te frânge, și-atunci buba se
sparge.
— Ce-a făcut Jeorje? întrebă Arlen, tăindu-și bucata de tort cu
furculița.
Jeph se sili să se lase pe spătarul scaunului, trăgând din pipă.
— A alipit de Straja Mlaștina Cleioasă.
Arlen tocmai luase o înghițitură de tort când își ridică ochii cu o
zvâcnire.
— Vrei să repeți?
Jeph trase din pipă.
— Mlăștinenii au fost întotdeauna bizari. S-au ținut deoparte,
au avut obiceiurile lor. Nu le plăcea să le vină tinerii în Piața
Satului – după ce li se usca nămolu’ de pe haine, prea mulți voiau
să rămână la noi. Ș i-n mlaștină își au propriii demoni. Nu-s ca
ăștia de-aici.
Arlen încuviință din cap.
— Da. Scuipatul demonilor mlaștinii poate străpunge fieru’ și
pot umbla pe crengi ca ratonii. Sunt lenți, dar se confundă cu
frunzișu’ și au brațe înspăimântător de lungi. Nu mai vorbesc de
ăia care stau în apă…
Jeph înghiți în sec.

VP - 327
 — Așa e. Ei, mlăștinenilor le-a fost mai greu decât oricui
altcuiva să-și curețe terenul de miezingi. Au pierdut oameni și s-
au înfuriat. Atunci a apărut Jeorje, cu oferta lui.
— Ce ofertă?
Vocea lui Arlen se răcise.
— Protecție, așa cum îi protejează miliția Seliei pe pescari,
răspunse Jeph.
— Ș i în schimb? stărui Arlen.
— Se convertesc. Îl acceptă atât ca Veghetor, cât și ca Vorbitor.
Îi dau neveste tinere și un tribut săptămânal. Se crede Izbăvitorul,
adăugă Jeph, uitându-se în ochii fiului său.
•
— Fir-ar al Miezului!
Arlen își azvârli furculița.
— E vina ta, îi spuse Norine. Tu i-ai vârât ideea asta
prostească-n cap și a prins contur.
— Eu doar l-am luat în râs, mârâi Arlen.
— Ș tiu, răspunse Norine. O știe toată lumea de dincolo de
marginea de miazănoapte a Mlaștinii. Dar ăia din Straja de Sud
au alte idei.
— Ș i dacă este? întrebă Jeph cel Tânăr.
Tatăl lui îi aruncă o privire.
— Cum?
— Ș i dacă e-ntr-adevăr Izbăvitorul? repetă Jeph cel Tânăr
întrebarea.
— Nu-i, răspunse Arlen.
— Are-o sută unșpe ani, se amestecă Jeni. Da’ lumea zice că i
s-a-nnegrit păru’ și că el conduce lupta. În Straja de Sud n-a mai
rămas picior de demon.
— Magia poate face asta, spuse Arlen. Uciderea demonilor îi
face pe bătrâni să-ntinerească, te face mai puternic, dar nu face
din tine Izbăvitorul.
— Păru’ Seliei e blond la rădăcini, zise Norine. Ș i-i mai bătrână
ca mine. Dar asta nu face din ea Izbăvitorul.
— Ziditorule, o simt și eu! zise Jeph. Spatele mă durea atât de
rău, că dup-o zi de arat nu mă mai puteam mișca. Acu’ împing
afurisitu’ ăla de plug fără cal.
— Ț ine minte ce-ți spun, Jeph cel Tânăr, zise Arlen, ca frate al
tău și ca om mai vârstnic decât tine. Nu există niciun Izbăvitor.
Fiecare trebuie să se izbăvească singur. Nu te poți bizui pe alții ca
VP - 328
să te scape de demoni. Trebuie să-nveți să te salvezi singur – și
să-i salvezi și pe alții, dacă poți.
Jeph încuviință din cap.
— Bun sfat ți-a dat fratele tău.
— Treaba asta o s-aducă necazuri în Pârâul dacă nu-i puneți
capăt, continuă Arlen. Nu-s toți miezingii fără minte. Bagă de
seamă dacă un conducător organizează oamenii și omoară toți
Localnicii. Așa ceva o s-atragă o atenție pentru care Pârâul nu-i
pregătit.
— Poate izbutim să-i băgăm mințile-n cap, zise Renna.
— E prea riscant, răspunse Arlen. Străjenii au o părere prea
bună despre Jeorje. Dacă-ncerci să-l pui la punct ca pe Franq, e
posibil să se răzbune.
Jeph își simțea spaima ca pe un gol crescând în pântec.
— Ce soi de-atenție o s-atragă?
Arlen se uită în jur.
— Ai hârtie?
Jeph clătină din cap.
— Porcu o vinde-acum tot mai scump.
Arlen se uită la fața de masă, apoi la Ilain.
— Ș tiu că buna-cuviință n-o îngăduie, dar trebuie să pictez pe
fața de masă. N-aș face-o dacă n-ar fi din cale-afară de important.
— Bine, e-n ordine, răspunse Ilain, deși primiseră fața de masă
în dar de la Selia, când li se născuse primul copil.
O privi cu tristețe în vreme ce Arlen își scoase instrumentele
pentru glifare, dintre care alese o pensulă uzată și o călimară cu
cerneală neagră.
— Demonii minții se pot înălța doar când e lună nouă. Cu o
noapte înainte, în noaptea aia și în noaptea următoare. Arlen
desenă pe fața de masă o glifă mare. E nevoie de asta ca să-i țină
la distanță, altminteri pot scotoci prin gândurile și prin amintirile
voastre ca printr-un sertar cu vechituri.
— Cum se leagă de altele, într-o rețea?
Arlen îi arătă cum să facă legătura cu alte glife. Mâna lui era
sigură, ca de obicei. Jeph îl învățase el însuși să glifeze și fusese
mândru când nevârstnicul său fiu îl întrecuse în iscusință.
— Feriți-vă de orice risc, îi sfătui Arlen. Începeți să vă uitați în
calendar și, în nopțile cu lună nouă, puneți-vă glifa asta pe un
colier, pe o banderolă purtată în jurul capului sau chiar pe-o fâșie
de pânză care să v-acopere fruntea. S-o aibă și copiii.
VP - 329
 — Când e un mintos prin preajmă, demonii devin inteligenți,
spuse Renna. Încep s-atace împreună, se folosesc de arme și de
unelte, aruncă bolovani.
— Pe noapte!
Jeph își lipi picioarele ca să-și poată stăpâni bășica udului.
— Cum te păzești de așa ceva?
— Pentru început, nu le mai îngădui să se-nalțe pe proprietatea
ta.
Arlen începu să deseneze altceva, mai mare și mai complicat
decât orice văzuse Jeph vreodată.
— E o glifă mare, îl lămuri Arlen în timp ce desena. Trebuie să-i
dai proprietății tale forma ei.
Jeph rămase cu gura căscată.
— Cum aș putea izbuti?
— Folosindu-te mai ales de garduri și de ziduri, răspunse Arlen,
fluturându-și mâna deasupra marginilor zimțate ale desenului.
Casa și hambarul sunt aici, continuă el, schițând clădirile în
interiorul glifei. Fă liniile interioare din poteci pietruite sau
plantează tufe. Aici, arătă el cu coada pensulei, ai putea construi
pentru animale un adăpost cu un acoperiș de o formă bizară,
chiar lângă gard. Cu cât mai aproape, cu atât mai bine; o să-i dea
glifei mai multă putere.
— Mă doare spatele numai când mă gândesc la toate astea, zise
Jeph.
— Da, e multă muncă, încuviință Arlen. Dar nu prea multă,
dacă te gândești că niciun demon n-o să mai calce vreodată pe
pământul tău. Copiii vor putea să iasă-n curte după căderea
întunericului. N-o să mai fi nevoit să-nchizi animalele-n hambar
în fiecare noapte.
— Cum se poate face o glifă atât de mare fără nicio greșeală?
întrebă Jeph.
Arlen scoase din trusă o riglă și începu să măsoare și să traseze
peste glifă un caroiaj.
— Fă un caroiaj și afară și compară ce faci acolo cu ceea ce ai
aici. Construiește pe acoperiș un turnuleț, ca să poți vedea glifa de
sus.
Jeph privi desenul cu atenție. Era alcătuit din glife familiare lui,
suprapuse.
— Zici că-n alte părți au încercat așa ceva?
Arlen încuviință din cap.
VP - 330
 — În Angiers sunt sate întregi construite în forma asta. Străzile
însele sunt liniile glifei.
Întinse brațul și își puse mâna pe umărul lui Jeph. Era un gest
părintesc, la care nu s-ar fi așteptat din partea fiului său.
— E nevoie să faci asta, tată. Ș i e nevoie s-o faci cât de repede
poți și s-o arăți și altora. Cere să se-adune consiliul satului și dă-le
și glifele minții. Viața fiecărui bărbat, femeie și copil din Pârâul ar
putea depinde de ele.
Jeph își puse mâna peste a fiului său.
— O s-o fac. Jur pe soare!
•
Selia Stearpa încă mai simțea furnicături în degete când miliția
intră călare în Piața Satului, întoarsă acasă după o patrulare
aproape ca o plimbare. Demonii Localnici din sat fuseseră uciși de
mult, așa că noaptea patrulau mai ales în căutarea Hoinarilor. În
noaptea aia găsiseră doar unul și chiar Selia îl străpunsese cu
sulița.
Pielea mâinilor ei era acum mai netedă, cu ridurile dispărute. Îi
dispăruseră și cele de pe față, în afara câtorva din jurul ochilor și
al gurii.
— Dacă ești de-acord, Vorbitoareo, putem zice că-n noaptea
asta ne-am terminat treaba.
Lucik Boggin își plimbă gânditor degetele pe sulița lui glifată
când se apropiară de drumul către Dealul lui Boggin. Ca mulți
alții, ajunsese și el să tânjească după fiorii magiei.
— Da, mergeți acasă să v-odihniți, răspunse Selia. Ș i fiți
recunoscători pentru nopțile liniștite. Ziditorul știe că nu-s toate
așa.
— Ne rugăm de trei sute de ani s-avem o noapte-atât de
liniștită.
Veghetorul Harral n-avea suliță, dar pe toiagul lui încovoiat
erau cioplite glife de atac și de apărare. Fiind voinic, putea s-agațe
un demon de gât cu toiagul ăla, să-l salte de la pământ și să-l
trântească, zdrobindu-i capul. Dar, în ciuda ferocității sale și spre
deosebire de ceilalți, nu era însetat de sânge de demon.
— Plecăm și noi, spuse Ferd Miller. Trebuie să dăm raportul.
— Nu-l puteți lăsa pe bătrânul Porcu s-aștepte.
Selia încuviință din cap, în semn că puteau pleca. Rusco Porcu
ieșea rareori cu miliția, dar plătea oameni care să i se alăture în
locul lui.
VP - 331
 — Oare vor primi măcar o parte din plată dacă nu-i aduc un
miezing legat fedeleș? medită Coline Trigg cu glas tare.
Era o întrebare legitimă. Porcu nu lupta, dar se nărăvise să se-
nfrupte din magia demonilor în aceeași măsură ca toți ceilalți. Nu
era un secret că oamenii lui îi aduceau demoni pe care să-i ucidă
cu sulița, ca să fure un strop din puterea lor. Era o treabă
periculoasă, dar plătea foarte bine.
— Porcu a scăpat aproape de tot atâta păr cărunt ca și mine,
spuse Selia. Așa ceva e neprețuit.
— Dar s-a descurcat totuși.
În cuvintele Culegătoarei de Ierburi nu se simțea decât o foarte
ușoară amărăciune. Coline nu lupta niciodată și continua să-și
poarte povara vârstei, deși noile glife de atac le redaseră celorlalți
forța și înfățișarea din tinerețe. Însă călărea în fiecare noapte
alături de patrulă, cu acele și prișnițele pregătite pentru oricine s-
ar fi întâmplat să fie rănit.
— Vrei să prindem un miezing și să-l ținem bine ca să-l ucizi,
maestră? întrebă Lesa Square.
Fata abia împlinise douăzeci de ani, însă magia o făcuse
puternică. Mușchii i se reliefau pe brațele goale. Ț inea sulița în
mâini, pe care se zărea un păienjeniș de cicatrici minuscule. Dar
avea și o anumită dulceață. O rotunjime a feței ei frumoase, care…
Selia clătină din cap și își luă ochii de la ea înainte de a fi
surprinsă că se holbează.
Coline pufni cu dispreț.
— E-mpotriva firii. Ne naștem, îmbătrânim, murim. Asta-i
ordinea lucrurilor. Poate că Ziditorul vă vrea pe voi, luptătorii, mai
puternici – nu-s Veghetor ca să-i ghicesc planu’ –, dar să țineți voi
un miezing ca să-l împung io ca un țânțar? Nu-i de mine.
— Nu știi ce pierzi, zise Lesa.
— Terminați cu asta! spuse Selia cu glas sonor. Duceți-vă cu
toții la culcare! Orice ne-ar aduce noaptea, avem treabă de făcut
la lumina soarelui.
Restul patrulei se împrăștie și Selia se îndreptă spre casă
singură. Nu cu mult timp în urmă, un astfel de drum ar fi
îngrozit-o, însă acum era vigilentă, cu toate simțurile ascuțite de
magia care o inunda. Avea sulița la-ndemână, iar glifele de pe
potcoavele calului puteau rupe oasele demonilor.
În locul sigur din centrul satului ar fi trebuit să se poată
destinde, însă îi aducea aminte că mai are de rezolvat probleme
VP - 332
importante. Cătunele și fermele mărginașe încă mai aveau
necazuri cu demonii, fără să mai pună la socoteală amenințarea
reprezentată de Straja de Sud și de Jeorje.
Pentru binele tuturor, cu ani în urmă, tatăl ei și Veghetorul din
Straja de Sud înăbușiseră scandalul. Însă Jeorje nu uitase. N-
avea să-și găsească odihna până ce n-avea să vadă pe toată lumea
din Pârâul lui Tibbet în haine negre încheiate până-n gât și
respectând interpretarea strictă dată de el Canonului.
Preferabil cu mine legată de stâlp în Piața Satului.
Odată ajunsă pe proprietatea ei, trecu dincolo de glife și își duse
iapa în grajdul din spatele locuinței. Aprinse o lampă și perie
animalul, îi dădu apă și grăunțe, apoi se îndreptă spre casă.
Lesa ieși din umbră zâmbind șmecherește, de parcă tocmai ar fi
furat o prăjitură. Cu mișcări iuți, o prinse pe Selia de ceafă și o
trase mai aproape. Avea buzele catifelate și alunecoase, acoperite
cu un strat de ceară parfumată. Aveau gust de caprifoi și Seliei îi
lăsă gura apă.
O împinse pe Lesa și răsuflă zgomotos, cu speranța că sună mai
bine decât un icnet.
— Fată proastă! Ce Miezului crezi că faci? Dacă te-a văzut
cineva?
— Puțin îmi pasă.
Lesa își întinse din nou mâinile spre ea.
Selia i le îndepărtă plesnindu-i-le.
— Sigur că ție nu-ți pasă. N-ai nici cea mai mică idee ce-o să
pățim dacă se află.
Zâmbetul Lesei nu dispăru.
— Am ocolit tot grupu’ de case ’nainte de-a veni aici. Mama n-o
să știe că mă-ntorc c-o oră mai târziu decât ar fi trebuit. Aș putea
să intru…
Se apropie din nou și Selia își simți inima bătând cu putere.
Pofta de viață vibra în ea, toate simțurile i se treziseră. Simțea
mirosul transpirației Lesei, mirosul excitării ei. Își simțea și
propria excitare, se simțea alunecoasă între picioare, cum nu se
mai simțise de treizeci de ani.
— Nu te mai pot primi în pat, spuse. Pe noapte, fato, am cu
cincizeci de ani mai mult decât tine!
Lesa ridică din umeri, o prinse cu mâinile de mijloc și o lipi de
peretele grajdului.
— O putem face aici, dacă preferi. N-o să ne vadă nimeni.
VP - 333
 Mâna îi coborî și trase de fusta Seliei.
O clipă mai târziu, avea să se lase în jos, iar Selia, fir-ar ea a
Miezului, n-avea s-o oprească. Aruncă o privire spre casă și nasul
Lesei se încreți a victorie. Însă ochii ageri ai Seliei deslușiră o
mișcare în umbră. Se crispă și o îndepărtă pe fată, împingând-o în
timp ce se străduia să vadă, în lumina sărăcăcioasă, ce anume se
mișcase.
Lesa intră imediat în alertă, cu mâna ducându-i-se la cuțitul
glifat de la cingătoare.
— Ce e? Un miezing?
Selia clătină din cap.
— M-am speriat de-o umbră. Acum fugi acasă!
— Da’…! scânci Lesa.
Tonul ei reamintea cât de tânără e și nu izbuti decât să-
ntărească hotărârea Seliei.
— Altă dată, spuse ea. Fugi!
Umerii Lesei se gârboviră, dar plecă. Selia așteptă până ce o
pierdu din vedere, apoi se-ntoarse spre veranda întunecoasă,
încrucișându-și brațele.
— Ai putea să ieși de-acolo.
La început n-o recunoscu pe tânăra femeie, căci nu-i văzu
decât brațele și picioarele dezgolite, dar pline de glife pictate, la fel
și mijlocul. Părul, tăiat cu neglijență-n față, doar ca să-i descopere
figura, era împletit la spate într-o coadă lungă. Semăna, cumva,
cu un Mesager – nu doar din pricina pielii glifate, ci datorită
privirii de prădător. Pe urmă, Selia nu mai avu nevoie decât de
vreo alte două secunde ca să-și dea seama cine e.
— Renna Tanner, te-ai întors în Pârâul lui Tibbet, spuse.
Renna înaintă, intrând în lumina lămpii.
— Nu mă mai numesc Tanner. M-am măritat.
— Felicitări. Cu Mesagerul, nu-i așa?
Renna încuviință din cap.
— Acum sunt Renna Bales. Ț ie ți se spune Selia Stearpa, dar
ce-am văzut în noaptea asta mă face să mă-ntreb dacă nu cumva
toată lumea s-a-nșelat. Poate că, la urma urmei, nu ești stearpă.
Selia își propti mâinile în șolduri și bătu din picior.
— Ai de gând să le spui oamenilor?
— Nu-i treaba mea cine cu cine se sărută. Ș i-i la fel de sigur
cum e că răsare soarele că nu-i nici treaba satului. Eu ar trebui s-
o știu mai bine decât oricine altcineva.
VP - 334
 — Mulțumesc! spuse Selia.
— Nu-mi datorezi mulțumiri. Eu ți le datorez ție. Mai bine să
mă-nghită noaptea decât să te dau de gol, Vorbitoareo. Atunci n-
aveam capu’ limpede, da’ mi-aduc aminte ce-ai făcut pentru mine.
Mi-ai luat apărarea când prietenii și rudele mele n-au îndrăznit.
Selia își simți gâtlejul îngustându-i-se.
— Ș i-am dat greș.
Renna se apropie și văzu din nou cât de frumoasă e. Glifele și
părul scurtat îi dădeau un aer pătimaș, asemănător celui al Lesei.
— Nu-i adevărat. Mi-ai dat timp să-mi adun mințile. Iar Arlen a
avut timp să vină să mă ia.
Selia tresări, dând uitării toate gândurile legate de frumusețea
Rennei.
— Arlen? Arlen Bales? Vrei să spui c-afurisitul ăla de Mesager
care-a-ntors Pârâul pe dos e băiatu’ lu’ Jeph Bales?
— Da. Ș i asta nu e tot, mai urmează multe altele.
Selia oftă.
— Vino în casă, fato. Pun ceainicul pe foc.
•
Jeph și Arlen stăteau pe verandă, cu un urcior de bere Boggin.
Întreaga scenă ar fi părut un vis chiar și dacă n-ar fi văzut-o pe
Renna devenind ceață și dispărând.
Copiii chiuiseră când se făcuse nevăzută și fusese îngrozitor de
greu să-i trimită la culcare, dar acum liniștea nu mai era
tulburată decât de greieri și de scârțâitul balansoarului lui Jeph.
— E straniu să te văd din nou pe verandă după atâția ani,
uitându-te în curte ca și cum nimic nu s-ar fi schimbat, spuse
Arlen.
— Da’ s-a schimbat, răspunse Jeph. Mi-aduc aminte că-n
fiecare noapte te uitai după miezingi printre obloane. Acum nu
mai găsești niciunu-n curtea mea.
— Da, deocamdată.
Arlen sorbi din bere cu privirea pierdută în depărtare.
Jeph își drese glasul.
— Putem vorbi despre miezingi în general. Da’ nu poa’ să fie
ușor să te uiți la locu’ unde-a fost sfâșiată mama ta. Să stai chiar
acolo unde prinsesem io rădăcini, încercând să nu mă piș pe
mine, pe când tu ai fugit afară, s-o salvezi.
— Nu-i ușor, recunoscu Arlen, luând încă o-nghițitură de bere.
Da’ acu-s mai bătrân. Lumea pe care-o văd e mai largă. Văd ce le-
VP - 335
au făcut demonii oamenilor. I-au făcut să se simtă neajutorați, să
creadă că n-are rost să lupte.
— Dar tu te-ai luptat, zise Jeph. La numai unsprezece ani, te-ai
luptat cu demonii și-ai învins.
— N-am învins. N-am izbutit decât să nu mor.
— I-ai împiedicat să-ți ucidă mama.
Arlen oftă.
— Nici măcar atât. Am mai câștigat pentru ea două zile de viață,
dar n-am scăpat-o de moarte.
— Ai fi putut, zise Jeph. Dac-aș fi avut io curaj să merg până la
bătrâna Mey Friman.
Arlen clătină din cap.
— Așa mi-am spus atunci. M-am tot gândit la asta ani de-a
rându’ și te-am învinovățit. Te-am urât.
La auzul cuvintelor, Jeph strânse din dinți. Vreme de
cincisprezece ani își imaginase că ies din gura fantomei fiului său,
dar era cu totul altceva să-l aibă alături de el, în carne și oase, și
să-l audă rostindu-le.
— Însă de-atunci am văzut o mulțime de oameni răniți de
miezingi, continuă Arlen. Dacă în noaptea aia am fi avut aici, la
fermă, o Culegătoare de Ierburi din Văiuga, mama ar fi
supraviețuit. Ar fi supraviețuit și dacă, a doua zi, Coline Trigg și-ar
fi cunoscut meseria ca o adevărată Culegătoare de Ierburi din
Orașele Libere. Dar când am fi ajuns noi la Mey…, Arlen scuipă
peste balustrada verandei. Ar fi fost prea târziu.
— Totuși nu era prea târziu când m-a strigat mama ta,
cerându-mi ajutor, spuse Jeph.
— Nu era.
Arlen sorbi iarăși din bere, cu privirea îndreptată spre curte.
— N-am nicio scuză, continuă Jeph. Ilain e o nevastă bună. O
iubesc și îi iubesc pe cei mici. Dar, dacă m-aș putea întoarce în
timp, aș da orice ca s-o recapăt pe mama ta, m-aș arunca și-n
ghearele demonilor în locu’ ei. Am iubit-o de când mă știu. Îmi
stricam înadins potcoavele calului…
— Doar ca să ai motiv să te duci s-o vezi la potcovăria tatălui ei,
completă Arlen. Mamei îi plăcea să-mi povestească despre asta.
Jeph simți în gât un nod înăbușitor și miji ochii. Fiul său avea
tot dreptul să-l urască și el nu voia să-l înduioșeze vărsând
lacrimi.

VP - 336
 — În noaptea aia v-am dezamăgit pe amândoi, izbuti să spună
după ce își reveni.
— E-adevărat, zise Arlen. N-o să te mint. Am luat ura împotriva
ta cu mine, în călătoriile mele. Te auzeam în minte când mă
gândeam să fac ceva primejdios. Uram vocea aia. Eram nesăbuit
doar ca să-i fac în ciudă.
Jeph pufni în râs și Arlen îl privi surprins.
— Nu e amuzant, zise Jeph. Da’ mi-ai adus aminte că tot așa
aud și eu vocea tatălui meu. Îmi spune că-s prost ori de câte ori
mă străduiesc să-mi dovedesc curaju’.
Arlen se lăsă pe spătarul scaunului și mai luă o înghițitură de
bere.
— Da. Poate c-așa se poartă toți tații cu fiii lor.
— Da, întări Jeph.
— Anul trecut, când am venit în Pârâul, am vrut să-mi închei
socotelile, mărturisi Arlen. Nu mai judecam prea limpede. Eram
convins c-am devenit ceva… neomenesc. Eram pregătit să mor și
voiam să fiu chit cu toată lumea ’nainte de a mă-nghiți noaptea.
— Ziditorule!
Jeph se simțea îmboldit să-și liniștească fiul, dar mâna pe care
ar fi vrut să i-o pună pe braț îl trădă. Dacă Arlen i-ar fi respins-o,
ar fi fost de neîndurat.
— Nu-mi pasă dac-ai greșit cu ceva, spuse în schimb. Nici ce-ai
devenit. Am văzut ce-ai făcut pentru mama ta. Ce-ai făcut pentru
Renna. Ce-ai făcut pentru satul ăsta. Dacă tu nu ești om, noi,
ceilalți, ce mai putem spera?
— Avem cu toții momentele noastre de cădere, zise Arlen.
Lucruri care ne-mpovărează chiar dacă toți cei din jur le-au uitat,
ba chiar și dacă nu le-au știut niciodată.
— Adevărat. Am purtat mereu acele zile cu mine ca și cum abia
s-ar fi întâmplat, deși s-au scurs atâția ani.
— Ș tiu. Noaptea aia ne-a făcut pe amândoi să vedem lumea
limpede, fiecare în felul lui. A fost nevoie de ceva timp, da’ când
noaptea te-a chemat din nou în curte n-ai mai rămas pe verandă.
Când m-am întors, am crezut c-o să ne certăm, da’ pe urmă am
auzit ce-ai făcut pentru Ren și mi-am dat seama ce prost am fost.
— Aveai toate motivele să-mi porți pică, recunoscu Jeph.
— Da, poate, numai că ranchiuna n-a făcut niciodată pe cineva
mai bun.
— Adevărat.
VP - 337
 Jeph se mai destinse și sorbi prelung din bere.
— E cu putință ca voi doi să fi venit acasă definitiv, cum speră
Lainie? Ar fi bine ca cei mici să-și cunoască fratele.
— Mi-ar plăcea, răspunse Arlen. Ziditorule, nu știu ce-ar putea
să-mi placă mai mult! Da’ soarta vrea altceva. Adevăru’ e c-am
venit să-mi iau rămas-bun.
Jeph clipi nedumerit.
— Rămas-bun?
Arlen își scărpină ceafa.
— Mă tem că, aducându-le oamenilor glifele de luptă, am cam
stârnit un război. A venit vremea să i se pună capăt și s-ar putea
să iasă urât. Data trecută când am fost aici, n-am făcut bine că
nu ți-am spus cine sunt. Trebuia să vin din nou, să-ți spun.
Jeph începuse să se destindă, dar simți că se încordează iarăși.
— Cum adică să iasă urât?
Arlen răsuflă prelung, apoi ridică un deget și trasă glife în aer.
Jeph își dădu seama că-și strânge cana în mână și se sili să-și
descleșteze degetele în timp ce aștepta.
— Cum ziceam, răspunse Arlen după ce termină, când am
început să ripostăm, am atras atenția unui soi afurisit de demoni.
Ne-au atacat, au mâncat bătaie și-acum au de gând să se
năpustească iar, cu toate forțele. Ș i am făcut un plan nebunesc:
vreau să le-o iau înainte, să-i atac pe terenu’ lor.
Jeph își simți obrajii răcindu-i-se și bășica udului gata să-i
explodeze. Își încleștă coapsele, sperând că Arlen nu observă.
— Pe terenu’ lor?
Arlen își înclină capul spre pământ.
— Dedesubt.
— Ziditorule! exclamă Jeph. Cum e cu putință s-ajungi acolo?
— Nu-ți pot spune, răspunse Arlen. Demonii minții îți pot lua în
stăpânire gândurile cum aduni morcovii de pe câmp. Cu cât spun
mai mult, cu-atât mai tare pun planu’ în primejdie.
— Ren n-are nimic împotrivă? Împotriva plecării tale…
dedesubt?
Pentru Jeph ideea era încă năucitoare, aproape de neînțeles,
dar o văzuse pe Renna devenind ceață și strecurându-se sub
pământ. Planul fiului său nu era cu mult mai greu de înțeles.
— Să nu-i spui surorii ei, da’ Ren vine cu mine, răspunse Arlen.
Ea și alții, vreo doi.
— Ia o oaste, îl sfătui Jeph.
VP - 338
 — Oștile atrag atenția. Iau destul de mulți oameni cât să ne-
atingem țelul, dar destul de puțini cât să ne putem furișa.
Arlen sorbi din bere.
— Sau cel puțin așa sper. Adevărul e că nu știu dacă scot din
pământ un ciot putred sau sparg un cuib de viespi.
Jeph ar fi vrut să-l ia la rost. Să-l convingă să-și lase baltă
planul și să rămână acasă, în siguranță. Dar, uitându-se la el, știu
că la asta se aștepta, la un îndemn la prudență rostit de vocea
părintească.
Ceea ce citi pe chipul fiului său îl întări în lupta cu propria
spaimă. Arlen nu putea fi niciodată întors din drum odată ce-și
punea ceva în gând, dar poate izbutea să-i spulbere îndoielile.
— Fiule, nici cu unu’, nici cu altu’ nu știi niciodată la ce să te-
aștepți. Au fost cioturi care mi-au dat atâta de furcă, încât aș fi
preferat să mă-nțepe viespile, și cuiburi pe care mi le-am pus în
traistă și am legat traista la gură cu cea mai mare ușurință. Da’
nu poți lăsa pe pământu’ tău nici cioturi, nici cuiburi de viespi
fără să-ți pară rău mai târziu.
— Așa e, zise Arlen. Mulțumesc, tată!
— Se pare că amândoi avem de lucru. Ești sigur c-un demon d-
ăsta, de-al minții, o să-ncerce să-și fac-un cuib aici, în Pârâul?
Arlen ridică din umeri.
— Da, mai curând sau mai târziu. Poate luna viitoare sau poate
peste zece ani, da’ continuați s-ucideți demonii și cu siguranță o
să vină unul să vadă ce se-ntâmplă aici. În Pârâul e prea multă
lume și ei știu din amintirile mele că n-aveți pe-aproape pe nimeni
care poa’ să v-ajute.
— Ș i noi ce-am putea face?
— Sunt doar niște demoni, tată. E drept că-s mai deștepți decât
ceilalți și-au trucurile lor, da’ io nu am ucis doar unul. La fel și
Renna. Niciunu’ dintre noi nu-i Izbăvitorul. Suntem doar oameni
din Pârâul, ca tine și ca toți ceilalți din sat. Dacă noi am putut,
puteți și voi.
Arlen își termină berea.
— Nu mai putem să stăm cu mâinile-n sân. Noaptea o să ne
vină de hac tuturor, dacă nu-i venim noi de hac mai întâi.

VP - 339
 19

HĂITUIȚ I

334 D.Î.

— O să murim, scânci Keerin, cu ochii la ruina fumegândă a

adăpostului fortificat, construit de Euchor.
Zidurile erau sfărâmate, cu piatra adânc brăzdată de gheare,
iar pământul tare din jurul construcției năruite era acoperit de
urme de demoni. Duhoarea usturătoare de carne arsă și
otrăvitoarea putoare de rahat de demon îngroșau aerul.
Elissa deschise gura, dar Ragen i-o luă înainte, întinzându-și
brațul ca să-l înșface pe Saltimbanc de pieptul hainei lui pestrițe.
Aproape că-l smulse din șa, ca să-i vorbească stând nas în nas.
— Mai spune asta o dată și n-o să mai ai de ce să te temi de
demoni. Te ucid cu mâna mea și nimeni de sub soare n-o să-ți
simtă lipsa.
— Un Saltimbanc tre’ să știe că nu se face să vorbească așa,
zise Yon. Treaba ta e să ne-mbărbătezi, nu să ne-nfricoșezi. Mai
bine pregătește-ți scripca. O să fie o noapte lungă.
Keerin îl privi ca pe un nebun.
— Ce Miezului să fac cu scripca noaptea, sub cerul liber?
— Ei, de unde Miezului să știu eu?
Yon imită vag mișcarea arcușului pe strune.
— Rojer putea să farmece demonii, ca să n-aibă habar că noi
suntem acolo.
— Dar asta nu l-a scăpat pe Juma-de-Mână de moarte, tot a
fost ucis, nu? se răsti Keerin.
Yon își strânse pumnul masiv.
— Mai vorbește tu așa, pișăcios pipernicit, și Ragen o să stea la
coadă!
Keerin își struni calul și se îndepărtă ușor-ușor de ei, dar și alții
le auziseră schimbul de cuvinte și aruncau priviri agitate spre
adăpostul devastat. Se părea că văiugenii așteptau mai mult de la
Saltimbancii lor.
VP - 340
 Elissa își îndreptă calul spre el, căutând în coburi până când
găsi cutia de piele primită de la Hary Roller.
— Marele Maestru al Ghildei Saltimbancilor din Văiuga ne-a
dat astea.
Îi întinse lui Keerin un teanc de hârtii.
— Muzică despre care el zice că-i îngăduie oricărui Saltimbanc
priceput să înrâurească miezingii.
— Ridicol! ripostă Keerin, dar luă hârtiile și le răsfoi.
Erau acoperite cu linii și simboluri pe care Elissa nu le
înțelegea, dar spera că pentru ei au sens.
— Nu sunt cântece simple.
Keerin își ridică privirea spre soarele care apunea.
— Ar trebui să le-nvăț în două ore?
Fața Elissei rămase senină, dar Ragen își dădea seama că e
gata să-și piardă răbdarea.
— Dacă nu vrei s-o sfârșești în pântecul unui miezing, te
sfătuiesc să-ncepi să exersezi.
Keerin trase cu putere de hățuri, întorcându-și brusc calul, însă
își desprinse scripca de șa și conduse animalul către o frântură
dintr-o piatră spartă, pe care putea sta în vreme ce restul
grupului cerceta ruinele.
— Bine lucrat, dragostea mea.
Ragen se lăsă s-alunece din șa și dădu calul în grija altcuiva.
— Nu pricep cum te poți aștepta să-ncurajezi pe cineva
amenințându-l cu moartea.
Elissa descălecă la rândul ei și se lăsă sărutată pe obraz.
— N-am vrut să-l încurajez, doar să-l fac să tacă. Totul e destul
de sinistru și fără să vorbească el așa.
— Este, într-adevăr, încuviință Elissa. Dar, dacă vrei să trăiești
ca să povestești despre noaptea asta, ai face bine să nu mai
ameninți și să-ncepi să-ncurajezi.
Ragen o privi uluit, dar, după câteva secunde, încuviință din
cap.
— Înțelepte cuvinte, Mamă.
Elissa își miji ochii când intrară în adăpost. Înăuntru era atât
de mult fum și duhoarea era atât de puternică, încât fură nevoiți
să ude cârpe cu care să-și acopere fața, însă Ragen le ceru
stăruitor să caute supraviețuitori în fiecare cotlon.
Nu găsiră niciunul. Piatra era împroșcată cu sânge și ici-colo
mormane de oase omenești albe ieșeau de sub necurățenii negre,
VP - 341
uleioase. Găsiră rămășițele carbonizate ale câtorva miezingi, dar
garnizoana din adăpost fusese alcătuită din treizeci de oameni,
având cu toții arme care azvârleau foc.
— S-ar părea că armele lui Euchor nu-i dau gata pe demoni,
așa cum spera el.
Ragen nu părea din cale-afară de surprins.
— Da, răspunse Yon. Chiar și luați prin surprindere, treij’ de
oameni cu arme glifate s-ar fi descurcat mai bine.
Ragen se uită la zidurile sfărâmate.
— N-are rost să rămânem aici. Nu putem reface rețeaua de glife
până la căderea nopții.
— Putem folosi ruinele ca ascunzătoare, spuse Elissa. Dacă
demonii deja cred că locul e distrus și trasăm câteva glife ale
abaterii atenției și ale nevăzutului…
Ragen clătină din cap.
— Poate, dacă am fi numai câțiva. Însă grupul nostru e prea
mare și locul ăsta o să mișune de demoni imediat ce-o s-apună
soarele. Chiar dacă nu ne vor vedea, ne vor simți mirosul.
— Poate-au abandonat locul, spuse Elissa.
— Nu fac așa ceva, zise Yon. Miezii se înalță în același loc unde
s-au preschimbat în ceață în zorii zilei și se pare că ăștia au stat
aici toată noaptea ca să se-ndoape…
— Se știe că demonii bântuie prin așezările pe care le-au
distrus, cu speranța că acolo vor fi atrași mai mulți oameni,
adăugă Ragen. Mai bine mai mergem o oră, cât de repede putem,
apoi așezăm căruțele în cerc și ne-apucăm de glifare.
— Mergem înainte sau înapoi? întrebă Yon.
Ragen se încruntă.
— Dacă demonii atacă toate adăposturile, nu suntem în
siguranță nicăieri. Vreau s-ajung acasă, Yon.
— Da, și-o să vă ducem acolo.
— Ragen.
Vocea Elissei era încordată.
— Dacă ăsta n-a fost un atac întâmplător? Dacă demonii știu
că suntem pe drum și vor să ne lase fără adăposturi?
— Nu-i lună nouă, zise Yon. Nu-s mintoși la suprafață.
— N-au nevoie de mintoși ca să ne hăituiască pe drumul către
casă, ripostă Elissa.
Yon se cutremură și-și duse mâna către mânerul securii.
Ragen se-ntoarse spre Elissa.
VP - 342
 — Ai dreptate, dar nu văd cu ce schimbă asta lucrurile. Să
abandonăm căruțele și să-ncercăm să scăpăm fugind ar fi o
nechibzuință. Ș tiu un loc de unde-o să putem vedea când vin.
•
Ragen auzea de la câțiva kilometri distanță strigătele
miezingilor care se apropiau în goană pe drum. Nu prea te mai
puteai îndoi că stătuseră la pândă, așteptându-i.
— Ai avut dreptate, Liss. Ne hăituiesc.
— De data asta m-aș fi bucurat să mă-nșel, răspunse ea.
Ragen cuprinse tabăra lor cu privirea. Își aleseseră cel mai bun
loc cu putință; de acolo văiugenii cu arbalete vedeau clar până la
mare depărtare, iar în jur erau puțini copaci și puțini bolovani pe
care să-i poată folosi demonii în luptă. Glifele de pe cercul de
căruțe erau puternice și Ragen, Elissa și Derek verificaseră ei înșiși
stâlpii glifați din cercul exterior.
Dar, dacă în spatele atacului exista o creatură inteligentă, era
cu putință ca nici măcar toate acestea – care îl apăraseră pe
Ragen vreme de treizeci de ani în care călătorise noaptea – să nu
fie de ajuns.
— Poate-ar fi trebuit să ne lipsim de căruțe și să călărim cu
toată iuțeala spre următorul adăpost, spuse el. Sau, după atacul
de pe drumul către Angiers, să fi plătit oameni care să ne
mărească escorta.
— E cam totuna cu a-ți dori să nu fi plecat deloc de-acasă,
spuse Elissa.
Ragen răspunse cu un zâmbet amar.
— Briar nici măcar n-avea cu adevărat nevoie să-l salvăm.
Elissa îi luă mâna într-ale ei.
— Greșelile sunt ușor de văzut când te uiți în urmă.
În interiorul cercului de căruțe, animalele deveneau din ce în ce
mai agitate pe măsură ce se apropiau demonii, iar sunetele care le
trădau nervozitatea se amestecau cu cele desprinse de pe strunele
scripcii în timp ce, cu o crescândă disperare, Keerin se străduia
să redea înșiruirea notelor de pe foile lui Rojer. Dar muzica lui n-
avu aproape niciun efect asupra celor mai rapizi miezingi care se
iviră. Erau demoni ai câmpului și ai focului, cu ochii aprinși în
întuneric.
— Cântați! le strigă Yon tăietorilor de lemne de pe conturul
cercului exterior.

VP - 343
 Cu arbaletele pregătite și cu un calm invidiat de Ragen, bărbații
și femeile din escortă își înălțară vocile în Țineți focu-aprins în
vatră.
Cântecul nu alungă demonii, așa cum se întâmplase în Văiuga,
dar nici nu le plăcu. Vâlvătăioșii scuipară flăcări către cântăreți și
picăturile de foc alunecară pe rețeaua glifelor de pe cercul
exterior. Demonii câmpului țipară și se azvârliră în glife, iar magia
îi respinse străfulgerând.
Demonii obișnuiți se retrăgeau instinctiv când o rețea de glife
străfulgera și îi rănea. Mârâiau și ocoleau prudenți glifele, făcând
doar din când în când câte o altă încercare de pătrundere.
Însă demonii ăia erau altfel. Se azvârleau în glife cu putere,
iarăși și iarăși, și înaintau pas cu pas de-a lungul rețelei, căutând
cu înverșunare goluri în bariera protectoare.
Ragen vedea rețeaua de fiecare dată când se activa. Glifele se
îmbinau strâns și uniform. Demonii n-aveau cum să intre, dar,
dacă erau prea mulți, puteau slăbi rezistența legăturilor. Pentru
asta era nevoie de zeci de miezingi care să lovească la unison, dar
în fiecare clipă celor din jurul taberei li se adăugau alții. Ragen îi
vedea alergând imediat dincolo de glife.
— Răriți-i! strigă Yon, și arbaletele zbârnâiră, trimițând săgeți
mari, glifate, care loviră cu zgomot surd demonii cei mai apropiați.
Miezingii căzură la pământ, unii morți pe loc, alți zvârcolindu-se
în timp ce săgețile glifate înfipte în trup le întorceau împotrivă
propria magie.
Oamenii îi priveau cu o satisfacție care se spulberă când alți
demonii umplură imediat locurile rămase libere. Canibali din fire,
nu se repeziră să-i înfulece pe cei căzuți, ci continuară să atace
glifele.
— Lumină!
Ragen își înălță condeiul, iar Elissa și Derek îi imitară gestul
stând pe conturul cercului, la distanțe egale unul față de altul. Cu
toții odată aninară în văzduh glife, făcând în jurul taberei lumină
ca și când ar fi fost zi. Demonii vântului, care li se rotiseră până
atunci în tăcere deasupra capetelor, se îndepărtară țipând.
Lui Ragen i se strânse inima când văzu hoarda care îi
înconjura. Pe lângă demonii câmpului, ai focului și ai lemnului,
mai erau și demoni ai pietrei, ce se apropiau aducând frânturi de
zid din adăpostul dărâmat. Cercul protector împiedica demonii să

VP - 344
intre în tabără, dar nu oprea și nu încetinea ceea ce azvârleau, iar
dacă nimereau în glife și stricau cercul…
— Arcași! strigă Yon, și tăietorii de lemne își armară arbaletele.
Faceți-i bucăți pe pietroși!
Ragen șovăi, încercând să compare distanța la care ajungeau
săgețile cu cea de la care puteau demonii pietrei să nimerească
glifele cu bolovanii lor. Miezingii erau înspăimântător de puternici,
dar nu puteau azvârli nimic de la o distanță mai mare decât
bătaia arbaletelor văiugenilor.
Însă se părea că săgețile nu-i puteau împiedica să se apropie
atât cât aveau nevoie. Străpunseră demoni mai mărunți, dar
rămâneau înțepenite în stratul exterior al carapacei demonilor
pietrei, mai degrabă înfuriindu-i decât rănindu-i.
Cu pieptul plin de săgeți care încă mai zbârnâiau, unul dintre ei
ajunse la distanța potrivită și se pregăti s-arunce, ducându-și spre
spate mâna în care ținea un bolovan cât un coș de mere.
Ragen trasă în aer glife de căldură și de izbire, dar le dădu
iarăși prea multă putere și condeiul de argint îi zbură din mână.
Bolovanul se făcu țăndări, luând cu sine brațul miezingului.
Creatura se prinse cu cealaltă mână de ciot, urlând, iar Ragen
începu să-și caute cu frenezie condeiul căzut.
Un alt demon al pietrei se pregăti s-arunce, însă Derek trasă o
glifă care îi smulse bolovanul din mână ca pe-o minge.
În timp ce Ragen, în patru labe, pipăia iarba în căutarea
condeiului său, către tabără veneau alți demoni ai pietrei. Un al
treilea se pregăti s-arunce și Elissa desenă o glifă de frig, care îl
izbi în umăr când își lua avânt pentru a arunca. Cu un pocnet
răsunător, brațul i se rupse și căzu pe pământ, alături de frântura
de zid pe care-o ținuse.
Ragen își găsi condeiul, îl șterse de noroi cu frumoasa lui
mantie glifată și se răsuci spre Gema Cutter tocmai când un
bolovan o izbi drept în piept, azvârlind-o din șirul de arbaletrieri
peste una dintre căruțe și făcând astfel o gaură în cercul interior.
Pe noapte! Câți ani avea Gema? Era mai tânără decât Arlen.
Armura ei glifată rezistase, dar nimeni nu putea supraviețui
șocului unei asemenea lovituri.
— Asta ne schimbă planul! strigă Yon. Tăietori de lemne! Luați-
vă uneltele!

VP - 345
 Bărbații începură să despice cu securile și cu târnăcoapele lor,
ca pe-o bucată de lemn, orice demon suficient de prost încât să
se-apropie de rețeaua de glife. Femeile continuară să tragă cu
arbaletele, acoperindu-i.
Alte două bucăți mari de zid le sparseră cercul. Lary Cutter
izbuti să se ridice în picioare folosindu-și coada lungă a securii ca
pe-o cârjă. Fil, fratele său, rămase la pământ, zvârcolindu-se în
armura lui strivită.
Toți demonii începură să-și aleagă acel loc drept țintă a atacului
și, în cele din urmă, un bolovan strivi un stâlp glifat, deschizând o
breșă. Demonii câmpului și ai focului se năpustiră într-acolo și
scuturile tăietorilor de lemne li se puseră în cale ca un zid. Yon și
oamenii săi respinseră atacul, retezând cu securile brațe, picioare
și trupuri.
Ragen trasă glife care zdrobiră pieptul unui demon al pietrei.
Bolovanul pe care îl ridicase căzu peste leșul lui, însă Ragen n-
apucă să-și savureze izbânda, căci un alt demon înșfacă imediat
bolovanul și-l aruncă spre el. Abia avu timp să se-azvârle într-o
parte și pietroiul căzu peste o căruță. Din partea opusă a cercului
se auzi urletul unui animal.
•
Un demon al focului se desprinse din întuneric, năpustindu-se
asupra lui Yon. Elissa trasă o glifă de câmp și demonul se izbi de
această interdicție ca o pasăre de un geam, dându-i lui Yon timp
să-i despice țeasta.
Un demon al lemnului se întinse spre Lary și Elissa îi dădu foc
cu o glifă de căldură. Miezingul se împletici, aprinzând tufele și
iarba din jur și făcându-și semenii să se împrăștie. Ea trasă o glifă
de frig înainte de a se răspândi flăcările și focul se stinse, iar
demonul, alb de chiciură, se prăbuși și se sfărâmă când se izbi de
pământ.
Părul de pe brațul Elissei se zbârli când trasă o glifă electrică,
trimițând fulgerul către un grup de demoni ai câmpului care
alergau spre Ragen; miezingii se prăbușiră zvârcolindu-se. Efectul
era temporar, dar îi ajută să câștige ceva timp.
Pe urmă, asupra ei se așternu o umbră și, când își ridică
privirea, văzu o bucată imensă de zid descriind prin văzduh un
arc îndreptat spre ea. Ț ipă și se-aruncă la pământ în timp de
frântura de zidărie strivea un stâlp glifat din fața ei și ricoșa

VP - 346
trecându-i pe alături, la doar câțiva centimetri distanță. Simți
suflul de aer măturând-o.
Un demon al câmpului se năpusti la ea prin deschidere cu
atâta iuțeală, încât abia avu timp să traseze o interdicție. Când se
activă glifa, botul deschis al miezingului saliva la doar câțiva
centimetri de ea. Legătura dintre ea și semnul desenat în aer încă
nu se rupsese și reculul îi azvârli condeiul dintre degete în aceeași
clipă în care demonul era aruncat înapoi.
Elissa se strădui să se salte sprijinindu-se în mâini.
Dacă-apuc să văd zorii, îmi leg condeiul de încheietura mâinii.
Prin golul dintre glife se revărsau tot mai mulți demoni. Elissa
își pipăi buzunarele, își găsi punga și o dezlegă, trăgând de nod cu
unghiile. Își împrăștie pe jos klații de lemn din Văiuga, care aveau
pe margini câte un cerc de glife. Unul singur avea prea puțină
putere ca să conteze, dar laolaltă poate izbuteau să-i ofere
suficient timp pentru găsirea condeiului pierdut.
Un demon al lemnului se apropie de ea cu furie, ridicându-și un
braț ca pe-o bâtă imensă, dar, când klații prinseră să scânteieze și
să-i tresalte sub tălpi, se împiedică și căzu peste un demon al
câmpului. Se prăbușiră laolaltă, sfâșiindu-se cu ghearele unul pe
altul.
Cercul exterior avea acum multe găuri și demonii se revărsau
către cel interior. Văiugenii își abandonară arbaletele și trecură la
lupta directă, cu securi, sulițe și scuturi împotriva unor dușmani
care păreau să se tot înmulțească.
Un demon al pietrei se năpusti spre o breșă, rotind un copac
întreg ca pe o bâtă. Elissa își găsi condeiul și trasă încă o glifă de
frig. Copacul se albi de chiciură și se sfărâmă la următoarea
rotire, ceea ce nu o salvă pe Amee Planter, căci scutul ei primi
lovitura zdrobitoare.
Neașteptata pierdere a armei sale îl năuci pe demon și Yon cel
Cărunt nu stătu pe gânduri, se apropie dintr-un salt și își îngropă
securea în spatele genunchiului său. Mai mulți bărbați se
adunară în grabă în jurul piciorului miezingului, unii ciopârțindu-
l și alții folosindu-și glifele de apărare de pe cozile armelor ca să
blocheze loviturile lui și ca să-și acopere prietenii.
Un alt demon al câmpului o atacă pe Elissa și ea trasă glife de
interzicere, dar liniile din aer erau palide, fiindcă mai înainte
întrebuințase ultima încărcătură a condeiului. Glifa încetini
demonul, dar nu-l putu împiedica s-o trântească la pământ. Spre
VP - 347
deosebire de Ragen și Derek, Elissa nu purta armură și țipă când
ghearele creaturii îi sfâșiară carnea.
N-avea nicio armă, așa că făcu singurul lucru care-i trecu prin
minte: își înfipse condeiul în ochiul miezingului. Nu putea spera
să-l ucidă astfel, ci poate doar să câștige câteva secunde, timp în
care cineva ar fi putut să-i vină în ajutor.
Însă glifele de pe toată lungimea condeiului, moarte cu o clipă
înainte, reveniră la viață cu o licărire când sângele negru al
demonului se împrăștie peste ele. Ea îl împlântă instinctiv mai
tare, punându-și degetele pe glifele care puteau activa o Absorbție.
Glifele străfulgerară apoi cu atâta putere, încât nu putu să nu-
și închidă ochii. Energia inundă condeiul, umplându-i rezervorul,
și începu să se reverse în ea când hora din interior nu mai avu loc
pentru mai multă.
Rănile Elissei începură să se-nchidă. Ț iuitul din urechile ei
încetă. O forță pe care nici măcar nu și-o imaginase vreodată îi
vibră în mușchi. Răsturnă demonul și îl țintui la pământ până ce i
se domoliră zvârcolirile.
Pe urmă condeiul i se înfierbântă și ochii începură să-i ardă. Se
retrase și îndepărtă miezingul mort cu o lovitură de picior. Apoi își
înălță condeiul și împrăștie un grup mare de demoni care se
îndrepta spre ea.
•
Se auzi un mârâit și Ragen se răsuci la timp ca să vadă lovitura
unui demon al lemnului căzând asupra sa. Glifele de apărare de
pe armura lui străfulgerară, dar reculul îl trânti și se izbi de
pământ cu putere; căzuse pe scutul prins de spate. La sulița sa
glifată nu putea ajunge, era înfiptă în pământ acolo unde stătuse
și, în ciuda puterii sale, condeiul nu era menit să-l apere cu
adevărat când se afla atât de aproape de demonul care deja lovea
pentru a doua oară.
Se rostogoli, lăsând ghearele miezingului să ricoșeze de scutul
glifat, pe care și-l desprinse apoi de pe umăr ca să-și treacă mâna
stângă pe sub curelele lui.
Demonul mârâi, arătându-și șirurile de dinți ca niște lame.
Toate instinctele îi spuneau lui Ragen să fugă, însă acolo erau
oameni care se bizuiau pe el.
Când demonul lovi din nou, era pregătit. Îi agăță ghearele din
față cu marginea scutului, apoi, cu o lovitură de picior în burtă, îl
împinse, făcându-și loc ca să traseze o glifă de izbire, care pocni
VP - 348
creatura în spate. O glifă de lemn îl țintui la pământ și îl scoase
din luptă.
Un demon al câmpului zgârie scutul Nonei Cutter, aflată în
apropiere. Ragen trasă o glifă de frig și Nona nu șovăi, izbi cu
scutul solzii înghețați și îi frânse demonului osul pieptului.
Ragen se uită în jur gâfâind, cu inima bătându-i puternic. Pe
tot conturul cercului apăreau deschideri, prea multe ca să le
poată astupa tăietorii de lemne cu scuturile. Nu mai stăteau în
formație și prea li se tăia răsuflarea ca să mai poată cânta. Fiecare
lupta ca să-și salveze viața.
— Retrageți-vă între căruțe!
Ragen trasă o glifă de sunet ca să-și ajute vocea să se ridice
deasupra vacarmului. Cercul interior era deja distrus, dar poate
izbuteau să-și refacă apărarea pentru îndeajuns de mult timp cât
să se regrupeze.
Tăietorii de lemne se supuseră așa cum puteau, intrând în
golurile dintre căruțele din cercul interior. Femeile se retraseră
primele și, odată aflate la adăpost, își pregătiră arbaletele ca să-i
acopere pe bărbați. Încărcate cu magie în timpul luptei, întindeau
coarda arcului doar încordându-și mușchii, fără să acționeze
mecanismul.
Așa cum se temea Ragen, linia lor de apărare nu rezistă mult.
Un demon al pietrei prinse în gheare una dintre căruțele stricate,
o săltă cu tot cu încărcătura sa grea și o azvârli într-o parte.
Dansatorul Amurgului se smulse din pripon și sări la miezing,
împlântându-și în el imensele coarne glifate, dar demonii
câmpului se avântară prin breșă.
Keerin își făcu apariția, cântând cu disperare la scripcă, dar
muzica lui nu părea să aibă efect asupra demonilor care îi atacau.
Doi tăietori de lemne săriră în fața scripcarului ca să-i oprească.
Un demon al vântului coborî în goană, îl prinse în gheare pe unul
dintre cei doi și se reînălță cu el în văzduh.
Ragen își propti un picior în scara Dansatorului Amurgului și
sări în șa.
— Cei care puteți, încălecați și fugiți! Vă deschid calea printre
demonii de pe drum!
Era o măsură disperată, dar poate câțiva izbuteau să scape de
urmăritori până se iveau zorii sau până ajungeau la următorul
adăpost fortificat.

VP - 349
 Pe urmă văzu un demon care se năpustise spre Keerin,
tresărind de parcă l-ar fi săgetat brusc o durere și schimbându-și
imediat direcția. Fără să-l observe, Saltimbancul continuă să
cânte, dar zgomotele luptei erau prea puternice, scripca nu
izbutea să le acopere. Nu aveau efect decât în imediata lui
vecinătate.
Ragen își înălță condeiul și trasă glife de sunet în jurul
heraldului. Vibrațiile discordante ale corzilor cutremurară deodată
aerul și demonii țipară.
Efectul atât de brusc și de puternic nu-i scăpă nimănui.
Demonii se retraseră din preajma Saltimbancului și tăietorii de
lemne i se grupară în jur, alcătuind un inel în interiorul căruia se
strecurară răniții, în vreme ce muzica răsuna în întuneric.
Demonii focului și ai câmpului o rupseră la fugă cât îi țineau
picioarele. Demonii pietrei își duseră ghearele la urechi și se
traseră înapoi urlând și împleticindu-se și devenind o pradă
ușoară pentru experimentații tăietori de lemne, care se grăbiră să
profite. În văzduh, demonii vântului țipară ascuțit și virară,
îndepărtându-se.
Keerin deveni din ce în ce mai încrezător pe măsură ce cânta,
iar arcușul lui începu să desprindă de pe strune o altfel de
muzică, atrăgând demonii fugiți înapoi exact atât cât era nevoie ca
să devină ținte pentru puternicele arbalete ale femeilor. Când
miezingii se apropiară prea mult ca să se mai simtă în largul lui,
Keerin schimbă din nou melodia, alungându-i.
Elissa începuse deja să îngrijească răniții, în vreme ce Ragen și
Derek își foloseau condeiele ca s-astupe golurile din cercul
protector. Începură să creadă că, la urma urmei, aveau să
supraviețuiască, chiar dacă victoria lor n-avea să fie deplină.
Însă apoi un bolovan se rostogoli printre ei, zdrobitor,
împrăștiind luptătorii și silindu-l pe Keerin să facă o tumbă ca să
se ferească. Izbuti să nu-și piardă scripca, dar muzica încetă și
miezingii se scuturară, revenindu-și.
Prin noua breșă îi atacă un demon al câmpului masiv, mare cât
un cal și mai iute decât Dansatorul Amurgului în galop pe câmp
deschis. Avea capul neted, fără urechi, și nu păru să se
sinchisească nicidecum când Keerin reîncepu să cânte și ceilalți
demoni reîncepură să țipe.
Un tăietor se lemne se grăbi să-i taie calea spre Saltimbanc.
Jase își roti securea agil, cu mișcări iuți, calculându-și perfect
VP - 350
lovitura, dar demonul aproape că nici nu încetini, ci carnea i se
scurse din fața armei. Apoi păși în lateral, se săltă pe picioarele
din spate și-și roti o gheară ascuțită ca briciul care, în timpul
necesar pentru lovitură, se lungi cu o jumătate de metru. Capul
lui Jase zbură de pe trup, iar creatura continuă să înainteze spre
Keerin.
Pierzându-și toată încrederea în puterea scripcii, Keerin se opri
din cântat și încercă să scape cu fuga, însă n-avea nicio șansă;
miezingul se mișca prea repede.
Totuși, oricât de iuți i-ar fi fost mișcările, Elissa se dovedi mai
iute. Își înălță condeiul și vârful lui argintiu trasă în aer glife
lectrice. Dădu putere vrăjii și un fulger se arcui, trecând prin
demon și trântindu-l la pământ, însă apoi creatura se feri
topindu-se, se reformă și-și continuă atacul.
— Fir-ai al Miezului, Keerin! zbieră Ragen, când ceilalți demoni
reîncepură să se adune. Cântă, nu te opri!
În timp ce striga, își înălță condeiul și trânti metamorful cu o
glifă de izbire, apoi activă o glifă de frig, ca să-l înghețe.
Chiciura se depuse pe solzii miezingului, însă începu să se
topească după ce ochii îi căpătară aceeași strălucire că ai
demonilor focului.
Elissa veni în ajutorul lui Ragen și amândoi dădură ocol
demonului, trasând glife ale frigului, iar Keerin reîncepu să cânte.
Derek mări din nou puterea sunetelor scripcii, apoi trasă o glifă
de izbire care sparse metamorful ca și cum ar fost de sticlă.
În clipa următoare, lupta încetă ca prin farmec. Bucățile
neînsuflețite în care se spărsese metamorful se topiră, devenind
sânge negru, împuțit, iar muzica lui Keerin puse pe fugă miezingii
rămași.
Saltimbancul continuă să cânte încă mult timp după refacerea
cercurilor de glife. Cântă până când începură să-i sângereze
degetele, și le bandajă și continuă să cânte.
Cântă până ce se înălță soarele, apoi se târî într-una dintre
căruțele rămase și se prăbuși.
•
— Puneți morții în căruțele stricate și dați-le foc.
Yon se uită la Ragen cu îndoială.
— N-aș zice că se cuvine să-i lăsăm aici.

VP - 351
 — În călătoria asta blestemată, nimic nu e așa cum se cuvine,
ripostă Ragen. Dar, dacă demonii sunt pe urmele noastre, nu
putem lăsa morții să-i încetinească pe cei vii.
Yon scuipă în țărână.
— Da, bine.
Pe la jumătatea dimineții porniră din nou la drum, lăsând în
urmă toate căruțele în afara celei în care dormea Keerin, printre
cufere cu prețioasele hora primite din Văiuga. În ciuda lipsei
somnului și a rănilor aproape vindecate, restul grupului era încă
încărcat cu energia Absorbită în timpul luptei.
Către sfârșitul după-amiezii, zăriră fumul cu mult înainte de a
vedea următorul adăpost fortificat. Spre deosebire de celălalt, nu
fusese distrus cu desăvârșire, dar zidurile sparte erau îndeajuns
de grăitoare.
— Pe noapte! șopti Derek.
— Salutare, convoiule! strigă din turnul de pază o voce
familiară.
— Salutare, adăpostule!
Ragen dădu pinteni Dansatorului Amurgului și porni în galop
spre poartă, îndepărtându-se cu iuțeală de grup.
Paznicul îi ieși în întâmpinare și el descoperi cu surprindere că
îl cunoaște. Era sergentul Gaims, care făcuse cândva parte din
paza porții Milnului.
— Mare Maestru de Ghildă Ragen! strigă sergentul. Slavă
Ziditorului! Aveți cumva în grup vreo Culegătoare de Ierburi?
— Nu, răspunse Ragen, dar am deprins câte ceva din meseria
lor, iar văiugenii din escorta noastră știu cum pot fi lecuite rănile
făcute de demoni, sunt obișnuiți cu ele. Ce s-a-ntâmplat aici?
— Miezingii ne-au atacat chiar înainte de răsăritul soarelui,
începu Gaims când li se alăturară Elissa, Darsy și Yon, care
tocmai îl ajunseseră din urmă pe Ragen. Nu ne-așteptam. De
obicei atacă imediat după apusul soarelui sau în toiul nopții, nu
când începe cerul să se lumineze. Până să ne dăm seama că sunt
aici, zidul fusese spart și ei năvăleau în curte. Am tras, doborând
câțiva mai mărunți, dar cei mai mulți își vindecau imediat rănile.
Iar pe cei mari gloanțele noastre nici măcar nu i-au încetinit.
— Ziditorule! exclamă Elissa.
— Ne-am baricadat în clădire, dar printre miezingi era un
metamorf. A făcut o gaură în perete și s-a prelins prin ea ca
aluatul. O clipă mai târziu era în mijlocul nostru…
VP - 352
 Gaims se cutremură.
— Câți supraviețuitori sunt? întrebă Ragen.
— Asta e ciudățenia, răspunse Gaims. N-a omorât pe nimeni.
Ragen miji ochii, nedumerit.
— Pe nimeni?!
Gaims clătină din cap.
— Ne-a distrus armele. A mușcat, a retezat și a lovit. A schilodit
câțiva oameni, iar pe alții i-a rănit destul de grav. Toți zac, dar
până acum n-a murit nimeni.
— Cum se face că tu ești teafăr?
Gaims păli și Ragen nu avu nevoie de alt răspuns.
— Ai fugit.
Paznicul își privi picioarele.
— M-am ascuns în pivniță.
— Ah, tu, mic…
Yon își strânse pumnul, însă Ragen îl întrerupse, ridicându-și
mâna.
— Yon, orice om cu un strop de rațiune fuge de un metamorf.
Nu suntem aici ca să-i judecăm pe alții.
Văiugeanul își descleștă pumnul.
— Da, bine zis și-adevărat. Să lăsăm judecata pe seama
Ziditorului.
— Cine e șeful vostru? întrebă Ragen.
— Locotenentul Woron, răspunse Gaims, dar e într-o stare
foarte rea.
— Fugi și spune-i c-au venit ajutoare, îi ceru Ragen.
Gaims se grăbi să se-ndepărteze de Yon și intră în clădire. Ușile
erau deformate de lovituri, dar pereții rămăseseră aproape
neatinși.
— După toate poveștile auzite-n tavernele din Angiers, m-
așteptam la mai mult de la Sulițele de Munte, spuse Yon după
plecarea milnezului. Ascultați-mă pe mime, pișăciosu’ ăsta mic
ne-ascunde ceva. Demonii nu lasă oameni în viață.
— Nici nu atacă tocmai înaintea zorilor, se amestecă Elissa.
— Doar dacă nu cumva au fost cei puși pe fugă de muzica lui
Keerin, spuse Derek. Probabil au avut nevoie de tot restul nopții
ca s-ajungă la următorul loc de popas și să ne lase pe noi fără
adăpost.
— Asta nu explică de ce-au lăsat supraviețuitori după ce-au
spart zidurile, zise Yon.
VP - 353
 — Fiindcă nu vor doar să ne lase fără adăpost, înțelese Ragen.
E o cursă.
Elissa încuviință din cap.
— Douăzeci de oameni răniți într-un adăpost deja cu breșe. Ș tiu
că nu-i putem lăsa aici.
— Chiar nu putem?
Toți ochii se-ntoarseră spre Derek.
Pumnul lui Yon se strânse iarăși.
— Numa’ și numa’ de data asta o să pretind că n-ai zis așa
ceva, băiete.
Derek își ridică mâinile.
— Vreau să-i ajut la fel de mult cum vrei și tu, dar, când
demonii vor să facem un lucru, e bine măcar să ne gândim că am
putea să nu-l facem.
— Gândește-te la ce vrei, ripostă Yon. Da’ dacă vrei să fugi, fugi
de unu’ singur. Tăietorii de lemne nu lasă oameni la bunu’ plac al
demonilor.
Elissa își puse mâna pe brațul lui Derek.
— Yon are dreptate.
Derek răsuflă prelung.
— Da, bine. Ce-avem de făcut?
— Aduceți pe toată lumea înăuntru și peticiți breșele din ziduri
cu stâlpi glifați, răspunse Ragen. Asigurați-vă că există locuri
unde ne putem retrage dacă demonii fac din nou breșe. Treziți-l pe
Keerin și duceți-l în turnul de pază. Eu și Elissa mergem să
vorbim cu locotenentul.
— Da, am io grijă de toate astea, făgădui Yon.
•
Elissa privi rana cu groază. În ultimul an văzuse sânge din
belșug, ca o clară reamintire a faptului că oamenii sunt creaturi
fragile, din carne și oase.
— Mă bucur… să te văd… Mare Maestre de Ghildă.
Cuvintele păreau să-l istovească pe locotenentul Woron, care
zăcea cu spatele sprijinit de perete, respirând greu, șuierător.
Propria suliță de munte îi fusese înfiptă în partea de sus a burții,
cu vârful baionetei ieșindu-i prin spate. Era palid și scăldat în
sudoare. Elissa se minuna că încă mai trăiește.
— Mi-a fost frică s-o scot, spuse Gaims, arătând spre armă.

VP - 354
 — Dacă ai fi scos-o, ar fi murit, spuse Ragen, iar Elissa nu
putu să nu se-ntrebe dacă demonul nu lăsase înadins omul astfel
străpuns, ca să-i prelungească agonia.
Miezingii erau chiar atât de inteligenți?
— Ce facem? întrebă Gaims.
— Nu-s sigur că putem să facem ceva, răspunse Ragen. Eu știu
să cos o rană sau să pun o prișniță pe-o arsură, dar asta… Aici e
nevoie de-o operație.
— Vă rog, stărui Gaims. Nu-l putem lăsa pur și simplu să
moară. Eu și Woron suntem camarazi de cincisprezece ani.
— Poate-ar fi de-ajutor să folosim magia hora, spuse Elissa.
Gaims rămase cu gura căscată.
— Adevărat?
Elissa încuviință din cap și el, pierzându-și stăpânirea de sine, o
strânse în brațe.
— Ziditorul să te binecuvânteze, Mamă!
Ragen își drese glasul și paznicul se grăbi să se retragă. Ragen
se aplecă spre Elissa, ca să nu-l poată auzi decât ea.
— Ești sigură că nu-i dai omului speranțe deșarte?
— Speranțele deșarte sunt mai bune decât nicio speranță.
Elissa scoase grimoarul cu glife lecuitoare primit de la Ș coala
Culegătoarelor de Ierburi.
— Dacă smulgem sulița și n-alegem lecția corectă, o să moară,
sublime Ragen.
— O să moară oricum, ripostă Elissa. Împreună cu noi ceilalți,
dacă nu izbutesc cumva să-i pun pe toți oamenii ăștia pe picioare.
Acoperiră ferestrele, apoi tăiară hainele și armura lui Woron,
dezgolind rana. Ragen desprinse baioneta de țeava suliței de
munte, lăsând lama înfiptă, în vreme de Elissa curăța pielea din
jurul rănii.
Apoi Elissa își puse cartea în față, își scoase condeiul de argint
și desenă cu precizie toate glifele, atât în jurul rănii de intrare, cât
și în jurul celei de ieșire. Le împărți doar un strop de magie din
vârful condeiului până când completă cercurile.
— Gata? întrebă Ragen.
— Nu, răspunse Elissa, dar da.
— Ț ine-l nemișcat, îi ceru Ragen lui Gaims, apoi smulse
baioneta.
În clipa când lama ieși cu totul, Elissa deschise vârful
condeiului și trimise putere în cele două cercuri. Acestea
VP - 355
străluciră și părură să se rotească în jurul rănilor, cu glifele
absorbind lacome magia condeiului. Îl secătuiră în scurt timp,
apoi păliră, lăsând în urmă o cicatrice inflamată.
— De necrezut!
Vocea lui Woron își recăpătase puterea.
— Nu! exclamă Gaims, dar îl sprijini pe locotenent când se
ridică strângând din dinți.
— Mulțumesc, Mamă Elissa! spuse Woron.
— Cu plăcere, locotenente!
Elissa își puse bucățile de hora într-o cutiuță de argint, potrivi
vârful condeiului într-o fantă și activă o glifă de Absorbție, ca să
reumple rezervorul.
— Acum să-i punem pe picioare și pe oamenii tăi.
Urcând în turnul de pază, Elissa îl auzea pe Keerin acordându-
și scripca. Amurgul aproape că se înstăpânise, iar ea secătuise o
bună parte din bucățile de hora aduse din Văiuga, dar toți cei
douăzeci de oameni din garnizoană erau din nou în stare să apere
adăpostul.
— Cum te simți, maestre Keerin?
— Ca să fiu sincer, zdrobit, răspunse el.
— Mă tem că urmează o altă noapte lungă.
Din turn, Elissa se uită la bărbații și femeile care se agitau pe
lângă ziduri și în curte.
— Sunt obișnuit să dorm ziua și să dau spectacole noaptea.
Keerin își frecă degetele bandajate.
— Puteți conta pe mine, o să-mi fac treaba.
— De asta nu m-am îndoit niciodată. Ieri-noapte ai dat cel mai
bun spectacol, dar mă tem că-n noaptea asta va trebui să te-
ntreci pe tine însuți.
Elissa scoase o bucățică subțire de os de demon, gravată cu
glife de sunet, și o strecură în gaura de rezonanță a scripcii.
— Ăsta e…, începu Keerin.
— Da, îl întrerupse Elissa. Ai grijă să nu cadă pe el lumina
soarelui. O să-și piardă încărcătura și e posibil să ia foc.
Keerin rămase cu gura căscată și își sorbi scripca din ochi ca pe
o iubită.
— Poate că n-ar trebui…
— Toți riscăm în noaptea asta, Keerin. Elissa îi întinse o
punguță de catifea. Ț ine minte să-l pescuiești și să-l pui aici
înainte de răsăritul soarelui. Acum cântă!
VP - 356
 Saltimbancul ciupi o strună și sunetul cutremură văzduhul.
Surprins, Keerin fu cât pe ce să-și scape din mâini prețiosul
instrument, iar Elissa își acoperi urechile.
— Am niște ceară, spuse ea, ca să ne astupăm amândoi
urechile când o să cânți.
— Amândoi? se miră el.
— Bineînțeles.
Elissa își scoase condeiul.
— Cineva trebuie să te protejeze.
•
Rețeaua de glife refăcută sili demonii să se înalțe în afara
zidurilor, iar Sulițele de Munte deschiseră imediat focul. Ragen
glifase cu mâna lui multe gloanțe și le privea cu satisfacție
străfulgerând când își atingeau ținta. Demonii mărunți doborâți
nu se mai vindecau, cum se întâmplase în noaptea dinainte.
Chiar și demonii pietrei se fereau de focul concentrat. Nu
puteau azvârli nimic decât pe o distanță de trei ori mai mică decât
bătaia armelor de foc și învățară repede că nu e cu putință să
supraviețuiască mult în apropierea lor.
Demonii destul de iuți sau de norocoși cât să treacă de ploaia
de gloanțe erau întorși din drum de muzica lui Keerin. Câteva ore
în șir, lupta continuă fără să câștige vreuna dintre părți vreun
avantaj.
Însă pe urmă un demon al pietrei se apropie, mișcându-se prea
repede ca să poată fi ochit de Sulițele de Munte. Trăgeau de cele
mai multe ori fără să-l nimerească.
Când văzu că miezingul aduce un bolovan mare ținându-l
strâns în scobitura unui cot, Ragen își înălță condeiul argintiu,
însă Elissa i-o luă înainte. Magia răbufni din turn într-o
străfulgerare și țărâna explodă la picioarele demonului, care se
împiedică, căzu rostogolindu-se și izbi solul cu putere. Bolovanul
îi scăpă din strânsoare și se prăvăli fără să facă niciun rău.
— Acum, cât e la pământ! strigă Ragen, dar Sulițele de Munte
știau ce au de făcut și își concentrară focul asupra pieptului și
capului demonului.
Creatura se folosi de gheare încercând să se târască în afara
bătăii armelor, dar curând zvâcni pentru ultima oară.
— Mama Elissa! strigă Ragen și toată lumea ovaționă.
Un alt demon al pietrei se năpusti spre zid ținând un bolovan
imens deasupra capului. De data asta Ragen reacționă primul,
VP - 357
trasându-i cu abilitate în cale o glifă de piatră. Miezingul se lovi de
ea ca un om care intră într-un zid alergând nebunește. O
străfulgerare de magie însoți puternica izbitură și demonul căzu
pe spate, cu piatra grea pocnindu-l în cap.
— Ha! se auzi din turn râsul Elissei. Marele Maestru de Ghildă
Ragen!
Toată lumea ovaționă iarăși.
— Următorul e-al meu! strigă Derek, iar Ragen începu să spere
că vor putea să reziste toată noaptea fără să se-ajungă la lupta
corp la corp.
Însă următorul apăru odată cu alți cinci, iar Elissa, Ragen și
Derek se străduiră din răsputeri să le zădărnicească atacul.
Disperarea cu care încercau să țină piept se făcu simțită, glifele
lor, până atunci atât de precis trasate, începură să aibă contururi
șovăitoare.
Bolovanii începură să spargă linia de apărare. Unii loviră zidul,
iar alții trecură peste el în zbor arcuit, ca să cadă în curte, însă
Ragen văzu repede în ce direcție se concentrau loviturile. Trasă o
glifă de sunet.
— Părăsiți turnul de pază!
Muzica lui Keerin se întrerupse brusc și, o clipă mai târziu, un
bolovan se spulberă, lovind vârful turnului.
— Elissa! urlă Ragen, dar nu primi niciun răspuns.
Oare cei doi izbutiseră s-ajungă pe scară la timp?
Ragen și Derek continuară să glifeze cu o nouă disperare,
spulberând câțiva bolovani înainte de a ajunge la țintă, însă un
altul se strecură printre glifele lor, lovind turnul la bază.
Construcția păru să se îndoaie și se prăbuși.
Ragen își urlă furia nebună, trasând glife de căldură și de izbire
care explodau în mijlocul demonilor, dar acum, când muzica
încetase, dușmanii înaintau la unison, atacând zidurile. Erau atât
de mulți, încât încărcară prea tare rețeaua glifică de apărare, care
cedă copleșită, și ei trecură dincolo de ea, cățărându-se pe zid sau
strecurându-se prin spărturi.
Ragen aproape că se bucură când se văzu nevoit să-și
abandoneze condeiul ca să-și ia sulița și scutul. Cu forța dată de
furie, străpungea, lovea cu picioarele sau pocnea cu scutul toți
demonii care își înălțau capul deasupra zidului.

VP - 358
 De-a lungul meterezelor, Sulițele de Munte nu mai aveau timp
să-și încarce armele, luptau cu baioneta, susținute de Ragen, de
Derek și de tăietoarele de lemne.
În curte, Yon era în fruntea bărbaților cu securi, care încercau
să apere o breșă. Woron și un grup de Sulițe de Munte apărau
alta. Sângele negru și roșu curgeau în aceeași măsură, dar
miezingii erau mai mulți și Ragen știa că, mai curând sau mai
târziu, oamenii aveau să fie înfrânți.
O explozie din curte îi atrase atenția și se temu că demonii
focului intraseră în buncărul cu muniție. Însă văzu în ruinele
turnului o gaură fumegândă prin care ieși Keerin. Avea capul
înfășurat într-un bandaj pătat de sânge, dar începu să cânte și
demonii din curte țipară.
În urma Saltimbancului apăru Elissa, cu condeiul strălucind
înroșit, și Ragen avu senzația că, de când se prăbușise turnul,
respiră pentru prima oară.
•
— N-o putem ține așa noapte de noapte.
Locotenentul Woron era palid și transpirat.
— N-o s-o facem, spuse Ragen. În zori plecăm spre următorul
adăpost fortificat.
— Ș i dacă demonii l-au atacat și pe ăla? întrebă Derek.
— Atunci mergem mai departe, răspunse Ragen. Nu mă las
încolțit ca un lup de noapte în bârlog.
Woron încuviință din cap.
— Le ordon oamenilor să ia cât de multă muniție și cât de multe
provizii putem căra.
Se ridică în picioare, dar se strâmbă de durere și se prinse cu
mâna de talie, în lateral. Gaims se grăbi să-l sprijine.
— Ai fost rănit în luptă? întrebă Elissa.
El clătină din cap.
— Cred că nu m-am vindecat. Încă mai simt baioneta.
— Lasă-mă s-arunc o privire, îi ceru Elissa, și el își desfăcu
platoșa și își săltă cămașa.
Avea burta umflată și cicatricea era roșie, inflamată, dar rana
nu se redeschisese. Elissa nu avea în față o vindecare desăvârșită,
așa cum le reușea Culegătoarelor de Ierburi, dar ea primise lecții
de la ele doar câteva săptămâni. Desenă pe piele un nou grup de
glife și le dădu putere cu condeiul, diminuând inflamația.
— Odihnește-te azi cât poți de mult.
VP - 359
 Woron încuviință din cap.
— Mulțumesc, Mamă!
În zori, Keerin se urcă din nou în căruța cu hora, unde se
prăbuși, doborât de somn, dar nu înainte de a fi ovaționat de
tăietorii de lemne și de Sulițele de Munte. În clipa când se
pregătea să intre sub coviltir, Elissa zărise pe fața lui o umbră de
zâmbet.
Grupul era acum de două ori mai numeros, dar frica îi ajută să
înainteze cu mai multă iuțeală și ajunseră la următorul adăpost
pe la jumătatea zilei.
De data asta, demonii nu lăsaseră supraviețuitori, sfărâmaseră
zidurile și smulseseră pietrele pavajului din curte, ca să se poată
înălța acolo după apusul soarelui.
În loc să-ncerce să repare zidurile, oamenii se grăbiră să-și
continue drumul.
Între Podul Peste Fluviu și Dumbrava Împietritului erau
douăsprezece adăposturi fortificate. Demonii atacaseră șase, pe
cele mai depărtate de orice așezare omenească, unde garnizoanele
nu puteau spera să primească întăriri. Uneori lăsaseră
supraviețuitori, alteori nu. Grupul lui Ragen și al Elissei era acum
de cinci ori mai numeros decât la început și noaptea toată lumea
se strângea laolaltă, la adăpostul sunetelor scripcii lui Keerin.
În primele nopți, Saltimbancul doar ținuse demonii la distanță,
dar, pe măsură ce se obișnuise cu muzica lui Juma-de-Mână,
puterile îi crescuseră. Începuse curând să cânte din șaua calului,
ascunzând aidoma glifelor nevăzutului grupul care călătorea
noaptea și izbutind în cele din urmă să-l scape de urmăritori.
Adăposturile fortificate din apropierea orașului erau intacte și
habar n-aveau de atacurile asupra celorlalte. În ciuda mărturiilor
lui Woron și ale altor ofițeri, comandanții refuzau să-și părăsească
postul fără să fi primit ordin.
Ragen îi prevenea asupra pericolului și pleca, conducându-și
grupul către Dumbrava Împietritului.
Când ajunseră la destinație, Yon, din șaua calului, scuipă într-o
parte.
— Pe noapte! Peste zidu’ ăsta aș putea să pășesc!
Exagera, dar nu prea mult. Dumbrava Împietritului era locuită
de fermieri strâns uniți prin legături de rudenie. Cei cinci sute de
oameni făceau parte din câteva familii mari și toate casele se

VP - 360
înălțau grupate dincolo de un zid de un metru și jumătate
înălțime, de-a lungul căruia se înșiruiau stâlpi glifați înalți.
Fiecare familie lucra pământul din spatele casei sale și
terenurile cultivate erau pentru sat un inel exterior, apărat de un
zid și mai mic, dar tot cu stâlpi glifați presărați la distanțe egale.
Ragen vedea stâlpi aliniați cu grijă, în șiruri uniforme, pe ogoarele
pe care le apărau de demonii vântului.
— Când e senin, de-aici se zărește Milnul.
Ragen arătă către munți, unde, văzute din depărtare, zidurile
înalte ale orașului păreau minuscule.
— Am fost în Dumbrava de-o sută de ori. Locuitorii sunt
oameni de treabă, dar poți să cauți o zi întreagă fără să găsești doi
care nu sunt rude.
Era bizar s-auzi râsul înfundat al unui bătrân ieșind dintre
buzele tinere ale lui Yon.
— Ei, știu cum e! Dacă vreo doamnă vrea copaci noi, trimiteți-o
la mine, am semințe.
Amon Grove, Vorbitor pentru Dumbrava Împietritului încă de
pe vremea când Ragen era Mesager, îi aștepta la poartă. Se
sprijinea într-o greblă cu care nu mai brăzda pământul de mulți
ani și mâinile pătate îi tremurau, dar mintea îi rămăsese ageră.
Nu se dovedi mai înțelegător decât comandanții adăposturilor.
— Dumbrava Împietritului rezistă aici de-o sută de ani, Ragen.
N-o să părăsim tot ce-am construit atâta amar de vreme pentru că
niște demoni atacă la o săptămână de mers către miazăzi.
— Atunci verificați-vă glifele de câte trei ori, Vorbitorule, spuse
Ragen, și Ziditorul să vă aibă în pază!
Amon încuviință din cap.
— Ș i pe voi!
•
Când ajunseră în oraș, Keerin părea un schelet. Cearcăne mari
și negre îi înconjurau ochii duși în fundul capului și părul îi
atârna în lațe moi, încâlcite. Hainele lui pestrițe erau pârlite,
pătate de sânge și rupte.
Din tot grupul, foarte puțini rămăseseră nevătămați. Pielea de
pe unul dintre brațele lui Yon părea ceară topită după ce i-o
împroșcase scuipatul unui demon al focului. Lary Cutter
șchiopăta. Cal Cutter își pierduse un ochi, iar Nona, soția lui, o
parte a labei unui picior. Chiar și Elissa avea de-a lungul

VP - 361
pieptului trei dâre, urmele ghearelor unui demon care aproape o
spintecase.
Însă Woron îi îngrijora cel mai mult. În udul și în necurățeniile
lui era sânge și burta i se umflase iarăși. Era mult mai tras la față
decât Keerin. Ragen îi aruncă o privire, el observă și răspunse
schițând un gest liniștitor. Apoi dădu ochii peste cap și căzu de pe
cal.
Ragen sări de pe Dansatorul Amurgului și se grăbi să-i verifice
pulsul. Woron era în viață, dar foarte slăbit.
— Duceți-l în vilă și chemați o Culegătoare de Ierburi! îi spuse
Ragen Elissei. Eu mă duc la palat să-i dau ducelui raportul.
Keerin clătină din cap.
— Du-te acasă și odihnește-te. Eu sunt herald regal. E timpul
să-ncep să mă port ca atare. Îi dau eu Înălțimii Sale primul
raport.
Ragen zâmbi.
— E timpul să le spui tuturor povestea eroismului tău.
Keerin clătină din cap.
— Nu mă mai împăunez cu ceea ce n-am făcut. Fără notele lui
Juma-de-Mână și fără bucata de hora a Mamei Elissa, n-aș fi fost
de niciun folos. Iar fără tăietorii de lemne și Sulițele de Munte,
care au câștigat timp pentru mine plătindu-l cu viețile lor, scripca
mea n-ar fi contat prea mult.
Ragen se uită la el, recunoscându-l cu greu pe Saltimbancul
alături de care mersese la Pârâul lui Tibbet cu atâția ani în urmă.
— Ești sigur că vrei să te duci singur? Probabil că Euchor n-o
să fie încântat…
— După cele întâmplate în ultima săptămână, Înălțimea Sa nu
prea mai are cum să mă-nspăimânte.
Keerin întinse mâna, însă Ragen îl prinse de încheietură și îl
trase într-o îmbrățișare.
— Ziditorul să te binecuvânteze! spuse Elissa, îmbrățișându-l
pe Saltimbanc la rândul ei.
— Spiritu’ lu’ Juma-de-Mână poate fi mândru de tine! zise Yon,
bătându-l pe spate atât de tare, încât Keerin începu să tușească.
Mă-ndoiesc că Rojer însuși s-ar fi putut descurca mai bine.
— Da. Sigur.
Keerin îi salută pe ceilalți înclinând capul, apoi dădu pinteni
calului și o porni spre palat împreună cu Sulițele de Munte, în

VP - 362
vreme ce Ragen îi călăuzea pe văiugeni în susul dealului, către
vila lui fortificată.
— Pe noapte!
În glasul lui Yon se simțea venerația.
— Aici stați voi? E tot atât de mare ca fortăreața maestrei
Leesha.
— Mai mare.
Zidul care înconjura vila, înalt de patru metri și jumătate și
întărit cu sticlă glifată, ocrotea grădini imense, Glifari și fierari,
casele servitorilor și magazii cu provizii îndestulătoare pentru o
lună.
Dar, în timp ce-l privea, Ragen știa că, dacă se adevereau
predicțiile lui Arlen, zidul n-avea să fie de ajuns.
— Mamă! Tată!
Servitorii năvăleau în curte, dar copiii îi lăsară pe toți în urmă,
ieșind din casă în fugă, de parcă ar fi avut demoni ai focului pe
urme.
La vederea lor, Ragen simți un nod în gât. În lunile în care
lipsiseră, el și Elissa se aflaseră în pericol aproape fără
întrerupere, dar îl alinase convingerea, niciodată pusă la îndoială,
că își au copiii în siguranță. Acum, văzându-i plini de energie și de
bucurie, îl copleșea îngrijorarea ținută la distanță în tot acel timp.
Abia avu vreme să descalece înainte ca Marya, care nu
împlinise zece ani, dar care era deja la fel de frumoasă ca mama
ei, să-i sară în brațe. El râse, strângând-o la piept până când
copila țipă. Când își slăbi strânsoarea, îl strânse ea mai tare și lui
i se înmuiară brusc picioarele și se lăsă într-un genunchi,
plângând cu fetița la piept. Petrecute departe de copii, ultimele
nouă luni i se păruseră o eternitate. Oare cum fuseseră pentru ei?
Micul Arlen, care împlinise șase ani în timp ce lipseau, țopăi în
vreme ce Elissa cobora din șa. Pe urmă se prinse de piciorul ei și i
se cățără în brațe ca un șoricel, cuibărindu-i-se la piept, iar ea,
ținându-l strâns, începu să plângă.
— Sunteți în siguranță, murmură Ragen la urechea Maryei. Ș i
jur pe soare că vom avea grijă să rămâneți așa!
Toată lumea stătea la distanță, ca să nu le tulbure momentul
revederii. Mama Margrit preluă conducerea, trimițând argații de la
grajduri să ia caii în grijă și urându-le oaspeților bun-venit.
— Trimite după niște Culegătoare de Ierburi, îi ceru Ragen. Cele
mai pricepute. Escorta noastră rămâne aici, în ospeție.
VP - 363
 Margrit încuviință din cap și trimise Mesageri. Femeia masivă se
apropie tocmai când copiii se lăsau să alunece din brațele
părinților și îi cuprinse pe Ragen și pe Elissa, laolaltă, într-o
îmbrățișare zdrobitoare.
— Slavă Ziditorului că v-ați întors! șopti ea.
•
— Nu știu cum s-a putut închide rana atât de bine când în
interior încă sângerează.
Maestra Anet legă ultima ață din lungul șir de pe pântecul lui
Woron.
— Am fost nevoită să tai carnea cicatrizată de deasupra și să
repar stricăciunea de dedesubt. Are noroc c-a supraviețuit.
Woron era tot inconștient din cauza aburului care i se pompa
printr-o mască așezată peste nas și gură.
Elissa își frânse mâinile.
— E vina mea.
— Aiureli. Cum ar putea fi vina ta?
Anet era maestra conducătoare a Ș colii Culegătoarelor de
Ierburi și probabil cea mai bună din breasla ei din Miln. Obișnuită
să aibă în grijă familia regală și bogătașii din oraș, nu putea fi
scoasă cu ușurință din clădirea Bibliotecii, dar o vizită în vila unui
mare maestru de ghildă aducea deopotrivă bani și prestigiu.
— Am folosit un os de demon ca să-nchid rana, spuse Elissa.
Am crezut că magia o să-nlăture răul de dedesubt.
Culegătoarea de ierburi se uită la ea ca la o nebună, dar Elissa
era și bogată, și de sânge regal, două caracteristici despre care se
știa că fac casă bună cu excentricitatea.
— Bandajați!
Bătrâna își lăsă ucenicele să panseze rana, timp în care ea se
duse la lighean și începu să-și spele sângele de pe mâini și de pe
antebrațe. O dâră roșie îi brăzda șorțul altminteri de un alb
imaculat.
— Ei bine, orice s-ar fi întâmplat, de-acum ar trebui să-și
revină, încetul cu încetul. Nu e de dorit să coboare din pat în
următoarele câteva săptămâni și e posibil să mai treacă luni
înainte de a putea merge pe o distanță oricât de mică.
Tonul ei indulgent o irită pe Elissa. Nu-și petrecuse ultima
săptămână luptându-se pentru viața ei ca să-i vorbească de sus o
femeie care probabil nu văzuse miezingi decât în cărți.
— Asta nu mă mulțumește.
VP - 364
 Bătrâna părea să-și fi pierdut răbdarea, însă Elissa nu-i lăsă
timp să răspundă, ci își desprinse de cingătoare condeiul auriu.
— Ai auzit, fără îndoială, de efectele magiei asupra celor care se
luptă cu demonii.
Maestra Anet aruncă spre condei o privire neîncrezătoare.
— Doamna mea, nu știu cu ce idei te-ai întors din Văiuga, dar
aici, în Miln, noi vindecăm oamenii bizuindu-ne pe știință, nu pe
trucuri de Glifar.
— Locotenentul Woron își datorează viața științei tale, încuviință
Elissa. Dar e timpul să capeți vederi mai largi.
În timp ce Culegătoarea de Ierburi lucra, se lăsase noaptea.
Elissa nu avu de făcut nimic mai mult decât să apese pe un buton
ca să oprească trimiterea energiei către lămpile lectrice,
scufundând încăperea în întuneric. Condeiul ei lăsă în urmă o
dâră argintie când scrise în grabă ceva în aer ca să-l activeze,
pentru a trimite apoi un inel de glife să danseze deasupra
capetelor lor, umplând camera de o lumină albă, pură.
Anet își încrucișă brațele.
— Poate că asta o să te surprindă, dar află că am mai văzut
glife de lumină.
— Poate, dar ce-o să-ți arăt acum n-ai mai văzut.
Elissa se apropie de pat pășind ușor și ucenicele Culegătoarei de
Ierburi se traseră înapoi agitate, nedorindu-și să ia parte la tot
mai aprinsa dispută cu maestra lor.
— Ce faci?!
Urmărită de privirea lui Anet, Elissa îndepărtă bandajele în
care-l înfășuraseră ucenicele pe locotenent.
— Îl pun pe omul ăsta din nou pe picioare, răspunse ea.
Anet o prinse de braț. Avea părul alb, dar strânsoarea ei era
puternică.
— Ț i-am spus…
Elissa își înălță din nou condeiul și Anet amuți. Se retrase un
pas, fulgerând-o cu privirea.
— N-o să fie vina mea dac-o să înrăutățești lucrurile.
— Mulțumește-te să privești.
Elissa se întoarse spre Woron și, ținându-și condeiul ca pe o
pensulă, acoperi cusătura lungă cu un șir de semne mici, argintii,
legând fiecare glifă de următoarea. Când circuitul fu complet,
trimise în el energie. Atât Culegătoarea de Ierburi, cât și ucenicele
ei se aplecară din reflex către străfulgerarea de lumină.
VP - 365
 — Ce bezna nopții?!
Anet privi marginile tăieturii unindu-se. În câteva clipe, dispăru
orice urmă a rănii – nici vorbă de vânătăi, de roșeață, de cicatrici.
Doar câteva urme de sânge închegat și un șir de ațe ieșind din
pielea netedă, rozalie.
Când Woron răsuflă adânc, cutremurându-se, și deschise ochii,
bătrâna țipă scurt, ascuțit, știrbindu-și demnitatea.

VP - 366
 20

ESCORTA

334 D.Î.

— Semnează aici.
Mama Jenya scoase încă o hârtie din teancul ei ce părea
nesfârșit și o împinse în fața lui Ragen. Elissa stătea la vreo câțiva
pași distanță de el, la propria masă de lucru, ocupându-se de un
teanc asemănător. Așezați în colțul lor, copiii citeau în tăcere.
— Abia dacă ne-am întors de-o zi și suntem deja îngropați în
hârtii, gemu Ragen.
Jenya râse.
— Astea sunt doar cele urgente. Aștept să vă intrați în ritm
înainte de a veni cu restul.
— Pe noapte!
Ragen își trecu palmele peste obraji.
— Așa vă trebuie, dacă ați dispărut pentru aproape un an, zise
Jenya. Ragen întoarse o pagină și văzu o semnătură cunoscută.
Apărea prea des ca să nu-l stânjenească.
— Vincin.
Fusese marele maestru al ghildei înainte de a-l înlătura Cob, cu
zece ani în urmă. Nu se despărțiseră rămânând prieteni.
Jenya se încordă la auzul numelui și Ragen știu că avea să
înceapă o discuție înspăimântătoare pentru ea.
— Voiam să-ți vorbesc despre asta după ce aveai să afli ce s-a
întâmplat cât ai lipsit.
Ragen lăsă condeiul jos.
— Vorbește-mi acum.
— În absența ta, Vincin a organizat alegeri speciale pentru
numirea unui alt mare maestru, spuse Jenya. Acum el e Marele
Maestru al Ghildei Glifarilor.
— Fiu al Miezului! se răsti Ragen. Iar tu aveai de gând să-mi
spui după ce aflam de la curte?
— Nu da vina pe Mesager, dragul meu.
VP - 367
 Elissa nu-și ridică privirea din hârtiile ei.
Ragen trase aer în piept.
— Presupun că ai verificat dacă n-a încălcat legile ghildei.
— Bineînțeles, răspunse Jenya. Un maestru Glifar care se
bucură de o bună reputație are dreptul să ceară alegeri speciale
dacă Marele Maestru al Ghildei nu-și poate îndeplini îndatoririle,
în persoană sau în scris, pe o perioadă mai lungă de șase luni;
noua alegere e valabilă până la revenirea lui, dacă se întoarce
înainte de a se încheia răstimpul pentru care deține rangul.
— Prin urmare acum, după ce m-am întors în oraș, îmi recapăt
de la sine locul?
Lui Ragen îi mai rămăsese aproape un an din ultima perioadă
de doi ani pentru care fusese ales.
— Nu tocmai, răspunse Jenya. Ghilda trebuie să se întrunească
pentru ca Marele Maestru absent să anunțe că-și poate relua rolul
și să fie recunoscut printr-un simplu vot în care obține
majoritatea. Între timp, Vincin rămâne la putere.
— Atunci cheamă Glifarii la o întrunire, spuse Ragen, deși
înțelesese repede și clar cum stau lucrurile.
— Numai Marele Maestru al Ghildei le poate cere să se-
ntrunească sau să voteze.
La auzul cuvintelor ei, Ragen își strânse pumnul.
— Dacă nu le pot cere să se-ntrunească, atunci trimite-le
tuturor vorbă că m-am întors cu noutăți care vor schimba viitorul
ghildei.
— Trimit imediat Mesageri, spuse Jenya. Ce noutăți?
— Magia hora din Văiuga, răspunse Elissa. Am învățat cum să
dăm putere glifelor chiar și atunci când nu sunt miezingi în
apropiere, folosindu-ne de oasele lor. Uneori chiar la lumina zilei.
Jenya o fixă cu privirea în tăcere, ca și cum ar fi așteptat poanta
unei glume. Dar nimeni nu mai adăugă nimic, așa că își drese
glasul.
— Dacă e adevărat, asta schimbă totul.
— E adevărat, răspunse Ragen, dar nu m-aștept să creadă
cineva fără dovezi.
Nici Jenya nu părea convinsă, dar își notă pe tăblița ei de scris.
— O să mă ocup de asta.
— Ia legătura și cu sticlăriile, îi mai ceru Ragen. Facem
schimbări în curtea vilei.

VP - 368
 Scoase o hartă, de fapt o reprezentare a unei glife mari; Elissa
își petrecuse numeroase ore creând-o astfel încât să includă vila
lor și locuințele servitorilor. Dintre celelalte construcții, multe
trebuiau mutate, dar nu exista altă soluție.
Jenya se uită la hartă făcând ochii mari.
— Vreți să… vă pavați curtea cu sticlă încărcată de magie?
— O s-o încărcăm chiar noi, cu hora, răspunse Elissa, dar, da,
asta vrem.
Jenya studie glifa și Ragen își dădu seama că face socoteli în
gând.
— O să vă coste colosal de mult.
— Avem o avere colosală, răspunse Ragen. Nu vreau să stăm la
discuții despre asta, Jenya. Ai grijă să se înfăptuiască. Miezingii
capătă tot mai multă putere și atacul lor asupra orașului e doar o
chestiune de timp. Trebuie să ne pregătim și trebuie s-o facem
imediat.
Jenya luă planul pălind.
— Da, desigur.
Din curte se auzi zarvă. Ragen își ridică privirea, dar micul
Arlen se repezise deja la fereastră.
— Sulițe de Munte!
Băiețelul țopăia, arătând cu degetul.
Ragen și Elissa schimbară o privire. Se așteptau să fie chemați
de duce. Dar nu și să apară oșteni. I se alăturară micului Arlen la
fereastră și Ragen simți un gol în pântec când dădu cu ochii de
cincizeci de Sulițe de Munte, cu armele de foc pe umăr, într-o
formație fără cusur. De la poarta principală până la ușa din față a
vilei, se aliniaseră pe două șiruri pentru a contura o alee pe care
înainta o trăsură cu însemne regale.
— Keerin? întrebă Elissa.
Poate că ducele își trimisese heraldul să-i cheme.
— Nu e destul de țipătoare, răspunse Ragen. Trăsurile
Saltimbancilor arată de parcă ar fi vomat curcubeul pe ele.
Servitorii lui Ragen și tăietorii de lemne se adunau, ținuți la
distanță de oștenii vigilenți. Lucrurile nu păreau să anunțe o
încăierare, dar oamenii din curte nu erau nicidecum destinși.
— Ce Miezului se petrece? se întrebă Ragen când un lacheu
sări de pe capra trăsurii, lăsă în jos o scară și deschise portiera,
oferind o mână înmănușată persoanei dinăuntru.

VP - 369
 Din trăsură coborî Mama Jone, șambelana ducelui. Bătrâna
avea fața osoasă, firea unui miezing și niciun chef să iasă din
fortăreața lui Euchor. Prezența ei la ușa lor nu era semn bun.
— Jenya…
Ochii Elissei zvâcniră spre copii.
Punându-și câte o mână fermă pe umărul fiecăruia, Jenya îi
îndepărtă imediat pe Marya și Arlen de fereastră.
— Haideți. Ș ambelana are de discutat lucruri serioase cu
părinții voștri, n-are timp să se-mpiedice de copii. Urcați în
camerele voastre.
Când ieșiră la rândul lor din încăpere, Ragen o luă pe Elissa de
mână.
— E doar o demonstrație de forță. Euchor adoră să-și flateze
propriul ego, dar n-ar îndrăzni să ne-amenințe…
— De ce nu?
În timp ce Elissa punea întrebarea, în spatele primei trăsuri se
opri o alta, purtând blazonul Ț inutului Dimineții. Ea strânse
mâna lui Ragen atât de tare, încât îl duru.
Femeia care coborî din a doua trăsură era contesa Tresha.
Mama Elissei.
•
Elissa își încleștă pumnii cu putere când își adună fustele într-o
reverență. Să țină piept unei mici oștiri de Sulițe ale Muntelui
părea o adiere suavă în comparație cu o confruntare cu mama ei.
În minte îi veniră, nepoftite, cuvintele ducesei Araine: Fiți cu
mare băgare de seamă când ajungeți acasă.
— Elissa, draga mea!
Contesa Tresha își deschise larg brațele.
— Vino să-ți îmbrățișezi mama.
Ea își ținu din reflex răsuflarea, și nu doar ca să se ferească de
norul de parfum care o învăluia pe contesă. Când fusese mama ei
ultima oară dornică s-o îmbrățișeze? Nu se mai întâmplase de
când era doar o fetiță. În capul Elissei sună alarma.
— Păstrează tăcerea și lasă-mă pe mine să vorbesc, draga mea,
șopti Tresha. Sunt aici ca să am grijă ca toată lumea să se poarte
pe cât de cuviincios se poate.
Poate că mama ei alesese cuvintele pe care le considera
liniștitoare, dar Elissei i se părură oricum, numai așa nu.
Dacă dintre femeile puternice din Miln Tresha se afla pe locul
doi, primul loc îi aparținea lui Jone. La aproape șaptezeci de ani,
VP - 370
mătușa ducelui era țeapănă și uscată ca un băț. Purta o rochie
potrivită vârstei sale, cu mâneci lungi și guler înalt, dintr-un
material la fel de scorțos ca ea. Arăta, ca de obicei, de parcă
tocmai ar fi mâncat o lămâie.
Dădu din cap cu un aer sumbru.
— Ragen, Elissa. Bine-ați venit acasă!
Întotdeauna în stare să pară destins când se simțea oricum
altcumva, Ragen zâmbi.
— Ne-ați pregătit într-adevăr o întâmpinare fastuoasă. Oștenii
ne vor celebra întoarcerea cu salve de foc?
— Se află aici doar ca escortă, Ragen, răspunse Jone.
— În timpul absenței noastre, Milnul a devenit un loc atât de
periculos, încât e nevoie să ne escorteze pe străzile sale cincizeci
de Sulițe de Munte înarmate cu arme de foc? întrebă el.
— Sigur că nu, zise Jone. Dar sunteți eroi de război.
Considerați-i o gardă de onoare.
— M-aș fi simțit mult mai onorar dacă mi s-ar fi dat de știre că
voi primi o gardă de onoare.
Yon apăru în spatele lor. Probabil ocolise casa și intrase pe ușa
din dos.
— E totul în ordine?
— Ah, îl am probabil în față pe căpitanul Cărunt, spuse Jone. E
o plăcere să te cunosc, căpitane! Ducele ți-a trimis o invitație
oficială la curte. Ești, de asemenea, așteptat în dimineața asta.
Ochii lui Yon zvâcniră pentru a-i întâlni pe ai lui Ragen, apoi își
întoarse din nou privirea spre Jone, încrucișându-și brațele.
Ș ambelana era înaltă, avea aproape un metru optzeci și cinci, însă
puternicul tăietor de lemne o domina oricum cu statura sa
impresionantă.
— Da, fie.
Jone nu păru impresionată de bărbatul masiv.
— Va trebui să le predai arma gărzilor palatului înainte de a fi
primit de Înălțimea Sa.
Arătă către securea imensă, purtată în bandulieră.
— Să fiu al nopții dac-o predau! răspunse Yon și toată lumea se
încordă.
— Ducele Euchor nu le îngăduie oștenilor înarmați din alte
ducate să intre în sala tronului său.
Zâmbetul lui Jone era la fel de cadaveric ca fața ei.
— Cu siguranță până și tu poți înțelege atâta lucru.
VP - 371
 Yon fluieră. Oștenii din escortă își luară armele de foc în mâini
când apăru Lary Cutter. Yon își desprinse securea din bandulieră
și i-o întinse.
— A glifat-o însuși Izbăvitorul. Nu i-o încredințez nimănui care
nu e din Văiuga.
Se uită la Jone, zâmbindu-i cu aceeași superioritate cu care îi
zâmbise ea.
— Cu siguranță până și tu poți înțelege atâta lucru.
Jone își drese glasul.
— Da, sigur. Mergem?
Se îndreptară către trăsuri, trecând printre amenințătoarele
șiruri de Sulițe de Munte; Elissa se uită peste umăr la fețele
înspăimântate ale servitorilor din vilă. Erau încordați cu toții,
așteptând de la stăpânii casei un semn care să le spună ce au de
făcut.
Orice manifestare a supărării ar fi condus la un sfârșit sângeros
și era clar că și Ragen înțelegea asta. Părea la fel de lipsit de griji
ca în timpul unei plimbări prin grădină, dar Elissa știa că,
înăuntrul lui, e încordat ca un arc.
Tresha își luă fiica de braț.
— Tu și Ragen mergeți cu trăsura mea, scumpo. Așa s-a
hotărât, adăugă, aruncând o privire către Jone.
Elissa se sili din răsputeri să nu tresară când aceasta o atinse.
— Mamă, ce…?
Tresha o strânse de braț, înfigându-și adânc degetele osoase în
carnea ei.
— Căpitanul Cărunt va trebui să stea pe bancheta din spate. În
trăsură sunt doar patru locuri.
— Patru? întrebă Elissa, în timp ce vizitiul îmbrăcat în livreaua
mamei ei deschidea portiera.
Înăuntru era Derek Gold, neîndoielnic stânjenit. Avea cearcăne
negre sub ochi.
— Nu-i o problemă.
Yon se urcă pe bancheta din spate a trăsurii, părând ușurat că
poate rămâne departe de drama în plină desfășurare.
— N-avem prea mult timp, spuse Tresha imediat ce se închise
portiera în urma lor. Sunteți norocoși c-am aflat de tărășenia asta
și am sosit la timp ca să m-asigur că Jone și oamenii ei nu
nesocotesc bunele maniere. Dacă n-aș fi apărut eu, v-ar fi
percheziționat vila.
VP - 372
 — De ce, ce-ar fi căutat? întrebă Ragen. Ce bezna nopții se
petrece?
— Am încercat să vă previn, zise Derek, dar oamenii lui Brayan
nu m-au lăsat. M-au arestat imediat ce-am ajuns acasă.
— Te-au arestat? întrebă Elissa, nevenindu-i să-și creadă
urechilor. Pentru ce?
— Nu i-au spus arestare, răspunse Derek. Pur și simplu m-au
închis împreună cu Stasy și cu micul Jef și au pus paznici la uși și
la ferestre. Aș fi putut să-mi folosesc condeiul, dar contele a blocat
toate ieșirile din fortăreață și toți oamenii lui au arme de foc. Nu
cred c-aș fi izbutit să scap de-acolo fără să fie nimeni rănit.
— Ai fost înțelept că n-ai încercat, spuse Tresha. Aveți s-așa
destule probleme.
— Din ce cauză, mamă? Elissa își pierduse răbdarea. N-a trecut
nici măcar o zi întreagă de când ne-am întors. Ce Miezului am
putut să facem?
— Euchor știe că printre glifele cu care faceți schimburi s-au
numărat și cele de luptă, răspunse Derek. Ș i acum, când a aflat că
Omul Pictat e Arlen Bales…
— Crede că l-am făcut intenționat să cadă de prost, încheie
Elissa.
— Ș i e adevărat? întrebă Tresha.
Elissa o privi cu prudență. Cui îi era loială mama ei? Nu se
topeau una de dragul celeilalte și Tresha nu-și ascunsese
niciodată antipatia față de Ragen. Se afla într-adevăr acolo ca să
le țină partea – fie și numai ca să ferească familia de un motiv în
plus de rușine – sau totul era pur și simplu un truc de-al lui
Euchor, menit să scoată de la ei o mărturisire?
Ragen ridică din umeri.
— Nu tocmai. Avea să se afle oricum până la urmă.
Se întoarse spre Derek.
— Ce altceva mai știe?
Tresha se amestecă înainte de-a apuca Derek să răspundă.
— Te-ntrebi dacă Euchor știe de armele și armurile glifate pe
care le faceți și le vindeți prin oraș? Ei bine, știe.
— Dacă știe, a aflat de curând, zise Elissa. Am verificat hârtiile
chiar azi-dimineață. Totul a ajuns la Ghilda Mesagerilor la timp și
a fost acceptat.
— De ce să nu fi fost? întrebă Ragen. N-am încălcat nicio lege.
Ragen îl fixă pe Derek cu privirea.
VP - 373
 — Cum a aflat Euchor?
Derek se împurpură la față și-și lăsă privirea în jos.
Elissa își încrucișă brațele.
— Stasy.
Mama Stasy era soția lui Derek și verișoara contelui Brayan.
Brayan, cel mai de încredere sfetnic al lui Euchor și capul singurei
familii mai bogate decât a lui Ragen și a Elissei, era deosebit de
interesat de fabricarea armelor de foc ale lui Euchor și, fără
îndoială, îi considera rivali pe făuritorii de arme glifate. Fiul lui
Brayan era însurat cu cea mai mare dintre fiicele lui Euchor și
foarte multă lume nutrea convingerea că nepotul lui are mari
șanse să devină următorul duce.
— Nu e vina ei, sublinie Derek. E a mea. N-am fost prudent
când i-am scris. Contele are servitori care au deschis scrisorile,
căutând informații. Ea e furioasă ca un demon al pietrei.
Ragen răsuflă prelung.
— Derek, acum nu mai e nimic de făcut. Ș tiu, adăugă el, cu o
subtilă înclinare a capului către Tresha, cum e când faci de rușine
familia regală lăsându-ți urmele prăfuite ale cizmelor de Mesager
pe covoarele ei scumpe. Imediat ce punem la punct lucrurile cu
moștenirea ta, vei putea începe să-ți construiești propriul
domeniu.
— Da, mi-ar plăcea, zise Derek, dar contele îi ține pe Stasy și pe
Jef sub pază. Nu pot pleca fără ei.
— N-o să fii nevoit, spuse Elissa.
— Nu se poate face mare lucru în privința asta, răspunse
Derek. Niciun judecător din orașul ăsta n-o să-mi țină mie partea
împotriva afurisitului de conte Brayan.
— Nu mai ești singur, Derek, zise Ragen. N-o să mai fii
niciodată. Azi, în fața întregii curți, o să dăm de știre că-ți iei
familia și te muți în vila mea. Dacă Brayan o să se opună, Ghilda
Glifarilor n-o să mai lucreze nici pentru el, nici în folosul
domeniilor lui până nu se răzgândește.
Derek rămase cu gura căscată.
— Vorbești serios?
— Al Miezului de serios! se amestecă Elissa, fără să se poată
abține să nu-i arunce mamei ei o privire rebelă. Faci parte din
familie.
— Amenințarea ta, Ragen, e vorbă goală acum, când nu mai ești
Marele Maestru al Ghildei, sublinie Tresha.
VP - 374
 El o privi cu un zâmbet de gheață.
— Asta rămâne de văzut.
— Așadar, știați că Arlen Bales e Omul Pictat? stărui Tresha,
revenind la subiect. Ș tiați și ați ascuns intenționat adevărul?
— E fiul nostru, spuse Elissa. E ca și cum l-aș fi născut eu.
— Ar fi trebuit să vii să-mi spui mie, zise Tresha strâmbând din
nas.
Elissa râse.
— Să vin să-ți spun ție? Mamă, când ai fost tu vreodată de
partea mea, în orice privință? Pe noapte, nici măcar acum nu știu
dacă ești de partea mea!
Tresha păru sincer ofensată.
— Orice-ai crede tu, zgâtie răsfățată, mereu am pus suflet în tot
ce-a fost mai bine pentru tine!
— Chiar și-atunci când m-ai izgonit din familie?
Elissa îi văzu pe Ragen și Derek făcându-se mici și trăgându-se
deoparte în timp ce ea și Tresha se înțepau una pe alta, dar n-
avea de ales. Trebuia să afle înainte de a ajunge la destinație de
partea cui e mama ei.
— Când ai absolvit Ș coala Mamelor, ți-am spus că putem lăsa
totul în urmă, zise Tresha.
Elissa pufni.
— Numai fiindcă voiai un vot în plus în Consiliul Mamelor.
Interesele mele nu intrau în calculele tale.
Tresha își încrucișă brațele.
— Ei bine, fie c-o vrei sau nu, acum ești amestecată în politică.
Te-ai băgat în centrul unui vârtej de vânt și, dacă vrei să ieși de-
acolo vie și liberă, ai nevoie de ajutorul meu.
— Cu ce preț? nu se putu Elissa abține să nu întrebe.
Ochii mamei ei zvâcniră către Ragen și Derek.
— Despre asta putem vorbi mai târziu. Azi te rog doar să mă
crezi c-avem aceleași interese.
— Vrei să spui că, fără ajutorul tău, o să fim arestați? întrebă
Ragen.
— Nu cred că se va merge atât de departe, dacă-ți cântărești
bine cuvintele la curte, răspunse Tresha. Voi sunteți eroii despre
care se vorbește în toate tavernele din Miln. Ar fi revolte pe străzi.
— Nu crezi? întrebă Elissa.
Tresha ridică din umeri.

VP - 375
 — N-o să mai fiți niciodată atât de vulnerabili și atât de
nepregătiți ca acum. Dacă Euchor se teme cu adevărat de voi, s-ar
putea gândi că e de preferat să vă pună în lanțuri acum, înainte
de a deveni prea puternici ca să vă mai poată atinge.
•
Ragen văzu un grup de femei așteptând în holul de la intrare.
— De-aici încolo ești pe cont propriu, îi spuse Tresha. Încearcă
să nu-ți înrăutățești situația în timp ce se străduiesc Mamele să
lămurească lucrurile.
Cu asta, Tresha și Jone plecară, luând-o pe Elissa cu ele în
încăperile Consiliului Mamelor. Ragen se întrebă dacă nu cumva o
s-o mai revadă abia în ziua judecății lor.
Keerin îi aștepta, pregătit să-i escorteze în sala tronului lui
Euchor. Saltimbancul își purta din nou veșmintele pestrițe de
herald regal: tunică și pantaloni largi, doar până sub genunchi, cu
dungi albastre și cenușii, sub o mantie de catifea neagră,
susținută de un lanț de aur, a cărei închizătoare purta blazonul
lui Euchor. Căptușeala mantiei era din mătase, cu dungi
strălucitoare, îngăduindu-i să treacă de la tonurile palide
preferate de Euchor la culori vibrante cu o singură zvâcnire a
brațului.
Însă fața lui Keerin era la fel de sobră ca mantia exterioară.
— Îmi pare rău pentru povestea asta, Ragen! Îți jur că n-am
știut nimic.
Ragen îl strânse de umăr.
— N-ai nicio vină. Cât de rău e?
Keerin aruncă o privire către escortă, apoi se puse în mișcare,
conducându-i spre sala tronului. Își coborî vocea până ce deveni
un murmur.
— Înălțimea Sa e… nemulțumită. O să-ncerce să te intimideze,
însă Consiliul Mamelor nu e convins că există destule dovezi ca să
ți se aducă vreo acuzație, dacă nu cumva te învinovățești singur.
— De unde știi? murmură Ragen la rândul său.
— Aseară am trecut pe-acasă, răspunse Saltimbancul.
Se însurase, fără a avea parte de o căsnicie fericită, cu baroana
Cate, o văduvă bogată și o membră importantă a Consiliul
Mamelor.
— Așteptați aici, spuse Keerin când ajunseră în fața ușilor
imense ale sălii tronului lui Euchor.

VP - 376
 Sulițele de Munte le deschiseră drumul doar atât cât era nevoie
ca să intre el.
— Maestrul Ragen, Mesagerul Derek și căpitanul Yon cel
Cărunt din Ț inutul Văiuga!
— Urmați-mi mereu exemplul și lăsați-mă pe mine să vorbesc,
spuse Ragen, apoi porni în fruntea celorlalți pășind maiestuos,
fără să pară câtuși de puțin îngrijorat de semnele neliniștitoare.
Obloanele sălii tronului fuseseră larg deschise, umplând-o cu
lumina soarelui, fără îndoială ca să-mpiedice orice truc magic pe
care ar fi putut să-l încerce cei trei dacă lucrurile nu mergeau
după placul lor.
Pe tronul de pe dais stătea Euchor, gras peste măsură și
cărunt, dar încă părând în stare să înfrângă cu mâinile goale
aproape orice alt bărbat. Se povestea că, atunci când un Mesager
krasian venise să-l proclame pe Ahmann Jardir conducătorul
întregii lumii, ducele îl bătuse el însuși, lăsându-l fără cunoștință,
și se pișase pe el când zăcea zdrobit pe podea. Euchor purta acum
o mantie albastră, tivită cu blană, o tunică gri, lanțuri grele de aur
și inele care-i străluceau pe degete. Pe cap avea o diademă subțire,
de aur.
În stânga tronului stătea Veghetorul Ronnell, bibliotecarul
regal, în fruntea unui grup de Veghetori cu bărbi cărunte, cărora
ducele nu le putea porunci nemijlocit. Însă Ronnell, care i se
supunea întru totul, era Veghetorul Marii Biblioteci și al
Catedralei din Miln și se afla în fruntea ordinului lor.
Contele Brayan, conducătorul Ghildei Minerilor și al Ghildei
Cămătarilor, stătea în dreapta, alături de alți mari maeștri de
ghildă. Părul lui împuținat era alb ca zăpada, dar fusese tuns
scurt și ridurile astfel scoase în evidență îi dădeau feței ascuțite
înfățișarea unei pietre zgrunțuroase. Lângă el era veșnic
zeflemitorul Vincin, cu ciocul uleiat, încărunțit și cu părul subțiat
dat peste cap și lipit de țeastă. Pe degetele dolofane îi luceau inele.
Pe piept purta broșa în formă de glifa-cheie a Marelui Maestru al
Ghildei Glifarilor.
Alături de Vincin stătea Malcum, Marele Maestru al Ghildei
Mesagerilor, omul cu cele mai multe șanse să fie aliatul lui Ragen.
Era cu un cap mai înalt decât toți ceilalți mari maeștri de ghildă,
cu atât mai impozant datorită peticului care îi acoperea un ochi și
cicatricilor de pe un obraz, dovezi ale unui atac al miezingilor din
zilele lui de Mesager. Își bandajase singur rănile și își continuase
VP - 377
drumul. Ș i rămăsese Mesager încă mulți ani înainte de trece la
conducerea ghildei.
Marii Maeștri ai Ghildelor Gunoierilor, Negustorilor,
Culegătorilor, Zidarilor și Cerșetorilor stăteau laolaltă, aproape
lipiți, și își tot mutau greutatea de pe un picior pe altul, agitați din
pricina încordării din încăpere. Dintre ei, mulți îi datorau lui
Ragen sume mari de bani.
— Bun-venit acasă, Ragen! spuse Euchor. După cum nu mă-
ndoiesc că ai auzit de o mie de ori de când te-ai întors, întregul
Miln vă e îndatorat pentru serviciile aduse în războiul cu Krasia.
Ragen făcu o plecăciune adâncă.
— Ne onorezi, Înălțimea Ta. Ne cunoaștem datoria față de tine și
față de toți oamenii din Orașele Libere și ne-am străduit să facem
tot ceea ce era de așteptat de la oricine s-ar fi aflat în pielea
noastră.
— Falsa modestie nu te prinde, Ragen, zise Euchor. Ar trebui
să fii mândru de toate faptele voastre. Doar datorită lor nu te-am
pus deja în lanțuri.
Cuvintele ducelui erau menite să-i înspăimânte. Într-adevăr,
Yon se încordă, gata de luptă sau de fugă, însă Ragen se destinse.
Te agitai și te foiai în amurg, când doar îți imaginai pericolul.
Când se întuneca și te înconjurau demoni reali, era mult mai ușor
să te concentrezi.
— De ce m-ai pune în lanțuri, Înălțimea Ta? întrebă el, deși știa
foarte bine răspunsul. I-am fost întotdeauna loial Milnului.
— Ș i totuși, împreună cu vagabondul străin pe care l-ai cules de
prin cătune, ai uneltit ca să mă-nșelați, mârâi Euchor.
— Din câte-mi aduc aminte, l-am întâlnit pe băiat în timp ce
adunam, în numele Înălțimii Tale, dările din Pârâul lui Tibbet.
Arlen Bales e, prin definiție, milnez.
Euchor se împurpură la față și Ragen se simți recunoscător
fiindcă pe drum îi crescuse o barbă deasă, care îi ascundea
zâmbetul de pe buze. Ducele făcea întotdeauna aceeași greșeală.
Dorea să-și mustre supușii în public, dar era luat prin surprindere
când cineva avea destul curaj ca să riposteze în fața întregii curți.
— Anul trecut, când a venit la curte, n-ai dezvăluit cine e de
fapt, îi reproșă Euchor.
Ragen își desfăcu mâinile, răsucindu-se ca să-i cuprindă cu
privirea pe toți cei din sală.

VP - 378
 — E printre noi cineva fără secrete de familie? Cât am fost
Mesager Regal, am aflat o mare parte dintre ele și unele erau de o
importanță mult mai mare decât ăsta.
Se uită iarăși în ochii ducelui.
— Arlen Bales n-a îndemnat la nicio revoltă, n-a furat nicio
proprietate, n-a făcut nimănui niciun rău. Cea mai mare
fărădelege a sa a fost spargerea dalelor de pe podeaua Înălțimii
Tale, iar eu plătesc paguba asta cu bucurie.
— O s-o plătești, încuviință Euchor, așa cum o să plătești și
pentru glifele pe care mi le-a vândut invocând motive măsluite și
care nu mai valorează nimic din pricină că tu le vinzi pe furiș!
— Nu mai valorează nimic, Înălțimea Ta?! întrebă Ragen,
înălțându-și vocea până când o auzi reverberând de tavanul înalt.
Mulțumită acestor glife a izbutit convoiul meu să supraviețuiască
pe drumul de întoarcere de la Angiers. Datorită acestor glife,
Ț inutul Văiuga, cândva un cătun mai mic decât Dumbrava
Împietritului, a ajuns, în nici doi ani, să rivalizeze cu oricare
dintre Orașele Libere. Datorită lor au izbutit krasianii să iasă din
deșert și să cotropească ținuturile din miazăzi.
— Ș i ucenicul tău mi-a cerut pentru ele un preț piperat, zise
Euchor, chiar după ce ți le-a dat ție, pentru negoțul tău.
Se străduia să-i smulgă mărturisiri, însă Ragen nu se osteni să
nege.
— Ce a cerut Arlen, Înălțimea Ta? După ce l-ai amenințat fățiș
că-ți pui garda să-l doboare și să-l țină la podea până când îi sunt
copiate glifele de pe piele? După ce mi-ai poruncit mie s-ascund
Glifari în toate cotloanele întunecoase, ca să copieze orice glifă pe
care-o zăresc?
Acum curtenii se foiau, lăsându-se de pe un picior pe altul, de
ambele părți ale tronului, și Ragen continuă să atace.
— N-a cerut decât ajutor pentru refugiații din Rizon, pe care nu
mă-ndoiesc că Înălțimea Ta l-ar fi dat oricum.
— Nu mă las manevrat ca să le port de grijă tuturor cerșetorilor
de la Graniță, Ragen! mârâi Euchor. Am plătit cinstit pentru
glifele alea.
— Ca și toți Glifarii care le-au cumpărat de la mine, sublinie
Ragen.
Euchor își încleștă un pumn.
— Așadar recunoști că ai vândut ieftin ca să cumpere toată
lumea de la tine?
VP - 379
 Ragen se strădui din răsputeri să pară ofensat.
— Nu recunosc nimic de soiul ăsta. N-am încălcat nicio lege,
Înălțimea Ta. Am intrat în posesia glifelor pe cale legală și, ca
Mare Maestru al Ghildei Glifarilor și Conducător al Negoțului cu
Glife, am dreptul să vând grimoare și să fabric arme și armuri
glifate.
— Ș i acum ești bogat peste măsură, rânji Euchor.
Ragen își desfăcu mâinile.
— Înălțimea Ta ar fi putut să le vândă la fel ca mine. Dar ai
preferat să-ncui grimoarul în bibliotecă și să le dai în schimb
oștenilor tăi arme de foc.
— Armele alea de foc au salvat Angiersul și i-au împiedicat pe
krasiani să ia în stăpânire tot ce e la miazăzi de Fluviul
Despărțitor, sublinie contele Brayan.
— E adevărat, încuviință Ragen. Sulițele de Munte sunt
formidabile în lupta împotriva krasianilor și, Ziditorul știe,
șobolanii deșertului chiar aveau nevoie de-o astfel de lecție. Dar
demonii sunt din ce în ce mai puternici și înțelepciunea ne cere să
le glifăm armele și armurile pentru războiul care se-apropie.
— Pfui! se strâmbă ducele batjocoritor. După cum spun toate
rapoartele, văiugenii și krasianii măcelăresc miezingi cu miile. Nu-
i de mirare că supraviețuitorii sunt ațâțați.
Ragen clătină din cap.
— E vorba de mai mult decât atât, Înălțimea Ta. Atacurile lor
sunt acum mai viclene, folosesc arme și tactici care nu seamănă
cu nimic din ce-am văzut în zecile de ani petrecuți pe drumuri. Iar
informațiile primite de la contesa Paper din Văiuga sugerează că
n-am avut de-a face decât cu o mică parte din ce poate revărsa
Miezul asupra noastră.
— Femeia aia e o eretică, îl întrerupse Euchor. Veghetorii din
Văiuga s-au rupt de dreapta credință din miazănoapte, formându-
și propriul consiliu, iar contesa și-a depășit atribuțiile când l-a
numit Păstor pe Jona, renegatul ăla nebun. Îl venerează pe
ucenicul tău mort, crezând că e Izbăvitorul, deși n-a izbăvit pe
nimeni de nimic. Dimpotrivă, ne-a adus războiul cu șobolanii
deșertului și a înrăutățit Năpasta.
— Nu-i adevărat!
Yon păru surprins când mârâitul lui reverberă puternic în sala
imensă, dar fața i se aspri când toți ochii se întoarseră spre el.
Euchor zâmbi.
VP - 380
 — Căpitane Yon, te rog, luminează-ne.
— E ușor să zici că oameni pe care nu i-ai întâlnit niciodată
înșală și se dau drept cine nu-s, spuse Yon. E ușor să stai în
fortăreața ta glifată din munți, la mii de kilometri distanță de
Văiuga, și să-i judeci locuitorii. Niciunul dintre voi n-a fost acolo
când a murit Culegătoarea noastră de Ierburi și când peste noi a
dat o molimă de ne-am îmbolnăvit cu toții. Când au izbucnit
focurile și demonii au trecut de glife. Eu am trăit în Văiuga
Tăietorului de Lemne mai bine de optzeci de ani, îi cunoșteam pe
toți cei trei sute patruzeci și șapte de locuitori. Fiind un bătrân
schilod, am văzut jumătate dintre oamenii ăia căzând morți în
jurul meu. Demonii erau în case și dansau pe străzi.
Făcu un pas înainte. Pasiunea din vocea lui fascina pe toată
lumea. Chiar și Euchor tăcea, captivat de poveste.
— Singura clădire rămasă în picioare era Casa Sfântă, și Jona
ne-a luat pe toți înăuntru. Avea picioru’ rupt, dar nu s-a odihnit
nicio clipă, șchiopăta, sprijinindu-se în cârje, și îngrijea bolnavii
ca o Culegătoare de Ierburi. Ne spunea că nu suntem pierduți. Că
Ziditoru’ are un plan.
Yon clătină din cap.
— Nu l-am crezut. Nu l-a crezut nimeni. Credeam că aia e
ultima mea dimineață. Însă pe urmă Arlen Bales a intrat călare în
sat, împreună cu Leesha Paper și cu Rojer Inn. Ne-au spus să nu
ne mai plângem de milă, ci să ne adunăm curajul. Ș i că, dacă
înfruntăm demonii cu hotărâre, o să-nvingem. Ș i, mulțumită lor,
chiar am învins.
Se uită de jur-împrejur, prin încăpere.
— Nu credeți toate poveștile Saltimbancilor? Da, l-am auzit pe
unu spunând că-s înalt de trei metri. Da’ nimeni nu poate nega
că, în cei doi ani scurși de-atunci, dintr-un sat cu mai puțin de
două sute de oameni încă în stare să se țină singuri pe picioare,
am ajuns un ținut cu mai mulți locuitori decât oricare Oraș Liber
în care-am fost io.
În timp ce Yon vorbea, Ragen se uită la bibliotecarul regal,
căutând un semn că, sub înfățișarea indiferentă, cuvintele lui Yon
îl ating. Că le putea fi aliat, așa cum spera Arlen.
— Poate nu credeți că Arlen Bales e Izbăvitoru’. Vă înțeleg. Nici
io n-aș fi crezut, dacă n-aș fi văzut cu ochii mei. Da’ am văzut. L-
am văzut atârnând în aer, strălucind ca soarele, azvârlind cu foc

VP - 381
și fulgere în odraslele Miezului. Dacă el nu-i Izbăvitoru’ nu știu ce
e.
În sală se auziră murmure și Ragen le lăsă tuturor timp să
cântărească spusele lui Yon. Euchor se uită la Ronnell, ca și cum
ar fi așteptat să-l audă dovedind netemeinicia istorisirii, dar
bibliotecarul rămase cu privirea în jos, tăcut, în timp ce bătrânii
din spatele lui vorbeau între ei în șoaptă.
Ragen sparse tăcerea.
— Îl cunosc pe Arlen Bales mai bine decât oricine altcineva, dar
las dezbaterile teologice pe seama Veghetorilor, aflați în siguranță
între pereții glifați ai Caselor Sfinte. Eu, după o viață petrecută
sub cerul liber al nopții, văd mai clar amenințarea. Numind-o
Năpastă nu schimbăm nimic. Avem arme potrivite pentru lupta cu
miezingii și-ar trebui să le punem în fiecare mână în stare să le
folosească.
— Ș i să umplem astfel buzunarele tale? întrebă Euchor.
Controlezi făurirea lor de la un capăt la altul, așa că ești direct
interesat să exagerezi amenințarea. Ai noroc că nu-ți confisc toate
armele făcute cu glifele tale ilegale.
Marele Maestru de Ghildă Malcum își drese glasul, atrăgând
toate privirile.
Euchor ridică dintr-o sprânceană.
— Ai ceva de adăugat, Malcum?
Acesta luă întrebarea drept o invitație de a-și părăsi locul; se
desprinse de ceilalți conducători ai ghildelor și se îndreptă cu pași
mari spre Ragen, lângă care se opri.
— Ghilda Mesagerilor a cumpărat armele glifate corect, fără
gânduri ascunse. Înălțimea Ta pare să uite că noi ne riscăm viețile
noapte de noapte ducându-ți la destinație scrisorile, escortându-ți
caravanele și înlesnind negoțul în orașul tău. Am stăruit pe lângă
Înălțimea Ta, cerând glifele cumpărate de la Arlen Bales, și nu ne-
am ales decât cu o amânare după alta, deși pe drumuri atacurile
demonilor se întețeau. Acum ne putem apăra și nu renunțăm la
ceea ce ne ajută s-o facem.
Rebeliunea din spatele cuvintelor înnegură fața ducelui, care
vorbi cu voce joasă, amenințătoare:
— Recunoști că ești complice la fărădelegile lui Ragen?
— Nu e vorba de nicio fărădelege, ripostă Malcum. Am
cumpărat glifele fără să încălcăm nicio lege și tot astfel am
încheiat cu Ghilda Glifarilor un târg pentru glifarea armelor și
VP - 382
armurilor noastre. N-ai dreptul să confiști nimic. Încearcă s-o faci
și toți Mesagerii din oraș vor refuza să-l mai părăsească.
La asta, în sală se lăsă tăcerea. Fără Mesageri, activitățile vitale
orașului aveau să înceteze, ceea ce avea să se simtă în pungile
tuturor celor din încăpere.
— Nici Ghilda Glifarilor n-o să mai lucreze, adăugă Ragen.
— Nu mai poți vorbi în numele ei, Ragen.
Vincin rânji disprețuitor.
— Ai renunțat la dreptul ăsta când ai lăsat-o de izbeliște. Eu
sunt acum Marele Maestru.
— Un Mare Maestru care nu-i poate chema pe ghildari la o
întrunire dacă ei nu arată, prin vot, că sunt de acord, ripostă
Ragen. Îți mulțumesc că mi-ai ținut locul cât am lipsit, Vincin, dar
nu mă poți împiedica la nesfârșit să-mi recapăt puterea. Negoțul
cu Glife e sub controlul meu.
Vincin se încruntă, dar Ragen avea dreptate. El putea să amâne
schimbarea invocând regulile ghildei, dar vestea întoarcerii lui
Ragen se răspândea în oraș și ceilalți Glifari aveau să-i forțeze
curând mâna.
— În dimineața asta au fost semnate acte care îi garantează lui
Derek Gold, pe viață, un loc în Consiliul Negoțului cu Glife și
douăzeci și unu de procente din tot câștigul adus de atelierul meu
de glifare, de sticlării și de depozite, adăugă Ragen, profitând de
avantajul său de moment. L-am invitat să locuiască, împreună cu
familia lui, alături de mine, până când își va putea construi
propria vilă.
— O ofertă generoasă, Ragen, dar nicidecum necesară.
Contele Brayan zâmbea, dar i se simțea încordarea. Vestea îl
luase prin surprindere.
— Vărul meu are o locuință confortabilă în fortăreața mea.
Derek înaintă un pas.
— Îți mulțumesc, lordul meu, dar am profitat prea mult de
generozitatea ta. Ne vom muta cât de curând într-un loc care să
ne aparțină.
— Asta n-o hotărăști tu, negustorule! zise Brayan. Stasy și Jef
au sânge nobil, sunt obișnuiți cu o viață și cu o societate mai
presus de orice le poți oferi tu.
— Vorbești despre soția și fiul meu, sublinie Derek.
Brayan își arătă dinții.

VP - 383
 — Vorbesc despre o fecioară tânără pe care-ai siluit-o și despre
un bastard cu sânge mai nobil decât al tatălui său. Ai convins-o
să se mărite cu tine și ți-ai scos hoitul murdar din clasa
servitorilor, dar nu ești demn de ea; n-ai fost niciodată. Unde erai
cât a crescut și a fost educat fiul tău? Hoinăreai.
Malcum își încrucișă brațele.
— Hoinărea? Numești hoinăreală munca Mesagerilor, lordul
meu?
— Derek nu e siluitor, se amestecă Ragen. E de-a dreptul
scârbos să răspândești astfel de minciuni la curtea Înălțimii Sale!
— Nu mă las intimidat nici de un mare maestru de ghildă care-
și abandonează îndatoririle, nici de un tată care și le abandonează
pe ale sale! se răsti Brayan. N-aveți decât să refuzați să vă faceți
meseria. Ș i nu uitați să le spuneți tuturor celor din slujba voastră
că n-au de lucru fiindcă o biată femeie de sânge regal e obligată
să suporte mătăsurile și luxul din casa familiei sale.
— Îndrugă câte minciuni dorești, lordul meu, mârâi Derek, dar
nu-mi poți ține soția și fiul închiși împotriva voinței lor.
Contele Brayan pufni, îndreptându-și privirea către duce.
Euchor își ridică brusc mâna, fluturând-o ca și cum ar fi vrut să
scape de-o duhoare.
— Scutiți-mă de dramele voastre de familie. Asta e treaba
Consiliului Mamelor. Mergeți la ele.
•
— Ai luat parte la conspirația lui Arlen Bales împotriva
tronului?
Mama Jone încetă să mai meargă dintr-o parte în alta a sălii și
se uită în ochii Elissei.
Interogatoriul dura de câteva ore, Mamele insistau, vrând să
afle de la Elissa amănunte despre tot ce se petrecuse, începând cu
copilăria lui Arlen și încheind cu ceea ce trăise ea în Lakton, în
timpul războiului. Tresha stătuse tot timpul alături de ea, tăcută,
cu spatele drept și chipul stană de piatră. Soția contelui Brayan,
contesa mamă Cera, conducea temporar consiliul, ținând în mână
ciocănelul Vorbitoarei.
Acum ajunseseră în sfârșit în miezul lucrurilor.
— Nu răspunde.
Tresha își puse mâna pe brațul Elissei ca și când ar fi fost un
copil care s-ar fi putut repezi în mijlocul străzii.

VP - 384
 — Obiectez, adăugă, adresându-se întregului consiliu. Nu s-a
dovedit că există vreo conspirație.
Multe consiliere dădură aprobator din cap, pe când altele se
încruntară. Pentru prima oară în viață, Elissa simți cu
recunoștință mâna mamei sale pe braț. Locul ăla era mai
periculos decât orice stradă plină de trăsuri, iar Tresha se bucura
de respectul – dacă nu și de loialitatea – tuturor femeilor prezente.
— Se aprobă.
Fața Cerei era acră când lovi cu ciocănelul în masa prezidiului.
Ea și Jone aveau aceleași păreri, dar, chiar dacă amândouă
urmăreau același scop, regulile și precedentele Consiliului nu
puteau fi încălcate. Cel puțin nu când Tresha deținea o oricât de
mică majoritate a voturilor.
— Desigur.
Jone era netulburată. Oricum izbutise să-și planteze sămânța.
— Fie-mi îngăduit să reformulez. Înainte de întâlnirea lui Arlen
Bales cu ducele, știai că el e Omul Pictat?
Mâna Treshei îi strângea mai tare brațul, însă Elissa își simți
spatele îndreptându-se. N-avea de gând nici să mintă în consiliu,
nici să se lepede de copilul crescut de ea, orice s-ar fi întâmplat.
— Da, răspunse. Arlen Bales a fost fiul meu adoptiv. A venit la
mine și mi s-a destăinuit imediat după întoarcerea sa în Miln.
La asta, mulțimea murmură. Tresha nu păru încântată de
răspuns, dar păstră tăcerea.
— Așadar recunoști că l-ai înșelat pe Înălțimea Sa?
— Cum adică l-am înșelat? ripostă Elissa. Sunt o Mamă din
clasa negustorilor, fără niciun loc la curtea Înălțimii Sale. Cu ce
sunt eu vinovată dacă, înainte de a-i primi în sala tronului, ție nu
ți se pare necesar să te interesezi cine sunt cei care solicită o
audiență la duce?
— Perfect.
Strânsoarea Treshei slăbi în timp ce șoapta i se desprinse de pe
buze.
— Însă soțul tău se numără printre curtenii Înălțimii Sale, nu?
— Desigur.
Elissa vedea unde voia Jone să ajungă.
— Ș i Marele Maestru de Gildă Ragen a fost de față când ți s-a
destăinuit Arlen Bales? întrebă Jone.
— Nu, răspunse Elissa.
Jone se încruntă.
VP - 385
 — Dar el știa…?
Mâna Treshei o strânse din nou mai tare.
— Obiecție. Niciun bărbat și nicio femeie nu au obligația să
depună în fața Consiliului mărturie împotriva soției sale sau a
soțului său.
— Ridicând obiecția asta, nu izbutești decât să lași impresia că
ești vinovată, sublinie Jone, stârnind murmure în încăpere.
— Contestând regulile nu izbutești decât să lași impresia că n-
ai dovezi, ripostă Tresha, și murmurele se întețiră.
— Ajunge!
Mama Cera bătu cu ciocănelul în masă, cerând să se facă
liniște.
— Mama Elissa nu se află aici ca să depună mărturie în
favoarea sau împotriva soțului ei.
— Atunci pentru azi am terminat, spuse Tresha, ciupind brațul
Elissei.
Cera își îndreptă ciocănelul spre ea.
— Azi nu ești Vorbitoare.
Tresha nu păru intimidată.
— Nu, dar, de mai bine de patru ore, fiica mea a răspuns la
toate întrebările puse de Mame. Dacă Mama Jone mai are de
adăugat și altceva în afară de încercările de tragere de limbă,
propun să amâne pentru mâine și s-o lăsăm acum pe Mama
Elissa, care abia s-a întors dintr-o călătorie primejdioasă, să se
ducă acasă, la familia pe care nu și-a mai văzut-o de luni întregi.
— De acord, spuse imediat baroana Cate.
Marea majoritate a Mamelor acceptară amânarea, fiind de
părere că, pentru o zi, se făcuse destul. Elissa vedea în ochii
multora că nu consideră totul încheiat, dar măcar avea un răgaz.
— Mulțumesc! îi spuse mamei sale când se îndreptau spre
trăsură.
— Mulțumește-mi venind să prânzești la Castelul Răsărit-de-
Soare, spuse Tresha.
Elissa se încordă când auzi numele străvechii reședințe a
Ț inutului Dimineții.
Lipsise atât de puțin ca să scape!
•
— Fiul ăla al Miezului, mârâi Derek, după ce Euchor suspendă
întrunirea și li se îngădui să plece de la curte. M-a numit siluitor

VP - 386
pentru simplul fapt că fiica baronului s-a îndrăgostit de cineva din
clasa servitorilor.
Ragen îi puse o mână pe umăr.
— O să se termine cu bine. Brayan n-are motiv să le facă rău
lui Stasy și Jef. O să găsim curând o rezolvare.
— Ușor de zis. Acum nici măcar nu-i mai pot vedea fără s-ajung
din nou în puterea lui Brayan. Data viitoare probabil că nici
măcar contesa Tresha n-o să mă mai poată salva.
— Noi n-am glumit, spuse Malcum. Brayan n-o să-și primească
și n-o să-și trimită scrisorile și mărfurile până când nu ia Consiliul
Mamelor o hotărâre.
— Dar cine poate ști ce hotărâre va lua? îi atrase Derek atenția.
Niciuna dintre babele alea nu se sinchisește de binele familiei
mele, toate vor doar să scoată din povestea asta un avantaj politic.
Mama Cera dispune de o grămadă de voturi. Împreună cu Jone
poate aduna chiar mai multe decât Tresha.
— Oricare le-ar fi sforăielile politice, nu pot reține o Mamă
împotriva voinței ei, zise Ragen. Imediat ce Stasy depune
mărturie, nu vor avea de ales, vor fi nevoite s-o elibereze.
— Așa că n-o să fie lăsată să depună mărturie, spuse Derek. Îl
cunosc pe Brayan. Mai întâi Stasy o să se-mbolnăvească în mod
misterios și n-o să se simtă în stare să vadă pe nimeni. Pe urmă el
o să mituiască pe cineva „nepărtinitor” ca s-o viziteze și s-o
silească să semneze o declarație. Dacă o să cerem să se
lămurească totul în fața unui judecător, o să insiste să se facă în
ținutul lui, unde îi are pe toți la degetul mic. Poate că n-o să
izbutească să câștige, dar o să amâne pronunțarea hotărârii
judecătorești cu lunile sau poate chiar cu anii și să-ntoarcă pe
toată lumea cu putere de decizie împotriva mea. La urma urmei,
el are sânge regal și eu nu, iar asta nu se poate rezolva.
Ragen își coborî glasul.
— Dac-o să meargă atât de departe, o să ne folosim de magie ca
s-adormim o grămadă de lume din fortăreața lui și-o să-i spargem
ușa.
Ideea era mârșavă, dar Derek își îndreptă umerii la auzul
cuvintelor.
— O să vă folosiți de magie? se miră Malcum.
— De-acum înainte o să-i mai înarmăm pe Mesagerii tăi și cu
altceva în afară de glife.
— Cum așa?
VP - 387
 Malcum ridică dintr-o sprânceană.
Ragen își scoase din buzunar condeiul argintiu și i-l întinse,
îndemnându-l să-l studieze.
— Are un miez din os de demon, care ia foc dacă ajunge sub
lumina soarelui, însă, placat cu aur sau cu anumite alte metale,
își păstrează puterea. Dacă e pus într-o armură, purtătorul ei
poate sta liniștit în bătaia armelor de foc ale Sulițelor de Munte
sau, dacă un demon al pietrei îi trage un pumn în piept,
supraviețuiește ca să povestească. Dacă încastrezi osul într-o
săgeată de arbaletă, săgeata aia trece printr-un zid de piatră.
Malcum se uită când la condei, când la Ragen.
— Dacă nu te-aș cunoaște, aș zice că-ndrugi rahaturi de demon.
— Dacă nu ne-ar fi salvat viețile pe drum, nici eu n-aș fi crezut
că e cu putință, spuse Ragen. În vila mea sunt găzduiți tăietori de
lemne. Luptători căliți împotriva demonilor, ca Yon, aici de față,
care-i pot învăța pe Mesagerii tăi cum să folosească armele și
armurile glifate.
— Da, întări Yon. Nimeni nu ciopârțește miezingi mai bine decât
tăietorii mei de lemne. Suntem bucuroși să vă-nvățăm ce ne-a-
nvățat pe noi Izbăvitoru’.
— Așadar e adevărat, zise Malcum. Voi, văiugenii, chiar credeți
că Arlen Bales e Izbăvitorul?
— Domnu’ Bales a negat întotdeauna, dar ce altceva ar putea
fi?
— Un om bun, răspunse Ragen. Care-ncearcă să facă doar ce e
drept și să ne scape de demoni.
Malcum se uită când la unul, când la celălalt cu neîncredere.
— N-are importanță. Ragen își luă condeiul înapoi. Important e
că-ți putem înarma și instrui Mesagerii. Drumurile sunt mai
periculoase ca niciodată. Dacă nu crezi nimic altceva, crede asta.
Malcum încuviință din cap.
— O să dau de veste. S-ar putea să vină multă lume la tine la
noapte.

VP - 388
 21

NEOCONTELE

334 D.Î.

Elissa și mama ei stăteau cu spatele drept și cu bărbia sus,

privind în gol prin geamurile trăsurii. Făcuseră pace, dar era o
pace fragilă. Castelul Răsărit-de-Soare se contură în fața lor și,
intrând pe poarta înaltă, Elissa se simți din nou copil. Castelul, o
rămășiță a lumii vechi, fusese în mare parte distrus în zilele
întoarcerii și reconstruit peste câteva sute de ani de primul Conte
de Dimineață.
Toți servitorii se adunaseră s-o întâmpine pe Elissa. În fața
tuturor stătea Mama Soren, care-i fusese guvernantă cu vreo 30
de ani în urmă. Ea și-o amintea așa cum o vedea în copilărie, o
femeie impozantă, puternică, însă acum, în amurgul vieții, era
mărunțică, firavă.
— Mamă Elissa, draga mea, bine-ai venit acasă!
Soren își desfăcu brațele și Elissa se lăsă să-i cadă la piept,
îmbrățișând-o strâns. Fusese severă, dar îi fusese mamă într-o
mai mare măsură decât Tresha. În mulțime erau și alte fețe
nerăbdătoare, ale unor prieteni din copilărie și ale unor servitori
îndrăgiți. Oamenii aceia îi fuseseră Elissei familie, într-o mai mare
măsură decât mama și surorile ei, măritate cu baroni din ținut de
când ea nu era decât o copilă.
— Mi-a fost dor de voi, le spuse în timp ce vizitiul o ajuta pe
Tresha să coboare din trăsură.
Mama Soren și ceilalți servitori încremeniră, grăbindu-se să se
uite cu toții drept înainte. Pe urmă, Elissa și mama ei merseră în
tăcere de-a lungul unui șir solemn de fețe înlemnite.
Peste numai câteva clipe, erau singure în salon. Încăperea era
exact așa cum și-o amintea Elissa: de o curățenie fără cusur și
sufocant de încălzită cu lectricitate. Mamei Tresha îi era
întotdeauna frig.

VP - 389
 Deși înăuntru nu erau servitori, Elissa își dădea seama că abia
plecaseră. Din ceainicul flancat cu precizie de două cești de
porțelan de curând umplute se înălțau aburi. Sandviciuri subțiri și
alte gustări ușor de dat gata dintr-o înghițitură fuseseră așezate
alcătuind un model, fiecare pe propria insulă de pe tăblia mesei
de marmură lucind de curățenie.
Două pahare de cristal reprezentau două dintre vârfurile unui
triunghi. Al treilea era un vas de cristal cu gheață; în vas se afla o
sticlă cu vin rizonian de vară, din al cărei gât de curând destupat
ieșeau, arcuindu-se, vapori. Paharele fuseseră umplute. Un
clopoțel de argint, atât de lustruit încât strălucea, stătea în
așteptare, pentru cazul în care le-ar mai fi trebuit ceva.
Elissa recunoscu acolo mâna șefei servitorilor.
— Mama Kath e mai bătrână decât Soren, dar tot ce face e la fel
de frumos ca întotdeauna și nici acum nu se lasă văzută.
— Servitorii nu trebuie să fie văzuți decât atunci când ai nevoie
de ceva.
Tresha se îndreptă imediat spre jilțul ei preferat și se așeză.
Alături, pe masă, o așteptau o farfurie de porțelan plină cu
sandviciurile ei preferate și o ceașcă plină cu ceai cu lapte, fără
îndoială îndulcit din belșug.
— Nu vreau să se foiască toată ziua și toată noaptea-n jurul
meu.
Tristă și singuratică viață!
Elissa era suficient de înțeleaptă încât să-și păstreze gândul
doar pentru sine. Întinse mâna spre paharul cu vin.
— Firește că atunci când mă văd pe mine nu sunt la fel de
încântați ca atunci când apari tu, adăugă Tresha.
Apoi întinse mâna spre un sandvici minuscul, așezat pe un pat
de hârtie fină pliată, ca să-și poată păstra degetele curate. Mânca
aidoma unei păsări, ciugulind cu grație. Numai hârtia costa mai
mult decât câștigau cei mai mulți dintre servitori.
— Poate ar fi, dacă te-ai osteni să le-nveți numele.
Elissa își golise deja paharul și întindea mâna după celălalt.
Mama ei o privi ridicând dintr-o sprânceană, dar ea nu se
sinchisi.
— Le știu numele.
Tresha mototoli hârtia.

VP - 390
 — Cine crezi că i-a plătit în toți anii ăștia? Dar ce știu eu? Tu te
pricepi mai bine, ți-ai lăsat propriii copii doar cu servitorii aproape
un an.
— De-asta ești furioasă acum? Ce s-ar fi schimbat dacă n-o
făceam? Ș i tu ți-ai lăsat servitorii să mă crească.
Tresha arătă spre ea.
— Ș i uite ce-a ieșit.
— Tu nu i-ai văzut pe Marya și Arlen decât la o cină din ziua
Solstițiului.
Elissa izbuti să-și păstreze calmul vocii, deși mama ei îi punea
răbdarea la grea încercare.
— Acum ai început deodată să-ți dorești să se foiască toată ziua
și toată noaptea-n jurul tău?
— Bineînțeles că nu! se răsti Tresha. Dar îi cunosc pe
administratorii tuturor școlilor cu renume. Aș fi putut…
— Să-mi ții copiii la tine doar atât cât era nevoie ca să-i faci
pachet și să-i trimiți la una dintre școlile alea, completă Elissa. Nu
ți-ai dorit niciodată cu adevărat să-i cunoști. Sau să mă cunoști pe
mine.
Tresha își luă cana cu ceai și suflă în ea. Elissa clipi
nedumerită.
— Nu ripostezi? Ultima oară când ți-am vorbit așa, mi-ai spart o
farfurie-n cap.
Tresha oftă și sorbi din ceai.
— Ț i-a luat destul de mult timp, dar acum ești Mamă. Nu te
mai pot trata ca pe-o Fiică. Vino, așază-te lângă mine.
Elissa se supuse și, o vreme, stătură la fel ca pe parcursul
drumului cu trăsura, ea sorbind din vin și privind în gol, iar
mama ei mâncând în tăcere sandviciuri cât degetul. Ea goli al
doilea pahar și se ridică să-și toarne un al treilea.
— Pot suna, spuse Tresha.
— Pot să-mi torn vinul fără ajutor, mamă. Am învățat o
mulțime de lucruri cât m-au crescut servitorii.
Înțepătura veni de la sine. Îi semăna mamei ei mai mult decât
voia să recunoască.
Clinchetul ceștii pe farfurioară trădă iritarea Treshei.
— Ar trebui să te bucuri că tatăl tău nu mai trăiește ca să te-
audă vorbindu-mi astfel.
— Când trăia tata n-a fost nevoie s-o fac.
— Firește, tatăl tău era trimisul Ziditorului.
VP - 391
 Tresha râse.
— Ca și fiul tău adoptiv. Ca și Mesagerul care ți-a căzut cu
tronc. Draga mea, crezi că orice bărbat la care ții e Izbăvitorul?
Elissa pufni, însă apoi făcu ochii mari, căci recunoscuse
modelul de pe paharul ei.
— Cristalele bune? Credeam că le scoți numai când vine în
vizită cineva cu sânge regal.
— Tu ai sânge regal, spuse Tresha.
— Când m-am măritat cu Ragen mi-ai spus altceva.
Elissa ridică tonul până ce aproape deveni un țipăt pițigăiat:
— Mărită-te cu jegul ăla de șobolan călător și te renegi să vezi cât
de tare o să te bucuri de viața de negustoreasă!
— N-am făcut-o nicidecum, zise Tresha.
Elissa se opri la jumătatea unei sorbituri.
— Cum?
— Nu te-am renegat, o lămuri contesa. N-a fost semnată nicio
hârtie, nu s-a întocmit niciun act. Îți poți imagina la ce scandal s-
ar fi ajuns?
Elissei nu-i venea să-și creadă urechilor. Își privi paharul din
mână. Îl golise deja pe al treilea?
— Vrei să spui că în toți acești ani…?
— Ai trăit ca o Negustoreasă pentru că așa ai vrut, sublinie
Tresha. Ca să te-ntorci acasă n-ar fi trebuit decât să-ți ceri iertare.
Elissa scrâșni din dinți.
— Pentru ce să-mi cer iertare? Ragen e un om bun! Valorează
de zece ori mai mult decât baronii idioți cu care le-ai măritat pe
surorile mele, luați la un loc!
Tresha își puse ceașca și farfurioara pe masă și se ridică,
îndreptându-și spatele cu demnitate, deși acum era mai scundă
decât Elissa.
— Ai dreptate.
— Poftim?
— Îmi cer eu iertare, spuse Tresha. Ragen s-a dovedit a fi un
soț mult mai bun decât mi-am imaginat.
Uluită, Elissa amuți pentru câteva clipe, apoi se uită de jur-
împrejur prin încăpere.
— Nu e de mirare că n-ai vrut să se foiască nimeni pe-aici ca s-
audă.
— Sunt în stare să-mi recunosc greșelile.
Tresha își îndepărtă o scamă de pe rochie cu o mișcare rapidă.
VP - 392
 — Bucură-te cât poți, draga mea. Cutez să spun că n-o să
trăiești destul de mult cât să vezi așa ceva întâmplându-se de
două ori.
Elissa clătină din cap.
— Ar fi trebuit să știu că n-o să-ți renegi niciodată fiica.
Tresha râse.
— S-o reneg? Nu. Dar s-o dezmoștenesc? Cu siguranță.
— Nu mi-am dorit niciodată să fiu contesă.
— Iar surorile tale și-o doresc prea mult, completă Tresha.
Numai că niciuna n-are creier. Decât să-i las titlul uneia dintre
ele, mai bine i-l înapoiez coroanei, ca să fie dat de pomană
oricărui neghiob căruia îi datorează Euchor vreo favoare. Tu ești
singura născută din sângele meu care-a făcut din ea însăși ceva
demn de luat în seamă.
— Ziditorule, mamă! se răsti Elissa. Nu poți spune pur și
simplu că ți-am lipsit? Că vrei să-ți cunoști nepoții? Mândria ta e
cât zidul orașului?
— Dacă a mea e un zid, a ta e un munte, ripostă Tresha. Am
pierdut ani din pricina unei ciorovăieli. Ani pe care nu-i primim
înapoi. Poate că ție magia îți netezește ridurile „laba gâștei”, dar pe
mine anii continuă să mă-mpovăreze. Sunt o babă pe moarte și
nu sunt în stare să mă lepăd de obiceiurile mele.
Simțindu-se străbătută de un șoc, Elissa se răsuci și puse
mâna pe brațul mamei sale.
— Ce vrei să spui? Doar nu ești atât de…
Tresha chicoti.
— Te rog, spune până la capăt. Spune-mi sincer ce gândești și-o
să fac la fel.
Se uitară o vreme una la alta, apoi își lăsară amândouă privirea
în jos.
— Ce e? întrebă Elissa. Te-a văzut o Culegătoare de Ierburi?
— Cancer, răspunse Tresha. Ș i, da, cele mai strălucite minți din
Miln mi-au intrat pe poartă și au răscolit Biblioteca luni de-a
rândul.
Se întoarse la jilțul ei preferat și se așeză.
— În lume nu există Culegătoare de Ierburi mai învățate decât
cele din Miln, spuse Elissa. Dar tot ce pot face ele pălește în
comparație cu ceea ce le izbutește vindecătoarelor din Krasia și
din Văiuga.
Tresha clătină din cap.
VP - 393
 — Nu vreau să am deloc de-a face cu magia ta demonică.
— Nu e demonică. E doar magie. Vine din Miez. Demonii pur și
simplu au evoluat ca s-o Absoarbă.
Tresha ridică din sprâncene.
— Ai dovezi?
Elissa răsuflă adânc.
— Există indicii, dar nicio dovadă. Încă mai învățăm…
— Nu vreau să fiu obiectul unui experiment care merge la risc,
cu sufletul meu ca miză. Testează-ți teoriile pe luptătorii răniți,
dacă ții neapărat. Testează-le pe cerșetori și servitori. Dar nu pe
mine. Mi-am trăit viața și sunt obosită, Lissa.
Își puse degetele osoase și reci pe mâna fiicei sale.
— În Miln, numele voastre sunt acum pe buzele tuturor. Să fii
bogat și să ai sânge regesc e la fel de bine și puțini sunt mai bogați
ca Ragen. Cu un pumn de bani și cu câteva mișcări de condei, pot
da de știre că amândoi sunteți moștenitorii mei și nici măcar
Euchor însuși n-o să mă poată împiedica.
Elissa își puse o mână peste a mamei ei, încercând să-i dea
puțină căldură.
— Surorile mele m-ar urî.
— Ha! Te urăsc deja! Ș i pe mine. Astea două și bărbații lor
lacomi se hrănesc cu ură de parc-ar fi pâine. Îi urăsc pe toți cei
aflați sub ei pe scara socială fiindcă sunt mai jos și pe toți ceilalți
fiindcă sunt mai sus. Urăsc soarele și norii în egală măsură. Să-i
lăsăm cu ura lor. Nu vreau să le-ncredințez nici Castelul Răsărit-
de-Soare, nici Ț inutul Dimineții.
Elissa își simți picioarele înmuindu-i-se și se așeză.
— Trebuie… trebuie să vorbesc cu Ragen.
— Bineînțeles.
Tresha își flutură mâna, ca și cum orice îndoială ar fi fost la fel
de ușor de alungat ca o muscă.
— Dar știm amândouă că, dacă nu fumează cânepă, nu poate
refuza o astfel de ofertă.
Sorbi din ceai.
— Crede-mă. E mai ușor să-ți îndeplinești planurile când ai în
spate un întreg ținut. Ia ce ți se cuvine prin naștere. Dacă într-
adevăr îți pasă de orașul ăsta și de locuitorii lui, poți face mai
multe în folosul lor de la curtea ducelui decât conducând Negoțul
cu Glife.

VP - 394
 Elissa se uită instinctiv în jos și își trecu degetele peste condeiul
de argint atârnat la cingătoare. Putea s-asculte sfatul mamei ei
sau o aștepta o altă cale?
Tresha îi observă mișcarea.
— Dacă nu pentru asta, fă-o, fir-ar să fie, ca să-mi pot petrece
ultimele luni de viață alături de nepoți!
Elissa zâmbi și în mintea ei se limpezi brusc totul.
— Facă-se voia contesei.
•
Orga începu să vibreze când Ragen ajunse pe culmea dealului,
unde se aflau Marea Bibliotecă și Catedrala din Miln. Avea să-
nceapă curând cântecul amurgului, care vestea că n-a mai rămas
decât o oră până la lăsarea deplină a întunericului, după care
ieșirea din case era interzisă.
Orga avea să cânte din nou la apusul soarelui, în zori și în
miezul zilei. Munții pe al căror fundal se profila catedrala formau
un soi de scoică acustică de-a Saltimbancilor. Dădeau naștere
unui ecou al muzicii atât de puternic, încât se auzea în tot orașul.
Biblioteca era una dintre puținele construcții rămase din lumea
veche. Din toată Thesa, era singura care îi supraviețuise
Întoarcerii rămânând neatinsă; protejase cunoștințele omenirii în
vreme ce demonii ardeau lumea în jurul ei.
Dacă știai unde să te uiți, găseai pretutindeni ruine ale lumii
vechi, dar puține construcții rămase de atunci mai erau încă în
folosință în Orașele Libere. Orice școlar știa că Biblioteca din Miln
e cea mai grandioasă dintre ele, dar cei mai mulți dintre învățăceii
și Veghetorii care îi urcau treptele obișnuiți să o tot vadă n-aveau
idee cum arată celelalte, ca să poată face comparații.
Ragen le văzuse: Marea Catedrală din Angiers, Mănăstirea
Zorilor, Templul Orizontului. Depășită numai de Sharik Hora ca
dimensiuni, dar nu și ca splendoare, Biblioteca se avânta către
înalturi străjuită de doi munți gemeni, reamintindu-le privitorilor
săi că, desigur, cunoașterea înseamnă putere, dar este darul unei
Puteri încă și mai mari de deasupra tuturor.
Se spunea că adevărata forță a templului Sharik Hora stă în
zidurile sale, împodobite cu oasele războinicilor căzuți. Lui Ragen,
un chin, nu i se îngăduise niciodată să-l vadă din interior. Dar
cum s-ar putea compara niște oase cu neprețuitele cunoștințe
protejate între zidurile unei clădiri? Cunoștințe care, vreme de atât
de mulți ani, făcuseră din Miln cea mai mare putere din Thesa?
VP - 395
 Zona din jurul Bibliotecii era plină de școli ale Mamelor și ale
Culegătoarelor de Ierburi, precum și de alte locașuri dedicate
științei și învățăturii. Ș coala Acoliților se afla în subsolul
catedralei, care se prelungea în adâncurile dealului.
Culmea dealului nu era înconjurată de ziduri, ci de un inel de
statui de zece metri înălțime; erau statuile Păzitorilor, adică ale
ducilor care conduseseră Milnul după uciderea regelui Thesei în
timpul Reîntoarcerii. Pe scuturile și pe armurile lor, precum și pe
imensele piedestale de marmură ale statuilor, erau inscripționate
glifele puternice al preoțimii.
Glifele preoțimii difereau de cele cu care făcea negoț Ghilda
Glifarilor. Erau mult mai frumoase și mai complicate și se
împleteau în rețele de o putere incredibilă. Nu numai că îi
împiedicau pe demoni să treacă, dar reflectau și forța atacului,
trimițând-o împotriva miezingului atacator; și în unele cazuri îi
schimbau efectul în contrariul său. Ragen văzuse odată un demon
al focului azvârlindu-și scuipatul pe glifele preoțimii, pentru ca
flegma arzătoare să se reflecte și să-i ajungă pe față, înghețând
porțiunea pe care o atinsese. Miezingul urlase și fugise în noapte.
Despre demoni se știa că se bat până la moarte între ei când se
reped asupra glifelor unui Veghetor priceput.
Inelul de statui alcătuia cea mai greu de străpuns rețea de glife
din Miln. Dacă restul orașului cădea, acel loc ar fi fost ultima
speranță a locuitorilor.
Însă, în clipa aceea, orga prindea viață, punând în umbră orice
altceva. Ragen ar fi vrut să meargă direct la Bibliotecă, dar se
simți atras de puterea muzicii.
Catedrala era plină de credincioși și trecerea lui printre ei atrase
toți ochii și stârni șoapte. Mame, Culegătoare de Ierburi și
Veghetori se prefăceau deopotrivă că nu-i dau atenție, dar privirile
lor stăruitoare îl urmăreau pe furiș. Ca să scape de prea multă
atenție stânjenitoare, își arătă broșa de mare maestru de ghildă,
care îi dădea dreptul să urce la galerie, unde stătea organistul, și
de unde cuprinse cu privirea naosul plin de oameni. Jos, la o
distanță considerabilă, se zărea Veghetorul Ronnell, încheind
slujba religioasă.
Organistul nu era nici acolit, nici Veghetor, ci fiica lui Ronnell,
Mama Mery. Ragen îi privi degetele abile alunecând de-a lungul
claviaturii fără efort, cum curge apa peste pietre. Pantofii îi

VP - 396
stăteau sub banchetă în timp ce picioarele ei goale apăsau
sprintene pedalele.
Sunetul se aduna în naos, urcând apoi către tavanul boltit, de
culoarea cerului din munți, aflat cu treizeci de metri deasupra
podelei. Melodia era prezentă în cele mai vechi amintiri ale lui
Ragen, vibrându-i prin tot trupul, până în măduva oaselor. Când
își dădu seama că în ultimele luni fusese de multe ori în pericol să
n-o mai audă niciodată, ochii i se umplură de lacrimi.
Mery își încheie cântecul și lăsă în jos cu venerație capacul
claviaturii. Își punea pantofii când se apropie Ragen.
— A fost superb, spuse el.
— Mare Maestre de Ghildă Ragen!
Mery sări ușor în sus și recăzu pe banchetă, cu un pantof
zburându-i de pe vârful piciorului.
El îl prinse din reflex și îngenunche ca s-o ajute să-l încalțe.
— Doar Ragen, dacă nu insiști să-ți spun Mamă.
Mery clătină din cap.
— Bineînțeles că nu. Dar n-am mai vorbit de mulți ani și n-am
vrut să fiu nepermis de familiară.
— Anii scurși n-au schimbat nimic. În tinerețe te-ai aflat sub
acoperișul nostru suficient de des ca eu și Elissa să considerăm
întotdeauna că faci parte din familie.
Mery roși și lăsă privirea în jos.
— Mulțumesc, Mare Ma… Ragen. Înseamnă mult pentru mine.
— Cântecul tău mi-a adus lacrimi în ochi. În toți acești ani nu
mi-am dat seama că tu ești cea care cântă.
— Cânt numai când în catedrală slujește tata, răspunse ea. Toți
acoliții sunt învățați să cânte la orgă, dar încep abia când
împlinesc paisprezece primăveri și sunt primiți în ordin. Pe mine
tata m-a învățat ținându-mă în poală imediat ce am putut s-ajung
la pedale.
— Pot spune că se cunoaște, zise Ragen. Am ascultat corul din
Templul Orizontului și am auzit dama chemând la rugăciune din
minaretele Sharik Hora, dar nimic nu cutremură pământul și nu-
ți vibrează în oase ca orga din Miln, când muzicantul e plin de
talent.
— Mulțumesc!
— Ș i toți acei ani, chicoti Ragen, în care l-ai ascultat pe Jaik
chinuindu-se să nu cânte fals…
Mery chicoti la rândul ei.
VP - 397
 — Îmi mușcam buzele. Ș tiam că nu vorbea serios când spunea
că vrea să se facă Saltimbanc. Arlen era cel care-și dorea cu
disperare să-l creadă.
Numele trecu printre ei ca o suflare de vânt rece. Zâmbetul de
pe buzele lui Mery pieri.
— Ce te-aduce la Bibliotecă? Am văzut-o pe cea din vila ta, n-
are lipsuri.
— Îl caut pe tatăl tău. Am un mesaj pentru el.
— Dacă vrei, i-l pot da eu, se oferi Mery. Până la apusul
soarelui nu mai e decât o oră și sunt sigură că, după atâtea luni
petrecute departe de Miln, ești nerăbdător s-ajungi acasă.
— Sunt, într-adevăr, recunoscu Ragen. Dar mesajul e personal,
numai și numai pentru tatăl tău. Mi-a fost încredințat de contesa
Paper din Văiuga și legământul meu de Mesager îmi cere să nu-l
pun decât în mâinile lui.
— Desigur. Mery se ridică în picioare. Te pot duce la el.
Ragen aproape că vedea rotițele minții ei punându-se în mișcare
în spatele ochilor. Risca încrezându-se chiar și în ea.
Camera de lucru a lui Ronnell era plasată mai sus decât
rafturile Bibliotecii cu care se învecina și dădea într-o galerie
îngustă, de unde Bibliotecarul putea cuprinde cu privirea zecile de
mii de scrieri aflate în grija sa.
Veghetorul încă nu se întorsese când Mery îl împinse pe Ragen
înăuntru și închise ușa în urma lor.
— Ai spus că mesajul e de la contesa Paper din Văiuga. Trimite
vești despre Arlen? Mai multe decât ce știe toată lumea?
Neașteptata ei ardoare îl făcu pe Ragen să se foiască stânjenit.
— Într-un fel, dar nu pot…
— Cine-a trimis scrisoarea? întrebă ea.
— Mery, nu pot…
— Cine? îl întrerupse ea, tocmai când intră Ronnell, care se
uită la Ragen de-a dreptul șocat.
— Ce-nseamnă asta?
— Marele Maestru de Ghildă are un mesaj secret din Văiuga.
Mery își încrucișă brațele într-un fel care-l duse pe Ragen cu
gândul la Elissa când se înverșuna.
— Unul despre care n-a găsit de cuviință să amintească la
curte.
Privirea lui Ragen zvâcni către tânăra femeie.
— Ronnell, putem vorbi între patru ochi?
VP - 398
 Veghetorul recunoscu expresia de pe fața lui Mery și clătină din
cap cu resemnare.
— Între mine și fiica mea nu e loc de secrete.
Ragen oftă și scoase din buzunarul hainei plicul pecetluit.
— E o scrisoare de la Arlen Bales.
Mery rămase cu gura căscată, iar Ronnell se trase un pas
înapoi, clătinându-se.
— Cum e cu putință? Nouă ni s-a spus că, luptându-se cu
Ahmann Jardir, a căzut de pe o stâncă. E încă în viață?
Ragen își ridică mâinile.
— N-aș putea spune. Scrisoarea asta a fost scrisă cu puțin timp
înainte de a pleca să-l provoace pe demonul deșertului. Mi s-a
apus că a scris atunci mai multe, ca să fie trimise dacă avea să-și
găsească moartea. Asta i-a fost încredințată maestrei Leesha, care
mi-a încredințat-o mie.
În ochii măriți de uimire ai Veghetorului licări dorința de
acaparare când întinse mâna spre plic.
— Pe noapte! exclamă Mery, făcându-l să-și tragă brațul înapoi.
De parcă n-ar fi adus deja destule necazuri, acum Arlen mai și
trimite scrisori din mormânt?
Ronnell o prinse de braț.
— Poate e mai bine să ne lași pe mine și pe marele maestru de
ghildă puțin singuri.
— Nu, se încăpățână Mery. Acum, când știu că scrisoarea e de
la el, trebuie s-o văd.
— Înțeleg. Ronnell o strânse mai tare de umăr, împingând-o
spre ușă. Dar mă tem că dragostea ta pentru Arlen îți încețoșează
mintea. Lasă-ne un pic…
Mery se smulse din strânsoarea lui…
— Pe noapte vă las! Dacă-ncerci să mă dai afară, mă duc direct
la Jone.
Se uită la Ragen.
— Fără-ndoială că ea și Consiliul Mamelor vor avea de pus
multe întrebări ca să afle din ce motiv nici tu, nici Mama Elissa n-
ați scos o vorbă despre scrisoarea asta când ați fost interogați la
curte.
Ragen se încruntă.
— O să-i dezvălui și care-a fost rolul tău în această așa-zisă
conspirație?
Ea îl privi surprinsă.
VP - 399
 — Ce?
— Ș tiu că Arlen ți s-a destăinuit înainte de întâlnirea cu ducele,
răspunse Ragen. Arlen ne-a povestit ce s-a-ntâmplat.
Ronnell își privi fiica.
— E adevărat?
Mery își coborî privirea și rămase cu ochii la covorul gros.
— A venit să-l vadă de fapt pe Jaik, așa cred, fără să știe că ne-
am căsătorit. A… a fugit când i-am deschis eu ușa.
— De ce nu mi-ai spus? o întrebă Ronnell.
— Îmi pare atât de rău, răspunse ea. Am… am alergat după el
pe străzi. I-am dat gluga jos și-am văzut ce și-a făcut. Nu… nu
mai e în toate mințile. L-ai văzut. Ai văzut cum s-a… mutilat
singur. Ai aflat că preferă să trăiască mai degrabă printre demoni
decât printre semenii lui. E nebun. Ș i când mă gândesc c-am vrut
să mă mărit cu el…
— Dar nu i-ai trădat încrederea, sublinie Ragen. Asta s-a
întâmplat cu luni înainte de a descoperi ducele cine e de fapt. Ce
crezi că vor face când vor afla că tu ai știut tot timpul?
— Îmi ameninți fiica? întrebă Ronnell, strângând-o la piept
când ea începu să plângă.
— Bineînțeles că nu, răspunse Ragen. Dar asta e o Casă Sfântă
a Cunoașterii, așa că să spunem cu toții adevărul. Ai zis că între
tine și fiica ta nu există loc pentru secrete, însă nu e întru totul
așa, nu? Ea a avut un secret, iar tu încă mai ai unul.
Mery își ridică privirea.
— Tată?
Ronnell o eliberă din îmbrățișare și se duse s-arunce o privire
afară, cercetând cu atenție galeria. Pe urmă închise ușile grele, din
lemnaur, și alese o cheie veche de pe inelul pe care-l avea prins de
cingătoare. Pocnetul încuietorii răsună în încăpere.
Veghetorul se uită la fiica lui.
— A venit și la mine.
Mery rămase cu gura căscată.
— După ce s-a-ntâlnit cu ducele și i-a spart podeaua, continuă
Ronnell, Arlen Bales a venit la mine, aici, în camera asta. Îi lăsase
deja lui Ragen glifele de luptă și m-a provocat să-i spun asta
Înălțimii Sale, dându-i astfel timp fie să le distrugă, fie să-și
anuleze făgăduiala de ajutor pentru refugiații din Rizon.
— N-a fost corect din partea lui să te pună într-o astfel de
poziție, zise Mery.
VP - 400
 — Ba da, o contrazise Ronnell. Mi-a cerut s-aleg între grija față
de turma mea și mândria suzeranului meu. Între a sta în lumina
Ziditorului și a mă ascunde în umbră.
— Ceea ce nu ne face complici la fărădelegile lui, susținu Mery.
Ronnell clătină din cap.
— Înălțimea Sa ar putea fi de altă părere. Dar, chiar dacă va fi
de aceeași părere cu tine, ceea ce am făcut eu pe urmă a fost o
fărădelege mult mai gravă.
Mery păstră tăcerea, mulțumindu-se să-l fixeze cu privirea.
— Exemplarul Înălțimii Sale din Armele Lumii Vechi n-a fost
distrus de apa pătrunsă prin tavan, continuă Ronnell, cu glas
scăzut.
— Din cauza asta ai fost cât pe ce să pierzi conducerea
Bibliotecii. Iar pentru refacerea cărții au muncit o săptămână
douăzeci de scribi. Tată, spune-mi că nu…
— I-am dat-o lui, mărturisi Ronnell.
— De ce? întrebă Mery revoltată.
— Pentru că el e Izbăvitorul.
Ronnell se îndreptă cu pași mari spre masa lui de lucru și-și
smulse exemplarul din Canon de pe piedestalul său. Îl deschise la
o pagină însemnată și începu să citească:
— Căci pe-a sa piele goală fi-vor semne a căror vedere niciun
demon nu poate s-o îndure, și toți din fața lui fugi-vor, îngroziți.
Închise cartea cu un pocnet.
— Nu l-a însemnat Ziditorul, sublinie Mery. A făcut-o singur.
Oricine altcineva putea s-o facă.
— Dar n-a făcut-o nimeni înainte de venirea lui Arlen Bales,
spuse Ronnell. El a fost primul.
Mery clătină din cap.
— Cred în Canon, tată. Cred în Năpastă și cred că Izbăvitorul va
veni într-o bună zi. Dar o să mă-nghită Miezul înainte de a crede
că Arlen Bales e Izbăvitorul.
— Nu rosti blasfemii în locul ăsta sfânt! se răsti Ronnell, și ea
își lăsă privirea în jos. Ș tiu că pentru tine e greu, dar eu m-am tot
gândit vreme de aproape un an și cred din toată inima și din tot
sufletul că Arlen Bales e Izbăvitorul, trimis de Ziditor să pună
capăt Năpastei. Gândește-te la minunile lui.
Acum chiar și Ragen ridică dintr-o sprânceană:
— Minuni?

VP - 401
 — Copil fiind, a supraviețuit noaptea sub cerul liber și a retezat
brațul unui demon al pietrei.
— Am auzit povestea asta de-o mie de ori, chiar din gura lui,
zise Mery. L-a salvat norocul, iar în pericol l-a pus propria prostie.
— Ne-a adus sticla glifată și a întemeiat negoțul cu glife, condus
acum de Ragen, adăugă Ronnell.
— Oamenii din cătune glifează altfel, spuse Mery. El n-a făcut
nimic mai mult decât să deseneze glifele pe hârtie și să le vândă.
— A salvat Văiuga, continuă Ronnell. Mulți povestesc că s-a
avântat în văzduh, aruncând fulgere din mâini și salvând mii de
vieți.
— Rahat de demon! ripostă Mery. Astea-s povești spuse la beție.
Născociri ale fumătorilor de cânepă, ca să-și înflorească
istorisirile.
— L-a ucis pe demonul deșertului, mai spuse Ronnell.
— Da, singurul lucru bun pe care l-a făcut, încuviință ea. S-a
aruncat cu tot cu el de pe-o stâncă.
— Ajunge! se răsti Ragen. Acum oi fi tu o Mamă, Mery, dar ai
mâncat la masa mea când erai doar o Fiică. Am dat eu atunci o
dovadă cât de mică de lipsă de respect față de tine?
Mery clătină din cap.
— Îmi cer iertare! A fost… nedrept din partea mea.
— Nedrept nu e un cuvânt suficient, zise Ragen. Îmi pare rău
că Arlen ți-a frânt inima când a plecat. Le-a frânt și pe-ale
noastre. Dar știi ce fel de om a fost. Nu te las să strecori minciuni
în țesătura vieții lui.
Mery nu răspunse. Cuvintele lui o zdruncinaseră și se simțea
sfâșiată între loialități. Ca Mamă, era datoare să i se supună
Consiliului; ca Fiică, era datoare să i se supună tatălui ei. Dar ca
ea însăși?
Ragen le întinse din nou scrisoarea.
— Vreți să continuați cu presupunerile sau citiți cuvintele lui?
Ronnell luă scrisoarea și, când îi rupse sigiliul, Mery se apropie.
Ragen nu se gândise niciodată că seamănă cu tatăl ei, dar, când
amândoi începură să citească înclinându-și capetele exact în
același unghi, asemănarea i se păru de-a dreptul stranie.

Vara, 333 D.Î.

Veghetorule Ronnell,
VP - 402
 Nu sunt credincios.
N-am crezut niciodată că miezingii sunt o năpastă
trimisă din ceruri. N-am crezut niciodată că un Ziditor
iubitor poate trimite asupra oamenilor o astfel de oroare.
N-am crezut niciodată într-un Izbăvitor. Așteptând să ne
închidă alții rănile nu facem altceva decât să le lăsăm să
se umple de puroi.
Însă ultimii ani m-au învățat să cred în ceva. Cred că,
pentru oameni, a sosit vremea să treacă la fapte. Cred că
putem s-alungăm demonii și să ne luăm lumea înapoi.
Ei știu că devenim tot mai puternici. Știu și își îngroașă
rândurile. În lunile care urmează vom avea parte de
viscole și cutremure. Tu și Ragen aveți magie cu care să
vă apărați, dar glifele nu vor fi de ajuns. Va fi nevoie de
credință. Va fi nevoie să credeți că trebuie să ne lăsăm
deoparte neînțelegerile și să ne unim împotriva
miezingilor. Va fi nevoie să credeți că fiecare viață
contează și că nu luptăm pentru noi, cu pentru a-i apăra
pe cei care nu pot să lupte.
Prietenul meu Rojer a descoperit o cale de a-i ține pe
demoni la distanță fără glife. Dacă Ziditorul există și îi
vorbește cuiva, atunci el e acela. Pun în acest plic partituri
cu muzica lui, ca să-nvețe corul vostru Cântecul Asfințirii.
Cu ajutorul său, chiar și cei slabi devin puternici. Folosiți-l
când e lună nouă și când vremurile devin mai negre ca
niciodată.
Mâine plec să mă lupt cu Ahmann Jardir. Nu știu dacă
voi supraviețui, dar cred că nu contează. Ceea ce a
început e mai presus de mine.

Arlen Bales

— Uite, aici, o spune chiar el.

Mery bătu cu degetul în hârtie.
— Nu e Izbăvitorul.
Ronnell clătină din cap.
— Cuvintele lui nu conduc la concluzia asta. Izbăvitorul ne
aduce schimbarea. Nu ne poate conduce către înfăptuirea ei
păstrând vechile credințe. E aici ca să ne-arate noul.

VP - 403
 — Aiureli, ripostă Mery. Viscole și cutremure? Coruri magice?
Arlen s-a lăsat mereu condus de iluzia grandorii, dar asta e prea
mult, nu putem crede așa ceva.
— Demonii ne-au hăituit pe drumul de întoarcere spre Miln.
Crezi că e o coincidență? întrebă Ragen. Că distrugerea
adăposturilor fortificate dintre orașul nostru și Angiers și uciderea
a zeci de Sulițe de Munte sunt coincidențe? Întreabă
supraviețuitorii dacă în muzica lui Keerin din nopțile petrecute de
noi pe drum a fost sau nu magie.
Mery se uită la tatăl ei.
— Ce-ai de gând să faci?
— O să vorbesc cu dirijorul corului. O să le poruncesc
Veghetorilor să-nceapă să folosească noile glife învățate de la
mine.
Ronnell se uită în jos, la hârtiile din mâna lui.
— Ș i am de scris o predică.
•
— Va trebui să locuim cu ea?
Răspunsul prudent dat de Ragen la auzul noutăților o făcu pe
Elissa să râdă.
— Nu, dar o să fie nevoie să ne vedem cu ea regulat. Pe durata
tranziției, titlul și castelul Răsărit-de-Soare continuă să-i aparțină.
Întreaga putere va ajunge în mâinile noastre numai după moartea
ei. Noi hotărâm când ne mutăm în locul de unde își conduce
familia mea supușii de două sute de ani.
Ragen se strâmbă.
— Credeam că urăști locul ăla.
— O uram pe mama, răspunse Elissa. Foarte multă vreme, ea și
castelul au fost pentru mine totuna. Însă acum…
— Primim titluri nobiliare? întrebă Ragen.
Elissa zâmbi.
— O să fii Marele Maestru de Ghildă Ragen, Neoconte de
Dimineață.
El fluieră încetișor.
— Îmi place cum sună. Mama ta îți poate lăsa locul ei din
conducerea consiliului?
Elissa clătină din cap.
— Numai dacă majoritatea Mamelor arată prin vot că sunt de
acord. E un motiv în plus ca să-ncepem tranziția cât mai curând.
Ragen oftă.
VP - 404
 — E bine că Derek tocmai a devenit fabulos de bogat. Din tot
Milnul, el ar putea fi singurul om căruia vreau să-i vând casa.
Elissa îl cuprinse cu brațele și rămaseră îmbrățișați până când
se auzi o bătaie în ușă.
— Da? strigă Elissa.
Margrit intră.
— Îmi cer iertare, dar au sosit Mesagerii.
•
— Vă mulțumesc că ați răspuns la chemarea mea!
Ragen mergea de-a lungul șirurilor de oameni din curte. După
cum îl prevenise Malcum, acolo se adunaseră toți Mesagerii din
Miln, alături de cei mai în putere bărbați și femei din Ghilda
Glifarilor.
— Vreme de prea mulți ani, Mesagerii au fost nevoiți să se-
adăpostească noaptea în cercurile lor, fără să se poată apăra dacă
demonii treceau de glife.
Printre cei prezenți erau multe fețe cunoscute. Zări și oameni
prea bătrâni ca să-și mai facă meseria, atrași de zvonul despre
puterea reîntineritoare a magiei.
Ragen alese una dintre sulițele în care Elissa încastrase hora, o
înălță în văzul tuturor și își plimbă degetele pe rețeaua de glife,
făcându-le să strălucească puternic sub cerul întunecat al
amurgului.
— Zilele alea s-au încheiat.
Înfipse sulița în dalele de piatră care pavau curtea și din
mulțime se auziră icnete.
— Veți primi cu toții câte-o armă glifată și veți fi învățați s-o
folosiți. Fiți cu ochii-n patru în fiecare noapte. Chiar dacă vă aflați
la adăpostul glifelor. Chiar și între zidurile Milnului. Chiar și în
casele voastre.
Nu-l ascultau doar Mesageri și Glifari. Un grup de Culegătoare
de Ierburi condus de maestra Anet stătea într-o margine a
mulțimii, cu neîncredere în priviri. În partea opusă erau Keerin și
ucenicii lui. Până și Ronnell nesocotise interdicția, ieșind după ora
stingerii alături de un grup de Veghetori și acoliți aleși pe
sprânceană.
Mama Mery lipsea.
— O să fie nevoie să luptăm în dormitoarele noastre? întrebă o
Mesageră.
Era căruntă, cu pielea zbârcită, retrasă de mult din activitate.
VP - 405
 — Mă rog Ziditorului să nu fie nevoie, răspunse Ragen. Ș i
niciunul dintre voi nu va fi obligat să iasă noaptea, căutând
necazurile cu lumânarea. N-avem deloc așa ceva în gând. Arătă cu
săgeata strălucitoare către zidul curții. Dar zidurile Milnului au
fost sparte o dată, nu cu mult timp în urmă, iar demonii devin tot
mai puternici. Adăposturile fortificate construite de Euchor au
căzut unul după altul. Dacă nu mă-nșel, miezingii se îndreaptă
spre Miln. Vom avea parte de viscole și cutremure. Trebuie să fim
pregătiți să le facem față.

VP - 406
 22

PE MARGINEA ABISULUI LUI NIE

334 D.Î.

Tatuajele lui Briar se vindecaseră de mult, dar încă îl mai

mâncau palmele. Mâncărimea părea menită să-i reamintească
fără încetare că glifele sunt încă acolo, sub cârpele murdare.
De parcă altminteri ar fi putut să uite.
Încerca să nu se lase tentat de puterea pe care o reprezentau, le
ținea înfășurate și se bizuia în schimb pe suliță. Dar, chiar și prin
coada ei și prin straturile de pânză, magia îi pătrundea în trup ori
de câte ori lovea un demon. Glifele o Absorbeau cu lăcomie,
umplându-l de o plăcere de care-i venea greu să se lipsească; și-o
dorea, așa că ținea calea unor demoni pe care altminteri i-ar fi
ocolit.
Iar de câte ori se gândea la tatuaje își amintea și de Stela Inn,
de noaptea pe care-o petrecuseră împreună în tufărișul lui. Stela
Inn, goală și mânjită de sânge de demon. Stela Inn, în patru labe,
cu Fratele Franq în spatele ei.
Scutură din cap.
Am nevoie de timp. De timp și de distanță între noi. N-o să mă
caute atât de departe.
O parte din el își dorea s-o aibă pe urme. Să fie hăituit de ea, să
fie găsit, luat iarăși în stăpânire. O parte din el avea să-i aparțină
ei pentru totdeauna. O parte din el voia să fie al ei.
Însă Briar își îndreptă toată atenția spre datoria lui. Când îi
murise familia, singurul care nu-și pierduse încrederea în el
fusese Veghetorul Heath din Mlaștinasat. După ce năvăliseră
krasianii, căpităneasa Dehlia de pe Jelania Sharum-ului îi făcuse
pe amândoi membri de onoare ai echipajului său. Le spusese că
fac parte din familia ei.
Pentru familia aceea venise timpul să fie liberă. Krasianii nu
cuceriseră niciodată cu adevărat Laktonul și, după distrugerea
oastei lui Jayan, puterea Orașului Docurilor slăbise foarte mult.

VP - 407
Căpitanul Qeran și pirații săi dominau deocamdată apele, însă
Briar știa că laktonienii au corăbii de rezervă. Puteau recuceri
Orașul Docurilor dacă el le aducea destule informații.
Așa că umbla de colo-colo, străduindu-se să le adune înainte de
a se întoarce acasă. Înainta spre miazăzi la adăpostul tufelor de
pe marginea drumului Mesagerilor, intrând pe furiș în cătunele
care îi ieșeau în cale. Unde avea oameni de legătură le punea
întrebări, altminteri trăgea cu urechea la discuțiile din piețe și
hanuri.
Cele mai multe sate de pe drumul către Lakton ajunseseră sub
controlul Văiugii și erau străbătute de numeroase convoaie cu
mărfuri, de mulți călători și de patrule ale tăietorilor de lemne.
Contesa Paper își împingea cu agresivitate hotarele tot mai
departe, ca răspuns la raidurile Lupilor lui Everam.
Lupii erau călăreți Sharum, conduși de o căpetenie pe nume
Jurim. Se aflau într-o necontenită mișcare, nu rămâneau în
același loc mai mult timp decât aveau nevoie ca să jefuiască un
sat. Dacă aveau undeva o tabără, nimeni nu știa unde și nici
numărul lor nu era cunoscut. Puteau fi două sute sau peste o
mie.
Briar văzu iscoade de-ale lor pe drum chiar și pe teritoriul
Văiugii. Deveniseră deja pădureni iscusiți, dar, după părerea lui,
stângaci și zgomotoși. I-ar fi fost ușor să se apropie tiptil și să-i
ucidă, dar nu se putea convinge să verse sânge când nu se afla în
pericol.
Teama de Lupi ținea cătunele din partea krasiană a hotarului
sub legea Evejan. Laktonienii erau acum mai numeroși decât
cotropitorii lor krasiani, dezastruos înfrânți în Lupta de la Angiers.
Dar pe cei care încercau să se descotorosească de dama din satul
lor fără ajutor din Văiuga îi vizitau Lupii; și nu lăsau în urmă
decât sânge și cenușă.
Pe teritoriul krasian drumurile erau mai pustii. Treceau mai
puține căruțe cu mărfuri, iar dama nu îngăduiau niciunui chin să
meargă dintr-un sat în altul. Când Briar ajunse la Răscrucea de la
Miazănoapte, drumul era pustiu.
În următoarele câteva zile se îndreptă spre răsărit, vrând să afle
cât mai multe noutăți cu putință înainte de a da raportul la
Lakton. Din când în când treceau Mesageri krasiani și patrule,
însă altminteri era liniște. Cătunele aflate la răsărit de Răscrucea
de la Miazănoapte erau sub un control krasian mai puternic
VP - 408
acum, după ce rebelii conduși de Prințul Egar fuseseră zdrobiți în
lupta de la Orașul Docurilor.
Însă, oricât de aspră ar fi fost stăpânirea krasianilor, în cătune
erau puțini Sharum. Dacă laktonienii atacau, cotropitorii n-aveau
de unde să primească întăriri.
Briar făcu cale-ntoarsă, îndreptându-se spre Orașul Docurilor.
Avea în raniță haine negre, de Sharum, pe care le putea folosi ca
să se strecoare în oraș și să-l cerceteze. Pe urmă avea să meargă
spre miazănoapte de-a lungul țărmului, până într-un golf tainic,
preferat de căpităneasa Dehlia. Dacă muta din loc un anumit
bolovan, ea avea cu siguranță să observe și să trimită o barcă
după el.
Dar, când se pregătea să pornească la drum pe o scurtătură, o
călătoare singuratică îi atrase atenția.
•
— Soarele va apune curând, îi spuse Ashia lui Kaji.
Sharum’ting nu obișnuiau să-și vorbească prin viu grai. În
ultimii zece ani, se folosise mai ales de complicatul limbaj al
semnelor prin care se înțelegeau eunucii muți din slujba
damaʼting. Ea și surorile ei de suliță nu erau menite să fie văzute
și auzite, ci doar simțite, ca urmare a acțiunilor lor.
Numai că ea nu mai era doar o Sharum’ting. Era mamă, și o
mamă e datoare să-și învețe copilul să vorbească.
— Trebuie să ne facem tabăra, spuse, întrebându-se dacă prin
preajmă nu sunt cumva urechi ascunse, dacă nu cumva
dezvăluiseră o prea mare parte din planurile lor.
Văzu o ușoară mișcare în tufele de pe marginea drumului.
Putea fi o căprioară, sau o umbră, sau o năzărire. Vălul i se
umflă, apoi i se lipi de față când adulmecă aerul.
— Abăla! repetă Kaji ca un ecou.
— Întocmai, inimioara mea!
Oricât de nefirească ar fi părut, pălăvrăgeala era de ajutor
pentru deghizarea ei.
Orice Sharum din patrule e în stare să siluiască o femeie
surprinsă călătorind singură, spusese Damajah. Sau o tânără
mamă seducătoare, chiar dacă e însoțită de copilul ei. Însă o
bătrână diformă, care călătorește împreună cu nepotul ei, trece
neobservată.
Așa că Ashia își pusese veșmintele negre, de dal’ting, peste
armură, ca să-și ascundă formele. Umbla gârbovită, adăugând
VP - 409
înfățișării ei povara anilor. Un văl negru, gros, îi ascundea fața și
părul. Sulimanurile din jurul ochilor puneau riduri pe pielea ei
netedă.
Cele două sulițe gemene ale sale, înfășurate în pânză, erau
suporturile raniței în care călătorea Kaji, atârnat de spatele ei.
Dacă se ivea vreun pericol, le putea avea în mâini în numai câteva
secunde, iar ca să scoată vârfurile glifate, ascunse în cozile goale
la interior, nu era nevoie decât de o zvâcnire a încheieturii mâinii.
Luciul de oglindă al scutului ei din sticlă glifată era ascuns sub
un strat de vopsea care-i dădea înfățișarea bronzului învechit.
Aproape fiecare familie din Krasia avea un astfel de scut, rămas
de la un Sharum înrudit, plecat pe drumul singuratic. Ashia îl
ținea atârnat de șa, fiindcă nu merita să se străduiască să-l
ascundă.
Cât despre iapa ei, fusese aleasă cu mare grijă ca să nu aibă
nimic ieșit din comun. Zdrențele legate în jurul gleznelor
ascundeau glifele argintii gravate pe copite. Numele animalului,
Rasa, însemna „forță mascată”.
Ashia părea una dintre nenumăratele femei krasiane din
ținuturile mlăștinoase lăsate văduve de prostia prințului Jayan.
Cu nimic care să merite să fie furat și cu un copil în spate, trecea
neluată în seamă de bandiți și de patrulele de Sharum deopotrivă.
În primele câteva nopți, Damajah se folosise de cercelul ei ca să
afle cât înaintase, însă acum Ashia ajunsese prea departe ca să
mai poată intra în legătură cu ea. Aveau să sosească în Lacul lui
Everam peste doar două zile.
În timp ce soarele asfințea, ea găsi un loc uscat retras, nu prea
departe de drum.
— Abăla! strigă Kaji când mama lui coborî de pe cal.
— Întocmai, încuviință Ashia. Asta e tabăra noastră. Ce facem
mai întâi?
— Salul! răspunse imediat băiețelul.
Repetau în fiecare noapte.
— Da, zise Ashia. Mai întâi trebuie să priponesc calul.
Nu se folosea de un ciocan, înfigea țărușul în pământ cu o
lovitură precisă a palmei, de parcă ar fi plesnit chiar suprafața
Alei.
— Ce facem apoi? întrebă ea.
— Selsul! strigă Kaji.

VP - 410
 Ashia întinse cercul lor glifat portabil zâmbind. Cu o noapte
înainte, răspunsul lui Kaji la a doua întrebare fusese „salul”. Deja
o înțelegea destul de bine și fiecare zi aducea pe micile lui buze un
cuvânt nou.
Ea lăsă ranița jos și începu să așeze pietre pe care să facă focul.
— Abăla!
Kaji arătă către bețele adunate de ea.
Ashia le aprinse cu o fărâmă din cornul unui demon al focului
încrustată în rubinul unui inel.
— Foc.
— Fos, spuse Kaji, și ea se înfioră de încântare.
Încă un cuvânt nou. Se potrivea, fiindcă era o zi specială.
Desfăcu imediat curelele care-l țineau pe băiețel în raniță ca să-
i schimbe bido-ul. Continua să-l privească în ochi în vreme ce
mâinile ei abile își vedeau de treabă.
— Azi e ziua ta de naștere.
Îl săltă, trăgându-l mai aproape.
— Începând din noaptea în care ai venit pe lume, Ala a făcut o
călătorie întreagă în jurul soarelui lui Everam.
Își desfăcu partea din față a robelor ca să-și elibereze un sân.
Din copaci se auzi un foșnet ușor. Ashia nu se trădă cu nimic;
gânguri către fiul său, punându-și-l la sân, dar toată atenția i se
îndreptă către locul de unde venise zgomotul. Ochii ei de șoim nu
vedeau nimic care să indice prezența cuiva. Ciuli urechile, dar nu
mai prinse nimic altceva.
Ar fi putut fi orice. Soarele încă nu apusese, știa că nu fusese
un demon, dar vreun animal mic ar fi putut fi. Sau o alună în
cădere. Sau o adiere ușoară.
Însă simți din nou mirosul. Cel pe care-l simțise și pe drum.
Rămase în așteptare, concentrându-se asupra propriei răsuflări
în timp ce-și ascuțea simțurile, dar nimic nu sugera vreo
primejdie.
— Mama ta vede dușmani pretutindeni, îi spuse în cele din
urmă lui Kaji.
Băiețelul n-o asculta, sugea cu ochii închiși. Își luă și ea cina,
una dintre micile și foarte hrănitoarele prăjituri cu miere care le
ajutau pe Sharum’ting să-și păstreze puterile mâncând extrem de
puțin.
Când termină, îl lăsă pe Kaji pe o pătură, în adâncitura
scutului ei rotund. El se întinse și se foi, în sfârșit eliberat din
VP - 411
ranița care îi limita mișcările, dar în siguranță în scutul care se
legăna în timp ce mama lui se îngrijea de Rasa, scoțându-i șaua și
periind-o.
Când se îndepărtă de iapa priponită, cerul se întuneca. Mai
rămăsese probabil un sfert de oră până să se ridice demonii. Îl luă
pe Kaji din scut și-l puse pe picioarele lui. Copilul se ținea de
mâneca ei, dar numai ca să-și păstreze echilibrul, nu fiindcă n-ar
fi avut putere. În următoarele câteva minute, se foi prin tabără cu
pași nesiguri, dar vesel, trăgându-și mama după el.
— Salul! strigă către Rasa.
— Da, calul, încuviință Ashia râzând.
— Fos! se răsti el la foc.
— Da, focul!
Ashia îl strânse de mână.
— Abăla! țipă el către glife.
— Glife, îi spuse Ashia, trasând câteva cu degetul în aer.
— Life! strigă Kaji.
Alt foșnet. Ashia își păstră ritmul calm al răsuflării, dar îl ridică
pe Kaji și îl învârti. Băiețelul scoase țipete de încântare în timp ce
îl ducea înapoi, lângă focul din mijlocul cercului.
Ea căută în coburi și scoase o cutie împachetată cu grijă.
— Am ceva special pentru tine, fiul meu. Un cadou pentru
prima ta zi de naștere.
În cutie era o prăjitură moale, galbenă.
— Tikka mea o făcea când eram mică și îmi plăcea mai mult
decât orice altceva. Acum a făcut una pentru tine.
Începu să cânte, un cântec tradițional, dedicat zilelor de
naștere. Ea și surorile ei de suliță erau cântărețe desăvârșite.
Ashia avea rareori prilejul să-și folosească acest talent, dar
niciodată nu se simțea mai aproape de Everam ca atunci când îi
cânta fiului ei.
Din nou, foșnetul din copaci. Acum, când soarele apunea,
mulțumită monedelor glifate care-i împodobeau fruntea, Ashia
putea să vadă în lumina lui Everam, dar nici așa nu zări niciun
semn al prezenței unei creaturi în pădure.
Însă era acolo și era vicleană, își potrivea mișcările cu
modulațiile cântecului ca să nu fie auzită.
Oricine ar fi fost, nu părea c-ar avea de gând să le facă vreun
rău chiar atunci. După câteva clipe, începu să se îndepărteze. Era
o iscoadă și pleca să-i dea raportul mai-marelui său?
VP - 412
 Își potrivea mișcările astfel încât să fie acoperite nu doar de
vocea ei, ci și de țârâitul greierilor și de ciripitul păsărilor, de
țipetele liliecilor și de șuierul vântului. Simțea armonia nopții, deci
nu putea fi un simplu animal. Niciun demon oarecare. Era unul
dintre Observatorii de elită din tribul Krevakh, aflat în slujba lui
Asome? Un dama vrăjitor?
Sau unul dintre alagai-i în stare să-și schimbe forma? Kai-ul.
Ea se luptase cu unul, împreună cu Asome, în ceea ce părea să fi
fost o altă viață. Demonul ăla își revenea imediat, chiar și după
cele mai puternice lovituri ale ei, dublându-și și redublându-și
atacurile și adăugându-și tot mai multe brațe până ce ea nu mai
izbutise să se ferească de toate loviturile lui sau să i le pareze.
În cele din urmă, îl ucisese soțul ei. Ashia nu putea spune cu
toată convingerea că ar fi izbutit să-l înfrângă de una singură. Un
astfel de demon îl ucisese pe Enkido, maestrul ei.
În timp ce cânta, își scoase pe nesimțite sulițele din sticlă glifată
din ranița copilului, unindu-le în ceea ce părea un toiag. Când
termină cântecul, puse prăjitura în fața lui Kaji, care o fixă cu o
privire nedumerită.
— Prăjitură, spuse Ashia.
— Ăjitulă, repetă băiețelul.
— Tu o mănânci.
Ashia rupse o bucată. De când nu mai gustase din prăjitura
Tikkăi? De aproape zece ani.
— Uite-așa.
Își puse bucata în gură. Moale, lipicioasă și dulce. Avea gustul
copilăriei. Al fericirii și al siguranței. Își aminti de propria cameră
cu perne, plină cu mătăsuri, catifea și covoare groase, potire de
aur și vitralii. De discuțiile plicticoase cu o mulțime de femei tinere
care păreau să existe doar ca s-o lingușească pe ea. De viața pe
care o dusese înainte de a fi azvârlită într-o alta, trăită în subsolul
Palatului Dama’ting, între zăgazurile unor reguli stricte.
Kaji râse și o imită cât de bine putu. Se folosi de ambele mâini,
înhățând prăjitura pufoasă în pumnișori zglobii și împrăștiind pe
jos mai multă decât îi ajunse în gură. Ashia râse iar. O urâse pe
Kajivah pentru că le trimisese prostește pe ea și pe verișoarele ei la
Inevera și o urâse iarăși când fusese luată din grupul lor ca să se
mărite cu Asome. Dar dacă toate astea o aduseseră aici, la
sunetul râsului lui Kaji, meritase să-ndure toate clipele de
suferință.
VP - 413
 Dar, în timp ce-și privea fiul gustând pentru prima oară din
prăjitura galbenă a Tikkăi, o parte din ea urmărea iscoada. Se
retrăsese, însă nu prea departe. Încă îi mai simțea mirosul.
Curăță mâinile lipicioase ale copilului și îl cuibări pe o pătură,
în mijlocul scutului ei. Chiar dacă se-ntâmpla să fie spart cercul
exterior de glife, cel de pe marginea scutului avea să-l țină pe Kaji
în siguranță până se întorcea ea.
Săltă în mână bido-ul murdar al copilului.
— Ț ie, fiul meu, îți e îngăduit să te ușurezi în cerc, dar mă tem
că eu nu pot.
Îl sărută.
— Mă-ntorc cât ai clipi.
Gândindu-se că pânditorul încă mai putea fi cu ochii pe ea, se
îndepărtă încet, prefăcându-se că are nevoie de baston ca să se
ridice în picioare. Ieși din lumina focului târâindu-și picioarele,
apoi se furișă în spatele unui copac.
Fiind sigură că nu mai poate fi văzută, lăsă să-i cadă roba grea
pe care o purta pe deasupra și rămase îmbrăcată doar în
veșmintele ei de Sharum’ting, din mătase neagră, ușoară ca fulgul,
dar întărită cu plăcuțe de sticlă glifată. Își activă acele bucăți de
hora care o învăluiau în tăcere, se urcă într-un copac fără să facă
nici cel mai mic zgomot și se strecură printre crengi.
Așa cum făcea adesea, Kaji vorbea cu sine însuși, scoțând
sunete de neînțeles. Ashia se concentră asupra lor, mișcându-se și
oprindu-se după cum se înălțau și coborau, la fel cum făcuse
pânditorul. Sări dintr-un copac în altul cum trece un colibri din
floare-n floare, izbutind curând să-și ocolească întreaga tabără și
să descopere iscoada.
•
Briar pierdea o zi, dar, cu toate că informațiile lui puteau fi de
mare folos, în Lakton nu le aștepta nimeni. Drumul nu era sigur
pentru o krasiană bătrână și copilul ei. Fiecare Sharum era
dușmanul lui – trebuia să creadă asta dar casa nu-i fusese
cotropită de femei și copii.
Femeia îl impresionă, dar îi și trezi bănuieli. Stătea cocârjată, ca
și cum n-ar fi avut destulă putere ca să-și îndrepte umerii, dar
călări toată ziua cu un bebeluș în spate, oprindu-se doar ca să-l
hrănească și să-l schimbe. Căderea serii nu păru s-o înfricoșeze,
căută calmă un loc ferit de privirile oricui ar fi trecut pe drum și
își făcu acolo tabăra.
VP - 414
 Krasianele erau femei învățate cu greul. Făceau cea mai mare
parte a treburilor din așezările lor, se ocupau cu negoțul,
construiau case, tăiau vite și creșteau copii.
Un singur lucru nu făceau: nu luptau. Nici împotriva altor
oameni și, cu siguranță, nu împotriva demonilor. Aceea nici măcar
nu avea arme, căra doar un scut uzat, și totuși aștepta căderea
nopții fără să dea semne de îngrijorare. Chiar și pe Briar îl
năpădea spaima la apusul soarelui. Tocmai de aceea încă mai era
în viață.
Cine era femeia aia? Băiețelul era fiul ei? Nepotul? Sau doar un
orfan, ca Briar? Everam știa că-n tot ținutul auzeai mereu
povestindu-se despre familii distruse. Krasianii scufundaseră sau
capturaseră mai mult de jumătate din flota Laktonului și păstrau
în continuare în stăpânirea lor cătunele, dar nu fără pierderi
cumplite. Oare femeia și copilul mergeau spre Orașul Docurilor în
căutarea tatălui lui?
Sau poate că femeia lucra pentru un orfelinat? Poate era un soi
de Mesager, ducea copiii la familii dornice să-i ia în grijă.
Krasianii nu lăsau niciodată de izbeliște copiii unui Sharum plecat
pe drumul singuratic, iar după lupte aveau nevoie să-și refacă
numărul de războinici. Ce familie nu și-ar fi dorit un băiețel
krasian sănătos?
Dar, din clipa în care ea desfășă copilul, Briar știu că nu despre
asta era vorba. Indiferent cine și ce o fi fost femeia, dragostea unei
mame pentru fiul ei nu putea fi luată drept altceva.
Briar îi privi, savurând cuvintele strigate de copil în krasiană și
răspunsurile mamei lui.
Relan se străduise cu insistență să-i facă pe copiii lui să
înțeleagă cine sunt și de unde vin. Îi învățase limba, cântecele și
dansurile poporului său. Își învățase fiii sharusahk și își pusese în
gând să găsească soți buni pentru fiicele lui.
În ultima vreme, Briar auzise des vorbindu-se limba tatălui
său, dar întotdeauna cu mânie. Femeia aia o vorbea râzând, cu
bucurie, așa cum și-o amintea cel mai bine Briar Damaj.
Înțelese atunci că oricine putea iubi cu atâta dăruire și vorbi cu
atâta veselie nu avea cum să-i fie dușman. Femeia și copilul
păreau să se îndrepte către Orașul Docurilor și el se hotărî să
vegheze asupra lor din umbră ca să-i vadă ajunși cu bine, chiar
dacă astfel avea să piardă timp. Avea să-i vegheze în timp ce
dormeau, momind miezii ca să-i îndepărteze de tabăra lor.
VP - 415
 Femeia se așeză, luând băiețelul în brațe și, când își dădu Briar
seama ce se întâmplă, își dezgolise deja un sân ca să-l hrănească.
Briar își simți fața arzând și se-ntoarse grăbit cu spatele,
ferindu-și privirea. Prea târziu. Imaginea i se întipărise în ochiul
minții. Încă mai zăbovea, chiar și după câteva răsuflări calme,
regulate. Sânul unei femei tinere. Părea diformă și bătrână fiindcă
sub roba vizibilă mai purta una de Sharum, neagră și întărită cu
plăcuțe apărătoare. Era ceva mai rar decât o femeie care purta cu
sine scutul familiei, dar nu nemaiauzit. Asta explica de ce putea fi
atât de calmă înainte de apusul soarelui.
Robele foșniră când copilul se sătură și Briar cuteză să se uite
din nou spre cei doi, la timp ca să-l vadă pe Kaji apucând strâns
mâneca mamei și săltându-se în picioare. Se ținea bine ca să nu-și
piardă echilibrul și mergea prin tabără împleticindu-se, arătând
cu degetul și strigându-și cuvintele. Briar se apropie, nevrând să
piardă nicio clipă dintr-o asemenea scenă.
Însă femeia își duse copilul înapoi, lângă foc, și începu să cânte
ceva nemaiauzit de Briar de mulți ani. Cântecul din ziua de
naștere, care-l slăvea pe Everam pentru că dăruia viață.
De câte ori îl cântaseră în familia lui? În casa Damaj erau șapte.
Din tot ce mai auzise vreodată Briar, numai vocile soțiilor lui
Juma-de-Mână, care cântaseră la funeraliile Saltimbancului, mai
sunaseră la fel de frumos ca a acelei femei. Briar se pierdu în
cântecul ei, îl lăsă să i se înfășoare în jur aidoma căldurii unei
pături.
Ș i, pentru o clipă, își aduse aminte de glasurile familiei sale. De
corul fraților și surorilor lui. De timbrul profund al tatălui său. Ș i
de al mamei, care le era călăuză de la un capăt la altul al
melodiei.
Cântecul păru să-i pătrundă în piept, sufocându-l și storcându-
i pe neașteptate lacrimi. Încercă să regăsească amintirea, să-i
audă încă o dată, dar dispăruse ca un fuior de fum. Simțea
hohotele de plâns adunându-i-se în piept și știa că nu și le mai
poate înăbuși prea mult.
Ț inându-și răsuflarea, se retrase cât de repede putu fără să fie
observat. Când ajunse destul de departe, se sprijini cu spatele de
un copac, se așeză pe pământul umed și plânse.
•
Ashia se uită la iscoadă neștiind ce să creadă.

VP - 416
 Cu siguranță nu era un dama, părea mult prea tânăr și era
înveșmântat în zdrențe murdare. Avea suliță de războinic și scut,
dar nu semăna cu niciun fel de Sharum văzut de ea vreodată.
Croiala hainelor lui era cea din miazănoapte și acestea erau
mânjite cu sevă și pământ, făcându-l de nedeslușit printre tufișuri
chiar și pentru vederea glifică.
Însă acum, când se afla aproape, Ashia observă că magia lui e
puternică și concentrată mai ales în palme. Fața îi era atât de
murdară, încât era imposibil să-i distingi trăsăturile. Ar fi putut fi
krasian, dar și un verdean brunet care-și petrecea prea mult timp
în bătaia soarelui.
Cine era? Ce voia? Ș i, pentru numele lui Everam, de ce
plângea?
Capturează-l și o să afli.
Ashia își strânse mai tare toiagul, păstrând vârfurile sulițelor
ascunse. Cu cealaltă mână, trase câteva zeci de centimetri de șnur
de mătase de pe un fus prins de centură. La ceafă exista un punct
unde se întâlneau linii de putere. Stând aplecat, cu capul între
genunchi, zdrențărosul și-l dezgolise pentru ea. O lovitură precisă
l-ar fi năucit suficient de mult cât să-i înfășoare șnurul în jurul
gleznelor și al încheieturilor mâinilor. S-ar fi întors cu prizonierul
în tabără înainte de a-i simți Kaji lipsa.
Tăcută ca un demon al vântului care se năpustește din văzduh,
se avântă într-un salt care s-acopere distanța dintre ei, dar,
cumva, el o văzu. Se rostogoli în ultima clipă și toiagul Ashiei
pocni pământul umed pe care stătuse.
Dușmanul n-o s-aștepte să-l lovești tu, o învățaseră degetele lui
Enkido.
Ashia își încheie saltul izbind pământul și se folosi de energia
astfel primită ca să se rostogolească pe urmele zdrențărosului,
izbutind chiar și să-i pună șnurul în jurul unei glezne. Trase ca să
strângă lațul, însă el își regăsi echilibrul chiar înainte de a se
prăbuși și se răsuci, lovind-o în față cu piciorul liber.
Ashia căzu pe spate și slăbi strânsoarea șnurului suficient de
mult ca zdrențărosul să se elibereze. Dar, în loc să-și folosească
avantajul, se răsuci pe călcâie și fugi.
Ea se repezi imediat pe urmele lui. Zdrențărosul o luă la stânga,
apoi făcu doi pași în susul trunchiului unui copac și sări spre
dreapta, se prinse de o creangă și se trase în sus.

VP - 417
 Ashia nu se lăsă păcălită de mișcarea lui, ci micșoră distanța
dintre ei când se avântă în susul trunchiului unui alt copac,
cățărându-se pe crengi cu aceeași ușurință cu care-o făcea el. În
frunzișul care-i despărțea se ivi pentru o clipă un gol și ea își
azvârli toiagul, lovindu-l între omoplați pe zdrențărosul care
tocmai se agăța de o altă creangă. Cu degetele crispându-i-se
spasmodic, brațul îi alunecă și băiatul se prăbuși.
Ashia se lăsă să cadă drept în jos și se rostogoli ca să-mprăștie
energia izbiturii, în același timp desfășurând mai mult șnur de pe
fus.
Însă și zdrențărosul se rostogoli când atinse pământul și se
întoarse ca s-o înfrunte când se năpusti asupra lui. Își avântă
piciorul spre ea, însă Ashia se feri cu ușurință și încercă să-i
înfășoare din nou șnurul în jurul gleznei. Însă el, foarte iute în
mișcări, prinse șnurul și o trase mai aproape, de data asta
repezindu-și spre ea pumnul.
Ashia pară scurt și se apropie ca să-nceapă o luptă corp la
corp, dar pielea lui mânjită de sevă era cleioasă. Se zbătu și se
eliberă înainte de a izbuti ea să-l prindă strâns.
Se ridicară amândoi în picioare și el o atacă frontal. Loviturile
lui de pumn și de picior erau executate fără cusur, dar
rudimentare. Sharukin pentru copii și chi’Sharum.
Dar ce pierdea prin nepricepere câștiga prin iuțeala mișcărilor și
prin adaptabilitate. Când Ashia ripostă cu o lovitură de pumn, el
îi prinse șnurul de mătase, răsucindu-l, și plonjă între picioarele
ei. Ea se aruncă în față, dându-se peste cap ca să inverseze
poziția și s-o folosească împotriva lui, însă el eliberă șnurul și
profită de nedumerirea ei ca să fugă iar.
Ashia îl urmări din nou, îndepărtându-se tot mai mult de
tabără. Kaji începu să plângă și ea se îngrijoră. Se întunecase de-a
binelea și plânsul putea atrage alagai către copil.
Însă omul ăla era prea periculos ca să-l lase să scape. Se sili s-
alerge mai repede și înșfacă din noroi o piatră pe care o azvârli
spre punctul de unire a liniilor de putere din spatele genunchiului
lui. La următorul pas, piciorul zdrențărosului cedă și el se
rostogoli, încercând să nu-și piardă echilibrul, timp în care Ashia
îl ajunse din urmă.
Ș i, de data asta, nu șovăi. Ș tiind exact de ce era el în stare, îl
lovi în repetate rânduri cu picioarele și cu pumnii, cu genunchii și

VP - 418
cu coatele. Dacă nu putea să-l lege fără să-l rănească, avea să-l
silească să se predea.
Iute și puternic, zdrențărosul se feri de primele lovituri sau le
pară, dar curând una îl nimeri, urmată de alte două. Se clătină,
dezechilibrat. Amorțite de loviturile ei, picioarele și brațele îl
trădară.
Încercă să spună ceva, dar ea îl lovi în gât, făcându-l să se-nece
cu propriile cuvinte. Nu era timp de taclale. Îl prinse de braț și
începu să i-l răsucească, forțându-l să se predea.
Încă tușind, el se răsuci și îi scuipă în față un suc urât
mirositor. Zeama ajunse în ochii ei, usturătoare, și ea se trase
înapoi, lăsându-i zdrențărosului loc pentru o lovitură cu călcâiul,
care o îndepărtă.
Când i se limpezi vederea, țipetele lui Kaji umpleau noaptea și
zdrențărosul dispăruse. Ashia mirosi sucul lipicios de pe degetele
ei. Avea, ca și iscoada, duhoarea buruienii cu care vindecau
damaʼting rănile făcute de demoni.
Trebuie să cauți khaffit-ul, spusese Damajah. Ș i să-l găsești pe
vărul meu pierdut. O să-l recunoști după miros.
Dar ce trebuia să-nțeleagă de-aici? Vagabondul ăla putea fi
vărul pierdut al lui Damajah? Părea puțin probabil. Ș i, dacă totuși
era, ce-i rămânea ei de făcut? Zdrențărosul avea informații
folositoare? Îi era prieten? Dușman?
Își putea îngădui să cerceteze, când trebuia să-l apere pe Kaji?
Pe drumul de întoarcere în tabără, își recuperă toiagul. Un
demon al mlaștinii fusese atras de țipetele lui Kaji. Își târșâia
picioarele în jurul cercului, încercând glifele.
Cele brodate pe robele Ashiei o făceau de nevăzut pentru alagai.
Se strecură în spatele lui, scoase vârful uneia dintre sulițe și i-l
înfipse în spate. Demonul urlă și se zvârcoli, dar Ashia ținea bine
sulița în timp ce magia se revărsa în ea, trosnindu-i în jurul
glifelor pictate pe unghii. O făcea să se simtă puternică. Iute în
mișcări. În câteva clipe, strânse tabăra și îl puse pe Kaji din nou
în ranița din spatele ei. Scoase cârpele din jurul gleznelor Rasei,
lăsând la vedere glifele gravate pe copite. Apoi le vopsi cu sânge de
alagai până când prinseră să strălucească în vederea ei glifică.
Pe urmă încălecă, dădu pinteni iepei și porni în galop prin
noapte. Pe drum întâlneau din când în când miezingi și ea doborî
înadins vreo câțiva, activând glifele de pe copitele Rasei și dându-i
astfel mai multă putere și mai mult curaj. Din același motiv,
VP - 419
absorbi energie în bijuteriile ei hora. Liniștit de tropotul monoton
al calului, Kaji adormi imediat.
Ashia ajunse la Lacul lui Everam cu o oră înainte de a se
lumina de ziuă și se opri ca să se deghizeze iarăși. Avu impresia că
simte din nou mirosul zdrențărosului, dar, după ce trase adânc
aer în nări, se convinse că se înșelase. Niciun războinic care
mergea pe jos sau chiar în șaua unui cal obișnuit nu putea ține
pasul cu Rasa.
La răsăritul soarelui, își strânse tabăra. Atât de aproape de
Lacul lui Everam, drumul era plin de Sharum care se întorceau
din patrulare și de negustori pregătiți să-și înceapă ziua. Ea era
doar o altă dal’ting cu un copil – neluată în seamă de nimeni.
Însă, dacă încerca s-o urmărească, zdrențărosul ar fi atras
atenția. Urma fie să scape de el, fie să-l facă să se arate.
•
Briar alergă din toate puterile, șerpuind printre copaci, sărind
peste obstacole sau strecurându-se pe sub ele și prin apă, într-o
încercare de a pune o distanță cât mai mare între el și femeia aia
înfricoșătoare.
Stela Inn îl înspăimântase, dar cel puțin îi vorbise, iar el
înțelesese ce era în capul ei. Krasiana se mișca aidoma unui
kai’Sharum Observator. Era Sharum’ting? Călătorind cu un copil?
Nu se potrivea.
Orice ar fi fost, Briar nu se ridica la înălțimea ei în lupta corp la
corp. Era prea iute în mișcări, prea pricepută.
Mai înainte se simțise protector, dornic să apere călători
nevinovați pe drumul lor. Acum devenise curios. Oare femeia era o
iscoadă? Copilul era doar un vicleșug care s-abată atenția de la
însărcinarea ei? Se știa că verdenilor le e milă de femeile din
Krasia și încearcă adesea să le scape de legături din care ele nu
vor să se elibereze.
Dacă i se oferea prilejul, o luptătoare ca ea putea să se
strecoare în rândurile rezistenței și să-i asasineze căpeteniile.
Când se convinse că femeia i-a pierdut urma, Briar se întoarse
pe drumul Mesagerilor, străbătând în diagonală terenul de pe
margine, ca s-o ia înaintea krasianei. Femeia apăru curând,
galopând cu zgomot de tunet; copitele iepei care altminteri nu
ieșea cu nimic din comun aveau strălucirea magiei glifelor.
Oricine și orice ar fi fost ea, Briar trebuia să afle. Ca să-și
prevină poporul înainte de a se apuca ea să facă vreun rău.
VP - 420
 O lăsă să treacă, apoi plecă pe urmele ei.
•
Așa cum era de așteptat, niciun Sharum din Lacul lui Everam
nu-i dădu Ashiei nicio atenție. Nicio femeie care nu aducea
mâncare sau nu le putea domoli poftele trupului nu merita luată
în seamă. Ajunse teafără și nevătămată până la docuri.
În Lacul lui Everam femeile și copiii erau în număr mult mai
mare decât bărbații. Războinicii lui Jayan se aflau acolo de atât de
mult timp, încât mulți își chemaseră soțiile și copiii ca să se
stabilească în case oferite de prinț drept pradă de război.
Dar mulți plecaseră cu Jayan la Angiers, pentru a nu se mai
întoarce niciodată. Asome, care nu voia să dea importanță fostei
fortărețe a fratelui său, nu se grăbise să trimită întăriri. Ca
urmare, din oraș nu mai rămăsese decât o umbră, din care
lipseau prea multe părți esențiale ca să poartă fi înfloritor.
Sharu, vărul Ashiei și al patrulea fiu al Izbăvitorului, fusese
lăsat să conducă Lacul lui Everam. Steagul lui flutura pe
acoperișul sălii consiliului orașului. În copilărie fuseseră apropiați,
dar Ashia trecu pe lângă clădire fără să se oprească. Sharu era
unul dintre puținii bărbații din ținuturile răsăritene de dincolo de
Mărinimia lui Everam care ar fi putut s-o recunoască, iar Asome
își dominase întotdeauna frații mai mici. Vărul ei ar fi trădat-o
fără să stea pe gânduri.
Ashia văzu că forțele lui erau puține și împrăștiate. N-avea
războinici îndeajuns nici ca să apere sala consiliului, dacă ar fi
fost ținta unui atac înverșunat.
Singurele locuri care păreau într-adevăr pline de viață erau
docurile. Un șuvoi necontenit de chin și dal’ting urca pe corăbii
sau cobora, cărând provizii, verificând hârtiile care însoțeau
mărfurile, punând prăzile pe categorii, vânzând mâncare și
băutură. Flota krasiană era atât de mare, încât nu puteau fi
aduse toate vasele lângă docuri în același timp.
Caută trei surori, îi spusese Inevera după ce întrebase zarurile.
Precum multe alte profeții ale lui Damajah, și aceea păruse lipsită
de sens când o auzise, dar acum n-avu nevoie decât s-arunce o
scurtă privire în jur ca să se lămurească.
Un doc izolat, suficient de mare ca să primească o jumătate de
duzină de corăbii, era rezervat pentru Sulița Cafenie, vasul de
căpetenie al flotei Lacului lui Everam, și pentru cele două corăbii
care îi erau escortă: Scutul Cafeniu și Armura Cafenie.
VP - 421
 Numele erau menite s-aducă aminte că, deși Sharu conducea
orașul, puterea lui se datora piraților kha’Sharum aflați sub
comanda maestrului de instrucție Qeran. De-a lungul punților se
înșiruiau, în ordine și bine fixați, scorpioni și aruncătoare de
pietre. Pe toate cele trei corăbii – mai bune decât tot restul flotei,
flutura steagul cu blazonul khaffit-ului Abban: cârja cu cap de
cămilă. Se spunea că, fără ele, Bătălia de la Lacul lui Everam ar fi
fost pierdută.
Toți bărbații din echipaj purtau pantaloni cafenii largi, dar unii
își scoseseră cămășile înainte de a începe munca. Ashia știa că
păcătuiește, dar își lăsă ochii să se plimbe pe trupurile lor. Se
culcase cu bărbatul ei numai de două ori. Oare avea să se mai
atingă vreodată de alt bărbat altfel decât luptându-se?
Pe punți, cei care erau de cart făceau reparații temeinice și cu
spor, iar ceilalți, exerciții de sharusahk și de luptă cu sulița. Ashia
nu putea nicidecum să spună că nu sunt luptători iscusiți.
Maestrul de instrucție Qeran era o legendă, îl instruise pe însuși
Izbăvitorul. Chiar și maestrul ei Enkido vorbea despre el cu
respect.
Ea s-ar fi putut strecura neobservată pe Sulița Cafenie în mai
multe moduri, dar n-avea rost să riște înotând și cățărându-se pe
corabie cu Kaji în spate, când băiețelul îi oferea acoperirea
perfectă. Se îndreptă spre kha’Sharum-ul de pază aflat pe schelă.
Bărbatul se uită la ea – o măsură din creștet până-n tălpi. Nu era
un dal’Sharum neglijent, ca mai toți ceilalți care umpleau orașul.
O cercetă atent cu privirea, ca să se convingă că nici nu vinde
mărfuri interzise, nici nu reprezintă o amenințare.
Deghizarea tinerei femei îl convinse. Prezența lui Kaji înclina
balanța în favoarea ei mai mult decât orice haine și sulimanuri.
Odată ce trase concluzia că nu reprezintă un pericol, războinicul
își pierdu interesul și lăsă garda jos.
— Sunt Hannali vah Qeran, cea mai mare dintre fiicele
stăpânului tău, minți Ashia. Tata e desigur dornic să-și vadă noul
nepot, de curând sosit pe lume.
La asta, războinicul ridică ușor din sprâncene. Îi făcu semn
unui Mesager, care îi îngădui curând să urce la bord. Prezicerile
lui Damajah dezvăluiseră cât de mult ținea fostul maestru de
instrucție la Hannali.
Imediat ce intră în cabina lui de căpitan, Qeran își dădu imediat
seama că nu o are în față pe fiica lui preferată, dar nu spuse
VP - 422
nimic, doar își flutură două degete, făcându-i semn celui care o
escortase să plece.
Ashia îl privi săltându-se în picioare și venind spre ea, purtat de
un picior musculos și de o bucată curbată de metal. Cu un picior
de lemn i-ar fi fost greu să înainteze păstrându-și echilibrul, dar
folosindu-se de arcul celui de metal își controla perfect mersul.
Erau puțini Sharum cărora Ashia se temea că nu le-ar fi putut
face față cu ajutorul sharusahk-ului ei. Despre Qeran știa că își
pierduse un picior, așa că nu se așteptase să-l adauge pe listă,
însă el o surprinse. Putea fi iute, greu de dezechilibrat, iar piciorul
de oțel făcea posibile mișcări pe care alții nici măcar nu s-ar fi
gândit să le încerce.
La rândul său, bărbatul o măsură din priviri.
— Porți armură sub robă. Dacă ești o asasină, îți mulțumesc că-
mi dai prilejul să-mi întrerup nesfârșita trudă cu hârtii. Pune-ți
copilul deoparte și hai să terminăm treaba asta.
Rostise cuvintele cu nepăsare, dar Ashia citi în ochii lui că
amenințarea e reală. Când îi ceruse omului său să plece, Qeran
era pe deplin pregătit să lupte și să ucidă o asasină, singur în
spațiul îngust din cabina sa.
— Nu sunt nicidecum o asasină, spuse ea. Sunt Sharum’ting
Ka Ashia vah Ashanam’Jardir am’Kaji. Mă aflu aici fiindcă m-a
trimis Damajah.
Nu-i ascunde nimic lui Qeran, îi spusese Inevera după ce-și
întrebase zarurile, însă Ashia se încordă totuși, gata să lupte și să
ucidă dacă el ar fi amenințat-o că o dă de gol. Aruncă priviri
grăbite în jur, gândindu-se cum să folosească în avantajul ei
pereții cabinei strâmte, tavanul scund și numeroasele grinzi de
susținere.
Qeran își mută greutatea trupului de pe un picior pe altul, gata
să facă față unui atac, dar își încrucișă brațele.
— Am cunoscut-o pe Ashia în copilăria ei, dar n-am mai văzut-
o de acum zece ani, când a fost luată în palatul Dama’ting.
Arătă cu bărbia către ranița ei.
— Vrei să spui că acesta e Kaji asu Asome am’Jardir am’Kaji?
Moștenitorul Tronului de Cranii?
Ashia își păstră răsuflarea calmă.
— Da.
— Dovedește-o, îi ceru Qeran.
— Ce dovadă te-ar mulțumi? întrebă ea.
VP - 423
 El zâmbi.
— Nu recunosc chipul Ashiei, dar l-am cunoscut foarte bine pe
Enkido. Mi-a fost anjin’pal.
Ea clipi surprinsă. Maestrul său devenise într-o atât de mare
măsură o parte a Palatului Dama’ting, încât ea se gândea rareori
la viața lui dinainte. La soțiile și copiii la care renunțase ca s-o
slujească pe Damaji’ting Kenevah și ca să afle secretele
sharusahk-ului practicat de damaʼting. La războinicii pe care-i
antrenase pe când era maestru de instrucție.
Ș i la frații lui. Legătura cu un anjin’pal era la fel de puternică
precum una de sânge.
— Renumitul maestru de instrucție își lua în fiecare an un
nie’Sharum ca anjin’pal, continuă Qeran. Cu un an înaintea mea,
l-a ales pe maestrul de instrucție Kaval, cu care, din acest motiv,
am păstrat o legătură frățească. Mi s-a spus că amândoi, Kaval și
Enkido, au murit în gheare de alagai, cu glorie fără margini, pe
când eu instruiam khaffit în Mărinimia lui Everam.
Vocea nu-i tremura, dar Ashia simți în cuvintele lui
amărăciunea. Suferința. Ar fi murit bucuros alături de frații săi.
El o țintui cu privirea.
— De aceea trebuie să te lupți cu mine, prințesă. Dacă te-a
instruit Enkido, o să știu și o să te-ajut cu tot ce-mi stă în
putere… Dacă nu…
Ochii îi zvâcniră spre Kaji.
— Îți dau cuvântul meu că, după ce te ucid, o să-ți cresc
băiatul ca și cum ar fi al meu.
Deși spusele lui o umplură de fiori reci, Ashia nu șovăi, își
desprinse de pe spate ranița cu Kaji și o așeză în cel mai
îndepărtat colț posibil din cabina mică. Își scoase roba groasă, de
dal’ting, și rămase în mătasea neagră a veșmântului de
Sharum’ting, întărită cu plăcuțe din sticlă glifată. Din mânecă
scoase o eșarfă de mătase albă, pe care și-o înfășură peste cea
neagră și peste vălul cu care se deghizase în dal-ting.
— Mă onorezi, maestre de instrucție, spuse, făcând o
plecăciune.
Qeran se înclină la rândul său.
— Dacă ești într-adevăr Sharum’ting Ka, eu sunt cel onorat.
Își schimbă puțin poziția piciorului teafăr, încordând doar o idee
mai mult lama de metal pe care i se sprijinea ciotul celuilalt
picior. Își fixă mâinile într-o poziție de începere a sharusahk, pe
VP - 424
care Enkido o întipărise în mintea Ashiei și a surorilor ei de suliță.
Câteva mișcări fluide o aduseră acum în aceeași postură.
Nu-i ascunde nimic lui Qeran.
— Începe, spuse el, și ea se puse în mișcare, dar nu în direcția
din care s-ar fi așteptat să-l atace.
După un scurt pas pe un taburet și altul pe perete, se răsuci
cât ai clipi ca să-l pocnească pe maestrul de instrucție cu piciorul
în față.
Însă el reacționă cu aceeași iuțeală, ferindu-se de lovitură și
prinzând-o de subraț când trecu pe lângă el. Apoi se răsuci,
folosindu-se de avântul ei ca să dea mai multă forță pumnului cu
care o izbi în piept.
Ashia avu senzația că platoșa i-a fost pocnită cu un baros. Cu
răsuflarea tăiată, reveni cu tălpile pe podea, dar nu se
dezechilibră, ci își repezi un picior spre glezna lui.
Un salt înapoi îl feri pe Qeran de lovitură, iar el profită imediat
de brusca încordare a arcului piciorului de metal ca să se-arunce
spre Ashia când ea sări asupra lui.
De data asta, tânăra femeie îl atacă din față și urmă un schimb
de lovituri parate de amândoi. Poate că el n-o fi știut toate
secretele sharusahk-ului stăpânit de dama’ting, dar își dădea
seama când Ashia își îndrepta vârfurile și încheieturile degetelor,
sau chiar și degetele picioarelor, către punctele de întâlnire a
liniilor de putere din trupul lui. De cele mai multe ori izbutea să
se ferească sau para cu o serie de lovituri puternice, care veneau
una după alta. Ashia se străduia din răsputeri să folosească
lecțiile maestrului ei onorându-l, parând și ripostând în timp ce
căuta în apărarea lui Qeran o breșă prin care să-și poată atinge
ținta.
O dată chiar o găsi, numai că degetele ei încordate se izbiră de
o plăcuță din roba lui, și atunci știu că fusese atrasă într-o cursă.
La fel ca ea, Qeran era protejat de plăcuțe din sticlă glifată.
Răsuflă adânc, izbutind să treacă peste durere, și îi mulțumi lui
Everam că nu-și frânsese degetele.
Neizbutind să domine lupta îndeajuns cât să-l lovească în
punctele de întâlnire a liniilor de putere, Ashia își îndreptă atenția
spre țintele cel mai greu de apărat, străduindu-se să-l obosească
încetul cu încetul. Îi trase un pumn, dar primi în schimb un
genunchi în burtă. Îl pocni cu piciorul în genunchiul teafăr, dar se

VP - 425
feri cu greu de o lovitură a piciorului lui de oțel, care i-ar fi zburat
capul.
Fiecare descoperi, rând pe rând, unde se află plăcuțele
protectoare de sub robele celuilalt. Apoi începură să țintească
locurile neapărate.
Piciorul Ashiei îl izbi pe maestrul de instrucție în coaste. Iute în
mișcări, el o prinse de gambă. Ea se răsuci, scăpând din
strânsoare, dar astfel își lăsă spatele descoperit.
Numai că el n-o lovi, doar o îmbrânci. Ea nu pierdu timpul
întrebându-se cum de avusese un asemenea noroc, ci profită de
avântul primit ca să se rostogolească, ridicându-se în picioare
destul de departe cât să nu mai poată fi atinsă. În perete erau
încastrate rafturi pentru cărți, iar ea le folosi drept trepte,
pregătindu-se să atace de sus.
— De-ajuns, prințesă.
Qeran lăsase garda jos; poziția lui nu mai era amenințătoare.
Ashia se lăsă să cadă cu grație pe podea. Amândoi răsuflau greu.
Maestrul de instrucție îngenunche, punându-și palmele pe
podea.
— Ce poruncește Damajah? Vrea să trimită întăriri?
— Nu are pe cine să trimită, răspunse Ashia. În Mărinimia lui
Everam e haos. Majahii au plecat din oastea Izbăvitorului. Se
întorc în Sulița Deșertului, cu sclavii și cu prada lor.
Qeran scuipă pe punte.
— Câini majahi.
— Au motive de nemulțumire. Verii mei s-au folosit de bucăți de
hora ca să fie avantajați în luptă când i-au ucis pe Damaji, dar,
chiar și astfel ajutat…
— Tânărul Maji nu i-a putut ține piept bătrânului Aleverak,
încheie Qeran în locul ei. Asta n-ar trebui să surprindă pe nimeni.
— Majahii aveau o înțelegere cu Izbăvitorul, spuse Ashia.
— Ș tiu. Am fost de față când tatăl tău s-a luptat cu Aleverak
pentru Tronul de Cranii, pe vremea când tu, prințesă, încă mai
erai în cafeniu.
— Nu crezi că mânia majahilor e îndreptățită? întrebă ea.
Qeran ridică din umeri.
— Asasinatul e calea preferată de dama. Ne numesc pe noi
sălbatici, dar un Sharum urcă în rang numai când mai-marele lui
piere în gheare de alagai, nu când îl ucide el. Însă asta nu-i dă lui
Aleveran dreptul să fure provizii și luptători din oastea
VP - 426
Izbăvitorului și să se furișeze cu tribul lui, ca un laș, ascunzându-
se în spatele zidurilor Suliței Deșertului, tocmai acum, când a
început Sharak Ka.
Nu-i ascunde nimic.
— Asome a-ncercat să mă ucidă și pe mine, maestre de
instrucție, povesti Ashia. Pe mine, soția lui. Mama fiului său.
Când Asome a-nceput lupta pentru tron, Asukaji mi-a pus un
ștreang în jurul gâtului. În același timp, Dama’ting Melan și Asavi
și-au unit forțele ca s-o omoare pe Damajah. Numai că, la fel ca
Aleverak, Damajah nu poate fi ucisă de neghiobi care nu pricep că
nu se ridică la înălțimea ei.
Maestrul de instrucție părea pentru prima oară zdruncinat de
cuvintele Ashiei.
— Atunci poate e mai bine că privirile prințului Asome nu sunt
îndreptate spre Lacul lui Everam. Damajah v-a trimis pe tine și pe
Kaji să v-adăpostiți aici?
Ea clătină din cap.
— Îl caut pe khaffit.
Qeran n-avea nevoie s-o întrebe despre cine vorbește.
— Cu asta nu te pot ajuta, prințesă. Am tot sperat că stăpânul
meu e în viață, dar, după Lupta de la Angiers, n-am mai primit
nicio veste de la el. Fiul lui Chabin e ingenios. Dacă ar fi putut să-
mi trimită cumva vorbă, ar fi făcut-o până acum.
— Poate c-a făcut-o. Everam i-a dezvăluit lui Damajah că
Abban e în viață, în mâinile Eunucului.
— Hasik.
Qeran își încleștă pumnul.
— Ar fi trebuit să zdrobesc țeasta câinelui ăluia nebun încă de
când era un cățelandru în sharaj.
— Descrie-mi fortificațiile care îl apără.
— O să fie greu de scos de-acolo. Mănăstirea Eunucului e
construită pe o stâncă ieșită în afară, deasupra lacului, cu trei
laturi abrupte, de piatră golașă, și cu apele din jur pline de corăbii
laktoniene. O oaste numeroasă nu poate ajunge sus decât pe
drumul principal. E îngust, cu poduri pe care apărătorii le pot
surpa și cu locuri unde se pot ascunde, prinzând năvălitorii în
ambuscade.
— Hasik are sub control terenul din jurul fortăreței?
Qeran ridică din umeri.

VP - 427
 — Are iscoade în ținuturile mlăștinoase, dar, când nu se duc să
jefuiască, oamenii lui patrulează doar pe o distanță de jumătate
de zi călare, ca să se poată întoarce la apusul soarelui.
— Nu luptă noaptea? întrebă Ashia.
Maestrul de instrucție scuipă.
— Eunucii au abandonat alagai’sharak. Demonii se adună în
grupuri mari pe pământul lor și proștii nu fac nimic. O mulțime de
războinici buni vor fi pierduți pentru salvarea unui singur khaffit,
oftă apoi.
— N-o să-l salvați, spuse Ashia.
Privirea lui Qeran se răci.
— Nu-mi înțelege greșit purtarea, prințesă. Aici nu comanzi tu.
Izbăvitorul însuși m-a pus în slujba lui Abban și am jurat să-l
apăr. Cât timp răsuflu, trebuie să pun întoarcerea cu bine, într-
un loc sigur a lui Abban asu Chabin am’Haman am’Kaji mai
presus de viața mea și mai presus de orice, în afară de Sharak Ka.
Nici tu, nici Damajah nu mă puteți opri.
În cuvintele lui se simțea o amenințare și Ashia se încordă ușor,
gata să riposteze dacă el ar fi reînceput lupta.
— Ai spus tu însuți că, într-un atac al mănăstirii, oastea
Izbăvitorului ar pierde nenumărați luptători. Ș i Damajah a
prevăzut asta, așa că m-a trimis pe mine în schimb. O să mă
strecor în fortăreața lui Hasik și o să izbutesc într-un fel sau altul
să-l scot cu bine pe khaffit de-acolo.
Qeran părea să aibă îndoieli.
— Sharusahk-ul tău e formidabil, fetițo, dar eu mă uit dincolo
de splendoarea acestui talent. Nu poți trece de ziduri cu mai
multă ușurință decât Observatorii mei, mai ales cu un copil mic în
spate.
— Damajah mi-a dăruit puterea obiectelor magice, răspunse
Ashia. Niciun Observator nu poate fi mai puțin zgomotos decât
mine. Nici mai greu de văzut. Nici mai puternic. Nici mai iute în
mișcări. Kaji n-are decât să țipe cât îl țin puterile fără să-l audă
cineva aflat doar la câțiva centimetri distanță, atâta vreme cât eu
nu vreau să fie auzit. Pereții abrupți sunt trepte pentru mâinile și
picioarele mele.
— Ș i totuși, stărui Qeran. Din câte spune toată lumea, Hasik
are peste o mie de oameni – torturați, mutilați și sadici. Vrei să-l
iei pe fiul tău, care e moștenitorul Tronului de Cranii, într-un
asemenea loc?
VP - 428
 — Ca să poată fi câștigat Sharak Ka, trebuie să mergem pe
marginea abisului împreună. Așa a prezis Damajah. Alagai-i se
pregătesc să ne-atace iarăși. Nu e nevoie să fie vărsat și mai mult
sânge roșu.
— Sângele roșu se va vărsa oricum dacă nu primim întăriri din
Mărinimia lui Everam.
— Ai într-adevăr puțini oameni, încuviință Ashia. Dar dușmanii
vor veni dinspre lac, nu-i așa? Corăbiile tale controlează apele.
— Deocamdată, răspunse Qeran. Le-am distrus flota și pirații
mei le-au zădărnicit încercările de a-și aduce provizii. Sunt pe
jumătate morți de foame, dar încă mai au corăbii de rezervă. Ș tiu
că oastea prințului Jayan a fost zdrobită, știu că suntem o pradă
ușoară. Ne vor ataca. Cât de curând.
— Cum pot trece spionii lor, dacă voi patrulați pe țărm?
Qeran râse.
— Ț ărmul se întinde pe mii de kilometri, prințesă! Asta nu e o
oază căreia îi poți vedea capătul celălalt în zilele senine. Când
ajungi în mijloc, în orice parte te-ai uita, nu zărești uscatul.
La gândul că poate exista atât de multă apă, Ashia se
cutremură. Cum putea ceva atât de sacru ca apa s-o umple de
atâta teamă?
— Ș i laktonieni au ca iscoadă un renegat, adăugă Qeran.
— Povestește-mi despre el.
Ashia putea deja să ghicească ce-o să audă.
— E doar puțin mai mare decât un copilandru, spuse maestrul
de instrucție. Mărunțel pentru un războinic, dar nu într-atât încât
să bată la ochi. Se mișcă aidoma unui iepure de deșert, incredibil
de iute.
— Dar nu mai iute decât tine.
Ashia arătă către piciorul de oțel al lui Qeran.
— Nu e mare diferență, răspunse Qeran. Când m-am apropiat,
m-a atacat cu înverșunare. Sharukin rudimentar, dar iuțeala și
forța îl fac totuși formidabil. Iar lipsa instruirii lui… te împiedică
să-i prevezi mișcările.
— Dar nu te-a învins.
Ashia simțea o umbră de îndoială.
— E un fel de a spune.
Lui Qeran nu-i făcea plăcere să recunoască.

VP - 429
 — N-a luptat ca să-nvingă, doar ca să-mi abată atenția până ce-
a izbutit să-și reia fuga. A sărit în apa plină de demoni și-a înotat
până la o corabie laktoniană.
— Ai mai observat și altceva când ai fost aproape de el?
— Pute, răspunse Qeran. Ca prișnițele puse de damaʼting pe
rănile făcute de alagai. Are pielea deschisă la culoare și trăsăturile
greu de deslușit. Un Sharum fugit din Krasia a locuit într-un
cătun aflat în apropiere, către miazănoapte. Relan am’Damaj
am’Kaji. A murit, cu tot cu familia, când le-a ars casă, acum zece
ani, dar se zvonește că unul dintre fiii lui a supraviețuit.
Damaj. Cuvântul îi trimise Ashiei un fior pe șira spinării. Era
numele de familie al lui Damajah.
E vărul pierdut.
Qeran se duse la masa lui de lucru, luă foaia de deasupra
dintr-un teanc de hârtii și i-o întinse Ashiei. Afișul oferea o sută de
mii de draki pentru iscoada vie și zece mii doar pentru capul său.
Dedesubt era imprimat un chip desenat de un pictor. Semăna cu
băiatul întâlnit de ea pe drum.
— Un motiv în plus ca să nu-ți împuținezi forțele.
Ashia împături hârtia și și-o puse în robă.
— Cât de departe spre miazănoapte e mănăstirea?
— La aproape o săptămână de mers călare, pe un teren plin de
hârtoape, răspunse Qeran. Drumul e supravegheat, iar locul
mișună de demoni care pot frânge cu ușurință glezna unui
războinic și pe cea a unui cal. Mlaștinile își au propriii alagai.
Scuipatul lor nu e la fel de impresionant ca al demonilor focului,
dar arde și te-nțepenește. Multe iscoade de-ale noastre nu s-au
mai întors, chiar dacă erau Observatori bine antrenați.
— O să mă descurc, spuse Ashia. Îmi poți da o hartă?
— Pot face altceva, mai de folos. Corăbiile mele atrag prea mult
atenția, dar, după ce se lasă noaptea, te pot strecura la bordul
uneia mai mici și mai greu de recunoscut, care va pleca din port
pe întuneric, nevăzută. Te poate lăsa pe țărm, dincolo de zona
patrulată de oamenii lui Hasik.
— Mulțumesc, maestre de instrucție. Asta-mi e de cel mai mare
ajutor.
— Ai mai fost vreodată pe un vas plutitor? o întrebă Qeran.
— Pe oaza din Sulița Deșertului.
Ashia își lăsă pentru o clipă privirea în jos.
— O singură dată.
VP - 430
 — La sărbătorirea Hannu Pash-ului tău.
Qeran încuviință din cap.
— Eram acolo. Până anul trecut, și pentru mine a fost singura
dată când m-am aflat pe-un vas plutitor.
Se aplecă spre ea.
— Lacul ăsta nu seamănă cu oaza. Apa vine în valuri care
mișcă vasele fără-ncetare. Am văzut și Sharum și dama cărora
legănarea neîntreruptă le-a-ntors măruntaiele pe dos și bărbați
viteji au vărsat peste copastie tot ce mâncaseră.
— Maestrul meu m-a-nvățat să-ndur și mai rău de-atât, spuse
Ashia.
Qeran încuviință din cap.
— Poate. O să stai în cabina căpitanului. Numai el o să știe că
te afli la bord, dar n-o să știe cine ești. O să-i spun că e vorba de o
simplă iscoadă. N-o să-mi pună vorbele la îndoială. Rămâi în
cabină și echipajul habar n-o să aibă că ești pe vas. Nu putem
risca o întâlnire cu corăbiile care păzesc malul, așa c-o să te
lăsăm la o oarecare distanță de mănăstire, către miazăzi.
— Asta o să-mi îngăduie să cercetez locul, spuse Ashia, și să
construiesc adăposturi sigure, unde să ne-ascundem de alagai și
de urmăritori.
— Urmăritori?
Qeran se strâmbă.
— Credeam că te poți urca pe ziduri tăcută ca o umbră.
— Probabil, când o să intru. La plecare o să car după mine un
khaffit gras și olog.
Qeran chicoti.
— O povară cu care eu, unul, m-am deprins.
•
Cu o oră înainte de răsăritul soarelui, Briar o văzu pe femeia
aia stranie oprindu-se în afara Orașului Docurilor ca să se
deghizeze iarăși.
Era bizar. Briar crezuse că trucul e menit să-i păcălească pe
verdeni, dar se părea că e și pentru krasiani.
Băiatul ieși de pe drumul mare ca s-ajungă în oraș înaintea ei,
pe o scurtătură, și găsi unul dintre numeroasele pâraie care se
vărsau în lac. Se dezbrăcă, își împături strâns hainele și le îndesă
într-o despărțitură a raniței sale. Îndepărtă cârpele murdare în
care-și înfășurase mâinile și se uită lung la glifele tatuate în
palme. Izbire. Apăsare. Sulița și scutul Tatuaților.
VP - 431
 Ei erau acum tribul lui? Sau Elissa și Ragen? Sau Laktonul?
Văiuga? Poporul tatălui său? Tras în atât de multe părți, Briar
începea să nu mai știe cine e.
Dar deocamdată putea lăsa asta deoparte. Avea de dezlegat un
mister.
Intră într-un ochi de apă rece și răsuflă adânc, ca să alunge
senzația neplăcută, până ce corpul i se obișnui cu frigul. Se folosi
de o bucată de săpun ca să scape de seva lipicioasă de rădăcina-
porcului și de murdăria încleiată în ea. Când termină, scoase din
raniță veșminte curate, negre, de dal’Sharum, și le îmbrăcă.
Încă mai mirosea a rădăcina-porcului. Mâncase atât de multă,
încât mirosul i se înstăpânise în răsuflare și în sudoare, ba chiar
și în salivă. Însă robele curate erau suficient de groase ca să-l
mascheze.
Bazarul fusese construit la marginea Orașului Docurilor și Briar
îl cunoștea foarte bine. Când femeia apăru pe drum, el privea
atent căruțele cu pâine, era un simplu Sharum printre mulți alții
veniți la prima oră a dimineții să-și cumpere mâncare.
Iscoada se amestecă în mulțime la fel de ușor ca el, era doar o
femeie bătrână, ieșită cu un copil la târguieli, dis-de-dimineață.
Sporovăia prietenește cu negustoresele dal’ting, punând cu
nepăsare întrebări care nu stârneau bănuieli și spunând câte ceva
ca să îndemne la vorbă. Astfel află la iuțeală cum stau lucrurile în
oraș și de rezistența opusă de laktonieni.
Briar clătină din cap. El nu se pricepuse niciodată să
iscodească astfel. Prefera să stea la pândă, neobservat, și să tragă
cu urechea.
Fără nicio grabă, femeia părăsi bazarul ca să intre în orașul
propriu-zis, unde trecu prin prăvălii aparent la întâmplare, dar
Briar își dădu cu ușurință seama că se-ndreaptă spre docuri și tot
cu ușurință izbuti s-ajungă acolo înaintea ei.
Cunoștea portul la fel de bine cum își cunoștea adăpostul din
tufăriș, dar acum ceva se schimbase. Afișe cu chipul lui atârnau la
intrarea în fiecare doc, oferind o avere de necuprins cu mintea
oricui ar fi fost în stare să-l captureze.
Să-și vadă chipul pretutindeni era un soi de glorie. Căpităneasa
Dehlia își tapetase pereții cabinei de pe Jelania Sharum-ului cu
afișe care ofereau recompense pentru prinderea ei. Ț ipa de
încântare de fiecare dată când, după un atac de-al său, apărea
unul nou, care făgăduia bani mai mulți.
VP - 432
 Ura lor e o delicatesă pentru mine, Briar, spunea ea. N-au decât
să se tot jeluiască fiindcă nu pot pune mâna pe mine.
Însă lui Briar nu-i plăcea să fie ținta urii. Luptând pentru
poporul mamei sale, îl trăda pe al tatălui. Poate chiar în orașul ăla
avea rude și nu se simțea prea mândru când se gândea că nu-l
puteau cunoaște decât drept trădător.
Însă smulse un afiș, îndesându-și-l sub robă în timp ce o
urmărea pe femeia care mergea către cel mai îndepărtat doc. Se
îndrepta spre Sulița Cafenie. Corabia căpitanului Qeran.
Pentru prima dată de când intrase în oraș, Briar își alungă un
adevărat fior de spaimă. Căpitanul Qeran îl îngrozea și pe lac, și
pe maluri. Dacă pe lume exista un om mai periculos, Briar nu
auzise niciodată de el.
În loc să-i ofere răspunsuri, asta adăuga alte întrebări. Femeia
era o iscoadă de elită, trimisă din Krasia ca să se pună în slujba
căpitanului? Avea să fie subestimată și de verdeni. Dacă i se
dădea timp, putea ajunge aproape lângă oricine ca să-i ia viața.
Însă același talent putea fi folosit ca să scape de Qeran și să-i
deschidă calea unui alt conducător.
Briar se furișă sub un doc abandonat, unde se dezbrăcă și unde
își ascunse sulița, scutul și ranița înainte de a intra în apă. Înotă
cu mișcări line, dar puternice, trecând chiar pe sub nasul
străjerilor care patrulau pe mal și pe docul corabiei din fruntea
flotei. Niciun Sharum nu știa să înoate, nici măcar aceia care
ajunseseră năieri. Cei mai mulți se fereau și să privească valurile
prea mult timp.
Iscoada încă mai aștepta să i se îngăduie să urce la bord când,
la adăpostul umbrei vasului masiv, Briar se cățără pe funia
ancorei. Căpităneasa Dehlia îi explicase cum e împărțit de obicei
spațiul de pe o corabie și cum să profite de slăbiciunile din
alcătuirea sa.
El reuși să se strecoare prin micul locaș de tragere a funiei,
pătrunzând într-o încăpere pustie. De acolo își croi drum până în
cabina de sub cea a căpitanului. Un năier, probabil ieșit din cart,
dormea dus într-un hamac, ușor legănat de valuri. Nu se trezi
când Briar se cățără pe o grindă ca să-și lipească urechea de un
anumit loc din tavan.
Mai întâi auzi un scrâșnet de metal frecat de puntea de
deasupra, apoi vocea lui Qeran:
— Porți armură sub robă.
VP - 433
 23

JELANIA SHARUM-ULUI

334 D.Î.

Ashia nu-și mai simțise măruntaiele agitându-se astfel din

primele luni în care fusese grea. Putea petrece ore întregi cocoțată
pe o grindă de sub tavan. Putea face salturi și tumbe care l-ar fi
amețit pe un Saltimbanc verdean. Putea să danseze pe un buștean
care se rostogolește.
Dar în larg nu era ca pe corabia lui Qeran, ancorată în port.
Cabina se legăna domol dintr-o parte în alta, se afla într-o
neîncetată și neuniformă mișcare, făcând-o să își tot piardă
echilibrul. La fel ca lunile în care-și purtase copilul, lacul îi
reamintea, neiertător, că, deși mulțumită unui antrenament
potrivit puteai ține multe sub control, unele lucruri se aflau doar
în puterea lui Everam.
Mersul o îngrijora cel mai mult. Se foia încoace și încolo, cu
ochii închiși, străduindu-se să intre în ritmul lacului. Nu voia să-i
lipsească echilibrul dacă în timpul călătoriei ar fi fost nevoită să
lupte.
Din fericire, așa ceva era foarte puțin probabil. Abia în amurg,
când strălucirea lacului îi împiedica s-o vadă bine, oamenii lui
Qeran o conduseseră pe Dreptatea lui Everam, o corabie mică, cu
trei catarge, zveltă, dar amenințătoare, cu un echipaj de treizeci
de dal’Sharum căliți în lupte. Nu era o corabie mare, de negoț, cu
cala plină de mărfuri, niciuna de luptă, de mare valoare. Ashia
spera că nimeni n-ar avea de ce să se străduiască s-o captureze.
— Căpitanul Rahvel și-a eliberat deja cabina pentru călătoria
asta, spusese Qeran. E un maestru de instrucție onorat.
Cuvinte simple, dar rostite de el atârnau greu. Își trimitea cei
mai de încredere oameni s-o ducă la destinație. Mâncarea îi era
lăsată în fața ușii, dar altminteri nimeni nu avea s-o tulbure
înainte de a ajunge în apropierea locului de debarcare.

VP - 434
 Kaji se simțea mai rău decât ea. Ashia se așteptase ca legănarea
corabiei să-l adoarmă, însă bietul copil se albise la față ca un
cadavru și vomitase pe ea.
— Bolnav, gemu el, cu fața îngropată în umărul ei.
— Da, inimioara mea, știu.
Ashia îi sărută creștetul capului.
— E din pricina mișcării valurilor. O să te-nveți cu ea curând și
o să te simți mai bine.
Putea doar să spere că nu se înșela.
Dar asta nici măcar nu era partea cea mai rea. Un hublou mic,
atât de mic, încât nici măcar ea n-ar fi putut trece prin el, o lăsa
să vadă apa, scânteietoare sub lumina stelelor. Kilometri de apă,
în toate direcțiile. Niciun semn că uscatul s-ar fi aflat în apropiere.
Mai mult decât atât, în apă se vedeau răbufniri de lumină, ca
fulgerele printre nori. De fiecare dată când apăreau, corabia se
clătina.
Demonii apei puneau la încercare glifele de pe carenă.
Ashia se lupta cu alagai noapte de noapte, dar demonii apei
erau ceva mai presus de puterile ei. Creaturi de coșmar, cu dinți
ascuțiți și tentacule, nevăzute, necunoscute. Ea învățase să înoate
în băile din Palatul Dama’ting și izbutea să-și țină răsuflarea mai
bine de zece minute, dar aici era vorba de cu totul altceva. Nu
putea nici să lupte sub valuri, nici să lovească demonii din afara
apei. Nu putea face nimic altceva decât să stea, cu măruntaiele
agitându-i-se și cu copilul ei țipând, sperând că glifele vor rezista.
Te implor, Everam, se rugă. Dăruitor de luminĂ și viațĂ, mergem
pe marginea abisului lui Nie în numele tău. Ajută-ne s-ajungem
teferi la destinație și să ne ducem însărcinarea la bun sfârșit.
Ca și cum i-ar fi răspuns, unul dintre numeroșii cercei de pe
urechea ei începu să vibreze.
Damajah.
Ashia încremeni. Crezuse că se află mult mai departe decât
poate ajunge vocea Ineverei și o parte din ea se bucurase. Pentru
prima oară în viață, se simțise stăpână pe soarta ei și pe a lui Kaji.
Mâna îi tremură ușor când răsuci cercelul până ce glifele se
aliniară cu un clinchet.
— Damajah.
— Am învățat să măresc distanța până la care putem intra în
legătură prin cercelul tău, o înștiință Inevera. E nevoie de o

VP - 435
concentrare foarte puternică și de colosal de multă magie. N-o să
vorbim prea des.
— Aud și înțeleg, Damajah.
— Minunat, spuse Inevera. Raportează.
— Am ajuns în Orașul Docurilor și m-am întâlnit cu maestrul
de instrucție Qeran. Aici situația e gravă, Damajah. Cel mai bun
maestru de instrucție în viață se teme că, dacă nu primește
întăriri, laktonienii ar putea recuceri docurile.
— Ș tiu care e situația, spuse Inevera. Am poruncit deja să fie
trimise întăriri.
— Tu ai poruncit, Damajah?
— În privința soțului tău, lucrurile s-au schimbat. Sunt
împuternicită să conduc Krasia întru totul până la întoarcerea
unchiului tău.
Ashia miji ochii, dând uitării totul: măruntaiele ei, copilul
bolnav, străfulgerările glifelor apei. Ceea ce aflase schimba totul.
— Atunci sunt… liberă să mă-ntorc?
Vocea Ashiei era firavă.
Nu primi niciun răspuns.
— Damajah?
— Trebuie să-ți îndeplinești însărcinarea. Zarurile au spus-o
clar. Numai după aceea te poți întoarce, altminteri e posibil să fim
înfrânți în Sharak Ka.
— Mă-ntorc cu khaffit-ul sau deloc.
Rosti cuvintele cu o mândrie demnă de un Sharum, care, nu cu
mult înainte, ar fi fost sinceră, însă acum în minte îi răsunau
cuvintele lui Qeran:
Hasik are peste o mie de oameni – torturați, mutilați și sadici.
Vrei să-l iei pe fiul tău, care e moștenitorul Tronului de Cranii, într-
un asemenea loc?
Merita să-și dea viața pentru Sharak Ka? Chiar și pe a lui Kaji?
Bineînțeles. Dar dacă ar fi trebuit să hotărască ea dacă să-l
jertfească sau nu pe Kaji pentru izbândă, nu ar fi putut și nici nu
ar fi vrut să-și trădeze fiul. Îl strânse instinctiv mai tare la piept.
— Unde ești acum? întrebă Damajah.
— Pe o corabie, în drum spre fortăreața Eunucului. Peste două
zile o să fiu lăsată în afara zonei patrulate de oamenii lui și-o să-
ncep să pătrund treptat dincolo de toate fortificațiile. O să mă
strecor în mănăstire, o să aflu dacă Abban e în viață și, dacă e, o
să-l scot de-acolo.
VP - 436
 — E în viață.
Fără îndoială că zarurile îi spuseseră mai mult, dar Inevera nu-i
dezvăluia despre viitorurile altora decât ce era necesar pentru
atingerea țelului ei.
În câte viitoruri izbutea Ashia să fugă din mănăstire cu Kaji și
cu khaffit-ul vii?
Ș i în câte viitoruri niciunul dintre ei nu scăpa cu viață?
Damajah n-avea să-i spună niciodată.
— Ș i vărul pierdut? întrebă Inevera.
— Cred că l-am găsit. Dar nu cred că pot avea încredere în el și
nu văd cum ar putea să ne-ajute.
— Povestește-mi repede.
Tonul Ineverei, de obicei răbdător, avea ceva abrupt. Era într-
adevăr istovitor s-ajungă cu magia la sute de kilometri depărtare.
— Briar asu Relan am’Damaj am’Kaji, începu Ashia. Tatăl lui a
fost…
— Relan, vărul meu de-al doilea, șuieră Inevera. Când a
dispărut, am crezut cu toții c-a pierit în gheare de alagai și că
demonii i-au luat trupul.
— A dezertat, spuse Ashia. A venit în ținuturile din
miazănoapte cu un Mesager ce a murit, împreună cu familia lui,
acum zece ani, când i-a ars casa. Se spune că unul dintre fiii săi a
supraviețuit. Face parte din rezistență, iscodește pentru chin.
— Corcitura despre care vorbește Qeran în rapoartele lui.
— Da, confirmă Ashia. L-am întâlnit pe drum. Mă urmărea. Ne-
am luptat și am încercat să-l capturez, dar… a izbutit să scape
fugind.
— Ș i acum știe ce se-ascunde sub deghizarea ta, sublinie
Inevera.
Ashia își simți obrajii arzând. Nu era obișnuită să raporteze
înfrângeri.
— Da, Damajah. Dar, în timpul scurtei noastre lupte
sharusahk… mirosul lui a fost de neconfundat.
— Ce miros?
— Alagai’viran. Rădăcina demonului.
Inevera amuți din nou pentru o vreme, deși fără-ndoială că
fiecare clipă în care păstra legătura dintre ele o istovea.
— E un semn trimis de Everam.

VP - 437
 — Ce semn, ce ne spune? L-am lăsat pe Briar în urmă, pe
drum. N-aș ști cum să-l găsesc chiar dacă aș vrea și tot nu înțeleg
de ce l-aș căuta.
Ashia auzi șoapte pe care nu le înțelese, apoi zornăitul zarurilor.
— Nu e nevoie să-l cauți, o înștiință apoi Inevera. E în
apropierea ta, chiar și acum.
— Ș i când o să-l întâlnesc din nou?
— Nu… îți pot spune, răspunse Damajah.
Nu poate sau nu vrea? se întrebă Ashia.
— Trebuie să-ți folosești propria rațiune, nepoată. La fel ca tine,
Briar are un rol de jucat în cele ce vor urma. Nu-l ucide înainte de
a și-l juca.
•
Nevoită să aibă grijă de sărmanul Kaji, Ashia nu izbuti să
mediteze în timpul nopții, iar cu puțin înainte de a se ivi zorii o
fură somnul.
La scurt timp după răsăritul soarelui o trezi brusc o
zdruncinătură, când ceva izbi corabia, azvârlind-o odată cu
băiețelul de pe bancheta cu perne a căpitanului. Protejându-și
instinctiv fiul, Ashia se rostogoli imediat ce atinse puntea în
mișcare și cântări pericolul.
Ușa cabinei rămase zăvorâtă pe interior și nici nu simți miros de
fum, nici nu observă nimic care să-i dea de înțeles că luau apă.
Dar pe punțile de mai jos răsunară strigăte de alarmă și zgomote
de luptă.
Erau atacați.
Puntea se înclină brusc și, pășind ca într-un dans, ea izbuti să-
și țină echilibrul până când corabia își încetă clătinarea violentă
cu o bufnitură surdă. Hubloul se întunecă.
Ashia se grăbi să se deghizeze și să-l pună pe Kaji în raniță.
Băiețelul era palid și moleșit, avea nevoie de odihnă și de apă, dar
nu era timp pentru așa ceva.
— Fii curajos, fiule! șopti ea.
— Ulajos, încuviință Kaji cu voce slabă.
Sulițele erau ascunse în raniță, dar Ashia mai avea arme: cuțite
și așchii de sticlă de azvârlit, plus altele, mai rafinate, dar la fel de
ucigătoare.
Deschise ușa ca s-arunce o privire, dar se grăbi s-o închidă la
loc când mai mulți dal’Sharum din echipaj trecură în fugă. Se
auzea zgomotul de pe puntea principală.
VP - 438
 După trecerea năierilor, Ashia se furișă în spatele lor. Pereții
erau prea apropiați și tavanul prea scund ca să se poată mișca
fără acoperire, dar un grup de Sharum mergând la luptă atrăgea
atenția îndeajuns de mult pentru ca ea să treacă neobservată.
Pe punte, încleștarea era în plină desfășurare. O corabie
laktoniană îi abordase și vreo cincizeci de sulițași chin trecuseră
peste copastie. Trimise din partea opusă a vasului atacator,
săgețile arcașilor chin măturau puntea, împuținând apărătorii.
Ashia își ridică privirea și recunoscu blazonul de pe steagul
laktonienilor: un Sharum mistuit de flăcări în spatele siluetei unei
femei cu privirea pierdută în depărtare.
Jelania Sharum-ului, vasul pirat condus de înfricoșătoarea
căpităneasă Dehlia.
Ashia rămase în cabină când grupul de Sharum se năpusti pe
punte, în bătaia săgeților. Cercetând cu privirea, o descoperi
repede pe prințesa piraților.
Dehlia purta o eșarfă colorată, legată în jurul capului fără a-i
ascunde câtuși de puțin fața și părul, care i se revărsa pe spate în
valuri de culoarea nisipului.
Conducea ea însăși atacul, flancată de două gărzi de corp, doi
bărbați înalți, cu sulițe mai lungi decât cele obișnuite, menite să
păstreze în jurul ei un spațiu protector.
Pe puntea care se legăna, Dehlia înainta desculță, păstrându-și
echilibrul la fel de bine ca pe podeaua unei săli de antrenament.
Vârful suliței ei scurte era curbat, făcut să taie adânc în carnea
dușmanilor din apropiere. În cealaltă mână ținea un cuțit, curbat
și el, cu lama lucindu-i roșie. Deja în spatele ei zăceau morți doi
dal’Sharum din echipaj.
Ashia înțelese că tot ce se povestea despre laktoniană e întru
totul adevărat. Dacă istorisirile păcătuiau cu ceva, era fiindcă o
nedreptățeau. Gloria ei nu cunoștea margini.
Dar căpitanul Rahvel, ușor de recunoscut după vălul roșu de
noapte care îi atârna lejer în jurul gâtului, nu era nicidecum mai
puțin glorios. Respingea săgețile dușmane cu scutul și căsăpea
orice chin care cuteza să se apropie. Puținele lovituri care treceau
de apărarea lui ricoșau de armură.
În spatele său se adună tot echipajul, dal’Sharum bine
antrenați, care țineau piept atacului făcându-i pe chin să
plătească scump, cu sânge, pentru fiecare centimetru câștigat.
Dacă n-ar fi fost arcașii, ar fi putut respinge dușmani de două ori
VP - 439
mai numeroși decât ei, dar, așa cum stăteau lucrurile, părea
imposibil să nu fie copleșiți, deși luptau cu mai multă pricepere
decât atacatorii.
Ca o săgeată în zbor, Rahvel înainta drept spre căpităneasa
Dehlia, fără să facă niciun pas greșit când îi ucidea pe pirații chin
care încercau să-l încetinească.
Nicidecum lașă, femeia se-ntoarse spre el, gata să-l înfrunte.
— E-al meu!
— Sunt Rahvel asu Najan am’Desin am’Kaji! strigă el drept
răspuns.
Echipajul lui se răsfiră, știind că nu trebuie să se amestece.
Ashia se întrebă dacă urmează să fie martoră la sfârșitul temutei
căpitănese a piraților.
Sulița scurtă a lui Rahvel nu era curbată ca a Dehliei, dar el o
mânuia ca pe-un ac fără ață, cu mișcări iuți, precise. Femeia nu
izbuti să facă nimic mai mult decât să-i pareze primele lovituri și
să se retragă cu mișcări grăbite. Apoi trecu la atac, răsucindu-și
arma cu îndemânare, dar Rahvel pară de fiecare dată, continuând
să înainteze. Dehlia era iute, agilă, nicidecum o novice, însă
Rahvel controla lupta și o împingea către o baltă de sânge
alunecos de pe punte. Ea se împletici și el o atacă, gata să dea
lovitura ucigătoare.
Însă se opri brusc când una dintre gărzile de corp chin dădu
uitării onoarea, avântându-se și lovind cu sulița sa lungă. Arma
ricoșă de armură, dar atacul îl luase pe maestrul de instrucție
prin surprindere. Dehlia îl provocase la o luptă unu la unu și el își
rostise numele în semn că acceptă. Războinicul chin întinase
gloria ei amestecându-se și negându-i dreptul la o moarte
onorabilă.
Dar, după cum se părea, chin nu vedeau lucrurile în același fel.
Rahvel se răsuci, prinse coada suliței în mâna cu scutul și-l trase
pe atacator destul de aproape ca să-i taie gâtul. Chiar în timp ce o
făcea, cealaltă gardă de corp a căpitănesei se avântă spre el. Când
Rahvel se întoarse ca să respingă noul atac, Dehlia înaintă, prinse
marginea scutului lui cu sulița ei curbată și îl îndepărtă, în același
timp înfigându-i cuțitul în ochi.
Maestrul de instrucție o respinse cu o lovitură de călcâi, însă a
doua gardă de corp descoperi un punct de îmbinare a armurii și
își înfipse sulița între coastele lui. Primi în schimb un vârf de
suliță în plămân; Rahvel își smulse sulița înfiptă în trup, apoi se
VP - 440
apără răsucind-o, în vreme ce prinse strâns în cealaltă mână
plăselele cuțitului Dehliei, scoțându-și-l încetul cu încetul din
ochi.
Încremenite pe timpul înfruntării conducătorilor lor, cele două
echipaje reîncepură lupta și asupra Sharum-ilor se abătu o nouă
ploaie de săgeți. Pe obrazul și în josul coastelor maestrului de
instrucție șiroia sângele pe când Dehlia îl tot ataca dintr-o parte
sau alta, străduindu-se să treacă dincolo de loviturile cu care se
apăra. Jur-împrejurul lor, bătălia se dezlănțuia cu înverșunare.
Ashia se întrebă dacă să se amestece. Încă mai era timp să i se
alăture lui Rahvel ca s-o ucidă pe conducătoarea piraților.
Dar în final ar fi contat prea puțin. Ar fi putut s-o omoare pe
Dehlia, dar și-ar fi găsit și ea sfârșitul. Propriul sfârșit și sfârșitul
însărcinării ei. Sfârșitul lui Kaji.
Nu putea nici să lupte, nici să fugă cu una dintre bărcile
corabiei fără să fie văzută. Ș tia să înoate, dar se aflau în larg,
departe de țărmul care nici măcar nu se zărea. Ar fi însemnat să
se sinucidă, omorându-l și pe Kaji.
Așa că așteptă, în vreme ce pirații chin îi măcelăreau sau îi luau
prizonieri pe Sharum-ii rămași. În vreme ce Dehlia îl ucidea pe
Rahvel cu dezonoare.
Pe urmă dădu buzna pe punte, hohotind ca și cum ar fi fost
copleșită de durere. Pirații chin încremeniră la vederea unei femei
neînarmate și a copilului său, și ea ajunse lângă maestrul de
instrucție și se lăsă să cadă în genunchi alături de el.
— Everam! strigă apoi. Călăuzește-l pe bărbatul meu, onoratul
tău maestru de instrucție Rahvel asu Najan am’Desin am’Kaji, pe
drumul singuratic, ca să poată sta înaintea judecății tale!
Fie într-adevăr speriat, fie doar imitându-și mama, Kaji scoase
un țipăt și izbucni într-un plâns zgomotos în timp ce Ashia
îmbrățișă mortul.
Căpităneasa Dehlia șovăi, apoi se apropie de ea, înaintând
prudentă, făcând doar un pas. Ashia văzu mișcarea și se trase
înapoi cu o tresărire.
— Nu te teme, spuse Dehlia. Nu vă facem niciun rău ție și
copilului tău. Te ducem la Lakton, unde-o să fii tratată corect.
Poate chiar mai bine decât ești obișnuită. N-o să mai fie nevoie să-
ți acoperi fața.

VP - 441
 Ashia avu grijă să rămână cu spaima zugrăvită pe chip și cu
ochii înlăcrimați în timp ce o urmărea pe căpităneasa nedemnă
apropiindu-se. Oare pirații ăia își închipuiau că femeile krasiane
sunt atât de proaste, încât să se încreadă în cuvântul cuiva care
ucide fără onoare? La fel ca restul barbarilor chin, își imaginau că
eșarfa purtată de ea în fața lui Everam din modestie e un soi de
lanț din care trebuie eliberată?
Ca să se afle în siguranță, pentru ea și Kaji ar fi fost cel mai
bine să li se predea piraților, însă dacă ar fi ajuns în orașul chin
de pe apă nu și-ar mai fi putut duce însărcinarea la bun sfârșit.
Peste câteva clipe, Dehlia avea s-ajungă destul de aproape ca s-
o poată ataca. Se gândise deja la un sharukin prin care s-o
dezarmeze și s-o imobilizeze înainte de a-și da seama că e
amenințată. Pe urmă avea să-și scoată cuțitul din mânecă și să i-l
pună la gât, în văzul tuturor oamenilor ei.
Observase cât de loial e echipajul de pe Jelania Sharum-ului.
Pentru pirați, căpităneasa valora mai mult decât onoarea lor în
fața Ziditorului. N-aveau să-i riște viața. Iar Ashia se putea folosi
de asta ca să se-asigure că ea și Kaji sunt duși în siguranță pe
uscat. Doar încă un pas…
— Căp’tăneasă Dehlia, spuse o voce.
Când îi zvâcni privirea în direcția sunetului, Ashia dădu cu
ochii de Briar Damaj, care tocmai trecea peste copastie. Oare
fusese ascuns pe corabie tot timpul?
Dehlia se răsuci către sunet și surpriza și încântarea îi
luminară fața.
— Briar!
Chiui de bucurie și traversă puntea în fugă ca să-l strângă pe
băiat în brațe atât de tare, încât îi desprinse tălpile de pe punte.
— Briar! Briar! Briar! Slavă Ziditorului că te-ai întors!
Ashia fusese pregătită s-o omoare pe Dehlia, iar lui Briar îi
datora cel puțin o bătaie, dar reîntâlnirea lor o lăsă cu inima
îndurerată. În toată viața ei, fusese cineva atât de încântat s-o
vadă? Doar surorile ei de suliță, și acum erau împrăștiate ca
nisipul în vânt.
— Ce e cu tine aici? întrebă Dehlia.
— Qeran i-a dat corabiei ăsteia o însărcinare secretă.
Vocea lui Briar era guturală și cuvintele păreau mârâituri.
— Ce însărcinare?

VP - 442
 Ochii lui Briar îi întâlniră pe ai Ashiei doar pentru o singură
clipă.
— Nu știu. M-am ascuns ca să aflu.
Unul dintre oamenii de încredere ai Dehliei se întoarse după ce
cercetase corabia și îi șopti ceva la ureche.
— Nimic interesant în cală, spuse ea. Doar o mână de luptători,
nici urmă de arme puternice. Ș tii încotro se îndreptau?
— Spre mănăstire, răspunse Briar.
— Dincolo de corăbiile noastre? se miră ea.
El clătină din cap.
— Voiau să trimită o barcă la țărm înainte de-a ajunge acolo.
— De ce? întrebă Dehlia.
Ashia se încordă, dar Briar se mulțumi să ridice din umeri.
— Nu știu. Așteptam să văd pe cine trimit pe mal.
Dehlia zâmbi larg.
— Îmi pare rău că ți-am stricat planul și-ai stat degeaba la
pândă, dar a meritat ca să te-avem iarăși alături. Bănuiești cumva
ce puneau la cale? Credeam că nici măcar Orașul Docurile nu
vrea să aibă de-a face cu monstrul fără mădular care e stăpân
acolo.
Briar ridică din umeri încă o dată, ferindu-se să se uite la
Ashia.
— Numai căpitanul știa, și el e mort.
Dehlia aruncă o privire spre Ashia.
— Poate știe soția lui ceva.
— N-o să-ți spună, zise Briar. I-ai omorât bărbatul. N-o să facă
nimic altceva decât să-ncerce să te ucidă dacă te-apropii prea
mult de ea.
Căpităneasa piraților o măsură pe Ashia cu privirea.
— Ar putea să încerce. Eu cred c-am putea s-o convingem.
Aroganță. Deși Briar o prevenise, Dehlia continua s-o
subestimeze. Chiar și în clipa aceea, din partea opusă a punții,
Ashia putea azvârli sticlă în ochiul căpitănesei înainte de-a apuca
altcineva să facă vreo mișcare. Ar fi meritat, după ce-i făcuse
femeia aia lui Rahvel.
— Cum l-am convins pe prințul Icha? întrebă Briar.
Cuvintele lui părură s-o surprindă pe Dehlia.
— Briar, aia a fost altceva.
— Ba nu, o contrazise Briar. După primul indiciu că ea ar
putea ști ceva, nu se vor opri până n-o vor face să vorbească.
VP - 443
 — E o femeie cu un copil, stărui Dehlia. N-o să-i las…
— N-o să depindă de tine, o întrerupse Briar. Stăpânii docurilor
o vor da pe mâna stârpiturii cu șuruburile.
Dehlia își încrucișă brațele.
— Ei ne-au făcut nouă mult mai mult rău, Briar. Tu o știi mai
bine decât oricine.
— Da, încuviință Briar, dar tu ai spus întotdeauna că suntem
mai buni decât ei. Nu-i așa?
— Fie, cedă Dehlia. Doar o s-o luăm prizonieră.
— Ș i-o s-o trimitem pe Insula Închisoare? întrebă el. O singură
femeie pe o insulă cu două sute de Sharum flămânzi?
— Ș i ce-ar trebui să fac, Briar? S-o ducem cu corabia asta
înapoi, în Orașul Docurilor?
Dehlia își întinse mâinile în fața ochilor, ca și cum ar fi vrut să
se apere:
— O, nu trage, Qeran! Avem o femeie la bord! Ț i-o aducem
înapoi, ca să-i acoperiți fața și să vă purtați în continuare cu ea de
parc-ar fi sclavă!
— Sigur că nu, zise Briar. Căp’tanul Rahvel are în cală un cal
pentru ea și pentru copil. Lăsați-ne pe țărm. O duc eu acasă, apoi
fac semn să-mi trimiteți o barcă.
Ashia nu putea să-și creadă urechilor. Cât de mult știa Briar
Damaj? De partea cui era, dacă era de partea cuiva, în afară de a
lui însuși?
— Ce, acum îi dăm și-un cal? întrebă cineva din echipajul
Dehliei, primind drept răspuns murmure aprobatoare.
— Taci, Vick! se răsti Dehlia și omul încremeni.
Ea mătură echipajul cu privirea.
— E valabil pentru voi toți! Dac-o să vreau vreodată să vă aflu
părerea, o să vă trag picioare-n boașe pân-or să vă sară!
Se uită din nou la Briar.
— Ideea asta-mi place cel mai puțin. De-abia te-ai întors la
noi…
— Dau doar o fugă până-n Orașul Docurilor.
Briar își flutură mâna cu nepăsare, de parcă trecerea dincolo de
fortificațiile Lacului lui Everam ar fi fost o nimica toată.
— O să mă-ntorc înainte de a-mi simți voi lipsa.
•
În timp ce așteptau, Briar se uită stânjenit la femeia deghizată.
Nu o cunoștea. Nu cu adevărat. Dar ca s-o ajute pe ea o mințise
VP - 444
pe căpităneasa Dehlia, care se număra printre puținii lui prieteni
adevărați.
— De ce? întrebă ea în krasiană, ca să nu fie înțeleși de ceilalți.
Rostite de el, cuvintele din limba părintească sunau pronunțat.
— Am văzut destule torturi.
Dădu din cap către copil.
— Merită o soartă mai bună decât să crească printre oameni
care-l urăsc pentru ceea ce face poporul lui. Ș tiu cum e, chiar
dinainte de război.
— Dacă m-ai urmărit, știi că nu merg la Lacul lui Everam,
spuse ea.
— Da. Ai treabă la mănăstire. Te pot duce acolo.
— De ce? întrebă ea din nou. De ce m-ajuți? De ce nu te-aș
ucide când ne vom vedea pe țărm?
— Cineva e captiv acolo, nu? Ai de gând să-l ajuți să fugă pe
furiș? Mă pricep la asta.
— Ș tii cine e captivul?
Briar ridică din umeri.
— Ce contează? Nimeni nu merită să fie prizonier.
Femeia ridică dintr-o sprânceană.
— Nici chiar khaffit-ul Abban?
Briar încremeni. Numele îi era cunoscut. Toată lumea din
Lakton îl știa. Khaffit-ul șoptea cuvinte otrăvite la urechile
conducătorilor krasiani. Se spunea că el a făcut planul cuceririi
uscatului din jurul Laktonului, precum și pe cel al înfrângerii
corăbiilor localnicilor în Lupta de la Orașul Docurilor.
Ar fi trebuit să-i spună Dehliei. Însă nu se clinti. Nimic nu se
schimbase. Acum, mai mult ca oricând, căpităneasa avea s-o dea
pe krasiană pe mâna torționarilor. A bătrânului acolit cocoșat,
care cuteza să poarte robele Ziditorului când răsucea șuruburile
lui mizerabile.
Dar în ea putea avea încredere? Nu știa. Crezuse că poate avea
încredere în Stela, dar și ea se dovedise mai primejdioasă decât
părea.
— Nici măcar nu știu cum te cheamă.
Pielea de la coada ochilor ei se încreți, dar își purta vălul, așa că
nu-i putea citi expresia feței.
— Ashia vah Asome am’Jardir am’Kaji. Fiul meu se numește
Kaji.
— Vah Asome…, începu Briar.
VP - 445
 Ashia încuviință din cap.
— Soția și copilul celui care conduce acum întreaga Krasie.
Prizonieri valoroși.
— De ce-mi dezvălui asta mie?
Era ca și cum l-ar fi întărâtat.
— Fiindcă mă gândesc că, dac-ai fi vrut să ne trădezi, ai fi
făcut-o până acum. Dar nu cred că trădarea îți stă în fire.
— Nu mă cunoști, mormăi Briar.
— Nu.
Ashia clătină din cap.
— Nu te cunosc. Dar știu că Everam ne-a adus laolaltă, vere.
— Văr?
Briar era mai mult decât nedumerit.
— Soacra mea, Damajah, este Inevera vah Kasaad am’Damaj
am’Kaji. Verișoara tatălui tău. Ești ciudat, fiu al lui Relan. În prea
mare măsură verdean, dar cu sufletul de luptător al unui Sharum
și cu ceva sălbatic, pe care nu-l înțeleg.
Întinse brațul și îl luă de mână. El tresări, dar nu și-o retrase
din strânsoarea ei.
— Dar tu și fiul meu aveți același sânge și-aș vrea să te cunosc
mai bine.
Briar avu nevoie de câteva secunde ca să dea sens cuvintelor ei.
Soacra ei verișoară cu tatăl lui? Atunci ei doi ce erau? Erau rude?
Tu și fiul meu aveți același sânge.
Cuvintele ei îi răsunară în minte când se uită la băiețel, care
atârna în ranița ei palid și moleșit. Avea nevoie de odihnă. Avea
nevoie de apă. Avea nevoie de protecție.
Ea nu se înșela. Briar nu se gândea nicidecum s-o trădeze.
•
Briar simți corabia alunecând pe un banc de nisip și oprindu-se
cu o zdruncinătură. El și Ashia erau deja în cală, cu Dehlia și cu
noile ei gărzi de corp.
— Fii prudent, spuse căpităneasa, întinzându-i o raniță plină.
Ț i-am pus aici o masă de prânz.
— Nu e nevoie, zise Briar. Pot să vânez.
Dehlia îi lipi ranița de piept. El o cuprinse instinctiv cu brațele
și ea îi dădu drumul.
— Nu e doar mâncare, Briar, iar tu ești doar piele și os. De
dragul căpitănesei Dehlia, adăugă ea zâmbindu-i, suferă puțin și
mănâncă pâine și brânză.
VP - 446
 El ridică din sprâncene.
— Pâine?
Dehlia îi făcu cu ochiul.
— Cu coaja sfărâmicioasă, cum îți place ție.
El zâmbi larg și-și aruncă ranița pe spate în timp ce pirații
deschideau cala și coborau schela.
— Noi plecăm când ne saltă fluxul, dar voi îndepărtați-vă cât
mai mult spre miazăzi până atunci, spuse Dehlia. Aici, în
miazănoapte, miezii se poartă bizar.
Briar o privi pieziș.
— Cum adică bizar?
— Se adună-n număr mare și printre ei sunt unii din soiuri pe
care nu le-am mai văzut. Ne-au ucis jumătate din iscoade, dar nu
atacă nici mănăstirea, nici patrulele eunucilor.
— Se tem de glifele lor? întrebă Briar.
Dehlia ridică din umeri.
— Poate. Dar n-am întâlnit niciodată un mieziu destul de
deștept cât să se teamă de ceva.
Briar încuviință din cap.
— O să fiu prudent.
Îmbrățișarea Dehliei îl lăsă fără aer.
— Ai face bine. Te vreau acasă, teafăr și nevătămat, înainte de
luna nouă.
— O să fiu acasă până atunci.
Briar simți pe buze gustul amar al minciunii în timp ce, la
rândul lui, o îmbrățișa pe Dehlia. Pe urmă o luă pe Rasa de frâu și
o conduse în josul schelei și apoi pe bancul de nisip. Se
îndreptară spre țărm cu apa clipocind în jurul șoldurilor lui, dar
fără s-ajungă la Ashia și Kaji, care erau în șa.
— Purtarea stranie a alagai-ilor mă îngrijorează, spuse tânăra
femeie când ajunseră pe țărm, unde nu mai puteau fi auziți de pe
corabie.
— Ș i pe mine, răspunse Briar. Poate-au de gând să ia în
stăpânire mănăstirea?
— Asta ar însemna că un prinț al demonilor e interesat de ea.
Dacă așa stau lucrurile, intrăm într-un mare pericol.
— Avem de ales, spuse Briar. Ne e la fel de ușor să ne-
ndepărtăm de primejdie. Putem merge la Văiuga sau la Fort
Rizon. Ca să fie Kaji în siguranță.

VP - 447
 — Probabil că tu ai putea. Eu și Kaji nu putem. Orice-ar spune
Damajah, nu cred c-o să mai fiu vreodată cu adevărat binevenită
în Mărinimia lui Everam.
— Ș tiu ce simți. Dar Văiuga…
— N-a putut să-l apere pe bărbatul surorii mele de suliță, spuse
Ashia, ea e acum văduvă la optsprezece ani. Nu l-a putut apăra pe
maestrul meu, mort în gheare de alagai. Ș tiind ce-ar avea de
câștigat văiugenii luându-mi fiul ostatic, nu pot avea încredere în
ei.
Briar își azvârli brațele în sus.
— Lumea e mare. Ne putem pierde urma în cătune sau putem
merge să ne facem în munți sau în pădure un adăpost în tufăriș.
Înăuntru o să fim în siguranță.
— Ca tizul tău când l-au atacat lupii de noapte.
El tresări și Ashia îl privi pieziș.
— Ce e?
— Nu am spus povestea asta nimănui, niciodată.
O păstrase întotdeauna doar pentru el; era o amintire despre
tatăl lui, îndrăgită și păstrată în siguranță.
— Toți copiii din Krasia știu povestea tufărișului lui Briar, zise
Ashia. E și un cântecel. Îl știi?
Briar se simțea de parcă ar fi înghițit o piatră. Clătină din cap
uluit.
— Diseară o să-l cânt pentru tine și pentru Kaji, făgădui Ashia.
Dar nu putem să ne-abandonăm poporul și să ne-ascundem în
pădure. Asta e calea aleasă de chin egoiști, care l-au scos pe
Everam din inimile lor. Avem un rol în Sharak Ka, de-aceea
trebuie să fim aici. Trebuie să mergem pe marginea abisului și să
credem cu tărie că Ziditorul o să ne-ajute să scăpăm teferi.

VP - 448
 24

PRIMII PAȘI

334 D.Î.

După ce lacul rămase la o oarecare distanță în urma lor, Briar o

călăuzi pe Ashia către un smârc unde o tufă deasă de alagai’viran
crescuse în jurul unui copac bătrân, în parte scufundat în
mocirlă. Tufărișul avea rădăcinile înfipte în mușchiul de pe scoarța
copacului și se înălța, drept, în susul trunchiului.
— Aici, înăuntru, spuse Briar.
Ashia clătină din cap.
— Locul nu e potrivit. E prea umed…
Briar zâmbi.
— Ai încredere în mine.
Copitele Rasei se afundau, absorbite de terenul moale, însă
Briar mergea ca o insectă pe apă, lăsând doar urme slab
conturate.
Ț inut laolaltă de vechea împletitură de rădăcini, pământul din
preajma copacului era mai solid și mai uscat, însă locul era
strâmt. Abia încăpea calul.
Briar legă frâul de o creangă.
— Vino după mine.
Sări cu ușurință în copac, se cățără printre ramuri și dispăru
curând din raza ei vizuală. Ashia se uită lung după el, apoi ridică
din umeri și îl urmă.
Briar nu ajunse departe. Imediat deasupra, trunchiul gros se
despica, apoi se mai despica o dată și încă o dată. Cele patru
ramificații te duceau cu gândul la degetele unei mâini, iar
răscrucea lor era palma.
Briar o folosise drept suport pentru un inel de crengi împletite,
care păreau cuibul unei păsări uriașe. Înăuntru era loc destul
pentru ca toți trei să se odihnească simțindu-se în largul lor,
adăpostiți de crengi, ascunși de frunze și apărați de mirosul de

VP - 449
rădăcina-demonului, adică în siguranță, la fel ca într-o tabără
glifată.
Briar zâmbi, lăsându-și ranița jos.
— Ș i avem pâine!
Zâmbetul lui era molipsitor și Ashia râse, lăsându-și la rândul
ei ranița jos și eliberându-l pe bietul băiețel. Kaji începuse să se
simtă mult mai bine imediat ce reveniseră pe uscat, dar era slăbit,
flămând și mort de sete.
Briar o privi în tăcere pe Ashia schimbându-i bido-ul murdar.
Ea se acoperi cu o eșarfă, apoi își desfăcu roba căptușită cu
plăcuțe de sticlă glifată și își potrivi copilul la sân. Când își dădu
seama ce se întâmpla, Briar tresări și se-ntoarse imediat cu
spatele. Ashia închise ochii și începu să cânte.

Spre tufăriș s-a năpustit lupul de noapte.

Dinții-i păreau cuțite, sulițe, ghearele.
Spre tufăriș s-a năpustit lupul de noapte,
Dar Briar nu știa ce-s spaimele.

În tufăriș mulți mărăcini

Lungi și ascuțiți, tăioși,
Carnea i-au sfâșiat, haini,
Blana i-au prins-o, nemiloși.

Spre tufăriș s-a năpustit lupul de noapte.

Dinții-i păreau cuțite, sulițe, ghearele.
Spre tufăriș s-a năpustit lupul de noapte,
Dar Briar nu știa ce-s spaimele.

Lupul prins s-a zbuciumat,

Țepii mai tare s-au înfipt,
Briar o piatră a-nșfăcat,
Și-a luat avânt și l-a lovit.

Spre tufăriș s-a năpustit lupul de noapte.

Dinții-i păreau cuțite, sulițe, ghearele.
Spre tufăriș s-a năpustit lupul de noapte,
Dar Briar nu știa ce-s spaimele.

VP - 450
 Briar încercă să-și înghită un suspin și se înecă, strângându-și
genunchii la piept și tremurând. Neștiind ce să-nțeleagă din asta,
Ashia amuți.
Kaji adormise cu sfârcul în gură, istovit de călătoria lor
chinuitoare. Îl desprinse cu delicatețe și îl culcă pe scutul ei. Când
se întoarse spre Briar, acesta dispăruse.
•
Briar o rupse la fugă, dar nu se-ndepărtă prea mult. Nu se
așteptase să-l impresioneze atât de mult cântecul, dar, în timp ce
o asculta pe Ashia, își amintise. Tatăl lui obișnuia să-l cânte
pentru el. Cum putuse să uite așa ceva? Era ca și cum ai fi uitat
că există soarele.
— Noroilă.
Se lovi cu pumnul în piept.
— Nici măcar nu-mi mai amintesc chipurile lor.
Dădu ocol locului, înjurându-se singur în timp ce veghea
asupra tufărișului. Când se mai liniști, se apropie mai mult de
copac, continuând să meargă-n cerc în jurul lui. Rasa era
înșeuată și păștea rădăcina-porcului.
O parte din el se alarmă când văzu cum le e împuținat
adăpostul, însă iapa trebuia să mănânce și tufărișul era bogat.
Pericolul era foarte mic și era avantajos să călătorești cu un cal
care duhnea a rădăcina-porcului. Demonii avea să-l ocolească
dacă nu erau provocați.
Iapa fornăi când băiatul se apropie. De obicei, animalele de
povară nu erau atrase de el și, în schimb, nici Briar nu se
sinchisea de ele. Când erau miezi în apropiere, nu știai niciodată
cum o să reacționeze calul. Avea mai multă încredere în cele două
picioare ale lui decât în cele patru ale calului.
— Ușurel, fetițo, îi spuse Rasei.
O mângâie pe gât înainte de a-i scoate șaua și de a o peria.
— Îmi pare rău, se auzi de sus vocea Ashiei.
Briar continuă să se-ngrijească de iapă.
— N-are de ce să-ți pară rău. Mi s-a făcut doar… dor de casă,
nimic mai mult.
— Te înțeleg.
Rostite cu voce înceată în adăpostul de crengi, cuvintele Ashiei
coborâră spre el ca o pală de vânt.
— Cândva simțeam la fel. Pe urmă mi-am dat seama că acea
casă de care mi-era dor n-a existat cu adevărat niciodată.
VP - 451
 — A mea a existat, spuse Briar. Până când am ars-o eu.
— Rapoartele spun că familia ta a pierit în foc. Dar nu e vina
ta.
— Ba da, o contrazise Briar. Eu am făcut focul. Eu l-am întețit.
Eu am uitat să deschid coșul de fum, eu și numai eu.
— Un accident, din întâmplare, spuse Ashia.
— Ț i-ai ucis vreodată toată familia din întâmplare? întrebă el cu
amărăciune.
Deasupra se așternu o tăcere îndelungată.
— N-a fost chiar toată familia ta.
Briar se cățără înapoi, în cuib. Ashia îi întâlni ochii și îi susținu
privirea. Nu îl alină atingându-l, nu-l mângâie și nu-l îmbrățișă ca
Dehlia și Elissa, nu-l sărută și nu-i luă mâna pe bâjbâite, ca Stela.
Se mulțumi să se uite în ochii lui, dovedind că îi e alături.
— Suntem în siguranță aici, rupse el tăcerea prea mult
prelungită. Poate vrei să te odihnești.
Ș tia că Ashia e nerăbdătoare să-și îndeplinească însărcinarea.
La drept vorbind, și el era. Însă, în afară de ei doi, trebuia să se
mai gândească la cineva.
Ashia încuviință din cap.
— Kaji e slăbit după răul de apă. Are nevoie de o zi sau două de
odihnă și de o parte din pâinea ta sfărâmicioasă, dacă te poți lipsi
de ea.
— Sigur că da, răspunse Briar. Cât așteptăm, pot merge în
recunoaștere. Ș i pe urmă?
— Pe urmă mergem spre miazănoapte. Mai ai și alte… tufărișuri
prin locurile astea?
— Da, o grămadă.
Vreme de mai multe luni, Mănăstirea Zorilor fusese centrul
rezistenței laktonienilor, însă Briar nu se simțise niciodată în
largul său între zidurile ei.
— Khaffit-ul e gras, zise Ashia. Ș i e olog. O s-avem nevoie de
mai multe ascunzători ca să-l ferim și de alagai, și de eunuci pe
drumul către Lacul lui Everam.
Briar se lumină la față.
— Da. Se poate face. S-ar putea să dureze câteva săptămâni.
— Pregătirile sunt cheia izbânzii.
Ashia rosti cuvintele pe care i le întipărise Enkido în minte ca și
cum ar fi fost ale ei.
•
VP - 452
 Kaji bătu din palme când Briar se cățără în adăpostul lor dintre
crengi. Odihna din timpul nopții readusese culoarea în obrajii
băiețelului și, odată cu ea, îi revenise și voioșia.
— Pute.
Kaji își puse repede mâna la nas. Ashia fusese îngrozită prima
oară când îl văzuse făcând asta, dar aflase curând că fiul ei
învățase gestul și cuvântul chiar de la Briar.
Acum râse când tânărul se prinse de nas mișcându-se ca un
Saltimbanc și vocea îi răsună ca un scâncet pițigăiat.
— Pute.
Râse și Kaji, bătând din nou din palme.
— Ești gata să te urci din nou pe cal? întrebă Briar.
— Nu.
Era cuvântul preferat de Kaji. Avea o putere care altora le lipsea
și el o folosea ca un tiran.
— Mai bine mergi pe jos? întrebă Briar.
— Nu, răspunse băiețelul.
— Te duce mami în brațe?
— Nu.
— Te duc eu?
— Nu.
— Rămâi aici?
— Nu.
Briar zâmbi.
— Ț i-e foame?
Kaji amuți. Când îi punea Ashia întrebarea asta, vorbea despre
sânul ei. Când i-o punea Briar, vorbea despre pâinea
sfărâmicioasă.
— Pâine? întrebă șovăind.
Briar scoase o pâiniță, dar o ținu departe de Kaji.
— O vrei?
Ashia văzu fața băiețelului încordându-se în timp ce dorința de
a refuza se lupta cu micul lui pântec. În cele din urmă, pântecul
învinse și copilul întinse mâna.
— Vreau.
Văzându-i pe cei doi împreună, Ashia simți un nod în gât. Cine-
ar fi crezut că fiul pe jumătate chin al unui trădător o să fie
pentru copilul ei un părinte mai bun decât propriul tată?
•

VP - 453
 Ț inutul mlăștinos era întins, dar Briar îl cunoștea foarte bine și
îi călăuzea prin locuri unde pământul era uscat și suficient de
tare cât să susțină copitele Rasei. Însă drumul era oricum plin de
hârtoape și năpădit de plante, așa că era peste putință să călărești
cu iuțeală. Ashia prefera să ducă iapa de frâu, mergând alături de
Briar. Aerul era fierbinte și îngroșat de umezeală și, în lumina
amurgului, țânțarii roiau sub frunzișul copacilor. Ashia își ridicase
vălul ca să-l întindă, protector, peste Kaji.
Briar mesteca un lujer de alagai’viran. Ashia se obișnuise cu
mirosul atât de mult, încât abia dacă-l mai simțea, dar, când se
gândea să mănânce ea însăși rădăcina-demonului, i se întorceau
măruntaiele pe dos.
Briar îi observă privirea scârbită și scoase din punga pe care-o
purta prinsă de centură un lujer proaspăt, pe care i-l întinse.
— Încearcă.
Ashia clătină din cap.
— Nu pricep cum poți să mănânci așa ceva.
El ridică din umeri și continuă să mestece.
— Îți umple burta când n-ai noroc la vânătoare. Ț ine miezii la
distanță. Uneori nici măcar nu-i lasă să te vadă.
Ashia își aminti de prima lor întâlnire, când îl căutase în lumina
lui Everam și nu văzuse nimic. Nu se uitase unde trebuia sau
fusese mai mult de-atât?
Sub copaci nu era beznă, dar întunericul se înstăpânise destul
pentru ca Ashia să absoarbă din bucățile ei de hora magia
păstrată și să-și activeze glifele vederii de pe coiful de sub eșarfa
de mătase.
Magia lumină totul în jur. Strălucirea ei era rădăcina întregii
vieți și înflorea în ținuturile mlăștinoase. Lumina pulsa în
ochiurile de apă, cânta în vegetația bogată, atârna grea în copacii
strâmbați de greutatea prea multor ani. Până și nămolul avea o
strălucire blândă, căci mustea de o viață prea măruntă ca s-o poți
desluși cu privirea.
Însă Briar, cu hainele și părul acoperite de seva rădăcinii-
porcului, părea… întunecat. Prea întunecat pentru un om care nu
era în pragul morții.
Dar nu întunecat pe de-a-ntregul. Ochii îi străluceau precum
cei ai unei pisici pe timp de noapte, ca o copie a puterii dinăuntrul
lui. Cumva, rădăcina-demonului masca magia.
— Poate-o să-ncerc.
VP - 454
 Ashia întinse mâna după lujer și mușcă din el. Era amar, ca
atât de multe lucruri din viață. Enkido o-nvățase să le-ndure.
•
Mai bine de-o săptămână se scurse cât poposiră dintr-un
tufăriș în altul. Unele nu erau cu mult mai mult decât niște locuri
de popas avantajos poziționate, de unde vedeai mai bine decât
puteai fi văzut. Altele erau capodopere perfect camuflate, sigure,
largi, confortabile.
Toate erau pline de alagai’viran.
Ultimul era un luminiș de pe o movilă scundă. Aidoma tuturor
celorlalte ascunzători ale lui Briar, nu atrăgea atenția la prima
privire. Se afla exact îndeajuns de sus cât să vezi totul în jur și să
scapi pentru o vreme de pământul mocirlos de jos, dar nu atât de
sus încât să atragă atenția. Din vârf, Ashia vedea rădăcina-
demonului înconjurând movila, crescând prea uniform, formând
un inel prea desăvârșit ca să fi răsărit acolo din întâmplare.
— De obicei stau pur și simplu întins pe culme, spuse Briar.
Miezii nu mă pot vedea, da’ io-i văd când vin. Oricum, de
rădăcina-porcului nu se-apropie niciodată.
— O să-ntindem și cercurile mele, spuse Ashia. Ț inuturile
mlăștinoase mișună de alagai. În Krasia nu se-ngrămădesc în
număr mare pe pământuri nelocuite.
— Nici aici.
Briar o ajută să-și așeze cercul.
— Prin părțile astea n-am mai văzut niciodată atât de mulți
miezi. Unii ciudați. Vâlvătăioși și vântoși. Pietroși și lemnoși, cu
toții mari. Dar nu fac nimic. Nici măcar nu vânează. Doar… se
foiesc pe-aici.
— Peste două zile e Asfințirea, spuse Ashia. Dacă se-nalță
Alagai Ka sau unul dintre prinții lui, are o oaste care-l așteaptă.
Ar fi-nțelept să ne găsim un adăpost mai bun în care s-așteptăm
luna întunecată.
— Da, știu un loc.
Briar scoase din raniță vreascuri uscate cu care-aprinse focul
în vatra gata pregătită. Trebuie să ne-ntoarcem puțin din drum,
dar e sigur.
E un loc sigur, unde ne-ascundem de forțele lui Nie, obișnuiau
degetele lui Enkido să spună despre palatul de jos al Dama’ting.
Pe Ashia o irita ascunderea în spatele glifelor. Ea fusese crescută
și antrenată ca să lupte în prima linie.
VP - 455
 Un kai bun e un kai care știe s-aștepte, o învățase Enkido. O
bătălie era câștigată când atacatorul alegea locul desfășurării și
momentul începerii luptei. De Asfințirea aceea nimic nu era ales
de ea.
— Te lupți când n-ai încotro. Nu când ai chef.
Briar umplu o oală cu apă proaspătă și cu rădăcina-porcului
jupuită de coajă și o așeză pe foc, în vreme ce Ashia îl elibera pe
Kaji, punându-și-l apoi la sân.
— E chiar atât de ușor să citești în ochii mei? întrebă ea.
— Anul ăsta am văzut adesea o astfel de privire. Oamenii ard de
nerăbdare să-nceapă lupta, fiindcă le e greu s-aștepte, neștiind
dacă va fi sau nu una.
— Stă în firea oricărui Sharum.
— Io nu-s Sharum, zise Briar. Veghetorii spun că e-ntotdeauna
mai bine să faci pace.
— Cei care-ncearcă să facă pace cu alagai-ii sunt sfâșiați,
ripostă Ashia.
— Mă lupt când sunt încolțit. Dar cel mai bine e când miezii
nici măcar nu știu că sunt în preajma lor.
Briar pusese la fiert și carne de broască, însă supa de
alagai’viran era tot amară. Ashia o mâncă totuși. Aveau nevoie de
toate avantajele dacă voiau să-și ducă însărcinarea la bun sfârșit.
Își simțea deja mirosul de rădăcina-demonului în propria sudoare,
în răsuflare, chiar și în lapte. Se temea că fiul ei o să refuze să mai
sugă, însă era prea flămând ca să ia în seamă mirosul.
Atât de aproape de Asfințire, demonii erau mai activi.
Mulțumită luminii lui Everam, Ashia îi vedea căutând pradă în
întuneric, vedea că micul lor foc de tabără le atrăgea atenția. Cei
mai mulți făceau cale-ntoarsă când simțeau duhoarea de
rădăcina-demonului, dar, în cele din urmă, un demon al mlaștinii
luă o creangă cu care începu să lovească într-o parte și-n alta,
doborând tulpinile de parcă le-ar fi tăiat cu secera.
Briar își înșfacă sulița și scutul și se ridică în picioare.
— Uciderea unui demon cu o armă glifată înseamnă lumină și
zgomot, spuse Ashia. O să le-atragi și altora atenția.
— O atrage și el, dacă-l lăsăm să-ncerce glifele cu ghearele.
Briar își atârnă scutul pe spate și lăsă sulița jos.
— Îl momesc să plece de-aici. Fac un ocol și mă-ntorc.

VP - 456
 Ashia nu se-ndoia c-o poate face, dar o neliniște interioară o
îndemna la prudență. Poate era chiar ceva din filosofia lui Briar.
— Lasă-mă să-ncerc eu, îi spuse.
— Cu Kaji în brațe? se miră el.
Ashia zâmbi și începu Cântecul Asfințirii. Ea și surorile ei de
suliță îl cântaseră de o mie de ori sub ochiul atent al unei
damaʼting, dar fusese altfel când sora ei de suliță îl cântase
pentru Shar’Dama Ka, în ziua în care se măritase cu
Saltimbancul verdean. Ashia îi simțise puterea chiar și atunci și
învățase mai multe din scrisorile trimise în taină de Sikvah.
Fiecare vers al cântecului își avea propriul ritm, propria
înălțime, propria putere. Unul împiedica demonii să vadă oamenii.
Altul îi alunga. Altele îi amăgeau sau îi vătămau. Era nevoie de un
registru vocal considerabil, dar Ashia făcea față cu prisosință.
Demonul mlaștinii hăcuia tufărișul de alagai’viran, apropiindu-
se de cercul de glife când cântecul ei începu să-l împingă înapoi.
Dintr-o singură atingere, Ashia răsuci nestematele glifate ale
colierului ei, activându-l. Aranjând glifele într-un fel sau altul,
putea deveni tăcută ca moartea, oprindu-și sunetul vocii, sau îl
putea trimite foarte departe. Putea s-asculte ceva de la mare
distanță sau să facă de neauzit zgomotele din apropiere.
Cântecul ei deveni mai puternic și demonul începu să se-
ntoarcă de unde venise. Când îl văzu ieșit din tufărișul de
rădăcina-porcului, Ashia adăugă un alt vers, zăpăcindu-l, apoi
trecu la versul care ascundea prezența oamenilor. Demonul
scutură din cap, părând să nu-i mai poată vedea, căci mătura
tabăra lor cu priviri de orb. În cele din urmă plecă și Ashia lăsă
cântecul să i se stingă pe buze.
Briar era uluit.
— Am mai văzut o magie ca asta în Văiuga, la funeraliile lui
Juma-de-Mână. Cântau două krasiane.
Kaji adormise și Ashia îl cuibări în adâncitura scutului ei.
— Verișoarele mele Amanvah și Sikvah. Ele sunt atinse de
Everam, cum era și onoratul lor soț. Eu doar pipăi cu degetele
suprafața puterii lor.
Ceva atrase atenția lui Briar. Se răsuci și scrută întunericul.
Ashia veni lângă el.
— Ce e?

VP - 457
 Briar îi arătă cu degetul un demon al lemnului, mai mare și mai
puternic decât cei care se înălțau de obicei în ținuturile
mlăștinoase.
— Mieziul ăla ne urmărește.
— Ești sigur? întrebă ea.
Alagai-ul nu părea interesat de ei.
— Sigur, răspunse Briar.
Ashia își miji ochii, încercând să cerceteze în lumina lui Everam
modelul magic din aura demonului. Nu părea interesat de ei, însă
aura spunea contrariul. Îl interesau ei și nimic altceva.
— Cred c-ai dreptate, spuse Ashia. Ar trebui să-l ucidem. Stai
cu…
— Nu.
Briar ieșea deja din cercul de glife, cu sulița în mână.
— Îl omor eu.
Ashia își țuguie buzele sub văl. Era obișnuită să-i fie primite
poruncile cu supunere, însă Briar făcea doar ce-și poruncea
singur.
Spre meritul lui, deși ea știa după ce să se uite, nu-l văzu ieșind
din peticul de alagai’viran. Întrezări doar o scurtă licărire când
intră între copaci. Ș i nimic din purtarea sau din aura demonului
nu dădu de înțeles că l-ar fi văzut plecând.
Însă din depărtări se auzi o chemare. Demonul își lăsă capul
într-o parte, apoi se răsuci pe călcâie și fugi în direcția sunetului.
Câteva clipe mai târziu, se auziră țipete și se zăriră străfulgerări
de lumină. Erau prea departe pentru ca Ashia să deslușească
amănuntele, dar, fiindcă nu încetară, în ea se strecură spaima.
Dacă luase prin surprindere un alagai singuratic, chiar și unul
atât de mare, Briar ar fi trebuit să-l poată ucide repede. Niciun
luptător nu-și dorea să prelungească o luptă cu un demon atât de
voinic. Demonii nu oboseau.
Dar zgomotul și lumina nu încetau și ea se ridică în picioare,
zvâcnind din încheieturile mâinilor ca să-și lungească sulițele,
scoțându-le vârfurile. Fiecare mușchi din trupul ei urla, cerându-i
să fugă în ajutorul lui Briar. Să provoace la luptă orice alagai.
Dar Kaji, culcat pe scutul ei, o silea să rămână în cerc. Ce s-ar
fi întâmplat cu băiețelul dacă și ea, și Briar ar fi fost uciși?
Însă vacarmul luptei continua și ea se hotărî. Întinse mâna spre
ranița lui Kaji. Dacă tot erau în pericol, măcar să fie împreună.

VP - 458
 În noapte se lăsă liniștea. Ashia se cutremură, privind lung în
beznă. Zece răsuflări. Douăzeci. Luă ranița și începu să-și treacă
peste umeri curelele ei.
— Ashia!
Briar apăru brusc din întuneric, în golul făcut de demonul
mlaștinii în tufărișul de rădăcina-porcului.
— N-a fost un mieziu obișnuit. Tre’ să-l vezi!
Dădu să se răsucească pe călcâie, gata să plece.
Ashia aruncă o privire spre Kaji, adormit pe scut.
— E mort?
— Da, răspunse Briar. Drumu’ e liber, dacă ne grăbim.
— Everam să mă bată!
Ashia își luă sulițele și îl urmă, alergând aplecată până ce-l
ajunse din urmă între copaci.
— Briar, pentru numele lui Everam, îmi spui…
Băiatul se-ntoarse spre ea, cu vântul rece suflându-i din spate,
și, pentru prima oară, nu mirosea a rădăcina-demonului.
Ashia nu mai avu parte de vreo altă avertizare înainte ca
metamorful să-și azvârle spre ea un braț care se lungi, devenind
tentacul cu vârful ca o suliță. Ea se aruncă pe spate în ultima
clipă, însă de fapt armura o salvă. Plăcuțele suprapuse de sticlă
glifată blocară lovitura, dar ea simți că, deși rămăseseră între
straturile de mătase, erau șubrezite și sparte. N-avea să-i
supraviețuiască unei a doua lovituri primite în același loc.
Tot ce învățase de la Enkido îi veni instinctiv în minte. Fură
energie din izbitură și o folosi ca să se îndepărteze rostogolindu-se
și să se ridice, regăsindu-și echilibrul. Simți vibrațiile când
tentaculele plesniră de două ori pământul doar la câțiva
centimetri de ea, însă continuă să se miște ferindu-se și dădu ocol
demonului, pregătindu-se de atac.
Un alt tentacul biciui aerul, încercând s-o încetinească, dar ea
se aplecă aidoma unui palmier în vânt, retezându-l cu vârfurile
sulițelor când îi trecu pe deasupra capului. Un jet de sânge negru
o împroșcă și tentaculul fără viață căzu bufnind surd în urma ei
când făcu un pas spre demon și îl înjunghie.
Metamorful urlă când magia răbufni într-o străfulgerare și
năvăli în Ashia. Ea se uită în sus, așteptându-se să vadă lumina
pierind din ochii lui, însă demonul doar mârâi și îi scuipă foc în
față.

VP - 459
 Scuipatul de foc era una dintre cele mai periculoase arme din
arsenalul alagai-ilor. Se lipea ca seva, dar ardea, mai dogoritor ca
focul dintr-un cuptor. Ashia se trase instinctiv înapoi, chiar în
timp ce glifele de pe bijuteriile ei se încălzeau, preschimbând focul
într-o adiere răcoroasă.
Demonul avea nevoie de câteva clipe ca să se reformeze, dar
Ashia știa că răgazul e de scurtă durată. Aruncă o privire către
movilă și văzu cu groază că demonii ieșeau din pădurea din jur în
număr înspăimântător de mare. Cei din frunte aveau crengi cu
care retezau rădăcina-demonului, calmi și eficienți. Ș uierau când
pășeau pe covorul de tulpini de alagai’viran, dar continuau să
înainteze, strângând cercul în jurul lui Kaji.
Ashia se întoarse spre movilă și alergă într-acolo în salturi,
încercând s-ajungă înainte ca demonii să-și îndesească rândurile
prea mult ca să mai poată trece dincolo de ei. Dădu mai multe
lovituri până când un tentacul i se încolăci pe-o gleznă, trântind-
o. Se sprijini pe palme și folosi energia cu care fusese smucită ca
să se răsucească, lovind cu vârful lung al suliței sale. Tentaculul
retezat îi rămase moale în jurul gleznei și ea își scutură piciorul,
eliberându-se, în timp ce se rostogolea ca să ia poziție de apărare.
Deocamdată, metamorful arăta, în cea mai mare parte, ca un
demon al lemnului; abandonase tentaculele de demon al apei în
favoarea mai puternicelor brațe de forma crengilor.
Erau arme formidabile, cu gheare ca niște țăruși ascuțiți, dar
trupul lui masiv era încet în mișcări în comparație cu mărunțica
Ashia, căreia magia îi sporea iuțeala. Ea se strecură printre
lovituri, trecând de apărarea lui, și îl înjunghie cu ambele sulițe.
Magia trosni și Ashia simți o parte revărsându-se în ea.
Tânjea să prelungească senzația, dar nu era timp. Smulse
armele și se rostogoli, ferindu-se de gheara demonului.
Metamorful se lovi pe sine însuși și urlă de durere.
Câțiva pași iuți o aduseră mai aproape de Kaji înainte de a fi
nevoită să se-ntoarcă spre demon, înfruntându-l iarăși. Ceilalți
alagai erau deja pe culmea movilei, în jurul cercului ei, punând
glifele la încercare. Magia aluneca pe rețeaua de apărare aidoma
sclipirilor picăturilor de rouă pe o pânză de păianjen.
Metamorful se apropie în forță și, așa cum îi cresc unui copac
ramuri noi, brațele lui noduroase se despicară, atacând de patru
ori în loc de două. Ashia se feri de prima lovitură aplecându-se,
trecu alunecând pe sub a doua, o pară pe a treia, dar al patrulea
VP - 460
braț o înconjură ca un șarpe și o plesni de-a curmezișul spatelui.
Armura rezistă, dar izbitura îi crăpă cel puțin o coastă.
Demonul atacă iarăși, dar de data asta ea se mișcă mai uite,
trecând ca într-un dans pe lângă toate cele patru brațe și
pregătindu-se să răspundă cu o lovitură nimicitoare.
Însă cele patru brațe deveniră opt. Demonul se răsuci, biciuind
aerul cu ele în direcția Ashiei prea repede ca să poată fi văzute
clar. Ea se lăsă condusă de instinct, trăgându-se înapoi și
încercând să-i devieze loviturile astfel încât să-i încâlcească
brațele. Cedă teren până când ajunse cu spatele lângă demonii
care mișunau pe movilă. Cei din preajma ei se întoarseră s-o
înfrunte și metamorful se năpusti.
Însă ceilalți demonii nu intrară în luptă, mulțumindu-se doar
să i se pună în cale. Nemaiavând unde să se retragă, Ashia
reîncepu să atace, tăind rând pe rând câte-o bucățică din demon.
Metamorfii puteau să-și vindece aproape orice rană care nu era
mortală, dar nu puteau nici să facă să crească la loc, nici să-și
reatașeze ceea ce le era retezat.
Ashia putea să-l înfrângă obosindu-l.
Un țipăt subțire, familiar, străbătu vacarmul din jur. Ashia
aruncă o privire spre culmea movilei și îl văzu pe Kaji, trezit de
zgomotele luptei și de demonii de lângă glife, rostogolindu-se cu
tot cu pătură de pe scutul ei care se clătina cu ușurință.
Apoi băiețelul făcu ceva de-a dreptul miraculos.
Uluită, dar cu un strop de mândrie, Ashia îl văzu ridicându-se
singur în picioare pentru prima oară în viața lui și pornind-o,
împleticindu-se, drept spre glifele care străfulgerau.
— ’life! strigă copilul, și pe Ashia o cuprinse o spaimă
nemaicunoscută de ea până atunci.
Acea abatere a atenție se dovedi dezastruoasă. Metamorful sări
pe ea, trântind-o și țintuindu-i brațele la pământ, așa că sulițele ei
deveniră inutile. Ashia se zbătu, încercând să scape de greutatea
lui scârboasă, dar nici măcar forța ei sporită de magie nu izbuti s-
o depășească pe cea a trupului lui masiv. Ș i nu era un alagai fără
minte. Demonul ăla știa să lupte. Botul i se deschise și, cu fălcile
desprinzându-i-se din articulații, se căscă destul de mult cât să-i
înghită capul. Sub ochii ei, pe gingiile care se lățeau apărură
șiruri de dinți în plus.

VP - 461
 Trăgând aer în adâncul pieptului, Ashia făcu singurul lucru pe
care-l mai putea face. Ț ipă.
Nu era niciun urlet de spaimă, niciunul de durere. Era esența
pură a acelui vers din Cântecul Asfințirii, care stârnea durerea în
orice trup de alagai. Nefiind în stare să cânte cu adevărat, trimise
doar acele note aspre să vibreze în aer, fluturându-le ca pe o torță.
Reacția nu se lăsă nicidecum așteptată. Cei mai apropiați
demoni ai lemnului și ai mlaștinii se împrăștiară, ba chiar și
metamorful își slăbi strânsoarea, ridicându-și instinctiv brațele ca
să-și acopere capul. Luptându-se să se elibereze, Ashia își pierdu
una dintre sulițe, dar izbuti să-l azvârle pe alagai de deasupra ei
cu o lovitură de picior și începu să se urce pe movilă, folosindu-și
vocea ca s-alunge demonii. Cu mâna liberă își scoase vălul și își
aranjă glifele de pe colier, dând cântecului mai multă putere.
Un ciot de copac, smuls din pământ cu ușurința cu care înșfacă
un copil o mână de nisip, o lovi cu putere în spate înainte de a
ajunge la Kaji. Izbitura lemnului greu îi tăie răsuflarea, lăsând-o
fără aer în piept și, când încercă să și-l umple iarăși, țărâna
spulberată o sufocă. Cântecul îi pieri de pe buze.
Își destinse toți mușchii, lăsând armura să Absoarbă cea mai
mare parte a loviturii când căzu la pământ rostogolindu-se, ca să
împrăștie forța izbiturii. Avu nevoie doar de vreo două secunde ca
să-și regăsească echilibrul când se ridică la numai câțiva metri
distanță de fiul ei, purtat către dezastru de primii lui pași.
Dar demonul avu timp destul ca să sară din nou asupra ei,
țintuind-o. Cu gâtlejul încă iritat de praf, Ashia trase aer în piept
gâfâind, însă metamorful îi înconjură gura cu un tentacul,
amuțind-o. Apoi își trase înapoi un braț, iar ghearele ascuțite ca
briciul i se lungiră.
Un vârf de suliță scânteind de magie ieși din pântecul lui,
împroșcând-o pe Ashia cu sânge negru. Demonul țipă, slăbindu-și
strânsoarea îndeajuns ca Ashia să poată lua o gură de aer, dar nu
și ca să se elibereze.
Briar apăru, azvârlindu-se în susul spatelui metamorfului și
încleștându-și de capul lui, într-o priză sharusahk, mâinile care
răspândeau strălucirea magiei. Demonul se zbătu și scrâșni din
dinți, dar nu izbuti să slăbească strânsoarea. Ashia văzu cum i se
zdruncină țeasta prin care palmele lui Briar trimiteau valuri de
magie zdrobitoare.

VP - 462
 Demonul începu să-și piardă controlul, brațele care o imobilizau
pe Ashia se înmuiară. Ea se zvârcoli și reuși să scape. Cu vârful
suliței, înjunghie și tăie metamorful care n-avea forță să se
lecuiască.
Însă de sus se auzi un țipăt, imediat după o străfulgerare de
lumină. Un demon se năpustise la Kaji, izbindu-se de rețeaua de
glife. Alagai-ul ricoșă, uluit, iar Kaji căzu pe spate, izbindu-se
zdravăn cu fundulețul de pământ.
— Du-te la el! strigă Briar.
Kaji începu să plângă, dar se opri când o văzu venind.
— Mama!
De data asta copilul se ridică în picioare cu mai multă ușurință,
întinse mâinile spre ea și o porni din nou către glife.
O clipă mai târziu, Ashia era lângă el, luându-l în brațe.
— Fiul meu, fiul meu! Sunt aici. Îl sărută pe creștet. Fii curajos,
Kaji!
Îl așeză în ranița pe care și-o puse apoi în spate. Răsuci capătul
suliței care îi rămăsese, mărindu-i de două ori lungimea, și își luă
scutul în cealaltă mână.
Briar scoase un țipăt slab și, când se întoarse, Ashia văzu că
demonul își încolăcise în jurul lui un tentacul cu coarne, a cărui
piele șuiera, răspândind aburi urât mirositori. Nefiind în stare să-l
țină prea mult, demonul îl azvârli pe băiat în cercul de glife. Când
se opri din cădere rostogolindu-se, Briar se încurcă în șnurul
cercului, strâmbând glifele și făcând o breșă în rețeaua
protectoare.
Metamorful avu nevoie de câteva clipe ca să se refacă în spatele
unui zid de apărare format din trei demoni. Sulița lui Briar îi căzu
din trup. Carnea îi redeveni tare și rezistentă, însă Ashia văzu că
magia i se împuținase. Creatura își pierdea puterile.
Rasa necheză îngrozită când demonii năboiră către spărtura
din cerc. Își smulse priponul dintr-o mișcare, se cabră și se avântă
în noapte dintr-un salt. Pentru o clipă, păru că poate să scape,
însă apoi demonii se întoarseră și vreo șase se năpustiră pe
urmele ei.
Urletele iepei părură aproape omenești când o sfâșiară.
Doi demoni ai mlaștinii ajunseră primii la golul din glife, dar
Ashia scăpă repede de ei, abătând lovitura unuia ca să-l
nimerească pe celălalt, apoi folosindu-se de năuceala celui de-al
doilea ca să-i înfigă sulița în inimă. Ca să se-asigure că i-a sfâșiat-
VP - 463
o atât de tare, încât alagai-ul să nu și-o poată reface, scăpând de
moarte, smulse sulița răsucind-o.
Pară următorul atac al primului demon cu scutul și îi împlântă
sulița sub bărbie, împingându-i-o până în creier.
Dar totul nu era decât abatere a atenției în timp ce metamorful
refăcut se năpustea spre ei, în trup de demon al lemnului care
aluneca fără s-atingă pământul, purtat de aripi de demon al
vântului. Își avântă spre ei tentaculele cu coarne, de demon al
apei, cu botul de demon al focului strălucind de salivă învăpăiată.
Ashia îl simți pe Briar avântându-se, dar se gândi că, fără
suliță, nu poate ajunge destul de aproape de metamorf ca să-l
rănească cumva înainte de a fi ucis.
Totuși băiatul sări pe lângă ea, o ocoli și azvârli spre demon
oala cu supă. Fiertura lui de rădăcina-porcului îl împroșcă pe
metamorf, care țipă ascuțit, cu pielea arzându-i și bolborosind ca
smoala încinsă.
Pe urmă atacară amândoi, Ashia agățând cu scutul un grup de
tentacule care se zvârcoleau și tăind unul gros înainte de a se
retrage. Briar sări spre creatură și Ashia văzu glifele mari, tatuate
în palmele lui, strălucind de magie. Băiatul lovi demonul în gât cu
glifa de izbire, făcându-l să se înece cu propria salivă de foc, apoi
îl pocni peste urechi.
Metamorful se împletici și Ashia atacă iar, înjunghiind și
retezând cu sulița răsucită în mâini.
Un demon al mlaștinii izbuti s-ajungă în spatele ei. Ea îl simți
sărind, dar nu se feri destul de repede și ghearele lui loviră ranița
lui Kaji.
Băiețelul țipă, însă sticla glifată cusută între straturile de pânză
tare respinse lovitura. Strigătele fiului ei îi dădură de știre Ashiei
că e teafăr chiar în clipa în care ea despică pântecul demonului
mlaștinii și îi trase un picior, azvârlindu-i organele vitale în toate
părțile, pe pământul umed.
Metamorful tocmai își regăsea echilibrul când Briar îi trase un
pumn în bot. Demonul își căscă fălcile din instinct, vrând să-l
muște, și pumnul se deschise, eliberând un nor de praf de
rădăcina-porcului. Ashia îl lovi în gât în timp ce Briar se lăsa să
se rostogolească în josul movilei, ca să-și recupereze sulița.
Alți demoni luau locul celor căzuți. Unul se prăbuși înainte de a
ajunge la Ashia și Kaji, țintuit la pământ de sulița lui Briar.

VP - 464
Băiatul găsi și sulița pierdută de Ashia și o înfipse adânc în
spatele metamorfului.
Ashia își recăpătase răsuflarea și reîncepu să cânte, ținând
astfel demonii mai mici la distanță în timp ce Briar ataca
metamorful, care era acum vizibil mai lent în mișcări. Pentru
vindecarea și schimbarea formei cărnii sale era nevoie de colosal
de multă magie, iar lumina lui Everam se împuțina din ce în ce
mai mult.
Cei doi oameni nu se opriră. Demonul încercă să-și ia zborul,
dar Ashia făcu o tăietură lungă într-una dintre aripile lui pieloase,
apoi izbi cu scutul în osul subțire și elastic care o susținea. Glifele
de pe marginea scutului străfulgerară și ea simți osul rupându-se.
Cealaltă aripă se lăsă în jos, moale, când Briar se avântă în
susul ei, prinse coarnele demonului în palmele lui glifate și îi trase
capul pe spate. Ashia se folosi de prilej ca să-și avânte sulița,
izbutind în sfârșit să reteze gâtul creaturii.
Ceilalți demoni încremeniră când metamorful căzu mort,
începând deja să se topească pe pământul umed.
Ashia țipă la ei și toți fugiră.
•
Briar strânse tabăra când cerul începu să capete culoare. Ashia
patrulase tot timpul pe lângă cerc, scrutând întunericul și ceața
cu ochii ei glifați, în căutarea oricărui semn al prezenței miezilor.
Demonii păreau să fi fugit de puterea luminii zorilor, dar oamenii
nu erau dornici să înlăture rețeaua protectoare înainte de a atinge
soarele linia orizontului.
Niciunul nu dormise, nici măcar după ce refăcuseră cercul.
Puterea Absorbită în timpul luptei cu metamorful era mai mult
decât suficientă ca să-i ajute să reziste. Briar avea impresia că
mușchii lui erau ca niște odgoane de corabie și trepida de energie.
Ar fi putut să-i ia pe Ashia și pe Kaji în spate și s-alerge cu ei mai
bine de-o sută de kilometri.
Doar băiețelul dormise, respirând liniștit în ranița din spatele
mamei sale. Răsufla adânc și regulat, așa cum învățaseră Briar și
frații lui s-o facă din lecțiile de sharusahk date de Relan, tatăl lor.
Briar respiră în ritmul copilului, împrumutându-i calmul ca să și-l
regăsească pe al său.
Ieși din cerc în scurte, dar repetate rânduri ca s-adune
rădăcina-porcului ruptă de miezi, umplându-și cu ea buzunarele

VP - 465
și pungile. Strivi mai mulți pumni de frunze, frecându-și apoi
hainele cu seva lipicioasă.
Îi întinse Ashiei câteva tulpini.
— Fă-o și tu.
Învățase să-i citească din ce în ce mai bine expresia feței de sub
văl. Nasul ei se încreți ușor, a dezgust.
Briar nu se simți ofensat. Toți cei din jurul lui făceau asta
mereu. Unii aruncau cu pietre, spunându-i Împuțitul. Noroilă.
Ashia nu era atât de crudă, dar el îi simțea mirosul de săpun și,
chiar și după mai multe luni petrecute în ținutul mlăștinos,
mătasea veșmintelor ei era la fel de curată ca o rochie de-ale
Leeshei Paper. Putea să umble prin nămol, dar crescuse într-un
palat.
Însă n-avea timp s-o menajeze. Scutură frunzele în fața ei.
— Miezii ne-au învățat mirosul. Trebuie să facem tot ce putem
ca să ne pierdem urma.
Ashia oftă, luând plantele.
— Crezi că e cu putință?
— Mai știu câteva trucuri. Azi avem de făcut un drum lung, dar
la noapte o să fim într-un adăpost sigur.
— O s-avem nevoie de el. Avem mai bine de o jumătate de
săptămână până când o să trecem de Asfințire. S-ar părea că
până și în nopțile cu semilună crește puterea lui Nie.
Seriozitatea temerilor ei nu zdruncină încrederea lui Briar.
— E cel mai bun dintre adăposturile mele. Dacă miezii pot
ajunge până acolo, atunci pot oriunde.
Ea îl privi lung câteva clipe, apoi încuviință din cap. Se
conformă cu migală și eficiență, sfărâmând frunzele și frecându-le
de fiecare centimetru al mătăsurilor ei, distrugându-le pentru
totdeauna când le mânji cu seva lipicioasă și urât mirositoare.
Apoi îl lăsă pe Kaji jos și îmbibă cu sevă și ranița lui, ba chiar și
pătura.
Briar rupse cele mai frumoase frunze și pregăti micul-dejun
amestecându-le cu nuci, cu fructe de pădure și cu puțin ulei.
— De ce le-ascunzi?
— Ce?
Briar își ridică privirea și o văzu pe Ashia holbându-se la
mâinile lui, din nou înfășurate în cârpe.
— Tatuajele tale, răspunse ea. Le acoperi fiindcă te temi c-o să
mă ofensezi?
VP - 466
 Briar își aminti ce-i spusese Jarit despre krasiani și tatuaje.
Erau considerate un afront adus lui Everam, dar el nu pricepea
de ce.
Se răsuci ușor, ascunzându-și mâinile.
— Nu-mi place cum arată, atâta tot.
— Dar îți dau putere, stărui ea. Nu cred că sunt un afront adus
lui Everam. Maestrul meu, Enkido, era tatuat și, în afară de însuși
Izbăvitorul, nu știu pe nimeni cu mai multă onoare.
— Mi le-am făcut din motive greșite, mărturisi Briar.
Pe urmă se temu că spusese prea mult și că ea o să vrea să afle
și mai mult. Citea dorința asta în ochii ei, însă Ashia îi respectă
intimitatea.
— Ce importanță are motivul? Alagai-i nu suportă să-i atingi și
onoarea ta nu cunoaște margini.
Briar își scoase din nou mâinile la vedere, desfăcu cârpele din
jurul uneia și se uită cu tristețe la glifa de sub ele.
— Crezi?
Ashia se apropie și îi puse o mână pe umăr.
— Ș tiu că nu-ți place să lupți, Briar Damaj, dar ai sărit pe un
kai al demonilor pentru mine și pentru fiul meu. Chiar dacă eu n-
aș depune mărturie c-a fost așa, Everam ne urmărește tot timpul
cu privirea. O să ți se facă o primire glorioasă la capătul drumului
singuratic.
— Ba nu! o contrazise el. Nimic nu poate răscumpăra ceea ce-
am făcut.
— Ce i s-a-ntâmplat familiei tale n-a fost din vina ta.
Briar își feri privirea, știind că trebuie să spună adevărul acum
sau niciodată, dar temându-se de ceea ce avea să vadă în ochii ei.
— A fost. N-am făcut bine focul și-am umplut casa de fum.
Ashia păstră tăcerea o vreme. Prea multă vreme. Briar ar fi vrut
să țipe și să fugă în ceață. Orice, numai să scape de tăcerea prin
care-l condamna krasiana.
Însă ea îl strânse cu gingășie de umăr.
— S-a petrecut acum zece ani, Briar. Erai copil. Nimic nu se
petrece fără voia lui Everam.
— Everam a vrut să-mi omor familia?
Lui Briar nu-i venea să creadă.
— Poate.
Ashia ridică din umeri.

VP - 467
 — Sau poate trebuia să se-ntâmple și EL pur și simplu nu a
împiedicat asta.
Briar se uită la ea.
— De ce?
Ashia întinse mâna ca să-i atingă fața.
— Nimic nu e mai presus decât Primul Război. Așa cum a făcut
și cu mine, Everam te-a întărit prin durere ca să devii o armă
împotriva lui Nie.
— Ce rost are să mai faci ceva, întrebă Briar, dacă totul e din
voia lui Everam?
— Maestrul meu spunea că Everam își absoarbe puterea din
curajul nostru. E singurul dar pe care i-l putem face ca să-l
ajutăm în nesfârșita lui luptă împotriva lui Nie. Everam ne
călăuzește, dar hotărârea de a fi neînfricat sau laș, de a lupta sau
de a fugi, spuse Ashia, atingându-i pieptul, vine dinăuntrul
fiecăruia.
•
Mătasea care înfășură picioarele încălțate cu sandale ale Ashiei
se îmbibase cu apă și mâl din smârcurile prin care o purtase Briar
cât străbătuseră în zigzag ținuturile mlăștinoase, uneori mergând
prin apa care le ajungea până la șolduri, anume ca să-și piardă
urma.
Pe la jumătatea dimineții, el păru mulțumit și o călăuzi prin
locuri mai uscate. Ea se simțea în totalitate rătăcită, dar Briar
părea să fie la el acasă când grăbiră pasul pe teren mai plat. Pe la
jumătatea zilei ajunseră pe coastă și își continuară drumul pe
faleza stâncoasă, când urcând, când coborând.
Magia de prisos absorbită de la kai-ul demonilor arsese în
soare, dar Ashia știa în ce pericol se află și nu se arătă
nemulțumită de cumplitul ritm al pașilor impus de Briar. Crezuse
că ea și surorile ei de suliță sunt rezistente, însă fiul lui Relan le
făcea pe toate de rușine. Străbătuseră mulți kilometri înainte de a
începe soarele să coboare tot mai jos pe boltă.
— E mult mai departe? întrebă ea în cele din urmă.
Reflectând lumina soarelui care apunea, apa strălucea atât de
puternic, încât îi rănea ochii, dar ea știa că vestește grabnica
lăsare a întunericului.
— Acolo.

VP - 468
 Briar îi arătă o porțiune de stâncă aparent deloc ieșită din
comun, aflată la câteva zeci de metri deasupra valurilor care se
spărgeau de țărm.
Ashia avea de gând să-și dea glas nedumeririi, dar văzu
încrederea în sine întipărită pe fața lui Briar și își spuse că trebuie
să fie una dintre obișnuitele lui surprize.
El se opri pe marginea stâncii, îngenunche și întinse brațele
dincolo de buza de piatră.
— Pe aici.
Apoi sări.
Ashia tresări și se uită câteva clipe lung în urma lui înainte de a
se duce să privească dincolo de margine. Câțiva metri mai jos,
Briar aluneca pe o funie împletită din fibre de alagai’viran, bine
fixată într-o crăpătură chiar de sub buza stâncii. El lovi cu
piciorul în peretele stâncos din față, făcând funia să se legene
ușor, și dispăru.
Ashia oftă, strânse mai bine curelele raniței, ca să fie sigură că
fiul ei e în siguranță, apoi prinse funia în mâini și coborî după
Briar. Cam la vreo trei metri în josul stâncii abrupte, dădu de o
grotă mică, de nezărit de sus, ascunsă de lujeri de alagai’viran
care la prima vedere păreau crescuți acolo din pură întâmplare.
Se strecură înăuntru și descoperi o grotă mult mai mare decât o
făcuse intrarea să creadă. Pereții și podeaua erau căptușiți cu
rădăcina-porcului uscată, mai moale și mai sigură decât piatra
goală, căci împiedica alagai-i să se înalțe acolo. Grota se afla prea
sus pentru ca demonii apei să poată ajunge la intrare și prea jos
sub buza stâncii ca să fie observată de demonii de pe uscat. Iar
intrarea era prea îngustă ca să poată pătrunde un demon al
vântului cu aripile întinse, chiar dacă ar fi zărit-o prin cortina
crescută în fața ei.
— Ce părere ai? o întrebă Briar în cele din urmă.
Ea zâmbi, eliberându-l pe Kaji dintre curelele care-l țineau în
raniță.
— E perfect, fiu al lui Relan! Priceperea ta e la fel de
nemărginită cum îți este onoarea.
Briar zâmbi larg și trecu pe lângă ea ca să împingă într-o parte
și-n alta lujerii din perdeaua de alagai’viran.
— Nici măcar n-ai văzut partea cea mai interesantă.

VP - 469
 Ashia se întoarse spre el și priveliștea îi tăie răsuflarea. Lacul se
întindea în fața lor, cu ultimele raze de soare scânteind la orizont
și împărțind cerul în pete strălucitoare, purpurii, albe și albastre.
Kaji făcu ochii mari. Arătă spre orizont.
— Ț e?
Voia să știe cuvântul potrivit pentru ceea ce vedea.
Ashia șovăi. Ce cuvânt ar fi cuprins o asemenea priveliște?
Amurg spunea prea puțin.
Îngenunche și-l așeză pe Kaji alături de ea. Își lipi palmele de
solul grotei și el o imită.
— E Everam, fiule. Ziditorul tuturor lucrurilor, Dăruitorul de
Viață și de Lumină. Pentru El trăim. Pentru El luptăm. Când va fi
să fie, vom muri pentru El.
Începu să-i cânte băiețelului Rugăciunea pentru Noaptea ce
Vine. Briar nu i se alătură, dar auzul ei ascuțit îl surprinse
murmurând cu poticneli cuvintele, de parcă le-ar fi cules din
amintiri.
Când rugăciunea se încheie, Briar arătă spre miazănoapte.
— Acolo e mănăstirea.
Ashia își scoase capul din grotă ca s-o vadă și o zări – o
fortăreață singuratică pe o stâncă ieșită în afară, la mare înălțime
deasupra apei. La ferestrele turnului și pe ziduri licăreau lumini.
Alte lumini străluceau pe lac, marcând flota laktoniană care
bloca drumul pe apă.
— Sunt mai mulți decât e nevoie ca să păzească docurile,
observă Briar.
— Vor să cucerească fortăreața? întrebă Ashia.
Fiind atât de mulți, pescuitorii ar fi putut să ia în stăpânire
portul și să atace mănăstirea, dar, văzând cât de mult aveau de
urcat, Ashia știa că asaltul avea să-i coste foarte multe vieți
omenești.
— Poate e o momeală pentru Qeran, spuse Briar. Încearcă să-i
atragă corăbiile spre miazănoapte.
— N-o să se lase păcălit, zise Ashia.
Îl luă pe Kaji înăuntru, unde îl hrăni și îl schimbă sub calda
strălucire a luminii lui Everam. Briar nu avea glife în jurul
ochilor, dar se mișca în bezna aproape deplină simțindu-se la fel
de în largul său ca în plină lumină a zilei.
Se foiră o vreme în tăcere, pregătind o masă rece și mâncând,
fiecare pierdut în gândurile lui. Kaji adormi primul și Briar,
VP - 470
ghemuit într-o mică nișă din fundul grotei, îi călcă repede pe
urme, răsuflând liniștit și regulat.
Ashia închise ochii, așteptând somnul puțin adânc din vremea
instruirii ei, dar, oricât de istovită era, nu izbutea să i se lase în
voie. Prea multe imagini îi străfulgerau prin minte. Primii pași ai
lui Kaji. Metamorful sub înfățișarea lui Briar. Mulțimea de alagai
sfâșiind-o pe Rasa. Inelul de demoni strângându-se în jurul fiului
său neajutorat.
Greutatea trupului păru să i se dubleze. Se lăsă înfrântă de
stăruințele unui somn adânc, în care imaginile deveniră coșmaruri
pline de străfulgerări de gheare și de țipetele stridente ale
demonilor.
Se trezi cu o tresărire. Ț ipătul se auzi iarăși. Nu fusese în vis.
Oare niște alagai le găsiseră ascunzătoarea? Dacă era așa, n-
aveau unde să se refugieze. Erau nevoiți să apere intrarea până în
zori. Cu cercul ei așternut de-a lungul pragului îngust, era cu
putință.
Dacă nu cumva îi urmărea vreun alt metamorf.
Își scoase sulițele și se ridică în picioare, dar Briar trecea deja
pe lângă ea, repezindu-se spre gura grotei ca să afle de unde vin
țipetele. Ea îl urmă îndeaproape, gata de luptă, în timp ce el își
scoase capul dincolo de glife ca să se uite în sus.
O lumină le străfulgeră înaintea ochilor și Briar icni și se grăbi
să se retragă înăuntru când un demon al vântului plonjă chiar
prin fața grotei, deschizându-și aripile cu un pocnet sonor și
avântându-se pe un curent de aer.
Era luminat de jos, vizibil și fără lumina lui Everam, și Ashia
văzu îngrozită că ține în gheare un demon al focului, căruia îi
străluceau ochii și gura, scăldându-i în lumină purtătorul.
Își pregăti sulița pentru aruncare, însă șovăi. Dacă o azvârlea
deasupra apei, n-avea cum s-o recupereze.
Însă în clipa următoare aripile demonului fâlfâiră în noapte,
înălțându-l și îndepărtându-l de grotă; n-avea habar că acolo se
află oameni.
Ashia și Briar se întoarseră la intrare și văzură cerul prinzând
viață când zeci de demoni ai vântului săriră de pe stânci cu
poverile lor aprinse și se avântară în zbor deasupra apei.
— Ce abisului fac? șopti Ashia.

VP - 471
 — Oare se luptă? întrebă Briar. Vâlvătăioșii nu se înțeleg cu
niciun soi de alți miezi, în afară de pietroși. Poate vântoșii vor să-i
arunce în lac?
Ashia clătină din cap.
— Vântoșii nu-i aruncă și vâlvătăioșii nu se zbat. Trebuie să fie
un șiretlic.
— La ce bun?
Răspunsul la întrebarea lui Briar deveni limpede când tot stolul
de demoni ai vântului viră cu aceeași precizie, avântându-se către
flota laktoniană.
Ashia desenă o glifă în aer.
— Everam să ne aibă în pază!
Demonii vântului își fluturară aripile, schimbându-și brusc
direcția și folosindu-și avântul ca să-și azvârle poverile în pânzele
corăbiilor, pe care înfloriră flăcări în timp ce vâlvătăioșii se lăsau
să alunece pe punți, unde împroșcară cu foc și echipajul, și
lemnul. Pe urmă străbătură corăbiile în fugă, lăsând în urmă câte
o dâră de foc și săriră de pe prore ca niște sinucigași.
Dar niciunul nu căzu în apă. Demonii vântului, care între timp
se rotiseră deasupra, plonjară și îi prinseră iar în gheare înainte
de a-și lua zborul spre stânci, cu rolul lor în atac încheiat.
Totul se termină repede. Pe punțile fiecărei corăbii alergau
năieri în flăcări. Unii se rostogoleau, încercând zadarnic să stingă
pălălaia care îi mistuia, iar alții săreau în lac, fără să se
sinchisească de demonii apei.
Cei rămași se luptau nebunește cu vâlvătăile, însă scuipatul de
demon era lipicios, se agăța de orice foloseai încercând să stingi
focul. O echipă de oameni cu găleți se formă în grabă, numai că
apa mai degrabă înrăutățea lucrurile. Focul demonic era atât de
fierbinte, încât o preschimba imediat în abur, care purta scântei
prin aer, lipindu-le de tot ce împroșca.
Curând, toate corăbiile erau cuprinse de flăcări, vizibile în
bezna nopții de la distanțe de kilometri, până când căldura și
fumul slăbiră puterea glifelor de pe carene. Demonii apei se
îngrămădiră în valuri în jurul tuturor corăbiilor și le traseră la
fund, iar focurile se stinseră unul câte unul.
— Ce-a fost asta?
Fața lui Briar era luminată de ultimele vâlvătăi.
Ashia îi strânse mâna într-a ei, neștiind dacă astfel încearcă să-
l liniștească pe el sau pe ea însăși.
VP - 472
— Sharak Ka a început.

VP - 473
 25

GURA ABISULUI

334 D.Î.

— Preaiubito.
Jardir se rotea pe cerul nopții, unde luna era o mică seceră
argintie. Cu privirea-coroanei, îi vedea pe demonii care mișunau
jos, pe pământ, ca pe niște torțe.
— Sunt aici, dragostea mea, răspunse Inevera aproape imediat.
— Ne apropiem de poarta abisului, spuse Jardir. Suntem
departe de ținuturile populate, dar locul e plin de alagai. În jur,
magia e tot mai puternică. S-ar putea să fie ultima oară când
vorbim înainte ca distanța dintre noi să devină prea mare chiar și
pentru puterile coroanei lui Kaji.
Jos, Parʼchin și soția lui, cu glifele nevăzutului strălucindu-le
slab pe piele, escortau închisoarea lui Alagai Ka. Shanvah
conducea căruța mică din oțel, acoperită de Parʼchin cu glife, ca
să țină captiv răul dinăuntru și să-l ascundă de răul de-afară.
Tatăl ei stătea pe capră, alături de ea, înlănțuit și privind în gol cu
ochii lipsiți de orice scânteie.
De teamă că s-ar fi putut întâmpla ca protecția de care se
bucurau astfel să nu fie de ajuns, vocea lui Shanvah îi învăluia,
acum mult mai puternică mulțumită colierului dăruit de sora ei
de suliță. Repeta, iar și iar, un vers din Cântecul Asfințirii, o
melodie superbă, domoală, care amenința să-l vrăjească până și
pe Jardir.
Uitându-se din văzduh, zărea glifele care apărau grupul de jos.
Cu privirea-coroanei le vedea strălucitoare – cu atât mai
strălucitoare cu cât erau mai puternice. Magia lui Shanvah era
mai discretă, dar avea un efect de neconfundat. Pe alagai-i care
ajungeau destul de aproape ca s-o audă, pașii îi purtau pe o cale
unduitoare, căci ocoleau doar foarte puțin căruța, fără ca
mișcarea asta să atragă atenția.

VP - 474
 — Nepoata mea a devenit puternică, continuă Jardir. Planurile
lui Everam ne rămân într-adevăr ascunse. Printre Sulițele
Izbăvitorului sunt bărbați care luptă umăr la umăr cu mine de
douăzeci de ani. Am atât de mulți fii, încât nici măcar nu pot
pretinde că îi cunosc pe toți. Însă nepoata mea, care de-abia dacă
are vârsta măritișului, e cea aleasă să intre alături de mine în
Gura Abisului și să poarte greul în Sharak Ka.
— Iartă-mă, preaiubite, pentru toate răutățile pe care le-am
spus vreodată despre surorile tale, zise Inevera. Din pântecele lor
au venit pe lume trei dintre cele mai mărețe războinice care-au
trăit vreodată pe Ala.
— Să dea Everam să fie de-ajuns pentru izbândă!
— Ați dormit? întrebă Inevera.
— Ne-am odihnit o oră, cât a fost soarele cel mai sus.
— E prea puțin, bărbate. Magia vă poate reface forțele, dar
mințile voastre au nevoie să viseze, altminteri o să-nnebuniți.
— Atunci mă rog să rezistăm până ne vom face datoria. Pe
urmă, n-o să mai conteze.
— Ba da, bineînțeles c-o să conteze.
— O să dormim mâine, în cursul zilei. Mâine-noapte e
Asfințirea. Atunci o să-l lăsăm pe Alagai Ka liber, să ne
călăuzească pe drumul către întunericul de dedesubt. Mă tem că
pe urmă n-o să mai dormim deloc, până când vom izbândi sau
vom muri.
— Unde sunteți acum? întrebă Inevera.
— Dincolo de muntele pe care m-am luptat cu Parʼchin în
Domin Sharum, în partea de miazănoapte. Aici e putere, preaiubita
mea. Acum înțeleg de ce s-a simțit Parʼchin atras către locul ăsta.
— Vocea ta e tot mai slabă, spuse Inevera. Deschide-ți inima în
fața mea pentru o ultimă oară. Ce simți când te-apropii de Gura
Abisului?
— Nerăbdare.
Jardir șovăi. Era adevărat, dar nu tot adevărul.
— Teamă. Mă tem că te voi dezamăgi. Că voi dezamăgi toată
Ala. Că o să fiu slab și că Everam o să mă dea uitării în ceasul
nostru de restriște.
— Astea sunt temerile tuturor copiilor lui Everam, atâta vreme
cât există Nie, zise Inevera. Numai că, în sufletul Izbăvitorului, ele
sunt mai puternice decât în ale oricui altcuiva. Însă eu te-am
urmărit de-a lungul întregii tale vieți, nu al lui Hoshkamin. Dacă
VP - 475
Sharak Ka e o povară prea grea pentru tine, atunci e prea grea
pentru oricine altcineva.
Jardir înghiți în sec.
— Îți mulțumesc, preaiubita mea!
— Îmi poți mulțumi…
Vocea Ineverei se stinse brusc și Jardir nu mai auzi decât
vântul. Se opri, ba chiar zbură înapoi, ca să refacă legătura, dar
nu izbuti s-o regăsească fără să se-ndepărteze de căruță mai mult
decât îndrăznea.
Jos, tatăl demonilor era de trei ori captiv: o dată în propria
piele, o dată în lanțurile de argint întărite de glife și o dată între
pereții de oțel, glifați și ei.
E o călătorie lungă și voi sunteți muritori, le spusese Alagai Ka.
Va veni o vreme când veți lăsa garda jos, iar atunci voi fi liber.
Era o profeție pe care Jardir n-o putea trece cu vederea. Se
luptaseră cu Alagai Ka de două ori și de două ori prințul lui Nie
fusese cât pe ce să-i înfrângă. Dacă, atunci când îl eliberau,
izbutea să cheme ajutoare, în locul ăla erau destul de mulți alagai
ca să-l copleșească până și pe alesul lui Everam.
— Rămâi cu bine, preaiubito! îi șopti el vântului, zburând
înapoi, ca să stea cu ochii pe căruță.
•
Mergeau pe drumurile vechi, alese de pe hărțile prăfuite ale lui
Parʼchin. Ajunseră la poalele împădurite ale dealurilor, trecând
prin prerii și prin păduri dese, căci se abăteau într-o parte sau în
alta ca să ocolească toate cătunele și taberele de refugiați. Curând
după aceea, drumul dispăru, căci vegetația îl luase în stăpânire
de-a lungul veacurilor. Mai existau cărări, abia suficient de late
pentru căruță.
Având avantajul de a privi din văzduh, Jardir observă ceva
bizar. În fața lor, drumul reapăru, părând să fi fost străbătut cu
regularitate și de curând. Se avântă mai sus și văzu de ce.
Își activă coroana și le vorbi însoțitorilor săi de jos.
— În fața noastră e un sat mare. Păziți-l bine pe tatăl demonilor
cât cercetez locul.
— Da, cred că ne putem descurca, răspunse Parʼchin.
Jardir Absorbi cu tărie din puterea suliței și porni cu iuțeală
către așezarea din depărtare. După atâtea zile în care înaintase ca
melcul, se simțea bine să-și elibereze forțele.

VP - 476
 Când satul ascuns între copaci îi apăru clar în fața ochilor, se
opri atât de brusc, încât șocul îi zdruncină tot trupul.
Așezarea era înconjurată de obeliscuri vechi, de piatră, înalte de
câte șase metri și cântărind câteva tone. Glifele de pe suprafețele
lor ciupite de stihii de-a lungul vremii erau încă suficient de
puternice cât să-i țină pe alagai la distanță.
Dar ceea ce îl uluia era înfățișarea obeliscurilor și a satului de
dincolo de ele: păreau krasiane. Nici urmă de inscripții sau
construcții în stil modern; totul semăna mai degrabă cu ruinele
Soarelui Anoch. Ce căuta un trib rătăcit al poporului său atât de
departe în miazănoapte?
Ș i unde dispăruse?
•
Întoarsă după ce cercetase clădirile, Shanvah căzu în genunchi.
— Nu sunt urme de luptă, Izbăvitorule. S-ar părea că toată
lumea s-a apucat brusc să-și adune provizii și a plecat în bună
pace.
Par’chin se încruntă.
— Așa s-a-ntâmplat în multe locuri de când ați venit voi din
deșert, fluturându-vă sulițele.
Jardir nu luă în seamă înțepătura.
— Atât de departe înspre miazănoapte, Par’chin? Mă-ndoiesc c-
au auzit ceva despre venirea mea.
— Izbăvitorule, spuse Shanvah. N-ar putea fi ceea ce-a rămas
din Anoch Dahl?
Renna o privi pieziș.
— Orașul… Întunericului?
— Chiar așa, încuviință Jardir. Kaji a construit Anoch Dahl ca
să existe un loc de unde să primească provizii oastea cu care-a
coborât în abis.
O să găsiți ceva de-al lui Kaji, spusese Inevera. Un dar de la
strămoșul tău, care o să vă călăuzească în beznă. Oare asta
găsiseră? Un semn lăsat de Izbăvitor pentru urmașii săi?
Parʼchin răsuflă zgomotos.
— Ș i orașul a supraviețuit trei mii de ani numai pentru ca
locuitorii săi să-și facă bagajele și să-l părăsească fără niciun
motiv… Când? Acum un an?
— Mai puțin, raportă Shanvah. Acum câteva luni.
— În acea noapte a Asfințirii în care și-a început Alagai Ka
atacul, ghici Jardir.
VP - 477
 — N-a fost o coincidență, sunt la fel de sigură cum sunt că
există soarele, spuse Renna.
— O s-aflăm destul de curând, zise Jardir. Acum, cât mai e
soarele pe cer, trebuie să ne odihnim. Poate fi ultimul somn din
viața noastră, fiindcă la noapte îl eliberăm pe Alagai Ka.
•
Steaua zilei, pe care o ura dintotdeauna, îi înfierbânta
închisoarea. Pereții de metal se încingeau ca un cuptor, atât de
tare, încât pentru creaturile de la suprafață căldura ar fi fost
ucigătoare.
Dogoarea nu îl alina, ci doar nu-l stânjenea, dar era singurul
lucru suportabil din captivitatea Consortului.
Orice altceva însemna suferință. Ori de câte ori se hurduca,
vehiculul primitiv îl zgâlțâia pe demon și lanțurile de argint se
încordau, cu glifele lor umplându-l de o reînnoită durere și ocară.
Când catadicseau să-l hrănească, temnicerii îi dădeau doar minți
de animale, adică doar grăsime fără carne. Înlănțuit fiind, era
nevoit să-și sacrifice ultima fărâmă de demnitate ca să se târască,
fiecare mișcare fiind o nouă tortură, și să-și lipească fața de
carnea dezgustătoare, care sfârâia pe podeaua fierbinte. În
închisoarea lui plutea duhoarea ei.
Ș i cântecul!
Demonul își ura toți capturatorii, dar începuse s-o urască pe
Cântăreață cel mai mult. Chiar și înăbușit de pereții groși, de
metal, sunetul vocii ei irita și măcina o parte încă primitivă a
puternicei lui minți.
Consortul găsise în gândurile și în amintirile marionetei
scârboasele sentimente față de fiica sa: dragoste, mândrie,
speranță. Îl îndemnaseră pe demon s-o disprețuiască – și să vrea
să-i facă rău – chiar dinainte de a-i auzi glasul.
La fel ca glifele de luptă, cântecul era un ecou al străvechii
magii înlăturate de curtea mintalilor cu multă vreme în urmă.
Trezea simțămintele primare ale tuturor demonilor, apoi își
Absorbea chiar din ele puterea. Semenii lui ofereau, ei înșiși, forța
folosită de cântec împotriva lor.
Deși știa ce e de fapt, Consortul își dorea să fugă de sunet. Dacă
oamenii redobândeau puterea aceea, aveau să fie greu de
stăpânit. Poate chiar imposibil, odată ce cuibul se diviza.
Consortul își aminti de imensele coruri ale lui Kavri și se
cutremură.
VP - 478
 Din cauza mișcării, pielea i se frecă de lanțurile arzătoare. Nu
mai încerca să și-o vindece, o lăsa să moară și să formeze o stavilă
sub care, folosindu-și prețioasa rezervă de magie interioară, crea
straturi de piele nouă. Era o strădanie îndelungată, dar, în
următoarele săptămâni, ar fi putut mistui astfel glifele de pe
pielea lui, chiar în vreme ce ele îi mistuiau puterea. Nu știa ce
avea să fie mistuit mai întâi.
Între timp, nu putea decât s-aștepte în beznă, hurducat în
căruță. Nu putea să vadă pe unde merg, iar glifele îl împiedicau
să-și trimită mintea în afară.
Asta îl descumpănea cel mai tare. Încă de când ieșise din ou,
conștiința lui fusese ceva dezlegat de trup, în stare să acopere
distanțe imense dintr-un singur salt și într-o singură clipă.
Niciodată singur, simțea chemările salahorilor săi și auzea vocile
fraților săi.
Acum, nimic.
Numai dogoarea soarelui zilei apărea, se întețea și dispărea,
oferindu-i o măsură a timpului, dar lui îi era de-ajuns. Era lună
nouă. Dacă nu-l puneau în cârca salahorului fără minte și nu-și
începeau lunga coborâre către curtea minții, totul devenea lipsit
de sens. Regina avea să-și depună cât de curând ouăle, dacă nu
cumva începuse deja.
Iar dacă începuse, erau pierduți cu toții, dar mai ales el. Dacă
nu, erau cu toții interesați s-ajungă la ea înainte de a începe.
Chiar dacă nu se putea apropia decât fiind prizonier, era totuși
mulțumit. Odată ce pătrundeau în adânc, unde magia devenea tot
mai puternică și salahorii lui tot mai numeroși, avea să i se
ivească prilejul să se elibereze dacă vigilența capturatorilor săi se
împuțina.
Zdruncinându-se pe neașteptate, închisoarea se opri.
•
Când ușa grea a închisorii se deschise, Consortul șuieră către
licărirea stelelor.
Dar, chiar în timp ce ochii fără pleoape i se obișnuiau cu
strălucirea lor, le remarcă pozițiile. Până și mintalii abia ieșiți din
ou erau învățați să se călăuzească după detestatele stele. Era
peste putință să-ți dobândești un loc important în curtea
mintalilor fără să ai experiența războaielor purtate la suprafață.
Erau aproape de cale.

VP - 479
 Capturatorii lui erau adunați în fața ușii – Exploratorul și
Vânătoreasa, Moștenitorul și blestemata de Cântăreață.
Alături de ei, în lanțuri, era purtătorul Consortului, salahorul
Shanjat.
— Pfui! Înăuntru pute!
Exploratorul își schimonosi spectaculos fața și scuipă pe
pământ, dar aura lui spunea altceva. Era un gest dominator,
menit să-l înfurie pe Consort, în speranța că, la mânie, o să
dezvăluie ceva de mare valoare.
Exploratorul cuteză să-l atingă, prinzându-l de lanțurile
arzătoare ca să-l scoată din cușcă și să-l azvârle pe pământ, în
mijlocul cercului lor. Aerul nopții era rece și, atât de aproape de
cale, încărcat de magie. Glifele de pe pielea lui Absorbeau de la
sine puterea și începură să-l ardă. El își lăsă pielea să moară,
mulțumindu-se să guste magia din vânt.
Unul dintre frații lui se afla în apropiere, fără nicio îndoială
păzind răsuflătoarea. Era una dintre puținele aflate în legătură
directă cu Miezul și, pe o distanță de sute de kilometri, singura
destul de largă ca să-ți poți mâna prin ea captivii. Un loc ideal
pentru un cuib, dacă un mintal era destul de puternic ca s-o
apere de rivalii săi.
Amprenta întipărită în magie îi spuse Consortului că vorba de
unul dintre propriii urmași. Era cel mai vârstnic vlăstar al său,
mâna sa dreaptă, în care avea cea mai mare încredere. Îl
favorizase, lăsându-l să trăiască prea mult, și acum era puternic.
Destul de puternic cât să-i omoare capturatorii, dacă îi lua prin
surprindere.
Consortul se rostogoli pentru a se opri la picioarele purtătorului
său. O parte din el voia să refuze legătura cu salahorul, pur și
simplu ca să le arate oamenilor că nu sunt în stare să-l
controleze. Dacă voia, încă mai putea să le strice planurile, în
momentul cel mai important pentru ei.
Dar nu voia. Era timpul să le câștige încrederea și purtătorul
său, oricât de jalnice i-ar fi fost puterile, îl ajuta să facă față mai
bine decât de unul singur.
Când se lovi de sandalele salahorului, i se atinse și pielea de a
lui, pentru o foarte scurtă clipă. Nu avea nevoie de mai mult ca să
i se strecoare în trup, luându-i-l sub control. Salahorul își desfăcu
robele, ca să aibă cu ce să acopere ochii Consortului, ferindu-i de
lumina stelelor, după ce îl săltă de jos și și-l așeză pe umeri.
VP - 480
 Demonul închise ochii, scăpând de strălucirea supărătoare, dar
continuă să vadă prin ochii salahorului. Lanțurile fixate de o
centură groasă îl împiedicau pe purtătorul său să-și salte picioare
mai mult decât era nevoie ca să urce pe dealuri și pe coasta
muntelui.
Se aflau pe teritoriul unui loc de prăsilă al oamenilor, cel
distrus de el însuși cu câteva cicluri în urmă, când avusese
răsuflătoarea în pază. Mâncase mintea conducătorului, de aceea
cunoștea așezarea în amănunt.
— V-ați descurcat bine! îi felicită pe oameni, scoțând din gura
salahorului mârâielile prin care comunicau ei. Suntem în
apropierea intrării. Vă pot arăta drumul.
— Mori de nerăbdare, așa, dintr-odată, spuse Vânătoreasa.
— Așa cum moare peștele de nerăbdare să se-ntoarcă în apă,
ripostă Consortul. Așa cum mori tu de nerăbdare să te-nfrupți din
carnea semenilor mei.
— Nicidecum.
Aura Vânătoresei străluci de indignare și Consortul o privi cu
încântare. Oamenii erau atât de ușor de provocat!
— N-are rost să minți, spuse el. Stă scris în aura ta. Vă spuneți
că vreți să vă salvați semenii, însă adevărul e că râvniți doar
puterea.
Vânătoreasa își încleștă un pumn și magia din jur se adună în
ea. N-ar fi trebuit să trimită prea multă în tatuaje ca să-l ucidă pe
Consort, dar el nu se îngrijoră.
Exploratorul vorbi ca la poruncă:
— Ren, nu-l lăsa să te scoată din fire. Ș tii cum e el.
La auzul cuvintelor lui, aura Vânătoresei se limpezi.
— Da.
— Ce loc e ăsta, demonule?
Moștenitorul vorbea agitându-și sulița și Consortul o urmărea
cu prudență. Oamenii îl puteau nimici în multe moduri, dar el de
arma aia se temea de mii de ani. Cu ea fusese doborât chiar și
tatăl lui.
— E plin de însemnele poporului meu. Ce li s-a-ntâmplat
krasianilor de-aici?
Nenumărate minciuni se înfiripară cât ai clipi, dar adevărul era
un chin mult mai rafinat.
— E Anoch Dahl, orașul nopții. Locul de pregătire a oștilor lui
Kavri și capitala lui din miazănoapte înainte de a i se sfărâma
VP - 481
imperiul. Pe urmă, aici au rămas doar câțiva paznici ai
răsuflătorii.
— Ce s-a-ntâmplat cu ei? întrebă Moștenitorul.
— Au uitat ce păzesc și de ce, răspunse Consortul. Au devenit
neglijenți, cum o să deveniți și voi, și glifele lor au dat greș. Am
izbutit să trec linia de apărare și să le trimit trupurile la drum, ca
s-ajungă jos, în cămara mea personală.
Cuvintele lui îi răscoliră pe oameni. Le văzu tulburarea în aure
și se delectă privind-o.
— De unde știe demonul toate astea? întrebă Cântăreața.
Consortul întoarse ochii salahorului spre ea.
— A mâncat amintirile mai-marelui acestei așezări, așa cum le-
a înghițit și pe-ale mele, fiica mea. De-aia îmi cunoaște rușinea din
clipa în care mama ta urâtă mi-a înfățișat primul nostru copil: o
fată. Am fost prea laș ca s-o lovesc, dar am găsit o heasah care îi
semăna foarte bine și mi-am vărsat ciuda pe ea.
— Minciuni de la Tatăl Minciunilor, mârâi Cântăreața, dar în
aura ei se vedeau îndoiala și durerea.
Râsul tatălui ei o lovi încă și mai crunt.
— Din împreunarea noastră violentă s-a născut un bastard pe
care l-am iubit mai mult decât te-am iubit vreodată pe tine.
Ea ripostă cu un țipăt strident. Sunetul scrijeli aura lui
Shanjat, trântindu-l în genunchi în vreme ce acoperea urechile
Consortului, care, în ciuda durerii, savură suferința Cântăreței.
Mințile oamenilor erau atât de fragil! Înfige o gheară în ele la
momentul potrivit și se sfărâmă.
Moștenitorul puse o mână pe umărul Cântăreței și atacul ei
încetă. Consortul se folosi de salahor ca să-i răspundă cu un
scurt zâmbet luminos.
Mersese cu un pas prea departe. Moștenitorul își înălță sulița și
îi trimise o răbufnire de forță în glifele de pe piele.
Durerea se dezlănțui, prea cruntă ca s-o poată îndura. Robele
salahorului îl ținură pe loc când nu mai avu putere să i se agațe
de spate. Dar începu să se zvârcolească în chinuri, pierzând orice
control asupra lui Shanjat, care căzu peste el.
Apoi, pe neașteptate, durerea încetă. Demonul luă din nou în
stăpânire trupul salahorului, care se ridică în picioare.
De data asta, Vânătoreasa desenă în aer o glifă care arse nervii
Consortului, trântindu-l din nou la pământ. Atacul îl vătămase cu

VP - 482
adevărat. Vătămări de neînlăturat fără să-și folosească prețioasa
rezervă de magie. Ceilalți îl priveau nepăsători.
În cele din urmă, ea reabsorbi Puterea, iar Exploratorul veni cu
un pas mai aproape.
— Dacă știi ce-i bine pentru tine, o să vorbești numai când ți se
vorbește. O să ne răspunzi la întrebări și-o să ne duci unde vrem
să mergem, altminteri o să-ți ții afurisita aia de gură închisă –
dacă nu, o să te lăsăm în bătaia soarelui și-o să ne găsim singuri
drumul.
— N-o să-l găsiți niciodată, le garantă Consortul. Nici într-o
sută de ani de-ai voștri; și nici măcar n-aveți atâta timp.
— Captivii pe care i-ai trimis.
Repulsia îngroșă toată aura Exploratorului.
— Au mers de unii singuri tot drumul?
Consortul îl făcu pe salahor să clatine din cap, așa cum aveau
oamenii obiceiul s-o facă.
— Am trimis un metamorf să-i călăuzească, trecându-i dincolo
de cele mai… mari obstacole și am întipărit în ei o magie anume,
pentru ca toate creaturile întunericului să știe că-mi aparțin.
— Ce fel de obstacole? întrebă Exploratorul.
— Calea era lungă și grea chiar și pe vremea când au străbătut-
o strămoșii voștri, iar de când și-a condus Kavri ostile sub pământ
au trecut mii de ani. Tunelurile s-au surpat sau au fost inundate,
s-au șubrezit ori s-au adâncit cu timpul. Coborâșuri și urcușuri pe
pante abrupte. Înlănțuit, salahorul ăsta o să-nainteze cu mare
greutate.
— Toate la timpul lor, spuse Exploratorul. În locul tău, nu mi-
aș imagina c-o să-ți scoatem lanțurile.
— Mai curând sau mai târziu, o să mă eliberez, le făgădui
Consortul. Ș i-o să mă ospătez cu mințile voastre.
— Poate.
Vânătoreasa se apropie, cu aura crescându-i înfierbântată.
— Sau poate o să-ncerci să te eliberezi și noi o să te omorâm și-
o să ne ospătăm cu mintea ta.
Se uită la el dezgolindu-și dinții. Nu erau lungi și ascuțiți ca ai
semenilor lui, dar Consortul se înfioră totuși.
— Crezi c-o să meargă la fel cum merge pentru noi? C-o să știți
deodată tot ce știu eu?

VP - 483
 Vânătoreasa își scoase cuțitul de la cingătoare. Era o armă de o
putere impresionantă, gravată cu un amestec vertiginos de
sentimente, care Absorbea magia de la sine.
— Pe noapte, poate nu facem deloc ceea ce-ar trebui! Poate-ți
despic țeasta chiar acum și devin eu călăuză pe drumul spre abis.
Mai făcu un pas, și Consortul știu că împinsese jocul prea
departe. Vânătoreasa vorbea serios, avea să-l ucidă și apoi să
mănânce creierul lui străvechi și probabil să-nnebunească.
Gândul nu-l alina. Dacă el nu supraviețuia, puțin îi păsa ce-
avea să se-aleagă de lupta dintre oameni și semenii lui.
Se uită la Explorator și descoperi semne că ar fi în toate mințile
când îl văzu tăind calea partenerei sale.
— Respiră, Ren. N-ai de unde să știi dac-o să meargă.
Aura ei rămase încinsă, fără nimic care să-i prezică următoarea
mișcare, dar ea se destinse puțin și Consortul răsuflă ușurat.
Își puse salahorul să se uite în ochii Exploratorului. Era straniu
să întâlnească privirea altei creaturi fără să vadă în mintea ei.
Cum ajunseseră oamenii atât de puternici în ciuda simțurilor lor
atât de rudimentare?
— Exploratorule, pentru tine și pentru mine există o cale mai
rapidă, spuse cu glas scăzut. O putem străbate în câteva clipe în
loc de câteva săptămâni. Fără să-ți punem în pericol perechea și
copilul.
— Mergem împreună, spuse Moștenitorul. Sau deloc.
— N-are încredere în tine, îi spuse Consortul Exploratorului. Se
vede limpede în aura lui. Se teme c-o să-l trădezi. C-o să-ți trădezi
semenii.
Văzuse încordarea dintre cei doi. Îndoiala. Nu erau atât de uniți
cum păreau.
Îl făcu pe salahor să se uite pieziș.
— De ce te temi, Exploratorule? De ceea ce-ai putea deveni atât
de aproape de Miez? N-ai cu mult mai multă încredere în tine
însuți decât așa-zisul tău aliat.
Exploratorul ridică o mână, adunând magie cu care potopi din
nou glifele Consortului. Salahorul se prăbuși, urlând și
zvârcolindu-se la unison cu demonul. Mintalul simți gust de
sânge omenesc și înțelese că salahorul își mușcase limba.
— Ț i-am spus să nu vorbești ne-ntrebat, zise Exploratorul,
Reabsorbind puterea. Aici tu ești singurul în care n-avem
încredere.
VP - 484
 — Ș i totuși îmi cereți să vă călăuzesc pe drumul de sub pământ,
ripostă Consortul, încă ținându-se de salahorul lui căzut.
— Acum sau niciodată, spuse Vânătoreasa.
Consortul căzu pe gânduri. Îi putea călăuzi către răsuflătoare,
direct în ghearele fiului său, ca să-i vadă, probabil, pe toți uciși.
Dar ce-ar fi făcut rivalul său dacă l-ar fi văzut înlănțuit și
neajutorat? L-ar fi salvat? Nici gând! S-ar fi purtat ca oricare altul
în locul lui. L-ar fi ucis și i-ar fi devorat mintea, căpătând astfel
destulă putere cât să se-ntoarcă în Miez și să-i ia locul, devenind
tatăl unei noi generații de demoni.
— Răsuflătoarea e păzită.
Cuvintele sunară ca un mârâit.
— Cum e păzită? întrebă Exploratorul.
— Nu simțiți? Unul dintre semenii mei o are sub control. Îl simt
până și eu, așa olog cum mă țineți.
Oamenii încremeniră, înclinându-și cu toții capetele ca și cum
ar fi ascultat. Era un moment de abatere a atenției de care
Consortul s-ar fi putut folosi ca să se elibereze, dar era prea slăbit
ca să-ncerce și se temea că Vânătoreasa o să-și ducă amenințarea
la îndeplinire.
— Aud, spuse Moștenitorul după câteva clipe. O șoaptă în aerul
nopții.
Exploratorul se încruntă, neînvățat să se afle pe locul doi când
era vorba de magie. Era cel mai iscusit, însă Moștenitorul nu
luase în stăpânire niște obiecte fără valoare. Credința multor
milioane de oameni se imprimase în ele și, chiar și după atât de
mulți ani, își păstrase puterea.
— Acolo, spuse Exploratorul. Am auzit.
— Eu nu, mârâi Vânătoreasa.
— Prințul se-ascunde în spatele glifelor, cum facem și noi, zise
Moștenitorul.
— Absoarbe și Citește șuvoiul, dar nu caută nimic, o învăță
Exploratorul. Încearcă să simți un gol, ca o groapă din mijlocul
drumului.
Vânătoreasa închise din nou ochii, cu fața schimonosită într-o
strâmbătură animalică care-i trăda concentrarea. Într-un târziu îi
deschise, se răsuci și arătă spre răsuflătoare.
— În partea aia.
Moștenitorul se întoarse spre Cântăreață.
— Shanvah?
VP - 485
 Rușinea umplu aura fetei și Consortul o savură. Ea se înclină.
— Îmi cer iertare, Izbăvitorule! Voi trei aveți câte șase simțuri,
dar Everam a hotărât că mie mi se cuvin numai cinci.
— Nu te amărî din pricina asta, o alină Exploratorul. Niciunul
dintre noi nu poate cânta cu măiestria ta.
Consortului îi era greu să nu lase dezgustul să se-aștearnă pe
fața Salahorului. Dacă acesta și semenii lui înțelegeau puterea din
jurul lor, ceea ce pricepeau era, în cel mai bun caz, rudimentar.
Până și cea din urmă castă de demoni o controla, instinctiv, într-o
mai mare măsură decât izbuteau oamenii, dând tot ce-aveau mai
bun în ei.
Mintalul își împărțea sentimentele în categorii, căci în asta
consta esența magiei. Ș i totuși trebuia să facă un efort ca să-și
alunge rușinea care-l năpădea la gândul că fusese luat prin
surprindere și capturat de niște… animale.
Însă același gând îl umplea și de speranță. Dacă ei deslușeau cu
atât de mare greutate curenții, el se putea folosi de subtilitățile
magiei în siguranță, fără să fie descoperit.
Singura problemă rămânea izvorul puterii. Glifele de pe piele îl
împiedicau și să-și lase propria magie lăuntrică să se înalțe, și s-o
Absoarbă pe cea din afara trupului său. Ar fi putut să se
folosească de salahor, numai că Shanjat, deși sănătos și puternic,
era neglifat și lipsit de voință – aproape mort când era vorba de
magie. Ca s-o poată Absorbi, ar fi avut nevoie de ceva în care s-o
adune, ca obiectele aflate în posesia capturatorilor.
Un scurt răstimp de abatere a atenției i-ar fi fost de-ajuns
demonului, ar fi putut atinge unul dintre acele obiecte atât cât era
nevoie ca să activeze o glifa. Cele de apărare ale capturatorilor n-
ar fi fost o piedică, fiindcă el l-ar fi pus pe salahorul uman să
treacă la fapte.
Dar de asta avea să se ocupe mai târziu. Deocamdată își făcea
griji pentru altceva.
— Dacă vrem să pătrundem în beznă prin răsuflătoarea asta,
trebuie să-mi ucideți odrasla.
Exploratorul se întoarse spre el.
— Vrei să credem c-o să ne-ajuți să-ți omorâm fiul? Poate l-ai
prevenit deja că venim și ne călăuzești într-o capcană.
— Fii sigur c-aș face-o, omule, însă, dacă vlăstarul meu simte
cât de slăbit sunt, mă omoară și pe mine, fără să stea pe gânduri.
— Își omoară tatăl? întrebă Exploratorul cu neîncredere.
VP - 486
 În aura lui, dezgustul stârnit de demoni era palpabil.
— Nu te-ndoi, spuse Vânătoreasa.
— Ascultă-ți perechea, omule.
Salahorul se-ntoarse spre Moștenitor și îi zâmbi.
— N-ar fi nicidecum primul prinț dornic să ucidă pentru tronul
tatălui său.
Era doar o presupunere, însă aura Moștenitorului i-o adeveri
imediat. Cam așa cum se-ntâmpla și la curtea mintalilor, trufașele
odrasle ale Moștenitorului se războiau între ele în golul de putere
rămas în urma lui. La suprafață, încăierarea oamenilor dădea în
pârg, erau ușor de zdrobit.
— Dacă mă găsește legat, vlăstarul meu se va ospăta încântat
cu mintea mea, adăugând puterile mele la ale lui. Pe urmă,
nimeni n-o să-i mai poată sta împotrivă. O să se ospăteze și cu
mințile voastre și o să afle totul despre popoarele și planurile
voastre înainte de-a se întoarce în Miez ca să-și întrupeze esența
într-o nouă generație de demoni. O generație care va crește cu
mare iuțeală și se va înălța ca să instaureze pe suprafața lumii o
pace a lui, cu mult înainte ca marile voastre glife grosolane să fie
suficient de numeroase ca să vă poată ajuta.
Capturatorii schimbară o privire, apoi Moștenitorul se uită la el.
— Treci înapoi, în temnița ta, Prinț al Minciunilor!
Trimise putere în glife și mintalul și salahorul căzură din nou la
pământ, zvârcolindu-se de durere.
Exploratorul se apropie și îl desprinse de salahor, însă demonul
aproape că nu mai simțea pe piele arsura lanțurilor. Cu doar o
clipă înainte de a fi despărțiți, una dintre ghearele sale atinsese,
în zbaterea ei, ceva atârnat cu un șnur de piele la gâtul lui
Shanjat și cuibărit pe pieptul acestuia, între mușchii puternici.
Cântăreața făcuse o greșeală care putea fi fatală. Crezuse că
sticluța cu propriile lacrimi atârnată de gâtul tatălui ei e un
simplu simbol, însă obiectul avea cu adevărat putere. Nu prea
multă, dar, fiind impregnat cu amărăciunea ei, putea să Absoarbă
și să păstreze magia.
Neîmpiedicat de glifele de pe pielea Consortului, salahorul
putea să ia în stăpânire sticluța ca să dea putere unei glife simple.
Poate era de-ajuns ca să cumpere libertatea Consortului.
•
Arlen îl încuie pe Alagai Ka în căruța de oțel și verifică glifele de
trei ori. Erau puternice, însă el știa ce pot face mintalii. Dacă
VP - 487
descoperea căruța și deslușea ce se află înăuntru, celuilalt prinț al
demonilor nu i-ar fi trebuit mult timp ca să-i distrugă rețeaua de
apărare.
Trupul lui Jardir radia de încordare.
— N-am încredere în slujitorul lui Nie.
— Nu văd de ce-ai avea, zise Arlen.
— Îl ținem întemnițat de câteva luni, spuse Jardir. Cum de știa
ce fac fiii mei?
— Nu cred că știa, răspunse Arlen. A presupus doar, pornind
de la amintirile lui Shanjat, și te-a luat prin surprindere, așa că
aura ta i-a adeverit bănuielile.
— Sau poate că n-am fost destul de prudenți când am vorbit de
față cu Shanjat, se amestecă Renna.
— Trebuie să-ncepem să fim nemaipomenit de prudenți, spuse
Arlen. Nu putem lua căruța-închisoare cu noi, jos. Deocamdată,
Ren, e nevoie să fie păzită de tine și de Shanvah cât îl vânăm eu și
Ahmann pe mintalul ăla.
— Da, că data trecută treaba asta ne-a ieșit de minune, zise
Renna. A fost nevoie de toți trei ca să-nvingem un mintal care ne-
a văzut venind.
— Dacă e o capcană, n-avem prea multe șanse în lupta
împotriva unui demon care stă pe un izvor de magie atât de mare
ca răsuflătoarea aia, spuse Arlen. Ș i-atunci e nevoie de tine aici.
— De ce? se miră Renna.
— Dacă suntem înfrânți, trebuie să te-asiguri că din Alagai Ka
nu rămâne nimic de mâncat pentru celălalt mintal.
— Rahat de demon, mârâi Renna. Asta o poate face Shanvah.
Pur și simplu nu vrei să vin și eu.
— Ș i de ce-aș vrea? întrebă Arlen. Ziditorule, Ren! Deja se vede
că ești grea.
— Da’ de unde! Doar m-am îngrășat puțin. Mănânc pentru doi.
— Mă pot uita direct în burta ta, Ren. Copilul n-ar trebui să
crească atât de repede. La fel s-a-ntâmplat cu Leesha. A născut
cu câteva luni mai devreme.
Arlen știu că făcuse o greșeală chiar în clipa în care rosti
cuvintele. Când se certau, n-avea decât de pierdut dacă pomenea
numele Leeshei Paper.
— Da, s-a luptat tot timpul cu dama și-a omorât demoni sau cel
puțin așa spun tăietorii de lemne. Iar tu vrei să zici că io nu-s la
fel de rezistentă ca Leesha Paper?
VP - 488
 — Ea a dat de greu și s-a apărat pe loc, răspunse Arlen. N-a
coborât în Miez, să lupte acolo.
— Acum prin gura ta vorbește demonul, ripostă Renna.
Încearcă să ne despartă. Să ne slăbească.
— Nu-nseamnă că n-are dreptate, spuse Arlen. Așa fac ei. Îți
trântesc în față cele mai dureroase adevăruri.
— Ș i-atunci trebuie neapărat să ne-mpotrivim, Parʼchin, se
amestecă Jardir. Această jiwah a ta e prea puternică, am greșit
dând-o deoparte. Ș tii că așa e. N-avem pe cine altcineva să luăm
în locul ei, dar avem nevoie de ajutor. Cu toții trebuie să facem
sacrificii.
Arlen îl săgetă cu privirea.
— Ț ie ți-e ușor să vorbești, Ahmann. Lumea e plină de copiii tăi
și de nevestele tale. Eu nu-i am decât pe ei doi.
— Crezi că eu vreau să-mi iau în abis nepoata, care abia dac-a
ajuns la vârsta măritișului? Că vreau să-mi fie singurul nepot,
purtat în spate de mama lui, pe drum către un cuib de sulițe
vrăjmașe, de dragul unui khaffit?
— Nu-i același lucru și tu o știi prea bine! se răsti Arlen. Ai lua-
o pe Olive Paper cu noi în abis?
Jardir nu șovăi.
— Dacă astfel șansele noastre de a-l înfrânge pe Alagai Ka ar
crește cu oricât de puțin, da, aș lua-o, Parʼchin. Mi-aș lua în abis
toate nevestele și toți copiii ca s-avem sorți de izbândă. Asta
înseamnă să fii evejan. Primul Război e mai presus de orice.
Inevera a aruncat zarurile mânjite cu sângele soției tale. Trebuie
să vină cu noi în abis, altminteri din firava speranță de izbândă pe
care-o avem acum n-o să mai rămână decât o părticică.
Convingerea din aura lui îl înspăimântă pe Arlen, umplându-l
totodată de invidie. Ce simplă i-ar fi fost viața dacă s-ar fi putut
încrede în soartă!
— Hotărârea îmi aparține, spuse Renna.
— Da, dar nu sunt obligat să-mi placă. Ar fi trebuit să fii la
ferma tatii, punând acolo lucrurile pe roate și așteptând să naști
după nouă luni, ca orice muiere nătângă care-i grea.
— Asta mi-am dorit toată viața, ripostă Renna. Tu ai fost
nătângu’ care-a fugit și-a stârnit toată nenorocirea asta. Depinde
de noi să-i punem capăt. Ferma tatălui tău nu e un loc sigur.
Niciun loc nu e sigur până nu-nfăptuim ce-am început.

VP - 489
 — Bine, rosti Arlen dezaprobator. Da’ nu-mi aduc aminte ca
afurisitele alea de zaruri să fi spus ceva despre rămânerea ta
lângă căruță doar de data asta, cât deschidem noi poarta.
Renna își încrucișă brațele.
— Nu mă poți opri. Plecați și vin după voi, dacă nu cumva vrei
să mă-nchizi la un loc cu demonul.
Arlen își încleștă pumnii. Ragen și Elissa îi spuseseră de multe
ori că o căsnicie se păstrează cu greutate, cedând adesea în
favoarea celuilalt, dar, înainte de a i se întâmpla lui, nu înțelesese
prea bine adevărul din spatele spuselor lor.
•
Arlen concentră puterea în glifele abaterii atenției și ale
nevăzutului de pe pielea lui în timp ce urcau pe panta muntelui. Îl
simțea pe prințul miezing măturând locul cu mintea, dar nu părea
să-i fi observat.
Renna făcea același lucru. Când se uită drept spre ea, o văzu
lipsită de substanță, ca pe o reflexie în geam. Dacă încerca să
deslușească un amănunt din înfățișarea ei, îl cuprindea amețeala.
Dacă o privea doar cu coada ochiului, imaginea ei dispărea
aproape cu desăvârșire.
Ea îi spuse că, dacă se uită la el, îl vede tot așa. Glifele lor erau
menite să-i ascundă doar de demoni, dar, odată ce o mâncaseră,
carnea acestora devenise o parte din ei înșiși și magia își făcea în
mare parte efectul și asupra lor.
Însă, mulțumită privirii-coroanei, Jardir n-avea cum să-i piardă
din ochi. Când se apropiară de peștera răsuflătorii, el se avântă în
văzduhul nopții.
Arlen era încă tulburat de puterea lui Jardir de a auzi în vânt
șoaptele demonilor. Cu cât își petrecea mai mult timp în
apropierea suliței și a coroanei lui Kaji, cu atât mai mult o
respecta pe prima Damajah, care le făurise cu mii de ani în urmă.
El, unul, putea spune, fără pic de laudă de sine, că e cel mai
priceput Glifar în viață, dar, pe lângă splendida și complicata
muzică a magiei din cele două obiecte, părea un copil care bate cu
lingura într-o oală. Jardir nu putea să se disipeze, dar, pe măsură
ce învăța să se folosească tot mai bine de coroană și de suliță,
descoperea puteri pe care nici măcar Arlen nu le putea copia.
Ajunseră la marginea rețelei de apărare a mintalului, alcătuită
din glife cioplite de ghearele demonilor lemnului în coaja copacilor
din jurul muntelui, care însă era prea înalt ca să poată fi ascuns
VP - 490
pe de-a-ntregul, mai ales când din răsuflătoare țâșnea atâta
putere. Arlen deslușea rețeaua și cu vederea lui omenească, dar cu
cea glifică o zărea ca pe o ceață deasă, strălucitoare.
Ș i simțea că interzicerea nu e menită să oprească miezingi, ci
oameni. Oricine ar fi încercat să treacă ar fi fost azvârlit înapoi cu
o străfulgerare de lumină și durere, atrăgând atenția mintalului
asupra prezenței sale.
Ș i Jardir se opri brusc. Arlen îl văzu planând la marginea rețelei
în vreme ce o cerceta privind-o de deasupra.
Renna arătă cu degetul în sus.
— Vreau să văd ce vede el.
Arlen o prinse de mână.
— Ai grijă să nu te preschimbi în ceață decât foarte puțin.
— Mi-ai mai spus-o de-o mie de ori. Dacă ne disipăm prea
mult, glifele noastre își pierd puterea. Demonul o să ne simtă și-o
să înceapă o luptă a voințelor.
— O luptă pe care nu și-o dorește niciunul dintre noi, dacă ne
putem feri de ea, sublinie Arlen. Mai ales când demonul are o
rețea care îi apără mintea de ale noastre.
— O să fiu prudentă.
Se disipară numai în parte, păstrându-și substanța doar atât
cât era nevoie ca să le rămână glifele active și totodată pierzând
destulă ca să fie mai ușori decât aerul. Apoi, ca o pereche de
dansatori în zi de sărbătoare, se avântară împreună în văzduh,
plutind în sus, către Jardir.
Era o noapte senină și, chiar și ajutați doar de lumina stelelor,
ochii ageri ai lui Arlen zăriră poteca îngustă care urca spre
răsuflătoare. Peștera era mai mică decât se așteptase, dar din ea
izvora atât de multă forță, încât nici măcar prințul miezing n-o
putea ascunde. În jurul intrării erau coloane vechi, de piatră, cu
glifele sparte sau mânjite.
— Gura Abisului, șopti Jardir cu venerație. Un alt pământ
sacru pângărit de alagai.
— Tu ești conducătorul, spuse Arlen. Cum vrei să atacăm?
Jardir căzu pe gânduri.
— De Asfințire, când au venit prinții miezingi la Mărinimia lui
Everam, au făcut glife mari pe câmpie, cam tot așa ca demonul
ăsta, de aici. Am izbutit să le străbat mulțumită puterilor
coroanei.
— Poți sparge rețeaua fără să te simtă mintalul? întrebă Arlen.
VP - 491
 Jardir se încruntă.
— Nu sunt sigur. Prințul de-atunci nu era atât de puternic,
rețeaua lui nu era terminată și atenția îi era îndreptată către
interiorul ei. Ăsta e pregătit. Îi simt voința, se-ntinde în afara
adăpostului său.
— Pot să-i abat atenția, propuse Arlen. Răbufniri de magie
puternice, dar neconcentrate, vor lumina întreaga rețea. Dacă-ți
alegi bine momentul, demonul n-o să te simtă trecând prin ea.
— O să-i abatem atenția, se amestecă Renna. O să riposteze
imediat ce-o să-i lovești rețeaua. Chiar tu mi-ai spus că nu ne
putem disipa fără să ne punem în pericol.
— Un motiv în plus ca să stai deoparte, zise Arlen.
Ea clătină din cap.
— O să-mproșc cu o altă răbufnire, trimisă din cealaltă parte a
muntelui, la trei răsuflări după a ta. O să-ți dau prilejul să fugi. O
s-o facem pe rând, până când îl omoară Jardir.
— N-o să reușim asta pentru prea mult timp, spuse Arlen.
— N-o să fie nevoie de mult timp, făgădui Jardir. O să fiu la fel
de iute ca sulița lui Everam.
Arlen răsuflă prelung.
— Ai face bine să fii.
— Parʼchin, dacă nu poți să crezi în Everam, măcar ai încredere
în ajin’pal-ul tău, spuse Jardir. Acum du-te.
Arlen o strânse pe Renna de mână. Deși pentru restul lumii
părea tot atât de lipsită de substanță ca un balon de săpun, el îi
simți soliditatea cărnii. Ochii li se întâlniră, apoi ea îi întoarse
spatele și plecă străbătând văzduhul în goană. Jardir își strânse în
jurul trupului Mantia Nevăzutului și silueta îi deveni neclară.
Arlen zbură în direcția opusă celei în care plecase Renna.
Când ajunse chiar în fața rețelei de glife, se opri și plană
deasupra copacilor, Absorbind. În jurul lui, magia era densă, se
revărsa din răsuflătoare ca o cascadă. Puterea veni spre el cu o
asemenea forță, încât nu se îndoi că și demonul o simte. O azvârli
în rețeaua care se lumină ca o constelație.
În același timp se și puse în mișcare, îndepărtându-se cu mare
iuțeală. Exact la timp, căci îi răspunse o altă răbufnire de magie,
țâșnită din gura peșterii și îndreptată spre locul unde se aflase cu
o clipă înainte. Forța ei despică vârfurile copacilor, așternând
deasupra pădurii o imensă brazdă de lumină.

VP - 492
 Întunericul nu apucă să se reînstăpânească înainte ca rețeaua
să lumineze în partea opusă, când Renna lovi la rândul ei.
Din peșteră țâșni o a doua răbufnire, îndreptată în partea de
unde atacase ea, dar Arlen nu se îndoia că soția lui își schimbase
locul. El lovi pentru a doua oară și rețeaua de glife rezistă iarăși,
dar de data asta nu mai urmă o lovitură de răspuns. Din peșteră
se auzi un țipăt subțire și el încremeni, uitând până și să respire.
Oare Jardir străpunsese demonul?
Dar țipetele ascuțite continuară. Deveniră din ce în ce mai
puternice, mai stridente și mai covârșitoare. Arlen strânse pumnii
când văzu ieșind din ascunzișul din spatele rețelei de glife sute de
demoni ai vântului, mici, agili și iuți. Aripile lor pieloase izbeau
aerul cu putere.
Năboiau tot mai mulți și mai mulți, de-acum cu miile, zburând
înfricoșător de uniform și împărțindu-se în doi nori groși, care
începură să ocolească rețeaua în direcții opuse. Printre ei erau și
metamorfi, mai strălucitori decât ceilalți în vederea glifică.
— Fir-ar ai Miezului!
Arlen scuipă în vânt. Dacă rămâneau locului, un nor atât de
mare avea să năvălească și asupra lor peste doar câteva secunde.
Ș i în clipa în care un demon al vântului avea să se izbească de ei,
mintalul avea să știe exact unde se află.
— Asta-i iuțeala suliței lui Everam cum port eu bido, bombăni,
îndepărtându-se în goană.
Trebuia s-o găsească pe Renna.
•
Renna era atât de aproape de răbufnirea de magie, încât o simți
pârlindu-i tălpile, dar o clipă mai târziu se înălță brusc,
întorcându-se de unde venise, de teamă c-o să urmeze o a doua
lovitură.
Bulgărele de putere din centrul suprafeței ascunse dincolo de
rețeaua de glife strălucea acum cu putere. Demonul Absorbea
înverșunat din răsuflătoare. Nicio creatură nu putea păstra vreme
îndelungată înăuntrul său atât de multă magie, care însă pe
moment îl făcea pe demon din cale afară de primejdios.
Pe urmă, din peșteră năboiră demonii vântului.
De la distanță, semănau cu liliecii care dormeau în hambarul
tatălui ei, dar când se apropiară văzu că sunt de mărimea unor
câini, cu mușchi puternici sub solzii tăioși și cu botul plin de colți
ascuțiți.
VP - 493
 Renna se grăbi să plece, dar miezingii înaintau în ambele
direcții de-a lungul împletiturii de glife ale a mintalului; erau ca o
plasă care se lățea cu iuțeală și care avea să-i prindă curând pe ea
și pe Arlen, dacă asupra lui nu căzuse deja. Magia din gura
peșterii începu să pulseze cu furie.
Renna fugi, trasând în grabă glife ale vântului și împrăștiindu-
și-le în urmă ca pe niște cuie. Când stolul se apropie, demonii
ricoșară de ele, învălmășindu-și formația compactă, dar erau prea
mulți ca să poată fi încetiniți.
Stolul din fața ei năvăli asupra lui Arlen. El se întoarse și-și
adună putere în glifele vântului de pe piele; tatuajele
străfulgerară, argintii, orbind-o cu strălucirea lor. Demonii
ricoșară de interzicere, ciocnindu-se unii de alții. Când lumina
pieri, Arlen scăpase de roi și zbura spre ea cu mare repeziciune.
Norul de demoni o ajunse înaintea lui. Renna își adună putere
în glifele vântului, la fel cum făcuse Arlen, și demonii ricoșară,
fiind astfel îndepărtați de ea, însă unul trecu nestânjenit, o izbi și i
se înfășură în jurul trupului ca un șarpe.
Cu greutatea lui odată adăugată, începură să se prăbușească
laolaltă. Renna își trimise putere în glifele metamorfice,
străduindu-se să-și dezlipească creatura de piele, care rămase
totuși înfășurată în jurul ei și continuă s-o tragă în jos.
— Ren! strigă Arlen, dar n-avea cum s-ajungă la ea la timp, căci
pământul părea grăbit s-o întâlnească.
Ea își adună toată forța în mușchi, în oase și în carnea
pântecului, sperând să-i supraviețuiască izbiturii.
Însă din peșteră țâșni o ultimă răbufnire de putere. Se întinse,
lărgindu-se aidoma undelor inelare dintr-un iaz în care arunci o
piatră, purtând cu sine un vaier pe care urechile nu puteau să-l
audă.
Era o senzație pe care o mai avusese, dată de unda de șoc a
horcăitului de moarte al unui mintal. Unda trecu prin întinsa
colonie de demoni-liliac, doborându-i din văzduh, iar strânsoarea
metamorfului slăbi în sfârșit. Renna se desprinse, iar el căzu
pieziș peste copaci, cu un urlet ascuțit.
Urmară mai multe explozii când Jardir Absorbi din răsuflătoare
ca să activeze glife de impact masive pentru a spulbera pâlcurile
de copaci care alcătuiau glifele-cheie ale rețelei demonului. O clipă
mai târziu, interzicerea dispăru și Renna alergă spre peșteră, în
fața căreia se opri brusc chiar în clipa în care i se alătură Arlen.
VP - 494
Părea posomorât și ea se pregăti pentru o nouă ceartă, însă el
păstră tăcerea, concentrându-și toată atenția asupra intrării.
Coloanele înălțate de o parte și de alta, brăzdate de ghearele
demonilor și șubrezite sub povara anilor, erau fără nicio îndoială
krasiane. Deși mileniile îl neteziseră, Renna desluși totuși capul de
demon cioplit în stânca de deasupra peșterii; gura lui era intrarea
în abis.
— Gura Abisului nu e doar un simplu nume, spuse Arlen, oprit
lângă ea.
— M-ar fi dezamăgit dac-ar fi fost o grotă ca oricare alta.
Renna coborî din văzduh în fața intrării, Absorbi cu putere din
magia care abunda în jur, pregătindu-se pentru orice, apoi puse
piciorul în peșteră.
Pe Jardir îl găsiră stând în așteptare, cu sulița gata de luptă,
lângă leșul unui mintal. Când se apropiară, lăsă arma jos.
— Au fost și doi metamorfi, dar au murit odată cu stăpânul lor.
Arlen încuviință din cap.
— La fel s-a întâmplat afară, cu demonii-liliac.
— Doi metamorfi s-ar putea să fi supraviețuit, spuse Renna. Au
fost prea departe ca șocul să-și fi făcut efectul pe deplin.
Jardir încuviință din cap.
— Să mergem la Shanvah și la prizonier cât mai repede, spuse
el, până când nu-și revine vreun supraviețuitor.
— Ar trebui s-aducem căruța până aici, la intrare, zise Arlen.
Un metamorf n-are nevoie decât să se-atingă c-o gheară de
mintalul nostru și suntem terminați.
— Bine c-acolo unde mergem nu sunt miezingi, bombăni
Renna.
Arlen oftă, ciupindu-se de șaua nasului.
— Ren, dacă ai o idee mai bună, acum e timpul să ne-o spui.
Ea aruncă o privire spre demonul minții.
— Bombăneam și eu. Suntem toți cu nervii la pământ. Duceți-
vă amândoi să aduceți căruța. Eu păzesc răsuflătoarea.
Se aștepta ca Arlen să intre la bănuieli, dar el păru ușurat că
nu începuse o ceartă. Oricum, dreptatea era de partea lui. N-avea
sens să-i critici planul dacă nu veneai cu unul mai bun.
Cei doi bărbați plecară avântându-se în văzduh și ea se întoarse
spre leșul demonului. Oare chiar mergea și în sens invers? Alagai
Ka avea dreptate. Nu putea să riște totul omorând singura lor

VP - 495
călăuză în baza unei presupuneri. Însă acolo avea o minte
proaspătă, într-un trup cald încă…
Nu-și lăsă timp să se răzgândească, puse imediat mâna pe
cuțit. Tăișul glifat pătrunse adânc în carnea tare și noduroasă a
capului demonului și ea o îndepărtă, scoțând la vedere osul de
dedesubt. Ș terse prea multul sânge negru cu mâinile și își supse
degetele ca să le curețe.
Abia dacă mai simțea duhoarea de putreziciune a sângelui de
demon și gustul scârbos, dar învățase să simtă diferențele fine
dintre magii. Putea să deosebească sângele unui demon al
prundului de cel al unui demon al pietrei sau ușorul freamăt dat
de sângele unui demon al fulgerului față de gustul celui al unui
demon al vântului. Cel mai impresionant era sângele de
metamorf, pe care și-l linsese de pe lama cuțitului și de pe piele,
simțind magia răscolindu-i gura ca o gheară.
Dar nimic din toate astea nu o pregătise pentru valul de putere
din sângele mintalului. O șocă la fel ca o săritură în apă
înghețată. Se cutremură, simțindu-se mai vie și mai alertă ca
oricând în toată viața ei. În sângele ăla exista un amestec al
aromelor tuturor celorlalte magii, dar și ceva mult mai puternic.
Sparse țeasta groasă lovind-o scurt și puternic cu glifa de
impact de pe mânerul cuțitului, apoi strecură lama în crăpătură,
folosindu-se de ea ca de o pârghie ca să deschidă craniul,
dezgolind creierul.
Era tremurător ca gelatina, neted și alunecos și lucea de sânge.
Ochii ei, ajutați de vederea glifică, nu văzuseră niciodată ceva mai
strălucitor decât creierul unui mintal. Tăie o bucată mare, o săltă
în mână și, nerăbdătoare, se grăbi să și-o îndese în gură.
Puterea sângelui părea o nimica toată, un foșnet de covor sub
tălpi prin comparație cu trăsnetul din gura ei. Era o răbufnire de
plăcere, o nemaicunoscută deschidere a lumii în fața tuturor
simțurilor. Fiecare clipă se prelungea, deodată infinită, pe când
totul se contura în lumina cunoașterii. Se minună de firele de praf
încremenite în aer, văzu spirale și vârtejuri de magie revărsându-
se din răsuflătoare ca o cascadă înghețată.
Însă totul năvălea în ea prea repede ca să poată înțelege ceva.
Ceea ce păruse o băutură răcoritoare amenința s-o înece.
Puterea îi sfârâia în vene, îi ardea nervii. Nu era senzația de
uscăciune, usturimea ca de hrean care te năpădea când

VP - 496
Absorbeai prea multă magie. Era ca și cum, încă vie fiind, ar fi
ajuns pe un rug funerar. Ț ipă și avu senzația că respiră foc.
Apoi pătrunse în ea o învălmășeală greu de deslușit. Simțuri
pentru care n-avea nume o potopeau, vorbindu-i despre lume cu
vuiet neclar, de râu năvalnic umflat de zăpada topită. Imagini de
neînțeles i se formau în minte.
Erau și sentimente, dar Renna nu le putea da nici lor vreun
nume.
Răutate demonică. O îmbiba. Pătrundea în ea. O molipsea.
Căzu pe solul stâncos, sau mai degrabă simți solul izbind-o,
pentru ca apoi să se piardă într-o vâltoare. Vărsă, sânge negru și
gelatină de culoarea cărbunelui se amestecară cu fiere,
zvâcnindu-i în fața ochilor. Nu mai era în stare să gândească, nu-
și mai simțea trupul, nu știa dacă încă mai respiră. De pe piele
până în adâncul sufletului totul era durere și vacarm. Tot ce vedea
tresălta și vibra și își dădu seama că se zvârcolește.
Pe urmă totul se înnegri.
•
— Nu putem avea încredere în ea, Parʼchin!
— În niciunul dintre noi nu putem avea încredere, ripostă
Arlen. Dar, așa cum spuneai, n-are cine să ne ia locul.
Renna își simți fața împroșcată cu apă rece și se săltă brusc în
capul oaselor. Arlen stătea aplecat asupra ei, încruntat, cu o
găleată în mână. În spatele lui, Jardir își ținea sulița gata de atac,
dar nu părea îngrijorat de amenințări din afară.
Vârful armei era îndreptat spre ea.
Renna se cutremură. Încercă să se uite în jur, dar în vederea ei
glifică totul era încă viu, creaturi de nezărit cu ochiul liber
licăreau în aer. Mișcarea lor o amețea și întinse o mână ca să se
sprijine.
— Ușurel.
Arlen îngenunche lângă ea și o susținu cu o mână în timp ce
luă apă din găleată cu un polonic și i-o duse la buze.
— Ai făcut cu adevărat o mare prostie.
Ș i în apă era viață. Se vedea atât de clar, încât se minună că n-o
mai zărise niciodată. Milioane de creaturi atât de mici! Le simți
zvârcolindu-i-se în gură și tuși, împroșcându-l pe Arlen.
— Trebuia făcută.
— Nicidecum. Avem un plan.
Arlen își șterse apa de pe ochi.
VP - 497
 — E nebunesc, și tu o știi, răspunse Renna. Mi-ai spus cu gura
ta că e momentul potrivit pentru idei noi. Am avut una.
— Vorbeam despre idei mai puțin nebunești decât a mea.
— Tu ești ăla care chibzuiește mereu, ripostă ea. Noi, ceilalți,
doar facem ceea ce simțim că trebuie făcut.
— Chibzuind am izbutit să scap mereu cu viață. Făcând ceea ce
simți că trebuie făcut, sari în apă clocotită.
Renna se uită la el și îi văzu aura așa cum nu i-o mai văzuse
niciodată.
— Reamintește-mi, te rog, cine e primul om care-a mâncat
carne de miezing?
— Da, și uite de ce mare folos a fost, zise Arlen.
— Te-a adus unde te afli azi, zise Renna. Acum ești domnul
Chibzuitor, însă Arlen Bales pe care l-am cunoscut în Pârâul era
nechibzuit.
El își frecă fața cu palma.
— Dacă n-aș fi fost nechibzuit, poate n-am fi ajuns s-avem
atâtea de rezolvat acum.
— Poate, admise Renna. Sau poate n-am fi avut un prilej atât
de bun de a îndrepta totul.
— N-are rost să vă contraziceți unul pe altul, se amestecă
Jardir.
Renna se uită la el și văzu că una dintre nestematele de pe
coroană îi strălucea mai tare decât celelalte în timp ce privea fix
aura ei, încercând să-și dea seama dacă mintea demonului o
înrâurise pe a ei într-un fel sau altul.
Să fiu a Miezului dacă știu, se gândi ea. În unele privințe se
simțea ea însăși, însă în altele se schimbase pentru totdeauna.
Dar, câteva clipe mai târziu, Jardir păru mulțumit. Își înălță
vârful suliței.
— Ce-ai văzut, Renna vah Harl? Aura ta e…
— Haos, încheie Arlen.
— Am văzut totul, răspunse ea. Ș i nimic. Ca și cum toți oamenii
din Văiuga s-ar fi adunat în Cimitirul Miezingilor, vorbind în
același timp. Au fost prea multe ca să deslușesc ceva. Nimic n-
avea sens.
Arlen încuviință din cap.
— Așa a fost și pentru mine când am atins mintea acelui prinț
al demonilor. Dar mi-am amintit unele lucruri. Din cele care pot

VP - 498
schimba înfrângerea în izbândă. Dacă izbutești să-ți aduci aminte
ceva, orice…
— Nu pot, răspunse ea. Cel puțin, nu încă. E nevoie de timp.
— Timpul e singurul lucru care ne lipsește, sublinie Jardir.
Bezna s-a subțiat deja. Dacă nu-l eliberăm acum pe Alagai Ka și
nu intrăm în Gura Abisului, trebuie s-așteptăm aici toată ziua și
pierdem pe deplin avantajul surprizei.
Renna își trase picioarele sub ea și se ridică, răsuflând ritmic ca
să-și poată regăsi centrul.
— Pun totul cap la cap pe drum. Să mergem.

VP - 499
 26

ÎNTUNERICUL DE DEDESUBT

334 D.Î.

Jardir își îmbrățișă rând pe rând îndoielile în timp ce se

îndepărta de Parʼchin și de soția lui, care rămaseră în peșteră. Era
destul de rău că femeia cobora în abis cu tot cu copilul ei
nenăscut, dar pe deasupra mai era și atât de schimbătoare. De
surprinzătoare. De iute la mânie. De nechibzuită.
Dar el cum era, dacă fusese de acord cu un asemenea plan?
Fusese de acord să se lase călăuziți în abis tocmai de Alagai Ka?
Fiica lui Harl era puternică. Neînfricată. Gata să sacrifice viața ei
și pe a copilului ei în Primul Război. Fără să fie krasiană, era
evejană în adâncul inimii. I se făcu rușine fiindcă se îndoise de ea.
Shanvah păzea închisoarea lui Alagai Ka chiar în fața gurii
peșterii. Tatăl ei era tot înlănțuit de capra căruței, regele
demonilor era tot încuiat între pereții de oțel glifat, însă ea stătea
de veghe cu sulița și scutul în poziție de luptă și cu ochii în patru,
ca să nu-i scape nici cea mai mică amenințare din afara sau
dinăuntrul închisorii.
— Izbăvitorule, spuse, făcând o plecăciune, când îl văzu
apropiindu-se. Ce e cu fiica lui Harl?
— A fost destul de nesăbuită cât să se pună în pericol mâncând
mintea prințului alagai, dar, cu voia lui Everam, o să-și revină.
— Ș i… a mers? întrebă Shanvah. Are amintirile demonului?
Jardir clătină din cap.
— S-ar părea că nu. Continuăm cum am plănuit de la bun
început. Imediat.
— Inevera.
Shanvah își puse sulița în teacă, sări pe capră cu ușurință și
întoarse căruța cu spatele către gura peșterii. Deshămă caii și le
șterse urmele. Nu puteau coborî în abis cu tot cu închisoarea
demonului, așa că era timpul să elibereze armăsarii.

VP - 500
 Jardir se uită la ei, întrebându-se dacă nu cumva, lăsându-i
liberi, îi trimitea la moarte. Pe potcoave erau cioplite glife, iar
soarele urma să se înalțe abia peste câteva ore. Cei mai mulți
demoni din împrejurimi pieriseră auzind în minte urletul de
moarte al prințului lor. În următoarele zile, animalele aveau mai
multe șanse de supraviețuire decât oamenii care le slobozeau.
Își înălță sulița și trasă glife în aer, deasupra cailor. Magia se
prinse de ei, dându-le pentru o ultimă oară putere și ferindu-i
totodată de ghearele de alagai. Avea să dispară în zori, dar pentru
restul nopții erau protejați.
Acum își înălțară capetele, din nou plini de viață.
— Everam să vegheze asupra voastră, nobili armăsari! spuse
Jardir. Vă numesc Forță și Bravură. Dacă supraviețuiesc ca să
spun povestea acestei călătorii, numele voastre nu vor fi uitate în
versetele sacre.
Desenă în aer o altă glifă, făcând să se audă un pocnet însoțit
de o străfulgerare de lumină la fel de nevătămătoare ca zgomotul,
pentru ca armăsarii speriați să plece în galop pe drumul străvechi.
Pe urmă desfăcu lanțul care-l ținea legat de capra căruței pe
Shanjat. Cumnatul lui nu reacționă, privirea îi rămase la fel de
goală ca a cailor. El îl trase jos, apoi și-l aruncă pe umăr ca pe un
manechin pentru instrucție.
Fiul lui Jeph și fiica lui Harl așteptau, alături de Shanvah, când
îl așeză pe Shanjat în genunchi, în fața ușii închisorii din căruță.
Soțul surorii mele, se gândi. Care a fost instruit ți-a luptat alături
de mine de la Hannu Pash încoace. Și acum îl pun în genunchi
pentru Alagai Ka. Se uită în jos, la bunul său prieten. Jur pe
lumina lui Everam ți pe speranța mea de a ajunge în Paradis, frate.
La timpul potrivit, Alagai Ka va plăti pentru tot ce ți-a făcut.
Pe urmă descuie ușa și o deschise dintr-o smucitură. Demonul
zăcea în mijloc, holbându-se la el cu ochi imenși, neomenești.
Jardir intră în cerc, desfăcu lanțurile și îl înșfacă de gât. Mintalul
șuieră în timp ce-l scotea din cerc târâș. Îl azvârli apoi cu
nepăsare lângă Shanjat.
Avea să-i îngăduie creaturii să trăiască pentru binele Alei, dar
n-avea dreptul la niciun strop de demnitate.
De data asta, Alagai Ka lăsă prefăcătoria deoparte, se grăbi
doar să ia omul sub control. Shanjat își desfăcu roba și îl adăposti
sub ea după ce și-l săltă în spate.

VP - 501
 Cei doi, demonul și gazda lui, se uitară lung la trupul măcelărit
al mintalului, cu țeasta despicată și golită ca o coajă de pepene.
Apoi se întoarseră spre Renna.
— Frumoasă noapte, spuse fiica lui Harl, sugându-și sângele
negru de pe degete.
Shanjat păru să se destindă și zâmbi.
— Dacă din întâmplare supraviețuiește, urmașul tău o să fie
puternic. Mult mai asemănător cu semenii mei decât cu părinții
lui nevolnici.
Aura Rennei se înfierbântă atât de tare, încât Jardir nu mai
putu s-o privească decât mijind ochii. Femeia se îndreptă spre
demon scoțându-și cuțitul. Shanjat se retrase, dar era încercuit,
n-avea unde să fugă. Renna îl trânti în genunchi cu o lovitură de
picior și propti vârful cuțitului ei puternic în gâtul demonului.
Shanjat se uită la ea.
— Fă-o. Omoară-mă dacă ai curaj. Dacă ți-ar fi ieșit planul și
creierul tău primitiv ar fi putut cuprinde imensitatea minții
urmașului meu, n-ați mai fi avut nevoie de mine, Moștenitorul m-
ar fi ucis când zăceam neajutorat.
Buzele lui Shanjat se arcuiră într-un zâmbet.
— Dar aveți nevoie de mine, nu-i așa, Vânătoreaso? Dacă mă
ucizi, îți condamni toți semenii la pierire.
— Poate, ripostă Renna. Dar mai spune o singură dată ceva
despre copilul meu și-o să pieri cu mult înaintea „semenilor” mei.
Jardir văzu, în aura ei, că e hotărâtă să se țină de cuvânt. Se
temu c-o să-și piardă stăpânirea de sine și-o să le pună planul în
pericol, dar era bine să-l înspăimânte pe Alagai Ka. Dacă regele
demonilor începea să se simtă în siguranță, avea să fie din ce în
ce mai greu de ținut sub control.
Jardir nici măcar nu era sigur că atunci îl controlau.
— Viața ta e valoroasă atâta vreme cât ne ești de folos, Prinț al
Minciunilor, spuse el. Evejahul ne istorisește că oștile lui Kaji au
mărșăluit de trei ori câte șapte zile ca s-ajungă în abis. E
adevărat?
— Ca s-ajungă în abis?
Demonul îl făcu pe Shanjat să izbucnească într-un râs gutural.
— Abisul lui Nie e o născocire menită să le dea salahorilor
motiv să lupte. Nu există așa ceva.
Jardir se zbârli la vederea zâmbetului plin de îngâmfare – se
stăpâni cu greu ca să nu ucidă acea creatură a răului. Îi momea
VP - 502
șoptindu-le adevăruri care păreau minciuni și minciuni care
sunau a adevăr. Chiar și fără să le pătrundă în minte, se pricepea
nefiresc de bine să se joace cu sentimentele lor. Avea să-ncerce
să-i năucească, să-i facă să-și lase garda jos. Era nevoie de foarte
multă prudență.
— Cât durează drumul până în cuibul vostru? întrebă Parʼchin.
— Probabil un ciclu lunar. Mergem mai în adânc decât au
ajuns Kavri și câinii lui, răspunse Shanjat, făcându-i cu ochiul lui
Jardir.
Pe urmă rămase în așteptare, țintuindu-l cu privirea, dar Jardir
se mulțumi să recite, zâmbind:
— Ș i astfel, Kaji
Ș i-a dezlegat câinii războiului
Spre a hăitui râul către sulițele Sharum-ilor
Precum sunt hăituite vulpile spre vânător.
Crezi că mă insulți, demonule? Că-mi insulți poporul? Câinii lui
Kaji ți-au mânat semenii înapoi, sub pământ, ca pe vite.
— E speriat, chiar dacă nu recunoaște, spuse Renna. Nu se-
ntâmplă în fiecare zi să-i mănânce cineva un fiu.
Shanjat râse iarăși.
— Un hatâr neașteptat. Vă mulțumesc că m-ați scăpat de cel
mai puternic rival!
— E unul dintre cei care-au venit la Soarele Anoch? întrebă
Parʼchin.
Shanjat clătină din cap exact cum făcuse odinioară. Era
înfiorător.
— Nu. A fost unul dintre cei doi care, spre deosebire de tot
restul curții mintalilor, s-au simțit destul de puternici, încât să nu
răspundă la chemarea mea.
— Asta-nseamnă nouă, cu tot cu tine, spuse Jardir.
— Noi am ucis trei la Soarele Anoch, se amestecă Shanvah.
— Ș i l-am capturat pe Alagai Ka, adăugă Jardir.
— Cu ăsta de-aici sunt cinci. Renna lovi cu piciorul hoitul
prințului-demon. Plus cei patru pe care i-am omorât astă-vară.
— Înainte de-a începe toate astea, aveați mai mult de
doisprezece mintali, zise Parʼchin. Câți mai aveți acum? Patru?
— Patru suficient de maturi cât să se poată împerechea fără să
fie mâncați de vii pe urmă.
Zâmbetul lui Shanjat se lărgi.

VP - 503
 — Plus prinții tineri, destul de mulți ca să vă pustiască Orașele
Libere. Se vor împrăștia, vor lovi acolo unde ai voștri se-așteaptă
cel mai puțin, vor construi cuiburi noi și salahorii lor vor mâna
oamenii ca pe vite sub pământ, unde vor fi hrana reginelor tinere.
— Atunci ce căuta cel mai puternic dintre ei aici, departe de
orice așezare omenească? întrebă Jardir.
Shanjat se uită la el ca la un prost. Era o privire pe care Jardir
o cunoștea, dar Shanjat nu și-o mai îndreptase niciodată spre el.
— Aici e putere. Vlăstarul meu și-ar fi lăsat frații mai tineri să
se lupte pentru teritoriile voastre, apoi i-ar fi prădat pe toți când
forțele lor ar fi slăbit suficient de mult.
— De unde știi? întrebă Renna.
— Ș tiu, pentru că, de-a lungul mileniilor, am făcut-o și eu, de
multe ori.
— Acum o să-ncerce vreun alt mintal să ia răsuflătoarea în
stăpânire? întrebă Parʼchin.
— Cu siguranță, imediat ce-și vor da seama că e nepăzită,
numai că e puțin probabil să intre pe teritoriul fratelui lor mai
mare adâncindu-se atât de mult încât să descopere curând ce s-a-
ntâmplat.
— Când vor ataca? întrebă Jardir.
Shanjat își lăsă capul pe spate și râse.
— Dacă vlăstarul meu era aici, înseamnă c-au atacat deja!
Krasia. Thesa.
Se întoarse spre Renna.
— Poate și Pârâul lui Tibbet, satul vostru. E un loc izolat, plin
de atâtea minți goale, delicioase, cu care să se ospăteze.
Renna își arătă dinții, dar își ținu limba în frâu și rămase
locului, neclintită.
Parʼchin șovăi.
— E încă întuneric. Aș putea aluneca până acolo…
— De ce, Parʼchin? întrebă Jardir. Ca să-i previi că au fost deja
atacați? Ne abandonăm planul ca să ne luptăm cu niște prințișori
mărunți?
— Nu știu. Poate mai e ceva de făcut.
— I-am prevenit cât de bine ne-am priceput, zise Renna. Ce le
spui tu întotdeauna tuturor? Nu să se salveze singuri?
Parʼchin răsuflă prelung.
— Nu-s genul care stă cu mâinile-n sân când alții au necazuri.

VP - 504
 — Oricum, spuse Shanjat, n-ar fi înțelept din partea ta să intri
aici în starea intermediară. Până și eu sunt foarte prudent când o
fac în preajma unor curenți atât de puternici.
— Te poți pierde, spuse Parʼchin.
— Din Miez nu există cale de-ntoarcere. Nici măcar pentru
semenii mei.
Parʼchin se uită la Shanjat.
— Cum de-ai devenit deodată atât de vorbăreț? Ce rost a avut
să ne spui că ai noștri au fost atacați?
Shanjat trase aer pe nări, privindu-l batjocoritor.
— De dragul minunatului parfum cu care vă îmbibă disperarea.
Parʼchin își încleștă pumnul, dar Shanjat nu terminase.
— Ș i ca să vă dau speranțe.
— Speranțe? se miră Jardir. Ce știu creaturile lui Nie despre
speranță?
— Ș tim cât de mult o prețuiți voi, maimuțele, răspunse Shanjat.
Cum vă agățați de ea. Cum ucideți pentru ea. Cât de cumplit
suferiți când vă e spulberată.
— Ș i ăsta ți-e planul? întrebă Jardir. Să ne fluturi speranța în
fața ochilor, ca pe-un șnur sub nasul unei pisici, și să ne-o
spulberi apoi?
— Bineînțeles.
— Ce speranță mai poți flutura, zise Jardir, acum, după ce ne-
ai dezvăluit planurile voastre? După ce ne-ai spus că la noi acasă
a-nceput războiul?
— Puteți spera, știind că acum, când vlăstarele mele poartă un
război la voi acasă, curtea mintalilor e pustie.
Jardir încremeni. Dacă demonul nu mințea, aveau cu adevărat
sorți de izbândă. Dacă oamenii puteau respinge atacurile
demonilor timp de încă un ciclu al lunii – sau de cel mult două –,
ei aveau șanse să strice cuibul o dată pentru totdeauna.
Numai că Alagai Ka îi asigurase că speranța o să le fie
spulberată. Îi mințise sau nu le dezvăluise tot ce știa?
Probabil și una, și alta.
— Nu mai e timp să dăm înapoi.
Jardir își luă ranița din căruță. Shanvah și-o purta deja în spate
pe a ei.
— Dacă vrem să mergem către abis, pornim chiar acum.
•

VP - 505
 Jardir mergea în urma celorlalți, fără să scape din ochi spatele
lui Alagai Ka. Chiar și cu mâinile înlănțuite de talie, Shanjat
cobora pe povârnișul din tunel cu obișnuita lui sprinteneală.
Astfel li se reamintea că demonul nu poseda doar trupul golit al
cumnatului lui Jardir. Îi păstrase și toate abilitățile și cunoștințele
din vremea când fusese cu adevărat viu.
Shanjat era un bărbat foarte periculos.
Renna și Shanvah îl flancau pe demon, scrutând cu privirea tot
ce se afla de-o parte și de alta a potecii. Pe Parʼchin nu-l mai
vedeau, se îndepărtase cercetând ceea ce li întindea înainte.
Străbătând tunelurile întunecate, Jardir pierduse șirul
timpului. Nu se odihniseră, dar magia le dădea putere, ar fi putut
fi pe drum de mai multe zile fără ca el să-și fi dat seama.
Drumul către abis nu era așa cum se așteptase. Exista viață
chiar și acolo, atât de departe de sacrul soare. Încă nu întâlniseră
demoni, dar solul umed mișuna de insecte și de alte creaturi prea
mici ca să le poată vedea neajutat de privirea-coroanei. Erau și
pâraie subterane pline de pești, iar mușchi și licheni pe pereții
tunelului. Ș i șopârle. Salamandre. Broaște.
Ș i, uneori, urmele unor creaturi mai mari. Probabil nu ale unor
demoni, dar de nerecunoscut.
Tunelul în pantă se termina cu o ieșire aflată deasupra unei
prăpăstii atât de întinse, încât nu i se vedea celălalt capăt.
Parʼchin aștepta la margine, sprijinindu-se de o arcadă de piatră
cu găuri mărunte, un rest dintr-o construcție krasiană.
— Podul s-a prăbușit.
— Va trebui să coborâm pe fundul peșterii și să urcăm prin
partea opusă, spuse Shanjat. Salahorul ăsta o să aibă nevoie și de
brațe, și de picioare ca să se descurce.
Jardir i se alătură lui Parʼchin fără să-l scape între timp din
ochi pe prizonierul lor. Se uitară împreună către cealaltă parte a
prăpastiei. Privirea-coroanei ajunse până la ruina unui picior de
susținere al podului.
— Aș putea să zbor până dincolo, spuse.
— Poate, dar eu și Ren n-ar trebui s-o facem, răspunse
Parʼchin. Demonul are dreptate. Cu cât ne afundăm mai mult, cu
atât mai puternică e chemarea Miezului. Trebuie să rămânem
solizi cât mai mult timp cu putință. Își îngustă ochii, ca să vadă
mai bine celălalt picior al podului. E prea departe ca să sărim,
chiar și ajutați de magie.
VP - 506
 — V-aș putea duce eu, propuse Jardir.
— L-ai duce și pe demon? întrebă Parʼchin. O să-l atingi, fiind
prea departe de noi ca să te putem ajuta la nevoie, când nici
măcar nu ești silit s-o faci?
— Atunci coborâm, apoi ne cățărăm, spuse Jardir.
Renna li se alătură în timp ce se uitau dincolo de margine,
către fundul prăpastiei, învăluit în ceața magiei.
— Dacă dezlegăm mâinile lui Shanjat ca să poată coborî acolo,
avem mai întâi nevoie să mâncăm și să ne odihnim, spuse ea.
Scuipă peste margine și își urmări saliva pierzându-se în ceață.
— Dacă nu cumva preferăm să-l azvârlim în hău și să ne lăsăm
păgubași.
Jardir se uită din nou la Shanjat. Cel mai îndârjit dintre
oamenii lui de încredere. Unul care în Labirint lupta cu atâta
neînfricare, încât i-o dăduse de soție pe una dintre surorile sale.
De câte ori îl văzuse ucigând de unul singur, cu mâinile goale?
— Înțelepte cuvinte, spuse el. Inima mea de luptător nu-și
dorește decât să meargă mai departe, dar nu trebuie să lăsăm
foamea și oboseala să ne slăbească vigilența cu care-l păzim pe
Alagai Ka. În lumea asta fără lumină e ușor să-ți pierzi simțul
timpului.
— În perioada asta nu există niciun ceas mai de încredere decât
pântecul meu.
Renna se bătu cu palma peste burta care i se rotunjea văzând
cu ochii, de la o zi la alta.
Se strânseră la gura tunelului. Parʼchin și jiwah a lui se
apropiară cu pași mari de Shanjat.
— Îngenunchează! porunci Parʼchin.
Magia din jur năvăli în el și locul se întunecă în timp ce aura lui
se albi de putere.
Renna avea cuțitul în mână și strălucea și ea de magie. Nefiind
prost, demonul îl făcu pe Shanjat să îngenuncheze și îngădui să-i
fie din nou prinse de centură cătușele din jurul gleznelor.
Shanvah adună pământ în două castroane mari, de bronz. În
fiecare, netezi suprafața cu o lamă de cuțit, pregătind-o pentru
Jardir.
La fel ca verdenii, Jardir adună magia din jur în coroană și o
folosi ca să dea putere glifelor învățate de la Inevera. Pământul se
topi, învârtejindu-se neclar într-o bulboană de magie, apoi se

VP - 507
liniști. Acum într-un castron era apă proaspătă, iar în celălalt
cușcuș aburind.
Shanvah îngenunche, cu palmele și fruntea pe pământ, și se
rugă împreună cu Jardir, mulțumindu-i lui Everam pentru
nemărginita Sa mărinimie și reînnoindu-și amândoi jurământul de
a lupta în numele Lui.
Când terminară, Jardir scoase un mic potir pentru couzi, din
porțelan încrustat cu aur, și două bețișoare pentru mâncat, din
același material. Cu venerație și precizie, umplu micul potir și îl
întinse spre Shanvah.
— Ridică-te, nepoată, și lasă apa binecuvântată de Everam să
te răcorească.
Shanvah se săltă, șerpuindu-și trupul cu o grație desăvârșită.
Își plecă fruntea și își lăsă vălul în jos, pentru că nu era rușine să
fie văzută de unchiul ei.
— Îți mulțumesc, Izbăvitorule, pentru onoarea pe care mi-o face
Everam prin tine!
Sorbi din potirul minuscul o singură dată, dar se retrase cu o
nouă lumină în ochi și cu aura împrospătată.
Jardir ridică între bețișoarele delicate o înghițitură de cușcuș.
— Mănâncă, lasă mâncarea binecuvântată de Everam să-ți
umple pântecul.
Shanvah se înclină din nou.
— Îți mulțumesc, Izbăvitorule, pentru onoarea pe care mi-o face
Everam prin tine!
Luă o singură înghițitură, dar păru imediat mai puternică, cu
foamea astâmpărată.
— Stai de pază, ca să poată mânca și verdenii, îi ceru Jardir.
— Cum ți-e voia, Izbăvitorule.
Shanvah își luă sulița și scutul și-și alese o poziție din care să
nu-i scape din ochi pe prizonieri.
Renna se grăbi să se-apropie.
— Pe noapte, ce bine miroase!
— E hrană binecuvântată, spuse Jardir. O singură înghițitură
din apa lui Everam îți domolește setea. O singură îmbucătură din
mâncarea lui îți umple burta.
— Rămâne de văzut, zise Renna.
Jardir se apropie cu micul lui potir, dar ea nici măcar nu
observă. Cât ai clipi, își scoase din raniță o cană prăfuită și o
umplu ochi cu apa sacră. Jardir icni când o văzu dând-o peste
VP - 508
cap ca pe o sorbitură de couzi și apoi ștergând ce-i rămăsese pe
buze cu dosul mâinii ei murdare.
Pe urmă, Renna făcu ochii mari.
— O, dulce răsărit de soare!
Își duse din nou cana la buze ca să soarbă toate picăturile
rămase, apoi se întoarse spre Parʼchin.
— Arlen Bales, vino-ncoace să guști apa asta!
Își mai umplu o dată cana și bău iarăși până la ultima picătură
înainte de a-și îndrepta atenția spre cușcuș.
Jardir săltă bețișoarele pentru mâncare și tuși cu subînțeles,
dar ea iarăși nu băgă de seamă, ci își căută în raniță castronul și
lingura. Luă cușcuș cu neglijență, dând și pe jos când își umplu
castronul cu destulă hrană binecuvântată ca să sature o întreagă
companie de Sharum.
Mojicia femeii n-avea margini, dar se număra printre aleșii lui
Everam, iar la masa lui Jardir era oaspete, așa că el îmbrățișă
insulta și păstră tăcerea.
— Mulțumesc!
Renna se propti cu spatele în peretele tunelului și se așeză
lăsându-se să alunece, apoi începu să-și îndese mâncarea în gură.
Jardir își dădu seama că se holbează la ea și se sili să se uite în
altă parte, timp în care Parʼchin se apropie.
— Îmi cer iertare pentru asta, spuse el, îngenunchind cu o
mișcare lină și înclinându-și fruntea. Ren n-a…
— Nu veni cu scuze, Parʼchin, îl întrerupse Jardir. Mâncăm
împreună de luni de zile. Ș tie că politețea impune să te rogi înainte
de a mânca.
— De obiceiurile vechi scapi greu. Ș i nu se simte în largul ei
rugându-i-se lui Everam.
— În loc să rostească numele Lui, poate spune Ziditorule. În
fața Atotputernicului e același lucru.
— Fii sigur c-o să vorbesc cu ea.
Parʼchin aruncă o privire spre soția lui.
— Dar nu acum. Nu e înțelept să te pui între o femeie grea și
mâncarea ei.
— Everam ți-a pus cuvintele pe buze, încuviință Jardir.
Începu să rostească binecuvântarea și Parʼchin se rugă
împreună cu el, așa cum făcuse de atât de multe ori după o
noapte în Labirint.
Jardir umplu cu apă potirul lui delicat.
VP - 509
 — Te rogi.
— Ce? se miră Arlen.
— Ai spus că Paradisul e o minciună, îi reaminti Jardir. Că
Everam e o minciună. Dacă e așa, de ce te rogi alături de mine?
— Mama numea asta poartă-te cum se cuvine. Un bătrân
înțelept mi-a spus cândva că toate culturile noastre par făcute să
se insulte una pe alta. Că trebuie să ne stăpânim ori de câte ori
vrem să insultăm sau ne simțim insultați. Ș i mai e ceva.
Parʼchin clătină din cap.
— Am început să cred că nu contează dacă Everam e în ceruri
sau doar în imaginația ta. E o voce care-ți spune să faci ce e drept,
și de asta n-au parte mulți oameni.
Cuvintele erau o blasfemie, dar Jardir văzu în aura lui atâta
sinceritate, încât nu putu decât să zâmbească. În felul lui,
prietenul său își aducea omagiul. Când mulțumiră pentru apă și
mâncare, urmă ritualul cu o exactitate îndelung exersată.
La fel ca Shanvah, nu avu nevoie decât de o sorbitură și de o
îmbucătură ca să scape de sete și de foame, însă Renna își golise
castronul și trăgea înfometată cu ochiul la ceea ce mai rămăsese
la Jardir.
— Dacă vreți să nu moară pe drum, și salahorul ăsta are nevoie
de hrană, spuse Shanjat. Ca și mine.
Buzele lui Jardir se schimonosiră a dezgust, dar, când se uită
Shanvah la el, dădu aprobator din cap. Ea scoase din raniță o
tavă mică, cu un pahar și un castron. Jardir turnă în pahar două
guri din apa sacră și puse în castron două înghițituri din cușcușul
binecuvântat.
Shanvah îngenunche lângă tatăl ei. Lăsă tava jos cu precizie și
grație și își scoase propriile bețișoare pentru mâncat.
— Ei, asta e fiica pe care mi-am dorit-o întotdeauna, zise
Shanjat. Tăcută. Supusă. Nu ți-ai fi găsit niciodată un soț bun, nu
cu fața de cal a mamei tale, dar, ca fiică, m-aș fi putut totuși
mândri cu tine.
— Tata a fost mândru de mine, ripostă Shanvah. E mândru de
mine. Nimic din tot ce spui tu fiind în pielea lui nu poate schimba
asta.
— O străfulgerare de mândrie la sfârșit nu poate spulbera
dezamăgirea dintr-o viață întreagă. Mintea părintelui tău duhnește
de rușinea pe care i-ai pricinuit-o. Mama ta i-o fi fost Jiwah Ka,

VP - 510
însă pe cea mai neînsemnată dintre celelalte soții ale lui a iubit-o
mai mult decât pe oricare dintre voi două.
Shanvah părea calmă, dar strânse bețișoarele în pumn de parcă
ar fi rezistat cu greu imboldului de a i le înfige demonului în ochi.
Însă își păstră centrul, răsuflând adânc până ce aura i se liniști.
Când demonul deschise din nou gura lui Shanjat, bețișoarele se
repeziră și i-o umplură cu cușcuș. El înghiți din reflex.
Pe urmă Shanvah își prinse tatăl de ceafă, îl trase spre ea și îi
apăsă mușchii, făcându-l să deschidă gura pentru o înghițitură
din apa sacră.
După ce termină, se pregăti să plece, luând tava cu sine.
— Trebuie să mănânc și eu, spuse Shanjat.
— Demone, nu ești demn de mâncarea și băutura
binecuvântată, răspunse ea.
— Au trecut multe luni de când supraviețuiesc doar cu
firimituri. Am și eu o limită. Dacă nu mă hrăniți, nu vă călăuzesc
mai departe.
Shanvah sări imediat în picioare, prinzându-și sulița în ambele
mâini. Shanjat și demonul tresăriră, dar niciunul dintre ei nu era
ținta aleasă. Vârful suliței se împlântase într-una dintre
salamandrele oarbe care cutreierau pe pereții tunelului, în
căutare de insecte. Se mișcau cu mare iuțeală când simțeau o
amenințare, dar nu la fel de iute ca sulița unei Sharum’ting.
Shanvah smulse din vârful suliței animalul care încă se
zvârcolea și îl rupse în două cu mâinile goale. Cu o lovitură de
picior, îl trânti pe Shanjat pe-o parte, și demonul căzu odată cu el.
Când Alagai Ka se izbi cu capul conic de solul tunelului, ea îi
îndesă în gură o jumătate de salamandră.
— Mănânc-o! mârâi. Sau cânt pân-o mănânci.
•
În timp ce coborau panta stâncoasă, Consortul își schimonosea
gura, încercând să scape de gustul amar al creaturii proaste.
Carnea și sângele îl ajutau să se revigoreze, dar jalnica minte a
salamandrei îl silea să retrăiască fiecare clipă a existenței ei
absurde. Ar fi vomat-o, dar, deși s-o tortureze pe Cântăreață era o
încântare, nu dorea s-o audă cântând în apropierea lui.
Oamenii eliberaseră brațele salahorului ca să poată coborî în
prăpastie, ca o primă slăbire a vigilenței. Ș i de ce n-ar fi slăbit-o?
Consortul îi săgeta cu vorbe, dar trupul salahorului nu li se
împotrivea. Era supus.
VP - 511
 Momentul evadării sale se apropia, dar mai avea de așteptat.
Erau încă la prea mică adâncime, prea aproape de suprafață.
Acolo era frig. Bezna nu era destul de neagră. Magia din jur îi
impresiona pe oameni, dar nu era decât o umbră palidă a celei din
adânc. Nici măcar salahorii cei mai nevolnici nu se îndepărtau
atât de mult de Miez dacă n-aveau niciun motiv.
Însă tunelurile aveau să se deschidă curând într-un labirint ca
un fagure, săpat de salahori milioane de ani de-a rândul. Fără el,
oamenii urmau să se rătăcească repede, cu mult prea puțini sorți
de a izbuti să găsească și calea către curtea mintalilor, și drumul
înapoi, către suprafață. Îi plăcea să se gândească la ei, rătăcind
prin măruntaiele pământului până ce aveau să-și piardă mințile.
Ș i ce ospăț delicios aveau să fie atunci creierele lor! Amestecul de
mândrie preschimbată în disperare și nebunie urma să le dea o
aromă fără egal.
Deocamdată îl supravegheau cu mare atenție. Vânătoreasa și
Cântăreața îl flancau, iar Exploratorul cobora în urma lor.
Moștenitorul plutea la distanță de panta stâncoasă, cu sulița în
mână, urmărind cu privirea coborârea Consortului. Grija cu care-l
păzeau era amuzantă. Dar trebuia să se împuțineze cât de
curând. Oamenii n-aveau destulă răbdare pentru așa ceva.
Salahorul n-avea nevoie de ajutor ca să coboare. Consortul îi
stăpânea trupul, dar îl lăsa să-și folosească toate abilitățile
dobândite, în timp ce el își concentra toată energia în interiorul
său, preschimbând carnea salamandrei în carne de-a lui și
crescându-și un alt strat subțire de piele care să-mpingă cerneala
tatuajelor tot mai aproape de suprafață.
Curând.
•
Jardir plutea deasupra solului, în fața celorlalți, urmărindu-le
coborârea cu privirea. Renna, Shanvah și Parʼchin stăteau destul
de departe de Shanjat ca să nu-i poată atinge, dar se părea că
demonul nu-și dorește decât s-ajungă cu bine pe fundul
prăpastiei.
Era de înțeles, chiar și pentru Alagai Ka. La poalele stâncii
zăceau trei schelete omenești, cu oasele perfect curățate, și numai
Everam știa ce creaturi o făcuseră. Oamenii mânați de Alagai Ka
în abis fuseseră siliți să coboare pe același drum, dar nu toți
izbutiseră. Un schelet era al unei femei, cu țeasta sfărâmată în
cădere. Altul era al unui bărbat, dar al unuia scund chiar și
VP - 512
pentru un verdean, poate fiindcă încă nu-și încheiase creșterea.
Mai multe oase i se rupseseră când ricoșase de suprafața stâncii,
dar murise frângându-și gâtul. Se părea că se stinseseră fără să
sufere și, fiindcă încă nu ajunseseră în abis, Jardir spera că
sufletele lor izbutiseră să scape din întuneric și să găsească
drumul singuratic.
Al treilea schelet era al unei fetițe.
Mai rău decât orice, rămăsese intact, în afară de un singur os
al piciorului. După urmele de pe sol și după distanța dintre
scheletul ei și ale celorlalți, se părea că se târâse o vreme, silită să
se supună voinței prințului demonilor chiar dacă trupul n-o mai
ajuta. Jardir își puse cu delicatețe mâna pe țeasta ei, vrând s-o
binecuvânteze, dar suferința ei întipărise în oase magia, un strigăt
mut care îl străbătu, zguduindu-l. Își retrase mâna cu o
smucitură, de parcă s-ar fi ars.
Nici durerea trupului rănit, nici pierderea libertății nu fuseseră
pricina suferințe fetiței; urlase fiindcă nu mai putuse să
îndeplinească porunca demonului. Ceilalți, vecinii și rudele ei, o
lăsaseră în urmă fără să se sinchisească, mânați de aceeași nevoie
de supunere.
Dându-și seama că-și abătuse atenția de la ceilalți, Jardir își
întoarse imediat privirea spre ei, dar totul era bine. Renna își
desprinse tălpile de stâncă și se lăsă să cadă pe ultimii mai bine
de zece metri cu ușurința cu care ar fi coborât de pe ultima
treaptă a unei scări.
Văzu și ea scheletele.
— Crezi c-ar trebui să le-ngropăm?
— Sufletele lor au plecat pe drumul singuratic, lăsându-și
suferința în urmă.
Cândva, Jardir spusese astfel de cuvinte doar ca s-aducă
alinare, însă acum văzu adevărul de dincolo de ele.
— Le facem o mai mare onoare continuându-ne drumul către
atingerea țelului nostru sacru.
Fiica lui Harl mormăi, dar nu-l contrazise, ci își îndreptă toată
atenția către Shanvah și tatăl ei care mai aveau doar puțin de
coborât. Parʼchin sări ca și ea, lăsând un curent de magie să-l
poarte până jos la fel de lin ca pe o frunză desprinsă de ram.
Mai departe se lăsară călăuziți de stâlpii de susținere ai
podului, șapte la număr, ca și stâlpii Paradisului, dar frânți și
sfărâmați, frânturi de piatră împrăștiate pe fundul peșterii, destul
VP - 513
de umede cât să fie alunecoase, netezite de picăturile căzute
asupra lor de-a lungul veacurilor. Printre ele și pretutindeni
altundeva se înălțau stalagmite, unele imense și altele mărunte.
În capătul celălalt îi întâmpinară alte oase și se văzură din nou
nevoiți să dezlege brațele lui Shanjat ca să poată urca. Odată
ajunși sus, se opriră ca să mănânce din nou și, de data asta, când
se auzi chemată la apa sacră și la cușcuș, Renna veni cu ochii în
jos. Trufașă ca un munte, nu-și ceru iertare pentru purtarea de
mai înainte, dar se strădui – deși cu stângăcie – să se roage
împreună cu Jardir.
Mâncă din nou mai mult decât ar fi crezut el că e cu putință. Ș i
lui i se păru că în scurtul timp scurs de la ultima lor oprire curba
pântecului ei deja se mai bombase.
Acum tunelul cobora întruna, iar umezeala crescândă din aerul
tot mai încins era din ce în ce mai greu de suportat. Înaintau
trasând glife care să le ofere o cât de mică alinare, dar erau cu
toții murdari; chiar și mătasea fină a veșmintelor lui Jardir se
îmbibase de o sudoare care i-o lipea de trup. El Absorbea putere
în glifele brodate, îndepărtând praful și umezeala, dar nu pentru
mult timp.
Tunelul se deschise din nou, de data asta într-o peșteră de
dimensiuni impresionante, în care se afla un lac imens. Umezeala
îngroșa aerul și de plafonul aflat undeva, cu mult deasupra,
atârnau stalactite uriașe. Însă mai fascinant era terenul dintre ei
și apă, acoperit de ciuperci care străluceau de viață.
— O să fie nevoie să curățăm locul, croind o potecă, spuse
Shanjat.
Jardir se întoarse spre el nedumerit.
— De ce?
Întinderea din fața lui era un covor gros de ciuperci, din care
câteva se înălțau cam până la cotul lui, însă acelea păreau ușor de
împins într-o parte. Iar celelalte puteau fi strivite sub tălpi.
— Trimite o pală de vânt către lac, îi sugeră.
Jardir îi aruncă o privire bănuitoare, însă apoi ridică din umeri
și trasă la iuțeală câteva glife, îndreptând către apă un jet de aer.
Nenumărați spori explodară cât ai clipi, înălțând un nor negru,
de fum, fără-ndoială vătămător. Jardir trasă alte glife și o ușoară
adiere împiedică norul să se îndrepte spre ei.
— Ce negura nopții a fost asta? întrebă Renna.

VP - 514
 — Așa se hrănește colonia de ciuperci, le explică Shanjat. Sporii
răspândesc ceva care face orice creatură destul de neghioabă ca
să le tulbure să-ncremenească locului și apoi îi pătrunde în trup.
— Pătrunde în trup?
Renna își puse o mână pe pântecul rotund. Gestul n-avea nimic
subtil, iar aura ei era mai mult decât grăitoare. Jardir vedea
imaginea ei strângând în brațe un copil și scăldând în flăcări
întinderea din jur.
Înainte de-a apuca Shanjat să răspundă, în câmpul de ciuperci
se întrezări o mișcare și un demon până atunci de nevăzut se
năpusti spre ei, cu ghearele înainte.
Creatura nu semăna cu nimic din tot ce mai văzuse Jardir
vreodată. Avea aura plată și greu de deslușit printre ciupercile din
jur. Dintre solzi îi ieșeau picioare de ciuperci – îl mistuiau din
interior, chiar în timp ce se mișca iute și cu abilitate.
Însă nu era decât un simplu salahor. Jardir se concentră o
clipă, activând câmpul de glife al coroanei ca să-l țină la distanță.
Creatura își încetini înaintarea preț de câteva secunde, ca și
cum ar fi alergat printr-o apă care-i ajungea până la coapse, însă
izbuti să treacă de barieră și redeveni la fel de rapidă ca la
început.
Jardir clipi surprins și își înălță sulița, dar Shanvah i-o luă
înainte, aruncând spre demon sticlă glifată. Cioburile ascuțite își
nimeriră ținta, dar creatura nu dădu niciun semn că le-ar fi
simțit, ci continuă să alerge spre ei.
Jardir trasă o glifă de izbire, care plesni demonul ca pe o
insectă, azvârlindu-l în aer, unde îl ajunse efectul unei glife
puternice de căldură, trasate de Parʼchin. Alagai-ul pocni cu o
răbufnire de căldură atât de intensă, încât Jardir își simți fața
înroșindu-se. Trupul cuprins de flăcări recăzu în colonie, înălțând
un alt nor de spori, care hrăni vâlvătaia, preschimbând-o într-un
glob de foc.
Ciupercile din jur continuară să ardă, dar și pământul și aerul
erau umede, așa că focul nici nu se răspândi, nici nu pătrunse în
sol, așa cum ar fi fost de dorit.
— O să mai fie și alții, le atrase Shanjat atenția. Sporii pot
pătrunde în mințile salahorilor, preschimbându-i în apărători ai
coloniei până ce trupurile le sunt mistuite într-o prea mare
măsură ca să mai poată fi de folos.

VP - 515
 — A traversat bariera mea, spuse Jardir. Creatura aia a fost
mai mult ciupercă decât alagai.
— Cum au trecut prizonierii tăi de locul ăsta? întrebă Parʼchin.
— Metamorful care îi însoțea s-a transformat în salahor al
focului și a croit o potecă arzând ciupercile, dar n-au scăpat fără
pierderi.
Shanjat își arătă dinții.
— O parte dintre semenii voștri încă ar mai putea sluji colonia,
dacă între timp n-or fi fost mistuiți pe de-a-ntregul.
— Ș i lacul? întrebă Renna. Cum au ajuns pe malul celălalt?
— Au înotat, firește.
Acum Shanjat zâmbea larg.
— N-am încredere-n el, zise Renna. Numai Ziditorul știe ce e-n
apa aia. Demonul ne călăuzește spre o capcană.
Shanjat ridică din umeri.
— Ăsta e drumul. Nu există altul.
— N-am încredere în demon mai mult decât tine, fiică a lui
Harl, spuse Jardir, dar nu putem nici să rămânem aici, nici să
facem cale-ntoarsă.
— Ziditorule, oare o să-ncetați vreodată să-mi tot spuneți așa?
se răsti Renna. Harl Tanner n-o fi fost cel mai rău om care-a trăit
vreodată, dar a fost, de departe, cel mai rău pe care l-am
cunoscut eu. L-am omorât cu mâna mea și mi se face greață când
vă purtați de parcă numele lui ar fi mult mai important decât al
meu.
Jardir deschise gura, apoi o închise, luat prin surprindere.
Aura Rennei era o învolburare sălbatică și el își amintea foarte
bine cât de des și de repede se schimba starea de spirit a soțiilor
sale când îi purtau copiii.
Apoi își dădu cu adevărat seama ce spusese ea.
— Recunoști că ți-ai ucis propriul tată?
Era… oribil. Întâlni privirea lui Parʼchin în timp ce Shanvah nu-
și lua ochii de la tatăl ei și de la demon.
— Tu știai?
Verdeanul încuviință din cap.
— Odrasla aia a Miezului a meritat-o.
Cuvintele sunară ca o alinare. Jardir știa foarte bine cât de
mult prețuia prietenul lui orice viață omenească. Dar, chiar și așa,
pentru o asemenea fărădelege era nevoie de mai multe explicații.
Se întoarse spre Renna și îi cercetă aura, căutând adevărul.
VP - 516
 — Ț ii atât de mult să afli? întrebă ea.
Parʼchin îi învățase pe toți să-și mascheze aura, ascunzându-și
cele mai tainice gânduri și simțăminte, dar acum ea își lăsă garda
jos pentru câteva clipe și krasianul văzu oroarea care nu semăna
cu nimic din tot ce-și imaginase.
— Pace, Renna am’Bales, spuse, înălțându-și palmele. În ochii
mei, onoarea ta rămâne nemărginită. Nu mă-ndoiesc că Everam
însuși ți-a călăuzit mâna.
— Everam trebuie să fi dormit în loc să stea de veghe, de-a
așteptat atât de mult pân-a făcut ce se cuvenea.
— Pace, soră! spuse Shanvah, fără să-și ia ochii de la prizonier.
— Nici măcar eu nu pot vorbi despre Planul lui Everam, spuse
Jardir. Numai damaʼting o pot face, dar nici ele nu izbutesc decât
să-ntrezărească o mică parte.
La asta, Shanjat râse, dar nu scoase nicio vorbă ca răspuns la
privirea cu care-l săgetă Jardir înainte de a se uita din nou la
Renna, înclinându-se în fața ei.
— Dacă te-ai simțit ofensată de cuvintele noastre, îți cer iertare!
Am cunoscut mulți luptători care-au intrat în sharak purtând
povara rușinii tatălui lor. Eu și Shanvah n-o să-i mai rostim
niciodată numele.
Renna mormăi, cu aura încă fierbinte.
— Dar asta nu schimbă situația în care ne aflăm, adăugă
Jardir.
— Eu nu înot în ăla.
Renna arătă cu capul spre lac.
— N-o să fie nevoie, spuse Parʼchin. O să facem un pod.
Jardir se uită la el.
— Cum?
— Exact așa cum o să trecem de ciuperci.
Verdeanul făcu un pas înainte, gata să deschidă drumul.
— Pregătiți-vă.
Shanvah își înfășură vălul de mătase în jurul nasului și al gurii
de trei ori, apoi scoase încă unul și i-l întinse Rennei.
— Îl am pe-al meu…
La rândul ei, Renna își scoase din punga de la cingătoare un văl
de mătase de un alb imaculat, cu care își acoperi nasul și gura,
exact cum făcuse Shanvah.
— Dar de nuntă de la Amanvah.

VP - 517
 — Everam vede tot ce s-ar putea întâmpla și ne călăuzește așa
cum poate, zise Jardir, punându-și propriul văl de noapte.
Parʼchin luă al doilea văl al lui Shanvah.
Tânăra krasiană acoperi fața tatălui său cu vălul lui alb. El o
fixă cu privirea.
— Salahorul e astfel cât de cât protejat, dar eu…
— Tu ai face bine să-ți ții gura și să stai aproape de noi, încheie
Parʼchin în locul lui.
Jardir trecu în spatele tuturor, iar Renna și Shanvah își
ocupară locurile de o parte și de alta a lui Shanjat, într-o formație
rombică, în vreme ce Parʼchin începu să traseze în fața sa glife de
frig, înghețând și ciupercile, și sporii. Umezeala din aer îi veni în
ajutor și, când se puseră în mișcare, pășiră pe un strat gros de
gheață.
Jardir și Renna îi înțeleseră planul și îi urmară exemplul,
prizând sporii ucigători în capcana înghețului. Se îndreptară spre
malul lacului cu gheața scrâșnindu-le sub tălpi.
Ș i apoi se treziră atacați de creaturi țâșnite din ambele părți, de
după ciupercile înalte. Erau demoni, un lup de noapte, două
șopârle masive, musculoase, de mărimea unor demoni ai lutului,
și chiar și un om, un bărbat cu ochi morți și cu ciuperci ieșindu-i
din urechi.
Shanvah smuci de lanț, silindu-l pe Shanjat să îngenuncheze, și
își lăsă scutul de pe umăr să-i alunece pe braț, ca să-i apere pe
amândoi. Demonul nu respinse protecția astfel oferiră, iar ea își
scoase din bandulieră sulița din sticlă glifată.
— Nu-i tăia! o preveni Parʼchin.
Dar nu era nevoie de astfel de sfaturi. Fiica lui Shanjat nu era
proastă. Respingea atacatorii împingându-i cu scutul și îi lovea cu
coada suliței, rupând brațe, picioare și labe; îi schilodea ca să nu-i
poată urmări.
Ceilalți continuară să se slujească de magia frigului, înghețând
creaturile și împiedicându-le să-și elibereze sporii ucigași.
După ce le respinseră sau le înghețară pe toate, Shanvah luă
din noi lanțul și deschise drumul spre lac. Se văzură nevoiți de
încă două ori să se-oprească și să lupte, dar acum erau pregătiți și
dușmanul fără minte nu era cine știe ce provocare pentru un
apărător gata să-l înfrunte. Până și alagai-ii erau nevolnici, cu
mușchii lor reliefați mistuiți din interior de ciuperci. Apa era tot
mai aproape…
VP - 518
 — Atenție, sus! strigă Shanjat, și Shanvah își înălță scutul exact
la timp ca să oprească o bucată mare de mâl vâscos desprinsă de
pe o stalactită de deasupra lor.
Din instinct, își apără în primul rând tatăl, pe care scutul ei de
sticlă glifată îl feri de atac, dar stropii împroșcați căzură pe brațul
și pe spatele ei, fumegând și șuierând când îi arseră mătasea
veșmântului și se prelinseră printre plăcuțele armurii.
Ea nici nu țipă, nici nu se opri, îndurând cu nemărginită glorie
o suferință fără îndoială cumplită. În schimb, grăbiră cu toții
pasul către lac, unde colonia de ciuperci se rărea și se sfârșea,
înlocuită de mâlul mistuitor, care acoperea solul stâncos.
Pe acesta Parʼchin îl arse, iar jiwah a lui îngheță apoi locul,
croind o potecă spre apă.
Shanvah își pierdea puterile. Jardir vedea totul în aura ei.
Mâlul îi ardea și îi lichefia carnea, devorând-o de vie. Era magie în
el, se hrănea și se înmulțea cu o iuțeală de necrezut. Netratată,
Shanvah avea să moară peste puține clipe și tot trupul avea să-i
fie dizolvat într-o oră.
— Protejați-ne cât o lecuiesc! strigă Jardir, sfâșiind mătasea
care o acoperea.
Îi era nepoată, nu era nimic dezonorant în a o vedea goală, dar
ea oricum nu mai avea putere să i se împotrivească. Carnea de pe
brațul și de pe spatele ei se topea bolborosind. Renna îi trasă glife
de căldură peste zdrențele robelor, distrugând parazitul ucigător.
— Trebuie să-ți îmbrățișezi durerea, spuse Jardir. Everam
veghează asupra noastră.
— Durerea…, gâfâi Shanvah, răsuflând cu greutate… nu e
decât… vânt.
— Într-adevăr, spuse Jardir, privind în adâncimea mâlului în
timp ce-și aduna puterea și începea să deseneze glife.
Shanvah se zvârcoli, mușcând țesătura deasă a vălului, dar nu
țipă în vreme ce el arse mâlul, distrugând nu doar carnea
bolnavă, ci și o parte din cea sănătoasă, ca să se-asigure că nu
mai rămâne nici urmă de parazit. Când se convinse că l-a distrus
în totalitate, schimbă glifele cu cele din vrăjile folosite de veacuri
de damaʼting pentru recreșterea cărnii și reînnoirea sângelui.
Shanvah deschise imediat ochii, cu aura dominată de culorile
rușinii.
— Îmi cer iertare, unchiule! Am fost din nou slăbiciunea de care
profită dușmanii.
VP - 519
 — Prostii! o contrazise Jardir. Dacă nu te-ai fi mișcat atât de
repede, am fi rămas fără călăuză sau atacul l-ar fi ucis pe unul
dintre noi, cei aleși. Odihnește-te puțin.
Shanvah clătină din cap, ridicându-se deja în picioare.
— Nu e timp, unchiule. Mă simt suficient de bine cât să
mergem mai departe.
Era adevărat, deși pielea ei mai înainte imaculată părea acum
ceară topită, era roșie și inflamată. Fără să se rușineze de
goliciunea trupului, își scoase plăcuțele de sticlă glifată din robele
distruse și se îmbrăcă repede cu altele, de rezervă, scoase din
raniță. Un alt demon ciupercos ieși din colonie, însă Parʼchin
trasă o glifă de căldură atât de puternică, încât creatura se
aprinse cu o străfulgerare albă și deveni cenușă cât ai clipi.
Renna țipă când un tentacul țâșni împroșcând apa și se năpusti
spre ea. I se înfășură în jurul brațului, dar ea își activă cu un
simplu gând glifele de pe piele și strânsoarea slăbi. Cuțitul ei
reteză tentaculul dintr-o lovitură, dar mai țâșniră și altele. În
vălmășagul celor întâmplate, pierduseră protecția oferită de glifele
nevăzutului.
Jardir se uită la Alagai Ka, întrebându-se dacă ăsta îi fusese
planul de la bun început, dar în aura demonului era spaimă.
Ț inut de glife în forma sa solidă, dacă era tras sub apă n-avea mai
multe șanse de supraviețuire decât ei.
Parʼchin se apropie de mal, lăsându-și glifele fără putere ca să
le îngăduie tentaculelor să i se înfășoare în jurul brațelor. Apoi,
sprijinindu-se bine pe picioare, începu să se îndepărteze de lac,
trăgând creatura după el. Părea desprinsă dintr-un coșmar, cu
tentacule lipicioase pline de coarne mici și ascuțite și de ventuze.
Toate porneau dintr-un centru care părea să fie în întregime o
gură cu mii de dinți clănțănitori.
Jardir nu stătu pe gânduri, se repezi și înfipse sulița lui Kaji în
gâtlejul creaturii, omorând-o.
Apa mișuna de demoni. Își adună toată voința în câmpul de glife
al coroanei, făcându-i să se îndepărteze în timp ce el se întorcea
lângă ceilalți.
Pe punctul de a-și pierde răbdarea, se duse drept la Shanjat,
stăpânindu-se cu greu să nu-l lovească.
— Cum au putut oamenii să-noate printr-o apă plină de așa
ceva?

VP - 520
 — Purtau pecetea mea, răspunse Alagai Ka prin gura
prietenului său, și i-a însoțit un metamorf care i-a călăuzit și a
dominat toți demonii mai mărunți.
— Ș i oștile lui Kaji? întrebă din nou Jardir. Pe drumul ăsta au
mers?
— Pe vremea lor, lacul nu exista. L-au creat semenii mei, ca să-
mpiedice alte năvăliri pe teritoriul nostru.
— Voi ați făcut un lac? se miră Renna.
— A fost destul de simplu, i-am pus pe demonii pietrei să sape
tunele către apele curgătoare din apropiere, zise Shanjat.
— Nu înot, spuse din nou Renna.
— N-o să fie nevoie, o liniști Parʼchin. Făurim un pod de gheață.
— Ș i ce facem când vin lângă el demonii apei? întrebă ea.
— Coroana lui Kaji o să-i țină la distanță, o asigură Jardir.
Apoi scoase castroanele sacre și sparse stânca înghețată ca să
ia de dedesubt pământ cu care să le umple, creând mâncare și
apă, în vreme ce Parʼchin aduna magie ca să-și construiască
podul. Shanvah părea să-și fi revenit în mare măsură, dar avea
nevoie să mănânce și să bea ca să-și poată înlocui carnea
pierdută, însă împotriva cicatricilor nu se putea face mai nimic.
Mulțumită magiei, o tăietură curată dispărea fără urmă, dar,
pentru o vătămare atât de gravă ca a trupului ei, așa ceva nu era
cu putință.
După ce Shanvah se hrăni și se-ntoarse să-i păzească pe tatăl
ei și pe demon, Renna am’Bales veni ca un pește către momeală.
Jardir se înclină.
— Îmi cer din nou iertare…
— N-are de ce să-ți pară rău.
Renna se înclină la rândul ei.
— N-aveai de unde să știi. Eu m-am rățoit. Credeam că mă
descurc, dar copilul a-nrăutățit lucrurile, mi-e mai greu ca
oricând să-mi stăpânesc răbufnirile de furie stârnite de magie și-n
peștera aia de la intrare am Absorbit prea multă. Dacă trebuie să-i
pară rău cuiva, eu sunt aia.
— E un… neajuns al poporului meu această punere a numelui
tatălui mai presus de orice.
Cuvintele erau greu de rostit pentru Jardir, mai ales pentru că
adevărul lor făcea dintr-o parte atât de mare a vieții lui o
minciună.

VP - 521
 — Tatăl meu a murit tânăr și fără glorie. Mi-am petrecut mai
multe ore gândindu-mă cum să câștig pentru el un loc de cinste în
Paradis decât ajutându-mi mama, care a crescut patru copii fără
un bărbat alături.
Renna aruncă o privire spre Shanvah.
— Se pare că, până la urmă, ai avut grijă de familia ta.
— Poate, admise Jardir. Ș i Parʼchin părea iritat când i se
spunea fiul lui Jeph, dar au trecut ceva ani până când am aflat de
ce.
— Tatăl lui s-a izbăvit fără ajutorul nimănui, spuse Renna. N-aș
sta acum aici dacă, înarmat doar cu o secure veche, n-ar fi
coborât de pe veranda casei sale ca să-nfrunte un demon.
Oftă.
— Poate că niciunul dintre noi n-ar fi azi aici dacă, cu mulți ani
în urmă, tata nu i-ar fi dus pe Arlen, pe tatăl și pe mama lui la
adăpost, apărându-se de demoni c-o furcă.
— Numai Ziditorul poate vedea tot ce urmează să se-ntâmple,
spuse Jardir, ferindu-se să rostească numele lui Everam, de
teamă să nu tulbure fragilul lor moment de bună înțelegere.
Putem petrece o veșnicie punându-ne întrebări despre trecut, dar
viitorul e cel spre care trebuie să ne-ndreptăm privirea.
— Nimic mai adevărat.
Renna spuse rugăciunile împreună cu el, apoi mâncă din nou
mai mult decât toți ceilalți laolaltă.
Între timp, Parʼchin adunase în sine incredibil de multă magie
din jur și, pentru privirea-coroanei, era la fel de strălucitor ca
soarele. Începu să traseze glife și pe suprafața lacului începură să
se formeze cristale de gheață, crescând apoi unele către altele,
contopindu-se, întinzându-se în afară și îngroșându-se către
adâncuri. Astfel apăru o fâșie de gheață cu un capăt pe țărm și cu
celălalt pierzându-i-se în beznă.
Jardir rămase în așteptare, uitându-se cum pălește puternica
strălucire a puterii prietenului său. Când văzu că amenință să se
întunece, se duse la el și îi puse cu delicatețe mâna pe spate.
— Ajunge, Parʼchin. Mănâncă și răcorește-te. Lasă-mă să
continui eu podul.
— Da. Ar putea fi o idee bună.
Parʼchin își puse palmele pe genunchi, gâfâind ca după o luptă
înverșunată, deși stătuse tot timpul locului, pe țărm.

VP - 522
 În timp ce el își îngădui rarul lux al unor momente de odihnă,
Jardir își strânse sulița în mână și, înainte de a păși pe gheață,
Absorbi, la rândul său, adunând din jur toată forța pe care-o
putea strânge. Apa nu era o bună conducătoare de magie și se
simți despărțit de abundența ei de pe țărm. Chiar și pentru
privirea-coroanei, lacul avea un luciu întunecat, întrerupt doar de
strălucirea peștilor și a demonilor din adâncuri.
Cu ajutorul coroanei, Jardir crea în jurul său o interzicere care
să-i țină pe aceștia din urmă la distanță în vreme ce el înainta
trasând cu vârful suliței glife ale frigului. Podul părea să se
lungească aproape cu nerăbdare, căci apa era deja mai rece decât
ar fi crezut că e cu putință în căldura umedă din peșteră.
Strălucirea suliței păli, dar Jardir continuă, hotărât să dubleze
lungimea podului lui Parʼchin. Plămânii începură să-i ardă și
mușchii, să-l doară. Puțina putere de care se folosea ca să se
ferească de frig începu să însemne o adevărată risipă și picioarele
îi amorțiră în sandale.
Când începu să Absoarbă din puterea coroanei, știu că e timpul
să se retragă. Fără coroană, ar fi fost lipsit de apărare dacă vreun
leviatan se năpustea asupra lui. Demnitatea nu-i îngăduia să-și
grăbească pașii, dar nici nu merse agale către țărm.
— E rândul meu, spuse Renna.
Arlen păru gata să protesteze, dar ea îl amuți cu o privire
tăioasă. Adună putere – nicidecum mai puțină decât cei doi
bărbați – și concentră o parte în glifele de pe piele, creând o
interzicere care să oprească alagai îi în timp ce și ea înainta,
lungind podul.
Parʼchin o urmărea cu privirea părând calm, dar Jardir vedea
în mintea lui, repetate în nenumărate rânduri, imagini în care
alerga pe gheață către ea. Era gata să acționeze cât ai clipi dacă ar
fi fost amenințată.
Având toată încrederea în vigilența prietenului său, Jardir își
îndreptă atenția spre Alagai Ka, care, din nou înlănțuit în timp ce
așteptau, rodea cu dezgust un pește prins de Shanvah cu sulița.
Ea își trata tatăl cu mult mai multă tandrețe, curățându-i și
bandajându-i zgârieturile și bășicile de pe mâini și picioare,
domolindu-i foamea și setea cu hrana și apa sacre, periindu-i și
împletindu-i părul. Amărăciunea din aura ei era palpabilă în timp
ce Shanjat fixa apa cu privirea fără s-o vadă.

VP - 523
 — Se zărește țărmul, spuse Renna, care se întorsese răsuflând
greu. Cred că mai e nevoie doar de unul dintre noi ca să terminăm
podul.
— Mă tem că nu mai putem aștepta, cred că nu mai e timp.
Shanvah arătă cu capul către marginea coloniei de ciuperci, de
unde nenumărate creaturi îi priveau cu ochi morți, dar sticlind de
răutatea inteligenței colective care îi stăpânea.
Jardir se întoarse spre Parʼchin.
— Plecăm acum sau ispitim soarta trimițând din nou pe unul
dintre noi să termine podul?
Parʼchin strânse din buze.
— Dintre astea două, nu-mi place niciuna.
— Abia vă mai puteam zări aici, pe țărm, din celălalt capăt al
gheții, spuse Renna. Oricine se duce atât de departe se duce de
unul singur.
— Atunci rămânem împreună.
Jardir îi făcu semn lui Shanvah, iar lui Alagai Ka, scos din nou
din lanțuri, i se îngădui să-l reia pe Shanjat în stăpânire.
Shanvah își înfășură lanțul glifat în jurul taliei, apoi îi trecu
celălalt capăt prin cheutorile de pe centura metalică a lui Shanjat.
— Încearcă să sari în apă și te ucid, chiar dac-o să fie ultimul
lucru pe care-l mai fac pe Ala.
În spatele vălului, pielea lui Shanjat se încreți la colțurile
ochilor.
— Mi-am petrecut prea mult timp simțind aroma minții tale ca
să mor înainte de a-i savura și gustul, fiica mea.
Shanvah își înălță sulița.
— Să nu-mi mai spui niciodată așa.
— Fiica mea!
Shanjat râse și își scoase pieptul în afară, provocând-o să-l
lovească.
— Fiica mea! Fiica mea! Fiica mea!
Tânăra krasiană se zbârli și Renna își puse o mână pe umărul
ei.
— E doar scuipat în vânt, Shanvah. Nu-l lua în seamă.
— Într-adevăr, întări Jardir. Lasă-l pe cândva preaputernicul
demon să latre, că să muște nu mai e în stare.
Shanvah se mai destinse, dar se înclină cu încordare în mișcări.
— Cum spune Izbăvitorul. O să mă aplec ca un palmier în
bătaia acestui… scuipat în vânt.
VP - 524
 — Atunci să mergem, propuse Renna. Creaturile ciupercoase
îmi dau mâncărimi.
— Eu și Renna ne concentrăm asupra podului, zise Parʼchin.
Tu ține demonii la distanță și păstrează o rezervă de putere, ca să
ne aperi dacă dăm de necaz.
— De acord, răspunse Jardir, reactivând câmpul de protecție
când intrată pe pod în obișnuita lor formație rombică din jurul
prizonierului.
Ca să atragă cât mai puțină atenție, păstră câmpul la
dimensiuni reduse, dar, atâta vreme cât rămânea vigilent, de
nestrăbătut chiar și pentru forțele unite ale tuturor oștilor lui Nie.
Jardir aruncă priviri nervoase în urmă, către colonie,
amintindu-și că demonul năpădit de ciuperci trecuse de câmpul
lui protector. Fusese un avertisment; avea să țină minte că
niciodată nu trebuie să-și lase garda jos.
Gheața le scrâșnea sub tălpi, iar apa întunecată clipocea de-a
lungul marginilor înălțate pentru ca valurile mărunte să nu scalde
podul. Ț ărmul rămânea tot mai departe în urmă și Parʼchin, cu
glifele de apă strălucindu-i puternic, ieși în afara interzicerii create
de Jardir ca să continue construcția.
Atunci îi atacă leviatanul. Strălucirea unui alagai puternic
înălțat spre suprafață îi preveni cu doar o clipă înainte, dar
creatura nu atacă bariera, ci izbi cu trupul său masiv în podul din
urma lor. Se auzi un pocnet de puterea unui tunet și, ținându-se
după oameni ca niște demoni ai focului, crăpăturile începură să
se întindă de-a lungul gheții. N-avea să reziste la încă o izbitură.
— Fugiți! strigă Jardir, trasând glife de frig ca să repare ce
putea repara.
Renna, Shanvah și Shanjat se îndepărtară, alergând către
celălalt mal, unde Parʼchin încă nu terminase podul.
Ca într-un coșmar care prinde viață, leviatanul lovi iarăși,
spărgând gheața și împroșcând apa. Podul rămas în urmă se
fărâmiță în bucăți mari, care zburară destul de sus cât să cadă
asupra lor în ploaie. Jardir rămase locului, deviind, cu glife de
izbire, ceea ce s-ar fi prăvălit asupra însoțitorilor săi în timp ce
alergau urmăriți de fisurile parcă dornice să li se întindă sub pași.
Demonul trecu din nou, de data asta prea aproape de câmpul
de interzicere creat de Jardir. Ricoșă, dar nu înainte ca imensa lui
coadă să plesnească din nou podul, trimițând în aer bucăți uriașe
de gheață și orbindu-l pe Jardir cu numeroasele sfărâmături
VP - 525
mărunte și cu jetul de apă. O bucată căzu chiar în fața lui. Apoi îl
învălui întunericul.
Jardir căpătase multe abilități în sharaj. Putea să se lupte cu
un alagai cu mâinile goale, să sară de la înălțimi mari și să
micșoreze forța izbiturii rostogolindu-se, să conducă oameni în
formație de luptă și să trateze răni care altminteri l-ar fi lăsat pe
cel vătămat schilod sau l-ar fi ucis.
Dar nu învățase să înoate.
Acoperit de apa neagră, nu mai știa ce e sus și ce e jos; pentru
el nu mai existau decât zgomotul provocat de bucățile de gheață
care cădeau și urletul propriilor plămâni. Parʼchin îl învățase că
magia poate face aproape orice, dar nu poate ține locul neprețuitei
răsuflări, iar el se scufundase înainte de a avea timp să ia mai
mult de-o mică gură de aer.
Simți apăsarea coroanei slăbind și întinse cu disperare mâna
spre ea. Dacă o pierdea, se pierdeau și toți sorții săi de izbândă și
toate speranțele de salvare a Alei. Cu aceeași disperare strânse
sulița în cealaltă mână. Nu credea că pot fi recuperate dacă ajung
pe fundul acelui lac blestemat.
Însă în calea demonilor apei nu stătea nicio opreliște. Erau în
elementul lor, îi vedea rotindu-i-se în jur. Unii erau leviatani
uriași, iar alții monștri mai mici, cu tentacule, dar toți voiau să-l
ucidă. Loveau din toate părțile, trimițându-l în mijlocul
adăpostului oferit de câmpul de interzicere. Nu-l puteau ataca
direct, dar în apă simțea fiecare lovitură, toate mai puternice
decât și-ar fi imaginat și toate îl împiedicându-l să-și păstreze
echilibrul.
Plămânii îi urlau și știa că nu mai rezistă mult. Îmbrățișă
deopotrivă izbiturile și spaima și își trimise toate simțurile în afară,
căutând puterea cuibărită sub apă, în Ala. O atinse pentru o
clipă, dar o altă lovitură a unui demon al apei îl răsuci și o pierdu.
Unul dintre demonii mai mari se apropie iarăși.
Dacă e să mor, își spuse, să fie în gheare de alagai, nu trăgând
în mine apă în loc de aer, înnebunit de spaimă. Își îndesă coroana
cu toată puterea pe cap și renunță la câmpul de interzicere, iar
demonul care se așteptase să fie respins veni spre el ca o săgeată,
înfigându-se drept în sulița pregătită.
Jardir simți creatura cutremurându-se de durere când arma se
împlântă adânc în ea. Ț inându-se bine de suliță, ajunse la

VP - 526
suprafață când leviatanul se săltă lovind apa cu toată puterea
înotătoarelor.
Profită ca să răsufle gâfâind și smuci cu toată forța, încercând
să-și elibereze sulița ca să se-avânte apoi în aer, însă vârful se
înțepenise adânc într-un os și o clipă mai târziu se trezi din nou în
adânc. Demonul se răsuci, străduindu-se la rândul său să scape
de suliță, și Jardir iarăși nu mai izbuti să-și dea seama ce e sus și
ce e jos.
În jur i se adunară din nou alagai-ii.
Însă urmă o răbufnire de magie și toți se împrăștiară. Jardir
dădu cu ochii de Parʼchin plonjând către el; strălucea de putere și
înainta cu mișcări energice ale brațelor și picioarelor.
Jardir își propti piciorul pe spatele demonului și smulse sulița,
lăsând în urmă o rană adâncă, cu margini zdrențuite, cu speranța
c-o să-l omoare în cele din urmă. La început se simțise îmboldit
să-l ucidă pe loc, cu o a doua lovitură, dar alese prevenția în locul
gloriei și refăcu câmpul de protecție al coroanei, respingând
demonii în timp ce Parʼchin se întindea spre el, prinzându-l de
mână.
•
Următoarele câteva zile părură o eternitate petrecută
mărșăluind, cățărându-se, alunecând pe stânci înguste. Pe
aproape doi kilometri se târâră pe burtă, printr-un tunel doar
puțin mai înalt de o jumătate de metru, întotdeauna prin aer
încins. Întotdeauna scăldați în sudoare, așteptând clipa de
neocolit în care Alagai Ka avea să-i trădeze.
Însă tatăl demonilor părea să se simtă la fel de groaznic și de
istovit ca ei. Își secătuise puterile fiindcă îl controlase pe Shanjat
vreme îndelungată, iar glifele de pe piele îl ardeau cu siguranță la
fel de tare ca în ziua în care i le tatuase Parʼchin.
Călătoria e lungă și voi o să lăsați garda jos.
Jardir își încleștă un pumn. Măcar se aflau pe calea către abis?
Zarurile Ineverei spuseseră că Alagai Ka o să-i conducă acolo, dar
ajunseseră deja în adâncul măruntaielor Alei, unde ar fi putut
exista mai multe drumuri. Oare îi călăuzea înadins pe cele mai
periculoase cărări, sperând să le împuțineze puterile suficient de
mult cât să poată scăpa din mâinile lor? N-aveau de unde să știe.
Prinții demonilor se pricepeau să-și mascheze aura, aveau mii de
ani de experiență. Cine ar fi putut spune care dintre cuvintele
prizonierului lor dezvăluie adevăruri și care sunt minciuni?
VP - 527
 La început, Jardir crezuse că alagai-ii vor fi singura lor grijă,
dar se părea că întunericul de dedesubt ascundea, pe lângă
slugile lui Nie, multe alte grozăvii.
Arlen nu se destinse când peștera se lărgi, îngăduindu-le să
înainteze fără să se aplece, dar învățase să profite de orice ușurare
ivită în timpul acelei călătorii blestemate.
Pereții erau susținuți de coloane vechi, în stil krasian,
convingându-l că se află pe drumul străbătut de oștile lui Kaji, dar
glifele fuseseră răzuite cu multă vreme în urmă. Fiindcă ajunsese
acolo înaintea celorlalți, Arlen se folosi de timpul câștigat ca să
refacă o parte dintre ele. Pe ale minții nu le putea înlocui dacă
voiau să poată trece pe-acolo călăuza lor, dar să se ocupe de
celelalte era o hotărâre înțeleaptă, pentru situația puțin probabilă
că aveau să supraviețuiască destul de mult cât să fugă pe același
drum, posibil cu toți demonii din Miez pe urme.
Însă drumul larg și lipsit de obstacole se sfârșea brusc, căci
tunelul se surpase. Bolovani mari, prea grei ca să-i poată clinti, se
prăbușiseră, blocându-l. Sub ei, locul se umpluse cu apă. O
cercetă prudent cu vederea glifică, dar nimic nu trăda prezența
demonilor. Poate că nu era destul de adâncă. Însă înăuntru exista
viață. De pe fundul acelui bazin se înălțau, ca niște tuburi, corali
care se hrăneau cu doar Ziditorul știa ce.
În timp ce aștepta să-l ajungă ceilalți, se urcă pe pietre. Existau
crăpături prin care se scurgea magia și, dacă îndrăznea să se
disipeze, i-ar fi fost ușor să treacă de obstacol, continuând să
exploreze locul. Dar, pe măsură ce coborau, chemarea Miezului
devenea tot mai puternică, vibra chiar și în clipa aceea în el, era o
atracție căreia nu știa dacă i se poate împotrivi altfel decât într-un
ceas de mare cumpănă. Dacă viața unuia dintre ei avea să se afle
în pericol, avea să riște, dar numai și numai atunci.
Oricum, doar el și Renna se puteau disipa. Dacă voiau să-și
continue drumul, trebuia găsită o altă cale. Surparea părea să se
fi petrecut cu foarte multă vreme în urmă, căci picurarea
neîntreruptă a apei făcuse pietrele să se îmbine între ele de parcă
ar fi fost cioplite anume ca să se potrivească. Dacă Alagai Ka își
adusese prizonierii pe acolo, se putea trece cumva.
În mintea lui Arlen se înfiripa deja o bănuială și, nu după mult
timp, Shanjat i-o adeveri.
— Au înotat pe o distanță foarte mică, spuse demonul cu gura
războinicului. Până și cel mai prost înotător se poate descurca.
VP - 528
Între apă și pietre sunt mici buzunare cu aer. Se întind pe toată
lungimea tunelului, de un kilometru și ceva de-al vostru.
— Pe noapte!
Ceea ce simțea Renna avea ecou în întregul lor grup. Gândul la
așa ceva aduse culoarea fricii chiar și în aura lui Jardir. În ciuda
ieșirii sale triumfale din apă, căderea în adânc îl zdruncinase.
Arlen nu șovăi.
— Mă duc eu.
Shanvah se înclină.
— Cu tot respectul, Parʼchin, eu ar trebui s-o fac. De mine vă
puteți lipsi cel mai ușor.
El se încruntă și aura tinerei krasiane neînfricate se coloră.
— Nu vreau să mai aud astfel de vorbe, Shanvah. Nu ne putem
lipsi de niciunul dintre noi. Dacă e vreun pericol, eu pot scăpa cu
cea mai mare ușurință. Iar dacă lucrurile se înrăutățesc peste
măsură, eu mă pot disipa.
Renna îi puse o mână pe umăr.
— Tu auzi chemarea?
— Da. Acum e mai mult poruncă decât chemare.
— Ești ca o creangă într-un torent, spuse Renna. N-o face decât
dacă n-ai de-ales.
Shanjat râse.
— Perechea ta are dreptate, firește. Mințile voastre sunt prea
slabe ca să se-mpotrivească, altminteri am fi ajuns la curtea
mintalilor și însărcinarea stupidă pe care v-ați găsit-o singuri s-ar
fi încheiat cu luni în urmă.
Nu spuse și cum s-ar fi încheiat, dar Arlen știa că demonul încă
mai are ceva de scos din mânecă, un ultim truc la care nu-i
credea în stare să se-aștepte. Era nevoie să fie pregătiți pentru
orice.
Renna își desprinse cuțitul de la cingătoare.
— Ia-l.
Arlen făcu ochii mari. Renna își ura tatăl, dar cuțitul lui era,
pentru ea, mai prețios decât orice alt obiect care îi aparținea. Mai
prețios decât colierul din pietre de pârâu de la Cobie Fisher, mai
prețios decât inelul de cununie glifat făcut de el. I se puse un nod
în gât la gândul că i-l oferea.
— Ren, nu pot…
— Poți și-o să-l iei, îl întrerupse ea. Acolo jos nu e loc pentru
sulița ta dacă ești în primejdie.
VP - 529
 — Am un cuțit.
Arlen își duse mâna la arma de la centură, dar lama ei de
cincisprezece centimetri părea jalnic de nepotrivită pentru luptă
prin comparație cu cea de două ori pe-atât, din oțel tăios ca
briciul și glifat de Renna.
Ea pufni.
— O fi bun de-ntins unt pe pâine sau de cioplit bețe, dar într-o
luptă nu ți-e de mare folos.
Îi făcu cu ochiul.
— Fetele le spun băieților că mărimea nu contează, dar numai
ca să-i facă să se simtă mai bine.
Arlen chicoti, desprinzându-și de centură teaca mai mică
pentru a-și înlocui arma cu lama grea a soției sale.
Ea îl prinse de bărbie, întorcându-i capul pentru un sărut.
— Dar îl vreau înapoi în stare bună. Împreună cu tine.
— Dacă aici, jos, ar fi un soare, aș jura pe el.
Arlen o sărută din nou, apoi se dezbrăcă, păstrându-și doar
bido-ul și centura. Shanvah își plimbă ochii pe trupul lui preț de
câteva clipe, apoi își veni în fire și își îndreptă privirea în altă
parte. Arlen se uită la Renna, dar nevasta lui de obicei geloasă se
mulțumi să-i răspundă cu un rânjet. În ultima vreme, ea și
Shanvah deveniseră foarte apropiate.
El nu mai pierdu vremea, intră în apa rece răsuflând scurt și
adânc înainte de a se scufunda cu plămânii plini cu aer. Îl
străbătu un tremur. Apa era întunecată și părea lipsită de orice
strop de magie. Nici urmă de demoni ai apei sau de viețuitoare din
adâncuri.
Își activă glifele de lumină ca să-și vadă drumul. Câteva mișcări
puternice ale brațelor îl aduseră sub bolovani și se strădui din
greu să nu se gândească la nenumăratele tone de stâncă
înțepenite deasupra lui.
Sunt acolo de mii de ani. N-or să cadă tocmai acum.
Gândea logic, dar fără să-și poată alunga teama din ce în ce
mai puternică.
Următorul minut i se păru cât o veșnicie, însă apoi, așa cum
spusese demonul, ajunse la buzunarul cu aer.
Se așteptase la ceva în care să-și salte măcar capul și umerii,
dar în cele mai multe locuri buzunarul abia dacă avea cinci
centimetri înălțime – suficient doar ca să-și lase capul pe spate și

VP - 530
să-și scoată deasupra apei nasul și gura pentru câteva răsuflări
repezi, înainte de a se afunda iarăși.
Totuși apa părea curată, trecerea lui tulbura doar stratul de
nămol depus pe fund și nelipsitele tuburi de coral se înclinau spre
lumina glifelor sale ca florile către soare.
Ajunse la un al doilea buzunar cu aer, apoi la al treilea. Când
se scufundă din nou, strălucirea glifelor i se păru cumva mai
palidă și le trimise mai multă putere.
La următoarea mișcare, ceva care îl prinse de picior îl opri
brusc, făcându-l să piardă bule prețioase de aer tușind și aproape
să-nghită o gură de apă.
Se răsuci și văzu înfășurându-i-se pe picior un vierme ieșit
dintr-un tub de pe fundul apel. Capătul i se lipise de pulpă ca
ventuza de pe tentaculul unui demon al apei. Viermele strălucea
de magie, iar el își simțea puterea secătuindu-se.
Jur-împrejur, toate celelalte tuburi se înălțaseră, îndreptate
spre el. Aveau în vârf gurile viermilor, deschise și sugând apa așa
cum sug pruncii din sân. Străluceau cu toții, iar magia lui se
împuțina.
Atunci înțelese pericolul, dar era prea târziu. Absorbi din
instinct, vrând să-și înlocuiască puterea pierdută, numai că nu
avea ce să absoarbă, acolo nu exista magie. Creaturile alea se
hrăneau cu ea și încercarea lui nu izbuti decât să atragă mai
multe. Cele mai apropiate se întinseră spre el ca una.
Își duse mâna spre cuțitul Rennei, însă viermii de tub se mișcau
mai repede decât își imaginase că e cu putință, se întindeau
atingând o lungime de câteva ori mai mare decât a sălașelor lor,
încâlcindu-se pe mâinile și pe picioarele lui. Unul i se încolăci în
jurul pieptului, altul îl prinse de gât. Îl strângeau cum strâng
șerpii de nisip când strivesc un șoarece.
Puterea lui părea suptă de pompele întrebuințate de Leesha;
viermii Absorbeau magia de parcă pentru ei ar fi fost sânge
dătător de viață. Puterea supranaturală i se împuțina. Glifele i se
întunecară.
Acum nu mai era decât Arlen Bales, înecându-se într-o apă
neagră, cu un milion de tone de stâncă deasupra capului. Gândul
îi îngheță sângele în vine și, pentru câteva clipe, se lăsă tras în jos
fără împotrivire.
Apoi, cum se întâmpla adesea în astfel de momente, Jeph Bales
rupse tăcerea.
VP - 531
 Ai dat de belea până peste cap, ca de obicei, Arlen Bales.
Cuvinte rostite cu un sfert de veac în urmă, când îl învăța să
înoate în Copca de Pescuit. Vrei să te-neci sau ai de gând să-noți?
— Înot.
Rosti cuvântul cu furie, tușind în apă, la fel cum făcuse cu atât
de mult timp în urmă. Smulse cuțitul din teacă, ținându-i lama
de-a lungul brațului ca s-o răsucească prin viermele încolăcit
acolo.
Lama lui Harl Tanner era tăioasă ca păcatul. Tăie viermele în
două și cea mai mare parte din el căzu, doar o bucată de câțiva
centimetri rămase prinsă de braț. Arlen o simțea străduindu-se
să-i soarbă magia, dar acum, când nu mai era legată de sol, sugea
prea puțin ca să conteze.
Însă mai erau și alții, care i-o sorbeau cu putere, și el știa că nu
i-a mai rămas prea multă. Ce se-ntâmpla dacă-i furau până și
ultima scânteie care-l ținea în viață?
Vederea glifică îi slăbea, apa era din ce în ce mai întunecată, în
ciuda înspăimântătoarei puteri din viermii de tub, care-ar fi
trebuit să aibă strălucirea soarelui.
Își concentră voința, Absorbind înapoi ceea ce sugeau ei. Era ca
și cum ar fi înotat în amonte, dar secătuirea se domoli.
Pe urmă își eliberă celălalt braț, trăgând de vierme ca să stea
întins și tăindu-l. O altă secătuire încetă și Arlen chiar Absorbi
înapoi puterea din bucata care rămăsese agățată de el.
Prinse cu mâna liberă viermele care i se înfășurase în jurul
pieptului. Era ca un mușchi lipicios, prea gros ca să-l poate
cuprinde cu degetele și prea puternic ca să-l poată desprinde. Dar
locul unde îl atingea îi oferea o țintă și tăie iarăși, iar cuțitul trecu
prin vierme. Simți oțelul pătrunzând și în carnea lui, dar n-avea
cum să știe cât de adânc și n-avea rost să-și facă griji pentru asta.
O jumătate din creatură căzu și el Absorbi cu putere din
cealaltă jumătate zvârcolitoare, pe care și-o smulse de pe piele
luându-și înapoi o parte din ce i se furase.
Vederea glifică îi reveni și începu să zărească alți viermi
luminând fundul mâlos, strălucitori ca lampioanele de hârtie. În
jur, apa era încețoșată de sângele lui și de mucozitățile prelinse
din viermii tăiați.
Se lăsă în jos și simți viermii destinzându-se, apoi izbi cu
picioarele în fundul apei, avântându-se spre plafonul de stâncă,
de care se izbi cu atâta forță, încât auzi bine cunoscutul sunet al
VP - 532
propriului nas spart dintr-o lovitură, dar, înainte de a-l trage
viermii înapoi, izbuti să-și golească plămânii și să și-i reumple cu
aer proaspăt.
Se scufundă din nou, cu furie, măcelărind viermii strălucitori,
deveniți ținte ușoare odată ce putea să-i vadă. Își eliberă
picioarele, dar, aidoma celorlalți, viermii nu părură să moară,
continuând să-i sugă magia chiar și după ce fuseseră desprinși de
partea lor de jos. Tăieturile se închideau sub ochii lui, viermilor
din tuburi le creștea o gură nouă în locul celei retezate, iar
bucățile îndepărtate de cuțitul lui se lăsau la fund, ca să-și înfigă
în mâl capătul rănit.
Pe noapte îi ajut să se-nmulțească!
În timp ce scăpa de cei agățați de el, alții le luau locul. Se văzu
nevoit să-și întrerupă apărarea ca să se repeadă la suprafață
pentru o altă răsuflare gâfâită și în clipa aceea alți trei se prinseră
de el. De data asta îi despică pe verticală, eliberându-se și silindu-
i să-și folosească puterea ca să se vindece fără să se multiplice.
Dar tot el rămânea învinsul, iar lupta nu era nicidecum
necesară. Își adună puterea rămasă și își luă avânt ca să se-
ntoarcă pe unde venise. Avea să iasă din apă, să-și înlocuiască
magia pierdută, să-l sugrume pe demonul minții și să facă un nou
plan de trecere dincolo de paraziții din apă.
Viermii de pe fund reacționau cu încetineală când înota pe
deasupra lor, nu se mișcau cu destulă iuțeală ca să-l prindă decât
în momentele în care trebuia să ia o nouă gură de aer.
Dar chiar și atunci era pregătit să le facă față, îi vedea pe
vânătorii de magie și îi tăia când se apropiau prea mult. Începuse
să creadă că va reuși s-ajungă la adăpost, până când, la a treia
răsuflare, înțelese că nu face nicidecum cale întoarsă. Când se tot
răsucise în beznă se întorsese cu fața în partea opusă.
Un kilometru și jumătate, spusese demonul. Oare străbătuse
măcar jumătate de distanță? Ce adăpost era mai aproape, cel din
fața sau cel din urma lui?
N-avea de unde să știe și nu se simțea dornic să se-ntoarcă și
să-nfrunte viermii deja treziți și înnebuniți de prezența magiei
sale. Ceilalți măcar îl simțeau abia când trecea pe lângă ei, gurile
lor lipicioase ieșeau abia atunci din tuburile tari, gustând magia
din apă. Își iuți mișcările, înotând pe cât de repede îi îngăduiau
plămânii care-i urlau după aer.

VP - 533
 În capătul opus al surpării, țâșni la suprafață cu un strigăt de
izbândă și păși către țărm trăgând aer în piept cu lăcomie. Viermii
i se agățară de glezne, dar acolo, în apa puțin adâncă, erau mai
mici, iar aerul din plămâni și malul din fața ochilor îi dădeau lui
forțe noi. Continua să înainteze rapid, smulgând viermii din mâl
cu tot cu tub și aruncându-i afară din apă.
Se zvârcoleau cu toții nebunește când și-i desprindea de
picioare și se zbăteau pe uscat ca peștii, strălucind de magie
furată, pe când el însuși nu era mai luminos decât tăciunii gata să
se stingă.
Înainte de a-și da seama ce face, înșfacă un vierme și mușcă,
înfigându-și dinții în el cu putere. Stratul musculos din exterior
era tare, dar carnea fără oase de dedesubt se sfâșie cu ușurință și
Arlen o mestecă, Absorbindu-i în același timp magia. Lăsă carcasa
groasă a viermelui să cadă goală, ca o coajă de portocală și, cu
foamea brusc întețită, apucă un altul.
Trecea printr-un moment de existență pur animalică, totul se
reducea la a mânca sau a fi mâncat, așa cum nu i se mai
întâmplase decât în aceea noapte petrecută în Soarele Anoch,
când foamea fusese mai puternică decât rațiunea și îl silise să ia o
hotărâre care schimbase pentru totdeauna viața lui – și pe a
tuturor oamenilor din Thesa.
Se dedică trup și suflet mâncării, care făcea mai mult decât să-i
înlocuiască magia pierdută. Pântecul lui era gol de săptămâni,
timp în care nu primise decât zilnica înghițitură din cușcușul
sacru al lui Jardir.
În toată lumea nu exista nimic comparabil cu înghițitura aceea,
dar, oricât de dătătoare de puteri ar fi fost, era una singură, nu
putea umple cu adevărat o burtă goală. Numai Renna primea ceea
ce se putea numi o porție, și ea mânca pentru doi.
Arlen era de fapt flămând și, după ce supse ultima fărâmă de
carne din scoarța ultimului vierme, se întoarse în apă, printre
creaturile alea blestemate, și smulse o mulțime. Tuburile erau
carapace tari, cu ghimpi ascuțiți, care îi tăiau palmele, dar el nu
lua în seamă durerea, le smulgea din mâl zdrobindu-le ca să țină
viermii înăuntru.
Azvârlea apoi creaturile pe mal, într-un morman zvârcolitor,
prea departe de apă ca să se poată târî înapoi înainte de a se
sufoca.
— Să vedeți și voi cum e, mârâi, smulgând încă un tub.
VP - 534
 Ș i continuă așa până când în apa din acel capăt al surpării nu
mai rămase niciun vierme.
Pe urmă se așeză să mănânce și lumea întreagă dispăru dincolo
de carnea și de revărsarea de magie care-i umpleau gura.
Trecu ceva vreme până când își veni în fire, sătul de carne de
vierme și de magie. Acum avea prea multă și surplusul îi zvâcnea
în aură, păstrat cu greutate. Atât de plin de forță nu se mai
simțise decât atunci când se aflase pe o glifă mare.
Îmbătat de putere, avu nevoie de câteva clipe ca să-și dea
seama că, pe urechea lui, un grup de glife începuse să zumzăie.
Prietenii lui încercau să ia legătura cu el.
Se grăbi să traseze câteva glife în aer, fiindcă era nevoie de
foarte multă energie ca să străbată magia din jur și stânca
surpată în tunel, creând o legătură stabilă cu Renna, Jardir și
Shanvah.
Pe urmă auzi glasul soției sale.
— Ești teafăr?
— Da. Arlen se întoarse în apă ca să-și spele mâlul lipicios de
pe mâini. Demonul n-a mințit, dar nu ne-a spus tot.
— Ești în primejdie, Parʼchin?
Vocea lui Jardir era încordată ca o coardă de arc înainte de a
țâșni săgeata.
— Nu mai sunt.
Arlen își împroșcă fața cu apă, ca să scape de sucul de vierme
lipit de buze și de bărbie.
— Vestea rea e că tot tunelul e plin de viermi uriași, care se
prind de tine ca tentaculele unui demon al apei și-ți sug magia ca
lipitorile.
— Pe noapte, și care-i vestea bună? întrebă Renna.
El se ridică și își întinse spatele.
— Sunt nemaipomenit de delicioși.
Renna izbucni în râs, iar el se răsuci pe călcâie, dornic să
cerceteze locul în care ajunsese.
— Ziditorule! șopti.
— Ce e? întrebă Renna.
— Ce-a fost asta, Parʼchin? se amestecă Jardir cu voce
stăruitoare, după câteva clipe în care el nu răspunse.
— Arlen Bales, dacă nu…
Dar el nu le dădea atenție, încremenise cu ochii holbați.

VP - 535
 Se afla pe o ieșitură înaltă, îngustă, de unde avea sub ochi o
întreagă peșteră imensă. Mai jos de el, peretele peșterii era ciuruit
de tuneluri și de poteci săpate în stâncă, largi sau înguste.
Dar nu asta îi tăiase răsuflarea. Pe culmea colinei pe al cărei
prag ajunsese se înălța un csar imens, o fortăreață krasiană cu
ziduri puternice, plină de clădiri de piatră. În deșert, un csar
putea să adăpostească o familie mare sau chiar un sat întreg,
apărându-i locuitorii de năvălirile hoardelor de Sharum.
Însă acolo nu era vorba de un sat. Zidurile din care se reliefau
coloane erau înalte, cu glife adânc cioplite în piatra lustruită, încă
puternice după atât de multă vreme. Mai sus de ele, Arlen zărea
vârfuri de minarete imense și bolta unui Sharik Hora.
Iar zidurile însele… Lui Arlen i se înmuiară picioarele și căzu în
genunchi. Zidurile alcătuiau o glifă mare, la fel ca cele create de el
și Leesha pentru Văiuga. Însă ale lor erau grosolane în comparație
cu eleganța contururilor csar-ului.
Locul era un cântec, o simfonie a magiei care umplu ochii lui
Arlen de lacrimi.
— Ahmann, spuse el, încercând zadarnic să-și oprească
tremurul vocii, cred… că tocmai am găsit Sulița Alei.

VP - 536
 27

PARTENERI

334 D.Î.

— Au sosit, maestră, spuse Arther.

Leesha se foi pe tronul lui Thamos din sala de primire. Nu
putea să sufere monstruozitatea aia, se folosea de ea numai când
i-o cerea ceremonialul. O făcea să se simtă ca o fetiță așezată în
fotoliul tatălui ei.
Angiersienii erau, în medie, cei mai scuzi oameni din Orașele
Libere și, ca să compenseze, nobilimea lor prefera mobilierul de
mari dimensiuni. Tronul masiv, atât de greu încât nici măcar
Gared nu putea să-l clintească fără un icnet, era din lemnaur
sculptat și șlefuit. O mână iscusită îl împodobise cu modelul cu
iederă preferat de familia Rhinebeck. Ornamentația valora o avere,
dar nu conținea nici măcar o singură glifă. Tronul avea o singură
menire: să domine.
Dar Leesha nu putea să nege că și-o îndeplinea admirabil, fapt
pentru care în acea seară se simțea recunoscătoare. Își puse pe
față un zâmbet binevoitor și îl înțepeni acolo, ca pe un chip de
porțelan.
— Să intre.
Wonda le făcu semn străjilor de la ușă, care o deschiseră
pentru krasiani. Solia lor sosise la amiază și între timp soarele
deja apusese de ceva vreme. Leesha nu mai putea amâna
audiența.
Lăsarea oaspeților să aștepte înainte de a fi primiți era un alt
joc al nobilimii deloc pe placul Leeshei, dar îl jucase totuși,
trimițându-l pe Gared să-i escorteze pe nou-veniți, călăuzindu-i
prin Văiuga. Krasianii îl adorau pe Gared. Era un luptător
renumit – soiul de om pe care-l înțelegeau.
Așa cum plănuiseră dinainte, baronul îi dusese în vila
construită de Amanvah pentru Rojer. Servitorii erau krasiani și nu
obiectaseră când războinicii dal’Sharum își găsiseră poziții pentru
VP - 537
apărare și coborâseră steagul cu scripca, care fusese blazonul
Saltimbancului. Luaseră clădirea în stăpânire înlocuindu-l cu
steagul lor – sulițe încrucișate în fața unui soare care apune.
Schimbarea îi tulburase pe mulți văiugeni – pe cei refugiați din
teritoriile cucerite de krasiani în miazăzi. Dar nu era nimic de
făcut. Leesha n-avea de gând să se lase terorizată de propriul
popor ca să rupă legăturile întărite de ea cu atâtea sacrificii, așa
cum n-avea de gând nici să îngăduie amestecul lui Euchor sau al
Tronului de Iederă.
Le oferise krasianilor câteva ore în care să se instaleze și să
cerceteze locul, amânând întâlnirea până la apusul soarelui. Era
de-ajuns ca să-și arate puterea fără să-i ofenseze. Noaptea toți
oamenii sunt frați, spuneau krasianii; era legea lor sacră.
Întâlnirea pe întuneric sugera un armistițiu, o reamintire a
existenței unui dușman comun.
În plus, în drumul lor în palanchine către palatul Leeshei,
krasiani avuseseră prilejul să vadă glifele mari din Văiuga. O altă
demonstrație de putere.
Fără a le pune la socoteală escorta de dal’Sharum, trimișii
krasianilor erau cinci, trei dama’ting, o kai’ting și, cel mai jignitor,
un dama. Leesha le cercetă aurele în timp ce Gared îi conducea
prin sala aproape goală.
Wonda și Darsy stăteau în dreapta tronului, iar Jona și Hayes
în stânga. Arther se afla în spate, lângă un cerc de glife de pe
podea. Cuvintele oricui vorbea din cerc nu ajungeau decât la
urechile Leeshei.
În ambele grupuri, aurele erau iască lângă cremene, gata să
izbucnească în flăcări la cea mai mică iritare.
După obiceiul krasian, bărbatul cu cel mai înalt rang dintr-un
grup vorbea primul, dar, spre surprinderea ei, Leesha îl văzu
rămânând alături de ceilalți, în timp ce o dama’ting foarte bătrână
făcea un pas înainte.
Privind-o, Leesha își aduse aminte de Bruna, stafidită de-a
lungul vremii, cu pielea aspră și zbârcită lipită de oasele
colțuroase. Însă spatele era drept și privirea străpungătoare.
Leesha nu mai văzuse niciodată o aură trecută prin atât de mulți
ani. Dar era puternică. Vârsta nu împuținase deloc forța acelei
femei.
— Salutări, Leesha vah Erny am’Paper am’Văiuga, Maestră a
Tribului Văiuga!
VP - 538
 Plecăciunea bătrânei damaʼting era curtenitoare, dar nu și
încărcată de respect. Plecăciunea unei femei puternice în casa
uneia mai puțin importante.
— Sunt Dama’ting Favah. Damajah mi-a fost elevă.
— Ne onorezi cu prezența ta, Dama’ting Favah.
Leesha își înclină fruntea doar atât cât era nevoie ca să nu
aducă nicio insultă. Nu voia s-o înfurie pe nou-venită, dar nici să
se lase privită de sus.
— Ele sunt Dama’ting Shaselle și Jaia și Kai’ting Micha.
Favah arătă cu mâna către cele trei femei.
— Trimise, așa cum a făgăduit Dama’ting Amanvah, ca să le fie
sprijin Culegătoarelor tale de Ierburi și casei tale.
Bătrâna trecuse direct la prezentări, destinsă, dar Leesha vedea
că astfel scrijelise aura singurului dama din grup. Nu numai că o
femeie vorbise înaintea lui, dar le mai și prezenta mai întâi pe
celelalte femei!
Zâmbi și răspunse înainte de a apuca Favah să-l prezinte și pe
el.
— Grupul vostru e mai mult decât binevenit. Sper că prezența
voastră neîntreruptă va ajuta la întărirea păcii și colaborării
dintre… triburile noastre.
Pierzându-și răbdarea, dama făcu un pas înainte. Plecăciunea
lui păru o simplă zvâcnire.
— Sunt Dama Halvan. Am fost instruit împreună cu Shar’Dama
Ka în Sharik Hora.
— Ahmann nu mi-a vorbit niciodată despre tine, zise Leesha,
dar îmi imaginez că, în anii petrecuți acolo, a fost instruit
împreună cu mulți alții.
Dama miji ochii. Cuvintele ei nu-i trăgeau doar covorul de sub
picioare, ci îi dădeau totodată de înțeles că nu o impresionează
legătura lui cu Jardir, pe care îl numise Ahmann spre a le
readuce tuturor aminte că ea nu e o chin oarecare.
După un hap amar, oferă ceva dulce, obișnuia Bruna să spună.
— Te rog să-mi primești condoleanțele pentru pierderea
Andrahului. Înainte de a urca pe Tronul de Cranii, Damaji Ashan
a luptat alături de oamenii mei împotriva alagai-ilor și, împreună
cu Păstorul Jona, zise Leesha arătând către acesta cu un gest
larg, a rostit binecuvântarea înainte de a rupe pâinea pe masa
mea. Vestea morții lui m-a întristat.
— Desigur.
VP - 539
 Halvan răspunse acum cu o plecăciune mai respectuoasă.
— Dama Halvan este aici ca să-i păstorească pe evejanii din
Ț inutul Văiuga, spuse Favah. Va sluji de asemenea ca traducător
și ca instructor de sharusahk pentru orice dal’Sharum excepțional
care își dorește vălul alb.
— Fii binevenit, dama!
Cu coada ochiului, Leesha văzu aurele lui Jona și Hayes
clocotind, dar nu le luă în seamă.
— Cei mai mulți Sharum sosiți în Văiuga anul trecut au fost
uciși de Asfințire, când metamorful i-a trimis pe maestrul de
instrucție Kaval și pe Enkido pe drumul singuratic.
La asta, Halvan trasă glife în aer și toată lumea își plecă fruntea
pentru câteva clipe.
— Cei rămași au intrat în rândurile tăietorilor de lemne, sub
comanda generalului Gared.
Leesha arătă cu capul către baron.
— Ș i o mare parte dintre văduve și copii s-a amestecat cu
oamenii noștri. Unii asistă la slujbele oficiate de Păstorul Jona…
Damaji al nostru, și de mâna lui dreaptă, Inchizitorul Hayes.
Cei doi bărbații se înclinară când le rosti numele.
Dama Halvan dădu din cap, salutându-i mai degrabă cu
ostilitate decât cu îngăduință.
— Dacă s-au rătăcit pe căi greșite, îi voi readuce la Everam.
Aura lui spunea limpede că n-are de gând să le dea de ales.
— Acum fac parte din Tribul Văiuga, dama, spuse Leesha cu
voce oțelită. Sunt oameni liberi. Își pot alege credința și alegerea
lor va fi respectată.
— Singura libertate e supunerea în fața voinței lui Everam,
mârâi Halvan.
— Nu în Văiuga, ripostă Leesha. Nu le impunem oamenilor
noștri o credință sau alta. Dacă nu-ți convine, ești liber să te-
ntorci în Mărinimia lui Everam.
Aurele lui Jona și Hayes erau pline de îngâmfare când Halvan
deschise gura, căutându-și cuvintele. Leesha se întoarse spre ei.
— Iar voi, Veghetorilor, veți respecta hotărârea acelor văiugeni
care sunt dornici să devină evejani.
Era rândul celor doi să rămână cu gura căscată în timp ce
Halvan își reținea un zâmbet.

VP - 540
 — Contesă, din câte văd, construiești un templu nou. Va fi
nevoie să sfințesc pământul și construcția ca să pot ține slujbe
acolo.
Păstorul Jona înaintă cu un pas.
— Ei, ce Miezului, ia stai puțini Dacă-ți închipui că…
În copilărie, Jona fusese prietenul și confidentul Leeshei, însă
ea își ridică brusc mâna și el amuți imediat.
Inchizitorul Hayes nu era la fel de bine instruit.
— Dacă păgânilor nu li se pare destul de bună catedrala
noastră, să se-ntoarcă la a lor.
Leesha se răsuci spre el, săgetându-l cu privirea, dar fața
inchizitorului rămase ca de piatră.
— Veghetorule, în ultimele câteva minute ai devenit cumva
conte fără știrea mea?
— Bineînțeles că nu…, începu el.
— Ziditorul este Ziditorul, îl întrerupse ea. Indiferent dacă este
numit Everam sau nu. Catedrala din Ț inutul Văiuga va fi Casă
Sfântă pentru krasiani și thesani deopotrivă.
Se întoarse spre Halvan.
— Locul a fost sfințit după tradiția evejană, cu sângele
oamenilor noștri, vărsat la vreme de noapte. Se numește Cimitirul
Miezingilor dintr-un motiv întemeiat. Ahmann însuși l-a numit
pământ sfânt. E de-ajuns ca să te mulțumească?
Halvan se înclină.
— Dacă Shar’Dama Ka l-a numit pământ sfânt, atunci pământ
sfânt este. Însă templul…
Leesha oftă.
— De ce e nevoie pentru această sfințire?
— De rugăciuni, începu Halvan, de tămâie și de oasele eroilor.
— Ș i asta s-a făcut, răspunse Leesha. Damaji’ting Amanvah a
binecuvântat templul cu oasele onoratului ei soț, Rojer asu
Jessum am’Hanul am’Văiuga.
Halvan se înclină iarăși.
— E un început, maestră, dar nu e deloc de-ajuns.
Binecuvântarea unui templu își sporește puterea ori de câte ori i
se adaugă oasele unui alt erou.
— Barbarie! mârâi Hayes. Ne sugerezi să pângărim atât morții
pe care-i onorăm, cât și templul nostru oferind vederii ceva
oribil…
— Nu e chiar atât de rău.
VP - 541
 Toți ochii se întoarseră spre Gared, care roși când se simți în
centrul atenției.
Hayes clipi surprins.
— Baroane, sunt sigur că nu vorbești serios.
Gared ridică din umeri.
— De ce nu? Noi avem cimitire pe pământu’ Casei Sfinte și
cripte sub ea. Când am fost la Mărinimia lui Everam, am văzut
Sharik Hora. Stând acolo, în mijlocu’ oaselor unor oameni ca
mine, căzuți în lupta cu miezingii, m-am simțit o parte din ceva
mai mare decât mine. Nu despre asta e vorba de fapt?
Leesha miji ochii. În tinerețe, Gared Cutter fusese un cap sec,
însă vorbele cu miez rostite de baronul Cutter o surprindeau pe zi
ce trece.
— Oasele au magie, contesă, se amestecă Favah. Ș i oasele
demonilor, și ale oamenilor. Crezi că noi am construit un templu
din oasele eroilor doar fiindcă ne place cum arată? Hora Absorb
magia și o leagă de credința sufletelor adăpostite cândva în ele.
Dacă au pierit apărându-și poporul de demoni…
— … clădirea va Absorbi magia și o va conduce către
îndeplinirea aceluiași țel, încheie Leesha, această idee aducându-i
cu iuțeală multe altele în minte.
Se întoarse spre Arther.
— El este lordul Arther, primul meu ministru. Dama Halvan și
Veghetorii se vor sfătui cu el și vor ajunge la o înțelegere
convenabilă pentru ambele părți în privința sfințirii locului și a
împărțirii catedralei.
— Ș i cum ar trebui să…? mârâi Hayes.
Leesha nu-l luă în seamă, ci se întoarse spre Jona.
— Găsiți o cale. Puțin îmi pasă dacă împărțiți între voi orele zilei
sau cercetați scripturile și găsiți convingeri comune ca să țineți
slujba împreună. Data viitoare când aud vorbindu-se despre asta,
vreau să fiți cu toții mulțumiți. S-a înțeles?
Jona răspunse cu o plecăciune adâncă.
— Perfect, contesă. N-ai de ce să-ți mai faci griji.
Leesha oftă ușurată și se întoarse din nou spre Favah.
— Vă pot invita să bem un ceai în timp ce discută bărbații?
Aura lui Favah era greu de citit și vălul îi ascundea fața, dar
acum se înclină mai adânc.
— Îți mulțumim, contesă! Primim cu mare plăcere.
•
VP - 542
 Leeshei îi stătu inima când, după un colț al coridorului, o găsi
pe Elona, îngreunată de copilul pe care-l purta, așteptând în fața
ușii camerei ei de lucru. La doar câțiva pași în urmă, Wonda și
Darsy le escortau pe celelalte femei.
— Ce cauți aici, mamă? șopti Leesha cu asprime, după ce se
grăbise s-ajungă lângă ea.
— Nu știi? întrebă Elona. Chiar ți-ai închipuit c-o să stau la
mine-n cameră și să scap așa ceva?
Exact asta o implorase Leesha să facă, ba chiar pusese străji și
servitori s-o țină pe loc, însă ar fi trebuit să știe că nimic n-o poate
opri pe mama ei. Oamenii erau întotdeauna mai înfricoșați de
Elona decât era ea de ei.
— Grăbește-te!
Elona îi făcu cu ochiul.
— Doar nu-ți dorești să facem scandal de față cu oaspeții,
adăugă ea.
Neavând de ales, Leesha intră în jocul ei. Cu un semn al
capului, le îngădui străjilor să deschidă ușa. În clipa în care o
închiseră în urma lor, o prinse pe Elona de braț și o strânse cu
putere.
— Mamă, îți jur pe Ziditor că, dacă-mi pui bețe-n roate în
timpul acestei întâlniri, te poți duce înapoi să locuiești lângă
fabrica de hârtie a tatei!
Elona nici nu clipi.
— Nu m-amenința, fato. Sunt singura pe care ai încredere s-o
lași să schimbe scutecele copilului tău. Nu ești atât de proastă
încât să m-alungi.
Cu coada ochiului, Leesha o văzu pe Tarisa umblând cu pași
ușori prin încăpere după ce aranjase serviciul de ceai. În aura ei
desluși o discreție desăvârșită, dar fără îndoială le auzise.
Tarisa auzea totul.
O clipă mai târziu, în cameră intră Wonda, cercetând locul din
priviri în căutarea pericolelor, de parcă s-ar fi aflat pe un câmp de
luptă. Ochii i se opriră o clipă asupra Elonei, dar se duse în tăcere
să se-așeze între scaunul favorit al Leeshei și intrarea în camera
copilului.
•
Favah studie glifele din jurul acelei uși imediat ce intră.
Străluceau cu putere în vederea glifică, Absorbind magie atât din
glifa mare, cât și din puternicele hora ascunse în încăpere.
VP - 543
 — Impresionant, recunoscu ea, deși stângaci. Îmi face plăcere
să descopăr că prințesa Olive e atât de strașnic păzită, dar aș vrea
s-o văd cu ochii mei, ca să m-asigur că totul e bine în ceea ce-o
privește.
— Poate, răspunse Leesha. Dac-o să fiu mulțumită.
Favah o privi pieziș.
— Ș i de ce-ar fi nevoie pentru asta?
— Puteți începe arătându-vă fețele, se amestecă Elona. Aici
suntem doar femei, nu-i așa?
Leesha scrâșni din dinți.
— Favah, ea este mama mea…
— Elona vah Erny am’Paper am’Văiuga.
Favah o salută înclinându-se mai adânc decât în fața Leeshei.
— Numele tău e cunoscut în palatele din Krasia.
— Da?
Elona își puse mâinile în șolduri, izbutind să pară umilă, deși
aura îi clocotea de satisfacție.
— Nu-mi vine să cred! adăugă.
— Ai dreptate. Dacă vrem să avem încredere unele în altele,
descoperirea fețelor e un început bun.
Cu o mișcare precisă, Favah își făcu vălul de mătase albă să se
scurgă ca fumul, oprindu-i-se în jurul gâtului. Mușchii se
conturau pe fața ei altminteri doar piele și os.
— Cum altfel ne-am putea savura ceaiul?
Celelalte femei se destinseră și își coborâră la rândul lor vălurile
în timp ce Leesha traversa încăperea ca să se-așeze prima, în
vechiul balansoar al Brunei. Încă acoperit cu șalul ponosit al
bătrânei, era tot ce luase Leesha cu ea din mobila colibei când i-o
lăsase lui Darsy și se mutase definitiv în palat. Din lemn simplu,
mai degrabă netezit de îndelungata folosință decât lustruit,
balansoarul nu se potrivea câtuși de puțin cu moda angiersiană.
Nu era tapițat și scârțâia când se legăna în el.
Uneori, când era singură, sunetul o liniștea, amintindu-i de
mentora ei. Îi amintea cum îl făcea ea să scârțâie ritmic, liniștitor
– sau descurajam – deopotrivă pentru cei pe care-i lecuia și pentru
cei veniți să-i ceară câte ceva. Scârțâitul putea să rupă o tăcere
prea îndelungată sau să întrerupă un vorbitor înainte de a avea
timp să-și închege șuvoiul prea bogat al vorbelor.

VP - 544
 — Bine ați venit! spuse ea desfăcându-și brațele, ca început al
ritualului dama’ting al ceaiului, de fapt nu foarte diferit de cel
angiersian.
Ordinea în care se așezau spunea totul. Leesha și Darsy
făcuseră nenumărate repetiții. Darsy avea să se așeze în dreapta
Leeshei, apoi Favah și grupul ei în stânga. Astfel avea să arate clar
de cât de multă stimă se bucură Darsy în ochii ei, oferindu-le
totodată krasianelor o poziție de mare importanță, ca să nu se
simtă nicidecum ofensate.
Însă, înainte de a termina Leesha, Elona se apropie cu pași
mari și i se așeză în dreapta. Astfel declara în fața krasianelor că,
după fiica sa, e cea mai puternică femeie din acea încăpere.
Leesha șovăi, schimbând o privire cu Darsy. Invitând mai multe
femei să se așeze înaintea lor, le-ar fi insultat grav pe cele aflate în
ospeție. Arătă către locul din stânga:
— Favah.
Bătrâna damaʼting se așeză pe fotoliul oferit și pocni din degete
către Shaselle și Jaia, care se instalară în stânga ei, pe o canapea
destul de mare pentru trei persoane. Dar ele se distanțară una de
cealaltă, ocupând-o în întregime.
După ce se așeză și Darsy, alături de Elona, în mijlocul altei
canapele pe care o umplu aproape până în capăt, dominându-le
cu trupul ei masiv pe cele trei damaʼting, în picioare nu mai
rămase decât Micha.
Tânăra stătea cu ochii în pământ, ca o întrupare a umilinței
însăși, dar calmul și concentrarea din aura ei spuneau cu totul
altceva.
În clipa aceea, toată atenția i se îndrepta către Wonda. Leesha
nu-și putea da seama dacă îi inspira prea mult respect ca să-și
îngăduie să se așeze înaintea ei sau dacă nu vedea în ea decât o
țintă. Wonda părea să-i simtă privirea și își tot muta greutatea de
pe un picior pe altul, de parcă s-ar fi pregătit de luptă.
— Ajunge!
Leesha bătu din palme.
— Nu las o prințesă a tribului Kaji să rămână în picioare în
timp ce noi, celelalte, stăm jos. Trageți un scaun, fetițo. Ș i tu,
Wonda. Dacă vrem să ne-nțelegem, va trebui să ne dezvăluim mai
mult decât lasă să se vadă îndepărtarea unui văl.
În timp ce Tarisa îi umplea ceașca, Leesha schiță un mic gest.
Camerista n-avea nevoie de mai mult ca să treacă, cu mișcări line,
VP - 545
la umplerea ceștii lui Favah. În gâtlejul Elonei se formă un sunet,
dar era suficient de deșteaptă cât să-l oprească acolo. Tarisa le
servi pe ea și pe restul femeilor din Văiuga înainte de a umple
ceștile celorlalte krasiane. Puse pe masă lapte și zahăr, dar numai
thesanele își întinseră mâinile spre ele. Krasianele o urmăriră pe
Leesha cu privirea. Când văzură că-și lasă ceaiul negru și
neîndulcit, o imitară.
— În noaptea asta suntem străine, spuse Leesha. Dar sper cu
ardoare că, în timp ce ne vom goli cănile, vom deveni prietene.
Asfințirea se apropie.
Favah își înălță ceașca.
— În noaptea aia blestemată, prietenia n-o să fie de-ajuns.
Trebuie să fim surori.
Cu un gest geamăn cu al bătrânei, Leesha își înălță ceașca.
— Surori!
În vreme ce sorbeau din ceai, tăcerea se prelungi cam prea mult
și Leesha o întrerupse cu un scârțâit al balansoarului. Întâlni
privirea lui Favah și i se uită în adâncul aurei.
— Este printre voi cineva care se află aici ca să-i facă vreun rău
copilului meu?
— Depinde.
Dacă neașteptata și supărătoarea întrebare a Leesha o
surprinsese cumva, Favah nu se trădă în niciun fel; atât fața, cât
și aura ei își păstrară calmul.
— Ai de gând să te folosești de obârșia copilului ca să pretinzi
că are dreptul să moștenească Tronul de Cranii și ca să-ncerci să-i
iei locul lui Damajah?
— Bineînțeles că nu! exclamă Leesha oripilată.
Bătrâna miji ochii și Leesha înțelese că, la rândul ei, îi citește
aura.
— Atunci copilul tău n-are de ce să se teamă de damaʼting.
Spunea adevărul, dar pe Leesha o izbi precizarea din final.
— Dar de dama?
— Halvan e trufaș, răspunse Favah, dar pe Ahmann Jardir l-a
iubit ca pe un frate. Zarurile spun că nu i-ar face niciun rău
copilului prietenului său.
— Dar Sharum? insistă Leesha.
Favah ridică din umeri.

VP - 546
 — Nu pot garanta pentru fiecare bărbat, femeie și copil din
Krasia. Îți pot spune doar că damaʼting îți vor proteja… fiica
întocmai ca pe una de-a lor.
Leesha își lăsă balansoarul pe spate. Din nou o precizare.
— Cred că e timpul să facem cu adevărat prezentările.
Amanvah a făgăduit că-n locul ei va veni o singură damaʼting.
Însă a trimis trei.
— Damaji’ting Amanvah i-a sugerat lui Damajah să trimită cel
puțin una, recunoscu Favah. Dar, în înțelepciunea ei, Damajah a
hotărât că Tribul Văiuga va fi mai bine slujit de trei.
Bătrâna arătă cu un deget osos spre femeia de lângă ea.
— Dama’ting Shaselle a fost instruită în palatul nostru de jos
împreună cu Damajah.
Atunci nu e tânără, se gândi Leesha. Inevera era mai vârstnică
decât Ahmann, avea cel puțin între patruzeci și cincizeci de ani.
Leesha crezuse cândva că pielea îi rămăsese netedă mulțumită
sulimanurilor. Acum își dădea seamă că de fapt hora îi păstraseră
tinerețea lui Damajah.
Privirea îi zvâcni către ofilita Favah. Oare ea cât de bătrână era?
— Shaselle va da lecții la Ș coala Culegătoarelor de Ierburi,
continuă Favah. Va primi un titlu pe măsura poziției ei și a
importanței tainelor împărtășite și numai și numai ea va hotărî pe
cine instruiește. Secretele damaʼting nu sunt o mână de
cunoștințe de-ale dal’ting despre ierburi, cu care faci troc.
Nările Leeshei se lărgiră în timp ce răsufla adânc.
— O s-o fac maestră de studii krasiane. Va avea un toiag
preoțesc și va alege dintre femeile pe care începuse Amanvah să le
instruiască pentru a-i fi ucenice.
Favah încuviință din cap.
— Le va dezvălui ucenicelor și noțiuni generale de medicină și
glifare krasiană și le va învăța și sharusahk, adăugă Leesha.
— Sharusahk-ul nu face parte din înțelegerea noastră, protestă
Favah. Secretele…
Leesha își înclină balansoarul în față, întrerupând-o pe bătrână
cu un scârțâit. Văzu mânia inundându-i aura și continuă să se
legene în balansoar într-un ritm liniștitor, ca să nu se poată
spune că a insultat-o.
— Nu mă interesează modul oribil în care schilodiți și ucideți
oameni, zise apoi. L-am simțit pe pielea mea. Vreau doar să fie

VP - 547
Culegătoarele mele de Ierburi în stare să scape nevătămate dacă
trebuie să se apropie de câmpul de luptă ca să-ngrijească răniții.
Favah o privi în ochi preț de o clipă îndelungată, cu aura
liniștindu-i-se.
— Prea bine. Shaselle o să se ocupe de asta.
Leesha încuviință din cap.
— Nu ni se va supune decât mie și maestrei-șefe Darsy.
— Să mă ia Nie înainte de a primi porunci de la vaca aia
needucată, șuieră Shaselle către Favah în krasiană.
Vorbise prea repede pentru ca Elona, Wonda și Darsy s-o poată
urmări, dar Favah, ai cărei ochii nu se dezlipeau de ai Leeshei,
știa că ea înțelesese.
— E de neacc…
Scârțâitul balansoarului o întrerupse din nou pe bătrână și
Leesha reîncepu să se legene. Se întoarse spre Shaselle și o privi
în ochi, dar cuvintele ei, rostite în krasiană, erau pentru Favah.
— O să-i dea ascultare maestrei-șefe Darsy sau o să-și ducă
fundu-nvelit în mătase înapoi, în Krasia, și-o să-i spună lui
Amanvah că e prea plină de ea ca să mai rămână loc și pentru
îndeplinirea făgăduielilor ei de Damaji’ting.
Pe fața fără văl a lui Shaselle se citea indignarea, dar aura i se
albise de spaimă.
— Dacă te îngrijorează ceva, îmi poți spune mie, continuă
Leesha, acum din nou în thesană, ca să-nțeleagă și celelalte femei,
dar o să afli că am mai puțină răbdare decât am avut cu bărbații.
Până la luna nouă a rămas mai puțin de o săptămână. Sharak Ka
e mai presus de orice.
După obiceiul lor, toate krasianele își plecară fruntea la auzul
ultimelor cuvinte. Thesanele, chiar și Elona, le imitară gestul și
toate repetară vorbele Leeshei.
— Sharak Ka e mai presus de orice.
— Dama’ting Jaia.
Favah arătă spre cea mai tânără dintre preotese, care se
înclină.
— Eu și Damaji’ting am fost împreună, în bido, în palatul de jos
al damaʼting. Mi-a povestit multe despre dragostea și respectul ei
pentru poporul vostru.
Atunci are cam douăzeci de ani, presupuse Leesha. Fața Jaiei
avea prospețimea adevăratei tinereți, nu pe cea nefiresc păstrată,
care le făcea pe Shaselle și pe Inevera să pară de treizeci de ani.
VP - 548
Aidoma aurei lui Amanvah, și a ei era calmă, uniformă. Aura unei
femei căreia nu i se îngăduise niciodată să fie cu adevărat doar o
fetiță.
— Ca și dama Halvan, Jaia se află aici ca să le aline și să le
călăuzească pe krasianele din Văiuga. Îmi va da raportul doar
mie.
Elona pufni.
— I-au luat-o alții înainte.
Leesha o săgetă cu privirea, dar răul fusese făcut.
Favah dădu din cap.
— Să înțeleg că au apărut niște… nereguli?
Leesha se întrebă dacă aflase de la zaruri sau de la servitorii
din vila lui Rojer.
— Multe femei rămase văduve la luna nouă l-au văzut pe Arlen
Bales înălțându-se în văzduh și lovindu-i pe prinții demonilor cu
fulgere. Îndurerate de pierderea soților lor, multe au ajuns să
creadă că el e Izbăvitorul. Ș i-au luat copiii și s-au dus într-un…
loc retras, unde s-au adunat oameni care împărtășesc aceeași
credință.
Favah dădu din cap.
— Așa-numiții Copii Glifați. Unul dintre multele… eșecuri
spectaculoase ale necugetatelor tale experiențe cu magia.
— Poate, admise Leesha. Dar nu pot spune că, dacă aș avea din
nou de ales, aș schimba mare lucru. Copiii Glifați sunt puternici și
au promis că ne vor apăra pe timpul Asfințirii. Sharak Ka e mai
presus de orice.
Se aștepta să-și plece toată lumea fruntea și să-i repete
cuvintele, dar se părea că de trucul ăsta nu te puteai folosi decât
o singură dată. Favah ridică dintr-o sprânceană.
— Poate.
Leesha n-avea cu ce argumente s-o convingă. Renna îi spusese
că poate conta pe Copii la luna nouă, dar ea nu uitase sălbăticia
din privirea Stelei și avea îndoieli.
— Celelalte krasiane din Văiuga se lasă călăuzite de Shamavah,
îi spuse Leesha Jaiei. Cele mai multe au căpătat de lucru în
bazarul și în hanul ei krasian.
— Soția khaffit-ului și obiceiurile ei ne sunt cunoscute.
Favah își flutură mâna a nepăsare înainte de a arăta spre
Micha. Pentru o krasiană, fata era scundă, cu șolduri late.
Tinerețea de pe chipul ei era reală.
VP - 549
 — Micha vah Ahmann vah Thalaja e soră vitregă cu fiica ta. E
aici ca să-i poarte de grijă copilului.
Se auzi un clinchet de porțelan când Tarisa își făcu de lucru cu
ceainicul și cu ceștile, dar, pentru o femeie care de obicei se mișca
fără niciun zgomot, era ca și cum le-ar fi trântit, spărgându-le.
Toate thesanele se încordară când auziră vorbindu-se despre
Olive.
Leesha se întoarse spre Micha, căutându-i ochii, dar fata se feri
de privirea ei lăsându-se să alunece de pe scaun ca să se
oprească în genunchi, cu capul în jos și palmele pe podea.
Leesha nu-și ascunse iritarea stârnită de spectaculoasa
demonstrație de supunere.
— Câți ani ai, copilă?
— Destui de mulți ca să se mărite, dacă se poate găsi un pețitor
potrivit pentru ea, spuse Favah.
— Când e vorba de pețit, discutați cu mama.
Leesha rămase cu ochii îndreptați spre Micha când reîncepu să
vorbească în krasiană, pe un ton poruncitor.
— Așază-te din nou pe scaun, fetițo! Privește-mă-n ochi și
răspunde singură în numele tău!
Micha își reluă imediat locul și se uită în ochii Leeshei.
Supunerea dispăruse din privirea ei, înlocuită de o nepăsare cu
care s-ar fi putut mândri orice pisică.
— Ș aisprezece, contesă.
— Spune-mi maestru. Ai mai îngrijit copii, ai experiență?
O parte a încrederii în sine se scurse din aura fetei.
— Nu, maestră, dar învăț repede.
— Ești Sharum’ting? o întrebă Leesha.
Micha șovăi, aruncând o privire spre Favah, însă Leesha îi
atrase atenția cu un scârțâit al balansoarului și i se adresă din
nou în krasiană.
— Nu te uita la ea. Uită-te la mine. Eu sunt cea care o să-ți
îngăduie să te afli în preajma copilului meu. Micha, eu sunt acum
stăpâna ta. Nu Favah. Nici Inevera. Eu. E clar?
Fata se lăsă din nou pe podea, dar gestul de supunere nu mai
era acum un simplu spectacol.
— E clar, maestră. Jur pe Everam și pe speranța mea de a
ajunge în Paradis! Sunt kai’Sharum’ting.
— Te-a instruit Enkido, odată cu Sikvah, ghici Leesha.
Micha încuviință din cap.
VP - 550
 — Verișoara mea e acum Sharum’ting Ka. M-a ales ea însăși
pentru însărcinarea asta. Surorii mele vitrege n-o să-i facă nimeni
niciun rău.
— E-al Miezului de-adevărat! mârâi Wonda. De asta am eu
grijă, nu tu.
Micha își ridică privirea spre ea, regăsindu-și stăpânirea se
sine. Se înclină.
— Wonda vah Flinn am’Cutter am’Văiuga, cea dintâi
Sharum’ting, nu poți veghea zi și noapte asupra stăpânei noastre
și a copilului ei. E o onoare pentru mine să-ți fiu de ajutor.
Wonda fusese gata să se înfurie, dar cuvintele fetei părură s-o
îmblânzească, iar adevărul din aura ei o îmblânzi pe Leesha, care
dădu din cap aprobator.
— Când nu sunt eu de față, o să le dai ascultare Wondei și
Tarisei.
Favah nu izbuti să se abțină.
— Să-i dea ascultare sclavei?
Tarisa își încordă spatele și privirea i se oțeli.
— Poftim?
— În Thesa n-avem sclavi, spuse Elona. Înainte de a-i fi
îngăduit să se apropie de nepoata mea, fata asta trebuie să știe
cum să schimbe un scutec cu o mână, ținând un biberon în
cealaltă, în timp ce cântă și mișcă leagănul copilului.
— Tarisa conduce toți servitorii din casa mea, adăugă Leesha.
Dacă nu te ridici la înălțimea pretențiilor ei, o să-i cer lui Sikvah
să aleagă dintre surorile ei de suliță una mai potrivită pentru
mine.
Micha atinse podeaua cu fruntea.
— Da, maestră.
— N-o să-i raportezi nimănui ce se petrece în camerele mele.
Nici vreunei damaʼting, nici lui Damajah însăși. Dacă aflu că ai
făcut-o, o să fii imediat alungată din casa mea.
Micha nu se strădui să-și mascheze aura. Nu-i plăceau
condițiile, dar avea să le suporte.
— Da, maestră.
Făcu încă o plecăciune.
— Mi s-a poruncit și s-o caut pe Kendall-încântă-demoni.
Asta era o surpriză.
— Poți să cânți ca Sikvah?
Micha zâmbi.
VP - 551
 — Noi îi spuneam lui Sikvah Pitulicea. Nimeni nu și-a imaginat
că, într-o bună zi, surorile de suliță ale lui Everam vor fi apreciate
prin comparație cu talentul ei de cântăreață.
— Înțeleg că asta înseamnă da, zise Leesha. Kendall îmi este
herald; o s-o vezi destul de des. Dacă poți într-adevăr să cânți așa
cum te lauzi, o să descoperi că, noaptea, cântecul îți e mai
puternic decât arma.
Leesha se întoarse spre Favah.
— Prin urmare, tu ai fost trimisă ca să mă-nveți să folosesc
alagai hora.
Toate femeile din Krasia erau deprinse să-și ascundă emoțiile,
dar, la auzul cuvintelor ei, aurele celor mai tinere se răciră. Favah
nu le spusese nimic despre asta.
— Am instruit-o pe Damajah în Sala Negurii, răspunse Favah.
În toată Krasia. Nimeni nu și-a petrecut mai mult timp decât mine
chibzuind asupra misterelor zarurilor.
— Excelent! Continuăm imediat de unde am rămas cu
Amanvah. Am citit pergamentele profeției și am întrebări despre…
— Eu am spus că sunt împotriva instruirii tale, continuă
Favah. Amanvah n-avea dreptul să ți-o ofere.
Leesha își simți degetele strângându-se în jurul ceștii.
— Totuși eu și Damaji’ting a voastră am încheiat un pact.
— Unul pe care Damajah are tot dreptul să-l anuleze, sublinie
Favah. Alagai hora nu sunt un soi de joc pentru femeile care n-au
cu ce-și omorî timpul. Zarurile ne lasă să întrezărim infinitul.
Dama’ting se antrenează o viață întreagă doar ca să poată zgâria
suprafața puterii lor divine.
Leesha își lăsă ceașca jos, dar rezistă imboldului de a-și
încrucișa brațele.
— Damajah, în înțelepciunea ei, a hotărât să respecte
legământul fiicei sale, continuă Favah. Așadar te voi învăța, dar o
să-ncepem la fel cum o face orice nie’damaʼting. Trebuie să-ți
distrugi zarurile și să-ncepi făcându-ți un set din lut.
Leesha zâmbi.
— Ș i apoi unul din lemn? Ș i unul din fildeș? După care o să-mi
petrec luni de zile în întuneric, dăltuindu-le din os?
Favah încuviință din cap.
— Văd că ne-nțelegem.
— Mă tem că nu.

VP - 552
 Leesha își împinse ceașca și farfuriuța într-o parte și își întinse
pe masă șervetul de un alb imaculat. Apoi scoase dintr-un
buzunar al rochiei șapte zaruri cioplite din os de demon.
Scoase și un cuțit bine ascuțit, își făcu o mică tăietură pe mână
și rostogoli zarurile prin sânge.
— Ziditorule, dăruitor de lumină și viață, copila ta are nevoie de
răspunsuri.
Se uită la Favah.
— Dama’ting Favah va respecta legământul meu cu Amanvah,
întocmai cum a fost gândit și rostit, sau mâine în zori va face cale-
ntoarsă către Mărinimia lui Everam, laolaltă cu toată afurisita ei
de solie?
Zarurile prinseră să strălucească și, când magia lor răbufni
într-o străfulgerare de lumină, le aruncă. Toate cele trei damaʼting
se uitau îngrozite la străina care le cunoștea ritualul, dar niciuna
nu izbuti să se opună imboldului de a se apleca asupra zarurilor
când se rostogoliră pentru a se opri brusc, nefiresc.
— Cred că pot citi răspunsul, onorată damaʼting, zise Leesha.
Dar spune-mi, te rog, ce vezi tu, ajutată de venerabila ta
înțelepciune?
Favah scrâșni din dinți, cu privirea zvâcnindu-i către mai
tinerele mirese ale lui Everam.
— Prea bine… maestră. Vom începe instruirea după ce voi
vedea copilul.
Leesha îi studie îndelung aura înainte de a da aprobator din
cap.
•
Când Leesha le strigă celorlalți să se oprească, pantalonii ei de
călărie scârțâiră. Ș tia că multe tăietoare de lemne adoră să poarte
așa ceva, dar ei nu-i plăcuseră niciodată; nu-i plăceau nici măcar
fustele-pantalon pe care multe femei din Văiuga se obișnuiseră să
le poarte.
Dar marginile glifelor mari erau prea departe ca s-ajungă acolo
pe jos într-un timp rezonabil, mai ales împreună cu bătrâna
Favah. Pisălog – unul dintre numeroasele daruri trimise de
Amanvah, în semn de prietenie, odată cu solia – era un cal
krasian pursânge, cu părul lucios, antrenat pentru luptă, pe care
fustele îl năuceau. Însă dacă purta pantaloni, calul răspundea la
cea mai ușoară încordare a coapselor ei, era gata să sară sau să
pornească în galop în secunda următoare.
VP - 553
 Haina albastră de călărie a Leeshei era lungă și căptușită cu
plăcuțe subțiri de sticlă glifată. Puțin cam țeapănă de la gulerul
înalt până la talia îngustă, se lărgea apoi brusc, ca să acopere
crupa calului. Numeroasele ei buzunare, pline cu ierburi și hora,
erau protejate tot cu sticlă imposibil de spart.
În spatele ei, călare pe Promisa și pe Avalanșă, Wonda și Gared
dominau grupul ca niște copaci falnici. Alături de ea, Darsy
călărea pe Piuliță, perechea lui Pisălog. Deși iapa era cu o
jumătate de palmă mai scundă decât Pisălog, Darsy Cutter o
depășea pe Leesha în înălțime cu un cap.
În ciuda puternicei sale escorte, krasianele din dreapta ei îi
țineau nervii întinși. Favah nu era dispusă nici să poarte
pantaloni, nici să călărească. Era purtată prin Văiuga într-un
palanchin cărat de șase eunuci musculoși, în veșminte negre, de
Sharum, și cu cătușe de aur la încheieturile mâinilor și la glezne.
Alergau toți ca unul, ținând cu ușurință pasul cu caii. Niciunul nu
gâfâi când lăsară palanchinul jos și îi deschiseră perdelele pentru
bătrâna damaʼting.
Cei șase sclavi erau o sfidare din partea lui Favah. Le reamintea
tuturor că, deși a acceptat condițiile Leeshei, nu se lăsa
intimidată.
În Văiuga nu există sclavie, i se spusese, dar ea defila cu sclavii
ei în văzul tuturor Văiugenilor, riscând să provoace o încăierare.
Numai că Leesha nu se repezise să muște momeala. Mutilați și
condiționați de damaʼting, bărbații nu-și doreau libertatea. De
fapt, în aurele lor cânta mândria. Pe lângă greutatea bătrânei,
purtau sulițe și scuturi de sticlă glifată și numai Ziditorul știa câte
alte arme mai aveau asupra lor. Dacă Leesha sau altcineva ar fi
încercat să-i elibereze, ar fi curs sânge.
Răsuflă adânc, scoțându-și insulta din minte în timp ce cobora
din șa. În fața lor, un grup de ingineri lucra la niște arme noi:
construiau scorpioni și aruncătoare de pietre după proiecte
krasiane.
— Poporul tău se adaptează repede, observă Favah. Mărinimia
lui Everam a căzut cu ușurință fiindcă n-a avut scorpioni.
— Așa cum s-a întâmplat cu oastea prințului Jayan, fiindcă n-a
avut arme care scuipă foc, îi reaminti Leesha. Războiul izbutește
să scoată din noi tot mai mult rău.

VP - 554
 Erny, care lucra împreună cu inginerii, îi văzu pe noii sosiți și îi
salută fluturându-și mâna, apoi se apropie ștergându-și din mers
cerneala de pe degete.
— Tată, spuse Leesha, ți-o prezint pe damaʼting Favah am’Kaji.
Erny își arătă respectul înclinându-se adânc, cu mișcări line.
— Bine-ai venit, dama’ting! Sunt încântat să te cunosc.
De la o zi la alta, krasiana lui era tot mai bună.
— Onoarea e a mea, răspunse Favah, înclinându-se din nou
mai adânc decât în fața Leeshei. Numele tău e rostit cu stimă în
Krasia, Erny am’Paper am’Văiuga.
Flatat, Erny părea să nu-și mai încapă în piele, iar Leesha îl
lăsă să-și savureze încântarea stând câteva clipe de vorbă în
krasiană cu bătrâna damaʼting.
— Onorata ta fiică spune că ne aflăm aici ca să vedem cu ochii
noștri o nouă adaptare a minunatei voastre glife mari, zise Favah.
— Ei, răspunse el, foindu-se de pe un picior pe altul, cele mai
multe merite le aparțin Leeshei mele și lui Arlen Bales, care-au
creat primele glife mari.
— Tata e modest, se amestecă Leesha. Ceea ce vom vedea azi e
numai și numai creația lui.
— Explicați-mi, le ceru Favah.
— De Asfințire, când ne-au atacat, demonii au azvârlit bolovani
uriași și copaci, străduindu-se să ne strivească și să ne
mâzgălească glifele mari, slăbindu-le destul de mult cât să poată
trece de interzicere.
— Da, spuse Favah, acestor „glife mari” ale voastre le lipsesc
avantajele oferite de ziduri.
— Le lipseau.
Vocea lui Erny se asprise. După o viață alături de Elona,
suporta să fie privit de sus, dar numai când era vorba de el ca
persoană și nicidecum de munca lui.
— Acum putem opri aproape orice.
— Aproape? întrebă Leesha.
Erny făcu semn echipei unei aruncătoare de pietre aflate în
afara interzicerii. O înconjura o companie de tăietori de lemne, cu
toți ochii îndreptați spre pădure, în căutarea oricărui demon
destul de prost ca să se-apropie atât de mult.
Echipa răspunse la semnal și lăsă contragreutatea să cadă, iar
brațul mașinăriei se avântă, azvârlind un bolovan de dimensiunile

VP - 555
unui șopron. Bolovanul trasă prin văzduh un arc înalt,
îndreptându-se spre un loc gol din interiorul glifei mari.
Dar, odată ajuns deasupra liniei de interzicere, bolovanul se
sfărâmă într-o străfulgerare de lumină.
Favah clipi surprinsă.
— Ați adăugat glife de izbire.
Bătrâna miji ochii.
— Însă oamenii trec cu ușurință de linia interzicerii. Care e
ecuația?
De data asta Erny clipi surprins. Era obișnuit să se străduiască
să le explice celor cu care stătea de vorbă chiar și principiile de
bază ale glifării. Își reveni, scoase o tăbliță de ardezie și scrise
ecuația care dimensiona și distanța glifele de izbire astfel încât să
lovească doar obiectele mari, dacă se mișcau cu anumite viteze.
— Nu e de folos împotriva scorpionilor, observă Favah.
— Nu ne-așteptăm să folosească demonii scorpioni, nici măcar
când e lună nouă, sublinie Erny. Ne facem mult mai multe griji
pentru sfărâmături.
Arătă către locul unde norul de praf stârnit de sfărâmarea
pietrei încă nu recăzuse în totalitate pe pământ, iar frânturi mari
de piatră zăceau pe terenul gol care fusese ținta loviturii.
— Vor cădea doar la marginea glifei, zise Leesha. Putem retrage
pe toată lumea de-acolo.
Erny încuviință din cap.
— Vom avea echipe de Glifari și de ingineri pregătite să-nlăture
sfărâmăturile care amenință să slăbească puterea glifelor.
Favah continuă să studieze ecuația.
— Energia absorbită e enormă.
— Da.
Erny răsuflă prelung.
— Glifa mare poate face față Absorbției aproape în totalitate.
— Iarăși cuvântul ăla, zise Leesha.
Erny luă înapoi plăcuța și scrise o altă ecuație sub prima.
— Așa calculăm câte pietre pe oră pot fi respinse până la
secătuirea completă a glifei.
Leesha începu să simtă zvâcniri dureroase în spatele ochiului
stâng.
— Ș i dacă se-ntâmplă asta?
Erny își înălță brusc palmele.

VP - 556
 — Toată magia din Văiugă dispare. Poate doar preț de o
secundă, poate preț de un minut sau mai mult, dacă miezingii își
continuă atacul.
— Ziditorule! exclamă Leesha.
— N-o să se-ntâmple, Leesh, o liniști Gared. Avem echipe care-
au glifat scorpionii și pietrele. O s-avem Soldați ai Văiugii care să
doboare toți demonii pietrei și ai lemnului destul de mari ca să
poată ridica un butoi.
Își înălță securea către tăietorii de lemne care aduceau
mașinăria de luptă înapoi, pe glifă, și grupul veni spre ei, condus
de Dug și Merrem Butcher.
— Avem câțiva oameni noi pe care vreau să-i vezi. Unu e mai
mare ca mine. Pare el însuși un demon al pietrei.
Tăietorii de lemne se așezară în șir și, la trecerea Leesha și a
grupului ei prin fața lor, intrară în poziție de drepți, lovindu-se cu
pumnii în pieptul armurilor de lemn. Erau oameni de tot soiul:
angiersieni scunzi, rizonieni deșirați, laktonieni crăcănați și…
Leesha se opri brusc la vederea unui tăietor de lemne uriaș,
care ținea un târnăcop enorm de parc-ar fi fost o coadă de
mătură. Inima i se strânse.
— El e ăla despre care ți-am vorbit, spuse Gared, fără să ia în
seamă tulburarea ei. Tăcutu’ Jonn se zgârcește la vorbă, însă a
ucis mai mulți miezingi decât ceilalți cinci oameni din grupul lui
laolaltă.
Uriașul se uita drept înainte, dar când își auzi numele se
întoarse și întâlni ochii Leeshei.
Ea îl recunoscu imediat. Fața lui i se întipărise pentru
totdeauna în minte. Mutul uriaș care o siluise pe ea pe drum și
stătuse apoi pe spinarea lui Rojer în vreme ce prietenii lui făceau
același lucru era acolo, în Văiuga.
•
Leesha încremeni, deodată tremurând de frică. Era ridicol. Ea,
care înfruntase un demon al minții, se simțea neajutorată în fața
acelui bărbat. Ș i totuși…
Ceilalți tâlhari care o atacaseră erau morți, sfâșiați de miezingi
după ce Arlen și Rojer recuperaseră cercul portabil furat de ei.
Însă mutul nu se aflase printre cadavre. De-atunci, Leeshei i se
păruse de-o sută de ori că-l vede ascuns în umbră sau printre
copacii unui crâng sau că i se reflectă chipul în lumina focului
sau în vreun geam.
VP - 557
 Citi pe fața lui că și el o recunoscuse, apoi îi văzu trăsăturile
schimonosindu-se de frică și de oroare. Bărbatul se răsuci pe
călcâie și fugi.
— Wonda, oprește-l! strigă ea cu voce pițigăiată.
Era un vaier disperat, înspăimântat, dar în acea clipă nu-i
păsa.
Wonda se avântă pe urmele lui cu atâta iuțeală, încât silueta îi
deveni neclară și îl ajunse din două salturi. Îl prinse de
încheietura mâinii și i-o răsuci, iar târnăcopul căzu dintre
degetele tremurând de durere. Uriașul urlă, repezindu-și spre ea
cealaltă mână, dar tânăra femeie trecuse deja la atac cu
picioarele, agățându-le pe ale lui ca să-l trântească la pământ.
Gared și alți tăietori de lemne alergară spre ea, dar Wonda n-
avea nevoie de ajutor. Încetul cu încetul, îl sili pe bărbatul uriaș
să rămână întins pe burtă, fără să poată riposta când strânsoarea
ei se întețea, împiedicând sângele s-ajungă la creier. El se înroși la
față și, când zvârcolelile îi încetară și păru gata să leșine, Wonda îl
lăsă să ia o gură de aer.
— Pe noapte! mormăi Gared. Ce-a făcut?
Leesha își dădu seama că-și ținuse răsuflarea. Se sili să-și
golească pieptul și să și-l umple din nou cu aer, simțind cum
inima reîncepea să-i bată, zvâcnind cu putere.
— E unul dintre tâlharii care…
I se uscă gâtul și înghiți în sec, cu greutate.
— … ne-au jefuit pe mine și pe Rojer pe drum, înainte de a ne
întoarce aici împreună cu Arlen.
— Nu vrut fac rău! țipă uriașul.
Cuvintele erau lipsite de orice intonație și neclare, iar Leesha își
dădu seama că nu e mut. Doar… încet la minte.
— Vrut doar o țâșneală repede! continuă el să țipe. Dom zis că
pen’ asta-s făcute.
Începu să plângă.
— Pen’ asta-s făcute.
Începu să se legene înainte și înapoi, tot repetând cuvintele
până ce Wonda îl strânse mai tare, făcându-l să amuțească.
Leesha încremeni iarăși. Nu dăduse nimănui amănunte despre
atac, dar în Văiuga se găseau întotdeauna bârfitori care să facă
presupuneri supărător de apropiate de adevăr. Ș i acum adevărul
gol-goluț era dezvăluit în fața lui Favah și a escortei ei de Sharum,
în fața celor mai demni de încredere dintre aliații Leeshei, a
VP - 558
echipelor de ingineri și de Glifari, a noilor oameni intrați în oastea
tăietorilor de lemne.
Pe măsură ce toată lumea pricepea sensul dezvăluirii, privirile
și aurele se întunecau, colorându-se cum Leesha nu mai văzuse
întâmplându-se vreodată.
Wonda scoase un cuțit lung. Își ridică privirea și îi întâlni ochii.
— Vrei să-l omor, maestră?
Vorbea serios. Uitându-se în jur, Leesha înțelese că toată lumea
dorea moartea uriașului. Darsy, Favah, cei doi Butcher, Sharum-ii
și tăietorii de lemne, inginerii. Nici măcar în aura lui Erny nu se
zărea vreo urmă de milă. Toți erau gata să ucidă pentru ea, și nu
numai demoni.
Gândul o îngrețoșă, cu toate că și mâinile ei erau pătate de
sânge. Pe drumul de întoarcere din Mărinimia lui Everam își
otrăvise escorta de Sharum și aruncase bâte trăsnitoare asupra
oastei lui Jayan când izbise în porțile Angiersului. Încă mai ținea
minte ce simțise când șira spinării lui dama Gorja zvâcnea,
strivită sub tălpile ei.
Dar întotdeauna fusese vorba de viață și de moarte. Atacase ca
să-i apere pe alții, nu omorâse un om slab de minte, neajutorat în
strânsoarea Wondei.
Se uită din nou la uriaș, îi întâlni ochii și își aminti ce îi făcuse.
Nepăsarea cu care îi înfrânsese împotrivirea, țintuind-o la
pământ. Sălbăticia lui din ultimele clipe dinainte de a se slobozi în
ea.
Câte femei mai supusese între timp aceleiași orori? În viitor
avea să li se mai întâmple și altora, dacă îl lăsa să trăiască? Slab
de minte sau nu, uriașul era perfect în stare de așa ceva; până și
femeile voinice din Văiuga ar fi fost la fel de neputincioase ca un
copil, înfrânte de masivitatea și de forța lui. Simți o învolburare în
pântec și fierea îi ajunse în gât, iar durerea din spatele ochiului
prinse din nou viață.
Wonda avea s-o facă. Avea să-l ucidă pe loc și pentru asta
nimeni din Văiuga n-avea s-o judece pe niciuna dintre ele. Pe
urmă Wonda ar fi dormit împăcată și Leesha nu putea să nege că
la fel ar fi dormit și ea, știind că ultimul dintre mizerabilii ăia
dispăruse de pe fața pământului.
Mâna o durea și, când se uită în jos, văzu că își strângea din
toate puterile bagheta hora.
— Lasă-l să se ridice.
VP - 559
 Wonda nu se împotrivi, cum se aștepta, ci îl eliberă imediat pe
Tăcutul Jonn, ridicându-se și trăgându-se într-o parte înainte de
a apuca el să se dezmeticească. Ar fi putut să-și înșface
târnăcopul, însă rămase în patru labe, cu lacrimile brăzdându-i
murdăria de pe obraji.
Leesha își îndreptă bagheta spre el.
— Aș vrea să te fi luat miezingii și pe tine.
La auzul cuvintelor ei, Erny își ridică privirea și în aura lui se
schimbă ceva. Apăru o urmă de milă. Leesha încă își mai aducea
aminte ce îi răspunsese el cu ani în urmă, în noaptea când ea își
dorise să-i fi ucis miezingii mama:
Să nu mai spui niciodată asta. Despre nimeni.
— Fă-o.
Gared avea securea în mână.
— Sau lasă-mă pe mine.
În comparație cu el, Tăcutul Jonn nu era chiar atât de masiv.
Iar el își dorea s-o facă, să omoare pe oricine cuteza să se-atingă
de ea.
Leesha continuă să-și înalțe bagheta, dar mâna începu să-i
tremure.
— Omul ăsta are o datorie de sânge, zise Favah. Dacă lovești o
dama’ting, plătești cu viața.
Cuvintele ei treziră o altă amintire, din ziua în care Arlen îi
înfruntase pe Kaval și Coliv, care încercaseră cândva să-l ucidă.
Există o datorie de sânge. V-aș fi putut sili s-o plătiți azi, dar nu
omor decât alagai.
Își mai amintea și alte cuvinte:
Suntem noi împotriva miezingilor, Leesh. Orice altceva e o luptă
deja pierdută.
De câte ori i le spusese Arlen noaptea, între două sărutări?
Dar până și el își încălcase făgăduiala asta pentru ea.
— Nu.
Leesha își coborî brațul, lăsând bagheta în jos.
— Aici nu e un eșafod și noi nu suntem călăi.
— Aduc lanțuri, spuse Wonda. Îl aruncăm în temniță.
Gândul că bărbatul care o atacase urlă, înlănțuit, în
subteranele deasupra cărora doarme ea nu era o alinare pentru
Leesha. Își săltă puțin bagheta și uriașul tresări când se apropie
de el, cercetându-i aura.
— Vrei să-ți dobândești iertarea? îl întrebă.
VP - 560
 — Da! gemu el.
— Se apropie luna nouă! strigă Leesha, trasând în grabă o glifa
mulțumită căreia vocea îi răsună tunătoare în noapte. Juri să
aperi Văiuga când vine bezna și se năpustesc demonii asupra
noastră?
— Da! gemu uriașul. Da! Da! Da!
Aura îi era la fel de simplă ca mintea, limpede și ușor de citit.
Era sincer.
Leesha se întoarse către toți tăietorii de lemne, localnici și nou-
veniți.
— Miezingilor puțin le pasă ce-am făcut noi. Vin asupra
noastră, uniți, ca să ne distrugă. Trebuie să fim și noi uniți
împotriva lor!
— Da! strigară din toate puterile văiugenii, înălțându-și pumnii
și armele.
Chiar și eunucii lui Favah, văduviți nu doar de copac, ci și de
limbă, își loviră scuturile cu sulițele.
Leesha se uită din nou la Tăcutul Jonn, care încă mai tremura
de frică. Își coborî glasul, lăsând să se risipească magia care i-l
făcuse răsunător.
— O să te duci la maestra-șefă Darsy de trei ori pe săptămână,
ca să afli… pen’ ce-s făcute femeile.
El dădu din cap cu încântare în timp ce Darsy își sufleca
mânecile rochiei și își proptea mâinile în șolduri.
— Ș i-ai face bine să nu te-atingi de niciuna înainte de-a mă
convinge eu c-ai înțeles.
— Da, spuse iarăși Jonn, cu vocea lui plată.
Leesha își prinse bagheta la loc, de centură, apoi săltă
târnăcopul lui greu.
— Acum intră în rând, unde stăteai.
Uriașul șovăi înainte de a-și înșfaca arma și de a se întoarce în
locul din care fugise. Bărbații care îl încadrau se îndepărtară de
el, dar niciunul nu protestă.
Suntem noi împotriva miezingilor. Orice altceva e o luptă deja
pierdută.
Leesha răsuflă adânc, își arcui spatele și se îndreptă spre cai cu
o grație pe care ducesa Araine i-ar fi invidiat-o.
•

VP - 561
 Favah îi studia zarurile cu mare atenție. Leesha știa că bătrâna
damaʼting o să se folosească de orice defect, oricât de lipsit de
importanță, ca să-i ceară să și le distrugă și să cioplească altele.
În cele din urmă, krasiana se mulțumi să i le înapoieze cu un
mormăit. Apoi alese trei cărți de joc dintr-un pachet și le așeză cu
fața în jos.
— Aruncă zarurile și spune-mi ce vezi.
Leesha își făcu o tăietură pe braț, acoperi zarurile cu sânge, le
simți calde în mână când le amestecă și le zări într-o străfulgerare
de lumină când le aruncă. Se înfioră când, sub ochi ei, zvâcniră
întrerupându-și rostogolirea firească și se opriră.
Favah văzuse așa ceva de nenumărate ori, era mult mai puțin
impresionată.
— Ei? Ce-ai aflat?
Leesha nu avu nevoie de prea mult timp.
— Trei de apă, cinci de sulițe, Sharum de scuturi.
Vorbea cu încredere, răspunsul zarurilor nu ridica întrebări. Se
folosise de cea mai importantă abilitate fundamentală oferită de
știința citirii zarurilor. Vedea cărțile în propriul ei viitor, în acel
singur viitor devenit realitate în momentul alegerii cărților.
Favah nu comentă în niciun fel când prezicerile Leeshei se
dovediră exacte. Amestecă din nou cărțile și puse pachetul pe
podea, în fața ei.
— Acum spune-mi care sunt cele trei cărți pe care le voi alege.
Era un test mai greu. N-avea de unde să știe nici dacă Favah o
să scoată cărțile din partea de sus a teancului sau din cea de jos,
nici dacă avea să ia trei cărți la rând sau dacă avea să le tragă din
pachet la întâmplare. Aruncă zarurile, căutând unul dintre cele
peste o sută de mii de viitoruri posibile.
— Damaji de cranii, răspunse, după câteva clipe lungi. Ș apte de
sulițe. Khaffit.
Favah se uită în jos, studie și ea zarurile, apoi scoase din
pachet, alegându-le cu desăvârșire la întâmplare, cele trei cărți
prezise de Leesha. Mormăi.
— Ai ales o combinație de cărți din câteva mii. Un om viu are în
față o infinitate de viitoruri.
Leesha încuviință din cap.
— Aș vrea să-mi fi putut oferi luxul de a petrece ani de zile în
Sala Negurilor, dar Sharak Ka ne bate la ușă.
Favah împinse cărțile deoparte.
VP - 562
 — Acum pune o întrebare adevărată.
Leesha luă o sticluță cu sângele Elissei și mânji cu el zarurile.
— Ziditor al vieții și al luminii, copiii tăi caută răspunsuri.
Dezvăluie-mi soarta Elissei vah Ragen am’Mesager am’Miln.
Trecuseră săptămâni fără să primească vreo veste din orașul
din munți. Din Miln nu mai soseau cu regularitate Mesageri, cum
se întâmpla înainte, iar dintre cei plecați din Văiuga, care se
aventuraseră să se îndepărteze de Podul Peste Fluviu, spre
miazănoapte, mai mult decât cale de-o zi, nu se mai întorsese
niciunul.
Leesha aruncă și de data asta Favah se uită cu atenție când
zarurile se opriră cu o zvâcnire. Amândouă se aplecară asupra lor,
studiind rezultatul. Glifele pentru piatră și vânt se intersectau și
Leesha le arătă cu degetul.
— Munte.
Favah se uită pieziș.
— Dacă le privești dinspre miazănoapte sunt inversate. Vale.
— Orașul Miln se află în valea dintre doi munți, spuse Leesha.
— Studiezi modelul creat de zaruri sau cauți justificări?
Sprâncenele Leeshei se uniră când se încruntă, concentrându-
se din nou asupra zarurilor.
— Așadar nu urmezi învățăturile lui damaʼting Corelvah, care
spunea că zarurile trebuie citite dinspre miazănoapte către
miazăzi, ci le urmezi pe ale lui damaʼting Vahcorel, care era
convinsă că trebuie citite din centru către exterior?
— Ai dedus asta pornind de la un singur cuvânt?
Favah scoase un sunet care lăsa impresia că scuipase, deși de
pe buzele ei uscate nu se desprinsese nici măcar un singur strop
de salivă.
— Damajah n-a întrecut măsura când a spus că trufia ta e
nemărginită.
Leesha se trase înapoi.
— N-am vrut să fie o ofensă.
Tonul krasianei îi adusese aminte de Bruna.
— Corelvah a fost bunica mea, zise Favah. Iar Vahcorel a fost
sora ei. În copilărie le-am tot auzit țipând una la alta.
Pe noapte, cât de bătrână ești? se miră Leesha. Ș i se gândi din
nou la Bruna, care dobândise tot mai multă înțelepciune, parcă
stivuind-o de-a lungul anilor.

VP - 563
 — Amândouă erau convinse că dezlegaseră un mister al
universului, continuă Favah. Fiecare era atât de sigură că Everam
îi vorbește ei și numai ei! Ș i de ce n-ar fi fost? Nimeni nu poate
nega că amândouă aveau Viziunea. Strămătușa mea și-a prezis
ora și data morții cu o sută de ani înainte de a muri, iar bunica a
zădărnicit o lovitură de stat plănuită de majahi pur și simplu
punându-i piedică unui bărbat pe stradă. A știut încă din
copilărie că trebuie să fie acolo exact în clipa aia. Amândouă au
avut susținătoare înverșunate, partizane nebune care refuzau
până și să ia în vreun fel în considerare strădaniile celeilalte părți.
Însă din ambele școli de gândire au ieșit clarvăzătoare care pășeau
cu un picior pe Ala și cu celălalt prin infinit.
Favah ridică un deget subțire.
— Tu crezi că misterele universului sunt o ecuație care trebuie
rezolvată. Însă viitorul nu e o ecuație. E o poveste. Iar o poveste
poate fi spusă în foarte multe moduri.
Leesha se înclină mai adânc decât și-ar fi îngăduit s-o facă în
public, onorând-o pe bătrâna krasiană.
— Ai dreptate, damaʼting. Îmi cer iertare! Sunt pur și simplu…
nerăbdătoare să-nvăț.
Favah pufni și un deget îi zvâcni, arătând către zaruri.
— Citește-le, fetițo!
— Aer peste apă, spuse Leesha. Un nor… nu, e un fulger. Nor
de furtună.
— Nori de furtună se adună precum ceața în jurul orașului din
valea dintre munți.
Favah îi făcu cu ochiul cu atâta iuțeală, încât Leesha se întrebă
dacă nu cumva își imaginase. Mâna bătrânei se opri în aer, ca o
gheară planând deasupra mai multor simboluri de demoni de pe
marginile zarurilor.
— În jurul zidurilor lor e puzderie de alagai. Dar acești oameni
din miazănoapte sunt…
Arătă către un alt simbol.
— Trufași, traduse Leesha.
Apoi își duse mâna la gură.
— Nu văd ce li se pregătește! Trebuie să…
— Probabil că nu putem face nimic.
Favah îi arătă un alt simbol.
— Insulă, spuse Leesha. Sunt singuri? Rupți de restul lumii?
— În aproape toate viitorurile. Un pilon în fluviul timpului.
VP - 564
 — Pur și simplu nu pot să nu le trimit ajutor pentru că
simbolul insulei e îndreptat către valea dintre munți. Ce rost are
să vezi viitorul dacă nu poți face nimic ca să-l schimbi?
— Ce rost…!
Ochii lui Favah păreau gata să-i iasă din cap.
— Fată trufașă și idioată! Îți petreci cinci minute străduindu-te
să pricepi un mesaj încifrat, ghicești câteva cuvinte și te grăbești
să tragi concluzii? Crezi că bunica mea și-a făcut toate profețiile
după ce-a aruncat o singură privire? Își petrecea adesea câte o
săptămână meditând fără să se odihnească și fără să mănânce, ca
să studieze toate versiunile unei aruncări importante.
— Nu-mi pot îngădui să mă-nfometez o săptămână, uitându-
mă la niște zaruri. Mâine-noapte e lună nouă și am de condus un
întreg ținut.
— Ș i între cinci minute și o săptămână nu există nimic? întrebă
Favah. Cu siguranță că până și marea contesă Paper își poate face
timp o oră, între iertarea acordată unui Sharum siluitor și
hrănirea unui bebeluș flămând.
Leesha o cercetă cu privirea, dar aura bătrânei era senină.
Mâna i se plimbă pe deasupra zarurilor.
— Sharak Ka ne bate la ușă și în aruncarea asta se ascund o
mie de povești sângeroase, Leesha vah Erny. Merită mai mult
decât o privire aruncată în grabă.
•
— Maestră, chiar nu crezi c-ar fi mai bine să te-ntorci în
capitală? o întrebă Arther pentru a mia oară.
Prim-ministrul, un mai abil mânuitor al condeiului decât al
suliței, părea stângaci în armura lui de lemn.
Alagai-ii vor ataca la lăsarea întunericului în partea de
miazănoapte a Văiugii. Asta dezvăluiseră zarurile la ultima
aruncare a Leeshei. Ea și Favah le priviseră preț de câteva ore
înainte de a cădea de acord asupra prezicerii. Pe urmă fuseseră
chemate Shaselle și Jaia, care studiaseră la rândul lor zarurile și,
fără niciun indiciu primit de la celelalte două femei, ajunseseră la
aceeași concluzie.
Leesha își plimbă mâna pe bagheta hora prinsă de centura ei și
simți magia vibrând.
— E nevoie de mine aici.
Pisălog stătea ca o statuie de obsidian, dar ea simțea încordarea
armăsarului puternic, gata să se pună în mișcare în orice clipă. Pe
VP - 565
potcoavele lui de argint, cu încrustații din os de demon, erau
gravate glife puternice. Avea să fie iute. Neobosit. Putea să
zdrobească țeasta unui demon al lemnului cu o lovitură de copită.
La fel erau și potcoavele mustangilor angiersieni uriași și cele
ale cailor de luptă lucioși și iuți pe care călăreau căpitanii
Sulițașilor Văiugii. Toți băteau din copite și se foiau, ca un ecou al
agitației călăreților.
Leesha se afla în Ferma lui Stallion, pe glifa mare din marginea
de miazănoapte a ținutului Văiuga. Era cel mai puțin populat
cătun, dar pe marea sa întindere de pământ pășteau și erau
antrenați mustangii puternici și caii iuți de care depindea
cavaleria din Văiuga.
Deși ocupa o suprafață atât de întinsă, Stallion se număra
printre cele mai puțin rezistente glife din ținut, fiind conturată
mai ales de garduri de lemn și de cele câteva clădiri din centru.
Baronul Stallion avea acum în slujba lui sute de oameni, dar încă
mai mâncau cu toții laolaltă într-o sală comună; erau mai mult o
familie decât o baronie.
Atacul demonilor acolo avea sens. Câțiva bolovani bine țintiți și
rotirea copacilor care erau măciucile preferate de demonii pietrei
aveau să facă în glifa mare prea multe breșe ca să poată fi apărate
în totalitate. Iar pierderea acelui loc ar fi lipsit Văiuga de una
dintre cele mai importante resurse ale sale.
Leesha le ordonase tuturor locuitorilor din Stallion care nu
puteau să lupte să se retragă în cătunele din interiorul ținutului,
luând cu ei toți caii prea tineri sau prea sălbatici ca să poată fi
înșeuați. Acum, când soarele cobora pe bolta cerului, restul
oamenilor lui Jon patrulau călare pe marginile glifei sau erau
ascunși în iarbă; înarmați cu arcuri.
Gared aștepta lângă Leesha, pe culmea unei coline alese de ea
ca punct de observare avantajos. Cei mai buni luptători dintre
tăietorii de lemne și Sulițașii Văiugii așteptau la poale, gata să
plece, la porunca ei, în ajutorul apărătorilor oricărei breșe.
— Pentru noi înseamnă foarte mult să te-avem aici, maestră.
Jon Stallion îi era alături, călare pe masivul lui mustang roib,
dominând-o cu statura lui impunătoare.
— Dar sper că, până la urmă, se va dovedi că ți-ai irosit timpul.
La noapte vor curge râuri de sânge, preziseseră zarurile.
Leesha își atinse din nou bagheta.
— Ș i eu sper.
VP - 566
 După apusul soarelui, încordarea tuturor crescu. Leesha îl
mâna pe Pisălog iarăși și iarăși în jurul culmii, uitându-se în
noapte cu ochelarii ei glifați, dar nimic nu dădea de bănuit că
demonii se adună sau că se petrece ceva neobișnuit. Patrulele
călăreau nevătămate de-a lungul marginii teritoriului, iar
iscoadele trimise dincolo de linia interzicerii se întorceau cu
regularitate să dea raportul.
— Ceva nu se potrivește, murmură Gared.
Leesha era de acord. Când îi atacaseră ultima dată la luna
nouă, demonii începuseră să construiască glife mari, așa cum își
instalează oamenii mașinării de asediu. N-o puteau face fără
niciun zgomot și fără s-atragă nicidecum atenția.
Dar era liniște, nu se-auzeau decât chemările păsărilor și
țârâitul greierilor. Lipsea chiar și obișnuita vânzoleală a demonilor
din orice altă noapte.
Leesha își răsuci un cercel. Era cel mai adesea peste putință să
intre în legătură cu cineva din afara glifelor mari, dar pe toată
întinderea Ț inutului Văiuga se făcea auzită aproape cât ai clipi.
— Maestră, spuse Darsy în urechea ei.
— Dau de știre, zise Leesha, că aici, lângă Ferma lui Stallion,
nimic nu ne facem să credem că demonii ar pregăti un atac.
— Nici în Pădurea Culegătoarelor de Ierburi nu se-ntâmplă
nimic, răspunse Darsy. Tocmai am primit raportul căpitanului.
Nici altundeva nu e nicio mișcare.
Leesha primi, rând pe rând, același răspuns din toate celelalte
cătune. Peste tot se patrula și oamenii așteptaseră începerea
luptei agitându-se încordați, dar după asfințitul soarelui nu se
întâmplase nimic.
Alagai-ii vor ataca la lăsarea întunericului în partea de
miazănoapte a Văiugii, asta preziseseră zarurile; toate cele patru
femei tălmăciseră așa răspunsul primit. Unde era greșeala?
Zarurile ei erau într-adevăr prost dăltuite?
După atâtea ore de studiu, modelul alcătuit de zaruri i se
întipărise în minte. Oare într-adevăr spuseseră așa? Sau toate
cele patru femei presupuseseră, instinctiv, că Văiuga va fi ținta
atacului?
Alagai-ii vor ataca la lăsarea întunericului în partea de
miazănoapte a Văiugi. Pe noapte!
— Arther.
Leesha simți o durere înfiripându-i-se în spatele ochiului.
VP - 567
 — Fii bun și trimite-l pe căpitanul Gamon, cu Sulițașii Văiugii,
spre miazănoapte.
Prim-ministrul ridică dintr-o sprânceană.
— Maestră?
— Wonda, du-te cu ei. Ia-o și pe Kendall.
Wonda rămase cu gura căscată.
— Maestră?
Leesha își încleștă pumnii, scoasă din fire de propria trufie, dar
își păstră vocea calmă:
— Mă tem că Angiersul e atacat.

VP - 568
 28

POVESTEA LUI ARAINE

334 D.Î.

Arther și Darsy mergeau în spatele Leeshei, care inspecta

Cimitirul Miezingilor, unde încă se mai făceau pregătiri.
— V-ascult.
— Corturile pentru trierea răniților sunt înălțate și gata să-i
primească.
Darsy își flutură mâna către pavilioanele albe care umpleau
vechea piață a satului.
— La spital și la școala noastră sălile de operație sunt pregătite.
Leesha încuviință din cap. Renunțase la rochiile de contesă; o
preferase în schimb pe cea albastră din numeroșii ani în care
fusese Culegătoare de Ierburi, bineînțeles adăugându-i și șorțul
îngreunat de buzunare pline. Nu o aștepta o zi cu mașinații
politice lângă măsuța cu cești de ceai. O așteptau scalpele și ace și
sânge care să-i mânjească mâinile până la cot.
— Avem căruțe pline cu mâncare, apă, săpun și haine, spuse
Arther. Ș i latrine pentru întrebuințare vremelnică.
— Vreau echipe care să spele și să dezinfecteze gălețile cu
regularitate, zise Leesha. Nu se poate să…
Arther o privi cruciș și ea tăcu. El știa deja ce e de făcut.
Bineînțeles că știa.
— Tăietorii de lemne…, începu ea din nou.
Aceeași privire.
— Sunt deja la lucru, curăță teren pentru o nouă așezare.
Leesha răsuflă prelung.
— Mi-aduc aminte că n-aveam idee cum să ne descurcăm cu
miile de refugiați care se revărsau în Văiuga și mi se pare c-a fost
ieri.
— Repetiția e mama învățăturii, spuse Darsy.
— Numai că…, începu Arther.
Cele două femei se uitară la el.

VP - 569
 — Da?
— Mă tem că nu vor fi mii. Mesagerii spun că e vorba de mult
mai puțini.
— Nu e cu putință, îl contrazise Leesha. Gamon ne-a dat de
știre că orașul a căzut.
Arther încuviință din cap.
— Într-adevăr.
Leeshei i se înteți durerea de cap.
— Fortul Angiers adăpostea mai bine de patruzeci de mii de
suflete. Iar în cătunele din jur locuiau înc-o dată pe atâția.
— Cel puțin, încuviință Arther. Dar rapoartele spun că grupul
călăuzit de Sulițașii lui Gamon e de numai câteva sute de oameni.
Trebuie să ne pregătim pentru ce e mai rău.
Leesha se uită la văiugenii care alergau încoace și încolo prin
Cimitirul Miezingilor, pregătindu-se să dea adăpost unui nesfârșit
șir de supraviețuitori.
— Credeam că asta facem.
Darsy o prinse de umeri.
— De data asta n-au fost krasianii, Leesh. Demonii nu-i cruță
pe cei care ies dintre ziduri cu mâinile ridicate.
Leesha își astupă gura cu palma. Era tot ce putea face ca să-și
stăpânească lacrimile. Atât de multă moarete!
Curând după aceea, în piață intrară călare Gamon și Sulițașii
Văiugii, plini de lovituri și de sânge și împuținați. În spatele lor, un
convoi de refugiați, escortat de o mână de Soldați de Lemn și de
Sulițe de Munte, umplea drumul pierzându-se din vedere.
Aproape toți oștenii aveau bandaje însângerate.
Ș i Gamon avea un braț susținut de o eșarfă și, când își scoase
coiful glifat, văzură cârpa pătară de sânge care-i înconjura capul,
îngălbenită de sudoare.
Wonda și Kendall îl flancau, la fel de murdare, dar nevătămate.
La fel ca a căpitanului, fețele lor încremenite păreau de piatră.
— Au întrezărit abisul lui Nie, spuse Favah.
Cei trei escortau o trăsură cândva măreață. Acum avea roțile
desperecheate și una dintre portiere fusese înlocuită cu o
scândură bătută în cuie, pe care fuseseră desenate glife. Un
vizitiu cu umerii căzuți o opri. Un lacheu la fel de tras la față sări
de pe capră și potrivi o scară.
— Pe noapte! spuse Leesha.

VP - 570
 Până atunci nu-i trecuse prin cap că însuși ducele Pether s-ar fi
putut afla printre refugiați. Văiuga continua să fie domeniul lui.
Putea pretinde să ia conducerea în locul ei? Oare văiugenii l-ar fi
lăsat?
Își imagină cum ar fi reacționat Gared și știu că așa ceva n-o să
se-ntâmple niciodată. Oricare ar fi fost părerea familiei Rhinebeck,
dacă Angiersul căzuse, Văiuga devenise teritoriu independent.
Dar din trăsură nu coborî nici ducele Pether, nici ducesa
Lorain. Nu apăru decât Pawl, micul fiu al ministrului Janson.
Băiatul sări jos și potrivi mai bine scara, apoi se urcă înapoi ca s-o
ajute să coboare pe Ducesa Mamă, cu ochii goi duși în fundul
capului.
•
— Nici măcar nu s-au ostenit să atace zidurile.
Araine își săltă ceașca și farfurioara cu o mână tremurătoare.
Leesha pusese printre frunzele de ceai și altele, ale unei plante
adormitoare nu foarte puternice.
— Au intrat prin pavajul de scânduri. L-au găurit chiar sub
nasul nostru.
— Pether? întrebă Leesha. Lorain?
— Morți.
Araine se uita în gol.
— Morți cu toții.
Sorbi din ceai, apoi se strâmbă și scuipă cu delicatețe lichidul
din gură înapoi, în ceașcă.
— Mi-ai pus ceva în ceai? Ești cu adevărat odrasla obraznică a
Brunei.
— Ai simțit o jumătate de frunză de duranta prin toată mierea
aia?
Araine o privi cruciș.
— Când Leesha Paper oferă ceai gata îndulcit cu miere nu mai
e nevoie de altă dovadă.
— Bea-l, spuse Leesha. Ai trecut printr-un calvar. O să te-ajute
să te destinzi cât povestești, iar pe urmă un somn bun o să-ți fie
de mare ajutor.
— Mulțumesc, dar nu.
Araine se uită la Pawl.
— Adu-mi altă ceașcă. Ș i fă tu ceaiul.
— Da, Mamă.

VP - 571
 Băiatul dădu să se-apropie ca să-i ia ceașca, dar Leesha ridică
un deget, cerându-i să se oprească.
— Bea, spuse, întâlnind privirea oțelită a lui Araine. Ț i-o cere
Culegătoarea de Ierburi.
— Pfui!
Araine își feri ochii și bău ceaiul, dar pe Leesha propria victorie
o neliniști. Ducesa Mamă pe care-o cunoștea ea nu era atât de
ușor de intimidat. Așteptă până ce se goli cana, apoi îi făcu semn
Wondei, care deschise ușa pentru Favah.
— Ce-nseamnă asta?
Araine părea o pisică zbârlită.
— Dama’ting Favah e reprezentanta Krasiei în Văiuga, răspunse
Leesha. Dacă aude cu urechile ei, nu sunt eu nevoită să-i spun
povestea. Ne aflăm cu toții în aceeași tabără.
— Fiica lui Erny are dreptate, încuviință Favah. Toate…
neînțelegerile dintre popoarele noastre la vreme de zi nu mai
contează când e vorba de Sharak Ka. Krasia îi va oferi adăpost
poporului tău și, dacă trebuie, îl va răzbuna cu sulițele sale.
— Am avut patru fii, damaʼting. Pe unul l-au ucis miezingii, iar
pe ceilalți trei krasianii. Dacă vreți să mă răzbunați cu sulițele
voatre, îndreptați-le mai întâi către voi înșivă.
Araine se întoarse spre Leesha.
— N-o să divulg secrete de stat.
Leesha bătu cu palma în brațul balansoarului, așa cum o
văzuse pe Bruna făcând adesea, când se sătura de vorbăria unui
prost. Palma o ustură mai tare decât se așteptase, dar merită să
sufere, căci scârțâitul care reverberă în toată încăperea o făcu pe
Ducesa Mamă să amuțească brusc.
— Angiersul e pierdut, spuse Leesha. Nu mai există un stat
care trebuie apărat. Dacă miezingii au de gând să nimicească
omenirea, nu ne mai putem îngădui să ne luptăm între noi.
Araine răsuflă zgomotos pe nări, dar, fie mulțumită unei
judecăți sănătoase, fie din pricina durantei, se dezumflă și nu
protestă când Favah se așeză pe canapeaua din fața ei. Dacă
prezența unei dușmance în cameră schimbase ceva, atunci
Ducesa Mamă devenise mai calmă, mai ea însăși.
— La început am crezut că pot fi opriți, spuse. Sulițele de
Munte înconjuraseră breșa, însă au apărut demonii pietrei și
armele de foc n-au mai avut niciun efect. Pietroșii au trecut

VP - 572
printre ele strivind oamenii, până ce breșa lor n-a mai fost în
pericol. Atunci a început totul.
Pe Leesha o străbătu un fior rece.
— Ce a început?
— Revolta, răspunse Araine. Muncitorii care lucrau la gheretele
de la poartă au atacat străjile și au deschis porțile. Acolo s-au
adunat cete de țărani cu arme glifate, care apoi au atacat oștenii.
La început părea că țăranii se revoltaseră…
— Dar nu era adevărat, spuse Leesha. În oraș pătrunseseră
demoni ai minții…
Araine încuviință din cap.
— O companie de Soldați de Lemn a omorât demoni pe zecile de
străzi înguste ale orașului, până când căpitanul lor și-a scos coiful
ca să-și șteargă transpirația de pe frunte. Ș i-a ucis amândoi
locotenenții înainte de a fi trântit la pământ de oamenii lui. Se
străduiau să-l țină acolo când a intrat în oraș un pâlc de demoni
ai lemnului.
Araine bătu cu unghia în ceașcă și Tarisa se grăbi să i-o umple.
— Astfel de vești am primit toată noaptea. Aproape toate
adăposturile din oraș au rămas neatinse, de parcă nu oamenii i-ar
fi interesat pe demoni.
— Palatul, ghici Leesha.
— Zidurile noastre erau groase, întărite de magie și deasupra
solului, și dedesubt, zise Araine. De data asta n-au săpat niciun
tunel. Pe drumul Mesagerilor au venit snopi de demoni ai
câmpului și pâlcuri de demoni ai lemnului, dar începeau să
mijească zorii și am fost convinși că rezistăm până când răsare
soarele. Toți demonii lemnului au adus cu ei pietre mici.
Ducesa își depărtă mâinile, arătând că nu fuseseră mai mari
decât un pepene galben.
— Dar le-au azvârlit cu precizie, cum aruncă Saltimbancii
cuțitele. Nu ca să spargă zidurile…
— Ca să strice glifele, spuse Leesha.
— Toți străjerii din palat purtau coifuri cu glife ale minții,
continuă Araine. Avea și toată familia regală, aveau și aproape toți
servitorii, dar n-a contat. Una dintre fetele care spălau vasele a
ucis trei Soldați de Lemn cu un cuțit și străjile au venit să ne ducă
în donjon. Pe drum am văzut un băietan de la bucătărie, înarmat
cu un făcăleț, atacând paznicii unei scări. Nu părea să aibă mai
mult de opt ani, dar se mișca exact ca un dama, ferindu-se de
VP - 573
loviturile străjilor și trecând printre picioarele lor de parcă ar fi
dansat, lăsând în urmă un șir de schilozi. Între timp înțeleseserăm
ce se-ntâmplă și desenam glife ale minții pe fruntea tuturor
oamenilor întâlniți. Donjonul era bine păzit și eu, Pether și Lorain
am fost duși într-o încăpere cu pereți groși și cu o ușă care nu se
deschide decât din interior, dar care are o fantă îngustă, prin care
primeam rapoartele gărzilor.
Araine trase aer în adâncul pieptului.
— Pether urla și își smulgea părul, dar s-a… calmat brusc.
Momentul ăla de liniște mi s-a părut o binecuvântare, dar, când
mi-am ridicat privirea, am văzut că nu-și mai poartă coroana. S-a
apropiat de Lorain agale, de parcă s-ar fi plimbat prin grădină,
apoi a scos un cuțit și a-ncercat să-i taie gâtul.
Leesha nu putu să nu-și tragă răsuflarea îngrozită.
— I-a făcut o tăietură adâncă, dar ea l-a prins de braț. Era cu
mult mai masivă decât el și s-au luptat. Iar în timpul ăsta, Pether,
fiul meu pios, a-nceput să spună… cele mai îngrozitoare lucruri.
— Ce lucruri? întrebă Leesha.
— Îmi tai singur mădularul înainte de-al mai vârî în gaura ta
împuțită, răspunse Araine cu o voce răgușită, sau de-a vedea oul
putred care-ți crește-n pântec așezat pe tron. Pe urmă, continuă
Araine cu glas șoptit, i-a tras un picior în burtă și a ținut-o tot așa
până când ea a-nceput să tușească sânge. Am vrut să-l pocnesc
cu bastonul, dar l-a prins cu mâna liberă și m-a lovit cu piciorul
în șold. Când mi-am revenit, îi tăiase deja gâtul lui Lorain și venea
spre mine, tot cu cuțitul în mână.
Vocea lui Araine redeveni groasă.
— De ce m-aș opri acum, mamă? M-am descotorosi de femeia
trimisă de Euchor să mă terorizeze, dar nu și de aia care m-a
terorizat toată viața.
— Pe noapte! șopti Leesha. Cum ai scăpat?
— La vremea mea, am învățat vreo două șmecherii de
Culegătoare de Ierburi, fato. Aveam pulbere orbitoare într-o
brățară tubulară. I-am aruncat-o pe toată-n față. A icnit,
sufocându-se, și Pawl i-a pus piedică, trântindu-l la pământ, iar
pe mine m-a ajutat să mă-ndepărtez șontâcăind. La ușă am
aruncat o ultimă privire în urmă și mi-am văzut fiul înfigându-și
cuțitul în gât.
— Everam să ne apare! șopti Favah.

VP - 574
 — Pe coridor, toți străjerii erau morți, dar nu se vedea nici
urmă de miezing. Podeaua era presărată cu coifuri. Oștenii se
omorâseră între ei.
Araine își termină ceaiul, din nou privind în gol.
— Presupun că demonul minții și-a spus că nu-s destul de
primejdioasă ca să mă ucidă.
— O greșeală pe care prințul alagai va ajunge s-o regrete, spuse
Favah.
— Mă-ndoiesc, o contrazise Araine. Ne-am dus în aripa femeilor
printr-un pasaj secret. Acolo mai rămăseseră o mână din străjerii
mei. Pe toate coridoarele se purtau lupte. Am fost nevoiți să fugim
în oraș prin tunelele lupanarului. S-a luminat de ziuă și demonii
s-au întors în Miez, dar străjile rămase în palat au încuiat porțile,
lăsându-ne pe dinafară. Când am cerut să intru, au postat la
intrare Sulițe de Munte, care-au tras în noi.
Leesha rămase cu gura căscată.
— Chiar și în timpul zilei?
— N-a mai durat mult până când am aflat că și străjile de la
poarta orașului au intrat sub stăpânirea demonului. Au închis
poarta și au distrus troliurile, spunând că numai așa pot
împiedica miezingii să intre, fără să le pese că așa ne țin pe noi
înăuntru. Nu erau chiar toți străjerii. Dar n-aveam de unde să
știm care sunt cei posedați. Umblau nestânjeniți de lumina
soarelui și purtau coifuri cu glife ale minții, se îngrijeau de ei înșiși
și de armele lor și se purtau firesc, ca în orice altă zi, până când
voia cineva să iasă. „Porunca ducelui” spuneau, tăindu-i calea ca
și cum așa ar fi făcut dintotdeauna, și li se explica zadarnic că
Înălțimea Sa a murit. Abia când un Mesager a încercat să se
cațăre pe zid și Sulițele de Munte au tras în el din spate, ne-am
dat seama cât de mare e primejdia în care ne aflăm. Am atacat
gheretele de la poartă, dar străjile s-au baricadat înăuntru și-au
pus pe ziduri Sulițe de Munte.
— Ați fost prinși în cursă, ca alagai-ii în Labirint, spuse Favah.
— Am făcut tot ce-am putut, continuă Araine. Toată lumea din
oraș avea deja glife ale minții pictate pe frunte și am folosit bâte
trăsnitoare ca să surpăm tunelurile prin care intraseră miezingii,
dar se părea că nu mai are importanță. Gărzile palatului au tras
toate draperiile, au vopsit geamurile în negru, așa că am știut.
Demonii n-aveau nevoie să se-ntoarcă în oraș. De fapt, nu
plecaseră. În noaptea următoare, miezingii au început să
VP - 575
cioplească pavajul din jurul palatului, făcând o glifă mare, și au
intrat sub stăpânirea lor și alți oameni. Câțiva țărani, ici și colo,
dar îndeajuns ca să-i facă pe toți să se uite bănuitor la vecinii lor,
și un număr mai mare de străjeri ai zidurilor orașului și ale celor
din oraș.
— Nu pricep ce-au alagai-ii de câștigat astfel, zise Favah.
— Ne taie legătura cu aliații noștri, răspunse Leesha. Împiedică
ajutorul din Miln s-ajungă la noi.
— Nu sunt tâmpită, ripostă Favah. Dar cruțarea oamenilor,
închiderea lor – alagai-ii n-au asemenea obiceiuri. Ce rost are să
cucerească orașul și să lase locuitorii în viață?
— Nu vor să distrugă Angiersul, zise Leesha. Vor o cămară
plină cu provizii.
La asta niciuna dintre celelalte două femei nu răspunse, dar
era bine. Leesha n-avea de ce să creadă că Inevera îi vorbise lui
Favah despre năboirea demonilor și, cu cât știau mai puțini
oameni ce fac Arlen și Jardir, cu atât era mai bine.
— Cum ați ieșit din oraș? întrebă ea.
— Pawl.
Araine îl bătu pe băiat cu palma pe dosul mâinii.
— Cunoaște nu doar pasajele secrete ale casei regale, ci și…
orășeni care-au izbutit să ne strecoare pe sub nasul paznicilor
zidului.
Leesha se uită la băiat, care păru să se micșoreze sub privirea
ei scrutătoare.
— Dacă pe ducesă ai putut s-o scoți din oraș, îi poți ajuta și pe
alții să se strecoare înăuntru?
— Poate izbutesc pentru o mână de oameni, răspunse Pawl.
Nici vorbă de o forță considerabilă.
— Înăuntru? se minună Araine. Ești nebună?
— Nu las mii de oameni la mila unui demon al minții. Ca să
putem spera c-o să-i salvăm, trebuie să trecem dincolo de ziduri
înainte de următoarea lună nouă.
Araine se afundă în scaun, în cele din urmă copleșită de
oboseală și de duranta.
— Poate. Acum e lupta ta. Dinastia Rhinebeck nu mai există.
— Prostii, o contrazise Leesha. Ducesa Mamă e încă în viață.
— Bătrână și fără urmași, spuse Araine.

VP - 576
 — După părerea mea, ești încă tânără, se amestecă Favah. Vrei
să-ți abandonezi poporul, mulțumindu-te s-aștepți să ți se
deschidă drumul singuratic?
Araine se uită la dama’ting, dar orice dorință de luptă o
părăsise. Părea zdrobită și își arăta în totalitate vârsta, până la
ultima zi.
— La întrebarea asta e mai bine să răspunzi după ce te trezești.
Leesha sună dintr-un clopoțel și intră Melny, tânăra ducesă
surghiunită, încă îmbrăcată simplu, cu rochia și șorțul ei de fată
în casă. Privirea lui Favah zvâcni către ea, dar, odată ce-i văzu
veșmântul de servitoare, nu-i mai acordă nicio atenție.
— Ea e Melny, una dintre ucenicele Culegătoarelor de Ierburi.
Îți va fi cameristă. În pântecul ei crește un băiat sănătos și
puternic, dar o să se nască abia peste câteva luni. O să descoperi
că poate munci din greu.
Ochii lui Araine nu dezvăluiră nimic când nora ei se apropie de
ea. Pawl o ajută să se ridice și, sprijinindu-se de brațul lui și de al
lui Melny, bătrâna se îndreptă spre ușă.
Înainte de a ieși, Araine se întoarse să-i mai arunce o privire
Leeshei. Ducesa Mamă avea lacrimi în ochi.
— Mulțumesc, contesă!

VP - 577
 29

LUPII

334 D.Î.

Privind prin geamul de sticlă glifată al trăsurii, Inevera

întrezărea Sharum în straie negre murdare trecând în grabă
printre tufele și colinele pe de ambele părți ale drumului.
Lupii lui Everam îi urmăreau de câteva ore.
După ce se încordase din răsputeri ca să poată intra în legătură
cu Ashia, aflată la o atât de mare depărtare, Inevera avusese
câteva zile la rând impresia că i se învârte capul, însă apoi
aruncase zarurile și răspunsurile primite îi dovediseră că meritase
să sufere, căci îi dezvăluiseră crâmpeie din planul prinților alagai.
Lacul e mai slab decât mărinimia.
Lacul lui Everam. Numele dat tuturor ținuturilor mlăștinoase
intrate sub stăpânirea Krasiei. Forțele i se sleiseră, conducătorii îi
fuseseră uciși. Dacă ar fi cucerit ținuturile mlăștinoase, alagai-ii
ar fi început să construiască glife mari chiar în pragul Mărinimiei
lui Everam.
Asta însemna că Orașul Docurilor era următoarea – și singura –
linie de apărare rămasă. Dacă demonii distrugeau Orașul
Docurilor, n-avea să mai existe nimic care să-i împiedice să
măcelărească oamenii din sate și să devină stăpânii unui teritoriu
întins.
Alagai-ii Ka pândesc.
Alagai-ii. Nu doar unul, mai mulți prinți ai demonilor. Urmau
să se înalțe în nopțile Asfințirii. Până atunci, cercetau întruna
suprafața prin ochii salahorilor.
Un număr prea mare de războinici poate fi pricina unor
schimbări.
Uneori, Inevera detesta toanele zarurilor la fel de mult ca
Ahmann. Ce număr de războinici era prea mare? Cât de multe
întăriri putea trimite în Orașul Docurilor fără să-și dea demonii
seama și să-și schimbe ținta?

VP - 578
 Damajah trebuie să fie momeala din capcană.
Așa că plecase la drum ea însăși. Toate viitorurile în care ea
rămânea în Mărinimia lui Everam aruncau o umbră asupra sorții
Lacului lui Everam. Amanvah fusese lăsată să-i țină locul pe
tronul de perne. Ea și fratele ei împărțeau puterea cu stângăcie,
dar zarurile făgăduiau ajungerea la un echilibru.
Pe Inevera o însoțeau trei dintre surorile sale de cununie –
Umshala din tribul Khanjin, Justya din tribul Shunjin și Qasha
din tribul Sharach –, o mână de shar’dama și de dama’ting și o
gardă personală, alcătuită din cinci sute de Sharum’ting,
antrenate chiar de Ashia și de surorile ei de suliță. Femeile încă
nu fuseseră puse la încercare într-o luptă pe viață și pe moarte,
convoiul lor era mai degrabă o solie decât o trupă trimisă ca
întărire. Inevera se ruga să fie o forță destul de neînsemnată ca să
nu atragă atenția.
Despărțirea de sora ei de cununie nu o încântase pe Amanvah,
mai ales că amândouă rămăseseră grele, dar nu se putea face
nimic. Era nevoie de Sharum’ting Ka. Sikvah încă nu ajunsese la
jumătatea sorocului, mijlocul îi era încă subțire, cu o foarte
ușoară rotunjire a pântecului, de neobservat sub robele ei cu
plăcuțe protectoare. Ea și Asukaji călătoreau în trăsură, alături de
Inevera.
De când se vindecase, nepotul lui Damajah era posomorât, cu
aura plină de rușine și de regret. Se uita pe geamul trăsurii, știind
că e acolo mai mult ca ostatic, ca o garanție a bunei purtări a lui
Asome, nu pentru că în Orașul Docurilor ar fi fost mare nevoie de
un conducător ca el.
— Ne-au înconjurat, remarcă.
— Jarvah a spus să ne-așteptăm la asta, răspunse Sikvah.
Lupii lui Everam s-au îngrășat prădându-i pe verdeni și sunt la fel
de sălbatici ca fiarele de la care și-au luat numele. Jurim n-o să se
arate fără să fie protejat de oamenii lui…
— Jurim e un suflet pierdut, spuse Inevera. Ultimul kai’Sharum
din primele Sulițe ale Izbăvitorului conduse de Ahmann. Printre
Sharum, onoarea lui e nemărginită.
— Un războinic cu atâta onoare s-ar fi prosternat în fața
noastră, în genunchi, cu palmele pe pământ, spuse Asukaji, în loc
să ne amenințe cu oamenii lui.
Inevera clătină din cap.

VP - 579
 — În fața unei femei? A unui băiat în alb pe care abia dacă-l
cunoaște? Jurim e un adevărat copil al Labirintului. Le e loial
conducătorilor săi Sharum. Lui Ahmann și Shanjat, plecați în
abis. Lui Jayan, mort. Lui Hoshkamin, încă nepus la încercare. I
se supunea lui Hasik, care-a ajuns un eunuc proscris. Ce
războinic are acum o glorie mai mare decât a lui?
— Îi sunt Damaji!
Asukaji își încleștă pumnul.
— Un băiat pe care l-a văzut sugând la sânul maică-sii.
— Atunci probabil că azi trebuie să-i arăt ce pot, spuse Asukaji.
— N-o s-o faci, îl repezi Inevera. De Jurim mă ocup eu.
— Damajah, spuse Sikvah, după ce Asukaji recăzu în muțenia
lui posomorâtă, Jurim e însoțit de peste trei sute de dal’Sharum
de elită. E periculos pentru tine…
Ochii Ineverei zvâcniră către ea și fata amuți. Ashia plecase, dar
obiceiul ei de a-și spune sus și tare părerea ajunsese la Sikvah
odată cu eșarfa albă.
— Nu putem aduce mai mulți luptători din Mărinimia lui
Everam fără să ne ghicească alagai-ii planul și să intre în alertă,
zise Inevera, iar alte întăriri nu ne sunt la-ndemână. Avem nevoie
de Jurim și de oamenii lui ca să putem spera c-o să-i
supraviețuim următoarei Asfințiri.
— Se spune că Hasik are peste o mie de Sharum în Mănăstirea
Zorilor. Nu ne-am folosi timpul mai bine dacă am merge acolo?
Am putea s-o facem acum, înainte de Asfințire, ca să-i aducem
aminte de jurămintele lui, propuse Asukaji.
— De asta se ocupă sora ta, îi dezvălui Inevera. Ș i nimeni care
nu e acum aici, în trăsură, nu trebuie să afle.
Asukaji rămase cu gura căscată.
— Ashia? Ai trimis-o în miazănoapte? Unde e fiul meu?
Inevera îl pălmui. El o privi, clipind uluit. Oare, în întreaga lui
viață privilegiată, îl mai pălmuise vreodată cineva? Sikvah își
studia glifele de pe unghii, făcându-se că n-a văzut cele
întâmplate.
— Nepotul tău e cu mama lui, merge pe marginea abisului
fiindcă tu ai încercat s-o ucizi și i-ai făcut zarurile sorții să se
rostogolească nebunește. Se îndreaptă chiar acum spre Hasik. O
să-l scoată pe khaffit din mâinile lui.

VP - 580
 — Pe khaffit? Riști viața surorii mele și a singurului nepot al
Izbăvitorului – a singurului tău nepot – pentru salvarea
burduhănosului ăluia mâncător de porci?
— Le risc pentru Sharak Ka, ripostă Inevera. Zarurile prezic că
acest khaffit încă mai are de jucat un rol.
Asukaji își veni în fire și se lăsă s-alunece de pe banchetă ca să-
ngenuncheze pe podeaua trăsurii.
— Poate că mai am și eu unul. Trimite-mă acolo, Damajah. O
să mă duc în miazănoapte ca să-mi salvez sora și… nepotul.
Inevera îi puse o mână pe umăr.
— Dai în sfârșit dovadă de respect, Damaji așa că îți spun, cu
respect, că nu ai nici destul antrenament, nici destul talent
pentru o asemenea însărcinare. Ț inuturile mlăștinoase sunt
întinse, cu puțină hrană și puțină apă de băut chiar și pentru
aceia care știu cum să le caute. Sunt pline de smârcuri și mișună
de demoni ai mlaștinii, greu de deosebit de mâl și de putregaiuri și
gata să-și împroaște cu scuipat mistuitor prada luată prin
surprindere.
Asukaji își ridică privirea și îi întâlni ochii.
— Acolo ai trimis-o pe sora mea, cu pruncul ei?
Inevera încuviință din cap.
— Da, și n-au nevoie să fie salvați de unul ca tine. Izbăvitorul
nu te-ar fi lecuit dacă n-ai mai fi avut și tu un rol în Sharak Ka. Ai
răbdare și Everam o să ți-l dezvăluie.
Asukaji își regăsi centrul și se înclină.
— Cum poruncești, Damajah.
După următorul cot, drumul se întindea drept pe vreun
kilometru și jumătate, urcând spre culmea unui deal. Acolo, sus,
Inevera o zări pe Jarvah, așteptând alături de Jurim și de oamenii
lui de încredere. Locul era perfect pentru o ambuscadă. În urma
lor, Lupii își strânseră rândurile, împiedicând celelalte trăsuri și
escorta de Sharum’ting s-ajungă pe culme.
Asukaji și Sikvah ieșiră primii din trăsură și rămaseră de o
parte și de alta a scării cât coborî Inevera. Era înveșmântată în
mătase roșie ca sângele.
Jurim și oamenii lui păreau imenși pe lângă mărunțica Jarvah,
pe micul ei cal de luptă. Așa cum era de așteptat, Lupii nu-i
dădeau ei nicio atenție, fiind cu ochii pe Inevera, pe eunucii din
garda sa, pe Asukaji și pe Sikvah.
— Damajah.
VP - 581
 Jurim o salută înclinându-se curtenitor, dar nu și cu
supunerea cerută de titlul ei. Inevera se așteptase să fie așa, însă
aroganța și lipsa lui de respect îi iritară pe ea și pe nepotul ei în
aceeași măsură.
— Jurim.
Ea nu se înclină.
— Mă bucur să te văd.
— Ai noroc c-am fost de acord cu întâlnirea asta după ce
cățeaua ta Sharum’ting a tăiat mâna unui om de-al meu.
Inevera zâmbi în spatele vălului.
— Atunci înseamnă că omul tău și-a pus-o într-un loc interzis
de Everam.
Râsul lui Jurim se auzi ca un fornăit de cămilă, dar nu-l
urmară vorbe care s-o contrazică.
— E nevoie de tine în Lacul lui Everam, zise Inevera. Du-ți
oamenii spre miazănoapte, lăsând impresia că drumurile ni se
despart, apoi fă un ocol ca să ne-ntâlnim acolo. Când sosiți,
înfățișează-i-te maestrului de instrucție Qeran.
Se pregăti să-i întoarcă spatele și să plece, sperând că devine
realitate unul dintre foarte puținele viitoruri în care porunca ei era
de-ajuns.
— Ș i dacă nu vreau? întrebă Jurim, făcând-o să se oprească
înainte de-a apuca să se răsucească pe de-a-ntregul spre trăsură.
— În Sharak Ka mai contează ce vrei tu? întrebă ea.
— Sharak Ka! strigă Jurim. Un mit care sperie războinicii,
făcându-i să se supună. Pentru Sharak Ka ne vărsăm sângele și
murim în ținuturile verzi? Pentru Sharak Ka a atacat Jayan
Angiersul? Sau pur și simplu pentru glorie? Sharak Ka nu m-a
interesat niciodată la fel de mult ca pe Ahmann.
Jurim începu să se foiască încoace și încolo pe culmea dealului.
— Nu că el m-ar fi întrebat vreodată ce mă interesează sau m-
ar fi potopit cu glorie, cum a făcut cu Hasik și cu Shanjat. În șirul
terciului am fost întotdeauna cu un pas în urma gloriei.
— Încă mai e timp pentru glorie, Jurim, spuse Inevera.
— Gloria, Damajah, e un fuior de fum înălțat dintr-o lampă. Îți
scapă printre degete. Nu poate fi păstrată, nu poate fi dată la
schimb.
Jurim arătă, cu un gest larg, tot ce se vedea din vârful dealului.
— Ț inuturile verzi sunt întinse. Bărbații sunt nevolnici și
femeile dulci. În sate găsești pradă bogată. Așa că, spune-mi, de
VP - 582
ce ne-am întoarce eu și oamenii mei să luptăm și să murim pentru
glorie?
— Dacă nu te supui, Lupii tăi nu vor fi bineveniți nici în Krasia,
nici în Văiuga. Cât o să dureze până când veți fi zdrobiți între noi?
— În ținuturile verzi mai sunt și alte puteri.
Inevera râse.
— Cum se vor bucura Lupii de dulceața femeilor de aici când
vor fi eunuci?
Jurim se sprijini în suliță.
— Mai bine decât să mă supun maestrului de instrucție bețiv și
olog care m-a aruncat de pe zidul de șase metri al Labirintului
fiindc-am râs de-un khaffit.
— Atunci Abban nu era khaffit, sublinie Inevera. Era unul
dintre frații tăi nie’Sharum.
Jurim scuipă pe pământ, lângă picioarele ei.
— Un khaffit e întotdeauna khaffit, chiar dacă adevărata lui fire
încă n-a ieșit la iveală.
— Câine Sharum!
Asukaji își încleștă pumnul.
— Îngenunchează și implor-o pe Damajah să te ierte sau te…
Jurim scoase răgetul său de cămilă și toți oamenii lui își
înălțară arbaletele. Cândva, orice Sharum din tribul Kaji considera
armele care ucid de la distanță dezonorante, dar Lupilor le
rămăsese prea puțină onoare.
— Le-ai ordona oamenilor tăi să tragă în propriul lor Damaji,
întrebă Asukaji.
Inevera se minună că rămăsese suficient de naiv încât să fie
uluit de asta.
Jurim izbucni din nou în râsul lui ca un fornăit.
— Eu omoram alagai în Labirint, cot la cot cu Izbăvitorul,
înainte de a se ține Ashan de nas ca să poată pătrunde-n
pocitania ta de mamă. N-am nevoie de ajutorul oamenilor mei ca
s-ucid un push’ting smiorcăit ca tine.
— Spune-le oamenilor tăi să-și lase armele jos, mârâi Asukaji,
ridicându-și biciul.
Jurim pufni.
— Poruncile tale nu cântăresc nimic aici, băiete. Târăște-te
înapoi, acasă, la țâța maică-tii!

VP - 583
 Inevera se puse lin în mișcare spre conducătorul Lupilor.
Grațioasă ca o dansatoare de pernă, își înteți mișcarea firească a
șoldurilor exact atât cât era nevoie ca să-i atragă privirea.
— Ahmann o fi fost sub vraja ta, Damajah, dar eu nu sunt,
spuse el, iar magia demonilor n-o să lucreze pe timp de zi.
Inevera își depărtă mâinile, cu palmele goale.
— În șirul terciului nu mai e nimeni înaintea ta, Jurim.
Continuă să se apropie agale, pășind astfel încât mătasea să i
se întindă pe rotunjimile trupului.
— Ahmann și Shanjat au dispărut. Hasik e jugănit și trăiește în
surghiun. Qeran e olog și în slujba unui khaffit. Sharum au nevoie
de un conducător adevărat, dacă ambiția ta poate ținti mai sus de
jefuirea satelor chin.
Inevera se apropia tot mai mult, mergând alene, și Jurim cuteză
pentru prima oară s-o cuprindă pe deplin cu privirea.
— Everam să mă blesteme fiindcă n-am văzut adevărul încă de
când ai început să porți mătăsuri transparente ca să-l sâcâi pe
Shar’Dama Ka și să-i ispitești curtenii.
— Ce adevăr, kai’Sharum?
— Am crezut cu toții că l-ai robit pe Ahmann cu magia
demonilor, dar poate că, la urma urmei, n-a fost decât magia ta de
femeie.
Jurim întinse mâna să-i atingă părul.
Inevera îl prinse de degetul mare, apoi trase, întinzându-i și
răsucindu-i brațul, astfel încât să-i înțepenească încheietura
oaselor, și intră imediat în postura scorpionului, săltându-și
piciorul deasupra capului ca să-l lovească în piept.
Jurim căzu lovind pământul cu putere, dar se număra printre
Sulițele Izbăvitorului, era în stare să profite de orice avantaj, așa
că se folosi de forța izbiturii ca să se salte imediat în picioare, cu
sulița gata de luptă.
Inevera nu schiță niciun gest de continuare a luptei, ci își
îndreptă robele ca s-ascundă rotunjimile conturate cu doar câteva
clipe înainte.
— Jurim, încă mai ai o șansă să cazi în genunchi, cu fruntea-n
țărână.
Râsul lui ca un fornăit de cămilă răsună iarăși, în timp ce-și
fixa cu privirea oamenii cu arbalete.

VP - 584
 Inevera își înclină capul și Jarvah se lipi cu iuțeală de spinarea
calului, apoi sări la unul dintre Lupi. Cu o lovitură de picior, îi
sfărâmă șoldul și îl trânti din șa, apoi îi smulse arma din mâini.
Înainte de a avea ceilalți timp să reacționeze, ea înălță arbaleta
și trase, țintind încheietura picioarelor unui alt bărbat. Locul nu
era apărat de armură și omul urlă și își scăpă arma, încleștându-
și, în schimb, mâinile pe coada cu pene a săgeții cere-l țintuise de
șa.
Sikvah se pusese deja în mișcare, iute de parc-ar fi fost ea
însăși o săgeată. Sticla aruncată de ea se înfipse în mâna unui alt
războinic și arbaleta lui căzu, slobozind o săgeată care nu făcu
nimănui niciun rău. Un alt luptător se străduia să-și îndrepte
arma spre ea. Jarvah sări peste spinările a trei cai și, cu o lovitură
de picior, azvârli din scara șeii piciorul bărbatului, în același timp
împingându-l jos de pe cal. Încă în scară, celălalt picior se rupse
cu un trosnet ajuns la urechile tuturor. Războinicul rămase
atârnat, cu capul la doar câțiva centimetri deasupra pământului,
în timp ce Jarvah își încheia saltul oprindu-se alături de el.
Lupii rămași în luptă strigau și își agitau arbaletele, încercând
să le țintească pe femeile care li se mișcau în fața ochilor cu
iuțeală. Jarvah o luă la fugă printre cai și dispăru, iar Sikvah își
aruncă sulița, nimerind în umărul altui bărbat. Un altul își
îndreptase arbaleta spre ea, gata să tragă, dar o lovitură dată de
Asukaji cu coada de alagai, biciul lui cu țepi, îl lăsă fără armă.
Un alt strigăt, și un alt războinic în negru căzu, cu chinga șeii
tăiată, printre caii care băteau nervoși din copite.
Ultimul dal’Sharum rămas se uita cu disperare printre cai, în
căutarea lui Jarvah, când ea apăru în spatele lui și i se cățără pe
picioarele dinapoi ale bidiviului cu ușurința cu care-ar fi urcat pe
trepte. Îl imobiliză pe călăreț și îi puse la gât un cuțit de sticlă
glifată înainte de-a apuca el s-o zărească.
— Ia-l la ochi pe kai-ul tău! șuieră ea.
Cu o spaimă nebună în privire, războinicul își îndreptă arma
tremurătoare spre Jurim, care, după câteva clipe, se întoarse spre
Inevera.
— Acum alegi drumul pe care vă va purta soarta, Jurim. Toți
oamenii tăi te privesc. Singura cale de ieșire din labirint…, începu
Inevera un vechi proverb Sharum.
— … îl străbate.
Jurim își dezgoli dinții și sări spre ea, lovind cu sulița.
VP - 585
 Era un luptător bun, intuise stilul de apărare al Ineverei și
trecuse deja la contraatac. Ea izbuti să îndepărteze vârful suliței,
dar coada o pocni dureros peste brațe. De data asta, Jurim se
aștepta la lovitura ei din postura scorpionului, așa că se trase
într-o parte, lăsând totodată scutul să-i alunece de pe spate pe
braț.
Iar când îi vorbise lui Asukaji nu se lăudase. Fiindcă Ahmann
își antrenase personal toți oamenii de încredere, sharukin-ul lui
Jurim era al unui maestru. Între vârful suliței lui și scut nu
rămânea aproape niciun loc de trecere.
Dar, aidoma majorității războinicilor, nu se mai luptase
niciodată cu o damaʼting. Ea se apropie suficient de mult pentru
ca lungimea suliței lui să devină un dezavantaj.
Jurim era destul de iute în mișcări ca să-i pareze loviturile de
picior și de pumn, sacrificându-și mici zone ale trupului ca să și le
acopere pe cele pe care și le considera vitale. Degetele încordate
ale Ineverei îl loveau în punctele de întâlnire ale liniilor de putere
ori de câte ori erau neapărate. Coasta tigrului. Clopoțelul șarpelui.
Durerea îl străpungea, dar o îmbrățișa imediat, respingând-o pe
Inevera cu scutul.
Ea se avântă, se rostogoli peste scutul curbat și ajunse în
spatele lui Jurim. Chiar sub coif, armura lui avea un gol. Inevera
își încleștă mâinile și lovi acolo, ca o divinitate dezlănțuită.
Dată cu precizie, lovitura pocnea șira spinării ca un bici și șocul
paraliza pentru câteva minute potrivnicul, care își revenea apoi
încetul cu încetul.
Dacă precizia lipsea, victima murea pe loc sau rămânea
paralizată.
Jurim icni și căzu pe-o parte, nemaifiind în stare nici măcar să
se zvârcolească. Sulița i se rostogoli zăngănind, iar scutul greu îi
ținui la pământ trupul fără vlagă.
Inevera îi azvârli coiful cu o lovitură de picior și îl înșfacă de
buclele uleiate, întorcându-i capul ca să poată întâlni privirile
oamenilor lui de încredere, care zăceau pe pământ la fel de
zdrobiți, dar cu mintea suficient de limpede încât să poată fi
martori la înfrângerea lui.
Inevera se aplecă și îi vorbi încet, la ureche:
— Ț ii minte ce i-a făcut Ahmann lui Hasik, cu mulți ani în
urmă, în fața tuturor?
Jurim înghiți în sec; era singura mișcare care îi izbutea.
VP - 586
 — Da, Damajah.
— Ai nevoie de aceeași lecție? întrebă ea.
Sulițele Izbăvitorului se deprinseseră să nu-și ia în seamă
durerea, dar nimic nu putea pregăti un om pentru o deplină
amorțire a trupului care îl ascultase întotdeauna. Lacrimile
umplură ochii lui Jurim în timp ce se străduia cu disperare să se
miște.
— Nu, Damajah.
— Ce-o să faci? întrebă ea.
— O să-i duc pe Lupii lui Everam spre miazănoapte, ca și cum
ne-am despărți. Pe urmă, o să fac un ocol, ca să ne-ntâlnim în
Mărinimia lui Everam, unde o să mă înfățișez maestrului de
instrucție Qeran.
— Bun.
Inevera îl mângâie pe păr ca pe un cățeluș.
— Atunci nu mai trebuie să ne ocupăm decât de râsul tău.
Privirea lui Jurim se umplu iarăși de spaimă.
— De… râsul meu?
— Fornăitul ăla dezgustător, de cămilă, ți-a mai adus necazuri.
Inevera îl împinse, întorcându-l pe spate, și îi ridică piciorul
înțepenit, sprijinindu-l pe umărul ei pentru ca el să-l poată vedea.
Eu ți-am îngrijit piciorul rupt după ce te-a aruncat maestrul de
instrucție Qeran de pe zid. Ruptura a fost exact… aici.
Ea lovi și Jurim urlă. Nu putea să simtă nimic, dar asta nu-i
micșoră groaza când își văzu osul ieșindu-i din nou în afara
coapsei.
— Te-aș fi putut lecui în câteva clipe.
Inevera lăsă piciorul rupt să cadă cu un zgomot surd.
— Dar, în înțelepciunea ta, ai stăruit să ne-ntâlnim când e
soarele sus. Jurim nu mai urla, însă strângea din dinți zadarnic,
neizbutind să-și oprească un geamăt.
— Aveți timp de gândire cât mai ține lumina zilei, adăugă
Inevera. Când se lasă noaptea, veți veni să vă prosternați în fața
mea și să-mi jurați din nou supunere. Pe urmă, poate o să vă
vindec oasele rupte.
•
La căderea întunericului, Jurim și oamenii lui de încredere își
târâră picioarele rupte până în fața ei, ca să-i jure supunere, iar
Inevera se ținu de cuvânt. Vindecă piciorului lui Jurim și le ceru
surorilor ei de cununie să-i lecuiască pe oamenii lui răniți.
VP - 587
 Glifele ei împiedicară alagai-ii să se apropie prea mult, iar,
câteva clipe mai târziu, Jurim și oamenii lui fugiră, luând cu ei
toți Lupii lui Everam. Se îndepărtară înscenând o scurtă
încăierare cu escorta ei de Sharum’ting. Ca urmare, ambele tabere
s-au ales doar cu rănile ușoare ale celor care se prefăcuseră cu
prea mult zel.
— Iscoadele alagai-ilor nu vor vedea în asta decât o altă
încercare neizbutită de a se alia cu două grupuri dintr-un popor
învrăjbit, spuse Inevera.
— De unde știm că ăsta nu e chiar adevărul, Damajah? întrebă
Sikvah. Putem avea încredere în Jurim, oare o să se întoarcă?
Inevera își puse mâna pe punga cu hora.
— Există un număr infinit de viitoruri. În unele se întoarce, în
altele, nu. Am înrâurit ceea ce urmează să se-ntâmple cât de mult
am cutezat. Dar, indiferent dacă ei se-ntorc sau nu, Lacul lui
Everam trebuie să reziste.

VP - 588
 30

LACUL LUI EVERAM

334 D.Î.

Când zidurile Lacului lui Everam le apărură în fața ochilor,

Jarvah îi aștepta. De data asta stătea alături de fratele ei Sharu –
al patrulea fiu al lui Ahmann – și de maestrul de instrucție Qeran.
Drumul era mărginit de două șiruri de Sharum, prea disciplinați
ca să lase să se vadă că tocmai fuseseră luați de la posturile și din
adăposturile lor ca s-o escorteze pe Damajah, despre a cărei sosire
nu știuse nimeni nimic.
Convoiul se opri când Sharu, Qeran și Jarvah își struniră caii
lângă trăsura Ineverei. Eunucii deschiseră portiera și cei trei o
văzură tolănită pe perne.
Piciorul său de metal nu-l împiedică pe maestrul de instrucție
să descalece la fel de sprinten ca mai tinerii Jarvah și Sharu. Toți
trei îngenuncheară, cu palmele pe pământ și capetele plecate.
— Damajah.
— Bun-venit la Lacul lui Everam!
Inevera n-avea nevoie să vadă aura lui Sharu ca să-și dea
seama că e înfricoșat. Îl trăda vocea, ca și ușorul tremurat al
mâinilor și picioarelor.
— Când ne-ai trimis vorbă că sosește o solie, n-am știut că o
conduci chiar tu.
Inevera zâmbi și îl lăsă să se zbuciume. Când Jayan, fratele său
vitreg, atacase Angiersul, sfidând Tronul de Cranii, Sharu îl
sprijinise. Dar de planul ăla se alesese praful și Asome era
Shar’Dama Ka. Obârșia sa îl pusese pe Sharu la conducerea
Lacului lui Everam, dar era lipsit de experiență și cel care lua de
fapt hotărârile era Qeran. De Sharu nu era cu adevărat nevoie, și
el o știa.
— N-am vrut să se afle, spuse Inevera. Maestrul tău de
instrucție ar fi trimis prea mulți oameni să păzească drumul.
— Ar fi fost o faptă înțeleaptă, adeveri Qeran.
VP - 589
 Inevera surâse. Qeran era plin de sine, ca orice Sharum, dar își
câștigase dreptul ăsta și rămăsese loial.
— Le-ar fi dezvăluit alagai-ilor ce cărți avem în mână.
— Firește.
Qeran se uită cu îndoială la cele cinci sute de Sharum’ting care
mărșăluiau în formație în spatele lor.
— Deși eu nu sunt decât un umil Sharum și nu văd cum ne-ar
putea cinci sute de… războinici pune cărți mai bune în mână.
Nu spusese că acei războinici sunt femei, dar Inevera știa că
asta au în minte și el, și Sharu. Iar cinci sute nu însemna într-
adevăr decât o mică parte din forțele din Orașul Docurilor.
— N-am adus doar războinici, zise ea. Începând din clipa asta,
eu conduc Lacul lui Everam.
Bărbații șovăiră. Nu era vorba doar de o simplă vizită. Își
reveniră repede și își lipiră frunțile de pământ.
— Cum ți-e voia, Damajah.
— Ce poate fi considerat palat în acest oraș din ținuturile
mlăștinoase unde se construiesc corăbii? întrebă Inevera.
— După ce palatul lui Jayan a fost ars de chin, el s-a mutat în
depozitul khaffit-ului, răspunse Qeran. E cea mai sigură și cea
mai bogat mobilată clădire din oraș, cu vedere și spre apă, și spre
drum.
Sharu își drese glasul.
— Eu stau acolo de când a plecat fratele meu, dar dacă tu…
— Da, spuse Inevera.
Sharu își plecă din nou capul.
— Cum ți-e voia. Trimit Mesageri să-mi ia lucrurile și să
pregătească depozitul ca locuință a ta.
•
„Depozitul” lui Abban semăna foarte mult cu el însuși. Clădirea
era joasă, urâtă, cu catul de jos plin, pe toată marea sa întindere,
de oameni care munceau cu zel. Însă caturile de deasupra, unde
trăise și lucrase khaffit-ul, depășeau în opulență chiar și palatul
celui mai cutezător Damaji.
Peste tot erau fântâni, mătase colorată, cașmir și aur. Draperiile
groase erau de folos când voiai s-arunci zarurile hora. Pereții și
ferestrele primiseră deja puterea magiei ca întărire, ca ultim dar
de la Asavi înainte de-a se întoarce în Mărinimia lui Everam, unde
încercase s-o omoare pe Inevera.

VP - 590
 Cea mai mare dintre încăperi, cu ferestre largi care dădeau
către oraș și către docuri, era un loc foarte potrivit pentru Tronul
de Perne cărat de eunucii Ineverei în spate, în susul treptelor.
Cadrul greu era făcut deopotrivă din oase de eroi și de demoni.
Ț easta Andrahului Ashan și a lui Damaji Aleveran împodobeau
rezemătoarea capului, flancând-o pe a unui prinț al demonilor.
Cadrul era în întregime glifat și acoperit cu prețiosul electrum,
bătut cu nestemate.
Nu era nici la fel de vechi, nici la fel de puternic ca adevăratul
Tron de Cranii, dar, cu forța dată de țeasta demonului minții, crea
în jurul său o interzicere cu raza de un kilometru și jumătate.
Îndeajuns ca să acopere portul din golf și cea mai mare parte a
orașului propriu-zis. Un demon nu putea nici s-arunce un
bolovan de la o asemenea depărtare, nici să-l lase să cadă cu
precizie.
— În Orașul Docurilor avem peste șaptesprezece mii de Sharum,
spuse Sharu.
Qeran întinse în fața Tronului de Perne un covor imens, care
era de fapt harta țesută a Lacului și a împrejurimilor sale.
În timp ce vorbea, privirea lui Sharu aluneca într-una către
eșarfa albă legată peste coiful lui Sikvah. Aura lui avea ceva
familiar – trăda nedumerirea unui bărbat care nu înțelesese că
femeile sunt egalele sale la întâlnirea cu una mai merituoasă
decât el. Sharu era fiul Izbăvitorului, dar, la fel ca sora lui Jarvah,
avea doar vălul alb.
— Ș aptezeci și trei kai’Sharum, două mii două sute șase
dal’Sharum, șapte mii o sută șaptezeci kha’Sharum și vreo nouă
mii de chi’Sharum, spuse Qeran, scoțând cu iuțeală dintr-o pungă
prinsă de centură figurine meticulos pictate, care reprezentau
grupuri de războinici, și așezându-le pe covor, în locul unde era
marcat Orașul Docurilor. În plus, avem aici o flotă de treizeci și
două de vase de luptă și vreo șaizeci de vase mai mici.
Qeran puse corăbii minuscule pe marea parte albastră a
covorului.
— Maestre de instrucție, acum îmi dau seama de ce tu și
khaffit-ul vă înțelegeți atât de bine.
Inevera se uită la Qeran schițând un zâmbet.
— Cu voia lui Everam, stăpânul meu se va întoarce, spuse
Qeran.

VP - 591
 Nu vorbiseră deloc despre Ashia; Inevera se îndoia că scurta
trecere prin oraș a verișoarei sale îi e cunoscută lui Sharu.
Lui i se adresă după ce îi răspunse lui Qeran cu o înclinare
aprobatoare a capului.
— Mai mult de jumătate din războinicii voștri sunt chin. Sunt
loiali?
— Pe deplin în timpul nopții, răspunse maestrul de instrucție
când tânărul șovăi. Pe timpul zilei…
Ridică din umeri.
— Cei din Mărinimia lui Everam intrați în oastea noastră nu
sunt din același trib cu pescuitorii din Lac. Nu se prăpădesc unii
de dragul altora și sunt gata să se lupte între ei dacă li se ordonă,
dar nici unii, nici alții nu-și doresc să intre în război.
— Acești… pescuitori ar putea să recucerească Orașul
Docurilor?
Sharu clătină din cap.
— Laktonienii nu-l pot ataca atâta vreme cât își mențin blocada.
Folosindu-se cu ușurință de piciorul său de metal, Qeran
ajunse în locul unde era marcată mănăstirea lui Hasik, se ghemui
și așeză acolo alte corăbii, pe care era pictat steagul Laktonului.
— Portul e înconjurat de mai mult de jumătate din flota
laktoniană. Bănuim că au de gând să recucerească mănăstirea
înainte de a năvăli din toate părțile asupra noastră, însă Hasik a-
nceput să le strice planul. Pescuitorii controlează apele din
apropierea orașului lor.
Qeran arătă către o insulă mică din mijlocul lacului, unde în
tabloul țesut se vedeau sute de vase legate unele de altele. Așeză
acolo figurine care reprezentau corăbii elegante, înarmate.
— Restul lacului ne aparține.
Qeran răspândi pe harta țesută corăbii marcate cu sulițele
încrucișate ale Krasiei, împresurând flota laktoniană.
— Pirații noștri îi împiedică pe pescuitori să aducă îndeajuns de
multe provizii de pe țărm în orașul lor plutitor. Le-am descoperit
toate celelalte porturi, de pe toată întinderea malurilor, și le-am
distrus. N-au unde să fugă.
— Nu le-ați lăsat de ales, sunt nevoiți să v-atace, spuse Sikvah.
— N-am vrut decât să-i ținem pe loc în timpul iernii, cât se afla
Jayan în miazănoapte, ripostă Sharu. Ar fi trebuit să se-ntoarcă,
să umple calele corăbiilor cu dal’Sharum și să se năpustească

VP - 592
asupra orașului plutitor, silindu-le tribul să-ngenuncheze în fața
Tronului de Cranii.
— Recunoști c-ai fost complice la trădarea prințului Jayan,
vere? întrebă Asukaji.
— Ce-am fi putut să facem?
Sharu părea nerăbdător să se dezvinovățească.
— Să părăsim posturile în care ne-a numit primul născut al
Izbăvitorului? Să stăm deoparte și să-i lăsăm pe pescuitori să
scape din plasele noastre întinse cu atâta migală?
— Bineînțeles că nu, spuse Inevera. V-ați descurcat bine în
condiții grele.
Sharu răsuflă prelung.
— Atunci de ce ați…?
— Venit în orașul vostru, cu prea puțini oșteni ca să cucerim
fortăreața de pe lac? completă Inevera. Zarurile prezic o Asfințire
neagră pentru Orașul Docurilor.
Spaima care părăsise aura lui Sharu reapăru, de zece ori mai
puternică. Inevera voia să i-o treacă totuși cu vederea. Era tânăr și
încă nepus la încercare. Însă era și fiul Izbăvitorului. Un model
pentru ceilalți războinici.
— Începând din clipa asta primești ordine de la Sharum’ting Ka,
îi spuse.
Sharu se uită din nou la Qeran, dar maestrul de instrucție
ridică o mână, în sfârșit îndreptându-și perfect spatele.
— Nu te uita la mine, băiete. Pleacă-te în fața lui Damajah și
spune-i că ai înțeles.
Sharu își luă ochii de la el și amândoi se înclinară.
— Cum ți-e voia, Damajah.
Se întoarseră apoi spre Sikvah, care încă mai studia harta. Ea
scoase un șnur împletit din fire de aur și îl așeză pe covor sub
forma unui cerc perfect, care înconjura o mare parte din golf și o
jumătate din oraș.
— Tronul de Perne va crea o interzicere care o s-acopere cercul
ăsta. Maestre de instrucție, ai grijă să fie aduse aici cele mai bune
corăbii înainte de Asfințire, ca să le protejăm.
— Vor rămâne breșe prin care pescuitorii pot scăpa din plasa
noastră dacă se regrupează.
— N-avem de ales, răspunse Sikvah. Am văzut cu ochii mei de
ce sunt în stare demonii minții. Dacă la Asfințire unul dintre

VP - 593
prinții lui Alagai Ka se înalță în apropiere de Orașul Docurilor,
alagai-ii apei ar putea începe să folosească unelte.
Qeran rămase cu gura căscată.
— O să fim neajutorați dacă ne scufundă corăbiile. Se va face,
Sharum’ting Ka.
— De Asfințire, triplați numărul străjilor zidului, continuă
Sikvah. Dar ar trebui să avem în vedere că ar putea să cadă.
Arătă către șnurul de aur.
— O să construim o altă linie de apărare la marginea
interzicerii.
— Dacă alagai-ii ajung atât de aproape, tronul n-o să-i
respingă? întrebă Sharu.
— N-o să-i poată împiedica s-azvârle bolovani sau tăciuni
aprinși, spuse Qeran. Pot distruge orașul din afara lui.
— Puterea tronului nu e nemărginită, zise Inevera, nici nu e
împrospătată chiar de demoni, precum glifele de pe zid. Dacă
suficient de mulți alagai o izbesc în același timp, forța câmpului
va slăbi și vor înainta încetul cu încetul, ca atunci când înoți
împotriva curentului. Slăbiciunea asta le e cunoscută prinților
demonilor și vor profita de ea.
— Va trebui să-i încetinim, să-i prindem în capcane și să
omorâm cât mai mulți alagai cu putință înainte de a ajunge la
interzicere, ca să ne-asigurăm că rămâne puternică.
Sikvah studie bucata de hartă dintre șnurul de aur și zidurile
orașului.
— Avem o săptămână la dispoziție în care să facem din străzile
astea un nou Labirint.
•
— Fluxul nu e la fel de înalt ca de obicei, spuse Qeran, la
începutul primei nopți a Asfințirii.
Inevera întărise apărarea orașului cât de bine fusese cu putință,
dar pregătirile păreau jalnic de nesatisfăcătoare dacă alagai-ii îi
atacau cu toată forța. Jos, o mare parte a catului ocupat de
depozit fusese golită și curățată lună și podeaua fusese acoperită
cu pânză albă; ea și surorile ei de cununie așteptau acolo sosirea
răniților.
Iar Jurim încă nu apăruse.
— Cum? întrebă Inevera.
Qeran arătă spre fereastra prin care se vedeau docurile.

VP - 594
 — În momentul ăsta, semnele alea ar fi trebuit să fie acoperite
de apă.
— Dacă alagai-ii trec de interzicere, apa mai puțin adâncă o să
fie în avantajul nostru, o să ne fie mai ușor să lovim demonii apei.
Inevera își răsuci un cercel.
— Sikvah. Cum stau lucrurile?
Răspunsul veni imediat.
— Zidurile sunt bine păzite, Damajah. Fiecare centimetru e sub
ochii unui Sharum și avem rezerve gata să vină în ajutor pentru
apărarea oricărei spărturi. Labirintul e gata, ca o cursă pregătită
să se închidă. La marginea interzicerii avem a treia linie de
apărare.
— Alagai-ii? întrebă Inevera.
— Încă n-au fost văzuți, răspunse Sikvah. Dar în seara asta
ceața e deasă. S-ar putea s-o folosească, apropiindu-se cât mai
mult la adăpostul ei. Aș putea porunci să se tragă o salvă…
— Pe barba lui Everam! spuse Qeran.
— Mai așteaptă, zise Inevera.
— Cum ți-e voia, Damajah.
— Trebuie să ieșim de-aici, spuse Qeran.
— Cum?
Inevera se întoarse spre el și îl văzu arătând dincolo de aceeași
fereastră, dar acum către orizont.
— Trebuie să ieșim de-aici imediat! strigă maestrul de
instrucție.
În lumina lui Everam, Inevera miji ochii și izbuti să vadă mai
departe decât îi îngăduia în mod firesc vederea. Apa se retrăgea cu
iuțeală din golf, parâmele de acostare scârțâiau și vasele coborau
către fundul lacului. Însă în depărtare se vedea apa înălțându-se
într-un val care amenința să zdrobească docurile asemenea Mâinii
lui Everam.
Inevera își atinse cercelul în timp ce-i lăsa pe Qeran și Jarvah s-
o tragă spre ușă.
— Sikvah, pune cornii să sune, ca să părăsească toată lumea
imediat docurile!
— Cum ți-e voia, Damajah.
Când ajunseră pe coridor, cornii deja sunau. Qeran le făcea
semn să se-ndrepte spre scări, ca să iasă prin spatele clădirii.
Inevera se întoarse către surorile ei de cununie și către garda de
eunuci.
VP - 595
 — Mergeți cu Qeran în centrul orașului.
— Tu unde te duci? întrebă Qasha.
— Ați stat prea mult în umbra mea, surorile mele, răspunse
Inevera. În noaptea asta trebuie să străluciți voi însevă. Plecați!
Acum!
— Cum ți-e voia, Damajah.
Qasha, Umshala și Justya se înclinară în același timp, apoi îi
întoarseră spatele și fugiră alături de eunuci în josul treptelor.
Însă Inevera urcă. Îl auzi pe Qeran înjurând în spatele ei, însă
și el, și Asukaji o urmară. Jarvah ținea în tăcere pasul cu ea,
luându-i-o înainte ca să deschidă ușa care dădea pe acoperiș și ca
să se convingă că locul e sigur.
Vântul bătea cu sălbăticie, agitând vălul de pe fața Ineverei. Ea
nu schiță niciun gest ca să și-l prindă mai bine, ci, înălțându-și
bagheta hora, se întoarse spre imensul val de apă care creștea,
așternându-și umbra sub lumina asfințitului.
Cu încheietura mâinii încordată, bagheta devenea o prelungire
a brațului și ea o mânuia ca pe o pensulă, urmărind dârele
argintii de magie din aer în timp ce trasa o piramidă din glife de
izbire înlănțuite. Valul era prea mare ca să poată fi spart sau
spulberat, dar spera că, la fel ca în sharusahk, va izbuti să-i abată
forța în altă direcție. Piramida crescu vertiginos în timp ce ea o
umplea de energie, trimițând-o spre val.
Cu un zgomot asurzitor, magia îl despică aidoma unui cuțit
înfipt în carne.
Cel puțin pentru câteva clipe, puhoiul se împărți în două, dar
nu-și pierdu avântul și nici măcar imensa forță trimisă de Inevera
– jumătate din încărcătura baghetei – nu izbuti să oprească
milioanele de litri de apă. Valul se reuni înainte de a izbi docurile,
dar forța i se împuținase în destul de mare măsură.
Cele câteva clipe câștigate de Inevera salvară poate câteva
dintre viețile oamenilor care fugeau din port, dar nu și corăbiile și
echipajele reduse la strictul necesar de la bordul lor. Nu salvară
nici scorpionii tribului Mehnding, aflați pe docurile cele mai
îndepărtate de țărm.
Vasele care cu doar câteva clipe înainte se duceau la fund se
înălțară în aer, sfărâmându-se când li se izbiră cocile unele de
altele și contopindu-se într-un uriaș berbec din lemn și apă, care
spintecă docurile și spulberă clădirile ca pe niște castele de nisip.

VP - 596
 Chiar și depozitul lui Abban se clătină, dar temelia sa era bine
adâncită în pământ și întărită prin încastrarea de sticlă glifată
încărcată de magie. Inevera se înclină ca un palmier în bătaia
vântului, izbutind să rămână în picioare în timp ce privea
dezastrul. Dintr-o singură lovitură, prinții alagai trecuseră de
glifele ei și striviseră în fașă noua putere dată Krasiei de corăbiile
sale.
Apa răbufni în jur, pretutindeni, udându-i leoarcă și trântindu-i
când năvăli pe acoperiș.
— Damajah!
Qeran ajunse lângă ea dintr-un salt, fără să cuteze s-o atingă,
dar ea îi citi în aură că-și dorea s-o ajute.
— Trebuie să plecăm imediat!
Inevera clătină din cap.
— Clădirea poate să reziste…
— N-are importanță!
Maestrul de instrucție arătă spre orizont. Înălțimea apei era
deja în scădere, puhoiul se retrăgea ca să dea naștere unui nou
val.
— O să fim prinși în cursă. În plasa dușmanului.
— Pe boașele lui Everam!
Inevera scuipă, dar nu pierdu timpul, ci fugi spre scări.
Absorbind cu toții putere din hora, alergară cu o iuțeală și o grație
deopotrivă de neomenești în josul treptelor inundate.
Cercelul Ineverei începu să vibreze și ea alinie glifele fără să-și
încetinească pașii.
— Damajah!
Inevera auzi zgomotul de piatră spartă și strigătele războinicilor
din jurul lui Sikvah.
— Demonii au ajuns la ziduri!
— Câți demoni?
— Toți! strigă Sikvah. Nu le putem ține piept!
— Spune-le bărbaților de pe ziduri că Everam veghează asupra
noastră, zise Inevera, și adu-le pe Sharum’ting în centrul orașului.
Ne întâlnim acolo.
Asukaji ajunse primul la catul de jos, împroșcând apa care-i
ajungea până la coapse. Un amestec de mărfuri stricate și de
pânză albă se învălmășea în fața ușilor, blocându-le, dar tânărul
dama își înălță toiagul hora și le împrăștie cu o pală de aer,
croindu-și drum.
VP - 597
 Inevera ieși în apa de pe străzi, cu mătăsurile ei purpurii ude
leoarcă și lipindu-i-se de trup. Văl nu mai avea, i-l luase vântul.
În Orașul Docurilor era haos. Bărbați, femei și copii pe care-i
crezuseră ascunși în cea mai sigură parte a cetății erau o masă de
oameni înnebuniți, încercând să fugă în susul dealului. Apa
ajungea până la genunchi și ea se chinuia să-și țină echilibrul
amenințat de forța absorbitoare a curentului care purta pe străzi
epave plutitoare, tot felul de resturi și cadavre.
Atât de mulți morți, iar soarele abia apusese!
— Mergeți în centrul orașului!
Inevera se folosea de nestemata glifată care-i încheia corsajul ca
să-și mărească puterea vocii, făcând-o să răsune pe străzi.
— Ajutați-vă vecinii! Nu cărați nimic după voi! Everam veghează
asupra noastră! Everam o să ne apere!
Apoi Absorbi și trecu pe lângă oameni și clădiri prea repede ca
să le mai deslușească limpede contururile, lăsând în urmă o dâră
de apă învolburată care să-i călăuzească pe ceilalți. Se temea că
maestrul de instrucție o să înainteze greu prin apă cu piciorul lui
metalic, dar n-avea timp de pierdut. Dacă nu putea ține pasul,
Qeran avea să găsească o altă cale de a fi de folos.
Câteva clipe mai târziu, ajunse în centru, în piața care deja se
umplea de oameni. Abia se oprise lângă surorile ei de cununie,
când Asukaji, Jarvah și Qeran apărură alături de ea.
Pe Sikvah o auzi înainte de a o vedea; cu vocea răsunându-i
puternic mulțumită colierului, conducea un cor de cinci sute de
Sharum’ting.
— Cântați, copii ai lui Everam! tună vocea Ineverei.
Tremurând înspăimântați, locuitorii Orașului Docurilor,
krasiani și chin deopotrivă, se lăsară cu ușurință atrași în cântecul
lui Sikvah, care răsuna în fiecare seară în Sharik Hora. Vocile lor,
la început firave, căpătară forță când se agățară disperați de
speranță.
— Cântați, căci Nie ascultă!
Sikvah sări pe cal, dar războinicele ei continuară să cânte,
conducând cu glasurile lor mulțimea. Purtau fiecare câte o broșă
cu hora, cu mai puțină putere decât a Ineverei și a lui Sikvah, dar
îndeajuns ca să se facă auzite prin întregul vacarm.
— Damajah.
Vocea lui Sikvah era calmă, dar aura o trăda. Se afla pentru
prima oară la comandă și deja dăduse greș.
VP - 598
 — Zidurile au căzut, zise Inevera.
— Când am plecat, toate breșele erau bine apărate, dar clipă de
clipă tot mai mulți alagai trec de glifele din afară. Probabil că-n
Labirint sunt deja demoni.
Inevera încuviință din cap.
— Atunci acolo mergem.
Își privi surorile de cununie.
— Duceți-vă grupurile de Sharum’ting spre răsărit, apus și
miazăzi. Nu lăsați demonii să ia în stăpânire Labirintul!
— Cum ți-e voia, Damajah, spuseră cele trei femei înainte de a
se îndepărta grăbite, făcându-le semn războinicelor să le urmeze.
— Eu merg în partea de miazănoapte, continuă Inevera.
Pe acolo se putea pătrunde cel mai ușor în Labirint, acolo aveau
să se-nghesuie cei mai mulți alagai.
•
Când demonul câmpului își luă avânt, sărind de pe zid asupra
ei, Inevera trasă o glifă în aer.
Însă bagheta ei, cu un os al brațului unui demon al minții ca
miez, nu avea puteri nemărginite. Se secătuiseră, și Inevera abia
avu timp să-mpingă fălcile alagai-ului într-o parte cu latul palmei,
totodată rostogolindu-se ca să-l imobilizeze și ferindu-se de
ghearele lui amenințătoare.
Apoi își desprinse de centură cuțitul curbat și-i despică burta
neprotejată. Sângele negru îi împroșcă mătasea murdară a
veșmântului și ea își afundă bagheta în rană înainte de-a apuca
magia lui să o închidă. Degetele ei dansară pe glifele gravate pe
os, Absorbind cu toată forța.
În lumina lui Everam, alagai-ul păru să se-ntoarcă pe dos în
vreme ce magia sângelui din vene îi era suptă și refăcea o parte
din rezervele baghetei. Inevera îl lăsă zvârcolindu-se pe caldarâm
când alt demon o atacă, pentru a fi imediat străpuns de sulița
maestrului de instrucție Qeran, care înainta ca s-o acopere cu
scutul lui lucios ca oglinda.
Jarvah era în partea opusă, retezând metodic brațele un demon
al mlaștinii, ca pe crengile uscate ale unui copac. Creatura o
scuipă, dar ea respinse stropii cu scutul. Saliva ajunse pe un zid
de piatră, pe care-l mistui fumegând.
Lupta se dezlănțuise jur-împrejurul buzunarului de
ambuscadă. O Gardă a Împingătorilor alcătuită din Sharum’ting
sili un grup de demoni să intre într-o groapă improvizată, un cerc
VP - 599
ale cărui glife îi lăsau să intre, dar nu și să iasă. Aveau să rămână
captivi până la răsăritul soarelui, dacă nimeni și nimic nu
întrerupea cercul.
Asukaji își rotea toiagul hora gros ca pe un bici, zdrobind țestele
demonilor cu glifele de izbire de pe capătul său greu. Avea pe
încheieturile degetelor apărători de argint glifate și loviturile lui de
pumn doborau dușmanii ca niște trăsnete. Un demon al lemnului
trecu de Garda Împingătorilor, dar tânărul dama se grăbi să
traseze în aer glife care-l siliră să se-ntoarcă în groapă.
Odată înfrânt acel grup de demoni, Inevera își întinse simțurile
în afara trupului și cercetă curenții de magie din aer. Îi gustă.
— Pe aici.
Le arătă direcția cu bagheta. În șaua calului său negru, Sikvah
începu să înainteze alături de ea și își împleti glasul cu al lui
Jarvah. Cântecul lor avea asupra magiei din aer un efect diferit de
al glifarii, dar tot atât de puternic. Inevera simți vraja cântecului
învăluind-o într-o mantie a invizibilității, așa cum se învăluiau pe
ele însele Sharum’ting din escorta care o urma.
O mare parte dintre demonii pătrunși în oraș erau din soiurile
obișnuite și păreau să nu fie călăuziți decât de poftele lor violente.
Dar mai erau și alții, alagai scoși din străfundurile abisului, foarte
bătrâni și plini de magie. Dintre aceștia, doi uriași făceau prăpăd
într-o întreagă companie de dal’Sharum dintr-o piațetă.
Învăluiți în cântecul lui Sikvah, Inevera și însoțitorii săi se
apropiată fără să fie văzuți înainte de clipa atacului. Asukaji trasă
glife cu toiagul și pietrele pavajului explodară, făcându-i pe
demoni să-și piardă echilibrul. Sikvah își îndreptă sulița lungă în
jos și galopă către unul, izbindu-l drept în burtă chiar în clipa în
care se clătina pe picioare.
Alagai-ul înalt de șase metri căzu într-un genunchi, însă
lovitura, care ar fi ucis un demon al pietrei obișnuit, păru doar să-
l sâcâie. Sikvah încercă să-și smulgă sulița din trupul lui, dar se
înțepenise și în secunda ei de șovăire, demonul își roti brațul,
înșfăcându-i calul.
Sikvah sări la timp, se rostogoli când atinse pământul și se
întoarse, cu scutul pregătit și cu sulița scurtă ridicată. Mișcările ei
iuți erau greu de urmărit cu privirea când atacă, dansând printre
loviturile lui puternice. Sulița ei de sticlă îl izbi în numeroase

VP - 600
rânduri, trimițându-i prin trup străfulgerări de magie și de durere,
însă se părea că atacurile nu izbutesc decât să-l înfurie.
Asukaji continuă să-l lovească pe al doilea demon cu glife de
izbire până când căzu și chi’Sharum aruncară lanțuri în care să i
se încâlcească picioarele. Glifele străfulgerară și lanțurile se
încordară când acel demon puternic își îndoi picioarele, punându-
le la încercare rezistența.
Jarvah și Sharu intrară în luptă, frate și soră umăr la umăr,
ciopârțind pieptul demonului, care își roti brațul uriaș, azvârlind
oamenii. Lovi cu picioarele, iar războinicii care trăgeau cu
disperare de lanț începură să se zbuciume ca niște clopoței aninați
de o panglică.
Jarvah și Sharu continuau să lupte, apărându-se unul pe altul
cu scuturile și lovind cu precizie.
Aidoma atacurilor lui Sikvah, și ale lor părură să nu
pricinuiască nicio rană care să nu se vindece de îndată, până
când lovitura lui Sharu încheie glifa pietrei pe care o ciopleau pe
pieptul alagai-ului; activându-se imediat, aceasta Absorbi puterea
creaturii, formând o interzicere. Deveni tot mai strălucitoare
pentru ca, în cele din urmă, liniile să i se contopească și pieptul
demonului să se facă fărâme.
Războinicii rămași în viață se năpustiră asupra celuilalt demon
ca furnicile pe o coajă de pepene, ciopârțind acea creatură
puternică în bucăți nevolnice. Inevera se îndreptă spre leșul
celuilalt demon, își puse bagheta între rămășițele pieptului lui și
Absorbi, umplându-i rezervorul.
Îi ardea tot brațul și mâna în care ținea bagheta o durea. Un
trup omenesc putea fi cale de trecere doar pentru o anumită
cantitate de magie, prea multă îl ucidea. Deja își simțea ochii
uscați, gâtul și nările încinse, mușchii în flăcări.
Dar n-avea timp să-și calculeze limitele. Toate zidurile căzuseră,
demonii mlaștinii se revărsau pe străzi. De când luptau? Câte ore
îi despărțeau de răsăritul soarelui? Luptând și vânând demoni
pierdeai măsura timpului. I se părea că trecuseră zile de când
plecase din centrul orașului urmată de două sute de Sharum’ting
cu vocile unite în cântec. Tot ce se petrecuse înainte părea dintr-o
altă viață.
Demonii erau prea mulți.
— Încetați lupta și retrageți toate forțele în zona de interzicere!

VP - 601
 Inevera se folosi de cercei care să-și trimită ordinul spre surorile
ei de cununie, de la care avea s-ajungă la fiecare kai’Sharum.
Sikvah își înălță capul când auzi corni sunând.
— Trei unități Sharum încolțite pe al treilea nivel.
Bagheta Ineverei era aproape în întregime încărcată; și-o
smulse din leșul demonului cu un lipăit.
— Călăuzește-ne.
•
Brațul Ineverei părea de plumb și bagheta hora i se secătuise.
Gâtul îi ardea când își striga ordinele, mușchii îi urlau când lupta
și când fugea.
Luptătorii nu simțeau oboseala – se umpleau de energie ori de
câte ori armele lor glifate loveau dușmanul –, dar cei care se
foloseau de hora mistuiau ceva din ei înșiși de fiecare dată când îi
străbătea fluxul de magie. Asukaji se sprijinea în toiag, cu aura
primejdios de întunecată.
— Nu poți continua așa, îi spuse ea. Folosește-ți toiagul și
apărătorile de argint, dar nu mai trasa glife.
— Ș i tu? întrebă Asukaji. Văd că și aura ta se-ntunecă,
Damajah.
— Eu fac asta de mai multă vreme decât tine, nepoate,
răspunse Inevera, dar știa că el are dreptate.
— N-o să stăvilim năvala luptându-ne corp la corp, zise
Asukaji.
Într-adevăr, situația lor se înrăutățea fără încetare. De pe mica
movilă de unde privea lupta, Inevera vedea demonii
îngrămădindu-se să intre prin porțile sfărâmate. Labirintul era
pierdut, alagai-ii îi împingeau încetul cu încetul pe apărători către
Tronul de Perne, care-și pierdea la rândul său puterile. Golful
mișuna de demoni ai apei.
Dar un sunet de corn răsună în noapte, însoțit de un zgomot
tunător. Magia străfulgera dincolo de zid când trei sute de sulițe
se înfipseră în demoni din spate.
Jurim adusese Lupii lui Everam să dobândească supremația de
pe câmpul de luptă.
•
Dama’ting supravegheau culegerea trupurilor moarte, dar încă
pline de magie, ale alagai-ilor înainte de a le mistui lumina zilei.
Erau târâte în șoproane și depozite și tăiate bucăți, cu sângele
adunându-li-se în căzi ce păreau să se umple cu mâl.
VP - 602
 În mod tradițional, carnea demonilor era îndepărtată cu acid și
oasele erau pregătite pentru glifare, dar acum n-aveau timp
pentru un astfel de lux. Puterea șubrezită a Tronului de Perne
trebuia ajutată să acopere un teren mai întins, iar Glifarii
Capturatori se foloseau de carnea demonilor ca să dea putere
noilor capcane din Labirint.
Tronul avea să se-ncarce de la sine, Absorbind în timpul nopții
magia din jur, dar astfel rezerva sa aproape secătuită s-ar fi
refăcut pe deplin probabil în câteva luni. Inevera poruncise să fie
astupate ferestrele sălii tronului și îi pusese pe toți dama conduși
de Asukaji să-i grăbească redobândirea puterilor.
Dama’ting improvizaseră un nou spital în subsolul palatului ars
al lui Jayan. În deplina beznă de acolo, tratau răniții tăind și apoi
cosând în lumina lui Everam. În jurul rănilor pictau glife cu
sângele noroios al demonilor, grăbind vindecări care altminteri ar
fi durat mai mult decât refacerea Tronului de Perne.
La mesele pe care erau tratați răniții lucra și Inevera însăși,
sfătuindu-și surorile de cununie și lecuind chiar ea cele mai grave
răni. Toate erau secătuite de puteri, căci trecuseră de pe câmpul
de luptă în spital după o pauză îndeajuns de lungă doar ca să se
spele și să-și pună robe curate.
Oricât de mult se străduia să se concentreze asupra rănitului
din fața ei, Inevera nu putea să nu vadă, cu coada ochilor, aurele
din jur. Prea firava strălucire a istovitelor dama’ting. Lumina
pâlpâitoare a răniților. Golul rămas în loc când una se stingea pe
vecie. Mulți se numărau printre fostele Sulițe ale Izbăvitorului,
erau luptători care uciseseră alagai cot la cot cu bărbatul ei vreme
de douăzeci și cinci de ani.
Lupii lui Everam pricinuiseră pierderi grele. Atacul lui Jurim în
fruntea a trei sute de dal’Sharum odihniți schimbase soarta
luptei, ajutându-i pe oameni să vadă zorii. Haosul creat de atacul
nebunesc al Lupilor pusese capăt meticuloasei înaintări
zdrobitoare a forțelor lui alagai ka.
Însă, în amurg, demonii aveau să se întoarcă pentru a doua
noapte a Asfințirii, după ce deja le stricaseră fortificațiile
exterioare într-o suficient de mare măsură ca repararea să fie
peste putință și le micșoraseră devastator numărul luptătorilor.
Chiar dacă unii izbuteau să supraviețuiască până în zori, a treia
noapte a Asfințirii avea să-i nimicească.

VP - 603
 Un foșnet atât de slab încât părea stârnit de trecerea unui fulg
veni dinspre numeroasele straturi de draperii groase de la intrare,
care opreau pătrunderea celui mai mic licăr de lumină a zilei în
încăperea unde-și făceau damaʼting vrăjile lecuitoare.
— Vorbește, spuse Inevera.
— Damajah, e nevoie de tine pe docuri.
Sikvah se folosea de magia colierului său ca să trimită cuvintele
doar către urechile Ineverei.
Ea își lăsă rănitul în seama altcuiva și trecu printre draperii în
camera de curățare, unde începu imediat să-și scoată robele pline
de sânge.
— Ce s-a-ntâmplat?
— Au venit pescuitorii, răspunse Sikvah, întinzându-i o bucată
de săpun.
— Pe boașele lui Everam!
Inevera scuipă sânge în lighean.
— Câți?
Servitoarele se grăbeau deja s-o șteargă și s-o ajute să se-
mbrace în robe curate, din mătase de un albastru-închis.
— Toți, zise Sikvah.
•
Inevera miji ochii când ieși din improvizata Sală a Negurii în
lumina strălucitoare a zilei. Soarele era sus și apa scânteia în
bătaia razelor sale.
Adică puțina apă vizibilă. Plutind printre epavele flotei krasiane,
în golf se îngrămădeau sute de corăbii. Mai multe decât își
imaginase Inevera vreodată că ar putea să existe.
— Zarurile n-ar fi trebuit să te prevină c-o să se-ntâmple așa
ceva? întrebă Asukaji.
— M-ar fi putut preveni, dacă m-aș fi ostenit să le-ntreb. Alagai
hora nu dezvăluie nimic de la sine, nepoate. În ultima săptămână
le-am pus doar întrebări despre alagai și despre apărarea noastră,
nu despre ce au pescuitorii de gând.
Cuvintele destăinuiau multe despre sine însăși, găurindu-i aura
de prezicătoare fără greș, dar băiatul își câștigase dreptul la o
astfel de lecție. Dama făceau deja experimente cu glifele prorocirii.
— Chiar și răniți și istoviți, războinicii noștri îi pot face să
plătească prețul sângelui pentru plajă, zise Sikvah, dar, fiind atât
de mulți, pescuitorii ne vor copleși.
Asukaji scuipă în apă.
VP - 604
 — Nu sunt mai buni decât slugile lui Nie, dacă ne atacă după
ce alagai-ii ne-au șubrezit fortificațiile.
— Nu e cu nimic diferit de ce le-am făcut noi în Bătălia de la
Orașul Docurilor, spuse Qeran, când i-am lăsat pe alagai să le
rărească rândurile înainte de a-i ataca. O să-i înfrângem la fel și
acum, dacă o să-i putem ține blocați în golf până la căderea
nopții…
Inevera clătină din cap.
— Nu. N-o s-o mai facem niciodată. Când vei porni pe drumul
singuratic, vei da socoteală pentru asta la judecata lui Everam,
maestre de instrucție. Ai grijă ce faci ca să echilibrezi balanța.
Qeran căzu în genunchi, cu palmele pe doc.
— Sunt pregătit să mă-nfățișez la judecata eternă a lui Everam,
Damajah.
— Desigur.
Inevera știa că, deși Qeran îl dusese la îndeplinire, planul se
născuse în mintea khaffit-ului. Nu pentru prima oară, se întrebă
de ce riscă atât de mult pentru o creatură atât de jalnică.
— Dacă ne atacă, părăsim ținuturile mlăștinoase și ne retragem
în Mărinimia lui Everam. Cuvintele îi lăsau pe buze gust amar. N-
o să las oastea noastră să fie distrusă de dragul unui oraș în
ruine.
Însă corăbiile laktonienilor nu se năpustiră asupra docurilor. În
schimb, două dintre cele mai mari se desprinseră de celelalte,
apropiindu-se și lăsând la apă bărci care arborau steaguri albe.
•
Palatul improvizat al Ineverei era încă în picioare, o insulă în
mijlocul ruinelor. Catul folosit ca depozit fusese distrus de
inundație, dar cele de sus încă mai erau un loc uscat și sigur.
Se ghemuise pe Tronul de Perne, încântată să-l vadă din nou
strălucind cu putere. O cantitate enormă de hora fusese secătuiră
de magie ca să i se refacă izvorul puterii.
Flota dușmană trimisese doi soli, un bărbat și o femeie, care să
negocieze. Femeia era ușor de recunoscut, afișele din oraș ofereau
recompense pentru prinderea ei.
— Bine-ai venit, căpităneasă Dehlia! E o onoare să te cunosc.
Jelania Sharum-ului e un nume care poartă pe ape o glorie fără
margini.

VP - 605
 Privirea Ineverei zvâcni către bărbatul cu aură fierbinte,
clocotind sub haine înzorzonate care păreau să-l apese, de parcă
n-ar fi fost obișnuit cu greutatea lor.
— Iar tu ești?
El înaintă cu un pas.
— Ducele Isan de Lakton, ales azi-dimineață de consiliul
căpitanilor.
— Ducele Reecherd e mort? întrebă Inevera.
— Ucis azi-noapte, răspunse Isan.
— Poporul meu spune despre voi, pescuitorii, că sunteți lași,
dar ai dat dovadă de curaj venind aici în persoană, duce Isan.
Inevera își înclină fruntea cu respect.
— Ai chiar atât de multă încredere în supremația voastră
numerică?
— Trebuia să vin. Trebuia să te privesc în ochi.
Inevera ridică dintr-o sprânceană.
— Cum?
— Mama demonului din Orașul Docurilor, o lămuri ducele, în
krasiană. A lui Jayan asu Ahmann am’Jardir am’Kaji, care mi-a
măcelărit familia.
— Isan…
Numele îi era cunoscut.
— Isan asu Marten. Fiul tău mi-a despuiat tatăl și l-a silit să
zacă pe pământ, unde i-a zdrobit bărbăția cu lovituri de picior,
preschimbându-i-o într-un terci însângerat înainte de a-l executa
în fața mamei mele și a curții ei. Isan asu Isadore. Trupul tatălui
meu încă nu se răcise când Jayan asu Inevera mi-a silit mama să
semneze un contract de căsătorie și s-a ales cu o pană ascuțită în
ochi. A atârnat leșul ei stâlcit și însângerat de un catarg de steag,
ca să-l vadă toată suflarea. Asan, fratele lui Marlan. Maestrul tău
de instrucție, continuă ducele arătând spre Qeran dând din cap, a
azvârlit smoală peste glifele de pe corabia fratelui meu, iar
demonii apei i-au târât la fund pe el și pe alți peste o sută de
oameni.
La auzul cuvintelor, rușinea invadă aura lui Qeran, care însă
păstră tăcerea.
Inevera se ridică în picioare.
— Maestrul meu de instrucție a păcătuit în ochii lui Everam
când ți-a lăsat oamenii fără apărare în fața alagai-ilor. Ziditorul îl
va judeca, spuse ea, continuând să vorbească în timp ce cobora
VP - 606
treptele tronului. În lupta cu poporul tău, fiul meu s-a făcut
vinovat de fărădelegi cumplite, pentru care stă chiar acum în fața
judecății lui Everam.
Odată ajunsă pe podea, continuă să se apropie de Isan și toată
lumea se încordă.
— Dar eu sunt cea care i-a poruncit să vă atace.
— Ca să fim siliți să vă plătim tribut, spuse Isan.
— Ca să fiți siliți se va uniți forțele cu ale noastre în lupta
împotriva lui Nie.
Inevera era foarte aproape de Isan, care, deși părea dornic să se
retragă din fața ei, rămase neclintit. Ochii li se întâlniră. În
lumina lui Everam, ea vedea cuțitul ascuns sub haina bărbatului.
— La urma urmei, eu port răspunderea pentru tot ce i s-a
întâmplat poporului tău.
Inevera își depărtă brațele, părând neajutorată în straiele ei de
mătase subțire.
— Vrei să dai prima lovitură în numele lui și să-l arunci iarăși
în război împotriva noastră, chiar dacă Alagai Ka umblă printre
noi la vreme de noapte?
Privirea lui Isan era sălbatică și brațul îi zvâcni către lama
ascunsă. Inevera încă îl mai putea opri, putea să-i rupă
încheietura mâinii înainte de a-și scoate arma, însă el păru să-și
găsească repede centrul și brațul îi recăzu pe lângă trup.
— Acum mă privești în ochi, duce Isan de Lakton, zise Inevera.
Ce vezi?
— Văd că nu ești miezing, răspunse el. Văd că ai pe malul
lacului singurul adăpost destul de mare ca să-mi poată apăra
poporul. Ș i de aceea am venit eu însumi ca să-ți cântăresc
adevărul cuvintelor. Vrei într-adevăr să-ți unești forțele cu ale
noastre?
— Da, Everam îmi e martor. Vom negocia cu bună-credință o
înțelegere, iar în noaptea care vine adăpostul nostru e și al vostru.
Isan se înclină cu spatele țeapăn.
— Mulțumesc… Damajah!
— Spuneți-mi ce s-a-ntâmplat, le ceru Inevera.
— Demonii au stat liniștiți săptămâni de-a rândul, povesti
Dehlia. Dar azi-noapte, când a apus soarele, apa a început să se
învolbureze din adâncuri. În primele clipe, ni s-a părut că nu e
nimic neobișnuit, însă pe urmă leviatanii au început să sară la
suprafață pentru a se scufunda apoi, dând naștere unui val după
VP - 607
altul, fiecare mai puternic decât cel dinaintea lui. Când am
priceput ce se petrece, abia am avut timp să dăm alarma. Jelania
a pornit cu toată viteza spre oraș, dar cum l-am fi putut apăra de
așa ceva?
— Insula a fost inundată, spuse Inevera.
— Scufundată, sublinie Isan, însă insula e doar o mică parte a
Laktonului. Trei sferturi din oraș erau alcătuite din sute de corăbii
legate împreună în jurul centrului și unite prin pasarele și poduri.
Am tăiat parâmele cu disperare, desprinzând cât de multe corăbii
a fost cu putință. Ne împrăștiam când ne-a lovit cel mai cumplit
val.
— Câți oameni ați pierdut?
Isan își ridică brațele.
— Cine poate ști? O parte dintre corăbii erau doar amarate, au
putut să fie umplute cu refugiați și să plece imediat, dar altele nu
mai navigaseră singure de cel puțin o sută de ani. Cei pe care nu
i-au ucis valurile au fost vânați de demoni prin apă toată noaptea.
— Ne-ați ars toate celelalte porturi, spuse Dehlia. Demonii ne-
au distrus blocada și probabil că azi-noapte au luat în stăpânire
mănăstirea. N-avem unde altundeva să mergem.

VP - 608
 31

DUMBRAVA ÎMPIETRITULUI

334 D.Î.

— Ultimul popas fortificat a căzut, dădu de știre Mama Jone.

Ultimul, își spuse Ragen. Asta însemna că și toate celelalte
căzuseră, dar la curte se păstrase tăcerea. După întoarcerea lui
Ragen, dinspre miazăzi nu se mai primise nicio veste. Despre
Mesagerii plecați pe drumul cu popasuri fortificate distruse nu
mai auzise nimeni nimic.
Sala se umplu de zumzetul discuțiilor dintre curteni, dar,
fiindcă nimeni nu se grăbi să ia cuvântul, adresându-li-se tuturor,
Ragen ieși în față și se înclină. Euchor oftă, dar își flutură
aprobator o mână.
— Vorbește.
— Înălțimea Sa îi dă cuvântul Neocontelui de Dimineață.
Jone bătu cu bastonul în podea și vorbăria încetă.
— Sunt supraviețuitori? întrebă Ragen.
— Niciunul.
Furia se citea limpede pe chipul lui Euchor. Popasurile
fortificate erau absolut necesare pentru a-și întinde stăpânirea
mai jos de Fluviul Despărțitor. Angiersul îi aparținea întru totul,
doar cu numele nu, iar krasianii băteau în retragere în fața
armelor lui de foc. Visul de a deveni regele Thesei, atât de aproape
de înfăptuire, îi aluneca printre degete. Ragen își alese cuvintele
cu mare grijă.
— Înălțimea Ta, ar putea fi timpul să ne gândim la evacuarea
Dumbrăvii Împietritului.
— Absurd.
Contele Brayan veni alături de Ragen.
— Cu drumul către miazăzi închis, Dumbrava Împietritului e
cea mai mare sursă de hrană pentru Miln, și holdele abia au
încolțit. De ce s-o predăm pur și simplu?
— Sunt holdele mai importante decât viețile dumbrăvenilor?
VP - 609
 Ragen știa că în holdele din Dumbrava sunt banii unui mare
număr de curteni, așa că răspunsul era „da”, dar, după cum
bănuia, nimeni nu îndrăzni să dea glas unui gând atât meschin.
— Până la luna nouă au mai rămas doar câteva zile. Dacă
miezingii vor să atace atunci orașul, nu vor lăsa Dumbrava să
rămână în picioare. Trebuie să scoatem oamenii de-acolo.
— Prostii, zise Brayan. Dumbrava le-a supraviețuit de o mie de
ori nopților cu lună nouă. Are glife puternice.
— Nu atât de puternice ca popasurile fortificate ale Înălțimii
Sale, ripostă Ragen. Sulițele de Munte n-au avut acolo nici femei
și copii, nici vreo holdă de apărat, și totuși n-au rezistat. Ce
speranță le rămâne dumbrăvenilor?
— Ce speranță îi rămâne oricăruia dintre noi dacă renunțăm la
proviziile pentru iarnă? întrebă Brayan. Ș i cine o să-i
adăpostească? Neoconte, Dumbrava e căminul unui număr de
peste cinci sute de suflete. O să umpli tu cu dumbrăveni Ț inutul
Dimineții?
Tresha își încrucișă brațele și Ragen știu că nu are dreptul să
făgăduiască așa ceva, însă Elissa se apropie de ea și o ciupi.
Contesa Tresha se uită la fiica ei câteva clipe, apoi aruncă
asupra încăperii o privire la fel de greu de descifrat.
— Dacă zgârcenia nu le îngăduie altor ținuturi să adăpostească
fiecare câte o parte dintre refugiați, o va face Ț inutul Dimineții, iar
Ziditorul o să ne judece.
— Contesa de Ț inutul Dimineții e generoasă, spuse Euchor. Dar
încă nu e nevoie să ne gândim la asta. Contele de Aur are
dreptate. Nu putem renunța la Dumbrava fără luptă.
Brayan își încrucișă brațele satisfăcut, iar Ragen scrâșni din
dinți.
— Înălțimea Ta, stărui el, părerea contelui Brayan poate să
pară întemeiată, însă nu cred că un om care n-a fost martor la
niciun atac își poate da seama cât de primejdioși devin miezingii
când e lună nouă.
— De acord.
Euchor își izbi brasarda de brațul metalic al tronului și
zăngănitul răsună în întreaga încăpere.
— Neocontele de Ț inutul Dimineții va conduce apărarea
Dumbrăvii Împietritului.

VP - 610
 Ragen se uită când la Euchor, când la Brayan simțind cum se
închid fălcile capcanei. Ăsta fusese planul lor de la bun început, și
el căzuse în cursă.
— Nu sunt oștean, Înălțimea Ta.
— Ești Neoconte de Ț inutul Dimineții, spuse Mama Jone. Legat
prin jurământ să-ți pui sulița în slujba tronului oricând ți-o cere.
— Poate că neocontele se gândește s-o trimită în schimb pe
bătrâna lui soacră, spuse Brayan, și în jur izbucniră râsete.
Ragen se înclină cu spatele țeapăn.
— Câte Sulițe de Munte voi avea sub comanda mea?
— Poți lua două sute, spuse Euchor.
— Înălțimea Ta…, începu Ragen.
— Dacă ai nevoie de mai mulți, înrolează oameni din ținutul
tău, îl întrerupse ducele. Sau, încă și mai bine, înrolează
dumbrăveni.
— Chiar așa, spuse Brayan. Înarmează-i pe țărani, cum a făcut
fiul tău adoptiv cu angiersienii. Se spune c-a apărat Văiuga cu
mai puțin de-o sută de oameni.
Ragen răsuflă adânc, recunoscător că Yon nu e acolo, să audă.
— Cum poruncește Înălțimea Ta.
•
Când ieșiră din palatul ducelui, Yon îi aștepta lângă trăsură.
— Vin cu tine, spuse Elissa imediat ce se puseră în mișcare.
— Vii pe Miez! zise Ragen.
— Unde să vină? întrebă Yon.
Ragen nu-l luă în seamă, rămase cu ochii la Elissa.
— Milnul are mai multă nevoie de tine. Ăsta nu e decât
începutul. Demonii vor asedia orașul. Cineva trebuie să rămână
aici, să pregătească apărarea.
— Ei! strigă Yon. Ne spune cineva și nouă, ăstorlalți, ce se
petrece?
— Toate popasurile fortificate au fost distruse, îl lămuri Elissa.
Până la luna nouă nu mai sunt decât trei zile și Euchor l-a trimis
pe Ragen să apere Dumbrava Împietritului, s-o păstreze în
stăpânirea noastră.
— S-o păstreze? se miră Yon. Când e lună nouă, nu poți
împiedica miezingii să nimicească un loc ca ăla. Aduce-ți oamenii
încoace.
Elissa se uită la Ragen.
— Să nu-ndrăznești să mori acolo.
VP - 611
 El răsuflă prelung.
— Ce-ai vrea să spun, Lissa? Nu sunt Ziditorul. Într-o zi, ceva o
să mă omoare. Pe mine sau pe tine. Asta nu ne poate opri să-
ncercăm să trăim așa cum se cuvine. Acum dumbrăvenii au
nevoie de mine, iar Ț inutul Dimineții are nevoie de tine. Legea
spune că putem înființa o miliție. Yon și tăietorii lui de lemne pot
rămâne să instruiască…
— Mă piș pe planu’ ăsta, îl întrerupse Yon. Nu te lăsăm să pleci
în Dumbrava Împietritului fără noi.
— Nu e lupta voastră, Yon, zise Ragen.
— Ba e. E lupta tuturor. A zis-o chiar Izbăvitoru’. Poți să pleci
și-n Miez. Cât sunt io aici, merg și tăietorii de lemne cu tine.
Ragen ar fi vrut să mai încerce să-l convingă, dar știa că nu e
cu putință să-l înrâurească și nu putea să nege că se simțea mult
mai în siguranță știind c-o să-l aibă alături când va intra în luptă.
— N-o să fie de-ajuns, spuse Elissa. Nu poți rezista în
Dumbrava Împietritului doar cu două sute de Sulițe de Munte și
cu mai puțin de douăzeci de tăietori de lemne.
— Am chemat deja întăriri, răspunse Ragen când trăsura intră
în curtea vilei lor.
Marele Maestru de Ghildă Malcum se îndesase într-o armură pe
care n-o mai purtase de douăzeci de ani și stătea în fruntea unui
grup de cincizeci de Mesageri și de o sută de apărători de
convoaie. Toți aveau armuri lustruite și sulițe lungi, din oțel glifat.
Derek era alături de douăzeci de Glifari. Mai obișnuiți să se afle
în liniștea unui atelier decât pe drum, sub cerul liber al nopții, își
țineau sulițele cu stângăcie, însă Ragen știa că vor fi de mai mare
ajutor chiar decât luptătorii dacă-și vor face bine treaba.
Locotenentul Woron aștepta alături de sergentul Gaims.
— Ești sigur că poți face față, omule? întrebă Ragen. Abia te-ai
întors la viață.
— Sunt viu mulțumită vouă, răspunse Woron. Euchor a cerut
voluntari din rândurile Sulițelor de Munte. Toți oștenii pe care i-ai
adus înapoi în oraș vin cu noi.
Ragen vorbise cu toți aceștia, Mesageri, Glifari, oșteni, într-o
pauză a adunării de la curte și se așteptase să-i vadă în curtea lui.
Nu se așteptase să-l vadă pe Keerin.
Însă heraldul era acolo, înconjurat de-o mână de ucenici care
se străduiau să învețe acordurile complicate ale muzicii lui Juma-

VP - 612
de-Mână. Când se apropie Ragen, Keerin le făcu semn să se
oprească.
— N-avem mult timp la dispoziție să repetăm, Mare Maestre de
Ghildă.
— Euchor o să te dea afară dacă află…
— I-am spus că nu mai rămân în slujba lui. Vin cu tine.
Ragen simți un nod urcându-i în gât. Cu nici măcar o lună în
urmă, îl disprețuia pe Saltimbanc. Ș i acum… Se uită la ucenici.
Unora, deloc puțini, li se citea spaima în adâncul ochilor.
— Sunt pregătiți?
— Nu pot spune sincer nici măcar că eu sunt pregătit,
răspunse Keerin. Nevastă-mea mă crede nebun. Dar, vreme de
cincisprezece ani, m-am împăunat cu faptele lui Arlen Bales. Pe
noapte, chiar mi-am pus ucenicii să-l bată când a dezvăluit
adevărul în fața mulțimii!
Câțiva ucenici își lăsară ochii în jos, dar nu încercară să nege.
— Pe drum am văzut ce-ai văzut și tu, continuă Keerin.
Demonii vin asupra noastră. Am început povestea asta împreună,
când l-am adus pe Arlen Bales din Pârâul lui Tibbet. O poveste
bună cere să fim împreună și la sfârșitul ei.
— Nu se sfârșește nimic, se amestecă Elissa. Dacă după prima
noapte cu lună nouă credeți că nu mai puteți rezista, luați-i pe
oamenii ăia și aduceți-i în Miln. Puțin îmi pasă dacă ne dau gata
toate proviziile.
— Nu sunt martir, o liniști Ragen. N-am nicidecum de gând să
mă jertfesc ca să nu fie știrbită trufia lui Euchor.
•
— Slavă Ziditorului c-ai venit, Ragen! exclamă Amon Grove.
Demonii ne ciugulesc glifele de-ai zice că li s-au stricat mințile de
prea multă cânepă. O jumătate de sat e gata să-l părăsească după
ce s-a-ntâmplat la Primul Popas Fortificat.
Ragen încuviință din cap, dar nu descălecă, ci îl întoarse pe
Dansatorul Amurgului într-o parte și-n alta, cercetând
împrejurimile.
— Chiar s-ar putea ajunge la asta, Amon.
Bătrânul îl privi cu gura căscată.
— Ai adus aproape tot atâția oșteni câți oameni avem în
nenorocitu’ ăsta de sat. Zici că nu-s destui?
— Zic c-ar fi înțelept să-ncepeți să vă umpleți desagile, să le-
aveți pregătite dac-o să fim nevoiți să plecăm în grabă, răspunse
VP - 613
Ragen. Nu luați nimic greu. Doar mâncare și haine. Dac-o să fie
nevoie să părăsim satul, va trebui să facem tot drumul într-o
singură zi.
— Pe noapte! murmură Amon.
— Ăsta nu e cel mai rău lucru care se poate întâmpla.
Ragen se lăsă s-alunece din șa, scoase din coburi o hartă și o
întinse astfel încât Amon s-o poată vedea.
— Grânele abia au încolțit. Asta ne ușurează munca. O să
punem plugarii să facă glife mari pe ogoare.
Amon se aplecă, mijindu-și ochii urduroși, pentru ca apoi să-i
deschidă larg, dintr-odată.
— O să se strice jumătate din recoltă!
— Douăzeci și șapte la sută, după socotelile noastre, zise Derek.
— A, doar douăzeci și șapte la sută?
Amon își azvârli brațele-n sus.
— Ș i asta trebuie să ne-nsenineze frunțile, nu?
— Amon, dacă nu pierdem aceste douăzeci și șapte de procente,
n-o să mai rămână nimeni care să mănânce recolta, spuse Ragen.
N-am venit aici ca să cer încuviințarea consiliului satului. Am
împuternicire scrisă, semnată chiar de Euchor, să recrutez
oameni și să întăresc apărarea. Fă-ne amândurora o favoare
ușurându-mi strădaniile, bine? Lumina zilei e pe sfârșite.
Amon se uită la Yon și la oștenii încolonați.
— Nu prea am de-ales, nu-i așa?
— Iată un om înțelept, spuse Ragen.
Stâlpii glifați aflați la distanțe egale pe ogoare și în livezi
alcătuiau un caroiaj perfect și Glifarii începură să traseze linii,
călăuzind plugurile dumbrăvenilor. Apărătorii de convoi aduși de
Malcum mergeau în urma lor, umplând șanțurile cu calcar pisat,
a cărui albeață contrasta puternic cu pământul întunecat la
culoare. Pășeau cu multă băgare de seamă, dar Ragen își dădea
seama că numărul plantelor distruse fiindcă le călcau în picioare
îl depășea pe cel din calculele lor.
Locotenentul Woron pusese Sulițele de Munte să sape șanțuri
în spatele gardului din exterior, ca să poată ținti miezingii dintr-
un adăpost cât de cât sigur. Zidul din interior avea înălțimea
potrivită pentru a servi drept parapet protector, dacă aveau să fie
nevoiți să se retragă.
•

VP - 614
 Trudiră trei zile de-a rândul, fiind în fiecare noapte gata să
respingă un atac al demonilor, care nu apărură.
Așteaptă luna nouă, înțelese Ragen.
A treia noapte era începutul ciclului lunar și, când soarele în
coborâre ajunse aproape de linia orizontului, Ragen și Yon se
urcară în clopotnița Casei Sfinte din Dumbrava, să vadă glifele de
interzicere. Erau curate și conturate cu precizie, dar oare aveau să
fie de-ajuns?
— Ș tiu ce simți, spuse Yon cu ochii la Ragen, care se foia
încoace și-ncolo.
— Da? Eu nu-s sigur că știu.
— E ca și cum ai mâncărimi și nu poți să te scarpini, îl lămuri
Yon. Ce-o să urmeze te sperie și totodată ești nerăbdător să-
nceapă.
— Cam așa ceva, recunoscu Ragen. Dar dacă miezingilor puțin
le pasă de Dumbrava Împietritului? Dacă vor ataca zidurile
Milnului când noi suntem plecați la vânătoare de închipuiri?
Yon ridică din umerii lui masivi.
— Soiu’ ăsta de vorbărie n-o s-ajute pe nimeni. Ș tiu că-ți faci tot
felu’ de griji, da’ lumea se uită acu’ la tine.
Ragen aruncă din nou o privire în jos. Nu către interziceri, ci
către oamenii care le creaseră. Multe perechi de ochi îl țintuiau cu
privirea.
Își îndreptă spatele, silindu-se să pară mai încrezător în forțele
lor decât se simțea.
— Ce-ar fi făcut Arlen acum, dac-ar fi fost aici?
Yon chicoti.
— Ar fi ținut o cuvântare de-a lui, le-ar fi spus oamenilor că-s
toți Izbăvitori sau ar fi îndrugat alt rahat de demon de-același soi.
— Nu crezi că are dreptate?
Yon ridică iarăși din umeri.
— Domnu’ Bales a fost totdeauna umil. Oamenilor le place
asta. Le place să le spui că-s în stare să schimbe lucrurile, pen’ că
Ziditoru’ știe că pot. Da’ nu există decât un singur Izbăvitor.
Ultima licărire de lumină dispăru, glifele de pe coiful lui Ragen
se activară și ochii lui căpătară vederea glifică, în vreme ce
demonii începeau să se înalțe din pământ.
— N-am fost niciodată priceput la cuvântări.
Ragen se răsuci pe călcâie și se îndreptă spre scări.
— Fiecare știe ce-are de făcut.
VP - 615
 •
— Fugiți! strigă Ragen.
În timp ce Sulițele de Munte se împrăștiau, o tânără ucenică de
Glifar trasă o glifă de izbire, care sparse un bolovan înainte de a
apuca să se rostogolească peste o glifă mare, stricându-i liniile.
Câțiva apărători nu izbutiră să se-ndepărteze la timp, unda de șoc
îi prinse din urmă și frânturile de piatră îi loviră.
Ragen nu vedea ce altceva ar fi putut face ucenica, dar ea
încremeni, uitându-se îngrozită la bărbații răniți de vraja ei; era
prea uluită ca să vadă că un alt demon și-o alese drept țintă.
— Cara!
Ragen își luă condeiul, dar, înainte de-a apuca să-și termine
prima glifă, femeia era deja zdrobită. Glifarii erau din ce în ce mai
dornici să folosească magia hora, dar încă nu erau deprinși s-o
facă pe câmpul de luptă.
Pe urmă ceva îl izbi pe Ragen, golindu-i plămânii de aer și
trântindu-l la pământ. Un bolovan zbură pe lângă el, odată cu o
pală de aer.
Ragen purta o armură de oțel, dar, după ce se ridică de
deasupra lui, Yon îl săltă în picioare cu ușurință.
— Cred că-i mai bine să nu stai în prima linie. Miezingii te-au
însemnat.
Într-adevăr, ori de câte ori ieșea la vedere, demonii păreau să-și
fixeze ochii asupra lui. Ș tiau că trebuie să atace în primul rând
Glifarii, dar nici măcar Derek nu le atrăgea atenția în aceeași
măsură ca el. Ragen se înfășură în mantia glifată și se retrase
încetul cu încetul până în fața zidului interior, într-un loc apărat
de cântecul lui Keerin și al ucenicilor săi.
Trei dintre glifele mari care înconjurau Dumbrava Împietritului
fuseseră deja distruse; se aflau una lângă alta, demonii le luaseră
pe rând. Nimiceau apărarea oamenilor metodic, creându-și un
câmp larg de atac în locul unor culoare înguste, ușor de apărat.
Nu păreau pregătiți să se repeadă în număr mare asupra zidului –
nu încă –, dar apărătorii erau deja puși la grea încercare.
Sulițele de Munte nu mai trăgeau, își păstrau muniția pentru
apărarea zidului interior. Jumătate dintre oșteni își fixaseră
baionetele și li se alăturaseră oamenilor care se luptau corp la
corp cu demonii. Cealaltă jumătate luase poziție lângă zid.
În urma luptătorilor veneau sute de dumbrăveni înarmați cu
unelte glifate, ca s-ajute la nimicirea miezingilor răniți.
VP - 616
 Magia începuse deja să-și facă efectul asupra unora dintre ei.
Amon Grove nu se mai sprijinea în greblă. Bătrânul o împlântă
într-un demon al câmpului căzut la pământ, mișcându-se cu la fel
de multă ușurință ca sinele său mai tânăr când o înfigea în
pământ. Glifele de străpungere de pe dinții uneltei sfâșiară
pântecul creaturii.
Dumbrăvenii mai tineri deveneau din ce în ce mai încrezători în
forțele lor și intrau cu adevărat în luptă. Ragen i-ar fi crezut
curajoși dacă n-ar fi știut că nu e vorba decât de un amestec de
teamă, adrenalină și magie a demonilor. Un amalgam care îi putea
ucide dacă nu erau îndeajuns de puternici încât să-l controleze.
Magia izbi, ca o undă de șoc, un grup de apărători. Nimeni nu
se alese cu vreo rană gravă, dar, când se ridicară, câțiva începură,
cu mișcări țepene, să-și întoarcă armele împotriva altor oameni.
Mai ales Sulițele de Munte trăgeau asupra Mesagerilor călare, dar
și o parte dintre săteni începură să-și atace cu greble și sape
vecinii pe care-i cunoșteau de-o viață.
Ragen văzu că victimele își pierduseră coiful glifat sau banda
glifată din jurul frunții, rămânând cu mintea neprotejată. Cercetă
locul cu privirea, dar nu zări nici urmă de vreun demon al minții.
Însă privirea aruncată îl ameți… Îl năuci.
Se scutură, își înălță condeiul și trasă glife, stârnind o rafală de
vânt pe care o îndreptă spre pulberea de calcar turnată în
șanțurile glifei acum distruse. Vântul înălță un nor de praf și
acolo, în mijloc, se contură o siluetă aproape omenească, de
mărimea unui bărbat tânăr, cu cap conic, bulbos.
— Demon al minții! strigă cu voce răsunătoare și trasă o glifă
letrică, trimițând în ea toată puterea pe care cuteză s-o ia din
rezerva condeiului.
Fulgerul izbi demonul în plin. Mintalul căzu pe spate și câmpul
deformant care îl ascunsese dispăru. Derek și alți trei Glifari se
alăturată atacului, dar un demon al câmpului se apropie în grabă,
crescând la fiecare pas. Solzii i se îngroșară, preschimbându-se în
carapacea dură a unui demon al pietrei când se așeză deasupra
stăpânului său, primind loviturile în locul lui până ce acesta își
reveni.
— Trageți în ei cu toții! strigă Ragen.
Săgețile țâșnite din arcuri și arbalete se înfipseră în metamorf,
părând țepii unui arici, în timp ce Glifarii trasau glife de
înghețare. Din fiecare loc de pe carapacea înghețată a demonului,
VP - 617
atins de un glonț tras de Sulițele de Munte, se răsfirau crăpături
ca niște pânze de păianjen.
Ragen își goli condeiul cu o ultimă glifă de izbire, sfărâmând
carapacea de broască țestoasă pe care și-o formase miezingul, dar
era deja prea târziu. Sub trupul stâlcit al metamorfului nu se
vedea nici urmă de stăpânul lui.
Mintalul fugise de pe câmpul de luptă.
Schimbarea se văzu imediat. Demonii dădură uitării atacul
organizat, revenind la sălbăticia lor animalică; slăbi chiar și
rezistența lor la cântecele lui Keerin și ale ucenicilor săi.
Saltimbancii aruncară un văl de confuzie asupra glifelor mari
distruse și Yon, Malcum și Woron se grăbiră să profite. Scurtele
lor năvăliri bruște în afara zonei protejate lăsară în urmă demoni
schilodiți sau morți.
Astfel câștigară timp, dar nu îndeajuns. Mintalul își reveni
destul de repede și dușmanii se organizară iarăși. După o oră,
oamenii se văzură siliți să se retragă ca să apere zidul interior.
Derek îl găsi pe Ragen când intra pe poartă.
— Am trimis Glifarii să se-odihnească. Nu mai rezistau mult.
Derek își ținea condeiul în mâna care-i tremura incontrolabil.
— Nici noi nu mai rezistăm.
Ragen încuviință din cap. Ș i el avea senzația că arde după ce
prin trupul lui trecuse atât de multă magie. Își scoase ceasul.
Peste o oră, cerul avea să-nceapă să se lumineze, punând demonii
minții pe fugă. Peste două, până și cei mai curajoși miezingi aveau
să-nceapă să se disipeze.
— Apărați zidul! strigă, trasând glife care să-i poarte sunetul
vocii prin tot orașul în timp ce alerga, întorcându-se în prima
linie. Zorile sunt aproape! De dragul caselor și al familiilor voastre,
rezistați și vom vedea cu toții soarele!
— Pietros! strigă un străjer.
Ragen urcă în fugă scările către creasta zidului, unde un
demon al pietrei se pregătea s-arunce un bolovan. Își înălță
condeiul, dar, brusc năpădit de-un val de amețeală, își strică glifa.
Bolovanul nimeri în poartă, îndoind oțelul și distrugând o balama.
Poarta rămase pe jumătate atârnată și strâmbată într-o parte.
Sulițele de Munte deschiseră focul asupra miezingilor care
năvăliră prin golul dintre glife, dar nu izbutiră s-o facă prea mult
timp.
— La poartă! strigă Ragen.
VP - 618
 Își îndesă condeiul într-un buzunar de sub armură, în timp ce
Dansatorul Amurgului îi era adus, împreună cu sulița și scutul.
Keerin și ucenicii săi veniră în ajutor, dar muzica lor nu opri
puhoiul de miezingi care loviră în poarta șubrezită până ce, sub
greutatea tuturor, fu smulsă și din celelalte balamale.
Saltimbancii schimbară cântecul cu o înșiruire de note care
vibrau discordant, dezechilibrând miezingii când se repeziră
apărătorii asupra lor.
Lupta continuă și Ragen pierdu noțiunea timpului. În zid
apărură mai multe breșe și el începu să galopeze pe Dansatorul
Amurgului de la una la alta, regrupând oamenii.
Cerul începea să se lumineze când se văzură siliți să
abandoneze zidul și să se retragă în piața satului, unde glifele încă
mai rezistau. În acel spațiu de mici dimensiuni, muzica
Saltimbancilor era asurzitoare, iar demonii care se strecurau
printre clădiri erau ținte sigure.
Însă un demon al prundului înhăță o sfărâmătură de zid și o
aruncă, nimerindu-l pe Ragen drept în piept. Armura lui rezistă,
dar lovitura îl azvârli de pe spinarea Dansatorului Amurgului și își
simți brațul ieșind din umăr când se izbi de pământ.
Urechile îi vuiau când se strădui să se ridice, cu uriașul cal de
război cabrându-se protector deasupra lui. Însă apoi, prin tot
vacarmul, auzi ceva mult mai frumos decât orice și-ar fi putut
imagina.
Cânta un cocoș.
Se iviseră zorii.
•
Ragen mușcă adânc pielea, zvârcolindu-se în strânsoarea lui
Malcum și a lui Derek când Yon trase brusc și răsuci, punându-i
brațul la loc.
Ragen scuipă mănușa glifată, dar rămase în gură cu gust de
ulei și de sudoare, de sânge de om și de demon.
— Pe noapte, Yon! Cât timp ți-au dat lecții Culegătoarele de
Ierburi?
Yon ridică din umeri.
— Nu mi-a dat nimeni lecții. Da-ntr-o casă plină de băieți înveți
câteva lucruri despre oase.
— Ziditorule! gemu Ragen.

VP - 619
 — Ș i ești norocos că-i el aici, zise Malcum. Culegătoarea de
Ierburi din Dumbrava și ucenicele sale au acum cam multe pe
cap.
— Cât de curând ne putem porni la drum? întrebă Ragen. N-
avem nicio clipă de pierdut.
Un Mesager călare putea să plece din Dumbrava în zori și s-
ajungă în Miln la scurt timp după ora prânzului, dar sătenii erau
istoviți, purtau urmele luptei și cei mai mulți erau nevoiți să
meargă pe jos. Se puteau considera norocoși dacă ajungeau în
oraș la căderea nopții.
— Acum punem răniții în căruțe, răspunse Malcum. Crezi că
poți călări?
Ragen încuviință din cap.
— Mă descurc.
— Bun, zise Malcum. Armăsarul ăsta monstruos al tău pare la
fel de puternic ca de obicei. Dacă-l pui să alerge, poți fi înapoi…
— Nu, îl întrerupse Ragen. Nu-i las pe oamenii ăștia să facă
drumul fără mine. Dansatorul Amurgului nu e singurul armăsar
încărcat de energie fiindcă a călcat demoni sub copite glifate.
Trimite doi Mesageri în galop către Miln. Unul la duce și altul
direct la Elissa. Să le spună că abandonăm Dumbrava
Împietritului.
•
Ragen conducea convoiul de oameni istoviți, care nu aveau
asupra lor decât apă și hainele de pe ei. În urma lor, satul care le
fusese cămin generații de-a rândul rămăsese devastat, în ruine și
pradă focului.
Copiii prea mici și bătrânii prea greoi ca să țină pasul se
agățau, când puteau, de căruțele pline cu răniți. Ragen îi
îmboldea să meargă cât mai repede, dar amurgul se înstăpânise
deja și ei încă nu erau suficient de aproape de oraș ca să-l vadă
clar.
Zidurile Milnului erau încă în picioare, dar ciobite, cu mormane
de moloz la bază. Glifari atârnați în hamuri de culme refăceau
glifele stricate. Aerul duhnea a miezingi lăsați să ardă în bătaia
soarelui.
Din depărtare, Ragen auzi Clopotul de Seară. Se întoarse spre
refugiații osteniți.
— Grăbiți pasul! Nu vor ține porțile deschise pentru cei care nu
vor fi intrat în oraș înainte de apus!
VP - 620
 •
— Se închid porțile! strigă unul dintre paznicii zidului când
Ragen intră în oraș călare, în fruntea dumbrăvenilor.
Ragen îi răspunse tot strigând:
— Închide-le-n fața acestor oameni și-ți fac vânt de pe zid!
Refugiații se scurgeau prin poartă, dar coloana de oameni
istoviți încă se mai întindea pe drum. Cerul se întuneca văzând cu
ochii.
— E porunca lui Euchor, neoconte, spuse paznicul.
Ragen scuipă. Cei mai greoi în mișcări și cei mai neajutorați
erau în coada coloanei, dar prin îmbulzeala din poarta îngustă nu
putea face cale-ntoarsă călare ca să-i ajute. Grăbit să descalece,
uită de sine, și durerea îi răbufni în umărul rănit, vlăguindu-i
mâna.
Yon îl prinse cu un braț de uriaș.
— Ușurel.
— Duceți-i pe dumbrăveni în vila mea, spuse Ragen, cu ochii la
el și la Derek. O să fie înghesuială, dar, pentru o noapte, îi putem
găzdui, iar mâine-dimineață o să vedem ce e de făcut.
— Tu unde te duci? întrebă Yon.
— Înapoi, afară, s-ajut.
— Crezi c-o să poți schimba mare lucru cu un singur braț? zise
Yon.
— Poate că nu. Dar sper că, dacă-l vor vedea pe Neocontele de
Ț inutul Dimineții dincolo de ziduri, străjile nu se vor grăbi să-
nchidă porțile în nasul celor care încă n-au apucat să intre.
Ragen își făcu loc prin îngrămădeala de la poartă. Paznicii
încercară să-i taie calea, dar Yon îi era alături și-i împinse pe toți
deoparte, ca pe niște copii.
Afară, dumbrăvenii intraseră în panică. Oștenii călare,
Mesagerii lui Malcum, Glifarii lui Derek și Sulițele de Munte ale lui
Woron intraseră primii, luând cu ei cât de multe femei și cât de
mulți copii fusese cu putință. Căruțele, dintre care prea puține
fuseseră gândite ca să reziste la drum lung, abia se târau. O biată
iapă, care trăgea singură o căruță plină cu răniți, se prăbușise,
ținând convoiul pe loc.
Yon îi tăie hamurile și, îndurându-se de sărmanul animal,
zăbovi câteva clipe în plus ca să-i pună capăt suferințelor cu o
lovitură de secure în cap. Apoi își înfășură hamurile în jurul
pieptului și, spre uluirea tuturor, începu să tragă el însuși căruța.
VP - 621
 Ragen mergea de-a lungul șirului, ajutând oamenii din toate
puterile ca să grăbească pasul. Un bătrân zăcea pe drum și un
băiețel de cel mult șase ani trăgea de el, implorându-l să se ridice.
— Du-te, spuse bătrânul. Caută-le pe mama și pe surorile tale
înăuntru.
— Nu e bine așa, moșule, zise Ragen. Nu lăsăm pe nimeni în
urmă.
— Mi-am sucit glezna. Te implor, du-l pe nepotul meu în oraș.
Ragen se uită la băiat încruntându-se. Nu credea că brațul o
să-l ajute și să care copilul, și să-l sprijine pe bătrân. Se ghemui și
vorbi cu accentul dumbrăvenilor:
— Hai, băiete, sus, în cârca mea. Acuși, iute ca veverița.
— Nu-l las pe bunicu’ aici! țipă băiatul.
— Nici eu, da’ o să ne mănânce miezingii pe toți trei dacă nu m-
asculți! se răsti Ragen.
Băiatul se grăbi să-i sară-n spate. Ragen își strecură brațul
teafăr pe sub subțioara bătrânului.
— Nu cred că…, începu acesta.
— Taci și ridică-te! îl întrerupse Ragen pe tonul pe care-i
vorbise băiatului.
Avu efect și de data asta. Când se săltă cu un mormăit,
bătrânul se lăsă ridicat. Însă la primul pas țipă, strâmbându-se
de durere.
— Te prăbușești după ce ne vedem înăuntru! se răsti Ragen.
Ș i alții se grăbeau să dea câte o mână de ajutor, dar soarele
ajunsese sub orizont. Miezingii puteau începe să se-nalțe din
clipă-n clipă. Ragen aruncă o privire spre poartă și văzu că
oamenii lui, printre care chiar și Woron și Sulițele de Munte, o
blocau ca să rămână deschisă în timp ce ultimii refugiați înaintau
șchiopătând.
Ceața prinse să se prelingă din pământ, adunându-și fuioarele
laolaltă.
— Fugiți! strigă Ragen, cea mai pură groază dând o nouă forță
picioarelor și brațelor lui gata să-l trădeze.
Începu să înainteze în salturi stângace, pe jumătate târându-l
pe bătrân, până când Cal și Nona Cutter ajunseră la el. Cal îi luă
copilul din cârcă, iar Nona și-l azvârli pe bătrân pe umăr ca pe-un
sac cu mere.
Paznicii zidului suflau în corni și se străduiau să-nchidă poarta.
Continuând să alerge, Ragen aruncă o privire peste umăr.
VP - 622
Miezingii mai mici se solidificaseră deja pe de-a-ntregul, spre porți
alergau demoni ai câmpului și ai focului. Își scoase condeiul din
buzunarul ascuns și se opri doar atât cât era nevoie ca să traseze
în aer un șir de glife.
Erau primele din noaptea aceea, dar magia deja părea apă în
clocot sub pielea lui. Strânse din dinți și le dădu glifelor întreaga
putere necesară, știind că viața tuturor atârnă de ele.
Demonii se izbiră de barieră ca de-un zid de cărămidă. N-avea
să reziste mult, dar îndeajuns ca ultimii dumbrăveni să intre și
poarta să fie trântită în spatele lor.
Ragen îi trimise pe ceilalți înainte și se urcă pe zid, alături de
Woron, Gaims și Yon. De sus, priveliștea era sumbră. Ș i demonii
pietrei se solidificaseră deja pe deplin și căutau în moloz bucăți
destul de mari ca să fie bune de aruncat. Glifele întăreau zidurile,
dar puterea lor nu era nemărginită. Un număr prea mare de
lovituri avea să le macine forța protectoare.
Sulițele de Munte nu le lăsară miezingilor timp să atace.
Apropiindu-se destul de mult cât să poată lovi în ziduri, miezingii
ajunseră în bătaia tunurilor grele de pe ziduri. Ghiulelele erau
glifate și Ragen văzu una lovind un demon în piept și ieșindu-i
prin spate. În vederea lui glifică, creatura încă mai strălucea, dar
aura i se turti, devenind plată, și căzu mort.
Ragen își întoarse privirea spre rezervele de ghiulele. Stăteau în
stive nu prea înalte și multe erau stâlcite și cu urme de arsură,
evident adunate după lupta din noaptea de mai înainte.
Un alt demon al pietrei își duse brațul spre spate, luându-și
avânt pentru aruncare, iar tunarii ochiră în grabă și îl ratară.
Ragen așteptă până când brațul creaturii ajunse la jumătatea
mișcării ca să traseze cu mare atenție o glifă de izbire, dându-i
putere doar cât să smulgă bolovanul din gheare. Cu toate astea,
forța magiei îl zdruncină ca un pumn în burtă.
Demonul se împletici, apoi se răsuci ca să-și culeagă bolovanul,
dându-le tunarilor timp să-l pocnească în spate cu șase kilograme
de fier glifat.
Dar miezingii continuau să se adune, atât de mulți încât
numărul celor trimiși să distrugă Dumbrava Împietritului părea
neînsemnat. Ragen se întoarse spre Yon.
— Mergem la vilă.
Dansatorul Amurgului și mustangul uriaș al văiugeanului îi
ajunseră cu ușurință din urmă pe refugiați. Miezingii nu se
VP - 623
puteau înălța prin piatra glifată, iar glifele de pe acoperișuri
formau o rețea care îi oprea fără greș pe demonii vântului. Pe
străzile pietruite ar fi trebuit să se afle în siguranță, dar din toate
părțile începură să se-audă sunete de corn.
— Ce-i asta? întrebă Yon.
— Demoni în oraș, răspunse Ragen.
— Cum e cu putință? se miră Gaims. Abia am plecat de pe zid
și rezista.
— N-am idee, spuse Ragen, dar ține-ți oamenii pregătiți.
Woron încuviință din cap și începu să-și strige ordinele.
Oamenii lui erau la fel de istoviți ca dumbrăvenii și nu mai aveau
gloanțe. Dacă întâmpinau rezistență, lupta avea să se poarte cu
baionetele și cu mușchii.
Sunau din ce în ce mai mulți corni și ici-colo se zăreau
străfulgerări de lumină când demonii încercau să treacă de glifele
câte unei case.
— Ce negura nopții…?!
Înainte de a-și încheia Ragen exclamația, strada din fața lor se
surpă. Dumbrăveni și oșteni se rostogoliră în gol, printre bucăți de
pavaj, mortar și țărână. Ragen, Yon și Woron se opriră exact la
timp, cu caii cabrându-li-se ca să nu cadă și ei.
Gaura mișuna de miezingi care se repeziră asupra nefericiților
prăbușiți, sfâșiindu-i.
— Sunt în vechile canele de scurgere! strigă Ragen.
— N-au fost glifate și închise? întrebă Woron.
— Ba da, răspunse Ragen. După ce demonii au încercat ultima
oară șmecheria asta. Fie Euchor s-a zgârcit cu banii pentru
împrospătarea glifelor, fie mintalii au găsit o cale de ocolire a
apărării noastre.
Derek și Malcum erau de cealaltă parte a surpării, cu grosul
refugiaților.
— Nu vă opriți! le strigă Ragen. V-ajungem din urmă.
Demonii începură să iasă din canal și Ragen trase cu putere de
hățurile Dansatorului Amurgului și intră pe o stradă laterală ca să
ajungă în spatele lui Derek făcând un ocol. Dar și acolo era o
gaură prin care demonii se scurgeau din canal.
Își înfășură hățurile în jurul mâinii vătămate, cu convingerea că
Dansatorul Amurgului poate răspunde comenzilor date de
mișcările picioarelor. Își scoase condeiul și trasă deasupra găurii
glife care s-o astupe pentru o scurtă vreme. Efortul îl năuci, dar îi
VP - 624
dădu pinteni armăsarului, care continuă să înainteze cu un salt,
strivind sub copitele lui glifate doi demoni ai câmpului aflați în
calea sa.
Miezingii se străduiau să treacă de zidurile caselor, dar ghilda
lui Ragen își făcuse bine treaba. Demonii pietrei și ai lemnului, în
stare să dărâme pereți și uși, erau prea mari ca să pătrundă în
oraș prin canale, iar semenii lor mai mărunți erau opriți.
Era o prea mică ușurare, căci miezingii înțeleseră repede că se
agită zadarnic și se repeziră spre o pradă mai ușoară: refugiații
care urcau grăbiți dealul, către ceea ce spera Ragen că este
adăpostul sigur dintre zidurile sale.
Dar cel puțin prin preajmă nu părea să fie niciun demon al
minții. Miezingii vânau cu turbare animalică, fără să urmărească
un plan gândit la rece. Prinții lor nu păreau dornici să-și riște
pielea atâta vreme cât fortificațiile orașului rămâneau neștirbite.
Un grup de Sulițe de Munte își făcu apariția și armele lor începură
să-și scuipe focul. Unii trăgeau în timp ce alții reîncărcau.
Gloanțele lor neglifate nimereau demonii ucigând foarte puțini,
căci pe cei mai mulți izbuteau mai degrabă să-i înfurie decât să-i
rănească. Erau oameni care, spre deosebire de trăgătorii lui
Woron, nu mai fuseseră puși la încercare în lupta contra
demonilor. Iroseau muniția țintind locuri nicidecum vitale și multe
gloanțe răzlețe loviră refugiați.
— Trageți în cap sau în mijlocul pieptului! le strigă Woron.
Le făcu oamenilor să-i semn să-i ucidă cu baionetele pe
demonii răniți înainte de-a apuca să se vindece și s-atace iar.
Dar gloanțele înnebuniseră demonii și Sulițele de Munte nu
erau pregătite să le-nfrunte sălbăticia. Oștenii purtau coifuri, dar,
odată cu trecerea la armele de foc, armura ținea de domeniul
trecutului. Sângele le înroși albastrul și cenușiul uniformelor.
Demonii câmpului și ai focului alergară în susul zidurilor,
scuipând foc și sărind în mijlocul unui grup de oșteni. Oamenii n-
avură timp să-și fixeze baionetele și începură să țipe când fură
zgâriați sau mușcați. Miezingii îi smulseră piciorul unuia dintre ei;
altul se trezi în flăcări și căldura puternică a focului demonic îi
aprinse muniția din bandulieră. Explozia azvârli cât colo și omul,
și demonul, dar numai demonul se desprinse din vâlvătaie și se
ridică în picioare.

VP - 625
 Ragen rămase o clipă locului ca să traseze o glifă de umezeală și
s-o trimită spre miezing. Avu senzația că i se învârte capul și i se
învârtejește stomacul, dar meritase să sufere, căci magia absorbi
apa din aerul din jur, azvârlind-o peste solzii demonului, care
șuierară, pierzându-se într-un nor de abur. Ragen dădu pinteni
calului și se îndepărtă în galop în timp ce miezingul se zvârcolea
țipând ascuțit.
Străbătură străzile în goană și, după un ocol, ajunseră din nou
în spatele refugiaților călăuziți de Derek. Zăriră Mesageri călare,
care se străduiau să-i țină pe dumbrăveni laolaltă, având grijă să
nu intre pe străzile cele mai primejdioase, cu pavajul surpat.
Keerin îi acoperea cât de bine îi stătea în puteri cu scutul lui
muzical. În jur erau multe clădiri care avuseseră de suferit și
demonii profitau din plin de șubrezirea glifelor.
Un bărbat și o femeie ieșiră țipând dintr-o casă, fiecare cu câte
un copil mic în brațe. Îi urmărea un snop de demoni ai câmpului,
cu boturi băloase.
— Yon! strigă Ragen.
— Îndată! răspunse tăietorul de lemne, dând pinteni calului.
Cal și Lary îl urmară și toți trei intrară printre miezingi,
ciopârțindu-i și dându-i familiei fugărite timp să se alăture
coloanei de refugiați.
Continuară să înainteze astfel până ce zăriră vila lui Ragen.
Demonii se aruncau asupra zidului înconjurător cu ghearele
scoase, dar glifele puternice îi respingeau necontenit. Chiar și din
coada convoiului, Ragen o zări pe Elissa pe culmea zidului,
strălucind de energie în timp ce condeiul ei trimitea în aer glife
argintii, rupând rândurile miezingilor și croind drum pentru
refugiați.
Porțile se deschiseră și servitorii lui Ragen ieșiră cu sulițe lungi,
glifate. Rămaseră grupați pentru apărare, îndepărtând demonii cu
lovituri de suliță ca să elibereze drumul pentru refugiații care se
scurseră în curte.
Dumbrăvenii, Mesagerii, Glifarii și oștenii umplură spațiul
dintre ziduri aproape până la ultimul centimetru, dar, când se
închiseră porțile în urma lor, se aflară în sfârșit în siguranță.
Ragen își îngădui să cadă de pe cal.
•
— Continuă să dea năvală! strigă un străjer de pe zid.

VP - 626
 Ragen încercă să-și alunge întunecimea din fața ochilor și dădu
să se ridice, dar Elissa, care desena glife ca să-i vindece brațul, îl
împinse înapoi.
— Nu e momentul să mă dădăcești, Liss, spuse el. Trebuie să…
— Trebuie să te odihnești, altminteri nu-i ești nimănui de
niciun ajutor.
Oricât de puțin i-ar fi plăcut lui să recunoască, avea dreptate.
Curtea se învârtea cu el și i se părea că are mușchii în flăcări
după ce fuseseră străbătuți de atât de multă magie. Însă continuă
să se împotrivească.
— Glifele s-ar putea să nu reziste dacă ne-atacă prea mulți
miezingi. Dacă surpă o stradă de lângă noi…
Elissa îl împinse în jos cu putere. Era îmbujorată de magie și îl
manevra ca pe un copil.
— Mă ocup eu, spuse, apoi o strigă pe Margrit. Așternuturi!
Toate! Dacă sunt albe, cu atât mai bine.
Margrit plecă să ducă la îndeplinire acea poruncă stranie fără
să pună întrebări, deși Ragen nu pricepea care îi e rostul.
Elissa trasă o glifă de sunet, care îi făcu glasul de o sută de ori
mai puternic.
— Priviți-vă cu toții picioarele! Nu stați călare pe liniile trasate
cu vopsea! Dacă vă aflați pe o astfel de linie, înălțați-vă brațele!
Dacă nu, așezați-vă jos!
Oamenii înspăimântați se supuseră fără să comenteze și
imediat glifele mari desenate pe pavajul curții își recăpătară
conturul. Elissa și Glifarii cutreierau curtea, așezând oamenii pe
poziția corectă.
Glifa începea deja să pâlpâie, prinzând viață, când servitorii
ieșiră din vilă încărcați cu așternuturi.
— Cei care stați în picioare, luați așternuturile și ridicați-le
deasupra capetelor! strigă Elissa.
Cererea ei odată îndeplinită, glifa mare prinse să scânteieze,
Absorbind puterea magiei din jur și dând strălucire aurelor
tuturor celor aflați pe liniile sale. Oboseala le dispăru și toți își
îndreptară spatele, conturând glifa cu și mai multă claritate.
Când lumina magiei le umplu ochii, demonii de afară urlară,
împinși înapoi de forța interzicerii până când fugiră spre alte părți
ale orașului, în căutarea unei prăzi mai ușoare.

VP - 627
 32

VISCOL ȘI CUTREMUR

334 D.Î.

Ragen se trezi, de data asta smuls din întuneric de cineva care-l

zgâlțâia cu blândețe. Deschise ochii și o văzu pe Elissa, scăldată în
lumină. Zâmbi, în ciuda durerii care-i zvâcnea în țeastă.
— Cât a trecut?
— Ai dormit toată noaptea, iubire.
Elissa îi mângâie barba.
— Aș fi vrut să te las să mai dormi, dar am fost chemați la
curte.
Mușchii lui Ragen erau încă încordați și îl dureau, dar izbuti să
se rostogolească spre marginea patului și să se ridice în picioare.
Încă își mai purta vesta vătuită și pantalonii de piele de sub
armură, care duhneau a sudoare și a sânge.
— Am timp pentru o baie?
— Mă tem că nu e apă, răspunse Elissa. Dumbrăvenii deja ne-
au dat gata toate proviziile și ne-au secat fântânile.
— N-aveau unde altundeva să se ducă, Liss.
Ea își puse mâna catifelată pe obrazul lui și îl sărută.
— Sigur că nu. Ai făcut ce trebuia, dar nu putem adăposti atât
de mulți oameni fără ajutor.
— Dacă e nevoie, o mai putem face încă o noapte, spuse Ragen,
chiar dacă stăm cu toții fără mâncare, fără apă și fără să facem
baie.
Elissa încuviință din cap și îi arătă o tavă mică, de lângă ușă.
— Margit a izbutit să pună ceva deoparte pentru noi. Mănâncă.
Ragen se așeză în fața tăvii, bău apă direct din urcior și își
îndesă pâine în gură. Când Elissa se îndreptă spre ușă, se
întoarse spre ea.
— Unde te duci?

VP - 628
 — Din porunca lui Euchor, Consiliul Mamelor se întrunește
departe de curtea lui, ca să nu fim prinși în același loc la căderea
nopții.
— Unde?
— În vila contelui Brayan.
•
Ragen și Yon îi găsiră pe Derek și Malcum așteptându-i în
curtea fortăreței lui Euchor.
— Nici măcar nu m-au lăsat s-o văd, mârâi Derek. Odraslele
miezului nu m-au lăsat să-mi văd propria soție! Nici propriul fiu!
Brayan își ține fortăreața ferecată mai tare decât dosul Mamei
Jone.
Ragen și Malcum se uitară în jur, dar se părea că nimeni
altcineva nu auzise. Ragen se aplecă spre urechea lui Derek, în
timp ce Yon și Malcum îi ascundeau vederii altora.
— Vorbește încet. Ș tiu că te macină grija pentru familia ta. În
locul tău, aș fi în aceeași stare. Dar în clipa asta nu e nimic de
făcut. Zidurile lui Brayan sunt printre cele mai puternice din
Miln. Nu există alt loc în care Stasy ar fi mai în siguranță, iar
Elissa a plecat într-acolo, la întrunirea Consiliului Mamelor. O s-o
găsească și-o să se convingă cu ochii ei că ea și Jef sunt teferi și
nevătămați.
Derek se încruntă, dar nu mai deschise gura, se mulțumi să
dea scurt din cap. Ragen îl bătu pe umăr.
Contrar obiceiului, Euchor lăsase sala tronului goală pentru ca,
așezat în capul micii sale mese de consiliu, să-i primească doar pe
cei mai puternici nobili și cei mari maeștri de ghildă.
— Neoconte, mârâi el când Ragen și Derek se așezară, îi poți
spune… ajutorului tău să aștepte afară.
— L-am numit pe Derek Vice-Mare Maestru al Ghildei, ripostă
Ragen. El o să organizeze azi munca Glifarilor în oraș. E cel mai
bine să primească direct poruncile Înălțimii Tale.
— Ei, o clipă! se amestecă Vincin. Nu poți!
— Pot și am făcut-o.
Ragen scoase un pergament plin de semnături.
— Fiindcă ai refuzat să-i chemi pe Glifari la o întrunire, maeștrii
au votat în lipsa ta. Am fost reales Mare Maestru.
Vincin se întoarse spre Euchor.

VP - 629
 — Înălțimea Ta! Omul ăsta ar trebui să fie în lanțuri, nu în
fruntea apărătorilor orașului! Străjile spun că azi-noapte a fost cât
pe ce să lase miezingii să intre pe poartă!
— Dar tu unde erai azi-noapte? întrebă Ragen. Bine adăpostit
în vila ta, în vreme ce eu mă luptam cu demonii pe străzi?
— Ajunge!
Euchor lovi cu brasarda în masă.
— Ghilda a votat, Vincin. Nu vreau să-ți mai văd barbișonul
uleiat decât dacă-ți poruncește Marele Maestru al Ghildei tale să
mi te înfățișezi.
Lui Vincin îi căzu fața. Ragen ar fi trebuit să se simtă ușurat
privindu-l, dar nu era deloc încântat. Dacă voiau să
supraviețuiască, era nevoie de bună înțelegere între toți Glifarii
din oraș.
— Ragen, Vincin are totuși dreptate. Azi-noapte, eroismul tău
ne-a pus pe toți în primejdie de dragul unei mâini de țărani.
— Ș apte sute de suflete, printre care Glifari, Mesageri și Sulițe
de Munte din oastea Înălțimii Tale, sublinie Ragen. Ș i ce
importanță are, când demonii au intrat prin canale?
Contele Brayan deschise gura, dar Euchor îl opri fluturând din
mână.
— După cum ai spus, rămâne pe altă dată. Această… Asfințire
va continua la noapte?
— Cel puțin, răspunse Ragen. Demonii minții se înalță doar
când e lună nouă, însă metamorfii, care le sunt mâna dreaptă, nu
par să depindă de ciclul lunii. Vor continua să ne atace în
punctele cele mai slabe și să ne slăbească apărarea. Chiar dacă
Milnul nu cade luna asta, ar putea să cadă luna viitoare.
Euchor se lăsă pe spate, unindu-și degetele mâinilor sprijinite
pe masă.
— N-am putea să surpăm canalele? Să le blocăm, ca să nu mai
poată pătrunde miezingii pe-acolo niciodată?
— Poate că da, în orașul interior, răspunse Brayan. Dar am
rămâne fără muniție pentru tunurile de pe ziduri.
— Exploziile ar strica glifele de pe pereții clădirilor și le-ar
șubrezi temeliile, zise Ragen, și oricum surparea nu ne-ar fi de
folos. Probabil că demonii pietrei nu vor încăpea în tuneluri, dar
demonii lutului și ai prundului încap. Ș i pot sfredeli molozul cum
sfredelesc șoarecii de câmp pământul din grădini.

VP - 630
 — Ș i atunci? întrebă Euchor. Nu-i putem lăsa pur și simplu să
continue să intre în oraș.
— Bineînțeles că nu, încuviință Ragen. Trebuie să coboare
oameni acolo, în întuneric, să deseneze glife noi. Am trimis vorbă
la toate atelierele mele să facă șabloane și să adune toată
vopseaua din oraș, până la ultimul strop. Avem o provizie limitată
de hora adunate din leșurile demonilor înainte de a le arde
soarele. Ne vor ajuta să întărim interzicerile și să creăm un sigiliu.
— Va fi de-ajuns? întrebă Euchor.
Ragen ridică din umeri.
— Glifarii care au sigilat prima oară tunelurile și-au făcut bine
treaba. Să sperăm că e cu putință să reîntărim locurile slăbite și
să-nchidem breșele noi. Marea mea temere e că tunelurile nu sunt
goale.
Euchor păli.
— Cum adică să nu fie goale?
— În multe canale lumina zilei n-a mai pătruns de sute de ani,
începu Ragen să-l lămurească. Cine poate ști de cât timp au pus
demonii la cale atacul ăsta sau dacă nu cumva, pe timpul zilei, în
loc să fugă în Miez, n-au rămas aici, chiar sub suprafață?
— Pe noapte! exclamă Euchor. Dacă mișună prin canale…
— Putem folosi oglinzi, zise Malcum.
— Ce? se miră Euchor.
— E un truc vechi de-al Mesagerilor, răspunse Ragen.
Reflectăm lumină în tuneluri ca să-i alungăm.
— O să fie nevoie de toate oglinzile din oraș, spuse Brayan.
— Cel puțin, sublinie Ragen. O să fie nevoie și de Sulițe de
Munte, ca escortă înarmată pentru Glifari.
— Am nevoie de oșteni ca să apere zidul, zise Euchor.
— L-au apărat azi-noapte, ripostă Ragen, dar pe străzi au ajuns
totuși miezingi. Va trebui să evacuăm cât mai mulți oameni cu
putință. Nu e de-ajuns să-i ducem în orașul interior, trebuie
adăpostiți în vilele și fortărețele cu cele mai rezistente ziduri. Aici.
În vila mea. În fortăreața contelui Brayan și a contesei Tresha, în
Bibliotecă.
— Să fiu al Miezului dacă las cerșetori în Biblioteca mea și între
zidurile mele, neoconte! spuse Euchor.
— Ușile Bibliotecii pot fi blocate, Înălțimea Ta, se amestecă
Ronnell. Păzitorii de piatră vor ține odraslele Miezului departe de

VP - 631
culmea dealului. Dacă o s-apară o breșă, o să ne-adăpostim în
Catedrală. Iar dacă va fi nevoie să fugim în Bibliotecă…
Ridică din umeri.
— Urmele de degete murdare de pe pagini vor fi ultima noastră
grijă.
— În tot orașul avem mai puțin de șaizeci de mii de oameni,
Înălțimea Ta, insistă Ragen, văzând că Euchor nu răspunde. Cei
în stare să lupte trebuie înarmați cu orice se găsește la-ndemână.
Dar nimic nu ne-mpiedică să-i strecurăm pe ceilalți, pentru o
noapte, în spatele zidurilor fortărețelor și vilelor elitei de sânge
regal.
— Bine, bine.
Euchor se întoarse spre pajul său.
— Trimite un Mesager la Jone. Ea trebuie să organizeze
evacuarea din orașul de jos. Toată lumea apărată de propriile
ziduri glifate va adăposti între ele atâția oameni cât e cu putință.
Fără excepții.
— Înălțimea Ta, începu Brayan.
Euchor îi aruncă o privire furioasă.
— Ai spus un da înainte de asta, conte?
Brayan se trase înapoi clipind nedumerit, dar își reveni repede
și răspunse cu o plecăciune.
— Desigur, Înălțimea Ta. Se va face.
— N-o să abandonez zidurile fără luptă, zise Euchor. Familia
mea a apărat orașul ăsta de miezingi vreme de trei sute de ani. Nu
mă las înfrânt după un singur răstimp cu lună nouă.
•
— E o ofensă, bombăni Tresha în timp ce trăsura lor urca
dealul înalt din capitala Ț inutului Aurului.
Pe culme, dincolo de gura largă a unei prăpăstii, se afla
fortăreața contelui.
— Zidurile mele sunt exact la fel de rezistente ca ale lui Brayan.
Ce drept are Jone?!
— Ce contează, mamă? se răsti Elissa. Nu e momentul potrivit
pentru sforăieli politice.
Tresha o privi de sus.
— Fetițo, nu mă face să regret că te-am ales să-mi fii
moștenitoare. Orice moment e potrivit pentru politică, mai ales în
vremuri grele.

VP - 632
 — Atunci să-ncepem eliberându-i pe Mama Stasy și pe fiul ei.
Locul lor e alături de Derek, în spatele zidurilor mele.
— Din câte spune toată lumea, zidurile tale au rezistat azi-
noapte cu mare greutate.
Tresha arătă zidurile groase ale fortăreței lui Brayan, construite
pe pinten, în a cărui stâncă fuseseră cioplite glife imense. În
fortăreață se putea ajunge doar pe un pod de eton și de oțel, care
se arcuia peste prăpastie sprijinit pe piloni ce formau liniile unei
alte glife puternice.
— Deocamdată aici sunt mai în siguranță.
— Mă rog să ai dreptate, spuse Elissa. Glifarii tăi…
— Verifică pentru a treia oară canalele și întind vopsea peste
tot, prin frumoasele mele curți și grădini, o întrerupse Tresha.
— Vor fi din nou frumoase când o să ai pe pajiști glife mari,
conturate de alei pietruite.
— Ar face bine să fie. În afurisitul ăsta de oraș e deja destulă
piatră. Grădinile erau ultimul meu refugiu.
— În război facem cu toții sacrificii.
Elissa cuprinse prăpastia cu privirea în vreme ce treceau podul.
Porțile fortăreței erau deschise și în curte le întâmpinară
servitori în livreaua contelui Brayan, care le escortară imediat
până în sala destinată întrunirii, unde așteptau celelalte Mame.
Jone și Cera le ieșiră în întâmpinare, dar Elissa o zări pe Stasy
în celălalt capăt al încăperii, așa că le ocoli ca s-ajungă la ea. Era
o insultă pentru care una dintre cele trei femei mai vârstnice avea
probabil s-o facă să plătească, dar merita să riște ca s-o prindă pe
soția lui Derek singură.
— Elissa! strigă Stasy, cuprinzând-o în brațe.
— Mă bucur să te văd, draga mea! spuse Elissa, îmbrățișând-o
strâns, cu căldură.
În vremuri mai fericite, când Derek lucrase ca Glifar în atelierul
lui Cob, avuseseră des prilejul să-și petreacă timpul împreună.
Chiar și lipsită de favorurile mamei sale, Elissa era de obârșie
destul de înaltă ca să fie considerată egala lui Stasy și prietenia
lor să nu stârnească niciun scandal.
— Ești bine tratată? Derek e mort de grijă.
Stasy oftă.
— Sunt tratată la fel ca mai înainte, doar că acum nu mi se mai
îngăduie să trec podul.

VP - 633
 — Ș i vrei să pleci? Să-l iei pe micul Jef și să vii să locuiești
alături de Derek?
— O, Mamă Elissa, știi că așa e! E tot ce îmi doresc, dacă tata și
vărul Brayan ar îngădui.
— Ș tiu, draga mea, dar trebuie să te-aud spunând-o sus și tare.
Elissa o strânse de umăr când văzu că Mama Cera se apropia
de ele în grabă, urmată de Jone și Tresha.
— Acum se poate aranja. Derek a fost numit Vice-Mare Maestru
al Ghildei, pe lângă locul lui din consiliul Negoțului cu Glife.
— Nu mi-a venit să cred când mi-a spus Derek că Arlen Bales i-
a lăsat moștenire un loc în consiliu, mărturisi Stasy. Omul ăsta
ne-a purtat de grijă de la bun început, și totul doar în schimbul
câtorva bâte trăsnitoare.
— Loialitatea lui Arlen nu e de vânzare, sublinie Elissa. Voi doi
ați câștigat-o.
Pe Cera n-o mai despărțeau de ele decât câțiva pași.
— O să juri, în fața consiliului și a mătușii tale, că vrei să pleci?
Rudele tale te folosesc ca să poată ține sub control puterea lui
Ragen și n-o să fie ușor să scapi din mâinile lor.
— Dacă e nevoie, o s-o strig din toate turnurile, răspunse
Stasy, dar începu să vorbească în șoaptă când verișoara ei de
sânge regal ajunse suficient de aproape ca să le poată auzi.
— Aici erai, draga mea, spuse Mama Cera, punând o mână
fermă pe umărul lui Stasy. Poate că e timpul să te-ntorci în
camerele tale. Consiliul Mamelor va începe cât de curând.
Elissa o privi dezgolindu-și dinți, arătându-i cel mai nevinovat
zâmbet cu putință.
— Mama Stasy e fiica unui baron, are dreptul să voteze în
consiliu.
Nu vorbise cu voce răsunătoare, ci suficient de tare cât s-
ajungă la urechile mai multor femei.
— Bineînțeles că poate rămâne, se grăbi Tresha să se amestece.
Azi fiecare voce trebuie să se facă auzită.
Cera clipi cu zvâcniri nervoase, dar era încolțită și o știa. Se
aflau în casa ei, dar Tresha conducea consiliul. Elissa știa că nu e
bine să profite prea mult de avantajul dobândit – nu încă –, dar o
ținu pe Stasy lângă ea când consiliul se strânse și întrunirea
începu.
Orele se scurseră în vreme ce studiau rapoarte despre pierderile
din timpul nopții, organizau evacuări și împărțeau provizii. Bani și
VP - 634
materiale treceau din proprietatea unora într-a altora fără
obișnuita ranchiună și fără dezbateri. Erau scrise bilete care
împuterniceau ghildele să ia și să dea cu împrumut bani
inexistenți. Mesagerii se perindau pe pod fără încetare, unii
plecând, alții întorcându-se.
Soarele coborâse mult în josul bolții când, cu o mână pe șale ca
să și le destindă mai lesne, Elissa își îndreptă în sfârșit spatele,
desprinzându-și privirea de hârtiile asupra cărora stătuse
gârbovită. Străzile erau fără îndoială ticsite de oameni. Dacă voia
să se-ntoarcă în vila ei, trebuia să plece cât mai curând. Se ridică,
dar se împletici, își pierdu echilibrul și pică lată pe podea.
La început crezu că îi amorțiseră picioarele, însă pe urmă văzu
în toată încăperea femei căzute. Pereții se cutremurau și în aer
vibrau bubuituri înfiorătoare.
— Ce?!
Cuvintele i se opriră în gât când o zări pe Tresha zăcând
nemișcată, cu sânge băltindu-i în jurul capului.
— Mamă!
Alergă spre ea, pregătindu-și condeiul argintiu, dar, câtă vreme
lumina soarelui continua să se reverse prin ferestre, nu putea face
nimic.
— S-aducă cineva o Culegătoare de Ierburi! Contesa de Ț inutul
Dimineții are grabnic nevoie de ajutor!
— S-a dărâmat podul! țipă baroneasa Cate, imediat ce aruncă o
privire pe fereastră.
Cuvintele căpătară cu greu sens pentru Elissa în timp ce sălta
capul mamei sale, sperând să dea vigoare răsuflării ei firave. Îi
apăsă o batistă pe tăietura însângerată din tâmplă. Pulsul Treshei
era slab și inegal, dar exista.
— Mamă! strigă Elissa. Mamă, m-auzi?
Tresha scoase doar un geamăt și era greu de spus dacă
reprezenta un răspuns la cuvintele fiicei ei sau doar o reacție la
faptul că fusese mișcată și că i se apăsase pe rană.
Cera își trimise propria Culegătoare de Ierburi s-o îngrijească,
în timp ce ucenicele umblau printre celelalte Mame, să vadă cine
mai are nevoie de ajutor.
— E moartă? întrebă Cera.
Culegătoarea de ierburi o prinse pe Tresha de încheietura
mâinii, iar Elissa o săgetă pe Cera cu privirea.

VP - 635
 — Trăiește, dar nu m-aștept să fie prea curând în stare să
revină în fruntea consiliului.
— Atunci conducerea cade în sarcina mea, zise Cera.
Elissa își înălță bărbia.
— Sunt moștenitoarea Treshei.
— Oi fi fiind, copilă, pufni Cera, dar nu faci parte din consiliu
nici măcar de-o lună. N-ai autoritate.
Elissa ar fi vrut s-o poată contrazice, dar femeia mai vârstnică
avea dreptate. Ș i nu era nimic de câștigat stârnind o dispută.
•
— Puțin mai jos, ușor, acum.
Ragen îi privea pe Yon și Cal înclinând oglinda grea, argintie, ca
să reflecte lumina soarelui în gura de canal, unde o altă echipă
prinse fasciculul într-o oglindă și îl trimise mai departe, în adânc.
— Locul pare curat! strigă Derek.
— E rândul vostru, spuse Ragen, uitându-se la grupul de
muncitori care așteptau, cu oglinzi în mâini.
Oamenii schimbară priviri nervoase, apoi coborâră în gaură,
înălțându-și oglinzile ca să prindă fasciculele de lumină și să le
reflecte în tuneluri. Fiindcă nu se întâmplă nimic, trimiseră
înăuntru tot mai mulți oameni, ca să ducă lumina, din oglindă în
oglindă, tot mai departe. Glifarii își pregătiră ustensilele și
coborâră la rândul lor, ca să-și înceapă munca.
Apoi răsunară țipete.
Muncitorii din gura canalului își azvârliră oglinda grea și se
grăbiră să se cațăre înapoi, lăsând toate tunelurile din adânc în
beznă.
Cu oboseala alungată de năvala adrenalinei, Ragen sări în
groapă și se lăsă să alunece pe o bucată desprinsă din pavaj ca să
ajungă lângă oglindă. Avea o ramă de bronz, frumos ornamentată,
care o protejase când o aruncaseră muncitorii, dar cântărea peste
o sută de kilograme. Ragen se încordă, străduindu-se s-o salte de
unul singur.
Cal și Larry Cutter săriră în urma lui, înșfăcară oglinda de ramă
și o ridicară cu ușurință, ca să reflecte din nou lumina.
Canalul era plin de trupuri care sângerau în apa împuțită. Unul
era strâns în ghearele unui demon care, lovit în plin de lumină,
izbucni în flăcări. Se auziră țipete ascuțite când alți miezingi
fugiră de lumină, iar câțiva muncitori izbutiră să iasă din tunel.
— Fir-ar al Miezului! înjură Ragen.
VP - 636
 Găsiseră și sigilaseră tunelurile prin care trecuseră demonii de
ziduri, dar pesemne că mulți dintre ei nu părăseau niciodată
orașul și părea peste putință să fie scoși din tunelurile înguste,
cufundate în beznă, când lumina zilei tocmai începea să pălească.
— Mare Maestre de Ghildă! strigă o voce de deasupra, tocmai
când un grup de oșteni curajoși cobora în tunel în căutarea
supraviețuitorilor și a leșurilor.
Ragen ieși prinzându-se de mâna lui Yon. Uriașul tăietor de
lemne îl trase fără efort afară, unde îl aștepta Mesagerul.
— Mare Maestre de Ghildă! strigă iarăși băiatul.
— Ce e?
Adrenalina începea să-i dispară, lăsându-l pe Ragen încă și mai
istovit decât înainte. Nu se simțea în stare să mai suporte vești
rele.
•
— Prinse în cursă? se miră Derek. Ce bezna nopții vrea să-
nsemne asta?
— Se pare că demonii au săpat sub pilonii podului, zise Ragen.
Derek izbi cu pumnul în tăblia masivă a mesei, dar, dacă
lovitura îl umplu de durere, nu se trădă câtuși de puțin.
— Fir-ar al Miezului! Trebuia să smulg ușile locului ăluia
blestemat!
— Ș i să lași pe toată lumea fără apărare în fața demonilor?
întrebă Ragen. N-ar fi surpat podul dac-ar fi putut trece cu
ușurință de ziduri. Au vrut să ne despartă de Mame, ca să nu ne
mai poată conduce.
— Poate, spuse Derek. Sau poate au de gând s-atace locul la
noapte și nu vor să sosească ajutoare.
Ragen scrâșni din dinți. Prin minte i se perindau aceleași
gânduri, dar, mai mult decât oricând, trebuia să-și păstreze
calmul. Curând avea să se lase noaptea și, dacă miezingii
izbutiseră să lovească Ț inutul Aurului în timp ce pe cer strălucea
soarele, atunci nicăieri nu puteai fi cu adevărat în siguranță.
— N-am putea, știu io, să le-aruncăm o frânghie sau să facem
altceva? întrebă Yon.
— Poate că da, dac-am avea la-ndemână un scorpion de-al
krasianilor, răspunse Ragen. Nici măcar tu nu poți azvârli o
frânghie până dincolo de prăpastie și, chiar dac-ai izbuti, la ce
bun? Le-am putea cere unor femei bătrâne să treacă peste un gol

VP - 637
de patru sute de metri tot mutându-și o mână în fața alteia pe o
frânghie?
— Cred că nu, răspunse Yon. Da’ nici nu putem sta aici cu
mâinile-n sân.
Ragen păstră tăcerea vreme îndelungată. Evacuările măriseră
numărul de suflete adăpostite între zidurile sale, cu pături
decolorate și vopsite în alb care să întărească glifele mari când se
ghemuiau pe pavaj. Acum nu mai era nici Mesagerul Ragen, nici
Marele Maestru al Ghildei Glifarilor, era Neocontele de Ț inutul
Dimineții, dator să le poarte de grijă oamenilor săi.
Dar demonii o încolțiseră pe Elissa.
— Nu, încuviință el în cele din urmă. Nu putem sta cu mâinile
în sân.
•
— Oare-au fost demonii? întrebă contesa Cera, de pe culmea
zidului, în timp ce se uitau în jos, la ruinele podului.
Norul de praf încă se mai așternea peste nenumăratele tone de
eton sfărâmat.
— Azi peste pod au trecut în goană o grămadă de oameni,
foindu-se încoace și încolo, răspunse Elissa, dar nu cred că putem
lua drept coincidență prăbușirea lui tocmai când e lună nouă.
Trebuie să avem în vedere că mintalii ne-ar putea ataca în
noaptea asta. Au aflat cumva că ne-ntâlnim aici. Vor să lase
orașul fără conducători, ca să-i slăbească împotrivirea.
Mama Jone păli.
— Înălțimea Sa…
— Probabil e în foarte mare pericol, o întrerupse Elissa. Dar
avem și noi problemele noastre.
Tresha fusese mutată într-o cameră în care împiedicaseră
pătrunderea luminii soarelui, pentru ca Elissa să-i poată lecui
rana, dar nu-și recăpătase cunoștința și nu se putea spune nici
când și dacă avea să se trezească, nici cum avea să fie după
trezire. Elissa își amintea cuvintele maestrei Anet: Câteodată doar
magia nu e de-ajuns.
Se întoarse spre contesa Cera și strânse din dinți când își
răsfiră fustele, făcând o reverență.
— Mamă, îmi cer iertare fiindcă ți-am pus la îndoială dreptul de
a conduce consiliul. Suntem în casa ta și poți fi vocea consiliului
până când își revine mama. Dar, te implor, lasă-mă să preiau
conducerea Glifarilor tăi și a pregătirilor de apărare. Toți oamenii
VP - 638
din slujba ta sunt fără îndoială foarte pricepuți, dar eu am căpătat
o experiență practică pe care ei n-o pot egala.
Cera se uită la Jone și cele două schimbară priviri grăitoare,
dându-i Elissei impresia că poartă astfel o întreagă conversație.
După ceea ce păru o veșnicie, Cera se întoarse din nou spre ea și
încuviință cu o scurtă înclinare a capului.
— Ce putem face?
— Adunați servitorii și pe toate femeile din consiliu care-și aduc
aminte ce-au învățat la lecțiile de glifare din Ș coala Mamelor,
răspunse Elissa. O s-avem nevoie de cerneală, de vopsea, de
fiecare fâșie de pânză albă din fortăreață și de orice se poate folosi
drept armă: cozi de mătură, vătraie, făcălețe, orice puteți găsi.
Vorbea cu ochii la glifele de pe culmea zidului. Se aflau cu mult
deasupra rețelei de glife a orașului, așa că fuseseră adăugate în
plus glife de vânt, ca să-mpiedice miezingii înaripați să se
năpustească noaptea asupra fortăreței. În mintea ei începu să
prindă contur o idee – groaznică, dar probabil de mare folos.
— Ce poți face cu cozile de mătură împotriva demonilor?
întrebă Jone.
— Magia absorbită când sunt loviți demonii întărește obiectele,
începu Elissa s-o lămurească. O coadă de mătură se poate frânge
când pocnești cu ea un om, dar una cu glife de izbire desenate pe
toată lungimea ei e tare ca oțelul câtă vreme glifele sunt încărcate.
Orice e destul de lung poate fi ascuțit la un capăt și, dacă are glife
de străpungere, poate ține miezingii la distanță.
— Te aștepți ca Mamele să lupte corp la corp?
Cera părea să nu-și poată crede urechilor.
— Să sperăm că n-o să se-ajungă atât de departe, răspunse
Elissa, dar speranțele sunt cam puține. Dacă demonii trec de
rețeaua noastră de apărare din exterior, n-o s-avem timp să
pretindem că femeile nu sunt în stare să-și miște brațele ca să-și
salveze propriile vieți. Acum, mă poate duce cineva jos, în beciuri?
La apusul soarelui, aplecată peste parapetul zidului fortăreței
de Aur, Elissa se uita în josul pantei abrupte. Alături de ea,
priveau în jos Mama Cera, Stasy și Jone.
Cu vederea glifică, văzu demonii apărând în fundul prăpastiei
imediat ce întunericul se îndesi îndeajuns, dar nu se înălțau din
ceață. Ieșeau din crăpăturile din jurul pilonilor podului prăbușit.
— Au fost toată ziua aici, în oraș.

VP - 639
 La gândul ăsta, Elissa simți o gheară strângându-i pieptul și se
strădui din răsputeri să continue să răsufle calm.
— Pe noapte! șopti Stasy.
— Elissa, spuse Cera, dacă fiul tău adoptiv e cu adevărat
Izbăvitorul, acum e momentul să-și facă apariția.
— M-aș bucura dacă s-ar dovedi că m-am înșelat în privința lui,
zise Jone.
— N-aș conta pe asta, le răspunse Elissa.
Miezingii continuară să iasă din crăpături, iar zecile deveniră
sute, până ce fundul prăpastiei se umplu. Mișunau la poalele
pantei, dar în stâncă erau cioplite adânc glife care scânteiau și
străfulgerau, respingându-i.
Ultimii ieșiți din tunelurile de dedesubt erau șase demonii ai
pietrei, care nu pierdură timpul, ci înșfăcară imediat bucăți
imense din zidăria podului și le azvârliră în peretele abrupt,
slăbind puterea glifelor, și demonii năvăliră iarăși, acum izbutind
să zgârie stânca înainte de a fi respinși.
— Trebuie să-i oprim pe demonii ăia ai pietrei, spuse Elissa,
uitându-se la străjile fortăreței însărcinate să manevreze cel mai
apropiat dintre tunurile grele cu care se mândreau atât de mult
Brayan și Euchor. Puteți trage în ei?
— Ne pare rău, Mamă, dar nu e cu putință, răspunse unul
dintre bărbați. Tunurile sunt pentru ținte aflate de cealaltă parte a
prăpastiei, nu în prăpastie. Dacă încercăm să ochim ceva care e
atât de jos, tunul o să fie azvârlit de pe zid.
Elissa se uită la ghiulelele de oțel glifat, de câte șapte kilograme,
stivuite lângă parapet, alături de butoiul cu pulbere. Ridică una
dintre acele bile grele și ținti unul dintre demonii pietrei de
dedesubt. Se retrase cu câțiva pași, își luă avânt alergând și
aruncă ghiuleaua în prăpastie. O urmări prinzând viteză în
căderea sa de zeci de metri către demoni și dispărând din vedere.
O zări iarăși când strivi un grup de demoni ai câmpului, cu glifele
activându-i-se. Pe demonul pietrei îl ratase, dar aruncarea era
oricum satisfăcătoare.
Aruncă o privire către străjer.
— Gravitația nu trebuie să fie dușmanul nostru.
Omul tuși stânjenit.
— Da, Mamă. O să le spun tuturor.
— Asta n-o să-i oprească pe demonii pietrei.

VP - 640
 În vocea lui Jone se simțea ceva neobișnuit. Spaimă. Disperare.
Se citeau și pe fața Mamei Jone. Pe a lui Stasy. Pe ale străjilor de
pe zid.
Elissa își scoase din buzunar condeiul de argint și își înfășură
lănțișorul în jurul încheieturii mâinii.
— De demonii pietrei scap eu.
Vorbise suficient de tare ca s-o audă echipele de străjeri din
jurul mai multor tunuri.
Toți ochii o țintuiau când trasă în aer un șir de glife de un
argintiu strălucitor. După ce le legă pe toate unele de altele,
deschise penița ca să dea putere vrăjii și ținti doi demoni ai
pietrei.
Ș irul de glife zbură ca o lamă, lățindu-se și devenind din ce în ce
mai strălucitor până când trecu prin demoni ca un piron prin
piatră. Carapacele miezingilor se sfărâmară și amândoi căzură
morți.
— Ziditorule din ceruri! strigă Cera.
Satisfacția Elissei pieri repede, alungată de valul de amețeală
care o cuprinse. Le dăduse glifelor prea multă putere, ca să fie
sigură că demonii sunt uciși din prima lovitură. Se clătină, dar
Stasy o prinse de cingătoare, trăgând-o cu putere înapoi înainte
de se prăbuși peste parapet.
— Te simți bine?
Vocea lui Stasy era ca o șoaptă.
— Foarte bine.
Amețeala începea deja să dispară. Din fericire, Stasy părea
singura care o observase. Toți ceilalți aflați în preajma ei o fixau
cu ochi holbați, uluiți. Străjile din depărtare o arătau cu degetul și
strigau și știu că vestea despre lovitura ei se răspândea cu iuțeală.
Meritase să riște ca să le dea speranță apărătorilor fortăreței, dar
nu putea să continue cu astfel de vrăji.
— Întoarceți-vă la posturile voastre!
Trasă o glifă ca să-și dea putere vocii și străjile își reîndreptară
atenția spre prăpastie cu o nouă vigoare, înșfăcând ghiulelele grele
și azvârlindu-le asupra mulțimii de demoni.
— Mamelor, spuse Elissa, uitându-se la Jone și Cera. Ați văzut
de pe zid tot ce era nevoie să vedeți. Cred că e mai bine să mergeți
înăuntru.
Cele două femei șovăiră câteva clipe, apoi Cera își veni în fire și
încuviință din cap.
VP - 641
 — Desigur. Haide, Stasy.
Se răsuci pe călcâie, gata să plece.
Elissa o prinse pe Stasy de braț.
— Mă tem că am nevoie de ajutorul Mamei mai tinere.
Cera părea dornică să protesteze, dar tocmai o văzuse pe Elissa
spintecând doi demoni cu condeiul. Jone o trase de braț și
amândouă se grăbiră să coboare de pe zid.
Stasy se uită din nou în jos.
— Nu știu dacă să-ți mulțumesc sau nu, Mamă.
— Nu vreau mulțumiri.
Elissa scoase un al doilea condei, care arăta mai modest, dar
care era la fel de puternic ca al ei. Ghilda Glifarilor avea acum un
model, așa că începuse să le făurească și le întrebuințase cu mult
folos în Dumbrava Împietritului.
— De ajutorul tău am nevoie. Din toată fortăreața, doar ție îți
pot da așa ceva cu toată încrederea.
Stasy întinse mâna spre condei, apoi și-o retrase, frecându-și
degetele între ele.
— A trecut multă vreme de când am lucrat în atelierul de glifare
al maestrului Cob.
— Sunt sigură c-o să-ți reamintești principiile de bază, draga
mea.
Elissa îi puse condeiul în mână, privind-o în ochi.
— Dacă nu-i oprim pe demonii pietrei, toată lumea din
fortăreața asta o să moară. Am nevoie de tine. Mamele au nevoie
de tine. Fiul tău are nevoie de tine.
Stasy încuviință din cap.
— Da, Mamă. Cum îl manevrez?
Elissa îi arătă imediat glifele care deschideau penița și o învăță
cum să controleze fluxul de putere.
— Încearcă acum ceva simplu.
— O glifă de izbire? întrebă Stasy, cu ochii la un demon al
pietrei, clar conturat în lumina glifică.
— Nu, asta numai după ce te antrenezi.
Elissa văzu un străjer care tocmai azvârlea o ghiulea în
prăpastie și avu o idee. Dintre demonii pietrei, îl alese pe cel mai
apropiat de locul spre care cădea bila de oțel și desenă o glifă
magnetică.
Pierdu ghiuleaua din vedere, dar o regăsi când străfulgeră de
magie, abătută brusc din drum ca să-l izbească în piept pe
VP - 642
demonul pietrei. Miezingul se trase înapoi clătinându-se, viu, dar
nu și nevătămat.
Stasy încuviință din cap și desenă și ea o glifă magnetică. Îi
trimise prea multă putere, așa că atrase vreo șase ghiulele către
un singur demon, omorându-l pe loc. Elissa se pregăti s-o prindă
pe mai tânăra femeie, care însă nu părea să sufere de pe urma
vrăjii.
— O, de-aș mai avea și eu douăzeci și cinci de ani!
Elissa oftă.
— Ce spui, Mamă? întrebă Stasy.
— Nimic, draga mea. Vino cu mine.
Merseră de-a lungul zidului, ducând la țintă ghiulele azvârlite
de străjeri, dar pentru fiecare demon al pietrei doborât apăreau
alții, mai mulți. Miezingii câștigau teren pas cu pas, urcând panta
încetul cu încetul. Curând aveau s-ajungă la zidurile fortăreței în
număr destul de mare ca să pună în pericol rețeaua de glife.
— Demoni ai vântului! strigă o santinelă.
Un stol de miezingi se năpusti din văzduh, ducând în gheare
frânturi mărunte de zidărie, pentru a le lăsa să cadă în ploaie
asupra rețelei de apărare. Câteva se sfărâmară, strivindu-se de
parapet, sau doborâră străjeri de pe zid. Cei norocoși căzură de la
șase metri înălțime, izbindu-se de pavajul curții. Ghinioniștii se
prăbușiră în mijlocul demonilor.
Însă Elissa observă că oamenii fuseseră uciși din întâmplare;
miezingii urmăreau altceva.
— Ziditorule! Glifele sunt ținta lor! Doborâți-i!
Străjerii își înălțară sulițele de munte și armele de foc pocniră
aidoma petardelor în zilele de sărbătoare, făcând prăpăd printre
demonii vântului. Creaturi care planaseră cu grație și ușurință
începeau brusc să se răsucească și să se zvârcolească, unele
scăpându-și pietrele înainte de vreme, iar altele prăbușindu-se ca
să se zdrobească de rețeaua de glife a fortăreței.
Până cu numai câteva ore înainte, glifele de vânt formaseră o
barieră deasupra căreia un miezing mort ar fi zăcut, suspendat în
aer, până ce l-ar fi ars soarele. Un demon viu ar fi fost alungat,
chinuit de durere și furios, dar altminteri nevătămat.
Însă Elissa adăugase în rețea glife de tăiere. Când se izbeau de
interzicere, demonii vântului erau făcuți bucăți. În curte ploua cu
sânge negru, frânturi pieloase de aripi și hălci de carne încă

VP - 643
zvârcolindu-se; toate trimiteau pâlpâiri de magie în glifele grosolan
desenate pe pavaj.
Un demon o zări pe Elissa și își schimbă brusc direcția,
concentrându-și atenția asupra ei, cu un bolovan în gheare. Ea își
înălță condeiul și trasă o glifă de izbire, având grijă să rămână
mică, doar cât un cap de ciocan. Ț inti cu ea încheietura firavă a
umărului de care era prinsă aripa stângă și demonul vântului,
nemaiizbutind să-și controleze zborul, își agită cu neîndemânare
aripile până ce îl ciopârți rețeaua.
Înarmați cu halebarde glifate, străjerii din curte se grăbeau să
ucidă tot ce mai mișca. Erau urmați de Glifari, care împrăștiau
rămășițele ca să dea putere în aceeași măsură tuturor glifelor mari
și care adunau hora ca să-și activeze propriile glife cu ajutorul lor.
Era o muncă scârboasă pentru niște oameni deprinși să
folosească doar cerneală și ustensile pentru glifat, iar mirosul
acru al vomei se contopea cu duhoarea de sânge de demon din
aer. Elissa udă o eșarfă cu care-și acoperi nasul și gura, dar și în
pântecul ei era agitație.
Găleți umplute cu măruntaie și sânge de demon erau duse în
beci, să întărească glifele canalelor de scurgere. Dacă demonii
izbutiseră să surpe pilonii podului, probabil că deja se aflau în
tunelurile de sub fortăreață, căutând o cale de ieșire.
Miezingii urcau pe peretele abrupt fără încetare, dar foarte lent.
Nici măcar foarte puternicii demoni ai pietrei nu puteau azvârli
pietre până pe culme. Se cățărau, smulgând cu o mână bolovani
de pe suprafața stâncoasă și aruncându-i în sus. Era o trudă
îndelungată, dar sosirea miezingilor în vârful stâncii și începerea
asaltului lor asupra zidurilor nu mai era decât o chestiune de
timp.
Elissa văzu că rezerva de ghiulele se împuțina cu iuțeală.
— Aruncați butoiul cu pulbere peste parapet, le ceru străjerilor
din jurul unui tun.
— Pulberea de foc nu e de folos așa, Mamă, spuse unul dintre
ei. N-o să se-aprindă.
Elissa își înălță condeiul.
— Cred c-o pot ajuta.
Tunarul rânji și, împreună cu oamenii lui, săltă butoiul și îl
azvârli de pe zid. Elissa îl privi căzând și trasă o glifă de căldură
chiar înainte de a-l pierde din vedere. Butoiul explodă, doborând
demonii care urcau și azvârlindu-i în gol. Creaturile se puteau
VP - 644
reface, vindecându-și răni foarte grave, dar Elissa se îndoia că pot
supraviețui căzând de la o asemenea înălțime.
Apărătorii fortăreței ovaționară, îndrăznind din nou să spere,
dar urmă un huruit ca de cutremur și o parte din curte se surpă.
Neizbutind s-ajungă la zid, miezingii săpaseră pe sub el. Într-o
bună parte a curții, glifele mari se sfărâmară, pierzându-și
puterea.
— Breșă!
Elissa simți zidul clătinându-se sub ea, cu temelia sfărâmată.
Oștenii și Glifarii alergau spre scări, dar, din nefericire sau fiindcă
demonii plănuiseră totul în amănunt, Elissa și Stasy erau departe
de trepte când acea parte a zidului pe care se aflau începu să se-
ncline spre prăpastie.
Elissa încremeni, dar Stasy nu se pierdu cu firea, ci trasă glife
ale vântului în vreme ce-o înșfaca, pentru a o trage după ea când
se lăsă să cadă în curte. Glifele se activară, încetinindu-le
prăbușirea, dar tot se izbiră de pavaj destul de tare cât să li se
golească pieptul de aer. Dacă izbutea să supraviețuiască până
dimineața, Elissa avea să fie toată numai vânătăi.
Dacă n-ar fi avut condeiul prins cu lanțul de încheietură, l-ar fi
pierdut. Îl strânse din nou între degete și Absorbi doar un strop de
magie, ca să-și recapete puterile.
Doi demoni ai prundului ieșeau din temelia unei părți surpate a
zidului. În urma lor nu apărură demoni ai câmpului sau ai
focului, așa cum se așteptase Elissa, ci niște creaturi pe care le
știa doar din auzite.
Demoni ai zăpezii, cu solzii lor albi scânteind în lumina glifică,
se repezeau ca viscolul. Elissa își înălță condeiul ca să desene glife
de căldură, dar demonii nu le dădură nicio atenție ei și celorlalți
apărători, ci alergară să-și împrăștie scuipatul înghețat pe
porțiunile din zid rămase intacte. Etonul se albi de chiciură chiar
în timp ce Elissa începu să ardă demonii de vii.
Străjerii cu arme de foc se aliniară ca să oprească miezingii și
mulți demoni ai zăpezii se prăbușiră țipând, dar răul fusese făcut.
Demonii prundului nu se sinchisiră nici de armele de foc, nici de
glifele de căldură când se năpustiră spre zid, lovind în piatra
înghețată atât de tare, încât se cutremura toată fortăreața.
Viscole și cutremure, spusese Arlen. Cuvintele lui se dovediră
profetice când demonii prundului făcură spărturi în ziduri, lăsând
curtea fără apărare în fața ororilor nopții.
VP - 645
 — Retrageți-vă în vilă!
Elissa se folosi de magie ca să-și dea putere vocii, dar îndemnul
ei nu era necesar. Cei câțiva oșteni care izbutiseră să-și reîncarce
armele deschiseră focul în vreme ce toți ceilalți traversau curtea în
fugă, îndreptându-se spre vilă.
— Treceți numai pe glifele mari! tună Elissa.
În anumite părți ale curții, glifele încă își mai păstrau
strălucirea și respingeau demonii porniți în urmărirea oamenilor
care-și găseau adăpost pe suprafața lor.
Nefiind la fel de norocoase, Elissa și Stasy căzuseră într-un loc
cu pavajul stricat.
Stasy zări o mișcare cu coada ochiului și se-ntoarse exact la
timp ca să deseneze o glifă de izbire, doborând un demon al
vântului care se năpustise printr-un gol al rețelei protectoare. Un
gol de care alții puteau profita din clipă-n clipă.
Mai mulți demoni ai zăpezii se întoarseră spre ele la unison, cu
ochii lor negri ațintiți asupra Elissei. Ea încercă să-i respingă cu o
glifă de căldură, însă miezingii se împrăștiară, pentru a se repezi
apoi asupra celor două femei din mai multe părți.
— Fugi!
Elissa își săltă fustele cu mâna liberă și amândouă o rupseră la
fugă spre ușa vilei. Demonii erau mai iuți, însă ele desenau glife
de zăpadă, azvârlindu-i când le stăteau în drum. Începuseră să
spere că vor ajunge la adăpost când le tăie calea un demon al
prundului.
Se opriră brusc, ridicându-și condeiele, dar în acea clipă unul
dintre demonii zăpezii care le urmărea își împrăștie scuipatul
înghețat, împroșcând-o pe Elissa de-a curmezișul picioarelor. Ea
țipă și căzu, cu picioarele mistuite de o durere mai cumplită decât
oricare alta simțită vreodată.
— Elissa! strigă Stasy.
— Fugi!
Străduindu-se din răsputeri, Elissa ridică o mână tremurătoare
și trasă o glifă de căldură care îi pârli și ei fața când îl arse pe cel
mai apropiat demon al zăpezii.
— Fug pe noapte!
Stasy îl ținu pe demonul prundului la distanță cu o glifă de
protecție desenată în grabă și, aplecându-se, își aruncă pe umăr
brațul liber al Elissei. Apoi se săltă, izbutind s-o ridice. Unul
dintre picioarele Elissei părea în flăcări, dar îi susținea greutatea.
VP - 646
Celălalt era amorțit, o ajuta doar să șchioapete, zdruncinându-se
la fiecare pas.
Împleticindu-se astfel, ajunseră pe una dintre glifele mari, însă
un demon al prundului smulse o piatră de pavaj și o azvârli spre
ele. Stasy se întoarse, învârtind-o pe Elissa în graba ei, dar nu se
mișcă destul de repede ca să oprească bolovanul, care o izbi în
piept. Amândouă femeile căzură.
— Stasy!
Elissa izbuti să traseze o glifă de izbire, folosindu-se de o mare
parte din magia care-i mai rămăsese ca să-i dea putere. Demonul
prundului fu azvârlit pe spate; crăpăturile răsfirate pe carapacea
lui păreau o pânză de păianjen.
Elissa căută pulsul lui Stasy, dar femeia mai tânără avea
pieptul pe jumătate strivit și fața roșie de sânge.
Jur-împrejur răsunau țipete, bărbați, femei și demoni mureau,
dar, dintre miezingii răniți, mulți începuseră să se refacă. Zgâriau
linia de interzicere a glifei mari; ghearele lor căutau goluri între
glife, lăsând în urmă dâre luminoase, argintii. La o distanță nu
prea mare, Elissa văzu un alt demon al prundului înșfăcând o
frântură de zidărie și pregătindu-se s-o arunce spre ea.
În toată curtea, demonii se întorceau către ea. Simți sute de
ochi țintuind-o și știu că-n apropiere se află cu siguranță un
mintal.
Se săltă în picioare țipând de durere. Un picior îi tremura, iar
celălalt nu era cu mult mai mult decât un par care o ajuta doar
să-și păstreze echilibrul. Trimise o glifă de izbire care să spulbere
frântura de zid azvârlită de miezing și se îndreptă șchiopătând
spre ușile vilei.
Doi străjeri îi ajunseră alături, o săltară de la pământ și fugiră
cu ea către adăpost.
Demonii atacau, dar nu izbuteau decât să dea mai multă
putere glifelor mari, trimițând astfel magie și către glifele de pe
pereții vilei. Toate străfulgerau, strălucitoare, Absorbind putere de
la demonii care mișunau în jur. Un demon al pietrei azvârli către
vilă o bucată mare de zidărie, dar glifele străluciră, sfărâmând-o,
și peretele scăpă neatins.
Cu atât de mulți demoni de la care Absorbeau magie, glifele
mari se încărcaseră la maximum și câmpurile lor se suprapuneau
în jurul clădirii. Demonii încercau să le străpungă năpustindu-se,
dar nu izbuteau decât să-i dea interzicerii mai multă putere. Se
VP - 647
îndesau în bariera magiei ca niște copii care-și lipesc fețele de
geam, în timp ce, de pe acoperiș, oștenii trăgeau cu tunuri și cu
armele lor de foc, transformând curtea în abator.
— Repede, haide!
Mama Cera însăși stătea în pragul ușii, cu o suliță într-o mână
și cu cealaltă întinzându-se spre Elissa. O trase înăuntru și în
urma ei ușile se închiseră trântindu-se.
Își dădu ca prin vis seama că e dusă către o canapea. O
înfășurară în pături, în fața unui foc care duduia, dar ea părea să
nu-și poată stăpâni tremurul și suspinele. Imaginea pieptului
zdrobit al lui Stasy îi încremenise în fața ochilor minții.
Cineva îi puse în mâini o cană și ea bău, înghițind ceaiul
fierbinte fără să-i pese că-i arde gâtul. Continuă să zacă,
tremurând, și nu simți când Culegătoarea de Ierburi îi săltă fusta.
— Pe noapte! icni femeia.
Pe urmă ceaiul își făcu efectul și Elissa își lăsă ochii să se
închidă, scufundându-se într-o binevenită uitare.
•
Încă nu se luminase de ziuă când Elissa se trezi cu o tresărire.
Era scăldată în sudoare, capul îi zvâcnea și avea gâtul uscat.
Dureri arzătoare o săgetau ori de câte ori se mișca. De afară se
auzeau în continuare bubuiturile tunurilor.
— Cât e ceasul?
— S-a trezit! strigă cineva. Chemați-o pe Mama Jone!
Elissa se strădui să-și vină în fire, apoi încercă zadarnic să se
ridice în capul oaselor. Când se apropie Culegătoarea de Ierburi,
se prinse de brațul canapelei ca să-și salte capul.
— Încet, contesă.
Contesă? Cuvântul o șocă. Oare mama ei murise?
Jone apăru o clipă mai târziu.
— Elissa, slavă Ziditorului!
Cera era în spatele ei, părând mai puțin încântată. Dar de ce să
se fi bucurat? Fiindcă o luase pe Stasy de lângă ea și tânăra
fusese ucisă?
— Mama? întrebă Elissa.
— Trăiește, răspunse Jone. Dar nu s-a trezit și, după cum
spune Culegătoarea de Ierburi, cu fiecare oră care trece e tot mai
puțin probabil ca femeia care-și va reveni să fie cea pe care ne-o
aducem aminte. Până când se reface ea, tu ești contesa de Ț inutul
Dimineții.
VP - 648
 — Demonii?
— Glifele tale mari și ce-a rămas din garda mea îi țin pe loc, cel
puțin deocamdată, răspunse Jone. Dar se-aude că sub fortăreață
sapă cineva și nu știm ce să facem.
— Trebuie să văd cu ochii mei.
Elissa încercă din nou să se ridice și din nou nu izbuti.
— Culegătoareo de Ierburi, nu-mi simt picioarele.
Privirea goală a femeii era grăitoare și Elissa trase de pături pe
bâjbâite, vrând să le dea deoparte.
— Contesă!
Culegătoarea de Ierburi întinse mâna s-o oprească, dar ea i-o
îndepărtă plesnind-o și își dezgoli în sfârșit picioarele. Zvâcniră
când le lovi cu palmele, dar nu simți nimic. Pielea era palidă,
împestrițată cu pete adâncite, unele cenușii și altele de un alb
intens.
Își simți lacrimile revenindu-i în ochi și strânse din dinți,
oprindu-le.
— Poți face ceva?
Din nou privirea goală, dar Elissa răspunse cu una plină de
înverșunare. În cele din urmă, Culegătoarea de Ierburi își înălță
brațele.
— Contesă, carnea e înghețată. Moartă. Cu timpul, s-ar putea
să te vindeci într-o oarecare măsură, dar nu m-aștept să mai poți
merge vreodată.
Elissa vru să se caute în buzunare, dar își dădu seama că nu
mai purta aceleași haine.
— Unde e condeiul meu?
— Acum nu ești într-o stare…, începu Jone.
— Dă-mi-l, o întrerupse Elissa. Dacă nu vrei să mișune pe-aici
demoni ieșiți din beciuri.
Părând îndurerată, Jone scoase dintr-un buzunar al rochiei un
obiect înfășurat într-o batistă de mătase. I-l întinse Elissei ca pe o
tigaie încinsă.
Elissa i-l smulse din mână și îl scoase din batistă. Încărcătura îi
era aproape secătuită, dar, rugându-se să mai fi rămas îndeajuns,
își puse degetele pe glife și își îngădui să-i Absoarbă direct din
putere.
Continuă să Absoarbă în vreme ce magia tresălta în ea.
Durerile din trup și din țeastă i se domoliră și, pentru prima oară
după mai multe ore, își simți capul limpede. Își recăpătă puterile
VP - 649
în bună măsură. Se strădui să-și aducă picioarele sub ea, dar nu i
se supuseră cum ar fi trebuit, ci i se încâlciră, lăsând-o răsucită
într-o poziție nefirească.
— Contesă…, o preveni Culegătoarea de Ierburi.
Ea n-o luă în seamă. În schimb, începu să-și desene glife direct
pe picioare, deschizând penița ca să elibereze toată rezerva de
magie rămasă.
Glifele străfulgerară și începu să-și simtă întrucâtva picioarele,
dar nici vorbă de o vindecare deplină, ca altele care îi izbutiseră în
trecut.
Așa cum nu se întâmplase nici cu rana lui Woron, uneori doar
magia nu era de-ajuns.
Își scoase gândul ăsta din minte și încercă din nou să se ridice.
Izbuti să-și aducă piciorul drept sub ea, dar stângul se târa și,
când se ridică, nu putu s-o susțină. Pentru câteva clipe, se legănă
pe un singur picior tremurător, apoi recăzu pe canapea.
— Nu căscați gura! se răsti. Să-mi aducă cineva un baston!
•
Elissa își simțea nervii strângându-i-se ghem de câte ori auzea
bubuiturile înfundate. Praful cădea de pe pereți și de pe tavan,
făcând tot mai de nerespirat aerul deja îngroșat de duhoarea
sângelui de demon.
Glifarii Elissei desenaseră pe podea glife mari și le încărcaseră
cu magia din rămășițele demonilor. Tot așa își reîncărcase și ea
condeiul. Îl ținea pregătit în timp ce fixa peretele cu privirea,
sprijinită de brațul ferm al Mamei Jone.
Se aflau în fața gurii sigilate a unui canal vechi, unde o breșă
putea apărea din clipă-n clipă. Demonii n-ar fi trebuit să se poată
apropia de puternicele linii de interzicere, dar zgomotul de piatră
spartă continua.
Pe urmă, brusc, se așternu liniștea. Elissa își ținu răsuflarea
când peretele se albi de chiciură. Un soi de scâncet pițigăiat însoți
solidificarea umezelii din interior, apoi o lovitură îi făcu pe toți să
se clatine pe picioare. Genunchii Elissei se îndoiră și căzu,
izbindu-se cu șoldurile de podeaua de piatră. Peretele era spart,
iar din moloz ieși… Derek.
— Am pătruns!
Derek cercetă din priviri încăperea și ochii i se luminară când o
descoperi pe Elissa.
— O văd pe Elissa! Trăiește!
VP - 650
 Ragen apăru imediat în urma lui și-i împinse într-o parte și-n
alta pe Glifarii uluiți când se lăsă să cadă în genunchi lângă ea.
— Lissa, ești teafără?
Ea ar fi vrut să-i spună adevărul, dar pe moment nu părea să
conteze.
— Sunt teafără. Cum ați ajuns aici?
— La fel ca demonii. Prin canale.
Arătă către Yon și Woron, care ieșiră din moloz urmați de-un
grup de Sulițe de Munte.
— Armele de foc s-au dovedit a fi de mare folos în tunelurile
înguste.
Derek o zări pe Mama Cera alături de Jone.
— Unde e Stasy? întrebă, apropiindu-se de ele cu pași mari.
Unde e fiul meu?
— N-ai…, începu Cera, dar el își înălță condeiul, îndreptându-l
drept spre nasul ei.
— Nu te mai ascunde în spatele titlului, contesă! mârâi. Nu în
noaptea asta. O să mă duci la soția mea. Imediat.
— Sau ce? se răsti Jone. O s-o ucizi pe contesa de Ț inutul
Aurului în fața tuturor?
Derek își flutură condeiul și către ea.
— Nu mă pune la-ncercare, babo!
— Stasy e moartă, spuse Cera. Ucisă de un demon al
prundului.
La auzul cuvintelor, Derek se trase înapoi împleticindu-se și
fața i se schimonosi de durere. Însă imediat se întoarse, ținându-
și condeiul hora întins în față.
— Din pricina ta!
La rândul ei, Mama Cera se retrase, se împiedică și căzu pe
podea în vreme de Derek se apropia furios.
— Nu. Din pricina ei.
Arătă spre Elissa.
— Pentru că Mama Elissa a pus-o să se lupte cu demonii pe
ziduri, când ar fi trebuit să se afle în vilă, în siguranță, alături de
celelalte Mame.
Privirea lui Derek zvâcni spre Elissa și ea nu putu să-l mintă.
— Stasy a salvat în noaptea asta nenumărate vieți.
Derek se uită la ea cu gura căscată, apoi miji ochii și scutură
din cap, încercând să-și limpezească gândurile, după care se
întoarse iar către Cera, arătând-o cu condeiul.
VP - 651
 — Nu s-ar fi aflat aici dacă n-ai fi ținut-o prizonieră. Acum du-
mă la fiul meu!
— Nici gând, câtă vreme ești…
Derek trasă repede o glifă și, alături de contesă, podeaua de
piatră crăpă.
Cera se ridică în picioare dintr-un salt.
— Du-te cu ei, Yon, da? spuse Ragen. Asigură-te că Derek…
— … nu face nicio prostie, încheie Yon. Am înțeles.
— Aș vrea să-l văd pe nebunul ăsta în lanțuri, zise Jone după
plecarea celor trei.
— Ai probleme mai mari decât un bărbat care tocmai și-a
pierdut soția și care vrea să se convingă că băiețelul lui e teafăr,
ripostă Ragen. Fortăreața lui Euchor e în flăcări.

VP - 652
 33

SCORPIA NAȘTE

334 D.Î.

— Împinge! spuse Leesha.

— Idioato!
Elona era pe masa de naștere, cu picioarele în sus și părul
lucios de sudoare.
— Ce Miezului crezi că fac?
Se chinuia de câteva ore să nască, dar nici măcar nu apăruse
capul copilului.
— Leesha doar încearcă să te-ajute, draga mea.
Erny încercă s-o ia de mână, dar Elona îl plesni.
— Ieși!
Lui îi căzu fața.
— Dar…!
— Gura! mârâi Elona. Aici ești la fel de nefolositor ca-n pat.
Copilul ăsta n-a ieșit în niciun caz din ciotul tău pricăjit și bleg și-
o știm amândoi!
— Draga mea!
Cu fața roșie ca focul, Erny se uită de jur-împrejur prin
încăpere. Darsy și Favah își țineau privirea plecată, prefăcându-se
că n-au auzit nimic.
— Ieși! zbieră Elona. Ieși! Ieși! Ieși!
Leesha îl prinse pe Erny de mână.
— Tati.
N-avea nevoie să i se spună mai mult. Se lăsă condus afară din
încăpere.
— Nu vorbește serios.
Erny se lăsă să cadă pe o banchetă de lângă ușă.
— O, Leesha. Ba da, sigur că da.
Ea oftă. Nu putea pretinde că nu văzuse cu ochii ei adevărul, în
amănunt și foarte viu.

VP - 653
 — De ce nu te-ntorci în camerele tale? S-ar putea să mai dureze
câteva ore. Trimit pe cineva să te cheme când se termină.
Erny clătină din cap.
— Copilul poate că e al meu sau poate că nu e, dar, la bine și la
rău, mama ta este. Aștept aici.
Leesha îl strânse de umăr.
— Ești prea bun pentru ea, tată.
El chicoti.
— Prea bun, dar niciodată destul de bun. M-am împăcat cu
asta, dar nu încetează să mă doară.
— Prostii, zise Leesha. Mama se folosește de adevăr ca să te
rănească și să nu-ți dai seama ce urmărește când minte. I-ai dat
prilejul să te părăsească pentru Steave și n-a profitat. N-o să te
părăsească niciodată. Tu ai fost întotdeauna cel mai bun și ai
dreptul să-i ceri să te trateze așa cum meriți. Un bărbat înseamnă
mult mai mult decât mărimea copacului său. Dacă nu-și dă
seama de atâta lucru, poate-ar trebui să-ncerce să-și crească de
una singură copilul.
Erny clătină din cap.
— O iubesc, Leesha. Am iubit-o mereu și mereu o voi iubi. În
lume, pentru mine n-o să existe niciodată o altă femeie. Nu plec
nicăieri. Nici de pe bancheta asta, nici din căsnicie. Ne-am spus
legămintele…
— Dar numai tu le-ai ținut, zise Leesha.
Tatăl ei o privi.
— Ș i nu trebuie să ne respectăm făgăduielile întotdeauna? Le
respectăm doar dacă și când și le respectă alții? Așa te-am învățat
eu?
— Nu, tati. Nu.
Leesha zâmbi și se aplecă să-l sărute pe creștetul pleșuv înainte
de a se întoarce în camera de naștere, închizând ușa în urma ei.
— Împinge!
Darsy luase locul Leeshei între picioarele mamei ei.
— Împing, vacă proastă! se răsti Elona.
— Atunci n-o faci destul de bine, cotoroanțo, bombăni Darsy.
— De parcă tu o să știi vreodată cum e, mârâi Elona. Pentru un
bărbat e de-ajuns să-ți vadă mutra acră ca să i se veștejească pe
loc copacul.
Darsy se împurpură la față, dar se dovedi destul de înțeleaptă
cât să nu riposteze. Era obișnuită să-i intimideze pe alții, dar
VP - 654
Elona Paper se pricepea mai bine ca oricine să înceapă o ceartă.
Pentru orice i-ar fi spus Darsy, ar fi găsit o replică mai
usturătoare.
— Fii ca un palmier, apleacă-te și lasă vântul ăsta să treacă pe
deasupra ta, veni Favah cu un sfat. Everam nu judecă femeile
după cuvintele spuse în camera de naștere.
— N-o cunoști destul de bine pe mama dacă-ți închipui că
vorbește așa numai în chinurile facerii, spuse Leesha.
Favah părea gata să-i răspundă, dar Elona mormăi ca un urs și
Darsy scoase un țipăt.
— Văd capul!
Leesha se apropie în grabă și o împinse cu delicatețe într-o
parte pe Darsy, care se simți recunoscătoare. Ș i iată-l, era acolo,
creștetul cu păr castaniu-roșcat al copilului, în sfârșit la vedere.
Începu să maseze locul ca să-l elibereze.
— Asta e, mamă, hai, pentru ultima oară…
— Dacă spui împinge, jur pe Ziditor că…
— Nu-mi pasă ce faci, atâta vreme cât împingi! se răsti Leesha.
Elona strânse din dinți și pe față i se sparseră vase de sânge
când se încordă. Pe urmă capul alunecă afară, iar restul trupului
ieși cât ai clipi.
— Îl am!
Leesha întinse mâna să curețe gura și nasul copilului, dar nu
era nevoie. Pruncul i se zvârcoli în brațe și țipă cu putere.
Leesha se simți în armonie cu mica făptură și ochii i se
umplură de lacrimi.
— De sunetul ăsta n-o să mă satur niciodată.
— Dă-i…
Elona răsuflă cu un icnet.
— … puțin timp…
Gâfâi din nou.
— … și-o să fim cu toții sătui până-n gât.
Leesha n-o luă în seamă, preocupată să-și plimbe pe trupul
copilului degetele sensibile. Îi verifică bătăile inimii, culoarea
pielii, forța mișcărilor, ritmul răsuflării. Favah se apropie, înnodă
buricul cu o mână pricepută și tăie cordonul cu un cuțit curbat,
bine ascuțit.
Leesha privi cu mai multă atenție și vederea ei glifică desluși
aura copilului. Oricâte orori ar fi săvârșit și oricâte cuvinte oribile

VP - 655
ar fi rostit mama lui și a Leeshei, pruncul era un suflet încă
neîmpovărat de greutățile vieții.
— Ce e? întrebă Elona când îi zări lacrimile. E ceva rău?
Leesha clătină din cap.
— O, nu. Totul e… minunat.
— Nu mă ține cu sufletul la gură, zise Elona. E băiat?
Leesha clătină din cap.
— E fată, puternică, perfectă.
— Pe noapte, nu din nou!
Elona izbi cu pumnul în masă, dar gândul Leeshei era departe,
își amintea ce spusese Amanvah, cu luni în urmă, când aruncase
zarurile pentru mireasa lui Gared.
O să-i poarte fii puternici, dar fiica lui îl va moșteni.
În ciuda dezamăgirii, Elona întinse brațele după copil. Leesha îi
puse un scutec curat înainte de a i-l da să-l țină la piept, piele pe
piele.
— Ce nume o să-i pui? întrebă Favah.
— Selen, numele mamei mele.
Pe fața Elonei se citea ceva nemaivăzut vreodată de Leesha. O fi
fost dragoste?
— Un nume puternic, spuse Favah, îndepărtându-se ca să
scape de cordon.
Leesha nu o scăpă din ochi și o urmă când o văzu întorcându-
se cu spatele spre masă și zări o strălucire grăitoare.
Ajunse lângă bătrâna krasiană când tocmai arunca zarurile,
ude de sângele de la tăierea buricului. Era o încălcare a
intimității, dar curiozitatea Leeshei era mai puternică decât teama
că va aduce o ofensă. Se aplecă, vrând să vadă cât mai bine, când
zarurile se opriră după o ultimă răsucire și se aliniară.
Lemn intersectând o glifă de tăiere.
— Tăietor de lemne, murmură, prea încet pentru ca Darsy și
mama ei s-o poată auzi.
Favah încuviință din cap.
— Jiwah Ka a baronului o să fie încântată că i s-a născut o
fată.
Nu chiar atât de încântată, își spuse Leesha, dar își păstră
gândul pentru sine în vreme ce studia celelalte zaruri.
— Eee! se răsti Elona. Nu vă imaginați că sunt atât de proastă
încât să nu ghicesc ce faceți acolo! Vreau să văd!
Favah înșfacă zarurile și se grăbi să și le îndese în pungă.
VP - 656
 — E destul de rău și că se uită o singură chin la zarurile sacre.
Nu îngădui să le mai vadă încă una.
— Ei? întrebă Elona când Leesha se întoarse lângă ea.
Erny deschise ușa, nepoftit, tocmai când primea răspunsul.
— E a lui Gared.
•
Când se întoarse în camerele sale, Leesha o găsi pe Araine la
masa ei de lucru, aplecată peste un teanc de hârtii și înconjurată
de lordul Arther, Pawl și Tarisa. Melny stătea pe canapeaua din
partea opusă a încăperii, cu Olive pe genunchi.
Asta era loialitatea oamenilor ei de încredere? Araine venise
doar de două zile și deja îi luase locul. Deschise gura, gata să se
rățoiască, când Olive, care încă nu împlinise trei luni, se prinse
zdravăn de decolteul lui Melny, săltându-se ca să-i stea în
picioare în poală.
— Ziditorule!
Uitându-și furia, Leesha se grăbi să se-apropie de ele.
— O, da! Melny era radioasă. A făcut-o toată dimineața!
Olive se întoarse, întâlni privirea Leeshei și râse veselă.
Leesha știa că ar fi trebuit s-o îngrijoreze iuțeala cu care căpăta
Olive deprinderi noi – cei mai mulți copii nu izbuteau să se ridice
în picioare înainte de a împlini măcar nouă luni. Dar nu putu să
nu râdă și ea. La Olive Paper, totul era ieșit din comun.
Fetița dădu drumul decolteului înainte ca pieptul bogat al lui
Melny să iasă din rochie și își întinse mânuțele spre Leesha.
Pentru câteva clipe, rămase în picioare, apoi genunchii i se îndoiră
și recăzu în funduleț, râzând iarăși.
Leesha o luă în brațe și o sărută.
— Azi am cunoscut-o pe mătușa ta. În ritmul ăsta, o s-alergi
înainte de-a învăța ea să se rostogolească.
Olive răspunse ciupind-o de nas.
Se auzi un foșnet de hârtie și Leesha se întoarse către partea
opusă a încăperii. Araine continua să se uite prin hârtii,
vorbindu-i cu glas scăzut lui Pawl, care lua notițe cu sârguință.
Arther și Tarisa aveau măcar destul bun-simț ca s-o privească pe
Leesha cu vinovăție.
— Maestră.
Prim-ministrul făcu o plecăciune când o văzu repezindu-se spre
ei, cu copilul în brațe.
— Nu ne-așteptam să te-ntorci atât de curând.
VP - 657
 — Asta e singura voastră scuză pentru încălcarea jurămintelor
de loialitate față de mine? Ai jurat că toate catastifele Văiugii sunt
secrete.
— Pfui!
Araine își ridică în sfârșit privirea.
— Ai spus cu gura ta că nu mai există secrete de stat.
— Vorbeam despre statul tău! se răsti Leesha. Asta e al meu.
— Nu i-am arătat cifre exacte, spuse Arther, încercând să se
apere. Ducesa mamă e dornică să ne ofere sfaturi în privința
ajutorului dat refugiaților din orașul ei…
Araine își flutură scurt mâna și el amuți.
— Leesha, nu te poți aștepta să stau toată ziua mulțumindu-mă
să mângâi burta lui Melny. Nu te pot ajuta pe câmpul de luptă.
Nu știu nici să glifez, nici să lecuiesc bolnavii, nici să fiu moașă.
Dar asta pot face.
Leesha răsuflă prelung. Avea dreptul să fie supărată pe toți, dar
nu putea să nege că are nevoie de ajutor și, în întreaga lume, nu
găseai mulți oameni care să aibă mai multă experiență decât
Araine când era vorba de conducerea unui oraș.
— Ș i la ce concluzie ai ajuns?
— Inima ți-e mai largă decât sipetele, răspunse Araine. E-o
minune c-ai izbutit să-mpiedici Văiuga să se ducă de râpă oferind
atât de mult fiecărui cerșetor care-ajunge în oraș.
Leesha se întoarse către Arther mijind ochii.
— Ziceai că n-a văzut cifre exacte?
Prim-ministrul arăta de parcă ar fi vrut să se scufunde în
gulerul lui apretat. Leesha avea într-adevăr nevoie de ajutor, dar
nu prea voia să știe Araine de cât de puțin atârnă supraviețuirea
Văiugii, înconjurată din toate părțile de război.
— Nu e nevoie să fii vreun geniu ca să descoperi întregul tablou
pornind de la cât de multe ai făcut pentru oamenii mei în numai
două zile, spuse Araine. Cheltuiești klații mai repede decât bați
monedele și le lăcuiești.
— Nu le mai lăcuim de câteva luni.
Olive o trase de rochie și Leesha își eliberă un sân și o lăsă să
sugă. Arther scoase un sunet gâtuit și-și întoarse fața atât de
repede, încât ea se gândi că și-ar fi putut frânge gâtul.
— Chiar și așa…
Araine arătă către hârtii.

VP - 658
 — Ce-ai fi vrut să fac? întrebă Leesha. Să-ți las oamenii să
moară de foame la ușa mea, cum ați făcut voi cu rizonienii care-au
venit la porțile voastre, implorându-vă să-i ajutați?
— Sigur că nu, răspunse Araine. Încerc să te laud, fato, dacă te
poți abține să nu mă-ntrerupi, lăsându-mi timp s-o fac. Deși
dansezi pe-o muchie de cuțit, în Ț inutul Văiuga nu moare nimeni
de foame.
Bătrâna clătină din cap.
— Rhinebeck Întâiul a ruinat Angiersul ca să se-asigure că
nobilimea din oraș o să-l urce pe el pe tron după moartea tatălui
meu, știai asta?
— Rojer mi-a spus cândva o poveste de soiul ăsta.
— Saltimbancii povestesc întotdeauna ce și când nu trebuie,
zise Araine. Ce ți-a spus?
— Că Rhinebeck Întâiul a inventat mașina care bate monedă și
a păstrat pentru el unul din cinci klați.
Araine pufni.
— A fost vorba de mai mult de-atât. Oricum, după ce-a mituit
pe toată lumea ca să-și poată păstra tronul, idiotul bătrân a murit
și ne-a lăsat pe fiul său și pe mine cu seifurile pline de catastife cu
liste de datorii și de miros de mucegai. Iar Rhinebeck al meu,
interesat în primul rând de vânătoare și de desfătări în paturile
târfelor, ne-a lăsat pe mine și Janson într-un infern, osândiți să
păstrăm secretul sipetelor goale până ce-am izbutit să repunem
orașul pe picioare.
Bătrâna își întinse mâna zbârcită, încleștându-și-o de-a Leeshei
cu o putere uimitoare.
— Tu, fato, te-ai descurcat mai bine decât aș fi izbutit eu
vreodată. Ar trebui să fii mândră. Orașul meu e pierdut – poate
pentru totdeauna. Nu vreau tronul tău nici pentru mine, nici
pentru copilul lui Melny, dar, dacă mă lași, te pot ajuta.
Lumina soarelui se revărsa în încăpere, așa că Leesha nu putea
citi aura ducesei mame, dar sinceritatea din ochii ei îi era de-
ajuns.
•
— Alagai Ka, spuse Leesha.
— Nu te lăsa amăgită de ceea ce speri să vezi, trecând cu
vederea glifele din jur, o povățui Favah.
Leesha miji ochii și își lăsă capul într-o parte, ca să vadă
zarurile sub toate unghiurile.
VP - 659
 — Noutăți.
Arătă cu degetul.
— Naștere.
Chibzui câteva clipe.
— Pui? Demoni ai minții nou-născuți?
Favah încuviință din cap.
— Ce-ți spune aruncarea asta?
Leesha știa că bătrâna își făcuse deja propria părere. Pe ea o
punea la încercare, ca de obicei. Uneori, o aruncare contura în
mintea amândurora același mesaj. Alteori, Leesha făcea greșeli.
Iar câteodată vedeau lucruri întru totul diferite, care puteau fi
deopotrivă adevărate, căci viitorul se putea abate într-un sens sau
altul.
Leesha studie zarurile împrăștiate, punând rând pe rând glifele
profeției cap la cap.
— Mintalul care-a luat în stăpânire Angiersul își trimite
odraslele în Văiuga, ca să ne țină blocați aici până își consolidează
puterea.
Deja atacurile de la marginile ținutului se întețiseră,
îndreptându-se mai ales asupra așezărilor cu cele mai slabe glife.
Ce-avea să se-ntâmple la sosirea mintalilor, care puteau
preschimba asalturile izvorâte doar din sălbăticie într-unele
minuțios planificate?
Favah se înclină. N-o mai făcea călcându-și pe inimă, ca în
urmă cu doar câteva săptămâni.
— De acord. Dacă vrei să-ncerci să scoți din ținut o forță de
luptă oricât de mică înainte de Asfințire…
— Trebuie s-o fac cât mai curând, încheie Leesha.

VP - 660
 34

SULIȚA ALEI

334 D.Î.

— Sulița e întreagă, Parʼchin? întrebă Jardir. E încă în

picioare?
— Da. Cu porțile încă închise.
Cuvintele erau sugrumate. Oare Parʼchin plângea?
— E fără cusur, Ahmann. Ziditorule, strălucește ca soarele!
— Trebuie s-ajung acolo, spuse Jardir. Imediat.
— Desigur, unchiule, zise Shanvah. O să păzim noi prizonierul.
Alagai Ka n-o să ne scape.
Jardir încuviință din cap și începu să-și scoată robele de prisos,
pregătindu-se să înoate, în timp ce nepoata lui se întorcea lângă
tatăl ei și lângă demon.
— Ei, așteptați Miezului o secundă! strigă Renna. ’Nainte s-o iei
la fugă și să ne lași pe mine și pe Shanvah singure cu blestematu’
de Alagai Ka, îmi spune și mie cineva ce e Sulița Alei?
— E cel mai măreț csar construit vreodată, îi răspunse Jardir.
Evejahul ne istorisește că e fortăreața înălțată de Kaji însuși ca loc
din care să conducă asaltul asupra abisului și unde să-și păstreze
proviziile.
Renna clipi uluită.
— Oh!
Jardir continuă să se dezbrace.
— Așa că-nțelegi de ce trebuie să merg acum acolo.
— Nu-nțeleg! se răsti Renna. Ai spus chiar tu că nu trebuie să
cădem pradă neglijenței. Ai spus că trebuie să rămânem
împreună. Nimeni nu trebuie lăsat singur cu demonul.
— Soră a mea, începu Shanvah, asta e Sulița Alei…
— Nu-s idioată, Shanvah. Am înțeles. Am înțeles de ce e
importantă.
Renna se uită la Jardir.

VP - 661
 — Dar e acolo de trei mii de ani. Nu pleacă nicăieri în
următoarele două ore, dacă de atât e nevoie ca să facem totul în
siguranță.
Jardir miji ochii, apoi privirea îi zvâcni către Alagai Ka și
Shanjat. Demonul părea plin de el chiar și în lanțuri. Puterile
coroanei le împiedicau cuvintele s-ajungă la urechile lui, dar
creatura putea cu siguranță să citească pe buze și pozițiile
trupurilor lor o ajutau să ghicească multe.
Era momentul pe care-l aștepta Alagai Ka? Aștepta ca Sulița
Alei să-i atragă lui atenția într-o atât de mare măsură, încât să
neglijeze supravegherea prizonierului? Își aduse aminte de ultima
încercare de evadare a demonului. Începuse brusc și, cu toate că
fuseseră pregătiți, îl pierduseră pe Shanjat și mintalul fusese cât
pe ce să-i înfrângă și pe ceilalți patru.
Jardir se întoarse spre Renna și se înclină adânc în fața ei.
— Îmi cer iertare! Bineînțeles că ai dreptate. Alagai Ka e cea mai
importantă dintre grijile noastre. Îți mulțumesc că mi-ai adus
aminte că Primul Război e mai presus de toate dorințele mele!
— Bine.
Aura Rennei mocnise, gata de ceartă, și neașteptata lui
încuviințare o descumpăni.
— Pentru puțin!
•
Purtându-și doar eșarfa, vălul și bido-ul, Shanvah se scufunda
tot mai în adânc, adunând viermii. Jardir nu putea să nu fie
impresionat de imensa cantitate de magie strânsă în acele
creaturi, dar se foia nerăbdător încoace și încolo pe marginea apei
în timp ce ea își vedea de treabă.
Aura lui Shanvah era cea mai palidă, așa că risca cel mai puțin
să atragă atenția viermilor. Înțelepciunea le dictase s-o aleagă pe
ea ca să curețe drumul. El și jiwah a lui Parʼchin stăteau cu ochii
pe prizonier. Dar mușchii încordați păreau să-i urle, cerându-i lui
Jardir să se avânte prin nenumărate tone de piatră ca să ajungă
în fața Suliței Alei.
— Ziditorule, mormăi Renna, rozând un vierme. E chiar mai
gustos decât cușcușul tău.
Jardir o credea. În vreme ce mânca, Absorbind puterea adunată
în vierme, aura îi devenea tot mai strălucitoare. Ar fi fost înțelept
să mănânce cu toții după ce își curățau calea, dar, cu toate că
putea să se împace cu ideea de a se hrăni cu acele creaturi din
VP - 662
adâncul pământului, pângărite de traiul în abis, nu se simțea
dornic să mănânce. Dorea doar s-ajungă la Sulița Alei.
Încercând cu disperare să se-ntoarcă în apă, unul dintre viermi
șerpui afară din carapacea sa și se târî spre Alagai Ka, care îl
urmărea cu ochi lacomi.
Shanvah își lăsase aproape toate armele pe malul stâncos, la
îndemână, și Jardir înșfacă o bucată de sticlă glifată pe care o
azvârli, țintuind de piatră viermele plin din belșug de magie
înainte de a ajunge suficient de aproape de ghearele demonului.
Aura lui Alagai Ka era palidă și, pentru binele tuturor celorlalți,
era nevoie să rămână așa.
Se auzi un clipocit, dar la suprafață nu ieși Shanvah. Parʼchin
se apropie de mal trăgând aer în piept printre gâfâieli. Pe piele
avea urme de răni umflate și roșiatice, dar tot mai estompate,
vindecate de magia lui puternică.
Jardir își îndreptă privirea spre el, însă prietenul lui n-avea ochi
decât pentru demon, spre care se îndreptă cu furie de prădător. Îl
înșfăcă de gât cu brutalitate, îl târî către locul unde era înlănțuit
Shanjat și îl sprijini de el.
— Sunt încă viu, mârâi.
Cu o zvâcnire, ochii lui Shanjat se întoarseră spre trupul lui ud.
— Observ.
— Ai încercat să mă ucizi? întrebă Parʼchin. Ș tiai că-n apă sunt
viermii ăia.
Shanjat zâmbi.
— Ț i-am răspuns cu sinceritate la toate întrebările,
Exploratorule. Învinovățește-te pe tine fiindcă n-ai pus destule. Îți
sunt prizonier, nu prieten.
— Demonii n-au prieteni, mârâi Renna.
— Ș i de-asta suntem mai puternici.
Shanjat se uită la Jardir.
— N-avem sentimente zadarnice, care duc la fapte nechibzuite.
— Eu am fost salvat de nechibzuința unui prieten, demonule,
ripostă Jardir. Otrava din cuvintele tale nu m-atinge.
— De data asta, ripostă Shanjat, făcându-i cu ochiul.
Parʼchin își îndreptă spatele și inspiră adânc, apoi lăsă aerul să-
i iasă din plămâni descleștându-și totodată pumnii. Se întoarse
spre Jardir.
— Dacă te miști destul de repede prin apă, viermii rămași n-au
timp să se agațe de tine. De-aici tunelul merge drept înainte.
VP - 663
 Jardir încuviință din cap. Își scoase mantia și intră în apă doar
în bido, cu coroana pe cap și strângând Sulița lui Kaji cu
amândouă mâinile.
În clipa în care sulița atinse apa, îl simți – mărețul csar îl
atrăgea, îl simțea rezonând cu sufletul lui. Adună putere în suliță
și se scufundă, încrezător în magia ei, în stare să-l poarte în zbor
prin apă așa cum îl purta prin aer.
•
Jardir ieși pe mal șiroind de apă, fără să se sinchisească de
carapacele țepoase ale viermilor adunați de Parʼchin, care îi
scrâșneau sub tălpile goale. Nu știa nimic, nu simțea nimic,
pentru el nu exista decât Sulița Alei. Strălucea în întuneric, forța
ei cânta. Căzu în genunchi în fața priveliștii glorioase.
Era adevărat.
Scrierile sacre ale Evejahului călăuzeau viața poporului său de
milenii. Fără îndoială că preoții adăugaseră înflorituri, dând mai
multă strălucire unor izbânzi deja mărețe sau urmărind țeluri
politice, dar, în esență, toate faptele în care credeau el și poporul
lui erau adevărate, avea dovada în fața ochilor. Kaji fusese acolo,
chiar în acel loc, construise un bastion care să țină piept
întunericului și care rămăsese neclintit de mai bine de trei mii de
ani.
Csar-ul îl chema, în mare măsură așa cum descrisese Parʼchin
chemarea Miezului. Coroana lui Kaji îi pulsa pe frunte, ca o cheie
dornică să pătrundă într-un lacăt zăvorât de prea multă vreme.
Între acele ziduri, puterea lui avea să fie aidoma Mâinii lui Everam
însuși. Vai și amar de dușmanul care ar fi încercat să i se-
mpotrivească.
Shanvah străpunse suprafața apei la scurt timp după Jardir și
veni să îngenuncheze alături de el, fără să se sinchisească de
goliciunea trupurilor lor.
— Izbăvitorule.
Vocea ei era ca o șoaptă.
Jardir o prinse de mână și o strânse cu delicatețe.
— Nepoată.
Ar fi putut spune mai mult, dar ce vorbe ar fi izbutit să
cuprindă tot ceea ce le dezvăluiau simțurile? Buzele ei începură să
se miște, conturând în tăcere cuvintele unei rugăciuni, și Jardir i
se alătură.

VP - 664
 Everam, dacă m-ai ales spre a te sluji, dă-mi putere și demnitate
în zilele ce vor urma. Dă-mi putere să izbândesc acolo unde nici
măcar marele Kaji n-a putut învinge. Dacă nu prin forța oștirilor…
Jardir strânse din nou mâna lui Shanvah… atunci prin încrederea
și sprijinul celor care mă însoțesc. Prin încrederea și sprijinul aleșilor
tăi.
Apa din spatele lor clipoci și amândoi se ridicară într-o clipă
când apăru Shanjat, ducându-l în spate pe Alagai Ka. Demonul
șuieră și-și feri ochii când zări Sulița Alei. Acum, în fața puterii lui
Everam, nu mai era la fel de cutezător.
Câteva clipe mai târziu, în apă apăru Renna am’Bales.
— Arlen aduce bagajele. Vine cât de curând.
Jardir încuviință din cap și se îndreptă spre Alagai Ka.
— Ce știi despre locul ăsta?
— E blestemat, răspunse Shanjat. Bântuit. Aici n-o să vă puteți
odihni.
— Scutește-mă de minciunile și de înșelăciunile tale, mârâi
Jardir. Porțile-au rămas zăvorâte. O simt de-aici. Fortăreața stă
încă în picioare. Cum e cu putință?
— Am așteptat, răspunse demonul. Am așteptat până când Cel
Ales, Kavri al vostru, s-a întors la suprafață s-adune mai mulți
salahori care să intre în luptă.
Jardir își strânse sulița atât de tare, încât i se albiră
încheieturile degetelor.
— Ș i pe urmă?
— N-am izbutit să ne-atingem de glifele mari ale csar-ului
strămoșului tău, rosti Shanjat cu glas dogit, dar ne-am adunat
toată magia și am surpat tunelurile prin care își adusese
luptătorii. Am sfărâmat podurile. I-am distrus proviziile. Când s-
au întors oștile lui la răsuflătoare, drumul era distrus, l-am
despărțit de războinicii rămași captivi dedesubt. O, cu câtă furie
ne-a înjurat! Cât s-a mai străduit s-ajungă la ei, să-i…
izbăvească. Shanjat sublinie ultimul cuvânt cu un zâmbet
răutăcios, apoi continuă: Dar a fost osândit să dea greș.
— Ș i oamenii rămași înăuntru?
Shanjat ridică din umeri, dând de înțeles că n-aveau nicio
importanță.
— După ce i-au lăsat fără sprijin, pentru salahorii noștri a fost
simplu să ia din nou în stăpânire sau să distrugă tunelurile din
adâncime și să-mpuțineze rândurile celor care încercau să iasă,
VP - 665
până când au fost prea slăbiți ca să mai lupte și au zăvorât porțile
pentru totdeauna.
Jardir își simți pieptul îngustându-i-se și își dădu seama că-și
ține răsuflarea.
— Atunci s-ar putea totuși să existe supraviețuitori.
— Au murit de foame cu mult timp în urmă sau i-au mâncat
câinii de război.
Shanjat își arătă dinții.
— Oricum, o moarte urâtă, fără glorie. Poate-au fost suficient
de înțelepți încât să se-nfigă în propriile sulițe.
— Ar fi putut să mănânce cușcuș sacru.
Jardir știa că se-agață de-un fir de păr, dar nu se putea abține.
Shanjat pufni.
— Cinci mii de ani de-a rândul?
— Dacă acolo erau femei…
În csar fuseseră cu siguranță măcar preotese care s-arunce
zarurile pentru preziceri.
Shanjat izbucni în râs, cu cruzime.
— Nici măcar legendara curvăsărie a damaʼting n-ar fi fost la
înălțimea unei asemenea însărcinări.
La auzul blasfemiei, Shanvah își strânse mai tare sulița, însă
Jardir își îmbrățișă furia.
— Vorbe-n vânt, Tată al Minciunilor. O să vedem cu ochii
noștri.
Parʼchin apăru în sfârșit din apă, trăgând după el toate ranițele
lor. Se uită de jur-împrejur, luând în seamă fiecare amănunt.
— Pe noapte! spuse.
Tonul lui îl neliniști pe Jardir.
— Ce s-a-ntâmplat, Parʼchin?
Arlen cerceta toți bolovanii.
— Cu nici două ore în urmă, am lăsat pe bolovanii ăștia
scoarțele viermilor pe care i-am mâncat. Ce s-a-ntâmplat cu ele?
Jardir se uită nedumerit, dându-și seama că, într-adevăr, nu se
vedeau decât carapace.
— Mâncători de stârvuri?
Ca la poruncă, în depărtare se auzi un urlet care-i îngheță
sângele-n vine.
Shanjat nu mai zâmbea.
— Ar fi înțelept să fugim de-aici până nu se năpustesc câinii de
război asupra noastră. Spre deosebire de luptătorii voștri, câini au
VP - 666
supraviețuit, mâncând salahorii uciși înainte de a se întoarce
împotriva stăpânilor lor.
— Sunt lupi de noapte, le putem face față, zise Arlen.
— Ăstora nu, Exploratorule, zise Shanjat.
Jardir clătină din cap.
— Nu plecăm nicăieri înainte de a intra în Sulița Alei.
— Csar-ul e glifat mai bine decât orice am văzut vreodată,
spuse Renna. Nu putem târî un demon înăuntru fără să-l ucidem
și nu putem să-l înlănțuim pur și simplu și să-l îndesăm într-o
groapă de pe-aici.
Parʼchin oftă.
— Du-te tu, Ahmann. Dar nu singur. Ia-o pe Shanvah. Eu și
Renna o să păzim prizonierul.
Tăcuta Shanvah se înclină adânc.
— Parʼchin, s-ar cuveni ca tu să mergi cu binecuvântatul meu
unchi.
— N-o să mint spunând că n-aș vrea.
Parʼchin clătină din cap cu amărăciune.
— Dar acolo nu e locul meu. Mi-am învățat lecția la Soarele
Anoch. Mai mult decât oricare alt colț de lume, locul ăsta sacru îi
aparține poporului vostru. Primele picioare care-l vor atinge după
un timp atât de îndelungat trebuie să fie evejane.
— Vor fi, încuviință Jardir. Pentru că tu și jiwah a ta sacrificați
totul în Primul Război. Sunteți tot atât de evejani ca orice krasian,
chiar dacă nu vă dați seama. Ș i Shanjat este, chiar dacă picioarele
îi sunt mișcate de Tatăl Răului.
Alagai Ka șuieră.
— O să mor dacă intru pe glifa voastră mare. Mai sunt încă
mulți kilometri de străbătut, Moștenitorule. Încă mai aveți nevoie
de mine.
Jardir zâmbi.
— O să fii doar mort de frică, Tată al Răului. Te pot apăra
folosindu-mă de coroană, dar o să știi că fiecare clipă a existenței
tale depinde de îngăduința mea.
— Ș i dacă îngăduința ta o să se împuțineze, fie și pentru o
singură clipă, o să fiu mort, spuse Shanjat. Ars de glifa mare.
Jardir ridică din umeri.
— Dacă se va întâmpla, va fi inevera.
•

VP - 667
 Pe măsură ce înaintau spre csar, urletele se auzeau tot mai
aproape. Creaturile li se tot învârteau în jur de ceva vreme,
convingându-se că sunt singuri – ușor de atacat.
Ș i apoi câinii amuțiră, se afundară într-o tăcere de moarte.
Jardir încă mai putea să-i simtă, ca pe demonii din Labirint, dar
rămâneau de nevăzut chiar și pentru privirea-coroanei.
Alagai Ka șuieră și se zvârcoli când se apropiară de csar.
Creatura lăsa rar câte ceva să i se citească în aură, dar spaima îi
era acum palpabilă.
Jardir se simțea înviorat. Fiecare pas întărea legătura dintre el
și oraș. Csar-ul îi vorbea, îi istorisea o poveste asemănătoare cu a
straturilor de rocă ale unei terase de stâncă din deșert.
Se întoarse spre Parʼchin.
— Asta voiai să spui când ai povestit că Soarele Anoch ți-a
vorbit?
Se aștepta ca prietenul său să se minuneze la fel ca el, dar
Parʼchin șovăi, lăsându-și capul pe-o parte, apoi negă cu un gest.
— La Soarele Anoch am simțit că fac parte din ceva. Aici simt
puterea, dar nu-mi vorbește.
Jardir îi cercetă cu atenție pe ceilalți, dar era limpede că
legătura se înfiripase numai pentru el. Își simțea nestematele de
pe coroană pulsând și știa că undeva, în inima csar-ului, altele,
tăiate din aceeași piatră și animate de frânturi din oasele aceluiași
prinț al demonilor, răspund pulsând la rândul lor.
Când pășiră pe glifa mare, îi simți forța înfășurându-i-se în jur
ca un veșmânt și supunându-se pe deplin voinței și capriciilor lui.
— Cum intrăm? întrebă Parʼchin cu ochii la imensele porți
zăvorâte. Ne cățărăm pe ziduri?
— N-o să fie nevoie, Parʼchin.
Jardir își legănă ușor sulița și uriașele porți începură să huruie,
deschizându-li-se în față.
În peștera din spatele lor auziră un hârșâit ca de gheare frecate
de piatră.
Demonul mârâi gros.
— Repede! îi îndemnă Shanjat. Sunt deja aici!
Jardir n-avea încredere în el, dar în tonul vocii lui se simțea
adevărul, așa că se grăbiră să intre în oraș. Alagai Ka șuieră de
durere când trecură pragul porții, care, la semnul lui Jardir, li se
închise în urmă, dar nu înainte ca dincolo de ea să se
materializeze niște fețe.
VP - 668
 Erau chipuri de câine, schimonosite, dar Jardir le recunoscu.
Războinicii krasiani încă mai preferau animalele din acea rasă –
gwilji, alergătorii din deșert – ca însoțitori la vânătoare și ca
apărători ai fântânilor și ai femeilor.
Însă cei care îi urmăriseră erau cu mult mai mari decât gwiljii
din Krasia, iar dinții le clănțăneau și balele le curgeau de parcă ar
fi fost câini înfometați, azvârliți într-o groapă de luptă.
Ș i, cel mai înfiorător, n-aveau trup, erau doar gheare și fălci,
plutind în întuneric când se închiseră porțile.
— Ce bezna nopții sunt ăia? întrebă Renna.
— Ce-așteaptă Evin Cutter cu nerăbdare să devină Umbră al lui
fiindcă-l tot hrănește cu carne de demon.
Shanjat clătină din cap.
— N-aveți idee ce-nfruntați, Exploratorule. Creaturile astea se
hrănesc și se înmulțesc departe de soare de milenii. Puteri pe care
abia dacă le înțelegeți sunt pentru ei ceva la fel de simplu și de
firesc ca răsuflarea.
— N-are importanță, spuse Jardir. Aici nu ne pot atinge. Nimic
nu poate.
Într-adevăr, puterea îl inunda în vreme ce îi călăuzea pe străzile
tăcute. Vedea glifa mare cu ochii minții, îi cunoștea fiecare linie,
simțea fiecare ușă, fiecare perete, fiecare acoperiș. Fără să mai fi
văzut vreodată acel loc, îl cunoștea în amănunt, așa cum cunoștea
străzile pe care copilărise. Ș tia că-n csar nu mai e nimeni în viață,
dar mai știa și unde să găsească ultima urmă de viață.
Îi călăuzi pe ceilalți către Sharik Hora.
Deschise ușile imense cu un simplu gând. Templul era inima
vibrantă a csar-ului, sălașul puterii care păstra curățenia
imaculată a străzilor și a clădirilor și făcea zidurile de neatins.
Când intrară, Alagai Ka șuieră și se zvârcoli în spatele lui Shanjat,
târându-se ca să se-ascundă mai bine sub roba lui.
La fel ca în locașurile cu același nume din Mărinimia lui Everam
și din Sulița Deșertului, interiorul Templului Oaselor Eroilor era
decorat cu rămășițele unei mulțimi de Sharum căzuți în luptă.
Oasele lor erau zăbrele alambicat îmbinate pentru a îmbrăca
pereții. Covoarele și tapiseriile cu modele complicate, țesute din
păr omenesc, își păstrau culorile vii, strălucitoare, fără urme
lăsate de trecerea mileniilor.
Banchetele, scaunele și mesele erau construite din oase
omenești, iar tapițeria era din piele de om.
VP - 669
 Totul era acoperit de glife a căror frumusețe îți tăia răsuflarea:
erau gravate pe oase, țesute din păr, pictate cu sânge. Toate se
împleteau, fiind legate de inima csar-ului și totodată legate de el
însuși. Simțea totul scurgându-se în armonie cu sufletul său.
Chiar și ceilalți erau uluiți. Ochii lui Parʼchin cutreierau peste
tot, încercând să cuprindă cu privirea totul în același timp, ceea
ce era imposibil. La fel de copleșită, jiwah a lui făcea contrariul.
Trecea de la un obiect la altul, îl cerceta pe fiecare preț de câteva
clipe cu mare atenție, scotea strigăte de uimire și pleca mai
departe.
Însă Shanvah, loiala Shanvah, se uita numai și numai la tatăl
ei. Jardir i-l vedea în aură, planând ca o fantomă.
E păstrătoarea onoarei lui, înțelese Jardir. E gata să răspundă
pentru faptele lui, chiar și acum, când îl controlează demonul.
— Liniștește-te, nepoată. În locul ăsta, nici măcar Alagai Ka nu
ne poate face vreun rău.
Văzu cum trec prin aura ei cuvintele, cuvintele lui Shar’Dama
Ka. Shanvah își îngădui s-arunce câteva priviri furișe prin templul
măreț, dar atenția îi rămase îndreptată către tatăl ei și către
demonul pe care-l ducea în spate.
Din candelabrele uriașe se uitau în jos, la ei, ochii eroilor,
împrăștiind o lumină care umplea sălile. Când îi observă Jardir,
începură să strălucească mai tare, dar un simplu gând de-al lui îi
făcu să pălească, revenind la starea lor de mai înainte. Templu se
trezise la apropierea coroanei, răspunzând la orice capriciu de-al
lui Jardir de parcă ar fi fost Cuvântul Sfânt.
Fântânile încă mai dansau, arcuind apa sacră, ce călătorea prin
oase goale la interior. În bazine era încă limpede și pură. Jardir și
ceilalți băură și se simțiră imediat revigorați.
Cu privirea-coroanei, Jardir deslușea puterea oaselor, pulsând
și tresăltând în ritmul inimii templului, odată cu nestematele de
pe fruntea lui. Mii de oameni fără nume muriseră cu Everam și
Sharak Ka în suflet, iar unitatea simțămintelor și sinceritatea
credinței în țelul lor comun se întipăriseră în rămășițele lor.
Spre deosebire de templele Sharak Hora de la suprafață, a căror
magie era în mare parte arsă de lumina soarelui, acolo oasele
fuseseră zăvorâte sub pământ, sporindu-și puterea milenii de-a
rândul.
— Totul strălucește, pare nou, spuse Renna. Prin urmare, unde
e toată lumea?
VP - 670
 — Mă tem că aici, sub ochii noștri, răspunse Jardir,
continuându-și cu pași egali drumul către imensa sală boltită în
care se adunau credincioșii la rugăciune.
În afara ușilor imense atârnau cuști din oase, în care se
obișnuia să fie ținuți captivii, în așteptarea dreptății lui Everam.
Jardir se-ntoarse către Alagai Ka, ascuns sub roba lui Shanjat.
Cu privirea-coroanei mai puternică acum, vedea legătura dintre
demon și prietenul său mai bine ca oricând, era ca o infecție
răspândită oriunde li se atingea pielea, făcând din ei doi unul
singur.
Însă acolo, în acel sălaș al puterii, Jardir înlătură fără efort
strânsoarea demonului, cu un simplu act de voință. Desfăcu
robele lui Shanjat cu un bobârnac, apoi, repezindu-și mâna ca pe
o gheară, îl smulse pe îngrozitul demon de pe prietenul său ca pe
un bandaj murdar și, ridicându-și un singur deget, îl ținu aninat
în aer.
— Prinț al lui Nie, nu poți nici să intri în templul interior, nici
să pângărești pământul sacru pe care e clădit Sharik Hora.
Cu o zvâcnire din încheietura mâinii, Jardir îl azvârli pe demon
către una dintre cuștile atârnate, care se supuse voinței sale, mai
întâi deschizându-se ca să primească prizonierul și apoi
închizându-se scurt, cu un pocnet.
— E de-ajuns ca să nu poată fugi? întrebă Parʼchin.
Jardir pocni din degete. De pe pereți se desprinseră oase,
deveniră țepușe glifate și înconjurară cușca din toate părțile, cu
vârfurile ucigașe îndreptate spre interior. Demonul șuieră, dar n-
avea unde să se retragă, așa că încremeni în mijlocul cuștii.
— Parʼchin, pe Ala nu există nicio temniță mai sigură.
Ț epușele se înmulțiră, ajungând la desimea unui tufăriș din
care demonul nu se mai văzu.
— Prin simțurile sale, Tatăl Răului nu poate afla nimic din tot
ce se petrece în afara cuștii. Dac-o să-ncerce să fugă, o să știu și
csar-ul însuși o să-i stea împotrivă.
Parʼchin îl privi îndelung.
— Mă bucur că suntem prieteni, fiindcă uneori mă-nspăimânți
atât de tare, că aproape mă scap pe mine.
Jardir zâmbi.
— Pot spune același lucru despre tine, doar îmi ești zah’ven.
Parʼchin se uită în sus în timp ce se deschideau enormele uși
ale sălii de rugăciune.
VP - 671
 — Poate că da, afară. Aici, jos, nu pot să neg că tu ești
Shar’Dama Ka.
Parʼchin nu izbutise să-l numească pe Jardir Izbăvitorul, dar
cuvântul i se vedea clar în aură, punând la îndoială atât toate
convingerile pe care și le îndrăgea, cât și pe cele pe care le
disprețuia.
— Fii pe pace, prietene! spuse Jardir cu o mână pe umărul lui.
Poate că sunt Izbăvitor în locul ăsta, dar cu siguranță n-aș fi
ajuns aici niciodată dacă tu n-ai fi existat.
Îl strânse de umăr încă o dată, apoi se întoarse spre uși.
Shanvah îl prinse de braț pe Shanjat. Mâinile lui erau încă
legate.
— Mergi alături de mine, tată.
Războinicul o urmă și privirea ei începu în sfârșit să cuprindă
splendorile din jur. Făcu ochii mari și i se umeziră.
Csar-ul continua să-i vorbească lui Jardir și pentru el se
limpezeau tot mai multe. Fără niciun efort, îndepărtă anii din
aura lui Shanvah, întorcându-se în trecutul ei. O văzu pe când
era instruită – cum fusese și el – în întunecatul palat de jos; o
văzu primind doar lecții despre război care nu erau nicidecum
vesele. Îi văzu străfulgerarea de glorie din clipa în care o făcuse
Sharum’ting, pierdută la scurt timp, când fusese înfrântă de soția
lui Parʼchin. O nouă glorie, când se luptaseră cu mintalii în
Soarele Anoch, care-i fusese de asemenea furată după o scurtă
vreme, când prințul lui Nie îi luase în stăpânire tatăl.
Însă acum, cu Alagai Ka închis în loc să le fie alături, pe fața ei
își regăsise locul încântarea trezită de splendorile din jur. Jardir
se opri ca să-și întipărească asta în amintire înainte de a-i călăuzi
pe ceilalți înăuntru. Ușile se închiseră în urma lor cu un zgomot
surd, izolându-i în cel mai sacru loc din lume.
Pe banchetele care înconjurau altarul din toate părțile aveau loc
să stea și să îngenuncheze mii de oameni. În altar se afla un Tron
de Cranii asemănător celui din Mărinimia lui Everam, placat cu
electrum și presărat cu nestemate care pulsau la unison cu cele
de pe coroana lui, ca niște îndrăgostiți regăsiți.
Ca și în Mărinimia lui Everam, lângă Tronul de Cranii era un
pat de perne, pe care zăcea o femeie foarte bătrână, cu trupul
arcuit, ca în somn, în jurul unui tub de os pentru pergamente, al
cărui capac era un rubin imens.

VP - 672
 Ceilalți se traseră înapoi când Jardir se urcă pe altar. El văzuse
deja, încă din celălalt capăt al încăperii, că femeia e moartă de
foarte multă vreme, dar, în acel loc sacru, trupul ei nu putrezise.
Carnea cenușie era zbârcită, dar nemistuită de timp. Părea că
abia și-a dat ultima suflare.
Era îmbrăcată în alb, doar cu capul acoperit de o eșarfă neagră,
însemnul distinctiv al unei Damaji’ting. Înainte să moară, fusese
conducătoarea poporului său. Poate ultima conducătoare.
Jardir îngenunche, întinse pios brațul și luă pergamentul.
Pentru o clipă, mâna i se atinse de a femeii și viața ei îi trecu
fulgerător prin fața ochilor. Se născuse în csar. Nu ieșise niciodată
dintre zidurile lui. Nu văzuse niciodată soarele și luna. Își
petrecuse viața rugându-se și muncind, cizelând monumentul în
care se aflau, adăugându-i cu migală oase și păr și piele pe
măsură ce oamenii din jurul ei mureau rând pe rând. În ultimii ei
ani fusese cu desăvârșire singură, captivă în frumoasa închisoare
care era Sharik Hora.
Sacrificiul ei îi aduse lacrimi în ochi. Simțea esența ființei ei cu
atâta putere, încât, pentru câteva clipe, avu senzația că poate
pătrunde prin ea și apoi mai sus, pe drumul singuratic, să-i
readucă sufletul.
Atunci auzi în minte vocea mamei lui. Ai smulge din Paradis o
femeie, o Mireasa a lui Everam?
Îmbrățișă cuvintele și le lăsă să treacă pe lângă el. Da. Pentru
Primul Război ar fi sacrificat până și locul din Paradis al unei
femei. Nu era cu nimic mai mult decât cereau de la fiul pe care-l
vedea crescând în pântecul Rennei Bales.
Dar, chiar dacă așa ceva se putea face vreodată, poate că nu
era cu adevărat nevoie. Jardir dădu drumul mâinii ei și îi trase
tubul dintre degete. Era osul coapsei unui luptător masiv; fusese
găurit pe lung, lustruit și gravat cu glife mai rafinate decât oricare
altele văzute de Jardir vreodată. Îi deslușea liniile de putere și știa
că tubul e aproape de nedistrus, cu nestemata care-l astupa
înțepenită astfel încât nimeni să nu-l poată deschide.
Nimeni, în afară de purtătorul Coroanei lui Kaji. Rubinul de pe
fruntea lui Jardir zvâcni când degetele lui prinseră capacul de
rubin și îl răsuciră printre ițele magiei care-l țineau închis.
Înăuntru se afla un singur pergament, asemenea celor bine
cunoscute lui Jardir din timpul șederii sale în Sharik Hora. Era
piele de om.
VP - 673
 Iar acolo, scrise cu sânge pe pielea unui erou, erau ultimele
cuvinte ale femeii, menite să ajungă sub ochii lui.

Shar’dama Ka,
Sunt Kavrival, strănepoata ta. Deși nu ne-am întâlnit
niciodată, te-am simțit în inima mea încă de când eram o
copilă.
Ții în mâini ultimul pergament din csar. Toate celelalte
au fost întrebuințate pentru scrierea istoriei Suliței Alei de
când am fost despărțiți de tine. Se află în bibliotecă,
protejate, sa și această ultimă scrisoare, până în
glorioasa zi când în viața asta sau alta, vei sparge
zidurile ca să redobândești ceea ce-ți aparține.
Să știi că, în absența ta, ca garnizoană a Suliței Alei au
rămas zece mii de Sharum conduși de fiul tău Sharach și
de fiica ta Kavrival, tiza mea.
Însă apoi alagai-ii au surpat tunelurile și au năboit în
peșteră, mulți și fioroși. Sharach a ieșit dintre ziduri iarăși
și iarăși, în fruntea luptătorilor care încercau să reia în
stăpânire și să refacă tunelul prăbușit, dar era greu să
sapi și săpătorii erau pradă ușoară în vreme ce lucrau.
Fiecare încercare a costat vieți, printre care s-a numărat
și cea a fiului tău. Se povestește că a murit în gheare de
alagai, Izbăvitorule, cu numele lui Everam pe buze. Alții
au fost târâți în beznă, departe de privirea lui Everam. De
atunci ne-am tot rugat pentru alamen fae. Eram mai
puțini de-o mie când Kavrival a poruncit să fie pecetluite
porțile și și-a început domnia. Mai puțin de-o mie de
luptători și doar șapte dama’ting.
Ele și-au luat mai mulți soți, dorindu-și cu disperare să
păstreze în csar sămânța celor mai înțelepți și a celor mai
puternici, dar nici înțelepciunea, nici zarurile n-au
prevestit ziua în care gwiljii s-au întors împotriva
stăpânilor lor și au găsit calea către odăile copiilor. Mama
a fost singura femeie care-a supraviețuit, iar eu, singura
ei fiică.
Am purtat mulți copii, Izbăvitorule, dar, în cele din
urmă, a fost inevera să le supraviețuiesc tuturor. Acum,

VP - 674
 după două sute unsprezece ani, nici măcar cușcușul
sacru nu mă mai poate ține în viață.
Să știi, Izbăvitorule, că te iubesc din toată inima.
Fie ca Everam să grăiască întotdeauna prin tine.
Kavrival vah’Ajasht am’Kavri am’Kras

Kras. Legendarul trib de pe vremea lui Kaji, dinainte ca

Izbăvitorul să moară și facțiunile discipolilor săi să dea naștere
poporului krasian.
— Everam să te binecuvânteze, strămoașă a mea, șopti Jardir,
când cinezi în marea Lui sală de ospețe din Paradis. Cântecele
noastre vor spune povestea sacrificiului tău.
Puse pergamentul înapoi, în tubul pe care și-l îndesă sub
centură când se ridică și se îndreptă cu pași mari spre Tronul de
Cranii. Când se așeză, coroana păru cuprinsă brusc de flăcări și
simți întreaga putere a csar-ului – glifele mari, sufletele celor
căzuți, pe Everam însuși – scurgându-se prin el.
Își trimise simțurile în afară, nu pe lunga cale care o despărțea
pe Kavrivah de cei vii, ci pe una care părea și mai lungă, cea de
întoarcere pe suprafața Alei, kilometri peste kilometri prin
vacarmul răbufnirilor de magie și apoi afară, prin Gura Abisului.
La suprafață era noapte și puterea lui călători cu iuțeala gândului,
străbătând distanța cât ai clipi.
— Jiwah.
Vocea Ineverei ajunse la el imediat.
— Bărbate, ești tu cu-adevărat?
— Nu ți-am știut numele până în ziua cununiei noastre, povesti
Jardir, iar atunci am aflat că ți-l știusem dintotdeauna.
— Mi-a fost dor de tine, preaiubite, spuse Inevera.
— Ș i mie mi-a fost dor de tine, Soarele Vieții Mele, șopti Jardir.
Dar acum trebuie să vorbesc cu Damajah. Suntem în legătură cu
Shanvah, cu Parʼchin și cu Jiwah Ka a lui.
— Damajah.
Parʼchin se înclină, deși ea se afla la o mie de kilometri
depărtare.
— Îmi cer iertare că ți-am azvârlit bărbatul de pe-o stâncă.
Inevera râse amar, dar sunetul era binevenit.
— Parʼchin, în ziua în care ai venit la noi cu sulița furată din
mormântul lui Kaji, eu mi-am implorat bărbatul să mă lase să-ți
otrăvesc ceaiul. Ș tiai?
VP - 675
 Arlen încuviință din cap.
— Mi-a povestit Ahmann.
— Parʼchin, am regretat de multe ori că atunci mi-am oprit
mâna, adăugă Inevera. Acum nu mai regret. Voința lui Everam e
voința lui Everam. Ceea ce s-a-ntâmplat era menit să se-ntâmple.
— Ce rost mai au toate, dacă n-avem de-ales? întrebă Renna.
— Avem întotdeauna de-ales, Renna am’Bales, răspunse
Inevera. Alegerea e forța finală, cea care limitează infinitatea
viitorurilor la unul singur. Dar Everam ne călăuzește spre alegerile
corecte, așa cum sunt mutate piesele pe o tablă de joc.
Renna își dădu ochii peste cap, dar păstră tăcerea.
— Îngenunchează alături de mine în fața tronului, îi șopti
Shanvah tatălui ei, și îngenuncheară alături.
— Shanvah? întrebă Inevera. Nepoată, tu ești?
— Du-te cu tatăl tău, repetă Shanvah porunca primită de la
Inevera. Supune-i-te și apără-l în timpul călătoriei. Nu te întoarce
fără Izbăvitor sau foră vești demne de încredere despre soarta lui,
chiar dacă o să-ți ia o mie de ani.
Își puse palmele pe podea și se înclină până ce i se atinse
fruntea de oasele eroilor.
— Ț i-am îndeplinit până acum porunca, Damajah, și o voi
îndeplini cu loialitate în continuare, chiar dac-o să-mi ia o mie de
ani.
— Gloria ta e nemărginită, nepoată, spuse Inevera, și Shanvah
începu să plângă în tăcere.
— Mai e cineva cu care trebuie să intrăm în legătură, zise
Jardir.
Ca răspuns, Inevera răsuflă prelung, păstrându-și calmul.
— Leesha Paper.
— E o problemă? întrebă Arlen. A început Sharak Ka.
— Cuvintele tale sunt cu mult mai aproape de adevăr decât
crezi, Parʼchin, spuse Inevera. În toată Thesa vuiesc focuri și cad
orașe.
Parʼchin făcu ochii mari, dar Jardir nu-i lăsă timp să vorbească
din nou. Își trimise simțurile încă și mai departe, găsi aura
familiară a Leeshei după ce străbătură sute de kilometri și crea în
jurul ei glife de rezonanță.
Oare așa era pentru mintali? Gândurile li se întâlneau
întotdeauna? Ideea i se părea cât se poate de neomenească.
— Contesă Paper.
VP - 676
 Își lăsă glasul să sune ceremonios, deși, în inima lui, ceea ce îi
unea era de cu totul altă natură. Leesha Paper îi născuse un
copil. Avea s-o privească întotdeauna ca pe o soție și toată lumea
știa asta.
O auziră cu toții icnind, surprinsă.
— Ahmann?
— Da, și eu, se amestecă Parʼchin.
— Ș i eu și Shanvah, adăugă Renna.
— Ș i…, începu Jardir.
— Inevera, încheie tăios femeia care îi era Jiwah Ka.
•
— Pe noapte! spuse Parʼchin, după ce aflară tot ce se petrecuse.
— E Noaptea Lungă din Sharak Ka, încuviință Jardir. Angiersul
și Orașul Docurilor sunt cele mai mici pierderi pe care le vom
suferi și o să dureze destul de mult ca să ne-ntunece inima
puterii.
— Nu-i putem pune capăt decât într-un singur fel.
Renna își încleștă mâna de mânerul cuțitului.
— Aveți vreo veste din Miln?
Parʼchin nu izbuti să-și împiedice disperarea să i se simtă în
glas.
— Măcar vreo poveste spusă la beție?
— Demonii ne-au tăiat orice legătură cu oamenii din
miazănoapte, răspunse Leesha. Iscoadele spun c-au apărut multe
glife mari de-ale alagai-ilor la poalele munților. Mesagerii nu pot
trece de ele. Orice s-ar întâmpla în Miln, cei de-acolo sunt singuri.
Se auzi zornăitul familiar al zarurilor Ineverei. Toată lumea
amuți.
— Văd un oraș în munți, șopti ea. Acolo Nie e puternică.
— E nevoie de zaruri ca să ne spui atâta lucru? se răsti Renna.
Shanjat păru îngrozită, dar Jardir fusese toată viața prizonierul
zarurilor, așa că o înțelegea pe verdeană.
Întinse o mână.
— Răbdare, Renna am’Bales.
Inevera lăsă răbufnirea fără răspuns și continuă să cearnă
secretele dezvăluite de zaruri.
— Alagai-ii au distrus zidul și au intrat în oraș.
Parʼchin își încleștă un pumn și Jardir îl simți trăgând instinctiv
putere din glifa mare. Fără efort, își opri prietenul și îi atrase
privirea.
VP - 677
 — Răsuflă, Parʼchin. Îmbrățișează suferința.
Ajin’pal-ul său dădu din cap și mușchii lui încordați și reliefați
se destinseră în timp ce se uita în gol.
— Văd orașul devenind un Labirint Sharum, adăugă Inevera.
Oamenii și demonii se luptă corp la corp pentru tron.
Renna îl prinse pe Parʼchin de mână.
— Așadar încă se luptă.
— Nie se aștepta să-i înfrângă cu ușurință, zise Inevera. Dar
Everam nu i-a părăsit.
— În Miln sunt o mulțime de ziduri, spuse Parʼchin. E construit
pe terase tăiate în coasta muntelui. Tot orașul e glifat. Sunt o
grămadă de locuri potrivite ca buzunare de ambuscadă și multe
fortificații…
— Ai încredere în poporul tău, îl sfătui Jardir.
— Ș tiu că n-aveți mulți Mesageri, Leesha.
Renna vorbea cu o sfială neobișnuită.
— Dar dacă poți trimite unul în Pârâul lui Tibbet…
— Am trimis unul imediat după atac, răspunse Leesha. Dar
până acolo e drum lung, chiar și cu potcoave glifate.
— Chiar dacă face imediat cale-ntoarsă, mormăi Renna, o să fie
din nou lună nouă când o să primești răspunsul.
Zarurile zornăiră iarăși, și de data asta Renna am’Bales își ținu
răsuflarea, dar clipele se scurseră greu, fără ca Inevera să scoată
vreo vorbă.
— Ce e? strigă Renna când așteptarea se prelungi mai mult
decât putea să-ndure. Ce vezi?
— Unele viitoruri nu pot…, începu Inevera.
— Termină cu rahatul ăsta de demon! se răsti Renna. Prin
magie n-ajung aici doar cuvinte. Ș tiu că minți. Ai văzut ceva și nu
vrei să spui.
Inevera răsuflă prelung.
— Ai dreptate. Îmi cer iertare fiindc-am încercat să te amăgesc!
Te implor să mă ierți!
— Asta nu contează, răspunse Renna. Spune-ne ce-ai văzut!
Inevera își prelungi din nou răsuflarea. Parʼchin avea o jiwah
care te punea la grea încercare, dar dreptatea era totuși de partea
ei.
— Văd oamenii dintr-un sat întreg dansând ca păpușile trase de
sfori de un demon. Văd fratele omorându-și sora, tatăl omorându-
și fiul. Văd un leagăn gol.
VP - 678
 •
Continuară să se sfătuiască ore în șir, dar, fără vreun cuvânt
prin care să-i dea de veste Leesha sau Inevera, Jardir simți că la
suprafață se apropiau zorii. Ușorul asalt asupra magiei sale avea
să capete curând o forță de neînfrânt.
— Noaptea e pe sfârșite, soarele va răsări în scurt timp, spuse
el într-un târziu. Ar putea fi ultima oară când vorbim înainte de a
se termina totul și aș vrea să schimb câteva cuvinte cu Jiwah Ka a
mea fără martori.
Își luară rămas-bun în grabă și Jardir rupse pe rând legăturile
cu toți ceilalți cu ușurința cu care ar fi suflat într-o lumânare.
— Asome și Asukaji se poartă cum se cuvine? întrebă el când
rămase în legătură doar cu soția sa.
— Acum, după ce li s-a reamintit care le e locul, băieții se
dovedesc conducători excelenți, răspunse ea.
— Asta e bine. Dar se pare că, străduindu-mă să te țin departe
de abis, am trimis abisul la tine.
— Vom rezista până când străpungi tu inima lui Nie,
preaiubite.
— În toată viața mea de adult n-am mai fost niciodată lipsit de
sfaturile tale, spuse Jardir. Abia acum îmi dau seama cât de mult
am ajuns să depind de ele.
— Astfel îmi spui că-mi simți lipsa?
— Astfel îți spun că mi-e frică, jiwah. Ș i că frica se împuținează
când ești lângă mine.
— Of, preaiubite, șopti Inevera. Everam însuși n-ar fi putut rosti
cuvinte mai adevărate.
•
— Izbăvitorule.
Shanvah își lipi fruntea de podea. Alături de ea, Shanjat îi imită
gestul.
— Ridică-te, nepoată.
Jardir știa deja ce vrea să-l roage. Fără să-și dea glas spaimei, o
urmărise până când ea izbutise să-și adune curajul ca să-i
vorbească.
— Aici, mai mult decât în orice alt loc, suntem rupți de
înrâurirea lui Alagai Ka, începu ea.
Jardir încuviință din cap.
— E adevărat.
— Iar puterea ta e mai mare decât a fost vreodată.
VP - 679
 — Da, încuviință el.
— Atunci poate că ăsta e singurul loc unde ar fi cu putință să-l
vindeci pe tatăl meu, încheie ea.
— Poate, răspunse Jardir. Dar, dacă o fac, care e planul tău?
Prin gura cui va vorbi Alagai Ka, ca să ne călăuzească?
— Nu știu, recunoscu Shanvah. Nu sunt Izbăvitorul. Dar știu că
totul e cu putință când ai binecuvântarea lui Everam.
— Totul e cu putință, încuviință Renna. Dar asta nu-nseamnă
că are mari șanse să se-ntâmple.
— Dacă va fi lecuit și Alagai Ka va avea totuși nevoie de o voce,
o ofer de bunăvoie pe a mea, spuse Shanvah.
— Nepoată…, începu Jardir.
— Va fi alegerea mea, cuteză ea să-l întrerupă. Tatălui meu nu i
s-a dat de ales. A fost un om mare. Kai al Sulițelor Izbăvitorului.
Eu sunt doar o fată înecată în marea gloriei lui.
— Cuvintele tale sunt departe de adevăr, Shanvah vah Shanjat,
spuse Jardir. Gloria ta e tot atât de nemărginită ca a tatălui tău.
Nu cred că el ar dori să-l văduvești de acest sacrificiu.
Shanjat luă mâna moale a tatălui ei.
— Atunci să-l lăsăm pe el să hotărască.
— Nu-i o idee bună, se opuse Renna. Shanvah ne cunoaște
secretele…
— Ce secrete, Renna vah Arlen? o întrebă tânăra krasiană. Că
suntem o lumânare căzută într-o fântână fără fund? Că ne e
frică? Demonul știe deja toate astea. Le folosește ca să-și bată joc
de noi. N-are decât să afle secretele mele, dacă astfel scapă tatăl
meu din starea de… mort viu.
Jardir se uită la Parʼchin și ajin’pal-ul său încuviință din cap.
— Cred că poți încerca, i-o datorăm lui Shanjat. O să găsim o
altă cale pe care să ne vorbească demonul.
— Mulțumesc, Parʼchin! spuse Shanvah.
— Dar aici nu e vorba doar de putere, Shanvah, sublinie el.
Avem de dezlegat un mister și nu ne sunt toate cheile la
îndemână.
— Dar vei încerca din nou, unchiule? întrebă ea rugătoare.
Jardir încuviință din cap.
— Ridică-te, Shanjat!
Privi aura cumnatului său în timp ce se sălta în picioare. În
lipsa lui Alagai Ka, nu putea să opună rezistență când primea
nemijlocit o poruncă.
VP - 680
 Jardir își văzu cuvintele ondulând suprafața altminteri
neclintită a aurei și punând în mișcare nu doar memoria
mușchilor. Mintea lui Shanjat se trezi în întregime, străfulgerând
în culori strălucitoare.
— Recită Duna a Patra din Evejah! îi porunci Jardir.
În viața sa normală, așa ceva l-ar fi pus pe Shanjat la încercare
mai mult decât orice luptă, dar, în lipsa unei voințe care să se
opună, mintea lui înșirui toate cuvintele într-o recitare fără cusur.
Însă culorile vii care i se aprindeau în aură aruncau umbre.
— Iată.
Jardir arătă cu degetul.
Ceilalți așteptaseră la distanță, însă Parʼchin răspunse invitației
și veni să se uite îndeaproape.
— Văd.
Renna i se alătură.
— Da. Ca norii pe cerul senin.
— Eu nu văd, spuse Shanvah.
— E așa cum m-am temut, spuse Jardir. Alagai Ka nu s-a
mulțumit să zdrobească voința tatălui tău. I-a… infectat mintea.
Shanvah își plecă fruntea.
— Chiar și aici, în inima puterii lui Everam, spiritul demonului
nu dispare?
— Nu e spiritul demonului, sublinie Parʼchin. E vorba mai
degrabă de… niște notițe lăsate în mintea lui Shanjat. Dacă se-
ntâmplă asta, fă așa.
— Adică l-a preschimbat pe tata într-un gwil.
Deasupra lui Shanvah se contură pentru o clipă o imagine: ea
peste Alagai Ka, bătându-l cu sălbăticie în timp ce sângele lui
negru țâșnea în aer.
— Un câine dresat să facă giumbușlucuri la porunca
stăpânului.
— Tu ai cerut asta, nepoată, îi aminti Jardir. Trebuie să te
oțelești.
Shanvah își scoase vălul și încuviință din cap, cu aura
destinzându-i-se.
— Mi-am regăsit centrul, unchiule.
Jardir se întoarse spre Shanjat.
— Cu cine te-ai luptat corp la corp la primul festival de după
urcarea mea pe Tronul de Cranii?
— Cu Qeran, răspunse Shanjat.
VP - 681
 Luminile îi pâlpâiră în minte, dar umbrele rămaseră întunecate.
— De ce? îl întrebă Jardir. Ai fi avut mai multe șanse dacă l-ai fi
ales pe Hasik, care băuse couzi.
— Fiindcă pentru Hasik izbânda nu e de-ajuns, răspunse
Shanjat. Nu s-ar fi oprit până nu m-ar fi făcut de râs în fața
privitorilor. Despre Qeran știam c-o să mă lase să-mi păstrez
onoarea.
Cuvintele erau mai apropiate de adevăr, de ceea ce ar fi spus
vreodată cu glas tare orgoliosul Shanjat, dar, voința sa fiind
înlăturată, vorbise cu aceeași ușurință cu care recitase din cartea
sfântă. Întunecimea din minte nu se amestecase.
— Acum pe cine ai alege? întrebă Jardir.
Aura lui Shanjat absorbi întrebarea și o mică parte a minții sale
se umplu pentru o clipă de străfulgerări colorate, care pieriră apoi
fără să ducă la un răspuns.
— Shanjat, îl întrebă Parʼchin, crezi c-ar trebui să ne
continuăm drumul spre Miez sau să ne-ntoarcem la suprafață?
Mintea lui Shanjat luă din nou în considerare cuvintele, însă
apoi le respinse.
— Aici.
Renna arătă cu degetul, dar indiferent ce ar fi fost, dispăru
înainte de a izbuti Jardir să-și îndrepte toată atenția într-acolo.
— Tată, demonul te-a pus să minți ca să mă faci să sufăr?
întrebă Shanvah.
O scânteie traversă spărtura cenușie.
— Nu.
Shanvah își păstră centrul și aura îi rămase calmă, dar Jardir
știu că răspunsul avea să-i rămână în minte, usturător, în toți
anii pe care-i avea înainte.
— Vrei să mori? întrebă Renna.
Întrebarea străfulgeră, dar se lovi de zidul cenușiu,
împrăștiindu-se.
— Exact aici, spuse Renna. Aici i-a retezat demonul voința.
Aura lui Shanvah trăda lipsa puterii de înțelegere. Vedea și ea
strălucirea magică, dar nu învățase să citească decât sentimentele
cel mai puțin controlate.
— Ce-nseamnă asta?
— Înseamnă că sufletul tatălui tău n-a plecat pe drumul
singuratic, o lămuri Jardir. Tot ce l-a făcut ceea ce este acum a

VP - 682
rămas. Amintirile. Deprinderile. Demonul nu s-a atins de ele, ca
să le poată folosi. Dar l-a lăsat fără voință.
— Trupul lui e o închisoare a sufletului, conchise Shanvah.
— Ce-ai face dacă Alagai Ka ar fi amenințat în clipa asta?
întrebă Jardir.
Cuvintele clădiră un pod peste spărtură și, în plus, rețeaua
infecției create de demon se aprinse ca un fulger printre nori.
— L-aș apăra stând între el și pericol, dar numai dacă
amenințarea n-ar veni de la unul dintre voi.
— De ce nu trebuie să ne faci nouă niciun rău? se miră Jardir.
— Vă atac numai dacă primesc ordin.
— Ce ordin? stărui Jardir.
Ca răspuns, Shanjat scoase din adâncul pieptului un sunet,
ceva între mârâit și șuierat, care vibra pornind din centrul ființei
sale, rezonând cu ea și huruind în aer.
— Ș i dacă primești ordinul ăsta? întrebă Jardir, deși pocnetele
rețelei demonului îi dezvăluiseră deja răspunsul.
— Ucid pe oricine îmi stă în cale, îl iau pe demon și fug.
Jardir întinse mâna și își puse palma pe capul prietenului său.
Degetele i se plimbară de-a lungul șuvițelor de păr strâns și îngrijit
împletite de Shanvah și pe pielea dintre ele. Atingerea aprinse o
scânteie și, dintr-un salt, își trimise voința în Shanjat. Simți
mintea prietenului său, îi simți trupul, cam așa cum își imaginase
că i le simte Alagai Ka. Ca pe ale unei păpuși pe care-o manevrezi.
Dar Jardir nu era interesat să tragă cu ochiul în viața personală
a cumnatului său, nici nu dorea să-i profaneze trupul ca să
danseze după cum e tras de sfori. În schimb, sări peste spărtura
din mintea lui și atacă stricăciunea făcută de demon.
Înainte n-ar fi cutezat niciodată să-ncerce așa ceva. Cu doar
câteva ore mai devreme, n-ar fi izbutit decât să ciopârțească
mintea prietenului său cu o suliță. Acum o cercetata cu
delicatețea cu care îndepărtează carnea putrezită scalpelului unei
damaʼting.
Numai că demonul fusese mult prea inteligent. Firele
întrețesute de el în mintea lui Shanjat erau aidoma ramurilor de
palmier dintr-un coș și, chiar în clipa în care începu să taie, Jardir
văzu că îndepărtarea răului amenința să ducă la destrămarea
întregii împletituri. Trebuia să pună în loc altceva.

VP - 683
 Dar ce? Putea crea porunci pe care să le lase în țesătura minții
lui Shanjat? Cu ce ar fi diferit de ceea ce făcuse demonul? Cum îl
putea reface pe omul care fusese?
Se retrase, lăsând stricăciunea demonului aproape neatinsă, și
se concentră în schimb asupra spărturii. Trecuse peste ea
construind destul de ușor un pod cu ajutorul propriei voințe și
acolo, pe margini, văzuse înrâurirea lui Alagai Ka, ca o scursură
de ulei deasupra apei limpezi. Când Shanjat primea o poruncă
sau când era îndeplinită una dintre condițiile impuse de demon,
scursura prindea viață bolborosind și răbufnea în flăcări, trasând
peste spărtură un pod.
Era o magie complicată. Poate nu mai presus de puterile lui
Jardir, dar cu siguranță mai presus de priceperea sa. Era ca și
cum ar fi încercat să rescrie în limba lui o carte scrisă într-o limbă
din care nu era în stare să citească decât vreo câteva cuvinte.
Își dorea să fi fost Inevera acolo. Lecuirea era o artă stăpânită
de damaʼting și nicio damaʼting din lume nu era mai abilă decât
prima lui soție.
Dar abilitatea ei mergea oare până la a-i putea spune cum să
creeze voință din nimic? De unde izvorau dorințele și cum
deveneau ele fapte? La astfel de întrebări numai Everam putea
răspunde.
Lăsându-se călăuzit de o inspirație de moment, Jardir își adună
toate puterile și își trimise gândul către ceruri, fără să știe încotro
și de ce. Doar și-l înălță cât mai sus cu putință.
Everam, Ziditor a toate cele care sunt, imploră el, arată-mi calea
către lecuirea fratelui meu, scăpându-l de stricăciunea pricinuită de
Nie. Dă-mi putere să-l scap de pata lăsată de atingerea ei împuțită.
Dar toată puterea legendară a Suliței Alei nu-l ajută să se facă
auzit în Paradis. Prins în eterna sa luptă cu Nie, Everam n-avea
timp să răspundă la rugăciunile oamenilor.
Dacă o fi ascultând vreuna.
Gândul i se furișă în minte și fugi ca un laș când își îndreptă
atenția spre el. Voia să dea vina pe Nie. Pe Alagai Ka. Pe orice
altceva în afară de propria sa minte, dar în acea clipă știu că
îndoielile îi sunt întemeiate.
Dacă Par’chin are dreptate? Dacă Paradisul e o minciună?
Își trase voința înapoi, în sine însuși, și se întoarse spre
Shanvah.

VP - 684
 — Nu-l pot lecui, nepoată. Pot înlătura înrâurirea demonului,
dar, dacă nu pun nimic în locul ei, o să rămână și mai lipsit de
viață decât înainte. Dacă voința lui e captivă undeva, eu n-o pot
găsi, și numai Everam poate crea voință din nimic.
Dacă Everam există, îi șopti din nou vocea din minte.
Își lăsă sulița în jos, simțindu-se obosit, deși prin el se scurgea
o forță aproape nemărginită.
— Să plecăm din locul ăsta pustiu.

VP - 685
 35

DESPĂRȚIȚI

334 D.Î.

În închisoarea din oase de om, fiecare clipă era un chin. Religia

locuitorilor de sub soare era o născocire jalnică, adesea fără logică
și plină de contradicții, însă convingerile sentimentale comune
veneratorilor lui Kavri întipăriseră în rămășițele lor o magie
puternică.
Unificatorul lor, Izbăvitorul lor, fusese pe primul loc în
gândurile fiecărui om, toate se îndreptaseră spre el, într-o
întreagă viață de speranțe și de rugăciuni. Credința în puterile lui,
neștirbită nici măcar după mii de ani, îi împiedicase pe demoni să
cucerească fortăreața pe care-o urau din răsputeri. Doar timpul le
ucisese dușmanii. Timpul și câinii de război. Veacuri de-a rândul,
locul ăla zăcuse, căzut în somn – un gigant adormit aflat prea
aproape de cuib ca să fie pe placul cuiva.
Regina vrăjitoare a lui Kavri legase credința poporului lor de
purtătorul relicvelor puterii, Sulița și Coroana lui Shar’Dama Ka.
Iar sosirea Moștenitorului trezise acea putere a credinței.
În csar, forța lui era terifiantă, chiar mai mare decât a lui Alagai
Ka în mijlocul curții mintalilor. Demonii salahori, cu toții lipsiți de
inteligență, nu-și puteau concentra magia alăturându-se unei
cauze, așa cum făceau oamenii.
De pe Tronul de Cranii din centrul csar-ului, Moștenitorul ar fi
putut zdrobi cuibul, dacă ar fi izbutit să-și trimită puterea atât de
departe. Nimic nu era nemărginit, nici măcar acolo.
Cu toată protecția oferită de Moștenitor, fiecare clipă petrecută
pe glifa mare era un chin cumplit pentru Alagai Ka.
Încă și mai rău, Moștenitorul, îmbătat de putere, ar fi putut în
orice clipă să tragă concluzia că nu mai are nevoie de Consort și
să-l ucidă imediat. Sau, poate, ajungând să-și înțeleagă puterea,
ar fi încercat să pătrundă în mintea demonului. În orice alt loc, pe
Alagai Ka o asemenea încercare l-ar fi bucurat, fiindcă avea
VP - 686
convingerea că niciun om nu-l poate înfrânge. Însă acolo ar fi fost
fără apărare. Moștenitorul l-ar fi putut lăsa fără amintiri cu
ușurința cu care lasă o gheară osul fără carne.
Dar ce importanță avea asta, dacă el murea închis în cușcă? În
cușca unde n-avea ce mânca, n-avea ce bea, n-avea aer. Alagai Ka
supraviețuia folosindu-și rezervele de putere, însă i se
împuținaseră, erau deja pe sfârșite. Putând să-l zgârie din toate
părțile, țepușele de os erau un blestem, îi sugeau magia cum sug
țânțarii sânge.
Ș i astfel, Alagai Ka, demonul care condusese curtea mintalilor
cu mână de fier, păstrându-și supremația mai mult decât oricare
alt Consort rămas în memoria cuibului, făcea cunoștință cu frica.
Cu teroarea pură, care ar fi trebuit să fie o suferință menită doar
creaturilor mai prejos de el.
Ar fi fost mai bine să-ncerce să fugă mai înainte și să-și încerce
norocul înfruntând câinii de război, decât să fie torturat astfel,
ucis încetul cu încetul de idealismul unor ființe inferioare lui.
Se auzi un zgomot. Alagai Ka încremeni cu mușchii încordați,
ca să nu-l poată atinge țepușele de os atât de apăsat, încât să-i
străpungă pielea.
Pereții închisorii se depărtară și o senzație de ușurare îl inundă
pentru o clipă, înainte de a fi înlocuită de durere când se trezi
aruncat fără milă pe podea, cu ochii arși de lumină.
Demonul nu pricepea de ce creaturile alea primitive se simt atât
de bine în bătaia limitatului spectru al luminii; astfel, de
bunăvoie, se lipseau de informații într-o mai mare măsură decât
dacă și-ar fi scos ochii, iar în urechi și-ar fi îndesat ceară.
Tuși, apoi, gâfâind, sorbi aer cu lăcomie pentru a se putea feri
pe viitor de o secătuire a puterii. Pielea îi era palidă și mușchii
parcă de gelatină. Se zvârcoli fără vlagă, încercând să se ridice ca
să stea demn în fața capturatorilor săi, dar de data asta un
asemenea efort era prea mare.
— Ridică-l! porunci Moștenitorul, iar Shanjat se aplecă și îl
săltă ca pe-un pui abia ieșit din ou, apoi își folosi roba ca să-l țină
atârnat, lipit de spatele său gol.
Odată ce-i atinse pielea, Alagai Ka încercă să se strecoare în
mintea salahorului uman.
Pentru o clipă de groază, așa ceva păru peste puterile sale. Se
întrebă dacă nu cumva ajunsese în punctul de unde nu mai

VP - 687
exista întoarcere, dacă dispariția sa în neant nu era deja de
neocolit.
Se întrebă și care anume dintre mintalii rămași avea să le
supraviețuiască tuturor celorlalți și descoperi imediat că puțin îi
pasă. Ce importanță avea, dacă nu era el supraviețuitorul?
Spaima îi dădu putere să repete încercarea și de data asta
izbuti să facă legătura, intrând în trupul salahorului ca într-un
veșmânt. Oamenii încercaseră să-i pătrundă cu forța în minte, dar
stricăciunea făcută de ei era măruntă și ușor de reparat.
Fapta lor îi spunea multe lui Alagai Ka. Se străduiseră să se
descurce fără ajutorul lui și dăduseră greș. Încă mai aveau nevoie
de el, cel puțin până ce ieșeau din peșteră.
Atunci regulile aveau să se schimbe, fiindcă acolo era periferia
cuibului.
— Fără insulte? întrebă Moștenitorul. Fără jumătăți de adevăr
care să sfâșie inima?
— Poate a-nvățat în sfârșit unde-i e locul, spuse Vânătoreasa.
La timpul potrivit, ea avea să moară prima.
Salahorul Shanjat zâmbi sub văl și privirea îi coborî brusc mai
jos.
Întâi o să-i moară odrasla, se corectă demonul. Suferința o să-i
dea minții ei un gust rafinat.
•
Renna nu putea să-și scoată din gând privirea pe care i-o
aruncase Shanjat. Ură în stare pură. Ș i cum îi zvâcniseră ochii
către burta ei. Se abținea cu greu să nu ucidă creatura.
Dar, oricât de mult ar fi detestat s-o recunoască, aveau nevoie
de demon. Mâncase creierul unui alt demon al minții fără să afle
nimic despre drumul lor pe sub pământ și nici măcar Jardir,
stând pe tronul său dătător de putere, nu găsise altceva care să-i
călăuzească spre cuibul miezingilor.
Când ieșiră din Sharik Hora, urletele reîncepură, părând să
vină mai de aproape. Prea de aproape. Se aflau departe de zidurile
care țineau gwiljii la distanță, însă sunetul răsuna pe străzile
csar-ului, zbârlindu-i părul scurt de pe ceafă.
— Grăbiți-vă!
Jardir emana o putere înfricoșătoare în timp ce îi călăuzea către
porțile orașului.
— Ce-ai de gând? întrebă Renna.

VP - 688
 — Când v-ați hrănit cu carne de demon, tu și Parʼchin ați avut
destulă voință să nu vă lăsați ispitiți de putere, răspunse Jardir,
uitându-se drept înainte. Câinii de război n-au fost în stare să
reziste și pentru asta poporul meu a plătit prețul. Am de gând să
le șterg urma de pe Ala, trimițându-i la judecata lui Everam.
Renna se gândi la Umbră, câinele lui Evin Cutter, care mânca
din belșug carne de demon și crescuse, se făcuse cât un urs. În
luptă era înspăimântător, dar continua să lingă obrajii stăpânului
și să-i apere familia cu o loialitate cu care s-ar fi putut mândri
orice câine.
Se gândi la Copiii Glifați, își aminti cât de violenți și de
periculoși deveniseră fiind lăsați de capul lor. Își aduse aminte și
de câte ori îl lovise ea pe Arlen, dragostea vieții ei, în timpul unei
crize de furie stârnite de prea multă magie.
— Poate nu sunt toți pierduți, spuse. Poate încă mai putem
ajunge cumva la ei. Ca să le reamintim împotriva cui au fost
antrenați să lupte.
Jardir clătină din cap.
— Poate că ar fi mers cu primii gwilji. Dar ăștia sunt urmașii lor
după multe generații, s-au născut în beznă, n-au văzut niciodată
lumina soarelui. Ce-avem noi de făcut e mult prea important ca
să-i lăsăm să ne stânjenească.
Urletele răsunară iarăși, părând să vină chiar din jurul lor, de
pretutindeni, și Renna nu-l mai contrazise, ci își puse o mână pe
pântec. Toate la timpul lor; uneori îndurarea era binevenită,
alteori era cazul să te aperi.
Din spate se auzi un zgomot ca de gheare izbite de piatră. Îl
auziseră și ceilalți. Dar când se întoarseră nu văzură nimic. O
clipă mai târziu, zgomotul veni din lateral. Apoi din fața lor. De
sus. Renna își încordă vederea glifică, dar nu văzu nimic.
— Ne-au înconjurat, spuse Arlen. Suntem vânați. Mânați ca
vitele.
— Cum ar putea fi cu putință? întrebă Jardir. Zidurile îi țin în
afara orașului.
Un gwil sări de pe un acoperiș scund, cu ghearele pregătite să-l
sfâșie, ca dovadă a neadevărului spuselor sale. Chiar și având-o în
fața ochilor, creatura i se părea Rennei lipsită de substanță. Nu
lătra, iar când se avântase în salt acoperișul nici nu scârțâise, nici
nu vibrase. Câinele era tăcut ca o umbră.

VP - 689
 Chiar și luat prin surprindere, Jardir își roti sulița la timp ca să
blocheze atacul, dar gwil-ul trecu prin coada armei și prin glife, ca
o creatură de fum.
Însă avea ghearele destul de solide. Nestânjenită de apărarea
lui Jardir, una pătrunse prin robele lui. El se clătină și sângele
împroșcă pavajul străvechi.
— Suntem înconjurați, spuse Shanjat pe tonul pe care ar fi
vorbit despre vreme.
Renna auzea în jurul ei ghearele tari, de obsidian, lovindu-se cu
zgomot de piatră. Gwiljii erau greu de văzut dacă îi priveai direct,
dar cu coada ochiului îi întrezărea.
Ș i puțeau. Mai mult decât orice altceva, mirosul îi spunea unde
se află. Erau cu zecile și se apropiau tiptil, ca mâțele.
Jardir își reveni repede. Creatura își pregătea ghearele pentru o
nouă lovitură când el își ridică sulița și trimise spre ea o răbufnire
de magie care o nimeri în plin, dar o străbătu fără s-o vatăme,
lăsând-o să se avânte într-un alt salt.
O alta se repezi, pe neașteptate, de pe o alee. Shanvah își ridică
scutul la timp și creatura schelălăi asurzitor când ghearele ei
zgâriară metalul. Krasiana o lovi cu sulița, dar loviturile treceau
ca prin fum prin trupul fiarei care continua să zgârie scutul cu
încăpățânare.
Alți trei gwilji săriră de sus asupra Rennei și a lui Shanjat.
Renna trasă o glifă de vânt care îi încetini îndeajuns cât să se
poată feri din calea lor, dar creaturile erau prea ușoare, își reluară
atacul imediat după oprirea vântului.
Doi săriră la Arlen, dar, fiind în siguranță pe glifa mare, el se
disipă împreună cu câinii, îi înșfacă de gât în starea intermediară,
unde forța n-avea importanță, voința fiind tot ce conta. Acolo
domină creaturile, silindu-le să se solidifice și frângându-le apoi
gâturile cu o simplă scuturare bruscă.
— Spate-n spate! strigă el, alunecând către Renna.
Shanjat îi dădu imediat ascultare, trecând de cealaltă parte a
ei. Dar Renna ar fi preferat să aibă în stânga sa câinii de război.
Când gwil-ul o atacă din nou, zgâriind scutul, Shanvah îl
împinse din toate puterile, îndepărtându-l suficient cât să intre și
ea în formație, în stânga lui Shanjat. Conturul Suliței lui Kaji
deveni neclar când Jardir veni în grabă să completeze cercul,
trecând între ea și Arlen.

VP - 690
 — Coroana! strigă acesta din urmă, înșfăcând un alt câine și
silindu-l să se solidifice ca să-i poată smulge fălcile. Alungă-i
folosindu-te de coroană!
— Mă crezi prost, Parʼchin? îi strigă Jardir drept răspuns.
Coroana nu-i alungă pe ei mai mult decât pe tine!
— Asta explică de ce nu i-au oprit zidurile, spuse Shanvah.
— Ne vânează, cum v-am prevenit, zise Shanjat. Salahorul ăsta
are nevoie de-o armă.
— Niciodată cât ești tu viu, răspunse Renna.
Shanjat răsuflă prelung, cu o expresie atât de omenească, încât
era ușor să uiți că e sub stăpânirea unui demon.
— Atunci măcar scutul.
Jardir se încruntă, dar își desprinse de pe spate scutul
cumnatului său și i-l azvârli.
Demonul îl puse pe Shanjat să-nceapă imediat să-l folosească,
pocnind ghearele care zburau prin aer ca să le-ndepărteze.
— Retezați-le ghearele! Sunt ultima legătură a câinilor de război
cu lumea în care-au avut trup! Fără ele…
— Nu vor putea să reziste la chemarea Miezului, spuse Renna,
atacând din nou cu o lovitură de picior, după ce și-l disipase atât
cât era nevoie ca să izbească un gwil, făcându-l să se oprească
brusc.
Apoi, cu cuțitul tatălui ei, îi reteză ghearele, care căzură pe
caldarâm însângerate și zăngănind. Câinele urlă și se disipă pe de-
a-ntregul, absorbit de Miez cum absorb foalele praful.
Ș i Jardir reteză ghearele câinelui care-l ataca și-l văzu
dispărând în același fel. Mai mulți câini se repeziră asupra lor fără
să se-audă vreun alt zgomot în afară de zăngănitul ghearelor.
Jardir își înălță sulița și înseși pietrele pavajului i se supuseră,
sărind în aer pentru a se uni într-un zid prea solid pentru a fi
străbătut de gheare. Gwiljii urlară, dar Renna nu credea că asta
avea să-i oprească pentru mult timp. Se tot adunau în jurul lor,
venind de pretutindeni.
— Trebuie să ieșim din oraș! strigă demonul prin gura lui
Shanjat. Câinilor de război le e frică să vâneze în tunelurile care
coboară mai în adânc.
Nu le spuse de ce, dar pentru toți era foarte clar. În tunelurile
care coborau mai în adâncime aveau să dea peste demoni,
probabil mai mulți decât văzuseră vreodată laolaltă locuitorii de la

VP - 691
suprafață. Mulți salahori pe care prințul demonilor ar fi putut să-i
manevreze chiar și din starea în care se afla.
— Până la porți mai avem mult de mers, ca să nu mai vorbesc
de drumul până la ieșirea din peșteră, zise Renna.
— Lăsați asta-n seama mea.
Jardir scrâșni din dinți și aura îi deveni mai strălucitoare, cu
fireștile sale crăpături mărunte și vârtejuri netezite de
concentrare.
Din toate părțile se auziră zornăituri și zăngănituri, și Renna se
gândi că-n csar sunt probabil mii de câini care se-apropie încetul
cu încetul ca să-i ucidă.
Zgomotele căpătară mai multă vigoare, contopind într-un
vacarm asurzitor zăngănitul oțelului lovind oțelul, trosnetele
lemnului, șuierul palelor de aer.
În tot csar-ul, ferestrele și ușile se deschiseră brusc, lăsând să
iasă în zbor sulițe care răspundeau chemării lui Jardir. Se
răsuciră în aer și se adunară în nori ce prinseră să măture
străzile.
— Dacă magia nu poate ucide câinii de război, atunci să-i ucidă
armele stăpânilor pe care i-au trădat, spuse Jardir, uitându-se
cum se răsuceau sulițele, retezând cu vârfurile lor ghearele unei
haite de gwilji și trimițând-o în Miez.
Pe urmă reîncepu să-și călăuzească însoțitorii prin csar, cu
sulițele dansând în jurul lor într-un nor de nestrăbătut. Gwiljii
urlau și schelălăiau și străzile se umpleau de gheare negre,
însângerate. Zornăitul celor încă neretezate se auzea tot mai slab
pe măsură ce creaturile fugeau din calea furtunii.
Jardir deschise porțile legănându-și sulița și ieșiră cu toții din
oraș în peșteră. Câinii de război se adunaseră în fața porții; norul
de sulițe despărți mulțimea lor în două. Unii se agățară de
stalactite și stalagmite, încercând să atace de sus, dar Jardir îi
simți și trimise sulițele să-i prindă la jumătatea saltului, unde le
tăiară ghearele cu care se agățau de lumea materială.
•
Alagai Ka auzi sunetul în clipa în care se deschiseră ușile csar-
ului, dar nu era urletul câinilor de război.
Regina fredona.
Oamenii nu auziră nimic. Nu simțiră nimic. Dar, chiar și așa,
slăbit și tatuat cu glife, demonul recunoștea fără greș sunetul care
reverbera în fiecare piatră. Regina începuse să depună ouă, un șir
VP - 692
nesfârșit, din care aveau să iasă salahori. Nu era de-ajuns ca să-i
momească înapoi pe ceilalți mintali, care se străduiau cu
disperare să-și facă fiecare câte un cuib al său, dar următoarea
depunere avea să cuprindă câțiva metamorfi valoroși, un grup mai
mic de mintali și șase regine, ucigașe chiar din clipa ieșirii din ou.
Toate șase aveau să Absoarbă magia reginei, devenind din ce în ce
mai puternice în timp ce între ele avea să se dezlănțuie, cu
ghearele și cu acul, lupta pentru supremație.
Asta dacă acolo nu se afla un Consort care să le ucidă înainte
de a ajunge prea greu de înfrânt – așa cum făcuse Alagai Ka de
multe ori în trecut – sau dacă nu cumva cei mai puternici dintre
mintalii rămași nu furau câte un ou ca să fugă cu el. Dacă se-
ntâmpla așa ceva, aveau să treacă milenii înainte de a recăpăta el
conducerea – dacă izbutea s-o recapete.
Nu mai putea amâna. Trebuia să fugă și să se-ntoarcă la curtea
mintalilor cât de curând, cât încă mai era pustie, și să-și
redobândească puterea înainte de întoarcerea celorlalți. Cei mai
importanți rivali ai săi fuseseră deja uciși. În viață nu mai era
nimeni care să i se poată opune odată ce ajungea iarăși pe glifa lui
mare.
Îl păstră pe salahor cu atenția neabătută, fără să trădeze nimic
din neliniștea care-i făcea lui măruntaiele ghem. Dar scoase un
suspin de ușurare din propriul piept când ieșiră de pe glifa mare a
csar-ului. Durerea care-l storsese de puteri în ultima zi se
împrăștie și tot ce i se păruse de neatins cu o clipă înainte îi reveni
la-ndemână.
Trebuia să fie prudent. Vedea o demonstrație de putere a
Moștenitorului de-a dreptul înspăimântătoare. Prin strania putere
a credinței omenești, până și obiectele neînsuflețite din csar îi
îndeplineau poruncile. Atât de multe arme răsucindu-se la unison
arătau cât de puternică e voința Moștenitorului, iar acea putere
crescuse, devenind formidabilă. Sulițele aveau și rolul unei rețele
de glife, îi apărau din toate părțile în același timp.
Locuitorii de la suprafață deveniseră o forță și asta le dădea
curaj.
Moștenitorul nu ceru să i se arate drumul, ci călăuzi el însuși
grupul prin peșteră, alegând apoi tunelul care era începutul celui
mai scurt drum către cuib. În timpul petrecut în templul lor,
oamenii învățaseră totuși câte ceva. Poate chiar prea multe.

VP - 693
 Urletele gwilji-ilor răniți sau fugari se stinseră și Moștenitorul, a
cărui abilitate de a Absorbi puterea csar-ului se micșora cu fiecare
pas, începu să trimită sulițele înapoi, în zbor peste zidurile cetății,
fără îndoială pentru a reveni exact în locurile unde zăcuseră mii
de ani de-a rândul.
După pornirea ultimei sulițe către casă, Moștenitorul își îngădui
să-și tragă sufletul pentru câteva clipe, în care ceilalți își
îndreptară atenția către tot ce-i înconjura, gata să se apere de
orice s-ar fi ivit.
Ș i, în acele câteva clipe, la adăpostul scutului, Shanjat își
strecură mâna sub robă, către sticluța cu lacrimile fiicei sale. Cu
unghia degetului mare rupse pecetea care o ținea închisă și vărsă
lacrimile – încărcate de magia simțămintelor – pe degetele sale,
pentru a desena apoi, cu iuțeală, o glifă pe pieptul său și alte
câteva pe lanțul care-l lega de demon.
Glifele străluciră o clipă, apoi păliră treptat, pe măsură ce se
uscau lacrimile. Privirea lui Shanjat zvâcni în toate părțile, dar nu
descoperi nimic care să-i spună demonului că vreunul dintre
capturatorii săi ar fi observat ceva. Era prea puțin probabil să
observe, fiindcă magia care radia acum din el duhnea a om, avea
izul dragostei, al sentimentalismului și al tuturor celorlalte
slăbiciuni scârboase caracteristice lor. Era o magie pe care ar fi
putut s-o simtă, dar nu ca pe o amenințare.
Ș i chiar nu era o amenințare, nu pentru ei. Era o invitație și o
dâră lăsată în urmă ca să trădeze fragilitatea ființelor omenești,
îmbiind un metamorf să-l atace pe Shanjat.
Planul nu era lipsit de riscuri. Consortul încă nu izbutise să-și
crească destule straturi de piele ca să poată scăpa de cel tatuat,
iar în timpul atacului metamorfului ar fi putut fi ucis din greșeală,
lovit întâmplător de o gheară.
Dar chiar și o atingere de o clipă ar fi fost de-ajuns ca să ia
metamorful sub controlul său. Cu un salahor atât de puternic, ar
fi putut fugi într-un loc sigur, unde ar fi rămas îndeajuns de mult
timp ca să-și lepede stratul de piele glifată. Pe urmă nimic nu l-ar
mai fi împiedicat să se disipeze, întorcându-se în curtea pustie a
mintalilor.
Iar când aveau să găsească gângăniile alea calea și s-ajungă la
el – dacă aveau să izbutească vreodată –, avea să fie din nou la
putere, vindecat și cu o nesfârșită armată de salahori care să stea

VP - 694
de pază până ce-și întipărea însemnul în noua generație, luând-o
în stăpânire.
•
Când Alagai Ka simți metamorful, erau de două zile în
tunelurile de jos.
Două zile de coborâre prudentă, folosindu-se de glife și de
odioasa voce a Cântăreței ca să se strecoare neobservați printre
sutele de salahori care vânau creaturi subpământene din
tunelurile de deasupra sau care uneori le cădeau pradă.
Moștenitorul ținea câmpul de glife al coroanei aproape, ca să
nu-i simtă miezingii prezența. Când întâlneau haitele de demoni,
oamenii se lipeau cu spatele de pereții tunelului, folosindu-se de o
magie ingenioasă ca să împiedice salahorii să se atingă în treacăt
de bariera protectoare.
Prostia salahorilor era de mare valoare când voiai să-i domini,
dar la vreme de război cu oamenii putea deveni o mare slăbiciune.
Apărarea cuibului era slabă.
În fața lor, la distanță, metamorful aștepta înfășurat în jurul
unui morman de stalagmite. Trupul i se confunda cu roca din jur,
imita fără cusur straturile de sedimente și părțile alunecoase, pe
care picura apa. Își ținea magia ascunsă sub stratul exterior, unde
nici măcar Moștenitorul nu putea s-o observe aruncând o privire
în treacăt.
Era aproape. Atât de aproape. Dar, din instinct sau dintr-un
noroc chior, Moștenitorul îi călăuzi pe o cărare față de care
metamorful rămânea la o distanță prea mare. Nici măcar acel
salahor mai inteligent nu putea străpunge cu privirea mantia sub
care învăluiau Cântăreața și glifele grupul, dar prin care trecea
duhoarea de om răspândită de glifa desenată cu lacrimi pe trupul
lui Shanjat. Metamorful avea să simtă că prada e aproape, dar
fără s-o vadă sau s-o audă. Nu încă.
Consortul încetini pașii purtătorului său, iar Moștenitorul și
Exploratorul, cu toate simțurile îndreptate către ceea ce se afla în
fața lor, nu observară și continuară să înainteze în același ritm,
dispărând din vedere.
Metamorful era doar la câțiva pași distanță de Consort, dar
Cântăreața se afla între ei. Când trecură de o altă stalagmită, care
îi ascunse pe moment de privirile celorlalți, demonul îl puse pe
Shanjat să se împiedice, împleticindu-se puțin.

VP - 695
 Pe urmă sfărâmă verigile slăbite ale lanțului, eliberând mâinile
și picioarele salahorului. Shanvah reacționă imediat, dar nu cu
destulă iuțeală. Tatăl ei rămăsese un luptător foarte bun, cu
memoria mușchilor neatinsă de demon.
Profitând din plin de elementul surpriză, o imobiliză pe
Shanvah, lăsându-și liberă o mână cu care să dea lovituri precise,
rupând oase și sfărâmând încheieturi. Peste doar câteva secunde
o azvârli deoparte, zdrobită, și se avântă spre metamorf.
Mișcarea bruscă anulă efectul glifelor, dar metamorful nu se
clinti la apropierea lui; continuă să aștepte în tăcere, ca un
păianjen în propria plasă. Avea s-atace în ultimul moment,
lăsându-i mintalului doar câteva secunde în care să se desprindă
de mintea lui Shanjat și să pătrundă într-a lui. Alagai Ka își
pregăti ultimele rezerve de putere pentru această trecere.
Brusca lui ieșire de sub acoperire nu-i scăpă Vânătoresei. Sări
să-i taie calea mișcându-se atât de repede încât silueta îi deveni
neclară și, fără să știe, se opri cu spatele la metamorf. Avea cuțitul
în mână și din aura ei lipsea mila. Era hotărâtă să-l ucidă.
Dar era proastă, îl ataca folosindu-și corpul. Ș i cuțitul. Ar fi
putut să rămână pe loc și să traseze glife, activându-i tatuajele ca
să-l ucidă. Oamenii aveau putere, dar mințile lor primitive nu
ajunseră să aibă mai multă încredere în ea decât în oțel.
Renna se avântă spre Alagai Ka, dar, în ciuda forței și a iuțelii ei
sporite de magie, deprinderile nu i se puteau măsura cu ale
salahorului lui. Shanjat o prinse de încheietura mâinii și i-o
răsuci astfel încât cuțitul începu să-i tremure între degetele
amorțite. Străduindu-se să nu-și scape arma, îl lăsă pe salahor s-
o țină pe loc, timp în care el își propti piciorul într-o mică
ridicătură a terenului, dând mai multă forță deja puternicei
lovituri de pumn destinate rotundului sac de ouă care umfla
mijlocul ei.
Vânătoreasa țipă și căzu. Consortul se lăsă în jos, după ea, cu o
ploaie de lovituri încă și mai iuți, îndreptate spre același loc
vulnerabil.
•
Renna înjură în gând, cu pieptul golit de aer când căzu cu
putere pe spate. Shanjat se năpusti imediat asupra ei, lovind-o în
continuare cu aceeași forță. Nu lupta cu grația fluidă a
sharusahk-ului fiicei sale. Sharukin-ul unui Sharum era mai
grosolan, dar tot atât de eficient. Renna se crezuse o luptătoare
VP - 696
talentată, dar în fața lui era la fel de neajutorată ca un șoarece
prins de o pisică.
Numai că demonul controla în totalitate deprinderile de
luptător ale lui Shanjat, dar nu se sinchisea de senzația lui de
durere. Când își observă greșeala, mâna războinicului krasian
fusese deja strivită, era carne terciuită, însângerată.
— Mă crezi proastă?
Renna folosise toată puterea magiei ca să-și întărească mușchii
burții. Copilul ei plutea la adăpostul unei armuri la fel de dure ca
sticla glifată.
— Am văzut cum te-ai uitat la pântecul meu în csar.
Ș ovăirea demonului îi oferi ei o clipă în plus, în care îl pocni pe
Shanjat în piept, cu glifele de izbire de pe pumnul ei
străfulgerând. Simți coastele bărbatului crăpând. Lovitura îl
azvârli câțiva pași înapoi, unde se opri cu o grație surprinzătoare.
Ea se ridicase deja în picioare și îl atacă. Își simțea mânerul de
os al cuțitului în mână, dur și zvâcnind de forță.
— Aș putea să spun că nu e nimic personal, zise Shanjat. Că
lupta pentru supraviețuire, înfruntarea dintre semenii mei și ai
tăi, îmi forțează mâna.
Ea era mai iute în mișcări, mai puternică, și totuși Shanjat îi
pară toate atacurile, izbutind în cele din urmă să-i imobilizeze
brațul cu cuțitul și să i-l răsucească până ce ajunse să i-l
controleze. Încetul cu încetul, îi îndreptă către pântec arma din
propria mână, cu lama încărcată de magie; era unul dintre
puținele lucruri împotriva cărora nu-și protejase copilul.
— Ț i-aș putea spune asta, continuă Shanjat, dar ar fi o
minciună.
Renna își aminti cum se rănise prima oară cu cuțitul ăla. Avea
cinci ani. Harl îl folosise ca să taie un animal, apoi o pusese să-l
curețe. Încă de pe-atunci ascuțită ca briciul, lama alunecase prin
cârpa cu care-o spăla de parcă n-ar fi existat, lăsându-i o tăietură
fină de-a lungul palmei.
Mama ei icnise, însă Harl se mulțumise să mormăie, ridicându-
și brațul ca s-o oprească s-alerge către fetiță. Luase mâna mică a
Rennei și i-o pusese în față, silind-o să se uite la rana care se
înroșea.
Cuțitul e ca un dulău bătrân și afurisit, spunea el adesea. Mușcă
tot ce-i spui să muște, dar, dacă n-ai destulă minte, te mușcă și pe
tine.
VP - 697
 Renna strânse din dinți, silind lama să se retragă. Îi auzea pe
Arlen și Jardir alergând spre ea, dar știa că n-au cum s-ajungă la
timp.
Răsuflă adânc, văzând cu ochii minții toate mișcările pe care i le
arătase Shanvah. Pe urmă, cu o smucitură bruscă, scăpă din
strânsoare și inversă direcția cuțitului.
Pământul e adevăratul câmp de luptă, soră a mea, o învățase
tânăra Sharum’ting. Trântește-ți potrivnicul la pământ, domină-l și
silește-l să se supună vărsându-i sângele sau luându-i aerul.
Acum Shanvah zăcea fără cunoștință, probabil moartă. Era
timpul să pună capăt vieții lui Alagai Ka, chiar dacă asta însemna
să găsească singuri calea către Miez.
Numai că nu era nevoie să moară și Shanjat odată cu el. Renna
îi imobiliză brațele și picioarele care se zvârcoleau și se răsuci,
proptindu-și talpa între el și demon. Lovi, sfâșiind robele și
azvârlindu-l pe mintal destul de departe ca să-i poată activa
tatuajele fără să-l ucidă pe Shanjat.
— O să te ard ca soarele, mârâi ea.
Jardir și Arlen veneau alergând, strălucind de puterea pregătită
de luptă. Regele demonilor nu mai avea scăpare.
Alagai Ka se rostogoli cu mai puțină grație decât Shanjat,
izbindu-se zdravăn de mormanul de stalagmite. Odată ce-l văzu
oprit acolo, Renna se pregăti să-l atace, dar concentrarea i se
spulberă când stalagmita se întinse de la sine putere ca să se-
nfășoare în jurul demonului.
— Metamorf! strigă ea, cu toate că și ceilalți își dăduseră deja
seama cu siguranță.
Idioato! se ocărî singură. Ăsta a fost planul lui de la bun
început. I-ai pus salvarea-n gheare.
La unison, Renna, Arlen și Jardir trimiseră spre demon
răbufniri puternice de magie, însă el se feri. Doar stalagmita se
spulberă într-un nor de sfărâmături. Fără nicio șovăire, cei trei se
năpustiră spre el prin praful învolburat.
— L-am prins în câmpul coroanei! strigă Jardir. N-o să scape.
Demonul le dispăru din vedere doar pentru o clipă, dar, când
praful nu mai încețoșă aerul, Renna observă că metamorful se
mărise, avea carapacea țepoasă a unui demon al pietrei și
tentaculele cu coarne ale unui demon al apei. Mai multe șiruri de
dinți lungi de vreo 10 centimetri crescuseră într-o gură destul de
mare ca să-i înghită ei capul și umerii.
VP - 698
 — Mintalul e încă prizonierul tatuajelor sale! strigă Arlen. E
undeva acolo, înăuntru, purtând metamorful ca pe-o armură.
Trasă o glifă metamorfică, izbind demonul de marginea
câmpului lui Jardir. Creatura se turti și Renna întrezări în
mijlocul său un bulgăre. Sări într-acolo, cu cuțitul pregătit. N-
avea să mai șovăie încă o dată.
Metamorful i se scurse din cale mai repede decât putea ea să se
miște și își azvârli tentaculele, ca să-i arunce pe toți înapoi. Renna
și Jardir erau pregătiți să i le reteze. Metamorfii puteau să-și
vindece rănile cât ai clipi, dar nu și să-și crească la loc ce le fusese
tăiat.
Alagai Ka o știa la fel de bine. Tentaculul era mai gros decât
lama cuțitului ei și demonul o lăsă să-și înceapă tăietura, pentru
ca apoi să se rotească brusc și s-o lovească din spate. Trântită în
genunchi, îl zări pe Arlen cu coada ochiului.
El ar fi putut să se ferească de tentacul sau să-l îndepărteze
trasând o glifă, dar preferă să-l prindă, ținând mușchii lungi și
puternici pe loc cu mâinile goale în timp ce trimitea prin ei șocuri
de magie ucigătoare. O zări și el pe Renna și făcu ochii mari.
— Ren!
Demonul profită de scurta abatere a atenției. Din tentaculul
imobilizat de Arlen se desprinse un altul, care îl azvârli cât colo
trasând cu iuțeală o glifă. Arlen căzu lat și o altă glifă trasată în
grabă trânti peste el o bucată din plafonul tunelului.
Renna nu avu timp să mai urmărească tot ce se întâmpla.
Demonul continua să atace, unindu-și și despicându-și
tentaculele, făcându-le când dure și tăioase, când moi ca gelatina.
Ea se strădui să traseze o glifă în aer, dar creatura o împiedică
plesnind-o peste mâini și încercând în același timp s-o imobilizeze.
Renna s-ar fi putut disipa și totul ar fi devenit atât de simplu!
Dar, la o adâncime atât de mare, chemarea Miezului – cândva un
cântec suav, ca ispititorul susur al pâraielor – era vuietul unui
râu tumultuos, plin de sloiuri la început de primăvară. Putea ea
să înoate în așa ceva? Putea să creadă c-o să fie în stare să revină
pe mal, cu tot cu pruncul ei?
Nu. Trebuia să rămână solidă.
Nici Jardir nu părea să se descurce mai bine. Se mișca iute,
parând atacuri și lovind din când în când, dar nu mai era decât o
umbră a bărbatului nemărginit de puternic din csar.

VP - 699
 Demonul avea acum vreo douăzeci de brațe. Sulița lui Jardir se
mișca prea repede ca s-o poți urmări cu privirea, dar multe brațe
izbuteau să treacă de apărarea lui. Nu putea folosi magia coroanei
ca să răspundă la lovituri, fiindcă o întrebuința în prea mare
măsură ca să țină demonii captivi. În schimb, se dezbrăcase până
la brâu și cicatricele în formă de glife de pe pielea lui străluceau
de putere. Demonul nu-l putea atinge, dar simțea șocul loviturilor
care ricoșau de glife și rămânea cu vânătăi. Deocamdată nu le lua
în seamă, dar aveau să-l istovească în curând.
Apoi, pe neașteptate, dintre vreo alte șase identice cu el, apăru
un tentacul care se îndoi ca să arunce o piatră până atunci
ascunsă. Piatra se sfărâmă izbind fruntea lui Jardir, dar îi azvârli
de pe cap coroana, care zbură pentru a cădea cu un zăngănit la
câțiva pași în spatele lor.
În clipa ruperii legăturii dintre coroană și Jardir, atacurile
demonului încetară. Tentaculele se retraseră și metamorful se
îndepărtă dintr-un salt la jumătatea căruia se preschimbă într-un
imens demon al câmpului. Ș i imediat ce atinse pământul o rupse
la fugă în josul tunelului.
Jardir aruncă o privire spre coroană, dar n-avea timp să se-
ntoarcă după ea. Își săltă sulița și fugi pe urmele demonului.
Renna se scutură, își adună toată magia ca să-și mărească și
iuțească pașii, strânse cuțitul în mână și începu să alerge după cei
doi.
Jardir începuse să se apropie de demon și Renna de Jardir,
când din spatele creaturii țâșni un tentacul care desenă o glifă în
aer. Urmă o explozie și tunelul din fața Rennei se surpă. Ea îl
pierdu din vedere pe krasian fără să-și fi putut da seama dacă
scăpase neatins sau fusese îngropat de viu sub sfărâmăturile de
stâncă.
— Ahmann!
Pasiunea din propria voce o surprinse. Își puse cuțitul în teacă,
tuși, înecată de praful stârnit, dar prinse fără șovăire în mâini cea
mai apropiată piatră căzută și o smulse din morman. Apoi scoase
următoarea piatră, și încă una. Dar temerile i se înmulțeau cu
fiecare dintre ele. Magia demonului lucra cu precizie. Cu toată
puterea ei, ar fi avut nevoie de prea mult timp ca să-și sape astfel
drumul din bolovăniș.

VP - 700
 Shanjat și Shanvah erau probabil morți și poate murise și Arlen.
Oare Jardir fusese îngropat sub bolovani? Era ea singura rămasă
în viață?
— Iartă-mă, dragostea mea. Își puse mâna pe pântec,
pregătindu-se să se disipeze. O lume întreagă depinde de noi.
Nu trebuia să facă decât un salt scurt prin mormanul de stâncă
surpată. Dura prea puțin, n-avea cum să fie atrasă în Miez.
Așa spera.
— Ren, așteaptă!
Arlen o prinse de braț și un val de ușurare o potopi. Văzu în
mâna lui Coroana lui Kaji.
— Mă duc eu după Jardir. Shanvah e în viață, dar nu mai
rezistă mult. Fă ce poți. Eu mă-ntorc.
— Ai face bine să te ții de cuvânt! strigă ea, dar el era deja
ceață, se prelingea prin barieră.
Renna șovăi. Toate instinctele urlau în ea, cerându-i să-l
urmeze, să-l ajute. Însă copilul i se mișca în pântec, iar aura lui
Shanvah era din ce în ce mai palidă și pâlpâia.
Trebuie să am încredere în forțele lui. Se poate salva și pe el, cum
m-a salvat pe mine.
Renna alergă lângă Shanvah și îi întinse trupul, apoi trecu
magie prin ea și o Citi. Văzu oase rupte și sângerări peste tot – era
un miracol că încă mai trăia.
— Sunt…, gâfâi krasiana.
— Nu-ncerca să vorbești, o sfătui Renna.
— Sunt…
Shanvah gâfâi din nou.
— … gata pentru… drumul… singuratic.
Renna scuipă.
— De unde Miezului să fii! Ai treabă, fato. Moartea nu-i o scuză
ca să scapi de muncă.
Renna își dorea să aibă cunoștințele unei Culegătoare de Ierburi
sau măcar talentul lui Arlen de a lecui prin magie, dar n-avea
timp să se plângă. Puterea năvăli în ea când Absorbi, ținând-o pe
tânăra Sharum’ting de mână ca să-și trimită magia în trupul ei.
Degetele ei lucrară alături de puterea Absorbită, masând carnea
și pipăind oasele ca să le reașeze la locurile lor în vreme ce magia
grăbea vindecarea. Se concentră mai întâi asupra pieptului,
lecuind inima și plămânii, apoi refăcu oasele fracturate din țeastă
și secă umflăturile de pe creier.
VP - 701
 De acolo trecu spre exteriorul trupului și continuă pierzând
măsura timpului. Într-un târziu clipi, cu ochii uscați și arzându-i,
și știu că trebuie să se oprească. Văzuse cum secătuiau
vindecările puterile lui Arlen. Dacă se istovea prea mult…
Shanvah avea ochii închiși, dar acum răsufla fără efort, cu
trupul, care mai înainte îi fusese strivit, din nou întreg, deși fără
vlagă. Renna se retrase, păstrând un surplus de putere, în ciuda
senzației de arsură care începea să i se răspândească în mușchi.
În orice clipă, din surpătură ar fi putut da buzna Arlen, Jardir
sau o mie de demoni.
Așteptă câteva momente lungi încărcate de neliniște, cu
simțurile în alertă, dar în fața lor nu era nimic, nu desluși nici cel
mai mic semn de viață.
Ceva șuieră hârșâit și ea se răsuci imediat, cu cuțitul în mână,
ca să dea cu ochii de Shanjat, zăcând exact acolo unde îl lăsase
după luptă. Dacă nu-i spunea nimeni să se ridice, avea să
rămână așa până la moarte.
Ș i n-avea mult de așteptat. Lovitura ei de pumn îi făcuse zob
osul pieptului, iar mâna lui era complet sfărâmată. Interesat doar
de fuga sa, demonul nu se sinchisise de rănile lui Shanjat.
Renna încă l-ar mai fi putut salva. Dar la ce bun? Aflat pe o
amețitoare culme a puterii, Jardir nu izbutise să-i vindece mintea.
Dacă Arlen nu se-ntorcea cu demonul, ce nevoie mai aveau de
Shanjat? Ș i chiar dacă îl aducea înapoi pe Alagai Ka, era bine să-i
dea o nouă șansă de scăpare folosindu-se de războinicul krasian?
O altă șansă de a încerca să-i ucidă copilul?
Mâna Rennei regăsi atingerea liniștitoare a mânerului cuțitului.
Privirea îi zvâcni către Shanvah și descoperi că fata îi urmărea
mișcările, cu ochii mari sub eșarfă și văl. Privirile li se întâlniră și
se înțeleseră fără cuvinte.
Shanvah se strădui să se-ntoarcă pe-o parte, se săltă într-un
cot și-și aduse cu greu un genunchi sub ea.
— Soră a mea, dacă trebuie să se facă, atunci trebuie s-o fac
eu.
Renna veni s-o ajute, dar ea o opri fluturând din mână. Se
chinui să se ridice în picioare și se împletici puțin înainte de a-și
găsi echilibrul. În mână îi apăru un cuțit cu lama curbă, din sticlă
glifată, și se îndreptă spre tatăl ei mergând țeapănă.
Stătu lângă el, în picioare, vreme îndelungată, apoi îngenunche
și îi luă capul în poală.
VP - 702
 — Sufletul tău e oare pregătit pentru drumul singuratic? șopti
apoi.
— Numai Everam poate judeca un suflet.
Din vocea lui Shanjat lipsea orice sentiment.
Shanvah miji ochii tresărind, cu suferință și nedumerire în
aură. Nu pusese întrebarea ca să primească răspuns.
— Îți dorești să pleci? întrebă din nou.
Renna văzu lacrimi în ochii ei, dar nu se clinti ca să-ncerce să
le-adune. Momentul era prea intim. Își îndreptă din nou simțurile
către ceea ce se petrecea în jur. De cât timp plecase Arlen? De
câteva minute? De o oră? De mai multe?
Nu putea spune, așa cum nu putea nici să nu audă ultimele
cuvinte schimbate între tată și fiică.
— Nu mai doresc nimic, răspunse Shanjat cu voce monotonă.
— Dar înainte ce ți-ai fi dorit?
— Să-l slujesc pe Shar’Dama Ka, care ne va izbăvi de Nie. Să-
mi apăr fiica, mai glorioasă decât orice fiu.
Cuvintele fuseseră rostite cu răceală, dar Shanvah suspină,
lipindu-l mai tare de ea.
— Soră a mea, spuse apoi rugătoare, uitându-se la Renna, care
se grăbi să vină lângă ea. Nu pot purta povara asta. Tu trebuie
să… Trebuie să…
Renna luă cu delicatețe cuțitul de sticlă din mâna fără vlagă a
celeilalte femei. Ochii li se întâlniră iarăși și Renna strecură arma
nefolosită înapoi în teaca ascunsă sub roba lui Shanvah.
— Ai auzit ce-a spus.
Renna nu luă în seamă arsura când Absorbi din nou putere ca
să-l vindece pe Shanjat.
— Moartea nu-i o scuză ca să scapi de muncă.
•
Trecură câteva ore până când îndepărtă Renna destui bolovani
căzuți cât să se poată strecura, continuându-și drumul, dar nici
urmă de ceilalți în partea opusă.
Dac-ar fi fost îngropați aici, s-ar fi cunoscut cumva, își spuse. Aș
fi simțit.
Erau în viață. Sau cel puțin fuseseră când trecuseră mai
departe. Dar oare demonul îl omorâse pe Jardir? Arlen fusese
absorbit în Miez? Alagai Ka făcea chiar atunci cale-ntoarsă, în
fruntea unei oști de demoni?

VP - 703
 Se cățără înapoi, în grota unde stăteau întinși Shanvah și
Shanjat. Le refăcuse trupurile, dar ca să-și revină cu adevărat
aveau nevoie de hrană.
Ș i ea avea. Copilul lovea cu picioarele și se zvârcolea, cum se
întâmpla adesea când trecea prea mult timp fără să mănânce.
Găsi ranițele, scoase castroanele pe care le folosea Jardir, le
umplu cu pământ, îl bătători și îi netezi suprafața.
— Ce faci, soră a mea? întrebă Shanvah.
— Mâncare, răspunse Renna.
— E una dintre cele mai grele glifări de care se folosesc
damaʼting, o preveni krasiana. Se spune că, dacă n-o faci corect,
mâncarea și băutura sunt o otravă care te ucide chiar dacă-nghiți
doar o firimitură sau bei doar un strop.
Renna simți un vălmășag în măruntaie, dar se sili să ridice din
umeri.
— N-o să stau cu mâinile-n sân așteptând să murim de foame.
Trasă glifele pe care le văzuse de-atât de multe ori desenate de
Jardir. Magia o arse când trecu prin ea, dar păru să izbutească.
Pământul dintr-un castron deveni cușcuș aburind, iar cel din al
doilea, apă limpede.
Renna le privi totuși cu îndoială. Avertizarea lui Shanvah îi
răsuna neîncetat în minte. Dar ce altceva ar fi putut face? În cele
din urmă, mormăi și-ntinse mâna.
— Soră a mea, lasă-mă pe mine! strigă Shanvah. Tu porți un
copil. Nu e nevoie să riscăm două vieți. Gust eu mâncarea.
— Ș i ce schimbă asta? întrebă Renna. Dacă e otravă, oricum
suntem morți amândoi.
— Dacă mor eu, te poți întoarce în Sulița Alei, spuse Shanvah.
Glifele pentru mâncare și băutură au rămas acolo, iar templul e
un loc sigur.
— Minunat, zise Renna. Mă lupt cu numai Ziditorul știe câți
câini de război și mor de bătrânețe într-un fort uitat de lume.
— Numai dacă nu se-ntoarce Izbăvitorul, sublinie Shanvah.
— Nu stau deoparte cât e război. Dacă mi-aș fi dorit asta, aș fi
rămas acasă. Ai un motiv mai bun pentru care n-ar trebui să
mănânc?
— Dintre noi trei, de mine e nevoie cel mai puțin.
Shanjat vorbise cu aceeași voce plată cu care răspunsese când
fiica lui nu aștepta răspuns.

VP - 704
 Renna și Shanvah schimbară o privire. În cele din urmă,
krasiana încuviință din cap și luă din ranița ei micul castron,
paharul și bețișoarele pentru mâncat. Îngenunche împreună cu
tatăl său, așa cum o mai făcuseră de atâtea ori, înainte ca, la
porunca ei, el să golească paharul și să ia bețișoarele pentru
mâncat ca să-și umple gura.
Renna își dădu seama că își ținuse răsuflarea. Lăsă aerul să
iasă și, când văzu că Shanjat nu se prăbușește zvârcolindu-se, se
repezi la mâncare ca un demon asupra prăzii.
Mai târziu, revigorați de mâncare și băutură, își luară toți trei
ranițele și se strecurară printre bolovanii căzuți, apoi continuară
coborârea prin tunel până ce ajunseră într-o altă peșteră. Acolo, o
explozie căscase o gaură imensă, prin care se zărea un canion
subteran uriaș, aflat la câteva zeci de metri mai jos.
Oare Arlen și Jardir căzuseră în gol? Era o capcană pe care o
ocoliseră? O scurtătură către Miez? N-aveau de unde să știe.
Renna încercă să afle câte ceva Citind curenții de magie, dar
informațiile erau prea multe ca să le poată sorta.
— Rahat de demon! mârâi, cu picioarele legănându-i-se
deasupra înspăimântătorului gol.
În afară de gaură, din peșteră porneau mai multe tuneluri, iar
ea nu izbutea să-și amintească harta pe care-o văzuseră. Singurul
exemplar era în carnetul lui Arlen, acum dispărut împreună cu el.
— Chiar dacă n-au căzut, ce tunel duce la cuib?
Se auzi un târșâit de picioare și Shanjat începu să se
îndepărteze. Fără să șovăie, alese al treilea tunel din stânga și o
porni în josul lui.
Renna și Shanvah se priviră o clipă îndelungată, apoi îl urmară.

VP - 705
 36

FUM ȘI CEAȚĂ

334 D.Î.

Din șaua lui Pisălog, Leesha se uită înapoi și își văzu mama, cu
Olive în brațe, pierzându-se în depărtare. Nu pentru prima oară,
se întrebă dacă nu cumva face cea mai mare greșeală din viața ei.
Scutură din cap ca să-și alunge gândul și mișcarea nu-i scăpă
Wondei.
— Te supără ceva, maestră?
— Nu, mi-e foarte bine, răspunse Leesha. Dar îmi pierd timpul
cu gânduri despre moarte și planuri care dau greș.
— Astfel de gânduri nu sunt pierdere de vreme, maestră, spuse
Micha.
Leesha se uită la fata de obicei atât de tăcută, încât uitai că e
de față. Încă mai refuza să renunțe la deghizare, purta tot robele
de simplă dal’ting. Călărea în spatele lui Kendall, cu ambele
picioare de aceeași parte a șeii și cu sulițele și scutul ascunse
printre bagaje.
— Ce câștigi gândindu-te la eșecuri? se miră Leesha.
— Maestrul meu ne-a învățat, pe mine și pe surorile mele, să
medităm în fiecare zi văzându-ne moartea cu ochii minții,
răspunse Micha. Să ne vedem murind cu glorie în gheare de
alagai, asasinate la vreme de noapte, otrăvite de o rivală. Azvârlite
de pe o stâncă. Înecate de un demon al apei. Să ne vedem murind
în toate felurile pe care ni le putem imagina.
— E oribil, zise Leesha. De ce să faceți așa ceva?
— Maestră, un Sharum trebuie să fie pregătit să moară în orice
clipă. Ne gândim atât de des la moarte ca să nu uităm că trebuie
să fim întotdeauna gata să-i facem față și ca să ne păstrăm
sufletul fără pată. Ca să știm că viața e un dar vremelnic oferit de
Everam și moartea vine după noi toți. Inevera, când drumul
singuratic mi se va deschide înainte, voi pleca fără să mă uit
înapoi.

VP - 706
 Leesha își alese cuvintele cu mare grijă.
— În spusele tale e înțelepciune, dar eu prefer să-mi văd
izbânda și să fac tot ce pot ca să-mi preschimb viziunea în
realitate.
Micha se înclină.
— Desigur, maestră. Noi suntem instrumentele noastre. Dalta
nu se-ntreabă ce face dăltuitorul.
Leesha miji ochii. Asta devenise ea? O dăltuitoare a destinului?
Se duse cu gândul înapoi, la prezicerile ei și la planurile pe care și
le făcuse pornind de la ele. Planuri care puneau în pericol mii de
vieți și nu puteau avea decât o foarte firavă șansă de izbândă.
— Asta îți dorești să fii? O daltă în mâna altcuiva?
— Mai bine să fii dalta decât lemnul.
Tânărul Pawl călărea alături de Kendall și Micha pe un ponei
sprinten.
— Tata spunea întotdeauna că adevărata putere vine din ceea
ce fac mai mulți, la unison, ca parte din ceva mai mare.
Când ieșiră din fortăreața Leeshei, intrând în Văiuga propriu-
zisă, îl găsiră pe Gared așteptându-i alături de maestra-șefă
Darsy, de căpitanul Gamon și de Inchizitorul Haynes.
— Vreo veste de la Stela sau Franq?
Leesha știa răspunsul, dar simțea nevoia să întrebe.
— Copiii Glifați n-au mai dat niciun semn de viață de câteva
zile, răspunse Gared. Tabăra lor e pustie.
Wonda scuipă.
— Ș tiam io că nu ne putem bizui pe ei.
— N-avem nevoie de ajutorul lor, zise Gared. Avem două sute
de sulițași, cinci sute de tăietori de lemne și aproape o mie de
Soldați de-ai Văiugii. Avem și Glifari, și Culegătoare de Ierburi.
Oricum ne-ar ataca demonii, putem face față.
— Ah, Gar, zise Wonda. De ce trebuie să te lauzi, vrei s-aduci
ghinion?
•
Un Mesager călare putea ajunge la Angiers într-o săptămână,
dar Soldații Văiugii erau pedestrași și nu înaintau mai repede
decât convoaiele cu provizii. Cântau Țineți focu-aprins în vatră ca
să păstreze cadența ziua și ca să păzească tabăra noaptea.
Dar demonii nu-i atacară în prima noapte. Nici în a doua.

VP - 707
 — Nu mai avem prea multă vreme, spuse Leesha la cină, după
o săptămână de drum. Nu ne mai despart decât patru nopți de
Asfințire.
— Scoatem un timp bun, zise Gared. Călătorim nestânjeniți.
Ciudat de nestânjeniți, dacă vreți să știți ce cred io. Demonii stau
grămadă la marginea Ț inutului Văiuga de luni de zile, iar când
plecăm de pe glifa mare ne lasă în pace pur și simplu?
— Poate că nu se-așteptau să plecăm pregătiți de atac, spuse
Darsy.
Mintali-s egoiști, își aminti Leesha că-i spusese Arlen. Nici într-un
milion de ani n-o să le treacă prin gând că ai putea să-ți riști pielea
pentru altcineva.
— Gar are dreptate, maestră, zise Wonda. Ai auzit vreodată de
demoni care să n-atace ceva care-i chiar sub nasu’ lor? Poate la
luna nouă, da’ acu’ ne-au lăsat în pace o săptămână.
— E-un metamorf cu ei, îi atrase atenția Leesha.
— Ș i ce-așteaptă? se miră Wonda.
— Io prefer să mă bat, nu s-aștept să-nceapă lupta, zise Gared.
— Eu nu mă plâng, spuse Kendall. Prefer s-aștept zi de zi în loc
să lupt.
— Mă tem c-o s-avem parte de luptă cât de curând.
Leesha inspiră adânc aerul usturător și îngroșat de fum, de
parcă mii și mii de oameni și-ar fi pregătit cina în jurul focurilor.
Ș i Darsy simți mirosul. Se duse să salte clapa cortului și făcu
ochii mari exact când în tabără începură să răsune țipete.
— Pe noapte!
— Ce e?
Leesha alergă spre deschidere, văzu fumul gros din aer și o
strălucire portocalie amenințătoare apropiindu-se dinspre pădure.
— Ziditorule! Gared! Au dat foc pădurii! Poruncește să fie
strânsă tabăra și să se pună toată lumea în mișcare înainte de-a
ajunge focul aici!
Gared ieși din cort cât ai clipi și începu să-mpartă ordine, dar
Leesha știa că nu e de-ajuns. Continuaseră să subestimeze
viclenia miezingilor. De ce să irosească viețile salahorilor într-un
atac, când o mână de demoni ai focului puteau face treaba cu fum
și flăcări?
— Darsy, adună câte mai multă lume care știe să se folosească
de hora, și fă-o repede.
•
VP - 708
 Timp de o jumătate de noapte, văiugenii își continuară drumul
împleticindu-se.
Leesha se simțea istovită și avea impresia că-i ard plămânii, dar
nu din pricina fumului. Ea și toți ceilalți cunoscători ai magiei
hora își dăduseră gata o mare parte din rezerva de oase de demon
ca să pustiască bucăți de teren care să stăvilească focul,
nelăsându-i nimic de mistuit, și ca să dea naștere unor pale de
vânt care să țină la distanță fumul și micii tăciuni aprinși.
Efortul prelungit își spunea cuvântul. Unii, nu puțini,
leșinaseră, iar pe alții îi silea să se oprească durerea de nesuportat
pricinuită de trecerea neîncetată a magiei prin trup. Numai
Leesha și Darsy mai rezistau; și până să răsară soarele mai erau
câteva ore bune.
Cenușa unsuroasă mânjea totul, slăbind puterea glifelor pe
toată lungimea convoiului. Leesha trecu pe lângă un grup în
neorânduială de Soldați ai Văiugii rămași în urma companiei lor.
Unii încă mai cântau Țineți focu-aprins în vatră, dar când te
sufocă fumul și cenușa e greu să păstrezi cadența.
În schimb, Kendall cânta la scripca lui Rojer, folosindu-se de
hora din bărbia instrumentului ca să-i dea sunetului de o sută de
ori mai multă putere. Încă mai purta vălul de mătase dăruit de
Amanvah și îl ținea tras peste gură ca să filtreze aerul încărcat de
fum.
— Demon al vântului!
Wonda își înălță arcul și slobozi o săgeată.
Cât ai clipi, mai doborî încă unul.
Leesha se uită în sus și văzu un stol de demoni ai vântului
năpustindu-se asupra lor. Cel din frunte viră brusc, ferindu-se de
prima săgeată a Wondei, apoi și de a doua. Nimerit de a treia, viră
iarăși înainte de a se izbi de pământ alături de calul lui Kendall.
Leesha își înălță bagheta hora și trasă o foarte puternică glifă a
vântului, care străfulgeră în aer când se izbiră de ea ceilalți
miezingi din stol.
Însă în clipa următoare Kendall țipă și, când se întoarse spre
ea, Leesha văzu că demonul vântului devenise pietros și tăia calea
calului. Înainte ca ea sau Micha să aibă timp să reacționeze,
miezingul se răsuci în loc și zdrobi picioarele animalului cu o
lovitură a cozii lui puternice. Scripca și arcușul săriră din mâinile
lui Kendall când cele două tinere femei se rostogoliră pe pământ.

VP - 709
 Metamorful scoase un strigăt aparte și din fumul cețos din jur
ieșiră demoni, dând năvală pe drum. O parte dintre glife
străfulgerară, azvârlindu-i înapoi, dar multe fuseseră mânjite, așa
că miezingii pătrunseră în formația de Soldați istoviți ai Văiugii.
Cei din grupul dezordonat din apropiere se repeziră în ajutorul
Leeshei și al celorlalte femei, dar împotriva unui metamorf aveau
puțini sorți de izbândă.
— Stați deoparte! le strigă Leesha când Gared atacă demonul.
Metamorful întinse un braț care se lungi, devenind tentacul
biciuitor, dar Gared era pregătit și i-l reteză cu maceta, fără să-și
piardă avântul. Wonda continua să tragă peste umărul lui și
săgețile ei grele, de lemn, izbeau demonul cu zgomot surd.
Metamorful îl pocni pe Gared, dar armura lui rezistentă
respinse lovitura în timp ce el se apropie destul de mult ca să-și
înfigă adânc securea în coasta creaturii.
— Păzea, maestră!
Pawl arătă peste umărul Leeshei.
Ea urmărea lupta cu atâta atenție, încât nu văzu grupul de
oșteni până ce nu ajunseră foarte aproape, atacând cu sulițele
îndreptate spre pieptul ei. Când le zări fețele, știu că se-ntâmplă
ceva ciudat. Folosindu-și bagheta pe bâjbâite, îi împrăștie cu o
glifă de izbire.
Sulițele și scuturile căzură zăngănind, iar uniformele se topiră,
devenind carapace solzoase, în timp ce creaturilor le creșteau
gheare și dinți lungi, ascuțiți.
Metamorfi. Cam o duzină. Cum ajunseseră atât de aproape?
— Metamorfi pe drum! Darsy își înălță bagheta hora. Apărați-o
pe contesă!
Glifele ei metamorfice nu curgeau lin, cu înflorituri, erau
înghesuite și doar schițate, dar puternice, și respinseră demonii.
Oamenii din garda personală a lui Gared răspunseră primii la
chemarea ei. Tăietori de lemne pe care Leesha îi cunoștea de-o
viață. Samm Saw și Tomm Wedge, Linder Cutter, Evin și Umbră,
câinele lui uriaș. Ș i mai bine de zece alții, printre care și Tăcutul
Jonn. Cu toții în armuri glifate, erau bărbați puternici, care
omorâseră miezingi cu sutele.
Numai că aceia nu erau miezingi obișnuiți. Umbră, două sute
cincizeci de kilograme de colți și gheare, puternic ca un lup de
noapte, sări pe unul dintre metamorfi. Demonul îl prinse de cap și

VP - 710
îl azvârli, izbindu-l de pământ. Umbră scheună și rămase
nemișcat.
Evin și Linder profitară de prilej ca să se-apropie, dar securile li
se încleiară și li se înțepeniră în carnea demonului devenită brusc
compactă și vâscoasă, iar un tentacul cu coarne îl plesni pe Evin,
îndepărtându-l, apoi îl săltă pe uriașul Linder ca pe-o păpușă și îl
azvârli spre Leesha.
Bărbatul în armură trecu de glifele metamorfice și se izbi de
picioarele lui Pisălog. Leesha îi auzi oasele rupându-se și alunecă
din șa. Darsy țipă când și ea căzu din șaua Piuliței. Demonii se
repeziră în jurul glifelor ei, însă tăietorii de lemne rămași li se
puseră în cale.
Ferestrăul imens ținut de Samm cu amândouă mâinile putea să
reteze capul unui demon al lemnului din câteva lovituri, dar
pentru un metamorf era o armă prea lentă. Armura lui avea o
lipitură pe umăr. Demonul o găsi și îi tăie brațul cu ghearele
înainte de a-l arunca în cealaltă parte a drumului. Tom Wedge lovi
cu barosul lui greu, dar demonul i se prelinse în jurul armei, îi
smulse una dintre protuberanțele ascuțite și o înfipse în
deschiderea vizierei bărbatului. Fiii acestuia urlară și atacară
creatura.
Leesha Absorbi energie din baghetă și își recăpătă puterile chiar
în timp ce se sălta în picioare. Dintr-o pungă prinsă de centură
scoase klați glifați, care străfulgerară și scânteiară când îi
împrăștie în jur, lovind toți demonii aflați suficient de aproape.
Apoi trasă glife de izbire și glife metamorfice, făcându-i să-și
piardă echilibrul, însă ei erau prea mulți, iar bagheta sa era deja
secătuiră.
Un metamorf zări un gol între glifele argintii din aer și își crescu
aripi care, cu doar două lovituri puternice, îl trecură dincolo de
șirul protector. Se năpusti de sus asupra Leeshei.
Ea căzu pe spate și nu izbuti să-și ridice bagheta la timp.
Demonul putea s-o ucidă, dar un strigăt îi zgârie urechile și un
târnăcop mare îl azvârli într-o parte dintr-o lovitură. Amorțită,
Leesha îl privi pe Tăcutul Jonn repezindu-se pe lângă ea pentru a
lovi iarăși și iarăși cu târnăcopul.
Metamorful zbieră și trupul i se destrămă, însă apoi îi crescu
un tentacul care se încolăci în jurul bărbatului uriaș, smulgându-l
de la pământ. Leesha lovi creatura cu o glifă metamorfică, dar alți
doi descoperiseră golul și erau deja deasupra ei.
VP - 711
 Atunci apărură Kendall și Micha, cu scripca și glasul cântând la
unison. Degetele Michei erau pe glifele colierului său, ca să-i dea
vocii tot atâta forță ca a scripcii lui Kendall.
Demonii se împrăștiară pentru scurt timp, dar trucul le era deja
cunoscut, așa că-și croiră trupuri fără urechi, ca să nu audă
muzica.
Leesha o căută din priviri pe Wonda, dar tânăra lupta în
tandem cu Gared, cu toată atenția îndreptată spre metamorful pe
care-l înfruntau. Amândoi își pierduseră armele, dar ea izbea cu
încheieturile degetelor, unde avea glife desenate cu lujer negru,
iar Gared cu mănușile glifate. Când demonul îl lovea pe unul,
celălalt îl ataca. Leesha glifase cu mâinile ei armurile amândurora
și strădaniile creaturii erau zadarnice. Se întâmpla imposibilul:
metamorful murea încetul cu încetul sub loviturile celor doi.
Dar asta n-o putea salva pe ea, căci trei metamorfi se
năpustiră, scurmând în trecere drumul cu ghearele ca să azvârle
în ea cu bucăți mari de pământ bătătorit sau moale, sufocant. Nu
o răniră, dar, fiind orbită pentru câteva clipe, nu izbuti să-și ridice
bagheta la timp și un tentacul i se înfășură în jurul trupului.
Demonului îi crescură imediat aripi, din care bătu cu putere,
încercând să plece cu prada.
Dar un vârtej de ceață apăru brusc și ceva lovi demonul,
doborându-l. Tentaculul care o ținea pe Leesha se albi și un pumn
glifat îl rupse.
— Ah, îmi pare rău c-am întârziat!
Stela smulse din jurul Leeshei tentaculul care încă zvâcnea și-l
aruncă. Demonul încercă să se reformeze, dar un alt vârtej de
ceață se înălță și Fratele Franq își făcu apariția, aruncându-se
peste metamorf și îndepărtându-l. Apoi trasă o glifă în aer și un
fulger străbătu creatura.
Jur-împrejur apărură Copiii ei Glifați. Callen Cutter. Keet Inn.
Jarit și grupul ei de Sharum. Luați prin surprindere de noul atac,
metamorfii încercară să fugă, dar Copiii le tăiară toate căile de
scăpare încercuindu-i cu glife metamorfice și repezindu-se apoi
să-i ucidă.
Stela întinse mâna și Leesha i-o luă și o lăsă s-o tragă în sus.
— Ne-am ținut deoparte, în urmă, cum ne-ai cerut, dar acum ni
s-a părut că aveați necazuri.
— Ați făcut foarte bine, draga mea, răspunse Leesha. Exact
pentru așa ceva v-am rugat să mergeți pe urmele noastre.
VP - 712
 — La vâlvătăioși am ajuns abia după ce-au pus focul. Îmi pare
nespus de rău.
— Ați împiedicat lucrurile să se-nrăutățească, zise Leesha. Vă
mulțumesc!
Pe tot drumul, văiugenii începeau să fie în avantaj. Ucigând
demoni, oștenii istoviți căpătau puterea din noapte și, fără
metamorfi, ceilalți miezingi luptau în neorânduială, așa că
oamenii îi împrăștiară.
•
Iscoadele ajunseră la ei în dimineața următoare.
— Buturuga Fermierului nu mai există, spuse Gared. Se pare
că o parte dintre locuitori au plecat, dar satu’ e distrus. Demonii
se-adună lângă râu’ Angiers. N-o să trecem de el nici cu ușurință,
nici repede. Au năruit podul va trebui să găsim un vad, iar ei vor
sta la pândă, așteptând s-apună soarele.
— Continuați-vă drumul, zise Leesha. Lăsați-i să vă vadă
apropiindu-vă.
Gared se uită la ea.
— Nici gând. Io vin cu tine.
— Am vorbit deja despre asta, spuse ea.
El clătină din cap.
— Tu ai vorbit. Io n-am scos nicio vorbă.
— Nu e o rugăminte, Generale, sublinie Leesha. E un ordin.
— Puțin îmi pasă.
Gared își încleștă pumnul uriaș.
— Am ascultat ordinu’, v-am lăsat singuri în Angiers și-acu’
Rojer e mort. Dă câte ordine vrei, da’ să fiu al Miezului dacă te las
să te duci într-un cuib de demoni fără securea mea alături!
La auzul cuvintelor lui rostite din adâncul inimii, Leesha simți
un nod în gât. De când ținea minte, Gared Cutter fusese
întotdeauna gata s-o apere. Oricât de mult ar fi scos-o uneori din
sărite, lumea părea un loc ceva mai sigur în apropierea lui.
Numai că de data asta lucrurile stăteau altfel.
— Gared, pentru ceea ce ne-așteaptă acum nu ești omul
potrivit. Ș i eu, și Favah am întrebat zarurile. Dacă ne însoțește fie
și numai un singur bărbat, o să dăm greș.
— Dar îl iei pe Pawl! strigă Gared.
— El e încă doar un băiețandru, răspunse Leesha, și are
legături cu rezistența. De el avem nevoie ca să ne strecoare în
oraș, însă un tăietor de lemne înalt de peste doi metri și în armură
VP - 713
ar atrage cu siguranță atenția. De tine e nevoie aici, să conduci
atacul. Mă bizui pe tine să spargi porțile înainte de-a intra eu în
prea multe belele.
Wonda puse o mână pe umărul lui.
— Maestra Leesha n-o să pățească nimic cât sunt eu în
preajmă, Gar.
Leesha auzi dinții lui scrâșnind.
— Vezi să fie așa, c-altminteri te-nghite Miezu’!

VP - 714
 37

FETELE JESSEI

334 D.Î.

Vreme de două zile și două nopți, Leesha, Wonda, Kendall și

Pawl străbătură ținutul pe jos, trecând prin păduri neumblate și
odihnindu-se numai când se simțeau doborâți de oboseală.
Purtau cu toții Mantii ale Nevăzutului, dar aveau rareori nevoie de
ele. Demonii se împuținau pe măsură ce te apropiai de așezările
omenești, iar puținii pe care-i întâlneau erau alungați de muzica
lui Kendall. Când nu se uita la ea, Leesha putea să-și imagineze
că scripca e în mâinile lui Rojer și își simțea prietenul veghind
asupra ei în timpul acelei ultime și disperate însărcinări pe care
și-o încredințase singură.
•
Își făcură tabăra lângă un pârâu, la mică distanță de Angiers
către miazăzi. Găsiseră un iaz mic, pe care Leesha îl încălzi cu
glife de căldură, astfel încât să se poată spăla pe rând înainte de a
îmbrăca haine curate, care să nu atragă atenția în oraș.
— Intră tu prima, maestră, spuse Wonda. O să am grijă să nu
te stânjenească nimic.
Leesha nu se împotrivi, lăsă apa caldă să scalde mușchii ei
obosiți în vreme ce laptele i se scurgea în iaz. La mulți kilometri
către miazăzi, Olive sugea la sânul Elonei. Gândul la ele îi aduse o
lacrimă în ochi.
Soarele începuse să se înalțe când Leesha își puse o rochie
curată, croită după moda angiersiană. Kendall purta soiul de
straie pestrițe preferat de Saltimbancii din Angiers, iar Pawl era
îmbrăcat ca un ștrengar oarecare de pe străzi. Wonda își păstrase
armura, dar își acoperise platoșa cu un tabar5 angiersian.
— Pe-aici, spuse Pawl. Punctul de întâlnire e dincolo de deal.
Când orașul le apăru în fața ochilor, continuară să înainteze tot
la adăpostul copacilor și Leesha rămase cu gura căscată când o
5
Haină lungă purtată peste armură în Evul Mediu (n.tr.).
VP - 715
zări pe Roni, una dintre ucenicele ei, sprijinită de un copac și
mușcând dintr-un măr. De când o văzuse ultima oară trecuseră
doar câteva luni, dar acum părea cu câțiva ani mai vârstnică.
Părea să aibă cu mult peste cele optsprezece primăveri ale sale,
mai ales din pricina decolteului adânc și a feței sulemenite.
— Maestră Leesha!
Vocea fetei era o șoaptă aspră, dar scoase un mic țipăt ascuțit și
îi sări în brațe, strângând-o cu putere.
— Slavă Ziditorului c-ai venit!
— Ați dat de ceva necazuri? întrebă Leesha.
— Pe noapte, se înțelege de la sine! adeveri Roni.
Leesha întinse mâna și trase de una dintre șuvițele cârlionțate
care încadrau fața sulemenită a fetei. Părul se îndreptă pentru ca,
odată eliberat, să-și recapete forma de mai înainte.
— Ce-nseamnă toate astea?
— Nu e frumos, maestră?
Roni zâmbi dulce și-și îndepărtă șuvița de păr cu un bobârnac.
— Fetele Jessei ne-au învățat cum să ne sulemenim și să ne
gătim.
Leesha se întoarse spre Pawl, care se făcu mic sub privirea ei
aspră.
— Ale Jessei? Ale Culegătoarei de Ierburi Jessa, care l-a otrăvit
pe ducele Rhinebeck?
Pawl își mută greutatea de pe un picior pe altul.
— Înălțimea Sa s-a așteptat să nu-și placă asta.
Leesha își încrucișă brațele.
— Așa că ai așteptat până în clipa în care nu mai am de-ales.
— Înălțimea Sa n-a fost nicidecum mai încântată decât tine,
contesă, mărturisi Pawl, dar numai în lupanare ne-am putut
ascunde în siguranță până ce-am izbutit s-o scoatem pe furiș din
oraș.
— Maestra Jessa nu e chiar atât de rea, se amestecă Roni. Ea și
Jizell le-au purtat oamenilor de grijă după… schimbări.
Leesha răsuflă prelung.
— Abia aștept să dau ochii cu ea. Ne poți duce înăuntru?
— Da, maestră. Există câteva porți mici – de fapt sunt niște uși
mai mari – cu doar câte o mână de străjeri.
Roni zâmbi cu gura până la urechi.

VP - 716
 — Bărbați singuratici, care, de vreme ce porțile sunt închise, n-
au toată ziua nimic de făcut. Le ducem mâncare și le dăm ocazia
să stea de vorbă cu cineva.
Leesha arătă cu capul către decolteul adânc al fetei.
— Ș i în timp ce stau la taclale…
Roni chicoti.
— Ne strecurăm pe rând afară. În seara asta, când le vor duce
cina, fetele vor întredeschide un pic poarta și eu o să vă strecor
înăuntru.
— Ș i străjerii nu vor observa că pe lângă ei trec trei femei în
plus și un băiat?
Roni își duse mâna în decolteu și scoase o cutiuță foarte mică,
de lemn.
— Miroase.
Leesha o deschise și văzu e că plină cu ceară moale, roșie.
Mirosea a trandafiri, dar sub parfumul lor…
— Cânepă și duranta. Un alt truc învățat de la fetele Jessei?
Roni îi făcu cu ochiul.
— Uneori taclalele nu sunt de-ajuns. Un sărut cu asta pe
buzele noastre îl face pe oricare dintre ei să vadă dublu.
Leesha ar fi vrut să-și dea glas dezaprobării, dar trebuia să intre
cumva în oraș, iar Roni fusese întotdeauna înnebunită după
băieți. Strecurarea lor dincolo de poartă nu părea să fie pentru
tânăra ucenică o însărcinare grea și neplăcută.
— Bună treabă! spuse Leesha în schimb și fața lui Roni se
lumină. Sunt mândră de tine!
Umbrele se lungiră în timp ce așteptau la adăpostul unui mic
pâlc de copaci de lângă poartă și Leesha avu destul timp să se
gândească la planul său, îngrijorându-se. Oare soarele avea s-
apună înainte de a izbuti să pătrundă în oraș? Era prima noapte a
Asfințirii și, aidoma unui păianjen din centrul pânzei sale, demonii
minții ar fi putut simți o vibrație în rețea dacă se deschidea poarta
după căderea întunericului.
Se întrebă unde sunt Gared și ceilalți – dacă sunt cu toții vii și
nevătămați. Dacă șiretlicul ei a izbutit și mintalii n-au observat că
și-a părăsit oștirea, dacă toată atenția li se îndreaptă către
prietenii ei.
Însă apoi se auzi un pocnet sonor și poarta se întredeschise,
îndepărtându-se de toc cu numai câțiva centimetri.
— E semnalul meu.
VP - 717
 Urmă o mișcare pe care Leesha o văzuse de nenumărate ori la
Elona: Roni își strecură un deget în decolteu, trăgându-l în jos, în
timp ce cu dosul mâinii își sălta sânii. Trase apoi de șireturile
corsajului și, făcând o fundă, le strânse ca să țină materialul
rochiei așa cum îl aranjase.
— Așteptați aici.
Apoi se îndepărtă cu iuțeală și se strecură dincolo de poartă.
Așteptarea păru să nu se mai sfârșească. Leesha privi umbrele
și socoti că nu trecuse mai mult de-un sfert de oră, dar avea
impresia că se scurseseră câteva zile. Își simțea inima bătând
nebunește.
În cele din urmă, poarta se deschise îndeajuns ca să lase la
vedere un chip familiar. Maestra Jizell, fosta mentoră a Leeshei,
întinse un braț cărnos, făcându-le semn să se-apropie.
— Acum, repede.
Se grăbiră să intre. Jizell zăvorî ușa grea, apoi închise și grilajul
de oțel glifat. Îl încuie și își îndesă cheia în decolteu.
Pe masa din ghereta străjerilor era întins unul dintre ei, leșinat,
iar Roni își ștergea roșul de pe buze. Luă o cană de bere pe
jumătate goală și vărsă puțin din ea pe masă și pe cămașa
bărbatului, căruia i-o puse apoi în mână. De dincolo de ușa
următoare se auzeau râsete.
Leesha se întinse ca să-și îmbrățișeze bătrâna mentoră, dar
Jizell luă de pe masă o tavă plină cu căni de bere și i-o puse în
schimb în mâini.
— Ne-mbrățișăm când o să fim la loc sigur, fetițo.
Leesha luă tava din reflex și, în timp ce avea mâinile ocupate,
Jizell se întinse fără rușine și îi aranjă decolteul la fel cum și-l
aranjase Roni. Leesha nu-și mai golise sânii de lapte de câteva
ore, așa că nu trebuia să și-i salte prea mult ca s-atragă privirile
unui bărbat.
— Ieși ca și cum ai fi de-a locului și-ncepe să-mparți berea.
Leesha se uită în jur și o văzu pe Roni aranjând-o la fel pe
Kendall. Dar cicatricele tinerei Saltimbance îi făceau decolteul
prea ușor de recunoscut, așa că preferară să-i scurteze fusta și să-
i răsfire părul. Pawl dispăruse deja. Wonda stătea locului
stângace, neștiind ce să facă.
Jizell o ciupi pe Leesha de sân, nelăsându-i timp să stea pe
gânduri. Ea țipă surprinsă în timp ce era împinsă dincolo de ușă.

VP - 718
 Câțiva pași repezi o ajutară să-și regăsească echilibrul, apoi își
puse pe chip un zâmbet larg și înaintă în sala gărzii.
— Cui îi e sete?
Bărbații chiuiră, unii legănându-se puțin pe taburetele lor în
vreme ce fetele Jessei, dintre care Leesha recunoscu câteva, se
foiau în jurul lor. Kadie, o fostă ucenică a Leeshei, proptise de
perete un străjer care abia se mai ținea pe picioare și, moleșit,
încerca s-o pipăie.
— Petrecerea s-a dezlănțuit un pic.
Făcu cu ochiul. Leesha clătină din cap și începu să-mpartă căni
pline și să le strângă pe cele goale.
Jizell se îndreptă cu pași mari spre partea din față a încăperii.
— În seara asta avem o surpriză pentru voi, băieți. Ori ea e cea
mai frumoasă Saltimbancă din Angiers, ori eu sunt miezing.
În timp ce toți ochii erau îndreptați spre ea, Kendall intră din
gheretă și străbătu agale încăperea, toată numai picioare și păr.
Făcu o tumbă și puse arcușul pe strune ca să cânte o melodie
veselă. Bărbații o ovaționară.
Pe urmă încercă și Wonda să iasă din gheretă, dar sergentul
întoarse din întâmplare capul și o văzu.
— Ei!
Arătă spre ea cu un deget tremurător.
Leesha încremeni. Era în spatele lui, cu o cană grea, de lut, în
mână. Ar fi putut…
— Schimbul tău se termină peste-o juma de oră, Ames! zbieră
sergentul. Marș înapoi în gheretă!
— Da.
Wonda își lăsă ochii în jos și se strădui să-și îngroașe glasul.
— Da, să trăiți!
Sergentul mormăi, reîntorcându-și privirea spre decolteul
Leeshei.
— E bizar ce miezului de-nalt se face băiatu’ ăsta.
•
Se îndreptară spre spitalul lui Jizell trecând pe străzile pline de
lume din cartierul negustorilor. La prima privire, ai fi zis că e o zi
obișnuită, în care oamenii se grăbesc să facă ultimele cumpărături
sau să-și vândă marfa rămasă înainte de a suna stingerea.
Uitându-te cu mai multă atenție însă, descopereai fețe răvășite,
pline de spaimă. Căruțele cu mărfuri erau pe jumătate goale și tot

VP - 719
ce mai rămăsese se vindea scump. Oamenii se foiau agitați când
tropăiau pe lângă ei Soldații de Lemn sau Sulițele de Munte.
Ajunseră la spital exact când asfințea soarele. Jizell deschise
ușa din acea parte a clădirii rezervate pentru sine.
— Grăbiți-vă! Miezingii se pot înălța de-acum în orice clipă și nu
cred că vreți să ne prindă pe stradă.
Leesha auzi zarvă puternică de glasuri venind din partea opusă
a peretelui.
— Cândva puteam spune câte paturi sunt ocupate doar
ascultând zgomotul care răzbate prin peretele ăsta, dar așa ceva
nu-mi amintesc să fi auzit vreodată.
— Nu mă miră, răspunse Jizell pufăind. Avem câte doi în pat și
alții pe podea, printre paturi.
— Pe noapte! exclamă Leesha.
— Foarte mulți oameni au fost răniți în nopțile cu lună nouă în
care a-nceput totul, îi povesti Jizell. Ne cunoaștem meseria și n-
am pierdut mulți dintre cei care-au ajuns până aici, dar a trebuit
s-avem mare grijă să n-atragem atenția, mai ales noaptea. Am
așteptat să se lumineze și pentru rănile cele mai grave am folosit
magia ziua, în camere întunecate. Pe celelalte le lăsăm să se
vindece normal. Chiar și așa mai avem foarte puține hora.
Deschise ușa camerei ei de lucru și grăbi pe toată lumea să
intre, apoi încuie ușa. O femeie se ridică de la masă și o ocoli ca să
le iasă în întâmpinare…
— Contesă.
Ca și fetele ei, Jessa avea fața sulemenită și o pieptănătură fără
cusur. Își răsfiră faldurile rochiei de mătase și se înclină făcând o
reverență perfectă.
— Ce plăcere…
Leesha n-o lăsă pe Culegătoarea de Buruieni să-și încheie
spusele, ci îi trase un pumn în nas.
Tuturor celor de față le căzu falca. Leesha nu le-o putea lua în
nume de rău. Se așteptase s-o găsească acolo pe femeia aia și n-
avusese de gând s-o pocnească, dar se înfuriase brusc când i-a
văzut mutra ferchezuită.
E din pricina magiei, își spuse. Absorbise foarte multă în ultima
vreme și știa că are darul de a da mai multă forță trăirilor. Dar
oare magia era într-adevăr de vină? Nu putea să nege că se simțea
satisfăcută văzând-o pe Jessa izbindu-se zdravăn cu fundul de
podea.
VP - 720
 Culegătoarea de Buruieni își acoperi nasul însângerat cu mâna
și cuvintele îi sunară neclar:
— Deh ceh Mejului ai făhut așta?
Leesha își aminti spusele lui Thamos: Uneori un conducător
trebuie să rămână ferm, chiar dacă a căzut în greșeală. Atunci nu
fusese de acord cu el, dar acum înțelegea că e un sfat înțelept.
— Pentru Bekka, pe care aproape c-ai ucis-o, și pentru toți
ceilalți care-au plătit pentru uneltirile tale.
Jessa scoase o batistă, suflă bule de sânge și își pipăi nasul cu
degete abile ca să vadă dacă nu cumva e spart. Apoi îi strânse
partea de sub sprâncene între degete ca să oprească sângerarea.
— Ai snagă, fato. Dac-ar fi fost Bruna aici, te-ar fi pocnit cu
bastonul peste încheieturile degetelor. Nu putea să sufere ipocriții.
— Ei, să nu-i vorbești așa maestrei Leesha!
Wonda înaintă un pas.
Jizell își puse cu blândețe mâna pe platoșa ei, dar nu era nevoie
de mai mult ca s-o oprească imediat.
— Nu te-amesteca, fetițo. Asta mocnește de multă vreme și
trebuie să ardă până la capăt.
— Jessa, tu ești aia pe care-a izgonit-o Bruna. Nu eu, spuse
Leesha.
Jessa își azvârli palmele-n sus.
— Da, așa e, recunosc. Am încercat să-i fur secretul focului
demonic lichid. Ș tii de ce?
— Fiindcă ești egoistă și însetată de putere? presupuse Leesha.
— Fiindcă mi-a poruncit Araine! se răsti Jessa. Exact așa cum
i-a poruncit Brunei să mă învețe. Crezi c-a făcut-o din
întâmplare?
Leesha miji ochii. Suna supărător de logic și explica de ce avea
Araine atâta încredere în femeia aia.
— Nu i-ai mai fost la fel de loială când i-ai drogat fiul.
Jessa își propti mâinile în șolduri.
— Vrei să dai vina pe mine pentru toate relele care s-au
întâmplat în ultimele luni. O citesc în ochii tăi.
— Ș i de ce n-aș face-o? ripostă Leesha. Dacă n-ar fi fost
uneltirile tale, nu m-aș mai fi întors niciodată în orașul ăsta
blestemat. Euchor nu și-ar fi trimis niciodată armele de foc în
miazăzi. Rojer ar fi rămas în viață.

VP - 721
 Jessa o pălmui cu toată puterea. Sunetul răsună în capul
Leeshei ca un tunet și ea se trase înapoi împleticindu-se, cu
obrazul arzându-i.
— Să nu-mi vorbești tu mie de Rojer. Băiatul ăla mi-a fost ca
un fiu. Crezi c-am vrut să i se-ntâmple ceva? C-am vrut să fiu
silită să m-ascund în loc să vin la funeraliile lui?
Jessa își înălță furioasă arătătorul.
— Da, l-am drogat pe Rhinebeck ca să n-aibă sămânță. Odrasla
aia a Miezului a meritat-o. Dar între Rojer și Jasin era sânge cu
mult dinainte de a-l aduce tu înapoi din Văiuga. Euchor vrea să
fie rege dinainte de a te naște tu. Dar tu, tu l-ai avut pe demonul
deșertului în față fără armură. Puteai să-l otrăvești sau să-i
strecori un cuțit între coaste și să-i oprești înaintarea. Însă l-ai
lăsat să-ți arcuiască degetele picioarelor de plăcere înainte de a
pleca să ucidă jumătate din Lakton și să înrobească restul. Crezi
că ai dreptul să mă judeci pe mine, Leesha Paper? Pe fetele mele?
Ești tot atât de târfă ca oricare dintre noi, dar măcar fetele mele
sunt destul de istețe ca să nu uite să-și bea ceaiul de rodiu.
Cuvintele Jessei erau mai nemiloase decât palma ei, scoteau la
lumină cele mai adânci temeri ale Leeshei. Se pierduseră mii de
vieți, dar nu-și dorea să se schimbe ce se-ntâmplase între ea și
Ahmann. Nu acum. Nu de când exista Olive.
Ș i, la urma urmei, Laktonul fusese atacat de fiul lui Ahmann.
Pentru asta nu putea fi învinuită ea.
— Cu toții avem de ales, Leesha, și trăim cu ceea ce-am ales,
continuă Jessa. Dar nimic din toate astea nu mai contează acum.
Acum suntem noi împotriva demonilor.
De câte ori rostise ea însăși aceste cuvinte sau îl privise pe
Arlen strigându-le de pe scoica acustică a Saltimbancilor? Erau
crezul ei, și acum Jessa i-l explica.
Ș i avea dreptate.
— Ai dreptate, spuse. Îmi cer iertare!
— În lipsa ta, în Angiers s-au petrecut câteva schimbări, zise
Jizell. Noi, Culegătoarele de Ierburi și cele de Buruieni am ajuns la
concluzia că avem în comun mai multe decât am crezut. Noi
suntem rezistența.
— Demonii minții au hipnotizat jumătate dintre bărbații din
Angiers, spuse Jessa. Au avut grijă să nu mai poată avea nimeni
încredere nici măcar în propriul frate, dar pe femei le-au lăsat în
pace. Atâta vreme cât, pe timpul zilei, nimeni nu încearcă să fugă
VP - 722
din oraș și nici nu se-apropie prea mult de glifele construite de
bărbați în jurul palatului, își văd de treburile lor și ne lasă pe noi,
femeile, să ne vedem de-ale noastre.
— Ș i noaptea? întrebă Leesha.
— Demonii nu mai atacă zidurile, răspunse Jizell. În oraș încă
se mai înalță unii de-ai câmpului și de-ai lemnului și ucid pe
oricine iese pe străzi, dar nu atacă nici glifele, nici bărbații de pe
ziduri.
— Vă vor vii, spuse Leesha.
— De ce? întrebă Jessa. Pentru ce?
Leesha nu răspunse. Puse în schimb o întrebare:
— Ce credeți că vor face străjerii de pe ziduri când va apărea
oastea lui Gared?
— Se vor purta ca și cum ați fi invadatori, vor trage în voi cu
armele de foc, spuse Jessa. Există deja Saltimbanci care
răspândesc povești despre Vrăjitoarea Glifelor din Văiuga care
vine din miazănoapte ca să-l detroneze pe conducătorul nostru
legitim.
— Legitim? se miră Leesha. Pether e mort. Cine stă pe tronul
lui?
— Nimeni nu poate dovedi că e mort, o lămuri Jizell. Palatul are
ușile zăvorâte de când am scos-o de-acolo pe furiș pe ducesa
mamă. Ni se spune că e necesar, pentru protecția ducelui. Heralzii
vestesc în piață care sunt noile interdicții și legi date de Pether,
toate menite să ne țină departe de ziduri și de glifa mare pe care-o
construiesc ei.
— Pe noapte!
Leesha își luă bagheta și desenă glife ale tăcerii, ascunzând
prezența ei și a celor din jur.
— Aveți vreun pacient aflat sub înrâurirea mintalilor?
— Nu mulți, răspunse Jizell. Ucenicele le pun întrebări tuturor
nou-veniților ca să-și dea seama dacă sunt sub controlul
miezingilor. Avem noroc că demonii minții nu sunt interesați să
hipnotizeze răniții, așa cum n-au fost interesați de nimeni în
timpul primului atac. Cei luați în stăpânire sunt nou-veniți,
străjeri răniți când împiedicau evadările sau muncitori vătămați
când s-a prăbușit o parte din pavaj în timp ce lucrau la glifa mare.
Îi ținem izolați.
Leesha încuviință din cap.

VP - 723
 — Trebuie să le punem întrebări. Mai ales celor care-au lucrat
la glifa mare.
— Nu scoți mai nimic de la ei, spuse Jessa. Par sinceri și
vorbăreți, dar când îi întrebi ceva legat de munca lor își pun lacăt
la gură. Trebuie să-i iei pe ocolite și să te mulțumești cu
presupuneri.
Leesha încuviință iarăși din cap, uitându-se la Pawl.
— Ești sigur că încă ne mai poți duce în palat? Nu mă-ndoiesc
că intrările în tunelurile care fac legătura cu lupanarul au fost
distruse.
— Sunt… de nefolosit, adeveri băiatul. Dar au legătură cu
altele, cunoscute doar de familia regală, care se-ntind pe sub tot
palatul.
— Ce plan ai, fetițo? întrebă Jizell.
Leesha nu luă în seamă întrebarea.
— Aveți ceva arme de foc?
— Ăsta e spital, răspunse Jizell.
— Am eu.
Jessa făcu cu ochiul.
— Ducesei mame îi plăcea să aibă rezerva ei personală.
— Care nu mă-ndoiesc c-a dispărut după ce Culegătoarea de
Buruieni a trădat-o și a plecat din slujba ei, făcându-se nevăzută,
ghici Leesha.
— Ai început în sfârșit să simți ritmul dansului, adeveri Jessa.
Cât de multe îți trebuie?
— Tot ce ai, răspunse Leesha.
— Atât de multe vor atrage atenția.
— Asfințirea a început deja, ripostă Leesha. N-avem idee cu ce
se îndeletnicesc mintalii în clipa asta. Gared și Soldații Văiugii s-
ar putea să lupte ca să-și salveze viața. Nu ne putem oferi luxul de
a face totul pe neobservate.
Jizell își încrucișă brațele.
— Ce o să facem?
— În zori, fetele vor arunca în aer glifa mare, răspunse Leesha.
Ș i, în timp ce toată lumea o să-și îndrepte atenția într-acolo,
intrăm pe furiș în palat și ucidem mintalul.
•
În lumina firavă dinaintea zorilor demonii încă mai cutreierau
pe străzile din Angiers în căutare de pradă, dar Leesha știa că
mintalii s-au retras de mult departe de cerul tot mai strălucitor.
VP - 724
Mișcându-se repede, ascunși sub mantia muzicii lui Kendall, ea și
însoțitorii săi merseră mai întâi la ascunzătoarea cu armele de foc
ale Jessei, apoi așezară fetele pe poziție.
— De când se preschimbă ultimul demon în ceață și până ce
sosește echipa de lucrători din schimbul de dimineață se scurg
vreo cincisprezece minute, le spuse Jessa. Aveți tot timpul din
lume ca să plantați o bâtă trăsnitoare, să-i aprindeți fitilul și să
plecați.
Restul grupului se îndreptă spre școala părăsită a Jessei,
ajunsă garnizoană a Soldaților de Lemn. Roni și alte câteva fete
erau deja acolo, fermecându-i pe oșteni în timp ce le împărțeau
prăjituri și cafea în care puseseră din belșug cânepă și duranta.
Leesha și celelalte femei li se alăturară, pe când Wonda, cu tabar
angiersian peste armură, se opri într-un post de strajă, cu coiful
lăsat pe ochi.
— Ce…?! icni unul dintre oșteni, când oamenii lui începură să
cadă pe podea. Se îndreptă spre Wonda împleticindu-se. Repede,
omule! Sună alarma!
Ea se apropie ca și cum ar fi vrut să-l sprijine, dar îi îndesă o
cârpă în gură și îl trânti pe podea.
— Acum grăbiți-vă!
Jessa trase un zăvor ascuns și făcu un raft cu cărți să alunece
într-o parte, lăsând să se vadă o scară în spirală.
Chiar atunci pământul se cutremură și o bubuitură puternică
răsună în aer când bâtele trăsnitoare spulberară platformele de
lemn care conturau glifa mare.
— Ce se-ntâmplă acolo sus? întrebă o voce poruncitoare.
Leesha turnă două chimicale într-o sticlă, o astupă bine și o
scutură scurt. O azvârli în josul scărilor, unde se sparse de
primul palier. Amestecul șuieră și un șuvoi de aburi se înălță,
prevestind ceva rău. Se auziră țipete înăbușite și oameni tușind.
Wonda coborî prima. Purta o mască filtrantă, iar glifele de pe
coif o ajutau să deslușească totul clar, cu vederea glifică
nestânjenită de abur. Se mișca repede și Leesha auzi oase
frângându-se în timp ce le curăța calea. Chiar dacă izbuteau să se
trezească, mulți bărbați n-aveau să fie în stare să-i urmărească.
Leesha își desprinse bagheta de la cingătoare și păși pe scara
întunecoasă ținându-și răsuflarea. Trasă glife de aer și o pală de
vânt alungă ceața din calea lor în timp ce coborau.
— Kendall.
VP - 725
 Tânăra Saltimbancă își așeză scripca sub bărbie și începu să
cânte când Culegătoarea de Buruieni deschise tunelul secret
folosit de două generații de nobili ca s-ajungă din palat în
lupanar.
Leesha încuviință din cap către Jessa și Jizell.
— Acum ieșiți. Adunați fetele și duceți-le la adăpost.
Jizell o îmbrățișă în grabă.
— Ziditorul fie cu tine, fetițo!
— Da, zise Jessa. Mult noroc!
Apoi Pawl le conduse în beznă.
•
Muzica lui Kendall li se înfășură tuturor în jur ca o Mantie a
Nevăzutului în vreme ce ea, Leesha, Wonda și Pawl se strecurau
pe lângă miezingii care patrulau prin catacombe. Oprindu-se în
fața unui perete cu nimic ieșit din comun, Pawl deschise o ușă și
trecură din tunelul plin de demoni într-un pasaj îngust, cu
covoare pe podea, care urca spre camera de lucru a ducesei
Araine din aripa palatului rezervată femeilor.
Însă încăperea nu mai era așa cum și-o amintea Leesha.
Geamurile erau vopsite în negru și acoperite cu draperii groase,
care i-ar fi lăsat în întuneric dacă n-ar fi avut vederea glifică.
Glifele de pe pereți și de pe podea dispăruseră, distruse de urme
adânci de gheare.
— Trebuie să traversăm holul ca să intrăm în pasajul următor,
spuse Pawl.
La adăpostul cântecului lui Kendall, ieșiră din camera de lucru
într-un hol larg, devastat în aceeași măsură. Pe podea dormeau
demoni și Leesha își dădu seama că-și ținea răsuflarea în timp ce
treceau pe lângă ei mergând pe vârfuri. Pawl le conduse pe cele
trei femei într-o altă cameră, unde dintr-un cămin fără foc se intra
în alt coridor.
— Aproape c-am ajuns, zise băiatul, arătându-le ușa din
capătul pasajului îngust.
În spatele lor se auzi un mârâit. Leesha se uită peste umăr, dar
nu văzu nimic.
— Grăbiți-vă!
Pawl încuviință din cap, se apropie de ușă cu pași repezi și o
deschise. În aceeași clipă, pereții și podeaua din spatele lor
prinseră viață, cu zugrăveala și covorul umflându-se și
preschimbându-se în solzi tari, adunați într-o siluetă demonică.
VP - 726
 — Fugiți! strigă Leesha repezindu-se dincolo de ușă, în sala
tronului.
Simți glifele minții de pe plasa de argint care-i împodobea părul
încălzindu-se și știu că au declanșat capcana chiar înainte ca
glifele să se aprindă, conturând un cerc în jurul lor.
Wonda trase în demonii care se apropiau, dar săgeata ricoșă de
glife și căzu la picioarele lor. Încă alergând, Kendall se izbi de
rețeaua de glife. Bariera străfulgeră și ea țipă de durere când se
trezi azvârlită înapoi, cu scripca alunecându-i pe podea.
Leesha își ridică bagheta hora, dar în aer apăru o glifă de izbire
care o smulse din strânsoarea ei și o azvârli în afara cercului.
Simți ceva trăgând-o de cingătoare și punga cu hora îi fu de
asemenea smulsă. Wonda scoase un strigăt și începu să lovească
în glife cu pumnii ei masivi. La fiecare nouă lovitură urla de
durere. Leesha văzu că în magia răsfirată ca o pânză de păianjen
nu erau nicidecum goluri de care să se poată folosi.
Pawl intră în sala tronului agale exact când metamorfi vizibili
doar pe jumătate începeau să li se învârtă în jur, zburând prin
întuneric.
— Pișăcios mic! Wonda continuă să izbească în glife cu pumnii,
părând să nu mai simtă durerea. Pun eu mâna pe tine!
Pawl își lăsă capul pe spate și râse. La auzul sunetului, pe ceafa
Leeshei alunecă un fior de gheață. Băiatul vorbi cu voce mai rece,
mai bătrână.
— În ciuda aroganței tale, nu ești cu nimic mai bună decât cel
mai prost salahor al pietrei, în stare să se izbească de glife până la
moarte.
— Pawl? întrebă Leesha.
— Mintea băiatului e bogată pentru cineva atât de tânăr, zise
Pawl. O delicatesă pentru ospățul nostru când el n-o să ne mai fie
de folos.
Leesha își lăsă capul pe umăr.
— Cum ați pătruns? I-am desenat cu mâna mea glifa minții.
Unul dintre metamorfi pâlpâi și, când se apropie de glife,
Leeshei i se opri inima în gât. Ar fi putut să jure că în fața ei stă
Rojer.
— Ce încântător de proști sunt.
Un alt metamorf pâlpâi, luând înfățișarea lui Thamos atât de
fidel, încât Leeshei i se umeziră ochii.
— Nici măcar acum nu-și dau seama.
VP - 727
 — Ați fost acolo de la bun început, înțelese Leesha. Araine n-a
fugit. Ați lăsat-o să plece.
— Ar fi fost greu să te detronăm din inima puterii tale,
recunoscu Pawl.
— E mai simplu să ți se fluture în fața ochilor un morcov,
momindu-te ca pe-un catâr, spuse Rojer.
— Băiatul habar n-a avut că e în puterea noastră, n-a știut-o
nici când v-a adus la noi, adăugă Thamos.
— Ș i acum? întrebă Leesha. Ne ucideți? Ne mâncați creierii?
Pawl își arătă dinții.
— Când n-o să ne mai fiți de niciun folos.
— Nici măcar acum nu-și dau seama, repetă Thamos cu uimire.
Sunt jalnici.
— Noi suntem jalnici?! strigă Wonda. Voi sunteți ăia care se-
ascund în spatele copiilor și-al metamorfilor!
Drept răspuns, încăperea se lumină pentru vederea glifică și,
când își ridică privirea, Leesha văzu un demon tolănit pe Tronul
de Iederă, de unde se uita la ele cu ochi bulboși. Era atât de
strălucitor de putere, încât simți nevoia să-și coboare pleoapele.
Alți doi demoni ai minții stăteau la baza treptelor tronului.
Trupurile lor subțiri nu erau mai mari decât al lui Kendall și
susțineau capete mari, conice, împodobite cu un cerc de coarne
pipernicite și cu creste care zvâcneau și pulsau.
Thamos întinse un braț care deveni tentacul și se înfășură în
jurul Leeshei.
— Maestră Leesha!
Wonda o înșfacă, dar demonul era prea puternic. O smuci,
scoțând-o din cerc în timp ce Wonda se izbea dureros de glife,
fiind azvârlită înapoi.
Thamos o trase pe Leesha lângă el, zâmbind așa cum îi zâmbea
când erau singuri. Mâna lui îi mângâie obrazul, dându-i senzația
că e chiar el, ba chiar având și mirosul lui. Mâna alunecă în sus și
începu să scoată cu delicatețe agrafele care fixau plasa de argint
glifată, apărătoarea minții Leeshei.
Ea se zbătu, dar el se mulțumi să zâmbească larg.
— Nu te împotrivi, dragostea mea. Curând capul o să te doară
atât de tare, încât o să mă implori să te-alin c-o mângâiere.
Se aplecă și o sărută, aproape la fel cum o săruta Thamos, până
ce-și pierdea răsuflarea. Ea se strădui să-și ascundă repulsia, dar
nu se îndoia că i-o vedeau în aură.
VP - 728
 — Când o să plecați de-aici, se vor răspândi povești despre
înfrângerea noastră, spuse Rojer. O să le credeți. O să vi le
amintiți ca și cum s-ar fi întâmplat cu-adevărat. O să fiți
considerate salvatoarele orașului și o să luați din nou comanda
oștilor voastre.
— O să umblați liniștite ziua și o să vă glifați mințile noaptea,
timp în care o să vă șubreziți fortificațiile din interior, adăugă
Pawl.
— Ș i Văiuga o să fie a noastră, încheie Thamos.
Era rândul Leeshei să zâmbească.
— Nu, nu cred.
— Ești neajutorată, nu ne poți opri.
Thamos scoase ultima agrafă.
Băiatul cu o datorie de sânge o să vă conducă în plasa
păianjenului, spuseseră zarurile Leeshei. Numai atunci poți lovi.
— Acum, dragilor, spuse ea către cercelul ei glifat.
Demonii șovăiră, dar pentru vreo două clipe nu se întâmplă
nimic.
Pe urmă o bubuitură asurzitoare zgudui totul, trântind
deopotrivă la podea oamenii și demonii. Chiar și demonul de pe
postament se prinse zdravăn de Tronul de Iederă. Urmară și alte
explozii, cu zgomotul înăbușit de țiuitul din urechile Leeshei.
Apoi soarele dimineții intră pe ferestrele smulse, încrucișându-
și fasciculele de raze prin sufocantul aer prăfos din sala tronului.
Demonii minții țipară, alergând spre cotloane umbrite, dar lumina
îi ajunse și acolo și brațele și picioarele începură să le fumege.
Micha apăru în cadrul uneia dintre ferestre și azvârli o suliță de
sticlă glifată care străpunse pieptul metamorfului cu înfățișarea
lui Thamos.
Stela Inn sări printr-o altă fereastră și, cu o lovitură de picior, îl
împinse pe metamorful cu chipul lui Rojer în bătaia soarelui,
unde creatura izbucni în flăcări.
Apoi îl înșfacă pe Pawl, care se zvârcolea, ca să nu poată face
nicio năzdrăvănie.
Leesha scăpă de tentacul în timp ce Kendall își ridica scripca,
iar Wonda se năpustea afară din cercul acum dezactivat.
Sub lumina soarelui, metamorfii și mintalii rămași în viață nu
puteau să se preschimbe în ceață și să-și găsească drumul spre
Miez. Alergară spre ieșiri, dar Stela Inn le-o luă înainte, blocând

VP - 729
ușa unui coridor. Miezingii se împrăștiară, dar Fratele Franq
apăru în dreptul următoarei ieșiri. Ella Cutter o blocă pe a treia.
— Am plăcerea să vi-i prezint pe Copiii mei Glifați, le strigă
Leesha demonilor care țipau, lovind flăcările țâșnite din propria
piele.
— Suntem nemulțumiți, v-ați purtat urât cu mămica, zise Stela.

VP - 730
 38

SHARAK KA

334 D.Î.

— Damajah, sacra ta mamă a sosit.

Inevera se întoarse spre ușă. Pierdută în gânduri, n-o auzise pe
Jarvah intrând. O astfel de neatenție putea s-o coste viața.
— Poftește-o înăuntru.
Se întoarse din nou către fereastră când Manvah intră și veni
lângă ea. Jarvah închise ușa, lăsându-le pe cele două singure, cu
ochii la docurile reconstruite, unde laktonienii și krasianii trudeau
împreună ca să salveze corăbiile care puteau fi salvate și să le
dezmembreze pe celelalte, recuperând tot ce se putea refolosi.
— Nici măcar în vise nu mi-am imaginat o oază atât de întinsă
sau o flotă atât de mare, spuse Manvah.
— Ș i tot n-o să fie de-ajuns dacă de Asfințire ne vom vedea siliți
să fugim din oraș, zise Inevera.
Manvah se uită la ea.
— Ai ceda în fața lui Nie cu atâta ușurință?
— Nu cu ușurință. Dacă moartea mea ne-ar ajuta să păstrăm
Lacul lui Everam, gloria mea ar fi nemărginită. Dar dacă, cu
prețul demnității mele, aș putea salva poporul nostru ca să mai
lupte încă o noapte, aș primi și aș spune c-am făcut un târg bun.
Manvah încuviință din cap, întorcându-se spre fereastră.
— Asta e fiica mea, așa cum mi-o aduc aminte.
— Călătoria ta a fost liniștită? întrebă Inevera.
— Alagai-ii ne-au pus la încercare, dar cu nimic căruia zece mii
de Sharum să nu-i poată ține piept.
Inevera încuviință din cap. Acum, când demonii știau că sunt
hotărâți să păstreze Lacul, era liberă s-aducă întăriri, dar nu
cuteza să ia oameni în număr atât de mare, încât să slăbească
apărarea Mărinimiei lui Everam. Amanvah și Asome îi raportaseră
că s-au dus lupte la marginile orașului, cu alagai în număr mai
mare, conduși de mintali foarte tineri, dar, la fel ca în Văiuga,
VP - 731
glifele din Mărinimia lui Everam erau prea puternice pentru ca
demonii să poată amenința centrul puterii sale.
— Ce vești ai despre revolta chin-ilor? Asome și Amanvah spun
că s-au liniștit, dar tu, în bazar, auzi lucruri care n-ajung la
urechile lor.
— Când alagai-ii se străduiesc să scrijelească și să ardă glifele
și un Mesager din Văiuga dă de veste că Angiersul a căzut, chin-ii
nu sunt prea dornici să continue lupta împotriva unor oameni
mai bine înarmați, în stare să-i apere.
— Sharak Ka aduce cu sine sfârșitul pentru Sharak-ul sub Soare,
cită Inevera.
— Așa s-ar părea.
Manvah arătă către krasianii și laktonienii care munceau pe
docuri umăr la umăr.
— Oamenii ăștia i-au ajutat pe rebeli, însă acum sunt ai tăi.
Inevera lăsă ochii în jos.
— Nu e… pe de-a-ntregul adevărat.
— Cum? se miră Manvah.
— Cu Ahmann dispărut, am avut nevoie de un dușman ca să-i
pot ține pe Damaji în frâu. De un țap ispășitor pentru revolta chin-
ilor. Abban a stăruit s-atacăm Orașul Docurilor, să le luăm
grânele strânse din biruri și proviziile pentru orașul de pe lac, așa
că am…
— Ai stat pe tronul tău de perne și-ai mințit, încheie Manvah în
locul ei. Te-ai folosit de numele lui Everam ca să-i arunci pe
oamenii ăștia înainte de vreme în Sharak-ul sub Soare, de care te-
ai slujit în interes propriu.
Inevera încuviință din cap.
— Ș i astfel mi-am pierdut fiul cel mare și o bună parte din
oastea lui Everam, ca să câștig în mlaștinile astea împuțite un
simplu loc de pus piciorul.
— Uneori e tot ce-ți trebuie ca să poți face un salt, sublinie
Manvah. Sunetul vocii tale îmi dă de-nțeles că te-aștepți să te
dojenesc, dar n-am căderea să spun ce e bine și ce e rău. Tu ești
cea împovărată de Everam cu putere și, din câte-am văzut, ai
folosit-o cu multă înțelepciune.
Se întoarse spre Inevera și zâmbi.
— În mare parte, adăugă. Cine poate spune ce s-ar fi întâmplat
de Asfințirea trecută dacă n-ai fi venit aici? Laktonul ar fi putut fi

VP - 732
pierdut. Măcar acum orașul de pe lac are o șansă să fie
reconstruit.
— Ai o listă a proviziilor pe care le-ai adus?
Manvah încuviință din cap și scoase din robă o foaie de hârtie.
— Mâncare, lemn de construcție, catran și multe altele.
Îndeajuns ca să reconstruiești Orașul Docurilor, plus mii de
ingineri și de meșteșugari dal’ting care să facă treaba, dacă vor fi
în stare să găsească ieșirea din labirintul de corturi pe care i-ai
pus să le ridice.
— Nu putem adăposti cincizeci de mii de oameni între zidurile
Orașului Docurilor, o lămuri Inevera. Corturile vor fi așezate astfel
încât să contureze glife mari, care să țină alagai-ii la distanță
până ce izbutim să construim fortificații noi.
— O să am grijă să se facă.
Manvah dobândise repede putere după ce se aflase că ea, cea
mai pricepută negustoreasă din Marele Bazar, e de fapt mama lui
Damajah. Inevera nu-și dorea să aibă alături pe nimeni altcineva
în locul ei.
După o bătaie în ușă, Jarvah îl conduse pe Asukaji în încăpere.
El tresări când o văzu pe Manvah.
— Sacră Mamă, nu mi-am dat seama că ai sosit…
— Vezi că ți-a căzut falca, băiete, îl întrerupse Manvah. De-
acum încolo o să mă tot vezi.
Asukaji făcu o plecăciune adâncă în semn de acceptare a
spuselor ei, apoi își îndreptă spatele. Fusese olog când Asome o
răpise pe ea și îl ucisese pe Kasaad, dar știau cu toții că planul se
înfăptuise și cu acordul lui.
— E timpul, Damajah, spuse el. Pescuitorii așteaptă în fața
tronului.
Inevera încuviință din cap și ieși din cameră urmată de Manvah,
Jarvah și Asukaji. Ea urcă pe Tronul de Perne, iar cei trei se
alăturară grupului de krasiani, alcătuit din surorile ei de cununie,
Sikvah, Sharu și Qeran.
De cealaltă parte a tronului stăteau Ducele Isan, căpităneasa
Dehlia și toți stăpânii docurilor care supraviețuiseră. Odată ce
Inevera se așeză, Isan înaintă cu pași mari și se opri în fața
tronului, înclinându-se ușor.
— Damajah, am ajuns într-o zi de bun augur pentru cele două
popoare ale noastre.

VP - 733
 Ea nu putea să-i vadă aura, dar nu se îndoia că e încă furios –
că prezența ei îi e nesuferită, că e nemulțumit fiindcă trebuie să
se-ncline în fața ei. Însă cuvintele lui păreau sincere. Scoase două
suluri de pergament pe care același text era scris frumos, de
aceeași mână, atât în krasiană, cât și în thesană.
— Pactul e gata.
— Atunci nu mai e nevoie decât de sânge.
Inevera se ridică și coborî cu pași ușori cele șapte trepte,
scoțându-și din cingătoare un cuțit curbat. Isan o urmări cu
priviri prudente, chiar și în timp ce-și scotea el însuși un cuțit bine
ascuțit. Jarvah apăru cu o călimară pe care o deschise pe mica
masă dintre cei doi.
— Am vărsat sânge împreună în noapte, Isan asu Marten asu
Isadore, spuse Inevera în vreme ce atât ea, cât și celălalt
conducător își înțepară câte un deget, pentru a-și stoarce apoi
fiecare câte șapte picături care să se amestece cu lichidul
întunecat. Fie ca sângele nostru contopit să fie începutul unei noi
ere de pace între popoarele noastre.
Când terminară, Jarvah amestecă sângele în cerneala groasă și
se retrase. Cei doi luară în mână, în același timp, câte o pană
deloc deosebită de cea înfiptă de mama lui Isan în ochiul fiului
Ineverei și le înmuiară în cerneală.
— Numesc poporul tău Tribul Lacului, al paisprezecelea trib al
Krasiei, spuse Inevera, semnând exemplarul ei, iar pe tine te
numesc Damaji Isan. Vei fi suveranul acestor ținuturi și al acestor
oameni, supus doar tronului Krasiei. Când se va încheia Sharak
Ka, dacă vom fi învingători, mă voi întoarce cu grosul oamenilor
mei în Mărinimia lui Everam, lăsându-i aici doar pe cei dornici să
trăiască în pace alături de voi. Jur toate acestea în fața lui
Everam, pe lumina Lui și pe speranța mea de a ajunge în Paradis!
— Inevera vah Ahmann am Jardir, începu Isan, într-o krasiană
cu accent thesan puternic, dar ușor de înțeles, te numesc
Damajah, cea care stă pe Tronul de Perne al Krasiei. Făgăduiesc
să vă fiu loial ție și lui Shar’Dama Ka, care stă pe Tronul de Cranii
al Krasiei. Vom lupta ca unul în noapte.
Semnă, apoi Jarvah schimbă cu o mișcare lină pergamentele
între ele, pentru ca fiecare să-l semneze și pe al celuilalt.
Când terminară, Jarvah presără pudră ca să se usuce cerneala
mai repede, apoi pecetlui călimara înainte de a și-o pune în

VP - 734
buzunar. Sângele Ineverei amestecat cu al lui Isan putea garanta
o prezicere puternică.
Isan arătă către fereastra imensă.
— Ș i acum, Damajah, un dar din partea Tribului Lacului,
pentru întărirea alianței noastre.
O galeră laktoniană foarte mare, pe care Inevera n-o mai văzuse
niciodată, intra în port, îndreptându-se cu iuțeală spre docuri.
Puntea era plină de arme, și Inevera se uită la Isan, așteptându-se
să-și înfigă pana în ochiul ei.
— Ce e asta?
Isan nu schiță niciun gest amenințător, ci se întoarse spre
fereastră. Priviră în tăcere corabia care se opri lin lângă doc,
pentru a fi amarată. Năierii deschiseră apoi cala, lăsând sute de
războinici Sharum să iasă pe docuri. Erau murdari, dar puternici.
Sănătoși. Buni de luptă.
— După ce am pierdut orașul, am trimis o corabie să ia de pe
Insula Închisoare echipajele capturate, spuse Isan. Stăpânii
docurilor au fost împotriva punerii unei corăbii în primejdie
pentru salvarea celor care ne-au cotropit apele, dar lăsându-i la
bunul plac al miezingilor eram în primejdie să devenim noi înșine
demoni.
Ș ocată, Inevera reacționă abia după câteva secunde. Apoi făcu o
plecăciune, și toți ceilalți krasiani din încăpere se grăbiră s-o
imite, înclinându-se mai adânc și mai îndelung.
— Damaji Isan, onoarea ta e nemărginită. Noaptea suntem cu
toți copiii Ziditorului.
•
Alagai Ka nu înoată.
Inevera privi îndelung zarurile. Explicau în mare măsură de ce
supraviețuise flota laktoniană după ruperea în bucăți a orașului.
Evejah’ting-ul spunea că apa nu e deloc un bun conducător al
magiei. Mintalii își trimiseseră leviatanii, niște arme fără minte, să
distrugă orașul, dar nu supravegheaseră nicidecum distrugerea.
Controlul unui mintal asupra salahorilor săi aflați la mare
distanță avea anumite limite, ceea ce însemna că apele adânci din
mijlocul lacului erau un loc mai sigur decât țărmul. Probabil că
înrâurirea salahorilor de către mintali se încheia undeva, între
portul Orașului Docurilor și Lakton, altminteri demonii apei ar fi
scufundat toată flota.

VP - 735
 Pentru Orașul Docurilor, leviatanii erau cea mai mare
amenințare. Chiar și cu un număr sporit de damaʼting și
shar’dama cu hora care să se folosească de vrăji, era mai ușor să
te lupți cu alagai-ii decât cu apa în sine. Tronul de Perne era mai
puternic decât la Asfințirea dinainte, dar nu putea să apere pe
nimeni de valuri.
— Cheamă-l pe Qeran!
— Cum ți-e voia, Damajah.
Jarvah ieși din încăpere fără să facă niciun zgomot.
•
— Cum ți-e voia, Damajah.
Qeran își lipi fruntea de podea.
— Dar nu-mi aprobi hotărârea.
Inevera citea adevărul în aura lui.
— N-am căderea să aprob sau să dezaprob inevera, răspunse
Qeran, dar nu e necesar să se pună Damajah în primejdie. E
nevoie de tine aici, să conduci lupta din oraș.
— Pentru asta avem sângele Izbăvitorului, maestre de
instrucție.
Toată lumea luptase îndeajuns, dar, noapte de noapte, acolo
unde bătălia era mai înverșunată și unde își trădau prezența
comandanții alagai-ilor, apăreau nepoții lui Kajivah, adunând
gloria cum se culeg grânele. Sikvah, Asukaji, Sharu și Jarvah.
Sângele Izbăvitorului. Numele lor erau deopotrivă pe buzele
fiecărui Sharum și ale fiecărui chin.
Însă Qeran părea tot nemulțumit.
— Vorbește.
El își lipi fruntea de podea.
— Apa adâncă e… neiertătoare, Damajah. Nu se sinchisește de
copiii lui Everam. În Labirint, războinicii căzuți la pământ pot să
răsufle, pot să strige, cerând ajutor. Ș tiu ce înseamnă sus și ce
înseamnă jos. Pământul nu se străduiește să-i omoare. Spre
deosebire de lac. Lacul caută să ne ucidă, Damajah.
— La fel fac și alagai-ii, ripostă ea. Cuvintele tale sunt înțelepte,
maestre de instrucție. Nu-ți nesocotesc sfatul. Dar fortificațiile nu
rezistă dacă demonii trimit din nou valurile asupra noastră. E
prezicerea zarurilor.
— Mă duc eu în locul tău, se oferi Qeran. Iau Sulița Cafenie,
Scutul Cafeniu și Armura Cafenie, cele mai bune corăbii din flota

VP - 736
noastră, ca să pun pe fugă leviatanii. Îi vânez și îi trimit înapoi, în
adânc.
— Îi vom vâna noi și-i vom trimite înapoi, în adânc. Mă ofer s-o
fac cu Jelania Sharum-ului, spuse căpităneasa Dehlia.
— Ș i eu, cu Isadore, adăugă Damaji Isan.
Inevera îl privi nedumerită.
— N-am cerut niciodată să fiu stăpân al docurilor, sau duce,
sau Damaji, spuse el. Nu știu să fiu nimic din toate astea atât de
bine cum știu să fiu căpitan de corabie. Dacă demonii apei sunt
cea mai mare amenințare pentru poporul meu, atunci e datoria
mea să-i înfrunt.
Inevera încuviință din cap.
— E datoria noastră, a tuturor.
Se uită la Sikvah.
— Nepoată, tu și Damaji Asukaji veți conduce sharak-ul pe
uscat. Umshala va sta în fruntea damaʼting. Eu voi merge pe
Sulița Cafenie, cu Qeran. Qasha va naviga cu Dehlia, pe Jelania
Sharum-ului. Justya i se va alătura lui Damaji Isan pe Isadore.
•
Înaintau pe lac sub lumina amurgului dinaintea primei nopți a
Asfințirii, iar mersul pe puntea care se legăna era pentru Inevera o
senzație stranie. Niciun alagai nu cuteza încă să se apropie de
suprafață, dar apa părea deja să ciopârțească lemnul izbindu-l, și
toate scândurile i se mișcau necontenit sub tălpi. Era destul de
simplu să-și țină echilibrul, dar în pântec avea un vârtej.
Își coborî pleoapele ca să-și aducă în fața ochilor minții
imaginea unui palmier care se leagănă în vânt. Puntea era mereu
aceeași. Către ea își trimise centrul, ca și cum și-ar fi înfipt
rădăcinile, devenind una cu scândurile. Pântecul i se liniști și
deschise ochii, apoi începu să inspecteze armamentul. Neobișnuiți
cu prezența cuiva de rang atât de înalt, năierii Sharum se opreau
din orice ar fi făcut ca să se prosterneze la trecerea ei.
— Spune-le să-nceteze cu plecăciunile.
Qeran încuviință din cap și se întoarse ca să strige la oamenii
lui, în timp ce ea se uită peste copastie și zări acele scorpionilor de
pe puntea de dedesubt. Mai jos era apa întunecată,
amenințătoare.
Lacul caută să ne ucidă.
Inevera știa să înoate, dar, pe măsură ce uscatul era tot mai
greu de deslușit în urma lor, începu să înțeleagă că asta nici
VP - 737
măcar n-avea vreo importanță. La vreme de noapte, o cădere peste
bord, în apa învolburată, însemna sfârșitul oricărui copil al lui
Everam. Chiar și al ei.
Își alungă din minte ideea sumbră a înecului în beznă și își lăsă
privirea să se îndrepte către scorpionii mai mari de pe punți, care
azvârleau ace uriașe, cu țepi, glifate de înseși surorile ei de
cununie pentru prada urmărită în acea noapte. Sulițele imense
aveau miez de sticlă glifată și un ochi de prindere în capătul cozii.
Parâme rezistente le legau de cabestane mari, manevrate de
echipaj. Arcașii din tribul Mehnding, pregătiți de tragere, stăteau
pe castelul pupa și pe cel prora. Sub bompres, puternicul pinten
ascuțit, placat cu sticlă glifată, tăia apa. Pe acesta Inevera îl
glifase cu mâna ei.
Sulița Cafenie era flancată de corăbiile gemene din escorta sa,
Scutul Cafeniu și Armura Cafenie. Erau aproape identice ca
înfățișare și armament, dar le lipsea pintenul.
În fața lor așteptau corăbiile Tribul Lacului: Damaji Isan era la
bordul lui Isadore, iar Dehlia se afla la comanda Jelaniei Sharum-
ului. Patrulau pe o linie calculată cu grijă, care, după cum credea
cu convingere Inevera, se afla dincolo de distanța acoperită de
controlul mintalilor.
Ea privi apusul, spectacolul superb și totodată înfricoșător al
coborârii soarelui în apă. Asfințirea sosise.
Pe măsură ce se lăsa întunericul, pe toată corabia începeau să
strălucească tot mai multe glife: nestematele de pe turbanele
multor Sharum, glifele apărătoare de demonii apei de pe cocă și
glifele vederii și de protecție de pe coifurile echipajului. Aveau să
vadă în lumina lui Everam, luptându-se pe întuneric la fel ca în
cea mai luminoasă zi.
Însă și apa începu să licărească pe măsură ce se înălțau alagai-
ii din adâncuri. Unii erau creaturi iuți, fugare, abia întrezărite.
Alții…
Nu avură mult de așteptat. Dușmanul era nerăbdător să
înăbușe o dată pentru totdeauna rezistența Orașului Docurilor.
Tot lacul începu să strălucească din ce în ce mai puternic, până
ce suprafața apei păru în flăcări. Valurile se năpustiră și puntea
se legănă, dar Qeran și ceilalți căpitani își cunoșteau bine meseria
și ținură corăbiile îndreptate spre ele, călărind pe munți de apă în
vreme ce primul leviatan țâșnea, înălțându-se în văzduhul nopții.

VP - 738
 Era superb și înfiorător, o creatură antică uriașă, strălucind de
magie. Botul său imens ar fi putut înghiți o jumătate din corabia
lor dintr-o singură mușcătură. Cu doar o lovitură de coadă ar fi
putut preschimba o clădire în așchii și moloz. Cu oricare dintre
muchiile osoase, ascuțite ale aripilor cozii putea să taie în două
coca unui galion – în trecere, fără să-și încetinească înaintarea.
Însă nu putea să-i vadă. Glifele nevăzutului de pe corăbii îi
ascundeau de ochii săi, precum și de cei ai vălmășagului de
demoni adunați. Echipajul aștepta, ținându-și răsuflarea.
Leviatanul păru să atârne o clipă în aer, apoi se prăvăli spre
apă, răsucindu-se cu o zvâcnire a cozii.
— Trageți! urlă Inevera, și scorpionii de pe celelalte corăbii
traseră, străpungând colosala creatură cu ace gigantice, azvârlite
din toate părțile.
Toate erau legate de parâme care atârnau moi când, dând
naștere unei trâmbe monstruoase, demonul izbi apa; dar
parâmele se încordară când oamenii se aplecară asupra
cabestanelor, nelăsând corăbiile să fie luate de val și totodată
ținând monstrul pe loc.
Numai Sulița Cafenie nu trase. Cu pânzele strânse și cu eunuci
puternici, cu forța sporită de magia hora, urcă pe val. Ajunse pe
culme și începu să coboare cu o iuțeală cumplită.
Inevera străpunse aerul cu glife de tăiere, slăbind rezistența
bătrânei piei groase a leviatanului în timp ce îl izbea pintenul
corabiei.
Ciocnirea îi zdruncină cu o forță înfiorătoare, trântind chiar și
năieri pricepuți, și mulți zburară peste bord. Se pregătiseră pentru
lovitură legându-se de punte, dar până și parâmele din mătase
rigidă și cârligele de oțel erau puse la grea încercare. Câteva se
desprinseră, trimițând războinicii care se încrezuseră în ele să se
prăbușească urlând în îmbrățișarea rece a apei.
Sângele negru țâșnit din rană împroșcă echipajul din teugă, dar
și hrăni cu magie glifele de pe pinten și de pe cocă, dându-i
corabiei mai multă forță în vreme ce demonul se zbătea, scoțând
un urlet strident, care reverberă pe suprafața lacului. Echipajele
nu stăteau degeaba, ci scăldau creatura într-o ploaie de săgeți și
ace de scorpion trimise de pe punțile de jos. Qeran însuși îndreptă
spre leviatan scorpionul mare de pe Sulița Cafenie și îi trimise un
ac monstruos în ochiul negru, care plesni azvârlind un jet de
sânge demonic.
VP - 739
 Eunucii se străduiau din toate puterile să vâslească, dar
pintenul corabiei se înțepenise în pielea leviatanului. Inevera trasă
din nou glife de tăiere, sfâșiind marginile rănii și lărgind-o mai
repede decât putea un demon atât de bătrân să se vindece. Pe
urmă trasă glife de apă, folosindu-se de bariera astfel făurită ca să
desprindă corabia.
Leviatanul se zvârcoli din nou, amenințând să tragă la fund
celelalte vase. Qeran dădu semnalul pentru tăierea tuturor
parâmelor, dar demonul se mai săltă încă o dată la suprafață,
răsucindu-se și deschizându-și botul într-o încercare de a mușca
din corabie.
Inevera Absorbi energia care inunda puntea și folosi chiar
magia demonului ca să dea putere glifelor de căldură și de izbire
pe care i le trimise în gâtlej. Pântecul leviatanului se umflă, apoi
pocni ca o bășică prea plină. Creatura se prăvăli în adâncuri.
Echipajele ovaționară, dar n-aveau vreme să-și sărbătorească
izbânda. Între Lakton și Orașul Docurilor, un șir de leviatani se
avânta spre cerul nopții pentru a recădea izbind apa și dând
naștere unor valuri de o imensitate ce putea fi fatală.
•
Un tentacul cât o stradă din oraș se izbi de coca vasului, cu
ventuzele sale ca niște coarne căutând locuri de care să se
lipească. Glifele de apă străfulgerară și rezistară, dar corabia se
răsuci ca o jucărie. Inevera păși într-o parte și-n alta, de parcă ar
fi dansat, ca să rămână în picioare, dar pântecul i se revoltă și nu
putu decât să i se lase în voie, prinzându-se de copastie și
vărsând dincolo de ea, cu bagheta legănându-i-se, prinsă de
încheietura mâinii cu un lănțișor de electrum.
Nu era timp nici să-și șteargă buzele, nici s-aștepte să i se
liniștească pe deplin zbuciumul măruntaielor. Alte trei tentacule
masive țâșniră din apă întinzându-se către corabie mai mult pe
bâjbâite decât călăuzite de văz. Arcașii le umplură de săgeți înfipte
ca o puzderie de ace într-o perniță, dar asta nu le stânjeni câtuși
de puțin. Manevratorii scorpionilor, nevrând să irosească sulițele
trăgând în ținte care se mișcau prea iute, le trimiteau către ceea
ce părea să fie trupul demonului de sub suprafața apei.
Inevera reteză un tentacul înainte de a lovi, dar nu izbuti să-l
oprească și pe următorul. Cu glifele cedându-i după ce fuseseră
slăbite din pricina pânzelor sfâșiate, a parâmelor încâlcite de

VP - 740
neîntreruptul zbucium al valurilor și a stropilor de apă, catargul
principal se rupse în bucăți și se prăbuși.
Oprit de glifele de pe copastie, tentaculul mătură totuși puntea,
alunecând de-a lungul liniei de interzicere. Inevera și toți oamenii
din echipaj se văzură nevoiți să se-arunce pe scânduri, pierzându-
și armele și scăpând din mâini parâmele de care se țineau, într-o
încercare disperată de a scăpa de tentaculul plin de coarne. Cei
prea lenți în mișcări nu izbutiră să se ferească și, urlând, zburară
de pe corabie pentru a o porni pe drumul singuratic.
Catargele se frânseră și velele căzură pe punte, întețind haosul
și micșorând și mai mult puterea glifelor. Rostogolindu-se pe
scândurile deformate cu speranța că-și va recăpăta controlul
mișcărilor, Inevera se trezi acoperită de vele prăvălite brusc peste
ea.
Își desprinse cuțitul de centură și, dintr-o singură mișcare
fluidă, tăie pânza groasă, din care nu izbuti însă să se
descâlcească îndeajuns ca să-și ridice la timp bagheta când văzu
al treilea tentacul conturându-se deasupra corabiei amenințător și
atât de lat, încât ascunse stelele.
Everam, mireasa ta e gata să te-ntâlnească, își spuse, dar încă
nu-i sosise ceasul.
Jelania Sharum-ului tăie valurile printre Sulița Cafenie și
demon, retezând tentaculul cu pintenul său. Eunucii vâsleau din
toate puterile, dar scăpară în ultima clipă nestriviți de imensul
apendice prăvălit în apă.
Inevera văzu strălucirea apei pălind pe măsură ce leviatanul
muribund se scufunda în adâncuri. Urmă o neașteptată acalmie.
Apa încă se mai învolbura, dar se liniști încetul cu încetul. Preț de
un moment binecuvântat, nu-i mai amenință niciun alagai.
Pierduseră Scutul Cafeniu, se scufunda aidoma demonului cu
tentacule. Ajunse într-o stare jalnică, Armura Cafenie și Isadore
fuseseră silite să se retragă din luptă, se îndreptaseră spre Orașul
Docurilor urmărite de mici demoni ai apei. Inevera nu le mai
vedea și nu mai știa nimic de soarta lor.
Qeran se apropie de ea în mare grabă.
— Damajah…
Ea nu avu nevoie decât de o singură privire către aura lui ca
să-i citească gândurile. Voia să-i permită să ordone retragerea.
— Am ochi, maestre de instrucție.

VP - 741
 Pe urmă, Inevera își răsuci un cercel ca să intre în legătură cu
Qasha, aflată pe Jelania.
— Damajah, răspunse imediat sora ei de cununie.
— Trebuie să ne retragem, spuse Inevera. Sulița Cafenie nu mai
rezistă, încă o stricăciune o s-o trimită la fund.
— Căpităneasa Dehlia e de acord, răspunse Qasha după câteva
secunde. Gloria năierilor chin din noaptea asta e nemărginită, dar
Jelania nu mai poate continua lupta fără o nouă rezervă de săgeți
și sulițe și de reparații.
Inevera încuviință din cap către Qeran.
— Dă ordinul.
În timp ce căpitanul se îndepărta, pășind cu piciorul său
metalic mai ferm decât năierii cu două picioare, Inevera rupse
legătura cu Qasha și răsuci cercelul mulțumită căruia vorbea cu
Sikvah.
Trecură clipe lungi fără să primească niciun răspuns. În cele
din urmă, renunță și intră în legătură cu Asukaji.
Nepotul ei răspunse imediat.
— Damajah.
— Nu izbutesc să vorbesc cu Sikvah.
— Trebuie să vii aici repede, dacă poți, spuse el. Sikvah a căzut.
•
Inevera le strigă iarăși și iarăși eunucilor să vâslească din
răsputeri, iar apoi se folosi de hora ca să sară pe doc înainte de-a
fi amarată corabia. În goana ei către Sala Negurii, străbătu
străzile atât de repede, încât contururile lumii din jur i se
învălmășeau în fața ochilor. Îl găsi pe Asukaji așteptând-o.
— Trăiește?
Nepotul ei se înclină respectuos, dar în aura lui era furie.
— Nu mai răsufla când am adus-o la dama’ting, dar ele fac
totuși vrăji ca s-o ajute. Soarta ei e… inevera.
Damajah își adună curajul și intră, trecând pe lângă Asukaji. La
intrarea ei, dama’ting și ucenice deopotrivă își ridicară privirea,
dar niciuna nu cuteză să vorbească.
Inevera înțelese de ce când văzu aura femeii de pe masa de
operație. Sufletul Binecuvântatei Sikvah, Sharum’ting Ka a
Krasiei, plecase pe drumul singuratic, dar Umshala se folosise de
magie ca să-i păstreze trupul viu, de dragul vieții care creștea în
ea.

VP - 742
 Mă voi pleca mereu în vânt ca să nu mă frâng, jură Inevera,
rostind cuvintele în minte, cu ochii la surorile ei de cununie, la
damaʼting și nie’damaʼting care se străduiau să vindece răniții.
Sunt Damajah. Trebuie să fiu pământul de sub picioarele lor.
Însă un vânt puternic putea frânge până și cel mai mlădios
palmier și ce sacrificiu era cel mai demn de lacrimile lui Damajah?
— Sticluță.
O fată încă în bido apăru cu o sticluță pentru lacrimi. Buza îi
tremura și avea ochii umezi, dar adună lacrimile de pe obrajii
Ineverei cu mâini ferme.
Când termină, Inevera îi luă bărbia în palmă.
— Cum te cheamă?
— Minnah vah Shaselle, Damajah, răspunse fata.
— Să urmăm toate exemplul lui Minnah, spuse Inevera tare. În
Sharak Ka, sacrificiile sunt nenumărate. Vărsăm lacrimi pentru
fiecare, dar mâinile nu trebuie să ne tremure niciodată.
Femeile se înclinară la unison, iar ea părăsi încăperea cu pași
mari, ca să se-ntoarcă la Asukaji. Tânărul strângea în mâini sulița
lui Sikvah, pătată de sânge de demon și strălucitoare de magie,
privindu-i vârful de parcă i-ar fi putut dezvălui secrete.
— Raportează, îi ceru Inevera.
— Jurim trăiește, dar, dintre Lupii lui, foarte puțini au scăpat
cu viață, spuse Asukaji. După ce-a căzut Sikvah, glifele mari
conturate de corturi au fost distruse. Am luat comanda în timpul
evacuării și i-am oprit pe alagai la zid până când și-au încetat
asaltul. Acum acolo comandă Sharu, dar nu cred că demonii vor
ataca din nou când zorii sunt atât de aproape.
Inevera încuviință din cap.
— Te-ai descurcat bine, Damaji. Până la noi ordine, tu ești
comandantul forțelor noastre. Întoarce-te la zid și rezistă până în
zori, apoi vino să raportezi.
Se pregătea să plece când văzu sfidarea din aura lui. Se opri și
își mută ușor greutatea de pe un picior pe altul, așezându-se astfel
încât el s-o vadă din profil, și își apropie ca din întâmplare mâna
de bagheta hora.
— Mai e ceva, nepoate?
— Ș tiai? întrebă Asukaji cu glas scăzut.
— Ce să știu?
— Izbăvitorul mi-a poruncit să mă supun ție, mătușă, și așa voi
face.
VP - 743
 Asukaji se aplecă spre ea.
— Dar ne dezonorezi pe amândoi prefăcându-te că nu pricepi
despre ce vorbesc. Când i-ai dat verișoarei mele comanda, știai că
ea poartă un copil?
Inevera își înălță bărbia.
— Da.
— În toate aceste săptămâni…
Asukaji vorbea de parcă nu i-ar fi venit să creadă.
— Luptă după luptă, în Labirint, pe zid, afară, dincolo de glife.
Ai pus-o pe marginea abisului iarăși și iarăși, cu o făptură
nevinovată în pântec, așa cum ai făcut și cu sora mea și cu Kaji.
— Asukaji, oare să ne întrebăm care dintre noi doi a
nedreptățit-o cel mai mult pe Ashia?
Tânărul își arătă dinții.
— Ș tiu ce-am făcut, mătușă. Din gelozie, am încercat să-mi ucid
sora, iar Everam m-a osândit pentru nelegiuirea mea. Dar
Izbăvitorul m-a vindecat. M-a iertat. Însă tu te străduiești să mă
pedepsești.
— Te pedepsesc?
Ineverei nu-i venea să-și creadă urechilor.
— Nu mă lași să-mi ajut sora și nepotul. Ai pus-o pe Sikvah, cu
copilul ei nenăscut, în prima linie, în loc să-mi dai mie comanda
Sharak-ului.
— Ești prea plin de tine, nepoate. Ai fost crescut în Sharik
Hora. Ce știi tu despre conducerea războinicilor în Labirint?
Despre sharak? Ai luptat câteva săptămâni pe timp de noapte și te
crezi egalul surorii și al verișoarei tale, care și-au petrecut câțiva
ani în Sharum, antrenate de maestrul de instrucție Enkido. Tatăl
tău a fost un mare om și presupui că așa trebuie să fii și tu, deși
ți-ai ajutat iubitul să-l ucidă. Pentru comanda forțelor noastre,
Sikvah era mult mai potrivită decât tine. De-asta am ales-o pe ea.
Era rândul Ineverei să se aplece spre Asukaji, înaintând în
vreme ce el dădea înapoi.
— Sharak Ka nu se poartă ca să ai tu cu ce te mândri, băiete.
Verișoara și sora ta își pot da seama de asta, dar se pare că tu nu
ești în stare. Alagai-ii nu vin pur și simplu ca să ucidă războinici.
Vin să omoare deopotrivă ticăloșii și pe cei încă fără pată. Primul
Război cere sacrificii de la noi toți.

VP - 744
 — Totuși nădejdea e acum la mine, zise Asukaji. În vreme ce
Sikvah e osândită să fie doar pe jumătate vie, cu firava speranță
că putem salva măcar copilul.
— Inevera, ripostă Damajah. Rămâi aici să deplângi soarta ei
sau te duci să aperi zidul?
— Dacă alagai-ii ne atacă din nou în forță, vor fi o mulțime de
breșe, spuse Asukaji. Nu mai putem rezista încă o noapte fără
reparații serioase și fără întăriri.
— Reparați ce puteți, dar n-aveți de unde să primiți întăriri. Nu
pot risca luând mai mulți războinici din Mărinimia lui Everam, iar
Tribul Văiuga e cu toată atenția îndreptată spre miazănoapte.
Trebuie s-avem încredere că noi înșine, Everam și Shar’Dama Ka,
vom săvârși un miracol.

VP - 745
 39

MINTALUL ȘUIERĂTORULUI

334 D.Î.

Ț ipătul lui Dawn ajunse la urechile lui Abban, trezindu-l brusc

din somnul de pe patul tare din chilia lui.
Acum era la fel în fiecare dimineață. Hasik văzuse că, sănătos
fiind, Abban e mai valoros. Avea nevoie de khaffit ca să-i facă
socotelile în registre, dar nu uita niciodată de neplătibila lui
datorie de sânge. Abban nu scăpase de pedeapsă. Așa cum se
înțeleseseră, era ispășită de altcineva, o dată în fiecare zi.
La scurt timp după aceea, Dawn intră în chilia lui, cu micul-
dejun pe-o tavă. Fața ei era o ruină plină de cicatrice, cu o gaură
căscată acolo unde îi fusese nasul și cu falca umflată fiindcă
Hasik îi smulsese un dinte. O cârpă zdrențuită îi ascundea lipsa
unui ochi.
Abban se simțea recunoscător fiindcă femeia își ținea capul
plecat. Mereu fusese bună cu el, iar el o răsplătise trădând-o.
Hasik știa cum să-l facă să sufere, așa că o punea să-i aducă
mâncarea în fiecare dimineață, ca s-o vadă și să fie silit să
recunoască pentru sine că preferă să sufere ea în locul lui.
— Ț i-e foame, khaffit? întrebă Hasik, apărând în ușa micii
încăperi care era, în același timp, camera de lucru și închisoarea
lui Abban.
Înăuntru erau o masă de scris, o saltea de paie pentru dormit și
o mică latrină – adică o nișă cu o scândură găurită deasupra unei
gropi care ducea numai Everam știa unde.
Negustorului nu-i era îngăduit să iasă decât împreună cu
Hasik. Avea paznici la ușă. Unul cutezase să-și plece urechea la
șoaptele lui și Eunuc Ka i-o tăiase, așa că de-atunci toți ceilalți
deveniseră imposibil de înrâurit în vreun fel.
Hasik mânca împreună cu el, asigurându-se că n-are prilejul să
stea de vorbă cu nimeni altcineva din mănăstire.
Ceea ce era, firește, cea mai cumplită dintre toate torturile.

VP - 746
 Dawn lăsă tăvile jos și se grăbi să plece târșâindu-și picioarele.
— Dacă mai tai mult din asta, n-o să mai fie de mare folos ca
servitoare, spuse Hasik.
— Aici tu ești stăpânul, răspunse Abban. Îți poți arăta oricând
îndurarea.
— Pfui! exclamă Hasik. E mai simplu s-o omor și s-o iau la rând
pe una dintre fiicele ei.
Abban se cutremură și celălalt râse, împingând tava spre el.
— Khaffit, mănâncă! Aproape că nu ți-a mai rămas nicio urmă
de grăsime!
Mâncarea nu arăta îmbietor. O cană de vin acru, îndoit cu apă,
o coajă de pâine tare, zgrunțuroasă. O felie de carne ținută prea
mult la gheață, un măr verde, cules prea devreme. Ș i totuși, dacă
registrele nu mințeau, Abban mânca mai bine decât mulți alții din
mănăstire.
Hasik se ospăta ca un prinț verdean, farfuria lui era plină ochi
cu scoici fierte în unt topit. Se îndopa cu poftă, iar mirosul îl
înnebunea pe khaffit.
— Pe țâțele lui Nie, nu-ncetez să mă minunez când îmi dau
seama ce bine mănâncă un khaffit, spuse războinicul brutal.
Dama ne spun că sunteți blestemați, dar vă ospătați de secole cu
porc și mâncători afunzi, bând couzi și râzând de cei mai buni
decât voi.
— Dama vor să vă țină sub control, zise Abban. Ș i cum ar putea
să facă mai bine decât interzicându-le adepților lor orice plăcere în
afară de cele despre care pretind ei că sunt îngăduite de Everam?
Hasik râgâi, aruncând încă o scoică golită peste mormanul
celorlalte. Dintre toate corăbiile lor, una singură scăpase
nedistrusă de laktonieni sau de demoni, dar, în loc s-o folosească
drept iscoadă pentru lărgirea teritoriului stăpânit, Hasik îi
poruncea echipajului să-ntindă plase și să pună capcane pentru
mâncătorii afunzi.
— Iscoadele tale au găsit tunelul către peștera secretă a chin-
ilor? întrebă Abban.
Războinicii lui Hasik îi omorau pe chin-ii care atacau subsolul,
dar nu aflaseră cum intrau, spuneau doar că sub mănăstire
există un labirint de grote naturale.
— N-am încredere să-i las să caute, răspunse Hasik. Cine ia
tunelul ăla sub control îmi controlează fortăreața. O să-l găsesc
singur.
VP - 747
 Abban își ridică privirea, uitând de mâncare.
— Cercetezi tunelurile de sub fortăreață de unul singur?
— Îmi găsesc… pacea în singurătate.
Abban miji ochii.
— Pacea e bună când poate fi găsită, dar tunelurile ar putea să
mișune de alagai.
— Dacă sunt acolo, n-au fost destul de proști ca să mă
provoace.
— Alagai-ii nu sunt vestiți pentru înțelepciunea lor.
— Ce-ți pasă ție, khaffit? Dacă mă omoară demonii, o să fii în
sfârșit liber.
Abban pufni.
— Iartă-mă că n-am încredere în mila kai-lor tăi.
Hasik râse.
— Nici n-ar trebui! În cel mai bun caz, te vor ține aici, înlănțuit
de registre, însă unii au pofte noi de când și-au pierdut bărbăția.
I-am auzit întrebându-se ce gust o fi având un om îngrășat cu
mâncare bună, pentru khaffit.
Abban încercă să-și oprească tremurul, dar Hasik i-l surprinse
și zâmbetul i se lăți. Supse ultima fărâmă de carne din scoici,
apoi, în timp ce Abban continua să mănânce, se foi prin încăpere
cu pași apăsați, răsfoind hârtii cu degetele lui unsuroase, de parcă
ar fi avut idee ce înseamnă simbolurile care le acopereau.
Abban se prefăcu că nu observă, mulțumindu-se să mănânce în
grabă. Lui Hasik îi plăcea s-arunce mâncarea pe jos, pur și simplu
ca să-l chinuie pe negustorul olog. După ce terminară cu masa,
Hasik sună dintr-un clopoțel și Dawn intră șchiopătând ca să ia
tăvile. Apoi în prag apăru un străjer cu scaunul cu roți al lui
Abban.
Hasik luă scaunul și-l aduse lângă el.
— Haide, khaffit, ia-ți registrele. Mergem la o întrunire.
Abban avea destulă minte ca să nu pună întrebări. Se simțea
pur și simplu recunoscător pentru o scurtă ieșire din chilia lui. Își
agăță de umăr un săculeț cu ustensilele de scris, își luă cârjele și
se ridică, apoi șontâcăi către scaunul ținut înadins de Hasik prea
departe.
Războinicul plin de cruzime obișnuia să tragă brusc scaunul
când încerca el să se-așeze, dar în ziua aia n-avea răbdare pentru
un asemenea joc. Abban se lăsă ușor în jos și nici măcar n-apucă
să se instaleze bine când Hasik și începu să-l împingă spre ușă.
VP - 748
 Era o zi strălucitoare de vară, aproape plăcută dacă puteai să
nu ții cont de nelipsita duhoare a locuitorilor fortăreței. Cel mai
puternic era mirosul udului. Dintr-o mie cinci sute de bărbați care
se scăpau pe ei fără încetare, în spațiul dintre ziduri se ridica o
putoare cumplită. Deși Hasik îi garantase c-o să se-nvețe, mirosul
îl izbea pe Abban de fiecare dată când i se îngăduia să-și
părăsească pentru scurt timp chilia.
Însă în Mănăstirea Eunucului nu duhnea doar a pișat. Oamenii
lui Hasik făceau instrucție cu zel și își ascuțeau armele, dar nu se
sinchiseau de disciplină. Scăpați de nevoia de a-și satisface
plăcerile cărnii, prea puțini se osteneau să se spele, să-și taie
părul și unghiile sau să-ți curețe hainele. Sharum sau sclavi, erau
la fel de jegoși și cu ochii tot mai duși în fundul capului pe măsură
ce se împuținau proviziile.
Când luaseră mănăstirea în stăpânire, Hasik se instalase în
camerele Păstorului, în locul lui Dama Khevat, și îl încuiase pe
Abban într-una dintre cele mai strâmte camere de lucru. Khevat
fusese surghiunit în odaia din spate a capelei mai mici, din partea
opusă a curții.
Pe măsură ce se apropiau de locul rămas sub puterea lui
Khevat, Abban vedea ceva care semăna oarecum a disciplină.
Bărbații scopiți stăteau și acolo cu privirea goală, pierdută în
depărtare, când nu li se dădea nimic de făcut, iar Khevat îi obliga
să-și țină uniformele cât mai în ordine, chiar dacă erau murdare.
Străjerii se grăbiră să deschidă ușile, înclinându-se în fața lui
Hasik, care împinse scaunul lui Abban în camera de lucru a lui
Khevat. Dama aștepta acolo alături de Icha, unul dintre fiii
Izbăvitorului.
Având mare grijă să nu observe Hasik, khaffit-ul își pipăi un
fald secret al pantalonilor, unde ținea ascunsă o bucățică de
hârtie. Dacă voia s-o dea, trebuia să se miște repede. În ultimele
luni, încercase de multe ori să-și facă destul curaj pentru asta.
Însă continua să fie peste puterile lui.
În ultima vreme, Hasik se mulțumise să-l chinuie și să-l
umilească doar cu mărunțișuri, lăsând tot ce era mai rău pentru
Dawn. Abban era de folos, mai ales pentru un conducător care nu
știa nici să scrie și să citească, nici să numere mai mult decât
degetele sale de la mâini și de la picioare. Însă dacă Dama Khevat
îl trăda…

VP - 749
 Când se întrebă ce-ar mai fi putut să-i taie brutalul războinic,
pe Abban îl trecură toate apele.
Khevat îi aruncă o privire. Îl înspăimântase întotdeauna
privindu-l de sus, ca pe o gânganie care se târăște în rahat. O
gânganie pe care-ar fi putut s-o strivească oricând i s-ar fi năzărit.
Însă, de când îi tăiase Hasik bărbăția, mândria disprețuitoare îi
dispăruse lui Khevat din priviri.
Toți bărbații din mănăstire, de la dama la sclav și de la cel mai
bătrân la cel mai tânăr, înduraseră umilința supremă, care nu-i
lăsa să treacă nicio clipă cu vederea puterea lui Hasik, ștergând
totodată diferențele de rang dintre ei. Pentru cei mai mulți,
mândria era doar o amintire din vremuri de demult. Se
adaptaseră doar cei mai sălbatici Sharum, genul de jivine dorite de
Hasik în banda lui.
— Îți mulțumesc c-ai venit să te-ntâlnești cu mine, Eunuc Ka.
Khevat se înclină politicos.
Hasik mormăi înveselit. În copilărie, Khevat îl terorizase, așa că
acum nu se mai sătura să-l vadă umilindu-se.
— Desigur c-am venit, dama. Cu ce te pot ajuta?
— Ai auzit ce spun iscoadele trimise în Orașul Docurilor.
Alagai-ii îl atacă întruna.
— Ș i ce dacă?
Hasik se strâmbă batjocoritor.
— Până acolo, în miazăzi, sunt câteva zile de mers în goana
calului. Aici suntem în siguranță.
— N-aș fi atât de sigur, ripostă Khevat, însă, oricum, au nevoie
de ajutor.
— L-au primit, zise Hasik. Damajah în persoană a venit din
Mărinimia lui Everam și, cu Ahmann dispărut, i-a invitat pe
pescuitori în camera ei cu perne.
Khevat își încleștă fălcile și o venă de pe gât începu să-i
zvâcnească. Cuvintele erau o blasfemie, dar Hasik îl provoca
înadins și bătrânul dama era destul de înțelept ca să nu muște
momeala.
— Unde era Orașul Docurilor când au atacat chin zidurile
astea? continuă Hasik. Unde era nemărginita milă a lui Damajah
când un khaffit m-a făcut de râs în fața curții Izbăvitorului? Nu le
datorăm nimic.
— Dacă nu din loialitate față de tron, am putea să mergem
din… interes.
VP - 750
 Vocea lui Khevat era încordată.
— Au provizii din belșug, Eunuc Ka, și ne-am putea umple
magaziile înainte să se lase frigul.
Nu cu mult timp în urmă, dama și-ar fi strigat cuvintele,
numindu-l pe Hasik idiot și subliniindu-și spusele cu amenințări.
După jugănire, nimeni nu era destul de prost ca să țipe la
Hasik.
— Pfui!
Hasik scuipă pe podea.
— Până să vină frigul mai sunt câteva luni! Nu poate fi atât de
rău. Lămurește-l, khaffit.
Încheieturile degetelor lui Khevat se albiră când văzu că sfatul
lui nu e luat în seamă, fiind cerută în schimb părerea unui
khaffit. Abban știa că trebuie să fie foarte prudent. Își aranjă pe
îndelete ustensilele de scris pe masa lui Khevat, lăsând timp în
care să se spulbere încordarea. Își așeză călimara la îndemână și
linse vârful penei înainte de a o afunda în cerneală și de a-și
deschide registrul.
Nu se grăbi nici după aceea, se uită pe rând la toate socotelile,
de parcă nu le-ar fi știut pe dinafară. Încetul cu încetul, cei de față
se liniștiră.
— Onoratul dama nu greșește, Hasik. Oamenii tăi au jefuit
ținutul prea bine. Puținele cătune chin rămase abia mai au recolte
și animale îndeajuns ca să-și umple burțile lor, de unde să mai
rămână și pentru ale noastre?
— O să vorbesc cu oamenii mei, mârâi Hasik. Niciun chin nu
mănâncă înaintea noastră.
Iritarea străfulgera în privirea lui Khevat, dar vocea îi rămase
calmă.
— Dacă mor sclavii de foame, pentru noi n-o să mai fie nimic de
mâncare, Hasik.
Războinicul miji ochii, poate fiindcă se întreba dacă n-ar trebui
să se simtă jignit fiindcă dama îi spunea pe nume.
— N-o să jertfesc viețile eunucilor pentru Damajah, nici n-o să
mă târăsc în fața Tronului de Perne cerșind firimiturile de la masa
ei.
Abban își drese glasul.
— Poate găsim răspunsuri mai aproape de noi.
Hasik își puse dosul palmei pe frunte.

VP - 751
 — Am ajuns atât de rău, încât sigura voce care-mi ține partea e
a unui khaffit? Haide, Abban, dă la iveală planul tău strălucit.
Poate crezi c-ar trebui să jefuim din nou Angiersul?
Abban răsuflă adânc. Dintre numeroasele nereușite din viața
lui, Angiersul costase cu siguranță cel mai mult, iar de plătit
plătiseră și el, și imperiul krasian.
— Nicidecum ceva atât de cutezător, Eunuc Ka. Pur și simplu
am descoperit că sclavii sănătoși, care muncesc în siguranță,
plătesc biruri mai bogate decât cei care nu primesc decât terci și
lovituri de bici.
— În lumea asta nu există niciun loc unde să te afli în
siguranță, khaffit. Nici pentru bărbații adevărați și, fără îndoială,
nici pentru sclavi, răspunse Hasik.
— Cred că Abban se gândește la alagai.
Era bizar să-l audă pe Khevat folosindu-i numele, nu casta,
când vorbea despre el.
— Cum? se miră Hasik.
— E vară, spuse Abban. Chin-ii ar fi trebuit să aibă pe ogoare
grâne care se coc, dar eunucii le-au luat tot și pe deasupra le-au
mai și ars gospodăriile.
— Pot să semene din nou, răspunse Hasik.
— E adevărat, încuviință Abban. Dar, fără un adăpost bun, se
gândesc prea mult cum să se apere în timpul zilei ca să-și mai
poată îndrepta atenția asupra ogoarelor.
— Ș i ce mă privește asta pe mine? întrebă Hasik.
— Sunt robii tăi, răspunse Khevat. În Evejah scrie că trebuie să
ne apărăm robii de alagai ca pe noi înșine.
— În Evejah?! Hasik râse. Unde ne-a adus Evejahul? Ahmann
ni l-a fluturat în fața ochilor când ne-a călăuzit în nebuneasca lui
călătorie menită să stârpească demonii. Ș i a fost azvârlit de pe o
stâncă, fiul i-a fost ucis pe pământul chin-ilor, iar noi ceilalți, fără
mădular și jegoși, ne agităm cu gândul la lunile de iarnă în care
ne-ar îngheța boașele, dacă le-am mai avea. Eu am terminat cu
alagai’sharak.
— Ai dreptate, firește, spuse Abban. Nu câștigăm nimic
lăsându-ne călăuziți de scrierile sacre pur și simplu de dragul lui
Everam. Dar în proverbe există înțelepciune. N-ar fi greu să ne
trimitem bandele de eunuci să curețe pământurile chin-ilor de
alagai și, ca recompensă, să avem cu ce să ne umplem burțile.
— Burțile noastre sunt destul de pline, mârâi Hasik.
VP - 752
 Abban se înclină supus.
— A fost doar o propunere.
— Una refuzată, spuse Hasik. Alagai-ii nu ne-au mai atacat de
când nu-i mai atacăm noi.
— Însă s-au înmulțit pe pământurile astea, zise Khevat. Acum
distrug satele și Orașul Docurilor, dar cine poate spune ce-o să se-
ntâmple dacă numărul lor continuă să crească? Ai văzut ce le-au
făcut pescuitorilor.
— Ș i ce dacă? Hasik râse iarăși. Ar trebui să mă văicăresc
fiindcă-mi sunt nimiciți dușmanii?
— Da, ripostă Khevat, dacă nimicirea lor e o victorie a lui Nie.
— Nie! zbieră Hasik. Everam! Voi, preoții, nu știți decât două
cuvinte și vă folosiți peste tot de ele! Nu există Nie! Nu există
Everam! Nici vorbă de o veșnică luptă între lumină și neant.
Alagai-ii sunt animale. Dacă trebuie să facem ceva în privința lor,
atunci se cuvine să-i scărpinăm în creștet pentru că le-au dat foc
pescuitorilor și corăbiilor lor.
Cuvintele lui păreau nebunești. Abban nu pricepea cum poate
Hasik să nu se teamă de demoni după ce văzuse eficienta
indiferență cu care îi ucideau pe laktonieni.
Ș i Khevat părea uluit. Își azvârli brațele-n sus.
— Prea bine, atunci, Eunuc Ka. Ș i de unde luăm provizii?
— O să poruncesc să se facă mai multe raiduri, răspunse
Hasik. Ș i o să le spun lui Jesan, Orman și celorlalți kai că aceluia
care vine cu cea mai puțină pradă o să i se taie mâna stângă.
— Strălucită idee, spuse Abban, cuprins de greață.
— Înțeleaptă.
Khevat scrâșni din dinți.
Hasik surâse.
— Ș i-o să trimitem din nou iscoade spre miazăzi. Dacă forțele
lui Damajah din Orașul Docurilor slăbesc îndeajuns, poate îl
putem smulge de sub stăpânirea ei.
— Pe barba lui Everam! șopti Icha.
— Nu fi așa șocat, băiete, îl repezi Hasik. Fratele tău n-a
încercat să facă același lucru când le-a trimis pe Melan și Asavi s-
o ucidă pe heasah aia nerușinată? Dacă mă-ntrebați pe mine,
pentru Damajah e timpul să-nvețe ce e umilința. Poate-i cos
fofoloanca și-o păstrez ca sclavă.
Khevat și Icha păliră la auzul cuvintelor, iar Hasik se ridică în
picioare, aproape pierzându-și răbdarea.
VP - 753
 Abban se întinse să-și ia ustensilele și, prefăcându-se că
alunecă, răsturnă călimara. Cerneala se scurse pe masă, pătând
mâneca de un alb spălăcit a robei lui Khevat.
— Ai grijă ce faci, neghiobule! mârâi dama, retrăgându-și
brațul.
— Iertare, Dama.
Abban scoase o batistă mulțumitor de curată și tamponă
mâneca lui Khevat. În acest timp, strecură bucățica de hârtie în
mâna bătrânului preot.
Khevat se crispă ușor, dar nu-l trădă. Palmă hârtia, apoi, în
timp ce se prefăcea că-și cercetează manșeta pătată, mâna îi
dispăru în robă.
— Pleacă acum, khaffit. Mă ocup eu.
Hasik pufni, îndepărtând scaunul lui Abban de masă.
— A fost o plăcere, Dama, ca de obicei.
În timp ce scaunul îi era rotit, Abban întâlni ochii lui Khevat și
schimbară o privire grăitoare.
— Sunt uimit, se aventură Abban să deschidă discuția, cu
prudență, când traversau curtea, făcând cale întoarsă.
— Ce te uimește, khaffit? întrebă Hasik.
— Că ai atâta încredere în oamenii tăi, încât îi lași să conducă
raidurile în loc să te duci tu însuți după pradă.
Hasik râse.
— Ești nerăbdător să scapi de mine, Abban? Doar nu crezi că
te-aș lăsa aici, să uneltești. Ai merge cu mine, atârnat de spinarea
calului, ca la începuturile noastre.
— Mi-e dor de vremurile alea, minți Abban, iar Hasik chicoti.
Dar sunt încântat că am un acoperiș deasupra capului. Numai
că… întotdeauna păreai atât de… satisfăcut de fiecare cucerire.
— Acum sunt satisfăcut de porc. Ș i de mâncătorii afunzi, și de
suferința celor care mă nemulțumesc. Ț ine minte asta, khaffit.
Abban dădu din cap.
— Pentru totdeauna, Eunuc Ka.
•
Kaji, hrănit bine, dormea în spatele Ashiei în timp ce ea și Briar
se uitau la războinicii călare care ieșeau din mănăstire.
— Trimit oameni după pradă, spuse Ashia. Li s-au împuținat
proviziile.
— Se vor întoarce cu mâna goală, zise Briar. N-a mai rămas
nimic de prădat.
VP - 754
 Ashia începu să desfășoare fâșiile de mătase care legau ranița și
pe Kaji de spatele ei. Briar păru năucit când i-o puse în mâini.
— Kaji o să mai doarmă câteva ore. Du-l înapoi, în tufăriș.
— Ce faci? întrebă el.
— Fortăreața e mai pustie decât am văzut-o vreodată, răspunse
Ashia. E cel mai bun moment pentru o iscodire în interior.
Briar nu schiță nicio mișcare către cureaua raniței.
— Mă pot duce eu.
— Onoarea ta e nemărginită, Briar asu Relan, dar eu am
printre cei de-acolo legături pe care nu tu nu le ai. Trebuie s-o fac
eu.
Briar șovăi și Ashia se apropie ca să-l ajute să-și pună ranița în
spate înainte de a putea protesta.
— Dacă te prind…
— Nu mă vor prinde, îl asigură Ashia. Mă urc pe zid acum, în
toiul vânzolelii, și mă-ntorc înainte de căderea nopții.
— Fii prudentă, spuse Briar.
Ashia îl sărută pe obraz.
— Ai cuvântul meu, vere.
Îl plesni ușor peste fund și băiatul o luă la fugă spre adăpostul
oferit de peștera lui secretă din peretele stâncos. Făcuseră
îmbunătățiri, destul de multe pentru ca toți trei să se simtă acolo
ca acasă, nefiind prea nerăbdători să-și ducă însărcinarea la bun
sfârșit.
Însă Damajah conta pe ea, iar în joc era izbânda în Sharak Ka.
Ashia își scoase din robă o eșarfă neagră, o răsuci și apoi o
înfășură peste eșarfa ei albă, ca pe un adevărat turban bărbătesc,
cu un văl negru atârnând lejer în jurul gâtului.
Caută-l pe khaffit cu ajutorul tatălui tatălui tău.
Asta nu putea să însemne decât un singur lucru. Dama Khevat,
care condusese mănăstirea înainte de venirea lui Hasik, era încă
în viață și se afla înăuntru.
Era foarte simplu să facă un ocol și să se cațăre pe zidul
fortăreței prin partea de apus, cu lacul în spate. Soarele dimineții
arunca umbre asupra ei, iar toții ochii erau îndreptați către
războinicii care ieșeau pe poartă. Hora din încălțările ei și din
mănușile fără degete o ajutau să se urce pe suprafața verticală a
zidului cu ușurința unui păianjen.
După ce se strecură dincolo de zid, rămase în umbră, iar
apăsând pe frânturile de hora din colierul ei se înconjură de o
VP - 755
pernă de tăcere, contopindu-se cu spațiul din jur într-o asemenea
măsură, încât nu părea cu nimic mai mult decât o pată neclară.
Dar o asemenea precauție nu era necesară. Străjerii aflați la
datorie erau destinși, știindu-și zidurile solide și înalte. Se strecură
foarte ușor pe lângă ei și coborî în curte.
Locul era murdar, plin de tot felul de resturi și puțea a pișat și a
trupuri nespălate, dar neorânduiala îi oferea Ashiei nenumărate
locuri în care să se ascundă în timp ce iscodea prin fortăreață. În
puținele dăți când se văzu nevoită să treacă printr-un loc însorit,
păru doar un alt dal’Sharum prost hrănit, cu hainele ei pătate de
alagai’viran la fel de murdare ca ale oricui altcuiva.
Nu după mult timp, găsi capela bunicului său și se strecură pe
lângă străjeri, numai că bătrânul nu era singur. Acolo se afla și
vărul ei Icha. Se ascunse ca s-asculte și ca s-aștepte să plece
tânărul înainte de a i se înfățișă lui Khevat.
— E khaffit, spunea Icha. Ai încredere în el?
— Sigur că nu, răspunse Khevat. Abban ar minți fără șovăire
dacă ar avea ceva de câștigat.
— Atunci n-ai de unde să știi dacă e adevărat.
— Dar cred că este. Fratele tău, întâiul fiu al Izbăvitorului, n-a
fost doborât în Bătălia de la Angiers. A fost ucis de-acest… acest…
— Ș i ce dacă? La urma urmei, ar fi o fărădelege îndeajuns de
cumplită ca să ne răzvrătim?
Icha râse cu amărăciune.
— Hasik are dreptate într-o privință. Ne-am îndepărtat mult
prea tare de Everam ca să mai fim sub privirile lui. Ce mai
contează cine pe cine a omorât?
— Da, într-adevăr.
Khevat oftă.
Era dureros să simtă sufletele frânte de dincolo de vocile lor. În
viața Ashiei, bunicul Khevat fusese întotdeauna o personalitate
colosală, înspăimântătoare. Patriarhul, cel care în familie avea
întotdeauna ultimul cuvânt. Spusele lui erau sacre.
Acum era un simplu om, cu pete galbene în partea din față a
robelor albe. Zvonurile păreau să fie adevărate. Hasik tăiase sulița
tuturor bărbaților din mănăstire.
Rușinea familiei ei era îndeajuns de mare ca să-i umple ochii de
lacrimi, dar nu era nicio onoare să le-aduni în sticluțe când erau
vărsate pentru cei vii. Înainte de a se termina totul, trebuia să-l
găsească pe Hasik și s-adune sângele cu care avea să plătească el.
VP - 756
 Icha plecă aproape imediat după aceea și ea își urmă bunicul în
odaia lui. Se pregătea să se lase văzută când el oftă.
— Dacă vrei să mă omori, Sharum, o să descoperi că e mai greu
decât crezi.
Ashia miji ochii. O simțise? Cu neputință.
— Bunicule.
Desfășură mătasea neagră ca să lase la vedere eșarfa ei și vălul,
amândouă albe.
— Ashia?!
Khevat se răsuci, uitându-se la ea cu gura căscată.
— Pe barba lui Everam, fetițo, ce cauți aici?
— M-a trimis Damajah, răspunse ea. Caută-l pe khaffit cu
ajutorul tatălui tatălui tău, așa au spus zarurile.
Khevat păruse să se însuflețească puțin când o văzu, dar acum
recăzu în starea de mai înainte, gârbovindu-se în timp ce aura i se
întuneca, devenind neclară.
— Nu știu cu ce scop te-ar putea trimite Everam în locul ăsta
uitat de lume.
— Se spune că mănăstirea i-a căzut pradă lui Nie. Atât e de-
ajuns, nu e nevoie de alt motiv.
— Nu pot să neg, spuse Khevat. Hasik a renunțat la
alagai’sharak. Poate că nu luptă de partea lui Nie, dar nici nu i se
opune. O lasă să-și întindă nestânjenită stăpânirea, ca un
verdean laș.
— Dar de khaffit ce știi? Zarurile-au prezis că încă mai are de
jucat un rol.
— Trăiește, răspunse Khevat, dar n-o să-ți fie ușor s-ajungi la
el. Hasik îl ține aproape, îi poartă chiar el de grijă. Îl consideră
prețios. E văzut împreună cu Hasik sau deloc.
— Am venit să-l salvez. Mă ajuți?
— Zarurile te-au trimis aici ca să-mi ceri ajutorul pentru
salvarea unui khaffit? Aura lui Khevat se aprinse iarăși. Eu l-am
slujit pe Everam o viață, dar pentru Damajah un khaffit smiorcăit
valorează mai mult decât mine?
— Abban e khaffit, răspunse Ashia. Hannu Pash i-a pus
stigmatul de laș smiorcăit, și asta și este. Dar spune-mi, bunicule,
scuza ta care e?
Khevat făcu ochii mari.
— Cum îndrăznești, fetițo?!

VP - 757
 — Ce să-ndrăznesc? îl întrerupse Ashia. Hasik mi-a ucis vărul.
Ț i-a retezat bărbăția și a rupt pactul cu Everam, renunțând la
alagai’sharak, când Sharak Ka deja a început. Însă tu nu faci
nimic altceva decât să te umilești și să-l slujești.
— Cine i se opune lui Hasik moare, răspunse Khevat.
— N-ai fost tu cel care m-a învățat că singura cale către Paradis
e moartea în numele lui Everam? întrebă Ashia.
Khevat răsuflă prelung.
— Ș i dacă aș vrea să te-ajut, salvarea lui Abban ar fi aproape
peste putință. E încă gras, cu un picior olog și cu celălalt mutilat.
Chiar dacă te poți folosi de hora ca să-l cari, o să descoperi că e…
o matahală stângace, greu de tras după tine, iar Hasik o să-ți ia
imediat urma.
— Atunci poate e timpul să scăpăm de Hasik, spuse ea.
— Hasik e puternic, copilă.
Khevat îți desfăcu mâinile cu amărăciune.
— Iar eu sunt… nu mai sunt ce-am fost cândva.
— Erai vocea care despărțea binele de rău în casa noastră. În
tribul nostru. Acum lași un om care l-a omorât pe fiul
Izbăvitorului să umble liber, fiindcă ți-e frică de moarte?
— Sper să n-ajungi niciodată să înțelegi că poți avea o soartă
mai rea decât moartea, nepoată.
Ea scuipă pe podea.
— Am fost instruită de Enkido. Pierderea mădularului nu i-a
știrbit maestrului meu nimic din tot ce se înțelege prin spirit, nici
nu i-a încetinit sharusahk-ul. Dacă tu n-ai curaj să-l ucizi pe
câinele ăsta turbat, o s-o fac eu.
Aura lui Khevat se trezi din nou la viață.
— Nu-mi vorbi tu mie de sus despre Enkido, fetițo! L-am
cunoscut pe maestrul tău cu mult înainte să te naști. Îl știu de
când era un băiat sfrijit, în bido cafeniu. Eu am ales maeștrii de
instrucție care l-au antrenat în Hannu Pash și, când a scăpat de
bido, l-am luat în Sharik Hora și l-am instruit eu însumi. Îl știu
din vremea în care alerga prin Labirint alături de frații lui de
suliță, urlând la lună și umplându-se de glorie cu fiecare ucidere a
unui demon. Eu i-am fost sfătuitor când gloria aia a-nceput să
pălească, lăsându-l neîmplinit.
Cu o iuțeală neașteptată, o prinse pe Ashia de braț. Ea încercă
să-l oprească, însă el o răsuci, înfrângându-i împotrivirea, și o izbi
cu fața de peretele de piatră al capelei.
VP - 758
 — Așadar, crede-mă când îți spun să te ferești de Hasik. Dacă-l
subestimezi fie și numai pentru o clipă, mori.
Ea își propti un picior în perete, luându-și avânt, și lovi un
punct de întâlnire de pe brațul bunicului ei, slăbindu-i
strânsoarea atât cât era nevoie ca să se elibereze.
— Atunci ajută-mă, spuse.
Ceva din bărbatul de odinioară se zări în privirea lui.
— Chin-ii cunosc o cale secretă de pătrundere în fortăreață pe
dedesubt. Hasik o caută în labirintul de tuneluri. Dacă zarurile lui
Damajah pot ghici unde se află…
Ashia clătină din cap.
— Aici zarurile nu ne pot ajuta, dar știu pe cineva care poate.
•
Pentru o scurtă vreme, tufărișul deveni sălașul râsului. Briar și
Kaji erau veri de departe, dar se înțelegeau deja ca frații. Briar îl
adora pe băiețel, alerga după el prin grotă, îl învăța cuvinte noi,
era încântat de nevinovăția lui.
Dar știa că, în fiecare clipă pe care și-o petrece iscodind prin
mănăstire, Ashia se află în pericol de moarte. Când Kaji adormi
din nou, Briar începu să se foiască prin grotă ca un lup de
noapte, încleștându-și și descleștându-și pumnii.
Oare asta simțea Dehlia când pleca el să iscodească? Asta era
îngrijorarea despre care vorbeau Ragen și Elissa? Era dureros. De
neîndurat. Nu pricepea cum izbuteau ei să facă față. Aruncă o
privire spre copilul adormit. Oare îl putea lăsa singur? Pentru
foarte puțin timp, doar cât să se convingă…
— De ce anume să mă conving? mârâi la sine însuși.
Ashia nu avea mai puțină putere decât el și era o luptătoare mai
bună. Fie se afla în siguranță, fie se afla într-un pericol atât de
mare, încât șansele lui Briar de a fi capturat la rândul lui –
lăsându-l pe Kaji singur și lipsit de apărare – să fie mai mari decât
cele de-a o salva.
Prin urmare, continuă să măsoare locul cu pasul.
Începuse să se-ntunece când auzi lujerii de rădăcina-porcului
foșnind. Ajunse la gura grotei într-o clipă și o văzu pe Ashia
coborând.
— E totul bine, Briar?
El încuviință din cap.
— Ce-ai aflat?

VP - 759
 — Bunicul meu trăiește. Ș i vărul meu Icha la fel. Ne vor ajuta,
dar trebuie să trecem repede la fapte, fiindcă Asfințirea bate la
ușă. Khaffit-ul a ajuns în scaun cu roți și e ținut într-una dintre
chiliile ucenicilor Păstorului. Ș tii unde se află?
Briar încuviință din cap.
— Trebuie să traversăm curtea ca s-ajungem la zid. N-o să fie
ușor cu un scaun cu roți. Bunicul tău poate deschide poarta
mică?
— Nu fără să atragă o atenție de care e bine să ne ferim,
răspunse Ashia. Mi-a vorbit despre un tunel secret, care duce în
fortăreață.
— Da, zise Briar. Îl știu. În câteva locuri nu e ușor de străbătut
cu un scaun cu roți. S-ar putea să trecem totuși, dar nu cu sulițe
pe urmele noastre.
— Bunicul spune că n-au izbutit să găsească tunelul. Dacă
putem s-ajungem acolo neobservați și să ne-acoperim urmele, nu
ne vor prinde niciodată.
Briar se încruntă.
— N-are logică. Tunelurile sunt întrucâtva năucitoare, dar,
dacă acei Sharum știu că există, până acum ar fi trebuit să
descopere intrarea. Nu putem fi în siguranță decât dacă nimeni
nu știe că există calea aia secretă.
— Se pare că Hasik vrea să fie dată din nou uitării, îl lămuri
Ashia. Nu-și lasă oamenii să cerceteze tunelurile.
— Sau deja a găsit-o și bunicul tău ne-atrage într-o cursă.
Ashia deschise gura ca s-aducă argumente în favoarea onoarei
familiei sale, însă o închise, cu îndoieli în gând. Își încrucișă
brațele.
— Briar, mâine-noapte începe Asfințirea. Dacă nu-l salvăm pe
khaffit până mâine-seară, înainte de apusul soarelui, s-ar putea
să nu mai avem niciun alt prilej.
El ridică din umeri.
— Ș i ce dacă? Dacă n-ar fi el, toată mizeria în care-am intrat n-
ar exista. De ce merită să salvăm viața lui punând în primejdie
trei vieți, viețile noastre?
— Însărcinarea mea…, începu Ashia.
— Ducă-se Miezului însărcinarea ta! se răsti el. Putem…
— Ce putem? îl întrerupse Ashia. Să fugim în Văiuga? În Miln,
în munții unde se fac arme de foc pentru măcelărirea poporului
nostru? N-avem unde să fugim de Sharak Ka, Briar. O să ne
VP - 760
găsească și dacă ne ducem la capătul Alei. Ai văzut ce le-au făcut
demonii pescuitorilor și corăbiilor lor. O să ne vină rândul, ne vor
ataca și pe noi. Tu te poți ascunde în tufărișul tău, așteptând să-ți
ardă lumea în jur, dar mie nu-mi stă în fire. Damajah spune că
salvarea khaffit-ului o să le dea alagai-ilor o lovitură pentru care
merită să pun în pericol viața mea. Ș i viața lui Kaji.
Copilul se foi când își auzi numele.
— Mami?
Ashia se duse la el și își desfăcu roba ca să-și elibereze un sân,
dar nu-l slăbi din ochi pe Briar.
— Tu hotărăști dacă merită s-o riști pe a ta.
•
Lumina zorilor alungase alagai-ii când Ashia și Briar începură
să coboare de pe stânci. Kaji era în ranița de pe spatele ei, iar ea
se silea să răsufle regulat în vreme ce se uita în jos, la amețitoarea
distanță până la care ar fi putut să cadă. Dacă ar fi fost singură,
nu s-ar fi gândit nicidecum la așa ceva, dar, cu fiul său în spate,
se simțea recunoscătoare fiindcă peretele stâncos era încă în
întuneric, așa că se putea folosi de hora din încălțările și din
mănușile ei ca să se prindă de piatră.
În fundul hăului era o fâșie de plajă foarte îngustă și, ascunsă
în spatele unui tufiș și al unor lujeri groși de alagai’viran, o grotă
mică.
— Asta e? întrebă. A fost tot timpul atât de aproape?
Briar clătină din cap. După schimbul lor de cuvinte din timpul
nopții, fusese mai tăcut decât de obicei. Dădu deoparte lujerii,
lăsând să se vadă o barcă mică, ascunsă în grota puțin adâncă. O
trase pe plajă, o verifică, apoi o împinse pe apă.
— Urcă-te.
Ț inu barca neclintită până ce Ashia sări înăuntru sprintenă,
izbutind să nu-și piardă deloc echilibrul când micul vas se legănă
sub greutatea ei.
Briar îl împinse și sări la rândul lui, nicidecum mai puțin agil
decât ea, chiar și fără lecțiile pe care i le dăduse. Îl învăța
sharusahk și el prindea cu iuțeală, dar era uimitor cât de multe îl
învățase noaptea însăși.
El începu să vâslească și găsi repede un ritm lejer, mulțumită
căruia alunecau lin pe suprafața apei. Ashia știa că niciun demon
nu înoată în lac sub lumina soarelui dimineții, dar arunca totuși

VP - 761
priviri prudente în jur, aducându-i laude lui Everam fiindcă Briar
nu se îndepărta de țărm atât de mult, încât să-l piardă din vedere.
— E departe? întrebă.
Deasupra lor, mănăstirea se contura pe culmea unei stânci, dar
se aflau destul de departe de ea și destul de aproape de mal ca să
fie greu de zărit.
Briar clătină din cap.
— Aproape am ajuns. Pe restul drumului va trebui să ne udăm
picioarele.
Ashia îl privi curioasă, dar nu-și lăsă fața să-i trădeze teama din
suflet când el ancoră barca în apă adâncă.
— Pe aici.
Briar sări în lac și ea își ținu răsuflarea. Era nevoie să-noate pe
toată distanța care-i despărțea de țărm?
Dar Briar nu se scufundă. Împroșcă apa în jurul gleznelor sale,
dar rămase în picioare.
— Ce soi de magie e asta? întrebă Ashia.
— Nicio magie. În apropierea peșterii n-ai unde ancora.
Veghetorii au construit un șir de insule mici ca s-ajungă până
într-un loc cu apă adâncă. Dacă știi unde să calci, poți merge de-
aici până pe mal. Dacă nu…
Își luă sulița și o vârî în lac la numai câțiva centimetri de locul
unde stătea. Coada armei, mai înaltă decât el, dispăru în
întregime sub apă.
— Calcă numai unde calc eu.
Ashia încuviință din cap, controlându-și răsuflarea și, lăsându-
și spaima să treacă pe lângă ea, se descălță și îl urmă pe Briar.
Apa era rece, însă sub tălpi simțea suprafața fermă a potecii de
piatră ascunsă sub lichidul întunecat. Briar se mișca iute și ea
ținea pasul, având mare grijă să pună piciorul exact unde și-l
pusese el. O singură greșeală o putea trimite în apa adâncă, cu
Kaji în spate.
Construit anume ca să cadă urmăritorii în apă, drumul șerpuia
întruna, dar Briar înainta fără nicio șovăire, așa că se apropiau
repede de stâncă. Nu se putea vorbi de un țărm, în fața lor nu era
decât un perete drept, cu petice de pământ și tufe ieșind în afară
ca niște zimți. Briar sări, se prinse cu vârfurile degetelor de o
ieșitură și se trase în sus, într-o crăpătură a stâncii.
Ashia îl urmă și ajunse într-o crăpătură mai adâncă decât
părea când o priveai din apă. În interior urcară, prin întuneric, pe
VP - 762
o pantă abruptă. S-ar fi putut crede că e vorba de o formațiune
naturală, dacă n-ar fi existat ușoara strălucire a glifelor
protectoare dăltuite în pereți.
Îl ajunse pe Briar din urmă în capătul tunelului, unde drumul
era blocat de un bolovan greu, glifat. Băiatul se propti cu spatele
în el și împinse. În ciuda puterii lui impresionante, bolovanul se
mișca foarte încet. Ashia adăugă forța brațelor ei și eliberară
drumul. În fața ochilor le apăru o peșteră mai largă, naturală, fără
nicio glifă pe suprafața stâncii.
Împinseră bolovanul greu la loc și Ashia recunoscu în sinea ei
că astupa golul atât de bine, încât ea nu și-ar fi dat niciodată
seama că a fost pus acolo de mâna omului.
Nu era noapte, dar întunecimea din tunel o îngrijoră. Scoase
din ranița lui Kaji cozile de sticlă glifată ale sulițelor ei scurte și le
lungi vârfurile cu simple zvâcniri din încheieturile mâinilor.
Începu Cântecul Asfințirii, uitându-se după alagai în lumina lui
Everam, în timp ce, în fața ei, Briar o pornise în susul pantei.
•
Hasik deschise ușa trântind-o de perete.
— Micul-dejun, khaffit!
Abban tresări, izbindu-se cu fața de patul tare când Hasik intră
cu pași mari, ținând o tavă în mână.
— Unde e Dawn?
Abban scutură din cap ca să-și alunge somnul și se împinse în
mâini ca să se salte în capul oaselor.
Hasik azvârli ceva care-l izbi în piept cu un plescăit umed. El
prinse obiectul din instinct, se uită în jos și dădu cu ochii de un
scalp plin de sânge, cu buclele de păr încărunțit de neconfundat.
Scalpul lui Dawn.
Îl aruncă îngrozit, iar Hasik își lăsă capul pe spate și izbucni în
râs.
— Prietena ta chin nu s-a agățat de viață cu disperare, ca tine,
khaffit. Am găsit-o spânzurată de grinda din chilia ei.
Abban se uită la scalp cu amărăciune.
Everam, dăruitor de viață și de lumină, nu ți-am fost niciodată cel
mai credincios slujitor, dar nici nu sunt un alagai, ca ăsta. Dă-mi
putere de viață și de moarte asupra lui, fie și numai pentru o clipă,
și n-o să mai fiu din nou atât de prost, încât să-l las să trăiască.
Dar, chiar dacă Everam îl auzi cumva, nu dădu niciun semn.
— Haide, khaffit.
VP - 763
 Hasik îi făcu semn să se apropie.
— Ț i se răcește micul-dejun.
— Sunt uimit că ai adus tu însuți scalpul.
Abban se strădui să pară nepăsător, în timp ce mațele îi
chiorăiau.
— Acel Hasik pe care-l știu eu ar fi trimis-o pe fiica ei.
— Cred că, deocamdată, o să-i las fiica în pace.
Abban ridică dintr-o sprânceană.
— Ai devenit milos?
Hasik chicoti, desprinzându-și micul ciocan de centură.
— Bineînțeles că nu. Pur și simplu cred că, pentru o vreme, ar
trebui să reîncepi să-ți primești chiar tu pedeapsa.
Abban își simți obrajii răcindu-se.
— Eunuc Ka, dacă mă cruți, o să…
— Acum te milogești și te târguiești din nou!
Hasik izbucni în râs.
— O, khaffit, mi-a lipsit asta! Oricât de milă ți-o fi fost de femeia
aia chin, nu te-ai gândit niciodată că merită să mă mituiești ca s-o
cruț!
Abban înghiți în sec. Cuvintele erau usturătoare, dar nu putea
să le nege adevărul. Se credea mai bun decât Hasik, dar în
realitate chiar era?
Hasik ridică micul ciocan.
— Așadar, khaffit, ce-mi oferi în schimbul degetului tău mare?
— Îți…
Abban șovăi. Într-adevăr, ce? Închis acolo, în chilia aia mică, n-
avea nimic. Averea lui era în Krasia, în mâinile lui Jamere, și în
Văiuga, în mâinile lui Shamavah. Ș i, chiar dacă ar fi putut ajunge
la avuțiile sale, ce anume, de pe toată Ala, l-ar fi putut îndupleca
pe omul ăla, care nu părea să fie cu adevărat viu decât atunci
când îl auzea pe el țipând?
— Haide, khaffit, trebuie să intri în joc.
Hasik îl înșfacă de încheietura mâinii și îi lipi palma de masă,
ținându-i-o într-o strânsoare de fier în timp ce răsucea micul
ciocan între degete.
— Te rog! țipă Abban cu voce ascuțită.
Putea îndura să-i fie zdrobite labele picioarelor, pulpele. Dar ce
era el fără mâini?
— Dacă… îmi cruți mâinile, îți spun unde se află mina de
electrum a Izbăvitorului.
VP - 764
 Hasik își ridică privirea.
— Minți.
Abban clătină din cap.
— Hasik, eu sunt cel care i-a vorbit prima oară lui Ahmann
despre metalul sacru. Mina e într-un loc izolat, cu pază puțină.
Eunucii tăi pot cuceri locul cu ușurință și e nevoie de puțini
războinici ca să păstrezi la nesfârșit în stăpânirea ta canionul în
care se află.
Hasik își îndreptă spatele și lăsă ciocanul pe masă. Abban simți
o răbufnire de speranță. Armele din electrum i-ar fi făcut pe
eunuci forța dominantă din ținuturile mlăștinoase.
— Cât de departe e?
— La vreo două săptămâni de mers călare.
Abban ridică din umeri, ca și cum ar fi fost vorba de o nimica
toată.
Hasik scuipă.
— Prea departe ca să mă-ncred cu ușurință în adevărul
spuselor tale. Prea departe ca să trimit acolo războinici bizuindu-
mă doar pe făgăduielile unui khaffit care-și dorește cu disperare
să-și păstreze degetele mâinilor.
— Ucide-mă dacă mint.
Hasik se destinse iarăși.
— Asta e ceva nou.
— Nu e o viclenie mieroasă, Hasik. Dacă nu-mi pot cumpăra
scăparea de tortură cu sclavi chin, mi-o cumpăr cu un metal
prețios.
Hasik îl studie lovindu-se ușurel cu ciocanul peste falcă. Își lăsă
capul într-o parte, ca și cum ar fi ascultat spusele unui sfătuitor
nevăzut. Pe urmă se ridică, dându-și uitării scoicile aburinde
pregătite pentru micul-dejun.
— Aduceți scaunul khaffit-ului!
— Pot desena o hartă…
Abban se întrerupse când Hasik îl săltă în brațe și îl îndesă în
scaunul cu roți. Ceva din ochii războinicului îl înspăimântă mai
tare decât ciocanul.
— Unde mer…?
De data asta amuți când Hasik îl plesni peste ceafă.
— Liniște, mârâi războinicul. Adevărul spuselor tale poate fi
verificat și pe o altă cale.

VP - 765
 Abban se întrebă dacă nu cumva făcuse o greșeală cumplită,
dar știa că nu e înțelept să continue să protesteze. Se văzu scos
din chilie și împins pe coridoare către o ușă păzită. Acolo
abandonară scaunul. Hasik și-l aruncă pe negustor pe umăr ca
pe-un sac cu grâne. Ușa se deschise către o scară ce se adâncea
în catacombele de sub mănăstire, părând o cale spre abis.
Când ajunseră jos, dădură de o ușă grea, păzită de mai mulți
eunuci. La intrarea lui Hasik și a lui Abban în încăpere, luară
poziție de drepți și își pregătiră sulițele de luptă înainte de a
deschide ușa, de parcă s-ar fi așteptat să se reverse înăuntru tot
abisul.
Se uitară cu toții la Abban cu prudență, dar nu scoaseră nicio
vorbă când Hasik îl luă dincolo de ușă. În lumina firavă venită din
camera gărzilor, negustorul zări tunelul natural care îl continua
pe cel săpat de oameni, cu stâlpii de susținere și podeaua purtând
urmele unor glife distruse prin răzuire. Pe urmă gărzile închiseră
ușa, lăsându-i pe întuneric.
— Hasik…, începu Abban.
— În ultimele luni te-am tot ascultat vorbind, khaffit.
Nestemata de pe turbanul lui Hasik strălucea ușor, ajutându-l
să vadă în jur, dar Abban fusese înghițit de beznă, nu mai zărea
decât fața slab luminată a capturatorului său.
— Acum e timpul s-asculți tu.
— Ascult, spuse el, când tăcerea se prelungi prea mult ca s-o
mai poată suporta.
— Nu trebuie să m-asculți pe mine. Hasik îl lăsă să cadă
izbindu-se zdravăn de piatra tare. Ascultă-l pe adevăratul stăpân
al acestui loc.
— Adică pe cine? întrebă Abban.
Drept răspuns, pe tavanul încăperii prinse viață o glifă de
lumină. Orbit de strălucirea ei, Abban strânse mai întâi din ochi,
apoi văzu că în fața lor se conturează o siluetă.
Se înfricoșă și mai tare când își dădu seama că e el însuși.
— Everam să ne apere!
Nu arăta ca imaginea lui din oglindă – era un Abban suplu,
care se foia prin fața lui pe două picioare tefere. Era ceea ce ar fi
fost el dacă n-ar fi căzut de pe zidul Labirintului.
Falsul Abban îl ocoli, uitându-se la el ca pisica la șoarece. El
începu să tremure și se simți scăldat în sudoare. Își ridică o mână
ca să deseneze o glifă în aer.
VP - 766
 Hasik îl plesni peste ea, împingându-i-o în jos.
— Mai fă asta încă o dată, khaffit, și-ți tai brațul. Stăpânul n-
are nevoie de trupul tău. Doar de mintea ta.
— Stăpânul?
Abban își ridică privirea și văzu un alt demon, în clipa aceea
neclar, prinzând contur în încăperea întunecată.
— Alagai Ka.
Când demonul păși în lumină, Hasik căzu în genunchi, lipindu-
și fruntea de podea.
Demonul era mic, chiar mai scund decât Abban, cu brațe și
picioare subțiri ca niște fuse și cu un trup care părea doar piele
neagră precum cărbunele trasă peste un schelet. Capul conic
imens avea deasupra enormilor ochi negri o coroană de coarne
pipernicite. Carnea noduroasă de pe craniu zvâcnea.
Falsul Abban se deformă, împrăștiindu-se ca o imagine
oglindită în apă când arunci în ea o piatră. Se reformă o clipă mai
târziu, arătând ca Hasik – sau așa cum își imagina războinicul că
arătase înainte de jugănire. Falsul Hasik era dezbrăcat, cu
bărbăția atârnându-i între picioare ca un braț de copil.
— Nu cred că l-ai înfățișat corect, sublinie Abban. Sulița lui
fleșcăită era mult mai puțin impresionantă când nevestele și fiicele
mele l-au trântit la podea și i-au tăiat-o.
Hasik îl fulgeră cu privirea, dar, așa cum se așteptase Abban,
nu cuteză să se ridice fără să i se poruncească.
— Cutezătoare vorbe, khaffit, spuse falsul Hasik, imitând vocea
și gesturile celui adevărat cu o precizie înfiorătoare.
— Ce importanță are?
Abban râse, descoperind cu surprindere că teama și panica i se
spulberau. Purta o luptă în care nu trebuia să-și folosească
trupul, mintea îi era de-ajuns. Se uită la falsul Hasik vorbindu-i
ca și cum ar fi fost cel adevărat.
— Hasik, mă aflu aici fiindcă stăpânul tău are nevoie de mine,
așa că soarta mea nu se mai află în mâinile tale.
— Nu fi atât de sigur, khaffit, mârâi falsul Hasik. Când termină
stăpânul cu tine, s-ar putea să-mi fii dat din nou în grijă.
— S-ar putea, sublinie Abban.
Falsul Hasik zâmbi.
— Dacă n-o să se ospăteze cu mintea ta după ce-o să-ți fure
gândurile.
Abban ridică din umeri.
VP - 767
 — Nu mai contează, Hasik. S-ar putea să te visezi stăpân, dar
n-ai fost niciodată cu nimic mai mult decât un câine. Te-am văzut
în sharaj, unde erai câinele maeștrilor de instrucție și al lui
Khevat. Ai fost al lui Jesan, tatăl tău din noapte. Al lui Ahmann.
Când în încăpere e o mătărângă mai mare, singura ta ambiție e
satisfacerea poftelor cărnii.
— Minți, khaffit! Falsul Hasik se sumeți, îndreptându-și bărbia
spre el. Îi sunt loial lui Alagai Ka și o să fiu răsplătit.
Abban îl privi în ochi.
— Ce răsplată o să primești? Mâncători afunzi și porc? Pe mine,
ca să mă torturezi? O nouă suliță între picioare? Întotdeauna ți-a
lipsit imaginația, Hasik.
Adevăratul Hasik l-ar fi lovit pentru astfel de cuvinte, însă
metamorful undui din nou, preschimbându-se în falsul Abban.
— Ce-ar zice mama ta dacă te-ar auzi înfruntând mușteriul
înainte de a începe tocmeala?
— E limpede că nu știi mare lucru despre mama, zise Abban.
Metamorful undui încă o dată, luând înfățișarea Omarei,
bătrâna mamă a lui Abban. Aidoma falsului Hasik și a falsului
Abban, și acea iluzie era perfectă, se potriveau chiar și ridurile din
jurul ochilor ei și parfumul pe care îl prefera.
— Fii mândru, fiule. Valorezi mai mult decât orice câine
Sharum.
Vocea și modulațiile ei erau ale Omarei. Ș i gesturile.
Dar Omara era la mii de kilometri depărtare și Abban se
asigurase că Hasik n-o să dea niciodată ochii cu ea. Cum putea
metamorful s-o cunoască atât de bine?
Ș i atunci o simți, simți voința demonului zvâcnindu-i în minte.
Nu fusese adus acolo ca să i se pună întrebări prin viu grai.
Interogatoriul deja începuse.
Însă o dată făcută această descoperire, lumea din jur dispăru
când își îndreptă toată atenția către interiorul său. Îl urmări pe
demonul care îi cotrobăia printre amintiri, avu viziuni ale
trecutului atât de vii, încât i se păru că le retrăiește. Smulgerea lui
din brațele Omarei ca să fie trimis cu forța în sharaj. Bătaia pe
care i-o dăduse Hasik în ziua aia și bătăile din zilele următoare.
Umilința. Durerea.
Părând să se îmbete cu toate astea de parcă ar fi băut couzi,
demonul lăsă să-i scape geamănul mintal al unui suspin de
încântare.
VP - 768
 Era o siluire de nedescris și Abban se împotrivi voinței
demonului, străduindu-se să și-l scoată din minte.
Nedându-i nicio importanță, Alagai Ka scăpă dintr-o lovitură de
rezistența lui stângace, cu ușurința cu care îi înapoia Hasik
loviturile în copilărie.
Demonul i se afundă din nou în amintiri, acum oprindu-se
asupra căderii de pe zid, care îl lăsase lungit în Labirint, cu
picioarele rupte, și a umilirii care urmase, când propriul trup îi
înșelase așteptările și el le înșelase în repetate rânduri pe ale lui
Ahmann, singurul său prieten, silindu-l să șovăie între prietenie și
datorie până când nu mai avusese de ales.
Ce s-ar fi întâmplat dacă n-ar fi căzut? Ar fi rămas Ahmann
alături de el? Dacă nu s-ar fi întors niciodată în bazar, dacă nu i-
ar fi dat lui Parʼchin harta?
Voința străină care i se învârtejea în minte păru să se crispeze,
să se solidifice, în timp ce demonul își îndrepta toată atenția
asupra acelor amintiri, trăgându-le către sine cu atâta putere,
încât Abban ameți. Trupul începu să-i zvâcnească spasmodic în
vreme ce alagai-ul absorbea fiecare imagine și fiecare sunet, tot ce
se împletea în țesătura amintirilor lui despre Parʼchin.
Abban știu că nu fusese adus doar pentru mina de electrum.
Era vorba de ceva mult, mult mai periculos, pentru el și pentru
toată Ala.
Demonul voia să afle totul despre Ahmann, totul despre
Parʼchin. Ș i undeva, în sufletul lui – dacă așa ceva exista –, Abban
știu că mintalul nu trebuie să afle ceea ce dorea, chiar dacă asta
avea să-l coste pe el viața.
Hotărârea odată luată, își adună propria voință simțindu-se
eliberat. Își iubea soțiile și copiii, își îndrăgea bogăția și traiul
tihnit, dar nu ținea la nimic mai mult decât la propria viață. Dacă
era dispus s-o sacrifice încheind un târg, n-avea de ce să nu
arunce în luptă absolut tot ce poseda.
În clipa aceea, îi înțelese pe Ahmann și Parʼchin mai mult ca
oricând.
O, prieteni, cât de mult v-am nedreptățit! Ați avut dreptate tot
timpul.
Cu acest ultim gând, Abban își aruncă voința în lupta împotriva
prezenței străine din mintea lui.
Demonul nu era pregătit să facă față noului asalt. Îl crezuse
slab, înspăimântat. Abban se năpusti, străpungându-i apărarea,
VP - 769
scoțându-și-l din amintiri. Apoi, încetul cu încetul, începu să-
mpingă voința demonului afară din trupul lui.
Creatura îl privi surprinsă. Nu metamorful, care încă mai
păstra înfățișarea Omarei, ci prințul alagai însuși. Își lăsă capul
pe-o parte și îl țintui cu ochii săi imenși, la fel de uimit cum ar fi
fost dacă o furnică și-ar fi imaginat că-l poate călca în picioare.
Abban își văzu în enormii ochi negri ai mintalului imaginea
reflectată, trupul tremurând, saliva prelingându-i-se prin colțurile
gurii, dar nimic din toate astea nu avea importanță. Nimic în afară
de demon și de voința lui.
Ce vrei? îl întrebă propria minte și se trezi deodată urmărind
alagai-ul care se retrăgea în sine însuși.
În mintea neomenească a creaturii, Abban o văzu pe ea, pe
Alagai’ting Ka, Mama Demonilor. Îi auzi mugetul, simți mirosul
hormonilor din aerul umed și fierbinte. Din ea se revărsau ouă și
curând aveau să iasă reginele. Regine care, după ieșirea din ou,
urmau să se mănânce între ele, nesățioase, nebunește, crescând
repede și devenind tot mai puternice.
Ca să-și domolească foamea, aveau nevoie de oameni la
îndemână, de mulți, de foarte mulți oameni.
Ca miile de neghiobi prinși în capcană într-o mănăstire.
Ca toți oamenii dintre zidurile orașelor. Nu erau adăposturi
sigure. Erau cămări pline cu provizii.
Demonul ripostă și Abban își dădu seama că-și lăsase atenția
abătută de ceea ce-aflase. Era dat afară din mintea creaturii, dar
lupta nu se încheiase. Acolo, în spațiul dintre ei, voințele li se
încleștară în luptă, străduindu-se fiecare s-o domine pe cealaltă.
Acum Abban își înțelegea potrivnicul. Citea dorințele demonului
ca pe ale victimelor sale din bazar. Iar când știai ce vrea mușteriul
– ce îi trebuie –, era simplu să-l momești în cortul tău și să faci
vânzarea.
Demonul se împotrivea, nu era o victimă oarecare. Ș i el
cunoștea slăbiciunile lui Abban, iar voința lui avea o putere
imensă.
Însă Abban savura o târguială înverșunată.
Lupta continuă și negustorul își dădu seama că pierde teren.
Voința demonului nu era niciodată mai prejos decât a lui. El n-
avea nimic de pierdut, dar demonul avea totul de câștigat. Mai
mult decât atât, Alagai Ka era deprins cu lupta dintre două minți,

VP - 770
pe când Abban abia începea să-i descopere regulile. Încet, dar fără
putință de împotrivire, demonul domina tot mai mult spațiul
dintre ei, silindu-l pe Abban să se-ntoarcă în trupul său.
Nici măcar nu era nevoie să-l înfrângă. Dacă Abban îi lăsa cea
mai mică deschidere, demonul le putea cere lui Hasik sau
metamorfului să-l strângă de gât până când își pierdea cunoștința,
pentru ca apoi să pătrundă nestingherit într-o minte nesimțitoare.
Dar Abban auzi deodată un cântec cunoscut și înțelese că nici
el n-are nevoie să-nfrângă demonul, că e de-ajuns să-l mai țină pe
loc câteva secunde.
•
Ashia își păstra vocea egală, învăluindu-se pe ea, pe Briar și pe
Kaji în mantia Cântecului Asfințirii în timp ce se apropiau pe furiș
de Alagai Ka.
Enkido o învățase să lupte lăsându-și deoparte orice sentiment,
fiindcă o astfel de distanțare le îngăduie războinicilor să privească
înfruntarea din afară, studiind-o în toate privințele. Ashia putea
să se apropie de un cutremur de demoni ai pietrei cu sânge rece și
încredere în sine.
Numai că acela era Alagai Ka, tatăl demonilor, care îi ținuse
piept chiar și lui Kaji. Ce însemnau cântecul ei jalnic și sulițele ei
scurte în lupta cu un asemenea potrivnic?
Totuși continuă să înainteze încetul cu încetul, cu sulițele
pregătite, în vreme ce atenția demonului era îndreptată spre
Abban. Hasik stătea în patru labe. Bătrâna – oricine ar fi fost –
era în picioare, total lipsită de vlagă, ca o păpușă cu sforile tăiate.
Briar era doar cu un pas în urma ei când ieșiră din ascunzișul
oferit de unul dintre numeroasele tuneluri care se întâlneau în
acea peșteră. Demonul încă nu-i observase.
Acum, repede, îi spuse Ashia lui Briar prin limbajul degetelor.
Se repezi spre demon, cu sulițele înainte.
Hasik adulmecă aerul și își ridică privirea.
— Stăpâne!
Demonul o văzu pe Ashia tocmai când își avânta spre el
amândouă sulițele. Se răsuci și vârfurile armelor loviră în gol.
Demonul desenă în aer o glifă, azvârlind-o pe Ashia înapoi cum
azvârli un copil cu un dos de palmă. Ar fi dat peste Briar, dacă
băiatul, iute în mișcări, n-ar fi pășit într-o parte, ocolind-o și
ridicându-și burduful cu ceai.

VP - 771
 Demonul era pregătit să oprească un nou atac cu armele, dar
Briar îl împroșcă brusc cu fiertura lui de rădăcina-porcului.
Lichidul arzător îi atinse ochii și pielea, care sfârâiră, și demonul
țipă ascuțit, prăvălindu-se.
Căzu pe spate, fulgerându-i pe nou-sosiți cu privirea, însă
imediat ochii i se reîntoarseră, cu surprindere, spre Abban.
Legătura dintre ei doi, oricare ar fi fost, nu se rupsese, și khaffit-ul
îl ataca.
Profitând de abaterea atenției mintalului, Ashia sări asupra lui,
însă bătrâna i se puse în cale, mai iute în mișcări decât o
Sharum’ting și mai puternică decât un demon al pietrei. Căzură
rostogolindu-se împreună și baba o azvârli pe Ashia, ca pe o
păpușă, în peretele peșterii.
Briar atrase atenția femeii cu o altă împroșcare din burduful
lui. Pielea ei zbârcită undui și deveni deodată demon al câmpului,
o creatură zveltă și rapidă, care se mișca în voie în mica încăpere
subterană. Apoi se umflă, căpătând carapacea solzoasă a unui
demon al pietrei, plină de vârfuri ascuțite. Ochii și gura îi
străluceau, azvârlind flăcări.
Se avântă ca să-l lovească pe Briar. Băiatul se feri la timp,
rostogolindu-se ca să nu-l atingă nici ghemul de foc scuipat de
metamorf.
Fața acestuia se topi, devenind ciocul lung al unui demon al
fulgerului, care țipă ascuțit, trimițând spre Briar o lovitură de
trăsnet.
El își ridică scutul la timp, respingând-o în cea mai mare parte,
dar Ashia văzu durerea străbătându-i aura. Briar urlă și ea mârâi,
atacând creatura.
Lovi mai întâi cu vocea, cu un strigăt vibrant care, mulțumită
bucăților de hora din colierul ei, se putea prelungi la nesfârșit.
Sunetul străbătu încăperea și metamorful se împletici, zbierând
de durere. Până și demonul minții își acoperi urechile cu mâinile
lui firave, scheletice.
După ce-și uni capetele celor două săgeți scurte, Ashia roti în
mâini aproape doi metri de sticlă glifată, tăioasă ca briciul. Lovi și
tăie brațele și picioarele metamorfului, retezând atât cât putu
înainte de a-și veni creatura în fire.
Dar cioturile nu sângerară și metamorful se topi, adunându-se
apoi într-o siluetă mai mare, mult mai amenințătoare.

VP - 772
 Ashia nu dădu aproape nicio atenție formei, concentrându-se
asupra magiei din aura demonului. Vindecarea și schimbarea
înfățișării Absorbeau o mare parte din puterea metamorfului.
Singura lor șansă era să-l facă să și-o secătuiască repede.
Demonul se avântă spre ea, luând-o drept țintă pentru lovitura
de bici a unui tentacul crescut din nimic. Ar fi nimerit-o dacă
Briar nu l-ar fi pocnit din lateral cu scutul, năucindu-l cu glifele
metamorfice.
În clipa lui de neatenție, Ashia îi împlântă sulița în inimă,
zdruncinându-l și silindu-l să-și mai Absoarbă o parte din putere
ca să-și crească una nouă.
Dar pe aceea i-o străpunse imediat Briar. Apoi el și Ashia își
luară în același timp mâinile de pe arme, lăsându-le să trimită în
continuare valuri de magie ucigătoare în trupul creaturii.
Folosindu-se de sharukin-ul învățat o viață-ntreagă, Ashia își
înfipse degetele bățoase în punctele de întâlnire din aura
demonului. Unghiile ei, pe care erau desenate glife bine acoperite
de lac, izbeau carapacea cum izbește ciocanul o coajă de nucă.
Fiecare lovitură îi trimitea în trup o zvâcnire, dându-i tot mai
multă putere și iuțeală pe măsură ce aura demonului pălea.
Primea chiar și Kaji o parte din magie și râdea vesel, neștiind în ce
primejdie se află cu toții.
Ș i Briar începu să lupte cu mâinile goale, cu glifele lui de
apăsare și de izbire tot atât de puternice ca orice suliță sau scut în
timp ce para atacul demonului, pocnindu-l la rândul lui, cu
palma deschisă, scurt și repede, atât de repede, încât Ashia nu-i
vedea toate loviturile. Dar vedea vătămările zvâcnind și
înmulțindu-se în aura creaturii.
Loviră iarăși și iarăși, până când Ashia zări o deschidere în
apărarea metamorfului slăbit și năucit. Își smulse sulița din
trupul lui și o roti, zburându-i capul de pe trup.
Continuă cu o altă răsucire, întorcându-se și îndreptându-și
sulița către demonul minții. Dar nu apucă să lovească, fiindcă un
scut îi opri arma și i-o azvârli. Sulița zăngăni pe piatră,
rostogolindu-se până în celălalt capăt al încăperii. Iar Hasik îi tăie
calea către ea.
— Everam mi-a mai dăruit o zi, spuse el. Nimeni n-o să-mi stea
împotrivă.
— Ai plecat de lângă Everam, unchiule.

VP - 773
 Ashia luă un alt suport al raniței lui Kaji, din sticlă glifată cu
electrum chiar de Damajah. Scoase cu un pocnet lama unei
seceri, în timp ce își punea scutul pe braț.
— Unuia ca tine El nu-i dăruiește nimic.
— O să vedem, fetițo.
Hasik o atacă imediat, cu înverșunare. Ashia îi oprea loviturile
cu scutul sau le abătea agățându-i arma cu secera, dar nu era
pregătiră să țină piept ferocității lui. Pentru câteva clipe, nu izbuti
decât să pareze loviturile lui directe și rotirile suliței. Îl purta pe
Kaji în raniță, nu putea face mișcări care să-l lase pradă unei
riposte, așa că pierdea teren și căuta cu disperare un punct slab
în apărarea eunucului.
Briar o văzu în pericol și îl atacă pe Hasik din spate. Ashia nu
schiță niciun gest care să-l trădeze, dar Hasik se feri de el
aplecându-se în ultima clipă, apoi îl trânti cu o lovitură de picior
năprasnică.
Ashia atacă, însă Hasik n-o scăpase din vedere, apărarea lui
rămăsese fără cusur chiar și în timp ce-l schilodise pe Briar.
Armele li se întâlniră, iar el o pocni pe Ashia cu fruntea în plină
față și râse zgomotos când ea dădu înapoi împleticindu-se.
Se aplecă, ferindu-se de următoarea lui lovitură, apoi își aruncă
scutul spre el și făcu o tumbă, scoțând totodată dopul din capătul
mai greu al secerii sale ca să tragă un laț ascuns acolo, în coada
armei. Îl azvârli, prinzându-l de gleznă pe Hasik în timp ce se
ferea de scutul aruncat de ea.
Ashia trase de laț din toate puterile, însă eunucul cunoștea
mișcarea și se folosi de efectul de pârghie și de forța smuciturii ca
să se-arunce asupra ei, lovind-o cu piciorul în față. O zvâcnire a
gleznei lui smulse secera Ashiei și o azvârli cât putu de departe.
Ea se rostogoli ca să-și recapete echilibrul, aruncând spre
Hasik bucăți de sticlă glifată, dar scutul lui era pe poziție și le opri
pe toate, în afară de una singură, care i se lovi de robe cu un
clinchet, respinsă de platoșa lui de sticlă glifată.
Neavând timp să-și pregătească o altă armă, Ashia intră într-o
poziție de sharusahk, pregătindu-se să țină piept următorului
atac.
Văzându-i mișcarea, eunucul se opri brusc. Aruncă o privire
spre Briar, dar băiatul încă mai zăcea pe spate, gemând. Ashia
vedea în aura lui că Hasik îi rupsese șoldul. Briar și-l ținea în

VP - 774
poziția corectă în timp ce magia îi suda oasele, dar n-avea să se
vindece destul de repede ca să-i poată fi ei de vreun ajutor.
— Lasă copilul jos, îi propuse Hasik. Luptă-te cu adevărat.
— Nici gând, ripostă Ashia.
Hasik își scoase eșarfa din jurul gâtului.
— Lasă copilul jos și las și eu sulița și scutul.
— De ce-ai face așa ceva? se miră Ashia.
— Pentru că vreau să văd ce-a scos Enkido din tine. Ce-a scos
din fiica mea.
— Fiicei tale îi e rușine cu tine. Încă dinainte de a te scopi
khaffit-ul, Sikvah spunea că-ți faci familia de râs în fiecare zi,
cheltuindu-ți chiar și solda de Suliță a Izbăvitorului la jocuri de
noroc și heasah. Ș i bătând pe toată lumea, de la sclavi până la
Jiwah Ka a ta.
Hasik își aruncă sulița.
— Arată-mi ce-a scos Enkido din tine până nu te ucid cu
mâinile goale.
— Ș i fiul meu? întrebă ea.
Hasik zâmbi.
— Dacă dai greș, îl omor, la fel ca pe prietenul tău urât
mirositor.
— Atunci n-o să dau greș.
Ashia se îndreptă încet spre locul unde peretele încăperii
pusese stavilă rostogolirii scutului ei. Îl întoarse cu piciorul și
așeză ranița cu Kaji în cercul lui protector. Nu dorea nicidecum să
se îndepărteze de copil, dar nu putea să nege că propunerea lui
Hasik o avantaja. Nu-și îngăduia să scape un asemenea prilej.
— Să nu te foiești, fiule, șopti ea. Lasă scutul să te apere până
mă-ntorc. Te iubesc, ca întotdeauna.
O lacrimă îi ajunse pe obraz înainte să-și dea seama că plânge.
Strânse din pleoape și celelalte îi căzură în ploaie pe fața copilului.
Dar Kaji zâmbi.
— Mami luptă.
Ashia încuviință din cap, o mișcare de care se folosi ca să-și
șteargă lacrimile și ca să-și strecoare în mânecă ultimul suport al
raniței băiețelului.
— Da, dragostea mea. Fii curajos.
— Mami curajoasă, încuviință Kaji.
Când se îndepărtă de fiul ei, Hasik își lăsă sulița și scutul să
cadă alături și intră într-o postură sharusahk. În spatele lui,
VP - 775
Abban și mintalul se țintuiau unul pe altul cu privirea, prinși într-
o luptă demonică. Aura dintre ei doi avea un fel aparte de viață,
unul nemaivăzut de Ashia niciodată. Nu izbutea nici s-o
descifreze, nici să ghicească pentru cât timp mai putea khaffit-ul
să țină creatura la distanță.
Se apropie de Hasik în grabă, luând și ea poziție.
El își dezgoli golul dintre dinți și fluieră.
— Dă-i drumul.
•
Uitându-se cum se pregătește Ashia să-l înfrunte pe Hasik, lui
Briar îi venea să urle de neputință, dar știa ce se-ntâmplă dacă nu
lași un os să se vindece așa cum se cuvine. Trebuia să stea liniștit,
apăsându-și șoldul până ce bucățile osului rupt se sudau în
poziția corectă.
Lupta începu, iar Ashia și Hasik erau aproape prea iuți ca să-i
poată urmări. Păreau prinși într-un dans îndelung repetat. În
mare parte, mișcările lor erau identice ca formă și execuție, scurte
și precise.
Hasik era avantajat de înălțimea sa, de greutate și de lungimea
brațelor. Ashia era mai iute, mai echilibrată în mișcări, mai
mlădioasă, însă toate astea nu erau de-ajuns ca să-i ofere un
avantaj grăitor. Nu ceda teren, dar Hasik dădea mai multe lovituri
decât ea. Nimereau cel mai adesea în plăcuțele armurii de sub
robele ei, dar erau dureroase, năucitoare, lăsau vânătăi. În cele
din urmă aveau să-i secătuiască puterile.
Se auzi un mârâit și, când se întoarse către sunet, Briar văzu
un demon al nisipului scoțând capul dintr-un tunel care ducea
către grotele de dedesubt. Își luă o mână de pe șold, își înșfacă
sulița și o azvârli către carapacea subțire de pe pântecul creaturii.
Miezingul căzu scoțând un urlet care stârni ecouri în tuneluri.
Sprijinindu-se doar pe mâini și pe un picior, Briar începu să se
târască ținându-și drept șoldul rănit. Desfăcu micile sale pungi cu
praf de rădăcina-porcului și le scutură la ieșirile din tuneluri,
dând naștere câte unui nor greu de străbătut de către demoni,
căci pentru ei era otrăvitor. Dar efectul rădăcinii-porcului avea să
se spulbere destul de repede și, judecând după urletele care se
auzeau din tuneluri, mieziii veniți din urmă aveau să-i împingă pe
cei din frunte, silindu-i să treacă prin bariera de praf.
— Ashia, n-avem prea mult timp!

VP - 776
 Prinsă în lupta cu Hasik, ea nu-i răspunse. Când izbuti s-
ajungă târâș până la sulița sa, Briar se simțea deja mai puternic.
Strânse în mâini coada armei cu vârful încă înfipt în muribundul
demon al nisipului și simți puternica zvâcnire a puterii care
pătrundea în el prin glifa tatuată în palmă.
Își recuperă arma și înjunghie demonul mai adânc în partea
opusă a trupului, grăbindu-i moartea, sprijinindu-se în același
timp în suliță ca să se ridice. Încercă să-și lase greutatea pe șoldul
care fusese rupt și văzu că îl poate susține.
Își desprinse privirea de Ashia, îndreptându-și-o către khaffit și
către demonul minții, apoi își scoase sulița din trupul miezingului
mort și se pregăti pentru o nouă aruncare.
Dar ceva îi lovi brațul când și-l duse în față. Când încercă să
azvârle sulița, descoperi că îi e legată de mână cu un soi de
mătase de păianjen. Își ridică privirea tocmai când un demon al
peșterii se lăsa să cadă asupra lui.
•
Ashia pară o lovitură de pumn cu antebrațele, răsucindu-și
totodată coapsa ca să oprească o lovitură de picior fără să-și
piardă echilibrul. Mișcarea o împiedică să se ferească de o a doua
lovitură de pumn, care o izbi puternic în coaste.
Plăcuțele de sticlă glifată din robele ei absorbiră cea mai mare
parte a șocului, dar i se tăie răsuflarea, carnea i se învineți și o
coastă se rupse. Hasik nu o pocnea pentru prima oară exact în
acel loc.
Cu toate astea, câteva clipe mai târziu, lăsă din nou un loc
descoperit. Când Hasik lovi, ea îi prinse brațul, se răsuci pe sub
încheietura mâinii lui și nu-i dădu drumul în timp ce i se urca pe
coapsă, ca să-i prindă apoi gâtul între gambe, ca într-o foarfecă.
Era un atac executat fără cusur, care ar fi trebuit să-l aducă
sub controlul ei, însă Hasik era masiv și puternic ca un demon al
pietrei. Făcând pași mărunți într-o parte și în alta, ca într-un
dans, izbuti să rămână în picioare, în același timp trăgându-i
pumni Ashiei. Ea îl pocni de câteva ori în cap, dar, nereușind să-l
ia pe de-a-ntregul sub control, se văzu nevoită să-l elibereze.
— Nu l-am întâlnit niciodată pe legendarul Enkido. Cel puțin
nu înainte de a-și tăia bărbăția și limba. Dar chiar și atunci
numele lui era onorat și temut.
Hasik scuipă sânge pe podeaua de piatră a grotei.
— I-ar fi rușine cu tine.
VP - 777
 Ashia mârâi și se repezi din nou la el, dar începea să se teamă
că are dreptate. Se uită în jur, după Briar, și îl văzu luptându-se
din greu cu un demon cu opt picioare, care arăta ca un păianjen
uriaș, cu carapace.
Ea și Hasik începură să se lovească iarăși. Platoșa lui era dintr-
o sticlă imposibil de distrus, nu Absorbea loviturile ca armura din
plăcuțe. Dădea în ea ca într-un zid, în timp ce Hasik râdea de
partea cealaltă.
Dar avea îmbinări și goluri la încheieturi, ca să lase libertate de
mișcare. Acolo lovea Ashia, slăbind liniile de putere, însă era o
vlăguire prea lentă în comparație cu loviturile eunucului, care-i
făceau dinții să clănțăne și o lăsau fără aer. Ș i, la fel ca ea, Hasik
căuta prilejul potrivit pentru o lovitură care să schilodească.
Ș i, pentru el, prilejul se ivi. Își șerpui un braț în jurul brațului
ei, blocându-i cotul, și trase cu putere, în timp ce se rotea ca și
cum ar fi aruncat ceva. Ashia își simți brațul ieșind din umăr cu
un pocnet și căzu izbindu-se cu putere de piatră, uluită.
Hasik ar fi ucis-o, dar din partea opusă a ușii se auziră pe
neașteptate strigăte și zgomote de luptă. Ashia desluși vocea
bunicului ei înălțându-se deasupra vacarmului într-un strigăt.
În acea clipă în care eunucul își îndreptase atenția într-acolo,
ea își trase secera din mâneca brațului teafăr. Îi scoase lama
zvâcnind din mână și tăie armura lui Hasik de-a lungul îmbinării
de la mijlocul trupului.
Strânsoarea lui slăbi când prin tăietură i se revărsară mațele,
iar Ashia se răsuci eliberându-se și pregătindu-se să-l lovească
din nou, de data asta tăindu-i gâtul. Dar se opri, ridicându-și
privirea, când auzi o voce bine cunoscută:
— Nu!
Kaji era la numai câțiva pași distanță, ținându-și la gât cealaltă
seceră a ei. Ashia icni și se trase înapoi împleticindu-se, fără să
dea lovitura ucigătoare. Un braț îi atârna fără vlagă și umărul îi
trosnea ca o nuia, dar continuă să strângă arma în mână.
— Las-o să cadă, mami, spuse Kaji. Sau cad eu.
— Pune arma jos, dragostea mea, îl rugă ea cu voce sugrumată.
— Nu.
Era cuvântul lui preferat. Cel mai puternic din câte știa.
— Kaji asu Asome am’Jardir am’Kaji. Lasă imediat arma aia
jos.

VP - 778
 Ashia îi vorbi pe un ton mai tăios. Băiețelul șovăi și, cu
prudență, Ashia făcu un pas spre el.
— Nu.
Kaji ridică secera mai sus, apăsându-și tăișul lamei pe piele.
Ea se opri brusc, destul de aproape ca să-și vadă lacrimile încă
prelingându-se pe fața copilului, dar prea departe ca să-l poată
opri înainte de a-și tăia singur gâtul. În timp ce Hasik se ridica în
picioare, ținându-și mațele cu mâna, ea își lăsă mai jos brațul cu
arma, implorându-și băiețelul:
— Te rog, fiule. Fii curajos!
Se uită la aura lui și îi văzu deopotrivă strălucirea pură și
întunecimea care o infectase. Demonul îl controla și cuvintele ei n-
aveau putere să i-l scoată din minte.
Însă dârele de pe fața copilului începură să strălucească, căci
lacrimile Ashiei atrăgeau magia din jur, dând forță dorinței ei de
a-l ține în siguranță. Strălucirea se răspândi, îndepărtând umbra
trimisă de demon.
Când îl potopește furtuna, chiar și palmierul plânge, îi spusese
cândva Enkido. Lacrimile surorilor de suliță ale lui Everam cad rar
și sunt cu atât mai prețioase.
Kaji își îndreptă privirea spre demonul minții și lăsă secera să
cadă.
— Nu.
Cuvântul păru să-l atingă fizic pe mintal. Creatura se
cutremură sub forța propriilor strădanii, cu sânge negru
scurgându-i-se din nas și din urechi, la fel cum se scurgea și
sângele lui Abban când li se încrucișau privirile.
Hasik se repezi, cu un cuțit lung în mână, dar Ashia era
pregătiră, îi agăță cu secera încheietura mâinii, îndepărtându-i-o,
în timp ce cu piciorul îl lovea în rana din pântec. Eunucul se
prăvăli totuși peste ea, trântind-o pe podeaua de piatră, unde se
încleștară în luptă.
Briar se rostogolea când într-o parte, când într-alta,
contorsionându-se ca să se ferească de loviturile iuți ale
picioarelor demonului de peșteră, pline de țepii ascuțiți care-l
ajutau să se cațăre pe pereții drepți de piatră și să stea agățat de
ei. Creatura se cabră, lovind podeaua de piatră ritmic cu
picioarele, de parcă ar fi bătut toba în timp ce ataca.
Briar izbuti să-și pună scutul pe braț. Începu să pareze
loviturile cu mai multă ușurință, dar cele cu care riposta el nu
VP - 779
ajungeau până la pântecul bulbos, căci demonul îl ținea la
distanță cu picioarele sale lungi.
Aruncând o privire spre partea opusă a grotei, Briar îl văzu pe
Kaji cu secera la gât. Încremeni, iar demonul de peșteră fu cât pe
ce să-l ucidă. Izbuti cu greu să se îndepărteze, ferindu-se de noua
serie de lovituri ale creaturii. Simțind că domină înfruntarea,
demonul începu să-l atace cu cleștii groși din jurul botului,
scuipând venin care sfârâia pe glifele scutului.
— Nu, spuse Kaji, lăsând secera să cadă în vreme ce se întorcea
spre demonul minții.
Briar îi urmări pentru o clipă privirea și-l văzu pe mintal
cutremurându-se.
Pe urmă, cu mâna pe care avea scutul, își desprinse burduful
agățat de centură și-l azvârli spre botul demonului de peșteră.
Mieziul îl prinse cu cleștii, străpungându-l și împroșcându-se cu
ceai de rădăcina-porcului. Căzu pe spate urlând și Briar se
apropie în goană ca să-l împingă cu glifele de interzicere de pe
scutul său.
Pe urmă se răsuci și-și azvârli cu toată puterea sulița către
capul mintalului.
Nu așteptă să vadă arma nimerindu-și ținta, ci se repezi imediat
pe urmele ei. Sulița străpunse craniul gros al demonului, iar Briar
o ajunse din urmă o clipă mai târziu și-l plesnii peste gât cu glifa
de izbire tatuată pe palmă. Se năpusti apoi peste el, îl trânti și îl
țintui pe piatră cu genunchiul înainte de a prinde sulița în mâini
din ambele părți ale capului străpuns. O răsuci din toate puterile,
ca pe un cabestan, și auzi gâtul creaturii frângându-se.
Demonul minții scoase un ultim strigăt pițigăiat, cu craniul
zvâcnindu-i în vreme ce trupul i se zvârcolea. Demonul peșterii
țipă ascuțit și recăzu pe spate, cu picioarele curbându-i-se.
Ț ipă și Hasik, pierzându-și vlaga îndeajuns de mult pentru ca
Ashia să-l poată lua sub control. Abban gemu, ducându-și o mână
la față.
Câteva clipe mai târziu, Khevat și Icha dădură buzna pe ușă, cu
robele ude de sânge.
•
Hasik clătină din cap, încercând să și-l limpezească, tocmai în
clipa în care Khevat, Icha și oamenii lor îl înconjurau. În
genunchi, sprijinindu-se într-o mână și străduindu-se să-și țină
mațele în cealaltă, era încă periculos și toată lumea o știa.
VP - 780
 Ashia se duse să-și ia sulițele. Avea un braț încă amorțit,
atârnându-i fără vlagă pe lângă trup. Kaji alergă la ea și îi
îmbrățișă un picior, fără să se sinchisească de sângele îmbibat în
mătase.
— Mami.
— Ai fost foarte curajos, fiule, spuse ea.
— Curajos ca mami, încuviință copilul.
Abban căzuse pe podea. Briar se apropie de el și-l trase lângă
un perete de care îl sprijini.
— Ești teafăr?
Khaffit-ul fornăi, încrețindu-și nasul.
— Iscoada.
— Ț i-am salvat viața, îi reaminti Briar.
— Ce-nseamnă toate astea? întrebă poruncitor Hasik. Aduceți-o
pe Culegătoarea de Ierburi chin. Am nevoie de…
Ashia își propti sulița în ceafa lui.
— N-ai nevoie de nimic, slugă a lui Nie.
Tot mai mulți Sharum se revărsau în încăpere. Nu erau cu toții
războinici de-ai lui Khevat și mulți păreau gata să continue să
lupte pentru conducătorul lor.
Însă Briar înșfacă leșul schimonosit al prințului demonilor și-l
aruncă lângă Hasik. Toți luptătorii priviră cu groază creatura,
simbolul a tot ceea ce fuseseră învățați încă din leagăn, și mai ales
în sharaj, că trebuie să fie temut și urât.
— Sunt Ashia vah Ashan, Sharum’ting Ka a Krasiei! strigă
tânăra femeie. Ați fost amăgiți, războinici ai lui Everam, dar vin la
voi cu o propunere de ispășire a greșelilor. Chiar acum, forțele lui
Damajah din Lacul lui Everam sunt atacate de alagai cu
înverșunare. Mulți dintre voi au acolo prieteni. Rude. Veniți acum
cu mine în oraș și toate fărădelegile voastre vor fi iertate. Stați
deoparte și, după ce se va încheia Sharak Ka, oștile victorioase ale
Izbăvitorului vă vor hăitui și vă vor ucide.
— Dacă vor fi victorioase, rânji Hasik disprețuitor. Izbăvitorul e
mort. Fiul lui…
— A pierit de mâna ta! strigă Khevat.
Ashia încuviință din cap.
— Hasik, rușine a familiei tale, pentru uciderea cumnatului
meu, prințul Jayan, și pentru dezertare din oastea Izbăvitorului,
te osândesc la moarte.

VP - 781
 Hasik își adunase între timp puterile. Se roti cu iuțeală, dar nu
destul de repede. Ashia înfipse sulița, retezându-i șira spinării în
dreptul gâtului. Trupul eunucului își pierdu toată vlaga și se
prăbuși. Înainte de a apuca altcineva să facă vreo mișcare, Ashia
se trase înapoi și lovi cu tăișul suliței, retezându-i capul.
— Luați-l, porunci ea, împreună cu capul demonului! Arătați-le
celor de sus pe cine au slujit și lăsați-i să hotărască singuri ce vor
face de-acum înainte.

VP - 782
 40

ALAMEN FAE

334 D.Î.

Metamorful își crescu picioare atât de lungi cât îi îngăduia

tunelul și fugi din răsputeri ca să se-ndepărteze de tavanul care se
prăbușea. Bolovanii aveau să-i țină în loc pe urmăritori pentru
scurt timp, dar îndeajuns ca mintalul să-și piardă urma în
labirintul din adâncuri.
Însă Moștenitorul se mișca repede. Zbură ca să scape de cea
mai periculoasă parte a surpării și abătu din cădere ultimul
bolovan, azvârlindu-l în spatele metamorfului. Carapacea rezistă,
dar salahorul se prăbuși.
Consortul aruncă o privire în urmă. Moștenitorul era singur,
împiedicat de surpare să-și regăsească însoțitorii. Avea cu el sulița
și mantia, dar nu și coroana urâtă de demon, căruia i se ivea rar
întâlnitul prilej de a scăpa de năpasta numită Omorâtorul de
Mintali.
Când se izbi de peretele tunelului, metamorful se folosi de forța
atacului Moștenitorului ca să se-avânte către el, luându-l prin
surprindere. Așa cum bănuise Consortul, Moștenitorul nu putea
să zboare în timp ce respingea un atac înverșunat. Se lăsă să
recadă pe propriile picioare, ca să facă mai ușor mișcările
repetitive pe care se bizuiau oamenii în luptă.
Consortul studiase sharusahk-ul, așa cum se găsea în mintea
salahorului uman, aflase care-i sunt punctele tari și care îi sunt
cele slabe, iar acum urmărea cu atenție stilul de luptă al
Moștenitorului.
Îl văzu făcând tot ce putea face un om ca să țină piept atacului
metamorfului. Ostilitatea îi umplea aura, dar nu-și pierdea
puterea de concentrare.
Ș tia că e despărțit de ceilalți, că e slăbit. Dădu înapoi în fața
metamorfului și își scoase roba care-i era și armură ca să-și
dezgolească glifele tăiate în carne.
VP - 783
 Metamorful scuipă spre fața Moștenitorului acidul gros și
lipicios al salahorilor mlaștinii. Glifele de apărare puteau să-l
protejeze, dar, așa cum era de așteptat, omul se feri, pierzându-și
concentrarea pentru o clipă în care salahorului îi crescură
nenumărate tentacule, fiecare terminat cu câte un vârf chitinos,
foarte ascuțit. Consortul Absorbi, secătuind toate vârfurile de
magie, pentru ca glifele de apărare să nu le poată opri.
Moștenitorul se feri de acid, dar un vârf îl nimeri în coastă. Se
rostogoli ca să micșoreze forța loviturii care lăsă în urmă o rană
prea ușoară ca să ucidă și izbuti cumva să pareze următoarele trei
atacuri înainte ca al patrulea să-i străpungă coapsa.
Dar continuă să lupte, retezând următorul vârf îndreptat spre
el și trasând o glifă metamorfică în stare să izbească salahorul cu
putere de peretele tunelului, lăsând mai mult loc pentru luptă.
Apoi se grăbi să-i taie demonului retragerea, prinzându-l între el și
tunelul surpat.
Sulița lui plină de glife de tăiere prinse viață când o roti,
îndreptând-o spre metamorf și, de data asta, Consortul se strădui
cu disperare să se apere. Orice braț sau tentacul care se apropia
de sulița rotitoare era retezat, șubrezind puterile salahorului și
furându-i mintalului rezerva de magie din carnea tăiată.
Dar, deși avea sulița de care Consortului îi era foarte greu să se
ferească, fără Coroană Moștenitorul era aproape orb. Mintalul
schimbă culoarea metamorfului astfel încât să se confunde cu
tunelul și îi dădu o formă șerpuitoare, care se prelinse în susul
unui perete și apoi pe tavan, unde se afla din nou pe o poziție
favorabilă.
Slaba vedere omenească nu-l putea desluși, dar, reacționând
din instinct, Moștenitorul ghici planul și trasă glife metamorfice
imense, îndreptându-le în sus. Astfel îl izbi de piatră pe
metamorful care nu mai izbuti să rămână agățat și căzu pe solul
tunelului.
Consortul modifică glandele din gâtlejul metamorfului,
înlocuindu-le cu ale unui demon al apei, în care luă naștere un
soi de cerneală neagră groasă, vâscoasă. Absorbi toată magia din
acel lichid și salahorul îl scuipă.
De data asta Moștenitorul nu se feri și jetul de cerneală
orbitoare îl nimeri în plină față. Ș ocul îi traversă aura, dar nu-și
pierdu concentrarea, ci își împlântă sulița în pântecul

VP - 784
metamorfului, la numai câțiva centimetri distanță de locul unde
se ascundea Consortul.
Moștenitorul nu mai voia să-l ia prizonier. Fugise după el ca să-
l ucidă.
Consortul înțelese cât de prost și cât de arogant fusese.
Moștenitorul era într-adevăr slăbit și singur, dar rămăsese tot
Omorâtorul de Mintali, iar el nu-și recăpătase nicidecum toate
forțele.
Trimise o vibrație care Citi piatra din jurul lor. Simți că
dedesubt, nu foarte departe, se află o peșteră largă, ramificată.
Acolo erau nenumărate locuri în care s-ar fi putut ascunde
îndeajuns de mult ca să-și lepede pielea cu glife; apoi, disipându-
se, ar fi putut să se-ntoarcă pe tronul său și să-și redobândească
puterea.
Moștenitorul deschise ochii, acum atât de însuflețiți de magie,
încât arseră toată cerneala, făcând-o să dispară cu un șuierat.
Rănile începeau deja să i se închidă. Trimise prin suliță un val de
magie, zdruncinându-i deopotrivă pe metamorf și pe mintal. Pe
urmă își scoase arma din trupul potrivnicului său și se pregăti
pentru o nouă lovitură.
Consortul o pară și atacă la rândul său, înjunghiind cu
vârfurile lipsite de magie și silindu-l pe Moștenitor să dea înapoi.
Când avu destul loc, Consortul îl făcu pe metamorf să-și
crească un braț șerpuitor, pe care îl încărcă imediat cu magie,
astfel încât să poată trasa glife în timp ce toate celelalte brațe
atacau. Neavând niciun strop de putere de irosit, așeză cu precizie
fiecare glifă în locul potrivit ca să dea naștere câte unei crăpături
în piatra care susținea tunelul.
Înainte de a apuca să termine, Exploratorul se disipă și trecu
prin piatra surpată, care încă nu-și găsise definitiv locul. Era o
mișcare periculoasă. În adânc, magia călătorea în valuri care îi
puteau mătura pe cei neglijenți, ducându-i în Miez, de unde nu
exista întoarcere.
Mai mult decât atât, în starea intermediară, Exploratorul ar fi
putut fi atacat psihic, dacă mintalul și-ar fi recăpătat puterile.
Metamorfii puteau copia perfect toate însușirile salahorilor de pe o
treaptă inferioară lor, dar nu și complexitatea minții unui prinț.
Însă Exploratorul nu riscă, ci se solidifică imediat ce ajunse
dincolo de surpare, cu mult urâta coroană în mână.

VP - 785
 Dacă și-ar fi pus pe cap relicva aia, l-ar fi putut nimici pe
Consort, căruia slăbiciunile omenești îi aduseră în schimb
salvarea.
— Ahmann!
Exploratorul îi azvârli Moștenitorului coroana în timp ce, cu
cealaltă mână, desena glife care să țină demonii la distanță.
Moștenitorul prinse coroana, dar, înainte de a și-o așeza pe
frunte, mintalul trasă ultima glifă și piatra de sub picioarele lor se
surpă.
Consortul era pregătit, întinse cu un pocnet brațele
metamorfului, transformându-le în aripi de demon al vântului,
alungindu-i trupul totodată și dându-i formă conică. Prinse un
curent de aer care urca și pluti afară din peșteră, în vreme ce
dușmanii lui se prăbușeau.
•
Arlen se rostogoli printre bucățile de stâncă, cu vântul
năpustindu-i-se în față în timp ce pietrele îl loveau. Îl zări pe
Jardir căzând la fel ca el, pe când demonul se îndepărta în zbor.
Riscă să se disipeze pentru a doua oară. La suprafață, magia
din jur se scurgea de-a lungul pământului în spirale și vârtejuri
delicate, ca o ceață joasă. Acolo, chemarea Miezului era ceva
îndepărtat, ca sunetul cornului mare din Pârâul lui Tibbet. Aici,
jos, era un vuiet tunător, iar magia se scurgea în valuri imense,
de furtună, care amenințau să-l înece sau să-l tragă în adâncurile
ei.
Privi curenții, găsi unul care urca și își înlănțui voința de el. Se
lăsă apoi purtat, solidificându-se doar atât cât era nevoie ca să nu
se dezintegreze și ca să nu se lase atras de chemarea Miezului,
rămânând totodată destul de ușor ca să plutească.
Jardir dădu drumul suliței și continuă să cadă cu tot mai mare
iuțeală în timp ce se străduia să-și pună coroana. Când izbuti în
sfârșit să și-o așeze bine pe cap, își chemă sulița schițând repede
câteva glife. Arma reveni aproape cu nerăbdare în strânsoarea lui,
apoi și el începu să zboare.
Arlen își roti privirea și zări metamorful plutind prin peșteră.
Arătă către el și Jardir își schimbă direcția zborului, luându-i
urma. Arlen își adună magia, o concentră într-o răbufnire și se
năpusti către demon ca focul de artificii al Leeshei.
•

VP - 786
 Jardir gonea pe urmele lui Alagai Ka mistuindu-și magia fără
chibzuință. Coroana și Sulița lui Kaji nu o puteau păstra într-o
cantitate nemărginit de mare, dar ultimele luni de sacrificii n-
aveau sens dacă demonul scăpa, osândind toată Ala la pierire.
Însă Parʼchin îl însoțea iarăși, și iarăși purta coroana. Nu-și
pierduseră cumpătul când se dezlănțuise abisul și acum Everam
le era din nou alături.
Urmăriră demonul kilometri de-a rândul și distanța dintre ei se
micșoră încetul cu încetul, apropiindu-se de cea până la care
acționa coroana. Ș tiind asta, demonul își strânse aripile și se lăsă
să cadă ca o piatră într-un canion adânc, dispărând din vedere.
Parʼchin se aruncă pe urmele lui, dar Jardir doar viră către
canion, iuțindu-și zborul în loc să lase gravitația să-și facă treaba.
Parʼchin plutea în aer, răsucindu-se cu disperare în căutarea
demonului. Jardir știa că, atât de departe de suprafață, magia e
atât de densă, încât creatura se poate ascunde ca un Observator
în umbră.
Numai că Alagai Ka se putea feri de ochii lui Parʼchin, dar nu și
de privirea-coroanei. Jardir se făcu că nu-l vede ghemuit lângă
peretele canionului, cu trupul metamorfului confundându-se în
totalitate cu stânca. Își întoarse capul, lăsând creatura să-și facă
speranțe preț de o clipă, apoi se răsuci, izbindu-i pe metamorf și
pe mintal de perete cu glife de interzicere.
Uluit, demonul reacționă prea încet când Jardir se năpusti,
aruncând în sfârșit în jurul lui câmpul coroanei. Parʼchin îl
înșfacă pe demon în aer, dorindu-și mai mult decât orice să se
încleșteze cu el în luptă când glifele metamorfice și ale minții îi
străfulgerară pe piele. Căzură în canion împreună, pocnindu-se
unul pe altul.
Jardir coborî în urma lor, micșorând câmpul coroanei. Când se
izbiră de pământ, demonul avea puțin loc de manevră. Parʼchin se
desprinse din încleștare și se retrase rostogolindu-se. Sângera,
vârfurile lipsite de magie ale tentaculelor pe care și le crescuse din
nou demonul îl înțepaseră adânc.
Dar rănile anjin’pal-ului lui Jardir se închideau deja când se
apropiară împreună de metamorful prea slăbit ca le facă față în
același timp. Parʼchin înșfacă unul dintre tentaculele cu vârf
ascuțit și-l smulse. Jardir pară loviturile altor vârfuri, apoi,
rotindu-și sulița, o înfipse adânc în spatele demonului și tăie o
bucată de carne.
VP - 787
 Sângele negru îi împroșcă pe amândoi, izbutind doar să-i facă
mai puternici. Jardir pierdu măsura timpului cât luptară,
storcându-și dușmanul de puteri încetul cu încetul.
În cele de urmă, demonul nu mai avu destulă forță ca să-și
schimbe înfățișarea și rămase captiv într-un trup mutilat. Dar nici
măcar pe acela nu mai putu să și-l țină laolaltă, se nărui
acoperind stânca din jur cu un nămol urât mirositor și lăsându-l
la vedere pe mintalul ascuns în interiorul său.
Jardir își îndreptă imediat sulița spre el, dar demonul făcu ceva
la care cei doi bărbați nu se așteptau. Îngenunche așa cum
obișnuiau krasianii, cu palmele pe pământ și ochii în jos.
— Ajunge, hârâi el cu voce aspră, tăioasă. Mă predau.
— De când poți vorbi?
Parʼchin se opri brusc locului, uimit, în timp ce și Jardir își
încetă atacul.
Demonul ridică din umeri și gestul păru aproape omenesc.
— De când m-am disipat în turnul vostru, fără să izbutesc să
fug. M-am reformat cu gâtlej și limbă, ca să pot scoate scrâșnetele
voastre primitive.
Jardir își ridică sulița.
— Așadar Shanjat…
O altă ridicare din umeri.
— A fost un salahor util.
Furia se adună în sufletul lui Jardir în timp ce Absorbea magie
ca să activeze glifele ucigătoare încă tatuate pe pielea mintalului.
— Tu ai fi făcut altceva, copil al lui Kavri? întrebă demonul.
Semenilor tăi le-ar fi fost vreodată milă de ai mei?
Jardir clătină din cap. Nu-l lăsa pe Alagai Ka să vorbească, îi
învăța pe krasiani Evejahul, pentru că el e Tatăl Minciunilor, a
cărui limbă de argint poate convinge oamenii că noaptea e zi și că
prietenul e dușman.
Însă Parʼchin făcu un pas înainte.
— Planu’ nu s-a schimbat, Ahmann. Încă mai avem nevoie de
el, dacă vrem s-o scoatem cu bine la capăt.
— Poate, răspunse Jardir, dar oare asta vrem cu adevărat,
Parʼchin?
— Ce?! se miră verdeanul.
— Demonul e Tatăl Minciunilor, Parʼchin, spuse Jardir. Ne-a
înșelat ori de câte ori i s-a ivit prilejul, nefiind niciodată atât de

VP - 788
neajutorat cum părea. L-a golit pe Shanjat, a făcut din el o coajă
de pepene fără miez, a ucis-o pe Shanvah…
Parʼchin clătină din cap.
— Shanvah trăiește. Renna e cu ea.
— Ș i unde sunt ele acum, Parʼchin? întrebă Jardir. Ș i noi unde
suntem? Din tunelul unde a-nceput lupta asta și până aici e un
drum foarte lung.
Parʼchin se uită înapoi, în direcția din care veniseră, cu
îndoielile lui Jardir oglindite în aura lui.
— Poate izbutim să facem cale-ntoarsă urmărind curenții…
— Ș i ce rezolvăm? întrebă Jardir. Ne căutăm drumul înapoi
încetul cu încetul, străbătând mai bine de o sută de kilometri într-
o direcție care ne îndepărtează de ținta noastră?
Parʼchin se încruntă.
— Un motiv în plus ca să-l ținem pe demon în viață.
— Încă vă mai pot duce la curtea mintalilor, spuse Alagai Ka. E
aproape. Acum salahorul și femelele voastre n-ar fi făcut altceva
decât să vă-ncetinească.
În aura demonului nu se vedea nici urmă de minciună. Jardir
descoperi că i-o poate citi mai bine când vorbește singur în loc să-
și trimită cuvintele prin Shanjat.
— O să-ncerce din nou să fugă, spuse.
— Bineînțeles c-o să-ncerc, recunoscu mintalul. În locul meu,
așa ați face și voi. Dar o să vă călăuzesc către cuib.
— În capcane presărate de-a lungul drumului, zise Jardir.
— Curtea mintalilor nu e lipsită de apărare, răspunse Alagai
Ka. Dacă o să supraviețuiți sau nu e, cum spuneți voi, inevera.
Jardir ridică un deget, trimițând putere în tatuajele demonului
până când îl făcu să țipe și să se zvârcolească.
— Nu rosti cuvântul ăsta, sclav al lui Nie.
Lăsă puterea din glife să se scurgă și demonul își ridică spre el
imenșii ochi negri.
— Nu sunt sclavul nimănui.
•
— Ce-o să facă jiwah a ta când o să vadă că nu te-ntorci?
întrebă Jardir, în timp ce mergeau prin canion către tunelurile de
dincolo de el, care coborau în adânc.
Arlen își trecu degetul mare peste glifele inelului său de
cununie.

VP - 789
 — Nu știu. O să fie înnebunită, pe jumătate de grijă pentru
mine și pe jumătate de furie împotriva mea. Îmi place să mă
gândesc c-o s-o ia pe Shanvah cu ea pe drumul înapoi, către
suprafață, dar… Ren e încăpățânată.
Jardir râse.
— Aveți în comun încăpățânarea asta.
— Ț ie ți-e ușor să vorbești așa! se răsti Arlen. Copilul în
primejdie din pântecul ei nu e al tău.
— Nu mă lua pe mine de sus, Parʼchin, mârâi Jardir. Mi-am
pierdut deja fiul cel mare în Sharak Ka, iar în Văiuga tu ai luptat
alături de cea mai mare dintre fiicele mele. E sacrificiul tău mai
mare decât al meu?
— Jayan și Amanvah sunt oameni în toată firea, ripostă Arlen,
simțind un nod în gât. Ș i-au făcut propriile alegeri în viață. Fiul
meu…
Jardir îi puse o mână pe umăr.
— Un tată își face griji pentru soarta copiilor săi și după ce
cresc, Parʼchin.
Arlen încuviință din cap.
— Da, cred că da. N-am vrut să…
Jardir îl strânse de umăr.
— Bineînțeles, Parʼchin.
— Jalnică treabă sentimentalismul ăsta al vostru, hârâi Alagai
Ka, străduindu-se să țină pasul cu ei, mergând pe picioarele lui
subțiri. O să vă distrugă.
Erau cuvinte menite să rănească, dar Arlen descoperi că le
lipsește tăișul.
— Am văzut cum luptă semenii tăi. Când am ucis unul, frații
lui nu și-au clintit nici măcar o gheară ca să-i vină în ajutor. Mai
bine să mor din pricina sentimentelor decât să trăiesc într-o lume
fără ele.
Pe măsură ce înaintau, magia din jur devenea tot mai
puternică; în cele din urmă, Arlen avu senzația că înoată în ea.
Tatuajele lui o Absorbeau fără oprire, scăldându-l în forța ei. Ș i
Jardir strălucea de magie. Numai demonul era întunecat. Își
controla cu mare grijă puterea, ca să nu i se activeze cumva glifele
de pe piele.
În schimb, Arlen și-o folosea în voie, trasând din mers glife în
aer – ale tăcerii, ale abaterii atenției, ale nevăzutului, ca să-și

VP - 790
continue drumul neobservați de numeroșii demoni cu care se
întâlneau.
Strălucirea aurelor lor nu era singura lumină. Arlen începu să-
și dea seama că poate să deslușească vag lumea din jur cu
vederea lui obișnuită, omenească. Pereții aveau un ușor licăr
verzui. Când îi privi cu mai multă atenție, descoperi licheni agățați
de roca umedă, însufleți de magie și răspândind o lumină firavă.
Când lumina deveni mai puternică, duhoarea de demon din aer
dispăru, înlocuită repede de ceva mai rău.
— Pfui! exclamă Arlen. Ce Miezului de miros oribil e ăsta?
— Am intrat în cămară, răspunse demonul minții.
— Alamen fae, șopti Jardir, aducându-și aminte de scrisoarea
lui Kavrivah.
Expresia însemna „cei ascunși privirii lui Everam”.
— Războinicii lui Kaji, luați prizonieri cu cinci mii de ani în
urmă.
— Câte generații s-au perindat de-atunci? Două sute?
Arlen clătină din cap.
— După doar un an de viață pe o glifă mare, văiugenii care nici
măcar n-au luptat vreodată au devenit mai puternici decât
oamenii obișnuiți. Ce le fac oamenilor cinci milenii petrecute atât
de aproape de Miez?
— O să vedeți cât de curând, răspunse batjocoritor Alagai Ka.
Am trecut prea aproape de crescătoria unuia dintre triburile lor de
prăsilă. Ne-au înconjurat.
— Ai fi putut să ne previi, murmură Arlen.
— Ș tiați ce-o să urmeze. E vina voastră că nu v-ați pregătit.
— Nu ți-e teamă c-o să fii sfâșiat în timpul încăierării? întrebă
Arlen.
— Vitele știu că e inutil să se pună împotriva celor din neamul
meu, răspunse demonul. Dar ne-amestecăm rareori în încăierările
lor cu alte vite. Pe voi vă vor ucide și vă vor mânca.
— Își mănâncă semenii? se miră Jardir în timp ce o săgeată
șuieră prin aer, înfigându-se în umărul prietenului său.
— Fir-ar al Miezului! țipă Arlen, smulgând săgeata.
Avea coada făcută dintr-o plantă tare, fibroasă, iar vârful era
din obsidian, ascuțit ca briciul.
Din spatele stâncilor din jur apărură creaturi încovoiate,
mergând și în patru labe, și în două picioare. De pe stâncile de
mai sus săriră altele, cu mișcări de maimuță. Aveau dinții groși și
VP - 791
ascuțiți, la fel și unghiile. Murdari și goi, cu câteva traiste atârnate
de curele de piele, erau înarmați cu arcuri grosolane, din oase și
mațe, cu sulițe cu vârf de obsidian și cu bâte.
Mușchii lor fibroși era puternici și aurele le străluceau de magie.
Jardir își lărgi câmpul coroanei, dar creaturile trecură de
bariera lui nestânjenite. Nici glifele nevăzutului trasate de Arlen
nu avură efect. Luptătorii din trib continuară să înainteze furioși,
venind drept spre ei.
Arlen privi aura prietenului său. O văzu deformată de
nehotărâre și vinovăție. Erau aceia cu adevărat urmașii
războinicilor lui Kaji și, dacă erau, el le datora ceva? Salvarea?
Prilejul de a muri cu onoare? Sau erau creaturi ascunse
dintotdeauna privirii lui Everam?
Arlen înaintă un pas, trecând în frunte, pe poziția
conducătorului.
— Stai cu ochii pe demon. În rest am eu grijă.
— Parʼchin…
În vocea lui Jardir se simțea un avertisment.
— N-o să omor pe nimeni, făgădui Arlen. Dar nici nu mă las
călcat în picioare. Ei trebuie să danseze după muzica mea.
— Prea bine.
Aura lui Jardir era încă învolburată. Cele câteva minute în care
să fie un simplu observator erau primite cu bucurie.
Cel mai voinic dintre locuitorii Miezului strigă provocator către
Arlen, ridicând o bâtă de os încrustată cu bucăți de obsidian.
Aurele tribului spuneau că el e căpetenia, iar a lui vibra de o
nevoie primitivă de dominare a nou-veniților. Se bătu cu pumnul
în piept.
Arlen își ținu glifele întunecate, bătându-se la rândul lui cu
pumnul în piept și înaintând. Celălalt înțelese provocarea și îl
atacă. Era mai masiv decât el, cu brațe mai lungi și, prin urmare,
mai periculoase, și aproape tot atât de puternic și de iute în
mișcări.
Aproape. Atacul omului din Miez era la fel de necizelat ca arma
lui. Arlen se feri cu ușurință și îl lovi cu pumnul în coaste.
Lovitura ar fi doborât un bărbat de la suprafață, dar creatura
aia sălbatică doar gemu ușor și atacă repezindu-și bâta, cu dosul
mâinii înainte.
Arlen se feri iarăși și își încolăci brațul în jurul încheieturii
groase și păroase a mâinii potrivnicului său. Îi imobiliză brațul,
VP - 792
împiedicându-l să-și folosească bâta în vreme ce-l izbi cu
genunchiul în pântec o dată, de două ori, de trei ori.
Sălbaticul încasă loviturile fără să se sinchisească mai mult
decât înainte și, aplecându-se, îl mușcă de umăr. Arlen țipă și se
opri când dinții ascuțiți îi sfâșiară carnea. Urmă un atac cu
unghiile ascuțite și murdare, pe care le îndepărtă cu un dos de
palmă. Cu o nouă lovitură de pumn crăpă falca brutei, iar cu una
de picior o trânti și o trimise de-a rostogolul către o stâncă de care
se izbi cu putere.
Omul din Miez nu se sinchisi prea mult nici de asta, părând
mult mai interesat de gustul sângelui din gura sa. Ș i-l șterse de pe
buze, adulmecând ca un animal. În aură i se vedea nedumerirea,
dar gustul nu-i era străin. Iar armele rudimentare ale tribului n-
aveau cum să facă un demon să sângereze.
Scoțând un soi de scheunat, își ridică o mână și către nou-sosiți
porni o ploaie de săgeți. Arlen desenă în aer o glifă care le
împrăștie.
De sus se auzi un strigăt și o altă creatură sări, cu sulița
îndreptată spre Jardir. Din instinct, krasianul se feri și își
înjunghie atacatorul în aer, răsucindu-se apoi ca să-l izbească
solul stâncos.
Pe urmă aura i se umplu de groază. Doborâse o fată, aproape
un copil. Scoase sulița, vrând s-o salveze, dar țintise prea bine.
Fata tuși sânge și aura i se stinse ca o lumânare.
— Pe barba lui Everam!
Jardir întinse o mână cu degetele tremurându-i.
— E adevărat.
Fata sălbatică avea ochi și urechi foarte mari. Degetele mâinilor
și ale picioarelor îi erau lungi și ascuțite, ca să poată să înhațe și
să caute în locuri întunecoase. Dar, cu aura dispărută, Arlen îi
desluși trăsături comune krasianilor.
Mulțumită magiei sale puternice, căpetenia tribului începea
deja să-și revină. Scoase un urlet, imediat repetat de supușii săi.
Tot tribul, bărbați și femei laolaltă, se apropie cu bâte, sulițe și
săgeți.
Câteva femei își purtau în spate copiii, dar ochii lor erau la fel
de reci că ai restului hoardei. La sânul uneia sugea un copil
sprijinit doar cu o mână; ea rotea cu cealaltă o bâtă zimțată, cu
bucăți de obsidian încrustate.

VP - 793
 — Ajunge! tună Jardir și izbi cu sulița în pământ, stârnind o
răbufnire bubuitoare de magie.
Coroana străfulgera și puterea ei își răspândi strălucirea în
întreaga peșteră.
Oamenii din Miez încremeniră și ochii mari li se îngustară și se
umplură de lacrimi, îndurerați de lumină. Se întoarseră cu toții
către Jardir, iar Arlen se încordă.
— Erram, mormăi căpetenia, căzând în genunchi, cu palmele și
fruntea pe pământ, după obiceiul krasian.
— Erram, repetară imediat ceilalți.
Tot tribul căzu în patru labe și se prosternă, repetând numele
ca pe o incantație.
— Erram? întrebă Arlen. Doar nu crezi că…
O privire către aurele tribului îi îngheță cuvintele pe buze.
— Cred cu toții că eu sunt Everam, șopti Jardir.
Demonul minții șuieră amuzat.
— Asta e credința voastră, Moștenitorule. Au existat
întotdeauna animale care să mormăie în întuneric, slăvind ceea ce
nu pot înțelege.
Femeile înaintară, unele cu copii în brațe, dar, încă prea
temătoare ca să se apropie de Jardir, se opriră să-l adulmece pe
Arlen. Începură să toarcă aidoma pisicilor și el le simți mirosul
trupurilor înfierbântate de dorință. Una chiar se aplecă, arătându-
i vulva.
— Ah, destul!
Arlen își lăsă glifele de pe piele să strălucească.
— Erram.
Tribul căzu din nou în genunchi.
— Erram. Erram.
— Mda, minunat, murmură Arlen. Acum suntem amândoi
Everam.
— Sau niciunul dintre noi, răspunse Jardir aproape în șoaptă.
Arlen aruncă o privire spre aura lui și începu să-și facă griji.
•
E Tatăl Minciunilor, își reaminti Jardir.
Dar ce mai conta asta, dacă Evejahul nu era decât o simplă
carte?
Războiul e, în esența lui, viclenie, îl învățase Dama Khevat. Un
mare comandant trebuie să ascundă vicleniile atât de bine, încât

VP - 794
nici măcar el însuți să nu-și îndrepte gândul către ele înainte de
începerea atacului.
Pe de altă parte, Abban îl învățase că vicleniile cele mai izbutite
se bizuie în mare măsură pe adevăr. Da, demonul se străduia să-l
facă să sufere, dar asta nu însemna că nu spune adevărul.
— Erram, scandau alamen fae, și Jardir se întrebă dacă
străbunii lui primitivi nu făcuseră la fel, dacă nu cumva numiseră
cerul zeu, ca apoi să depene despre el povești care să-i liniștească
la vreme de noapte.
El, unul, învățase să-l slăvească pe Everam înainte de a face
primii pași. Uneori se îndoise că zarurile Ineverei dezvăluie voința
Lui, dar nu pusese niciodată sub semnul întrebării existența unui
Ziditor atotputernic al lumii. Nu se îndoise niciodată că, din
Paradis, El veghează asupra copiilor Săi, călăuzindu-le pașii și
așteptându-i la capătul drumului singuratic.
Nu înainte ca Alagai Ka să-și șoptească vorbele înveninate.
Dar, când avusese toată puterea Suliței Alei, chiar el, Jardir,
căutase Paradisul și nu găsise nimic.
— Erram, scandau vocile monotone ale animalelor.
— Parʼchin, oare cum a putut Everam îngădui așa ceva? întrebă
el. Copiii Lui, care luptau în războiul Lui, au fost târâți de alagai
acolo unde El nu-i mai poate vedea. Au rămas aici, părăsiți, pe
durata a sute de generații, lăsați să trăiască și să moară ca…
— … niște vite.
Parʼchin ridică din umeri.
— Le-am pus multora întrebarea asta, chiar și înainte de a te
cunoaște pe tine, Ahmann.
— Ș i poate că ai dreptate.
Când rosti cuvintele, Jardir își simți trupul străbătut de un fior
rece. Se simți mai singur și mai neajutorat decât oricând
altcândva.
Parʼchin se uită la el, dar fără pic de satisfacție sau de triumf
fiindcă i se dădea dreptate.
— Ce importanță are, Ahmann?
— Cum poți întreba așa ceva? se miră Jardir.
Parʼchin îi răspunse cu o altă întrebare:
— Pentru ceea ce avem de făcut, contează dacă învingem într-
un război celest sau dacă doar distrugem cuibul unor animale
cărora le place să ne mănânce pe noi și pe ai noștri?
Cuvintele lui erau o parâmă salvatoare și Jardir se agăță de ea.
VP - 795
 — Nu, într-adevăr nu.
— Iar asta înseamnă că, în clipa de față, putem lua o hotărâre,
adăugă Parʼchin.
— Ce vrei să spui?
— Acum n-avem timp să-i salvăm pe oamenii ăștia. Dar îi
putem învăța să se salveze singuri.
•
Arlen arătă către stâncile de deasupra lor, unde se adunau
demoni ai pietrei.
— Păstorii au zărit lumina și au venit să vadă ce se-ntâmplă cu
turma.
— Trebuie să-i omorâm imediat, spuse Jardir. Nu-i putem lăsa
să dea de veste că suntem aici.
Arlen studie aurele demonilor și clătină din cap.
— Nu ne pot vedea. Glifele noastre n-au efect asupra oamenilor,
însă demonii nu zăresc decât lumina.
Își lăsară amândoi strălucirea glifelor să pălească, iar Jardir
strânse mai tare câmpul coroanei în jurul lui Parʼchin și al lui
Alagai Ka.
Arlen se apropie de căpetenia masivă a tribului din Miez și
întinse mâna.
— Dă-mi sulița ta.
La început, omul păru să nu înțeleagă, așa că Arlen arătă către
armă și cu cealaltă mână.
— Sulița.
Căpetenia făcu prudent un pas înainte, trânti repede arma în
mâna lui Arlen și recăzu în genunchi. Tot tribul privea cu mare
atenție.
— Glifă de străpungere.
După ce-i rosti numele, Parʼchin ridică un deget strălucitor și o
desenă în aer, unde rămase aninată, luminoasă și argintie. Apoi
se folosi de magie ca să-și întărească o unghie până ce putu să
graveze cu ea glifa pe vârful de obsidian al suliței.
Înălță arma, ca să vadă toată lumea desenul pe care-l încărcase
cu putere și care se reflectă în ochii imenși și larg deschiși ai
tuturor.
— Glifă de străpungere.
Se răsuci și azvârli sulița într-unul dintre micii demoni ai pietrei
veniți să vadă ce face tribul. Arma străpunse creatura cu o
răbufnire de magie, trântind-o la picioarele oamenilor. Arlen își
VP - 796
activă glifa de piatră de pe talpa piciorului, țintuindu-l locului pe
demonul care se zbătea, apoi îi scoase sulița din trup.
Glifa nu mai avea acum nevoie să primească putere de la el,
căci sfârâia, încărcată cu magie din sângele demonului. O puse în
mâna căpeteniei și arătă către alagai.
— Ucide.
Ș eful de trib încremeni. Arlen văzu că, deși nu înțelegea
cuvântul, pricepuse ce i se cerea, dar până și el, o brută sălbatică,
știa că nu trebuie să atace un demon. Se uită la creatura care se
zvârcolea sub călcâiul lui Arlen.
Din rană curgea sânge negru. Bărbatul atinse pata umedă de
pe vârful suliței și își duse degetul la gură.
— Ucide, spuse din nou Arlen, de data asta în krasiană.
Cu o privire deodată sălbatică, căpetenia înfipse sulița în
demon. Obsidianul glifat trecu prin carapacea pe care o crezuse
de nestrăpuns și omul țipă nebunește când magia pătrunse în el
cu un șoc, răspândindu-i-se în susul brațelor.
Arlen se întoarse spre o femeie și arătă către cele trei săgeți cu
vârf de obsidian pe care le ținea agățate de un umăr. Ea i le
întinse și el își folosi din nou unghia ca să le glifeze sub ochii ei.
— Glifă de străpungere, spuse încă o dată.
— Gifa de stapungee, mormăi ea cu venerație, uitându-se la
semnele argintii pe care i le desena pe vârfurile săgeților.
Arlen i le înapoie și femeia înțelese ce vrea de la ea, se uită către
stânci și văzu un alt demon. Își încordă cu mare atenție arcul și
trase. Demonul țipă și căzu de unde se cocoțase.
— Gifa de stapungee!
Mulți alții se grăbiră să se apropie, întinzându-și armele și
repetând la nesfârșit cuvintele în vreme ce Arlen, care zgâria
obsidianul schițând glife, le dădea, pentru prima oară după
milenii, puterea de a se apăra de temnicerii lor.
— Ce crezi c-o să înfăptuiești? șuieră demonul minții. Ca să-i
înfrângi pe paznicii cuibului nu e de-ajuns să-nveți animalele să
tragă în pietroși cu glife grosolane.
Arlen zâmbi.
— Probabil că nu. Dar o să le-atrag cu siguranță atenția.
•
— Gifa de stapungee!
Baba își înălță sulița în aer și acel alt trib începu să zbiere,
imitându-i gestul cu propriile arme grosolan glifate.
VP - 797
 — Erram! intonau cu toții. Gifa de stapungee!
Aidoma Saltimbancilor chin, cele mai bătrâne femei alamen fae
îi spuneau tribului povești. Le istoriseau folosindu-se de un
amestec de pantomimă, cuvinte care imitau zgomotele lumii din
jur și o formă stâlcită de krasiană veche, pe care Jardir o înțelegea
în foarte mare măsură.
Cu fiecare trib întâlnit, creștea numărul femeilor care
răspândeau povestea despre Eram, sosit în mijlocul lor cu glife
sacre. Deja câteva sute de locuitori ai Miezului aveau glife gravate,
pictate sau cioplite pe armele lor. Ș i se grăbeau să le folosească,
devenind tot mai puternici cu fiecare demon ucis.
Alagai Ka păstra tăcerea, nemulțumit de întorsătura pe care-o
luaseră lucrurile, însă Jardir încă mai avea îndoieli.
— Nu-și pot înfrânge dușmanul, spuse el. Îi salvăm pe alamen
fae sau îi osândim la moarte?
— Să fiu al Miezului dacă știu, răspunse Parʼchin. N-am crezut
niciodată în Paradis, dar mi-am dorit întotdeauna să mor c-o
suliță-n mână. Le datorez și lor atâta lucru. Poate că asta e voința
lui Everam. Sau poate că nu.
— Cândva erai sigur că Everam nu există.
Parʼchin oftă.
— Acum nu mai sunt sigur de aproape nimic. Oamenii ăștia ne
pot ajuta – pot abate atenția cuibului cât facem noi ce-am venit să
facem. Dacă izbutim, vor avea o viață mai bună. Dacă dăm greș,
probabil vor fi mâncați când se depun ouăle.
Jardir se uită la el și prăpastia care îi despărțise atâția ani păru
să dispară în sfârșit.
— Într-adevăr, ce importanță are dacă Everam ne privește sau
nu?
— Cândva erai sigur că suntem sub ochii Lui, zise Arlen. Erai
gata să mă omori când spuneam că te-nșeli.
Jardir răspunse repetându-i cuvintele.
— Acum nu mai sunt sigur de aproape nimic. Dar îmi dau
seama că ți-am făcut mult rău ție, sincerul meu prieten.
— Da, poate.
Parʼchin își feri privirea.
— Sau poate e exact invers. Trecutul e trecut. Nu merită să-i
dai prea multă atenție.

VP - 798
 41

LUMINA MUNȚILOR

334 D.Î.

Focul din fortăreața ducelui fusese stins din interior, dar porțile
nu se deschiseseră la răsăritul soarelui. Sulițele de Munte erau pe
culmea zidurilor, cu armele lor de foc, trăgând în oricine se
apropia. De ziduri atârnau Glifarii, susținuți de hamuri,
modificând glifele. Le dădeau forme stranii, cu totul noi. Ragen nu
se îndoia că în curte lua naștere o glifă mare.
Canalele erau pline de miezingi, iar tot ce puteau face milnezii
era să le urmărească mișcările. Demonii erau cu atât mai mulți cu
cât canalele se aflau mai aproape de fortăreața lui Euchor.
Ragen ar fi trebuit să fie în o mie de locuri și să facă o mie de
lucruri, însă el se foia printr-o anticameră, alături de un grup de
bărbați care se urau unii pe alții.
Derek și contele Brayan se săgetau cu privirea pe deasupra
capului lui Jef. Soarta lui avea să se hotărască, într-un fel sau
altul, în ziua aceea, dar băiatul de zece ani nu părea dornic să
plece cu niciunul dintre cei doi bărbați.
Brayan aștepta alături de nepotul lui Euchor, Toma, fiul
prințesei Hypatia. Veghetorul Ronnel stătea cu ochii pe tânărul
Symon, cel mai mare dintre fiii prințesei Aelia. Despre cei doi
băieți, încă adolescenți, toată lumea știa că n-au astâmpăr și aduc
numai belele, dar acolo stăteau amândoi cu un aer sobru, fixând
cu privirea covorul.
În toată încăperea, bărbați cu îndeajuns de mult sânge regal
așteptau într-o tăcere încărcată de spaimă. Era ziua pe care o
visaseră cu toți și care devenise coșmar.
— Ce Miezului durează atât?
Ragen se lovi zgomotos cu pumnul în palma deschisă a
celeilalte mâini.
— Am de făcut lucruri mai importante decât să stau aici până
se hotărăsc ele.

VP - 799
 — Arogant.
Contele Brayan își arcui buzele.
— Crezi că deja ai câștigat.
— Puțin îmi pasă cine câștigă, ripostă Ragen. Ce contează votul
Consiliului Mamelor când Miezul are în centrul Milnului o poartă
ca o rană căscată?
Ușa sălii Consiliului se deschise. Keerin vorbi cu ochii în podea,
evitând privirea lui Ragen.
— Acum puteți intra, domnii mei.
Înăuntru, Mama Jone conducea întrunirea. Nu putea să-l
sufere pe Ragen și sentimentul era reciproc. Hypatia și Aelia
stăteau, încruntate, lângă Mama Cera, albă ca varul la față.
Alături de scaunul cu rotile al mamei ei, Elissa stătea pe un
taburet, cu fața ca de porțelan.
O jumătate din trupul Treshei era fără viață, sprijinit de scaun.
Cealaltă părea plină de sine și de încântare.
— Consiliul a ajuns la o hotărâre, dădu de veste Mama Jone.
Mesagerul Ragen va fi următorul Duce de Miln.
— Ragen întâiul, Duce de Ț inutul Dimineții, Lumină a Munților,
Păzitor al Milnului.
La ceremonie veniseră mii de oameni, umpleau Catedrala și se
revărsau în josul dealului. Fețele tuturor erau sobre, multe
murdare, majoritatea temătoare. Toată lumea asculta ținându-și
răsuflarea.
Absența lui Derek sărea în ochi.
Ragen îngenunche când Veghetorul Ronnell îi puse coroana pe
frunte. Făurită chiar de Glifarii lui, așa cum le ceruse, era de fapt
un coif de sticlă glifată cu două vârfuri simple la tâmple,
simbolizând cei doi munți gemeni ai Milnului.
Apoi apăru a doua coroană, o diademă îngustă, glifată.
Neputând să îngenuncheze, Elissa rămase așezată când
bibliotecarul i-o potrivi pe frunte.
— Mama Elissa, Ducesă de Ț inutul Dimineții, Lumină a
Munților, Ș ambelană a Milnului.
— Mulți ani trăiască Ducele și Ducesa de Ț inutul Dimineții!
strigă cineva și mulțimea sobră izbucni într-un tunet de aplauze.
Sunetul se rostogoli printre șirurile de bănci și, apoi, trecând
dincolo de ușă, ajunse printre oamenii adunați pe străzi.
Ragen se ridică în picioare, oferindu-i mulțimii acel moment de
speranță, dar fiecare secundă se scurgea împotriva lor.
VP - 800
 — Frați și surori din Miln.
Acustica desăvârșită a catedralei îi prinse cuvintele și le purtă
clar prin vacarmul mulțimii. Oamenii amuțiră iarăși, agățându-se
de cuvintele lui.
— Mai bine de trei sute de ani, Fortul Miln a fost cel mai măreț
dintre Orașele Libere. Zidurile noastre au fost puternice și tot așa
ne-a fost și hotărârea de a ne apăra Biblioteca, cea mai mare
colecție de cunoștințe omenești de la întoarcere până în zilele
noastre. Milnul este lumina care împiedică omenirea să recadă în
Evul Întunecat. Însă această lumină pălește. O inimă neagră a
răului crește în mijlocul orașului nostru, împingându-i pe demoni
în vene, ca pe o infecție. Dacă vrem să supraviețuim, trebuie s-o
străpungem cu sulițe și să curățăm locul. Nu putem – nu trebuie –
să lăsăm lumina noastră să se stingă.
Elissa își ridică vocea, alăturându-i-se.
— Până ce va trece pericolul, adăpostul sigur oferit de Păzitori
și de Catedrală nu le mai este refuzat celor care au nevoie de el.
Copiii, bătrânii, ologii și cei care le poartă de grijă sunt bineveniți
în locașul sacru, unde Ziditorul însuși poate veghea asupra lor din
spatele puternicelor glife ale preoțimii.
— Dar, adăugă Ragen, vouă, celor care puteți să mânuiți o
suliță sau pur și simplu să țineți zdravăn o arbaletă, să cântați la
un instrument sau cu propria voce, să desenați glife cu mână
sigură, vă spun că Milnul are nevoie de voi, dacă vrem să vedem
dimineața zilei de mâine.
Zări spaimă în mulți ochi, dar își ridică mâinile, cerând tăcere.
— Nu vă cer să mergeți la luptă în timp ce eu vă privesc din
înălțimea unui tron. N-o să mă uit de sus cum mor alții în numele
meu.
Își înălță sulița.
— O să lupt ca să păstrez Milnul în viață, dar nu pot izbândi de
unul singur.
Își propti coada suliței în podea și se lăsă într-un genunchi.
— Vă implor să vă alăturați luptei mele, fiindcă numai
împreună avem sorți de izbândă.
Urmă o pauză, fiecare secundă părând să se întindă pe durata
mai multor minute. Ragen își dădu seama că-și ține răsuflarea.
Pe urmă un bărbat strigă:
— Da, suntem alături de tine!
Mulți alții, împrăștiați prin Catedrală, își strigară încuviințarea.
VP - 801
 Ragen se ridică în picioare.
— O să apărați Milnul?
— Da!
Cuvântul se auzi de data asta mai repede, desprins de pe mai
multe buze și însoțit de urale și de tropăit de picioare.
Ragen își avântă sulița în aer și vocea îi răsună tunătoare:
— O să vă apărați unii pe alții?
Răspunsurile se pierdură sub vuietul asurzitor al ovațiilor
mulțimii.
În spatele lui, Yon pufni.
— Ș i cică nu se pricepe să țină cuvântări.
•
Cândva, Elissa adorase imensa scară de marmură din holul
principal al vilei lor. Toți oaspeții erau nevoiți să treacă pe sub
trepte, așa că ea putea să le vorbească de sus sau să coboare
plină de grație, cu pași ușori, ca să-i îmbrățișeze. Numai familia și
câțiva servitori aleși pe sprânceană puteau urca la catul de sus,
găsindu-și o scăpare când ziua devenea prea lungă.
Însă acum fiecare treaptă era o tortură. Izbutea să le-ascundă
ochilor străini partea cea mai rea, însă Ragen și servitorii cei mai
apropiați știau. Nu putea nici măcar să-ncerce să urce fără ajutor.
— Încet.
Margrit o susținea cu un braț care părea de fier.
— Nu ne grăbim.
Însă în sufletul Elissei se grăbeau. Deja amânase prea mult, era
aproape prea târziu. Ajunseră în sfârșit la ultimul cat, cu Margrit
susținându-i cea mai mare parte a greutății când se îndreptară
spre aripa oaspeților.
— Nu vreau să locuiesc într-un atelier de glifat! tocmai striga
Jef. Vreau să plec acasă!
— Eu sunt acasă pentru tine, răspunse Derek. Sunt tatăl tău.
— O vreau pe mama!
— Ș i crezi că eu n-o vreau? se răsti Derek. Dar ea nu se-
ntoarce, iar noi nu putem să ne alăturăm ei.
Când Elissa apăru de după colț, băiatul își ridică privirea și o
văzu. Se întoarse spre tatăl lui.
— Te urăsc!
Se repezi în camera lui și îi trânti lui Derek ușa în nas.
— Asta e tot, Mamă, spuse Elissa.
— Nu cred că…
VP - 802
 — Asta e tot.
Elissa își îngroșă vocea și nu avu nevoie să spună același lucru
a treia oară. Margrit se asigură că-și poate păstra echilibrul
sprijinindu-se în baston și se îndepărtă, în vreme ce Derek își
ridică la rândul său privirea și le zări. Arăta de parcă ar fi vrut să
fugă și el în camera lui și să trântească ușa, dar rămase locului,
cu un aer indiferent, așteptând să se apropie Elissa încet,
șchiopătând.
Pe urmă făcu o plecăciune, cu ochii în jos.
— Înălțimea Ta. Îmi cer iertare pentru țipete.
— Nu e nevoie să fii atât de protocolar, Derek. Dacă are cineva
dreptul să-mi spună pe nume, tu ești acela.
Arătă spre camera lui Jef fluturând din mână.
— Ș i nu trebuie să locuiți în spatele unui atelier de glifat. Tu și
Jef sunteți întotdeauna bineveniți aici.
El refuză în continuare să-i întâlnească privirea.
— E un gest foarte frumos din partea voastră, dar eu și Jef ne-
am petrecut prea mulți ani trăind ca oaspeți în casele altora. E
timpul să stăm pe picioarele noastre, croindu-ne propriul drum.
— Derek…
Elissa întinse mâna spre umărul lui, dar el tresări și se trase
înapoi. Ea se dezechilibră și își încleștă imediat mâna de baston.
— Îmi pare atât de rău…
Derek își ridică palmele ca să se-mpiedice să se uite la ea.
— Ș tiu cât de tare trebuie să te-apese asta. Ș tiu c-ai făcut ceea
ce ai crezut că e mai bine ca să-i aperi pe cei aflați în grija ta.
Arătă către picioarele ei, către baston.
— Ș i știu că ai plătit un preț mare.
Se uită în sfârșit în ochii ei.
— Dar mai știu și că toate femeile din Consiliu au învățat la
Ș coala Mamelor să glifeze. Ș i Cera își avea acolo Glifarii casei. Însă
tu i-ai dat condeiul tocmai lui Stasy.
— Ș tiu.
Elissa își simți ochii umezindu-i-se.
— De atunci, în fiecare clipă mă tot întreb de ce. Poate că acolo
erau Glifari mai pricepuți, dar ea era cea pe care o cunoșteam.
Cea în care aveam încredere. Poate c-am fost egoistă, dar nu mă
pot gândi la altcineva care să se fi descurcat la fel de bine. Fără ea
aș fi fost moartă, poate că toată lumea din vila aia ar fi murit.
Derek răsuflă adânc, cutremurându-se.
VP - 803
 — Înțeleg și, fiindcă te numeri printre oamenii pe care i-am
îndrăgit dintotdeauna, te iert. Dar Jef are dreptul să crească fiind
mai mult decât un oaspete în casa femeii din pricina căreia i-a
fost ucisă mama.
•
— N-are rost. Yon scuipă pe pietrele pavajului. Luptăm de
săptămâni și continuăm să pierdem teren.
— Ș i la noapte începe Asfințirea, spuse Derek, de parcă Ragen
ar fi putut cumva să uite.
Era tras la față, dar așa erau cu toții, și, când venea noaptea, se
lupta cu aceeași înverșunare ca oricine altcineva. Chiar cu prea
multă înverșunare, spuneau unii – riscând nebunește.
— Aș vrea să deschidem fortăreața înainte de apusul soarelui,
zise Ragen.
— Cum? întrebă Yon. Nu ne putem apropia destul de mult ca
să-i atacăm sau ca să facem fortificații fără să tragă în noi, iar
tunelurile gem de demoni chiar și când e soarele sus.
— Am învățat un truc de la Briar.
Ragen îi conduse către locul unde o Culegătoare de Ierburi și
ucenicele ei supravegheau cazane mari, în care fierbea ceva.
— Toți copiii din oraș au fost trimiși să culeagă rădăcina-
porcului, spuse Ragen. O să vărsăm fiertura asta în canale și-o să
năvălim în fortăreață de dedesubt.
Derek făcu un pas în față, cu un licăr de nerăbdare în ochi.
— Eu sunt gata.
•
Când se turnă ceaiul de rădăcina-porcului în vechile tuneluri
care duceau către canale, demonii urlară. Amestecul le ardea
carnea ca acidul și Ragen auzea lichidul clipocind când fugeau.
Sulițele de Munte nu le lăsară timp să scape; îi urmăriră cu
armele lor de foc cu gloanțe glifate, devastatoare în canalele
înguste. Saltimbancii lui Keerin îi susțineau cântând în urma lor
cu instrumente încrustate cu hora, al căror ecou răsuna prin
tuneluri.
O vreme totul păru să meargă bine. Demonii se răreau pe
măsură ce înaintau prin tunelurile din apropierea zidurilor
fortăreței.
Dar, dincolo de un colț, găsiră drumul blocat de Sulițele de
Munte ale lui Euchor, cu armele în poziție de tragere.
— Înapoi! strigă Ragen, dar era prea târziu.
VP - 804
 Sulițele de Munte deschiseră focul, iar îngustimea canalelor, de
care forțele lui cu arme de foc se folosiseră cu mare efect, deveni
deodată un punct slab.
În haosul din acele prime clipe, căzură sute de oameni.
Gloanțele ricoșau de armura glifată a lui Ragen cu șuier tânguitor,
dar unul îi izbi coiful, fiind cât pe ce să-l trântească, lăsându-l
fără simțire.
— Gata, te țin eu.
Yon îl prinse de braț, trăgându-l înapoi și ferindu-l din calea
oștenilor care fugeau.
Când izbutiră să se-ntoarcă pe străzi, se făcuse deja noapte.
Oamenii lui Ragen care așteptau să intre în fortăreață priveau cu
groază fuga dezordonată a celor care ar fi trebuit să le deschidă
poarta.
Pe urmă pavajul străzilor din jur începu să se surpe și tot
Miezul se revărsă la suprafață, răspândindu-se pe străzile
orașului.
•
— Maestră! Se sufocă! strigă una dintre ucenicele care primeau
răniții la intrarea în Ș coala Culegătoarelor de Ierburi.
— Ce s-a-ntâmplat?
Anet se grăbi să se-apropie de o femeie din corpul de gardă,
care zăcea zvârcolindu-se și icnind, cu fața înnegrindu-i-se în timp
ce se străduia să răsufle. Elissa se sili să țină pasul cu
Culegătoarea de Ierburi, mușcându-și buza ca să nu țipe de
durere.
— Eram prinși în luptă pe strada Lunii, povesti un oștean
tânăr. Un demon al prundului a lovit-o în piept, dar armura ei a
rezistat. Am crezut că e nevătămată, dar a-nceput deodată să
icnească și să scuipe sânge…
Un suspin îi întrerupse cuvintele.
— Vă rog, trebuie s-o salvați.
Elissa își înălță condeiul.
— Pot să…
— Nu! se răsti Anet. Vindec-o pe femeia asta și-o să moară mai
repede. Scoateți-i armura.
Ucenicele tăiară curelele platoșei și o îndepărtară, apoi îi tăiară
tunica matlasată și bluza de sub ea. Tânărul icni și se-ntoarse cu
spatele.

VP - 805
 — Nu sunt decât niște sâni, băiete, spuse Anet. Ai supt din doi.
Trebuie să vezi ce poate face un demon, chiar dacă armura
rezistă.
Tânărul își întoarse privirea spre rănită, însă se grăbi să-și ducă
imediat palma la gură și fugi afară să verse.
Femeia se zvârcolea acum mai tare, cu fața învinețindu-i-se în
vreme ce încerca să tragă aer în pieptul care i se înnegrea.
— Ț ineți-o nemișcată.
Mama Anet tamponă cu alcool o parte a pielii, apoi luă un cuțit
lung și foarte subțire și îl adânci în pieptul rănitei. Sângele țâșni
ca un gheizer și femeia răsuflă sacadat.
— Lovitura i-a rupt coastele și i le-a înfipt în plămânul stâng,
zise Anet. Dacă o vindecai prin magie…
— Plămânul i s-ar fi închis cu oase încă înăuntru.
Elissa își acoperi gura cu palma, îngrozită.
— Trebuie s-o tai și să curăț locul; pe urmă o să poți începe s-o
vindeci, spuse Anet. Izbutești s-o ții în viață? Să-mi dai timp să
lucrez?
— Nu sunt sigură, răspunse Elissa, dar pot încerca.
— Oricum, nici eu nu sunt sigură c-o pot salva, sublinie Anet.
O Culegătoare de Ierburi nu face niciodată nimic mai mult decât
să-ncerce.
Ucenicele se folosiră de o pompă ca să-i trimită femeii aer, în
vreme ce Elissa trasa și activa glife care să-i țină aura puternică și
inima în stare să bată, iar Anet tăia. Când osul fu scos din
plămân cu forcepsul și ținut acolo unde îi era locul, Elissa vindecă
rana strat cu strat, din interior spre exterior.
— Incredibil, se minună Anet. Puterea vieții și a morții, adunată
în condeiul ăsta mic.
Elissa își trase bastonul alături și strânse din dinți ca să-și
stăpânească durerea când se sprijini în el ca să se ridice în
picioare.
— Crede-mă, nici măcar magia n-are puteri nemărginite.
Anet încremeni. Se uitase ea însăși la picioarele Elissei și nu
oferise mai multe speranțe decât Culegătoarea de Ierburi a Cerei.
— Îmi cer iertare, Înălțimea Ta. N-am vrut să…
— Să lăsăm asta.
Elissa se uită la tânărul străjer.
— Întoarce-te la unitatea ta.
— Da, Înălțimea Ta.
VP - 806
 Tânărul se înclină, își puse pe umăr Sulița de Munte și plecă la
luptă.
Alți și alți răniți, alte țipete, venind din toate părțile. Fumul și
mirosul de sânge îngroșau aerul, amețind-o pe Elissa. Absorbi
magie din condei ca să-și dea putere, dar durerea și slăbiciunea
picioarelor ei nu puteau fi decât micșorate, nu dispăreau niciodată
pe deplin.
— Înălțimea Ta, te simți bine?
Anet trecu de la tonul umil la unul poruncitor.
— Când ai mâncat ultima oară? Ai avut destulă apă de băut?
— Mă simt foarte bine, răspunse Elissa. Am doar… nevoie de
puțin aer.
— Desigur, zise Anet. O pun pe una dintre fete…
— Nu trebuie, o întrerupse Elissa. Îmi prind bine câteva clipe
de singurătate.
— Cum poruncești, Înălțimea Ta.
Elissa se grăbi să-i întoarcă spatele și să iasă, ca să nu i se
vadă strâmbătura de durere din clipa în care întinse bastonul și
își târî picioarele în primul pas, întotdeauna chinuitor. Pe urmă
găsi un ritm și se îndepărtă recâștigând un minimum de
demnitate cu mersul său încet, dar ferm.
De pe culoarele Ș colii Culegătoarelor de Ierburi ieși în curtea
comună Bibliotecii și celorlalte așezăminte din jur. Era vară, dar o
rafală de vânt rece se furișă în noapte, stricându-i pieptănătura
când îi smulse câteva ace de păr.
Femeile adunate afară o înconjurară imediat. Toate o
așteptaseră și cereau zgomotos câte un moment în care ducesa să
aprobe o listă sau alta, să răspundă la mesaje, să rezolve
neînțelegeri și alte probleme.
— Nu acum, doamnele mele, le ceru ea cu voce poruncitoare.
Mergeți în Bibliotecă, la Mama Mery. Acolo o să stau pe rând de
vorbă cu voi toate, cât de curând.
Femeile se uitară una la alta o clipă îndelungată, după care
apăru Mama Jone, bătând scurt din palme.
— Ați auzit ce-a spus Înălțimea Sa!
Femeile se împiedicară unele de altele făcând reverențe și
grăbindu-se să intre în Bibliotecă, cu speranța că vor prinde un
loc cât mai bun în șirul jalbelor. Deja se certau, fiecare susținând
că problema ei e mai importantă decât ale altora și că se cuvine să
fie ascultată înaintea lor.
VP - 807
 — Mulțumesc, spuse Elissa.
Jone dădu din cap, oferindu-i brațul.
— Cu plăcere.
Elissa îi acceptă brațul cu recunoștință și se îndreptă spre
Păzitori sprijinindu-se de ea. Statuile uriașe din jurul ansamblului
de clădiri de pe culmea dealului alcătuiau cea mai puternică rețea
de glife din oraș.
Oștenii din garda Bibliotecii patrulau bățoși de-a lungul
marginilor, cu țipetele demonilor, muzica Saltimbancilor lui
Keerin și ecourile luptelor de pe străzi ajungându-le deopotrivă la
urechi.
Sunetele veneau din apropiere. Temându-se de puterea
Păzitorilor, demonii ocoliseră până atunci culmea dealului
ținându-se la mare distanță, dar era lună nouă și Elissa știa mai
bine decât oricine ce însemna asta.
Abia ce-i trecuse gândul ăsta prin minte, când un demon al
focului veni alergând în susul străzii, către interzicere. Un străjer
îl doborî cu o arbaletă cu săgeți glifate. Dar, înainte de a-și înceta
miezingul căzut zvârcolelile, de pe o altă stradă apăru un demon
al prundului, îndreptându-se greoi spre glife. Străjile traseră în el,
dar carapacea lui de piatră era groasă și săgețile nu izbuteau
decât să-l înfurie. Se repezi către Păzitori, dar rețeaua lor îl azvârli
înapoi ca pe un copil.
Alți demoni apărură din toate părțile. Încercară să străpungă
bariera, fără mai mulți sorți de izbândă decât ai primului atacator,
însă Elissa se trezi deodată întrebându-se cât de puternici sunt
Păzitorii. Dacă exista undeva un punct slab, prinții demonilor
aveau să-l găsească.
O mânca mâna să-și ia condeiul ca să lovească miezingii,
azvârlindu-i departe de marginea interzicerii, dar locul ei nu mai
era acolo. Dacă demonii făceau o breșă în glife, ea, cu picioarele ei
oloage, ar fi fost mai degrabă o slăbiciune a apărătorilor decât un
ajutor de mare valoare.
Acum era ducesă și putea salva mai multe vieți în Bibliotecă,
răspunzând la întrebările femeilor decât luptând în prima linie.
— Cere întăriri! îi spuse lui Jone. Străjerii să înarmeze pe
oricine are destulă putere ca să țină în mâini o suliță.
Jone încuviință din cap și plecă, iar Elissa se îndreptă încet
spre Bibliotecă și intră pe coridoarele interzise publicului ca s-
ajungă în camera de lucru a Mamei Mery.
VP - 808
 Chiar înainte de a trece de ultimul cot, auzi un strigăt și dădu
de Mery și de soțul ei, Jaik. Elissa nu-l mai văzuse de mulți ani pe
bărbat, de când el, Mery și Arlen erau tineri și nedespărțiți. Prea
prinși în cearta lor, cei doi nu o observară apropiindu-se.
— Dar dau ajutor! se răsti Jaik. Toată noaptea am cărat apă
pentru răniți.
— Ducele Ragen nu le-a cerut oamenilor în putere să care apă,
ripostă Mery. Le-a cerut să ia o armă și să lupte. Garda Bibliotecii
cere ajutor.
— Să mă lupt cu un demon? Eu?
Jaik părea să nu-și poată crede urechilor.
— Ești nebună? Aș fi sfâșiat imediat.
— Băieți care au jumătate din vârsta ta se oferă voluntari, iar
tu te-ascunzi sub robele tatălui meu, spuse Mery. Nici măcar nu li
te-alături Saltimbancilor.
— La cântat nu-s mai bun decât la lupta cu sulița. Doar știi ce
greu mi-a fost.
Mery își încrucișă brațele.
— Da, pentru că nu te-ai ostenit niciodată să exersezi.
— Ț ie ți-e ușor să vorbești! strigă Jaik. N-am primit toți lecții de
cântat la orgă în catedrală de când ne-am născut.
— Găsești întotdeauna pe ce să dai vina. Încep să-mi dau
seamă că…
— Că ce? întrebă furios Jaik. Ce-ncepi tu dintr-odată să-ți dai
seama?
— Că Arlen a avut dreptate în privința ta! se răsti Mery. N-ai pic
de ambiție. Pur și simplu vii să te vadă lumea, iar de făcut faci cât
mai puțin cu putință.
El tresări.
— La asta ajungi întotdeauna, nu-i așa? Mă pui în balanță cu
desăvârșitul Arlen Bales. Pe noapte, am noroc c-ai fost
întotdeauna prea sfântă ca să-i deschei pantalonii!
Mery rânji.
— M-am frecat de el de destul de multe ori ca să știu că nici
acolo nu-l întreci.
Jaik își arătă dinții.
— Da, și oricum te-a părăsit. Ce spune asta despre tine?
— Ajunge! se răsti Elissa, lovind cu bastonul în podea.
Cei doi se întoarseră în direcția sunetului.
— În… Înălțimea Ta!
VP - 809
 Mery își răsfiră fustele și făcu o reverență, iar Jaik se lăsă
stângaci într-un genunchi.
Elissa arătă cu degetul către el.
— Jaik, dacă la cărat apă te pricepi, vezi că-n școala
Culegătoarelor de Ierburi sunt o mulțime de răniți care au nevoie
de ea.
— Da, Înălțimea Ta.
Jaik păru ușurat și se grăbi să plece.
— Îmi cer iertare, Înălțimea Ta, spuse Mery. A fost… o ieșire
nelalocul ei.
— A sunat a discuție mult amânată, spuse Elissa. Dar să lăsăm
asta până după luna nouă.
Din josul clădirii se auzi un urlet și Elissa se văzu silită să se-
agațe de Mery și să-și oprească un țipăt de durere mușcându-și
falca în timp ce se grăbeau cât le stătea în puteri să afle ce s-a
întâmplat.
Îl ajunseră din urmă pe Jaik pe balconul larg, de unde se
vedeau rafturile bibliotecii. Sub ei, acoliții de la caturile de jos
urcau în fugă.
— Demoni! strigă un băiat în robă. Demoni în catacombe!
Intrând imediat în panică, acoliți, Mame și cărturari o rupseră
la fugă, împrăștiind hârtii și vărsând călimări. De pe culoarele de
jos dădură buzna demoni agili ai focului, vânând oamenii care se-
ngrămădeau spre rafturi.
— Pe noapte!
Elissa simți că-n jur li se închide un clește. Miezingii strânși în
afara cercului Păzitorilor n-aveau nevoie să treacă dincolo de el –
numai să-mpiedice oamenii să fugă când demonii minții atacau
dinăuntru.
Demonii focului scuipară flăcări, dar glifele gravate de Arlen cu
atât de mulți ani în urmă străfulgerară, preschimbând scuipatul
arzător în adiere răcoroasă. Demonii câmpului săriră la oamenii
care fugeau, dar rețeaua lui Arlen străfulgeră iarăși, azvârlindu-i
înapoi când încercau s-ajungă la milnezii ascunși printre rafturi
sau sub mese. Miezingii ricoșau ca niște bile, azvârliți de glifele lui
Arlen dintr-un raft în altul, lovindu-se și năucindu-se în vreme ce
cărturarii ieșeau cu bine din clădire.
Afară, în loc deschis, pericolul era mai mare, dar Elissa își
scosese condeiul și îngheța demonii focului sau se folosea de
glifele de izbire ca să-i azvârle pe demonii câmpului unii în alții.
VP - 810
 — Repede!
Ea schiță în grabă o interzicere în dreptul celei mai apropiate
ieșiri din catacombe.
— Spre Catedrală!
Glifele Casei Sfinte se numărau printre cele mai puternice din
Miln, dar nu numai ele legau magia de piatră. Credința le dădea
zidurilor putere.
Elissa se uită la Mery, văzând-o din nou pe Stasy, dar scoase
totuși un condei din punga ei hora și i-l întinse. Tânăra mamă țipă
ascuțit și se trase înapoi.
— Nu pot să ating un os de demon! Ziditorul o interzice.
— Ziditorul îți interzice să-i lași pe oamenii ăștia să moară
fiindcă tu ești prea sfântă ca s-atingi un condei! se răsti Elissa
punându-i-l în mână. Taci și glifează!
Mery o privi înfricoșată, dar luă condeiul. Ș i se dovedi foarte
pricepută la glifat când coborâră la parter, scoțând afară
bibliotecarii îngroziți în timp ce Elissa deschidea drumul spre
catedrală.
Dar, de dedesubt, veneau tot mai mulți demoni, găsind goluri în
interzicerile trasate în grabă de Elissa și Mery. Nu puteau aprinde
focuri, dar se foiau în jurul oamenilor care fugeau, încercând să le
taie calea.
Un demon sări de la balcon și Mery abia avu timp să schițeze o
interzicere care să-l împiedice să cadă pe umerii Elissei. Creatura
ricoșă de magia ei și pică în mijlocul grupului. O despică pe o
Mamă bătrână cum spintecă un măcelar o vacă, apoi sări la Jaik,
care căzu pe spate și se strânse ghem când dinții ascuțiți ai
demonului i se înfipseră într-un umăr.
Elissa lovi miezingul cu o glifă de izbire, dar când fu azvârlit
avea deja în bot o halcă din umărul lui Jaik.
— Maestră! strigă Mery. Are nevoie…
— Să fugă! se răsti Elissa. Atenție, toată lumea! Dacă n-
ajungem în Catedrală, suntem morți!
Poate și dacă ajungem.
Își păstră gândul pentru sine în timp ce Mery îl săltă pe Jaik în
picioare, cu sângele țâșnindu-i din umăr. Cei doi se împleticeau,
înaintând chiar mai încet decât Elissa, iar demonii se
îngrămădeau pe urmele lor. Acum nu mai erau doar demoni ai
focului, ci și demoni irizați ai zăpezii, demoni de un cenușiu mat ai
prundului și demoni zvelți ai câmpului, cu solzi verzi. Cei din
VP - 811
urmă alergară în fața grupului, vrând să-i taie calea spre
catedrală.
Însă ușile Casei Sfinte se deschiseră și Veghetorul Ronnell
apăru în fața mai multor șiruri de credincioși în robe cu falduri
unduitoare. Era corul.
— Fugiți! strigă bibliotecarul, făcându-le semn coriștilor, care
începeau să cânte și să se așeze astfel încât să poată crea o cale
deschisă spre Catedrală.
Cântecul Asfințirii îi luă prin surprindere pe demonii care aveau
toată atenția îndreptată doar spre oamenii pe care-i urmăreau.
Ț ipară și se traseră înapoi, încercând să se ferească de sunet, iar
cei care stăteau pe două picioare își acoperiră urechile.
— Nu vă opriți! strigă Elissa la o parte dintre cărturari,
încremeniți cu gura căscată de uimire. Intrați în naos!
Vocile coriștilor erau puternice, dar, când ajunse lângă ei,
Elissa văzu broboane de sudoare pe frunțile bărbaților și pe ale
femeilor și le simți nesiguranța din voci în timp ce se uitau la
hoarda care se apropia. Pentru cei mai mulți – dacă nu cumva
pentru toți – era prima oară când vedeau miezingi de la o distanță
atât de mică. Cântecul ținea – cu greu – creaturile la distanță, dar
Elissa nu credea c-o să mai izbutească pentru prea mult timp. Un
demon al zăpezii își împrăștie dintr-un balcon scuipatul înghețat,
izbindu-l pe unul dintre coriști în coapsă. Omul se împletici șocat
și piciorul i se izbi de pavajul de marmură cu un pocnet.
El țipă, întrerupând armonia, și demonii se grăbiră să atace.
Scuipatul înghețat și cel de foc se abătură în ploaie peste oameni
în timp ce demonii câmpului se năpusteau în salturi, cu ghearele
scoase.
Numai o parte dintre coriști erau apărați de glifele de pe robele
lor. Dintre ceilalți, un acolit luă foc, căzu peste cei de alături și
flăcările se răspândiră. Alți doi zăceau sfâșiați de ghearele
miezingilor, iar cei din jur alunecau pe marmura însângerată.
— Retrageți-vă! țipă Ronnell.
Elissa trasă glife de sunet deasupra capetelor coriștilor ca să
dea mai multă putere cântecului și izbutiră să tragă majoritatea
răniților înăuntru înainte de a trânti în urma lor ușile catedralei.
Pe bănci erau deja mii de oamenii, adăpostiți după ce fuseseră
evacuați din casele și din cartierele lor. Urmăreau totul îngroziți,
dar deocamdată glifele rezistau.

VP - 812
 Jaik zăcea pe podea, într-o baltă de sânge tot mai mare, cu
capul în poala lui Mery, care plângea. Elissa căzu în genunchi
lângă ei, desenând glife ca să-i dea lui Jaik putere, dar el pierduse
deja prea mult sânge și ea nu putea nici să creeze altul în loc, nici
să facă să crească altă carne în locul celei mușcate de demon.
Izbuti să-ncetinească sângerarea, dar Jaik începu să răsufle tot
mai repede și cu tot mai multă disperare, apoi încremeni, cu ochii
deschiși privind în gol.
Mery izbucni în plâns, strângându-l în brațe. Ușile catedralei
bubuiau și se zguduiau când demonii izbeau în glife. De sus cădea
praf și Ronnell își înălță privirea spre tuburile masive ale orgii.
— Cântați în continuare!
Alergă spre scările care ducea spre galeria organistului și,
înțelegând ce are de gând, Elissa își luă bastonul și se împletici în
urma lui.
Ușile zăngăniră din nou, izbite de o forță nevăzută. Magia putea
ține miezingii la distanță, însă nu-i împiedica să azvârle cu bucăți
de marmură în ușile grele până ce aveau să le spargă.
Ronnell se așeză pe scaunul organistului, înconjurat din trei
părți de claviaturile instrumentului, cinci la număr, fiecare cu
propriile pedale și controlând, împreună, miile de tuburi în care
luau naștere sunetele.
Își strânse mâinile tremurătoare una în alta, trosnindu-și
degetele ca să le încălzească pentru ceea ce le aștepta. Foile cu
muzica lui Rojer erau pregătite pe suportul din fața lui. Elissa
încercă să le citească, dar simbolurile folosite de Saltimbanci erau
de neînțeles pentru ea.
Încetul cu încetul, Veghetorul convinse orga imensă să prindă
viață, străduindu-se să facă să se-audă ceva care semăna cu
Cântecul Asfințirii, însă muzica era scrisă pentru voce și
instrumente cu coarde, nu pentru masivul instrument din
catedrală, cu tuburi și sute de clape. Scotea sunete mai puternice
și le trimitea mai departe, dar Ronnell se străduia din greu
încercând să fie pe măsura vioiciunii scripcii lui Keerin sau a
vocilor coriștilor. Melodia era ușor de recunoscut, dar nu părea să
aibă vreun efect asupra demonilor care izbeau în ușile catedralei.
Părul împuținat al lui Ronnell mustea de sudoare. Mâinile îi
tremurau, dar continua să cânte, sperând să găsească în orga
masivă ceva din magia lui Rojer.

VP - 813
 Mery apăru în capul scărilor, cu rochia îmbibată de sânge și cu
șiroaie de lacrimi brăzdându-i petele roșii de pe obraji.
— Te simți bine? o întrebă Elissa, dar cealaltă femeie doar trecu
pe lângă ea în tăcere ca să-și pună cu blândețe mâna pe umărul
lui Ronnell.
Veghetorul își întoarse spre ea privirea înlăcrimată.
— Nu sunt în stare, fiica mea. N-am priceperea necesară. Harul
Izbăvitorului e departe de mine.
Mery îl privi cu tristețe.
— Ș i dacă Arlen nu e Izbăvitorul, tată?
— Atunci odraslele Miezului vor învinge, spuse el. Așa că,
măcar de data asta, trebuie să credem că este. Că ne poate vedea
în cele mai negre clipe ale nopții noastre și că ne poate trimite
lumină.
— Cum poate fi Izbăvitorul, dacă a murit? întrebă fiica lui.
Elissa se aplecă, aducându-și buzele atât de aproape de
urechea ei, încât ar fi putut să i-o sărute.
— Trăiește. Chiar în clipa asta luptă pentru noi toți. Așa că,
dacă poți cânta afurisitul ăsta de cântec, acum e momentul.
Mery se uită la ea curioasă… În cele din urmă, dădu din cap și
îi întinse condeiul hora lui Ronnell, care, recunoscător, o lăsă să
se-așeze în locul lui. Ea își azvârli pantofii, se instală în fața
claviaturilor și înșfacă foile cu muzica lui Rojer. Începu să-ntoarcă
paginile umplându-le de urmele degetelor ei însângerate și își lăsă
capul pe-o parte, ascultând corul.
Ușile bubuiră iarăși și Elissa auzi lemnul crăpând.
— Demonii vin peste noi.
— Atunci țineți-i pe loc, mârâi Mery, studiind foile ca pe
grimoarul unui Glifar.
Nu era tonul pe care se cuvenea să-i vorbească o Mamă tânără
Ducesei de Miln, dar hotărârea care răzbătea prin cuvinte o alină
pe Elissa. Ronnell trasă glife de protecție în jurul claviaturilor, în
timp ce ea șchiopată către balustrada galeriei ca s-arunce o privire
în naos.
Miile de oameni se îngrămădeau lângă peretele din partea
opusă ușilor, străduindu-se să se îndepărteze cât mai mult de
demoni. Cei lipiți de perete gemeau și țipau, striviți de gloata care
nu mai era în stare să gândească.
— Încetați! Elissa își mări puterea vocii, apoi acustica din
catedrala boltită i-o dublă. N-o să vă salvați strivindu-vă semenii!
VP - 814
Întoarceți-vă în bănci și alăturați-vă corului! Cântați ca și cum de
asta ar depinde viața voastră, pentru că acum sigur depinde!
Învinețiți și însângerați, coriștii supraviețuitori se întorseseră în
galeria lor și tavanul boltit le sporea răsunetul cântecului
tremurător. Mulțimea începu să cânte cu sfială, murmurând
cuvinte necunoscute și încercând să intre în armonie cu cântăreții
mult mai talentați.
O mână de străjeri înarmați cu sulițe și scuturi, toate glifate,
formă un semicerc la câțiva pași distanță de uși, așteptând
inevitabila lor spargere.
Elissa trasă glife de apăsare ca să le proptească tocmai când
erau lovite din nou. Glifele străfulgerară, micșorând forța izbiturii,
dar lemnul întărit tot se despică și crăpă. N-avea să mai reziste
mult.
Însă apoi orga prinse viață. Mery începu cu delicatețe, cu un
sunet mai degrabă simțit în aer decât auzit. Apoi acompanie corul,
dar, pe măsură ce căpătară forță, notele orgii începură să se
înalțe, acoperind vocile. Tuburile își sporiră puterea și răsunetul,
rezonând în toate trupurile și în fiecare piatră din pereți.
Mery luă apoi conducerea; glasurile coriștilor și ale
credincioșilor deveniră un simplu acompaniament pentru orga
care cânta din ce în ce mai tare. Elissa auzi miezingii urlând de
durere, apoi zbieretele lor începură să se îndepărteze. Loviturile în
ușă încetară.
Ea șchiopătă până la fereastră și văzu miezingii fugind puhoi pe
străzile de pe culmea dealului, ca șobolanii înspăimântați de foc.
Se repeziră asupra străjerilor de pe margini, care n-aveau ochi
decât pentru hoarda de demoni din afară, neștiind că alți dușmani
vin în goană, gata să le cadă în spate.
Însă glifele Păzitorilor străfulgerară, respingând miezingii.
Cercul lor acționa în ambele direcții, creând un buzunar în care
apărătorii se aflau în siguranță.
Demonii își întoarseră capetele ca să se uite îngroziți la
Catedrală și abia atunci creierele lor primitive pricepură încetul cu
încetul că sunt prinși în capcană.
Puterea muzicii continuă să crească pe măsură ce Mery căpăta
tot mai multă încredere în sine. Sângele lui Jaik lăsa dâre pe
clape și pe paginile întoarse de ea către pasaje în stare să
zdrobească un demon al pietrei, să topească inima unui demon al
zăpezii… Le cânta pe fiecare cu alte tuburi, plimbându-și degetele
VP - 815
pe mai multe claviaturi deodată în timp ce apăsa pe pedale,
păstrând cât mai mult aceeași notă.
Jur-împrejur, demonii cădeau în genunchi sau pe burtă,
zvârcolindu-se și țipând. Elissa le vedea sângele negru țâșnind din
ochi, din urechi și din nări. Era o moarte lentă, dar la fel de sigură
ca aceea săvârșită de o suliță înfiptă în inimă.
Iar puterea sunetului continua să crească. Milnul era cuibărit
într-o vale dintre noi munți înalți. Aidoma bolții catedralei,
zămisleau ecouri puternice, răspândind muzica în tot orașul.
În depărtare sunau corni, chemând la luptă, iar oamenii
scoteau strigăte războinice. Ț ipetele ascuțite ale demonilor
reverberau pe străzi.

VP - 816
 42

CUIBUL

334 D.Î.

— Zece minute.
Renna se opri în cel mai ușor de apărat loc pe care izbuti să-l
găsească, dar, în toate tunelurile, un soi de ciuperci de pe pereți
răspândeau o lumină palidă. Pentru prima oară de când plecaseră
din Sulița Alei, putea să vadă cu ochii ei, fără ajutorul glifelor, dar
în același timp se simțea ea însăși la vedere, deși își purta mantia
glifată și o învăluia cântecul lui Shanvah.
— Desigur.
Shanvah întinse mâna ca să-și oprească tatăl și amândoi
îngenuncheară cu privirea îndreptată în afara locului lor de
popas, stând de pază în vreme ce Renna pregătea cușcușul.
— Vreți? îi întrebă ea, când mâncarea apăru în castron,
aburindă.
— Nu, mulțumesc.
Shanvah rosti cele două cuvinte în grabă, fără să piardă nicio
notă din cântecul care îi ascundea.
— N-am nevoie de nimic.
Vocea lui Shanjat era rece.
Amândoi puteau rezista o zi întreagă cu o singură înghițitură de
cușcuș și cu una de apă, dar, în ciuda grabei lor de a-i ajunge din
urmă pe Arlen și Jardir – dacă încă mai erau în viață –, Renna nu
putea nesocoti nevoile pruncului din pântecul care i se mărea cu
iuțeală.
Cu cât coborau mai în adânc, cu atât mai puternică devenea
magia și cu atât mai repede creștea fiul ei. Renna se întrebase
cândva cum putea regina demonilor să depună atât de multe ouă,
dar acum începea să-nțeleagă.
Ea dădea gata câte două castroane de cușcuș la fiecare popas și
se oprea de trei ori mai des ca să mănânce decât cei doi krasiani.
Pornind de la asta, socotise că probabil trecuse mai bine de o
VP - 817
săptămână de când Shanjat devenise călăuza lor tăcută pe
drumul către măruntaiele pământului.
Când era întrebat, războinicul nu putea spune mai nimic
despre calea pe care-o urmau, de parcă mintalul n-ar fi făcut
altceva decât să-i schițeze harta în creier. Nu știa ce sunt
ciupercile luminoase, unde se vor termina sau cât mai au de mers
până la cuib.
Dacă nu cumva se aflau deja în el.
Renna mâncă în tăcere, simțind că, primind mâncarea,
interiorul pântecului ei prinde viață. Mușchiul tare dinspre
exterior, pe care și-l formase ca să apere copilul, nu făcea
loviturile lui de pumn și de picior mai puțin șocante și mai puțin
stânjenitoare. O înghiontea în bășica udului, așa că se grăbi să
treacă în spatele unui bolovan pentru o mică pauză departe de
orice alți ochi. Copilul se făcuse atât de mare, încât se temea că
poate ajunge la soroc în orice zi.
Mai așteaptă puțin, încă puțin, imploră ea. Ce s-ar fi întâmplat
dacă ar fi venit copilul chiar atunci? Putea spera că va izbuti să-l
apere?
După ce termină de mâncat, continuară să înainteze cu iuțeală.
De undeva, din față, la urechile Rennei ajunseră zgomote de luptă
– țipetele demonilor, trosnetul glifelor de atac. Putea fi Arlen? Își
scoase cuțitul și alergă prin tunel către zgomot.
Shanvah o urmă, strigând:
— Tată, ține pasul cu noi! Dacă suntem atacați, apără-ne și
apără-te!
Pentru un Sharum era ușor să se țină după Renna, a cărei
alergare devenise un soi de legănare împleticită. Dar ea se folosi
de magie ca să ajungă la acea iuțeală care face mișcările greu de
deslușit cu privirea și așa se îndreptară toți trei spre întretăierea
de tuneluri dinspre care veneau zgomotele.
Un grup de oameni cu înfățișare sălbatică înconjurase un
demon al peșterii, înjunghiindu-l din toate părțile cu sulițe cu vârf
de obsidian. Aveau aurele încinse de magia Miezului și pe armele
lor străfulgerau glife de luptă.
Renna recunoscu scrisul lui Arlen dintr-o privire și inima îi
zvâcni în piept.
— Au trecut pe-aici.
Shanvah încuviință din cap.
— Shar’Dama Ka și Parʼchin i-au înarmat pe alamen fae.
VP - 818
 La câțiva pași distanță se afla leșul unui alt demon, cu
picioarele tăiate și cu măruntaie și sânge negru scurgându-i-se
din pântecul bulbos. Alături zăceau doi oameni, încă având în
vene venin vizibil în aurele altminteri reci. Un altul era legat de
perete cu mătase, cu o jumătate de cap îndepărtată dintr-o
mușcătură.
Locuitorii Miezului urlară și chiuiră când îl doborâră pe al
doilea demon. Magia trosnea de-a lungul armelor lor și ei se
cutremurau, Absorbind tot mai multă putere.
Când îi zăriră pe Renna, Shanvah și Shanjat, alamen fae aveau
ochi sălbatici. Îi înconjurară din toate părțile, aproape la fel cum
înconjuraseră demonul, încordându-se și bătându-se cu pumnii
în piept.
Însă apoi observară pântecul Rennei și agresivitatea dispăru. Se
rotiră în jurul celor trei, vorbind într-o limbă rudimentară, care
semăna vag cu krasiana. Mulțimea se despărți în două și o femeie
bătrână înaintă cu încetineală. Trupul îi rămăsese puternic, dar
părul îi albise și Renna putea să simtă apăsarea anilor din aura
ei.
Femeia întinse mâna spre ea. Renna se simți îmboldită să se
tragă înapoi, dar bătrâna nu părea să-i vrea nicidecum răul. Avea
mâini aspre, pline de bătături, dar surprinzător de blânde când i
le plimba pe pântec. Își lipi urechea de el și râse zgomotos,
făcându-i pe ceilalți să chiuie încântați. Bătrâna scoase din punga
atârnată de cingătoarea ei un soi de ciupercă luminoasă, o
amestecă apoi cu apă și desenă o glifă de căldură pe stratul
subțire de pământ care acoperea piatra tunelului.
— Renna, spuse Shanvah cu grijă când bătrâna îi întinse cana
aburindă.
— Stai liniștită, răspunse Renna. Nu vrea să-mi facă rău. Din
câte-mi dau seama, cred cu toții că le-aduc noroc.
Ceaiul adus de Culegătoarea de Ierburi de sub pământ mirosea
groaznic, dar ea își ținu răsuflarea și îl sorbi. Bătrâna dădu din
cap și scoase un mormăit aprobator.
Alamen fae își îndreptară apoi privirile spre Shanjat. Bărbatul
puternic, care, fără îndoială, li se părea cea mai mare amenințare,
nu reacționă când unul dintre ai lor se apropie mormăind și lovind
cu sulița în solul pietros. Sălbaticul merse atât de departe, încât îl
împunse cu degetul în piept. La un singur cuvânt al Rennei sau al
lui Shanvah, Shanjat ar fi rupt brațul luptătorului din Miez, dar
VP - 819
ele păstrară tăcerea, așa că rămase nepăsător și sălbaticii își
pierdură interesul pentru el.
În schimb, Shanvah atrase atenția mai multor masculi. Se
apropiară aplecați, sprijinindu-se nu doar pe tălpi, ci și pe
încheieturile degetelor mâinilor, și adulmecară aerul din jurul ei
mormăind. Renna le aruncă o privire și avu senzația că-i ies ochii
din orbite.
— Fir-ar al Miezului!
Își întoarse capul în altă parte. Mulți aveau bărbăția
învârtoșată.
Unul întinse brațul spre Shanvah, dar ea ajunsese la capătul
răbdării. Îl înșfăcă de încheietura mâinii și, cu o mișcare de
sharusahk, îl azvârli, dându-l peste cap. Următorul care se
apropie prea mult fu lovit între picioare și sălbaticul căzu pe solul
alunecos, gemând.
Următorul dădu înapoi când Shanvah îl privi șuierând. Cei doi
pe care-i trântise se adunară de pe jos și se retraseră cu toții în
din ce în ce mai numeroasa mulțime adunată.
Renna se uită la toți ceilalți – femei, copii, bărbați mai puțin
agresivi, mulți cu arme glifate de Arlen și Jardir – și se întrebă ce-
ar fi trebuit să spună.
Înainte de-a apuca să deschidă gura, unul dintre bărbați se
întoarse cu o halcă din carnea unui animal subpământean
necunoscut de Renna. I-o întinse Culegătoarei de Ierburi, arătând
spre Shanvah și mormăind.
Krasiana rămase cu gura căscată.
— Oare vrea…
— Să te cumpere, ca nevastă? întrebă Renna, în timp ce
Culegătoarea de Ierburi se întorcea spre bucata de carne, gata să-
nceapă negocierile. Pare la fel de adevărat ca soarele de pe cer.
Probabil mă cred mama ta.
— Sunt măgulită.
Vocea lui Shanvah era plată.
— Dar te rog să refuzi.
Renna se pregătea să încerce când un alt bărbat înaintă și îi
oferi Culegătoarei de Ierburi un soi de piele solzoasă, tot arătând
spre Shanvah.
— Nu vrei să vezi cât urcă prețul? o întrebă Renna pe krasiană.
— Nu e amuzant, soră a mea.
— Da, cred că nu.
VP - 820
 Renna își activă glifele de pe piele. Prinseră viață cu o
străfulgerare și umplură tunelul de lumină. Ea se întoarse spre
bărbați.
— Nu e de vânzare, țapi în călduri!
Ei se traseră speriați înapoi și căzură în genunchi, urmați de
restul mulțimii.
— Erram, începură să scandeze. Erram.
Aura grupului se schimbă și Renna trase de ea, Absorbind o
parte ca s-o poată citi. În minte îi străfulgerară imagini ale lui
Arlen și Jardir și știu că nu mai erau cu mult în urma lor. Simți
chiar și prin ce tunel plecaseră.
Însă în aer era acum ceva nou. O vibrație aproape ca un sunet,
atât de puternică, încât se întrebă cum fusese cu putință să n-o
simtă deloc până atunci. Apoi se duse cu gândul la creierul de
mintal pe care-l mâncase și înțelese de unde venea.
— Soră a mea, ce s-a-ntâmplat? întrebă Shanvah.
— Ș tiu unde trebuie să mergem, răspunse ea aproape în șoaptă.
O aud în capul meu pe regină; își depune ouăle gemând.
•
Jardir și Parʼchin se uitau la alamen fae, cocoțați pe peretele de
stâncă în așteptarea unui vălmășag de demoni ai peșterii –
creaturi asemănătoare păianjenilor, care se apropiau.
Erau soiul de alagai cel mai adesea aleși de mintali drept câini
de pază ai cămării, prin care-i mânau pe verii îndepărtați ai lui
Jardir ca pe cămile. Demonii erau acum prudenți, căci teritoriul
locuit de alamen fae devenise primejdios. Picioarele cămilelor
începuseră să-i izbească.
Cu toate astea, când săriră de sus asupra lor, urlând și
înjunghiindu-i cu sulițele, locuitorii Miezului îi luară pe alagai
prin surprindere.
Oamenii din Miez erau puternici, iar însuflețirea cu care luptau
odată ce primiseră arme în stare să vatăme demonii era
impresionantă. Vreme de veacuri, demonii îi mânaseră ca pe vite,
îi uciseseră, le târâseră semenii afară din trib ca să-i
măcelărească. De-acum se terminase.
Demonii peșterii se răsuceau, dar lungile lor picioare
segmentate nu erau menite să lovească nicidecum creaturi aflate
pe spatele lor. Alamen fae erau prea iuți în mișcări, se retrăgeau
dintr-un salt, ferindu-se de lovituri, și atrăgeau spre ei atenția
demonilor în timp ce tot restul tribului se năpustea, gata de atac.
VP - 821
Bărbați, femei și copii intrară deopotrivă în luptă, cu glife
grosolane zgâriate pe vârfurile de obsidian ale armelor și pe
scuturile făcute, așa cum îi învățase Jardir, din oase și piei.
Bâte cu țepi se ridicau și cădeau, trimițând scântei de magie în
zbor nebunesc prin tunel. Aveau doar o mică parte din puterea
armelor glifate fără cusur, dar asta nu-i oprea pe alamen fae.
Loviturile celor mai slabi năuceau demonii, în timp ce membrii
mai puternici ai tribului rupeau picioare și striveau țeste încetul
cu încetul.
Gloria lor era nemărginită.
Un demon izbuti să iasă din învălmășeală dintr-un salt, se
agăță de peretele tunelului și se grăbi să se cațăre destul de sus
cât să nu se poată ajunge la el cu ușurință. Mai multe săgeți cu
vârf de obsidian îi loviră carapacea doar scoțând scântei, până
când una se înfipse, urmată de o a doua.
Ș tiind că n-are scăpare, demonul se întoarse spre oameni,
încordându-se ca să sară în mijlocul tribului. Avea să fie doborât,
dar nu fără să se piardă și vieți omenești.
Jardir își înălță sulița, gata să ucidă creatura cu o răbufnire de
magie.
— Ahmann, nu! strigă Parʼchin, prinzându-l de braț.
Jardir se încruntă.
— Ia mâna, Parʼchin. Trebuie să-i ajut.
— Nu poți.
Arlen își retrase mâna.
— De ce nu?
Jardir văzu demonul căzând în mijlocul grupului de alamen
fae.
— Pentru că, idiotule, regina știe tot ce fac salahorii ei, mârâi
Alagai Ka. Vitele răsculate n-o interesează. Dar Moștenitorul lui
Kavri o să-i trezească interesul.
— Are dreptate, Ahmann, întări Parʼchin. În clipa asta, coroana
ta și glifele mele ne ascund. Dar, dacă-ncepem să dăm lovituri cu
adevărata noastră putere, nu vor trece neobservate.
Jardir își strânse sulița atât de tare, încât îl durură mâinile, și
demonul izbucni în râsul lui șuierat.
— Suferi când îți sacrifici salahorii. Chiar dacă sunt niște
sălbatici jalnici, ca ăștia.
— Cândva au fost poporul meu.

VP - 822
 Jardir văzu sângele împroșcat pe peretele tunelului și înțelese
că e deja prea târziu ca să le vină în ajutor.
— Regina știe ce fac salahorii ei la o distanță atât de mare de
cuib? întrebă Parʼchin.
Demonul îl privi pieziș pe verdean. O privire pe care Jardir
învățase s-o recunoască, știa că-nseamnă mai degrabă batjocură
decât curiozitate. De parcă Alagai Ka s-ar fi întrebat cum de pot fi
oamenii de o prostie atât de desăvârșită.
— Suntem în cuib de câteva zile, Exploratorule, veni răspunsul,
și Jardir își simți sângele înghețând în vene. Regina își ține cămara
aproape. După ce-și depune ouăle, o să se ospăteze cu mii de vite
ca să-și refacă puterile. Pierderile din mica voastră revoltă sunt
total lipsite de importanță.
— Nu sunt lipsite de importanță, zise Parʼchin. Servesc unui țel
mai înalt.
— Oare, Parʼchin? întrebă Jardir.
— Tu ești cel care vorbește întotdeauna despre soartă, ripostă
Parʼchin. Despre Planul lui Everam. Ei, la urma urmei, poate
chiar are unul. Poate nu i-a părăsit pe oamenii ăștia. Poate i-a
lăsat aici ca să ne-ajute când avem cea mai mare nevoie de ajutor.
— Cu ce preț, Parʼchin?
— Prețul nu contează. Pentru izbândă merită să plătești oricât.
N-ai spus tu așa întotdeauna? Nu e asta scuza ta pentru că ți-ai
croit drum prin Thesa omorând oameni? Însă acum, când izbânda
e atât de aproape, încât poate fi atinsă, ai căpătat brusc
conștiință?
La auzul cuvintelor verdeanului, Jardir șovăi. Se uită la vechiul
său prieten, încercând să dea deoparte anii ca să-l poată desluși
pe tânărul străin inocent sub învelișul bărbatului dur, tatuat.
— Ț i-aduci aminte când ne-am certat prima oară, Parʼchin? îl
întrebă.
Fiul lui Jeph încuviință din cap.
— În Labirint.
Jardir încuviință cu un gest identic.
— Când Glifarul Capturator a fost sfâșiat de ghearele alagai-ilor
și se pregătea să plece pe drumul singuratic.
Ochii lui Parʼchin fulgerară.
— Avea un nume, Ahmann. Zaji asu Fandra am’Hessath am’Ka.
Era prietenul meu. Omul de la care-am învățat glifarea cu un

VP - 823
singur sens și magia capturării. Omul pe care l-aș fi putut salva
dacă nu l-ai fi omorât.
— Nu-mi vorbi mie de sus, Parʼchin. Îl cunoșteam pe Zaji mult
mai bine decât tine. Era la mai puțin de un pas de visul oricărui
războinic: o moarte glorioasă. Iar tu i-ai fi răpit-o, l-ai fi silit să
trăiască zeci de ani în învelișul schilod al bărbatului care fusese,
nesocotindu-i dorința, și asta numai și numai fiindcă Arlen asu
Jeph nu vrea să lase nimic pradă demonilor.
Aura lui Parʼchin deveni țepoasă și Jardir știu că-și atinsese
ținta.
•
Arlen se simțea de parcă ar fi fost pălmuit.
Nu lăsa nimic pradă demonilor. Un jurământ din copilărie care
devenise țelul vieții lui.
Ș i pe care îl încălcase.
Se uită la locuitorii Miezului, care doborâseră ultimul demon.
Câțiva aveau mâinile încleștate de răni care începuseră deja să li
se vindece, însă doi zăceau pe solul tunelului răcindu-se, cu
aurele stinse.
Jardir avea dreptate. Omul care fusese cândva n-ar fi stat
niciodată deoparte lăsând pe cineva pradă demonilor – ducă-se
Miezului mai importantul bine al tuturor! Învățăturile mamei lui
nu făcuseră din el un om căruia să-i stea în fire să lase pe cineva
în ghearele miezingilor.
— În ziua aia mi-ai spus că Paradisul e o minciună, adăugă
Jardir.
— Asta și este.
Arlen răspunsese din reflex, însă gândurile nu i se mai
potriveau cu convingerea din glas. Cine era el ca să spună așa
ceva?
— Ș i, dacă lumea asta e tot ce-avem, o să fac tot ce-mi stă în
putere ca s-o salvez.
— Ești gata chiar și să-i lași pe alamen fae să moară ca să-ți
izbutească un vicleșug, ripostă Jardir.
— Nu i-am silit noi să se răscoale, Jardir. Luptă fiindcă vor ei.
— Pentru că ne cred zei, spuse krasianul.
Arlen râse.
— Sunt deja mulți ani de când, fără pic de ironie, ți-ai spus ție
însuți Izbăvitorul, Ahmann! Oamenii ăștia nu se luptă cu demonii
pentru noi. Se luptă fiindcă s-au săturat să le fie sclavi.
VP - 824
 — Sunt sălbatici, stărui Jardir. Oare le dăm puterea de a face
ce-și doresc sau îi manipulăm ca să ne-atingem țelul?
Demonul minții izbucni iar în râsul lui șuierător – un sunet de-
a dreptul sinistru.
— Sunteți și voi aproape la fel de sălbatici. Vă agățați amândoi
de închipuiri pe care nu le-nțelegeți.
— Am trăit multă vreme cu impresia asta, spuse Arlen, dar, cu
cât coborâm mai în adânc, cu atât văd mai multe lucruri pe care
le credeam închipuiri și care sunt de fapt destul de reale ca să
poată fi atinse.
Se uită în ochii lu’ Jardir.
— A spus-o chiar demonu’. Dacă nu-nvingem, oamenii ăștia vor
fi mâncați. Mai bine să moară cu sulița-n mână.
— N-ar fi murit deloc dacă le-am fi arătat drumul către
suprafață, nu pe cel către centrul cuibului, ripostă Jardir. Dacă te
lasă inima să le sacrifici viețile, măcar fă-le onoarea de a o
recunoaște.
Era o dojană la care Arlen nu se așteptase. Rolurile lor păreau
cu adevărat inversate, fiindcă vechiul său prieten fusese
întotdeauna în stare să vadă în orice Planul Ziditorului, pe când
pe el îl bântuiau îndoielile zi de zi.
Însă acum… Acum în tot trupul îi răsuna chemarea Miezului,
un cântec care urla înăuntrul lui ca un uragan. Era putere
încarnată, izvorul întregii vieți de pe pământ, și îi vorbea lui, în
șoapte, despre adevăruri mai mărețe. Lumea își pierduse echilibrul
și nu exista decât o singură cale de readucere a lucrurilor la
locurile lor.
— Da, recunosc, răspunse, ca și cum ar fi scuipat. Asta voiai s-
auzi? Ș tiu că alamen fae nu pot câștiga lupta împotriva cuibului,
dar pot să-i abată atenția cât facem noi ce-avem de făcut. Aici nu
suntem la cotropit, Ahmann. Purtăm afurisitul de Sharak Ka. Ori
învingem, ori toată omenirea e învinsă.
Jardir se uită cu tristețe la oamenii căzuți, dar încuviință din
cap.
— Ai dreptate, Parʼchin, firește.
Îndoielile îi înnourau aura.
Arlen îl privi nedumerit.
— Nu-l auzi?
Jardir își înclină capul într-o parte.
— Ce s-aud?
VP - 825
 — Miezul, răspunse Arlen.
Jardir închise o clipă ochii.
— N-aud nimic.
Mintalul izbucni din nou în râsul lui șuierat.
— Nu asculta cu urechile, spuse Arlen. Cu ele nu auzi nimic. E
mai presus de asta. E ceva pentru care n-avem un nume. Magia
care curge prin tine se simte altfel, îți spune mai mult decât pot
spune vreodată cuvintele.
Jardir se concentră asupra răsuflării sale și aura i se liniști
când se întinse în afara trupului cu simțurile coroanei.
— Pot să simt abisul – să-i simt forța. Pot să-i Absorb magia, s-
o modelez după dorință, dar… nu-mi vorbește.
— Poate că pur și simplu nu asculți, zise Arlen, fiindcă are
foarte multe de spus.
Jardir își încrucișă brațele.
— Ș i ce-ți spune abisul, Parʼchin?
— Că nu e abis. E locul de unde izvorăște viața, nu cel care o
distruge. Tot ce e viu primește un strop de magie, dar soarele îl
arde.
— Ce tot spui, Parʼchin? se miră Jardir.
— Poate că, la urma urmei, există un Ziditor, continuă Arlen.
Numai că nu-L căutăm acolo unde ar trebui.
•
Își continuară drumul pe urmele hoardei de alamen fae, fără să
mai vorbească, ascunși de glife ale nevăzutului și ale tăcerii
dincolo de care nu puteau răzbate nici măcar oamenii din Miez.
Liniștea era binevenită pentru Jardir, încă zdruncinat de
cuvintele lui Parʼchin.
Era cu putință să fie așa? Everam și Nie, Paradisul și abisul,
toate doar minciuni? Era blasfemie. Nebunie. Totuși, când
cercetase Cerul, îl găsise gol, iar demonii nu știau nimic despre
Nie.
Pe măsură ce se apropiau de tunelurile care duceau spre
centrul cuibului, li se alăturau tot mai multe triburi. Locuitorii
Miezului erau ageri la minte și glifele grosolane, dar puternice
învățate de la Jardir și Parʼchin se răspândeau ca pietrele dintr-o
avalanșă pe fiecare bucată tăioasă de obsidian din cămară.
Jardir nu putea să nege măreția priveliștii. Acele suflete
chinuite, urmașii a sute de generații născute într-o captivitate pe

VP - 826
care nu aveau cum s-o înțeleagă, se ridicau în sfârșit împotriva
temnicerilor lor.
La început totul merse foarte bine. Salahorii nu erau pregătiți
să facă față nici ferocității în cea mai pură stare a mulțimii, nici
iuțelii cu care se înarma. I se puneau în cale în număr prea mic și
erau măcelăriți.
Intrară într-o peșteră imensă, plină cu stalagmite. Unele n-
aveau nici măcar doi metri înălțime, iar altele erau mai mari decât
minaretele semețului Sharik Hora. Dar toate erau încinse de
magie. Oare erau răsuflători ale abisului?
Alamen fae nu păreau să le dea atenție, înaintau în peșteră de
parcă ar mai fi fost acolo de multe alte ori.
— Parʼchin, spuse Jardir.
— Da, încuviință fiul lui Jeph. Aici ceva nu e în ordine.
Pe neașteptate, demonii agățați de piatră pe partea opusă celei
din care venea mulțimea ieșiră din ascunzători, atacându-i pe
oamenii din Miez, în spatele cărora apărură demoni ai pietrei,
grăbindu-se să le taie cu desăvârșire retragerea.
— Alagai’ting Ka a prins de veste ce se-ntâmplă, spuse Jardir.
— Acolo.
Alagai Ka le arătă o grotă mică, adâncită, la mare înălțime, în
peretele peșterii din partea opusă.
— E un punct de observare avantajos, de unde frații mei
cercetează cămara și aleg sălbatici pentru sacrificare.
— Adică pentru ospățul vostru, zise Parʼchin.
Demonul șuieră.
— N-o face pe creatura superioară, Exploratorule. Nu poți
spune că nu te-ai hrănit cu semeni de-ai mei.
— Așa e, și-ai face bine să nu uiți asta.
Parʼchin se uită la Jardir.
— Așteaptă aici. Vino sus, la mine, după ce ucid mintalul.
Jardir încuviință din cap și îl privi disipându-se doar atât cât
era nevoie ca să-și micșoreze greutatea trupului. Glifele
nevăzutului îi pulsau când se înălță, zburând ca o săgeată spre
gura grotei.
Ascunzișul mintalului era prea departe pentru ca moartea lui să
ducă la a salahorilor care luptau cu alamen fae, dar se făcu
simțită când alagai-ii lipsiți de îndrumarea lui redeveniră animale.
Demonii pietrei renunțară la paza ieșirilor și atacară, nerăbdători
să ucidă, tocmai când oamenii din Miez începeau să câștige teren.
VP - 827
Se auzeau strigăte, magia străfulgera, oamenii urlau și țipetele
ascuțite ale demonilor se înălțau, pătrunzătoare.
Jardir nu-și putea da seama cum o să sfârșească lupta, dar n-
avea timp să-și pună astfel de întrebări. Strânse sulița în mână și
se avântă în aer, iar câmpul coroanei îl trase pe Alagai Ka după el.
Se opriră pe buza grotei și îl găsiră pe Parʼchin ținând în mâini
capul unui mintal tânăr. Se părea că-i răsucise gâtul și-i smulsese
țeasta cu mâinile goale.
— Pe acolo.
Alagai Ka se prefăcu că nu vede leșul unuia dintre frații săi și
arătă către bezna din grotă, lipsită de mușchiul și lichenii
luminescenți de pe pereții cămării.
— De-acum o să-naintăm mai repede.
Jardir se încordă când intrară în tunelul îngust. Încă mai auzea
zgomotele bătăliei purtate de alamen fae, care luptau – și mureau
– ca să abată atenția demonilor, ajutându-i pe el și pe Parʼchin să-
și continue drumul neobservați.
Sacrificiul lor îl umplea de o durere zdrobitoare; se întrebă, încă
o dată, cum fusese cu putință să-i lase Everam să sufere în abis
vreme de mii de ani.
Dacă exista un Everam. Dacă abisul nu era doar rocă topită
sub suprafață, încinsă de magie, așa cum credeau deopotrivă
Parʼchin și demonul.
Tunelurile aveau pereți netezi și coteau brusc, uneori
îngustându-se sau lărgindu-se pe neașteptate. Jardir simțea
magia scurgându-se prin ele și legându-le de nenumărate altele ca
să formeze o glifa tridimensională.
Nu era una de interzicere – cum construiseră mintalii când
atacaseră Mărinimia lui Everam – care să împiedice oamenii să se
apropie. Demonii nu le interziceau vitelor lor să intre. Glifa lor nu
făcea nimic altceva decât să concentreze pur și simplu puterea,
absorbind-o ca un vârtej către centru, unde se afla regina.
Așa cum le făgăduise Tatăl Minciunilor, înaintară o vreme cu
mare repeziciune, dar Jardir începu să observe ceva nelalocul
său. Metamorfii care patrulau prin tuneluri se opreau,
adulmecând aerul. Căutau ceva pe care nu-l puteau desluși în
totalitate.
— Ne simt, spuse Parʼchin.
— Cum e cu putință? se miră Jardir.

VP - 828
 Coroana și mantia Leeshei îl apărau, iar glifele nevăzutului de
pe pielea lui Parʼchin străluceau intens, încărcate de putere.
Alagai Ka era captiv în câmpul coroanei, n-avea cum să-și trimită
gândurile în afara interzicerii.
— Glifele voastre sunt făcute pentru soiuri inferioare de
demoni, spuse mintalul. Până și eu și frații mei nu suntem decât o
reflexie pâlpâitoare a puterii reginei.
— Pe coroană nu sunt glife de regină? întrebă Parʼchin.
— Nici măcar Kaji n-a supraviețuit înfruntării cu vreuna, ca să
poată povesti, răspunse Jardir.
— Așadar ea simte ceva, dar nu știe ce e, spuse Parʼchin. Iar
metamorfii nu știu nimic mai mult decât știe ea. Poate că totuși ne
putem strecura neobservați.
— Puterea ei crește cu fiecare pas de-al vostru, spuse Alagai Ka.
Curând, de ea n-o să vă mai puteți ascunde nicicum.
Într-adevăr, la scurt timp după aceea, un tunel care părea
pustiu prinse brusc viață, umplându-se de tentacule cu ghimpi
ascuțiți, lipsiți de magie, în vârfuri. Tentaculele se izbiră de
câmpul coroanei, dar ghimpii îl străpunseră și zburară ca niște
săgeți. Jardir îi împrăștie rotindu-și sulița, dar unul i se înfipse în
coapsă.
Neînarmat și mișcându-se cu o iuțeală de necrezut, Parʼchin
înșfacă doi ghimpi care zburau deja prin aer, în timp ce răsucea și
încâlcea alte tentacule. Azvârli ghimpii înapoi, în peretele
tunelului, în apropiere de baza tentaculelor. Se înfipseră azvârlind
jeturi de sânge negru. Metamorfii se scurseră de pe pereți ca să li
se pună amenințători în cale.
Jardir își îmbrățișă durerea și își smulse ghimpele din coapsă,
concentrându-și magia ca să-și vindece rana. Încercă să-mpingă
atacatorii la o parte din calea lor folosindu-se de interzicerea
coroanei, dar mare parte din puterea ei era concentrată ca să-l
rețină înăuntru pe Alagai Ka, așa că nu mai avea forță pe care s-o
trimită în afară.
— Pot să scap eu de ei, spuse Parʼchin.
— Nu, se opuse Jardir. Trebuie s-o facem împreună.
— Dacă-ți pierzi concentrarea și lași câmpul să dispară, Alagai
Ka fuge.
— Atunci poate că Tatăl Minciunilor ne-a adus deja suficient de
departe, zise Jardir, îndreptându-și sulița spre demon.
— N-aveți șanse să găsiți…, începu mintalul.
VP - 829
 — Cred că ai dreptate, spuse Parʼchin și își întoarse privirea
rece către demon. De-aici înainte putem găsi drumul singuri.
•
Consortul le citi aurele și știu că jocul nu putea merge mai
departe. Adunându-și tot curajul și ultimele rezerve de putere, își
arse propria piele, din interior către exterior, ca să scape de glifele
tatuate, care puteau să-l ucidă.
Cu o chinuitoare răbufnire de durere, arzătoare și sfâșietoare,
izbuti să-și lepede pielea distrusă. Era în sfârșit liber.
Liber, dar olog. Îndepărtarea glifelor aproape că-l ucisese.
Trupul lui avea o disperată nevoie de reconstruire, iar aura îi era
mai palidă decât lumina lichenilor de pe pereții cămării. Era prea
slăbit ca să lupte.
Intră imediat în starea intermediară, devenind prea difuz ca să
poată fi atacat fizic. Rămăsese captiv în câmpul Moștenitorului,
dar cei doi oameni nu-l mai puteau atinge.
Era un truc primejdios. Rămas cu atât de puțină magie, n-avea
destulă putere ca să-și refacă trupul. Dar numai Exploratorul
putea să se disipeze ca să-l urmărească, cu prețul renunțării la
glifele care-i apărau voința. Consortul spera că Exploratorul e
într-atât de prost, dar nici măcar prostia omenească nu era
nemărginită.
Demonul se răspândi în strat subțire de-a lungul câmpului,
aruncând umbre care să lase impresia că e adunat într-un singur
loc. Capturatorii săi mușcară momeala și trimiseră într-acolo
răbufniri puternice de energie care, în cea mai mare parte, se
scurse de-a lungul marginilor interzicerii, dar restul trecu prin
Consort, zdruncinându-l dureros.
Cei doi plătiră scump pentru asalt, fiindcă li se arătară
metamorfilor pe de-a-ntregul. Având acum ținte vizibile, demonii
își reluară atacurile, azvârlind pietre și trimițând ghimpi lipsiți de
magie în jet ucigător.
Exploratorul și Moștenitorul se mișcară din nou prea repede ca
să fie grav răniți, dar atenția le era distrasă, temându-se de ceea
ce ar fi putut face Consortul dacă-i pierdeau urma fie și numai
pentru o clipă.
Însă el era pericolul cel mai mic. Atât de aproape de regină, ea
își controla direct paznicii. Metamorfii desenară în aer glife de
izbire, trântindu-i la pământ pe capturatorii Consortului. Ș i
continuară să atace, adăugând glife de căldură și de apăsare,
VP - 830
împingându-i de colo-colo în tunel până când, în cele din urmă,
coroana Moștenitorului alunecă într-o parte și câmpul ei pâlpâi,
dispărând pentru o clipă.
Mai întâi, instinctul îl îmboldi pe Consort să fugă la salahori,
dar atingerea oricăreia dintre mințile lor l-ar fi pus în legătură cu
regina. Ea ar fi văzut, în amintirile lui, eșecul, fățărnicia, trădarea
cuibului. Mai presus de toate, i-ar fi simțit slăbiciunea. Ar fi fost
sfârșitul pentru el.
Nu se putea întoarce în cuib înainte de a-și recăpăta întreaga
putere. În schimb, alese cea mai apropiată cale către suprafață pe
care-o găsi și o urmă fără să-i pese unde avea s-ajungă. Străbătu
mii de kilometri într-o clipă. Apoi găsi o cale care cobora, apoi o
alta care urca, înotând astfel prin crusta planetei până când nu
mai știu nici măcar el însuși unde află; dar nu se îndoia că
Exploratorul n-o să fie niciodată în stare să-l urmărească.
•
— Fir-ar al Miezului, a dispărut! strigă Arlen.
— Dispărem și noi dacă nu ne concentrăm! se răsti Jardir.
Avea dreptate. Nu știau unde fugise mintalul, dar metamorfii
care îi asaltau erau puternici și nu puteau fi trecuți cu vederea.
Bizuindu-se doar pe sine însuși, niciunul dintre ei nu l-ar fi
înfrânt nici pe Arlen, nici pe Jardir, însă luptând împreună aveau
un avantaj.
Demonii profitară de dispariția interzicerii ca să dea năvală,
ajungând doar la câțiva pași distanță înainte de a izbuti Jardir să-
și îndrepte coroana. Câmpul pe care-l crea acum era mai mic,
trecea doar cu puțin dincolo de vârful suliței sale întinse.
Arlen gustă magia din aer, citind curenții așa cum ar fi tradus
cuvintele de pe un pergament. Regina se afla aproape. Îi simțea
puterea, îi auzea gemetele în minte. Creatura îi asalta, încercând
să pătrundă în mințile lor, dar glifele de protecție rezistau.
Metamorfii din jur erau ultima ei linie de apărare.
— Aproape c-am ajuns, Ahmann, spuse Arlen. Dacă atacăm cu
hotărâre, încă mai putem învinge.
Jardir își înălță sulița.
— Atunci, bunul meu prieten, s-aruncăm totul în luptă.
Izbi un metamorf de bariera de glife a câmpului coroanei, apoi
renunță la interdicție ca să se năpustească, înjunghiind demonul,
și, prin Sulița lui Kaji, trimise în el valuri de magie ucigătoare.

VP - 831
Creatura izbucni în flăcări, țipând ascuțit în timp ce ardea,
devenind cenușă.
O alta se cabră în fața lui Arlen și el îi reteză o jumătate din
trup cu o glifă de tăiere. Metamorfii puteau să-și vindece aproape
orice rană, crescându-și la loc chiar și membrele tăiate, dar nu și o
jumătate de corp. Pentru o clipă, cele două bucăți încercară să se
reunească, dar Arlen o azvârli pe una cu o lovitură de picior, iar
pe cealaltă o trimise în partea opusă cu o glifă metamorfică.
Distanța dintre ele era prea mare, așa că legătura care le unise
dispăru și se topiră amândouă.
Pe urmă, un bolovan greu îl izbi pe Arlen în piept, dar el îl
cuprinse cu brațele, se propti bine pe picioare și se lăsă pe spate.
Apoi îl azvârli în direcția din care venise, croind drum printre
demoni. Alergă prin golul creat, cu Jardir pe urme, și câștigară
câțiva metri înainte ca demonii să le blocheze iar calea.
Ghimpi lipsiți de magie se năpustiră spre el. Se feri și pară câți
putu, dar unul i se înfipse în coaste, iar altul în umăr. Metamorful
se apropie și i se înfășură în jur, sufocându-l.
Arlen își activă glifele metamorfice de pe piele, sfâșiind demonul
în bucăți care îi împroșcară semenii cu sânge negru, în parte
închegat.
Atacat de un alt metamorf, Jardir renunță la câmpul coroanei
doar ca să-l înalțe din nou printre picioarele demonului,
prinzându-l cu câte o jumătate de fiecare parte a barierei. Apoi
trimise prin suliță o răbufnire de magie, care arse jumătatea din
interior.
Arlen Absorbea tot mai multă magie, dar în locul ăla părea să
nu se termine nicicând. Simțindu-se ca Jardir în Sulița Alei,
mătura din calea sa demoni puternici de parcă ar fi fost lujeri
crescuți anapoda în fața unei macete.
Rămas fără povara lui Alagai Ka, Jardir începu să se folosească
de câmpul de glife al coroanei, prinzând înăuntru câte un demon
pe care-l putea ucide apoi în acel spațiu strâmt, fără să se teamă
că-i vor sări alții în ajutor.
La început, pătrunseră treptat în tunelurile mai adânci,
câștigând tot mai mult teren. Arlen o auzea acum pe regină și cu
urechile – pe de-o parte urlând ca un animal în chinurile facerii și
pe de alta gemând în panică, înfricoșată de apropierea lor.
Dându-și seama că nu mai e cu putință să-i oprească, doi
metamorfi se întoarseră spre ei trasând în aer glife de căldură și
VP - 832
de izbire, într-o încercare de a surpa tunelul. Arlen ripostă cu alte
glife, care preschimbară piatra în cădere în nămol când el și Jardir
se avântară cu toată forța într-un ultim atac. Se năpustiră peste
ultimii paznici strivindu-i, apoi pătrunseră în fugă într-un tunel
care se deschidea într-o încăpere imensă.
Acolo era lungită regina demonilor, umflată și pulsând.
Avea craniul conic, de aceeași formă ca al prinților, dar imens,
cu gura cât o ușă de hambar, destul de mare ca să-l înghită întreg
pe Dansatorul Amurgului. Trupul ei umplea încăperea, nefiind cu
mult mai mult decât un pântec masiv, dilatat, acoperit de solzi
slinoși, din care se revărsa, parcă la nesfârșit, un șir de ouă. Avea
picioare scurte, rudimentare, evident nemaifolosite de foarte mulți
ani, căci nu-i puteau susține greutatea.
Corpul se sfârșea cu o coadă lungă, o adevărată rețea alcătuită
din nenumărate segmente, cu vârful ca un ac bifurcat, picurând
de venin căruia magia îi dădea o strălucire fierbinte. Spre
deosebire de picioare, coada părea mlădioasă și puternică. Regina
o folosea ca să ucidă femele zămislite de ea însăși înainte de a
apuca să-i ia locul.
Arlen nu voia să știe ce-i poate face unui om o lovitură a cozii
reginei.
Mici demoni lucrători adunau ouăle și le duceau altundeva,
unde aveau să iasă puii. Lucrătorii nu erau salahori luptători, le
lipseau carapacea și ghearele; la intrarea celor doi oameni
încremeniră, dar apoi se întoarseră spre ei și-i atacară. Se izbiră
de câmpul de glife al coroanei, zdrobindu-se, dar în clipa aceea
Arlen simți țipătul interior al reginei vibrând prin el și răsunând
apoi în întreaga lume.
Răspunsul nu întârzie să apară. Jur-împrejur, în încăpere se
scurseră fuioare de ceață din care se întrupară demoni ai minții și
gărzile lor de corp, metamorfii. Erau aproape o duzină, ultimii
prinți din cuib.
Mintalii erau lași din fire. Nu erau făcuți pentru acte de bravură
sau de altruism, dar se părea că nici măcar ei nu puteau nesocoti
poruncile reginei și necesitatea supraviețuirii cuibului.
În timpul trecerii din starea intermediară în stare solidă erau
mai lipsiți de putere decât oricând și în acel moment îi atacară
Arlen și Jardir. Arlen trimise putere în glifele de izbire de pe
încheieturile degetelor sale și își trecu pumnul prin pieptul unui

VP - 833
mintal, exact în timp ce Jardir reteza capul altuia cu o lovitură de
suliță.
Până atunci, moartea unui mintal răspândise întotdeauna
valuri psihice de suferință cumplită, care uciseseră toți demonii
din apropiere, însă acolo, în prezența copleșitoarei dominații a
reginei, acest efect era anulat. Metamorful solidificat alături de
mintalul ucis ripostă; lovind din toate puterile, îl azvârli pe Arlen
pe spate, lăsându-i pe piept urme adânci cu muchiile lipsite de
magie ale unui tentaculul.
Arlen se lăsă rostogolit de forța loviturii, cu rana deja
vindecându-i-se în timp ce-și activa glifele minții și pe cele
metamorfice tatuate pe tot trupul și desena altele în aer,
împrăștiindu-și dușmanii.
Părând o inimă care bate, câmpul de glife al lui Jardir se lărgea
și se micșora, în armonie cu mișcările suliței sale. Împingea
demonii înapoi ca să-și facă loc să lovească, apoi își strângea
câmpul în jur atât cât era nevoie ca să scoată în afară doar vârful
armei, ținându-și trupul și mâinile la adăpost.
Ș i, în tot acest timp, regina gemea și-și agita picioarele
butucănoase, iar ouăle ieșeau întruna din trupul ei dilatat, care se
cutremura.
Un metamorf aruncă în Arlen cu un bolovan. El îl prinse, vrând
să-l azvârle imediat înapoi, însă un mintal desenă o glifă de izbire
și bolovanul îi explodă în mâini, trântindu-l pe spate.
Un alt metamorf se năpusti asupra lui, crescându-și o carapace
din solzi groși, lipsiți de magie, pe care glifele nu-i puteau
respinge. Arlen se încovrigă, rostogolindu-se ca să-și ridice
picioarele, și își activă glifele de izbire de pe călcâie ca să
pocnească demonul, îndepărtându-l. Însă tentaculele cu coarne
ale creaturii săpară și se înfipseră în solul pietros, apoi trupul i se
încordă ca o coardă de arc.
Când piciorul lui Arlen se întinse la maximum și începu să se
retragă, demonul îl lovi crescându-și țepi care trecură prin
straturile de mușchi încordat și ricoșară de osul întărit.
Arlen știa că țipă, dar nu se auzi în timp ce-și umplu cu putere
glifele metamorfice, găsi demonul sub carapacea sa lipsită de
magie și îl respinse. Creatura se întinse din nou, însă de data asta
Arlen desenă cu iuțeală glife de tăiere și îi reteză tentaculele cu
care se ancorase. Metamorful fu azvârlit înapoi și se izbi de
mintalul său.
VP - 834
 Neavând parte de nicio clipă de răgaz, Arlen deja se rostogolea
și se îndepărta dintr-un salt de locul unde se aflase, care se
zgudui și explodă într-o răbufnire de flăcări. Dar solul pe care
ajunse se acoperi brusc de gheață, așa că alunecă și căzu, fiind
nevoit să se rostogolească iarăși când un șuvoi de acid ricoșă de
spatele lui și se aprinse.
Jardir se descurca puțin mai bine. Demonii nu puteau trece de
câmpul lui de glife, care însă nu izbutea să-l apere prea mult de
magia lor și de pietrele pe care le aruncau. Erau mici, veneau din
toate părțile și îi ținteau cu precizie coroana.
Își ridică un braț ca să-și apere fața și își trase coroana mai jos,
înțepenindu-și-o pe frunte, în timp ce para loviturile. Își dezactivă
câmpul și îl reactivă imediat, prinzând înăuntru un mintal cu
metamorful său. Apoi trimise prin suliță o imensă răbufnire de
putere, incinerându-i înainte de a putea să scape, dar plăti scump
pentru atenția îndreptată o clipă doar spre ei, căci o piatră grea îl
lovi în spate.
Când căzu, un metamorf îi înfipse un ghimpe în brațul drept și
Sulița lui Kaji îi scăpă din strânsoare. Zdrobi repede ghimpele și
demonul nu apucă să-l tragă înapoi, așa că-i reteză mâna; dar,
înainte de a-și elibera brațul, o glifă de izbire azvârli sulița prea
departe ca s-o mai poată înșfăca. Se avântă către ea, dar ceilalți
mintali intrară în joc, făcând arma să ricoșeze de pereți și
îndepărtând-o de el, în timp ce metamorfii lui îi tăiau calea.
Încercă să traseze glife care să i-o readucă în mână, dar demonii i
se opuseră cu magia lor și sulița nu-i ascultă chemarea.
Pe urmă, și el, și Arlen se luptară cu metamorfii corp la corp,
concentrându-și puterea în glifele de pe pumni și de pe tălpi,
genunchi și coate, ferindu-se, Absorbind și rezistând răbufnirilor
de magie trimise de mintali. Tot timpul, Arlen simțea furnicături
în creier, căci demonii se străduiau să treacă de apărarea lui și
să-i înrâurească voința.
Încetul cu încetul, prelungirea luptei începea să-și spună
cuvântul. Arlen răsufla greu, loviturile îi încetiniseră, apărarea era
stângace. Începu să primească mai multe lovituri decât para și
rănile erau din ce în ce mai greu de vindecat. Chiar și atât de
aproape de Miez, în centrul glifei mari a cuibului, unde curentul
era atât de puternic, își simțea magia împuținându-se. Demonii

VP - 835
Absorbeau magia din toate părțile, chiar în timp ce regina
continua să le-o trimită, iar rezervele lui erau pe sfârșite.
Vedea și aura lui Jardir pălind, îi vedea trupul plin de cicatrici
sângerând din mai bine de zece răni și pieptul tresăltând când și-l
umplea îndelung cu aer.
Pierdeau lupta și întreaga lume avea să fie înfrântă odată cu ei.
Un metamorf se lăți ca o pătură ca să-l învăluie și Arlen îl lăsă,
retrăgându-și puterea din glifele metamorfice ca să poată fi
îmbrățișat, apoi își atinse tatuajele direct de carnea încă fără
formă. Înainte de a apuca demonul să-și crească straturi
protectoare lipsite de magie cu care să-l imobilizeze, Arlen îi
Absorbi cu sete magia din trup, așa cum storci sucul dintr-o
portocală. Cu forța refăcută, se eliberă sfâșiind leșul creaturii ca
pe o coajă.
Înainte de a avea mintalii timp să-l oprească, se întoarse către
mormanul din ce în ce mai mare de ouă acoperite de mucozități.
Larvele demonilor pulsau și se zvârcoleau în învelișul lor
translucid. Stăpânindu-și cu greu greața, trasă un șir de glife de
izbire, punând în ele o mare parte din puterea care-i rămăsese.
Ouăle se sparseră, împroșcând în toate părțile jeturi de fluid
fierbinte, lipicios, și vânzoleli de larve. Înainte ca totul să recadă,
supunându-se gravitației, Arlen adăugă un șir de glife de căldură
puternice, care străfulgerară, mai fierbinți decât scuipatul-de-foc,
aprinzând deopotrivă fluidul și carnea. Larvele arseră țipând
subțire și zvârcolindu-se în fel și chip. Fumul unsuros tălăzui,
urcând către tavanul înalt al încăperii.
Priveliștea le smulse mintalilor țipete pițigăiate, o nimica toată
pe lângă reacția reginei. Gemetele ei deveniră urlete de furie și, cu
o nouă putere, se rostogoli ca să se sprijine pe picioarele bondoace
și se mișcă în patru labe până ce ajunse destul de aproape ca să
dea o lovitură de bici cu acul ei bifurcat.
Arlen încercă să se ferească, dar regina lovi cu mai multă
iuțeală decât ar fi crezut el că e cu putință. Își activă glifele de
interzicere de pe piele, însă de regină nu-l puteau apăra, și cele
două vârfuri ale acului ei i se înfipseră în lateralul trupului,
pompând în el venin fierbinte.
Era ca și cum ar fi înghițit acid clocotit. Măruntaiele îi urlară și
se topiră în vreme ce otrava își croia drum prin el. Picioarele i se
înmuiară și se prăbuși.
— Parʼchin!
VP - 836
 Jardir ajunse lângă el într-o clipă și își înfipse mâna, ca pe o
secure, în segmentul de coadă de sub ac. Cicatricele în formă de
glife de tăiere de pe degetul lui mic și de pe palmă străfulgerară de
magie, retezând vârful cozii reginei, pentru a-l smulge apoi din
trupul lui Arlen. Din acul bifurcat încă mai țâșnea venin, care
fumegă și șuieră când atinse solul pietros din peșteră.
Arlen își adună toată magia rămasă ca să lase otrava fără
putere, dar veninul i se împotrivi cu propria magie neagră.
Văzu în aura lui Jardir că își dorește cu disperare să-l ajute,
însă atenția prietenului său era împărțită, fiindcă se străduia să-l
apere și să se apere de cercul dușmanilor, care li se strângea în
jur.
— Luptă, fiul al lui Jeph! strigă krasianul. Soarta întregii Aia e
în joc!
Dar Arlen își simțea puterea de luptă secătuindu-se. Silea
veninul să iasă din rană, însă lichidul negru i se prelingea în josul
trupului ca scuipatul-de-foc, topind carnea și preschimbând-o
într-un soi de mâl urât mirositor. Iar o parte continua totuși să i
se scurgă prin vene, întorcându-i împotrivă propria inimă, de care
se folosea ca să i se răspândească în întregul trup.
Se propti într-un braț și Jardir îi dădu drumul ca să se
concentreze asupra demonilor din jur, îndepărtându-i de unul
singur. El încercă să se ridice, dar încăperea se învârtea. Izbutea
cu mare greutate să-și dea seama ce e sus și ce e jos și știu că
până și să se salte în picioare e peste puterile lui.
•
— Fără zgomot, acum.
Renna se înfășură mai strâns în mantia nevăzutului când ea,
Shanvah și Shanjat se furișară în camera de naștere.
Shanvah cânta de multe ore, dar vocea continua să-i răsune,
limpede și clară, făcând din ei trei o parte a tunelurilor, o parte a
întunericului, o parte a pietrei. Cu toată atenția îndreptată spre
lupta cu Arlen și Jardir, demonii nu îi observară când, lipiți de
pereți, dădură ocol încăperii uriașe.
Renna își simțea fiecare fibră din trup îndemnând-o să sară în
ajutorul celor doi bărbați, dar știa că, înfruntând atât de mulți
demoni, nu puteau decât să piardă. Ea, Shanvah și Shanjat erau
puternici – alături de Arlen și Jardir ar fi putut ține mintalii la
distanță ceva mai mult –, dar n-ar fi făcut decât să amâne
inevitabilul.
VP - 837
 Se cutremură când acul reginei îl lovi pe Arlen, dar își mușcă
limba și continuă să înainteze, cu ochii pe singurul trofeu care
avea importanță.
Sulița lui Kaji zăcea pe podea, uitată, departe de luptă. Jardir
nu putea s-ajungă la ea, iar demonii nu o puteau atinge, așa că
nimeni nu-i mai dădea atenție în vreme ce bătălia continua cu
înverșunare.
Renna înghiți în sec, impunându-și să nu alerge. Ș i regina, și
mintalii n-aveau ochi decât pentru Arlen și Jardir, dar acolo, în
inima cuibului, și mantia, și cântecul lui Shanvah nu ofereau
decât o protecție firavă. Magia lor ajuta cel mai bine dacă stăteai
neclintit sau te mișcai foarte încet, cu chibzuință.
Copilul i se răsuci în pântec și ea se întrebă dacă, mizând pe o
șansă nebunească, nu cumva îl osândea la moarte, alături de ea,
de bărbatul și de prietenii săi.
Sulița era la zece metri distanță. Apoi la nouă. La cinci. La
numai unul.
Renna ridică străvechea și puternica armă și simți că din ea i se
scurge în trup un val de energie. Renunță la înaintarea lentă,
dădu fugii sale o iuțeală magică și se avântă într-un salt.
Privirea reginei zvâcni către ea în ultima clipă și o izbi rapid cu
coada. Renna primi o lovitură piezișă care i-ar fi adus moartea
dacă acul n-ar fi fost retezat. Ciotul o pocni dureros, împroșcând-o
cu sânge negru. Ea se răsuci în aer, fără să-și piardă din vedere
ținta.
Urletul reginei umplu încăperea de ecouri când îi împlântă
adânc într-un ochi Sulița lui Kaji.
Globul plesni, împroșcând-o pe Renna cu fluid. Capul reginei
demonilor zvâcni nebunește, cu botul imens gata s-o înghită. Ea
se prinse zdravăn de una dintre numeroasele coarne țepoase,
dând lovituri disperate cu picioarele în dinții imenși și totodată
încercând să împingă, cu o singură mână, sulița cât mai adânc.
Arma păru să prindă viață. Glifele începură să-i strălucească
tot mai puternic pe măsură ce Absorbea puterea reginei
preschimbând-o în valuri de magie ucigătoare. Coada i se încinse
și Renna se văzu silită să-și retragă mâna, cu urma ei întipărită în
carne.
— Inevera! urlă Jardir, fără ca Renna să-și poată da seama
dacă strigase numele soției sale sau pe cel al divinității.

VP - 838
 Krasianul lovi cu câmpul lărgit al coroanei, împrăștiind demonii
cu glifele de interzicere când începu să alerge, pentru ca, după
trei pași mari, să se-avânte într-un salt. Pocni cu toată puterea
coada suliței sale, înfigând-o ca pe un cui în țeasta reginei
demonilor.
Întreg trupul enormei creaturi se zvârcoli și Renna îi simți
urletul psihic, căruia îi răspunseră, ca niște ecouri, țipetele
ascuțite ale mintalilor și metamorfilor din încăpere. Încercară cu
toții să se retragă, dar Shanvah și tatăl ei îi așteptau și își înfipseră
sulițele în inimile lor negre și reci. Renna sări destul de departe ca
să fie la adăpost de zvârcolelile reginei, atinse solul ghemuindu-se
și trasă în aer glife de căldură și de izbire ca să alunge miezingii
rămași.
Ș i Jardir începu să glifeze. Surpă intrarea în tunelul principal
ca să nu lase cale de scăpare, în timp ce demonii năuciți și
îngroziți erau măcelăriți de Renna și de însoțitorii ei Sharum. Arlen
era tot proptit pe un braț și Renna îl vedea Absorbind putere ca să
scape de otrava reginei, mistuind-o.
Pentru câteva clipe, crezu că învinseseră.
Însă pe urmă regina scoase un ultim geamăt și se prăbuși. Cu o
ultimă cutremurare, se deschise larg, lăsând să iasă din ea un
potop de ouă care se rostogoliră rând pe rând, pline de mucozități
și fluide, duhnind și scoțând aburi odată ajunse în aer. Nu păreau
să fie o amenințare, până când apărură ultimele.
Ș ase ouă de mărimea lupilor de noapte răbufniră din pântecul
reginei moarte, spărgându-se imediat ce le atinse aerul. Renna
știu pe loc că sunt reginele nou-născute, despre care vorbise
Alagai Ka. Spre deosebire de creatura vârstnică și umflată pe care
o omorâse, acelea erau zvelte și gata de luptă, ghemuite pe
picioare puternice, cu cozile segmentate mișcându-li-se de parcă
ar fi avut o minte proprie și cu venin picurând din vârfurile acelor.
Mintalii rămași în viață șuierară încântați. Unul, mai curajos
decât frații lui, se repezi cu ghearele arcuite, probabil sperând c-o
să poată înșfacă o regină ca să fugă cu ea cu tot.
Dar ea îl înțepă. Mintalul își lăsă capul pe spate, cu gura plină
de spume, și se prăbuși zvârcolindu-se și contorsionându-se.
Reginele tinere erau încă mici, depășind cu foarte puțin
dimensiunile unei femei. Brusca lor ieșire din ou le năucise – erau

VP - 839
vulnerabile. Renna își scoase cuțitul și se apropie de ele hotărâtă
să termine totul o dată pentru totdeauna.
Însă reginele începură să strălucească.
Cu aurele deja scânteind de putere, creaturile nou-născute
sugeau magia mamei lor așa cum sug pruncii la sân. Ș i, pe
măsură ce sugeau, creșteau. În câteva secunde, erau cât un cal.
Apoi cât un demon al pietrei. Ș i puterea continua să se reverse în
ele.
Se întoarseră toate deodată spre Renna și ea se trase înapoi,
brusc înspăimântată. Inteligența din ochii creaturilor era pe
măsura puterii din aurele lor. Alagai Ka spusese că primul lucru
pe care-l făceau reginele tinere era să se bată între ele, ucigându-
se până când nu mai rămânea decât una, dar se părea că, dacă
era amenințat cuibul, lupta aia trecea pe locul doi.
Una se avântă spre ea, cu aripi murdare înălțându-i-se de pe
spate, și înaintă bătând din ele cu furie. Renna Absorbi magie ca
să poată riposta, dar copilul prinse s-o lovească nebunește cu
picioarele și ea se împletici, pierzând ce Absorbise.
— Ucide!
Shanvah arătă cu sulița și Shanjat se năpusti, întâlnind regina
în aer, înainte de a ajunge la Renna.
Sulița lui se înfipse în lateralul trupului creaturii, dar ea nici
măcar nu păru să observe. Scutul lui era din oțel gros, glifat, dar
ghearele ei îl străpunseră de parcă ar fi fost de hârtie, dintr-o
lovitură care smulse și brațul bărbatului. Botul ei se întinse în
față, îl înșfacă și îl înghiți din trei mușcături rapide.
Shanvah țipă, dar nu așa cum se văicăresc fiicele când își jelesc
tații, ci cu toată forța sporită de magie a vocii sale, încercând să
facă regina să dea înapoi în timp ce ea o ataca.
Însă sunetul le opri pe nou-născutele regine într-o măsură
chiar mai mică decât scutul. Nu izbuti decât cel mult să le înfurie.
Una zbură spre Shanvah și Renna nu putu decât să se uite cum e
ruptă krasiana în două.

VP - 840
 43

MIEZUL

334 D.Î.

Arlen simți un alt val de greață și horcăi, încercând să-și curețe

răsuflarea. Ceva i se adună în gât, arzându-l și sufocându-l. Tuși
violent și scuipă un fluid negru, gros, care șuieră și fumegă când
atinse piatra. Totul începu să se-nvârtă. Renna, Jardir, demonii
rămași.
— La mine! strigă krasianul, înălțând câmpul glifat al coroanei.
Renna veni spre el împleticindu-se, dar Arlen știa că magia
străvechiului obiect n-o să fie de mai mult ajutor decât scutul lui
Shanjat și decât cântecul lui Shanvah.
Nu există glife ale reginei. Dacă fie și numai un singur mintal
fugea cu o regină, sau dacă în acel cuib începea o nouă domnie,
toată Thesa avea să sufere. Dacă scăpau cel puțin doi mintali, cu
două regine, toți cei pe care-i cunoștea și pe care-i iubea Arlen
erau sortiți pieririi.
Alagai Ka era tot dispărut. Oare el plănuise totul? Ș tiuse ce-o să
se-ntâmple când vor ucide regina? Avusese tot timpul de gând să
pună capăt puterii ei ca să ia ființă o nouă dinastie? Arlen se uită
de jur-împrejur ca și cum s-ar fi așteptat să-l vadă pe regele
demonilor făcându-și apariția, însă în învălmășeală nu se zărea
nici urmă de el.
Timpul părea să se dilate. Lumea plutea în jurul lui Arlen, ca o
reprezentație de Saltimbanc căreia el nu-i mai dădea atenție. Oare
era sfârșitul?
Scutură din cap cu putere, încercând să revină în prezent, dar
în schimb gândurile îi alunecară în trecut.
Eu nu pretind că văd calea, îi spusese Veghetorul Jona înainte
de Lupta de la Văiuga Tăietorului de Lemne, dar știu că totuși e
aici. Într-o bună zi vom privi în urmă și ne vom întreba cum de n-am
zărit-o.

VP - 841
 Atunci i se păruseră cuvintele unui nebun, dar acum, când
privea înapoi, vedea că tot ce i se întâmplase în viață îl călăuzise,
fără putință de abatere, către clipa pe care tocmai o trăia, ca și
cum destinul i-ar fi fost hotărât de la bun început. Moartea mamei
lui, găsirea Suliței lui Kaji, trădarea lui Jardir, molima din Văiuga
Tăietorului de Lemne. Fiecare moment fusese o piatră din pavajul
drumului care îl adusese tocmai acolo și tocmai atunci.
Ș i, dacă nu învingeau, totul fusese lipsit de sens.
Curioasă, una dintre regine adulmecă, de probă, câmpul de
glife al lui Jardir, care scânteie ca soarele oglindit în apă, cu inele
concentrice de lumină lățindu-se pe suprafața străpunsă de botul
ei. Creatura se retrase, încă Absorbind, la întrecere cu surorile
sale, putere din trupul umflat al reginei bătrâne. Însă acesta avea
să fie cât de curând pe deplin secătuit, iar pe nou-născutele
regine n-avea să le mai oprească nimic.
— Ren.
Ea se lăsă într-un genunchi, cuprinzându-l cu brațul ca să-l
ajute să se salte în capul oaselor.
— Rezistă. O să fie bine.
— N-o să fie.
Arlen își încleștă de brațul ei o mână vlăguită și tremurândă.
— Veninul mi-a venit de hac.
Renna îl cuprinse și cu celălalt braț.
— O să găsim o cale să-l oprim. Să oprim totul. Găsim
întotdeauna.
Arlen tuși din nou. Trupul începu să-i tremure, cu mușchii
crispându-i-se, dar strânse din dinți, silindu-se să-și scoată
cuvintele printre buze.
— Am găsit o cale. Încă îl mai aud.
Renna șovăi.
— Ce auzi? Miezul?
— Da, gâfâi Arlen. Cred că e timpul să-l ating.
Jardir se întoarse spre el.
— Parʼchin…
— Nu fi nebun, spuse Renna. De-acolo nu te mai poți întoarce.
— Ș tiu, răspunse el.
Ea îl strânse în brațe, dar el începuse deja să amorțească și
abia dacă îi mai simți îmbrățișarea.
— Dacă pleci, vin cu tine.
— Nu, o imploră el.
VP - 842
 — Jur c-o fac, mârâi Renna. N-am de gând să te las să mă
părăsești, Arlen Bales.
— Nu e vorba doar despre tine.
Arlen o bătu stângaci pe pântec, cu o mână care deja nu i se
mai supunea. Își văzu palma atingând-o, dar nu simți atingerea.
— Nu e drept să iei hotărârea asta în numele fiului nostru.
Ochii i se încețoșară și lacrimile sfârâiră când se prelinseră pe
veninul de pe buzele lui.
— Nu pot să te pierd, stărui Renna. Nu vreau.
— Nu pierzi nimic, zise el. Miezul o să te atragă în jos când o
să-ți sune ceasul, iar eu o să fiu acolo, așteptându-te. Până
atunci, trebuie să-l iubești pe fiul nostru pentru noi amândoi.
Era o minciună. Nu știa nicidecum mai bine decât Renna sau
Jardir ce se afla de cealaltă parte. Dar ar fi putut fi un adevăr și,
în acea clipă, asta aleseră toți trei să creadă.
Renna suspină, luându-i fața în mâini.
— O să-l iubesc îndeajuns pentru fiecare om din lumea salvată
de tatăl lui.
— Dacă ai dreptate, Parʼchin, spuse Jardir, și Paradisul e mai
degrabă dedesubt decât deasupra, atunci o să fii curând alături
de Everam, cinând la imensa Lui masă.
— Îndreaptă lucrurile.
Arlen răsuflă cu greutate.
— Făgăduiește-mi!
— Jur, Parʼchin! Sharak-ul sub Soare s-a sfârșit.
Arlen se simți alunecând. Simțurile îi slăbiră, lăsându-l orb.
Amorțit. Surd.
Dar încă mai simțea Miezul vuindu-i prin trup, rezonând cu
magia din centrul său.
Din centrul adevăratului Arlen Bales, nu al cărnii în care
sălășluise.
Miezul trăgea de el, oferindu-i totul și nimic, doar o senzație de
căldură, de siguranță și posibilități nenumărate.
Ani la rând, Miezul îl chemase în fiecare noapte și de fiecare
dată îi fusese tot mai greu să reziste.
Acum, în sfârșit, cedă și răspunse, disipându-se și lăsându-se
tras în jos.
•
Jos, jos, tot mai jos. Ca s-ajungă în camera reginei din cuib
fusese nevoie să meargă câteva săptămâni pe sub pământ. Acum
VP - 843
încăperea aceea se tot înălța, departe ca bolta cerului, în timp ce
el cădea către Miez, Absorbindu-i puterea, deși amenința să-l facă
fărâme.
Nu simțea nicio durere, doar o irezistibilă nevoie de a se
destinde, lăsând curentul să-l poarte cu el, spre a deveni o parte
dintr-un întreg.
În clipa aceea, Arlen nu-și dorea nimic mai mult decât să fie o
parte din splendida armonie a puterii. Era însăși esența vieții,
pură și atotputernică, radiind în lumea de deasupra.
Se întinse în afara sa, Citind magia revărsată pe nenumăratele
cărări către și dinspre suprafață – sângele vieții Alei.
Lumea era mai mare decât visase el vreodată. Ț inuturile pe care
le străbătuse în întreaga lui existență reprezentau doar o
minusculă parte din grandoarea unui tot imens. Oceane, și insule,
și enorme continente îndepărtate. Pentru o clipă, mintea lui se
află pretutindeni în același timp.
Simți Miezul trăgându-l, fărâmițându-i tot mai mult și mai mult
conștiența, încercând să i-o dizolve într-un unic întreg atotștiutor.
În clipa aceea se limpezi totul. Înțelese ce e viața, frumusețea
simplă a creației, fragilitatea existenței sale. Magia era putere în
stare pură, dar nu avea conștiință, nu avea o voință care s-o țină
laolaltă. Se scurgea afară din Miez căutându-le și, când nu le
găsea, le crea.
Crease mai întâi făpturi simple, prea mărunte ca să le poți
vedea, apoi vietăți mai complicate și, în final, adevărata conștiință,
în stare să se întipărească trainic în lume.
Ziditorul nu le dăduse oamenilor glifele. Le creaseră singuri,
dintr-o nevoie comună. Simbolurile în sine n-aveau nicio putere.
Puterea venea din tăria de caracter a celor care le desenau,
precum și din speranța și din rugăciunile celor care se ascundeau
în spatele lor.
Acea voință colectivă Absorbea magia și îi oferea o structură și,
la rândul său, magia astfel imprimată pe un suport revenea în
Miez, devenind o parte a întregului. Exista o voință în stare să
modeleze ceva atât de vast? Era mai ușor să schimbi forma
deșertului krasian cu o greblă. Să golești oceanul cu o găleată.
Veninul reginei dispăru când Arlen se disipă, însă el continuă
să se topească. Miezul trăgea de el din toate părțile, neîncetat. Pe
vecie, împotrivirea n-avea sens.

VP - 844
 Acolo nu exista durere, nu exista suferință. Arlen luptase
întotdeauna împotriva morții, se străduise să se țină pe sine și pe
alții departe de drumul singuratic. Acum îl străbătea și o făcea cu
inima ușoară. Se lăsa copleșit, dus către cuibul din inima Alei.
Nu mă părăsi, Arlen Bales!
Cuvintele îi zdruncinară conștiința, ca o palmă distrugătoare a
desăvârșitei ispite a Miezului.
Auzise cu adevărat vocea Rennei, deși nu mai avea urechi – o
simțise, deși nu mai avea trup? Era ceva Citit în curentul de
magie sau o simplă amintire?
Avea vreo importanță?
Cu o clipă în urmă fusese gata pentru drumul singuratic, gata
să-l întâlnească pe Everam, sau pe Ziditor, sau uitarea de sine în
întregul atotștiutor. Dar, așa cum îți amintești un vis pe care l-ai
pierdut în clipa trezirii, gândurile i se întoarseră la Renna. La
Jardir. La fiul său.
Cât timp trecuse de când se disipase? Câteva secunde? Zile?
Ani?
Adunându-și voința, se trase înapoi, în el însuși. Unul, plutind
în infinitate. Nu exista scăpare. Putea să se mai opună câteva
clipe, însă apoi Miezul avea să-l ia în stăpânire.
•
Jardir încercă din nou să cheme Sulița lui Kaji trasând glife,
dar arma rămăsese captivă în trupul reginei, nefiind în stare să
se-ntoarcă în mâinile lui.
Reginele nou-născute secătuiseră deja leșul celei moarte de
toată magia și, dominându-i cu mărimea lor impresionantă pe
ceilalți demoni, se apropiară de câmpul coroanei. Se împinseră în
el din toate părțile. Magia lui le înțepă și le înfurie, dar nu le
încetini.
Una sări la Jardir și el îi prinse fălcile în mâini, răsucindu-le ca
să-i întoarcă propriul avânt împotrivă în timp ce se feri de acul ei,
care fu cât pe-aci să-l atingă. Loviturile lui erau puternice și
înverșunate, dar creatura le primi fără să se sinchisească și îl
azvârli cu o zvâcnire a cozii.
El se rostogoli, lăsându-se purtat de forța izbiturii, și sări într-o
parte exact la timp ca să se ferească din nou de ac.
Everam, începu el, dar cuvintele refuzară să-i vină în minte.
Avea vreo importanță rugăciunea? Ziditorul exista sau nu. Avea
să-i ajute în ceasul lor de cumpănă sau nu.
VP - 845
 •
Arlen Absorbi putere prin regine, Citindu-le – Cunoscându-le.
Natura lor îi era acum atât de clară, era atât de simplă. Se simțea
ca un orb care vede pentru prima oară.
Nu se putea întoarce la prietenii lui, dar îi mai rămăsese
destulă voință ca să modeleze magia revărsată din Miez în
încăpere.
Nu există glife ale reginei. Dar asta nu însemna că nu puteau fi
create.
•
Renna își azvârli cuțitul, care se înfipse vibrând în ochiul unei
regine. La fel cum se întâmplase cu Sulița lui Kaji, mânerul
începu să-i strălucească, Absorbind puterea creaturii și
preschimbând-o în magie ucigătoare.
Dar lovitura nu izbuti s-o încetinească pe regină, care lovi cu
coada. Renna se feri și își înfășură în jurul acului veninos colierul
din pietre de pârâu glifate, care se afundă în cuta dintre două
segmente. Apoi trase de el cu putere.
Însă forța ei nu se putea compara nici pe departe cu a reginei.
Având colierul înfășurat în jurul pumnilor, Renna se trezi azvârlită
pe solul pietros și gura creaturii se deschise larg.
O neașteptată răbufnire de lumină atrase atenția reginei. O glifă
căpăta formă în aer, conturată cu foc argintiu. La început, liniile
tremurară, neclare ca un metamorf în schimbare, însă apoi
deveniră ferme și clare. Regina țipă și se trase înapoi cu un pas.
Alte glife stranii apărură, înconjurând încăperea. Se legară de
glife ale minții și de glife metamorfice, dând naștere unui cerc de
magie ucigătoare, care începu să se strângă.
•
Arlen strânse cercul și miezingii țipară, se zvârcoliră și arseră.
Ca și cum ar fi strivit furnici în pumn, omorî toți demonii din
încăpere, de la ouă până la regine.
Pe moment, Renna și Jardir nu se mai aflau în pericol, dar asta
nu era de-ajuns.
Își întinse puterea în tot cuibul, curățându-l de salahori, apoi
trecu în crescătorie, unde nimici o întreagă generație de demoni
încă în ou.
Dar tot nu era de-ajuns. Pentru că, în clipa în care cunoscuse
infinitul, fusese în legătură cu toți oamenii din Thesa care țineau
piept năboirii demonilor. Se întinse din nou către nemărginire, își
VP - 846
găsi prietenii și dușmanii și îi impuse nesfârșitei magii a Miezului
voința sa.
În Miln, unde demonii de instalaseră sub oraș ca să se ascundă
de puterea orgii imense, glifele lui îi uciseră pe toți cei din
tuneluri.
Lângă râul Angiers, unde oastea lui Gared Cutter se lupta cu
disperare cu o hoardă de demoni, în aer apărură glife care arseră
toți miezingii de pe câmpul de bătaie.
Pe creaturile din Văiuga, care se îngrămădiseră la marginea
glifei mari, le cosi ca pe iarbă. În Pârâul lui Tibbet curăță de
demoni toate cătunele.
Inevera lupta pe străzile din Orașul Docurilor când Arlen îi
strivi dușmanii năruind peste ei ruinele.
Se întinse chiar și până în Mărinimia lui Everam, unde
Amanvah și Asome îi conduceau pe Sharum în luptă împotriva
hoardelor adunate de prinții demonilor, și crea glife pe care
miezingii nu le puteau suporta. Căzură cu toții la pământ,
încovrigându-se, cu carnea fumegându-le și cu sângele fierbându-
le.
Ș i tot nu era de-ajuns. În lume încă mai existau demoni.
Continuă să se întindă în afară, căutând să-i nimicească pe toți.
Dar își dădu deodată seama că mersese prea departe. Esența
continuase să i se dilueze, atrasă de Miez, în timp ce el se
răspândise, subțiindu-se tot mai mult și mai mult, și acum
descoperi că din sine însuși nu mai rămăsese aproape nimic.
Iar am uitat să respir.
Inhala valul de putere pentru o ultimă oară, gustând esența
Rennei și a fiului său nenăscut, apoi se lăsă în voia magiei.

VP - 847
 44

NĂSCUT ÎN BEZNĂ

334 D.Î.

— Arlen!
Glifele care ocoleau încăperea începură să pălească, dar ecoul
lor mai zăbovi sub pleoapele Rennei.
— Arlen Bales, întoarce-te la mine! Fără tine nu pot s-o scot la
capăt!
Adrenalina încă îi mai alerga prin trup, amețind-o și dându-i o
senzație de greață. În încăpere nu mai erau decât ea, Jardir,
trupurile prietenilor lor și rămășițele mutilate ale dușmanilor.
Aerul puțea.
Jardir se duse la regina bătrână și își înfipse mâna în ochiul ei
distrus. Ș i-o adânci aproape până la umăr ca să poată scoate
Sulița lui Kaji, atât de mânjită de sânge negru, încât era
alunecoasă, dar strălucind puternic de magie.
Se întoarse lângă Renna și îi puse o mână pe umăr.
— Fiul lui Jeph a murit cu glorie. Onoarea soțului tău a fost
nemărginită.
— Puțin îmi pasă, răspunse ea. Îl vreau înapoi.
— Nu cred că se-ntoarce, iar noi nu putem rămâne aici.
Renna știa că are dreptate, dar solul păru să se încline, cu
greutatea nenumăratelor tone de piatră de deasupra apăsând-o.
Căzu în genunchi, îngrețoșată, cu pieptul contractându-i-se. Se
chinui să respire.
Ș i coapsele îi erau ude.
— Ziditorule, nu! șopti ea, atingând lichidul și văzând cum se
adună jos, pe piatră. Nu aici. Nu acum.
Jardir se uită la ea, una dintre nestematele de pe coroana lui
căpătă o strălucire blândă, și el știu. Câmpul lui de glife, dispărut
când îi atacaseră reginele, reapăru în jur, izolând camera de
naștere.

VP - 848
 Krasianul îngenunche lângă ea, își culcă sulița alături și îi luă
mâinile într-ale lui.
— Fii liniștită, Renna vah Arlen am’Bales am’Pârâul. Soțul tău
mi-a fost anjin’pal, a fost fratele meu de sânge. Nu sunt el, dar
sunt onorat să-i țin locul. Nu ești singură.
Cuvintele lui erau blânde și avea aura sinceră. Avea să-i apere –
pe ea ca pe propria soție, iar pe copilul ei ca pe propriul fiu.
Încercă să-i răspundă, dar atunci veni prima contracție și
cuvintele i se pierdură când scrâșni din dinți și gemu.
Jardir se mulțumi s-o strângă neîncetat de mâini fără să spună
nimic, dar răsuflând sonor și regulat și încurajând-o astfel să-i
urmeze exemplul.
— Ai o mulțime de copii, nu-i așa? întrebă ea după ce se sfârși
contracția. Ai mai făcut asta până acum?
Jardir clătină din cap.
— Niciodată. De nașteri se ocupă dama’ting. Dar nu cred că
Everam și Izbăvitorul ne-au putut privi printr-o asemenea beznă
doar ca să ne-abandoneze.
Renna îi strânse mâinile.
— Dacă scăpăm cu bine din asta, o să fii cu-adevărat afurisitul
ăla de Izbăvitor, Ahmann.
•
Câteva săptămâni mai târziu, Jardir ieși din Gura Abisului. La
un pas în urma lui era Renna, cu Darin Bales în brațe, dormind
mulțumit, cu burtica plină cu lapte.
Greutatea nelipsitului strat de piatră de deasupra lor dispăru,
lăsând în loc cerul deschis, cu soarele strălucind în înaltul său.
Jardir își îndreptă spatele, trăgând în adâncul pieptului, după
atâtea luni, prima gură de aer proaspăt și savurând-o.
Ș i Renna își îndreptă umerii, strângând din ochi și ridicându-și
mâinile într-o îmbrățișare a soarelui.
— Aș vrea să poată și locuitorii Miezului să vadă asta.
Jardir se duse cu gândul înapoi, la miile de alamen fae, liberi
pentru prima oară după mii de ani.
— Sufletele pierdute din oastea lui Kaji nu sunt încă pregătite
să vadă soarele, dar ziua aceea va veni. Imediat ce-mi recâștig
Tronul de Cranii, o să trimit oști care să ia în stăpânire Sulița Alei
și soli care să-i readucă pe alamen fae în rândurile noastre.
Renna dădu din cap, mângâind cu delicatețe creștetul lui Darin.
— Vor fi primii pași.
VP - 849
 — Tu unde o să te duci?
— Acasă, așa mă gândesc, dacă încă mai stă casa în picioare.
Copilul are rude care se vor bucura să-l vadă. Pe urmă…
Renna ridică din umeri.
— Voiam să-ncep o viață nouă în Văiuga, împreună cu Arlen,
dar acum nu știu dacă acolo se mai găsește un loc pentru mine.
— Se va găsi întotdeauna un loc alături de mine, spuse Jardir.
— Cum? Ca a șaisprezecea ta soție?
— Dacă dorești. La noi, pentru un bărbat e cât se poate de
onorabil să se însoare cu văduvele anjin’pal-ului său. Nu trebuie
să te temi c-o să te ating, dar legământul cununiei o să-ți ofere o
neîntreruptă protecție și un loc în mijlocul poporului meu.
— Nu-mi fac griji c-o să m-atingi. Tot ce-ai văzut deja e de-
ajuns ca să ofilească sulița oricărui bărbat. Dar poți face o astfel
de propunere fără îngăduința femeii care îți e Jiwah Ka?
— Inevera a știut întotdeauna că Parʼchin e un bărbat cu totul
aparte.
— Da, încuviință Renna, de-asta te-a pus să-ncerci să-l ucizi.
N-aș zice nici că ea o să fie încântată să mă aibă ca soră de
cununie, nici că eu îmi doresc să-i fiu cuiva Jiwah Sen.
— Asta nu contează, spuse Jardir. Ești Prima Soție a
Izbăvitorului, cea care a înfipt Sulița lui Kaji în ochiul lui
Alagai’ting Ka. În mijlocul poporului meu ai acum un loc de
onoare, câștigat pentru totdeauna.
— Tot nu pot să cred povestea asta cu Izbăvitorul, sublinie
Renna. Arlen a făcut ceea ce trebuia să facă, dar asta nu-
nseamnă c-a fost trimisul Paradisului.
— Poate. Paradis. Everam. Izbăvitorul. Cuvintele astea au
căpătat alte înțelesuri, dar nu pot să-mi amintesc tot ce s-a
întâmplat gândindu-mă că n-a fost decât o simplă coincidență.
— Așa e.
Renna încuviință din cap.
— Propunerea ta înseamnă mult pentru mine, Ahmann, dar
cred că e timpul să-mi croiesc propriul drum în lume.
— Firește.
Jardir întinse mâna și îndepărtă cu blândețe părul nisipiu de pe
fața copilului adormit.
— Dar mă rog ca drumul ăsta să se întretaie din când în când
cu al meu. Vreau să-ți văd copilul crescând și să vă fac orice
favoare îmi stă în putere, acum sau peste zeci de ani.
VP - 850
 — Crezi că s-a terminat? întrebă Renna.
Cuibul fusese curățat, iar puținii demoni pe care-i întâlniseră
pe drumul către suprafață prin labirintul de tuneluri fugiseră
când îi văzură.
— Lumina va fi întotdeauna în război cu întunericul, răspunse
Jardir. Materia va fi întotdeauna dușmanul neantului. Dar avem o
șansă să întărim legăturile dintre noi, să ne îmbunătățim glifele și
să începem o nouă eră a păcii.

VP - 851
 45

PACTUL

334 D.Î.

Veneau în Văiuga din toată Thesa și din toată Krasia; trăsurile

regale se înșirau de-a lungul drumului către palatul Leeshei ca să
coboare călătorii.
Primii ajunseră angiersienii: ducesa Araine, însoțită de Melny și
de nepotul ei încă în scutece, Rhinebeck al Patrulea.
— Băiatul ăsta plânge zi și noapte, bodogăni Araine, dar Leesha
știa c-o face doar de ochii lumii.
Araine arăta bine, cum nu mai arătase de câteva luni, iar
Angiersul se refăcea încet sub conducerea ei fermă. Pawl o
însoțea, ca de obicei, și Leesha nu putea să se simtă pe deplin în
largul ei când își amintea cuvintele rostite de băiat sub controlul
demonilor.
Pe urmă sosiră laktonienii: Isan, însoțit de cei mai puternici
stăpâni ai docurilor, de căpităneasa Dehlia și de căpitanul Qeran.
— Bine-ai venit, duce Isan!
— Damaji Isan, o corectă el. Cel puțin până la semnarea noului
pact.
Ducele Ragen și ducesa Elissa ajunseră peste câteva zile.
Leesha știa la ce să se aștepte, dar se întristă când văzu cu câtă
greutate pășește Elissa, chiar și susținută de brațul ferm al soțului
ei.
— Pot cere să ți se aducă un scaun cu roți, îi șopti la ureche
când se îmbrățișară.
— Nu, mulțumesc. Acum îmi petrec prea mult timp șezând.
— Dacă-mi îngădui, aș vrea să te examinez și eu după
ceremonie, propuse Leesha. Poate izbutesc să fac ceva care n-a
stat în puterea Culegătoarei voastre de Ierburi.
Elissa o strânse ușor de braț.
— Poate. Dar mi-am dat seama că există răni pe care nici
măcar magia nu le poate lecui.

VP - 852
 Abban apăru înaintea stăpânului său Jardir, ca să facă
pregătirile pentru sosirea lui. Khaffit-ul gras mergea acum
sprijinindu-se pe două cârje, dar zâmbea.
— Pe barba lui Everam, mă bucur să te văd, fiică a lui Erny!
Leesha izbuti să nu se-ncrunte când își aminti câtă suferință
pricinuise Abban. Totuși sfaturile pe care i le dăduse ei fuseseră
întotdeauna sincere, iar pentru greșelile lui plătise scump.
— Îmi pare bine că te-ai refăcut, fiu al lui Chabin, răspunse ea
în krasiană.
Negustorul se înclină pe cât de mult îi îngăduiau cârjele.
— Mă minunez întruna când văd cât de repede ai ajuns să
stăpânești limba noastră.
Ea îi făcu cu ochiul.
— Am avut des prilejul s-o vorbesc.
— Trebuie să te previn, spuse Abban, că Damajah va sosi
împreună cu stăpânul meu.
— Bineînțeles.
Leesha se așteptase la asta.
— Nu se cuvine ca Shar’Dama Ka să vină în ospeție neînsoțit de
Prima lui Soție.
Abban se înclină din nou.
— Văd că ai ajuns să ne cunoști obiceiurile la fel de bine ca
graiul.
Ceilalți krasiani sosiră la scurt timp după aceea, cu garda lor
de onoare alcătuită din dal’Sharum întâmpinată de Gared, însoțit
de un număr egal de Soldați ai Văiugii. Leesha le așteptă solia în
sala ei de primire, dar coborî de pe tron ca să-i întâmpine
prietenește. Wonda și Stela o flancau, amândouă cu ochii-n patru.
Briar era acolo, aproape de nerecunoscut în negrul purtat de
Sharum, curat și îngrijit. Ț inea pe umăr un țânc și îl însoțea o
Sharum’ting cu turban alb.
— Cine e ea? întrebă Stela.
Leesha nu putu să-i răspundă; încerca să împiedice să i se
pună un nod în gât la vederea lui Amanvah, în brațe cu o fetiță în
scutece. Kendall o însoțea, în brațe cu băiețelul.
În cele din urmă apărură Inevera și Ahmann. Privirea lui
Damajah era rece, dar o salută dând din cap cu respect. Jardir,
chipeș și cu o înfățișare regească, era radios și o îmbrățișă sub
privirea deopotrivă aspră și vigilentă a Ineverei.
— Draga mea logodnică.
VP - 853
 — O să-ncetezi vreodată să-mi spui așa? întrebă Leesha.
Dar zâmbea.
— Desigur.
Ahmann se înclină.
— Imediat ce o să-mi accepți propunerea.
— S-ar putea să ai de așteptat foarte mult, spuse Leesha. Ai
venit aici să semnezi ceva mult mai important decât un contract
de căsătorie.
•
Jardir o simți pe Inevera zbârlindu-se la auzul acestor cuvinte.
— Numai dacă o să cădem de acord asupra…
— Fii împăciuitoare, jiwah, spuse Jardir. Negocierile sunt
încheiate. E darul meu, ca binecuvântare pentru această zi.
— Cedezi prea mult, șuieră Inevera, prea încet ca s-o poată auzi
văiugenii.
— Trebuie să fiu de acord cu Damajah, spuse Abban.
— I-am făgăduit ceva lui Parʼchin, zise Jardir tare. Vreau să-mi
respect făgăduiala, fără nicio întârziere.
Ceremonia se încheie repede. Prim-ministrul Leeshei scoase
cinci exemplare ale nou întocmitului Pact al Orașelor Libere, care
consfințea încheierea Războiului la Lumina Zilei. Toate părțile își
recunoșteau una alteia suveranitatea, inclusiv pe cea a noului
ducat independent Văiuga și pe cea a refăcutului ducat Lakton.
Mărinimia lui Everam era cedată și devenea pământ krasian, dar
cu legi noi în privința negoțului și a drepturilor populației chin.
Cuprindea și un jurământ de unitate în lupta împotriva
demonilor, care părea acum doar o grijă pentru un viitor
îndepărtat. Puținii demoni rămași nu mai aveau conducători și
lărgirea glifelor mari îi împingea din ce în ce mai departe de
teritoriile orașelor libere.
După semnarea tuturor exemplarelor în prezența martorilor,
generalul Cutter se apropie de Jardir și îl bătu pe spate cu prea
multa familiaritate a verdenilor. Luptătorii din garda lui de corp se
încordară, dar el nu le făcu nicidecum semn să se amestece.
— Bărbații merg în salon, să bea o halbă de bere și să fumeze,
spuse Gared. Sper că tu și Abban vreți să ne-nsoțiți.
Privirea lui Jardir zvâcni către Inevera.
— Du-te, bărbate.
Ș oaptele ei ajunseră doar la cercelul lui, iar prin vălul
translucid îi desluși zâmbetul ironic.
VP - 854
 — N-o s-o ucid pe fiica lui Erny înainte de întoarcerea ta.
Urmărind atent totul, Abban îl zări pe Jardir dând ușor din cap
și se întoarse spre Gared ca să ușureze lucrurile.
— Firește, fiu al lui Steave. Suntem onorați. Te rog, călăuzește-
ne.
Verdenii nu erau protocolari; bărbați din toate straturile sociale
stăteau laolaltă în fumul de pipă din salon. Dar chiar și printre
chin nobilii adevărați se țineau deoparte. Ducii Ragen și Isan
formau o insulă în mijlocul mulțimii.
La apropierea noilor sosiți, Isan se retrase un pas, dar Ragen
răspunse cu același gest când îl strânse Jardir de încheietura
mâinii, după obiceiul din Miazănoapte.
— E o onoare pentru mine, duce Ragen! spuse krasianul.
Parʼchin mi-a vorbit de multe ori despre tine. Dacă onoarea ta e
fie și numai în parte pe măsura cuvintelor lui de laudă, ai locul
asigurat în Paradis.
— Eu sunt cel onorat.
În aura lui Ragen se vedea prudența, dar când îl auzi vorbind
despre Parʼchin se liniști.
La un semn al lui Gared, li se aduse o tavă cu bere din
Miazănoapte.
— Cred că putem ține un toast în memoria domnului Bales.
Jardir ridică o mână.
— Iartă-mă, fiul al lui Steave, dar Evejahul nu îngăduie…
— Pe inima neagră a lui Nie, Ahmann! strigă Abban, făcând pe
toată lumea să tresară – dar nu atât de tare ca Jardir.
Khaffit-ul nu mai cutezase niciodată să-i vorbească astfel de
față cu alții.
— Ești Shar’Dama Ka.
Tonul lui Abban era cel rezervat de obicei copiilor.
— Poți schimba Evejahul rostind un singur cuvânt. Dacă
onoarea lui Parʼchin e fie și numai în parte pe măsura cuvintelor
tale de laudă despre el, măcar de data asta poți respecta obiceiul
poporului lui bând ca să-i cinstești memoria.
Jardir miji ochii, rămas fără cuvinte, în timp ce Abban își duse
mâna sub vestă și scoase o mică sticlă de lut și o mână de cești
minuscule, de porțelan.
— Iar eu am adus exact ce trebuie.
Ochii lui Ragen sticliră.
— Nu mai țin minte când am băut couzi ultima oară.
VP - 855
 — Groaznică băutură, comentă Gared.
Însă părea s-o aștepte cu nerăbdare.
Abban împărți ceșcuțele și le umplu.
— Parʼchin venea adesea în pavilionul meu și beam de trei ori
înainte să-ncepem să ne târguim.
Jardir păstră tăcerea când îi umplu Abban ceșcuța. Ultima oară
când băuse couzi, lucrurile nu se terminaseră bine pentru el. Mai
degrabă asta decât Evejahul nu-l lăsase să mai bea de atunci.
Abban își înălță ceșcuța.
— Pentru fiul lui Jeph, un negociator dur, care nu a încercat
absolut niciodată să mă-nșele.
La asta râseră cu toții, ciocnindu-și ceșcuțele și golindu-le cu o
singură mișcare lină. Jardir se strâmbă când lichidul îi arse limba
și gâtul ca apa clocotită. În cercul lor, și alții se strâmbară la fel.
Abban umplu din nou ceșcuțele și Ragen o înălță pe a lui.
— Pentru Arlen Bales, care mi-a fost ca un fiu.
Ciocniră din nou și băură. De data asta Jardir nu mai simți
arsura, avea gura încă amorțită după prima ceșcuță. Se destinse
și știu că prietenul lui avusese dreptate. Pactul nu era singura lui
datorie față de Parʼchin.
Abban umplu ceșcuțele pentru a treia oară și de data asta
Jardir și-o înălță primul.
— Pentru Izbăvitor, care stă acum cu onoare la masa din
Paradis.
Nu șovăi când ceilalți rămaseră cu gura căscată, ciocni cu cel
mai apropiat bărbat și dădu peste cap a treia ceșcuță de couzi.
De data asta avu gust de scorțișoară.
•
Odată ce se instalară confortabil în aripa rezervată femeilor,
Leesha întinse nerăbdătoare mâna către copil. Olive sugea acum
rareori; mânca hrana solidă cu aceeași lăcomie cu care bea laptele
mamei sale. Avea doar puțin mai mult de un an, iar Darin abia
trecuse de zece luni, dar deja ei doi și micul Kaji se fugăreau prin
încăpere.
Însă Arick, fiul lui Rojer, care nu împlinise șase luni, încă mai
căuta înfometat sânul. Când îl găsi pe al ei, Leesha suspină
uitându-se în jos, la o miniatură fără cusur a feței prietenului ei.
Pielea lui Arick era mai închisă la culoare decât a tatălui său, dar
smocul de păr roșu de pe creștet era de neconfundat. Închise ochii
mulțumit în timp ce sugea.
VP - 856
 Amanvah i-o întinse Ineverei pe fiica ei Rojvah și scoase o
sticluță cu care adună cu delicatețe lacrimile de pe obrajii Leeshei.
— Îl onorezi pe soțul meu cu laptele tău, maestră.
Leesha clătină din cap.
— Cea onorată sunt eu.
— Sikvah ar fi fost mândră dacă ar fi văzut asta, adăugă
Amanvah. Poate că vede din Paradis.
— Trebuie să fie greu să hrănești doi, spuse Leesha.
— A fost la început, recunoscu Amanvah, dar m-a ajutat Ashia.
— E cel mai mărunt lucru pe care-l puteam face pentru copilul
surorii mele de suliță, zise Ashia.
Leesha se aplecă să sărute creștetul lui Arick.
— O să crești puternic, hrănit de o Damaji’ting și de Sharum’ting
Ka.
— Ca să n-o mai punem la socoteală și pe ducesa de Văiuga,
adăugă Elona, legănând-o pe mica Selen, care tocmai adormise.
Inevera le privea pe celelalte femei cu ochi de pasăre de pradă,
dar, când Araine îi șopti ceva, râse copios și sincer.
— E frumos să vezi toți copiii laolaltă, ca…
Renna se întrerupse brusc și traversă camera în grabă ca să
prindă o vază doborâtă de copii de pe o masă din lateral.
— Ah, împielițaților! Potoliți-vă!
— Iartă-ne, mătușă Ren! strigă Olive, dar imediat Darin îl
înghionti pe Kaji și toți trei o rupseră din nou la fugă.
— Jur pe Ziditor, spuse Renna, întorcându-se pe canapea, că
băiatul ăsta are mai multe șanse decât taică-său să mă-
mbolnăvească de inimă.
— Bineînțeles că nimic din toată sălbăticia lui nu e moștenit de
la mamă, sublinie Leesha.
Renna îi făcu cu ochiul.
— Bineînțeles.
— Nici Kaji nu e vreun nevinovat, spuse Ashia. Deja niciun pat
de copilaș nu-l mai ține pe loc. Se cațără ca un Observator și
pleacă pe furiș, în toiul nopții, să-l caute pe Briar.
— Olive acum pur și simplu rupe șipcile pătuțului, zise Leesha.
N-are nici măcar cincisprezece luni, dar e cât un catâr de
puternică.
— Dacă seamănă cu tatăl ei, e de două ori mai încăpățânată
decât catârul, zise Inevera, iar Leesha râse.

VP - 857
 Ea și Jiwah Ka a lui Ahmann n-aveau să fie niciodată prietene,
dar nu se mai dușmăneau și ăsta era un început.
— Darin nici măcar nu se ostenește să rupă șipcile, le povesti
Renna. Noaptea, băiatul meu deja trece printre ele ca o ceață.
Sunt aproape speriată de moarte c-o să alunece pe tot drumul
până-n deșert sau în jos, spre Miez, să-și caute tatăl.
— Se poate disipa?
Leesha încercă să-și ascundă spaima. Renna își făcea griji pe
bună dreptate. Aruncă o privire spre Olive, rugându-se ca fiica ei
să nu învețe niciodată așa ceva.
— Doar un pic, răspunse Renna, cam ca un șoarece care se
strecoară printr-o crăpătură. Încă nu se poate transforma pe de-a-
ntregul în fum, dar nu e decât o chestiune de timp.
— Pe noapte! exclamă Leesha. Ș i eu care credeam că Arlen e o
belea!
La asta râseră toate și, printre plânsete de bebeluși și copii
alergând veseli în toate părțile, Leesha găsi speranța într-o pace
durabilă.

VP - 858
 GRIMOAR CU GLIFE

GLIFE DE APĂRARE

Glifele de apărare Absorb magia dintr-o barieră (interzicere)

prin care demonii nu pot trece. Au mai multă putere când sunt
folosite împotriva acelui soi de demon căruia îi sunt destinate și
sunt cel mai adesea îmbinate cu alte glife, în cercuri de apărare.
Când un cerc se activează, conturul său îndepărtează cu forța tot
ce e carne de demon. Un grup alcătuit din diverse soiuri de
demoni se numește hoardă.

ADĂPOST

Descriere: Glifa adăpost e o glifă universală de protecție, pe care

copiii sunt învățați s-o deseneze. Nu la fel de puternică precum
glifele create pentru apărarea de un anumit soi de demon, ea
creează un câmp suficient de puternic ca să îndepărteze
majoritatea miezingilor, dacă nu pot vedea prada. Glifele foarte
mari sau foarte puternice pot alcătui o interzicere. Glifa e folosită

VP - 859
în jocul thesan de zaruri numit Adăpost, precum și în Sharak,
versiunea sa krasiană.

DEMON AL APEI

Descriere: Demonii apei sunt văzuți rar. Au diverse forme și

mărimi. Unii sunt cât un om, lucioși și solzoși, cu palmele și labele
picioarelor palmate, cu gheare ascuțite în vârfurile degetelor. Alții
sunt suficient de mari ca să tragă o corabie cu trei catarge sub
apă cu tentaculele lor groase, cu corn. Alții sunt și mai mari,
leviatani care pot să sară deasupra apei ca să cadă înapoi
stârnind valuri înspăimântătoare. Demonii apei pot să respire
numai sub apă, însă pot rămâne pentru scurt timp la suprafață.
Un grup de demoni ai apei se numește val.

DEMON AL CÂMPULUI

Descriere: Lucioși și scunzi, cu membre lungi și puternice și

gheare retractabile, sunt cele mai iuți creaturi cu patru picioare
când își iau avânt în câmp deschis. Solzii duri de pe membrele și
de pe spatele lor rezistă la majoritatea armelor, dar, când se află
la vedere, pântecele le este mult mai vulnerabil. Un grup de
demoni ai câmpului se numește snop.

DEMON AL FOCULUI

VP - 860
 Descriere: Ochii, nările și gura demonilor focului strălucesc
într-un portocaliu cețos. Sunt cei mai mici demoni, de dimensiuni
care variază de la cea a unui șoarece la cea a unei pisici mari.
Aidoma tuturor celorlalți demoni, au gheare lungi, încovoiate, și
mai multe șiruri de dinți ascuțiți ca briciul. Carapacea lor e
alcătuită din solzi mici, suprapuși, tăioși și duri. Pot să scuipe foc
în rafale scurte. Scuipatul lor cleios arde intens în aer și poate
aprinde aproape orice, chiar și metalul și piatra. Un grup de
demoni ai focului se numește vâlvătaie.

DEMON AL FULGERULUI

Descriere: Deși sunt aproape de nedeosebit de verii lor, demonii

vântului, scuipatul demonilor fulgerului e încărcat cu destulă
electricitate ca să-și paralizeze victima. Scuipă în timp ce
plonjează și își înșfacă prada neajutorată ca s-o devoreze de vie.
Un grup de demoni ai fulgerului se numește nor de furtună.

DEMON AL LEMNULUI

Descriere: Demonii lemnului sălășluiesc în păduri. După

demonii pietrei, demonii lemnului sunt cei mai mari și mai
puternici, având, în medie, între un metru cincizeci și trei metri
când se saltă pe picioarele din spate. Au crupa scurtă și vânjoasă
și brațe lungi, musculoase, perfecte pentru cățărarea în copaci și
pentru salturi din creangă-n creangă. Ghearele lor sunt scurte, cu
vârful dur, menite să pătrundă în scoarța copacilor. Carapacea lor
are culoarea și textura acestei scoarțe, iar ochii le sunt mari și
VP - 861
negri. Focul obișnuit nu le face niciun rău, dar se aprind imediat
ce sunt atinși de ceva încă și mai fierbinte, precum scuipatul
demonilor focului sau focul demonic lichid. Demonii lemnului îi
ucid pe cei ai focului imediat ce dau cu ochii de ei și adesea
vânează în grupuri numite pâlcuri.

DEMON AL LUTULUI

Descriere: Demonii lutului sălășluiesc în platourile cu lut tare

de la marginile deșertului krasian. Sunt aproximativ de mărimea
unui câine de talie medie, cu mușchi răsuciți și compacți și
carapace groasă, din plăci suprapuse. Ghearele scurte și dure le
îngăduie să se agațe de aproape orice suprafață stâncoasă, chiar
și stând cu capul în jos. Carapacea lor portocaliu-maronie îi ajută
să se confunde cu un perete de chirpici sau cu un strat de lut.
Capul tăios al unui demon al lutului poate sparge aproape orice,
poate sfărâma piatra și poate tăia oțelul. Un grup de demoni ai
lutului se numește zdrobitor.

DEMON AL MALULUI

Descriere: Numiți demoni broască sau broscoși, acești demoni

seamănă foarte bine cu broaștele zburătoare obișnuite, dar sunt
destul de mari cât să înghită un om. Stau așteptând în apă puțin
adâncă și ies numai când o singură săritură îi poate aduce lângă
pradă. Ajung pe mal dintr-un salt și lovesc cu limba lungă și
puternică, înfășurând-o în jurul mijlocului sau al membrelor
victimei și trăgând-o în gura lor imensă. Se întorc în apă ca să-și
înece prada care se zvârcolește. Un grup de demoni ai malului se
numește puhoi.
VP - 862
 DEMON METAMORF

Descriere: Metamorfii sunt gărzile de corp de elită ale demonilor

minții. Mai puțin vulnerabili la lumină decât stăpânii lor și mai
inteligenți decât soiurile inferioare de demoni, servesc drept
înlocuitori și pot să cheme miezingii salahori și să le impună
voința lor. Adevărata lor înfățișare nu e cunoscută, dar sunt în
stare să ia forma a aproape orice întâlnesc, de la obiecte
neînsuflețite până la ființe vii, haine și arme. Una dintre
șmecheriile lor preferate e să învețe numele prăzii și să ia
înfățișarea unui prieten al acesteia, mimând suferința și
strigându-și victima ca s-o facă să părăsească adăpostul oferit de
glife. Un grup de demoni metamorfi se numește trupă.

DEMON AL MINȚII

Descriere: Numiți și prinți miezingi, demonii minții sunt

generalii demonilor. Mintalii, singura castă de masculi din rândul
demonilor, sunt nevolnici în ceea ce privește forța fizică și au
puține dintre însușirile înnăscute care-i apără pe ceilalți demoni,
însă puterile lor mintale și magice sunt imense. Pot să citească și
să controleze minți, să comunice telepatic și să întipărească
sugestii de neșters. Pot trasa glife în aer, dându-le putere cu
magia lor înnăscută. Miezingii salahori le îndeplinesc fără șovăire
toate comenzile mintale și își dau viața ca să-i apere. Fiind
sensibili chiar și la lumina lunii, demonii minții se înalță la
suprafață doar în cele trei nopți cu lună nouă ale ciclului lunar, în
orele când noaptea e cea mai neagră. O adunare a demonilor
minții se numește curte.

VP - 863
 DEMON AL MLAȘTINII

Descriere: Demonii mlaștinii sălășluiesc în smârcuri și în locuri

mlăștinoase și sunt o formă amfibie a demonilor lemnului: se simt
acasă și în apă, și în copaci. Au pete verzi și maronii,
confundându-se cu împrejurimile, și se ascund adesea în copaci,
în mâl sau în ape puțin adânci, de unde sar asupra prăzii. Scuipă
o mâzgă groasă și lipicioasă, a cărei atingere face orice materie
organică să intre în putrefacție. Un grup de demoni ai mlaștinii se
numește nămol.

DEMON AL NISIPULUI

Descriere: Veri cu demonii pietrei, demonii nisipului sunt mai

mici și mai sprinteni, dar se numără totuși printre cele mai
puternice și mai bine protejate soiuri de miezingi. Au solzi mici și
tăioși, de un galben murdar, aproape de nedeosebit de nisipul
zgrunțuros. Aleargă în patru labe, dar în luptă se pot sălta în
două picioare. Boturile lor scurte au mai multe șiruri de dinți
ascuțiți și nări ca niște crăpături înguste, chiar sub ochii mari,
fără pleoape. Coarnele groase li se curbează în sus și către spate,
străpungând solzii. Frunțile le zvâcnesc fără încetare,
scuturându-se de nisipul purtat întotdeauna de vântul deșertului.
Vânează în haite cunoscute sub numele de furtuni.

DEMON AL PEȘTERII

VP - 864
 Descriere: Demonii peșterii, cunoscuți și ca demoni păianjen, au
opt picioare segmentate și pot alerga cu mare iuțeală.
Necurățeniile lor sunt un soi de mătase lipicioasă, asupra căreia
magia n-are efect – vederea glifică nu o deslușește și glifele de
apărare n-o opresc. Pregătesc capcane și stau în așteptarea
nesăbuiților. Se înalță rareori la suprafață fără să fie chemați de
un mintal; de obicei sălășluiesc în peșteri adânci și în tunelurile
cuiburilor de demoni. Sunt paznicii proviziilor. Un grup de demoni
ai peșterii se numește vălmășag.

DEMON AL PIETREI

Descriere: Fiind cel mai masiv soi de demoni, pot atinge înălțimi
de doi până la șase metri. Mormane mătăhăloase de mușchi,
tendoane și muchii tăioase, au carapace groase, presărate cu
umflături osoase, iar cozile lor cu țepi pot sparge piatra. Stau
gârboviți, sprijinindu-se pe două picioare cu gheare, și au brațe
lungi, noduroase, terminate cu gheare de mărimea cuțitelor de
măcelar, și numeroase șiruri de dinți ca niște lame. Nicio forță
fizică nu poate vătăma un demon al pietrei. Unui grup de demoni
ai pietrei i se spune cutremur.

DEMON AL PRUNDULUI

VP - 865
 Descriere: Mai mici decât verii lor, demonii pietrei – care se
materializează printre suprafețe pietroase de structură pură,
demonii prundului au o carapace foarte asemănătoare cu un
amestec de roci diferite. Sunt de obicei bondoci și înceți în mișcări,
dar se numără printre miezingii cei mai periculoși și mai greu de
nimicit.
Având nevoie de locuri mai puțin aparte în care să se înalțe,
sunt mai des întâlniți decât demonii pietrei. Un grup de demoni ai
prundului se numește amestecătură.

DEMON AL VÂNTULUI

Descriere: Demonii vântului pot atinge o înălțime de un metru

optzeci și cinci până la umăr, dar, datorită aripilor de pe cap, care
le stabilizează zborul, trec de doi metri și jumătate, putând atinge
chiar și doi metri șaptezeci și cinci. Ciocurile lor cu muchii
ascuțite ascund mai multe șiruri de dinți. Pielea lor e o armură
tare, dar flexibilă, care poate respinge aproape orice vârf de suliță
sau săgeată. Pornind din părțile laterale ale trupului, se
prelungește de-a lungul părții interioare a brațelor, formând
membrana dură a aripilor, a căror deschidere e de trei ori mai
mare decât înălțimea lor. Stângaci și înceți în mișcări pe pământ,
demonii vântului au în văzduh o putere înspăimântătoare. Oasele
subțiri ale aripilor se unesc cu ghearele încovoiate, foarte
periculoase. Preferă să atace plonjând pe tăcute; își deschid aripile
cu un pocnet puternic, chiar înainte de a-și izbi victima,
retezându-i capul. Înșfacă trupul cu ghearele din spate și își iau
zborul. Un grup de demoni ai vântului se numește stol.

DEMON AL ZĂPEZII

VP - 866
 Descriere: Cu o constituție similară cu a demonilor focului,
demonii zăpezii sălășluiesc în ținuturile înghețate din nord și în
munții înalți. Solzii lor sunt de un alb atât de pur, încât în lumină
scânteiază în toate culorile. În zăpadă sunt aproape invizibili și
scuipă un lichid atât de rece, încât orice atinge îngheață cât ai
clipi. Oțelul izbit de scuipatul rece poate deveni suficient de
sfărâmicios, încât să se facă bucăți. Un grup de demoni ai zăpezii
se numește viscol.

VP - 867
GLIFE DE ATAC (DE LUPTĂ)

Glifele de luptă îi dau magiei o nouă întrebuințare pentru a

obține diverse efecte. Unele Absorb energie chiar de la demonul pe
care îl lovesc, pe când altele o primesc din oase de demon, numite
și hora.

APĂSARE

Descriere: Glifele de apăsare dau naștere unei forțe de zdrobire

cu atât mai dogoritoare și mai intensă cu cât rămân mai mult în
contact cu demonul. Omul Pictat are câte una în fiecare palmă și
se știe că poate strânge între ele capul unui demon până când
plesnește.

CĂLDURĂ

Descriere: Glifele de căldură înfierbântă, preschimbând magia

direct în căldură. Dacă nu sunt făurite din materiale rezistente la
temperaturi foarte înalte, obiectele sunt mistuite de foc când se
activează glifele de căldură trasate pe suprafața lor.

FRIG

VP - 868
 Descriere: Glifele de frig spulberă căldura, făcându-și ținta să
înghețe cât ai clipi. Glifele de frig puternice pot sfărâma oțelul sau
carapacea unui demon al pietrei.

IZBIRE

Descriere: Aceste glife preschimbă magia în forță de izbire. Pot fi

întrebuințate ca atare sau pot face mai puternică lovitura unei
arme boante. Când sunt folosite pentru a lovi un demon, Absorb
energie la fel ca glifele de tăiere, șubrezind carapacea în timp ce
măresc forța izbiturii. Energia oferită e cu atât mai mare cu cât
lovitura e mai puternică inițial.

LECTRICE

Descriere: Aceste glife preschimbă magia direct în [e]lectricitate

și pot fi îndreptate către un obiect sau către o ființă. De asemenea,
pot fi legate între ele, ca să formeze un circuit.

MAGNETICE

Descriere: Glifele magnetice își atacă ținta atrăgând fierul ca un

magnet puternic. Uneori sunt folosite ca să mărească precizia
ghiulelelor de fier ale tunurilor.

VP - 869
 SCUIPAT-DE-FOC / SCUIPAT-ÎNGHEȚAT

Descriere: Aceste glife se folosesc ca să apere oamenii de

demonii focului, căci le preschimbă scuipatul-de-foc în adiere
răcoroasă. Când sunt trasate în sens invers, preschimbă
scuipatul-înghețat al demonilor zăpezii într-o adiere călduță.

STICLĂ

Descriere: Când sunt trasate pe sticlă și încărcate cu magie,

aceste glife produc o schimbare permanentă, făcând sticla mai
tare decât diamantul și mai puternică decât oțelul, fără să-i
schimbe nici greutatea, nici aspectul.

STRĂPUNGERE

Descriere: Glifele de străpungere Absorb din punctul lovit de pe

trupul demonului, șubrezindu-i carapacea chiar în timp ce adună
toată magia în vârful armei, dându-i forța maximă de pătrundere.

TĂIERE

VP - 870
 Descriere: Dacă sunt gravate de-a lungul unui tăiș, glifele de
tăiere îl fac mai ascuțit, dându-i armei puterea să taie perfect
chiar și carapacea și carnea miezingilor. Absorb energie de la
demonul pe care îl lovesc, șubrezindu-i carapacea, întărind lama
armei și ascuțind-o în profunzime.

UMEZEALĂ

Descriere: Aceste glife atrag umezeala din aer sau din corpurile
de apă aflate în apropiere. Pot fi folosite ca să primească plantele
apa de care au nevoie fără să le poarte oamenii de grijă, pentru
umplerea unui bazin mic sau pentru a domoli un demon al
focului. Glifele de umezeală puternice își pot îneca victima sau,
dacă sunt inversate, o pot lăsa fără pic de apă în trup.

VP - 871
GLIFELE DE PERCEPȚIE

Descriere: Glifele de percepție creează efecte magice care pot

perverti simțurile demonilor și uneori chiar și pe ale oamenilor.

ABATEREA ATENȚIEI

Descriere: Glifele abaterii atenției radiază un câmp al

dezorientării care poate năuci creaturile, făcându-le să-și piardă
simțul direcției. Chiar dacă prada e sub ochii lor, miezingii
salahori influențați vor uita adesea ce făceau și se vor îndepărta
fără să facă niciun rău.

CONTOPIRE

Descriere: Glifele de contopire Absorb din tot ce se află în jur ca

să-și ascundă ținta. Spre deosebire de glifele nevăzutului, care au
efect doar asupra demonilor, cele de contopire pot ascunde tot
felul de lucruri și de simțurile oamenilor. Mișcările bruște sau iuți
pot anula puterea glifelor de contopire.

LUMINĂ

VP - 872
 Descriere: Glifele de lumină preschimbă magia în lumină pură.
În funcție de izvorul puterii, lumina poate fi de o strălucire blândă
până la una orbitoare.

NEVĂZUTUL

Descriere: Redescoperite de Leesha Paper, glifele nevăzutului

pot face obiectele invizibile pentru demoni, dacă acele obiecte sunt
aproape nemișcate. Se folosesc sute, sau chiar mii, de glife ale
nevăzutului pentru a face Mantiile Nevăzutului, care poate apăra
oamenii noaptea, sub cerul liber.

PROFEȚIE

Descriere: Gravate pe alagai hora ale fiecărei damaʼting, glifele

profeției citesc curenții magiei ca să prevestească viitorul. Magia
atrage zarurile din oase de demon în afara căii lor firești ca să
răspundă întrebărilor rostite ca o rugăciune către Everam. Atât
modul în care sunt făurite zarurile, cât și cel în care se citește
răspunsul lor sunt secrete foarte bine păzite de preotesele
krasiane; dezvăluirea lor se pedepsește cu moartea.

VEDERE

VP - 873
 Descriere: Când sunt purtate în jurul ochilor și activate, aceste
glife le îngăduie creaturilor de la suprafață să vadă în spectrul
magic. Ca urmare, pot vedea în deplină beznă la fel de bine ca în
miezul zilei, pot urmări curgerea magiei din jurul lor, pot aprecia
puterea relativă a glifării și pot desluși aurele tuturor ființelor vii.
Cei care au har și o fac în repetate rânduri pot „Citi” aceste aure,
dându-și seama ce simt sau ce gândesc alții și uneori pot ajunge
să le înțeleagă trecutul sau chiar viitorul.

VP - 874
virtual-project.eu

VP - 875